Alistair MacLean — Unde se avanta vulturii

Aa Mă AA 
Uni: a 


i 


Fiul unui pastor scoţian, Alistair MacLean 
1922-1987) s-a născut în Highlands unde şi-a 
petrecut şi copilăria. In 1941, la vârsta de 18 ani, s-a 
înrolat în Royal Navy. La început, pe un torpilor care 
escorta convoaiele de nave spre Marea Nordului, 
apoi, pentru doi ani, la bordul unui crucişător, care a 
făcut parte mai întâi din flotila de coastă engleză şi 
pe urmă din cea pentru Mediterana şi Orient. A fost 
un popular scriitor si scenarist, cele mai cunoscute 
nuvele fiind Tunurile din Navarone şi Acolo unde se 
avântă vulturii. |n cazul ultimei nuvele MacLean a 
scris roman si scenariu simultan, iar filmul avându-i 
în roluri principale pe Richard Burton şi Clint 
Eastwood, a fost un succes de box-office. 


Alistair MacLean 


Unde se avântă 
vulturii 


Seria Colecția DELFIN 


Traducere: Georgeta Ciocâltea 
Editura MERIDIANE, 1984 


Alistair MacLean 
Where Eagles Dare 
Williams Collins Sons & Co. Ltd., 1967 


Capitolul 1 


Vibraţia permanentă a celor patru motoare 
uriaşe făcea dinţii să clănţăne iar asaltul asupra 
timpanelor - de nesuportat. Nivelul decibelilor, 
aprecie Smith, trebuie să fi ajuns la cel dintr-o 
cazangerie, şi încă una în care se lucra pe rupte, iar 
frigul cumplit din avionul ticsit de aparatură părea 
de-a dreptul siberian. Prin comparaţie însă, o 
cazangerie în Siberia ar fi fost, totuşi, de preferat, 
reflectă el, fiindcă, în ciuda neajunsurilor ei, n-avea 
cum să se prăbuşească din văzduh şi nici să se 
izbească de vreun versant, ceea ce, în împrejurările 
de faţă, era destul de posibil, ba chiar foarte posibil, 
cu toate străduinţele pilotului bombardierului 
Lancaster de a evita o catastrofă. Smith renunţă să 
se mai uite în întunericul de dincolo de parbrizul ale 
cărui ştergătoare se luptau inutil cu ninsoarea, şi-şi 
întoarse privirea către bărbatul din stânga sa, 
aşezat pe locul căpitanului. 

Locotenent-colonelul de aviaţie Cecil 
Carpenter se simţea în elementul său, mulţumit ca o 
stridie în cochilie. Comparaţia cu o cazangerie 
siberiană i-ar fi părut produsul unei minţi delirante. 
Pentru el, vibraţiile puternice erau, neîndoios, la fel 
de relaxante ca serviciile celui mai blând masor, 
zgomotul asurzitor al motoarelor, un bun somnifer, 
iar temperatura din jur, potrivită pentru un individ 
pasionat de lecturi uşoare. In faţa sa, pe o măsuţă 
pliantă, coborâtă din peretele lateral al cabinei, la o 
distanţă comodă pentru citit, se afla o carte. Din 
privirea fugară pe care o aruncă pe ilustraţia 
lugubră a copertei, înfăţişând un cuţit plin de sânge 


4 


împlântat în spinarea unei june, ce părea a fi goală 
puşcă, Smith se lămuri că locotenent-colonelul 
nutrea un dispreţ superior faţă de romancierii 
contemporani mai serioşi. Carpenter întoarse o filă. 

- Colosal, exclamă admirativ, trăgând adânc 
dintr-o pipă veche ce răspândea un miros de mirişte 
fumegândă. Pe cinstea mea, tipul ăsta ştie să scrie. 
Interzisă, fireşte! Tremayne dragă, i se adresă el 
tinerelului cu chip de copilandru de pe locul 
copilotului, deci nu ţi-o pot da până ce nu devii 
major. Tăcu, împrăştie fumul pentru a îmbunătăţi 
vizibilitatea, apoi îl fixă pe copilot cu un aer 
acuzator. Ofiţer de aviaţie Tremayne, iar ţi-ai luat 
mutra aia înfricoşată şi suferindă. 

- Da, sir. Adică nu, sir. 

- O manifestare a proastei stări de spirit a 
timpurilor noastre, zise Carpenter cu năduf. Multe 
nu mai au tinerii de azi, de pildă gustul pentru un 
tutun fin de pipă sau încrederea în comandanții lor. 
Oftă adânc, lăsă grijuliu un semn în carte, ridică 
măsuţa şi se îndreptă în scaun. Aş zice că orice om 
are dreptul la puţin calm şi linişte în propriul aparat 
de zbor. 

Deschise hubloul din dreptul său. O rafală de 
ninsoare pătrunse înăuntru, aducând cu ea uruitul 
brusc amplificat al motoarelor. Carpenter făcu o 
grimasă, scoase capul, acoperindu-şi ochii cu mâna 
dreaptă,  înmânuşată. După cinci secunde, 
descurajat, strânse pleoapele, crispându-se ca de o 
durere intensă şi se retrase. Inchise hubloul la loc, 
îşi scutură zăpada de pe părul roşu-flacără şi de pe 
mustaţa stil „ghidon”. Se întoarse spre Smith: 


- Nu-i un fleac, domnule maior, să te pierzi 
noaptea, pe viscol, deasupra unei Europe în plin 
război. 

- larăşi, sir? protestă Tremayne. 

- Nimeni nu-i infailibil, copile. 

Smith îi adresă un zâmbet politicos: 

- Vreţi să spuneţi că nu ştiţi unde ne aflăm? 

- De unde să ştiu? Carpenter se lasă mai jos în 
scaun, închise ochii pe jumătate şi căscă prelung. 
Sunt un simplu mânuitor de aparate. Avem un pilot 
specialist, pilotul are un radar, iar eu n-am încredere 
nici într-unul, nici într-altul. 

- Ei, poftim! făcu Smith. Când te gândeşti ce 
gogoşi mi s-au turnat la Ministerul Aviației! Mi-au zis 
că aţi zburat în vreo trei sute de misiuni şi că ştiţi 
continentul mai bine decât cunoaşte un şofer de taxi 
străzile Londrei. 

- Cine ştie ce braşoave confecţionate de 
elemente duşmănoase care se zbat să nu capăt un 
post călduţ şi sigur într-un birou la Londra! 
Carpenter se uită la ceas. Te anunţ cu fix treizeci de 
minute înainte de paraşutarea în zonă. Îşi privi 
ceasul încă o dată şi se încruntă. Ofiţer de aviaţie 
Tremayne, grava dumitale neglijenţă în serviciu 
pune în pericol întreaga misiune. 

- Sir!? Neliniştea de pe chipul lui Tremayne 
spori. 

- Ar fi trebuit să am cafeaua gata, exact acum 
trei minute. 

- Da, sir. Imediat, sir. 

Smith zâmbi din nou, se ridică din poziţia 
incomodă în care stătuse, în spatele locurilor de 
pilot, şi străbătu fuselajul îndreptându-se spre coada 
Lancasterului - compartimentul sumbru şi îngheţat 


6 


al bombardierului, adevărat cavou de fier, în care 
imaginea  cazangeriei  siberiene reveni şi mai 
stăruitor. Zgomotul deveni aproape insuportabil, iar 
frigul îl pătrundea până la oase; pereţii metalici, pe 
care se prelingea apa, nu făceau cu nimic mai dulce 
viaţa, după cum n-o făceau nici cele şase scaune de 
pânză, cu rame metalice, fixate de podea - culmea 
trăznită a  funcţionalităţii. Numai ideea de a 
introduce asemenea sadice instrumente de tortură 
în penitenciarele Maiestăţii Sale ar fi stârnit un val 
de indignare naţională! 

Pe scaune stăteau ghemuite şase persoane, 
şase dintre oamenii cei mai nefericiţi pe care îi 
văzuse vreodată în viaţa lui, gândi Smith. Imbrăcaţi, 
ca şi el, în uniforme ale corpului de vânători de 
munte german, cărau, fiecare, câte două paraşute. 
Toţi tremurau de frig, băteau din picioare şi-şi 
plesneau braţele cu palmele, ca să se mai 
încălzească. Aburul respirației atârna greu în aerul 
îngheţat, în faţa lor, pe partea dreaptă, de sus, a 
fuselajului, şi prelungit deasupra uşii, se afla un 
cablu de care erau prinse nişte cârlige; de la ele, 
alte fire duceau spre câteva paraşute împăturite, 
aruncate peste un maldăr de boccele de diferite 
forme; una singură îşi dezvăluia conţinutul, din ea 
ieşind vârfurile unor schiuri. 

Paraşutistul care se afla cel mai aproape de 
Smith, un tuciuriu cu trăsături meridionale, ce 
sugerau trăiri şi reacţii emoţionale puternice, îşi 
ridică privirea. „Niciodată nu l-am văzut pe 
Carraciola cu o figură atât de nenorocită”, îşi zise 
Smith. 

- Ei? Glasul lui Carraciola trăda aceeaşi stare 
de spirit ca şi expresia de pe chip. 


- Ce-i drept, e drept... pare că-şi face zborul 
de-a curmezişul Europei deschizând hubloul şi 
adulmecând aerul, din când în când, recunoscu 
Smith. Dar n-aş fi îngrijorat dacă... 

Tăcu în clipa când, din spate, apăru un 
sergent mitralior cu un ibric cu cafea fierbinte şi 
nişte câni emailate. 

- Nici eu, domnule.  Sergentul zâmbi 
înţelegător.  Locotenent-colonelul are micile lui 
ciudăţenii. Cafea, domnilor? Când se întoarce la 
bază, pretinde că tot timpul nu face altceva decât să 
citească romane polițiste şi că depinde de ce-i 
spunem noi, când şi când, ca să se dumirească unde 
ne aflăm. 

Smith cuprinse cu mâinile-i îngheţate cana 
fierbinte. 

- Dar dumneata, dumneata ştii unde ne 
aflăm? 

- Bineînţeles, domnule. Păru sincer surprins de 
întrebare, apoi se uită spre scara metalică ce ducea 
către turelă. Intraţi o clipă sus, acolo, şi priviţi jos, în 
dreapta. 

Smith ridică sprâncenele, întrebător, îi dădu 
cana, urcă treptele şi-şi aruncă privirea în jos, prin 
calota de plexiglas a turelei. Întuneric beznă. După 
câteva secunde însă, prin noianul de fulgi, zări 
câteva lumini slabe, în a căror fosforescenţă desluşi, 
treptat, un petec de străzi întretăiate. Pentru o ciipă, 
chipul maiorului trăda o totală surpriză; dar îşi 
recapătă  numaidecât expresia obişnuită de 
sobrietate şi calm. 

- Ehe! Îşi luă înapoi cana de cafea. Ar trebui să 
le spună cineva ălora de jos că, în toată Europa, 
camuflajul e obligatoriu. 


- Dar nu în Elveţia, domnule! îi explică 
sergentul. Acela e Baselul. 

- Basel? Smith făcu ochii mari. Basel! 
Dumnezeule, a deviat cu 70 - 80 de mile. După 
planul de zbor, trebuia să ne îndreptăm spre nord 
de Strassbourg. 

- Da, domnule. Sergentul mitralior era 
netulburat. Domnul locotenent-colonel zice că nu 
înţelege planurile de zbor. Surâse, pe jumătate 
ironic, pe jumătate a scuză. Ca să fiu sincer, intrarea 
în Vorarlberg este floare la ureche pentru noi. 
Zburăm spre est, de-a lungul frontierei elveţiene, 
apoi la sud de Shaffhausen... 

- Dar asta înseamnă deasupra teritoriului 
Elveţiei! 

- Da? În nopţile senine, se văd luminile 
Zurichului. Se zice că locotenent-colonelul Carpenter 
are o cameră permanent rezervată la Baur-au-Lac. 

- Ce? 

- Spune că dacă ar avea de ales între un lagăr 
de prizonieri de război german şi o puşcărie în 
Elveţia, ştie el pe ce parte a frontierei ar ateriza... 
După aceea, coborâm pe malul elveţian al lacului 
Constanţa, virăm, spre est, la Lindau, urcăm la 
peste două mii şase sute de metri, ca să evităm 
munţii, iar de-acolo, hop! la Weisspitze, care nu-i 
decât la o azvărlitură de băț. 

- inţeleg, spuse Smith, cu voce scăzută. Dar... 
hm... elveţienii nu protestează? 

- Ba da, foarte des. Protestele lor par a 
coincide, de fiecare dată, cu nopţile când ne aflăm 
noi în zona aceea. Locotenent-colonelul Carpenter 
susţine că trebuie să fie vreun pilot din Luftwaffe rău 
intenţionat, care vrea să-l discrediteze. 


- Altceva? întrebă Smith, dar sergentul se 
îndepărtase... 

Lancasterul se scutură, pătrunzând într-unul 
din rarele goluri de aer; Smith se apucă de o bară, 
pentru a-şi regăsi echilibrul, iar adjunctul său, 
locotenentul Morris Schaffer, de la Biroul american 
de servicii strategice, trase o înjurătură zdravănă 
când o bună parte din cafeaua fierbinte i se vărsă 
pe picior. 

- Exact ce-mi lipsea, zise el, cu năduf. Sunt cu 
moralul la pământ. Mi-aş dori din suflet să aterizăm 
forţat în Elveţia. Gândiţi-vă la minunile alea de 
şniţele vieneze şi ştrudele cu mere. După doi ani la 
voi, la englezi, băieţelul lui mămica jinduieşte şi el 
după nişte praf de ouă şi-o uncie de margarina pe zi, 
să se mai întremeze. 

- Ai şi trăi mai mult, prietene, i se adresă 
Carraciola, ursuz, după care îl măsură îndelung pe 
Smith cu privirea. Toată combinaţia asta pute, 
domnule maior! 

- Mă tem că nu pricep, rosti Smith, calm. 

- E sinucidere curată, asta vreau să zic. Ce 
mai adunătură! Uitaţi-vă la noi. Arătă spre cei trei 
bărbaţi din stânga sa - Olaf Christiansen, un Leif 
Ericsson, fiul lui Eric cel Roşu! în carne şi oase, dar 
cu părul de culoarea cânepii, Lee Thomas, un velş 
brun şi scund, ambii cu un aer uşor amuzat, şi 
Torrance-Smythe, cu figură de aristocrat apatic, ca 
un conte francez în cotiga ce-l duce spre ghilotină, 
fost profesor la Oxford, tânjind după zidurile 
universităţii - Christiansen, Thomas, bătrânul 


i Eric cel Roşu - navigator viking, cuceritorul 


Groenlandei; sec. al X-lea, e.n. (N.T.) 


10 


Smythe şi cu mine. O mână de funcţionari publici, 
mânulitori de dosare... 

- Ştiu foarte bine ce sunteţi, spuse Smith, 
calm. A 

- Sau dumneavoastră, de pildă... In uruitul 
desincronizat al motoarelor, intervenţia trecu 
neauzită. Maior în „Tartanele Negre”?. Nu mă 
îndoiesc că ați dat o lovitură trăsnet cu cimpoaiele 
voastre la El Alamein, dar de ce tocmai 
dumneavoastră să fiţi comandantul nostru? Nu 
vreau să vă jignesc, dar nici dumneavoastră nu 
sunteți mai potrivit pentru treaba asta decât noi. 
Sau locotenentul Schaffer, aici de față. Un cowboy 
aeropurtat... 

- Detest caii, răcni Schaffer, de-aia am fost 
nevoit să plec din Montana. 

- Sau George ăsta. Carraciola îl arătă cu 
degetul pe ultimul membru al echipei, sergentul 
radiotelegrafist George Harrod, un ins îndesat, pe al 
cărui chip se citea o adâncă resemnare. 

- Mai am o informaţie pentru tine: e prima 
oară că pun piciorul într-un avion. 

- N-a mai fost în viaţa lui cu avionul! exclamă 
Carraciola, cu disperare în glas. Doamne, ce şleahtă 
de neisprăviţi! Era necesară o echipă, de vânători 
de munte, o formaţie de şoc, cu  alpinişti 
profesionişti şi spărgători de seifuri. Şi ce-au ales? 
Pe noi, ăştia de faţă! 

Smith răspunse cu blândeţe: 

- Numai pe noi a reuşit să ne adune colonelul. 
Fii drept. Ne-a declarat, ieri, că singurul lucru de pe 
lume pe care nu l-a avut la dispoziţie a fost timpul. 


5 „Black Watch” - regiment celebru al infanteriei 
scoțiene din Armata Britanică. (N.T.) 


11 


Carraciola nu-i răspunse, tăcură şi ceilalţi, 
numai că el n-avea nevoie de un instinct deosebit 
pentru a-şi da seama ce credea fiecare. Ca şi el, se 
întorseseră, desigur, cu gândul cu câteva ore în 
urmă, la sute de mile depărtare. Acolo, în Biroul de 
operaţiuni al Amiralității, viceamiralul Rolland - 
chipurile, director adjunct pentru operațiunile 
navale, dar, în realitate, șeful cu îndelungată 
vechime al lui M.I. 6, secţia de contraspionaj a 
Serviciului Secret Britanic - împreună cu colonelul 
Wyatt-Turner, îi informase, pe un ton grav, despre o 
misiune care, recunoscuseră ei, fusese iniţiată din 
pură disperare. 


- Îmi pare al naibii de rău, băieţi etc., etc., dar 
timpul este o chestiune esenţială. 

Colonelul  Wyatt-Turner, un tip masiv, 
congestionat, cu o mustață mare, demonstra ceva 
cu băţul pe o hartă de perete a Germaniei, indicând 
un punct situat exact la nord de graniţa austriacă şi 
puţin la vest de Garmisch-Partenkirchen. Omul 
nostru a căzut aici, azi-noapte, la două, dar tipii de 
la S.H.A.E.F.5, în marea lor ştiinţă şi înţelepciune, nu 
ne-au informat decât la zece dimineaţa. ldioţii 
dracului! Idioţi, fiindcă ne-au comunicat atât de 
târziu şi, de două ori idioţi, că nu s-au sfătuit mai 
întâi cu noi. Doamne Dumnezeule, când o să înveţe 
ăştia să ne asculte? Clătină mânios din cap şi lovi 
din nou harta, în orice caz, omul e aici, la Schloss 
Adler, Castelul Vulturilor. Pe cinstea mea, numele i 
se potriveşte perfect, doar vulturii pot ajunge acolo. 
Misiunea noastră... 


Cartierul suprem al Forţelor Expediţionare Aliate (N.T.) 


12 


Smith interveni: 

- De ce sunteţi atât de sigur că e acolo, sir? 

- Suntem siguri. Mosquitoul în care era a 
aterizat forţat la doar zece mile distanţă. Pilotul a 
transmis un mesaj prin radio, cu câteva clipe înainte 
de sosirea unei patrule germane. Colonelul tăcu, 
zâmbi acru, apoi reluă: Schloss Adler, domnule 
maior, este cartierul general comun al Serviciului 
Secret German şi al Gestapoului din Germania de 
Sud. Unde să-l ducă decât acolo? 

- Într-adevăr, unde în altă parte? Cum s-au 
prăbuşit? 

- Ghinion cumplit. Azi-noapte, s-a efectuat un 
raid total deasupra Nurnbergului şi, în mod normal, 
n-ar fi trebuit să existe nici un avion german de 
vânătoare pe o distanţă de o sută de mile de 
frontiera austriacă. L-a reperat însă un 
Messerschmidt care zbura, întâmplător, în zonă. Dar 
asta nu mai are importanţă... Ceea ce contează, 
acum, este să-l scoatem de-acolo înainte de a apuca 
să vorbească. 

- Va vorbi, spuse Thomas, pe un ton sumbru. 
Toţi vorbesc. De ce nu ne-au ascultat sfatul, 
domnule, de ce? 

- N-are nici un rost să ne punem întrebări, 
răspunse Wyatt-Turner, cu glas ostenit. Acum, e 
inutil. Important este că va vorbi. Aşa că-l vom 
scoate. Adică voi îl veţi scoate de-acolo. 

Torrance-Smythe îşi drese glasul: 

- Există echipe speciale de paraşutişti. 

- Ţi-e frică, Smythe? 

- Fireşte, sir. 


13 


- Schloss Adler este inaccesibil şi 
inexpugnabil. Ar fi nevoie de un batalion întreg de 
trupe paraşutate pentru a-l cuceri. 

- Desigur, interveni Christiansen, faptul că nu 
dispunem de timp pentru a organiza un atac masiv 
de trupe paraşutate n-are nici o legătură cu 
problema. Părea sincer bine dispus, era evident că 
proiectul îl atrăgea grozav. 

Wyatt-Turner îi acordă privilegiul de a-l fixa cu 
ochii săi albaştri, de gheaţă, apoi se decise să-l 
ignore. 

- Caracterul secret al operaţiunii este singura 
şansă, continuă el. lar în asta voi sunteţi specialişti 
şi ştiţi cum să supravieţuiţi în spatele liniei inamice, 
unde aţi activat cu toţii, perioade îndelungate. 
Maiorul Smith, locotenentul Schaffer şi sergentul 
Harrod vor avea misiuni speciale, potrivit gradului şi 
pregătirii lor militare; dumneavoastră, ceilalţi... 
hm... veţi căpăta alte însărcinări. Cu... 

- Asta, ţinea odinioară, demult, sir! îl 
întrerupse Carraciola. Cel puţin, în cazul lui Smythe, 
Thomas, Christiansen şi al meu. Nu mai suntem la 
curent cu ultimele noutăţi în materie de armament 
şi tehnici de luptă. Numai Dumnezeu ştie cât de 
lipsiţi de antrenament suntem. După doi ani de 
muncă de birou, îmi dau duhul alergând cincizeci de 
metri să prind autobuzul. 

- Va trebui să vă reintraţi în formă rapid, nu? 
întrebă Wyatt-Turner, cu răceală. In afară de asta, 
aspectul cel mai important este că toţi, cu excepţia 
maiorului Smith, cunoaşteţi foarte bine partea 
apuseană a Europei. Toţi vorbiţi curent germana. 
Veţi descoperi că antrenamentele voastre, la nivelul 
la care vi se va cere, vă vor fi la fel de utile de data 


14 


aceasta ca şi acum cinci ani. În trecut, aţi făcut 
dovada unei excepţionale competenţe, iscusinţe şi 
ingeniozităţi. Dacă avem vreo şansă, numai prin voi 
am putea reuşi. Toţi sunteţi voluntari, desigur. 

- Desigur, îl îngână Carraciola, ca un ecou, 
luându-şi, precaut, o mină impasibilă. Îl privi, apoi 
gânditor, pe Wyatt-Turner. Mai există şi o altă 
soluţie, domnule. Făcu o pauză, apoi, reluă, pe un 
ton scăzut: O soluţie cu şanse sută la sută de 
succes. 

- Nici eu, nici amiralul Rolland nu pretindem 
că am fi infailibili, rosti, rar, Wyatt-Turner. Ne-a 
scăpat cumva o alternativă posibilă? Deţineţi cheia 
problemei noastre? 

- Da. Mobilizaţi o escadrilă de bombardiere 
Lancaster, cu capacitatea de 10 tone. Credeţi, 
atunci, că ar mai „ciripi” cineva la Schloss Adler? 

- Eu nu cred, se auzi, pentru prima oară, 
vocea înceată a viceamiralului Rolland, care se 
apropie de grup. Omul care deţinea o asemenea 
formidabilă putere n-avea nevoie să ridice tonul 
pentru a se face auzit. Era un bărbat scund, 
încărunţit, cu chipul brăzdat adânc şi o expresie de 
copleşitoare autoritate. Eu nu cred, repetă el. După 
cum nu cred nici faptul că felul în care interpretezi 
dumneata situaţia reală ar justifica brutalitatea unei 
asemenea idei. Prizonierul, generalul-locotenent 
Carnaby, este american. Dacă l-am ucide, generalul 
Eisenhower ar deschide, probabil, cel de-al doilea 
front împotriva noastră şi nu a nemților. Făcu un 
gest dezaprobator, dar zâmbi, de parcă ar fi vrut să 
anihileze tonul de reproş. Există anumite... hm... 
amabilităţi obligatorii în relaţiile dintre Puterile 
Aliate. Nu sunteţi de aceeaşi părere? 


15 


Carraciola nu răspunse nici da, nici ba; părea 
a nu avea nimic de zis, la fel ca şi ceilalţi, de 
altminteri. Colonelul Wyatt-Turner îşi drese vocea şi 
confirmă: 

- Aşadar, cam asta e, domnilor. Diseară, la 
zece, să fiţi la aerodrom. Înţeleg că nu mai aveţi 
întrebări, aşa-i? 

- Ba da, ar fi al naibii de multe, cu îngăduinţa 
domnului colonel, interveni, aprins, sergentul 
George Harrod, pe al cărui chip se citea iritarea. Ce-i 
cu toată povestea asta? De ce e aşa de 
nemaipomenit de important babalăcul? De ce dracu' 
trebuie să ne riscăm noi viaţa?! 

- Destul, sergent! tună Wyatt-Turner, aspru şi 
autoritar. Aţi aflat tot ceea ce e absolut necesar să 
ştiţi... 

- Când trimitem un om într-un loc unde are 
toate şansele să-şi găsească moartea, domnule 
colonel, consider că are dreptul să ştie şi motivele, 
interveni, cu  blândeţe, viceamiralul. Ceilalţi le 
cunosc. Se cuvine să le afle şi el. Totu-i 
nemaipomenit de simplu, sergent Harrod. Generalul- 
locotenent Carnaby, coordonatorul şef al planurilor 
de manevre cunoscute sub numele de „Operaţiunea 
Overlord” - cel de-al doilea front - este, neîndoielnic, 
omul cel mai informat în legătură cu pregătirile 
Forţelor Aliate pentru deschiderea acestui front. 
Noaptea trecută, a plecat pentru a se întâlni cu 
omologii săi din Orientul Mijlociu, Uniunea Sovietică 
şi de pe Frontul italian, pentru coordonarea 
planurilor finale de debarcare în Europa. Întâlnirea 
trebuia să aibă loc în Creta, singurul loc acceptat de 
ruşi; ei nu au un avion destul de rapid care să poată 
depăşi viteza avioanelor de vânătoare germane. 


16 


Mosquitoul britanic poate, dar iată că noaptea 
trecută n-a reuşit. 

În austerul birou de operaţiuni se lăsă o tăcere 
grea. Harrod se frecă la ochi, apoi clătină din cap, ca 
pentru a-şi limpezi mintea. Când vorbi din nou, 
asprimea şi mânia îi dispăruseră din glas. Ingăimă: 

- Şi dacă generalul vorbeşte... 

- Va vorbi, spuse Rolland, pe un ton blând, dar 
ferm. Cum spunea, adineaori, şi domnul Thomas, 
toţi vorbesc: efectul unui simplu amestec de 
mescalină cu scopolamină. Generalul nu va avea 
încotro. 

- Deci o să le dezvăluie toate planurile celui 
de-al doilea front. Harrod rostea cuvintele rar, ca în 
transă. Când, unde, cum... Dumnezeule mare, ar 
însemna să anulăm întreaga operaţiune! 

- Exact. O anulăm. Nu vom putea deschide cel 
de al doilea front anul acesta, Incă nouă luni de 
război, un alt milion de vieţi irosite. Înţelegi că e o 
misiune urgentă, de urgenţă pur şi simplu disperată, 
sergent? 

- Înţeleg, sir. Acum înţeleg. Harrod se întoarse 
către Wyatt-Turner. Vă rog să mă iertaţi că am 
vorbit astfel. Cred că... În fine, sunt nervos... 

- Toţi suntem niţeluş nervoşi, sergent Harrod. 
Aşadar, la zece la aerodrom; acolo vom face 
verificarea echipamentului. Mă tem că uniformele n- 
o să vi se prea potrivească; azi, magazinele de pe 
Savile Row se închid devreme, încheie el, zâmbind, 
dar cu umor forţat. 


De frig, sergentul Harrod se ghemui mai 
strâns în scoica scaunului, bătându-se pe umeri cu 
palmele înghețate; îşi  inspectă,  posomorât, 


17 


uniforma mototolită ca o piele de elefant - îi era cu 
vreo trei numere mai mare - şi răcni, ca să acopere 
uruitul motoarelor: 

- Ei bine, constată el, amărât, cel puţin cu 
uniformele astea a avut dreptate, fir-ar ale dracului 
să fie! 

- Şi-a dat-o în bară cu toate celelalte chestii, 
rosti Carraciola, apăsat. Susţin cu tărie că ar fi 
trebuit să trimită Lancasterele. 

Rezemat, în picioare, de peretele din dreapta 
al fuzelajului, Smith îşi aprinse o ţigară, fixându-l, 
gânditor, pe cel care vorbise. Deschise gura ca 
pentru a-i spune ceva, dar brusc îşi aminti că 
văzuse, la viaţa lui, şi oameni mai puţin cârcotaşi, 
mai înţelegători. Îşi mută privirea în altă parte şi 
tăcu. 

În carlingă, lungit în scaun şi cu ceafa 
rezemată de spătar, locotenent-colonelul Carpenter 
continua să se preocupe intens de ceea ce îi făcea 
plăcere: pipa, cafeaua şi literatura. Tremayne, 
aşezat alături, nu putea, desigur, să-şi permită luxul 
unei asemenea relaxări. Cu maximă concentrare, 
urmărea permanent când tabloul de bord, când 
bezna de dincolo de parbriz, sau chipul superiorului 
său, care părea în pericol de a aţipi dintr-o clipă într- 
alta. Deodată, Tremayne se îndreptă în scaun, se 
uită atent prin parbriz şi se întoarse, agitat, spre 
Carpenter: 

- Schaffhausen, sir! Acolo, jos! 

Carpenter mormăi ceva, închise cartea şi 
împinse suportul la loc. Sorbi ultimele înghiţituri de 
cafea, se îndreptă din şale cu un geamăt şi trase 
hubloul din dreptul său; cu gesturi studiate, se 
prefăcu a examina atent reţeaua de lumini ce se 


18 


zăreau jos, în depărtare, dar nu se osteni să-şi 
scoată capul în viscol, închise la loc şi se întoarse 
spre Tremayne. 

- Fantastic, făcu el, admirativ, am impresia că 
ai dreptate. Mi-eşti de mare ajutor, băiete, zău aşa. 
Răsuci butonul interfonului, în vreme ce Tremayne 
îşi arborase un aer stânjenit, aşa cum se cuvenea. 
Maiorul Smith? Mai avem treizeci de minute. Inchise, 
apoi către Tremayne: dreapta. Coborâm la sud-est 
de Bodensee şi, Dumnezeule, ai grijă să te menţii de 
partea elveţiană. 

Smith îşi scoase căştile şi aruncă o privire 
ironică înspre cei şase bărbaţi aşezaţi pe scaune. 

- Aşadar, asta e. O jumătate de oră. Să 
sperăm că acolo, jos, o să fie mai cald decât aici. 

Nimeni nu avu nimic de comentat, după cum 
nici unul nu părea a nutri vreo speranţă. Schimbară 
priviri între ei, tăcuţi, cu chipurile golite de expresie, 
apoi se ridicară, ţepeni de frig, în picioare. Cu 
mişcări lente şi anevoioase, din cauza mâinilor 
amorţite şi a poziţiei incomode, începură să se 
pregătească de lansare. Se ajutară între ei să-şi lege 
raniţele în chingi, sub paraşute, îşi traseră cu greu 
pantalonii impermeabili de schi. Harrod reuşi chiar 
mai mult: îşi puse hanoracul, se luptă cu fermoarul 
şi-şi trase gluga pe cap. Se răsuci pe călcâie, 
întrebător, şi se bătu cu palma peste protuberanta 
din hanorac. 

- Mi-e neplăcut să ţi-o spun, i se adresă 
Schaffer cu glas sfios, dar zău nu văd cum o să 
reziste aparatul tău la şocul aterizării, sergent 
Harrod. 

- Şi de ce, mă rog, să nu reziste? Harrod arăta 
mai posomorât ca oricând. Altora le-a reuşit. 


19 


- Da, dar tu încerci pentru prima oară. După 
calculele mele, te vei izbi de sol cu o viteză de 290 
km pe oră. Ca să pun punctul pe i, destul de apăsat, 
cred că o să ai parte de niscai greutăţi la 
deschiderea paraşutei. 

Harrod îl privi, se uită apoi la ceilalţi camarazi, 
care nu aveau hanoracele pe ei, şi încuviinţă, lent, 
din cap, pipăindu-l pe al lui: 

- Vrei să spui că trebuie să mi-l pun abia când 
ajungem jos? 

- Păi, îşi cumpăni Schaffer cuvintele, ca să-ţi 
spun drept, eu cred că aşa ar fi bine. 

Harrod îi surâse ironic. Schaffer îi răspunse cu 
un rânjet vesel. Până şi Carraciola schiţă un surâs. In 
fuzelajul îngheţat, tensiunea deveni aproape 
materială. 


- Ei, ei, iată că sosi timpul să-mi câştig şi eu 
leafa de locotenent-colonel, cât staţi voi, ţângăii, 
cufundaţi în extaz. Carpenter se uită la ceas. Două 
şi cinşpe. E momentul să ne schimbăm locurile. 

Cei doi îşi desfăcură centurile de siguranţă şi- 
şi inversară locurile, cu mişcări nesigure. Cu gesturi 
minuţioase, Carpenter îşi potrivi scaunul, cel din 
dreapta, şi paraşuta în poziţia cea mai confortabilă 
cu putinţă, îşi puse centura de siguranţă, îşi fixă 
căştile şi microfonul şi apăsă pe un buton: 

- Sergent Johnson! Carpenter ignora 
totdeauna formulele regulamentare de apel. Eşti 
treaz? 

În nişa sa strâmtă şi oribil de incomodă, 
Johnson, sergent navigator, era cum nu se poate 
mai treaz, şi asta de multe ceasuri, aplecat continuu 
peste radar, cu ochii fixaţi pe ecranul verzui, cu 


20 


excepţia unor priviri fugare peste hărţile aeriene, 
harta Ordnance, busolă, altimetru şi indicatorul de 
viteză. Întinse mâna şi apăsă pe buton: 

- Sunt treaz, sir. 

- Johnson, dacă ne dirijezi pe partea dinspre 
Weisspitze, îl informă, pe un ton ameninţător 
Carpenter, să ştii că te retrogradez şi ajungi iar 
soldat prost. 

- Nu mi-ar place, sir. Nouă minute. 

- Am căzut şi noi doi o dată de acord. Aşa-mi 
ziceam şi eu. Carpenter închise interfonul şi se uită 
afară, prin parbriz. Razele de lună fiind foarte palide, 
vizibilitatea era redusă. În bezna de nepătruns, nu 
se vedeau decât fulgi mărunți. Cu o expresie de 
regret, îşi puse atent pipa în buzunar, gest care, 
pentru Tremayne, fu dovada concludentă că locote- 
nent-colonelul se pregătea să intre în acţiune. 
Tânărul rosti, cu un aer nefericit: 

- E o chestie cam riscantă, nu credeţi, sir? 
Vreau să zic, să nimereşti piscul Weisspitze în zona 
asta. Ţine de hazard. 

- De hazard? repetă Carpenter, aproape cu 
veselie în glas. Nu văd de ce. E mare cât un munte 
în toată regula, n-avem cum să-l ratăm, băiete 
dragă. 

- Asta voiam să zic. Făcu o pauză 
semnificativă, şi-şi reluă fraza. Platoul ăsta de pe 
Weisspitze, pe care trebuie să-i lăsăm. Nici trei sute 
de metri lăţime, domnule. Munte deasupra, stâncă 
dedesubt. În plus, vânturile adiabatice, sau cum s-or 
fi numind, care bat la munte din cele mai 
neaşteptate direcţii. O mică deviere spre stânga, şi 
ne izbim de peretele muntelui, o mică deviere spre 


21 


nord, şi băieţii se prăbuşesc pe stânca aia uriaşă, şi- 
şi frâng gâtul! Trei sute de metri! 

- ŞI, ce-ai vrea? se aprinse Carpenter. 
Aeroportul Heathrow? Trei sute de metri, zici? Păi ai 
spaţiu berechet, băiete, mai mult nici nu-ţi poţi dori. 
Cu rabla asta, aterizăm noi pe piste de zece ori mai 
mici, şi, oricum, mai înguste. 

- Da, sir. Luminile de semnalizare de pe pistă 
mi-au fost întotdeauna, de mare ajutor. Dar la o 
înălţime de două mii trei sute de metri, deasupra 
unui Weisspitze... 

Bâzâitul interfonului îi curmă fraza. Carpenter 
apăsă pe buton: 

- Johnson? 

- Eu, sir. Johnson era aplecat deasupra 
ecranului radar, în mijlocul căruia, puţin către 
dreapta, apăruse o pată aibă. L-am detectat. Exact 
unde trebuia să fie. Zero-nouă-trei, domnule, îi 
raportă el, după ce verifică şi confruntă calculele. 

- Bravo, flăcăule. Carpenter îi zâmbi lui 
Tremayne, modifică uşor cursul şi începu să 
fredoneze o melodie, în surdină, ca pentru sine. la 
deschide în dreptul tău, băieţaş. Mustaţa mea 
musteşte de apă. 

Tremayne se execută, îşi scoase capul cât 
putu în afară, dar ochii i se izbiră de acelaşi 
întuneric cenuşiu-opac. Se retrase, clătinând din 
cap. 

- Nu-i nimic. Trebuie să fie pe undeva, pe 
acolo, zise Carpenter, înţelegător, după care 
comunică ordinul prin interfon: Sergent! Cinci 
minute! Pregătirea! 

Sergentul mitralior repetă ordinul către cei 
şapte bărbaţi aliniaţi pe partea dreaptă a fuzelajului: 


22 


- Pregătiţi-vă! Cinci minute! 

In tăcere, băieţii îşi prinseră carabinele 
paraşutelor de cablul de deasupra capului, în vreme 
ce sergentul controla minuţios fiecare legătură. În 
dreptul uşii, stătea sergentul Harrod, cel care avea 
să sară primul. După el, venea locotenentul Schaffer 
care, datorită experienţei sale în cadrul O.S.S.-ului?, 
era, de departe, cel mai bine pregătit paraşutist al 
grupului; el avea sarcina, deloc de invidiat, de a nu-l 
scăpa din ochi pe Harrod. Urmau, în ordine: 
Carraciola, Smith (în calitatea sa de şef al misiunii, 
preferase să se plaseze la mijloc), Christiansen, 
Thomas şi Torrance-Smythe. În spatele lui, doi tineri 
soldaţi erau gata să împingă pachetele şi paraşutele 
de-a lungul cablului şi apoi să le azvârle în gol, 
îndată ce Torrance, ultimul, va fi sărit. Sergentul- 
mitralior se postă lângă uşă. Atmosfera redeveni 
încordată. 

Carpenter deschise iar hubloul din dreptul său, 
pentru a cincea oară în cinci minute. Mustaţa“i, 
acum pleoştită, nu mai aducea nici pe departe cu 
mândra podoabă de odinioară, dar locotenent- 
colonelul ajunsese, după cum se putea observa clar, 
la concluzia că, în viaţă, există probleme mai 
importante decât mustăţile intrate la apă. Îşi pusese 
ochelarii de protecţie, pe care îi ştergea încontinuu 
cu o piele de căprioară, dar priveliştea - mai bine 
zis, absenţa oricărei privelişti - se încăpăţâna să 
rămână aceeaşi, cu fulgii cenuşii ce se topeau în 
bezna de nepătruns. Inchise. 

Se auzi bâzâitul interfonului. Carpenter apăsă 
pe buton, ascultă mesajul, încuviinţă din cap. 


ii Office of Strategic Services - Biroul de servicii 


strategice. (N.T.) 
23 


- Trei minute, îi spuse lui Tremayne. Zero- 
nouă-doi. 

Tremayne execută manevra, încetase să se 
mai uite afară, fiind acum cu totul concentrat asupra 
pilotării bombardierului greu. Atenţia îi era absorbită 
de trei elemente: busola, altimetrul şi... Carpenter. 
O deviere de un singur grad spre sud, şi Lancasterul 
s-ar izbi de un versant al lui Weisspitze; câteva zeci 
de metri mai jos, şi pericolul ar fi acelaşi; o singură 
indicație a lui Carpenter să-i fi scăpat, şi misiunea s- 
ar fi încheiat înainte de a fi început propriu-zis. 
Chipu-i tânăr, incredibil de tânăr, se golise de orice 
expresie; înţepenit în scaun, pilota Lancasterul cu 
precizia unui campion de tir. Doar ochii i se mişcau 
pe o traiectorie fixă: busola - altimetrul - Carpenter 
şi iarăşi: busola - altimetrul - Carpenter, câte o 
secundă pentru fiecare şi atât. 

Carpenter deschise din nou hubloul; răsplata 
fu aceeaşi beznă cenuşiu-opacă. Cu stânga, făcu 
semnul „în faţă”. Tremayne apăsă imediat 
levierele... Uruitul motoarelor scăzu în intensitate. 

Carpenter îşi retrase capul şi închise. Oricât de 
reală i-ar fi fost îngrijorarea, nu lăsă nici o umbră să 
i se citească pe chip. Incepu să fredoneze din nou, 
în surdină; cu mină calmă, relaxată, scrută bordul 
avionului, apoi i se adresă lui Tremayne, pe tonul 
său obişnuit de conversaţie: 

- La şcoala aia, de piloţi, ai auzit, vreodată, 
vorbindu-se despre pierderea de viteză? 

Tremayne tresări, îşi aruncă ochii pe bord şi 
acceleră puţin. Carpenter surâse, se uită la ceas şi 
apăsă de două ori pe butonul de apel. 

Soneria bâzâi deasupra capului sergentului 
mitralior, care stătea în picioare, lângă uşa 


24 


fuzelajului. Sergentul cercetă cu privirea chipurile 
încordate ale băieţilor şi făcu un semn din cap: 

- Două minute, domnilor. 

Trase uşa câţiva centimetri, pentru a verifica 
dacă funcţionează uşor. Prin mica deschizătură, 
mugetul motoarelor deveni brusc asurzitor, dar nu 
era nici pe departe atât de deprimant ca rafala 
îngheţată,  şuierătoare, ce  năvăli înăuntru. 
Paraşutiştii schimbară între ei priviri deliberat 
prudente, pe care însă sergentul le interpretă 
corect; trase uşa la loc. 

- De acord, domnilor, asta nu-i noapte nici 
pentru jivine, darămite pentru oameni. 

La fel gândea şi  locotenent-colonelul 
Carpenter, care-şi mai scoase o dată capul în viscol. 
După cinci secunde faţa i se acoperi de ace ca de 
arici; în cincisprezece secunde, pielea îi amorţi total, 
ca sub anestezie. Distracţia avea să înceapă însă 
când va băga capul la loc: se aştepta la dureri 
cumplite care însoțesc întotdeauna restabilirea 
circulaţiei. De data asta, însă, Carpenter era hotărât 
să suporte supliciul până ia capăt, adică până în 
clipa în care va zări muntele Weisspitze. Cu mişcări 
mecanice şi meticuloase, îşi şterse cu pielea de 
căprioară ochelarii de protecţie, scrutând încontinuu 
spaţiul cenuşiu-obscur, în speranţa de a repera 
muntele înainte ca Weisspitze să-l repereze pe el. 

În carlingă, Tremayne îşi rotea privirile după 
tipic: busolă - altimetru - Carpenter, busolă - 
altimetru - Carpenter, numai că acum întârzia mai 
îndelung cu ochii pe chipul comandantului, în 
aşteptarea semnalului de înclinare bruscă a 
bombardierului spre stânga singura manevră 
posibilă de evitare a impactului. Carpenter nu dădea 


25 


însă nici un semnal; bătea, în schimb, darabana cu 
degetele pe genunchi. Lui Tremayne îi căzu deodată 
fisa: ăsta trebuie că era gestul care-l trăda pe 
comandant, în momentele sale de maximă emotie şi 
încordare - atât lăsa să se ghicească. 

Se scurseră zece secunde. Mai trecură cinci, 
apoi alte cinci. În ciuda frigului din cabină, 
Tremayne simţea prelingându-i-se pe obraji picuri 
de sudoare. Era nerăbdător la culme să facă odată 
virajul la stânga, pentru a evita coliziunea care 
ameninţa să-i zdrobească din clipă-n clipă. Era 
conştient de faptul că nu mai trăise în viaţa lui o 
asemenea spaimă, că nici nu se gândise vreodată la 
asta; intră într-un soi de panică animalică. Apoi îşi 
mai dădu seama de ceva: Carpenter încetase să mai 
bată darabana. 

Muntele, în sfârşit, se ivi, nu atât în 
dimensiunile lui reale, ci, mai curând, în cele 
bănuite, dar tânărul, oricum, îl văzu. Apăru încet- 
încet în faţa ochilor săi, puţin către dreapta direcţiei 
de zbor; intui prezenţa covârşitoare a concretului, a 
acelui concret palpabil care eclipsează cu totul mica 
speranţă ce începuse să se materializeze din nimic. 
Orice speculație fu însă anulată de priveliştea reală, 
de neconfundat, a versantului neted ce se înălța în 
văzduhul  cenuşiu-opac pe o verticală aproape 
perfectă. Carpenter îşi retrase capul, fără a închide 
însă hubloul, şi apăsă pe butonul interfonului: 

- Sergent Johnson? Articula cu greu, nu din 
pricina emoţiei, ci a faptului că maxilarele îi 
îngheţaseră de-a binelea. 

- Sir? Vocea albă, impersonală, a lui Johnson, 
cu inflexiuni metalice, trăda o încordare extremă, în 
pofida unicului cuvânt rostit. 


26 


- Cred că „ofiţer de aviaţie” Johnson ar suna 
mult mai bine. 

- Vă rog, sir? 

- Pe loc repaus; l-am reperat. Poţi să adormi la 
loc. 

Închise legătura, se întinse în sus şi apăsă pe 
un buton de deasupra capului, după ce mai aruncă o 
privire fugară prin hublou. 

Pe peretele din dreapta al fuzelajului, se 
aprinse un bec roşu. Sergentul mitralior se sprijini cu 
mâna de uşă. 

- Un minut, domnilor. Trase uşa larg; în fuzelaj 
se iscă un viscol în miniatură. Când se aprinde becul 
verde... 

Nu-şi mai termină fraza, fiindcă puţinele 
cuvinte rostite erau cât se poate de limpezi; pe de 
altă parte, ca să se facă auzit în vacarmul 
motoarelor şi al viscolului ar fi trebuit să răcnească, 
şi orice vorbă în plus nu ar fi fost decât un efort 
inutil. 

Din acelaşi motiv, nimeni nu zise nimic. În 
orice caz, privirile pe care şi le schimbau paraşutiştii 
între ei exprimau mai clar decât vorbele gândul 
care-l frământa pe fiecare: dacă aici, înăuntru, era 
aşa, atunci cum trebuie să fi fost afară? La un semn 
al mitraliorului, se aliniară lângă uşă, în frunte cu 
sergentul Harrod, pe al cărui chip era întipărită 
expresia martirului creştin în prima şi ultima sa 
încleştare cu un leu. 

Ca un uriaş pterodactil din negurile istoriei, 
Lancasterul înfrunta uruind stihiile, de-a lungul 
versantului neted. Peretele de stâncă învelit în 
gheaţă părea, într-adevăr, foarte aproape; pentru 
Tremayne, neverosimil de aproape. Ochii îi 


27 


rămăseseră ţintuiţi pe hubloul deschis, deasupra 
capului lui Carpenter şi ar fi putut să jure că vârful 
aripii drepte zgârie peretele muntelui. Faţa continua 
să-i fie scăldată în sudoare, dar buzele şi le simţea 
ca de cenuşă. Şi le umezi pe furiş, să nu-l observe 
Carpenter, dar degeaba. 

Sergentul Harrod, în schimb, nu avea buzele 
arse; asta însă numai fiindcă îl biciuiau rafalele care 
izbeau din plin în  fuzelajul bombardierului. 
Altminteri, împărtăşea aproape întru totul spaima lui 
Tremayne. Stătea în prag, în picioare, ţinându-se 
strâns de perete, pentru a nu fi smuls de pala de 
vânt; chipu-i exprima o ciudată resemnare. Privirea 
îi era aţintită, ca în transă, asupra unui punct, la 
stânga sa, unde, dintr-o clipă într-alta, vârful aripii 
din dreapta urma să se izbească de Weisspitze. 

Înăuntru, becul roşu continua să pâlpâie. 
Mitraliorul îşi lăsă mâna pe umărul lui Harrod, într- 
un gest de încurajare. Harrod, căruia îi trebuiră trei 
secunde să-şi poată desprinde ochii de pe vârful 
aripii de avion, făcu o jumătate de pas înapoi. Cu un 
gest ferm, îndepărtă mâna sergentului de pe umărul 
său. 

- Nu mă împinge, camarade, urlă el, ca să se 
poată face auzit. Dacă n-o să am încotro, mă voi 
sinucide, adică voi muri după moda veche, din 
bătrâni, de propria-mi mână. 

Îşi reluă poziţia, lângă uşă. 

În aceeaşi clipă, Carpenter aruncă o ultimă 
privire prin hublou şi-i dădu lui Tremayne semnalul 
mult aşteptat: rotirea lentă a mâinii stângi. Pilotul 
înclină imediat bombardierul după care îl îndreptă la 
loc. Se îndepărtară uşor de versant, care rămase 
undeva, mai jos. Episodul zborului razant nu fusese 


28 


un act gratuit de vitejie, ci o etapă premergătoare 
traseului minuţios calculat pentru zborul deasupra 
îngustului platou. Încă o dată - pentru ultima oară, 
însă - comandantul îşi scoase capul în viscol, 
întinzându-şi între timp braţul, sub privirile 
înfrigurate de nerăbdare ale lui Tremayne, spre un 
buton situat în aparatura de deasupra parbrizului, 
pe care, în sfârşit, îl apăsă. 

Din poziţia lui incomodă, cu capul pe spate, 
de-i înţepenise ceafa, sergentul Harrod văzu că 
becul roşu se stinse; la aprinderea becului verde, îşi 
îndreptă spatele, închise ochii strâns şi, fluturând 
anapoda din braţe, îşi dădu drumul în gol; lansarea 
nu fu tocmai reuşită, pentru că, în loc să sară direct, 
făcuse mai întâi un pas înainte, acum se răsucea în 
aer, în timp ce i se deschidea paraşuta. li urmă 
Schaffer, cu o demonstraţie elegantă, corectă, cu 
călcâile şi genunchii lipiţi, apoi Carraciola, apoi 
maiorul. 

Smith privi în jos şi chipul i se crispa, în hăul 
cenuşiu de sub el, îl zări pe Harrod zbătându-se în 
aer ca un pendul dereglat. Corzile paraşutei se 
încurcaseră rău, iar în eforturile lui disperate şi 
stângace de a le descurca, nu reuşise decât să le 
încâlcească mai tare. Cele din stânga fuseseră trase 
prea jos, iar bietul om aluneca pe o parte, cu o 
viteză  demenţială, cum Smith nu mai văzuse 
niciodată în asemenea situaţii. Urmări cu privirea 
silueta ce se rostogolea rapid, sperând, din tot 
sufletul, ca soarta să nu-l azvârle pe radiotelegrafist 
peste muchia prăpastiei. 

Înnegurat se uită la ceilalţi; slavă Domnului, 
nu era nici un motiv de spaimă, căci Thomas, 
Christiansen şi Smithy efectuau o coborâre perfectă, 


29 


la o distanţă atât de mică unii de alţii, încât mai-mai 
să se atingă. 

Sergentul mitralior se năpusti spre coada 
fuzelajului încă înainte de lansarea ultimului 
paraşutist, Torrance-Smythe, zis Smithy. Trase iute 
de-o parte un cufăr, îndepărtată o prelată şi se 
aplecă să-i ajute unei făpturi ghemuite să se ridice 
în picioare. Noul personaj se dovedi a fi o fată, mai 
curând scundă, cu ochii mari, negri, şi trăsături fine. 
Chipu-i gingaş sugera un trup firav, dar era greu să- 
ţi dai seama de adevăr, încotoşmănată cum era, în 
veşminte groase peste care mai trăsese şi o 
salopetă de schi. În plus, paraşuta. Fata era 
înţepenită de frig şi din cauza poziţiei în care 
stătuse până atunci, dar sergentul avea ordine 
precise de îndeplinit. 

- Haideţi, miss Ellison, o zori el, apucând-o de 
talie şi împingând-o spre uşă. N-avem nici o clipă de 
pierdut. 

Mai pe jos, mai pe sus, o târî până în prag, 
unde un ostaş tocmai dădea drumul penultimei 
paraşute şi penultimului container. Se auzi pocnetul 
sec al cârligului. Mary Ellison se întoarse ca pentru a 
rosti ceva, dar se răsuci brusc şi dispăru în beznă, 
urmată, după o secundă, de ultima paraşută, cu 
containerul respectiv. 

Sergentul scrută câteva clipe întunericul, îşi 
frecă bărbia, dădu din cap a îndoială, făcu un pas 
înapoi şi trase la loc uşa grea. Lancasterul zumzăi 
mai departe, despicând întunericul şi ninsoarea, cu 
acceleraţie redusă. Curând nu se mai văzu deloc, iar 
după alte câteva clipe pieri şi bâzâitul slab al 
motoarelor. 


30 


Capitolul 2 


Smith îşi încleştă mâinile cât putu de sus în 
faldurile paraşutei, împinse cu putere şi realiză o 
aterizare perfectă - cu genunchii îndoiţi şi călcâiele 
lipite - în stratul de zăpadă, gros mai bine de o 
jumătate de metru. Vântul izbea năpraznic pânza. 
Apăsă dispozitivul de strângere rapidă a paraşutei, o 
trase la pământ, o rulă şi o împinse adânc în omăt, 
folosind ca greutate pachetul pe care-l purtase în 
spinare. 

Aici, jos - dacă se putea spune astfel, la o 
altitudine de peste două mii de metri - ningea blând, 
prin comparaţie cu viscolul în care se aruncaseră, 
sărind din Lancaster, dar vizibilitatea era aproape la 
fel de redusă; vântul sufla cu o viteză de douăzeci 
de noduri pe oră, iar pulberea fină de nea era destul 
de deasă. Smith îşi aruncă iute privirea în jur, dar nu 
zări nimic şi pe nimeni. 

Cu mâinile îngheţate, se scotoci în tunică, 
reuşind, în cele din urmă, să scoată o lanternă şi un 
fluier, cu care semnaliza alternativ, spre est şi spre 
vest. Primul îşi făcu apariţia Thomas, urmat de 
Schaffer; în două minute se prezentară toţi, în afară 
de sergentul Harrod. 

- Adunați paraşutele aici şi puneţi o greutate 
peste ele, ordonă Smith. Aşa, îngropaţi-le adânc. L-a 
văzut cineva pe Harrod? Nimeni? Chiar nimeni? 

- Ultima oară când l-am zărit, se legăna 
deasupra mea ca un distrugător pe o mare agitată, 
răspunse Schaffer. 

- Aşa l-am văzut şi eu, încuviinţă Smith. 
Faldurile erau răsucite? 


31 


- Nu le-ai fi putut descâlci nici cu tirbuşonul. 
Dar aş zice că nu era în pericol de prăbuşire. N-am 
avut timp să mă lămuresc... l-am pierdut din ochi 
când eram gata să ating pământul. 

- Ai vreo idee cam pe unde ar fi putut să 
cadă? 

- Greu de zis. Dar n-a păţit nimic, domnule 
maior, poate are o gleznă scrântită sau un cucui, 
nimic grav. 

- Împrăştiaţi-vă şi căutaţi-l, cu lanternele, 
ordonă Smith. 

Se răspândiră, păstrând între ei distanţa la 
care fascicolele de lumină se puteau încrucişa; 
Smith cerceta minuţios terenul. Pe chipu-i încordat 
nu puteai totuşi ghici dacă împărtăşea sau nu 
optimismul lui Schaffer. După trei minute, un strigăt 
se auzi din dreapta. Maiorul o luă într-acolo în pas 
alergător. 

Alarma o dăduse Carraciola, pe care-l găsiră 
stând în picioare, la capătul aflorimentului, cu 
lanterna îndreptată în jos. La vreo doi metri sub 
stâncă, pe o porţiune de teren ce forma un soi de 
adăpost de vânt, într-un troian înalt de zăpadă 
zăcea, pe jumătate îngropat, cu faţa în sus şi braţele 
în lături, sergentul Harrod; ochii larg deschişi parcă 
priveau nepăsători ninsoarea. 

Ajunşi acolo, zăriră cu toţii trupul nemişcat. 
Smith sări în nămetele de zăpadă, îngenunche şi-l 
apucă de umeri, încercând să-l ridice. Capul lui 
Harrod se legăna pe spate, ca la o păpuşă de cârpă, 
stricată. Smith îl culcă la loc, în zăpadă, şi-i pipăi 
pulsul, la gât. Rămase o vreme în genunchi, cu 
capul plecat, apoi se ridică, greoi. 

- Mort? întrebă Carraciola. 


32 


- Mort. Şi-a frânt gâtul, îi lămuri Smith, cu un 
chip golit de expresie. Probabil că s-a încurcat în 
faldurile paraşutei şi a aterizat prost. 

- Se mai întâmplă, zise Schaffer, am auzit şi 
eu de asemenea cazuri. După o tăcere, întrebă: îi 
iau aparatul de radio, domnule maior? 

Smith  încuviinţă din cap. Lăsându-se în 
genunchi, Schaffer începu să caute catarama de la 
cureaua de la spate. 

- Nu te supăra, interveni Smith, nu-i bine. Are 
o cheie legată de gât, sub tunică. Cheia se 
potriveşte la lacătul de la catarama de sub 
buzunarul de la piept. 

Schaffer găsi cheia, descuie lacătul cu 
oarecare dificultate, dădu jos curelele de pe umărul 
mortului şi scoase, în sfârşit, aparatul. Se ridică, cu 
radioul bălăngănindu-i-se în mâini. 

- Acu', dacă ne gândim bine, ce rost mai 
are...? făcu el, cu ochii la Smith. După o asemenea 
prăbuşire, de şi-a frânt gâtul, nu văd cum ar mai 
putea funcţiona scula asta. 

Fără un cuvânt, Smith apucă aparatul, îl puse 
jos, scoase antena, potrivi butonul de transmisie şi-l 
răsuci pe cel de apel. Beculeţul roşu se aprinse, 
semn că circuitul de transmisie funcţiona. Răsuci 
apoi butonul de recepţie, mări volumul, umblă la 
butonul de acord şi prinse o melodie lentă. Ascultă 
câteva secunde, apoi închise aparatul şi i-l întinse lui 
Schaffer. 

- A ajuns pe sol în condiții mai bune decât 
sergentul Harrod, comentă Smith, pe un ton sec. 
Haidem. 

- Îl îngropăm, domnule maior? întrebă 
Carraciola. 


33 


- Nu-i nevoie, răspunse Smith, indicându-i cu 
lanterna perdeaua de fulgi care se cerneau 
necontenit, într-o oră îl vor acoperi. Haideţi să 
căutăm proviziile. 


- Pentru Dumnezeu, nu slăbi strânsoarea! se 
auzi glasul speriat al lui Thomas. 

- Asta-i necazul cu voi, celții, cârti Schaffer, n- 
aveţi încredere nici în umbra voastră. N-ai motiv de 
spaimă, viaţa ta se află pe mâinile sigure ale lui 
Schaffer şi Christiansen. N-ai de ce să te alarmezi. 

- Tocmai de-aia, altfel de ce m-aş alarma? 

- Dacă începem toţi coborârea, îl încuraja 
Schaffer, n-o să-ţi dăm drumul decât în ultima clipă. 

Cu o ultimă privire tristă peste umăr, Thomas 
se lăsă să alunece pe buza neagră a prăpastiei. 
Schaffer şi Christiansen se bizuiau fiecare pe câte 
un singur picior, fiind traşi, la rândul lor, de ceilalţi. 
La distanţa pe care o putea străbate cu lumina 
lanternei, Thomas văzu un perete de stâncă perfect 
vertical coborând în beznă, o stâncă goală ale cărei 
singure fisuri vizibile erau acoperite de gheaţă; în 
rest, nimic de care să-ţi propteşti o mână sau un 
picior. 

- Am văzut tot ce aveam nevoie, rosti el, 
peste umăr. Fu tras înapoi; îşi croi cu grijă drumul în 
sus, până la maldărul de provizii, apoi se ridică în 
picioare, înşfăcă pachetul din care se iveau vârfurile 
schiurilor. 

- Extrem de utile, n-am ce spune, de mare 
ajutor în situaţia asta, făcu el, mohorât. 

- E chiar aşa de abrupt? întrebă Smith. 


34 


- Vertical, neted ca sticla, iar în jos nu se vede 
nimic. Ce adâncime credeţi c-o avea prăpastia, 
domnule maior? 

- Cine poate şti? Smith dădu din umeri. Ne 
aflăm la vreo două mii trei sute de metri înălţime. 
Pentru asemenea altitudini, hărţile nu indică 
niciodată detalii. Scoate nailonul ăla. 

Găsiră pachetul cu nailon - o rolă de vreo trei 
sute de metri lungime - într-un sac de pânză, aşa 
cum fusese ambalat din fabrică. Deşi nu depăşea ca 
grosime o sârmă de rufe, frânghia era extrem de 
rezistentă, datorită firului metalic din interior. 
Înainte de a ieşi din fabrică, coeficientul de 
rezistenţă fusese verificat metru cu metru. Smith 
legă capătul de un ciocan şi, ţinut strâns de doi 
oameni, îi dau drumul să alunece în prăpastie, 
socotind, între timp, numărul de metri. De câteva 
ori, ciocanul se izbi de câte un obstacol, dar îl depăşi 
de fiecare dată. Într-un târziu, în ciuda manevrelor 
lui Smith, frânghia rămase complet întinsă. 

- Bun, făcu Smith, dându-se înapoi un pas, 
cam asta ar fi. 

- Şi dacă nu-i aşa? întrebă Christiansen. Dacă 
s-o fi agăţat, dracului, în vreun colţ de stâncă, la 
trei-patru sute de metri altitudine? 

- Ai măsurat adâncimea prăpastiei? întrebă 
Carraciola. 

- Şaptezeci de metri. 

- Ne-au mai rămas aproape trei sute, ai? rânji 
Thomas. Taman bine cât ne-ar trebui să facem un 
brâu în jurul garnizoanei de la Schloss Adler. 

Nu râse nimeni. Smith rupse tăcerea: 

- Am nevoie de un piton şi de două aparate 
emisie-recepţie. 


35 


Cam la vreo patru-cinci metri de buza 
prăpastiei, curăţară zăpada şi înfipseră adânc în 
stâncă, cu ciocanul, un piton. Smith întinse capătul 
frânghiei, alcătui două cercuri pe care şi le petrecu 
în jurul pulpelor, îşi strânse centironul şi-şi atârnă pe 
umăr un aparat de emisie-recepţie. Frânghia fu apoi 
răsucită în jurul pitonului; trei inşi din echipă, care 
stăteau cu spatele spre stâncă, şi-o înfăşurară de 
câteva ori pe mână, gata să preia greutatea. 
Schaffer aşteptă cu celălalt aparat. 

După ce verifică dacă nu existau colţuri 
ascuţite pe vârful stâncii, Smith se răsuci cu 
precauţie şi făcu semn să fie lăsat în jos. Coborârea 
în sine era uşoară. Aşa cum le spusese Thomas, 
verticala era perfectă, deci tot ce avea de făcut era 
să se ferească de peretele stâncii. O singură dată 
întâlni o protuberantă; se răsuci puternic în aer, dar 
îşi recapătă echilibrul în câteva clipe. „Alpinismul 
pentru toţi”, gândi Smith, doar poate că uşurinţa cu 
care aluneca era o simplă aparenţă: avea avantajul 
de a nu vedea nimic în hăul ce se căsca sub el. 

Se afundă cu picioarele într-un strat gros de 
zăpadă şi se opri. Descrise cu lumina lanternei un 
semicerc; se oprise pe o stâncă, atunci trebuie să fie 
foarte mare, căci se întinde cât vede cu ochii... un 
platou uşor înclinat. Versantul însuşi avea o 
suprafaţă netedă, cu excepţia unei singure fisuri 
superficiale, lată de câţiva paşi, situată chiar în 
apropiere. Îşi scoase frânghia şi răsuci butonul 
aparatului de emisie-recepţie. 

- Până acum, e-n regulă. Trageţi frânghia sus. 
Mai întâi proviziile, după aia voi. 


36 


Frânghia şerpui în beznă. În două transporturi, 
pachetele ajunseră toate jos în cinci minute. Curând 
îşi făcu apariţia şi Christiansen. 

- Ce s-o fi făcând atâta caz de alpinismul ăsta? 
întrebă el, vesel. Până şi bunică-mea s-ar fi 
descurcat. 

- Poate că ar fi fost mai bine s-o luăm pe 
bunică-ta în locul tău, îi replică Smith, acru. Mai 
avem de coborât. la-ţi lanterna şi vezi cât de lată e 
stânca şi cum se poate cobori mai bine; şi, ferească 
Dumnezeu, nu te rostogoli în prăpastie. 

Christiansen se îndepărtă, cu un surâs ironic. 
Viaţa le aparţine celor vii, iar el era cât se poate de 
viu. Cât îşi îndeplini misiunea, ceilalţi coborâră cu 
toţii, pe rând, în afară de Schaffer. Din aparatul de 
emisie-recepţie, răzbătu un glas plângăreţ. 

- Da' eu cum cobor? In mâini, aproape 
şaptezeci de metri? Cu mâinile bocnă, pe o frânghie 
aşa de lungă şi de groasă? Ar fi trebuit să se 
gândească cineva şi la asta. 

- S-a gândit cineva şi la asta, îi explică Smith, 
netulburat. Verifică dacă frânghia mai este strânsă 
bine în jurul pitonului şi dă-ţi drumul în jos. 

- Un răspuns se găseşte întotdeauna, comentă 
Schaffer. 

Cobori. Christiansen se întoarse aproape în 
aceeaşi clipă cu el. 

- Nu-i chiar atât de groaznic... Mai e o stâncă, 
la vreo cinşpe-şaişpe metri deasupra noastră, ce se 
curbează înspre est. Cel puţin aşa mi-a apărut mie, 
ca o stâncă. N-am încercat să văd cât e de abruptă, 
că sunt om însurat, dar platoul ăsta coboară într-o 
pantă lină, încolo, înspre apus, şi pare a se prelungi 


37 


o bună bucată de drum. Sunt şi copaci - am mers 
de-a lungul lor aproape două sute de metri. 

- Copaci, la altitudinea asta? 

- Mă rog, nu sunt ca nişte catarge, doar nişte 
pini pirpirii, dar tot te poţi adăposti printre ei. 

- E destul de bine, încuviinţă Smith, acolo vom 
petrece noaptea. 

- Aşa de aproape? Tonul mirat al lui Schaffer 
trăda foarte puţin entuziasm pentru o asemenea 
idee. N-ar trebui să coborâm cât putem de departe 
până diseară, domnule maior? 

- Nu-i nevoie. Dacă pornim imediat ce se 
crapă de ziuă, vom depăşi binişor şirul principal de 
pomi până ce apucă să răsară soarele. 

- Sunt de părerea lui Schaffer, adăugă 
Carracioia, cu un aer înţelept. Să înaintăm cât mai 
mult posibil. Tu ce crezi, Olaf? îl întrebă pe 
Christiansen. 

- Părerea lui Christiansen nu are nici o 
importanţă, îi replică Smith calm, dar cu o răceală 
de gheaţă, în ton cu aerul de munte. Aici nu ne 
aflăm la o masă rotundă sau la un seminar, ci avem 
de îndeplinit o operaţiune militară, iar operaţiunile 
de acest tip sunt conduse de un şef. Şi, fie că vă 
convine sau nu, amiralul Rolland m-a însărcinat pe 
mine cu comanda acestei misiuni. Vom înnopta aici. 
Aduceţi totul încoace. 

Cei cinci bărbaţi schimbară priviri între ei, apoi 
se aplecară să ridice pachetele. Într-adevăr, 
conducerea grupului nu putea constitui un subiect 
de discuţie. 

- Instalăm corturile acum, şefule? întrebă 
Schaffer. 


38 


- Da! În limbajul lui Schaffer, „şefule” exprimă, 
probabil, mai mult respect decât „domnule maior” 
sau „sir”, îşi zise Smith, apoi continuă cu voce tare: 
Pe urmă, o masă caldă, o cafea fierbinte, şi 
încercăm să stabilim legătura cu Londra, prin radio. 
Trage frânghia jos, Christiansen. Să se lumineze de 
ziuă, nu vrem să dea damblaua în figurile alea de la 
Schloss Adler care se tot fâţâie cu binoclurile la ochi. 

Christiansen dădu din cap şi începu să tragă 
de frânghie. Când se ivi capătul liber, Smith ţipă şi 
se repezi la Christiansen, apucându-l de braţ. 
Christiansen se opri, mirat. 

- Sfinte Sisoie! Smith îşi şterse fruntea cu 
palma. Taman la tanc! 

- Ce s-a întâmplat? întrebă Schaffer, îngrijorat. 

- Am nevoie de doi dintre voi, să mă ridice. 
Hai, iute, până nu dispare nenorocita asta de sfoară! 

Doi camarazi îl săltară în aer. Smith se întinse 
şi apucă frânghia care se bălăbănea, sări jos şi o 
legă apoi bine, cu multă grijă, de celălalt capăt. 

- Acum, că aţi isprăvit... interveni, politicos, 
Torrance-Smythe, puteţi să ne explicaţi... 

- Radioul. Smith trase un oftat lung de 
uşurare. Avem o singură listă de frecvenţe, semnale 
de apel şi un cod. Raţiuni de securitate. Lista se află 
în tunica sergentului Harrod. 

- Aoleu, pot să-mi şterg şi eu fruntea, şefule? 
făcu Schaffer. 

- Mă duc eu în locul dumneavoastră, dacă 
vreţi, se oferi Christiansen. 

- Mulţumesc, dar e vina mea, aşa că trebuie 
să merg eu. În afară de asta, sunt singurul de-aici cu 
ceva experienţă de alpinist - sau, cel puţin, aşa 
apreciază colonelul Wyatt-Turner - şi am impresia că 


39 


urcuşul pe stânca aia e mai greu decât coborâşul. 
Nu-i nici un zor. Să ne instalăm însă mai întâi tabăra 
şi să mâncăm ceva. 


- Dacă nu te poţi descurca mai bine de atât, 
Smithy, să-ţi dăm un preaviz de o săptămână... care 
expiră azi, îi zise Schaffer lui Torrance; râcâi dosul 
plăcuței de metal, scuturându-se de oroare. M-am 
născut într-o casă de creştini, aşa că nu trebuie să-ţi 
spun ce-mi aminteşte chestia asta. 

- Nu-i vina mea că au împachetat un alt tip de 
deschizătoare de conserve, se tângui Torrance- 
Smythe, amestecând în vasul de pe maşina de gătit 
cu butan, în care pusese la încălzit gulaşul de 
culoare incertă. Aruncă o privire optimistă către 
camarazii săi aşezaţi în semicerc în cortul slab 
luminat: Mai vrea careva o porţie? 

- N-ai haz deloc, făcu Schaffer, sumbru. 

- Aşteaptă până o să guşti din cafeaua asta, îl 
sfătui Smith, şi o să te miri de ce-oi fi cârtit mai 
înainte. Se ridică, scoase capul afară din cort să 
vadă cum mai e vremea, apoi se întoarse spre ai 
săi: S-ar putea să lipsesc cam o oră, dar dacă acolo, 
sus, viscoleşte... 

Încuviinţară din cap, devenind brusc, sobri. 
Sigur, Smith va avea mult de furcă până să dea de 
cadavrul lui Harrod. 

- E o noapte cumplită, zise Schaffer, vin şi eu 
să vă dau o mână de ajutor. 

- Mulţumesc, nu-i nevoie. O să mă caţăr şi o 
să-mi dau drumul în jos singur. O coardă legată de 
un piton nu e chiar ca un ascensor, dar e destul de 
bună ca să ajung acolo şi să mă întorc, iar o 
persoană în plus n-ar sluji la nimic. Dar am să-ți 


40 


spun imediat ce-ai putea să faci. Smith dispăru şi 
reveni îndată cu aparatul de radio, pe care i-l aşeză 
în faţă: n-am chef ca după tot chinul ăla până sus, 
ca să recuperez carnetul cu cifru, să constat că nu 
ştiu ce cretin l-a izbit cu bocancii lui cu ţinte şi l-a 
paradit. Păzeşte-l ca pe ochii din cap, locotenente. 

- Da, sigur şefule, promise Schaffer, solemn. 

Inarmat cu ciocanul şi cu câteva pitoane de 
rezervă la brâu, Smith îşi legă strâns frânghia, 
petrecându-şi-o în jurul mijlocului şi al pulpelor, cum 
mai făcuse de atâtea ori; se prinse apoi de capătul 
liber şi începu urcuşul. Afirmaţia-i de mai înainte, că 
asta era treabă de alpinist încercat, nu avea 
acoperire. Nu era vorba de cine ştie ce tehnică sau 
pricepere; fiind mai mult o chestiune de efort fizic, 
ce-i drept istovitor, dar atât. Cel mai greu i se păru 
urcuşul pe peretele vertical al stâncii, trebuind să se 
caţere aproape de şpagat; din cauza încordării 
cumplite, fu nevoit, în două rânduri, să se ţină într-o 
singură mână şi să-şi tragă răsuflarea până îi mai 
trecu durerea aprigă din umăr şi din musculatura 
antebraţului. Când izbuti, în sfârşit, gâfâind cumplit 
şi asudat ca într-o saună, să ajungă sus, pe culme, 
era aproape epuizat. Nu ţinuse seama de efectul 
paralizant al altitudinii asupra celui neobişnuit cu 
ascensiunile. 

Zăcu pe burtă câteva minute, pentru a-şi 
recăpăta suflul, iar pulsul să-i revină la normal, mă 
rog, la ce însemna normal la o asemenea altitudine, 
de peste 2300 de metri; apoi se ridică şi verifică 
pitonul de care fixase frânghia de nailon. Pitonul 
părea înfipt zdravăn dar, pentru mai multă 
siguranţă, îl mai izbi de câteva ori cu ciocanul; îşi 
dezlegă coarda, apoi o răsuci încă o dată strâns în 


41 


jurul pitonului, trăgând de ea până ce i se păru că 
nodul e de-ajuns de solid. 

Se trase câţiva paşi înapoi de buza prăpastiei, 
curăţă zăpada în jurul său şi bătu cu ciocanul unul 
din pitoanele de rezervă pe care le adusese cu el. ÎI 
încercă cu mâna, să vadă dacă se desprinde uşor. 
Se desprindea. Îl mai bătu o dată şi înfăşură în jurul 
lui o bucată din frânghia strâns legată de primul 
piton, înainta apoi pe platoul uşor înclinat, 
fredonând „Lorelei”, ce-i drept, cam fals, după cum 
singur recunoscu, zâmbind... 

Din beznă se ivi o siluetă care se îndreptă spre 
el în goană, împleticindu-se şi alunecând în troiene: 
Mary Ellison. Fata se opri în faţa lui, proptindu-şi 
mâinile în şolduri: 

- Aşa, vasăzică! Da' ştiu că nu te-ai omorât cu 
firea să vii încoace, ai? îl luă ea, iute, neputându-şi 
stăpâni clănţănitul dinţilor. 

- N-am irosit nici o clipă, se apără el, dar a 
trebuit mai întâi să îmbuc ceva cald şi să beau o 
cafea. 

- A trebuit, auzi! Bestie egoistă ce eşti, te 
urăsc! îl acuză fata, după care făcu un pas înainte şi 
i se aruncă la piept. 

- Ştiu. Ai îngheţat. Smith îşi scoase mănuşa şi 
o mângâie uşor pe obraz. 

- Nu mai spune! Sigur că am îngheţat, era cât 
pe-aci să mor în avionul ăla. Cum de n-ai fost în 
stare să faci rost de nişte sticle cu apă caldă sau de 
un costum cu fire electrice, sau, în fine, ceva de 
genul ăsta? Credeam că mă iubeşti! 

- N-am cum să te conving de contrariu, îi 
spuse Smith, cu blândeţe, bătând-o pe umeri. Unde 
ţi-e aparatura? 


42 


- La vreo cinşpe-şaişpe metri mai încolo. Şi 
încetează odată să mă mai baţi aşa pe spate, de 
parcă mi-ai fi unchi. 

- Vorbe, vorbe, o îmblânzi Smith, hai mai bine 
s-o recuperăm. 

Işi croiră cu greu drum prin nămeţi. Mary se 
ţinea strâns de braţul lui. 

- Şi ce pretext ai găsit, pentru Dumnezeu, ca 
să urci până aici? îl întrebă, plină de curiozitate. Că 
ţi-ai pierdut un buton de manşetă, sau ce? 

- Am avut un motiv serios, în afară de 
persoana ta, chit că am jucat teatru până în ultima 
clipă, aproape că era prea târziu, prefăcându-mă că 
am uitat de el; carnetul cu cifruri pentru semnale 
radio, din tunica sergentului Harrod. 

- L-a... l-a pierdut? L-a scăpat? Cum a putut să 
fie atât de neglijent? Tăcu, amintindu-şi brusc, de un 
amănunt: carnetul era legat... 

- E tot acolo, în tunică, o lămuri Smith, pe un 
ton sumbru. Harrod e mort. 

- Mort? Mary se opri din mers, scuturându-l de 
braţ. Mort! repetă ea, după o îndelungată tăcere. 
Omul ăla simpatic? L-am auzit când spunea că n-o 
să mai sară în ruptul capului cu paraşuta. A făcut o 
săritură greşită? 

- Aşa se pare. 

Găsiră sacul. Smith îl cară până la muchia 
prăpastiei. Mary întrebă: 

- Şi acum? Nu luăm carnetul? 

- Să aşteptăm un minut. Vreau să-mi arunc un 
ochi la frânghie. 

- La frânghie? De ce? 

- De ce nu? 


43 


- Atunci nu-mi spune, făcu Mary, cu 
resemnare. Eu sunt doar o biată fetiţă. Presupun că 
ştii tu ce ai de făcut. 

- Ce n-aş da să ştiu, îi răspunse Smith, cu 
obidă. 

Aşteptară în tăcere, aşezaţi cuminţi alături, pe 
sacul de echipament, cu privirile aţintite asupra 
frânghiei, cu un soi de solemnă concentrare, de 
parcă, la altitudinea de 2300 de metri, un asemenea 
obiect dobândeşte o semnificaţie specială. Smith 
încercă în două rânduri să-şi aprindă o ţigară, dar nu 
reuşi, din pricina ninsorii. Se scurseră astfel vreo 
trei-patru minute, care li se părură fără sfârşit. 
Lângă el, fata tremura cumplit şi-şi încleştase gura 
ca să-şi reprime clănţănitul dinţilor. Mai groaznic 
însă era faptul că braţul stâng, cu care incercase s-o 
protejeze pe fată de vânt şi ninsoare, îi amorţea din 
ce în ce mai tare. Se ridică în clipa în care, brusc, 
frânghia se smuci puternic, smulgând cel de-al 
doilea piton, înfipt ceva mai departe de buza 
prăpastiei. Bucla corzii alunecă rapid pe lângă 
pitonul de care fusese prinsă, până se întinse. Forţa 
necunoscută care acţiona asupra frânghiei se 
amplifică, până ce nailonul se cufundă adânc în 
stratul proaspăt de omăt. Smith făcu un pas, încercă 
rezistenţa corzii - mai întâi precaut, apoi cu toată 
puterea. Frânghia era ţeapănă, dar pitonul nu 
slăbise. 

- Ce... ce naiba... Mary dădu să spună ceva, 
dar glasul i se pierdu într-o şoaptă nedesluşită. 

- Splendid, splendid, murmură Smith. Cineva, 
acolo, jos, nu mă are la inimă? Te miră? 


44 


- Dacă... dacă n-ar fi ţinut cârligul ăla, n-am 
mai fi ajuns din nou jos, spuse fata, cu un tremur de 
groază în voce. 

- O săritură clasică, făcu el. 

O luă de braţ şi porniră. Stratul de zăpadă era 
acum mai gros, iar vizibilitatea, chiar cu lanternele 
aprinse, nu depăşea raza de doi metri; orientându- 
se după aflorimentul stâncos, Smith izbuti totuşi să-l 
găsească pe Harrod în câteva minute într-un troian. 
Cadavrul arăta acum ca o moviliţă informă. Smith 
dădu la o parte giulgiul de zăpadă, descheie tunica 
şi scoase carnetul prins de lănţişor. ŞI-I legă de gât, 
ascunzându-l sub uniformă. 

Următoarea treabă pe care o avea de făcut 
era să întoarcă mortul pe-o parte, desigur ceva 
neplăcut. Nu-i trecuse însă prin cap că ar fi aproape 
imposibilă. Efortul mai că-l dobori, cadavrul fiind 
ţeapăn ca o scândură, căci îngheţase tun în poziţia 
în care se prăbuşise, cu braţele în lături. Pentru a 
doua oară în noaptea aceea, Smith îşi simţi 
sudoarea prelingându-se pe faţă, amestecată cu 
fulgii ce se topeau. Reuşi, cu greu, să-l răsucească 
pe o parte. Un braţ rămase întins spre cerul 
plumburiu. Smith îngenunche şi examina atent, la 
lumina lanternei, ceafa lui Harrod. 

- Ce-ţi trece prin minte? Ce cauţi? întrebă 
Mary, în şoaptă. 

- Şi-a frânt gâtul. Vreau să constat cu precizie 
cum s-au petrecut lucrurile, îi explică Smith, 
ridicându-şi privirea. Nu-i nevoie să te uiţi şi tu. 

- Nu-ţi fă griji, nici n-aveam de gând, îl lămuri 
fata, îndepărtându-se. 

Imbrăcămintea lui Harrod era şi ea îngheţată 
bocnă. Când îi trase de pe cap gluga, aceasta trosni 


45 


şi i se sfâşie în palme. Smith descoperi ceea ce 
căuta: o pată roşie, la baza craniului, unde pielea 
era julită. Se ridică în picioare, îl apucă de glezne şi-l 
târi cam un metru în josul pantei. 

- Şi acum? Fascinată şi îngrozită totodată, 
Mary urmărea din nou scena, fără să vrea. Acum ce 
mai cauţi? 

- O piatră, răspunse el, sec. O anume răceală 
din glasul lui o făcu să nu mai pună alte întrebări, 
deşi îşi dădu seama că asprimea tonului nu i se 
adresa ei. 

Smith curăţă zăpada pe o rază de un metru în 
jurul capului lui Harrod. Cercetă cu meticulozitate 
terenul, pipăind atent, peste tot; apoi se ridică încet, 
o luă pe Mary de braţ şi o conduse mai încolo. După 
câţiva paşi, se opri, se întoarse la cadavru şi-l răsuci 
la loc, pentru ca braţul drept să nu mai stea ţeapăn 
ca o săgeată îndreptată spre cer. 

In timp ce mergeau spre buza prăpastiei, 
Smith rosti, pe neaşteptate: 

- Harrod a fost lovit în ceafă cu un obiect 
contondent. M-am gândit că trebuie să fi fost o 
piatră, dar, acolo unde zace, n-am găsit nimic. 

- Dar aflorimentul ăla, din apropiere, o stâncă 
goală... 

- Pe care n-ai însă cum să-ţi frângi gâtul, iar 
pe urmă să te scoli în picioare şi să sari într-un 
nămete. Chiar dacă s-ar fi rostogolit printre troiene, 
n-ar fi avut cum să sfârşească astfel, la o distanţă 
de doi metri jumate de stâncă. A fost izbit cu un 
obiect metalic, gen pat de puşcă sau mâner de cuţit. 
Pielea e julită, dar nu-i vânătă, semn că fractura s-a 
produs instantaneu. Asta, ca să credem noi că a fost 
un accident. Fapta s-a petrecut pe stâncă, zăpada 


46 


din jurul lui Harrod era neatinsă. A fost lovit când 
era în poziţie verticală. O izbitură în ceafă, o 
răsucire rapidă a gâtului, apoi omul a fost împins 
peste afloriment. Bună unealtă, ce n-a lăsat urme... 
comentă Smith, cu amărăciune. 

Mary se opri, săgetându-l cu privirea: 

- Îți dai seama ce spui? Surprinzându-i 
expresia gânditoare, îl apucă de braţ şi rosti, pe 
nerăsuflate: Nu, nu mă refeream la implicaţii. lartă- 
mă, sigur că ştii. John, mie mi-e frică! Nici chiar în 
lunile alea, cât am stat noi în Italia... În fine, ştii tu, 
nimic de genul ăsta... Tăcu o clipă, apoi continuă: 
Nu s-ar putea... Oare, nu ar fi cumva şi o altă 
explicaţie? 

- Gen „s-a lovit, în cădere, la ceafă”, sau 
„cumplitul om al zăpezii i-a făcut de petrecanie!”. 

Mary îl fixă îndelung, cu ochii ei negri, ce 
păreau şi mai mari sub fruntea acoperită cu glugă. 

- Nu merit să mă tratezi aşa, John. Realmente, 
mă tem. 

- Şi eu. 

- Nu cred. 

- Mă rog, dacă până acum nu mi-a fost frică, a 
sosit şi pentru mine clipa. 


Smith verifică panta de coborâş, situată ceva 
mai jos de doisprezece metri, după calculele sale, 
de baza stâncii. Îşi înfăşură de două ori frânghia în 
jurul coapsei stângi şi o fixă cu o clemă. Se răsuci pe 
stânga, îşi scoase mănuşa dreaptă cu dinţii şi o vâri 
în tunică. Îşi pregăti Lugerul, îi trase piedica, apoi îşi 
continuă coborârea, reglându-şi ritmul cu ajutorul 
mâinii stângi. Ideea că persoana care încercase să 


47 


smulgă frânghia l-ar putea aştepta jos, să ducă 
treaba la bun sfârşit, nu i se părea deloc absurdă. 

Nu-l întâmpină însă nici o „delegaţie”, nu zări 
pe nimeni. Cercetă iute cu lanterna spaţiul din jur. 
Nimic; orice urmă de paşi ar fi fost, oricum, de mult 
era acoperită de zăpadă. Cu pistolul într-o mână şi 
lanterna în cealaltă, parcurse vreo treizeci de metri, 
apoi se înapoie, descriind un soi de semicerc. Cel ce 
încercase să smulgă coarda optase, era clar, pentru 
discreţie. Smith se apropie din nou de frânghie şi o 
smuci. În două minute, sacul lui Mary ajunse jos, 
apoi cobori şi fata. Smith aşteptă să-şi desprindă 
frânghia, după care o rulă. Mâinile îi erau acum atât 
de ţepene de frig, încât operaţiunea îi luă aproape 
un sfert de ceas. 

Cu frânghia pe un umăr şi cu sacul pe celălalt, 
Smith o conduse pe Mary la nişa din stâncă. 

- Să nu-ţi instalezi cortul. Desfă-l, intră în 
sacul de dormit, şi trage cortul peste tine. Într-o 
jumătate de oră, vei fi complet camuflată de zăpadă 
care, nu numai că-ţi va ţine de cald dar te va feri şi 
de ochiul vreunui somnambul. Eu revin în zori, 
înainte de plecare. 

O luă din loc; după câţiva paşi, se opri şi privi 
îndărăt. Mary, cu ochii pironiţi în urma lui, nu se 
clintise. Fata îi apăru acum, în mod ciudat, ca o 
făptură lipsită de apărare, singură şi părăsită - 
impresia era greu de definit, dar percutantă. După o 
ezitare, Srnith se întoarse, îi desfăcu cortul şi o 
aşteptă să se bage în sacul de dormit. Inchise 
fermoarul şi trase peste ea cealaltă jumătate de 
cort, acoperind-o până la bărbie. Mary îi surâse. El îi 
potrivi gluga, o acoperi cu un colţ al cortului şi se 
îndepărtă, fără un cuvânt. 


48 


Îşi reperă uşor propriul cort, după becul care 
pâlpâia necontenit înăuntru. Se scutură de zăpadă, 
se aplecă şi intră. Înveliţi cu sacii de dormit, 
Thomas, Christiansen şi Carraciola aţipiseră, sau cel 
puţin aşa lăsau impresia. Torrance-Smythe verifica 
stocul de explozibile, focoase, amorse şi grenade, 
iar Schaffer era cufundat în lectura unui roman 
nemtesc, trăgând între timp dintr-o ţigară 
nemţească şi păzind cu străşnicie radioul. La 
apariţia iui Smith, lăsă cartea de-o parte. 

- OK? 

- OK. Smith scoase carnetul de coduri din 
tunică. Îmi cer scuze pentru întârziere, dar mi-era 
teamă că n-o să mai dau de el niciodată, acolo sus 
viscoleşte puternic. 

- Am stabilit să facem de gardă cu rândul şi să 
ne schimbăm la o jumătate de oră. In trei ceasuri se 
luminează, zise Schaffer. 

Smith zâmbi: 

- Şi de cine, mă rog, vă păziţi voi, în 
pustietatea asta? 

- De omul zăpezii, cel ticălos. 

Lui Smith, surâsul îi pieri de pe chip. Se apucă 
să studieze carnetul lui Harrod. Timp de zece 
minute, memoriza semnale de apel şi lungimi de 
undă şi codifică un mesaj. Când isprăvi, Schaffer era 
în sacul de dormit, iar de gardă făcea Torrance- 
Smythe. Smith împături mesajul şi-l vâri în buzunar. 
Se ridică, luând cu el aparatul de radio şi o 
învelitoare de muşama, pentru a se apăra de 
ninsoare. 

- O să ies niţel, zise. Recepţia e proastă între 
copaci, în afară de asta, nu vreau să-i trezesc pe 
ceilalţi. N-o să lipsesc mult. 


49 


La aproape trei sute de metri de cort, după 
două opriri şi schimbări de direcţie, Smith se lăsă pe 
genunchi, cu spatele în direcţia vântului. Scoase 
antena telescopică, lungă de vreo patru metri, 
potrivi butonul de apel şi răsuci o manivelă. Repetă 
operaţia de câteva ori; a cincea oară, reuşi. Era 
evident că cineva aştepta cu nerăbdare transmisia. 

- Aici Danny Boy, cârâi staţia chemată. 
Semnalul era slab şi se întrerupea, dar era 
perceptibil. Danny Boy răspunde la apel. Terminat. 

- Aici Broadsword, rosti Smith în microfon. Pot 
vorbi cu papa Machree sau cu mama Machree? 
Terminat. 

- Regret, nu sunt aici. Terminat. 

- Cod, comunică Smith. Terminat. 

- Dă-i drumul. 

Smith scoase petecul de hârtie din buzunar şi-l 
lumină cu lanterna. Decodificat, mesajul celor două 
rânduri de combinaţii de litere, aparent absurd, 
suna în felul următor: AJUNS CU BINE HARROD 
MORT VREMEA BUNA ROG AŞTEPTAŢI MESAJ ORA 8 
GMT SMITH. Dictă textul cifrat şi încheie: 

- Rog transmiteţi acest mesaj lui papa 
Machree înainte de ora şapte. Negreşit. 


Torrance-Smythe îl privi uimit: 

- Te-ai şi întors?! Ai stabilit legătura? 

- Imposibil, făcu Smith, enervat. Munţi de jur- 
împrejur, fir-ar al dracului, 

- Dar nici n-ai insistat prea mult, aşa-i? 

- Două minute jumătate. Fu rândul lui Smith 
să se mire: Doar ştii că asta e limita de siguranţă în 
timp, nu? 


50 


- Crezi că s-ar putea să existe staţii de radio 
de control prin preajmă? 

- Nici vorbă, replică Smith, pe un ton 
sarcastic. Cine şi-ar putea închipui că la Schloss 
Adler ar funcţiona asemenea staţii? 

- Ei, ei, şi dumneata acum, zise Torrance- 
Smythe, cu un zâmbet silit. Parcă-mi aduc aminte că 
cineva a spus, într-adevăr, că aici ar fi sediul sudic 
al cartierului general al Serviciului Secret German. 
Scuză-mă, domnule maior, nu c-aş fi îmbătrânit, 
ceea ce e, oricum adevărat, dar creierul meu, 
amorţit de ger şi nesomn, nu mai e în stare de 
funcţionare. 

Smith îşi scoase cizmele şi salopeta de schi, 
după care trase aparatul de radio lângă el. 

- Atunci trebuie să te odihneşti puţin. Nu-mi 
va servi la nimic un artificier care nu mai poate 
deosebi un detonator de o clanţă. Hai, culcă-te, 
preiau eu garda. 

- Bine, dar stabilisem că... 

- Cârtiţi tot timpul, domneşte indisciplina. 
Calmează-te, Smithy, îl îndemnă, zâmbind, sunt cum 
nu se poate mai treaz. Oricum, noaptea asta eu nu 
pot dormi. 

„Minciună gogonată”, îşi zise Smith, în sinea 
lui. Dar afirmaţia cuprindea şi o parte de adevăr. Era 
epuizat fizic şi psihic, iar o slăbire, cât de mică, a 
efortului de voinţă şi concentrare l-ar fi doborit în 
câteva clipe. La fel de sigur era însă şi de faptul că 
nu va închide ochii toată noaptea, cu nici un preţ. 
Date fiind împrejurările, era poate mai înţelept să nu 
i-o spună lui Torrance-Smythe. 


51 


Capitolul 3 


Cerul avea culoarea cenuşiu-lăptoasă de 
dinainte de revărsatul zorilor. Smith şi camarazii săi 
ridicaseră tabăra. Cortul şi sacii de dormit fuseseră 
strânşi deoparte, iar după un mic dejun frugal - dacă 
putea fi numit astfel - ustensilele de bucătărie fură 
vârâte în săculeţe de provizii. Totul se desfăşură 
într-o tăcere deplină, atmosfera nefiind propice 
conversaţiei. „Arată mai obosiţi şi mai încercănaţi 
decât în urmă cu trei ore”, observă Smith, 
întrebându-se ce mutră o fi având el însuşi, care nu 
aţipise nici o clipă. „Bine că echipamentul trupei de 
şoc nu conţine oglinzi.” Se uită la ceas: 

- Plecăm în zece minute, le comunică el. O să 
avem astfel suficient timp să ajungem la lizieră 
înainte de a se lumina. Asta, dacă nu dăm de stânci. 
Mă întorc imediat. Vizibilitatea e mai bună şi m-aş 
duce în recunoaştere pe creastă. Cu puţin noroc, 
poate reuşesc să descopăr panta cea mai bună de 
coborât. 

- Şi dacă n-aveţi noroc? întrebă Carraciola, 
posomorât. 

- Mai avem şi frânghia aia de nailon, de trei 
sute de metri lungime, veni replica scurtă a lui 
Smith. 

Îşi trase salopeta şi plecă în direcţia stâncii. 
De îndată ce se văzu dincolo de liziera de pini, de 
unde nu mai putea fi observat de ceilalţi, schimbă 
direcţia şi o luă pieptiş, în pas alergător. 

De sub colţul ridicat al unei prelate acoperite 
de omăt, se iţi un ochi; Mary Ellison auzise tropăitul 
înfundat al paşilor care se apropiau, precum şi 


52 


primele două măsuri din „Lorelei”, fluierate, în 
surdină. Trase în jos fermoarul de la sacul de dormit 
şi se ridică în capul oaselor. 

- Imposibil, protestă ea, cum, a şi sosit 
momentul? 

- Chiar aşa. Hopa sus! 

- N-am apucat să dorm o clipă. 

- Nici eu. Am vegheat tot timpul afurisitul ăla 
de radio şi am stat la pândă ca nu cumva să-i vină 
vreunui somnambul cheful să facă o plimbare 
încoace. 

- Ai stat treaz pentru mine? 

- Da. Gata, în cinci minute plecarea. Lasă-ţi 
cortul şi sacul aici, n-o să mai ai nevoie de obiectele 
astea. la-ţi numai ceva de mâncare şi de băut, atât. 
Şi, pentru Dumnezeu, nu te apropia prea tare de 
noi. Se uită la ceas, apoi reluă: Facem popas la ora 
şapte dimineaţă. Verifică-ţi ceasul. Deci la şapte fix. 
Şi nu cumva să dai buzna peste noi. 

- Drept cine mă crezi? 

Dar Smith nu mai apucă să-i răspundă. O şi 
luase din loc. 


La vreo trei sute de metri mai jos, pe 
versantul muntelui Weisspitze, arborii îşi meritau 
denumirea: brazi uriaşi, de treizeci de metri şi peste, 
se avântau semeţi spre înălţimi. Ninsoarea încetase, 
iar cerul era acum albastru. Se luminase de ziuă. 

Panta continua să fie foarte abruptă, mult mai 
abruptă decât una obişnuită. Pe povârniş, cei şase 
bărbaţi, în şir indian, cu Smith în frunte, alunecau şi 
cădeau mereu, dar căzăturile pe plapuma groasă de 
omăt erau de preferat coborâşului pe un zid vertical 
de piatră, pe o frânghie de rufe ridicol de subţire. 


53 


Sudalmele curgeau cu duiumul, dar fără motive 
serioase; nu era nici un pericol şi înaintau rapid, prin 
reţeaua deasă de pini, la adăpost de ochii 
duşmanilor. 

Ţinându-se la câţiva zeci de metri distanţă, 
Mary Ellison cobora cu grijă pe urmele bărbaţilor. 
Fără echipament în spinare, fata aluneca şi cădea 
destul de rar, şi nici nu se temea că s-ar putea 
apropia prea tare de Smith şi ai săi, riscând să fie 
observată. Pe munte, când e ger fără vânt, sunetul 
se transmite cu o uluitoare claritate, astfel că după 
glasurile ce se auzeau mai la vale, putea aprecia cu 
precizie distanţa. Mary se uită la ceas pentru a 
douăzecea oară: se făcuse şapte fără douăzeci. 

Puțin mai târziu, Smith, care repetase acelaşi 
gest de mult mai multe ori, îşi aruncă încă odată 
ochii pe cadran. Era şapte fix. Lumina zilei se cernea 
printre crengile încărcate de nea ale brazilor. Se opri 
din mers, ridică braţul şi-i aşteptă pe ceilalţi. 

- Suntem la jumătatea drumului. Cred că e 
momentul să admirăm puţin peisajul, le zise, 
lepădându-şi sacul din spinare, bucuros să scape de 
povară. 

Îşi puseră toţi echipamentele laolaltă şi o luară 
spre dreapta. După un minut de mers, pinii începură 
să se rărească. La comanda lui Smith, bărbaţii se 
ghemuiră şi înaintară târâş cei câţiva metri care îi 
mai despărţeau de liziera pădurii. Smith căra un 
telescop, Christiansen şi Thomas purtau binocluri 
Zeiss. Amiralul Rolland nu pierduse din vedere nici 
un amănunt. Dincolo de ultimul pin, un nămete uriaş 
bloca priveliştea văii. Ultimii metri îi parcurseră 
târâş, făcându-se una cu zăpada, în costumele lor 
albe de schi, cu glugă. 


54 


Li se dezvălui un peisaj de basm, insuportabil 
şi inadmisibil de frumos, un decor de poveste făurită 
în negura timpurilor, pe tărâmul visului, un tărâm 
mai bun şi mai generos, aşa cum omului nu i-a fost 
nicicând dat să cunoască, din ziua în care a ridicat 
mâna împotriva fratelui său. „Aşa ceva nu poate să 
existe, reflectă Smith, dar iată-l aici, în faţa ochilor 
mei, paradisul de aur, care n-a existat niciodată şi 
patria celei mai înspăimântătoare organizaţii din 
lume; Gestapoul”. Incompatibilitatea celor două 
noţiuni depăşea orice imaginaţie. 

Valea era o căldare deschisă spre nord, cu 
pante abrupte la est şi la vest; la sud, se înălța 
verticala masivului Weisspitze. 

Într-un decor feeric, Weisspitze, cel de-al 
doilea pisc muntos al Germaniei, măsurând peste 
trei mii cinci sute de metri înălţime, părea o 
verticală amenințătoare, un perete drept, alb- 
strălucitor în razele soarelui de dimineaţă. Superbu-i 
contur se decupa perfect pe cerul senin, de un 
albastru de ghiaţă. Sus, în înalt, aproape de vârful 
de con, se desena muchia neagră a stâncii pe care 
Smith şi ai săi coborâseră în timpul nopţii, iar 
imediat mai jos, se zărea platoul pe care-şi 
întinseseră tabăra. 

Exact în faţa lor, pe versantul opus şi cam la 
aceeaşi altitudine, se afla Schloss Adler - Castelul 
Vulturilor - cum i s-a spus pe bună dreptate - o 
fortăreață inexpugnabilă, un inaccesibil cuib de 
vulturi, suspendat între pisc şi cer. 

De sub locul unde pantele abrupte ale 
muntelui începeau să se îndulcească, spre nord, la 
capătul unei văi, un colţ de stâncă, de forma unui 
ţăruş, ţâşnea în văzduhul îngheţat. Pe acest capriciu 


55 


geologic al naturii, pe această verticală de şaizeci 
de metri înălţime, fusese clădit Schloss Adler. La 
nord, la vest şi la est, pereţii de stâncă, perfect 
perpendiculari şi netezi, se uneau în vârf cu 
structura edificiului, formând o linie continuă; de la 
distanţa aceea, linia care demarca peretele de 
stâncă de castelul propriu-zis era imperceptibilă. 
Spre sud, „ţăruşul” era legat de coasta la fel de 
abruptă a muntelui Weisspitze printr-o creastă 
ascuţită. 

Cât despre castel, o altă privelişte de vis, o 
apoteoză a Evului Mediu! Smith era însă perfect 
conştient de faptul că visul nu era întru nimic mai 
real decât iluzia epocii de aur sugerată de decorul 
înconjurător. Castelul nu era medieval, ci fusese 
construit de-abia pe la jumătatea secolului al 
nouăsprezecelea, din porunca unuia dintre cei mai 
demenţi monarhi bavarezi care, pe lângă multe alte 
manii, suferise şi de cea a grandorii - şi încă destul 
de grav. Dar, maniac sau nu, aşa cum se întâmplă 
adeseori cu nebunii, spre consternarea semenilor lor 
mai întregi la minte, el făcuse dovada unui 
impecabil bun gust. Combinația dintre arhitectura 
castelului şi priveliştea văii era ideală, astfel că orice 
alt decor natural ar fi fost de neconceput. 

Schloss Adler se  înscria într-un careu, 
adăpostind între zidurile sale o curte interioară. 
Avea turnuri şi creneluri. Cele mai impunătoare erau 
două turnuri perfect circulare, unul mai înalt, la est, 
iar celălalt la vest; zidul dinspre nord domina valea. 
Alte două turnuri mai mici, dar la fel de frumoase, 
erau situate de-o parte şi de alta a laturii sudice, 
care dădea înspre masivul Weisspitze. De-acolo de 
unde se afla, la o altitudine ceva mai mare, Smith 


56 


vedea curtea interioară, unde se pătrundea prin 
spate, prin nişte porţi masive de fier. Razele soarelui 
de-abia răsărit de după stânci nu ajunseseră încă să 
lumineze direct castelul, dar zidurile străluceau ca 
marmura irizată. 

Sub meterezele  semeţe de la nord, 
povârnişurile abrupte duceau spre Blau See, un lac 
splendid ca o nestemată, înconjurat de o dantelă de 
pini. Albastrul intens, scânteietor, al apei, verdele 
coniferelor, albul ameţitor al zăpezii şi albastrul mai 
deschis al cerului alcătuiau un peisaj de o frumuseţe 
care-i tăie răsuflarea. „Incredibil, se minună Smith, o 
copie color perfectă ar fi unanim calificată drept 
falsă”. 

Oamenii săi observau că brâul de pini în care 
se ascunseseră se întindea în vale până aproape de 
lac. Coborâşul nu ridica nici un fel de probleme, căci 
se puteau strecura neobservaţi. O altă fâşie de pini, 
pe partea cealaltă a văii, la est, forma o simetrie 
perfectă. De pe lac, cele două coame lungi de 
pădure, cotind în sus, înspre sud, trebuie să fi 
semănat cu o pereche de coarne îmbârligate care 
mai că se atingeau în vârful celei mai joase dintre 
cele două piscuri ascuţite. 

La capătul lacului se întindea un sat: o uliţă 
principală, nu mai lungă de două sute de metri, 
nelipsitele biserici - aici, două - fiecare cocoţată pe 
gorganul ei, şi câteva case împrăştiate pe colinele 
abrupte, de-o parte şi de alta a văii. Un drum 
şerpuia în vale, de la capătul de sud al satului, până 
la, coama dinţată de la sudul castelului, de unde 
urca, în curbe periculoase, spre porţile uriaşe ce 
străjuiau curtea interioară. Drumul era complet 
blocat, din pricina ninsorii abundente, aşa că 


57 


singura cale de acces era telefericul. Două cabluri 
suspendate pe câte trei piloni asigurau legătura 
directă dintre castel şi sat. Văzură, de altfel, o 
cabină înaintând pe ultima porţiune a urcuşului spre 
castel. De la distanţa de mai puţin de treizeci de 
metri care-i despărţea de zidurile sclipitoare ale 
fortăreței, li se părea că telecabina e suspendată pe 
o verticală aproape perfectă. 

Pe malul lacului, cam la o milă de sat, o reţea 
de căsuțe aşezate geometric, cu spaţii egale între 
ele aducea izbitor cu o tabără militară. 

- Măi, fir'aş al dracului! izbucni Schaffer, care 
abia de reuşi să-şi desprindă privirea dintr-acolo. 
Smith îi citi în ochi uluirea. Să fie aievea oare ce văd 
eu, şefule? 

Intrebare ce nu mai avea nevoie de răspuns. 
Schaffer exprimase clar surpriza împărtăşită de toţi, 
şi orice alte vorbe ar fi fost de prisos. Culcaţi pe 
burtă, în zăpadă, urmăriră în tăcere urcuşul lent, 
poticnit, al cabinei, pe ultimii metri până la castel. Li 
se părea că e imposibil să ajungă acolo, iar Smith 
avea senzaţia că fluidul de voinţă, al lui şi al 
celorlalţi, de a împinge din spate minusculul vehicol 
pentru a ajunge la capătul lumii, era de-a dreptul 
palpabil. Dar iată că sosi cu bine, după care dispăru 
sub acoperişul adăpostului construit special la 
poalele zidului dinspre vest. Respirară uşuraţi, iar 
Schaffer îşi drese galsul: 

- Şefule, i se adresă el timid, aş avea două 
chestiuni mărunte care ar trebui, hm, ca să zic aşa, 
lămurite. În primul rând, dacă n-aş fi văzut ceva mai 
grozav la viaţa mea, aş spune că acolo, jos, lângă 
balta aia, e o cazarmă. 


58 


- Nici n-ai văzut tu ceva mai grozav, dacă vrei 
să ştii. Da, e chiar o cazarmă şi încă una 
neobişnuită, as spune eu. Este cartierul general al 
batalioanelor de vânători de munte ale 
Wehrmachtului. 

- Ei, drăcie! Vânători de munte! Dacă aş fi 
ştiut, nu mă înrolam de fel. Dar nepreţuitului odor al 
doamnei Schaffer de ce nu i-a spus nimeni despre 
chestia asta? 

- Credeam că ştii, îi răspunse Smith, cu un aer 
suav. Oare de ce crezi că nu ne-am deghizat în 
marinari germani sau surori ale Crucii Roşii? 

Schaffer îşi trase în jos fermoarul costumului 
alb, şi-şi examina uniforma de Alpenkorps, de parcă 
atunci ar fi observat-o pentru prima oară. Trase 
fermoarul la loc, apoi, cântărindu-şi cu grijă 
cuvintele, rosti: 

- Vreţi să spuneţi că ne vom amesteca, firesc, 
printre militarii germani? 

Smith confirmă, cu un zâmbet. Nevenindu-i să 
creadă, Schaffer izbucni: 

- Dar... dar o să-şi dea seama că suntem 
străini! 

- Trupele care vin pentru instrucţie se 
schimbă des, îi explică Smith, cu dezinvoltură. Ce 
contează şase mutre noi printre alte şase sute? 

- E cumplit, făcu Schaffer, mohorât. 

- Mai rău decât la cai. La urma urmei, 
vânătorii de munte nu-ţi trag copite şi nu te 
zdrobesc sub ele. 

- Caii nu au mitraliere, replică tânărul, 
posomorât. 

- Ei, şi cea de-a doua chestiune? 


59 


- A, da. Cea de-a doua, da. Păi, ar fi mărunta 
problemă a castelului însuşi. Se pare că au cam 
scăpat din vedere elicopterul, nu? Cum pătrundem 
acolo? 

- Aici ai dreptate, recunoscu Smith. Trebuie să 
ne gândim. Faptul că  Wyatt-Turner, ditamai 
colonelul, a putut să se infiltreze în comandamentul 
suprem german şi, mai mult decât atât, să se şi 
înapoieze, e pentru noi ca o pleaşcă din cer. 

- Cum? Dar cum a reuşit? 

- Nu ştiai? 

- De unde să ştiu? Schaffer era iritat. De-abia 
ieri l-am cunoscut. 

- A stat în Germania din 1940 până în 1943, 
activând o vreme ca ofiţer al Wehrmachtului. În cele 
din urmă, a ajuns în Cartierul General din Berlin; 
spune că-l cunoaşte bine pe Hitler. 

- Ptiu, drace! După o îndelungă meditaţie, 
Schaffer trase, în sfârşit, o concluzie: Individul 
trebuie să fie nebun! 

- Mă rog, posibil. Dar dacă a putut el, putem şi 
noi. Găsim noi o cale. Să ne retragem în pădure. 

Se târâră încet înapoi, la adăpost, lăsându-l pe 
Christiansen de veghe, să continue observaţia cu 
telescopul lui Smith. După ce-şi instalară o tabără 
provizorie şi băură cafea caldă, Smith le anunţă 
intenţia sa de a încerca din nou să ia legătura cu 
Londra. 

Despachetă radioul şi se aşeză pe o raniţă, la 
câţiva metri mai încolo de camarazii săi. Butonul 
circuitului de transmisie se afla pe latura stângă a 
aparatului, aşa că ceilalţi nu-l puteau observa. Smith 
îl întoarse; după un declic de bun augur, răsuci, cu 
stânga, manivela de apel. Încă de la prima rotire, 


60 


apăsă, succesiv, pe „închis” şi „deschis”, astfel că 
uruitul estompă semnalul de apel. Smith insistă cu 
perseverenţă, făcând nişte pauze, pentru cuvenitele 
adaptări la modulație, dar în final renunţă. Se 
îndreptă din şale, clătinând din cap a dezgust. 

- N-o să reuşeşti niciodată, între copacii ăştia, 
îi zise Torrance-Smythe. 

- Asta trebuie să fie motivul, fu de acord 
Smith. Am să încerc de partea cealaltă a pădurii, 
poate am mai mult noroc. 

Işi atârnă transmiţătorul pe umăr şi se 
îndepărtă greoi, croindu-şi drum anevoie prin 
zăpada înaltă. Când socoti că e în siguranţă, la o 
distanţă suficient de mare pentru a nu fi auzit de 
ceilalţi, mai aruncă o privire rapidă în urmă. Nu zări 
pe nimeni. Făcu un unghi de nouăzeci de grade şi 
începu să urce, grăbit, până ce ajunse la urmele ce 
le lăsaseră pe omăt; o luă pieptiş, după ele, 
fluierând în surdină melodia „Lorelei”. În aerul 
îngheţat, sunetul se propaga periculos de clar până 
departe. Se opri din fluierat în clipa când apăru 
Mary, de după trunchiul căzut al unui pin, unde 
stătuse ascunsă. 

- Bună, iubitule, îl întâmpină ea, veselă. 

- O să ne spunem mai rar „iubito” şi 
„iubitule”, i-o tăie Smith. E opt. Papa Machree 
aşteaptă. Să vorbeşti încet. 

Se aşeză pe trunchiul copacului, răsuci 
manivela şi stabili legătura aproape imediat. 
Transmisia de la Londra era încă foarte slabă, totuşi 
mai clară decât la primele ore ale dimineţii. 

- Papa Machree aşteaptă, croncăni aparatul. 
Rămâneţi pe recepţie. 


61 


Smith auzi vocea de neconfundat a amiralului 
Rolland preluând legătura de la operator. 

- Poziţia, vă rog, Broadsword. 

Smith se uită pe petecul de hârtie din palmă, 
apoi confruntă cifrul cu textul real al mesajului, care 
era următorul: PĂDURE DIRECȚIA VEST 
OBLIGATORIE DESCINDERE LA CASTEL ÎN ACEASTĂ 
SEARĂ. Smith citi literele de cod corespunzătoare. 

După o pauză pentru descifrarea mesajului, 
vocea lui Rolland se auzi iar: 

- Am înţeles. Acţionaţi. Harrod a murit într-un 
accident? 

- Nu. Terminat. 

- De mâna inamicului? Terminat. 

- Nu. Cum va fi vremea? Terminat. 

- Se anunţă vânt slab, mai târziu cu 
intensificări. Ninsoare. Terminat. 

Ridicându-şi privirea spre cerul senin şi calm, 
Smith îşi zise, totuşi, că Rolland n-avea cum să fi 
încurcat buletinele meteo. Continuă: 

- Nu pot spune data viitoarei transmisii. 
Rămâneţi acolo. Terminat. 

- Voi fi la Cartierul General până la 
îndeplinirea misiunii. Vă urez succes şi noroc. La 
revedere. 

Smith închise aparatul şi se întoarse spre 
Mary, cu un aer preocupat: 

- Atunci, la sediu, n-am dat prea multă atenţie 
felului în care mi-a spus „la revedere”. 

La Whitehall”, în Biroul operaţiuni navale, 
viceamiralul Rolland şi colonelul  Wyatt-Turner 


2 Sediul Consiliului de Miniştri britanic (N.T.) 
62 


schimbară priviri grave peste capul radiofonistului 
care mânuia aparatul de emisie-recepţie. 

- Aşadar, nenorocitul a fost ucis, spuse Wyatt- 
Turner, sec. 

- Uriaş preţ pentru confirmarea bănuielii 
noastre, comentă Rolland, sumbru. Nenorocitul, cum 
bine ziceai. În clipa când am hotărât ca el să care 
aparatul de radio, i-am semnat condamnarea la 
moarte. Mă întreb care va urma la rând, nu cumva 
chiar Smith? 

- Exclus, îl contrazise Wyatt-Turner, pe un ton 
categoric. Unii oameni sunt dotați cu un al şaselea 
simţ; ei bine, Smith îl are şi pe al şaptelea, şi pe al 
optulea, ba chiar şi  pe-al nouălea. Tipul 
funcţionează ca un radar, când simte pericolul. 
Smith e capabil să supraviețuiască în orice 
împrejurare pe care mi-o pot imagina. Nu l-am ales 
la întâmplare, sir, este cel mai bun agent din 
Europa. 

- Poate, cu excepţia dumitale; şi nu uita, 
domnule colonel, se pot ivi situaţii pe care nici chiar 
dumneata n-ai fi în stare să le prevezi. 

- Aveţi dreptate, recunoscu Wyatt-Turner, 
privindu-l pe Rolland în ochi. Ce şanse credeţi că 
are, sir? 

- Şanse? Privirea lui Rolland era undeva, 
departe. Cum adică, şanse? Nici una. 


Acelaşi gând îl chinuia şi pe Smith, care-şi 
aprinsese o ţigară şi trăgea cu ochiul spre fata de 
lângă el, preocupat ca expresia chipului să nu-l 
trădeze. De-abia în momentul când a văzut castelul 
pentru prima oară aievea, îl fulgerase ideea că 
misiunea ar putea eşua. Acum se îndoia puternic că 


63 


ar fi acceptat să plece, dacă ar fi ştiut cu precizie 
topografia locului. Undeva, în sinea sa, era însă 
perfect conştient, deşi respingea gândul, că n-ar fi 
avut cum să refuze. Da, n-ar fi venit, dar uite că era 
aici: şi dacă tot e aici, atunci nu putea rămâne cu 
mâinile-n sân. 

- Ai apucat să arunci o privire la Schloss 
Adler? o întrebă pe Mary. 

- Este extraordinar. Cum Dumnezeu Îi 
scoatem noi pe generalul Carnaby de-acolo? 

- Simplu. La noapte, facem o plimbare până 
sus, intrăm în castel şi-l luăm cu noi. 

Mary îl fixă cu o privire neîncrezătoare, 
aşteptând amănunte. Smith însă nu mai veni cu alte 
lămuriri, într-un târziu, fata îl întrebă iar: 

- Asta-i tot? 

- Asta-i tot. 

- Ideile simple aparţin marilor genii. Sigur că 
elaborarea planului i-a luat o groază de timp. Cum el 
tot nu-i răspunse, continuă, pe un ton voit sarcastic: 
În primul rând, fireşte că pătrunderea noastră în 
fortăreață nu ridică nici un fel de probleme. Ne 
oprim la poarta principală şi batem. 

- Oarecum. Pe urmă, uşa, sau fereastra, se 
deschide, eu îţi zâmbesc, îţi mulţumesc şi intru. 

- Ce zici că faci? 

- iți zâmbesc şi îţi mulţumesc. Chiar şi în 
vremuri de război, nu văd de ce micile gesturi de 
amabilitate... 

- Te rog! îl întrerupse fata, de-a dreptul 
exasperată. Dacă nu eşti în stare să vorbeşti 
serios... 

- Cea care-mi va deschide uşa vei fi tu, în 
persoană, îi explică Smith, calm. 


64 


- Ce-i cu tine, nu cumva delirezi? 

- Germania suferă de o acută lipsă de braţe 
de muncă. Schloss Adler nu face excepţie, iar tu eşti 
exact genul de care au nevoie acolo: tânără, 
deşteaptă, nurlie, ştii să găteşti, să lustruieşti, să-i 
coşi colonelului Kramer nasturii... 

- Cine-i colonelul Kramer? întrebă fata, sincer 
uluită. 

- Adjunctul şefului Serviciului Secret German. 

Mary rosti cu vehemenţă în glas: 

- E clar că eşti nebun! 

- Dacă n-aş fi, n-aş avea ce căuta în meseria 
asta. Se uită la ceas: Am lipsit prea mult şi mă tem 
de spiritele suspicioase. Plecarea e la cinci fix. Jos, în 
sat, pe partea dinspre est a uliţei principale, se află 
un han care se cheamă „Zum Wilden Hirsch”, adică 
„La Cerbul Sălbatic”. Să nu cumva să nimereşti în 
altă cârciumă. In spate, e o magazie unde ţin ei 
berea, şi care e de obicei încuiată. La noapte însă, 
cheia va fi în uşă. Te aştept acolo, la opt. 

Dădu să plece, dar fata îl apucă de braţ: 

- De unde ştii toate chestiile astea? îl întrebă 
ea, cu un glas încărcat de emoție. Despre han, şi 
despre magazia cu bere, şi colonelul Kramer, şi... 

- Sttt! făcu Smith, a dojana, punându-i degetul 
arătător pe buze. Manualul de spionaj, legea de aur 
numărul unu! 

Mary se dădu mai încolo, cu privirile aţintite în 
pământ: 

- N-ai spune nimănui nimic, decât dacă e 
absolut necesar?! rosti ea, pe un ton scăzut, 
încărcat de reproş. Nici măcar mie? 

- Mai ales ţie, inimioară! O mângâie pe obraz. 
Plec, să nu întârzii. 


65 


Se îndepărtă şi o luă la vale, urmărit de 
privirea împietrită a fetei. 


Ascuns după o buturugă, culcat la pământ şi 
îngropat aproape cu totul în plapuma groasă de 
omăt, locotenentul Schaffer urmărea ceva cu luneta. 
Se răsuci brusc, la auzul unui scârţâit înfundat de 
paşi. Era Smith; care se apropia tiptil. 

- N-aţi învăţat să bateţi la uşă, sau să vă 
anunţaţi în vreun fel? îl întrebă el, iritat. 

- lartă-mă. Băieţii mi-au zis că ai să-mi arăţi 
ceva. 

Schaffer îi întinse luneta. 

- Inî. Aruncaţi-vă privirea pe pata aia. Cred că 
o să vă intereseze. 

Smith luă instrumentul şi şi-l potrivi cu grijă, 
până ce imaginea deveni perfect clară. 

- Mai jos, spuse Schaffer, uitaţi-vă la poalele 
stâncii. 

Smith parcurse cu privirea zidurile castelului şi 
pereţii abrupți ai stâncii vulcanice, fixând în obiectiv 
poalele înzăpezite. Doi soldaţi, cu carabinele pe 
umăr, traversau panta, însoţiţi de patru câini fără 
lesă. 

- Drace, exclamă Smith, în şoaptă, înţeleg. 

- Aia-s dobermani, şefule. 

- Mda, văd şi eu că nu-s canişi pitici, fu de 
acord Smith, deplasând luneta ceva mai sus, în 
direcţia ţăruşului vulcanic. Cum, şi reflectoare?! 
întrebă el, ca pentru sine. Cobori luneta, trecând de 
patrulele cu câini, până ce prinse în obiectiv un gard 
înalt de sârmă care părea a înconjura baza stâncii 
vulcanice. Uite şi un gărduleţ cochet. 


66 


- Gardurile, decretă solemn Schaffer, sunt 
făcute pentru a fi tăiate sau escaladate. 

- Numai să încerci tu, băieţaş, să-l tai sau să-l 
escaladezi pe ăsta, şi te faci scrum într-o clipită. 
Model clasic, voltaj clasic, două mii trei sute de volţi 
curent monofazic, şaizeci de cicli, ca la orice scaun 
electric de primă calitate. 

Schaffer dădu din cap a mirare: 

- Ce nu fac unii pentru a-şi proteja 
singurătatea! 

- Garduri, reflectoare şi dobermani. Nu e o 
combinaţie care să ne împiedice, nu-i aşa, 
locotenente? 

- Fireşte că nu. Pe noi?! Nicidecum! După 
câteva clipe de meditaţie, Schaffer izbucni: Dar cum 
naiba intenţionaţi să... 

- Vom hotărî la momentul potrivit, răspunse 
Smith, cu dezinvoltură. 

- Adică dumneavoastră veţi hotărî, mai bine- 
zis, se plânse Schaffer. Jucaţi pe muchia prăpastiei, 
ai? 

- Asta fiindcă sunt prea tânăr ca să dau ortul 
popii. 

- De ce tocmai eu, pentru Dumnezeu?! De ce 
m-aţi ales tocmai pe mine pentru o asemenea 
misiune? Asta nu-i o ţară pe gustul meu, domnule 
maior. 

- Cine poate şti? Dacă-i pe-aşa, eu ce caut 
aici? 

Schaffer tocmai se pregătea să-l fixeze cu o 
privire lungă, întrebătoare, când înţepeni brusc şi-şi 
ridică ochii spre cer, la auzul uruitului inconfundabil 
al unui elicopter. Amândoi îşi dădură imediat seama 
că venea dinspre nord, de dincolo de Blau See şi că 


67 


se îndrepta în direcţia lor. Era un aparat uriaş, de tip 
militar, iar conturul zvasticii se zărea clar. Schaffer 
dădu să se retragă în liziera de pini. 

- Schaffer iese din scenă, zise, cu sufletul la 
gură. Copoii sunt pe urmele noastre. 

- Nu cred. Rămâi unde eşti şi trage-ţi gluga 
peste cap. 

Se acoperiră cu glugile albe, până ce li se mai 
văzură doar ochii; luneta era aproape toată sub 
omăt. De la o distanţă de peste zece metri, 
indiferent din ce direcţie, n-aveau cum să fie 
reperaţi. 

Elicopterul traversă valea, apropiindu-se de 
locul unde zăceau ascunşi cei doi bărbaţi. Când 
ajunse la vreo sută de metri de ei, până şi Smith 
simţi că-şi pierde cumpătul, la ideea ghinionului ca 
duşmanul să ştie sau să le bănuiască prezenţa. Era 
exclus ca motoarele Lancasterului, chiar aşa 
silenţioase ca noaptea trecută, să nu fi fost auzite. 
să fi dezlegat oare vreuna din minţile inteligente şi 
bănuitoare de la Schloss Adler - de care fortăreaţa 
desigur nu ducea lipsă - enigma prezenţei unui 
bombardier tocmai aici, în inima unuia dintre cele 
mai ascunse locuri din întreaga Germanie? Nu 
cumva o echipă de vânători de munte efectua chiar 
acum o razie în pădure? lar el, Smith, fusese atât de 
sigur de sine, încât nici măcar nu se ostenise să 
posteze o santinelă? Când ajunse exact deasupra 
lor, elicopterul vira brusc spre stânga, se lăsă iute în 
jos şi, după ce pluti în aer câteva clipe, ateriza lent 
în curtea castelului. Smith îşi şterse pe furiş 
sudoarea de pe frunte şi-şi lipi ochiul de lunetă. 

Motoarele se opriră, şi apăru o scară pe care 
cobori un bărbat. După uniformă, Smith deduse că 


68 


trebuie să fie un ofiţer de rang înalt, dar îndată îşi 
dădu seama că personajul era de rang suprem. Se 
crispa şi-i întinse lui Schaffer telescopul. 

- Uită-te bine, îl sfătui. 

Schaffer privi cu atenţie, desprinzându-şi 
ochiul de pe lunetă în clipa când individul dispăru 
după o uşă. 

- Vreun grangure ca dumneavoastră, şefule? 

- II ştiu. Reichsmareşalul Julius Rosemeyer, 
şeful Statului Major al Wehrmachtului. 

- la te uită, primul Reichsmareşal din viaţa 
mea şi mă prinde fără lunetă, făcu Schaffer cu 
regret. Mă întreb ce-o fi căutând aici Înălţimea Sa? 

- Ce căutăm şi noi, îi răspunse, sec, Smith. 

- Pe generalul Carnaby? 

- Aia care au de gând să-l chestioneze pe 
comandantul secţiei de coordonare a planurilor 
Forţelor Aliate în legătură cu cel de-al doilea front, 
nu trimit un caporal dintr-un regiment de gardă să 
discute cu el. 

- Aşa-i. Credeţi cumva c-or fi venit ca să-l 
scoată pe moş? întrebă Schaffer, îngrijorat. 

- İn nici un caz. Gestapoul nu-şi cedează 
niciodată prizonierii. În ţara asta, Wehrmachtul se 
supune ordinelor Gestapoului. 

- Şi dacă nu o face? 

- Nici un „dacă nu”. Hai, întinde-o, băieţii mai 
au ceva cafea pe foc. Trimite pe cineva să mă 
schimbe peste o oră. 


Prognoza meteorologică transmisă de 
viceamiralul Rolland pentru zona lor se dovedi a fi 
exactă. De-a lungul orelor de chinuitoare aşteptare, 
vremea se înrăutăţi. La amiază, soarele intră în nori, 


69 


iar dinspre est se porni să bata un vânt tăios. 
Curând începu să ningă cu fulgi rari, apoi din ce în 
ce mai deşi. Vântul se înteţi şi se făcu tot mai frig: 
„Ne paşte o noapte cumplită, îşi zise Smith, dar o 
astfel de noapte, cu vizibilitatea aproape zero, care 
să-i ţină pe oameni înăuntru la căldurică, este 
taman ce ne trebuie. O plimbare până sus la castel, 
scăldaţi în lumina plăcută a lunii pline, ar fi foarte 
greu de făcut.” Se uită la ceas. 

- Trebuie să plecăm, zise el, ridicându-se 
anevoie în picioare şi plesnindu-se pe braţe, pentru 
a-şi repune sângele în mişcare. Cheamă-l pe 
Thomas, te rog. 

Îşi atârnară pe umeri raniţele şi trusele. 
Thomas, care rămăsese de veghe, apăru cu 
telescopul lui Smith. Nu mai era flăcăul vesel de mai 
înainte. Stătuse o oră în viscol, dar ăsta nu era 
singurul motiv al proastei sale dispoziţii. 

- Afurisitul de radio funcţionează? îl întrebă pe 
Smith. 

- Nici vorbă. Am încercat de şase ori, dar 
degeaba. De ce mă întrebi? 

- Vă spun eu de ce, făcu Thomas, furios. Păcat 
e că n-am reuşit să-l determinăm pe amiral să-şi 
schimbe decizia în legătură cu trupele paraşutate. 
Adineaori a sosit un tren încărcat cu soldaţi, asta-i 
tot. 

- Păi, e-n regulă, zise Smith, netulburat. 
„Bătrânii” or să creadă că facem parte din „junii” 
abia veniţi, care, la rândul lor, ne vor lua drept 
membri ai seriei anterioare. Chestia ne pică de 
minune. 

Thomas îl privi gânditor. 


70 


- Într-adevăr, e în avantajul nostru. După o 
ezitare, continuă: Ce-ar fi să mai slăbiţi niţel 
şurubul, domnule maior? 

- Cum adică? 

- Haida de! se repezi Carraciola, doar ştiţi 
foarte bine ce vrea să zică. E vorba de vieţile 
noastre, în definitiv. De ce-i musai să coborâm în 
blestematul ăla de sat? Şi cum aveţi de gând să-l 
scoatem pe Carnaby? Dacă ne obligaţi să ne 
sinucidem, trebuie să ştim şi de ce o facem. Ne 
sunteţi dator măcar cu asta. 

- Nu vă sunt dator cu nimic, i-o tăie Smith. Nu 
vă voi spune nimic; şi dacă nu ştiţi nimic, n-aveţi ce 
trăncăni. Veţi afla la momentul cuvenit. 

- Măi Smith, eşti un monstru cu inimă de 
piatră, i-o zise pe şleau Torrance-Smythe. 

- Mi s-a mai spus asta, replică Smith, 
nepăsător. 


Gara din sat era cap de linie, cu un depou 
prăpădit şi o cale ferată dublă. Cum se întâmplă mai 
pretutindeni în asemenea aşezări, depoul ruginit şi 
mizer funcţiona în limitele strictului necesar, având 
aspectul mohorât al unei construcţii ce mai aşteaptă 
încă o mână priceputa care s-o termine ca lumea. 
Locul părea a fi mai tot timpul pustiu, necălcat de 
om; în noaptea asta însă, viscolul puternic şi dansul 
nebunesc al fulgilor în lumina chioară a becurilor ce 
se legănau în vânt, creau o copleşitoare impresie de 
totală izolare de restul lumii. După Smith, totul 
promitea să meargă strună. 

Işi conduse oamenii de-a lungul şinelor până 
în încăperea gării, care le oferea, oricum, un 
adăpost. Una câte una, cele cinci siluete 


71 


încotoşmănate în pufoaice albe se furişară pe lângă 
chioşcul de ziare - închis - biroul de mărfuri şi 
ghişeul de bilete, ascunzându-se iute în întuneric. 

Smith lăsă jos aparatul de radio, îşi lepădă 
rucsacul şi pufoaica şi porni agale de-a lungul 
terasamentului. „În mintea zgârciţilor ăstora de 
bavarezi, persoanele trebuie că sunt un lux 
exorbitant”, gândi maiorul. Se opri în dreptul unei 
uşi cu un zăvor: deasupra ei, citi inscripţia „GEPACK 
ANNAHME”. O încercă; era încuiată. După ce aruncă 
o privire rapidă în jur, pentru a se asigura că nu e 
urmărit, se aplecă şi cercetă broasca cu o lanternă 
minusculă. Scoase din buzunar o legătură de chei de 
modele care mai de care mai bizare. După câteva 
clipe, descuie. Trase un fluierat slab, iar ceilalţi 
apărură îndată şi îl urmară tiptil înăuntru, lăsându-şi 
raniţele jos. Schaffer, care încheia şirul, se opri şi 
văzu inscripţia: 

- Mamă! exclamă el. Biroul de bagaje de 
mână! 

- Păi, unde în altă parte? apelă Smith la logică. 
Îl trase înăuntru, apoi încuie uşa cu zăvorul. Cu 
lanterna camuflată, astfel că fascicolul de lumină nu 
era mai gros decât un creion, cercetă rafturile până 
în colţul cel mai îndepărtat al încăperii, unde 
descoperi o fereastră boltită. O fereastră obişnuită, 
tip „ghilotină”. O studie minuţios, ferindu-se tot 
timpul ca raza să nu se reflecte cumva în geam şi să 
se vadă afară. Privirile îi fură apoi atrase de o 
porţiune de zid acoperită cu scânduri montate pe 
verticală. Îşi scoase cuțitul de vânătoare şi 
desprinse una dintre ele; descoperi un şnur electric 
dublu, fixat în perete, îl tăie de-a lungul şi de-a 


72 


curmezişul. Aşeză scândura la loc şi încercă 
fereastra: se ridica şi se lăsa uşor. 

- Interesant spectacol, remarcă Schaffer. 
Chestia aia, la ce serveşte? 

- Dacă stăm să cugetăm, nu e întotdeauna 
comod să intri sau, să ieşi pe uşa din faţă. 

- Deh, ia te uită ce-nseamnă tinereţile irosite 
ale unui Don Juan sau ale unui spărgător, zise 
Schaffer, pe un ton încărcat de tristeţe. Cum v-aţi 
prins că există un sistem de alarmă? 

- Chiar şi într-o gară măruntă de provincie pot 
fi lăsate uneori obiecte de valoare, îi explică Smith, 
cu răbdare. Insă într-o gară care nu dispune de un 
salariat permanent la biroul de bagaje, e clar că 
funcţiile de casier, controlor, hamal, impiegat şi şef 
sunt îndeplinite de o singură persoană, astfel că 
biroul de care pomeneam trebuie încuiat. Dar cum 
n-are rost să se baricadeze uşa, fiindcă, hoţii ar 
putea pătrunde lesne prin spate, se asigură 
fereastra respectivă - ori cu gratii, ori cu un 
avertizor electric. Aici nu sunt gratii, ci doar o 
scândură prost fixată. Aşa că a fost foarte simplu. 

- Poate pentru dumneavoastră, cu o 
specializare, ca să zic aşa, în şperacle şi sisteme de 
alarmă contra hoţilor, comentă Carraciola, acru. 
Pare-mi-se că aţi făcut armata la „Tartanele Negre”, 
nu ne-aţi spus aşa? 

- Ba da, chiar aşa e. 

- Ciudată instrucţie se face în regimentele 
alea scoțiene, foarte ciudată, zău. 

- Temeinică, vrei să zici, îl lămuri Smith, 
amabil. Să mergem să bem ceva. 

- Chiar, îl susţinu Carraciola, apăsat. Amintiţi- 
mi să-mi beau paharul dintr-o duşcă, altminteri, 


73 


pariez pe zece contra unu că n-o să apuc să mi-l 
termin. 

- Ar fi mare păcat să se prăpădească bunătate 
de bere, încuviinţă Smith. 

li aşteptă pe toţi să iasă, încuie uşa şi îi ajunse 
din urmă în dreptul porţii principale, deasupra căreia 
scria „Bahnhof”. Băieţii, fără raniţe şi pufoaice, 
îmbrăcaţi în uniformele batalionului german de 
vânători de munte, îl lăsară s-o ia înainte. Smith 
avea gradul de maior, Schaffer era locotenent, iar 
ceilalţi patru,  sergenţi. Ce-i drept, dunga 
pantalonilor nu era chiar impecabilă şi nici tunicile 
nu prea le veneau bine - după cum observase 
sergentul Harrod - dar noaptea, pe uliţă sau înîr-o 
cârciumă înţesată de lume, puteau scăpa basma 
curată. 

Uliţa principală semăna cu toate ulițele 
principale din satele de munte, înşiruite de-o parte 
şi de alta a drumului, casele pătrate şi solide 
dădeau impresia că înfruntă de multă vreme asprele 
ierni bavareze şi că o să le mai reziste îndelung de- 
aici încolo. Majoritatea erau cabane de lemn în stil 
tradiţional, cu cornişe mari, alungite, şi balcoane, ce 
se întindeau de-a lungul întregii faţade. In afara 
câtorva construcţii relativ noi, cu ziduri din piatră, 
ferestre duble şi gratii din fier forjat, cele mai multe 
erau căsuțe vechi, joase, cu pereţii căptuşiţi pe 
dinafară cu scânduri de lemn grosolan geluite şi 
grinzi ce se îmbinau în cele patru colţuri. 

Ce-i drept, în sat nu erau felinare, dar nici nu 
se decretase vreo măsură de camuflaj. Lumina 
răzbătea prin ferestrele goale, fără perdele, 
desenând modele şi figuri pe omăt. Sus, dincolo de 
capătul dinspre sud al uliţei principale, strălucea 


74 


intermitent un mănunchi de lumini ce părea 
suspendat în văzduh. Smith se opri să contemple 
„constelaţia” îndepărtată, iar ceilalţi făcură la fel. 
Luminile Castelului Vulturilor păreau a fi dintr-o altă 
lume, tot atât de inaccesibilă ca peisajul lunar. 
Oamenii priviră îndelung, în tăcere, apoi se uitară 
unii la alţii şi, înţelegându-se din ochi, o porniră din 
nou. Paşii scârţâiau pe zăpada bătătorită, iar frigul 
nopţii le îngheţa răsuflarea. 

Uliţa principală - de altminteri, singura din sat 
- era pustie, fapt deloc surprinzător, pe un 
asemenea ger. Satul, în schimb, vuia de larma 
cântecelor şi a râsetelor ce se amestecau ca în 
Turnul Babel. Camioanele, parcate bară în bară, 
indicau sursa gălăgiei. Pentru soldaţii cantonaţi în 
barăcile de la Blau See, singurele locuri de distracţie 
pe o rază de treizeci de kilometri erau hanurile şi 
cramele; fiecare Gasthaus sau Weinstube era 
înţesată de trupele Alpenkorpsului, considerate 
printre cele mai bine instruite din întreaga Europă. 

- Nu prea am chef de băut, şefule, se tângui 
Schaffer. 

- Prostii, zise Smith, încercând să-l 
îmbărbăteze. Te-a intimidat perspectiva cunoștinței 
cu nişte străini. Se opri în faţa unui han pe a cărui 
firmă, deasupra intrării, scria: „Drei Könige”. Na, 
uite un local ce promite să fie bun. Aşteptaţi-mă o 
clipă. 

Urcă treptele, deschise uşa şi aruncă o privire 
înăuntru. Cei cinci rămaşi în stradă se uitară unii la 
alţii. În ochi li se oglindea aceeaşi nelinişte şi 
incertitudine, în pofida  torentului de armonii 


75 


bavareze, ce năvăli brusc, afară. Schrammel Musik* 
evoca alte vremuri, mai vesele şi mai tihnite. Acum, 
părea nelalocul ei. 

Smith închise uşa şi reveni la ai săi. 

- E plin ochi, nu mai sunt locuri nici măcar în 
picioare. Făcu un semn cu capul către „Eichhof”, 
localul de peste drum, o clădire prăpădită, cu grinzi 
joase la colţuri: să vedem ce ne oferă ăştia. 

La „Eichhof” nu aveau, însă, nimic. Smith 
închise uşa la loc, dezamăgit. 

-  Supra-aglomerat; oricum, e o crâşmă 
ordinară, nepotrivită pentru nişte ofiţeri sau 
subofiţeri ai Wehrmachtului. Da' ia uitaţi-vă alături, 
ăsta parcă arată mai bine, nu credeţi? 

judecând după muţenia lor, ceilalţi păreau a fi 
de cu totul altă părere. De fapt, „Zum Wilden 
Hirsch” - „La Cerbul Sălbatic” - cum scria pe firma 
deasupra căreia se afla un cerb sculptat, acoperit de 
un strat de nea, semăna izbitor de tare cu primele 
două, măcar că era mai mare. 

Smith urcă cele şase trepte de la intrare. Când 
deschise, tresări, atât de mare era hărmălaia 
dinăuntru, de făcea să pocnească timpanele. Cu 
toată larma lor, cârciumile de dinainte erau, prin 
comparaţie, nişte  lăcaşuri de rugăciune. În 
acompaniamentul asurzitor şi disonant al 
armonicilor, un regiment întreg o omagia, din 
rărunchi, pe „Lili Marlene”. Smith încuviinţă din cap 
şi trecu pragul, urmat de ceilalţi. Când ajunse la uşă, 
Christiansen îl apucă pe Schaffer de braţ! 

- Ce-o fi în mintea lui, i se pare că aici e 
pustiu? 


Muzică de promenadă (N.T.) 


76 


- Poate că-n ălelalte erau aşezaţi în straturi, 
răspunse acesta. 


77 


Capitolul 4 


La „Zum Wilden Hirsch” nu erau, ce-i drept, 
îndesaţi ca sardelele, dar nici mult nu mai lipsea, 
dacă hoarda de clienţi care se legănau, cot la cot, în 
ritmul muzicii, ar fi fost dispusă pe orizontală. Smith 
nu mai văzuse în viaţa lui o asemenea mulţime 
adunată într-o „bombă”. Se aflau, acolo, cel puţin 
patru sute de persoane care, în mod normal, n-ar fi 
putut să încapă decât într-un local neobişnuit de 
mare. lar acesta era chiar un salon mare şi, în 
acelaşi timp, foarte vechi, cu duşumelele noduroase, 
de brad, lăsate, şi pereţii şubrezi. Grinzile afumate 
din tavan amenințau să se prăbuşească în orice 
moment. În mijlocul încăperii se afla o sobă neagră, 
uriaşă, în care băgaseră buşteni cu nemiluita, încât 
uşiţa de fontă se încinsese la roşu. De sub uşiţă, 
porneau, până în colţurile opuse ale tavanului, două 
burlane smălţuite - un sistem primitiv, dar foarte 
eficient, de încălzire centrală. De-a lungul pereţilor 
se înşirau, formând un soi de separeuri, nişte 
banchete cu trei laturi, din lemn de stejar înnegrit 
de fum, de vreme şi de nenumărate generaţii de 
clienţi; fiecare separeu era prevăzut cu o gaură ca 
un coş, pentru depozitarea jurnalelor rulate pe 
stinghii de lemn. In mijloc se aflau vreo douăzeci de 
mese cioplite de mână, din scânduri groase, cu 
scaune asortate. In spate, un bar masiv de stejar, cu 
un automat de cafea; la un capăt al barului, două 
uşi batante ce dădeau, probabil, spre bucătărie. 
Unica sursă de lumină o constituiau lămpile de 
petrol din tavan, murdare de fum, astfel că fiecăreia 


78 


îi corespundea, pe tavan, un strat vechi şi gros de 
zgură. 

După ce isprăvi cu detaliile de interior, Smith 
se apucă să studieze clientela, tipică pentru un sat 
alpin, în a cărui vecinătate se află o tabără militară. 
Un grup de localnici nu puteau fi de prin alte părţi, 
judecând după înfăţişarea lor - şedea într-un colţ. 
Erau oameni ai muntelui, cu chipuri calme, osoase, 
brăzdate de vânt şi ger, cu nasuri acviline; purtau 
jachete de piele, cu ornamente complicate, şi pălării 
tiroleze. Vorbeau puţin şi beau în tăcere, întocmai 
ca membrii altui grup restrâns, din fundul salonului - 
vreo zece-doisprezece civili îmbrăcaţi oarecare, ce 
nu păreau de prin partea locului. Sorbeau şnaps din 
nişte păhărele mici. Nouăzeci la sută din clienţi, 
însă, erau soldaţi ai Alpenkorps-ului, din regimentul 
german de vânători de munte cartiruiţi în 
împrejurimi. Care pe bănci, care în picioare, cântau 
cu toţii, răcnind „Lili Marlene”, în vreme ce-şi 
legănau în aer halbele de un litru, cu capac de 
cositor, pline cu bere „Steinbecher”. In starea de 
euforie şi nostalgie lacrimogenă care îi cuprinsese, 
nu-şi dădeau seama că lichidul spumos se vărsa pe 
haine şi pe duşumele. 

In spatele barului se afla cel care, 
neîndoielnic, trebuia să fie cârciumarul - un grăsan 
de o sută cincizeci de chile, cu o mutră inexpresivă, 
rotundă ca o lună. In jurul lui roboteau câteva fete, 
ocupate cu încărcatul tăvilor. Alte câteva se foiau 
prin încăpere, servind clienţii sau debarasând. 
Privirea îi fu atrasă de una care se îndrepta în 
direcţia lui; nu era nicidecum singurul care o 
remarcase, căci toţi bărbaţii din sală îşi răsuceau 
gâturile după ea. Dacă ar fi avut trăsături mai 


79 


deosebite, fata ar fi putut câştiga lesne un concurs 
de frumuseţe pentru titlul de Miss Europa, dar 
mutrişoara ei, deşi plăcută, rotundă şi zâmbitoare, 
era destul de comună. Restul, în schimb, compensa 
din plin eventualele defecte. În costumul ei tirolez, 
în culori vesele, cu silueta-i de clepsidră şi talia de 
viespe, cu pasiunea-i vădită pentru bluzele cu 
decolteuri adânci, atrăgea o asemenea clientelă, 
încât pentru proprietarul obez din dosul tejghelei 
trebuie să fi fost o adevărată comoară. Atenţia pe 
care i-o acorda soldăţimea nu se limita la simple 
ochiade: dacă nu cumva purta pe dedesubt o 
platoşă, fata era probabil tot timpul plină de 
vânătăi: Apropiindu-se de Smith, îi aruncă un surâs 
şăgalnic şi-şi potrivi pe spate coama blondă, cu un 
gest de cochetărie. 

- Cu ce vă servim, domnule? 

- Bere brună, te rog, şase halbe, comandă 
Smith, politicos. 

- Cu plăcere, domnule, îi răspunse ea, cu 
acelaşi zâmbet, măsurându-l acum, pe furiş, cu ochii 
ei ca două albăstrele; se îndepărtă, plutind printre 
mese. Schaffer rămăsese cu privirea pironită după 
ea. 

- Şefule, abia acum mi-am dat seama de ce 
am plecat din Montana, exclamă el, vizibil 
emoţionat. Nu din pricina cailor, în orice caz. 

- Vezi-ţi de misiune, locotenente, nu-ţi lăsa 
minţile să zboare aiurea. Smith se uită lung, în urma 
tinerei, apoi rosti rar,  frecându-şi  bărbia: 
Chelneriţele astea ştiu ce se petrece pe teritoriul lor 
mai bine ca un şef de jandarmi, dar asta pare că s-a 
prins cum merg lucrurile mai bine ca toate. Hm, 
mda, aşa am să fac. 


80 


- Ce să faceţi? întrebă Schaffer, bănuitor. 

- Incerc s-o agăţ. 

- Dar eu au văzut-o primul, protestă Schaffer, 
pe un ton plângăreţ. 

- Dansul următor, îi promise Smith. Vorbele 
frivole contrastau cu expresia rece şi concentrată a 
chipului său, în vreme ce studia încăperea. Când vi 
se aduce berea, vă împrăştiaţi. Ciuliţi urechea la 
numele lui Carnaby şi al mareşalului Rosemeyer. 

Zărind un scaun liber la o masă, într-un colţ, 
se îndreptă într-acolo şi se aşeză, după ce-l salută 
din cap, politicos, pe un căpitan în uniforma 
Alpenkorps-ului, care, pe un ton superior, susţinea o 
conversaţie cu doi locotenenţi; căpitanul, cu o 
privire cam aburită, îi remarcă în treacăt prezenţa, 
iar Smith îşi dădu astfel seama că nimeni nu părea a 
se sinchisi de propria-i persoană sau de cei din jur. 
Acordeoniştii terminară ultima măsură din „Lili 
Marlene”, unii mai devreme, alţii mai târziu, apoi 
coriştii amuţiră şi ei. Urmară câteva clipe de tăcere 
încărcată de nostalgie - deh, patru sute de bărbaţi în 
compania Liliei Marlene apoi brusc, ca la o 
comandă, încăperea se umplu din nou de larma 
glasurilor. În faţa: unei halbe duble, criza de 
melancolie trece iute. 

Fata se întorcea acum cu o tavă încărcată cu 
sase căni de bere „Steinbecher”, croindu-şi drum 
prin mulţime şi apărându-se de admiratori cu o 
palmă pricepută. După ce-şi primiră cănile, oamenii 
lui Smith se împrăştiară, discret, printre ceilalţi 
clienţi. Chelneriţa aruncă o privire în jur, îl zări pe 
Smith şi se îndreptă spre masa lui. N-apucă să-i lase 
bine cana pe masă, că Smith o şi înşfăcă de mijloc, 
trăgând-o spre el şi forţând-o să i se aşeze pe 


81 


genunchi. Căpitanul care şedea la aceeaşi masă, în 
faţa sa, îşi întrerupse conversaţia, uluit; cu o privire 
plină de reproş, deschise gura pentru a-i zice ceva, 
dar ochii de oţel ai lui Smith îl făcură să renunţe. 
Smith se uită şi el în altă parte. O strânse pe fată de 
talie, o mângâie pe genunchi şi-i aruncă un zâmbet 
ce se voia cuceritor. 

- Şi cum te cheamă, trandafir de Alpi? o 
întrebă, cu un glas uşor nesigur. 

- Heidi, răspuse ea, dând să se ridice, dar fără 
prea multă convingere. Vă rog, domnule maior, am 
treabă. 

- Nu poţi avea o treabă mai importantă decât 
să-i distrezi pe soldaţii Vaterlandului, zise Smith, cu 
voce tare. Continuând a o ţine strâns pe Heidi, 
pentru a-i zădărnici orice încercare de a o şterge, 
trase o duşcă bună, apoi adăugă, de data asta 
şoptit, cu chipul ascuns îndărătul halbei: 

- Nu vrei să-ţi cânt ceva? 

- Ce să-mi cântaţi? făcu Heidi, agasată. Sunt 
sătulă de atâta cântat. 

- Dar şi mai bine ştiu să fluier, ia ascultă, îi 
fluieră, în  surdină, primele două măsuri din 
„Lorelei”. Ei, asta-ţi place? 

Heidi încremeni, cu ochii ţintă înaintea sa, dar 
se destinse imediat şi-i aruncă un surâs galeş: 

- Foarte drăguţ, domnule maior, sunt sigură 
că aveţi şi voce. 

Smith trânti halba pe masă, cu o mână 
nesigură; zgomotul îi făcu pe cei din faţa sa să-l 
săgeteze cu privirea. Îşi şterse gura de spumă, cu 
dosul palmei. Heidi se sforţa să schiţeze un surâs. 

Acoperindu-şi gura cu palma, Smith murmură: 


82 


- Ăia de la bar, îmbrăcaţi în civil? Nu întoarce 
capul. 

- Gestapo. Fata făcu un nou efort, aparent 
inutil, de a se smulge din strânsoare. De la castel, 
adăugă ea. 

- Unul ştie să citească pe buze, după câte mi- 
am dat seama, zise Smith, ridicându-şi din nou cana 
în dreptul gurii. Pândesc ceva. Vin în camera ta 
peste cinci minute: Arde-mi o scatoalcă, tare. 

Heidi se holbă la el, neştiind ce să creadă, 
apoi trase un țipăt de durere când acesta o ciupi 
fără menajamente. Fata se dădu puţin înapoi, îşi 
făcu vânt şi îi arse o palmă răsunătoare, ce se auzi 
clar până în ultimul ungher a! salonului. Murmurul 
glasurilor amuţi brusc, halbele se opriră în aer şi 
toate privirile se îndreptară asupra lor. Smith se afla 
acum în centrul atenţiei generale, aşa cum îşi 
dorise. Nici un individ care s-ar fi făcut luntre şi 
punte să se strecoare înăuntru neobservat, n-ar fi 
cutezat să rişte a atrage asupra sa ochii a patru sute 
de militari germani. 

Heidi sărise în picioare. Se freca puţin pe locul 
cu pricina, înşfacă bancnota lăsată de Smith pe 
masă cu câteva clipe mai devreme, şi se îndepărtă, 
cu un aer înţepat. Cu obrajii roşii de mânie şi jenă, 
Smith se ridică, dând să plece, dar se opri: căpitanul 
de vânători de munte, în picioare de partea cealaltă 
a mesei, îl fixa cu o mutră provocatoare. Era ofiţerul 
tipic provenit din „Hitler Jugend”, spilcuit, băţos şi 
pedant, ţinuta îndeobşte impecabilă - acum cam 
mototolită - efectul halbelor de „Steinbecher” date 
peste gât fără măsură. În ochii-i tulburi, injectaţi, i 
se puteau citi cunoscutul licăr de aroganță şi un 
ipocrit simţ al datoriei. 


83 


- Comportarea dumneavoastră nu face onoare 
unui ofiţer al Wehrmachtului, rosti el, tare. 

Smith nu-i dădu replica pe loc. Jena şi furia de 
pe chip se topiră, îl fixă pe căpitan cu o expresie 
dură, impenetrabilă, până ce acesta fu nevoit să-şi 
plece privirea. În cele din urmă catadixi să-i 
răspundă, pe un ton atât de scăzut, că nu-l puteau 
auzi nici măcar cei de la masa vecină: 

- Să mi te adresezi cu Herr maior, bă, ţâcă. Cu 
o voce de gheaţă, care se potrivea perfect cu ochii 
săi de culoarea oţelului, adăugă: Sunt maior Bernd 
Himmler, în caz că numele îţi spune ceva! 

Făcu o pauză semnificativă, răstimp în care 
tânărul căpitan se dezumflă ca un balon. Himmler, 
şeful Gestapoului, era omul cel mai temut din 
întreaga Germanie. Maiorul putea foarte bine să fie 
vreo rubedenie de-a lui, dacă nu chiar fiu. 

- Să mi te prezinţi la raport mâine dimineaţă, 
la opt, îi ordonă Smith, sec. Se răsuci pe călcâie, 
fără să mai aştepte răspunsul. Căpitanul, acum 
treaz de-a binelea, dădu din cap fără să crâcnească 
şi se aşeză la loc, vlăguit. 

Până să ajungă Smith la uşă, larma fu din nou 
în toi. Pentru trupele staționate în tabere izolate de 
lume, singura distracţie era berea, turnată pe gât în 
neştire. Incidentele de felul ăsta erau date uitării pe 
loc. 

În drum, Smith se opri o clipă în dreptul lui 
Schaffer: 

- Na, uite că mi-am dat în petec. 

- Ce-i drept, aţi fi putut proceda şi altfel, 
răspunse acesta, după care îl întrebă, ros de 
curiozitate: Ce i-aţi spus? Căpitanului, vreau să zic. 

- L-am lăsat să înţeleagă că-s fiul lui Himmler. 


84 


-  Mai-marele Gestapoului? făcu Schaffer, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Doamne 
Dumnezeule, ce risc! 

- Nici un risc, nu mi-aş fi putut permite aşa 
ceva, răspunse Smith, criptic. Mă duc la „Eichhof”, 
să văd şi acolo cum e, poate am mai mult noroc. Mă 
întorc în zece minute, cei mult. 

Urmărit de privirea dezorientată a lui Schaffer, 
ieşi, după ce, cu o mişcare scurtă a capului, îi făcu 
semn lui Carraciola să stea locului şi să nu se 
apropie de el. Ajuns afară, făcu câţiva paşi de-a 
lungul peronului de lemn şi se uită pe uliţă, de-o 
parte şi de alta. Se răsuci pe călcâie şi o luă iute la 
picior pe o alee îngustă, paralelă cu drumul 
principal, pe care se afla „Zum Wilden Hirsch”. La 
capătul ei, dădu de o cabană micuță, de lemn. După 
ce se asigură că se strecurase nevăzut, Smith 
deschise uşa, încet. 

- E opt, rosti el cuiva, în întuneric. Haide. 

Se auzi un foşnet de rochie, şi în prag apăru 
Mary, care dârdâia cumplit. Avea chipul vânăt de 
frig. La întrebarea-i mută, Smith o înşfacă de braţ şi 
o împinse iute către intrarea de serviciu a hanului. 
Din holul îngust, luminat slab de o lampă de petrol, 
urcară câteva trepte, traversară un coridor şi se 
opriră în dreptul celei de-a doua uşi, pe dreapta. 
Intrară repede şi Smith încuie uşa. 

În odăiţa mobilată simplu, stampele colorate şi 
articolele de toaletă de pe măsuţă trădau o prezenţă 
feminină. Mary se aşeză pe pat, ghemuindu-se ca să 
se mai încălzească un pic. Îl săgeta pe Smith cu o 
privire în care nu se citea nici un licăr de admiraţie. 

- Sper că te amuză sportul ăsta, îi aruncă ea, 
furioasă. Pari a cunoaşte terenul, ai? 


85 


- instinctul, explică Smith, mărind flacăra 
lămpii de petrol de lângă pat; roindu-şi ochii în jurul 
său, zări, într-un colţ, o valiză uzată de piele. O luă 
şi o trântii pe pat. Saltă capacul: înăuntru se afla 
îmbrăcăminte de damă. O trase pe Mary de mână, 
forţând-o să se ridice: 

- Nu pierde vremea. Dezbracă-te - să fie clar, 
până la piele - şi pune-ţi costumul ăla. In valiză ai tot 
ce-ţi trebuie. 

Mary se holbă la el: 

- Hainele astea? Da de ce naiba trebuie să... 

- Fără comentarii. Imediat! 

- Fie, oftă ea, resemnată, dar ai putea măcar 
să te-ntorci cu spatele. 

- Potoleşte-te, îi răspunse Smith, obosit. Am 
alte lucruri la care trebuie să mă gândesc. Se 
îndreptă spre fereastră şi trase cu ochiul prin 
crăpătura dintre  perdeluţele de stambă, apoi 
continuă: Hai, mai iute. Trebuie să se ştie că ai 
coborât din autobuzul de Steingaden, care va 
ajunge aici peste douăzeci de minute. Ai să duci cu 
tine valiza asta, cu restul de îmbrăcăminte. Te 
cheamă Maria Schenk, eşti din Dusseldorf, ai o vară 
care lucrează aici, ca barmaniţă, ai tuberculoza şi a 
trebuit să pleci de la fabrica unde erai angajată, ca 
să vii la munte, să te faci bine. Aşa că vară-cta, 
barmaniţa, ţi-a făcut rost de o slujbă, la Schloss 
Alder. Ai acte de identitate, permis de călătorie, 
referinţe şi scrisori, plicurile timbrate corespunzător, 
ca documente doveditoare. Le găseşti în poşeta din 
valiză. Ai reţinut tot? 

- Cred că... da, aşa cred, bâigui Mary. Dar 
măcar de mi-ai spune şi mie... 


86 


- La naiba! i-o reteză Smith, trece timpul, 
fetiţo! Ai reţinut ce ţi-am zis, da sau ba? 

- Maria Schenck, Dusseldorf, TBC, verişoară 
aici, Steingaden... da, ştiu. Făcu o pauză, cât să-şi 
tragă pe ea o rochie albastră de lână, în dungi, şi-o 
potrivi pe corp şi exclamă uimită: Îmi vine perfect, ai 
zice că a fost comandată special pentru mine! 

- Chiar a fost. Smith se întoarse spre ea, 
pregătit de „inspecţie”: Măsurile 36-26-36, sau pe- 
acolo. Noi... hm... ţi-am violat domiciliul şi am luat o 
rochie de-a ta, ca model. Aşa suntem noi, meticuloşi 
şi indiscreţi, ce vrei. 

- Mi-aţi... mi-aţi „violat domiciliul?” întrebă ea, 
rostind cuvintele rar. 

- Ei, şi tu, acum, doar n-oi fi vrut să arăţi ca o 

refugiată îmbrăcată de la haine vechi, o lămuri 
Smith, apelând la logică. O privi cu un ochi 
aprobator: Mda, îţi vine grozav. 
Ă - Ţi-aş arăta eu „grozav”, făcu fata, furioasă. 
In ochi i se citea nedumerirea. Oricum, trebuie că v- 
a luat săptămâni în şir să faceţi rost de haine şi de 
acte? 

- Cam aşa ceva, recunoscu Smith, secţia 
noastră specială şi-a dat multă osteneală la 
contrafacerea documentelor ăstora. Altfel n-aveam 
cum să te băgăm în cuşca leilor. 

- Săptămâni! Cum adică, săptămâni? făcu ea 
mirată. Avionul generalului Carnaby s-a prăbuşit nu 
mai demult de ieri dimineaţă! Pe chipul fetei se 
succedară, rapid, expresii de derută, reproş şi 
mânie. Prin urmare, ştiai că o să se prăbuşească! 

- De la bun început, păpuşel, zise Smith, 
vesel. O mângâie, afectuos. Noi am regizat totul. 


87 


- Lasă-mă, te rog, îl puse ea la punct, apoi 
continuă, de data asta pe un ton mai moderat, deşi 
în ochi i se mai citea ceva din încordarea şi furia de 
mai înainte. Dar avionul, s-a prăbuşit de- 
adevăratelea? 

- Fără îndoială; a căzut pe câmpul de aterizare 
al cartierului general al piloților Salvamont din 
Bavaria, la Oberhausen, la circa cinci mile de-aici. 
Coincidenţa face ca şi noi să ne îndreptăm tot într- 
acolo. 

- „Locul de unde vom pleca...” Fata tăcu, îl 
fixă îndelung cu privirea, apoi clătină din cap, cu un 
aer exasperat: Bine, dar... În avion te-am auzit 
spunându-le băieţilor că dacă misiunea eşuează sau 
sunteţi nevoiţi să vă despărțiți, ar urma să vă daţi 
întâlnire la Frauenfeld, dincolo de frontiera 
elveţiană. 

- Zău? Se vede treaba că m-oi fi zăpăcit şi am 
încurcat lucrurile, răspunse Smith, fără prea multă 
convingere. În orice caz, aparatul ăsta Mosquito a 
ajuns pe aerodromul de la Oberhausen ciuruit de 
mitraliere. Ce-i drept, găurile au fost făcute de 
mitraliere britanice, dar găurile rămân găuri. 

- Şi riscaţi viaţa unui general american... şi 
planurile celui de-al doilea front... 

- Păi, tocmai de-aia am aşa un zor să pătrund 
în Schloss Adler! Smith îşi drese vocea: Nu fiindcă 
ţin să ajung înainte ca ăia să-i smulgă secretele, ci 
să preîntâmpin altceva: să nu care cumva să afle că 
individul nu e general american şi că nu are mai 
mult habar despre cel de-al doilea front decât am eu 
despre faţa nevăzută a lunii. 

- Ce? Vrei să spui că toată afacerea e o 
înscenare? 


LU 


88 


- Un oarecare Jones, încuviinţă Smith, 
Cartwright Jones, actor american; ca slujitor al 
muzelor, e un actoraş de mâna a doua, cel mult, în 
schimb seamănă leit cu Carnaby. 

Fata îi aruncă o privire îngrozită. 

- Şi rişti viaţa unui nevinovat... 

Smith o întrerupse: 

- Capătă destul: douăzeci şi cinci de mii de 
dolari pentru o singură reprezentaţie. Asta-i apogeul 
carierei sale actoriceşti. 

Se auziră două bătăi discrete. Dintr-un salt, 
Smith fu la uşă cu pistolul, un Mauser automat, 
pregătit în mână, cu cocoşul tras. Deschise iute, fără 
zgomot. Înăuntru păşi Heidi. 

- Ei, iată-vă împreună, cele două verişoare, 
Mary, acum Maria, şi Heidi. Eu o şterg. 

- O ştergi! exclamă Mary, pierzându-şi 
cumpătul. Dar eu, eu ce am de făcut? 

- O să-ţi explice Heidi. 

Mary se uită la Heidi, neînţelegând nimic. 

- Heidi! 

- Da, Heidi. E principalul nostru agent secret 
din Bavaria, din '41 încoace. 

- „Principalul... nostru...” Cine ar fi crezut?! 

- He, he, chiar aşa, cine-ar fi crezut! Smith o 
cântări pe Heidi, cea nurlie, cu un ochi admirativ: 
Frate, ce mai travesti! 


Smith deschise, prudent, uşa din dos a 
hanului, se strecură rapid afară şi împietri acolo, 
aşteptând să se obişnuiască cu întunericul. De când 
apăruseră la „Zum Wilden Hirsch” ninsoarea se 
înteţise, aşijderea şi vântul. Era un frig cumplit. 


89 


Satisfăcut că nu fusese observat, făcu doi paşi 
la stânga şi se poticni de un obstacol nevăzut; îşi 
reprimă un strigăt, trezindu-se întins, cât era de 
lung, în zăpadă. Se dădu de-a dura de trei ori, ca 
măsură de apărare în eventualitatea unei încercări 
de asasinat din partea vreunui personaj aflat prin 
preajmă, apoi sări în picioare cu iuţeala unei feline. 
Intr-o mână ţinea Mauserul, în cealaltă, lanterna 
minusculă. Se răsuci de jur împrejur, cu lanterna 
aprinsă. Nimeni. 

Nimeni, un fel de a spune; obstacolul de care 
se  împiedicase era cadavrul unui sergent în 
uniforma vânătorilor de munte, care zăcea cu faţa în 
jos, în zăpadă; o grămadă informă, în poziţia de 
nefirească relaxare, atât de caracteristică morții. 

Smith se aplecă şi întoarse trupul cu faţa în 
sus, descoperind sub el o pată roşie uriaşă. 
Fascicolul lanternei se opri o clipă pe pieptarul 
tunicii, îmbibat de sânge uscat, apoi fu dirijat spre 
capul victimei. „Adio colegiu, adio ceai îndulcit cu 
miere, profesore, şi totul numai din vina mea, ţi-o 
citesc pe chip”, gândi Smith, fără să vrea. De 
dincolo de moarte, privirea sticloasă a lui Torrance- 
Smythe îl ţintuia cu reproş. 

Răvăşit de durere, Smith se îndreptă din şale 
şi se apucă să cerceteze minuţios terenul, cu 
ajutorul lanternei. Nu descoperi indicii vădite ale 
unei lupte corp la corp, dar era clar că o încleştare 
avusese totuşi loc, judecând după nasturii rupţi ai 
tunicii şi după gulerul smuls. Smythe nu se lăsase 
sacrificat ca un miel. Smith se deplasă lent către 
fundul aleii înguste; dădu de urme încâlcite de paşi, 
de dâre întunecate de sânge pe zăpada bătătorită, 
de porţiuni din pereţii de bârne ai clădirii de pe care 


90 


omătul fusese şters. Aici trebuie că se petrecuse 
încăierarea. Stinse lanterna, o ascunse în buzunarul 
secret şi ieşi în uliţă. Peste drum de „Zum Wilden 
Hirsch”, de unde acum răsunau din nou cântece, în 
cabina telefonică puternic luminată, situată în 
dreptul oficiului poştal, zări un militar care vorbea 
cu multă însufleţire. Smith nu-l recunoscu. Uliţa era 
pustie. Intră în cârciumă. 


Sprijinit de bar într-o rână, Schaffer arboră un 
aer total nepăsător, atitudine care contrasta însă cu 
mutra lui posomorâtă şi îngrijorată. Intre degete, 
frământa nervos o ţigară. 

- Smithy! exclamă el, gâtuit de emoție. Nu se 
poate! Sigur, şefule? 

- Absolut sigur, îi zise Smith, al cărui chip golit 
de expresie te-ar fi putut face să crezi că nu mai 
avea nici o rezervă de simţăminte umane în el. 
Spuneai că a ieşit în grabă, cam la trei minute după 
mine, deci nu se dusese să mă caute. Cine a mai 
plecat? 

- Habar n-am. Schaffer rupse ţigara şi o 
azvârli pe podea. Aici e mare înghesuială; şi mai 
există şi o a doua uşă. Nu-mi vine să cred. De ce 
Smithy? De ce tocmai Torrance-Smythe? Era cel mai 
deştept dintre noi. 

- D-aia e şi mort acum, răspunse Smith, 
sumbru. Ascultă-mă cu atenţie, e momentul să 
cunoşti partitura. 

Schaffer îl privi drept în ochi: 

- Era cazul s-o ştiu mai demult. 

Cu spatele întors spre ofiţerii Gestapoului de 
la celălalt capăt al barului, Smith se apucă să-i 
explice ceva, vorbind pe un ton foarte scăzut, în 


91 


dialectul local. După vreo două minute, în uşa din 
spatele barului apăru Heidi; cei doi se făcură că nu 
se văd. Treptat, larma glasurilor se potoli, fiind 
urmată de o tăcere adâncă. Smith tăcu şi el şi se 
întoarse spre uşă, unde se holba acum toată 
suflarea soldăţimii. Şi nu fără motiv, cugetă el, mai 
cu seamă că militarii fuseseră atâta timp izolaţi de 
societatea muierească. In prag stătea Mary Ellison, 
îmbrăcată într-un trencicot cu cordon; pe cap aveao 
băsmăluţă, iar în mână căra o valiză prăpădită. 
Tăcerea se făcu şi mai adâncă. Intr-un han alpin, la 
mare altitudine deci, fustele sunt rare, în tot cursul 
anului, dar o fată frumoasă, neînsoţită, era ceva cu 
totul nemaivăzut. Mary rămase câteva clipe în uşă, 
cu un aer încurcat şi timid, de parcă nu ştia ce să 
facă mai departe. Pe urmă îşi lăsă bagajul jos, iar 
chipul i se lumină de fericire când o zări pe Heidi. 
Marlene Dietrich în „Îngerul albastru”, îi fugi lui 
Smith gândul aiurea. Cu trăsăturile ei, cu asemenea 
siluetă şi talent actoricesc, la Hollywood ar fi 
aşteptat-o un drum pavat cu aur... 

Heidi şi Mary alergară una spre cealaltă şi se 
îmbrăţişară. 

- Maria, scumpa mea! exclamă Heidi, gâtuită 
de emoție. Smith îşi zise că Hollywoodul ar putea, la 
urma urmei, pava două alei cu aur. In sfârşit, iată-te 
aici! 

- După atâţia ani! Mary o strânse la piept şi o 
sărută încă o dată. Ce fericită sunt că te revăd, 
verişoară! E minunat! Sigur că veneam, cum să nu 
vin? 

- Ei... Heidi nu făcu nici un efort să coboare 
tonul, aruncând în jur priviri pline de subînţeles. 


92 


Ăştia sunt o şleahtă de mitocani. Batalion de 
vânătoare, aşa-şi zic, şi nu mint deloc! 

Soldaţii izbucniră în hohote de râs, iar sala se 
umplu din nou de hărmălaia obişnuită. Luând-o de 
braţ, Heidi o conduse pe Mary spre micul grup de 
civili de la capătul celălalt al barului. Se opri în faţa 
unui bărbat brun, vânos, cu figură inteligentă şi 
trăsături dure, pentru a face prezentările: 

- Maria, vreau să te prezint căpitanului von 
Brauchitsch care... hm... lucrează la Castel. 
Domnule căpitan, vara mea, Maria Schenk. 

Von Brauchitsch se înclină uşor. 

- Ai noroc la verişoare, Heidi. Te aşteptam, 
domnişoară Schenk, dar nu ne aşteptam la o fată 
atât de frumoasă, i se adresă el, zâmbind. 

Mary îi zâmbi la rândul ei, cu un aer mirat: 

- M-ati... m-aţi aşteptat? 

- Ei da, dumnealui te aştepta, accentua Heidi, 
sec. Domnul căpitan are obligaţia de a fi la curent 
cu absolut tot ce se întâmplă. 

- Nu mă zugrăvi în culori atât de sumbre, 
Heidi, domnişoara Schenk o să se sperie. Von 
Brauchitsch se uită la ceas: Următorul teleferic 
pleacă peste zece minute. Dacă domnişoara îmi 
permite s-o conduc... 

- Domnişoara vine mai întâi în camera mea, i- 
o reteză Heidi. Trebuie să se spele şi să dea pe gâto 
duşcă de cafea cu coniac, nu vedeţi că e vânătă de 
frig? 

- Da, deci ei îi ctănţăne dinţii, aveam impresia 
că mie, făcu von Brauchitsch, zâmbind iar. Bine, 
atunci plecăm cu cursa următoare. 

- Vin şi eu cu ea, îl informă Heidi. 


93 


- Da?! Von Brauchitsch dădu din cap, cu 
acelaşi surâs pe buze; aşa era el, un tip veşnic 
surâzător. Conchise: Asta e seara mea norocoasă. 


- Permisele, documentele de călătorie, actele 
de identitate şi scrisorile tale, zise Heidi, scoțând din 
creţurile bluzei sale tiroleze nişte hârtii pe care i le 
întinse nou-venitei, ce se aşezase pe pat. Uite planul 
castelului şi instrucţiunile. Studiază-le bine şi dă-mi- 
le înapoi. Până sus, le duc eu. S-ar putea să te 
percheziţioneze, ăia de la Castel, sunt nişte tipi 
foarte bănuitori. Şi dă peste cap şnapsul. Primul 
lucru pe care o să-l facă von Brauchitsch este să te 
adulmece, aşa, ca să verifice. El verifică totul, e 
individul cel mai suspicios. 

- Mi s-a părut un tip foarte agreabil, rosti 
Mary, timid. 

- Ca ofiţer al Gestapoului, este cumplit de 
dezagreabil, o lămuri Heidi, pe un ton sec. 

Când Heidi reveni la bar, Smith şi Schaffer se 
alăturaseră din nou grupului lui Carraciola, Thomas 
şi Christiansen; beau şi pălăvrăgeau împreună. In 
ciuda aerului afişat de vajnicii petrecăreţi, glasurile 
scăzute şi vorbele precipitate trădau o adâncă 
îngrijorare, cel puţin la unii dintre ei. 

- Aşadar, nu l-aţi văzut pe Smithy. Nu l-a 
văzut nimeni când a ieşit? Unde naiba s-o fi dus? 

Ceilalţi dădură din umeri şi se încruntară, aşa 
că răspunsul era clar. 

- Să-l caut? se oferi Christiansen. 

- Nu sunt de părere. Mă tem că acum e prea 
târziu, răspunse Smith. 

Uşile fură izbite brusc de perete şi înăuntru 
năvăliră şase soldaţi, cu pistoalele automate 


94 


Schmeisser în poziţie de tragere. Se înşiruiră de-a 
lungul peretelui, rămânând cu degetele pe trăgaci. 

- Hm... nostim război, murmură Christiansen. 

Liniştea ce se lăsase deveni parcă şi mai 
apăsătoare, la auzul unor paşi energici; în sală îşi 
făcu apariţia un colonel, al Wehrmachtului, care 
aruncă de jur împrejur o privire de gheaţă. Silueta 
uriaşă a cârciumarului se ivi iute din spatele 
tejghelei, împiedicându-se de scaune; pe mutra-i 
dolofană se citea nelinişte şi spaimă. 

- Domnu' colonel Weissner! exclamă el cu 
uimire în glas, ceea ce era perceptibil şi pentru o 
ureche nu tocmai fină. Pentru Dumnezeu, ce... 

- Nu-i vina dumitale, încercă să-l liniştească 
colonelul, pe un ton ce-ţi sugera însă tocmai 
contrariul, dar mata găzduieşti aici duşmani ai 
statului. 

- Duşmani ai statului! Cârciumarul făcu fețe- 
feţe; de la roşu-aprins, obrazul îi deveni pământiu. 
Cu un glas piţigăiat, reuşi să îngaime: 

- Cum, eu? Eu, Josef Wartman... 

- Ajunge! îl întrerupse colonelul cu un gest. 
Căutăm vreo patru-cinci dezertori din Alpenkorps, 
care au evadat de la închisoarea militară din 
Stuttgart. Ca să poată fugi, au ucis doi ofiţeri şi un 
gardian cu gradul de sergent. Ştim că s-au îndreptat 
încoace. 

Smith dădu din cap şi-i şopti lui Schaffer, la 
ureche: 

- Isteţi, ce-i drept, foarte isteţi. 

- Deci, continuă Weissner, vioi, dacă sunt aici, 
îi prindem repede. Să iasă în faţă ofiţerii superiori ai 
contingentelor treisprezece, paisprezece şi cinci- 
sprezece. 


95 


Doi maiori şi un căpitan se prezentară înaintea 
sa. 

- Vă ştiţi toţi oamenii după figură? 

Ofițerii dădură afirmativ din cap. 

- Bine. Aş vrea să... 

- Nu e nevoie, domnule colonel, interveni 
Heidi, ieşind de după tejghea. Se postă în faţa lui 
Weissner, într-o atitudine cuviincioasă, cu mâinile la 
spate. Îl ştiu eu pe omul pe care-l căutaţi. E şeful 
bandei. 

- Oho, făcu Weissner, zâmbindu-i. 
Fermecătoare... 

- Heidi mă cheamă, domnule colonel. V-am 
servit la masă, sus, la Castel. 

Weissner se înclină, galant. 

- Cine ar putea să uite? 

- Ala de colo e individul. Cu o expresie de 
firească indignare combinată cu simţul datoriei, 
Heidi îl arătă pe Smith cu degetul, cu un gest 
teatral, acuzator. Ala e, cum vă spun, domnule 
colonel. El m-a... m-a ciupit! 

- Scumpa mea Heidi! zâmbi colonelul, cu un 
aer indulgent, dacă ar trebui să-i condamnăm pe 
toţi bărbaţii care nutresc gânduri de... 

- Nu de asta, domnule colonel, dar m-a 
întrebat dacă am auzit vreodată de un general 
Cannabee, sau cam aşa ceva. 

- Generalul Carnaby! Colonelului îi îngheţă 
surâsul pe buze. Se uită la Smith, făcu semn gărzii 
să-l încercuiască, apoi se întoarse spre Heidi: 

- Şi tu ce i-ai spus? 

- Domnule colonel! Fata, întruchiparea 
demnităţii ultragiate, răspuse pe un ton înţepat: 
Cred despre mine că sunt o bună germană. In plus, 


96 


ţin mult la slujba mea de la Castel. Căpitanul von 
Brauchitsch vă poate garanta pentru mine. 

- Nu-i nevoie. Nu vom uita asta, copila mea, îi 
spuse Weissner, bătând-o uşurel pe obraz. Apoi, 
către Smith, cu o voce de gheaţă: Complicii 
dumitale, domnule. Imediat! 

- Imediat, colonele dragă! Pe Heidi o 
străpunse cu privirea ochilor săi de oţel. Nici vorbă. 
Să stabilim mai întâi ordinea logică a priorităţilor. 
Primo: cei treizeci de arginţi ce i se cuvin. După 
aceea, noi. 

- Vorbeşti aiurea, îl repezi colonelul, cu 
dispreţ. Heidi e o adevărată patrioată. 

- Nu mă îndoiesc, răspunse Smith, posomorât. 


Din odăiţa întunecoasă a lui Heidi, Mary, care 
încă nu se dezmeticise de-a binelea, îi văzu, prin 
crăpătura perdelei, pe Smith şi pe alţi patru bărbaţi 
ieşind sub escortă din cârciumă şi îndreptându-se 
spre locul unde, mai jos pe uliţă, se aflau parcate 
câteva automobile de campanie. Rapid şi eficient, 
prizonierii fură împinşi în două maşini care ţâşniră 
înainte, dispărând imediat după cotitură. Mary mai 
rămase la geam, cu privirea pironită în gol, apoi 
trase perdeaua la loc. 

- Cum s-a petrecut? întrebă ea, în şoaptă. 

Heidi scăpară un chibrit şi aprinse lampa de 
petrol. 

- Nu-mi dau seama... Cineva, nu ştiu însă cine, 
l-a informat desigur pe colonelul Weissner. Dar eu 
am fost aceea care l-am arătat cu degetul. 

- Tu... tu... 

- L-ar fi descoperit oricum, un minut mai 
târziu. Erau străini. Chestia asta întăreşte, în 


97 


schimb, poziţia noastră. Noi două suntem acum în 
afara oricăror bănuieli. 

- „În afara oricăror bănuieli!” Mary se holbă la 
ea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, apoi adăugă, 
pe un ton aproape isteric: Dar nu mai are nici un 
rost să mergem mai departe! 

- Nu zău? Heidi îşi cântări cuvintele. Într-un 
fel, mai rău îmi pare de colonelul Weissner, decât de 
maiorul Smith. Nu este, oare, maiorul nostru un om 
capabil? Sau ne mint şefii de la Whitehall? Când m- 
au informat despre venirea lui aici, mi-au zis să nu- 
mi fac griji, deci să am încredere în el. Un om cu 
resurse infinite, exact aşa s-au exprimat, care ştie 
să se descurce în situaţiile cele mai grele. Limbajul 
celor de la Whitehall e cam ciudat. Eu însă am şi 
căpătat încredere în el. Tu nu? 

Mary nu răspunse. Ochii-i plini de lacrimi erau 
aţintiţi în podea. Heidi o apucă uşor de braţ şi o 
întrebă, aproape în şoaptă: 

- Îl iubeşti chiar atât de mult? 

Mary încuviinţă din cap. 

- Dar el, el te iubeşte? 

- Nu ştiu. Pur şi simplu n-am habar. Activează 
de atâta vreme în reţea, încât... chiar dacă-ar simţi 
asta nu şi-ar marturisi-o nici sieşi, probabil, 
răspunse Mary, cu amărăciune. 

Heidi clătină din cap: 

- N-ar fi trebuit să te trimită aici... Cum poţi să 
speri ca... Tăcu, clătină iar din cap, apoi reluă: Acum 
e prea târziu. Haidem, să nu cumva să-l facem pe 
von Brauchitsch să ne aştepte. 

- Dar... dacă nu vine? Dacă nu reuşeşte să 
evadeze... şi cum ar putea, oare, să scape? Arătă, 
cu un gest disperat, spre hârtiile împrăştiate pe pat: 


98 


Precis că primul lucru pe care-l vor face mâine 
dimineaţă este să verifice referinţele astea false. 

- N-o să te trădeze el tocmai pe tine, Mary, 
rosti Heidi, calm. 

- Nu, zise Mary cu glas de jale, cred că n-ar 
face-o. 


Automobilul de campanie, un Mercedes mare, 
negru, rula pe drumul acoperit de zăpadă, paralel cu 
malul lacului Blau See, despicând, cu farurile-i 
puternice, perdeaua groasă de fulgi ce se cerneau 
necontenit.  Ştergătoarele de parbriz de-abia 
pridideau să înlăture stratul de nea. Era o maşină 
scumpă şi extrem de confortabilă, deşi nici Schaffer, 
înghesuit pe bancheta din faţă, între şofer şi un 
soldat, nici Smith, bulucit în spate, între colonelul 
Weissner şi un alt soldat, nu se puteau relaxa 
nicicum. Pe de-o parte, îi chinuia perspectiva 
inevitabilului pluton de execuţie şi conştiinţa unei 
misiuni încheiate înainte de a fi început propriu-zis; 
pe de altă parte, amândoi simțeau între coaste 
apăsarea dureroasă a ţevilor de pistoale automate. 
Posesorii de  Schmeissere îşi manifestau cu 
ostentaţie prezenţa. 

După socotelile lui Smith ajunseseră acum la 
jumătatea distanţei dintre sat şi cazarmă. Treizeci 
de secunde, atât şi nimic mai mult. 

- Opreşte! ordonă Smith, pe un ton dur, 
ameninţător. Imediat, auzi? Trebuie să reflectez. 

Colonelul Weissner tresări şi se holbă la el, 
nevenindu-i să creadă. Smith îl ignoră cu 
desăvârşire; pe chip avea o expresie de adâncă 
concentrare; fruntea încruntată şi buzele subţiate de 
furie trădau genul de om pentru care neîndeplinirea 


99 


unui ordin dat era de neconceput. În orice caz, nimic 
nu sugera mina condamnatului dus la moarte. După 
o scurtă ezitare, Weissner dădu un ordin, iar şoferul 
încetini. 

- Nătărăule! Eşti cretin de-a binelea! şuieră 
Smith, printre dinţi, în aşa fel încât să-l poată auzi 
doar colonelul. Ai stricat totul, sunt aproape sigur, 
dar dacă aşa e, ţi-o jur, Weissner, că mâine ai să te 
trezeşti fără regiment în subordine. 

Şoferul trase pe dreapta şi opri. Luminile roşii 
ale automobilului din faţă dispărură în noapte. Cu un 
tremur aproape imperceptibil în glas, colonelul 
întrebă: 

- Ce dracu îndrugi acolo? 

- Aşadar, ştiai de generalul ăsta american, 
Carnaby? Rânjind, cu ochii îngustaţi de furie, îşi 
apropie chipul de mutra lui Weissner. De unde, mă 
rog? latră el. 

- Am luat aseară cina la Schloss Adler. Eu... 

Smith îi aruncă o privire pătrunzătoare, plină 
de suspiciune. 

- Colonelul Paul Kramer ţi-a spus-o? Chiar de 
la el ai aflat-o? La încuviințarea mută a lui Weissner, 
continuă: Şeful de stat major al amiralului Canaris! 
lar acum ştie toată suflarea. Pe Dumnezeu din 
ceruri, pe chestia asta vor cădea nişte capete. 

Smith se frecă la ochi, îşi lăsă mâinile pe 
genunchi cu un gest de lehamite şi privi în gol. Rosti 
rar, clătinând din cap: 

- E mult prea grav, mă depăşeşte chiar şi pe 
mine. Se scotoci, îşi scoase legitimaţia şi i-o întinse 
colonelului, care o examina la lumina lanternei, cu o 
mână cam nesigură. Duceţi-mă imediat la cazarmă! 


100 


Trebuie să iau de urgenţă legătura cu Berlinul. 
Unchiul meu va decide ce-i de făcut. 

- Unchiul dumneavoastră? Cu un vizibil efort 
de voinţă, Weissner îşi desprinse, în sfârşit, ochii de 
pe legitimaţie. Adică Heinrich Himmler în persoană? 

- Dar cine, Mickey Mouse? răcni Smith, apoi 
cobori brusc vocea, murmurând: Sper, pentru 
dumneata, că n-ai avut niciodată onoarea de a-l 
cunoaşte personal, colonele. După ce-l cântări 
îndelung cu o privire ce nu prevestea nimic bun se 
răsuci şi îi îmboldi pe şofer, arzându-i una în spinare: 
La cazarmă, iute! 

Maşina o porni din loc. Orice ar fi zis nepotul 
lui Heinrich Himmler, temutul şef al Gestapoului, 
pentru şofer era un ordin suprem. 

Smith se întoarse spre soldatul de alături: ` 

- Scoate-mi porcăria asta dintre coaste! li 
împinse, furios, pistolul automat, apoi îl trase spre 
el. 

Militarul, care auzise de Himmler, îi întinse 
Schmeisserul fără să crâcnească. După o secundă, 
se trezi cu o lovitură în stomac; se încovoie, icnind, 
încă o secundă şi Weissner fu împins cu capul în 
geamul Mercedesului; ţeava pistolului îi fu proptită 
în urechea dreaptă. 

- Dacă oamenii tăi fac vreo mişcare, te- 
mpuşc! îl ameninţă Smith. 

- E-n regulă, se auzi, din faţă, vocea calmă a 
lui Schaffer. Armele lor sunt la mine. 

- Opreşte! ordonă Smith. 

Şoferul se supuse. Smith zări ferestrele 
luminate al sălii corpului de gardă al cazărmii, de 
care îi mai despărţeau vreo şaizeci de metri. Il 
împunse pe Weissner cu ţeava pistolului: 


101 


- Jos! 

Weissner, cu chipul crispat de furie şi durere, 
era totuşi militar până în măduva oaselor, aşa că nu 
ezită să execute ordinul. 

- Trei paşi înapoi! Culcat! Mâinile după ceafă! 
Schaffer, atenţie la armă! Tu, la fel, treci lângă 
colonel, auzi? se adresă el şoferului, proptindu-i 
țeava Schmeisserului în gât. 

Douăzeci de secunde mai târziu, maşina rula 
pe şosea; în urmă rămăseseră trei bărbaţi în poziţia 
culcat şi un al patrulea - cel care îl supraveghease 
pe Smith rostogolit la pământ, ghemuit de o durere 
cumplită, în urma loviturii încasate. La volan era 
Schaffer. 

- Bravo, tinere Himmler! 

- N-o să mai am eu parte vreodată de o 
asemenea baftă, zise Smith, pe un ton sumbru. Nu 
accelera în dreptul cazărmii, să nu le dai 
santinelelor niscai idei. 

Cu o viteză constantă, de douăzeci de mile pe 
oră, depăşiră poarta principală, apoi celelalte intrări, 
fără să atragă atenţia, după cum aprecie Smith. 
Lângă emblema cu steaua în trei colţuri, pe 
radiatorul maşinii, flutura un micuţ fanion 
triunghiular - însemnul comandantului taberei 
militare, motiv suficient pentru a avea convingerea 
că nimeni n-ar fi îndrăznit să controleze deplasările 
colonelului Weissner. 

Pe o distanță de circa o jumătate de milă, 
drumul continua în linie dreaptă; la stânga, o stâncă 
abruptă, înaltă cam de treizeci de metri, plonja 
direct în Blau See; la dreapta, o lizieră de pini, nu 
mai lată de douăzeci şi cinci de metri, îi despărţea 


102 


de un alt perete de stâncă, al cărui pisc se pierdea 
în bezna nopţii. 

După jumătate de milă, drumul făcea o 
cotitură bruscă la dreapta; urmărind fidel linia 
țărmului; era o curbă periculoasă al cărei marcaj - 
un gard vopsit în alb - ce ar fi făcut-o, în mod 
normal, vizibilă pe timp de noapte, se contopea 
acum cu peisajul scăldat în ninsoare. Schaffer frână 
uşor. Străfulgerat de o idee, apăsă mai tare pe 
pedala de frână, apoi se uită la Smith. Bravo, 
excelent! fu rândul lui Smith să-l laude. Te menţin 
pe lista viitorilor agenţi. 

Opriră. Locotenentul trase frâna de mână. 
Smith adună armele confiscate şi cobori. Schaffer 
lăsă în jos geamul, degajă frâna de mână şi începu 
să alerge uşor, pe lângă maşina care o luase la vale, 
menţinând controlul volanului. La câţiva metri de 
muchia prăpastiei, făcu o ultimă manevră de volan 
şi sări în lături. Maşina prinse viteză. Într-o clipită, 
gărduleţul de marcaj se făcu fărâme, trosnetul 
aşchiilor fiind acoperit de  uruitul motorului. 
Mercedesul îl străpunse ca pe un perete de carton. 
In viteza întâi, maşina ţâşni peste buza prăpastiei, 
rostogolindu-se în gol. 

Smith şi Schaffer ajunseră la ţanc în dreptul 
unei porţiuni de gard, rămasă intactă, pentru a 
prinde momentul în care vehicolul, cu roţile în sus şi 
farurile încă aprinse, plonja în lac, cu un pocnet 
surd, înfundat, ca ţăcănitul îndepărtat al unei 
mitraliere. Din ape ţâşni un jet de o stranie 
fosforescenţă, care scaldă peretele stâncos până pe 
la jumătate. Când suprafaţa se linişti, cei doi îşi 
dădură seama unde se afla maşina scufundată după 
lumina subacvatică, întrucât farurile continuau să 


103 


ardă. Schimbară, o privire, apoi Smith, cu un aer 
concentrat, îşi scoase chipiul şi-i făcu vânt peste 
parapet. Rafala puternică de viscol îl izbi mai întâi 
de stâncă, apoi îl purtă în sus; în cele din urmă căzu 
pe un petec strălucitor de apă, nu departe de 
fascicolul luminos. Curând, farurile se stinseră. 

- Ei şi, ce ne pasă? Nu era maşina noastră, 
comentă Schaffer, dând din umeri. Se îndreptă din 
şale: Prin urmare, ne întoarcem în sat? 

- În nici un caz, jur pe viaţa ta, aşa e cum îţi 
zic, fără glumă, rosti Smith, cu emfază. Haidem, 
avem alt drum. 

Înhăţând armele nu demult procurate, o luară 
la goană înapoi, pe drumul pe care veniseră cu 
maşina, înainte de curbă. N-apucară să facă nici 
şaizeci de metri, când auziră zgomotul unui motor 
de automobil. Farurile luminară gardul prăbuşit. 
Smith şi Schaffer se făcură de-ndată nevăzuţi în 
liziera de pini, de unde se târâră, încet, înapoi. În 
dreptul fostului marcaj erau oprite maşina 
comandantului şi alte două vehicole blindate. 

- Deci, aşa s-a întâmplat, domnule colonel. 
Sergentul de Alpenkorps, cu arma pe umăr, privea 
încordat peste parapet. Au mers în viteză şi au 
observat prea târziu marcajul, sau poate că nici nu 
au mai apucat să vadă ceva. Sunt peste, o sută de 
metri de-aici până jos, în Blau See. Au murit, 
domnule colonel. 

- Poate că da, poate că nu, cu de-alde ăştia nu 
poţi fi sigur niciodată, se auzi, distinct, glasul lui 
Weissner, încărcat de furie. Nu-i exclus să fi simulat 
totul, ca să ne deruteze. Trimite o echipă să caute în 
pădure, până la stâncă; să lase între ei cinci metri 
distanţă şi să folosească lanternele. O altă echipă să 


104 


se deplaseze cu maşina o jumătate de kilometru 
înapoi, spre cazarmă. Mergi şi dumneata cu ei, 
sergent: Împrăştiaţi-vă şi voi spre stâncă. Hai, daţi-i 
drumul! 

De după trunchiul de pin, unde se ascunsese, 
Schaffer îi aruncă lui Smith o privire meditativă. 

- Şefule, trebuie să recunosc, bine-am făcut că 
nu ne-am întors în sat. A dracului vulpe bătrână, 
aşa-i? 

- Dar eu, eu ce mi-s? îi şopti Smith. 

- OK, recunosc şi asta. 

Se  scurseră cinci minute. Cum, printre 
crengile grele de omăt, ninsoarea era destul de 
slabă, cei doi evadați puteau urmări clar fascicolele 
lanternelor cu care soldaţii îi căutau printre copaci, 
deplasându-se în şir indian, spre sud. 

Adâncit în gânduri, cu capul în pământ, 
colonelul Weissner făcea paşi înainte şi înapoi, în 
preajma automobilului său. Din când în când, se uita 
la ceas. La un moment dat, Smith îl văzu 
îndreptându-se spre porţiunea de parapet rămasă 
întreagă şi scrutând întinderea lacului din vale. 
Murmurul glasurilor care se îndepărtau mai ajungea 
încă la urechile celor doi urmăriţi; peste puţin, în 
raza de lumină a farurilor se ivi silueta sergentului 
care se prezentă la raport: 

- Nici o urmă, domnule colonel. 

Weissner îşi îndreptă ţinuta şi să răsuci spre 
el: 

- Nici n-aveau cum, rosti el, grav. Adineaori 
am zărit un chipiu plutind pe apă. Cumplit sfârşit 
pentru nişte tipi atât de bravi, domnule sergent, 
cumplit. 


105 


Capitolul 5 


Cabina funicularului îşi făcu apariţia lent, din 
clădirea gării de jos, pregătindu-se pentru lunga 
ascensiune spre castel. „Infiorător urcuş, îşi zise 
Mary, periculos, dacă nu chiar imposibil.” Scrută 
întunericul prin ferestrele din faţă, dar tot ce putu 
desluşi în ninsoarea deasă fu conturul primului pilon. 
Următorii doi piloni nu se zăreau, însă strălucirea 
intermitentă a becurilor suspendate marca destul de 
clar ruta pe care o aveau de străbătut. „Au mai 
făcut-o şi alţii, îşi dădu ea curaj, o să reuşim, 
probabil, şi noi.” In dispoziţia în care se găsea în 
clipele acelea, după ce terenul solid îi dispăruse de 
sub picioare, aproape că nu se mai sinchisea. 

Cabina avea o capacitate de douăsprezece 
persoane; pe dinafară, era vopsită într-un roşu 
aprins, iar înăuntru era bine luminată. Nu existau 
scaune sau bănci, ci doar nişte bare de susţinere, 
de-o parte şi de alta, a căror utilitate deveni, 
imediat, evidentă. După doar câteva secunde de la 
plecarea din staţie, cabina începu să se legene 
puternic în bătaia vântului care sufla cu tărie. 

Cu excepţia a doi soldaţi şi a unui individ ce 
părea a fi civil, singurii pasageri erau von 
Brauchitsch, Heidi şi Mary. Peste hainele ei 
obişnuite, Heidi îmbrăcase un palton de lână groasă, 
iar pe cap purta o căciulă căzăcească de blană. Von 
Brauchitsch se ţinea cu o mână de bară, iar cu 
braţul celălalt o cuprinsese pe Mary pe după umeri; 
o strânse, ca s-o încurajeze, şi îi surâse: 

- Ţi-e frică? 


106 


- Nu, răspunse fata, sincer. Nici măcar nu mai 
avea putere să-i fie frică, dar, chiar şi aşa, fără o 
urmă de speranţă, trebuia să dea dovadă de 
profesionalism. Nu, nu mi-e frică, mi-e de-a dreptul 
groază. Parc-aş avea rău de mare. Cabina asta... 
ăă... se prăbuşeşte vreodată? 

- Niciodată. Von Brauchitsch era certitudinea 
personificată. Ţine-te de mine şi n-o să păţeşti 
nimic. 

- Aşa-mi spunea şi mie, altădată, interveni 
Heidi, sec. 

- Domnişoară, explică von Brauchitsch calm, e 
adevărat că am mult mai multe calităţi decât un tip 
obişnuit, dar n-am reuşit încă să fac să-mi crească 
un al treilea braţ; oaspeţii mai întâi. 


Cu ţigara camuflată în dosul palmei, Schaffer 
se sprijinea, într-o rână, de un stâlp de telefoane şi 
studia peisajul cu o expresie de concentrare adâncă. 
Gestul de a-şi „palma” ţigara, ca şi expresia, erau 
perfect justificate. La nici o sută de metri mai încolo, 
unde începea liziera de pini, la marginea şoselei ce 
mergea în paralel cu Blau See, se distingeau clar, în 
lumina becurilor, siluetele santinelelor care mişunau 
în preajma porţilor barăcii. În spate se zărea 
conturul mai întunecat al clădirii. 

Schaffer îşi schimbă poziţia şi se uită în sus. 
Ninsoarea aproape încetase, luna era gata-gata să 
iasă din nori şi, fără nici o dificultate, îl văzu pe 
Smith călare pe bara transversală, prima de jos. 

Îşi făcea de lucru cu un briceag - o sculă 
specială din  trusele trupelor de comando, 
prevăzută, printre alte minunăţii tehnice, cu o lamă 
de tăiat sârmă. Cu atenţie şi meticulozitate, scoase 


107 


lama. Din opt mişcări rapide, tot atâtea fire 
telefonice căzură la pământ. Smith închise briceagul 
şi-l vâri la loc, în buzunar. Descălecă de pe bară şi-şi 
dădu drumul să alunece pe stâlp. Rânji satisfăcut: 

- Orice flecuşteţ contează. 

- Asta o să-i ţină în loc o vreme, fu de acord 
Schaffer. 

Işi luară armele şi o apucară spre est, 
dispărând în pădurea de pini din spatele cazărmii. 


Cabina se legăna mai înfricoşător ca oricând. 
Ajunsese acum la ultima porţiune a urcuşului, o 
verticală aproape perfectă. Cu obrajii lipiţi de geam 
şi albă la chip ca neaua de-afară, Mary privea 
încremenită crenelurile impunătoare, având 
senzaţia că ei înşişi pluteau printre nori, în cer. 
Dintr-o dată, în brâul cenuşiu se făcu o spărtură şi 
castelul de basm apăru scăldat într-o lumină 
strălucitoare. Fata fu scuturată de un fior, iar în ochi 
i se ivi un licăr de spaimă, îşi umezi buzele. Lui von 
Brauchitsch, care continua s-o ţină pe după umeri, 
nu-i scăpă starea ei de spirit. O strânse din nou, 
poate pentru a douăzecea oară de când plecaseră 
împreună în scurta călătorie. 

- Nu-ţi fă griji, domnişoară, totul va fi bine. 

- Sper, rosti Mary, cu glasul stins, ca ecoul 
unei şoapte. 


Clarul de lună ivit pe neaşteptate fu cât pe-aci 
să-i surprindă pe Smith şi Schaffer descoperiţi. Luna 
se arătă de după nori taman în clipa când apucaseră 
să traverseze şinele, furişându-se spre biroul de 
bagaje. Mai erau încă protejaţi de umbra 
acoperişului alungit. Se traseră iute înapoi şi 


108 


scrutară calea ferată până dincolo de lampioanele 
din capăt. Acum, contururile roşii ale cabinelor 
teleferice se desenau clar, ca în timpul zilei, pe 
fundalul alb; una se apropia de staţia din vale, 
cealaltă parcurgea ultimii metri pe verticală. Sus, pe 
pisc, în lumina sclipitoare a lunii, se profila silueta 
semeaţă a fortăreței. 

- Splendid, făcu Schaffer, cu o ironie amară, 
exact ce ne lipsea. 

- Au mai rămas câteva grămezi de nori pe cer, 
zise Smith, fără prea multă convingere. Îşi scoase 
legătura de chei false, descuie şi intrară în biroul de 
bagaje, închizând uşa după ei. 

Smith găsi raniţele, tăie o bucată din frânghia 
de nailon, şi-o legă în jurul mijloculi şi începu să vâre 
grenade de mână şi explozibil într-o sacoşă de 
pânză. Schaffer se uită, îngrijorat, pe fereastră; îşi 
drese glasul şi vorbi cu sfială: 

- Hm... şefule... 

- Da? 

- Şefule, colonelul Weissner are acum toate 
datele despre ascunzătoarea asta, îmi închipui; v-aţi 
gândit? Vreau să zic că e foarte probabil ca în 
curând să nu mai fim doar noi doi pe-aici. 

- Nu-i deloc exclus, recunoscu Smith. Tocmai 
de-aia am tăiat bucăţica asta de sfoară din spirala 
cea mare, iar explozibilul şi grenadele le iau numai 
din raniţele noastre, aşa că nu se va constata nici o 
lipsă. 

- Dar radioul... 

- Dacă transmitem de-aici, riscăm să fim 
prinşi asupra faptului. Dacă îl luăm cu noi şi-i 
descoperă după aia lipsa, vor şti că maşina s-a 
scufundat în lac fără pasageri la bord. Este? 


109 


- Oarecum. 

- Aşa că facem un compromis: îl luăm, dar ÎI 
aducem înapoi după ce vom fi efectuat transmisia 
dintr-un loc sigur. 

- Cum adică, „loc sigur”? Nu există aşa ceva 
în Bavaria. 

- Ştiu eu unul la nici douăzeci de metri de-aici. 
E ultimul pe care l-ar cerceta. Îi azvârli lui Schaffer 
mănunchiul de chei false. Ai intrat, vreodată, de 
când eşti în Bavaria, într-o toaletă de dame? 

Schaffer prinse cheile din zbor: se holbă la 
Smith, dădu din cap că nu şi ieşi. Merse iute de-a 
lungul şinelor, aprinzând, din când în când, pentru o 
clipă, lanterna. În sfârşit, găsi uşa pe care scria 
„DAMEN”. Îşi ţuguie buzele, ridică din umeri şi se 
apucă să meşterească la broască. 


Încet-încet, după o trudă ce nu părea a se mai 
isprăvi, telefericul parcurse ultimii metri de urcuş şi 
pătrunse sub acoperişul staţiei. Se opri cu o 
smucitură în staţia situată înspre partea de nord- 
vest a castelului. Uşa din faţă se deschise, pasagerii 
coborâră din cabină şi urcară pieptiş, printr-un tunel 
de vreo nouă metri, cu uşi grele de fier şi santinele 
la ambele capete. leşiră apoi în curte, după ce 
trecură printr-o altă poartă, cu grilaj din fier masiv, 
păzită cu străşnicie de soldaţi înarmaţi până-n dinţi 
şi însoţiţi de câini dobermani. Curtea era scăldată în 
lumina ce venea prin ferestrele fără perdele. In 
mijloc se afla elicopterul care-l adusese pe 
reichsmareşalul Rosemeyer la castel, în dimineaţa 
acelei zile. La adăpostul unei prelate grele - acum, 
de altfel, inutilă, căci ninsoarea încetase - un bărbat 
în salopetă, poate însuşi pilotul, meşterea ceva la 


110 


motor, slujindu-se de o minusculă, dar puternica, 
lampă cu arc. 

Mary se întoarse spre von Brauchitsch, care 
continua s-o ţină, posesiv, pe după umeri, şi-i 
aruncă un surâs trist. 

- Atâţia soldaţi... atâţia bărbaţi... şi, sunt 
convinsă, foarte puţine femei. Ce să fac în situaţia în 
care, ar trebui să mă salvez din ghearele soldăţimii 
ăsteia necuviincioase? 

- Simplu, răspunse el, zâmbind. (Von 
Brauchitsch, are, ce-i drept, un zâmbet cuceritor, 
constată Mary cu un sentiment de neplăcere). Sari 
pe fereastra din dormitor; o sută de metri până jos, 
nu mai mult şi... eşti liberă! 


Toaleta femeilor era o încăpere oarecare, 
mobilată sărăcăcios, cu nişte bănci cu spătar tare, 
câteva scaune şi măsuţe din lemn de brad. 
Duşumeaua era lăsată. Până şi spartanii ar fi 
strâmbat din nas; în materie de lipsă de imaginaţie, 
n-ar fi putut concura decât cu stabilimentele 
similare din Anglia. Focul mai mocnea încă în soba 
neagră, emailată. 

Aşezat la masa din mijloc, cu radioul alături, 
Smith studie o broşură, la lumina camuflată a unei 
lanterne de dimensiunea unui creion, şi notă ceva 
pe un petec de hârtie. Verifică apoi însemnările, se 
îndreptă din şale şi-i întinse cărticica lui Schăffer: 

- Arde-o. Filă cu filă. 

- Filă cu... Toată?! Chipul cu trăsături 
saturniene exprima uluire totală. N-o să mai aveţi 
nevoie de ea? 

Smith îi făcu semn că nu şi se apucă să 
răsucească manivela aparatului de transmisie. 


111 


În camera de operaţiuni speciale de la 
Whitehall focul ardea straşnic, buştenii de brad 
trozneau zdravăn, cu flăcări de mai mare dragul, dar 
cei doi bărbaţi, aşezaţi de-o parte şi de alta a 
căminului, erau departe de a se compara, ca 
vioiciune şi rezistenţă, cu Smith şi Schăffer, care se 
încălzeau, undeva în Alpii Bavariei, la nişte bieţi 
cărbuni, aproape stinşi. Altfel zis, viceamiralul 
Rolland şi colonelul Wyatt-Turner picoteau şi erau 
gata-gata să adoarmă. Se treziră însă imediat şi 
săriră în picioare, la auzul apelului îndelung 
aşteptat. Într-un colţ al încăperii, un operator în civil 
manevra aparatul de recepţie. Schimbară iute o 
privire. 

- Broadsword cheamă pe Danny Boy. Vocea 
era slabă, dar se auzea clar. Mă auziţi? 

Operatorul rosti în microfon: 

- Te auzim. 

- Cod. Sunteţi gata? 

- Gata. 

Rolland şi Wyatt-Turner se uitau acum peste 
umărul operatorului care, cu o expresie vizibilă de 
concentrare, se apucă să aştearnă pe hârtie ceea ce 
i se dicta - o învălmăşeală de silabe, aparent fără 
nici un sens. Mesajul fu rapid  decodificat: 
TORRANCE-SMYTHE UCIS. THOMAS, CHRISTIANSEN 
ŞI CARRACIOLA PRINŞI. 

Rolland şi Wyatt-Turner ridicară în aceeaşi 
secundă ochii de pe hârtie şi se uitară unul la 
celălalt, cu chipuri sumbre, încordate. Işi întoarseră 
privirile spre creionul care se mişca în viteză. 

DUŞMANUL CREDE CA SCHAFFER ŞI CU MINE 
SUNTEM MORŢI; INTRAREA ÎN DECURS DE O ORĂ. 


112 


ASIGURAŢI MIJLOC DE TRANSPORT TIMP DE 90 DE 
MINUTE. Viceamiralul smulse microfonul din mâna 
operatorului: 

- Broadsword! Broadsword! Ştii cu cine 
vorbeşti? 

- Bineînţeles, sir. 

- Abandonează, Broadsword,  retrage-te 
imediat. Salvaţi-vă! 

- Glumiţi, desigur. 

De la capătul celălalt, cuvintele fură rostite 
rar, aproape silabisit. 

- M-ai auzit, răspunse Rolland, răspicat. Este 
un ordin, Broadsword. 

- Mary a reuşit să pătrundă acolo, se află în 
interior. Închei transmisia. 

Aparatul de recepţie amuţi. 

- A întrerupt legătura, sir, zise operatorul, cu 
glas scăzut. 

- A întrerupt legătura, repetă Rolland, 
mecanic. Dumnezeule, a închis! 

Colonelul Wyatt-Turner se îndepărtă şi se lăsă, 
greoi, într-unul din fotoliile de lângă cămin. Silueta-i 
masivă părea că se topise brusc. Il fixă, cu ochi 
gravi, pe viceamiral, care se aşezase în celălalt 
fotoliu. 

- E numai vina mea, numai vina mea! şopti el. 

- Am procedat cum trebuia. Vina noastră, 
colonele, îl corectă Rolland. Ideea a fost a mea, 
continuă el, cu privirea pironită asupra flăcărilor. Și 
acum a venit şi asta, ca să pună capac la toate 
celelalte. 

- Ziua cea mai neagră, încuviinţă Wyatt- 
Turner. Cea mai neagră, de când ne ştim pe lume. 
Poate că-s eu prea bătrân. 


113 


- Poate că toţi am îmbătrânit prea tare, zise 
Rolland, începând să socotească pe degete: La 
comandantul şef al cartierului general din 
Portsmouth - alarmă falsă, nu s-a constat nici o 
lipsă. 

- Într-adevăr, n-a dispărut nimic; în schimb, 
plăcuţele cu emulsie indicau faptul că s-au făcut 
nişte copii fotostatice. 

- Doi: Southampton. Dispariţia duplicatelor 
foilor de deplasare a şlepurilor. Trei: Plymouth. 
Dereglarea mecanismului de la seiful cartierului 
general. Nu ştim cu ce rimează chestia asta. 

- Dar putem bănui. 

- Putem. Pe urmă, Dover. Lipsa copiei după 
planul unei zone din rada portului Mulberry. O 
eroare? O neglijenţă? N-avem cum să aflăm. Cinci: 
dispariţia sergentului de gardă al lui Bradley, de la 
cartierul general. Orice explicaţie e plauzibilă. 

- Chiar aşa. Toate mişcările de trupe cu codul 
„Omaha Beach”, pentru „Operaţiunea Overlord” 
sunt trecute acolo. 

- În sfârşit, din cele şapte rapoarte 
ministeriale de astăzi cu privire la Franţa, Belgia şi 
Olanda, patru s-au dovedit a fi false, iar celelalte trei 
sunt neverificabile. 

Urmară câteva clipe de tăcere apăsătoare. În 
cele din urmă, Wyatt-Turner vorbi: 

- Dacă la un moment dat au fost îndoieli, 
acum lucrurile sunt cât se poate de clare, rosti el, cu 
privirea îndreptată asupra flăcărilor din cămin, dar 
fără să le vadă. În vreme ce nemţii au la noi canale 
de informaţii cu duiumul, noi n-avem aproape nici 
unul în Europa continentală. În plus, ne-a picat şi 
asta, pe cap vreau să zic, Smith şi ai lui... 


114 


- Smith şi ai lui, repetă Rolland, ca un ecou. 
Putem să-i şi radiem de pe listă. 

Wyatt-Turner îşi cobori vocea până la şoaptă, 
ca să nu-l poată auzi radiofonistul: 

- Şi „Operaţiunea Overlord”, sir? 

„Operaţiunea Overlord”... da, putem s-o 
radiem şi pe ea, murmură Rolland. 

- Spionajul este prima pârghie a războiului 
modern, rosti Wyatt-Turner, cu amărăciune. Nu 
cumva e un citat? 

- Nu există război fără spionaj. Amiralul 
Rolland apăsă un buton al interfonului: Vă ordon să- 
mi trimiteţi maşina. Vii şi dumneata la aeroport, 
colonele? 

- Chiar şi mai departe, cu permisiunea 
dumneavoastră, sir. 

- Am mai discutat chestia asta, zise amiralul, 
dând din umeri. Îți înţeleg sentimentele; dacă e 
musai, sinucide-te. 

- N-am intenţia, răspunse Wyatt-Turner, 
îndreptându-se spre un dulap din care luă o 
carabină Sten. S-ar putea să ne întâlnim cu niscai 
duşmani, sir, explică el, zâmbind. 

- În ce te priveşte pe dumneata, nu-i deloc 
exclus, îi replică viceamiralul, fără să-i întoarcă 
zâmbetul. 


- Ai auzit ce ne-a zis? întrebă Smith, închizând 
butonul transmiţătorului şi antena. Acum putem să 
ne retragem. 

- Să ne retragem! Taman acum? făcu 
Schaffer, scandalizat. Nu vă daţi seama că dacă 
abandonăm misiunea, Mary va fi prinsă în cel mult 
douăsprezece ore? Făcu o pauză semnificativă, 


115 


încărcată de subînţelesuri, ca să fie sigur că Smith îl 
urmărea cu toată atenţia. Şi dacă o prind, e clar că 
după zece minute, următoarea victimă va fi Heidi. 

- Haida de, locotenente, protestă Smith, doar 
n-ai văzut-o decât o singură dată, timp de cinci 
minute cu totul. 

- Zău? făcu Schaffer, fixându-l cu un aer 
provocator. Da' Paris de câte ori a văzut-o pe Elena 
din Troia? Da' Antoniu, pe Cleopatra? Da' Romeo, 
pe... Tăcu, apoi reluă, pe un ton sfidător: Şi puţin îmi 
pasă dacă e spioană şi-şi trădează propriul neam. 

- S-a născut şi a crescut la Birmingham, îl 
lămuri Smith, agasat. 

- Ei şi, ce contează? Asta nu adaugă şi nu 
scade nimic, chiar dacă-i în armata britanică... 
Englezoaică, ziceaţi? 

- Hai, trebuie să ducem aparatul înapoi, s-ar 
putea să avem musafiri în curând, răspunse Smith. 

- Chiar, să nu provocăm semne de întrebare. 

Puseră radioul la loc, pe raft, încuiară biroul de 
bagaje şi se îndreptară spre ieşirea din gară. Se 
opriră brusc, la auzul unui uruit de camion şi al unei 
sirene. Se lipiră iute de perete, exact în clipa când 
farurile luminară din plin intrarea gării. Camionul 
frână la nici zece metri de ei. 

Schaffer se uită la Smith: 

- Să procedăm cu discreţie? 

- Sigur că da. În dosul ghişeului de bilete. Cei 
doi se furişară de-a lungul şinelor şi se ascunseră în 
umbra chioşcului de ziare. Sergentul care condusese 
razia pe malul lacului se apropie în goană, urmat de 
patru soldaţi; încercă clanţa de la uşa biroului de 
bagaje, apoi vru să spargă broasca cu patul 
pistolului automat: nu reuşi, aşa că trase un glonte. 


116 


Năvăli în încăpere, cu lanterna în mână. După o 
clipă, reapăru în prag: 

- Comunicaţi-i căpitanului că englezii n-au 
minţit, echipamentul lor e aici! 

Unul dintre soldaţi se îndepărtă, iar sergentul 
le ordonă celor rămaşi: 

- Scoateţi bagajele şi încărcaţi-le. 

- S-a dus şi ultima mea pereche de ciorapi de 
bumbac, se căina Schaffer, urmărind cu tristeţe 
scena căratului. Ca să nu mai pomenesc de periuţa 
de dinţi, de... 

Smith îl apucă de braţ: sergentul îl oprise pe 
individul care ducea aparatul de radio, luându-i-l din 
mână şi pipăindu-l. Cum stătea exact în lumina 
becului, pe chip i se putu citi limpede succesiunea 
rapidă a unor expresii diferite: de la uimire şi 
stupoare, la şocul certitudinii. 

- Căpitane! Căpitane! răcni el, din răsputeri. 

Un ofiţer se apropie în goană. 

- Aparatul, domnule căpitan! E cald, frige! A 
fost folosit acolo, înăuntru, acum cinci minute! 

- Acum cinci minute? Imposibil! Se holbă la 
sergent. Doar dacă nu cumva... 

- Ba chiar aşa, domnule căpitan, sigur. 

- Inconjuraţi gara! urlă ofiţerul. Cercetaţi 
fiecare încăpere! 

- Of, Dumnezeule, se tângui Schaffer, de ce 
nu ne-or fi lăsând în pace? 

- lute, îl zori Smith, în şoaptă, strângându-l de 
braţ. 

Se furişară spre toaleta femeilor. Atent să nu-i 
zornăie legătura de chei, Smith reuşi să descuie în 
câteva secunde. Intrară şi încuiară uşa după ei. 


117 


- Asta n-o să fie o ispravă demnă de glorie în 
necrologul meu, încercă Schaffer să glumească, dar 
cu o perceptibilă undă de îngrijorare în glas. 

- Adică ce? 

- Păi, „Mort pentru patrie, într-un closet de 
dame, în Bavaria Superioară!” Cum să mai odihneşti 
întru Domnul, cu o asemenea obsesie? Ce zic amicii 
noştri de-afară? 

- Dacă termini cu trăncănitul, o să auzim. 

Căpitanul neamt îşi lătra ordinele ca la 
paradă: 

- Şi când zic peste tot, peste tot să fie! Dacă 
daţi de vreo uşă încuiată, descuiaţi-o; dacă nu 
izbutiţi, trageţi în broască. Şi dacă nu ţineţi morţiş 
să crăpaţi în următoarele cinci minute, atunci 
amintiţi-vă că aveţi de-a face cu nişte indivizi 
violenţi, extrem de periculoşi şi aproape sigur 
înarmaţi cu Schmeissere furate, başca armele lor 
personale. Nu vă străduiţi să-i luaţi prizonieri. Dacă-i 
zăriţi, trageţi şi lichidaţi-i! 

- Ai auzit? întrebă Smith. 

- Mă tem că da. 

Schaffer trase cocoşul armei. 

Umăr la umăr în întuneric, ascultară cu atenţie 
încordată toate zgomotele: ecoul vocilor, izbiturile 
paturilor de puşcă, bubuitul uşilor date de perete şi 
focurile de armă trase atunci când vreuna din ele 
refuza să cedeze. Zarva se auzea din ce în ce mai 
aproape. 

- Se încinge, şopti Schaffer. 

Dar locotenentul subapreciase temperatura. 
Abia apucă să rostească vorbele, când o mână 
nevăzută scutură clanţa pe dinafară. Smith şi 


118 


Schaffer se lipiră de perete, de-o parte şi de alta a 
uşii, cu degetele pe trăgaci. 

Linişte. Apoi, o lovitură puternică zgudui uşa 
din ţâţâni. Incă o izbitură, şi câteva aşchii săriră din 
porţiunea din jurul broaştei, „încă de două ori şi 
gata”, îşi zise Smith. Dar nimic. 

- Hans! exclamă unul dintre nemți, cu un 
amestec de consternare şi demnitate ultragială. Ce- 
o fi în mintea ta? Nu ştii să citeşti? 

- Ce să... Tăcu brusc, după care reluă, pe un 
ton defensiv şi  ruşinat: Damen! Doamne 
Dumnezeule! Damen! 

Cei doi se îndepărtară şi conversaţia lor se 
pierdu. 

- Lăudată fie moştenirea noastră comună 
anglo-saxonă, murmură Schaffer, uşurat. 

- Ce tot îndrugi acolo? întrebă Smith, slăbind 
strânsoarea pumnilor încleştaţi pe Schmeisser; 
palmele îi asudaseră. 

- Simţul ăsta, total deplasat, al pudoarei... 
explică Schaffer. 

- Aiurea, făcu Smith, sec, nici vorbă de 
pudoare, e chestie de simţ al conservării. Ţie, de 
pildă, ţie personal ţi-ar conveni să ai misiunea de a 
urmări doi trăgători de elită, ştiind că primul cu care 
ai da nas te-ar ciurui într-o clipită? la pune-te în 
locul lor, cum crezi că te-ai simţi, ai? 

- Oribil! recunoscu Schaffer, cinstit. 

- La fel şi ei. Aşa că orice motiv plauzibil 
pentru a abandona urmărirea e binevenit. Prietenii 
noştri, care tocmai s-au cărat, n-aveau habar dacă e 
cineva aici şi nici n-aveau interesul s-o afle. 


119 


-  Lăsaţi-o baltă cu speculațiile astea 
psihologice, important e c-am scăpat, ce mai 
contează restul? Schaffer a scăpat! 

- Dacă ai convingerea asta, i-o tăie Smith, 
atunci meriţi să sfârşeşti în faţa plutonului de 
execuţie. 

- Ei, na-ţi-o bună, adică iar? Cum aşa? făcu 
Schaffer, neliniştit. 

Smith se apucă să-i explice pe îndelete: 

- N-om fi noi singurii indivizi capabili de a 
anticipa jocul urmăritorilor; poţi paria liniştit pe 
capul tău că de asta sunt în stare atât căpitanul, cât 
şi sergentul doar ai văzut ce iute s-au prins în 
legătură cu afurisitul ăla de radio. Una peste alta, 
cine o să-şi facă până la urmă apariţia aici, o să 
vadă uşa asta zăvorâtă, o să-şi iasă din minţi şi o să 
ţină cu tot dinadinsul să ofere unuia dintre ai săi 
marea şansă de a fi decorat cu Crucea de Fier - post 
mortem. Cu alte cuvinte, fiul doamnei Schaffer nu 
este încă în afară de orice pericol. 

- Şi atunci, ce facem, şefule? întrebă Schaffer, 
încet. Mi-a cam pierit cheful. 

- Facem o diversiune. Uite cheia, bag-o în 
broască şi stai cu mâna pe ea, gata s-o răsuceşti 
când vine momentul. O s-o ştergem în grabă, pe 
soldaţii cu un asemenea antrenament n-ai cum să-i 
tragi în piept prea multă vreme. 

Scotoci în rucsac şi scoase o grenadă. Se duse 
în lavabou şi, în întunericul de să-ţi bagi degetele în 
ochi, descoperi, în cele din urmă, fereastra din dos, 
orientându-se după o geană de lumină, îşi lipi nasul 
de geam, dar nu reuşi să vadă nimic. Trase o 
înjurătură când îşi dădu seama că orice fereastră 
dintr-o astfel de încăpere n-are cum să fie altfel 


120 


decât îngheţată; pipăind, găsi zăvorul şi deschise 
geamul larg. Cu infinită precauţie, scoase capul pe 
fereastră. 

Nu se întâmplă nimic. Ce-i drept, în apropiere 
mişunau soldaţi înarmaţi, gata de acţiune, dar 
nimeni nu se uita în direcţia lui. La vreo 
cincisprezece metri mai încolo, cinci oameni, aşezaţi 
în semicerc, stăteau cu pistoalele automate aţintite 
asupra uşii de intrare a gării. „Aşteaptă să sară 
iepurii”, îşi zise Smith. 

Mult mai interesant era camionul gol, parcat la 
doar doi-trei metri mai încolo, ale cărui lumini de 
poziţie îl ajutaseră să repereze fereastra. Cu 
speranţa că vehicolul era un model obişnuit. Smith 
pregăti grenada, numără până la trei şi o aruncă, 
prin fereastră, între roţile din spate, ghemuindu-se 
iute lângă zid. 

Cele două explozii - grenada şi rezervorul - se 
petrecură aproape simultan. O ploaie de cioburi din 
geamul de deasupra îi căzu pe creştet; urechile îi 
vuiră din cauza bubuiturii şi a suflului puternic. 
Smith nici nu se gândi să socotească pagubele 
produse - nu atât din graba de a o şterge imediat, 
cât din pricină că întreg camionul era acum mistuit 
de flăcări. A scoate iară capul pe fereastră ar fi 
însemnat curată sinucidere. Oricum, orice tentativă 
de genul ăsta era exclusă, căci limbile de foc, 
împinse de vânt, începuseră să pătrundă prin 
geamul spart. Smith se îndreptă, cât putu de repede 
în patru labe spre vestiar şi se ridică în picioare abia 
când ajunse în dreptul uşii. 

Schaffer, cu mâna pe cheia răsucită în 
broască, se întoarse spre el: 

- Către coline, şefule? 


- Către coline. 

Aşa cum se aşteptaseră, terasamentul din faţa 
gării era pustiu. Cei care nu alergaseră, ca din 
puşcă, să depisteze sursa exploziei, trebuie că 
fuseseră fulgeraţi de ideea unei tentative de 
evadare sau a unui act de rezistenţă din partea 
fugarilor. Oricum, nu se zărea ţipenie şi numai asta 
conta. 

O luară la goană de-a lungul şinelor, până 
ajunseră la tampoanele de la capătul liniei; le ocoliră 
şi-şi continuară fuga până la pâlcul de case cu 
acoperişuri ţuguiate, de pe colina din partea de 
răsărit a satului. Se opriră să-şi tragă răsuflarea şi 
aruncară o privire în urmă, către gară. 

Deşi nu se putea vorbi de un incendiu în toată 
regula, văpăile atinseseră doi-trei metri înălţime, iar 
trombele negre, de fum ce se înălţau în văzduhul 
nopţii nu lăsau să se întrevadă vreo şansă de 
înăbuşire a focului. 

- N-o să le prea placă asta, zise Schaffer. 

- Ce-i drept, nu prea. 

- Vreau să zic că acum se vor năpusti pe 
urmele noastre cu toate întăririle de care dispun. 
Sus, la castel, au câini dobermani, şi pun prinsoare 
că au din ăştia şi în tabără. Tot ce aravea de făcute 
să-i aducă la gară, să-i pună să ne adulmece 
echipamentul, să-i plimbe prin jurul clădirii şi gata! 
Smith şi Schaffer făcuţi fâşii-fâşii. Cu vânătorii de 
munte m-aş mai descurca eu, fie ei cât de mulţi, dar 
în faţa dobermanilor, capitulez, şefule! 

- După câte ştiam eu, ţie de cai ţi-era frică, 
zise Smith, cu blândeţe. 

- Cai, dobermani, ce mi-e una, ce mi-e alta, 
tot patrupezi sunt, iar eu unul n-aş fi ajuns niciodată 


122 


veterinar, răspunse Schaffer, privind mohorât în 
direcţia gării care ardea. 

- Nu-ţi fă griji, nici unul din amicii tai cu patru 
labe n-o să apuce să te deranjeze. 

- Nu? făcu Schaffer, neîncrezător. 

- Castelul, îl lămuri Smith, pentru asta am 
venit, ai uitat? 

- N-am uitat, răspunse el; văzând că flăcările 
se înteţiseră şi ajunseseră la peste zece metri 
înălţime, adăugă: Da' ştiu c-aţi distrus gara până-n 
temelii, ce părere aveţi? 

- Vorba ta, nu era gara noastră. Haidem, 
trebuie să lăsăm un mesaj şi pe urmă vedem ce 
primire ni se rezervă la Schloss Adler. 


În acest timp, Mary Ellison descoperea cum se 
desfăşurau „primirile la castel” şi nu avea deloc 
motive de încântare. Se afla în salonul cel mare, în 
compania lui von Brauchitsch şi a lui Heidi. Când 
tocmai cerceta cu privirea zidurile şi dalele de 
piatră, plafonul întunecat, din stejar, la capătul 
celălalt al încăperii se deschise o uşă şi în prag 
apăru o tânără care se îndreptă spre ei în pas de 
marş. Avea un aer trufaş şi sever. Era, însă, foarte 
frumoasă, recunoscu Mary, în sinea ei: voinică, 
blondă, cu ochii albaştri, ar fi putut poza ca 
manechin reprezentativ pentru cel de-al treilea 
Reich. 

- Bună seara, Anne-Marie, o salută von 
Brauchitsch, pe un ton lipsit de cordialitate. Să ţi-o 
prezint pe noua noastră angajată, domnişoara Maria 
Schenk. Maria, fă cunoştinţă cu secretara 
colonelului, şefa personalului feminin. 


123 


- N-aş zice că te-ai dat peste cap ca să ajungi 
mai devreme aici, aşa-i Schenk? i se adresă ea cu 
un glas care, poate că, în alte împrejurări, ar fi sunat 
plăcut şi melodios. lar tu, se întoarse ea spre Heidi, 
măsurând-o cu o privire de gheaţă, tu ce cauţi aici? 
Doar fiindcă ţi-am dat voie să serveşti masa când a 
avut colonelul invitaţi... 

- Heidi este vara acestei fete şi se află aici cu 
permisiunea mea, i-o reteză von Brauchitsch, pe un 
ton aspru, dându-i a înţelege clar că nu era cazul să- 
şi depăşească atribuţiile. 

Anne-Marie îl fulgeră cu privirea, dar nu mai 
insistă. De altfel, puţini erau aceia care ar fi cutezat 
să-l înfrunte pe un tip ca von Brauchitsch. 

- Intră acolo, Schenk, am să-ţi pun câteva 
întrebări, îi zise tânăra, indicându-i o uşă laterală. 

Mary se uită la Heidi, apoi la von Brauchitsch, 
care o lămuri, dând din umeri: 

- interogatoriu de rutină, domnişoară, mă tem 
că n-ai încotro. 

Mary intră alături. Anne-Marie închise uşa 
după ele cu un gest energic. Cei doi, rămaşi în 
salon, schimbară între ei o privire. Heidi strânse din 
buze, iar pe chip îi apăru, fugar, o expresie aproape 
identică cu cea de pe mutra Anne-Mariei. Von 
Brauchitsch îi răspunse cu gestul universal, vechi de 
când lumea, al individului care se predă, neavând 
încotro. 

După câteva secunde veni şi confirmarea: de 
după uşă, răzbătură mai întâi acutele unei voci 
iritate, apoi ceva care semăna cu o scurtă 
busculadă, în fine, un țipăt de durere. Căpitanul îi 
mai aruncă lui Heidi o privire resemnată, după care 
se răsuci brusc pe călcâie, la auzul unor paşi 


124 


apăsaţi. De ei se apropia un ins masiv, între două 
vârste, cu chipul oţelit de vânt şi ploi. Deşi îmbrăcat 
civil, se vedea cât de colo că era ofiţer de carieră. 
Proaspăt ras, cu maxilarele proeminente, gâtul 
vânjos, ca de taur, cu părul tuns perie şi ochii 
albaştri, scormonitori, era imaginea vie a ofițerului 
de cavalerie din corpul de ulani ai armatei prusace 
de pe vremea primului război mondial. Din respectul 
cu care îl întâmpină von Brauchitsch, reieşi însă 
limpede că noul venit, colonelul Kramer, nu-i o 
fosilă. 

- Bună seara, domnule colonel. 

- Bună, domnule căpitan, bună, domnişoară, 
le răspunse el, cu un ton neaşteptat de amabil şi 
curtenitor. Aveţi aerul că aşteptaţi ceva, sau mă 
înşel eu? 

Nu apucară să răspundă, că uşa se deschise şi 
în prag îşi făcură apariţia Mary şi Anne-Marie. Prima 
părea că fusese  îmbrâncită. Cealaltă, uşor 
îmbujorată, respira cam anevoie, altminteri îşi 
păstrase siguranţa de sine şi frumuseţea-i ariană. 
Mary avea veştmintele în neorânduială, părul 
despletit şi se vedea bine că plânsese, după urmele 
de lacrimi de pe obraji. 

- Individa asta n-o să ne mai facă greutăţi, 
anunţă Anne-Marie, cu satisfacţie, dar când dădu cu 
ochii de Kramer, schimbă tonul: Verific noile 
angajate, domnule colonel. 

- In stilul dumitale, plin de eficienţă, după cum 
constat, răspunse colonelul sec, clătinând din cap. 
Când o să-ţi intre odată în cap că fetelor 
respectabile nu le place să fie percheziţionate în 
mod brutal şi să li se smulgă de pe ele lenjeria de 


125 


corp, ca să vezi dacă au etichete ale magazinelor de 
pe Piccadily sau de pe strada Gorki? 

- Instrucţiunile de securitate, răspunse Anne- 
Marie, în defensivă. 

- Da, da. Oricum, există şi alte metode, i-o 
tăie Kramer. Angajarea personalului feminin nu intră 
în atribuţiile adjunctului şefului Serviciului Secret 
German. Se întoarse către von Brauchitsch, în 
vreme ce Heidi o ajuta pe Mary să-şi îndrepte ţinuta. 
Avem vreun eveniment în sat, în seara asta? 

Von Brauchitsch dădu din umeri: 

- Nimic. Nimic de resortul nostru. Nişte 
dezertori. 

Kramer zâmbi. 

- Asta i-am recomandat colonelului Weissner 
să spună. După părerea mea, prietenii noştri sunt 
agenţi britanici. 

- Ceee?! 

- După istoria cu generalul Carnaby, n-ar fi de 
mirare, zise Kramer, calm. Linişteşte-te, domnule 
căpitan, incidentul e încheiat. În mai puţin de o oră, 
trei dintre ei vor fi aduşi la interogatoriu. Aş vrea să 
fii prezent şi dumneata. Cred că va fi o experienţă 
interesantă şi... hm... instructivă. 

- Cu toţii sunt cinci, domnule colonel, i-am 
văzut cu ochii mei când i-au ridicat de la „Zum 
Wilden Hirsch”. 

- Au fost cinci, îl corectă Kramer. Doi dintre ei 
- şeful lor şi încă un individ - se află acum la fundul 
apei, în Blau See. Au condus o maşină şi s-au 
rostogolit în prăpastie. 

Mary, care, cu spatele întors spre bărbaţi, îşi 
potrivea rochia, înlemni. Păli. Părându-i-se ceva 
ciudat în atitudinea încremenită a fetei, Anne-Marie 


126 


făcu câţiva paşi spre ea. Heidi o apucă însă de braţ 
şi rosti iute: 

- Vară-mii îi e rău. Pot s-o conduc în camera 
ei? 

- Bine, aprobă Anne-Marie, concediindu-le cu 
un gest scurt. O duci în odaia în care stai tu când vii 
aici. 

Odăiţa era sumbră, ca o chilie, pe jos avea 
linoleum, iar ca mobilier, un pat de fier, cu 
aşternutul făcut, un scaun, o măsuţă de toaletă, un 
dulăpior de vase atârnat pe perete, şi atât. Heidi 
răsuci cheia în broască. 

- Ai auzit? întrebă Mary, cu o voce sfârşită şi 
chipul vlăguit. 

- Am auzit şi nu cred. 

- De ce ar minţi? 

- Asta cred ei. Heidi continuă pe un ton 
precipitat, cu inflexiuni aproape dure: E momentul 
să laşi baltă amorul şi să începi a-ţi pune mintea la 
contribuţie, în lumea noastră, tipii ca maiorul Smith 
nu se prăbuşesc cu maşina în prăpastie. 

- E lesne să vorbeşti, Heidi. 

- Nu mai lesne decât de a da bir cu fugiţii. Eu, 
personal, sunt sigură că trăieşte. Şi dacă am 
dreptate, iar el apare aici şi tu nu mai eşti ca să-i 
poţi da o mană de ajutor, atunci ce-o să i se 
întâmple? Cum Mary nu-i răspunse şi o privea fix, cu 
ochii goliţi de expresie, adăugă: O să moară. O să 
moară, fiindcă tu l-ai abandonat. Dar el, el oare te-ar 
lăsa în plata Domnului? 

Mary dădu din cap că nu. 

- Păi, vezi? continuă Heidi, energic. Scoase de 
sub fustă şi din corsaj câteva obiecte pe care le 
înşiră pe masă. Uite - un „Lilliput - 21”, automat, 


127 


două reviste, un ghem de sfoară, o greutate de 
plumb, planul castelului şi instrucţiunile. 

Se duse spre un ungher al camerei, ridică o 
scândură din podea, puse totul acolo şi o lăsă la loc. 
- Asta e o ascunzătoare destul de sigură. 

Mary o privi îndelung; în ochi îi scânteie primul 
licăr de interes după evenimentele ultimei ore. 

- Prin urmare, ştiai că scândura aia e 
detaşabilă, rosti ea, rar. 

- Bineînţeles, doar eu însămi am aranjat 
ascunzătoarea, acum două săptămâni. 

- ŞI... şi ştiai încă de-atunci? 

- Păi cum altfel? făcu Heidi, surâzând. Ei, 
noroc şi succes, verişoară! 

Mary se lăsă pe pat. Şezu aşa, nemişcată, 
vreo zece minute, după care se ridică, cu greu, şi se 
duse la fereastră. Dădea spre nord: văzu un şir de 
stâlpi, luminile satului şi, dincolo de ele, suprafaţa 
întunecată a lacului. Peisajul era însă dominat de 
flăcările şi trombele de fum ce se înălţau în văzduh, 
de la o clădire situată undeva, pe la capătul satului. 
După cerul luminat ca ziua pe o rază de aproape o 
sută de metri, era clar că nici o echipă de pompieri - 
în caz că ar exista aşa ceva - nu s-ar fi putut apropia 
prea mult de locul incendiului. Nu va mai rămâne 
decât un morman de cenuşă fumegândă, când se va 
stinge de la sine. Mary se întrebă ce-ar putea fi. 

Deschise fereastra şi scoase capul cu 
prudenţă. Nimeni, nici măcar în starea ei depresivă, 
n-ar fi fost din cale afară de ispitit de un asemenea 
gest; zidurile castelului şi piscul vulcanic alcătuiau o 
verticală de circa o sută de metri lungime. Mary 
simţi că o apucă ameteala. 


128 


Privi în jos, spre stânga: cabina telefericului 
părăsise staţia şi o luase la vale. Heidi, cu capul scos 
pe o ferestruică, îi făcea semne cu mâna, dar Mary, 
cu ochii scăldaţi în lacrimi, n-o zări. Închise geamul, 
se întinse pe pat şi-şi îndreptă din nou gândul spre 
John Smith, neştiind dacă mai trăieşte sau nu. Apoi 
îşi reaminti de misteriosul incendiu din vale. 


Smith şi Schaffer se furişară prin dosul 
caselor, prăvăliilor şi berăriilor, străduindu-se să 
rămână tot timpul în întuneric. Precauţiile, după 
cum avu să-şi dea seama Smith, erau însă 
exagerate, punctul de atracţie în acea noapte fiind, 
fără îndoială, gara în flăcări. Soldaţii şi localnicii 
împânziseră uliţa care ducea într-acolo. Trebuie că-i 
un incendiu straşnic, îşi zise el, judecând după 
strălucirea cerului şi trosnetele care se auzeau de la 
mai bine de o sută de metri, ajutate de vântul ce 
bătea în direcţia opusă. Ca diversiune, era un 
splendid succes. 

Ajunseră în dreptul uneia dintre puţinele 
construcţii din piatră ale satului - un soi de hambar 
uriaş, cu porţi duble în spate, care se învecina cu o 
curticică ce părea a adăposti un garaj. Acolo zăceau 
câteva maşini prăpădite, cele mai multe fără roţi, 
zeci de motoare ruginite şi piese disparate, precum 
şi o grămadă de bidoane de petrol. Se strecurară cu 
precauţie printre mormanele de fiare până la uşi. 

Cheile false se potriviră de minune. Intrară, îşi 
aprinseră lanternele şi încuiară la loc. Totul dură cât 
ar fi numărat până la cincisprezece. Câteva 
strunguri şi niscai scule automate ocupau o parte 
din garaj. Restul încăperii adăpostea diferite maşini, 
majoritatea nişte vechituri. Lui Smith îi atrase 


129 


imediat atenţia un autobuz mare, galben, parcat 
exact în dosul uşilor duble de la intrare. Era un 
autobuz poştal, din genul celor folosite în Alpi, cu 
coada atât de proeminentă (pentru a face faţă 
serpentinelor periculoase) încât roţile din spate 
păreau a fi fixate la mijlocul axei vehicolului. În faţa 
şasiului fusese anexat un plug uriaş de zăpadă, fapt 
deloc neobişnuit în munţi pe vreme de iarnă. 

- Promite, ai? întrebă Smith. 

- Dac-aş fi destul de optimist să cred că o să 
ne mai întoarcem vreodată pe-aici, as zice că da, 
răspunse Schaffer, acru. Ştiaţi că există aici? 

- Drept cine mă iei, ghicitor în stele? 
Bineînţeles că ştiam. 

Smith se urcă la volan. Cheia era în contact. O 
răsuci, cu ochii pe acul indicatorului de benzină, 
care se mişcă până la jumătatea cadranului. Găsi 
butonul farurilor din faţă şi-l verifică. Becurile se 
aprinseră. Demarorul funcţionă de îndată, dar Smith 
întrerupse contactul în secunda următoare. 

Schaffer urmărea spectacolul cu vădit interes. 

- Presupun că ştiaţi că vă trebuie un permis 
special pentru un asemenea vehicol, nu? 

- Am unul pe undeva, pe-aici. Pune în spate 
jumătate din cantitatea de exploziv. Dă-i zor. Heidi 
s-ar putea să coboare cu cabina următoare. 

Smith sări din maşină, se duse la ieşire, trase 
zăvoarele de sus şi de jos şi împinse, dar uşa nu 
cedă mai mult de doi-trei centimetri. 

- E lacătul pus, constată el, sec. 

Schaffer studie cu privirea plugul masiv de 
oţel, fixat în botul autobuzului şi clătină din cap, 
parcă a pagubă: 


130 


Ă - Un amărât de lacăt, o vechitură. Nu rezistă... 
Imi pare rău de el! 


Ninsoarea încetase, dar vântul bătea acum 
straşnic, dinspre vest. Mase de nori negri goneau pe 
cer, iar valea era când scufundată într-un întuneric 
sumbru, când luminată  orbitor de razele 
strălucitoare ale lunii. La capătul satului, însă, nici 
pomeneală de astfel de alternanţe lumină-întuneric; 
văpăile care mistuiau gara scoseseră luna din 
competiţie. La nici o sută de metri de staţie, cabina 
funicularului se scutura înfricoşător în bătaia 
vântului năpraznic, dar, pe măsură ce cobora, 
legănatul se atenua şi încetă cu totul la punctul 
terminus. 

O ultimă smucitură şi Heidi, singura pasageră, 
îşi făcu apariţia. Cineva fluieră în surdină primele 
măsuri din „Lorelei”. Se răsuci pe călcâie şi se 
apropie, cu paşi rari, de două siluete albe, ghemuite 
într-un colţ. 

- În lumea noastră, tipi de-alde maiorul Smith 
n-au cum să se prăbuşească într-o prăpastie, rosti 
ea calm. Făcu un neaşteptat pas înainte şi-i 
îmbrăţişă pe rând, sărutându-i pe obraji. Dar tot mi- 
am făcut griji din pricina voastră, adăugă ea. 

- Foarte bine, ţine-o tot aşa, dar, în privinţa 
lui, n-ai de ce, zise Schaffer. 

Heidi arătă cu mâna înspre capătul satului. 
Deşi la o distanţă apreciabilă, priveliştea gării în 
flăcări era un adevărat spectacol. 

- Asta-i opera voastră?! 

- Din greşeală, explică Smith. 

- IhîÎ, i-a alunecat mâna, completă Schaffer. 


131 


- Voi doi ar trebui să vă prezentaţi la un 
concurs de vodevil, drept cuplu de comici. Redeveni 
brusc, gravă: Mary crede că aţi murit amândoi. 

- In schimb, Weissner crede exact pe dos, zise 
Smith. Maşina care s-a prăbuşit peste parapet era 
goală, aşa că tipii sunt pe urmele noastre. 

- Nu mă surprinde, şopti fata, ia priviţi ce mai 
incendiu! După o pauză, reluă pe un ton sumbru: Nu 
numai ei sunt pe urmele voastre. Kramer ştie că 
sunteţi agenţi britanici, într-o misiune de salvare a 
generalului Carnaby. 

- la te uită... făcu Smith, cu un aer gânditor. 
Mă întreb ce păsărică o fi ciripit chestia asta în 
scoica urechii lui Kramer. O păsărică venită tare de 
departe, cred eu. 

- Ce tot îndrugi acolo? 

- Nimic, n-are importanţă. 

- Cum adică, n-are importanţă? Nu înţelegi 
odată? îl imploră ea, cu disperare în glas. Ei ştiu, sau 
vor afla dintr-o clipă într-alta că sunteţi în viaţă. Prin 
urmare, se aşteaptă să vă faceţi apariţia acolo, sus. 

- Vai, scumpa mea Heidi, interveni Schaffer, 
dar tu ignori subtilităţile jocului: ceea ce nu ştiu ei, 
în schimb, este că noi ştim că suntem aşteptaţi. Cel 
puţin, cam asta e ideea mea. 

- Fluieri în pustiu, locotenente. Şi încă ceva: 
prietenii noştri urmează să fie aduşi la castel dintr- 
un minut în altul. 

- Pentru interogatoriu? întrebă Schaffer. 

- Mă-ndoiesc c-ar fi fost invitaţi la ceai, zise 
fata, înţepat. 

- Corect, încuviinţă Smith, urcăm şi noi odată 
cu ei. 


132 


- În aceeaşi cabină? Judecând după tonul 
întrebării, altminteri formulată limpede, Heidi nu 
părea a fi convinsă că maiorul e în toate minţile. 

- Nu „în”, ci „cu”. Smith se uită la ceas. 
Autobuzul din garajul lui Sulz. Să fii acolo în 80 de 
minute. Şi... hm... adu două lăzi cu sticle de bere, 
goale. 

- Două lăzi cu... bine, bine, sigur că da, făcu 
Heidi, acum convinsă de-a binelea. Sunteţi nebuni 
amândoi. 

- Se vede de la o poştă în fiece cuvânt şi fiece 
faptă, fu de acord Schaffer. Apoi, redevenind serios: 
Roagă-te pentru noi, scumpo. lar dacă nu ştii nici o 
rugăciune,  ţine-ne pumnii strânşi,  până-ţi 
înţepenesc. 

- Vă rog să vă întoarceţi, îi imploră ea. Glasul i 
se frânse; avu o ezitare, de parcă ar fi vrut să 
adauge ceva, dar se răsuci pe călcâie şi plecă. 

Schaffer se uită în urma ei, admirativ: 

- Priviţi-o pe viitoarea doamnă Schaffer, rosti 
el, pe un ton solemn. Cam nărăvaşă şi repezită, aş 
zice... dar, o chestie amuzantă, mi s-a părut că i-au 
dat lacrimile acum, la sfârşit. 

- Poate că şi tu ai fi nărăvaş, repezit şi emotiv, 
dacă ai fi trecut prin ce-a trecut ea în ultimii doi ani 
şi jumătate, îl replică Smith, morocănos. 

- Poate că lucrurile n-ar sta chiar aşa, dacă ar 
ştii şi ea ceva mai mult despre ceea ce se petrece... 

- N-am timp să fac instructaj complet la toată 
lumea. 

- Asta aţi putea s-o mai ziceţi o dată. Secretos 
mai sunteţi, şefule! 

- Cam aşa. Smith se uită la ceas. Ce n-aş da 
să se grăbească ăia! 


133 


- Mă rog, asta-i valabil numai pentru 
dumneavoastră. Da'... când o să... dacă o să reuşim 
să... plecăm de-aici, vine şi ea cu noi? 

- Cine să vină cu noi? 

- Cum cine, Heidi, bineînţeles! 

- Heidi, bineînţeles! Dacă izbutim, iar asta 
depinde de Mary, iar Mary a fost adusă de... 

- Bine, mi-ajunge. Schaffer rămăsese cu 
privirea pironită în urma fetei care se îndepărta. Ce 
senzaţie va face ea la Savoy Grill, rosti, gânditor. 


134 


Capitolul 6 


Secundele se prefăceau lent în minute, iar 
minutele, la rândul lor, se scurgeau şi mai încet, ca 
într-o agonie ce nu se mai sfârşea. Trecu aproape 
un sfert de ceas, răstimp în care lumina 
strălucitoare a razelor de lună şi bezna totală se tot 
succedară, de vreo douăzeci de ori, datorită trecerii 
norilor înneguraţi deasupra văii. Frigul se înteţise şi 
cei doi pândari îngheţaseră până în măduva oaselor. 
Continuară însă veghea. N-aveau încotro: la Schloss 
Adler nu puteau ajunge fără „suită”, iar „însoţitorii” 
se lăsau aşteptaţi. 

Tăceau amândoi, fiecare adâncit în propriile-i 
gânduri. Smith n-avea cum ghici ce-i trecea lui 
Schaffer prin minte; poate era scufundat într-o 
reverie în care se vedea instigatorul unor busculade 
în niscai cârciumi londoneze în West End. Cât 
despre sine, cu temperamentul său pragmatic, se 
concentra asupra viitorului imediat, reprimându-şi 
orice alte idei. Era tot mai îngrijorat din pricina 
frigului cumplit care risca să le împuţineze şansele 
de a ajunge la castel nevătămaţi. In ciuda faptului 
că tropăiau de zor şi-şi mişcau braţele, gerul îşi 
înfigea colții tot mai adânc în trupurile lor. Pentru 
misiunea care-i aştepta, aveau nevoie de forţă fizică 
şi de capacitatea de a reacţiona rapid, iar ei simțeau 
cum li se sleiesc puterile. Se întrebă, la un moment 
dat, cam ce sorţi de izbândă le-ar da un agent de 
pariuri la cursele de cai, dar alungă iute gândul ăsta 
sumbru. Când nu ai de ales, n-are nici un rost să faci 
astfel de speculaţii; în fond, tot aveau să se 


135 


lămurească în curând, direct.  Mult-aşteptata 
„companie” sosi, în sfârşit. 

Două automobile de campanie ale Alpenkorps- 
ului, primul cu sirenă şi cu faruri orbitoare, vâjâiră 
pe uliţa mare a satului exact în intervalul când luna 
îşi făcuse din nou apariţia dintre nori, scăldând în 
lumină întreaga vale. Smith şi Schaffer se uitară la 
cer, apoi schimbară priviri între ei. Fără un cuvânt, 
se ascunseră mai bine în conul de umbră al laturii 
vestice a stației. Traseră piedica  pistoalelor 
automate Schmeisser; declicul se auzi nefiresc de 
tare. 

Motoarele se opriră şi farurile se stinseră 
brusc, în clipa când cele două maşini traseră la 
scară. Din ele năvăliră nişte indivizi care se aliniară 
rapid. Smith numără doisprezece: un ofiţer, opt 
ostaşi, Carraciola, Thomas şi Christiansen. Cele opt 
santinele aveau armele pregătite de tras - precauţie 
altminteri inutilă, întrucât prizonierii erau cu mâinile 
legate la spate. Aşadar, armele nu erau pregătite 
pentru paza ostatecilor, ci pentru a le zădărnici, lui 
Smith şi lui Schaffer, orice încercare de a-i salva pe 
cei arestaţi. „Ce-i drept, noi doi ne-am câştigat o 
frumoasă reputaţie”, gândi Smith. Cu toate acestea, 
spectacolul nu era neliniştitor, ba, dimpotrivă: dacă 
nemţii ar fi cunoscut adevăratul motiv al prezenţei 
sale în Bavaria, ar fi ştiut că pentru însoţirea 
prizonierilor până sus, era suficientă şi o puşcă cu 
aer comprimat, că tot nu s-ar fi întâmplat ceva. 

Cei doisprezece intrară, unul câte unul, în 
staţie. Smith îi făcu semn lui Sehaffer. Îşi atârnară 
Schmeisserele pe umăr; se căţărară iute, fără 
zgomot, pe acoperişul abrupt şi lunecos al clădirii, 
apoi se târâră anevoie spre muchia dinspre faţadă, 


136 


de sub care urma să apară cabina funicularului, 
pentru a-şi începe lunga cursă spre castel. Smith îşi 
dădea bine seama că poziţia lor era extrem de 
riscantă; în ciuda echipamentului alb, de camuflaj, 
oricine s-ar fi nimerit să-şi ridice ochii spre ei, i-ar fi 
zărit imediat. Din fericire, nu trecu nimeni. 
Spectacolul gratuit al gării incendiate atrăsese un 
puhoi de gură cască. Apoi, când cabina se puse în 
mişcare, luna dispăru sub pătura de nori. 

Aşteptară, încordaţi, ivirea cabinei de sub 
streaşină; coborâră picioarele şi, când armătura de 
suspensie ajunse în dreptul lor, se agăţară de cablu, 
lăsându-se să alunece uşor pe acoperişul cabinei. 


Mary străbătu cu pas uşor culoarul întunecos 
cu pardoseală de piatră, numărând din mers uşile. 
La a cincea, se opri, îşi lipi urechea, apoi se aplecă şi 
trase cu ochiul pe gaura cheii. Bătu uşor, dar nu-i 
răspunse nimeni. Bătu încă o dată, mai tare. Aceeaşi 
tăcere, încercă clanţa: uşa era încuiată. Scoase din 
poşetă o legătură de chei false. Când dădu de cea 
potrivită, se strecură iute înăuntru şi aprinse lumina. 

Odaia, măcar că avea acelaşi pat de fier 
prevăzut de regulament, era considerabil mai bine 
mobilată decât a ei: covor mare, două fotolii, un 
scăunel pe care se afla o uniformă de 
Oberstleutnant’, un şifonier masiv şi un scrin 
acoperit cu o placă de sticlă, pe care zăceau un 
centiron, o puşcă şi un binoclu. 

Mary încuie uşa, scoase cheia din broască şi 
se îndreptă spre fereastră, trăgând-o în sus. Scoase 
capul. Constată că se afla exact deasupra 


Locotenent colonel (germ.) (N.T.) 


137 


acoperişului staţiei de funicular, acoperiş extrem de 
înclinat, care pornea chiar din zidul castelului. Se 
retrase. Scoase din poşetă un ghem de sfoară de al 
cărei capăt era legată o greutate, îl aşeză pe pat, 
apoi scoase binoclul şi se uită spre staţie, în vale. 
Zgribulită, potrivi lentilele până ce prinse în obiectiv 
linia cablurilor aeriene. Conştientă că nu se putea 
înşela, desluşi în depărtare conturul întunecat al 
cabinei care ajunsese, parcă gâfâind, la pilonii din 
mijloc, şi înainta spre înălţimi cu hurducături 
groaznice, în rafalele vântului. 


Culcaţi pe acoperiş, Smith şi Schaffer se 
agăţau cu disperare de armătura de suspensie, 
singurul lor punct de sprijin. Pe pojghiţa groasă de 
gheaţă, n-aveau cum să se proptească în tălpi, aşa 
că trupurile le alunecau la voia întâmplării, când 
într-o direcţie, când într-alta, la fiecare smucitură a 
cabinei. Muşchii mâinilor, ai braţelor şi ai umerilor li 
se încordaseră mai cumplit decât se aşteptase 
Smith, iar greul abia avea să vină. 

Schaffer îşi răsuci gâtul şi privi în jos. 
Priveliştea era ameţitoare, pe drept cuvânt i se tăie 
răsuflarea de groază. Toată valea părea a se roti de- 
a lungul unui arc de 45 de grade. Acum vedea şirul 
de pini de pe panta vestică, acum dispărea valea de 
sub ei, pentru ca, în clipa următoare, să aibă sub 
ochi arborii de pe versantul estic. Se forţă să 
privească numai în sus, dar nici aşa nu fu mai bine; 
luminile de la Castelul Vulturilor se roteau în acelaşi 
carusel nebunesc. Parcă s-ar fi dat într-una din 
maşinile infernale dintr-un parc de distracţii, gen 
„montagne russe”, cu diferenţa, deloc neglijabilă, că 
toate acelea erau prevăzute cu centuri de siguranţă 


138 


şi alte mecanisme care îl împiedicau pe pasager să 
zboare de pe scaun. Vântul se tânguia amarnic 
printre cablurile şi armăturile de suspensie. Schaffer 
se uită în altă parte, strânse din pleoape şi scoase 
un geamăt. 

- Tot mai crezi că mijlocul de transport cel mai 
prost din lume e calul? îl întrebă Smith, la ureche. 

- Daţi-mi înapoi cizmele şi şaua, zise Schaffer, 
scâncind apoi cu glas şi mai disperat: Vai de mine, 
nu, niciodată! 

Pe neaşteptate, luna reapăru, scăldându-i pe 
cei doi bărbaţi în lumina ei palidă şi rece. Calculând 
momentul în care încleştarea braţelor risca să 
slăbească, îşi traseră glugile peste ochi şi se făcură 
una cu acoperişul. 


La Schloss Adler, două perechi de ochi 
urmăreau cu înfrigurare înaintarea căznită a cabinei, 
aflată acum în bătaia lunii. Cu binoclul, Mary distinse 
clar siluetele culcate pe acoperiş. Privi câteva clipe, 
după care renunţă, întorcându-şi privirea în gol, cu 
chipul golit de expresie, De-a lungul crenelurilor, la 
vreo cincisprezece metri deasupra capului ei, 
patrula o santinelă cu arma la umăr şi ochii aţintiţi 
asupra funicularului care se târa încet, în sus: dar nu 
rezistă multă vreme. Deşi cu cizme şi mănuşi şi 
înfofolit până-n dinţi, soldatul tremura de frig. Nu 
era o noapte de contemplat stelele, aşa, aiurea. 


Indiferenţa era o stare de spirit cu totul 
absentă printre pasagerii de pe acoperişul cabinei, 
care parcurgea acum segmentul final al traseului - 
cel dintre ultimul pilon şi staţia de la castel. Urma 
momentul adevărului, minutul final în care, 


139 


amândoi, cugetă Smith, riscă să-şi zdrobească 
oasele în prăpastia adâncă. 

Se uită pe cer. Luna continua să navigheze 
maiestuos pe crâmpeiul de senin, dar se apropia de 
un alt nor. Zidul castelului, la poalele căruia se afla 
staţia, se înălța pe verticală chiar deasupra lor. 
Cabina străbătea acum o pantă foarte abruptă, încât 
se apropiase atât de mult de ţăruşul vulcanic de 
puteau să-l atingă cu mâna. Jos, pe colinele de la 
baza  piscului, zăriră  santinelele de pază şi 
dobermanii lor, reduşi la dimensiunile unor gângănii. 

- | se potriveşte, nu? întrebă Schaffer, hodo- 
ronc-tronc, cu o voce răguşită de emoție; chipu-i 
trăda încordare şi teamă. Frumos nume! 

- Despre ce vorbeşti? 

- Heidi! 

- Vai! Smith avea priviri pironite pe clădirea 
staţiei, de care se apropiau vertiginos. O cheamă 
Ethel. 

- Nu era musai să mi-o spuneţi, făcu Schaffer, 
pe un ton de mâhnire ipocrită. Amuţi însă când îşi 
îndreptă ochii în direcţia în care se uita Smith. Cu o 
voce gâtuită, rosti, în sfârşit: Aţi văzut panta 
afurisitului ăla de acoperiş? 

- La asta mă uitam. Smith scoase cuțitul din 
teacă şi-şi încleştă iute cealaltă mână de braţul de 
suspensie, în secunda în care o smucitură violentă 
fu cât p-aci să-l dea jos. Pregăteşte-ţi cuțitul şi 
ferească sfântul să-l scapi dintre degete! 

Luna se ascunse după o pătură de nori. Valea 
se scufundă în beznă. Odată cu apropierea cabinei 
de staţie, când legănatul i se mai domoli, Smith şi 
Schaffer se retraseră, încet-încet, spre partea din 
spate; se ridicară iute în picioare şi înşfăcară fiecare, 


140 


cu mâna pe care o aveau liberă, cablul telefericului, 
luptându-se din răsputeri să-şi menţină echilibrul pe 
pojghiţa înşelătoare de polei. Când trecură şi de 
armătura de suspensie, Smith plonja înainte, 
prăbuşindu-se pe acoperişul staţiei. Cu dreapta, 
înfipse cuțitul oblic în jos. Lama se împlântă adânc 
în lemn. După o clipă, Schaffer ateriza şi el, iar 
cuțitul pătrunse instantaneu, dar lama se frânse. 
Locotenentul îşi desprinse degetele de pe mâner şi- 
şi înfipse, disperat, unghiile în gheaţă, zgâriind 
pojghiţa, dar neizbutind să se susţină. Îşi scoase cu 
dinţii mănuşa stângă şi se propti în ambele mâini, 
cu toată forţa de care era în stare. Ritmul alunecării 
încetini, dar nu suficient. Când nu mai găsi nici un 
punct de sprijin pentru picioare, îşi dădu seama că 
începuse să alunece peste muchia acoperişului, şi 
că primul obstacol de care se va izbi trupul său în 
cădere va fi stânca situată la baza ţăruşului 
vulcanic, cam la o sută de metri în vale. 

Cât despre Smith, el căzuse într-o poziţie cu 
totul diferită de cea calculată iniţial. Abia după 
câteva secunde văzu că Schaffer nu se afla alături 
de el. Se răsuci în cerc şi-i zări chipul albit de 
spaimă. Ca prin ceaţă, avu imaginea unghiilor 
brăzdând gheaţa şi a trupului care luneca tot mai 
tare, urmând a se prăbuşi în gol. Cu stânga, îl înhaţă 
pe Schaffer, fulgerător, de încheietura mâinii drepte, 
cu o forţă care, chiar în împrejurările acelea, îl făcu 
pe locotenent să icnească de durere. 

Rămaseră aşa, nemişcaţi, câteva clipe, cu 
braţele şi picioarele larg desfăcute, lipiţi de 
suprafaţa lunecoasă a gheții. Viaţa amândurora 
depindea de cuțitul subţire de care se ţinea Smith; 
Schaffer, susţinut de braţul încordat al acestuia, 


141 


începu să se târască, centimetru cu centimetru, în 
sus. După treizeci de secunde grele, ajunse la 
acelaşi nivel cu Smith. 

- Asta nu-i piolet, ci doar un cuţit, nu mai 
rezistă mult, zise Smith, cu un glas ca de iască. Altul 
nu mai ai? 

Sleit de puteri, incapabil de a scoate măcar un 
sunet, Schaffer dădu din cap că nu. 

- Vreun piolet? 

Răspunsul fu acelaşi. 

- Lanternă? 

De data asta, Schaffer făcu semn că da. Se 
scotoci cu stânga reuşind, în cele din urmă, să 
extragă de undeva, din costumul care-l stânjenea, o 
lanternă. 

- Deşurubeaz-o, scoate-i fundul şi bateria şi 
aruncă-le, îi spuse Smith. 

Locotenentul îşi duse mâna stânga spre cea 
dreaptă, prinsă în cangea mâinii lui Smith, extrase 
fundul şi bateria şi fixă cilindrul gol în gheaţă, 
răsucindu-l spre sine. Îşi mişcă dreapta, iar Smith 
slăbi strânsoarea. Rămase apoi imobil. Smith zâmbi: 

- Incearcă acum să mă ţii tu pe mine. 

Schaffer îl prinse de încheietura mâinii stângi. 

Maiorul îşi desprinse cu prudenţă degetele de 
prăselele cuţitului. Corpul lanternei promitea să 
reziste. Căpătând încredere, Smith sapă cu cuțitul o 
scobitură în lemn, în care să-şi poată propti palma 
îndoită, la căţărat. li dădu lui Schaffer unealta, îşi 
lăsă costumul în jos, până la brâu şi desfăşură 
câteva bucle de frânghie, legând strâns capătul liber 
de cureaua celuilalt. 

- Acum, cu cuţit şi lanternă, crezi că te poţi 
tine? 


142 


- Cum adică? Schaffer încercă rezistenţa celor 
două obiecte şi zâmbi, ce-i drept, cam crispat, dar 
zâmbi. După spaima pe care am tras-o... hm... aţi 
văzut vreodată o maimuţă căţărându-se într-un 
cocotier? 


Mary, aflată în odaia situată la circa 15 metri 
deasupra capetelor lor, se retrase de la fereastră şi 
trânti binoclul pe scrin. În degetele-i tremurânde, 
partea metalică a instrumentului zornăi ca nişte 
castaniete pe un ring de sticlă. Reveni la geam şi 
începu să lase în jos frânghia prevăzută cu o 
greutate. 


Smith isprăvi căţăratul pe panta acoperişului; 
îl prinse pe Schaffer de mână, se înălţă în picioare 
pe porţiunea plată şi desfăşură ultimele bucle din 
frânghia răsucită în jurul taliei. În ciuda temperaturii 
cu mult sub zero grade, Schaffer îşi şterse fruntea 
de sudoare, abundentă ca pe vreme caniculară. 

- Frate, exclamă el. Îţi datorez un contra- 
serviciu, cum ar fi, de pildă, un bilet de funicular... 

Smith rânji vesel, îl înşfăcă de umăr, se întinse 
şi apucă frânghia care atârna. O scutură de două ori 
şi coarda, mânuită de Mary, se înălţă uşor. Smith 
aşteptă cele două scuturături de sus - semnalul că 
fusese bine fixată şi că putea începe urcuşul. 

Ajunsese la jumătatea distanţei, când, de 
după nori, reapăru luna. Silueta lui Smith, în 
uniforma de vânător de munte, se desena perfect 
pe albul strălucitor al zidurilor castelului. Rămase 
acolo, atârnat, neîndrăznind să facă nici o mişcare, 
cât de mică, nici măcar să-şi arunce o privire în sus 


143 


sau în jos, de teama de a nu fi cumva zărit de 
inamic. 

Schaffer, care se afla la vreo opt metri mai jos, 
scrută valea de după muchia acoperişului staţiei. 
Santinelele, însoţite de câini, îşi continuau rondul. 
Dacă se vor uita în sus, îl vor descoperi pe Smith 
imediat. Îmboldit de cel de-al şaselea simţ, cel de-ți 
face părul măciucă, Schaffer îşi ridică privirile, 
dându-şi capul pe spate. Inlemni de-a binelea: 
santinela de pe castel îşi isprăvise rondul şi se 
sprijinea cu mâinile de parapet contemplând valea, 
cu ochii aţintiţi, asupra ultimelor flăcări ce mistuiau 
gara. Numai puţin să-şi fi coborât privirea şi sigur |- 
ar fi reperat pe Smith într-o clipă - şi gata, totul s-ar 
fi dus de râpă. Cu dreapta, Schaffer îşi scoase încet 
Lugerul, cu amortizorul pregătit, sprijinindu-l, după 
tehnica poliţiştilor, pe încheietura mâinii stângi. Era 
absolut sigur că l-ar fi nimerit mortal din primul foc, 
dar problema era alegerea momentului, cântărirea 
şanselor. Dacă aştepta clipa în care vor fi văzuţi, 
riscul era ca soldatul să dea un chiot de alarmă şi să 
se ferească înainte de a apuca să apese pe trăgaci. 
Dacă trăgea în el înainte de acel moment, se ivea 
un alt pericol: cadavrul se putea rostogoli peste 
parapet, zdrobindu-se de acoperişul staţiei, după 
care să alunece mai departe, în vale, în preajma 
patrulelor şi a câinilor. O posibilitate şi nu o 
probabilitate, gândi Schaffer: izbit de glonţ corpul ar 
cădea, aproape cert, pe o parte. Schaffer nu trăsese 
niciodată, fără avertisment, asupra unui semen, dar 
de data asta n-ar fi ezitat s-o facă, şi încă cu sânge 
rece. Fixă pata luminoasă de pe toracele soldatului 
şi începu să apese uşor pe trăgaci. 

Luna dispăru după un nor. 


144 


Schaffer lăsă arma jos, cu o mişcare lentă, şi- 
şi şterse din nou sudoarea de pe frunte. Pe o 
asemenea noapte, gestul aproape că devenise un 
tic. 

Smith ajunse la fereastră. Sări prichiciul, apoi 
scutură frânghia de două ori - semnalul convenit 
pentru ca Schaffer să urce şi el. În odaie era un 
întuneric de să-ţi bagi degetele în ochi. Abia apucă 
să se apropie de patul de campanie, tras la geam ca 
ancoră pentru coarda de pe zid, când cineva i se 
aruncă de gât şi prinse a-i murmura nedesluşit la 
ureche: 

- Haide, haide, uşurel, protestă Smith, vlăguit, 
luptând să-şi recapete răsuflarea. Işi adună totuşi, 
puterile, şi o îmbrăţişa. „Manifestare vădită de 
indisciplină în efectuarea misiunii, dar, de data asta, 
n-o să raportez mai sus” gândi maiorul... 

Fata rămase agăţată de el, tăcută, până când 
îşi făcu apariţia şi locotenentul Schaffer, care îşi târî 
trupul peste pervaz, prăbuşindu-se, epuizat, pe 
somieră. Abia îşi trăgea sufletul, cu aerul unui om 
care trecuse prin multe. 

- În coşmelia asta... nu sunt ascensoare? 
întrebă el, gâfâind. 

- Ţi-ai pierdut antrenamentul, îi răspunse 
Smith, sec, îndreptându-se spre uşă. Răsuci 
comutatorul, apoi stinse iute lumina. Fir-ar...! Bagă 
frânghia înăuntru şi trage perdeaua! 

- Aşa erau trataţi ăia de pe galere, pe vremea 
romanilor, se  văicări Schaffer, dar ordinul fu 
executat cât ai zice peşte. În timp ce Smith mută 
patul la loc, locotenentul vâri frânghia în sacul de 
pânză, în care, pe lângă salopetele de camuflaj şi 
Schmeissere, se mai aflau nişte grenade şi un stoc 


145 


de explozibil. De-abia isprăvi de legat sacul la gură, 
când auzi zgomotul unei chei răsucite în broască. 

Smith îi făcu semn fetei să rămână pe loc, iar 
el se propti iute îndărătul uşii. Schaffer, în ciuda 
stării sale de epuizare fizică, se lungi pe podea în 
spatele patului, cu iuţeala unei pisici. Uşa se 
deschise şi în prag îşi făcu apariţia un locotenent- 
major care se opri brusc, dând cu ochii de Mary, ce 
încremenise, cu mâna la gură. Expresia de uimire de 
pe chip lăsă loc unui surâs larg de plăcute 
anticipaţii. Păşi în odaie, dar braţul lui Smith lovi ca 
fulgerul. Tânărul ofiţer se prăbuşi. 

Smith se apucă să cerceteze planul castelului, 
pe care i-l dăduse Mary, răstimp în care Schaffer îl 
legă fedeleş pe intrus cu frânghia de nailon; îi puse 
căluş şi-l împinse, în poziţie ghemuită, în dulap. Ca 
măsură de precauţie, propti patul cu speteaza în 
uşă. 

- Gata, şefule, vă stau la dispoziţie. 

- Aşa. M-am orientat. Mai întâi, la stânga, pe 
scări în jos, pe urmă a treia, la dreapta. Salonul 
auriu. Acolo e salonul de recepții al colonelului 
Kramer; protocol complet, plus galeria menestrelilor. 

- Ce-i aia, „galeria menestrelilor”? 

- O galerie pentru  menestreli. Apoi, 
următoarea la dreapta, şi ajungem în aripa de est. 
Coborâm iar, a doua la stânga. Centrala telefonică. 

- De ce acolo? Am tăiat, doar, legăturile. 

- Nu şi pe cele dintre castel şi barăci. Ce-ai fi 
vrut, să-i facem să pună în stare de alertă un 
regiment întreg de vânători de munte? Se întoarse 
spre Mary: Elicopterul mai e aici? 

- Când am venit eu, era. 


146 


- Elicopterul? se miră Schaffer. Ce să caute 
pasărea cu morişcă în combinaţia asta? 

- O să-ţi spun eu ce: indivizii ar putea-o folosi, 
fie ca să-l care pe Carnaby în altă parte (nu-i exclus 
să fie destul de nervoşi la gândul că suntem încă în 
libertate), fie pentru a împiedica fuga noastră. 

- Dacă vom reuşi s-o ştergem. 

- Asta-i chestia. Cum te descurci la 
imobilizarea elicopterelor, locotenente? În raportul 
dumitale se afirmă că la data la care te-am recrutat, 
scormonindu-se pe fundul butoiului, erai şofer de 
curse cu mari perspective şi un mecanic foarte 
priceput. 

- M-am înscris voluntar, preciza Schaffer, cu 
un aer demn. Cât despre pricepere, ştiu eu? Dar cu 
un ciocan de două chile, îţi scot din funcţie orice, de 
la buldozer la bicicletă. 

- Dar fără un ciocan de două chile? Nu suntem 
la reuniunea maiştrilor cazangii. 

- Am reputaţia unui lucrător de fineţe. 

- Cum am putea să ne zgâim şi noi la 
maşinăria asta? o întrebă Smith pe Mary. 

- Cinci paşi mai încolo, în direcţia aia, 
răspunse Mary, arătând spre uşă. Toate ferestrele 
de pe coridoare dau în curte. 

Smith deschise uşa, aruncă o privire în 
dreapta şi în stânga pe culoar şi se îndreptă, 
împreună cu Schaffer, spre o fereastră de pe partea 
cealaltă. 

Aparițiile şi dispariţiile lunii nu influenţau cu 
nimic intensitatea luminii din curtea castelului. Două 
lămpi uriaşe, cu arc, străjuiau, de-o parte şi de alta, 
porţile cu drugi grei. O altă lampă era aprinsă în 
celălalt capăt ai curţii, deasupra intrării principale. 


147 


La trei metri înălţime, pe zidurile dinspre răsărit şi 
apus, fuseseră fixate patru felinare speciale pentru 
vreme de furtună. Vreo douăsprezece ferestre de pe 
laturile de est şi de nord erau luminate. Cea mai 
mare intensitate o avea însă lampa cu arc instalată 
deasupra elicopterului, acoperit acum de o prelată. 
Un tip în salopetă verde, cu un chipiu cu cozoroc 
înalt, meşterea ceva la motor. Smith, îl apucă de 
braţ pe Schaffer şi se întoarseră împreună în odaia 
unde-i aştepta Mary. Inchiseră uşa după ei. 

- Planul operaţiunii se configurează cât se 
poate de clar, mă refer la blocarea elicopterului. Mă 
duc spre poarta principală, le imobilizez pe cele 
patru santinele, le ştrangulez dobermanii, secer la 
pământ două-trei persoane înarmate care 
patrulează în curte în permanenţă, anihilez vreo 
douăzeci de soldaţi care beau bere în cantina de 
vizavi, iar după aia, îl lichidez pe individul care 
repară motorul şi, în fine, blochez elicopterul. 
Blocarea elicopterului e un fleac, nu? 

- Stoarcem noi o soluţie, îl încuraja Smith. 

- Nu mă îndoiesc, făcu Schaffer, fără 
entuziasm. Tocmai de asta mă temeam. 

- Pierdem timpul. De planul castelului n-o să 
mai avem nevoie. Smith îl împături şi-l dădu lui 
Mary. Se încruntă când fata deschise poşeta, să-l 
puie la loc. Doar ştii foarte bine că Lilliputul trebuie 
păstrat asupra ta şi nu acolo. li întinse pistolul 
Mauser, pe care-l luase de la colonelul Weissner. Pe 
ăsta să-l ţii în poşetă. Lilliputul îl porţi totdeauna cu 
tine. F 

- II ascund când ajung în camera mea, îi 
replică Mary, pe un ton înţepat. 


148 


- Şi, în plus, cu locotenentul ăsta yankeu în 
preajmă... cu privirea lui pofticioasă, comentă 
Schaffer, cu tristeţe. Slavă domnului, acum sunt un 
alt om. 

- Mintea lui pluteşte în sfere mai înalte, 
adăugă Smith. Se uită la ceas. Avem nevoie de 
treizeci de minute. 

Se furişară cu precauţie, pe coridor, pe care-l 
parcurseră însă cu pas vioi şi sigur, nemaifăcând 
nici un efort de a se ascunde. Smith îşi legăna cu 
dezinvoltură sacul încărcat cu  Schmeissere, 
frânghie, grenade şi explozibil. Trecură pe lângă un 
soldat cu ochelari, care căra un teanc de hârţoage, 
şi pe lângă o fată ce ducea o tavă încărcată, fără ca 
vreunul din ei să le arunce măcar o privire. La 
capătul coridorului, o luară la dreapta, ajunseră la o 
scară circulară, şi coborâră trei etaje, până la parter. 
Trecură printr-un culoar scurt şi lat, cu câte două uşi 
de-o parte şi de cealaltă, şi se pomeniră în faţa uşii 
principale, care dădea în curte. 

Smith o deschise şi se uită afară. Priveliştea 
corespundea aproape întru totul descrierii 
„însufleţite” auzite de la Schaffer: soldaţii de pază 
bine înarmaţi şi câinii poliţişti mişunau peste tot, 
atât de numeroşi încât i-ar fi zdruncinat oricui 
stăpânirea de sine. Mecanicul în salopetă meşterea 
mai departe la motorul elicopterului. Smith închise 
încetişor şi încercă apoi prima uşă pe dreapta. Era 
încuiată. 

- Fii cu ochii-n patru, îi spuse lui Schaffer. 

Acesta se postă la capătul coridorului. Smith 
îşi scoase cheile false; la a treia încercare, broasca 
cedă. li făcu semn lui Schaffer să-l urmeze. 


149 


Înăuntru, după ce încuiară uşa, începură să 
studieze încăperea, slab luminată - ceea ce, de fapt, 
le convenea - de fascicolul ce pătrundea prin 
fereastra fără obloane, din curte. Îşi dădură seama 
că se aflau în sediul brigăzii de pompieri a 
castelului. Pe pereţi atârnau cilindri cu suluri de 
furtun, salopete de azbest, căşti şi topoare; pe 
duşumea erau înşirate pompe manuale pe rotile, 
cilindri cu bioxid de carbon şi diferite extinctoare 
pentru flăcările izbucnite din vapori de benzină sau 
dintr-un scurtcircuit. 

- Perfect, şopti Smith. 

- Nici că se putea mai grozav, încuviinţă 
Schaffer. Dar la ce anume vă referiţi? 

- Dacă lăsăm pe vreunul aici, n-are cum să fie 
descoperit decât în eventualitatea unui incendiu. 
Clar? Aşaaa... Îl luă pe tânăr de braţ şi-l conduse 
spre fereastră. Flăcăul ăla care lucrează la elicopter 
e cam de statura ta, nu ţi se pare? 

- Nu-mi dau seama; şi dacă ideea care v-a 
venit e aia la care mă gândesc eu că v-ar fi venit, 
nici nu ţin să aflu. 

Smith trase obloanele, se duse la uşă şi 
aprinse lumina: 

- Ai tu vreo idee mai bună? 

- Daţi-mi un răgaz, se tângui el. 

- De unde să-ţi dau ce n-am? Scoate-ţi haina 
şi stai cu pistolul aţintit asupra uşii. Mă-ntorc într-o 
clipă. 

Smith ieşi, închizând uşa după el, dar fără a 
răsuci cheia; parcurse culoarul cel scurt, se duse în 
curte şi făcu câţiva paşi până la scăriţa elicopterului. 
II privi pe omul care lucra sus - un bărbat înalt, 
viguros, pe al cărui chip prelung şi inteligent era 


150 


întipărită o expresie sumbră. „Aceeaşi mină aş avea 
şi eu, dacă aş lucra cu scule de metal, fără mănuși 
pe gerul ăsta”, cugetă Smith. 

- Dumneavoastră sunteţi pilotul? îl întrebă. 

- Nu s-ar zice, aşa-i? replică omul, pe un ton 
scârbit. Lăsă jos cheia de piuliţe să-şi sufle în pumni. 
La Templehof au doi mecanici pentru maşinăria 
asta: un ţăran din Suabia şi un ucenic fierar din 
Harz! Cum ţin la viaţă, sunt nevoit să mă ocup 
singur de reparaţiile mecanice. Ce doriţi? 

- Eu personal, nimic.  Reichsmareşalul 
Rosemeyer la telefon. 

- Reichsmareşalul?! Nu-i nici un sfert de ceas 
de când am vorbit cu el. 

- Adineaori s-a telefonat de la Cancelaria din 
Berlin. Se pare că-i ceva urgent. Smith simula o 
uşoară nerăbdare: Aţi face mai bine să vă grăbiţi. 
Intrarea principală, pe urmă prima la dreapta. 

Smith se dădu la o parte, privind în jur cu un 
aer firesc. La nici şapte metri de ei se afla o 
santinelă cu un doberman în lesă, care nu le dădu 
însă nici o atenţie. Ostaşul, cu faţa vânătă de frig, 
ascunsă în gulerul ridicat, şi mâinile înfundate adânc 
în buzunare, respira anevoie în aerul îngheţat şi era 
prea măcinat de propriile-i nefericiri pentru a-şi mai 
pierde vremea cu suspiciuni ridicole. Pilotul porni 
spre uşa principală, urmat de Smith, care-şi 
desprinse discret revolverul din toc, strângându-i 
ţeava în palmă. 

Iniţial nu avusese intenţia să-l doboare cu 
patul armei, dar fu nevoit să procedeze aşa. În clipa 
când trecu pragul camerei şi dădu cu ochii de 
Schaffer, cu Lugerul aţintit asupra sa, pilotul ridică 
din umeri, într-un gest care, după experienţa lui 


151 


Smith, semnifica nu o tentativă de rezistenţă sau de 
atac, ci o chemare de ajutor, în cădere, fu prins de 
Schaffer şi culcat pe podea. 

Îl dezbrăcară iute de salopetă, îl legară şi-i 
puseră căluş, apoi îl lăsară să zacă, în stare de 
inconştienţă, într-un colţ. Salopeta nu prea i se 
potrivea lui Schaffer, dar, la urma urmei, aşa-i orice 
salopetă: mai niciodată nu vine ca turnată. 

Smith stinse lumina, deschise obloanele, trase 
în sus partea inferioară a ferestrei-ghilotină şi se 
dădu îndărăt, cu pistolul pregătit, atât cât să nu 
poată fi zărit de cineva de-afară. Schaffer se afla de- 
acum pe treptele scăriţei de la elicopter. Santinela 
din apropiere se pocnea cu palmele peste braţe, ca 
să se mai încălzească. 

După treizeci de secunde, Schaffer reapăru pe 
trepte, ţinând în mână o piesă de la motor. O ridică, 
chipurile pentru a o examina mai îndeaproape, dădu 
din cap a lehamite, schiţă apoi un gest vag de salut 
către neamţul nepăsător de alături şi se îndreptă 
spre uşa principală. Până când să ajungă în camera 
de pază contra incendiilor, Smith apucase să tragă 
obloanele la loc şi să aprindă lumina. 

- A mers iute, îi lăudă şeful. 

- Spaima-ţi dă aripi, e o zicală, făcu Schaffer, 
acru. Totdeauna mă mişc rapid când sunt în pericol. 
Aţi văzut ce coli are uriaşul balaur de serviciu? 
Azvârli obiectul pe podea şi îngenunche lângă el. 
Corpul de distribuţie; pun rămăşag că e unic în toată 
Bavaria, cel puţin pentru tipul ăsta de motor. Şi, 
acum, presupun că vreţi să mă duc şi să intru în 
rolul de operator la centrala telefonică. 


152 


- Nu, nu vreau să-ţi epuizezi forţele în slujba 
lui Thespis?. 

- Ce forţe? întrebă Schaffer, cu suspiciune în 
glas. Am impresia că mă cam luaţi peste picior. 

- M-am referit la talentele tale actoriceşti. 
Singurul rol pe care va trebui să-l interpretezi în 
searta asta este cel al locotenentului Schaffer, din 
OSS*, un american inocent pe sol străin! 

- Asta n-ar trebui să fie din cale-afară de 
complicat, răspunse Schaffer, afanisit, acoperind cu 
salopeta pe care şi-o dezbrăcase trupul pilotului ce 
zăcea mai departe pe duşumea, fără cunoştinţă. În 
orice caz, cum rămâne cu centrala telefonică? 

- Vedem noi, în curând. Mai întâi însă, vreau 
să aflu ce se întâmplă cu bătrânul Carnaby-Jones. 
Hai să ne-aruncăm un ochi. 

La etajul al doilea, Smith se opri jn mijlocul 
coridorului principal, în dreptul unei uşi. Îi făcu semn 
lui Schaffer să caute comutatorul. Cu excepţia unei 
slabe raze de lumină, ce se întrezărea la fiecare 
capăt, culoarul era scufundat în beznă. Smith apăsă 
uşor pe clanţă şi întredeschise uşa, atât cât să se 
poată strecura înăuntru, unul câte unul, tiptil. O 
închise la loc, la fel de iute şi fără zgomot. 

Incăperea, sau mai bine zis sala, avea vreo 25 
de metri pe 10, inundată, la capătul celălalt, de 
lumina caldă şi strălucitoare a trei candelabre 
uriaşe. Prin contrast, colţul lor era în beznă. 


8 


(N.T.) 
9 


Poet grec, considerat părintele tragediei; sec. VI î.e.n. 


Office of Strategic Services - Biroul de Servicii 
Strategice (N.T.) 


153 


Se găseau pe un balcon înalt, la patru metri 
deasupra podelei, lat de circa zece metri, care se 
întindea şi de-a lungul unui sfert din pereţii laterali; 
era galeria menestrelilor, o construcţie grotească, 
din lemn de stejar masiv, cu şiruri de bănci. De-o 
parte a uşii pe care intraseră se afla orga, de 
cealaltă, tuburile. Constructorul, care va fi fost el, 
probabil că nutrise o pasiune reală sau închipuită, 
pentru cor şi muzica de orgă. Din mijlocul laturii din 
faţă a galeriei, o scară cu balustrade, tot din lemn, 
încărcată cu ornamente complicate, cobora în 
„salonul auriu”. 

„Numele i se potriveşte, îşi zise Smith. Aici 
totul e auriu sau poleit cu aur.” 

Covorul enorm, din perete în perete, era 
galben-închis, de o grosime care l-ar fi înverzit de 
ciudă pe orice urs polar. Mobilierul greoi, baroc, cu 
şerpi încolăciţi şi capete de animale fantastice, era 
aurit, iar sofalele şi scaunele uriaşe aveau tapiţeria 
din lame auriu, cu o tentă cenuşie. Candelabrele 
erau şi ele aurite; deasupra imensului cămin alb- 
auriu, în care trozneau buşteni de brad, atârna o 
oglindă pe măsură, cu o ramă asortată. Draperiile 
grele sugerau aurul bătut. Lambriurile de stejar, 
înalte până în tavan, făceau o notă discordantă, 
încăpăţânându-se sa arate tot a lambriuri de stejar; 
cine ştie, poate că stratul iniţial de vopsea aurie se 
ştersese. „Ce mai calea-valea, e un interior demn de 
imaginaţia unui monarh bavarez ţăcănit care, însă, 
cu greu ar putea locui aici”, cugetă Smith. 

În faţa căminului, trei bărbaţi, aşezaţi comod 
în fotolii, stăteau de vorbă; după toate aparențele, 
era o şuetă, la o cafea şi un pahar de coniac, după 
cină, servite pe o măsuţă (tot aurie, cum altfel?) cu 


154 


rotile, de către Anne-Marie. Ca şi lambriurile, Anne- 
Marie lăsa de dorit: în loc să fi fost îmbrăcată în 
lame auriu, purta o rochie lungă, albă, mulată pe 
corp, care, ce-i drept, se potrivea de minune cu 
părul ei blond şi tenul bronzat. Arăta de parcă 
tocmai se pregătea să se ducă la un spectacol de 
operă. 

Pe individul care şedea cu spatele, Smith nu-l 
mai văzuse niciodată; cum însă îi recunoscuse 
imediat pe ceilalţi doi, deduse că era colonelul Paul 
Kramer, adjunctul şefului Serviciului Secret German, 
considerat de M.I.6 drept creierul numărul unu al 
spionajului german. Acesta era tipul cel mai de 
temut, pe care nu avea voie să-l scape din ochi. 
Despre Kramer se spunea că e genul de om care nu 
cade niciodată în aceeaşi greşeală, dar nimeni nu-şi 
putea aminti când greşise ultima oară. 

Colonelul se mişcă în scaun, îşi mai turnă din 
sticla de coniac „Napoleon”, pe care o avea alături, 
şi îl fixă cu privirea pe individul din stânga sa, cu 
însemnele de Reichsmareşal al Wehrmachtului - un 
bărbat înalt, în vârstă, dar încă bine, cu chipul 
întunecat - apoi se uită la cel aşezat în faţa sa, un 
tip încărunţit, cu înfăţişare distinsă, în uniformă de 
general-locotenent al armatei americane. La prima 
vedere era foarte greu să constaţi care dintre cei doi 
generali purta mai multe decoraţii. Kramer sorbi din 
coniac şi rosti, plictisit: 

- Domnule general Carnaby, mari greutăţi ne 
mai faceţi, mari de tot. 

- Greutățile ni le creăm noi înşine, dragă 
Kramer, îi replică Jones, alias Carnaby, cu 
dezinvoltură, eu, dumneata şi generalul Roserneyer, 
aici de faţă... Dificultăţi nu sunt defel. Se răsuci spre 


155 


Anne-Marie cu un surâs: Mai toarnă-mi puţin din 
coniacul ăsta excelent, drăguţo. Pe cinstea mea, noi 
cei de la SHAEF!:* nu pupăm nicicând aşa ceva. Deşi 
izolaţi cum sunteţi voi în reduta asta alpină, văd că 
ştiţi să vă respectaţi. 

In bezna din galeria menestrelilor, Schaffer îi 
dădu cu cotul lui Smith. 

- Cum se face că bătrânul Jones Cartwright zis 
şi Carnaby a dat-o pe coniac. „Napoleon?! 
murmură el, indignat. Cum de nu-l torturează şi cum 
de nu se văd efectele scopolaminei? 

- Ssst! Smith îi dădu un ghiont, mai puternic 
decât cel pe care-l primise. 

Jones îi mulţumi cu un surâs fetei care-i mai 
turnase coniac, sorbi din pahar cu vizibilă 
satisfacţie, apoi continuă: 

- Sau ai uitat, generale Rosemeyer, că 
Germania se numără şi ea printre semnatarele 
Convenţiilor de la Haga? 

- N-am uitat, răspunse Rosemeyer, jenat. Și 
dacă ar fi după mine... Generale, sunt cu mâinile 
legate, am ordine speciale de la Berlin. 

- Poţi, în schimb, transmite Berlinului ceea ce 
s-ar cuveni să ştie, spuse Jones, calm. Sunt 
generalul-locotenent Carnaby, din armata Statelor 
Unite. 

- Şi  coordonatorul-şef al planului pentru 
deschiderea celui de-al doilea front, completă 
Rosemeyer, cu acreală în glas. 

- Al doilea front? se miră Jones. Ce-i asta? 

Rosemeyer răspunse pe un ton grav, rostind 


cuvintele rar: 
10 Supreme HQ Allied Expeditionary Forces - Cartierul 
General Suprem al Corpului Expediţionar Aliat. (N.T.) 


156 


- Generale, am făcut tot ce mi-a stat în 
putinţă, te rog să mă crezi, încerc, de treizeci şi şase 
de ore, să amân reacţia Berlinului. Am convins - m- 
am străduit să conving - înaltul Comandament că 
simplul fapt al capturării dumitale îi va obliga pe 
Aliați să-şi modifice toate planurile de debarcare. 
Dar, după cum se pare, nu e suficient. Pentru ultima 
oară, îl rog pe... 

- Generalul George Carnaby, din armata 
Statelor Unite, zise Jones, calm. 

- Nici nu mă aşteptam la altceva, făcu 
Rosemeyer, cu lehamite. Ce puteam spera din 
partea unui ofiţer de rang superior? Mă tem că, din 
acest moment, chestiunea ţine de competenţa 
colonelului Kramer. 

Jones mai luă o înghiţitură de coniac şi-l 
măsură pe Kramer, cu un aer gânditor. 

- Cât despre colonel, nici el nu pare foarte 
încântat de istoria asta. 

- Aşa-i, încuviinţă colonelul. Dar problema nu 
mai ţine nici de competenţa mea. Am primit şi eu 
ordine... Anne-Marie se va ocupa de rest. 

- Cum,  domnişoara asta fermecătoare?! 
exclamă Jones, cu un amestec de politeţe şi 
neîncredere în glas. E specialistă în răsuciri, de 
degete? 

- În seringa hipodermică, replică, sec, Kramer. 
E de meserie asistentă medicală. 

Telefonul sună; Kramer ridică receptorul: 

- Da? Aha! Au fost, bineînțeles, 
percheziţionaţi? Foarte bine. Acum. Îşi îndreptă 
privirea spre Jones:...Ei, poftim! V-a venit o 
companie interesantă, generale, chiar foarte 
interesantă. O echipă de salvare... pentru 


157 


dumneavoastră. Sunt sigur că veţi fi încântat să 
faceţi cunoştinţă. 

- Nu înţeleg la ce vă referiţi, răspunse Jones, 
la fel de calm. 

- Echipa de salvare pe care am văzut-o noi, 
înainte, îi şopti Smith lui Schaffer. Fii sigur c-o să ne 
întâlnim în curând cu vechile noastre cunoştinţe. 
Haidem. 

- Cum? Chiar acum? Schaffer făcu un gest 
precipitat în direcţia lui Jones. Tocmai acum, când 
au de gând să-l joace în foi de viţă? 

- Manierele, dragă, asta-i o chestie pe care n-o 
poate pricepe unul cu educaţia ta. Aştia-s tipi 
subţiri. Mai întâi, îşi termină coniacul. Abia după 
aceea trec la treabă. 

- Cum am zis-o, eu sunt din Montana, se 
tângui Schaffer. 

Cei doi ieşiră tiptil, aşa cum intraseră, şi 
închiseră, fără zgomot, uşa după ei. Coridorul, slab 
luminat de becurile aprinse numai la capete, era 
pustiu. Smith răsuci comutatorul. Merseră iute, 
coborâră un etaj, o luară la stânga şi se opriră în 
faţa unei uşi deasupra căreia se afla inscripţia: 
TELEFON ZENTRALE. 

- Centrala telefonică, murmură Schaffer. 
Maiorul clătină din cap admirativ, îşi lipi urechea de 
uşă, se lăsă pe un genunchi şi privi prin gaura cheii, 
încercând, uşor, clanţa. Zgomotul slab fu înăbuşit de 
vocea cuiva care vorbea la telefon. Uşa era încuiată 
pe dinăuntru. Smith se ridică şi dădu din cap. 

- O şleahtă de ticăloşi bănuitori, comenta 
Schaffer, acru. Lucrăm cu speraclu? 

- Ne-ar auzi operatorul, încercăm alături. 


158 


Uşa următoare nu era încuiată. Odaia era 
scufundată în întuneric, iar înăuntru nu părea a fi 
nimeni. 

- Un moment, vă rog! se auzi o voce severă în 
spatele lor. 

Smith şi Schaffer se răsuciră îndată pe călcâie, 
fără a tresări. La câţiva paşi, un soldat ţinea 
carabina îndreptată spre ei; ochii lui bănuitori erau 
aţintiţi asupra trusei din mâna lui Smith. Acesta îl 
fixă pe ins cu o privire dură şi, lipindu-şi arătătorul 
de buze, cu gest autoritar, îi zise, şuierând parcă: 

- Dummkopf! Silenz! Englander” 

Îi întoarse spatele, scrutând cu atenţie 
încăperea prin uşa întredeschisă. Cu un gest 
hotărât, le făcu semn să tacă. După câteva clipe, se 
întoarse, strângându-şi buzele, îi aruncă iui Schaffer 
o privire încărcată de subînţelesuri, apoi se trase 
deoparte. Schaffer se holbă şi el în beznă. Pe mutra 
soldatului, Smith citi acum o expresie de curiozitate, 
în locul bănuielii de mai înainte. Schaffer întrebă, cu 
o voce scăzută: 

- Pentru Dumnezeu, de facem? 

- Nu ştiu, şopti Smith, cu înfrigurare. Colonelul 
Kramer mi-a spus că-i vrea vii. Dar... 

- Ce-i? întrebă soldatul, pe acelaşi diapazon. 
La simpla rostire a numelui lui Kramer, neîncrederea 
i se risipise cu totul. Cine-i acolo? 

- Oh, fir-ar...! Tot aici eşti?! făcu Smith, agasat 
la culme, în fine, hai, na, uită-te şi tu... dar iute! 

Cu o mutră de curiozitate nestăvilită şi poate 
cu speranţa unei rapide avansări în grad, soldatul 
înainta în vârful picioarelor. Schaffer îi făcu, amabil, 


11 Cretinule! Tăcere! Englezii! (N.T.) 


159 


loc. Două lovituri simultane de pistol îi anihilară 
orice gând fugar de avansare. Se împletici şi fu 
repede împins înăuntru; când îşi reveni, uşa era 
încuiată, lumina aprinsă, iar cele două revolvere 
aţintite asupra sa. 

- Armele au amortizoare, îl informă Smith, cu 
un calm imperturbabil. Dacă nu ţii să faci pe eroul, 
n-o să tragem. Una e să mori pentru patrie, şi cu 
totul alta e să mori stupid, fără nici un motiv. De 
acord? 

Soldatul îl privi, cântărindu-şi şansele, îşi dădu 
repede seama că nu are de ales şi încuviinţă din 
cap. Schaffer scoase o bucată de frânghie. 

- Oi fi tu zelos, băiete, dar tâmpit nu eşti. 
Întinde-te pe podea, cu mâinile la spate. 

De-a lungul pereţilor micii încăperi erau 
înşiruite rafturi metalice şi dulapuri cu dosare: se 
aflau într-un soi de arhivă. Riscul de a fi surprinşi de 
cineva părea destul de mic, dar, oricum, n-aveau 
altă alternativă. Smith îl aşteptă pe Schaffer să-şi 
termine treaba - imobilizarea prizonierului, căruia îi 
puse şi un căluş - apoi îl ajută să-l lege de două bare 
de susţinere a rafturilor. După aceea, se duse la 
fereastră, care dădea înspre nord, trase geamul în 
sus şi scoase capul. 

Jos, în vale, printre fulgii de nea ce se cerneau 
alene, se zăreau luminile satului şi pâlpâirile 
mocnite ale gării incendiate. Smith privi în dreapta. 
Doar câţiva metri îl despărţeau de fereastra 
luminată a centralei telefonice, de unde un cablu 
gros, căptuşit cu plumb şi conectat de un alt fir 
aproape la fel de solid, atârna pe zidul castelului, 
pierzându-se în abis. 


160 


- Ăla e? întrebă Schaffer, care venise şi el la 
fereastră. 

- Da. Să scoatem frânghia. 

Smith şi-o petrecu în jurul coapselor, o prinse 
într-un nod de scaun, se răsuci pe pervaz şi se lăsă 
încet în jos, susţinându-se cu braţele. Schaffer, cu 
celălalt capăt al frânghiei asigurat de una din barele 
de susținere a  rafturilor, îi servea drept 
contragreutate. Smith îşi desprinse mâinile de pe 
pervaz şi se lăsă să alunece în jos, cu smucituri, 
vreo patru metri. Sprijinindu-se cu ambele picioare 
şi cu o mână de zid, începu să se legene descriind 
arcuri tot mai largi, mulţumită dibăciei lui Schaffer. 
La a cincea mişcare, reuşi să apuce, cu stânga, 
cablul şi firul paralel. Locotenentul slăbi strânsoarea. 
Smith putu astfel să-şi încleşteze ambele mâini pe 
firele groase căptuşite cu plumb şi sa se caţere iute 
până la fereastra centralei. Era aproape sigur că se 
ţinea de cablul telefonic, dar voia morţiş să se 
asigure. Nu avea chef să rişte a împlânta, lama 
cuţitului în firul electric de alimentare cu curent de 
înaltă tensiune. 

Se uită, prudent, pe geam. Văzând că 
operatorul, întors cu spatele spre el, vorbea 
însufleţit la telefon, se mai caţără câţiva centimetri. 
Zări atunci un cablu aidoma celui pe care-l strângea 
în palme, întins de-a lungul soclului de lambriu, care 
dispărea apoi undeva, în spatele instalaţiei 
telefonice. Se lăsă să alunece puţin în jos, înşfăcă 
strâns, cu stânga, cablul şi firul paralel, şi se apucă 
să le taie. Din zece-douăsprezece mişcări, isprăvi 
treaba. 

vârî la loc cuțitul în teacă se îndreptă din şale 
şi se mai uită o dată pe geam. Operatorul avea 


161 


acelaşi aer agitat, numai că acum tăcea, trăgând 
furios de un mâner al instalaţiei. După câteva clipe, 
renunţă la efortul inutil şi rămase cu ochii pironiţi pe 
panou, neştiind ce să creadă. Smith dădu un 
semnal, îşi descleştă mâinile de pe cablu şi se 
răsuci, căţărându-se înapoi, pe zid. 


Mary se uită la ceasul de mână pentru a zecea 
oară în nici zece minute. Pradă nervilor, îşi stinse 
ţigara fumată pe jumătate, apoi se ridică de pe 
scaun şi-şi deschise poşeta. Verifică piedica 
Mauserului şi se îndreptă spre uşă. Nu apucă să 
apese pe clanţă, că auzi un răpăit. Descumpănită, 
se uită în jur, încercând cu  înfrigurare să 
găsească,un loc unde să se descotorosească de 
poşetă. Prea târziu, însă. În prag apăru von 
Brauchitsch, cu un surâs, larg. 

- Ah, domnişoară! Zări poşeta şi surâse din 
nou: Ce noroc pe mine să ajung tocmai la tanc 
pentru a te însoţi oriunde ai vrea să mergi. 

- Să mă însoţiţi... Neterminându-şi fraza, fata 
îi întoarse zâmbetul.  Treburile mele sunt 
neînsemnate, pot foarte bine să aştepte. Doreaţi să- 
mi vorbiţi, domnule căpitan? 

- Fireşte! 

- Pentru ce?! 

- Auzi vorbă, pentru ce!? Pentru nimic special, 
de fapt. Pur şi simplu voiam să te văd. E o crimă? 
Cea mai fermecătoare fată din câte am cunoscut... Îi 
zâmbi din nou „Individul ăsta rânjeşte tot timpul”. Şi 
o luă în braţ. Hai, niţică ospitalitate bavareză. Cafea. 


162 


Avem aici o superbă Kafeestubei? amenajată în 
fosta sală de arme... 

- Dar... cum rămâne cu obligaţiile mele de 
serviciu?  bâigui Mary. Trebuie să mă duc la 
secretara colonelului... 

- Aia? Să aştepte! făcu von Brauchitsch, cu 
vădită antipatie. Noi doi avem multe de discutat. 

- Daaa?! Era cu neputinţă să-i rezişti surâsului 
său contagios. Ca, de pildă... 

- Dusseldorf. 

- Dusseldorf?! 

- Bineînţeles! Şi eu m-am născut acolo. 

- Şi dumneavoastră! Fata îi surâse şi-l strânse 
uşor de braţ. Ce mică e lumea! Chiar că va fi plăcut! 

În timp ce mergea alături de ei, Mary se 
întreba cum poate cineva să arboreze un şirag de 
zâmbete, când sufletu-i e îngheţat ca un cavou. 


12 Cafenea (n. tr.) 


163 


Capitolul 7 


Pentru a doua oară în acel sfert de ceas, Smith 
şi Schaffer se opriră în faţa uşii care-i despărţea de 
galeria  menestrelilor şi salonul auriu. Stinseră 
lumina de pe culoar şi-şi ciuliră urechile, intrând 
tiptil. De data asta însă, Smith îşi răsuci trupul în 
afară, prin crăpătura uşii, şi aprinse lumina la loc. 
Conform planului său, urmau să nu mai iasă pe 
acolo niciodată, nu numai în noaptea asta, aşa că nu 
voia în ruptul capului să rişte a trezi vreo bănuială în 
mintea cuiva. Tehnica supravieţuirii presupunea 
cântărirea tuturor riscurilor posibile, oricât de 
mărunte. 

Acum însă, nu rămaseră în fundul galeriei, ci 
înaintară, uşurel, până la capătul scării somptuoase 
care cobora direct în salonul auriu. Se aşezară în 
rândul întâi, de-o parte şi de alta a intervalului 
dintre bănci. 

In noaptea asta, cugetă Smith, se vede treaba 
că dăduseră iama în stocul de sticle de „Napoleon 
VSOP” al colonelului. Grupului alcătuit din Kramer, 
Reichsmareşalul Rosemeyer, Jones şi Anne-Marie i 
se alăturaseră între timp trei nou-veniţi: Carraciola, 
Christiansen şi Thomas, care nu mai aveau cătuşe la 
mâini şi nici nu mai erau escortaţi de soldaţi. De 
fapt, în jur nu se vedea nici picior de santinelă, iar 
noii sosiți şedeau comod, unul lângă altul, pe una 
din canapelele masive tapiţate cu lame auriu, 
fiecare cu câte un pahar cu coniac în mână. In 
pahare se turnase cu mărinimie. Până şi Anne-Marie 
avea acum un pahar. Atmosfera părea festivă. 


164 


Kramer ridică paharul în direcţia celor trei 
bărbaţi aşezaţi pe canapea. 

- În sănătatea dumneavoastră, domnilor. 
Pentru dumneavoastră. 

După care, întorcându-se spre Reichsmareşal, 
adăugă: Trei dintre aşii Europei, domnule mareşal! 

- Probabil că e nevoie şi de indivizi de genul 
ăsta, făcu Rosemeyer, cu resemnare şi dezgust în 
glas. Cel puţin, curajul lor nu poate fi pus la îndoială. 
În sănătatea dumneavoastră, domnilor! 

- În sănătatea dumneavoastră, domnilor, îl 
îngână Jones, cu amărăciune. Se aplecă în faţă şi-şi 
azvârli paharul în cămin. Se auzi zgomot de sticlă 
spartă, iar coniacul vărsat se aprinse. Uite cum beau 
eu în sănătatea agenţilor dubli! 

Schaffer se aplecă spre Smith şi-i şopti: 

- Parcă ziceaţi ca nu-i cine ştie ce scofală de 
capul lui, ca actor?! 

- N-a mai fost plătit în viaţa lui cu douăşcinci 
de mii de dolari ş-asta, în ajunul reprezentaţiei, 
răspunse Smith, rânjind sardonic. 

- Tţţ! Domnule general, cel mai fin cristal de 
Veneţia! Kramer clătină din cap a dezaprobare, apoi 
zâmbi: Oricum e firească ieşirea dumneavoastră. 
Când bravii salvatori se dovedesc a fi... hm... nişte 
ciori vopsite... 

- Agenţii dubli! rosti Jones, sacadat, pe un ton 
încărcat de dispreţ. 

Kramer arboră acelaşi zâmbet îngăduitor, apoi 
se întoarse către inşii de pe canapea: 

- Şi cum rămâne cu călătoria de întoarcere, 
domnilor? E la fel de bine organizată ca şi sosirea? 

- Deh, se pare că e singurul, amănunt pe care 
ni l-a spus mutul ăla, comentă Carraciola, cu 


165 


mâhnire în glas. Urma să ne scoată cu un 
bombardier de tip Mosquito. La Salen, un sătuc 
elveţian, la nord de Frauenfeld. Cum ieşi din Salen, 
înspre nord, dai de un mic aeroport civil. 

Schaffer se aplecă iar şi şopti admirativ: 

- Da' mare mincinos mai sunteţi! 

- Prin urmare, la Salen, spuse Kramer. Suntem 
la curent. Elveţienii se pricep foarte bine să se uite 
în altă parte, când nu le convine ceva. Avem însă 
motivele noastre să nu facem mare tărăboi. Ciudate 
chestii se petrec la Salen... In fine. Un mesaj scurt 
pentru Londra. Conveniţi data şi ora întâlnirii etc. Pe 
urmă, un elicopter până la frontieră - mult mai 
comod decât mersul pe jos, domnilor, o barcă 
pneumatică de salvare pentru traversarea Rinului, şi 
apoi doar câţiva paşi. Cât ai zice peşte, veţi fi la 
Whitehall, pentru a raporta predarea generalului 
Carnaby la Berlin. 

- Înapoi, la Londra? Thomas clătină din cap, cu 
vădită dezaprobare. Cu nici un chip, domnule 
colonel. Cum, când Smith şi yankeul ăla sunt încă 
bine mersi, de capul lor? Ce se va întâmpla, dacă 
vor descoperi adevărul? Dar dacă nu vor fi prinşi? 
lar dacă ei vor reuşi să transmită Londrei un mesaj... 

- Drept cine ne iei? făcu Kramer, agasat. Veţi 
raporta, fireşte, şi nefericita cădere a şefului vostru 
în mâinile noastre. De îndată ce am descoperit 
radioul ăla, cald încă, în biroul de bagaje, am dat 
drumul câinilor din baracă. Scumpul vostru maior 
Smith a fost ultimul care a manevrat aparatul, a 
lăsat urme clare. Dulăii i-au mirosit urma până la un 
garaj din partea de răsărit a satului, şi mai departe, 
până la staţia din vale a Luftsei/bahnului. 


166 


- Telefericul? întrebă Thomas, nevenindu-i să- 
şi creadă urechilor. 

- Exact. Maiorul ăsta, ori e dement, ori e 
foarte periculos! Mărturisesc că nu deţin nici un fel 
de date despre el. Ei, şi acolo, la staţia de jos, câinii 
i-au pierdut urma cu totul. Oamenii noştri au 
înconjurat staţia şi au băgat dobermanii până şi în 
cabină. Nimic, nici o urmă. Individul parcă s-ar fi 
evaporat. Abia atunci, unul din ai noştri a avut ideea 
de a cerceta şi aerul, ca să zic aşa. S-a căţărat pe 
acoperiş. Şi, ce să vezi? Surpriză mare, bomba zilei! 
Pe stratul de zăpadă şi polei, a descoperit urmele 
clare lăsate de cei doi fugari. Logic, următoarea 
mişcare a fost examinarea acoperişului cabinei, şi 
bineînţeles că... 

- Sunt aici, înăuntru! exclamă Christiansen. 

- Dar nu vor mai ieşi, zise colonelul, 
relaxându-se în fotoliu. 

- N-aveţi teamă, domnilor. Fiecare ieşire este 
blocată, inclusiv la gară. Am întărit paza în exterior, 
iar ceilalţi s-au şi apucat să cerceteze clădirea, etaj 
cu etaj. 

Sus, în galeria menestrelilor, Smith şi Schaffer 
schimbară priviri îngrijorate. 

- Ştiu eu, rosti Thomas, cu glas nesigur. E dat 
naibii, individul... 

Kramer îi opri cu un gest: 

- Un sfert de oră, îţi garantez. Se întoarse spre 
Jones: Nu că aş fi nerăbdător, domnule general, dar 
ce-aţi spune dacă trecem la administrarea... hm... 
tratamentului medical? 

jones îi fulgeră cu privirea pe Carraciola, 
Christiansen şi Thomas, după care rosti încet, dar 
clar: 


167 


- Porcii dracului! 

- E cu totul împotriva principiilor mele, 
domnule general, interveni Rosemeyer, uşor 
stânjenit. Dar dacă am putea evita mijloacele 
coercitive... 

- Principii? îmi faceți greață! Jones se ridică în 
picioare, gâtuit de furie. Duceţi-vă dracului cu toţii! 
Convenţiile de la Haga! Principii, auzi! Ofițerii şi 
domnii celui de-al treilea Reich, pfui! 

Îşi scoase haina, îşi suflecă o mânecă şi se 
aşeză la loc. 

După o scurtă tăcere penibilă, Kramer îi făcu 
semn fetei, care îşi lăsă paharul şi se îndreptă spre o 
uşă laterală. In mod vădit, Anne-Marie se simţea 
perfect în largul ei, atât cât îşi putea permite în 
prezenţa lui Rosemeyer şi a lui Kramer: arboră un 
surâs ce anticipa o experienţă plăcută. 

Smith şi Schaffer schimbară din nou priviri, de 
data asta nu îngrijorate, ci hotărâte, ca nişte oameni 
care ştiau foarte bine ce aveau de făcut. Se ridicară 
încet, fără zgomot, şi îşi potriviră pe umăr curelele 
Schmeisserelor, astfel ca pistoalele automate să fie 
în poziţie orizontală, după care începură să coboare 
lent treptele, ţinându-se fiecare strâns de balustrada 
din dreptul său, pentru a reduce la minimum riscul 
de a li se auzi scârţâitul paşilor. 

Ajunseseră la jumătatea scării, de unde de- 
acum puteau fi văzuţi, când Anne-Marie îşi făcu din 
nou apariţia în salon. Aducea o tăviţă de oţel 
inoxidabil, pe care se aflau o mensură de sticlă, o 
fiolă cu un lichid incolor şi o seringă hipodermică. 
Aşeză tava pe o măsuţă, lângă Jones, şi turnă 
conţinutul fiolei în mensură. 


168 


Smith şi Schaffer ajunseseră jos şi începuseră 
să se apropie de grupul din faţa căminului. Cum 
erau în plină lumină, riscau să fie zăriţi în orice clipă, 
dacă cineva ar fi întors capul. Dar nimeni n-o făcu, 
toate personajele din scenă fiind fascinate de 
spectacolul ce avea să urmeze. Fiecare se uita la 
Anne-Marie, care umplea, încet, seringa, studiind-o 
atent la lumină. Smith şi Schaffer continuară să 
avanseze, neauziţi, pe covorul gros, auriu. 

Cu un gest atent, profesional, dar cu acelaşi 
surâs pe chip, Anne-Marie îi şterse lui Jones o 
porţiune de antebraţ cu o bucată de vată îmbibată 
în alcool, apoi, în faţa spectatorilor ce şedeau cu 
gura căscată, îl apucă de încheietura mâinii şi 
începu să caute o venă bună. 

- lroseşti  scopolamina, scumpo, interveni 
Smith, nu veţi scoate nimic de la el. 

După o secundă de stupefacţie generală, într- 
o linişte de mormânt, seringa se rostogoli, fără 
zgomot, pe covor. Toţi cei de faţă se răsuciră brusc 
spre cele două siluete înarmate care înaintau spre 
ei. După cum era de aşteptat, primul care îşi reveni 
fu colonelul Kramer. Îşi strecură mâna, pe nesimţite, 
spre un buton de pe un panou de lângă fotoliu. 

- Lasă butonul ăla, colonele, făcu Smith, pe un 
ton amabil. 

Kramer îşi retrase mâna, şovăind. 

- Pe de altă parte, continuă Smith, de ce nu? 
Te rog, nute jena. 

Kramer îl privi pieziş, cu o expresie 
bănuitoare, neştiind ce să creadă. 

- După cum vezi, colonele, arma mea nu e 
îndreptată împotriva dumitale, ci a ăstora, îi explică 
Smith, arătând spre Carraciola, Christiansen şi 


169 


Thomas. Se întoarse brusc şi-şi propti ţeava 
pistolului în coasta lui Schaffer: Jos arma! Imediat! 

- Jos? Schaffer se holbă la el, consternat, 
nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Pentru 
Dumnezeu, ce... 

Smith înainta un pas, şi-l izbi cu patul armei în 
stomac. Schaffer icni de durere, se încovoie, cu 
mâinile pe burtă, dar reuşi să se îndrepte din mijloc. 
Cu fulgere de ură în ochi, lăsă Schmeisserul să 
alunece pe covor. 

- Aşază-te acolo, îi ordonă Smith, indicându-i 
scaunul dintre Rosemeyer şi cei trei indivizi de pe 
canapea. 

Schaffer rosti anevoie, printre dinţi: 

- Păduche împuţit, trădător nemernic...! 

- Aşa zic toţi, nici măcar nu eşti original, i-o 
întoarse Smith, cu dispreț. Deveni brusc 
ameninţător: Acolo să stai, Schaffer! 

Acesta se aşeză încet şi se frecă pe plex: 

- Auzi... dacă ajung să trăiesc o sută de ani... 

- Poţi să atingi tu suta, că tot nimic n-ai să 
faci, i-o reteză Smith, dur. Ca să mă exprim în 
dialectul vostru, nu eşti decât un gunoi. Se aşeză 
comod în fotoliu, alături de Kramer, pe care-l lămuri, 
pe un ton degajat: American primitiv, l-am luat de 
dragul culorii locale. 

- Înţeleg, zise Kramer, deşi era clar că nu 
pricepea nimic. Am putea avea o explicaţie? 
continuă el, pe un ton nesigur. 

Smith îl întrerupse cu un gest: 

- Toate la timpul lor, Kramer dragă. După cum 
spuneam, Anne-Marie, scumpo... 

- De unde ştii că o cheamă Anne-Marie? 
întrebă Kramer, iute. 


170 


Smith zâmbi enigmatic şi continuă, ignorând 
întrebarea: 

- După cum ziceam, iroseşti scopolamina. Aşa 
cum vă este cunoscut tuturora, singurul ei efect ar fi 
să vă dezvăluie adevărul despre prietenul nostru 
aici de faţă, şi anume, că el nu e generalul- 
locotenent George Carnaby, coordonatorul şef al 
planului pentru cel de-al doilea front, ci un oarecare 
Jones Cartwrigt, un actor american care a primit 
douăzeci şi cinci de mii de dolari pentru acest rol. Se 
înclină în faţa lui Jones: Felicitări, domnule Jones, aţi 
jucat foarte convingător. Păcat că va trebui să 
petreceţi restul războiului într-un lagăr de 
concentrare. 

Kramer şi Rosemeyer se ridicaseră în picioare, 
ceilalţi rămăseseră pe canapea; pe chipul tuturora 
se citea aceeaşi consternare. Dacă Jones ar fi fost 
primul extraterestru sosit pe pământ, tot nu i-ar fi 
putut ului mai tare. 

- la-n te uită, exclamă Smith, plin de interes. 
Mare surpriză, mare! 

Îl bătu pe Kramer pe umăr, făcându-i semn 
spre Carraciola, Thomas şi Christiansen. Bizar, nu-i 
aşa, Kramer? Aştia par la fel de nedumeriţi ca şi 
dumneata. 

- E adevărat? îl întrebă Rosemeyer pe Jones, 
cu glas răguşit. E aşa cum spune? Negi faptul că... 

Jones îngăimă, bâlbâindu-se: 

- Cum... pentru Dumnezeu... cine sunteţi 
dumneavoastră, domnule? 

- Un străin în noapte. Am picat şi eu pe-aci, 
fiind în trecere, cum s-ar zice. Poate că Puterile 
Aliate tot o să-ţi achite cele douăzeci şi cinci de mii, 
după război. Dar eu n-aş conta pe asta. Din moment 


171 


ce dreptul internaţional îţi permite să împuşti un 
prizonier de război dacă e militar în civil, nu văd de 
ce n-ar fi valabilă şi reciproca. Smith se întinse, 
înnăbuşindu-şi politicos, un căscat. Şi acum, Anne- 
Marie, cu permisiunea dumitale, Kramer dragă, ai 
putea să mă serveşti şi pe mine cu un păhărel din 
minunatul vostru coniac „Napoleon”, ce zici? 
Călătoriile pe acoperişuri de cabine de funicular sunt 
al naibii de dăunătoare pentru circulaţia sângelui. 

Fata şovăi, se uită la Kramer, apoi la 
Rosemeyer; necitind în ochii lor nici aprobare, nici 
dezaprobare, dădu din umeri şi turnă coniac într-un 
pahar, pe care i-l întinse lui Smith. Acesta adulmecă 
aroma cu încântare; sorbi şi se înclină din nou către 
Jones: 

-  Felicitările mele, domnule, sunteţi un 
cunoscător. Sorbi din nou, adresându-se, cu un aer 
mâhnit, lui Kramer: Ce idee, să prăpădeşti o 
asemenea licoare pe duşmanii celui de-al treilea 
Reich! 

- Nu-l ascultați, domnule colonel, nu-i daţi 
atenţie, răcni Carraciola, scos din minţi. E o 
cacialma, nu face decât să încerce... 

Smith îşi propti arma în pieptul lui Carraciola, 
şuierându-i printre dinţi: 

- Tacă-ţi gura, sau ţi-o închid eu, trădător 
împuţit! O să-ţi vină ţie rândul şi vedem noi atunci 
cine-i cu cacialmaua. Lăsă arma în jos şi rosti, 
agasat: Colonele Kramer, nu prea văd cum am 
putea sta de vorbă, dacă trebuie să păzim între timp 
şi trioul ăsta scârbos. N-ai un soldat de încredere? 
Vreau să spun, unul care să-şi ţină gura după aia? 

Se aşeză şi-şi bău încet coniacul, nepăsător la 
privirile încărcate de ură ale celor patru foşti 


172 


camarazi. Kramer îl fixă îndelung; încuviinţă din cap 
şi întinse mâna după un receptor. 


Sala de arme de la Schloss Adler fusese 
transformată în cafenea, respectându-se întru totul 
stilul şi atmosfera castelului - produsul unui vis sau 
coşmar medieval, în funcţie de gustul sau 
preferinţele predecesorilor. Era o încăpere 
spațioasă, cu lambriuri întunecate, cu grinzi 
afumate, cioplite cu barda, cu armuri vechi, ruginite, 
şi arme, blazoane şi tot soiul de însemne militare 
înşirate pe pereţi, dintre care unele păreau a fi 
autentice. Cafeneaua avea trei separeuri, iar de-a 
latul încăperii se aflau şase mese lungi, 
mănăstireşti, cu banchete din lemn masiv de stejar. 
Lumina slabă a lămpilor de petrol suspendate din 
tavan, pe lanţuri, dădea o notă de intimitate sau, 
dimpotrivă, sugera o primejdie iminentă, după 
starea de spirit a clientului. Cât despre dispoziţia 
sufletească a bietei Mary, ce să mai vorbim! Din 
separeul lor, pe colţ, îi urmări cu privirea pe cei şase 
indivizi înarmați până-n dinţi care părăseau, 
tropăind din cizmele lor înalte, încăperea; îşi 
întoarse capul spre cel de lângă ea. 

- Ei, ce-ţi spuneam eu?! exclamă von 
Brauchitsch, în culmea încântării. Ambianţa ideală 
pentru băutul unei ceşti de cafea! 

„Dacă asta e ambianța ideală, atunci cafeaua 
nu e cafea, ci otravă”, comentă Mary, în sinea ei. 

- Ce căutau băieţii ăia? Aveau aerul că 
urmăresc pe cineva. 

- Dă-i încolo, ocupă-te de von Brauchitsch! 

- Dar aţi vorbit cu ei! Ce voiau? 


173 


- Umblă zvonul că-n castel s-ar afla nişte 
spioni! Von Brauchitsch îşi dădu capul pe spate şi-şi 
ridică braţele în aer, hohotind: închipuieşte-ţi, spioni 
la Schloss Adler! Taman în cartierul general al 
Gestapoului! Poate doar dacă or fi intrat călare pe o 
coadă de mătură! Comandantul fortăreței e ca o 
babă, inventează spioni cam o dată pe săptămână. 
Dar ce ziceam despre Dusseldorf? Făcu o pauză şi 
văzu că ceaşca fetei era goală: Scuzele mele, iubită 
domnişoară, n-am observat că nu mai ai cafea. 

- Oh, nu mai vreau. Trebuie să plec. 

Von Brauchitsch râse din nou, acoperindu-i 
mâna cu palma. 

- Să pleci? Unde? N-ai unde să te duci, aici, în 
castel. E absurd, fii serioasă! 

Se răsuci în scaun şi chemă chelneriţa: 

- Domnişoară! încă două cafele! Şi două 
şnapsuri, te rog! 

Mary profită iute de ocazie ca să-şi mai arunce 
ochii pe ceas; o umbră de disperare îi acoperi 
chipul, dar în secunda următoare îi surâse lui von 
Brauchitsch cu drăgălăşenie. 

- Apropo de Dusseldorf, ziceaţi că... 


Grupului reunit în „salonul auriu” i se 
adăugase acum un sergent - un individ înalt, cu 
chipul de piatră şi uitătura de gheaţă. Tipul se 
proţăpise în picioare, cu labele-i puternice încleştate 
pe carabină, în spatele canapelei pe care şedeau 
Carraciola, Thomas şi Christiansen şi nu-i scăpa din 
ochi, cu excepţia unor priviri fugare în direcţia lui 
Schaffer. Noul venit era eficienţa întruchipată. 

- O soluţie cu mult mai civilizată, încuviinţă 
Smith, ridicându-se în picioare. Îşi lăsă Schmeisserul 


174 


pe podea, se îndreptă spre bufet şi-şi mai turnă din 
carafă. Apoi se întoarse şi-şi lăsă paharul pe cămin. 

- Nu va dura mai mult de câteva minute, îi 
anunţă el, pe un ton calm, prevestitor de rău. Anne- 
Marie, adu, te rog, încă trei doze de scopolamină, îi 
ceru,  zâmbindu-i. Şi nu-i nevoie să-ţi mai 
reamintesc, tocmai dumitale, să vii şi cu trei seringi 
hipodermice. 

- Domnule colonel! sări Carraciola, disperat. 
Asta-i nebunie curată! Aveţi de gând să permiteţi... 

- Santinelă! ordonă Smith, dur. Dacă individul 
ăsta mai deschide gura, amuţeşte-!! 

Sergentul îi împunse în spinare cu ţeava 
armei. Carraciola se supuse, strângând din pumni 
de furie, până ce i se albiră articulațiile. 

- Dar ce-oţi fi crezând voi despre mareşalul 
Rosemeyer şi colonelul Kramer? îl repezi Smith. Îi 
luaţi drept, niscai imbecili, copii de ţâţă? Drept 
cretini ca voi, care v-aţi făcut vise că o să vă 
meargă cu mascarada asta? Scopolamina vă va fi 
administrată abia după ce îmi voi fi dovedit eu 
identitatea şi numai după ce voi demonstra cine-mi 
sunteţi. Anne-Marie, te rog! 

Anne-Marie surâse şi se îndepărtă cu pas vioi. 
Şansa de a face deodată trei injecţi cu scopolamină 
nu i se oferea în fiece zi. Smith îi rosti numele din 
nou, iar ea se întoarse spre el, ridicând din 
sprâncene. 

- O secundă, domnişoară! Cu paharul de 
coniac în mână, Smith privea în gol, dar chipul i se 
lumină treptat de un surâs plin de încântare, ce 
prevestea, neîndoios, o inspiraţie neaşteptată. Sigur 
că da, rosti el, fără să ridice tonul. Adu şi trei 
carneţele de notițe, te rog. 


175 


- Trei carneţele? întrebă Kramer, fără ca 
glasul să-i trădeze mirarea, dar urmărindu-l, atent, 
din ochi. Numai trei fiole? Doar m-ai lăsat să înţeleg 
că aici avem patru duşmani ai Reichului. 

- Nu contează decât trei dintre ei, îl lămuri 
Smith, străduindu-se să nu-şi arate nerăbdarea. 
Americanul? Din simplul fapt că nu-l învrednicise pe 
Schaffer nici măcar cu o privire, iar glasul său nu 
trădase vreo undă de dispreţ, părerea lui despre 
american era clară. Asta n-are habar în ce zi a 
săptămânii ne aflăm. Aşa că... Scoase un trabuc 
dintr-o cutie cu intarsii, şi-l aprinse şi mai sorbi din 
coniac, după care adăugă: Să jucăm corect. Daţi-mi 
voie să vă fac în primul rând dovada că sunt de 
bună credință. Mai întâi, faptele, pe urmă 
demonstraţia, conform procedurii judiciare. În primul 
rând, de ce am cerut să fie de faţă o santinelă, iar 
eu mi-am depus propria-mi armă? După o scurtă 
pauză, continuă pe un ton sarcastic: Bineînţeles, 
pentru că am vrut să apar într-o lumină cât mai 
întunecată, în al doilea rând: de ce nu i-am ucis, azi 
după-amiază, pe colonelul Weissner şi pe aghiotanţii 
săi, când, ca duşman al Reich-ului ce sunt - să 
admitem deci această ipoteză - am avut în mâinile 
mele însăşi soarta lor? Nu mi-a fost deloc uşor, 
trebuie să vă mărturisesc, să-l ţin în frâu pe junele 
american aici de faţă, care făcea, el singur, cât un 
întreg pluton de execuţie. Parcă mâncase jăratec, 
zău aşa. 

- Să-ţi spun eu de ce? sări Carraciola, plin de 
ură. Fiindcă ştiai că se vor auzi împuşcăturile! 

Smith oftă a lehamite, îşi ridică pulpana hainei 
şi scoase o armă automată. Trase. Glonţul străpunse 
fără zgomot canapeaua, la câţiva centimetri de 


176 


umărul lui Carraciola; aruncă apoi Lugerul, cu un 
gest dezinvolt, pe un fotoliu, fixându-l pe Carraciola 
cu un aer provocator. 

- Habar n-aveai de arma asta, nu-i aşa? Pe 
Weissner nu l-am împuşcat, fiindcă nici un german 
nu şi-ar ucide un compatriot. 

- Eşti german? întrebă Kramer, cu aceeaşi 
privire sfredelitoare, dar cu glas uşor schimbat. 

- Johann Schmidt, la dispoziția 
dumneavoastră, se înclină Smith, pocnind din 
călcâie. Altfel spus, căpitanul John Smith, din 
„Tartanele negre”! 

- După accent, deduc că eşti din Renania? 

- Heidelberg. 

- Ooo, oraşul meu natal! 

- Adevărat. Smith surâse plăcut surprins. 
Avem, aşadar, un prieten comun. 

Furat, pentru o clipă, de nostalgie, Kramer 
şopti, cu ochii înceţoşaţi, nişte cuvinte aparent fără 
noimă: 

- Coloanele lui Carol cel Mare... 

- Ah, dar fântâna din grădina vechiului 
Friedrichsbau... Îi ţinu Smith isonul, căzând în 
reverie. Tonul i se schimbă apoi în reproş tânguitor: 
Dar tocmai dumneata, colonele dragă? Să 
continuăm. Eram la punctul trei, dacă nu mă-nşel. 
De ce, am montat eu, nescăpând din vedere nici un 
amănunt, spectacolul accidentului de maşină? 
Fiindcă ştiam că impostorii ăştia trei n-ar fi îndrăznit 
să iasă la lumină decât dacă aş fi crăpat. Să fim 
drepţi, dacă eu eram impostorul, aş fi fost oare 
nebun să-mi fac reapariţia în scenă, ştiind că jocul 
era încheiat? La ce bun? Cu un zâmbet obosit, făcu 


177 


semn, cu capul, înspre Jones: Doar ca să-l salvez pe 
un alt impostor? 

- Mărturisesc că încep să mă intereseze 
declaraţiile celor trei prieteni ai noştri, zise Kramer, 
cu un aer meditativ. 

Christiansen sări în picioare, tremurând de 
furie. 

- O să afli chiar acum ce am de spus! Vă trage 
în piept, ne-a îmbrobodit pe toţi, minte de îngheaţă 
apele, iar voi sunteţi nişte cretini incapabili să vă 
smulgeţi vălul de pe ochi! Un sac de gogoşi... 

- Destul! i-o reteză Kramer, cu o voce de 
gheaţă. Privirile i se întunecaseră. Vă semnaţi 
singuri condamnarea, cu asemenea declaraţii. Tot 
ceea ce a spus până acum ofiţerul ăsta este 
adevărat şi a adus probe. Hartmann, se adresă el 
sergentului de pază, dacă vreunul din ei mai scoate 
o vorbă, eşti în stare să-l amuţeşti, fără a-i închide 
gura pe vecie? 

Hartmann îşi scoase din tunică un bastonaş 
din piele împletită: 

- Vă puteţi bizui pe mine, domnule colonel, 
doar ştiţi asta. 

- E-n regulă. Te rog să continui, domnule 
căpitan. 

- Mulţumesc, n-am isprăvit încă, răspunse 
Smith, căruia îi ardea buza după încă un păhărel de 
coniac în cinstea biruinţei, sau măcar după o 
medalie pe care s-o prindă în pieptul lui Christiansen 
pentru lipsa de tact cu care pusese degetul pe fisura 
din armura lui Kramer, intelectualul rănit în orgoliul 
său, profesionistul de mâna întâi, umilit de chiar 
unul dintre cei care-l mai trăseseră pe sfoară şi altă 
dată. Ei bine, continuă Smith, exact din acest motiv 


178 


am poposit pe acoperişul cabinei de teleferic; dacă 
ăştia ar fi aflat că n-am murit, şi că o să mă revadă 
aici, n-ar mai fi cutezat să iasă din bârlog. Apropo, 
Kramer, te-ai gândit cumva că e imposibil să 
pătrunzi în Schloss Adler de pe acoperişul staţiei, 
fără ajutorul unei frânghii şi al unui colaborator aflat 
în castel? 

- La naiba! exclamă Kramer, după ce 
Christiansen abia îl acuzase de naivitate. Intrebarea 
lui Smith îi zdruncină puternic încrederea în sine. Nu 
mi-a trecut prin minte să... 

- Von Brauchitsch, îl lămuri Smith, fără 
emfază. Instrucţiunile Berlinului. Îşi lăsă paharul pe 
cămin şi făcu câţiva paşi, oprindu-se în faţa celor 
trei spioni: la să-mi spuneţi voi, acuma, de unde 
ştiam că Jones e un impostor, şi cum se face că voi 
n-aţi avut habar? lar dacă eu nu sunt în realitate 
ceea ce am declarat că sunt, atunci de ce mă mai 
aflu aici, ai? Aveţi, cumva, ceva de zis? 

Cei trei îi aruncară priviri grele, încărcate de 
ură, dar nu rostiră nici un cuvânt. 

- Mda, poate că ar avea ceva de spus, zise 
Kramer, apăsat. Se ridică şi se apropie de Smith, 
fixându-i pe incriminaţi cu o expresie impenetrabilă, 
mai amenințătoare decât orice manifestare făţişă de 
furie. După, o îndelungată tăcere, vorbi: 

- Căpitane Schmidt, suficient. 

- Încă n-am isprăvit... 

- Pentru mine, este suficient, insistă Kramer. 

- Ti-am promis probe, ori, până acum, n-am 
făcut decât să dezvălui fapte. Deţin dovada care l-ar 
satisface pe adjunctul şefului Serviciului Secret 
German; demonstraţia constă din trei etape. Un 
răspuns ferm, colonele, te rog; da sau nu. Ştii sau nu 


179 


ştii cum se numeşte omul nostru numărul unu din 
Anglia. 

Kramer dădu din cap afirmativ. 

- Să-i întrebăm atunci şi pe ăştia? 

Cei trei bărbaţi de pe canapea schimbară 
priviri, în tăcere. Thomas îşi umezi cu limba buzele 
arse, gest care nu-i scăpă lui Kramer. Smith extrase 
din buzunarul tunicii un carneţel roşu, legat cu un 
elastic, rupse o filă, apoi şi-l vâri, cu grijă, la loc, în 
buzunar. Scrise ceva pe foaia de hârtie şi i-o înmâna 
lui Kramer, care o citi, încuviinţând din cap. Smith îi 
luă hârtia din mână şi o aruncă în foc, în cămin. 

- Mai departe, aşadar. Aici, la Schloss Adler, 
aveţi cea mai puternică staţie de emisie radio din 
Europa centrală... 

- Eşti fantastic de bine informat, căpitane 
Schmidt, îl complimentă Kramer, crispat. 

- Smith, sub numele ăsta activez şi respir. Joc 
rolul lui Smith, sunt în pielea personajului. Fă 
legătura prin radiotelefon cu cartierul general al 
feldmareşalului Kesselring, în nordul Italiei. Cere-l pe 
şeful spionajului militar. 

- Prietenul de care pomeneai? întrebă Kramer, 
cu voce scăzută. 

- A studiat, pe timpuri, la Heidelberg, 
încuviinţă Smith. Colonelul Wilhelm Wilner. Willi- 
Willi, completă el, zâmbind. 

- Ştii şi asta? Atunci nu-i nevoie să-l chemăm. 

- Amiralul Canaris ar fi de altă părere. 

- ÎI cunoşti şi pe şeful meu? întrebă Kramer, 
coborând şi mai mult vocea. 

- Din orgoliu, aş fi tentat să răspund 
afirmativ... dar modestia şi respectul pentru adevăr 
mă obligă să recunosc că nu, îi răspunse Smith, pe 


180 


un ton dezarmant. Fac parte din echipa lui, asta-i 
tot. 

- Da, da, nu mă-ndoiesc, m-ai convins, făcu 
Rosemeyer. Totuşi, fă cum îţi spune el, colonele, îl 
îndemnă mareşalul pe Kramer. 

Kramer se conformă. Comandă convorbirea 
prin centrală, apoi puse receptorul la loc. Smith se 
lăsă comod într-un fotoliu, cu paharul într-o mână şi 
trabucul în cealaltă, într-o atitudine de perfectă 
relaxare şi nedisimulată încredere în sine, spre 
deosebire de Schaffer şi de cei trei bărbaţi aşezaţi 
pe canapea. Indiferent ce gânduri îl vor fi măcinat 
pe Rosemeyer şi pe Jones chipurile lor rămăseseră 
impenetrabile. Anne-Marie, care nu prea înţelegea 
ce se întâmplă, îşi căuta de lucru prin încăpere cu 
acelaşi surâs plin de anticipaţii în colţul buzelor. Era 
singura persoană care se foia de colo-colo, în 
răstimpul de aşteptare încremenită, şi asta numai 
fiindcă Smith îi făcuse semn, arătându-i cu mâna 
paharul gol de alături; tipul urcase atât de mult în 
ochii fetei, încât ea se supuse fără să crâcnească. Se 
întoarse cu paharul în care turnase o generoasă 
măsură de coniac, şi îl depuse pe măsuţă, cu un 
surâs cuceritor. Smith îi zâmbi, la rându-i. In tot 
acest timp, ce nu părea a se mai sfârşi niciodată, 
nimeni nu rosti nici un cuvânt. 

În fine, telefonul sună. Kramer ridică 
receptorul şi prelua legătura: 

- Alo, colonelul Wilhelm Wilner? Willi-Willi, ce 
mai faci, bătrâne? Odată încheiat schimbul de 
amabilităţi, Kramer continuă: Avem aici un agent 
care pretinde că te cunoaşte, un anume căpitan 
John Smith... aha, deci îl ştii? Perfect, perfect!... Vrei 
să mi-l descrii? 


181 


Ascultă cu atenţie, studiindu-l între timp pe 
Smith. Deodată, îi făcu semn să se apropie. Acesta 
se ridică, din fotoliu şi se îndreptă spre colonel. 

- Dă-mi mâna stângă, îi zise Kramer. Da, îi 
lipseşte prima falangă de la degetul mic... Ce 
spuneai că are pe antebraţul drept? Smith îşi suflecă 
mâneca, fără a mai aştepta să i se facă semn. Da, 
aşa-i, continuă Kramer, două cicatrice paralele, la 
distanţă de trei centimetri una de cealaltă... Cum? E 
un trădător? 

- lar el e un renegat, spune-i, îl îndemnă 
Smith, zâmbind. 

- lar tu eşti un renegat, repeta Kramer, în 
receptor. Aha, Chambertin. Bine, îţi mulţumesc, 
dragul meu. La revedere, prietene, încheie el, 
punând receptorul în furcă. 

- Amândoi preferăm vinuri franţuzeşti, îi 
explică Smith, pe un ton de scuză. 

- la te uită, agentul nostru numărul unu în 
Mediterana, iar eu să nu fi auzit niciodată de 
dumneata, se minună Kramer. 

- Poate tocmai de aceea, îi replică, sec, 
Rosemeyer. 

- Am avut noroc, spuse Smith, dând din umeri, 
apoi adăugă, vioi: Deci cum rămâne cu scrisorile 
mele de acreditare, dacă pot să mă exprim astfel? 

- Impecabile, zise Kramer, pe cinstea mea, 
sunt impecabile. 

- Prin urmare, aşa. Şi acum, făcu Smith, pe un 
ton sumbru, să trecem şi la verificarea prietenilor 
noştri. După cum se ştie, Christiansen, Carraciola şi 
Thomas - adevărații Christiansen, Carraciola şi 
Thomas - în vreme ce lucrau pentru... 


182 


- Ce naiba îndrugi acolo? răcni Christiansen, 
care  sărise în picioare, desfigurat de furie. 
„Adevăratul Christiansen...” 

N-apucă să continue, că se şi prăbuşi la 
podea, sub lovitura vânei de bou. 

- A fost avertizat, comentă Kramer, 
încruntându-se. Sergent, sper că nu l-ai pocnit prea 
tare. 

- L-am amuţit pentru două minute, îl linişti 
Hartmann. 

- Bun. Cred că poţi continua, acum n-o să te 
mai întrerupă nimeni, dragă Schmidt. 

- Smith, îl corectă acesta. Cum spuneam, deci, 
adevărații agenţi ai Serviciului Secret German care 
au lucrat pentru contraspionajul britanic au reuşit nu 
numai să se infiltreze adânc în reţeaua britanică din 
Franţa şi Ţările de Jos, dar şi să creeze o excelentă 
organizaţie de spionaj în Anglia - organizaţie de 
mare eficienţă, fapt pe care Amiralul Canaris îl 
cunoaşte. 

- Nu e teritoriul meu, dar bineînţeles că sunt şi 
eu la curent cu această chestiune; spuse Kramer. 

Cu o voce de gheaţă, Smith se răsti la cei trei 
indivizi: 

- În picioare, impostorilor! Aşezaţi-vă la masa 
de acolo! Sergent, sprijină-l pe ăla de pe jos, dă 
semne că-şi revine. 

Neînţelegând nimic, cu  mutre  uluite, 
Carraciola şi Thomas executară ordinul. Cu un aer 
suferind, Christiansen se îndreptă şi el, şontâc- 
şontăâc, spre masă şi se aşeză alături. Sergentul îl 
supraveghe îndeaproape ca să se asigure că nu se 
va prăbuşi de pe scaun, apoi făcu trei paşi înapoi şi 
încremeni ca o statuie, cu arma pregătită. 


183 


Smith le azvârli pe masă carneţele aduse de 
Anne-Marie, apoi îşi scoase propriul său carnet, 
legat cu banda de elastic şi îl aşeză pe măsuţa de 
lângă Kramer. 

- Dacă, într-adevăr, n-au minţit, i se adresă 
Smith, pe un ton scăzut, ar trebui să fie în stare să 
scrie numele şi adresele agenţilor germani din 
Anglia, sau ale oamenilor lor de legătură, precum şi 
ale agenţilor britanici din ţările europene care au 
fost lichidaţi de ai noştri. Aşa ar fi logic, nu ţi se 
pare, Kramer dragă? lar pe urmă, comparăm listele 
lor cu lista autentică din carnetul meu. 

- Ai dreptate, ce mai, rosti rar, Kramer. Proba 
decisivă, dintr-o lovitură. Magistral, căpitane 
Schmidt, pardon, Smith. Se strădui să schiţeze un 
surâs. Mă tem că nu prea sunt în apele mele în 
seara asta. Dar spune-mi, căpitane, întrebă el, 
punând mâna pe carnetul de pe măsuță, lista asta 
de agenți... hm... faptul că o porți asupra dumitale 
nu contravine regulamentului nostru? 

- Ba bine că nu! Regulamentul poate fi însă 
încălcat, dar numai de către cel care l-a instituit. 
Crezi că ar fi îndrăznit cineva, fie şi eu însumi, s-o 
facă fără aprobarea lui? Amiralul Walter Canaris 
trebuie să fie la ora asta în biroul său din Berlin, 
încheie Smith, indicând, cu un gest al capului, 
telefonul. 

- Drept cine mă iei? Kramer zâmbi şi se răsuci 
către masa la care şedeau cei trei prizonieri. Ei, aţi 
auzit. 

- Se comite o... O cumplită eroare... bâigui 
Carraciola, cu disperare în glas. 

- Oho, şi încă ce... i-o reteză Kramer, 
ameninţător. 


184 


- Nu mă îndoiesc de buna credinţă a lui Smith, 
acum sunt convins, reluă Carraciola, cu glas chinuit. 
Dar, pe undeva, e o greşeală îngrozitoare... 

- Ai cărei autori sunteţi voi înşivă, i-o tăie 
Smith. 

- Scrieţi! ordonă Kramer. Sergent Hartmann! 

Acesta făcu un pas înainte, gata să intervină, 
la nevoie, cu vâna de bou. 


185 


Capitolul 8 


Sala de arme era de-acum aproape pustie. Cu 
puţin înainte, năvăliseră înăuntru doi sergenţi care, 
după ce s-au tot învârtit printre mese, au plecat 
luând cu ei vreo douăzeci de inşi, vizibil împotriva 
voinţei lor, pentru nişte misiuni misterioase. Pentru 
Mary însă, ele nu ascundeau nici un mister. Işi furişă 
privirea pe ceas pentru a nu ştiu câta oară; apoi, 
masându-şi tâmplele cu un aer obosit, îşi forţă un 
surâs: 

- Îmi pare nespus de rău, domnule căpitan. 
Regret, dar trebuie să plec. N-am încotro. Am o 
migrenă cumplită. 

- Oh, regretul e de partea mea, Maria dragă. 
Zâmbetul pe care-l arbora permanent îi pierise. O 
privi îngrijorat. Trebuia să-mi fi spus, nu arăţi bine 
deloc. Călătoria asta obositoare, plus şnapsurile... 

- Mă tem că nu sunt obişnuită, bâigui Mary. O 
să-mi revin, dacă mă-ntind în pat. 

- Desigur, desigur, hai să mergem, draga 
mea, dă-mi voie să te conduc în odaia dumitale. 

- O, nu! se opuse fata cu vehemenţă 
nefirească. 

Dându-şi seama că făcuse o gafă, date fiind 
împrejurările, îi mângâie mâna şi-i surâse: O să-mi 
treacă, zău! 

- Căpitanul von Brauchitsch ştie mai bine. Hai 
să mergem, insist. 

După expresia gravă, deşi prietenoasă a 
ofițerului, ca şi din tonu-i autoritar, nu lipsit de o 
inflexiune glumeaţă, Mary îşi dădu seama că n-avea 
loc de întors. 


186 


Căpitanul o luă de braţ, cu un aer protector, şi 
o conduse afară din salon. 

Braţ la braţ, parcurseră împreună culoarul 
care ducea spre corpul central al castelului, acum 
pustiu. Mary remarcă deosebirea. 

- Vrăjitoarele pe cozi de mătură, hohoti von 
Brauchitsch. Comandantul nu le-a prins încă, dar 
dacă o mai duce câţiva ani, s-ar putea să avem 
surprize.  Amărâţii ăia pe care i-ai văzut şi 
dumneata, scoşi cu anasâna din local, sunt acum, 
probabil, căţăraţi pe burlane şi pe catargele de 
drapel. Nu mai ştii cum e cu spionii din ziua de azi. 

- Observ că luaţi lucrurile cam în glumă, 
remarcă Mary. 

- Ca ofiţer al Gestapoului, sunt plătit şi 
pregătit să fac apel la rațiune, şi nu la delirul 
imaginaţiei, îi replică el, dur. lartă-mă, nu la 
dumneata mă refeream, ci la altcineva, o linişti el, 
strângând-o de braţ. Apoi, aruncându-şi ochii pe un 
geam care dădea în curtea interioară, se opri brusc. 
Ei, na, asta-i ciudat, de-a binelea! 

- Ce? sări Mary. 

- Elicopterul, o lămuri von Brauchitsch, cu un 
aer preocupat. Regulamentul prevede ca 
elicopterele înaltului Comandament să fie în orice 
clipă gata de decolare, iar ăsta e cu motorul 
demontat şi cu o prelată deasupra, ceea ce 
înseamnă că o decolare imediată este exclusă, nu 
crezi? 

- Am impresia că şi elicopterele mai au nevoie 
de reparaţii, din când în când, ca orice altă 
maşinărie, îngăimă Mary, care-şi dorea acum să se 
ţină cât mai departe de von Brauchitsch, de teama 
ca acesta să nu-i audă cumva bătăile inimii, de mai- 


187 


mai să-i spargă pieptul. Ce-i aşa de ciudat? adăugă 
ea. 

- Ei bine, faptul că la „maşinărie” nu lucra 
nimeni nici acum o jumătate de oră, când am mai 
trecut noi pe-aici, îi explică von Brauchitsch. E o 
situaţie fără precedent ca pilotul personal al unui 
mareşal al Reichului să-şi părăsească aparatul, 
lăsându-şi treaba făcută pe jumătate. 

- Cum adică, fără precedent? Nu poate omul 
să-şi ia o piesă şi s-o repare înăuntru, la adăpost? 
întrebă Mary, cu glas suav. Ori poate că nu v-aţi 
uitat deloc la termometru, în seara asta? 

- Deh, o iau şi eu pe urmele bătrânului 
comandant, vânătorul de vrăjitoare, oftă von 
Brauchitsch, clătind din cap. Porniră mai departe. 
Căpitanul continuă: Uite unde te-aduce rutina, ai în 
faţă un caz tipic. Pentru o minte întortocheată şi 
perspicace, soluţia limpede devine suspect de 
limpede. Să nu uit chestia asta până la noapte. 

- Nu vă odihniţi creierul nici la noapte? susură 
Mary. 

- Chiar aici am treabă, de fapt, îi mărturisi von 
Brauchitsch, arătându-i cu capul o uşă pe lângă care 
tocmai trecuseră. „Salonul auriu”, o lămuri el, 
uitându-se la ceas. Vai! mai am doar douăzeci de 
minute! Îți mulțumesc pentru  încântătoarea 
dumitale companie, domnişoară. 

- Oh, eu vă mulțumesc pentru amabilitatea 
dumneavoastră, domnule. Aveţi aici o întrunire? 
Fata simţi cum inima-i începe să-şi dea iar în petec. 

- O serată muzicală. Gestapoul nu-i lipsit nici 
el de un oarecare rafinament. Programul cuprinde 
un cântec de privighetoare. Sunt nevoit să mă scuz, 


188 


domnişoară, dar mai am de pregătit un raport, făcu 
el, grăbind paşii. 

- Îmi pare rău că v-am reţinut de la treburi, 
domnule căpitan, rosti Mary, cu o excesivă politeţe, 
în vreme ce se întreba, în sinea ei, cu un fior de 
gheaţă: „Oare cât şi ce anume ştie şi, dacă are vreo 
bănuială, ce are de gând să facă, ce hotărâre o fi 
luat acum? În lumea de azi, indivizii de soiul lui von 
Brauchitsch n-au cum să-şi amintească pe 
neaşteptate de ceva, pentru simplul motiv că nu 
uită niciodată, nimic.” Aţi fost extrem de amabil, 
reluă ea, cu glas tare. 

- Plăcerea a fost de partea mea, exclusiv a 
mea, îi replică ofiţerul, galant. Ajunşi în dreptul uşii 
de la odaia fetei, se opri, îi luă mâna într-a sa şi-i 
zâmbi: Noapte bună, Maria dragă, eşti, într-adevăr, 
fermecătoare. 

- Noapte bună, îi zâmbi Mary, la rându-i. 
Mulţumesc, domnule căpitan. 

- Trebuie neapărat să ne cunoaştem mai bine, 
încheie von Brauchitsch, deschizându-i uşa. Se 
înclină, îi sărută mâna, apoi se retrase, frecându-şi 
bărbia, gânditor. Neapărat, Maria dragă, murmură 
el, chiar aşa, scumpo. 


Aplecaţi deasupra mesei, Carraciola, Thomas 
şi Christiansen scriau frenetic în carneţele - mai bine 
zis, doar primii doi, fiindcă  prăpăditul de 
Christiansen, care nu-şi revenise încă de pe urma 
loviturii primite în ţeastă, era mult mai lent. Angajat 
în conversaţie cu Smith, Kramer îl urmărea de la 
distanţă, cu o uşoară nedumerire: 

- Nu înţeleg motivul, dar par destul de 
inspirați, comentă el, prudent. 


189 


- Imaginea în carne şi oase a unui proaspăt 
evadat stimulează gândirea, replică Smith, cu 
cinism. 

- Mă tem că nu prea înţeleg. 

- Ştii ce se va întîmpla cu băieţii ăştia într-un 
sfert de oră? 

- Sunt obosit, mărturisi Kramer, pe un ton ce 
nu lăsa nici o umbră de îndoiaia asupra adevărului. 
Lasă vorbăria şi exprimă-te clar, căpitane Schmidt, 
te rog. 

- Smith. Sunt condamnaţi, iar ei o ştiu foarte 
bine, aşa că se cramponează de fiecare minut în 
plus; când ţi-a mai rămas atât de puţin timp, orice 
minut câştigat e ca un premiu smuls veşniciei, sau, 
dacă preferi, ca ultima miză disperată, a jucătorului 
ruinat. 

- Văd că te-a apucat o criză de lirism, 
căpitane, cârti Kramer, care începu să se plimbe 
prin încăpere, ignorând masa „condamnaţilor”. Se 
proţapi apoi brusc în faţa lui Smith. Bine! M-ai 
perpelit destul pe jăratec, mărturisesc că m-am 
înşelat. Să încheiem povestea. Spune-mi odată, ce 
se ascunde în spatele afacerii ăsteia? 

- Simplitatea caracteristică geniului, scumpe 
Kramer. Viceamiralul Rolland, şeful departamentului 
M.I.6. Şi, te asigur eu, Rolland este un geniu. 

- Mă rog, e un geniu, îl îngână Kramer, 
nerăbdător. Aşa, şi? 

- Adevăraţii Carraciola, Thomas Şi 
Christiansen au fost prinşi acum trei săptămâni. Ei 
bine, după cum ai aflat, teritoriul lor de acţiune se 
limita la zona nord-vestică a Europei, aşa că aici 
erau practic necunoscuţi. 

- Ba nu, după nume îi ştiam. 


190 


- Ei, atât şi nimic mai mult. Viceamiralul 
Rolland şi-a făcut socoteala că dacă trei indivizi cu 
un instructaj perfect ar împrumuta identitatea celor 
trei prizonieri şi ar fi trimişi aici sub un motiv 
plauzibil, ei ar deveni nişte „persona grata” de 
oarecare notorietate, oaspeţi bine primiţi şi 
acceptaţi fără rezerve. Şi, bineînţeles, odată 
acceptaţi de dumneata, ar fi putut acţiona în incinta 
castelului netulburaţi de nimeni şi nimic, în condiţii 
ideale de securitata. 

- Ei, şi? 

- Cum adică, „ei, şi”? Nu înţelegi? făcu Smith, 
pe un ton exasperat. Rolland ştia că dacă generalul 
Carnaby... In fine, impostorul ăsta care-l joacă pe 
Carnaby, ar fi adus aici, omologul lui din armata 
germană s-ar deplasa încoace ca să-l interogheze 
personal. Smith adăugă, cu un zâmbet: Până şi în 
Marea Britanie se ştie că Mahomed se duce la 
munte şi nu muntele la Mahomed, cu alte cuvinte, 
armata se duce la Gestapo, şi nu viceversa. 

- Continuă, te rog, continuă! 

- Ei, şeful de stat major al Wehrmachtului, 
Reichsmareşalul Julius Rosemeyer, ar fi, pentru 
Aliați, o captură la fel de prețioasă ca şi generalul 
Carnaby, în ceea ce ne priveşte pe noi. 

- Reichsmareşalul însuşi! şopti Kramer, gâtuit 
de emotie, îndreptându-şi privirea spre înaltul 
personaj. Auzi, să-l răpească pe Reichsmareşai! 

- Mde, agenţii dumitale de colo, oamenii de 
încredere, completă Smith, turnând gaz peste foc. 

- Dumnezeule mare! Păi, ăsta-i un plan de-a 
dreptul... diabolic! 

- Ce-ţi spuneam? 


191 


Kramer se îndreptă brusc spre colţul unde se 
afla Rosemeyer şi se aşeză alături. Se consultară în 
şoaptă, preţ de două-trei minute, aruncând, din 
când în când, priviri în direcţia lui Smith. Acesta îşi 
dădu seama că, de fapt, vorbea numai Kramer; 
Rosemeyer asculta. După rapida succesiune de 
reacţii de pe chipul lui Rosemeyer - curiozitate, 
derută, uimire şi, în cele din urmă, şoc - Smith îşi 
zise că interlocutorul trebuie să fi fost foarte 
elocvent şi convingător. După o scurtă tăcere, cei 
doi bărbaţi se ridicară şi se îndreptară spre Smith. 
Reichsmareşalul arăta acum ceva mai palid; cu un 
tremur uşor în glas, roşu la faţa: 

- Incredibil, căpitane Smith, incredibil! Şi 
totuşi, inevitabil. Nu se putea altfel. E singura 
explicaţie plauzibilă care oferă soluţia completă a 
jocului  enigmistic, prin reconstituirea tuturor 
faptelor. Reichsmareşalul schiţă un surâs. Trebuie 
să recunosc că m-a tulburat, nespus de mult ultima 
etapă a dezlegării, adică însăşi cheia enigmei, ca să 
zic aşa, pentru a mă menţine în termenii metaforei. 
Îţi sunt pe veci îndatorat, căpitane. 

- Germania îţi va fi veşnic recunoscătoare 
pentru imensul serviciu pe care i l-ai adus, completă 
Kramer. Nu vom uita fapta dumitale. Sunt convins 
că Fuhrerul va dori să te răsplătească personal, într- 
un fel sau altul. 

- Sunteţi extrem de amabili, domnilor, bâigui 
Smith. Răsplata mea este conştiinţa datoriei 
împlinite. Continuă, cu un surâs vag: Poate că 
Fuhrerul îmi va acorda o permisie de două-trei 
săptămâni - după cum mă simt în seara asta, îmi 
dau seama că m-au cam lăsat nervii. Până una-alta, 


192 


domnilor, cu permisiunea dumneavoastră, misiunea 
mea nu s-a sfârşit încă. 

Cu paharul de coniac în mână, Smith se 
îndreptă spre masa la care şedeau cei trei, aplecaţi 
peste carnetele. Se plimbă în sus şi-n jos, 
aruncându-le peste umăr câte o privire cinic- 
plictisită, a cărei semnificaţie nu scăpă celorlalţi, în 
dreptul lui Thomas, se opri şi dădu din cap, a mirare: 

- Fantastic! 

- Să isprăvim odată! exclamă Rosemeyer, 
nerăbdător. 

- Nu vă supăraţi, domnule mareşal, trebuie să 
rezolvăm enigma până la capăt. 

- Ai motive întemeiate? 

- Absolut. 


După ce Mary închise uşa, von Brauchitsch se 
îndepărtă în grabă, dar nu exagerat de iute, paşii săi 
milităreşti auzindu-se clar pe dalele de pe coridor. 
Cum dădu colţul, începu să alerge. 

Ajunse în curte şi se repezi spre elicopter. 
Nimeni. Urcă în goană treptele şi se uită în carlingă. 
Cobora şi-i făcu semn unei santinele din apropiere, 
care veni spre el șontăcăind, trăgându-şi de lesă 
dobermanul. 

- lute, răcni von Brauchitsch. L-ai văzut pe 
pilot? 

- Nu, domnule căpitan, răspunse soldatul, 
speriat. Omul depăşise de mult vârsta 
regulamentară pentru prima linie a frontului şi se 
temea cumplit de Gestapo. Nu l-am văzut demult, 
adăugă el. 

- Cât de demult? 


193 


- Ştiu eu?... O juma' de oră. Ba nu, mai mult, 
vreo trei sferturi de ceas, după socoteala mea, 
domnule căpitan. 

- Mama mă-sii! înjură von Brauchitsch. Aşa de 
mult! Spune-mi, pilotul are pe-aici, prin preajmă, 
vreun atelier unde se duce când trebuie să repare 
ceva? 

- Da, domnule, sări soldatul, cu zel, oferindu-i, 
în sfârşit, o informaţie utilă. Uşa aia, domnule, de la 
fostul depozit de cereale. 

- Acum e acolo? 

- Nu ştiu, domnule căpitan. 

- Ar trebui să ştii, îl repezi von Brauchitsch. 
Datoria dumitale este să căşti ochii. Ce-ai rămas 
aşa, du-te şi vezi! 

Soldatul se îndepărtă tropăind, sub privirile 
furioase ale lui von Brauchitsch, enervat de 
incompetenţa bătrânelului. Căpitanul străbătu apoi 
curtea pentru a se interesa la cele trei santinele de 
la poartă, soldaţi din trupele de asalt, care, spre 
deosebire de militarul de pază, aveau ochi de vultur. 
Răspunsul însă fu acelaşi: nu ştiau nimic. 

Von Brauchitsch se întoarse la elicopter, 
încrucişându-se pe drum cu bătrânelul care venea în 
pas alergător. 

- Nu-i nimeni înăuntru, domnule căpitan, 
raportă el, gâfâind, neliniştit la ideea că-i aduce 
veşti proaste. Magazia e goală. 

- Mda, logic, încuviinţă von Brauchitsch. 
Zâmbi şi-l bătu pe umăr. N-ai dumneata nici o vină, 
prietene, dar fii cu ochii-n patru. 

Se îndreptă, de data asta agale, către uşa 
principală şi-şi scoase din buzunar o legătură de 
chei false. Avu noroc: prima uşă cedă imediat. 


194 


Pilotul zăcea mai departe pe podea, în stare de 
inconştienţă. Alături se afla capul de distribuţie 
defect, acoperit cu o salopetă - dovada mută a 
stratagemei prin care piesa fusese demontată pe 
furiş. Von Brauchitsch înşfăcă de pe raft o lanternă, 
îl dezlegă pe pilot şi-i scoase căluşul. leşi lăsând uşa 
larg deschisă în urma sa. Întrucât era un culoar de 
trecere, cineva tot avea să-şi facă la un moment dat 
apariţia pe-acolo. 

Căpitanul urcă în goană scările, până la etajul 
de dormitoare; ajuns acolo, rări pasul. Trecu, fără să 
şovăie, prin faţa odăii ocupate de Mary şi în 
continuare, pe lângă alte patru uşi. În dreptul celei 
de-a cincea, se opri. Descuie cu una din cheile false 
şi aprinse lumina. Se duse apoi la fereastră şi trase 
în sus partea inferioară. Clătină din cap, constatând 
că presupunerea sa fusese corectă: pe pervaz, 
stratul de zăpadă era şters. Se aplecă în afară şi 
îndreptă lanterna în jos, spre acoperişul staţiei de 
funicular: urmele clare de pe omăt nu lăsau nici o 
umbră de îndoială asupra celor petrecute. 

În încăpere, observă o schimbare ciudată: 
patul fusese tras în dreptul şifonierului. II dădu la o 
parte. Pe podea, se rostogoli un individ legat 
fedeleş, cu căluş la gură. Von Brauchitsch nu se 
miră de nimic. Pe faţă nu i se clinti nici un muşchi. 
Omul începu să scoată gemete înfundate, semn că 
avea să-şi recapete în curând cunoştinţa. Căpitanul 
îl dezlegă, îi scoase căluşul şi ieşi. Avea probleme 
mai urgente de rezolvat decât să corcolească tineri 
locotenenţi pe punctul de a-şi reveni din leşin, cu 
icnete şi gemete. 

Când ajunse în dreptul odăii ocupate de Mary, 
îşi lipi urechea de uşă; linişte deplină! Privi prin 


195 


gaura cheii: întuneric. Bătu. Nici un răspuns, îşi 
scoase atunci cheile false şi găsi una potrivită. Intră, 
înăuntru, nimeni. 

- Măi, să fie, murmură el. Extraordinar de 
interesant! 


- Gata? întrebă Smith. 

Thomas dădu din cap că da. Christiansen şi 
Carraciola îi răspunseră cu o privire ursuză. Smith le 
luă carneţelele şi le aşeză pe măsuţa de lângă 
fotoliul lui Kramer. 

- Clipa adevărului, rosti el, calm. Unul singur e 
suficient. 

Cam fără chef, Kramer luă carneţelul de 
deasupra şi începu să citească, întorcând lent, filă 
după filă. Smith îşi goli paharul şi se îndreptă, cu un 
aer firesc, spre bufet, îşi mai turnă nişte coniac şi 
înşuruba, cu grijă, dopul sticlei la loc. Mai făcu câţiva 
paşi prin salon, apoi se opri lângă soldatul de pază. 
Sorbi o înghiţitură. 

- Ei, suficient? 

Kramer încuviinţă din cap. 

- Bun, atunci să confruntăm cu originalul. 

- Cum ziceai, clipa adevărului, fu de acord 
colonelul. 

Luă carnetul lui Smith, scoase zgârciul şi-l 
deschise. Prima filă, albă. Următoarea, la fel. Apoi 
încă una şi încă una... Încruntându-se, Kramer se 
uită nedumerit la Smith. 

In clipa următoare, acesta zvârli paharul. Cu 
muchia palmei, îi izbi fulgerător pe Hartmann, în 
ceafă. Sergentul se prăbuşi ca retezat de secure, 
corpul său greu stârnind, în cădere, clinchetul 
paharelor de pe bufet. 


196 


Nedumerirea de pe chipul lui Kramer dispăru 
brusc, lăsând loc unei expresii de cumplită mâhnire. 
înţelese, în sfârşit, cum stăteau lucrurile. Întinse 
mâna către butonul de alarmă. 

- Ne-ne-ne, jos laba de pe sonerie, Mac! 
răsună scurt un ordin răstit, la fel de tăios ca 
fulgerul care-l doborâse pe Hartmann. Lungit pe 
burtă, pe podea, Schaffer se afla acum în poziţie de 
tragere, cu Schmeisserul recuperat aţintit asupra lui 
Kramer. Pentru a doua oară în acele ore, colonelul fu 
nevoit să-şi retragă mâna de pe butonul de alarmă. 

Smith se aplecă şi luă carabina santinelei. 
Traversă încăperea şi o schimbă cu Lugerul 
silențios. Schaffer se ridică în picioare, fără a-şi 
schimba ţinta, îi aruncă maiorului priviri furioase: 

- American primitiv, un gunoi, ai? clocoti el de 
indignare. Habar n-am ce zi e azi? 

- Ei, ce vrei, nu mi-a venit nimic altceva în 
minte în clipele alea, răspunse Smith, în chip de 
scuze. 

- Asta-i şi mai grav, cârti Schaffer mai 
departe. Ce nevoie aveaţi să mă zugrăviți în 
asemenea imagini? 

- Păi, culoarea locală, ce te plângi? Uite c-a 
ţinut, zise Smith, băgându-şi în buzunarul din 
interiorul tunicii cele trei carneţele de pe măsuţa din 
dreptul lui Kramer. În ceea ce-i priveşte pe băieţi, 
continuă el, sper că s-au lămurit cum stă chestia... 
Ei, a sosit momentul s-o luăm la picior. Gata, 
domnule Jones? 

- Şi încă iute, completă Schaffer. Trebuie să 
prindem tramvaiul... mă rog, funicularul. 

- Păi, chiar dac-aş da de un ghețar în deşert, 
pentru mine ar fi tot una, mărturisi Jones, cu un aer 


197 


năucit. Teatru? Care teatru? Doamne, sunt total pe 
dinafară! 

- Asta-i tot ce doreşti? Kramer îşi redobândise 
calmul şi sângele rece, caracteristic ofițerului de 
carieră. Atât? Doar carnetele alea? 

- Mda, cam atât. O listă frumuşică de nume şi 
adrese interesante, pentru lectura de seară a lui 
M.I.6. 

- Deci, asta era. Prin urmare, indivizii de faţă 
n-au minţit când şi-au declarat identitatea? 

- Erau suspecți, îi verificam de câteva 
săptămâni. S-au produs scurgeri de informaţii 
secrete de mare importanţă, în vreme ce primeam 
date false, ori lipsite de semnificaţie. După două luni 
de cercetări, am reuşit să depistăm canalele de 
transmitere în ambele sensuri, şi astfel am ajuns la 
sectoarele de care răspundeau ei. Nu dispuneam 
însă de dovezi palpabile - nu eram nici măcar siguri 
dacă aveam de-a face cu un singur trădător sau cu 
mai mulţi, darămite care anume era vinovatul. 
Oricum, ar fi fost inutil să-l dăm în vileag fără a-i afla 
mai întâi agenţii de legătură din ţară şi din 
străinătate. Aşa că... hm... ne-am gândit la formula 
asta. 

- Mai curând, ideea dumitale, aşa-i? interveni 
Rosemeyer. 

- Are vreo importanță? întrebă Smith, sec. 

- Ce-i drept, n-are; mai există, totuşi, ceva, 
continuă Rosemeyer, cu un surâs vag. La întrebarea 
colonelului Kramer dacă numai carneţelele acelea te 
interesează, dumneata ai răspuns: „Mda, cam atât”, 
sugerându-ne că ar mai fi şi altceva la mijloc. Cu 
speranţa că ai prinde doi iepuri deodată, mă inviţi, 
cumva, să te însoțesc? 


198 


- Dacă asta e convingerea dumneavoastră, 
domnule mareşal, înseamnă că a venit momentul să 
predaţi ştafeta altcuiva, îl lămuri Smith, fără 
menajamente. N-am nici cea mai mică intenţie să vă 
leg fedeleş şi să vă car în spinare dincolo de Alpi. 
Singura modalitate de a vă lua cu mine ar fi sub 
ameninţarea armei, dar tare mă tem că sunteţi un 
om de onoare, pentru care patria e mai presus de 
propria-i piele. Dacă v-aş ameninţa acum cu 
împuşcarea în situaţia că n-aţi vrea să mă urmaţi, 
nimeni dintre cei de faţă nu se îndoieşte că aţi 
rămâne pe scaun, neclintit. Aşadar, suntem nevoiţi 
să ne despărţim. 

- Curtoazia nu-ţi dezminte logica, îi răspunse 
Rosemeyer, cu un surâs amar. Regret că n-am dat 
dovadă de aceeaşi perspicacitate, în urmă cu câteva 
minute, când am discutat chestia asta. 

- Nu ştiu dacă situaţia ar fi fost diferită. 

- Dar... şi atunci, cum rămâne cu colonelul 
Wilner, şeful serviciului secret al mareşalului 
Kesselring? Doar nu-i... bâigui Kramer. 

- Linişteşte-te! Willi-Willi nu-i în serviciul 
nostru. A fost de bună credință, fiind convins că sunt 
agentul vostru dublu numărul unu din Italia. li 
furnizez informaţii - false, inutile sau depăşite - de 
aproape doi ani. Fii, te rog, amabil şi transmite-i 
chestia asta din partea mea. 

- Un soi de agent triplu, pricepi? interveni 
Schaffer, explicând: Mai mult decât un agent dublu, 
e un grad superior. 

- Heidelberg? întrebă Kramer. 

- Doi ani la universitate. Cu sprijinul... hm... 
Ministerului de Externe al Marii Britanii. 

- Totuşi... nu văd cum... 


199 


- Regret, ne grăbim. 

- De fapt, ne-am şi cărat, adăugă Schaffer. 
Veţi afla amănunte din memoriile lui Pimpernel 
Schaffer, care vor apare după război... 

Tăcu, brusc. Uşa se dădu de perete şi în prag 
apăru Mary, ca o statuie a amenințării, cu Mauserul 
pregătit de tragere. Cu un oftat de uşurare, lăsă 
braţul în jos. 

- Cam târziu, o  admonesta Smith. 
Începuserăm să ne facem griji din pricina ta. 

- lertaţi-mă, n-am putut să scap. Von 
Brauchitsch... 

- Nu face nimic, domnişoară, sări Schaffer, cu 
un gest larg, ceremonios. Contaţi pe mine! 

- Fetişcana cea nouă! şopti Kramer, uluit. 
Verişoara ăleia de la... 

- Chiar ea, colaboratoarea mea veche în 
materie de informaţii plăcute urechilor lui Willi-Willi. 
Şi tot ea ne-a invitat înăuntru în seara asta, îl lămuri 
Smith. 

- Şefule, îl întrerupse Schaffer, profund 
îngrijorat. N-aş vrea să vă zoresc, dar... 

- Îndată. Smith se adresă lui Rosemeyer, cu 
un zâmbet: Aţi avut dreptate, carneţelele nu erau 
totul. Da, aşa e, doresc să fiu însoţit, dar nu de 
dumneavoastră, domnule mareşal, ci de nişte 
indivizi care-şi păzesc pielea mai presus de orice pe 
lume, fiind lipsiţi de orice sentiment al onoarei. Aşa 
că mă vor însoţi ăştia, explică el, indicându-i cu 
patul armei pe Carraciola, Thornas şi Christiansen, 
cărora le ordonă: Drepţi! Urmaţi-ne! 

- Să ne urmeze? Unde, în Anglia? întrebă 
Schaffer, nedumerit. 


200 


- Pentru proces de trădare. Sarcinile mele nu 
o includ şi pe aceea de călău... numai Dumnezeu 
ştie câte sute sau mii de vieţi au până acum pe 
conştiinţă, ca să nu-i mai pomenim pe Torrance- 
Smythe şi Harrod. Smith îl fixă pe Carraciola cu o 
privire de gheaţă. Nu voi afla niciodată, dar cred că 
tu ai fost creierul operaţiunii. Tu l-ai ucis pe Harrod 
acolo în munţi. Dacă ai fi pus mâna pe codul 
transmisiilor radio, ne-ai fi distrus reţeaua din sudul 
Germaniei. Ar fi fost o mare reuşită, pentru ca acolo 
nu s-a infiltrat nimeni... numai că arcul capcanei n-a 
funcţionat! Aşa că i-ai venit de hac şi lui Smithy. Ai 
plecat din cârciumă imediat după ce am ieşit eu, iar 
el te-a urmărit, dar n-a izbutit să ţină piept unui... 

- Jos armele! ordonă von Brauchitsch, din 
prag. Nu-l văzuse şi nu-l auzise nimeni intrând. Se 
apropie de Mary, ameninţându-i pe toţi cu un pistol 
automat de calibru mic. Smith se răsuci pe călcâie, 
cu Lugerul pregătit să secere intrarea, dar, într-o 
fracțiune de secundă îşi dădu seama că, din 
nefericire, fata era chiar pe traiectorie. Von 
Brauchitsch, în schimb, nu avu nici un motiv de 
reţinere. Cavalerul curtenitor de până atunci 
redeveni, brusc, profesionistul rece şi dur. Cu un 
zgomot surd, glontele trimis de el sfâşie mâneca 
rochiei lui Mary, deasupra cotului, iar Smith scoase 
un strigăt de durere; pistolul îi zbură din mâna-i 
rănită, izbindu-se, undeva, de o mobilă. Mary 
încercă să facă o mişcare, dar von Brauchitsch fu 
mai rapid şi mai puternic. Sări şi o imobiliza. Mary se 
zbătu, căutând să se smulgă din strânsoare. 
Gestapovistul îi răsuci mâna. Cu un țipăt de durere, 
fata scăpă arma, care se rostogoli pe podea. 


201 


Neamţul era însă cu privirea aţintită asupra lui 
Schaffer. Acesta îşi azvârli automatul. 

- N-ar fi trebuit să încerci o asemenea figură, îi 
spuse von Brauchitsch lui Smith. Mare prostie... În 
situaţia dumitale însă, şi eu aş fi procedat la fel. Îşi 
întoarse apoi privirea spre Kramer. Îmi cer scuze 
pentru întârziere, domnule colonel, dar domnişoara 
mi s-a părut cam prea neliniştită şi nervoasă, nu ştie 
mare brânză despre oraşul ei natal, Dusseldorf, 
după cum nu ştie nici că nu trebuie să se lase ţinută 
de mână când spune gogoşi, ceea ce face cam tot 
timpul. Dându-i drumul, o răsuci spre el şi-i zâmbi. O 
mână superbă, scumpo, dar ce fascinante modificări 
de puls! 

- Nu înţeleg despre ce vorbiţi şi puţin îmi 
pasă, zise Kramer. Trase un căscat prelung - acum 
era calm şi relaxat. Bravo, tinere, bine lucrat! 
Dumnezeule, încă un minut şi... Se ridică greoi în 
picioare, se îndreptă spre Schaffer, ocolind, prudent, 
raza de bătaie a armei lui von Brauchitsch. ÎI 
percheziţiona, pentru a se lămuri dacă nu are arme 
ascunse. Nu avea. Trecu apoi la Smith, operaţiunea 
soldându-se cu acelaşi rezultat. li întinse acestuia o 
batistă albă, pentru a-şi pansa mâna. Se uită apoi la 
Mary şi avu o ezitare; în fine, nu prea văd cum să fie 
ea... dar, ştiu eu? Anne-Marie? 

- Desigur, domnule colonel. Va fi o plăcere. 
Ne-am cunoscut mai înainte, şi-mi ştie metoda, nu-i 
aşa, iubito? Cu rânjetul ei lupesc, de frumuseţe tipic 
ariană, Anne-Marie se repezi la Mary şi-i arse o 
palmă răsunătoare peste obraz. Mary ţipă de 
durere. Se clătină şi se propti de perete, sprijinindu- 
se cu palmele. In colţul gurii i se ivi o şuviţă de 
sânge. Ei? Ai vreo armă? răcni Anne-Marie. 


202 


- Anne-Marie! protestă Kramer. De ce trebuie 
tu să... 

- Ştiu eu cum trebuie să mă port cu de-alte 
astea, spioane infame şi, pe deasupra, tâmpite! Se 
întoarse spre Mary. Se pare că nu le place să vadă 
pe viu cum obţin eu rezultate în muncă. Marş 
înăuntru! 

O înşfacă de păr şi o târî după ea către o uşă 
laterală. Deschise şi o îmbrânci înăuntru. Se auzi 
bufnitura unui trup prăbuşit la podea, pe urmă un 
geamăt. Anne-Marie trânti uşa. Urmă o serie de 
buşituri şi icnete. Von Brauchitsch le ordonă cu un 
gest, lui Smith şi Schaffer, să se dea înapoi, iar el se 
aşeză pe braţul fotoliului. Zgomotele luptei ce se 
desfăşura alături îi făceau să tresară. Se adresă lui 
Kramer, pe un ton sec: 

- Am impresia că juna ar fi preferat s-o 
percheziţionez eu. Falsa pudoare are şi ea o limită. 

- Mă tem că în entuziasmul ei, Anne-Marie dă 
uneori drumul căruţei la vale, recunoscu Kramer, cu 
o grimasă de dezgust. 

- Uneori? Von Brauchitsch tresări din nou la 
auzul celor ce se petreceau dincolo: un trup buşit de 
perete, un țipăt, sughiţuri de plâns - după care se 
aşternu tăcerea. De fiecare dată, îl corectă el. Când 
te gândeşti că cealaltă fată e la fel de tânără şi de 
frumoasă ca ea... 

- S-a isprăvit, oftă Kramer. Îşi întoarse privirea 
spre Smith şi Schaffer. O să ne ocupăm mai întâi de 
mâna rănită, pe urma... hm... Un avantaj al 
castelului nostru e că are temnițe berechet... Tăcu 
brusc, ochii i se îngustară, iar umerii i se lăsară. 
Rosti rar, cu voce scăzută: Căpitane von 
Brauchitsch, eşti un om mult prea capabil ca să te 


203 


pierdem. Se pare că ne-am irosit sentimentele de 
compasiune pe cine nu merita. La nici doi metri de 
dumneata, ai o armă aţintită în ceafă. 

Cu mâna în şold, von Brauchitsch se răsuci 
lent şi privi peste umăr într-adevăr, o mână fermă 
ţinea un Lilliput 21 automat îndreptat asupra lui. 
Rămase țintuit sub privirea ochilor negri care-l fixau 
cu răceală. De n-ar fi fost şuviţa minusculă de sânge 
de pe buza crestată şi părul ciufulit, Mary arăta ca-n 
zilele ei cele mai bune. 

- Orice părinte are datoria sacră de a-şi 
încuraja copila să ia lecţii de judo, decretă, emfatic, 
Schaffer, confiscându-i lui von Brauchitsch pistolul. 
Işi recuperă Schmeisserul, se duse la uşa cea mare 
a salonului şi o încuie. Prea mulţi indivizi îşi fac 
apariţia aici fără să bată, comentă el. Se întoarse şi 
aruncă o privire în odaia de alături. Fluieră a mirare 
şi-i zise fetei, rânjind: Bine că m-am orientat asupra 
alteia. Nu mi-ar plăcea să fiu însurat cu una ca tine, 
după ceea ce faci când îţi ieşi din sărite. Aici avem o 
veritabilă infirmerie. Pansează-l pe maior cum ştii 
mai bine, eu îi păzesc pe ăştia. Săltându-şi 
Schmeisserul pe umăr, zâmbi, încântat: Ohoho, 
frăţioare, şi cum am să ţi-i mai păzesc! 

Se tinu de cuvânt în timp ce Mary, în 
cămăruţa în care Anne-Marie tocmai păţise 
înfrângerea vieţii ei, se ocupa de rana lui Smith, 
Schaffer îşi adună muniţiile pe unul din fotolii. Luând 
ca post de observaţie un loc lângă cămin, îşi turnă 
puţin coniac, din care sorbi delicat. Din când în 
când, le arunca prizonierilor câte un surâs 
încurajator. Nimeni nu-i întoarse însă zâmbetul. Le 
era limpede că dincolo de nonşalanţa pe care o afişa 
şi de aerul său de zeflemist cumsecade, aveau de-a 


204 


face cu un tip sigur de sine, competent şi cu sânge 
rece, care, dacă împrejurările ar fi cerut-o, n-ar fi 
ezitat o secundă să apese pe trăgaci. Când te afli în 
bătaia unui pistol automat marca Schmeisser, e 
foarte greu să stabileşti relaţii cordiale cu posesorul 
lui. 

Însoţit de Mary, care căra o tavă acoperită cu 
tifon, în salon îşi făcu apariţia Smith, palid, cu mâna 
înfăşurată într-un bandaj gros. Schaffer se uită, 
întrebător, la Mary. 

- Cam urâtă, rana? 

- Două degete zdrobite, degetul mare şi 
arătătorul. Am făcut tot ce-am putut, dar mă tem că 
va fi nevoie de intervenţia unui chirurg. 

- Dacă voi supravieţui după primul ajutor dat 
de Mary, filozofă Smith, cu glas tare, înseamnă că 
pot să scap în orice situaţie. Avem însă o altă mică 
urgenţă de rezolvat legată de numele şi adresele 
din carneţelele astea, explică el, bătându-se cu 
mâna validă peste buzunarul de la piept. Intr-o oră - 
două, le putem transmite în Anglia, încă pe atâta şi 
agenţii aflaţi acum vor fi ridicaţi. Cât despre voi, se 
adresă el celor de pe canapea şi din fotolii, întrucât 
aţi putea să-i avertizaţi pe trădători mult mai 
repede, trebuie să luăm măsuri pentru a ne asigura 
de discreţia voastră vreme de câteva ceasuri. 

- Ne-am putea asigura pe vecie, şefule, 
sugeră Schaffer pe un ton alb. 

- Nu-i neapărat necesar. După cum ziceai mai 
adineaori, avem la dispoziţie un veritabil dispensar, 
îi răspunse Smith ridicând tifonul de pe tava cu 
sticluţe şi seringi hipodermice. Luă o sticluţă şi citi, 
cu glas tare: neambutal. Nici măcar nu simţi 
înţepătura acului. Avem destul pentru gazde... 


205 


- Neambutal! Kramer se holbă la el. S-o 
credeţi voi c-am să mă las. 

- Mă rog, dacă n-o să te laşi, o să crăpi, i-o 
întoarse Smith, cât se poate de convingător. lar pe 
astea trei canalii le luăm cu noi... 


206 


Capitolul 9 


Ajuns în dreptul uşii cu inscripţia „RADIO 
RAUM”, Smith ridică mâna, ordonând linişte. Îi fixă 
cu privirea pe cei trei prizonieri furioşi şi le zise: 

- Să nu vă faceţi vreo iluzie că veţi reuşi să 
transmiteţi informaţii sau da alarma. Nu ţin cu tot 
dinadinsul să vă car înapoi, în Anglia. Locotenent 
Schaffer, am impresia că le-am mai putea limita 
întrucâtva libertatea de mişcare. 

- Ce-i drept, e drept, aşa e, încuwviinţă 
Schaffer, trecând la acţiune. Rupându-le, fiecăruia, 
nasturii de sus ai tunicii şi trăgându-le-o, apoi, pe 
spate, în jos, până la coate, adăugă, suav: Asta o să 
le îngreuneze, pentru o vreme, mişcarea braţelor. 

- Dar nu şi a picioarelor. Fereşte-te de ei, nu-i 
lăsa să se apropie, o sfătui Smith pe Mary. Sunt în 
stare de orice, căci nu mai au nimic de pierdut. E-n 
regulă; locotenente, eşti gata? 

- Gata. Acum! 

Tânărul apăsă clanţa încet, fără zgomot. Uşa 
se deschise într-o încăpere spațioasă, bine luminată, 
dar sumbră ca înfăţişare. Singurele piese mai 
importante de mobilier erau o masă uriaşă, aşezată 
în dreptul ferestrei, şi pe ea un transmiţător radio, 
într-o carapace de metal strălucitor, ce ocupa 
aproape întreaga suprafaţă, în rest, două scaune şi 
un dulap de birou, cu sertare. Atât şi nimic altceva, 
nici măcar un covor. Ghinionul lor, fiindcă le-ar fi 
acoperit paşii. În clipa în care Schaffer se strecura, 
tiptil, în odaie, operatorul fuma liniştit, cu spatele la 
uşă,  delectându-şi urechea cu vesele melodii 
vieneze. La auzul unui scârţâit de podea, sau, poate, 


207 


cine ştie, alertat de un al şaselea simţ, se răsuci 
brusc şi sări în picioare. Reflexele îi funcţionară 
ireproşabil. Concomitent cu ridicarea braţelor, în 
semn că se predă, se deplasă uşor spre dreapta şi 
apăsă cu talpa... Pe coridor, se declanşa urletul 
strident al soneriei de alarmă. Dintr-un salt, Schaffer 
fu lângă el. Sub lovitura patului de armă, operatorul 
se prăbuşi fără cunoştinţă. Prea târziu, însă. Alarma 
nu mai contenea. 

- Taman ce ne lipsea, şuieră Smith, scos din 
minţi. 

leşi în goană pe culoar, căutând soneria. O 
găsi la câţiva paşi mai încolo şi izbi, furios, geamul 
de protecţie cu tocul pistolului. Cioburile zăngăniră, 
iar urletul încetă brusc. 

- Înăuntru, cu toţii! Repede! ordonă Smith, 
făcându-le semn spre camera de transmisii. 
Rotindu-şi ochii împrejur, zări o uşă laterală, la 
dreapta. lute, Mary, vezi ce-i acolo! Schaffer, bagă 
de seamă ce faci! 

- Am înţeles, prinţe, îngăimă Schaffer, 
postându-se în prag. Ne-am fi descurcat şi fără asta, 
şefule. 

- Ne-am descurca noi mult mai bine fără 
multe alte chestii. Ei, ce-i acolo? întrebă pe Mary. 

- Pare a fi o debara pentru aparatură radio, 
piese de schimb, cam aşa ceva. 

- Tu şi Jones băgaţi-i înăuntru, acolo, pe ăştia. 
La cea mai mică mişcare, lichidaţi-i! 

Jones îşi privi arma: 

- Eu nu-s militar, domnule. 

- Am o ştire caldă pentru dumneata: nici eu, îi 
replică Smith. 


208 


Se aşeză iute în faţa transmiţătorului şi se 
apucă să cerceteze complicatul tablou cu cadrane, 
butoane şi mânere. Rămase aşa câteva secunde 
lungi, fără a scoate nici un cuvânt. 

- Ştii să umbli la el, şefule? 

- Ţi-ai şi găsit momentul să mă întrebi! O să 
aflăm în curând, nu? Răsuci butonul pe care scria 
„Emisie”, selectă banda de ultrascurte şi fixă scala 
pe frecvenţa de transmisie: Broadsword cheamă pe 
Danny Boy, Broadsword cheamă pe Danny Boy! Mă 
auzi? Mă auzi? 

Nici un răspuns, nici un semnal. Smith 
modifică frecventa de transmisie cu o fracțiune şi 
repetă apelul. O nouă tăcere. Incă o dată şi apoi 
încă o dată. La a şasea sau a şaptea încercare, 
tresări şi se răsuci spre uşă, la auzul unei rafale. In 
prag, Schaffer se aruncase la pământ; din ţeava 
Schmeisserului ieşea un fir de fum. 

- Am avut niscai oaspeţi, şefule, se scuză 
Schaffer. N-am ucis pe nici unul, vă rog să mă 
credeţi, dar un exces de adrenalină tot le-am 
provocat. 

- Broadsword cheamă pe Danny Boy, insistă 
Smith, cu sufletul la gură. Broadsword cheamă pe 
Danny Boy! Pentru Dumnezeu, de ce n-or fi 
răspunzând? 

- Aştia de-aici n-au cum să dea colţul 
culoarului fără să-i sfârtec în două, îl lămuri 
Schaffer, cu nonşalanţă, de pe podea, unde 
rămăsese în incomoda poziţie culcat. Pot să-i ţin 
până la Crăciun, aşa că nu-i nici un zor. 

- Broadsword cheamă pe Danny Boy, repetă 
Smith, pe un ton de parcă l-ar fi implorat pe Danny 


209 


să-i răspundă odată. Oare cât răgaz avem până nu 
ne întrerupe cineva curentul? 

- Of, ce naiba, Danny Boy, de ce nu răspunzi? 
făcu la rându-i, Schaffer. 

- Danny Boy îl cheamă pe Broadsword, ţâşni 
de-odată o voce din cutia de radio, atât de limpede, 
de parcă ar fi vorbit din odaia de alături. Danny 
Boy... 

- O oră, îl întrerupse Smith pe Danny Boy. Mă 
auzi? O oră! Terminat. 

- Te-am auzit. Ai obţinut ce trebuia, 
Broadsword? Terminat. 

Smith recunoscu timbrul de neconfundat al 
viceamiralului Rolland. 

- Da, tot. 

- Eşti absolvit de păcate. Mama Machree o ia 
din loc chiar acum ca să-ţi iasă în cale. O nouă rafală 
îl nedumeri pe viceamiral. Ce-a fost asta? 

- Rupere de nori, trăsnete, răspunse Smith, 
fără a se mai osteni să închidă aparatul. Terminat. 
Se ridică iute, se dădu puţin înapoi şi-şi descarcă 
pistolul în transmiţător. Din pricina reculului, chipul i 
se schimonosi de durere. Mâna zdrobită îl ardea 
cumplit. Nimeni nu va putea repara vreodată radioul 
ăsta. Îi aruncă lui Schaffer o privire furişă. 

Deşi încordat, americanul avea o mină calmă. 
Era clar că nu făcea parte din categoria celor care 
au nevoie de vorbe de îmbărbătare, pentru a fi scoşi 
din apatie sau ajutaţi să-şi înfrângă spaima. Maiorul 
se duse la fereastră şi o deschise, folosindu-se de 
mâna stângă. 

Luna era aproape complet ascunsă sub un nor 
negru. O rază anemică lumina, vag, valea. Incepuse 
iar să fulguie. În frigul năpraznic, aerul îi dădu 


210 


senzaţia unei stranii materialităţi. În încăpere năvăli 
un ger polar. 

Constată că se aflau tocmai în partea cealaltă 
a castelului, în aripa de răsărit, de unde nu se vedea 
staţia de teleferic. Poalele stâncii vulcanice erau 
învăluite în beznă, astfel că nu se zăreau nici 
patrule, nici câini de pază. Oricum, ce mai conta, n- 
aveau de ales, trebuiau să lupte pentru a se salva. 
Smith scoase din trusă frânghia de nailon şi-i legă 
strâns capătul de unul din picioarele metalice ale 
mesei pe care trona transmiţătorul radio. Aruncă 
apoi sulul pe fereastră, iar cu palma stângă şterse 
stratul de omăt de pe pervaz şi de pe zidul de 
dedesubt, până unde putu să-şi întindă braţul. N-ar 
fi fost deloc nevoie de un neobişnuit simţ de 
observaţie pentru ca urmele să le fie remarcate. 
Oare frânghia era suficient de lungă pentru a ajunge 
pe sol? Işi reprimă, însă, gândul. Mai avea vreo 
importanţă? 

Se depărtă de la fereastră şi se duse la uşa 
păzită cu străşnicie de Schaffer, rămas în poziţia 
culcat. 

- Hai, e momentul să tragem obloanele, zise, 
constatând cu satisfacţie că broasca uriaşă, tip 
„Schloss Adler”, avea cheia pe dinăuntru. 

- Doar o clipă, să se mai ivească o mutră-două 
şi să-i mai băgăm niţel în sperieţi, îl rugă Schaffer. 
Ultimul flăcăiaş a apărut în capătul culoarului acum 
două minute: Dacă mai vine unul să se holbeze 
încoace, mai arde băiatul o salvă şi mai câştigăm 
două minute - atât cât ne trebuie să ne dăm drumul 
pe sforicică şi să ne luăm tălpăşiţa. 


211 


- Mda, nu mi-a dat prin minte. O nouă rafală 
de aer polar pătrunse în odaie. Smith se zgribuli. 
Brr, năpraznic frig! 

- Aţi pierdut sânge, îi reaminti locotenentul, 
după care adăugă, pe un ton lipsit de compătimire: 
Şi când mă gândesc la coniacul ăla pe care l-aţi 
turnat pe gât cu ghiotura! Când se deschid porii... 
Brusc,  încremeni cu obrazul lipit de ţeava 
Schmeisserului. Daţi-mi lanterna dumneavoastră, 
rosti el, în şoaptă. 

- Ce-i? 

- Discreţie. Schaffer aprinse lanterna şi o 
împinse pe podea, cât putu de departe. Socot că 
dacă aş fi în pielea lor, m-as purta şi eu discret. De 
după colţ, manevrează un baston de care au fixat o 
oglindă, numai că n-au nimerit unghiul potrivit. 

Din uşă, Smith îşi întinse, precaut, gâtul şi 
reuşi să zărească obiectul, doar cu o fracțiune de 
secundă înainte ca acesta să dispară după colţ, 
pesemne pentru a fi reglat din nou. Bastonul 
reapăru după câteva clipe, de data asta cu oglinda 
proptită la 45 de grade. Schaffer trase. Bastonul şi 
oglinda se făcură zob. Se ridică în picioare şi ţinti în 
unicul bec aprins de pe culoar. Acum, singura sursă 
de lumină rămăsese lanterna de pe jos, aşezată în 
aşa fel încât nemţii nu aveau cum să vadă camera 
de transmisii, din poziţia lor, nu se putea nici măcar 
distinge dacă uşa era închisă sau deschisă. 

Cei doi se retraseră în încăpere. Schaffer 
răsuci uşor, fără zgomot, cheia, după care o îndoi cu 
patul armei, fixând-o, definitiv, în broască. 

Se scurseră două minute de aşteptare. Auziră 
voci îngrijorate, urmate de tropăituri de cizme. 
Intrară iute alături, în cămăruţa cu piese de schimb, 


212 


lăsând uşa întredeschisă pentru a avea cel puţin un 
firicel de lumină; 

- Mary, tu, împreună cu domnul Jones, veţi 
răspunde de Thomas, şopti Smith. Il escortaţi cu 
pistolul la tâmple. 

Pe Christiansen şi-l rezervă sieşi şi-l obligă să 
îngenuncheze, sub ameninţarea automatului proptit 
în ceafă. Schaffer îl avea în grijă pe Carraciola, pe 
care îl înghesui de perete, lipindu-i ţeava 
Schmeisserului de buze. Locotenentul rânjea, vesel, 
iar dinţii îi sclipeau în întuneric ca o dungă palidă de 
lumină. In odăiţă plutea o linişte de cavou. 


Nici o asemănare între bătrânul soldat 
interpelat de von Brauchitsch în curte şi cei şase 
nemți care năvăliseră la uşă. Erau nişte „duri”. Ca 
membri ai trupelor de elită ale vânătorilor de munte, 
fuseseră supuşi unor antrenamente speciale. Nimeni 
nu se apropie de clanţă. Eficienţa asaltului avea să 
demonstreze, cu prisosinţă, pregătirea lor, militară 
pentru a face faţă unor asemenea situaţii. Riscul fu 
eliminat. 

La un semn al locotenentului major, unul din 
soldaţi făcu un pas înainte şi-şi descarcă pistolul în 
uşă, pe o diagonală şi pe cealaltă. Un al doilea 
decupa cu gloanţele un cerc şi împinse cu patul 
armei petecul de lemn din mijloc. Al treilea aruncă 
cu precizie, prin gaură, două grenade armate, în 
timp ce altul trase în broască. Soldaţii săriră în 
lături, de-o parte şi de alta a uşii, adăpostindu-se. 
Grenadele explodară aproape simultan, iar fumul se 
răspândi pe coridor. Se năpustiră înăuntru. Orice 
precauţie era, de-acum, inutilă, căci nimeni n-ar fi 
putut supravieţui unei asemenea explozii într-un 


213 


spaţiu atât de mic. După un moment de derută şi de 
confuzie generală, în fumul albăstrui, acru, din 
odaie, locotenentul se repezi la geamul deschis, prin 
care pătrundea un puternic curent de aer rece. 
Cercetă cu lanterna frânghia care atârna în gol şi se 
aplecă peste pervaz. Ochii-i lăcrimau, îşi frecă 
pleoapele şi-şi încorda privirea, străduindu-se să 
desluşească ceva în hăul de dedesubt. Fascicolul 
lanternei ajungea cam până la jumătatea stâncii 
vulcanice. Nu se vedea nimic. Smuci frânghia cu 
putere, efort inutil, căci se dovedi a fi uşoară. 
Observă atunci că zăpada fusese ştearsă de pe 
pervaz şi trase o înjurătură. 

- Au şters-o! Trebuie că au şi ajuns jos. lute, la 
cel mai apropiat telefon, răcni el. 

- Aşa, vasăzică... Schaffer ascultă, atent, 
tropăitul repezit al cizmelor care se îndepărtau. 
Cobori arma. Bravo, băiete, ai fost cuminte, îl lăudă 
el pe  Carraciola, cu un zâmbet aprobator, 
îmboldindu-l de la spate, cu arma, să iasă. 

Trecură împreună alături, în camera de 
transmisii radio. 

- N-o să le ia prea mult timp ca să descopere 
absenţa oricăror urme de paşi pe zăpadă, reflectă 
Schaffer. 

- O să le ia şi mai puţin ca să vadă că a 
dispărut şi frânghia, completă Smith care, ignorând 
durerea chinuitoare din mâna rănită, se apucă să 
strângă nailonul la loc. O să avem nevoie de 
frânghiuţa asta, ca şi de alte niscai „distracţii” 
băieţeşti. 

- În ce mă priveşte, eu m-am distrat straşnic şi 
până acum. 


214 


- la cu tine patru, cinci explozibile, pe care le 
poţi detona de la distanţe diferite. Amorsează-le în 
câteva camere de pe coridor. 

- Sosesc „distracţiile”! Schaffer scoase nişte 
explozibile din trusă, tăie fitilele cu ardere lentă la 
lungimi diferite şi le fixă scăpărătoarele. Zis şi făcut! 

leşi. Primele trei odăi erau încuiate, dar nu-şi 
irosi nici vremea, nici preţioasele muniții ca să 
pătrundă în ele. În schimb, următoarele cinci uşi 
erau descuiate. În cele trei dormitoare, înşiruite la 
rând, plasă încărcătura într-o fructieră de porțelan 
de Dresda, sub un chipiu, de pe un fotoliu şi sub o 
pernă. În a patra încăpere - o sală de baie - o 
ascunse sub scaunul de closet, iar în a cincea, sus, 
pe un raft, lângă un teanc de cartoane ce promiteau 
să ia foc rapid. 

Între timp, Smith îi scosese pe ceilalţi din 
fumul greu, înecăcios, pe coridor, unde aerul era 
ceva mai respirabil. Aşteptându-l pe Schaffer, ochii îi 
căzură pe materiale contra incendiilor instalate pe 
un podium, puţin mai încolo, lângă perete: un 
stingător mare, cu bioxid de carbon, câteva găleți 
cu nisip şi o toporişcă, îl încolţi un gând... 

- Dar ştiu că te strecori, domnule maior, îi zise 
Mary, sforţându-şi un zâmbet, printre lacrimile 
şiroaie. Avea ochii înroşiţi şi chipul palid ca o coală 
de hârtie. „Distracţii”, ziceai, nu? Până ce şi eu, care 
nu mă pricep deloc, m-am gândit la asta. 

Smith schiţă cu greu un surâs. Mâna îl ardea 
cumplit. Încercă uşa de lângă echipamentul de 
pompieri, pe care se afla inscripţia „AKTEN RAUM" 

- Arhiva. Era, evident, încuiată. Cu stânga, 
propti ţeava Lugerului în broască. Apăsă şi intră. 


215 


Aspectul încăperii justifica, întrutotul, 
inscripţia. Pereţii erau acoperiţi, de jur împrejur, cu 
rafturi până în tavan, pline de dosare şi documente. 
Smith trase în sus fereastra ghilotină, ca să se facă 
curent, apoi împrăştie pe jos conţinutul unor dosare 
şi scapără un chibrit. Hârtia se aprinse de îndată, iar 
văpăile se înălţară în câteva clipe. 

- De ăsta aţi uitat, aşa-i? In prag apăru 
Schaffer, căznindu-se cu un stingător uriaş. Hop- 
hop, feriţi capetele! răcni, aruncând aparatul pe 
geam. 

Flăcările se înteţiseră. Afumat ca un coşar, 
Schaffer îşi croi cu greu drum înapoi, spre uşă, se 
împleticea, iar părul şi hainele începuseră să 
miroasă a pârlit. De undeva, de departe, din fundul 
castelului, izbucni sunetul strident al unei sonerii de 
alarmă. 

- La naiba, ce mai e şi asta? Brigada de 
pompieri? întrebă Schaffer, disperat. 

- Cam aşa ceva, răspunse Smith, pe un ton 
sumbru. Cum de n-am verificat mai înainte? Acum 
ne-au reperat. 

- Vreun dispozitiv de control al temperaturii 
conectat la sistemul de alarmă? 

- Bineînţeles. Haidem. 

O luară la goană pe coridorul principal, 
mânându-i pe prizonieri de la spate. N-apucară să 
coboare bine treptele până la primul palier când, din 
curtea castelului, răzbătură până la ei strigăte şi 
tropăituri. Soldaţii alergau spre clădire. 

- lute, intraţi aici! ordonă Smith, indicându-le 
o nişă din dosul unei draperii. Of,...am uitat ceva! Se 
răsuci pe călcâie şi fugi înapoi. 


216 


- Unde naiba s-a mai... Dar Schaffer îşi înghiţi, 
vorbele, fulgerat de gândul că în câteva clipe aveau 
să dea nas în nas cu gărzile. Îl împuse pe ostatecul 
de lângă ei cu ţeava armei: Mişcă, bagă-te colo, 
după perdea! |n semi-întunericul din nişă, îşi 
schimbă Schmeisserul cu Lugerul silențios. Să nu vă 
dea dracu prin minte să vă foiţi, îi avertiză el, sau 
măcar să atingeţi draperia, că vă lichidez, şi în 
hărmălaia asta, n-o să audă nimeni cum vă luaţi 
tălpăşiţa pe lumea aialaltă. 

Stătură toţi smirnă. Gâfâind, soldaţii tropăiră 
pe lângă ei şi se năpustiră pe scări, în sus; se opriră, 
însă, brusc. După răcnetele care urmară, era clar că 
la vederea  flăcărilor, fuseseră  copleşiţi de 
dificultatea misiunii pe care o aveau de îndeplinit. 

- Situaţie de urgenţă! Sergent, du-te la 
telefon! se auzi vocea locotenentului major care 
condusese operaţiunea de descindere în camera de 
transmisii radio. Detaşament, pas forţat! Aduceţi 
salopete şi stingătoare! Unde-o fi colonelul Kramer? 
Caporal, caută-l pe colonel! 

Fără a-i mai da răspunsul regulamentar, 
caporalul o luă la goană pe scări, în jos, de-i 
scăpărau blacheurile. Zgomotul paşilor se pierdu în 
târâitul strident al soneriei de alarmă. Schaffer se 
încumetă să arunce un ochi printr-o crăpătură, a 
draperiei: Smith alerga în vârful picioarelor. 

- Unde naiba aţi fost? şuieră tânărul, 
încrâncenat. 

- Haideţi, ieşiţi de-acolo! ordonă Smith, agitat. 
Nu, Jones, nu pe-acolo, ţii neapărat să te războieşti 
cu tot regimentul de vânători de munte care urcă 
acum? O luară pe culoarul care ducea în aripa de 
vest. O să folosim scara de serviciu. Haideţi odată, 


217 


daţi-i zor! Peste câteva clipe, aici o să fie o 
îmbulzeală şi o forfotă ca la Piccadily Circus. 

Schaffer îşi potrivi pasul cu al lui Smith şi 
repetă întrebarea, de data asta pe un ton de reproş 
plângăreţ: 

- Ei, şi până la urmă, unde Dumnezeu aţi fost? 

- Individul pe care l-am lăsat legat în biroul de 
lângă centrala telefonică. Arhiva e chiar deasupra. 
Mi-am amintit în ultima secundă. L-am dezlegat şi l- 
am târât afară, pe coridor. Ar fi ars de viu. 

- Cum? De-aia v-aţi...!? Schaffer era uluit la 
culme. Nu vă scapă nici măcar amănuntele cele mai 
lipsite de importanţă, ai? 

- Punctul tău de vedere. Amicul nostru care 
zace pe culoar nu ti-ar împărtăşi părerea. Dreapta; 
copii, coborâţi treptele alea şi pe urmă o ţineţi tot 
înainte. Mary, ştii care-i uşa. 

După cincisprezece paşi de la capul scării, 
Mary se opri. Smith aruncă o privire fugară pe 
fereastra din stânga sa. Flăcările şi trombele de fum 
care ieşiseră prin ferestre şi ambrazuri învăluiseră 
turnul dinspre nord-vest. Jos, în curte, zeci de soldaţi 
alergau  învălmăşindu-se. Un singur om stătea 
nemişcat: pilotul elicopterului. Aplecat peste motor, 
îl studia cu maximă concentrare. Deodată, Smith îi 
surprinse un gest de furie, îndreptându-se din şale, 
pilotul îşi ridicase pumnul în direcţia turnului în 
flăcări. 

Maiorul se întoarse către Mary: 

- Eşti sigură că aici e odaia? Două etaje sub 
fereastra pe care am intrat? 

Mary încuviinţă din cap şi şopti: 

- Negreşit. 


218 


Smith încercă clanţa, încuiat. Cum nu mai 
aveau - timp pentru şperacle sau alte „manevre 
delicate”, propti ţeava Lugerului în broască şi apăsă 
pe trăgaci. 


Caporalul trimis să-l caute pe colonelul Kramer 
se izbi de acelaşi obstacol: uşa „salonului auriu” era 
încuiată. Când ieşise ultima oară de-acolo, împreună 
cu Smith, Schaffer avusese grijă să întoarcă cheia şi 
apoi s-o arunce pe o fereastră din apropiere. 
Caporalul ciocăni respectuos. Nici un răspuns. Bătu 
mai tare. Tăcere, împinse puternic uşa cu umărul, 
dar zadarnic, aceasta nu cedă. Lovi broasca cu 
ţeava Schmeisserului, dar fără rezultat. Meseriaşii 
care  construiseră castelul îşi făcuseră treaba 
temeinic. După o ezitare, apăsă pe trăgaci, rugându- 
se la toţi sfinţii ca glonţul să nu-l nimerească cumva 
pe colonel, dacă acesta, ferească Dumnezeu, aţipise 
în vreun fotoliu situat în linie dreaptă cu gaura cheii. 
Colonelul, ce-i drept, dormea tun, dar în afara 
traiectoriei glontelui. Zăcea întins, cât era de lung, 
pe covor, cu capul pe o pernă. Caporalul înainta, 
precaut, în salon, din ce în ce mai uluit de 
priveliştea incredibilă care i se desfăşura în faţa 
ochilor. Mareşalul Rosemeyer zăcea alături de 
colonel. Von Brauchitsch şi un sergent erau lungiţi, 
fiecare în câte un fotoliu, cu capetele spânzurând 
într-o parte. Anne-Marie, despletită şi smotocită 
bine, o Anne-Marie într-o ipostază inedită, „aţipise” 
pe o canapea. 

Mişcându-se în transă, caporalul se apropie de 
Kramer şi îngenunche lângă el. Îl zgâlţăi de umăr, 
mai întâi uşor, apoi din ce în ce mai tare. In cele din 
urmă, îşi dădu seama de inutilitatea efortului. 


219 


Observă că bărbaţii erau fără vestoane şi că toate 
persoanele din încăpere, inclusiv Anne-Marie, aveau 
mâneca stângă suflecată până la cot. Rotindu-şi lent 
privirile în jur, zări, în sfârşit, tava cu flacoane şi 
seringi. Se dumiri şi o zbughi pe uşă cu viteza unui 
concurent favorit în proba olimpică de o sută de 
metri. 


După ce legă strâns capătul frânghiei de 
nailon de piciorul patului, Schaffer trase în sus 
fereastra-ghilotină şi aruncă sulul peste pervaz. 
Contemplă valea cu un aer de deznădejde. În 
depărtare, la marginea satului, pâlpâiau, mocnit, 
ultimele rămăşiţe ale clădirii ce fusese, nu de mult, 
o gară. Luminile aşezării se vedeau clar. Jos, în 
dreapta, zări patru soldaţi care asigurau paza, 
fiecare însoţit de un câine. Kramer nu vorbise aiurea 
când le zisese că paza din jurul castelului fusese 
dublată. Ridicându-şi privirea, înţelese de ce putea 
distinge atât de limpede siluetele celor de jos: fulgii 
se cerneau rar, iar luna, ce-şi făcuse din nou apariţia 
dindărătul unui nor negru, înainta printre stele, pe o 
mare de cer senin. 

- Mă simt ca mielul pierdut, şefule, se lamenta 
Schaffer, în vreme ce sub noi, colo, pândeşte o haită 
de lupi... 

- Lupii ca lupii, dar chiar cu o baterie întreagă 
de reflectoare aţintite asupra ferestrei, tot trebuie s- 
o întindem, i-o reteză Smith. N-avem încotro, aşa că 
dă-i bătăi! 

Schaffer  încuviinţă din cap, posomorât, 
încalecă pervazul şi-şi dădu drumul pe frânghie, 
oprindu-se o clipă la auzul unei explozii înfundate, 
din aripa de est a castelului. 


220 


- Primul număr s-a încheiat! exclamă el, brusc 
înveselit. Bang! S-a dus şi fructiera de Dresda. Sper, 
adăugă el, în grabă, că nu se afla nimeni în toaleta 
de alături, unde s-a petrecut explozia. 

Nervos, Smith dădu să-i răspundă, dar nu mai 
avu cui. Schaffer se oprise în picioare, pe acoperişul 
staţiei, la cinci metri mai jos. Maiorul se caţără, 
anevoie, peste pervaz, îşi înfăşură frânghia în jurul 
braţului drept, lăsându-şi toată greutatea pe 
stângul. Se uită la Mary. Fata îi răspunse cu un 
zâmbet încurajator, dar chipul ei trăda o cu totul 
altă expresie, când îşi întoarse privirea spre cei trei 
indivizi  aliniaţi cu faţa la perete şi mâinile 
încrucişate la spate. Ce-i drept, îi mai păzea şi 
Carnaby, alias Jones, numai că, în mâinile sale, arma 
arăta ca un obiect gata-gata să se răsucească 
împotrivă-i şi să-l muşte. 

Smith alunecă pe frânghie şi poposi alături de 
Schaffer. Se ghemuiră pe vine, pentru a reduce la 
maximum riscul de a fi observați. Pe o porţiune de 
circa trei metri de la zid, suprafaţa acoperişului era 
dreaptă, după care se cobora brusc, într-un unghi de 
treizeci de grade. Contemplând, gânditor, povârnişul 
abrupt, Smith rosti: 

- N-aş vrea să mai trecem prin ce-am trecut 
când am „aterizat” aici. Ne-am descurca bine cu un 
piton zdravăn, pe care să-l batem în zidul castelului, 
colo, sau în acoperiş, să putem lega frânghia de el. 

- Nu-i nevoie de nici un piton. la uitaţi-vă! 
Schaffer scormoni zăpada cu degetele, scoțând la 
iveală un mănunchi de cabluri subţiri, sub care se 
aflau bare de fier, deasupra unei plăci de sticlă, de 
circa 60 de centimetri pe 30. Cred că-i un luminator. 
Barele astea mi se par destul de solide. 


221 


Îşi încleștă ambele mâini de una dintre ele şi 
trase, cu toată forţa. Bara nu se clinti. Smith o 
apucă şi el, cu stânga. O zgâlţâiră împreună, dar 
nimic. Rânjind, încântat, Schaffer legă frânghia 
strâns, într-un nod sigur. Smith se aşeză şi puse 
mâna pe coardă, dar celălalt îl opri cu un gest 
autoritar, prinzându-l de încheietură: 

- Nu, în nici un caz, protestă el, ridicându-i 
cealaltă mână, cu bandajul îmbibat tot de sânge. O 
să căpătaţi Crucea Reginei Victoria cu altă ocazie, 
că acum n-aveţi nici o şansă. De data asta, o s-o 
primesc eu. Parcă mirat de ce-i ieşise din gură, 
adăugă: Vorbeşti prostii, Schaffer, măi băiete! 

Îşi scoase trusa pe care o purta la gât, se târî 
până la linia de unde acoperişul se înclina brusc şi-şi 
dădu drumul uşor, să alunece, ţinându-se de coardă. 
Ajuns la muchia acoperişului, se răsuci cu infinită 
precauţie, întorcându-şi capul în jos. Se mai lăsă să 
alunece puţin, doar câţiva centimetri, până ce reuşi 
să aibă în raza privirii întreg peisajul de dedesubt. 

Descoperi că se aflau chiar deasupra unuia 
dintre cablurile de teleferic, la vreo şaptezeci de 
metri de sol. Zări, din nou, de data asta în stânga, 
santinelele şi câinii, cum îşi croiau anevoie, drum 
printre  nămeţi, îndreptându-se spre intrarea 
principală a curţii castelului. Schaffer îşi dădu astfel 
seama că alarma fusese recepţionată peste tot şi că 
fiecare soldat era mobilizat, fie la stingerea 
incendiului, fie la acţiunea de urmărire, a celor care- 
| provocaseră. Prin urmare, raţiona el, apucaseră să 
cerceteze terenul de sub fereastra camerei de 
transmisii, radio şi constataseră, deci, absenţa 
urmelor pe stratul imaculat de nea... 


222 


Se uită în sus. După cum se aşteptase, la 
creneluri nu se profila nici o siluetă, din moment ce 
logica indica prezenţa duşmanului în interiorul 
castelului. Riscă, şi mai lunecă puţin la vale. Era 
musai să afle dacă în staţia telefericului se afla 
cineva, vreun maşinist sau paznic, şi dacă da, cum 
ar reuşi el oare să-l lichideze, în condiţiile în care 
trebuia să-şi menţină echilibrul, cu pistolul într-o 
mână, iar cu cealaltă, agăţat de frânghie? Nu-şi 
putea da seama. Serviciile strategice, unde făcuse 
antrenamente intensive, prevăzuseră tot soiul de 
situaţii  năstruşnice, mai puţin însă ipostaza 
acrobatului de circ care merge pe sârmă, sub 
cupolă, legat la ochi. Cu gura uscată şi inima 
bătându-i de să-i spargă pieptul, spânzurat cu capul 
în jos, în pericol de a scăpa, de emoție, coarda din 
strânsoarea mâinilor, tânărul îşi adună toate 
puterile, îşi încorda atenţia, străduindu-se să 
desluşească ceva prin geam. 

Nu părea a fi nimeni în staţie, doar dacă nu se 
ascunsese cumva atât de bine, încât să nu poată fi 
zărit din afară. Logica excludea prezenţa oricărei 
persoane. Ce rost ar fi avut să se ascundă? După 
toate probabilitățile, fuseseră chemaţi cu toţii la 
castel, să dea o mână de ajutor pompierilor şi 
gărzilor. Dinspre partea asta, deci, nu era nicicum 
motiv de îngrijorare, îşi zise, nevăzând altceva decât 
cabina şi uriaşele maşinării, acţionate de baterii 
masive. Constată, în schimb, cu dezamăgire, că n- 
avea decât o singură posibilitate de a pătrunde în 
staţie. De coborât pe frânghie exclus pentru simplul 
motiv că acoperişul, cu cornişa atârnând în afară, în 
stilul arhitecturii alpine tradiţionale, depăşea latura 
podelei cu cel puţin doi metri. Unica soluţie rămânea 


223 


să-şi dea drumul mai întâi pe cabina telefericului şi, 
de-acolo, să plonjeze în interior. Schaffer n-avea 
vreme de pierdut, ca să-şi analizeze şansele de a 
face faţă efortului fizic cerut de o asemenea 
operaţiune. Cum-necum, trebuia să reuşească, n- 
avea de ales! 

Cu o infinită precauţie, se caţără înapoi, pe 
coardă, târându-se încet de tot pe povârnişul 
acoperişului şi se opri cam la un metru de muchie, 
îşi desprinse tălpile de pe frânghie şi se răsuci într- 
un unghi de o sută optzeci de grade, astfel că 
ajunse din nou cu faţa în jos şi picioarele 
bălăbănindu-i în gol. Ridică ochii şi-l văzu pe Smith, 
ghemuit, cu chipul crispat de încordare. Desprinse o 
mână, făcu gestul izbânzii şi sări. Se propti apoi 
ţeapăn, cu picioarele larg depărtate, lăsă frânghia şi 
se întoarse cu burta în jos, agăţându-se cu unghiile 
de învelişul de zăpadă îngheţată. Din poziţia oblică 
în care se găsea, îşi ridică gâtul, ca să se uite pe 
cer. Priveliştea era infinit mai reconfortantă decât 
peisajul din prăpastia de şaptezeci de metri. Incepu 
căţăratul, cu forţări cumplite, veşnic sub semnul 
nereuşitei. Doi centimetri în sus, unul înapoi. Luneca 
îngrozitor pe teaca de gheaţă murdară de lubrifiant, 
care mai era şi înclinată într-un unghi de treizeci de 
grade. În asemenea condiţii, înaintarea presupunea 
un efort aproape supraomenesc. Cu pumnii 
încleştaţi, Schaffer se ţâra sprijinindu-se pe coate, 
iar durerea devenise de-a dreptul insuportabilă. 
Pentru unul ca Smith, cu o singură mână validă, 
cazna ar fi însemnat curată sinucidere, dar nici 
Mary, nici Carnaby-Jones n-ar fi făcut faţă încercării. 
La un moment dat, după ce reuşise să parcurgă 
vreo patru metri, Schaffer îşi luă inima în dinţi, 


224 


încumetându-se să arunce o prjvire în jos, pentru a- 
şi cântări şansele. Dacă-şi dădea drumul să pice în 
linie dreaptă, pe podea, risca să-şi fractureze 
ambele picioare. Dacă nu nimerea drept şi devia în 
cădere, avea să se prăbuşească în vale, de la 
înălţimea celor şaptezeci de metri. Când, mai târziu, 
şi-a reconstituit clipa deciziei, şi-a dat seama ce 
stimulent uriaş fusese revelaţia momentului; parcă îi 
picase din cer încă o pereche de braţe. După câteva 
clipe de ameţeală, îşi reluă târâşul, gâfâind şi 
asudând ca un alergător de cursă lungă în pragul 
epuizării totale, şi al prăbuşirii. Zăcu apoi preţ de un 
minut, ca să-şi mai adune, cât de cât, puterile. 
Braţele îi tremurau, iar tâmplele şi le simţea 
zvâcnind, ca unui bolnav cu febră mare. După ce-şi 
mai recapătă niţel răsuflarea, îşi dădu drumul pe 
podea. Scoase pistolul şi-i ridică piedica. Se apucă 
să cerceteze locul, pentru a se asigura că înăuntru 
nu se afla nici un suflet. Se uită în dosul troliurilor, al 
generatoarelor: nimeni. 

Următoarea sarcină fu să verifice riscurile unei 
apariţii nedorite. Uşile masive de fier de la capătul 
arcadei care ducea înspre curtea castelului erau larg 
deschise. Sub cerul liber, merse, cu paşi de pisică, 
pe pietrişul terasamentului până la ieşirea străjuită 
de o altă poartă de fier, de asemenea deschisă. Mai 
înainta puţin, grijuliu să nu iasă de sub cornişă şi să 
se expună primejdiei de a fi reperat, şi aruncă o 
privire în jur. 

Curiozitatea îi fu din plin răsplătită, căci avea, 
într-adevăr, ce vedea. În alte împrejurări, mai 
propice, s-ar fi veselit nespus. În curtea interioară, 
forfota nebună continua, doar că acum totul părea a 
se desfăşura sub semnul eficienţei şi al unei 


225 


riguroase organizări.  Gesticulând şi  răcnind, 
supraveghetorii dirijau distribuirea salopetelor de 
pompieri, de cuplare a hidranţilor, de transmitere 
din mână în mână, a stingătoarelor şi găleţilor cu 
nisip. Porţile principale rămăseseră deschise şi 
nepăzite, căci până şi  santinelele fuseseră 
mobilizate. Ce-i drept, nici nu se simţea îmbiat să se 
strecoare, agale, printre ele, călăuzindu-se după 
steaua strălucitoare a libertăţii. A cuteza să o 
şteargă traversând curtea împânzită de vânătorii de 
munte ce se foiau, tropăind, peste tot, însemna 
sinucidere curată. 

În stânga, elicopterul părăsit arăta ca o 
relicvă. De pilot, nici urmă. Pe neaşteptate, de 
undeva din aripa de est a castelului răsună o 
bubuitură. Schaffer se uită într-acolo şi văzu o 
trombă de fum teşind printr-o fereastră de la etaj. Işi 
zise că trebuia să fie una dintre exploziile pregătite 
de el însuşi, ca diversiune, dar care anume oare? 
Curiozitatea îi părăsi imediat. Instinctiv, întoarse 
capul spre dreapta, înlemni de-a binelea: pe poarta 
principală năvălise o hoardă de nemți, însoţiţi de 
câini. Gâfâind, înaintau cu greu prin troienele până 
la genunchi. Din gură le ieşeau aburi. Schaffer se 
retrase, pâş-pâş. Cu nemţălăii s-ar mai fi descurcat 
el, cumva, dar ce se făcea cu dobermanii? Inchise 
porţile, fără zgomot, trase cele două zăvoare şi o luă 
iute la picior înapoi, pe sub arcadă, încuie şi a doua 
uşă în urma sa, vârându-şi cheia în buzunar. 

Tresări brusc la auzul unei alte bubuituri, 
urmate de zăngănitul unor cioburi de sticle, îşi 
răsuci gâtul în direcţia zgomotului, cu pistolul 
pregătit. 


226 


- Lasă arma jos! sună un ordin răstit. Schaffer 
desluşi clar mutra lui Smith lipită de barele de fier 
ale luminatorului. Cine credeai, mă rog, c-ar fi aici, 
deasupra: Kramer şi compania? 

- Nervii mei sînt de vină, replică locotenentul, 
sec. N-aţi trecut prin ce-a trecut bietul Schaffer 
acum câteva clipe. Care-i situaţia acolo sus, la voi? 

- Carraciola şi-ai lui sunt în poziţia „culcat”, iar 
Mary îi supraveghează cu arma. Jones a rămas, nu 
vrea nici măcar să-şi arunce un ochi în jos, cică 
suferă de vertij. Am renunţat să-l conving. La tine, 
cum stau lucrurile? 

- E linişte. Nu-s semne că s-ar fi gândit 
vreunul, fie şi pentru o clipă, la teleferic, se pare că 
nu le-a venit ideea. Porţile care dau în curte sunt 
încuiate. Ambele-s de fier, iar dacă i-ar trăsni cuiva 
niscai bănuieli, tot câştigăm timp până le vin ei de 
hac. Şefule, pot dară să zic că metoda prin care 
pătrunsei eu aici e numai pentru păsărele, fără 
glumă, îţi trebuie aripioare ca să ajungi. În halul în 
care arată mâna dumneavoastră, exclus. Idem, 
pentru Mary şi moş Jones. Imposibil şi pentru 
Carraciola sau ăilalţi, în fine, cui i-o păsa de ei. 

- Cum funcţionează troliurile? întrebă Smith. 

- Aăă, păi să vedem. Pe o manetă scrie 
„Norma!” şi „Notfalr”... 

- Baterii sunt? îl întrerupse Smith. 

- înî, cu ghiotura. 

- Răsuceşte spre „Notfal//, adică alarmă. Aia 
de la castel ar putea întrerupe curentul. 

- OK, zis şi făcut. Aşa. Pe urmă, mai avem 
butoanele de oprire şi pornire, o frână mecanică de 
mână şi un schimbător de viteze, pe care scrie 
„înainte” şi „înapoi”, cu o poziţie intermediară zero. 


227 


- Porneşte motorul, ordonă Smith. Schaffer 
făcu întocmai. Generatorul începuse să zumzăie 
uşor, dar după câteva secunde, când atinse rotația 
maximă, zumzetul se transformă în uruit. Acum ia 
mâna de pe frână şi întoarce spre „înainte”. Dacă 
funcţionează şi cabina o ia din loc, apasă pe „stop” 
şi încearcă direcţia opusă. 

Schaffer lăsă frâna şi începu să manevreze 
maneta, cu scurte pauze. Cabina se urni lent, apoi 
luă viteză şi înainta până ieşi de sub acoperişul 
staţiei. Schaffer o mai lăsă puţin, după care răsuci 
maneta în direcţia opusă şi cabina lunecă înapoi. 

- Merge straşnic, aşa-i? îl întrebă pe Smith, 
uitându-se în sus. 

- Dă-i drumul mai jos, să ajungă exact în 
mijlocul sălii. Coborâm frânghia pe cabină şi ne 
lăsăm şi noi. 

- Aşa minte, mai zic şi eu - brici - comentă 
junele, pe un ton admirativ. Puse telefericul în 
mişcare. 

- Mai întâi, ţi-i expediez pe Carraciola, Thomas 
şi Christiansen. Crezi că poţi să-i ţii în frâu până 
ajungem şi noi? 

- Nu cu insulte se susţine şi se ridică moralul 
ofiţerilor în subordine, făcu Schaffer, jignit. 

- Nu ştiam dacă ai mai păstrat niscai rămăşiţe 
de aşa ceva. Cât te ocupi tu de ei, mai fac o 
încercare s-o conving pe Julieta noastră să coboare 
din balcon. Hai, dă-ţi drumul pe frânghie, îl îmboldi 
el pe Carraciola, însoţindu-şi vorbele cu o lovitură, 
deloc blândă, de picior. 

Carraciola se lăsă în genunchi şi se uită în jos. 
Zări acoperişul în pantă şi prăpastia. 


228 


- N-o să mă forţezi să fac asta, în ruptul 
capului! Niciodată, se opuse el, cu îndârjire. Ochii-i 
negri aruncau fulgere de ură. Hai, ce mai aştepţi? N- 
ai decât să mă împuşti! 

- Numai să încerci s-o ştergi, şi te lichidez, 
doar ştii, nu? 

- Da, cum să nu. Dar n-o să mă ucizi tu cu 
sânge rece, pur şi simplu, fiindcă n-am chef să mă 
urnesc de-aici. Chestie de etică, maiorule, că eşti un 
tip cu principii, n-o să mă contrazici. Nătărăul tipic 
cu suflet nobil care-şi riscă viaţa pentru a-l salva pe 
soldatul inamic, gata-gata să ardă de viu. De ce nu 
tragi, domnule maior? 

- Fiindcă nu-i neapărat necesar. 

Smith îşi înfipse mâna stângă în chica lui 
Carraciola şi-i împinse capul pe spate până ce 
individul icni, cu ochii holbaţi spre cer. Maiorul slăbi 
strânsoarea şi ridică braţul celălalt în aer, cu 
degetele încleştate pe pistol. Gestul îi pricinui o 
durere şi o ameţeală cumplită, dar chipul îi rămase 
stană de piatră. 

- Te fac knock-out, îţi leg frânghia de mijloc şi- 
ti dau drumul în jos, pe acoperiş, vreo doi-trei metri, 
până ajunge cabina în dreptul tău. Schaffer o să 
intre prin uşa din spate, se va repezi la cea din faţă 
şi te va trage înăuntru. După cum vezi, mâna mea 
dreaptă nu e tocmai zdravănă, aşa că s-ar putea să 
nu fiu în stare să te leg prea strâns, sau să te susţin 
cu suficientă forţă. Şi cine ştie dacă Schaffer n-o să 
te scape în vale, în momentul în care te va târî în 
cabină. Dar nici că-mi fac eu mari griji dintr-asta, mă 
Carraciola! 

-  Şantajistule! Bestie! şuieră  Carraciola, 
încărcat de venin. li dăduseră lacrimile de durere. Pe 


229 


Dumnezeul meu, o să te fac să-ţi muşti mâinile că 
m-ai cunoscut! 

- Prea târziu, îi replică Smith, cu dispreţ, 
dându-i un brânci şi forțându-l, astfel, să se agate de 
coardă, ca să nu se prăbuşească în gol. Dorinţa ţi-a 
fost satisfăcută în clipa în care am aflat ce pui de 
lele îmi eşti. Vierme! Pfui! Mi se face greață numai 
la ideea că te-am atins. Mişcă odată, altminteri chiar 
că trag, la ce dracul mi-aş rişca pielea ca să te aduc 
înapoi, în Anglia. 

Carraciola nu mai cârti, îşi dădu drumul pe 
frânghie şi ateriză, în patru labe, pe acoperişul 
funicularului. Cu un gest scurt, Smith îi făcu semn lui 
Thomas să coboare. Acesta se supuse, fără să 
crâcnească. Christiansen le urmă după câteva clipe. 
Maiorul urmări, atent, punerea în mişcare a cabinei 
în interiorul staţiei, şi-şi ridică privirile: 

- Hei, Jones? 

- Aici, tot aici sunt, răspunse Jones, zis şi 
Carnaby, cu voce tremurată, neîndrăznind să se uite 
în jos. 

- Destul, domnule Jones, nu mai ai timp. Sunt 
pe urmele dumitale, îl avertiză Smith, pe un ton 
grav. Câteva clipe mai ai la dispoziţie, doar atât. 
Regret, dar e de datoria mea să te informez că, în 
eventualitatea că te înhaţă, vei fi tratat ca orice 
spion inamic: te vor tortura, dar nu cu metode 
simple, gen smuls unghiile de la picioare, ci într-un 
chip cumplit, pe care nu-mi permit a ţi-l descrie, cu 
domnişoara Ellison, aici, de faţă. Pe urmă, au să te 
azvârle într-o cameră de gazare. Asta, dacă vor mai 
considera necesar. 

Mary îl înşfăcă de braţ: 

- Chiar aşa! Vorbeşti serios!? 


230 


- Of, Sfinte Sisoie, sigur că nu! exclamă uluit 
de naivitatea fetei. Ce motiv ar avea? Işi reluă 
argumentaţia, ridicând glasul: O să mori în chinuri 
cumplite, domnule Jones, mai rău decât în cele mai 
înfiorătoare coşmaruri. Reprezentaţia va dura ore, 
poate chiar zile în şir. Vei scoate urlete 
îngrozitoare... 

- Vai de mine, ce mă fac? De sus, glasul 
disperat vibra ca un arc de canapea rupt. Ce trebuie 
să fac? 

- Păi, să-ţi dai drumul pe frânghie, ce altceva, 
i-o reteză Smith, dur. Cinci metri, nu mai mult, ce 
Dumnezeu, ce mare scofală? Asta ai putea-o face şi 
dintr-un salt cu prăjina, domnule Jones. 

- Nu pot, se tângui, pur şi simplu, nu pot! 

- Ei, nu, pe naiba, apucă-te de funie în clipa 
asta, închide ochii, sări pervazul şi... hop-jos! Ochii 
închişi, nu uita! Te prindem noi. 

- Ah, aoleu, mi-e imposibil! 

- Ah, ah, Dumnezeule, făcu Smith, disperat, 
acum e prea târziu! 

- Cum? Cum adică, prea târziu? 

- Luminile de pe coridor s-au aprins una după 
alta, îi explică el, cu glasul gâtuit de spaimă. Ah, 
uite încă una. Şi ailaltă, de-alături! Vin după 
dumneata, Jones! Când o să te despoaie şi o să te 
întindă pe masa de tortură, doamne... 

În două secunde, Carnaby-Jones sări pervazul 
şi alunecă pe funia de nailon, cu pleoapele strânse. 

Mary rosti, admirativ: 

- Eşti cel mai mare mincinos din istoria 
omenirii. 


231 


- Aşa zice şi Schaffer, tot timpul, recunoscu 
Smith. O fi adevărat, din moment ce sunteţi doi de 
aceeaşi părere. Doar n-oţi greşi cu toţii. 


Cabina, pe al cărei acoperiş se aflau cei trei 
agenţi, cu mâinile încleştate de armătura de 
suspensie, ca să nu alunece în prăpastie, porni să 
urce lent din staţie, dar se opri brusc, cu o 
hurducătură. Cu pistolul, Schaffer le indică, pe rând, 
mişcarea următoare. Susţinându-se în mâini, săriră 
pe podea. Ultimul care ateriza fu Thomas, căzând pe 
o parte, cu un geamăt de durere. Se agăţă instinctiv 
de gleznele lui Schaffer, care-şi pierdu echilibrul şi 
ridică braţele să se apere. Nu mai apucă, fiind 
atacat, prin surprindere, de Christiansen, printr-o 
figură de rugby. Se prăbuşi pe spate, pe un 
generator. Izbitura îi tăie răsuflarea. Christiansen îl 
dezarma într-o  clipită, şi-i propti teava 
Sctimeisserului în beregată. Carraciola se repezi la 
prima poartă de fier şi începu s-o zgâlţâie, furios. 
Ochii-i căzură pe lacătul zăvorât. Se răsuci pe 
călcâie şi fugi înapoi, la Schaffer. Îmbrâncindu-i de o 
parte pe Christiansen, îl înşfăcă de gât pe 
locotenent. 

- Lacătul... unde ai pus cheia de la lacăt, ai? 
sâsâi el, ca un şarpe. Poarta, e încuiată pe 
dinăuntru. Numai tu puteai s-o faci. Unde-i cheia? 

Schaffer se opinti cu greu să se ridice în capul 
oaselor, încercând să scape din cangea ghearelor 
înfipte în gât. 

- N-am aer! Mă sufoc, gemu el, gâfâind 
sacadat. Nu... mai... pot... leşin. 

- Unde dracu ai pus-o? răcni Carraciola. 


232 


- Ah, Doamne, mi-e rău! Adunându-şi puterile, 
Schaffer izbuti să se ridice în genunchi, cu grumazul 
în pământ. Din gât îi ieşea un soi de gâjâit. Scutură 
din cap, ca pentru a-şi reveni din ameţeală. Ridică 
lent, privirea: 

- Ce vrei? Ce-ai zis? îngăimă, buimac. 

- Cheia! Conştient de riscul de a stârni un 
tărăboi şi de a se face auzit, Carraciola se străduia 
din răsputeri să nu ragă de furie. In schimb, îi rase 
lui Schaffer, cu sete, câteva perechi de palme. Zi, 
unde-i cheia? 

- Hei, mai domol, potoleşte-te! interveni 
Thomas, apucându-l de braţ. Nătărăule, ai uitat că 
vrei să-l faci să ciripească? 

- Cheia, aha, da, cheia. Clătinându-se, 
Schaffer se ridică, în sfârşit, în picioare, îşi roti, lent, 
ochii întredeschisi, ca un beţivan care încearcă să se 
dezmeticească. Avea chipul pământiu, iar din 
colţurile gurii i se scurgea câte un firicel de sânge. 
Bateriile de colo, parc-am ascuns-o în dosul lor... nu, 
nu mai mi-amintesc, am o ceaţă pe creier... Banu, 
stai niţel, îngăimă, cu respiraţia întretăiată, începu 
să se scotocească prin buzunare, în cele din urmă, 
scoase cheia şi i-o întinse, cu o mână tremurândă. 

Carraciola se repezi s-o înşface, dar Schaffer 
fu mai iute decât el. Se îndreptă brusc din şale şi cu 
o mişcare dibace o aruncă departe, în prăpastie, 
unde nimeni nu mai avea s-o găsească vreodată. Cu 
ochii ieşiţi din orbite, Carraciola urmări traiectoria 
obiectului mult râvnit dispărând în neant. Uimirea 
de pe chip lăsă loc furiei dezlănţuite. Apucă 
Schmeisserul de pe jos şi-l izbi, cu ură, în cap. 
Schaffer se prăbuşi ca un copac doborât. 


233 


- Ei, şi-acum, interveni Thomas, ironic, acum 
că am eliminat „elementul-cheie” din schemă, nu ne 
mai rămâne decât să tragem în broască. 

- Adică sinucidere prin ricoşeu, porţile-s de 
fier, nenică, îl repezi Carraciola, care-şi redobândise 
calmul, pesemne că-şi scosese „elementul-cheie” 
din schemă. Mutra i se destinse. După o pauză, 
reluă, cu un rânjet: Ce-o fi în mintea noastră? Hai să 
jucăm inteligent, ce dracu'! Dacă spargem uşa, vom 
căpăta o rafală de gloanţe în piept, drept prim 
cadou. Nu uita că singurii care ştiu cine suntem, de 
fapt, zac fără cunoştinţă, sub efectul neambutalului, 
şi vor rămâne în halul ăsta încă multă vreme. Pentru 
toţi, ăilalţi din garnizoană suntem nişte necunoscuţi. 
Cât despre puţinii care ne-au zărit sosind... ne cred 
prizonieri. Prin urmare, şi într-un caz şi-n celălalt, 
vom fi trataţi, automat, drept inamici. 

- Bun, şi? întrebă Thomas, pierzându-şi 
răbdarea. 

- Păi, cum ziceam, concepem o schemă 
deşteaptă, dacă ne punem mintea la contribuţie. 
Coborâm cu cabina asta şi trecem la următoarea 
mutare: îi dăm telefon lui moş Weissner şi îi cerem 
să sune la Schloss Adler. Îi spunem cine-i Smith şi 
dacă ăsta, totuşi, izbuteşte să vină după noi cu 
cealaltă cabină, îl punem pe bătrân să-i trimită o 
delegaţie ca să-l întâmpine în staţia de jos. Pe urmă, 
ne ducem la barăci, unde nu se poate să nu găsim 
un radio, şi luăm legătura cu omul nostru. Ei, vezi 
vreo fisură în plan? 

- Nimic, beton armat!  rânji, încântat, 
Christiansen. „Ta-ta-ta, şi au trăit fericiţi până la 
adânci bătrâneţi”. He! He! Atunci, haidem, ce mai 
aşteptăm? 


234 


- Voi doi intraţi în teleferic, le ordonă 
Carraciola. După ce-i văzu înăuntru, se îndreptă spre 
mijlocul încăperii, oprindu-se chiar sub luminatorul 
cu geamul spart: Hei, şefule! strigă el. 

Era înarmat cu pistolul silențios al lui Schaffer. 
Sus, pe acoperiş, Smith se crispa. Pe Carnaby-Jjones 
îl dădu în grija lui Mary. Actorul continua să tremure, 
încă neîndrăznind să-şi deschidă ochii. Maiorul făcu 
doi paşi spre luminator, dar se opri brusc. Radarul 
său interior, cel de-al nu ştiu câtelea simţ, de care 
pomenise Wyatt-Turner cu atâta admiraţie, îi lansă 
un semnal de alarmă, funcţionând cu o precizie şi o 
claritate demne de invidie, ca un dispozitiv ultra- 
perfecţionat. 

- Schaffer, îl chemă el pe locotenent, cu glas 
mai mult şoptit. Băiete, mai eşti acolo? 

- Aici, şefule. 

Era Schaffer, negreşit, Schaffer în carne şi 
oase, cu accentul lui tipic de american din Vestul 
Mijlociu. Smith îşi îndreptă antena „radarului” înspre 
înalt. Dac-o mai ţinea aşa, avea toate şansele să 
rămână surd pe viaţă. Se târî, fără zgomot, până la 
buza luminatorului. Privirea-i căzu mai întâi pe un 
braţ întins, îl zări apoi pe Schaffer, prăbuşit pe 
podea. Se mai târî câţiva centimetri. Cu un instinct 
sigur, în fracțiunea de secundă în care zări un deget 
apăsat pe trăgaci în direcţia sa, se rostogoli într-o 
parte. 

Glontele Îi trecu razant pe deasupra 
creştetului, făcând să i se zburlească părul. De jos, 
se auzi o înjurătură. 

- Asta ţi-e ultima şansă, Carraciola! îi strigă 
Smith. Din poziţia în care se afla, nu vedea decât 


235 


chipul lui Schaffer, mai  bine-zis, o mască 
însângerată. După înfăţişare putea jura că-i mort. 

- lar ai dat chix. Nu fac decât să-mi amân o 
plăcere. Acum ne cărăm, Smith, pornesc motorul. 
Dacă ţii cu tot dinadinsul ca Schaffer să... ei bine, 
Schmeisserul lui l-a confiscat Christiansen. Lasă-te 
păgubaş. 

- Dacă te apropii de panoul de control, primul 
pas pe care-l faci în raza mea de vizibilitate, îţi va fi 
şi ultimul. Îţi crap ţeasta, m-auzi? Schaffer e mort, 
văd clar de-aici. 

- Mort, pe dracu'! E niţel terciuit, după lovitura 
cu patul armei, nimic mai mult. 

- Îţi crăp ţeasta, repetă Smith, cu o voce albă. 

- Ei, fir'ar să fie, ţi-am zis doar ca nu-i mort! 
răcni Carraciola, exasperat. 

- Am să te omor! îi comunică Smith, calm. 
Dacă n-o fac eu, o să-ţi vină de hac santinelele de 
după uşă, fii sigur. Constaţi şi tu ce-am izbutit să 
realizăm în superbul lor Schloss Adler, o mare de 
lumină. Nu te duce mintea că ordinele au şi fost 
date? Se trage, fără somaţie, în orice persoană 
străină. Ordinul: „Să fie ucis!” Cum apare unul, pac! 
lar tu, Carraciola, eşti un străin. 

- Pentru Dumnezeu, dar n-auzi ce-ţi spun? 
insistă celălalt, de data asta cu o undă de disperare 
în glas. Dacă ţii morţiş, ţi-o dovedesc, individul e viu. 
Ce poţi tu să vezi de-acolo, de sus? 

Ţiuiturile de alarmă emise de „radarul” mental 
al lui Smith începură să mai slăbească din 
intensitate. 

- Îi văd capul şi mi-e de-ajuns. 

- Ei, să-ţi arăt, atunci, na! 


236 


Cu o bufnitură, Lugerul căzu la câţiva 
centimetri de capul lui Schaffer, zvârlit de Carraciola 
care intră în raza de vizibilitate a lui Smith. Uitându- 
se în sus şi zărind ţeava pistolului îndreptată asupra 
sa, ameninţător, rosti: 

- N-o să ai nevoie de el. 

Se aplecă asupra lui Schaffer şi-l ciupi de nas 
astupându-i, în acelaşi timp gura cu palma. După 
câteva clipe, „mortul” dădu semne că-şi revine, în 
efortul disperat de a-şi recăpăta răsuflarea, începu 
să mişte capul, schiţând gestul de a-şi duce mâinile 
spre obraji. Carraciola îl lăsă în pace şi-şi înălţă ochii 
spre tavan. 

- Nu uita, Christiansen e înarmat cu 
Schmeisserul vostru. 

Cu pas vioi şi sigur, se îndreptă spre panoul de 
control. Descoperi butonul generatorului, eliberă 
frâna de mână şi porni motorul, împingând tare 
maneta până la capăt. Cabina porni brusc, cu o 
smucitură puternică. Sări din mers şi trase uşa. 

Sus, pe acoperiş, Smith lăsă deoparte arma, 
devenită acum inutilă şi se ridică, greoi, în picioare, 
negru de amărăciune şi furie. 

- Ei, şi cu asta, basta! comentă Mary, pe un 
ton nefiresc de calm. Gata, totul s-a isprăvit. Adio, 
operaţiunea „Overlord”... s-a terminat şi cu noi... In 
caz că mai are vreo importanţă. 

- Pentru mine, are. Apoi adăugă, scoţându-şi 
pistolul silențios: Ai grijă de flăcău! 


237 


Capitolul 10 


- Ceee? Mary se uită la el, total nedumerită. 
După câteva clipe lungi, ce nu se mai sfârşeau, îşi 
dădu seama, în sfârşit, de isprava pe care avea de 
gând s-o facă. Nu! Nu! ţipă ea. Ferească Dumnezeu, 
nu cumva să... 

ignorând glasul frânt de spaimă şi gestul ei 
disperat de a-l împiedica, Smith înainta până la 
capătul porțiunii plate unde acoperişul se înclina 
într-un unghi ascuţit. Zări partea din faţă a 
telecabinei, cuşca în care trei indivizi schimbau 
rânjete de satisfacţie, bătându-se, vesel, pe spate. 

Smith îşi dădu drumul să alunece pe versantul 
acoperit de polei şi sări; telecabina se afla acum la 
mai bine de doi metri distanţă de el, în jos, din 
fericire, fiindcă, altminteri, şi-ar fi fracturat ambele 
picioare. Sub greutatea trupului prăvălit pe acoperiş, 
cuşca se zgudui, cu un scrâşnet asurzitor. Smith 
simţea că alunecă. Cum, cu dreapta-i rănită nu reuşi 
să se agaţe de armătura de suspensie, se folosi de 
stânga, dar, în efortul său disperat de a se apuca de 
ceva, fu nevoit să-şi azvârle pistolul în hăul văii. Îşi 
încolăci braţele în jurul armăturii, trăgând cu sete 
aer în piept. Ameţit de săritură, avea senzaţia că se 
sufocă. 

Pasagerii dinăuntru, înlemniră, iar rânjetele le 
încremeniră pe buze. Christiansen rămase cu braţul 
întins în aer. Cum era de aşteptat, Carraciola se 
dezmetici primul. Smulse arma din mâna lui 
Christiansen şi ţinti în sus. 

Cabina parcursese vreo cincisprezece metri şi 
se legăna puternic în vântul năpraznic. Extenuat de 


238 


fortare, de pierderea de sânge şi de durerea din 
degetele zdrobite, Smith se lungise de-a curmezişul, 
agăţat de braţul de suspensie. Avea senzaţia că un 
văl de ceaţă i se lăsase peste ochi. 

O rafală de gloanţe străpunse acoperişul, la o 
palmă de el. Maiorul redeveni perfect lucid şi-şi 
făcu, rapid, o serie de calcule: la Schmeissere, în 
cutia încărcătorului încăpeau multe gloanţe, deci vor 
mai aştepta câteva clipe, ca să-i vadă, pe geam, 
cadavrul rostogolindu-se în prăpastie, după care vor 
trage din nou. Numai că vântul puternic imprimase 
cabinei o mişcare de pendul, care făcea imposibilă 
alunecarea vreunui corp de-a lungul suprafeţei. Ce 
ţintă îşi vor alege data viitoare? Vor trage la 
întâmplare, sau după o schemă anume? Imposibil de 
ghicit. Poate că în secunda aceea, ţeava era aţintită 
chiar în dreptul său. Gândul îl hotărî să se dea de-a 
dura, dincolo de porţiunea de acoperiş ciuruită. Era 
greu de crezut că individul va ţinti în acelaşi punct, 
dar presupunerea nu elimina nicicum riscul ca 
duşmanul să fi gândit la fel. 

Se dovedi că nu, fiindcă următoarea rafală 
străpunse tavanul la circa un metru mai încolo, 
înspre partea din spate. 

Ţinându-se strâns de armătura de suspensie, 
Smith se ridică în picioare şi se agăţă cu amândouă 
mâinile de cablu; astfel susţinându-se, înaintă iute şi 
fără zgomot până în partea din faţă a cabinei, care 
se legăna acum din ce în ce mai tare. Ca să-şi 
menţină echilibrul, trebuia să se bizuie pe forţa 
braţelor, mai bine zis, pe a mâinii stângi. Funicularul 
se balansa ca un derviş în spasmele finale ale unui 
dans ritual. Avea senzaţia că muşchii, încordaţi la 
maximum, erau pe punctul de a se rupe în fâşii. În 


239 


fine, asta s-ar mai putea drege, îşi zise, comparând, 
perspectiva cu imaginea unui cadavru ciuruit de 
gloanţe. Prin urmare, şansele de supravieţuire se 
prezentau cu mult mai optimiste din poziţia în care 
se afla, decât dacă ar fi rămas întins pe burtă, după 
metoda tradiţională a călătorilor clandestini care se 
ţin să nu alunece de pe acoperişul vagonului. 
Calculul său se dovedi a fi corect. Alte trei 
rafale găuriră tavanul la o distanţă apreciabilă, apoi 
nu se mai trase. Smith ştia perfect că acum trebuia 
să revină la poziţia iniţială, de sprijin pe armătura de 
suspensie, şi încă rapid. Cum forţa braţului stâng îi 
slăbise, fu nevoit să se lase pe dreptul. Durerea îl 
scutură din creştet până în tălpi, ca un şoc electric. 
Era musai să-şi schimbe poziţia. Imploră cerul ca 
rezerva de gloanţe din Schmeisser să se fi epuizat. 
Altceva, însă, îl făcu să-şi dea seama că 
speranţa îi fusese zadarnică. Uşa din faţă a cabinei 
se deschise, iar din dosul ei apărură un cap şi un 
braţ înarmat: Carraciola. Fireşte, îl reperă pe Smith 
imediat. Individul îşi răsuci arma pe umăr şi apăsă 
pe trăgaci. În condiţiile date ar fi fost imposibil să 
nimereşti cu precizie o ţintă, dar de la distanţa de 
un metru şi ceva, chestiunea nu mai avea 
importanţă. Smith se desprinse de cablu şi sări 
înapoi. În aceeaşi frântură de secundă, epoletul 
stâng îi fu smuls de un glonte; un al doilea îi zgârie 
umărul, dar celelalte îi trecură pe deasupra capului. 
În cădere, Smith căută orbeşte o armătură de 
suspensie. Reuşi, în sfârşit, să agaţe de una, 
încolăcind-o cu braţele şi picioarele, ca un crab. 
Carraciola îl vâna. Mai avea, pesemne, foarte 
puţine gloanţe şi nu intra în planurile lui să le 
irosească. Smith îl văzu înălțându-se ca într-un 


240 


număr de acrobație - susţinut de Thomas şi 
Chistiansen - după care plonja în echer pe 
acoperişul cabinei. 

„Curată sinucidere”, îşi zise Smith, răsuflând 
uşurat, căci individul comisese o greşeală fatală: 
fără nici un sprijin în mâini, pe suprafaţa acoperită 
de polei, avea să alunece în prăpastie la prima 
smucitură.  Satisfacţia nu dură decât o clipă; 
Carraciola nu făcuse nici o greşeală. Cunoştea un 
amănunt care lui Smith îi scăpase; un punct sigur de 
sprijin. După câteva clipe găsi, pipăind în jur, o 
canelură ce fusese făcută de una din rafalele 
anterioare, îşi înfipse zdravăn degetele în ea şi se 
târî mai în faţă, în genunchi. 

Cu un gest disperat, Smith dădu să înşface cu 
mâna-i rănită o grenadă din ranita de pe umărul 
stâng, trăgându-se în acelaşi timp îndărăt, atât cât 
să poată rămâne cu braţul stâng agăţat de armătură 
- singurul său sprijin. Dar, la o asemenea distanţă, 
explozia grenadei era la fel de periculoasă pentru 
aruncător, ca şi pentru ţintă. Picioarele îi alunecară 
şi icni, pălit - brusc de o durere cumplită. Simţi nişte 
cange de oţel în jurul gleznelor, de parcă cineva sau 
ceva, cu o forţă extraordinară, se străduia să i le 
smulgă de trup. Intoarse capul, şi în lumina palidă a 
lunii, zări două mâini care-l ţineau strâns, cu 
articulațiile albite de efort. Ce putere 
supraomenească, se minună Smith, nici un tip, 
oricât de solid, nu i-ar fi putut pricinui o durere atât 
de groaznică, în atare condiţii. Trebuie că-l susţine 
de mijloc cei din cabină, pentru a-i uşura efortul şi a- 
| ajuta să nu-şi piardă echilibrul, în secunda în care 
Smith ar fi căzut în vale. Cum-necum, situaţia era 
aceeaşi. Maiorul încercă să scape de încleştare, dar 


241 


cu o astfel de contragreutate, mult mai mare de o 
sută de kilograme, şansele erau nule. 

Se uită în faţă. Carraciola nu făcuse însă nici o 
mişcare, preocupat să-şi menţină echilibru, întrucât 
cabina, care străbătuse între timp jumătate din 
distanţa dintre staţie şi primul pilon, se legăna 
înfiorător. Smith renunţă la ideea de a scoate 
grenada care, oricum, nu i-ar fi servit la nimic, şi 
trase cuțitul, îl apucă de mâner cu cele trei degete 
zdravene ale mâinii drepte, se răsuci şi se căzni să 
ajungă la ghearele duşmane, ca să scape de 
menghina care-i sfârteca trupul. În zadar: îl mai 
despărţeau vreo treizeci şi cinci de centimetri de 
ţintă. 

Simţea cum i se frâng mădularele şi că 
puterile îl lasă. Era perfect conştient că mai avea 
doar câteva clipe la dispoziţie şi că viaţa îi atârna de 
un fir de păr. Arunca cuțitul în sus, izbutind să-l 
prindă din nou, de lamă. Se răsuci şi, concentrându- 
se din răsputeri ca să nu rateze, în halul de slăbire 
în care se afla, cu privirile împăienjenite de durere, îl 
aruncă cu mâna rănită. Totul se petrecu fulgerător: 
cangea se desprinse de glezne, se auzi un răcnet, 
iar Christiansen rămase cu ochii holbaţi la cuțitul 
înfipt în încheietura mâinii sale drepte. Thomas, care 
izbuti să-l târască înăuntru, făcu aceeaşi mutră 
tâmpă. 

Pentru Smith, secunda aceea marcase o 
victorie, dar şi o înfrângere, căci rămăsese fără nici 
un mijloc de apărare. Carraciola, care aşteptase 
momentul potrivit, plonja înainte şi apucă armătura 
de suspensie un sprijin sigur. Se ridică apoi în 
picioare, cu braţul stâng încolăcit în jurul armăturii şi 
cu ţeava Schmeisserului aţintită asupra lui Smith. 


242 


- Mai am un glonte, rânji el, aproape cu 
simpatie, doar unul. Trebuia să mă asigur, pricepi? 

„Poate că nu e chiar totul pierdut”, îşi zise 
Smith. Din pricina „menghinei” de la glezne, care-l 
ţintuise atâta vreme, nu observase că-i era cu mult 
mai lesne să-şi menţină echilibrul pe suprafaţa 
sticloasă de gheaţă, dar în clipa aceea îşi dădu 
seama că legănatul cabinei aproape încetase. 
Carraciola nu părea a fi conştient de noua situaţie, 
poate şi din cauză că-şi schimbase poziţia. Cu un 
efort de voinţă, căci rămăsese ca hipnotizat, Smith 
îşi smulse privirea de pe ţeava Schmeisserului 
îndreptat asupra sa, fixând un punct în depărtare, 
peste umărul celuilalt. Primul pilon se afla la mai 
puţin de şapte metri distanţă. 

- Păcat, Smith, ce să-i faci, deh, aşa-i soarta, 
nu cruţă pe nimeni, rosti Carraciola, potrivind 
pistolul automat. Adio! 

- Uită-te în spate! 

Carraciola zâmbi  dispreţuitor, din colțul 
buzelor, surprins de obrăznicia cu care i se întinde o 
capcană veche de când lumea. Smith mai privi 
odată spre pilon, apoi închise ochii şi-şi întoarse 
capul. Rânjetul ironic dispăru ca prin farmec de pe 
faţa celuilalt, de parcă, prin răsucirea unui buton, i 
se declanşase brusc o reacţie de înţelegere sau 
intrase în priză un al şaselea simţ. Işi răsuci gâtul şi 
scoase un răcnet de groază - ultimul din viaţa sa. 
Armătura de oţel a pilonului îl izbi din plin în spinare. 
Pârâitul oaselor zdrobite se auzi limpede pe o rază 
de treizeci de metri. In clipa următoare, cadavrul fu 
măturat de pe acoperiş, sub ochii îngroziţi ai lui 
Thomas şi Christiansen care urmăriseră scena, din 
dreptul uşii din spate a cabinei. 


243 


Târâş-târâş, tremurând ca un bolnav de 
friguri, cu mişcări nesigure şi greoaie, de bătrân 
somnambul, Smith reuşi să se proptească în capul 
oaselor, încolăcindu-şi un braţ şi un picior în jurul 
armăturii din spate. Sforţându-se să-şi limpezească 
privirile, cercetă valea. Cabina de pe cablul paralel 
tocmai trecuse de primul pilon şi-şi continua 
urcuşul. Cu puţină baftă, cabina lui ar fi putut ajunge 
prima în dreptul pilonului din mijloc. Da, numai cu 
un dram de noroc, deşi, în situaţia în care se găsea, 
acest factor nu mai intra, de fapt, în calcule. Ce altă 
soluţie îi mai rămăsese? 

Scoase din săculeţ două pachete de exploziv 
şi le fixă între acoperişul cabinei şi cele două braţe 
dinapoia armăturii de suspensie, având grijă ca 
scăpărătorile să fie descoperite şi la îndemână. Apoi, 
aşa cum şedea, în capul oaselor, ancorat de 
armătura de suspensie, îşi adună puterile, aşteptând 
ca furnicularul să-şi amplifice arcul de pendul, pe 
măsură ce se apropia de jumătatea distanţei până la 
pilonul central. 

Îşi dădea seama perfect de riscul nebunesc la 
care se expunea, din pricina poziţiei în care se 
aşezase. Nu mai ningea; în lumina argintie a lunii 
pline, ce scălda întreaga vale, putea fi lesne zărit, 
atât de la castel, cât şi de la staţia de jos. N-avea, 
însă, ce face; cum pe bruma de forţă ce-i mai 
rămăsese în braţul valid nu se putea bizui, nu era în 
stare să se întindă pe burtă, aşa cum „călătorise”, 
împreună cu Schaffer, în cursa lor spre castel. 

Chipul locotenentului îi apăru ca prin ceaţă - 
efortul, pierderea de sânge, ca şi frigul cumplit îl 
vlăguiseră într-atât, încât simţi foarte vag, încâlcit, 
îngrijorarea pentru soarta acestuia, îşi aminti şi de 


244 


ceilaiţi - omul în vârstă şi fata - rămaşi pe acoperişul 
staţiei de sus, dar şi de cei doi indivizi din cabină. 
Mary şi Carnaby-jones erau total neputincioşi, iar 
Thomas şi Christiansen, neînarmaţi, n-aveau cum să 
pună la cale un atac; în plus, văzuseră cu ochii lor 
cum sfârşise Carraciola, cu tot Schmeisserul lui. 
„Mda, clar, îşi zise Smith, din cei care contau, a 
rămas doar Schaffer!” 


Starea americanului era şi mai critică decât a 
maiorului, dar din alte motive. Capul şi-l simţea ca 
pe o boccea de câlţi. Incepuse să-şi revină, încet- 
încet, din coşmar. În gură avea gust de sare. 
Urechile-i desluşiră un glas îngrijorat, de femeie, 
care-i repeta cu insistenţă numele. Altădată, ar fi 
sărit în sus de şapte coţi să se aducă chemat de o 
astfel de voce, fie ea şi înspăimântată, dar acum, 
acum îşi dorea să înceteze, ştia că vine din coşmarul 
care-i zdrobea ţeasta, după cum ştia că va scăpa de 
durerea atroce numai când se va trezi de-a binelea. 
Se propti, gemând, cu palmele de podea, şi dădu să 
se scoale. Cu mare chin, de parcă s-ar fi opintit să 
se smulgă de sub un pod prăbuşit, izbuti, în sfârşit, 
să se dezlipească de pământ, cu capul bălăbănindu-i 
pe piept. Mintea-i era tulbure, un şomoiog de câlţi. 
„Cum altfel, cu satârul ăla adânc înfipt între 
tâmple?” Făcu greşeala să-şi scuture capul şi avu 
imediat senzaţia că cineva îi retează calota. Văzu 
stele verzi. Deschise ochii, iar luminiţele multicolore 
începură să pălească, treptat. În cele din urmă, 
peisajul înconjurător prinse contur. Reuşi să-şi 
recunoască propriile mâini. 

Deşi treaz, continua să trăiască aievea 
coşmarul. In gură simţea acelaşi gust sărat de 


245 


sânge, capul îl durea înfiorător, cu senzaţia că la cea 
mai mică mişcare i se va rostogoli la pământ, iar 
glasul disperat nu contenea a-i striga pe nume. 

- Locotenente! Schaffer! Schaffer, trezeşte-te! 
Mă auzi? 

Sigur că da, mai auzise el cândva vocea asta, 
dar unde anume, nu-şi putea aminti. Trebuie să fi 
fost demult, tare demult. Îşi răsuci gâtul în sus, în 
direcţia din care i se păru că vine glasul. Vârtejul 
caleidoscopului de luminiţe îl înghiţi din nou. „Nu, 
hotărât nu, orice mişcare a capului trebuie evitată!” 
îşi zise Schaffer. Işi aduncă cu greu genunchii sub el, 
se târi spre o maşinărie oarecare, în penumbră şi, 
sprijinindu-se de ea, se ridică încet în picioare. 

- Locotenente! Sunt aici, sus! 

Schaffer se răsuci lent şi-şi îndreptă privirile, 
cu infinită precauţie. De data asta, luminiţele 
strălucitoare i se înfăţişară grupate doar în două-trei 
constelații. Recunoscu glasul îndepărtat: era al lui 
Mary Ellison, ba, mai mult, i se păru că-i zăreşte 
chipul palid, încordat, dar nu putea fi sigur, simţurile 
nu-i mai funcționau ca odinioară. Ce dracul făcea 
fata aia acolo, sus, de ce se holba la el prin gratiile 
unui luminator, că aşa arăta, ca un luminator, dar 
spart? Mintea-i mergea cu viteză de melc ca un 
nenorocit de înotător ce înainta printr-un râu de 
melasă. 

- Te... te simţi bine? 

Schaffer medita o vreme, înainte de a 
răspunde la întrebarea ridicolă a fetei: 

- Sper că... ăăă... O să-mi revin, mărturisi el, 
prudent. Ce s-a întâmplat? 

- Te-au lovit în cap cu arma ta. 


246 


- Aşa mi-am zis şi eu, încuviinţă Schaffer, 
regretând pe loc gestul concret de aprobare făcut cu 
capul. Işi pipăi un cucui de pe ceafă. M-au pocnit 
peste faţă, probabil că m-am lovit la cap când... dar 
ce e asta? întrebă el, îndreptându-şi, cu greu, 
privirea către uşă. 

- Câine! Lătrat de câine! 

- Aşa ziceam şi eu, bâigui Schaffer 
împleticindu-se ca un beţiv, se apropie de uşa de 
fier şi-şi lipi urechea de ea. Câini, o haită întreagă de 
câini! Şi o hărmălaie cumplită. Sunt pe urmele 
noastre. Unde-i maiorul? 

- S-a dus după ăia... a sărit pe acoperişul 
funicularului, răspunse Mary, cu o voce albă. 

- Aşa? S-a dus, deci, comentă Schaffer, pe 
tonul cel mai firesc din lume, ca la auzul unei veşti 
oarecare. Cum a făcut? 

- Cum a făcut? repetă Mary, cu un aer 
consternat, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Tonul 
sec al întrebării o scosese din sărite, dar îşi reprimă 
furia. Păi, s-au luat la bătaie, iar unul a căzut de pe 
acoperiş, dar nu ştiu cine. 

- Ei, unul dintre ăia, o lămuri Schaffer, cu 
convingere. 

- Ceee? Dar de unde ştii tu, mă rog? 

- „Tipii ca maiorul Smith nu se prăbuşesc de 
pe stânci” - citez din declaraţiile viitoarei doamne 
Schaffer. „Ei nu cad de pe acoperişul de teleferic” - 
decreta aceeaşi persoană mai sus-citată. 

- Văd că-ţi revii, îl repezi Mary, cu un aer 
înţepat, dar mai-mai că ţi-aş da dreptate. Văd o 
siluetă acolo, pe acoperiş, nu cred să fie vreunul din 
indivizii ăia, ce zici? 

- Da' de unde ştii tu că-i cineva pe acoperiş? 


247 


- Fiindcă-l văd cu ochii mei, îi replică ea, 
enervată, e lună plină, uită-te şi tu. 

Schaffer îi ascultă îndemnul, ridicându-şi 
anevoie brațul şi frecându-şi pleoapele care-l 
ardeau: 

- Am nişte noutăţi pentru tine scumpo: nu văd 
nici măcar afurisitul ăla de funicular. 


Până la pilonul central, cabina mai avea de 
parcurs vreo trei metri. Smith se îndoi din şale şi 
smulse fitilele explozibilelor, se îndreptă la loc şi, 
ţinându-se cu stânga de cablu, se plasă pe 
porţiunea din mijloc a acoperişului. În ultima 
secundă, îşi desprinse mâna şi-şi întinse braţele 
înainte, pentru a nu-şi strivi trupul de armătura de 
suspensie. Cealaltă cabină care urca, ajunsese cam 
la aceeaşi distanţă de pilon. Şansele se arătau 
infime. 

Izbitura îl năuci, tăindu-i răsuflarea; de n-ar fi 
stat cu braţele întinse, şi-ar fi rupt nişte coaste, 
negreşit. Se forţă din răsputeri să ignore durerea şi 
nevoia acută de aer. Răsucindu-şi tălpile, şi le propti 
de una din barele transversale şi se agăţă cu 
mâinile de cealaltă. Spre norocul său, îşi recăpătase 
mobilitatea membrelor, dar pojghiţa de polei îl 
împiedica să-şi găsească un punct de sprijin în tălpi. 
Telecabina paralelă urca de-acum pe sub armătura 
de suspensie, dar Smith nu reuşise să depăşească 
linia de mijloc a acoperişului cabinei pe care se afla. 
Pentru prima oară în noaptea aceea, binecuvânta 
clarul de lună. Mai făcu doi paşi şi fu cât pe-aci să 
cadă, din pricina lunecuşului. Apoi sări pe învelişul 
strălucitor poleit cu gheaţă al cabinei ce mergea în 
sens invers. 


248 


Reuşi să se agate de cablu. Deşi îşi calculase 
corect poziţia braţelor, alunecarea din pornire îi 
modificase întrucâtva traiectoria, astfel că izbitura 
pe care o luă în torace fu foarte puternică şi puţin 
lipsi să nu fie decapitat. Picioarele îi fugiră de sub el 
şi căzu pe spate, întinzându-se cât era de lung. Işi 
desprinse mâna stângă de pe firul de oţel, se răsuci 
pe burtă şi se târî, orbeşte, în patru labe, până ce 
izbuti să se apuce de una dintre armături. Incremeni 
aşa o vreme, străduindu-se să-şi biruie senzaţia de 
vomă şi respiraţia dureroasă; apoi, treptat, începu 
să-şi vină în fire. Cabina telefericului se legăna din 
ce în ce mai tare, pe măsură ce se îndepărta de 
pilonul central. Lui Smith însuşi nu-i venea să creadă 
că, în halul în care se afla, îşi mai descoperise 
resurse fizice şi o rămăşiţă de instinct de conservare 
pentru a nu se rostogoli de pe tabla aia nenorocită, 
lunecoasă ca un săpun ud. 

După câteva secunde de încordare, lungi cât 
veşnicia, simţi că-şi recapătă vlaga. Se ridică 
anevoie în capul oaselor şi aruncă o privire în jos. 

Cabina de pe care sărise, cu câteva minute 
mai înainte, se apropiase acum de ultimul pilon; îi 
mai rămaseră de parcurs doar vreo cincisprezece 
metri. Thomas şi Christiansen şedeau ghemuiţi în 
mijlocul podelei. Christiansen îşi înfăşurase mâna 
rănită într-un bandaj improvizat. Uşile fuseseră 
lăsate deschise, căci nici unul nu îndrăznise să se 
mai aventureze până-n prag, după ce văzuseră cu 
proprii ochi cum eşuase atacul asupra lui Smith - 
ceea ce dovedea că maiorul le inspira acum teamă 
şi respect. 

Pe acoperiş, izbucni pe neaşteptate o flacără 
albă, strălucitoare. Urmară, aproape simultan, două 


249 


explozii.  Suporţii din spate, ai armăturii de 
suspensie, s-a rupt, iar cabina, suspendată doar de 
cei doi din faţă, se înclină primejdios de tare. 

Podeaua se aplecă şi ea brusc, într-un unghi 
de cel puţin treizeci de grade. Christiansen îşi căută 
iute, alături, un punct de sprijin; se propti, însă, în 
mâna rănită şi alunecă peste pragul uşii deschise, 
rostogolindu-se în gol. Dispăru în beznă, fără a mai 
apuca să scoată un cuvânt, fără un strigăt, ca şi 
cum n-ar fi existat. 

Thomas, teafăr şi cu reflexe bune, reuşi să se 
salveze - cel puţin pentru moment. Îşi ridică privirea 
şi văzu cum parte din acoperiş începuse să se 
încovoaie sub greutatea cabinei, suportată acum 
doar de bracheţii din faţă; din cauza sarcinii duble, 
butoanele amenințau să se frângă dintr-o clipă într- 
alta. Thomas se târî spre uşă. Unghiul de înclinaţie a 
podelei se mărise la patruzeci şi cinci de grade. 
Dintr-un salt, se agăţă cu mâinile de cablu. În 
secunda următoare, cabina se prăbuşi în prăpastie, 
rostogolindu-se de câteva ori. 

Eliberat de greutate, cablul se destinse, dar 
Thomas izbuti să rămână agăţat, balansându-se în 
aer. Zări însă braţul de suspensie al ultimului pilon şi 
încremeni de groază. Gura i se strâmbă, iar mâinile i 
se albiră. Degetele i se desprinseră de pe cablu, iar 
trupu-i dispăru în abis, urmat de un urlet al cărui 
ecou se stinse şi el, curând. 


În vreme ce cabina înainta către staţia de sus, 
Smith se târî până la buza acoperişului. De-acolo, nu 
avea cum să vadă aripa de răsărit a castelului, dar, 
judecând după trombele groase de fum care pluteau 
în vale, incendiul nu fusese încă potolit. Luna 


250 


dispăruse iarăşi după o perdea de nori, ceea ce era 
şi bine, şi rău: bine, pentru că se puteau feri mai 
lesne de ochii inamicului, şi rău, fiindcă, în beznă, 
flăcările ce mistuiau clădirea străluceau mai intens. 
O chestie de timp, îşi zise Smith, până ce fumul şi 
văpăile aveau să atragă atenţia vreunuia din sat sau 
de la barăci. În plus, îşi continuă el gândul cu 
amărăciune; la castel exploziile se ţineau lanţ. Cine 
să le fi declanşat oare, căci Schaffer n-avusese 
răgazul necesar să pună la cale tot spectacolul ăsta? 

Acoperişul telecabinei ajunse la acelaşi nivel 
cu baza staţiei. Smith răsuflă uşurat, când 
recunoscu silueta lui Schaffer, în picioare, lângă 
manivelă. Da, era chiar el în carne şi oase, deşi, ce-i 
drept, nu arăta deloc înfloritor, cu obrazul tumefiat, 
cu privirile tulburi şi căutătura nesigură, în efortul de 
a se concentra asupra unui punct anume. Oricum, 
era Schaffer în persoană, nu încăpea nici o îndoială, 
iar restul nu mai conta. Smith se simţi brusc 
înviorat, când îşi dădu seama cât de mult se bizuia 
pe americanul ăsta! Ce revelaţie! Cu un asemenea 
partener, duşmanul va avea de furcă înzecit. 

Se uită în sus; acoperişul staţiei se vedea 
acum clar. Mary şi Carnaby-jones erau tot acolo, 
sprijiniți cu spatele de zidul castelului. Flutură cu 
mâna un salut, dar nu-i răspunse nici unul. „Stafiile 
evadate din lumea tăcerii nu cunosc gestul”, cugetă 
Smith, cu mâhnire. 

In ciuda stării sale fizice precare, Schaffer 
părea a fi pe deplin stăpân pe manete. Cum-necum, 
cu norocul de partea sa - altfel nu se explică reuşita 
- fixă maneta în poziţie neutră şi frână la tanc, în 
secunda în care cabina intrase, pe jumătate sub 
acoperiş. Mary se lăsă în staţia telefericului pe 


251 


frânghie; urmă Carnaby-Jones, care tot nu cuteza a- 
şi deschide pleoapele. Nimeni nu scoase o vorbă, 
nici măcar atunci când Schaffer îi împinse spre 
cabină. 

- Haideţi odată! Intraţi cu toţii, repede! îi zori 
Smith, din pragul uşii din spate a telecabinei. Culese 
pistolul lui Schaffer de pe jos; se răsuci, apoi, brusc 
pe călcâie, la auzul unor lătrături furioase şi al unor 
lovituri grele, ca de baros, în porţile de fier ale 
staţiei. Nemţii reuşiseră, deci, să doboare prima 
poartă. 

Mary şi Schaffer se aflau în cabină. Jones 
încremenise însă în uşă cu mâna încleştată pe 
Schmeisserul lui Smith, ignorând, parcă, zgomotele 
din ce în ce mai puternice. Bâigui a scuză: 

- Eu sufăr de rău de înălţime; dar de data asta 
e altfel. 

- Vino încoace! şuieră Smith printre dinţi. | 

- Nu, se încăpăţâna bătrânul, v-am spus. Aştia 
vor năvăli aici într-o secundă. Eu rămân. 

- La naiba! înjură Smith, exasperat. 

- Am cu douăzeci de ani mai mult ca voi! 

- Mă rog, deci asta era. Domnule Jones, îţi 
urez noroc, făcu Smith, aplicându-i un croșeu de 
stânga, după care îl trase, mai pe sus, mai pe jos, 
prin uşă. Se repezi la mecanismul de pornire, 
împinse maneta şi fugi înapoi, sărind din mers în 
telecabina care se pusese în mişcare. 

Asaltul asupra uşii se înteţise. La Schloss 
Adler, nu dispun de ciocane pneumatice şi nici de 
aparatură cu oxiacetilenă, căci n-ar fi avut de ce, îşi 
zise Smith. Oricum, asta nu mai avea importanţă: 
două biete zăvoare de fier nu puteau să reziste prea 


252 


mult la asemenea lovituri. Închise, încet, uşa 
telecabinei. 

Schaffer şedea cu coatele pe genunchi, cu 
capul sprijinit în mâini. Mary, în genunchi, pe jos, 
contempla frumosul cap cărunt-argintiu al lui Jones, 
care i se odihnea în poală. Deşi nu-i putea vedea 
chipul, Smith nu se îndoia că trebuie să fi purtat o 
expresie de dojana la adresa brutelor care 
maltratează actorii americani vârstnici şi lipsiţi de 
apărare. După două minute de tăcere deplină, 
Carnaby-Jones dădu semn că-şi revine. Mary se uită 
la Smith. Spre uimirea acestuia, schiţă un surâs: 

- E-n regulă! Am numărat până la zece. În 
situaţia asta, era singura metodă ca să-mi pot da 
seama... Tăcu, apoi reluă, cu glas schimbat: Atunci... 
am crezut c-ai pierit. 

- N-ai fost numai tu care ai gândit aşa. După 
ce terminăm, mă pensionez. Mi-am epuizat fondul 
de baftă al unei vieţi întregi în ultimul sfert de ceas. 
Dar nici tu nu arăţi prea grozav. 

- Nici nu mă simt prea bine. Mary se străduia 
să se ţină dreaptă, sfidând legănatul năpraznic al 
telecabinei. Chipul îi era palid şi încordat. Dacă vrei 
să ştii, mi-e o greață, de parcă aş avea rău de mare. 
Nu mă dau în vânt după genul asta de călătorie. 

Smith ciocăni cu degetele în acoperiş. 

- Poate te tentează să-l încerci? Nu te-ai mai 
plânge în viaţa ta de călătoriile cu clasa întâi. Oho! 
Ne apropiem de pilonul al doilea; am parcurs drumul 
aproape jumătate. 

- Atâta doar? Şi ce se întâmplă dacă ăia sparg 
uşa? 

- Vor răsuci maneta şi ne trag în sus. 

- Chiar aşa? 


253 


- Chiar aşa. 

Carnaby-Jones se ridică, lent, în capul oaselor, 
cu o privire buimacă. După ce, în sfârşit, se dumiri 
unde se află, rosti, frecându-şi bărbia: 

- M-ai tras în piept. 

- Aşa-i, recunoscu Smith. Îmi pare rău. 

- Mie unul, nu! răspunse Jones, cu o umbră de 
surâs pe chipu-i vlăguit. N-am stofă de erou. 

- Nici eu, frăţioare, dar deloc, se jelui Schaffer, 
care-şi dezlipise palmele de tâmple şi-şi rotea acum 
lent ochii în jur. Privirea-i încă era sticloasă, nu şi-o 
putea fixa asupra unui punct anume. Obrajii mai 
căpătaseră puţină culoare - mai bine-zis, obrazul 
drept, nevătămat. Da... da' cei trei prieteni ai noştri, 
unde-s? Ce-i cu ei? 

- Morți. 

- Morți? Schaffer gemu, clătinând din cap. Să- 
mi povestiţi şi mie cum s-au petrecut faptele, dar nu 
acum. Altădată. 

- Habar n-are ce pierde, comentă Smith, pe un 
ton lipsit de compasiune. El nu sesizează niciodată 
tragismul unei situaţii, ceea ce poate că n-are 
importanţă, la urma urmei. Porţile alea de sus or 
mai fi întregi, sau se prăbuşesc din balamale? Vede 
careva vreo siluetă năpustindu-se spre manete... 

- Termină! i-o reteză Mary cu glas ascuţit şi 
tremurat, ca în pragul unei crize de isterie. Nu mai 
vorbi aşa! 

- lartă-mă, făcu Smith, pocăit, bătând-o pe 
umăr. Fluieram şi eu în pădure, să-mi dau curaj. 
Uite, ne apropiem de ultimul pilon. Încă puţin şi 
suntem acasă, bine mersi. 

- „Acasă, bine mersi”, aşi! îl îngână Schaffer, 
prost dispus. Când o să mă văd la „Savoy Grill”, cu 


254 


lista de bucate pe masă, abia atunci o să mă simt 
acasă şi ferice. 

- Unii se gândesc numai la burtă, remarcă 
Smith, aducându-şi aminte de propriul stomac. 
Senzaţia nu era plăcută deloc: parcă avea o ghiulea 
de plumb, pe care nişte gheare îngheţate se sforţau 
să i-o smulgă afară din trup. Inima îi bătea anevoie 
şi pieptul îl durea. Gura i se uscase, îşi dădu seama, 
deodată, că instinctiv se lăsase pe spate, pentru a 
preîntâmpina şocul provocat de eventuala smucitură 
a telecabinei înainte de a o lua înapoi, în sus, la 
schimbarea manetei. Voi număra până la zece, iar 
dacă în intervalul ăsta nu se întâmplă nimic, o să 
reiau numărătoarea, dar până la nouă... 

Privirea îi căzu pe chipul răvăşit de spaimă, 
alb ca hârtia, al fetei; îmbătrânise, sărmana, peste 
noapte, cu cincisprezece ani. Copleşit de ruşine, se 
aşeză pe bancă şi o strânse de umeri. 

- Scăpăm noi, nu-ți fă griji, o îmbărbăta el, 
recăpătându-şi siguranţa, ca prin farmec. Doar ţi-o 
spune nen-tu John, nu? Ai să te lămureşti tu că am 
dreptate. 

Mary îl privi în ochi, încercând să surâdă. 

- Unchiul John nu greşeşte niciodată! 

- Niciodată, rosti el, apăsat. 

Se scurseră douăzeci de secunde. Smith se 
ridică, se duse în faţă şi se uită pe geam. Cu toate 
că luna intrase în nori, reuşi să distingă, vag, silueta 
clădirii care adăpostea staţia din vale. Se întoarse 
spre ceilalţi şi răspunse privirilor lor întrebătoare: 

- Vreo treizeci şi ceva de metri, nu mai mult. 
Peste un minut, nici atât, peste câteva secunde, o 
să deschid uşa. Până atunci, vom fi cam la cinci- 
șase metri deasupra soiului, hai să zic şapte. Dacă 


255 


se opreşte cabina, sărim. Stratul de zăpadă are cam 
un metru grosime, aşa că nu riscăm să ne rupem 
mădularele în cădere. 

Schaffer dădu să spună ceva, dar se răzgândi. 
Îşi cuprinse, la loc, tâmplele în palme, cu o mină 
mahmură. Smith trase în lături uşa din faţă, 
înfruntând, viteaz, viscolul. Privi în jos: fusese 
exagerat de optimist când calculase distanţa ce-i 
separa de sol. Se aflau, de fapt, la vreo 
şaptesprezece-optsprezece metri înălţime, aşa că, în 
cel mai fericit caz, se puteau aştepta la niscai 
fracturi de femur sau de tibie - veselă perspectivă! 
Atenţia îi fu răpită, căci sirenele urlau în depărtare, 
iar lămpile de mină ale urmăritorilor licăreau tot mai 
aproape. Schaffer, căruia îi trecuse ameteala, dar nu 
şi migrena, interveni, vioi: 

- Stânga, vin întăriturile! Asta nu era în 
program, şefule. Radio, nix, telefon, nix, helicopterul 
pa şi pusi... 

- Ei, metodele clasice, spanac! comentă 
Smith, indicându-i fereastra din spate. Na, au recurs 
la semnalizarea cu trombe de foc. 

- Măiculiţă! exclamă Schaffer. Nu ştiam că 
piatra arde atât de bine! 

Nu exagera câtuşi de puţin. Spectacolul era, 
într-adevăr, uluitor. Castelul, cu zidurile sale groase, 
fusese cuprins de flăcări uriaşe şi ardea fără fum. 
Contururile clădirii aproape că nu se mai puteau 
distinge dintre limbile înalte de foc; văpăile se 
ridicaseră până la vârful turnului circular din nord- 
est. De-acolo, de sus, de pe ţăruşul vulcanic, unde 
fusese zidit, la jumătatea piscului Weisspitze, pe 
fundalul de negură al înălțimilor nevăzute, edificiul 


256 


strălucitor lumina întreaga vale, într-o privelişte de 
basm. | 

- Aştia trebuie că au încheiat o asigurare 
frumuşică, zice Schaffer, care se ridicase în picioare 
şi scruta orizontul, înspre direcţia staţiei. Cât mai 
avem, şefule? 

- Vreo zece metri, poate chiar mai puţin, cinci 
şi coborâşul. Reuşim, locotenente Schaffer, adăugă 
Smith, încurajat de farurile maşinilor din fruntea 
convoaielor ce se scurgeau pe lângă rămăşiţele 
fumegânde ale gării, fără să se oprească. 

- Reuşim, repetă Schaffer, dar trânti imediat o 
înjurătură, când telecabina se opri brusc, cu o 
scuturătură violentă. Mai bine zis, era cât pe-aci să 
reuşim. 

- Săriţi! Toată lumea, jos! urlă Smith. 

- lar s-a pronunţat şeful sindicatului, comentă 
Schaffer. Daţi-vă înapoi, mâinile mele-s zdravene şi 
întregi... 

Dintr-un salt, abia ocolindu-l pe Smith, se 
propti în dreptul uşii, o înşfacă pe Mary de talie, o 
trase înspre el şi o prinse imediat de încheietura 
mâinii, lăsând-o în jos, peste prag, atât cât îi 
permitea lungimea braţului; îi dădu drumul, la nici 
un metru şi jumătate de sol. In trei secunde, 
procedă la fel cu Carnaby-Jones. Incă o smucitură, şi 
cabina o porni înapoi, în sus. Schaffer îl împinse pe 
Smith peste bord ca pe un balot, şi făcu o grimasă 
de durere, căci nu-i lesne pentru nimeni să se lupte 
cu nouăzeci de kilograme; apoi, în sfârşit, îşi dădu şi 
el drumul, proptindu-se în mâini de muchia podelei. 
Ateriza,  clătinându-se, în troienele de nea 
proaspătă, de la o înălţime de şase metri. 


257 


Smith, care căzuse alături, îi întinse un 
explozibil, cu fitilul pregătit. 

- Ţine, braţul tău drept „funcţionează”! 

- Mda, aşa-i! Nu m-oi descurca eu la cai, da' la 
baseball sunt as. Tinti cu precizie şi aruncă 
explozibilul în telecabina care se îndepărta. Corect? 

- Corect. Acum haidem. 

Smith o apucă pe Mary de braţ şi, împreună cu 
Schaffer care-l împingea de zor pe Carnaby-Jones, o 
luară la goană pe lângă staţie şi se refugiară sub 
acoperişul primei case întâlnite în cale, taman când 
îşi făcu apariţia un convoi de camioane pline cu 
soldaţi. Maşina din faţă, a comandantului, opri cu 
alunecare. Soldaţii săriră jos, urmându-şi şeful, care 
se şi năpustise pe trepte. Era însuşi colonelul 
Weissner. 

Castelul ardea năpraznic, devenise clar că 
incendiul nu mai putea fi stăvilit. Deodată, răsună o 
explozie, iar telecabina izbucni în flăcări; se răsuci în 
aer şi-şi continuă urcuşul pe cablu, până ce dispăru 
în văpăile uriaşe de la castel. 

Schaffer, ghemuit sub streaşină, îl trase de 
mânecă pe Smith. 

- Chiar nu vreţi să dăm foc la staţie? 

- Haidem în garaj, i-o reteză maiorul. 


258 


Capitolul 11 


Aşezat pe scaunul copilotului, colonelul Wyatt- 
Turner se aplecă într-o parte, îşi lipi obrazul de 
hublou şi se uită în jos, cu un aer nefericit. Mosquito, 
o alcătuire de motoare şi placaje, era, după cum o 
ştia foarte bine, cel mai rapid avion de acest fel din 
lume la ora aceea, dar o asemenea viteză îl ului 
până şi pe el. 

Fireşte că într-un zbor obişnuit, viteza nu se 
simte, numai că de data asta, misiunea locotenent- 
colonelului Carpenter se deosebea de celelalte; lui 
Wyatt-Turner i se părea că participă la o cursă de-a 
dreptul nebunească, ce risca a se sfârşi, dintr-un 
moment  într-altul, într-o catastrofă. Carpenter 
efectua manevre spectaculoase la joasă înălţime, 
trecând razant peste vârfurile arborilor şi măturând, 
în picaje, colinele din cale. Asta îi displăcea nespus 
colonelului, dar ceea ce îl neliniştea încă şi mai mult 
era viteza ameţitoare cu care umbra avionului îi 
urmărea, în lumina clarului de lună, ajungând 
adesea atât de aproape, încât avea senzaţia că ar 
putea-o atinge cu mâna. Incercă să-şi alunge din 
minte dezastrul iminent, în situaţia în care avionul şi 
umbra acestuia s-ar fi suprapus perfect. Îşi dezlipi 
cu greu ochii de pe hublou şi se uită la ceas. 

- Douăzeci şi cinci de minute, rosti către 
pilotul ce şedea relaxat, în scaunul de alături, cu o 
mutră plictisită, ce contrasta bizar cu podoaba 
impresionantă a mustăţilor roşcate, tip „ghidon”. 
Reuşeşti să ajungi la timp? 

- Eu, da, răspunse Carpenter, sigur de sine. 
Mă întreb însă dacă şi ceilalţi vor reuşi. 


259 


- Dumnezeu ştie, eu, unul, nu prea văd cum. 
Amiralul, a cărui părere de altminteri o împărtăşesc, 
e convins că băieţii au rămas acolo, la Schloss Adler. 
In afară de asta, întreaga ţară este, acum mai mult 
ca sigur, mobilizată până în dinţi. Ce şanse ar mai 
avea? 

- De aceea v-aţi ostenit să veniţi? 

- Doar i-am trimis cu mâna mea, răspunse 
Wyatt-Turner, sec. Se uită în jos. Văzu, cu groază, 
cum avionul şi umbra lui erau gata-gata să se 
suprapună, în zborul razant deasupra unei păduri de 
pini. E musai să te menţii chiar atât de aproape de 
sol, ce naiba?! se tângui el, retrăgându-şi privirea. 

- Ne ferim de radarul duşmanului, bătrâne, îl 
consolă Carpenter, suntem mai în siguranţă aici, 
printre tufişuri. 


Smith, Mary, Jones şi Schaffer se strecurară, în 
şir indian, prin dosul caselor dinspre răsăritul uliţei 
principale a satului, croindu-şi drum, tiptil-tiptil, 
printre hârburile de automobile, către porţile duble, 
din spate, ale garajului lui Sulz. Smith, cu cheile la 
îndemână, dădu să potrivească una din ele în 
broască dar uşile se deschiseră, fără zgomot, înspre 
interior. În prag îi întâmpină Heidi, care se uită la ei 
ca la nişte arătări de pe altă lume. Zărind apoi 
castelul în flăcări, îi adresă lui Smith o întrebare 
mută. 

- Am totul aici, în alb-negru, o lămuri el, 
pipăindu-şi tunica. Hai, vino la autobuz! 

li aşteptă pe toţi să intre, apoi închise uşa 
garajului. Se îndreptă către o ferestruică cu gratii ce 
dădea în uliţă, şi aruncă o privire prudentă. 


260 


Afară se formase un adevărat furnicar, în 
majoritate cătane care ieşiseră în goană din 
cârciumi să prindă spectacolul incendiului de la 
Castelul Vulturilor. În preajmă, însă, se vedeau 
destui militari înarmaţi - două camioane pline, la nici 
zece metri de garaj, fără a mai pomeni de alte trei 
camioane oprite ceva mai sus, lângă staţia de 
teleferic. În faţa localului „La cerbul sălbatic”, 
câteva patrule îşi parcaseră motocicletele. Singurul 
obstacol cu adevărat serios îi constituia un mic 
automobil de campanie, staționat chiar în dreptul 
porţilor de la garajul lui Sulz, cu şoferul la volan. 
Cântărind atent situaţia, Smith decise că o soluţie 
tot s-ar găsi. Se retrase de la fereastră şi se duse 
înapoi la uşă, să verifice dacă cele patru zăvoare 
fuseseră trase de-o parte. 

Mary şi Jones, alias Carnaby, se şi instalaseră 
în autobuz. Când Heidi puse piciorul pe scară, 
Schaffer o apucă de umeri, pe neaşteptate, şi o 
sărută iute, surâzându-i şăgalnic. Fata îl privi, uluită. 

- Ei cum, nu te bucuri că mă vezi? Doamne 
sfinte, măi fetiţo, prin ce încercări cumplite am 
trecut eu acolo, sus... era cât pe-aci s-o mierlesc. 

- Nu mai arăţi chiar aşa de frumuşel ca acum 
două ore, îi zâmbi Heidi, mângâindu-l uşor pe 
obrazul vânăt „opera de artă a lui Carraciola” gândi 
el - adică, taman de când ne cunoaştem. Şi se urcă 
în autobuz. 

- Ei, două ore! În seara asta am îmbătrânit cu 
douăzeci de ani. Nu-ţi dai seama, deci, de când îţi 
trag clopotele? Păi ce, asta-i puţin? Vai de capul 
meu! Cu o mină de mâhnire resemnată, îl urmări cu 
privirea pe Smith, care se urcase între timp la volan 


261 


şi răsucea cheia în contact. Na, acum ne aşteaptă 
alţi douăzeci de ani. La podea, toată lumeal 

- Dar tu? întrebă Heidi. 

- Cine, eu? făcu Schaffer, sincer mirat de 
întrebare. Cu patul armei, sparse parbrizul jos, apoi 
se lăsă în genunchi, cu Schmeisserul în poziţie de 
tragere. Eu sunt conductorul, deci e împotriva 
regulamentului. 

Cu mâna rănită, înfăşurată în bandajul pătat 
de sânge, Smith apăsă pe demaror. Puternicul 
motor diesel porni imediat. Dădu în marşarier, spre 
fundul garajului, ignorând cele două maşini din cale, 
un Mercedes şi un Opel în perfectă stare, pe care le 
transformă într-un maldăr de fiare, aidoma rablelor 
din curtea din dos. Autobuzul ţâşni înainte, prinse 
viteză şi spintecă porţile, ca pe un perete de 
mucava. In troznetul aşchiilor de lemn ce se 
răspândiră în aer ca o ploaie de confeti, Smith vira 
brusc spre dreapta, croindu-şi drum prin mulţimea 
de gură-cască ce contempla fostul Schloss Adler, 
acum un rug în flăcări. 

Din cauza uruitului infernal al motorului 
ambalat la maximum şi al zgomotului produs de 
uşile sfărâmate, oamenii fură, totuşi, preveniţi să se 
dea în lături; cei din automobilul de campanie - 
sergentul de la volan şi maiorul care şedea alături, 
cu un radiotelefon într-o mână şi un trabuc subţire, 
fumat pe jumătate, în cealaltă - n-avură, însă, nici o 
şansă, înainte de a se dezmetici, maşina lor fu luată 
pe sus, fulgerător, de plugul de zăpadă. O târî apoi 
câţiva metri şi ateriză, ca prin minune, tot pe cele 
patru roţi. Maiorul nu avusese nici măcar răgaz să 
scuture scrumul. 


262 


Motocicliştilor din trupele de vânători de 
munte, care urmăriseră scena din pragul cârciumii 
„La cerbul sălbatic”, nu le veni să-şi creadă ochilor. 
Se gândiră întâi ori că şoferul autobuzului poştal, 
Zep Salzman, pe care-l cunoşteau ca pe un cal 
breaz, îşi pierduse minţile, ori că i se blocase 
acceleratorul la podea. Curând constatară, cu 
dezamăgire, că se  înşelaseră. Auziră urletul 
motorului căruia i se schimbau vitezele, iar în 
maşină îi zăriră pe Smith, aplecat peste volan, în 
spate, pe locul din dreapta, şedea, ghemuit, 
Schaffer, cu ţeava Schmeisserului proptită pe 
fereastra spartă. Farurile din faţă se aprinseră şi 
autobuzul se îndepărtă. Oricum, se lămuriseră. La o 
comandă scurtă, patrulele se năpustiră spre 
motociclete. 

Nu-i mai puţin adevărat că şi Smith le văzuse. 
După un claxon de avertisment, răsuci volanul şi 
întoarse în viteză autobuzul. Intuindu-i planul, 
membrii patrulelor se hotărâră, într-o fracțiune de 
secundă, că retragerea era de preferat unui act de 
vitejie egal cu sinuciderea, aşa că descălecară iute 
şi urcară în goană treptele de la intrarea în cârciumă 
ca să-şi salveze pielea. 

Sub tăvălugul plugului de zăpadă, 
motocicletele se transformară, cu un scrâşnet 
asurzitor, într-un maldăr de fiare şi de aşchii de 
lemn. Când Smith se îndreptă din nou spre mijlocul 
străzii, se prăbuşiră pe trotuar, bucăţi informe, dar o 
motocicletă rămase agăţată de lama distrugătoare. 

Apăsă pe accelerator până la fund şi alternând 
faza lungă cu faza scurtă a luminii, porni a goni 
nebuneşte. La urletul sirenei, pietonii înspăimântați 
se dădeau la o parte în ultima secundă, cu mişcări 


263 


dezordonate de electrocutaţi. În fine, rămaseră în 
urmă ultimii. 

Pe drumurile alpine, autobuzul poştal are 
prioritate absolută asupra oricărui alt vehicol, 
anunţându-şi supremaţia, zi şi noapte, la orice oră, 
prin intermediul claxonului ce emite un triolet de 
neconfundat. La auzul semnalului sonor, mai înainte 
ca vehicolul să apară în zare, toată suflarea 
omenească, fie ea pe jos, pe capră sau la volan, se 
fereşte în lături, într-atât de înrădăcinată este în 
minţile localnicilor, din fragedă pruncie, ideea că 
autobuzul poştal e regele necontestat al drumurilor, 
de neînfruntat nici cu o baghetă magică. Aşa a fost 
şi de data aceasta. Zidurile caselor îi atrăgeau pe 
toţi, instantaneu, cu forţa unui magnet puternic. 
Cum oamenii se dădeau în lături automat, luaţi prin 
surprindere, chipurile lor nu exprimau mânie sau 
ciudă, căci evenimentul, pur şi simplu, îi depăşea. 
Autobuzul ajunse la capătul uliţei, dar nu răsună nici 
o împuşcătură. 

În stânga, la marginea drumului, motocicleta 
agăţată se desprinse din încleştarea plugului, 
sfărâmându-se de un perete scund, de piatră. O 
nouă achiziţie sigură pentru cimitirul de maşini din 
dosul garajului lui Sulz, gândi, fără să vrea, Smith. În 
faţă, drumul se întindea drept, ca tras cu rigla, 
paralel cu malul întunecatului Blau See. Inchise 
butonul claxonului, dar se răzgândi şi îl răsuci la loc: 
o asemenea urlătoare făcea, oricând, cât două 
mitraliere. 

- Alte melodii nu mai cunoaşteţi? întrebă 
Schaffer, scos din sărite. Locotenentul dârdâia de 
frig şi se aşezase pe jos, pentru a se feri, cât de cât, 
de aerul îngheţat ce năvălea prin geamul spart. 


264 


Daţi-mi un telefon când aveţi nevoie de servicii 
speciale, cam peste o milă, după socotelile mele. 

- Cum peste o milă? 

- Porţile cazărmii. Tipul din automobilul de 
campanie avea radiotelefon. 

- la te uită, chiar aşa? făcu Smith, privindu-l 
cu coada ochiului. Şi de ce nu l-ai împuşcat? 

- Deh, m-am schimbat, am devenit alt om, 
şefule, zise Schaffer, cu un oftat. In viaţa mea s-a 
petrecut un eveniment nemaipomenit. 

- Şi, în afară de asta, n-ai avut loc de întors. 

- Întocmai. 

Locotenentul se răsuci la loc şi se uită pe 
geamul din spate, să vadă dacă îi urmărea cineva. 
Drumul era pustiu. Oricum, meritase osteneala, îşi 
zise, căci priveliştea nu era deloc lipsită de interes: 
Schloss Adler, complet înghiţit de uriaşele văpăi 
stacojii, îl făcu să-şi închipuie cam cum trebuie să 
arate iadul. Flăcările luminau terenul pe o rază de 
jumătate de milă, iar contrastul izbitor cu albeaţa 
strălucitoare a zăpezii îi întări convingerea că 
fortăreaţa nu mai avea nici o şansă de salvare. Din 
orice perspectivă ar fi privit lucrurile - visul de glorie 
al incendiatorului maniac sau coşmarul pompierului 
- era clar că se terminase cu Castelul Vulturilor. 
Înainte de revărsatul zorilor, nu se va mai alege din 
el nimic. Va rămâne doar un morman de ruine triste, 
fumegânde, ce vor spulbera, pentru generaţii la 
rând, legenda celei mai splendide văi de pe faţa 
pământului. 

Schaffer se smulse din reverie şi-i căută cu 
privirile pe ceilalţi trei pasageri, pitiţi pe sub scaune. 
Trase o înjurătură când, la un viraj brusc, fu aruncat 


265 


şi izbit de uşa din dreapta. Ochii-i căzură pe tabloul 
de bord, luminat. 

- Suntem salvaţi! exclamă el, în al noulea cer. 
Nouăzeci! 

- De kilometri, nu mile, îl lămuri Smith. 

- Oh, se dezumflă tânărui, observând cum 
Smith îşi mută iute talpa de pe accelerator, pe 
frână. Fluieră în surdină când prin parbrizul făcut 
tăndări, zări porțile cazărmii, de care nu-i 
despărțeau nici două sute de metri. Îndărătul lor, 
cabina de pază şi careul de defilare se scăldau într- 
un potop de lumini. Zeci de soldaţi înarmaţi mişunau 
ca bezmeticii, încoace şi încolo, într-o învălmăşeală 
de nedescris, dar Schaffer îşi dădu seama, într-o 
clipită, că lucrurile stăteau cu totul altfel. Indivizii se 
năpustiseră spre nişte camioane şi automobile de 
campanie, conformându-se unor ordine precise şi 
neirosind timpul. 

- Zumzăie ca într-un stup, dar nu aiurea, ca sa 
se afle în treabă constată locotenentul, cu glas tare. 
Mă-ntreb dacă... 

N-apucă să-şi încheie fraza când, de după 
cabina pazei, se ivi, uruind pe şenile, un tanc uriaş. 
Efectua o întoarcere de o sută optzeci de grade şi 
bloca drumul de-a curmezişul. Turela se răsuci lent 
spre autobuz, aţintindu-se în direcţia farurilor. 

- Ei drăcie! exclamă Schaffer, în şoaptă, 
modelul „Tiger”, păi, ăsta are un tun cu calibrul de 
88 de milimetri, şefule! 

- Mda, ce-i drept, nu-i o jucărie, recunoscu 
Smith. Culcat! 

Se aplecă peste bord, trase de o manetă, iar 
acul semnalizatorului porni să oscileze. Închise mai 
întâi faza lungă, apoi renunţă la faruri complet. 


266 


Parcurse ultimii metri numai cu luminile de poziţie şi 
imploră zeii ca tanchistului de pe cumplitul vehicol 
al uciderii să nu i se năzare să tragă. 

Prin nu se ştie ce miracol, degetele acestuia 
nu se atinseră de butonul infernal. Smith încetini, 
intră pe poartă şi opri în dreptul cabinei de pază. 
Lăsă în jos geamul, ascunzându-şi cu grijă mâna 
bandajată şi, cu braţul stâng proptit, urlă la cele trei 
santinele care, în frunte cu un sergent, toţi înarmaţi 
până în dinţi şi pregătiţi de tragere, îi înconjuraseră, 
în goană: 

- Telefonaţi, imediat! Să vină urgent un 
chirurg la infirmerie! Arătă cu degetul peste umăr şi 
adăugă, iute: Colonelul Weissner, l-au nimerit de 
două ori - în plămâni. Fir-ar să fie, ce stai acolo, ca o 
momâie? 

- Dai... păi... autobuzul poştal... Ne-au zis la 
telefon că... bâigui unul. 

- Beat mort, mama lui! înjură Smith, cu năduf, 
după care rosti, pe un ton ameninţător: Mâine în 
zori, îl aşteaptă Curtea marţială, dar şi pe tine, dacă 
moare colonelul. Mişcă odată! 

Apăsă pe ambreiaj şi o luă din loc lent, 
păstrând apoi o viteză mică. Convins de uniforma de 
maior, dar şi de atitudinea sigură a lui Smith, care 
conducea încet autobuzul în curtea cazărmii, în 
sunetul autoritar al claxonului binecunoscut în Alpi, 
sergentul se repezi, în pas alergător, spre cel mai 
apropiat telefon. 

Tot în viteza întâi, ocoli cu grijă un grup 
compact de oameni şi maşini, trecu de un şir de 
motociclişti, în cizme şi cu mâinile încleştate pe 
ghidoane, gata să ţâşnească, apoi de mai multe 
vehicule blindate, cu motorul mergând - unele se şi 


267 


îndreptaseră spre ieşire, dar, ce plăcută surpriză, nu 
cu viteza pe care o anticipase. In faţă se afla acum 
un grup de ofiţeri, majoritatea grade superioare, 
care comentau aprins, încetini şi mai mult. 
Aplecându-şi capul pe fereastră, răcni: 

- l-au încercuiți sus, la etaj, la „Zum Wilden 
Hrisch”! L-au luat ostatec pe coloneiul Weissner! 
Mişcaţi-vă odată, pentru Dumnezeu! 

Amuţi însă, când recunoscu, pe dată, mutra 
unuia dintre ofiţeri - însuşi căpitanul cu care se 
„întreţinuse”, la cârciuma cu pricina numai câteva 
ceasuri mai înainte, sub identitatea sa temporară de 
„maior Bernd Himmler”. După o clipă, fu la rândul 
lui, recunoscut. Căpitanul căscă gura, nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor, dar, până s-o închidă la loc, 
Smith şi apăsase pe accelerator până la fund. 
Autobuzul ţâşni către porţile dinspre sud, croindu-şi 
drum, fulgerător, printre mănunchiurile de soldaţi 
care se aruncau în părţi, plonjând în zăpadă, pentru 
a se salva de secera necruțătoare a uriaşului plug. 
Manevra fu atât de neaşteptată încât reuşiră să 
parcurgă vreo treizeci de metri, înainte ca rafalele 
mitralierelor să le ciuruie geamurile din spate. 
Zgomotul  cioburilor se amestecă cu răpăitul 
gloanţelor. Răsucind cu disperare volanul, Smith 
izbuti să iasă din curte, cu un viraj care îi ferea, cel 
puţin pentru câteva minute, de trăgătorii de elită de 
pe terenul de paradă. 

Din păcate, aşa cum se contura noua situaţie, 
săriseră din lac în puț. In locul duşmanului de care 
scăpaseră, provizoriu, apăruse unul şi mai cumplit, 
în faţa căruia erau total descoperiţi. Smith fu cât pe- 
aci să scape controlul volanului când simţi o izbitură 
puternică în partea de jos a portierei din dreptul său 


268 


şi imediat, un bubuit. La nici cincizeci de metri în 
faţa lor, izbucni flacăra albă a unei explozii. 

- Tancul „Tiger”, 88 de milimetri! răcni 
Schaffer, fir'ar al dracului de... 

- Jos! Smith plonja în echer, pe podea, de-o 
parte a volanului. Latura de jos a parbrizului de-abia 
de-i trecea de nivelul ochitor. Asta a izbit jos. 
Următoarea... 

Următoarea trecu prin uşa dn spate, sus, 
traversă interiorul autobuzului şi ieşi prin acoperiş, 
chiar deasupra parbrizului, dar nu se soldă cu o 
explozie. 

- O fi un obuz rebut!? presupuse Schaffer, 
optimist. Sau poate... un exerciţiu cu obuze oarbe... 

- Pe dracu! Reaşezat pe scaun, Smith 
conducea în zigzag, nebuneşte, în tentativa de a-l 
deruta pe tanchistul care-i lua la ochi. Obuze anti- 
blindaj, băiete, făcute să străpungă cinci centimetri 
de oţel dintr-un tanc, mai înainte de a exploda. Se 
chirci brusc, când un al treilea obuz rase ferestrele 
de pe partea stângă; se treziră, amândoi, cu o 
ploaie de cioburi peste ei. Dacă vreunul din alea 
loveşte saşiul, sau blocul motor, sau plugul... 

- Vă rog! Lăsaţi-mă să mor prost, nu-mi mai 
explicaţi nimic! îl imploră Schaffer. După o pauză, 
reluă: Da' ştiu că-i calm individul, nu se zoreşte, 
parc-ar sta la rând în biserică, la cuminecătură. 

- AŞ! După ce privi în oglinda retrovizoare, 
Smith îndreptă volanul. Nu mi-aş fi imaginat 
niciodată c-o să ajung să-mi doresc a fi urmărit de 
haite de vânători de munte. Ei bine, de data asta, 
chestia mă încântă! Slavă Domnului! 

Schaffer întoarse capul şi se uită în spate. 
Numără cel puţin trei perechi de faruri, iar alte două 


269 


se şi iviseră în pragul porţilor. Din cauza luminii 
orbitoare, tanchistul nu mai putea vedea autobuzul. 

- Mă încântă, ha! îl îngână Schaffer. Mă simt în 
al noulea cer! Camionaşele astea prăpădite nu se 
iau la întrecere cu un „Tiger”, nici vorbă. Se năpusti 
printre scaune, trecând pe lângă Mary, Heidi şi 
Carnaby-Jones, care se căznea să se ridice, şi se opri 
în dreptul lăzilor îngrămădite pe locurile din spate. 
Şase lăzi! Şi noi, care cerusem doar două! lubito, se 
adresă lui Heidi, m-ai făcut cel mai fericit om de pe 
lume! Deschise uşa din spate şi se apucă să 
golească lăzile, aruncând sticlele pe drum. Câteva 
se rostogoliră, lent, în zăpadă, dar când Smith 
acceleră, majoritatea se facură ţăndări. 

Primul din cele două vehicole de urmărire, 
aflat la ceva mai puţin de trei sute de metri de ei, 
intră cu roţile în stratul de cioburi. Fără a vedea clar 
ce se petrece, Schaffer aprecie, totuşi, că 
spectacolul era mulţumitor. Farurile luminau când la 
stânga, când la dreapta drumului, iar scârţâitul 
frânelor acoperea  uruitul motorului diesel al 
autobuzului lor. Mai tare se auzi însă un zăngănit 
metalic, atunci când maşina din frunte fu izbită în 
bara din spate. După şocul coliziunii, maşinile se 
separară - prima, cu botul în şanţul din dreapta, în 
vreme ce a doua alunecă cu roţile din spate în 
şanţul din stânga. Farurile li se stinseseră îndată 
după ciocnire, dar fascicolele emise de vehicolele 
din urmă luminau suficient de tare pentru ca oricine 
să-şi dea seama că drumul era complet blocat. 

- Curăţel, se lăudă Schaffer, bravo, băieţaş, 
lucraşi bine! Şefule, asta o să-i ţină pe loc! 

- Mda, o să-i ţină, încuviinţă Smith, pe un ton 
sumbru, dar numai un minut. Cauciucurile groase de 


270 


camion nu se sparg cu una cu două, iar obstacolele 
pot fi lesne măturate din drum. Heidi! 

- Prezent! Dârdâind de frig, fata făcu un pas 
înainte. 

- Cât mai e până la cotitură? 

- Un kilometru jumate. 

- Şi până la podul de lemn, ăla, cum se 
cheamă, Alten Brucke? 

- Încă atât. 

- Deci trei minute, cel mult. Ridică vocea. 
Locotenente, ai auzit? Trei minute! Te ţin curelele? 

- Da, zise tânărul, care se şi apucase să 
arunce pachetele cu explozibile, lipite între ele cu 
fâşii de bandă adezivă. Abia azvârli ultimul pachet, 
când o frână bruscă îl trânti la podea. Autobuzul 
ieşise din şoseaua paralelă cu Blau See şi înainta 
printr-un desiş de pini. Coti apoi la stânga, pe un 
drum lateral. 

- lartă-mă, te rog, îi strigă Smith, era cât pe- 
aci să ratez curba. Locotenente, ne-a rămas aproape 
un kilometru. 

- Nici un motiv de panică, făcu Schaffer, vesel. 
Scoase un cuţit ca să taie fitilele. Elanul îi scăzu însă 
subit, când se uită mai atent în urmă. Nişte faruri 
puternice, cu fazele schimbate alternativ, se 
apropiau vertiginos. În fine, poate că avem, totuşi, 
un motiv mititel de panică, dacă-i pe-aşa, comentă 
el. Şefule, e groasă! 

- Da, văd şi eu în oglinda retrovizoare. Heidi, 
cât mai avem? 

- Prima. 

Schaffer lucra de zor la fitile, străduindu-se să 
le reteze cât mai scurt. Smith, încordat, se 
concentra din răsputeri să nu rateze locul. În sfârşit, 


271 


trecură şi de asta. Încă o sută de metri, sau chiar 
mai puţin, şi ajungeau la pod. 

Podul... deh, nu l-ar fi trecut nici cu bicicleta, 
darămite cu un autobuz de şase tone. Mă rog, dacă 
ar fi trecut peste un râuleţ cu cotituri domoale, s-ar 
fi descurcat ei cumva, dar un pod ca ăsta, lung de 
cincisprezece-şaisprezece metri, improvizat din 
traverse de cale ferată neprinse între ele şi 
suspendat deasupra unei prăpăstii de şaptezeci de 
metri... lar pilonii vechi, de lemn, atât cât se puteau 
vedea de la distanţă, păreau atât de putrezi, că nu 
valorau mai mult decât picioarele şubrede ale unei 
mese de grădină, Smith intră pe podul prăpădit cu 
patruzeci de mile la oră. Ar fi fost, poate, mai indicat 
să meargă încet de tot, dar se gândi că viteza va 
reduce considerabil riscurile. Roţile grele, cu lanţuri 
antiderapante, muşcau traversele, dislocându-le una 
după alta, cu un uruit îngrozitor; autobuzul 
hurducăia pe podul ce se legăna greoi, ca un 
crucişător în luptă cu hula. îl fulgerase la început 
ideea să se oprească la mijlocul podului, dar odată 
pornit, n-ar mai fi făcut-o nici în ruptul capului, aşa 
cum nimănui nu i-ar trăsni să culeagă o floare de 
colţ, pe o cărăruie în Alpi, fugind de o avalanşă 
iminentă. Frână; autobuzul se opri, lunecând într-o 
parte, la câţiva metri de muchia prăpastiei. Avură 
din nou pământul sub roţi. 

Schaffer îşi pregătise două pacheţele de 
explozibile şi deschisese, din mers, uşa din spate. 
Când se opri vehiculul, sări jos, imediat, şi se 
avântă, orbeşte, înapoi pe pod, alunecând pe 
traversele dislocate, până la pilonii centrali. In 
câteva secunde, fixă câte un pachet pe fiecare 
pilon, de-o parte şi de cealaltă. Auzi motorul unei 


272 


maşini ce se apropia în viteză. Ridică ochii şi zări 
farurile în clipa când lua curba, spre pod. Rupse 
fitilele şi alergă înapoi, la autobuzul care şi 
demarase. Sări în spate, iar fetele îl ajutară să se 
caţere. Se răsuci iute şi se aşeza pe podea cu 
picioarele atârnate în afară. Văzu atunci că maşina 
ajunsese la nici o sută de metri de pod, iar şoferul 
continua să accelereze. Pe moment, fu cuprins de 
panică: tăiase, oare, fitilele cât trebuia de scurt? Nu- 
şi dăduse seam că urmăritorii se aflau chiar atât de 
aproape. După chipurile încordate ale celor din jur, 
văzu că şi ei îi împărtăşeau spaima. 

Exploziile, precedate, fiecare, de flacăra 
strălucitoare, caracteristică „plasticelor”, izbucniră 
la o secundă una de cealaltă. Grinzi de lemn şi 
traverse smulse din trupul podului se împrăştiară în 
aer, răsucindu-se într-un dans bizar. Se prăbuşiră 
înapoi pe construcţia ce se clătina şi troznea din 
toate încheieturite. Pilonul central se desprinse, iar 
podul dispăru. Pe malul opus, fascicolele de lumini 
ale farurilor trădau manevrele haotice ale şoferului, 
care răsucea volanul nebuneşte, când spre stânga, 
când spre dreapta, ca să nu se rostogolească în 
prăpastie. Prăbuşirea părea inevitabilă, dar maşina 
derapa brusc, izbindu-se de un pietroi uriaş. Se dădu 
de două ori peste cap şi se opri la câţiva paşi de 
buza văii. 

Schaffer se uita uluit. Se ridică, închise uşa din 
spate şi se aşeză pe un scaun, aprinzându-şi o 
ţigară. Aruncă chibritul pe geam şi constată: 

- Mare baftă aveţi cu mine. 

- Păi, cum de nu, dacă punem la socoteală şi 
modestia, făcu Heidi, chipurile admirativ. 


273 


- O combinaţie rară, aprobă Schaffer. Am şi 
alte surprize plăcute în tolbă, pentru tine, până ce o 
să îmbătrânim. E departe aerodromul? 

- Opt kilometri. Vreo opt minute, doar că ăsta- 
i singurul drum care duce într-acolo. Cum însă podul 
a sărit în aer, n-avem nici un zor. 

- Poate da, poate nu. Schaffer abia aşteaptă s- 
o şteargă de-aici. la spune, scumpo, sticlele alea de 
bere erau chiar toate goale? 

- Cele pe care le-ai aruncat, da. 

- Ah, ah, pur şi simplu nu te merit! îi zise, 
galant. 

- În sfârşit, gândim şi noi odată la fel, îi replică 
Heidi, din vârful buzelor. 

Schaffer rânji, înşfacă două sticle şi trecu în 
faţă ca să-l înlocuiască la volan pe Smith, care se 
simţea la capătul puterilor. Bandajul se îmbibase de 
sânge, iar chipu-i era cumplit de palid. Locotenentul 
observă toate acestea, dar nu rosti un cuvânt. 

În trei minute, ieşiră din pădure şi o luară pe 
un drum în plin câmp. După alte cinci minute, la 
indicaţiile lui Heidi, Şchaffer vira brusc la stânga. În 
lumina farurilor, apărură, pe rând, două hangare 
mici, o pistă îngustă şi, la capătul ei, un avion tip 
„Mosquito”, ciuruit de gloanţe şi cu un tren de 
aterizare prăpădit. 

- Frumuşică privelişte, nu-i aşa? comentă 
Schaffer. Ăsta-i „mijlocul de transport” al lui 
Carnaby-Jones? 

Smith dădu din cap: 

- Mosquito, la dus, Mosquito la întors sau, mă 
rog, aşa sperăm. Ne aflăm pe aerodromul de la 
Oberhausen, cartierul general al piloților salvamont 
din Bavaria. 


274 


- Ura, ura, ura, de trei ori ura pentru piloţii 
bavarezi salvamont! Schaffer opri motorul şi stinse 
farurile. Rămaseră pe întuneric, aşteptând în tăcere. 


Colonelul Wyatt-Turner aruncă o privire prin 
hublou. Respiră uşurat când, slavă Domnului, pentru 
prima oară în noaptea aceea, avionul luă, pe 
neaşteptate, altitudine. 

- Ţi-ai pierdut răbdarea, domnule locotenent- 
colonel? întrebă, sarcastic. 

- Ei, mi s-a întâmplat şi la trei septembrie, o 
mie nouă sute treizeci şi nouă, îi răspunse 
Carpenter, cu voioşie. E musai să urcăm, altfel nu 
pot repera nici un semnal din stufărişul ăla. 

- Eşti sigur de direcţie? 

- Absolut sigur. Priviţi colo, Weisspitze. Trei 
minute de zbor. După o pauză, adăugă: la uitaţi-vă 
jos, parc-am fi în noaptea lui Guy Fawkes, nu vi se 
pare? 

Locotenent-colonelul de aviaţie Carpenter nu 
exagera întru nimic. Silueta muntelui se profila vag 
în depărtare, dar pe la jumătatea distanţei dintre 
poale şi vârf, se înălţau văpăi uriaşe. Când creşteau 
în intensitate, flăcările se avântau în văzduh cu 
scântei de un roşu aprins, aidoma unui magnific 
spectacol de focuri de artificii. 

- Explozibile sau cutii de muniții aruncate în 
aer, aş zice eu, îşi dădu cu părerea Carpenter. Ăsta 
trebuie să fie Schloss Adler, negreşit. Băieţii 
dumneavoastră au luat cu ei şi chibrituri? 

- Se prea poate, altfel nu văd cum, răspunse 
colonelul, cu o figură impasibilă. O privelişte 
impresionantă, în orice caz. 


275 


- Da, în toate privinţele, încuviinţă Carpenter, 
făcându-i semn să se uite drept în faţă. lată, colo, în 
vale, una şi mai frumoasă, poate cea mai 
desfătătoare pentru ochi din câte mi-a fost dat să 
văd. 

Colonelul se uită în direcţia indicată de pilot: 
la nici 200 de metri sub ei, şi cam la trei kilometri 
depărtare, o pereche de faruri se aprindeau şi se 
stingeau alternativ,  semnalizând la intervale 
regulate de câte două secunde. Cu un efort de 
voință, reuşi să-şi smulgă privirea hipnotizată dintr- 
acolo, dar numai pentru o clipă, cât să tragă cu 
coada ochiului spre Carpenter. Clătină din cap, 
parcă nevenindu-i să creadă că imaginea era 
aievea. 


Schaffer conducea cu faza lungă. Autobuzul 
poştal rula pe pistă, în timp ce bombardierul negru, 
greoi, cu frânele aerodinamice scoase, se pregătea 
de aterizare. Tânărul acceleră, schimbând rapid 
vitezele. Mosquitoul trecu razant pe deasupra lor şi 
se lăsă lin pe pistă, fără nici o hurducătură. 

Câteva clipe mai târziu, autobuzul frână la 
doar câțiva metri de avion. În treizeci de secunde, 
cei cinci fură cu toții sus, înăuntru. Carpenter 
întoarse aparatul într-un unghi de 180 de grade, 
ambalând motoarele la maximum şi apăsând 
puternic pe frâne. Bombardierul prinse viteză. Goni 
atât de tare, că se înalţă cu două sute de metri 
înainte de capătul pistei. La început, se îndreptă 
spre castelul în flăcări, care ilumina întreaga vale, 
ca un rug uriaş, apoi viră înspre nord-vest, spre 
patrie. Schloss Adler se pierdu în zare, pentru 
totdeauna. 


276 


Capitolul 12 


Locotenent-colonelul Carpenter menținea 
avionul la o altitudine de o mie şapte sute de metri. 
Zborul în zigzag, aproape de sol, printre tufișuri, era 
de acum un capitol încheiat. La plecarea din ţară, 
singura-i obsesie fusese să evite prezenţa un timp 
prea îndelungat a avionului în raza de detectare a 
vreunui radar german, pentru a nu stârni nici cea 
mai vagă bănuială asupra destinaţiei. Acum, însă, îi 
păsa cât negru sub unghie de toate radarele 
nemţeşti la un loc. Se ducea acasă, în Anglia, cu 
misiunea îndeplinită; numai să fi îndrăznit vreun 
avion de vânătoare din orice colţişor al Europei să-l 
urmărească şi să-l doboare! Locotenent-colonelul 
trăgea, cu infinită satisfacţie, din pipa-i urât 
mirositoare. Era nemaipomenit de încântat. 

Noii săi pasageri, în schimb, nu-i prea 
împărtăşeau starea de spirit. Ei n-aveau parte de 
scaune comode, tapiţate. Interiorul Mosquitoului nu 
oferea nici un dram de confort. Sumbru, rece şi 
strâmt, căci pentru transportul a două tone de 
bombe (încărcătură maximă) nu trebuia cine ştie ce 
spaţiu, era lipsit de orice piese de mobilier de acest 
fel. Cei cinci - trei bărbaţi şi două fete - se aşezaseră 
pe nişte saltele subţiri de paie, iar pe feţele afanisite 
li se citea clar pricina insatisfacţiei. Colonelul Wyatt- 
Turner, pe scaunul copilotului, se răsuci într-o parte, 
într-o poziţie care-i permitea să se adreseze atât lui 
Carpenter, cât şi celorlalţi. Continua să-şi ţină pe 
genunchi carabina automată Sten ce-o avusese 
anume pregătită, în eventualitatea unui eveniment 
nedorit la sol - un pericol neaşteptat, o cursă întinsă 


277 


de inamic. N-ar fi fost exclus ca semnalizarea cu 
faruri să provină de la un camion nemţesc, 
bunăoară. Acceptase, fără să ceară alte lămuriri, şi 
aparent cu indiferenţă, explicaţia lapidară a lui 
Smith în legătură cu prezenţa fetelor în mijlocul lor: 
„Să ne ajute să scăpăm de braţul lung al 
Gestapoului.” Avea el alte probleme pe cap, infinit 
mai complicate. 

Smith îşi studie mâna rănită, cu pansamentul 
schimbat de Mary, din echipamentul de prim-ajutor 
de la bord, apoi îşi ridică privirea către colonel: 

- Apreciez amabilitatea dumneavoastră de a 
veni personal să ne întâmpinați, sir. 

- Câtuşi de puţin, mărturisi Wyatt-Turner, pe 
un ton sincer. Nu mai puteam rămâne la Londra nici 
o clipă, simţeam că înnebunesc. Ţineam morţiş să 
aflu adevărul, că eu v-am trimis, cu mâna mea, în 
misiunea asta. Tăcu o vreme, apoi reluă, cu solemnă 
mâhnire: Torrance-Smythe, mort; sergentul Harrod, 
mort; şi acum, după cum aud de la voi, au mai căzut 
Carraciola, Christiansen şi Thomas. Toţi au pierit. Un 
preţ cumplit, Smith, un preţ îngrozitor. Cei mai buni 
oameni ai mei. 

- Chiar toţi, sir? întrebă maiorul, aproape în 
şoaptă. 

- Am îmbătrânit, zise colonelul, clătinând din 
cap, cu un aer obosit. Îşi lăsă, o clipă, fruntea în 
palmă. Aţi aflat cine...? 

- Carraciola. 

- Carraciola?! Ted Carraciola?! Imposibil! Nu- 
mi vine să cred. 

- Şi Christiansen şi Thomas, completă Smith, 
cu o voce egală, lipsită de inflexiuni. Ei fuseseră 
trădătorii. 


278 


- Christiansen şi Thomas... cum, şi ei? Îi 
cântări cu privirea: Ai trecut prin grele încercări, 
domnule maior, nu arăţi bine! 

- Nu mai sunt eu cel de odinioară, recunoscu 
Smith, dar m-am simţit perfect în formă, zdravăn şi 
sănătos, când i-am ucis. 

- Ceee? Dumneata... dumneata i-ai ucis?! 

- Am mai lichidat eu un trădător la viaţa mea, 
după cum bine ştiţi. 

- Dar... ai zis „trădători”! Cum adică, toţi trei? 
Nu se poate! De necrezut! 

- Atunci poate o să vă convingă chestia asta, 
sir. Smith scoase din veston un carneţe! şi i-l întinse: 
Numele, adresa şi omul de legătură al fiecărui agent 
german infiltrat în sudul Angliei, precum şi numele 
tuturor agenţilor britanici din nord-vestul Europei 
care au obţinut informaţii de la nemți. O să 
recunoaşteţi scrisul lui Carraciola. Lista a întocmit-o 
sub ameninţarea cu arma. 

Cu mişcări lente, ca în transă, Wyatt-Turner 
luă micuțul bloc-notes şi se apucă să-l răsfoiască. 
Ultimele pagini le parcurse aproape în silă. După 
câteva minute, îi puse deoparte, oftând. 

- E cel mai important document din Europa, 
cel mai preţios document pe care l-am ţinut 
vreodată în mâini, zise el. Poporul îţi este profund 
îndatorat, domnule maior. 

- Vă mulţumesc, sir. 

- Sau, în fine, aşa s-ar cuveni. Din păcate, nu 
va avea niciodată şansa de a-şi exprima 
recunoştinţa. Îndreptă spre Smith carabina: Sper că 
n-ai să faci vreun gest nesăbuit, maiorule! 


279 


- Ce Dumnezeu se... Carpenter se răsuci pe 
scaun. Tresări şi se holbă la Wyatt-Turner, cu ochii 
cât cepele. 

- Concentrează-te asupra zborului, stimate 
domnule locotenent-colonel, îl soma acesta. Ajunge 
cât ne-am plimbat. Schimbă cursul, ca să aterizăm 
la Lille, în cel mult o oră. 

- Tipul şi-a pierdut minţile! exclamă Schaffer, 
în şoaptă. 

- Şi le-o fi pierdut, dar în nici un caz în clipa de 
faţă, ci cu ani în urmă, îl lămuri Smith, sec. 
Doamnelor şi domnilor, vi-l predau pe cel mai 
periculos spion din Europa, cel mai abil agent dublu 
din istorie. După o pauză, în care toţi păstrară o 
tăcere mormântală, reluă: Colonele Wyatt-Turner, 
vei fi deferit curţii marţiale chiar în această după- 
amiază. Vei fi condamnat, dus în Turnul Londrei şi 
executat prin împuşcare mâine dimineaţă, la orele 
opt. 

- Ştiai, deci? Wyalt-Turner renunţă brusc la 
tonul său de falsă politeţe şi siguranţă de sine; cu o 
voce abia perceptibilă în uruitul motoarelor, repetă 
întrebarea: Aşadar, ştiai? 

- Aflasem, încuviinţă Smith. Îţi cunoşteam cu 
toţii biografia, nu-i aşa, domnule colonel? Trei ani, 
după spusele dumitale, ai activat în spatele liniilor 
germane, apoi în Wehrmacht, pentru ca, în cele din 
urmă, să te infiltrezi în înaltul comandament. Când 
însă balanţa războiului s-a înclinat do cealaltă parte 
şi n-ai mai putut furniza Puterilor Aliate rapoarte 
false sau derutante în legătură cu aşa-zisele 
proiecte de ofensivă ale nemților, te-au „lăsat” să 
evadezi în Anglia, ca să le transmiţi lor, nemților, 
rapoarte precise despre adevăratele planuri ale 


280 


Aliaților, precum şi toate informaţiile necesare 
pentru a se trece la lichidarea întregii reţele de 
agenţi britanici din zona de nord-vest a Europei. 
Câte milioane de franci ai în contul dumitale secret 
din Zurich, colonele? 

Carpenter rosti, pe un ton scăzut, fără să-şi 
desprindă privirea de pe aparate: 

- Pe cinstea mea, bătrâne, chestia e ridicolă! 

- Dar nu şi o carabină automată Sten, amice; 
ia încearcă să faci o mişcare şi ai să te lămureşti. Se 
întoarse din nou spre Wyatt-Turner: Mă tem că l-ai 
subapreciat pe viceamiralul Rolland. Suspiciunile lui 
în legătură cu persoana dumitale şi cu şefii de secţie 
din Departamentul C datează de câteva luni bune. 
S-a înşelat doar în privinţa lui Torrance-Smythe. 

- Dă-i înainte cu speculaţiile, îi replică Wyatt- 
Turner, care-şi redobândise calmul şi stăpânirea de 
sine, o să ne treacă timpul mai iute, până la Lille. 

- Din nefericire pentru dumneata, speculaţiile 
sunt excluse. Viceamiralul Rolland ne-a rechemat, 
pe mine şi pe Mary, din ltalia. La Londra nu mai 
avea încredere în nimeni. Ai idee cum se 
răspândeşte corupţia? Foarte inteligent a jucat 
viceamiralul, deştept de tot. Ţi-a mărturisit că se 
îndoia de unul dintre şefii în subordine, fără a şti 
precis care anume trădează. Aşa că la prăbuşirea 
avionului în care se afla falsul Carnaby, ţi-a sugerat 
să trimiţi imediat la faţa locului ofiţerii din secţie, în 
misiunea de salvare. În felul ăsta, se asigura că nu 
vei avea prilejul de a discuta cu niciunul din ei între 
patru ochi, înainte de plecare. 

- De-asta... de-asta m-aţi chemat şi pe mine? 
întrebă Schaffer, dezumflat de-a binelea. Doar 
pentru că n-aţi avut încredere... 


281 


- Tot ce ştiam noi, era că M.I. 6 nu dezlegase 
misterul... Ei bine, colonele, n-ai sărit în sus de 
bucurie decât atunci când Rolland ţi-a încredinţat 
dumitale personal sarcina de a-l desemna pe şeful 
misiunii. lar dumneata m-ai ales pe mine. Rolland îţi 
anticipase reacţia. Ne văzuserăm o singură dată, 
dar apucaseşi să afli de la şeful spionajului militar al 
lui Kesselring, prin intermediul vechiului dumitale 
camarad, amiralul Canaris, că eu eram agentul lor 
dublu numărul unu. Sau, cel puţin, aşa credeai. Din 
tabăra cealaltă, doar Rolland îmi cunoştea cu 
certitudine adevărata identitate. Din punctul 
dumitale de vedere, eu reprezentam, deci, persoana 
ideală. Amiralul a luat toate precauţiile ca să nu ţi se 
ofere prilejul de a vorbi nici măcar cu mine, dar n-ai 
dat semne de îngrijorare. Asta, fiindcă te bizuiai 
întru totul pe competenţa mea. Smith surâse amar: 
Sunt bucuros să declar că am făcut tot ceea ce se 
cuvenea să fac. Presupun c-ai avut un şoc, azi după- 
amiază, când ţi-a spus cine sunt, în realitate. 

- Cum, ai aflat-o şi pe asta? Simţind că 
pierduse din nou controlul situaţiei, Wyatt-Turner 
cobori vocea. Işi înălţă, lent, carabina. Ce se petrece 
aici, Smith? întrebă el, ameninţător. 

- Un plan pus la punct dinainte, anume ca să- 
ţi forţăm mâna. Ştiam tot adevărul despre 
dumneata, dar n-aveam dovezi. Le-am obţinut în 
seara asta. Colonelul Kramer era la curent cu 
sosirea noastră, fusese prevenit că venim să-l 
scoatem pe generalul Carnaby. Făcu un semn cu 
capul înspre Jones: Apropos, ţi-l prezint pe 
Cartwright Jones, actor american. 

- Cum?! făcu Wyatt-Turner, cu glas sugrumat, 
de parcă o cange de fier l-ar fi încleştat de beregată. 


282 


- Generalul Carnaby, adevăratul general 
Carnaby, îşi petrece sfârşitul de săptămână la 
reşedinţa viceamiralului, în Wiltshire, pentru a se 
reface. Ca dublură, domnul Jones s-a descurcat 
admirabil în rol. l-a păcălit pe toţi, inclusiv în figura 
cu prăbuşirea simulată... că, până acum, v-oţi fi 
lămurit în legătură cu falsa aterizare forţată. Wyatt- 
Turner dădu să zică ceva, dar nu reuşi să scoată un 
sunet; gura i se uscase, iar sângele îi pierise din 
obraji. Ei, dar cum a aflat Kramer? Simplu: 
dumneata ai informat Berlinul, de îndată ce Rolland 
ţi-a expus planul - plan cu care nu mai era la curent 
nimeni altcineva. lar Kramer ştia la fel de precis că 
vom poposi la „Zum Wilden Hrisch”. De unde? De la 
mine, căci eu însumi ţi-am comunicat locul prin 
radio, azi-dimineaţă. lar dumneata n-ai pierdut 
vremea şi ai transmis mai sus veştile bune. 

- Eşti sigur? întrebă Heidi. Poate că 
informatorul a fost unul dintre cei trei - Carraciola, 
Christiansen, sau Thomas - adică ucigaşul lui 
Torrance-Smythe. Lângă han se află o cabină 
telefonică. 

- Ştiu. Nu, individul n-a avut răgazul necesar. 
Am lipsit din local şapte minute, după ceas. 
Torrance-Smythe a plecat la trei minute după mine, 
în urmărirea unuia dintre ei, pe care tocmai îl zărise 
ieşind. Cu flerul lui, Smithy mirosise că era ceva 
necurat la mijloc. El... 

- Bine, dar el, el cum s-o fi prins? 

- Nu vom afla niciodată precis. Vom descoperi, 
poate, cândva, că ştia să citească vorbele de pe 
buze, ca surzii. Oricum, l-a surprins pe individul 
respectiv în cabina telefonică din faţa oficiului 
poştal, înainte ca ăla să fi obţinut legătura cu 


283 


Weissner sau Kramer. A urmat a luptă crâncenă, în 
care Smithy şi-a găsit moartea. Ucigaşul l-a târât în 
spatele clădirii şi s-a întors la cabină, dar aceasta, 
între timp, fusese ocupată de altcineva, un tip pe 
care l-am văzut eu însumi. Aşa că asasinul a trebuit 
să se întoarcă în cârciumă. Weissner ştia totul de la 
Kramer, iar Kramer, la rândul lui, de la colonelul 
nostru, aici de faţă. 

- Foarte interesant, făcu Wyatt-Turner, ironic, 
pe un ton dezminţit însă de expresia de adâncă 
nelinişte de pe chip. O poveste de-a dreptul 
palpitantă, aş zice. Ai isprăvit, domnule maior? 

- Da, am isprăvit, răspunse Smith, cu un oftat. 
Ai venit, pur şi simplu, să ne întâmpini, nu-i aşa, 
colonele? Asta ţi-era singura portiţă deschisă. Când 
am transmis ultima oară, i-am comunicat 
viceamiralului că „m-am documentat integral”, iar el 
ţi-a decodificat mesajul meu - toate numele, toate 
adresele. Nu te-am fi descoperit niciodată cu 
ajutorul lui Carraciola, Christiansen sau Thomas 
colaboratori mult prea apropiați în cadrul 
Departamentului M.1.6; pe de altă parte, dumneata 
erai, prin grad, foarte izolat, iar ei n-au avut habar 
pentru cine lucrează. Te-ai folosit de intermediari, 
iar numele lor se află în carneţelul ăla. Ti-ai dat 
seama că, în cele din urmă, ei te vor deconspira. În 
definitiv, între drumul spre ocnă şi mărturisiri 
complete, aş zice că n-ar prea fi de ales, nu? 

Wyatt-Turner nu răspunse. Se întoarse spre 
Carpenter şi-i ordonă: 

- Îndreaptă-te spre aeroportul din Lille! 

- Nu te obosi în zadar, i-o tăie Smith. 


284 


- Oferă-mi un singur motiv plauzibil care să 
mă împiedice să te lichidez în secunda asta, rosti el, 
aţintindu-şi arma asupra maiorului. 

- Simplu: de ce-ţi închipui, oare, că 
viceamiralul Roland însuşi te-a condus la aeroport? 
Că doar n-o mai făcuse înainte. 

- Continuă, în ciuda durității din glas, ochii lui 
Wyatt-Turner exprimau spaima de înfrângere şi 
moarte. 

- Păi, ca să se asigure că iei cu dumneata 
carabina asta şi nu vreo altă puşcă. la spune, 
observi două semne paralele pe ţeavă, lângă 
încărcător? 

Colonelul îl fixă îndelung, apoi cercetă arma. 
Cele două zgârieturi pomenite se vedeau clar, exact 
în locul indicat. Chipul i se schimonosi de groază. 

- Da, chiar aşa, îi lămuri Smith, eu însumi am 
scurtat percutorul, cu treizeci şi şase de ore în urmă. 

Folosindu-se de stânga, îşi scoase, cu efort, de 
sub  pulpana  vestonului, Lugerul silențios. Il 
despărţea mai puţin de un metru. Wyatt-Turner 
apăsă pe trăgaciul carabinei. Repetă mişcarea de 
câteva ori, dar nimic; de fiecare dată, se auzi doar 
un pocnet sec. Stupefiat, o aruncă şi se răsuci 
vijelios, în scaun. Trase hubloul şi azvârli în gol micul 
bloc-notes. 

- Cel mai preţios document european, parc- 
aşa am declarat! rânji el, sumbru. 

- Da, chiar aşa ai zis, dar... uite-aici! Smith 
scoase dintr-un buzunar alte două carneţele. Două 
exemplare identice! 

- Două exemplare?! Rânjetul încremeni pe 
mutra cu fălci masive. Două exemplare! repetă el, 
gâjâit. Îşi roti lent privirea asupra tuturor, oprindu- 


285 


se, în cele din urmă, la Smith, care, între timp, luase 
de la Schaffer carabina automată Sten, pe care 
acesta o culesese de pe jos, o aşezase lângă el şi 
ţinea pregătit Lugerul. Ai de gând să mă împuşti? 

- Nu. 

Wyatt-Turner deschise larg uşa avionului. 

- M-ai vedea pe mine în Turnul Londrei? 
întrebă el, din prag. 

- Nu, fu de acord Smith. 

- Ai grijă să nu te-mpiedici, îl sfătui Schaffer, 
cu o voce de gheaţă şi un chip ca de cremene. 


- Aşa... acum a venit momentul să efectuăm o 
transmisie. Smith trase uşă la loc şi se strecură, 
anevoie, pe scaunul copilotului. Se uită la Mar: 
Viceamiralul trebuie să fie îngrijorat. 

- E momentul să efectuăm o transmisie, 
repetă Mary, mecanic, holbându-se la el ca la o 
stafie. Cum poţi să şezi acolo... când abia de... cum 
de-ţi păstrezi calmul? 

- Simplu: pentru mine, n-a fost nici o surpriză. 
Ştiam c-o să crape. 

- Da, desigur, ştiai, cum de nu, tu le ştii pe 
toate! murmură fata. 

- Ei, şi-acum, continuă Smith, pe un ton ce se 
voia vesel, luându-i mâna într-a sa, îţi dai seama de 
implicaţiile poveştii, nu? 

- Dacă-mi dau seama?! făcu Mary, cu chip de 
cenuşă. 

- Noi doi am ieşit din scenă. Piesa s-a isprăvit, 
adio Italia, adio Europa de nord-vest. În ce mă 
priveşte, n-o să capăt aprobarea pentru întoarcerea 
pe front nici măcar ca simplu soldat fiindcă, dac-aş 
cădea prizonier, risc să fiu împuşcat ca spion. 


286 


- Mă rog, şi? Mai departe. 

- Păi, pentru noi doi, războiul s-a încheiat, 
aşadar. In sfârşit, a sosit clipa să ne gândim şi la 
viaţa noastră, ce zici de asta? O strânse de mână, 
iar ea îşi forţă un surâs. 

- OK, domnule  locotenent-colonel, îmi 
permiteţi să folosesc aparatul dumneavoastră de 
transmisie radio? 


La Cartierul general al Serviciului de 
operaţiuni din Londra, viceamiralul Rolland stătea în 
picioare lângă uriaşul aparat de transmisii. Arăta 
îmbătrânit şi obosit. 

- Prin urmare, aşa ne-a părăsit, comentă el. 
Poate că a fost soluţia ideală, Smith. Ai, deci, toate 
informaţiile cerute? 

- Toate, sir, cârâi vocea lui Smith în receptor. 

- Splendid, splendid! Am pus în alertă forţele 
de poliţie din întreaga ţară. De îndată ce ne parvine 
carneţelul... La aeroport o să vă aştepte o maşină. 
Ne vedem peste o oră. 

- Da, sir. Ar mai fi ceva, un amănunt: vreau să 
mă însor azi. 

- Ceee? Repetă! 

Viceamiralul ridică din sprâncenele-i stufoase, 
cărunte. 

- Vreau să mă însor azi, repetă Smith, clar şi 
răspicat. Cu domnişoara Mary Ellison. 

- Imposibil! Azi?! Exclus! Ai nevoie de acte, 
certificate, permise... Oficiul de căsătorii e închis 
astăzi... 

- După tot ce am făcut pentru 
dumneavoastră... reluă Smith, cu reproş în glas. 


287 


- Şantaj, domnule! Profiţi de slăbiciunea unui 
biet moş care-ţi e obligat! Curat şantaj! Rolland 
trânti telefonul. Cu un surâs obosit, ridică un alt 
receptor. Alo, centrala? Fă-mi legătura cu secţia de 
documente false. 


Cu pipa aprinsă şi alături cu o nouă ceaşcă de 
cafea aburindă, din termos, locotenent-colonelul 
Carpenter îşi redobândise calmul imperturbabil. 
Smith şi Mary discutau cu glas scăzut, iar Jones, cu 
ochii închişi, părea că aţipise. Mai încolo, spre 
capătul fuzelajului, Schaffer o ţinea pe Heidi pe 
după umeri. Fata nu se împotrivise. 

- Buun! Aşa că diseară mergem la cârciuma 
asta, vedem... 

- Parcă ai spus că la „Savoy Grill”, îi reaminti 
fata. 

- „lar trandafirului, alt nume de-i vei da...” Aşa 
că mergem la asta, de-ţi spuneam, şi comandăm 
pateu, păstrăv afumat, muşchi de vacă scoţian... 

- Muşchi de vacă scoţian! Heidi îl privi, 
amuzată. Ai uitat că-i război? Ai uitat de 
raţionalizări? Muşchi de cal, poate! 

- lubito! Schaffer îi luă mâinile într-ale sale şi 
continuă, pe un ton sever, uitând de glumă: lubito, 
să nu mai pronunţi cuvântul ăsta niciodată în 
prezenţa mea. Nu suport carnea de cal. Să nu mai 
spui „cal!”. 

- Cum? Heidi făcu ochii cât cepele. La voi, în 
Montana, mâncaţi carne de cal? 

- Nu, dragă, nici vorbă, dar eu cădeam de pe 
cal tot timpul, o lămuri Schaffer, pe un ton de triste 
aduceri aminte. Nu reuşeam să mă ţin pe nici un cal, 
asta-i! 


288 


289 


Contents 
contents: cuseceeu tea cai a aaa atat ala tau n Atat int 292 


290