Matthew Reilly — Statia polara

MATTHEW 


STAȚIA 


Hå 


tă spre necunoscut 
poartă spre iad... 


MATTHEW REILLY 


STAŢIA POLARĂ 


Traducere din limba engleză 
IOANA MARIA DIACONU 


MATTHEW REILLY 
Ice Station 
© 2000, Matthew Reilly 
Publicat prin înţelegere cu Macmillan, 
din cadrul Pan Macmillan Ltd. 


RAO International Publishing Company 


Pentru Natalie 


ANTARCTICA DE SUD-EST 


Dumont d'Urville 


Staţia McMurdo 
N 


Staţia polară Wilkes 7 


Platforma de 


WILKES gheaţă Boss 
Staţia Casey LAND 


POLUL SUD O 


PLATFORMA ANTARCTICĂ DE GHEAŢĂ 


OCEANUL FE pe 
== ti lară Wilki 
SUDIC A cf 


Camera de foraj 


150 metri 


450 metri 


900 metri Clopot de scufundare 
CONTINENTUL ANTARCTI 


Pasarele 


Tuneluri 
exterioare 


STAŢIA POLARĂ WILKES 
WILKES LAND, ANTARCTICA 


Puntea A 


N 
Intrarea principală 


Pasarele 


Tuneluri 
exterioare 


Cutia de 
siguranţe 


Diferite camere 
de locuit 


Dulap, pentru 
depozitare 


boratorul de bioto 


Spit de congelare 


; Camere de locuit 
Renshaw ofp- ra 


E Camera comunà 


Diferite camere de locuit 


aer condiționat 


Depozit 
j 


Camera de foraj 


Gaură în gheață 


INTRODUCERE 


De la: Kendrick, Jonathan 

Conferinţele de la Cambridge: Antarctica - Un continent 
viu 

(Conferinţă susţinută la Colegiul Trinity, 17 martie 
1995) 


— Imaginaţi-vă, dacă puteţi, un continent care, pe parcursul 
unui sfert de an, îşi dublează mărimea. Un continent într-o 
continuă mişcare, o mişcare imperceptibilă pentru ochiul uman, 
dar care este, cu toate acestea, devastatoare. 

Imaginaţi-vă cum ar fi să priviţi din înaltul cerului această zonă 
vastă, acoperită cu zăpadă. Aţi vedea amprentele mişcării: 
suprafeţele ondulate ale ghețarilor încovoindu-se în jurul 
munţilor, înclinându-se în pante asemenea cascadelor surprinse 
pe peliculă. 

Aceasta este „inerția impresionantă” despre care vorbea 
Eugene Linden. Şi dacă noi, asemenea lui Linden, ne închipuim 
că privim acea imagine prin intermediul fotografierii tip time 
lapse, efectuate de-a lungul a mii de ani, atunci vom observa 
mişcarea. 

Treizeci de centimetri de mişcare în fiecare an nu pare prea 
mult în timp real, dar în time lapse, ghețarii devin râuri 
curgătoare de gheaţă, care se mişcă firesc cu o graţie liberă şi cu 
o putere copleşitoare, de neoprit. 

„Copleşitoare?” Vă aud remarcele zeflemitoare. „Treizeci de 
centimetri pe an? Ce rău ar putea face asta?” 

Mult rău dolarilor voştri daţi pe impozite, aş spune. Ştiaţi că 
guvernul britanic a fost nevoit să înlocuiască staţia Halley de 
patru ori? Vedeţi voi, la fel ca multe alte staţii de cercetare din 
Antarctica, staţia Halley este construită în subteran, îngropată în 


8 


gheaţă, însă doar treizeci de centimetri de mişcare în fiecare an îi 
sparg pereţii şi-i înclină puternic tavanele. 

Ideea este că pereţii staţiei Halley sunt supuşi unei presiuni 
puternice, unei presiuni cu adevărat puternice. Toată acea 
gheaţă care se îndepărtează de pol, mişcându-se inexorabil către 
mare, vrea să ajungă la mare - să vadă lumea, aţi putea spune 
voi, sub forma de aisberg - şi nu are de gând să lase ceva atât de 
insignifiant ca o staţie de cercetare să-i stea în cale! 

Însă, comparativ vorbind, Marea Britanie a scăpat destul de 
uşor când vine vorba de mişcări dramatice ale gheții. 

Să ne gândim la anul 1968, când, desprins din ghețarul 
Filchner-Ronne, un aisberg de mărimea Luxemburgului a pornit 
înspre Marea Weddell. Treisprezece mii de kilometri pătraţi de 
gheaţă s-au desprins de țărm... luând cu ei staţia principală 
argentiniană abandonată, Belgrano |, şi staţia de vară sovietică, 
Drujnaia. Se pare că sovieticii plănuiseră să folosească staţia 
Drujnaia în acea vară. După cum s-a dovedit, şi-au petrecut 
următoarele trei luni căutându-şi baza pierdută printre cele trei 
aisberguri masive care se formaseră din mişcarea iniţială a 
gheții! Şi au găsit-o. Într-un final. 

Statele Unite au fost şi mai puţin norocoase. In anii 1960, toate 
cele cinci staţii de cercetare Little America au fost luate în largul 
mării pe aisberguri. 

Doamnelor şi domnilor, mesajul care trebuie reţinut din toate 
acestea este destul de simplu. Ceea ce pare a fi sterp s-ar putea 
să nu fie chiar aşa. Ceea ce pare a fi pustietate s-ar putea să nu 
fie chiar aşa. Ceea ce pare a fi lipsit de viaţă s-ar putea să nu fie 
chiar aşa. 

Nu. Atunci când priviţi Antarctica, nu vă /ăsaţi păcăliți. Nu 
priviţi o stâncă acoperită de gheaţă. Priviţi un continent viu, care 
respiră. 


De la: Goldrige, William 
Watergate! 
(New York, Wylie, 1980) 


„„Lucrul în legătură cu care literatura este însă ciudat de 
tăcută este legătura puternică pe care a creat-o Richard Nixon cu 
consilierii săi militari, în special cu colonelul de aviaţie militară 
Otto Niemeyer...” (pag. 80) 

„„Insă după Watergate, nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat 
cu Niemeyer. El era omul de legătură al lui Nixon cu Statul-Major 
Interarme, omul lui din interior. Ajungând la gradul de colonel 
plin în momentul în care Nixon a demisionat, Niemeyer se 
bucurase de un lucru cu care puţini oameni se puteau mândri: 
urechea lui Nixon. 

Ceea ce este totuşi surprinzător este că, după demisia lui 
Nixon în 1974, nu se găsesc multe informaţii despre Otto 
Niemeyer în codurile de legi. A rămas în cadrul Statului-Major 
Interarme în timpul lui Ford şi al lui Carter, un jucător tăcut, care 
se ţinea deoparte, până în 1979, când, dintr-odată, postul său a 
devenit vacant. 

Administraţia Carter nu a oferit nicio explicaţie pentru 
îndepărtarea lui Niemeyer. Niemeyer era necăsătorit; 
homosexual, au sugerat unii. Locuia la Academia Militară din 
Arlington, singur. Erau puţini oamenii care susțineau deschis că-i 
sunt prieteni. Călătorea frecvent, deseori către „destinaţii 
necunoscute” şi colegii lui de muncă nu au considerat importantă 
absenţa sa de la Pentagon pentru câteva zile în luna decembrie 
1979. 


1 Watergate - o serie de scandaluri din timpul mandatului lui Nixon, în care 
membri ai executivului au organizat acţiuni de spionaj politic ilegal împotriva 
oponenților lor (n.tr.) 

10 


Problema era că Otto Niemeyer nu s-a mai întors niciodată...” 
(pag. 86) 


11 


STAŢIA POLARĂ 


PROLOG 


Wilkes Land, Antarctica 
13 iunie 


Trecuseră trei ore de când pierduseră contactul radio cu cei 
doi scafandri. 

Nu fusese nimic în neregulă la coborâre, în ciuda faptului că 
adâncimea era atât de mare. Price şi Davis erau cei mai 
experimentați scafandri ai staţiei şi discutaseră amical prin 
interfon pe tot parcursul coborârii. 

După ce făcuseră o pauză la jumătatea drumului pentru a se 
represuriza, continuaseră să coboare până la o mie de metri 
unde lăsaseră clopotul de scufundare şi începuseră urcarea în 
diagonală în caverna îngustă, cu pereţi de gheaţă. 

Temperatura apei fusese stabilă, de 1,9 grade Celsius. Cu doar 
doi ani înainte, frigul restricţionase scufundarea în Antarctica la 
incursiuni de zece minute extrem de scurte, şi, ştiinţific vorbind, 
extrem de nesatisfăcătoare. Totuşi, cu noile lor costume 
termoelectrice create de Marină, scafandrii din Antarctica se 
puteau aştepta acum să-şi menţină temperaturi confortabile ale 
corpului cel puţin trei ore în apele aproape îngheţate ale 
continentului. 

Cei doi scafandri discutaseră tot timpul prin interfon pe măsură 
ce urcau în tunelul de gheaţă abrupt din subteran, descriind 
textura crăpată, aspră a gheții, făcând comentarii legate de 
culoarea sa bogată, aproape angelică, precum albastrul cerului. 

Şi apoi, dintr-odată, încetaseră să mai vorbească. 


13 


Zăriseră suprafaţa. 


Cei doi scafandri priveau din adâncuri suprafaţa apei. 

Era întuneric, iar apa era calmă. Nefiresc de calmă. Niciun val, 
cât de mic, nu-i spărgea suprafaţa plană, sticloasă. Inotară în 
sus. 

Brusc, auziră un zgomot. 

Cei doi scafandri se opriră. 

La început, era un şuierat solitar, obsedant, al cărui ecou 
pătrundea prin apa limpede, îngheţată. Cântec de balenă, se 
gândiră. 

Posibilitate: balene ucigaşe. Recent, o turmă de balene ucigaşe 
fusese observată furişându-se pe lângă staţie. Două dintre ele - 
doi masculi tineri - îşi făcuseră un obicei din a ieşi la suprafaţă să 
ia aer în interiorul bazinului de la baza staţiei polare Wilkes. 

Totuşi, era mai probabil să fie o balenă albastră care cânta 
pentru o femelă, poate la opt sau zece kilometri în larg. Asta era 
problema cu cântecul de balenă. Apa era un conductor atât de 
bun, încât nu-ţi puteai da niciodată seama dacă balena se afla la 
o distanţă de doi sau de douăzeci de kilometri. 

Liniştiţi, cei doi scafandri continuară să urce. 

În acel moment, primul şuierat primi un răspuns. 

Deodată, o duzină de alte şuierături similare începură să se 
audă prin suprafaţa acvatică densă, înconjurându-i pe cei doi 
scafandri. Erau mai puternice decât primul şuierat. 

Mai apropiate. 

Cei doi scafandri se răsuciră în toate direcţiile, plutind în apa 
albastră limpede, căutând sursa zgomotului. Unul din ei îşi 
scoase harponul şi-l armă şi, dintr-odată, şuierăturile înalte se 
transformară în vaiete pline de durere şi lătrături. 

Şi apoi, brusc, se auzi o bufnitură puternică şi ambii scafanari 
ţâşniră în sus exact la timp ca să vadă suprafaţa sticloasă a apei 
spărgându-se în mii de vălurele, în timp ce un obiect mare plonjă 
din văzduh în apă. 


Clopotul de scufundare enorm sparse suprafaţa apei cu un 
plescăit puternic. 

Benjamin K. Austin se mişca hotărât la marginea apei lătrând 
ordine, cu un costum de scafandru negru strâns bine peste 


14 


pieptul său mare, lat. Austin era biolog marin, din Stanford. Era, 
de asemenea, şeful staţiei polare Wilkes. 

— În regulă! Opreşte-te! strigă Austin tânărului tehnician care 
manevra comenzile troliului de pe puntea C. Ei bine, doamnelor 
şi domnilor, nu este timp de pierdut. Intraţi în apă. 

Una după alta, cele şase siluete în costume de scafandru se 
adunară în jurul marginii bazinului şi se cufundară în apa rece ca 
gheaţa. Câteva secunde mai târziu se înălţară în interiorul 
clopotului de scufundare uriaş, în formă de dom, care era acum 
pe jumătate afundat în mijlocul bazinului. 

Austin stătea la marginea bazinului mare şi rotund care forma 
baza staţiei polare Wilkes. Având cinci etaje în adâncime, Wilkes 
era o staţie de cercetare izolată, de coastă, un cilindru subteran 
uriaş care fusese literalmente scobit în platforma de gheaţă. O 
serie de pasarele înguste şi de scări înconjurau circumferința 
cilindrului vertical, creând un tunel circular larg în mijlocul staţiei. 
La capătul pasarelelor existau uşi de acces care duceau în 
gheaţă, alcătuind cinci niveluri diferite ale staţiei. Asemenea 
multor altora înaintea lor, rezidenții de la Wilkies descoperiseră 
de mult timp că cea mai bună metodă de a supravieţui vremii 
polare aspre era să trăieşti sub ea. 

Austin îşi puse echipamentul de scufundări, parcurgând în 
minte ecuaţia pentru a suta oară. 

Trecuseră trei ore de când se întrerupsese legătura radio cu 
scafandrii. Inainte de asta, o oră de scufundare liberă în tunelul 
de gheaţa. Şi coborârea de o oră în clopotul de scufundare... 

In clopotul de scufundare ar fi respirat aer „liber” - rezervele 
proprii de heliox? ale clopotului -, deci asta nu se punea la 
socoteală. Doar după ce părăsiseră clopotul de scufundare şi 
începuseră să folosească aer din rezervor pornise cronometrul. 

Patru ore, deci. 

Cei doi scafandri trăiseră pe baza aerului din rezervor timp de 
patru ore. 

Problema era că rezervoarele lor conţineau aer suficient pentru 
doar trei ore. 

lar pentru Austin acest lucru însemnase un act dificil de 
păstrare a echilibrului. 

Ultimele cuvinte pe care el şi ceilalţi le auziseră de la cei doi 


2 Amestec respirator pe bază de heliu, folosit de scafandri (n.tr.) 
15 


scafandri - înainte ca semnalul lor radio să se întrerupă brusc - 
fuseseră un schimb neliniştit de replici despre şuierături ciudate. 

Pe de o parte, şuieratul putea să fi fost orice; balene albastre, 
balene pitice sau orice alt tip de balenă inofensivă. lar căderea 
semnalului radio ar fi putut fi foarte simplu rezultatul 
interferenţei cauzate de aproape jumătate de kilometru de 
gheaţă şi apă. După părerea lui Austin, cei doi scafandri se 
întorseseră imediat şi începuseră călătoria de o oră înapoi către 
clopotul de scufundare. Ridicarea prematură a clopotului ar 
însemna să-i abandoneze pe fund, fără timp şi fără suficient aer. 

Pe de altă parte, dacă scafandrii ar fi avut într-adevăr 
probleme - balene ucigaşe, foci-leopard - atunci evident că 
Austin ar fi vrut să scoată rapid clopotul de scufundare şi să-i 
trimită pe ceilalţi în ajutor. 

În cele din urmă, ajunsese la concluzia că, indiferent ce tip de 
ajutor ar putea trimite - după ridicarea clopotului şi coborârea lui 
din nou - ar fi oricum prea târziu. Dacă Price şi Davis aveau să 
supravieţuiască, cel mai bine era să lase clopotul de scufundare 
acolo jos. 

Asta se întâmpla acum trei ore - şi atât timp voise Austin să le 
acorde. Aşadar, scosese clopotul de scufundare, iar acum o a 
doua echipă se pregătea să coboare... 

— Bună. 

Austin se întoarse. Sarah Hensleigh, unul dintre paleontologi, 
urcă lângă el. 

Lui Austin îi plăcea Hensleigh. Era inteligentă, dar practică şi 
dură, în acelaşi timp; nu-i era teamă să facă lucruri dificile. Nu îl 
surprinsese să afle că era şi mamă. Fiica sa de doisprezece ani, 
Kirsty, vizitase staţia în ultima săptămână. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Austin. 

— Antena de pe puntea superioară nu funcţionează. Nu 
primeşte semnal, spuse Hensleigh. Se pare că se va produce o 
erupție solară. 

— Of, la naiba... 

— Oricum, am pus-o pe Abby să scaneze toate frecvențele 
militare, dar nu ţi-aş spune să-ţi faci speranţe. 

— Afară cum este? 

— Destul de rău. Avem valuri de zeci de metri care se sparg de 
stânci şi un vânt de o sută de noduri la suprafaţă. Dacă avem 


16 


victime, nu le vom putea scoate de aici singuri. 

Austin se întoarse să privească clopotul de scufundare. 

— Şi Renshaw? 

— E încă închis în camera lui. 

Hensleigh privi neliniştită în sus, spre puntea B. 

Austin spuse; 

— Nu mai putem aştepta. Trebuie să coborâm. 

Hensleigh doar îl urmărea. 

— Ben... începu ea. 

— Nici să nu te gândeşti, Sarah. Austin începu să se 
îndepărteze de ea, îndreptându-se spre malul apei. Am nevoie de 
tine aici, sus. Şi copilul tău la fel. Tu ocupă-te să transmiţi 
semnalul acela. Îi găsim noi pe ceilalţi. 


— Ajungem la 1 000 de metri, se auzi vocea spartă a lui Austin 
din difuzoarele montate în perete. 

Sarah Hensleigh stătea în camera întunecată a radioului de pe 
staţia polară Wilkes. 

— Recepţionat, Mawson, spuse în microfonul din faţa sa. 

— Nu pare a se întâmpla nimic afară, turn de control. Zona 
este liberă. În regulă, doamnelor şi domnilor, oprim troliul. Ne 
pregătim să părăsim clopotul de scufundare. 

La un kilometru sub nivelul mării, clopotul de scufundare se 
opri cu o zdruncinătură. 

În interior, Austin rosti în interfon: 

— Bază, confirmă ora 21.32, te rog. 

Cei şapte scafandri care stăteau în interiorul strâmt al 
clopotului Doug/as Mawson se priviră cu încordare. 

Vocea lui Hensleigh se auzi în difuzor. 

— Am înţeles, Mawson. Confirm ora 21.32. 

— Bază, reţine că o să comutăm pe rezervoarele de aer la ora 
21.32. 

— Am reţinut. 

Cei şapte scafandri se întinseră după măşitile lor grele, le 
dădură jos de pe cârlige şi le prinseră cu cataramele circulare de 
pe claviculă. 

— Bază, acum părăsim clopotul de scufundare. 

Austin păşi înainte, oprindu-se o clipă să privească întinderea 
neagră de apă care se lovea de marginea clopotului. Apoi, părăsi 


17 


puntea şi se aruncă în întunecime. 


— Scafandri, acum este ora 22.20, timpul de scufundare este 
de patruzeci şi opt de minute. Raportaţi, spuse Hensleigh în 
microfon. 

In sala de transmisiuni, în spatele lui Sarah, stătea Abby 
Sinclair, meteorologul staţiei. In ultimele două ore, Abby se 
ocupase de consola radio prin satelit, încercând fără succes să 
prindă o frecvenţă externă. 

Interfonul pârâi. Vocea lui Austin răspunse: 

— Bază, încă urcăm prin tunelul de gheaţă. Nimic, 
deocamdată. 

— Recepţionat, scafandri, spuse Hensleigh. Ţineţi-ne la curent. 

In spatele ei, Abby apăsă din nou butonul de emisie. 

— Apelez toate frecvențele, aici staţia patru-zero-nouă, repet, 
aici staţia patru-zero-nouă, solicit asistenţă imediata. Avem două 
victime, posibil decedate, şi avem nevoie de ajutor imediat. Vă 
rugăm să confirmaţi. Abby eliberă butonul şi-şi spuse: Cineva, 
oricine. 


Tunelul de gheaţă începea să se lărgească. 

Pe măsură ce Austin şi ceilalţi scafandri îşi croiau drum în sus, 
începură să observe mai multe găuri ciudate făcute în pereţi, pe 
fiecare parte a tunelului subacvatic. 

Fiecare gaură era perfect rotundă, având cel puţin trei metri în 
diametru. Şi aveau un unghi înclinat, coborând astfel în tunelul 
de gheaţă. Unul dintre scafandri îşi îndreptă lanterna spre una 
dintre găuri, dezvăluind doar o întunecime impenetrabilă, de 
culoarea cernelii. 

Dintr-odată, vocea lui Austin se auzi prin interfoane. 

— OK, fraţilor, staţi pe recepţie. Cred că văd suprafaţa. 


În sala de transmisiuni, Sarah Hensleigh se aplecă în faţă în 
scaunul ei, ascultând vocea lui Austin prin interfon. 

— Suprafaţa pare calmă. Nu-l văd pe Price sau pe Davis. 

Hensleigh şi Abby se uitară una la cealaltă. Hensleigh vorbi în 
interfon: 

— Scafandri. Aici Baza. Ce-i cu zgomotele pe care le-au 
menţionat? Voi auziţi ceva? Vreun cântec de balenă? 


18 


— Nimic, deocamdată, Bază. Aşteaptă, acum ajung la 
suprafaţă. 


Casca lui Austin sparse suprafaţa sticloasă. 

Pe măsură ce apa îngheţată i se prelingea de pe vizor, Austin 
începu treptat să vadă unde se afla. Plutea în mijlocul unui bazin 
larg, situat la capătul unei caverne subterane gigantice. 

Încet, Austin făcu un cerc complet, observând, unul după altul, 
pereţii perfect verticali care delimitau fiecare latură a cavernei. 

Şi apoi, observă ultimul perete. 

Râmase cu gura căscată. 

— Bază, n-o să-ţi vină să crezi, se auzi prin interfon vocea 
uluită a lui Austin. 

— Ce s-a întâmplat, Ben? întrebă Hensleigh. 

— Privesc un fel de cavernă. Pereţii sunt din gheaţă, probabil 
rezultatul vreunei activităţi seismice. Suprafaţa cavernei este 
necunoscuta, dar pare că se întinde pe câteva sute de metri de 
gheaţă. 

— Aha. 

— E... ah... mai este ceva aici jos, Sarah. 

Hensleigh o privi pe Abby şi se încruntă. Vorbi în interfon: 

— Ce este, Ben? 

— Sarah... Urmă o pauză lungă. Sarah, cred că am în faţă o 
navă spaţială. 


Era pe jumătate îngropată în peretele de gheaţă din spatele ei. 

Austin o privi îndelung, hipnotizat. 

Complet neagră, avea o anvergură a aripii de aproximativ 
treizeci de metri. Două aripi dorsale lucioase se înălţau deasupra 
părţii din spate a navei. Însă ambele aripi erau complet 
încastrate în peretele de gheaţă din spatele navei - două pete 
întunecate prinse în peretele transparent, îngheţat. Stătea pe trei 
picioare de aterizare puternice şi părea magnifică, aspectul 
extrem de aerodinamic iradiind un sentiment de putere brută 
care era aproape tangibil... 

Se auzi un plescăit puternic în spatele său, iar Austin se 
întoarse. 

Îi văzu pe ceilalţi scafandri, călcând apa în spatele lui, privind 
uluiţi nava spaţială. În spatele lor însă, erau o serie de vălurele 


19 


din ce în ce mai extinse, rămăşiţele, se pare, ale unui obiect care 
căzuse în apă... 

— Ce-a fost asta? zise Austin. Hanson? 

— Ben, nu ştiu ce-a fost, dar ceva tocmai a trecut pe lângă... 

Austin urmări cum, fără avertisment, Hanson fu tras sub apă. 

— Hanson! 

Şi se auzi încă un țipăt. Harry Cox. 

Austin se întoarse, exact la timp ca să vadă spatele lucios al 
unui animal mare ridicându-se la suprafaţa apei şi plonjând cu o 
viteză extraordinară în pieptul lui Cox, trăgându-l sub apă. 

Austin începu să înoate frenetic spre marginea apei. Pe măsură 
ce înota, capul i se afundă în apă şi, dintr-odată, urechile îi fură 
asaltate de o cacofonie de sunete - şuierături puternice, ascuţite 
şi lătrături răguşite, disperate. 

Când capul îi ieşi din nou la suprafaţă, întrezări pereţii de 
gheaţă care înconjurau bazinul de apă. Văzu găurile mari făcute 
în gheaţă, chiar deasupra suprafeţei apei. Erau exact la fel ca 
acelea pe care le zărise mai înainte în tunelul de gheaţă. 

Apoi Austin văzu ceva ieşind din una dintre găuri. 

— Isuse Hristoase, rosti. 


Ţipete înfiorătoare izbucniră prin interfon. 

În sala de transmisiuni din staţia polară, Hensleigh privea într-o 
tăcere uluită consola care clipea în faţa ei. Lângă ea, Abby îşi 
ţinea mâna la gură. Strigăte îngrozite se auzeau din difuzoarele 
montate în pereţi. 

— Raymonds! 

— A dispărut! 

— Oh, la naiba, nu... 

— lsuse, pereții! les din nenorociţii de pereţi! 

Şi apoi, dintr-odată, vocea lui Austin: 

— leşiţi din apă! leşiţi din apă, acum! 

Un alt țipăt. Apoi altul. 

Sarah Hensleigh înşfăcă microfonul. 

— Ben! Ben! Răspunde! 

Vocea lui Austin se auzi prin interfon. Vorbea repede, printre 
gâfâieli scurte. 

— Sarah, la naiba... nu mai văd pe nimeni. Nu pot... sunt cu 
toţii... au dispărut cu toţii... O pauză, apoi: Oh, Isuse... Sarah! 


20 


Cheamă ajutoare! Cheamă orice poţi... 

Apoi, o bubuitură de sticlă spartă explodă prin interfon, iar 
vocea lui Benjamin Austin dispăru. 

Abby era la radio, ţipând isteric în microfon: 

— Pentru Dumnezeu, să-mi răspundă cineva! Suntem staţia 
409, repet, suntem staţia patru-zero-nouă. Tocmai am suferit 
pierderi masive într-o cavernă subacvatică şi solicităm asistenţă 
imediată! Mă aude cineva? Să-mi răspundă cineva, vă rog! 
Scafandrii noştri - oh, Isuse - scafandrii noştri au spus că au 
văzut un fel de navă spaţială în această cavernă şi acum, acum 
am pierdut contactul eu ei! Ultima oară când i-am auzit, erau 
atacați, atacați în apă... 


Staţia polară Wilkes nu primi niciun răspuns la apelul disperat. 


In ciuda faptului că fusese recepționat de cel puţin trei 
instalaţii radio diferite. 


21 


PRIMA INCURSIUNE 


16 iunie, ora 6.30 


22 


Aeroglisorul gonea pe întinderea de gheaţă. 

Era vopsit în alb, lucru neobişnuit. Majoritatea vehiculelor din 
Antarctica sunt vopsite în portocaliu aprins, pentru a facilita 
vizibilitatea. Şi alerga pe întinderea de zăpadă cu o grabă 
surprinzătoare. Nimeni nu se grăbeşte vreodată în Antarctica. 

În interiorul aeroglisorului alb, locotenentul Shane Schofield 
privea pe geamurile din fibră de sticlă armată. La vreo nouăzeci 
de metri faţă de tribord putea vedea un al doilea aeroglisor - tot 
alb - alunecând grăbit prin peisajul plat, îngheţat. 

La treizeci şi doi de ani, Schofield era cam tânăr pentru a fi 
comandantul unei unităţi de recunoaştere. Insă experienţa îi 
sfida vârsta. La cei 1,75 metri ai săi, Schofield era zvelt şi bine 
legat, cu o faţă frumoasă şi ridată şi cu părul negru tuns foarte 
scurt. În acest moment, părul lui negru era acoperit de o cască 
kevlar de camuflaj. Un guler gri, înalt, îi ieşea de sub umeraşii 
hainei, acoperindu-i gâtul. Între pliurile gulerului era fixată o 
placă uşoară de kevlar - protecţie împotriva lunetiştilor. 

Se zvonea că Shane Schofield avea ochi de un albastru 
profund, însă acest zvon nu fusese niciodată confirmat. De fapt, 
în Insula Parris - legendara tabără de antrenament pentru Corpul 
Puşcaşilor Marini al Statelor Unite - se spunea că nimeni cu grad 
mai mic de general nu-i văzuse vreodată ochii lui Schofield, îi 
ţinea ascunşi întotdeauna în spatele unei perechi de ochelari- 
oglindă, argintii, pentru zăpadă. 

Indicativul său de apel sporea misterul, întrucât toată lumea 
ştia că generalul de brigadă Norman W. McLean însuşi îi dăduse 
lui Schofield numele operativ - o poreclă despre care mulţi 
presupuneau că avea de-a face cu ochii ascunşi ai tânărului 
locotenent. 

— Fluierar Unu, eşti pe recepţie? 


23 


Schofield îşi ridică radioul. 

— Fluierar Doi, aici Fluierar Unu. Ce s-a întâmplat? 

— Domnule... 

Vocea gravă a sergentului Buck „Book” Riley fu întreruptă 
brusc de paraziți. In ultimele douăzeci şi patru de ore, condiţiile 
ionosferice se deterioraseră rapid în Antarctica continentală. 
Intervenise cu toată forţa o erupție solară, distrugând întregul 
spectru electromagnetic şi limitând transmisia radio pe unde 
ultrascurte. Contactul între aeroglisoare aflate la o sută de metri 
distanţă era dificil. Contactul cu staţia polară Wilkes - destinaţia 
lor - era imposibil. 

Paraziţii dispărură şi vocea lui Riley se auzi din nou în interfon: 

— Domnule, vă amintiţi acel contact oscilant pe care l-am 
recepționat acum o oră? 

— Aha, spuse Schofield. 

In ultima oră, Fluierar Doi recepţionase emisiile echipamentului 
electronic de la bordul unui vehicul aflat în mişcare ce se 
îndrepta în direcţia opusă, înapoi pe coastă, spre staţia franceză 
de cercetare, Dumont d'Urville. 

— Ce-i cu el? 

— Domnule, nu-l mai pot găsi. 

Schofield privi în jos, spre radio. 

— Eşti sigur? 

— Pe radarele noastre nu apare nicio indicație. Ori şi-au închis 
radioul, ori pur şi simplu au dispărut. 

Fruntea lui Schofield se încreţi de gânduri, apoi privi din nou la 
compartimentul strâmt pentru personal din spatele lui. Acolo 
stăteau aşezaţi patru soldaţi din infanteria marină, doi de fiecare 
parte, cu toţii îmbrăcaţi în echipamente pentru zăpadă. În poală 
țineau căşti albe-gri din kevlar. Piepturile le erau acoperite cu 
veste albe-gri din kevlar. De o parte şi de alta aveau puşti 
automate albe-gri. 

Trecuseră două zile de când nava de debarcare a marinei 
americane, Shreveport, recepţionase apelul de ajutor de la staţia 
polară Wilkes în timp ce se afla în port în Sydney. Soarta făcuse 
ca doar cu o săptămână în urmă să fie luată decizia ca 
Shreveport - un vas de intervenţie rapidă utilizat pentru a 
transporta unităţile de recunoaştere ale forţelor maritime - să 
rămână la Sydney pentru nişte reparaţii urgente, în timp ce 


24 


restul grupului se întorcea la Pearl Harbour. Aşa stând lucrurile, 
la o oră de la primirea apelului de ajutor al lui Abby Sinclair, 
Shreveport - acum pregătită de plecare - era în larg, având la 
bord un pluton de soldaţi din infanteria marină, navigând spre 
sud, spre Marea Ross. 

Acum, Schofield şi unitatea sa se apropiau de staţia polara 
Wilkes, dinspre staţia McMurdo, o altă bază de cercetare 
americană, mai mare, aflată la aproximativ 1 450 de kilometri de 
Wilkes. McMurdo era situată pe ţărmul Mării Ross şi era 
administrată de o echipă permanentă de 104 persoane pe 
parcursul întregului an. În ciuda stigmatului persistent asociat cu 
experimentul nuclear dezastruos al marinei americane din 1972 
efectuat aici, staţia rămăsese poarta de acces a Statelor Unite 
către Polul Sud. 

Wilkes, pe de altă parte, era cea mai izolată staţie pe care o 
puteai găsi în Antarctica. Aflată la o mie de kilometri de cel mai 
apropiat vecin, era un avanpost american micuţ, situat chiar în 
vârful platformei litorale de gheaţă, aproape de Dalton Iceberg 
Tongue?. Era delimitată pe partea dinspre uscat de 160 de 
kilometri de zone de gheaţă sterpe, bătute de vânt, iar înspre 
mare, de stânci de 90 de metri, de care se izbeau, în fiecare zi a 
anului, valuri gigantice de 20 de metri înălţime. 

Accesul pe calea aerului nici nu intrase în discuţie. Era 
începutul iernii, minus 30 de grade, şi un viscol asalta tabăra de 
trei săptămâni. Se aşteptau să mai bată încă patru. Pe o 
asemenea vreme, se ştia că rotoarele externe ale elicopterelor şi 
motoarele cu reacţie îngheaţă în aer. 

lar accesul pe mare însemna să te pui cu stâncile. Marina 
americană avea o denumire pentru o astfel de misiune: 
sinucidere. 

Aşa că rămăsese accesul pe uscat. Cu aeroglisoare. Unitatea 
navală de recunoaştere formată din doisprezece oameni avea să 
efectueze călătoria de unsprezece ore de la McMurdo la Wilkes 
cu două aeroglisoare militare. 

Schofield se gândi din nou la semnalul oscilant. Pe hartă, 
staţiile McMurdo, d'Urville şi Wilkes formau un fel de triunghi 
isoscel. D'Urville şi Wilkes, aflate pe coastă, reprezentau baza 
triunghiului. McMurdo - amplasată mai departe în interiorul 


3 O limbă de ghețar lungă care se extinde spre mare în Antarctica (n.tr.) 
25 


teritoriului, pe marginea golfului enorm format de Marea Ross - 
reprezenta vârful triunghiului. 

Semnalul pe care-l recepţionase Fluierar Doi, mergând înapoi 
de-a lungul coastei spre Dumont d'Urville, se menţinuse la o 
viteză constantă de aproximativ 64 kilometri pe oră. La această 
viteză, era probabil un aeroglisor convenţional. Poate că francezii 
de la d'Urville recepţionaseră apelul de la Wilkes, trimiseseră 
ajutoare şi acum se întorceau... 

Schofield vorbi din nou în staţie: 

— Book, când ai recepționat ultima oară semnalul acela? 

Radioul pârâi. 

— Semnal recepționat ultima oară acum opt minute. Contact 
telemetru.  Identic cu semnătura electronică  recepţionată 
anterior. Direcţia, aceeaşi cu vectorul anterior. A fost acelaşi 
semnal, domnule, şi acum opt minute era exact unde ar fi trebuit 
să fie. 

Pe o vreme ca asta - cu vânturi de optzeci de noduri care urlau 
şi azvârleau zăpada atât de repede încât cădea orizontal - 
scanarea radar obişnuită era imposibilă. La fel cum erupția solară 
din ionosferă pusese capăt comunicaţiilor radio, sistemul de 
presiune joasă de la sol le dăduse peste cap radarele. 

Pregătit pentru o astfel de situaţie, fiecare aeroglisor era 
echipat cu unităţi montate pe acoperiş, numite telemetre. Montat 
pe o turelă rotativă, fiecare telemetru se întorcea înainte şi 
înapoi într-un arc lent de o sută optzeci de grade, emițând o rază 
focală constantă, de mare putere, cunoscută sub denumirea de 
„ac”. Spre deosebire de radar, a cărui rază de acţiune dreaptă a 
fost întotdeauna limitată de curbura pământului, acele se pot 
mula pe suprafaţa pământului şi se pot curba peste linia 
orizontului pe o distanţă de cel puţin încă 80 de kilometri. In 
momentul în care orice obiect „viu” - orice obiect cu proprietăţi 
chimice, animale sau electronice - se intersectează cu traiectoria 
unui ac, este înregistrat. Sau, cum îi plăcea să spună operatorului 
telemetrului unităţii, soldatul Jose „Santa” Cruz, „dacă fierbe, 
respiră sau ţiuie, telemetrul îl va prinde pe nenorocit”. 

Schofield vorbi în staţie: 

— Book, cât de departe este locul în care a dispărut semnalul? 

— Cam la 140 de kilometri de aici, domnule, se auzi vocea lui 
Riley. 


26 


Schofield privi afară spre suprafaţă albă neîntreruptă care se 
întindea până în orizontul îndepărtat. 

Într-un final, spuse: 

— În regulă. Vezi despre ce este vorba. 

— Recepţionat, răspunse Riley imediat. 

Schofield îl cunoştea de mult timp pe Book Riley. Cei doi 
bărbaţi erau prieteni de mai mulţi ani. Solid şi voinic, Riley avea 
figura unui boxer - un nas turtit care fusese spart de prea multe 
ori, ochi afundaţi în orbite şi sprâncene negre, groase. Era 
popular în cadrul unităţii - serios când o cerea situaţia, însă 
relaxat şi amuzant atunci când presiunea trecea. Fusese 
sergentul responsabil pentru Schofield când acesta era un tânăr 
sublocotenent prostuţ. Apoi, când lui Schofield îi fusese 
încredinţată comanda unei unităţi de recunoaştere, Book - atunci 
un sergent de patruzeci de ani, foarte respectat, care ar fi putut 
să aleagă să fie numit în cadrul eşaloanelor superioare ale 
Corpului Puşcaşilor Marini - rămăsese alături de el. 

— Noi vom continua drumul spre Wilkes, spuse Schofield. Tu 
află ce s-a întâmplat cu acel semnal şi apoi ne vedem la staţie. 

— Am înţeles. 

— Ai la dispoziţie două ore. Să nu întârzii. Şi fixează-ţi arcul 
telemetrului din coadă. Dacă este cineva acolo, în spatele nostru, 
vreau să ştiu. 

— Da, domnule. 

— Oh, şi Book, încă un lucru, zise Schofield. 

— Ce? 

— Să te porţi frumos cu ceilalţi băieţi, auzi! 

— Da, domnule. 

— Transmisie de la Fluierar Unu încheiata, spuse Schofield. 

— Transmisie încheiată de la Fluierar Doi. 

Şi apoi, cel de-al doilea aeroglisor alunecă spre dreapta şi 
porni în viteză prin furtuna de zăpadă. 


27 


O oră mai târziu, linia litoralului se ivi şi, printr-un binoclu 
foarte puternic, Schofield văzu staţia polară Wilkes pentru prima 
oară. 

De la suprafaţa, nu arăta deloc ca o „staţie” - ci mai degrabă 
ca o adunătură pestriță de structuri joase, sub formă de dom, pe 
jumătate îngropate în zăpadă. 

În mijlocul complexului se afla clădirea principală. Era ceva mai 
mult decât un dom enorm, rotund, ridicat pe o bază pătrată 
întinsă. Deasupra solului, întreaga structură avea aproximativ 30 
de metri diametru, însă nu avea cum să fie mai înaltă de trei 
metri. 

În vârful uneia dintre clădirile mai mici adunate în jurul 
domului principal se aflau rămăşiţele unei antene radio. 
Jumătatea superioară a antenei era îndoită în jos, două cabluri 
întinse fiind singurele care o mai ţineau legată de jumătatea 
inferioară verticală. Cruste de gheaţă acopereau totul. Singura 
lumină care se vedea era o licărire albă, slabă, arzând în 
interiorul domului principal. 

Schofield ordonă să se oprească aeroglisorul la 800 de metri 
de staţie. Nici nu se opri bine, că uşa dinspre babord fu deschisă 
şi cei şase soldaţi din infanteria marină săriră de pe pânza 
umflată a aeroglisorului şi aterizară cu bufnituri înăbuşite pe 
zăpada puternic bătătorită. 

Alergând pe terenul acoperit de zăpadă, puteau auzi, deasupra 
urletului vântului, valurile care se spărgeau de stânci pe latura 
îndepărtată a staţiei. 

— Domnilor, ştiţi ce aveţi de făcut, fu tot ce rosti Schofield în 
microfonul din cască în timp ce alerga. 

învăluit în pătura de zăpadă creată de viscol, grupul 
înveşmântat în alb se împrăştie, croindu-şi drum spre complexul 


28 


staţiei. 


Buck Riley văzu gaura în zăpadă înainte de a vedea 
aeroglisorul căzut din ea. 

Crevasa arăta ca o cicatrice pe întinderea de zăpadă - o rană 
adâncă, în formă de semilună, de vreo patruzeci de metri lăţime. 

Aeroglisorul lui Riley se opri la 90 de metri de marginea 
prăpastiei enorme. Cei şase soldaţi din infanteria marină ieşiră 
din aeroglisor, coborâră încet pe pământ şi-şi croiră cu grijă drum 
prin zăpadă, spre marginea crevasei. 

Soldatul fruntaş Robert „Rebound”* Simmons era căţărătorul 
lor, aşadar îl echipară pe el mai întâi. Fiind un bărbat micut, 
Rebound era la fel de ager ca o pisică şi cam la fel de uşor. Era 
tânăr, având doar douăzeci şi trei de ani şi, asemenea majorităţii 
bărbaţilor de vârsta lui, îl încântau laudele. Se umflase în pene de 
mândrie când îl auzise pe locotenentul său spunându-i altui 
comandant de pluton că avea un căţărător atât de bun încât 
putea urca în interiorul clădirii Capitoliului fără coardă. Porecla lui 
era altă poveste; îi fusese dată printr-o glumă binevoitoare a 
colegilor din unitatea sa referitoare la succesul său la femei, care 
nu era prea impresionant. 

Odată ce coarda fu prinsă de harnaşament, Simmons se aşeză 
pe burtă şi începu să-şi croiască încet drum înainte prin zăpadă, 
spre marginea prăpastiei. 

Ajunse la margine şi privi în jos în interiorul crevasei. 

— La naiba... 

Aflat la zece metri în spatele lui, Buck Riley vorbi în microfonul 
din casca: 

— Cum stă treaba, Rebound? 

— Sunt aici, domnule. Vocea lui Simmons era aproape 
înăbuşită. Un vehicul obişnuit. Pe lateral este scris ceva în 
franceză. Sub el este împrăştiată gheaţă subţire în toate părţile. 
Se pare că au încercat să traverseze un pod de zăpadă care nu a 
rezistat. 

Se întoarse cu faţa la Riley, având o expresie sumbră şi o voce 
care se auzea slab pe frecvenţa scurtă a radioului. 

— Şi, domnule, situaţia este destul de nasoală. 


4 Ricoşeu 
29 


Aeroglisorul se afla la 12 metri adâncime, cu vârful său rotunjit 
înfundat din cauza impactului, fiecare fereastră fiind fie 
sfărâmată, fie crăpată ca o pânză de păianjen distorsionată. Un 
strat subţire de zăpada începuse deja să şteargă de pe faţa 
pământului vehiculul distrus. 

Doi dintre ocupanţii aeroglisorului fuseseră catapultaţi din 
cauza impactului direct prin parbriz. Amândoi stăteau rezemaţi 
de peretele anterior al crevasei, cu gâturile aplecate spre spate 
în unghiuri groteşti şi corpurile zăcând în bălți formate din 
propriul sânge îngheţat. 

Rebound Simmons privi scena sinistră. 

Mai erau şi alte cadavre în interiorul aeroglisorului. Le putea 
vedea umbrele înăuntru şi pete de sânge sub formă de stea pe 
partea interioară a ferestrelor sparte ale aeroglisorului. 

— Rebound? se auzi vocea lui Riley prin interfonul din cască. E 
cineva în viaţă acolo jos? 

— Se pare că nu, domnule, spuse Rebound. 

— Foloseşte infraroşul, îl instrui Riley. Mai avem douăzeci de 
minute de stat aici şi nu aş vrea să plec şi să descopăr apoi că 
erau supraviețuitori acolo jos. 

Rebound îşi aşeză viziera cu infraroşu la locul ei. Era prinsă de 
partea de sus a căştii sale, acoperindu-i ochii asemenea vizierei 
unui pilot de vânătoare. 

Acum văzu aeroglisorul zdrobit printr-o pânză albastră creată 
electronic. Frigul îşi făcuse repede efectul. Întregul spaţiu al 
accidentului era ilustrat ca un contur albastru pe negru. Nici 
măcar motorul nu apărea galben - culoarea obiectelor cu o 
intensitate minimă a căldurii. 

Însă mai important era că nu existau pete portocalii sau 
galbene în cadrul imaginii vehiculului. Cadavrele care se aflau în 
interiorul aeroglisorului erau reci ca gheaţa. Toţi cei aflaţi la bord 
erau cu siguranţă morţi. 

Rebound spuse: 

— Domnule, citirea cu infraroşu este nega... 

Terenul ceda sub el. 

Nu fusese niciun avertisment. Nicio crăpare preventivă a 
gheții. Niciun sentiment că aceasta ar slăbi. 

Rebound Simmons căzu ca un bolovan în crevasă. 


30 


Se întâmplă atât de repede încât Buck Riley aproape rată 
momentul. Într-o clipă îl urmărea pe Rebound cum privea peste 
marginea crevasei. În clipa următoare, Rebound pur şi simplu 
dispăruse din vedere. 

Coarda neagră aluneca după Rebound, descolăcindu-se rapid, 
ţâşnind peste margine. 

— Ţineţi bine! ţipă Riley la cei doi soldaţi din infanteria marină 
care ţineau coarda. 

Aceştia strânseră tare coarda, încordându-se cu putere în 
aşteptarea smuciturii. 

Coarda continuă să alunece peste margine până când, cu o 
bufnitura, rămase dintr-odată întinsă. 

Riley păşi cu atenţie spre dreapta, departe de marginea 
crevasei, însă suficient de aproape ca să poată privi în interior. 

Văzu aeroglisorul distrus în fundul gropii şi cele două cadavre 
însângerate şi frânte lipite de peretele de gheaţă din faţa 
acestuia. Şi-l văzu pe Rebound, atârnând agăţat de coardă, la 
jumătate de metru deasupra uşii trântite la perete a 
aeroglisorului. 

— Eşti bine? spuse Riley în microfonul din cască. 

— Nu m-am îndoit nicio secunda de dumneavoastră, domnule. 

— Rezistă. Te ridicăm imediat. 

— Sigur. 

jos în crevasă, Rebound se legăna prosteşte deasupra 
aeroglisorului distrus. De unde atârna, putea vedea prin uşa 
deschisa a aeroglisorului. 

— Oh, Isuse... gâfâi. 


Schofield bătu cu putere la uşa mare de lemn. 

Uşa era fixată în fundaţia de formă pătrată care susţinea 
domul principal al staţiei polare Wilkes. Se afla la capătul unei 
rampe strâmte care cobora la aproximativ 2,5 metri sub gheaţă. 

Schofield lovi din nou cu pumnul în uşă. 

Stătea întins pe parapetul fundaţiei, întinzând mâna pe 
deasupra uşii ca să bată în ea. 

La zece metri mai departe, întins pe burtă în zăpadă în vârful 
rampei, cu picioarele larg desfăcute, stătea sergentul de artilerie 
Scott „Snake”s Kaplan. Puşca sa de asalt M-16 era îndreptată 


5 Şarpe 
31 


către uşa închisă. 

Se auzi dintr-odată un scârţâit, iar Schofield îşi ţinu răsuflarea 
pe măsură ce o dâră de lumină se întinse pe zăpadă în spatele lui 
şi uşa staţiei începu încet să se deschidă. 

O siluetă păşi pe rampa de zăpada de sub Schofield. Era un 
bărbat. Înfăşurat în vreo şapte straturi de haine. Neînarmat. 

Dintr-odată, bărbatul se încordă, probabil văzându-l pe Snake 
întins în zăpadă în faţa sa, cu puşca M-16 îndreptată exact spre 
nasul lui. 

— Stai pe loc, ţipă Schofield de deasupra şi din spatele 
bărbatului. Marina Statelor Unite. 

Bărbatul rămase împietrit. 

— Unitatea Doi se află înăuntru. Asigurat, şopti o voce de 
femeie în casca lui Schofield. 

— Unitatea Trei. Înăuntru şi asigurat. 

— În regulă. Pătrundem prin uşa din faţă. 

Schofield cobori de unde se afla şi ateriza lângă bărbatul de pe 
rampa de zăpadă şi începu să-l controleze de arme. 

Snake cobori rampa spre cei doi, cu puşca ridicată, îndreptată 
spre uşă. 

Schofield îi zise bărbatului: 

— Eşti american? Cum te numeşti? 

Bărbatul vorbi: 

— Non. Je suis Français.? Şi apoi, în engleză: Mă numesc Luc. 


6 Nu. Sunt francez. (n.tr.) 
32 


Teoreticienii au tendinţa de a vedea în Antarctica ultimul 
teritoriu neutru de pe pământ. Se spune că în Antarctica nu 
există locuri tradiţionale sau sfinte pentru care să te lupţi, nici 
graniţe istorice de disputat. Ceea ce rămâne este un fel de terra 
communis, un ţinut aparţinând comunităţii. 

Într-adevăr, în virtutea Tratatului Antarcticii din 1961, 
continentul a fost împărţit în ceea ce pare o diagramă sectorială 
enormă, fiecărei părţi semnatare a Tratatului fiindu-i alocat un 
sector. Unele sectoare se suprapun, cum este cazul celor 
administrate de Chile, Argentina şi Marea Britanie. Altele acoperă 
suprafeţe de teren extrem de întinse - Australia administrează un 
sector care acoperă aproape un sfert din întreaga Antarctică. 
Există chiar şi un sector - cel care cuprinde Marea Amundsen şi 
Regiunea Byrd - care nu aparţine nimănui. 

Impresia generală este aceea de zonă cu adevărat 
internaţională. O astfel de impresie este însă greşită şi simplistă. 

Susţinătorii „Antarcticii neutre politic” nu conştientizează 
animozitatea continuă dintre Argentina şi Marea Britanie 
referitoare la revendicările acestora privind Antarctica; sau 
refuzul ferm al tuturor părţilor semnatare ale Tratatului Antarctic 
de a vota Rezoluţia Naţiunilor Unite din 1985, care ar fi 
încredinţat uscatul Antarcticii în beneficiul întregii comunităţi 
internaţionale; sau misterioasa conspirație a tăcerii dintre 
naţiunile incluse în tratat care a urmat unui raport puţin cunoscut 
al Greenpeace, din 1995, care acuza guvernul francez de 
efectuarea de teste nucleare subterane secrete dincolo de coasta 
Regiunii Victoria. 

Însă ceea ce este mai important este că aceşti susţinători nici 
nu recunosc că o regiune fără graniţe bine definite nu are niciun 
mijloc de abordare a incursiunilor străine ostile. 


33 


Stațiile de cercetare pot fi deseori la 1 600 de kilometri 
distanţă una de cealaltă. Uneori, ele descoperă elemente de o 
valoare imensă - uraniu, plutoniu, aur. Nu este imposibil ca, în 
momentul în care află de o astfel de descoperire, un stat străin, 
disperat după resurse, să trimită forţe armate pentru a-şi însuşi 
acea descoperire înainte ca restul lumii să ştie că ea există. 

Un astfel de incident - atât cât se putea şti - nu se produsese 
în Antarctica până atunci. 

„Există întotdeauna un început”, se gândi Schofield în timp ce 
era condus în interiorul staţiei polare Wilkes de către francezul pe 
nume Luc. 

Schofield ascultase o înregistrare a apelului de ajutor al lui 
Abby Sinclair, o auzise menţionând descoperirea unei nave 
spaţiale îngropate în gheaţa de sub staţia polară Wilkes. Dacă 
oamenii de ştiinţa de la Wilkes descoperiseră, într-adevăr, o nava 
spaţială extraterestră, cu siguranţa celelalte părţi ar fi interesate 
de acest lucru. Dacă aveau sau nu curajul de a trimite forţe 
armate ca să preia nava, asta era altă problemă. 

In orice caz, îl neliniştea destul de mult faptul că fusese 
întâmpinat la porţile unei staţii de cercetare americane de către 
un francez şi, pe măsură ce cobora în spatele lui Luc prin tunelul 
întunecat cu pereţi de gheaţă, Schofield se trezi că-şi strânge 
mai puternic pistolul automat. 


Cei doi bărbaţi ieşiră din tunelul de intrare întunecat într-un 
spaţiu deschis, puternic luminat. Schofield se trezi pe o pasarelă 
subţire de metal situată deasupra unei prăpăstii cilindrice de 
spaţiu gol. 

In faţa sa se deschise staţia polară Wilkes, o structură 
subterană gigantică. In jurul puţului subteran erau împrăştiate 
pasarele înguste, negre, înconjurând puţul central larg. La baza 
puţului enorm, Schofield văzu un bazin circular de apă, în 
mijlocul căruia se afla clopotul de scufundare al staţiei. 

— Pe aici, spuse Luc, ghidându-l pe Schofield spre dreapta. 
Sunt cu toţii în sala de mese. 

Intrând în încăpere în urma lui Luc, Schofield se simţea ca un 
adult care pătrunde în sala de clasă a unor preşcolari: un străin 
care, prin statura şi ţinuta sa, pur şi simplu nu se potriveşte în 
peisaj. 

34 


Cei cinci supraviețuitori stăteau într-un cerc strâns în jurul 
mesei. Bărbaţii erau nebărbieriţi, femeile neîngrijite. Păreau cu 
toţii epuizați. Priviră plictisiţi în sus când Schofield intră în 
cameră. 

Mai erau doi bărbaţi în încăpere, care stăteau în picioare în 
spatele mesei. Spre deosebire de cei aşezaţi la masă, aceştia doi, 
asemenea lui Luc, păreau vioi, curaţi şi proaspeţi. Unul din ei 
avea o tavă cu băuturi aburinde. Rămase blocat când îl văzu pe 
Schofield intrând. 

„Oameni de ştiinţă francezi de la d'Urville, se gândi Schofield. 
Au venit aici în urma apelului de ajutor. Probabil.” 

La început, nimeni nu spuse nimic. 

Toţi cei din cameră îl priveau pe Schofield, observându-i casca 
şi ochelarii argintii, pentru zăpada; vesta de corp şi echipamentul 
de zăpadă; puşca automată MP-5 aruncată pe umăr şi pistolul de 
calibru 44 din mână. 

Snake veni în spatele lui Schofield şi toţi ochii se întoarseră 
spre el: îmbrăcat asemănător, înarmat asemănător. O clonă. 

— E în regulă, le spuse Luc cu blândeţe celorlalţi. Sunt soldaţi 
din infanteria marină. Sunt aici să vă salveze. 

Una dintre femei lăsă să-i scape un oftat. 

— Oh, Isuse, zise. Apoi, începu să plângă. Oh, slavă Domnului. 

„Accent american”, observă Schofield. Femeia îşi împinse 
scaunul în spate şi veni spre el, cu lacrimile curgându-i pe obraji. 

— Ştiam că veţi veni, rosti. Ştiam ca veţi veni. 

II prinse pe Schofield de haină şi începu să suspine cu capul 
afundat la pieptul lui. Schofield nu trăda nicio emoție. Îşi ţinu 
pistolul departe de ea, aşa cum fusese antrenat să facă. 

— E în regulă, doamnă. Atât spuse, în timp ce o conducea cu 
blândeţe spre un scaun din apropiere. E în regula. Sunteţi bine 
acum. 

Odată ce femeia se aşeză, se întoarse spre ceilalţi. 

— Doamnelor şi domnilor. Suntem Unitatea de recunoaştere 
Şaisprezece a Corpului Puşcaşilor Marini al Statelor Unite. 
Numele meu este locotenent Shane Schofield, iar acesta este 
sergentul Scott Kaplan. Suntem aici ca răspuns la apelul 
dumneavoastră de ajutor. Avem instrucţiuni să securizăm 
această staţie şi să ne asigurăm că fiecare dintre voi este 
nevătămat. 


35 


Unul dintre bărbaţii de la masă răsuflă uşurat. 

Schofield continuă: 

— Ca să nu vă faceţi iluzii, vă voi spune acum că suntem o 
unitate de recunoaştere. Nu vă vom lua de aici. Suntem o unitate 
de primă linie. Călătorim rapid şi călătorim fără bagaje. Sarcina 
noastră este să ajungem aici repede şi sa ne asigurăm că sunteţi 
teferi cu toţii. Dacă este vorba de o situaţie de urgenţă, vă vom 
lua de aici, dacă nu, ordinele noastre sunt să securizăm această 
staţie şi să aşteptam sosirea unei echipe de salvare complet 
echipate. 

Schofield se întoarse spre Luc şi spre ceilalţi doi bărbaţi care 
stăteau în spatele mesei. 

— Acum, presupun că dumneavoastră, domnilor, sunteţi de la 
d'Urville. Am dreptate? 

Bărbatul cu tava în mână înghiţi greu, având ochii mari. 

— Da, spuse Luc. E corect. Am auzit mesajul la radio şi am 
venit cât am putut de repede. Să ajutăm. 

In timp ce Luc vorbea, vocea unei femei pârâi în casca lui 
Schofield. 

— Unitatea Doi, am terminat verificarea. 

— Unitatea Trei. Am găsit trei - nu, de fapt, sunt patru - 
contacte în camera de foraj. Urcăm imediat. 

Schofield încuviinţă din cap spre Luc. 

— Cum vă numiţi? 

— Eu sunt profesorul Luc Champion, spuse Luc. El este 
profesorul Jean-Pierre Cuvier, iar cel care ţine tava este doctor 
Henri Rae. 

Schofield  încuviinţa încet din cap, reţinând numele, 
comparându-le cu cele de pe o listă pe care o văzuse pe 
Shreveport cu două zile înainte. Era o listă cu numele tuturor 
oamenilor de ştiinţă de la staţia d'Urville. Champion, Cuvier şi 
Rae se aflau pe ea. 

Se auzi o bătaie în uşă şi Schofield se întoarse. 

Sergentul major Morgan „Montana” Lee stătea în uşa sălii de 
mese. Montana Lee era un ghemotoc de om, îndesat şi, la 
patruzeci şi şase de ani, era cel mai în vârstă membru al unităţii. 
Avea un nas cârn şi o faţă cu trăsături dure, bătută de vânt. La 
zece metri în spatele lui stătea partenerul său, caporalul Oliver 
„Hollywood” Todd. Inalt, negru şi slab, Hollywood Todd avea 


36 


douăzeci şi unu de ani. 

Şi, între cei doi soldaţi ai infanteriei marine, stăteau rezultatele 
verificării lor. 

O femeie. 

Un bărbat. 

O fetiţă. 

Şi o focă. 


37 


— Au sosit aici cu vreo patru ore în urmă, spuse Sarah 
Hensleigh. 

Schofield şi Hensleigh se aflau pe puntea A, afară, pe pasarela 
de pe care se vedea restul staţiei polare. 

Aşa cum explicase deja Hensleigh, staţia polară Wilkes era 
practic un cilindru vertical mare, impunător, care fusese săpat în 
platforma de gheaţă. Cobora drept cinci etaje, până la nivelul 
marii. 

La intervale regulate, în pereţii cilindrului erau crestate 
pasarele de metal, înconjurându-i circumferința. Fiecare pasarelă 
era legată de cea de deasupra ei prin scări strâmte şi abrupte, 
astfel încât întreaga structură arăta ca un fel de ieşire de 
incendiu. 

De pe fiecare pasarelă se ramificau, pătrunzând în pereţii de 
gheaţă ai cilindrului, o serie de tuneluri care formau diferitele 
niveluri ale staţiei. Fiecare nivel era alcătuit din patru tuneluri 
drepte care se ramificau din puţul central pentru a se întâlni cu 
un tunel exterior circular care înconjura într-un arc larg cavitatea 
centrală. Cele patru tuneluri drepte corespundeau aproximativ 
celor patru puncte cardinale de pe o busolă, astfel încât erau 
denumite pur şi simplu nord, sud, est şi vest. 


Fiecare pasarelă/nivel al staţiei polare Wilkes era etichetată de 
la A la E - puntea A fiind cea mai de sus, iar puntea E 
reprezentând platforma largă de metal care înconjura bazinul de 
apă extins de la baza structurii subterane masive. Pe puntea C, 
nivelul de mijloc, spusese Sarah, un pod retractabil se putea 
extinde peste puţul central larg al staţiei. 

— Câţi? întrebă Schofield. 

— La început, au fost cinci, zise Sarah. Patru au stat aici cu noi, 


38 


în timp ce al cincilea i-a dus pe ceilalţi înapoi la d'Urville cu 
aeroglisorul. 

— Îi cunoşti? 

Sarah spuse: 

— Îi cunosc pe Luc şi pe Henri - care cred că a făcut pe el când 
v-a văzut pe voi intrând - şi ştiu despre al patrulea, Jacques 
Latissier. 

După ce Montana o condusese pe Hensleigh în sala de mese 
cu câteva minute în urmă, lui Schofield nu-i trebuise mult timp 
să-şi dea seama că ea era persoana cu care trebuia să vorbească 
despre evenimentele săptămânii anterioare de la staţia polară 
Wilkes. 

În timp ce toţi ceilalţi păreau fie deprimaţi, fie obosiţi, Sarah 
părea calmă şi că deţine controlul. Intr-adevăr, Montana şi 
Hollywood spuseseră că o găsiseră în timp ce-i arăta unuia dintre 
oamenii de ştiinţă francezi camera centrală de foraj de pe puntea 
E. Numele acestuia era Jacques Latissier - un bărbat înalt, cu o 
barbă neagră şi deasă - care se afla, de asemenea, pe lista din 
mintea lui Schofield. 

Sarah Hensleigh se uită pe deasupra puţului central al staţiei, 
cufundată în gânduri. Schofield o privi. Era o femeie atrăgătoare, 
de vreo treizeci şi cinci de ani, cu ochii căprui-închis, părul negru 
până la umeri şi pomeţi înalţi. Schofield observă că purta în jurul 
gâtului un medalion strălucitor din argint, agăţat de un lănţişor. 

În acel moment, fetiţa ieşi pe pasarelă. Schofield bănui că 
trebuia să aibă vreo zece ani. Avea părul scurt şi blond, un năsuc 
borcănat şi purta ochelari groşi, care-i atârnau ciudat pe obraji. 
Arata aproape comic în hanoracul pufos şi roz pe care-l purta - 
avea o glugă mult prea mare cu bordură din lână, care i se 
bălăbănea peste faţă. 

Şi, în spatele fetiţei, păşind greoi pe pasarela de metal, venea 
foca. 

— Ea cine este? întrebă Schofield. 

— Ea este fiica mea, Kirsty, spuse Sarah, punându-şi mâna pe 
umărul fetiţei. Kirsty, el este locotenentul Schofield... 

— Bună, salută Schofield. 

Kirsty Hensleigh rămase o clipă pe loc, privindu-l pe Schofield, 
observându-i vesta antiglonţ, casca şi armele. 

— Mişto ochelari! spuse ea în cele din urmă. 


39 


— Poftim? Ah, da, zise Schofield, atingându-şi ochelarii-oglindă, 
argintii. 

Ştia că ochelarii-oglindă, combinaţi cu echipamentul pentru 
zăpadă şi cel tactic alb-gri pentru protecţie individuală, îl făceau 
să pară destul de rece. Unui copil /-ar plăcea asta. Schofield nu-şi 
scoase ochelarii. 

— Da, bănuiesc că sunt destul de mişto, spuse el. Câţi ani ai? 

— Doisprezece, aproape treisprezece. 

— Da? 

— Sunt cam scundă pentru vârsta mea, adaugă Kirsty scurt şi 
la obiect. 

— Şi eu, spuse Schofield, dând din cap. 

Privi în jos la animalul care înainta şi începu să-i adulmece 
genunchiul. 

— Şi pe prietenul tău cum îl cheamă? 

— E fată şi o cheamă Wendy. 

Schofield întinse mâna şi lăsă foca să i-o adulmece. Nu era 
foarte mare, cam cât un câine de talie mijlocie, şi purta mânară o 
zgardă frumoasă roşie. 

— Wendy. Ce fel de focă este? întreba Schofield şi începu s-o 
mângâie pe Wendy pe cap. 

— Arctocephalus gazella, răspunse Kirsty. Focă antarctică, cu 
blană. 

Wendy începu să-şi învârtă capul în mâna lui Schofield, 
obligându-l să o scarpine în spatele urechii. Schofield o scarpină 
şi, dintr-odată, Wendy se lăsă la pământ şi se rostogoli pe spate. 

— Vrea să o scarpini pe burtă, zise Kirsty, zâmbind. li place 
asta. 

Wendy stătea întinsă pe spate pe pasarelă, cu înotătoarele 
larg deschise, aşteptând să fie scărpinată. Schofield se aplecă şi 
o frecă puţin pe stomac. 

— Tocmai ţi-ai câştigat un prieten pe viaţă, îi spuse Sarah 
Hensleigh lui Schofield, urmărindu-l cu atenţie. 

— Minunat, zise Schofield, ridicându-se. 

— Nu ştiam că soldaţii din infanteria marină pot fi atât de 
prietenoşi, afirmă dintr-odată Sarah, luându-l pe nepregătite pe 
Schofield. 

— Nu suntem complet insensibili. 

— Nu atunci când există aici ceva ce vă doriţi. 


40 


Comentariul îl făcu pe Schofield să se oprească şi să o 
privească lung pe Sarah. In mod clar, nu era proastă. 

Schofield aprobă uşor din cap, acceptând critica. 

— Doamnă, dacă nu vă deranjează, dacă am putea să ne 
întoarcem la ceea ce discutam mai devreme: îi cunoaşteţi pe doi 
dintre ei şi ştiţi despre existenţa altuia, nu? 

— Exact. 

— Dar despre al patrulea, Cuvier? 

— Nu l-am întâlnit niciodată. 

Schofield continuă: 

— Şi pe câţi i-au luat înapoi la d'Urville? 

— Nu puteau lua decât şase oameni în aeroglisor, aşadar unul 
dintre ai lor i-a luat pe cinci dintre oamenii noştri înapoi acolo. 

— Lăsându-i pe ceilalţi patru aici. 

— Exact. 

Schofield aprobă din cap pentru sine. Apoi, o privi pe 
Hensleigh. 

— Mai sunt vreo două lucruri despre care trebuie sa vorbim. De 
exemplu, despre ce aţi găsit jos, în gheaţă. Şi despre... incidentul 
Renshaw. 

Sarah înţelese la ce se referea. Astfel de lucruri era mai bine 
să nu fie discutate în prezenţa unui copil de doisprezece ani. 

Aprobă din cap. 

— Nicio problemă. 

Schofield privi staţia polară din jurul lui: bazinul de jos, 
pasarelele fixate în pereţii cilindrului, tunelurile care dispăreau în 
gheaţă. Era ceva în neregulă cu întreaga structură, un lucru pe 
care nu prea reuşea să-l identifice. 

Dintr-odată, îşi dădu seama ce era şi se întoarse spre Sarah. 

— Opreşte-mă dacă îţi pun o întrebare stupidă, însă dacă 
această întreagă staţie este scobită în platforma de gheaţă şi toţi 
pereţii sunt făcuţi din gheaţă, de ce nu se topesc? Cu siguranţă 
că generaţi multă căldură aici, cu maşinile voastre şi toate cele. 
Nu ar trebui ca pereţii să curgă constant? 

Sarah spuse: 

— Nu este o întrebare stupidă. De fapt, este o întrebare foarte 
bună. Când am venit aici prima oară, ne-am dat seama că unii 
dintre pereţii de gheaţă se topeau din cauza căldurii emise de 
maşina centrală de foraj. Aşa că am instalat un sistem de răcire 


41 


pe puntea C. Funcţionează pe baza unui termostat care menţine 
temperatura constantă la -1 grad Celsius, indiferent câtă căldură 
producem. Partea amuzantă este că, întrucât temperatura de 
suprafaţa de afară este de aproape 30 de grade sub zero, 
sistemul de răcire încălzeşte de fapt aerul în interior. Ne place la 
nebunie asta. 

— Foarte ingenios, spuse Schofield, în timp ce privea în jur la 
staţia polară. 

Privirea i se opri asupra sălii de mese. Luc Champion şi ceilalţi 
trei oameni de ştiinţă francezi erau înăuntru, stând la masă cu 
rezidenții de la Wilkes. Schofield îi urmări, cufundat în gânduri. 

— Ne vei duce acasă? zise dintr-odată Kirsty din spatele lui. 
Pentru o clipă lungă, Schofield continuă să-i urmărească pe cei 
patru oameni de ştiinţă din sala de mese. Apoi, se întoarse spre 
fetiţa. 

— Încă nu, spuse el. Alţi oameni vor veni aici curând ca să vă 
ducă acasă. Eu sunt aici ca să am grijă de voi până când vin ei. 


42 


Schofield şi Hensleigh mergeau repede în josul tunelului de 
gheaţă. Montana şi Hollywood ţineau pasul în urma lor. 

Se aflau pe puntea B, zona principală de locuit. Tunelul de 
gheaţă forma o curbă largă. Pe fiecare parte, erau uşi scobite în 
curbură: dormitoare, o cameră comună şi diferite laboratoare şi 
birouri. Schofield nu putu să nu observe o anumită uşă care avea 
un semn distinctiv de pericol biologic cu trei cercuri. O placă 
dreptunghiulară de dedesubt indica: LABORATOR DE BIOTOXINE. 

Schofield zise: 

— Au spus ceva despre asta când am ajuns la McMurdo. Că 
Renshaw a spus că a făcut-o pentru că celălalt îi fura cercetările. 
Ceva de genul acesta. _ 

— Exact, zise Hensleigh, mergând repede. Il privi pe Schofield. 
E o nebunie. 

Ajunseră la capătul tunelului, la o uşă fixată în gheaţă. Era 
închisă şi era blocată cu o grindă grea de lemn, prinsă pe 
diagonală. 

— James Renshaw, medita Schofield. Nu este el cel care a găsit 
nava spaţială? 

— Corect. Dar asta nu e tot. 

Când ajunsese la staţia McMurdo, lui Schofield îi fusese 
prezentată pe scurt staţia polara Wilkes. La prima vedere, staţia 
nu părea a avea nimic special. Conţinea varietatea obişnuită de 
oameni de ştiinţă: biologi marini care studiau fauna oceanică; 
paleontologi care studiau fosilele îngheţate în gheaţă; geologi 
care căutau depozite minerale; şi geofizicieni, asemenea lui 
James Renshaw, care forau adânc în gheaţă, căutând urme vechi 
de mii de ani de monoxid de carbon şi alte gaze. 

Ceea ce făcea staţia polară Wilkes specială era faptul că, cu 
două zile înaintea transmiterii apelului de ajutor al lui Abby 


43 


Sinclair, un alt semnal cu prioritate înaltă fusese transmis de la 
staţie. Acest semnal anterior, transmis către McMurdo, fusese o 
cerere formală care urmărea trimiterea la Wilkes a unei grupe de 
poliţişti militari. 

Deşi detaliile fuseseră vagi, se părea că unul dintre oamenii de 
ştiinţă de la Wilkes îşi ucisese unul dintre colegi. 

Schofield privi uşa închisă de la capătul tunelului de gheaţă şi 
clătină din cap. Chiar nu avea timp pentru asta. Ordinele sale 
fuseseră foarte clare: Să securizeze staţia. Să investigheze nava 
spaţială. Să verifice existenţa acesteia. Şi apoi, s-o păzească de 
toate celelalte părţi până la sosirea întăririlor. 

Schofield îşi aminti cum stătuse în micuța cameră de instructaj 
de la bordul navei Shreveport, ascultând vocea subsecretarului 
Apărării prin interfon. 

— Alte părţi au interceptat cu siguranţă acel apel de ajutor, 
locotenente. Dacă există într-adevăr un vehicul extraterestru 
acolo jos, sunt mari şanse ca una dintre aceste părţi să încerce 
să-l ia. Guvernul Statelor Unite ar vrea să evite această situaţie, 
locotenente. Obiectivul tău este protejarea navei spaţiale, nimic 
mai mult. Repet. Obiectivul tău este protejarea navei spaţiale. 
Toate celelalte aspecte sunt secundare. Vrem acea navă. 

Siguranţa oamenilor de ştiinţă americani de la staţie nu fusese 
menţionata nici măcar o dată, lucru pe care Schofield nu-l 
scăpase din vedere. Nici lui Sarah Hensleigh nu-i scăpase, cu 
siguranţă. 

Toate celelalte aspecte sunt secundare. 

În orice caz, analiză Schofield situaţia, nu-şi putea permite să 
trimită niciun scafandru jos să investigheze nava spaţială atâta 
timp cât exista posibilitatea ca unul dintre rezidenții de la Wilkes 
să fie o sursă de probleme. 

— În regulă, spuse Schofield, privind uşa, însă adresându-i-se 
lui Hensleigh. Douăzeci de cuvinte sau mai puţin. Care-i 
povestea? 

Sarah Hensleigh explică: 

— Renshaw este un geofizician din Stanford, care studiază 
carotele de gheaţă pentru doctorat. Bernie Olson este - era - 
supervizorul său. Activitatea lui Renshaw cu carotele de gheaţa 
era inovatoare. Făcea găuri mai adânci decât oricine altcineva 
înaintea lui, uneori înaintând aproape un kilometru sub suprafaţă. 


44 


Schofield avea cunoştinţe vagi despre cercetările carotelor de 
gheaţă. Implicau forarea unei găuri circulare de aproximativ 
treizeci de centimetri lăţime în platforma de gheaţă şi scoaterea 
unui cilindru de gheaţa, numit carota. În interiorul caratei erau 
închise goluri de gaze care existaseră în aer cu mii de ani în 
urmă. 

— Oricum, spuse Sarah, acum două săptămâni, Renshaw a dat 
lovitura. Sfredelul său trebuie să se fi lovit de un strat de gheaţă 
înălţată - gheaţa preistorica, dar care a fost dislocată de un 
cutremur cândva în trecut şi împinsă spre suprafaţa. Dintr-odată, 
Renshaw putea studia goluri de aer vechi de trei sute de mi/ioane 
de ani. Era descoperirea vieţii lui. Avea şansa de a studia o 
atmosferă pe care nu a cunoscut-o nimeni niciodată. Să vadă 
cum era atmosfera pământului înainte de dinozauri. Sarah 
Hensleigh ridică din umeri. Pentru un om de ştiinţă, aşa ceva 
este ca urciorul cu aur de la capătul curcubeului. Valorează o 
avere doar în circuitul de conferinţe. 

Doar că apoi lucrurile au devenit şi mai grozave. Acum câteva 
zile, Renshaw şi-a ajustat uşor vectorul de foraj - acesta este 
unghiul la care forezi în gheaţa - şi la 500 de metri, în mijlocul 
unei secţiuni de gheaţă vechi de patru sute de milioane de ani, a 
dat de metal. 

Sarah făcu o pauză, astfel încât cele povestite să-şi producă 
efectul. Schofield nu spuse nimic. 

Sarah continuă: 

— Am coborât clopotul de scufundare, am făcut nişte teste de 
rezonanţă sonică a platformei de gheaţă şi am descoperit că 
exista un fel de cavernă exact unde se presupunea că ar fi 
această bucata de metal preistorică. Testele suplimentare au 
arătat că exista un tunel care conducea în sus, spre această 
cavernă, de la o adâncime de o mie de metri. Atunci am trimis 
scafandrii şi atunci a văzut Austin nava spaţială. Şi atunci au 
dispărut toţi scafandrii. 

Schofield spuse: 

— Deci, ce au toate astea a face cu moartea lui Bernard Olson? 

Sarah răspunse: 

— Olson era supervizorul lui Renshaw. Privea mereu peste 
umărului lui când acesta făcea descoperirile acestea 
extraordinare. Renshaw a început să fie paranoic. A început să 


45 


spună că Bernie îi fura cercetările. Că folosea descoperirile sa/e 
pentru a scrie el însuşi un articol rapid şi a i-o lua înainte lui 
Renshaw. 

Vezi tu, Bernie avea legături la reviste, cunoştea câţiva editori. 
Putea scoate un articol într-o lună. Lui Renshaw, un student la 
doctorat necunoscut, i-ar fi luat cu siguranţă mai mult. Credea că 
Bernie încerca să-i fure urciorul cu aur. Şi, când Renshaw a 
descoperit meta/ jos în caverna şi a văzut că Bernie avea de gând 
sa includă şi asta în articolul său, a izbucnit. 

— Şi l-a ucis? 

— L-a ucis. Miercurea trecuta, noaptea. Renshaw a intrat pur şi 
simplu în camera lui Bernie şi a început să ţipe la el. Am auzit cu 
toţii. Renshaw era nervos şi supărat, dar mai auzisem astfel de 
ţipete şi înainte, aşa că nu prea le-am dat importanţa. Insă, de 
data asta, l-a ucis. 

— Cum? Schofield continuă să privească uşa închisă. 

— El... Sarah ezită. l-a înfipt lui Bernie o seringă hipodermică în 
gât şi i-a injectat conţinutul. 

— Ce era în seringă? 

— Lichid industrial de curăţare a canalelor de scurgere. 

— Fascinant, spuse Schofield. Arătă cu capul spre uşă. E aici, 
înăuntru? 

Sarah spuse: 

— S-a încuiat aici după incident. Şi-a luat mâncare pentru o 
săptămâna şi a spus că dacă vreunul dintre noi încearcă să intre 
după el, ne omoară şi pe noi. A fost oribil. Era nebun. Aşa că într- 
o noapte - noaptea de dinainte de a-i trimite pe scafandri să 
investigheze peştera -, noi ceilalţi ne-am adunat şi am blocat uşa 
pe dinafară. Ben Austin a fixat nişte suporţi pe perete, de fiecare 
parte a uşii, iar noi am pus bara la locul ei. Apoi, Austin a folosit 
un ciocan pneumatic de nituit pentru a sigila uşa. 

Schofield întrebă: 

— E încă în viaţă? 

— Da. Nu-l poţi auzi acum, ceea ce înseamnă că probabil 
doarme. Insă, când este treaz, crede-mă că-ţi vei da seama. 

— Aha. Schofield examină marginile uşii, văzu niturile care o 
ţineau fixată în cadru. Prietenul tău a făcut treabă bună cu uşa. 
Schofield se întoarse. Dacă este închis înăuntru, este suficient 
pentru mine, dacă eşti sigură că nu mai există altă ieşire din 


46 


camera aia. 

— Aceasta este singura intrare. 

— Da. Insă, mai există vreo altă cale de ieşire din cameră? Ar 
putea să-şi sape ieşirea, să zicem, prin pereţi sau tavan? 

— Tavanul şi podeaua sunt căptuşite cu oţel, deci nu poate 
săpa prin ele. lar camera lui este la capătul coridorului, deci nu 
mai există nicio cameră în nicio parte a sa - pereţii sunt din 
gheaţă solidă. Sarah Hensleigh îi aruncă lui Schofield un zâmbet 
strâmb. Nu cred că există nicio cale de ieşire de acolo. 

— Atunci, îl lăsăm aici, spuse Schofield, începând să meargă 
înapoi prin tunelul de gheaţă. Avem alte lucruri la care să ne 
gândim. Primul dintre acestea este să descoperim ce s-a 
întâmplat cu scafandrii voştri acolo, în peştera aceea. 


47 


Soarele strălucea cu putere peste Washington, D.C. Capitoliul 
lucea alb, profilat pe minunatul cer albastru. 

Intr-un colţ somptuos al clădirii Capitoliului, acoperit cu un 
covor roşu, şedinţa se întrerupse pentru pauză. Dosarele se 
închiseră. Scaunele fură împinse în spate. Unii dintre delegaţi îşi 
dădură jos ochelarii de citit şi se frecară la ochi. Odată ce pauza 
fu anunţată, grupuri mici de asistenţi se îndreptară grăbiţi spre 
şefii lor cu telefoane celulare, dosare şi faxuri. 

— Ce pun la cale? îl întrebă reprezentantul permanent al 
Guvernului Statelor Unite, George Holmes, pe asistentul său, în 
timp ce urmărea întreaga delegaţie franceză - pe toţi cei 
doisprezece - părăsind camera de negocieri. Este a patra oară 
când au solicitat o pauză, astăzi. 

Holmes îl urmări pe şeful misiunii franceze - un bărbat 
pompos, snob, numit Pierre Dufresne - părăsind camera în 
fruntea grupului său. Holmes dădu din cap întrebător. 

George Holmes era diplomat, asta fusese toată viaţa. Avea 
cincizeci şi cinci de ani, era scund şi, deşi nu suporta să 
recunoască, avea câteva kilograme în plus. 

Holmes avea o faţă rotundă ca o lună şi o semilună de păr 
încărunţit în jurul cheliei şi purta ochelari groși, cu ramă de baga, 
care-i făceau ochii căprui să pară mai mari decât erau în 
realitate. 

Se ridică, îşi întinse picioarele şi privi în jur la enorma sală de 
şedinţe. In centrul camerei se afla o masă imensă, circulară, cu 
şaisprezece scaune de piele, confortabile, aşezate la distanţe 
egale în jurul circumferinței sale. 

Ocazia era reafirmarea unei alianţe. 

Alianţele internaționale nu sunt chiar acele întruniri 
prietenoase pe care le prezintă ştirile TV. Când preşedinţii şi 


48 


prim-miniştrii ies din Casa Albă şi-şi strâng mâna pentru 
camerele de filmat în faţa steagurilor lor alăturate, nu arată 
nimic din negocierile, promisiunile încălcate, chiţibuşăriile şi 
răfuielile care au loc în camere asemănătoare celei în care stătea 
acum George Holmes. Zâmbetele şi strângerile de mână sunt 
doar cireaşa de pe nişte torturi foarte complicate, negociate, care 
sunt făcute de diplomaţi profesionişti ca Holmes. 

În alianțele internaţionale nu este vorba despre prietenie. Este 
vorba despre avantaj. Dacă prietenia aduce avantaj, atunci 
prietenia este dezirabilă. Dacă prietenia nu aduce avantaj, atunci 
poate că doar relaţiile civilizate ar putea fi suficiente. Prietenia 
internaţională - ca ajutor străin, loialitate militară şi aliniere a 
comerţului - poate fi o afacere foarte scumpă. Nu se încheie prea 
uşor o astfel de afacere. 

Acesta era motivul pentru care George Holmes se afla în 
Washington în această zi însorită de vară. El era negociator. Mai 
mult, era un negociator iscusit în ceea ce priveşte detaliile şi 
subtilităţile schimburilor diplomatice. 

Şi avea nevoie de toată iscusinţa sa în cadrul acestui schimb 
diplomatic, întrucât aceasta nu era o reafirmare obişnuită a unei 
alianţe. 

Era reafirmarea a ceea ce era, în mod discutabil, cea mai 
importantă alianţă a secolului douăzeci. 

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. 

NATO. 


— Phil, ştiai că în ultimii patruzeci de ani, singurul scop al 
politicii externe franceze a fost distragerea hegemoniei Statelor 
Unite asupra lumii occidentale? medită Holmes, în timp ce 
aştepta ca delegaţia franceză să se întoarcă în sala de şedinţe. 

Asistentul său, un absolvent de Drept la Harvard de douăzeci şi 
cinci de ani, pe nume Phillip Munro, ezită înainte să răspundă. Nu 
era sigur dacă întrebarea era retorică. Holmes se roti în scaun şi-l 
privi pe Munro prin ochelarii săi groşi. 

— Ah, nu, domnule, nu ştiam, spuse Munro. 

Holmes confirmă din cap, gânditor. 

— Ne consideră brute, proşti nesofisticaţi. Bădărani îmbuibaţi 
de bere care, printr-un accident al istoriei, am pus mâna nu se 
ştie cum pe cele mai puternice arme din lume, devenind astfel 


49 


conducătorul ei. Francezii nu suportă asta. La naiba, nici măcar 
nu mai sunt membri deplini ai NATO, întrucât consideră că 
perpetuează influenţa Statelor Unite asupra Europei. 

Holmes izbucni în râs. Îşi aminti când, în 1966, Franţa se 
retrăsese din comanda militară integrata a NATO pentru că nu 
voia ca armele nucleare franceze să fie plasate sub controlul 
NATO - şi astfel, sub controlul Statelor Unite. În acea vreme, 
preşedintele francez, Charles de Gaulle, afirmase categoric că 
NATO era „o organizaţie americană”. Acum, Franţa îşi păstra pur 
şi simplu un loc în Consiliul Atlanticului de Nord al NATO pentru a 
supraveghea lucrurile. 

Munro spuse: 

— Ştiu câteva persoane care ar fi de acord cu ei. Oameni de 
ştiinţă, economişti. Oameni care ar spune că exact pentru asta 
este făcut NATO. Să perpetueze influenţa noastră asupra 
Europei. 

Holmes  zâmbi. Munro avea valoare. Având educaţie 
universitară şi fiind un liberal înfocat, era unul dintre acei oameni 
de tipul hai-să-ţinem-o-dezbatere-filozofică-la-o-cafea. Genul de 
om care pledează pentru o lume mai bună, neavând niciun fel de 
experienţă în lume. Pe Holmes nu-l deranja asta. De fapt, îl găsea 
reconfortant pe Munro. 

— Dar tu ce spui, Phil? îl întrebă el. 

Munro râmase tăcut câteva secunde. Apoi spuse: 

— NATO face ţările europene dependente din punct de vedere 
economic şi tehnologic de Statele Unite pentru apărare. Chiar şi 
ţările puternic dezvoltate, ca Franţa şi Anglia, ştiu că, dacă vor 
cele mai bune sisteme de arme, trebuie să ni se adreseze nouă. 
Şi astfel, le rămân două opţiuni - să vină să ne bată la uşă cu 
pălăria în mâini sau să adere la NATO. Şi, după câte ştiu eu, 
Statele Unite nu au vândut niciun sistem de rachete Patriot 
țarilor non-NATO. Aşadar, da, cred că NATO ne perpetuează 
influenţa asupra Europei. 

— Nu este o analiză rea, Phil. Dar lasă-mă să-ţi spun ceva: este 
mult mai mult decât atât, mult mai mult, afirmă el. Atât de mult, 
încât Casa Albă susţine că securitatea naţională a Statelor Unite 
depinde de acea influenţă. Vrem să ne menţinem influenţa 
asupra Europei, Phil, din punct de vedere economic şi, în mod 
special, din punct de vedere tehnologic. Franţa, pe de altă parte, 


50 


ar vrea ca noi să pierdem acea influenţă. Şi, de-a lungul ultimilor 
zece ani, guverne franceze succesive au urmărit activ o politică 
de erodare a influenţei Statelor Unite asupra Europei. 

— Un exemplu? ceru Munro. 

— Ştiai că Franța a fost forţa motrice din spatele creării Uniunii 
Europene? 

— Ei bine, nu. Credeam ca a fost... 

— Ştiai că Franța a fost forţa motrice din spatele creării unei 
Carte Europene pentru Apărare? 

O pauză. 

— Nu, spuse Munro. 

— Ştiai că Franța este cea care subvenţionează European 
Space Agency! pentru ca ESA să poată cere preţuri mult mai mici 
pentru a duce sateliți pe orbită decât poate cere NASA? 

— Nu, nu ştiam asta. 

Holmes se întoarse în scaunul lui, cu faţa spre Munro. 

— Fiule, în ultimii zece ani, Franţa a încercat să unească 
Europa mai mult ca niciodată şi să o vândă restului lumii. Ei 
numesc asta mândrie regională. Noi o numim o încercare de a le 
spune naţiunilor europene că nu mai au nevoie de America. 

— Mai are Europa nevoie de America? întreba repede Munro. 

O întrebare dificila. 

Holmes îi aruncă un zâmbet strâmb. 

— Până când Europa va putea avea fiecare armă pe care o 
avem noi, da, au nevoie de noi. Ceea ce-i provoacă Franţei cea 
mai mare frustrare legata de noi este tehnologia de apărare pe 
care o deţinem. Nu pot crea una la fel. Suntem mult prea 
avansați faţă de ei. Asta îi înfurie. Şi, atât timp cât ne menţinem 
înaintea lor, ştiu că nu au altă opţiune decât să ne urmeze. /nsă - 
Holmes ridică un deget - de îndată ce vor pune mâna pe ceva 
nou, de îndată ce vor dezvolta ceva care ne depăşeşte 
tehnologia, atunci cred că lucrurile se pot schimba. 

Nu mai suntem în 1966. Lucrurile s-au schimbat. Lumea s-a 
schimbat. Dacă Franţa ar părăsi NATO acum, cred ca jumătate 
din celelalte ţări europene din Organizaţie ar urma-o... 

În acel moment, uşile sălii de şedinţe se deschiseră şi 
delegaţia franceză, condusa de Pierre Dufresne, reveni în sală. 

În timp ce delegaţii francezi se întorceau la locurile lor, Holmes 


7 Agenţia Spațială Europeană (n.tr.) 
51 


se aplecă lângă Munro. 

— Ceea ce mă îngrijorează însă cel mai mult este că francezii 
pot fi mai aproape decât credem noi de acea nouă descoperire. 
Priveşte-i astăzi. Au solicitat deja pauze ale şedinţei de patru ori. 
De patru ori. Ştii ce înseamnă asta? 

— Ce? 

— Întârzie şedinţa. O prelungesc. Faci acest lucru doar atunci 
când aştepţi informaţii. Din cauza asta tot solicită pauze - ca să 
poată vorbi cu oamenii lor din serviciile secrete şi să primească o 
actualizare asupra acelui lucru pe care-l pun la cale. Şi, după cum 
arată situaţia, oricare ar fi acest lucru, ar putea reprezenta 
diferenţa dintre continuarea existenţei NATO şi distrugerea sa 
totală. 


52 


Capul negru şi lucios sparse suprafaţa fără niciun zgomot. Era 
un cap sinistru, cu doi ochi întunecaţi, lipsiţi de viaţă, pe fiecare 
parte a unui bot lucios şi avea nasul cârn. 

Câteva momente mai târziu, apăru un al doilea cap, identic cu 
primul şi două animale urmăriră curioase activitatea care avea 
loc pe puntea E. 

Cele două balene ucigaşe din bazinul staţiei polare Wilkes erau 
nişte specimene destul de mici, în ciuda faptului că aveau 
aproape cinci tone greutate. De la cap la coadă, fiecare avea cel 
puţin cinci metri lungime. 

După ce evaluară şi renunţară să mai urmărească activitatea 
care avea loc pe puntea din jurul lor - unde locotenentul 
Schofield era ocupat ajutând doi scafandri să se echipeze - cele 
două balene ucigaşe începură să înconjoare bazinul, alunecând 
pe lângă clopotul de scufundare care stătea chiar în mijlocul 
bazinului, pe jumătate scufundat. 

Mişcările lor păreau ciudate, aproape coordonate. Când una 
din balene privea într-o direcţie, cealaltă privea în direcţia opusă. 
Era ca şi cum ar fi căutat ceva, ceva anume... 

— O caută pe Wendy, spuse Kirsty, privind în jos de pe 
pasarela punţii C la cele două balene ucigaşe. Vocea îi era plată, 
rece - neobişnuit de aspră pentru o fetiţa de doisprezece ani. 

Trecuseră aproape două ore de când Schofield şi echipa sa 
sosiseră la Wilkes, iar acum Schofield era jos, pe puntea E, 
pregătindu-se să trimită doi dintre oamenii săi în Douglas 
Mawson, ca să afle ce se întâmplase cu Austin şi ceilalţi. 

Kirsty îi urmărise fascinată pe Schofield şi pe cei doi scafandri 
de sus, de pe puntea C, când observase cele două balene 
ucigaşe ieşind la suprafaţă. In afară de ea, pe puntea C se mai 
aflau doi soldaţi din infanteria marină, care manevrau troliul. 


53 


Lui Kirsty îi plăceau aceştia doi. Spre deosebire de alţi doi, mai 
în vârstă, care mormăiseră ceva când îi salutase, aceştia erau 
tineri şi prietenoşi. Unul din ei, observă Kirsty cu bucurie, era 
femeie. 

Caporalul fruntaş Elizabeth Gant era solidă, voinică, şi-şi ţinea 
puşca MP-5 ca şi cum ar fi fost o extensie a mâinii sale drepte. 
Ascunsă în spatele căştii şi a ochelarilor argintii, antizăpadă, era 
o femeie de douăzeci şi şase de ani, inteligentă şi atrăgătoare. 
Porecla sa, „Fox”?, reprezenta un compliment pe care i-l făcuseră 
colegii de sex masculin care o admirau. Libby Gant privi în jos la 
cele două balene ucigaşe care alunecau încet în jurul bazinului. 

— O caută pe Wendy? întrebă ea, privind în jos la micuța focă 
cu blana neagră de pe pasarela din spatele ei. 

Wendy se retrăsese neliniştită de pe marginea platformei, 
încercând, se pare, să evite să fie văzută de cele două balene 
care încercuiau bazinul aflat la doisprezece metri mai jos. 

— Nu prea o plac, spuse Kirsty. 

— De ce nu? 

— Sunt tinere, spuse Kirsty. Masculi tineri. Nu plac pe nimeni. E 
ca şi cum ar avea ceva de demonstrat - să demonstreze că sunt 
mai mari şi mai puternici decât celelalte animale. Tipic pentru 
băieţi. Balenele ucigaşe din părţile acestea mănâncă în general 
pui de focă-de-crabi, însă acestea două au văzut-o pe Wendy 
înotând în bazin acum câteva zile şi de atunci tot vin pe aici. 

— Ce este o focă-de-crab? întrebă Hollywood Todd din spate, 
de lângă zona de comandă a troliului. 

— E un alt tip de focă, spuse Kirsty. O focă mare, grasă. 
Balenele ucigaşe le mănâncă din vreo trei înghiţituri. 

— Mănâncă foci? întreba Hollywood, cu adevărat surprins. 

— Aha, spuse Kirsty. 

— Oau. 

Cum absolvise liceul cu chiu, cu vai, Hollywood nu prea putea 
susţine că-i plac cărţile sau lucrurile academice. Şcoala fusese o 
perioadă grea. Se alăturase infanteriei marine la două zile după 
ce absolvise şi considerase că fusese cea mai bună decizie pe 
care o luase vreodată. 

Privi în jos spre Kirsty, evaluându-i statura şi vârsta. 

— Cum de ştii toate astea? 


8 Vulpe 
54 


Kirsty ridică din umeri cu timiditate. 

— Citesc mult. 

— Ah. 

În spatele lui Hollywood, Gant începu să râdă uşor. 

— De ce râzi? întrebă Hollywood. 

— De tine, spuse Libby Gant, zâmbind. Tocmai mă gândeam la 
cât de mult citeşti. 

Hollywood îşi înălţă capul. 

— Eu citesc. 

— Sigur că da. 

— Citesc. 

— Benzile desenate nu se pun, Hollywood. 

— Nu citesc doar benzi desenate. 

— Ah, da, am uitat de abonamentul tău nepreţuit la revista 
Hustler. 

Kirsty începu să chicotească. 

Hollywood observă şi se încruntă. 

— Ha-ha. Da, ei bine, măcar eu ştiu ca nu voi fi profesor 
universitar, deci nu încerc să fiu ceva ce nu sunt. Ridică din 
sprâncene spre Gant. Dar tu, Dorothy, ai încercat să fii vreodată 
ce nu eşti? 

Libby Gant îşi cobori uşor ochelarii, descoperind nişte ochi ca 
albastrul cerului. Îi aruncă lui Hollywood o privire tristă. 

Gant îşi puse la loc ochelarii şi se întoarse să privească 
balenele din bazinul de jos. 

Kirsty era confuză. Mai devreme, când îi fusese prezentată 
Gant, i se spusese că numele ei adevărat era Libby şi că porecla 
ei era Fox. După câteva minute, Kirsty întrebă inocent: 

— De ce te-a numit Dorothy? 

Gant nu răspunse. Continuă pur şi simplu să privească în jos la 
bazin şi clătină din cap. 

Kirsty se întoarse cu faţa spre Hollywood. Acesta îi aruncă un 
zâmbet misterios şi ridică din umeri. 

— Toată lumea ştie că Dorothy o plăcea pe sperietoarea de 
ciori mai mult decât pe ceilalţi. 

Zâmbi, de parcă asta ar fi explicat totul, şi se întoarse la 
munca sa. Kirsty nu se prinse. 

Gant se aplecă peste balustradă, urmărind balenele ucigaşe şi 
ignorându-l intenţionat pe Hollywood. Cele două balene 


55 


continuau să scaneze staţia, căutând-o pe Wendy. Pentru o clipă, 
una din ele păru să o vadă pe Gant şi se opri. Îşi întinse capul 
într-o parte şi se uită pur şi simplu la ea. 

— Mă poate vedea de acolo de jos? întrebă Gant, aruncându-i 
o privire lui Kirsty. Ştiam că balenele au o vedere slabă în afara 
apei. 

— Pentru mărimea lor, balenele ucigaşe au ochi mai mari 
decât majoritatea celorlalte balene, spuse Kirsty, aşadar, 
vederea lor în afara apei este mai bună. O privi pe Gant. Ştii ceva 
despre ele? 

— Citesc mult, afirmă Gant, aruncând o privire piezişă către 
Hollywood, înainte de a se întoarce iar cu faţa la balene. 

Cele două balene ucigaşe continuară să dea târcoale încet 
bazinului. Alunecând prin apa liniştită, păreau răbdătoare, calme. 
Bucuroase să aştepte momentul potrivit până când le apărea 
prada. Jos, pe puntea bazinului, Gant îl văzu pe Schofield şi pe cei 
doi scafandri din infanteria marină privind balenele ucigaşe cum 
încercuiau ameninţător bazinul. 

— Cum ajung aici, înăuntru? o întrebă Gant pe Kirsty. Ce fac - 
înoată pe sub platforma de gheaţă? 

Kirsty aprobă din cap. 

— Exact. Această staţie este doar la vreo sută de metri 
distanţa de ocean, iar platforma de gheaţă în acea zonă nu este 
foarte adâncă, având poate vreo sută cincizeci de metri. Balenele 
ucigaşe înoată pur şi simplu sub platforma de gheaţă şi ies la 
suprafaţa aici, în interiorul staţiei. 

Gant privi în jos la cele două balene ucigaşe aflate în partea 
îndepărtată a bazinului. Păreau atât de calme, atât de reci, 
asemenea unei perechi de crocodili înfometați aflaţi în căutarea 
următoarei mese. 

Incheindu-şi căutarea, cele două balene ucigaşe începură încet 
să se scufunde. Intr-o clipa dispărură, iar îl locul lor rămaseră 
nişte valuri micuţe. Ochii le rămăseseră deschişi pe tot parcursul 
coborârii. 

— Ce brusc au plecat, zise Gant. 

Ochii ei se mutară de la bazinul acum gol la platforma de 
scufundare din spatele lui. Îl văzu pe Montana ieşind din tunelul 
de sud cu nişte butelii de scafandru atârnate pe umeri. Sarah 
Hensleigh le spusese că exista un lift micuţ pentru alimente în 


56 


tunelul de sud - un „lift pentru marfă” - pe care-l puteau utiliza 
pentru a-şi cobori echipamentul de scufundare pe puntea E. 
Montana tocmai îl utilizase. 

Privirea lui Gant se mută pe cealaltă parte a platformei, unde-l 
văzu pe Schofield stând cu capul plecat, ţinând o mâna la 
ureche, ca şi cum asculta ceva prin interfonul din cască. Şi apoi, 
dintr-odată, se îndrepta spre cea mai apropiată scară, vorbind în 
microfonul din cască pe măsură ce mergea. 

Gant îl urmări pe Schofield oprindu-se la baza scării, în partea 
îndepărtata a staţiei, şi întorcându-se să privească direct spre ea. 
Vocea lui pârâi prin interfonul din casca ei. 

— Fox. Hollywood. Puntea A. Imediat. 

În timp ce se grăbea spre scara cea mai apropiată, Gant vorbi 
în microfonul din cască. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? 

Vocea lui Schofield era sobră. 

— Ceva tocmai a declanşat alarma de afara. Snake e acolo 
sus. Spune că este un aeroglisor francez. 

Snake Kaplan luă în vizor aeroglisorul. 

Scrisul de pe partea laterală a vehiculului strălucea într-un 
verde puternic în luneta pentru vedere nocturnă a armei sale. 
Scria: „DUMONT D'URVILLE - 02”. 

Kaplan stătea întins în zăpadă la marginea complexului staţiei, 
apărându-se de vântul puternic şi de zăpadă, urmărind 
aeroglisorul nou-sosit prin luneta puştii sale Barrett M82A1A. 

Sergentul de infanterie marina Scott „Snake” Kaplan avea 
patruzeci şi cinci de ani, era un bărbat înalt, cu ochi întunecaţi şi 
sobri. La fel ca majoritatea celorlalţi soldaţi de marină din 
unitatea lui Schofield, Kaplan îşi personalizase uniforma. Pe 
umărul său drept fusese pictată imaginea, acum decolorată, a 
unei cobre fioroase cu fălcile deschise. Sub desenul şarpelui era 
scris: „PUPĂ ASTA”. 

Soldat de cariera, Kaplan făcea parte din Corpul Puşcaşilor 
Marini de douăzeci şi şapte de ani, timp în care ajunsese la 
gradul magic de sergent de infanterie marină, cel mai înalt grad 
la care poate ajunge un soldat din marină, dar şi să poată 
participa totuşi la acţiune. Într-adevăr, deşi era posibilă o 
promovară ulterioară, Snake hotărâse să rămână la gradul de 
sergent, ca să poată fi în continuare membru al unei unităţi de 


57 


recunoaştere a marinei. 

Membrii unităţilor de recunoaştere nu dau multă importanţă 
discuţiilor despre grade. Simpla calitate de membru al unei 
unităţi de recunoaştere a marinei conferă privilegii cu care nici 
măcar unii ofiţeri nu se pot lăuda. Nu este ceva nemaiîntâlnit, de 
exemplu, ca un general cu patru stele să-l consulte pe un 
membru senior din echipele de recunoaştere în aspecte legate de 
tehnica de luptă şi armament. Într-adevăr, Snake însuşi fusese 
abordat în mai multe astfel de ocazii. Şi, în plus, întrucât 
majoritatea dintre cei selectaţi pentru unităţile de recunoaştere 
erau oricum sergenţi şi caporali, gradul chiar nu reprezenta o 
problemă. Făceau parte dintre cei de la Recunoaştere, elita 
Corpului Puşcaşilor Marini al Statelor Unite. Asta era un grad în 
sine. 

La sosirea unităţii la staţia polară Wilkes, lui Snake îi fusese 
atribuită sarcina de a fixa alarma laser pe partea dinspre uscat a 
staţiei, la vreo 200 de metri distanţă. Alarma nu era cu mult 
diferită de telemetrele de pe aeroglisoare. Era formată pur şi 
simplu dintr-o serie de aparate ca nişte cutii, prin care era 
direcţionată o raza laser micuță, invizibilă. Când ceva trecea prin 
rază, declanşa o lumină roşie intermitentă pe apărătoarea 
antebraţului lui Kaplan. 

În urma cu vreo câteva clipe, ceva trecuse prin rază. 

De la postul său de pe puntea A, Kaplan îl anunţase imediat pe 
Schofield prin radio şi acesta, evident, ordonase o verificare 
vizuală. Până la urmă, puteau să fie doar Buck Riley şi echipa sa, 
care se întorceau de la verificarea acelui semnal care dispăruse. 
Schofield stabilise perioada de urmărire la două ore şi aproape 
trecuse acea perioada de când echipa sa sosise la staţie. Buck 
Riley şi echipa lui trebuiau să ajungă aici în orice clipă. 

Doar că nu era Buck Riley. 

— Unde este, Snake? rosti vocea lui Schofield prin interfonul 
din casca lui Snake. 

— În colţul din sud-est. Acum vine prin cercul exterior de 
clădiri. 

Snake urmări aeroglisorul cum îşi croia drum prin complexul 
staţiei, urmându-şi calea cu atenţie printre structurile mici, 
acoperite de zăpadă. 

— Unde eşti? întrebă Snake, în timp ce se ridică, îşi luă puşca 


58 


şi începu să alerge înapoi prin zăpadă spre domul principal. 

— Sunt la intrarea principală, se auzi vocea lui Schofield. Chiar 
în spatele uşii din faţă. Vreau să ocupi o poziţie de acoperire din 
spate. 

— Deja fac asta. 

Din cauza zăpezii vânturate, vizibilitatea era limitata, aşadar 
aeroglisorul înainta încet prin complex. Kaplan alergă grăbit 
paralel cu acesta, la o sută de metri depărtare. Vehiculul se opri 
în faţa domului principal al staţiei polare. Incepuse să coboare 
încet de pe perna sa de aer, când Snake se aruncă în zăpadă la 
patruzeci de metri distanţă şi începu să-şi fixeze puşca dotată cu 
lunetă. 

Tocmai îşi fixase ochiul în vizorul telescopic când uşa laterală a 
aeroglisorului fu dată de perete şi patru siluete păşiră în furtuna 
de zăpadă. 


59 


— Buna seara, spuse Schofield cu un zâmbet strâmb. 

Cei patru oameni de ştiinţă rămaseră pur şi simplu în uşa 
staţiei polare, înlemniţi. Formau două perechi, fiecare din ele 
purtând câte un container mare, alb. 

In faţa lor se afla Schofield, cu puşca MP-5 atârnată lejer într-o 
parte. In spatele lui Schofield stăteau Hollywood şi Montana, cu 
puştile MP-5 ridicate la nivelul umerilor şi cu ochii aţintiţi de-a 
lungul ţevilor. Pistoalele erau îndreptate fix către noii lor 
vizitatori. 

Schofield spuse: 

— Ce-ar fi să intraţi! 


— Ceilalţi au ajuns cu bine la d'Urville, spuse liderul acestui 
grup nou, în timp ce se aşeza în sala de mese, alături de colegii 
săi francezi. 

Asemenea celorlalţi, tocmai fusese perchiziţionat cu atenţie. 

Avea o faţa slabă, scobită, cu ochi afundaţi în orbite şi pomeţi 
înalţi. Spusese că se numea Jean Petard, iar Schofield recunoscu 
numele din lista sa. Işi aminti, de asemenea, scurta biografie 
care apărea sub acest nume. Spunea că Petard era geolog, 
studiind depozitele de gaze naturale din platforma continentală. 
Numele celorlalţi trei francezi se aflau şi ele pe lista. 

Cei patru oameni de ştiinţă francezi aflaţi iniţial în staţie erau, 
de asemenea, în sala de mese - Champion, Latissier, Cuvier şi 
Rae. Rezidenţii care rămăseseră la Wilkes se întorseseră în 
camerele lor. Schofield le ordonase să rămână acolo până când 
el şi echipa sa îi vor fi verificat pe ocupanţii aeroglisorului nou- 
sosit. Montana şi caporalul fruntaş Augustine „Samurai” Lau, cel 
de-al şaselea şi ultimul membru al echipei lui Schofield, stăteau 
de pază la uşă. 


60 


— Ne-am grăbit înapoi cât de repede am putut, adăuga Jean 
Petard. Am adus mâncare proaspătă şi nişte pături electrice 
pentru călătoria de întoarcere. 

Schofield privi spre Libby Gant. Se afla lângă peretele 
îndepărtat al sălii de mese, examinând cele două containere albe 
pe care le aduseseră francezii. 

— Va mulţumim, spuse Schofield, întorcându-se iar cu faţa 
spre Petard. Vă mulţumim pentru tot ce aţi făcut. Am sosit aici 
doar la câteva ore după voi şi oamenii de aici ne-au spus cât de 
frumos v-aţi purtat cu ei. Vă mulţumim pentru eforturile voastre. 

— Bineînţeles, rosti Petard, într-o engleză fluentă. Trebuie să 
avem grijă de vecinii noştri. Afişă un zâmbet fals. Nu se ştie 
niciodată când ai chiar tu nevoie de ajutor. 

— Nu, nu ştii. 

În acel moment, vocea lui Snake pârâi în casca lui Schofield: 

— Locotenente, un alt contact trece prin sârma laser. 

Schofield se  încruntă. Acum lucrurile începeau să se 
desfăşoare puţin prea repede. De patru oameni de ştiinţă 
francezi se putea ocupa. Încă patru şi francezii începeau să arate 
puţin prea mult interes pentru staţia polară Wilkes. Insă acum, 
dacă mai veneau şi alţii... 

— Aşteaptă, locotenente, este în regulă. Sunt de-ai noştri. E 
aeroglisorul lui Riley. 

Schofield lăsă să-i scape un oftat de uşurare pe care speră că 
nu-l observase nimeni, şi ieşi din cameră. 


Lângă peretele sălii de mese, Libby Gant examina cele două 
containere mari pe care le aduseseră oamenii de ştiinţă francezi. 
Dădu la o parte vreo două pături şi nişte pâine proaspătă. In 
fundul containerului se aflau şi nişte conserve de carne. Carne 
sărată de vită, şuncă sau ceva de genul. Toate erau ambalate în 
conserve sigilate, de tipul acelora care au o cheie ataşată într-o 
parte, pe care o foloseşti ca să ridici capacul. 

Gant dădu la o parte vreo două conserve şi căuta după altele 
pe sub ele când, dintr-odată, una dintre conserve îi atrase 
atenţia. 

Era ceva în neregulă cu ea. 

Era puţin mai mare decât celelalte conserve de mărime medie 
şi avea forma triunghiulară. La început, Gant nu putu să-şi dea 


61 


seama ce anume îi atrăsese atenţia la această conservă. Doar că 
părea ceva în neregula cu ea... 

Şi apoi, conştientiza. 

Sigiliul conservei fusese rupt. 

Capacul se pare că fusese deschis şi apoi pus la loc. Era 
aproape inobservabil. Doar o linie subţire, neagră, în jurul 
marginii capacului. Dacă aruncai doar o privire rapidă asupra 
conservelor, cu siguranţă ţi-ar fi scăpat. 

Gant se întoarse să privească spre Schofield, însă acesta 
părăsise camera. Se uită rapid către oamenii de ştiinţa francezi 
şi, în timp ce făcea acest lucru, îl observă pe Petard schimbând o 
privire scurtă cu cel pe care-l chema Latissier. 


Schofield îl întâlni pe Buck Riley la intrarea principală. Cei doi 
bărbaţi rămaseră pe pasarela de pe puntea A, la aproximativ 
zece metri de sala de mese. 

— Cum a fost? întreba Schofield. 

— Nu a fost bine, răspunse Riley. 

— Ce vrei să spui? 

— Semnalul pe care l-am pierdut, era un aeroglisor. Cu 
marcaje franceze. De la d'Urville. Căzuse într-o crevasă. 

Schofield îl privi cu atenţie pe Riley. 

— Căzuse într-o crevasă? 

Schofield se uită rapid înapoi spre francezii din sala de mese. 
Doar cu câteva momente mai înainte, Jean Petard spusese că 
celălalt aeroglisor ajunsese în siguranța înapoi la d'Urville. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Schofield. Au nimerit peste gheaţă 
subţire? ` 

— Nu. Asta am crezut şi noi iniţial. Insă apoi Rebound a 
aruncat o privire îndeaproape. 

Schofield se întoarse. 

— Şi? 

Riley îi aruncă o privire gravă. 

— Erau cinci cadavre în acel aeroglisor, domnule. Şi toţi cei 
cinci fuseseră împuşcaţi în ceafă. 

Vocea lui Gant explodă în interfonul din casca lui Schofield: 

— Domnule, aici Fox. E ceva în neregulă aici. Containerele lor 
cu alimente au fost compromise. 

Schofield se întoarse şi o văzu pe Libby Gant ieşind din sala de 


62 


mese. Se îndrepta grăbită spre el, având în mână un fel de 
conservă, căreia îi desfăcea capacul. 

În spatele ei, Schofield îl văzu pe Petard în sala de mese, 
ridicându-se în picioare, urmărind-o pe Gant şi, apoi, urmărindu-l 
pe Schofield. 

Atunci li se întâlniră privirile. 

Fu doar o clipă, însă fu suficient pentru amândoi. În acel 
moment, înţeleseseră brusc. 

Gant intră în câmpul vizual al lui Schofield, în care se afla 
Petard. Deschisese conserva şi scotea ceva din ea. Obiectul pe 
care-l luase din conservă era subţire şi negru şi semăna cu un 
crucifix micuţ, singura diferenţă fiind că latura mai scurtă, 
orizontală a obiectului, era îndoită într-un semicerc. 

Ochii lui Schofield se măriră când îl văzu şi deschise gura să 
strige, însă era prea târziu. 

În sala de mese, Petard plonja spre cele două containere albe, 
exact când Latissier - care nu fusese perchiziţionat deoarece se 
afla în staţie când sosiseră soldaţii din infanteria marină - îşi 
deschise hanoracul, dezvăluind un pistol semiautomat FA-MAS cu 
ţeavă scurta, de producţie franceză. In acelaşi timp, cel pe care-l 
chema Cuvier îşi scoase mâinile din buzunare, dând la iveala 
două arme din seria celei pe care Gant o avea acum în mână. 
Cuvier trase imediat cu una din ele în Gant, iar Schofield observă 
cum capul femeii se smuceşte înapoi din cauza impactului, în 
timp ce cădea pe podea. 

Împuşcături asurzitoare sparseră liniştea, în timp ce Latissier 
ţinea apăsat degetul pe trăgaciul pistolului său semiautomat şi 
mătura sufrageria cu valuri de gloanţe. Arcul său de împuşcături 
tăie aerul ca o coasă şi-l sfâşie practic în două pe Augustine Lau. 

Latissier nu se opri timp de zece secunde, iar avalanşa 
susţinuta de focuri de armă îi determină pe toţi ceilalţi să se lase 
la pământ. 

Staţia polara Wilkes devenise un câmp de luptă. 

Şi izbucni iadul. 


63 


A DOUA INCURSIUNE 


16 iunie, ora 9.30 


64 


— Aid Scarecrow?! Aici Scarecrow! ţipă Schofield în microfonul 
ataşat la casca sa, în timp ce se ascundea după cadrul unei uşi în 
zgomotul infernal de focuri de armă. Număr opt inamici! Repet, 
opt repere inamice! Cred că sunt şase militari şi doi civili. Civilii 
ascund probabil arme pe care să le folosească militarii. Soldaţi, 
nu ezitaţi! 

Bucăţi de gheaţă căzură ca o ploaie în jurul lui, pe măsură ce 
valul de gloanţe al lui Latissier se lovi de peretele de gheaţă de 
deasupra sa. 

Vederea arbaletei declanşase totul. 

Fiecare dintre unităţile militare de elită ale lumii îşi are propria 
armă caracteristică. Pentru membrii echipei SEAL! ai Marinei 
Statelor Unite, experţi în lupte în spaţii închise, este puşca de 
vânătoare Ruger cu acţionare manuală, de calibru 12. Pentru 
Serviciul Aerian Special Britanic - celebrul SAS -, explozibilii cu 
nitrogen reprezintă arma caracteristică. Pentru unităţile de 
recunoaştere ale Marinei Statelor Unite - elita Corpului Puşcaşilor 
Marini al Statelor Unite - este Armalite MH-12 Maghook, o ancoră 
care conţine şi un magnet foarte puternic pentru a adera la 
suprafeţe lucioase, metalice. 

Insă o singură forţă de elită este cunoscută pentru faptul că 
utilizează arbalete. 

Premier Regiment Parachutiste d'infanterie de Marine, unitatea 
comando franceză - cunoscută ca primul regiment de paraşutişti 
al marinei. Este echivalentul francez al SAS sau SEAL. 

Ceea ce înseamnă că nu este o forţă obişnuită, ca, de 
exemplu, infanteria marină. E cu un pas înainte. Este o unitate 
ofensivă, o echipa de atac, o forţă de elită ascunsă, care există 


 Sperietoare de ciori (n.tr.) 
10 SEAL - Sea, Air, Land: apa, aer, pământ (n.tr.) 
65 


pentru un singur motiv: să pătrundă prima, să pătrundă repede şi 
să omoare tot ce vede. 

Din acest motiv, când Schofield o văzuse pe Gant ridicând 
micuța arbaletă de mână din interiorul conservei de mâncare ştiu 
că aceşti oameni nu erau oameni de ştiinţă de la d'Urville. Erau 
soldaţi. Soldaţi de elită. 

În mod inteligent, anticipaseră că el va şti numele tuturor 
oamenilor de ştiinţa de la d'Urville, aşadar îşi atribuiseră numele 
acestora. Ca să întărească iluzia, aduseseră cu ei doi oameni de 
ştiinţa reali de la staţia franceză de cercetare - Luc Champion şi 
Henri Rae -, oameni pe care rezidenții de la Wilkes să-i cunoască 
personal. 

Cea mai inteligentă mişcare fusese faptul că îi permiseseră lui 
Luc Champion, unul dintre civili, să preia comanda când soldaţii 
din marina americană sosiseră la staţia polară Wilkes, menţinând 
iluzia că erau cu toţii simpli oameni de ştiinţă, urmându-şi 
superiorul. 

Faptul că francezii luaseră cinci dintre rezidenții staţiei polare 
Wilkes - civili nevinovaţi - cu un aeroglisor, sub pretextul că-i 
duceau într-un loc sigur, şi apoi îi executaseră în mijlocul 
întinderilor de zăpadă îl înfuria pe Schofield. Intr-un colţ detaşat 
al minţii sale, îşi imagină felul în care trebuie să fi arătat scena - 
oamenii de ştiinţă americani, bărbaţi şi femei, plângând, 
rugându-se, implorând să le fie cruţată viaţa, în timp ce soldaţii 
francezi se mişcau printre ei, fixându-şi pistoalele lângă capetele 
lor şi zburându-le creierii prin tot interiorul aeroglisorului. 

Faptul că cel puţin doi oameni de ştiinţa francezi - Champion şi 
Rae - fuseseră de acord cu soldaţii francezi îl înfuria şi mai mult 
pe Schofield. Ce le promiseseră oare ca să-i determine să ia 
parte la uciderea unor savanţi nevinovaţi? 

Din nefericire, răspunsul era simplu. 

Avea să li se dea ocazia să fie primii care studiază nava 
spaţială când francezii ar fi pus mâna pe ea. 


Voci înnebunite ţipau prin interfonul din casca lui Schofield. 
— ... răspundeţi cu foc! 

— ... Liber! 

— ... Samurai este la pământ! Fox este la pământ! 

— ... nu pot trage un nenorocit de glonţ... 


66 


Schofield privi afară de după cadrul uşii şi o văzu pe Gant 
întinsă pe spate pe pasarelă, la jumătatea distanţei dintre sala de 
mese şi pasajul intrării principale. Nu se mişca. 

Privirea lui se mută către Augustine Lau, care zăcea întins pe 
pasarelă în cadrul uşii sălii de mese. Ochii lui Lau erau larg 
deschişi, faţa îi era acoperită cu sânge, împroşcat din propriul 
stomac când valul de gloanţe trase de Latissier îl atinsese, el 
fiind practic o ţintă directă. 

Nu departe de Schofield, în tunelul care ducea către intrarea 
principală a staţiei, Buck Riley se aplecă şi răspunse cu foc cu 
puşca MP-5, acoperind păcănitul uşor al armelor FA-MAS de 
producţie franceză cu sunetul profund al puştii MP-5 nemţeşti. 
Lângă el, Hollywood făcea acelaşi lucru. 

Schofield se întoarse să privească spre Montana, chircit lângă 
intrarea în tunelul vestic. 

— Montana? Eşti bine? 

Când Latissier deschisese focul cu câteva momente mai 
înainte, Montana şi Lau fuseseră oamenii cei mai apropiaţi de el, 
stând în cadrul uşii de la sala de mese. Când arma lui Latissier 
începuse să tragă, Montana fusese suficient de rapid să se 
ascundă în spatele uşii. Lau nu reuşise. 

Şi, în timp ce Lau executase ceea ce soldaţii de infanterie 
numesc „dansul macabru” sub şocul brutal al focurilor de armă 
ale lui Latissier, Montana se furişase înapoi de-a lungul pasarelei 
spre cel mai apropiat loc sigur, tunelul vestic. 

Schofield îl văzu pe Montana, aflat la cincisprezece metri 
distanţă, vorbind în microfonul din casca sa. Vocea sa gravă se 
auzi în casca lui Schofield: 

— Recepţionat, Scarecrow. Sunt puţin şocat, dar sunt bine. 

— Bine. 

Alte gloanţe izbiră gheaţa de deasupra capului lui Schofield. 
Acesta se ascunse înapoi în spatele uşii. Apoi, rapid, privi afară 
de după cadrul uşii. Insă acum, când privi, auzi un şuierat ciudat. 

Cu un sunet ascuţit, o săgeată de zece centimetri lungime 
pătrunse în gheaţa la doar cinci centimetri de ochiul drept al lui 
Schofield. 

Schofield îşi ridică privirea şi-l văzu pe Petard în sala de mese, 
cu arbaleta ridicată. Imediat ce Petard trase cu arbaleta, Luc 
Champion îi aruncă o puşcă-mitralieră cu ţeava scurtă, iar Petard 


67 


se alătură din nou luptei cu o salvă rapidă de gloanţe. 

Privind din cadrul uşii, Schofield aruncă din nou un ochi spre 
Gant. Aceasta stătea încă întinsă, nemişcată pe pasarelă, la 
jumătatea distanţei dintre sala de mese şi tunelul intrării 
principale. 

Şi apoi, dintr-odată, îşi mişcă braţul. 

Trebuie să fi fost un reflex de vreun fel, pe măsură ce-şi 
recupera încet cunoştinţa. 

Schofield observă imediat şi vorbi în microfonul din cască. 

— Aici Scarecrow, aici Scarecrow. Fox este încă în viaţă. Repet, 
Fox este încă în viaţa. Dar se află în câmp deschis. Am nevoie de 
acoperire ca să pot merge acolo şi s-o iau. Confirmaţi. 

Vocile răspunseră de parcă ar fi fost strigat catalogul. 

— Hollywood, confirm! 

— Rebound, confirm! 

— Montana, confirm! 

— Book, confirm! spuse Buck Riley. Eşti acoperit, Scarecrow. 
Du-te! 

— În regulă, atunci, acum! ţipă Schofield părăsind adăpostul şi 
alergând pe pasarelă. 

In jurul său, într-o sincronizare perfectă, soldaţii din infanteria 
marină părăsiră poziţiile lor de la adăpost şi răspunseră cu foc 
spre sala de mese. Zgomotul era asurzitor. Pereţii de gheaţă ai 
sălii de mese explodară într-o mie de găuri. Forţa combinată a 
asaltului îi obligă pe Latissier şi pe Petard să înceteze o clipă 
focul şi să-şi caute adăpost. 

Afară, pe pasarelă, Schofield îngenunche lângă Gant. 

Işi cobori privirea către capul ei. Săgeata din arbaleta lui 
Cuvier se prinsese în garda pentru frunte a căştii din kevlar şi un 
firicel de sânge curgea de pe fruntea ei, coborând pe lângă nas. 

Văzând sângele, Schofield se aplecă mai mult şi observă că 
forţa arbaletei fusese atât de mare, încât săgeata penetrase 
casca lui Gant. Aproape trei centimetri din săgeată trecuseră prin 
kevlar, astfel că vârful ei argintiu se afla chiar în faţa frunţii lui 
Gant. 

Casca ţinuse săgeata la câţiva milimetri distanţă de capul ei. 

Nici măcar atât. Vârful extrem de ascuţit al săgeţii îi crestase 
pielea, dând drumul sângelui. 

— Haide, să mergem! spuse Schofield, deşi era sigur că Gant 


68 


nu-l putea auzi. 

Focurile de acoperire ale soldaţilor din infanteria marină 
continuară în jurul lor, în timp ce Schofield o târî pe Gant înapoi 
de-a lungul pasarelei, spre pasajul dinspre intrarea principală. 

Dintr-odată, de nicăieri, unul dintre soldaţii de comando 
francezi se ivi din spatele unei găuri din peretele sălii de mese, 
cu puşca ridicată. 

Continuând s-o tragă pe Gant după el, Schofield îşi ridică rapid 
arma, ochi prin lunetă şi trase repede două gloanţe. Dacă 
zgomotul armelor FA-MAS părea redus, iar al celor MP-5 semăna 
cu cel produs de un perforator, atunci pistolul automat Colt 
„Desert Eagle” al lui Schofield suna ca un tun. Capul soldatului 
francez explodă împroşcând sânge, ambele gloanţe găsindu-şi 
ţinta la rădăcina nasului său. Capul îi sări rapid înapoi - de două 
ori - şi soldatul căzu instantaneu, dispărând din vedere. 

— Pleacă de acolo, Scarecrow! Mişcă! ţipă vocea lui Riley în 
casca lui Schofield. 

— Aproape am ajuns! strigă Schofield pe deasupra focurilor de 
armă. 

Dintr-odată, o altă voce se auzi prin interfon. 

Era calmă, liniştita. Nu se auzeau focuri de armă în fundal. 

— Forţa marina, aici Snake. Sunt încă la postul meu din 
exterior. Raportez că am acum în câmpul vizual încă şase inamici 
care ies din cel de-al doilea aeroglisor francez. Repet, văd alţi 
şase bărbaţi înarmaţi care debarcă din aeroglisorul francez şi se 
apropie de intrarea principala a staţiei. 

O împuşcătura vibrantă, brusca, se auzi prin interfon. Puşca 
dotată cu lunetă a lui Snake Kaplan. 

— Forţa marină, aici Snake. Au rămas cinci inamici care se 
apropie de intrarea principală a staţiei. 

Schofield privi înapoi la tunelul care ducea spre intrarea 
principala din spatele lui. Într-acolo se îndreptau el şi Gant. Riley 
şi Hollywood erau acolo chiar acum, trăgând înspre sala de mese. 
Lângă ei, sergentul Mitch „Ratman” Healy făcea acelaşi lucru. 

Şi apoi, dintr-odată, fără avertisment, pieptul lui Healy 
explodă. Fusese împuşcat din spate cu o armă de mare putere. 

Trupul lui Healy se zbătu în convulsii violente, în timp ce un 
şuvoi de sânge îi izbucni din piept. Forţa impactului şi convulsiile 
ulterioare îi îndoiră spatele într-un unghi grotesc, iar Schofield 


69 


auzi un pocnet înfiorător când coloana vertebrală a tânărului 
soldat se frânse. 

Riley şi Hollywood părăsiră pasajul de intrare într-o fracțiune 
de secundă. În timp ce trăgeau în tunelul din spatele lor, în nişte 
inamici nevăzuţi, se îndreptară, mergând cu spatele, spre cea 
mai apropiată scara care cobora spre puntea B. 

Din nefericire, întrucât abia sosiseră la staţie, cei şase soldaţi 
care fuseseră cu Buck Riley să investigheze aeroglisorul distrus 
se adunaseră, când începuse lupta în jurul pasajului intrării 
principale. Ceea ce însemna că acum erau prinşi între două forţe 
ostile: una în sala de mese, în faţa lor, şi a doua care pătrundea 
prin intrarea principală din spatele lor. 

Schofield observă asta. 

— Book! Coboară! Coboară! Du-ţi băieţii jos, pe puntea B! 

— Deja mă ocup de asta, Scarecrow. 

Schofield şi Gant se aflau într-o poziţie şi mai dificilă. 

Prinşi pe pasarelă, între sala de mese şi pasajul intrării 
principale, nu aveau unde să se ducă, nicio uşă după care să se 
ascundă şi nici vreun pasaj în care să se adăpostească. Doar o 
pasarelă de metal de un metru lăţime, mărginită într-o parte de 
un perete lucios de gheaţă şi de cealaltă parte de o prăpastie de 
douăzeci de metri. 

Şi, în orice clipă, cea de-a doua echipă franceză avea să 
pătrundă înăuntru prin pasajul intrării principale, iar Schofield şi 
Gant erau chiar în calea lor. 

O bucată de gheaţă explodă lângă capul lui Schofield şi acesta 
se întoarse. Petard era din nou în picioare în sala de mese. In 
vreme ce trăgea în forţă cu puşca sa de asalt, Schofield îşi 
îndreptă pistolul Desert Eagle spre sala de mese şi trase şase 
gloanţe rapide către Petard. 

Privi înapoi spre intrarea principală. 

Zece secunde, cel mult. 

— La naiba! exclamă cu voce tare, uitându-se spre Gant, 
neputincioasă în braţele sale. La naiba! 

Privi în jos peste grilajul pasarelei şi văzu bazinul de apă 
departe, în fundul staţiei. Nu puteau fi mai mult de 18-20 de 
metri. Ar putea supravieţui căderii... 

„În niciun caz.” 

Schofield privi pasarela pe care stătea şi apoi peretele de 


70 


gheaţă din spatele lui. 

„Mai bine.” 

— Scarecrow, ai face bine să pleci de acolo! 

Era Montana. Se afla acum pe pasarelă, în partea sudică a 
staţiei. De unde stătea putea privi în tunelul intrării principale din 
partea nordică. Orice vedea acolo, nu era bun deloc. 

— Încerc, încerc, zise Schofield. 

Schofield trase încă două gloanţe către Petard, în sala de 
mese, înainte să-şi pună pistolul în toc. 

Apoi, îşi trase rapid Maghook-ul de pe umăr, din tocul aflat pe 
spatele lui. Armalite MH-12 seamănă puţin cu o puşcă automată 
Thomson de modă veche. Are două mânere: unul normal, cu 
trăgaci, şi unul anterior, de susţinere, sub gura de foc. De fapt, 
Maghook-ul este o armă, un lansator compact, care aruncă o 
ancoră la o viteză extraordinară. 

La picioarele lui Schofield, Gant începu să geamă. 

Schofield îndreptă lansatorul spre peretele de gheaţă şi trase. 
Se auzi o bufnitură sonoră, metalică, atunci când ancora ţâşni din 
gura armei şi izbi peretele de gheaţă. Ancora explodă direct prin 
perete, în sala de mese. Odată ajuns în partea cealaltă, 
„ghearele” i se deschiseră. 

— Scarecrow! Mişcă-te! 

Schofield se întoarse, exact când Gant se ridica în picioare în 
spatele său, clătinându-se. 

— Prinde-mă de umeri, îi spuse el. 

— Poftim? 

— Nu contează. Doar ţine-te bine, spuse Schofield, punându-i 
braţele peste umerii săi. ` 

Cei doi stăteau unul lângă celălalt, nas lângă nas. In oricare 
alte circumstanțe, ar fi părut o apropiere intimă, doi iubiți gata să 
se sărute - însă nu acum. Tinând-o strâns pe Gant, Schofield se 
învârti şi-şi rezemă fundul de grilaj. 

Privi înapoi spre tunelul intrării principale şi văzu umbre 
mişcându-se rapid pe pereţii de gheaţă ai pasajului. Focuri de 
armă începură să curgă din interiorul pasajului. 

— Ţine-te bine! îi spuse Schofield lui Gant. 

Şi apoi, ţinând cu ambele mâini lansatorul prin spatele lui Gant 
- şi cu braţele ei bine strânse în jurul gâtului -, Schofield îşi 
aruncă greutatea înapoi şi cei doi săriră peste grilaj şi căzură în 


71 


gol. 


Imediat ce Schofield şi Gant se azvârliră de pe grilaj, acesta fu 
asaltat de un val de gloanţe. O cascadă strălucitoare de scântei 
albe-portocalii produse de impact explodă deasupra capetelor 
lor, în timp ce ei se desprinseră de pasarelă. 

Schofield şi Gant se aruncară în gol. 

Cablul Maghook-ului se întinse deasupra lor. Alunecară pe 
lângă puntea B, pe lângă Riley şi Hollywood, care se întoarseră 
văzând pe neaşteptate două corpuri căzând pe lângă ei. 

Apoi Schofield apăsă un buton negru pe mânerul anterior al 
lansatorului şi un mecanism de strângere din interiorul gurii 
muşcă din cablul care se depăna. 

Schofield şi Gant se opriră cu o smucitură bruscă, chiar sub 
puntea B, iar cablul Maghook-ului începu să-i legene spre interior, 
către pasarelă. Se legănară rapid, peste pasarela punţii C, şi 
căzură pe coridorul de metal. 

Imediat ce picioarele sale loviră pasarela, Schofield apăsă de 
două ori pe trăgaciul lansatorului. Când făcu asta, sus, pe puntea 
A, ghearele ancorei răspunseră pliindu-se imediat spre interior cu 
un zgomot ascuţit, iar cleştele fu absorbit înapoi prin gaura pe 
care o crease în peretele sălii de mese. Ancora căzu în puţul 
central al staţiei polare, trasă înapoi de lansator. În câteva 
secunde, se afla din nou în mâinile lui Schofield, iar el şi Gant se 
grăbiră să pătrundă pe uşa cea mai apropiată. 


— Grenadă! 

Riley şi Hollywood alergară de-a lungul tunelului nordic al 
punţii B şi se ascunseră după colţ. 

Exact când se adăposteau după colţ, o explozie asurzitoare 
cutremura tunelul de gheaţă în spatele lor. Imediat veni pe 
urmele exploziei unda de şoc şi apoi... 

Riley şi Hollywood se ascunseră după colţ, în timp ce un stol de 
obiecte asemănătoare unor săgeți trecură pe lângă ei cu o viteză 
fenomenală şi se loviră de peretele opus al tunelului. 

Cei doi soldaţi se priviră unul pe altul uimiţi. 

O grenadă brizantă. 

O grenada brizantă este practic o grenadă obişnuită, care a 
fost umplută cu sute de bucăţi micuţe de metal - bucăţi de metal 


72 


mici, ascuţite, asimetrice, proiectate pentru a fi cât se poate de 
greu de extras din corpul uman. Când încărcătura este detonată, 
trimite un val din aceste fragmente letale care se împrăştie în 
toate părţile. 

— Am spus-o întotdeauna, zise Riley confuz, în timp ce scotea 
încărcătorul gol şi introducea unul plin în puşca sa MP5. 
Întotdeauna am spus-o: să nu ai niciodată încredere în nenorociţii 
de francezi. Au ei ceva. Poate că sunt ochii ăia mici, ca nişte 
mărgele, pe care-i au cu toţii. Nenorociţii ăştia ar trebui să fie 
aliaţii noştri. 

— Nenorociţii de francezi, fu de acord Hollywood gânditor, în 
timp ce privea de după colţ cu un singur ochi. 

Rămase cu gura căscată. 

— Oh, la naiba... 

— Ce este? 

Riley se întoarse exact la timp ca să vadă o a doua grenadă 
ricoşând după colţ şi oprindu-se la doi metri distanţă de ei. 

Doi metri. 

În câmp deschis. 

Nu aveau unde să se ducă. Nu se puteau ascunde. Nu puteau 
alerga pe coridor şi scăpa la timp... 

Riley se aruncă înainte. Spre grenadă. Alunecă de-a lungul 
podelei acoperite cu gheaţă, cu picioarele înainte, ca la fotbal. 
Când ajunse în apropiere de grenada, îi dădu o lovitură puternica 
şi o trimise înapoi trăncănind, în josul tunelului nordic, spre puţul 
central. 

Când Riley lovi grenada, Hollywood se aruncă înainte şi-l prinse 
de umeri, trăgându-l înapoi după colţ. 

Grenada detonă. 

Se auzi o altă explozie asurzitoare. 

Un nou val de bucăţi de metal izbucni din coridor, trecu pe 
lângă Riley şi Hollywood, şi pătrunse în peretele din faţa lor. 

Hollywood se întoarse şi-l privi pe Riley. 

— Pe sandalele mele romane, frate, asta este o catastrofă a 
dracu' de serioasă! 

Riley se ridicase deja în picioare. 

— Haide, nu rămânem aici. 

Privi spre cealaltă parte a tunelului nordic şi-l văzu pe Rebound 
apărând în colţul opus. Alături de el erau caporalul Georgio 


73 


„Legs”!! Lane şi sergentul Gena „Mother”!? Newman. Trebuie să 
fi venit de pe partea vestică a punţii B. 

Riley spuse: 

— În regulă, fraţilor, ascultați. În ceea ce mă priveşte, acum 
avem ocazia să ne împărţim. Dacă ne adunăm şi suntem prinşi, 
vom fi transformati cu toţii în nişte nenorocite de gogoşi cu jeleu. 
Trebuie să ne împărţim. Rebound, Legs, Mother, voi întoarceţi-vă 
spre vest, în jurul tunelului extern. Eu şi Hollywood vom merge 
spre est. Odată ce ne dăm seama unde suntem şi ce putem face 
o să vedem cum naiba ne vom regrupa cu ceilalţi ca să-i prindem 
pe nenorociţii ăştia. Sunteţi de acord cu toţii? 

Nu obiectă nimeni. Rebound şi ceilalţi se ridicară rapid în 
picioare şi se îngrămădiră prin tunelul opus de gheaţă. 

Riley şi Hollywood începură să alerge spre est, urmând curba 
tunelului exterior. 

În timp ce alerga, Riley spuse: 

— În regula, ce este asta? Puntea B, nu? OK. Ce este pe puntea 
B? 

— Nu ştiu... Hollywood tăcu, după ce părăsiră curba tunelului şi 
văzu ce aveau în faţă. 

Amândoi bărbaţii se opriră instantaneu şi simţiră imediat că le 
îngheaţă sângele în vene. 


11 Picioare 
12 Mama 
74 


Schofield trase spre puţul central al staţiei polare Wilkes cu 
pistolul său Desert Eagle. 

El şi Gant se aflau pe puntea C, într-o cameră care se 
deschidea către pasarela centrală. Schofield stătea în uşă, cu 
pistolul în mână, privind în afară de-a lungul puţului central şi în 
sus, spre puntea A. 

În spatele lui, în interiorul acelei camere, Gant stătea pe vine, 
încercând să îşi revină din ameţeală. Işi scosese casca, 
dezvăluind un păr blond, alb ca zăpada, tuns scurt. 3 

Gant îşi privi curioasă casca şi săgeata prinsă în ea. Işi scutură 
capul şi-şi puse la loc casca, cu tot cu săgeată, îşi puse şi 
ochelarii-oglindă, ascunzând mare parte din linia subţire de 
sânge uscat care i se scurgea de pe frunte până la bărbie. Apoi 
îşi înşfăcă hotărâtă puşca MP-5 şi i se alătură lui Schofield în uşă. 

— Eşti bine? o întrebă Schofield peste umăr, în timp ce-şi 
îndrepta pistolul către puntea A. 

— Da. Am pierdut ceva? 

— Ai prins partea în care imbecilii aia de francezi care pozau în 
oameni de ştiinţa au hotărât să întoarcă armele împotriva 
noastră? Schofield mai trase o rafală. 

— Da, am prins partea asta. 

— Dar partea în care am descoperit că noii noştri prieteni mai 
aveau încă şase tipi ascunşi în aeroglisor? 

— Nu, pe asta am ratat-o. 

— Ei bine, asta este - mai trase furios încă o rafală - povestea, 
până acum. 

Gant îl privi pe Schofield. În spatele acelor ochelari opaci, 
argintii, era un individ cu adevărat înfuriat. 

De fapt, Schofield nu era furios pe soldaţii francezi propriu-zis. 
La început, bineînţeles că se enervase pe sine pentru că nu se 


75 


prinsese că „oamenii de ştiinţă” francezi erau de fapt soldaţi. 
Însă, ajunseseră primii la staţia polară Wilkes şi aduseseră cu ei 
doi oameni de ştiinţă autentici, un şiretlic destul de inteligent, 
care fusese suficient ca să-i facă pe Schofield şi echipa sa să nu 
mai fie suspicioşi. 

Ceea ce îl enerva însă cu adevărat era că pierduse iniţiativa în 
această luptă. 

Francezii îi prinseseră pe Schofield şi echipa sa pe nepregătite, 
îi luaseră prin surprindere şi acum ei dictau termenii acestei 
lupte. Asta îl enerva cu adevărat pe Schofield. 

încercă disperat să-şi înăbuşe furia. Nu avea voie să fie furios. 
Nu-şi putea permite să se simtă aşa. 

De fiecare dată când descoperea că începea să se simtă furios 
sau supărat, Schofield îşi amintea întotdeauna de un seminar la 
care participase în Londra, la sfârşitul anului 1996, ţinut de 
legendarul comandant britanic, generalul de brigadă Trevor J. 
Barnaby. 

Un bărbat voinic, cu ochi întunecaţi şi pătrunzători, complet 
ras în cap şi cu un barbişon aspru, negru, Trevor Barnaby era 
şeful SAS - încă din 1979 - şi era recunoscut drept cel mai 
inteligent tactician militar de primă linie din lume. Abilitatea sa 
strategică referitoare la forţele de incursiune reduse numeric era 
extraordinară. Când acţiunea era executată de către cea mai 
bună unitate militară de elită din lume, SAS, era fără cusur. El 
reprezenta mândria şi bucuria armatei britanice şi încă nu ratase 
nicio misiune. 

În noiembrie 1996, ca parte a „acordului de împărtăşire a 
cunoştinţelor” încheiat între Statele Unite şi Marea Britanie, se 
decisese ca Barnaby să ţină un seminar de două zile referitor la 
incursiunile sub acoperire pentru cei mai promiţători ofiţeri 
americani. În schimb, Statele Unite aveau să instruiască unităţile 
britanice de artilerie cu privire la modul de utilizare a bateriilor 
mobile de rachete Patriot II. Unul dintre ofiţerii aleşi să participe 
la seminarul lui Trevor Barnaby fusese locotenentul Shane M. 
Schofield, USMC. 

Barnaby avusese un stil de prelegere îngâmfat, sever, care-i 
fusese pe plac lui Schofield - o serie rapidă de întrebări şi 
răspunsuri care urmaseră un curs simplu, logic. 

— În orice luptă, spusese Barnaby, indiferent că este un război 


76 


mondial sau un conflict izolat între două unităţi, prima întrebare 
pe care ţi-o pui întotdeauna este aceasta: „Care este obiectivul 
oponentului tău? Ce vrea el?” Dacă nu ştii răspunsul la această 
întrebare, nu vei putea niciodată să-ţi pui a doua întrebare: „Cum 
va face să obţină ce vrea?” 

Şi vă voi spune imediat, doamnelor şi domnilor, că a doua 
întrebare este mult mai importantă pentru voi decât prima. De 
ce? Pentru că ceea ce vrea el nu este important din punct de 
vedere strategic. Ceea ce vrea el este un obiectiv, atât. 
Răspândirea la nivel mondial a comunismului. Un avanpost 
strategic pe teritoriu străin. Chivotul legii. Cu; îi pasa? Să ştii asta 
nu înseamnă nimic în sine. Pe de altă parte, cum plănuieşte să 
obțină acest lucru înseamnă totul. Pentru că asta înseamnă 
acţiune. Şi acţiunea poate fi oprită. 

Aşadar, odată ce ai răspuns la aceasta a doua întrebare, poţi 
trece la cea de-a treia: „Ce vei face tu ca să-l opreşti?” 

Când  vorbise despre comanda şi conducere, Barnaby 
sublimase în mod repetat nevoia unei raţionări calme. Un 
comandant furios, acţionând sub influenţa furiei sau frustrării, îşi 
va duce cu siguranţă unitatea la pieire. 

— In calitate de lider, spusese Barnaby, pur şi simplu nu-ţi 
permiti să fii furios sau supărat. 

Admiţând că niciun ofiţer la comandă nu era imun la 
sentimentele de furie sau frustrare, Barnaby prezentase analiza 
sa tactică în trei paşi ca diversiune de la astfel de sentimente. 

— De fiecare dată când simţi că te laşi pradă sentimentelor de 
furie, parcurge analiza în trei paşi. Îndepărtează-ţi mintea de la 
furie şi adu-o înapoi la sarcina pe care o ai de îndeplinit. Curând, 
vei uita ce te-a înfuriat şi vei începe să faci lucrul pentru care eşti 
plătit. 

Şi, stând acolo în uşa de pe puntea C, în lumea rece, acoperită 
de gheaţă a staţiei polare Wilkes, Shane Schofield aproape îl 
putea auzi pe Trevor Barnaby vorbindu-i în minte. 

„În regulă, atunci. Care este obiectivul lor? 

Vor nava spaţială. 

Ce vor face să o obţină? 

Vor omori pe toată lumea de aici, vor pune mâna pe nava 
spaţială şi o vor scoate în vreun fel de pe continent înainte să 
afle cineva de existenţa ei.” 


77 


În regulă. Însă era o problemă cu acea analiză. Care era...? 

Schofield se gândi o clipă. Şi atunci îşi dădu seama. 

Francezii sosiseră rapid. 

Atât de rapid, de fapt, că sosiseră la Wilkes înainte ca Statele 
Unite să fie în stare să aducă o echipă de-a lor aici. Ceea ce 
înseamnă că se aflau în apropiere de Wilkes atunci când apelul 
iniţial de ajutor fusese transmis. 

Schofield făcu o pauză. 

„La d'Urville se aflau soldaţi francezi atunci când fusese 
transmis apelul lui Abby Sinclair.” 

Însă apelul de ajutor nu avea cum să fie anticipat. Era o 
urgenţă, o întâmplare inopinată. 

Şi asta era problema cu analiza sa. 

În mintea lui Schofield începu să se contureze o imagine: 
văzuseră o oportunitate şi hotărâseră să profite de ea... 

Francezii îşi aveau echipa de comando la Dumont d'Urville, 
făcând probabil vreun fel de exerciţii. Război arctic, sau ceva de 
genul acesta. 

Şi apoi, fusese recepționat apelul de ajutor de la Wilkes. Şi, 
dintr-odată, francezii îşi dăduseră seama că aveau una dintre 
unităţile lor militare de elita la o mie de kilometri de descoperirea 
unei nave spaţiale extraterestre. 

Câştigurile potenţiale erau evidente: progrese tehnologice 
aveau să fie obţinute prin studierea sistemului de propulsie, a 
construcţiei carcasei exterioare. Poate chiar şi arme. 

Era o oportunitate prea bună ca să fie ratată. 

lar frumuseţea planului consta în faptul că, dacă francezii chiar 
reuşeau să ia nava spaţială din staţia polară Wilkes, putea oare 
guvernul american să se ducă plângând la ONU sau la guvernul 
francez şi să spună că Franţa a furat o navă spațială 
extraterestră din custodia americană? Nu prea te poţi plânge 
atunci când un lucru pe care se presupune că nu-l ai îţi este 
furat. 

Însă soldaţii din comandoul francez se confruntau cu două 
probleme. 

În primul rând: oamenii de ştiinţa americani de la Wilkes. 
Aceştia trebuiau eliminaţi. Nu trebuiau să existe martori. 

Cea de-a doua problemă era şi mai dificilă: era aproape sigur 
că Statele Unite vor trimite o unitate de recunoaştere la Wilkes. 


78 


Aşadar, timpul era scurt. De fapt, francezii conştientizaseră că, 
cel mai probabil, trupele Statelor Unite aveau să ajungă la Wilkes 
înainte ca ei să poată scoate nava spaţială de pe continent. 

Ceea ce însemna că avea să se producă un schimb de focuri. 

Insă francezii erau aici din întâmplare. Nu aveau nici timpul, 
nici resursele necesare pentru a pregăti un asalt puternic asupra 
staţiei polare Wilkes. Erau o forţă redusă care se confrunta cu 
posibilitatea ca Statele Unite să ajungă la locul faptei cu o forţa 
mai puternică decât a lor, înainte ca ei să poată fugi cu nava 
spaţială. 

Aveau nevoie de un plan. 

Aşadar, pozaseră în oameni de ştiinţă, vecini îngrijoraţi. 
Probabil cu intenţia de a câştiga încrederea soldaţilor din 
infanteria marină şi apoi de a-i înjunghia pe la spate. Era o 
strategie la fel de bună ca oricare alta pentru o forţă improvizată 
cu o putere inferioară. 

Deci, mai rămânea o întrebare: Cum aveau de gând să scoată 
nava spaţială din Antarctica? 

Schofield hotărî că aceasta întrebare putea aştepta. Mai bine 
se ocupa de bătălia actuală. Aşadar, se ridica din nou întrebarea: 

„Care este obiectivul lor? 

să ne elimine pe noi şi pe oamenii de ştiinţă de aici, de la 
Wilkes. 

Cum vor obţine asta? 

Nu ştiu. 

Cum ai obţine tu asta?” 

Schofield se gândi la acest aspect. „Aş încerca probabil să îi 
adun pe toţi la un loc. Asta ar fi mult mai eficient decât să încerc 
să caut prin toată staţia după fiecare şi să îi prind unul câte...” 

— Grenadă! ţipă Gant. 

Schofield sări înapoi şi văzu o grenadă mică şi neagră 
alunecând peste balustrada punţii A şi arcuindu-se spre el. Şase 
grenade asemănătoare zburară în jos dinspre puntea A şi 
pătrunseră în cele trei tuneluri de gheaţă care se ramificau spre 
puntea B. 

— Mişcă! îi spuse Schofield rapid lui Gant, în timp ce se 
ascundea după uşă şi o închidea în urma lui. 

El şi Gant se duseră spre partea îndepărtată a camerei, exact 
la timp ca să audă grenada lovindu-se de partea exterioară a uşii 


79 


groase de lemn. 

Tronc, tronc. 

Şi apoi, grenada explodă. Aşchii albe zburară din interiorul uşii 
şi vârfurile ascuţite a o sută de aşchii de metal crestate apărură 
instantaneu în locul lor. 

Schofield privi spre uşă, uluit. 

Întreaga uşă, de la podea la tavan, era plină de mici 
proeminențe. Ceea ce fusese odată o suprafaţă netedă de lemn 
părea acum un soi de dispozitiv medieval sinistru de tortură. 
Întreaga suprafaţă era acoperită de bucăţi de metal ascuţite, 
care aproape reuşiseră să pătrundă prin uşa groasă de lemn. 

Alte explozii similare se auziră de la nivelul de deasupra lui 
Schofield şi Gant. Amândoi priviră în sus. 

„Puntea B”, se gândi Schofield. 

„AŞ încerca probabil să îi adun pe toţi în acelaşi loc.” 

— Oh, nu, spuse Schofield eu voce tare. 

— Ce? întrebă Gant. 

Însă Schofield nu răspunse. În loc de asta, deschise rapid uşa 
distrusă şi privi afară în puţul central al staţiei polare. 

Un glonţ se înfipse imediat în cadrul acoperit de gheaţă al uşii, 
de lângă capul lui. Însă asta nu-l împiedică să-i vadă. 

Sus, pe puntea A, cinci dintre soldaţii francezi de comando 
erau în picioare, trăgând focuri asurzitoare în întreaga staţie. 

Era foc de acoperire. 

Foc de acoperire pentru ceilalţi cinci soldaţi de comando care 
în acel moment coborau în rapel de pe puntea A pe puntea B. Era 
o cursă scurtă, controlată şi, într-o secundă, cei cinci soldaţi de 
comando se aflau pe pasarela punţii B, cu pistoalele ridicate şi 
îndreptându-se spre tuneluri. 

Când îi văzu, Schofield avu o revelaţie oribilă. Majoritatea 
soldaţilor săi erau pe puntea B, unde se retrăseseră după ce cea 
de a doua echipa franceză pătrunsese prin tunelul intrării 
principale în staţie. 

Şi mai era ceva. 

Puntea B reprezenta zona principală de locuit a staţiei polare 
Wilkes. Şi Schofield însuşi îi trimisese pe oamenii de ştiinţă 
americani înapoi în camerele lor, în timp ce el şi echipa sa 
merseseră la aeroglisorul francez nou-sosit. 

Schofield privi cu groază către puntea B. 


80 


Francezii îi adunaseră pe toţi în acelaşi loc. 


Pe puntea B, lumea o luă dintr-odată razna. 

Imediat ce Riley şi Hollywood trecură de curba din tunelul de 
gheaţă fuseseră întâmpinați de feţele  înspăimântate ale 
rezidenţilor staţiei polare Wilkes. 

În momentul în care-i văzu, Riley îşi aminti brusc ce reprezenta 
puntea B. 

Zona de locuit. 

Dintr-odată, un val de focuri de armă seceră peretele de 
gheaţă din spatele lui. 

În acelaşi timp, vocea lui Schofield se auzi prin interfonul din 
casca lui Riley. 

— Către toate unităţile, aici Scarecrow. Am în vizor cinci 
obiecte duşmane care aterizează chiar acum pe pasarela punţii 
B. Repet, cinci inamici. Soldaţi, dacă sunteţi pe puntea B, fiţi 
atenţi. 

Mintea lui Riley o luă razna. Încercă imediat să-şi amintească 
planul de amplasare al punţii B. 

Primul lucru pe care şi-l aminti fu că planul general al punţii B 
era puţin diferit de cel al celorlalte etaje de la Wilkes. Toate 
celelalte etaje erau compuse din patru tuneluri drepte care se 
ramificau dinspre puţul central al staţiei polare, pentru a se 
întâlni cu tunelul exterior circular. Însă, din cauza unei anomalii 
în structura rocilor îngropate în gheaţa din jurul ei, puntea B nu 
avea un tunel sudic. 

Avea doar trei tuneluri drepte, ceea ce însemna că tunelul 
exterior, circular, nu forma un cerc complet, la fel ca la orice alt 
etaj. Rezultatul era o fundătură în punctul cel mai sudic al 
cercului exterior. Riley îşi aminti că văzuse mai înainte fundătura: 
găzduia camera în care era ţinut James Renshaw. 

În acest moment însă, Riley şi Hollywood se aflau în tunelul 
exterior, prinşi în curba dintre tunelul estic şi cel nordic. Alături 
de ei erau oamenii de ştiinţă de la Wilkes, care cu siguranţa 
auziseră că se petrecea ceva afară, însă nu îndrăzniseră să se 
aventureze dincolo de vecinătatea imediată a camerelor lor. 
Printre chipurile înspăimântate din faţa sa, Riley văzu o fetiţă. 

„ISuse!” 

— Acoperă spatele, îi spuse Riley lui Hollywood, ceea ce 


81 


însemna acea parte a tunelului exterior care conducea înapoi 
către tunelul nordic. 

Riley începu să se deplaseze pe lângă grupul de oameni de 
ştiinţă, ca să poată lua o poziţie spre tunelul estic. 

— Doamnelor şi domnilor! Aţi putea, vă rog, să vă întoarceţi în 
camerele voastre? 

— Ce se întâmplă? întrebă nervos unul dintre bărbaţi. 

— Prietenii voştri de la etaj nu vă erau prieteni adevăraţi, 
spuse Riley. Acum, în interiorul staţiei voastre se află o echipă de 
paraşutişti francezi, care vă vor ucide dacă vă vad. Acum, vă rog 
să vă întoarceţi în camerele voastre. 

— Book! Grenada! se auzi ecoul vocii lui Hollywood de-a lungul 
coridorului. 

Riley se întoarse să-l vadă pe Hollywood venind în fugă spre el 
de-a lungul curbei. Întrezări şi o grenadă brizantă sărind în tunel, 
la vreo şase metri în spatele lui. 

— Oh, la naiba! Riley se întoarse instantaneu, căutând adăpost 
în direcţia opusă - în tunelul estic, la zece metri mai încolo. 

Atunci văzu alte două grenade rostogolindu-se din tunelul estic 
şi oprindu-se lângă peretele tunelului exterior. 

— Oh, chiar la naiba! 

Ochii lui Riley se deschiseră larg. Acum erau grenade brizante 
la ambele capete alte tunelului. 

— Intraţi înăuntru! Acum! ţipă Riley la oamenii de ştiinţă, 
deschizând larg cea mai apropiată uşă. Întoarceţi-vă în camerele 
voastre, acum! 

Oamenilor de ştiinţă le luă o secundă să-şi dea seama la ce se 
referea Riley, însă atunci când conştientizară, se aruncară 
imediat spre uşile camerelor lor. 

Riley se grăbi să intre pe cea mai apropiată uşă şi privi înapoi 
să vadă ce făcea Hollywood. Tânărul caporal alerga din toate 
puterile de-a lungul tunelului curbat, către Riley. 

Şi apoi, dintr-odată, se împiedică. Şi căzu. 

Hollywood alunecă rapid cu capul înainte pe podeaua 
acoperită de gheaţă a tunelului. 

Riley urmări neputincios cum Hollywood încerca frenetic să se 
ridice de pe podea, privind neliniştit în tot acest timp înapoi la 
grenada brizantă din tunelul din spatele său. 

Mai rămăseseră poate două secunde. 


82 


Şi, într-o clipă, Riley simţi că stomacul i se strânge. 

Hollywood nu avea să reuşească. 

Chiar în faţa lui Hollywood - la singura uşă prin care ar fi putut 
să pătrundă la timp - doi dintre oamenii de ştiinţă încercau cu 
disperare să pătrundă în aceeaşi cameră. Unul îl împingea pe 
celălalt din spate, încercând să-l facă să intre. 

Buck Riley urmări îngrozit cum Hollywood privi în sus la cei doi 
oameni de ştiinţă şi văzu că nu avea nicio şansă să ajungă în 
acea cameră. Hollywood se întoarse apoi să privească grenada 
brizantă, aflată la zece metri în josul coridorului curbat din 
spatele său. 

O întoarcere finală, disperată, şi ochii lui Hollywood îi întâlniră 
pe ai lui Riley. Ochi albiţi de frică. Ochii unui om care ştie că va 
muri. 

Nu avea unde să se ducă. Niciunde. 

Şi apoi, cu o intensitate asurzitoare, cele trei grenade - una din 
tunelul de nord, două din cel de est - îşi dezlănţuiră furia şi Riley 
se ascunse în spatele uşii sale şi văzu o mie de aşchii de metal 
strălucitoare trecând pe lângă el, în ambele direcţii. 


83 


O altă explozie lovi partea exterioară a uşii groase de lemn şi 
un nou val de aşchii de metal o străpunse. 

Schofield şi Gant erau în camera de pe puntea C, adăpostindu- 
se în spatele unei mese de aluminiu răsturnate. 

— Soldaţi, răspundeţi, spuse Schofield. 

Se auziră voci prin interfon şi focuri de armă în fundal. 

— Aici Rebound! Sunt cu Legs şi Mother! Suntem atacați 
puternic în sectorul de nord-est al punţii B! 

Transmisia din casca lui Schofield fu întrerupta brusc de 
paraziți. 

— ... este Book... wood a căzut. Sunt... sectorul... 

Vocea lui Book se opri brusc, semnalul pierzându-se. 

— Aici Montana. Santa Cruz este cu mine. Suntem încă pe 
puntea A, dar suntem înconjurați. 

— Locotenente, aici Snake. Sunt afară, mă apropii chiar acum 
de intrarea principala. 

Hollywood nu spuse nimic. lar Mitch Healey şi Samurai Lau 
erau deja morţi. Schofield făcu rapid calculele. Dacă toţi trei erau 
morţi, însemna că acum rămăseseră nouă soldaţi din infanteria 
marină. 

Schofield se gândi la francezi. Porniseră cu doisprezece 
oameni, plus cei doi oameni de ştiinţă civili. Snake spusese mai 
devreme că omorâse unul afară, iar Schofield însuşi îi făcuse felul 
altuia la etajul superior. Asta însemna că francezii rămăseseră cu 
zece oameni - plus cei doi civili, indiferent unde naiba erau. 

Gândurile lui Schofield se întoarseră la prezent. Privi uşa mare 
de lemn din faţa sa, acoperită cu zeci de ţepi argintii. 

Se întoarse spre Gant. 

— Nu putem rămâne aici. 

— M-am cam prins deja de asta, răspunse sec Gant. 


84 


Schofield se răsuci să o privească, uşor confuz din cauza 
răspunsului primit. Gant nu spuse nimic. Îi arătâ doar ceva peste 
umărul lui. 

Schofield se întoarse şi, pentru prima oară, privi cu atenţie 
camera din jurul sau. 

Părea un fel de cameră a cazanelor. Tavanul era acoperit de 
ţevi negre, eloxate. Doi cilindri albi enormi - fixaţi orizontal, unul 
peste celalalt - ocupau în întregime peretele drept al camerei. 
Fiecare cilindru avea aproximativ patru metri lungime şi doi metri 
înălţime. 

lar în mijlocul fiecărui cilindru se afla o eticheta roşie, mare, în 
formă de romb. Pe etichetă se regăsea imaginea unei flăcări şi, 
cu litere mari, îngroşate, cuvintele: 


PERICOL 
CARBURANT INFLAMABIL 
L-5 
PUTERNIC INFLAMABIL 


Schofield privi cilindrii albi, masivi. Păreau conectaţi la un 
computer care se afla pe o masa în colţul îndepărtat al camerei. 
Computerul era pornit, însă în acel moment ecranul era acoperit 
de o imagine din colecţia de costume de baie a revistei Sports 
Illustrated: o blondă atrăgătoare într-un costum de baie imposibil 
de mic, întinsă provocator undeva pe o plaja tropicală. 

Schofield traversa rapid camera şi se aşeză în faţa 
computerului. Femeia sexy de pe ecran îşi ţuguie buzele spre el. 

— Poate mai târziu, spuse Schofield către ecran, apăsând o 
tastă de pe tastatură. Imaginea de pe ecran dispăru instantaneu. 

Apăru o diagramă schematică în culori a celor cinci etaje ale 
staţiei polare Wilkes. Cinci cercuri umpleau ecranul - trei în 
partea stânga, două în dreapta - fiecare dintre ele compus din 
puţul central al staţiei, înconjurat de un cerc exterior mai mare. 
Cercul exterior era legat de puţul central prin patru tuneluri 
drepte. 

Atât între tunelul exterior şi puţul central, cât şi în afara 
tunelului exterior erau aranjate camere. Camere diferite aveau 
culori diferite. Un tabel al culorilor dintr-o parte a ecranului 
explica faptul că fiecare culoare indica o temperatură diferită. 


85 


Temperaturile variau între -5,4 şi -1,2 grade Celsius. 

— Este sistemul de aer condiţionat, spuse Gant, aşezându-se 
lângă uşă. L-5 înseamnă că utilizează clorofluorocarburi drept 
carburant. Trebuie să fie destul de vechi. 

— Oare de ce nu mă surprinde asta, zise Schofield, 
îndreptându-se către uşa şi apucând mânerul. 

Deschise uşa puţin - exact la timp ca să vadă un obiect negru, 
de mărimea unei mingi de baseball, venind în viteză spre el. 

Un fuior lung de fum alb trasa o linie prin aer în spatele său, 
dezvăluindu-i sursa: Petard, sus, pe puntea A, cu o puşcă FA-MAS 
echipată cu un lansator de grenade de 40 mm. 

Schofield se adăposti exact când grenada pătrunse prin spaţiul 
îngust din uşă, deasupra capului său, urcă uşor şi se lovi de 
peretele din spate al camerei cu aparatele de aer condiţionat. 

— Afară! Acum! urlă Schofield. 

Lui Gant nu trebuia să i se spună să iasă. Era deja pe jumătate 
afară, cu puşca MP-5 ridicată şi trăgând. 

Schofield ieşi după ea, iar camera cu aparatele de aer 
condiţionat explodă în urma lui. Uşa grea, plină de ţepi, aproape 
sări din ţâţâni când unda de şoc o îndoi în afară ca pe o nuia. Uşa 
se învârti într-un arc complet de 180 de grade înainte de a se lovi 
de peretele de gheaţă de pe pasarelă, chiar lângă Schofield. O 
minge de foc enormă izbucni apoi din uşă şi trecu pe lângă 
Schofield, pătrunzând în spaţiul deschis din centrul staţiei polare 
Wilkes. 

— Scarecrow! Haide! strigă Gant în timp ce trăgea înspre 
puntea A din depărtare, de pe pasarelă. 

Schofield sări în picioare şi trase o rafală puternică din puşca 
MP-5, ţintind în sus, spre locul în care îl văzuse pe Petard câteva 
clipe mai înainte. 

Gant şi Schofield alergară în jurul pasarelei punţii C - în câmp 
deschis -, Schofield cu arma ridicată înspre stânga, Gant ţintind 
spre dreapta. Limbi lungi de flăcări galbene, strălucitoare, 
izbucneau din gurile puştilor lor MP-5. Focul de răspuns al 
francezilor cresta pereţii de gheaţă din jurul lor. 

Schofield văzu o nişă micuță în perete, cam la zece metri în 
faţa lor. 

— Fox! Acolo! 

— Am înţeles! 


86 


Schofield şi Gant se aruncară în nişa micuță, chiar în momentul 
în care o a doua explozie, mai puternică, izbucni în camera cu 
aparatele de aer condiţionat. 

Din secunda în care erupse, Schofield ştiu că această detonare 
era diferită de prima. Nu era ca explozia scurtă, redusa a unei 
grenade. Avea mai multa rezonanţă, mai multă substanţă. Era 
sunetul produs de un obiect mare care exploda... 

Era sunetul produs de explozia unuia dintre cilindrii de aer 
condiționat. 

Pereţii camerei de aer condiţionat crăpară instantaneu sub 
şocul exploziei masive. Asemenea unui dop pocnind de la o sticlă 
de şampanie, o bucată de ţeavă neagră fu aruncată din camera 
de aer condiţionat şi zbură cu o viteză fenomenală de-a lungul 
spaţiului de 30 de metri din mijlocul staţiei şi se fixă în peretele 
de gheaţă din latura îndepărtată. 

Schofield se lipi de peretele de gheaţă al nişei, în timp ce o 
ploaie de gloanţe lovi gheaţa de lângă el. Privi nişa din jurul său. 

Era doar un ungher mic afundat în perete, proiectat, se pare, 
cu unicul scop de a găzdui consola care controla troliul enorm ce 
ridica şi cobora clopotul de scufundare al staţiei. Consola în sine, 
observă Schofield, nu era mai mult decât o serie de pârghii, 
cadrane şi butoane, aranjate pe un panou. 

In faţa consolei se afla un scaun neobişnuit de mare, placat cu 
oţel. Schofield recunoscu imediat scaunul catapultabil al unui 
avion de luptă F-14. Urmele negre de gaze de eşapament de sub 
propulsorul scaunului şi crestăturile considerabile din tetiera sa 
mare de oţel îi arătau lui Schofield că acest scaun catapultabil 
fusese utilizat, cândva foarte demult, pentru scopul în care 
fusese creat. Cineva de la Wilkes montase scaunul greu pe un 
suport rotativ şi apoi îl prinsese de podea, transformând 180 de 
kilograme de deşeu militar într-o piesă de mobilier foarte solidă. 

Dintr-odată, un nou baraj de focuri de armă automată izbucni 
din colţul de nord-vest al punţii A şi Gant sări pe scaunul 
catapultabil şi se piti în spatele spătarului, încovrigându-şi trupul, 
astfel încât era complet adăpostită de către acesta. 

Explozia de focuri de armă dură zece secunde şi lovi în plin 
spătarul scaunului catapultabil. Gant îşi apăsă capul pe tetieră, 
ferindu-şi ochii de atacul violent al gloanţelor care ricoşau. 

In timp ce făcea asta, observă nişte mişcări. 


87 


Erau în partea ei stângă. În jos, în partea stângă. 

Jos, în bazinul de la baza staţiei. Sub suprafaţă. O formă 
lucioasă, cu alb şi negru, incredibil de mare, plutind încet, 
ameninţător, sub suprafaţă. Trebuie să fi fost la o adâncime mai 
mare decât părea, deoarece înotătoarea dorsală înaltă nu 
spărgea suprafaţa. 

Primei siluete întunecate i se alătură o a doua, apoi a treia şi a 
patra. Cea care conducea trebuie să fi avut cel puţin doisprezece 
metri lungime. Celelalte erau mai mici. 

„Femele”, se gândi Gant. Citise odată că pentru fiecare mascul 
existau opt sau nouă femele. 

Apa învolburată nu făcea altceva decât să sublinieze aspectul 
sinistru al contururilor lor estompate, alb cu negru. Liderul se 
întoarse într-o parte şi Gant îi întrezări pântecele alb din lateral şi 
botul larg deschis, şi cele două şiruri înspăimântătoare de dinţi şi, 
dintr-odată, imaginea era clară. 

În acel moment îi observă Gant pe cei doi masculi tineri, 
înotând în spatele masculului lider enorm. Erau cele două balene 
ucigaşe pe care le văzuse mai devreme, înainte să izbucnească 
lupta cu francezii, cele două balene ucigaşe care o căutau pe 
Wendy. 

Acum se întorseseră... şi aduseseră cu ele restul grupului. 

Grupul complet de balene ucigaşe începu să înconjoare bazinul 
de la baza staţiei polare Wilkes şi, în timp ce se ghemuia în 
spatele spetezei scaunului catapultabil, Gant simţi un nou fior de 
spaimă începând să-i urce pe şira spinării. 


88 


Hollywood nu avusese nicio şansă. 

Aşchiile din cele trei grenade brizante îl loviseră cu o putere 
înfricoşătoare - din faţă şi din spate. 

Book putu doar să privească neputincios cum tânărul său 
partener - aflat pe podea, în genunchi - îşi puse o mână 
tremurândă peste faţă şi căzu apoi sub forţa furtunii de 
fragmente de metal. 

Nici omul de ştiinţă care încercase să-şi împingă colegul pe uşa 
cea mai apropiată nu fusese suficient de rapid. Era acum de 
nerecunoscut, la fel ca Hollywood. Valul de aşchii de metal îl 
lovise în locul în care stătea. Şi, în timp ce echipamentul de 
protecţie a lui Hollywood îi protejase eficient pieptul şi umerii de 
explozie, omul de ştiinţă nu fusese la fel de norocos. Intregul său 
corp - neprotejat în niciun fel - era o masă de carne, hidoasă, 
pătată de sânge. 

Niciun ţesut expus nu ar fi putut rezista unui astfel de 
bombardament. Niciunul nu supravieţuise. Furtuna de fragmente 
metalice sfâşiase fiecare părticică de piele expusă din corpurile 
celor doi bărbaţi. 

Şi, pentru un moment, foarte scurt, Buck Riley nu putu decât 
să privească trupul frânt al prietenului său căzut la pământ. 


În cealaltă parte a punţii B, Rebound alerga în jurul tunelului 
exterior curbat, cu puşca ridicată. 

Legs Lane şi Mother Newman veneau în spatele său, trăgând 
cu disperare înapoi în cele trei umbre care alergau de-a lungul 
tunelului după ei. 

Legs Lane era un caporal în vârstă de treizeci şi unu de ani, cu 
pielea măslinie, maxilar pătrat, italian, atât ca aspect, cât şi ca 
maniere. De cealaltă parte, Mother Newman era cea de-a doua 


89 


femeie şi ultima din unitatea lui Schofield - şi era cât se poate de 
diferită de Libby Gant. 

In timp ce Gant avea douăzeci şi şase de ani, era solidă şi avea 
părul scurt, drept şi blond, Mother avea treizeci şi patru de ani, o 
înălţime de 1,85 metri şi capul complet ras. Cântărea aproape 90 
de kilograme. Porecla sa, „Mother”, nu însemna „figură 
maternă”. Era varianta prescurtata de la „motherfucker”*:. 

Mother vorbi în microfonul din cască: 

— Scarecrow. lţi vorbeşte Mother. Suntem puternic asediați pe 
puntea B. Repet. Suntem puternic asediați pe puntea B. Trupe 
inamice vin din urma noastră şi grenade brizante zboară prin tot 
locul ăsta nenorocit. Ne apropiem de tunelul vestic şi ne vom 
îndrepta spre puţul central. Dacă tu sau oricare de acolo aveţi în 
vizor puţul, ne-ar fi de mare ajutor să ne povestiţi care-i situaţia. 

Vocea lui Schofield se auzi prin interfoanele din căştile lor: 

— Mother. Aici Scarecrow. Am în vizor puţul central. În acest 
moment nu există inamici pe pasarelă. Am observat cinci mai 
devreme pe nivelul vostru, însă sunt cu toţii în tuneluri acum. Pot 
confirma, de asemenea, alţi cinci inamici pe puntea A şi cel puţin 
unul dintre ei are un lansator de grenade de 40 de mm. Dacă 
trebuie să ieşiţi pe pasarele, vă vom acoperi noi de jos. Montana, 
Santa Cruz? Sunteţi acolo? 

— Suntem aici, se auzi vocea lui Montana. 

— Sunteţi încă pe puntea A? 

— Confirmăm. 

— Sunteţi încă blocaţi? 

— Ne ocupăm de asta. 

— Continuaţi cu ceea ce faceţi. Atrageţi-le focul. Trei dintre 
oamenii noştri vor ieşi în câmp deschis pe puntea B în 
aproximativ zece secunde. 

— Nicio problema, Scarecrow. 

Mother spuse: 

— Mulţumesc, Scarecrow. Suntem în tunelul vestic acum. 
Venim spre puţul central. 


În nişa de pe puntea C, Schofield vorbi iar în microfon. 
— Book! Book! Răspunde! 
Nu se auzi niciun răspuns. 


13 Ticălos 
90 


— Isuse, Book. Unde eşti? 


În interiorul camerei de duş a femeilor de pe puntea B, Sarah 
Hensleigh tresări la auzul unei uşi dărâmate. 

Pentru o clipă înfricoşătoare, se gândi că soldaţii francezi 
pătrundeau în camera de duş a femeilor. Dar nu era aşa. Sunetul 
venise din camera vecina, camera de duş a bărbaţilor. 

Francezii erau în camera vecină! 

Alături de Sarah, în camera de duş a femeilor se aflau Kirsty, 
Abby Sinclair şi un geolog pe nume Warren Conlon. Când Buck 
Riley le ordonase să se întoarcă în camerele lor, ei patru se 
înghesuiseră imediat aici. Abia ce intraseră, cu Colon abia 
reuşind să se strecoare prin uşă şi să o închidă, la o fracțiune de 
secundă înainte ca grenadele brizante să explodeze în tunelul din 
exterior. 

Camera de duş a femeilor era situată între tunelul exterior şi 
puţul central, în colţul nord-estic al punţii B. Avea trei uşi: una 
care conducea către tunelul nordic, una către tunelul exterior şi 
una către camera de duş a bărbaţilor, de alături. 

Alte sunete se auziră din camera de duş a bărbaţilor. 

Sunetele produse de soldaţii francezi care deschideau uşile de 
la cabinele de duş, căutând pe oricine încercase să se ascundă în 
cabine. 

Sarah o trase pe Kirsty spre uşa care ducea către tunelul 
nordic. 

— Haide, iubito, să mergem. 

Sarah privi înapoi peste umăr. 

În spatele rândului de şase cabine de duş, putea vedea sfertul 
superior al uşii care ducea spre camera de duş a bărbaţilor. 

Era încă închisă. 

Soldaţii francezi aveau să intre prin acea uşă în orice clipă. 

Sarah se îndreptă către uşa care ducea spre tunelul nordic şi 
prinse clanţa. 

Ezită. Nu avea cum să ştie ce se afla de cealaltă parte. 

— Sarah! Ce faci? Haide, spuse Warren Conlon, cu o şoaptă 
disperată, şuierătoare. 

Înalt şi slab, era un bărbat timid, nervos în majoritatea 
timpului. Acum era cu adevărat înfricoşat. 

— OK, OK, spuse Sarah. Incepu să apese pe clanţă. 


91 


Se auzi o bufnitură puternică şi uşa de la camera de duş a 
bărbaţilor se deschise brusc în urma lor. 

— Fugi! ţipă Conlon. 

Sarah trânti uşa la perete şi, trăgând-o pe Kirsty după ea, ieşi 
în fugă în tunelul nordic. 

Nu făcuse mai mult de doi paşi când se opri, înţepenind... 

„„.Şi se trezi privind în ochii unui bărbat cu o armă îndreptată 
exact spre capul ei. 


Bărbatul îşi înclină capul într-o parte şi-l clătină. 

— Isuse! îşi cobori arma. Este în regulă, este în regulă, spuse 
Buck Riley alergând spre Sarah şi Kirsty. M-aţi speriat de moarte, 
dar este în regulă. 

Abby Sinclair şi Warren Conlon li se alăturară afară, în tunel, 
trântind uşa în urma lor. 

— Sunt înăuntru? întreba Riley, arătând cu capul spre cabinele 
de duş ale femeilor. 

— Da, spuse Sarah. 

— Ceilalţi sunt bine? întreba prosteşte Warren Conlon. 

— Nu cred că-şi vor mai părăsi camerele în grabă, spuse Riley 
scanând tunelul din spatele său. 

Ecouri de focuri de armă automată se auziră din tunelul 
exterior. In timp ce Riley privea în spatele său, Sarah observă o 
linie subţire de sânge curgând dintr-o tăietură mare pe care o 
avea pe urechea dreaptă. Riley nu părea să o observe. Casca pe 
care o ţinea în acea ureche avea o bucată zimţată de metal 
prinsă în ea. 

— S-ar putea să avem o mică problema, spuse Riley, în timp ce 
ochii săi cercetau tunelul din jurul lui. Am pierdut contactul cu 
restul echipei. Echipamentul meu radio a fost lovit mai devreme 
de nişte fragmente de grenadă care au ricoşat, deci nu mai am 
contact. Nu-i pot auzi pe ceilalţi şi ei nu mă pot auzi pe mine. 

Riley se întoarse şi privi în cealaltă direcţie, peste capul lui 
Sarah, spre acel capăt al tunelului care conducea către pasarele 
şi puţul masiv din centrul staţiei. 

— Haideţi cu mine, fu tot ce spuse trecând pe lângă Sarah, şi 
plecă înaintea lor spre puţul central al staţiei polare Wilkes. 


92 


— Book! şopti Schofield în microfonul din cască, ţinându-şi 
privirea aţintită pe tunelul vestic al punţii B. Book! Unde eşti? La 
naiba. 

— Book nu răspunde? întrebă Gant. 

— Incă nu, spuse Schofield. 

El şi Gant erau în continuare ghemuiţi în nişa lor de pe puntea 
C, în partea estică a staţiei. Îi aşteptau neliniştiţi pe Rebound, 
Mother şi Legs să iasă din tunelul vestic al punţii B. 

Rebound ieşi primul. Repede, însă atent, cu puşca ridicată, cu 
ochii aţintiţi prin luneta armei, formând rapid un arc de 180 de 
grade cu puşca MP-5, căutând orice urmă de pericol. 

De îndată ce-l văzu pe Rebound ieşind, Schofield deschise 
focul spre puntea A, forțând pe oricine se afla acolo să-şi caute 
adăpost. Gant ieşi cinci secunde mai târziu şi făcu acelaşi lucru. 

Schofield se trase înapoi după peretele nişei, ca să-şi reîncarce 
arma. Făcând asta, o urmări pe Gant cum trăgea trei salve 
scurte. 

În acel moment observă ceva ciudat. 

Limba galbenă de foc care izbucni din gura pistolului lui Gant 
sări brusc doi metri înainte. Dură doar o secundă, însă era ceva 
incredibil. Pentru o clipă, puşca automata compactă MP-5 a lui 
Gant păruse un aruncător de flăcări. 

Schofield rămase confuz o clipă. Ce naiba cauzase asta? Apoi, 
brusc, îşi dădu seama, se întoarse şi privi înapoi către... 

Dintr-odată, Gant ţipă: 

— Am rămas fără gloanţe! şi Schofield fu readus la realitate. 

Deschise imediat focul către pasarela punţii A, în timp ce ea 
reîncărcă. 

În timp ce asedia puntea A, Schofield îi văzu pe Legs şi pe 
Mother grăbindu-se pe pasarela punţii B, în spatele lui Rebound. 


93 


Trăgeau din toate puterile înapoi spre tunelul din care ieşiseră. 

Legs rămase fără gloanţe. Schofield îl urmări cum scoate 
încărcătorul gol şi îl lasă să cadă pe pasarelă şi apoi scoate unul 
nou. Nici nu îl băgă bine în armă, că fu lovit în gât de un adversar 
nevăzut aflat în interiorul tunelului vestic. 

Legs sări înapoi, pierzându-şi echilibrul pentru o clipă, înainte 
de a-şi întoarce arma către duşman şi a lansa o şarjă puternică 
de focuri de armă, care ar fi trezit şi morţii. În 2,2 secunde, trase 
30 de gloanţe şi goli şi acel încărcător. Mother îl prinse şi-l trase 
afară de pe pasarelă, departe de tunel. 

Rănit şi însângerat, Legs începu să caute un nou încărcător. 
Acesta îi alunecă printre degetele pline de sânge şi căzu peste 
balustradă, plonjând 15 metri prin aer, cufundându-se în final în 
bazinul din fundul staţiei. În acel moment, Legs aruncă MP-5-ul 
devenit inutil şi-şi scoase pistolul Colt, calibru 45. De acum încolo 
putea să tragă doar foc cu foc. 

Schofield şi Gant continuară să măture puntea de sus cu focul 
lor. Gant urmărise încărcătorul lui Legs căzând jos, în bazin, şi 
cum una dintre balenele ucigaşe se ridicase să vadă ce căzuse 
pe teritoriul ei. 

Mother râmase iar fără gloanţe. Scoase încărcătorul gol şi puse 
rapid unul nou. 

Schofield urmări neliniştit cum cei trei - Mother, Rebound şi 
Legs - se deplasau de-a lungul pasarelei dintre tunelurile vestic şi 
nordic ale punţii B, îndreptându-se spre cel nordic. 

Aproape ajunseseră, când, brusc, Buck Riley ieşi din tunelul 
nordic cu patru civili după el. 

Chiar în faţa lui Mother, Rebound şi Legs! 

Schofield văzu totul şi rămase cu gura căscată. 

— Oh, /suse! gemu el. 

Era un dezastru. Acum patru dintre oamenii lui erau în câmp 
deschis, alături de patru civili nevinovaţi! Şi francezii aveau să 
apară în orice clipă şi să-i facă praf. 

— Book! Book! ţipă Schofield în microfonul din cască. Pleacă 
de acolo! Pleacă de pe pasare... 

Şi apoi, ceea ce bănuia se produse şi coşmarul lui Schofield fu 
complet. 

Într-o sincronizare perfectă, cinci soldaţi francezi de comando 
pătrunseră pe pasarela punţii B. 


94 


Trei din tunelul vestic. Doi din cel estic. 
Şi deschiseră focul fără nici cea mai mică ezitare. 


95 


Ceea ce se întâmpla avu loc aproape prea repede ca Schofield 
să poată înţelege. 

Cei cinci soldaţi francezi de comando tocmai reuşiseră o 
manevră de învăluire perfectă. Îi împinseseră pe Mother, 
Rebound şi Legs afară, pe pasarelă, şi acum aveau să-şi încheie 
treaba trăgând în ei de pe ambele flancuri. 

Sosirea lui Buck Riley şi a celor patru civili era un bonus 
suplimentar. Evident că nu se aşteptau la asta - când apăruseră 
pe pasarelă, toţi cei cinci soldaţi francezi îşi aveau armele 
îndreptate către Mother, Rebound şi Legs. 

După cum se dovedi până la urmă că nu avuseseră ocazia să 
deschidă focul împotriva lui Riley şi a civililor. 

Cei trei soldaţi de comando care ieşiseră din tunelul vestic 
traseră primii. Limbi albe, fierbinţi, de foc ieşiră din gurile 
armelor lor. 

Fiind ţintă directă, Legs, Mother şi Rebound fură cu toţii loviți. 
Mother în picior, Rebound în umăr. Legs fu ţinta principală a 
atacului - două gloanţe în cap, patru în piept - întregul său corp 
devenind o cascadă vibrantă de sânge. Era mort înainte să atingă 
solul. 

Însă asta fu tot ce văzu Schofield. 

Pentru că atunci se întâmplă. 

Schofield privi uimit cum, exact în clipa în care soldaţii francezi 
de comando din partea vestică a staţiei traseră, două trombe 
enorme de foc izbucniră în ambele direcţii, din locul în care 
stăteau ei. 

Păreau comete gemene. Două mingi de foc de doi metri 
înălţime care se rotiră în jurul circumferinței pasarelei punţii B, 
lăsând în drumul lor un perete de flăcări arzătoare. 

Intreaga pasarelă a punţii B dispăru într-o clipă, când perdeaua 


96 


spectaculoasă de flăcări izbucni din fiecare punct al pasarelei 
circulare de metal, ascunzând vederii pe fiecare persoana care 
stătea pe punte. 

O secundă, Schofield nu putu face altceva decât să privească. 
Se întâmplase atât de repede. Era ca şi cum cineva ar fi întins o 
dâră de benzină pe pasarela punţii B şi apoi ar fi aprins un 
chibrit. 

Apoi, pricepu şi se întoarse imediat cu faţa spre camera 
cazanelor. 

Şi, în acea clipă, totul căpătă dintr-odată sens. 

Cilindrii de aer condiţionat fuseseră cu siguranţă deterioraţi de 
detonarea grenadelor lansate cu câteva minute mai înainte. Fiind 
sparţi, rezerva de  clorofluorocarburi începuse să se 
răspândească. 

Clorofluorocarburi puternic inflamabile. 

Asta se întâmplase când Schofield văzuse focul de doi metri 
lungime ieşind din gura pistolului automat al lui Gant, doar 
câteva minute mai devreme. Fusese un avertisment a ceea ce 
urma să vină. Însă, în acel moment, gazele nu umpluseră încă 
staţia. De aici şi flacăra micuță, de doi metri. 

Insă acum... acum cantitatea de gaz inflamabil din atmosfera 
staţiei crescuse considerabil. Atât de mult, încât atunci când 
francezii deschiseseră focul asupra soldaţilor din infanteria 
marină pe puntea B, întreaga punte izbucnise în flăcări. 

Ochii lui Schofield se deschiseră larg. 

Cilindrii de aer condiționat încă eliberau clorofluorocarburi. În 
curând, întreaga staţie avea să fie plină de gaze inflamabile... 

Oroarea celor conştientizate îl lovi puternic pe Schofield. 

Staţia polară Wilkes devenise un cuptor de gaze. 

Era necesară doar o scânteie, o flacără - sau un foc de armă - 
şi întreaga staţie avea să intre în combustie spontană. 

Pe puntea B niturile începură să sară din găurile lor. 

De-a lungul întregii pasarele a punţii B ardeau focuri răzlețe. 
Ţipete agonizante se auzeau în spaţiul deschis al staţiei polare, în 
timp ce soldaţi şi civili se zvârcoleau pe pasarela, cu corpurile 
arzând. 

Părea o scenă desprinsă din iad. 

Cei trei soldaţi francezi din partea vestică a staţiei - cei care 
deschiseseră focul asupra lui Mother, Rebound şi Legs - fuseseră 


97 


primii care luaseră foc, aerul plin de gaze inflamabile din jurul lor 
fiind aprins de limbile albe, fierbinţi de foc, care izbucniseră din 
gurile armelor lor. 

Cele două mingi de foc gemene ieşiseră imediat din ţevile 
armelor. Una pornise înainte, în timp ce cealaltă se întorsese 
spre ei şi se aruncase cu toată furia înapoi către feţele lor. 

Acum, doi dintre acei soldaţi francezi zăceau pe podea, ţipând. 
Cel de-al treilea se lovea frenetic de peretele de gheaţă din 
apropiere, într-o încercare disperată de a stinge flăcările de pe 
echipamentul său. g 

Mother şi Rebound erau şi ei în flăcări. In spatele lor, Legs era 
deja mort. Corpul său nemişcat zăcea întins pe pasarelă, fiind 
devorat încet de flăcări portocalii. 

Lângă tunelul de nord, Buck Riley încerca să înăbuşe flăcările 
de pe pantalonii lui Abby Sinclair, rostogolind-o pe pasarela de 
metal. În spatele lor, Sarah Hensleigh lovea frenetic un mănunchi 
de flăcări care se aprinseseră pe spatele hanoracului roz pufos al 
lui Kirsty. Warren Conlon doar ţipa. Părul îi era în flăcări. 

Şi apoi, dintr-odată, se auzi un sunet înspăimântător. 
Hurducăturile şi răsucirile produse de oţelul care se contorsiona. 

Riley privi în sus din locul unde se afla. 

— Oh, nu, gemu el. 


Schofield privi şi el în sus la auzul sunetului. 

Cercetă pasarela de deasupra sa şi observă o serie de 
suporturi triunghiulare de oţel care fixau partea inferioară a 
pasarelei punţii B în peretele de gheaţă. 

Incet, aproape imperceptibil, acele suporturi începură să 
alunece din perete. 

Sub căldura intensă de la focul de pe puntea B, niturile lungi 
care prindeau suporturile de perete începeau să se încălzească. 
Topeau gheața din jurul lor şi începeau acum să alunece din 
perete! 

Niturile începură să se dilate - poc! poc! poc! - şi, într-o 
succesiune rapidă, sparseră crestăturile reci ca gheaţa ale 
suporturilor lor de oţel şi căzură pe pasarela de dedesubt. 

Niturile zăngăniră puternic căzând pe pasarela punţii C. 

Unul. 

Apoi două. Apoi trei. 


98 


Apoi cinci. Apoi zece. 

Erau nituri peste tot, căzând ca o ploaie pe pasarela punţii C. 
Şi apoi, brusc, un nou sunet umplu staţia polară Wilkes. 

Scrâşnetul înalt, inconfundabil al metalului care se frânge. 

— Oh, /a naiba, spuse Schofield. O să cedeze. 


Puntea B cedă. Brusc. Fără avertisment. 

Întreaga pasarelă - întregul cerc în flăcări - pur şi simplu căzu, 
coborând cu un salt brusc, luând cu ea pe toată lumea care încă 
se afla acolo. 

Câteva secţiuni ale pasarelei reuşiră să rămână prinse de 
pereţii de gheaţă. Căderea lor se opri brusc, aproape imediat ce 
începuse, ajungând să fie înclinate în jos, la un unghi de 45 de 
grade. 

Celelalte secţiuni pur şi simplu alunecară din pereţii de gheaţă 
şi căzură în puţul central al staţiei. 

Aproape toată lumea care stătuse pe puntea B căzu odată cu 
secţiunea prăbuşită a pasarelei - doisprezece oameni în total. 

Civili, soldaţi şi trei secţiuni frânte de pasarela de metal căzură 
claie peste grămadă prin puţul central al staţiei polare Wilkes. 

Căzură cincisprezece metri. 

Şi apoi, aterizară. 

Periculos. 

In apă. 

În bazinul din fundul staţiei. 


99 


Sarah Hensleigh plonjă sub apă. 

Un şuvoi de bule izbucni pe lângă faţa ei şi lumea deveni dintr- 
odată tăcută. 

Frig. Un frig absolut, neiertător îi asaltă brusc toate simţurile. 
Era atât de frig că durea. 

Şi apoi, brusc, auzi zgomote. 

Zgomote care spărgeau liniştea subacvatică spectrală - o serie 
de bufnituri înăbuşite în apa în jurul ei. Era zgomotul produs de 
alţi oameni care cădeau în bazin odată cu ea. 

Încet, perdeaua de bule din faţa sa începu să se disperseze şi 
Sarah observă o serie de forme neobişnuit de mari mişcându-se 
lin prin apă în jurul ei. 

Forme mari, negre. 

Păreau că aluneca fără efort prin apa tăcută, îngheţată, fiecare 
dintre ele înfricoşătoare prin mărimea sa: la fel de mari şi de late 
ca o maşină. În acel moment, o pată albă tăie câmpul vizual al lui 
Sarah şi, dintr-odată, o gură enorma, plina de dinţi ascuţiţi ca 
briciul, se deschise larg în faţa ochilor săi. 

Fu pur şi simplu îngheţat de frică. 

Balene ucigaşe. 

Brusc, Sarah ieşi la suprafaţă. Trase cu lăcomie aer în piept. 
Apa rece nu însemna nimic acum. Una după alta, înotătoare 
dorsale negre, imense, începură să se ridice la suprafaţa 
învolburată a bazinului. 

Înainte ca Sarah să observe locul unde se afla exact în bazin, 
ceva ieşi rapid din apă lângă ea şi femeia se întoarse. 

Nu era o balenă ucigaşă. 

Era Abby. 

Sarah simţi că inima începe din nou să-i bată. O secundă mai 
târziu, Warren Conlon ieşi şi el la suprafaţă în spatele ei. 


100 


Sarah se învârti în apă. Toţi cei cinci soldaţi francezi care 
fuseseră sus pe puntea B când aceasta explodase erau 
împrăştiaţi prin bazin. Trei soldaţi din marina americană se aflau, 
de asemenea, în bazin. Unul dintre ei, observă Sarah, plutea cu 
faţa în jos în apă. 

Un țipăt se auzi prin puţul central al staţiei. 

Un țipăt ascuţit, înalt. 

Ţipătul unei fetiţe. 

Capul lui Sarah se înălţă să privească în sus. Acolo, mult 
deasupra ei, atârnată într-o mână de grilajul încovoiat al 
pasarelei punţii B, era Kirsty. Soldatul care fusese cu ei când 
pasarela se prăbuşise era întins cu faţa în jos pe platforma frântă 
de metal, întinzându-şi cu disperare braţul, încercând să prindă 
mâna lui Kirsty. 

Exact atunci, în timp ce privea în sus spre Kirsty, Sarah simţi 
greutatea imensă a uneia dintre balenele ucigaşe venind în 
grabă prin apă, între ea şi Conlon. Animalul masiv se frecă de 
partea laterală a piciorului ei. 

Şi apoi, dintr-odată, Sarah auzi un strigăt. 

Venise din cealaltă parte a bazinului şi Sarah se întoarse exact 
la timp să-l vadă pe unul dintre soldaţii francezi de comando - cu 
faţa plină de băşici şi arsă din cauza incendiului - înotând frenetic 
către marginea bazinului, vaietele sale îngrozite, panicate fiind 
întrerupte doar de răsuflări scurte, disperate. 

Era singura mişcare din întregul bazin. Nimeni altcineva nici 
măcar nu îndrăznise să se mişte. 

Aproape imediat, o înotătoare dorsala neagră, înaltă apăru 
lângă bărbatul disperat. După o secundă, încetini, şi apoi se 
adânci ameninţător în apă, în spatele lui. 

Rezultatul fu pe cât de brusc, pe atât de violent. 

Cu un pocnet hidos, corpul soldatului francez plonjă brusc spre 
spate în apă. Se întoarse în apă şi-şi deschise gura ca să ţipe, dar 
nu ieşi niciun sunet. Ochii pur şi simplu i se măriră. Probabil 
văzuse că balena îi frânsese partea inferioara a corpului cu 
muşcătura sa, şi acum îl strângea bine între fălcile sale imense. 

Cea de-a doua muşcătură a balenei fu chiar mai puternică 
decât prima. Îl trase pe francez la fund cu o asemenea forţă, 
încât capul bărbatului sări înapoi şi se lovi puternic de apă, 
coborând sub suprafaţă şi dispărând pentru totdeauna. 


101 


Sarah Hensleigh suspină. 
— Oh, Isuse... 


Secţiunea de pasarelă a lui Buck Riley era încă ataşată de 
peretele de gheaţă. Pentru moment. Atârna în jos la un unghi 
înclinat, în afară, peste puţul central. 

Cei trei oameni de ştiinţă - Riley nu le ştia numele - fuseseră 
cu toţii prea lenți. Căderea bruscă a pasarelei îi luase pe toţi trei 
prin surprindere. Prea lenți ca să se prindă cu mâinile de ceva, 
căzuseră cu toţii în put. 

Reflexele lui Riley fuseseră mai rapide. Când pasarela căzuse 
de sub el, se lăsase la pământ şi se prinsese cu degetele chiar de 
balustrada pasarelei. 

Şi fetiţa fusese rapidă. 

Imediat ce podeaua căzuse de sub ea, se aruncase pe pasarelă 
şi începuse imediat să alunece către margine. 

Picioarele îi căzuseră mai întâi peste margine, urmate rapid de 
mijloc şi apoi de piept. Exact când capul îi aluneca dincolo de 
balustradă, aruncă o mână disperată şi se prinse în mod 
miraculos de metal. 

Balustrada rezistă o secundă, însă, slăbită de forţa exploziei de 
gaze, se îndoi brusc, sări şi se legănă peste marginea pasarelei, 
astfel încât acum atârna cu capul în jos deasupra puţului. 

Şi aşa că fetiţa atârna acolo, ţipând şi ţinându-se cu o singură 
mână, de balustrada răsucită a pasarelei, la cincisprezece metri 
deasupra bazinului plin cu balene ucigaşe. 

— Nu privi în jos! ţipă Riley, întinzând mâna să o prindă. 

Văzuse deja balenele ucigaşe jos în bazin şi tocmai observase 
cum una dintre ele îl omorâse pe soldatul francez. Nu voia ca 
fetiţa să le zărească. 

Fetiţa plângea şi suspina. 

— Nu mă lăsa să cad! 

— Nu te voi lăsa să cazi! răspunse Riley, stând pe burtă şi 
întinzându-se cât de mult putea, încercând să o prindă de 
încheietura mâinii. Focuri mici, izolate ardeau în jurul lui pe ceea 
ce mai rămăsese din pasarelă. 

Mâna sa era la aproximativ 30 de centimetri distanţa de cea a 
fetiţei, când îi văzu ochii înspăimântați începând să privească în 
jur. 

102 


— Cum te cheamă? o întrebă brusc Riley, încercând să-i atragă 
atenţia. 

— Mâna mea este fierbinte, se văicări ea. 

Riley privi înapoi de-a lungul balustradei. Cam la cinci metri 
spre stânga lui, un foc micuţ strălucea în locul în care balustrada 
îndoită se întâlnea cu pasarela. 

— Ştiu că este fierbinte, iubito. Ştiu că aşa este. Dar, ţine-te 
bine în continuare. Cum spuneai că te cheamă? 

— Kirsty. 

— Bună, Kirsty. Eu mă numesc Buck, dar poţi să-mi spui Book, 
aşa cum îmi spune toată lumea. 

— De ce-ţi spun aşa? 

Riley aruncă o privire laterală asupra focului care strălucea pe 
balustradă. 

Nu era bine. 

Sub căldura intensă a exploziei, vopseaua neagră a balustradei 
se decojise în straturi uscate, asemenea hârtiei. Dacă focul intra 
în contact cu acele straturi, întregul grilaj avea să ia foc. 

Riley continua să întindă mâna spre cea a lui Kirsty şi se 
întinse mai mult. 15 centimetri distanţă. Aproape o prinsese. 

— Întotdeauna, Riley gâfâi şi schiţă un zâmbet slab, pui atât de 
multe întrebări? Făcu o grimasă în timp ce se întindea. Dacă - 
gâfâi - vrei neapărat să ştii - gâfâi - este pentru că odată - gâfâi 
- unul dintre prietenii mei a descoperit că scriam o carte. 

— Aha... ochii lui Kirsty începură să se plimbe iar. 

— Kirsty. Ascultă-mă, iubito. Vreau să te uiţi direct spre mine, 
bine? Direct spre mine.. 

— B-bine, spuse ea. 

Apoi privi în jos. 

Riley înjură. 


Rebound era la mai puţin de trei metri de soldatul francez când 
acesta fusese tras în adâncuri. Violenţa morţii francezului îl 
speriase îngrozitor. 

Acum, întregul bazin era tăcut. 

Rebound plutea în apă, privind cu disperare în jurul său. Apa 
era rece, iar rana de glonţ din umăr îl înţepa, însă acum abia 
dacă le observa. 

Mother călca apa lângă el, cu privirea iscoditoare, aşteptând, 


103 


într-o anticipare tensionată. Corpul lui Legs plutea cu faţa în jos 
în apă, lângă ea, un cerc de sânge lărgindu-se treptat dinspre 
capul său, scurgându-se în apa limpede, albastră, din jurul său. _ 

Cei patru soldaţi francezi rămaşi erau şi ei încă în bazin. li 
ignorau complet pe Rebound şi pe Mother, lupta dintre ei fiind 
uitată, cel puţin pentru moment. 

În final, Rebound îi văzu pe oamenii de ştiinţă - două femei şi 
un bărbat. 

În total, erau zece oameni în bazin şi niciunul dintre ei nu se 
mişca. 

Niciunul dintre ei nu îndrăznea să se mişte. 

Cu toţii îl văzuseră pe soldatul francez ducându-se la fund cu 
câteva clipe mai devreme. 

Lecţia: „dacă nu te mişti, este posibil să nu te ia pe tine”. 

Rebound îşi tinu răsuflarea în timp ce trei umbre masive 
alunecară încet prin apă, pe sub el. 

Auzi un pocnet brusc şi se întoarse, văzând-o pe Mother 
ţinându-şi puşca MP-5 deasupra suprafeţei. 

„Isuse”, se gândi Rebound. Dacă exista cineva în lume care 
avea curajul să doboare o balenă ucigaşă cu un pistol, trebuia să 
fie Mother. 

Şi mai multă linişte. 

Nu te mişca... 

Şi apoi, dintr-odată, se auzi un urlet incredibil, când una dintre 
balene izbucni de sub luciul apei, chiar lângă Mother. 

Îşi ridică jumătate din corpul enorm din apă, se întoarse într-o 
parte în aer şi apoi se arunca asupra trupului nemişcat al lui 
Legs. O serie de pocnete îngrozitoare se auziră când animalul 
prinse corpul neînsufleţit în gură şi îl sfărâmă puternic cu dinţii, 
zdrobindu-i aproape toate oasele. Şi apoi, capul balenei se duse 
la fund şi-i apăru coada; apoi coada îi dispăru şi ea, rămânând 
numai apă înspumată. 

Şi corpul lui Legs dispăruse. 

Rebound rămase pe loc, plutind în apă, uluit. Şi apoi, încet, îşi 
dădu seama. 

Legs nu se mişcase. 

Un sentiment nemărturisit de înțelegere se răspândi 
instantaneu printre cei nouă oameni ramaşi în bazin. 

Balenelor ucigaşe nu le păsa dacă ei se mişcau sau nu... 


104 


Cei nouă oameni din bazin se mişcară precum unul singur, 
pornind cu lovituri frenetice de înot, în timp ce balenele ucigaşe 
se ridicară la suprafaţă în spatele lor şi îşi începură vânătoarea 
nebună. 


Sus, pe ceea ce rămăsese din puntea B, Book Riley înjură din 
nou. 

Când Kirsty văzuse bazinul şi formele enorme albe-negre din 
el, mandibula începuse să-i tremure. Apoi, când văzu prima 
balenă ucigaşă ieşind din apă şi zdrobind corpul neînsufleţit al lui 
Legs, începu să se agite. 

— Oh, Dumnezeule, oh, Dumnezeule, suspină ea. 

Riley începu să se grăbească. Îşi cobori rapid partea inferioară 
a corpului peste marginea pasarelei îndoite, astfel încât acum 
practic atârna în afară cu capul în jos, îndreptându-se spre Kirsty 
cu mâna dreaptă, care era liberă. 

Mâinile lor erau acum la doar cinci centimetri distanţă. 

Aproape o prinsese. 

Şi apoi, dintr-odată, auzi un şuierat uşor de undeva din stânga 
sa. 

Capul lui Riley se întoarse. 

— Nu... 

Focul aprinsese straturile de vopsea de pe balustradă. Reacţia 
fusese instantanee. O flacără micuță, portocalie începuse să 
alerge pe lungimea grilajului, devorând straturile uscate de 
vopsea în drumul său, lăsând o dâră subţire de foc în urmă. 

Ochii lui Riley se măriră. 

Dâra de foc zbura pe lungimea balustradei. 

Și se îndrepta exact către mâna lui Kirsty! î 

Kirsty încă privea în jos la balenele ucigaşe din bazin. Işi 
întoarse capul în sus să privească spre Riley şi, într-o clipă, ochii 
li se întâlniră şi Riley văzu teroarea absolută din ochii ei. 

Riley se întinse în jos cât putu de mult, partea inferioară a 
corpului său balansându-se, dincolo de balustrada răsturnată, 
într-un efort disperat de a o prinde de mână. 

Flacăra portocalie alerga de-a lungul balustradei negre, dâra 
de foc aprinzând grilajul din spatele său. 

Mâna lui Riley era la doi centimetri distanţă de cea a lui Kirsty. 

Se întinse iar şi-şi simţi vârfurile degetelor atingând vârful 


105 


mâinii fetiţei. 

Încă doi centimetri. Doar doi centimetri... 

— Domnule Book! Nu mă lăsați să cad! 

Şi apoi, brusc, linia portocalie strălucitoare de foc tăie câmpul 
vizual al lui Riley şi acesta urlă de frustrare. 

— Nu! 

Dâra de foc se întinse de-a lungul grilajului din faţa sa, chiar pe 
sub mâna lui Kirsty. 

Riley urmări cu o groază neputincioasă cum fetiţa urlă de 
durere şi apoi făcu singurul lucru pe care ştia corpul să-l facă 
atunci când intra în contact cu focul. 

Işi dădu drumul. 


106 


Kirsty căzu rapid. 

Însă, în timp ce făcea asta, Buck Riley îşi dădu drumul de pe 
pasarela de deasupra sa şi se aruncă înainte după ea. Căzu zece 
metri - cu o mână îndreptată în jos şi cealaltă îndreptată în sus. 
Mâna de jos înşfacă gluga tivită cu lână a hanoracului roz al lui 
Kirsty, în timp ce cea de sus se prinse de grilajul în flăcări din 
spatele său. 

Corpurile amândurora se opriră brusc şi Riley execută o 
întoarcere la 180 de grade care aproape îi scoase braţul din 
articulaţie. Acum se afla cu partea dreaptă în sus, atârnând de 
acelaşi grilaj în flăcări care, cu doar câteva secunde în urmă, o 
făcuse pe Kirsty să cadă. 

Şi, bizar, în ciuda căldurii mistuitoare care-i pătrundea prin 
mâna înmănuşată, afişă un zâmbet de uşurare. 

— Te-am prins, iubito, gâfâi el, aproape râzând. Te-am prins. 

Kirsty atârna pur şi simplu sub el cu braţele întinse de o parte 
şi de alta a corpului, ridicată doar datorită mâinii lui Riley care 
strângea gluga tivită cu lână a hanoracului său. 

— În regulă, îşi spuse Riley, cum naiba o să ieşim din... 

Se auzi un pocnet brusc şi, dintr-odată, Kirsty cobori. Nu căzu 
decât doi centimetri şi, pentru o clipă, Riley nu putu înţelege ce 
se întâmplase. 

Apoi, văzu. 

Ochii lui se concentrară asupra legăturii dintre hanoracul lui 
Kirsty şi gluga roz, tivită cu lână. 

Gluga nu făcea parte de fapt din hanorac. 

Era una dintre acele glugi detaşabile, care puteau fi prinse de 
gulerul hanoracului atunci când purtătorul dorea acest lucru. Era 
prinsă de hanoracul lui Kirsty doar prin şase capse. 

Pocnetul pe care-l auzise fusese sunetul scos de desfacerea 


107 


uneia dintre aceste capse. 

Riley simţi că i se face rău. 

— Oh, nu este corect. Nu este corect, la naiba! exclamă el. 

Poc! 

O altă capsă se desfăcu. 

Kirsty mai căzu doi centimetri. 

Riley era la ananghie. Nu ştia ce să facă. Nu putea face nimic. 
Atârna deja de cel mai jos punct al grilajului, deci nu putea cobori 
mai mult. lar Kirsty atârna de cealaltă mână a sa, deci nici nu se 
mai putea întinde. 

Poc! Poc! 

Încă două capse desfăcute şi Kirsty urlă îngrozită, în timp ce 
cădea, şi apoi se opri brusc, cu o zdruncinătură. 

Gluga roz începu să se întindă. Doar două capse o mai ţineau 
acum prinsă de gulerul hanoracului. 

Riley se gândi să o legene pe Kirsty spre puntea C de sub ei, 
aflată cam la patru metri distanţă. Însă renunţă rapid la acest 
gând. Gluga abia mai stătea prinsă de hanorac. Orice mişcare ar 
fi desfăcut cu siguranţă cele două capse rămase. 

— La naiba! ţipă Riley. Nu mă poate ajuta nimeni? 

— Ţine-te bine! ţipă o altă voce de undeva din apropiere. Vin! 

Riley îşi întoarse capul şi-l văzu pe Schofield în partea 
îndepărtată a pasarelei punţii C, în interiorul unei nişe strâmte. 
Lângă el se afla Fox. Schofield părea că-i spune să se îndrepte 
către cea mai apropiată scară şi să meargă pe puntea bazinului, 
în timp ce el se ocupa de Riley şi de fetiţă. 

Poc! 

Una din ultimele două capse se desfăcu şi Riley îşi îndreptă din 
nou atenţia asupra lui Kirsty. Făcând o grimasă, o ţinu strâns şi 
privi în jos, către ea. Fetiţa era înnebunită de frică. Ochii îi erau 
roşii, plini de lacrimi. Privi în ochii lui şi vorbi printre lacrimi. 

— Nu vreau să mor. Oh, Doamne, nu vreau să mor. 

Mai rămăsese o singură capsă. 

Gluga era întinsă la maximum, încordându-se sub greutatea lui 
Kirsty. 

Nu avea să ţină... 

Cu o secundă înainte să se întâmple, Buck Riley simţi 
greutatea fetiţei trăgând de glugă şi spuse încet: 

— Îmi pare rău. 


108 


Cu o pocnitură bruscă, ultima capsă se desfăcu şi Riley urmări 
neajutorat cum Kirsty căzu de lângă el într-o înfiorătoare mişcare 
cu încetinitorul. Ochii ei mari priviră drept într-ai lui în timp ce 
cădea, faţa ei fiind imaginea terorii pure, de nedescris. Acei ochi 
mari deveniră din ce în ce mai mici, iar lui Buck Riley i se făcu 
rău văzând-o pe fetiţă plonjând, cincisprezece metri mai jos, în 
bazinul îngheţat. 


109 


Bazinul de la baza staţiei polare Wilkes devenise un abator. 
Din nişa sa de pe puntea C, Shane Schofield privi în jos către el, 
îngrozit. 

Sângele acoperise atât de mult apa îngheţată, încât bazinul 
enorm nu era acum decât o ceaţă maronie. Chiar şi balenele 
ucigaşe masive dispăreau când înotau prin peticele întunecate. 

Schofield cercetă scena. 

Intr-o parte a bazinului se aflau francezii. Ei suferiseră cel mai 
mult. Balenele ucigaşe le luaseră deja doi oameni. 

De cealaltă parte a bazinului se aflau soldaţii din infanteria 
marină rămaşi - Rebound şi Mother - şi cei trei oameni de ştiinţă 
de la Wilkes care erau alături de Book când puntea B căzuse. Toţi 
cinci înotau disperaţi spre puntea de metal care înconjura 
bazinul. 

Acolo văzu Schofield silueta micuță, îmbrăcată în roz a lui 
Kirsty căzând cu o plescăitură. Ateriză cu spatele înainte şi se 
duse imediat la fund. Ţipătul său ascuţit o urmase pe tot drumul 
de coborâre. 

Schofield se întoarse să privească spre Buck Riley, care atârna 
de balustrada îndoită al punţii B. 

Ochii li se întâlniră o clipă. Book părea obosit, deprimat, 
epuizat. Ochii săi spuneau totul. Nu mai putea. Făcuse tot ce-i 
stătuse în puteri. 

Dar nu şi Schofield. 

Işi ţuguie buzele şi analiză situaţia. 

Kirsty era în partea îndepărtată a bazinului, de cealaltă parte a 
clopotului de scufundare, în zonă deschisă. Toţi ceilalţi erau în 
apropierea marginilor bazinului, încercând să iasă. În eforturile 
lor de a scăpa, niciunul dintre ei nu o văzuse pe fetiţă aterizând 
în bazin. 


110 


În timp ce privea spre bazin, Schofield putea auzi vocea lui 
Montana prin interfon ţipând la Snake şi Santa Cruz, care se 
confruntau fără arme cu soldaţii francezi sus, pe puntea A. 

— Ţineţi-i în mişcare spre sud... 

— Nu-şi pot folosi nici ei armele... 

Schofield se uita în jur în locul în care stătea, căutând ceva ce 
putea folosi. 

Era încă în nişă, singur. Cu câteva clipe mai devreme, o 
trimisese pe Gant jos, pe puntea bazinului, în timp ce el pornise 
să-l ajute pe Book Riley. Însă, înainte să aibă vreo şansă să 
ajungă acolo, fetiţa căzuse. Şi acum era jos, în bazin. 

Schofield văzu rândul de butoane de pe consola din spatele 
său şi nişte cuvinte sub o manetă: CLOPOTUL DE SCUFUNDARE- 
VINCLU. 

Nu, asta nu era de ajutor. 

Însă apoi văzu un alt buton mare, dreptunghiular, pe care era 
scris un singur cuvânt: POD. 

Schofield privi o clipa butonul, perplex. Şi apoi îşi aminti. Podul 
retractabil. Acesta trebuia să fie întrerupătorul de control pentru 
podul retractabil despre care îi povestise Hensleigh mai 
devreme, podul care se întindea dinspre puntea C, în afară, 
deasupra spaţiului deschis din centrul staţiei. 

Fără să ezite, Schofield apăsa butonul lung, dreptunghiular şi 
auzi imediat un zgomot puternic, zângănitor, de undeva de sub 
picioarele sale. 

Un motor de undeva din peretele de lângă el se trezi dintr- 
odată la viaţă şi Schofield urmări cum o platformă îngusta, 
alungită începu să se întindă în afară, deasupra spaţiului gol 
enorm din mijlocul staţiei. 

Pe partea îndepărtată a puţului, Schofield văzu o altă 
platformă, identică, şi care începea să se întindă de sub pasarelă. 

Probabil că în curând cele două platforme aveau să se 
întâlnească la mijloc şi să formeze un pod care se întindea pe 
lăţimea staţiei. 

Schofield nu pierdu nicio clipă. Se urcă pe pod, în timp ce 
acesta se întindea peste centrul staţiei. Se deplasa destul de 
rapid, într-o mişcare asemănătoare unui telescop, extensii mai 
mici născându-se din unele mai mari şi suficient de repede cât să 
i-o ia înainte, în timp ce el alerga. Nu era foarte lat, având doar 


111 


vreo 60 de centimetri, şi nu avea balustradă. 

Schofield alergă pe podul care se întindea şi creştea în faţa lui. 
Şi apoi, exact când platforma pe care se găsea era pe cale să se 
îmbine cu jumătatea de pe partea cealaltă, trase aer adânc în 
piept, îşi mări viteza şi sări în diagonală de pe pod. 


Riley privi uimit cum Schofield pluteşte prin aer, peste clopotul 
de scufundare masiv, şi făcu un arc în jos, spre bazinul îngheţat. 

Căzu rapid. Însă, în cădere, Schofield făcu un lucru neobişnuit. 
Ridicând mâna dreaptă, scoase ceva din spatele umărului. 

Când lovi apa, îi intrară mai întâi picioarele - desfăcute larg ca 
să nu ajungă mult sub suprafaţă -, în timp ce cu ambele mâini 
ţinea obiectul pe care-l scosese din spate. 


Kirsty se întoarse în mod instinctiv când apa de lângă ea 
explodă. 

Iniţial, crezu că era una dintre balenele ucigaşe care ieşea la 
suprafaţă ca s-o tragă la fund, însă când apa se linişti şi putu să 
vadă din nou, tot ce zări fu un bărbat plutind lângă ea. 

Era unul dintre soldaţii din infanteria marină. De fapt, era unul 
pe care-l cunoscuse mai devreme, cel drăguţ, şeful. Cel care 
purta  ochelari-oglindă, argintii,  şmecheri.  Încercă să-şi 
amintească numele lui. „Seinfeld, se gândi, sau ceva de genul 
acesta.” 

— Eşti bine? spuse el. 

Ea dădu din cap, fără să scoată un cuvânt. 

Ochelarii lui argintii îi atârnau pieziş pe nas, deplasaţi din 
cauza aterizării în apă. Îi dădu la o parte rapid şi pentru o 
secundă Kirsty îi văzu ochii şi rămase cu gura căscată. 

Dintr-odată, una dintre balenele ucigaşe trecu şuierând pe 
lângă ei şi pe Kirsty nu o mai interesară ochii lui Schofield. 

Înotătoarea dorsală înaltă, neagră alunecă exact pe lângă 
feţele lor şi apoi încet, foarte încet, se lasă în jos în apă până 
când, în sfârşit, vârful înotătoarei masive cobori sub suprafaţa şi 
dispăru. 

Kirsty începu să gâfâie puternic. 

În spatele ei, Schofield începu imediat să privească în jos în 
apa de sub ei. Înotau într-una dintre secţiunile bazinului care nu 
fusese contaminata încă de sânge. Apa de sub ei era limpede 


112 


precum cristalul. 

Kirsty îl urmări şi privi în jos, în apa de sub ea... 

„„„exact la timp ca să vadă botul larg deschis al balenei ucigaşe 
îndreptându-se spre picioarele ei! 

Kirsty ţipă îngrozita de moarte, însă, în spatele ei, Schofield 
rămase calm. Îşi coborî rapid Maghook-ul sub suprafaţă şi, pentru 
o jumătate de secundă îngrozitoare, aşteptă până când balena 
ucigaşă era aproape... 

Şi apoi, trase. 

Ancora, cu capul său magnetic bulbos, porni ca trăsnetul din 
lansatorul său prin apă şi se opri în botul balenei ucigaşe, oprind 
creatura masivă din drum. 

Lui Schofield nu-i era foarte clar dacă fusese sau nu suficient 
să ameţească o balenă ucigaşă matură, de şapte tone. La naiba, 
balena era probabil doar şocată că totuşi ceva îndrăznise să 
reacționeze. 

Schofield apăsă repede de două ori pe trăgaciul lansatorului şi 
ancora începu rapid să se înfăşoare înapoi. 

Se întoarse din nou cu faţa spre Kirsty. 

— Eşti întreagă? Ai toate degetele de la mâini şi de la picioare? 

Kirsty doar se uita la el, văzu din nou ochii aceia şi dădu din 
cap fără să scoată un cuvânt. 

— Haide, atunci, spuse Schofield trăgând-o prin apă. 

Sarah Hensleigh atinse marginea bazinului şi se căţăra pe 
punte cât de repede putu. Se întoarse şi-i văzu pe Conlon şi pe 
Abby înotând spre ea. 

— Grăbiţi-vă! ţipă Sarah. Grăbiţi-vă! 

Abby ajunse prima. Sarah o prinse de mână şi o trase în sus pe 
punte. 

Conlon era încă la doi metri distanţă, înotând cu putere. 

— Haide, Warren! 

Conlon înota din răsputeri. 

Un metru distanţă. 

Privi în sus disperat către Sarah, iar ea căzu în genunchi la 
marginea punţii. 

Ajunse la ea. Se lovi de marginea de metal a punţii asemenea 
unui înotător de la olimpiadă care atinge peretele la sfârşitul unei 
curse. Întinse mâna şi o prinse pe-a lui Sarah. Sarah tocmai 
începea să-l tragă pe Conlon în sus pe punte când, dintr-odată, 


113 


apa din spatele lui se desfăcu şi una dintre balenele ucigaşe ieşi 
la suprafaţă. Balena imensă îşi deschise larg botul şi cuprinse 
corpul lui Conlon de la tălpi până la piept. 

Ochii lui Conlon se bulbucară când balena îi zdrobi pieptul şi 
Sarah încercă disperată să-l ţină de mână, însă balena era prea 
puternică. Când cobori din nou în apă, trase atât de tare de 
trupul lui Conlon, încât Sarah simţi unghiile omului de ştiinţă 
îngrozit zgâriindu-i pielea până la sânge; apoi, brusc, mâna lui nu 
o mai strânse pe a ei şi Sarah căzu pe punte şi-l urmări îngrozită 
pe Warren Conlon dispărând sub apă, chiar în faţa ochilor ei. La 
câţiva metri mai încolo, Mother şi Rebound se apropiau şi ei de 
punte. 

Rebound înota cu putere, iar Mother se întoarse în apă şi trase 
cu MP-5-ul ei sub suprafaţă. Unul dintre primele lucruri pe care ţi 
le predau la Parris Island, legendara tabără de instrucţie a 
Corpului Puşcaşilor Marini al Statelor Unite, este rezistenţa pe 
care o oferă apa împotriva focului de arma. Într-adevăr, un glonţ 
obişnuit îşi va pierde aproape în întregime viteza în mai puţin de 
doi metri de apă. Apoi, pur şi simplu va încetini şi se va opri, 
căzând la fund. 

Insă astfel de legi ale fizicii nu păreau să o deranjeze pe 
Mother în acest moment. Ea doar aşteptă până se apropiară 
balenele ucigaşe şi apoi trase cu putere. Gloanţele părură că 
penetrează pielea, dar se pare că nu produseră răni prea mari. 
Mother trase şi lovi, iar balenele se îndepărtară pentru moment, 
însă păreau să se întoarcă mereu, nerănite, de neoprit. 

Rebound atinse puntea şi era pe punctul de a se urca pe ea, 
când se întoarse şi o văzu pe Mother în spatele său. 

Aceasta privea în jos spre stânga, cu mâna în care ţinea arma 
săltându-i în mod repetat în timp ce trăgea în ceva de sub apă. ŞI 
apoi, brusc, mâna încetă să-i salte şi Mother păru nedumerita. 
Arma sa nu mai funcţiona. 

Muniția înghețase. 

Rebound o urmări pe Mother scuturând dezgustată puşca MP- 
5, ca şi cum aşa ar fi făcut-o să funcţioneze din nou. 

In acel moment, Rebound observă o umbră întunecată, 
amenințătoare, alunecând înspre suprafaţă, apropiindu-se în 
tăcere de Mother din partea dreaptă. 

— Mother! Atenţie la dreapta! 


114 


Mother îl auzi, se întoarse instantaneu şi văzu balena ucigaşă 
ridicându-se sub ea. Arma fiindu-i acum inutilă, Mother pur şi 
simplu pivotă în apă şi-şi ridică picioarele rapid, iar balena trecu 
pe lângă ea, ratându-i picioarele cu câţiva centimetri. 

Insă apoi, chiar când Rebound se gândea că trecuse de 
Mother, balena ucigaşă îşi schimbă brusc traseul, sparse 
suprafaţa apei şi-şi încleşta fălcile în jurul mâinii în care ţinea 
Mother arma. 

Mother ţipă de durere şi dădu drumul puştii MP-5, eliberându-şi 
mâna exact când balena muşcă din armă. 

O rana roşie îi apăru instantaneu deasupra încheieturii. 
Sângele i se întinse pe tot antebraţul. 

Insă mâna era încă la locul ei. 

Lui Mother nu-i păsa. Acum, rămasă fără armă, înotă din toate 
puterile spre marginea apei. 

Rebound se ridica pe punte, se întoarse şi o grăbi pe Mother: 

— Mişcă-te, Mother! Grăbeşte-te, iubito! 

Mother înota. 

Rebound îngenunche la marginea punţii. 

Umbre negre treceau înainte şi înapoi în spatele siluetei lui 
Mother, care înota frenetic. 

Forme negre peste tot. Prea multe. 

Şi apoi, brusc, Rebound îşi dădu seama. 

Mother nu avea să ajungă pe punte la timp. 

Apoi, ca o confirmare, o silueta neagră masivă apăru în apă 
chiar în spatele picioarelor lui Mother care loveau frenetic apa. 

Se apropie încet, prin apa transparentă şi vălurită, iar Rebound 
văzu o crăpătură roz apărând de-a lungul liniei enorme, cu alb şi 
negru a fălcii sale. 

Gura i se deschidea. 

Apărură dinţii şi Rebound simţi că-i îngheaţă sângele. 

Prin apa cristalină văzu umbra neagra ridicându-se încet în 
spatele lui Mother, până când îi cuprinse picioarele şi le lăsă să 
lovească în interiorul gurii ei larg deschise. 

Şi apoi, cu un sentiment ameninţător de fatalitate, fălcile 
balenei imense se închiseră încet în jurul genunchilor lui Mother. 


115 


Mother simţi o zdruncinătură incredibil de puternică. 

Rebound urmări îngrozit cum balena ucigaşă o trase în 
adâncuri. Apa din jurul lui Mother făcu spume şi bulbuci şi 
sângele începu să se împrăştie, însă Mother se lupta cu 
disperare, opunându-se cu toate puterile. 

Dintr-odată, sparse suprafaţa, la fel ca balena. Cumva, în 
timpul bătăliei lor din adâncuri, Mother trebuie să fi reuşit să-şi 
scoată unul din picioare dintre fălcile balenei, pentru că acum îl 
folosea ca să lovească puternic în botul balenei. 

— Nenorocito! urlă ea. O să te omor! 

Dar balena o ţinea de celălalt picior şi nu-i dădea drumul. 

Brusc, Mother se aruncă înainte în apă, înălţând o serie de 
valuri albe în faţa ei. Balena o împingea înainte, spre Rebound şi 
spre punte. 

Şi apoi - zdrang! - Mother se lovi puternic de marginea punţii 
şi, surprinzător, reuşi să se prindă cu mâna de grilajul de metal. 

— O să te omor! WNenorocito! ţipă Mother printre dinţii 
încleştaţi. 

Rebound se aplecă înainte şi o prinse pe Mother de mână, în 
timp ce aceasta se ţinea furioasă de punte şi se lupta cu balena 
ucigaşă într-o bătălie decisivă pentru propriul trup. 

Apoi Rebound o văzu pe Mother scoţându-şi puternicul pistol 
automat Colt din toc şi îndreptându-l către capul balenei. 

— Oh, la naiba... spuse Rebound. 

— Vrei să mănânci ceva, iubito? întrebă Mother balena. 
Mănâncă asta. 

Trase. 

O rafală de lumină galbenă izbucni din arma lui Mother când 
flacăra pistolului aprinse aerul gazos din jurul ei. Atât ea, cât şi 
Rebound fură azvârliţi cinci metri înapoi pe punte de unda de 


116 


Şoc. 

Balena nu fu la fel de norocoasă. Imediat ce glonţul îi pătrunse 
în creier, se zbătu violent, sărind în sus. Apoi, căzu neputincioasă 
înapoi în apă într-un nor format din propriul sânge, prada sa 
finală - prinsă într-o fracțiune de secundă înainte de a muri - 
fiind o porţiune din piciorul stâng al lui Mother. Totul, de la 
genunchiul stâng în jos. 


Schofield şi Kirsty se aflau încă în mijlocul bazinului, prinşi la 
jumătatea distanţei dintre clopotul de scufundare din centru şi 
puntea aflată la opt metri depărtare. 

Stând spate în spate, priveau amândoi înspăimântați în jur. 
Apa din jurul lor era ameninţător de liniştita. Tăcută. Calmă. 

— Domnule, rosti Kirsty, abia şoptit. 

Falca îi tremura de frică şi de frig. 

— Ce este? Schofield îşi menținea ochii aţintiţi asupra apei din 
jurul lui. 

— Mi-e frică. 

— Frică? spuse Schofield, neascunzându-şi prea bine propria 
teamă. Nu credeam că în ziua de azi copiilor le mai este teamă 
de ceva. Nu au aşa ceva la Sea World?... 

În acel moment, una dintre balenele ucigaşe ţâşni din apă 
chiar în faţa lui Schofield. leşi din apă şi se arcui rapid în jos, 
îndreptându-se exact către el şi Kirsty! 

— Du-te la fund! ţipă Schofield văzând cele două rânduri de 
dinţi albi, zimţaţi, deschizându-se larg în faţa sa. 

Schofield îşi ţinu răsuflarea şi se duse la fund, trăgând-o pe 
Kirsty după el. 

Lumea deveni tăcută dintr-odată, în timp ce burta imensă a 
balenei ucigaşe căzu deasupra lor cu o viteză incredibilă. 

Se freca uşor de vârful căştii lui Schofield, în timp ce lovi din 
nou apa chiar deasupra capetelor lor. 

Schofield şi Kirsty ieşiră iar la suprafaţă, trăgând aer în piept. 

Schofield privi rapid către stânga: îi văzu pe Rebound şi pe 
Mother pe punte. Se uită spre dreapta: le văzu pe Sarah şi pe 
Abby în siguranţă pe punte, îndepărtându-se rapid de margine. 

Se întoarse: văzu un alt francez tras la fund. Cei doi soldaţi 
francezi râmaşi tocmai ajungeau la marginea bazinului. Fuseseră 
nevoiţi să înoate mai mult decât oricine, deoarece aterizaseră cel 


117 


mai aproape de mijlocul bazinului. 

„Aşa merită”, se gândi Schofield. 

Privi în sus: şi văzu imediat podul retractabil care se întindea 
pe lăţimea staţiei de pe ambele părţi ale punţii C. 

Chiar atunci, o explozie asurzitoare se auzi din nişa de pe 
pasarela punţii C şi o limbă de foc incredibil de mare izbucni 
peste întregul puț central al staţiei. 

Schofield ştiu imediat ce se întâmplase - soldaţii francezi de pe 
puntea A, nemaiputându-şi utiliza armele, aruncau acum grenade 
în puț. Inteligent. O grenadă detonată în această atmosferă 
inflamabila ar produce de două ori mai multe daune decât în mod 
normal. Prima lor ţinta, observa Schofield, fusese nişa în care el 
şi Gant se ascunseseră mai devreme. 

Dintr-odată, ceva ieşi din mingea de foc care distrusese nişa. 

Era mare şi gri, pătrat, şi căzu lovindu-se în toate părţile prin 
puţul central al staţiei. Căzu rapid, tăind aerul, greutatea sa 
imensă trăgându-l în jos. Cu o lovitură de tunet, scaunul 
catapultabil de 200 de kilograme care stătuse în faţa consolei din 
nişa de pe puntea C căzu lovindu-se de puntea care înconjura 
bazinul din fundul staţiei. Cântărea atât de mult şi ateriză atât de 
puternic, încât îndoi puntea groasă din metal când o lovi. 

În ciuda haosului din jurul său, Shane Schofield îşi ţinu ochii 
aţintiţi asupra podului retractabil aflat la trei etaje deasupra sa. 
Calculă distanţa. 

„Nouă metri. Poate zece metri jumate.” 

Nu pierdu timpul, îşi ridică Maghook-ul, atinse cu degetul mare 
un buton marcat cu „M” - şi văzu o lumina roşie activându-se pe 
capul ancorei - ochi şi trase. _ 

Ancora porni în sus prin aer. Insă, de data asta ghearele 
cârligului nu se deschiseră. Acum era setat pe magnet. 

Capul magnetic bulbos al Maghook-ului se lovi puternic de 
partea inferioara a podului retractabil de oţel şi rămase fixat 
acolo. 

Schofield făcu în minte nişte calcule rapide. 

— La naiba! fu tot ce spuse când termină. Apoi, îi întinse 
lansatorul lui Kirsty şi spuse: Trei cuvinte, iubito: nu-i da drumul. 

Ea prinse lansatorul cu ambele mâini şi-l privi pe Schofield, 
nedumerită. 

Schofield îi zâmbi încurajator. 


118 


— Doar ţine-te bine. 

Apoi apăsă ferm pe un buton negru, micuţ, de pe mânerul 
Maghook-ului. 

Dintr-odată, Kirsty zbură afara din apă, în timp ce Maghook-ul 
o ridica înfăşurându-se asemenea unei undiţe ciudate. 

Era uşoară, aşa că Maghook-ul nu întâmpină probleme să o 
ridice spre pod. Schofield ştia că ar fi fost mult mai încet dacă şi 
greutatea lui era... 

O balenă ucigaşă se repezi din apă în urma lui Kirsty. 

Schofield râmase cu gura căscată văzând balena masivă 
ridicându-şi întregul corp din apa într-o săritură verticală 
magnifică. 

Kirsty încă se mişca rapid în sus, ridicată de Maghook. Privi în 
jos şi văzu balena ieşind din apă sub ea, asemenea diavolului 
ţâşnind din iad. O văzu venind, urlând după ea, corpul rotindu-i- 
se în timp ce se ridica în aer. 

Şi apoi, brusc, Kirsty se opri. 

Balena continua să urce. 

Kirsty ţipă surprinsă, privi în sus şi văzu că lovise partea 
inferioară a podului. 

Nu mai putea urca! 

Balena îşi deschise larg fălcile, atingând zenitul săriturii ei... 

Kirsty strânse Maghook-ul cât putu de tare şi-şi ridica rapid 
picioarele la piept exact când dinţii balenei se închiseră cu 
putere, unindu-se la mai puţin de 30 de centimetri de fundul ei, 
cea mai joasă parte a corpului ei. 

Kirsty urmări balena imensă alb cu negru căzând sub ea, 
micşorându-se până când dispăru iar în bazinul de jos. Animalul 
trebuie să fi avut cel puţin nouă metri lungime şi-şi ridicase 
vertical întregul corp din apă... 

Dintr-odată, în faţa lui Kirsty apăru o mână, speriind-o aşa de 
tare încât era gata să dea drumul Maghook-ului. 

— E în regula, spuse o voce. Sunt eu. 

Kirsty se uită în sus şi se trezi privind în ochii prietenoşi ai 
soldatului din infanteria marină pe care-l ştia drept domnul Book. 
Îi prinse mâna şi acesta o trase în sus pe podul retractabil. 

Răsufla greu, aproape plângând. Buck Riley o tinu în braţe şi o 
privi uimit. După o secundă, Kirsty băgă mâna în buzunar şi 
scoase un inhalator de plastic pentru astmul de care suferea. 


119 


Inhală lung de două ori şi-şi trase răsuflarea. Când, în sfârşit, 
putu vorbi, privi către Riley, dădu din cap şi spuse: 
— Cu siguranţă nu au așa ceva la Sea World. 


Schofield era încă jos, în bazin. Două dintre balenele ucigaşe îi 
dădeau târcoale ameninţător. Schofield observă că acestea două 
păreau a fi mai mici decât celelalte. Exemplare tinere, probabil. 

Schofield îşi înclină capul în sus şi ţipă: 

— Book! Am nevoie de Maghook! 

Sus, pe pod, Riley se lăsă imediat pe burtă şi se aplecă peste 
marginea platformei înguste de metal. Întinse mâna sub 
platformă şi încercă să dezactiveze magnetul de pe ancora lui 
Schofield. 

— Am nevoie de el acum, Book! se înălţă vocea lui Schofield 
prin puţul staţiei polare. 

— Încerc! Încerc! replică Riley. 

— Incearcă mai repede! 

Riley îşi întinse mâna în afară, sub platforma şi încerca să 
atingă butonul marcat cu „M“ de pe mâner, care activa şi 
dezactiva magnetul puternic al Maghook-ului. 

In timp ce făcea asta, se întâmpla însă un lucru ciudat. 

Pentru o secundă, Riley putu jura că o auzise pe Kirsty 
vorbindu-i cuiva de pe pod, deasupra lui. 

— Ajuta scafandrul, Wendy. Ajută scafandrul. 

Riley clipi din gene. Probabil avea iluzii auditive. 


Jos, în bazin, Schofield se gândi că totul se terminase. Cele 
două balene ucigaşe aflate de-o parte şi de alta a sa se apropiau, 
încercuindu-l, închizând orice cale de scăpare posibilă. 

Dintr-odată, una din ele păru să-şi părăsească ruta şi să 
oscileze. Schofield înghiţi în sec. Se întorcea după pradă. 

Balena se răsuci într-un arc lent, larg, îndreptându-se exact 
către Schofield. Corpul ei se afla doar la vreo 30 de centimetri 
sub apa, iar înotătoarea dorsală înaltă tăia uşor valurile din bazin. 
Se mişca atât de repede, încât crea un val în faţa capului său alb 
cu negru, cufundat. 

Valul se deplasa cu repeziciune prin apă, îndreptându-se spre 
Shane Schofield. 

Acesta privi în jur. Nu avea unde să se ducă de data asta, nici 


120 


vreo armă pe care s-o utilizeze. 

În disperare de cauză, scoase pistolul Desert Eagle şi-l ridică 
deasupra apei. 

„Dacă s-a ajuns aici, se gândi el, atunci asta este.” 

Balena se îndreptă spre el. 

Şi apoi, brusc, un obiect negru, asemănător unei rachete, 
plonjă în apă chiar în faţa lui Schofield, chiar între el şi balena 
ucigaşă. 

Orice ar fi fost, era atât de lucios, încât pătrunse în apă 
aproape fără să stropească în jur şi, odată ajuns înăuntru, se 
îndepărtă de el cu o viteză fenomenală. 

Ambele balene ucigaşe îl văzură instantaneu şi-şi pierdură 
imediat interesul pentru Schofield. Chiar şi cea care se 
îndreptase către el cu câteva secunde mai înainte îşi modifică 
brusc traseul şi plecă rapid pe urmele noii sale prăzi. 

Schofield râmase înmărmurit. Ce fusese? Părea aproape ca... O 
focă de un anumit fel. 

Şi apoi, în mod miraculos, un Maghook căzu în apă chiar în faţa 
lui Schofield. 

Schofield îl prinse înainte să se scufunde şi privi imediat în sus. 
Sus, pe pod, îl văzu pe Book Riley stând pe burtă, cu o mână 
întinsă pe sub pod. 

Schofield privi spre Maghook şi se simţi dintr-odată cuprins de 
un nou val de speranţă. 

Chiar atunci, un cap mic şi ascuţit ieşi din apă chiar în faţa lui 
şi el se dădu înapoi, surprins. 

Era Wendy. Foca americană cu blană a lui Kirsty. 

Gulerul ei roşu drăguţ lucea umed, iar ochii-i negri priveau 
direct într-ai lui. Dacă aşa ceva este posibil, Schofield ar fi putut 
jura că micuța focă zâmbea - distrându-se copios în timp ce înota 
în bazin, scăpând de balenele ucigaşe mai puţin agile. 

Apoi îşi dădu seama. Wendy trebuie să fi fost obiectul care se 
cufundase în bazin între el şi balena ucigaşă care-l ataca. 

Dintr-odată, capul lui Wendy se smuci spre stânga. 

Auzise ceva, simţise ceva. 

Apoi dădu din cap în ceea ce părea o aprobare finală, fericita 
către Schofield, înainte să intre iar sub apă şi să înoate grăbită pe 
lungimea bazinului. 

Înota repede. Plutea chiar sub suprafaţa apei, asemenea unei 


121 


torpile negre, micuţe. Tăind spre stânga, coborând pe dreapta şi 
apoi dispărând brusc, aruncându-se într-o cufundare verticală 
bruscă. Nici nu se mişcase bine, că apărură trei înotătoare 
dorsale în spatele ei şi începură imediat să o urmărească, înainte 
să dispară şi ele sub suprafaţă, într-o urmărire strânsă. 

Schofield profită de ocazie şi înotă către marginea cea mai 
apropiată. Era la noua metri de punte când îl lovi brusc un val şi 
Schofield se roti în apă, în timp ce corpul gigantic al uneia dintre 
balenele ucigaşe trecu pe lângă el cu o viteză înfricoşătoare. 
Schofield se încordă imediat pentru o altă luptă, însă balena 
trecu pur şi simplu pe lângă el, căutând-o pe alunecoasa Wendy. 

Schofield respiră din nou, înotă înainte şi prinse puntea cu 
mâna. Urcă afară din apă şi văzu scaunul catapultabil distrus 
căzut într-o parte, sfărâmat, pe punte, în faţa sa. Schofield se 
întoarse şi urmări haosul din jurul său. 

Sarah şi Abby ieşiseră de mult din apă şi acum se grăbeau spre 
tunelurile de pe puntea E. Nu departe de ele erau Rebound şi 
Mother. Rebound îngenunchease peste Mother. Părea că apăsă 
pe o rană de pe piciorul femeii. 

Pe cealaltă parte a bazinului, Schofield îi văzu pe cei doi soldaţi 
francezi supraviețuitori, care ieşiseră şi ei cu bine din apă. Uzi 
leoarcă, abia se ridicau în picioare pe punte. Unul din ei îl văzu 
pe Schofield, începu să-şi caute arbaleta. 

Chiar atunci, o mişcare bruscă îi atrase atenţia lui Schofield şi 
se întoarse şi văzu o umbră neagră, cunoscută, alunecând pe 
lungimea bazinului. 

Wendy. 

Trei forme mari, alb cu negru, alergau prin apă în urma ei. 
Balenele ucigaşe în urmărire. 

Wendy înota cu o viteză impresionantă, imediat sub suprafaţă. 
Înotătoarele ei loveau uneori puternic înspre înapoi şi apoi 
rămâneau de o parte şi de alta a sa, astfel încât corpul se 
menținea cât mai hidrodinamic posibil. Arăta ca un glonţ 
propulsat prin bazin, apărând şi dispărând alternativ prin norii 
întunecaţi, roşii, care pătau apa îngheţată. 

Se îndrepta către punte, spre acea parte a punţii pe care se 
aflau cei doi soldaţi francezi. Şi nu încetinea. 

De fapt, lui Schofield i se părea că accelerează, alergând spre 
punte, cu trei spectre alb cu negru urmărind-o prin apă. 


122 


Schofield văzu uimit cum, la un metru de punte, Wendy se 
lansă dintr-odată afară din apă. O săritură plană, graţioasă şi 
ateriză uşor pe punte, pe burtă, alunecând trei metri mai în faţă. 
Alunecă exact pe lângă cei doi francezi nedumeriţi care stăteau 
lângă ea. 

Însă nu rămase acolo. Nici nu se opri bine din alunecat, că se 
ridică pe înotătoarea din faţă şi începu să se deplaseze cât de 
repede putea, îndepărtându-se de marginea apei. 

Pentru o clipă, Schofield se întrebă de ce făcea asta. Evident 
că, odată ieşită din apă, era în siguranţă faţă de balene. 

Şi apoi Schofield îşi dădu seama de ce procedase Wendy 
astfel. 

Asemenea unui demon înălțându-se din adâncuri, una dintre 
balenele care o urmăriseră ieşi urlând din apă şi-şi trase corpul 
masiv sus pe punte, aterizând pe grilajul gros de metal cu o 
bufnitură puternică. Balena imensă alunecă rapid de-a lungul 
punţii, purtată înainte de propria inerție. Se roti uşor pe o parte în 
timp ce se mişca, astfel încât fălcile i se deschiseră vertical şi 
apoi, cu o graţie aproape lipsită de efort, îl prinse pe unul din 
francezi şi muşcă puternic. 

Alunecarea masivului animal se opri şi ea încetă treptat să se 
mai mişte, cu soldatul francez - ţipând ca un nebun în timp ce 
sângele îi curgea din gură - prins bine între fălcile sale. Balena 
începu apoi să-şi tragă corpul enorm înapoi de-a lungul punţii, 
printr-o mişcare neîndemânatică. După câteva clipe, ajunse la 
margine şi căzu înapoi în apă, luându-l cu ea pe francezul care 
continua să urle. 

Wendy ştiuse. Nu erai cu adevărat în siguranţă faţă de 
balenele ucigaşe până când nu te indepărtai mult de marginea 
apei. 

Cei şase oameni rămaşi pe punte înţeleseră imediat. 

Îndepărtați-vă de margine. 

Schofield o văzu pe Gant alăturându-i-se lui Rebound pe 
cealaltă parte a bazinului. Îi văzu pe amândoi ridicând-o grăbiţi 
pe Mother de umeri şi începând să o tragă departe de margine, 
în timp ce privea, Schofield observă rapid o parte a corpului lui 
Mother. Jumătatea inferioară a unuia din picioarele sale lipsea. 

În acea clipă se auzi o bufnitură răsunătoare în spatele lui şi 
Schofield simţi puntea de sub el vibrând cu putere. Se întoarse 


123 


instantaneu cu faţa spre bazin şi văzu trupul uneia dintre 
balenele ucigaşe alunecând de-a lungul punţii spre el! 

Balena se deplasa rapid de-a lungul punţii. 

Schofield era încă în genunchi. 

Balena se roti pe o parte şi-şi deschise larg botul. 

Schofield se îndepărtă de creatura masivă şi văzu scaunul 
catapultabil distrus întins pe punte la un metru şi jumătate în 
spatele lui. Dacă ar putea să ajungă la el şi să sară peste el, ar fi 
în siguranţă. Schofield înainta de-a lungul punţii pe brânci, spre 
scaunul catapultabil imens. 

Balena continua să se apropie. Repede. 

Schofield îşi încleştă mâinile pe punte şi se târî cât de repede 
putu. Dar nu suficient de repede. Nu avea să reuşească. Nu avea 
să fie în stare să ajungă la timp la scaunul catapultabil. 

Schofield zări apa împrăştiindu-se pe punte peste tot în jurul 
lui. Apa adusă de balena ucigaşă care înainta. 

Era chiar în spatele lui! 

Adrenalina îi crescu şi Schofield se aruncă înainte. Ştia că nu 
avea să ajungă dincolo de scaun, aşa că se aruncă, cu spatele 
înainte, în scaunul catapultabil. 

Acum era cu faţa spre bazin, „aşezat” în scaunul catapultabil 
distrus, aşa cum acesta zăcea într-o parte, sfărâmat. Privi în sus 
şi balena ucigaşă îi umplu întregul câmp vizual. 

Era exact deasupra lui! La mai puţin de un metru distanţă. 
Venea urlând către el. 

Nu exista nicio şansă ca ea să încetinească. 

Nicio şansă ca ea să-l rateze. 

Şi Shane Schofield închise ochii în timp ce fălcile balenei 
ucigaşe se încleştară în jurul capului său. 


124 


Se auzi un zăngănit nepământean, un zgomot mai puternic 
decât orice auzise Schofield în viaţa lui. 

Schofield se aşteptase să simtă durere - durere ascuţită, 
bruscă, arzătoare - când dinţii balenei ucigaşe se încleştaseră 
peste capul său. Insă, ciudat, nu simţise nimic. 

Dezorientat, deschise ochii... 

„„.Şi văzu două rânduri lungi de dinţi foarte ascuţiţi întinzându- 
se departe de el, în întuneric. Între cele două rânduri lungi de 
dinţi se afla o limbă roz, grotesc de mare. 

Mintea lui Schofield puse totul cap la cap într-o secundă. 

Capul său se afla în interiorul gurii balenei ucigaşe! 

Însă, dintr-un motiv - un motiv de neînțeles, incredibil - el era 
încă viu. 

În acel moment, Schofield privi în sus şi văzu că avea capul 
înconjurat pe trei părţi de tetiera din oţel, distrusă, a scaunului 
catapultabil. 

Muşcătura feroce a balenei ucigaşe lovise puternic tetiera, de 
fiecare parte a capului lui Schofield. Însă tetiera de oţel fusese 
suficient de puternică să reziste forţei incredibile a muşcăturii - 
oprise dinţii mari ai balenei la doar câţiva milimetri distanţă de 
urechile lui Schofield. Acum, două părţi îndoite din tetiera se 
curbau spre interior de fiecare parte a capului său. Una din ele - 
ascuţită şi zimţată - făcuse să apară o picătură de sânge din 
urechea stângă a lui Schofield. A 

Schofield nu vedea nimic altceva. Intreaga jumătate 
superioară a corpului său, de la piept la cap, era complet 
acoperită de gura balenei ucigaşe. 

Dintr-odată, scaunul catapultabil zvâcni sub el. 

Zgârie sonor puntea de metal, iar Schofield căzu înapoi pe 
scaun, în timp ce acesta era târât înainte. 


125 


Mişcarea se opri brusc, aproape imediat cum începuse, iar 
Schofield fu aruncat înainte şi se opri zguduindu-se. Işi dădu 
imediat seama ce se întâmpla. 

Balena îl țâra înapoi spre bazin. 

Scaunul catapultabil zvâcni din nou şi Schofield simţi cum 
alunecă încă un metru pe punte. 

Schofield îşi putea imagina cu ochii minţii mişcările balenei. 
Probabil că se târa înapoi - la fel cum făcuse cealaltă înainte cu 
francezul - ondulându-şi corpul masiv peste punte, în timp ce 
trăgea scaunul catapultabil de două sute de kilograme spre 
margine. 

Scaunul catapultabil se mişcă din nou şi Schofield simţi o rafală 
bruscă de aer cald atingându-i faţa. 

Venise din interiorul balenei. 

Lui Schofield nu-i venea să creadă. Balena ucigaşă trăgea aer 
în piept şi-l sufla înapoi, respira greu ţinând această pradă 
neobişnuit de grea între fălcile sale şi târând-o înapoi spre apă! 
Schofield se răsuci în scaun, în timp ce o altă rafală de aer cald îi 
lovi faţa şi scaunul zvâcni din nou. 

Picioarele încă îi ieşeau de sub baza scaunului catapultabil, 
afară, într-o parte a gurii larg deschise a balenei. Dacă ar fi putut 
să se răsucească în jos în acea direcţie, se gândi Schofield, poate 
ar fi reuşit să alunece din scaun - şi din gura balenei - înainte ca 
aceasta să ajungă în apă. 

Schofield se mişcă încet, atent, lasându-se în scaunul 
catapultabil, nedorind ca balena să-şi dea seama de planul său. 

Brusc, scaunul se smuci în lateral. Scârţâi sinistru în timp ce 
aluneca pe puntea metalică. Schofield se prinse repede de 
braţele scaunului ca să se oprească, să nu cadă înainte spre 
dinţii animalului. 

Se lăsă şi mai mult în jos. Acum talia lui era în afara scaunului, 
iar ochii îi erau la acelaşi nivel cu dinţii ascuţiţi ai balenei. Balena 
mârâi în timp ce se lupta cu scaunul greu de oţel. 

Încet, Schofield se lăsă încă trei centimetri în afara scaunului. 

Şi apoi, întâlni o problemă. 

Stătea atât de jos în scaunul catapultabil acum, încât nu mai 
putea să se ţină de braţele acestuia. Avea nevoie de ceva de 
care să se prindă, ceva cu ajutorul căruia să se poată împinge 
afară din scaun. Schofield privi disperat în jur, căutând ceva de 


126 


care să se apuce. 

Nimic. 

Nu era absolut nimic de care să se prindă. 

Şi apoi, privirea îi căzu pe dinţii balenei ucigaşe din faţa sa. 

„Nu pot să cred asta”, se gândi Schofield în timp ce întindea 
ambele mâini şi se prindea de doi dintre dinţii albi, enormi ai 
balenei ucigaşe. 

Dintr-odată, scaunul catapultabil zvâcni şi alunecă iar, şi 
Schofield simţi că se ridica uşor de pe punte. Avu un gând brusc, 
înspăimântător. 

„A ajuns la marginea punţii. 

Şi acum coboară peste ea... 

La naiba!” 

Schofield prinse strâns dinţii balenei şi se împinse cu putere, 
eliberându-se din scaunul catapultabil. Alunecă din scaun, prin 
partea laterală a gurii balenei şi căzu pe punte exact la timp ca 
să vadă partea din spate a balenei căzând înapoi în bazin. Când 
coada îi pătrunse în apă, corpul balenei masive se ridică şi capul i 
se înălţă, ridicând întregul scaun catapultabil de pe punte. Apoi, 
corpul alb cu negru enorm al balenei ucigaşe începu să alunece 
în jos, în apă, şi marele prădător îşi purtă prada spre un mormânt 
acvatic. 


127 


Schofield se ridică în picioare în câteva secunde, traversând 
rapid puntea spre Rebound, Gant şi Mother. 

Vorbi în microfonul din cască în timp ce alerga: 

— Montana, aici Scarecrow, raportează. 

— Sunt încă sus, pe puntea A, Scarecrow. Snake şi Santa Cruz 
sunt aici, cu mine. 

— Câţi sunt acolo? întrebă Schofield. 

— Număr cinci militari şi doi civili, spuse vocea lui Montana, 
însă doi dintre militari tocmai s-au îndreptat către una dintre 
scări şi au coborât un nivel. Ce? Oh, la naiba... 

Conexiunea căzu. Schofield auzi o încăierare. 

— Montana... 

Brusc, un soldat francez paşi în afară, pe punte, chiar în faţa lui 
Schofield. 

Era ultimul dintre cei cinci soldaţi francezi care căzuseră în 
piscină, singurul dintre ei care ieşise viu de acolo. Părea moartea 
în persoana - ud leoarcă, încrâncenat şi al naibii de furios. Îl privi 
fioros pe Schofield şi apoi îşi ridică arbaleta. 

Fără să ezita, Schofield scoase un cuţit dintr-o teacă prinsă de 
picior şi-l aruncă rapid. Cuţitul şuieră prin aer şi se înfipse în 
pieptul francezului. Acesta căzu instantaneu. Totul se petrecu în 
două secunde. Schofield nu se opri niciun moment din mers. Păşi 
peste corpul prăbuşit, recuperându-şi cuțitul şi arbaleta 
soldatului francez mort, şi continuă să meargă. 

Vorbi din nou în microfonul din cască. 

— Montana, te întreb din nou, eşti bine? 

— Recepţionat, Scarecrow. Sunt OK. Rectificare la raportul de 
mai devreme: sunt patru militari şi doi civili. Am mai eliminat un 
francez. 

— Am eliminat şi eu unul, spuse Schofield. 


128 


Ajunse la intrarea în tunelul sudic, unde-i găsi pe Gant şi pe 
Rebound. Cei doi o târau pe Mother în tunel. 

Schofield văzu imediat piciorul lui Mother. O bucată 
însângerata, crestată, de os ieşea din locul în care ar fi trebuit să 
fie genunchiul ei stâng. 

— Puneţi-o undeva la adăpost, opriţi sângerarea şi daţi-i o doză 
de metadonă, spuse Schofield rapid. 

— Am înţeles... răspunse Gant, ridicându-şi privirea către el. 
Tăcu brusc. 

Schofield îşi pierduse ochelarii-oglindă în apă în timpul bătăliei 
cu balenele ucigaşe şi Gant îi văzu ochii pentru prima oară. 

Două cicatrice verticale proeminente îi străbăteau ambii ochi. 
Erau imposibil de trecut cu vederea, hidoase. Fiecare cicatrice 
cobora într-o linie perfect dreaptă de la sprânceană până la 
pomeţi, marcând totodată şi pleoapele. 

Gant tresări când le văzu şi regretă asta imediat. Speră că 
Schofield nu observase. 

— Cum te simţi, Mother? întrebă Schofield în timp ce o târau în 
tunel. 

— Un sărut de la un bărbat arătos, aşa ca tine, ar rezolva tot, 
mârâi Mother printre dinţii încleştaţi. 

În ciuda durerii pe care o simţea, văzu şi ea ochii acoperiţi de 
cicatrice ai lui Schofield. 

— Poate mai târziu, spuse Schofield, văzând o uşă în faţa lor, 
fixată în peretele tunelului. Acolo, le zise lui Gant şi Rebound. 

Deschiseră uşa şi o traseră pe Mother înăuntru, toţi patru uzi 
leoarcă. Se aflau într-un fel de magazie. Rebound începu imediat 
să se ocupe de piciorul lui Mother. 

Schofield vorbi în microfonul din cască: 

— Soldaţi din marină, răspundeţi. 

Se auziră nume în cască, pe măsură ce fiecare soldat se 
identifica. 

Montana, Snake şi Santa Cruz. Cu toţii sus, pe puntea A. 

Rebound şi Gant, pe puntea E. Şi aceştia se identificară formal 
prin interfoanele din căşti, deşi stăteau chiar lângă Schofield, ca 
toţi ceilalţi să le audă vocile şi să fie siguri că erau încă în viaţă; 
chiar şi Mother îşi spuse numele. 

Nu se auzi nimic din partea lui Book, Hollywood, Legs, Samurai 
sau Ratman. 


129 


— În regulă, toată lumea, ascultați, spuse Schofield. După 
calculele mele, nenorociţii ăia au rămas patru acum, plus cei doi 
civili pe care i-au adus cu ei ca să mă inducă în eroare. Lucrurile 
au mers suficient de departe. Este timpul să le oprim. Avem un 
avantaj numeric, şapte contra patru. Să ne folosim de el. Vreau 
să fie „periată” toată unitatea, de sus în jos. Vreau ca nenorociţii 
ăştia să fie împinşi într-un colţ, ca să-i putem distruge fără a mai 
pierde pe vreunul dintre ai noştri. În regulă, uite cum vom 
proceda. Vreau... 

Se auzi brusc o bufnitură de deasupra lui şi Schofield privi 
imediat în sus. 

Urmă o tăcere prelungă. 

Schofield văzu un şir de lumini fluorescente îndreptate spre 
tavanul de deasupra lui. Se întindeau la intervale regulate în 
josul tunelului sudic, spre dreapta lui. 

Şi apoi, în acel moment, în timp ce Schofield le urmărea, toate 
luminile fluorescente din tunel se stinseră. 


130 


Lumea strălucea într-un verde incandescent. 

Vedere nocturnă. 

Cu ochii-i răniţi mascaţi de ochelarii săi pentru vedere 
nocturnă, Shane Schofield urcă pe una dintre scările dintre 
puntea E şi puntea D. Se mişca încet şi cu atenţie, hotărât. Işi 
aminti că Book îi spusese odată că a purta ochelari pentru vedere 
nocturnă este ca şi cum ai purta un binoclu cu putere redusă 
prins de cap - vezi ceva şi întinzi mâna să-l prinzi, doar ca să-ţi 
dai seama că este mult mai aproape decât crezi şi dai peste el. 

Întreaga staţie era cuprinsă de întuneric. 

Şi tăcere. 

Tăcere rece, stranie. 

Pentru că pretutindeni plutea combustibilul inflamabil de la 
aparatele de aer condiţionat sparte, focurile de armă încetaseră 
complet. Mişcarea ocazională şi şoaptele ciudate, joase, ale cuiva 
care vorbea într-un microfon de cască, erau tot ce se putea auzi 
în întunecime. 

Schofield urmări staţia luminată în verde prin ochelarii săi de 
vedere nocturnă. 

Bătălia intrase într-o nouă etapă. 

Unul dintre soldaţii francezi trebuie să fi reuşit cumva să 
găsească cutia de siguranţe a staţiei şi să stingă toate luminile. 
Era o mişcare disperată, însă eficientă. 

Întunericul a fost dintotdeauna aliatul forţelor inferioare 
numeric. Chiar şi apariţia tehnologiei luminii ambientale - 
ochelarii pentru vedere nocturnă şi lunetele puştilor - nu 
schimbase părerea tacticianului militar obişnuit referitor la 
avantajele unei operaţiuni pe scară redusă întreprinse la 
adăpostul întunericului. Este o cugetare simplă a războiului - 
terestru, naval sau aerian - că nimănui nu-i place să lupte în 


131 


întuneric. 

— Soldaţi, rămâneţi în alertă. Fiţi atenţi la bliţuri, şopti 
Schofield în microfonul din cască. 

Unul dintre pericolele majore ale luptei cu vedere nocturnă 
este utilizarea grenadelor de diversiune, sau a „bliţurilor” - 
grenade care emit o flacără bruscă, orbitoare, care are rolul de a 
dezorienta temporar inamicul. Întrucât ochelarii pentru vedere 
nocturnă măresc orice sursă de lumină, dacă cineva vede, printr- 
o pereche de ochelari de vedere nocturnă, o grenadă de 
diversiune detonându-se, orbirea nu va fi temporară. Va fi 
permanentă. 

Schofield se uită în sus, în puţul central al staţiei. Nicio lumină 
nu pătrundea în staţie din afara domului enorm din sticlă jivrată 
care acoperea puţul central larg. Era luna iunie - începutul iernii 
în Antarctica. Afară, avea să fie crepuscul pentru următoarele trei 
luni. 

Întuneric. Întuneric total. 

Schofield simţi greutatea lui Gant pe scară în spatele lui. Urcau 
prin puţul central. 

Imediat ce luminile se stinseseră, Schofield ordonase echipei 
sale să „treacă la verde”. Apoi, îşi conturase planul. 

Nu avea sens să mizeze pe apărare într-un mediu lipsit de 
lumină. Erau nevoiţi să continue să atace. Erau nevoiți. Echipa 
care urma să câştige bătălia aceasta avea să fie aceea care 
folosea întunericul în avantajul său şi cel mai bun mod de a face 
asta era să rămână în ofensivă. Aşa stând lucrurile, planul lui 
Schofield era simplu. 

Să-i oblige pe francezi să fugă. 

Erau în inferioritate numerică. Doar patru soldaţi francezi 
dintre cei doisprezece care fuseseră iniţial mai erau încă în viaţă. 
Şi Montana tocmai spusese că doi dintre aceştia patru tocmai 
evacuaseră puntea A. Deci şi ei erau împărţiţi în două grupuri de 
câte doi. 

Insă, cel mai important lucru era că fugeau. 

Pe de altă parte, echipa lui Schofield, era şi ea împărţită, însă 
într-un mod mult mai avantajos. 

Schofield avea trei soldaţi sus, pe puntea A - Montana, Snake 
şi Santa Cruz - şi încă trei jos, pe puntea E - Gant, Rebound şi el 
însuşi. 


132 


Dacă soldaţii de pe puntea A i-ar putea alunga pe soldaţii 
francezi rămaşi în jos prin staţie, aceştia ar ajunge curând direct 
în faţa soldaţilor americani de pe punţile inferioare. Şi atunci, 
soldaţii din marină - o forţă superioară numeric, atacând de pe 
două flancuri - i-ar termina. 

Insă Schofield nu voia să se lase dus de val, nu voia să se 
arunce cu capul înainte, pentru că această luptă nu avea să fie 
una obişnuită. 

Avea să fie ceva diferit. 

Pentru că în atmosfera gazoasă, puternic inflamabilă a staţiei, 
niciuna din părţi nu putea utiliza arme. 

Avea să fie o luptă strânsă, de modă veche. 

Luptă corp la corp. 

Într-un întuneric aproape total. 

Insă, cu cât se gândea mai mult la asta, Schofield descoperi 
brusc o problemă legată de planul său. 

Francezii aveau arbalete. 

Schofield studiase arbaleta pe care o luase de la soldatul 
francez mort de pe puntea E. De vreme ce nu crea niciun fel de 
scânteie, se putea trage în siguranţă cu arbaleta în atmosfera 
gazoasă a staţiei. Schofield începu să se gândească retrospectiv 
la primele sale instructaje legate de arme la Şcoala de pregătire 
de la Quantico, încercând să-şi amintească toate caracteristicile 
esenţiale ale arbaletei de mână. Îşi aminti că acurateţea 
standard a unei arbalete de mici dimensiuni nu era grozavă, 
aproape la fel ca aceea a unui revolver, adică de aproximativ 
şase metri. 

Şase metri. 

„La naiba”, se gândi Schofield. Cuţitele aveau să fie inutile, 
dacă francezii aveau o zonă de siguranţă de şase metri în jurul 
lor. Neavând o armă cu proiectile asemănătoare, soldaţii din 
infanteria marina nu aveau nicio şansă. Problema era că nu 
aveau o astfel de armă. Cel puţin, nimic ce ar fi putut fi utilizat în 
siguranţa în mediul gazos, inflamabil al staţiei. 

Şi apoi, lui Schofield îi veni o idee. 

Poate că aveau... 


Schofield păşi pe puntea D ţinându-şi Maghook-ul ridicat 
înaintea sa, la înălţimea umerilor, gata de atac. In cealaltă mână, 


133 


ţinea arbaleta francezului mort. 

Deşi nu este proiectat neapărat pentru acuratețe, lansatorul 
Armalite MH-12 Maghook are capacitatea de a proiecta ancora 
magnetică la distanţe destul de mari - peste trei metri. 

Iniţial, MH-12 Maghook fusese creat pentru utilizarea în 
războaiele urbane şi operaţiunile antitero - scopul său principal 
era de a asigura frânghia şi ancora care puteau fi utilizate pentru 
a escalada clădiri sau a oferi modalităţi de pătrundere a unităţilor 
antitero în acţiunile de intervenţie rapidă. 

Aşa stând lucrurile, lansatorul micuţ, de mână, al Maghook-ului 
trebuia să aibă puterea de a lansa cârligul la înălţimi foarte mari. 
Rezultatul fusese un sistem de lansare hidraulic de ultimă 
generaţie care oferea 286 de kilograme pe centimetru pătrat de 
propulsie verticală. După cum vedea Schofield lucrurile, dacă 
trăgea cu Maghook-ul într-un soldat inamic, de la o distanţă de 
şase metri, 286 de kilograme pe centimetru pătrat de propulsie 
trebuiau să aibă vreo şansă să nimerească. 

Şi, într-adevăr, aşa cum descoperise mai înainte Schofield 
însuşi în bazin, la distanţă mică, sub apă, un Maghook avea 
capacitatea de a imobiliza o balenă ucigaşă de şapte tone. Când 
trăgea într-un bărbat de 80 de kilograme, de la o distanţă 
asemănătoare, deasupra apei, probabil că Maghook-ul i-ar 
sfărâma capul. 

Astfel înarmaţi, soldaţii din infanteria marină erau încrezători 
că se puteau descurca în faţa arbaletelor soldaţilor francezi. 

Aşadar, acesta era cel mai bun plan. 

Montana, Snake şi Santa Cruz aveau să-şi croiască drum în 
josul staţiei, pornind de pe puntea A, forţându-i pe francezi să 
coboare, în timp ce Schofield, Gant şi Rebound urcau de pe 
puntea E. Sperau să se întâlnească la jumătatea drumului şi 
restul poveştii să se scrie de la sine. 

Schofield şi Gant plecaseră imediat. 

Rebound avea să li se alăture de îndată ce oprea sângerarea 
de la piciorul lui Mother şi îi punea o perfuzie cu metadonă. 


Cei trei soldaţi din infanteria marină de pe puntea A îşi 
începură atacul. 

Se mişcau repede, utilizând ceea ce manualele de instrucţie 
defineau drept o formaţie fluidă cunoscută sub denumirea de 


134 


„salt de broască”. Unul dintre soldaţi se mişcă în faţă, înaintea 
partenerilor săi, şi trage cu Maghook-ul. Apoi, în timp ce-şi 
deapănă înapoi cârligul, ca să reîncarce, un al doilea soldat trece 
în faţa lui - depăşindu-l cu un „salt de broască” - şi trage cu 
Maghook-ul în inamic. Când al treilea om trece în faţă şi trage, 
primul este gata să tragă din nou, şi ciclul continuă. 

Cei doi soldaţi francezi de pe puntea A răspunseră aşa cum era 
de aşteptat - se retraseră, îndepărtându-se rapid de valul rotitor 
al atacului puternic al Maghook-ului. Se grăbiră către scări şi 
coborâră prin puţul central. 

Totuşi, în timp ce primea rapoarte din partea lui Montana 
despre mişcările soldaţilor francezi, Schofield observă ceva 
ciudat legat de manevrele lor de evaziune. 

Se mişcau prea repede. 

In retragerea lor în josul puţului, cei patru soldaţi francezi 
evitaseră complet pasarela distrusă a punţii B şi continuaseră 
drept către puntea C. 

Se mişcau fluid, într-o formaţie de acoperire rapidă, doi câte 
doi - cei doi care se aflau în frunte acopereau flancul din faţă, cei 
doi din urmă îi supravegheau pe urmăritorii din spate, între cele 
două perechi fiind un spaţiu de aproximativ nouă metri. 

Mai devreme, Montana raportase că toţi cei patru soldaţi 
francezi purtau ochelari pentru vedere nocturnă. Veniseră 
pregătiţi. 

Continuară să se mişte rapid în josul puţului. 

Schofield se aşteptase ca ei să piardă timpul prin tuneluri, 
încercând să adopte o poziţie defensivă. Însă soldaţii francezi 
păreau să aibă alte idei. Pătrunseră în tunelurile punţii C doar 
atât cât le fu necesar soldaţilor din infanteria marină care-i 
urmăreau să li se alăture. Apoi, brusc, apărură din nou pe 
pasarelă şi se îndreptară către scara care conducea spre puntea 
D. 

În acel moment, Schofield îşi aminti un lucru pe care-l spusese 
Trevor Barnaby despre strategie. 

„O bună strategie este ca o magie, spusese Barnaby. Fă-ţi 
inamicul să-ţi privească una din mâini, în timp ce tu faci ceva cu 
cealaltă.” 

— Se îndreaptă către scara de sud-vest, se auzi vocea lui 
Montana în casca lui Schofield. Scarecrow, eşti acolo, jos? 


135 


Schofield înaintă pe pasarela punţii D, înconjurat din toate 
părţile de lumină verde. 

— Ne ocupăm noi. 

El şi Gant se apropiară de colţul de sud-vest al punţii D şi 
văzură scara care ducea către puntea C. 

Schofield vorbi în microfon: 

— Rebound, unde eşti? 

— Acum termin, domnule, se auzi vocea lui Rebound din 
depozitul de pe puntea E. 

— Asigur flancul de vest, răsună vocea lui Jose „Santa” Cruz 
prin interfon. 

Vocea lui Montana: 

— Împinge-i înapoi, Cruz. Apoi, du-i jos, la Scarecrow. 

Pe puntea D, Schofield şi Gant ajunseră la scară. Se ghemuiră 
şi-şi îndreptară armele către scara pustie. Auziră cizme păşind 
zgomotos pe puntea metalică de deasupra lor şi zgomotul 
distinctiv scos de o arbaletă cu care se trage. 

— Vin la scară, se auzi vocea lui Santa Cruz. 

Alţi paşi se auziră pe grilajul de metal. 

În orice clipă... 

Orice clipă... 

Şi apoi, brusc, bang! bang! 

Ce naiba...? 

— Soldaţi! Închideţi ochii! Se aruncă grenade de diversiune! 
urlă dintr-odată Santa Cruz. 

Schofield îşi închise imediat ochii, exact când auzi grenada de 
diversiune căzând pe puntea de metal de deasupra lui. 

Grenada de diversiune detonă - asemenea bliţului unui aparat 
foto - şi pentru o clipă întreaga staţie Wilkes străluci în alb. 

Schofield era pe cale să-şi deschidă ochii când, brusc, se auzi 
un zgomot nou din dreapta sa. Se auzea ca şi cum cineva ar 
încheia un fermoar foarte, foarte repede. 

Schofield se întoarse spre dreapta şi-şi deschise ochii, iar 
lumea sa verde străluci în lateral. Ochii lui căutară prin puţul gol, 
însă nu văzu nimic. 

— Ah, la naiba! spuse Cruz. Domnule! Unul dintre ei tocmai s-a 
aruncat peste balustradă! 

Zgomotul asemănător unui fermoar pe care tocmai îl auzise 
Schofield avu dintr-odată sens. Fusese zgomotul făcut de o 


136 


persoană care cobora în rapel prin puţul central pe o frânghie. 

Schofield îngheţă pentru o fracțiune de secundă. 

O astfel de mişcare nu era nici pe departe defensivă. 

Era o mişcare coordonată, una planificată, una de atac. 

Francezii nu erau de fapt pe fugă. 

Îşi puneau în aplicare propriul plan. 

„Fă-ţi inamicul să-ţi privească una din mâini, în timp ce tu faci 
ceva cu cealaltă...” 

Asemenea unui jucător prins în şah cu o secundă înainte de a 
intenţiona să-şi joace propria mişcare ucigaşă, Schofield simţi că 
rotiţele minţii încep să se învârtă rapid. 

Ce puneau la cale? 

Care era planul lor? 

Nu avea timp să se gândească la asta, pentru că imediat ce 
auzise mesajul lui Santa Cruz, un val de săgeți lovise peretele de 
gheaţă din jurul lui. Schofield se ascunse, se întoarse şi o văzu pe 
Gant aruncându-se la pământ chiar în spatele lui, şi apoi se 
răsuci înapoi. Şi, înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, o siluetă 
alunecă pe scara din faţa lui şi Schofield se trezi stând faţă în 
faţă cu francezul pe care-l cunoştea drept Jacques Latissier. 


137 


Rebound stăteau aplecat deasupra lui Mother în depozitul de 
pe puntea E. 

Mother avea vene puternice şi, ca lucrurile să fie şi mai dificile, 
Rebound purta ochelarii pentru vedere nocturnă în timp ce 
încerca să-i înfigă acul în braţ. Ratase vena la primele patru 
încercări şi abia acum reuşise să introducă perfuzia în braţul lui 
Mother. 

Apoi Rebound se ridică pregătindu-se să plece, când, în mod 
ciudat, auzi sunetul unor paşi uşori grăbindu-se de-a lungul 
tunelului de lângă depozitul cufundat în întuneric. 

Rebound îngheţa. 

Ascultă. 

Sunetul paşilor se stinse, în timp ce se deplasau grăbiţi în josul 
tunelului sudic de afară. 

Rebound înainta şi prinse mânerul uşii şi, încet, în tăcere, îl 
răsuci. Uşa se deschise şi el privi în afară în tunel prin ochelarii 
pentru vedere nocturnă. 

Privi spre stânga şi văzu bazinul. Valuri mici se loveau de 
marginile punţii. 

Privi spre dreapta şi văzu un tunel lung şi drept întinzându-se 
în depărtare, în întuneric. Îl recunoscu imediat ca fiind tunelul 
sudic alungit al punţii E, care conducea spre camera de foraj a 
staţiei. 

De vreme ce era nivelul cel mai jos al staţiei polare, puntea E 
găzduia camera de foraj a staţiei - camera din care oamenii de 
ştiinţă forau în gheaţă ca să obţină carotele. Astfel, ca să 
maximizeze adâncimile la care puteau fora oamenii de ştiinţă, 
camera de foraj fusese construită cât mai adânc posibil în 
platforma de gheaţă - în partea sudică a staţiei, acolo unde 
grosimea gheții era cea mai mare. Camera era legată de 


138 


complexul principal al staţiei printr-un tunel lung, strâmt, care se 
întindea pe cel puţin 40 de metri. 

Rebound auzi paşii uşori dispărând în tunelul lung din dreapta 
sa. 

După un scurt moment de ezitare, Rebound îşi ridică Maghook- 
ul şi se aventura în tunel după el. 


Schofield trase cu Maghook-ul în Latissier. 

Francezul se ghemui rapid, iar ancora ţâşni peste el şi zbura 
prin scara din spatele lui. Cârligul se înfăşură pe una dintre 
treptele scării şi se prinse bine de scară. 

Schofield îşi aruncă Maghook-ul şi-şi ridică arbaleta în acelaşi 
timp în care Latissier şi-o îndreptă pe a lui către Schofield. 

Cei doi bărbaţi traseră în acelaşi timp. 

Săgeţile şuierară prin aer, trecând una pe lângă alta la 
jumătatea zborului. 

Săgeata lui Latissier se opri în umărul apărat de vestă a lui 
Schofield. Cea a lui Schofield se fixă în mâna lui Latissier, când 
francezul masiv îşi acoperi faţa cu braţul. Acesta urlă de durere, 
încercând cu frenezie să-şi reîncarce arbaleta cu mâna 
sănătoasă. 

Schofield privi rapid în jos, la propria arbaletă. 

Arbaletele franceze aveau cinci canale circulare din cauciuc pe 
părţile laterale, în care erau păstrate săgeți de rezervă pentru 
încărcare rapidă. Arbaleta lui Schofield avea cinci canale goale. 

Soldatul francez de la care o luase le folosise probabil pe toate, 
mai puţin una. Acum nu mai rămăsese niciuna. 

Schofield nu ezită. _ 

Făcu cinci paşi rapizi înainte şi se aruncă asupra lui Latissier. Il 
lovi pe francez şi cei doi bărbaţi se rostogoliră pe pasarela din 
spatele scării. 

Gant încă stătea întinsă cu faţa în jos pe pasarelă, cam la cinci 
metri mai în spate, când îl văzu pe Schofield atacându-l pe 
Latissier. Sări în picioare şi era pe cale să se ducă să-l ajute pe 
Schofield, când, brusc, un alt soldat francez alunecă pe scară în 
faţa ei şi, printr-o pereche de ochelari negri pentru vedere 
nocturnă, o privi drept în ochi. 


Rebound îşi croi încet drum de-a lungul tunelului lung, strâmt. 
139 


La fiecare capăt al tunelului se afla o uşă. Uşa de la camera de 
foraj. Era întredeschisă. 

Rebound ascultă cu atenţie pe măsură ce se apropia de uşa pe 
jumătate deschisă. Auzi sunete uşoare, târşâituri din interiorul 
camerei de foraj. Cel care trecuse mai devreme prin faţa 
depozitului era acum în camera de foraj şi făcea ceva. 

Auzi bărbatul vorbind încet într-un microfon. Acesta spuse: 

— Le piège est tendu.!* 

Rebound îngheţă. 

Era unul dintre soldaţii francezi. 

Rebound se lipi de peretele de lângă uşă şi - purtând încă 
ochelarii pentru vedere nocturnă - privi uşor pe după cadrul uşii. 

Era ca şi cum ar fi privit printr-o cameră video. Mai întâi, zări 
cadrul uşii şi îl văzu îndepărtându-se către dreapta ecranului său 
verde. Apoi, observă camera deschizându-se dincolo de uşă. 

Şi apoi, îl văzu pe bărbat - care purta, de asemenea, ochelari 
pentru vedere nocturnă - stând exact în faţa sa, cu o arbaletă 
îndreptată direct către faţa lui Rebound. 

* 


Deşi soldatul francez care stătea în faţa sa purta ochelari 
pentru vedere nocturnă, Gant îşi dădu seama că era cel care se 
numea Cuvier. 

Jean-Pierre Cuvier. Cel care o împuşcase în cap cu arbaleta, 
exact la începutul luptei. Parcă vedea vârful acelei săgeți ieşind 
din partea frontală a căştii sale. Nenorocitul păru că zâmbeşte 
când îşi dădu seama că stătea în faţa americancei pe care o 
împuşcase mai devreme. 

Apoi, îşi ridică arbaleta şi trase. 

Gant era la aproximativ şase metri distanţă şi văzu efectiv 
săgeata în aer, în timp ce străbătu distanţa dintre ei. Păşi rapid în 
lateral, trăgând arma de mână după ea, şi apoi, brusc - Bang! - 
simţi cum mâna îi tresare rapid, când săgeata pătrunse în 
Maghook şi i-l aruncă din mână. 

Şi apoi, înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, Cuvier era 
chiar în faţa ei, cu cuțitul său Bowie scos din teacă. Atacă rapid, 
iar cuțitul de vânătoare cu lamă lungă se îndreptă către gâtul lui 
Gant... 

Se auzi un şuierat metalic brusc, când lama lui Cuvier se opri 


14 Capcana este întinsă. (în limba franceză în orig.) (n.tr.) 
140 


brusc. 

Gant îi parase lovitura cu propriul cuţit. 

Cei doi soldaţi se despărţiră şi începură să se învârtă în cerc cu 
băgare de seamă. Cuvier îşi ţinea cuțitul sub mână. Gant îl ţinea 
în rever, în stilul SEAL. Ambii încă purtau ochelarii pentru vedere 
nocturnă. 

Brusc, Cuvier lovi şi Gant îi pară lama. Însă francezul avea o 
rază mai lungă de acţiune şi, când se separară, lovi ochelarii lui 
Gant şi i-i scoase de pe cap. 

Pentru o clipă înfricoşătoare, Gant nu văzu nimic. 

Doar întuneric. 

Întuneric total. 

În acest întuneric, fără ochelari, era oarbă. 

Gant simţi că pasarela de sub ea vibrează. Cuvier o ataca din 
nou. 

Oarbă în continuare, se ghemui instinctiv, neştiind dacă era 
sau nu mişcarea corectă. 

Era mişcarea corectă. 

Auzi şuieratul cuţitului lui Cuvier care tăia întunericul deasupra 
căştii sale. 

Gant sări în întuneric, de-a lungul pasarelei, departe de Cuvier. 
Sări rapid în picioare şi apăsă un buton pe partea laterală a căştii 
sale şi, imediat, vizorul de infraroşu al căştii se fixă la locul lui în 
faţa ochilor săi. 

Nu era vedere nocturnă, însă era aproape la fel de bună. 

Acum, Gant vedea pasarela din jurul ei sub forma unei imagini 
electronice, albastru pe negru. 

Atât pasarela, cât şi scara erau ilustrate ca nişte contururi 
albastre - corpuri reci, fără viaţa. Dincolo de scara albastră, Gant 
văzu două siluete multicolore rostogolindu-se pe pasarelă - 
Schofield şi Latissier, care încă se luptau cu disperare. 

Se întoarse şi, pe pasarelă, în faţa ei, văzu o pată vibrantă, în 
formă de om, roşie-verde-galbenă, mişcându-se rapid către ea. 

Era Cuvier. 

Sau, cel puţin, o reprezentare grafică a tiparelor de căldură din 
trupul lui Cuvier. 

Acesta împunse cu cuțitul. Gant pară lovitura cu propriul cuţit 
şi, apoi, îl lovi în lateral cu piciorul pe francez în plexul solar. 
Lovitura nimeri în plin şi Cuvier căzu, însă, în timp ce făcea asta, 


141 


lovi cu propria mână şi reuşi să o prindă pe Gant de braţul care 
ţinea cuțitul şi să o tragă pe pasarelă alături de el. 

Loviră amândoi pasarela. 

Gant căzu peste Cuvier, se rostogoli de deasupra lui şi lovi cu 
spatele peretele de gheaţă care înconjura pasarela. Incercă să se 
echilibreze şi mâna i se ciocni de ceva aflat jos pe pasarelă lângă 
ea. 
Mag... 

Şi apoi, brusc, pata colorată care era Cuvier se înălţă în câmpul 
ei vizual. 

Cuvier se aruncase asupra ei şi-i ţinea cuțitul îndreptat către 
gât. Gant îşi ridică braţele ca să se apere, lăsând să-i cadă cuțitul 
ca să prindă mâna în care-l ţinea Cuvier pe al lui cu ambele 
mâini. 

Cu toată puterea, Gant păstră la distanţă pumnul în care 
Cuvier ţinea arma, la câţiva centimetri de gâtul ei. 

Însă el era prea puternic. 

Cuţitul i se apropie şi mai mult de gât. 

Cuvier era chiar în faţa lui Gant şi, prin vizorul cu infraroşu, ea 
văzu dincolo de trăsăturile sale faciale - văzu imaginea macabră 
a craniului şi a dinţilor săi, înconjurați de culori pulsânde. Era ca 
şi cum ar fi fost atacată de un schelet nebun. 

Şi el era aproape, atât de aproape de Gant, încât ea îi simţea 
ochelarii pentru vedere nocturnă lovindu-se de casca sa. 

„Ochelarii.” 

Fără să se gândească măcar, Gant dădu dintr-odată drumul 
cuţitului lui Cuvier cu una din mâini şi-i smulse ochelarii pentru 
vedere nocturnă de pe cap. 

Cuvier ţipă. Gant aruncă ochelarii peste marginea pasarelei. 

Acum Cuvier era cel orb. 

Însă el continuă să lupte. 

Soldatul francez încercă disperat să-şi înfigă cuțitul în gâtul lui 
Gant, însă aceasta îşi schimbă poziţia şi se lăsă să alunece sub 
el, astfel încât casca sa se afla acum la acelaşi nivel cu ochii lui. 

— Îţi aminteşti că mi-ai dat asta, spuse Gant, văzând conturul 
albastru al săgeţii ieşind din partea frontală a carcasei sale. Ei 
bine, acum ţi-o dau înapoi. 

Şi, spunând asta, Gant se aruncă iute cu capul înainte. 

Săgeata care ieşea din partea frontală a căştii sale penetră 


142 


ochiul drept al lui Cuvier şi acesta scoase un urlet înfiorător, 
inuman, iar Gant simţi cum un jet de sânge cald îi împroşcă brusc 
toată faţa. 

Îl dădu pe Cuvier la o parte de pe ea şi văzu - prin vizorul său 
cu infraroşu - o fântână de lichid galben-roşiatic, ţâşnind din 
orbita lui dreaptă. 

Cuvier ţipă în timp ce cădea pe spate, strângându-şi cu mâna 
orbita ochiului drept. g 

Gant îi scosese ochiul, însă el nu era încă mort. Incepu să se 
zbată nebuneşte, încercând să o lovească, în ciuda faptului că 
era complet orb. 

Gant înşfăcă Maghook-ul de pe pasarelă, din spatele ei, şi-l 
îndreptă către capul însângerat al francezului. Acesta se mişca 
frenetic, însă acum Gant avea tot timpul necesar. 

Ţinti cu grijă, către capul petei urlătoare, multicolore, ce 
reprezenta un om. 

Şi apoi trase. 

Maghook-ul îl lovi pe francezul care urla direct în faţă şi, cu o 
fracțiune de secunda înainte să cadă pe pasarelă, Gant auzi cum 
craniul lui Cuvier se sparse în două. 


În timp ce Gant se lupta cu Cuvier, Schofield şi Latissier se 
rostogoleau pe pasarelă. 

Pe măsură ce se luptau, Schofield auzea zgomote peste tot. 
Voci care vorbeau agitat prin interfonul din casca sa: 

— Ocolesc partea cealaltă! 

— Se duc la cealaltă scară! 

Se auziră paşi pe pasarela de deasupra lui. 

Se auzi şi un foc de arbaletă undeva în apropiere. 

Schofield auzi un pocnet brusc, atunci când Latissier reuşi să 
fixeze o altă săgeată în arbaleta. Îl lovi rapid şi puternic pe 
francezul masiv cu cotul în faţă, sub ochelarii săi de vedere 
nocturnă, spărgându-i nasul. Sângele se împrăştie peste tot, pe 
braţul lui Schofield, pe lentilele ochelarilor lui Latissier. 

Francezul urlă de durere în timp ce-l aruncă pe Schofield de pe 
el, spre marginea pasarelei. Cei doi bărbaţi se separară şi 
Latissier - încă întins pe pasarelă, pe jumătate orbit de petele de 
sânge de pe ochelarii săi de vedere nocturnă - îşi îndreptă furios 
arbaleta către capul lui Schofield. 


143 


Acesta se afla exact pe marginea pasarelei, sprijinit de 
balustradă. Gândi cu repeziciune. 

Prinse mâna în care Latissier ţinea arma când aceasta se 
apropie de el şi apoi, cu o mişcare foarte bruscă, se rostogoli 
peste marginea pasarelei! 

Latissier nu se aşteptase nicio clipă la asta. 

În timp ce el cădea, Schofield ţinu în continuare strâns mâna în 
care Latissier avea arma şi, atârnând de ea, se legănă şi sări pe 
puntea goală de jos. Asemenea unei pisici, Schofield căzu în 
picioare, ridică imediat arbaleta lui Latissier către partea de 
dedesubt a pasarelei punţii D şi apăsă pe trăgaci. 

Latissier stătea întins cu faţa în jos pe pasarelă - cu mâna 
întinsă nefiresc peste marginea punţii - când se declanşă 
arbaleta. Având ţintă sigură, săgeata pătrunse printr-un spaţiu 
din grilajul de oţel, penetra ochelarii de vedere nocturna ai lui 
Latissier şi se fixă exact în mijlocul frunţii francezului. 


Jos, în camera de foraj, Rebound se afla faţă în faţă cu soldatul 
francez înarmat cu o arbaletă. 

Francezul credea că este în avantaj, credea că Rebound era ca 
şi mort. Uita însă un lucru. 

Vederea nocturnă este iadul vederii periferice. 

Se afla prea aproape. 

Din acest motiv, nu văzu în niciun moment Maghook-ul pe 
care-l ţinea Rebound la nivelul şoldului. 

Rebound trase. Maghook-ul ţâşni din lansator şi se opri în 
pieptul francezului, de la o distanţă de un metru. Se auziră o 
serie de pocnete, în timp ce cutia toracica a soldatului francez se 
frânse şi i se prăbuşi peste inima. Era mort înainte să atingă 
podeaua. 

Rebound trase aer adânc în piept, răsuflă uşurat şi privi 
camera de foraj din faţa sa. 

Văzu ce făcuse francezul şi rămase cu gura căscată. Şi apoi, îşi 
aminti ce spusese acesta mai devreme. 

Le piège est tendu. 

Apoi, privi din nou prin cameră. 

Şi zâmbi. 

— Tunelul de sud, se auzi vocea lui Montana în interfonul din 
casca lui Schofield. 


144 


Schofield era acum jos, pe puntea E, unde se balansase de pe 
braţul lui Latissier. Privi peste bazin şi văzu o siluetă neagră care 
alerga în tunelul de sud. Era ultimul soldat francez - cu excepţia 
celui care coborâse în rapel prin puţul central mai devreme. 

— Îl văd, spuse Schofield, plecând în urmărire. 

— Domnule, aici Rebound, interveni dintr-odată vocea lui 
Rebound în liniile de transmisie. Aţi spus cumva tunelul de sud? 

— Exact. 

— Lăsaţi-l să vină, spuse Rebound ferm, şi urmăriţi-l. 

Schofield se încruntă. 

— Despre ce vorbeşti, Rebound? 

— Doar urmăriţi-l, domnule, Rebound şoptea acum. Vrea să 
faceţi asta. 

Schofield tăcu pentru o clipă. Apoi, spuse: 

— Ştii ceva ce eu nu ştiu, caporal? 

— Da, domnule, veni răspunsul. 

Montana, Snake şi Gant i se alăturară lui Schofield pe puntea 
E, la intrarea în tunelul de sud. Il auziseră cu toţii pe Rebound 
prin interfoanele din căştile lor. 

Schofield îi privi, în timp ce vorbea în interfonul din cască: 

— În regulă, Rebound, este decizia ta. 


Schofield, Montana, Snake şi Gant se strecurară cu grijă de-a 
lungul tunelului sudic al punţii E. La capătul tunelului, văzură o 
uşă şi silueta soldatului francez dispărând după ea, o umbră în 
întunericul verde. 

Rebound avea dreptate. Soldatul se mişca încet. Era ca şi cum 
voia ca ei să-l vadă intrând în camera de foraj. 

Schofield şi ceilalţi continuară să înainteze prin tunelul sudic. 
Se aflau la aproximativ zece metri de uşa camerei de foraj când, 
brusc, o mâna ieşi din umbre şi-l prinse pe Schofield de umăr. 
Acesta se întoarse instantaneu şi-l văzu pe Rebound ieşind dintr- 
un dulap fixat în perete. Părea că mai era încă un corp în dulap, 
în spatele lui Rebound. Rebound îşi apăsă degetul pe buze şi-i 
conduse pe Schofield şi pe ceilalţi prin tunel, către uşa camerei 
de foraj. 

— E o capcană, spuse Rebound când ajunseră la uşă. 

Rebound împinse uşa. Aceasta scârţâi puternic, deschizându- 
se la perete în faţa lor. 


145 


Uşa se deschise larg şi soldaţii din infanteria marina îl văzură 
pe ultimul francez stând pe latura îndepărtata a camerei de foraj. 

Era Jean Petard. li privi cu disperare. Era prins într-o 
înfundătură şi ştia asta. Căzuse în capcană. 

— Eu... eu mă predau, spuse el sfios. 

Schofield îl privi pur şi simplu pe Petard, după care se întoarse 
către Rebound şi ceilalţi, ca şi cum le-ar fi cerut sfatul. 

Apoi, păşi înainte în camera de foraj. 

Petard părea că zâmbeşte, uşurat. 

In acel moment, Rebound îşi întinse brusc mâna înainte, în faţa 
pieptului lui Schofield, oprindu-l. Nu-şi luase nicio clipă ochii de la 
Petard. 

Petard se încruntă. 

Rebound îl privi şi spuse: 

— Le piège est tendu. 

Petard ridică din sprâncene, surprins. 

— Capcana este întinsă, spuse Rebound în engleză. 

Şi apoi, Petard îşi îndepărtă brusc privirea şi se uită la altceva, 
ceva de pe podeaua din faţa lui şi zâmbetul îi dispăru. Privi în 
sus, către Rebound, îngrozit. 

Acesta ştia ce văzuse Petard. 

Văzuse cinci cuvinte în franceză şi, imediat ce le văzuse, ştiuse 
că lupta sa luase sfârşit. 

Cele cinci cuvinte erau: BRAQUEZ CE CÔTÉ SUR L'ENNEMI”. 

Rebound înainta, iar Petard ţipă: 

— Nu! însă era prea târziu. 

Rebound păşi pe sârma din faţa uşii şi două mine din camera 
de foraj explodară cu întreaga lor forţă înfiorătoare. 


15 Întoarceţi cu partea aceasta către inamic (n.tr.) 
146 


A TREIA INCURSIUNE 


16 iunie, ora 11.30 


Autostrada se pierdea în deşert. 

O fâşie subţire, neîntreruptă de negru pe întinderea aurie cu 
maroniu a peisajului din New Mexico. Niciun nor nu se zărea pe 
cer. 

O maşină singuratică gonea de-a lungul autostrăzii deşertice. 

Pete Cameron conducea, asudând din cauza căldurii. Aerul 
condiţionat din Toyota lui din 1977 abandonase de mult lupta 
pentru supravieţuire, iar acum maşina era un fel de cuptor pe 
roţi. Era probabil cu zece grade mai cald în maşina lui decât 
afară. 

Cameron era reporter pentru The Washington Post, ocupând 
acest post de trei ani deja. Înainte de asta, îşi făcuse un nume 
scriind articole de primă pagină pentru respectatul ziar de 
investigaţie, Mother Jones. 

Cameron se adaptase bine la Mother Jones. Ziarul are un scop 
principal: să dezvăluie rapoarte guvernamentale mincinoase. 
Muşamalizări. Şi, în mare măsură, avusese succes în a-şi atinge 
scopul. Pete Cameron adorase ziarul, şi se dezvoltase odată cu 
el. În ultimul său an la Mother Jones, câştigase un premiu pentru 
un articol pe care-l scrisese despre pierderea a cinci focoase 
nucleare dintr-un avion de bombardament secret B-2 prăbuşit. 
Avionul de bombardament se prăbuşise în Oceanul Atlantic, chiar 
lângă coasta Braziliei, iar guvernul Statelor Unite emisese un 
comunicat de presă spunând că toate cele cinci focoase fuseseră 
recuperate, că erau în siguranţă şi intacte. Cameron investigase 
povestea şi pusese la îndoială metodele utilizate pentru a găsi 
focoasele nucleare pierdute. 

Adevărul ieşise curând la iveală. Scopul misiunii de salvare nu 
fusese nici pe departe recuperarea focoaselor pierdute. Fusese 
vorba de recuperarea tuturor dovezilor referitoare la avionul de 


148 


bombardament. Focoasele nucleare reprezentaseră o prioritate 
secundară şi nu fuseseră găsite niciodată. 

Articolul şi premiul care-i urmase îl aduseseră pe Cameron în 
atenţia The Washington Post. Aceştia îi oferiseră o slujbă, iar el o 
primise cu braţele deschise. 

Cameron avea treizeci de ani, era înalt, foarte înalt - 1,95 
metri. Avea părul auriu, ciufulit şi purta ochelari cu rame 
metalice. Maşina lui arăta de parcă o lovise o bombă - cutii goale 
de Cola erau împrăştiate pe podea, printre ambalaje mototolite 
de cheesburgeri; carneţele, pixuri şi bucăţi de hârtie ieşeau din 
orice compartiment al maşinii. O grămăjoară de post-it-uri zăcea 
în scrumieră. Cele folosite erau lipite de tabloul de bord. 

Cameron conducea prin deşert. 

li sună mobilul. Era soţia sa, Alison. 

Pete şi Alison Cameron erau un fel de celebrităţi în 
comunitatea ziaristică din Washington, echipa celebră - sau 
infamă - soţ şi soţie de la Washington Post. Când Pete Cameron 
sosise la Post de la Mother Jones acum trei ani, fusese repartizat 
să lucreze cu o tânără reporteriţă numită Alison Greemberg. 
Chimia dintre ei se produsese imediat. Era ceva electric. Într-o 
săptămână, ajunseseră în pat. In douăsprezece luni, erau 
căsătoriţi. Nu aveau încă niciun copil, însă lucrau la asta. 

— Ai ajuns? se auzi vocea lui Alison în telefon. 

Alison avea douăzeci şi nouă de ani şi părul castaniu, până la 
umeri, ochi enormi, albaştri precum cerul şi un zâmbet strălucitor 
care-i lumina faţa. Pete adora asta. Alison nu era frumoasă într- 
un mod convenţional, însă putea opri circulaţia cu acel zâmbet. 
În acel moment, lucra la biroul ziarului din Washington D.C. 

— Aproape am ajuns, răspunse Pete Cameron. 

Era pe drum spre un observator, aflat în mijlocul deşertului 
New Mexico. Nişte tehnicieni de la Institutul SETI! de acolo 
sunaseră mai devreme în acea zi la ziar, susţinând că 
detectaseră voci printr-o reţea veche de sateliți de spionaj. 
Cameron fusese trimis să investigheze. 

Nu era nimic nou. Institutul pentru Cercetări privind Inteligența 
Extraterestră, sau SETI, intercepta mereu câte ceva. Reţeaua 
radio prin satelit era foarte puternică şi extraordinar de sensibilă. 
Nu era ceva neobişnuit pentru un tehnician de la SETI, în 


16 Search for Extra-Terrestrial Intelligence 
149 


căutările lui după transmisii extraterestre, să „se intersecteze” 
cu un satelit-spion rătăcit şi să intercepteze câteva cuvinte 
deformate dintr-o transmisie militară restricţionată. 

Aceste interceptări erau etichetate dispreţuitor „reperări SETI” 
de către reporterii de la The Washington Post. De obicei, nu 
însemnau nimic - doar transmisii de neînțeles, de câte un cuvânt 
- însă teoria era că, poate, într-o zi, unul dintre acele mesaje 
deformate ar putea reprezenta punctul de plecare pentru un 
reportaj. Genul de reportaj care se încheia cu cuvântul „Pulitzer”. 

Alison spuse: 

— Ei bine, sună-mă imediat ce termini la institut. Continuă pe 
un ton voit sexy. Am o pasiune pentru reperările SETI. 

Cameron zâmbi. 

— Foarte provocator. Faceţi şi vizite la domiciliul? 

— Nu ştii niciodată care-ţi este norocul în marele oraş. 

— Ştii, spuse Cameron, în unele state, asta s-ar putea califica 
drept hărţuire sexuală. 

— lubitule, să fiu căsătorită cu tine înseamnă hărţuire sexuală, 
replică Alison. 

Cameron râse. 

— Te sun când termin, spuse înainte să închidă. 


O oră mai târziu, Toyota lui Cameron opri în parcarea prăfuită 
a Institutului SETI. Mai erau încă trei maşini acolo. 

Lângă parcare se înălța o clădire pătrată, pe două etaje, 
ascunsă în umbra unui radiotelescop de 90 de metri înălţime. 
Cameron numără alte douăzeci şi şapte de antene de satelit 
identice întinzându-se în depărtare, în deşert. 

In interior, Cameron fu întâmpinat de un bărbat scund, genul 
de savant tipic, care purta un halat alb şi avea în buzunar un 
suport de plastic pentru pixuri. Spuse că-l cheamă Emmett 
Somerville şi că el fusese cel care interceptase semnalul. 

Somerville îl conduse pe Cameron pe nişte scări, către o 
cameră subterană întinsă. Cameron îl urmă în tăcere, în timp ce- 
şi croiau drum printr-o reţea de echipamente electronice. Două 
supercomputere Cray XMP masive ocupau un perete întreg al 
camerei subterane enorme. 

Somerville vorbi în timp ce mergea: 

— L-am interceptat pe la doua şi jumătate, în această 


150 


dimineaţă. Era în engleză, aşa că am ştiut că nu putea fi 
extraterestru. 

— Bine gândit, zise Cameron cu calm. 

— Însă accentul era cu siguranţă american şi, ţinând cont de 
conţinutul mesajului, am sunat imediat la Pentagon. Se întoarse 
să-l privească pe Cameron în timp ce mergea. Avem linie directă 
cu ei. 

Spuse asta cu mândria unui tocilar, de parcă ar fi spus: 
„Guvernul ne consideră atât de importanţi încât ne-a dat o linie 
directă”. Cameron se gândi că probabil numărul pe care îl avea 
Somerville era numărul biroului de PR al Pentagonului, un număr 
pe care SETI l-ar fi putut găsi căutând Departamentul de Apărare 
în cartea de telefon. Cameron avea numărul pe formare rapidă. 

— În orice caz, confirmă Somerville, când au spus că nu era 
una dintre transmisiile lor, m-am gândit că este în regulă să vă 
sun pe voi, la ziar. 

— Apreciem asta, răspunse Cameron. 

Cei doi bărbaţi ajunseră la o consolă aflată într-un colţ. Era 
formata din două ecrane montate deasupra unei tastaturi. Lângă 
ecrane se afla un dublu-magnetofon pentru înregistrare, de mare 
fidelitate. 

— Vrei să-l auzi? întrebă Somerville, cu degetul deasupra 
butonului PLAY de pe dublu-magnetofon. 

— Dă-i drumul! 

Emmett Somerville apăsă pe buton. Bobinele începură să se 
rotească. ` 

La început, Cameron nu auzi nimic, apoi doar paraziți. Il privi 
expectativ pe Emmett, tocilarul. 

— Vine, îl asigură Somerville. 

Se mai auzi o secvenţă de paraziți şi apoi, brusc, voci: 

— ... recepționat, unu-patru-şase-doi-cinci... 

— ... contact pierdut din cauza unei perturbări ionosferice... 

— ... echipa de avangarda... 

— ... Scarecrow... 

— ... minus şaizeci şi şase virgulă cinci... 

— ... întrerupere a transmisiei radio din cauza erupției solare... 

— „.„.unu Şi cincisprezece, douăzeci de minute, douăsprezece 
secunde est... 

— ... cum... parazit... a ajuns acolo aşa... 


151 


— ... a doua echipă este pe drum... 

Pete Cameron îşi închise uşor ochii. Erau alte informaţii inutile. 
Doar vorbărie militară indescifrabilă. 

Transmisia se încheie, iar Cameron se întoarse şi văzu că 
Somerville îl privea nerăbdător. Era clar că tehnicianul de la SETI 
dorea sa iasă ceva din descoperirea sa. Era un nimeni. Ba, mai 
rău, un nimeni în mijlocul deşertului. Un tip care probabil nu 
dorea decât să-şi vadă numele în The Washington Post, în mai 
mult decât un necrolog. Cameron îl compătimi. Oftă. 

— Ai putea să-l mai pui o dată? spuse el, scoţându-şi fără 
tragere de inimă carneţelul. 

Somerville se aruncă practic asupra butonului de derulare. 

Caseta se derula din nou şi Cameron îşi luă, ascultător, notițe. 


152 


Era ironic, observă Schofield, ca Petard, ultimul soldat francez, 
să fie ucis de una dintre propriile arme. Mai ales că era vorba de 
o armă pe care Franţa o obținuse de la Statele Unite datorita 
alianţei lor în NATO. 

Mina M18A1 este cunoscută în întreaga lume mai ales sub 
denumirea de „Claymore”. Este făcută dintr-o placă de porțelan 
concavă, care conţine sute de bile de rulmenţi înfăşurate într-un 
tampon de şase sute de grame de exploziv plastic C4. De fapt, o 
Claymore este o grenadă brizantă direcționabilă. Dacă stai în 
spatele ei, explozia nu te va răni. Dacă eşti prins în faţa ei, vei fi 
rupt în bucățele. 

Cea mai cunoscută caracteristică a grenadei Claymore este 
însă eticheta cu instrucţiuni simple pe care o găseşti pe partea 
din faţă a minei. Spune: CU PARTEA ACEASTA CĂTRE INAMIC. 

Sau, în franceză: BRAQUEZ CE CÔTÉ SUR L'ENNEMI. 

Dacă te-ai regăsi vreodată privind aceste cuvinte, ai şti că 
priveşti partea greşită a unei grenade Claymore. 

Cele două grenade Claymore din camera de foraj fuseseră 
elementul central din ultimul plan de scăpare al francezilor ca să- 
i înfrângă pe soldaţii din infanteria marină. După ce totul se 
sfârşise, Schofield puse cap la cap acel plan: 

Trimiseseră pe cineva jos, în camera de foraj, înaintea 
celorlalţi. Odată ajunsă acolo, acea persoană fixase cele două 
grenade Claymore cu faţa spre uşă. Grenadele aveau să fie apoi 
legate la o sârmă de declanşare. 

Apoi, ceilalţi soldaţi francezi aveau să pretindă că se retrag 
către camera de foraj, permițându-le în mod intenționat soldaţilor 
din infanteria marină să-i urmărească. 

Bineînţeles, soldaţii din marină ştiau că acea cameră de foraj 
era o fundătură, astfel că aveau să creadă că francezii, în 


153 


încercarea lor disperată de a scăpa, nimeriseră singuri într-un 
colţ, într-o capcană. 

Capitularea avea să fie inevitabilă. 

Însă, când soldaţii din marină aveau să intre în camera de foraj 
ca să-i prindă pe francezi, aveau să lovească sârma de 
declanşare şi să determine explozia celor două grenade 
Claymore. Americanii aveau să fie făcuţi bucățele. 

Era un plan îndrăzneţ. Un plan care ar fi schimbat cursul luptei. 

Şi era şi viclean. Transforma o retragere completă - la naiba, o 
capitulare totală - într-un contraatac decisiv. 

Însă, ceea ce nu luaseră în calcul Petard şi francezii era că unul 
dintre soldaţii americani ar putea să-i surprindă când puneau 
capcana. 

Schofield era mândru de Rebound. Mândru de felul în care 
tânărul soldat gestionase situaţia. 

În loc să dea la iveală planul francezilor şi să continue o luptă 
corp la corp cu rezultat imprevizibil, Rebound îşi păstrase calmul 
şi /e permisese acestora să creadă că planul lor era încă în 
picioare. 

Dar schimbase un singur lucru. 

Întorsese grenadele Claymore. 

Asta văzuse Petard când Rebound îi vorbise în camera de foraj. 
Văzuse acele cuvinte înfricoşătoare. 

CU PARTEA ACEASTA CĂTRE INAMIC. 

Îndreptate către el. 

Rebound se dovedise mai bun ca el. 

Şi când Rebound păşise înainte, pe sârma de declanşare, avea 
să fie ultimul lucru pe care îl văzuse Petard. 

Lupta era, în sfârşit, încheiată. 

O oră mai târziu, toate cadavrele, cele ale francezilor şi 
americanilor, fuseseră găsite şi identificate. Cel puţin acele 
cadavre care puteau fi găsite. 

Francezii pierduseră patru oameni din cauza balenelor ucigaşe, 
americanii, unul. Alţi opt soldaţi francezi şi încă doi americani - 
Hollywood şi Ratman - fuseseră găsiţi în diferite locuri din staţia 
polară. Fusese confirmat decesul tuturor. 

Americanii aveau şi doi răniţi, ambii destul de grav. Mother, 
care-şi pierduse unul din picioare din cauza balenei ucigaşe şi, în 
mod destul de surprinzător, Augustine „Samurai” Lau, primul 


154 


soldat american doborât de francezi. 

Mother era într-o stare mai bună decât Samurai. Întrucât rana 
ei era una localizată - în extremitatea inferioară a piciorului stâng 
- era conştientă încă. De fapt, încă îşi putea mişca toate celelalte 
membre. Fluxul de sânge din rană fusese oprit, iar metadona 
acţionase asupra durerii. Singurul inamic care mai rămăsese era 
şocul. Aşa stând lucrurile, se hotărâse ca ea să rămână în 
depozitul de pe puntea E, sub supraveghere constantă. Dacă o 
mişcau, puteau declanşa o criză. 

Samurai, pe de altă parte, era într-o stare mult mai proastă. Se 
afla într-o comă autoindusă, stomacul său fiind făcut bucățele de 
barajul de focuri de armă al lui Latissier chiar de la începutul 
luptei. 

Organismul tânărului soldat răspunsese traumei bruşte în 
singurul mod pe care-l ştia - se oprise. In momentul în care îl 
găsiseră în viaţă, Schofield se minunase de abilitatea corpului 
uman de a-şi purta de grijă în faţa unei asemenea crize extreme. 
Nicio cantitate de metadonă sau morfină nu ar fi înăbuşit durerea 
produsă de atâtea plăgi împuşcate. Aşadar, corpul lui Samurai 
făcuse ce era mai bine: îşi oprise pur şi simplu aparatul senzorial 
şi aştepta acum ajutor extern. 

Problema era dacă Schofield putea să ofere sau nu acel ajutor 
extern. 

Într-o unitate de primă linie, era mai rar întâlnit ca totuşi 
cineva să deţină ceva mai mult decât cunoştinţe medicale de 
bază. Lucrul cel mai apropiat de un medic pe care-l au aceste 
unităţi este medicul echipei, care este de obicei un caporal. Legs 
Lane fusese medicul echipei lui Schofield şi era acum mort de-a 
binelea. 

Schofield se deplasa rapid pe pasarela punţii A. Tocmai venise 
de pe puntea E, unde verificase starea lui Mother, iar acum purta 
o nouă pereche de ochelari argintii. Mother i-i dăduse. Spusese 
că în starea în care se afla nu aveau să-i mai fie necesari. 

Schofield îşi băgă capul de uşa sălii de mese. 

— Ce zici, Rebound? întreba el. 

In interiorul sălii de mese, Rebound lucra febril asupra corpului 
imobil al lui Samurai. Trupul era întins pe spate pe o masă din 
centrul camerei. Sângele curgea de pe marginile mesei, formând 
o baltă roşie pe podeaua rece din porțelan. 


155 


Rebound ridică privirea de la ceea ce făcea. Clătina din cap 
exasperat. 

— Nu pot opri sângele, îi spuse lui Schofield. Sunt prea multe 
răni interne. Pântecele i-a fost sfărâmat cu totul. 

Rebound îşi şterse fruntea. Un firicel de sânge îi apăru 
deasupra ochilor. Il privi pe Schofield. 

— Asta mă depăşeşte complet, domnule. Are nevoie de cineva 
care să ştie ce face. Are nevoie de un doctor. 

Schofield privi câteva secunde corpul culcat al lui Samurai. 

— Tu fă ce poţi, spuse el şi apoi părăsi camera. 


— În regulă, oameni buni, ascultați, începu Schofield. Nu avem 
prea mult timp, aşadar voi fi scurt. 

Cei şase soldaţi din marină încă întregi la trup se adunaseră în 
jurul bazinului de pe puntea E. Stăteau cu toţii într-un cerc larg. 
Schofield se afla în mijloc. 

Ecoul vocii lui Schofield răsuna prin puţul staţiei goale. 

— E evident că staţia asta este mult mai importantă decât am 
crezut noi iniţial. Mă gândesc că dacă francezii erau dispuşi să 
încerce să pună mâna pe ea, vor încerca şi alţii. Şi oricine ar fi 
aceşti alţii, până acum au avut ceva timp să se adune şi să se 
pregătească pentru un atac complet. Să nu vă îndoiţi, oameni 
buni, că dacă altcineva decide să atace aceasta staţiei vor fi cu 
siguranţă mai bine pregătiţi şi mai bine înarmaţi decât nenorociţii 
de francezi pe care tocmai i-am exterminat. Păreri? 

— Sunt de acord, răspunse Buck Riley. 

— Şi eu, spuse Snake. 

Book Riley şi Snake Kaplan erau oamenii cei mai vârstnici 
înrolați în unitate. Insemna ceva faptul că amândoi erau de acord 
cu modul în care evaluase Schofield situaţia. 

Schofield continuă: 

— In regulă, atunci. Ce vreau acum sunt următoarele. 
Montana... 

— Da, domnule. 

— Vreau să ieşi afara şi să poziţionezi cele două aeroglisoare în 
aşa fel încât telemetrele lor să fie îndreptate înspre exterior, ca 
să acopere întreaga zonă din apropierea acestei staţii. Vreau 
acoperire completă, fără zone nesupravegheate. Alarmele nu mai 
sunt suficiente pentru acest loc, vom folosi telemetrele de acum 


156 


încolo. Vreau să ştiu imediat ce cineva ajunge la 80 de kilometri 
de această staţie. 

— Am înţeles, spuse Montana. 

— Şi cât eşti acolo sus, zise Schofield, vezi dacă poţi să prinzi 
prin radio staţia McMurdo. Află când ne vin întăriri. Trebuiau să fi 
ajuns deja. 

— Am înţeles, răspunse Montana şi plecă în grabă. 

— Santa Cruz, continuă Schofield, întorcându-se. 

— Da, domnule. 

— Cauţi „ştergătoare”. Vreau să fie verificată întreaga staţie, 
de la un capăt la altul, pentru orice fel de „ştergător” sau 
temporizator, OK? Nu se ştie ce fel de mici surprize ne-au lăsat 
prietenii noştri francezi. Ai înţeles? 

— Da, domnule, spuse Santa Cruz. 

leşi din cerc şi se îndreptă către cea mai apropiată scară. 

— Snake... 

— Domnule. 

— Vinclul care coboară clopotul de scufundare. Panoul său de 
control este sus, pe puntea C, în nişă. Acel panou de control a 
fost deteriorat de o explozie de grenadă în timpul luptei. Vreau 
ca acele comenzi pentru vinclu să funcţioneze din nou. Te poţi 
ocupa de asta? 

— Da, domnule, spuse Snake. 

Părăsi şi el cercul. 

Odată Snake plecat, Riley şi Gant rămaseră singurii de pe 
punte. 

Schofield se întoarse cu faţa spre ei. 

— Book, Fox. Vreau ca voi doi să pregătiţi echipamentele 
noastre de scufundare. Trei scafandri, scufundare de patru ore, 
echipament pentru  audibilitate la adâncime, plus nişte 
echipamente auxiliare pentru mai târziu. 

— Amestec de aer? întrebă Riley. 

— Heliu-oxigen saturat. Nouăzeci şi opt la doi, spuse Schofield. 

Riley şi Gant tăcură pentru moment. Un amestec de aer 
comprimat de 98% heliu şi 2% oxigen era foarte rar. Cantitatea 
aproape neglijabilă de oxigen indica o scufundare într-un mediu 
cu o presiune foarte mare. 

Schofield îi dădu lui Gant o mână de capsule albastre. Erau 
capsule N-67D antiazot pentru presiunea sângelui, create de 


157 


marină pentru a fi utilizate în cadrul misiunilor de scufundare la 
mare adâncime. Scafandrii militari le denumeau afectuos 
„pilulele”. 

Prin întârzierea dizolvării azotului în fluxul de sânge în timpul 
unei scufundări la mare adâncime, pilulele împiedicau răul 
produs de decompresie la scafandri. De vreme ce pastilele 
neutralizau activitatea azotului în fluxul sangvin, scafandrii din 
Corpul Puşcaşilor Marini puteau cobori cât de repede doreau, fără 
să se teamă de narcoza produsă de nitrogen, şi urca fără să fie 
obligaţi să facă opriri pentru decompresie, acţiuni care consumau 
timp. Pilulele revoluţionaseră scufundările militare la mare 
adâncime. 

— Planificaţi o scufundare la mare adâncime, domnule? întrebă 
Gant, ridicându-şi privirea de la pastilele albastre din mâna sa. 

Schofield privi cu seriozitate. 

— Vreau să aflu ce este acolo jos, în peştera aceea. 


158 


Schofield mergea grăbit în jurul tunelului exterior curbat al 
punţii B, cufundat în gânduri. 

Lucrurile se mişcau repede acum. 

Atacul francezilor asupra staţiei Wilkes îl învățase multe 
lucruri. Staţia polară Wilkes - sau, mai precis, acel lucru care era 
îngropat în gheaţa de sub staţia polara Wilkes - era acum în mod 
oficial demn de crimă. 

Însă implicaţiile acelei lecţii îl făceau pe Schofield să-l treacă 
fiorii. Dacă Franţa fusese dispusă să lanseze o acţiune 
improvizată ca să pună mâna pe acel lucru care era acolo jos în 
peşteră, era foarte probabil ca alte ţări să fie dispuse să facă la 
fel. 

Însă mai exista încă un factor, legat de posibile atacuri 
ulterioare asupra staţiei Wilkes, care-l îngrijora în mod special pe 
Schofield: dacă cineva avea de gând să lanseze un atac asupra 
staţiei Wilkes, ar trebui să o facă în curând - înainte ca o forţa 
americană puternică să ajungă la staţie. 

Următoarele câteva ore aveau să fie foarte tensionate. 

Urma să aibă loc o cursă să se vadă cine ajunge primul. 

Întăririle americane sau o forţă inamică perfect echipată. 

Schofield încercă să nu se gândească la asta. Erau multe 
lucruri de făcut şi un anumit aspect necesita atenţia sa în primul 
rând. 

După ce se încheiase lupta cu francezii, oamenii de ştiinţa 
rămaşi la staţia polara Wilkes - erau cinci, trei bărbaţi şi două 
femei - se retrăseseră în camerele lor de pe puntea B. Schofield 
se îndrepta acum către acele camere. Spera să găsească un 
medic printre acei oameni de ştiinţă, care ar fi putut să-l ajute pe 
Samurai. 

Continua să meargă prin tunelul extern curbat. Hainele îi erau 


159 


încă ude, dar nu-i păsa. La fel ca toţi ceilalţi soldaţi din unitatea 
sa, pe sub echipament purta un costum termic de cauciuc pentru 
scafandri. Era practic echipamentul standard pentru unităţile de 
recunoaştere care lucrau în condiţii arctice. Costumele de 
cauciuc pentru scafandri erau mai călduroase decât 
indispensabilii şi nu se îngreunau dacă se udau. Şi, purtând 
costumul pentru scafandri în loc să-/ care, un soldat din infanteria 
marină din unitatea de recunoaştere îşi uşura încărcătura, lucru 
foarte important pentru o unitate de reacţie rapidă. 

Chiar atunci, se deschise o uşă din dreapta lui Schofield şi un 
nor de aburi ieşi afară, pe coridor. Un corp negru şi lucios 
alunecă afară din ceaţă şi ieşi pe coridor, în faţa lui Schofield. 

Wendy. 

Apa curgea de pe ea. Privi în sus către Schofield cu un zâmbet 
tont de focă. 7 

Kirsty se ivi din ceața de abur. Camera de duş. Il văzu imediat 
pe Schofield şi zâmbi. 

— Bună, spuse ea. 

Purta un set nou de haine uscate, iar părul îi era ciufulit, ud. 
Schofield bănui că tocmai avusese parte de cel mai fierbinte duş 
din viaţa ei. 

— Buna, spuse Schofield. 

— Wendy adoră camera de duş, zise Kirsty, dând din cap spre 
Wendy. li place să alunece prin abur. 

Schofield se abţinu să nu râdă şi privi în jos la micuța focă 
neagră de la picioarele lui. Era drăguță, foarte drăguță. Şi îi 
salvase viaţa. Ochii ei căprui, delicaţi, străluceau de inteligenţă. 

Schofield o privi pe Kirsty. 

— Cum te simţi? 

— Acum, mi-este cald, spuse ea. 

Schofield aprobă din cap. După cum arăta, Kirsty părea că-şi 
revenise cu bine din calvarul din bazin. Copiii se descurcau bine 
în astfel de situaţii, erau puternici. Schofield se întrebă ce fel de 
terapie i-ar fi necesară unui adult după ce ar fi căzut într-un bazin 
plin de balene ucigaşe feroce. 

Îi atribui mare parte din merit lui Buck Riley. Riley se aflase 
sus, pe puntea C, când Kirsty fusese trasă în sus de Maghook-ul 
lui Schofield şi, pe parcursul restului luptei, el o ţinuse aproape, 
teafără şi nevătămată. 


160 


— Bun, zise Schofield. Eşti un copil puternic, ştii? Ar trebui să 
fii soldat în infanteria marină. 

Lui Kirsty i se lumină faţa. Schofield făcu un semn din cap 
înspre tunel. 

— Mergi în direcţia mea? 

— Da, spuse ea, mergând alături de el prin tunel. 

Wendy ţinea pasul pe coridor în spatele lor. 

— Unde te duci? întrebă Kirsty. 

— O caut pe mama ta. 

— Oh, făcu Kirsty, puţin mai încet. 

Era un răspuns ciudat şi, prin ochelarii săi oglindă, argintii, 
Schofield îi aruncă o privire piezişă lui Kirsty. Ea se uita în 
pământ în timp ce mergea. Schofield se întrebă ce însemna asta. 

Urmă o tăcere incomodă şi Schofield căută ceva de spus. 

— Deci, câţi ani ziceai că ai? Doisprezece, nu? 

— nf. 

— Ce înseamnă asta, clasa a şaptea? 

— Mmm. 

— Clasa a şaptea, medită Schofield. Habar nu avea ce să 
spună acum, aşa că zise: Bănuiesc că te gândeşti să începi o 
carieră, atunci. 

Kirsty părea că este foarte atentă la întrebare. Privi spre 
Schofield în timp ce mergeau. 

— Da, răspunse ea cu seriozitate, ca şi cum în ultima vreme 
gândurile legate de carieră ar fi preocupat mintea ei de fetiţă de 
doisprezece ani. 

— Deci, ce vrei să faci când termini şcoala? 

— Vreau să fiu profesoară, afirmă Kirsty. Ca tatăl meu. 

— Ce preda tatăl tău? 

— A predat geologia la un colegiu mare din Boston, zise Kirsty. 
Harvard, adăugă ea plină de importanţă. 

— Şi tu ce vrei să predai? întrebă Schofield. 

— Matematică. 

— Matematică? 

— Sunt bună la matematică, spuse Kirsty, ridicând din umeri 
cu stângăcie, ruşinată şi mândră în acelaşi timp. Tata obişnuia sa 
mă ajute la teme, continuă ea. Spunea că sunt mult mai bună la 
matematică decât majoritatea copiilor de vârsta mea, aşa că 
uneori mă învăţa lucruri pe care alţi copii nu le ştiau. Lucruri 


161 


interesante, pe care nu era de presupus să le învăţ până nu 
ajungeam studentă în ultimul an. Şi uneori mă învăţa lucruri care 
nu se predau deloc la şcoală. 

— Da? afirmă Schofield, cu adevărat interesat. Ce fel de 
lucruri? 

— Oh, ştii tu. Polinoame. Secvenţe numerice. Puţina analiză 
matematică. 

— Analiză matematică. Secvenţe numerice, repetă Schofield, 
uimit. 

— Ştii tu, numere triunghiulare şi numere Fibonacci. Genul 
acesta de lucruri. 

Schofield dădu din cap uimit. Era ceva impresionant. Foarte 
impresionant. Kirsty Hensleigh, în vârstă de doisprezece ani şi 
puţin cam scundă pentru vârsta ei, era, se pare, o tânără foarte 
deşteaptă. Schofield o privi din nou. Părea că merge pe vârfuri, 
cu un fel de salt la fiecare pas. Arăta ca un copil obişnuit. 

Kirsty continuă: 

— Obişnuiam să facem multe lucruri împreună. Softball, 
drumeţii, o dată chiar m-a dus să fac scufundări, chiar dacă nu 
urmasem cursul. 

Schofield spuse: 

— Vorbeşti de parcă tatăl tău nu mai face aceste lucruri. 

Urmă o tăcere scurtă. Apoi, Kirsty răspunse încet: 

— Nu le mai face. 

— Ce s-a întâmplat? întreba Schofield încet. 

Se aştepta să audă o poveste despre părinţi care se certau şi 
un divorţ. Părea că aşa ceva se întâmpla des în ultima vreme. 

— Tatăl meu a fost ucis într-un accident de maşină anul trecut, 
spuse Kirsty sec. 

Schofield se opri din mers. Se întoarse să o privească pe Kirsty. 
Fetiţa privea în jos, la şireturile pantofilor. 

— Imi pare rău, spuse Schofield. 

Kirsty îşi înclină capul într-o parte. 

— E în regula, spuse ea şi porni din nou la drum. 

Ajunseră la o uşă încastrată în tunelul exterior şi Schofield se 
opri în faţa ei. 

— Ei bine, eu aici mă opresc. 

— Şi eu, spuse Kirsty. 

Schofield deschise uşa şi le lăsă pe Kirsty şi pe Wendy să intre 


162 


în faţa lui. Le urmă înăuntru. 

Era o cameră obişnuita. Nişte canapele portocalii urâte, un 
casetofon, un televizor, un video. Schofield bănui că nu 
recepţionau transmisiile TV obişnuite aici, aşa că se uitau la 
casete video la televizor. 

Sarah Hensleigh şi Abby Sinclair erau aşezate pe una dintre 
canapelele portocalii. Şi ele purtau acum haine uscate. Ceilalţi 
trei oameni de ştiinţă de la Wilkes - trei bărbaţi numiţi Llewellyn, 
Harris şi Robinson - erau şi ei acolo. După ce văzuseră ce le 
făcuseră grenadele brizante lui Hollywood şi unuia dintre colegii 
lor, petrecuseră restul luptei ascunşi în camerele lor. Acum 
păreau obosiţi şi frânţi, speriaţi. 

Kirsty înaintă şi se aşeză pe canapea lângă Sarah Hensleigh. 
Se aşeză în tăcere şi nu-i spuse nimic mamei ei. Schofield îşi 
aminti prima oară când le văzuse pe Sarah şi Kirsty împreună - 
înainte să vină francezii la Wilkes. Kirsty nu-i vorbise prea mult 
nici atunci. Schofield nu observase nicio tensiune între ele în acel 
moment, însă o observa acum. lşi scoase asta din minte 
îndreptându-se către Sarah. 

— E cineva de aici medic? o întreba Schofield. 

Sarah negă din cap. 

— Nu. Nu, Ken Wishart era singurul doctor al staţiei. Însă el... 
Ea tăcu. 

— Insă el, ce? 

Sarah oftă. 

— El era la bordul aeroglisorului care trebuia să se întoarcă la 
d'Urville. 

Schofield închise ochii şi-şi imagină încă o dată soarta celor 
cinci oameni de ştiinţă care fuseseră la bordul aeroglisorului 
condamnat. 

Prin interfonul din casca sa pârâi o voce. 

— Scarecrow, aici Montana. 

— Ce s-a întâmplat? spuse Schofield. 

— Am fixat telemetrele în jurul perimetrului exterior, exact 
cum ai vrut. Vrei să vii aici şi să verifici? 

— Da, vreau, răspunse Schofield. Vin imediat. Unde eşti? 

— In colţul de sud-vest. 

— Aşteaptă-mă, îi ceru Schofield. Ai avut noroc să prinzi 
McMurdo? 


163 


— Încă nu. Sunt o mulţime de interferenţe pe fiecare 
frecvenţă. Nu pot s-o prind. 

— Mai încearcă, spuse Schofield. Scarecrow, terminat. 

Schofield se întoarse şi era pe cale să iasă din camera comună, 
când cineva îl bătu uşor pe umăr. Se întoarse. Era Sarah 
Hensleigh. Zâmbea. 

— Tocmai mi-am amintit, spuse ea. Există totuşi un medic în 
această staţie. 


După ce lupta se terminase, soldaţii din infanteria marină îi 
găsiseră pe cei doi oameni de ştiinţă francezi, Luc Champion şi 
Henri Rea, ascunşi într-un dulap din sufrageria de pe puntea A. 

Nu opuseseră nicio rezistenţă. Într-adevăr, în timp ce erau 
târâţi în mod nepoliticos afară din dulap ca să dea ochii cu cei 
care-i cuceriseră, groaza de pe feţele lor spunea tot. Trecuseră 
de partea cui nu trebuia în această luptă. Bărbaţii pe care-i 
înşelaseră erau acum cei care-i luau prizonieri. Aveau să 
plătească greu pentru înşelătoria lor. 

Ambii bărbaţi fuseseră duşi jos, pe puntea E, unde fuseseră 
încătuşaţi de un stâlp, în spaţiu deschis. Echipa lui Schofield avea 
de lucru şi el nu voia să-şi irosească vreun membru al echipei 
punându-l să-i păzească pe cei doi oameni de ştiinţa francezi. 
Legându-i pe cei doi francezi cu cătuşe de un stâlp, la vedere, 
soldaţii de pe puntea E puteau lucra şi-i puteau ţine sub 
supraveghere, în acelaşi timp. 

Schofield păşi afară, pe pasarela punţii B. Era pe punctul de a 
vorbi în microfonul din cască, când Sarah Hensleigh veni în 
spatele lui. 

— Vreau să te întreb ceva, zise ea. Ceva ce nu te-am putut 
întreba mai devreme, în camera comună. 

Schofield ridică una din mâini şi vorbi în microfonul din cască: 

— Rebound. Aici Scarecrow. Cum se simte Samurai? 

Vocea lui Rebound se auzi în cască: 

— Am reuşit să opresc sângerarea deocamdată, domnule, dar 
este încă destul de rău. 

— E stabil? 

— Cât de stabil pot să-l ţin eu. 

— In regulă, ascultă. Vreau să cobori pe puntea E şi să-l iei pe 
omul de ştiinţa francez numit Champion, Luc Champion, spuse 


164 


Schofield. Privi către Sarah în timp ce vorbea. Tocmai am fost 
informat că dragul nostru prieten, domnul Champion, este 
chirurg. 

— Da, domnule, spuse Rebound cu înflăcărare. Părea uşurat că 
era cineva mai calificat care avea să preia îngrijirea lui Samurai. 
Insă apoi păru reţinut. Oh, domnule... 

— Ce este? 

— Putem avea încredere în el? 

— Nu, replică Schofield ferm, în timp ce începu să urce scara 
către puntea A. li făcu semn lui Sarah să-l urmeze. Absolut deloc. 
Rebound, tu spune-i doar că dacă moare Samurai, moare şi el. 

— Am înţeles. 

Schofield ajunse în capătul scării şi păşi pe pasarela punţii A. O 
ajută şi pe Sarah, care-l urma. Aproape imediat, îl văzu pe 
Rebound ieşind pe uşa sălii de mese, aflată la distanţă mică de el 
şi alergând către scara opusa. Cobora pe puntea E să-l ia pe 
Champion. 

Schofield şi Sarah se îndreptară către intrarea principală în 
staţie. In timp ce mergeau pe pasarelă, Schofield privi în jos către 
staţia de sub el şi se gândi la oamenii lui. 

Erau împrăştiaţi peste tot. 

Montana era afară. Riley şi Gant erau jos, pe puntea E, 
pregătind echipamentul pentru scufundarea în peşteră. Snake 
era prins la mijloc, în nişa de pe puntea C, reparând comenzile 
vinclului. lar Santa Cruz nu era de găsit, întrucât era plecat prin 
staţie în căutare de „ştergătoare”. 

„Isuse, se gândi Schofield, sunt împrăştiaţi peste tot.” 

Interfonul din casca lui Schofield pârâi. Era Santa Cruz. 

— Ce s-a întâmplat, soldat? întrebă Schofield. 

— Domnule, am verificat toată staţia şi nu am găsit nicio urmă 
de ştergătoare. 

— Niciun ştergător? Schofield se încruntă. Chiar nimic? 

— Nimic, domnule. Eu cred că nu s-au aşteptat ca lucrurile să 
se petreacă atât de repede, aşa că nu au avut ocazia să pună 
vreunul. 

Schofield se gândi la asta. 

Cruz avea probabil dreptate. Planul echipei franceze fusese cu 
siguranţă întrerupt de sosirea lui Buck Riley la staţie şi de 
descoperirea accidentală a ceea ce se întâmplase cu adevărat cu 


165 


aeroglisorul francez distrus. Planul soldaţilor francezi fusese să 
câştige încrederea americanilor şi apoi să-i împuşte pe la spate. 
De vreme ce acel plan nu fusese fructificat, nu era de mirare că 
nu putuseră fixa niciun ştergător. 

— Însă am găsit ceva, domnule, spuse Santa Cruz. 

— Ce? 

— Am găsit un radio, domnule. 

— Un radio? întrebă Schofield sec. 

Nu era nici pe departe o descoperire impresionantă. 

— Domnule, acesta nu este un radio obişnuit. Pare un emiţător 
VLF”? portabil. 

Asta îi atrase atenţia lui Schofield. Un VLF, sau transmiţător cu 
frecvenţa joasă, este un dispozitiv rar. Are o gama de frecvenţe 
între 3 şi 30 de khz, care, în termeni reali, reprezintă o lungime 
de undă incredibil de mare. Este atât de lungă, încât semnalul 
radio călătoreşte ca semnal terestru care urmează curbura 
suprafeţei pământului. 

Până foarte de curând, semnalele care călătoreau la frecvenţe 
atât de joase necesitau emițătoare foarte puternice, care erau, 
bineînţeles, foarte mari şi greoaie. Astfel stând lucrurile, nu erau 
utilizate prea des de forţele terestre. Evoluţiile recente în 
tehnologie creaseră însă emițătoare VLF grele, dar portabile. 
Arătau şi cântăreau cam cât un rucsac mediu. 

Faptul că francezii aduseseră un astfel de transmiţător la 
Wilkes îl deranja pe Schofield. Exista o singură utilizare pentru 
semnale radio VLF şi aceea era... 

„Nu, este ridicol, se gândi Schofield. Nu se poate să fi făcut 
asta.” 

— Cruz, unde l-ai găsit? 

— Jos, în camera de foraj, se auzi vocea lui Santa Cruz. 

— Eşti acolo, acum? 

— Da, domnule. 

— Adu-l pe puntea bazinului, spuse Schofield. Vin şi eu acolo 
după ce verific ce a făcut Montana. 

— Da, domnule. 

Schofield îşi închise interfonul. El şi Sarah ajunseră la pasajul 
de la intrare. 

— Ce sunt „ştergătoarele”? întrebă Sarah. 


17 Very Low Frequency 
166 


— Poftim? Oh, spuse Schofield. Tocmai îşi aminti că Sarah nu 
era soldat. Schofield trase aer adânc în piept. „Ştergător” este 
termenul utilizat pentru a descrie un dispozitiv explozibil care 
este plantat într-un câmp de luptă de către o forţă de incursiune 
sub acoperire pentru a fi utilizat în cazul în care misiunea lor dă 
greş. În cele mai multe cazuri, un ştergător este declanşat printr- 
un temporizator, care este doar un cronometru obişnuit. 

— OK, stai puţin. la-o mai încet, spuse Sarah. 

Schofield oftă şi îi explică. 

— Unităţi de elită ca aceea a francezilor ăstora pe care i-am 
întâlnit în seara asta se găsesc de obicei în locuri unde nu ar 
trebui să se afle? De exemplu, probabil ar avea loc un incident 
internaţional dacă s-ar putea demonstra că trupe franceze s-au 
aflat într-o staţie de cercetare americană încercând să omoare 
pe toată lumea, corect? 

— Da... 

— Ei bine, nu exista nicio garanţie că aceste unităţi de elită vor 
reuşi să obţină ceea ce căutau, nu? spuse Schofield. Adică, pot să 
dea peste o echipă de bărbaţi duri ca noi şi să sfârşească morţi. 

Schofield înşfăcă o haină groasă dintr-un cârlig din perete şi 
începu să se îmbrace. 

Apoi continuă: 

— În orice caz, în zilele noastre, aproape toate trupele de elită 
- regimentul francez de paraşutişti, SAS, SEAL de la Marină - 
aproape toate au planuri pentru situaţii neprevăzute, în cazul în 
care misiunea lor eşuează. Noi numim aceste planuri pentru 
situaţii neprevăzute „ştergătoare”, pentru că exact pentru asta 
sunt proiectate: să şteargă în întregime existenţa acelei echipe. 
Să facă să pară că echipa nu a fost nicicând acolo. Uneori sunt 
numite pilule de cianură, pentru ca dacă vreun inamic este prins, 
ştergătorul va acţiona în final ca pilula lor de sinucidere. 

— Deci, vorbeşti despre explozive, spuse Sarah. 

— Vorbesc despre explozive speciale, răspunse Schofield. De 
cele mai multe ori, „ştergătoarele” sunt fie explozive bazate pe 
clor, fie detonatoare cu lichid la temperatură înaltă. Sunt 
proiectate ca să şteargă chipuri, să vaporizeze corpuri, să 
distrugă uniforme şi plăcuţe de identificare. Sunt proiectate ca să 
dea impresia că nu ai fost nicicând acolo. „Ştergătoarele” sunt de 
fapt un fenomen relativ recent. Nimeni nu auzise de ele până 


167 


acum vreo doi ani când o echipă germană de sabotaj a fost 
prinsă într-un depozit subteran pentru rachete din Montana. Erau 
prinşi la înghesuială, aşa că au folosit trei grenade cu clor lichid. 
După ce acestea au detonat, nu a mai rămas nimic. Niciun 
soldat. Niciun depozit. Credem că nemţii erau acolo să 
dezactiveze nişte rachete nucleare balistice despre care noi 
spuseserăm că nu există. _ 

— O unitate germană de sabotaj. In Montana, rosti Sarah 
neîncrezătoare.  Corectează-mă dacă greşesc, însă nu se 
presupune că Germania ne-ar fi aliată? 

— Nu se presupune că Franţa ne-ar fi aliată? răspunse 
Schofield, ridicând din sprâncene. Se mai întâmplă. Mai des decât 
crezi. Atacuri din partea aşa-numitelor ţări „prietene”. Au chiar şi 
un termen pentru asta la Pentagon - o numesc „Operaţiuni 
Cassius”, după Cassius, trădătorul din Julius Caesar. 

— Au un termen pentru asta? 

Schofield ridică din umeri. 

— Priveşte astfel lucrurile: America obişnuia să fie una din cele 
două mari puteri. Când erau două mari puteri, exista un echilibru, 
un control. Când una făcea ceva, cealaltă contracara. Insă acum 
sovieticii sunt istorie, iar America este singura mare putere 
rămasă în lume. Avem mai multe arme decât orice altă naţiune 
din lume. Avem mai mulţi bani de cheltuit pe arme decât oricare 
altă naţiune din lume. Alte ţări ar da faliment dacă ar încerca să 
țină pasul cu cheltuielile noastre pentru apărare. Sovieticii au 
păţit-o. Sunt o mulţime de ţări - pe unele dintre ele le numim 
prieteni - care cred că America este prea mare, prea puternică, 
ţări cărora chiar le-ar plăcea ca America să cadă. Şi unora dintre 
aceste ţâri - Franţa, Germania şi, într-o mai mică măsură, Marea 
Britanie - nu le este teamă să ne împungă puţin. 

— Nu am ştiut asta niciodată, spuse Sarah. _ 

— Nu sunt mulţi cei care ştiu, răspunse Schofield. Insă acesta 
este unul dintre motivele pentru care unitatea mea a fost trimisă 
la această staţie. Să o apere împotriva oricăruia dintre „aliaţii” 
noştri care ar putea hotări să încerce să pună mâna pe ea. 

Schofield îşi strânse bine haina pe lângă corp şi apucă mânerul 
uşii principale care conducea afară. 

— Spuneai că vrei să mă întrebi ceva, zise el. Poţi vorbi în timp 
ce mergi? 


168 


— Oh, da, bănuiesc că da, replică Sarah în timp ce înşfăca 
rapid un hanorac de pe unul dintre cârlige. 
— Atunci, să mergem, spuse Schofield. 


169 


Jos, pe puntea E, Libby Gant controla calibrarea unui aparat de 
măsurat adâncimea. 

Ea şi Riley se aflau în perimetrul exterior al punţii care 
înconjura bazinul. Trecuseră patruzeci şi cinci de minute de când 
văzuseră o balenă ucigaşă, însă nu riscau. Stăteau departe de 
marginea apei. 

Gant şi Riley verificau echipamentul de scufundări al unităţii, 
pregătind incursiunea care avea să fie efectuată în clopotul 
staţiei. 

Erau singuri pe puntea E şi lucrau în tăcere. Din când în când, 
Riley se ducea în depozitul din tunelul de sud să vadă cum se 
simte Mother. 

Gant lăsă jos aparatul de măsurat adâncimea pe care-l avea în 
mână şi luă altul. 

— Ce a păţit la ochi? întrebă încet, fără să ridice privirea de la 
ceea ce făcea. 

Riley se opri o clipă din lucru şi privi spre Gant. Pentru că el nu 
răspunse imediat, Gant îşi ridică şi ea ochii. 

O vreme, Riley păru că o evaluează. Apoi, brusc, privi în altă 
parte. 

— Nu sunt mulţi cei care ştiu ce-a păţit la ochi, afirmă Riley. La 
naiba, până astăzi, nu erau mulţi cei care-i văzuseră ochii. 

Urmă o clipă de tăcere. 

— Din cauza asta porecla lui este Scarecrow? întrebă Gant 
încet. Din cauza ochilor lui? 

Riley aprobă din cap. 

— Norman McLean i-a dat porecla asta. 

— Generalul? 

— Generalul. Când McLean i-a văzut ochii lui Schofield, a spus 
că arăta ca o sperietoare de ciori pe care o avusese McLean ca 


170 


să-i păzească recolta de porumb din Kansas. Se pare că era una 
dintre acele sperietori de ciori care au două crăpături pentru 
fiecare ochi, ştii, ca semnul plus. 

— Tu ştii cum s-a întâmplat? întrebă Gant cu blândeţe. 

La început, Riley nu răspunse. Apoi, în sfârşit, aprobă din cap. 
Dar nu spuse nimic. 

— Ce s-a întâmplat? 

Riley trase aer adânc în piept. Lăsă jos compresorul de heliu pe 
care-l ţinea în mână şi o privi pe Gant. 

— Shane Schofield nu a fost mereu comandantul unei unităţi 
de recunoaştere terestre, începu el. Obişnuia să fie pilot, având 
baza pe Wasp. 

USS Wasp este nava-amiral a Corpului Puşcaşilor Marini al 
Statelor Unite. Este una dintre cele şapte nave cu heliport din 
cadrul puşcaşilor marini şi este centrul de luptă pentru orice 
expediţie majoră a marinei. Majoritatea celor neiniţiaţi o 
confundă cu un portavion. 

Ceea ce nu ştie multă lume despre puşcaşii marini este că 
acestea au un puternic regiment de aviaţie. Deşi această forţă 
aeriană este utilizată în special pentru a transporta trupe, este 
folosită şi pentru atacuri terestre. In acest scop, este echipată cu 
elicoptere de asalt Cobra AH-1W - care pot fi recunoscute 
imediat datorită formei lor longiline - şi avioane de luptă Harrier 
11 AV-8B de producţie britanică sau, aşa cum sunt cunoscute în 
întreaga lume, avioanele Jump Jet Harrier. Avioanele Harrier sunt 
singurele avioane de asalt din lume care au capacitatea de a 
decola şi ateriza vertical. 

Schofield era pilot de Harrier pe Wasp. Unul dintre cei mai 
buni, după câte am auzit, spuse Riley. Se afla în Bosnia în 1995, 
în timpul celor mai dure lupte de acolo, şi zbura în misiuni de 
patrulare deasupra zonei unde zborul era interzis. 

Gant îl urmări atent pe Riley în timp ce acesta vorbea. Privea 
în gol pe măsură ce povestea. 

— Într-o zi, la sfârşitul lui 1995, a fost lovit de o baterie de 
rachete mobilă a sârbilor despre care cei de la serviciile de 
informaţii spuneau că nu exista. Cred că au descoperit mai târziu 
că era vorba de o echipă de atac formată din doi oameni într-un 
jeep, care avea şase rachete Stinger de producţie americană pe 
bancheta din spate. In orice caz, continuă Book, Schofield a 


171 


reuşit să se catapulteze cu o secundă înainte ca racheta să 
pătrundă în rezervoarele de combustibil. A căzut în mijlocul 
teritoriului controlat de sârbi. 

Riley se întoarse spre Gant. 

— Locotenentul nostru a supravieţuit nouă zile în pădurile 
sârbe - singur - în timp ce peste o sută de militari sârbi umblau 
prin pădure în căutarea lui. Când l-au găsit, nu mâncase de zece 
zile. 

L-au dus la o fermă din deşert şi l-au legat de un scaun. Apoi, l- 
au bătut cu o blană de lemn plină de cuie şi i-au pus întrebări. De 
ce zbura deasupra acelei zone? Era avion de spionaj? Voiau să 
ştie cât de multe lucruri cunoştea despre poziţiile lor pentru că ei 
credeau că el se afla acolo ca să ofere sprijin aerian forţelor 
terestre americane din interiorul teritoriului sârb. 

— Forţele terestre americane se aflau în interiorul teritoriului 
sârb? întrebă Gant. 

Riley aprobă din cap în tăcere. 

— Erau două echipe SEAL acolo. Dădeau lovituri precise sub 
acoperire asupra poziţiilor conducătorilor sârbi. Lovituri nocturne. 
Lovituri bune. Creaseră haos în rândul sârbilor, haos absolut. 
Intrau şi ieşeau înainte să-şi dea seama cineva că existau. Intrau, 
tăiau gâturile victimelor şi apoi dispăreau în noapte. Erau atât de 
buni, încât unii dintre localnici au început să spună că erau 
fantome care veniseră să-i bântuie pentru ce le făceau oamenilor 
lor. 

Gant se interesă: 

— Scarecrow ştia despre ei? Despre echipele SEAL din 
interiorul teritoriului sârb? 

Book păstră tăcerea o clipă. Apoi, spuse: 

— Da. În mod oficial, Schofield patrula prin zona de restricţie 
aeriană. În mod neoficial, trimitea coordonatele fermelor 
conducătorilor sârbi echipelor SEAL de pe teren. Oricum, asta nu 
a contat. Nu a spus niciun cuvânt. 

Gant îl privi pe Riley cum trăgea aer adânc în piept. Se 
pregătea să spună ceva. 

— În orice caz, continuă Book, sârbii au decis că Schofield 
efectuase activităţi de recunoaştere pentru echipele SEAL; că 
ochise din aer ţinte strategice şi le transmisese coordonatelor 
celor de la sol. Au hotărât că, de vreme ce văzuse lucruri pe care 


172 


nu trebuia să le vadă, o să-i scoată ochii. 

— Poftim? făcu Gant. 

Riley zise: 

— Au scos dintr-un sertar o lamă de ras şi l-au țintuit la 
pământ. Apoi, unul dintre ei s-a apropiat şi a tăiat încet două linii 
verticale peste ochii lui Schofield. Se pare că, în timp ce făcea 
asta, tipul cu lama de ras cita ceva din Biblie. Ceva de genul că 
dacă mâna a păcătuit, să o tai şi dacă ochii tai păcătuiesc, să-i 
tai. 

Lui Gant i se făcu rău. Îl orbiseră pe Schofield. 

— Ce au făcut apoi? întrebă ea. 

— L-au închis într-un dulap şi l-au lăsat să sângereze. 

Gant era încă şocată. 

— Deci, cum a scăpat? 

— Jack Walsh a trimis o echipă de recunoaştere ca să-l ia de 
acolo, răspunse Riley. 

Lui Gant numele nu-i era străin. Orice soldat din infanteria 
marină îl ştia pe căpitanul John T. Walsh. Era căpitanul Wasp-ului, 
cel mai respectat membru al Corpului Puşcaşilor Marini. 

Unii considerau că ar fi trebuit să fie comandant, cel mai înalt 
grad din Corpul Puşcaşilor Marini al Statelor Unite, însă disprețul 
renumit al lui Walsh faţă de orice politician împiedicase asta. 
Comandantul trebuie să aibă legături permanente cu membrii 
Congresului şi toată lumea ştia - Walsh mai bine decât oricine - 
că Jack Walsh nu ar fi putut să suporte asta. In plus, spusese 
Walsh, prefera să comande Wasp şi să aibă legături cu soldaţii. 
Soldaţii din infanteria marină îl adorau pentru asta. 

Riley continuă: 

— Când Scott O'Grady a fost scos din Bosnia pe 8 iunie 1995, l- 
au pus pe coperta revistei Times. L-a întâlnit pe preşedinte. A 
urmat tot tam-tamul PR-ului. 

Când Shane Schofield a fost scos din Bosnia cinci luni mai 
târziu, nimeni nu a auzit nimic. Nicio cameră de filmat nu aştepta 
la bordul Wasp-ului să-l fotografieze când cobora din elicopter. 
Niciun reporter de ziar nu se afla acolo să-i scrie povestea. Ştii de 
ce? 

— De ce? 

— Pentru că atunci când Shane Schofield a aterizat pe Wasp, 
după ce fusese scos din ferma din Bosnia de către o echipă de 


173 


soldaţi din Marina Statelor Unite, era lucrul cel mai urât pe care l- 
ai văzut vreodată. 

Scoaterea lui de acolo fusese sângeroasă. Al naibii de fioroasă. 
Sârbii nu voiseră să renunţe la preţiosul lor pilot american şi 
luptaseră aprig. Când elicopterul care l-a luat a sosit pe Wasp, 
avea la bord patru soldaţi din infanteria marină grav răniţi. Il 
avea şi pe Shane Schofield. 

Medicii şi echipele de asistenţă s-au repezit şi au scos pe toată 
lumea din elicopter cât de repede au putut. Era sânge peste tot, 
bărbaţi răniţi urlând. Schofield a fost luat pe o targă. Sângele îi 
curgea din ambii ochi. Preluarea lui fusese atât de rapidă, încât 
nimeni nici măcar nu avusese timp să-i pună comprese pe ochi. 

Riley făcu o pauză. Gant pur şi simplu îl privea. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? întrebă ea. 

— Jack Walsh a avut de suportat represalii din partea Casei 
Albe şi a Pentagonului. Ei nu voiseră ca el să trimită pe cineva 
după Schofield pentru că Schofield se presupunea că nu era 
acolo. Casa Alba nu voia să aibă parte de „prejudiciile politice” 
care ar fi urmat unei misiuni americane de căutare şi de salvare 
a unui avion de spionaj doborât. Walsh le-a spus unde să-şi bage 
morala, şi că pot să-l concedieze dacă vor. 

— Dar cu Scarecrow ce s-a întâmplat? El ce-a păţit? 

— Era orb. Ochii îi fuseseră făcuţi praf. L-au dus la Spitalul 
Universitar „Johns Hopkins” din Maryland. Are cea mai bună 
unitate de chirurgie oftalmologică din ţară, cel puţin aşa am 
auzit. 

— ŞI? 

— Şi i-au reparat ochii. Nu mă întreba cum, pentru că nu ştiu. 
Se pare că tăieturile de lamă de ras erau destul de superficiale, 
aşa că nu i-au deteriorat retina. Au spus că-i deterioraseră cu 
adevărat partea exterioară a ochilor - irisul şi pupila. Defecte pur 
fizice, ziceau ei. Defecte care puteau fi reparate. Riley clătină din 
cap. Nu ştiu ce au făcut - vreo procedură nouă de fuziune cu 
laser, mi-a spus cineva - dar au reuşit, i-au reparat ochii. La 
naiba, tot ce ştiu este că dacă-ţi permiţi - şi în cazul lui Schofield, 
puşcaşii marini şi-au permis - nu mai ai nevoie de ochelari în 
zilele noastre. Bineînţeles că mai rămăseseră cicatricele de pe 
piele, însă, în afară de asta, au reuşit. Schofield putea vedea din 
nou. Acuitate vizuală normală. Riley făcu o pauză. Exista o 


174 


singură problemă. 

— Care? 

— Corpul Puşcaşilor Marini nu a mai vrut să-l lase să zboare, 
spuse Riley. E o procedură standard pentru toate forţele militare: 
odată ce ai suferit o traumă oculară de orice fel, nu mai poţi 
pilota un avion militar. La naiba, dacă porţi ochelari pentru citit, 
nu ai voie să pilotezi un zmeu militar. 

— Deci, ce a făcut Schofield? 

Riley zâmbi. 

— A decis să facă parte din infanteria marină terestră. Era deja 
ofiţer din perioada zilelor sale de zbor, aşadar şi-a păstrat 
funcţia. Insă asta a fost tot ce a păstrat. Trebuia să o ia de la 
capăt. A trecut într-o clipă de la statutul de pilot, locotenent 
comandant, la forţele terestre, sublocotenent. Şi s-a întors la 
şcoală. S-a întors la Şcoala fundamentală din Quantico. Şi a 
urmat toate cursurile pe care le aveau acolo. A făcut instructaj 
pentru arme tactice. A făcut planificare strategică. Arme de 
mână, cercetaş-lunetist. Tot ce vrei şi ce nu vrei. Le-a făcut pe 
toate. Se pare că a spus că voia să fie ca acei oameni care 
veniseră şi-l scoseseră din Bosnia. Voia să fie în stare să facă tot 
ceea ce făcuseră ei pentru el. 

Riley ridică din umeri. 

— Aşa cum îţi poţi probabil imagina, nu i-a luat mult să iasă în 
evidenţă. Era prea deştept să rămână sublocotenent prea mult 
timp. După câteva luni, l-au avansat la gradul de locotenent şi, 
nu după mult timp, i-au oferit o unitate de recunoaştere. A 
acceptat-o. Asta se întâmpla cu aproape doi ani în urmă. 

Gant nu ştiuse niciodată asta. Fusese selectată pentru unitatea 
de recunoaştere a lui Schofield doar cu un an în urmă şi nu-i 
trecuse prin cap niciodată să se întrebe cum devenise Schofield 
comandantul echipei. Chestiile astea ţineau de ofiţeri şi Gant nu 
era ofiţer. Era militar, iar militarii ştiu doar ceea ce li se spune. 
Lucruri ca alegerea comandantului sunt lăsate în seama celor cu 
grade mai înalte. 

— Am fost în echipa asta de la început, spuse Riley cu 
mândrie. 

Gant ştia ce voia să spună. Riley îl respecta pe Schofield, avea 
încredere în judecata sa, avea încredere în felul în care acesta 
evalua orice situaţie. Schofield era comandantul lui Riley, iar 


175 


Riley l-ar fi urmat şi în iad. 

Şi Gant la fel. De când intrase în unitatea de recunoaştere a lui 
Schofield, îl plăcuse. Îl respecta ca lider. Era ferm, dar corect, şi 
vorbea deschis. Şi nu o tratase niciodată diferit faţă de niciunul 
dintre bărbaţii din unitate. 

— ÎI placi, nu-i aşa? spuse Riley încet. 

— Am încredere în el, răspunse Gant. 

Urmă o tăcere scurtă. 

Gant ofta. 

— Am douăzeci şi şase de ani, Book. Ştiai asta? 

— Nu. 

— Douăzeci şi şase de ani. Doamne, zise Gant, dusă pe 
gânduri. Se întoarse către Book. Ştiai că am fost căsătorită o 
dată? 

— Nu, nu ştiam. 

— M-am căsătorit la vârsta matură de nouăsprezece ani, aşa 
am făcut. M-am căsătorit cu cel mai dulce bărbat pe care-l vei 
cunoaşte vreodată, partida oraşului. Era profesor nou la liceul 
local, tocmai venise din New York, preda engleză. Un tip drăguţ, 
tăcut. Am rămas însărcinată la douăzeci de ani. 

Book o urmărea pe Gant în tăcere, în timp ce aceasta vorbea. 

— Şi apoi, într-o zi, spuse Gant, când eram însărcinată în două 
luni şi jumătate, am venit devreme acasă şi l-am găsit trăgându- 
i-o pe la spate pe podeaua din sala de mese unei majorete de 
şaptesprezece ani care venise la meditaţie. 

Book clipi luat prin surprindere. 

— Am pierdut sarcina trei săptămâni mai târziu, spuse Gant. 
Nu ştiu din ce cauză. Stresul, neliniştea, cine ştie. Am urât 
bărbaţii după ce soţul meu mi-a făcut asta. l-am urât Atunci m- 
am înrolat la Puşcaşii Marini. Ura te face un soldat bun, ştii. Te 
face să ţinteşti fiecare foc de armă exact în mijlocul frunţii 
celuilalt. Nu puteam să am încredere într-un bărbat după ce mi-a 
făcut soţul meu. Şi atunci l-am întâlnit pe el. 

Gant privea în gol. Ochii începeau să i se umple de lacrimi. 

— Ştii, când am fost acceptată în această unitate, comitetul de 
selecţie a organizat o masă de sărbătorire la Pearl. A fost frumos, 
unul dintre acele minunate prânzuri hawaiiene BBQ?’ - afară, pe 
plajă, la soare. El era acolo. Purta o cămaşă hawaiiană albastră 


18 Barbecue - grătar 
176 


oribilă şi, bineînţeles, acei ochelari de soare argintii. Îmi amintesc 
că la un moment dat în timpul prânzului toată lumea vorbea, 
numai el nu. L-am urmărit. Părea că-şi pleacă pur şi simplu capul 
şi se duce în lumea lui interioară. Părea atât de singuratic, atât 
de singur. M-a surprins privindu-l şi am vorbit despre ceva stupid, 
despre ce loc minunat era Pearl Harbour şi care erau locurile 
noastre preferate de vacanţă. Însă inima mea fusese deja 
cucerită. Nu ştiu la ce se gândea în acea zi, însă, orice ar fi fost, 
se gândea profund la asta. Bănuiesc că era o femeie, o femeie pe 
care nu o putea avea. Book, dacă un bărbat s-a gândit vreodată 
la mine în felul în care se gândea el la ea... Gant îşi scutură 
capul. Pur şi simplu aş... Oh, nu ştiu. Era însă atât de intens. Era 
ca şi cum... ca nimic din ce-am văzut vreodată. 

Book nu spuse nimic. Doar se uita la Gant. 

Gant păru că-i simte ochii ţintuind-o, clipi de două ori şi 
lacrimile îi dispărură din ochi. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Nu pot să-mi arăt emoţiile acum, nu- 
i aşa? Dacă fac asta, oamenii vor începe să-mi spună iar Dorothy. 

— Ar trebui să-i spui ce simţi pentru el, rosti Book încet. 

— Da, sigur, zise Gant. De parcă aş face aşa ceva. M-ar da 
afară din unitate înainte să pot spune: „Din cauza asta nu poţi 
pune femei în unităţi de primă linie”. Book, prefer să fiu lângă el 
şi să nu-l pot atinge, decât să fiu departe şi totsă nu-l pot atinge. 

Book o privi atent pe Gant o clipă, ca şi cum ar fi evaluat-o. 
Apoi, zâmbi cu căldură. 

— Eşti OK... Dorothy, ştii asta. Eşti OK. 

Gant pufni în râs. 

— Mulţumesc. 

Îşi lăsă capul în jos şi-l scutură cu tristeţe. Apoi, brusc, privi 
spre Book. 

— Mai am o întrebare, spuse ea. 

— Ce? 

Gant îşi înclină capul într-o parte. 

— Cum de ştii toate lucrurile astea despre el? Toată faza cu 
Bosnia şi ferma, şi ochii lui, şi toate astea? 

Riley zâmbi cu tristeţe. 

Apoi, spuse: 

— Am făcut parte din echipa care l-a scos de acolo. 


177 


— Orice tip de paleontologie este un joc al aşteptării, spuse 
Sarah Hensleigh în timp ce păşea cu greu prin zăpadă lângă 
Schofield, îndreptându-se către perimetrul exterior al staţiei. Însă 
acum, cu noua tehnologie, pur şi simplu setezi computerul, pleci 
şi-ţi vezi de treabă. Apoi, te întorci mai târziu să vezi dacă a găsit 
ceva computerul. 

Noua tehnologie, spusese Sarah, era reprezentată de un puls 
sonic de undă lungă pe care paleontologii de la Wilkes îl 
propulsau în gheaţă pentru a detecta oase fosilizate. Spre 
deosebire de săpături, acesta localiza fosilele fără să le 
deterioreze. 

Schofield se interesă: 

— Şi ce faceţi în timp ce aşteptaţi ca pulsul sonic să găsească 
următoarea fosilă? 

— Eu nu sunt doar paleontolog, să ştii, spuse Sarah zâmbind, 
prefăcându-se jignită. Am fost biolog marin înainte de a mă 
apuca de paleontologie. Şi înainte să se întâmple toate astea, 
lucram împreună cu Ben Austin în laboratorul de biotoxine de pe 
puntea B. El făcea cercetări asupra unui nou antidot pentru 
veninul de Enhyarina schistosa. 

Schofield aprobă din cap. 

— Şarpele de mare. 

Sarah îl privi pe Schofield, uimită. 

— Foarte bine, domnule locotenent. 

— Da, ei bine, nu sunt doar un idiot cu o puşcă, să ştii, replică 
Schofield zâmbind. 

Cei doi ajunseră în perimetrul exterior al staţiei, unde-l găsiră 
pe Montana stând pe perna unuia dintre aeroglisoarele marinei. 
Aeroglisorul era aşezat cu spatele la complexul staţiei. 

Era întuneric - amurgul etern înfiorător al iernii de la poli - şi 


178 


prin zăpada agitata Schofield nu putea vedea decât întinderea 
plată, vastă de teren, care se prelungea în faţa aeroglisorului 
staționar. Orizontul radia un portocaliu-închis. 

În spatele lui Montana, pe acoperişul aeroglisorului, Schofield 
văzu telemetrul acestuia. Semăna cu o puşca cu ţeava lungă 
montată pe o turelă rotitoare şi se mişca dintr-o parte în cealaltă 
într-un arc lent, de o sută optzeci de grade. Se mişca încet, 
luându-i aproximativ treizeci de secunde ca să descrie un arc 
complet de la dreapta la stânga înainte să înceapă drumul de 
întoarcere. 

— Le-am setat exact cum ai spus, zise Montana, coborând de 
pe pernă ca să stea în faţa lui Schofield. Celalalt LEAC! este în 
colţul de sud-est. 

LEAC era numele oficial pentru un aeroglisor din infanteria 
marină. Însemna „Dispozitiv de aterizare cu pernă de aer”. 
Montana adora să folosească acronimele. 

Schofield aprobă din cap. 

— Bine. 

Aşa cum erau poziţionate, telemetrele de pe aeroglisoare 
acopereau acum întreaga zonă din apropierea staţiei polare 
Wilkes. Având o rază de peste 80 de km, le permiteau lui 
Schofield şi echipei sale să ştie cu mult timp înainte dacă se 
îndreaptă cineva spre staţie. 

— Ai un ecran portabil? îl întrebă Schofield pe Montana. 

— Chiar aici. 

Montana îi oferi lui Schofield un ecran portabil care afişa 
rezultatele incursiunilor telemetrelor. 

Semăna cu un televizor în miniatură cu un mâner în partea 
stânga. Pe ecran, două linii verzi subţiri se mişcau încet înainte şi 
înapoi, asemenea unei perechi de ştergătoare. Imediat ce un 
obiect intersecta razele telemetrelor, un punct roşu clipitor 
apărea pe ecran şi datele statistice ale obiectului erau afişate 
într-o casetă micuță din partea de jos a ecranului. 

— În regulă, spuse Schofield. Cred că este totul gata. Cred că 
este timpul să aflăm ce se află jos, în peşteră. 


Întoarcerea la clădirea principală le luă vreo cinci minute. 
Schofield, Sarah şi Montana se deplasau rapid prin ninsoare. In 


1% Landing Aircraft - Air Cushioned 
179 


timp ce mergeau, Schofield le spuse lui Sarah şi lui Montana 
despre planurile sale legate de peşteră. 

Mai întâi, voia să verifice existenţa navei spaţiale în sine. În 
aceasta etapă, nu exista nicio dovadă că era într-adevăr ceva 
acolo, jos. Tot ce aveau era raportul unui singur om de ştiinţă de 
la Wilkes, care era probabil mort acum. Cine ştie ce văzuse el? 
Faptul că fusese atacat imediat după ce văzuse nava spaţială - 
de către inamici necunoscuţi - era o altă întrebare la care 
Schofield dorea un răspuns. 

Exista însă şi un al treilea motiv pentru a trimite o echipă mică 
jos în peşteră. Un motiv pe care Schofield nu li-l menţiona lui 
Sarah şi Montana. 

Dacă oricine altcineva urma să încerce să pună mâna pe staţie 
- în special în următoarele ore când soldaţii din infanteria marină 
erau extrem de vulnerabili - şi dacă reuşeau să înfrângă ce mai 
rămăsese din unitatea lui Schofield sus, în interiorul staţiei, 
atunci o a doua echipă staționată jos în peşteră ar fi putut oferi o 
ultimă linie de apărare eficientă. 

Şi dacă singura intrare în peşteră era prin intermediul tunelului 
de gheaţă subacvatic, atunci oricine voia să pătrundă înăuntru 
trebuia să ajungă acolo pe sub apă. Unităţile de atac sub 
acoperire urăsc misiunile subacvatice şi au un motiv întemeiat 
pentru asta: nu ştii niciodată ce te aşteaptă la suprafață. După 
cum vedea Schofield lucrurile, o echipă mică staționată deja în 
peşteră putea să învingă o forţă inamică, împuşcându-i unul câte 
unul, imediat ce aceştia apăreau la suprafaţă. 

Schofield, Sarah şi Montana ajunseră la intrarea principală în 
staţie, păşiră pe rampă şi pătrunseră înăuntru. 

Schofield păşi pe pasarela punţii A şi se îndreptă imediat către 
sala de mese. Rebound trebuia să se fi întors până acum - 
împreună cu Champion - şi Schofield voia să vadă dacă medicul 
francez avea ceva de spus în legătură cu starea lui Samurai. 

Schofield ajunse la uşa sălii de mese şi intră. 

li văzu imediat pe Rebound şi pe Champion stând lângă masa 
pe care era întins Samurai. 

Când Schofield intră, ambii bărbaţi îşi ridicară rapid ochii cu 
priviri surprinse. Arătau ca nişte hoţi prinşi cu mâinile în casa de 
bani, surprinşi în mijlocul unui act ilegal. 

Urmă o tăcere scurtă. 


180 


Şi apoi, Rebound spuse: 

— Domnule, Samurai este mort. 

Schofield se încruntă. Ştia că Samurai se afla într-o stare 
critică şi că moartea era o posibilitate, însă felul în care Rebound 
rostise cuvintele... 

Rebound înainta şi vorbi cu seriozitate: 

— Domnule, era mort când am ajuns aici. Şi doctorul spune că 
nu a murit din cauza rănilor. Spune... spune că se pare că 
Samurai a fost sufocat. 


181 


Pete Cameron stătea în maşina lui în mijlocul parcării de la 
SETI. Soarele deşertic dogoritor îl ardea. Işi scoase telefonul 
mobil şi o sună pe Alison în D.C. 

— Cum a fost? întrebă ea. 

— Fascinant, spuse Cameron, frunzărind notițele pe care le 
luase în legătură cu înregistrarea de la SETI. 

— Ceva demn de luat în seamă? 

— Nu prea. Se pare că au prins câteva cuvinte de la un satelit 
spion, însă pentru mine este chineză. 

— Ţi-ai notat ceva de data asta? 

Cameron aruncă o privire asupra notiţelor. 

— Da, dragă, zise el. Insă nu sunt sigur că valorează ceva. 

— Spune-mi, oricum, îi ceru Alison. 

— Bine, răspunse Cameron, privind notițele. 


RECEPŢIONAT 134625 

CONTACT PIERDUT - PERTURBARE IONOSFERICÂ 
ECHIPĂ DE AVANGARDĂ 

SCARECROW 

-66,5 GRADE 

ÎNTRERUPERE A TRANSMISIEI RADIO DIN CAUZA 
ERUPȚIEI SOLARE 

115,20 MINUTE, 12 SECUNDE EST 

CUM A AJUNS ACOLO ATÂT DE... A DOUA ECHIPA 
E PE DRUM 


Cameron îi citi notițele cu glas tare, cuvânt cu cuvânt, 
traducând simbolurile sale de stenografie. 

— Asta este? întreba Alison când termină. Asta este tot? 

— Asta-i tot. 


182 


— Nu este prea mult. 

— Asta ziceam şi eu, fu de acord Cameron. 

— Lasă-le în seama mea, spuse Alison. Unde te duci acum? 

Cameron scoase un cartonaş alb, micuţ, din torpedou. Era 
aproape acoperit de post-it-uri. Era o carte de vizită. 


ANDREW WILCOX 
Armurier 
14 Newhury, Lake Arthur, NM. 


Cameron spuse: 

— Mă gândeam că dacă tot sunt aici, să trec pe la misteriosul 
domn Wilcox. 

— Tipul cu cutia poştală? 

— Da, cel cu cutia poştală. 

Cu două săptămâni în urmă, cineva lăsase acea carte de vizită 
în cutia poştală a lui Cameron. Doar cartea de vizită. Nimic mai 
mult. Nu era însoţită de niciun mesaj şi nu era nimic scris pe ea. 
Iniţial, Cameron aproape o aruncase la gunoi ca pe mesajele 
nesolicitate - un mesaj chiar nesolicitat, sosit din New Mexico. 

Apoi însă, primise un telefon. 

Era o voce de bărbat. Răguşită. Îl întreba dacă primise cartea 
de vizită. 

Cameron răspunsese că o primise. 

Apoi, bărbatul spusese că avea ceva ce Cameron ar dori să 
verifice. Sigur, replicase Cameron, nu dorea domnul să vină la 
Washington să discute despre asta? 

Nu. Nici nu se punea problema. Cameron trebuia să vină la el. 
Tipul era adeptul teoriei conspiraţiilor, superparanoic. Spusese că 
lucrase în marină sau ceva de genul acesta. 

— Eşti sigur că nu este doar un alt fan al tău? întrebă Alison. 

Reputația lui Pete Cameron din perioada în care făcea 
investigaţii pentru Mother Jones încă îl mai urmărea. Amatorilor 
de conspirații le plăcea să-l sune şi să-i spună că aveau 
următoarea Afacere Watergate în mâinile lor sau că aveau dovezi 
referitoare la vreun politician corupt. De obicei, cereau bani în 
schimbul poveştilor lor. 

Însă acest personaj, Wilcox, nu ceruse bani. Nici măcar nu 
pomenise de aşa ceva. Şi cum Cameron era în zonă... 


183 


— Nu are decât să fie, spuse Cameron. Dar dacă tot sunt aici, 
pot foarte bine să văd care-i treaba. 

— În regulă, acceptă Alison. Dar să nu zici că nu te-am 
avertizat. 

Cameron închise telefonul şi trânti portiera maşinii. 


În birourile de la Washington Post din D.C., Alison Cameron 
încheie conversaţia şi privi în gol câteva secunde. 

Era dimineaţă, iar biroul zbârnâia de agitaţie. Camera mare, cu 
plafon scund, era împărţită în sute de partiţii până la înălţimea 
pieptului şi în fiecare dintre ele oamenii munceau de zor. 
Telefoanele sunau, tastaturile păcăneau, oamenii alergau de 
colo-colo. 

Alison purta o pereche de pantaloni crem, o cămaşă albă şi o 
cravată neagră prinsă lejer. Părul ei castaniu, lung până la umeri, 
era prins într-o simplă coadă de cal. 

După câteva clipe, îşi cobori privirea pe bucata de hârtie pe 
care notase tot ce-i spusese soţul ei la telefon. 

Citi fiecare rând cu atenţie. Per ansamblu era un jargon 
indescifrabil. Vorbărie despre sperietori de ciori, perturbări 
ionosferice, echipe de avangardă şi echipe secundare. 

Trei rânduri îi atraseră însă atenţia. 


-66,5 GRADE 

ÎNTRERUPERE A TRANSMISIEI RADIO DIN CAUZA 
ERUPȚIEI SOLARE 

115,20 MINUTE, 12 SECUNDE EST 


Alison se încruntă în timp ce citea din nou cele trei rânduri. 
Apoi îi veni o idee. 

Se îndreptă rapid către un birou din apropiere şi luă o carte 
maro, de mărimea unei mape, din sertarul de deasupra biroului, 
îi privi coperta: Atlasul complet al lui Bartholemew de geografie 
mondială. Dădu câteva pagini şi o găsi imediat pe cea pe care o 
căuta. 

Îşi trecu degetul de-a lungul unei linii de pe pagină. 

— Cum? spuse cu voce tare. 

Un alt reporter, de la un birou din apropiere, îşi ridică privirea 
de la ceea ce făcea. 


184 


Alison nu-l observă. Continuă să privească pagina din faţa ei. 

Degetul ei marca punctul de pe hartă care reprezenta 
latitudinea -66,5 grade sud şi longitudinea 115 grade, 20 de 
minute şi 12 secunde est. 

Alison se încruntă. 

Degetul ei era îndreptat către linia litoralului Antarcticii. 


185 


Soldaţii americani se adunară în linişte în jurul bazinului de pe 
puntea E. 

Montana, Gant şi Santa Cruz se îmbrăcară în echipamente de 
scufundare fără să scoată un cuvânt. Toţi trei purtau costume de 
scafandru negre, termoelectrice. 

Schofield şi Snake îi urmăreau în timp ce se echipau. Rebound 
stătea în spatele lor. Book Riley se îndreptă în tăcere către 
depozitul de pe puntea E, să vadă ce făcea Mother. 

Un rucsac mare, negru - transmiţătorul VLF al francezilor pe 
care-l găsise Santa Cruz în timpul verificării staţiei - zăcea pe 
punte, lângă picioarele lui Schofield. 

Vestea legată de moartea lui Samurai zguduise întreaga 
echipă. 

Luc Champion, medicul francez, îi spusese lui Schofield că 
găsise urme de acid lactic în traheea lui Samurai. Asta, spusese 
Champion, era o dovadă aproape neîndoielnica a faptului că 
Samurai nu murise din cauza rănilor. 

Prezenţa acidului lactic în trahee, explicase Champion, 
evidenția o lipsă bruscă de oxigen în plămâni, pe care aceştia 
încercau să o compenseze arzând zahăr, un proces cunoscut sub 
numele de acidoză lactică. Cu alte cuvinte, prezenţa acidului 
lactic în trahee sugera moarte datorată unei lipse bruşte de 
oxigen în plămâni, cunoscută altfel ca asfixiere sau sufocare. 

Samurai nu murise din cauza rănilor. Murise pentru că plămânii 
lui fuseseră privaţi de oxigen. Murise pentru că îi oprise cineva 
aerul. 

Cineva îl omorâse pe Samurai. 

În perioada în care Schofield şi Sarah ieşiseră să se întâlnească 
în perimetrul staţiei cu Montana - aceeaşi perioadă în care 
Rebound coborâse pe puntea E şi-l luase pe Luc Champion -, 


186 


cineva intrase în sufrageria de pe puntea A şi-l strangulase pe 
Samurai. 

Implicaţiile morţii lui Samurai reprezentau cea mai puternică 
lovitură pentru Schofield. 

Printre ei se afla un criminal. 

Însă exista un lucru pe care Schofield nu li-l spusese celorlalți 
membri ai unităţii. Le spusese doar că Samurai murise. Nu le 
spusese cum murise. Se gândise că dacă vreunul dintre ei era 
criminalul, era mai bine ca acea persoană să nu fie conştientă că 
Schofield ştia acest lucru. Rebound şi Champion juraseră să 
păstreze tăcerea. 

În timp ce-i privea pe ceilalţi punându-şi echipamentul, 
Schofield se gândi la ce se întâmplase. 

Oricine ar fi fost criminalul, se aşteptase ca moartea lui 
Samurai să fie pusă pe seama rănilor sale. Era o presupunere 
bună. Schofield se gândi că dacă i s-ar fi spus că Samurai nu 
supravieţuise, ar fi presupus imediat că pur şi simplu corpul lui 
Samurai renunţase să mai lupte şi murise din cauza rănilor. 
Acesta era motivul pentru care criminalul îl sufocase pe Samurai. 
Sufocarea nu lăsa urme de sânge, nici răni care să-l dea de gol. 
Dacă nu mai existau alte răni pe corp, povestea cum că Samurai 
pur şi simplu pierduse lupta cu rănile de glonţ ar fi căpătat 
credibilitate. 

Ceea ce nu ştiuse însă criminalul era că asfixierea lăsa totuşi 
un semn - acid lactic în trahee. 

Schofield nu avea niciun dubiu că dacă nu ar fi existat un 
medic în staţie, acidul lactic ar fi trecut neobservat, iar moartea 
lui Samurai ar fi fost atribuita rănilor sale. Însă existase un medic 
în staţie. Luc Champion. Şi acesta observase acidul. 

Implicaţiile erau atât de înspăimântătoare, pe cât erau de 
numeroase. 

Mai existau soldaţi francezi pe undeva prin staţie? Cineva care 
să le fi scăpat soldaţilor din infanteria marină. Un soldat izolat, 
poate, care se hotărâse să scape de americani unul câte unul, 
începând cu cel mai slab dintre ei, Samurai. 

Schofield renunţă rapid la acest gând. Staţia, împrejurimile 
sale şi chiar şi aeroglisorul francez rămas afară fuseseră 
verificate atent. Nu mai existau soldaţi inamici nici înăuntru, nici 
în afara staţiei polare Wilkes. 


187 


Asta crea o problemă. 

Pentru că însemna că probabil cine îl omorâse pe Samurai era 
o persoană în care Schofield credea că poate avea încredere. 

Nu putea fi vorba de oamenii de ştiinţa francezi, Champion şi 
Rae. De la sfârşitul luptei cu francezii, fuseseră legaţi cu cătuşe 
de stâlpul de pe puntea E. 

Putea fi vreunul dintre oamenii de ştiinţa de la Wilkes - în timp 
ce Schofield era afară cu Montana şi Hensleigh, ei se aflau cu 
toţii în camera comună de pe puntea B, nepăziţi de unul dintre 
soldaţii americani. Dar de ce? De ce naiba să vrea vreunul dintre 
oamenii de ştiinţă să ucidă un soldat rănit? Nu aveau nimic de 
câştigat dacă-l omorau pe Samurai. Soldaţii erau aici ca să-i 
ajute. 

Mai rămânea însă o alternativă. 

Unul dintre soldaţii din infanteria marină îl omorâse pe 
Samurai. 

Simpla posibilitate că aşa ceva se întâmplase făcu să-l treacă 
fiorii pe Schofield. Chiar şi faptul că se gândise la asta îl înfiora şi 
mai mult. Totuşi, luă în seamă această posibilitate, pentru că în 
afară de rezidenții de la Wilkes, un soldat din infanteria marină 
era singura persoană din staţie care ar fi avut ocazia să-l omoare 
pe Samurai. 

Schofield, Sarah şi Montana fuseseră afară când se întâmplase, 
deci Schofield era măcar sigur de ei. 

In ceea ce-i privea pe ceilalţi soldaţi, existau dificultăţi. 

Cu toţii lucraseră, mai mult sau mai puţin singuri în diferite 
locuri din staţie când se produsese crima. Oricare dintre ei ar fi 
putut s-o facă, fără să fie observat. 

Schofield îi elimina pe rând. 

Snake. Fusese pe puntea C, în nişă, lucrând la comenzile 
distruse ale vinclului, care ridica şi cobora clopotul de scufundare 
al staţiei. Fusese singur. 

Santa Cruz. Căutase prin staţie după dispozitive franceze de 
ştergere. În urma căutării nu descoperise nimic, în afară de 
transmiţătorul VLF care se afla acum la picioarele lui Schofield. Şi 
el fusese singur. 

Rebound. Schofield se gândi la tânărul soldat. Rebound era 
suspectul principal. Schofield ştia asta şi Rebound o ştia şi el. El 
era cel care-i spusese lui Schofield că starea lui Samurai era 


188 


suficient de stabila ca el să poată cobori pe puntea E să-l aducă 
pe Champion. Era, de asemenea, singurul care fusese lângă 
Samurai de când se încheiase bătălia. Pentru Schofield, Samurai 
putea să fie mort de peste o oră, ucis de Rebound cu mult timp în 
urmă. 

Dar, de ce? Era întrebarea căreia Schofield pur şi simplu nu-i 
putea găsi un răspuns. Rebound era tânăr, avea douăzeci şi unu 
de ani. Era proaspăt recrut şi entuziast. Urma ordinele imediat şi 
nu era suficient de bătrân ca să fie blazat sau cinic. Puştiul adora 
să fie soldat din infanteria marină şi era un puştan cât se poate 
de tipic. Schofield se gândise că evaluase bine caracterul lui 
Rebound. Poate că nu era aşa. 

Gândul că Rebound ar fi putut fi criminalul aducea cu sine un 
alt gând neobişnuit în mintea lui Schofield. Era o amintire, o 
amintire dureroasă, pe care Schofield încercase să o îngroape. 

Andrew Trent. 

Locotenentul Andrew X. Trent, USMC. 

Peru. Martie, 1997. 

Schofield urmase cursurile Şcolii de Cădeţi (OCS) împreună cu 
Andy Trent. Erau buni prieteni şi, după OCS, ajunseseră la gradul 
de locotenent împreună. Fiind un strateg genial, lui Trent îi 
fusese încredinţată comanda unei unităţi de recunoaştere din 
infanteria marină foarte apreciate, cu baza în Atlantic. Lui 
Schofield - care nu era un geniu tactician la fel ca Trent - îi 
fusese acordată o unitate cu baza în Pacific. 

In martie 1997, la mai puţin de o lună de când preluase 
comanda unităţii sale de recunoaştere, Schofield şi echipa sa 
primiseră ordin sa ia parte la o confruntare armată din munţi, în 
Peru. Se părea că fusese descoperit ceva extrem de important 
într-un templu incaş antic, aflat în Munţii Anzi, iar preşedintele 
peruan ceruse ajutorul Statelor Unite. Bandele de vânători de 
comori criminali sunt numeroase în munţii din Peru; se ştie că 
ucideau echipe întregi de arheologi ca să fure artefacte 
nepreţuite pe care aceştia le descoperiseră. 

Când unitatea lui Schofield ajunsese pe vârful muntelui, 
fuseseră întâmpinați de trupe americane, un singur pluton de 
grăniceri ai armatei americane. Grănicerii formaseră un 
perimetru de trei kilometri în jurul unui anumit munte, înconjurat 
de pădure tropicală. Pe vârful muntelui se aflau minele unui 


189 


templu incaş în formă de piramidă, îngropat pe jumătate în 
versantul muntelui. 

O unitate de recunoaştere a marinei se afla deja în interiorul 
templului, îl informase căpitanul grănicerilor pe Schofield. 

Unitatea lui Andy Trent. 

Se părea că fusese prima unitate care ajunsese la faţa locului. 
Trent şi echipa sa făcuseră nişte exerciţii în jungla braziliană 
când fusese data alarma, aşadar ajunseseră primii. 

Căpitanul grănicerilor nu mai ştia nimic altceva despre ce se 
petrecea în interiorul templului minat. Tot ceea ce ştia era că 
tuturor celorlalte unităţi care sosiseră la faţa locului le fusese 
ordonat să asigure un perimetru de trei kilometri în jurul 
templului şi să nu intre în templu, pentru niciun motiv. 

Unitatea lui Schofield făcuse ceea ce i se ordonase şi asigurase 
un perimetru de trei kilometri în jurul templului. 

În acel moment, o altă unitate sosise la faţa locului. 

Însă aceasta unitate avea dreptul să străbată zona. Era o 
echipa a SEAL, spusese cineva, un fel de brigada pentru 
dezamorsarea bombelor care avea misiunea să dezamorseze 
nişte mine puse de cei aflaţi înăuntru, alături de soldaţii din 
infanteria marină ai lui Trent. Se părea ca avuseseră loc lupte 
aprige acolo. Schofield fusese încântat să afle că Trent şi echipa 
lui câştigaseră. 

Echipa SEAL pătrunsese înăuntru. Timpul trecea încet. 

Şi apoi, brusc, casca lui Schofield prinsese viaţă. O voce 
deformată pătrunsese printre valuri de paraziți, spunând: 

— Aici locotenent Andrew Trent, comandantul Unităţii de 
recunoaştere Patru a Forţelor Marine ale Statelor Unite. Repet, 
aici Andrew Trent de la Unitatea de recunoaştere Patru a Forţelor 
Marine ale Statelor Unite. Dacă există vreun soldat din infanteria 
marină acolo, vă rog să răspundeţi. 

Schofield răspunsese. 

Trent nu părea că-l aude. Putea transmite, dar era evident că 
nu putea recepționa. 

Trent continuase: 

— Dacă există soldaţi din infanteria marină în afara acestui 
templu, deschideţi acum! Repet, deschideţi acum! Mi-au fost 
infiltraţi oameni în unitate! Mi-au fost infiltraţi oameni în 
nenorocita de unitate! Soldaţi din marină, cei de la SEAL care au 


190 


venit mai devreme au spus că erau aici ca să mă ajute. Au spus 
că erau o unitate specială, trimisă de la Washington ca să mă 
ajute să asigur acest sit. Apoi şi-au scos armele şi mi-au împuşcat 
un caporal drept în cap! Şi acum încearcă să mă omoare şi pe 
mine! La naiba! Chiar şi unii dintre oamenii mei îi ajută, pentru 
numele lui Dumnezeu! Au infiltrat nenorociti de oameni în 
unitate! Au infiltrat oameni în nenorocita mea de unitate! Sunt 
atacat de propriii... 

Semnalul căzuse brusc. 

Schofield privise rapid în jur. Se părea că nimeni altcineva nu 
auzise mesajul scurt. Trent îl transmisese probabil pe frecvenţa 
„Doar pentru ofiţeri”, ceea ce însemna că doar Schofield îl 
auzise. 

Lui Schofield nu-i păsa. Ordonase imediat unităţii sale să se 
mobilizeze, însă când aceştia erau pregătiţi şi începeau să se 
îndrepte către templu, fusese opriţi de grănicerii militari. 
Grănicerii aveau cincisprezece oameni. Unitatea lui Schofield 
avea doar doisprezece oameni. 

Căpitanul Grănicerilor afirmase ferm: 

— Locotenente Schofield, ordinele mele sunt clare. Nimeni nu 
intră acolo. Nimeni. Dacă încearcă să pătrundă cineva în acea 
clădire, ordinele mele sunt să fie împuşcat imediat ce este 
observat. Dacă încercaţi să pătrundeţi în acea clădire, 
locotenente, voi fi nevoit să deschid focul împotriva 
dumneavoastră. Vocea îi devenise rece. Să nu vă îndoiţi că o voi 
face, locotenente. Nu mă voi gândi de două ori dacă să elimin o 
duzină de soldaţi nenorociţi din infanteria marină. 

Schofield îl privi furios pe căpitanul grănicerilor. 

Era un bărbat înalt, la vreo patruzeci de ani, un soldat de 
carieră de linia întâi, bine făcut, cu pieptul lat, cu capul acoperit 
de păr cărunt, tuns scurt. Avea ochi reci, lipsiţi de viaţă şi o faţa 
ridată, sarcastică. Schofield îşi aminti numele lui - avea să şi-l 
amintească mereu -, îşi aminti cum nenorocitul îl pronunţase 
într-un mod clasic, sacadat, după ce Schofield întrebase cum îl 
cheamă: căpitanul Arlin F. Brookes, armata Statelor Unite. 

Aşa că el şi echipa sa fuseseră reţinuţi în perimetru, în timp ce 
vocea lui Andrew Trent continua să tipe disperata în interfonul 
din casca lui Schofield. 

Cu cât ţipa Trent mai mult, cu atât mai furios şi mai frustrat 


191 


devenea Schofield. 

Echipa SEAL care pătrunsese în templu îi mai omorâse şi alţi 
oameni, spusese Trent. Unii dintre oamenii lui li se alăturaseră 
inamicilor şi se întorseseră împotriva lui, omorându-i pe alţii din 
unitatea lui de la mică distanţa. Trent nu ştia ce se întâmplă. 

Ultimul lucru pe care îl auzise Schofield în acea zi prin 
interfonul din cască fusese Trent care spunea că era singurul 
care mai rămăsese în viaţă. 

Andrew Trent nu a ieşit niciodată din templu. 

Aproape un an mai târziu, după ce făcuse câteva cercetări, lui 
Schofield i se spusese că unitatea lui Trent ajunsese la templu şi 
nu găsise pe nimeni acolo. Nu existase nicio luptă, nu se 
luptaseră cu nimeni. Nu fusese nicio „descoperire misterioasă” în 
primul rând. Când ajunseseră la templu şi-l găsiseră gol, Trent şi 
echipa sa cercetaseră ruinele întunecate şi umede. In timpul 
acelei căutări, câţiva oameni - inclusiv Trent - alunecaseră printr- 
o gaură de evacuare ascunsă. Se estimase că gaura de evacuare 
avea cel puţin trei metri adâncime, cu pereţi din stâncă dură. 
Nimeni nu supravieţuise căderii. Se părea că se efectuase o 
căutare şi toate cadavrele fuseseră găsite. 

Cu excepţia celui al lui Trent, i se spusese lui Schofield. Corpul 
lui Andrew Trent nu fusese găsit niciodată. 

Asta îl înfuriase pe Schofield. În mod oficial, nimic nu se 
întâmplase la acel templu. Nimic mai mult decât un accident 
tragic care luase vieţile a doisprezece soldaţi din Marina Statelor 
Unite. 

Schofield ştiuse că fusese singurul care auzise vocea lui Trent 
prin sistemul radio; ştia că nu l-ar fi crezut nimeni dacă ar fi pus 
la îndoială ceea ce se întâmplase. Dacă spunea ceva, ar fi obţinut 
doar o trimitere în secret la curtea marţială şi o moarte 
dezonorantă, la fel de secretă. 

Astfel că Schofield nu menţionase niciodată incidentul nimănui. 

Insă acum, în interiorul rece al unei staţii polare subterane din 
Antarctica, acest incident se întorcea să-l bântuie. 

„Au infiltrat oameni în unitatea mea! Au infiltrat nenorociţi de 
oameni în unitatea mea!” 

Cuvintele lui Trent răsunau în mintea lui Schofield în timp ce se 
gândea dacă Rebound îl omorâse pe Samurai. 

Oare infiltraseră oameni şi în unitatea /ui? 


192 


Dar cine erau aceşti „ei”, până la urmă? Guvernul Statelor 
Unite? Armata Statelor Unite? 

Părea ceva ce s-ar fi putut întâmpla în fosta Uniune Sovietică. 
Un guvern care să infiltreze oameni „speciali” în unităţi de elită. 
Şi totuşi, după câte ştia Schofield, Statele Unite şi URSS nu 
fuseseră prea diferite. Statele Unite îi acuzaseră întotdeauna pe 
sovietici de îndoctrinare, în timp ce, în fiecare dimineaţa în şcolile 
din întreaga Americă, se cânta Star-Spangled Banner“ 

Gândul că ar exista oameni neloiali în unitatea sa îi făcu pielea 
de găină lui Schofield. 

Îşi continuă lista mentală. 

La naiba, chiar şi Riley şi Gant - ocupați cu pregătirea 
echipamentului de scufundare, jos, pe puntea E - se despărţiseră 
ocazional. Din când în când, Riley se ducea să vadă cum se 
simţea Mother. 

Schofield nu putea crede că Book Riley era trădător. Îi 
cunoştea de prea mult timp. 

Însă Gant? Schofield credea că o cunoaşte pe Libby Gant, 
credea că o evaluase corect şi pe ea. Chiar el o alesese pe Gant 
pentru unitatea sa. Oare putuse anticipa cineva acest lucru? 
Cineva care voise ca ea să fie în unitatea lui Schofield. Nu... 

Ultimul soldat din infanteria marină rămas în viaţă în staţie era 
Mother. lar gândul în sine că ea ar fi putut să-l omoare pe 
Samurai era absurd. 

Rotiţele din mintea lui Schofield se învârteau nebunește. Tot ce 
ştia sigur era că Samurai Lau era mort şi că unul dintre ei îl 
omorâse. Problema era că toti ar fi putut s-o facă. 


20 Imnul naţional al SUA (n. Red.) 
193 


Montana, Gant şi Santa Cruz erau gata de scufundare. 

Aveau butelii de aer cu audibilitate redusă, producţie a Forţelor 
Navale, sau, aşa cum erau cunoscute în cadrul Corpului 
Puşcaşilor Marini, „butelii secrete”, prinse de spatele lor. 

Apa este un bun conductor pentru sunet, iar buteliile obişnuite 
fac mult zgomot atunci când pompează aer comprimat prin 
tuburile lor în dispozitivul din gura scafandrului. Orice microfon 
subacvatic din comerţ detectează un scafandru datorită 
zgomotului puternic, şuierător, pe care-l produce echipamentul 
său pentru respiraţie. 

Gândindu-se la asta, marina americană cheltuise milioane de 
dolari ca sa creeze un aparat de respirat subacvatic autonom şi 
silențios. Rezultatul este un echipament de scufundare denumit 
LABA?! - aparat pentru respiraţie cu audibilitate redusă. 
Rezervoarele LABA nu pot fi detectate de sistemele 
convenţionale de detectare audio, de aici şi comparaţia cu 
avioanele invizibile. 

Schofield îi urmări pe cei trei soldaţi cum îşi luau măştile şi se 
pregăteau să sară în bazinul întunecat. Apoi, se întoarse şi studie 
bazinul gol, cu excepţia clopotului de scufundare care se afla în 
centru. Grupul de balene ucigaşe părăsise zona cu patruzeci de 
minute în urmă şi nu mai fusese văzut de atunci, însă, în timp ce 
privea spre bazin, simţi că îl bătea cineva pe umăr. Schofield se 
întoarse. _ 

Şi o văzu pe Sarah Hensleigh stând în faţa lui. Imbrăcată într- 
un costum termic de scafandru, albastru cu negru, strâns pe 
corp. Schofield râmase înmărmurit o clipă. Pentru prima oară în 
acea zi observă cât de bine arăta Sarah Hensleigh - femeia avea 
un trup superb. 


21 Low Audibility Breathing Apparates 
194 


Schofield ridică din sprâncene. 

— Despre asta voiam să te întreb mai devreme, spuse Sarah. 
Când eram afară. Însă nu am avut ocazia. Vreau să cobor cu ei. 

— Văd asta, replică Schofield. 

— Această staţie a pierdut nouă oameni acolo jos, în peştera 
aceea. Aş vrea să ştiu de ce. 

Schofield îşi mută privirea de la Hensleigh la cei trei soldaţi 
scafandri din stânga sa. Se încruntă, căzut pe gânduri. 

— Pot să fiu de ajutor, spuse Sarah repede. In legătură cu 
peştera, de exemplu. 

— Cum? 

— Ben Austin - unul dintre scafandrii care a mers acolo jos în 
primul grup - a spus că era un fel de cavernă subterană, spuse 
Sarah. A zis că avea pereţi verticali din gheaţă pură şi că se 
întindea pe mai multe zeci de metri. Sarah îl privi atent pe 
Schofield. Bănuiala mea este că dacă pereţii din acea peştera 
sunt verticali, atunci aproape sigur s-a format în urma vreunui 
eveniment seismic din trecut, vreun cutremur sau vreo erupție 
vulcanică subacvatică. Pereţii verticali sunt creaţi prin înălţarea 
bruscă a rocilor, nu printr-o mişcare lentă, gradată. 

— Sunt sigur că oamenii mei nu vor avea parte de 
bruşte de stânci, dr. Hensleigh. 

— În regulă, atunci. Îţi pot spune ce este acolo, jos, spuse 
Sarah. 

Asta îi atrase atenţia lui Schofield. Se întoarse către cei trei 
scafandri care stăteau lângă marginea bazinului. 

— Montana, Gant, Cruz. Aşteptaţi o clipă, vă rog. Schofield se 
întoarse din nou cu faţa către Sarah Hensleigh, cu o privire 
serioasă. În regulă, dr. Hensleigh, spune-mi ce este acolo jos. 

— În regulă, începu Sarah, adunându-şi gândurile. 

Era evident că se gândise mult la asta, însă Schofield o 
intimida. 

— Prima teorie, spuse ea. E ceva extraterestru. E o navă 
spaţială de pe altă planetă, dintr-o altă civilizaţie. Acesta nu este 
chiar domeniul meu - nu este de fapt domeniul nimănui. Insă, 
dacă acel lucru este extraterestru, atunci mi-aş da mâna dreaptă 
ca sa-l văd. 

— Mother şi-a dat deja piciorul stâng. Ce altceva mai ai de zis? 

— Teoria numărul doi, spuse Sarah. Nu este extraterestră. 


195 


A 


nălţări 


— Nu este extraterestră? Schofield ridică dintr-o sprânceană. 

— Exact, afirmă Sarah. Nu este extraterestră. Ei bine, teoria 
asta chiar face parte din domeniul meu. Asta este paleontologie 
pură. Nu este în niciun caz o teorie nouă, însă până acum nimeni 
nu a reuşit să găsească vreo dovadă ca s-o demonstreze. 

— Să demonstreze ce? 

Sarah trase aer adânc în piept. 

— Teoria spune că odată, cu mult timp în urmă, exista viaţă 
civilizată pe Pământ. 

Făcu o pauză, nu ca să producă vreun efect, ci ca să aştepte 
reacţia lui Schofield. 

La început, Schofield nu spuse nimic, doar se gândi o clipă la 
ce-i spusese ea. Apoi o privi. 

— Continuă. 

— Mă refer la mult timp în urmă, zise Sarah, captându-i 
atenţia, vorbesc de perioada de dinainte de dinozauri. Vorbesc 
despre patru sute de milioane de ani în urmă. Acum, dacă te 
gândeşti puţin... dacă te gândeşti la asta din punct de vedere al 
evoluţiei umane, este chiar foarte posibil. Viaţa umană aşa cum o 
ştim noi se află pe Pământ de mai puţin de un milion de ani, 
corect? Vorbind din punct de vedere istoric, asta nu înseamnă 
mult timp. Dacă istoria pământului ar fi cele douăzeci şi patru de 
ore dintr-o zi, atunci perioada prezenţei umane modeme s-ar 
ridica la aproximativ trei secunde. Ceea ce numim noi viaţa 
umană civilizată - viaţa umană în forma sa homo sapiens - se 
află aici de o perioadă de timp chiar mai scurta, nici măcar 
douăzeci de mii de ani. Asta este mai puţin de o secundă pe 
ceasul care măsoară timpul lumii. 

Schofield o urmărea cu atenţie pe Sarah Hensleigh în timp ce 
aceasta vorbea. Era agitată, vorbea repede. Se afla în elementul 
ei. 

— Ceea ce spun de obicei paleontologii, continuă ea, este că o 
întreagă matrice de factori a contribuit la apariţia vieţii 
mamiferelor şi astfel a vieţii umane pe Pământ. Distanţa potrivită 
faţă de soare, temperatura adecvată, atmosfera potrivită, nivelul 
necesar de oxigen din atmosferă şi, bineînţeles, dispariţia 
dinozaurilor. Cunoaştem cu toţii teoria Alvarez despre cum un 
asteroid s-a ciocnit de Pământ şi a ucis toţi dinozaurii, şi cum au 
apărut mamiferele din întuneric şi şi-au preluat poziţia de 


196 


conducători ai lumii. Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că există dovezi 
că au mai fost ce/ puțin patru astfel de ciocniri cu asteroizi pe 
această planetă în ultimele şapte milioane de ani. 

— Ciocniri cu asteroizi, repetă Schofield. 

— Da. Domnul Edmund Halley a sugerat odată că întreaga 
Mare Caspică a fost creată de o coliziune cu un asteroid, cu sute 
de milioane de ani în urmă. Alexander Bickerton, celebrul fizician 
din Noua Zeelandă care i-a predat lui Rutherford, a lansat ipoteza 
că întregul fund al părţii sudice a Oceanului Atlantic - între Africa 
de Sud şi America de Sud - ar fi un crater imens în formă de bol, 
cauzat de un impact masiv cu un asteroid, produs cu peste trei 
sute de milioane de ani în urmă. 

Acum, dacă presupunem - aşa cum facem în cazul dinozaurilor 
- că de fiecare dată când unul dintre aceşti asteroizi cataclismici 
a lovit pământul a murit o civilizaţie, ne putem întreba ce alte 
tipuri de civilizaţii, asemenea celei a dinozaurilor, au fost de 
asemenea distruse? Ceea ce mulţi cercetători au sugerat în 
ultimii ani - Joseph Sorenson de la Stanford este cel mai cunoscut 
- este că una dintre aceste civilizaţii ar fi putut fi umană. 

Schofield îi privi pe ceilalţi soldaţi din infanteria marină de pe 
puntea din jurul lui. Cu toţii o ascultau cu atenţie pe Sarah, vrăjiţi 
de povestea ei. 

Sarah continuă: 

— Vezi tu, în medie, Pământul se înclină pe axa sa verticală cu 
jumătate de grad la fiecare 22 000 de ani. Ceea ce a postulat 
Sorenson este că acum aproximativ patru sute de milioane de 
ani Pământul era înclinat la un unghi asemănător celui la care 
este înclinat astăzi. De asemenea, era cam la aceeaşi distanţă de 
soare ca astăzi, aşadar avea temperaturi medii similare. Mostrele 
din centrul său, asemănătoare celor pe care le prelevăm din 
această staţie, au arătat că aerul era un amestec de oxigen, azot 
şi hidrogen, în cantităţi foarte asemănătoare celor pe care le are 
atmosfera din zilele noastre. Nu vă daţi seama? Matricea era /a 
fel cum este astăzi. 

Schofield începea treptat să creadă ce spunea Sarah. 

Aceasta confirmă: 

— Caverna aceea de acolo, de jos, se află la patru sute 
cincizeci de metri sub nivelul mării, asta înseamnă şase sute de 
metri sub nivelul mediu al solului din Antarctica. Gheaţa de acolo 


197 


de jos este cu siguranţă veche de patru sute de milioane de ani. 
Dacă este gheaţă înălţată din adâncuri - gheaţă care s-a înălţat 
în urma unui cutremur sau ceva asemănător - atunci ar putea fi 
mult, mult mai veche. Cred că ceea ce este acolo jos este un 
lucru care a fost îngheţat cu mult timp în urmă. Cu mult timp în 
urmă. Poate fi ceva extraterestru sau uman, aparţinând vieţii 
umane care a existat pe această planetă cu milioane de ani în 
urmă. |n orice caz, locotenente, va fi cea mai importantă 
descoperire  paleontologică pe care a cunoscut-o vreodată 
această lume şi eu vreau să o văd. 

Sarah se opri şi trase aer adânc în piept. 

Schofield pur şi simplu stătea acolo şi nu zicea nimic. 

Sarah vorbi încet: 

— Locotenente, asta este viaţa mea. Asta este întreaga mea 
viaţă. Ceea ce se află acolo jos este probabil cea mai mare 
descoperire a omenirii. Am studiat toată viaţa pentru asta... 

Schofield o privi curios şi ea tăcu, simțind că el era pe cale să 
vorbească. 

— Şi cum rămâne cu fiica ta? întrebă el. 

Sarah îşi înălţă capul. Nu se aşteptase să-i pună această 
întrebare. 

Schofield continuă: 

— Eşti dispusă să o laşi singură aici, sus? 

— Va fi în siguranţă, spuse Sarah pe un ton plat. Apoi, zâmbi. 
Va fi aici sus cu tine. 

Schofield nu o mai văzuse pe Sarah Hensleigh zâmbind. 
Zâmbetul îi ilumina faţa, lumina întreaga cameră. 

Sarah insistă: 

— Aş putea, de asemenea, să-i identific pe scafandrii noştri, 
care au coborât în peştera aceea mai înainte, ceea ce ar putea 
fi... 

Schofield îşi ridică mâna. 

— E în regulă, m-ai convins. Poţi merge. Dar foloseşti 
echipamentul nostru de scufundări. Nu ştiu ce li s-a întâmplat 
oamenilor tăi acolo jos, însă am o mică bănuială că acel lucru 
care este acolo jos a auzit zgomotul produs de echipamentul lor 
pentru respiraţie şi nu vreau să ni se întâmple şi nouă acelaşi 
lucru. 

— Mulţumesc, locotenente, spuse Sarah cu seriozitate. Îți 


198 


mulţumesc. Apoi, îşi scoase medalionul strălucitor din argint pe 
care-l purta în jurul gâtului şi i-l oferi lui Schofield. Ar fi bine să nu 
mă scufund cu asta la gât. Mi-l poţi ţine până mă întorc? 

Schofield luă medalionul şi-l puse în buzunar. 

— Bineînţeles. 

Chiar atunci se auzi un mormăit brusc din bazin, din partea 
stângă a lui Schofield. 

Schofield se întoarse, exact la timp ca să vadă o umbră neagra 
enormă ieşind la suprafaţa bazinului, în mijlocul unui nor de bule 
albe înspumate. 

Iniţial, Schofield crezu că umbra era una dintre balenele 
ucigaşe, care se întorsese în bazin să caute din nou hrană. Insă, 
orice era, nu înota. Plutea pur şi simplu, ridicându-se din ce în ce 
mai mult la suprafaţă. 

In acel moment, obiectul negru enorm lovi suprafaţa bazinului 
cu un sunet puternic, şuierător. Din fiecare parte izbucniră valuri 
şi bule. O spumă albă se împrăştie în jurul lui. Prin spumă 
începură să şerpuiască râuleţe subţiri de sânge. Obiectul negru, 
masiv, ieşi la suprafaţă. Toţi cei de pe punte făcură un pas în 
faţă. 

Schofield se uita uimit la obiectul negru. 

Era o balenă ucigaşă. 

Dar era moartă. Corpul imens, alb cu negru, plutea pur şi 
simplu fără viaţă în apă, pe lângă punte. Şi era una dintre cele 
mai mari, posibil să fi fost chiar masculul grupului. Trebuie să fi 
avut cel puţin nouă metri lungime. Şi şapte tone greutate. 

Iniţial, Schofield se gândi că trebuie să fi fost balena ucigaşă 
pe care o împuşcase Mother în cap în timpul luptei - de vreme ce 
ştia că aceea era singura balenă care murise cu siguranţă. Işi 
schimbă însă rapid părerea. 

Această balenă moartă nu avea nicio rană vizibilă la cap. Cea 
pe care o împuşcase Mother ar fi avut o gaură de mărimea unei 
mingi de baschet. Fruntea acesteia nu avea nicio urmă. 

Şi mai era ceva. 

Aceasta plutise către suprafaţă. 

Un animal ucis în apă pluteşte iniţial, până când trupul i se 
umple de apă. Abia atunci se scufundă. Balena ucigaşă pe care o 
omorâse Mother ar fi ajuns de mult la fund. Pe de altă parte, 
aceasta balenă fusese ucisă de curând. 


199 


Cadavrul se roti uşor în apă. Schofield şi ceilalţi soldaţi pur şi 
simplu se holbau la ea, în transă. 

Şi apoi, se roti cu burta în sus şi Schofield îi văzu abdomenul 
imens şi rămase cu gura căscată. 

De-a lungul pântecelui balenei se întindeau doua tăieturi lungi, 
sângerânde. 

Mergeau în paralel. Două tăieturi zimţate, inegale, care se 
întindeau până în centrul corpului balenei, de la secţiunea sa 
mediană până la gât. Porţiuni din intestinele balenei imense 
ieşiseră prin tăieturi - intestine lungi, urâte, de culoare crem, la 
fel de groase ca braţul unui om. 

Nu erau tăieturi „curate”, observă Schofield. Fiecare era o 
crestătură, o ruptură. Ceva perforase burta balenei şi apoi 
rupsese întreaga lungime a trupului ei, desfăcând pielea. 

Toată lumea de pe punte se holba la cadavrul sângerând, pe 
feţele lor citindu-se înţelegerea. 

Era ceva acolo jos, în apă. 

Ceva care omorâse o balenă ucigaşă. 

Schofield trase aer adânc în piept şi se întoarse cu faţa spre 
Sarah. 

— Vrei să te mai gândeşti? o întrebă el. 

Sarah privi câteva secunde balena ucigaşă moartă. Apoi, îşi 
întoarse privirea către Schofield. 

— Nu, spuse ea. In niciun caz. 


200 


Schofield se plimba nervos în jurul punţii bazinului, singur. 

Privi cum cablul vinclului plonja în apă, în mijlocul bazinului. La 
capătul acelui cablu se afla clopotul de scufundare şi, în interiorul 
clopotului de scufundare, erau trei dintre soldaţii săi din 
infanteria marină, plus Sarah Hensleigh. Cablul pătrunse în apă la 
o viteză constantă, cât de repede putea. 

Vinclul cobora clopotul de scufundare în apă de aproape o oră. 
Nouă sute de metri era cale lungă, aproape un kilometru, şi 
Schofield ştia că avea să dureze ceva timp până să ajungă la 
acea adâncime. 

Schofield stătea pe puntea goală. Cu douăzeci de minute în 
urmă, îi trimisese pe Book, Snake şi Rebound în partea 
superioara a staţiei, ca să încerce din nou să prindă staţia 
McMurdo prin radioul portabil - trebuia să ştie când avea să 
sosească la Wilkes o forţă americană completă. 

Acum stătea singur pe puntea E, staţia din jurul lui fiind tăcută, 
cu excepţia bufniturilor mecanice ritmice ale mecanismului 
vinciului de pe puntea C. Buf-buf-buf-ul repetitiv al vinclului avea 
aproape un efect calmant pentru el. 

Schofield scoase medalionul de argint al lui Sarah Hensleigh 
din buzunar. Strălucea în lumina albă fluorescentă a staţiei. ÎI 
întoarse în palmă. Era ceva gravat pe spatele lui... 

Şi apoi, brusc, se auzi un zgomot şi Schofield îşi întoarse capul. 
Nu fusese decât o clipă, însă îl auzise cu siguranţă. 

Fusese o voce. O voce bărbătească. Insă o voce care vorbise 
în... 

„franceză. 

Schofield îşi aruncă imediat ochii asupra transmiţătorului VLF 
care stătea pe punte, la câteva zeci de centimetri de el. 

Dintr-odată, transmiţătorul emise un sunet ascuţit, şuierător. Şi 


201 


apoi, vocea se auzi din nou. 

— La hyène, c'est moi, le requin, spuse vocea. La hyène, c'est 
moi, le requin. Présentez votre rapport. Je renouvelle. Présentez 
votre rapport.?? 

„Rebound, se gândi Schofield. La naiba. Am nevoie de 
Rebound.” însă el era afară, împreună cu ceilalţi, iar Schofield 
avea nevoie de un vorbitor de franceză acum. 

— Rebound, rosti Schofield în microfonul din cască. 

Răspunsul veni imediat. 

— Da, domnule? 

Schofield putea auzi vântul şuierător în fundal. 

— Nu spune nimic, Rebound. Doar ascultă, OK? spuse 
Schofield, apăsând un buton de pe cureaua sa, care-i menținea 
microfonul din cască pornit. 

Se aplecă spre transmiţătorul VLF, astfel încât microfonul său 
din cască să fie aproape de difuzorul transmiţătorului. 

Vocea francezului se auzi din nou. 

— La hyene. Vous avez trois heures pour presenter votre 
rapport. Je renouvelle. Vous avez trois heures pour présenter 
votre rapport. Si vous ne le présentez pas lorsque l'heure nous 
serons contraint de lancer P engine d'efface. Je renouvelle. şi 
vous ne le présentez pas lorsque l'heure nous serons contraint 
de lancer 1'engine d'efface. C'est moi, le requin. Finis. 

Semnalul se întrerupse şi se lăsă tăcerea. Când se asigură că 
se încheiase transmisia, Schofield spuse: 

— Ai înţeles tot, Rebound? 

— Majoritatea, domnule. 

— Ce a spus? 

— Au spus: „Hiena. Ai trei ore la dispoziţie ca să dai raportul. 
Dacă nu dai raportul până atunci, vom fi constrânşi să lansăm 
„l'engine d'efface”, dispozitivul de ştergere. 

— Dispozitivul de ştergere, spuse Schofield plat. Trei ore. Eşti 
sigur, Rebound? 

Schofield îşi înşfacă ceasul de mână în timp ce vorbea. Era un 
vechi model Casio digital. li porni cronometrul. Secundele 
începură să se scurgă. 

— Sunt foarte sigur, domnule. Au spus tot de două ori, 
răspunse Rebound. 


*2 Hiena, aici rechinul. Daţi raportul. Repet. Daţi raportul. (n.tr.) 
202 


— Bravo, soldat. În regulă. Acum, tot ce trebuie să facem este 
să ne dam seama unde se afla aceşti indivizi... 

— Ah, scuzaţi-mă, domnule. 

— Ce este? 

— Cred că am o idee referitor la unde ar putea fi. 

— Unde? 

— Domnule, la sfârşitul transmisiei pe care tocmai am auzit-o, 
au spus: „Sunt eu, rechinul”. Eu am ratat începutul transmisiei. 
Au spus asta şi la început? „C'est moi, le requin?” 

Schofield nu ştia şi nu vorbea franceza. Pentru el, totul sunase 
la fel. Încercă să deruleze mesajul radio în mintea sa. 

— Se poate să fi zis, spuse el. Nu, aşteaptă, da! Da, cred că au 
spus asta. De ce? 

Rebound continuă: 

— Domnule, „le requin” este varianta franceză pentru 
„rechin”. „C'est moi, le requin” înseamnă „Aici, rechinul”. Ştiţi, ca 
un nume de cod militar. Unitatea franceză de aici, de la staţie, 
era numită „Hiena”, iar cea pe care tocmai am auzit-o este 
numită „Rechinul”. Ştiţi la ce mă gândesc, domnule... 

— Oh, la naiba, spuse Schofield. 

— Exact. Cred că sunt undeva în apă. Undeva dincolo de 
coastă. Pun pariu pe un milion de dolari că „Rechinul” este o 
navă de război sau ceva de genul ăsta, care navighează pe lângă 
coasta Antarcticii. 

— Oh, /a naiba, spuse Schofield din nou, de data asta cu năduf. 

Era logic ca aceia care trimiseseră mesajul să fie pe vreo navă. 
Şi nu numai din cauza numelui de cod. După cum ştia Schofield, 
datorită lungimilor lor de undă extraordinar de mari, 
transmisiunile VLF erau utilizate în mod obişnuit de vasele de 
suprafaţă sau de submarinele aflate în mijlocul oceanului. Din 
cauza asta aduseseră soldații francezi de comando 
transmiţătorul VLF cu ei. Ca să menţină contactul cu nava lor de 
război de lângă coastă. 

Schofield simţi că i se face rău. 

Posibilitatea ca o fregată sau o navă de luptă să patruleze 
oceanul la câteva zeci de kilometri de coastă era sumbră. Foarte 
sumbră. Mai ales dacă avea vreun fel de armă îndreptată - cel 
mai probabil o baterie de rachete de croazieră cu focoase 
nucleare - către staţia polară Wilkes. 


203 


Schofield nu se gândise nicio clipă că francezii nu aduseseră 
un dispozitiv de „ştergere” cu ei, ci îl lăsaseră la un agent 
exterior - pe o navă de lupta aflată dincolo de coastă - cu 
instrucţiuni să tragă în staţie dacă respectiva navă de luptă nu 
primea un raport până la o anumită oră. 

„La naiba, se gândi Schofield. La naiba! La naiba! La naiba!” 

Existau doar două lucruri în lume care ar fi putut opri lansarea 
acelui dispozitiv de ştergere. Primul, un raport care să vină din 
partea a doisprezece francezi morţi, undeva în următoarele trei 
ore. Asta nu avea să se întâmple. 

Ceea ce însemna că cea de-a doua opţiune era de fapt singura 
varianta. 

Schofield trebuia să intre în contact cu forţele Statelor Unite de 
la staţia McMurdo. Şi nu doar pentru a afla când urmau să vină 
întăriri americane la Wilkes. Nu, acum trebuia să le spună 
soldaţilor din infanteria marină de la McMurdo despre o navă 
franceză de război care naviga undeva lângă coastă, cu o baterie 
de rachete de croaziera îndreptate către staţia polară Wilkes. 
Atunci, ar fi fost de datoria celor de la McMurdo să distrugă acea 
navă de război - în termen de trei ore. 

Schofield vorbi din nou în microfon: 

— Book, ai auzit tot ce-am vorbit? 

— Da, se auzi vocea lui Book Riley. 

— Ai reuşit ceva cu McMurdo? 

— Încă nu. 

— Mai încearcă, îl îndemna Schofield. Terminat. Până când îi 
prinzi. Domnilor, miza jocului tocmai a fost ridicată. Dacă nu 
luăm legătura cu McMurdo în mai puţin de trei ore, vom fi 
evaporaţi cu toţii. 


204 


— Scarecrow, aici Fox, se auzi vocea lui Gant. Repet. 
Scarecrow, aici Fox. Hei, Scarecrow? Eşti acolo? 

Schofield era pe puntea bazinului, puntea E, urmărind cablul 
cum cobora în bazin şi gândindu-se la rachete de croazieră. 
Trecuseră aproximativ zece minute de când auzise transmisia din 
partea vasului francez, Rechinul. Book, Rebound şi Snake erau cu 
toţii încă afara, încercând să ia legătura cu McMurdo. 

Schofield vorbi în microfon: 

— Te aud, Fox. Cum vă descurcaţi acolo, jos? 

— Ajungem la nouă sute de metri. Ne pregătim să oprim 
cablul. 

Urmă o pauză scurtă. 

— OK. Oprim cablul... acum. 

Când Gant spuse cuvântul „acum”, cablul care se adâncea în 
apă se opri brusc, cu o zvâcnitură. Gant îi oprise coborârea din 
interiorul clopotului de scufundare. 

— Scarecrow, ceasul arată ora 14.10, spuse Gant. Te rog să 
confirmi. 

— Confirm ora 14.10, Fox, răspunse Schofield. 

Era o practică standard în scufundările la mare adâncime să 
confirmi ora la care începea o scufundare. Schofield nu ştia că 
urma exact aceeaşi procedură pe care o urmaseră oamenii de 
ştiinţă de la Wilkes cu doar două zile şi jumătate în urmă. 

— Recepţionat, ora 14.10. Trecem la aerul din rezervoare. Ne 
pregătim să părăsim clopotul de scufundare. 

Gant îl ţinea la curent pe Schofield în legătură cu scufundarea. 

Cei patru scafandri - Gant, Montana, Santa Cruz şi Sarah 
Hensleigh - trecură la aerul din rezervoare fără nicio problemă şi 
părăsiră clopotul de scufundare. Câteva minute mai târziu, Gant 
raportă că găsiseră intrarea în tunelul de gheaţă subacvatic şi că 


205 


începeau urcarea. 

Schofield continuă să se plimbe în jurul punţii, cufundat în 
gânduri. 

Se gândea la scafandrii de pe Wilkes care dispăruseră jos în 
cavernă, la caverna în sine şi la ceea ce se afla în ea, la francezi 
şi la efortul lor de a pune mâna pe ce era acolo jos, la 
dispozitivele de „ştergere” care erau aruncate de pe nave de 
război de lângă coastă, la posibilitatea ca unul dintre oamenii lui 
să-l fi omorât pe Samurai şi la zâmbetul lui Sarah Hensleigh. Era 
mult prea mult. 

Interfonul din casca sa pârâi. 

— Domnule, aici Book. 

— Ai reuşit? 

— Nici vorbă, domnule. 

În ultimul sfert de oră, Book, Snake şi Rebound încercaseră să 
prindă staţia McMurdo prin radioul portabil al unităţii. Făceau 
acest lucru de lângă intrarea principală a staţiei, de parcă faptul 
că se aflau în afara structurii ar fi putut ajuta în vreun fel 
recepţionarea semnalului. 

— interferenţe? întreba Schofield. 

— O mulţime, răspunse Book cu tristeţe. 

Schofield se gândi o clipă. Apoi, spuse: 

— Book. Anulează acea opţiune şi întoarce-te înăuntru. Vreau 
să te duci şi să-i găseşti pe oamenii de ştiinţă care sunt încă aici. 
Cred că se află în acea cameră comună de pe puntea B. Vezi 
dacă poţi afla dacă vreunul dintre ei cunoaşte sistemul radio de 
aici. 

— Am recepționat, domnule. 

Vocea lui Book se stinse şi interfonul lui Schofield tăcu din nou. 
Acesta privi atent către bazinul de la baza staţiei şi-şi reluă 
gândurile. 

Se gândi la moartea lui Samurai şi la cine ar fi putut comite 
crima. În acel moment, avea încredere doar în doi oameni: 
Montana şi Sarah Hensleigh, de vreme ce aceştia fuseseră cu el 
când Samurai fusese ucis. Erau singurele persoane despre care 
Schofield ştia sigur că nu fuseseră implicate în uciderea lui 
Samurai. În ceea ce-i privea pe ceilalţi, suspiciunea plana asupra 
tuturor. 

Din acest motiv, Schofield se hotărâse să-i ţină pe Book, Snake 


206 


şi Rebound împreună. Dacă unul dintre ei era criminalul, nu ar fi 
putut să ucidă din nou dacă ceilalţi doi erau cu el... 

Brusc, un gând nou îi veni în minte şi Schofield vorbi din nou în 
microfon: 

— Book, mai eşti afară? 

— Da, domnule. 

— Book, cât stai pe puntea B vreau să-i mai întrebi ceva pe 
acei oameni de ştiinţă, spuse Schofield. Vreau să-i întrebi dacă 
ştie vreunul dintre ei ceva despre vreme. 


Sala de transmisiuni de pe staţia polară Wilkes este situată în 
colţul sud-estic al punţii A, de cealaltă parte a puţului faţă de sala 
de mese. Găzduieşte echipamentul de telecomunicaţii prin satelit 
al staţiei şi transmiţătoarele radio pe distanţe scurte. In cameră 
se aflau patru console radio - fiecare constând dintr-un microfon, 
un ecran de computer, o tastatură şi nişte cadrane pentru 
frecvenţe -, două pe fiecare parte. 

Abby Sinclair stătea la una dintre consolele radio când 
Schofield pătrunse în cameră. 

Primul lucru pe care-l observă Schofield fu că Abby Sinclair nu 
suportase prea bine evenimentele recente care se petrecuseră 
pe staţia polara Wilkes. Abby era o femeie frumoasă de peste 35 
de ani, cu părul şaten, lung şi cârlionţat, şi ochi mari, căprui. 
Dungi verticale lungi de rimei i se prelungeau de sub ambii ochi. 
li amintiră lui Schofield de cele două cicatrice care-i brăzdau 
ambii ochi - acum ascunse încă o dată în spatele ochelarilor 
argintii, opaci. 

Lângă Abby stăteau ceilalţi trei soldaţi din infanteria marină - 
Riley, Rebound şi Snake. Abby Sinclair era singurul om de ştiinţa 
din cameră. 

Schofield se întoarse către Book. 

— Nu ştie nimeni nimic despre vreme? 

— Dimpotrivă, spuse Book. Ai noroc. Locotenent Shane 
Schofield, aş vrea să ţi-o prezint pe domnişoara Abby Sinclair. 
Domnişoara Sinclair este atât expertul radio al staţiei, cât şi; 
meteorologul ei rezident. 

Abby Sinclair spuse: 

— De fapt, nu sunt adevăratul expert radio. Carl Price era, însă 
el... a dispărut mai devreme jos, în cavernă. Eu doar l-am ajutat 


207 


cu echipamentul radio, deci bănuiesc că eu sunt expertul acum. 

Schofield îi zâmbi înţelegător. 

— Asta este suficient pentru mine, domnişoara Sinclair. E în 
regulă dacă-ţi spun Abby? 

Ea aprobă din cap. 

Schofield continuă: 

— În regulă. Abby, am două probleme şi sper ca tu să mă poţi 
ajuta cu amândouă. Trebuie să intru în contact cu superiorii mei 
de la McMurdo, cât mai repede posibil. Trebuie să le spun ce s-a 
întâmplat aici, ca ei să poată trimite cavaleria, dacă nu au făcut-o 
deja. Acum, am încercat să luam legătura cu McMurdo prin 
radioul nostru portabil, însă nu reuşim. Prima întrebare: sistemul 
radio de aici funcţionează? 

Abby zâmbi slab. 

— Funcţiona. Vreau să spun, înainte să înceapă toate astea, 
însă apoi s-a produs erupția solară şi ne-a distrus toate 
transmisiile. Până la urmă asta n-a mai contat, pentru că antena 
noastră a fost dărâmată de furtună şi nu am avut ocazia să o 
reparăm. 

— E în regulă, spuse Schofield. Putem s-o reparăm noi. 

Însă altceva din ceea ce spusese ea îl tulbura. Lui Schofield i se 
spusese despre fenomenul „erupției solare” în drum spre Wilkes, 
însă el nu ştia exact ce însemna. Tot ce ştia era că distrugea 
spectrul electromagnetic şi, făcând acest lucru, împiedica orice 
fel de comunicare radio. 

— Povesteşte-mi despre erupții solare, îi ceru el lui Abby. 

— Nu prea sunt multe de spus, răspunse Abby. Nu prea ştim 
nici noi mare lucru despre ele. „Erupţie solară” este de fapt 
termenul utilizat pentru a descrie o explozie scurtă de 
temperatură înaltă pe suprafaţa soarelui, ceea ce numesc 
oamenii în general pată solară. Când se produce o pată solară, 
emite o cantitate imensă de radiaţii ultraviolete. O cantitate 
imensă. Asemenea căldurii obişnuite din partea soarelui, aceste 
radiaţii parcurg spaţiul, îndreptându-se către pământ. Când ajung 
aici, ne contaminează ionosfera, transformând-o într-o pătură 
groasă de nebuloasă electromagnetică. Sateliții devin inutili, 
pentru că semnalele radio dinspre pământ nu pot penetra 
ionosfera contaminată. În mod asemănător, semnalele care vin 
din partea sateliților de pe pământ nu pot pătrunde nici ele prin 


208 


ionosferă. Comunicarea radio devine imposibilă. 

Abby privi brusc în jur. Privirea i se opri pe unul dintre ecranele 
de computer aflate lângă ea. 

— De fapt, avem nişte echipamente de monitorizare a vremii 
aici. Dacă mă lăsaţi un minut, aş putea să vă arăt ce vreau să 
spun. 

— Sigur, spuse Schofield în timp ce Abby deschise computerul 
de lângă ea. 

Computerul porni cu un băzâit. Abby parcurse mai multe 
ecrane, până când ajunse la cel pe care-l căuta. Era o hartă prin 
satelit a Antarcticii de sud-est, acoperită de petice multicolore. O 
hartă barometrică a vremii. Ca acelea de la jurnalul de seară. 

— Acesta este un instantaneu al sistemului vremii Antarcticii 
de est - Abby se uită la data din colţul ecranului - de acum două 
zile. Privi spre Schofield. E probabil una dintre ultimele pe care 
le-am primit înainte să apară erupția solară şi să ne întreruptă 
transmisia de la satelitul pentru vreme. 

Apăsă pe mouse. Apăru un alt ecran. 

— Oh, uite încă unul. Uite, spuse Abby. 

Ocupa jumătate din ecran. 

O pată enorma, albă-gălbuie, de perturbare atmosferică. 
Umplea întreaga zonă din stânga a hărţii, acoperind aproape 
jumătate din litoralul Antarcticii care era ilustrată. În termeni 
reali, se gândi Schofield, erupția solară trebuie să fi fost enormă. 

— Şi asta este erupția solara, locotenente, spuse Abby. Se 
întoarse să-l privească pe Schofield. Trebuie să se fi mutat spre 
est după ce a fost făcută această fotografie şi să ne fi acoperit şi 
pe noi. 

Schofield privea pata albă-gălbuie suprapusă pe linia litoralului 
Antarcticii. Existau decolorări uşoare pe ea, petice roşii şi 
portocalii, chiar şi unele negre. 

Abby spuse: 

— De vreme ce explodează de obicei într-o zonă a suprafeţei 
soarelui, erupțiile solare nu afectează în general decât suprafeţe 
delimitate. Intr-o staţie poate să dispară semnalul radio în 
totalitate, în timp ce în alta, aflată la 300 de kilometri depărtare, 
toate sistemele pot să funcţioneze fără probleme. 

Schofield privi ecranul. 

— Cât durează? 


209 


Abby ridică din umeri. 

— O zi. Uneori, două. Cât îi ia radiaţiei să parcurgă distanţa de 
la soare la Pământ. Depinde cât de mare a fost pata solară 
iniţială. 

— Cât va dura asta? 

Abby se întoarse către computer. Privi ilustrarea erupției solare 
de pe ecran şi-şi strânse buzele, cufundată în gânduri. 

— Nu ştiu. E una mare. Aş zice că vreo cinci zile, spuse ea. 

Urmă o clipă de tăcere, timp în care toţi cei din cameră 
conştientizară cele spuse. 

— Cinci zile, gemu Rebound din spatele lui Schofield. 

Fruntea lui Schofield era încreţită de gânduri. Se întoarse către 
Abby. 

— Spui că distruge ionosfera, nu? 

— Da. 

— lar ionosfera este... 

— Stratul din atmosfera terestră situat între 80 şi 400 de 
kilometri mai sus, răspunse Abby. Este numită ionosfera pentru 
că aerul din ea este plin cu molecule ionizate. 

Schofield interveni: 

— OK. Deci, o erupție solară se produce pe suprafaţa soarelui, 
iar energia pe care o emite coboară către Pământ, unde distruge 
ionosfera, care se transformă într-un scut prin care nu pot trece 
semnalele radio, nu? 

— Da. 

Schofield privi din nou ecranul şi se concentră asupra petelor 
negre de pe reprezentarea albă-gălbuie a erupției solare, în 
mijlocul petei alb-gălbui era o gaură neagră mai mare, care-i 
atrase atenţia. 

— Este uniform? întrebă Schofield. 

— Uniform? Abby clipi, neînţelegând. 

— Scutul are o putere uniformă? Sau are puncte slabe, 
inconsistențe, rupturi în scut care ar putea fi străbătut de 
semnale radio? Cum ar fi aceste puncte negre de aici. 

Abby răspunse: 

— Ar fi posibil sa le penetrăm, dar ar fi dificil. Ruptura din 
erupție ar trebui să fie exact deasupra acestei stații. 

— Aha, făcu Schofield. Exista vreo modalitate să-ți dai seama 
când sau dacă una dintre aceste găuri va fi exact deasupra 


210 


noastră? Ca, de exemplu, asta de aici. 

Schofield arătă spre gaura neagră mare din centrul petei alb- 
gălbui. 

Abby studie ecranul şi evaluă posibilităţile. 

Într-un final, spuse: 

— Ar putea exista o cale. Dacă aş putea găsi nişte imagini 
anterioare ale erupției, ar trebui să pot să-mi dau seama cât de 
repede se mişcă de-a lungul continentului şi în ce direcţie. Dacă 
pot face asta, atunci ar trebui să pot să fac o estimare a cursului 
său. 

— Fă tot ce poţi, îi ceru Schofield, şi anunţă-mă dacă afli ceva. 
Vreau să ştiu când va trece una dintre acele găuri peste această 
staţie, ca să putem fi pregătiţi să trimitem un semnal radio către 
McMurdo atunci când se întâmplă acest lucru. 

— Va trebui să reparaţi antena de afară. 

— Mă ocup deja de asta, zise Schofield. Tu doar găseşte-mi o 
ruptură în erupție. Îţi punem noi antena la loc. 


211 


În Washington, Alison Cameron se afla tot în faţa unui 
computer. 

Era într-o sală micuță de computere din birourile ziarului 
Washington Post. Într-un colţ se afla un aparat pentru vizionarea 
microfilmelor. Doi dintre cei patru pereţi ai camerei erau 
acoperiţi cu fişete. Restul spaţiului din micuțul laborator era 
umplut de şase computere. 

Alison găsi ecranul pe care-l căuta. Baza de date a bibliotecilor 
din toate statele. 

Un mit urban popular spune că FBl-ul urmăreşte fiecare 
computer al bibliotecilor cu cărţi de împrumut din ţară şi că 
utilizează această facilitate pentru a da de urma criminalilor în 
serie. Criminalul citează din Lowell la o scenă a crimei, aşadar 
FBl-ul verifică fiecare bibliotecă din ţară să vadă cine a 
împrumutat Lowell. Asemenea tuturor miturilor urbane bune, 
acesta este doar pe jumătate adevărat. Există un sistem (este un 
serviciu actualizabil) care face legătura între toate computerele 
din biblioteci din ţară, indicându-i utilizatorului unde poate găsi o 
anumită carte. Nu listează numele tuturor celor care au 
împrumutat acea carte. Îţi spune doar unde este localizată o 
anumită carte. Poţi căuta o carte în mai multe moduri: după 
autor, după titlul cărţii sau chiar şi după nişte cuvinte-cheie 
neobişnuite care apar în textul unei cărţi. Baza de date a 
bibliotecilor din toate statele reprezenta o astfel de facilitate. | 

Alison privi ecranul din faţa sa. Navigă până la butonul „CAUTA 
DUPĂ CUVÂNT-CHEIE”. Tastă: 

ANTARCTICA. 

Computerul vâjâi vreo zece secunde şi apoi apărură pe ecran 
rezultatele căutării: 


212 


1.856.157 INTRĂRI GĂSITE. AŢI DORI SĂ VEDEŢI O LISTĂ? 


Minunat. Un milion opt sute cincizeci de cărţi conţineau 
cuvântul „Antarctica” într-un fel sau altul. Asta nu ajuta la nimic. 

Alison se gândi o secundă. Ar avea nevoie de un cuvânt-cheie 
cu un spectru mai restrâns, ceva mult mai specific. li veni o idee. 
Era puţin probabil să reuşească, poate că era prea specific acel 
cuvânt. Însă Alison se gândi că merita sa încerce, oricum. Tastă: 


LATITUDINE-66,5* LONGITUDINE 115° 20' 12” 


A.A: 


nu dură mult. Rezultatele apărură pe € ecran: 
6 INTRĂRI GĂSITE. AŢI DORI SĂ VEDEŢI O LISTĂ? 


— Normal că aş dori să văd o listă, spuse Alison. Apăsă butonul 
„D” de la „Da” şi apăru un alt ecran. Pe el se afla o listă cu titluri 
de cărţi şi locaţiile lor. 


BAZA DE DATE A BIBLIOTECILOR DIN TOATE STATELE 
CĂUTARE DUPĂ CUVÂNT-CHEIE | 

SECVENȚA DE CĂUTARE UTILIZATĂ: 
LATITUDINE-66,5* 

LONGITUDINE 115° 20' 12” 


NUMĂR DE INTRĂRI GĂSITE: 6 


TITLUL/AUTORUL/LOCAŢIA/ANUL 

TEZA DE DOCTORAT/LLEWELLYN, D.K./STANFORD, CT/1998 

TEZĂ DE DOCTI ORAT/AUSTIN, B.E./STANFORD, CT/1997 

TEZĂ POST-DOCTORALĂ/HENSLEIGH, S. T./USC, CA/1997 

LUCRARE DE CERCETARE PENTRU ACORDAREA  TITULATURII DE 
CERCETATOR/HENSLEIGH, B.M./HARVARD, MA/1996 ș 
CRUCIADA GHEȚII -  REFLECŢII ASUPRA UNUI AN PETRECUT IN 
ANTARCTICA/HENSLEIGH, B.M./HARVARD, MA DISP: AML/1995 

STUDIU PRELIMINARAMWAIT ZKIN, C.M./LIBCONG/1978 


Alison privi lista. 
Fiecare dintre aceste intrări menţiona într-un fel sau altul 


213 


latitudinea -66,5 grade şi longitudinea 115 grade, 20 de minute şi 
12 secunde. 

Erau în special lucrări universitare. Niciunul dintre nume nu-i 
spunea nimic lui Alison: Llewellyn, Austin şi cei doi Hensleigh, S şi 
B. 

Se părea că cel de-al doilea Hensleigh - B.M. Hensleigh - 
scrisese o carte despre Antarctica. Alison privi referinţa legată de 
locaţie. Fusese tipărită la Universitatea Harvard, însă era 
disponibilă la „AM” - toate bibliotecile mari. 

Spre deosebire de toate celelalte intrări - o colecţie de teze 
publicate în sistem privat, într-un singur exemplar - cartea 
acestui tip Hensleigh era disponibilă publicului larg. Alison hotărî 
să o caute. 

Mai era însă o intrare care-i atrase atenţia. 

Ultima. 


STUDIU PRELIMINAR WAITZKIN, C.M. LIBCONG 1978 


Alison se încruntă privind ultima intrare. Verifică o listă rapidă 
de referinţe care era ataşată pe partea laterala a monitorului 
computerului. Era o listă cu toate abrevierile utilizate în baza de 
date. Alison găsi „LibCong”. 

— Aha, exclamă ea cu voce tare. 

„LibCong” însemna Biblioteca Congresului. Biblioteca 
Congresului era situată peste drum de clădirea Capitolului, nu 
departe de biroul lui Alison. 

Alison privi din nou ultima intrare. Se întrebă ce era un studiu 
preliminar. Privi data intrării. 

1978. 

Ei bine, orice ar fi fost, era vechi de peste douăzeci de ani, deci 
merita să se uite peste el. , 

Alison zâmbi în timp ce apăsa butonul „TIPAREŞTE CAPTURA 
DE PE ECRAN”. 


214 


— În regulă, ridicaţi-o! strigă Book. 

Rebound şi Snake traseră de cablurile de stabilizare, iar antena 
radio deteriorată a staţiei polare Wilkes - un stâlp lung şi negru, 
de nouă metri înălţime, având un semnal luminos verde în vârf - 
se înălţă încet. Lumina intermitentă a semnalului verde le ilumină 
feţele. 

— Cât de mult crezi că va dura? îl întrebă Schofield pe Book, 
urlând ca să se facă auzit pe deasupra vântului. 

— Nu ne va lua mult să o ridicăm, asta este partea uşoară, 
răspunse Book. Partea grea va fi să reconectăm toate cablurile 
radio. Avem din nou energie electrică, dar mai sunt vreo 
cincisprezece cabluri radio pe care trebuie să le legăm din nou. 

— Aproximativ? 

— Treizeci de minute. 

— Treceţi la treabă! 

Shane Schofield merse cu greu înapoi în josul rampei de la 
intrarea în staţie şi intră înăuntru. Se întorsese ca să verifice 
două lucruri: pe Abby Sinclair şi pe Mother. 

Abby îl întâmpina pe pasarela punţii A. În timp ce Schofield şi 
ceilalţi fuseseră afară, ea rămăsese în sala de transmisiuni, 
examinând hărţi ale vremii pe computer, încercând să găsească 
o ruptură în erupția solară. 

— Ai reuşit ceva? întrebă Schofield. 

— Depinde la ce te referi, răspunse Abby. Cât de repede voiai 
să ajungă ruptura aici? 

— Repede. 

— Atunci, mi-e teamă că veştile nu sunt atât de bune, zise 
Abby. După calculele mele, o ruptură din erupția solară va trece 
peste această staţie în aproximativ şaizeci şi cinci de minute. 

— Şaizeci şi cinci de minute, repetă Schofield. Cât de mult va 


215 


dura? 

Abby ridică din umeri. 

— Zece minute. Poate cincisprezece. Suficient de mult ca să 
putem transmite un semnal. 

Schofield îşi muşcă buza în timp ce înregistra toate 
informaţiile. Sperase să obţină o fereastră în acea erupție solară 
mult mai devreme. Îi era foarte necesar să intre în contact cu 
staţia McMurdo ca să le spună despre nava de război franceză 
care naviga lângă coasta Antarcticii, ţintind cu o baterie de 
rachete către staţia polară Wilkes. 

Schofield întrebă: 

— Vor mai trece şi alte rupturi ale erupției peste staţie? 

Abby zâmbi. 

— M-am gândit că vei întreba asta, aşa că am verificat. Vor 
mai fi încă două rupturi ale erupției după prima, însă este mult 
de aşteptat până vin. Acum este ora 14.46, deci prima perioadă 
în care vom avea o fereastră va fi abia la 15.51, peste şaizeci şi 
cinci de minute. Celelalte vor fi mult mai târziu, la aproximativ 
19.30 şi 22.00. 

Schofield oftă. Nu era bine deloc. 

— Te-ai descurcat bine, Abby, spuse el. Ai făcut o treabă bună. 
Îţi mulţumesc. Speram că vei vrea să te ocupi de sala de 
transmisiuni în timp ce oamenii mei repară antena de afară. 
Poate apare ceva. 

Abby aprobă din cap. 

— Mi-ar plăcea să fac asta. 

— Bine, spuse Schofield. 

Abby voia să facă totuşi ceva, avea nevoie de ceva de făcut. 
Evenimentele din orele anterioare o afectaseră puternic, însă 
dacă avea ceva care să o ţină ocupată, părea să fie în regulă. 

Schofield îi zâmbi şi se îndreptă spre una dintre scări. 

Mother stătea pe podea, cu spatele rezemat de peretele rece, 
de gheaţă, atunci când Schofield intră în magazia de pe puntea 
E. Îşi ţinea ochii închişi. Părea că doarme. 

— Salut, spuse ea, fără să deschidă ochii. 

Schofield zâmbi, în timp ce se apropie şi se ghemui în spatele 
ei. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

Mother tot nu deschise ochii. 


216 


— Metadona este bună. 

Schofield privi în jos, la ceea ce mai rămăsese din piciorul 
stâng al lui Mother. Book bandajase foarte bine prelungirea 
crestată a genunchiului ei. Insă bandajele erau pline de sânge. 

— Bănuiesc că nu voi mai juca fotbal, spuse Mother. 

Schofield îi privi faţa şi o văzu deschizându-şi ochii. 

— Nenorocitul ăla de peşte mi-a luat piciorul! spuse ea cu 
indignare. 

— Am observat. Dar ar fi putut fi mai rău. 

— Parcă eu nu ştiu? pufni Mother. 

Schofield râse. 

Mother îl privi în timp ce râdea. 

— Scarecrow, ţi-am spus vreodată că eşti un bărbat a/ naibii de 
arătos? 

Schofield spuse: 

— Cred că spui asta din cauza metadonei. 

— Recunosc un bărbat bun când îl văd, replică Mother în timp 
ce se sprijinea de perete şi-şi închidea ochii: 

Schofield vorbi încet. 

— Nu sunt sigur de multe lucruri, Mother, însă unul dintre cele 
de care sunt sigur este că nu sunt prea plăcut vederii. 

Schofield începu să se gândească la cele două cicatrice care-i 
brăzdau ochii şi la cât de hidoase erau. Oamenii tresăreau 
instinctiv când le vedeau. Când era acasă, Schofield purta 
aproape întotdeauna ochelari de soare. 

In timp ce se gândea la ochii lui, Schofield îşi îndepărtase 
privirea de Mother pentru o clipă, pentru că atunci când şi-o 
întoarse spre ea observă că-l privea intens. Ochii ei erau atenţi şi 
vioi, nu lucioşi sau dezorientaţi ca ai unui drogat. Pătrundeau 
direct prin ochelarii lui oglindă, argintii. 

— Orice femeie care nu te vrea din cauza ochilor tăi nu te 
merită, Scarecrow. 

Schofield nu spuse nimic. Mother renunţă. 

— In regulă, atunci, spuse ea. Acum că am renunţat la toate 
dulcegăriile astea - înalţă sugestiv din sprâncene -, ce te aduce 
în zona asta? Sper că nu ai venit doar să vezi cum mă simt. 

— Nu. 

— Ei bine...? 

— Samurai este mort. 


217 


— Cum? întrebă Mother cu seriozitate. Mi-au spus că starea lui 
era stabilă. 

— A fost ucis. 

— De francezi? 

— Nu, mai târziu. Mult mai târziu. Francezii erau cu toţii morţi 
când el a fost ucis. 

— Nu a fost unul dintre oamenii lor de ştiinţă? 

— Nu, erau amândoi supravegheați. 

Mother rosti pe un ton lipsit de intonaţie: 

— Unul dintre oamenii noştri de ştiinţă? 

— Dacă da, nu pot să-mi dau seama de ce, spuse Schofield. 

Urmă o clipă de tăcere. 

Apoi, Mother întrebă: 

— Dar cel care era încuiat în camera lui când am ajuns aici? 
Ştii tu, cum îl cheamă? Renshaw. 

Schofield îşi înalţă brusc capul. 

Uitase complet de James Renshaw. Renshaw era omul de 
ştiinţă despre care Sarah spusese că-şi omorâse un coleg doar cu 
câteva zile înainte ca soldaţii din infanteria marină să ajungă la 
Wilkes. El era omul pe care rezidenții de la Wilkes îl încuiaseră în 
camera lui de pe puntea B. După moartea lui Samurai, Schofield 
nici măcar nu verificase dacă Renshaw mai era sus, în cameră. 
Dacă Renshaw scăpase, atunci poate că e... 

— La naiba, am uitat complet de el, zise Schofield. Vorbi 
imediat în microfonul din cască: Book, Rebound, Snake, sunteţi 
afară? 

— Recepţionat, Scarecrow, răspunse vocea lui Snake. 

— Snake, vreau ca unul dintre voi să meargă imediat pe 
puntea B şi să se asigure că tipul acela care a fost închis în 
camera lui se află încă acolo, OK? 

— Mă ocup de asta, spuse Snake. 

Schofield îşi închise interfonul. 

Mother zâmbi şi-şi deschise larg braţele. 

— Serios vorbind, unde ai fi tu fără Mother a ta, Scarecrow? 

— Aş fi pierdut, răspunse Schofield. 

— Aşa-i că ştii? spuse Mother. Nu-i aşa că ştii? Se uită cu 
atenţie la Schofield, care privea în pământ. Ce s-a întâmplat? 
întrebă ea încet. 

Schofield rămase cu capul plecat şi-l scutură încet. 


218 


— Trebuia să fi ştiut că erau soldaţi, Mother. Trebuia să fi 
anticipat asta. 

— Ce tot spui? 

— Trebuia să-i fi încuiat undeva imediat ce i-am văzut... 

— Nu puteai să faci asta. 

— Am pierdut trei oameni. 

— Dragule, am câştigat. 

— Am avut noroc, spuse Schofield cu seriozitate. Am avut 
foarte mult noroc. Adunaseră cinci dintre oamenii mei afară, pe 
acea pasarelă şi se pregăteau să-i măcelărească atunci când au 
căzut în bazin. Isuse, uite ce s-a întâmplat jos, în camera de foraj. 
Plănuiseră totul, până /a capăt. Dacă Rebound nu s-ar fi prins 
înainte, ne-ar fi terminat, Mother, chiar la sfârşit. Am fost pe 
picior greşit tot timpul. Nici măcar nu am avut un plan. 

— Scarecrow, ascultă-mă! rosti Mother ferm. Vrei să ştii ceva? 

— Ce? 

— Ştii că acum aproximativ şase luni mi s-a oferit un post într- 
o unitate de recunoaştere din Atlantic? 

Schofield îşi ridică privirea spre ea. Nu. Nu ştiuse. 

— Incă mai am scrisoarea acasă, dacă vrei s-o vezi, spuse 
Mother. Este semnată chiar de către comandant. Ştii ce am făcut 
după ce am primit acea scrisoare, Scarecrow? 

— Ce? 

— l-am răspuns comandantului Corpului Puşcaşilor Marini al 
Statelor Unite şi i-am spus că-i mulţumesc foarte mult, însă aş 
dori să rămân cu unitatea la care mă aflu în prezent, sub 
comanda ofițerului meu, locotenent Shane M. Schofield, USMC. l- 
am spus că nu aş putea găsi o unitate mai bună, cu un 
comandant mai bun decât cel sub comanda căruia mă aflu în 
prezent. 

Schofield rămase blocat pentru o clipă. Era incredibil ca Mother 
să facă aşa ceva. Să respingi o oferta de a te alătura unei unități 
de recunoaştere din Atlantic era un lucru, dar să refuzi politicos 
invitația personală a comandantului Corpului Puşcaşilor Marini al 
Statelor Unite de a te alătura unei astfel de unități era cu totul 
altceva. 

Mother îl privi pe Schofield direct în ochi. 

— Eşti un ofiţer foarte bun, Scarecrow, un ofiţer foarte bun. 
Eşti deştept şi curajos, şi ai ceva ce este foarte, foarte rar în 


219 


această lume: eşti un om bun. Din cauza asta am rămas cu tine. 
Ai inimă, Scarecrow. Îţi pasă de oamenii tăi. Şi acest lucru te 
clasează deasupra oricărui alt comandant pe care l-am cunoscut 
vreodată. Sunt gata să-mi risc viaţa urmânduc-ţi judecata, pentru 
că ştiu că, indiferent care este planul, tu tot îţi faci griji pentru 
mine. Mulţi comandanţi caută doar gloria, caută o promovare. Lor 
nu le-ar păsa dacă nenorocita aia bătrână, Mother, este ucisă. 
Dar ţie-ţi pasă şi-mi place asta. La naiba, uită-te la tine acum! lţi 
faci sânge rău pentru că aproape am păţit-o. Eşti deștept, 
Scarecrow, şi eşti bun, şi să nu te îndoieşti niciodată de asta. 
Niciodată! Trebuie doar să crezi în tine. 

Schofield fu surprins de forţa cuvintelor lui Mother. Aprobă din 
cap. 

— Voi încerca. 

— Bine, zise Mother, având acum un ton mai optimist. Acum, 
mai este ceva ce voiai să auzi de la „Draga de Abby” dacă tot te 
afli aici? 

Schofield izbucni în râs. 

— Nu. Asta este tot. Ar fi bine să plec, să-l verific pe tipul 
acesta Renshaw. Se ridică şi se îndreptă către uşă. Insă, când 
ajunse la uşă, se opri brusc şi se întoarse. Mother, ştii ceva 
despre oameni care sunt infiltraţi în unităţi? 

— Ce vrei să spui? 

Schofield ezită. 

— Când am aflat că Samurai a fost ucis, mi-am amintit ceva ce 
i s-a întâmplat acum doi ani unui prieten de-al meu. Atunci, acest 
prieten a spus ceva despre oameni care infiltrau persoane în 
unitatea sa. _ 

Mother îl privi pe Schofield cu asprime. Işi umezi buzele şi nu 
vorbi mult timp. 

— Nu este ceva despre care-mi place să vorbesc, rosti ea 
încet. Însă da, am auzit despre asta. 

— Ce ai auzit? Schofield păşi înapoi în magazie. 

— Doar zvonuri. Zvonuri care iau amploare de fiecare dată 
când le auzi. Fiind ofiţer, probabil că nu auzi prostiile astea, însă 
îţi zic eu, dacă este ceva neplăcut legat de militari, atunci este 
faptul că bârfesc ca o adunătură de babe. 

— Ce spun? 

— Militarilor le place să vorbească despre oameni infiltraţi. 


220 


Este mitul lor preferat. O poveste de foc de tabără creată de 
seniori ca să-i sperie pe fraierii de juniori şi să-i facă să aibă 
încredere unul în celălalt. Ştii tu, dacă nu putem avea încredere 
unul într-altul, atunci în cine să ne încredem, sau ceva de genul 
ăsta. Se aud tot felul de teorii despre proveniența acestor 
persoane infiltrate. Unii spun că sunt introduşi de CIA. Agenţi sub 
acoperire se înrolează în forţele armate cu scopul unic de a se 
infiltra în unităţi de elită, ca să poată să ne supravegheze, să se 
asigure că facem ce trebuie. 

Alţii spun că Pentagonul o face. lar alţii, că este CIA şi; 
Pentagonul. L-am auzit pe un tip - un nebun pe nume Hugo 
Boddington - spunând odată că Biroul Naţional de Recunoaştere 
şi Statul-Major Reunit au un subcomitet comun pe care-l numesc 
Grupul de Convergenţă a Informaţiilor (ICG) şi că acesta este 
biroul care se ocupă de infiltrarea unităţilor militare americane. 

Boddington a spus că ICG era un fel de comitet ultrasecret 
însărcinat cu colectarea de informaţii. Insărcinat să asigure că 
doar persoanele potrivite aflate în locurile potrivite cunoşteau 
anumite lucruri. Din această cauză trebuie să infiltreze unităţi ca 
a noastră. Dacă suntem într-o misiune şi găsim ceva ce nu ar 
trebui să găsim - nu ştiu, un extraterestru sau ceva de genul ăsta 
- acei tipi de la ICG sunt acolo să ne şteargă de pe faţa 
pământului şi să se asigure că nu vom spune nimănui ce am 
văzut. 

Schofield scutură din cap. Părea o poveste cu fantome. Agenti 
dubli în cadrul trupelor. 

Însă, în mintea sa exista o singură îndoială. O îndoială care luă 
forma vocii lui Andrew Trent urlând prin radioul din casca sa din 
interiorul acelui templu incaş din Peru: „Au infiltrat oameni în 
unitatea mea! Au infiltrat nenorociti de oameni în unitatea mea!” 
Andrew Trent nu era o poveste cu fantome. 

— Mulţumesc, Mother, spuse Schofield şi se îndreptă din nou 
către uşă. Ar fi bine să plec. 

— Ah, da, fu de acord Mother. Ai de condus o unitate. Oameni 
de organizat. Responsabilităţi de asumat. Nu aş vrea să fiu ofiţer 
pentru toţi banii din lume. 

— Aş fi vrut să-mi fi spus asta acum zece ani. 

— Ah, da, însă atunci seara asta nu ar fi fost nici pe departe 
atât de distractivă. Ai grijă de tine, Scarecrow, ai auzit? Oh, şi, 


221 


auzi, spuse ea, mişto ochelari! : 

Schofield se opri o clipă în uşă. Işi dădu seama că purta 
ochelarii pentru zăpadă ai lui Mother. Zâmbi. 

— Mulţumesc, Mother. 

— Hei, nu-mi mulţumi mie, zise ea. La naiba, Scarecrow fără 
ochelarii lui argintii este ca Zoro fără mască, Superman fără 
pelerina. Nu merge. 

— Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva, spuse Schofield. 

Mother îi aruncă un zâmbet viclean. 

— Oh, ştiu eu de ce am nevoie, dragule, spuse ea. 

Schofield scutură din cap. 

— Nu renunţi niciodată, nu-i aşa? 

Mother zâmbi. 

— Ştii ce? spuse ea timid. Cred că nu-ţi dai seama când cineva 
a pus ochii pe tine, dragule. 

Schofield ridică dintr-o sprânceană. 

— A pus cineva ochii pe mine? 

— Oh, da, Scarecrow. Oh, da. 

Schofield scutură din cap şi zâmbi. 

— La revedere, Mother. 

— La revedere, Scarecrow. 

Schofield părăsi magazia, iar Mother se rezemă din nou de 
perete. 

După ce plecă Schofield, închise ochii şi vorbi încet pentru 
sine: 

— Dacă a pus cineva ochii pe tine? Oh, Scarecrow, Scarecrow. 
De-ai vedea cum te priveşte! 


222 


Schofield păşi pe puntea bazinului. 

Întreaga staţie era goală. Puţul cavernos era cufundat în 
tăcere. Schofield privi intens bazinul şi cablul staționar care se 
prelungea în el. 

— Scarecrow, aici Fox, se auzi vocea lui Gant în casca lui. Mai 
eşti acolo, sus? 

— Sunt încă aici, unde eşti? 

— Timpul de scufundare este de cincizeci şi cinci de minute. 
Urcăm prin tunelul de gheaţă. 

— E ceva în neregula? 

— Nimic, deocamdată - hei, aşteaptă o clipă, cine este aici? 

— Ce s-a întâmplat, Fox? întrebă Schofield, alarmat. 

— Nimic, răspunse vocea lui Gant. E în regulă. Scarecrow, dacă 
fetiţa este acolo sus, cu tine, poate-i spui că prietenul ei este aici, 
jos. 

— Ce vrei să spui? 

— Foca aceea de blană, Wendy. Tocmai ni s-a alăturat în tunel. 
Probabil ne-a urmărit până aici. 

Schofield şi-i imagină pe Gant şi pe ceilalţi înotând în susul 
tunelului subacvatic de gheaţă, cu aparatele lor pentru respirat, 
în timp ce în spatele lor Wendy înota fericită, neavând nevoie de 
niciun fel de echipament. 

— Cât mai aveţi de mers? întrebă Schofield. 

— E greu de spus. Am înaintat foarte încet, ca să fim precauţi. 
Aş zice că mai avem vreo cinci minute. 

— Ţine-mă la curent, spuse Schofield. Oh, şi Fox, ai grijă. 

— Am înţeles, Scarecrow. Fox, terminat. 

Radioul se închise cu un păcănit. Schofield privi apa din bazin. 
Încă era pătată de sânge. În acel moment era calmă, sticloasă. 
Făcu un pas înainte către ea. 


223 


Ceva se sfărâma sub picioarele sale. 

Îngheţă, privi în jos spre cizmele sale şi se aplecă. 

Pe puntea metalică de sub picioarele sale se aflau nişte bucăţi 
sparte de gheaţă. Gheaţă albă, aspră. 

Schofield se încruntă în timp ce o privea. 

Şi apoi, înspăimântător de rapid, o voce pătrunse prin 
microfonul din casca sa. 

— Scarecrow, aici Snake. Sunt pe puntea B. Tocmai am 
verificat camera lui Renshaw. Nu mi-a răspuns când am bătut în 
uşă, aşa că am doborât-o. Domnule, nu era nimeni înăuntru. 
Renshaw a dispărut. Repet, Renshaw a dispărut. 

Schofield simţi un fior pe şira spinării. 

Renshaw nu era în camera lui. 

Se afla undeva în interiorul staţiei. 

Schofield era pe punctul de a se mişca, de a pleca să-i 
găsească pe ceilalţi, când auzi un zgomot uşor, urmat de un 
şuierat slab prin aer. Se auzi apoi o pocnitură bruscă şi Schofield 
simţi imediat o înţepătură, o arsură în ceafă şi apoi, spre groaza 
lui, îşi dădu seama că pocnitura fusese sunetul scos de un lucru 
care îl lovise în gât cu o viteza foarte mare. 

Lui Schofield i se îndoiră genunchii. Se simţi dintr-odată foarte 
slăbit. 

Îşi duse imediat mâna la gât şi apoi o ţinu în faţa ochilor. 

Mâna îi era plină de sânge. 

Treptat, totul se întunecă şi Schofield căzu în genunchi, 
întunericul se lăsă în jurul lui şi, în timp ce obrazul i se lovea de 
puntea de oţel rece ca gheaţa, Shane Schofield avu un singur 
gând, unul îngrozitor. 

Tocmai fusese împuşcat în gât. 

Şi apoi, brusc, gândul dispăru şi lumea deveni complet neagră. 

Inima lui Shane Schofield... 

„„„se oprise. 


224 


A PATRA INCURSIUNE 


16 iunie, ora 15.10 


225 


Libby Gant înotă în susul tunelului de gheaţă subacvatic 
abrupt. y 

Era linişte aici, se gândi ea, pace. Intreaga lume era de un 
albastru pal. 

În timp ce înota, Gant nu auzea altceva decât şuieratul uşor, 
ritmat, al echipamentului ei pentru respirat cu audibilitate 
redusă. Nu se auzeau alte sunete - nici şuieraturi, nici cântece de 
balenă, nimic. 

Gant privi afară prin masca transparentă care-i acoperea faţa. 
Pereţii îngheţaţi ai tunelului străluceau în alb. Ceilalţi scafandri - 
Montana, Santa Cruz şi omul de ştiinţă, Sarah Hensleigh - înotau 
lângă ea, în linişte. 

Dintr-odată, tunelul de gheaţă începu să se lărgească foarte 
mult, iar Gant văzu mai multe găuri rotunde, mari, făcute în 
pereţi, de o parte şi de alta. 

Erau mai mari decât se aşteptase Gant - având cu siguranţă 
trei metri în diametru. Şi erau rotunde, perfect rotunde. Gant 
numără opt astfel de găuri şi se întrebă de fel de animal le-ar fi 
putut face. 

Şi apoi, brusc, Gant uită de găurile din pereţii de gheaţă. 
Altceva îi atrăsese atenţia. 

Suprafaţa. 


Gant vorbi în interfon. 

— Scarecrow, aici Fox, spuse ea. Scarecrow. Aici Fox. 
Scarecrow, eşti acolo? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Scarecrow, repet. Aici Fox. Răspunde. 

Tot niciun răspuns. 

Era ciudat, se gândi Gant. De ce nu-i răspundea Scarecrow? 


226 


Doar vorbise cu el cu câteva minute în urmă. 

Dintr-odată, se auzi o voce în casca lui Gant. 

Nu era Schofield. 

— Fox, aici Rebound. Părea că ţipa ca să acopere vântul. 
Trebuie să fi fost în afara staţiei. Te aud. Ce s-a întâmplat? 

— Ne apropiem de suprafaţă acum, spuse Gant. Unde este 
Scarecrow? adăugă ea, puţin prea repede. 

— E pe undeva prin interiorul staţiei. Jos, alături de Mother, 
cred. Probabil şi-o fi dat casca jos sau aşa ceva. 

Gant spuse: 

— Ei bine, ar fi o idee bună să te duci să-l cauţi şi să-i spui ce 
se petrece aici, jos. Suntem pe cale să ieşim la suprafaţă în 
interiorul cavernei. 

— Am înţeles, Fox. 

Gant îşi închise radioul şi continuă să înoate în sus. 

Suprafaţa apei părea ciudată de dedesubt. 

Era sticloasă. Liniştită. Părea un fel de lentila deformată de 
sticlă, care distorsiona complet imaginea a ceea ce se afla 
dincolo de ea. 

Gant înota către ea. Ceilalţi se ridicară încet în apă în spatele 
ei. 

Sparseră împreună suprafaţa. 


Într-o clipă, lumea din jurul lui Gant se schimbă şi ea se trezi 
înotând în centrul unui bazin imens, situat la unul dintre capetele 
unei caverne subterane masive. li văzu pe Montana şi pe Santa 
Cruz plutind în spatele ei şi pe Sarah Hensleigh dincolo de 
aceştia. 

Caverna era absolut imensă. Tavanul se afla la o înălţime de 
30 de metri, iar pereţii îi erau perfect drepţi. 

Şi apoi, Gant o văzu. 

— Să fiu al naibii... îl auzi pe Santa Cruz spunând. 

Timp de un minut, Gant nu putu face altceva decât să 
privească. Încet, începu să-şi croiască drum către marginea 
bazinului. Într-un final, când păşi pe teren solid, era în transă. Nu- 
şi putea lua ochii de la ea. 

Nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse înainte. Părea ceva 
desprins dintr-un film. Doar privind-o, i se tăia răsuflarea. 

Era un fel de navă. 


227 


O navă neagră - complet neagră, de la cap la coadă - având 
cam aceeaşi mărime ca un avion de vânătoare. Gant observă că 
aripile sale posterioare enorme erau îngropate în peretele de 
gheaţă din spate. Păreau că au fost înghiţite de gheaţă, pe 
măsură ce aceasta înaintase treptat de-a lungul veacurilor. 

Nava spaţială imensă şi neagră stătea pur şi simplu acolo - 
formând un contrast puternic cu caverna albă, rece, din jurul ei -, 
înălțându-se pe trei picioare hidraulice de aterizare, ce emanau 
forţă. 

Arăta fantastic, din altă lume. 

Şi părea rea. 

Neagră şi tăioasă, zveltă şi ascuţită, Gant o vedea ca pe o 
călugăriţă imensă. Cele două aripi negre ale sale coborau pe 
fiecare parte a fuzelajului, astfel încât părea o pasăre în zbor, cu 
aripile în jos. 

Însă trăsătură cea mai impresionantă era botul ei. 

Nava avea un bot coroiat, un bot care se îndoia brusc în jos, 
asemenea  botului avionului Concorde. Carlinga - o boltă 
dreptunghiulară, din sticlă armată - se afla chiar deasupra 
botului coroiat. 

„O călugăriţă imensă”, se gândi Gant. Călugăriţa cea mai 
lucioasă, rapidă şi mare pe care o văzuse cineva vreodată. 

Gant îşi dădu seama că şi ceilalţi ieşiseră din apă şi se aflau în 
spatele ei, pe podeaua acoperită de gheaţa a cavernei, privind 
nava spaţială magnifică. 

Gant se uita la feţele companionilor săi. 

Santa Cruz rămăsese cu gura căscată. 

Montana avea ochii cât cepele. 

însă reacţia lui Sarah Hensleigh i se păru ciudată lui Gant. 
Ochii i se îngustaseră şi privea nava spaţială într-un mod ciudat. 
Fără să vrea, Gant simţi un fior brusc. În ochii lui Sarah Hensleigh 
strălucea ceva ce semăna periculos de mult cu ambiția. 

Gant îşi alungă acest gând şi, vraja iniţială a navei spaţiale 
fiind risipită, ochii ei începură să privească şi restul cavernei 
gigantice. 

Dură zece minute să le zărească. 

Gant rămase înmărmurită. 

— Oh, Dumnezeule... spuse ea, cu o voce joasă. Oh, 
Dumnezeule... 


228 


Erau nouă. 

Cadavre. 

Cadavre umane, deşi, iniţial, era greu să-ţi dai seama. 

Erau întinse pe podea, în partea îndepărtată a bazinului - 
unele pe spate, altele erau aruncate pe stânci, la marginea 
bazinului. Sângele era împrăştiat peste tot. In bălți, pe podea, 
stropit pe pereţi, acoperind cadavrele. 

Era un carnagiu. 

Membre fuseseră rupte din articulaţii. Capete smulse de pe 
umeri. Bucăţi circulare de carne fuseseră smulse din piepturile 
unora dintre cadavre. Peste tot pe podea se întindeau oase, 
unele dintre ele despicate, iar de altele încă atârnau bucăţi 
zdrenţuite de carne. 

Gant înghiţi greu, într-o încercare disperată de a nu vomita. 

„Scafandrii de la staţie”, se gândi ea. 

Santa Cruz înaintă lângă Gant şi privi corpurile mutilate din 
partea îndepărtată a bazinului. 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? spuse el. 


Schofield visa. 

Iniţial, nu văzu nimic. Numai întunecime. Era ca şi cum ar fi 
plutit în spaţiu. 

Şi apoi, brusc, o lumină albă orbitoare îl zgudui în toată fiinţa 
sa, îl zgudui ca un şoc electric şi Schofield simţi o durere 
arzătoare, pe care nu o mai simţise niciodată. 

Şi apoi, la fel de repede cum venise, şocul dispăru şi Schofield 
se trezi întins undeva pe o podea-rece şi singur, adormit, dar 
treaz. 

Era întuneric. Nu existau pereţi. 

Schofield simţi ceva ud lângă obraz. 

Era un câine. Un câine mare. Schofield nu-şi putea da seama 
ce rasă. Nu-şi dădea seama decât că era mare. Foarte, foarte 
mare. 

Câinele îşi freca nasul de obrazul său, mirosind curios. Nasul 
său rece, umed, se freca de o parte a feţei lui. Mustăţile câinelui 
îl gâdilau pe nas. 

Părea curios, nici pe departe ameninţător... 

Şi apoi, brusc, câinele lătră. Al naibii de puternic. 

Schofield sări. Câinele lătra acum nebunește la un rău nevăzut. 


229 


Părea extrem de nervos - turbat, furios -, arătându-şi colții către 
acest duşman nou. 

Schofield rămase întins pe podeaua rece a camerei fără pereţi, 
incapabil - sau doar fără chef - să se mişte. Şi apoi, treptat, 
pereţii din jurul lui începură să prindă formă şi, în curând, îşi 
dădu seama că stătea întins pe podeaua metalică a punţii E. 

Câinele imens se afla în continuare deasupra sa, lătrând 
feroce, mârâind. Se părea că-l apăra. 

Dar, de ce? Ce putea vedea câinele şi el nu? 

Şi apoi, dintr-odată, câinele se întoarse şi fugi şi Schofield 
rămase singur, întins pe puntea rece, de oţel. 

Adormit, însă treaz, incapabil să se mişte, Schofield se simţi 
brusc vulnerabil. Expus. 

Ceva se apropia de el. 

Venea din direcţia picioarelor sale. Nu-l putea vedea, însă-i 
putea auzi paşii răsunând - încet, unul după celălalt - pe puntea 
rece de oţel. 

Şi apoi, brusc, se afla deasupra lui şi Schofield văzu o figură 
malefică, zâmbitoare apărându-i deasupra capului. 

Era Jacques Latissier. 

Faţa îi era acoperită de sânge, contorsionată într-un rânjet 
grotesc. Bucăţi zdrenţuite de piele îi atârnau dintr-o rană 
deschisă de pe frunte. Ochii îi erau vii, arzând de ură. Soldatul 
francez de comando îşi înalţă cuțitul strălucitor chiar în faţa 
ochilor lui Schofield. 

Şi apoi, cobori cuțitul, lovind violent... 

— Hei, spuse cineva încet. 

Ochii lui Schofield se deschiseră şi el se trezi din vis. 

Stătea întins pe spate. Pe un fel de pat. Într-o cameră cu lumini 
fluorescente albe, orbitoare. Pereţii erau şi ei albi, de gheaţă. 

Deasupra lui se afla un bărbat. 

Era un bărbat micuţ, de vreo 1,58 metri. Schofield nu-l mai 
văzuse niciodată. 

Bărbatul era scund şi deşirat şi avea doi ochi albaştri enormi 
care păreau mult prea mari pentru capul lui micuţ. De sub ochi îi 
atârnau cearcăne mari, negre. Avea părul şaten, dezordonat, 
care părea că nu fusese pieptănat de luni de zile şi doi incisivi 
imenşi, oribil de strâmbi. Purta o cămaşă din material neşifonabil, 
de la K-Mart, şi o pereche de pantaloni albaştri, din poliester; de 


230 


fapt, părea mult prea sumar îmbrăcat pentru condiţiile de 
temperatură care se apropiau de îngheţ din interiorul staţiei 
polare Wilkes. 

Şi ţinea ceva în mână. 

Un bisturiu cu lamă lungă. 

Schofield îl privi. 

Bisturiul era pătat de sânge. 

Bărbatul vorbi, cu o voce plată, nazală: 

— Hei, te-ai trezit. 

Schofield miji ochii în lumină şi încercă să se ridice de pe pat. 
Nu putea. Ceva îl oprea. Văzu despre ce era vorba. 

Două curele de piele îi ţineau braţele legate de marginile 
patului. Alte două curele îi prindeau picioarele. Când Schofield 
încercă să-şi ridice capul ca să examineze mai pe îndelete 
situaţia în care se afla, observă că nici măcar asta nu putea face. 
Şi capul îi era strâns legat de pat. 

Lui Schofield îi îngheţă instantaneu sângele în vene. 

Era complet imobilizat. 

— Aşteaptă o clipa, spuse bărbatul scund cu vocea sa nazală, 
enervantă. Asta nu va mai dura decât încă o... secundă. 

Îşi ridică bisturiul însângerat şi se aplecă în afara câmpului 
vizual al lui Schofield. 

— Aşteaptă! spuse Schofield rapid. i 

Bărbatul scund se întoarse imediat în câmpul său vizual. Işi 
ridică sprâncenele întrebător. 

— Da? 

— Unde... unde sunt? spuse Schofield, îl durea să vorbească. 
Gâtul îi era uscat. 

Bărbatul zâmbi, dezvelindu-şi incisivii strâmbi. 

— E în regulă, locotenente, spuse el. Eşti încă la staţia polară 
Wilkes. 

Schofield înghiţi. 

— Cine eşti? 

— Ei bine, locotenente Schofield, spuse bărbatul, eu sunt 
James Renshaw. 


231 


— Bine ai revenit din morţi, locotenente, spuse Renshaw în 
timp ce desfăcea cureaua de piele din jurul capului lui Schofield. 
Tocmai terminase de îndepărtat cu bisturiul ultimele trei 
fragmente de glonţ din gâtul lui Schofield. 

Renshaw spuse: 

— Ştii, ai fost foarte norocos că purtai placa asta de kevlar în 
interiorul gulerului. Nu a oprit complet glonţul, însă i-a redus 
aproape în întregime viteza. 

Renshaw ridică inserţia circulară de kevlar care fusese fixată 
anterior în gulerul gri al lui Schofield. Acesta uitase complet de 
protecţia pentru gât. Pentru el, era doar o parte din uniformă. 
Protectoarele din kevlar pentru gât erau create exclusiv pentru 
ofiţerii din marină, ca apărătoare suplimentara împotriva 
lunetiştilor. Militarii nu primeau o astfel de protecţie, întrucât 
franctirorilor inamici rareori le păsa de caporali şi sergenţi. 

După ce cureaua din piele prinsă în jurul frunţii fu îndepărtată, 
Schofield îşi înălţă capul şi privi inserţia de kevlar pe care o ţinea 
Renshaw în mână. 

Semăna cu gulerul alb al unui preot - curbată şi plată, 
proiectată să încercuiască gâtul purtătorului în timp ce rămânea 
ascunsă sub guler. Într-o parte a inserţiei circulare de kevlar 
Schofield putu observa o gaură crestată. 

Gaura produsă de glonţ. 

— Glonţul te-ar fi ucis cu siguranţă, dacă nu ar fi existat 
inserţia, spuse Renshaw. [i-ar fi perforat artera carotidă. Apoi, 
nimeni nu ar mai fi putut face nimic pentru tine. Însă glonţul s-a 
sfărâmat când a pătruns prin inserţia de kevlar şi doar câteva 
fragmente s-au oprit în gâtul tău. Totuşi, şi asta ar fi fost suficient 
ca să te ucidă, iar eu chiar am crezut că te-a ucis, cel puţin 
pentru o clipă. 


232 


Schofield nu mai asculta. Privea camera din jurul lui. Semăna 
cu o locuinţa. Schofield văzu un pat, un birou, un computer şi, în 
mod straniu, două monitoare TV alb-negru aşezate deasupra a 
două aparate de înregistrare video. 

Se întoarse cu faţa spre Renshaw. 

— Poftim? 

— Mai multe fragmente din glonţ ţi-au pătruns în gât, 
locotenente. Sunt destul de sigur - de fapt, sunt absolut convins 
- că, cel puţin pentru treizeci de secunde, pulsul s-a oprit. Ai fost 
în moarte clinică. 

— Ce vrei sa spui? întreba Schofield. 

Încercă în mod instinctiv să-şi ridice mâna ca să-şi pipăie gâtul. 
Însă nu-şi putu mişca braţul. Braţele şi picioarele îi erau încă 
strâns legate de pat. 

— Oh, nu-ţi face griji, am rezolvat eu problema, spuse 
Renshaw. Am scos fragmentele de glonţ şi am curăţat rana. Erau 
şi vreo două fragmente de kevlar în rană, însă acestea nu au 
reprezentat o problemă. De fapt, tocmai încercam să le scot 
atunci când te-ai trezit. 

Renshaw arată spre bisturiul însângerat de pe o tavă de inox 
aflată lângă patul pe care stătea Schofield. Lângă bisturiu se 
aflau şapte fragmente micuţe de metal, toate acoperite de 
sânge. 

— Oh, şi nu-ţi face griji în legătură cu calificarea mea, spuse 
Renshaw zâmbind, am făcut doi ani de medicină înainte să 
renunţ şi să mă apuc de geofizică. 

— Ai de gând să mă dezlegi? întreba Schofield pe un ton plat. 

— Oh, da. Corect. Ascultă. Îmi pare foarte rău pentru asta, 
spuse Renshaw. Acum părea agitat. Iniţial, a trebuit să-ţi ţin 
capul nemişcat în timp ce-ţi extrăgeam fragmentele de glonţ din 
gât. Ştiai că te mişti foarte mult în somn? Probabil că nu. Ei bine, 
aşa faci. Oricum, ca să trecem la subiect, m-am gândit că, la cât 
de multe am să-ţi spun, ar fi mai bine dacă ai fi, ei bine, un 
ascultător captiv, ca să zic aşa. 

Renshaw zâmbi slab la gluma pe care tocmai o făcuse. 

Schofield se uita pur şi simplu la el, neştiind cum să-l citească 
pe acest bărbat numit James Renshaw. Până la urmă, acesta era 
bărbatul care doar cu o săptămână în urmă îşi ucisese unul dintre 
colegi. Schofield era sigur cel puţin de un lucru. Nu voia să 


233 


rămână legat, la mila acestui bărbat. 

— Ce trebuie să-mi spui? întreba Schofield. 

Ochii lui cercetau camera în timp ce vorbea. Uşa din latura 
îndepărtată a camerei era bine închisă. Toţi ceilalţi pereţi erau 
din gheaţă. 

— Locotenente, ce vreau să-ţi spun este asta: nu sunt un 
criminal. Nu l-am ucis pe Bernie Olson. 

Schofield nu spuse nimic. 

încerca să-şi amintească ce-i povestise Sarah Hensleigh mai 
devreme - atunci când ajunsese la Wilkes - referitor la moartea 
omului de ştiinţă, Bernard Olson. 

Sarah confirmase că în noaptea când fusese ucis Olson, 
Renshaw fusese auzit certându-se aprins cu el. În urma acestei 
discuţii, Renshaw îl înţepase pe Olson în gât cu o seringă 
hipodermică plină cu detergent lichid pentru canalizare. Apoi, 
injectase conţinutul seringii în fluxul sanguin al lui Olson. Ceilalţi 
rezidenţi de la Wilkes îl găsiseră pe Olson mort la scurt timp după 
aceea, cu seringa atârnându-i din gât. 

— Mă crezi? întrebă Renshaw cu voce scăzută, privindu-l 
bănuitor pe Schofield. 

Schofield tot nu spuse nimic. 

— Locotenente, trebuie să mă crezi. Nu pot decât să-mi 
imaginez ce ţi s-a spus şi ştiu că lucrurile nu arată bine pentru 
mine, însă trebuie să mă asculţi. Mu am făcut-o eu. Jur, nu am 
făcut-o eu. Nu aş putea face niciodată aşa ceva. 

Renshaw trase aer adânc în piept şi confirmă lent. 

— Locotenente, această staţie nu este ceea ce pare. Aici s-au 
întâmplat lucruri - lucruri ciudate - cu mult timp înainte ca tu şi 
oamenii tăi să ajungeţi aici. Nu poţi avea încredere în nimeni din 
această staţie, locotenente. 

— Însă ai pretenţia să am încredere în tine? întrebă Schofield. 

— Da. Da, am, replică Renshaw gânditor. Şi, evident, asta 
creează o problemă, nu? Până la urmă, în ceea ce te priveşte, 
acum patru zile am ucis un om cu o seringă hipodermică plină cu 
Draino industrial. Corect? Hmmm. Renshaw făcu un pas înainte 
spre Schofield. Însă am de gând să schimb această situaţie, 
locotenente Schofield. Definitiv. De aceea... voi face asta. 

Renshaw stătea chiar lângă pat, deasupra lui Schofield, 
privindu-l încordat. 


234 


Schofield se crispă. Era complet lipsit de apărare. Habar nu 
avea ce voia să facă Renshaw... 

Poc! Cureaua de piele din jurul braţului stâng al lui Schofield se 
desfăcu brusc şi căzu pe podea. O secundă mai târziu, cureaua 
din jurul braţului său drept făcu acelaşi lucru. 

Schofield avea din nou braţele libere. Renshaw desfăcuse 
curelele de piele care îl legau de pat. 

Schofield se ridică în timp ce Renshaw se îndrepta spre capătul 
patului şi desfăcea cataramele care-i legau picioarele. _ 

O clipă, Schofield se uită pur şi simplu la Renshaw. In final, 
spuse: 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi mie, locotenente, spuse Renshaw. Crede-mă. 
Şi promite-mi asta: promite-mi că atunci când se vor termina 
toate astea vei examina corpul lui Bernie Olson. Priveşte-i limba 
şi ochii. Asta va explica tot. Eşti singura mea speranţa, 
locotenente. Eşti singura persoană care-mi poate dovedi 
nevinovăția. 


Acum, că era din nou liber să se mişte, Schofield se ridică în 
pat. Îşi atinse gâtul. ÎI durea îngrozitor. Se privi într-o oglinda din 
apropiere. Renshaw cususe bine rana. Cusături corecte, 
apropiate. 

Renshaw Îi oferi lui Schofield un pansament adeziv. 

— Poftim. Pune asta peste copci. Va acționa ca un bandaj, va 
ţine rana bine strânsă. 

Schofield luă pansamentul adeziv şi-l fixă peste rana de la gât. 
Îşi privi apoi restul trupului. Renshaw îndepărtase majoritatea 
armurii sale corporale - era îmbrăcat doar în echipamentul său 
de camuflaj, cu cămaşa gri pe dedesubt. Avea cizmele încă în 
picioare şi apărătoarele pentru gleznă/genunchi. Armele sale - 
pistolul, cuțitul, puşca MP-5 şi Maghook-ul - şi ochelarii săi 
argintii se aflau pe o masă din latura îndepărtată a camerei. 

Schofield văzu din nou uşa închisă a camerei şi îşi aminti ceva. 
Îşi aminti că fusese informat că uşa camerei lui Renshaw fusese 
închisă şi sigilata, nituita în cadru de către colegii omului de 
ştiinţa. Însă îşi mai aminti ceva ce spusese cineva doar cu câteva 
clipe înainte ca el să fie împuşcat. Ceva legat de uşa lui Renshaw 
care fusese spartă... 


235 


Brusc, Schofield întrebă: 

— Cum am ajuns aici? 

— Oh, cu greu. Te-am băgat în ascensor şi l-am trimis la acest 
nivel, spuse Renshaw. 

— Nu, vreau să spun, credeam că erai închis în camera asta? 
Cum ai ieşit? 

Renshaw îi arunca lui Schofield un zâmbet viclean. 

— Spune-mi Harry Houdini. 

Renshaw traversă în cealaltă parte a camerei şi se opri în faţa 
celor două monitoare TV. 

— Nu-ţi face griji, locotenente. Îţi voi arăta într-o clipă cum am 
ieşit de aici. Dar, mai întâi, am ceva aici ce cred că vei vrea să 
vezi. 

— Ce? 

Renshaw zâmbi din nou. Acelaşi zâmbet viclean de mai 
devreme. 

— Ce-ai zice dacă l-ai vedea pe bărbatul care te-a împuşcat? 
spuse el. 


236 


Schofield îl privi lung pe Renshaw. 

Apoi, încet, se ridica de pe pat. Gâtul îl înţepa şi avea o durere 
îngrozitoare de cap cauzată de contuzie. Schofield păşi cu grijă 
prin cameră şi se opri lângă Renshaw, în faţa celor două 
monitoare TV. 

— Nu-ţi este frig? întrebă Schofield, privind îmbrăcămintea 
destul de lejeră a lui Renshaw. 

Renshaw îşi deschise cămaşa, în stil Superman, dezvăluind un 
echipament albastru, de tipul celor pentru scafandri. 

— Echipament de corp din neopren, spuse el cu mândrie. Le 
folosesc pe navete, pentru călătorii în spaţiu şi altele. Ar putea fi 
minus o sută de grade aici şi eu nu mi-aş da seama. 

Renshaw porni unul dintre monitoare şi pe ecran apăra o 
imagine alb-negru. 

Imaginea avea purici, însă, după câteva secunde, Schofield îşi 
dădu seama la ce se uita. 

Era o vedere asupra bazinului de la baza staţiei polare. 

însă era ciudată - preluata de la o cameră de filmat 
suspendată pe undeva - una care privea direct în jos, asupra 
unei secţiuni din bazin şi a punţii înconjurătoare. 

— Este imagine live, spuse Renshaw. E transmisă de o cameră 
montată pe partea de dedesubt a podului care traversează 
puntea C. Are vedere directă asupra bazinului. 

Schofield strânse din ochi în timp ce privea imaginea alb-negru 
de pe ecran. 

Renshaw spuse: 

— Oamenii de ştiinţă care lucrează în această staţie sunt 
schimbaţi la fiecare şase luni, astfel că ne moştenim unii altora 
camerele. Tipul care a avut această cameră înaintea mea era un 
biolog marin bătrân şi nebun din Noua Zeelandă. Un tip ciudat. 


237 


Adora balenele ucigaşe, nu se putea sătura de ele. Dumnezeule, 
le privea ore întregi, îi plăcea să le privească atunci când ieşeau 
să ia aer în interiorul staţiei. Le-a pus nume şi toate cele. 
Dumnezeule, cum îl chema oare... Carmine nu-ştiu-cum. 

Ei bine, bătrânul Carmine a ataşat o cameră de filmat pe 
partea de dedesubt a podului ca să poate supraveghea bazinul 
din camera sa. Când le vedea pe monitor, se grăbea să ajungă pe 
puntea E şi să le urmărească îndeaproape. La naiba, uneori 
nebunul bătrân le urmarea din interiorul clopotului de 
scufundare, ca să se apropie cât mai mult de ele. 

Renshaw îl privi pe Schofield şi râse. 

— Bănuiesc că eşti ultima persoana din lume căreia ar trebui 
să-i vorbesc despre a te uita de aproape la balene ucigaşe. 

Schofield se întoarse, amintindu-şi bătălia îngrozitoare de mai 
devreme cu balenele ucigaşe. 

— Ai văzut tot ce s-a întâmplat? 

— Dacă am văzut? întrebă Renshaw. Glumeşti? Normal că am 
văzut. La naiba, am totul înregistrat Adică, frate, le-ai văzut pe 
nenorocitele alea mari? Ai văzut cum vânau? Ai observat 
complexitatea comportamentului lor de vânătoare? Cum treceau 
mereu pe lângă victima ţintă înainte să o atace? 

— Trebuie să fi ratat asta, spuse Schofield inexpresiv. 

— Îţi spun eu, aşa au făcut. De fiecare dată. Citisem înainte 
despre asta. Ştii ce cred eu că este? Balena îşi revendică prada. 
Le spune tuturor celorlalte balene că aceasta este victima ei. Hei, 
aş putea să-ţi arăt, dacă... 

— Ai spus că era altceva ce ar trebui să văd, spuse Schofield. 
Ceva despre bărbatul care m-a împuşcat. 

— Oh, da, corect. Corect. Scuze. 

Schofield îl privi pe Renshaw, în timp ce bărbatul micuţ luă o 
casetă video şi o puse în cel de-al doilea aparat de înregistrare 
video. Era un bărbat ciudat. Maniac, nervos şi totuşi, în mod 
evident, foarte inteligent. Şi vorbea mult. Părea că atunci când 
vorbea cuvintele pur şi simplu se revărsau. Lui Schofield îi fu 
greu să-şi dea seama exact ce vârsta avea. Putea avea orice 
vârstă între douăzeci şi patruzeci şi nouă de ani. 

— Asta este! exclamă dintr-odată Renshaw. 

— Ce? Ce este? întrebă Schofield. 

— Yager. Carmine Yager. Aşa îl chema. 


238 


— Vrei să pui caseta aia? făcu Schofield, exasperat. 

— Oh, da, corect. 

Renshaw apăsă grăbit butonul PLAY de pe aparatul video. 

Pe cel de-al doilea monitor apăru o imagine. Era asemănătoare 
cu cea de pe primul monitor, preluată de aceeaşi cameră 
montată la înălţime, îndreptată asupra bazinului şi a punţii care-l 
înconjura. 

Exista o singură diferenţă. 

Pe ecranul celui de-al doilea monitor se afla cineva pe punte. 

Schofield privi cu atenţie ecranul. 

Persoana de pe ecran era un bărbat, unul dintre soldaţii din 
infanteria marină. Era singur. 

Schofield nu-şi putu da seama cine era, pentru ca avea camera 
de filmat chiar deasupra capului. Tot ce putea vedea era partea 
superioară a căştii bărbatului şi armurile sale pentru umeri. 

Şi apoi, brusc, bărbatul privi în sus, scanând încet axul staţiei 
şi Schofield îi văzu faţa. 

Schofield se încruntă. 

Işi privea propria față. 

Se întoarse imediat către Renshaw. 

— Când ai înregistrat asta... 

— Continuă să priveşti. 

Schofield se întoarse din nou cu faţa către ecran. 

Se văzu pe sine oprindu-se lângă bazin şi vorbind în microfonul 
din cască. Nu se auzi niciun sunet, îşi vedea doar gura mişcându- 
se. Se opri din vorbit şi făcu un pas pe punte. 

Şi apoi se opri. 

Călcase pe ceva. 

Schofield se văzu pe sine aplecându-se şi examinând nişte 
sticlă spartă de pe punte. Părea că se uită în jurul lui. Şi apoi, 
brusc, îşi înclină capul într-o parte. Asculta ceva. Asculta pe 
cineva vorbindu-i prin interfon. 

Shane Schofield de pe ecran se ridică apoi în picioare şi începu 
să se întoarcă, când, brusc, întregul său corp îi fu zguduit de 
convulsii puternice şi un jet mic de sânge îi izbucni din gât. Se 
opri instantaneu şi se legănă uşor, apoi îşi duse mâna la gât, 
după care o ţinu în faţa ochilor. Era plină de sânge. 

Apoi, genunchii i se îndoiră şi căzu grămadă pe punte. Rămase 
pur şi simplu acolo, pe punte, nemişcat. 


239 


Schofield privi intens propria imagine de pe ecran. 

Tocmai se văzuse când fusese împuşcat... 

Se întoarse către Renshaw. 

Acesta îşi îndreptă pur şi simplu capul înapoi către ecran. 

— Mai este, spuse el încet. Mai este mult. 

Schofield se întoarse iar spre ecran. 

Işi văzu propriul corp întins pe puntea bazinului, nemişcat. 
Rămase acolo întins o vreme. 

Nu se întâmpla nimic. 

Şi apoi, brusc, cineva pătrunse în cadru. 

Schofield simţi că-i creşte adrenalina în timp ce urmărea 
imaginea de pe ecran. Urma să vadă persoana care-l împuşcase. 

Primul lucru pe care-l văzu fu casca. 

Era un alt soldat din infanteria marină. 

Un bărbat. Schofield îşi dădu seama de asta după felul în care 
mergea. Insă nu-i putea vedea faţa. 

Soldatul păşi încet peste corpul nemişcat al lui Schofield. Nu se 
grăbea. Işi scoase pistolul automat din toc în timp ce se apropia 
de Schofield, şi îl armă. 

Schofield privi ecranul cu atenţie. 

Soldatul, cu faţa încă ascunsă de cască, se aplecă peste corpul 
lui Schofield şi-şi puse două degete pe gâtul său acoperit de 
sânge. 

— Îţi verifică pulsul, şopti Renshaw. 

Exact asta făcea, observă Schofield. Soldatul de pe ecran 
aşteptă câteva secunde cu degetul pe gâtul lui Schofield. 

Schofield nu-şi dezlipi ochii de pe ecran. 

Soldatul de pe ecran se ridică în picioare, satisfăcut că 
Schofield nu avea puls. Puse din nou piedica la pistol şi-l puse la 
loc în toc. 

— ŞI... priveşte aici, spuse Renshaw. Nu este nimic. Renshaw 
se întoarse cu faţa spre Schofield. Locotenente, cred că inima ta 
se oprise. 

Schofield nici măcar nu-l privea pe Renshaw în timp ce acesta 
vorbea. Ochii îi erau lipiţi de ecran. 

— Acum, uite ce face aici, spuse Renshaw. Aceasta este 
greşeala lui fatală... 

Schofield urmări cum, pe ecran, soldatul din infanteria marină 
- cu faţa încă mascată de cască - împinse cu piciorul trupul 


240 


neînsufleţit al lui Schofield peste punte. 

Împingea corpul către bazin. 

După două lovituri puternice, corpul lui Schofield se afla pe 
marginea punţii, exact lângă apă. Soldatul împinse atunci trupul 
încă o dată şi acesta căzu fără vlagă în apă. 

— Nu ştie asta, spuse Renshaw, însă tipul acela tocmai ţi-a 
pornit inima. 

— Cum? 

— După câte-mi dau eu seama, apa este atât de rece, încâta 
acţionat ca un defibrilator - ştii acele padele cu şocuri electrice 
pe care le arată în filme că le folosesc să repornească inimile 
oamenilor. Şocul pe care l-a simţit corpul tău când a lovit apa - 
şi, îţi zic eu, a fost un şoc al naibii de puternic pentru un corp 
care nu era pregătit pentru asta - a fost suficient ca să-ţi pună 
din nou inima în mişcare. 

Schofield urmări ecranul. 

Soldatul stătu o vreme la marginea bazinului, urmărind 
cercurile de vălurele care indicau locul în care corpul lui Schofield 
pătrunsese în apa întunecată. După aproximativ treizeci de 
secunde, soldatul se întoarse şi privi în jur. 

Şi, în acel moment, când soldatul se întoarse, Schofield văzu 
ceva care-i îngheţă sângele. 

„Oh, nu...” se gândi el. 

Soldatul se întoarse apoi pe călcâie şi părăsi rapid cadrul. 

Schofield se întoarse către Renshaw, cu gura deschisă. 

— Nu s-a terminat încă, spuse Renshaw, întrerupându-l înainte 
să poată spune ceva. Uită-te în continuare. 

Schofield se întoarse iar cu faţa spre ecran. 

Văzu imaginea punţii şi a bazinului. În afară de asta, nu se mai 
vedea nimic. 

Nu se întâmpla nimic. 

Absolut nimic. 

Nu era nimeni pe punte. Nicio mişcare în apă. 

Trecu un minut întreg. 

Şi apoi, Schofield văzu. 

— Ce naiba... spuse el. 

În acel moment, apa din bazin păru să se desfacă de la sine şi 
brusc, într-o explozie de bule şi spumă, corpul lui Schofield - 
lipsit de vlagă şi de viaţă - ieşi din apă. 

241 


Schofield urmări totul, buimac. 

Insă ceea ce-l făcu să îngheţe fu ceea ce apăru după corpul lui. 

Orice ar fi fost era imens, cel puţin la fel de mare ca o balenă 
ucigaşă. 

Insă nu era o balenă ucigaşă. 

Scoase corpul lipsit de viaţa al lui Schofield din apă şi-l depuse 
uşor pe punte. Apa se împrăştie pe punte în jurul trupului 
nemişcat al lui Schofield, iar animalul se ridică în urma lui. 
Intreaga punte se cutremura sub greutatea sa. 

Era imens. Corpul lui Schofield părea pitic prin comparaţie. 
Schofield urmări totul, în transă. 

Era un fel de focă. 

O focă enormă, gigantică. 

Avea un corp imens, de culoarea afinei, straturi peste straturi 
de grăsime tremurândă, şi se mişca uşor, cu ajutorul a două 
înotătoare anterioare. Impresia pe care forţa animalului i-o făcu 
lui Schofield fu copleşitoare - ca să susţii acest corp enorm era 
nevoie de o musculatură fenomenală. Trebuie că avea o greutate 
de cel puţin opt tone. 

Insă cea mai ciudată caracteristică dintre toate o reprezentau 
dinţii animalului. Această focă enormă avea doi colţi lungi, 
inversaţi - colţi care ieşeau din falca inferioară şi se înălţau în 
faţa nasului. 

— Ce naiba este asta? întrebă Schofield încet. 

— Habar nu am, răspunse Renshaw. Nasul, ochii, forma 
capului. Arată ca o focă-elefant. Insă nu am văzut niciodată una 
atât de mare. Sau cu asemenea dinţi. Focile-elefant au canini 
inferiori mari, însă nu am văzut până acum niciuna cu canini 
inferiori atât de mari. g 

Foca de pe ecran se afla acum pe punte. Îşi coborî capul peste 
corpul lui Schofield. Părea că-l miroase. li cercetă trupul 
neînsufleţit, până când, în sfârşit, mustăţile sale lungi îi atinseră 
nasul. Schofield nu se mişcă deloc. 

Şi apoi, încet, foarte încet, foca cea mare începu să-şi deschidă 
gura. 

Chiar deasupra feței lui Schofield! 

Fălcile i se deschiseră - într-un urlet hidos, îngrozitor - 
dezvăluind colții inferiori enormi ai animalului. Foca masivă se 
aplecă înainte şi-şi cobori capul. Gura începu să i se închidă în 


242 


jurul capului lui Schofield... 

Schofield privi ecranul cu ochii măriţi. 

Foca era pe cale să-i smulgă capul de pe umeri. 

Avea de gând să-l mănânce! 

Şi apoi, brusc, foca masivă se răsuci. Iniţial, Schofield fu uimit 
de cât de uşor se mişca animalul acela mare. Puntea de sub el se 
clătina, în timp ce acesta-şi întorcea silueta mătăhăloasă. 

Văzuse ceva aflat în afara ecranului. 

Foca începu să latre. 

Nu se auzea niciun sunet pe monitor, însă Schofield o putea 
vedea lătrând. Işi arătă colții. Lătra şi tot lătra. Se mişcă de colo- 
colo agitată şi adoptă o poziţie agresivă. Muşchii de pe 
înotătoarele sale frontale imense se umflau în timp ce se mişca. 

Şi apoi, brusc, se întoarse şi se aruncă din nou în bazin. Când 
atinse apa, valuri se revărsară peste punte, acoperind trupul 
nemişcat al lui Schofield. 

— Aşteaptă, spuse Renshaw. Urmează intrarea mea măreaţă. 

In acea clipă, Schofield văzu un alt bărbat intrând în cadru. 

Acesta nu purta casca de soldat, iar faţa îi era perfect vizibilă. 
Era Renshaw. 

Pe ecran, Renshaw înainta grăbit, prinse corpul lui Schofield de 
subsuori şi-l trase repede în afara câmpului vizual al camerei 
video... 

Renshaw apăsă butonul de oprire al aparatului video. 

— Şi asta este tot, spuse el. 

Iniţial, Schofield nu zise nimic. Era mult prea copleşitor totul. 

Mai întâi, soldatul care-l împuşcase şi-i verificase pulsul - ca să 
se asigure că era mort - şi apoi îl împinsese în bazin ca să nu lase 
nicio urmă. 

Şi apoi foca-elefant. 

Creatura masivă care ridicase corpul lui Schofield din apă şi-l 
depusese delicat pe puntea din marginea bazinului şi care 
dispăruse apoi din nou în apa întunecată. 

Renshaw spuse: 

— Acum înţelegi ce spuneam despre faptul că ai fost în moarte 
clinică? Tipul acela pe care tocmai l-am văzut cred că era foarte 
sigur ca erai mort. 

Schofield zise: 

— Era gata să-mi tragă un glonţ în cap dacă nu ar fi fost sigur. 


243 


Schofield clătină din cap gândindu-se la ceea ce tocmai 
văzuse. Se părea că moartea tocmai îl salvase de la moarte. „La 
naiba...”, gemu el. 

Schofield privi în gol câteva clipe, înregistrând tot ce văzuse. 
Apoi clipi des, întorcându-se în prezent. 

— Poţi să derulezi înapoi acea casetă, te rog, îi ceru lui 
Renshaw. 

Tocmai îşi amintise ceva despre imaginea soldatului care-l 
împuşcase, un lucru pe care-l uitase pentru o clipă din cauza 
apariţiei focii-elefant. 

Renshaw derula caseta şi apăsă PLAY. 

Schofield se văzu păşind pe punte. 

— Treci peste asta, spuse el. 

Renshaw derulă caseta înainte. Schofield se privi păşind pe 
punte în ritm rapid şi apoi căzând brusc la pământ, împuşcat. 

Soldatul veni. Îi verifică pulsul. Apoi, se ridică şi începu să-i 
rostogolească trupul spre bazin cu piciorul. 

— OK, încetineşte aici, spuse Schofield. 

Imaginea se întoarse la viteză normală exact când soldatul 
îmbrânci pentru ultima oară corpul lui Schofield şi acesta căzu în 
apă. 

— OK, pregăteşte-te să opreşti caseta, spuse Schofield, privind 
ecranul cu atenţie. 

Pe ecran, soldatul stătea pe marginea apei, privind în jos în 
bazin în locul în care corpul lui Schofield pătrunsese în apă. 

Apoi, se întoarse şi privi în jur. 

— Acum! spuse Schofield. Opreşte caseta acum. 

Renshaw apăsă rapid butonul de PAUZA de pe aparatul video 
şi imaginea de pe ecran îngheţă. 

Ecranul arăta porţiunea superioară a căştii soldatului. Bărbatul 
îşi întorsese şi umerii puţin în sus când se rotise ca să privească 
în jur. 

— Nu înţeleg, spuse Renshaw. Tot nu-i poţi vedea faţa. 

— Nu mă uit la faţa lui, spuse Schofield. 

Şi chiar nu se uita la faţa lui. 

Se uita la umerii bărbatului. La apărătoarea sa dreaptă pentru 
umăr. 

Imaginea de pe ecran era difuză, însă Schofield putu să vadă 
clar apărătoarea. 


244 


Pe ea fusese pictată o imagine. 

Schofield simţi cum un fior rece îi străbătu şira spinării în timp 
ce privea imaginea care fusese desenată pe apărătoarea 
umărului bărbatului. 

Era imaginea unei cobre, cu fălcile larg deschise. 


Jos, în magazia întunecată de pe puntea E, Mother îşi rezemă 
uşor capul de peretele rece, îngheţat. 

Inchise ochii. Trecuse vreo jumătate de oră de când venise 
cineva să vadă ce mai face şi se aştepta ca Buck Riley să apară 
curând. Piciorul începea s-o doară şi tânjea după altă doză de 
metadonă. 

Trase aer adânc în piept, încercând să potolească durerea. 

O clipă mai târziu, însă, avu senzaţia stranie că mai era cineva 
în cameră cu ea... 

Încet, Mother deschise ochii. 

Cineva stătea în cadrul uşii. 

Un bărbat. Un soldat din infanteria marină. 

Stătea pur şi simplu acolo, asemenea unei statui, o siluetă în 
cadrul uşii. Faţa îi era acoperita de umbre. Nu scoase un cuvânt. 

— Book? spuse Mother, ridicându-se. 

Işi miji ochii şi se uită mai atent, încercând să vadă cine era. 

Se opri, speriată. 

Nu era Book. 

Book era mai scund decât acest bărbat, oricine ar fi fost el, şi 
mai grăsuţ. 

Acest soldat era înalt şi subţire. 

Soldatul continuă să tacă. Stătea pur şi simplu acolo, privind-o 
pe Mother, trăsăturile fiindu-i acoperite de întuneric. Mother îşi 
dădu seama cine era. 

— Snake, spuse ea. Ce s-a întâmplat? Nu mai vorbeşti? Ţi-a 
mâncat pisica limba? 

Snake nu se mişcă din cadrul uşii. Continua să o privească pe 
Mother. 

Când vorbi, Mother nu-i văzu gura mişcându-se. Vocea îi era 
joasă, aspră. 

— Am venit aici în locul lui Book, spuse el. Sunt aici să am grija 
de tine, Mother. 

— Bun, spuse Mother, îndreptându-şi şi mai mult corpul, 


245 


pregătindu-se pentru o altă injecție cu metadonă. Mi-ar prinde 
bine încă o injecție cu elixirul acela al bucuriei. 

Snake tot nu se mişcă din uşă. 

Mother se încruntă. 

— Ei bine? spuse ea. Ce aştepţi - o invitaţie poleita cu aur? 

— Nu, răspunse Snake, pe un ton rece. 

Făcu un pas înainte şi ochii lui Mother se lărgiră îngroziţi când 
văzu lumina de pe coridorul de afară strălucind pe lama cuţitului 
din mâna lui. 


Mother îşi împinse corpul în peretele de gheaţă al magaziei în 
timp ce Snake păşi înăuntru, ameninţător, cu cuțitul său Bowie în 
mână. 

— Snake, ce naiba faci? _ 

— Îmi pare rău, Mother, rosti el rece. Eşti un soldat bun. Însă 
eşti mult prea aproape de asta. 

— Ce naiba vrei să spui? 

Snake se apropie încet. 

Mother nu-şi putea desprinde privirea de la cuțitul strălucitor 
din mâna lui. 

— Securitate naţionala, răspunse Snake. 

— Securitate naţională, repetă Mother batjocoritor. Ce naiba 
eşti, Snake? 

Snake îi aruncă un zâmbet uşor, malefic. 

— Haide, Mother, ai destulă experienţă. Ai auzit poveştile. Ce 
crezi că sunt? 

— Un nebun nenorocit, asta cred că eşti, zise Mother, ochii 
căzându-i pe casca ei, care se afla pe podeaua magaziei, la 
jumătatea distanţei dintre ea şi Snake. Era cu faţa în sus, cu 
microfonul în aer. 

Încet, Mother începu să-şi ducă mâna stângă spre curea. 

— Fac ce este necesar să fie făcut, spuse Snake. 

— Necesar pentru ce? întrebă Mother, apăsând un buton de pe 
cureaua sa. Butonul care pornea microfonul din cască. 


În camera lui Renshaw de pe puntea B, Schofield îşi pusese din 
nou echipamentul tactic pentru protecţie individuala. 

Întinse mâna după diferitele lui arme. Pistolul îl puse în toc, 
cuțitul în teaca de pe apărătoarea sa pentru gleznă. Işi aruncă 


246 


puşca MP-5 pe umăr şi-şi prinse Maghook-ul în spate. În final, 
Schofield îşi luă casca şi şi-o puse pe cap. 

Auzi imediat voci. 

— ... interesul naţional. 

— Snake, pune nenorocitul ăla de... 

Şi apoi, brusc, paraziţii întrerupseră semnalul şi nu se mai auzi 
nimic. 

Însă Schofield auzise suficient. 

Mother. 

Snake era jos, cu Mother. 

— Isuse, făcu Schofield. Se întoarse spre Renshaw. OK, Harry 
Houdini, ai exact cinci secunde la dispoziţie să-mi arăţi cum ai 
ieşit din camera asta. 

Renshaw alergă imediat către uşă. 

— De ce? Ce se întâmplă? întrebă el. 

Schofield se grăbi să-l ajungă. 

— Cineva este pe cale să fie ucis. 


Jos, în magazie, Snake îşi ridică piciorul de pe ceea ce mai 
rămăsese din casca lui Mother. 

Microfonul micuţ din zona mandibulei de pe cască zăcea 
sfărâmat şi distrus, fără a mai putea fi reparat. 

— Haide, Mother, zise Snake pe un ton dojenitor. Mă aşteptam 
la mai mult din partea ta. Sau ai uitat că şi eu primesc 
transmisiile tale? 

Mother îl privi ameninţător. 

— Tu l-ai ucis pe Samurai? 

— Da. 

— Nenorocitule! 

Snake era acum aproape deasupra ei. Mother îşi tot schimba 
poziţia lângă perete. 

— E timpul să mori, Mother, spuse Snake. 

Mother se uită batjocoritor la el. 

— Snake, trebuie să ştiu. Ce fel de nenorocit bolnav şi ipocrit 
eşti tu? 

Snake zâmbi. 

— De singurul fel care exista, Mother. Sunt de la ICG. 


Schofield urmări tensionat cum Renshaw se apropie de uşa 
247 


groasă de lemn a camerei lui. 

Până în acel moment, Schofield nu observase că uşa era 
formată din vreo zece scânduri verticale de lemn. Renshaw 
apucă una dintre acestea. 

— Scândurile orizontale sunt în partea exterioară, spuse 
Renshaw. Asta înseamnă că nimeni din afara acestei camere nu 
a văzut tăieturile pe care le-am făcut în partea interioară a 
acestor scânduri verticale. 

Ochii lui Schofield se măriră când le văzu. 

Două linii orizontale subţiri se prelungeau de-a lungul lăţimii 
uşii grele, de lemn - asemenea unor cicatrice în lemn -, 
traversând scândurile verticale. Cele două linii orizontale erau 
paralele, situate la aproximativ 90 de centimetri una de cealaltă 
- exact în locurile unde ar fi fost scândurile orizontale de pe 
partea cealaltă a uşii. 

Schofield fu uimit de ingeniozitatea lui Renshaw. 

Nimeni aflat de cealaltă parte a uşii nu şi-ar fi dat seama 
vreodată că Renshaw reuşise să taie exact prin scândurile 
verticale de lemn. 

— Am folosit un cuţit de friptură să tai scândurile, spuse 
Renshaw. Trei, de fapt. Lemnul le uzează destul de repede. 

întinse mâna spre dreapta şi luă un cuţit de friptură tocit. 
Introduse apoi lama cuţitului în fanta strâmtă dintre două 
scânduri verticale. Apoi, folosi cuțitul ca pe o rangă şi brusc, una 
dintre scânduri se desprinse de restul uşii. 

Renshaw scoase scândura din uşă şi în locul ei apăru un spaţiu 
lung, dreptunghiular. Prin acel gol dreptunghiular, Schofield 
putea vedea tunelul exterior curbat al punţii B pierzându-se în 
depărtare. 

Renshaw lucră rapid. Prinse următoarea scândură cu mâinile 
goale şi o îndepărtă în grabă. 

Gaura din uşă se lărgi. 

Renshaw crease o „gaură” pătrată în mijlocul uşii. Schofield 
începu să-l ajute să îndepărteze scândurile verticale şi, în curând, 
gaura fu suficient de mare ca un bărbat să încapă prin ea. 

— Dă-te la o parte! spuse Schofield. 

Renshaw făcu un pas înapoi în timp ce Schofield pătrunse cu 
capul înainte prin gaura din uşă. Se ridică în picioare în partea 
cealaltă şi plecă imediat în fugă prin tunel. 


248 


— Aşteaptă! ţipă Renshaw. Unde te duci? 

— Pe puntea E, răspunse ecoul vocii lui Schofield. 

Şi apoi, brusc, Schofield dispăru şi Renshaw rămase singur în 
camera lui, privind golul pe care îl făcuse în uşă. 

Privi în urma lui Schofield. 

— Nu m-am gândit niciodată să ies în felul ăsta, spuse el. 


Schofield începu să alerge. 

Pereţii tunelului exterior curbat alunecau pe lângă el. Respira 
greu. Bătăile inimii îi răsunau cu putere în cap. Coti la stânga şi 
se îndreptă spre puţul central. 

Mintea îi era invadată de o mie de gânduri în timp ce alerga 
prin tunelurile de pe puntea B. 

Se gândi la tatuajul de pe umărul bărbatului care-l împuşcase. 
O cobră. Un şarpe. 

Snake. 

Ideea în sine era mult prea ciudată pentru Schofield şi nu 
putea înţelege. Snake era un soldat care primise numeroase 
distincţii. Unul dintre membrii cei mai vechi ai puşcaşilor marini, 
nu numai în cadrul unităţii lui Schofield. De ce ar renunţa la tot 
făcând aşa ceva? De ce şi-ar omori propriii oameni? 

Şi apoi Schofield se gândi la Mother. 

Snake era jos, pe puntea E, cu Mother. 

Avea sens. Snake îl omorâse deja pe Samurai, cel mai slab 
membru al echipei lui Schofield. Mother - cu un singur picior şi 
drogată bine cu metadonă - reprezenta o altă ţintă uşoară. 

Schofield străbătu în viteză pasarela punţii B în goana sa. 
Alergă către scară şi cobori repede. Puntea C. Cobori următoarea 
scară - puntea D - şi apoi pe următoarea. 

Se afla acum pe puntea E. Alergă pe punte, pe lângă valurile 
bazinului şi se îndreptă către tunelul sudic. 

Intră în tunel şi văzu uşa magaziei în care se afla Mother. 

_ Schofield se apropie cu precauţie de uşa deschisă a magaziei. 
Işi scoase Maghook-ul din toc - tot nu-şi putea folosi pistolul în 
atmosfera gazoasă a staţiei - şi-l ridică înaintea sa ca pe o puşcă. 

Se apropie de uşa deschisă, ajunse la ea. Mai trase o dată aer 
adânc în piept şi apoi... 

„„„Schofield se întoarse rapid în uşa cu Maghook-ul pregătit. 

Văzu scena dinăuntru. 


249 


Şi rămase cu gura căscată. 
— La naiba! murmură el. 


Se aflau pe podeaua magaziei. 

Mother şi Snake. 

Iniţial, Schofield pur şi simplu se uită la ei, privind uluit scena. 

Mother era întinsă pe podea, rezemată cu spatele de unul 
dintre pereţi. Piciorul bun îi era întins şi apăsa cu el pe gâtul lui 
Snake, ţinându-l pe acesta țintuit cu spatele de un raft gros de 
lemn plin cu butelii pentru scufundări. Gheata ei apăsa cu putere 
pe gâtul lui, împingându-i bărbia în sus, ţintuindu-l de raftul 
masiv de lemn. Îşi ţinea pistolul automat Colt între mâini, în 
poziţie de tragere, îndreptat exact către faţa lui Snake. 

Era evident că gazele din staţie nu o afectau. 

Mother îl privea cu duritate pe Snake deasupra ţevii pistolului. 
Din două tăieturi adânci de deasupra ochiului ei stâng curgea 
sânge încontinuu. | se scurgea de pe sprânceană, alunecându-i 
pe obrazul stâng, asemenea unor picături de apă dintr-un robinet 
care nu e bine strâns. Mother nu observă sângele - privea pur şi 
simplu prin el - în ochii bărbatului care încercase să o omoare. 

În ceea ce-l privea, Snake era prins în raftul de lemn. Din când 
în când încerca să se zbată, însă Mother deţinea controlul. 

De fiecare dată când încerca să scape de strânsoarea ei, 
aceasta îi apăsa puternic pe mărul lui Adam cu gheata ei mare, 
mărimea 44. Mother îl sufoca tare cu piciorul. 

În jurul lor, camera arăta de parcă fusese lovită de o bombă. 

Pe podea stăteau împrăştiate rafturi de lemn, rupte şi 
despicate. Butelii pentru scufundări se rostogoleau aiurea pe 
podea. Un cuţit - al lui Snake - era aruncat pe podea. De pe lama 
lui curgea sânge. 

Încet, Mother îşi întoarse capul şi privi către Schofield, care 
încă stătea în uşă, blocat. 

Pieptul îi fremăta. Încă mai respira greu din cauza luptei. 

— Ei bine, Scarecrow, zise ea, trăgând din nou aer în piept, ai 
de gând să stai pur şi simplu acolo sau ce faci? 


250 


Pete Cameron îşi opri Toyota în faţa casei de la numărul 14 de 
pe Newbury Street, Lake Arthur, New Mexico. 

La numărul 14 se afla o căsuţă albă, din şindrila, cu aspect 
plăcut. Grădina din faţă era imaculată - iarbă tăiată perfect, o 
grădină alpină, chiar şi un iaz micuţ. Părea casa unui pensionar - 
căminul cuiva care avea timpul necesar şi înclinația spre a-l 
îngriji cu dragoste. 

Cameron mai aruncă o privire asupra cărţii de vizită. 

— In regulă, Andrew Wilcox, să vedem ce ai de spus. 

Cameron urcă pe verandă şi ciocăni la uşa cu paravan. 

Treizeci de secunde mai târziu, uşa interioară se deschise şi în 
spatele paravanului apăru un bărbat de vreo treizeci şi cinci de 
ani. Părea tânăr şi în formă, proaspăt ras. Avea un zâmbet 
plăcut. 

— Bună dimineaţa, îl salută tânărul. Cu ce vă pot ajuta? 

Avea o voce tărăgănată, specifica celor din sud. Când spunea 
„a” suna ca „ah” - „Cu ce vă pot ajutah?” 

Cameron spuse: 

— Da, bună, îl caut pe domnul Andrew Wilcox. Cameron arătă 
cartea de vizită. Mă numesc Peter Cameron. Scriu pentru ziarul 
The Washington Post. Domnul Wilcox mi-a trimis cartea 
dumnealui de vizită. 

Zâmbetul dispăru instantaneu de pe faţa tânărului. 

Ochii lui îl măsurară pe Cameron, de parcă-l evaluau. Apoi, 
cercetară strada, ca şi cum voia să vadă dacă supraveghea 
cineva casa. 

Şi apoi, brusc, bărbatul îşi întoarse atenţia asupra lui Cameron. 

— Domnule Cameron, spuse el, deschizând uşa cu paravan. Vă 
rog, intraţi. Speram să veniţi, însă nu mă aşteptam să vă văd 
atât de repede. Vă rog, vă rog, intraţi. 


251 


Cameron trecu dincolo de uşă. 
Nu-şi dădu seama decât după ce pătrunse cu totul în casa că 
accentul de sudist al bărbatului dispăruse complet. 


— Domnule Cameron, numele meu real nu este Andrew 
Wilcox, începu tânărul, care stătea acum în faţa lui. 

Accentul dispăruse, fiind înlocuit de o voce clară şi precisă, 
educată, specifică pentru Coasta de Est. 

Pete Cameron îşi scosese carneţelul şi pixul. 

— Îmi puteţi spune numele dumneavoastră adevărat? întrebă 
el cu blândeţe. 

Tânărul păru ca se gândeşte la asta o clipa şi, în acest timp, 
Cameron îl privi cu atenţie. Era un bărbat înalt şi frumos, având 
părul blond şi maxilarul puternic. Era lat în umeri şi părea într-o 
formă fizică bună. Însă ceva era în neregula cu el. 

Era vorba de ochi, îşi dădu seama Cameron. 

Erau bordaţi cu roşu. Sub ochi atârnau cearcăne grele şi negre. 
Părea un om aflat la limita puterilor, un om care nu dormise de 
zile întregi. 

Şi apoi, în sfârşit, bărbatul vorbi. 

— Numele meu adevărat, spuse el, este Andrew Trent. 


252 


— Am fost locotenent în Corpul Puşcaşilor Marini, explică 
Andrew Trent, având comanda unei unităţi de recunoaştere cu 
baza în Oceanul Atlantic. Însă, dacă examinezi dosarele oficiale 
ale USMC, vei descoperi că am murit într-un accident în Peru, în 
martie 1997. 

Trent vorbea cu o voce joasa, egală, o voce plină de 
amărăciune. 

— Deci, eşti un om mort, spuse Pete Cameron. Interesant, 
foarte interesant. OK, prima întrebare: De ce eu? De ce m-ai 
contactat pe mine? 

— Ţi-am văzut articolele, răspunse Trent. Îmi plac. Mother 
Jones. Washington Post. Spui lucrurile pe faţa. De asemenea, nu 
scrii pur şi simplu primul lucru pe care-l auzi. Verifici lucrurile şi, 
din cauza asta, oamenii cred în tine. Vreau ca oamenii să creadă 
ceea ce urmează să-ţi povestesc. i 

— Dacă merită povestit, souse Cameron. In regulă, atunci, cum 
se face că eşti oficial mort, conform guvernului Statelor Unite? 

Trent îi aruncă lui Cameron un zâmbet slab, total lipsit de 
vlagă. 

— Domnule Cameron, ce-ar fi dacă ţi-aş spune că guvernul 
Statelor Unite ale Americii a ordonat ca întreaga mea unitate să 
fie ucisă? 

Cameron nu zise nimic. 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că guvernul nostru - al dumitale şi 
al meu - mi-a infiltrat oameni în unitate cu singurul scop dea mă 
ucide pe mine şi pe oamenii mei în cazul în care am fi descoperit 
ceva de o valoare tehnologică imensă în timpul unei misiuni? Ce- 
ar fi dacă ţi-aş spune că exact asta s-a întâmplat în Peru, în 
martie 1997? Ce ai crede atunci, domnule Cameron? Dacă ţi-aş 
spune toate astea, atunci crezi că povestea mea ar merita să fie 


253 


spusă? 


Trent îi relată lui Cameron povestea sa, îi povesti ce se 
întâmplase în interiorul ruinelor templului incaş, sus, în vârful 
munţilor din Peru. 

Se pare că o echipă de arheologi care lucraseră în interiorul 
templului descoperiseră o serie de fresce sculptate în pereţii de 
stâncă. Fresce magnifice, frumos colorate, care ilustrau scene din 
istoria incaşă. 

O anumită frescă le captase în mod special atenţia. 

Ilustra o scenă asemănătoare celebrei picturi a împăratului 
incaş, Atahualpa, la întâlnirea cu conchistadorii spanioli. 

În partea stângă a frescei stătea împăratul, în haine de 
ceremonie, înconjurat de oamenii săi. Ţinea în mâinile întinse un 
potir de aur. Un dar. 

In partea dreaptă a frescei stăteau patru bărbaţi cu aspect 
ciudat. Spre deosebire de incaşii cu piele măslinie, pielea lor era 
albă ca varul. Şi erau slabi, neobişnuit de slabi - înalţi, sfrijiţi. 
Aveau ochi mari, negri şi frunţi rotunjite. Aveau şi bărbii ascuţite, 
înguste şi, în mod ciudat, nu aveau gură. 

In imaginea sculptată în piatră, liderul acestei delegaţii de 
„Dărbaţi” albi înalţi ţinea o cutie argintie în mâinile sale întinse, 
un gest de reciprocitate faţă de cel al împăratului incaş din faţa 
sa. 

Era un schimb de cadouri. 

— Cât de mult le-a luat să descopere această frescă? întrebă 
Cameron sec. 

— Nu mult, spuse Trent. 

Conform explicaţiilor lui Trent, descoperiseră obiectul căutării 
lor aşezat pe un piedestal, nu departe de fresca în sine, un 
piedestal micuţ, de piatră, încastrat în peretele templului. 

Se afla pur şi simplu acolo. Singur. Avea mărimea unei cutii de 
pantofi şi culoarea cromului. 

Era cutia argintie din frescă. 

— Acelor oameni de ştiinţă nu le-a venit să creadă ce noroc 
dăduse peste ei, spuse Trent. Au sunat imediat la universitatea 
lor din State şi le-au spus ce descoperiseră. Le-au spus că era 
posibil să fi descoperit un cadou din partea unei civilizaţii 
extraterestre. 


254 


Trent clătină din cap. 

— Nişte idioţi! Au spus asta folosind o linie telefonică. O 
nenorocită de linie telefonică. La naiba, oricine i-ar fi putut auzi! 
Unitatea mea a fost trimisă acolo ca să-i protejeze de cei care 
interceptaseră transmisia. 

Trent se aplecă în scaun. 

— Problema era că, de fapt, nu era unitatea mea. 

Trent îi povesti în continuare lui Cameron ce se întâmplase 
după ce unitatea sa ajunsese la templu - în special, cum mai 
mulţi dintre propriii oameni se întorseseră împotriva lui când 
sosise echipa SEAL la templu. 

— Domnule Cameron, ordinul de a-mi fi infiltraţi oameni în 
unitate a fost dat de un comitet guvernamental numit Grupul de 
Convergenţa Informaţiilor Reunit, spuse Trent. Este un comitet 
comun format din membri ai Statului-Major Reunit şi ai Biroului 
Naţional de Recunoaştere. Pe scurt, obiectivul său principal este 
să asigure superioritatea tehnologică a Americii faţă de restul 
lumii. Mi-au ucis unitatea, domnule Cameron. /ntreaga mea 
unitate. Şi apoi m-au vânat pe mine. Timp de douăsprezece zile, 
au răscolit templul căutându-mă. Soldaţi americani mă vânau. 
Am rămas ascuns într-o nişă micuță din perete şi timp de 
douăsprezece zile peste mine s-au scurs tot felul de împuţiciuni, 
până când ei au renunţat şi au plecat. 

Cameron întrebă: 

— Ce s-a întâmplat cu arheologii? 

Trent clătină din cap. 

— Cei de la SEAL i-au luat cu ei. Nu s-a mai auzit niciodată de 
ei. 

Cameron tăcu. 

Trent continuă: 

— În final, am părăsit templul şi mi-am croit drumul înapoi în 
State. Mi-a luat ceva timp, însă am ajuns acolo până la urmă. 
Primul loc în care am mers a fost casa părinţilor mei. Insă, când 
am ajuns acolo, am văzut doi tipi care stăteau într-o dubiţă oprită 
vizavi şi supravegheau casa. Işi puseseră oameni acolo, 
aşteptând să mă întorc. Faţa lui Trent deveni rece. Atunci am 
decis să aflu cine fusese în spatele tuturor celor întâmplate. Nu 
mi-a luat mult timp să găsesc un fir şi la capătul lui am 
descoperit ICG-ul. 


255 


Cameron se trezi holbându-se la Trent. Clipi ca să-şi revină. 

— OK. In regulă, zise Cameron, revenindu-şi. Spui că acest ICG 
este un comitet comun, nu? Format din membrii Statului-Major 
Reunit şi ai Biroului Naţional de Recunoaştere, da? 

— Corect, spuse Trent. 

— OK. 

Cameron ştia câte ceva despre Statul-Major Reunit, însă nu 
deţinea prea multe informaţii despre Biroul Naţional de 
Recunoaştere. Era agenţia de informaţii însărcinată cu 
procurarea, lansarea şi operarea tuturor  sateliţilor-spion 
americani. Era legendară pentru secretomania ei; era una dintre 
puţinele agenţii care avea dreptul să opereze pe baza unui buget 
„negru” - un buget care, datorită sensibilităţii subiectului, nu 
trebuia să fie dezvăluit Comitetelor de Finanţe ale Senatului. În 
timpul Războiului Rece, guvernul Statelor Unite refuzase în mod 
constant să recunoască existenţa Biroului Naţional de 
Recunoaştere. Abia în 1991, în faţa unui număr din ce în ce mai 
mare de dovezi, guvernul se dă bătut şi recunoaşte că acesta 
exista. 

Trent confirmă: 

— ICG-ul este un mariaj între două dintre cele mai puternice 
agenţii din această ţară - organismul suprem de comandă al 
tuturor forţelor noastre armate şi grupul cel mai secret al 
comunităţii noastre de informaţii. 

— lar sarcina sa este - cum ai spus - „să asigure superioritatea 
tehnologică” - a Americii? 

— Sarcina sa, răspunse Trent, este să se asigure că orice 
progres important în tehnologie - fie el un CD, un cip de 
computer sau o tehnologie secretă - aparține Statelor Unite ale 
Americii. Trent trase aer adânc în piept. Domnule Cameron, nu 
cred că mă explic foarte bine. Permite-mi să prezint altfel 
lucrurile. Sarcina ICG-ului este colectarea de informaţii sau, aşa 
cum o numesc ei în termeni guvernamentali, „convergenţa 
informaţiilor”. 

Sarcina sa este de a aduna informaţii valoroase. De a se 
asigura că nimeni nu le cunoaşte, în afară de noi. lar ICG-ul nu va 
ezita să ucidă pentru a-şi atinge acest scop. Sarcina sa - motivul 
existenţei sale - este de a se asigura că anumite informaţii sunt 
doar pentru ochi americani. Pentru că, în final, ICG-ul are o 


256 


singură ambiţie: să menţină America la conducere - o conducere 
detaşată - în faţa restului lumii. 

— Aha, zise Cameron. Şi dumneata susţii că face asta 
introducând oameni în unităţi militare de elită? 

— Compromiterea unităţilor militare de primă linie este doar o 
parte din strategia generală a ICG-ului, domnule Cameron. Este şi 
una dintre părţile cele mai uşoare. Gândeşte-te puţin, spuse 
Trent, Statul-Major Reunit face parte din ICG. Se pot asigura că 
oamenii pe care-i aleg ei - oameni extrem de loiali, de obicei 
militari, mai în vârstă, sergenţi-majori, sergenţi de artilerie, 
soldaţii de carieră - sunt plasați în unităţile care trebuie. Şi prin 
unităţile „care trebuie” vreau să spun unităţile de reacţie rapidă, 
unităţile de primă linie care ajung primele la locul faptei. Unităţile 
de recunoaştere din marină, unităţile navale SEAL, grănicerii 
militari. 

Însă a avea oameni în unităţi militare de primă linie este un 
lucru util doar pentru a prelua controlul asupra unor lucruri care 
se produc brusc, cum ar fi sateliți secreţi-spion care cad din cer 
sau meteoriți care se prăbuşesc pe pământ. 

Priveşte lucrurile astfel: un meteorit cade în mijlocul junglei 
braziliene. Noi trimitem soldaţii din infanteria marină acolo. 
Aceştia asigură zona şi pun mâna pe meteorit. Apoi, dacă în 
interiorul acelui meteorit este găsit ceva de valoare, elimini 
soldaţii care au găsit acel lucru. 

— Îi elimini? 

— Gândeşte-te, zise Trent cu amărăciune, nu-ţi poţi permite ca 
o echipă de neica-nimeni, care au doar liceul, să ştie secretele 
naţionale cele mai valoroase - secrete care ar putea plasa 
Statele Unite cu douăzeci de ani înaintea restului lumii - şi să se 
plimbe de colo-colo cu ele în cap? La naiba, nu-ți trebuie droguri 
ca să scoţi acele informaţii de la un simplu soldat. Îi dai câteva 
beri, o fată drăguță, şi-i sugerezi că are şansa să primească o 
felaţie şi caporalul de rând din infanteria marină îi va spune 
Domnişoarei-Sâni-Mari tot ce ştie despre meteoritul verde 
fosforescent pe care l-a descoperit în cadrul unei misiuni din 
jungla braziliana. 

Nu uita valoarea acestor secrete, domnule Cameron, continuă 
Trent. Pierderea a doi-trei soldaţi infanterişti nu poate fi 
comparată nici pe departe cu valoarea unui avans de douăzeci 


257 


de ani faţă de restul lumii. 

Pete Cameron îl întrerupse: 

— In regulă, atunci, cât de des se întâmplă aşa ceva? 
Eliminarea unei unităţi întregi. Vreau să spun, trebuie să fie ceva 
destul de rar. 

Trent aprobă din cap. 

— Este rar. Ştiu că s-a întâmplat doar de patru ori în ultimii 
cincisprezece ani. 

— Aha... Cameron îşi lăsă capul în jos, neîncrezător. Domnule 
Trent, îmi dau seama de ceea ce spun, însă aşa ceva ar necesita 
o întreagă rețea de oameni bine plasați. Militari la nivel înalt care 
nu fac doar parte din Statul-Major Reunit, ci sunt bine plasați în 
cadrul administraţiei... 

— Domnule Cameron, ştii cine este Chuck Kozlowski? 

— Am auzit numele... 

— Sergentul-major Charles R. Kozlowski este sergentul-major 
al Corpului Puşcaşilor Marini. Ştii ce este un sergent-major al 
puşcaşilor marini, domnule Cameron? 

— Ce? 

— Sergent-major al Corpului Puşcaşilor Marini reprezintă 
gradul cel mai înalt atins de un militar la comandă din cadrul 
puşcaşilor. Un om înrolat, domnule Cameron, cu cel mai înalt 
grad. Chuck Kozlowski este soldat în infanteria marină de treizeci 
şi trei de ani. Este unul dintre cei mai decoraţi soldaţi din ţară. 
Trent făcu o pauză. Şi face parte din ICG. 

Cameron îl privi pe Trent o clipă, apoi îşi notă numele. 

Chuck Kozlowski. 

Trent spuse: 

— El este îngerul păzitor al oricărui soldat al puşcaşilor marini 
aflat la ananghie. Cineva mi-a spus că a venit în persoană în Peru 
după incidentul la care am luat parte şi i-a escortat personal pe 
soldaţii supraviețuitori - pe trădători; toţi fiind militari cu vechime 
- înapoi acasă. Le-a atribuit alte misiuni fără măcar să clipească. 
Mi s-a spus chiar că pe unul l-a recomandat pentru o nenorocită 
de medalie. 

— Isuse... 

— Asta este reţeaua dumitale, domnule Cameron. O reţea care 
a infiltrat gradele înrolate ale Corpului Puşcaşilor Marini al 
Statelor Unite până la vârf - în aşa măsură, încât determină şi 


258 


căror unităţi le sunt atribuiţi oamenii săi. Însă lucrurile nu se 
opresc aici. Aşa cum am spus mai devreme, compromiterea 
unităţilor militare de elită este doar o parte din programul 
general al ICG-ului. ICG-ul compromite mult mai mult decât 
armata. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi alte surse de progres tehnologic, spuse Trent. 

— Ca de exemplu? 

— Ei bine, cum ar fi afacerile. 

— Afacerile? Vrei să spui companiile private? 

Trent aprobă din cap. 

— Vrei să spui că guvernul Statelor Unite a infiltrat oameni în 
interiorul corporațiilor private ca să le spioneze? 

— Microsoft. IBM. Boeing. Lockheed, enumeră Trent, impasibil. 
Plus, bineînţeles, toţi contractorii de importanţă ai marinei, 
armatei şi forţelor aeriene, în special dacă au contracte cu alte 
ţări. 

— La naiba! exclamă Cameron. 

— Mai sunt şi alte locuri. 

— Cum ar fi... 

— Cum ar fi universităţile, spuse Trent. Universitățile ocupă un 
loc fruntaş pe listele ICG-ului cu organizaţii compromise. 
Clonarea oilor - ICG-ul a ştiut despre asta din 1993. Clonarea 
umană - ICG-ul a aflat despre asta anul trecut. Trent ridică din 
umeri. E logic. Universitățile reprezintă vârful de lance. Dacă vrei 
să afli ce este în canalul de prelucrare, este cel mai bine să-ţi pui 
oamenii în ţeavă. 

Cameron nu spuse nimic o vreme. 

Ideea în sine referitor la o conspirație a strângerii de informaţii 
care să cuprindă întreaga Americă îi producea fiori pe şira 
spinării. O reţea asemenea unei caracatiţe, ale cărei tentacule se 
întindeau dintr-o cameră de consiliu din Pentagon până în toate 
colţurile ţării, penetrând orice afacere sau universitate 
importantă. Merita verificări suplimentare. 

Andrew Trent îi întrerupse gândurile: 

— Domnule Cameron, spuse Trent cu seriozitate. ICG-ul este o 
organizaţie periculoasă. O organizaţie foarte periculoasă. Este 
loială unui singur lucru. Statele Unite ale Americii. Atât timp cât 
America iese învingătoare, ICG-ului nu-i pasă ce are de făcut. E în 


259 


stare să ucidă ca să atingă acel scop. Te va ucide pe dumneata şi 
mă va ucide pe mine. Domnule Cameron, patriotismul este 
virtutea celor depravaţi. O organizaţie care este gata să-şi 
infiltreze propriile forţe armate şi să-şi ucidă propriii oameni ca să 
păstreze în siguranţă secretele acestei ţări nu este una cu care 
să vrei să te pui. 

Cameron aprobă din cap solemn, apoi zise: 

— Domnule Trent, ai ceva, orice, un nume sau ceva 
asemănător care ar putea... 

Trent luă o foaie de hârtie format A4 de pe masa din spatele 
lui. 

— Rezultatul cercetărilor mele de până acum, explică el. 
Nume, funcţii deţinute şi gradul, dacă există. Trent îi înmâna 
foaia lui Cameron. 

Cameron o luă şi o parcurse rapid. 


TRANSMISE NR. 767-9808-09001 

REFERINŢĂ NR. KOS-4622 , , 

SUBIECT: URMĂTOAREA ESTE O LISTĂ ALFABETICĂ A PERSONALULUI 
AUTORIZAT SĂ PRIMEASCĂ TRANSMISIUNI SECURIZATE. 


NUME/LOCAȚIE/DOMENIU/GRAD . . 
ADAMS, WALTER K/LABORATORUL LVRMRE/FIZICĂ NUCLEARĂ 
ATKINS, SAMANTHA E./GSTETNR/SOFTWARE COMPUTER 
BAILEY, KEITH H./BEREKELEY/INGINERIE AERONAUTICĂ 
BARNES, SEAN M./NAVY SEALS/LOCOTENENT COMANDANT 
BROOKES, ARLIN F./A.RNGRS/CĂPITAN . 

CARVER, ELIZABETH R./COLUMBIA/INFORMATICĂ 7 
CHRISTIE, MARGARET V./HARVARD/CHIMIE INDUSTRIALĂ 
DAWSON, RICHARD K./MICROSOFT/SOFTWARE COMPUTER 
DELANEY, MARK M/IBM/HARDWARE COMPUTER 

DOUGLAS, KENNETH A./CRAY/ HARDWARE COMPUTER 
DOWD, ROGER F.AUSMC/CAPORAL g 
EDWARDS, STEPHEN R./BOEING/INGINERIE AERONAUTICĂ 
FAULKNER, DAVID G./PL/ INGINERIE AERONAUTICĂ 

FROST, KAREN S./USC/INGINERIE GENETICĂ . 
GIANNI, ENRICO R./LOCKHEED/ INGINERIE AERONAUTICĂ 
GRANGER, RAYMOND K./ARMY RANGERS/SERGENT-MAJOR 
HARRIS, TERENCE X./YALE/FIZICĂ NUCLEARĂ 

JOHNSON, NORMA E.U./ARIZONA/BIOTOXINE 

KAPLAN, SCOTT M./USMC/SERGENT ARTILERIE 


260 


KASCYNSKI, THERESA E./3M CORP/FOSFAŢI 

KEMPER, PAULENE J. KOZLOWSKI/JOHNS HOPKINS/DERMATOLOGIE 
KOZLOWSKI, CHARLES R./USMC/SERGENT-MAJOR 

LAMB, MARK I./ARMALTE/BALISTICA 

LAWSON, JANE R./U.TEX/INSECTICIDE 

LEE, MORGAN T,/USMC/SERGENT-MAJOR 

MAKIN, DENISE E./COLORADO UNIV/AGENȚŢI CHIMICI _ , 
McDONALD, SIMON K./LABORATORUL LVRMRE/FIZICA NUCLEARA 
NORTON, PAUL G./PRINCETON/AMINOACIZI 

OLIVER, JENNIFER F./SLCN STRS/SOFTWARE COMPUTER 

PARKES, SARAH T./AUSC/PALEONTOLOG 

REICHART, JOHN R./USMC/SERGENT-MAJOR 

RIGGS, WAYLON J./NAVY SEALS/COMANDANT 

SHORT, GREGORY J./CCA CLA/SERGENT 

TURNER, JENNIFER C./UCLA/INGINER GENETICIAN 

WILLIAMS, VICTORIA D.MASHINGTON/GEOFIZICIAN 

YATES, JOHN F./USAF/COMANDANT 


Cameron îşi ridică privirea către Trent. 

— Cum ai făcut rost de asta? 

Trent zâmbi. Era primul zâmbet adevărat pe care-l văzuse 
Cameron pe faţa lui Trent în acea oră de când îl cunoscuse. 

— Îţi aminteşti de tipii aceia de care ţi-am povestit, cei care se 
aflau într-o maşină parcată în faţa casei părinţilor mei? 

— Da... 

— Ei bine, l-am urmărit pe unul dintre ei până acasă. L-am 
oprit în uşa apartamentului său şi i-am pus câteva întrebări. A 
fost foarte cooperant, odată ce a fost... motivat corespunzător. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă Cameron prudent. 

Când răspunse, vocea lui Trent era dură, rece, complet lipsită 
de emoţii. 

— A murit. 


261 


Snake stătea încătuşat de acelaşi stâlp ca Henri Rae şi Luc 
Champion, pe puntea E. li fuseseră scoase armele şi 
echipamentul de protecţie. Stătea acolo, prins cu cătuşe de stâlp, 
îmbrăcat în hainele sale de camuflaj, în echipament complet de 
luptă. 

Schofield, Riley şi Rebound stăteau pe punte în faţa lui, 
privindu-l. Mother se afla şi ea pe puntea bazinului, aşezată pe 
un scaun, arătând precum Cleopatra pe tron. Schofield îi rugase 
pe Book şi pe Rebound să o aducă afară, pe punte, pentru asta. 

Ultimul dintre toţi, aflat în spatele lui Schofield, era James 
Renshaw. Singurul civil de pe puntea bazinului. 

Atmosfera era tensionată. Nimeni nu rostea niciun cuvânt. 

Schofield îşi privi ceasul. 

Era 15.42. 

Îşi aminti ce spusese Abby Sinclair despre erupția solară din 
atmosfera de deasupra staţiei polare Wilkes. O spărtură în 
erupția solară avea să treacă pe deasupra staţiei la ora 15.51. 

Nouă minute. 

Trebuia să grăbească lucrurile. Gant şi ceilalţi erau încă jos, în 
cavernă, şi voia să-i contacteze şi să afle exact ce se afla acolo, 
înainte să sune la McMurdo. 

Schofield apăsă un buton pe partea laterală a ceasului său şi 
imaginea de pe ecran se schimbă. Apăru cronometrul. Afişa 
numere care arătau o secvenţă crescătoare: 

1:52:58 

1:52:59 

1:53:00 

„La naiba” se gândi Schofield. 

Avea sa fie o acţiune contracronometru. După ce vorbea cu cei 
de la McMurdo la ora 15.51, le mai rămânea mai puţin de o oră 


262 


să-şi dea seama cum ar putea căuta şi distruge nava de război 
franceză care naviga dincolo de coastă, aşteptând să-şi arunce 
rachetele către staţia polară Wilkes. 

— În regula, spuse Schofield, întorcându-se către grupul 
adunat în jurul lui. Book. Rebound. Voi sunteţi primii. 

Book şi Rebound dădură raportul. 

Fuseseră amândoi afară, lucrând la antena staţiei, lângă una 
dintre clădirile exterioare. 

— Şi apoi, tu ne-ai apelat şi ai cerut ca unul dintre noi să 
meargă şi să-l verifice pe domnul Renshaw, spuse Book. Snake a 
preluat apelul, aşadar el s-a dus să execute comanda. S-a întors 
după aproximativ cincisprezece minute şi a spus că totul era în 
regulă; a spus că domnul Renshaw era tot în camera lui şi că 
fusese doar o alarmă falsă. 

Schofield aprobă din cap - acela fusese momentul în care el 
fusese împuşcat. 

Book continuă: 

— Putin mai târziu, am urcat să văd ce face Mother, însă Snake 
m-a oprit şi a spus că se duce el. Nu m-am gândit la nimic rău 
atunci, aşa că am spus că poate să se ducă dacă vrea. 

Schofield aprobă din nou din cap - acela fusese momentul 
când Mother fusese atacată. 

Păşi înainte ca să fie exact în faţa lui Snake. 

— Sergent, spuse el. Ai vrea să-ţi explici comportamentul? 

Snake nu spuse nimic. 

Schofield continuă: 

— Sergent, te-am întrebat dacă ai vrea să-mi explici ce naiba 
se întâmplă aici. 

Snake nici nu tresări. Rânjea pur şi simplu cu răceală către 
Schofield. 

Schofield îl ura, ura şi să-l vadă. 

Acesta era bărbatul care-l împuşcase - îl omorâse - şi apoi 
verificase, să se asigure că era mort. 

Schofield se gândise la cele întâmplate. 

În final, sticla jivrată de pe punte explica totul. Sticla albă, 
jivrată, pe care călcase Schofield doar cu câteva clipe înainte să 
fie împuşcat. 

Explica două lucruri: de ce putuse Snake să tragă în siguranţă 
cu o armă în atmosfera gazoasă a staţiei polare Wilkes şi de unde 


263 


trăsese cu acea armă. 

Până la urmă, răspunsul era simplu. 

Snake nici măcar nu trăsese din interiorul staţiei cu puşca sa 
cu luneta. Trăsese din afara staţiei. Făcuse o gaura mică, 
rotundă, în domul de sticlă albă, îngheţată, care se afla deasupra 
puţului central al staţiei şi apoi trăsese în jos prin acea gaură în 
Schofield. Sticla jivrată pe care o dislocase din dom pentru a face 
gaura căzuse prin ax până pe puntea E. Aceeaşi sticla pe care 
călcase Schofield doar cu câteva clipe înainte să fie împuşcat. 

Schofield îl privi pe Snake. 

Mother spuse încet: 

— A spus că face parte din ICG. 

Book şi Rebound se întoarseră instantaneu, auzind cuvintele 
lui Mother. 

— Ei bine, sergent? întrebă Schofield. 

Snake nu scoase un cuvânt. 

Schofield continuă: 

— Nu eşti prea vorbăreţ, nu? 

— Era al naibii de vorbăreţ atunci când se pregătea să mă facă 
file, spuse Mother. Eu zic să-i tăiem boaşele şi să-l punem să se 
uite când le dăm balenelor să le mănânce. 

— Bună idee, făcu Schofield în timp ce-l privea cu furie pe 
Snake. 

Acesta rânji doar, drept răspuns. _ 

Schofield simţi cum îi sporeşte furia. Era nervos. In acel 
moment nu voia decât să dea cu Snake de toţi pereţii şi să-i 
şteargă rânjetul ăla de pe faţa lui nenorocită... 

Însă ca lider, pur şi simplu nu-ţi permiţi să te înfurii sau să te 
superi. 

Încă o dată, cuvintele lui Trevor Barnaby îi răsunară în minte. 

Schofield se întrebă dacă Barnaby avusese vreodată un soldat 
infiltrat în unitatea lui. Se întrebă ce ar fi făcut în această situaţie 
celebrul comandant SAS. 

— Book, spuse Schofield, vreo părere? 

Buck Riley îl privi cu tristeţe pe Snake şi clătină din cap. Părea 
să fie cel mai afectat de revelaţia că Snake era un soldat infiltrat 
de ICG. 

— Nu m-am gândit că eşti un trădător, Snake, zise Book. Apoi, 
se întoarse către Schofield. Nu tu trebuie să-l ucizi. Nu aici. Nu 


264 


acum. Du-l acasă. Trimite-l la închisoare. 

În timp ce Book vorbea, Schofield îl privea cu furie pe Snake. 
Acesta îi întoarse o privire dispreţuitoare. 

Urmă o tăcere lungă. 

Schofield o rupse. 

— Povesteşte-mi despre Grupul de Convergenţă a Informaţiilor, 
Snake. 

— E o rană frumuşică, spuse Snake uşor, încet, privind rana 
cusută de pe gâtul lui Schofield. Rana pe care Snake însuşi i-o 
produsese. Ar trebui să fii mort. 

— Nu mi-ar fi convenit, spuse Schofield. Povesteşte-mi despre 
ICG. 

Snake îi aruncă un uşor zâmbet rece. Apoi începu să râdă 
încet. 

— Eşti un om mort, spuse Snake calm. Apoi se întoarse cu faţa 
spre ceilalţi. Veţi muri cu toţii. 

— Ce vrei să spui? întrebă Schofield. 

— Ai vrut să ştii despre ICG, spuse Snake. Tocmai ţi-am 
povestit. 

— ICG-ul ne va ucide? 

— ICG-ul nu vă va lăsa niciodată să trăiţi, replică Snake. Nu 
este posibil. Nu după ce aţi văzut aici. Când guvernul Statelor 
Unite va pune mâna pe nava spaţială, nu-şi va putea permite ca 
o mână de idioţi ca voi să ştie despre asta. Veţi muri cu toţii. Fiţi 
siguri de asta. 

Cuvintele lui Snake pluteau în aer. Toţi cei de pe punte erau 
tăcuţi. 

Răsplata lor pentru că ajunseseră atât de repede la staţia 
polară Wilkes şi o apăraseră împotriva francezilor avea să fie o 
sentinţă la moarte. 

— Minunat, spuse Schofield. E pur şi simplu minunat. Pun pariu 
că eşti al naibii de mânaru de tine, îi zise el lui Snake. 

— Loialitatea mea faţă de ţara mea este mai mare decât cea 
faţă de tine, Scarecrow, afirmă Snake dispreţuitor. 

Schofield încleşta din dinţii. Păşi înainte. Book îl trase înapoi. 

— Nu acum, spuse Book rapid. Nu aici. 

Schofield făcu un pas înapoi. 

— Locotenente! se auzi o voce de femeie de undeva din partea 
de sus a staţiei. 


265 


Schofield ridică privirea. 
Abby Sinclair se apleca peste balustrada punţii A. 
— Locotenente! ţipă ea. A sosit momentul! 


Schofield intră rapid în sala de transmisiuni de pe puntea A. 
Hook şi James Renshaw îl urmară. Rebound rămăsese jos, pe 
puntea E, ca să-l ţină pe Snake sub supraveghere. 

Abby se aşezase deja în faţa consolei radio. Aruncă încă o 
privire atunci când îl văzu pe Renshaw pătrunzând în cameră. 

— Bună, Abby, spuse Renshaw. 

— Bruia, James, răspunse Abby, precaută. 

Abby se întoarse către Schofield. 

— Ruptura ar trebui să se afle deasupra noastră în orice clipă. 
Apăsă un buton de pe consolă. Din două interfoane montate pe 
perete începură să se audă paraziți. Acesta este sunetul erupției 
solare, spuse Abby. Însă, dacă aşteptaţi doar... câteva... 
secunde... 

Brusc, sâsâitul se opri şi se făcu tăcere. 

— Gata, anunţă Abby. Aceasta este ruptura, locotenente. 
Profită de ea. 

Schofield se aşeză în faţa consolei şi puse mâna pe microfon. 

Apăsă butonul pentru emisie, însă exact când să vorbească, 
din boxele montate pe perete se auzi un sunet ciudat, şuierător, 
de frecvenţa înaltă. Părea o microfonie, interferenţe. 

Schofield dădu imediat drumul butonului şi privi către Abby. 

— Ce am făcut? Am apăsat pe ceva? 

Abby se încruntă şi apăsă câteva taste. 

— Nu. Nu ai făcut nimic. 

— E de la erupția solară? E posibil să fi calculat greşit 
momentul? 

— Nu, spuse Abby ferm. 

Mai apăsă câteva butoane. 

Nu se întâmplă nimic. 

Sistemul părea că nu răspunde la ceea ce făcea ea. Sunetul 
şuierător de frecvenţă înaltă umplu sala de transmisiuni. 

Abby spuse: 

— E ceva în neregula, acestea nu sunt interferenţe de la 
erupția solară. E altceva. E ceva diferit. E aproape ceva 
electronic. Ca şi cum cineva ne-ar bruia... 


266 


— Ne-ar bruia? 

— E ca şi cum ar fi ceva între noi şi McMurdo care împiedică 
semnalul nostru să ajungă la ei, zise Abby. 

— Scarecrow... se auzi o voce de undeva din spatele lui 
Schofield. 

Schofield se întoarse. 

Era Rebound. 

Stătea în uşa camerei radio. 

— Credeam că ţi-am spus să rămâi jos cu... 

— Domnule, ar fi bine să vedeţi asta, replică Rebound. Ar fi 
bine să vedeţi asta acum. Rebound îşi ridică mâna stângă. 

Era ecranul portabil pe care-l adusese Schofield mai devreme 
de la aeroglisoare. Ecranul micuţ care prezenta imaginile captate 
de două telemetre montate pe aeroglisoarele de afară. 

Rebound traversă rapid sala de transmisiuni şi-i înmâna 
ecranul lui Schofield. 

Acesta privi pe ecran şi ochii i se măriră instantaneu de 
groază. 

— Oh, Hristoase, făcu el. 

Ecranul era plin de puncte luminoase clipitoare, de culoare 
roşie. 

Arătau ca un roi de albine, care convergea într-un punct; se 
apropiau toate de centrul ecranului. 

Schofield numără douăzeci de impulsuri luminoase. 

Douăzeci... 

Toate convergeau către staţia polară Wilkes. 

— Dumnezeule mare... 

Şi apoi, brusc, Schofield auzi o voce. 

O voce care-i îngheţă sângele. 

Venea din boxele aliniate pe pereţii camerei radio. Se auzea 
puternic şi dur, ca şi cum ar fi fost un mesaj de la Dumnezeu 
însuşi. 

— Atenţie, staţia polară Wilkes. Atenţie, rosti vocea. 

Era o voce clară şi educată. 

— Atenţie forţe americane de la staţia polară Wilkes. Aşa cum 
v-aţi dat cu siguranţă seama până acum, liniile voastre de 
comunicaţii au fost interceptate. Nu are niciun sens să încercaţi 
sa vă contactaţi baza de la McMurdo - nu veţi putea efectua 
transmisia. Sunteţi sfătuiţi să depuneţi armele imediat. Dacă nu 


267 


renunţaţi la apărare înainte de sosirea noastră, vom fi nevoiţi să 
executăm o pătrundere prin forţă. O astfel de pătrundere, 
doamnelor şi domnilor, va fi dureroasă. 

Ochii lui Schofield se măriră la auzul vocii. Accentul englezesc 
era mult prea evident. 

Era o voce pe care Schofield o cunoştea bine. O voce din 
trecut. 

Era vocea lui Trevor Barnaby. Generalul de brigadă Trevor |. 
Barnaby, din cadrul forţelor SAS ale Majestății Sale. 


268 


A CINCEA INCURSIUNE 


16 iunie, ora 15.51 


269 


— Oh, Isuse! exclamă Rebound. 

— Cât mai durează până ajung aici? întreba Book. 

Ochii lui Schofield erau lipiţi de ecranul portabil. Privi fereastra 
din josul ecranului. Era reprezentarea schematică a unui 
aeroglisor. Aeroglisorul reprezentat prin linii se rotea în fereastră, 
Sub el, erau scrise cuvintele: BELL TEXTRON SR. N7-S-AERONAVA 
CU PERNĂ DE AER (UK). 

— Sunt cei de la SAS, zise Rebound neîncrezător. Sunt 
nenorociţii de la SAS. 

— Linişteşte-te, Rebound, spuse Schofield. Nu suntem încă 
morţi. Se întoarse către Book. Se află la cincizeci şi cinci de 
kilometri distanţă. Se îndreaptă spre noi cu 130 de kilometri pe 
oră. 

— Cu siguranţă nu sunt prietenoși, interveni Book. 

Schofield zise: 

— Cincizeci şi cinci de kilometri cu 130 de kilometri pe oră. 
Asta ce înseamnă... 

— Douăzeci şi şase de minute, calculă Abby rapid. 

— Douăzeci şi şase de minute. Schofield înghiţi în sec. La 
naiba! 

În cameră se aşternu tăcerea. 

Schofield îi putea auzi răsuflarea lui Rebound. Acesta respira 
repede, agitat. 

Toată lumea îl urmărea pe Schofield, aşteptând ca el să ia o 
decizie. 

Schofield trase aer adânc în piept şi încercă să evalueze 
situaţia. SAS-ul - Serviciul Aerian Special Britanic - unitatea de 
forţe speciale cea mai periculoasă din lume, se îndrepta chiar 
acum către staţia polară Wilkes. 

Şi era condusă de Trevor Barnaby - bărbatul care-l învățase pe 


270 


Schofield tot ce ştia despre războiul de incursiune secret. 
Bărbatul care, în cei optsprezece ani de când conducea SAS-ul, 
nu ratase niciodată o misiune. 

Peste toate astea, Barnaby îi bruia radioul lui Schofield, 
împiedicându-l să intre în contact cu McMurdo, cu singurii oameni 
din lume care erau capabili să distrugă nava de război franceză 
care naviga dincolo de coastă, aşteptând să-şi lanseze rachetele 
către staţia polară Wilkes. 

Schofield îşi verifică cronometrul. Arăta: 

2:02:31 

2:02:32 

2:02:33 

„La naiba”, se gândi el. 

Mai rămăsese mai puţin de o oră până când lansau rachetele. 

„La naiba.” Lucrurile se mişcau prea repede. Era ca şi cum 
întreaga lume se închidea în jurul lui. 

Schofield privi din nou ecranul telemetrelor şi roiul de puncte 
care se apropia de staţia polară Wilkes. 

Douăzeci de aeroglisoare, se gândi el. Probabil cu doi sau trei 
oameni în fiecare. Asta însemna minimum cincizeci de oameni. 

Cincizeci de oameni. 

lar Schofield câţi avea? 

Trei bărbaţi în cadrul staţiei. Încă trei jos, în peşteră. Pe Mother 
jos în magazie şi pe Snake legat cu cătuşe de un stâlp de pe 
puntea E. 

Situaţia nu era doar rea. 

Era lipsită de speranţă. 

Fie rămâneau aici şi duceau o luptă sinucigaşă cu cei de la 
SAS, fie fugeau - încercau să ajungă la McMurdo în aeroglisoarele 
lor şi se întorceau mai târziu cu întăriri. 

Chiar nu aveau nicio opţiune. 

Schofield îşi ridică privirea către grupul micuţ adunat în jurul 
lui. 

— În regula, spuse el. Plecăm de aici. 


Picioarele lui Schofield scoaseră un zgomot puternic când 
aterizară pe podeaua metalică, rece, a punţii E. Parcurse rapid 
puntea, către tunelul sudic şi magazia în care se afla Mother. 

— Ce se petrece? se auzi o voce din cealaltă parte a punţii. 


271 


Snake. 

— Probleme, locotenente? A 

Schofield se apropie de soldatul încătuşat. li văzu pe cei doi 
oameni de ştiinţa francezi îngenuncheaţi de fiecare parte a sa. 
Priveau pur şi simplu în pământ, resemnaţi. 

— Ai făcut o greşeala, îi spuse Schofield lui Snake. Ai început 
să-ţi omori propriii oameni prea devreme. Ar fi trebuit să aştepţi 
până când erai sigur că am securizat această staţie. Acum, 
douăzeci de aeroglisoare britanice se îndreaptă rapid către noi şi 
nu se văd întăriri la orizont. Vor fi aici în douăzeci şi trei de 
minute. 

Faţa lui Snake râmase impasibilă, rece. 

— Şi ştii ce? continuă Schofield. Vei fi aici când sosesc. 

începu să se îndepărteze. 

— Ai de gând să mă /aşi aici? întrebă Snake neîncrezător. 

— Da. 

— Nu poţi face asta. A; nevoie de mine, spuse Snake. 

Schofield îşi privi ceasul în timp ce mergea. 

Douăzeci şi două de minute până când soseau cei de la SAS. 

— Snake, ai avut o şansă şi ai ratat-o. Acum ar fi bine să te 
rogi să trecem de linia lor şi să ajungem la McMurdo. Pentru că, 
dacă nu facem asta, toată această staţie - şi orice este îngropat 
în gheaţa de dedesubtul ei - se va pierde pentru totdeauna. 

Schofield se opri la intrarea în tunelul sudic şi se întoarse. 

— Şi, între timp, îţi poţi încerca norocul cu Trevor Barnaby. 

Spunând asta, Schofield îi întoarse spatele lui Snake şi 
pătrunse în tunelul sudic. Coti imediat la dreapta şi intră în 
magazia unde se afla Mother. Aceasta stătea iar pe podea, lângă 
perete. Îşi ridică privirea când intra Schofield. 

— Probleme? întrebă ea. 

— Ca întotdeauna, răspunse Schofield. Te poţi mişca? 

— Ce se întâmplă? 

— Aliatul nostru preferat tocmai şi-a trimis aici cele mai bune 
trupe ca să pună mâna pe staţie. 

— Ce vrei să spui? 

— Cei de la SAS se îndreaptă spre noi şi nu par prietenoşi. 

— Câţi sunt? 

— Douăzeci de aeroglisoare. 

— La naiba! exclamă Mother. 


272 


— La asta mă gândeam şi eu. Te poţi mişca? 

Schofield se agita deja în spatele scaunului lui Mother să vadă 
dacă putea aduna toate pungile cu lichid şi perfuziile 
intravenoase. 

— Cât mai durează până ajung aici? întrebă Mother. 

Schofield îşi privi rapid ceasul. 

— Douăzeci de minute. 

— Douăzeci de minute, repetă Mother. 

In spatele ei, Schofield prinse rapid două perfuzii. 

— Scarecrow... începu Mother. 

— O secundă. 

— Scarecrow. 

Schofield se opri şi-şi ridică privirea către Mother. 

— Opreşte-te, rosti Mother încet. 

Schofield o privi. 

Mother spuse: 

— Scarecrow. Pleacă de aici. leşi de aici imediat! Chiar dacă 
am avea un pluton complet de doisprezece spadasini, tot nu am 
fi capabili vreodată să ţinem la distanţă un pluton întreg de 
soldaţi SAS. 

„Spadasin” era termenul pe care-l folosea Mother pentru a 
desemna un soldat din infanteria marină, referindu-se la sabia de 
onoare pe care o purta orice astfel de soldat când era echipat în 
uniforma de gală. 

— Mother... 

— Scarecrow, cei de la SAS nu reprezintă nişte trape obişnuite, 
aşa ca noi. Sunt ucigaşi, ucigaşi instruiți. Sunt instruiti să meargă 
într-o zonă ostilă şi să-i omoare pe toţi din jur. Nu iau prizonieri. 
Nu pun întrebări. Ei ucid. Mother făcu o pauză. Trebuie să 
evacuezi staţia. 

— Ştiu. 

— Şi nu poţi face asta cu o băbuţă cu un singur picior aşa ca 
mine, care te trage înapoi. Dacă vrei să spargi blocada asta, vei 
avea nevoie de oameni care se pot mişca, oameni care se pot 
mişca rapid. 

— Nu te voi lăsa aici... 

— Scarecrow. Trebuie să ajungi la McMurdo. Trebuie să aduci 
întăriri. 

— Şi apoi? 

273 


— Şi apoi, ce? Şi apoi te poţi întoarce aici cu un nenorocit de 
batalion de spadasini, îi bombardezi pe idioţii ăştia de britanici, 
salvezi fata şi eşti eroul zilei. Asta faci. 

Schofield o privi în tăcere pe Mother. Aceasta îi susţinu privirea 
uitându-se drept în ochii lui. 

— Du-te, rosti ea încet. Pleacă acum. Îmi va fi bine. 

Schofield nu spuse nimic, doar continuă să o privească. 

Mother ridică nonşalant din umeri. 

— Vreau să spun, cum am zis şi mai devreme, nimic nu se 
compară cu un sărut bun din partea unui bărbat arătos ca tine... 

In acel moment, fără avertizare, Schofield se apleca înainte şi 
o sărută pe Mother rapid pe buze. Sărutul fu unul scurt - o 
atingere rapida -, însă ochii lui Mother se făcură cât cepele. 
Schofield se ridică. Mother trase aer adânc în piept. 

— Oau, mamă, făcu ea. 

— Găseşte un loc în care să te ascunzi şi rămâi acolo, o sfătui 
Schofield. Mă voi întoarce. Îţi promit. 

Şi apoi, Schofield părăsi camera. 


274 


Motorul aeroglisorului se trezi la viaţă cu un hârâit. 

Pe locul pilotului, Rebound apăsă acceleraţia la maximum. Acul 
de pe tahometru sări la 6 000 de rotații pe minut. 

In acea clipă, cel de-al doilea aeroglisor al marinei veni 
alunecând peste zăpada puternic bătătorită. Motorul său se tură 
sonor când acesta se opri din alunecare lângă aeroglisorul lui 
Rebound. 

Vocea lui Buck Riley se auzi în casca lui Rebound. 

— Mai avem cincisprezece minute, Rebound. Haide să le 
ducem la clădirea principală şi să le încărcăm. 

Schofield îşi privi ceasul în timp ce parcurgea rapid tunelul 
exterior de pe puntea B. 

Rămăseseră cincisprezece minute. 

— Fox. Mă auzi? spuse el în microfonul din cască în timp ce 
mergea. Aşteptând răspunsul, îşi puse rapid mâna peste 
microfon. Să mergem, fraţilor! ţipă el. 

Rezidenţii rămaşi la Wilkes - Abby şi cei trei oameni de ştiinţă 
bărbaţi, Llewellyn, Harris şi Robinson - îşi părăseau grăbiţi 
camerele. 

Llewellyn şi Robinson trecură în fugă pe lângă Schofield. Erau 
îmbrăcaţi în hanorace negre, groase. Se îndreptau în grabă către 
puţul central al staţiei. 

Brusc, vocea lui Gant se auzi în casca lui Schofield. 

— Scarecrow, aici Fox, te aud. N-o să-ţi vină să crezi ce este 
aici, jos. 

— Da, ei bine, ţie n-o să-ţi vină să crezi ce este aici, sus, 
replică Schofield. Îmi pare rău, Fox, dar va trebui să-mi 
povesteşti mai târziu. Avem mari probleme aici, sus. Un pluton 
întreg de soldaţi SAS se îndreaptă către staţie şi vor fi aici în 
aproximativ paisprezece minute. 


275 


— Isuse! Ce ai de gând să faci? 

— Vom pleca. Trebuie. Sunt pur şi simplu prea mulţi. Singura 
noastră şansă este să ne întoarcem la McMurdo şi să aducem aici 
cavaleria. 

— Ce ar trebui să facem noi aici, jos? 

— Staţi acolo unde vă aflaţi. Îndreptaţi-vă armele către bazin şi 
trageţi în primul lucru care-şi scoate capul din apă. 

Schofield privi în jur în timp ce vorbea. Nu reuşea s-o vadă pe 
Kirsty pe niciunde. 

— Ascultă, Fox, trebuie să închid, spuse el. 

— Ai grijă, Scarecrow. 

— Şi tu. Scarecrow, terminat. 

Schofield se întoarse instantaneu. 

— Unde este fata? ţipă el. 

Nu primi niciun răspuns. Abby Sinclair şi omul de ştiinţă pe 
nume Harris erau ocupați să-şi ia hanoracele şi alte articole de 
valoare din camere. Chiar atunci, Harris ieşi din camera lui şi 
trecu în grabă pe lângă Schofield cu o grămadă de hârtii în braţe. 

Schofield o văzu pe Abby ieşind din camera ei. Îşi punea pe ea 
în grabă un hanorac albastru, greu. 

— Abby! Unde este Kirsty? întreba Schofield. 

— Cred că s-a întors în camera ei! 

— Unde este camera ei? 

— În josul tunelului! Pe stânga, ţipă Abby, arătând în josul 
tunelului, în spatele lui Schofield. 

Schofield alergă de-a lungul tunelului exterior al punţii B, 
căutând-o pe Kirsty. 

Mai erau douăsprezece minute. 

Schofield dădu de perete fiecare uşă lângă care ajunse. 

Prima uşă. Un dormitor. Nimic. 

A doua uşă. Încuiată. Avea un semn de pericol biologic cu trei 
cercuri pe ea. Laboratorul de biotoxine. Kirsty nu putea fi 
înăuntru. 

A treia uşă. Schofield o deschise. 

Şi, brusc, se opri. 

Schofield nu mai văzuse această cameră înainte. Era un fel de 
congelator, de genul celor utilizate pentru depozitarea 
alimentelor. Acum nu mai era folosit pentru asta, se gândi 
Schofield. Acum, această cameră de congelare depozita altceva. 


276 


Erau trei cadavre înăuntru. 

Samurai, Mitch Healy şi Hollywood. Zăceau cu toţii pe spate, 
cu faţa în sus. 

După lupta cu francezii, Schofield ordonase ca trupurile 
oamenilor săi care căzuseră în luptă să fie duse într-un 
congelator, acolo unde aveau să fie ţinute până când puteau fi 
duse acasă pentru o înmormântare corespunzătoare. Acesta era 
în mod evident locul în care fuseseră aduse cadavrele. 

Mai exista însă şi un al patrulea cadavru în camera de 
congelare. Se afla pe podea, lângă corpul lui Hollywood, şi fusese 
acoperit cu un sac maro de iută. 

Schofield se încruntă. 

Un alt cadavru? 

Nu putea fi unul al soldaţilor francezi, întrucât cadavrele lor nu 
fuseseră mutate din locurile în care se aflau... 

Şi apoi, brusc, Schofield îşi aminti. 

Era Bernard Olson. 

Doctorul Bernard Olson. 

Omul de ştiinţă despre care se spunea că fusese ucis de James 
Renshaw cu câteva zile înainte ca Schofield şi echipa lui să 
sosească la Wilkes. Rezidenţii de la Wilkes trebuie să-i fi pus 
cadavrul aici. 

Schofield se uita la ceasul. 

Unsprezece minute. 

Şi apoi, dintr-odată, îşi aminti ceva ce spusese Renshaw după 
ce el se trezise în camera acestuia, legat de pat. Când îi dăduse 
drumul, Renshaw îl rugase pe Schofield să facă brusc ceva 
ciudat. Îl rugase - dacă ar fi avut vreodată ocazia - să cerceteze 
trupul lui Olson, în special limba şi ochii. 

Schofield nu înţelegea care era treaba cu limba şi ochii 
mortului. Însă Renshaw insistase că-i vor dovedi nevinovăția. 

Zece minute şi jumătate. 

„Nu este timp suficient. Trebuie să ies de aici.” 

Însă, Renshaw îi salvase viaţa... 

„În regulă.” 

Schofield intră grăbit în camera de congelare şi se lăsă în 
genunchi lângă sacul de culoare maro. Îl dădu la o parte de pe 
cadavru. 

Bernard Olson îl privea pe Schofield cu ochi reci, lipsiţi de 


277 


viaţă. Era un bărbat urât - gras şi chel, cu o faţă grasă, ridată. 
Pielea îi era albă ca laptele. 

Schofield nu pierdu timpul. Verifică mai întâi ochii. 

Erau puternic înroşiţi pe margini, inflamaţi. Injectaţi cu sânge 
într-un mod oribil. 

Apoi, îşi întoarse atenţia către gura mortului. 

Gura era închisă. Schofield încercă s-o deschidă, însă falca era 
înţepenită. Nu voia să se mişte deloc. 

Schofield se aplecă mai aproape şi desfăcu buzele mortului, ca 
să-i poată examina limba. 

Buzele se deschiseră. 

— Câh, tresări Schofield când o văzu. 

Înghiţi repede, ca să alunge greaţa. 

Bernie Olson îşi muşcase limba. 

Nu se ştie de ce, înainte să moară, Bernie Olson strânsese 
puternic din dinţi şi se muşcase atât de puternic, încât îşi tăiase 
singur limba în două. 

Zece minute. 

„E suficient, este timpul să plec.” 

Schofield alergă spre uşă şi, în timp ce trecea pe lângă 
cadavrul lui Mitch Healy în drum spre ieşire, luă casca soldatului 
mort de pe podea. 


Schofield ieşi din congelator exact când Kirsty venea în fugă 
prin tunelul exterior al punţii B. 

— Trebuia să iau un hanorac, începu ea, scuzându-se. Celălalt 
s-a udat... 

— Haide, spuse el, prinzând-o de mână şi trăgând-o prin tunel. 

În timp ce se întorceau în tunelul care conducea către puţul 
central, Schofield auzi pe cineva strigând: 

— Aşteptaţi-mă! 

Schofield se întoarse. 

Era Renshaw. Se grăbea cât de mult îl duceau picioarele lui 
scurte, alergând prin tunelul exterior curbat spre Schofield şi 
Kirsty. Era îmbrăcat într-un hanorac albastru gros şi căra o carte 
groasă sub braţ. 

— Ce naiba faci? întreba Schofield. 

— Trebuia să iau asta, spuse Renshaw, arătând spre cartea de 
sub braţ, în timp ce trecea în fugă de Schofield şi se îndrepta 


278 


către puţul central. 
Schofield şi Kirsty îl urmară. 
— Ce naiba este acolo aşa important? ţipă Schofield. 
Renshaw răspunse: 
— Nevinovăţia mea! 


În afara staţiei, zăpada zbura orizontal. 

Îl lovi pe Schofield în faţă - izbindu-se de ochelarii lui argintii - 
când acesta ieşi pe uşa principală de acces, alături de Kirsty şi 
Renshaw. 

Mai erau opt minute. 

Până când soseau cei de la SAS. 

Cele două aeroglisoare albe ale marinei se aflau deja în faţa 
intrării principale în staţie. Book şi Rebound stăteau în spatele 
celor două vehicule mari, îndemnându-i pe rezidenții de la Wilkes 
să intre mai repede în aeroglisorul alb al lui Rebound. 

Planul lui Schofield era simplu. 

Aeroglisorul lui Rebound avea să efectueze transportul. Ducea 
şase oameni, aşadar avea să fie utilizat pentru a-i transporta pe 
toţi rezidenții de la Wilkes - Abby, Llewellyn, Harris, Robinson şi 
Kirsty -, plus Rebound însuşi. 

Book şi Schofield aveau să asigure acoperirea, apărând 
vehiculul de transport în timp ce se îndrepta spre est şi încerca 
să depăşească aeroglisoarele celor de la SAS care se îndreptau în 
viteză către staţia polară Wilkes. 

Book avea să îl conducă pe cel de-al doilea aeroglisor al 
marinei, iar Schofield, pe aeroglisorul portocaliu al unităţii 
franceze. James Renshaw, hotărî Schofield, avea să meargă cu el. 

Schofield îl văzu pe Rebound închizând uşa glisantă a 
aeroglisorului său; îl văzu pe Book urcându-se în pânza 
aeroglisorului său şi dispărând în interiorul cabinei. Book ieşi din 
nou, o secundă mai târziu, cu un geamantan mare, Samsonite, în 
braţe. Il arunca prin zăpadă, către Schofield. Geamantanul 
ateriză cu o bufnitură puternică. 

— Împotriva paraziţilor! strigă Book. 

Schofield alergă către geamantan. 

— Uite, îi spuse el lui Renshaw în timp ce alerga. Pune-ţi asta. 

Schofield îi dădu lui Renshaw casca soldatului din infanteria 
marină pe care o luase în drumul spre ieşirea din camera de 


279 


congelare. Apoi, ridică rapid geamantanul mare Samsonite şi se 
îndrepta către aeroglisorul francez. 


Aeroglisorul francez stătea nemişcat în zăpadă în faţa intrării 
principale în staţie. Spre deosebire de cele două aeroglisoare 
albe ale USMC, era vopsit într-un portocaliu aprins, de prost gust. 

Şapte minute. 

Schofield sări pe pânza aeroglisorului francez şi deschise uşa 
glisantă. Îl ceru lui Renshaw să-i paseze geamantanul mare 
Samsonite şi-l aruncă în interior. 

Schofield intră grăbit în cabină şi se îndreptă către scaunul 
pilotului. Renshaw sări în aeroglisor în spatele lui şi închise uşa 
glisantă. 

Schofield întoarse cheia în contact. 

Motorul reveni la viaţă cu un hârâit. 

Elicea mare, de doi metri, din spatele aeroglisorului, începu să 
se rotească. Se învârti din ce în ce mai tare, până când, 
asemenea elicei de la un biplan vechi, trecu imediat la 
supraturaţie şi deveni o ceaţă care se rotea rapid. 

Sub pânza neagră de cauciuc a aeroglisorului, patru 
ventilatoare turbo mai mici intrară şi ele în acţiune. Aeroglisorul 
mare se ridică uşor de pe pământ, pe măsură ce pânza i se umflă 
asemenea unui balon. 

Schofield întoarse masivul vehicul portocaliu, astfel încât să-l 
aducă lângă cele două aeroglisoare albe ale marinei. Erau toate 
îndreptate înainte, cu spatele la staţie. 

Privind prin parbrizul de sticlă securizată al aeroglisorului său, 
Schofield putea vedea orizontul spre sud-vest. Strălucea într-un 
portocaliu fantomatic, punctat fiind de o serie de umbre 
întunecate. Pătrate mici, negre, cu baze, rotunde, care păreau că 
ridică o ceața în urma lor. 

Aeroglisoarele britanice. 

Se apropiau de staţia polară Wilkes. 

— În regulă, oameni buni, spuse Schofield în microfonul din 
casca sa. Să plecăm de aici. 


Pământul se deplasa în viteza pe sub ei. 
Cele trei aeroglisoare americane alunecau peste platforma de 
gheaţă cu o viteză fenomenală, unul lângă celălalt. Book şi 


280 


Schofield se aflau în partea exterioară, iar vehiculul de transport 
al lui Rebound era la mijloc. 

Se grăbeau spre est, în direcţia staţiei McMurdo. Cele trei 
aeroglisoare păstrau linia coastei, ocolind piciorul unui munte 
care se înălța deasupra unei întinderi enorme de apă, 
asemănătoare unui golf. Din loc în loc, golful avea aproximativ un 
kilometru şi jumătate transversal, dar ca să-l ocoleşti pe uscat 
presupunea o călătorie de aproape 13 kilometri. Valurile enorme 
ale Oceanului Sudic se loveau sonor de baza stâncilor. 

In timp ce aeroglisorul gonea pe platforma de gheaţă, 
Schofield privi în spatele lui. Văzu aeroglisoarele britanice 
apropiindu-se de staţia polară Wilkes dinspre vest şi sud. 

— Probabil au aterizat la una dintre staţiile australiene, spuse 
el prin interfonul din cască. 

„Staţia Casey, cel mai probabil”, se gândi el. Era cea mai 
apropiată, aflată la aproximativ 1 100 de kilometri, la vest de 
Wilkes. 

— Nenorociţii de australieni, se auzi vocea lui Rebound. 


La opt kilometri depărtare, în interiorul tăcut al aeroglisorului 
Bell Textron SR.N7-S de producţie americană, generalul de 
brigada Trevor J. Barnaby privea impasibil prin geamul securizat 
al parbrizului vehiculului său. 

Trevor Barnaby era un bărbat înalt, solid, de cincizeci şi şase 
de ani, cu capul complet ras şi un cioc negru, ascuţit. Privea prin 
parbrizul aeroglisorului său cu ochii reci, duri. 

— Fugi, Scarecrow, rosti el cu voce tare. Măi, măi, eşti deştept. 

— Se îndreaptă către est, domnule, spuse un tânăr caporal 
SAS care manevra consola radio lângă Barnaby. De-a lungul 
coastei. 

— Trimite opt aeroglisoare după ei, comandă Barnaby. 
Omoară-i. Toţi ceilalţi se vor îndrepta către staţie, conform 
planului. 

— Da, domnule. 


Vitezometrul  aeroglisorului lui Schofield depăşi 130 de 
kilometri pe oră. Zăpada lovea parbrizul. 

— Domnule, vin după noi! strigă vocea lui Rebound prin 
interfonul din casca lui Schofield. 


281 


Schofield îşi întoarse capul spre dreapta şi-i văzu. 

Mai multe aeroglisoare britanice se desprinseseră din grupul 
principal şi se îndreptau către cele trei aeroglisoare americane 
fugare. 

— Ceilalţi se duc la staţie, se auzi vocea lui Book. 

— Ştiu, spuse Schofield. Ştiu. _ 

Schofield se întorcea întruna în scaunul pilotului. II văzu pe 
Renshaw stând în secţiunea din spate a cabinei, arătând uşor 
ridicol cu casca supradimensionată a lui Mitch Healy pe cap. 

— Domnule Renshaw, spuse Schofield. 

— Da. 

— E timpul să te faci util. Vezi dacă poţi deschide geamantanul 
de pe podea. 

Renshaw se lăsă imediat în genunchi şi deschise încuietorile de 
pe geamantanul negru Samsonite care se afla pe podea, în faţa 
lui. 

Schofield conducea, întorcându-se la fiecare câteva secunde 
să vadă cum se descurca Renshaw cu geamantanul. 

— Oh, la naiba! exclamă Renshaw când deschise geamantanul 
şi văzu ce se afla în interiorul lui. 

În acel moment, se auzi o bubuitură bruscă din afară şi 
Schofield se întoarse din nou. 

Cunoştea acel sunet... Şi atunci văzu. 

— Oh, nu... gemu el. 


Prima racheta nimeri în terenul acoperit de zăpadă, chiar în 
fata aeroglisorului aflat în plină viteză al lui Schofield. 

Lăsă în urmă un crater de trei metri în diametru şi, o secundă 
mai târziu, aeroglisorul lui Schofield hurui în timp ce trecea peste 
marginea craterului, ţâşnind prin norul de praf de deasupra lui. 

— Vine! se auzi ţipătul lui Rebound. 

— Îndreptaţi-vă spre interior! răspunse Schofield, văzând 
marginea muntelui aflat la aproximativ o sută de metri spre 
stânga. Îndepărtaţi-vă de margine! 

În timp ce vorbea, Schofield îşi întoarse din nou rapid capul. 
Văzu grupul de aeroglisoare britanice în spatele lui. 

Observă şi cea de-a doua rachetă. 

Era albă, rotundă, cilindrică şi tăia zăpada din faţa 
aeroglisorului britanic aflat în fruntea celorlalte, urma spiralată 


282 


de fum pe care o lăsa răsucindu-se în spatele ei. O rachetă 
antitanc Milan. 

O văzu şi Renshaw. 

— Măiculiţă! 

Schofield apăsă acceleraţia la maximum. 

Insă racheta se apropia prea repede. Se îndrepta rapid către 
aeroglisorul lui Schofield. 

Prea repede. 

Şi apoi, brusc, în ultimul moment, Schofield trase puternic de 
volanul aeroglisorului său şi întregul vehicul vira brusc către 
stânga, spre marginea stâncilor. 

Racheta ţâşni pe lângă prora aeroglisorului şi Schofield trase 
instinctiv spre dreapta, iar racheta se opri în zăpada din stânga 
lui, izbucnind într-o explozie spectaculoasă de alb. 

Schofield se întoarse imediat înapoi spre stânga, exact când o 
a doua rachetă se ciocni de terenul acoperit de zăpadă din 
imediata lui apropiere. 

— Continuaţi să vă mişcaţi! ţipă Schofield în microfon. Nu-i 
lăsaţi să vă prindă într-o poziţie statică! 

Cele trei aeroglisoare americane începură simultan mişcări 
oscilatorii în timp ce goneau prin peisajul Antarcticii, furtuna de 
rachete britanice fără ţintă ciocnindu-se de zăpadă peste tot prin 
jurul lor. Explozii asurzitoare umplură aerul. Erupţii masive de 
zăpadă şi pământ ţâşneau din teren. 

Schofield se lupta disperat cu volanul aeroglisorului său. 
Aparatul urla gonind pe platforma de gheaţă, un animal scăpat 
de sub control, aplecându-se şi virând în timp ce evita rachetele 
care cădeau ca o ploaie peste tot în jurul lui. 

— Geamantanul! ţipă Schofield la Renshaw. Geamantanul! 

— In regulă! spuse Renshaw. 

Scoase un tub compact, negru, din geamantanul Samsonite. 
Avea aproximativ un metru şi jumătate lungime. 

— OK, îi zise Schofield în timp ce trăgea puternic de volan 
pentru a evita o altă rachetă britanică. Aeroglisorul se zgâlţâi cu 
putere, în timp ce se întorcea puternic spre dreapta. Renshaw îşi 
pierdu echilibrul şi căzu, lovindu-se de peretele cabinei. 

— Fixează tubul în suport! ţipă Schofield. 

Renshaw găsi suportul în geamantan. Arăta ca o puşcă fără 
teava - doar mânerul şi trăgaciul, şi un suport pe care se 


283 


sprijinea umărul. Tubul compact, cilindric, se fixă la locul lui cu 
un păcănit. 

— In regulă, domnule Renshaw. Tocmai ţi-ai creat un lansator 
de rachete Stinger. Acum, utilizează-l! 

— Cum? 

— Deschide uşa! Puneţi-l pe umăr! Îndreaptă-l către băieţii răi 
şi când auzi tonul, apasă trăgaciul! Mă ocup eu de restul! 

— OK... spuse Renshaw neîncrezător. 

Renshaw deschise la maximum uşa glisantă din dreapta 
aeroglisorului. Vântul  şuierător din Antarctica pătrunse 
instantaneu în interiorul aeroglisorului. Renshaw se luptă cu el și- 
şi făcu loc cu greu către uşa deschisă. 

Işi puse Stingerul pe umăr şi-l întoarse în aşa fel încât să poată 
privi prin vizor. Prin vizorul pentru vedere nocturnă, văzu 
aeroglisorul din faţă, prins între două fire reticulare. Aeroglisorul 
britanic era verde fosforescent... 

Şi apoi, brusc, Renshaw auzi un sunet slab, ca un bâzâit. 

— Aud tonul! spuse el emoţionat. 

— Atunci, apasă trăgaciul! îi răspunse Schofield. 

Renshaw apăsă pe trăgaci. 


Reculul Stingerului îl aruncă pe Renshaw înapoi pe podeaua 
cabinei. 

Racheta ţâşni din lansator. Detunătura zgâlţâi geamurile din 
spatele lui Renshaw. 

Schofield urmări Stingerul rotindu-se în spirală prin aer spre 
aeroglisorul din fruntea grupului britanic. Dâra de fum pe care o 
lăsa în urmă făcea curbe graţioase prin aer, dezvăluindu-i 
traiectoria de zbor. 

— Noapte bună, spuse Schofield. 

Stingerul se izbi de aeroglisorul britanic din fruntea grupului şi 
acesta explodă instantaneu, sfărâmându-se în mii de bucăţi. 

Celelalte aeroglisoare britanice continuam să meargă înainte 
neabătute, ignorându-şi camaradul căzut. Unul dintre cele din 
spate pur şi simplu trecu direct prin rămăşiţele arzânde ale 
aeroglisorului conducător care explodase. 

— Ai tras bine, domnule Renshaw! spuse Schofield, ştiind 
foarte bine că Renshaw nu avea nimic de-a face cu succesul 
loviturii. 

284 


Schofield bănuise - corect - că britanicii trăgeau în ei cu 
rachete Milan anti-tanc. Însă, aşa cum bine ştia Schofield, 
rachetele Milan erau proiectate pentru a lovi tancuri şi vehicule 
dotate cu blindaj. Nu sunt proiectate pentru a lovi vehicule care 
merg cu mai mult de 60 de kilometri la oră. Din acest motiv nu 
aveau succes împotriva aeroglisoarelor rapide ale lui Schofield. 

Pe de altă parte, racheta Hughes MIM-92 Surface-to-Air Stinger 
era cu totul altă poveste. Era proiectată pentru a lovi avioane de 
luptă. Era proiectată să lovească vehicule care mergeau cu 
viteze supersonice. Aşa stând lucrurile, era mai mult decât 
capabilă să lovească un aeroglisor care mergea cu o viteză de 
doar 130 de kilometri pe oră. 

Ceea ce ştia de asemenea Schofield era că racheta Stinger era 
poate arma de asalt cu lansator de umăr cel mai uşor de utilizat 
dintre toate câte fuseseră create vreodată. Fixai pur şi simplu 
ţinta, auzeai tonul şi apăsai pe trăgaci. Racheta se ocupa de rest. 

În cabină, în spatele lui, Renshaw se ridică iar în picioare, 
nesigur. Odată ce-şi recăpăta echilibrul, privi afară prin uşa 
glisanta şi văzu rămăşiţele arzânde ale aeroglisorului britanic pe 
care-l distrusese. 

— Măiculiţă! rosti el încet. 


285 


Cele şapte aeroglisoare britanice rămase se apropiau. 

— Book! se auzi vocea lui Rebound ţipând. Am nevoie de 
ajutor aici! 

— Rezistă! Vin! ţipă Book în timp ce trăgea de volanul 
vehiculului său LEAC. 

Aeroglisorul vira la dreapta - în jurul şi în spatele vehiculului de 
transport al lui Rebound, punându-se între acesta şi 
aeroglisoarele britanice care se apropiau. 

Book privi afară spre dreapta sa, exact când o rafală de 
gloanţe îi lovi geamurile laterale. Apărură urme de zgârieturi, 
însă sticla nu se sparse. Era sticlă Lexan antiglonţ. 

Aeroglisoarele britanice erau aproape acum. Poate la douăzeci 
de metri distanţă. Alunecau prin peisajul îngheţat. 

Se apropiară de cele trei aeroglisoare americane, asemenea 
unui grup de rechini înfometați. 

— Book! Ajută-mă! 

Book se afla acum în spatele lui Rebound. 

Insă, din dreapta, patru dintre aeroglisoarele britanice se 
apropiau în grabă. 

Book deschise unul dintre geamurile laterale cu ţeava puştii 
sale MP-5 şi apăsă pe trăgaci. O linie de găuri de glonţ perfora 
gheaţa de lângă cel mai apropiat aeroglisor britanic. 

Şi apoi, brusc, aeroglisorul britanic se roti puternic şi lovi 
partea laterală a vehiculului lui Book, impactul aruncându-l pe 
acesta din scaun. 

— Scarecrow! Unde eşti? ţipă Book. 

Book se urcă din nou în scaun şi privi afară prin geamul său 
lateral către aeroglisorul britanic de lângă el. Se afla atât de 
aproape, încât Book îl putea vedea pe pilot - un bărbat îmbrăcat 
complet în negru, purtând masca neagră pentru faţă, marcă 


286 


înregistrată a celor de la SAS. Alţi doi bărbaţi se aflau în spatele 
aeroglisorului britanic, îmbrăcaţi şi ei în negru. Book îl văzu pe 
unul din ei deschizând uşa laterală a aeroglisorului în care se 
aflau. 

Aveau de gând să-l atace... 

Şi apoi, brusc, aeroglisorul britanic se umplu de lumină şi 
geamurile sale din sticlă securizată se sparseră şi zburară din 
cadru. 

Book privi cu uimire cum aeroglisorul de lângă el explodează şi 
rămâne în urmă. Apoi, privi peste umăr şi văzu aeroglisorul 
portocaliu al lui Schofield în spatele lui. Dâra de fum lăsată de o 
rachetă Stinger încă mai plutea în aer în faţa aeroglisorului. 

— Mulţumesc, Scare... 

— Book! Atenţie la stânga! se auzi vocea lui Schofield ţipând. 

Impactul îl arunca pe Book în lateral prin aer şi lumea se 
clatină nebuneşte în timp ce aeroglisorul lui fu ridicat de pe 
pământ de impactul extraordinar şi apoi, brusc, vehiculul masiv 
căzu din nou pe pământ fără să piardă din viteză. 

Book era complet dezorientat. incerca să urce din nou în 
scaunul pilotului, când un alt impact puternic îi lovi din nou 
aeroglisorul, de data aceasta dinspre dreapta. 

— Scarecrow! ţipă Book. 


— Sunt într-o situaţie foarte dificilă aici! 

— Te văd, Book! Te văd! Vin! Schofield privi afară prin 
parbrizul acoperit de zăpadă al aeroglisorului său. 

Văzu aeroglisorul lui Book gonind înainte pe platforma de 
gheaţă din faţa lui. De fiecare parte a lui se aflau două dintre 
aeroglisoarele negre ale britanicilor, lovindu-l puternic, pe rând. 

— Renshaw! Cum te descurci cu racheta aceea? 

— Sunt aproape gata... spuse Renshaw din spatele lui 
Schofield. 

Încerca frenetic să fixeze un tub nou în lansator. 

— Rezistă, Book! spuse Schofield. 

Schofield acceleră motorul LEAC-ului său şi acesta răspunse 
sporind viteza. Incet, începu să se apropie de cele trei 
aeroglisoare din faţa lui - al lui Book şi cele două britanice. 

Treptat, aeroglisorul portocaliu al lui Schofield depăşi cele trei 
aeroglisoare de pe partea stânga şi apoi, brusc, rapid, alunecă în 


287 


faţa lor. 

Schofield privi înapoi prin luneta, prin ceața creată de 
ventilatorul său turbo din spate şi văzu cele trei aeroglisoare în 
spatele lui. Apoi, se întoarse să privească înainte şi văzu 
aeroglisorul de transport al lui Rebound gonind peste platforma 
de gheaţă, la aproximativ douăzeci de metri spre stânga. 

— Rebound! spuse Schofield. 

— Da! 

— Pregăteşte-te să mergi să-l iei pe Book! 

— Poftim? 

— Pregăteşte-te! 

— Ce ai de gând să faci? 

— O praştie, răspunse Schofield în timp ce-şi scotea puşca MP- 
5. Se întoarse către Renshaw. Domnule Renshaw... 

— Ce? 

— Ţine-te bine! 

Şi, spunând asta, Schofield devie aeroglisorul şi trase puternic 
de volan spre dreapta. 


Asemenea unei balerine ciudate de două tone, aeroglisorul lui 
Schofield făcu o întoarcere laterală completă, de o sută optzeci 
de grade, exact în fața aeroglisorului lui Book şi a celor două 
vehicule britanice. 

Schofield puse rapid vehiculul masiv în marşarier şi porni din 
nou ventilatorul turbo. 

Acum mergea înapoi! 

Cu 130 de kilometri pe oră. 

În faţa lui Book şi a celor două aeroglisoare britanice! 

Schofield îşi scoase puşca MP-5 prin geamul lateral şi lansă o 
salvă puternică de focuri de armă. 

Parbrizul aeroglisorului britanic din partea stângă explodă sub 
asaltul gloanţelor. Schofield îl văzu pe oamenii din spatele 
parbrizului convulsionându-se, loviți de salva de focuri de armă. 

Aeroglisorul britanic lovit se îndepărtă imediat de cel al lui 
Book şi se pierdu în depărtare. 


Book era în continuare în iad. 
Aeroglisorul britanic din stânga sa dispăruse acum, însă cel din 
dreapta îl lovea cu o intensitate renăscută. 


288 


Cele două aeroglisoare goneau peste întinderea plată de 
gheaţă, unul lângă celălalt, cu motoarele urlând. 

Şi apoi, brusc, Book văzu uşa laterală a aeroglisorului 
deschizându-se. O ţeava groasă de puşcă ieşi prin ea. 

— Oh, la naiba, făcu Book. 

Din capătul ţevii ieşi un rotocol de fum - era un lansator de 
grenade M-60 - şi o secundă mai târziu, întreaga uşă laterală a 
aeroglisorului lui Book exploda brusc înspre interior. 

In cabină pătrunse rapid vântul. 

Aruncaseră în aer uşa laterală a aeroglisorului său! 

In acel moment, un obiect micuţ, negru zbură prin gaura din 
partea laterală a aeroglisorului şi traversă podeaua cabinei cu un 
zăngănit. 

Book văzu imediat ce era. 

Era un obiect micuţ, negru, cilindric, cu numere albastre scrise 
pe laterală. In timp ce se rotea pe podeaua cabinei, arăta ca o 
grenadă obişnuită, însă, aşa cum ştia Book, era mult mai mult 
decât atât. 

Era o încărcătură cu nitrogen. 

Arma specifică doar celor de la SAS. 

Cea mai avansată grenadă din lume. Avea chiar şi un 
mecanism de siguranţă, astfel că nu o puteai ridica şi azvârli 
înapoi către persoana care o aruncase către tine. Perioada 
standard până la explozie: cinci secunde. 

„leşi din aeroglisor!” urlă cineva în mintea lui Book. 

Book se aruncă spre partea laterală stângă a cabinei - partea 
cea mai îndepărtată de aeroglisorul britanic - şi se îndreptă către 
uşă. O deschise rapid. 

Cinci... 

Vântul antarctic îngheţat îl lovi în față.. Zăpadă orizontală 
aspră îi izbi ochii. Lui Book nu-i păsa. Zăpada nu avea să-l ucidă, 
iar o cădere din aeroglisor putea să facă asta. Insă încărcătura cu 
nitrogen cu siguranţa avea să-l ucidă. 

Patru... Trei... 

Book ieşi în vântul îngheţat şi închise imediat uşa glisantă în 
spatele său. Se lipi de partea superioară a pânzei negre de 
cauciuc care înconjura baza aeroglisorului. Faţa îi era lipită de 
exteriorul geamurilor cabinei. Vântul puternic, urlător, îi asalta 
urechile. 


289 


Doi... Unu... 

Book se ruga lui Dumnezeu ca geamurile din sticlă Lexan 
armată ale aeroglisorului să poată rezista... 

încărcătură cu nitrogen explodă în interiorul aeroglisorului. 

Bum! 

Un val de nitrogen lichid, albastru ca gheaţa, se lovi puternic 
de geam, exact în dreptul feţei lui Book. Acesta îşi trase instinctiv 
capul spre spate. 

Privi uimit interiorul cabinei aeroglisorului. Azotul lichid super 
rece se împrăştiase peste orice suprafaţă expusă din interiorul 
cabinei. 

Orice suprafaţă expusă. 

Pe partea interioară a geamului din faţa lui se scurgea răşină 
albastră cleioasă. Book răsuflă uşurat. Sticla armată rezistase. 

Şi apoi, brusc... poc...! 

Book îşi trase capul înapoi exact când geamul - îngheţat bocnă 
din cauza azotului lichid şi contractându-se rapid - se sparse într- 
o mie de pânze de păianjen. 


— Book! 

Se întoarse şi văzu aeroglisorul lui Rebound apropiindu-se de 
el. Il putea vedea pe Rebound prin parbriz, aşezat pe scaunul 
pilotului. 

— Urcă! 


Aeroglisorul lui Rebound se apropie şi mai mult de cel al lui 
Book. Uşa laterală a acestuia se deschise. Pernele de cauciuc ale 
celor două vehicule se atinseră uşor, apoi se îndepărtară din nou. 

— Sari! strigă Rebound, vocea sa auzindu-se puternic în casca 
lui Book. 

Book încercă să se ridice în picioare. 

— Haide! rosti Rebound pe un ton poruncitor. 

Book încercă să-şi ţină privirea aţintită asupra pernei negre de 
cauciuc a aeroglisorului lui Rebound. Încerca să nu se uite la 
fâşiile albe de zăpadă care goneau cu 130 de kilometri la oră în 
spatele aeroglisoarelor aflate în plină viteză. 

Şi apoi, cu coada ochiului, Book îl văzu. 

Văzu aeroglisorul negru conturându-se în spatele aparatului lui 
Rebound. 

Brusc, Book îl auzi pe Rebound ţipâna: 

— Du-te acolo, Scarecrow! şi apoi văzu uşa laterală a 


290 


aeroglisorului britanic deschizându-se şi lansatorul de rachete 
antitanc Milan apărând în interior. 

Şi apoi, Book observă rotocolul de fum care-i era familiar şi 
văzu racheta ţâşnind din lansator şi zburând prin aer către el, 
lăsând în urmă o dâra de fum alb care forma spirale nebuneşti şi, 
în acel moment, Book ştiu că era prea... 

— Book! Pentru numele lui Dumnezeu, sări! Sări acum! La 
naiba! 

Book sări. 


291 


Book zbură prin aer. 

În timp ce zbura, văzu cu coada ochiului aeroglisorul britanic 
explodând, lovit de un Stinger american. Însă îşi lansase propria 
racheta înainte să fie lovit. Book văzu racheta cu vârful alb 
rotindu-se prin aer în direcţia lui. 

Şi apoi, brusc, mâinile lui se loviră puternic de pânza din 
cauciuc negru a aeroglisorului lui Rebound, şi acesta uită de 
racheta britanică, zgâriind disperat pânza de cauciuc în 
încercarea de a se prinde de ea. 

Exact când picioarele sale erau cât pe ce să atingă solul care 
gonea sub aeroglisor, Book se prinse de un prezon de pe pânza 
aeroglisorului lui Rebound şi privi în sus exact la timp ca să vadă 
racheta britanică lovind spatele aeroglisorului pe care tocmai îl 
părăsise şi făcându-l bucățele. 

— L-ai prins? întreba Schofield prin microfonul din cască. 

Schofield încă gonea în faţa aeroglisorului lui Rebound - 
continuând să meargă cu spatele. Putea vedea vehiculul lui 
Rebound gonind peste platforma de gheaţă, în spatele lui. 

— L-am prins, răspunse Rebound. E înăuntru. 

— Bun, făcu Schofield. 

În acel moment, Schofield auzi focurile de armă. 

Se întoarse imediat către stânga şi-i văzu. 

Era acelaşi aparat britanic care aruncase grenada în 
aeroglisorul lui Book. Doar că acum avea o înspăimântătoare 
puşcă-mitralieră multiscop - sau „Gimpy”, cum era cunoscută - 
ieşind din uşa sa laterală deschisă. Puşca mitralieră masivă, de 
mare putere, era montată pe un tripod şi Schofield văzu o limba 
de foc de un metru ieşindu-i din ţeavă, în timp ce scotea un urlet 
asurzitor, nepământean. 

Aeroglisorul lui Rebound primi din plin atacul puştii-mitralieră. 


292 


Scântei, găuri de glonţ şi crăpături apărură peste tot. 

Un fir subţire de fum negru începu să se ridice din spatele 
aeroglisorului lui Rebound şi vehiculul începu să încetinească 
vizibil. 

— Scarecrow! ţipă Rebound. Avem o problemă gravă aici! 

— Vin! răspunse Schofield. 

— Sunt lovit rău şi încetinesc! Trebuie să scap de o parte din 
greutate ca să-mi pot menţine viteza! 

Schofield gândea cu repeziciune. Incă mergea cu spatele peste 
platforma de gheaţă. Aeroglisorul lui Rebound se afla în partea sa 
dreaptă, iar cel britanic în stânga. 

În final, Schofield spuse: 

— Domnule Renshaw... 

— Ce este? 

— Treci la volan. 

— Poftim?! exclamă Renshaw. 

— E la fel cum ai conduce o maşină, doar că reacţiile sunt 
lente, zise Schofield. 

Renshaw trecu în scaunul pilotului şi prinse volanul. 

— Acum, închide ochii, spuse Schofield. 

— Ce? 

— Fă-o! îi zise Schofield în timp ce-şi ridică încet puşca MP-5... 
şi făcu ţăndări parbrizul propriului aeroglisor! 

Renshaw îşi acoperi ochii, în timp ce bucăţi de sticlă explodară 
peste tot în jurul lui. Când îi deschise din nou avu o imagine 
foarte clară asupra celor două aeroglisoare care goneau laolaltă 
peste platforma de gheaţă „din spatele” lui. 

— OK, spuse Schofield, trage-ne în faţa aeroglisorului negru. 

Renshaw acţiona delicat volanul. Aeroglisorul alunecă uşor 
către stânga, astfel că ajunse în faţa vehiculului negru britanic 
care trăgea în cel al lui Rebound. 

— În regulă, spuse Schofield. Ţine-l acolo. 

Schofield îşi puse cureaua puştii MP-5 pe după gât şi trase 
glisiera pistolului său automat Desert Eagle, armându-l. 

— În regulă, domnule Renshaw. Apasă frâna. 

Renshaw ridică privirea către Schofield, surprins. 

— Poftim? 

Şi apoi îşi dădu seama ce făcea Schofield. 

— Oh, nu. Nu poţi vorbi serios... 


293 


— Fă-o, zise Schofield. 

— În regulă... 

Renshaw clătină din cap şi apoi, după ce trase aer adânc în 
piept, îşi împinse ambele picioare cât de mult putu pe pedala de 
frână a aeroglisorului. 


Aeroglisorul lui Schofield îşi pierdu întregul avânt într-o clipă şi 
vehiculul britanic din spatele lui se lovi de el cu toată viteza, cele 
două aeroglisoare ciocnindu-se puternic. 

Renshaw se pregăti de impact şi, când acesta sosi, îl propulsă 
înapoi în scaun. Însă, când îşi ridică privirea, nu-i veni să-şi 
creadă ochilor. Îl văzu pe Schofield urcând prin parbrizul spart al 
aeroglisorului lor şi căţărându-se pe capota acestuia. 


Cele două aeroglisoare ofereau o privelişte incredibilă. Erau 
acum lipite la vârf şi mergeau amândouă înainte. Singura 
problemă era că unul din ele era îndreptat înainte, iar altul 
înapoi. 

Silueta micuță a lui Schofield făcu trei paşi fluizi, mergând uşor 
pe capota aeroglisorului portocaliu, şi sări pe capota celui negru 
care-l urmărea. 

Picioarele lui Schofield tropăiră pe capota aeroglisorului 
britanic. Zăpadă orizontală îi lovea spatele, în timp ce trăgea în 
parbrizul aeroglisorului britanic cu MP-5-ul său. Parbrizul se 
sparse şi Schofield îl văzu pe pilot căzând, într-o cascadă de 
sânge. 

Însă mai erau doi oameni în interiorul cabinei, care în orice 
clipă aveau să-şi întoarcă armele către Schofield. 

Acesta alergă înainte şi sări pe acoperişul aeroglisorului aflat în 
plină viteză, exact când un voleu de gloanţe izbucni din interiorul 
cabinei. 

Schofield alunecă pe acoperişul aeroglisorului britanic cu 
picioarele înainte. Uşa din partea stângă a aeroglisorului era încă 
deschisă şi Schofield se roti pe burtă şi întinse mâna peste 
marginea acoperişului cu puşca MP-5, făcându-i loc prin uşa 
laterală deschisă. Apăsă pe trăgaci şi trase orbeşte în inamicul 
său nevăzut. 

MP-5-ul râmase fără gloanţe şi Schofield ascultă şi aşteptă. 
Dacă oricare din soldaţii de comando SAS supravieţuise barajului 


294 


său de focuri de armă, avea să se ridice în orice secundă. 

Nimeni nu ieşi din aeroglisor. 

Focurile de armă asurzitoare ale puştii-mitralieră montate pe 
tripod încetaseră. Singurul sunet pe care-l auzea Schofield era 
şuieratul vântului care-i gonea pe lângă urechi. 

Se balansă în jos şi pătrunse prin uşa laterală deschisă a 
aeroglisorului britanic. 

Niciunul dintre soldaţii de comando SAS nu supravieţuise 
atacului său. Cei trei bărbaţi zăceau pe podeaua cabinei, 
acoperiţi de sânge. 

Schofield înaintă către scaunul pilotului. 

— Domnule Renshaw, mă auzi? spuse el. 


În interiorul aeroglisorului portocaliu francez, James Renshaw 
ţinea atât de strâns volanul, încât degetele i se albiseră. 
Aeroglisorul său continua să meargă cu spatele, cu o viteză 
incredibilă. 

— Da, te aud, răspunse Renshaw în microfonul din casca sa 
supradimensionată. 

— Va trebui să-l întorci, se auzi vocea lui Schofield. Vreau să-l 
ajuţi pe Rebound. Trebuie să transfere o parte din oamenii lui, ca 
să poată menţine o viteză acceptabilă. Vreau să iei vreo doi 
oameni din aeroglisorul lui. 

— Nu pot face asta! exclamă Renshaw. Fă-o tu! 

— Domnule Renshaw... 

— În regulă. În regulă. 

Schofield întrebă: 

— Vrei să te ghidez eu? 

— Nu, spuse Renshaw. Pot să fac asta. 

— Atunci, fa-o! Trebuie sa plec, spuse Schofield rapid. 

Şi, cu asta, Renshaw văzu aeroglisorul negru britanic al lui 
Schofield alunecând spre stânga şi îndreptându-se către 
vehiculul deteriorat al lui Rebound. 

— În regulă, îşi spuse Renshaw, prinzând volanul şi mai ferm în 
mâini. Pot face asta. L-am văzut pe el făcând-o înainte, nu poate 
fi atât de greu. Praştie... 

Renshaw scoase din viteza aeroglisorul şi simţi cum vehiculul 
masiv îşi pierde puţin din viteză. 

— OK, spuse el. Haide... 


295 


Renshaw trase puternic de volan spre dreapta. 

Aeroglisorul se răsuci imediat în lateral pe axa sa şi Renshaw 
scoase un „Aaaaahhhh!”, în timp ce întregul vehicul se întoarse 
la un unghi de o suta optzeci de grade, apoi, brusc, se afla din 
nou cu faţa înainte şi Renshaw trase din nou volanul în direcţia 
opusă şi vehiculul râmase iar într-o poziţie constanta şi - slavă 
Domnului - mergea înainte. 

Renshaw era uluit. Aduse din nou aeroglisorul la viteza cea mai 
mare. 

— La naiba! exclamă el. Am reuşit. Am reușit! 

— Felicitări, domnule Renshaw, se auzi vocea lui Schofield în 
urechea lui Renshaw. Am văzut puşti pe snowmobile făcând 
manevra asta mai bine ca dumneata. Acum, dacă nu te superi, ai 
vrea, te rog, sa taci şi să-ţi mişti fundul încoace? Rebound are 
nevoie de ajutorul nostru. 


Aeroglisorul lui Schofield veni lângă cel al lui Rebound. 

Ambele vehicule arătau ca naiba. Al lui Rebound era plin de 
găuri de glonţ, iar al lui Schofield nu avea parbriz. 

Cele trei  aeroglisoare britanice rămase îi înconjurau 
încontinuu, le tăiau calea şi apoi veneau în spatele lor. 

Schofield îşi aduse aeroglisorul aproape de cel al lui Rebound, 
astfel încât uşa sa laterală stângă se afla exact în faţa uşii 
laterale drepte a lui Rebound, care era deschisă. 

Schofield ţipă: 

— OK! Trimite doi pasageri la mine! Renshaw va veni într-o 
clipă! Mai poate lua şi el încă doi. 

— Am înţeles, Scarecrow, răspunse Rebound. 

Schofield cuplă pilotul automat de pe bord şi se întoarse grăbit 
înapoi în cabina aeroglisorului. Veni lângă uşa laterală deschisă şi 
privi peste golul dintre cele două vehicule care goneau pe 
zăpadă. Îl văzu pe Book stând în uşa aeroglisorului alb, aflat la 
trei metri distanţă. O avea pe Kirsty cu el. 

— OK! ţipă Schofield în microfon, în timp ce Rebound îşi 
apropia şi mai mult aeroglisorul. Trimite-mi-o! 

Book se lăsă pe pânza aeroglisorului său, ducând-o cu grijă pe 
Kirsty cu el. Fetiţa părea speriată de moarte când păşi în vântul 
puternic, îngheţat. 

Schofield ieşi pe propria pernă de aer, cu braţele larg deschise. 


296 


— Haide, iubito! striga el. Poţi s-o faci! 

Kirsty făcu un pas înainte. 

Solul gonea pe lângă ei. 

— Întinde mâinile! Întinde mâinile! Şi sări, acum! ţipă 
Schofield. Te voi prinde! 

Kirsty sări. 

O săritură timidă, specifică unei fetiţe. 

Schofield se întinse înainte şi o prinse de hanorac, trăgând-o în 
interiorul cabinei aeroglisorului său negru. 

Odată ajunşi înăuntru în siguranţă, întrebă: 

— Eşti bine? 

În timp ce Kirsty deschidea gura să-i răspundă, întregul 
aeroglisor fu zguduit de un impact cumplit. Schofield şi Kirsty 
fură amândoi aruncaţi şi izbiţi de cadrul uşii. Kirsty ţipă, căzând 
afară, însă Schofield întinse braţul şi o prinse de mâna 
înmănuşată, exact la timp. 

Fuseseră loviți din dreapta. Schofield se întoarse să vadă ce-i 
lovise. 

Un alt aeroglisor britanic. 

O trase pe Kirsty înapoi în cabină şi se pregăti pentru 
următorul impact. 

Acesta nu sosi însă. 

În schimb, întreaga parte laterală dreaptă a aeroglisorului său 
pur şi simplu explodă către interior. 

Kirsty ţipă şi Schofield se aruncă asupra ei, apărând-o de 
resturile zburătoare. Schofield încercă să privească prin fum, să 
vadă unde se afla aeroglisorul britanic şi ce făceau cei aflaţi 
înăuntru. 

Însă nu putu vedea aeroglisorul. 

Văzu doar fum şi ceaţă. 

Şi apoi, după o clipă, auzi zgomotul făcut de paşi care aterizau 
pe pânza aeroglisorului său şi simţi cum i se face un gol în 
stomac, observând două siluete fantomatice ieşind din fum şi 
pătrunzând în cabina sa cu pistoalele ridicate. 


297 


Cei doi soldaţi SAS ieşiră din ceața fumurie. Schofield era la 
podea, acoperind-o pe Kirsty, complet expus. 

— Scarecrow! Lasă-te la pământ! se auzi vocea lui Book ţipând 
puternic în urechea lui Schofield. 

Schofield se lăsă în jos şi auzi imediat şuieratul ascuţit a două 
gloanţe care zburau la distanţă mică de capul lui şi primul 
membru SAS căzu ca un bolovan - împuşcat de Book, din celalalt 
aeroglisor. 

Cel de-al doilea soldat SAS fu surprins pentru moment şi asta 
era tot ce-i trebuia lui Schofield. Sări în picioare asemenea unei 
pisici şi se aruncă asupra bărbatului SAS şi amândoi zburară spre 
bordul aeroglisorului. 

Lupta corp la corp era ca o bandă cu sens unic. 

Tipul de la SAS îl domina pe Schofield. Îi dădu o lovitură în 
gâtul deja rănit şi Schofield nu mai putu să respire; o altă lovitura 
în cutia toracica şi Schofield auzi cum una dintre coaste i se 
frânge. Se chirci şi britanicul îl prinse de guler şi de curea şi-l 
aruncă prin parbrizul distrus al aeroglisorului. 

Schofield se lovi de capota aparatului. Corpul îl durea, nu 
putea respira. Expectora sânge şi ridică privirea... 

„exact la timp ca să-l vadă pe soldatul SAS îndreptându-şi 
mâna către toc şi scoţându-şi pistolul. 

La vederea pistolului, lui Schofield îi reveni imediat suflul şi 
totul deveni clar. 

Aeroglisor în plină viteză. 

Bărbat, pistol. 

Moarte sigura. 

Schofield se rostogoli înainte, cu corpul arzându-i de durere, 
spre botul rotunjit al aeroglisorului. Perna neagră de cauciuc se 
termina în faţa lui. Solul gonea sub ea, cu 110 de kilometri la oră. 


298 


„O să mori...” 

Schofield găsi un mâner şi-şi cobori rapid picioarele peste botul 
aeroglisorului. Picioarele îi atinseră pământul şi săriră de pe 
suprafaţă. 

Soldatul SAS părea amuzat de ceea ce făcea Schofield şi se 
opri o fracțiune de secundă în timp ce-şi îndrepta pistolul 
automat către capul lui Schofield. 

Schofield - cu faţa zgâriată, dinţii însângeraţi şi corpul îndoit 
peste perna umflată de la botul aeroglisorului - privi în sus către 
soldatul SAS şi zâmbi. Îl văzu pe soldat zâmbindu-i la rândul lui. 
Şi apoi, îl văzu ridicându-şi pistolul puţin mai sus. 

In acel moment, Schofield îşi ascunse capul sub perna 
aeroglisorului. Auzi arma descărcându-se şi glonţul şuierând pe 
deasupra pânzei. 

Schofield atârna acum de botul aeroglisorului, ţinându-şi corpul 
lipit de pânza umflată de cauciuc. Picioarele i se târau pe 
pământul care gonea pe sub el cu o viteză incredibilă. 

Brusc, auzi un zgomot şi privi în sus, văzându-l pe soldatul SAS 
stând deasupra lui, pe capota aeroglisorului, privind în jos spre 
el, cu pistolul încă în mână. 

Şi, în timp ce soldatul SAS îşi ridica arma să tragă, Shane 
Schofield ştiu că nu-i rămânea decât un lucru de făcut. Îşi dădu 
drumul de pe perna umflată de cauciuc şi dispăru sub botul 
aeroglisorului. 


299 


Sunetul scos de ventilatoare îi spărgea urechile. 

Casca lui Schofield se lovi de pământ şi el alunecă pe spate 
sub aeroglisor. 

Rafalele de aer şi urletul asurzitor ale celor patru ventilatoare 
de deasupra lui îl făceau sa se simtă ca într-un tunel 
aerodinamic. Schofield văzu partea interioară a pernei şi lamele 
rotative ale ventilatoarelor turbo... 

Şi apoi, ţâşni de sub aeroglisor şi urletul asurzitor al 
ventilatoarelor turbo dispăru, în timp ce el alunecă pe spate 
peste platforma de gheaţă plată din spatele aeroglisorului, pe 
care stătuse cu doar câteva momente înainte. 

Schofield nu pierdu timpul. 

Se rostogoli pe burtă în timp ce acvaplana peste gheaţă într-o 
mişcare rapidă, îşi scoase Maghook-ul de la curea şi privi în sus 
spre spatele aeroglisorului care se îndepărta de el. Ridică 
Maghook-ul şi trase. 

Capul magnetic bulbos al Maghook-ului zbură prin aer, coarda 
sa depănându-se nebunește în spatele său. Magnetul se ciocni de 
peretele metalic al cabinei, chiar deasupra pernei aparatului şi se 
fixă acolo, iar Schofield fu brusc tras înainte, în spatele 
vehiculului în viteză. 

Acum era tras peste platforma de gheaţă în spatele 
aeroglisorului, asemenea unui schior pe apă căzut care încerca 
disperat să se pună iar pe picioare. 

Şi apoi, brusc, solul din jurul lui fu asaltat de gloanţe. 

Schofield se întoarse să privească înapoi. 

Un al doilea aeroglisor britanic era chiar în spatele lui! 

Se apropia de el, ca şi cum ar fi vrut să-l calce. 

Schofield se întoarse pe spate - ţinându-şi lansatorul Maghook 
cu o mână -, în timp ce era tras în spatele primului aeroglisor. Cu 


300 


mâna liberă, îşi scoase pistolul Desert Eagle şi trase înapoi în 
vehiculul care-l urmărea. Pistolul Desert Eagle spintecă mai 
multe găuri în pânza aeroglisorului din spate. 

Însă aeroglisorul nu încetini. 

Era aproape deasupra lui. 

Nu avea decât să ajungă deasupra lui şi apoi să încetinească 
puţin, după care aeroglisorul avea să se coboare, şi el urma să 
fie rupt în bucățele de ventilatoarele de sub vehicul. 

Ventilatoarele de sub aeroglisor... 

Schofield căută disperat în minte după ceva - orice - ce ar fi 
putut folosi... 

Casca. 

Continuând să fie tras în spatele primului aeroglisor, Schofield 
îşi puse rapid arma în toc şi-şi scoase casca de pe cap. 

Trebuia să-i reuşească asta. Trebuia să sară, să sară sus, astfel 
încât să fie prinsă între lamele ventilatorului aeroglisorului care-l 
urmărea. 

Schofield îşi aruncă rapid casca în spatele lui. 

Casca zbură prin aer - părea că va pluti la nesfârşit - şi apoi 
căzu cu vârful în jos şi aeroglisorul din spate trecu urlând peste 
ea. 

Schofield bănui că trebuie să fi sărit în ventilatorul din faţă al 
aeroglisorului, pentru că în acel moment, într-o clipă bruscă, 
şocantă, întregul aeroglisor tresări şi începu să se rotească la 
110 kilometri la oră - se răsuci pe spate şi căzu cu putere peste 
propria cabină. Vehiculul deteriorat alunecă peste suprafaţa plată 
de gheaţă - pe acoperiş, exact în spatele lui Schofield - pentru 
aproximativ 50 de metri, înainte să se oprească şi să se 
micşoreze, pierdut în depărtare. 

Schofield se întoarse înapoi pe burtă. Corpul său sălta brutal 
peste terenul dur, îngheţat, în timp ce era tras în spatele primului 
aeroglisor cu o viteză fenomenală. Bucăţi mici de gheaţă îi 
acopereau ochelarii argintii, antizăpadă. 

Apoi, Schofield apăsă butonul negru de pe Maghook-ul lui - 
butonul care trăgea cârligul, fără să-l demagnetizeze - şi 
Maghook-ul începu să se depene, trăgându-l pe Schofield înainte, 
către spatele aeroglisorului negru, până când, în sfârşit, atinse 
pânza neagră de cauciuc. Vântul produs de ventilatorul posterior 
al aeroglisorului îi lovi faţa, însă lui Schofield nu-i păsa. Se prinse 


301 


cu mâna de un mâner din vârful pernei negre de cauciuc şi se 
ridică pe aeroglisor. 

Cinci secunde mai târziu, stătea în uşa laterală stângă 
deschisă a aeroglisorului. Ajunse acolo exact la timp să-l vadă pe 
soldatul SAS lovind-o puternic peste faţă pe Kirsty şi aruncând-o 
pe podea. 

— Hei! strigă Schofield. 

Tipul de la SAS se întoarse şi-l văzu şi pe buze i se formă un 
rânjet. 

— Kirsty, spuse Schofield, nedezlipindu-şi ochii nicio clipă de la 
soldatul britanic. Acoperă-ţi ochii, iubito. 

Kirsty îşi acoperi ochii. 

Soldatul SAS îl privi lung pe Schofield. Stătură pur şi simplu 
acolo, în cabina aeroglisorului în viteză, ca doi puşcaşi care se 
înfruntau faţă în faţă pe o stradă pustie din vest. 

Şi apoi, printr-o mişcare bruscă, soldatul SAS îşi duse mâna la 
armă. 

Schofield făcu acelaşi lucru. 

Ambele arme se ridicară rapid, însă numai una se declanşă. 


302 


— Poţi să deschizi ochii acum, spuse Schofield, înaintând - 
păşind peste corpul soldatului SAS mort - şi aplecându-se lângă 
Kirsty. 

Încet, Kirsty îşi deschise ochii. 

Schofield observă vânătaia care se forma în jurul pometelui ei 
stâng. 

— Eşti bine? întrebă el cu blândeţe. 

— Nu, răspunse ea, cu ochii plini de lacrimi. 

Işi scoase inhalatorul pentru astm din buzunar şi inhală de 
două ori, printre suspine. 

— Nici eu, spuse Schofield, luându-i inhalatorul pentru astm şi 
inhalând şi el de două ori înainte să-l pună în buzunar. 

Apoi se ridică şi prinse volanul aeroglisorului britanic. În timp 
ce conducea, scoase încărcătorul pistolului său Desert Eagle şi 
puse înăuntru unul nou. 

Kirsty veni lângă el. 

— Când tu... când ai coborât sub aeroglisor, spuse ea, am 
crezut... am crezut că ai murit. 

Schofield îşi puse pistolul înapoi în toc şi privi în jos, spre 
Kirsty. Îi văzu ochii înlăcrimaţi. 

În timp ce o privea, Schofield îşi dădu seama că încă purta 
ochelarii argintii, antizăpadă. Şi-i scoase de pe ochi şi se ghemui 
în faţa lui Kirsty. 

— Hei, spuse el. Este OK. Este în regulă. Nu am de gând să 
mor. Nu am de gând să mor. Schofield zâmbi. Vreau să spun, hei, 
nu pot muri. Eu sunt eroul din poveste. 

Kirsty zâmbi fără să vrea. Schofield zâmbi şi el. 

Şi apoi, spre surprinderea lui, Kirsty înaintă şi-l îmbrăţişă. 
Schofield o îmbrăţişă şi el. 

Insă, în timp ce o îmbrăţişa, auzi un sunet ciudat. Un sunet pe 


303 


care nu-l mai auzise până atunci. 

Era un sunet puternic, ritmic, spart. 

Bum. 

Bum. 

Bum. 

Lui Schofield îi suna ca... 

Ca valurile care se spărgeau de plajă. 

Simti că i se face rău, Schofield îşi dădu seama unde se aflau. 
Erau în apropierea stâncilor. Manevrele evazive din timpul 
urmării de către aeroglisoare îi aduseseră în apropierea stâncilor 
abrupte, de 90 de metri, care se înălţau deasupra golfului. 
Zgomotul puternic, ca o bubuitură, pe care-l auzea, era zgomotul 
produs de valurile uriaşe ale oceanului care se spărgeau de 
stâncile de gheaţă. _ 

Schofield încă o mai îmbrăţişa pe Kirsty. Insă, în timp ce făcea 
asta, ceva din spatele ei îi atrase atenţia. 

Ataşat de partea laterală a bordului aeroglisorului britanic se 
afla un compartiment mic, montat pe perete. Uşa îi era 
întredeschisă. În interiorul compartimentului, Schofield văzu două 
recipiente argintii. Fiecare avea cam 30 de centimetri lungime şi 
era de formă cilindrică. Fiecare recipient argintiu avea o bandă 
verde, lată, vopsită pe mijloc. Schofield văzu nişte litere pe 
partea laterală a unuia din recipientele argintii: TRITONAL 80/20. 

„Tritonal 80/20? se gândi Schofield. De ce naiba ar fi adus 
britanicii aşa ceva la Wilkes?” 

Tritonal 80/20 era o substanţă explozibilă foarte concentrată - 
un lichid foarte inflamabil folosit pentru bombele lansate din aer. 
Tritonalul nu era un explozibil nuclear, însă când exploda, 
producea o rafală puternică şi fierbinte. Un kilogram din chestia 
asta - cantitatea pe care o conţinea fiecare dintre recipientele la 
care se uita Schofield - ar fi putut arunca în aer o clădire de 
dimensiuni mici. 

Schofield îi dădu uşor drumul lui Kirsty, îşi puse ochelarii la loc 
şi se îndreptă către compartimentul din apropierea bordului. 
Scoase unul din recipientele argintii cu verde. 

Se întoarse la Kirsty. 

— Eşti bine, acum? 

— Da, spuse Kirsty. 

— Bun, zise Schofield, punând încărcătura de Tritonal într-unul 


304 


dintre buzunarele sale lungi şi strâmte. Pentru că eu chiar trebuie 
să mă întorc la... 

Schofield nu se aşteptase la ceea ce urmă. 

Impactul îl dobori din picioare. 

Întregul aeroglisor fu deviat brusc la stânga. 

Schofield privi afară prin gaura din partea laterală dreaptă a 
aeroglisorului său şi văzu unul din cele două aeroglisoare 
britanice rămase gonind peste platforma de gheaţă lângă el! 

Îi lovi din nou. 

Puternic. 

Atât de puternic, de fapt, încât Schofield simţi cum aeroglisorul 
său alunecă în lateral, spre stânga. 

— Ce naiba, făcu Schofield cu voce tare. 

Privi spre stânga şi, într-o clipă înfricoşătoare, îşi dădu seama 
ce făceau britanicii. 

— Oh, nu, spuse el. Oh, nu... 

Aeroglisorul britanic îi lovi din nou şi vehiculul în care se aflau 
Schofield şi Kirsty fu împins încă o dată spre stânga. 

Schofield privi afară prin parbrizul distrus şi văzu platforma 
plată de gheaţă întinzându-se la nesfârşit în depărtare. Insă, spre 
stânga, observă că platforma de gheaţă se sfârşea brusc. De 
fapt, părea că pur şi simplu se oprea... 

Stâncile. 

Cu fiecare impact, aeroglisorul britanic îi împingea pe Schofield 
şi pe Kirsty mai aproape de margine. 

Încercau să-i arunce peste margine. 


Schofield începu să se lupte cu volanul aeroglisorului său, dar 
în zadar. 

Nu avea unde să se ducă. 

Neavând loc să se mişte - neavând unde să fugă - se trezi că 
manevra aeroglisorul fără niciun rost. 

Se întoarse să mai privească înainte încă o dată şi văzu 
marginea stâncilor trecând în goană pe lângă el, la mai puţin de 
zece metri spre stânga. 

Zări în treacăt nişte valuri cu creasta albă dincolo de marginea 
stâncilor. Se aflau la mare distanţă în jos. 

„ISuse...” 

Brusc, fură loviți din nou şi aeroglisorul lui Schofield sări mai 


305 


mult spre stânga, alunecând mai aproape de marginea stâncilor. 

Acum, marginea se afla la mai puţin de şapte metri distanţă. 

Schofield se gândi că dacă mai primeau câteva lovituri avea să 
se sfârşească totul. 

Întinse mâna în mod instinctiv către microfonul din casca sa, 
să ceară ajutor. Dar microfonul nu era acolo. Fusese ataşat la 
cască şi el nu mai purta casca. 

„La naiba!” 

Nu avea cască. Nu putea lua legătura cu ceilalţi. 

O altă lovitură, mai puternică, de data asta. 

Aeroglisorul alunecă lateral încă o dată. 

Cinci metri până la margine. 

Privi spre dreapta, prin gaura din partea laterală a 
aeroglisorului său şi zări vehiculul britanic negru alunecând peste 
platforma de gheaţa, în spatele lui. Văzu cum se îndepărtează de 
el, mărind distanţa dintre cele două aeroglisoare şi apoi, brusc, 
cum goneşte din nou către el. 

Cele două aparate se ciocniră din nou şi Schofield simţi cum 
vehiculul lui sare încă vreo doi metri către margine. 

Mai rămâneau trei metri. 

Cele două aeroglisoare goneau de-a lungul marginii vârfului de 
munte, la o sută de metri distanţă de valurile albe înspumate ale 
Oceanului Sudic. 

Schofield încă privea aeroglisorul britanic de lângă el. 

În timp ce acesta mărea încă o dată distanţa dintre ei - 
asemenea unui boxer care-şi trage braţul înapoi, pregătindu-se 
pentru următoarea lovitură -, brusc, Schofield văzu un alt 
aeroglisor conturându-se în depărtare, în spatele vehiculului 
britanic. 

Schofield clipi. 

Era aeroglisorul francez portocaliu. 

„Aeroglisorul portocaliu?” se gândi Schofield. 

Dar singura persoană din acel aeroglisor era... 

Renshaw. 

Schofield văzu aeroglisorul francez de un portocaliu ţipător 
apropiindu-se de vehiculul britanic. Acum, erau trei aeroglisoare 
care se deplasau unul lângă altul, de-a lungul marginii stâncii de 
gheaţă! 

Dintr-odată, aeroglisorul britanic îl lovi din nou şi perna 


306 


aparatului lui Schofield ţâşni dincolo de marginea muntelui. 
Bucăţi mari de zăpadă fură aruncate peste margine. Se 
transformară în puncte mici şi albe, dispărând în spuma agitată a 
mării aflate la o sută de metri mai jos. 

— Haide! Schofield o prinse brusc de mână pe Kirsty. 

— Ce vom... 

— Plecăm, spuse Schofield. 

Schofield o trase pe Kirsty spre gaura din partea laterală 
dreaptă a aeroglisorului său. 

Văzu aeroglisorul britanic îndepărtându-se din nou de ei, 
pregătindu-se pentru lovitura mortală. 

Schofield înghiţi. Trebuia să cronometreze lucrurile perfect... 

Îşi scoase pistolul Desert Eagle. 

Aeroglisorul britanic înainta rapid spre ei. 

Cele două aparate se ciocniră şi, în acea clipa, Schofield sări 
pe perna aeroglisorului britanic, trăgând-o pe Kirsty după el. 

Aterizară pe pânza aeroglisorului britanic, exact în momentul 
în care vehiculul lor căzu dincolo de marginea stâncilor. 
Aeroglisorul gol se roti în aer pentru o clipă, înainte să cadă o 
sută de metri. Atinse apa cu o viteză năucitoare şi se sparse într- 
o mie de bucăţi. 

Schofield şi Kirsty nu se opriră o clipă din mers. 

Trecură peste acoperişul aeroglisorului britanic şi, în timp ce 
făceau asta, Schofield îşi îndreptă pistolul exact în jos şi trase 
rapid trei gloanţe în acoperişul de sub el; apoi, brusc, se aflau pe 
cealaltă parte de aeroglisor şi Schofield putea vedea vehiculul lui 
Renshaw în faţa lor. 

Aeroglisorul portocaliu se apropie şi mai mult, exact în 
momentul în care Schofield şi Kirsty săriră de pe perna 
vehiculului britanic. Aterizară în siguranţă pe pânza aeroglisorului 
lui Renshaw şi acesta se îndepărtă instantaneu de cel britanic. 

Schofield privi în urma, la aeroglisorul britanic - şi văzu o pată 
roşie pe parbriz. Cineva din interiorul aeroglisorului încă se mai 
mişca şi se căţăra înainte, încercând să prindă volanul. 

Schofield se gândi că probabil îl lovise pe pilot şi cel care mai 
rămăsese în interior încerca acum disperat să recapete 
controlul... 

Prea târziu. 

Aeroglisorul britanic semăna cu o maşină pentru cascadorii 


307 


care sare de pe o rampă, în timp ce ţâşni dincolo de marginea 
stâncilor. Zbură o clipă prin aer - extrem de sus -, înainte ca 
gravitatea să-şi spună cuvântul şi aeroglisorul să se arcuiască în 
jos. Schofield îl întrezări fugitiv pe bărbatul din interior, în timp ce 
aeroglisorul cădea dincolo de margine şi dispărea pentru 
totdeauna. 

Se întoarse să vadă uşa laterală glisantă a aeroglisorului 
portocaliu deschizându-se în faţa lui şi chipul zâmbitor al lui 
Renshaw apărând în spatele ei. 

— Nu-i aşa ca mă pricep să conduc chestia asta? întrebă 
Renshaw. 


Acum mai rămânea un singur aeroglisor britanic. Aflându-se în 
inferioritate numerică, de doi la unu, păstra distanţa. 

Schofield luă casca de infanterie a lui Renshaw şi şi-o puse pe 
cap. Vorbi în microfon: 

— Rebound, mai eşti acolo? 

— Da. 

— E toată lumea teafără? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Dar aeroglisorul? întrebă Schofield. 

— E puţin deteriorat, dar este în regulă. Avem din nou putere 
completă. 

— Bun, făcu Schofield. Bun. Ascultă, dacă ne ocupăm noi de 
acesta din urmă, crezi că poţi să prinzi un avans şi să ajungi la 
McMurdo? 

— Vom ajunge acolo. 

— În regulă, atunci, spuse Schofield, privind în jos, către Kirsty. 
Nu te îndepărta. Vei primi încă un pasager. 

Schofield îl puse pe Renshaw să ducă aeroglisorul lângă cel al 
lui Rebound. Voia să o transfere şi pe Kirsty în vehiculul pentru 
transport şi apoi să-l trimită către McMurdo, în timp ce el şi 
Renshaw aveau să se ocupe de ultimul aeroglisor britanic. 

Cele două aparate se apropiară. 

Ambele uşi laterale fură deschise. 

Book apăru în uşa laterală a vehiculului pentru transport al lui 
Rebound. Schofield stătea cu Kirsty în uşa aparatului portocaliu 
francez, în faţa lui. 

Ultimul aeroglisor britanic aluneca ameninţător în spatele lor, 


308 


la 180 de metri în spate. 
— OK, haide, se auzi vocea lui Book în casca lui Schofield. 
Schofield o întrebă pe Kirsty: 
— Eşti gata? 
— Mda, spuse ea. 
Păşiră pe pernă împreună. 


În cabina vehiculului de transport, Rebound privea circumspect 
aeroglisorul britanic. 

Părea că stă pur şi simplu acolo şi-i urmăreşte. 

— Ce faci, nenorocitule? spuse Rebound cu voce tare. 


Book ţipă: 

— OK, dă-mi-o! 

Schofield şi Kirsty  înaintară, spre marginea pernei 
aeroglisorului lor. Vântul îi lovea neîncetat. 

Pe cealaltă pernă, în faţa lor, Book întinse braţele ca să le 
prindă pe ale lui Kirsty. Schofield o ţinea din spate. Transferul era 
aproape complet... 

Şi apoi, brusc, vocea lui Rebound izbucni în interfoanele lor din 
căşti: 

— Oh, la naiba! Tocmai a lansat-o! 

Schofield şi Book se întoarseră amândoi în acelaşi timp. 

Observară mai întâi dâra de fum. 

Spirala prin aer. O urmă subţire, albă de vapori. 

Şi, în faţa ei, o racheta. 

Sursa ei - ultimul aeroglisor britanic. 

Era o altă racheta Milan antitanc şi înainta pe jos, aproape de 
pământ. Gonea prin aer, micşorând rapid distanţa dintre ei şi 
apoi, brusc, cu o putere teribilă, lovi spatele aeroglisorului 
portocaliu al lui Schofield şi explodă. 

Aeroglisorul săltă înspăimântător din cauza impactului şi 
Schofield o scăpă pe Kirsty şi căzu înapoi, în cabina vehiculului. 
In timp ce cădea pe spate, privi în sus şi ultimul lucru pe care-l 
văzu înainte să atingă podeaua cabinei fu o imagine fugară a lui 
Book - aplecându-se înainte, dezechilibrat - încercând disperat 
să-i prindă mâinile lui Kirsty, în timp ce ea cădea printre cele 
două aeroglisoare aflate în plina viteză. 


309 


Book şi Kirsty căzură. 

Pânza neagră de cauciuc a unuia din aeroglisoare îi acoperi 
câmpul vizual lui Book în timp ce se rostogolea în cădere între 
cele două vehicule. 

O ţinu pe Kirsty de mână şi, în timp ce cădeau, o trase mai 
aproape de el şi se roti în aer, astfel încât atunci când aveau să 
atingă pământul, el să suporte şocul căderii. 

Şi apoi, brusc, dureros, loviră pământul care gonea sub ei. 


— Book este la pământ! Book este la pământ! ţipă Rebound cu 
putere în casca lui Schofield. Fetiţa a căzut cu el! 

Aeroglisorul lui Schofield ţâşni peste platforma de gheaţă, 
complet scăpat de sub control. 

Impactul produs de rachetă în partea din spate a aeroglisorului 
îi distrusese ventilatorul posterior şi jumătate din cârma dorsală, 
determinând vehiculul să oscileze nebuneşte şi să ţâşnească 
spre stânga - îndreptându-se exact către marginea stâncilor. 

Renshaw se lupta disperat cu volanul, însă, cârma dorsală 
fiindu-i pe jumătate distrusă, aeroglisorul nu voia să vireze decât 
la stânga. Renshaw se ridică pe volan şi, treptat, aeroglisorul 
începu să se întoarcă într-un arc lent, larg, astfel că acum gonea 
peste stânci, înapoi către staţia polară Wilkes. 

— Rebound! ţipă Schofield în microfon, ignorând eforturile lui 
Renshaw de a menţine controlul aeroglisorului. 

— Ce? 

— Pleacă de acolo! 

— Poftim? 

Schofield ţipă fioros: 

— Am fost loviți rău! Suntem terminaţi, jocul nostru s-a 
încheiat. Pleacă! Du-te la McMurdo! Adu ajutoare! Eşti singura 


310 


noastră şansa! 

— Dar cum rămâne cu... 

— Pleacă! 

— Da, domnule. 

În acel moment, Renshaw spuse: 

— Ah, locotenente... 

Schofield nu auzea. Urmărea aeroglisorul lui Rebound care se 
îndepărta în viteză în cealaltă direcţie, prin ninsoarea viscolită. 

Apoi,  Schofield privi afară prin fereastra laterală a 
aeroglisorului său distrus şi văzu în depărtare o grămadă micuță, 
întunecată, pe platforma de gheaţă. 

Book şi Kirsty. 

— Locotenente... 

Schofield observă ultimul aeroglisor britanic apropiindu-se de 
Book şi Kirsty, îl văzu oprindu-se lângă corpul chircit al lui Book. 
Bărbaţi îmbrăcaţi în negru ieşiră din aeroglisor. 

Schofield nu putu decât să-i privească. 

— La naiba! 

În spatele lui, Renshaw se lupta cu volanul. 

— Locotenente! Jine-te bine! 

În acea clipă, când Renshaw trase de el, volanul sări şi se 
frânse şi, brusc, aeroglisorul se întoarse în lateral, spre stânga şi 
făcu o „praştie” şi, într-o clipă, Schofield şi Renshaw mergeau din 
nou cu spatele. 

— Ce naiba faci? ţipă Schofield. 

— Încerc sa evit asta! urla Renshaw în timp ce arăta cu degetul 
prin spatele distrus al aeroglisorului - spatele care era acum 
capătul care-i conducea. 

Schofield urmări degetul lui Renshaw şi ochii i se măriră. 

Goneau - cu spatele - către marginea muntelui. 

— De ce naiba nu se poate termina nenorocita asta de zi? 
exclamă Schofield. 

— Cred că este pe cale să se termine, afirmă Renshaw sec. 

Schofield îl dădu pe Renshaw la o parte din scaunul şoferului şi 
se puse în locul lui. Incepu să apese pedala de frână. 

Niciun răspuns. 

Aeroglisorul continuă să gonească spre margine. 

— Am încercat asta! strigă Renshaw. Nu avem frâne! 

Aeroglisorul gonea către marginea stâncii, cu spatele, complet 


311 


scăpat de sub control. 

Schofield apucă volanul frânt. Nu aveau nici direcţie. 

Vor fi nevoiți să sară... 

Însă gândul îi veni prea târziu. 

Marginea stâncii se apropia de ei cu repeziciune, prea repede. 

Şi apoi, brusc, pământul se termină şi Schofield simţi cum 
stomacul i se întoarce pe dos în timp ce aerogilisorul ţâşni peste 
vârful muntelui şi zbură cu o viteză incredibilă în văzduhul 
limpede, deschis. 


312 


A ŞASEA INCURSIUNE 


16 iunie, ora 16.35 


313 


Aeroglisorul începu să se prăbuşească rapid, cu spatele 
înainte. 

În interiorul cabinei, Schofield se întoarse în scaun să privească 
prin parbrizul spart al vehiculului. Văzu marginea stâncilor mult 
deasupra lui, devenind din ce în ce mai mică, îndepărtându-se tot 
mai mult. 

În scaunul din spatele lui, Renshaw respira greu. 

— O să murim. Chiar o să murim. 

Aeroglisorul se întoarse în poziţie verticală - cu coada în jos şi 
botul în sus - şi, brusc, Schofield nu mai văzu decât cerul. 

Cădeau cu repeziciune. 

Prin geamul lateral al aeroglisorului, Schofield zări versantul 
muntelui trecând pe lângă ei cu o viteză fenomenală. 

Puse mâna pe Maghook, şi îşi apropie faţa de cea a lui 
Renshaw, reducându-l la tăcere. 

— Prinde-mă de mijloc şi nu-mi da drumul! 

Renshaw se opri din văietat şi-l privi o secunda pe Schofield. 
Apoi, îşi înfăşură rapid braţele în jurul mijlocului său. Schofield îşi 
ridică Maghook-ul deasupra capului şi trase în sus, prin parbrizul 
distrus al aeroglisorului aflat în cădere. 

Instrumentul ţâşni prin aer într-un arc înalt - ancora sa de oţel 
deschizându-se la jumătatea zborului şi coarda desfăcându-i-se 
oscilantă, într-o viteză nebună, în urma ei. 

Ancora se lovi puternic de vârfului stâncilor şi apoi alunecă 
rapid înapoi spre margine, ghearele înfigându-i-se în zăpadă. 

Aeroglisorul continuă să cadă prin aer, cu spatele înainte. 
Ancora găsi un punct de prindere pe vârful muntelui şi, brusc, se 
opri, iar coarda se îndreptă instantaneu... 

„„jar Schofield şi Renshaw - aflaţi la celălalt capăt al coardei - 
ţâşniră dintr-odată din aeroglisorul aflat în cădere. 


314 


Aeroglisorul se prăbuşi în urma lor - şi tot căzu -, înainte să se 
zdrobească aprig şi cu zgomot de valurile cu creste albe, aflate la 
45 de metri distanţă sub ei. 

Schofield şi Renshaw se balansară înapoi către latura 
stâncoasă. Aeroglisorul zburase la o distanţă destul de mare de 
munte, astfel ca atunci când cei doi loviră panta muntelui, o 
loviră cu putere. 

Impactul cu stâncile slăbi strânsoarea lui Renshaw în jurul taliei 
lui Schofield şi acesta aproape căzu, prinzându-l în ultimul 
moment pe Schofield de piciorul drept. 

Cei doi bărbaţi râmaseră atârnaţi acolo o vreme, la jumătatea 
înălţimii pantei montane verticale, niciunul dintre ei neîndrăznind 
să se mişte. 

— Mai eşti acolo? întrebă Schofield. 

— Da, spuse Renshaw, împietrit. 

— În regulă, voi încerca să ne tragem în sus, acum, zise 
Schofield, mişcându-şi uşor mâna pe mâner ca să poată apăsa 
butonul negru care depăna coarda fără a desface ancora. 

Schofield privi în sus, către marginea muntelui aflată mult 
deasupra lor. Trebuie să fi fost la cel puţin 45 de metri distanţă. 
Schofield se gândi că probabil atârna la lungimea completă a 
corzii Maghook-ului său. 

Atunci Schofield îl văzu. 

Un bărbat. Stătea sus, pe vârful muntelui, privind peste 
margine, către Schofield şi Renshaw. 

Schofield îngheţă. 

Bărbatul purta o mască de schi neagră. 

Şi avea în mână o puşcă-mitralieră. 

— Ei bine? făcu Renshaw de jos, de la picioarele lui Schofield. 
Ce mai aştepţi? Din poziţia în care se afla, Renshaw nu putea 
vedea soldatul SAS aflat sus, în vârful stâncilor. 

— Nu mai urcam, spuse Schofield sec, cu ochii fixaţi pe silueta 
îmbrăcată în negru din vârful muntelui. 

— Nu mai urcăm? întrebă Renshaw. Ce tot spui acolo? 

Soldatul SAS privea direct către Schofield acum. 

Schofield înghiţi în sec. Apoi, aruncă o privire către valurile 
care se zdrobeau de țărm, la 45 de metri sub el. Când privi din 
nou în sus, soldatul SAS scotea un cuţit lung, lucios, din teacă. 

— Oh, nu, făcu Schofield. 


315 


— Oh, nu, ce? întreba Renshaw. 

— Eşti gata să faci o plimbare? 

— Nu, replică Renshaw. 

Schofield zise: 

— Expiră adânc şi apoi, în ultima clipă, trage aer adânc în 
piept. 

Asta se spune când sari în apă dintr-un elicopter aflat în 
mişcare. Schofield se gândi că aici se aplica acelaşi principiu. 

Schofield privi din nou în sus la soldatul SAS din vârful 
muntelui. Era pe punctul de a tăia coarda. 

— În regulă, spuse Schofield. Să terminăm cu prostiile. Să mă 
ia naiba dacă aştept să-mi tai tu coarda. Renshaw, eşti gata? 
Pornim. 

Şi, în acea clipă, Schofield apăsă de două ori pe trăgaciul 
Maghook-ului. 

În vârful muntelui, ghearele ancorei reacționară imediat şi se 
retraseră şi, făcând asta, pierdură priza cu zăpada. Ancora 
alunecă peste marginea muntelui, pe lângă soldatul SAS uimit, 
iar Schofield, Renshaw şi Maghook-ul căzură - împreună - în josul 
stâncilor şi în valurile înspumate ale Oceanului Sudic de 
dedesubt. 


316 


În liniştea din caverna de gheaţa, Libby Gant privea ţintă 
cadavrele pe jumătate mâncate care zăceau pe stâncile din faţa 
ei. 

De când ajunseseră în cavernă, acum aproape patruzeci de 
minute, ceilalţi - Montana, Santa Cruz şi Sarah Hensleigh - abia 
dacă se uitaseră la cadavre. Erau cu toţii fascinaţi de nava 
spaţiala mare, neagră, din cealaltă parte a cavernei subterane. 
Se învârteau în jurul ei, pe sub ea, îi priveau aripile mari de 
metal, încercau să privească înăuntru prin bolta cu geam fumuriu 
care îi acoperea cabina. 

După ce Schofield o informase pe Gant despre sosirea 
iminentă a trupelor britanice şi despre planul său de a fugi, 
aceasta fixase două puşti MP-5 pe tripoduri, cu faţa spre bazinul 
din capătul cavernei. Dacă cei de la SAS încercau să pătrundă în 
cavernă, i-ar fi ucis unul câte unul, pe măsură ce ieşeau la 
suprafaţă. 

Asta se întâmplase cu o jumătate de oră în urmă. 

Chiar dacă cei de la SAS sosiseră deja la staţia polară Wilkes, 
tot le-ar mai fi luat o ora să coboare pe cineva în clopotul de 
scufundare, şi încă o oră să înoate în susul tunelului subteran de 
gheaţa dinspre cavernă. 

Acum totul era un joc al aşteptării. 

După ce Gant instalase tripozii, Montana şi Sarah Hensleigh se 
întorseseră la examinarea navei spaţiale. Santa Cruz rămăsese 
cu Gant încă puţin, însă curând se întorsese şi el să privească 
fantastica navă neagră. 

Gant rămase lângă puşti. 

In timp ce stătea pe podeaua rece, de gheaţa a cavernei, privi 
cadavrele dezmembrate din capătul îndepărtat al bazinului. 
Numărul de răni provocate cadavrelor o uimise. Lipseau capete şi 


317 


membre; bucăţi întregi de carne erau pur şi simplu mestecate 
până la os; întreaga scenă în sine era plină de sânge. 

Ce naiba putuse face asta? 

În timp ce se gândea la cadavre, privirea lui Gant se mută 
asupra bazinului. Văzu găurile rotunde din pereţii de gheaţa de 
deasupra bazinului - găurile enorme, de trei metri. Erau identice 
cu cele pe care le văzuse în tunelul de gheaţă subteran pe care-l 
parcurseseră pe drumul spre cavernă. 

Gant avea un sentiment ciudat legat de aceste găuri, de 
cadavre şi de cavernă în sine. Era aproape ca şi cum peştera ar fi 
fost un fel de... 

— E absolut incredibil, spuse Sarah Hensleigh, venind în 
spatele lui Gant. Hensleigh îşi îndepărtă în grabă o şuviţa de păr 
lung, negru, de pe faţă. Practic strălucea de entuziasm la 
descoperirea navei spaţiale. : 

— Nu are niciun fel de marcaj, continuă ea. Intreaga navă este 
complet neagră. 

Lui Gant nu-i prea păsa de Sarah Hensleigh în acest moment. 
De fapt, nici de navă nu-i prea păsa. 

De fapt, cu cât reflecta mai mult la asta - la nava spaţială şi la 
cavernă, şi la cadavrele pe jumătate mâncate, şi la soldaţii SAS 
de sus, din staţie -, Gant nu putea să nu se gândească la faptul 
că nu exista nici cea mai mică şansă ca ea să părăsească în viaţa 
staţia polară Wilkes. 


Pătrunderea soldaţilor SAS în staţia polară Wilkes fu rapidă şi 
fluidă - profesionistă. 

Bărbaţi îmbrăcaţi în negru intrară în staţie cu puştile ridicate. 
Se împrăştiară rapid, mişcându-se în perechi. Deschiseră fiecare 
uşă, verificară fiecare cameră. 

— Puntea A, verificată! strigă o voce. 

— Puntea B, verificată! strigă altă voce. 

Trevor Barnaby se plimbă pe pasarela punţii A şi verifică staţia 
abandonata asemenea unui rege încoronat de curând care-şi 
inspectează domeniul. Barnaby cercetă staţia cu o privire rece, 
analitică. Un zâmbet subţire îi încreţi faţa. 

Trupele SAS îşi croiră drum în jos, către puntea E, unde-i găsiră 
pe Snake şi pe cei doi oameni de ştiinţă francezi legaţi cu cătuşe 
de stâlp. Doi soldaţi SAS rămaseră să-i păzească, în timp ce alte 


318 


trupe îmbrăcate în negru coborau pe scări şi dispăreau în 
tunelurile de pe puntea E. 

Patru soldaţi SAS pătrunseră grăbiţi în tunelul sudic. Doi se 
îndreptară către uşa dinspre stânga. Alţi doi, către uşa din 
dreapta. 

Cei doi din dreapta ajunseră la prima uşa, o loviră şi priviră 
înăuntru. 

Un depozit. Rafturi de lemn distruse. Nişte butelii pentru 
scufundare pe podea. 

În rest, gol. 

Se deplasară în josul coridorului, cu puştile ridicate. In acel 
moment, unul din ei văzu liftul pentru marfă şi cele două uşi de 
oţel inoxidabil strălucind în lumina albă, rece, a tunelului. 

Cu un şuierat scurt, soldatul SAS din frunte atrase atenţia 
celorlalţi doi soldaţi de comando din tunel. Arătă cu două degete 
liftul pentru marfă. Ceilalţi doi bărbaţi înţeleseră imediat. Se 
aşezară de fiecare parte a liftului, în timp ce liderul şi cel de-al 
patrulea soldat SAS îşi îndreptară puştile către uşile din oţel 
inoxidabil. 

Liderul aprobă rapid din cap şi cei doi bărbaţi aflaţi de fiecare 
parte a liftului pentru marfă îl deschiseră instantaneu şi liderul 
dădu drumul unei rafale rapide de focuri de armă. 

Pereţii goi ai liftului pentru marfă se făcură bucățele imediat. 


Mother îşi strânse ochii, în timp ce focurile de armă ale 
soldatului SAS urlau puternic la mai puţin de 30 de centimetri 
deasupra capului ei. 

Stătea într-o întunecime totală, la baza tunelului miniatura! al 
liftului pentru marfă, încovrigata strâns sub forma unei mingi, în 
spaţiul gol de sub liftul pentru marfă. 

Liftul tresări şi se smuci sub asaltul focurilor de armă ale 
soldatului SAS. Pereţii îi explodară, fură spintecaţi şi găuri 
zimţate apărură peste tot. Bucăţi de lemn şi praf căzură ca o 
ploaie peste Mother, însă ea continuă să-şi ţină ochii bine închişi. 

Şi, în acea clipă, în timp ce focurile de armă se auzeau puternic 
în urechile ei, un gând supărător îi trecu prin cap lui Mother. 

„Puteau să tragă din nou în siguranţă cu armele în interiorul 
staţiei...” 

Cantitatea de gaz inflamabil din atmosfera staţiei trebuie să se 


319 


fi disipat... 

Şi apoi, brusc, focurile de armă încetară şi uşile liftului pentru 
marfă se închiseră şi, dintr-odată, se făcu din nou linişte şi, 
pentru prima oară după minute întregi, Mother respiră uşurată. 


320 


Schofield şi Renshaw căzură în josul versantului şi se afundară 
în ocean. 

Apa rece îi lovi ca o nicovală, însă lui Schofield nu-i păsa. 
Adrenalina îi pompa în organism şi temperatura corpului său era 
deja ridicată. Majoritatea experţilor ar da aproximativ opt minute 
de viaţă în apele îngheţate ale Antarcticii. Însă, având pe el 
costumul termic de scafandru şi adrenalina la nivel crescut, 
Schofield îşi acorda cel puţin treizeci. 

Înota în sus, căutând aerul şi apoi, brusc, sparse suprafaţa şi 
primul lucru pe care-l observă fu cel mai mare val pe care-l 
văzuse în viaţa lui căzând pe el. Valul îl lovi şi-l duse - îl trânti - 
înapoi lângă baza muntelui de gheaţă. 

Impactul îi tăie respiraţia şi plămânii lui Schofield căutară 
disperaţi aerul. 

Brusc, valul se potoli şi Schofield simţi că este tras în jos într- 
un gol dintre două valuri. Se lăsă să plutească în apă câteva 
secunde, în timp ce-şi trăgea răsuflarea şi-şi revenea în simţiri. 

Marea din jurul lui era pur şi simplu sinistră. Valuri de 
doisprezece metri îl înconjurau. Un val mamut se sparse de 
stânci, la douăzeci de metri spre dreapta. Aisberguri - unele la fel 
de înalte şi de late ca zgârie-norii din New York, altele la fel de 
lungi şi de plate ca nişte terenuri de fotbal - pluteau la o sută de 
metri lângă coastă, santinele tăcute păzind stâncile de gheaţă. 

Brusc, Renshaw ţâşni din apă exact lângă Schofield. Omul de 
ştiinţă scund începu rapid să tragă cu nesaţ aer în piept, cu 
gâfâieli puternice. Pentru o clipă, Schofield se îngrijoră gândindu- 
se cum avea să suporte Renshaw frigul extrem din apă, însă apoi 
îşi aminti de echipamentul de corp din neopren pe care-l purta 
acesta. La naiba, lui Renshaw probabil îi era mai cald decât lui. 

În acel moment, văzu un alt val extrem de înalt apropiindu-se 


321 


de ei. 

— Du-te la fund! ţipă el. 

Schofield trase aer adânc în piept şi se scufundă şi, brusc, 
lumea deveni sinistru de tăcută. 

Înotă în jos; îl văzu pe Renshaw înotând lângă el, alunecând 
prin apă. 

Şi apoi, Schofield observă o explozie de spumă albă 
împrăştiindu-se deasupra capetelor lor, în timp ce valul de la 
suprafaţă se spărgea cu toată forţa de stâncă. 

Schofield şi Renshaw ieşiră din nou la suprafaţă. 

În timp ce ieşea înconjurat de bule de aer şi se legăna în apă, 
Schofield văzu uşa laterală a unui aeroglisor plutind pe lângă el. 

— Trebuie să ne îndepărtăm mai mult de mal, spuse Schofield. 
Dacă mai stăm aici, vom fi zdrobiţi de stânci. 

— Unde ne ducem? întreba Renshaw. 

— OK, făcu Schofield. Vezi aisbergul acela de acolo? 

Arătă spre un aisberg mare care părea un pian căzut într-o 
parte, aflat la aproximativ două sute de metri depărtare de 
stânci. 

— Îl văd. 

— Acolo mergem, spuse Schofield. 

— În regulă. 

— Bine, atunci. La trei. Unu. Doi. Trei. 

La trei, ambii bărbaţi traseră aer adânc în piept şi se 
scufundară în apă. Se îndepărtară de munte şi-şi croiră drum 
înotând bras prin apa limpede a Antarcticii. Explozii de spumă 
albă izbucniră deasupra capetelor lor în timp ce-şi croiau drum 
prin apă. 

Zece metri. Douăzeci. 

Renshaw rămase fără aer, ieşi la suprafaţă, trase rapid aer în 
piept, şi apoi se scufundă din nou. Schofield făcu acelaşi lucru, 
strângând din dinţi în timp ce se afunda iar sub valuri. Coasta 
ruptă de curând îl ardea de durere. 

Mai rămăseseră cincizeci de metri şi cei doi bărbaţi ieşiră iar la 
suprafaţă. Acum se aflau dincolo de valurile care se spărgeau de 
mal, aşa că trecură la înot liber, înfruntând vârfurile ameţitoare 
ale valurilor înalte de 15 metri. 

În sfârşit, ajunseră la baza aisbergului. Se înălța deasupra lor, 
un zid de alb, plat în anumite locuri, frumos curbat şi adâncit în 


322 


altele. Tuneluri magnifice, boltite, dispăreau în gheaţa virgină. 

Aisbergul măreț se nivela la un moment dat, coborând în 
ocean, unde forma un fel de platformă. Schofield şi Renshaw se 
îndreptară spre ea. 

Când ajunseră acolo, observară că se afla de fapt la un metru 
deasupra apei. 

— Impinge-te de umărul meu, spuse Schofield. 

Renshaw îl ascultă şi-şi puse rapid piciorul stâng pe umărul lui 
Schofield, împingându-se pe el. 

Mâinile bărbatului micuţ se înălţară şi se prinseră de marginea 
de gheaţă şi acesta se ridică pe ea cu mişcări stângace. Apoi, se 
întinse pe marginea platformei şi-şi cobori mâna înapoi către 
Schofield. 

Schofield îşi înălța braţul şi Renshaw începu să-l tragă afară. 
Schofield ajunsese aproape pe lespedea de gheaţă când, brusc, 
mâinile ude ale lui Renshaw îi alunecară de pe încheietura mâinii 
şi el căzu înapoi în apă. 


Schofield plonja sub apă. 

Linişte. Linişte totală. Ca într-un pântece. 

Exploziile puternice ale valurilor care se spărgeau de stâncile 
de gheaţa nu-i mai asaltau urechile. 

Baza masivă şi albă a aisbergului îi umplea câmpul vizual. Se 
afunda tot mai jos, până când dispărea în adâncurile întunecate 
ale oceanului. 

Şi apoi, brusc, Schofield auzi un sunet şi ţâşni în sus prin apă. 
Sunetul călătorea bine prin apă şi îl auzea clar. 

Vmmmmmm. 

Era un sunet jos, zbârnâitor, ca un murmur. 

Vmmmmmm. 

Schofield se încruntă. Suna aproape... mecanic. Asemenea 
unei uşi automate care se deschidea undeva. Undeva în 
apropiere. 

Undeva... în spatele lui. 

Şi atunci îl văzu. 

Era imens, atât de monstruos de imens - că însăşi vederea lui 
îi făcu inima s-o ia razna. 

Plutea pur şi simplu acolo în apă. 

Tăcut. /mens. 


323 


Profilându-se deasupra lui Schofield în timp ce el aluneca prin 
apă lângă aisberg. 

Trebuie să fi avut cel puţin o sută de metri în lungime, cu 
carcasa neagră şi rotunjită. Schofield văzu cele două aripi 
orizontale de stabilizare ieşind de pe fiecare latură a punţii, văzu 
vârful cilindric, cârn, al botului şi, brusc, inima începu să-i bată cu 
putere. 

Nu-şi putea crede ochilor. 

Privea un submarin. 


324 


Schofield ţâşni afară din apă. 

— Eşti bine? întreba Renshaw de pe platformă. 

— Nu mai sunt, spuse Schofield înainte să tragă rapid aer în 
piept şi să se scufunde iar. 

Lumea deveni din nou tăcută. 

Schofield înotă puţin mai adânc şi privi plin de admiraţie 
submarinul masiv. Se afla la aproximativ 30 de metri distanţa, 
însă îl putea vedea bine. Submarinul enorm pur şi simplu stătea 
acolo - complet scufundat în apă -, plutind în liniştea 
subacvatică, asemenea unui leviatan enorm, răbdător. 

Schofield îl cercetă, căutând însemnele privind proveniența. 

Văzu puntea îngustă; văzu cele patru orificii pentru torpile 
lângă proră. Unul dintre orificiile pentru torpile, observă el, se 
deschidea. Vmmmmmm. 

Şi apoi, văzu culorile pictate pe laterala stângă a prorei - văzu 
cele trei dungi de culoare - albastru, alb, roşu. 

Privea steagul Franţei. 

Renshaw îl urmări pe Schofield ţâşnind din nou din apă. 

— Ce faci acolo, jos? întreba el. 

Schofield îl ignora, îşi scoase mâna stângă din apă şi-şi privi 
ceasul. 

Cronometrul arăta: 

2:57:59 

2:58:00 

2:58:01 

— Oh, Isuse, făcu Schofield. Oh, /suse. 

In nebunia urmăririi cu aeroglisoarele, uitase complet de nava 
de război franceză care plutea lângă coasta Antarcticii, aşteptând 
să-şi lanseze rachetele către staţia polară Wilkes. Numele ei de 
cod, îşi aminti el, era Rechinul. 


325 


Însă doar acum îşi dădu seama Schofield ca făcuse o greşeală. 
Trăsese concluzia greşită. Rechinul nu era nici pe departe o navă 
de război. 

Era un submarin. 

Acest submarin. 


— Repede! îi spuse Schofield lui Renshaw. Scoate-mă din apă! 

Renshaw întinse mâna în jos şi Schofield i-o prinse cu putere. 
Renshaw îl trase în sus cât de repede putu. Când ajunse suficient 
de sus, Schofield se prinse de platforma de gheaţă şi se aruncă 
pe ea. 

Renshaw se aşteptase ca Schofield să rămână întins pe gheaţă 
ca să-şi tragă sufletul, aşa cum făcuse el, însă acesta se ridică 
imediat în picioare. 

De fapt, odată ajuns pe platformă începu să alerge peste 
întinderea plată a aisbergului. 

Renshaw se grăbi în urma lui. Îl văzu pe Schofield ocolind o 
movilă de gheaţă în timp ce se îndrepta spre marginea 
aisbergului, aflată la vreo treizeci de metri depărtare. Aisbergul 
avea o rampă uşoara şi Schofield alergă în susul ei, spre 
marginea aisbergului. Renshaw observă că pe cealaltă parte era 
o pantă lină de zece metri spre apa de dedesubt. 


În timp ce alerga, Schofield îşi verifică cronometrul. Secundele 
continuau să se scurgă spre marcajul de trei ore. 

Spre momentul tragerii. 

2:58:31 

2:58:32 

2:58:33 

Schofield gândea în timp ce alerga. 

„O să distrugă staţia. Să distrugă staţia. 

O să-i ucidă pe soldaţii din infanteria marină. O s-o ucidă pe 
fetiţă... 

Trebuie să-l opresc. 

Însă, cum? Cum distruge cineva un submarin?” 

Şi apoi, brusc, îşi aminti ceva. 

Îşi scoase Maghook-ul de pe umăr în timp ce alerga. Apoi, 
apăsă rapid butonul marcat cu „M” şi văzu lumina roşie a 
capătului magnetizat al Maghook-ului aprinzându-se. 


326 


Apoi, scoase din buzunar un recipient argintiu. Era recipientul 
cilindric de treizeci de centimetri, cu banda verde pictată în jurul 
său, pe care îl găsise în interiorul aeroglisorului britanic. 

Incărcătura puternic explozivă de Tritonal 80/20. 

Schofield privi cilindrul argintiu cu verde în timp ce alerga. 
Avea o clapă de închidere pneumatică din oţel inoxidabil. Trase 
clapa şi auzi un şuierat uşor. Clapa se deschise digital şi văzu un 
afişaj de  cronometrare familiar lângă un buton de 
ARMARE/DEZARMARE. De vreme ce era un dispozitiv pentru 
demolări, o încărcătură de Tritonal putea fi dezarmată în orice 
moment. 

„Douăzeci de secunde, se gândi el. Timp suficient ca să mă 
îndepărtez.” 

Fixă cronometrul de pe încărcătura de Tritonal la douăzeci de 
secunde şi ţinu recipientul argintiu deasupra capului magnetic 
bulbos al Maghook-ului. Cilindrul de oţel se apropie imediat de 
magnetul puternic şi se lipi de el, prins în strâmtoarea sa 
magnetică exact ca într-o menghină. 

Schofield alerga în mare viteză, sprintând de-a lungul întinderii 
denivelate a aisbergului. 

Apoi, ajunse la marginea gheții şi, fără să se gândească măcar 
o secundă, sări. 

Zbură prin aer într-un arc lung şi larg - rămase în aer trei 
secunde întregi - înainte să lovească puternic încă o dată, cu 
picioarele înainte, apa rece ca gheaţa a Oceanului Sudic. Bule de 
aer alunecară pe lângă el şi, pentru o clipă, Schofield nu văzu 
nimic. Şi apoi, brusc, bulele se risipiră şi el se trezi plutind în apă, 
exact în faţa botului uriaş de oţel al submarinului francez. 

Schofield se uită la ceas. 

2:58:59 

2:59:00 

2:59:01 

Mai rămăsese un minut. 

Trapa exterioară a tubului pentru torpile era acum complet 
deschisă. Schofield înotă către ea. Tubul pentru torpile se 
deschise larg în faţa lui, la o sută de metri depărtare. 

„Ar fi bine să meargă”, se gândi Schofield în timp ce-şi ridică 
Maghook-ul, cu încărcătura de Tritonal ataşată în vârf. Schofield 
apăsă butonul de ARMARE/DEZARMARE de pe încărcătura de 


327 


Tritonal. 

Douăzeci de secunde. 

Trase cu Maghook-ul. 

Acesta ţâşni din lansator, lăsând în urmă o dâră subţire de bule 
albe de aer. Tăie apa spre gura de torpile deschisă... 

„„Şi lovi carcasa de oţel a submarinului exact sub orificiul 
pentru torpile, cu un ţăcănit puternic, metalic. Maghook-ul - cu 
încărcătura de Tritonal armată ataşată de el - alunecă de pe 
carcasa groasă de oţel a submarinului şi începu să se scufunde 
încet în apă. 

Schofield nu putea să creadă. 

Ratase! 

„La naiba!” urlă în mintea sa. Şi apoi, brusc, îi veni un alt gând. 

Oamenii din interiorul submarinului probabil auziseră. Trebuie 
să fi auzit. 

Schofield apăsă rapid butonul negru de pe mânerul său, cel 
care strângea Maghook-ul, sperând că va ajunge la el înainte să 
expire cele douăzeci de secunde. 

„Trebuie să mai trag o dată.” 

„Trebuie să mai trag o dată.” 

Maghook-ul începu să se depene. 

Şi apoi, brusc, Schofield auzi un alt sunet. 

Vmmmmmm. 

În stânga lui, pe cealaltă parte a prorei, se deschidea o altă 
trapă pentru torpile! 

Aceasta era mai mică decât cea în care încercase Schofield să 
tragă cu Maghook-ul. 

„Torpile mai mici, se gândi Schofield. Unele care sunt 
proiectate să distrugă alte submarine, nu staţii polare întregi.” 

Şi apoi, cu un şuierat brusc, o torpilă albă compactă ţâşni din 
orificiul pentru torpile deschis de curând şi se roti prin apă către 
Schofield. 

Lui Schofield nu-i venea să creadă. 

Trăseseră în el cu o torpilă! 

Maghook-ul se întoarse în lansator şi Schofield apăsă rapid 
butonul de ARMARE/DEZARMARE de pe încărcătura de Tritonal - 
când mai avea patru secunde -, exact când torpila trecu pe lângă 
talia sa, trecerea ei făcându-l să se răstoarne. 

Schofield răsuflă uşurat. Fusese prea aproape. Torpila nu 


328 


avusese timp să se fixeze pe el. 
In acel moment, torpila se ciocni de aisbergul din spatele lui 
Schofield şi explodă cu putere. 


Renshaw stătea pe marginea aisbergului, privind în jos, în apă, 
când lovi torpila, la vreo douăzeci de metri distanţă. 

Într-o clipă, un segment întreg de aisberg explodă într-un nor 
alb şi căzu în ocean, asemenea unei alunecări de teren, desprins 
de restul aisbergului masiv. 

— Ah! gâfâi Renshaw înmărmurit. 

Şi apoi, brusc, îl văzu pe Schofield ieşind la suprafaţă la 
aproximativ douăzeci de metri distanţă, îl văzu trăgând aer 
adânc în piept şi apoi ducându-se din nou la fund. 


Cu sunetul exploziei torpilei încă reverberând în apa din jurul 
lui şi o bucată mare din aisberg alunecând în apă în spatele lui, 
Schofield îşi aţinti Maghook-ul către orificiul pentru torpile pentru 
a doua oară. 


2:59:37 

2:59:38 

2:59:39 

Incă o dată, Schofield apăsă butonul de armare de pe 
încărcătura de Tritonal - douğzeci de secunde - şi trase. 


Maghook-ul ţâşni prin apă... 

„„„rămase acolo mult timp... 

„„.Şi apoi dispăru în interiorul orificiului pentru torpile. 

— Da! 

Schofield apăsă rapid butonul marcat cu „M” de pe mânerul 
său şi, în interiorul tubului pentru torpile, capul magnetic al 
Maghook-ului reacţiona imediat, dând drumul încărcăturii argintii 
de Tritonal. 

Apoi, Schofield îşi depănă Maghook-ul, lăsând încărcătura de 
Tritonal în interiorul tubului pentru torpile. 

După care, înotă. 

Înotă din toate puterile. 


În interiorul camerei pentru torpile a submarinului francez, 
domnea o tăcere mortuară. Un sublocotenent tânăr număra 
secundele. 


329 


— Vingt secondes de premier lancer, spuse el. 

Douăzeci de secunde până la prima lansare. Douăzeci de 
secunde până la lansarea dispozitivului de „ştergere”, o torpilă 
de clasa Neptun, cu încărcătură nucleară. 

— Dix-neuf... dix-huit... dix-sept... 


De pe aisberg, Renshaw îl văzu pe Schofield spărgând 
suprafaţa, înotând frenetic prin apă, cu Maghook-ul în mână. 


Numărătoarea sublocotenentului francez continua: 
— Dix... neuf... huit... sept... 


Schofield înota cu putere, încercând să se distanțeze cât mai 
mult de submarin, pentru că, dacă era prea aproape când se 
detona încărcătura de Tritonal, implozia avea să-l tragă în 
interior. Se aflase la zece metri distanţă când trăsese. Acum, se 
afla la douăzeci de metri. Se gândi că la douăzeci şi cinci de 
metri ar fi fost în siguranţă. 

Renshaw ţipă la el: 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Indepărtează-te de margine! striga Schofield în timp ce 
înota. Mişcă! 


— Cinq... quatre... trois... 

Numărătoarea sublocotenentului francez nu trecu de trei. 

Pentru că în acel moment - în acel moment teribil, înfiorător - 
încărcătura de Tritonal din interiorul tubului pentru torpile 
explodă brusc. 


De unde stătea Renshaw, explozia subacvatică fu absolut 
spectaculoasă, cu atât mai mult cu cât fu neaşteptată. 

Se produse instantaneu. Submarinul francez scufundat, ca o 
umbră întunecată, erupse spontan într-un nor alb, imens. Un jet 
enorm de apă, de 15 metri înălţime şi 60 de metri lungime ţâşni 
din apă şi căzu din nou, încet. 


De la nivelul apei, Schofield văzu o serie de bule albastre 
monstruoase începând brusc să iasă din gaura din botul 
submarinului, asemenea unor tentacule care-l căutau. Şi apoi, la 


330 


fel de brusc, începură să se retragă şi, cu o forţă înfiorătoare, 
bulele ţâşniră înapoi către submarin şi Schofield se simţi dintr- 
odată tras către submarin. 

Implozia. 

In acel moment, submarinul francez masiv se sfărâmă 
asemenea unei conserve mari de aluminiu şi aspiraţia exploziei 
încetă. Schofield simţi că strânsoarea apei din jurul lui scade şi se 
lăsă să plutească la suprafaţa. Submarinul dispăruse. 

Câteva minute mai târziu, Renshaw îl scoase din apă şi-l trase 
pe aisberg. 

Schofield se trânti pe gheaţă - gâfâind puternic, ud leoarcă, 
îngheţat. Gâfâia, corpul fiindu-i copleşit de efort şi, în acel 
moment - când submarinul francez era distrus, şi el şi Renshaw 
erau eşuaţi fără speranţă pe un aisberg - singurul lucru din lume 
pe care voia să-l facă Shane Schofield era să doarmă. 


331 


În clădirea Capitolului din Washington D.C., conferinţa NATO fu 
reluată. 

George Holmes, reprezentantul Statelor Unite, se lăsă pe 
spetează în timp ce-l urmărea pe Pierre Dufresne, şeful delegaţiei 
franceze, ridicându-se să vorbească. 

— Stimaţi delegaţi, doamnelor şi domnilor, începu Dufresne, 
Republica Franţei ar vrea să-şi exprime susţinerea totală şi 
necondiționată pentru Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, 
aceasta minunată organizaţie bună a naţiunilor care a servit 
Occidentul atât de bine timp de aproape cincizeci de ani... 

Discursul continuă, proslăvind virtuțile NATO şi loialitatea 
nemuritoare a Franţei faţa de el. George Holmes clătină din cap. 
Toată dimineaţa, delegaţia franceză ceruse pauze, întrerupsese 
conferinţa, şi acum, dintr-odată, îşi pleda loialitatea veşnică faţă 
de organizaţie. Nu avea sens. 

Dufresne termină de vorbit şi se aşeză. Holmes era pe cale să 
se întoarcă şi să-i spună ceva lui Phil Munro, când, brusc, 
delegatul britanic la conferinţă - un bărbat îngrijit, pe nume 
Richard Royce - îşi împinse scaunul în spate şi se ridică. 

— Doamnelor şi domnilor, spuse Royce, cu un accent londonez 
foarte evident, dacă pot apela la bunăvoința dumneavoastră, 
delegaţia britanică solicită o pauză. 


Exact în acelaşi moment, vizavi de clădirea Capitolului unde 
avea loc conferinţa NATO, Alison Cameron intra în holul 
Bibliotecii Congresului. 

Formată din trei clădiri, Biblioteca Congresului este cea mai 
mare bibliotecă din lume. De fapt, când fusese construită, scopul 
ei era să fie cel mai mare depozit unic de cunoştinţe din lume. Şi 
exact asta era. 


332 


Motiv pentru care Alison nu fu surprinsă să afle că obiectul 
căutărilor ei - misteriosul Studiu preliminar din 1978 de C.M. 
Waitzkin - se afla la Biblioteca Congresului. Dacă avea să fie într- 
o bibliotecă, atunci aceasta trebuia să fie Biblioteca Congresului. 

Alison aşteptă la Biroul de Informaţii, în timp ce una dintre 
bibliotecare se îndreptă către depozit ca să-i aducă studiul. 
Biblioteca Congresului era o bibliotecă închisă, ceea ce însemna 
că personalul îţi aducea cărţile. Era, de asemenea, o biblioteca 
din care nu aveai voie să scoţi cărţile. 

Bibliotecara întârzia, aşa că Alison începu să răsfoiască o altă 
carte pe care o cumpărase în drum spre Biblioteca. 

Privi coperta. 


CRUCIADA GHEȚII: 
REFLECŢII ASUPRA UNUI AN PETRECUT IN ANTARCTICA 


DR. BRIAN HENSLEIGH 
Profesor emerit în Geofizică. Universitatea Harvard. 


Alison aruncă o privire peste introducere. 

Brian Hensleigh, după câte se părea, fusese şeful Facultăţii de 
Geofizică a Universităţii Harvard. Se ocupa cu cercetarea 
carotelor de gheaţă - un studiu care implica extragerea de carote 
cilindrice de gheaţă din platformele continentale ale Antarcticii, şi 
apoi examinarea aerului care fusese blocat în interiorul acestor 
carote de gheaţă cu mii de ani în urmă. 

Se părea că - aşa spunea în carte - cercetarea carotelor de 
gheaţă putea fi utilizată pentru a explica încălzirea globală, 
efectul de seră şi scăderea stratului de ozon. 

În orice caz, se părea că acest tip, Hensleigh, lucrase la o 
staţie de cercetare îndepărtată din Antarctica pe parcursul 
întregului an 1994, adunând mostre de carote de gheaţă. 

Numele acelei staţii de cercetare era staţia polară Wilkes. 

Şi locaţia ei: latitudine minus 66,5 grade, longitudine 115 
grade, 20 de minute şi 12 secunde est. 

În acel moment, bibliotecara se întoarse şi Alison îşi ridică 
privirea din carte. 

— Nu se află acolo, zise bibliotecara, clătinând din cap. 

— Poftim? 


333 


— Am verificat de trei ori, spuse bibliotecara. Nu se află pe 
raft. Studiu preliminar de C.M. Waitzkin, 1978. Nu se află acolo. 

Alison se încruntă. Era ceva neaşteptat. 

Bibliotecara - ecusonul spunea că o chema Cindy - ridică din 
umeri neputincioasă. 

— Nu înţeleg. Pur şi simplu... a dispărut. 

Alison simţi dintr-odată un fior de agitaţie când îi veni o idee. 

— Dacă nu se află acolo, asta nu înseamnă că o citeşte cineva 
chiar acum? întrebă ea. 

Cindy clătină din cap. 

— Nu, computerul spune că ultima oară a fost împrumutată 
cuiva în noiembrie 1979. 

— Noiembrie 1979, repetă Alison. 

— Da, ciudat, nu? Cindy părea să aibă vreo douăzeci de ani; 
era cu siguranţă studentă. Am notat numele împrumutătorului, 
dacă vă interesează. Uitaţi, şi îi dădu lui Alison o bucată de 
hârtie. 

Era o fotocopie a unui formular de cerere, similar celui pe care 
Alison îl completase ca să primească studiul. Biblioteca 
Congresului se părea că ţinea fiecare formular la dosar - probabil 
exact pentru o asemenea situaţie. 

Pe formularul de cerere, în căsuţa marcată cu „Numele 
persoanei care solicită obiectul” era trecut un nume: O. 
NIEMEYER. 

— Se poate, continuă bibliotecara Cindy, ca acestui tip, 
Niemeyer, să-i fi plăcut atât de mult, că pur şi simplu a plecat cu 
ea. Nu aveam etichete magnetice pe cărţi atunci, aşa că probabil 
s-a furişat pur şi simplu printre paznici. 

Alison o ignora. 

Rămăsese acolo, hipnotizata de formularul de cerere din mâna 
ei, de această dovadă veche de douăzeci de ani care zăcuse într- 
o arhivă pe undeva prin adâncurile Bibliotecii Congresului, 
aşteptând această zi. 

Ochii lui Alison străluceau privind cuvintele: 

O. NIEMEYER. 


334 


Generalul de brigadă Trevor Barnaby se plimba pe puntea 
bazinului staţiei polare Wilkes. Deţinea controlul staţiei polare de 
mai bine de o oră şi era încrezător. 

Cu doar douăzeci de minute în urmă trimisese o echipă de 
scafandri complet înarmaţi în clopotul de scufundare al staţiei. 
Insă trebuia să treacă cel puţin nouăzeci de minute înainte ca 
aceştia să ajungă la peştera subterană. Într-adevăr, în acest 
moment, cablul clopotului de scufundare încă se afunda în 
bazinul de la baza staţiei. 

Barnaby însuşi purta un costum termic de scafandru. Plănuia 
să coboare în peştera subterană cu cea de-a doua echipă - ca să 
vadă cu ochii lui ce se afla cu adevărat acolo. 

— Ei bine, acum, spuse Barnaby când îi văzu pe Snake şi pe cei 
doi oameni de ştiinţă francezi încătuşaţi de stâlp. Ce avem noi 
aici? Măi, dar este chiar sergentul Kaplan. 

judecând după privirea pe care o aruncă, Snake era în mod 
evident surprins că Barnaby ştia cine era. 

— Sergent de artilerie Scott Michael Kaplan, spuse Barnaby. 
Născut în Dallas, 1953; înrolat în Corpul Puşcaşilor Marini al 
Statelor Unite la vârsta de optsprezece ani, în 1971; expert în 
arme de mână; expert în luptă corp la corp; lunetist. Şi, din 1992, 
bănuit de către Serviciul de Informaţii britanic ca fiind membru al 
agenţiei americane de spionaj numita Grupul Informaţiilor de 
Convergenţă. Scuză-mă, cum ţi se spune? Snake, nu-i aşa? la 
spune-mi, Snake, este aceasta o întâmplare obişnuită pentru 
tine? Comandantul tău te leagă deseori de stâlpi, lăsându-te la 
mila inamicului care se apropie? 

Snake nu spuse nimic. 

Barnaby continuă: 

— Nu aş fi crezut că Shane Schofield ar fi genul de şef care-şi 


335 


încătuşează membrii loiali ai echipei. Ceea ce înseamnă că 
trebuie să existe un a/t motiv pentru care te-a legat, nu-i aşa? 
Barnaby zâmbi. la să vedem, care ar putea fi acest motiv? 

Snake tot nu zise nimic. Din când în când, ochii săi aruncau o 
privire către cablul clopotului de scufundare, care cobora în bazin 
în spatele lui Barnaby. 

Barnaby îşi întoarse atenţia către cei doi oameni de ştiinţa 
francezi. 

— Şi cine ai putea fi tu? întrebă el. 

Luc Champion izbucni indignat: 

— Suntem oameni de ştiinţă francezi de la staţia de cercetare 
Dumont d'Urville. Am fost reţinuţi aici împotriva voinţei noastre 
de forţele americane. Cerem să fim eliberaţi în conformitate cu 
acordurile internaţionale... 

— Domnule Nero, spuse Barnaby sec. 

Un munte de bărbat înainta din spatele lui Barnaby şi se opri 
lângă el. Avea cel puţin 1,95 metri, era lat în umeri şi avea ochi 
impasibili. O cicatrice îi brăzda faţa din colţul gurii până la bărbie. 

Barnaby spuse: 

— Domnule Nero, dacă eşti amabil. 

În acel moment, bărbatul masiv pe nume Nero îşi ridică liniştit 
pistolul şi trase în Champion de la mică distanţă. 

Capul lui Champion exploda. Partea laterală a feţei lui Snake fu 
stropită instantaneu cu sânge şi creier. 

Henri Rae, cel de-al doilea om de ştiinţă francez, începu să se 
vaiete. 

Barnaby îşi întoarse faţa către el. 

— Şi tu eşti francez? 

Rae începu să suspine. 

Barnaby spuse: 

— Domnule Nero. 

Rae îşi dădu seama ce urmează şi urlă: 

— Nu! 

Exact în acel moment Nero îşi ridică pistolul din nou şi, o clipa 
mai târziu, cealaltă jumătate a feţei lui Snake fu acoperită cu 
sânge. 


În bezna din spaţiul strâmt de la baza liftului, Mother tresări la 
auzul focurilor de armă. 


336 


„La naiba”, se gândi ea. Probabil că leşinase din nou. 

„Trebuie să stau trează, îşi zise. Trebuie să stau trează...” 

Mother privi punga de plastic cu lichid pe care o adusese cu 
ea. Era conectata printr-un tub la o perfuzie intravenoasă care-i 
era fixata în braţ. 

Punga cu lichid era acum goală. 

Fusese goală în ultimele douăzeci de minute. 

Mother începu să tremure. Îi era frig şi se simţea slăbită. 
Pleoapele începură să i se închidă. 

Îşi muşcă limba, încercând să-şi forţeze ochii să se deschidă 
din cauza durerii. 

Avu efect în primele câteva minute. Doar atât. 

Singură, în puţul liftului, Mother îşi pierdu cunoştinţa. 


Afară, pe puntea E, Trevor Barnaby făcu un pas înainte, 
îngustându-şi privirea. 

— Sergent Kaplan. Snake. Ai fost un băiat rău, nu-i aşa? 

Snake nu spuse nimic. 

— Faci parte din ICG, Snake? Eşti un trădător? Un trădător al 
propriei unităţi? Ce ai făcut, te-ai dat de gol mult prea devreme, 
ai început să-ţi omori propriii oameni înainte să ştii dacă staţia 
era securizată? Pun pariu că Scarecrow nu a fost foarte încântat 
când a aflat. Din cauza asta te-a încătuşat de un stâlp şi te-a 
lăsat aici pentru mine? 

Snake înghiţi în sec. 

Barnaby îl privi cu răceală. 

— Asta aş fi făcut şi eu. 

În acel moment, un tânăr caporal SAS veni în spatele lui 
Barnaby. 

— Domnule. 

— Da, caporal. 

— Domnule,  încărcăturile sunt plasate acum în jurul 
perimetrului. 

— La ce distanţă? 

— Cinci sute de metri, domnule. În arc, aşa cum aţi ordonat. 

— Bun, spuse Barnaby. 

La scurt timp după ce ajunsese la Wilkes, Barnaby ordonase ca 
optsprezece încărcături cu Tritonal să fie plasate într-un semicerc 
pe partea continentală a staţiei. Urmau să aibă un scop special. 


337 


Un scop foarte special. 

Barnaby întrebă: 

— Caporale, cât crezi că va dura plasarea încărcăturilor? 

— Luând în considerare forajul, domnule, aş spune că încă o 
oră. 

— Bine, zise Barnaby. Când totul este gata, adu-mi 
detonatorul. 

— Da, domnule, spuse caporalul. Oh, şi, domnule, mai este 
ceva. 

— Da. 

— Domnule, prizonierii care au căzut din aeroglisorul american 
tocmai au ajuns. Ce să facem cu ei? 

Barnaby fusese deja informat prin radio în legătură cu soldatul 
şi fetiţa care căzuseră dintr-unul dintre aeroglisoarele fugare şi 
care fuseseră luaţi de oamenii lui. 

— Duceţi fetiţa în camera ei. Ţineţi-o acolo, spuse Barnaby. 
Aduceţi-mi soldatul din marină. 


Libby Gant stătea într-un colţ întunecat din caverna subterană, 
singură. Raza lanternei sale ilumina o fisură mică, orizontală, din 
peretele de gheaţă. 

Fisura era la nivelul solului, în locul unde peretele de gheaţă 
întâlnea platforma. Avea aproximativ 50 de centimetri înălţime şi 
se întindea pe orizontală vreo doi metri. 

Gant se ghemui în patru labe şi privi prin fisura orizontală. Nu 
văzu altceva decât întuneric. Insă părea că este spaţiu gol 
înăuntru... 

— Hei! 

Gant se întoarse. 

O văzu pe Sarah Hensleigh stând sub nava spaţială din celălalt 
capăt al cavernei, lângă bazin, dând din mâini. 

— Hei! strigă Hensleigh agitată. Vino şi priveşte asta. 

Gant se îndreptă către nava spaţială mare, neagră. Montana 
era deja acolo când ajunse. Santa Cruz stătea de veghe lângă 
bazin. 

— Ce crezi despre asta? Hensleigh arătă către ceva aflat pe 
partea inferioară a navei. 

Gant văzu şi se încruntă. Părea un fel de tastatură numerică. 

Douăsprezece butoane, aranjate pe trei coloane, patru 


338 


butoane pe coloană, cu ceea ce părea un ecran dreptunghiular în 
capătul superior. 

Insă era ceva foarte ciudat legat de această „tastatură 
numerică”. 

Nu existau simboluri pe niciuna dintre taste. 

Asemenea restului navei, tastatura numerică era complet 
neagră - butoane negre pe un fundal negru. 

Şi apoi, Gant observă că exista un buton care avea un marcaj 
pe el. Cel de-al doilea buton din coloana din mijloc avea imprimat 
un cerc roşu micut. 

— Ce crezi că este asta? întrebă Montana. 

— Cine ştie, replică Hensleigh. 

— Ar putea fi o cale de a o deschide, sugeră Gant. 

Hensleigh pufni: 

— Nu prea cred. Ştii extratereştri care folosesc tastaturi 
numerice? 

— Nu ştiu niciun extraterestru, replică Gant. Tu? 

Hensleigh o ignoră. 

— Nu se poate spune ce este, zise ea. Ar putea fi o cheie de 
contact sau un sistem de arme... 

— Sau un mecanism de autodistrugere, spuse Gant sec. 

— Eu zic să apăsăm şi să vedem ce se întâmplă, propuse 
Hensleigh. 

— Dar ce buton apăsăm? întrebă Montana. 

— Cel cu cercul pe el, bănuiesc. 

Montana strânse din buze, gânditor. Se gândea că avea cea 
mai multă experienţă. Era decizia lui. O privi pe Gant. 

Gant clătină din cap. 

— Nu suntem aici ca să vedem ce face. Suntem aici doar ca să 
avem grijă de ea până soseşte cavaleria. 

Montana îl privi pe Santa Cruz, care venise de lângă bazin ca 
să privească. 

— Apasă, îl îndemnă Cruz. Dacă o păţesc pentru porcăria asta, 
vreau să văd ce este înăuntru. 

Montana se întoarse din nou către Sarah Hensleigh. Aceasta 
aprobă din cap. 

— Haideţi să vedem ce se întâmplă. 

Într-un final, Montana spuse: 

— OK. Apăsaţi. 


339 


Sarah Hensleigh aprobă din cap şi trase aer adânc în piept. 
Apoi, întinse mâna şi apăsă butonul cu cercul roşu pe el. 

La început, nu se întâmplă nimic. 

Sarah Hensleigh îşi ridică degetul de pe tastă şi privi nava de 
deasupra ei, de parcă se aştepta să decoleze sau ceva de genul 
asta. 

Brusc, se auzi un ton armonic uşor şi ecranul de deasupra 
tastaturii începu să strălucească. 

Şi apoi, o secundă mai târziu, pe ecran apăru o secvenţă de 
simboluri. 

— Oh, la naiba, făcu Montana. 

— Ce... exclamă Hensleigh. 

Pe ecran scria: 


24157817 


INTRODUCEŢI CODUL DE INTRARE AUTORIZAT 


— Cifre? afirmă Montana. 

— Engleză? spuse Sarah Hensleigh. Ce naiba este chestia 
asta? 

Gant doar clătină din cap. Şi, în timp ce se îndepărta de „nava 
spaţială”, începu să râdă încet. 


340 


Schofield şi Renshaw stăteau întinşi pe spate pe suprafaţa 
dură şi rece a aisbergului, ascultând sunetul ritmic al valurilor 
care se spărgeau de stâncile de gheaţă aflate la două sute de 
metri distanţă. 

Statură pur şi simplu acolo o vreme, trăgându-şi sufletul. 

După câteva minute, Schofield pipăi în jur cu mâna până când 
găsi un aparat micuţ, negru, prins de talie. Apasă un buton. 

Bip! 

— Ce faci? întreba Renshaw, fără să ridice privirea. 

— Pornesc aparatul GPS, spuse Schofield, încă întins pe spate. 
Este un sistem de localizare prin satelit care utilizează sistemul 
de poziţionare globală Navistar. Fiecare soldat din marină are 
unul, pentru a-l utiliza în caz de urgenţă. Ştii, ca să ne găsească 
dacă eşuăm pe o plută în mijlocul oceanului. M-am gândit că 
această situaţie nu este prea diferită, suspină Schofield. Într-o 
încăpere de undeva de pe o navă, pe ecranul cuiva tocmai a 
apărut un semnal luminos roşu. 

— Asta înseamnă că vor veni după noi? întrebă Renshaw. 

— Vom fi morţi demult până ajunge cineva aici. Însă, măcar ne 
vor putea găsi cadavrele. 

Renshaw replică: 

— Oh, minunat. E frumos să văd că banii daţi pe impozite 
folosesc la ceva. Aţi construit un sistem de localizare prin satelit 
ca să-mi găsească leşul. Oau! 

Schofield se întoarse către Renshaw. 

— Măcar pot lăsa un bilet prins de corpurile noastre în care să 
spun celui care ne găseşte exact ce s-a întâmplat la staţie. Măcar 
atunci vor şti adevărul. Despre francezi, despre Barnaby. 

Renshaw răspunse: 

— Ei bine, asta mă face să mă simt mai bine. 


341 


Schofield se ridica în cot şi privi spre stânci. Văzu valurile 
uriaşe ale Oceanului Sudic spărgându-se de ele şi explodând în 
spectaculoase ploi de alb. 

Atunci, pentru prima oară, Schofield examină aisbergul din 
jurul lui. 

Era mare. De fapt, era atât de mare că nici măcar nu se mişca 
între valurile puternice. La suprafaţă, întregul aisberg trebuie să 
fi avut cel puţin un kilometru şi jumătate lungime. Schofield nici 
măcar nu îndrăznea să estimeze ce mărime avea sub suprafaţă. 

Era aproape dreptunghiular ca formă, având un vârf alb, 
enorm într-unul dintre capete. Restul aisbergului era inegal şi 
găurit. Lui Schofield i se părea un peisaj selenar alb, fantomatic. 

Schofield se ridică. 

— Unde te duci? întreba Renshaw, fără să se ridice. Ai de gând 
să mergi pe jos spre casă? 

— Ar trebui să ne mişcăm, spuse Schofield. Să ne menţinem 
căldura corpului cât de mult putem şi, dacă tot facem asta, să 
vedem dacă există vreo cale de a ne întoarce pe coastă. 

Renshaw clătina din cap şi se ridică în picioare fără tragere de 
inimă, urmându-l pe Schofield pe suprafaţa inegală a aisbergului. 


Merseră aproape douăzeci de minute înainte să-şi dea seama 
că se îndreptau în direcţia greşită. 

Aisbergul se termină brusc şi văzură doar marea spre vest. Cel 
mai apropiat aisberg din acea direcţie se afla la cinci kilometri 
distanţă. Schofield sperase că vor putea ajunge înapoi pe coastă, 
sărind de pe un aisberg pe altul. Asta nu avea să se întâmple în 
această direcţie. 

Se întoarseră pe unde veniseră. 

Mergeau foarte încet. În jurul sprâncenelor şi buzelor lui 
Renshaw începură să se formeze ţurţuri. 

— Ştii ceva despre aisberguri? îl întrebă Schofield în timp ce 
mergeau. 

— Puțin. 

— Pune-mă-n temă. 

Renshaw începu: 

— Am citit cândva într-o revistă că ultima modă în rândul 
nenorociţilor care au prea mulţi bani este „căţărarea pe 
aisberguri”. Se pare că este foarte populară în rândul celor 


342 


pasionaţi de alpinism. Singura problemă este că în cele din urmă 
muntele ţi se topeşte. 

— Mă gândeam la ceva puţin mai ştiinţific, spuse Schofield. 
Cum ar fi, dacă plutesc vreodată înapoi către coastă. 

— Nu, răspunse Renshaw. În Antarctica, gheaţa se mişcă de la 
mijloc în afară. Nu invers. Aisbergurile de genul acestuia se 
desprind de platformele de gheaţă de pe coastă. Din cauza asta 
sunt atât de abrupte stâncile. Gheaţa de deasupra oceanului 
devine prea grea şi pur şi simplu se desprinde, devenind - 
Renshaw arătă cu mâna spre aisbergul din jurul lor - un aisberg. 

— Aha, spuse Schofield, păşind pe gheaţă. 

— Dar se formează unele cu adevărat mari. Foarte mari. 
Aisberguri mai mari decât ţări întregi. Vreau să spun, la naiba, 
gândeşte-te la puiul acesta. Uită-te cât de mare este. Majoritatea 
aisbergurilor mari rezistă aproximativ zece sau doisprezece ani 
înainte să se topească şi să dispară. Însă, în condiţii 
meteorologice potrivite - şi dacă aisbergul este de la început 
suficient de mare -, un aisberg ca acesta ar putea să plutească 
prin Antarctica până la treizeci de ani. 

— Minunat, spuse Schofield sec. 

Ajunseră în locul în care Renshaw îl trăsese pe Schofield din 
apă după ce acesta distrusese submarinul francez. 

— Grozav, spuse Renshaw. Patruzeci de minute de mers şi ne- 
am întors de unde am plecat. 

Urcară pe o pantă lină şi ajunseră în locul în care aisbergul 
fusese lovit de torpila submarinului francez. 

Arăta ca şi cum un uriaş ar fi muşcat zdravăn din partea 
laterală a aisbergului. 

Bucata mare de gheaţa care tocmai căzuse sub forţa exploziei 
lăsase în urma o gaură semicirculară imensa în partea laterală a 
aisbergului. Pereţi verticali, abrupți, se prelungeau în apa aflată 
zece metri mai jos. 

Schofield privi în gaură şi văzu apa calmă lovindu-se de 
marginea aisbergului enorm. 

— O să murim aici, nu-i aşa? întrebă Renshaw din spatele lui. 

— Eu nu. 

— Tu nu? 

— Aia este staţia mea şi am de gând să o iau înapoi. 

— Aha. Renshaw privi în depărtare, peste mare. Şi ai vreo idee 


343 


despre cum vei face acest lucru? 

Schofield nu-i răspunse. 

Renshaw se întoarse. 

— Am spus, cum naiba ai de gând să-ți; recuperezi staţia, când 
suntem blocaţi aici? 

Insă Schofield nu-l asculta. 

Stătea ghemuit, privind în gaura semicirculară pe care o 
crease în aisberg torpila. 

Renshaw se apropie şi rămase în spatele lui. 

— La ce te uiţi? 

— La salvarea noastră, spuse Schofield. Poate. 

Renshaw urmări privirea lui Schofield în gaura semicirculară 
din aisberg şi observă imediat. 

Acolo, prinsă în gheaţă, la vreo doi metri adâncime, în 
suprafaţa verticala, abruptă a stâncii, Renshaw văzu conturul 
pătrat, distinctiv, al unei ferestre de sticlă, îngheţate. 


Schofield legă hanoracele lor unul de celălalt şi, folosindu-le pe 
post de sfoară, îl puse pe Renshaw să-l coboare către fereastra 
fixată în stânca de gheaţă. 

Schofield atârna sus deasupra apei, în faţa ferestrei îngheţate. 
O privi cu atenţie. 

Era cu siguranţă făcută de mâna omului. 

Şi veche. Cadrul de lemn al ferestrei era bătut de vreme şi 
zgâriat, decolorat, de un gri pal. Schofield se întrebă de cât timp 
fereastra - şi structura care-i era ataşată - era îngropată în acest 
aisberg masiv. 

După câte-şi dădea seama, explozia torpilei submarinului 
trebuie să fi dislocat cei vreo zece metri de gheaţă din faţa 
ferestrei, scoţând-o la iveală. Fereastra şi structura căreia îi era 
ataşată fusese îngropată adânc în aisberg. 

Schofield trase aer adânc în piept. Apoi, lovi cu putere, 
spărgând fereastra. 

Văzu întunecime dincolo de fereastra spartă, ca un fel de 
peşteră micuță. 

Schofield scoase o lanternă din buzunarul de la şold şi, 
aruncându-i o ultimă privire lui Renshaw, se aruncă înăuntru, prin 
fereastră, în burta aisbergului. 


344 


Primul lucru pe care-l văzu Schofield în raza lanternei sale fură 
cuvintele puse cu susul în jos: 


LA MULŢI ANI, 1969! 
BINE AŢI VENIT LA LITTLE AMERICA IV! 


Cuvintele erau scrise pe un fel de banner. Acesta atârna 
moale, cu capul în jos, de-a lungul peşterii în care se afla acum 
Schofield. 

Doar ca nu era o peşteră. 

Era un fel de cameră - o cameră mică, având pereţii din lemn, 
îngropată complet în gheaţă. 

Şi totul era cu susul în jos. Întreaga cameră era inversată. 

Îi dădea o senzaţie ciudată faptul că totul era cu susul în jos. 
Schofield avu nevoie de câteva clipe să-şi dea seama că de fapt 
stătea pe acoperişul camerei subterane. 

Privi spre dreapta sa. Se părea că din această cameră se 
ramificau altele... 

— Alo! se auzi vocea lui Renshaw, pătrunzând din afară. 

Schofield îşi scoase capul prin fereastra din stânca de gheaţă. 

— Hei, ce se întâmplă? Îmi îngheaţă şi sângele în vene aici, 
afară, spuse Renshaw. 

— Ai auzit vreodată de Little America IV? întrebă Schofield. 

— Da, zise Renshaw. A fost una dintre staţiile noastre din anii 
şaizeci. A plutit pe mare în 1969, când platforma de gheaţă Ross 
a dat naştere unui aisberg de nouă mii de kilometri pătraţi. 
Marina a căutat-o timp de trei luni, însă nu a găsit-o niciodată. 

— Ei bine, ia ghici, spuse Schofield. Tocmai am găsit-o noi. 


Înfăşurat în trei pături groase de lână, James Renshaw stătea 


345 


pe „podeaua” camerei principale din Little America IV. Îşi freca 
mâinile cu putere una de cealaltă şi sufla în ele cu răsuflarea sa 
caldă, în timp ce Schofield - încă îmbrăcat în echipamentul său 
plin de apă - scotocea prin celelalte camere ale staţiei întunecate 
şi întoarse cu fundul în sus. Niciunul din bărbaţi nu îndrăznea să 
consume vreuna dintre conservele vechi de treizeci de ani care 
erau împrăştiate pe podea. 

— După câte-mi amintesc, Little America IV era cam ca Wilkes, 
spuse Renshaw. Era o staţie de explorare a resurselor, construită 
în platforma de gheaţă de coastă. Căutau depozite de petrol în 
zona litoralului, îngropate în platforma continentală. Obişnuiau să 
coboare colectoare până în adâncuri să vadă dacă solul de acolo 
conţinea... 

— De ce este totul cu fundul în sus? întreba Schofield din 
cealaltă cameră. 

— Asta este uşor. Când acest aisberg s-a rupt, trebuie să se fi 
întors cu susul în jos. 

— Aisbergul s-a întors? 

— Se mai întâmplă, răspunse Renshaw. Şi, dacă te gândeşti 
puţin, are sens. Un aisberg este greu în partea de sus când se 
desprinde de continent, pentru că toată gheaţa care a stat sub 
apă a fost erodată treptat, de-a lungul anilor, de apa mării care 
este mai caldă. Aşadar, dacă aisbergul nu este perfect echilibrat 
când se desprinde de continent, se va întoarce cu capul în jos. 

In camera cealaltă, Schofield îşi croia drum printre grămezi de 
vechituri ruginite, întoarse cu susul în jos. Păşi pe lângă o bobină 
mare, cilindrică şi care era căzută pe o parte. In acel moment, 
observă ceva. 

— Cât timp ziceai că a căutat marina această staţie? întrebă 
Schofield. 

— Vreo trei luni. 

— Şi asta înseamnă mult timp petrecut căutând o staţie 
pierdută? 

În camera principală, Renshaw ridică din umeri. 

— A fost mai mult decât de obicei. De ce? 

Schofield intră înapoi în cameră. Ţinea în mâini câteva obiecte 
metalice. 

— Cred că băieţii noştri făceau aici nişte lucruri pe care nu 
trebuiau să le facă, spuse Schofield, zâmbind. 


346 


Ridică în mână o bucata de cablu alb. Lui Renshaw îi părea a fi 
o sfoară care fusese acoperită cu o pudră albă. 

— Cablu de detonare, spuse Schofield, în timp ce forma o 
buclă din cablul alb în jurul încheieturii mâinii. Este utilizat drept 
fitil pentru explozibil folosit în spaţii înguste. Substanţa pudrată 
pe care o vezi pe el este sulfura de magneziu. Cablurile de 
detonare pe bază de magneziu ard puternic şi rapid - de fapt, ard 
atât de puternic, încât pot tăia metalul. E marfă bună, uneori le 
folosim şi în zilele noastre. Şi, priveşte aici, Schofield ridică un 
recipient ruginit, sub presiune. Gaz otrăvitor VX. Şi asta - ridică 
un alt tub - e sarin. 

— Gaz sarin? exclamă Renshaw. 

Chiar şi el ştia ce era acesta. Gazul sarin era o armă chimică. 
Renshaw îşi aminti de un incident din Japonia din 1995, când un 
grup terorist detonase un recipient cu gaz sarin în interiorul 
metroului din Tokio. Se declanşase panica. Mai mulţi oameni 
fuseseră ucişi. 

— Aveau aşa ceva în anii 1960? întrebă el. 

— Oh, da. 

— Deci, tu crezi că această staţie era o bază pentru arme 
chimice? întrebă Renshaw. 

— Aşa cred, da. 

— Dar de ce? De ce să testezi arme chimice în Antarctica? 

— Din două motive, spuse Schofield. Unul: acasă ţinem 
aproape toate armele cu gaz otrăvitor în depozite congelate, 
pentru că majoritatea acestor gaze îşi pierd toxicitatea la 
temperaturi mai mari. Aşadar, are logică să faci teste într-un loc 
unde este rece tot timpul anului. 

— Şi al doilea motiv? 

— Al doilea motiv este mult mai simplu, răspunse Schofield, 
zâmbind către Renshaw. Nimeni nu te vede. 

Schofield se întoarse în camera cealaltă. 

— În orice caz, spuse el în timp ce dispărea după uşă, nimic din 
toate astea nu ne este de mare folos acum. Însă mai au ceva 
aici, în spate, care ne-ar putea fi de ajutor. De fapt, cred că ne-ar 
putea introduce din nou în joc. 

— Despre ce este vorba? 

— Despre asta, zise Schofield, apărând în cadrul uşii şi scoțând 
la iveala o butelie prăfuită de scafandru. 


347 


Schofield începu să calibreze echipamentul de scufundare 
vechi de treizeci de ani. Lui Renshaw îi revenise sarcina de a 
curăța aparatul pentru respirat - muştiucurile, valvele, furtunurile 
pentru aer. 

Aerul comprimat reprezenta riscul principal. După treizeci de 
ani de depozitare, exista riscul ca el să fi devenit toxic. 

Era o singură modalitate de a afla asta. 

Schofield îl testă - inhala puternic şi privi către Renshaw. 
Văzând că nu cade lat, declară că aerul era în regulă. 

Cei doi bărbaţi lucrară la echipamentul de scufundare timp de 
vreo douăzeci de minute. Apoi, când erau aproape gata, 
Renshaw întrebă încet: 

— Ai avut ocazia să vezi cadavrul lui Bernie Olson? 

Schofield îl privi pe Renshaw. Micuţul om de ştiinţa stătea 
aplecat peste două muştiucuri, spălându-le cu apă de mare. 

— De fapt, am avut ocazia, spuse Schofield calm. 

— Ce ai văzut? întrebă Renshaw, cu interes. 

Schofield ezită. 

— Domnul Olson şi-a muşcat limba, tăind-o. 

— Hmmm. 

— Falca îi era, de asemenea, blocata rigid şi ochii puternic 
inflamaţi - înroşiţi, injectaţi. 

Renshaw aprobă din cap. 

— Şi ce ţi s-a spus ca i s-a întâmplat? 

— Sarah Hensleigh mi-a spus că l-ai înţepat în gât cu o seringă 
hipodermică şi i-ai injectat lichid pentru curăţarea canalelor de 
scurgere în fluxul sangvin. 

Renshaw aprobă din cap cu înţelepciune. 

— Înţeleg. Locotenente, ai vrea, te rog, să te uiţi la asta? 

Renshaw scoase o carte plină de apă din buzunarul de la piept 
al hanoracului său. Era cartea groasă pe care o luase din camera 
sa când evacuaseră staţia. 

Renshaw i-o înmâna lui Schofield. Biotoxicologie şi boli 
determinate de toxine. 

Renshaw continuă: 

— Locotenente, când cineva te otrăveşte cu lichid pentru 
curăţarea canalelor de scurgere, otrava îţi opreşte inima 
instantaneu. Nu poate fi vorba de luptă. Nu opui rezistenţă. Pur şi 


348 


simplu mori. Capitolul 2. 

Schofield dădu paginile cărţii pline de apă, până ajunse la 
Capitolul 2. Observă titlul: „Moarte fiziologică instantanee 
determinată de toxine”. 

Văzu o listă cu ceea ce autorul numise „Otrăvuri cunoscute”, în 
mijlocul listei, Schofield observă „lichide industriale de curăţare, 
insecticide”. 

— Ideea este, spuse Renshaw, că nu exista niciun semn 
exterior al morţii datorate unei astfel de otrăvi. Inima ţi se 
opreşte, corpul pur şi simplu ţi se opreşte. Renshaw ridică un 
deget. Insă nu acelaşi lucru se întâmplă cu anumite a/te toxine, 
spuse el, cum ar fi, de exemplu, veninul de şarpe-de-mare. 

— Venin de şarpe-de-mare? întrebă Schofield. 

— Capitolul 9, spuse Renshaw. 

Schofield îl găsi. „Toxine din mediul natural - Fauna marină.” 

— Caută şerpii-de-mare, îl îndemnă Renshaw. 

Schofield făcu întocmai. Găsi titlul: „Şerpi-de-mare - toxine, 
simptome şi tratament”. 

— Citeşte, îl îndemnă Renshaw. 

Schofield citi. 

— Cu voce tare, ceru Renshaw. 

Schofield citi: 

— Şarpele-de-mare obişnuit (Enhydrina schistosa) are un venin 
cu un nivel de toxicitate de trei ori mai mare decât cel al unei 
cobre rege, cel mai periculos şarpe de uscat. O picătură (0,03 ml) 
este suficientă pentru a ucide trei oameni. Simptomele obişnuite 
de intoxicare cu venin de şarpe-de-mare includ durere şi 
tensiune musculară, întărirea limbii, paralizie, pierderea vederii, 
inflamare puternică a zonei ochilor şi dilatarea pupilelor şi, lucrul 
cel mai evident, blocarea fălcilor. Într-adevăr, în astfel de cazuri, 
blocarea fălcilor este atât de puternică, încât nu este ceva 
neobişnuit pentru victimele intoxicate cu venin de şarpe-de-mare 
să... 

Schofield se întrerupse. 

— Citeşte, spuse Renshaw încet. 

— ... să-şi taie propria limbă cu dinţii. 

Schofield îşi ridică privirea către Renshaw. 

Renshaw îşi înclină capul într-o parte. 

— Arăt ca un criminal după părerea ta, locotenente? 


349 


— Cine poate spune că nu ai pus venin de şarpe-de-mare în 
acea seringă hipodermică? întrebă Schofield. 

— Locotenente, spuse Renshaw, la staţia polară Wilkes, 
veninul de şarpe-de-mare este ţinut în Laboratorul de biotoxine, 
care este întotdeauna - întotdeauna - încuiat. Doar câteva 
persoane au acces la acea încăpere, iar eu nu sunt una dintre 
ele. 

Schofield îşi aminti de Laboratorul de Biotoxine de pe puntea B 
şi de semnul distinctiv cu trei cercuri, reprezentând pericol 
biologic, care era lipit pe uşa laboratorului. 

Insă, în mod straniu, Schofield îşi mai aminti ceva. 

işi aminti ce îi spusese Sarah Hensleigh mai devreme: „Înainte 
să se întâmple toate astea, lucram împreună cu Ben Austin în 
Laboratorul de biotoxine de pe puntea B. El făcea cercetări 
asupra unui antidot nou pentru veninul de Enhyarina schistosa”. 

Schofield îndepărtă acest gând. 

„Nu. Nu este posibil.” 

Se întoarse către Renshaw. 

— Deci, cine crezi că l-a ucis pe Bernie Olson? 

— Ei bine, cineva care avea acces la Laboratorul de biotoxine, 
bineînţeles, spuse Renshaw. Asta înseamnă Ben Austin, Harry 
Cox sau Sarah Hensleigh. 

Sarah Hensleigh... 

Schofield întrebă: 

— De ce-ar fi vrut vreunul dintre ei să-l ucidă pe Bernie Olson? 

— Habar n-am, spuse Renshaw. Chiar nu ştiu. 

— Deci, din câte ştii tu, niciunul dintre aceşti oameni nu avea 
vreun motiv să-l omoare pe Olson? 

— Exact. 

— Insă tu aveai un motiv, replică Schofield. Olson îţi fura 
cercetările. 

— Ceea ce mă cam face persoana ideală căreia să-i înscenezi 
această crimă, nu? spuse Renshaw. 

Schofield răspunse: 

— Insă dacă cineva chiar voia să-ţi însceneze crima, ar fi 
utilizat chiar lichid pentru curăţarea canalelor de scurgere ca să-l 
ucidă pe Olson. De ce să se deranjeze să folosească venin de 
şarpe-de-mare? 

— Bună observaţie, fu de acord Renshaw. Bună observaţie, 


350 


însă, dacă citeşti cartea, vei descoperi că lichidul pentru 
curăţarea canalelor de scurgere are o rată a mortalităţii de 59%. 
Veninul de şarpe-de-mare are o rată a mortalităţii de 98%. Cine l- 
a ucis pe Olson a vrut să fie sigur că acesta va muri. Din cauza 
asta a folosit veninul de şarpe-de-mare. Nu a vrut ca el să fie 
resuscitat. 

Schofield îşi strânse buzele, dus pe gânduri. 

Apoi, spuse: 

— Povesteşte-mi despre Sarah Hensleigh. 

— Ce-i cu ea? 

— Voi doi vă înţelegeţi? O placi, ea te place? 

— Nu, nu şi nu. 

Schofield întrebă: 

— De ce n-o placi? 

— Chiar vrei să ştii? Renshaw oftă profund. Privi în altă 
direcţie. Pentru că s-a măritat cu cel mai bun prieten al meu - de 
fapt, îmi era şi şef - şi nu l-a iubit. 

— Despre cine este vorba? se interesă Schofield. 

— Un tip pe nume Brian Hensleigh. Era şeful Catedrei de 
geofizică de la Harvard înainte să moară. 

Schofield îşi aminti ce-i povestise Kirsty despre tatăl ei. Despre 
cum o învățase matematici avansate. Şi că murise de curând. 

— A murit într-un accident de maşină, nu-i aşa? 

— Corect, spuse Renshaw. Un şofer beat a intrat pe trotuar şi |- 
a ucis. Renshaw îşi ridică privirea către Schofield. Cum se face că 
ştii asta? 

— Mi-a povestit Kirsty. 

— Ţi-a povestit Kirsty. Renshaw aprobă încet din cap. E o fată 
bună, locotenente. Ţi-a spus că este fina mea? 

— Nu. 

— Când s-a născut, Brian m-a rugat să-i fiu naş, ştii, în caz că i 
s-ar fi întâmplat lui ceva. Mama ei, Mary-Anne, a murit de cancer 
când Kirsty avea şapte ani. 

Schofield spuse: 

— Aşteaptă o clipă. Mama lui Kirsty a murit când ea avea şapte 
ani? 

— Da. 

— Deci, Sarah Hensleigh nu este mama lui Kirsty? 

— Exact, spuse Renshaw. Sarah Hensleigh a fost a doua soţie a 


351 


lui Brian. Sarah Hensleigh este mama vitregă a lui Kirsty. 

Brusc, lucrurile începură să aibă sens pentru Schofield. Din 
cauza asta Kirsty nu prea-i vorbea lui Sarah. Felul în care se 
închidea în sine când era în apropierea lui Sarah. Reacţia 
naturală a unui copil faţă de o mamă vitregă pe care n-o plăcea. 

— Nu ştiu de ce s-a căsătorit Brian cu ea, spuse Renshaw. Ştiu 
că era singur şi, ei bine, Sarah este atrăgătoare şi chiar i-a 
acordat ceva atenţie. Insă era ambițioasă. Frate, ce ambițioasă 
era! Puteai vedea asta în ochii ei. Pur şi simplu îi voia numele, 
voia să cunoască oamenii cu care lucra el. Nu-l voia pe el. Și 
ultimul lucru pe care şi-l dorea era copilul lui. 

Renshaw râse cu tristeţe. 

— Şi apoi, acel şofer beat a intrat pe trotuar şi l-a ucis pe Brian 
Şi, dintr-odată, Sarah l-a pierdut pe Brian şi a rămas cu copilul pe 
care nu şi l-a dorit niciodată. 

Schofield întrebă: 

— Aşadar, de ce nu te place ea pe tine? 

Renshaw râse din nou. 

— Pentru că i-am spuse lui Brian să nu se însoare cu ea. 

Schofield clătină din cap. Era evident că se petrecuseră mult 
mai multe lucruri la staţia polară Wilkes înainte să sosească el şi 
soldaţii lui, decât se putea observa la prima vedere. 

— Eşti gata cu muştiucurile alea? întrebă Schofield. 

— Gata. 

— Vom continua această conversație, spuse Schofield, 
ridicându-se în picioare şi începând să-şi fixeze una dintre 
buteliile pentru scufundări. 

— Stai puţin, spuse Renshaw, ridicându-se. Te duci înapoi 
acolo, acum? Dacă te omoară când intri iar în staţie? Atunci, nu 
va mai rămâne nimeni care să-mi creadă povestea. 

— Cine a zis că eu îţi cred povestea? întrebă Schofield. 

— M-ai crezut. Ştiu eu că m-ai crezut. 

— Atunci, se pare că ar fi bine să vii cu mine. Ca să te asiguri 
că nu mă omoară, continua Schofield, îndreptându-se către 
fereastra din aisberg şi privind afară. 

Renshaw păli. 

— OK, OK, hai să luăm lucrurile pas cu pas. Te-ai gândit vreo 
clipă că ai de-a face acolo, afară, cu un grup de balene ucigașe? 
Ca să nu mai vorbim de un fel de focă sinistră ce omoară balene 


352 


ucigaşe... 

Dar Schofield nu-l asculta. Pur şi simplu privea prin fereastra 
încastrată în gheaţă. În depărtare, spre sud-vest - în vârful uneia 
dintre stâncile de gheaţă din apropiere - văzu o lumină 
intermitentă pală, de culoare verde. Clipea încontinuu. Era 
semnalul luminos montat în vârful antenei radio a staţiei polare 
Wilkes. 

— Domnule Renshaw, eu mă întorc acolo... cu sau fără 
dumneata, indiferent de ce-mi va sta în cale. Schofield se 
întoarse spre el. Haide. E timpul să punem din nou stăpânire pe 
staţia polară Wilkes. 


353 


Înfăşuraţi în două straturi de costume de scafandru 
supradimensionate, din perioada anilor 1960, Schofield şi 
Renshaw înotau prin liniştea de gheaţă, respirând cu ajutorul 
echipamentului lor de scufundări vechi de treizeci de ani. 

Aveau amândoi acelaşi cablu de oţel în jurul taliei - cablu care 
se întindea până la bobina cilindrică masivă din interiorul staţiei 
Little America IV, aflată la aproximativ un kilometru şi jumătate 
nord-est de staţia polara Wilkes. Era o măsură de precauţie, în 
caz că oricare din ei s-ar pierde sau s-ar îndepărta şi ar fi nevoit 
să se întoarcă la staţie. 

Schofield ţinea în faţa sa un harpon pe care-l găsise în 
interiorul staţiei Little America IV. 

Apa din jurul lor deveni limpede precum cristalul în timp ce 
înotau sub platforma de gheaţă de lângă coastă, într-o pădure de 
stalactite zimţate de gheaţă. 

Planul lui Schofield era să înoate sub platforma de gheaţă - în 
funcţie de cât de adâncă era -, şi să iasă la suprafaţa în interiorul 
staţiei polare Wilkes. Afară, se orientase după poziţia luminii 
verzi din vârful antenei radio a staţiei. Schofield se gândise că 
dacă el şi Renshaw continuau să înoate în direcţia luminii, odată 
intraţi sub platforma de gheaţă, puteau în final să descopere 
bazinul aflat la baza staţiei. 

Schofield şi Renshaw se aflau într-o lume albă. Formaţiuni de 
gheaţa de un alb fantomatic - asemenea unor vârfuri de munte 
întoarse cu susul în jos - coborau în adâncuri aproape 120 de 
metri. 

Schofield se încruntă. Trebuia să coboare mult până să se 
ridice din nou la suprafaţă în interiorul staţiei. 

Schofield şi Renshaw înotară în jos, de-a lungul părţii laterale a 
uneia dintre formațiunile enorme de gheaţă. Singurul lucru pe 


354 


care Schofield îl putea vedea prin mască era un perete de gheaţă 
albă, solidă. 

După o vreme, ajunseră la capătul formaţiunii de gheaţă - 
„vârful” ascuţit al muntelui întors cu susul în jos. Schofield înotă 
încet pe sub vârf şi peretele alb alunecă din câmpul său vizual... 

„Şi atunci îl văzu. 

Inima lui Schofield aproape că se opri pentru o clipă. 

Atârna pur şi simplu acolo, în apă, în faţa lui, suspendat de 
cablul troliului său, urmându-şi cursa lentă înapoi către staţie. 

Clopotul de scufundare. 

Îndreptându-se înapoi către stație. 

Şi atunci, Schofield îşi dădu seama ce însemna asta. 

Britanicii trimiseseră deja o echipă jos, să examineze caverna. 

Schofield speră din tot sufletul că soldaţii lui din infanteria 
marină din cavernă erau pregătiţi. 

În ceea ce-i privea pe el şi pe Renshaw, ei trebuiau să ajungă 
la clopotul de scufundare. Era o călătorie gratuită până sus, la 
staţia polară Wilkes, pe care Schofield nu voia să o rateze. 

Se întoarse în apă să-i facă semn lui Renshaw. ÎI văzu pe 
micuțul om de ştiinţa în spatele lui, înotând sub vârful inversat al 
muntelui. Îi făcu semn să se grăbească şi cei doi bărbaţi înotară 
spre clopotul de scufundare. 


355 


— Câţi sunt acolo, jos? întreba Barnaby încet. 

Book Riley nu scoase un cuvânt. 

Book era în genunchi, cu mâinile încătuşate la spate. Se afla 
jos, pe puntea E, lângă bazin. Din gură îi curgea sânge. Ochiul 
stâng îi era pe jumătate închis şi umflat. După ce căzuse 
împreună cu Kirsty din aeroglisorul aflat în plină viteză, Book 
fusese adus înapoi la Wilkes. Odată ajuns înapoi în staţie, fusese 
trimis jos, pe puntea E, ca să dea ochii cu Barnaby. 

— Domnule Nero, spuse Barnaby. 

Bărbatul masiv din SAS pe nume Nero îi trase cu putere un 
pumn în faţă lui Book. Book căzu la podea. 

— Câţi? întreba Barnaby. 

Ţinea în mână Maghook-ul lui Book. 

— Niciunul! urlă Book printre dinţii însângeraţi. Nu este nimeni 
acolo, jos. Nu am avut ocazia să trimitem pe nimeni acolo. 

— Oh, serios? spuse Barnaby. Privi gânditor Maghook-ul pe 
care-l ţinea în mâini. Domnule Riley, mi se pare greu de crezut că 
un comandant de calibrul lui Scarecrow ar neglija să ducă la bun 
sfârşit sarcina de a trimite un grup jos, în peşteră, imediat ce a 
ajuns aici. 

— Atunci, de ce nu-l întrebi pe el? 

— Spune-mi adevărul, domnule Riley, sau, foarte curând, îmi 
voi pierde cumpătul şi te voi da hrană leilor. 

— Nu este nimeni acolo, jos, spuse Book. 

— OK, spuse Barnaby, întorcându-se brusc spre Snake. 
Domnule Kaplan, zise el, îmi spune domnul Riley adevărul? 

Book îi aruncă o privire de avertizare lui Snake. 

Barnaby i se adresă lui Snake: 

— Domnule Kaplan, dacă domnul Riley mă minte, îl voi ucide. 
Dacă tu mă minţi, te voi ucide pe tine. 


356 


Book îl privi pe Snake cu ochi mari, imploratori. 

Snake vorbi: 

— Minte. Sunt patru oameni acolo, jos. Trei soldaţi din marină 
şi un civil. 

— Nenorocitule! răcni Book către Snake. 

— Domnule Nero, spuse Barnaby, înmânându-i Maghook-ul lui 
Book. Leagă-l! 


Schofield şi Renshaw ieşiră împreună la suprafaţă în interiorul 
clopotului de scufundare aflat în mişcare lentă. 

leşiră din apă şi râmaseră pe puntea metalică care înconjura 
bazinul micuţ de la baza clopotului de scufundare sferic. 

Renshaw îşi scoase muştiucul şi trase aer în piept. Schofield 
cercetă din priviri interiorul clopotului de scufundare gol, căutând 
arme, orice. 

Văzu un instrument digital de măsurare a adâncimii pe 
peretele îndepărtat. Cronometra descrescător, în timp ce clopotul 
de scufundare urca: 100 de metri. 99 de metri. 98 de metri. 

— Aha, făcu Renshaw din partea cealaltă a clopotului. 

Schofield se întoarse. Renshaw stătea în faţa unui monitor 
micuţ prins sus pe perete, în apropierea plafonului. Renshaw îl 
porni. 

— Uitasem de asta, spuse el. 

— Ce este? întreba Schofield. _ 

— Este o altă jucărie a bătrânului Carmine Yaeger. lţi aminteşti 
de bătrânul despre care ţi-am povestit mai devreme, cel care 
obişnuia să urmărească mereu balenele? lţi aminteşti că ţi-am 
spus că uneori le urmărea din interiorul clopotului de scufundare? 
Ei bine, acest monitor reprezintă o altă sursă video asupra 
bazinului staţiei. Yaeger l-a instalat ca să poată urmări suprafaţa 
atunci când se afla sub apă, în clopot. 

Schofield privi în sus, la monitorul alb-negru, micuţ. 

Pe ecran, văzu aceeaşi imagine a punţii E pe care o zărise mai 
devreme, când se afla în camera lui Renshaw. Imaginea era 
surprinsă de camera aflată sub podul retractabil de pe puntea C, 
care privea direct în jos, spre puntea E. 

Schofield îngheţa. 

Văzu oameni pe ecran. 

Trupe SAS cu arme. Snake încă încătuşat de stâlp. Şi pe Trevor 


357 


Barnaby, plimbându-se încet pe puntea E. 

Şi mai era o persoană. 

Acolo, pe punte, la picioarele lui Barnaby, legat fedeleş, se afla 
Book Riley. 


— În regulă, ridicaţi-l, zise Barnaby, odată ce Nero termină de 
înfăşurat cablul Maghook-ului în jurul gleznelor lui Book. 

Altcineva desfăşurase deja frânghia Maghook-ului şi aruncase 
lansatorul acestuia peste podul retractabil de pe puntea C, 
creând un mecanism asemănător unui scripete. 

Nero luă lansatorul de la un alt soldat britanic şi-i fixă mânerul 
între două trepte ale scării dintre puntea E şi puntea D. Apoi, 
apăsă butonul negru de pe lansator, cel care înfăşura frânghia. 

Drept rezultat al mecanismului de scripete - frânghia fiind 
întinsă la maximum peste podul de pe puntea C -, Book fu 
instantaneu ridicat de pe punte, de glezne. Mâinile încă îi erau 
încătuşate la spate. Se legănă peste bazin şi se bălăngăni 
neajutorat - cu capul în jos - în aerul de deasupra apei. 


— Ce naiba fac? întreba Renshaw în timp ce el şi Schofield 
priveau monitorul alb-negru. 

Pe monitor, îl puteau vedea pe Book bălăbănindu-se exact sub 
ei, atârnând de propriul Maghook, în afară, deasupra apei. 

În acel moment, clopotul de scufundare se clătină uşor şi 
Schofield se prinse de perete ca să se echilibreze. 

— Ce-a fost asta? întrebă Renshaw rapid. 

Schofield nu trebui să spună nimic. 

Răspunsul se afla dincolo de ferestrele clopotului care se mişca 
încet. 

Mai multe forme mari, întunecate, se înălţară prin apă peste 
tot în jurul clopotului de scufundare, contururile lor distinctive alb 
cu negru fiindu-le foarte familiare. 

Grupul de balene ucigaşe. 

Se îndreptau în sus, către staţie. 


Prima înotătoare dorsală străpunse suprafaţa apei şi cei 
aproximativ douăzeci de soldaţi SAS adunaţi în jurul bazinului de 
pe puntea E lăsară sa le scape un murmur. 

Book încă se bălăngănea cu capul în jos deasupra bazinului. 


358 


Văzu şi el: conturul negru, enorm al unei balene ucigaşe 
alunecând uşor prin apă sub el. Book începu să se zbată, dar în 
zadar - mâinile îi erau încătuşate ferm, iar picioarele, legate 
strâns. 

Plăcuţele de identificare de la gât începură să-i alunece peste 
cap. Câteva secunde mai târziu, îi alunecară de pe bărbie şi 
plonjară în apă, scufundându-se rapid. 

Barnaby urmări balenele ucigaşe de pe puntea de lângă bazin. 

— Asta ar trebui să facă lucrurile foarte interesante. 

În acel moment, unul dintre caporalii lui se apropie. Era acelaşi 
caporal care-i raportase mai devreme. 

— Domnule, încărcăturile de Tritonal sunt fixate. 

Caporalul îi oferi lui Barnaby un aparat negru, micuţ, de 
mărimea unui calculator gros. Avea o tastatura numerică 
deasupra. 

— Aparatul de detonare, domnule. 

Barnaby îl lua. 

— Cum arată indicatorii externi? 

— Avem cinci oameni în jurul perimetrului exterior care 
monitorizează orizontul cu telemetre cu laser, domnule. La 
ultima verificare, nu era nimeni pe o rază de optzeci de kilometri 
de acest loc, domnule. 

— Bun, făcu Barnaby. Bun. 

Îşi întoarse din nou atenţia către bazin şi către soldatul din 
infanteria marină care atârna neputincios deasupra. 

— Acordă-ne puţin timp pentru ceva R&R”, spuse Barnaby. 


— Isuse, chestia asta nu poate să meargă mai repede? spuse 
Schofield în timp ce privea contorul de adâncime. 

Cronometra încet înapoi, pe măsură ce se ridicau în apă. Se 
aflau încă la 60 de metri de suprafaţa. Mai aveau cel puţin şapte 
minute. 

Schofield urmări imaginea lui Book pe ecran. 

— La naiba! exclamă Schofield. La naiba! 


— Domnule Nero, spuse Barnaby. 
Nero apăsă un buton de pe lansatorul Maghook-ului şi, brusc, 
acesta porni să-şi desfăşoare frânghia şi Book începu să coboare 


23 Rest and recuperation - odihnă şi recuperare (n.tr.) 
359 


spre bazin, cu capul înainte. 

Apa de sub el era agitată. Balene ucigaşe o străbăteau din 
toate direcţiile. Brusc, una dintre ele se ridică deasupra apei sub 
Book şi aruncă un jet de apă din orificiul nazal. 

Capul lui Book cobori spre apa. Se afla la 30 de centimetri 
deasupra ei când se opri brusc. 

— Domnule Riley! strigă Barnaby de pe punte, unde se afla în 
siguranţă. 

— Ce? 

— Rule Britannia”, domnule Riley! 

Nero apăsă din nou butonul şi capul lui Book şi partea 
superioară a corpului său plonjară în apă. 

Imediat ce Book ajunse sub apă, un şir de dinţi albi, ascuţiţi 
trecură cu un şuierat pe lângă faţa lui. 

Ochii lui Book se măriră. 

Erau atât de multe! Balene ucigaşe peste tot în jurul lui. O 
pădure de alb şi negru aflată într-o mişcare lentă. Balenele 
păreau că dau târcoale în apă. 

Şi apoi, brusc, Book o văzu pe una dintre ele observându-l, o 
văzu cum se întoarce rapid în apă şi vine spre el - în viteză. 

Book atârna acolo, cu capul în jos în apă, complet expus, 
incapabil să se mişte. 

Balena îl atacă. 


Soldaţii SAS aclamară când văzură înotătoarea dorsală enormă 
a balenei ucigaşe mergând în linie dreaptă către soldatul din 
infanteria marină scufundat. 


În clopotul de scufundare, Schofield era lipit de monitor. 
— Haide, Book, zise el. Spune-mi ca ai un as în mânecă! 


Book îşi scutură mâinile prinse la spate. Cătuşele nu voiau să 
se mişte. 

Balena ucigaşă venea spre el. 

Repede. 

Işi deschise fălcile şi se întoarse pe o parte şi... 

„trecu pe lângă el, frecându-se uşor de partea laterală a 


24 Cântec patriotic britanic, pe versurile poemului omonim al lui James 
Thomson (n.tr.) 


360 


corpului lui Book. 
Soldaţii SAS huiduiră. 


În clopotul de scufundare, Schofield răsuflă uşurat. 

În spatele lui, Renshaw spuse încet: 

— S-a terminat. 

— Ce vrei să spui, că s-a terminat? 

— Aminteşte-ţi ce ţi-am spus mai devreme. Când te ocolesc, îşi 
revendică prada prima oară. Apoi, te mănâncă. 


Book urlă de frustrare sub apă. 

Nu-şi putea elibera mâinile. 

Nu-şi... putea... elibera... mâinile... 

Şi atunci, văzu din nou balena ucigaşă. 

Se îndrepta către el pentru a doua oară. Aceeaşi balenă. 

Balena ucigaşă înainta prin apă, mai repede de data aceasta, 
mişcându-se cu un scop clar, înotătoarea sa dorsală înaltă tăind 
cu putere suprafaţa apei. 

Book observă cum i se deschid din nou fălcile şi acum văzu 
dinţii albi şi limba roz şi, pe măsura ce se apropia din ce în ce 
mai mult, teroarea lui ajunse la paroxism. 

De data aceasta, balena ucigaşă nu se întoarse pe-o parte. 

Nu trecu pe lângă el. 

Nu, de data aceasta, balena ucigaşă de şapte tone se izbi de 
Book cu o forţă distrugătoare şi, înainte ca acesta să-şi dea 
seama ce l-a lovit, fălcile ei masive se închiseră în jurul capului 
său. 


În interiorul clopotului de scufundare, Schofield privi monitorul 
în tăcere. 

— Isuse Hristoase, gemu Renshaw din spatele lui. 

Imaginea de pe ecran era absolut înfricoşătoare. 

O fântână de sânge se împrăştie prin apă. Balena zdrobise 
trupul suspendat al lui Book şi-i înghiţise întreaga parte 
superioară a corpului. Acum, scutura violent cadavrul, încercând 
să-l desprindă de frânghie - asemenea unui rechin mare, alb, 
care se luptă cu o bucată de carne atârnată de partea laterală a 
unei bărci. 

361 


Schofield nu spuse nimic. 
Inghiţi voma care i se aduna în gât. 


362 


Jos, în cavernă, Montana şi Sarah Hensleigh priveau ecranul de 
deasupra tastaturii numerice. Gant plecase de lângă ei. Se 
întorsese la fisura pe care o descoperise în celălalt capăt al 
cavernei. 

Sarah Hensleigh privi ecranul. 


24157817 


INTRODUCEŢI CODUL DE INTRARE AUTORIZAT 


— E o cale de intrare, spuse ea. 

Opt cifre erau deja afişate pe ecran. 24157817. Apoi, urmau 
şaisprezece spaţii goale care trebuiau completate cu codul de 
intrare. 

— Şaisprezece goluri de umplut, spuse Montana. Dar care este 
codul de intrare? 

— Alte numere, zise Hensleigh gânditoare. Trebuie să fie vreun 
cod numeric, un cod care urmează după cele opt numere care se 
află deja pe ecran. 

— Insă, chiar dacă am putea descifra codul, cum îl introducem 
în spaţiile libere? întreba Montana. 

Sarah Hensleigh se aplecă înainte şi apăsă pe primul buton 
negru de pe tastatură. 

Numărul „1” apăru instantaneu pe ecran - în primul spaţiu 
liber. 

Montana se încruntă. 

— De unde ai ştiut asta? 

Hensleigh ridică din umeri. 

— Dacă această chestie are instrucţiuni scrise în engleză, 
atunci este făcută de mâna omului. Ceea ce înseamnă că şi 
tastatura este făcuta de mâna omului. Asta înseamnă că este 


363 


probabil o tastatură obişnuită, cu numere puse pe ea ca la un 
calculator sau telefon. Cine ştie, poate că tipii care au construit-o 
pur şi simplu nu au avut timp să pună numere pe ea. 

Hensleigh apăsă al doilea buton. 

Un „2” apăru în următorul spaţiu gol. Hensleigh zâmbi, teoria 
fiindu-i justificată. 

Apoi, începu să şuşotească pentru sine. 

— Un cod de şaisprezece cifre şi zece cifre din care să alegi. La 
naiba, vorbim de trilioane de combinaţii posibile. 

— Crezi că poţi să-l spargi? întrebă Montana. 

— Nu ştiu, spuse Hensleigh. Depinde de ce trebuie să însemne 
primele opt cifre şi dacă pot să-mi dau seama de asta. 

In acel moment, Montana se aplecă în faţă şi apasă primul 
buton de paisprezece ori. Pe ecran, spaţiile goale se umplură 
rapid. 

Ecranul scoase un bipăit brusc. Şi apoi, un nou mesaj apăru în 
partea de jos a ecranului: 


24157817 12 11111111111111 


COD INTRODUS GREŞIT - INTRAREA REFUZATĂ 
INTRODUCEŢI CODUL DE INTRARE AUTORIZAT 


Apoi, ecranul se întoarse la imaginea iniţială, cu cele opt 
numere de la început şi cele şaisprezece spaţii goale. 

Hensleigh îl privi pe Montana, perplexă. 

— De unde ai ştiut asta? 

Montana zâmbi. 

— Îţi mai acordă o şansă dacă introduci un cod greşit. 
Asemenea majorităţii sistemelor militare codate. 


În celalalt capăt al cavernei, Gant stătea ghemuită pe pământ 
lângă fisura pe care o descoperise la baza peretelui de gheaţă. Îşi 
îndreptă lanterna către interiorul fisurii orizontale. 

Gant voia să afle mai multe despre această cavernă. Era ceva 
legat de caverna în sine şi de „nava spaţială” creată de mâinile 
omului pe care o găsiseră în ea, care o făcea să se întrebe... 

Gant privi în fisură. În lumina lanternei, observă o peşteră. O 
peşteră rotundă, cu pereţi de gheaţă, care părea că se întinde 


364 


spre dreapta. Podeaua peşterii se afla la aproximativ un metru şi 
jumătate sub ea. 

Gant se întinse pe spate şi-şi făcu loc prin fisură. Începu să 
coboare pe podeaua acestei peşteri noi. 

Şi apoi, brusc, fără avertisment, gheaţa de sub ea cedă şi Gant 
căzu neajutorată pe podeaua peşterii. 

Buf...! 

Sunetul aterizării sale pe podeaua peşterii reverberă peste tot 
în jur. Sunase ca şi cum cineva ar fi lovit o bucată de oţel cu un 
baros. 

Gant îngheţă. 

Oțel? 

Şi apoi, încet - foarte încet -, privi către podeaua de sub ea. 

Aceasta era acoperită cu un strat subţire de gheaţă, însă Gant 
putu vedea totul clar. Ochii i se măriră. 

Observa mai întâi niturile - domuri mici şi rotunde pe un fundal 
gri-închis. 

Era metal. 

Metal gros, armat. 

Gant îşi roti lanterna în jurul peşterii micuţe. Avea o formă 
cilindrică - asemenea unui tunel de tren - cu un plafon înalt, 
rotund, care se înălța deasupra fisurii orizontale prin care 
pătrunsese ea. Fisura orizontală se afla aproape la jumătatea 
înălţimii peretelui. De fapt, Gant aproape că putea vedea prin 
peretele gros de gheaţă de deasupra fisurii, ca şi cum ar fi fost 
sticlă transparentă. 

Işi roti lanterna în jur şi o îndreptă către tunelul care se 
îndepărta de ea. 

Şi apoi, o văzu. 

Arata ca un fel de uşă, făcută din oţel greu, de culoare gri. Era 
fixata în gheaţă şi era acoperită în întregime de gheaţă şi ţurţuri. 
Arăta ca o uşă a unei nave sau a unui submarin - solidă, prinsă 
într-un perete masiv de metal. 

— Isuse Hristoase, murmură Gant. 


365 


Pete Cameron sună la biroul Post din Washington D.C. pentru a 
treia oară. Stătea în camera de zi a lui Andrew Trent. 

Într-un final, Alison răspunse. 

Cameron spuse: 

— Unde ai fost? Te-am sunat toată după-amiaza. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce am descoperit, zise Alison. 

li povesti ce descoperise în baza de date a bibliotecilor din 
toate statele: faptul că referinţele privind latitudinea şi 
longitudinea pe care le preluase Cameron de la SETI se refereau 
la locaţia unei staţii polare din Antarctica - staţia polară Wilkes. 

Cameron îşi scoase notițele originale de la vizita sa la SETI şi le 
urmări în timp ce Alison vorbea. 

Apoi, Alison îi povesti despre oamenii de ştiinţă care locuiau la 
staţia polară şi despre lucrările şi cărţile pe care le scriseseră, îi 
povesti şi despre Biblioteca Congresului şi despre Studiul 
preliminar al lui C.M. Waitzkin. 

— A fost împrumutată sub semnătură unui anumit O. 
Niemeyer, în 1979, spuse Alison. 

Cameron se încrunta. 

— Niemeyer? Otto Niemeyer? Nu a făcut parte din Statul-Major 
Reunit în perioada lui Nixon? 

— Şi în perioada lui Carter, spuse Alison. 

Andrew Trent intră în camera de zi. 

— A rostit cineva numele Niemeyer? 

— Da, spuse Cameron. Otto Niemeyer. Îl cunoşti? 

— Am auzit de el, răspunse Trent. Făcea parte din Forţele 
Aeriene. Colonel plin. S-a urcat într-un avion în 1979 şi nu s-a mai 
întors. 

— El este, spuse Alison prin telefon. Hei, cu cine eşti? 

— Cu Andrew Wilcox, zise Cameron, privindu-l pe Trent. 


366 


— Oh, bună, Andrew, îmi pare bine să te cunosc, făcu Alison. 
Şi, da, ai dreptate. Niemeyer s-a urcat într-un avion Boeing 727 
al Forţelor Aeriene la Baza Forţelor Aeriene Andrews în noaptea 
de 30 decembrie 1979, îndreptându-se către o destinaţie 
necunoscută. Nu s-a mai întors niciodată. 

— Nu există nicio înregistrare referitoare la locul în care s-a 
dus? întrebă Pete. 

— Astea sunt informaţii secrete, iubire, spuse Alison. Secrete. 
Am reuşit totuşi să obţin o poveste a vieţii lui. Niemeyer pilota 
avioane Phantom în Vietnam. A fost doborât deasupra Deltei 
Mekong în 1965. A fost prizonier de război timp de un an. A avut 
ambele picioare rupte. A fost salvat în 1966. A desfăşurat muncă 
de birou la Pentagon după aceea. A condus Divizia de Achiziţii a 
USAF” timp de şase ani, din 1968 până în 1974. A fost numit în 
cadrul Statului-Major Reunit în 1972 de către Nixon şi a continuat 
să deţină această calitate în perioada lui Carter. 

Se pare ca Niemeyer a participat la proiectul secret din 1977. 
A făcut parte din comitetul de selecţie al Forţelor Aeriene care a 
ales bombardierul invizibil B-2, creat de Northrop-Boeing. Dar în 
înregistrările oficiale se arata că Niemeyer a votat pentru ce/ 
care a pierdut licitaţia, un consorţiu format din General 
Aeronautics şi o societate de electronice micuță din California, 
numită Entertech Ltd. 

Pete Cameron întrebă: 

— Şi, de ce ar fi furat un studiu topografic preliminar despre o 
anumită staţie de cercetare universitară din Antarctica? 

— Vezi tu, asta este problema, spuse Alison. Nu cred că este 
aceeaşi staţie. 

— Poftim? 

Alison explică: 

— Ascultă, citeam din cartea asta pe care mi-am cumpărat-o, 
scrisă de unul dintre tipii ăştia din Antarctica, unul pe nume Brian 
Hensleigh. Conform spuselor lui, staţia polară Wilkes a fost 
construită în 1991. 

— Aha. 

— Însă Niemeyer a dispărut în 1979. 

— Deci, ce vrei să spui? întreba Pete. 

— Ce vreau să spun este că Niemeyer căuta altă staţie din 


25 USAF - United States Air Forces - Forţele Aeriene ale Statelor Unite 
367 


acea locaţie, cu doisprezece ani inainte ca americanii să 
proiecteze staţia polară Wilkes. Alison făcu o pauză. Pete, cred că 
au fost dovă staţii. Două staţii construite pe aceeași bucată de 
teren. Una în 1978 - cea pentru care a fost făcut un studiu 
topografic de către C.M. Waitzkin - şi alta în 1991. 

Pete Cameron se aplecă înainte şi spuse: 

— Ce vrei să spui, crezi că au construit a doua staţie deasupra 
primeia? 

— Nu cred că cei care au construit a doua staţie - staţia polară 
Wilkes - au știut măcar de existenţa primeia, spuse Alison. Brian 
Hensleigh nu o menţionează absolut deloc în cartea sa. 

— Deci, ce era? întrebă Pete. Mă refer la staţia lui Niemeyer. 

— Cine ştie? răspunse Alison. 

În acel moment, Andrew Trent văzu foaia de hârtie cu notițele 
lui Pete în mâna acestuia, o luă şi începu s-o examineze. 

Alison întrebă: 

— Dar tu? Ai obţinut ceva demn de o ştire în călătoriile tale? 

— Ai putea spune asta, răspunse Cameron, rememorând tot 
ce-i spusese Trent despre el, despre nimicirea unităţii sale, 
despre „moartea” sa oficială şi despre Grupul de Convergenţă a 
Informaţiilor. 

— Hei, exclamă Trent brusc din cealaltă parte a camerei. 
Ridică notițele lui Cameron de la SETI. De unde ai luat notițele 
astea? 

Pete întrerupse convorbirea cu Alison şi privi notițele pe care le 
luase la SETI. 


RECEPŢIONAT 134625 J 
CONTACT PIERDUT - PERTURBARE IONOSFERICĂ 
ECHIPA DE AVANGARDĂ 

SCARECROW 

-66,5 

ÎNTRERUPERE A TRANSMISIEI RADIO DIN CAUZA 
ERUPȚIEI SOLARE 

115, 20 MINUTE, 12 SECUNDE EST . 
CUM A AJUNS ACOLO ATÂT DE - A DOUA ECHIPĂ 
E PE DRUM 


Pete îi povesti lui Trent despre vizita lui la SETI, că aceste 
notițe reprezentau înregistrarea pe care o făcuse el despre ceea 
368 


ce fusese interceptat de undele telescopului radio de la SETI. 

— Şi aceste coordonate, spuse Trent, arătând spre cuvintele „- 
66,5 şi 115,20 minute, 12 secunde est” se referă la o staţie de 
cercetare din Antarctica? 

— Corect, confirmă Pete. 

Trent îl privi cu atenţie pe Pete Cameron. 

— Ştii ceva despre unităţile de recunoaştere ale marinei, 
domnule Cameron? 

— Doar ceea ce mi-ai spus. 

— Sunt o echipă de avangardă, spuse Trent. 

— OK, zise Pete, văzând cuvintele „ECHIPĂ DE AVANGARDĂ” 
printre notele sale. 

— Scarecrow... continuă Trent, privind notițele. 

Pete îşi mută privirea de la notițe către Trent. 

— Ce este Scarecrow? O operaţiune? 

— Nu, răspunse Trent puţin prea brusc. Scarecrow este un 
bărbat. Un locotenent din infanteria marină. Un prieten de-al 
meu. 

Pete Cameron aşteptă ca Trent să continue, însă acesta n-o 
făcu. Apoi, brusc, Trent îl privi pe Cameron în ochi. 

— Nenorocitul, spuse Trent. Scarecrow este acolo. 


— Ce vrei să spui? întrebă Alison câteva minute mai târziu. 
Crezi că la acea staţie sunt soldati din infanteria marină? 

— Aşa credem, da, răspunse Cameron, agitat. 

— Isuse, mai este o a doua echipa pe drum, spuse Trent, 
privind din nou notițele. La naiba! Se întoarse către Cameron, 
închide o clipă. Trebuie să dau un telefon. 

Cameron îi spuse lui Alison că o va suna el înapoi. 

Trent formă rapid un număr. Cameron îl urmărea. 

— Da, bună ziua, la Personal, vă rog, ceru Trent în telefon. 
Aşteptă o secundă, apoi spuse: Da, bună ziua, mă întrebam dacă 
mi-aţi putea spune unde l-aş putea găsi pe locotenentul Shane 
Schofield, vă rog. E o urgenţă de familie. Da, aştept. 

Trent aşteptă un minut întreg înainte să revină cineva la 
telefon. 

— Da, bună ziua, spuse Trent. Poftim? Ah, sunt cumnatul lui, 
Michael. Urmă o pauză. Oh, nu, spuse Trent încet. Oh, 
Dumnezeule. Da, mulţumesc. La revedere. 


369 


Trent trânti practic telefonul în furcă. Se întoarse către 
Cameron. La naiba! 

— Ce este? 

— Conform Departamentului de Personal din cadrul Corpului 
Puşcaşilor Marini al Statelor Unite, locotenentul Shane M. 
Schofield a murit într-un accident de instrucţie din Pacificul de 
Sud la ora 9.30, ieri-dimineaţă. Chiar în acest moment se fac 
aranjamente pentru a-i contacta familia. 

Cameron se încruntă. 

— E mort? 

— Conform spuselor lor, da, rosti Trent încet. Însă asta nu 
înseamnă neapărat că este adevărat, nu-i aşa? Trent făcu o 
pauză. Cea de-a doua echipă... 

— Ce-i cu ea? 

— Există o echipă secundară care se afla pe drum spre staţia 
polară Wilkes chiar acum, corect? 

— Da... 

— Şi, conform Corpului Puşcaşilor Marini ai Statelor Unite, 
Shane Schofield este deja mort, nu? 

— Da... 

Trent se gândi mult timp la asta. Apoi, îşi ridică brusc privirea. 

— Schofield a descoperit ceva. O să-l ucidă. 

Cameron o prinse din nou la telefon pe Alison. 

— Repede, trimite acum, spuse el. 

— În regulă. În regula. Aşteaptă o secundă, iubitule, zise 
Alison. 

Cameron auzi zgomotul produs de taste la celălalt capăt al 
liniei. 

— OK, o trimit chiar acum, reveni Alison. 

In cealaltă parte a camerei de zi, Trent îşi porni computerul. 
Trecu prin mai multe ecrane şi ajunse la cel pentru e-mail. 

O bară micuță din partea de jos a ecranului clipi: AVEŢI UN 
MESAJ NOU. 

Trent deschise e-mailul. 

Pe ecran apăru imediat o listă: 


BAZA DE DATE A BIBLIOTECILOR DIN TOATE STATELE 
CĂUTARE DUPĂ CUVÂNT-CHEIE | 
SECVENȚA DE CĂUTARE UTILIZATĂ: 


370 


LATITUDINE -66,5* 
LONGITUDINE 115° 20' 12” 


NR. DE INTRĂRI GĂSITE: 6 


TITLUL/ AUTORUL/ LOCAŢIA/ ANUL 
TEZĂ DE DOCTORAT/ LLEWELLYN, D.K./ STANFORD, CT/1998 

TEZĂ DE DOCTORAT/ AUSTIN, B.E./ STANFORD, CT/1997 

TEZĂ POST-DOCTORALĂ/ HENSLEIGH, S.T./ USC, CA/1997 

LUCRARE DE CERCETARE PENTRU ACORDAREA TITULATURII DE 
CERCETĂTOR/ HENSLEIGH, B.M./ HARVARD, MA/1996 i 

„CRUCIADA GHEȚII- REFLECŢII ASUPRA UNUI AN PETRECUT ÎN ANTARCTICA”/ 
HENSLEIGH, B.M./ HARVARD, MA; AVAIL: AML/1995 

STUDIU PRELIMINAR/ WAITZKIN, C.M./ UBCONG/1978 


Era lista pe care o luase Alison din baza de date a Bibliotecilor 
din toate Statele. Lista cu fiecare lucrare care se referea la 
latitudinea -66,5 grade şi longitudinea 115 grade 20 minute 12 
secunde. 

— In regulă, spuse Pete. 

— Ce-o sa faci cu ea? se auzi vocea lui Alison prin interfonul 
telefonului. 

— Vom folosi această listă pentru a le găsi adresele, spuse 
Trent, tastând rapid. Adresa de e-mail a cercetătorilor din 
Antarctica, ca să-i putem trimite un mesaj lui Schofield. 

— Ne gândim că majoritatea profesorilor universitari au adresă 
de e-mail, spuse Pete, şi sperăm că staţia polară Wilkes este 
legata la un telefon prin satelit ca mesajul să poată ajunge la 
destinaţie. 

Brusc, Trent spuse: 

— În regula, am obţinut una! Hensleigh, Sarah T. Adresa de e- 
mail este la USC?! în California, însă a fost transferată către o 
adresă externă: sarahhensleighQwilkes.edu.us. Asta este! 

Trent continuă să tasteze. 

— În regulă, spuse el un minut mai târziu. Excelent. Au o 
adresă universală acolo: allwilkesOwilkes.edu.us. Excelent. Acum 
putem trimite un e-mail oricărei persoane care are un computer 
în acea staţie. 

— Fă-o! zise Cameron. 


26 USC - University of Southern California - Universitatea Californiei de Sud. 
371 


Trent tastă un mesaj şi când termină, apăsă cu putere butonul 
„ TRIMITE”. 


372 


Libby Gant stătea în faţa uşii mari de oţel fixate în micul tunel 
de gheaţă. 

Avea ataşată o roată de presiune ruginită. Destul de greu, 
Gant o întoarse. O roti de trei ori. 

Şi apoi, brusc, auzi un zgomot puternic din interiorul uşii 
masive de oţel şi aceasta se întredeschise cu un scârţâit. 

Gant deschise larg uşa şi îndreptă lanterna spre interior. 

— Oau! exclama ea. 

Semăna cu un hangar. Era atât de mare, încât lanterna lui 
Gant nu era suficient de puternică pentru a vedea celalalt capăt, 
însă putea vedea suficient de mult. 

Zărea pereţii. 

Pereţi făcuţi de mâna omului. 

Pereţi de oţel, cu grinzi grele, ranforsate, care susțineau un 
tavan înalt de aluminiu. Braţe imense, galbene, robotizate, 
stăteau tăcute în întuneric, acoperite de gheaţă. Lumini cu 
halogen înconjurau tavanul. Pe podea, în faţa ei, se aflau nişte 
grinzi metalice dispuse în unghiuri ciudate. Gant observă că mai 
multe dintre ele aveau urme zimţate la capete - fuseseră rupte în 
două. Totul era acoperit de un strat de gheaţă. 

Gant observa o bucata de hârtie la picioarele ei. O ridică. Era 
îngheţată tun, însă încă se mai putea citi antetul. Scria: 
ENTERTECH LTD. 


Gant se întoarse la tunelul micuţ care ducea înapoi către 
caverna principală. li strigă pe Montana şi pe Hensleigh. 

Câteva minute mai târziu, Montana se strecură prin fisura 
orizontala şi păşi alături de Gant în imensul hangar subteran. 

— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el. 

Intrară în hangar, lanternele lor formând raze de lumină. 


373 


Montana se îndreptă spre stânga. Gant, spre dreapta. 

Gant ajunse la o structură de tip birou care părea acoperită în 
întregime de zăpadă. Uşa biroului se deschise cu un scârţâit 
puternic şi încet, foarte încet, Gant păşi înăuntru. 

Pe podeaua biroului zăcea un cadavru. 

Un bărbat. 

Ochii îi erau închişi şi era dezbrăcat. Pielea i se făcuse albastră. 
Părea că doarme. 

Gant observă o masă în cealaltă partea a biroului şi ceva pe 
ea. Îndreptându-se într-acolo, observă că era vorba despre un fel 
de carte, cu coperta din piele. 

Restul mesei era gol. Gant se gândi că era ca şi cum cineva ar 
fi lăsat-o acolo intenționat, ca să fie primul lucru pe care l-ar fi 
găsit un vizitator. 

Gant luă cartea. Era acoperită cu un strat de gheaţă, iar 
paginile erau dure, asemenea cartonului. 

O deschise. 

Părea a fi un fel de jurnal. 

Citi o însemnare de pe la început. 


2 iunie 1978 _ 

Lucrurile merg bine. Insă este atât de frig! Nu pot să cred 
că ne-au adus până aici ca să construim un nenorocit de 
avion de asalt! Vremea de afară este îngrozitoare. Condiţii 
de viscol. Din fericire, hangarul nostru este construit sub 
suprafaţă, aşa că vremea nu ne afectează. Ironia tristă este 
că avem nevoie de frig. Nucleul de plutoniu al sistemului îşi 
menţine calitatea mai mult timp la temperaturi mai joase... 


Gant înaintă la o pagină care nu era prea departe de finalul 
jurnalului. 


15 februarie 1980 

Nu vine nimeni. Acum sunt sigur de asta. Bill Holden a 
murit ieri, iar lui Pat Anderson am fost nevoiţi să-i tăiem 
mâinile, atât de îngheţate erau. 

Au trecut două luni deja de când ne-a lovit cutremurul şi 
am renunţat la orice speranţă de salvare. Cineva a spus că 
bătrânul Niemeyer trebuia să vină aici în decembrie, însă nu 
a apărut. 


374 


Când mă duc seara la culcare, mă întreb dacă mai ştie şi 
altcineva în afara de Niemeyer că suntem aici. 


Gant dădu nişte pagini înapoi, uitându-se după ceva. Găsi ceea 
ce căuta cam pe la mijlocul jurnalului. 


20 decembrie 1979 

Nu ştiu unde mă aflu. Am fost loviți de un cutremur ieri, 
cel mai mare nenorocit de cutremur care s-a văzut vreodată. 
A fost ca şi cum pământul s-a deschis şi ne-a înghiţit cu totul. 

Eram jos în hangar când s-a întâmplat, lucrând la pasăre. 

Mai întâi, pământul a început să se clatine şi apoi, brusc, 
un perete masiv de gheaţă a ţâşnit pur şi simplu din pământ 
şi a rupt hangarul în două. Şi apoi, păream că suntem în 
cădere. Cădeam şi tot cădeam. Bucăţi masive din platforma 
de gheaţă (fiecare dintre ele de mărimea unei clădiri, după 
estimările mele) ne-a lovit de fiecare parte, în timp ce eram 
absorbiți în pământ - le-am văzut făcând găuri enorme în 
tavanul hangarului. BUM! BUM! BUM! Cutremurul trebuie să 
fi făcut o gaură enormă sub staţie şi noi am căzut pur şi 
simplu în ea. 

Am continuat să cădem. Tot mai jos. Ne clătinam şi 
cădeam. Unul dintre marile braţe robotizate a căzut peste 
Doug Myers, l-a omorât... 


Gant rămase perplexă. 

Acest „hangar” fusese o staţie polară. 

O staţie polară care fusese creată în cel mai mare secret 
pentru a construi un fel de avion - un avion care utiliza plutoniul, 
observă Gant. Dar se părea că această staţie fusese iniţial 
construită la suprafaţă - sau, mai degrabă, îngropată exact sub 
suprafaţă, asemenea staţiei polare Wilkes - până când un 
cutremur a lovit-o şi a înghiţit-o în subteran. 

Gant dădu paginile până ajunse la ultima filă din jurnal. 


17 martie 1980 

Sunt ultimul rămas în viaţă. Toţi colegii mei sunt morţi. 
Au trecut acum aproape trei luni de când ne-a lovit 
cutremurul şi ştiu că nu vine nimeni. Mâna mea stângă 
îngheaţă şi este pătrunsă de cangrenă. Nu-mi mai pot simţi 
picioarele. 


375 


Nu pot continua. Am de gând să mă dezbrac complet şi 
să mă întind pe gheaţa. Nu ar trebui sa dureze mai mult de 
câteva minute. Dacă va citi cineva acest jurnal în viitor, să 
ştie că numele meu a fost Simon Wayne Daniels. Am fost 
specialist în electronică aviatică pentru Entertech Ltd. Soţia 
mea, Lily, locuieşte în Palmdale, deşi nu ştiu dacă va mai fi 
acolo când citiţi asta. Vă rog să o căutaţi şi să-i spuneţi că 
am iubit-o şi că-mi pare rău că nu am putut să-i spun unde 
m-am dus. 

Este atât de frig! 


Gant privi cadavrul dezbrăcat de la picioarele sale. 

Simon Wayne Daniels. 

Simţi un val de tristeţe pentru el. Murise aici, singur. Îngropat 
de viu în acest mormânt rece, îngheţat. 

Şi apoi, brusc, în interfonul din casca îi explodă vocea lui Santa 
Cruz, zdruncinându-i gândurile: 

— Montana! Fox! Veniţi încoace! Veniţi aici imediat! Văd 
scafandri inamici! Repet! Scafandri inamici sunt pe cale să 
pătrundă în cavernă! 


376 


Echipa de scafandri SAS îşi croi drum pe sub apă în susul 
tunelului de gheaţă cu ajutorul unor sănii subacvatice. Erau opt 
şi, datorită săniilor lor subacvatice cu două elici, se mişcau rapid 
prin apă. Erau îmbrăcaţi cu toţii în negru. 

— Baza. Aici echipa de scafandri. Răspunde, spuse scafandrul- 
şef în comunicatorul său din cască. 

— Echipa de scafandri, aici Baza, se auzi vocea lui Barnaby 
prin interfon. Raportaţi. 

— Baza, ora este 19.56. Timpul de scufundare de la părăsirea 
clopotului de scufundare este de cincizeci şi patru de minute. 
Putem vedea suprafaţa. Pătrundem în cavernă. 

— Echipa de scafandri, aveţi grijă. Avem informaţii că sunt 
patru agenţi ostili în interiorul cavernei care vă aşteaptă. Repet, 
sunt patru agenţi ostili în interiorul cavernei şi vă aşteaptă. 
Acţionaţi corespunzător. 

— Am recepționat, Baza. Aşa vom face. Echipa de scufundare, 
terminat. 


Gant şi Montana se întoarseră în grabă în interiorul cavernei 
principale. 

Veniră lângă Santa Cruz, care manevra puştile MP-5 montate 
pe tripod. Acesta le arătă spre interiorul bazinului. 

Prin apa limpede, albastră, se puteau observa înălțându-se mai 
multe umbre negre, amenințătoare. 

Cei trei soldaţi din infanteria marină se poziţionară în spatele 
mai multor bolovani, cu puştile MP-5 în mâini. Montana îi spuse 
lui Sarah Hensleigh să stea în spatele lui şi să rămână la pământ. 

— Nu fiţi nerăbdători, se auzi vocea lui Montana prin interfonul 
din cască. Aşteptaţi-i să spargă suprafaţa. Nu are niciun sens să 
trageţi în apă. 


377 


— Am înţeles, spuse Gant când văzu prima umbră ridicându-se 
încet în apă, către suprafaţă. 

Un scafandru. Pe o sanie subacvatică. 

Se apropie tot mai mult, tot mai sus, până când, în mod 
straniu, se opri chiar sub suprafaţă. 

Gant se încruntă. 

Scafandrul se oprise pur şi simplu acolo, la aproximativ 30 de 
centimetri sub suprafaţa apei. 

„Ce făcea...?” 

Şi apoi, brusc, mâna scafandrului ţâşni brusc din apă şi Gant 
văzu imediat obiectul pe care-l ţinea în mână. 

— Incărcătură cu nitrogen! ţipă Gant. Adăpostiţi-vă! 

Scafandrul aruncă încărcătură cu nitrogen şi aceasta se lovi de 
podeaua dură, îngheţată, a cavernei. Gant şi ceilalţi soldaţi din 
infanteria marină se adăpostiră cu toţii în spatele bolovanilor lor. 

încărcătura cu nitrogen explodă. 

Azotul lichid foarte rece acoperi totul în jur. Substanţa albastră, 
lipicioasă, se lovi de bolovanii în spatele cărora se ascunseseră 
soldaţii din infanteria marină, şi se împrăştie pe pereţii cavernei. 
O parte din ea lovi chiar şi nava neagră, mare, din mijlocul 
peşterii enorme. 

Era diversiunea perfectă. 

Pentru că imediat ce încărcătura cu nitrogen explodă, primul 
soldat SAS ieşi din apă cu puşca lipită de umăr şi cu degetul pe 
trăgaci. 


378 


Clopotul de scufundare aproape ajunsese la suprafaţă. Îşi 
continua înălţarea uşoară. 

„Un comandant nervos, care acţionează sub influenţa furiei 
sau frustrării, îşi va conduce aproape sigur unitatea spre pieire.” 

Cuvintele lui Trevor Barnaby se auzeau ca un ecou în mintea 
lui Shane Schofield. Schofield le ignoră. 

După ce-l văzuse pe Barnaby dându-l pe Book Riley drept 
hrană balenelor ucigaşe, furia lui sporise în intensitate. Voia să-l 
omoare pe Barnaby. Voia să-i smulgă inima şi să i-o servească pe 
0... 

Schofield îşi desprinse cablul din jurul taliei sale şi smulse cele 

două costume de scafandru groase din anii şaizeci de pe trup. 
Apoi, îşi scoase puşca MP-5 şi introduse un încărcător plin. Dacă 
nu-l omora pe Barnaby, măcar avea de gând să ucidă cât de 
mulţi putea. 

În timp ce-şi pregătea puşca, Schofield observă un geamantan 
mic Samsonite pe unul dintre rafturile clopotului de scufundare. Il 
deschise. Şi văzu un rând de încărcături albastre cu azot fixate în 
interiorul căptuşit al geamantanului, asemenea ouălor într-un 
carton. 

„Soldaţii SAS trebuie să le fi lăsat aici când au coborât în 
peşteră, se gândi. Apoi luă una dintre încărcăturile cu nitrogen şi 
o puse în buzunar. 

Schofield privi afară. Se părea că balenele ucigaşe dispăruseră 
pentru moment. Pentru o clipă, Schofield se întrebă unde se 
duseseră. 

— Ce faci? întrebă Renshaw. 

— Vei vedea, spuse Schofield, păşind de-a lungul bazinului 
circular de la baza clopotului de scufundare. 

— Te duci afară? spuse Renshaw neîncrezător. Mă laşi aici? 


379 


— Vei fi în regula. Schofield îi aruncă lui Renshaw pistolul său 
Desert Eagle. Dacă vin după tine, foloseşte.-l. 

Renshaw prinse pistolul. Schofield nici măcar nu apucă să 
observe asta. Se întoarse şi, fără să privească măcar o clipă 
înapoi către Renshaw, păşi dincolo de puntea metalică a 
clopotului de scufundare şi se cufundă în apă. 


Apa era aproape îngheţată, însă lui Schofield nu-i păsa. 

Se ţinu în continuare de clopotul de scufundare şi urcă pe una 
dintre ţevile lui exterioare, ridicându-se pe tavanul său sferic. 

Aproape că ajunseseră la nivelul staţiei. 

Şi, imediat ce aveau să ajungă acolo, se gândi Schofield, 
imediat ce aveau să spargă suprafaţa, avea de gând să dea 
dramul celei mai mari rafale de focuri de armă pe care o 
văzuseră soldaţii SAS vreodată - îndreptată în primul rând către 
Trevor J. Barnaby. 

Clopotul de scufundare se înălţă prin apă, apropiindu-se de 
suprafaţă. 

„În orice clipă”, se gândi Schofield, strângând în mână puşca 
MP-5. 

„În orice clipă...” 


Clopotul de scufundare sparse suprafaţa cu o lovitură 
puternică. 

Şi acolo, stând în vârful lui, ţinându-se cu mâna de cablul 
vinclului său, se afla locotenentul Shane Schofield, cu puşca MP-5 
ridicată. 

Însă Schofield nu trase. 

Se îngălbeni. 

Pe toată puntea E erau aliniaţi cel puţin douăzeci de soldaţi 
SAS. Aceştia stăteau în cerc în jurul bazinului, înconjurând 
clopotul de scufundare. 

Şi aveau toţi puştile îndreptate către Shane Schofield. 

Barnaby ieşi din tunelul sudic, zâmbind. Schofield se întoarse 
şi-l văzu şi, în timp ce făcea asta, se înjură în gând, îşi înjura 
furia, impulsivitatea, pentru că ştiu acum că sub impulsul 
momentului, din cauza furiei pure pe care o simţise în urma 
morţii lui Book, tocmai făcuse cea mai mare greşeală din viaţa 
sa. 


380 


Shane Schofield îşi aruncă puşca MP-5 pe punte. Aceasta se 
lovi cu zgomot de puntea de metal. Soldaţii SAS prinseră clopotul 
de scufundare cu un cârlig lung şi-l traseră prin apă către punte. 

Mintea lui Schofield lucra din nou şi cu o limpezime de cristal. 
În momentul în care spărsese suprafaţa şi văzuse trupele SAS cu 
puştile îndreptate către el, simţurile îi reveniseră cu toată forţa. 

Spera din tot sufletul că Renshaw se ascunsese în interiorul 
clopotului de scufundare. 

Schofield sări de pe clopotul de scufundare şi ateriză cu o 
bufnitura sonoră pe puntea E. Răsuflă uşurat pe ascuns când 
soldaţii SAS dădură drumul clopotului şi-l lăsară să plutească 
înapoi în centrul bazinului. Nu-l văzuseră pe Renshaw. 

Apoi, doi soldaţi SAS masivi îl prinseră cu duritate pe Schofield, 
îi duseră mâinile la spate şi-i prinseră o pereche de cătuşe în 
jurul încheieturilor. Un alt soldat SAS îl percheziţionă cu atenţie 
şi-i scoase încărcătură cu nitrogen din buzunar. Luă, de 
asemenea, şi Maghook-ul lui Schofield. 

Trevor Barnaby veni lângă el. 

— Aşadar, Scarecrow. În sfârşit, ne întâlnim. Mă bucur să te 
văd din nou. 

Schofield nu spuse nimic. Observă că Barnaby purta un costum 
de scafandru negru. 

„Plănuieşte să mai trimită o echipa în peşteră, se gândi 
Schofield, şi se va duce şi el.” 

— Ne-ai urmărit din clopotul de scufundare, nu-i aşa? spuse 
Barnaby, rânjind. Însă şi noi te-am urmărit. 

Barnaby zâmbi în timp ce-i arăta un aparat mic, gri, montat pe 
marginea bazinului. Arăta ca un fel de cameră, îndreptată spre 
apă. 

— Nu lăsăm niciodată vreun flanc descoperit, spuse Barnaby. 


381 


Dintre toţi oamenii, tu ar trebui să ştii asta. 

Schofield nu spuse nimic. 

Barnaby începu să se plimbe. 

— Ştii, când mi s-a spus că tu conduci forţa americană de 
protecţie în cadrul acestei misiuni, am sperat că vom avea ocazia 
să ne întâlnim. Însă, atunci când am sosit, tu ai dat bir cu fugiţii. 
Barnaby se opri din mers. Şi apoi, mi s-a spus că fuseseşi văzut 
ultima oară zburând de pe un munte într-un aeroglisor şi, brusc, 
am fost sigur că nu aveam să ne întâlnim. 

Schofield nu spuse nimic. 

— Însă acum, ei bine, Barnaby clătină din cap, sunt atât de 
bucuros că m-am înşelat. Ce plăcere să te văd din nou! E cu 
adevărat păcat că trebuie să ne întâlnim în aceste circumstanţe. 

— De ce? întrebă Schofield, vorbind pentru prima oară. 

— Pentru că înseamnă că unul din noi trebuie să moară. 

— Condoleanţe pentru familia ta, spuse Schofield. 

— Aha, exclamă Barnaby. Puţină rezistenţă. Imi place asta. 
Asta mi-a plăcut întotdeauna la tine, Scarecrow. Ai /upta în 
sânge. Poate că nu eşti cel mai bun strateg din lume, însă eşti un 
nenorocit al naibii de hotărât. Dacă nu te prinzi de ceva imediat, 
te pui pe muncă şi înveţi. Şi dacă eşti pe picior greşit, nu te dai 
bătut niciodată. În zilele noastre nu se poate cumpăra un 
asemenea curaj. 

Schofield nu spuse nimic. 

— Fii tare, Scarecrow! Să-ţi spun drept, nu ai fi putut câştiga 
niciodată această cruciadă. Ai fost împiedicat de la început. Nici 
măcar propriii oameni nu ţi-au fost loiali. 

Barnaby se întoarse să-l privească pe Snake Kaplan în partea 
îndepărtată a bazinului. Schofield se întoarse şi el. 

— Ai vrea să-l omori, nu-i aşa? întrebă Barnaby, privindu-l pe 
Snake. 

Schofield nu spuse nimic. 

Barnaby păru că se gândeşte pentru o clipă la ceva. Când se 
întoarse din nou spre Schofield, avea o strălucire în ochi. 

— Ştii ce, continuă el, îţi voi acorda şansa să faci exact asta. O 
şansă sportivă, bineînţeles, însă tot şansă este. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, de vreme ce oricum vă voi ucide pe amândoi, mă 
gândesc că aş putea la fel de bine să vă las pe voi să decideţi 


382 


cine va fi dat prada leilor şi cine va muri pe propriile picioare. 

Schofield se încruntă pentru o clipă, neînţelegând, şi apoi privi 
înapoi către bazin. Văzu înotătoarea dorsală înaltă a uneia dintre 
balenele ucigaşe tăind apa în direcţia lui. 

Balenele ucigaşe se întorseseră. 

— Descătuşează.-l, strigă Barnaby soldaţilor SAS care-l păzeau 
pe Snake. Domnilor, către camera de foraj. 


Cu mâinile încătuşate la spate, Schofield fu condus prin tunelul 
sudic al punţii E. Păşind pe lângă magazie, aruncă o privire 
scurtă în interior. 

Magazia era goală. 

Mother nu mai era. 

Însă Barnaby nu spusese nimic despre Mother mai înainte. 

Nu o găsiseră. 

Bărbaţii SAS îl conduseră pe Schofield de-a lungul coridorului 
îngust şi-l împinseră în camera de foraj. Schofield intră 
împleticindu-se şi se răsuci rapid. 

Snake fu aruncat în camera de foraj câteva secunde mai 
târziu. Îi fuseseră scoase cătuşele. 

Schofield privi camera din jurul lui. În mijlocul ei se afla 
aparatul negru, masiv, de foraj. Arăta ca o sondă petrolieră în 
miniatură, cu un burghiu spiral suspendat în mijlocul unei 
instalaţii scheletice negre. Schofield bănui că sonda făcea parte 
din maşina care fora în gheaţă şi obținea carotele. 

însă, de cealaltă parte a maşinii de foraj, Schofield observă 
altceva. 

Un cadavru. 

Intins pe podea. 

Era corpul încovrigat, acoperit de sânge al lui Jean Petard, 
neatins de când Petard fusese sfâşiat de furtuna de şrapnel a 
propriilor mine Claymore, câteva ore mai devreme... 

— Domnilor, spuse Barnaby brusc, din uşa. Era singura cale de 
intrare şi de ieşire din cameră. Va veţi lupta pentru privilegiul de 
a trai. Ma voi întoarce în cinci minute. Când mă întorc, mă aştept 
ca unul din voi să fie mort. Dacă, după aceasta perioada, 
amândoi sunteţi vii, vă voi împuşca eu însumi pe amândoi. Dacă, 
pe de altă parte, unul din voi este mort, cel care supravieţuieşte 
va avea ocazia să mai trăiască puţin şi să moară într-o manieră 


383 


mai nobilă. Întrebări? 

Schofield spuse: 

— Cum rămâne cu cătuşele astea? 

Mâinile îi erau încătuşate încă la spate. Ale lui Snake erau 
libere. 

— Ce-i cu ele? întrebă Barnaby. Alte întrebări? 

Nu mai urmă nicio întrebare. 

— Atunci, faceţi cum doriţi, zise Barnaby, înainte să plece din 
cameră şi să închidă uşa în urma lui, încuind-o. 


Schofield se întoarse imediat către Snake. 

— În regulă, ascultă, trebuie să găsim o cale să... 

Snake îl lovi puternic pe Schofield. 

Acesta fu ridicat de la sol şi aruncat cu o forţă impresionantă în 
peretele din spatele lui. Se încovoie, gâfâi căutând aer şi-şi ridică 
privirea exact la timp ca să vadă palma deschisă a lui Snake 
venind în viteză către faţa lui. Se aplecă rapid şi mâna lui Snake 
lovi peretele. 

Mintea lui Schofield începu să funcţioneze cu rapiditate. Snake 
tocmai îl atacase cu o mişcare standard de luptă corp la corp -o 
lovitură cu palma deschisă care avea menirea de a împinge nasul 
adversarului în creier, omorându-l. 

Snake voia să-l omoare. 

În cinci minute. 

Cei doi bărbaţi erau încă aproape unul de celălalt, aşa că 
Schofield lovi puternic în sus cu genunchiul şi-l atinse pe Snake în 
vintre, după care sări de lângă perete. Odată îndepărtat de 
Snake şi de perete, sări rapid şi-şi aduse mâinile încătuşate 
înainte - sub picioare -, astfel că acum se aflau în faţa trupului. 

Snake îl atacă scurt cu o serie de lovituri de pumn şi de picior. 
Schofield pară fiecare lovitură cu mâinile încătuşate şi cei doi 
bărbaţi se separară şi începură să se rotească unul în jurul 
celuilalt ca o pereche de feline mari. 

Mintea lui Schofield lucra cu febrilitate. Snake va vrea să-l 
aducă la podea. Cât timp rămânea în picioare avea să fie în 
regulă - pentru că, şi cu mâinile încătuşate, tot putea para orice 
lovitură a lui Snake. Însă, dacă ar fi amândoi pe podea, totul s-ar 
sfârşi. Snake l-ar dobori imediat. 

„Trebuie să rămân în picioare...” 


384 


„Trebuie sa rămân în picioare...” 

Cei doi soldaţi din infanteria marină se încercuiau - de fiecare 
parte a aparatului negru de foraj din centrul camerei. 

Brusc, Snake înşfăcă o bucată de oţel de pe podea şi îl lovi 
puternic pe Schofield cu ea. Acesta se aplecă, însă prea târziu, şi 
primi o lovitură laterală în partea stângă a capului. Văzu stele 
verzi pentru o clipă şi-şi pierdu echilibrul. 

Snake fu pe el într-o clipă, lansându-se de-a lungul camerei, 
placându-l puternic, lovindu-l iar de perete. 

Spatele lui Schofield se izbi de un întrerupător de pe perete şi, 
instantaneu, în partea cealaltă a camerei, burghiul vertical a 
maşinii de foraj se trezi dintr-odată la viaţă şi începu să se 
învârtă rapid. Emitea un zgomot ascuţit, şuierător, asemenea 
celui scos de un fierăstrău electric. 

Snake îl trânti pe Schofield la pământ. 

Nu! 

Schofield atinse puternic podeaua şi se roti imediat... 

„„trezindu-se faţă în faţă cu Jean Petard. 

Sau, cel puţin, cu ceea ce rămăsese din faţa lui Petard după ce 
fusese sfâşiată în bucățele de detunătura minelor Claymore. 

Şi apoi, în acel moment - în acea clipă fugară -, Schofield 
observă ceva în interiorul jachetei lui Petard. 

O arbaletă. 

Schofield îşi îndreptă cu disperare mâinile încătuşate către 
arbaletă. Îşi puse mâinile în jurul mânerului, îl prinse şi... 

„„„apoi Snake îl placă puternic şi ambii bărbaţi alunecară pe 
podea şi se loviră de maşina de foraj din mijlocul camerei. 
Zgomotul burghiului care se învârtea le urlă în urechi. 

Schofield era întins pe spate, pe podea. Snake îngenuncheat, 
deasupra lui. 

Şi brusc, Schofield observă că încă mai avea arbaleta în mâini. 
Clipi. Trebuie să o fi ţinut strâns când Snake îl placase. 

In acel moment, Snake îi aplică lui Schofield o lovitura 
năucitoare. 

Schofield îşi auzi nasul spărgându-se şi văzu sângele 
explodând din faţa sa. Capul i se lovi de podea. Puternic. 

Lumea se învârti şi, pentru o clipa, Schofield îşi pierdu 
cunoştinţa. Brusc, simţi un val de panică - dacă îşi pierdea 
complet cunoştinţa, totul avea să se sfârşească. Snake avea să-l 


385 


ucidă chiar acolo. 

Schofield deschise din nou ochii şi primul lucru pe care-l văzu 
fu burghiul maşinii de foraj care se învârtea, planând la un metru 
deasupra capului său! 

Era exact deasupra lui! 

Văzu vârful cilindrului rotitor - vârful cu zimţi ascuţiţi - care era 
proiectat să taie gheaţa solidă. 

Şi apoi, brusc, Schofield îl văzu pe Snake mişcându-se în faţa 
sondei, cu faţa contorsionată de furie şi apoi îi observă pumnul 
repezindu-se către faţa lui. 

Schofield încercă să-şi ridice mâinile ca să se apere, însă 
acestea erau încătuşate încă, prinse sub corpul lui Snake. 
Schofield nu le putu ridica... 

Lovitura îşi atinse ţinta... 

Ceaţa se lăsă peste tot în jur. Schofield se luptă cu disperare 
să vadă ceva. 

Îl văzu pe Snake retrăgându-şi iar mâna, pregătindu-se de 
ceea ce avea să fie cu siguranţă lovitura finală. 

Şi apoi, observă ceva în partea dreaptă. 

Întrerupătorul de pe perete care pornise maşina de foraj. 
Schofield observă trei butoane mari şi rotunde pe panoul de 
comandă. 

Negru, roşu şi verde. 

Şi apoi, cu o claritate surprinzătoare, cuvintele de pe butonul 
negru ieşiră brusc în evidenţă: COBORÂRE BURGHIU. 

Schofield privi în sus spre Snake şi observă burghiul care se 
rotea rapid exact deasupra capului său. 

Nu avea nicio şansă să folosească arbaleta împotriva lui Snake, 
însă dacă ar reuşi doar să-şi încline uşor mâinile, ar putea să... 

— Snake, ştii ce? 

— Ce? 

— Nu te-am plăcut niciodată. 

Şi, spunând asta, Schofield îşi ridică uşor mâinile încătuşate, îşi 
îndreptă arbaleta către butonul mare, negru de pe perete şi 
trase. 

Săgeată parcurse distanţa într-o milisecundă şi... 

„„„lovi butonul mare şi negru exact în centru - împingânau-l în 
peretele din spatele lui -, exact atunci când Schofield îşi feri 
capul de maşina de foraj, şi burghiul, învârtindu-se cu o viteză 


386 


fenomenală, lovi cu putere ceafa lui Snake. 

Schofield auzi scârţâitul greţos al oaselor care se sfărâmau, în 
timp ce corpul lui Snake era împins cu putere în jos - cu capul 
înainte - de greutatea burghiului şi apoi, brusc, înfiorător, 
burghiul - al cărui zumzăit ascuţit umplea camera - foră exact 
prin capul lui Snake, şi o avalanşa de pastă roşie şi gri se scurse 
din craniul său şi apoi, cu un trosnet final, burghiul ieşi prin 
partea cealaltă a capului lui Snake şi-şi continuă drumul în jos, 
prin gaura din gheaţa de dedesubt. 

Încă ameţit din cauza luptei, Schofield se ridică în genunchi. Se 
îndepărtă de priveliştea hidoasă a corpului lui Snake pironit sub 
maşina de foraj stropită de sânge şi-şi puse repede arbaleta în 
buzunarul strâmt. Apoi, se întoarse şi începu să privească grăbit 
în jurul său, căutând orice fel de armă pe care o putea folosi... 

Ochii i se opriră imediat asupra cadavrului lui Jean Petard, 
întins pe podea, în apropiere. 

Încă gâfâind, Schofield se târî până la el şi îngenunche lângă 
cadavru. Începu să caute prin buzunarele francezului. 

Câteva secunde mai târziu, scoase o grenadă dintr-unul dintre 
buzunarele lui Petard. Pe ea era scris: M8A3-STN. 

Schofield ştiu imediat ce era. 

O grenada de diversiune. Un bliţ. 

Asemenea celor pe care soldaţii francezi de comando le 
utilizaseră mai devreme, în cursul dimineţii. Schofield puse 
grenada de diversiune în buzunarul de la piept. 

Uşa de la camera de foraj fu deschisă la perete. Schofield căzu 
instantaneu înapoi pe podea, încercând să arate obosit, rănit. 

Doi soldaţi SAS năvăliră în camera de foraj, cu armele ridicate. 
Trevor Barnaby intră la pas în urma lor. 

Barnaby se crispă când văzu cadavrul lui Snake întins pe 
podea, cu faţa în jos, având capul prins sub aparatul masiv de 
foraj - împreună cu gaura roşie, largă, exact în mijlocul craniului. 

— Oh, Scarecrow, zise Barnaby. Chiar a trebuit să-i faci asta? 

Schofield încă gâfâia şi avea stropi mici de sânge împrăştiaţi 
pe faţă. Nu spuse nimic. 

Barnaby clătină din cap. Părea aproape dezamăgit că Schofield 
nu fusese ucis de Snake. 

— Scoateţi-l de aici, le spuse Barnaby încet celor doi soldaţi 
SAS din spatele lui. Domnule Nero. 


387 


— Da, domnule. 
— Leagă-l. 


388 


Jos, în peşteră, o altă bătălie se dezlănţuise. 

Imediat primul scafandru SAS ieşise afară din apă, un al doilea 
venise pe urmele lui. 

Primul soldat SAS năvăli afară din apă, trăgând cu putere. Cel 
de-al doilea îl urmă, înaintând prin apa care-i ajungea până la 
genunchi, cu puşca ridicată când, brusc, fu tras violent în 
adâncuri. 

Primul soldat - care ajunsese pe teren uscat, neştiind soarta pe 
care o avusese partenerul său - sări spre dreapta şi-l observă pe 
Montana, exact când Gant ieşi din spatele bolovanului său şi-l 
atacă din stânga. 

Gant se întoarse şi văzu alţi soldaţi SAS ieşind la suprafaţă în 
bazin, cu săniile lor subacvatice. 

Apoi, brusc, altceva îi atrase atenţia. 

Mişcarea. 

Un obiect mare, negru, ieşi dintr-una dintre găurile largi de trei 
metri, din peretele de gheaţă de deasupra bazinului, şi alunecă 
uşor în apă. 

Gant rămase cu gura căscată. 

Era un fel de animal. 

Însă era atât de mare. Arăta ca o... focă. O focă masivă, uriaşă, 
enormă. 

In acea clipă, o altă focă imensă ieşi dintr-o altă gaură din 
peretele de gheaţă. Şi apoi, alta. Şi alta. Alunecau din găurile lor 
şi săreau în bazin, ca o ploaie care cădea din toate părţile asupra 
echipei de scafandri SAS. 

Gant îi urmări cu gura căscată. 

Bazinul era acum o masă de bule, agitată şi înspumată. Brusc, 
un alt soldat SAS se duse la fund, înlocuit de o pata din propriul 
sânge. Şi apoi, dintr-odată, bărbatul de lângă el căzu cu faţa în 


389 


apă, în timp ce una dintre focile enorme se aruncă asupra lui din 
spate şi-l trase la fund. Gant văzu spatele lucios al animalului 
pentru o clipă, înainte să se scufunde împreună cu soldatul 
britanic. 

Doi soldaţi SAS reuşiră să ajungă la mal. Însă focile îi urmară şi 
acolo. Unul din scafandri era în patru labe, făcându-şi drum pe 
gheaţă cu mâinile, încercând cu disperare să se îndepărteze de 
marginea apei, când o focă gigantică, de şapte tone, se aruncă 
din bazin exact în spatele lui. 

Creatura masivă ateriză pe gheaţă la mai puţin de jumătate de 
metru în spatele lui şi pământul se clătină sub greutatea ei. Foca 
masivă se aruncă înainte şi-şi închise fălcile în jurul picioarelor 
bărbatului din SAS. Se auziră oase frângându-se. Bărbatul urlă. 

Şi apoi, înainte să-şi dea măcar seama de ce se întâmpla, foca 
masivă începu să-l mănânce. 

Brutal, cu muşcături puternice, crunte. Sunetul puternic de 
carne smulsă de pe os umplu caverna. 

Gant privi scena într-o stare de groază tăcută. 

Bărbaţii SAS ţipau. Focile lătrau. Câteva dintre ele începură să- 
şi mănânce victimele cât acestea erau încă în viaţă. 

Gant pur şi simplu privea focile. Erau imense. Cel puţin la fel 
de mari ca balenele ucigaşe. Şi aveau boturi rotunde şi bulboase 
exact cum văzuse ea odată într-o carte. 

Foci-elefant. 

Gant observă că în grup mai erau şi două foci mai mici. Aceste 
animale mai mici aveau nişte dinţi deosebiți - canini inferiori 
ciudati, alungiţi, care se înălţau din mandibulă pe deasupra buzei 
superioare, asemenea unei perechi de colţi întorşi invers. 

Gant încercă să-şi amintească tot ce ştia despre focile-elefant. 
Asemenea balenelor ucigaşe, focile-elefant trăiau în grupuri mari, 
formate dintr-un mascul dominant, cunoscut sub numele de taur, 
şi un harem format din opt sau nouă femele, care erau toate mai 
mici decât taurul. 

Gant simţi un fior când văzu sexul uneia dintre focile mari din 
faţa ei. 

Acestea erau femelele din grup. 

Cele două foci mai mici pe care le văzu erau puii lor. Pui 
masculi, observă Gant. 

Gant se întrebă unde era taurul. Cu siguranţă avea să fie mai 


390 


mare decât aceste femele. Însă, dacă femelele erau atât de mari, 
cât de mare era el? 

Mintea îi fu asaltată şi de alte întrebări. 

De ce atacaseră? Gant ştia că focile-elefant puteau fi 
extraordinar de agresive, în special când teritoriul le era 
ameninţat. 

Şi de ce acum? De ce le fusese permis lui Gant şi echipei sale 
să traverseze în siguranţă tunelul de gheaţă doar cu câteva ore 
mai devreme, în timp ce soldaţii SAS fuseseră atacați acum cu 
atâta violenţă? 

Se auzi un urlet brusc, final, dinspre bazin, urmat de o cascadă 
de apă şi Gant privi din spatele bolovanului. 

Urmă o linişte lungă, rece. Singurul sunet care se auzea era cel 
scos de valurile care se loveau de marginea bazinului. 

Toţi scafandrii SAS erau morţi. Majoritatea focilor se aflau 
acum în interiorul cavernei, aplecate asupra victoriei lor - 
cadavrele soldaţilor SAS. In acel moment, Gant auzi o trosnitură 
greţoasă şi, întorcându-se, văzu că focile-elefant începuseră să-şi 
devoreze prada. 

Această bătălie se încheiase într-adevăr. 


391 


Schofield stătea pe puntea bazinului din staţia polară Wilkes, 
cu mâinile încătuşate în faţa sa. Unul dintre soldaţii SAS era 
ocupat să lege cârligul Maghook-ului lui Schofield în jurul 
gleznelor acestuia. Schofield privi spre stânga şi văzu înotătoarea 
înaltă şi neagră a unei balene ucigaşe tăind apa murdară şi roşie 
a bazinului. 

— Echipa de scufundare, raportați, spuse un operator radio al 
SAS în staţia de emisie-recepţie. Repet. Echipa de scufundare, 
răspundeţi. 

— Vreun răspuns? întrebă Barnaby. 

— Nu am primit niciun răspuns, domnule. Ultimul lucru pe care 
l-au spus a fost că erau pe cale să iasă la suprafaţa în interiorul 
cavernei. 

Barnaby îi aruncă o privire lui Schofield. 

— Mai încearcă, îi ceru operatorului radio. Apoi, se întoarse 
către Schofield. Oamenii tăi din cavernă trebuie să fi opus 
rezistenţă. 

— Asta fac, replică Schofield. 

— Deci, făcu Barnaby, vreo ultimă dorinţă din partea 
condamnatului? Doreşti să te legăm la ochi? O ţigară? O gură de 
coniac? 

Iniţial, Schofield nu spuse nimic, pur şi simplu privi în jos, la 
încheieturile încătuşate. 

Şi apoi, văzu. 

Brusc, Schofield îşi ridică privirea. 

— O ţigară, spuse el rapid, înghițind. Vă rog. 

— Domnule Nero. O ţigară pentru locotenent. 

Nero înaintă şi-i oferi un pachet de ţigări lui Schofield. Acesta 
luă una cu mâinile-i încătuşate şi o duse la gură. Nero o aprinse. 
Schofield trase adânc şi speră din tot sufletul să nu-l fi văzut 


392 


nimeni înverzindu-se la faţă. Nu fumase niciodată în viaţa lui. 
— In regulă, spuse Barnaby. E suficient. Domnilor, ridicaţi-l. 
Scarecrow, a fost o plăcere să te cunosc. 


Schofield se legănă, cu capul în jos, deasupra bazinului. 
Plăcuţele de identificare de la gât îi căzură pe bărbie, strălucind 
argintii în lumina albă, artificială, a staţiei. Apa de sub el era 
pătată cu o nuanţă urâtă de roşu. 

Sângele lui Book. 

Schofield privi la clopotul de scufundare din centrul bazinului şi 
văzu faţa lui Renshaw într-unul dintre hublouri - văzu un singur 
ochi îngrozit privind înspre el. 

Schofield atârna acolo, la un metru deasupra apei roşii, 
hidoase. Işi duse calm ţigara la gură şi mai trase un fum. 

Soldaţii SAS probabil îl consideraseră un act inutil de bravadă - 
însă, în timp ce ţigara îi atârna lui Schofield din gură, nu 
observară nicio clipa de făcea el cu mâinile. 

Barnaby îl salută pe Schofield. 

— Rule Britannia, Scarecrow. 

— La naiba cu Britannia, replică Schofield. 

— Domnule Nero, spuse Barnaby. Dă-i dramul! 


Lângă scară, Nero apăsă un buton de pe lansatorul Maghook- 
ului. Lansatorul însuşi era încă prins între două trepte ale scării şi 
toată frânghia era întinsă la maximum peste podul retractabil de 
pe puntea C, creând acelaşi mecanism tip scripete care fusese 
folosit ca să-l coboare pe Book în apă. 

Frânghia Maghook-ului începu să se depene. 


Schofield începu să coboare spre apă. 

Mâinile încă îi erau încătuşate în faţa corpului. Ţinea ţigara 
între degetele de la mâna dreaptă. 

Capul îi intră primul în apa rece, murdară. Apoi, umerii. Apoi, 
pieptul, stomacul, coatele... 

Însă, exact în momentul în care încheieturile îi erau pe cale să 
pătrundă sub apă, Schofield întoarse rapid ţigara între degete şi 
o îndrepta către cablul de detonare cu sulfura de magneziu 
înfăşurat în jurul lanţului de legătură dintre cătuşe. 

Schofield văzuse cablul de detonare cu câteva clipe mai 


393 


înainte, când stătuse pe punte. Uitase că îl legase în jurul 
încheieturii mâinii în staţia Little America IV. Soldaţilor SAS 
trebuie să le fi scăpat când îl percheziţionaseră mai devreme şi-i 
luaseră toate armele. 

Vârful aprins al ţigării atinse cablul cu doar o secundă înainte 
ca încheieturile lui Schofield să dispară sub suprafaţa apei. 


Cablul de detonare se aprinse instantaneu, exact când 
încheieturile mâinilor lui Schofield dispăreau în apa întunecată, 
roşie. 

Arse cu o lumina albă, strălucitoare, chiar şi sub apă, şi tăie 
cătuşele lui Schofield, la fel cum taie un cuţit untul. Dintr-odată, 
mâinile lui Schofield se despărţiră, libere. 

În acel moment, o pereche de falci apărură prin apa roşie, 
tulbure, din jurul capului lui Schofield, şi acesta văzu ochiul 
enorm al unei balene ucigaşe privind exact spre el. Şi apoi, 
brusc, dispăru iar în adâncuri. 

Inima lui Schofield bătea nebuneşte. Nu putea vedea nimic. 
Apa din jurul lui era impenetrabilă. Doar un nor murdar de roşu. 

Şi apoi, brusc, o serie de clicuri ciudate începură să se audă 
prin apă în jurul lui. 

Clic-clic. 

Clic-clic. 

Schofield se încruntă. Ce era? Balenele ucigaşe? 

Şi apoi, îşi dădu seama. 

Sonar. 

La naiba! 

Balenele ucigaşe foloseau emisii ca de sonar ca să-l găsească 
în apa murdară. Multe balene erau cunoscute pentru că utilizau 
sonarul - caşaloţii, balenele albastre, balenele ucigaşe. Principiul 
era simplu: balena producea un clic sonor cu limba, acesta 
călătorea prin apă, se lovea de orice obiect întâlnea şi se întorcea 
la balenă - dezvăluindu-i locaţia obiectului. Sonarele de pe 
submarinele construite de mâna omului operau pe baza aceluiaşi 
principiu. 

Schofield căuta cu disperare prin ceața roşie din jurul lui - 
căuta balenele - când, brusc, una dintre ele ţâşni din ceaţă şi 
veni în viteză spre el. 

Schofield ţipă sub apă, însă balena alunecă pe lângă el, 


394 


frecându-se uşor de partea laterală a corpului său. 

În acel moment, Schofield îşi aminti ce-i spusese Renshaw mai 
devreme despre comportamentul de vânătoare al balenelor 
ucigaşe. 

Trec pe lângă tine, atingându-te, ca să-şi revendice posesia. 

Apoi, te mănâncă. Ş 

Schofield se întoarse pe verticală şi sparse suprafaţa apei. li 
auzi pe soldaţii SAS de pe puntea E ovaţionând. li ignoră, trase 
aer în piept şi pătrunse din nou sub apă. 

Nu avea mult timp la dispoziţie. Balena ucigaşă care tocmai îşi 
reclamase prada avea să se întoarcă în orice clipă. 

Prin apa roşie din jurul lui se auzi ecoul unor clicuri sonore. 

Şi apoi, brusc, lui Schofield îi veni o idee. 

Sonar... 

„La naiba, se gândi Schofield pipăindu-şi buzunarele, îl mai 
am?” 

Îl avea. 

Scoase inhalatorul de plastic pentru astm al lui Kirsty 
Hensleigh din buzunar. Apăsă butonul de emisie şi un şir scurt de 
bule ţâşniră din inhalator. 

„În regulă, am nevoie de o greutate. Am nevoie de ceva care 
să-l tragă în jos...” 

Schofield le văzu imediat. 

Îşi scoase rapid plăcuţele de identificare din oţel inoxidabil de 
la gât şi le legă lanţul în jurul butonului de emisie al inhalatorului 
ca să-l ţină sub apă. 

Din inhalator începu să iasă un flux continuu de bule mari. 

Schofield simţi apa din jurul lui mişcându-se şi legănându-se. 
Undeva, în întunecimea roşie a bazinului, acea balenă ucigaşă se 
întorcea după el. 

Schofield dădu drumul rapid inhalatorului micuţ pentru astm, 
care era acum tras în jos de plăcuţele sale de identificare din 
oţel. 

Inhalatorul se scufundă instantaneu, lăsând în urmă o dâră de 
bule mari, care se ridicau prin apă în spatele ei. După o clipă, 
cobori în ceata roşie, întunecată, şi Schofield îl pierdu din vedere. 

O clipă mai târziu, balena ucigaşă ieşi cu un urlet din ceaţă, 
îndreptându-se exact către Schofield, cu fălcile larg deschise. 

Schofield privi bestia masivă, albă cu negru şi se rugă lui 


395 


Dumnezeu să-şi fi amintit ceea ce trebuia. 

Insă balena ucigaşă continua să vină. Veni spre el repede - 
înspăimântător de repede - şi, curând, Schofield nu mai putu 
vedea altceva decât dinţii şi limba ei, şi deschizătura fălcilor ei, şi 
apoi... 


Fără nicio avertizare, balena ucigaşă se înclină brusc în apă şi 
porni în jos, urmărind inhalatorul pentru astm şi dâra lui de bule. 

Schofield răsuflă uşurat. 

Fugitiv, Schofield se gândi la sistemele de detectare cu sonar. 
Deşi se spune în general că sonarul se loveşte de un obiect din 
apă, acest lucru nu este adevărat în totalitate. Sonarul reflectă 
mai degrabă stratul microscopic de aer care se află între un 
obiect din apă şi apa în sine. 

Aşadar, când Schofield scufundase inhalatorul de astm - 
lăsând în urma lui o dâră de bule de aer mari - crease, cel puţin 
în ceea ce o privea pe balena ucigaşă care folosea sonarul, o 
ţintă cu totul nouă. Balena trebuie să fi detectat şirul de bule cu 
clicurile sale şi să fi presupus că era Schofield care încerca să se 
îndepărteze. Aşadar, o luase pe urmele inhalatorului. 

Schofield nu se mai gândi la asta. 

Avea alte lucruri de făcut acum. 

Băgă mâna în buzunarul de la piept şi scoase grenada de 
diversiune a lui Jean Petard. Scoase cuiul, numără până la trei şi 
apoi se ridica pe verticală în apă şi sparse suprafaţa. Aruncă apoi 
grenada de diversiune pe verticală în aer şi se lăsă iar sub apă, 
închizându-şi bine ochii. 

La un metru şi jumătate deasupra suprafeţei bazinului, 
grenada de diversiune atinse zenitul zborului ei şi rămase în aer 
o fracțiune de secundă. 

Apoi, explodă. 


Trevor Barnaby văzu grenada sărind din apă. Îi trebui încă o 
secunda să-şi dea seama ce era, însă prea târziu. 

Alături de toţi oamenii lui, Barnaby făcu cel mai natural lucru 
din lume când văzu un obiect străin ieşind din bazinul cu apă. 

ÎI privi. 

Grenada de diversiune explodă asemenea unui bliţ enorm, 
orbindu-i pe toţi. Soldaţii SAS de pe puntea E urmăriră cu toţii 


396 


ciudăţenia, în timp ce o galaxie de stele şi pete solare se trezi la 
viaţă în ochii lor. 

Schofield se ridică din nou în apă. Doar că de această dată, 
când sparse suprafaţa, avea în mâini arbaleta lui Petard 
reîncarnată şi gata de atac. 

Ţinti rapid şi trase. 

Săgeata arbaletei ţâşni de-a lungul punţii E şi-şi găsi ţinta. Se 
opri în lansatorul Maghook-ului, prins între treptele scării. 

Lansatorul sări din poziţia în care se afla şi se desprinse de 
scară, alunecând către bazin. Când fusese prins între treptele 
scării, frânghia Maghook-ului era întinsă către podul retractabil 
de pe puntea C, la un unghi de 45 de grade. Acum, că se 
desprinsese de scară - şi, întrucât Schofield plutea în apă, astfel 
încât nu apăsa cu nicio greutate la celălalt capăt - lansatorul se 
balansă asemenea unui pendul peste bazin şi se opri în mâna lui 
Schofield, care îl aştepta. 

„În regulă!” 

Schofield privi în sus, către podul de pe puntea C. Frânghia 
Maghook-ului era acum întinsă peste pod asemenea unui sistem 
de scripeţi - partea care urca fiind paralelă cu cea care cobora. 

Schofield prinse strâns mânerul Maghook-ului, apăsând 
butonul negru. Simţi instantaneu cum zboară, ieşind din apa 
murdară de sânge, pe măsură ce tamburul Maghook-ului îl ridica 
spre podul de pe puntea C, frânghia sa gonind peste pod, 
folosindu-l ca pe un sistem de scripeti. 

Schofield ajunse la pod şi se ridică pe el, exact când primii 
soldaţi SAS de pe puntea E se îndreptau către puştile-mitralieră. 

Schofield nici măcar nu se uită la ei. El deja alerga pe pod când 
ei începură să tragă. 


Schofield urcă pe scara dinspre puntea B, sărind câte două 
trepte o dată. 

Când ajunse pe ceea ce mai rămăsese din pasarela punţii B, îşi 
reîncarcă arbaleta. Apoi, se îndrepta grăbit către tunelul estic, 
înspre camerele de locuit. Trebuia să o găsească pe Kirsty şi apoi 
o cale de a ieşi de aici. 

Brusc, un soldat SAS ieşi de după colţ exact în faţa lui. 
Schofield îşi ridică arbaleta şi trase. Capul soldatului SAS sări 
înapoi când săgeata se opri în fruntea lui, iar picioarele îi cedară. 


397 


Schofield se duse repede lângă cadavru şi se ghemui lângă el. 

Soldatul SAS avea un MP-5, un pistol Glock-7 şi două grenade 
albastre pe care Schofield le recunoscu ca fiind încărcături cu 
azot. Le luă pe toate. Soldatul mai avea şi o cască radio uşoară. 
Schofield o luă şi pe asta, şi-o puse pe cap şi alergă în josul 
tunelului. 

„Kirsty. Kirsty.” 

Unde o țineau? Schofield nu ştia. Presupunea că undeva pe 
puntea B, însă doar pentru că acolo se aflau camerele de locuit. 

Schofield pătrunse în tunelul exterior circular de pe puntea B 
exact la timp ca să vadă doi soldaţi SAS alergând spre el. Aceştia 
îşi ridicară puştile-mitralieră exact când Schofield îşi înalţă 
ambele pistoale şi trase cu ele simultan. Cei doi soldaţi căzură la 
pământ într-o clipă. 

Schofield nu se opri din mers când le percheziţionă cadavrele. 

Se deplasă rapid de-a lungul coridorului circular, privind în 
dreapta şi-n stânga. 

Brusc, o uşă din stânga lui se deschise şi apăru un alt soldat 
SAS, cu puşca ridicată. Reuşi să tragă un glonţ înainte ca armele 
lui Schofield să se trezească la viaţă şi să-l trimită pe soldat 
zburând înapoi în camera de unde venise. 

Schofield pătrunse în cameră în urma lui. Era camera comună. 

O observă instantaneu pe Kirsty. Mai văzu şi alţi doi soldaţi 
SAS care o îmbrânceau pe fetiţa către uşă. 

Pătrunse în cameră cu grijă, ţinând ambele pistoale ridicate. 


Când Kirsty îl văzu pe Schofield intrând în camera comună cu 
ambele pistoale ridicate, crezu că vede o fantomă. 

Arăta îngrozitor. 

Era ud până la piele; nasul îi era spart; faţa îi era zgâriată şi 
echipamentul de protecţie individuală era complet distrus. 

Unul dintre soldaţii SAS din spatele lui Kirsty rămase stană de 
piatră când îl văzu pe Schofield intrând. O ţinu pe Kirsty în faţa 
lui, îi puse un pistol la cap, folosind-o pe post de scut. 

— O omor, amice, spuse soldatul, calm. Jur pe nenorocitul de 
Hristos, o să pictez pereţii camerei ăsteia cu creierii ei. 

— Kirsty, spuse Schofield, în timp ce-şi ridica pistolul la nivelul 
frunţii soldatului SAS, îndreptând în acelaşi timp MP-5-ul către 
capul celuilalt soldat. 


398 


— Da, răspunse Kirsty timid. 

Schofield rosti sec: 

— Închide ochii, iubito. 

Kirsty închise ochii şi lumea în jurul ei se întunecă. 

Şi apoi, brusc, auzi cele două bufnituri ale armelor şi nu ştiu 
ale cui arme trăseseră; apoi, brusc, căzu pe spate, aflată încă în 
strânsoarea bărbatului SAS care o prinsese ca să o folosească pe 
post de scut. Loviră puternic pământul şi Kirsty simţi că 
strânsoarea soldatului SAS slăbeşte. 

Deschise ochii. 

Cei doi soldaţi britanici erau întinşi pe podea lângă ea. Kirsty le 
văzu picioarele, taliile, piepturile... 

— Nu te uita la ei, iubito, spuse Schofield, apropiindu-se de ea. 
Nu vrei să vezi asta. 

Ea se întoarse şi-l privi pe Schofield. Acesta o prinse în braţe. 
Apoi, Kirsty îşi înfundă capul în umărul lui şi plânse. 


399 


— Haide. E timpul să plecăm de aici, spuse Schofield cu 
blândeţe. 

Işi reîncărcă rapid armele şi o prinse pe Kirsty de mână, 
părăsind împreună camera comună. 

Alergară de-a lungul tunelului exterior curbat, îndreptându-se 
către pasajul estic. Dădură colţul. 

Şi, brusc, Schofield se opri. 

Văzu o cutie mare, dreptunghiulară, prinsă pe peretele din 
stânga sa. Pe ea erau scrise cuvintele: CUTIA DE SIGURANŢE. 

„Cutia de siguranţe, se gândi Schofield. De aici trebuie să fi 
întrerupt francezii curentul mai devreme...” 

Îi veni o idee. 

Se răsuci pe călcâie şi văzu uşa Laboratorului de biotoxine în 
spatele lui. Lângă ea, văzu o altă uşă, pe care scria OFICIU. 

„Da.” 

Deschise uşa de la oficiu. În interior, văzu mopuri şi găleți, şi 
rafturi vechi din lemn încărcate cu substanţe de curăţare. Luă un 
bidon de amoniac de pe unul dintre rafturi. 

leşi din oficiu şi se îndreptă grăbit către cutia de sigurante. 
Deschise larg uşa şi văzu o serie de fire, comutatoare şi 
sigurante în interior. 

Kirsty stătea ceva mai departe, în tunelul estic, privind spre 
puţul central al staţiei. 

— Grăbeşte-te, şopti ea. Vin! 

Schofield auzi voci în casca lui rechiziţionată de curând. 

— ... Hopkins, raportează... 

— ... ne ducem după fată... 

— ... echipa de pe perimetru, întoarceţi-vă la staţie, imediat. 
Avem o problema aici... 

Schofield găsi rapid firul din cutia de siguranţe pe care-l căuta. 


400 


Trase izolaţia şi scoase la lumină firul de cupru. Apoi, cu patul 
pistolului, făcu o gaură în bidonul cu amoniac şi o poziţionă 
deasupra firului expus. Din bidon începu să curgă uşor un firicel 
de amoniac lichid, peste firul expus. 

Picăturile de amoniac se loviră ritmic de fir. 

Pic-pic. Pic-ic. 

În acel moment, în ritmul picăturilor de amoniac care cădeau 
pe firul expus, fiecare bec din tunel - de fapt, fiecare lumină din 
întreaga staţie - începu să se aprindă şi să se stingă, asemenea 
unui bliţ. Se aprindea. Se stingea. Se aprindea. Se stingea. 

In lumina intermitentă din tunelul, Schofield o prinse pe Kirsty 
de mâna şi împreună se îndreptară către puţul central. Odată 
ajunşi pe pasarelă, merseră în graba către cea mai apropiata 
scară dinspre puntea E. 

Schofield alergă pe pasarela punţii A, îndreptându-se către 
intrarea principală în staţie. În jurul lui, staţia clipea în alb şi 
negru. Întuneric, lumină, întuneric, lumină. 

„Dacă aş putea să ajung la aeroglisoarele britanice, se gândi 
el, poate aş putea să fug şi să ajung la McMurdo.” 

Peste tot era mişcare. In staţie se auzeau strigăte, în timp ce 
umbrele soldaţilor SAS goneau de-a lungul pasarelelor în lumina 
intermitentă, căutându-l pe Schofield. 

Acesta văzu că unii dintre soldaţii SAS încercaseră să-şi pună 
la ochi ochelari pentru vedere nocturnă. 

Însă vederea nocturnă ar fi fost inutilă acum. Întrucât luminile 
din staţie se tot stingeau şi se aprindeau, oricine ar fi purtat 
ochelari pentru vedere nocturnă ar fi fost orbit atunci când 
luminile se aprindeau - adică la fiecare două secunde. 

Schofield ajunse la pasajul care ducea la intrarea principală, 
exact când un soldat SAS intră în fugă în staţie, pătrunzând pe 
pasarelă. Bărbatul SAS se lovi de Schofield şi acesta fu aproape 
trântit peste balustrada pasarelei. 

Soldatul SAS căzu la podea, se ridică în genunchi, îşi înălţă 
pistolul să tragă, însă Schofield îi dădu o lovitură puternică în 
falcă şi-l trimise direct pe pasarelă. 

Când să păşească peste corpul prăvălit al soldatului, Schofield 
observă un săculeţ mare, negru, prins de umărul acestuia. Îl luă 
şi-l deschise. 

Observă două recipiente argintii în interior. Două recipiente 


401 


A 


argintii cu benzi verzi pictate în jurul lor. 

„Încărcături de Tritonal 80/20.” 

Schofield se încruntă. 

Se întrebase mai devreme de ce aduseseră britanicii Tritonal 
pe staţia polară Wilkes. Tritonalul era un explozibil extrem de 
puternic, utilizat de obicei pentru demolări. De ce voia Barnaby 
să aducă aşa ceva aici? 

Schofield luă săculeţul de pe umărul bărbatului inconştient. 

Insă, în timp ce făcea asta, auzi strigăte din interiorul pasajului 
de la intrarea în staţie. Apoi, auzi paşi, după care zgomotul 
produs de îndepărtarea siguranţei puştilor MP-5. 

Soldaţii SAS de afară, echipa de perimetru... 

Se întorceau înăuntru! 

— Kirsty! La pământ! ţipă Schofield. 

Se întoarse rapid şi-şi ridică ambele pistoale, când primul 
soldat SAS pătrunse prin intrarea principală în staţia polară 
Wilkes. 

Primul bărbat căzu sub o ploaie de gloanţe. 

Al doilea şi al treilea învăţară din greşeala celui dintâi şi intrară 
în staţie trăgând. 

— Inapoi, înăuntru! ţipă Schofield la Kirsty. Nu putem merge pe 
aici! 


Schofield cobori pe cea mai apropiată scară, ferind-o pe Kirsty 
în spatele lui. 

Ajunseră pe puntea B. Un glonţ se izbi de scară, lângă ochii lui 
Schofield. 

Aceasta auzi din nou voci în cască: 

— ... unde naiba s-a dus... 

—... a luat fata! l-a omorât pe Maurice, pe Hoddle şi pe 
Hopkins... 

— ... l-am văzut pe puntea A... 

Şi apoi, Schofield auzi vocea lui Barnaby: 

— Nero! Luminile! Aprinde-le sau stinge-le! Găseşte nenorocita 
aia de cutie de siguranţe! 

Staţia era cuprinsă de haos, haos absolut. Nu aveau lumină 
stabilă, ci una intermitentă îngrozitoare, permanentă. 

Schofield văzu umbre pe cealaltă parte a punţii B. 

Nu putea merge acolo. 


402 


Privi peste puţul central şi, într-o clipă, ochii îi căzură pe podul 
retractabil de pe puntea C. 

Podul de pe puntea C... 

Îşi făcu rapid inventarul. i 

Avea un pistol Glock. Un MP-5. Insă nu era de ajuns ca să 
omoare douăzeci de soldaţi SAS. 

Încă mai avea săculeţul pe care-l luase de la soldatul SAS care 
venise de afară. În el se aflau două încărcături de Tritonal. Mai 
avea şi cele două încărcături cu nitrogen pe care le luase de la 
primul soldat SAS pe care-l omorâse după ce sărise din apă. 

— În regulă, zise Schofield, privind în jos la podul retractabil 
îngust de pe puntea de sub el. E timpul să punem capăt acestei 
situaţii. 


În lumina intermitentă şi fantomatică a staţiei, Schofield şi 
Kirsty păşiră pe podul retractabil de pe puntea C. 

Dacă i-ar fi observat cineva, i-ar fi văzut mergând până în 
mijlocul podului, pe Schofield lăsându-se într-un genunchi şi 
făcând ceva la pod timp de câteva minute. 

Şi apoi, după ce termină, Schofield îngenunche lângă Kirsty, 
aşteptând. 


Câteva minute mai târziu, britanicii găsiră cutia de siguranţe şi 
intermitenţa se opri, luminile din staţie fiind aprinse din nou. 
Staţia strălucea în alb sub luminile ei fluorescente, strălucitoare. 

Soldaţilor SAS nu le luă mult să-i descopere pe Schofield şi pe 
Kirsty. 

Schofield se ridică pe pod, în timp ce restul unităţii SAS - 
aproximativ douăzeci de oameni - îşi luară poziţii pe pasarela 
punţii C, înconjurându-l. Era o privelişte ciudată - Schofield şi 
Kirsty în afară, în mijlocul puţului, stând în centrul podului 
retractabil, în timp ce soldaţii SAS luau poziţie pe pasarela 
circulară din jurul lor. 

Soldaţii SAS îşi înălţară armele... 

„exact când Schofield ridică una dintre încărcăturile de 
Tritonal mult deasupra capului său. 

„O strategie bună este asemenea magiei. Fă-ţi inamicul să-ţi 
privească o mână, în timp ce tu faci altceva cu cealaltă...” 

— Nu trageţi! se auzi vocea lui Barnaby în casca lui Schofield. 


403 


Nu trageţi! 

Schofield îl văzu pe Barnaby păşind pe puntea bazinului, la 
cincisprezece metri mai jos, singur. Tot plutonul SAS, cu excepţia 
lui, se afla sus, pe puntea C, înconjurându-l pe Schofield. 

Acesta aruncă o privire asupra bazinului de lângă Barnaby. 
Balenele ucigaşe nu se vedeau niciunde. Bun. 

— Am armat încărcătura de Tritonal! strigă Schofield. Şi 
degetul meu se află pe butonul ARMARE! Cronometrul este setat 
la două secunde! Dacă mă împuşcaţi, scap încărcătura şi murim 
cu toţii! 

Schofield stătea în mijlocul podului retractabil, cu picioarele 
desfăcute. Kirsty era îngenuncheată la picioarele lui, ascunsă în 
spatele lui. Schofield speră că soldaţii SAS nu-i vedeau mâinile 
tremurând. Speră că nu observaseră că-i lipseau şireturile de la 
pantofi. 

— Şi, dacă trageţi în fată, spuse Schofield, observând că unul 
dintre soldaţii SAS îşi coborâse ţinta la Kirsty, cu siguranță voi 
detona încărcătura. 

In timp ce vorbea, Schofield aruncă o privire îngrijorată către 
nişa de pe punte. 

Dacă retractau podul... 

Barnaby strigă către Schofield: 

— Locotenente, situaţia este foarte neplăcută. Mi-ai omorât nu 
mai puţin de şase oameni. Fii fără grijă, te vom omori. 

— Vreau să pot ieşi în siguranţă de aici. 

— Nu vei reuşi asta, spuse Barnaby. 

— Atunci, vom arde cu toţii. 

Barnaby clătină din cap. 

— Locotenent Schofield, aşa ceva nu te reprezintă. Ţi-ai 
sacrifica propria viaţă, asta ştiu. Pentru că te cunosc. Însă mai 
ştiu şi că nu ai putea niciodată să sacrifici fata. 

Schofield simţi că-i îngheaţă sângele. 

Barnaby avea dreptate. Nu ar fi putut s-o omoare pe Kirsty. 
Barnaby îşi dăduse seama că blufa. Schofield privi din nou către 
nişa de pe pasarelă. Cea în care se găseau comenzile pentru pod. 

Nero observă la ce se uita. 

Schofield îl urmări cu atenţie pe Nero cum privea de la el către 
nişă şi apoi înapoi la el. 

— Aici, Nero, auzi Schofield vocea lui Nero şoptind în cască. 


404 


Subiectul priveşte către comenzile pentru podul de aici. Pare 
destul de nervos în legătura cu asta. 

„Fă-ţi inamicul să-ţi privească o mână...” 

Vocea lui Barnaby: 

— Podul. Nu vrea sa deschidem podul. Domnule Nero. 
Retractează podul. 

— Da, domnule. 

Schofield îl văzu apoi pe Nero păşind încet către nişă şi 
îndreptându-se către butonul care retracta podul. Il urmări 
intenţionat pe Nero tot timpul - ca să-i funcţioneze planul, 
trebuia să-i facă pe britanici să creadă că îşi făcea griji în 
legătură cu retractarea podului... 

— Watson, se auzi vocea lui Barnaby. 

— Da, domnule. 

— Când se deschide podul, omoară-l. Ucide-l cu un glonţ în 
cap. 

— Da, domnule. 

— Houghton. Ocupă-te de fată. 

— Da, domnule. 

Schofield simţi că genunchii încep să-i tremure. Lupta avea să 
fie strânsă. Foarte, foarte strânsă. 

„... în timp ce faci altceva cu cealaltă...” 

— Eşti gata? o întrebă Schofield pe Kirsty. 

— Aha. 

În nişă, Nero apăsă butonul dreptunghiular mare, marcat cu 
„POD”. 

Se auzi un zăngănit mecanic puternic de undeva din interiorul 
pereţilor nişei şi apoi, brusc, podul de sub picioarele lui Schofield 
se desfăcu de la mijloc şi începu să se retragă. 


Imediat ce podul începu să se mişte, doi dintre soldaţii SAS 
traseră în Schofield şi Kirsty, însă aceştia dispăruseră deja din 
vedere şi gloanţele şuierară deasupra capetelor lor. 

Schofield şi Kirsty îşi dădură drumul să cadă în puț. 

Căzură rapid. 

Din ce în ce mai jos, până când plonjară în bazinul din partea 
de jos a staţiei. 

Se întâmplase atât de repede, încât soldaţii SAS de pe puntea 
C nu înțelegeau ce se petrecea. 


405 


Nu conta. 

Pentru că în acel moment, cele două încărcături cu nitrogen pe 
care le legase Schofield la capetele porţiunilor retractabile ale 
podului se declanşară brusc, explodând. 


406 


Modul în care Schofield legase încărcăturile cu nitrogen de pod 
cu şireturile de la pantofi fusese toată şmecheria. 

Le legase în aşa fel încât fiecare încărcătură cu nitrogen se afla 
de câte o parte a despărtiturii dintre cele două platforme care 
formau podul. 

Ceea ce mai făcuse însă Schofield fusese să lege cuiele fiecărei 
încărcături cu nitrogen de platforma opusă, astfel încât atunci 
când podul se desfăcea, retractarea celor două platforme să 
tragă ambele cuie din grenadele lor. Avusese însă nevoie ca cei 
de la SAS să retracteze podul. 

Şi, până în momentul în care explodară, soldaţii SAS nu 
observară încărcăturile cu nitrogen. Fuseseră prea ocupați să-l 
privească mai întâi pe Schofield, când ţinea încărcătura de 
Tritonal (nearmată) deasupra capului şi apoi, când el şi Kirsty 
căzuseră în bazin. 

„Fă-ţi inamicul să-ţi privească o mână, în timp ce tu faci 
altceva cu cealaltă.” 

Când atinse apa rece ca gheaţa, Schofield aproape zâmbi. 
Trevor Barnaby îl învățase asta. 


Cele două încărcături cu nitrogen de pe pod explodară. 

Azotul lichid extrem de rece ţâşni în toate direcţiile pe puntea 
C, împroşcându-i pe toţi soldaţii SAS de pe pasarela 
înconjurătoare. 

Rezultatele fură înfricoşătoare. 

Încărcăturile cu nitrogen nu seamănă cu nicio altă grenadă - 
pentru simplul fapt că nu este nevoie să penetreze pielea 
victimelor pentru a le ucide. 

Teoria din spatele eficienţei lor se bazează pe calităţile 
speciale ale apei; - apa este singura substanţă naturală de pe 


407 


pământ care se dilată când este răcită. Când corpul uman este 
lovit de o rafală de nitrogen lichid, acel corp se răceşte foarte 
mult, foarte repede. Hematiile îngheaţă instantaneu şi, fiind 
compuse din aproximativ 70% apă, încep să se dilate rapid. 
Rezultatul: hemoragie corporală totală. 

Şi când fiecare hematie din corpul uman explodează, 
priveliştea este înfricoşătoare. 

Soldaţii SAS de pe puntea C aveau feţele expuse - şi acesta fu 
locul în care îi lovi azotul lichid. Astfel că pe feţele lor azotul lichid 
avu cel mai devastator efect. Vasele de sânge de sub pielea feţei 
- venele, arterele, capilarele - începură instantaneu să se frângă 
şi apoi, brusc, spontan, să explodeze. 

Pe chipurile lor apărură imediat leziuni negre, pe măsură ce 
vasele de sânge de sub piele explodară. Ochii li se umplură cu 
sânge şi soldaţii rămaseră fără vedere. Din porii pielii lor izbucni 
sângele. 

Soldaţii SAS căzură în genunchi, ţipând. 

Insă nu aveau să ţipe mult timp. In următoarele treizeci de 
secunde avea să se producă moartea cerebrală, pe măsură ce 
vasele de sânge din creierul lor îngheţau şi produceau şi ele 
hemoragie. 

Aveau să moară cu toţii în curând şi fiecare secundă avea să 
fie agonizantă. 


De jos, de pe puntea E, Trevor Barnaby pur şi simplu privea 
scena de deasupra lui. 

Intreaga sa unitate tocmai fusese distrusă de explozia celor 
două încărcături cu nitrogen. De fapt, interiorul staţiei era 
acoperit aproape în întregime cu substanţa vâscoasă albastră, 
lichida. Balustradele începură să se spargă, pe măsură ce azotul 
le îngheţa. Chiar şi cablul care ridica clopotul de scufundare era 
acoperit cu un strat de gheaţă - şi el începu sa se frângă în timp 
ce azotul lichid îl făcu să se contracte într-un ritm alarmant. Chiar 
şi hublourile clopotului de scufundare de jos, din bazin, erau 
acoperite cu substanţa albastră. 

Lui Barnaby nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

Schofield tocmai ii omorâse douăzeci de oameni dintr-o 
singură lovitură... 

Și acum, el era singurul rămas în viaţă. 


408 


Mintea lui Barnaby începu să lucreze nebuneşte. 

„În regulă. Gândeşte. Care este obiectivul? Nava spaţială este 
obiectivul. Trebuie să am sub control nava spaţială. Cum fac 
asta? Stai puţin... Am oameni acolo jos. 

Trebuie să ajung în cavernă.” 

Ochii lui Barnaby se fixară pe clopotul de scufundare. 

„Da...” 

În acel moment, de cealaltă parte a clopotului de scufundare, 
Barnaby îi văzu pe Schofield şi pe fetiţă spărgând stratul subţire 
de gheaţă care se formase la suprafaţa bazinului când fusese 
lovit de rafala de nitrogen lichid; îi observă începând să înoate 
către puntea îndepărtată. 

Barnaby îi ignoră. Luă o butelie pentru scufundare de pe 
podea, de lângă el, şi se aruncă în bazin, îndreptându-se către 
clopotul de scufundare. 


Schofield o ridică pe Kirsty din apă şi o puse pe punte. 

— Eşti bine? întrebă el. 

— lar m-am udat, răspunse Kirsty posacă. 

— Şi eu la fel, spuse Schofield întorcându-se şi văzându-l pe 
Trevor Barnaby înotând frenetic spre clopotul de scufundare. 

Schofield privi în sus, la staţia polară de deasupra lui. Era 
linişte. Nu mai rămăsese niciun soldat SAS. Mai era doar Barnaby 
acum. Şi cei pe care Barnaby îi trimisese deja în cavernă. 

— la o pătură să-ţi ţină de cald, îi spuse Schofield lui Kirsty. Şi 
nu te duce sus până nu mă întorc eu. 

— Unde te duci? 

— După el, răspunse Schofield, arătând spre Barnaby. 


Trevor Barnaby ieşi la suprafaţă în interiorul clopotului de 
scufundare, unde fu întâmpinat de ţeava pistolului automat 
Desert Eagle de calibru 45 al lui Schofield. 

James Renshaw strânse pistolul cu ambele mâini, îndreptându-l 
către capul lui Barnaby. Tinea atât de strâns pistolul, încât 
articulațiile începeau să i se albească. 

— Nu te mişca, domnule, spuse Renshaw. 

Barnaby îşi ridică doar privirea către bărbatul scund care 
stătea în interiorul clopotului de scufundare. Acesta purta un 
costum de scafandru foarte vechi şi era în mod evident extrem 


409 


de agitat. Barnaby privi pistolul din mâna lui Renshaw şi râse. 

Apoi, îşi ridică propriul pistol de sub apă. 

Renshaw apăsă trăgaciul pistolului său Desert Eagle. 

Clic! 

— Ce? făcu Renshaw. 

— Trebuie să-l încarci cu gloanţe mai întâi, spuse Barnaby în 
timp ce-şi înălța propriul pistol, îndreptat către Renshaw. 

Renshaw îşi dădu seama ce urma şi, cu un țipăt scurt, se 
aruncă în apă lângă Barnaby - cu tot cu costumul de scafandru - 
şi dispăru înăuntru. 

Barnaby urcă în clopotul de scufundare şi se îndreptă direct 
către instrumentele de control. Nu pierdu vremea. Acţionă 
imediat tancurile de imersiune. Clopotul de scufundare începu să 
coboare. 


Sus, pe puntea E, Schofield văzu tancurile de imersiune 
golindu-se. 

„La naiba, deja coboară”, se gândi Schofield ajungând lângă 
una dintre scări. Plănuise să ajungă la comenzile pentru troliu de 
pe puntea C şi să oprească de acolo clopotul de scufundare... 

Şi apoi, în acel moment, se auzi un zgomot sinistru de undeva, 
de deasupra lui. 

Bang! 

Schofield privi în sus exact la timp ca să vadă cablul care ţinea 
clopotul de scufundare ridicat - îngheţat de nitrogenul lichid - 
contractându-se şi frângându-se pentru ultima oară. 

Cablul îngheţat se rupse. 

Clopotul de scufundare se scufundă. 

Schofield îngălbeni. Apoi, fugi. 

Fugi cât de repede putu. Spre bazin. Pentru că acum, aceasta 
urma să fie ultima călătorie pe care clopotul de scufundare avea 
s-o facă spre tunelul subacvatic şi era singura modalitate de a 
ajunge la cavernă, iar dacă Barnaby avea să ajungă acolo şi 
soldaţii din infanteria marină din cavernă erau deja morţi, atunci 
britanicii ar fi pus mâna pe nava spaţială şi batălia ar fi fost 
pierdută, şi Schofield ajunsese al naibii de departe ca să piardă 
totul acum... 

Ajunse în fugă la marginea punţii şi se aruncă în aer, exact 
când clopotul de scufundare dispăru sub suprafaţă. 


410 


După ce atinse apa, Schofield ţâşni în jos. 

Şi apoi, înotă. În forţă. Cu lovituri puternice, urmărind clopotul 
de scufundare care cobora. 

Nemaifiind legat de cablul troliului, clopotul de scufundare 
începu să se scufunde rapid şi Schofield fu nevoit să-şi folosească 
toate forţele ca să-l prindă. Ajunse aproape, întinse mâinile... şi 
se prinse de ţevile din jurul clopotului. 


În interiorul clopotului de scufundare, Barnaby îşi puse pistolul 
în toc şi scoase detonatorul. 

Verifica ora: 20.37. > 

Apoi, fixă cronometrul pe detonator. Işi acordă două ore, timp 
suficient ca să ajungă la caverna subterană. Era crucial ca el să 
fie acolo jos când încărcăturile de Tritonal care înconjura staţia 
polară Wilkes explodau. 

Barnaby scoase apoi din buzunar dispozitivul de emisie- 
recepţie automată, Sistemul Navistar de Poziţionare Globală, şi 
apăsă butonul EMISIE. _ 

Zâmbi, în timp ce punea GPS-ul înapoi în buzunar. În ciuda 
faptului că-şi pierduse oamenii sus, în staţie, planul său - planul 
său iniţial - încă îşi urma cursul. 

Când cele opt încărcături de Tritonal aveau să explodeze, 
staţia polară Wilkes avea să plutească pe mare pe un aisberg 
nou format. Apoi, datorită receptorului GPS al lui Barnaby, forţele 
britanice de salvare - numai ele - ar fi ştiut cu exactitate unde să 
găsească aisbergul, staţia, pe Barnaby şi, cel mai important lucru 
dintre toate, nava spaţială. 


Clopotul de scufundare cobori prin apă - rapid - cu Shane 
Schofield prins de ţevile de deasupra lui. 

Încet, mutând o mână după cealaltă, Schofield îşi croi drum în 
josul părţii laterale a clopotului de scufundare aflat în cădere. 
Clopotul mare se clătină şi se legănă în timp ce cobora prin apă, 
însă Schofield se ţinu bine. 

Şi apoi, în sfârşit, ajunse la baza clopotului şi se aruncă sub el. 

Barnaby se întoarse şi-şi scoase pistolul, însă Schofield deja 
ţâşnea din apă. Pumnul său ieşi din apă şi lovi încheietura mâinii 
lui Barnaby. Mâna în care ţinea acesta pistolul se deschise din 
reflex şi arma zbură din ea lovindu-se de punte. 


411 


Picioarele lui Schofield atinseră puntea clopotului de 
scufundare exact când Barnaby îl placă. Cei doi bărbaţi se loviră 
de peretele interior curbat al clopotului. Schofield încercă să-l 
îndepărteze pe Barnaby de el cu o lovitură, însă acesta era un 
luptător mult prea priceput. Il zdrobi pe Schofield de perete şi-i 
dădu o lovitură puternică. Cizma sa cu vârful din oţel se lovi de 
obrazul lui Schofield şi acesta se împletici înapoi simţindu-şi faţa 
lovindu-se de sticla rece a unuia dintre hublourile clopotului de 
scufundare. 

In acel moment - şi doar pentru o fracțiune de secundă - 
Schofield văzu sticla hubloului din faţa lui; văzu o crăpătură 
subţire care începea să se formeze în sticla din faţa ochilor săi. 

Schofield nu avea timp să se gândească la asta. Barnaby îl lovi 
iar. Şi iar. Şi iar. Schofield căzu pe podea. 

— Nu renunţi niciodată, nu-i aşa? zise Barnaby lovindu-l pe 
Schofield cu cizma. Nu te dai bătut niciodată. 

— Asta este staţia mea, rosti Schofield printre dinţi. 

Altă lovitura. Vârful de oţel al cizmei lui Barnaby îi lovi coasta 
pe care Schofield şi-o rupsese mai devreme, în timpul luptei cu 
soldatul SAS din aeroglisor. Schofield urlă în agonie. 

— Nu mai este staţia ta, Scarecrow. 

Barnaby îl lovi iar pe Schofield, însă, de data asta, Schofield se 
rostogoli, ferindu-se, şi cizma lui Barnaby lovi peretele de oţel al 
clopotului de scufundare. 

Schofield continuă să se rotească, până ajunse la marginea 
metalică a bazinului de la baza clopotului. 

Şi apoi, brusc, îl văzu. 

Harponul. 

Harponul pe care-l luase de la Little America IV. Se afla acolo, 
pe punte, exact în faţa ochilor săi. 

Dezechilibrat, Schofield îşi întinse mâinile după harpon, exact 
când Barnaby sări pe punte în faţa lui şi-i dădu o lovitură laterală 
brutală. 

Lovitura îl atinse şi Schofield căzu de pe punte - cu tot cu 
harpon -, ajungând în bazinul micuţ de la baza clopotului de 
scufundare, trezindu-se brusc în afara clopotului care cobora! 

Clopotul de scufundare ţâşni pe lângă el şi Schofield întinse 
mâna stângă şi se prinse de o ţeavă laterală şi fu tras imediat în 
jos. 

412 


Ţinu strâns în mână harponul, în timp ce-şi încovoia unul din 
picioare în jurul ţevilor exterioare ale clopotului de scufundare 
aflat în cădere. Nu putea decât să bănuiască cât de mult 
coborâseră. 

Treizeci de metri? Şaizeci de metri? 

Schofield privi înăuntru printr-unul dintre hublourile mici şi 
rotunde ale clopotului. Şi acest hublou era străbătut de o 
spărtură mică, subţire. 

Observă spărtura şi-şi dădu brusc seama ce era. Azotul lichid 
care stropise clopotul de scufundare sus, în staţie, contracta 
sticla hubloului, s/ăbind-o, făcând-o să se spargă. 

Îl văzu pe Barnaby în interiorul clopotului de scufundare stând 
pe puntea micuță de metal, salutându-l, fluturându-i în faţă 
detonatorul, de parcă totul s-ar fi terminat. 

Dar nu se terminase. 

Schofield îl privi pe Barnaby prin hublou. 

Şi apoi, în timp ce-l privea pe Barnaby din afara clopotului de 
scufundare, făcu un lucru ciudat şi, într-o clipă, zâmbetul dispăru 
de pe faţa lui Barnaby. 

Schofield îşi ridicase harponul... 

„„„Şi-l îndreptase către hubloul crăpat. 

Barnaby îl observă prea târziu şi Schofield îl văzu pe generalul 
de brigadă păşind prin clopotul de scufundare şi ţipând: „Nu!” 
exact când el apăsă trăgaciul harponului şi trase exact prin sticla 
crăpată a hubloului. 


Rezultatul fu instantaneu. 

Harponul ţâşni prin sticla crăpată a hubloului, perforând 
atmosfera de presiune ridicată a clopotului de scufundare. Cum 
integritatea clopotului era pierdută, presiunea imensă exercitată 
de oceanul înconjurător deveni brusc copleşitoare. 

Clopotul de scufundare făcu implozie. 

Pereţii săi sferici explodată în interior cu o viteză fenomenală, 
pe măsură ce presiunea colosală a oceanului îi frânse asemenea 
unui pahar de hârtie. Trevor Barnaby - generalul de brigadă 
Trevor J. Barnaby din trupele SAS ale Majestății Sale - fu ucis într- 
o clipă. 


Shane Schofield pluti în apă, urmărind rămăşiţele clopotului de 
413 


scufundare pierzându-se în întuneric. 

Barnaby era mort. Soldaţii SAS erau morţi cu toţii. 

Staţia era din nou alui. 

Şi apoi, un alt gând îi trecu prin minte şi-l străbătu un val de 
panică. Încă se afla la treizeci de metri sub apă. Nu avea cum să- 
şi ţină respiraţia suficient de mult ca să se întoarcă la suprafaţă. 

Oh, Isuse, nu. 

Nu... 

În acea clipa, Schofield văzu o mâna apărându-i în faţă şi 
tresari pentru că se gândi că trebuia să fie Barnaby, acel Barnaby 
care reuşise cumva să scape din clopotul de scufundare o clipă 
înainte să... 

Dar nu era Trevor Barnaby. 

Era James Renshaw. 

Plutind în apă deasupra lui Schofield, respirând prin 
echipamentul său de scafandru vechi de treizeci de ani. 

Îi oferi lui Schofield muştiucul său. 


414 


Era ora 21.00 când Schofield păşi iar pe puntea E. 

Era 21.40 când termina de cercetat staţia, căutând soldaţi SAS 
care puteau fi încă în viaţă. Nu mai era niciunul - Schofield luă 
mai multe arme pe măsură ce se deplasa - un MP-5, două 
încărcături cu nitrogen. Îşi recuperă şi pistolul Desert Eagle de la 
Renshaw. 

Schofield o căută şi pe Mother, însă nu o găsi niciunde. 

Nu era nici urmă de Mother. 

Se uită chiar şi în liftul de marfă care circula între punti, însă 
Mother nu era nici acolo. 

Nu era de găsit. 


Schofield se aşeză pe marginea bazinului de pe puntea E, 
epuizat. Trecuseră acum mai mult de douăzeci şi patru de ore de 
când dormise ultima oară şi începea să se resimtă. 

În spatele lui, echipamentul de scufundare al lui Renshaw de 
pe Little America IV stătea părăsit pe punte şi din el picura apă. 
Încă avea cablul lung înfăşurat în jurul lui - cablul care se 
întindea prin apă, pe sub platforma de gheaţă şi afară, pe mare, 
înapoi la staţia abandonată din aisbergul aflat la aproximativ un 
kilometru şi jumătate de coastă. Schofield clatină din cap, privind 
la vechiul echipament de scufundare. In spatele lui, se afla una 
dintre săniile subacvatice ale echipei britanice - un aparat 
ultramodern. Complet opusă echipamentului de scufundare 
primitiv de pe Little America IV. 

Renshaw era sus, în camera sa de pe puntea B - se dusese să 
aducă nişte bandaje, o foarfecă şi dezinfectant ca să îi bandajeze 
rănile lui Schofield. 

Kirsty stătea pe punte, în spatele lui Schofield, urmărindu-l, 
îngrijorată. El trase aer adânc în piept şi închise ochii. Apoi, se 


415 


prinse de nas şi - poc - nasul lui spart se mută la locul lui. 

Kirsty se crispă. 

— Nu te doare? 

Schofield făcu o grimasă şi aprobă din cap. 

— Foarte tare. 

Chiar atunci, se auzi o plescăitură puternică şi Schofield se 
întoarse exact la timp ca s-o vadă pe Wendy ţâşnind din apă şi 
aterizând pe puntea metalică. Patrulă până la el şi Schofield o 
bătu cu palma pe cap. Wendy se rostogoli imediat pe spate şi îl 
făcu s-o mângâie pe burtă. Schofield o mângâie. In spatele lui, 
Kirsty zâmbi. 

Schofield îşi privi ceasul: 21.44. 

Se gândi la spărturile din erupția solară despre care-i vorbise 
Abby Sinclair mai devreme. 

Abby spusese că peste staţia polară Wilkes urmau să treacă 
spărturi în erupție la orele 19.30 şi 22.00. 

Ei bine, o ratase pe cea de la 19.30. 

Insă mai avea şaisprezece minute până când ultima spărtură 
avea să treacă pe deasupra staţiei, la ora 22.00. Va încerca 
atunci să ajungă la un radio şi să contacteze McMurdo. 

Schofield oftă şi se întoarse. Mai avea însă nişte lucruri de 
făcut înainte. 

Văzu o cască de soldat din infanteria marină pe punte. Cea a 
lui Snake, bănui el. Schofield se îndreptă spre ea, o ridică şi şi-o 
puse pe cap. 

Îşi poziţionă apoi microfonul căştii în faţa gurii. 

— Soldaţi din infanteria marină, aici Scarecrow. Montana. Fox. 
Santa Cruz. Mă auziţi? 

Iniţial, nu primi niciun răspuns, apoi Schofield auzi brusc: 

— Scarecrow? Tu eşti? 

Era Gant. 

— Unde eşti? întrebă ea. 

— Sunt sus, în staţie. 

— Şi cei de la SAS? 

— l-am omorât. Mi-am recuperat staţia. Dar tu? Am văzut că 
Barnaby a trimis o echipă acolo. 

— Am avut puţin ajutor, însă ne-am ocupat de ei fără să 
pierdem oameni. Suntem cu toţii teferi. Scarecrow, avem multe 
de vorbit. 


416 


Jos, în caverna de gheaţa, Libby Gant privi în afară, din spatele 
fisurii orizontale. 

După lupta scurtă cu echipa britanică de scafandri, ea şi 
ceilalţi se retrăseseră în spatele fisurii, nu ca să se îndepărteze 
de echipa SAS - pentru că erau morţi cu toţii - ci, mai degrabă, 
ca să fugă de focile-elefant gigantice care începuseră să dea 
târcoale cavernei după ce se îndopaseră cu soldaţii din trupele 
SAS. Chiar în acel moment, observa Gant, focile erau adunate în 
jurul navei masive, asemenea unor excursionişti în jurul focului 
de tabără. 

— Cum ar fi? întrebă Schofield. 

— Cum ar fi o navă spaţială care nu este navă spaţiala, 
răspunse Gant. 


— Povesteşte-mi despre asta, spuse Schofield obosit. 

Gant îi povesti rapid lui Schofield ceea ce descoperise. 

Despre „nava spaţială” în sine şi despre tastatura numerică de 
pe ea, despre hangar şi jurnal, şi despre cutremurul care 
îngropase întreaga staţie în adâncuri. Semăna cu un fel de 
proiect militar strict secret - construirea secretă de către Forţele 
Aeriene ale Statelor Unite a unui tip special de avion de asalt. 
Gant menţionă şi referinţa din jurnal privind nucleul de plutoniu 
din interiorul avionului. 

Apoi, îi povesti lui Schofield despre focile-elefant şi despre 
cadavrele din interiorul peşterii şi despre modul în care focile 
atacaseră trupele SAS pe măsura ce acestea ieşeau din apă. 
Gant spuse că ferocitatea lor era şocantă. 

Schofield ascultă totul în tăcere. 

Apoi, îi povesti lui Gant despre foca-elefant pe care o văzuse 
mai devreme pe monitorul din interiorul camerei lui Renshaw; 
despre caninii inferiori anormal de mari care i se înălţau din falca 
inferioară asemenea unei perechi de colţi inversaţi. In timp ce 
vorbea, în minte i se formă o imagine - o imagine a balenei 
ucigaşe moarte pe care o văzuseră mai devreme ieşind la 
suprafaţă; avea două tăieturi lungi de-a lungul burţii. 

— Am văzut şi noi vreo două foci cu dinţi de felul acesta, spuse 
Gant. Însă erau mai mici. Masculi tineri. Cel pe care l-ai văzut tu 
trebuie să fie fost taurul. Însă, din ce spui tu, se pare că doar 


417 


masculii au canini inferiori mari. 

Schofield făcu o pauză. 

— Da. 

Şi, în acea clipă, în minte îi veni brusc o idee. Ceva legat de 
motivul pentru care doar masculii de focă-elefant aveau colții 
inferiori anormal de mari. 

Dacă nava spaţială avea cu adevărat un nucleu de plutoniu în 
interior, atunci era aproape sigur că acel nucleu emitea încet 
radiaţii pasive. Nu era vorba de o scurgere. Doar de radiaţii 
ambientale, pasive, care se produceau în cazul oricărui dispozitiv 
nuclear. Dacă focile-elefant îşi făcuseră sălaş în apropierea navei, 
atunci, în timp, era posibil ca radiaţiile pasive de la plutoniu să fi 
avut un efect asupra masculilor de focă. 

Schofield îşi aminti că văzuse infamul „Raport Rodriguez” 
despre radiaţiile pasive de lângă o unitate veche de producţie de 
arme nucleare din deşertul New Mexico. În oraşele din apropiere, 
se găsiseră neobişnuit de multe cazuri de anomalii genetice. De 
asemenea, se descoperise că anomaliile se întâlneau mult mai 
des în cazul bărbați/or decât al femeilor. O mutație des întâlnită 
era reprezentată de degetele alungite. Dinţii alungiţi erau altă 
mutație. Dinţii. Autorii raportului făcuseră o legătură între 
incidenţa mai mare de anomalii genetice la bărbaţi şi 
testosteron, hormonul masculin. 

Schofield se gândi că, poate, asta se întâmplase şi aici. 

Şi apoi, brusc, îi veni alt gând. Unul mai neplăcut. 

— Gant, când a ajuns echipa SAS în peşteră? 

— Nu sunt sigură, undeva în jurul orei opt, cred. 

— Şi când ai ajuns tu în peşteră? 

— Am părăsit clopotul de scufundare la ora 14.10. Apoi, ne-a 
mai luat vreo oră să înotăm în susul tunelului. Aşadar, aş spune 
că pe la ora trei. 

Ora opt. Ora trei. 

Schofield se întrebă când coborâse prima echipă de scafandri 
de la staţia polară Wilkes în peşteră. Era ceva acolo, ceva ce nu 
reuşea să identifice încă. Insă ar fi putut să explice... 

Schofield îşi privi ceasul: 21.50. 

„La naiba, este timpul să plec.” 

— Gant, ascultă, trebuie să plec. In zece minute, urmează să 
se producă peste staţie o fereastră în erupția solară şi trebuie s-o 


418 


folosesc. Dacă tu şi ceilalţi sunteţi în siguranţă acolo jos, fă-mi o 
favoare şi uită-te prin hangar. Află tot ce poţi despre acel avion, 
da? 

— Normal. 

Schofield încheie transmisia. Imediat însă auzi o voce de 
undeva din înaltul staţiei. 

— Locotenente! 

Schofield privi în sus. Era Renshaw. Se afla pe puntea B. 

— Hei, locotenente! strigă Renshaw. 

— Ce este? 

— Cred că ar fi bine să vezi asta! 


419 


Schofield şi Kirsty intrară în camera lui Renshaw prin gaura 
pătrată din uşă. 

Renshaw stătea în faţa computerului său. 

— A fost pornit toată ziua, îi spuse el lui Schofield, însă m-am 
uitat la el abia acum. Spunea ca am primit un e-mail, aşa ca am 
deschis ecranul pentru e-mail şi am aruncat o privire. A sosit la 
19.32 şi este de la un tip din New Mexico, pe nume Andrew 
Wilcox. 

— Şi ce are de-a face cu mine? întrebă Schofield. 

Nici măcar nu ştia pe cineva pe nume Andrew Wilcox. 

— Ei bine, asta este ideea, locotenente. ţi este adresat ţie. 

Schofield se încruntă. 

Renshaw arătă cu capul spre ecran, unde se afla un fel de listă, 
precedată de un mesaj. 

Schofield citi mesajul. După o clipă, râmase cu gura căscată. E- 
mailul spunea: 


SCARECROW, 


AICI HAWK. TE AVERTIZEZ: 

AI GRIJĂ LA LOCAŢIA ÎN CARE TE AFU. 

DEPARTAMENTUL DE PERSONAL DE LA USMC TE-A ÎNREGISTRAT DREPT 
DECEDAT. 

O ECHIPĂ SECUNDARĂ E PE DRUM SPRELOCAŢIATA. | . 

BĂNUIESC CĂ MISIUNEA TA ESTE VIZATĂ SĂ FIE DISTRUSĂ DE CĂTRE CEI DE 
LA ICG. 

MI-E TEAMĂ CĂ ACEASTĂ UNITATE SECUNDARĂ ÎŢI VA FI OSTILĂ. NU AŞ VREA 
SĂ Al ACEEAŞI SOARTĂ PE CARE AM AVUT-O EU ÎN PERU. g 

TINÂND CONT DE TOATE ASTEA, STUDIAZĂ LISTA URMĂTOARE DE 
INFORMATORI CUNOSCUŢI Al ICG. ÎN UNITATEA MEA DIN PERU FUSESERĂ 
INFILTRATE PERSOANE CU MULT ÎNAINTE CA EU SĂ AJUNG ACOLO. AR PUTEA 
FI ŞI CAZUL TĂU. 


420 


TRANSMISIE NR. 767-9808-09001 

REFERINŢA NR. KOS-4622 r , 

SUBIECT: URMĂTOAREA ESTE O LISTĂ ALFABETICĂ A PERSONALULUI 
AUTORIZAT SĂ PRIMEASCĂ TRANSMISIUNI SECURIZATE. 


NUME/LOCAŢIE/DOMENIU/GRAD i i 
ADAMS, WALTER K./LABORATORUL LVRMRE/FIZICĂ NUCLEARĂ 
ATKINS, SAMANTHA E./GSTETNR/SOFTWARE COMPUTER 

BAILEY, KEITH H,/BEREKELEY/INGINERIE AERONAUTICĂ 

BARNES, SEAN M,/NAVY SEALS/LOCOTENENT COMANDANT 
BROOKES, ARLIN F./A.RNGRS/CĂPITAN ) 

CARVER, ELIZABETH R./COLUMBIAJINFORMATICĂ | 
CHRISTIE, MARGARET V./HARVARD/CHIMIE INDUSTRIALĂ 
DAWSON, RICHARD K,/MICROSOFT/SOFTWARE COMPUTER 
DELANEY, MARK M,/IBM/HARDWARE COMPUTER 

DOUGLAS, KENNETH A,/CRAY/ HARDWARE COMPUTER 

DOWD, ROGER F./USMC/CAPORAL i 
EDWARDS, STEPHEN R./BOEING/INGINERIE AERONAUTICĂ 
FAULKNER, DAVID G./JPL/ INGINERIE AERONAUTICĂ 

FROST, KAREN S./USC/INGINERIE GENETICĂ , 

GIANNI, ENRICO R./LOCKHEED/ INGINERIE AERONAUTICĂ 
GRANGER, RAYMOND K./ARMY RANGERS/SERGENT-MAJOR 
HARRIS, TERENCE X./YALE/FIZICĂ NUCLEARĂ 

JOHNSON, NORMA E.U./ARIZONA/BIOTOXINE 

KAPLAN, SCOTT M./USMC/SERGENT ARTILERIE 

KASCYNSKI, THERESA E./3M CORP/FOSFAȚI 

KEMPER, PAULENE J. KOZLOWSKIJOHNS HOPKINS/DERMATOLOGIE 
KOZLOWSKI, CHARLES R./USMC/SERGENT-MAJOR 

LAMB, MARK I./ARMALTE/BALISTICĂ 

LAWSON, JANE R./U.TEX/INSECTICIDE 

LEE, MORGAN T,/USMC/SERGENT-MAJOR 

MAKIN, DENISE E./COLORADO UNIV/AGEN ŢI CHIMICI _ p 
McDONALD, SIMON K./LABORATORUL LVRMRE/FIZICĂ NUCLEARĂ 
NORTON, PAUL G./PRINCETON/AMINOACIZI 

OLIVER, JENNIFER F./SLCN STRS/SOFTWARE COMPUTER 

PARKES, SARAH T./USC/PALEONTOLOG 

REICHART, JOHN R./USMC/SERGENT-MAJOR 

RIGGS, WAYLON ./NAVY SEALS/COMANDANT 

SHORT, GREGORY J,/CCA CLA/SERGENT 

TURNER, JENNIFER C./UCLA/INGINER GENETICIAN 

WILLIAMS, VICTORIA D.WASHINGTON/GEOFIZICIAN 


421 


YATES, JOHN F./USAF/COMANDANT 


P S.: SCARECROW, DACĂ ŞI CÂND TE ÎNTORCI ÎN STATELE UNITE, SUNĂ-L PE 
UN TIP PE NUME PETE CAMERON LA WASHINGTON POST ÎN WASHINGTON 
D.C. EL VA ŞTI UNDE SĂ MĂ GĂSEASCĂ. 


VÂNĂTOARE PLĂCUTĂ, 
HAWK 


Schofield privi uimit e-mailul pentru o clipă. 

Hawk era numele operativ al lui Andrew Trent. 

Andrew Trent care - aşa cum i se spusese lui Schofield - 
murise într-un „accident” în timpul acelei operaţiuni din Peru în 
1997. 

Andrew Trent trăia... 

Renshaw tipări un exemplar al e-mailului şi i-l dădu lui 
Schofield. Acesta parcurse din nou e-mailul, uluit. 

Intr-un fel sau altul, Trent descoperise că Schofield se afla în 
Antarctica. Descoperise de asemenea că o echipă secundară era 
pe drum spre Wilkes. Insă partea cea mai neplăcută era că 
descoperise că Schofield fusese deja listat de către Corpul 
Puşcaşilor Marini al Statelor Unite drept decedat. 

Astfel că Trent îi trimisese lui Schofield acest e-mail, împreună 
cu o listă de informatori ICG cunoscuţi, în cazul în care Schofield 
avea vreun trădător în unitatea sa. 

Schofield privi ora e-mailului: 19.32. Trebuie să fi fost transmis 
prin satelit în timpul spărturii din erupția solară de la 19.30. 
Scană lista. Două nume îi săriră în ochi 


KAPLAN, SCOTT M./USMC/SERGENT ARTILERIE 


Snake. De parcă Schofield avea nevoie să i se spună că Snake 
era un trădător. Şi apoi: 


KOZLOWSKI, CHARLES R./USMC/SERGENT-MAJOR 


„Oh, Dumnezeule”, se gândi Schofield. 
Chuck Kozlowski. Sergentul-major din Corpul Puşcaşilor Marini, 


422 


soldatul cu cel mai înalt grad dintre puşcaşii marini, era membru 
al ICG. 

Şi apoi, Schofield văzu un alt nume care-l făcu să îngheţe 
îngrozit. 


LEE, MORGAN T. USMC /SERGENT-MAJOR 


— Oh, nu! spuse Schofield cu voce tare. 

— Ce este? întrebă Renshaw. Ce s-a întâmplat? 

„Montana”, se gândi Schofield. Numele real al lui Montana era 
Morgan Lee. Morgan T. Lee. 

Schofield îşi ridică privirea îngrozit. 

Montana făcea parte din ICG. 


Jos, în hangar, Gant şi ceilalţi căutau informaţii despre avionul 
negru. 

Intr-un atelier micuţ, Santa Cruz privea nişte scheme. Sarah 
Hensleigh era aşezată la un birou, în spatele lui, cu un pix şi o 
hârtie în mână. 

— Drăguţ nume, spuse Cruz, spărgând tăcerea. 

— Poftim? spuse Sarah. 

— Numele avionului. Spune aici că l-au numit The Silhouette”. 
Santa Cruz continuă: E un nume reuşit. 

Sarah aprobă din cap. 

— Hmmm. 

— Cum îţi merge cu acel cod? o întrebă Santa Cruz. 

— Cred că mă apropii, spuse Hensleigh. Numărul care ne-a fost 
dat, 24157817, pare a fi o serie de numere prime: 2, 41, 5,7, 
până când ajungi la 817. Însă 817 este divizibil prin 19 şi 43, care 
sunt, de asemenea, numere prime. Pe de alta parte, însă, 817 ar 
putea fi format din două numere, 81 şi 7 sau poate chiar din trei 
numere. Asta este partea grea, să-mi dau seama câte numere se 
presupune că ar reprezenta 24157817. 

Santa Cruz zâmbi. 

— Mai bine vă ocupați dumneavoastră decât mine, doamnă. 

— Mulţumesc. 

În acel moment, Montana intră în atelier. 

— Doctor Hensleigh? spuse el. 


27 Silueta 
423 


— Da. 

— Fox mi-a spus să vă întreb dacă nu aţi dori să aruncaţi o 
privire asupra unui lucru descoperit în birou. A spus că era o 
carte cu coduri sau ceva asemănător. 

— În regulă. Hensleigh se ridică şi părăsi atelierul. 

Montana şi Santa Cruz erau singuri. 

Santa Cruz se întoarse la examinarea schemelor navei. 

Spuse: 

— Ştiţi, domnule, acest avion este ceva diferit. Are un motor 
turbo standard cu capacitate supersonică. Şi are opt motoare cu 
reacţie cu retropropulsie în partea inferioară pentru decolare şi 
aterizare verticală. Însă, partea ciudată este că ambele tipuri de 
motoare merg pe bază de combustibil obişnuit pentru avioane. 

— Şi? întrebă Montana din uşă. 

— Şi... atunci ce face nucleul de plutoniu? întreba Santa Cruz, 
întorcându-se spre Montana. 

Înainte ca acesta să poată răspunde, Santa Cruz reveni iar la 
schemele lui. Scoase nişte notițe scrise de mână de sub scheme. 

— Însă cred că mi-am dat seama, continuă Santa Cruz. Îi 
povesteam mai devreme lui Fox despre asta. Notiţele acestea pe 
care le-am găsit spun că inginerii din acest hangar lucrau la un 
tip nou de sistem de camuflaj generat electronic pentru 
Silhouette, un fel de câmp electromagnetic care înconjura 
avionul. Însă, pentru a genera acest câmp electromagnetic, 
aveau nevoie de o mulțime de energie, ceva de genul 2,71 
gigawaţi. Dar singurul lucru capabil să genereze o asemenea 
putere este o reacţie nucleară controlată. De aici necesitatea 
plutoniului. Santa Cruz aprobă din cap pentru sine, încântat. 

Nu-l observă pe Montana care veni rapid în spatele lui. 

— Îţi zic io, continuă Santa Cruz, asta a fost o misiune a naibii 
de îmbârligată. Nave spaţiale, trupe franceze, trupe britanice, 
baze secrete, nuclee de plutoniu, trădători din ICG. La naiba. 
Doar că... 

Cuţitul lui Montana pătrunse în urechea lui Santa Cruz. Intră 
puternic şi-i penetra imediat creierul. 

Ochii tânărului soldat se măriră, apoi acesta căzu cu capul 
înainte şi se lovi de biroul din faţa lui. Mort. 

Montana îşi scoase cuțitul însângerat din craniul lui Santa Cruz 
şi se întoarse... 


424 


„.Şi o văzu pe Libby Gant stând în uşa de la atelier, cu un 
teanc de hârtii în mâini, privindu-l, încremenită de groază. 


425 


Schofield vorbi în microfonul din cască. 

— Gant! Gant! Răspunde! 

Nu primi niciun răspuns. 

Schofield îşi privi ceasul. 

21.58. 

La naiba. Spărtura din erupția solară urma să treacă pe 
deasupra staţiei în două minute. 

— Gant, nu ştiu dacă ma poţi auzi, dar, dacă poţi, ascultă-mă! 
Montana face parte din ICG! Repet, Montana face parte din ICG! 
Nu te întoarce cu spatele la el! Neutralizează-l dacă este nevoie. 
Repet, neutralizează-l dacă este nevoie. Trebuie să plec. 

Şi, spunând asta, Schofield o luă la fugă pe scări şi se îndreptă 
către sala de transmisiuni. 


Gant alergă de-a lungul hangarului din cavernă, urmărită 
îndeaproape de Montana. Fugi pe lângă un perete de gheaţă, 
exact când un şir de găuri de glonţ îl ciurui. 

Gant îşi luă de pe umăr MP-5-ul în timp ce intra în viteză pe 
uşa despărţitoare care ducea înapoi la fisură şi la caverna 
principală. Trase sălbatic înapoi. Apoi, se aruncă în fisura 
orizontală şi se rostogoli prin ea, exact când Montana apăru în 
uşa din spatele ei şi trase o altă rafală de gloanţe. 

Un alt şir de găuri de glonţ străbătu peretele de gheaţă din 
jurul lui Gant, însă, de data aceasta, îi atinse şi mijlocul corpului. 

Două gloanţe se înfipseră în vesta antiglont. Unul făcu o gaură 
roşie, zimţată în partea sa laterală. 

Gant îşi înăbuşi un urlet în timp ce se rostogoli prin fisură, 
apăsându-şi mâna pe rană. Strânse din dinţi şi văzu un firicel de 
sânge curgându-i printre degete. Durerea era cumplită. 

În timp ce se rostogolea prin fisură, ajungând în caverna 


426 


principală, Gant văzu focile-elefant de lângă nava spaţială şi, într- 
adevăr, imediat ce ieşi din fisură observă una dintre foci 
ridicându-şi capul şi privind în direcţia ei. 

Era masculul. Masculul mare, taurul, cu colții lui inferiori 
înspăimântători. „Trebuie să se fi întors cândva în ultima 
jumătate de oră”, se gândi Gant. 

Masculul latră la ea. Apoi, începu să-şi mişte corpul masiv 
către ea, straturile sale umflate de grăsime clătinându-se la 
fiecare pas greoi. 

Rana de glonţ o ardea pe Gant. 

Se târî pe spate, îndepărtându-se de fisură, ţinându-şi un ochi 
fixat asupra focii-elefant care se apropia şi pe celălalt asupra 
fisurii. O dâră de sânge păta podeaua îngheţată din spatele ei, 
trădându-i traiectoria. 


Montana ieşi din fisura orizontală, cu pistolul ridicat. 

Gant nu se vedea nicăieri. 

Montana observă dâra de sânge de pe podea îndreptându-se 
spre dreapta, în jurul şi prin spatele unui bolovan mare de 
gheaţă. 

Urmări dâra de sânge. Ajunse rapid în spatele bolovanului de 
gheaţă şi dădu drumul unei rafale de focuri de armă. Nu lovi 
nimic. Gant nu era acolo. Puşca ei MP-5 se afla pe podea, în 
spatele bolovanului de gheaţă. 

Montana se întoarse. 

Unde naiba era? 


Gant îl văzu pe Montana ocolind bolovanul de gheaţă şi 
observând-o. 

Ea se afla acum pe podea, în faţa fisurii orizontale, strângându- 
şi puternic rana cu ambele mâini. Îşi folosise toate puterile - şi 
ambele mâini - să se ridice în picioare şi să alerge înapoi în 
partea stângă a fisurii fără să mai stropească în jur cu sânge, 
înainte ca Montana să iasă din gaură. Intenţionase de fapt să se 
întoarcă prin fisură, însă nu reuşise să ajungă decât până aici. 

Montana zâmbi şi se apropie încet de ea. Se opri în faţa ei, 
stând cu spatele la cavernă. 

— Eşti un mare nenorocit, ştii asta? spuse Gant. 

Montana ridică din umeri. 


427 


— Nici măcar nu este o nenorocită de navă spaţială 
extraterestră şi tu tot ne omori, continuă Gant, privind prin 
cavernă, în spatele lui Montana. 

— Nu mai este vorba doar despre navă, Gant. Este vorba 
despre ceea ce ştiţi despre ICG. Din cauza asta nu vi se poate 
permite să vă întoarceţi. 

Gant îl privi pe Montana direct în ochi. 

— Fă ce vrei. 

Montana îşi ridică pistolul ca să tragă, însă, în acea clipă, un 
urlet care-ţi îngheţa sângele în vene străbătu caverna. 

Montana se întoarse exact la timp să vadă foca-elefant masivă, 
taurul, străbătând în viteză caverna către el, urlând sonor. 
Podeaua se clătina la fiecare pas asurzitor. 

Gant profită de ocazie şi se rostogoli rapid înapoi prin fisura 
orizontală din spatele ei. Căzu grămadă pe podeaua tunelului din 
spatele fisurii. 

Foca masivă străbătu caverna cu o viteză incredibilă, 
acoperind distanţa dintre navă şi fisură în câteva secunde. 

Montana îşi ridică pistolul şi trase. 

Insă animalul era prea mare, prea aproape. 

In interiorul tunelului, Gant îşi ridică privirea şi văzu silueta lui 
Montana de cealaltă parte a peretelui transparent de gheaţă de 
deasupra ei. 

Şi apoi, brusc, văzu corpul lui Montana trântit de cealaltă parte 
a zidului transparent. O explozie de sânge hidoasă, în formă de 
stea, ţâşni din trupul lui Montana, în timp ce foca masivă îl trânti 
de peretele de gheaţă cu o forţă cutremurătoare. 

Incet, dureros, Gant se ridică în picioare şi privi pe furiş prin 
fisura orizontală către caverna principală. 

Văzu foca-elefant retrăgându-şi colții din burta lui Montana. 
Dinţii lungi, plini de sânge ieşiră din costumul lui de scafandru şi 
Montana căzu pe podea. Foca elefant se aşeză triumfătoare 
deasupra corpului prăbuşit. 

Şi apoi, brusc, Gant îl auzi pe Montana urlând. 

Era încă viu. 

Foarte puţin timp, însă, cu siguranţă, viu. 

Gant urmări apoi cum foca-elefant se apleacă asupra lui 
Montana şi smulge o bucată mare de carne din cutia sa toracică. 


428 


Schofield păşi în sala de transmisiuni de pe puntea A exact la 
zece fix. Renshaw şi Kirsty îl urmară. Schofield se aşeza în faţa 
consolei radio şi porni microfonul. 

— Atenţie, McMurdo. Atenţie, McMurdo. Aici, Scarecrow. 
Recepţionaţi? 

Nu primi niciun răspuns. 

Schofield repetă mesajul. 

Niciun răspuns. 

Şi apoi, brusc: 

— Scarecrow, aici Romeo, te aud. Dă-mi un raport asupra 
situaţiei. 

„Romeo”, se gândi Schofield. „Romeo” era numele operativ al 
căpitanului Harley Roach, ofiţerul de comandă al Unităţii Marine 
de Recunoaştere Cinci. Schofield îl mai întâlnise pe Romeo Roach 
cu alte ocazii. Era cu şase ani mai în vârsta decât Schofield, un 
soldat bun, şi o legendă în rândul femeilor - de aici şi porecla lui, 
Romeo. 

Mai mult decât atât, făcea parte din marină. Schofield zâmbi. 
Avea un soldat din infanteria marină pe linie. 

— Romeo, spuse Schofield, copleşit de uşurare. Situaţia este 
următoarea: deţinem controlul asupra obiectivului ţintă. Repet, 
deţinem controlul asupra obiectivului ţinta. Am suportat pierderi 
deosebite, însă obiectivul ţintă ne aparţine. 

Obiectivul ţintă era, bineînţeles, staţia polară Wilkes. Schofield 
suspina. 

— Dar tu, Romeo, unde eşti? 

— Scarecrow, ne aflăm în prezent în aeroglisoare, aşteptare, la 
aproximativ doi kilometri de obiectivul ţintă... 

Schofield tresări. 

Doi kilometri... 


429 


Însă asta însemna că se aflau chiar în faţa uşii de la intrare... 

— ... Şi avem ordine să rămânem aici până primim instrucţiuni 
suplimentare. Avem instrucţiuni stricte să nu pătrundem în 
staţie. 

Lui Schofield nu-i venea să creadă. 

In faţa staţiei polare Wilkes se aflau soldaţi din infanteria 
marină, chiar în fata staţiei. Doar la doi kilometri distanţă. Primul 
lucru pe care dorea Schofield să-l ştie era... 

— Romeo, de cât timp vă aflaţi acolo? 

— Ah, de aproape treizeci şi opt de minute, Scarecrow, se auzi 
vocea lui Romeo. 

„Treizeci şi opt de minute”, se gândi Schofield, neîncrezător. 
Un pluton de soldaţi de recunoaştere din infanteria marină 
stătuseră cu fundul pe scaun în faţa staţiei Wilkes pe parcursul 
ultimei jumătăţi de oră. 

Brusc, în interfonul din casca lui Schofield se auzi o voce - nu 
prin boxele din sala de transmisiuni. Era Romeo. 

— Scarecrow, trebuie să vorbim în particular. 

Schofield închise radioul staţiei şi vorbi în microfonul din cască. 
Romeo utiliza canalul cu circuit închis al marinei. 

— Romeo, ce naiba faci? întrebă Schofield. 

Nu-i venea să creadă. În timp ce el se aflase în interiorul 
staţiei, luptându-se cu Trevor Barnaby, o unitate întreagă de 
soldaţi din infanteria marină sosise la staţia polară Wilkes, 
aşteptând afară. 

— Scarecrow, este un circ nenorocit aici, afară. Soldaţi din 
infanteria marină. Beretele verzi. La naiba, mai este şi un 
nenorocit de pluton întreg de Grăniceri aici şi patrulează pe un 
perimetru de doi kilometri. Comandamentul Naţional şi Statul- 
Major Reunit au trimis toate unităţile pe care le-au putut găsi ca 
să păzească staţia. Însă problema este că, odată ce am ajuns 
aici, ne-au ordonat să aşteptăm până când soseşte o echipă SEAL 
a Marinei. Scarecrow, ordinele mele sunt foarte clare: dacă 
oricare dintre oamenii mei se îndreaptă către staţie înainte să 
sosească echipa SEAL, se va trage asupra lui. 

Schofield rămase înmărmurit. Pentru o clipă, nu spuse nimic. 

Brusc, situaţia îi deveni clară. 

Se afla exact în aceeaşi situaţie în care se aflase Andrew Trent 
în Peru. Ajunsese primul la staţie. Găsise ceva în interiorul ei. Şi 


430 


acum, trimiteau o echipa SEAL - unitatea de forţe speciale cea 
mai necruțătoare şi mai eficientă pe care o deţineau Statele 
Unite - în interiorul staţiei. 

Brusc, în minte îi veni un rând din e-mailul lui Andrew Trent: 

„Departamentul de personal al USMC te-a listat drept 
decedat.” 

Schofield înghiţi greu, conştientizând situaţia îngrozitoare în 
care se afla. 

Trimiteau unităţile SEAL în staţie. 

Trimiteau unităţile SEAL în staţie ca să-l ucidă. 


431 


A ŞAPTEA INCURSIUNE 


Marţi, 16 iunie, ora 22.00 


432 


— Romeo, ascultă-mă, spuse Schofield rapid. Cei de la ICG mi- 
au infiltrat oameni în unitate. Unul dintre propriii oameni a 
început să-mi omoare răniții. Echipa SEAL pe care o trimit 
încoace va veni aici şi mă va ucide. Trebuie să faci ceva. 

Schofield simţi că un fior îi străbate şira spinării când 
conştientiză că-i spunea lui Romeo exact acelaşi lucru pe care 
Andrew Trent i-l spusese lui din acel templu din Peru. 

— Ce vrei să fac? întrebă Romeo. 

— Spune-le că nu e nimic aici, continuă Schofield. Spune-le că 
nu e nicio navă spaţială îngropată în gheaţă. Spune-le că e vorba 
doar despre un proiect secret al forţelor aeriene care a rămas 
aici dintr-un motiv sau altul. 

— Ah, Scarecrow. Nu am nicio informaţie cu privire la ceea ce 
se află în interiorul acelei staţii. Nu ştiu nimic despre nave 
spaţiale îngropate în zăpadă sau despre proiecte secrete ale 
forţelor aeriene. 

— Ei bine, despre asta este vorba, Romeo. Ascultă-mă. M-am 
bătut cu paraşutiştii francezi pentru staţia asta. M-am luptat cu 
Trevor Barnaby şi cu un pluton de soldaţi SAS pentru staţia asta. 
Nu vreau să fiu ucis de o grămadă de compatrioți psihopaţi după 
toate prin care am trecut, m-ai înţeles? 

— Aşteaptă o secundă, Scarecrow. 

La celalalt capăt al liniei se lăsă tăcerea. 

După un minut, Romeo spuse: 

— Scarecrow, tocmai m-am consultat cu căpitanul Grănicerilor 
- un tip pe nume Brookers, Arlin Brookers - şi el a spus că-l va 
împuşca pe oricare dintre oamenii mei care încearcă să pătrundă 
în staţie înainte să sosească echipa SEAL. 

Schofield scoase exemplarul tipărit al e-mailului primit de la 
Andrew Trent, lista cu informatorii ICG. 


433 


Ochii i se opriră asupra unei intrări. 
BROOKES, ARLIN F. ARMY RANGERS CĂPITAN 


„Nenorocitul”, se gândi Schofield. Era acelaşi tip de care 
dăduse în faţa templului din Peru. Arlin F. Brookes. Un nenorocit 
din ICG. 

Romeo spuse: 

— OK, Scarecrow. Ascultă. Poate că nu pot intra în staţie, dar 
îţi voi spune ceva ce am auzit cu vreo treizeci de minute în urmă. 
Wasp-ul navighează dincolo de coastă cu vreo 300 de mile 
marine, în larg. După ce am ajuns aici, m-a sunat Jack Walsh de 
pe Wasp. Cu vreo treizeci de minute în urmă, o patrulă formată 
din patru puşcaşi marini a distrus un avion britanic VE-10 de 
alimentare aflat la aproximativ 250 de mile marine de coasta 
după ce avionul a încercat să fugă. 

Schofield tăcu. 

Ştia la ce se referea Romeo. 

Avioanele de alimentare există pentru un singur scop: să 
alimenteze avioanele de asalt în cadrul misiunilor pe distanţă 
mare. 

Dacă un avion de alimentare britanic fusese distrus la 250 de 
mile marine de coastă, atunci era aproape sigur că pe undeva 
prin zonă se afla un alt avion britanic, un avion de asalt - un 
bombardier sau un avion de luptă - care-şi preluase 
combustibilul de la avionul de alimentare. Şi avea probabil ordine 
să... 

„Oh, nu, se gândi Schofield, dându-şi seama. Este dispozitivul 
de ştergere al lui Barnaby”. 

Asemenea dispozitivului de ştergere al echipei franceze, acel 
avion de asalt britanic avea probabil ordine să tragă asupra 
staţiei polare Wilkes dacă Trevor Barnaby nu dădea raportul într- 
un anumit timp. 

Romeo continuă: 

— Forţele aeriene au fost alertate. Cercetează spaţiul aerian 
de deasupra oceanului cu avioane AWACS şi avioane de asalt F- 
22. Caută un avion de luptă britanic solitar şi au ordine să tragă 
imediat cum îl văd. 

Schofield se lăsă să cadă în scaun. 


434 


Se încruntă, îşi frecă fruntea. Lumea se închidea în jurul lui. 

Era încercuit. Complet încercuit. Echipa SEAL avea să sosească 
în curând - indiferent dacă-şi dăduseră seama sau nu că nu 
aveau nimic de câştigat de la această staţie. Şi chiar dacă 
Schofield reuşea să scape de ei după ce verificau staţia, mai 
rămânea posibilitatea ca Wilkes să fie distrusă de o rachetă 
lansată din aer de un avion britanic de luptă aflat lângă coastă. 

„Mai rămâne totuşi o opţiune”, se gândi Schofield. 

Să iasă şi să i se predea lui Romeo înainte să vină cei de la 
SEAL. În acest fel, măcar rămânea în viaţă. Şi dacă Schofield 
învățase ceva din această zi, era că dacă rămâneai viu, mai aveai 
o şansă. 

Schofield vorbi în microfonul din cască. 

— Romeo, ascultă... 

— Oh, la naiba, Scarecrow. Au sosit. 

— Poftim? 

— Cei de la SEAL. Au sosit. Tocmai au pătruns în perimetrul 
exterior. Patru aeroglisoare. Se apropie de complexul staţiei 
acum. 


La doi kilometri de staţia polară Wilkes, o armada de 
aeroglisoare forma o linie lungă, neîntreruptă. Erau aranjaţi într- 
un semicerc pe partea continentală a staţiei şi erau toate 
îndreptate spre interior - spre staţie. 

Însă, în acea clipă, patru aeroglisoare albastre-închis sparseră 
linia şi se îndreptară balansându-se pe platforma de gheaţă către 
staţie. Îşi croiră drum prin clădirile exterioare ale complexului 
staţiei, fără să pară a se grăbi. 

Erau aeroglisoarele celor de la SEAL. 

În interiorul aeroglisorului conducător, comandantul trupelor 
SEAL vorbi în microfon. 

— Baza Aeriană, aici echipa SEAL, raportați, spuse el. Confirm 
instrucţiunile anterioare. Nu vom pătrunde în staţie până când nu 
suntem siguri că aveţi Sperietoarea. 

— Echipa SEAL, aici Baza Aeriană. Staţi pe loc, se auzi o voce 
prin radio. Staţionăm în aşteptarea unui raport din partea 
avioanelor noastre în acest moment. 


Chiar în acea clipa, la 242 de mile marine depărtare de staţia 
435 


polară Wilkes, şase avioane de luptă F-22 USAF se lansară 
deasupra Oceanului Sudic. 

F-22 este cel mai avansat avion de luptă aeriană din lume, 
moştenitorul tronului vechiului F-15 Eagle. Însă, deşi F-22 
seamănă puţin cu vechiul F-15 Eagle, el are ceva ce F-15 nu a 
avut niciodată - este invizibil. 

În avionul din fruntea celor şase F-22-uri, conducătorul 
escadronului asculta radioul din casca sa. Când vocea de la 
celalalt capăt termină de vorbit, conducătorul escadronului 
spuse: 

— Mulţumesc, Bigbird, îl văd. 

Pe ecranul său cu afişaj computerizat, conducătorul 
escadronului observă un punct luminos micuţ îndreptându-se 
spre vest. Pe ecran apărea: 

ŢINTĂ IDENTIFICATĂ: 103 mile marine VNV 

AVION IDENTIFICAT: E-2000 

Un avion E-2000, observă conducătorul  escadronului. 
Eurofighter 2000. Un avion de luptă micuţ cu două motoare, 
foarte uşor manevrabil, E-2000 reprezenta un proiect comun al 
forţelor aeriene britanice, germane, spaniole şi italiene. 

Pe ecranul conducătorului escadronului, impulsul luminos 
părea să zboare fără vreun scop anume, fără să ştie de existenţa 
avioanelor americane de luptă invizibile aflate la o sută de mile 
în spatele lui. 

— În regulă, fraţilor, ţinta a fost identificată, spuse pilotul 
avionului F-22. Repet, ţinta a fost identificată. E timpul să-i dăm 
bătaie. 


În interiorul staţiei polare Wilkes, Shane Schofield nu ştia ce 
naiba să facă. 

Ştia ca nu putea să se predea celor de la SEAL. Cei din SEAL 
făceau parte aproape sigur din ICG. Dacă-l prindeau, îl omorau. 

Luă în calcul posibilitatea de a cobori în peşteră şi de a se 
ascunde acolo - şi, dacă ar fi fost necesar, să folosească nava 
spaţială ca monedă de schimb - însă îşi dădu seama că nu mai 
era posibil să coboare în peşteră de vreme ce clopotul de 
scufundare fusese distrus. 

Schofield îi conduse pe Kirsty şi pe Renshaw afară din sala de 
transmisiuni de pe puntea A şi apoi pe scări, către punţile 


436 


inferioare. 

— Ce se petrece? întreba Renshaw. 

— Tocmai am încurcat-o, spuse Schofield. 

Mintea îi lucra nebuneşte. Se gândi că singura lor opţiune 
acum era să se ascundă undeva în interiorul staţiei şi să reziste 
până când cei de la SEAL şi tot restul lumii vor fi plecat... 

„Şi atunci ce vom face? se întrebă Schofield. Vom merge pe jos 
spre casă?” 

„Dacă rămâi viu, mai ai o şansă.” 

Schofield cobori pe scară şi privi puntea E. 

O văzu pe Wendy, întinsă pe punte, moţăind fericită. 

„Wendy”, se gândi el. 

Era ceva legat de Wendy... 


Conducătorul escadronului de avioane F-22 vorbi în microfonul 
din cască. 

— Bigbird, aici Blue Leader. Rămânem sub acoperire. Tinta 
estimată se va afla în raza de acţiune a rachetelor în... douăzeci 
de minute. 


Brusc, Schofield îşi dădu seama. 

Se întoarse spre Kirsty. 

— Kirsty, cât de mult îşi poate ţine Wendy respiraţia? 

Kirsty ridică din umeri. 

— Majoritatea masculilor de focă de blană îşi pot ţine respiraţia 
cam o oră. Insă Wendy e femelă şi e mult mai mică, deci nu-şi 
poate ţine respiraţia decât vreo patruzeci de minute. 

— Patruzeci de minute... spuse Schofield, făcând calcule în 
minte. 

— La ce te gândeşti? întreba Renshaw. 

Schofield spuse: 

— Ne ia vreo două ore ca să ajungem din staţie în cavernă, 
corect? O ora să coborâm nouăzeci de metri în clopotul de 
scufundare şi apoi încă o oră sau ceva de genul ăsta ca să urcăm 
prin tunelul de gheaţă. 

— Da, şi...? întrebă Renshaw. 

Schofield se întoarse spre Renshaw. 

— Când Gant şi ceilalţi se apropiau de caverna de gheaţă, Gant 
a spus cel mai ciudat lucru. A spus că aveau un vizitator. Pe 


437 


Wendy. A spus că Wendy înota cu ei în timp ce-şi croiau drum în 
susul tunelului de gheaţă. 

— Aha. 

Schofield continuă: 

— Deci, chiar dacă Wendy ar putea înota de dovă ori mai 
repede decât noi, dacă a înotat până acolo jos şi apoi înapoi în 
tunelul de gheaţă, ar fi rămas fără aer inainte să ajungă în 
cavernă. 

Renshaw rămase tăcut. 

Schofield spuse: 

— Vreau să spun, ar fi sinucidere curată pentru ea să nu se 
întoarcă după ce a înotat douăzeci de minute pentru că ar trebui 
să ştie că se poate întoarce la o sursă de aer... 

Schofield îşi mută privirea de la Renshaw la Kirsty. 

— Mai e un drum către acel tunel de gheaţă. O scurtătură. 


438 


— Echipa SEAL, aici Blue Leader. Ne apropiem de ţintă. Ţinta 
estimată se va afla în raza de acţiune a rachetelor în 
cincisprezece minute, se auzi vocea conducătorului escadronului 
prin radioul aeroglisorului echipei SEAL. 

Cei din echipa SEAL stăteau rigizi pe locurile lor din cabina 
aeroglisorului. Feţele lor nu trădau nicio urmă de emoție. 


Ajuns acum jos, pe puntea E, Schofield aruncă pe punte 
buteliile pentru respiraţie cu audibilitate scăzută. Kirsty se echipa 
deja cu un costum termoelectric de scafandru. Era atât de mare 
pentru ea, încât fu nevoită să ruleze mânecile şi pantalonii ca să i 
se potrivească. Renshaw - îmbrăcat deja în costumul său de 
scafandru din neopren - se îndreptă direct către echipamentul 
LABA. 

— Uite, înghiţiţi astea, le spuse Schofield, dându-le câte o 
capsulă albastră fiecăruia. 

Erau capsule N-67D antiazot. Aceleaşi pastile pe care Schofield 
le dăduse lui Gant şi celorlalţi când coborâseră în cavernă, mai 
devreme. Înghiţiră cu toţii pilulele. 

Schofield se dezbrăcă şi-şi puse echipamentul tactic de 
protecţie şi cureaua pentru arme peste costumul de scafandru. 
Căutând prin buzunarele echipamentului găsi, printre altele, o 
încărcătură cu nitrogen şi medalionul de argint al lui Sarah 
Hensleigh. Puse ambele articole în buzunarele costumului de 
scafandru. Apoi, începu rapid să-şi pună una dintre buteliile de 
scufundare. 

Erau trei rezervoare în total, toate umplute cu un amestec 
saturat de heliu şi oxigen: 98% heliu, 2% oxigen, suficient pentru 
patru ore de scufundare. Erau buteliile suplimentare pe care le 
pregătise Gant mai devreme, la indicaţiile lui Schofield, înainte să 


439 


coboare în peşteră. 

În timp ce-şi îmbrăca echipamentul LABA, Renshaw o ajută pe 
Kirsty să-l îmbrace pe alei. 

Schofield îşi puse primul buteliile. Când fu gata, începu imediat 
să caute pe puntea din jurul lui ceva greu - ceva foarte greu -, 
pentru că aveau nevoie de o greutate mare care să-i ducă rapid 
la fund. 

Găsi ceea ce căuta. 

O bucată din pasarela punţii B care căzuse mai devreme pe 
puntea E, când întreaga punte B fusese incendiată. Bucata de 
pasarelă de metal avea aproximativ un metru lungime şi era 
făcută din oţel solid. Avea chiar şi o bucata din balustradă încă 
ataşată. 

Când şi Renshavw fu gata, Schofield îl puse să-l ajute să o tragă 
până la marginea bazinului. Bucata mare din pasarela de metal 
scârţâi puternic în timp ce ei o trăgeau de-a lungul punţii. 

În timp ce ei munceau, Wendy ţopăia în spatele lor, asemenea 
unui câine care te roagă să-l scoţi la plimbare. 

— Wendy vine cu noi? întrebă Kirsty. 

Schofield spuse: 

— Sper. Speram că ne va arăta ea drumul. 

Auzind asta, Kirsty sări în picioare şi se grăbi către peretele de 
lângă bazin. Luă un ham dintr-un cui şi-l aduse lângă marginea 
bazinului. Apoi, începu să pună hamul în jurul mijlocului lui 
Wendy. 

— Ce e asta? întrebă Schofield. 

— Nu-ţi face griji. Ne va fi de ajutor. 

— În regulă, nu contează. Numai să stai pe aproape, îi ceru 
Schofield în timp ce el şi Renshaw poziţionară bucata de pasarelă 
pe marginea punţii, astfel încât sa fie gata să cadă. In regulă, 
spuse Schofield. Toată lumea în apă. 

Cei trei săriră în apă şi înotară înapoi, până sub bucata de 
pasarelă. Wendy sări fericită în urma lor. 

— În regulă, puneţi mâna pe pasarelă, se auzi vocea lui 
Schofield prin căştile lor subacvatice. 

Prinseră cu toţii bucata de pasarelă. Arătau ca un grup de 
înotători olimpici care se pregăteau să participe la o cursă de înot 
spate. 

Schofield îşi puse mâna deasupra mâinii lui Kirsty, ca să se 


440 


asigure că nu-i va scăpa bucata de pasarelă când aceasta se va 
scufunda. 

— In regulă, domnule Renshaw, spuse Schofield. Trage! 

In acea clipă, Schofield şi Renshaw se înălţară pe pasarelă şi, 
brusc, bucata grea de metal alunecă de pe marginea punţii şi 
căzu în apă cu un plescăit puternic. 

Bucata metalică de pasarelă se scufundă rapid. 

Cele trei siluete micuţe ale lui Schofield, Renshaw şi Kirsty se 
ţinură strâns de ea în timp ce se scufunda. Se îndreptau cu toţii 
în jos, picioarele lor plutind în sus, în urma lor. Wendy înota rapid 
prin apă în spatele lor. 

Schofield privi contorul de adâncime pe care-l avea prins de 
încheietura mâinii. 

3 metri. 

6 metri. 

9 metri. 

Se scufundară, căzând rapid, prin minunata lume subacvatică 
albă. 

În timp ce cădeau, Schofield încercă să ţină sub supraveghere 
peretele alb de gheaţa din stânga sa. Căuta o gaură în el, 
intrarea în scurtătura care conducea către tunelul subacvatic de 
gheaţă. 

Ajunseră la 30 de metri. Dacă nu erau pastilele, azotul din 
sângele lor i-ar fi ucis până acum. 

60 de metri. 

90 de metri. 

Zburau în jos prin apă. Se întunecă mai mult, era mai dificil să 
vadă în jur. 

120 de metri. 

150 de metri. 

Cădeau atât de repede. 

200 de metri. 

230 de metri. 

250... 

Şi apoi, brusc, Schofield o văzu. 

— In regula, daţi-i drumul! ţipă el. 

Ceilalţi dădură imediat drumul pasarelei metalice aflate în 
cădere. Plutiră în apă în timp ce pasarela dispăru în întunecimea 
din adâncuri. 


441 


Schofield înotă către peretele de gheaţă. 

In zid fusese creată o gaură rotundă, mare. Părea un fel de 
tunel, un tunel care cobora în întunecime. 

Wendy înota alături de Schofield şi dispăru în interiorul 
tunelului întunecat. Apăru iar, câteva secunde mai târziu. 

Schofield ezită. 

Renshaw trebuie să-i fi văzut îndoiala din privire. 

— Ce opţiune avem? întreba el. 

— Corect, răspunse Schofield, scoţându-şi lanterna. O aprinse. 
Apoi, împinse apa cu picioarele şi înotă în interiorul tunelului. 


Tunelul era strâmt şi şerpuia abrupt în jos. Schofield înotă 
înainte, Kirsty în spatele său şi Renshaw ultimul. Întrucât înotau 
în jos, avansară rapid. Se lăsau conduşi de greutăţile de plumb 
de pe centurile lor. 

Schofield înotă cu precauţie. Era linişte aici, ca într-un 
mormânt... 

Şi apoi, brusc, Wendy trecu pe lângă el, venind din spate, şi 
goni în josul tunelului din faţa sa. 

Schofield îşi privi contorul de adâncime. 

Ajunseseră la 300 de metri. 

Timpul de scufundare era de douăsprezece minute. 


— Bigbird, aici Blue Leader. Ţinta se află acum în raza de 
acţiune a rachetei. Repet. Ţinta se află acum în raza de acţiune a 
rachetei. Pregătim lansarea rachetelor AMRAAM. 

— Puteţi trage când sunteţi pregătiţi, Blue Leader. 

— Mulţumesc, Bigbird. În regulă, fraţilor. Am armat racheta. 
Compartimentul rachetelor este deschis. Ţinta pare să nu-şi fi dat 
seama de prezenţa noastră. OK. Aici Blue Leader, Fox One... foc! 

Liderul escadronului apăsă pe trăgaci. 

În acea clipă, o rachetă lungă şi subţire AIM-120 AMRAAM 
alunecă din compartimentul pentru rachete al avionului F-22 şi 
ţâşni înainte, urmărindu-şi prada. 


Avionul britanic de luptă văzu imediat racheta pe ecranele 
sale. 

Cea mai mare problemă pentru avioanele invizibile este că, 
deşi avionul în sine nu poate fi detectat de radar, rachetele care-i 


442 


atârnă de aripi nu sunt invizibile. Astfel ca toate avioanele 
invizibile ca F-22, avionul de luptă F-117A şi bombardierul B-2A 
îşi ţin rachetele în interior. 

Din nefericire însă, imediat ce o racheta este lansată, aceasta 
va fi reperată de radare. Asta înseamnă că imediat ce avionul F- 
22 îşi lansă racheta AMRAAM către aparatul de zbor E-2000 aflat 
la orizont, avionul britanic văzu racheta pe ecranele sale de 
radar. 

Pilotul britanic îşi acordă maxim un minut. 

— Generale Barnaby! Generale Barnaby! Raportează! 

Nu primi niciun răspuns. 

Lucru ciudat, întrucât generalul de brigadă Barnaby ştia că 
acest interval orar - între orele 22.00 şi 22.25 - era un interval 
desemnat pentru contact, fiind una din cele două perioade de 
discontinuitate în erupția solară, care permitea contactul radio. 
Barnaby raportase la 19.30, un alt interval desemnat pentru 
contact, respectând întru totul planul. 

Pilotul britanic încercă pe frecvenţa secundară. Nu avu nici aici 
succes. Încercă sa-l prindă pe Nero, secundul lui Barnaby. 

Tot nu avu noroc. 

— Generale Barnaby! Aici, Backstop. Sunt atacat! Repet, sunt 
atacat! Dacă nu-mi răspundeţi în următoarele treizeci de 
secunde, voi fi nevoit să presupun că sunteţi mort şi, conform 
ordinelor dumneavoastră, nu voi avea alta opţiune decât să trag 
asupra staţiei. 

Pilotul britanic îşi privi indicatorul luminos ce reprezenta 
racheta - acesta clipea. Introdusese deja coordonatele staţiei 
polare Wilkes în computerul de ghidaj al rachetei sale de 
croaziera AGM-88/HLN. 

Literele indicatoare de pe rachetă spuneau tot. 

„AGM“ însemna rachetă aer-sol; „H” însemna viteză mare; iar 
„L” rază lungă de acţiune. Însă „N” avea un înţeles special. 

Însemna nuclear. 

Cele treizeci de secunde expirară. Tot nu primi vreun răspuns 
din partea lui Barnaby. 

— Generale Barnaby! Aici Backstop! Lansez dispozitivul de 
ştergere... acum! Pilotul britanic apăsă pe trăgaci şi, o fracțiune 
de secundă mai târziu, racheta de croazieră cu încărcătură 
nucleară ataşată de vârful aripii sale se desprinse de avion. 


443 


Racheta abia se depărtase şi, doar două secunde mai târziu - 
exact când pilotul britanic îndrepta mâna spre levierul de 
catapultare -, racheta americană AMRAAM lovi spatele avionului 
E-2000 şi-l aruncă în aer cu tot cu pilot. 


Piloții americani observară explozia portocalie strălucitoare pe 
orizontul nocturn şi văzură semnalul luminos dispărând de pe 
radare. 

Doi dintre ei ovaţionară. 

Liderul de escadron zâmbi în timp ce privea mingea portocalie 
de foc din depărtare. 

— Echipa SEAL, aici Blue Leader. Sperietoarea a fost eliminată. 
Repet, Sperietoarea a fost eliminată. Puteţi intra în staţie. Puteţi 
intra în staţie. 

În interiorul aeroglisorului celor de la SEAL, vocea liderului de 
escadron răsună prin interfon: 

— Puteţi intra în staţie. Puteţi intra în staţie. 

Comandantul echipei SEAL spuse; 

— Mulţumim, Blue Leader. Atenţie, toate unităţile. Echipa SEAL 
trece pe canale cu circuit închis pentru asaltul asupra staţiei. 

Işi închise radioul şi se întoarse către oamenii săi. 

— În regulă, oameni buni. Haideţi să distrugem ceva. 


În larg, deasupra Oceanului Sudic, liderul escadronului de 
avioane F-22 continuă să privească prin plafonul carlingii la 
rămăşiţele avionului britanic E-2000. Urme de foc subţiri, 
portocalii, coborau încet către pământ asemenea unor artificii 
ieftine. 

Concentrat asupra priveliştii, liderul de escadron nu observă 
un nou semnal luminos, mai mic, care apăru pe ecranul radarului 
său - un semnal luminos care se îndrepta către sud, spre 
Antarctica - decât abia treizeci de secunde mai târziu. 

— Ce naiba e asta? întrebă el. 

— Oh, Isuse! exclamă altcineva. Trebuie să fi lansat o rachetă 
înainte să fie lovit! 

Liderul de escadron încercă să prindă din nou prin radio echipa 
SEAL, însă nu mai reuşi. Trecuseră deja pe canalele cu circuit 
închis pentru asaltul asupra staţiei polare Wilkes. 


444 


Uşile principale ale staţiei explodară spre interior şi echipa 
SEAL pătrunse în goană cu armele în flăcări. 

Era o intrare perfectă, exact ca în manualul de instrucţie. 
Singura problemă era că staţia era goală. 


445 


Schofield îşi privi contorul de adâncime: 480 de metri. 

Continuă să înoate şi, câteva minute mai târziu, ieşi din tunelul 
strâmt al scurtăturii şi se trezi într-un tunel mai larg, cu pereţi de 
gheaţă. 

Schofield ştiu imediat unde se află, deşi nu mai fusese 
vreodată aici. 

Pe latura îndepărtată a tunelului de gheaţa subacvatic văzu o 
serie de găuri rotunde, de trei metri în diametru, săpate în pereţi. 
Sarah Hensleigh îi povestise mai devreme despre ele. Şi Gant le 
menţionase, când se apropiase de peşteră. Peşterile focilor- 
elefant. Se afla în interiorul tunelului de gheaţă subacvatic care 
conducea către caverna în care era nava spaţială. 

Schofield răsuflă uşurat. 

„Da!” 

Schofield şi ceilalţi înotară în tunelul de gheaţă subacvatic. 
Apoi, o luară rapid în sus, urmărind găurile din pereţii de gheaţă 
din jurul lor cu îngrijorare firească. 

Deşi vederea găurilor din pereţi îl neliniştea, Schofield se simţi 
foarte sigur că focile-elefant nu aveau să-i atace. Avea o teorie în 
acest sens. Până acum, singurul grup de scafandri care se 
apropiase de peştera subacvatică de gheaţă neînarmat fusese 
cel al lui Gant - şi ei aveau cu toţii butelii LABA, echipamente 
pentru respirat cu audibilitate scăzută. Celelalte grupuri care 
coborâseră - oamenii de ştiinţa de la Wilkes şi britanicii - nu 
avuseseră un asemenea echipament. Şi fuseseră atacați. După 
câte-şi dădea seama Schofield, focile-elefant nu putuseră să-i; 
audă pe Gant şi pe echipa sa când aceştia se apropiaseră de 
peşteră. Astfel că nu-i atacaseră. 

In acea clipă, Schofield văzu suprafaţa şi uită de gândurile sale 
legate de focile-elefant. 


446 


Îşi privi contorul de adâncime: 500 de metri. 

Apoi, se uită la ceas. Le luase optsprezece minute să ajungă 
acolo. Foarte puţin. 

Şi apoi, brusc, un şuierat jos pătrunse prin apă. 

Schofield îl auzi şi se încordă. O văzu pe Kirsty ţinându-se de 
Wendy, în apă, în spatele lui. Wendy simţise şi ea. 

Brusc, un al doilea şuierat îi răspunse primului şi Schofield 
simţi că inima i se opreşte. 

Focile ştiau că ei erau acolo... 

— Fugiţi! le strigă Schofield lui Renshaw şi Kirsty. Fugiţi! 

Schofield şi Renshaw începură să înoate rapid, îndreptându-se 
către suprafaţă. Kirsty doar o lovi pe Wendy pe aripă şi aceasta 
ţâşni înainte prin apă. 

Schofield privi suprafaţa de deasupra lui. Era frumoasă, 
sticloasă, calmă. Asemenea unei lentile netede de sticlă. 

Şuierăturile din jurul lor se intensificară şi apoi, brusc, 
Schofield auzi un lătrat aspru spărgând calmul subacvatic. 
Schofield se întoarse în apă şi privi în jur, apoi ridică privirea ca 
să se uite din nou la suprafaţa ca o lentilă. 

Şi, în acea clipă, lentila se sparse. 


Foci-elefant săriră în apă din toate părţile. Altele urlară din 
găurile subacvatice şi îi atacară pe Schofield şi pe ceilalţi. 
Urletele, lătrăturile şi şuieraturile lor umplură apa. 

Wendy goni către suprafaţă, cu Kirsty prinsă strâns de ham. 
Era ca prinsă într-un montagne-rousse în care Wendy se afunda, 
se răsucea, se înclina şi se întorcea pentru a evita colții focilor- 
elefant care le atacau pe ea şi pe Kirsty din toate părţile. 

Şi apoi, brusc, Wendy observă un spaţiu gol între trupurile 
imense ale animalelor şi zări suprafaţa. Cu Kirsty prinsă de ham, 
goni către suprafaţă. 

Foci-elefant se aruncau către ele din fiecare direcţie, încercând 
să le muşte, însă Wendy era prea rapidă. Atinse suprafaţa şi sări 
afară din apă. 

Kirsty lovi podeaua solidă de gheaţă a cavernei cu o bufnitură 
puternică. Îşi ridică privirea şi o văzu pe Wendy îndepărtându-se 
rapid de marginea bazinului. Kirsty sări în picioare exact în 
momentul în care pământul se cutremură în spatele ei. 

Fetiţa se întoarse. Una dintre focile-elefant se lansase din apă 


447 


în spatele ei şi acum ţopăia pe podeaua plată a cavernei, 
urmărind-o! 

Kirsty alergă, apoi se împiedică şi căzu. 

Foca-elefant continuă să atace. Kirsty se afla pe podeaua 
cavernei, complet expusă... 

„„.Şi apoi, brusc, capul focii-elefant explodă, umplându-se de 
sânge, şi foca masivă se rostogoli înainte. 

Foca-elefant căzu pe podea, dezvăluindu-l în spatele ei pe 
Schofield, plutind în bazin la zece metri distanţă, cu pistolul 
ridicat. Tocmai împuşcase foca în ceafă. Kirsty aproape leşină. 


Renshaw sparse suprafaţa în cealaltă parte a bazinului şi se 
trezi exact lângă margine, când, brusc, simţi o durere ascuţită în 
jurul gleznei drepte şi fu tras în adâncuri. 

Sub apă, Renshaw privi în jos şi văzu că una dintre focile- 
elefant îi prinsese piciorul drept. Părea mai mică decât celelalte 
şi avea acei colţi inferiori deosebiți pe care-i văzuse mai devreme 
la masculii mai mari. 

Renshaw îşi folosi piciorul liber ca să lovească foca micuță în 
bot. Foca ţipă de durere şi-i dădu drumul piciorului, iar Renshaw 
înotă iar către suprafaţă. 

Ţâşni afară din apă şi văzu marginea bazinului chiar în faţa sa. 
Apoi se prinse de cea mai apropiată stâncă şi se trase afară din 
apă, exact când o altă focă, mai mare, alunecă în apă în spatele 
lui şi aproape că-l prinse de picioare. 

Schofield înota nebuneşte către marginea bazinului. 

În timp ce înota, aruncă priviri fugitive prin peştera din jurul lui 
- Kirsty se afla pe o latură, Renshaw, pe cealaltă. Şi apoi văzu 
nava, nava cea mare şi neagră, înălțându-se asemenea unei 
păsări de pradă enorme şi tăcute în mijlocul cavernei subterane 
masive. 

Brusc, fălcile desfăcute ale focii taur masive se înălţară din apă 
în faţa lui, obturându-i imaginea cu nava mare şi neagră. 

Foca masivă se mişca deja rapid şi se aruncă spre Schofield cu 
o viteză fenomenala, iar acesta gâfâi simțind că i se taie 
respiraţia şi se duse la fund. g 

Masculul îl lovise în piept cu colții săi inferiori lungi. In mod 
normal, îşi zise Schofield, asta ar fi fost suficient ca să omoare 
orice potenţială victimă, deoarece colții focii masive ar fi 


448 


străpuns pieptul victimei. 

Insă nu era cazul lui Schofield. El încă purta echipamentul de 
protecţie peste costumul de scafandru şi colții focii se opriseră în 
placa de kevlar de pe pieptul său. 

Foca-elefant îl trase în jos prin apă, împingându-l în piept. 
Schofield luptă, dar fără rost. Din cauza platoşei, era practic prins 
ca-ntr-o ţepuşă de colții animalului masiv. 

Schofield se duse tot mai jos, în vârful botului focii gigantice. 
Din gura umflată a animalului masiv ţâşneau bule, pe măsură ce 
acesta expira cantităţi uriaşe de aer din cauza efortului depus. 

Schofield trebuia să facă rapid ceva. Işi duse mâna în buzunar 
şi căută orice s-ar fi aflat acolo. 

Scoase o încărcătură cu nitrogen luată de la britanici şi o privi 
o clipă. 

„Oh, la naiba”, îşi zise. 

Scoase rapid cuiul încărcăturii cu nitrogen şi aruncă grenada 
între fălcile deschise ale masivei foci-elefant. 

Apoi se desprinse de colții animalului şi foca ţâşni pe lângă el 
în apă. Işi dădu rapid seama că-l pierduse şi, când făcu asta, 
începu să se întoarcă. 

In acea clipă, încărcătura cu nitrogen detonă. 

Capul focii taur explodă. Apoi, făcu implozie. Şi apoi, se 
întâmplă cel mai şocant lucru posibil. 

Un val de gheață ţâşni din corpul focii moarte. 

Iniţial, Schofield nu ştiu ce era şi apoi, brusc, îşi dădu seama. 
Era azotul lichid din încărcătură, care se întindea prin apă şi o 
îngheţa! 

Peretele de gheaţă ţâşni prin apă către Schofield, prelungindu- 
se rapid, asemenea unei formaţiuni de gheaţă vii, care creştea în 
apă. 

Schofield o urmări cu ochii mari. Dacă-l înconjura, avea să 
moară într-o clipă. 

„Pleacă de acolo!” 

Şi apoi, brusc, simţi ceva lovindu-i umărul şi se întoarse. 

Era Wendy! 

Schofield se prinse de hamul ei şi Wendy porni imediat înot. 

Peretele de gheaţă din spatele lor accelera, dilatându-se prin 
apă cu o viteză fenomenală, crescând exponențial. i 

Wendy înotă rapid, trăgându-l pe Schofield după ea. Insă el era 


449 


mai greu decât Kirsty, aşa că ea înota mai încet decât o făcuse 
înainte. 

Peretele de gheaţă se apropia. 

O altă focă-elefant ţâşni în spatele lor, cercetând prada uşoară, 
însă peretele de gheaţă o prinse, o acoperi cu masa lui crescândă 
şi o înghiţi cu totul, îngheţând-o în burta sa rece. 

Wendy înotă către suprafaţă, evitând cu dexteritate orice focă- 
elefant care încerca să-i taie calea. 

Văzu suprafaţa şi-l trase pe Schofield după ea. 

În spatele lor, peretele de gheaţă îşi pierduse avântul. Azotul 
din încărcătură încetase să se mai dilate. Peretele de gheaţă se 
pierdu în urma lor. 

Wendy ţâşni din apă, cu Schofield prins de hamul ei. Loviră 
amândoi podeaua îngheţată a cavernei cu o bufnitură şi Schofield 
se trezi întins pe burtă. Se întoarse pe spate... 

„„.Şi văzu o altă focă-elefant ieşind din apă şi gonind către el! 

Schofield se  rostogoli. Foca-elefant sări exact lângă el. 
Schofield sări în picioare, se întoarse şi se uită după ceilalţi. 

— Locotenente! Aici! Aici! ţipă Sarah Hensleigh. 

Schofield se întoarse şi o văzu pe Sarah Hensleigh făcându-i cu 
mâna din interiorul unei găuri mici, orizontale, din perete, aflate 
la cincizeci de metri distanţă. 

Renshaw, Kirsty - şi Wendy - alergau deja către fisura 
orizontală. Schofield o luă la fugă după ei. In timp ce alerga prin 
cavernă o văzu pe Kirsty rostogolindu-se prin gaura orizontală, 
apoi pe Wendy urmând-o, şi apoi pe Renshaw. 

Brusc, un val de paraziți ajunse la Schofield şi o voce îi ţipă cu 
putere în ureche. 

— ... mă auzi? Scarecrow, mă auzi? Răspunde, te rog! 

Era Romeo. 

— Ce s-a întâmplat, Romeo? 

— Isuse! Unde ai fost? De zece minute încerc să dau de tine. 

— Am fost ocupat. Ce s-a întâmplat? 

— Pleacă din staţie. Pleacă din staţie, acum! 

— Nu pot face asta acum, Romeo, spuse Schofield în timp ce 
alerga. 

— Scarecrow, nu înţelegi. Tocmai ne-au sunat forţele navale. 
Un grup de avioane F-22 tocmai a distrus un avion britanic de 
luptă aflat la aproximativ 250 de mile marine în larg, însă acesta 


450 


a reuşit să lanseze o rachetă înainte să fie lovit. Romeo făcu o 
pauză. Scarecrow, se îndreaptă exact către staţia polară Wilkes. 
Scanările prin satelit ale emisiilor radio arată că e nucleară. 

Schofield simţi că-l străbate un fior în timp ce alerga. Ajunse la 
fisura din perete şi se lăsă la pământ, ca la baseball, alunecând 
prin gaura orizontală. 

— Cât mai e? întrebă când ateriză în interiorul tunelului micuţ. 

Îi ignoră pe ceilalţi care stăteau în jurul lui. 

— 243 de mile marine la 650 de kilometri pe oră. Asta îţi dă 
treizeci şi şapte de minute până la detonare. Dar asta se 
întâmpla acum nouă minute, Scarecrow. Am încercat să dau de 
tine, dar nu mi-ai răspuns. Ai douăzeci şi opt de minute înainte ca 
o bombă nucleară să lovească staţia polară. Douăzeci şi opt de 
minute. 

— Minunat! zise Schofield, privindu-şi ceasul. 

— Scarecrow. Îmi pare rău, dar nu pot rămâne aici. Trebuie să- 
mi duc oamenii la o distanţă sigura. Imi pare rău, dar eşti pe cont 
propriu, amice. 


451 


Schofield îşi privi ceasul. 

Era 22.32. 

Douăzeci şi opt de minute. Racheta nucleară avea sa lovească 
staţia polară Wilkes la ora 23.00. 

Privi apoi spre grupul din jurul său. Sarah Hensleigh, Renshaw, 
Kirsty şi Wendy. Şi Gant. Abia în acel moment îşi dădu seama 
Schofield că Gant se afla şi ea în tunel, stând jos, pe podeaua 
îngheţată. Văzu pata roşie, urâtă, în partea laterală a corpului ei 
şi se grăbi să ajungă lângă ea. 

— Montana? întrebă el. 

Gant aprobă din cap. 

— Unde e? întreba Schofield. 

— E mort. L-au prins focile. Dar l-a omorât pe Santa Cruz şi pe 
mine m-a rănit. 

— Eşti bine? 

— Nu, spuse Gant, crispându-se de durere. 

În acea clipă Schofield văzu rana. Era o rană de glonţ, în partea 
laterală a abdomenului lui Gant. Glonţul trebuie să fi trecut pe 
lângă clema din partea laterală a echipamentului de protecţie. 
Nu era o rană neînsemnată - o rană de glonţ reprezenta un mod 
lent şi dureros de a muri. 

— Rezistă, spuse Schofield. Te vom scoate de aici... 

începu să o ridice pe Gant însă, în mişcare, Gant se frecă uşor 
de piciorul lui şi făcu să cadă ceva din buzunarul său de la 
gleznă. 

Era un pandantiv de argint. 

Pandantivul de argint al lui Sarah Hensleigh. Cel pe care i-l 
dăduse lui Schofield înainte să coboare în peşteră. 

Pandantivul căzu cu faţa în jos pe podeaua îngheţata şi, într-o 
clipă, Schofield văzu scrisul gravat pe spatele lui: 


452 


Fiicei noastre, 
Sarah Therese Parkes 
La aniversarea a douăzeci şi unu de ani 


Schofield  îngheţă când văzu inscripţia. Scoase rapid 
exemplarul tipărit al e-mailului primit de la Andrew Trent, îşi 
aruncă privirea pe lista cu informatori ai ICG. 

Şi îl găsi. 


PARKES, SARAH T. USC PLNTGST 


Schofield îşi ridică ochii să o privească pe Sarah Hensleigh. 

— Care e numele tău de fată, Sarah? întreba el. 

Schofield auzi sunetul scos de armarea pistolului înainte să îl 
vadă ieşind din spatele lui Sarah Hensleigh. 


Sarah Hensleigh ţinu pistolul înaintea ei, îndreptat către capul 
lui Schofield. Cu mâna liberă, scoase căştile de la casca lui Santa 
Cruz şi ajustă potenţiometrul de pe clama curelei. Apoi vorbi în 
microfon: 

— Echipa SEAL, aici Hensleigh. Răspunde. 

Nu primi niciun răspuns. Hensleigh se încruntă. 

— Echipa SEAL, aici Hensleigh. Răspunde. 

— Nu este nimeni acolo, sus, Sarah, spuse Schofield, ţinând-o 
pe Gant în braţe. Au evacuat staţia. Au plecat. O rachetă de 
croazieră se afla pe drum spre staţie şi e nucleara, Sarah. Cei de 
la SEAL au plecat. Trebuie sa ieşim şi noi de aici. 

Brusc, Schofield auzi o voce în căştile lui Sarah. 

— Hensleigh, aici comandantul Riggs al echipei SEAL. 
Raportează. 

Schofield se ghemui şi-şi privi ceasul. 

22.35. Mai rămâneau douăzeci de minute. 

Nu avea de unde sa ştie ca echipa SEAL din staţie trecuse pe 
un circuit închis ca să-şi lanseze atacul asupra staţiei polare 
Wilkes. Nu avea de unde să ştie că nu aflaseră despre racheta 
nucleară care se îndrepta către staţie. 

Hensleigh spuse: 

— Comandant SEAL. Am liderul infanteriei marine aici, jos, în 


453 


cavernă, cu mine. Este sub arest. 

— Vom cobori în curând acolo, Hensleigh. Ai permisiunea de a-l 
ucide dacă eşti nevoită. Echipa SEAL, terminat. 

— Sarah, ce faci? întreba Renshaw. 

— Taci, spuse Hensleigh, mişcând arma, astfel încât îi atingea 
nasul lui Renshaw. Treceţi acolo, le ceru ea, făcându-le semn lui 
Renshaw şi lui Kirsty să treacă în partea de tunel în care se afla 
Schofield. Schofield observă că Sarah Hensleigh ţinea arma cu 
încredere şi autoritate. Mai folosise arme înainte. 

Schofield spuse: 

— De unde eşti, Sarah? Din armată sau din marină? 

Sarah îl privi o clipă. Apoi, spuse: 

— Din armată. 

— Din ce secţie? 

— Am fost la Comandamentul din Atlanta o vreme. Apoi am 
lucrat pentru Divizia de Arme Chimice. Şi apoi, cum bine ştii, am 
simţit brusc nevoia să predau. 

— Faci parte din ICG dinainte sau după ce ai mers să predai la 
universitate? 

— Dinainte, spuse Hensleigh, cu mult timp înainte. La naiba, 
locotenente, cei de la ICG m-au trimis să predau la USC. M-au 
rugat să mă retrag din armată, mi-au oferit pensie pe viaţă şi m- 
au trimis la universitate. 

— De ce? _ 

— Voiau să ştie ce se petrecea acolo. In mod special, voiau să 
afle despre cercetările asupra carotelor de gheaţă - despre 
gazele chimice pe care oameni ca Brian Hensleigh le 
descopereau îngropate în gheaţă. Gaze din medii foarte toxice 
care au dispărut cu sute de milioane de ani în urmă. Variante de 
monoxid de carbon, molecule pure de clor gazos. Cei de la ICG 
au vrut sa ştie despre asta - pot găsi utilizări pentru aşa ceva. 
Aşa că am pătruns în acest domeniu şi am ajuns să-l cunosc pe 
Brian Hensleigh. 

Renshaw întrebă: 

— Te-ai căsătorit cu el ca să obţii informații de la el? 

În colţul tunelului, Kirsty urmarea conversaţia cu un interes 
deosebit, aproape mută de uimire. 

— Am obţinut ce am vrut, replica Sarah Hensleigh. La fel şi 
Brian. 


454 


— Tu l-ai ucis? întrebă Renshaw. În accidentul de maşină? 

— Nu, spuse Hensleigh. Nu l-am ucis eu. ICG-ul nu a fost deloc 
implicat în asta. Exact asta a fost, un accident. Numeşte-l cum 
vrei, destin, soartă. Pur şi simplu s-a întâmplat. 

— Tu l-ai ucis pe Bernie Olson? întrebă Schofield rapid. 

Sarah făcu o pauză înainte să răspundă. 

— Da, spuse ea. Eu l-am ucis. 

— Oh, târfă nenorocită! exclamă Renshaw. 

— Bernie Olson a fost un mincinos şi un hoţ, spuse Hensleigh. 
Avea de gând să publice descoperirile lui Renshaw înainte să o 
facă acesta. Chiar nu-mi păsa de asta. Insă apoi, Renshaw a dat 
de metal la 450 de metri în gheaţă, iar Olson mi-a spus că avea 
de gând să publice şi asta. lar eu pur şi simplu nu am putut 
permite să se întâmple aşa ceva. Nu înainte să afle cei de la ICG. 

— Nu înainte să afle cei de la ICG, repetă Schofield cu asprime. 

— Este treaba noastră să ştim totul primii. 

— Aşa că l-ai ucis, spuse Schofield. Cu venin de şarpe-de-mare. 
Şi ai făcut să pară că Renshaw a comis crima. 

Sarah Hensleigh îl privi pe Renshaw. 

— Îmi pare rău, James, însă ai fost o ţintă mult prea uşoară. Tu 
şi Bernie vă certaţi tot timpul. Şi când v-aţi certat în acea seară, 
era pur şi simplu o ocazie prea bună ca s-o ratez. 

Schofield îşi privi ceasul. 

— Sarah, ascultă. Ştiu că nu mă crezi, dar trebuie să ieşim de 
aici. Este o rachetă nucleară... 

— Nu este nicio rachetă, izbucni Hensleigh. Dacă ar fi, cei de la 
SEAL nu s-ar afla aici. 

Schofield aruncă din nou o privire asupra ceasului: 22.36. 

„La naiba”, se gândi el. Era atât de frustrant. Erau blocaţi aici, 
la mila lui Sarah Hensleigh. lar ea avea de gând să stea acolo pur 
şi simplu şi să aştepte până sosea bomba nucleară şi-i omora pe 
toţi. 

În acea clipă, ceasul lui Schofield arătă ora 22.37. 


Schofield nu ştiuse despre cele optsprezece încărcături de 
Tritonal 80/20 pe care Trevor Barnaby le aranjase într-un 
semicerc în jurul staţiei polare Wilkes, cu intenţia de a crea un 
aisberg. 

Nu ştiuse că exact cu două ore în urmă - la ora 20.37 -, când 


455 


Barnaby fusese singur în interiorul clopotului de scufundare, 
acesta pornise un cronometru care să detoneze încărcăturile de 
Tritonal în termen de două ore. 

Cele optsprezece încărcături de Tritonal explodară la unison şi 
explozia fu absolut devastatoare. 

Gheizere de zăpadă de o sută de metri ţâşniră în aer. Un 
muget sonor, asurzitor, se auzi peste întreg ţinutul, în timp ce o 
prăpastie adâncă, semicirculară se formă în platforma de gheaţa. 
Şi apoi, brusc, cu o bufnitură puternică, amenințătoare, zona din 
platforma de gheaţă pe care se afla staţia polară Wilkes şi tot ce 
se găsea sub ea - trei kilometri cubi de gheaţă - se desprinse 
brusc şi începu să cadă în mare. 


Jos, în tunelul din cavernă, lumea se clătina nebuneşte. Bucăţi 
de gheaţă căzură ca o ploaie asupra celor aflaţi în interior. 
Bufnitura produsă de explozia simultană a celor optsprezece 
încărcături de Tritonal sună asemenea unui bubuit enorm de 
trăsnet. 

La început, Schofield se gândi că era racheta nucleară. Îşi zise 
că Romeo făcuse o greşeală groaznică şi că racheta ajunsese cu 
o jumătate de ora mai devreme decât era aşteptată. Insă apoi îşi 
dădu seama că trebuia să fie altceva - dacă fusese bomba 
nucleară, ar fi fost cu toţii morţi până acum. 

Tunelul se clatină brusc şi Sarah Hensleigh îşi pierdu echilibrul. 
Renshaw profită de ocazie şi se aruncă înainte, placând-o. Cei doi 
loviră puternic peretele de gheaţă, însă Hensleigh îl aruncă pe 
Renshaw de pe ea. 

Schofield încă o ţinea pe Gant în braţe. O puse jos şi încercă să 
se ridice, însă Sarah Hensleigh se întoarse şi-şi îndreptă arma 
exact către capul lui. 

— Îmi pare rău, locotenente. Mi-ai plăcut, spuse ea. 


În ciuda nebuniei de sunete din jurul lor, zgomotul produs de 
arma care se descarcă în interiorul tunelului fu asurzitor. 


456 


Schofield văzu sângele ţâşnind din pieptul lui Sarah Hensleigh. 

Apoi, îi văzu ochii bulbucându-i-se şi genunchii îndoindu-i-se în 
timp ce cădea la podea, moartă. 

Pistolul Desert Eagle al lui Schofield încă scotea fum când Gant 
îl puse la loc în tocul prins de coapsa acestuia. Schofield nu 
avusese niciun moment ocazia să-l scoată, însă Gant, aflată jos, 
lângă genunchii lui, da. 

Kirsty privi tăcută scena, cu gura căscată. Schofield se grăbi să 
ajungă la ea. 

— Isuse, eşti bine? întreba el. Mama ta... 

— Nu era mama mea, spuse Kirsty încet. 

— Este în regulă dacă vorbim despre asta mai târziu? întrebă 
Schofield. În aproximativ douăzeci şi două de minute acest loc va 
fi transformat în vapori de apă. 

Kirsty aprobă din cap. 

— Domnule Renshaw, zise Schofield, privind pereţii tremurători 
din jurul lui. Ce se petrece? 

Renshaw spuse: 

— Nu ştiu... 

În acea clipa, întregul tunel se clătină brusc şi căzu 
aproximativ zece metri. 

— Se pare că platforma de gheaţă a fost dislocată de 
continent, spuse Renshaw. Se transformă într-un aisberg. 

— Un aisberg... repeta Schofield, mintea evoluând toate 
situaţiile. Brusc, capul i se înalţă şi-l privi pe Renshaw. Focile alea 
elefant mai sunt în cavernă? 

Renshaw privi în afara prin fisură. 

— Nu, spuse el. Au plecat. 

Schofield traversă tunelul şi o ridică pe Gant în braţe, cărând-o 
către fisură. 


457 


— M-am gândit că s-ar putea întâmpla asta, spuse el. Am 
omorât taurul. Acum, probabil sunt plecate în căutarea lui. 

— Cum o să ieşim de aici? întrebă Renshaw. 

Schofield o ridică pe Gant lângă fisură şi o împinse prin ea. 
Apoi, se întoarse către Renshaw, cu ochii strălucind. 

— Vom zbura de aici. 


Avionul de luptă masiv, negru, stătea magnific în mijlocul 
cavernei subterane - cu botul său ascuţit îndoit în jos şi aripile 
negre şi lucioase coborâte. Bucăţi mari de gheaţă cădeau din 
plafonul înalt al cavernei şi explodau lovindu-se de fuzelajul lui. 

Schofield şi ceilalţi goniră de-a lungul podelei tremurătoare a 
cavernei şi se adăpostiră sub burta avionului mare şi negru. 

În timp ce Schofield o ţinea în braţe, Gant îi arătă tastatura 
numerică şi ecranul de introducere a codului. 

Ecranul strălucea verde. 


24157817 


INTRODUCEŢI CODUL DE INTRARE AUTORIZAT 


— Şi-a dat cineva seama care e codul? întrebă Schofield. 

— Hensleigh lucra la asta, însă nu cred că şi-a dat seama care 
e. 

— Aşadar, nu ştim codul, spuse Schofield. 

— Nu, nu-l ştim, confirmă Gant. 

— Minunat. 

În acea clipă, Kirsty păşi lângă Schofield şi privi ecranul. 

— Hei, spuse ea, numărul lui Fibonacci. 

— Poftim? spuseră Schofield şi Gant în acelaşi timp. 

Kirsty ridică din umeri, timidă. 

— 24157817. Este un număr al lui Fibonacci. 

— Ce este un număr al lui Fibonacci? întrebă Schofield. 

— Numerele lui Fibonacci sunt un fel de secvenţă numerică, 
spuse Kirsty. Este o secvenţă în care fiecare număr este suma 
celor două numere care-l preced. Observă privirile mirate din 
jurul ei. Tata mi l-a arătat. Are cineva un stilou şi o bucată de 
hârtie? 

Gant avea în buzunar jurnalul pe care-l descoperise mai 


458 


devreme. Renshaw avea un stilou. Iniţial, scoase numai apă 
amestecată cu cerneală, însă apoi funcţionă. Kirsty începu să 
mâzgălească nişte numere în jurnal. 

Apoi, spuse: 

— Secvența e următoarea: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13 şi aşa mai 
departe. Pur şi simplu aduni primele două numere, ca să-l obţii 
pe al treilea. Apoi, le aduni pe al doilea şi al treilea ca să-l obţii 
pe al patrulea. Dacă-mi acordaţi doar un minut... spuse Kirsty, 
începând să mâzgălească frenetic. 

Schofield îşi privi ceasul. 

22.40. 

Mai rămăseseră douăzeci de minute. 

În timp ce Kirsty mâzgălea în jurnal, Renshaw îi spuse lui 
Schofield. 

— Locotenente, cum plănuieşti să zbori de aici, ma; exact? 

— Pe acolo, spuse Schofield absent, arătând spre bazinul de 
apă de pe cealaltă parte a cavernei. 

— Poftim? exclamă Renshaw, însă Schofield nu-l asculta. Era 
ocupat să privească jurnalul, în timp ce Kirsty scria pe el. 

După două minute, scrisese cinci rânduri de numere. Schofield 
se întrebă cât avea să dureze. Privi numerele pe măsură ce ea le 
scria: 


O, 1, 1,2, 3, 5, 8,13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, 377, 610, 

987, 1597, 2584, 4181, 6 765,10 946,17 711, 28 657, 46 368, 

75 025, 121 393, 196 418, 317 811, 514 229, 832 040, 1 346 
269, 

3 524 578,5 702 887, 9 227 465,14 930 352,24 157 817. 


— Şi, uite aici, spuse Kirsty. Acesta este numărul tău: 
24157817. 

— Sfinte Sisoe! exclamă Schofield. În regulă, atunci. Care sunt 
următoarele două numere din secvenţă? 

Kirsty mai mâzgăli ceva: 39 088 169, 63 245 986. 

— Acestea sunt, spuse Kirsty, arătându-i jurnalul lui Schofield. 
Schofield îl luă şi-l privi. Şaisprezece caractere. Şaisprezece spaţii 
libere de umplut. Extraordinar. Schofield apăsă tastele de pe 
tastatura numerică. 

Ecranul scoase un sunet de avertizare. 


459 


241578173 908816963245986 
COD DE INTRARE ACCEPTAT. DESCHIDERE SILHOUETTE 


Se auzi un zbârnâit ameninţător din interiorul navei negre şi 
apoi, brusc, Schofield văzu o scară îngustă desfăcându-se din 
burta navei. 

O sărută pe Kirsty pe frunte. 

— Nu am crezut niciodată că matematica îmi va salva viaţa. 
Haide! 

Şi, spunând asta, Schofield şi ceilalţi pătrunseră în nava 
neagră. 


460 


Ajunseră într-un fel de compartiment pentru rachete. Schofield 
văzu şase rachete fixate la locul lor pe două stative triunghiulare, 
trei rachete pe fiecare stativ. 

Schofield o transportă pe Gant prin compartimentul pentru 
rachete şi o puse pe podea exact când Renshaw şi Kirsty 
pătrunseră în burta avionului. Wendy ţopăi pe trepte în urma lor. 
Imediat ce micuța focă se află în siguranţă în interiorul avionului, 
Renshaw trase treptele în spatele ei. 

Schofield merse înainte, în carlingă. 

— Povesteşte-mi, Gant! 

Gant se ridică, durerea fiindu-i evidentă în voce: 

— Au numit-o The Silhouette. Are capacitatea de a deveni 
invizibilă, dar nu am reuşit să descifrăm cum. Ceva legat de 
plutoniu. 

Schofield păşi în carlingă. 

— Oau! 

Carlinga arăta extraordinar - futurist - mai ales pentru un 
avion care fusese construit în 1979. Avea două scaune: unul 
îndreptat înainte şi spre dreapta, celălalt - scaunul operatorului 
de radar/mitraliorului - în spatele lui, spre stânga. Forma ciudată 
a carlingii - îndreptată mult în jos - însemna că pilotul de pe 
scaunul din faţă stătea mult mai jos decât artileristul din scaunul 
din spate. 

Schofield sări în scaunul pilotului exact când o bucată mare de 
gheaţă se sparse de exteriorul acoperişului avionului. 

Schofield privi consola din faţa lui: patru ecrane de computer, 
manete standard de control, butoane, cadrane şi indicatoare 
peste tot. Arăta ca un puzzle extraordinar, de înaltă tehnologie. 
Schofield se simţi brusc cuprins de panică. Nu avea să-şi dea 
seama niciodată cum să piloteze acest avion. Cel puţin nu în 


461 


optsprezece minute. 

Insă apoi, când privi mai îndeaproape consola, Schofield 
începu să-şi dea seama că nu era de fapt mult prea diferită de 
consolele de pe avioanele Harrier pe care le pilotase în Bosnia. 
Acesta era, până la urmă, un avion făcut de mâna omului - de ce 
să fie diferit? 

Schofield găsi butonul de contact şi-l apăsă. 

Nu se întâmplă nimic. 

„Debitul de combustibil, se gândi el. Trebuie să-l alimentez cu 
combustibil.” Ș 

Schofield căută butonul de alimentare cu combustibil. II găsi şi- 
| apăsă. Apoi, apăsă din nou butonul de contact. 

Nu se întâmplă ni... 

VRUUUUMMM! 

Turbinele gemene ale motoarelor cu reacţie ale avionului se 
treziră la viaţă cu un mormăit şi Schofield simţi cum îi goneşte 
sângele prin vene. Sunetul scos de motoarele care porneau nu 
semăna cu nimic altceva ce auzise vreodată. 

Tură motoarele. Trebuia să încălzească avionul repede. 

„Ora”, se gândi Schofield. 

22.45. 

Mai rămăseseră cincisprezece minute. 

Continuă să tureze motoarele. De obicei, o astfel de acţiune de 
încălzire dura peste douăzeci de minute. Schofield îşi acordă 
zece. 

Dumnezeule, timpul avea să fie limitat. 

In timp ce Schofield tura motoarele, bucăţi întregi din pereţii 
de gheaţă ai cavernei începură să se prăbuşească în jurul 
avionului mare şi negru. După cinci minute de turat, Schofield 
căută butonul de decolare verticală. 

— Gant! Unde e propulsia vectorială? 

Pe avioanele de luptă capabile să decoleze şi să aterizeze pe 
verticală, asemenea celor de tip Harrier, decolarea pe verticală 
se obţine prin propulsoare direcţionabile sau „vectoriale”. 

— Nu există, răspunse Gant din compartimentul pentru 
rachete. Insă are motoare cu reacţie cu retropropulsie! Caută 
butonul care le porneşte! 

Schofield îl căută. Insă, când el făcea asta, descoperi un alt 
buton. Era marcat: MOD INVIZIBIL. Schofield se încruntă. 


462 


„Ce naiba...” 

Şi apoi, brusc, observă butonul pe care-l căuta: 
RETROPROPULSIE. 

Schofield îl apăsă. ă 

Silhouette răspunse imediat şi începu să se înalțe. Insă apoi, 
brusc, se opri. Din spatele lui se auzi un scârţâit puternic. 

— Ce? făcu Schofield. 

Privi afară prin partea din spate a plafonului carlingii şi observă 
că cele două aripi din coada lui ale S;/houette erau încă blocate în 
peretele de gheaţă din spatele avionului. 

Schofield găsi butonul marcat TURBO. Il apăsă. 

Din propulsoarele gemene aflate în spatele aparatului ţâşni 
imediat o rafală albă de căldură, care începu să topească gheaţa 
ce ţinea captivă coada avionului. 

Gheaţa se topi rapid şi aripile dorsale se eliberară curând. 

Schofield se uita la ceas: 22.53. 

Intreaga cavernă se prăbuşi iar în jos. 

„Haide, nu cădea tocmai acum. Nu am nevoie decât de încă 
două minute. Doar de două minute...” _ 

Schofield continuă să încălzească motorul. Işi privi ceasul, care 
trecu la 22.54. Apoi, la 22.55. 

„Gata, timpul a expirat. E vremea să plecăm.” 

Schofield apăsă din nou butonul marcat RETROPROPULSIE şi 
cele opt motoare cu reacţie de pe partea inferioară a navei mari 
şi negre porniră în acelaşi timp, aruncând rafale lungi şi albe de 
gaz. 

De data aceasta, Silhouette se ridică de pe solul îngheţat şi 
începu să plutească în interiorul cavernei subterane enorme. 
Caverna din jurul lui hurui şi se cutremură. Din plafon căzură 
bucăţi de gheaţă ca o ploaie şi se loviră de spatele avionului 
mare şi negru. 

Haos. Haos absolut. 

22.56. 

Schofield privi afară prin plafonul din sticlă colorată al lui 
Silhouette. Intreaga cavernă se înclina haotic. Era ca şi cum toată 
platforma de gheaţă înainta, mișcându-se către ocean... 

„Se desprinde de continent”, îşi zise Schofield. 

— Ce faci? întrebă Renshaw din compartimentul pentru 
rachete. 


463 


— Aştept să se răstoarne! răspunse Schofield. 

Brusc, Schofield o auzi pe Gant urlând de durere. 

— Renshaw! Ajut-o! Pansează-i rana aia! Kirsty! Vino aici! Am 
nevoie de tine! 

Kirsty urcă în carlingă şi urcă în scaunul dorsal, înalt. 

— Ce vrei să fac? 

— Vezi maneta aceea de acolo? spuse Schofield. Cea cu 
declanşatorul pe el. 

Kirsty observă un mâner de control în faţa ei. 

— Da! 

— Apasă declanşatorul, te rog. 

Kirsty apăsă pe declanşator. 

Imediat, două rafale de lumină de un alb orbitor ţâşniră din 
ambele aripi ale avionului de luptă mare şi negru. 

Cele două trasoare pătrunseră în peretele de gheaţă din faţa 
lui Si/houette şi explodară în doi nori albi. Când cei doi nori se 
disipară, Schofield văzu o gaură mare în peretele de gheaţă. 

— Ai tras mişto, o lăudă el. 

Schofield trase maneta sa înapoi şi Silhouette se înălţă şi mai 
mult în mijlocul cavernei de gheaţă care se prăbuşea. 

— În regulă, toată lumea, ţineţi-vă bine, chestia asta o să plece 
din clipă în clipă, spuse Schofield. Kirsty, când îţi zic eu, apasă pe 
acel declanşator şi ţine-l apăsat, OK? 

— OK. 

Schofield privi spre plafonul care se surpa al cavernei de 
gheaţă şi spre bazinul de apă prin care pătrunseseră cu toţii în 
cavernă - apa din bazin se lovea nebuneşte de pereţii de gheaţă. 

Şi, în acea clipă, se întâmplă. Întreaga cavernă pur şi simplu 
căzu - drept în jos - şi apoi se înclină dramatic. In acel moment, 
Schofield ştiu că întreaga platformă de gheaţă pe care se afla 
staţia polară Wilkes se desprinsese complet de continent. 

Devenise un aisberg. 

„Aşteaptă, îşi spuse Schofield. Aşteaptă...” 

Şi apoi, brusc, întreaga cavernă se înclină din nou. 

Doar că de data asta, înclinarea era mult mai semnificativă. De 
această dată, întreaga cavernă se roti la 180 de grade, exact în 
jurul avionului suspendat în aer! 

Aisbergul se întorsese invers! 

Întreaga cavernă era acum cu susul în jos! 


464 


Brusc, un torent de apă pătrunse în viteză prin gaura din 
„plafonul” cavernei - gaura care, cu doar câteva clipe mai 
devreme, fusese gura tunelului de gheaţă subacvatic care ducea 
spre cavernă. 

Tunelul de gheaţă subacvatic nu mai ducea în adâncurile 
oceanului. Acum, era îndreptat în sus. Acum, ducea spre 
suprafaţă. 

Schofield manevră Silhouette în aşa fel încât să evite cascada 
de apă care curgea din tunelul de gheaţă. După douăzeci de 
secunde, şiroiul de apă slăbi şi Schofield trase mânerul înapoi. 
Avionul răspunse răsucindu-se în aer şi îndreptându-se către 
gaura mare din plafon. 

— În regulă, Kirsty, acum! 

Kirsty apăsă cu putere pe declanşator. 

Imediat, din aripile avionului izbucni o rafală devastatoare de 
trasoare. Valul neîntrerupt de gloanţe dispăru în interiorul găurii 
din plafon, distrugând orice colţuri ascuţite sau aflorimente care 
ieşeau din pereţii tunelului de gheaţă. 

În acea clipă, Schofield activă propulsorul vertical şi Silhouette 
ţâşni în tunel exact când, în spatele ei, plafonul cavernei enorme 
se prăbuşi spectaculos. 

Armele montate pe aripile avionului traseră în continuare, 
îndepărtând orice protuberanţe din tunelul de gheaţă, pe măsură 
ce aparatul mare şi negru zbură în sus prin ceea ce fusese odată 
tunelul subteran de gheaţă. 

Schofield ghida avionul negru, lucios, în sus prin tunel, ţâşnind 
printre nori albi, pufoşi, rotind avionul masiv pe o parte când 
tunelul se strâmta, rugându-se la Dumnezeu ca trasoarele să 
curețe drumul. 

Silhouette se înălţă tot mai sus, trăgând în tunelul din faţa sa. 
Peste tot în jurul avionului mare şi negru izbucniră explozii. 
Zgomotul produs de armele de pe aripi care trăgeau întruna era 
asurzitor. 

Şi apoi, brusc, tunelul din spatele aparatului începu să se 
prăbuşească cu o viteză fenomenală. 

Bum! Bum! Bum! 

Bucăţi masive de gheaţă începură să cadă ca o ploaie din 
plafonul tunelului din spatele avionului aflate în plină viteză. 
Silhouette goni în sus prin tunel, trăgând în pereţii din faţa lui, 


465 


depăşind în acelaşi timp porțiunile care se prăbuşeau în urma lui. 

Prin plafonul carlingii, totul părea o cursă teribilă dintr-un joc 
video. Tunelul aluneca pe lângă Schofield cu o viteză fenomenală 
şi, câteodată, lumea se întorcea cu fundul în sus, în timp ce el 
rotea avionul masiv pentru a evita bucăţi de gheaţă în picaj. 

Schofield urmări barajul de gloanţe trasoare care distrugea 
pereţii tunelului în faţa sa, lărgindu-l, netezindu-l şi, apoi, brusc, 
pereţii tunelului de gheaţă dispărură şi, într-o singură clipă, o 
clipă binecuvântată, Schofield văzu cerul deschizându-se în faţa 
lui. 

Silhouette ţâşni din aisberg şi se avântă în văzduhul deschis. 


Silhouette ţăşni în aer, aproape în poziţie verticală, şi Schofield 
privi înapoi peste umăr observând că, într-adevăr, platforma de 
gheaţă care ţinuse staţia polară Wilkes nu mai era o platformă de 
gheaţă. Acum, era un aisberg. 

Un aisberg absolut masiv. 

Se întorsese cu susul în jos şi Schofield observă burta erodată 
a ceea ce fusese cândva platforma de gheaţă: stalactitele subţiri, 
îngheţate, vârfurile ude, strălucitoare înălțându-se ca nişte sulițe 
deasupra noului aisberg. Văzu şi gaura neagră, zimţată, prin care 
ţâşnise Silhouette în afara aisbergului. 

Şi apoi, brusc, privirea îi fu atrasă de o mişcare: un obiect alb, 
subţire, gonind peste ocean, îndreptându-se către aisbergul nou 
format. 

Racheta. 

Şi, pe măsură ce Silhouette înainta prin văzduh, Schofield 
urmări într-o stare de uimire tăcută cum racheta cu încărcătură 
nucleară se lovi de aisberg şi se îngropă în el. Urmă o pauză de 
aproximativ trei secunde... 

Şi apoi, dispozitivul nuclear explodă. 


Armaghedon. 

Rafala incandescentă a exploziei nucleare - aflată direct sub 
Silhouette când ţâşni în văzduh - era absolut orbitoare. 

Munţi de gheaţa solidă fură făcuţi pulbere într-o clipă, pe 
măsură ce fiecare parte a aisbergului care conţinea staţia polara 
Wilkes şi caverna subterană explodă din cauza undei de şoc. 

Unda ţâşni sub apă, vaporizând totul în calea sa, creând valuri 


466 


imense care se prelungiră de pe coastă, mişcând aisbergurile 
masive care mărgineau stâncile ca şi cum ar fi fost jucăriile din 
cada unui copil. Adevărul este că nu fusese o explozie mare - trei 
kilotone cu o rază de explozie de jumătate de kilometru. Pe de 
altă parte însă, nicio explozie nucleară nu era de mici dimensiuni. 

Dar nu se sfârşise încă. 

Brusc, un nor monstruos sub formă de ciupercă începu să se 
formeze, ţâşnind în aer la o viteza incredibilă, urmărind avionul 
pe măsură ce se înălța în văzduh. 

Schofield trecu în poziţie verticală, încercând să depăşească 
norul-ciupercă din ce în ce mai mare. Norul-ciupercă goni în sus. 
Silhouette urlă în văzduh, cu motoarele vuind şi, exact când 
ciuperca începuse să-l înghită, norul îşi atinse apogeul şi 
Silhouette ţâşni în afară, în siguranţă. 

Schofield înclină brusc avionul şi se îndreptă către mare. 


Silhouette se avântă peste ocean, îndreptându-se spre nord. 
Era întuneric, crepuscul etern. Norul-ciupercă pantagruelic 
tocmai dispăruse dincolo de orizont, în partea de sud a avionului. 

Schofield găsi pilotul automat, îl activă, apoi se întoarse în 
compartimentul pentru rachete să vadă în ce stare era Gant. 

— Cum se simte? îl întrebă el pe Renshaw. 

Gant stătea întinsă pe podeaua compartimentului pentru 
rachete, foarte palidă. Pielea îi era jilava, iar ochii închişi. 

— A pierdut foarte mult sânge, spuse Renshaw. Trebuie să o 
ducem repede la un spital. 

In acea clipă, Gant deschise ochii. 

— Am câştigat? întrebă ea. 

Schofield şi Renshaw o priviră amândoi. Schofield zâmbi. 

— Da, Libby, am câştigat. Cum te simţi? 

— ingrozitor. Se lăsă pe spate şi închise din nou ochii. 

Schofield oftă. Unde putea să o ducă? O navă ar fi fost cea mai 
bună opţiune, dar care... 

Wasp-ul. Romeo spusese că USS Wasp se afla pe aici pe 
undeva. Era nava lui Jack Walsh. O navă a infanteriei marine. 
Acolo aveau să fie în siguranţă. 

Schofield era pe cale să se grăbească înapoi în carlingă când, 
brusc, observă jurnalul ieşind din buzunarul de la piept al lui 
Gant. 


467 


ÎI luă şi înaintă către carlingă. 

Odată aşezat în scaunul pilotului, Schofield porni radioul 
avionului Silhouette. 

— USS Wasp. Nava USS Wasp. Aici Scarecrow. Repet, aici 
Scarecrow. Mă auziţi? 

Nu primi niciun răspuns. 

Schofield încercă din nou. Niciun răspuns. Privi în jos, la 
jurnalul pe care-l avea în mâini. 

Avea câteva pagini desprinse de cotor, împăturite spre interior. 
Gant trebuie să fi găsit nişte documente şi să le fi pus în jurnal. 

Schofield luă una dintre aceste pagini. 


PARAMETRI DE PROIECTARE PENTRU S/LHOUETTE B-7A 

Mandantul doreşte un avion de asalt cu invizibilitate 
electronică şi convenţională totale, capacităţi STOVL prin 
intermediul unui sistem de retropropulsie şi capacităţi de 
lansare multiplă de rachete BVR, rază de la medie la mare 
(200 nm) aer-aer/aer-sol, aşa cum sunt definite în oferta 
depusă de General Aeronautics Inc şi Entertech Ltd, drept 
răspuns la invitaţia Mandantului la licitaţia nr. 456-771-7A, 
din data de 2 ianuarie 1977. 


Schofield traduse jargonul: „STOVL” era prescurtarea pentru 
Decolare scurtă/Aterizare verticală; „BVR” însemna în afara razei 
vizuale, ceea ce desemna rachete care puteau fi trase către ţinte 
- şi de la care se aştepta să lovească acele ţinte - pe o rază 
extrem de mare. „Invizibilitate electronică” însemna invizibilitate 
faţă de radar sau mod invizibil. Însă ce naiba era „invizibilitatea 
convențională”? 

Schofield trecu la următoarea pagină. Părea o pagină din 
oferta celor de la Entertech Ltd. Spunea: 


APOGEUL ENTERTECH 

Avionul B-7A Silhouette beneficiază de pe urma 
experienţei Entertech Ltd în domeniul măsurilor electronice 
de contraatac. Invizibilitatea faţă de radar se atinge în multe 
moduri: cu vopsea de absorbţie antiradar, secţiuni 
transversale pentru depistare radar minimă sau cu ajutorul 
unui fuzelaj proiectat cu unghiuri ascuţite, ca în cazul 
avionului de luptă invizibil F-117 A. Insă invizibilitatea 


468 


convenţională este mai dificil de obţinut şi, până acum, a fost 
de neatins. Până în prezent. 


Entertech Ltd a dezvoltat un sistem prin intermediul 
căruia se creează un câmp electromagnetic în jurul unui 
anumit aparat de zbor creând invizibilitate convenţională. 
Câmpul electromagnetic distorsionează structura moleculară 
a aerului din jurul aparatului de zbor, creând o refracție 
artificiala a luminii care face ca aparatul de zbor să fie 
complet invizibil pentru radar şi chiar... 


Schofield rămase cu gura căscata. Ochii lui scanară rândurile 
următoare şi găsi cuvântul pe care-l căuta: 


Noi îl numim dispozitiv de acoperire... 


„ISuse”, se gândi Schofield. 

Un dispozitiv de acoperire. 

Un sistem care făcea un aparat de zbor invizibil nu numai 
pentru radar, ci şi pentru ochiul liber. Orice pilot ştia că şi atunci 
când eşti invizibil pentru radarul inamicului tot nu poţi scăpa de 
posibilitatea să te vadă cineva direct. Un bombardier „invizibil” în 
valoare de un miliard de dolari poate fi văzut de un observator 
prin geamul unui avion AWACS aflat la 60 de kilometri distanţă. 

Mintea lui Schofield zbârnâia. Acesta era un lucru revoluţionar. 
Un dispozitiv de acoperire care distorsiona aerul din jurul unui 
avion, creând astfel o refracție artificială a luminii din jurul 
avionului respectiv, făcându-l să fie invizibil cu ochiul liber. Era 
fantastic, dar putea să funcţioneze. 

Schofield ştia despre refracție. Era observată cel mai adesea 
când cineva privea într-un acvariu. Lumina din afara acvariului 
loveşte apa - care are o densitate mai mare decât aerul de 
deasupra ei. Densitatea mai mare a apei face ca lumina să se 
refracte la un anumit unghi, distorsionând mărimea şi poziţia 
peştelui din interiorul acvariului. 

„Insă aceasta e refracția aerului, se gândi Schofield. Aici este 
vorba despre modificarea artificiala a densităţii aerului cu 
ajutorul electricităţii.” 

Trebuia să existe o şmecherie. Şi exista. 

Plutoniul. 


469 


Acest nou sistem revoluţionar - acest sistem care putea 
modifica densitatea refractivă a aerului - era nuclear. 

Schofield căută paragraful relevant şi-l găsi. Aşa cum era de 
aşteptat de la cineva care încerca să câştige o licitaţie 
guvernamentală, era redactat cu atenţie: 


Trebuie să recunoaştem că pentru a pune în practică 
sistemul de acoperire al avionului Silhouette este nevoie de 
o cantitate enormă de energie autogenerată. Conform 
testelor efectuate de Entertech Ltd şi de General Aeronautics 
Inc, pentru a modifica structura moleculară şi 
electromagnetică a aerului ambiental din jurul unui aparat de 
zbor aflat în mişcare este nevoie de un total de 2,71 gigawaţi 
de energie electromagnetică. Singura sursă cunoscută 
pentru o asemenea cantitate de energie este o reacţie 
nucleară controlată... 


Schofield fluieră uşor pentru sine. General Aeronautics şi 
Entertech oferiseră Forţelor Aeriene ale Statelor Unite un avion 
cu un reactor nuclear la bord. Nu era de mirare că-l construiseră 
în Antarctica. 

Schofield lăsă documentaţia deoparte şi încercă din nou să 
prindă legătura radio. 

— USS, USS Wasp. USS Wasp. Aici Scarecrow. Repet, USS 
Wasp, aici Scarecrow. Vă rog să răs... 

— Aparat de zbor neidentificat cu indicativul de Scarecrow, aici 
avionul de luptă al Forţelor Aeriene Americane Blue Leader. 
Identifică-te, spuse brusc o voce în radioul lui Schofield din 
carlingă. 

Schofield privi ecranul radarului. Se afla acum la aproape două 
sute de mile marine de coasta Antarcticii, în siguranţă, pe mare. 
Pe ecranul său de radar nu văzu nimic. 

„La naiba, se gândi Schofield. Oricine ar fi, operează sub 
acoperire.” 

Schofield spuse: 

— Blue Leader, aici locotenent Shane Schofield, Corpul 
Puşcaşilor Marini al Statelor Unite. Pilotez un prototip de 
bombardier de luptă nemarcat al Forţelor Aeriene ale Statelor 
Unite. Pilotez un prototip de bombardier de luptă nemarcat al 
Forţelor Aeriene ale Statelor Unite. Nu intenţionez să vă fac rău. 


470 


Schofield privi prin plafonul avionului său, spre stânga. 

Văzu şase puncte micuţe la orizont. 

— Aparat de zbor neidentificat. Ne vei urma sub escortă înapoi 
la portavionul Marinei Americane, Enterprise, unde vei fi 
interogat. 

Schofield spuse: 

— Blue Leader, nu doresc să fiu luat sub escortă... 

— Atunci se va trage asupra ta, aparat de zbor neidentificat. 

Schofield îşi muşcă limba. 

— Blue Leader, identifică-te. 

— Poftim? 

— Cum te numeşti, Blue Leader? 

— Numele meu este comandant John F. Yates, Forţele Aeriene 
ale Statelor Unite şi vreau să te supui formaţiunii de escortă în 
acest moment! 

„Yates”, se gândi Schofield, scoțând o altă bucată de hârtie din 
propriul buzunar. Se afla pe listă. 


YATES, JOHN F. USAF COMANDANT 


„Ce e asta, o convenţie a ICG-ului?” se întrebă Schofield. 

În acea clipa, şase avioane F-22 se aşezară în formaţie în jurul 
avionului lui Schofield. Două în faţă. Două pe lateral. Două în 
spate. Se menţinură toate la o distanţă de aproximativ două sute 
de metri. Prezenţa lor nu fu înregistrată în niciun moment pe 
radarul lui Schofield, deşi el le putea vedea. 

Brusc, prin interfoanele din carlinga lui Schofield se auzi un 
băzâit ascuţit. 

Avioanele F-22 îşi fixaseră rachetele asupra lui. 

Schofield spuse: 

— Care sunt intenţiile tale, comandant Yates? 

— Intenţia noastră este să te ducem înapoi la portavionul US 
Enterprise şi să te interogăm. 

— Intenţionezi să tragi asupra mea? 

— Hai să nu facem lucrurile mai rele decât vor fi deja! 

— Intenţionezi să tragi asupra mea! 

— Adio, Scarecrow. 

— Oh, la naiba! 

Aveau de gând să tragă. Schofield căută frenetic în jurul 


471 


carlingii după ceva care... 

Privirea îi căzu asupra unui buton de pe ecranul său: MOD 
ACOPERIRE. 

„Ce naiba, nu ai nimic de pierdut.” 

Schofield apăsă butonul exact când, la două sute de metri în 
spatele lui, avionul din fruntea navelor de lupta F-22 îşi lansă una 
dintre rachete. 


472 


Ce se întâmplă în continuare fu cu siguranţă incredibil. 

Comandantul John Yates - Blue Leader - privi afară prin 
plafonul avionului său F-22. În crepusculul portocaliu de deasupra 
oceanului, Yates văzu avionul negru plutind în aer în faţa sa, 
văzu strălucirea roşie a propulsoarelor sale dorsale. 

Apoi, zări urma albă de fum lăsată de propria lui rachetă pe 
măsură ce se îndepărta de pe aripă şi se îndrepta către 
propulsoarele avionului negru de luptă. 

In timp ce racheta gonea către aparatul din faţă, asupra 
acestuia cobori brusc o ceaţă strălucitoare. Priveliştea era 
absolut extraordinară. Semăna cu o ceaţă strălucitoare, vălurită, 
produsă de căldură - asemenea celei care pluteşte deasupra 
autostrăzii într-o zi călduroasă de vară -, care cobori deasupra 
avionului negru de luptă ca şi cum cineva lăsa o perdea peste el. 

Brusc, avionul negru dispăru. 


Racheta lui Yeats o luă razna. 

Intrucât îşi pierduse ţinta iniţială, racheta începu imediat să 
caute altă ţinta. 

O găsi într-unul dintre avioanele F-22 care zburau în faţa lui 
Silhouette. Racheta lovi ţeava de eşapament a avionului F-22 şi 
acesta explodă într-un portocaliu aprins pe fundalul negru al 
cerului crepuscular. g 

Yates rămase perplex. In casca sa se auziră ţipete. 

— ... pur şi simplu a dispărut... 

— ... porcăria aia pur şi simplu a dispărut!... ` 

Yates îşi verifică radarul. Avionul negru de luptă nu apărea. Il 
căută cu privirea pe cer. Nu-l putea vedea, nu-l putea vedea 
nicăieri... 

Şi apoi, îl văzu. 


473 


Sau cel puţin crezu că-l vede. 

În văzduhul portocaliu, Yates văzu o masă de aer strălucitoare. 
Arăta ca o lentila de sticlă deformată, care fusese suprapusă 
peste orizontul plat, făcând ca o mică porţiune din acel orizont să 
tremure încontinuu. 

Lui Yates nu-i venea să creadă. 


În interiorul avionului Silhouette, Schofield apăsa deja pe 
butoane. 

Racheta îl ratase şi putea auzi comentariile piloților avioanelor 
F-22 prin radioul propriu. Avioanele F-22 nu-l puteau vedea. Era 
momentul să întoarcă atacul. 

— Renshaw! Adu-o pe Gant aici, sus! Şi pe Wendy! 

Renshaw o aduse pe Gant în partea din spate a carlingii. 

Wendy intră ţopăind în carlingă în spatele lui. 

— Închide uşa carlingii, îi ceru Schofield. 

Renshaw închise uşa. Acum, erau separați de compartimentul 
pentru rachete din interiorul lui Silhouette. 

Schofield mai apăsă un buton şi observă un semnal roşu de 
avertizare apărând pe, ecranul computerului său: RACHETA 
ARMATĂ. CĂUTARE ŢINTĂ... 

Ecranul începu să clipească: 5 ŢINTE IDENTIFICATE. GATA DE 
LANSARE. 

Schofield apăsă cu putere pe declanşatorul de sub degetul său 
mare. 

În acea clipă, uşa compartimentului pentru rachete al avionului 
se deschise şi cele două stative cu rachete începură să se 
rotească. 

Una după alta, cinci rachete căzură în văzduh. Schofield le 
urmări cum se îndepărtează de el şi începu să-şi caute ţintele 
asemenea unor copoi. 

Primul avion F-22 explodă într-o minge imensă de foc. Când 
izbucni în flăcări, ceilalţi piloţi ţipară la unison. 

— ... racheta a apărut pur şi simplu din nenorocitul de cer!... 

— ... nu-l văd niciunde... 

— ... nenorocitul utilizează vreun dispozitiv de acoperire... 

Vreo doi piloţi îşi activară motoarele cu reacţie, dar în zadar. 

Alte rachete ţâşniră din masa de aer strălucitor care era 
Silhouette. Trei îşi atinseră imediat ţintele, făcându-le fărâme. 


474 


Cel de-al şaselea şi ultimul F-22 încercă să fugă. Reuşi să 
ajungă la vreo doi kilometri distanţă, când racheta care-l 
interceptase - ultima rachetă care ieşise din stativele din 
interiorul lui Silhouette - îl lovi şi-l trimise în iad. 


În interiorul lui Si/houette, Schofield răsuflă uşurat. 

Întorcându-se spre nord, îşi deschise din nou radioul. 

— USS Wasp. Răspunde. USS Wasp. Te rog, răspunde. 

După mai multe încercări, primi, în sfârşit, un răspuns. 

— Aparat de zbor neidentificat, aici USS Wasp. ldentifică-te. 

Schofield îşi spuse numele şi numărul de identificare. 

Persoana de la celălalt capăt al firului le verifică şi apoi rosti: 

— Locotenent Schofield, ne bucurăm să primim veşti de la tine. 
Puntea de zbor a fost eliberată. Ai permisiunea să aterizezi, îţi 
trimit imediat coordonatele noastre. 


Silhouette zbură în noapte. 

USS Wasp-ul, nava portavion a Corpului Puşcaşilor Marini 
american, se afla la aproximativ optzeci de mile marine de 
Schofield. Avea să dureze aproximativ cincisprezece minute ca 
să ajungă acolo. 

In lumina verde, strălucitoare a cadranelor sale indicatoare, 
Schofield privi în văzduhul portocaliu. Îndepărtase dispozitivul de 
acoperire şi lăsase avionul să meargă pe pilot automat un timp. 

Cele douăzeci şi patru de ore anterioare i se derulară în minte. 

Francezii. Britanicii. Cei de la ICG. Propriii oameni care 
muriseră într-o misiune ce nu fusese niciodată sortită să 
reuşească. Prin minte i se derulară chipuri. Hollywood. Samurai. 
Book. Mother. Soldaţi care muriseră, pentru ca ţara lor să-şi pună 
mâinile lacome pe o tehnologie extraterestră care nu existase de 
fapt. 

Schofield fu cuprins de o tristeţe profundă. 

Se aplecă înainte şi începu să apese nişte butoane. Ecranul din 
faţa sa clipi: RACHETĂ ARMATÂ. CĂUTARE ŢINTĂ... 

Schofield apăsă rapid încă un buton: CĂUTARE MANUALĂ 
TINTA SELECTATA. 

Schofield manevră selectorul de ţinte de pe ecran până când 
găsi ţinta pe care o căuta. Apăsă butonul SELECTARE de pe 
manetă. 


475 


Apărură alte câteva ecrane de opţiuni şi Schofield alese calm 
opţiunile dorite. 

Apoi, apăsă declanşatorul de sub degetul său mare. 

În acea clipă, cea de-a şasea şi ultima racheta din interiorul 
compartimentului avionului se roti în stativ şi căzu în văzduh. 
Propulsoarele sale se activară şi rachetă dispăru în depărtare, 
urcând în înaltul cerului adânc şi negru. 


476 


USS Wasp stătea liniştit în mijlocul Oceanului Sudic. 

Era o navă mare. Având o lungime de 250 de metri, era cât 
două terenuri şi jumătate de fotbal. Structura enormă pe cinci 
etaje din mijlocul navei - centrul operaţional al navei cunoscut 
sub numele de „insula” - domina puntea de zbor. Intr-o zi 
normală, aceasta ar fi fost plină de elicoptere, avioane Harrier, 
avioane de acoperire şi oameni, însă nu astăzi. 

Astăzi, puntea de zbor era pustie. Nu se zărea nicio mişcare, 
niciun avion, niciun om. 

Arăta ca un oraş părăsit. 

Silhouette încetini în aer deasupra punţii antiderapante a 
Wasp-ului, motoarele sale cu retropropulsie aruncând rafale 
subţiri de gaz peste puntea de dedesubt. Avionul mare şi negru, 
ameninţător ateriza uşor pe puntea de zbor, în apropiere de pupa 
navei. 

Schofield privi prin plafonul carlingii. 

Puntea de zbor din faţa lui era ciudat de goală, oftă Schofield. 
Se aşteptase la asta. 

— În regulă, oameni buni, să ieşim de aici, spuse el. 

Renshaw şi Kirsty părăsiră carlinga. Wendy îi urmă. Schofield 
spuse că se va ocupa el de Gant. 

Însă, înainte să părăsească carlinga, scoase o canistră argintie 
lungă, subţire din săculeţul pe care-l avea prins peste umăr. 

Fixă cronometrul de pe încărcătura de Tritonal la zece minute 
şi apoi o lăsă în scaunul pilotului. O ridică pe Gant şi o transportă 
în afara carlingii, în compartimentul pentru rachete. Apoi, o duse 
pe braţe în josul scărilor şi ieşiră amândoi din Silhouette. 


Puntea de zbor era pustie. 
In lumina crepusculară portocalie, Schofield şi grupul său 


477 


pestrit de supraviețuitori rămaseră în faţa avionului negru, 
ameninţător. Silhouette cel mare şi negru, cu botul său ascuţit şi 
îndreptat în jos şi cu aripile sale netede, coborâte, arăta ca o 
pasăre de pradă gigantică stând acolo pe puntea de zbor 
părăsită a Wasp-ului, în crepusculul rece al Antarcticii. 

Schofield îi conduse pe ceilalţi de-a lungul punţii goale de zbor, 
către suprastructura de cinci etaje din mijlocul navei. Era o 
privelişte ciudată - Schofield cu Gant în braţe, Renshaw şi Kirsty 
şi, ultima dintre toţi, ţopăind pe punte în spatele lor, privind plină 
de admiraţie vasul masiv de metal din jurul ei, Wendy. 

Când se apropiară de insulă, la baza structurii masive se 
deschise o uşă, din interiorul ei strălucind o lumină albă. 

Brusc, în uşă apăru umbra unui om, conturată de lumina din 
spatele lui. Schofield se apropie şi-l recunoscu pe posesorul 
umbrei, recunoscu trăsăturile înăsprite de vreme ale unui bărbat 
pe care-l cunoştea bine. 

Era Jack Walsh. 

Căpitanul Wasp-ului. Bărbatul care, cu trei ani în urmă, sfidase 
Casa Albă şi trimisese o echipă de soldaţi din infanteria marină în 
Bosnia ca să-l scoată de acolo pe Shane Schofield. 

Walsh îi zâmbi lui Schofield, ochii săi albaştri strălucind. 

— Ai supărat pe multă lume astăzi, Scarecrow, spuse Walsh 
sec. Multă lume vorbeşte despre tine. 

Schofield se încruntă. Se aşteptase la o primire mai călduroasă 
din partea lui Jack Walsh. 

— De ce aţi eliberat puntea, domnule? întrebă Schofield. 

— Nu am eliberat-o... începu Walsh, întrerupându-se când, 
brusc, un alt bărbat trecu rapid pe lângă el şi ieşi afară pe puntea 
de zbor, stând pur şi simplu acolo, în faţa lui Schofield. 

Schofield nu-l mai văzuse niciodată. Avea părul alb, atent 
aranjat, o mustață albă şi pieptul lat. Şi purta o uniformă 
albastră. Marina. Numărul de medalii de pe buzunarul său de la 
piept era impresionant. Schofield bănui că trebuia să aibă vreo 
şaizeci de ani. 

— Deci, acesta este Scarecrow, spuse bărbatul, studiindu-l pe 
Schofield de sus până jos. 

Schofield rămase pur şi simplu acolo, pe puntea de zbor, 
ţinând-o pe Gant în braţe. 

— Scarecrow, spuse Jack Walsh, acesta este contraamiralul 


478 


Thomas Clayton, reprezentantul Marinei în cadrul Statului-Major 
Reunit. A preluat comanda Wasp-ului cu aproximativ patru ore în 
urmă. 

Schofield oftă în sufletul său. 

„Un amiral din cadrul Statului-Major Reunit. /suse.” 

Dacă ceea ce auzise el despre ICG era corect, Statul-Major 
Reunit reprezenta capul, creierul acestei organizaţii. Schofield îl 
privea pe unul dintre capii ICG-ului. 

— In regulă! strigă amiralul Clayton spre cineva care stătea în 
uşa, în spatele lui Walsh. Veniţi încoace! 

In acea clipă, un şir de oameni - toţi îmbrăcaţi în echipamente 
albastre - se strecurară pe uşă în faţa lui Schofield şi înaintară 
de-a lungul punţii, către Silhouette. 

Amiralul Clayton se întoarse către Schofield. 

— Se pare că această misiune se va dovedi până la urmă a nu 
fi fost o pierdere de vreme în totalitate. Am auzit amănuntele 
încăierării tale cu avioanele F-22. Un dispozitiv de acoperire, hm? 
Cine s-ar fi gândit la asta! 

Schofield privi înapoi spre punte, văzu bărbaţii în echipamente 
albastre ajungând la pupa punţii de zbor, îi văzu cum încep să 
roiască peste tot în jurul lui S;/hovette. Doi dintre ei urcară scările 
şi pătrunseră în avionul mare şi negru. 

— Căpitane Walsh, spuse Schofield, arătând spre Gant. Acest 
soldat din infanteria marină are nevoie de îngrijire medicală. 

Walsh aprobă din cap. 

— Hai s-o ducem la infirmerie. Marinar de punte! 

Apăru un marinar de punte, care o luă pe Gant din braţele lui 
Schofield şi o duse înăuntru. 

Schofield se întoarse către Kirsty şi Renshaw. 

— Mergeţi cu ea. Luaţi-o şi pe Wendy. 

Kirsty şi Renshaw îl ascultară şi intrară în insula. Wendy ţopăi 
prin uşă, în spatele lor. Schofield dădu să-i urmeze, însă, în timp 
ce făcea asta, se auzi un strigăt de lângă Silhouette. 

— Amirale! strigă unul dintre bărbaţii îmbrăcaţi în echipament 
albastru de sub nasul ascuţit al lui Si/houette. 

— Ce este? întrebă amiralul Clayton, îndreptându-se către 
avion. 

Bărbatul ridică încărcătura de Tritonal 80/20 pe care Schofield 
o lăsase în interiorul carlingii. Clayton o văzu. Nu păru deloc 


479 


perturbat de prezenţa acesteia. 

Amiralul Clayton se întoarse către Schofield, de la 50 de metri 
distanţă. 

— Încerci să distrugi probele, locotenente? 

Amiralul luă încărcătura din mâinile bărbatului, întoarse 
capacul presurizat şi apăsă calm butonul DEZARMARE. 

Clayton îi zâmbi lui Schofield. 

— Acum, serios, Scarecrow, spuse el. Va trebui să te gândeşti 
la ceva mai bun decât asta ca să mă învingi. 

Schofield îl privi pe Clayton, care stătea lângă Silhouette. 

— Îmi pare rău pentru punte, spuse Schofield încet. 

În spatele lui, Jack Walsh întrebă: 

— Poftim? 

— Am spus că-mi pare rău pentru punte, domnule, repetă 
Schofield. 

În acea clipă, se auzi un zgomot brusc, înalt, ca un vaiet. Şi 
apoi, înainte să-şi dea seama cineva ce se întâmpla, vaietul se 
transformă în urlet şi, asemenea unui fulger trimis de Dumnezeu 
însuşi, cea de-a şasea şi ultima rachetă din Silhouette ţâşni din 
văzduh şi se ciocni de Silhouette, cu aproape 500 de kilometri pe 
oră. 

Avionul de luptă mare şi negru se zgudui şi, într-o clipă, 
explodă într-o mie de bucăţi. Toţi cei din interiorul său sau din 
apropiere fură ucişi pe loc. Apoi, explodară rezervoarele de 
combustibil ale avionului, făcând ca o minge roşie, fierbinte de 
foc lichid să ţâşnească din aparatul de zbor distrus. Mingea de 
foc se undui peste punte şi-l înghiţi pe amiralul Clayton. Era atât 
de puternică, încât îi jupui pielea de pe faţă. 

Amiralul Thomas Clayton era mort înainte să atingă podeaua. 


480 


Shane Schofield stătea pe puntea Wasp-ului, care naviga spre 
est pe Oceanul Sudic, în soarele dimineţii. Luă o înghiţitură dintr- 
o cană de cafea pe care erau scrise cuvintele „CANA 
CAPITANULUI”. Cafeaua era fierbinte. 

Jack Walsh ieşi pe punte şi-i oferi o pereche de ochelari argintii. 
Schofield îi luă şi şi-i puse la ochi. 

Trecuseră trei ore de când Silhouette fusese distrus de una 
dintre propriile rachete. 

Gant fusese dusă la infirmerie, unde starea sa se înrăutăţise. 
Pierduse foarte mult sânge. Cu aproximativ o jumătate de oră în 
urmă intrase în comă. 

Renshaw şi Kirsty se aflau în cabina lui Walsh, dormind adânc. 
Wendy se juca într-un bazin de pregătire pentru scafandri, sub 
punți. 

Schofield însuşi făcuse un duş fierbinte şi se schimbase într-un 
trening. Un infirmier de bord îi îngrijise rănile şi-i fixase coasta 
ruptă. Spusese că Schofield va avea nevoie de tratament 
suplimentar când va ajunge înapoi acasă, însă deocamdată avea 
să-i fie bine cu ajutorul câtorva analgezice. Când infirmierul 
terminase, Schofield se întorsese la căpătâiul lui Gant. leşise pe 
punte doar când îl chemase Walsh. 

Când ajunsese pe punte, Walsh îi spusese că Wasp-ul tocmai 
primise un apel din partea stației McMurdo. Se părea că un 
aeroglisor deteriorat al infanteriei marine tocmai ajunsese la 
McMurdo. In el se aflau cinci oameni - un soldat din infanteria 
marină şi cinci oameni de ştiinţă - care susțineau că veniseră de 
la stația polară Wilkes. 

Schofield clătină din cap şi zâmbi. Rebound reuşise să ajungă 
la McMurdo. 

În acel moment, Walsh îi ceru să-i istorisească cele întâmplate 


481 


în ultimele douăzeci şi patru de ore. Schofield îi spuse tot - 
despre francezi şi britanici, despre ICG şi Si/houette. Îi povesti lui 
Walsh chiar şi despre ajutorul pe care-l primise de la un soldat 
din infanteria marină decedat, Andrew Trent. 

Când Schofield termină de povestit, Walsh rămase tăcut 
pentru o clipă, perplex. Schofield mai luă o înghiţitură de cafea şi 
privi spre pupa, prin ferestrele panoramice înclinate ale punţii. 
Văzu gaura din pupa punţii de zbor unde racheta lovise avionul 
Silhouette. Bucăţi zimţate de metal ieşeau din gaură, iar cabluri 
atârnau din ea. 

Bineînţeles că Walsh acceptase scuzele lui Schofield 
referitoare la punte. Oricum, nu-l prea plăcuse pe amiralul 
Clayton - nenorocitul preluase comanda navei lui Walsh şi nici 
unui căpitan nu-i place asta. Şi apoi, când Walsh auzi despre 
experienţele prin care trecuse Schofield cu cei de la ICG la staţia 
polară Wilkes, nu mai simţi niciun fel de milă pentru Clayton şi 
oamenii lui din ICG. 

In timp ce stătea acolo, privind gaura din puntea de zbor, 
Schofield începu din nou să se gândească la misiune, în special la 
soldaţii pe care-i pierduse, la prietenii pe care-i pierduse în 
timpul acestei cruciade prosteşti. 

— Domnule căpitan, rosti un tânăr sublocotenent. 

Walsh şi Schofield se  întoarseră amândoi. Tânărul 
sublocotenent stătea la o masă iluminată, aflată în interiorul 
camerei de comunicații aflată lângă punte. Interceptez ceva 
foarte ciudat aici... 

— Ce este? întrebă Walsh. 

El şi Schofield se apropiară. 

Sublocotenentul spuse: 

— Pare a fi un fel de semnal GPS de emisie-recepţie şi vine 
chiar de lângă coasta Antarcticii. Emite un cod valid de semnal al 
infanteriei marine. 

Schofield privi masa iluminată din faţa sublocotenentului. Avea 
pe ea o hartă generată pe computer. Jos, pe coasta Antarcticii - 
chiar lângă coastă, de fapt - era un punct roşu micuţ, strălucitor, 
cu un număr roşu, intermitent lângă el: 05. 

Schofield se încruntă. Îşi aminti că-şi pornise propriul Sistem 
Navistar de Poziţionare Globală de emisie-recepţie când el şi 
Renshaw fuseseră părăsiţi pe aisberg. Codul sistemului său GPS 


482 


de emisie-recepţie era „01”, întrucât el era comandantul unităţii. 
Al lui Snake era „02”, iar al lui Book, „03”. Apoi, numerele 
creşteau în funcţie de vechime. 

Schofield încercă să-şi amintească cine era „05”. 

— Sfinte Sisoe! exclamă el când îşi dădu seama. Este Mother! 


Wasp-ul naviga către soarele ce se înălța la răsărit. 

Imediat ce Schofield îşi dăduse seama pe cine reprezenta 
semnalul GPS, Jack Walsh trimisese un apel către McMurdo. 
Soldaţii din infanteria marină aflaţi acolo - soldaţi de încredere - 
trimiseseră o navă de patrulă de-a lungul coastei ca să o ia pe 
Mother. 

După o întreagă zi, când Wasp-ul pătrundea în Oceanul Pacific, 
Schofield primi un apel din partea navei de patrulă. O găsiseră pe 
Mother pe un aisberg, lângă linia de coastă distrusă. Se pare că 
membrii echipajului navei de patrulă - îmbrăcaţi cu toţii în 
echipamente etanş, pentru radiaţii - o găsiseră în interiorul unei 
staţii, o staţie îngropată în aisberg. 

Căpitanul navei de patrulă spuse că Mother suferea de 
hipotermie gravă şi de rău cauzat de radiaţii din cauza cenuşii 
radioactive şi că aveau de gând să o sedeze. 

În acea clipă, Schofield auzi o voce la celălalt capăt de linie. O 
voce de femeie, ţipând nebuneşte: 

— El este? Este Scarecrow? 

Mother intră pe linie. 

După nişte glume obscene, îi povesti lui Schofield cum se 
ascunsese în puţul liftului şi cum îşi pierduse cunoştinţa. Apoi, îi 
povesti cum fusese trezită de zgomotul focurilor de armă ale 
trupelor SEAL ale marinei când intraseră în staţia polară Wilkes. 
Câteva minute mai târziu, auzise fiecare cuvânt din conversaţia 
lui Schofield cu Romeo, auzise despre racheta nucleară de 
croazieră care se îndrepta către Wilkes. 

Aşa că se târâse din puţul liftului pentru marfă - în timp ce 
echipa SEAL încă se mai afla în staţie - şi se îndreptase către 
puntea bazinului, luând câteva pungi cu lichid din magazie pe 
drum. Când ajunsese pe puntea bazinului, văzuse echipamentul 
de scufundare vechi de treizeci de ani al lui Renshaw întins pe 
punte, având un cablu ataşat. 

Un cablu de oţel care o condusese - cu ajutorul ultimei sănii 


483 


marine britanice rămase - înapoi la Little America IV, la o milă 
marină de coastă. 

Schofield rămase uimit. O felicită pe Mother şi-şi luă rămas- 
bun, spunând că se vor vedea din nou la Pearl. Şi, în timp ce, la 
celălalt capăt al liniei, o luau pe Mother să o sedeze, Schofield o 
auzi ţipând: 

— Şi-mi amintesc că m-ai sărutat! Frumosule! 

Schofield râse. 


Cinci zile mai târziu, USS Wasp-ul intră în Pearl Harbour în 
Hawaii. 

Pe chei îi aşteptau o serie de camere de filmat. Cu două zile în 
urmă, un avion charter care zbura deasupra Oceanului Pacific 
observase Wasp-ul şi-i văzuse puntea de zbor deteriorată. Unul 
dintre piloţi înregistrase daunele pe peliculă. Stațiile de ştiri TV 
epuizaseră ştirea şi acum erau dornici să afle ce se petrecuse cu 
nava masivă. 

In capătul pasarelei, Schofield îi urmări pe doi elevi ofiţeri cum 
o transportau pe Gant de pe navă pe o targa. Era încă în comă. O 
duceau la spitalul militar din apropiere. 

Renshaw şi Kirsty i se alăturară lui Schofield în capătul 
pasarelei. 

— Bună, spuse Schofield. 

— Bună, răspunse Kirsty. 

Il ţinea pe Renshaw de mână. 

Renshaw îşi asumă un fals accent de Marlon Brando. 

— Cine s-ar fi gândit? Eu sunt Naşul. 

Schofield râse. 

Kirsty se întoarse în jur. 

— Auzi, unde e... 

In acea clipă, Wendy alunecă din spatele unei uşi din 
apropiere. Ţopăi exact lângă Schofield şi începu să-i adulmece 
mâna. De la cap la coadă, micuța focă de blană era udă leoarcă. 

— A început să-i cam placă bazinul de pregătire pentru 
scufundări al navei, spuse Renshaw. 

— Observ asta, zise Schofield, mângâind-o cu delicateţe pe 
Wendy în spatele urechilor. 

Foca se gudură, apoi se întinse pe punte şi se rostogoli pe 
spate. Schofield clătină din cap în timp ce se lăsă pe vine şi o 


484 


mângâie rapid pe burtă. 

— Căpitanul a spus chiar că poate sta aici până când îi găsim 
un alt loc în care să trăiască, spuse Kirsty. 

— Bun, zise Schofield. Cred că măcar atât putem face. 

O mai mângâie o dată pe Wendy şi micuța focă se îndepărtă, 
îndreptându-se spre nivelul inferior al navei, către bazinul ei 
preferat. 

Schofield se ridică iar în picioare şi se întoarse spre Renshaw. 

— Domnule Renshaw, am o întrebare pentru dumneata. 

— Ce anume? 

— La ce oră s-au scufundat oamenii din staţia voastră în 
cavernă? 

— La ce ora? 

— Da, ora, spuse Schofield. Era zi sau noapte? 

— Păi... spuse Renshaw. Cred că era noapte. Cred că era pe 
undeva pe la ora nouă. 

Schofield începu să aprobe din cap pentru sine. 

— De ce? întrebă Renshaw. 

— Cred că ştiu de ce ne-au atacat focile-elefant. 

— De ce? 

— Îţi aminteşti că am spus că singurul grup de scafandri care 
pătrunseseră în peşteră neînarmaţi fusese grupul lui Gant? 

— Da. 

— Şi am mai spus ca nu i-au atacat pentru că grupul ei folosise 
echipament pentru respirat cu audibilitate scăzută. 

Renshaw spuse: 

— Da. La fel am folosit şi noi. Şi, după câte-mi amintesc, focile 
tot ne-au atacat. 

Schofield îi aruncă un zâmbet strâmb. 

— Da. Ştiu. Dar cred că mi-am dat seama de ce. Ne-am 
scufundat noaptea. 

— Noaptea? 

— Da. La fel ca oamenii voştri şi ca aceia ai lui Barnaby. 
Oamenii voştri s-au scufundat la ora nouă. Cei ai lui Barnaby la 
20.00. Însă echipa lui Gant a coborât după-amiaza. A fost singura 
echipă de scufundare care a coborât în peşteră pe timpul zilei. 

Renshaw se gândi la ceea ce spunea Schofield. 

— Crezi că acele foci-elefant sunt diurne? 

— Cred că e o posibilitate, spuse Schofield. 


485 


Renshaw aprobă încet din cap. Era un lucru destul de obişnuit 
în rândul animalelor care de obicei nu sunt agresive sau 
otrăvitoare să acţioneze pe baza a ceea ce se numeşte ciclu 
diurn. Un ciclu diurn este în mod esenţial un ciclu pasiv-activ de 
douăsprezece ore - animalul este pasiv ziua şi activ noaptea. 

— Mă bucur că ţi-ai dat seama de asta, spuse Renshaw. O să 
ţin minte data viitoare când dau peste un cuib de foci-elefant 
atacate de radiaţii care vor să-şi apere teritoriul. 

Schofield zâmbi. Cei trei coborâră pasarela. La capăt, îi 
întâmpină un sergent de vârstă mijlocie al marinei. 

— Locotenent Schofield, îl salută sergentul pe Schofield. Vă 
aşteaptă o maşină, domnule. 

— Sergent. Nu merg altundeva decât la spital, să văd ce face 
caporalul Gant. Dacă vrea cineva ca eu să merg în altă parte, nu 
merg. 

— E în regulă în ceea ce mă priveşte, domnule, zâmbi 
sergentul. Ordinele mele sunt să vă duc pe dumneavoastră, pe 
domnul Renshaw şi pe domnişoara Hensleigh oriunde doriţi să 
mergeţi. 

Schofield aprobă din cap şi-i privi pe Renshaw şi pe Kirsty. 
Aceştia ridicară din umeri aprobator. 

— Mie-mi sună bine, spuse Schofield. Condu-ne! 

Sergentul îi conduse la un Buick albastru-închis cu geamuri 
întunecate, fumurii. Ţinu uşa maşinii deschisă şi Schofield urcă. 

Pe bancheta din spate stătea deja un bărbat când Schofield se 
aşeză. 

Schofield îngheţă când văzu pistolul din mâna bărbatului. 


486 


— la un loc, Scarecrow, spuse sergentul major Charles „Chuck” 
Kozlowski când Schofield se aşeză pe bancheta din spate al 
Buick-ului. 

Renshaw şi Kirsty urcară în urma lui. Kirsty oftă când văzu 
pistolul lui Kozlowski. 

Kozlowski era un bărbat scund, cu o faţa perfect rasă şi 
sprâncene negre şi groase. Purta o uniformă de zi a marinei de 
culoare kaki. 

Sergentul se aşeză în scaunul şoferului şi porni maşina. 

— Îmi pare foarte rău, Scarecrow, spuse subofiţerul cu cel mai 
înalt grad din Corpul Puşcaşilor Marini. Insă tu şi prietenii tăi 
reprezentaţi o problemă care nu poate fi acceptată. 

— Şi care ar fi această problemă? întrebă Schofield, exasperat. 

— Ştiţi despre ICG. 

Schofield spuse: 

— l-am povestit lui Jack Walsh despre ICG. Ai de gând să-l 
omori şi pe el? 

— Poate nu imediat, răspunse Kozlowski. Însă la vremea 
potrivită, da. Tu, pe de altă parte, reprezinţi o ameninţare mai 
recentă. Nu am vrea să te duci la presă, nu-i aşa? Cu siguranţă 
că ei vor afla despre ceea ce s-a petrecut la staţia polară Wilkes, 
însă presa va primi ceea ce-i spune ICG-ul, nu ceea ce-i spui tu. 

— Cum poţi să-ţi ucizi propriii oameni? întrebă Schofield. 

Kozlowski spuse: 

— Tot nu te-ai prins, Scarecrow, nu-i aşa? 

— Nu-mi dau seama cum îţi poţi ucide propriii oameni crezând 
că-i faci o favoare ţării. 

— Isuse, Scarecrow, nici măcar nu trebuia să te afli acolo. 

Asta îl bloca pe Schofield. 

— Poftim? 


487 


— la gândeşte-te, spuse Kozlowski. Cum ai reuşit să ajungi la 
staţia polară Wilkes înaintea celorlalţi? 

Schofield gândi retrospectiv, exact de la început. Se aflase pe 
Shreveport, în Sydney. Restul flotei se întorsese la Pearl, însă 
Shreveport rămăsese acolo pentru reparaţii. Atunci fusese 
recepționat apelul de ajutor. 

— Exact, spuse Kozlowski, citindu-i gândurile lui Schofield. Te 
aflai la Sydney pentru reparaţii când Shreveport a primit apelul 
de ajutor de la Wilkes. Şi apoi un nenorocit de civil te-a trimis 
acolo imediat. 

Schofield îşi aminti vocea subsecretarului Apărării pătrunzând 
prin interfoanele camerei de şedinţe de la bordul navei 
Shreveport, dându-i instrucţiuni să meargă la Wilkes şi să 
protejeze nava spaţială. 

Kozlowski continuă: 

— Scarecrow, Grupul de Convergenţa a Informaţiilor nu se 
apucă să omoare militari americani. El există ca să-; protejeze pe 
americani... 

— De ce? De adevăr? întreba Schofield. 

— Am fi putut aduce la staţie o unitate de Grăniceri ai armatei 
plină de oameni ai ICG-ului la şase ore după ce ai ajuns tu acolo. 
Puteau să pună mâna pe staţie - chiar dacă francezii ajunseseră 
deja acolo - şi să o ţină sub supraveghere şi niciun soldat 
american nu ar fi trebuit să moară. 

Kozlowski clătină din cap. 

— Dar nu, tu te-ai nimerit în zonă. Şi din cauza asta punem 
oameni ai ICG-ului în unităţi ca a ta - pentru această 
eventualitate. Intr-o lume perfectă, ICG-ul ar ajunge primul acolo 
de fiecare dată. Insă, dacă ICG-ul nu poate ajunge primul, atunci 
ne asigurăm că unităţile de recunoaştere ca a ta sunt constituite 
corespunzător, astfel încât să asigure că orice informaţii care 
sunt descoperite la faţa locului rămân acolo. De dragul siguranţei 
naţionale, bineînţeles. 

— Vă ucideţi propriii compatrioți, spuse Schofield. 

— Scarecrow. Asta nu trebuia să se întâmple. Pur şi simplu te- 
ai aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Ceea ce ai 
făcut rău a fost să ajungi prea repede la staţia polară Wilkes. 
Dacă lucrurile s-ar fi desfăşurat aşa cum ar fi trebuit, nu aş fi 
nevoit să te omor acum. 


488 


Buick-ul ajunse la postul de pază de lângă gardul exterior al 
portului. În faţa lui era coborâtă o barieră. Şoferul îşi cobori 
geamul şi purtă o conversaţie scurtă cu gardianul. 

Şi apoi, brusc, uşa de lângă Kozlowski fu deschisă din exterior 
şi un poliţist înarmat al marinei apăru în uşă cu pistolul îndreptat 
direct către capul lui Kozlowski. 

— Domnule, vă rog să ieşiţi din maşină. 

Kozlowski se întunecă la faţă. 

— Fiule, ai cea mai vagă idee cu cine stai de vorbă? mârâi el. 

— Nu, nu are nicio idee, spuse o voce din afara maşinii. Însă, 
eu am, spuse Jack Walsh, apărând în uşa deschisă a maşinii. 


Schofield, Kirsty şi Renshaw ieşiră cu toţii din maşină, complet 
confuzi. Buick-ul albastru-închis era înconjurat de un roi de 
poliţişti ai marinei, toţi cu armele ridicate. 

Schofield se întoarse către Walsh. 

— Ce se petrece? Cum de ai ştiut? 

Walsh arătă din cap peste umărul lui Schofield. 

— Mi se pare că ai un înger păzitor. 

Schofield se întoarse şi căută o figura familiară în mulţime. 
Iniţial, nu văzu nicio faţă pe care o cunoştea. 

Însă, apoi, brusc, o văzu. Însă nu era o faţă pe care se aştepta 
s-o vadă. 

Acolo, la zece metri în spatele cercului de poliţişti ai marinei 
care înconjurau Buick-ul, cu mâinile în buzunare, stătea Andrew 
Trent. 

In timp ce Kozlowski şi şoferul său fură escortaţi în cătuşe, 
Schofield se îndreptă către Trent. 

Lângă acesta se aflau un bărbat şi o femeie pe care Schofield 
nu-i mai văzuse niciodată. Trent i-i prezentă ca fiind Pete şi 
Alison Cameron. Erau reporteri la Washington Post. 

Schofield îl întrebă pe Trent ce se întâmplase. Cum de ştiuse 
Poliţia Navală - ajutată de Jack Walsh - să oprească maşina lui 
Kozlowski? 

Trent îi explică. Exact cu două zile în urmă, văzuse la televizor 
pozele punţii deteriorate a Wasp-ului. Trent recunoştea daunele 
produse de rachete atunci când le vedea. Apoi, când aflase că 
Wasp-ul se întorcea la Pearl - „de la un exerciţiu de instrucţie 
efectuat în Oceanul Sudic” - se urcase într-un avion cu destinaţia 


489 


Hawaii. 

Soții Cameron îl însoţiseră. Pentru că, dacă, din întâmplare, 
Shane Schofield sau orice supraviețuitori de la staţia polară 
Wilkes se aflau la bordul Wasp-ului, atunci asta ar fi fost 
povestea - şi interviul - vieţii lor. Alţi reporteri văzuseră o punte 
de zbor deteriorată. Soții Cameron văzuseră informaţiile din 
interior privind povestea staţiei polare Wilkes. 

Insă, când ajunseseră pe cheiul portului Pearl, Trent îl văzuse 
pe Chuck Kozlowski stând lângă un Buick albastru-închis, 
aşteptând Wasp-ul să intre în port. 

Trent simţise brusc că-l trec fiorii. De ce era Kozlowski aici? 
Câştigase oare ICG-ul - la fel ca în Peru - şi oare Kozlowski se afla 
aici ca să-i felicite pe trădători? Sau era aici dintr-un alt motiv? 
Pentru că, dacă Schofield supraviețuise, atunci ICG-ul ar fi vrut cu 
siguranţă să-l elimine. 

Aşadar, Trent şi cei doi reporteri urmăriseră şi aşteptaseră. ŞI 
apoi, când îl văzuseră pe Schofield ieşind din navă şi fiind 
escortat la Buick-ul lui Kozlowski, Trent apelase la singura 
persoană care ştia că poate - şi vrea - să-l înfrunte pe Chuck 
Kozlowski. 

Jack Walsh. 

— Cine s-ar fi gândit? spuse Walsh, alăturându-li-se. lată-mă 
pe puntea navei distruse, văzându-mi de treburile mele, când 
vine tehnicianul în fugă la mine şi-mi spune că e un tip pe linia 
exterioară care trebuie să-mi vorbească. Spune ca e ceva urgent 
legat de locotenentul Schofield. Spune ca-/ cheamă Andrew 
Trent. Walsh zâmbi. M-am gândit că trebuie să preiau apelul. 

Schofield doar clătină din cap, uimit. 

— Ai trecut prin multe, spuse Trent, punându-şi mâna în jurul 
umerilor lui Schofield. 

— Tu vorbeşti? replică Schofield. Aş vrea să-mi povesteşti 
odată despre Peru. 

— Îţi voi povesti, Shane, îţi voi povesti. Însă, mai întâi, am să-ţi 
fac o propunere. Cum ţi-ar plăcea să fii pe prima pagină a ziarului 
The Washington Post? 

Schofield doar zâmbi. 


490 


Pe 23 iunie - la două zile după ce Schofield şi Wasp-ul 
andocaseră la Pearl - ziarul The Washington Post prezentă o 
poveste de prima pagină incluzând fotografia lui Shane Schofield 
şi pe cea a lui Andrew Trent, ţinând între ei un exemplar al Post- 
ului din ziua anterioara. Sub fotografie erau prezentate copii ale 
certificatelor lor de deces oficiale emise de Corpul Puşcaşilor 
Marini al Statelor Unite. Certificatul de deces al lui Schofield avea 
o vechime de trei zile. Cel al lui Trent avea peste un an vechime. 

Titlul spunea: 


CONFORM ARMATEI STATELOR UNITE, 
ACEŞTI DOI BARBAŢI SUNT OFICIAL DECEDAȚI 


Povestea privind evenimentele de la staţia polară Wilkes - un 
editorial care se întindea pe trei pagini - era scrisă de Peter şi 
Alison Cameron. 

Poveştile ulterioare scrise despre evenimentele de la staţia 
polară Wilkes oferiră informaţii despre ICG şi despre felul cum 
infiltra în mod sistematic oameni de-ai lor în unităţi militare de 
elită, universităţi şi corporaţii private. In următoarele şase 
săptămâni,  cârtiţele  ICG-ului fură eliminate din diferite 
regimente, instituţii şi companii din toată ţara şi acuzate de 
spionaj, în baza diferitelor legislații. 

Însă niciunul dintre reportajele TV sau ziare nu făcu vreo 
referire la prezenţa trupelor franceze şi britanice la staţia polară 
Wilkes. 

Tabloidele abundau în zvonuri referitoare la ce alte ţări 
trimiseseră trupe la staţia polara Wilkes. Irakul. China. Chiar şi 
Brazilia fu menţionată o dată. 

În unele cercuri se susţinea că The Washington Post ştia exact 


491 


cine altcineva fusese acolo. Un ziar rival merse chiar atât de 
departe încât să spună că preşedintele însuşi îi făcuse o vizită 
surpriză lui Katharine Graham - patroana legendară a Postului - 
şi o rugase, în numele relaţiilor diplomatice ale Americii, să nu 
publice numele ţărilor care fuseseră prezente la staţia polară 
Wilkes. Acest zvon nu a fost niciodată confirmat. 

Însă Postul nu menţionă niciodată Anglia sau Franţa. 

Relată că avusese loc o bătălie în Antarctica, însă susţinu în 
permanenţă că nu cunoştea identitatea forţei sau a forţelor 
militare duşmane. Fiecare articol care apărea în Post spunea pur 
şi simplu că acel conflict avusese loc împotriva „unor inamici 
necunoscuţi”. 

In orice caz, povestea staţiei polare Wilkes ţinu şase săptămâni 
întregi, înainte sa fie uitată. 


La câteva zile după întoarcerea Wasp-ului, Conferinţa NATO 
din Washington D.C. se încheie. 

Fiecare reportaj televizat sau articol din ziare care vorbea 
despre eveniment prezenta feţele zâmbitoare ale delegaților 
americani, britanici şi francezi stând pe treptele clădirii 
Capitoliului,  strângându-şi mâinile în faţa steagurilor lor 
alăturate, zâmbind pentru camerele de filmat şi proclamând că 
alianţa NATO va continua pentru încă douăzeci de ani. 

Reprezentantul francez, domnul Pierre Dufresne, fusese citat 
spunând: „Acesta este cel mai puternic tratat din lume”. Când 
fusese întrebat de unde venea această putere, Dufresne 
spusese: „Legătura dintre noi este creată de prietenia noastră 
adevărată”. 


Într-o rezervă privată din cadrul Spitalului Naval din Pearl 
Harbour, Libby Gant stătea întinsă în pat cu ochii închişi. O rază 
subţire de soare pătrundea prin fereastra camerei şi-i înconjura 
patul. Gant era încă în comă. 

— Libby? Libby? spuse vocea unei femei, invadându-i 
conştiinţa. 

Încet, ochii lui Gant se deschiseră şi ea îşi văzu sora, pe 
Denise, stând deasupra ei. 

Denise zâmbi: 

— Bună, somnoroaso. 


492 


Gant se forţă să-şi deschidă ochii. Când reuşi, spuse doar: 

— Bună. 

Denise îi aruncă un zâmbet strâmb. 

— Ai un vizitator. 

— Poftim? spuse Gant. 

Denise arătă din cap spre stânga. Gant privi în acea direcţie şi- 
| văzu pe Schofield, prăbuşit în scaunul pentru vizitatori de lângă 
fereastra, dormind profund. 

Purta o pereche de ochelari argintii Oakley ridicaţi pe frunte. 
Ochii lui - şi cele două cicatrice care-i brăzdau - erau la vedere. 
Denise şopti: 

— A stat aici de când i-au fixat coasta la loc. Nu a vrut să plece 
până nu te trezeai. A acordat un interviu pentru The Washington 
Post şi le-a spus celorlalţi să se întoarcă după ce te trezeşti. 

Gant îl privi pe Schofield, care dormea sub fereastră. 

Şi zâmbi. 


493 


EPILOG 


În apropiere de insula Santa Ines, 
Chile 30 noiembrie 


Era o insulă micuță, una dintre multele sute aflate la sud de 
strâmtoarea Magellan, la capătul statului Chile, la capătul 
Americii de Sud, la capătul lumii. 

La aproape 800 de metri la sudul ei se aflau insulele South 
Shetland şi Antarctica. Această insulă micuță era locul în care te 
aflai cel mai aproape de Antarctica, fără să fii însă acolo. 

Numele băiatului era José şi locuia într-un micuţ sat pescăresc 
de pe coasta vestică a insulei. Satul se afla la marginea golfului 
pe care femeile îl numeau La Bahia de la Aguila Plata - „Golful 
vulturului de argint.” 

Folclorul local spunea că acum mulţi ani, o pasăre mare şi 
argintie, cu o coadă de foc plutind în urma ei, zburase în mare 
chiar lângă golf. Femeile povesteau că pasărea îl jignise pe 
Dumnezeu cu viteza şi frumuseţea ei, iar acesta o doborâse şi o 
aruncase în mare. 

Jose nu credea în astfel de poveşti. Avea acum zece ani şi, în 
ceea ce-l privea, era doar o altă poveste cu fantome pe care 
femeile bătrâne o spuneau ca să sperie copiii. 

Astăzi era ziua de scufundări şi Jose plănui să se scufunde în 
căutarea stridiilor pe care spera să i le vândă tatălui său pentru 
bani de buzunar. i 

Băiatul micuţ se scufundă în mare şi înotă în jos. In această 


494 


perioadă a amiezii, curenţii oceanului veneau înspre insulă. Jose 
spera că vor aduce şi stridii cu ei. 

Ajunse la fund şi găsi rapid prima stridie a zilei, însă mai găsi 
ceva. 

O bucată micuță de plastic. 

José luă bucata de plastic şi se îndreptă înapoi către suprafaţă. 
Când sparse suprafaţa, privi obiectul ciudat pe care-l ţinea în 
mână. Avea formă dreptunghiulară şi era foarte mic. Era foarte 
şters, însă Jose putu citi numele gravat pe el: NIEMEYER. 

Jose se încruntă văzând ecusonul. Apoi, aruncă bucata de 
plastic lipsită de valoare şi se întoarse la căutările lui după stridii. 


495 


MULŢUMIRI 


Mulţumiri deosebite lui Natalie Freer - cea mai sinceră şi 
darnică persoană pe care o cunosc. Lui Stephen Reilly, fratele şi 
bunul meu prieten şi susținătorul meu fidel, chiar şi de la mii de 
kilometri depărtare. Mamei mele pentru comentariile ei asupra 
textului şi tatălui meu pentru sugestiile sale jalnice pentru titlu, şi 
amândurora pentru dragostea şi susţinerea lor. Şi, în ultimul 
rând, le mulţumesc tuturor celor de la Pan (în special editorilor 
mei, Cate Peterson şi Madonna Duffy, mai întâi pentru că m-au 
„descoperit” şi, în al doilea rând, pentru că mi-au suportat toate 
ideile nebuneşti). Vouă tuturor vă spun să nu subestimaţi 
niciodată puterea încurajărilor voastre. 


496