Matthew Reilly — Zona 7

MATTHEW REILLY 


ZONA 7 


Traducere din limba engleză 
LINGUA CONNEXION 


www.virtual-project.eu 
versiune 1.0 
MATTHEW REILLY 
Area 7 
© 2002, Matthew Reilly 


Publicat prin înțelegere cu Macmillan, 
din cadrul Pan Macmillan Ltd. 


RAO International Publishing Company 


Prietenului meu, John Schrooten 


FORȚELE AERIENE ALE STATELOR UNITE 


ZONA SPECIALĂ NR. 7 
(ACCESUL RESTRICȚIONAT) 


NIVELUL 0: Hangar principal 


ÎN ae at 
m see le N 
LU Serra N 
Lia VA SI NIVELUL 1: Hangar subteran 
garp a NIVELUL 2: Hangar subteran 
îi NIVELUL 3: Spaţii de locuit 


NIVELUL 4: Laboratoare 
NIVELUL 5: Camere de Detenţie 


o... ..v,c.nnno.... 
pase poor poss panaseoeas.. 


55! NIVELUL 6: Platforma X-rail 


pată 


NIVELUL 0: HANGAR PRINCIPAL 


Biroul din partea i 
de Nord ENE 


Minliift 
detaşabil 


Biroul din partea 
de Sud 


NIVELUL 1: HANGAR SUBTERAN 


Rezervoare cu apă 


Gură de 
aerisire 


NIVELUL 3: SPAŢII DE LOCUIT 


pi de locul 


Detaşamantul 7 


Gură de (ul Casa scării 


aerisire : 


amere oameni 
de ştiinţă 


NIVELUL 4: LABORATOARE ŞI SALOANE CARANTINĂ 


Lift Perete despărțitor 


Culoarul liftului 


Rampa dinspre 
Nivelul 5 


şi zonă de 
[8 monitorizare 


Gură de 


Lui Casa scării 
aerisire i 


TERETE Cameră de 
decompresie 


NIVELUL 5: CAMERE DE DETENȚIE 


Lift Rampa dinspre 
Nivelul 4 


Anticamera 
(zona de tranzit) 


Gură de [i li Casa scării 


aerisire 


NIVELUL 6: PLATFORMA X-RAIL 


leşire de urgen 


7 ag 
a avec isi | 
M Locomotiva Vehicul de 


Uşi cu închidere X-rail mentenanţă 
pneumatică 


„Singura temere cu care se confruntă astăzi Statele Unite 
este aceea că forţele armate aflate în slujba acestei ţări nu mai 
tolerează incompetenţa persistentă a civililor care le conduc.” 


Mr. George K. Suskind, 

Agenţia de Informaţii a Apărării, 
frază rostită în faţa Subcomitetului 
pentru Forţele Armate, 22 iulie 1996 


„Diferenţa dintre o republică şi un imperiu constă în 
loialitatea armatei faţă de una şi faţă de cealaltă.” 
Iulius Caesar 


INTRODUCERE 


Katz, Caleb 

C.B. Powell Memorial: „Preşedinţia ” 

(Discurs rostit la School of Politics, Universitatea 
Harvard, 26 februarie 1999) 


„Nu mai există în lume vreo altă instituţie cum este 
Preşedintele Statelor Unite ale Americii. 

Persoana care poartă acest titlu devine implicit conducătorul 
naţiunii care se află pe locul patru în lume ca număr de locuitori, 
comandantul-şef al forţelor sale armate şi director executiv a 
ceea ce Harry Truman numea «cel mai mare concern operaţional 
din lume». 

Folosirea termenului «director executiv» conduce inevitabil la 
comparații cu organigrama ce intră în descrierea oricărei 
companii şi, într-o oarecare măsură, cele două seamănă - deşi, 
ce şef de corporație din lume are la îndemână un buget de 2 
trilioane de dolari, o autorizaţie care îi permite să folosească 
Divizia 82 aeropurtată după propriul plac şi alte unităţi care ar 
putea dezlănţui un întreg arsenal cu efecte termonucleare 
devastatoare împotriva rivalilor? 

Totuşi, dintre toate sistemele politice moderne, Preşedintele 
Statelor Unite este unic - din simplul motiv că el este atât şeful 
guvernului, cât şi cel al statului. _ 

Cele mai multe ţări separă aceste două funcţii. In Marea 
Britanie, de exemplu, Regina este cea care îndeplineşte rolul de 
şef al statului, iar prim-ministrul pe cel de şef al guvernului. Este 
vorba despre o separare a puterilor ce ţine strict de istoria lor 
populată de tirani - regii care purtau coroana, dar şi guvernau 
după voia bunului plac. 

În Statele Unite însă, cel care conduce ţara este totodată 
simbolul statului. Prin ceea ce spune şi face, fiecare act al 
Preşedintelui constituie un barometru ce măsoară gloria naţiunii. 


Puterea lui este puterea poporului pe care îl conduce. 

să ne gândim, de exemplu, la John F. Kennedy şi felul în care a 
gestionat şi soluţionat episodul cunoscut astăzi sub denumirea 
de «Criza rachetelor cubaneze»; apoi la decizia curajoasă a lui 
Harry Truman de a lansa bomba atomică asupra Japoniei în 1945; 
la zâmbetul plin de încredere al lui Ronald Reagan. Puterea 
Preşedintelui e puterea poporului. Pericolele însă nu fac excepţie 
nici în cadrul unor astfel de aranjamente de stat. Dar dacă 
Preşedintele este întruchiparea Americii, ce se întâmplă atunci 
când lucrurile nu merg bine? Să ne amintim asasinarea lui John F. 
Kennedy, demisia lui Richard Nixon, umilirea publică a lui William 
Jefferson Clinton. Moartea lui Kennedy a însemnat totodată 
moartea inocenţei Americii. Demisia lui Nixon a fost ca un 
pumnal înfipt în optimismul ce caracteriza America. lar umilirea 
lui Clinton a însemnat o umilire la nivel global a întregii Americii - 
la diverse summituri de pace şi la conferinţe de presă, peste tot 
în lume, prima întrebare la adresa lui Clinton făcea în mod 
inevitabil referire la escapadele lui amoroase din încăperea ce se 
afla în imediata vecinătate a Biroului Oval. 

Fie că este vorba despre moarte, fie despre ruşine, despre 
decizii ferme sau curaj, Preşedintele Statelor Unite ale Americii 
este mai mult decât un simplu om. El este o instituţie - un simbol 
-, întruchiparea vie a unei întregi naţiuni. Toate speranţele şi 
visurile a 276 de milioane de oameni sunt în mâinile lui..."(pp. 1- 
2) 


Farmer, J.T. 

„Coincidenţă sau crimă organizată? 

Moartea senatorului Jeremiah Woolf” 

Articol din The Conspiracy Theorist Monthly 

(152 de copii publicate), Delva Press, aprilie 2001 


„Trupul senatorului a fost găsit în pădurea ce împrejmuieşte 
cabana sa de vânătoare din Munţii Kuskokwim, Alaska. 

De fapt, atunci când a murit, Jerry Woolf nu mai era senator, 
deoarece demisionase brusc din Congresul Statelor Unite cu zece 
luni înainte, luându-i prin surprindere pe toţi analiştii şi invocând 
motive de ordin familial. 

Era încă în viaţă atunci când a fost găsit - deşi glonţul îi 
străpunsese cu mare viteză pieptul. Woolf a fost imediat 
transportat cu elicopterul la spitalul districtual Blaine, care se afla 
la aproximativ 240 de kilometri de cabană; acolo, toate eforturile 
medicilor de a opri sângerarea au fost zadarnice; rana era foarte 
gravă. După patruzeci şi cinci de minute de îngrijiri medicale de 
urgenţă, fostul senator SUA Jeremiah K. Woolf a murit. Simplu, 
nu-i aşa? Un teribil accident de vânătoare. Ca oricare altul, 
pentru că astfel de accidente au loc în fiecare an în această ţară. 
Asta vrea guvernul să credeţi voi. 

Dar să luăm în considerare următorul aspect: registrele 
spitalului districtual Blaine arată faptul că un pacient pe nume 
Jeremiah K. Woolf a fost declarat mort în camera de gardă la ora 
16.35, în ziua de 6 februarie 2001. E singura dovadă despre 
existenţa incidentului. Toate celelalte fişe medicale cu numele lui 
Woolf de la spitalul respectiv au fost confiscate de către FBI. 

Acum să ne gândim la următorul lucru: exact în aceeaşi zi - 6 
februarie 2001 - în cealaltă parte a ţării, fix la 21.35, locuinţa lui 
Jeremiah Woolf a fost devastată de o explozie în care au murit 
soţia şi unica lui fiică. Anchetatorii aveau să susţină mai târziu că 


totul s-a datorat unei scurgeri de gaze. 

FBI crede că Woolf - care fusese un tânăr senator extrem de 
dinamic, militant împotriva crimei organizate şi un potenţial 
candidat la preşedinţie - a fost victima unui şantaj: «Lasă-ne în 
pace sau îţi vom ucide familia.» Fără nici cea mai mică îndoială, 
aici este vorba despre un ordin venit de sus, de la guvern. lar 
dacă Woolf era şantajat, întrebarea este de ce? Demisionase din 
Senat cu zece luni înainte. lar dacă a murit în urma unui simplu 
accident de vânătoare, de ce atunci FBI a confiscat fişele 
medicale de la spitalul Blaine? Ce i s-a întâmplat cu adevărat lui 
Jeremiah Woolf? Deocamdată nu ştim. Dar să luăm în considerare 
şi acest ultim aspect: datorită diferenţei de fus orar, 21.35 în 
Washington, D.C. Înseamnă 16.35 în Alaska. Aşadar, la sfârşitul 
zilei, pe lângă accidente de vânătoare, şantaj mafiot şi valve de 
gaz defecte, mai rămâne ceva nelămurit: exact în acelaşi timp, 
într-un salon de urgente din Alaska, inima fostului senator SUA 
Jerry Woolf se oprea, iar locuinţa lui ce se afla în partea cealaltă 
de ţară sărea în aer, transformându-se într-o minge uriaşă de 
flăcări...” 


ZONA 7 


PROLOG 


Aripa deţinuţilor aflaţi sub protecţie, 
Penitenciarul Federal Leavenworth, 
Leavenworth, Kansas, 

20 ianuarie, ora 12.00 


Ultima lui dorinţă era să vadă ceremonia de învestire a 
preşedintelui transmisă la televizor. Desigur, acest lucru amâna 
cu o oră călătoria la Terre Haute; dar dacă ultima dorinţă a 
condamnatului era rezonabilă, cine erau ei ca să i-o refuze? 

Lumina reflectată de ecranul televizorului tremura pe pereţii 
din beton ai celulei. Din difuzor se auzeau voci ca de tinichea ce 
spuneau: 

m... jur solemn... 

m... jur solemn... 

„... Că îmi voi exercita cu loialitate funcţia de Preşedinte al 
Statelor Unite”. 

„... Că îmi voi exercita cu loialitate funcţia de Preşedinte al 
Statelor Unite”. 

Condamnatul se uita cu mare atenţie la televizor. Deşi mai 
avea de trăit mai puţin de două ore, pe faţa lui apăru un zâmbet. 


LU 


Pe cămaşa deţinutului stătea înscris numărul T-77. Era un om 
în vârstă - avea cincizeci şi nouă de ani, faţa sa era rotundă şi 
bătută de vânt, iar părul negru, drept. În ciuda vârstei sale, era 
un bărbat robust, cu o constituţie puternică - gâtul foarte 
masculin şi umerii mari. Ochii lui de un negru foarte adânc, de 
nepătruns, sclipeau de inteligenţă. Se născuse în Baton Rouge, 
Louisiana, iar în vocea lui se simţea permanent un accent 
puternic. Până de curând fusese rezident în Aripa T - secţiunea 
închisorii rezervată prizonierilor care nu se află în siguranţă 
printre ceilalţi deţinuţi. Cu toate acestea, cu două săptămâni 
înainte fusese mutat din Aripa T în cea de Pre-tranzit (cunoscută 


şi sub numele de Sala de aşteptare) - o altă aripă specială unde 
erau duşi cei care urmau să fie executaţi, înainte de a fi trimişi la 
Penitenciarul Federal Terre Haute din Indiana, în vederea 
execuţiei prin injecție letală. 


Fost fort din timpul Războiului de Secesiune, Leavenworth era 
acum o închisoare federală de maximă siguranţă. Asta înseamnă 
că aici sunt închişi cei care încalcă legi federale - o categorie 
eterogenă de persoane care include criminali extrem de violenti, 
spioni străini sau terorişti, capi ai crimei organizate, dar şi 
membri ai forţelor armate americane care au vândut secrete, au 
comis vreo ilegalitate sau au dezertat. Este, de asemenea, poate 
cea mai aspră închisoare din America. Însă chiar şi în acest tip de 
închisori, prizonierii şi-au dezvoltat de-a lungul timpului un simţ 
ciudat al dreptăţii: violatorii în serie de altădată deveneau ei 
înşişi victime ale violului, iar asta se întâmpla la ordinea zilei; 
dezertorii din armată erau bătuţi cu regularitate, sau, mai mult 
decât atât, însemnați pe frunte cu litera „D”; cât despre spionii 
străini, de exemplu cei patru terorişti din Orientul Mijlociu acuzaţi 
de atentatul cu bombă din 1993 de la World Trade Center, se 
spune că li se rupeau efectiv mădularele. Dar cel mai aspru 
tratament era de departe cel aplicat unei anumite clase de 
prizonieri: trădătorii. Se pare că în pofida tuturor nelegiuirilor şi 
atrocităților pe care le comiseseră, deţinuţii americani de la 
Leavenworth - majoritatea foşti soldaţi căzuţi în dizgrație - îşi 
manifestau încă spiritul patriotic. Trădătorii sfârşeau de obicei 
ucişi încă din primele trei zile de detenţie. 

William Anson Cole, fostul analist CIA care a vândut guvernului 
chinez - mai exact Centrului Spaţial Xichang, epicentrul 
operaţiunilor spaţiale chineze - informaţii despre o misiune a 
forţelor SEAL ce urma să aibă loc în scurt timp şi care au dus la 
prinderea, torturarea şi uciderea tuturor celor şase membri ai 
echipei SEAL, a fost găsit mort în celula sa la două zile după 
sosirea în închisoare. Rectul său era extrem de afectat în urma 
unor acte de viol repetate, comise cu un tac de biliard; fusese, de 
asemenea, strangulat cu piciorul unui pat - o simulare crudă a 
metodei chinezeşti de tortură prin strangulare cu bastonul din 
bambus. 

Aparent, prizonierul identificat cu numărul T-77 se afla la 


Leavenworth pentru crimă - sau, mai exact, pentru că ordonase 
uciderea a doi ofiţeri superiori din cadrul Marinei - o crimă care, 
potrivit normelor militare, se pedepseşte cu moartea. Totuşi, 
faptul că cei doi ofiţeri de marină de a căror moarte se făcea 
vinovat fuseseră consilieri ai Comitetului Şefilor de Stat-Major a 
ridicat crima la rang de trădare. Inaltă trădare. lar acest lucru, pe 
lângă rangul său superior pe care îl deţinea anterior arestării - i-a 
câştigat un loc în aripa T a închisorii. Dar chiar şi aflându-se 
acolo, nu se putea considera în totalitate în siguranţă. T-77 
fusese bătut de mai multe ori în timpul şederii lui în acel loc - de 
două ori atât de grav încât, a avut nevoie de transfuzii de sânge. 


Înainte de a fi închis, numele lui era Charles Samson Russell şi 
fusese general-locotenent cu trei stele în cadrai Forţelor Aeriene 
Americane. Nume de cod: Caesar. IQ-ul său fusese stabilit la 182, 
nivel de geniu, aşadar fusese un ofiţer de vază. Înzestrat cu un 
spirit metodic şi o gândire sclipitoare, fusese un fel de 
comandant suprem, după cum îl recomanda şi numele său de 
cod. 

Dar mai presus de toate... răbdător, se gândea Caesar acum, 
în timp ce se uita la televizor. Cei doi oameni prezenţi pe ecran - 
Judecătorul-şef al Curţii Supreme de Justiţie şi Preşedintele ales - 
tocmai îşi terminau duetul. Era o atmosferă gri, cu soare de 
iarnă, pe porticul vestic al Capitoliului. Noul Preşedinte, cu mâna 
pe Biblie, îşi rostea jurămintele: 

„... Şi cu toată priceperea mea...” 

„... Şi cu toată priceperea mea...” 

„... Voi păstra, voi proteja şi voi apăra Constituţia Statelor 
Unite. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.” 

„... Voi păstra, voi proteja şi voi apăra Constituţia Statelor 
Unite. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.” 

Cincisprezece ani, gândi Caesar. Timp de cincisprezece ani 
aşteptase. 

lar acum, în sfârşit, a fost ales. Nu a fost uşor. Au avut loc şi 
câteva încercări eşuate - inclusiv una prin care a ajuns candidat 
la vicepreşedinţie, dar a suferit o pierdere covârșitoare. 

Alţi patru posibili candidaţi reuşiseră să treacă de alegerile 
primare din New Hampshire doar ca să piardă ulterior susţinerea 
partidelor lor pentru nominalizare. 


Desigur, întotdeauna există şi oameni de genul lui Woolf, care 
renunţă la politică înainte chiar de a începe explorarea 
potenţialului lor prezidenţial. lar asta presupunea un alt preţ, dar 
acum nu mai avea importanţă. Însuşi senatorul Woolf servise 
unui scop util. 

Acum însă... 

Acum era diferit... 

Acum avea... 


Teoria lui luase naştere dintr-un fapt foarte simplu. Pe toată 
durata ultimilor patruzeci de ani, fiecare preşedinte american îşi 
avea originea într-unul dintre cele două cluburi elită: guvernatori 
de stat şi senatori federali. 

Kennedy, Johnson şi Nixon fuseseră toţi senatori înainte de a 
deveni preşedinţi. Carter, Reagan şi Clinton - guvernatori de stat. 
Singurele excepţii le-au constituit George Bush Sr. Şi Gerald Ford. 
Primul fusese membru al Camerei Reprezentanţilor, nu al 
Senatului, iar Ford se încadrează în propria-i categorie. Dar, după 
cum descoperise şi generalul Charles Russell, oamenii cu 
influenţă aveau totodată şi o stare de sănătate imposibil de 
prevăzut. Neajunsurile vieţii de politician - gradul mare de stres, 
frecvenţa mare a călătoriilor, lipsa cronică a exerciţiilor fizice - îi 
afecta deseori grav la nivel fizic. 

Cum introducerea emiţătorului în inima unui preşedinte era o 
sarcină aproape imposibilă, dată fiind funcţia sa anterioară - de 
senator sau guvernator -, amplasarea lui în muşchiul coronarian 
înainte de a deveni efectiv preşedinte nu era un plan imposibil de 
realizat. Pentru că, până la urmă, un om este doar un om înainte 
de a deveni preşedinte. 


Statisticile pentru ultimii cincisprezece ani vorbeau de la sine. 
Patruzeci şi doi la sută din senatorii Statelor Unite suferiseră o 
operaţie la vezica biliară în timpul activităţii lor politice, litiaza 
biliară constituind o problemă obişnuită pentru bărbaţii 
supraponderali de vârstă mijlocie. lar din cei cinzeci şi opt la sută 
rămaşi, doar patru aveau şansa de a scăpa de vreo procedură 
chirurgicală în timpul carierei politice. Operaţiile la ficat, la rinichi 
şi la prostată erau destul de frecvente, dar cele la inimă ofereau 
cele mai bune oportunităţi pentru a plasa dispozitivul. 


La jumătatea celui de-al doilea mandat ca guvernator al unui 
întins stat din sudul ţării, el acuzase nişte dureri în piept şi 
probleme de respiraţie. In urma unor explorări amănunțite 
efectuate de către chirurgul personal de la baza Forţelor Aeriene 
de lângă Houston s-a constatat un blocaj la nivelul plămânului 
stâng al guvernatorului, un detritus cauzat de fumatul excesiv. 
Printr-o procedură dificilă ce implica folosirea unor sisteme de 
camere cu fibră optică şi a unui fir extrem de subţire - 
instrumente chirurgicale cunoscute sub denumirea de 
nanotehnologie - blocajul a fost înlăturat, iar guvernatorului i s-a 
recomandat insistent să renunţe la fumat. Ceea ce nu ştia el însă 
era că în timpul operaţiei, chirurgul - membru al Forţelor Aeriene 
- anexase o „piesă”, tot produs al noii tehnologii, şi anume un 
emiţător radio microscopic de mărimea unui vârf de ac, de 
peretele exterior al inimii. 

Fabricat din plastic evanescent - un material semiorganic care, 
în timp, urma să se dizolve parţial în țesutul exterior al inimii 
guvernatorului -  transmiţătorul avea să prindă o formă 
distorsionată, care ar fi lăsat impresia unui mic cheag de sânge 
inofensiv ce nu ar da naştere la niciun fel de bănuieli, chiar şi în 
urma unor analize de natură tehnică, cum ar fi razele X. Dacă ar 
fi fost mai mare sau ar fi avut o formă regulată, ar fi atras atenţia 
încă de la primul examen fizic al preşedintelui, ceea ce nu putea 
fi permis să se întâmple. lar ca ultimă precauţie, dispozitivul a 
fost plasat în inima guvernatorului în stare „rece”, adică 
neactivat. Sistemul AXS-7 de detectare a dispozitivelor de 
urmărire de la Casa Albă ar fi descoperit orice semnal radio 
neautorizat într-o clipă. Aşadar transmiţătorul urma să fie activat 
mai târziu, la timpul potrivit. Ca de obicei, la sfârşitul procedurii, 
s-a efectuat şi o ultimă operaţiune: un mulaj din ghips după 
mâna dreaptă a guvernatorului, ce urma să-şi dovedească 
utilitatea tot la timpul potrivit. 


Gardienii veniră după el zece minute mai târziu. Încătuşat şi în 
lanţuri, generalul Charles „Caesar“ Russell fu escortat de la 
celula sa până la avionul care îl aştepta. Călătoria până în 
Indiana trecu fără peripeții, la fel ca şi drumul spre camera unde 
avea să i se facă injecţia. Abia mai târziu urma să se afle, pe 
baza înregistrărilor lăsate în scris, că, în timp ce stătea pe masa 


unde avea să aibă loc execuţia, cu toate membrele depărtate ca 
şi cum ar fi fost crucificat în poziţie orizontală, cu braţele şi 
picioarele legate cu nişte curele uzate din piele, prizonierul 
refuzase ultimele ritualuri. Nu a avut ceea ce s-ar numi „ultimele 
cuvinte” sau o ultimă expresie a remuşcării pentru infracțiunile 
comise. De fapt, pe durata întregii proceduri dinaintea injecţiei 
letale bărbatul nu a scos niciun cuvânt, ceea ce se încadra în 
tabloul tuturor celorlalte acţiuni de după judecată - pentru că, 
într-adevăr, execuţia sa fusese grăbită din cauza lipsei unui 
recurs. Tribunalul militar care îl condamnase la moarte stabilise 
un grad foarte ridicat al infracţiunii sale, aşadar nu exista nicio 
posibilitate ca el să iasă viu din custodia federală. 

Pe data de 20 ianuarie, la ora 15.37, a avut loc sumbra 
procedură: 50 de miligrame de thiopental de sodiu - pentru a 
induce starea de inconştienţă, apoi 10 miligrame de bromură de 
pancuroniu - pentru a opri respiraţia şi, în cele din urmă, 20 de 
miligrame de clorură de potasiu, după care inima lui Russell 
înceta să mai bată. Trei minute mai târziu, la ora 15.40, 
generalul-locotenent Charles Samson Russell a fost declarat mort 
de către medicul legist districtual din Terre Haute. 


Dat fiind faptul că generalul nu avea pe nimeni, corpul său fu 
scos din închisoare de către membri ai Forţelor Aeriene ale 
Statelor Unite, în vederea incinerării. La ora 15.52, adică la 
douăsprezece minute după ce fusese declarat mort în mod 
oficial, în timp ce trupul lui era purtat în grabă pe străzile din 
Terre Haute, Indiana, în partea din spate a unei ambulante a 
Forţelor Aeriene, pe pieptul generalului mort erau aplicate în mod 
repetat două padele ale unui defibrilator cu electrozi de stimulare 
cardiacă. 

— La o parte, strigă un membru al personalului medical al 
Forţelor Aeriene. 

Sub acţiunea curentului electric ce parcurgea sistemul său 
vascular, corpul generalului se convulsiona puternic. La a treia 
încercare de resuscitare, pe monitorul electrocardiogramei apăru 
o mică linie verticală. Inima generalului îşi reluă bătăile, în câteva 
clipe pulsul reveni şi el la cotele normale. După cum ştia însuşi 
generalul Russell, moartea survine atunci când inima nu mai 
poate furniza oxigen în corp. Respirația în sine oxigenează 


sângele, iar inima îl pompează în corp. lar rezerva de sânge 
reoxigenat care circula prin arterele lui Russell reuşise să îl ţină 
în viaţă în acele douăsprezece minute cruciale - sânge care 
fusese umplut la nivel biogenetic cu celule roşii bogate în oxigen 
şi care alimentase creierul şi organele vitale ale generalului în 
acel interval de douăsprezece minute, chiar dacă inima lui 
încetase să mai bată. Este vorba despre sângele care i-a fost 
introdus în corp prin intermediul celor două transfuzii aplicate în 
urma bătăilor primite la Leavenworth. 

Tribunalul Militar declarase că prizonierul în cauză nu va ieşi 
din custodia federală viu. Aşa s-a şi întâmplat de altfel. 


lar în timp ce aveau loc cele mai sus menţionate, într-o celulă 
complet goală din Sala de aşteptare din închisoarea federală 
Leavenworth, televizorul vechi încă era pornit. lar pe ecranul lui 


se putea vedea cum nou-învestitul preşedinte - zâmbitor, 
extaziat, în culmea fericirii - făcea cu mâna mulţimii care îl 
aclama. 


Aeroportul Internaţional O'Hare, 
Chicago, Illinois, 
3 iulie (şase luni mai târziu) 


Pe primul l-au găsit pe aeroportul O'Hare din Chicago, în 
interiorul unui hangar gol situat în cel mai îndepărtat punct al 
aeroportului. Era dimineaţă devreme, iar cu ajutorul unui cititor 
electromagnetic a fost depistat un semnal magnetic venind 
dinspre hangarul respectiv. Acesta fusese golit în totalitate; 
totuşi, exact în mijlocul lui fusese lăsat un focos. De departe 
semăna cu un con mare de argint, înalt de aproximativ un metru 
şi jumătate, aşezat pe un box-palet de mărfuri. Pe măsură ce te 
apropiai însă, se vedea clar că era un focos de formă conică 
conceput pentru a fi introdus într-o rachetă de croazieră. Din 
părţile laterale ieşeau fire care îl conectau la o antenă parabolică 
îndreptată în sus, iar printr-o ferestruică pătrată localizată pe una 
din părţile focosului se putea vedea un lichid purpuriu, luminos. 
Plasmă. Plasmă de tip 240, folosită la detonări. Un lichid exploziv 


cvasi-nuclear extrem de volatil ce putea arunca în aer un oraş 
întreg. Anchetele ulterioare aveau să scoată la iveală faptul că 
semnalul magnetic care fusese detectat ca venind din interiorul 
hangarului era parte a unei serii complexe de senzori de 
proximitate ce înconjurau focosul. Dacă cineva se apropia la mai 
puţin de cincisprezece metri de bombă, o luminiţă roşie începea 
să clipească, indicând faptul că dispozitivul a fost armat. Ulterior 
s-a aflat că hangarul în cauză aparţinea Forţelor Aeriene ale 
Statelor Unite. Apoi a fost descoperit - prin intermediul jurnalelor 
de operaţiuni - că niciun membru al personalului Forţelor Aeriene 
nu pătrunsese în hangar de cel puţin şase săptămâni. A fost dat 
un telefon la Comandamentul de Transport al Forţelor Aeriene de 
la Baza Scott. Răspunsul a fost vag, rezervat. Cei de acolo nu 
ştiau, se pare, de existenţa vreunui focos pe bază de plasmă sau 
despre vreun hangar care să aparţină aviaţiei civile. Urmau să 
facă verificări în cadrul unităţii şi să reia apoi legătura cu 
aeroportul O'Hare cât mai curând posibil. Acesta fu şi momentul 
când începură să vină rapoarte din toate părţile ţării. Se 
descoperiseră focoase identice - toate prevăzute cu senzori 
magnetici de proximitate şi antene îndreptate spre cer - în 
interiorul unor hangare goale din cadrul tuturor celor trei mari 
aeroporturi din New York: JFK, La Guardia şi Newark. Apoi au 
sunat şi cei de la Dulles, din Washington, după care 
reprezentanţii aeroporturilor Los Angeles, San Francisco, San 
Diego, Boston, Philadelphia, St. Louis, Denver, Seattle, Detroit. În 
total paisprezece astfel de dispozitive, în paisprezece aeroporturi 
din toată ţara; toate prevăzute cu echipament specific şi setările 
activate; toate pregătite să fie folosite. Nu aşteptau decât 
semnalul. 


PRIMA CONFRUNTARE 


3 iulie, ora 6.00 


1 


Cele trei elicoptere survolau deşertul arid, spărgând liniştea 
dimineții. Zburau în formație strânsă, ca de obicei, la altitudine 
joasă, deasupra smocurilor răzlețe de buruieni uscate, creând 
mici tornade de nisip în spatele lor, în timp ce metalul care le 
îmbrăca fuzelajul, proaspăt ceruit, strălucea în lumina zorilor. 
Uriaşul Sikorsky VH-60N era în fruntea formaţiei, flancat, ca 
întotdeauna, de două elicoptere CH-52E Super Stallion. Primul 
era un model unic între elicopterele militare americane; avea 
partea de sus foarte curată şi albă, iar flancurile erau vopsite în 
verde-închis. Fusese construit special pentru guvernul Statele 
Unite într-un sector extrem de securizat la fabrica Sikorsky 
Aircraft din Connecticut. Este vorba despre un aparat de zbor 
singular. Acesta nu este folosit niciodată în cadrul vreunei 
operațiuni efectuate de către Infanteria Marină a Statelor Unite, 
care răspundea de altfel doar de întreținerea lui. Aparatul este 
folosit pentru un singur scop. Nu există nicio copie a lui în deplină 
stare de funcționare, iar asta dintr-un motiv foarte pertinent, 
pentru că nimeni, cu excepția unui număr redus de ingineri de 
Marină foarte bine aleşi şi directorii executivi de la Sikorsky, nu 
are dreptul să cunoască toate caracteristicile speciale de care 
dispune. În mod paradoxal, cu tot secretul din jurul lui, acest 
model este fără îndoială cel mai cunoscut elicopter în lumea 
occidentală. 

Pe ecranele controlorilor de trafic era cunoscut sub numele de 
HMX-1, elicopter de marină, escadrila 1, iar indicativul radio 
oficial era Nighthawkl. Însă de-a lungul timpului, elicopterul care 
îi asigură preşedintelui Statelor Unite călătorii pe distanţe scurte 
sau medii a ajuns să fie cunoscut sub un nume mult mai simplu: 
Marine One, sau chiar M pentru pasagerii săi. Se află rareori în 
mişcare, iar atunci când este folosit ori decolează de pe terenul 
impecabil al Peluzei Sud de la Casa Albă, ori aterizează la Camp 
David. Însă nu şi astăzi. Pentru că astăzi zbura deasupra 
deşertului, asigurând transportul faimosului său pasager între 


1 Nighthawk - Pasăre de noapte (n. red.) 


două baze izolate ale Forţelor Aeriene, localizate pe câmpia aridă 
a statului Utah. 

Căpitanul Shane M. Schofield, din Infanteria Marină a Statelor 
Unite, îmbrăcat într-o uniformă albastră, uniforma A - şapcă albă 
militară; sacou de culoare bleumarin cu butoni aurii; pantaloni de 
un albastru-deschis cu dungă roşie; pantofi de o strălucire 
exemplară; curea albă din piele care se asorta cu tocul alb în 
care îşi ţinea pistolul M9 placat cu nichel -, se afla în carlinga 
elicopterului prezidenţial, în spatele celor doi piloţi, cercetând cu 
privirea prin geamul blindat al elicopterului. 

Schofield era un bărbat suplu, dar musculos, avea faţa îngustă 
şi părul negru, ţepos. De asemenea, deşi nu făceau parte din 
echipamentul standard al marinei, purta ochelari de soare - 
panoramici, anti-flash, cu lentile argintii, reflectorizante. Aceştia 
mascau de fapt două cicatrici verticale care îi traversau ochii, 
urmele unor răni dintr-o misiune anterioară şi totodată 
justificarea poreclei lui, Scarecrow?. In faţa ochilor lui se întindea 
o câmpie plată şi pustie, de un galben sumbru, care contrasta 
puternic cu cerul luminos al dimineţii. Deşertul nisipos părea că 
trece cu iuţeală pe sub botul elicopterului. Schofield văzu în faţă 
înălțându-se un munte de mică altitudine - punctul lor de 
destinaţie. 

La poalele acelui deal stâncos era adăpostit un mănunchi de 
clădiri în capătul unei lungi piste din beton; luminiţele lor abia se 
zăreau în lumina dimineţii. Clădirea centrală din cadrul 
complexului părea a fi un hangar mare pentru avioane, pe 
jumătate ascuns de o latură a muntelui. Era vorba despre o zonă 
specială a Forţelor Aeriene ale Statelor Unite (cu acces 
restricţionat), Zona 7 - cea de-a doua bază a Forţelor Aeriene pe 
care aveau să o viziteze în acea zi. 

— Echipa de Recunoaştere 2, aici Nighthawk One, ne apropiem 
de Zona 7. Vă rog să confirmaţi starea locației, rosti în microfonul 
căştii pilotul elicopterului, colonelul de Marină Michael „Gunman” 
Grier. 

Niciun răspuns. 

— Repet, Echipa de Recunoaştere 2, răspunde. 

Din nou, niciun răspuns. 

— Sistemul de  bruiaj, zise copilotul, locotenent-colonelul 


2 Scarecrow - Sperietoare (n. red.) 


Michelle Dallas. Doar ne-au avertizat băieţii de la radio din Zona 
8. Toate bazele au clasificare de nivel 7, deci sunt în permanenţă 
sub acoperirea unei sfere radio generată de un satelit. Sunt 
permise doar transmisii la distanţă mică, ca să împiedice orice 
scurgere de informaţii. 

Mai devreme, în acea dimineaţă, preşedintele vizitase Zona 8, 
o bază similară a Forţelor Aeriene, situată la aproximativ treizeci 
şi doi de kilometri est de Zona 7. Acolo, însoţit de nouă agenţi ai 
Serviciului Secret - serviciul de elită responsabil de protecţia 
preşedintelui -, el efectuase un scurt tur al complexului, în 
vederea inspectării unor aeronave noi staționate în hangarele de 
acolo. In acest timp, Schofield şi ceilalţi treisprezece puşcaşi 
marini de pe Marine One şi cele două elicoptere de escortă l-au 
aşteptat afară, efectuând diverse verificări la masivul Air Force 
One, avionul Boeing 747 al preşedintelui. 

De ce însă nu li s-a permis accesul în interiorul hangarului 
principal din Zona 8? Părerea generală - bazată numai pe câteva 
zvonuri neconfirmate - fusese că aceasta se întâmplase 
deoarece centrul adăpostea câteva dintre cele mai noi avioane 
ale Forţelor Aeriene. 

Un sergent afro-american, zâmbitor, înalt, cu glas puternic, pe 
nume Wendall „Elvis” Haynes, afirma că aflase că era şi Aurora 
acolo, legendarul avion de spionaj care putea atinge o viteză de 
peste Mach 9. Cel mai rapid avion din lume în acel moment - SR- 
71 Blackbird - abia atinge Mach 3. Alţii presupuneau că acolo se 
afla o întreagă escadrilă de avioane de luptă ultrarapide F-44, în 
formă de pană, cu aripile fabricate după modelul celor ale 
bombardierelor invizibile B-2. lar alţii - probabil inspirați de 
lansarea în spaţiu a unei navete chinezeşti cu două zile în urmă - 
spuneau că Zona 8 adăpostea X-38, o navetă spaţială de ultimă 
generaţie destinată misiunilor ofensive, care este transportată 
pentru lansarea în spaţiu pe spatele unui avion Boeing 747. 
Proiect secret aflat sub coordonarea celor de la Forţele Aeriene în 
colaborare cu NASA, naveta X-38 era, din câte se spunea, primul 
vehicul spaţial de atac din lume. Schofield ignora însă toate 
speculaţiile lor. Nu avea nevoie să încerce să ghicească faptul că 
Zona 8 avea legătură cu dezvoltarea fabricării de aeronave 
ultrasecrete, probabil acelea ce urmau să călătorească în spaţiu. 
El îşi dădea seama de asta pe baza unei simple observaţii. 


Deşi inginerii de la Forţele Aeriene încercaseră să ţină foarte 
bine secretul, pista din asfalt negru de lungime obişnuită era de 
fapt extinsă cu încă o mie de metri în ambele direcţii - părea o 
fâşie decolorată de beton ascunsă sub un strat subţire de nisip şi 
smocuri răzlețe de ierburi crescute parcă în locuri bine alese. Era 
acolo pentru a permite decolarea şi aterizarea aeronavelor care 
aveau nevoie de o pistă mai lungă decât cea normală, adică ceva 
de genul aeronavelor spaţiale sau... 

Dar deodată preşedintele ieşi din hangarul principal şi cu toţii 
se aflau din nou în mişcare. Iniţial Şeful intenţionase să ajungă în 
Zona 7 cu Air Force One. Ar fi fost mai rapid decât Marine One, 
chiar dacă distanţa era scurtă. Dar apărase o problemă la avion - 
o scurgere neaşteptată de combustibil la rezervorul din aripa 
stângă. Şi astfel Şeful luase elicopterul, Marine One - oricând 
pregătit pentru exact acest tip de situaţii. lată de ce cerceta 
acum Schofield cu privirea Zona 7, luminată ca un pom de 
Crăciun în lumina slabă a dimineţii. Şi în timp ce examina 
hangarul acela complex aflat în depărtare, el avu un gând 
straniu. Curios, niciunul dintre colegii lui din HMX-1 nu ştia vreo 
poveste despre Zona 7, nu existau nici măcar zvonuri nefondate. 
Nimeni, din câte se părea, nu ştia ce se petrecea în acea zonă. 


2 


Viaţa din imediata apropiere a preşedintelui Statelor Unite 
reprezenta un univers cu totul aparte. Era în acelaşi timp 
palpitantă, dar şi înfricoşătoare, credea Schofield. Palpitantă 
pentru că te aflai atât de aproape de omul ce deţine atât de 
multă putere, dar şi înspăimântătoare, pentru că acel om era 
înconjurat de un număr mare de indivizi care doreau să-şi 
impună influenţa asupra lui. Într-adevăr, chiar şi în timpul scurt 
petrecut la bordul elicopterului Marine One, Schofield observase 
că, în orice moment, erau cel puţin trei grupuri care se luptau 
pentru a atrage atenţiei preşedintelui. 

Primul era stafful personal al preşedintelui, oamenii aceia care- 
şi dau de obicei multă importanţă - genul „absolvenţi de 
Harvard” - pe care preşedintele îi desemnase să-l ajute într-o 
serie de activităţi ce acopereau o arie largă, de la securitatea 
naţională şi politica internă până la relaţia cu mass-media sau 
administrarea vieţii sale politice. Indiferent de domeniul lor de 
expertiză, cel puţin din câte putuse să observe Schofield până 
acum, toţi membrii staffului personal al preşedintelui păreau să 
aibă un scop universal, şi anume să asigure ieşirile preşedintelui 
în public. 

În contrast evident cu acest obiectiv - sau chiar în opoziţie 
directă - se afla cel de-al doilea grup: protectorii săi, agenţii 
Serviciului Secret, în fruntea cărora se afla stoicul, raţionalul şi 
absolut impasibilul agent special Francis X. Cutler. Acest mic 
detaşament prezidenţial se afla într-un continuu conflict cu cei de 
la Casa Albă. 

Cutler, cunoscut oficial ca „Şef de Detaşament” - căruia 
preşedintele i se adresa simplu cu Frank -, era renumit pentru 
răceala pe care o afişa în momente de tensiune şi totala sa 
intransigenţă în a mulţumi linguşitorii politici. Cu ochii lui cenușii 
şi frizura militărească, Frank Cutler putea descuraja orice 
membru al staffului preşedintelui cu un singur cuvânt: „Nu.” 

Al treilea şi cel din urmă grup de persoane care cerşeau 
atenţia preşedintelui era format din însuşi echipajul de pe Marine 


One. Aceştia nu doar că trebuiau să se supună personalităţilor 
infatuate ale staffului preşedintelui - Schofield nu ar putea uita 
niciodată primul său zbor cu Marine One, când consilierul pe 
politici interne al preşedintelui, un avocat îngâmfat de douăzeci 
şi nouă de ani din New York, îi ordonase lui Schofield să îi aducă 
o double latte, şi nu oricum, ci „rapid” -, dar se aflau adesea în 
conflict şi cu cei de la Serviciul Secret. 

Asigurarea protecţiei preşedintelui era, desigur, sarcina 
agenţilor Serviciului Secret, însă atunci când aceia se aflau la 
bordul HMX-1 - sau cel puţin aşa considerau cei de la Infanteria 
Marină - Şeful avea în preajma sa cel puţin şase puşcaşi marini, 
pregătiţi să-i execute ordinele în orice clipă. Un armistițiu ce 
fusese negociat cu greu între cele două părţi. Aşadar, cât timp 
preşedintele se afla la bordul elicopterului Marine One, siguranţa 
sa era în mâinile Marinei şi numai anumiţi membri-cheie ai 
Serviciului Secret - Frank Cutler şi alte câteva persoane - aveau 
dreptul de a-l însoţi în elicopterul prezidenţial. Ceilalţi membri ai 
detaşamentului se aflau în cele două elicoptere care îl escortau 
permanent. Însă imediat ce preşedintele păşea în afara 
elicopterului Marine One, protecţia lui redevenea 
responsabilitatea exclusivă a celor de la Serviciul Secret. 


Gunman Grier rosti în microfonul ataşat căştii sale de pilot: 

— Nighthawk 3, aici Nighthawk 1. Verificaţi Echipa de 
Recunoaştere 2. Sfera radio împiedică orice comunicare pe unde 
lungi cu noi. Recepţionez semnalul lor A// Clear, dar nu reuşesc 
să stabilesc legătura de voce. In acest moment ar trebui să se 
afle la EEV:. Vedeţi şi dacă puteţi contacta din nou Zona 8. Aflaţi 
ce se întâmplă cu Air Force One. 

— Recepţionat, Nighthawk One, răspunse o voce. Trecem la 
acţiune. 

Din poziţia sa în spatele lui Grier şi al lui Dallas, Schofield văzu 
gigantul elicopter Super Stallion din dreapta lor îndreptându-se 
spre deşert. Celelalte două elicoptere din Escadrila 1 a Marinei îşi 
continuară drumul. 


Undeva însă, într-o încăpere întunecată, un bărbat îmbrăcat în 
uniformă albastră şi purtând o cască radio de emisie-recepţie, 


3 EEV - Emergency Escape Vent - Ieşire de urgenţă (n. red.) 


stătea aşezat în faţa monitorului iluminat al unui calculator şi 
vorbea încet în microfon: 

— Iniţiez testul pentru semnalul principal către satelit... 
acum... 

După care apăsă pe un buton situat pe consolă. 


— Ce naiba? zise Dallas, atingându-şi uşor casca. 

— Ce se întâmplă? întrebă Gunman Grier. 

— Nu ştiu, răspunse ea, răsucindu-se uşor pe scaun. Tocmai 
am observat un semnal scurt pe bandă, completă ea, uitându-se 
pe monitor. Ciudat, se pare că am primit un semnal pe unde 
ultrascurte, dar a dispărut imediat, continuă clătinând din cap. 

— A fost efectuată o verificare antispionaj dimineaţă, spuse 
Grier. De două ori chiar. 

Acest tip de verificări era realizat cu rigurozitate pe Marine 
One, pentru a evita orice posibilitate de interceptare prin 
intermediul vreunui dispozitiv. Pasagerii elicopterului erau şi ei 
verificaţi cu regularitate. Era aşadar aproape imposibil ca cineva 
să instaleze vreun dispozitiv de transmisie sau de recepţie la 
bordul elicopterului prezidenţial. 

Dallas se uită din nou cu atenţie la monitor, ridicând din umeri. 

— Semnalul e prea slab pentru a veni de la vreun dispozitiv de 
localizare. Nici despre date informatice nu poate fi vorba. Nu a 
trimis şi nici nu a preluat vreo informaţie de la noi - e ca şi cum... 
ca şi cum ar verifica dacă suntem aici, adăugă ea, întorcându-se 
spre Grier cu un aer întrebător. 

Pilotul elicopterului prezidenţial se încruntă. 

— Cel mai probabil e vorba despre o creştere a semnalului în 
sfera radio, un semnal transmis pe ultrascurte care a deviat. 
Totuşi, e mai bine să nu ne asumăm niciun risc şi să facem 
verificările de rigoare. 

Apoi, întorcându-se spre Schofield, pilotul adăugă: 

— Căpitane, vrei te rog să cercetezi puţin elicopterul cu 
bagheta ta magică? 


— Am primit semnal de întoarcere, zise operatorul de la 
consolă din camera întunecată. Primul test de semnal a avut 
succes. Dispozitivul este operaţional. Repet, dispozitivul este 
operațional. Intru din nou în stare inactivă. Bine. Incep cel de-al 


doilea test de semnal... 


Schofield păşi în cabina principală a elicopterului, plimbând un 
dispozitiv digital de analiză spectrală, AXS-9, de-a lungul 
pereţilor, scaunelor, plafonului şi a podelei, căutând orice obiect 
care ar putea emite un semnal. Aşa cum s-ar aştepta oricine în 
cazul unui elicopter prezidenţial, interiorul Marine One era în 
întregime luxos: un covor pufos de culoare maro, scaune larg 
spaţiate - părea mai degrabă un segment de clasa întâi al unui 
avion comercial decât spaţiul dintr-o aeronavă militară. Cele 
douăsprezece scaune tapiţate cu piele de culoare bej ocupau cea 
mai mare parte din cabina principală. Pe fiecare dintre ele era 
brodat sigiliul preşedintelui Statelor Unite, la fel şi pe cotierele lor 
supradimensionate, pe paharele de scotch şi pe cănile de cafea, 
doar aşa... în cazul în care uita cineva în prezenţa cui se 
călătorea. În spatele zonei centrale, păzită în permanenţă de un 
puşcaş marin în uniformă, se afla o uşă din lemn de mahon foarte 
bine lustruită, care dădea spre biroul personal al preşedintelui - 
micuţ, dar decorat în mod elegant, echipat cu un sistem 
impresionant de compact de telefoane, faxuri, calculatoare şi 
televizoare. De acolo, preşedintele monitoriza afacerile de stat 
oriunde se afla. În capătul biroului, în spatele unei mici uşi 
închisă etanş, putea fi remarcată o altă caracteristică a 
elicopterului Marine One, menită a fi folosită doar în situaţii 
extreme - era un dispozitiv de catapultare disponibil pentru un 
singur om: capsula prezidenţială de evacuare. 

Schofield îşi plimbă aparatul de-a lungul scaunelor, căutând 
eventuale dispozitive de interceptare; pe ele erau aşezaţi Frank 
Cutler şi cinci membri ai Serviciului Secret. Priveau cu atenţie 
prin ferestre, ignorându-l în totalitate pe Schofield. Se aflau acolo 
şi doi consilieri ai preşedintelui - şeful adjunct al staffului şi 
directorul de comunicaţii, ambii răsfoind nişte dosare groase de 
culoare galben-închis. La cele două uşi din extremităţile cabinei 
stăteau doi soldaţi ai Marinei Statelor Unite, în poziţie perfect 
verticală. Pe un alt scaun era aşezat un bărbat cu gâtul scurt, 
îmbrăcat într-o uniformă militară verde-oliv. Stătea tăcut în 
partea din spate a cabinei, pe scaunul cel mai apropiat de biroul 
preşedintelui. Părul lui de culoarea morcovului şi mustaţa sa 
roşcată, stufoasă nu îl făceau să pară cineva special. De fapt, nici 


nu era o persoană importantă, ci un subofiter pe nume Carl 
Webster care îl însoțea pe preşedinte pretutindeni - nu pentru că 
deţinea o specializare deosebită sau cunoştinţe extraordinare, ci 
datorită unui obiect extrem de important care îi încătuşa mâna 
stângă: o servietă din oţel inoxidabil ce conţinea codurile şi 
comutatoarele de activare a arsenalului nuclear al Americii, 
cunoscută sub numele de „Mingea de fotbal”. 

Schofield îşi termină inspecția, adăugând chiar şi un scurt „îmi 
cer scuze” pentru verificarea biroului preşedintelui. Nu găsise 
nimic, niciun dispozitiv de interceptare ascuns la bordul 
elicopterului. Se întoarse aşadar în carlingă, tocmai când 
Gunman Grier rostea în microfonul său următoarele: 

— Recepţionat, Nighthawk 3, mulţumesc. Continuaţi la EEV. 

Apoi Grier se întoarse spre copilot şi îi zise: 

— Air Force One e din nou disponibil. Nu a fost decât o 
scurgere la un robinet. Va rămâne în Zona 8. Îl vom duce înapoi 
pe Şef după scurta noastră vizită în Zona 7. Scarecrow? 

— Nimic, răspunse Schofield. Elicopterul e curat. 

Grier ridică din umeri. 

— Atunci trebuie să fi fost o problemă cu sfera radio. 
Mulţumesc, Scarecrow. 

Deodată Grier îşi duse mâna la cască, deoarece recepționa un 
nou mesaj. Oftă cu un aer plictisit după ce vocea de la celălalt 
capăt îi comunică lucruri nu prea importante. 

— Vom face tot ce putem, colonele, zise el. Dar nu vă pot 
promite nimic, adăugă, după care îşi închise microfonul şi clătină 
din cap. Al dracului Ramrod! 

Apoi, întorcându-se spre Schofield şi Dallas, continuă: 

— Doamnelor şi domnilor, stimatul nostru ofiţer de legătură de 
la Casa Albă ne-a rugat să ne grăbim puţin. Se pare că Şeful are 
o invitaţie la ceai în această după-amiază, iar ofiţerul de legătură 
Hagerty e de părere că nu ne mişcăm suficient de repede încât 
să-i respectăm programul. 

Dallas îşi înăbuşi un zâmbet. 

— Dragul de Ramrod... 

Când venea vorba despre folosirea elicopterului Marine One, 
comunicarea dintre Casa Albă şi Infanteria Marină avea loc prin 
intermediul unui colonel din cadrul Marinei numit ofiţer de 
legătură pentru Casa Albă, poziţie care, în ultimii trei ani, fusese 


ocupată de către colonelul Rodney Hagerty din Infanteria Marină. 

Din păcate, acest Hagerty, în vârstă de patruzeci şi unu de ani, 
un bărbat înalt şi subţirel, cu mustață - şi ea subţire ca un creion 
- şi cu maniere extrem de alese, era considerat de către mulţi 
membri ai HMX-1 cel mai prost exemplu de militar - unul care 
urmăreşte să urce în ierarhie, expert fără scrupule în politici de 
birou, o persoană mai interesată să colecţioneze stele pe umeri 
decât să fie un membru model al Marinei Statelor Unite. Insă, aşa 
cum se întâmplă adesea, mai-marii Infanteriei Marine nu vedeau 
acest lucru, ci continuau să-l promoveze. Chiar şi lui Schofield îi 
era antipatic. Hagerty era exemplul tipic de birocrat, unul care 
ajunsese în mod clar să se bucure de apropierea lui de putere. 
Deşi numele său oficial de cod era Hot Rod, stricta lui respectare 
a procedurilor şi a protocolului, chiar şi în situaţii când acestea 
erau în mod clar inaplicabile i-au determinat pe cei din jurul lui să 
îi atribuie un alt indicativ de apel: Ramrod“. 


Exact în acelaşi moment, elicopterul Super Stallion ce purta 
numele de Nighthawk 3 ateriza într-un nor de praf pe câmpia 
pustie şi nisipoasă, la aproximativ 800 de metri de muntele 
stâncos ce adăpostea Zona 7. Când cauciucurile elicopterului 
atinseră pământul, din el săriră patru puşcaşi marini, îmbrăcaţi 
de sus până jos în echipament de luptă; începură să alerge spre 
un şanţ nu prea adânc săpat în roca deşertului. Şanţul adăpostea 
EEV din Zona 7, o ieşire bine camuflată în deşert, aflată la 
capătul unui lung tunel subteran. Aceasta era principala rută de 
evacuare din complex în situaţii de urgenţă - în eventualitatea că 
preşedintele s-ar fi confruntat cu vreo problemă. 

Cel care conducea grupul de puşcaşi marini, un locotenent pe 
nume Corbin „Colt” Hendricks, însoţit de trei subalterni, se 
apropie de gura de intrare în tunel cu arma MP-5/10 - versiunea 
de 10 mm a pistolului-mitralieră Heckler & Koch MP-5, cunoscută 
şi sub numele de MP-10 - în mână. 

În căştile lui Hendricks se auzeau constant două bipuri urmate 
de o pauză scurtă: semnalul A// C/ear venit de la Echipa de 
Recunoaştere 2. Acest semnal nu putea transmite mesaje vocale, 
dar, fiind un semnal digital de mare putere, asigura un serviciu 


4 Ramrod - Vergea metalică folosită la încărcarea pe ţeavă a primelor arme 
de foc (n.tr.) 


important: dacă Echipa de Recunoaştere 2 se confrunta cu o 
ambuscadă sau orice altă problemă, agentul responsabil pur şi 
simplu oprea transmisia acestui semnal şi toţi membrii din 
anturajul preşedintelui ştiau că este vorba despre un pericol. 
Prezenţa semnalului era liniştitoare pentru toţi. 

Hendricks şi echipa lui se opriră pe marginea şanţului şi priviră 
în jos. 

— Fir-ar să fie! exclamă Hendricks. 


3 


Celelalte două elicoptere prezidenţiale se îndreptau spre Zona 
7. 

— Hei, Scarecrow, îl strigă Gunman Grier pe Schofield, 
întorcându-se spre el. Unde ţi-e haremul? 

Din spatele ochelarilor săi argintii, Schofield îi aruncă un 
zâmbet amar. 

— Azi sunt pe Nighthawk 2, domnule, răspunse. 

Grier făcea referire la cele două membre ale fostei unităţi 
conduse de Schofield, care de altfel îl însoţiseră la bordul 
elicopterului HMX-1, sergentul-major Elizabeth „Fox“ Gant şi 
sergentul de artilerie Gena „Mother” Newman. În calitate de fost 
comandant al unei Unităţi de Recunoaştere a Forţelor Marine, 
Schofield reprezenta o raritate la bordul Marine One. 

Datorită numeroaselor activităţi de protocol desfăşurate la 
bordul elicopterului preşedintelui şi a faptului că timpul petrecut 
la bord nu este de obicei considerat „program de lucru”, mulţi 
dintre membrii Marinei evitau orice sarcină pe HMX-1. Într- 
adevăr, cu puţine excepţii, majoritatea militarilor desemnaţi să 
facă parte din echipajul de pe HMX-1 sunt în general soldaţi tineri 
care nu ratează nicio şansă de a fi remarcaţi. Aşadar, prezenţa 
unui comandant al unei Unităţi de Recunoaştere la bordul 
elicopterului era extrem de neobişnuită, dar Gunman Grier părea 
să nu aibă nimic împotrivă. li plăcea de Schofield. Aflase pe căi 
neoficiale că era un comandant foarte abil, căruia îi păsa de 
subordonații săi şi, drept rezultat, obținea de la ei tot ce era mai 
bun. 

Grier era la curent şi cu ceea ce i se întâmplase lui Schofield în 
ultima sa misiune, ceea ce îi câştigase respectul pentru tânărul 
căpitan. Le simpatiza şi pe Mother şi Gant, le admira atitudinea 
faţă de muncă şi loialitatea neînfricată faţă de fostul lor 
comandant, iar faptul că le eticheta drept „haremul” lui Schofield 
era de fapt un semn de afecţiune din partea unui om care rareori 
o exprima. Totuşi, Schofield era obişnuit să fie privit ca un ciudat. 
Era, de altfel, şi motivul pentru care ajunsese pe Marine One. În 


urmă cu optsprezece luni, în calitate de locotenent, preluase 
comanda unei Unităţi de Recunoaştere a Marinei. Aceasta fusese 
trimisă la un moment dat la o staţie polară din Antarctica pentru 
a investiga descoperirea unei posibile nave extraterestre. Într-un 
cuvânt, misiunea a fost un fiasco. Incluzându-l şi pe el, doar patru 
din cei doisprezece puşcaşi marini au supravieţuit dintr-un 
adevărat coşmar în care au fost nevoiţi să apere staţia de două 
forţe militare străine şi spioni din cadrul propriei lor unităţi. Mai 
mult decât atât, însuşi Schofield a fost la final declarat mort de 
către unii membri corupți din cadrul Infanteriei Marine, oameni 
care fuseseră pregătiţi să transforme această minciună în 
realitate. Intoarcerea sa în America - viu şi nevătămat - 
provocase aşadar un adevărat val de frenezie în rândul 
jurnaliştilor. Imaginea lui fusese publicată în toate ziarele 
importante din ţară. Oriunde ar fi mers, odată ce acea stare de 
frenezie fusese instaurată, ziariştii şi fotografii de la tabloide 
fuseseră permanent pe urmele lui, în încercarea de a fura un 
cadru sau de a-l convinge să le furnizeze diverse informaţii. 
Schofield se dovedise a fi un exemplu grăitor de militant 
împotriva corupţiei din armata Statelor Unite - soldatul bun care 
fusese luat în vizor în vedea exterminării de către generali 
anonimi din conducerea armatei din care el însuşi făcea parte. 
Toate acestea ridicaseră o problemă importantă: unde să fie 
trimis? In cele din urmă, răspunsul s-a dovedit destul de ingenios. 
Cel mai sigur loc unde să fie ascuns era chiar în punctul cel mai 
râvnit de jurnalişti, dar totodată unul în care lor le era interzis să 
păşească: la bordul Marine One. Elicopterul era ţinut într-o 
unitate militară aeriană din Quantico, Virgina, deci Schofield avea 
posibilitatea să locuiască tot acolo şi astfel era imposibil de ajuns 
la el. Urma să lucreze la bordul aeronavei prezidenţiale VH-60N, 
care ateriza foarte rar la Casa Albă; dar chiar şi atunci când o 
făcea, era întotdeauna la o distanţă considerabilă de jurnalişti. 
Când a avut loc transferul, Mother şi Gant fuseseră alese să Îl 
însoţească pe Schofield. Cel de-al patrulea supravieţuitor al 
dezastrului din Antarctica, un soldat pe nume Rebound Simmons, 
hotărâse să părăsească armata imediat după acea misiune 
ratată. Fapt ce se întâmplase în urmă cu un an. În acest timp, 
Schofield - destul de tăcut în cele mai multe clipe şi deloc amator 
de bârfe - îşi făcuse câţiva prieteni la Casa Albă, cu precădere 


printre membrii Serviciului Secret şi ai personalului intern - 
oameni obişnuiţi. Totuşi, datorită ochelarilor săi argintii 
reflectorizanţi, el devenise foarte apropiat de nepoţeii 
preşedintelui. Spre bucuria lor, Schofield primea deseori sarcina 
de a veghea asupra lor. Şi totuşi, în pofida acestui lucru, el nu 
purtase niciodată vreo conversaţie cu preşedintele. 

Zona 7 se profila în toată întinderea ei dincolo de geamurile 
elicopterului Marine One. Schofield vedea deja uşile masive ale 
hangarului imens din cadrul complexului deschizându-se uşor şi 
lăsând să se vadă o lumină puternică în interior. Grier rosti în 
microfonul căştilor: 

— Nighthawk 2, aici Nighthawk 1, începem coborârea. 


La bordul lui Nighthawk 2, Elizabeth „Fox” Gant stătea pe un 
scaun rabatabil, aplecată deasupra unui dosar pus pe genunchi 
din care încerca să citească - fără succes însă. 

Spre deosebire de Marine One, zgomotul rotorului în 
Nighthawk 2 era absolut asurzitor. Şi cum la bordul lui nu se afla 
niciodată preşedintele, interiorul său avea un aspect de o mie de 
ori mai utilitar; nu se afla acolo niciun scaun tapiţat, niciun braţ 
de scaun brodat. Acum sergent de stat-major, Libby Gant avea 
douăzeci şi opt de ani, pe care - ei bine - abia îi împlinise cu şase 
ore în urmă. Era bine făcută, cu părul blond, tuns scurt şi ochii 
albaştri ca cerul, purta uniformă, vestă antiglonţ şi o armă MP-10 
- pe scurt, avea un aspect deosebit de plăcut. Uniforma completă 
- şapcă militară, jachetă şi pantaloni - o făcea să arate impecabil. 

Cum ei zburau în spaţiu aerian restricţionat, atmosfera la 
bordul lui Nighthawk 2 era relaxată. Coordonarea rutei 
elicopterului Marine One ţinând cont şi de zborurile comerciale 
nu era o problemă, aşadar Gant avea timp să studieze pentru 
admiterea la Şcoala de Ofiţeri, ceea ce făcea şi acum - îşi 
împrospăta cunoştinţele. Era la cursul 9405 despre comenzile 
tactice avansate, când o voce blândă îi şopti: „Mulţi ani 
trăiască... mulţi ani trăiască... La mulţi ani, sergent-major Ga-ant, 
la mulţi ani!” îşi ridică privirea şi oftă. Pe scaunul de lângă ea se 
afla Nicholas Tate Ill, consilierul pe politici interne al 
preşedintelui. Tate avea o înfăţişare atractivă, cu aer european - 
sprâncene închise la culoare, ten măsliniu şi o linie a obrazului 
care te ducea cu gândul la bărbaţii care prezintă moda pe 


podium - şi multă încredere în sine. Azi purta un costum Armani, 
iar parfumul pe care îl folosise era aceeaşi marcă. Aparent era de 
modă veche. Tate îi întinse lui Gant un pachet foarte frumos 
ambalat. 

— Douăzeci şi opt, dacă nu mă înşel, zise el. 

— Exact, domnule, răspunse Gant. 

— Te rog, spune-mi Nick, adăugă el. Hai, deschide-l, o îndemnă 
apoi, făcându-i un semn din cap. 

Ezitând, ea îndepărtă ambalajul, sub care se ascundea o 
cutiuţă de culoare turcoaz. O deschise, iar în interior văzu un 
colier de argint extraordinar de frumos. Era mic, cu o lucrătură 
fină şi strălucitor, cu un diamant în formă de lacrimă. 

— E de la Tiffany's, preciză Tate. 

Gant îşi ridică privirea spre el. 

— Nu am voie să port bijuterii când sunt în uniformă, domnule 
Tate. 

— Ştiu. Dar mă gândeam că îl vei putea purta când vom ieşi să 
luăm cina la Nino's, sâmbătă. 

Nino's era un restaurant în Georgetown, foarte popular în 
rândul oamenilor de societate din Washington şi probabil cel mai 
scump din oraş. Gant oftă. 

— Am deja o relaţie. 

Era oarecum adevărat. Pentru că săptămâna trecută ieşise 
împreună cu Shane Schofield - avuseseră un fel de... întâlnire. 

— Aa, da, parcă am auzit ceva. Dar o întâlnire nu înseamnă o 
relaţie. 

Atmosfera devenea încărcată. Gant privi colierul la lumina care 
venea prin fereastră. 

— Ştiţi, seamănă mult cu unul pe care l-am văzut odată la 
Paris. 

— Da? 

La auzul cuvântului Paris, unul dintre ceilalţi puşcaşi marini 
care se afla în apropiere, o femeie, îşi lăsă capul pe o parte. Tate 
nu observă. 

— Da, răspunse Gant. Am fost acolo în urmă cu vreo două luni, 
cu Şeful. Am avut o zi liberă şi... 

— Dumnezeule, dar ia uite pe cine avem noi aici! o întrerupse 
o voce puternică de femeie. 

— Hei, salutare, Mother, zise Gant când sergentul Gena 


„Mother” Newman se apropie de ea. 

— Ce mai faci, sărbătorito? o întrebă Mother zâmbind. 

Cuvântul „Paris” era de fapt un cod asupra căruia conveniseră 
cele două femei pentru a semnala un admirator nedorit. Tot ce 
trebuia să facă cea în cauză într-o astfel de situaţie era să îl 
introducă în conversaţie, cealaltă urmând a veni în ajutor. Era o 
manevră deseori întâlnită în rândul fetelor de pretutindeni. Cu 
înălţimea ei de 1,93 metri şi greutatea de 90 de kilograme, rare 
erau ocaziile când Mother avea nevoie să îl folosească. Rasă în 
cap, de constituţie robustă, ten închis la culoare şi atitudine 
morocănoasă, ea era aproape opusul perfect al lui Libby Gant. 
Numele ei de cod, Mother”, vorbea de la sine; dar nu ca 
întruchipare a vreunei calităţi materne extraordinare. Era o 
prescurtare de la Motherfuckerf. Cu un spirit războinic foarte 
puternic, pasionată de toate tipurile de arme grele şi armament 
în general, Newman fusese ridicată la rangul respectabil de 
sergent de artilerie în urmă cu un an. În plus, datorită şansei de a 
fi văzut de aproape o balenă ucigaşă cu ocazia misiunii din 
Antarctica, Mother îşi însuşise o altă trăsătură fizică deosebit de 
neobişnuită: partea de jos a piciorului ei stâng era constituită 
dintr-o proteză. Incidentul acela neplăcut cu balena s-a sfârşit 
prin pierderea a tot ce se afla mai jos de genunchiul stâng. Dar 
balena o păţise mai rău decât ea, pentru că încasase un glonţ 
exact în cap. Proteza avea în componenţa ei „oase” dintr-un aliaj 
de titan, articulaţii perfect funcţionale şi simulatori musculari 
hidraulici, iar funcţionarea ei era atât de sofisticată - implicând 
receptarea impulsurilor nervoase şi schimbarea automată a 
centrului de greutate - încât necesitase prezenţa unui cip intern 
care să le coordoneze. Mother examină cu atenţie colierul de la 
Tiffany's. 

— O, dar ce bijuterie impresionantă! exclamă ea. Trebuie să te 
fi costat o avere, adăugă, întorcându-se spre Nick Tate. 

— M-am încadrat destul de bine în preţ, se lăudă Tate. 

— Cred că a costat mai mult decât câştig eu într-un an întreg. 

— Da, probabil. 

Mother îl ignoră şi îşi întoarse din nou privirea spre Gant. 

— Îmi pare rău că îţi stric petrecerea, draga mea, dar 


5 Mother - Mama (n. red.) 
€ Motherfucker - Afurisita (n. red.) 


comandantul m-a trimis după tine. Vrea să mergi în cabină, ne 
pregătim să aterizăm. 

— Bine, am înţeles, răspunse ea, după care îi dădu colierul 
înapoi lui Tate. Îmi pare rău, Nicholas, dar nu îl pot primi. Am o 
relaţie cu cineva, zise ea, după care se îndreptă spre carlingă. 


Colt Hendricks stătea lângă ieşirea de urgenţă, cu gura căscată 
de uimire şi privirea îndreptată în jos, spre şanţ. 

Ceea ce vedea era înspăimântător. 

Toţi cei nouă membri ai Echipei de Recunoaştere 2 a 
Serviciului Secret zăceau în nisip, cu trupurile sfâşiate de 
gloanţe. Dimensiunile rănilor indicau faptul că fusese folosită 
muniţie cu fragmentare - gloanţele explodează în interiorul 
corpului, garantând uciderea individului în cauză. O parte dintre 
soldaţi fuseseră împuşcaţi în faţă - atacul fusese atât de violent 
încât cu toţii erau decapitaţi. Pretutindeni se vedea numai sânge. 

Hendricks îl văzu apoi pe comandantul echipei, un bărbat pe 
nume Baker: avea gura deschisă, ochii larg deschişi şi o gaură de 
glonţ în frunte; în mâinile lui se afla comutatorul de transmisie a 
semnalului A// Clear. Atacul trebuie aşadar să-i fi luat prin 
surprindere, încât el nu avusese nici măcar timp să acţioneze 
comutatorul. 

În spatele lui Baker se afla o uşă din oţel, aparent solidă - uşa 
EEV. Stătea pur şi simplu acolo, închisă. 

Hendricks se roti brusc pe călcâie şi puse mâna pe 
transmiţător. 

— Nighthawk 1! 

Niciun răspuns. 

— La naiba, Nighthawk 1. Aici... 

Şi deodată parcă deşertul prinse viaţă. 

Nisipul începu să se împrăştie în toate direcţiile şi, brusc, din 
ambele părţi ale lui Hendricks, se ridicară din nisip vreo 
douăsprezece umbre de bărbaţi care trăgeau focuri de pistol- 
mitralieră. 

O secundă mai târziu, un glonţ de 9 milimetri străpunse capul 
lui Hendricks, provocând o explozie. Nu apucase să vadă cine l-a 
ucis, nici armata de fantome ale deşertului care îi omorâse pe 
ceilalţi soldaţi cu eficienţă nemiloasă şi precizie clinică. 

Nu i-a văzut nici luându-i elicopterul şi îndreptându-se spre 


Zona 7. 


4 


Cele două elicoptere prezidenţiale rămase coborâră amândouă 
odată, într-un vârtej de nisip, în faţa masivului hangar principal 
din Zona Specială 7 a Forţelor Aeriene SUA, o zonă cu acces 
restricţionat. 

Uşile gigantice ale hangarului se dădură la o parte şi lăsară să 
se vadă lumina din interior. Micul munte în care fusese săpat 
acest hangar veghea parcă de deasupra cele patru clădiri ale 
complexului. 

Imediat ce elicopterele atinseră solul, agenţii Serviciului Secret 
de la bordul Nighthawk 2 se grăbiră să-şi ocupe poziţiile în jurul 
elicopterului Marine One. 

O unitate de primire îşi ocupase poziţia la capătul pistei, chiar 
în faţa hangarului, respirând aerul rece al dimineţii. Conturul 
siluetelor lor era modelat de lumina ce venea din interior. 

Doi ofiţeri din cadrul Forţelor Aeriene - un colonel şi un maior - 
stăteau în fruntea unităţii de primire. 

In spatele lor se afla o unitate de comando, complet înarmată, 
dispusă pe patru rânduri - câte zece soldaţi pe fiecare rând, toţi 
în echipamente complete de luptă: uniforme negre, veste 
antiglonţ, căşti negre de protecţie, ţinând la piept puşti de asalt 
belgiene de înaltă tehnologie, model P-90. 

Schofield se uită prin parbrizul carlingii elicopterului Marine 
One şi le recunoscu pe loc insignele. Făceau parte dintr-o unitate 
care era rareori văzută la antrenamentele militare, una care 
fusese pregătită în secret şi despre care se spunea că era folosită 
numai în cele mai periculoase misiuni - o unitate de elită a 
Forţelor Aeriene ale Statelor Unite, faimosul Detaşament pentru 
Operaţiuni Speciale numărul 7. 

In timpul Războiului Rece, acesta îşi desfăşurase cea mai mare 
parte a activităţilor în Germania de Vest. Sarcina sa oficială 
consta în apărarea aerodromurilor americane împotriva unităţilor 
de elită sovietice Spetsnaz. Pe plan neoficial însă, atribuţiile sale 
erau cu mult mai complexe, şi anume: rezolvarea problemei 
ridicată de dezertarea a cinci specialişti de rang înalt în rachete 


nucleare, de naţionalitate sovietică, ce făceau parte dintr-o bază 
secretă cu sediul în munţii din Ucraina; apoi era asasinarea lui 
Vladimir Nakov - şeful de operaţiuni KGB - la Moscova, în 1990, 
înainte ca acestuia să-i reuşească planul de a-l ucide pe Mihail 
Gorbaciov şi, în cele din urmă, în 1997, misiunea riscantă de 
eliberare a şefului CIA detaşat în Extremul Orient, Fred Conway, 
din înspăimântătoarea închisoare Xiangi - cu întregul său labirint 
inexpugnabil de celule şi camere de tortură cum nu se poate mai 
sumbre, toate aflate sub jurisdicţia Serviciilor Secrete Chineze. 

Fiecare soldat din formaţie purta o mască specială de gaze, 
ERG-6, de culoare neagră, din material rigid, care semăna mai 
degrabă cu partea de jos a unei căşti de hochei. Ea acoperea 
gura şi nasul fiecăruia dintre ei, ba chiar semăna cu cea care 
acoperea odinioară faţa bine-cunoscutului criminal Jesse James. 

In faţa Detaşamentului 7 se aflau alţi trei bărbaţi, toţi purtând 
halate scrobite, de laborator - erau deci oameni de ştiinţă. 

Imediat ce membrii Marinei şi ai Serviciului Secret de la bordul 
Nighthawk 2 îşi ocupară poziţiile, din partea din faţă stânga a 
elicopterului Marine One fu lăsată în jos o scară pliantă, pe care 
coborâră mai întâi doi puşcaşi marini. Aceştia se opriră la baza 
scării, în poziţie de drepţi, cu privirea înainte. 

O clipă mai târziu, agentul special Frank Cutler ieşi şi el din 
elicopter, cu mâna pe tocul armei şi privirea cercetătoare. 
Serviciul Secret nu are încredere în nimeni. Nici măcar în Forţele 
Aeriene ale Statelor Unite - chiar şi acolo putea să fie vreun 
soldat nemulţumit care să vrea să atenteze la viaţa preşedintelui. 

Cobori apoi preşedintele, urmat de stafful personal. 

Schofield şi un tânăr caporal ieşiră ultimii. 

Ca de obicei, cei doi piloţi de pe Marine One - Gunman şi 
Dallas - rămaseră la bord, în eventualitatea anunţării unei plecări 
la o oră mai devreme decât cea programată. 

Şi astfel cele două părţi stăteau acum faţă în faţă pe pistă în 
lumina zorilor: detaşamentul Forţelor Aeriene pe de o parte, 
preşedintele şi stafful său de cealaltă parte. 

Inele de nisip se roteau în jurul lor, formând mici vârtejuri, în 
condiţiile în care pentru mai târziu era anunţată o furtună de 
nisip. 

Un tânăr căpitan din cadrul trupelor Forţelor Aeriene îl conduse 
pe preşedinte la colonelul care se afla în fruntea formaţiunii 


Forţelor Aeriene - acesta era un bărbat cu privirea aspră şi părul 
cenuşiu, la fel cum erau şi sprâncenele. Când preşedintele ajunse 
în faţa lui, colonelul făcu un pas în faţă şi îşi salută respectuos şi 
plin de viaţă Comandantul-Şef: 

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte! Sunt colonelul Jerome 
T. Harper, comandantul Unităţii Speciale Medico-chirurgicale a 
Forţelor Aeriene SUA şi al Zonei Speciale 7. Vi-l prezint pe 
maiorul Kurt Logan, comandantul Detaşamentului 7 din cadrul 
acestei baze. Echipele dumneavoastră din cadrul Serviciului 
Secret vă aşteaptă înăuntru. Suntem onoraţi să vă primim, 
domnule. Bine aţi venit în Zona 7. 

— Mulţumesc, colonele, răspunse preşedintele. Mă bucur să 
mă aflu aici. Să mergem, vă urmez. 


5 


Imediat ce plecă preşedintele, pierzându-se în interiorul 
giganticului hangar alături de însoțitorii săi de rang înalt, maiorul 
aflat la conducerea Detaşamentului 7 se apropie de Schofield. 

Maiorul avea părul tuns foarte scurt, iar pielea lui prezenta 
mici cicatrici de la vărsat de vânt. Schofield îl mai întâlnise şi cu 
altă ocazie, deşi se îndoia că Logan avea să-şi aducă aminte de 
el. Aceasta se întâmplase în cadrul unui curs special de comandă 
şi leadership coordonat de Marină în complexul SEAL de la Fort 
Lauderdale, în 1997. Înzestrat cu un foarte bun simţ tactic şi 
cruzime în atacuri, Logan terminase primul din clasă, obţinând 
patruzeci de puncte. El avea abilitatea de a evalua într-o cilipită 
orice situaţie intervenită pe un câmp de luptă, iar dacă se punea 
problema atacării inamicului, era intransigent. Schofield se 
clasase pe locul zece din şaisprezece. 

Aparent, Logan nu se schimbase foarte mult. Postura lui - cu 
mâinile strânse la spate, privire de oţel - trăda o forţă interioară 
de neclintit, precum şi o încredere în sine pe măsură. Era o forţă 
consolidată prin experienţa luptei. 

— Îmi cer scuze, căpitane, zise Logan cu accent sudic, 
întinzându-i lui Schofield o foaie de hârtie. Aceasta este lista 
personalului. 

Schofield luă lista, apoi îi dădu şi el una lui Logan. Aşa cerea 
cutuma în cadrul inspecțiilor prezidenţiale, şi anume ca ambele 
părţi să facă schimb de liste de personal. Pentru că oamenii 
preşedintelui doreau să ştie cine se afla la baza militară, la fel 
cum şi cei de la bază voiau să ştie care era componenţa 
convoiului prezidenţial. Schofield aruncă o privire pe lista celor 
prezenţi în Zona 7: coloane întregi cu nume care nu-i spuneau 
nimic. 


FORŢELE AERIENE ALE STATELOR UNITE ALE AMERICII 
ZONA SPECIALĂ 07 (ACCES RESTRICȚIONAT) 
PERSONAL PREZENT LA BAZĂ 

CLASIFICARE: ULTRASECRET 


NUME/UNITATE/NUME/UNITATE 


COMANDANT UNITATE 
Harper, J.T. (CO) 


DETAȘAMENTUL 7 


Alvarez, M.J./A/Golding, D.K./D 
Arthurs, R.T./C/Goldman, W.E./A 
Atlock, F.D./B/Grayson, S.R./E 
Baines, A.W./A/Hughes, R./A 
Bennett, B./E/Ingliss, W.A./B 
Biggs, N.M./C/Jjohnson, S.W./D 
Boland, C.S./B/Jones, M./D 
Boyce, L.W./D/Kincaid, R./B 
Calvert, E.T./E/Littleton, S.0./E 
Carney, L.E./E/Logan, K.W. (MAJ)/A 
Christian, F.C./A/McConnell, B.A./B 
Coleman, G.K./E/Messick, K./E 
Coles, M./B/Milbourn, S.K./D 
Crick, D.T./D/Morton, I.N./C 
Criece, T.W./A/Nance, G.F./D 
Davis, L.R./C/Nystrom, ].]./D 
Dayton, A.M./E/Oliver, P.K./E 
Dillan, S.T./D/Price, A.L./C 
Doheny, F.G./A/Rawson, M.)./C 
Egan, R.R./B/Sayles, M.T./B 
Fraser, M.S./C/Sommers, S.R./C 
Fredericks, G.H./A/Stone, J.K./C 
Frommer, S.N./E/Taylor, A.S./B 
Gale, A./D/Willis, L.S./C 

Giggs, R.E./B/Wolfson, H.T./A 


PERSONAL CIVIL 


Botha, G.W./MED 


Franklin, H.S./MED 
Shaw, D.E./MED 


Totuşi, observă ceva: pe listă erau mai multe nume decât 
numărul celor prezenţi pe pista aerodromului. Raportul era de 
cincizeci la patruzeci, aşadar Schofield presupuse că cei zece 
trebuie să se afle undeva în interiorul bazei militare. 

Şi în timp ce el examina lista, Logan interveni: 

— Căpitane, dacă nu vă supăraţi, am vrea să mutaţi... 

— Care este problema, domnule maior? întrebă o voce din 
spatele lui Schofield. Nu îl deranjaţi pe căpitanul Schofield, eu 
sunt la comandă aici. 

Era vorba despre Ramrod Hagerty, ofiţerul de legătură de la 
Casa Albă. Cu mustaţa lui tunsă după moda englezească şi 
postura ofensivă, Hagerty era exact opusul lui Kurt Logan. 

Înainte de a-i răspunde, Logan îl măsură pe Hagerty din cap 
până în picioare. În mod evident, ceea ce văzu nu îl impresionă. 

— Mi s-a spus că la comanda de pe Marine One se află 
colonelul Grier, zise Logan pe un ton rece. 

— Mda, da... din punct de vedere tehnic aşa e, răspunse 
Hagerty. Însă, în calitatea mea de ofiţer de legătură de la Casa 
Albă, orice priveşte deplasarea elicopterelor trebuie să-mi fie 
raportat mai întâi mie. 

Logan îl privi pe Hagerty într-o tăcere de piatră. Apoi adăugă: 

— Urma să îl întreb pe căpitan dacă nu l-ar deranja să mute 
elicopterele în hangarul principal cât timp preşedintele se află la 
bază. Nu e de dorit ca vreun satelit inamic să afle că Şeful se află 
în vizită la noi, nu-i aşa? 

— Nu, nu, bineînţeles că nu, răspunse Ramrod. Schofield, fă 
întocmai. 

— Da, domnule, zise Schofield pe un ton sec. 


Giganticele uşi duble ale hangarului se închiseră cu un zgomot 
răsunător. 

Cele două elicoptere din cadrul escadrilei 1 a Marinei se aflau 
acum în interiorul hangarului principal din Zona 7. În pofida 
dimensiunilor lor considerabile, cele două elicoptere prezidenţiale 
erau eclipsate de acel hangar cu aspect cavernos. 

După supervizarea garării elicopterelor, Schofield se opri în 


mijlocul hangarului, singur, şi scană în linişte cu privirea 
interiorul. 

Restul soldaţilor din cadrul contingentului Marinei, al Casei 
Albe şi al Serviciului Secret - cei care nu erau suficient de mari în 
grad pentru a-l însoţi pe preşedinte, în jur de douăzeci de 
persoane - se plimbau pe lângă elicoptere sau beau cafea într- 
una din cele două încăperi cu pereţi de sticlă ce flancau intrarea 
în hangar. 

Dimensiunea hangarului îl lăsă pe Schofield cu gura căscată. 
Era gigantic. Iluminat în totalitate cu lămpi cu halogen care 
răspândeau în jur o lumină puternică, albă, hangarul se întindea 
pe o distanţă de cel puţin nouăzeci de metri sub munte. 

Pe toată lungimea tavanului era montat un sistem de macarale 
pe şine de rulare. În ambele capete ale hangarului atârnau două 
lăzi mari din lemn agăţate de aceste macarale. 

În capătul extrem însă - în faţa uşilor care se deschideau spre 
pistă - se afla o clădire interioară construită pe două nivele, care 
se întindea pe toată lăţimea hangarului. Etajul superior al 
construcţiei avea ferestre oblice din sticlă, cu vedere spre 
interiorul hangarului. 

Cabina unui mic lift destinat personalului - ale cărui şine de 
rulare erau încastrate în peretele nordic al hangarului - staţiona 
momentan sub proeminenţa creată de catul superior al clădirii 
interne. 

Cu excepţia elicopterelor prezidenţiale, în hangar nu mai era 
vreo altă aeronavă în acel moment. Câteva vehicule albe de 
remorcare de tipul celor prezente în mod obişnuit în aeroporturi 
staţionau pe platformă - şi Schofield folosise două dintre acestea 
pentru a introduce elicopterele în hangar. 

însă cel mai uluitor element al hangarului era platforma 
masivă a liftului pentru aeronave. 

Era uriaşă, incredibilă - precum giganticele platforme ale 
elevatoarelor hidraulice montate pe portavioane -, de formă 
pătrată, fiind instalată chiar în mijlocul hangarului. 

Având latura de şaizeci de metri, platforma era destul de mare 
pentru a susţine un avion AWACS Boeing 707 - acele faimoase 
aparate de zbor ale Forţelor Aeriene dotate cu detectoare radar, 
cunoscute pentru antenele lor rotunde ca nişte farfurii zburătoare 
cu diametrul de nouă metri fixate pe spatele aeronavelor. 


Susţinută de un sistem hidraulic de ridicare ce nu se afla la 
vedere, imensa platformă ocupa aproape toată zona centrală a 
hangarului. La fel ca în cazul majorităţii lifturilor pentru aeronave, 
în scopul maximizării eficienţei, în colţul de nord-est al platformei 
se afla o mică platformă detaşabilă cu funcţionare independentă; 
aceasta putea fi folosită separat de platforma principală, rulând 
pe nişte şine de rulare montate de-a lungul peretelui puţului fără 
a avea legătură cu braţul telescopic care susţinea platforma 
mare - un soi de „platformă în platformă”. 

Astăzi, totuşi, personalul Forţelor Aeriene aflat în Zona 7 era 
foarte activ. 

Cum stătea la marginea casei liftului, Schofield îl vedea pe 
preşedinte alături de cei nouă însoțitori - membrii Serviciului 
Secret - şi de ghizii de rang înalt din cadrul Forţelor Aeriene. Se 
aflau cu toţii pe platformă şi, pe măsură ce aceasta cobora, ei 
deveneau din ce în ce mai mici. 


Chiar în timp ce Shane Schofield stătea în mijlocul hangarului 
şi cerceta cu privirea puţul liftului principal, cineva îl urmărea la 
rândul său cu mare atenţie. 

Bărbatul care-l privea pe Schofield se afla în camera de control 
- o încăpere întunecoasă situată la nivelul superior al clădirii 
interioare ce ţinea loc de perete extern al hangarului. În jurul lui 
se aflau patru operatori radio îmbrăcaţi în uniformă care vorbeau 
cu glas domol în microfoanele de la căşti: 

— Unitatea Alpha, fiţi cu ochii pe camera comună de la Nivelul 
Sti 

— Unitatea Echo vă informează că echipa Infanteriei Marine de 
pe Nighthawk 3 a trebuit să fie neutralizată la EEV. Au găsit 
Echipa de Recunoaştere 2. Echo tocmai îşi parchează elicopterul 
într-unul din hangarele exterioare. Se vor întoarce apoi la 
hangarul principal... 

— Unităţile Bravo şi Charlie trebuie să rămână în hangarul 
principal... 

— Unitatea Delta raportează că se află pe poziţie... 

— Serviciul Secret încearcă să ia legătura cu Echipa de 
Recunoaştere 1 de la Nivelul 6. Semnalul A// C/ear pare să 
funcţioneze... 

Lângă bărbatul din umbră aflat în camera de control sosi şi 


maiorul Kurt Logan. 

— Domnule, preşedintele şi oamenii săi tocmai au ajuns la 
Nivelul 4. Toate unităţile sunt pe poziţie. 

— Bine. 

— Trecem la acţiune acum? 

— Nu, aşteptaţi să facă turul hangarului, zise bărbatul din 
umbră. Mai trebuie să îndeplinim o sarcină înainte de a începe. 


— Bună dimineaţa! 

Schofield se întoarse şi văzu feţele zâmbitoare ale lui Libby 
Gant şi Mother Newman. 

— Bună! le salută el. 

— Ralph încă e supărat pe tine, zise Mother. Îşi vrea revanşa. 

Ralph era soţul lui Mother - un omuleţ cu faţa zâmbitoare, 
calm, răbdător şi foarte obişnuit cu excentricităţile lui Mother. Era 
de profesie şofer de camion şi deţinea propriul său vehicul cu 
optsprezece roţi; pe una din părţile lui laterale era desenată o 
inimă străpunsă de o săgeată pe care curgea ca un şuvoi numele 
„Mother”. Prin statura sa mică şi zâmbetul său permanent, Ralph 
era văzut în cadrul comunităţii Marinei ca o legendă bona fide. 

De asemenea, acelaşi omuleţ era fericitul proprietar al unui 
grătar nou-nouţ. Cu ocazia prânzului obligatoriu din fiecare 
duminică acasă la Mother, cu câteva săptămâni în urmă, acesta îl 
provocase pe Schofield la o aruncare la coşul de baschet din 
garaj. Schofield îl lăsase pe Ralph să câştige, iar soţul lui Mother 
îşi dăduse seama. 

— Poate weekendul viitor? propuse Schofield. Dar tu, ce-ţi mai 
face piciorul, ce-a zis medicul ieri? 

— Intr-un cuvânt: sen-za-ţi-o-nal, răspunse Mother. Pot alerga 
din nou la fel de repede cum o făceam odată. Doctorii păreau 
mulţumiţi de evoluţia mea. Oricum, dat fiind că acum sunt în 
parte o maşinărie, vreau o poreclă nouă: Darth Fucking Vader. 

Schofield izbucni în râs. 

— Bine, bine, Darth. 

— Ai din nou probleme cu Ramrod? întrebă curioasă Gant. 

— Eh, ca de obicei, răspunse Schofield. Hei, la mulţi ani! 

Gant zâmbi. 

— Mulţumesc. 

— Am ceva pentru tine, zise Schofield, băgând mâna în 
buzunarul  hainei. Nu e cine ştie ce, dar... continuă el, 
încruntându-şi apoi sprâncenele şi căutând şi în celelalte 
buzunare. La naiba, trebuie să fie pe aici pe undeva. Poate l-am 


lăsat în elicopter... 

— Nu-ţi face griji. 

— Pot să ţi-l dau mai târziu? 

— Bineînţeles. 

Mother cercetă apoi lung cu privirea hangarul enorm în 
mijlocul căruia stăteau. 

— Ce naiba e locul acesta? Seamănă cu Fort Knox. 

— E chiar mai mult decât atât, interveni Schofield. 

— Ce vrei să spui? 

— Priviţi cu atenţie podeaua din zona uşilor de la intrare. 

Mother şi Gant făcură întocmai şi observară o serie de 
crestături în linie ce se întindeau de-a lungul podelei de beton din 
faţa uşii. Fiecare crestătură era destul de adâncă şi avea cel 
puţin un metru pătrat. 

— Acum priviţi în sus. 

Ele îl ascultară şi văzură o serie de protuberanţe groase, ca 
nişte dinţi din metal care, atunci când li se dădea drumul, intrau 
perfect în crestăturile din podea. 

— Sunt uşi blindate cu închidere pe bază de pistoane, explică 
Schofield, ca cele de pe portavioanele din clasa Nimitz. Sunt 
folosite ca să separe încăperile hangarului în spaţii independente 
în caz de incendiu sau explozie. Veţi observa însă că nu mai 
există şi alte uşi blindate în acest hangar, aceasta e singura. 
Altfel spus, e unica ieşire. 

— Ce insinuaţi? întrebă Mother. 

— Vreau să spun că orice fac cei de la Forţele Aeriene în acest 
complex, e mai important decât ne-am putea noi imagina. 


7 


Vasta platformă a liftului unde se afla preşedintele Statelor 
Unite se opri pentru un popas în faţa unei uşi gigantice din oţel 
pe care era înscrisă în format mare, cu vopsea de culoare 
neagră, cifra 4. 

Casa liftului se întindea deasupra capetelor preşedintelui şi 
oamenilor săi ca un tunel vertical supradimensionat, cu pereţii 
din beton. Lumina artificială a hangarului de la nivelul solului 
devenise acum doar un pătrat alb, micuţ, situat la aproximativ 
nouăzeci de metri deasupra lor. 

Nici nu se opri bine liftul că uşa masivă din oţel se dădu la o 
parte şi primul care ieşi fu colonelul Jerome Harper, care 
conducea grupul. Mersul său era grăbit, vorba de asemenea. 

— Acest complex a constituit odată sediul comandamentului 
de apărare aeriană al Americii de Nord - NORAD - înainte ca 
acesta să fie mutat într-un centra mai modern, construit undeva 
în subteranul muntelui Cheyenne din Colorado în 1975. 
Complexul este înconjurat de un zid extern din titan, gros de 
aproape o jumătate de metru, îngropat sub 30 de metri de 
granit. Ca şi baza din munţii Cheyenne, acesta este menit să 
opună rezistenţă oricărui atac direct provocat de o rachetă 
nucleară. 

Harper îi întinse preşedintelui o foaie de hârtie pe care se 
regăsea o schiţă a structurii subterane. Hangarul principal era 
situat în partea de sus a schiţei, la nivelul solului, chiar sub 
munte; urmau apoi casa liftului care ducea spre un nivel inferior 
şi o structură pe mai multe nivele, construită în subteran. 

— Complexul subteran e construit pe 6 nivele, explică Harper. 
Primele două sunt destinate garării aeronavelor de mare risc, 
cum sunt cele pe care le-aţi văzut mai devreme în Zona 8. 
Nivelul 3 găzduieşte spaţii de locuit pentru staff, Nivelul 5 - 
camerele de detenţie, iar Nivelul 6 este sistemul X-rail. Nivelul 
radiaţiilor şi expunerea la boli transmisibile pe calea aerului sunt 
permanent monitorizate, iar în caz de carantină complexul are 
asigurată o cantitate de oxigen pentru treizeci de zile. Rezervele 


de hrană sunt păstrate într-o magazie situată la Nivelul 3, iar cele 
de apă într-un rezervor de 400 de milioane de litri la Nivelul 1. 

Grupul ajunse la intrarea pe un coridor cu suprafaţa înclinată în 
sus, la capătul căruia se vedea o uşă solidă care semăna cu cea 
de la un seif gigantic. Un soldat al Forţelor Aeriene se grăbi să o 
deschidă. 

— Proiectul Fortune a fost dezvoltat aici în urmă cu patra ani, 
imediat ce primul embrion viabil a ajuns la maturitate, continuă 
Harper. Cel puţin acum a atins un stadiu în care poate fi pus în 
aplicare. 

Preşedintele aşteptă răbdător până ce uşa fu deschisă. 

Frank Cutler şi ceilalţi opt membri ai detaşamentului 
prezidenţial stăteau în spatele lui - tăcuţi, impasibili, aproape 
invizibili. La un interval de trei minute, Cutler îşi verifica discret 
casca în aşteptarea semnalelor A// Clear de la ambele sale echipe 
de recunoaştere, care anunțau dacă drumul era liber, asigurat; 
acestea însă se succedau cu claritate. 

În cele din urmă, uşa se deschise şi preşedintele privi înăuntru. 
Rămase cu gura căscată. 

— Dumnezeule mare...! 


8 


— Fac pariu că e o superbombă, zise Elvis Haynes, lăsându-se 
pe spătarul scaunului. 

Elvis, Schofield, Gant şi Mother se aflau într-unul dintre 
birourile cu pereţi din sticlă de lângă uşa de intrare în hangarul 
principal. Alături de ei erau şi coloneii Grier şi Dallas, în timp ce 
toţi ceilalţi puşcaşi marini se aflau în elicopterele prezidenţiale, la 
fel ca şi cei trei agenţi ai Serviciului Secret rămaşi în hangar. 

Agenţii de la Casa Albă care rămăseseră în hangar fie se aflau 
în cealaltă încăpere cu pereţi din sticlă din partea de sud a 
hangarului, fie la bordul elicopterelor cu care veniseră acolo - 
despre care afirmau că erau mai pe măsura rangului lor decât 
birourile cu aspect spartan ale Forţelor Aeriene. Acolo, susțineau 
ei - sau cel puţin aşa susţinuse Nicholas Tate în faţa lui Gant 
atunci când îi adresase acea invitaţie la bordul Marine One -, şi 
cafeaua era mai bună. 

Gant plecase cu Schofield şi ceilalţi. 

Ramrod Hagerty se alăturase agenţilor de la Casa Albă. 

— Nu, e imposibil, zise un caporal cu ochelari, pe nume Gus 
Gorman. Nu există nicio superbombă. 

Gorman era slăbuţ, avea aspect de tocilar, nasul mare şi gâtul 
subţire şi purta ochelari cu lentile groase. Nici măcar uniforma nu 
reuşea să îi confere o înfăţişare atrăgătoare. Era în schimb 
popular datorită memoriei sale fotografice foarte bune şi a 
inteligenţei fine de care dădea dovadă; numele său de cod - 
Brainiac - era un compliment, nu o insultă. 

— Prostii, spuse Elvis. A fabricat-o DARPA” în anii '90, în 
colaborare cu Marina... 

— Dar e imposibil să o fi adus în stare de funcţionare. Aveau 
nevoie de un element care se găseşte numai în meteoriți. E 
imposibil să fi găsit vreunul în stare activă. 

— Voi sunteţi în stare să credeţi orice... se auzi o voce aproape 
în şoaptă din partea cealaltă a biroului. 


7 DARPA - Defense Advanced Research Projects Agency - Agenţia pentru 
Proiecte de Cercetare Avansată a Apărării (n. red.) 


Toţi îşi întoarseră capul, inclusiv Schofield. Vocea era a unui 
tânăr cu ten măsliniu - un sergent nou-venit în unitatea aceea. 
Avea ochii de un căprui foarte intens şi nasul turtit ca al unui 
câine din rasa mops. Era tăcut din fire, aşa că atunci când 
deschidea gura atrăgea atenţia tuturor. La început această 
trăsătură fusese interpretată de mulţi ca fiind un semn de 
dispreţ. Dar nu după mult timp şi-au dat seama că sergentului 
Buck Riley Jr. pur şi simplu nu îi plăcea să vorbească fără un rost 
bine definit. 

Tatăl său - Buck Riley Sr. — fusese un militar remarcabil în 
cadrul Marinei, iar Shane Schofield îl ştia foarte bine. Il cunoscuse 
atunci când Schofield se confruntase cu o situaţie complicată în 
Bosnia, iar Riley Sr. a făcut parte din echipa de salvare. 
Deveniseră prieteni buni. Din păcate însă fuseseră împreună şi în 
misiunea aceea fatală din Antarctica, unde Riley şi-a găsit 
sfârşitul în cel mai brutal mod cu putinţă; lui Schofield i-a fost 
ulterior interzis printr-un document oficial secret să menţioneze 
numele inamicului asasin. 

Sergentul Buck Riley Jr. - tăcut, profund şi serios - purta cu 
mândrie numele de cod al tatălui său. In cadrul întregii unităţi era 
cunoscut sub numele de Book II. 

Book II îşi îndreptă privirea spre Elvis şi Brainiac. 

— Voi chiar credeţi că DARPA a construit o bombă care poate 
provoca nimicirea unei treimi din întreaga planetă? 

— Da, răspunse Elvis. 

— Nu, interveni Brainiac. 

— Ei bine, nu. Superbomba e doar un mit creat pentru ca 
femeile de vârsta a treia din Corpul Marinei să aibă subiect de 
bârfa, iar conspiraţioniştii de pe internet motive de speculaţii. 
Dar să vă mai dau câteva exemple: se mai spune că FBI trimite 
agenţi în închisori care să lucreze sub acoperire; că Forţele 
Aeriene ale Statelor Unite ţin bombardiere nucleare în hangarele 
comerciale din fiecare aeroport important din Statele Unite, gata 
să treacă la acţiune în eventualitatea izbucnirii unui război; că 
USAMRIIDE a descoperit un remediu pentru SIDA dar nu are voie 
să-l dezvăluie; că Forţele Aeriene au creat un sistem de propulsie 


3 USAMRIID - United States Army Medical Research Institute of Infectious 
Diseases - Institutul Armatei SUA pentru Cercetări Medicale asupra Bolilor 
Infecţioase (n. red.) 


magnetică care permite vehiculelor să plutească în aer; că 
ofertantul care a pierdut la o licitaţie de construire a unui 
bombardier nedetectabil a propus un avion supersonic cu 
propulsie nucleară care ar putea deveni complet invizibil prin 
folosirea refracției aerului - şi a construit avionul oricum, chiar 
dacă a pierdut licitaţia. Aţi auzit vreuna dintre poveştile acestea? 

— Nu, răspunse Elvis. Dar sună super tare. 

— Dar dumneavoastră, căpitane? întrebă Book Il, întorcându- 
se spre Schofield. Aţi auzit vreodată ceva din toate acestea? 

Schofield îi înfruntă privirea fără să clipească. 

— Am auzit ceva despre ultima, dar atât, răspunse, după care, 
detaşându-se de acea mică dezbatere, începu să scaneze cu 
privirea biroul în care se afla. 

Schofield se încruntă. Cineva lipsea. Şi imediat şi-a dat seama 
cine. 

— Hei, unde e subofiţerul Webster? întrebă. 


Preşedintele Statelor Unite ale Americii privea prin ferestrele 
de observaţie, mut de uimire. Dincolo de ele se afla o încăpere 
înaltă cu aspect de salon, iar în mijlocul ei preşedintele remarcă 
existenţa unui cub imens, de dimensiunile unei sufragerii mari, 
fabricat dintr-un material asemănător cu sticla. Laturile şi 
colţurile lui nu atingeau nici tavanul, nici pereţii, dar era mărginit 
pe două părţi de o structură de observaţie în formă de L. Ceea ce 
îi atrăsese însă atenţia preşedintelui era conţinutul cubului. 
Pentru că într-adevăr, nu îşi putea lua ochii de la el. 

— Cubul este fabricat din polifibră de mare rezistenţă şi 
beneficiază de sursă proprie de oxigen. Este închis etanş, zise 
colonelul Harper. Dacă integritatea structurii i-ar fi compromisă, 
presiunea aerului din interiorul cubului este în mod automat 
amplificată, pentru a evita orice contaminare din exterior. 

Harper făcu semn unuia dintre cei trei oameni de ştiinţă care 
tocmai intraseră. 

— Domnule preşedinte, vi-l prezint pe Doctorul Gunther Botha, 
coordonatorul Proiectului Fortune. 

Preşedintele şi Botha îşi dădură mâna. Doctorul Botha era 
grăsuţ, cu faţa mare, început de chelie şi accent gutural de sud- 
african. Avea în jur de cincizeci şi opt de ani. 

— E o onoare să vă cunosc, domnule preşedinte. 


— Doctorul Botha este din... 

— Ştiu de unde e doctorul Botha, îl întrerupse preşedintele pe 
un ton de nemulţumire. l-am citit dosarul ieri. 

Gunther Botha fusese membru în Forţa de Apărare Sud- 
africană - faimosul Batalion Medical. Deşi nu este un aspect 
foarte bine cunoscut, în anii '80 Africa de Sud se clasa pe locul 
doi după Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte fabricarea şi 
rezerva de arme biologice, folosite în principal împotriva 
oamenilor de culoare, care erau majoritari. Dar odată cu 
prăbuşirea regimului apartheid, Gunther Botha se trezise efectiv 
în linia de foc a Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere. Angajarea 
sa clandestină de către guvernul Statelor Unite în 1996 a fost la 
fel de neobişnuită ca adăpostirea de către acesta a oamenilor de 
ştiinţă nazişti după cel de al Doilea Război Mondial. Specialiştii 
din domeniul de expertiză al lui Botha erau foarte greu de găsit. 

Preşedintele îşi întoarse din nou privirea spre ferestrele de 
observaţie. 

— Deci aici e vaccinul... zise el, cercetând în continuare cu 
privirea cubul din fibră de sticlă. 

— Da, domnule, a fost... 

— Testat, completă preşedintele, fără să se întoarcă. 

— Da. 

— Şi împotriva ultimei tulpini? 

— L-am testat împotriva tulpinii cu numărul 9.1 chiar ieri după- 
amiază, imediat ce am primit-o. 

— Domnule preşedinte, interveni colonelul Harper, dacă doriţi, 
putem face o mică demonstraţie. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Bine, fu răspunsul. Să vedem. 


— Unde a plecat? întrebă Schofield, care se afla, alături de 
Libby Gant, în mijlocul hangarului principal din Zona 7. 

Subofiţerul Carl Webster - în a cărui grijă se afla „Mingea de 
fotbal” - nu se găsea la bordul nici unuia dintre cele două 
elicoptere prezidenţiale, nici în vreunul dintre birourile din 
interiorul hangarului. După o verificare rapidă a oamenilor din 
Serviciul Secret se stabili că acesta nu plecase nici cu 
preşedintele în turul său. 

Subofiţerul Webster pur şi simplu nu era de găsit nicăieri, ceea 


ce dădea naştere la griji şi nelinişte, deoarece mişcările acestuia 
trebuiau să urmeze un protocol foarte strict. lar dacă nu îl însoțea 
pe preşedinte, el nu trebuia sub nicio formă să părăsească vreo 
clipă Marine One. 

— Uitaţi-vă puţin la comitetul de primire, faimosul Detaşament 
7, zise Gant, cercetând cu privirea cele trei grupuri soldaţi de 
comando înarmaţi cu P-90, răspândite în diverse puncte din 
interiorul hangarului. 

In acest timp, trupele de elită ale Forţelor Aeriene aveau şi ele 
privirile îndreptate spre Schofield şi Gant, afişând un aer 
impasibil. 

— Nu îmi prea inspiră încredere, zise Schofield. 

— Sunt „lucraţi”, zise Gant. 

— Poftim? 

— Ochii lor au o tentă gălbuie. 

— Steroizi? 

— Mda, răspunse Gant. 

— Nu-i de mirare că stau atât de crispaţi, zise Schofield. 

— Lui Elvis îi sunt foarte antipatici, urmă Gant. A spus că a 
auzit de la cineva că ar fi - citez - „în mod neoficial rasişti”. Veţi 
observa de altfel că nu există niciun membru de culoare în acest 
detaşament. 

Era adevărat. Cu excepţia a doi soldaţi americano-asiatici 
rătăciţi acolo, unităţile Detaşamentului 7 repartizate în interiorul 
hangarului erau formate din oameni albi ca şi crinii. 

— Da, am auzit şi eu nişte zvonuri cu privire la asta, zise 
Schofield. 

Deşi nimeni nu recunoştea, în unele secţiuni ale Forţelor 
Armate, rasismul - îndeosebi cel direcționat împotriva oamenilor 
de culoare - încă mai constituia o problemă. 

Schofield se uită la comandanții celor trei trupe de câte zece 
soldaţi şi dădu din cap; aceştia ieşeau în evidenţă prin faptul că 
nu purtau mitralierele în mâini, ci la spate. 

— Ştiţi cum li se spune celor cinci comandanţi de unitate ai 
Detaşamentului 7 în timpul exerciţiilor? 

— Cum? 

— Cei Cinci Şerpi. Unitatea întâi - Alpha - e comandată de Kurt 
Logan, care e şi liderul întregului detaşament. Comandanții 
celorlalte patru sunt McConnell, Willis, Stone şi Carney. Sunt 


pricepuţi. De fiecare dată când au participat la întrecerile de 
luptă de la Bragg au ieşit pe locul întâi. Odată, o unitate a lora 
învins singură trei trupe de apărare SEAL - iar asta fără ca Logan 
să se afle în fruntea ei. 

— De ce li se spune Cei Cinci Şerpi? întrebă Gant. 

— Totul a început de la o glumă născută din invidie printre 
ceilalţi comandanţi de Infanterie. Din trei motive. Primul, pentru 
că din punct de vedere tactic seamănă cu şerpii: atacă rapid şi cu 
toate forţele, fără milă. Al doilea, pentru că pe plan personal sunt 
persoane foarte reci. Niciodată nu se amestecă în mulţime, ci 
rămân mereu laolaltă. 

— Şi care e al treilea motiv? 

— Pentru că numele de cod pe care le poartă reprezintă 
fiecare câte o varietate de şarpe agresiv. 

— Interesant, zise Gant cu ironie. 

Şi, păşind în continuare înainte, aceeaşi Gant schimbă 
subiectul: 

— Ştii, m-am simţit foarte bine sâmbăta trecută. 

— Da? întrebă Schofield întorcându-se spre ea. 

— Da. Tu? 

— O, da. 

— Ştii, mă întrebam şi eu pentru că nu ai... 

— O clipă, o întrerupse Schofield. Ceva nu e în regulă aici. 

— Ce? 

Schofield se uită la cele trei unităţi ale Detaşamentului 7 care 
se aflau în hangar. Una stătea de pază lângă liftul pentru 
persoane. Al doilea grup de zece oameni era lângă casa liftului 
pentru aeronave, iar cea de-a treia unitate se afla în partea de 
sud-est a hangarului, lângă o uşă prin care se intra în centrul de 
control construit pe două etaje. 

In acelaşi moment Schofield văzu semnul de pe uşa pe care o 
păzea cel de-al treilea grup. Şi înţelese imediat despre ce era 
vorba. 

— Haideţi, ordonă el, îndreptându-se spre birouri. Repede. 


— Codurile de activare au fost introduse, domnule, zise Logan. 
„Mingea de fotbal” e pregătită. Subofiţerul Webster nici nu putea 
fi mai... oportun. 

Operatorii radio din interiorul camerei de control îşi continuară 


seria de actualizări: 

— Sistemul de etanşare de urgenţă - pregătit... 

— Rezerva de oxigen - pregătită... 

— Maior Logan, zise unul dintre ei, încă mai primesc acele 
semnale care detectează sursele de căldură în sectorul 9, afară, 
lângă EEV. 

— Dimensiuni? 

— Aceleaşi ca mai înainte. Între treizeci şi patruzeci şi trei de 
centimetri. Nu sunt sigur, dar cred că s-au mutat mai aproape de 
gaura de aerisire faţă de ultima dată când am verificat. 

Logan se uită la imaginea transmisă de satelit. După mărirea 
punctului alb-negru din deşert, în partea de est a complexului, au 
ieşit la iveală alte douăzeci şi patru de puncte albe, în formă 
alungită, ce formau un cerc cu diametrul de 275 de metri în jurul 
ieșirii de urgenţă. 

— Între 30 şi 43 de centimetri. 

Logan privi monitorul mai îndeaproape. 

— Prea mici ca să fie oameni. Probabil sunt nişte şobolani de 
deşert. Măreşte imaginea, ca să fim siguri şi fii cu ochii pe 
monitor. 

Bărbatul din umbră se întoarse spre Logan. 

— Unde se află acum preşedintele? 

— E jos în laboratorul pentru teste, la Nivelul 4. 

— la legătura cu Harper. Dă-i undă verde şi spune-i că suntem 
gata, am dat verde misiunii. 


9 


— Subiectul numărul 1 nu a fost imunizat prin vaccin, zise 
doctorul Gunther Botha pe un ton neutru, specific oamenilor de 
ştiinţă. 

Preşedintele stătea acum într-o semiobscuritate, într-o altă 
zonă de la Nivelul 4, în faţa a două laboratoare pentru teste. 

In fiecare dintre aceste două camere puternic luminate se afla 
câte un bărbat în totalitate gol, purtând numai o mască de gaz şi 
o serie de electrozi ataşaţi de piept. 

— Subiectul 1 este alb, de rasă caucaziană, cu înălţimea de 
1,88 de metri şi greutatea de 72 de kilograme. Are treizeci şi 
şase de ani. Acesta poartă o mască de gaz împotriva 
contaminării. Eliberăm agentul chiar în acest moment. 

Se auzi un pârâit slab şi o ceaţă uşoară formată din particule 
de aerosoli de culoarea muştarului inundă încăperea unde se afla 
bărbatul. Era o persoană de constituţie slabă. Privea speriat cum 
gazul cuprindea camera etanşată. 

— De unde aţi obţinut virusul? întrebă preşedintele. 

— Din Changchun, răspunse Botha. 

Preşedintele încuviinţă din cap. Changchun era un orăşel izolat 
în Manciuria de Nord şi, cu toate că guvernul chinez nega asta, 
reprezenta totodată principalul amplasament al armatei Chinei 
pentru testarea armelor biologice. Se zvonea că acolo erau 
trimişi diverşi deţinuţi politici şi spioni străini, urmând a fi folosiţi 
drept cobai pentru testarea unor viruşi şi agenţi nervoşi. 

Bărbatul gol din camera gazată era încă în picioare, într-o stare 
vizibilă de agitaţie. 

— Infecția secundară poate intra în organism şi prin 
intermediul orificiilor de la nivelul pielii: foliculii de păr din piele, 
răni deschise, tăieturi, zise Botha pe un ton prietenos. Dacă nu 
este administrat un vaccin eficient, moartea survine în 
aproximativ treizeci de minute după contact, adică relativ repede 
în cazul agenţilor care atacă sistemul nervos. Dar, continuă 
Botha, ridicând degetul arătător, dacă facem o comparaţie cu 
efectele inhalării directe a acestui agent, e destul de ineficient. 


Apoi apăsă pe un comutator al sistemului de intercomunicaţii 
şi i se adresă bărbatului aflat în camera de teste: 

— Scoate-ţi, te rog, masca. 

Drept răspuns, bărbatul îi arătă cu fermitate lui Botha degetul 
mijlociu. 

Doctorul oftă şi apăsă un buton de la o consolă aflată în 
apropiere. Organismul subiectului cu numărul 1 fu imediat 
străbătut de o undă de şoc prin intermediul electrozilor ataşaţi de 
piept. 

— Te-am rugat frumos să îţi dai jos masca de gaz. 

Subiectul 1 şi-o dădu aşadar uşor jos. Şi imediat virusul atacă 
cu agresivitate. Bărbatul îşi duse mâinile la stomac şi începu să 
tuşească sec şi puternic. 

— După cum spuneam, e mult mai eficient aşa, zise Botha. 

Bărbatul din camera de teste se aplecă brusc în faţă şi începu 
să respire din ce în ce mai greu. 

— lritarea gastrointestinală e declanşată după aproximativ 
zece secunde. 

Omul-cobai începu să vomite în mod exploziv; voma lui era de 
culoare verde-maronie şi împroşca toată podeaua. 

— Lichefierea stomacului începe în treizeci de secunde... 

Bărbatul căzu în genunchi, respirând în continuare cu mare 
dificultate. Pe bărbia lui începu să se prelingă un lichid vâscos. Se 
prăbuşi lângă peretele de sticlă al încăperii, chiar în faţa lui 
Botha. 

— Lichefierea rinichilor şi a ficatului va avea loc într-un minut. 

Subiectul 1 stropi apoi geamul cu un fel de mâzgă de culoare 
maronie. Apoi căzu la pământ, cuprins de spasme puternice. 

— Organele vor ceda în totalitate în nouăzeci de secunde. 
Moartea va surveni după două minute. 

Nu după mult timp, bărbatul gol din camera de teste se 
ghemui în poziţie fetală şi rămase nemişcat. 

Preşedintele privi întreaga scenă încercând să îşi ascundă orice 
reacţie. 

Acest mod de a muri era mai mult decât crud, chiar şi pentru 
un astfel de om. 

Incercă totuşi să îşi explice moartea lui înfricoşătoare prin 
prisma faptelor rele pe care acesta le făcuse de-a lungul vieţii. 
Pentru că bărbatul în cauză, alături de un prieten, torturase nouă 


femei în partea din spate a unei dube, râzând când acestea 
implorau milă. Moartea femeilor fusese înregistrată de cei doi 
bărbaţi pe casete video pentru laude ulterioare. lar preşedintele 
vizionase acele casete. 

Ştia, de asemenea, că Leon Roy Hailey fusese condamnat la 
patru sute cincizeci şi doi de ani de închisoare, deci nu avea să 
iasă oricum viu de acolo. Astfel, după cinci ani grei de detenţie, 
el - la fel ca şi alţi subiecţi de test din Zona 7, cu toţii condamnaţi 
la mai multe sentinţe pe viaţă - alesese să se ofere voluntar 
pentru teste în scop ştiinţific. 

— Subiectului 2, continuă Botha pe un ton sec, i s-a 
administrat vaccinul sub formă de ser. Acesta a fost adăugat într- 
un pahar cu apă pe care bărbatul l-a băut în urmă cu exact 
treizeci de minute. Subiectul este alb, de rasă caucaziană, are 
aproximativ 2,20 metri înălţime, 97 de kilograme şi treizeci şi doi 
de ani. Eliberăm agentul chiar acum. 

Se auzi din nou un şuierat, urmat brusc de pătrunderea în 
încăpere a aceleiaşi pâcle de aerosol galben-muştar. 

Bărbatul care se afla în această a doua cameră văzu gazul 
cuprinzând încăperea, dar, spre deosebire de primul subiect 
supus aceluiaşi test, nu reacţionă în niciun fel. Avea o constituţie 
mult mai solidă decât celălalt - pectorali bine făcuţi, bicepşi 
bombaţi, pumni uriaşi şi un cap mic, eliptic, mult prea mic în 
comparaţie cu restul corpului. 

Privirea lui lăsa să se înţeleagă că nu era nicidecum îngrijorat 
de o eventuală moarte dureroasă, crâncenă. 

Nu tuşi. Nu fu cuprins de spasme. Dat fiind faptul că încă purta 
masca de gaz, virusul nu îl afectase încă în niciun fel. 

Botha apăsă din nou pe buton. 

— Scoate-ţi, te rog, masca. 

Subiectul 2 se supuse comenzii lui Botha fără să se 
împotrivească. Preşedintele îi văzu atunci faţa şi de data aceasta 
păru îngrijorat. 

Era o faţă pe care o mai văzuse de multe ori până atunci la 
televizor şi în presa scrisă. Era chipul tatuat al lui Lucifer James 
Leary, criminalul în serie cunoscut în toată America sub numele 
de „Chirurgul din Phoenix”. 

Acesta omorâse treizeci şi doi de excursionişti autostopişti, 
majoritatea tineri, pe care i-a luat în maşina sa, la graniţa dintre 


Las Vegas şi Phoenix, între 1991 şi 1998. Lăsa de fiecare dată 
exact în locul de unde era răpită victima o piesă de bijuterie 
aparţinând acesteia - de obicei un inel sau un colier. 

Fost student la medicină căzut în dizgrație, Leary îşi ducea 
victimele acasă la el, în Phoenix, le amputa membrele şi le 
mânca în faţa lor. Atunci când agenţii FBI i-au găsit şi 
percheziţionat casa, aceasta era plină de sânge, iar în beci au 
fost descoperite două victime încă în viaţă, dar parţial mâncate. 
Toată această scenă a oripilat întreaga ţară. 

Lucifer Leary părea chiar şi acum o întruchipare a diavolului. 
Partea stângă a feţei era acoperită de un tatuaj negru ce înfăţişa 
cinci urme de gheare transpuse vertical, ca şi cum însuşi Freddy 
Krueger îşi înfipse unghiile tăioase în obrazul lui Leary. Tatuajul 
era de altfel impresionant prin acurateţea detaliilor - piele 
crestată, imitație de sânge - şi provoca astfel o repulsie foarte 
mare. 

În acel moment, spre oroarea preşedintelui, Leary zâmbi spre 
fereastra de observaţie, scoţându-şi la vedere dinţii de un galben 
cu adevărat hidos - sfidare vădită. 

Deşi îşi dăduse jos masca, criminalul nu părea să fie afectat de 
virusul din aer. 

— După cum veţi vedea, zise Botha cu mândrie în glas, chiar 
dacă virusul este inhalat direct în plămâni, vaccinul sub formă de 
ser administrat oral se dovedeşte eficient în împiedicarea 
contaminării. Acest vaccin  neutralizează virusul prin 
restricționarea eliberării de dietilpropionă din virus, o proteină 
care atacă enzima de pigmentare, metahidrogenaza şi proteina 
responsabilă pentru grupa de sânge, DB... 

— Fii mai explicit, te rog... îl întrerupse scurt preşedintele. 

— Domnule preşedinte, tocmai aţi fost martor la un moment 
important din evoluţia biotehnologiei. Este vorba despre prima 
armă biologică concepută genetic - un agent sintetic în totalitate, 
aşadar nu există niciun remediu natural. Acţionează cu o 
eficienţă nemaiîntâlnită până acum, cel puţin de mine. E un virus 
fabricat într-un mod foarte special. Este un glonţ veritabil, creat 
pentru a ucide numai anumite rase de oameni care au în 
organism anumite tipuri de gene, specifice numai lor. Astfel, 
virusul atacă numai acele persoane care conţin în organism 
metahidrogenază şi proteina sanguină DB. Acestea sunt enzimele 


care cauzează pigmentaţia pielii albe, enzime caracteristice 
caucazienilor. Domnule preşedinte, aceeaşi enzimă care 
determină culoarea albă a pielii noastre ne face totodată 
vulnerabili în faţa virusului. Este extraordinar. Nu ştiu cum au 
reuşit chinezii să realizeze aşa ceva. Guvernul din ţara mea a 
încercat ani la rând să dezvolte un virus care să poată fi pus în 
apă şi să provoace sterilitatea numai la oamenii de culoare, dar 
nu a avut niciun succes. 

— Nu cred aşadar că ar fi foarte dificil să adaptăm structura 
genetică a acestui virus astfel încât să atace şi afro-americanii, 
dat fiind că enzima lor de pigmentaţie este de fapt o variantă a 
metahidrogenazei... Asta ar fi ideea, zise preşedintele. 

— Destul de simplu de pus în practică, domnule preşedinte, 
zise Botha. Singurii oameni imuni la acest virus sunt cei de 
origine asiatică, pentru că ei nu deţin aceste enzime de 
pigmentaţie, în timp ce caucazienii şi afro-americanii de 
pretutindeni ar muri dacă ar intra în contact cu virusul. Domnule 
preşedinte, permiteţi-mi să vă prezent cea mai nouă armă 
biologică chinezească: Sinovirus. 


10 


— Serios, ceva nu e în regulă aici, spuse Schofield. 

— Prostii, căpitane, afirmă Ramrod Hagerty, făcând un semn 
dezaprobator cu mâna. Aţi citit prea multe cărţi cu benzi 
desenate. 

— Atunci cum interpretaţi dispariţia lui Webster? Nu e de găsit 
nicăieri. Nu are voie să lipsească de la datorie fără explicaţii. 

— Probabil că e la toaletă. 

— Nu, am verificat, răspunse Schofield. Şi Nighthawk 3? Ei 
unde sunt? De ce nu ne-a contactat Hendricks? 

Hagerty îi aruncă o privire pierdută. Schofield însă continuă: 

— Domnule, cu tot respectul, dacă vă uitaţi cu atenţie şi 
observați unde sunt plasați membrii Detaşamentului 7... 

Hagerty se roti pe scaun. Atât el, cât şi Schofield şi Gant se 
aflau în biroul situat în partea de sud a hangarului, alături de 
câţiva agenţi de la Casa Albă. Hagerty scană cu privirea echipele 
de comando ale Detaşamentului 7 care se aflau dincolo de uşile 
hangarului 

— Da, stau de pază la toate intrările, zise Hagerty ridicând din 
umeri. Ca să nu pătrundem noi unde nu avem voie. 

— Nu, domnule, nu asta fac. Priviţi cu atenţie. Grupul din nord 
păzeşte liftul pentru persoane. Cel din mijloc - liftul pentru 
aeronave. Până aici totul e în regulă. Dar uitaţi-vă la grupul de 
lângă camera de control, din faţa acelei uşi. 

— Aşa, şi? 

— Domnule, păzesc o magazie. 

Hagerty îşi mută privirea de la Schofield spre trupa de 
comando în cauză. Schofield avea dreptate. Stătea de pază în 
faţa unei uşi pe care scria „Magazie”. 

— Bravo, căpitane. Voi trece observaţiile dumitale în raportul 
meu, zise Hagerty, după care se întoarse la hârtiile sale. 

— Dar, domnule... 

— Am spus că voi trece observaţiile dumitale în raport, 
căpitane Schofield. Am încheiat subiectul. 

Schofield nu cedă însă şi continuă: 


— Cu tot respectul, domnule, aţi participat vreodată la o 
bătălie? 

Hagerty rămase blocat. Îşi ridică privirea şi zise: 

— Nu ştiu dacă sunt de acord cu tonul dumitale, căpitane. 

— Ați participat vreodată la o bătălie? 

— Da, în Arabia Saudită, în timpul operaţiunii Furtună în 
Deşert. 

— Aţi luptat efectiv pe front? 

— Nu, am fost membru al ambasadei. 

— Domnule, dacă aţi fi luptat vreodată pe front, v-aţi fi dat 
seama că cele trei trupe de comando ale Forţelor Aeriene nu 
ocupă poziţii defensive, ci dimpotrivă. Ba mai mult decât atât, 
oamenii aceia sunt perfect plasați pentru a da năvală în aceste 
două birouri... 

— Absurd! 


Schofield luă hârtia pe care Hagerty începuse să scrie şi schiţă 
o hartă a hangarului. 

— Uitaţi, domnule, acum ei se află aici, zise Schofield indicând 
cu degetul trei puncte negre pe diagramă. La ora 12, ora 10 şi 
ora 4. Dar dacă se vor mişca aşa - şi Schofield desenă câteva 
săgeți - vom avea probleme serioase. Toţi soldaţii Marinei şi 
agenţii Serviciului Secret din biroul de nord vor avea de înfruntat 
în plin forţa atacului, în timp ce agenţii de la Casa Albă care se 
află aici, în biroul din sud, vor alerga instinctiv în partea opusă - 
exact spre cea de-a treia unitate a Detaşamentului 7. 


Hagerty se uită preţ de câteva clipe pe diagrama lui Schofield, 
apoi zise: 

— E cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, 
căpitane. Aceşti oameni servesc în Armata Americii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ascultaţi-mă puţin... 

— Nu, dumneata să mă asculţi! izbucni Hagerty. Să nu crezi că 
nu ştiu cine eşti. Sunt la curent cu tot ce s-a petrecut la staţia 
polară Wilkes. Chiar dacă ai fost vreun erou odată, asta nu îţi dă 
dreptul să debitezi că are loc nu ştiu ce conspirație şi să te 
aştepţi să fii şi crezut. Lucrez în Marină de douăzeci şi doi de ani 
şi dacă am ajuns unde am ajuns este datorită... 

— Muncii de birou?! îl întrerupse Schofield. 

Hagerty rămase fără replică şi se înroşi puternic la faţă. 

— Gata, Schofield, ajunge. Pentru că ne aflăm într-o misiune, 
nu vreau să provoc o scenă aici. Dar când ne întoarcem la 
Quantico, imediat ce aterizăm, vei fi luat în custodie şi reţinut 
pentru a fi dus în faţa Curţii Marţiale, pe baza acuzaţiei de gravă 
insubordonare. Acum dispari naibii din ochii mei! 

Schofield însă dădu doar din cap în semn de exasperare şi 
plecă. 


— lar aceştia, domnule preşedinte, sunt cei care au adus 
Sinovirusul la noi, zise colonelul Harper, continuând să îl ghideze 
pe preşedinte prin dreptul camerelor de testare de la Nivelul 4. 

Ajunseră în faţa unei camere de carantină de dimensiuni 
impresionante - numai lungimea era de nouă metri. Preşedintele 
se uită printr-un gemuleţ din sticlă şi văzu patru bărbaţi care, 
aşezaţi pe o canapea, se uitau la televizor. Camera era scăldată 
într-o lumină albastră, provenită de la razele ultraviolete. Mai 


observă şi faptul că toţi erau de origine asiatică. Imediat ce 
remarcară prezenţa preşedintelui, doi dintre ei se ridicară în 
picioare. 

— Domnule preşedinte, vi-i prezint pe căpitanul Robert Wu şi 
pe locotenentul Chet Li. Ambii fac parte din Detaşamentul 7... 

Chiar atunci, telefonul lui Harper începu să vibreze. Colonelul 
se scuză şi se îndepărtă puţin pentru a putea răspunde la telefon. 

— Mă bucur să vă cunosc pe amândoi, domnilor, zise 
preşedintele, făcând un pas înainte. Patria voastră vă datorează 
mult. 

— Vă mulţumim, domnule, vă mulţumim. 

— Cât timp mai trebuie să rămâneţi aici? întrebă preşedintele. 

— Cred că încă vreo două ore, domnule, zise Wu. Ne-am întors 
ieri cu noua tulpină, dar trebui să rămânem în carantină timp de 
douăzeci şi patru de ore. Pentru mai multă siguranţă, uşa a fost 
închisă etanş şi nu poate fi deschisă înainte de ora 9.00. 

— Eu unul nu voi sta aici până atunci, dar să nu vă faceţi griji, 
veţi primi ceva din partea mea în viitorul apropiat, spuse 
preşedintele. 

— Vă mulţumim, domnule, vă mulţumim. 

Intre timp colonelul îşi încheiase convorbirea şi se întoarse. 

— Domnule preşedinte, aici ia sfârşit turul nostru. Vă rog acum 
să veniţi pe aici, mai am ceva să vă arăt. 


Schofield şi Gant erau acum la bordul lui Marine One, în 
spatele lui Brainiac, care se afla la consola de comunicaţii a 
elicopterului şi tasta ceva cu rapiditate. 

— Avem vreun semn de la Nighthawk 3 sau de la Echipele de 
Recunoaştere? întrebă Schofield. 

— Nada de la Nighthawk 3, răspunse Brainiac. lar de la 
Echipele de Recunoaştere avem doar luminiţele de la emițătoare. 

Schofield rămase câteva secunde pe gânduri. 

— Suntem conectaţi la reţeaua locală a Zonei 7? 

— Da. Astfel, preşedintele poate folosi liniile telefonice 
securizate. 

— Bine atunci. Poţi accesa acum camerele de supraveghere 
ale complexului? 

— Desigur. 


Preşedintele fu condus pe nişte scări ce urcau la Nivelul 3, 
unde se aflau locuinţele soldaţilor din Zona 7. Alături de cei nouă 
bărbaţi din Serviciul Secret, ajunse într-o cameră de zi, mare, dar 
joasă, mobilată cu măsuţe de cafea, canapele, o bucătărioară, iar 
pe unul dintre pereţi stătea mândru un televizor cu ecran mare 
Panasonic. 

— Vă rog să aşteptaţi aici o clipă, domnule preşedinte, zise 
colonelul Harper. Voi trimite imediat pe cineva. 

Apoi colonelul ieşi din cameră, lăsându-i pe preşedinte şi 
agenţii săi singuri. 


În cabina de comunicaţii de pe Marine One toate monitoarele 
alb-negru începură să clipească. Fiecare dintre ele înfăţişa mai 
multe unghiuri de vedere asociate fiecărei camere de 
supraveghere din cadrul complexului. 

— Am obţinut accesul, zise Brainiac. 

Hangarul principal arăta pe monitoare ca o staţie de metrou, 
iar Schofield văzu interioarele birourilor cu pereţi din sticlă din 
hangar: într-unul dintre ele se aflau agenţii Serviciului Secret şi 
cei din Marină, iar în celălalt membrii staffului de la Casa Albă. 
Apoi, într-un alb-negru destul de neclar i se înfăţişă interiorul 
unuia dintre lifturi. Schofield rămase înmărmurit. Liftul era plin 
ochi cu zece soldaţi de comando din Detaşamentul 7, complet 
echipați şi înarmaţi. Deodată însă îi atrase atenţia o mişcare 
bruscă de pe un alt monitor - era o cameră de supraveghere din 
casa scării. Un val mare de soldaţi de comando, şi aceştia 
aparţinând Detaşamentului 7, se grăbea să coboare scările. 

— Va fi groaznic, zise Schofield pe un ton impasibil. 


Schofield cobori din Marine One în hangar, iar Gant şi Brainiac 
închiseră uşa în urma lui. Deşi nu intervenise nicio schimbare 
vizibilă, hangarul arăta oarecum diferit. Ameninţător. Periculos. 
Schofield văzu cele trei echipe din Detaşamentul 7 dispuse de 
jur-împrejurul interiorului  hangarului, iar pe unul dintre 
comandanţi atingându-şi casca de la ureche. 

— Rămâi aici, spuse Schofield. 

— Bine, răspunse Brainiac. 

— Hei, interveni Gant. 

— Ce? 


— Încearcă să nu mai arăţi atât de înspăimântat. 

— Voi face tot ce pot, zise Schofield, apoi se îndreptă calm 
spre biroul de sticlă din partea de nord a hangarului. 

Ajunse doar la jumătatea drumului când izbucni totul. Brusc şi 
cu zgomot puternic. Bum! Ca o cortină care cade la sfârşitul unei 
reprezentații pe scenă, o uşă gigantică din titan se prăbuşi în faţa 
celor de la intrarea principală în hangar. 

Exact cum presupuse mai devreme, colții de fier se potriviră 
întocmai în crestăturile din podea. lar odată cu această cădere a 
uşii masive de la intrare, Schofield renunţă complet la atitudinea 
calmă de mai înainte. Incepu în schimb să fugă, pentru că în 
foarte scurt timp trupele de comando aflate în imediata 
apropiere a sa - cele de la ora 12.00 şi de la ora 10.00 - puseră 
mâna pe arme şi aerul fu brăzdat de o mulţime de gloanţe. 


11 


Trecuseră cinci minute şi nimeni nu venise după ei, iar 
preşedintele Statelor Unite nu era obişnuit să fie lăsat să aştepte. 
Stăteau toţi în camera comună de la Nivelul 3, privind în jur, 
aşteptând în tăcere. 

— Frank, îl chemă preşedintele pe şeful agenţilor, du-te şi vezi 
ce se întâmplă. 

Dar chiar în acel moment ecranul televizorului se aprinse. Cu 
toţii se adunară în faţa lui. 

— Ce naiba... zise cineva, când pe ecran apăru simbolul 
sistemului de transmisie de urgenţă - mare, transpus în 
caractere groase, de culoare aurie. 

Era vorba despre o reţea specială de transmisie care putea 
interveni peste orice transmisie obişnuită în cazul unei urgente la 
nivel naţional. Apoi, brusc, simbolul dispăru, iar în locul lui apăru 
chipul unei persoane. 

— Ce naiba?! exclamă de această dată preşedintele. 

Chipul era al unui bărbat considerat mort, şi anume al general- 
locotenentului Charles Samson Russell din Forţele Aeriene, nume 
de cod Caesar. 


Pe fiecare monitor din Zona 7 - şi, se pare, şi pe fiecare canal 
TV din Statele Unite - faţa rotundă şi măslinie a lui Russell prinse 
viaţă şi începu să vorbească: 

— Domnule preşedinte, dragi cetăţeni ai Americii, bine aţi 
venit în Zona 7. Sunt generalul Charles Russell, membru al 
Forţelor Aeriene ale Statelor Unite ale Americii. Mult timp am stat 
şi am privit această ţară distrugându-se din interior. Nu voi mai 
face asta. 

Tonul lui era sacadat, iar accentul de Louisiana foarte 
pronunţat. 

— Reprezentanţii noştri, atât la nivel federal, cât şi la nivel de 
stat, sunt incapabili de a conduce ţara cum trebuie. Libertatea 
presei nu mai e folosită în scopul controlării guvernului, cum a 
fost la început. Pentru fiecare om care a luptat sau a murit 


pentru această ţară, modul în care se prezintă astăzi situaţia este 
o ruşine. Nu le putem permite să continue. 


În camera comună, preşedintele privea lung şi înmărmurit la 
ecranul mare al televizorului. 

— Aşadar eu vreau să lansez o provocare. Domnule 
preşedinte, mă adresez atât dumneavoastră, cât şi sistemului pe 
care îl reprezentaţi. În inima dumneavoastră este implantat un 
dispozitiv radio. A fost introdus în țesutul extern al muşchiului 
cardiac în timpul unei operaţii care vi s-a făcut la plămânul stâng 
în urmă cu patru ani. 

Frank Cutler se uită cu spaimă la preşedinte. 

— ÎI voi activa chiar acum, continuă Caesar. 

Apăsă apoi pe nişte butoane aflate pe un fel de telecomandă 
micuță, roşie, pe care o avea în mână. Telecomanda era 
prevăzută în partea de sus cu o antenă. Frank Cutler scoase din 
haina sa un dispozitiv de detectare a dispozitivelor care emit 
orice fel de semnal şi o apropie de preşedinte, trecând-o de-a 
lungul corpului său. Picioarele - în regulă; zona stomacului - în 
regulă şi ea; piept... dispozitivul o luă razna. 


— Provocarea mea, domnule preşedinte, este simplă, răsună 
vocea lui Russell în tot complexul subteran. După cum bine ştiţi, 
în fiecare mare aeroport din Statele Unite se află cel puţin trei 
hangare destinate uzului Forţelor Aeriene ale Statelor Unite. Sunt 
plasate acolo bombardiere, avioane de luptă, artilerie. Chiar 
acum, în interiorul a paisprezece dintre aceste hangare se află 
tot atâtea focoase de tip 240, cu detonare pe bază de plasmă. 
Aeroporturile sunt: John F. Kennedy, Newark şi La Guardia din 
New York, Dulles din Washington, O'Hare din Chicago, LAX din 
Los Angeles şi o serie de aeroporturi din San Francisco, San 
Diego, Seattle, Boston, Philadelphia şi Detroit. După cum ştiţi, 
fiecare focos are o rază de explozie de aproape douăzeci şi şase 
de kilometri şi o putere de nouăzeci de megatone. Toate sunt 
armate. 


În camera de la Nivelul 3 domnea o linişte deplină. 
— Singurul lucru care împiedică aceste explozii, domnule 
preşedinte - continuă Charles Russell zâmbind cu ironie - este 


bătaia inimii dumneavoastră. 


12 


Russell îşi continuă discursul: 

— Toate dispozitivele din aeroporturi sunt conectate la un 
singur satelit de pe o orbită geostaţionară situată deasupra 
acestei baze. Satelitul, domnule preşedinte, emite un semnal 
puternic spre transmiţătorul din inima dumneavoastră, care e 
trimis mereu înapoi. Insă transmiţătorul radio amplasat în inima 
dumneavoastră, odată activat, funcţionează după principiile 
cineticii. Dacă inima dumneavoastră se opreşte, transmiţătorul îşi 
va opri şi el activitatea, iar semnalul nu va fi transmis înapoi la 
satelit. În acest caz, satelitul va activa bombele din aeroporturi şi 
le va detona. Domnule preşedinte, dacă inima dumneavoastră 
încetează să mai bată, America aşa cum o ştim astăzi va muri şi 
ea. Cât timp inima dumneavoastră bate, America trăieşte. 
Domnule, sunteţi simbolul unei culturi aflată în ruină: un 
politician, un om care pretinde puterea de dragul de a deţine 
putere, dar, la fel ca oamenii pe care îi reprezentaţi, unul care 
trăieşte cu siguranţa că niciodată nu va fi solicitat să lupte în 
beneficiul sistemului care îi asigură această putere. Ei bine, 
domnule preşedinte, aţi trăit în siguranţă prea mult timp. Acum 
aţi fost chemat să daţi socoteală. Acum aţi fost chemat să luptaţi. 
Eu, pe de altă parte, sunt un luptător. Am vărsat sânge pentru 
ţara asta. Dumneavoastră cât sânge aţi vărsat? Ce sacrificii aţi 
făcut? Niciunul, sunteţi un laş! Totuşi, patriot cinstit cum sunt, vă 
voi oferi, dumneavoastră şi sistemului pe care îl reprezentaţi, o 
ultimă şansă de a dovedi cât valoraţi. Pentru că cetăţenii acestei 
ţări au nevoie de o dovadă; să vă vadă cum vă zbateţi, cum vă 
prăbuşiţi, cum îi jertfiți ca să vă salvaţi pielea. Poporul v-a ales 
pentru ca dumneavoastră să-l reprezentaţi. lar acum chiar asta 
veţi face, literalmente. Dacă muriţi, vor muri şi ei odată cu 
dumneavoastră. Acest complex a fost închis etanş şi a fost 
proiectat să reziste în faţa unei explozii nucleare, aşadar nu 
există nicio scăpare. lnăuntru, alături de dumneavoastră, se află 
un detaşament format din cincizeci dintre cei mai buni militari ai 
ţării, Detaşamentul pentru Operaţiuni Speciale numărul 7. Aceşti 


oameni au primit ordin să vă ucidă, domnule preşedinte. Alături 
de oamenii dumneavoastră din Serviciul Secret veţi avea de dus 
o luptă până la moarte. Cine câştigă, primeşte ţara; cine pierde, 
moare. Desigur, cetăţenii americani trebuie să fie permanent 
informaţi cu privire la scor. Prin urmare, din oră în oră mă voi 
adresa lor prin intermediul sistemului de transmisie de urgenţă şi 
îi voi ţine la curent cu ce se întâmplă. 

Preşedintele îşi îndreptă privirea spre cea mai apropiată 
cameră de luat vederi. 

— Este ridicol! E imposibil să fi amplasat un... 

— Jeremiah K. Woolf, domnule preşedinte, rosti Caesar Russell 
de pe ecranul televizorului. 

Preşedintele rămase mut. La fel şi ceilalţi din încăpere. 

— Înţeleg, din tăcerea dumneavoastră, că aţi citit dosarul FBI- 
ului. 

Bineînţeles că preşedintele îl citise. Circumstanţele în care 
murise fostul senator o impuneau. 

Exact în momentul în care murise Jeremiah Woolf în Alaska, în 
locuinţa sa din Washington, D.C. Se produsese o explozie. Pentru 
niciunul dintre incidente nu se găsise vreun vinovat. Era o 
coincidenţă mult prea ieşită din comun ca să fie tratată cu 
indiferenţă. Dar, în lipsa vreunei dovezi, pentru mass-media a 
rămas doar o tragică şi simplă coincidenţă. 

După cum ştia însă foarte bine preşedintele, exista un aspect 
al morţii fostului senator care nu fusese făcut niciodată public: 
descoperirea unui număr mare de celule roşii în sângele său, plus 
valorile extrem de mici ale presiunii arteriale şi alveolare din 
cauza nivelului de fosfat din sânge. Toate aceste simptome 
indicau o perioadă extinsă de hiperventilaţie înainte ca Woolf să 
fie împuşcat - timp în care fostul senator a trecut printr-o stare 
acută de „luptă sau fugi”, cum este ea identificată în fiziologie. 
Altfel spus, fostul senator fugea de cineva atunci când a fost 
împuşcat. Fusese practic „vânat”. lar acum totul avea sens. Lui 
Woolf îi fusese implantat un transmiţător... iar în Alaska fusese 
urmărit şi împuşcat; iar când inima lui s-a oprit, casa lui din 
cealaltă parte a ţării a explodat. 

Vocea lui Caesar Russell îi opri însă gândurile. 

— După neaşteptata demisie din guvern a fostului senator 
Woolf eu am rămas cu încă un transmiţător. El a fost doar un 


cobai, l-am folosit doar ca să testez dispozitivul şi astfel să fiu 
pregătit pentru ziua de azi. 

Preşedintele schimbă o privire cu Frank Cutler. 

Caesar continuă: 

— A, în caz că vă trece prin gând să evadați din acest 
complex... 

In acel moment îi arătă o servietă din oţel, servieta pe care o 
ţinea tot timpul la el subofiţerul Carl Webster. 

Cătuşele încă erau ataşate de mânerul servietei, dar nu şi 
persoana de mâna căreia erau prinse. In schimb, celălalt inel al 
cătuşelor era plin de sânge. „Mingea de fotbal” se afla acum în 
mâinile lui Caesar. Şi servieta era deschisă. Preşedintele îi văzu 
conţinutul: un cititor biometric cu ecran din sticlă ce permitea 
recunoaşterea amprentei palmei sale şi o tastatură. Primul avea 
scopul de a permite recunoaşterea palmei preşedintelui, astfel 
încât numai el să poată activa, respectiv dezactiva arsenalul 
termonuclear al Americii. Nu se ştie cum, Russell reuşise să 
falsifice această amprentă şi să introducă codurile de activare. 
Dar cum reuşise oare să obţină o copie a amprentei palmare a 
preşedintelui? 

— Pe lângă transmiţătorul amplasat în inima dumneavoastră, 
domnule preşedinte, continuă Russell, toate dispozitivele din 
aeroporturi au fost conectate la un cronometru setat la exact 
nouăzeci de minute, din câte văd eu aici în „Mingea de fotbal”. 
Numai dacă vă puneţi palma pe dispozitivul de identificare la 
fiecare nouăzeci de minute veţi reuşi să resetaţi cronometrul şi 
astfel să împiedicaţi explozia focoaselor. Aşadar nici să nu vă 
gândiţi să evadați. „Mingea de fotbal”, dacă vreţi să ştiţi, va 
rămâne aici, în hangarul principal. Aceasta este o zi care va 
rămâne în istoria naţiunii, domnule preşedinte, ca zi a adevărului. 
Până în zorii zilei de mâine, glorioasa zi de 4 iulie, vom vedea 
dacă ne vom trezi cu toţii într-o ţară nouă sau nu. Succes, 
domnule preşedinte, şi Dumnezeu să aibă milă de sufletul 
dumneavoastră! 

lar în acel moment, foarte bine gândit de altfel, uşile camerei 
se deschiseră şi înăuntru năvăli o trapă de comando din 
Detaşamentul 7, în frunte cu maiorul Kurt Logan. Toţi purtau 
măşti de gaz ERG-6. Imediat se făcură auzite mitralierele lor P- 
90. 


Provocarea începuse. 


A DOUA CONFRUNTARE 


3 iulie, ora 7.00 


FORŢELE AERIENE ALE STATELOR UNITE 
ZONA SPECIALĂ NR. 7 


(ACCESUL RESTRICȚIONAT) 
ORA 7.00 


NIVELUL 0: Hangar principal 


CERE lee | F NIVELUL 1: Hangar subteran 


a gè NIVELUL 2: Hangar subteran 


Wrams 

NIVELUL 3: Spaţii de locuit 
NIVELUL 4: Laboratoare 
NIVELUL 5: Camere de Detenţie 


NIVELUL 6: Platforma X-rail 


1 


Hangarul principal devenise un adevărat câmp de luptă. 
Podeaua de la picioarele lui Shane Schofield era găurită de 
gloanțe pe măsură ce el alerga spre uşa biroului din partea de 
nord. Odată ajuns acolo, începu să strige din prag: 

— Soldaţi! Imprăştierea! 

Doar atât apucă să spună, pentru că imediat fereastra laterală 
se sparse în mii de cioburi şi el se aruncă la pământ, târându-se 
apoi spre cele două elicoptere prezidențiale. Se uită în urmă la 
timp pentru a vedea cum doi soldați din Marină săriră prin geam 
chiar înainte ca biroul să fie distrus de un lansator de rachete tip 
Predator. Pereţii explodară într-o ploaie de cioburi şi foc. 
Schofield se aruncă sub Marine One, unde se trezi între Libby 
Gant şi Brainiac. Focurile de armă răsunau de pretutindeni. 

La un moment dat însă, în mod bizar, Schofield auzi o voce 
care venea de undeva de sus, unde erau amplasate difuzoarele: 

— Succes, domnule preşedinte, şi Dumnezeu să aibă milă de 
sufletul dumneavoastră! 

— La naiba! exclamă Brainiac. 

— Pe aici, îi îndrumă Schofield, târându-se mai departe pe 
burtă pe sub giganticul elicopter Marine One. 

Ajunse în dreptul unei bucăţi de grilaj, pe care îl scoase cu 
rapiditate. Sub el era o gaură de aerisire adânc săpată în 
pământ, cu pereții din oțel. 

— Să mergem! strigă Schofield. 

Deodată, o placă de pe partea inferioară a elicopterului se 
desprinse şi aproape că îi reteză capul lui Schofield, după care în 
spatele ei apăru un militar cu arma - o puşcă de asalt M-16 - 
ridicată la nivelul frunţii. 

— La naiba, voi eraţi! zise Mother, coborând prin trapa de 
urgenţă a elicopterului. la de aici, la mulţi ani! adăugă ea, 
întinzându-i un pistol-mitralieră MP-10 lui Gant. Îmi pare rău, 
Scarecrow, nu am nimic pentru dumneata. E tot ce am găsit în 
cabina cu arme a elicopterului. Mai sunt în depozitul din faţă, dar 
cheia e la Gunman. 


— Nu-i nimic, zise Schofield. Primul lucru pe care trebuie să-l 
facem e să ieşim de aici şi să ne regrupăm. Apoi trebuie să 
vedem cum îi înfrângem pe nenorociţii aceştia. Pe aici! 

— Aţi prins ceva din prostiile care s-au auzit mai devreme la 
televizor? întrebă Mother în timp ce se târa spre gura de aerisire. 

Gant şi Brainiac coborâră primii, folosindu-se de picioare 
pentru a se sprijini de pereţi. 

— Nu, răspunse Schofield, am fost prea ocupat să mă feresc de 
gloanţe. 

— Am multe de povestit, adăugă Mother în timp ce coborau şi 
ei în put. 


Preşedintele Statelor Unite se mişca mai rapid ca niciodată. De 
fapt, picioarele lui abia atingeau pământul. Incă de la primul 
contact vizual cu soldaţii de comando ai Detaşamentului 7 care 
năvăliseră în cameră, cei nouă agenţi însărcinaţi cu protecţia 
preşedintelui trecură la acţiune. Patru dintre ei adoptară pe loc o 
postură defensivă în spaţiul dintre preşedinte şi atacatori, dându- 
şi hainele la o parte şi scoţându-şi pistoalele-mitralieră Uzi. 
Mitralierele, a căror cadență de tragere era de 600 de cartuşe pe 
minut, începură să răpăie asaltându-i pe atacatori cu o ploaie de 
gloanţe. 

Ceilalţi cinci membri ai Serviciului Secret se îngrămădiră în 
jurul Preşedintelui, grăbindu-se să-l scoată din încăpere pe scara 
de incendiu. Aceştia îl acopereau cu trupurile lor şi-l purtau mai 
mult pe sus, pentru că picioarele lui abia atingeau pământul. Uşa 
spre scara de incendiu se închise repede în urma lor, dar nu 
înainte ca aceştia să zărească câţiva membri ai Detaşamentului 7 
ocupându-şi sistematic poziţiile: unii în spatele canapelelor, alţii 
după uşi sau dulapuri, sărind dintr-o parte în alta ca să se 
ferească de gloanţe şi ciuruindu-i complet pe cei patru agenţi ai 
Serviciului Secret care rămăseseră în urmă. Răpăiala 
mitralierelor Uzi fu acoperită de bâzâitul asurzitor al puştilor de 
asalt P-90. Era adevărat că o armă Uzi trăgea cu 600 de cartuşe 
pe minut, dar puşca de asalt P-90 creată de compania belgiană 
FN Herstal avea o cadență de tragere de-a dreptul 
surprinzătoare: 900 de cartuşe pe minut. Într-adevăr, 
caracteristicile acestei arme erau impresionante: garda 
trăgaciului avea formă circulară, reculul era aproape inexistent, 


iar încărcătorul avea o capacitate incredibilă de 100 de cartuşe, 
fiind montat deasupra ţevii. Pe scurt, arma părea desprinsă dintr- 
un film ştiinţifico-fantastic. 

— Coborâţi pe scări! Acum! strigă Frank Cutler, în timp ce uşa 
spre scara de incendiu era găurită de gloanţe. Mergeţi spre 
cealaltă ieşire. 

Preşedintele, însoţit de ceea ce mai rămăsese din agenţii săi 
de protecţie, cobora scările în cea mai mare viteză, sărind câte 
patru trepte odată, flancat la fiecare întoarcere. Fiecare dintre 
oamenii lui avea câte o armă în mână: Uzi, SIG-Sauer sau 
altceva... Preşedintele nu putea face nimic decât să fugă, flancat 
îndeaproape de agenţi. 

— Echipa de Recunoaştere 1! Sunteţi pe poziţii? strigă Cutler în 
microfonul de la încheietură în timp ce alerga pe scări. Nu primi 
niciun răspuns. Echipa de Recunoaştere 1! Mă auziţi? Ne 
apropiem de leşirea numărul unu. Trebuie să ştim dacă avem 
cale liberă! 

Nu primi niciun răspuns. 


Sus, în hangarul principal, Book II trecea prin chinurile iadului. 
Trebuia să se ferească de gloanţe şi cioburi de sticlă. Rămăsese 
blocat acolo, la ieşirea biroului dinspre nord, împreună cu Elvis - 
în spaţiul strâmt dintre peretele acestuia şi uşa blindată a 
hangarului. Amândoi se ghemuiseră instinctiv atunci când 
gloanţele făcuseră ţăndări ferestrele biroului, cu o secundă 
înainte ca acesta să fie aruncat în aer de către racheta 
lansatorului Predator. 

Cele trei echipe de câte zece oameni ale Detaşamentului 7 se 
împrăştiară peste tot, ocupându-şi poziţiile, mişcându-se alert şi 
cu precizie, alergând în jurul elicopterelor sau sărind peste 
cadavre, cu puştile pregătite, gata să tragă. 

Book îi văzu pe cei de la Casa Albă în capătul opus al 
hangarului. Aceştia ieşeau urlând din biroul sudic cu pereţi de 
sticlă - vreo zece oameni în total -, privind speriaţi în jur, ca să 
fie întâmpinați în cele din urmă de oamenii Detaşamentului 7 
care ocupaseră partea de est a platformei hangarului. Bărbaţii şi 
femeile din stafful Casei Albe căzură seceraţi de o ploaie de 
gloanţe, în urma nemilosului atac, trupurile cuprinse de spasme 
căzură pe rând pe podeaua hangarului. 


Şi dintr-odată Book II auzi un strigăt. Ridică ochii şi-l văzu pe 
Gunman Grier ţâşnind dintre rămăşiţele biroului nordic. Acesta 
urla furios în timp ce trăgea în atacatori cu pistolul său Beretta 
nichelat. Dar în acelaşi moment în care îşi făcu apariţia, doi 
dintre soldaţii Detaşamentului 7 deschiseră focul instantaneu, iar 
pieptul lui Grier literalmente explodă împroşcând sânge peste 
tot. Forţa tirului celor două puşti scutură de câteva ori trupul lui 
Grier, menţinându-l în picioare chiar dacă murise deja - gloanţele 
intrau pe rând în corpul său, zguduindu-l violent, făcându-l să se 
clatine până ce se izbi de un perete din spatele său şi căzu la 
pământ. 

— E o situaţie a naibii de complicată! strigă Elvis. Nu avem 
nicio scăpare! 

— Acolo, zise Book II, făcând un semn spre liftul situat în 
partea de nord a hangarului. E singura ieşire pe care o văd! 

— Dar cum ajungem acolo? 

— Cu maşina! răspunse Book, arătând spre una dintre maşinile 
de remorcare ataşate de Nighthawk 2, aflată la o distanţă de 
aproximativ nouă metri. 


Cei patru operatori radio se aflau în camera de control şi 
vorbeau într-un ritm alert în microfoane. 

— Unitatea Bravo, închideţi toţi agenţii ostili în biroul din 
nord... 

— Unitatea Alpha e pe urmele staffului preşedintelui pe scările 
de incendiu din est... 

— Unitatea Charlie, ieşiţi din hangarul principal. Am în raza 
vizuală patru soldaţi ai Marinei. Coboară prin gura principală de 
aerisire... 

— Unitatea Delta, menţine-te pe poziţie... 


— Cum adică i-au implantat în inimă un transmiţător radio? 
întrebă Schofield în timp ce cobora pe gura de aerisire, 
sprijinindu-se ferm cu picioarele depărtate de pereţii cenuşii, din 
oţel. 

Gant şi Brainiac erau mult mai jos şi coborau cu rapiditate 
folosind aceeaşi tehnică. Puţul părea fără fund. 

— Dacă i se opreşte inima, explodează bombele din fiecare 
aeroport, din fiecare mare oraş, zise Mother. 


— Dumnezeule! exclamă Schofield. 

— Şi trebuie să raporteze la fiecare nouăzeci de minute, pentru 
ca astfel să reseteze cronometrul din „Mingea de fotbal”. Şi, din 
nou îţi spun, dacă nu se întâmplă aşa, bum! 

— La fiecare nouăzeci de minute? repetă Schofield, apăsând în 
acelaşi timp un buton de pe vechiul său ceas digital, pornind 
propriul cronometru. 

Îi dădu câteva minute avans, aşadar acesta începu 
numărătoarea inversă de la 85:00 de minute - 85:00... 84:59... 
84:58 -, când, deodată, se auzi un zăngănit de undeva de 
deasupra. Schofield îşi ridică brusc privirea. 

O ploaie de gloanţe începu să cadă asupra lor, ciuruind pereţii 
de metal din jurul lui şi al lui Mother. Schofield reuşi să observe o 
armă P-90 lipită de marginea gurii de aerisire - nu văzu însă şi 
cine o ţinea în mână - ce arunca gloanţe la întâmplare în 
interiorul puţului. 

— Scarecrow! strigă Gant de undeva de la aproximativ trei 
metri mai jos, ghemuită într-un mic tunel orizontal care se 
ramifica din cel principal, săpat în plan vertical. Aici jos! 

— Înaintează, Mother! Înaintează! strigă Schofield. 

Atât el, cât şi Mother îşi desprinseră picioarele de pe pereţii 
tunelului şi îşi dădură drumul în gol, sprijinindu-se doar pe 
călcâie. Vãjjj! Alunecară amândoi de-a lungul tunelului destul de 
îngust, printre gloanţele care sfârâiau peste tot în jurul lor. 

Mother se opri chiar în faţa tunelului orizontal. Schofield însă 
alunecă dincolo de el, dar reuşi cumva să se agaţe cu mâinile şi 
să se prindă cu vârfurile degetelor de el cu doar o fracțiune de 
secundă înainte de a se prăbuşi în neant. Mother păşi în interiorul 
tunelului orizontal, apoi îl trase şi pe Schofield după ea, chiar în 
momentul în care de sus, de-a lungul tunelului vertical, cobori o 
frânghie lungă. 

Detaşamentul 7 era pe urmele lor. 

Gant se afla înaintea tuturor, urmată îndeaproape de Brainiac. 
Tunelul, şi acesta cu pereţii de culoare cenuşie, avea o secţiune 
de aproximativ 1,5 metri pătraţi, aşadar tot ce aveau ei de făcut 
era să îl parcurgă uşor, în poziţie de ghemuit. Gant ajunse în 
dreptul unei noi cotituri, la capătul căreia se vedea o lumină. 
Grăbi pasul, însă deodată se împiedică şi căută cu disperare ceva 
de care să se agaţe cu mâna. 


Oprirea ei fusese atât de bruscă încât Brainiac aproape că se 
ciocni de ea. Din fericire se opri şi el la timp. O coliziune i-ar fi 
împins pe amândoi într-un abis cu adâncimea mai mare de 
cincizeci de metri. 

— La naiba... zise Brainiac. 

— De ce ne-am oprit? Ce s-a întâmplat? întrebă Mother, căci 
între timp atât ea, cât şi Schofield îi ajunseseră din urmă. Of... 

La capătul tunelului se afla puţul liftului principal: un abis 
imens cu un diametru de şaizeci de metri şi pereţi de beton. De 
cealaltă parte, exact în faţa lor, se afla o uşă uriaşă din oţel pe 
care era înscrisă cu vopsea de culoare neagră litera „I”. Părea a fi 
uşa vreunui hangar. Şi la aproape şaizeci de metri sub ei, oprită 
la Nivelul 4, era imensa platformă a liftului hidraulic. 

— Ce bine mi-ar prinde acum un Maghook! zise Schofield. 

Maghook era un cârlig complex de care era ataşat un magnet 
cu forţă de atracţie foarte mare - un tip de armă folosit în cadrul 
Unităţilor de Recunoaştere ale Marinei. 

— Sunt câteva sus, în Nighthawk 2, zise Mother. 

— Nu sunt bune, nu ne-ar ajuta cu nimic, interveni Gant. 
Distanţa e prea mare. Frânghia lor nu atinge mai mult de 
patruzeci şi cinci de metri în lungime. lar până în capătul celălalt 
sunt cel puţin şaizeci de metri. 

— Atunci trebuie să ne gândim la altceva, spuse Brainiac 
privind înapoi în tunel, de unde se auzeau apropiindu-se soldaţii 
Detaşamentului 7 coborând prin tunelul vertical. 

Schofield se uită la imensul hău cu pereţi din beton de sub 
ochii lor. Era evident că instalaţia era bine întreţinută, deoarece 
se vedeau urme de praf de cărbune şi vaselină. 

Totuşi, la intervale regulate, în pereţii puţului liftului se putea 
observa o serie de conducte rectangulare, dispuse orizontal. 
Toate erau amplasate în jgheaburi cu adâncimea de 
cincisprezece centimetri săpate în pereţii de beton, de jur- 
împrejurul puţului. Se pare că erau destinate să adăpostească 
diverse fire şi cabluri care să nu intre în contact şi astfel să 
împiedice buna funcţionare a liftului. Dar în acest moment nu îi 
ofereau lui Schofield nicio soluţie. 

Bum! 

Schofield se roti pe picioare. Era un zăngănit ca de ghete ce se 
loveau de o suprafaţă metalică. 


Soldaţii din Detaşamentul 7 îi ajunseseră din urmă şi erau 
acum în celălalt capăt al tunelului orizontal. 


Bărbaţii, cu toţii soldaţi ai Forţelor Aeriene, se mişcau repede, 
ca într-o cursă, pe jumătate ghemuiţi şi cu armele ridicate. 

Erau în total patru şi fiecare dintre ei purta echipament de 
luptă de culoare neagră: căşti, măşti de gaz, veste antiglont. 

Nefiind siguri de direcţia în care o luaseră Schofield şi oamenii 
săi, ceilalţi membri ai unităţii coborâră mai departe pe verticală, 
ca să verifice la celelalte niveluri. 

Cei doi soldaţi aflaţi în fruntea grupului trecură de o cotitură ce 
se afla în tunel şi... se opriră. Ajunseseră la capătul canalului 
orizontal, în punctul în care acesta se intersecta cu abisul puţului 
liftului. 

Dar acolo nu se afla nimeni. 

Absolut nimeni. 


2 


Atunci când preşedintele Statelor Unite vizitează un anumit 
loc, se obişnuieşte ca cei de la Serviciul Secret să se asigure 
dinainte de existenţa a cel puţin trei ieşiri de urgenţă. În 
hotelurile din oraşele mari este vorba despre o intrare prin spate, 
o intrare de serviciu - de exemplu, prin bucătărie - şi una prin 
acoperiş, de unde preşedintele să poată lua elicopterul. În Zona 
7, agenții Serviciului Secret trimiseseră două Echipe de 
Recunoaştere care să securizeze şi să păzească ieşirile 
alternative pe care le aleseseră. 

Punctul de ieşire numărul 1 se afla la nivelul cel mai de jos al 
complexului - Nivelul 6. Era vorba despre ieşirea de urgenţă EEV 
care se deschidea în plin deşert la capătul unui tunel subteran de 
mai bine de şapte sute de metri, la o distanţă de opt sute de 
metri de muntele care străjuia baza. Prima Echipă de 
Recunoaştere a celor de la Serviciul Secret se afla la Nivelul 6, iar 
cea de-a doua chiar la ieşirea de urgenţă spre deşert. 

Preşedintele şi cei cinci agenţi de protecţie coborâră în grabă 
scările de incendiu, ferindu-se de gloanţele care le vâjâiau pe 
lângă obraji şi le biciuiau pardesiurile deschise. Prima unitate a 
Detaşamentului 7 - Unitatea Alpha, condusă de maiorul Kurt 
Logan - era pe urmele lor. 

Ajunseră în dreptul unei uşi pe care scria: NIVELUL 4: 
LABORATOARE. Trecură pe lângă ea. 

Şi din nou scări, un alt nivel, o uşă nouă. Inscripţia de pe 
aceasta avea caractere mai mari: 


NIVELUL 5: ZONĂ CONTAINERE ANIMALE 
INTRAREA INTERZISĂ 
UŞĂ DOAR PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ 
FOLOSIŢI INTRAREA DIN ZONA LIFTURILOR - 
ÎN CELĂLALT CAPĂT AL PLATFORMEI 


Preşedintele trecu pe lângă ea şi ajunse la capătul scărilor, 
unde se afla o altă uşă pe care scria: NIVELUL 6: STAŢIE X-RAIL 


Frank Cutler se afla în fruntea grupului. Se opri în faţa uşii, o 
deschise, dar fu imediat asaltat de un baraj feroce de foc 
automat. 

Faţa şi pieptul lui fură pe loc inundate de sânge, dar imediat 
urmă o nouă cascadă de gloanţe. Se prăbuşi pe spate, la fel ca şi 
agentul care se afla în spatele lui. 

Un alt agent - o tânără pe nume Juliet Janson - se aplecă în 
faţă şi închise uşa cu putere, nu înainte însă de a arunca o privire 
asupra a ceea ce se afla dincolo de ea. Ceea ce văzu acolo o 
îngrozi. 

Cel de-al şaselea şi ultimul dintre nivelurile complexului Zonei 
7 avea aspectul unei staţii de metrou - cu o platformă plată, 
ridicată între două seturi de şine destul de mult distanţate. Uşa 
spre ieşirea de urgenţă vizată de ei era îngropată în zidul de 
beton din dreapta lor. Pe şinele din faţa ei se afla o altă unitate a 
Detaşamentului 7. Mascaţi de platforma ridicată până la nivelul 
pieptului, toţi soldaţii aceia aveau armele P-90 îndreptate spre 
ieşirea de incendiu. 

În faţa lor zăceau într-o baltă de sânge trupurile ciuruite de 
gloanţe ale celor nouă membri ai Serviciului Secret - Echipa de 
Recunoaştere 1. 

Uşa se închise cu putere şi agentul special Juliet Janson îşi 
întoarse privirea spre colegii săi. 

— Repede! strigă ea. Inapoi pe scări! Acum! 


— Către toate unităţile, aveţi grijă. Unitatea Delta a atacat 
inamicul... zise unul dintre oamenii din camera de control. Repet, 
Unitatea Delta a atacat inamicul... 


Shane Schofield încerca să-şi ţină respiraţia, să nu scoată 
niciun sunet. Tot ce aveau de făcut era să se uite dincolo de 
margine. Stătea agăţat cu vârfurile degetelor de unul dintre 
jgheaburile orizontale săpate în peretele de beton al casei liftului, 
la aproximativ nouăzeci de centimetri mai jos de gura tunelului 
unde se aflase cu doar câteva secunde mai devreme. Tot acolo, 
în tunel, se aflau acum cei patru soldaţi extrem de bine înarmaţi 
ai Detaşamentului 7 pe care îi auzise venind. Mother, Gant şi 
Brainiac stăteau şi ei agăţaţi de jgheaburile cu cabluri întocmai 
ca Schofield, reuşind să audă de deasupra lor vocile soldaţilor 


care vorbeau în microfoanele căştilor: 

— Charlie 6, aici Charlie 1. Inamicul nu se află în tunelul de la 
Nivelul 1. Recepţionat, venim imediat. 

Se auziră apoi zgomote de paşi grei, după care se făcu linişte. 
Schofield oftă uşurat. 

— lar acum unde mergem? întrebă Brainiac. 

— Acolo, răspunse Schofield, făcând un semn cu bărbia spre 
uriaşa uşă de oţel situată de cealaltă parte a casei liftului. 

— Eşti gata? strigă Book II spre Elvis. 

— Gata! strigă la rândul său Elvis. 

Book II îşi îndreptă privirea spre vehiculul de remorcare Volvo 
ataşat de coada elicopterului Nighthawk 2, situat la o distanţă de 
aproximativ nouă metri. Cauciucurile lui supradimensionate, 
caroseria joasă şi cabina micuță a şoferului îl făcea să semene fie 
cu o cărămidă pe roţi, fie cu un gândac uriaş de bucătărie. Intr- 
adevăr, această asemănare a fost cea care a determinat porecla 
de „gândac de bucătărie” atribuită vehiculului respectiv şi 
folosită de angajaţii aeroporturilor din întreaga lume. 

În momentul acela, maşina de remorcare în cauză era 
îndreptată spre uşa blindată de titan care coborâse ca un tunet 
cu numai câteva minute mai devreme, sigilând hangarul. 

Book II ţinea în mâini două arme placate cu nichel Beretta, una 
proprie şi cealaltă luată de la un puşcaş marin al cărui trup zăcea 
în apropiere. 

— Condu tu, eu intru pe partea cealaltă, strigă din nou Book II 
către Elvis. 

— Bine! 

Şi amândoi făcură un salt şi alergară în acelaşi ritm spre 
maşină. Un val de gloanţe se năpusti asupra lor aproape 
instantaneu, sfârâindu-le la călcâie. Elvis se aruncă pe scaunul 
şoferului şi trânti portiera în urma lui. Book Il ajunse în partea 
pasagerului, însă chiar când era pe punctul de a deschide 
portiera se confruntă cu un adevărat potop de gloanţe, astfel că 
sări pe acoperişul maşinii şi strigă: 

— Elvis, dă-i înainte! 

Acesta porni motorul de 600 de cai putere al maşinii, cuplă 
treapta de viteză necesară şi demară în trombă. Cauciucurile 
scârţâiră la plecare, conducând maşina spre uşa blindată care 
despărţea hangarul de exterior, trăgând după sine şi masivul 


elicopter Nighthawk 2, un Super Stallion CH-53E! 

Cele două unităţi ale Detaşamentului 7 rămase în hangarul 
principal - douăzeci de soldaţi în total - parcurseră hangarul pe 
jos dintr-o parte în cealaltă, cu armele în mâini, pe urmele 
„gândacului de bucătărie”. Un val de gloanţe se abătu asupra 
vehiculului, iar Elvis prinse cu putere volanul şi întoarse maşina, 
îndreptându-se acum spre biroul de sticlă din partea de sud. De 
pe acoperişul ei, Book Il se ridică pe un genunchi şi începu să 
tragă cu ambele pistoale spre soldaţii din Detaşamentul 7 care se 
aflau pe urmele lor. 

Nu a ajutat prea mult - asasinii Forţelor Aeriene îl depăşeau ca 
forţă. Era cam şi cum ai ataca o baterie de rachete Patriot cu o 
țeavă de comete. Se ascunse aşadar în spatele cabinei maşinii, în 
mijlocul unui nou val de focuri. 

— La naiba! strigă Elvis din locul şoferului. 

Book Il îşi ridică privirea. Chiar în calea lor, la o distanţă de 
peste douăzeci de metri, se afla un soldat de comando al 
Detaşamentului 7 - în partea de sud a puţului liftului principal. Pe 
umăr ţinea un lansator de rachete antitanc tip Predator. 

Soldatul apăsă pe trăgaci. 

leşi un norişor de fum, apoi un obiect mic de formă cilindrică, 
îndreptându-se spre „gândac” cu o viteză uluitoare. În urma sa 
lăsă o linie dreaptă de fum alb. 

Elvis reacţionă imediat şi procedă în singurul mod la care se 
putea gândi: viră cu toată puterea la stânga. 

Masivul Volvo se ridică puţin pe două roţi şi pentru o clipă păru 
că se va prăbuşi în abisul puţului liftului. 

Dar continuă să vireze... şi viră... roţile scârţâiau... până când 
deodată o luă spre nord, de-a lungul suprafeţei înguste cuprinse 
între Marine One şi puţul liftului. 

Nighthawk 2 nu avu însă parte de aceeaşi soartă norocoasă. 

Dat fiind că se balansa în urma „gândacului” care gonea cu 
viteză, virajul brusc al lui Elvis îl proiectă exact în raza rachetei, 
care îl lovi din plin, prin geamul blindat al carlingii, cu o viteză 
uimitoare. 

Rezultatul fu spectaculos. Tot sectorul frontal al elicopterului 
Super Stallion CH-53E explodă într-o clipă, într-un mod 
impresionant, împroşcând întreaga zonă din spate cu cioburi şi 
bucăţi de metal contorsionat. Elicopterul rămase doar cu o gaură 


zimţată, de dimensiuni considerabile, în locul unde ar fi trebuit să 
se afle geamurile carlingii! Impactul rachetei distruse de 
asemenea roţile de aterizare situate sub botul elicopterului. 
Aşadar, acum Elvis trăgea după el un elicopter al cărui bot - sau 
ce mai rămăsese din el - se târâia nebuneşte pe podea, scoțând 
mii de scântei. 

— Elvis! strigă Book II. Du-te la lift! La liftul principal! 

Soldaţii din Detaşamentul 7 se dădură la o parte din calea 
maşinii care gonea nebuneşte, ca scăpată de sub control. 

Elvis văzu uşile liftului la dreapta sa şi întoarse cu putere 
volanul spre ele. „Gândacul” îi ascultă comanda şi viră la 
dreapta, tăind colţul puţului liftului pentru aeronave - astfel încât 
pentru o fracțiune de secundă Book Ill, agăţat de acoperişul 
vehiculului, nu văzu altceva decât hăul de sub el. 

Trei secunde mai târziu, „gândacul” - cu elicopterul parţial 
distrus agăţat de el - se opri în faţa uşilor liftului din partea de 
nord a hangarului. 

Book II sări de pe acoperişul masivului Volvo şi apăsă butonul 
de chemare a liftului. Elvis i se alătură imediat, însă deodată 
intrară în vizorul a doi soldaţi care tocmai făcuseră un salt peste 
vehiculul de remorcare şi ajunseseră chiar în spatele lor. Book II 
se întoarse, îşi ridică puştile, cu trăgacele pe jumătate apăsate, 
gata să declanşeze focurile. 

— Hei! Hei! exclamă unul dintre soldaţi, cu pistolul îndreptat în 
sus. 

— Uşurel, sergent, îl linişti celălalt. Suntem de-ai voştri. 

Book II îşi desprinse uşor degetele de pe trăgace. Şi ei făceau 
parte din Marină: unul era sergentul Ashley Lewicky, un sergent 
cu un istoric nemaipomenit de murdar şi un zâmbet foarte larg. 
Una dintre sprâncenele sale era foarte stufoasă, iar nasul îi era 
turtit ca la un câine din rasa mops. Scund şi plinuţ, avea o 
poreclă pe măsură: Love Machine. Avea aceeaşi vârstă şi rang cu 
ale lui Elvis, condiţii care favorizaseră o frumoasă prietenie ce 
dura de mulţi ani. 

Însă cel de-al doilea puşcaş marin era complet diferit de Love 
Machine: înalt şi chipeş, cu trăsături elegante, aceasta avea 
douăzeci şi nouă de ani şi rang de căpitan. Numele său era Tom 
Reeves, tânăr ofiţer care promitea multe reuşite. Fusese deja 
luat în vizor pentru o ulterioară şi rapidă promovare. Intr-adevăr, 


era promovat în mod regulat, deşi nu deţinea o experienţă la fel 
sau mai vastă decât alţi locotenenţi. În pofida abilităţilor sale de 
necontestat, colegii îi spuneau Calvin, pentru că semăna cu un 
manechin ce prezintă lenjerie de corp din colecţiile Calvin Klein. 

— Dumnezeule, Elvis! exclamă Love Machine, unde naiba ai 
învăţat să conduci? Ce-a fost aici, o cursă cu demolări? 

— De ce? Voi unde aţi fost? întrebă Elvis. 

— Tu unde crezi, găgăuţă? În Nightwhawk 2. Eram amândoi 
înăuntru când rahatul acela de rachetă l-a lovit din plin în elice. Şi 
stăteam destul de comod acolo până v-a trecut vouă prin gând 
să ne proiectaţi chiar în vizorul lansatorului de ra... 

Dar chiar în acel moment un întreg potop de gloanţe lovi cu 
putere zidul de deasupra capetelor lor. Soldaţii Detaşamentului 7 
- Unitatea Bravo mai exact - alergau în direcţia lor. 

— Presupun că aveai şi un plan când ai hotărât să opreşti aici, 
sergent, îi zise Calvin Reevs lui Book Il. 

In momentul acela sosi liftul, iar uşile lui metalice se 
deschiseră în faţa lor. Din fericire pentru ei, în lift nu se afla 
nimeni. 

— lată planul, domnule, răspunse Book ll. 

— Bine gândit, zise Calvin, după care intră împreună cu ceilalţi 
trei înăuntru. 

Book Il se opri direct în faţa panoului de control şi apăsă 
butonul de închidere a uşilor. Comanda fu executată şi uşile 
începură să se închidă. Totuşi un glonţ reuşi să pătrundă în 
interior şi se izbi de peretele din spate al liftului. 

— Hai, mai repede... zise Elvis, parcă dorind să grăbească 
închiderea lor. 

Uşile îşi continuară mişcarea. Imediat însă cei patru auziră 
zgomot de ghete pe acoperişul  „gândacului”, apoi 
declanşatoarele mitralierelor... în sfârşit, uşile se uniră, cu doar o 
secundă înainte ca asupra lor să se abată o nouă ploaie de 
gloanţe. 


3 


Le luase ceva timp, mutând mână peste mână, agăţaţi cu 
vârfurile degetelor de cablurile care străbăteau puţul liftului de la 
un capăt la altul, dar în cele din urmă reuşiră să ajungă la masiva 
uşă a hangarului din partea cealaltă. 

Agăţat cu o singură mână de cablurile orizontale, Schofield 
apăsă un buton din panoul de control aflat lângă uşa hangarului. 
Instantaneu, masiva uşă de oţel începu să gliseze în sus, 
zgomotos. 

Schofield se căţără primul până la nivelul solului, se asigură că 
nu erau trupe inamice prin apropiere, apoi îi ajută pe ceilalţi din 
spatele lui. 

Când ajunseseră cu toţii sus, cercetară încăperea din faţa lor. 

— Uau...! exclamă Mother. 

Inaintea ochilor lor se întindea un uriaş hangar de avioane, 
complet acoperit. 


În camera de control cu vedere spre hangarul principal, 
peretele de monitoare alb-negru afişa un set de imagini din 
complexul subteran: Juliet Janson şi preşedintele urcau scările în 
fugă. 

Book Il, Calvin Reeves, Elvis şi Love Machine loviră trapa din 
acoperişul liftului şi se căţărară prin ea. 

Schofield şi ceilalţi păşiră pragul spre hangar. 

— In regulă, Unitatea Charlie, i-am reperat pe cei care erau în 
coloana de ventilaţie. Hangarul de la Nivelul 1. Patru soldaţi, doi 
bărbaţi şi două femei. Ai tăi sunt... 

— Unitatea Bravo, ţintele tale tocmai au ieşit din liftul pentru 
persoane prin trapa din tavanul liftului. Dar sunt în casa liftului. 
Blochez toate uşile de la casa liftului mai puţin uşa voastră, în 
regulă, uşile sunt blocate. Atacaţi!... 

— Domnule, Unitatea Echo a curăţat tot hangarul. Aşteaptă 
următoarele instrucţiuni... 

— Trimite-i să ajute Unitatea Charlie, spuse Caesar Russell 
privind spre monitorul care îl înfăţişa pe Shane Schofield. 


— Echo, aici camera de control. Mergeţi spre hangarul de la 
Nivelul 1 pentru întâlnirea cu Unitatea Charlie... 

— Unitatea Alpha, oamenii preşedintelui urcă scările. Se 
îndreaptă spre voi. Unitatea Delta, uşa de incendiu de la Nivelul 6 
nu este păzită. Ai liber să intri pe casa scării şi să ataci... 


Avea dimensiuni absolut enorme. 

Era un hangar subteran cam de aceeaşi mărime ca cel de la 
nivelul solului, poate chiar mai mare. Se aflau şi câteva avioane 
înăuntru. 

Un Boeing 707 AWACS modificat, cu antena rotundă de forma 
unei farfurii zburătoare ataşată deasupra. Două bombardiere 
invizibile B-2 cu aspect sinistru, cu vopseaua neagră special 
aplicată pentru a absorbi undele radar, cu design futurist de 
aripă zburătoare şi cu ferestrele carlingii de forma unei 
sprâncene încruntate. Chiar în faţa bombardierelor era garat un 
Lockheed SR-71 Blackbird, cel mai rapid avion operaţional, cu 
fuzelajul foarte lung şi lucios, prevăzut cu două reactoare 
gemene în spate. 

Giganticele avioanele pe sub care se strecura Schofield şi 
echipa lui dominau întregul hangar. 

— Ce facem acum? întrebă Mother. 

Pe moment Schofield nu dădu niciun răspuns. 

În schimb cerceta atent cu privirea avionul AWACS. Stătea pur 
şi simplu în tăcere privind spre imensul puț al liftului pentru 
aeronave. 

Apoi spuse: 

— Aflăm dacă ce spun ei despre inima preşedintelui este 
adevărat. 


Aerul de pe casa scării de incendiu era plin de gloanţe care 
zburau pretutindeni. Printre armele deţinute de agenţii de 
protecţie ai preşedintelui, care ajunseseră acum la Nivelul 3, se 
numărau Uzi, SIG-Sauer şi revolvere de rezervă ascunse la 
glezne, în fruntea echipei se afla tânărul agent pe nume Julio 
Ramondo, care împrăştia gloanţe în sus, cu fiecare treaptă pe 
care urca, deşi avea o rană de glonţ la unul dintre umeri. 

Agentul special Juliet Janson era imediat în spatele lui şi 
preluase comanda echipei, mai degrabă prin proprie hotărâre 


decât prin protocol. 

Cel de-al treilea şi ultimul agent supravieţuitor din cadrul 
echipei - pe nume Curtis - le asigura spatele, trăgând focuri de 
armă în urma lor pe măsură ce înaintau. 

La cei douăzeci şi opt de ani ai săi, Juliet Janson era cel mai 
tânăr membru al echipei de protecţie a preşedintelui, dar acest 
lucru nu părea să conteze prea mult acum. 

Obţinuse diplome în criminologie şi psihologie şi avea 
abilitatea de a alerga o sută de metri în 13,8 secunde, dar era şi 
un excelent ţintaş. Tatăl ei era un om de afaceri american, iar 
mama sa era de origine taiwaneză şi profesa ca lector 
universitar, motiv pentru care Juliet avea trăsături euro-asiatice: 
ten curat, măsliniu, o linie a maxilarului foarte bine definită, ochii 
frumoşi, căprui şi păr negru, tuns până la nivelul umerilor. 

— Ramondo, îl vezi? răsună glasul ei de deasupra focurilor de 
armă. 

După eşecul lor de a ajunge la Nivelul 6 şi moartea sângeroasă 
a lui Frank Cutler, preşedintele şi oamenii săi rămăseseră în 
mijlocul unui sendviş format din oamenii Detaşamentului 7. Una 
dintre unităţi venea în grabă după ei dinspre Nivelul 6, în timp ce 
unitatea care îi urmărise la ieşirea din camera comună de la 
Nivelul 3 venea înspre ei de sus. Tot ce le rămânea era să 
continue cursa şi să ajungă cu bine la unul dintre etajele cuprinse 
între Nivelul 6 şi Nivelul 3, să reziste focurilor care îi amenințau 
din ambele direcţii. 

— Da, îl văd! răspunse puternic Ramondo. 

— Haideţi! 

Juliet Janson ajunse împreună cu preşedintele lângă Ramonado. 

Un zgomot înăbuşit de paşi se auzea venind pe scări dinspre 
etajele superioare, gloanţele brăzdau pereţii din jurul lor. Janson 
căută cu privirea cea mai apropiată uşă şi citi pe ea următoarele: 


NIVELUL 5: ZONĂ CONTAINERE ANIMALE 
INTRAREA INTERZISĂ 
UŞĂ DOAR PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ 
FOLOSIŢI INTRAREA DIN ZONA LIFTURILOR - 
ÎN CELĂLALT CAPĂT AL PLATFORMEI 


— Cred că aceasta poate fi numită o situaţie de urgenţă, zise 


ea, după care trase trei focuri de armă în încuietoarea uşii cu un 
SIG-Sauer, o împinse cu piciorul şi îl trase pe preşedinte înăuntru. 
Se aflau la Nivelul 5. 


Book Il privi în sus în puţul liftului şi văzu uşile exterioare 
dinspre  hangarul principal la o distanţă de aproximativ 
cincisprezece metri deasupra lui. El se afla pe acoperişul liftului 
pentru personal - acum oprit la mijlocul puţului - împreună cu 
Calvin, Elvis şi Love Machine. Pereţii de beton ai puţului erau 
presăraţi cu câteva luminiţe fluorescente. 

— De ce a trebuit să ieşim din lift? întrebă Elvis. 

— Camerele de luat vederi, răspunse Book Il. 

— Nu puteam rămâne acolo. Am fi fost ţinte perfecte, 
completă Calvin Reeves. Domnilor, având în vedere rangul meu 
de ofiţer, preiau comanda. 

— Şi care ţi-e planul, „Căpitane America”? întrebă Love 
Machine. 

— Înaintăm... începu Calvin, dar rămase numai cu atât, pentru 
că exact în aceeaşi clipă se deschiseră uşile de deasupra lor şi 
aproape imediat se iviră şi trei ţevi de P-90, din gurile cărora 
ţâşneau luminiţe aurii. 

O rafală de ricoşeuri inundă liftul. Book II se feri, se răsuci şi 
văzu o serie de cabluri ale contragreutăţii ce curgeau vertical de- 
a lungul pereţilor interiori ai casei liftului, dispărând în dreptul 
liftului staționat. 

— Cablurile! strigă el, grăbindu-se spre ele şi neluând în seamă 
lanţul ierarhic. Toată lumea jos! Acum! 


Shane Schofield năvăli în cabina avionului AWACS din hangarul 
de la Nivelul 1. 

— Brainiac. 

— Am intrat, răspunse Brainiac, îndreptându-se spre pupă şi 
pierzându-se în cabina principală a aeronavei. 

— Închide uşa, îi zise Schofield lui Mother, care intră ultima. 

Interiorul aeronavei AWACS era similar cu cel al unui avion 
comercial, deşi ar fi vorba despre un astfel de avion din care au 
fost scoase toate scaunele şi în locul lor au fost amplasate o serie 
de console imense de supraveghere. 

Brainiac se afla deja la una dintre console. Aparatul începu să 


vibreze, prinzând viaţă, iar Schofield se aşeză pe un scaun lângă 
Brainiac. Mother şi Gant se îndreptară spre ferestrele de la cele 
două uşi ale avionului şi priviră în afară. Brainiac începu să 
tasteze la consolă. 

— Mother a spus că ar fi un semnal de ultrascurte, zise 
Schofield. Satelitul îl trimite jos şi atunci cipul radio implantat în 
inima preşedintelui transmite un semnal înapoi. 

Brainiac tasta în continuare. 

— E logic. Numai un semnal pe undă ultrascurtă ar putea 
penetra sfera radio şi să ajungă la bază... şi apoi numai dacă ar 
cunoaşte frecvenţa trapei. 

— Frecventa trapei? 

Brainiac tasta în continuare. 

— Deasupra acestei baze sfera radio e ca o umbrelă, ca o 
uriaşă cupolă emisferică de energie electromagnetică modulată. 
În principal, această umbrelă de energie respinge toate 
semnalele neautorizate care ar vrea să intre sau să iasă din bază. 
Dar, ca orice alt sistem eficient de bruiaj, foloseşte o anumită 
frecvenţă pentru transmisiile autorizate. Şi aceasta este 
frecvenţa trapei - o bandă de frecvenţă liberă pe ultrascurte care 
evită semnalele de bruiaj. E ca o potecă secretă pe un câmp de 
mine. 

— Deci semnalul dinspre satelit este recepționat aici pe 
frecvenţa trapei? întrebă Schofield. 

— Aşa cred şi eu, zise Brainiac. Acum folosesc radarul de pe 
AWACS ca să caut toate frecvențele de undă ultrascurtă în 
interiorul bazei unde ne aflăm. Complexele astea dispun de cele 
mai bune sisteme de detecție a lărgimii de bandă, deci nu ar 
trebui să-mi ia prea mult... bingo! Am reuşit. 

Apăsă cu putere tasta Enter şi pe monitor se afişă o imagine 
nouă. 


E DALE ci i 0 0 a A i 


— OK, vezi asta? întrebă Brainiac tipărind imaginea de pe 
monitor. E un semnal standard de ricoşeu. Satelitul trimite un 


semnal de căutare - redat prin acele astea lungi ce reprezintă 
alternanţele pozitive ale frecvenţei semnalului, de aproximativ 
10 gigaherţi şi apoi, după scurt timp, receptorul de la sol, 
preşedintele, trimite semnalul înapoi. Adică acele astea groase 
ce reprezintă alternanţele negative. 

Brainiac încercui acele de pe foaia de hârtie pe care o tipărise. 


NAN-A CNET 
LS 


ia an 


— Caută şi trimite înapoi, zise el. Dacă lăsăm deoparte 
interferenţele, semnalul de ricoşeu pare să se repete la fiecare 
douăzeci şi cinci de secunde. Căpitane, generalul din Forţele 
Aeriene nu minţea. E ceva aici care trimite înapoi un semnal 
securizat în bandă ultrascurtă. 

— Şi de unde ştim că nu e vorba decât despre un transmiţător 
sau ceva asemănător? întrebă Schofield. 

— Are un caracter neregulat, răspunse Brainiac. Vezi? Nu e o 
secvenţă de date care se repetă perfect, ci din când în când 
apare câte un ac de înălţime medie între semnalele iniţiale şi 
cele de retur, adăugă el, indicându-le cu degetul în interiorul a 
două dintre cercurile trasate. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Este o semnătură de interferenţă. Înseamnă că sursa 
semnalului de retur se află în mişcare. 

— Dumnezeule! exclamă Schofield. Aşa e. 

— Şi totul e din ce în ce mai grav, interveni Gant, care se afla 
la fereastra de la uşa de urgenţă din partea stângă a cabinei. 
Veniţi să vedeţi. 

Schofield se apropie de ferestruică şi privi prin ea. Îi îngheţă 
sângele în vene. Erau cel puţin douăzeci. 

Douăzeci de soldaţi din Detaşamentul 7 se apropiau alergând 
din cealaltă parte a hangarului - cu puşti de asalt P-90 în mâini şi 
măşti de gaz ERG-6 pe faţă -, formând un cerc mare în jurul 
avionului AWACS. 


4 


Ceea ce îi atrase mai întâi atenţia fu mirosul. Mirosea ca într-o 
grădină zoologică - amestecul acela bizar de excremente de 
animale şi de rumeguş, toate adunate într-un spaţiu închis. Juliet 
Janson îi conduse pe preşedinte spre Nivelul 5, trăgându-l 
permanent după ea. Ceilalţi doi agenţi ai Serviciului Secret 
închiseră uşa şi alergară ca să îi prindă din urmă. 

Se aflau într-o cameră mare, întunecată. Pe trei dintre laturile 
ei erau înşirate o serie de cuşti cu aspect sinistru - bare din oţel 
forjat montate pe zidurile din beton. Pe cea de-a patra latură a 
camerei se aflau tot astfel de cuşti, numai că acestea aveau o 
structură modernă: pereţii lor erau construiți din fibră de sticlă şi 
erau umplute cu un lichid negru ca smoala. Janson nu reuşi să 
vadă ce se afla înăuntru, ce anume ascundea lichidul acela opac. 

Deodată auzi un mormăit şi se întoarse. 

Într-una dintre cuştile cu gratii din oţel din partea dreaptă se 
afla ceva foarte mare. În lumina slabă în care era scăldată acea 
temniţă subterană, ea desluşi o siluetă mare, păroasă, care se 
mişca greoi în spatele gratiilor groase, de culoare neagră. 

Se auzi apoi un sunet sinistru venind din aceeaşi cuşcă, 
asemănător cu cel produs de o unghie care zgârie uşor şi 
intenţionat suprafaţa unei table de scris. Agentul special Curtis 
se îndreptă spre acea celulă şi încercă să vadă ce se afla în 
întunericul din spatele gratiilor de oţel. 

— Nu te apropia prea mult, îl avertiză Janson. 

Era însă prea târziu. Într-o clipă toată încăperea fu cuprinsă de 
un urlet înfiorător şi un cap negru imens - o combinaţie neclară 
de păr încâlcit, ochi ce aruncau o privire sălbatică şi nişte dinţi 
strălucitori, lungi de cincisprezece centimetri - se ivi printre 
gratii, năpustindu-se asupra nefericitului agent. 

Curtis căzu pe spate şi ateriză în fund, în timp ce animalul - 
furios, feroce, turbat - încerca zadarnic să ajungă la el cu laba lui 
păroasă, reţinut numai de gratiile foarte puternice ale cuştii. 

Odată ce mica „ambuscadă” luă sfârşit, Janson putu să 
observe mai bine creatura din cuşcă. Era uriaşă - cu o înălţime 


de cel puţin 2,70 metri - şi avea blana aspră, de culoare neagră, 
contrastând puternic cu fundalul de beton al cuştii. Lui Janson nu 
îi venea să creadă. Era un urs. Şi nu părea un urs prea vesel. 
Blana lui era încâlcită şi lăţoasă, pătată de sudoare, crescută în 
smocuri răzlețe. Chiar şi excrementele animalului erau agăţate 
de blană în partea din spate a ursului, făcând ca cel mai mare 
animal carnivor care trăieşte la sol să semene cu un monstru 
dintr-un film de groază. 

În celelalte trei cuşti din partea de nord a încăperii se aflau alţi 
urşi - patru femele şi doi pui. 

— Dumnezeule... murmură preşedintele. 

— Ce naiba se petrece aici? se întrebă în şoaptă Julio 
Ramondo. 

— Nu mă interesează, zise Janson, trăgându-l pe preşedinte 
înspre o uşă solidă din celălalt capăt al camerei. Orice ar fi, nu 
putem rămâne aici. 


În hangarul de la Nivelul 1 domnea o linişte deplină. Uriaşul 
avion AWACS se afla în mijlocul imensului hangar, înconjurat de 
soldaţii de comando din Detaşamentul 7. 

— Nu mă aşteptam la asta, zise Schofield. 

— De unde ştiu ei tot timpul unde ne aflăm? întrebă Mother. 

Gant îi aruncă o privire lui Schofield. 

— Îmi imaginez că o bază ca asta trebuie să fie împresurată de 
cabluri. 

— Aşa cred şi eu, zise Schofield. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Mother. 

— Camere, răspunse Schofield. Camere de supraveghere. 
Undeva în interiorul bazei cineva stă într-o cameră şi urmăreşte 
imaginile de pe o serie de monitoare, apoi le spune băieţilor de 
aici unde ne... 

Vuuum! Chiar atunci se auzi un zgomot puternic venind de 
undeva de afară. Gant se uită imediat prin ferestruica de la uşa 
de urgenţă. 

— La naiba! Sunt pe aripă! 

— O, Dumnezeule! exclamă Schofield. Vin spre uşi, adăugă el, 
schimbând o privire cu Gant. Au de gând să ia cu asalt avionul. 


Semănau cu nişte furnici care se târau pe un avion de jucărie. 


Opt soldaţi din Detaşamentul 7 - patru de fiecare parte - păşeau 
cu grijă, dar apăsat, pe aripile uriaşului Boeing 707. 

Căpitanul Luther „Python” Willis, comandantul Unităţii Charlie 
a Detaşamentului 7, se afla la sol, supraveghindu-şi oamenii care 
înaintau pe suprafaţa aripilor avionului. 

— Maşinile Avenger sunt pe drum, urcă, zise sergentul care se 
afla la comandă. 

Python nu dădu niciun răspuns, ci se mulţumi doar să 
încuviinţeze din cap cu răceală. 


În interiorul avionului AWACS, Schofield parcurgea culoarul 
central, verificând totodată punctele de intrare situate în partea 
din spate a avionului. Gant şi Brainiac se ocupau de ferestrele din 
părţile laterale. 

— Aici nu e nimeni! strigă Schofield din spatele avionului, unde 
se aflau două ieşiri de urgenţă. Fox! 

— Eu am patru pe aripa stângă! strigă Gant. 

— Eu am patru pe dreapta! zise la rândul său Brainiac. 

— Mother! strigă Schofield. 

Niciun răspuns. 

— Mother! 

Schofield se îndreptă în fugă spre cabina principală. Nici urmă 
de Mother. Nicăieri. Ea trebuia să verifice intrările din faţă ale 
avionului - trapa din podeaua cabinei din faţă şi cele din tavanul 
carlingii, de deasupra scaunelor de catapultare ale piloților. 

În timp ce înainta, Schofield se uită prin cea mai apropiată 
fereastră şi văzu soldaţii de pe aripa stângă a avionului. Erau 
înarmaţi. Se încruntă. Ce făceau oare acolo? Nu puteau năvăli 
prin uşile aflate în dreptul aripilor. Chiar dacă aveau pistoale 
placate cu nichel. 

Schofield şi oamenii lui ar fi putut respinge fără probleme un 
atac venit dinspre nişte intrări atât de înguste. 

Însă, exact în acel moment, Schofield văzu prin fereastra unei 
uşi laterale a avionului vehiculele Avenger. 

Erau două şi intrară în hangar pe rampa de acces pentru 
vehicule aflată în capătul de est. 

Vehiculul de apărare antiaeriană Avenger este de fapt o 
versiune modificată a modelului Humvee. A păstrat şasiul la 
aceleaşi dimensiuni mari, dar i-au fost adăugate pe spate două 


capsule de formă pătrată, fiecare din ele prevăzută cu patru 
lansatoare de rachete Stinger. In partea de jos a acestor 
lansatoare erau ataşate două mitraliere de calibru 50. Este 
aşadar un „ucigaş” de avioane foarte eficient, care beneficiază 
de un grad mare de mobilitate. 

— Bine, acum ştiu ce au de gând să facă, zise Schofield cu 
voce tare. 

Planul lor era să lovească avionul cu rachete Stinger şi apoi, 
profitând de fum şi de confuzia ce se va instaura, să forţeze 
intrarea. „Da, bun plan”, gândi Schofield. Dar şi foarte dureros 
pentru el şi cei trei puşcaşi marini de sub comanda sa. Cele două 
vehicule Avenger o luară pe căi diferite - unul se îndreptă spre 
flancul drept al avionului AWACS, iar celălalt spre flancul stâng. 
Schofield le văzu dispărând din câmpul său vizual oricum destul 
de limitat. La naiba! Trebuia să facă ceva, şi repede... 

Vuuum! Motoarele montate pe aripile avionului AWACS 
prinseră viaţă. În spaţiul strâmt al hangarului, urletul lor era 
asurzitor. Schofield se întoarse. 

— Mother! strigă el. 


5 


Maşinile Avenger se opriră de o parte şi de alta a avionului 
AWACS exact când acesta începea să ruleze înainte, motoarele 
lui umplând hangarul cu un zgomot asurzitor şi curenţi puternici 
de aer. Odată cu mişcarea bruscă a avionului, cei opt soldaţi care 
se aflau pe aripi se dezechilibrară. Schofield intră în carlinga 
avionului. Mother stătea pe scaunul căpitanului. 

— Hei, Schofield! strigă ea în mijlocul vacarmului. Vrei să vii cu 
mine într-o călătorie? 

— Ai mai pilotat vreun avion până acum, Mother? 

— L-am văzut odată pe Kurt Russell pilotând unul într-un film! 
Ce naiba, doar nu poate fi mai complicat ca atunci când conduci 
camionul pe optsprezece roţi al lui Ralph... 

Poc-poc, poc, poc-poc! O ploaie de gloanţe se abătu asupra 
parbrizului carlingii, sfărâmând geamul; mii de cioburi săriră în 
direcţia lui Schofield şi a lui Mother, ba unele se loviră chiar de 
partea de sus, de tavan. 

Şi apoi Schofield văzu unul dintre vehiculele Avenger 
furişându-se prin partea stângă a avionului, observă lansatoarele 
de rachete înclinându-se în sus, gata să tragă spre carlingă. 

— Mother! Repede! Virează la stânga! strigă el. 

— Ce?! 

O întoarcere spre stânga i-ar fi plasat într-o linie perfectă de 
coliziune cu vehiculul Avenger. 

— Fă cum îţi spun! 

Schofield sări în scaunul din dreapta al copilotului şi, folosind 
pedalele ce controlau direcţia avionului, viră spre stânga, pornind 
în acelaşi timp motoarele. 

Giganticul avion AWACS răspunse imediat comenzilor. Îşi mări 
viteza, mişcându-se cu rapiditate în temniţa enormului hangar, 
virând brusc la stânga şi îndreptându-se exact spre Avenger. 
Soldaţii care se aflau în interiorul acestuia îşi dădură imediat 
seama ce urma să se întâmple. Renunţară la eforturile de a ataca 
avionul cu rachetele lor de tip Stinger şi săriră din vehicul cu 
numai o secundă înainte ca uriaşele roţi din faţă ale Boeingului 


să se urce pe acoperişul maşinii lor, zdrobindu-l ca pe o cutie de 
conservă şi rulând peste resturile sale de metal întocmai ca un 
monster truck la un raliu. 

— luu-huu! strigă Mother în timp ce avionul trepida nebuneşte 
pe ceea ce mai rămăsese din vehicul. 

— Încă nu s-a sfârşit, avertiză Schofield. Mai e unul pe acolo. 
Fox! Unde e celălalt Avenger? 

Gant şi Brainiac se aflau încă în cabina principală a avionului, 
asigurând intrările dinspre ambele aripi - Gant înarmată cu un 
MP-10, iar Brainiac cu o Beretta. 

— E în spatele nostru, la stânga, strigă Gant, văzând prin 
fereastră vehiculul care se afla lângă peretele de nord, cu 
lansatoarele ridicate în poziţie de tragere. 

Apoi, deodată, dintr-un lansator de rachete ieşi un norişor de 
fum. 

— Ghemut! strigă ea. Rachetă în aer! 

Şi imediat urmă o explozie monstruoasă şi întregul fuzelaj al 
avionului AWACS se cutremură puternic, roţile din spate fiindu-i 
ridicate de la sol. 

Cabina principală a avionului fu cuprinsă pe loc de un fum dens 
ce venea din spate în timp ce avionul se redresa, balansându-se 
pe propriile suspensii. 

— Au tras în coada avionului, strigă Gant. 

Dar situaţia era chiar mai gravă. Cel de-al doilea Avenger 
transformase toată coada giganticului 707 într-o gaură larg 
deschisă, plină de fum. 

Eleronul avionului zăcea zdrobit la sol, complet desprins de 
avion. 

Avionul continua să se rotească într-un cerc larg, roţile masive 
se învârteau cu iuţeală, în timp ce era asaltat de o adevărată 
ploaie de gloanţe trase de soldaţii Detaşamentului 7 care se aflau 
la sol. În spaţiul imens al hangarului subteran, mişcarea avionului 
era aproape comică - era o privelişte rară să vezi ceva de 
dimensiuni atât de impresionante şi cu o masă atât de mare să 
se mişte cu o asemenea rapiditate şi imprudenţă totodată. 

Avionul se roti la 180 de grade - vârful aripii drepte izbi aripa 
unui avion SR-71 Blackbird garat acolo, în acelaşi hangar - iar 
acum se afla îndreptat în direcţia opusă celei de start, cu partea 
din spate în totalitate expusă focurilor de armă ale soldaţilor 


Detaşamentului 7 care se aflau la sol. 

Interiorul cabinei centrale era secerat de gloanţe, care 
străpungeau tavanul şi pereţii. Gant şi Brainiac se furişară pe 
punte într-o ploaie de fragmente de plastic şi bucăţi de tencuială 
care zburau pretutindeni în jurul lor. 

— La naiba! exclamă Brainiac. Nu ne învaţă asta la Parris 
Island! 


Book Il se mişca şi el cu iuţeală. Alunecă repede pe unul dintre 
cablurile verticale de contragreutate care atârnau de-a lungul 
pereţilor puţului liftului principal. Calvin, Elvis şi Love Machine 
erau în urma lui, coborând tot pe cabluri. 

După evitarea cu succes a barajului de gloanţe cu care s-au 
confruntat pe acoperişul liftului, trebuiau acum să găsească o 
cale de ieşire de acolo înainte ca soldaţii din Detaşamentul 7 să 
treacă de singurul obstacol dintre ei: liftul. 

Book II se opri în faţa unor uşi pe care era inscripționată cu 
vopsea de culoare neagră cifra „1”, după care imediat auzi 
sunete  înăbuşite de focuri de arme automate, explozii 
răsunătoare, scârţâit de roţi. 

— Nu pe aici, zise Calvin Reeves când ajunse lângă Book Il. Să 
încercăm la următoarea. 

Coborâră aşadar amândoi mai jos în puţul liftului. 


În interiorul hangarului, Python Willis urmărea avionul AWACS 
cum se învârtea nebuneşte în cerc în jurul uriaşului hangar. 

Vorbi pe un ton rece în microfonul căştilor: 

— Avenger 2, ţinteşte carlinga. Două rachete. 


În carlinga avionului AWACS, Schofield acţiona pedalele ce 
coordonau direcţia. 

— Mother! strigă. Du-te înapoi în cabina principală! Asigură 
coada! Asigură-te că nu intră nimeni pe acolo. Voi prelua eu 
pilotarea avionului de-aici. 

Mother îşi luă arma şi se îndreptă spre spatele avionului. După 
ce aceasta plecă, Schofield văzu cel de-al doilea vehicul apărând 
în faţa sa, dinspre zidul de nord. Acesta se roti rapid, 
schimbându-şi poziţia, gata să atace din nou. Activă sistemul de 
interfon al avionului. 


— Brainiac! răsună vocea lui Schofield prin difuzoarele 
montate în avion. Treci la contramăsuri electronice! 

Din cabina principală, Brainiac încercă să îşi dea seama de 
unde venea vocea lui Schofield. 

— O, da, bineînţeles. 

— Ce vrea să spună? strigă Gant chiar când Mother li se 
alătură în cabina principală. 

Dar Brainiac se îndrepta deja spre una dintre console. Se aşeză 
pe scaun şi începu să tasteze rapid. 

Gant privi prin ferestruica de la uşă şi văzu pereţii hangarului 
trecând ca fulgerai prin faţa ochilor ei. Văzu, de asemenea, şi 
vehiculul Avenger, care frână brusc la câţiva centimetri de 
perete, pregătindu-se să lanseze alte rachete. 

— Ne va lovi din nou! strigă ea. 

— Brainiac... se auzi vocea lui Schofield prin difuzoare. 

Brainiac tasta în continuare cu rapiditate. Pe ecran apărură 
cuvintele: 


ACTIVAREA DISPOZITIVULUI DE TRANSFORMARE A 
SEMNALELOR 


— Ghemuit! Pregătiţi-vă de impact! strigă Gant. 

Din lansatoarele de pe Avenger ieşiră doi norişori de fum - 
exact în momentul în care Brainiac lovi cu putere tasta Enter. 

Două rachete Stinger ţâşniră din spatele vehiculului, lăsând în 
urma lor dâre identice de fum. Se îndreptau direct spre secţiunea 
frontală a avionului AWACS, zburând în formaţie perfectă. 

Şi apoi, deodată, rachetele o luară razna. 

Deşi erau ghidate cu ajutorul detectoarelor de căldură, 
puternicele contramăsuri antirachetă ale avionului AWACS le 
afectase, perturbând dispozitivele electronice şi modificând 
logica internă a sistemelor. Era ca şi cum un flux de zgomot 
electronic invizibil, suflat din uriaşa antenă rotundă a avionului, 
ar fi lovit în plin cele două rachete Stinger. 

Rachetele reacționară corespunzător. Erau complet 
dezorientate. leşiră imediat din formaţie, separându-se în formă 
de Y: una vuind nebuneşte spre dreapta, cealaltă virând spre 
stânga. Cea din dreapta ajunse rapid sub burta avionului AWACS 


ce se afla în mişcare, iar cea din stânga zbură pe deasupra lui. 

Schofield urmărea cu uimire din carlingă cum una dintre 
rachete devie pe lângă proră şi apoi - în mod bizar - o luă înapoi 
spre Avenger, maşina care de fapt o lansase! O secundă mai 
târziu racheta se izbi cu o viteză formidabilă de peretele de 
beton din spatele vehiculului, ricoşând direct într-o cabină în 
formă de cub, înaltă de 3 metri, montată deasupra podelei 
hangarului. 

Racheta explodă şi mii de fragmente de beton se răspândiră în 
toată cabina. Chiar şi uşa de oţel a cabinei fu scoasă din 
balamale din cauza impactului şi căzu la sol ca o bucată de metal 
contorsionat. Vehiculul care lansase racheta fu şi el afectat de 
ploaia de fragmente de beton. Oricare ar fi fost utilitatea cabinei 
cubice, aceasta era acum distrusă. 

Dar în încăpere se mai afla o rachetă scăpată de sub control. 
Aceasta făcu ocolul secţiunii distruse a cozii avionului AWACS 
care se afla încă în mişcare, rotindu-se nebuneşte prin aer, după 
care se întoarse şi lovi peretele de nord al hangarului, chiar acolo 
unde se aflau uşile liftului principal. Se porni o adevărată furtună 
de bucăţi de beton care luă cu asalt întreaga încăpere, urmată 
apoi de ceva cu totul neobişnuit: un jet puternic de apă - da, de 
apă - ţâşni din gaura care se formase în perete în urma 


impactului. 
Schofield îşi încruntă sprâncenele: 
— Ce naiba...? 


O explozie îngrozitoare cutremură pereţii puţului liftului. Book 
II, agăţat acum în apropiere de uşile exterioare de la Nivelul 3, la 
fel ca şi însoțitorii săi - uşile de la Nivelul 2 erau şi ele blocate, 
aşa că hotărâseră să coboare la nivelul următor -, privi în sus, 
atenţia fiindu-i atrasă de sunetul puternic al exploziei. Priveliştea 
care îl întâmpină era pe cât de neaşteptată, pe atât de terifiantă. 
O întreagă secţiune din peretele de beton din apropierea uşii de 
la Nivelul 1 care se afla la aproape douăzeci de metri deasupra 
lor pur şi simplu sări în aer, împroşcând putul liftului cu bucăţi 
mari de beton. Şi apoi, chiar din spatele betonului, ţâşni apa. 
Ploua pe Book II şi pe ceilalţi ca dintr-un nenorocit de furtun de la 
o maşină de pompieri. Torenţi după torenţi ce curgeau în 
cascadă în spaţiul îngust al puţului liftului, ţâşnind din gaura din 


peretele de la Nivelul 1 şi biciuindu-le trupurile. Tot ce puteau să 
facă era să se ţină bine de cabluri. 

Dar imediat ce simţi curgerea în cascadă a apei, Book Il 
întrezări parcă ce urma să se întâmple în continuare. Perdeaua 
de apă era mult prea grea. 

Soldaţii aveau să alunece şi să cadă. 


— Către toate unităţile. Aveţi grijă. Avem o fisură la bazinele 
de apă de la Nivelul 1. Repet: integritatea bazinelor de apă de la 
Nivelul 1 a fost afectată... 

— Apa din bazine pătrunde în casa liftului principal... 

— Iniţiaţi contramăsuri de izolare, zise pe un ton calm Caesar 
Russell. Izolaţi puţul liftului, lăsaţi-l să se inunde. 

— Da, domnule. 


Love Machine căzu primul, cedând în faţa puternicei căderi de 
apă.  Slăbi  strânsoarea,  desprinzându-se uşor de cablul 
contragreutăţii şi căzu pe lângă Book. 

Căderea avu loc rapid - ca într-un coşmar trăit cu încetinitorul; 
cu ochii mari, gura deschisă şi un țipăt înăbuşit de tumultul 
cascadei. Love Machine dispăru în cele din urmă în întunecimea 


puţului. 
Book II rosti o înjurătură: 
— La naiba! 


Apoi făcu singurul lucru la care se putea gândi. 

— Sergent! Nu! strigă Calvin. 

Dar era deja prea târziu. Book Il pierdu şi el din aderenţă şi 
alunecă în urma lui Love Machine, făcându-se nevăzut. 


Alunecă mult timp, cu rapiditate, iar din cauza frecării de cablu 
palmele îi luau foc chiar dacă avea pe mâini mănuşile albe de 
protocol. Apoi, dintr-odată, plonjă în apa - adâncă - adunată la 
fundul puţului, împrăştiind stropi pretutindeni în jur. Era exact 
precum spera. Casa liftului avea o suprafaţă de trei metri pătraţi 
şi dacă toate uşile erau blocate, se gândi că nu avea să dureze 
prea mult până ce cantităţile enorme de apă provenite de la 
Nivelul 1 s-ar fi acumulat pe fundul puţului atingând o adâncime 
considerabilă. 

Desigur, Love Machine plutea în iazul proaspăt format chiar în 


apropierea sa, luptându-se să respire, tuşind ca să scoată apa 
afară din corp. Dar era viu. 

— Eşti în regulă? strigă Book Il. 

— Îhî! 

Calvin şi Elvis ajunseră şi ei la baza puţului liftului câteva clipe 
mai târziu, alunecând pe cablurile de contragreutate. Şuvoaiele 
de apă vuiau pretutindeni, stropindu-i din toate părţile. 

— Bine, domnule Căpitan Minune, îi zise Elvis lui Calvin, 
frumosul nostru puț al liftului se umple acum cu apă! Care ţi-e 
planul? 

Calvin ezită. Book II însă nu, ci indică printr-o mişcare a capului 
uşile exterioare ce se aflau la câţiva metri deasupra lor. 

— Simplu, ieşim. 


— Nenorociţii... zise Brainiac, care urmărea ce se întâmplă în 
hangar din spatele cabinei principale a avionului AWACS. 

Un jet de apă foarte puternic ieşea acum din gaura din 
peretele de lângă liftul principal, aruncând un covor de apă pe 
întreaga suprafaţă a încăperii. 

— Ce naiba e asta? 

— Nimic mai mult decât încă o zi de măcel şi distrugere în 
compania lui Scarecrow, răspunse Mother. 

— Hei, interveni Gant care se uita prin gemuleţul de la uşa 
pentru a cărei pază fusese desemnată. Ce s-a întâmplat cu băieţii 
care erau pe aripi? 

Mother şi Brainiac se grăbiră să se uite la aripile avionului. Nu 
se afla nimeni acolo. Soldaţii din Detaşamentul 7 care se aflau 
mai devreme acolo dispăruseră. Abia atunci auziră zgomot de 
paşi pe acoperiş. 


6 


Avionul îşi continua rondul de jur-împrejurul hangarului, 
întâmpinând mici valuri de apă care atinsese o adâncime de doi 
centimetri şi jumătate. 

încheiase aproape un cerc complet, iar acum se aflau în 
porţiunea liberă în care se afla uşa larg deschisă spre puţul 
liftului pentru aeronave. 

Schofield apăsă pedalele de schimbare a direcţiei, încercând 
să ţină uriaşul avion de supraveghere sub control. 

Văzu cadrul uşii de la puţul liftului pentru aeronave ivindu-se 
chiar în faţa lui. In acelaşi moment un şuvoi de apă se revărsă 
peste avion precum cascada Niagara, pierzându-se apoi în 
adâncul puţului liftului. 

Imensa platformă hidraulică pentru aeronave era cu siguranţă 
cea mai bună cale de scăpare, dar din câte văzuse ultima dată 
era oprită la unul dintre nivelurile inferioare... 

Şi apoi, mult mai repede decât putu Schofield să anticipeze, 
acoperişul de deasupra capului său explodă într-o ploaie de 
scântei. 

De fapt, nu era vorba despre acoperiş, ci despre una din acele 
trape montate în acoperişul carlingii care se deschid atunci când 
este activată catapultarea pilotului. 

Nici nu explodă bine această trapă că prin ea începu să se 
abată o adevărată furtună de gloanţe care se izbeau de tabloul 
de bord al avionului, spulberând totul. 

Torentul de gloanţe fu imediat urmat de un altul, care sfâşie în 
mii de fragmente scaunul liber al pilotului - care se afla în stânga 
- cel pe care stătuse Mother mai devreme. 

Schofield prevăzu ce urma să se întâmple şi sări repede de pe 
scaunul său, ghemuindu-se pe mica porţiune de podea din faţa 
lui. 

O clipă mai târziu, pe scaunul pilotului aterizară cu o bufnitură 
două ghete de soldat - ghetele erau ale unui soldat de comando 
din Detaşamentul 7, unul cu o înfăţişare fioroasă. 

Soldatul de comando se roti pe loc, cu puşca de asalt P-90 


strânsă puternic la umăr şi masca de gaz bine fixată pe faţă, 
căutând cu privirea orice urmă de inamic în partea din spate a 
carlingii. Apoi se uită în faţă, în jos - şi acolo, spre surprinderea 
lui, îl văzu pe Schofield zăcând ghemuit pe podea. 

Neînarmat şi fără niciun mijloc de apărare, Schofield văzu 
degetul soldatului pe trăgaci, gata să îl apese şi în acel moment 
lovi cu piciorul. Însă nu ţinti picioarele soldatului, ci maneta 
scaunului pe care stătea acesta - maneta de catapultare. 
Lovitura lui Schofield avu efect. Maneta cedă, dându-se pe spate, 
iar scaunul de catapultare al pilotului se lansă în aer cu un 
zgomot puternic, trecând prin gaura din partea de sus a carlingii 
- luându-l cu el şi pe soldatul de comando din Detaşamentul 7. 


Python Willis se uita pur şi simplu uluit cum unul dintre 
oamenii lui zbura în sus cu o viteză extraordinară, cu tot cu un 
scaun de catapultare din carlinga avionului AWACS, ca şi colegii 
lui luaţi prin surprindere, care se aflau pe acoperişul avionului. 

Soldatul ţâşni în aer ca un glonţ şi se izbi violent de tavanul de 
beton al hangarului. 

Trosnetul înfiorător care se auzi când gâtul soldatului cedă în 
urma impactului răsună în toată încăperea. Acoperi chiar şi 
zgomotul produs de motoarele avionului AWACS, atât de puternic 
se izbi trupul soldatului de acoperiş. Acesta muri pe loc - forţa de 
catapultare de 135 de kilograme îi rupse şira spinării asemenea 
unei crenguţe, zdrobindu-l de tavanul de beton al hangarului. 

Între timp, Schofield îşi scoase pistolul Beretta şi, glisând pe 
spate pe podeaua din spatele scaunelor piloților, trase câteva 
focuri în sus, spre acoperişul carlingii - în încercarea de a 
descuraja orice incursiune a vreunui alt soldat în cabina de 
pilotaj. 

În numai câteva secunde muniţia i se termină şi el se opri şi 
privi prin parbriz - văzu că avionul se îndrepta direct spre uriaşul 
cadru de intrare în puţul liftului! 

— O, minunat! Din ce în ce mai bine! exclamă el. 

Şi într-o fracțiune de secundă încercă să găsească o soluţie. 
Avionul se îndrepta spre putul liftului. Soldaţii din Detaşamentul 
7 împânziseră acoperişul avionului - de fapt, tot hangarul. lar el, 
Gant, Mother şi Brainiac erau blocaţi în interiorul avionului. Care 
era soluţia? Simplu: trebuiau să iasă din hangar. Dar nu exista 


nicio ieşire. 

„Suntem blocaţi în acest avion, iar dacă ieşim din el, suntem 
ca şi morţi, se gândi el. Numai dacă, desigur, ieşim din hangar 
aflându-ne la bordul avionului... O, da...” 

Şi imediat ce-şi termină gândul, Schofield se căţără înapoi pe 
scaunul copilotului şi preluă din nou conducerea avionului. În 
ciuda stricăciunilor produse de gloanţe, comenzile erau încă în 
stare de funcţionare. Impinse aşadar manşa, mărind viteza 
Boeingului 707 şi menţinându-i direcţia spre uriaşul cadru de oţel 
al uşii care ducea spre puţul liftului. 


— Ce naiba face...? întrebă Python. 

Giganticul avion AWACS îşi mărea viteza, huruind pe vasta 
întindere a hangarului, îndreptându-se în linie dreaptă spre uşa 
deschisă a liftului. 


Soldaţii de comando care se aflau pe acoperişul avionului îi 
simţiră mişcarea, încercarea de a câştiga timp. 

Priviră cu toţii înainte, îşi dădură seama încotro se îndrepta şi 
ochii lor începură să se dilate. 


— Doar nu are de gând să... murmură Python, care îi văzu 
atunci pe oamenii lui sărind de pe acoperişul avionului care 
înainta hotărât spre uşa deschisă a puţului liftului. 


În carlinga avionului care gonea fără ezitare spre ţinta 
propusă, Schofield îşi strânse bine centura de siguranţă, după 
care apăsă pe butonul interfonului: 

— Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte căpitanul. Căutaţi un 
scaun în apropiere şi legaţi-vă bine centurile de siguranţă, pentru 
că ne pregătim să decolăm. 


În cabina principală, Gant şi ceilalţi doi puşcaşi marini înaintară 
ca să vadă prin geamul carlingii ce se afla în faţă - şi văzură 
profilându-se uşa deschisă a puţului liftului, de care se apropiau 
din ce în ce mai repede. 

— Văd bine? Face ceea ce cred eu că face? o întrebă Gant pe 
Mother. 

Mother ezită puţin înainte să răspundă: 


— Da, chiar asta face. 
Se grăbiră să se arunce pe cele mai apropiate scaune şi 
căutară cu disperare centurile de siguranţă. 


Avionul Boeing 707 în variantă modificată - lipsit de întreaga 
secţiune a cozii - huruia cu un zgomot asurzitor de-a lungul 
uriaşului hangar subteran, alunecând prin balta de apă ce se 
formase pe podea şi îndreptându-se hotărât spre puţul liftului. 

Şi apoi, înainte ca cineva să poată măcar să spere că îl va 
putea opri, avionul trecu de marginea puţului liftului şi plonjă în 
interior, cu botul înainte, dispărând din raza vizuală a soldaţilor 
aflaţi în hangar întocmai ca un luptător kamikaze. 


7 


Se avântă în puţul cu pereţi de beton - tot mai jos, tot mai jos, 
unde se şi prăbuşi, cu un zgomot puternic, pe masiva platformă 
hidraulică oprită la Nivelul 4, adică la cincizeci şi cinci de metri 
mai jos. 

Botul avionului AWACS se zdrobi instantaneu, imediat ce 
atinse platforma. În jur începură să zboare diverse fragmente de 
fuzelaj, ca nişte schije de şrapnel. Două dintre motoarele lui cu 
reacţie săriră mult în aer după impactul cu platforma. 

Totuşi, avionul păru că se va balansa acolo, cu botul înfipt în 
platformă, o eternitate. Dar deodată se auzi un fel de vaiet 
metalic puternic şi Boeingul se lăsă complet pe aripa stângă, 
dinspre care se auzi un pocnet teribil. Apoi, întregul fuzelaj, rupt 
în bucăţi, se prăbuşi pe platforma liftului cu un zgomot răsunător. 


În interiorul avionului AWACS, totul era înclinat la patruzeci şi 
cinci de grade spre stânga. 

Mother, Gant şi Brainiac stăteau toţi în nişte poziţii destul de 
comice pe scaune - încă fixaţi de ele datorită centurilor de 
siguranţă, dar atârnând greu pe o parte. Începură să îşi desfacă 
centurile, moment în care Schofield părăsi carlinga şi se precipită 
în cabina principală. 

— Haideţi, zise el, ajutând-o pe Mother să îşi desfacă centura. 
Nu putem rămâne aici. Vor cobori şi ei imediat. 

— Unde mergem? întrebă Gant imediat ce se eliberă din scaun 
şi se ridică în picioare. 

Schofield îşi muşcă buzele. 

— Trebuie să îl găsim pe preşedinte. 


— Dumnezeule! A condus nenorocitul de avion direct în... 

— Unităţile Charlie şi Echo, treceţi la acţiune... 

— Preşedintele se află la Nivelul 5 şi se îndreaptă spre zona de 
detenţie. Unitatea Delta, aveţi liber să intraţi în camerele cu 
animale. 

— Recepţionat, comandante Bravo. Da, sunt în apă, în fundul 


puţului liftului. Bună idee... 

— Ce face Boa? întrebă Caesar Russell. 

Căpitanul Bruno „Boa” McConnell se afla la comanda Unităţii 
Bravo - era unul dintre Cei Cinci Şerpi. 

— E pe acoperişul liftului pentru personal. Vrea să coboare 
liftul. Să-i înece pe nenorociţii ăia. lar dacă încearcă să se caţere 
pe pereţii puţului, îi va ucide pe loc. 


Book Il şi ceilalţi se învârteau de colo-colo în apa din 
extremitatea inferioară a puţului liftului, apă ce continua să 
câştige în adâncime. 

Perdeaua grea de apă nu înceta să îi învăluie din toate părţile. 
Apa nu dădea niciun semn că se va opri din curgere, iar puţul 
liftului se umplea rapid, nivelul apei crescând aşadar în acelaşi 
ritm şi ridicându-i până la cele mai apropiate uşi. 

Apoi, deodată, o bufnitură puternică răsună pretutindeni în 
puţul liftului, acoperind chiar şi vuietul apei, urmată fiind de o 
mişcare mecanică. 

Book II privi în sus, deoarece chiar atunci se opriră şi şuvoaiele 
de apă. Se opriră... oarecum. Pentru că ele de fapt continuau să 
se prelingă pe pereţii puţului, acoperind cablurile contragreutăţii 
cu o perdea densă de apă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Love Machine. 

Şi atunci Book Il văzu totul. Văzu o umbră mare ce cobora în 
întuneric direct spre ei - o umbră de forma unei cutii care se 
mărea din ce în ce mai mult pe măsură ce se apropia de ei. 

— Ce-i asta? întrebă la rândul său Calvin Reeves. 

— O, la naiba... murmură Book Il. E liftul. 


Liftul pentru personal îşi croia drum în jos, cu apa curgându-i 
direct pe acoperiş şi prelingându-se pe margini în cascadă. 

Deasupra, în dreptul nivelului unde se afla hangarului 
principal, pe acoperişul liftului, stăteau pe burtă, în aşteptare, doi 
lunetişti din Detaşamentul 7, cu puştile pregătite, îndreptate în 
jos, gata să elimine pe oricine ar îndrăzni să scoată capul pe 
oricare dintre orificiile situate de o parte şi de alta a liftului, 
singurele locuri pe unde putea inamicul să se caţere înainte ca 
liftul să-i strivească. 


— Nu e bine, zise Book II cu glas hotărât. Nu e bine deloc. 

Fie se înecau sub liftul care cobora, fie încercau să se caţere 
pe lângă pereţii laterali ai liftului, la capătul cărora, fără nicio 
îndoială, îi aşteptau băieţii răi... 

Aruncă o privire în direcţia uşilor care se aflau acum la 
aproximativ o jumătate de metru deasupra lui. Pe ele era 
inscripționată, mare, cifra 5. Nivelul 5. Nu ştia ce se afla la nivelul 
acela, dar asta nu prea mai avea importanţă. Uşile acelea 
reprezentau singura scăpare. Punct. 

Se săltă aşadar afară din apă, înălțându-se pe vârfuri pe 
marginea cadrului celor două uşi. O perdea de apă îi acoperi 
capul. La fel ca toate celelalte uşi exterioare de la puţul liftului, 
cele două uşi erau închise ermetic. Liftul de deasupra lui îşi 
continua coborârea, cu o mişcare înceată, dar constantă. Nivelul 
apei adunate în puţul liftului creştea în continuare, atingând deja 
partea de jos a uşilor şi udându-i ghetele, urcând tot mai sus. 
Lângă el apăru Calvin Reeves: 

— Cum naiba deschidem uşile astea, sergent? 

Book bănuia că mecanismul de deschidere a uşilor se afla 
undeva în peretele de lângă el. 

— Nu îl văd! strigă el. Trebuie să fie ascuns undeva înăuntru, în 
perete! 

Acum liftul era mai aproape de ei, doar cu un etaj mai sus, şi 
cobora cu un scârţâit puternic, implacabil. Apa continua şi ea să 
curgă. Şi atunci Book II îl văzu - un cablu gros, izolat, care 
traversa peretele din dreapta uşilor. 

— L-am găsit! strigă. 

Levierul de urgenţă nu putea să se afle la nivelul acesta, ci fie 
deasupra, fie dedesubt, pentru ca uşile să poată fi deschise 
atunci când liftul era oprit acolo. Fără să mai stea pe gânduri, 
Book II inspiră puternic şi se cufundă în apa de sub el. 


Linişte. Acea linişte  înfiorătoare ce guvernează lumea 
subacvatică. Book Il înotă sub apă, pipăind cu degetele de-a 
lungul cablului pe care tocmai îl descoperise. 

După aproximativ trei metri simţi o cutie utilitară din oţel 
încastrată în perete. O deschise şi căută mânerul. Găsi şase 
mânere dispuse la rând şi îl ridică pe al cincilea. 

Imediat auzi un sunet ascuţit venind de undeva de deasupra 


lui - zgomotul uşilor care se deschideau. 
Inotă repede în sus. Ajunse la suprafaţă, ieşi... 


— Book! Repede! Hai! au fost primele cuvinte pe care le auzi, 
după care îi văzu pe Calvin Reeves şi pe Elvis deja sus, la 
adăpost. 

Love Machine se agăţă de cadrul uşii, întinzându-i mâna lui 
Book Il. 

Atunci Book Il privi în sus. Liftul era la numai un metru 
deasupra capului său şi cobora cu rapiditate! întinse mâna, Love 
Machine o strânse şi îl trase pe Book spre el. Apoi Elvis şi Calvin îi 
apucară zdravăn pe amândoi şi reuşiră să-i scoată din apă exact 
când liftul alunecă pe lângă intrarea la Nivelul 5, oprindu-se chiar 
acolo. 

Cu toţii încremeniră. 

Apa începu să inunde podeaua liftului, năvălind pe dedesubt, 
căutând cu nesaţ o ieşire. Umplu imediat betonul ce îmbrăca 
podeaua încăperii de la Nivelul 5. Book Il aştepta încordat ca 
uşile liftului să se deschidă - era posibil ca din spatele lor să se 
ivească un grup de soldaţi din Detaşamentul 7, toţi cu armele 
pregătite. 

Dar nu se ivi niciunul. Liftul era gol. Pentru moment, erau în 
siguranţă. Book II se întoarse şi cercetă încăperea în care se afla. 
O pătură subţire de apă începuse deja să o inunde. Era un fel de 
anticameră foarte spațioasă. In ea se aflau câteva birouri din 
lemn şi o vitrină Lexan plină de arme de foc şi echipamente de 
protecţie balistică. Plus vreo două celule. Book II se încruntă. Era 
ca şi cum se afla în camera de primire a unei închisori. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i asta? întrebă el cu voce 
tare. 


8 


În acelaşi timp, la celălalt capăt al platformei Nivelului 5, Juliet 
Janson şi preşedintele se treziră într-un altfel de iad. Juliet 
crezuse că încăperea în care se aflau cuştile cu animale era 
îngrozitoare, dar acum era mult mai rău. După ce ieşi pe uşa 
masivă din partea vestică a încăperii cu animale, se trezi într-un 
spaţiu mult mai înfricoşător al Zonei 7. 

Era o cameră foarte spațioasă, întunecată, joasă. Lumina era 
foarte slabă, numai un bec din fiecare grup de trei era aprins, 
aceasta tăcând ca unele porţiuni ale camerei să fie învăluite în 
mister. 

Insă lumina slabă nu putea ascunde scopul căruia îi fusese 
destinat acest nivel. Era plin de cuşti - vechi, ruginite, cu pereţi 
groşi din beton şi gratii eloxate, de culoare neagră - înfipte adânc 
în pereţii despărțitori din beton. Era evident că celulele erau 
vechi, şi în semiobscuritatea Nivelului 5 aveau o înfăţişare uşor 
gotică. 

Totuşi, gemetele şi vocile răguşite ce răsunau din interiorul 
cuştilor trădau natura locatarilor. Juliet realiză îngrozită că acelea 
nu erau cuşti pentru animale, ci pentru oameni. 


Prizonierii auziră uşile deschizându-se, îi auziră pe Juliet, pe 
preşedinte şi pe ceilalţi doi agenţi ai Serviciului Secret intrând, 
aşadar se precipitară toţi spre uşile celulelor să vadă ce se 
întâmplă, ce însemna toată acea agitaţie. 

— O, bună, păpuşă! strigă un individ fără dinţi din spatele 
gratiilor spre Juliet când aceasta trecu pe lângă celula lui, 
încrezătoare în sine, cu pistolul argintiu SIG-Sauer în mână şi cu 
preşedintele după ea. A 

— Ramondo! strigă ea. Incuie uşa în urma noastră! 

Un şir lung de încuietori stătea aliniat pe perete în dreptul uşii 
care ducea spre camera cu acele cuşti pentru animale. 

Ramondo puse mâna pe primele trei şi le trase pentru a încuia 
uşa. Prizonierii începură să tipe. 

Ca orice deţinut condamnat la închisoare pe viaţă, aceştia 


simțeau teama imediat şi le plăcea să o intensifice. Unii dintre ei 
începură să vocifereze obscenităţi, alţii băteau în barele din oţel 
ale cuştilor cu nişte căni de email, alţii pur şi simplu gemeau cu 
un lung „Ahhhhhhhhh!” 

Juliet înaintă încruntată, dar cu hotărâre şi iuţeală prin 
coşmarul pe care îl trăia. 

Văzu la dreapta ei o rampă uşor înclinată, îngrădită de o 
poartă mare, prevăzută cu gratii. Rampa aceea părea să ducă la 
nivelul următor. Se îndreptă aşadar spre ea. 

— Hei, păpuşă! N-ai vrea să te învârţi puţin... pe catargul meu? 

Preşedintele se uită uluit, cu ochii larg deschişi, la haosul ce 
domnea în jurul său. Prizonieri, îmbrăcaţi în uniforme albastre din 
denim, nebărbieriţi şi alienaţi, se aplecau afară din celule, 
încercând să pună mâna pe el. 

— Hei, moşule. Pun pariu că ai un fund moale ca de bezea... 

— Să mergem, interveni Juliet, care îl luă pe preşedinte de 
lângă prizonieri. 

Ajunseră la poarta cu gratii. Aşa cum era de aşteptat la o 
încăpere cu celule încuietoarea era mare şi dificil de deschis. Nu 
o puteau spulbera cu un glonţ. _ 

— Curtis, zise Juliet pe un ton ferm. Incuietoarea. 

Agentul special Curtis se lăsă pe genunchi în faţa porţii şi 
scoase din buzunarul hainei un dispozitiv de înaltă tehnologie 
pentru spargerea încuietorilor. În timp ce Curtis îl pregătea, 
Janson scană zona din jurul lor. Forfota domnea pretutindeni. 
Prizonierii îşi scoteau braţele printre gratiile cuştilor. Feţele lor 
schimonosite îşi făceau loc printre barele de oţel ale celulelor. Şi 
tipetele, ţipetele nu se mai opreau. 

— Ahhhhhhhhh! 

Niciunul dintre prizonieri nu părea să îl recunoască pe 
preşedinte. 

Tuturor le plăcea în schimb vacarmul pe care îl creau şi teama 
pe care o inspirau... 

Apoi, brusc, se auzi un bubuit puternic ce venea de undeva din 
spatele lor. Juliet se întoarse, ridicând pistolul. Se trezi faţă în 
faţă cu un puşcaş marin, îmbrăcat în uniformă, care ţinea 
îndreptată spre ea o carabină Remington, pregătit să tragă. In 
spatele lui mai erau trei puşcaşi marini. Toţi erau uzi până la 
piele. Când îi recunoscu pe Juliet şi pe preşedinte, cel din fruntea 


grupului îşi lăsă puşca jos. 

— E în regulă! E în regulă! zise Book Il, apropiindu-se şi 
coborând tot mai mult puşca pe care tocmai o furase din vitrina 
cu arme din anticameră. Noi suntem! 

— Ce s-a întâmplat aici? spuse pe un ton serios Calvin Reeves, 
făcând un pas înainte. 

— Am pierdut deja şase oameni, iar nenorociţii ăia din Forţele 
Aeriene sunt în camera alăturată, chiar în ceafa noastră, spuse 
Juliet. 

În spatele ei, agentul special Curtis introduse acul în 
încuietoare şi apăsă pe un buton. Zzz! Dispozitivul scoase un 
sunet ascuţit ca cel care se aude deseori în cabinetul unui 
dentist, după care se auzi un pocnet puternic şi poarta se 
deschise. 

— Şi acum care ţi-e planul, agent Janson? întrebă Calvin. 

— Să fim acolo unde nu sunt băieţii răi, răspunse Juliet. Mai 
întâi, să urcăm pe rampa asta. Să mergem. 

Agenţii speciali Curtis şi Ramondo urcară primii, apoi Calvin. 
Juliet îl împinse pe preşedinte imediat după ei. Love Machine şi 
Elvis îi urmară îndeaproape. Book II urcă pas la pas cu Juliet, 
asigurându-le spatele tuturor. 

Totuşi, când erau pe punctul de a avansa pe rampă, amândoi 
auziră o voce răsunând deasupra vacarmului: 

— Nu sunt deţinut, sunt om de ştiinţă! Cunosc complexul... vă 
pot ajuta... 

Juliet şi Book îşi întoarseră privirile. Le luă o clipă să îl 
localizeze pe cel care tocmai li se adresase. Era la trei celule 
distanţă de rampă, în cea care se situa cel mai aproape de 
camera în care se aflau cuştile pentru animale. Bărbatul care le 
vorbise stătea în picioare, lângă gratiile celulei sale, care, în 
haosul care pusese stăpânire pe încăpere, îl făcuse să pară ca 
orice alt deţinut. 

La o privire mai atentă însă, înfăţişarea lui era complet diferită 
de cea a celorlalţi prizonieri. Nu purta uniformă albastră din 
denim, ci un halat alb de laborator, sub care se vedeau mânecile 
unei cămăşi şi o cravată desfăcută la gât. 

Nici nu părea nebun sau ameninţător. Ba chiar dimpotrivă. Era 
scund, purta ochelari şi avea părul blond, rar, ce părea a fi fost 
pieptănat în fiecare zi a vieţii lui, fără excepţie. Juliet şi Book se 


apropiară de celula lui. 

— Cine eşti? strigă Juliet, încercând să acopere tumultul cu 
vocea ei. 

— Mă numesc Herbert Franklin, răspunse el imediat. Sunt 
doctor, imunolog! Până azi-dimineaţă lucram la vaccin! Dar au 
venit soldaţii din Forţele Aeriene şi m-au închis aici! 

— Cunoşti complexul? strigă Book Il. 

Lângă el, Juliet aruncă o privire spre uşa masivă ce ducea spre 
camera în care se aflau animalele. Se mişca. 

— Da! răspunse bărbatul care îşi spunea Franklin. 

— Ce crezi? o întrebă Book II pe Juliet. 

Ea stătu o clipă pe gânduri. Apoi, urcând înapoi pe rampă, 
strigă: 

— Curtis! Repede! Vino înapoi! Mai e aici o încuietoare pe care 
trebuie să o spargi. 

Două minute mai târziu urcau cu toţii pe rampă, de această 
dată cu un nou membru în componenţa grupului. 

În timp ce avansau pe pasarela înclinată, încercând să ajungă 
la următorul etaj, niciunul dintre ei nu observă pătura de apă ce 
se scurgea la picioarele lor. 


9 


Când avionul AWACS pe care îl pilotase Schofield se prăbuşise, 
masiva platformă pentru aeronave pe care căzuse era staționată 
la Nivelul 4 - locul în care însoțitorii preşedintelui o lăsaseră la 
ultima oprire, în urmă cu o oră. 

Acum, rămăşiţele contorsionate ale fuzelajului Boeingului 707 
erau toate împrăştiate pe suprafaţa platformei. 

Numeroase fâşii de metal răsucite zăceau pretutindeni. Două 
roţi fuseseră complet distruse în urma impactului. Avionul zăcea 
prăbuşit, cu botul adânc înfipt în platformă, înclinat pe o parte, 
cu aripa stângă ruptă în două, zdrobită sub greutatea imensă a 
aeronavei. 

În mod surprinzător, antena în formă de farfurie zburătoare cu 
diametrul de nouă metri a avionului AWACS rămase intactă. 

Shane Schofield ieşi dintre rămăşiţele avionului, urmat de 
Gant, Mother şi Brainiac. Săriră peste dărâmături, alergând în 
direcţia uşii de oţel ce ducea la Nivelul 4. Uşiţa montată la baza 
celei mari fu deschisă fără probleme. Insă imediat ce o 
deschiseră, Schofield îşi ridică arma şi începu să tragă. Glonţul 
distruse o cameră de supraveghere fixată sus în perete, care 
dispăru în mii de scântei. 

— Fără camere, zise el din mers. Aşa ne iau ei urma. 

Toţi patru începură să urce pe un coridor mic, uşor înclinat. La 
capătul lui se afla o uşă, în aparenţă masivă. Mother roti un 
volant şi uşa se deschise. Schofield trecu primul pragul, cu 
pistolul său placat cu nichel înainte. Intră şi descoperi că acolo se 
afla un fel de laborator. De-a lungul pereţilor stăteau înşirate o 
serie de supercalculatoare cu ledurile clipind. Spaţiul rămas era 
ocupat de tastaturi, ecrane de date şi cutii din plastic pentru 
experimente. În rest nu se mai afla nimic în laborator... 

Bum! Foc de armă. Bum! Altul. Era Gant, care nimicea alte 
două camere de supraveghere. Schofield continuă să scaneze 
suprafaţa mare a încăperii. Caracteristica dominantă a 
laboratorului o reprezenta linia de ferestre oblice din sticlă care 
se întindeau vizavi de intrare. 


Schofield se apropie de ferestrele de observare şi încercă să se 
uite prin ele. În spatele lor se afla o încăpere înaltă, spațioasă, în 
mijlocul căreia se afla un cub gigantic din fibră de sticlă. 

Cubul nu se sprijinea pe nimic şi ocupa partea centrală a 
camerei - care semăna de altfel cu un hol - dar nu atingea nici 
tavanul, nici pereţii. 

Peretele din depărtare - care împărțea spaţiul de la acest nivel 
în două - nu atingea tavanul. Ba mai degrabă se oprea lao 
distanţă de aproximativ doi metri, porţiunea aceasta fiind 
înlocuită de o bucată groasă de sticlă. Prin ea, Schofield văzu o 
serie de pasarele încrucişate suspendate, dar nu reuşi să vadă ce 
se afla şi sub ele. 

Totuşi, cubul din faţa lui îi atrăgea cam prea mult atenţia. 

Avea dimensiunile unei sufragerii spaţioase. Şi era destul de 
uşor de ajuns la o astfel de concluzie, dat fiind faptul că în 
interiorul acelui cub din sticlă se afla mobilă care s-ar afla în mod 
normal în orice casă: o canapea, o masă, scaune, un televizor 
prevăzut cu un Playstation 2 şi, în mod bizar, un pat de o 
persoană acoperit de o cuvertură cu Jar Jar Binks. În sufrageria cu 
pereţi din sticlă se mai aflau şi jucării. Maşinuţe Matchbox. O 
navă spaţială din Războiu/ stelelor de culoare galben-deschis. 
Câteva cărţi cu poze. Schofield clătină din cap. Semăna cu 
dormitorul unui băieţel. Exact în acel moment, locatarul cubului 
din sticlă ieşi vioi dintr-un colţ al cubului prevăzut cu o perdea în 
loc de uşă - baia. 

Schofield rămase cu gura căscată. 

— Ce naiba se petrece aici? murmură el. 


În partea de nord a laboratorului prin care treceai ca să ajungi 
la cub se afla un şir de scări. Când ajunse la baza scărilor, 
Schofield păşi de-a lungul peretelui despărțitor care izola această 
secţiune de porţiunea aflată la est. Gant îl însoţi. Mother şi 
Brainiac se opriră în faţa cubului uriaş, cercetându-l cu ochii plini 
de uimire. Locatarul acestuia îi observă venind şi porni cu 
dezinvoltură spre marginea cubului. 

Ajuns la bariera din sticlă ce îl despărţea de Schofield, în 
momentul când ajunse în dreptul lui, îşi aplecă uşor capul pe o 
parte. 

— Hei, domnule, spuse băieţelul. 


10 


— Domnule, nu mai am contact vizual pentru laboratoarele de 
la Nivelul 4. Au început să tragă focuri de armă în camerele de 
supraveghere... 

— Mă mir că le-a luat atât de mult timp, spuse Caesar Russell. 
Unde se află acum preşedintele? 

— La Nivelul 5. Urcă pe rampa ce duce la Nivelul 4. 

— Şi oamenii noştri? 

— Unitatea Alpha e pe poziţii. Aşteaptă în zona de 
decompresie de la Nivelul 4. Unitatea Delta a fost blocată în 
camera unde sunt ţinute animalele, la Nivelul 5. 

Caesar zâmbi. Chiar dacă Unitatea Delta era temporar blocată, 
teoria ce susţinea activitatea lor era validă. Delta îl forţa pe 
preşedinte să înainteze prin complex, să ajungă exact acolo unde 
îl aştepta Unitatea Alpha... 

— Ordonă Unităţii Delta să treacă de uşă şi să ridice rampa, ca 
să împiedice înaintarea preşedintelui. 


Nu putea să aibă mai mult de şase ani. Şi cu părul lui castaniu 
tuns castron, care îi intra în ochi, cu tricoul lui Disneyland şi 
adidaşii Converse putea fi oricare dintre milioanele de copii 
americani. 

Numai că acest băieţel locuia într-un cub de sticlă, în buricul 
unei baze ultrasecrete a Forţelor Aeriene ale Statelor Unite ale 
Americii. 

— Bună, îl salută Schofield pe un ton precaut. 

— De ce ţi-e frică? întrebă deodată copilul. 

— Frică? 

— Da, ţi-e frică. De ce anume ţi-e frică? 

— De unde ştii că mi-e frică? 

— Pur şi simplu ştiu, răspunse băieţelul, păstrând misterul 
pentru el. 

Vocea lui era atât de calmă încât Schofield credea că visează. 

— Cum te cheamă? îl întrebă copilul. 

— Shane. Dar majoritatea oamenilor îmi spun Scarecrow. 


— Scarecrow? Ce nume caraghios! 

— Dar tu cum te numeşti? 

— Kevin. 

— Şi numele de familie? 

— Ce e un nume de familie? întrebă copilul. 

Schofield tăcu o clipă. 

— De unde eşti tu, Kevin? 

Băiatul ridică din umeri. 

— De aici, cred. Nu am fost niciodată în altă parte. Hei, vrei să- 
ţi spun ceva? 

— Desigur. 

— Ştiai că familia Twinky le dă copiilor jumătate din raţia lor de 
glucoză, dar şi o gustărică delicioasă? 

— O, nu, nu ştiam asta, răspunse Schofield. 

— Şi că reptilele sunt atât de sensibile la modificările din 
câmpul magnetic al Pământului încât unii oameni de ştiinţă spun 
că pot prevesti cutremurele? A, şi nicăieri nu găseşti ştiri mai 
bune ca la NBC, continuă băieţelul pe un ton serios. 

— Chiar aşa? 

Schofield schimbă o privire cu Gant. Chiar atunci, din partea 
cealaltă a peretelui despărțitor răsună un zgomot puternic, de 
natură mecanică. Schofield şi Gant se întoarseră şi văzură, prin 
intermediul gemuleţului de sticlă de sus, că lumina se stinse pe 
partea cealaltă a Nivelului 4. 

Preşedintele Statelor Unite urca atent pe rampa care făcea 
legătura între Nivelul 5 şi Nivelul 4, înconjurat de trei agenţi din 
Serviciul Secret, patru puşcaşi marini şi un savant. 

La capătul rampei se afla un grilaj mare, retractabil - ca o uşă 
de garaj montată pe orizontală. 

Juliet Janson apăsă pe un comutator ce se afla pe perete şi uşa 
începu să se deschidă, dezvăluind nimic altceva decât întuneric. 
Un întuneric sinistru. 


— Uşa rampei se deschide... şopti în microfonul staţiei radio 
unul dintre cei zece soldaţi din Detaşamentul 7 care se aflau la 
Nivelul 4, în zona de decompresie. 

Ceilalţi nouă membri ai Unităţii Alpha erau poziţionaţi în jurul 
secţiunii estice a etajului în diferite ascunzători - cu armele 
îndreptate spre rampa aflată în mijlocul încăperii. Cu măştile lor 


de gaz şi ochelarii pentru vedere nocturnă, arătau ca un grup de 
insecte care îşi aşteaptă prada. 

Uşa orizontală glisă uşor, se deschise, permiţând astfel să intre 
o rază de lumină în întunericul camerei. Cealaltă şi singura sursă 
de lumină suplimentară venea printr-o bucată de sticlă ce se afla 
în capătul de sus al peretelui care împărțea nivelul în două. 

— Nu ieşiţi din ascunzători până nu sunt toţi aici, le ordonă 
Kurt Logan. Niciunul nu trebuie să iasă viu de aici. 


Cei doi agenţi din Serviciul Secret, Curtis şi Ramondo, intrară 
primii în semiîntuneric, înarmaţi fiecare cu câte un Uzi. Alvin 
Reeves şi Elvis îi urmară. Apoi intrară preşedintele şi Juliet 
Janson, împreună. El ţinea în mână - cam stângaci - un pistol 
SIG-Sauer P-228. l-I dăduse Juliet, pentru orice eventualitate. 

În urma lor veneau savantul, Herbert Franklin, Book II şi Love 
Machine, ambii înarmaţi cu carabine. Imediat ce păşi în 
semiîntuneric, Book II avu o presimţire rea. In jurul lui se înălţau 
diverse structuri. Imediat la dreapta lui, în partea de sud a 
încăperii foarte mari, se afla un salon lung, de formă hexagonală, 
iar în stânga lui văzu opt cămăruţe de mărimea unor cabine de 
telefon, toate învăluite în întuneric. Prin lumina slabă ce venea 
din cealaltă secţiune, filtrată prin geam, văzu numeroase 
pasarele suspendate la o înălţime considerabilă, aproape de 
tavan, la aproximativ şase metri deasupra solului. 

Imediat ce Book Il păşi pragul, uşa orizontală glisă uşor şi 
reveni la poziţia iniţială, izolând ieşirea. Calvin călcase pe un 
comutator şi astfel o închise. Lui Book II i se puse un nod în gât. 
Ar fi preferat ca uşa aceea să rămână deschisă. Scoase repede o 
lanternă de buzunar pe care o luase din anticamera de la Nivelul 
5. Ţinând-o sub ţeava armei, îi plimbă raza prin cameră, de jur 
împrejur. Calvin Reeves îşi asumă comanda. 

— Voi doi, le şopti el lui Curtis şi lui Ramondo, verificaţi în 
spatele cabinelor de telefon, apoi mergeţi spre uşa din capul 
scărilor. Haynes, Lewicky, Riley - continuă, folosind numele de 
familie ale lui Elvis, Love Machine şi Book Il -, luaţi zona din 
spatele camerei de decompresie, apoi verificaţi cealaltă uşă, 
adăugă, arătând spre peretele despărțitor. Janson, noi rămânem 
cu Şeful. 

Curtis şi Ramondo se făcură nevăzuţi printre camerele de 


teste. Apoi, câteva clipe mai târziu, reveniră la baza scărilor. 

— Nu e nimeni acolo, zise Ramondo. 

Book Il, Elvis şi Love Machine pătrunseră în întunericul din 
spatele camerei de decompresie. Fură întâmpinați de o secţiune 
îngustă, goală. Nimic. 

— Şi aici e liber, spuse Book Il, în timp ce puşcaşii marini, toţi 
trei, se iviră din spatele camerei cu formă alungită, hexagonală. 

Se îndreptară apoi spre uşa din peretele despărțitor. 

Reeves urma instrucţiunile standard de tactică în spaţii 
închise: căutarea de urme ale inamicului, securizarea ieşirilor, 
consolidarea poziţiilor. lar asta a fost cea mare greşeală a lui. Nu 
numai pentru că îi limita opţiunile de retragere, dar şi pentru că 
era exact ceea ce aştepta Kurt Logan - care se afla deja înăuntru. 

În timp ce Elvis şi Love Machine se îndreptau spre peretele 


despărțitor, Book Il îşi trecu lanterna peste camera de 
decompresie, care avea o lungime de aproximativ nouă metri. 
Era uriaşă. 


În capătul ei descoperi un hublou mic, din sticlă. Îndreptă 
lumina lanternei spre el. Ceea ce văzu îl făcu să tresară: era 
chipul unui bărbat de origine asiatică ce îl privea la rândul său, 
cu faţa lipită de geam. Bărbatul îi zâmbea vioi şi îi arăta ceva cu 
degetul în sus, spre acoperişul camerei de decompresie. Book Il 
îndreptă lanterna într-acolo şi descoperi un nou chip, de această 
dată al unui soldat de comando din Detaşamentul 7. Purta 
ochelari pentru vedere nocturnă şi o mască de gaz! 


Lanterna fu singura care îi salvă viaţa lui Book II. În primul rând 
pentru că îl orbi pe bărbatul care se ascundea pe acoperişul 
camerei de decompresie, chiar şi numai pentru o clipă. Acesta se 
dădu la o parte din lumina lanternei, mai ales pentru că lentilele 
ochelarilor amplificau lumina de 150 de ori. Exact timpul de care 
avea nevoie Book Il. Trase un foc de armă care îi spulberă 
ochelarii soldatului de comando în zeci de bucăţi şi îl zbură de pe 
acoperiş. 

Era o victorie măruntă, pentru că, în aceeaşi clipă, o ploaie de 
gloanţe luă cu asalt încăperea întunecoasă în care o serie de 
umbre începură să iasă de pe poziţii, de pe acoperişul camerei de 
decompresie şi din interiorul cămăruţelor sub forma unor cabine 
telefonice, semănând iad printre bieţii oameni ai lui Book, 


adunaţi toţi în mijlocul încăperii. 


În partea cealaltă, sus lângă uşa din capătul scărilor, Curtis şi 
Ramondo fură copleşiţi de o adevărată ploaie de gloanţe ale 
armelor P-90, care se abătu asupra lor din ambele flancuri. Fură 
nimiciţi pe loc, corpurile lor fiind ciuruite de gloanţe. 

Juliet Janson se aruncă la pământ, la baza camerei de 
decompresie, acoperindu-l pe preşedinte. Chiar atunci câteva 
fel de norocos. O parte din gloanţe îl nimeriră chiar în ceafa. Se 
înălţă puţin brusc, după care căzu în genunchi, pe chip îi apăru o 
expresie de consternare - ca şi cum deşi ar fi făcut totul ca la 
carte, totuşi a pierdut. Apoi faţa lui se izbi cu putere de podea, 
chiar lângă Herbert Franklin, care zăcea şi el la pământ cu capul 
în mâini. 


Gloanţele sfârâiau pretutindeni. 

Juliet îl târî pe preşedinte până la adăpostul băncilor de lângă 
peretele despărțitor, în tot acest timp trăgând focuri de armă ca 
să îl apere, când deodată văzu ivindu-se de pe acoperişul 
camerei de decompresie un soldat de comando al 
Detaşamentului 7 care ţintea cu arma direct spre capul 
preşedintelui. 

Îşi întoarse arma spre el. Nu îndeajuns de repede... Bum! 
Capul soldatului de comando explodă, căzând pe spate. Trupul 
lui se rostogoli şi se prăbuşi la pământ. Juliet se grăbi să vadă 
cine trăsese glonţul care îl ucise, dar, spre surprinderea ei, nu 
văzu pe nimeni. 


Book II, Elvis şi Love Machine se aflau cu toţii la adăpost sub o 
bancă din laborator ce era asaltată de gloanţe. La rândul lor, 
aceştia ripostau, ţintind trei soldaţi din Forţele Aeriene din 
dreptul cabinelor de test. Dar deveni curând evident că armele 
lor improvizate nu puteau face faţă mitralierelor de tip P-90 ale 
trupelor Detaşamentului 7. 

Toate rafturile din jurul lor săreau în aer şi se făceau ţăndări 
sub forţa nimicitoare a gloanţelor inamice. Elvis se ghemui şi îşi 
acoperi capul cu braţele. 

— Pe toţi dracii! strigă el. E o situaţie a naibii de complicată! 


— Nu mai spune! strigă Book II drept răspuns. 

Işi încărcă arma şi ridică piedica, apoi se ridică brusc din 
spatele băncii, pregătit să tragă. După ce trase câteva focuri de 
armă observă un lucru ciudat: toţi cei trei membri ai 
Detaşamentului 7 pe care-i zărea ca prin ceaţă căzură seceraţi 
de gloanţe. Cineva trăgea de undeva din spatele lor. 

Armele lor amuţiră, iar Book II se trezi holbându-se la câmpul 
de luptă gol. 

— Ce nai...? 


De pe poziţia sa, foarte aproape de uşa de la casa scărilor, 
comandantul Unităţii Alpha, Kurt Logan, văzuse tot ce se 
întâmplase acolo. 

— La naiba! Mai e cineva înăuntru! strigă acesta furios în 
microfonul de la încheietura mâinii. Cineva vrea să ne elimine pe 
rând! 

Dintr-odată, soldatul care se afla lângă Logan primi un glonţ în 
tâmplă şi jumătate din capul său explodă. Sânge şi bucăţi de 
creierul acestuia se împrăştiară peste tot în jur. 

— La naiba! 

Logan se aşteptase să piardă poate vreo doi dintre oamenii săi 
în acea confruntare, dar constată că pierduse de fapt şase. 

— Unitatea Alpha, retragerea! Toată lumea să vină acum la 
casa scării! Luaţi măsurile necesare pentru evacuarea de 
urgenţă! 

Cu aceste cuvinte deschise uşa dinspre casa scării, chiar 
înainte ca un şir succesiv de gloanţe să perforeze peretele în 
jurul ramei acesteia, cât pe ce să-i zboare creierii. 

Soldaţii cu care mai rămăsese ţâşniră pe lângă el şi ieşiră pe 
uşă, ca să se adăpostească între pereţii scărilor estice, dar nu 
înainte de a mai trage câteva gloanţe în trupurile camarazilor 
căzuţi, ciuruindu-i fără milă şi găurind pardoseala împrejurul 
acestora. 

Logan în persoană trase necruţător mai multe gloanţe în 
cadavrul unui membru al Detaşamentului 7 care căzuse chiar 
lângă el. Apoi, când termină cu acesta, dispăru pe uşă după 
ceilalţi şi în hangar se făcu dintr-odată linişte. 


Book II încă se afla sub aceeaşi bancă de laborator, alături de 


Elvis şi de Love Machine, iar în jurul lor, pretutindeni, se ridica 
fum înecăcios de armă. Linişte. O linişte asurzitoare. Juliet Janson 
şi preşedintele stăteau întinşi la pământ la un metru şi jumătate 
distanţă de Book şi de ceilalţi, la adăpostul altei bănci, plini de 
praf şi fragmente de plastic. Juliet încă îşi ţinea arma ridicată... 

Vuum! O pereche de ghete ateriză cu zgomot puternic pe 
banca ce le servea drept scut. Îşi ridicară toţi ochii şi ceea ce 
văzură era căpitanul de Infanterie Marină Shane M. Schofield, 
îmbrăcat în uniformă şi cu două pistoale Beretta placate cu 
nichel strânse în mâini. Le zâmbi: 

— Salut! 


11 


Între timp, în baruri, birouri şi locuinţele din toată America şi 
din lumea întreagă, oamenii stăteau lipiți de ecranele 
televizoarelor. 

Şi pentru că transmisiunile erau puţine, CNN şi celelalte reţele 
de ştiri din lume repetau la nesfârşit înregistrarea celor câteva 
minute pe care o aveau la dispoziţie. Fură solicitate serviciile a 
numeroşi experţi. 

Politicienii intrară în acţiune, deşi nimeni nu putea face nimic 
substanţial, dat fiind faptul că locaţia exactă a întâmplărilor era 
cunoscută de foarte puţini oameni, atent selecționați. 

In orice caz, în câteva minute urma să fie ora 8.00 şi oamenii 
din lumea aşteptau cu sufletul la gură următoarele ştiri. 


A TREIA CONFRUNTARE 


3 iulie, ora 8.00 


FORŢELE AERIENE ALE STATELOR UNITE 
ZONA SPECIALĂ NR. 7 


(ACCESUL RESTRICȚIONAT) 
Ora 8.00 


ă et 
| [ei 


GAA 
mb | lele 


PIR ma RON NIVELUL 1: Hangar subteran 
m eE SRI A NIVELUL 2: Hangar subteran 
NIVELUL 3: Spaţii de locuit 
NIVELUL 4: Laboratoare 
NIVELUL 5: Cameră de detenţie 


NIVELUL 0: Hangar principal 


.m.mne.. 


NIVELUL 6: Platforma X-rail 


1 


Divizia Spațială, secțiunea aceea din Agenția de Informații a 
Apărării care monitorizează capacitățile spațiale ale puterilor 
străine, îşi are sediul la primul etaj al Pentagonului, la trei etaje 
mai jos de faimoasa Cameră pentru Situaţii de Urgenţă a 
Pentagonului. 

Şi chiar dacă titulatura de Divizie Spațială îi conferă un 
oarecare exotism şi provoacă interesul, după cum ştia David 
Fairfax, o asemenea percepție nu putea fi mai departe de 
adevăr. Pe scurt, dacă eşti repartizat în această divizie este un 
semn de pedeapsă, pentru că aici nu se întâmplă mai nimic. 

Era aproape ora 10.00 pe Coasta de Est când Fairfax - care 
ignora orice mişcare din afară - tasta nestingherit în faţa 
calculatorului, în încercarea de a descifra o serie de stenograme 
care intraseră în posesia Agenţiei de-a lungul ultimelor patru luni. 
Oricine ar fi fost cei care se serviseră de telefoanele în cauză, au 
folosit aparatură de codare sofisticată, care masca conţinutul 
apelurilor. Şi era sarcina lui Fairfax să spargă codul respectiv. 

„E ciudat cum se schimbă vremurile”, gândi el. 

David Theodore Fairfax era de meserie criptanalist, spărgător 
de coduri. Era un bărbat de talie mijlocie, de constituţie slabă, cu 
părul castaniu şi purta ochelari cu ramă subţire din sârmă - 
caracteristici care l-ar descrie ca fiind un geniu. De fapt, cu 
tricoul lui Mooks, blugii şi adidaşii care îi completau ţinuta, părea 
mai degrabă un student molâu decât un analist guvernamental. 

Totuşi, teza lui excelentă despre teoria calculului neliniar îl 
aduse în atenţia Agenţiei de Informaţii a Apărării, principala 
organizaţie de centralizare a informaţiilor secrete din cadrul 
Departamentului Apărării. Agenţia lucra în strânsă legătură cu 
Agenţia Naţională de Securitate, departamentul principal de 
violare de coduri şi de colectare a semnalelor. Dar asta nu îi lua 
dreptul de a coordona propria sa echipă de spărgători de coduri - 
care făceau adesea spionaj în cadrul Agenţiei Naţionale de 
Securitate - din care făcea parte şi Dave Fairfax. 

Fairfax începu imediat criptanaliza. Îi plăcea foarte mult 


provocarea pe care o implica această activitate, bătălia dată 
între două minţi: una care speră ca secretul să rămână la 
adăpost, cealaltă care speră să îl scoată de acolo. Mottoul său în 
viaţă era că niciun cod nu e perfect, oricare poate fi spart. Nu a 
trecut aşadar mult timp până când a fost remarcat. 

La începutul anilor '90, autorităţile Statelor Unite s-au 
confruntat cu o situaţie creată de un bărbat pe nume Phil 
Zimmerman şi softul său de codare imposibil de spart pe care l-a 
numit „PGP”. In 1991, Zimmerman a postat PGP pe internet, spre 
marea consternare a guvernului Statelor Unite - mai ales pentru 
că guvernul nu reuşise să îl spargă. 

PGP folosea un sistem criptografic cunoscut sub numele de 
„Ssistem-cheie public”, ce presupunea multiplicarea numerelor 
prime cu valoare foarte mare în vederea obţinerii elementului- 
cheie - cel mai important - al codului. În acest caz, „numerele 
prime cu valori foarte mari” erau cele în a căror componenţă 
intrau mai mult de 130 de cifre. Codul nu putea fi aşadar spart. 

S-a spus chiar că ar fi fost nevoie de toate supercalculatoarele 
din lume şi timpul egal cu vârsta universului multiplicată cu 
doisprezece pentru a verifica toate valorile posibile pentru un 
singur mesaj. Membrii guvernului erau iritaţi. Aflaseră că anumite 
grupări teroriste şi guverne străine începuseră să folosească PGP 
pentru a-şi codifica mesajele. In 1993 a fost iniţiată o anchetă în 
cazul lui Zimmerman în baza argumentului că, prin postarea PGP 
pe internet, aceasta nu a făcut altceva decât să exporte o armă a 
Statelor Unite, dat fiind faptul că softul de codificare intra în 
categoria „muniţie” conform definiţiei guvernamentale. 

Apoi, în mod bizar, în 1996, după hărţuirea lui Zimmerman 
timp de trei ani, biroul Procuraturii Generale a renunţat la caz. 
Aşa, pur şi simplu. Au susţinut că zarurile fuseseră deja aruncate, 
aşadar ancheta nu mai constituia o necesitate. Dosarul a fost 
închis. Aşa cum spune şi proverbul: „După ce au furat caii, în 
zadar închizi grajdul.” 

Ceea ce nu a menţionat nicio clipă procurorul a fost apelul 
telefonic pe care îl primise de la directorul Agenţiei în dimineaţa 
în care a fost oficializată închiderea cazului prin care era anunţat 
că PGP fusese spart. 

Şi, aşa cum ştie oricine lucrează în domeniul criptografiei, 
odată ce spargi codul inamicului, nu îi faci cunoscut acest lucru. 


Dar cine era persoana care reuşise să spargă PGP? Un 
matematician necunoscut din cadrul Agenţiei, în vârstă de 
douăzeci şi cinci de ani, pe nume David Fairfax. 

Aşadar teoria calculului neliniar nu mai era doar teorie. Fusese 
construit un prototip pe baza acesteia, care avea drept unic scop 
să spargă PGP, şi, cum s-a dovedit ulterior, datorită abilităţilor 
sale excepţionale de calcul, putea să genereze numere cu valori 
extrem de mari cu o uşurinţă considerabilă. 

Niciun cod nu e perfect, oricare poate fi spart. 

Totuşi, istoria nu e prea dreaptă cu criptanaliştii - pentru 
simplul fapt că aceştia nu se pot lăuda cu reuşitele lor cele mai 
spectaculoase. 

La fel se întâmplă şi cu David Fairfax. Chiar dacă spărsese PGP, 
nu putea dezvălui niciodată acest lucru şi în marea zăpăceală cu 
care se confrunta guvernul, el nu primi decât o mică mărire de 
salariu, după care i se încredinţă o nouă sarcină. 


Aşadar iată-l acum făcând parte din Divizia Spațială, făcând 
serii întregi de analize pentru a decripta un număr de 
transmisiuni telefonice neautorizate care intrau şi ieşeau dintr-o 
bază izolată a Forţelor Aeriene situată în statul Utah. 

Treburile cu adevărat interesante avea loc astăzi de cealaltă 
parte a holului în care se afla încăperea de unde îşi desfăşura 
activitatea, într-o cameră asemănătoare. Un grup reunit de 
experţi criptanalişti ai celor două agenţii urmăreau semnalele 
codate emise de naveta spaţială chineză care fusese lansată din 
Xichang cu câteva zile mai devreme. 

„Asta chiar era interesant”, se gândea Fairfax. Era o activitate 
mai vrednică de interes decât decriptarea unor apeluri telefonice 
de la o nenorocită de bază a Forţelor Aeriene de undeva din 
deşert. Înregistrările telefonice apăreau pe monitorul din faţa lui 
Fairfax ca o cascadă de numere - reprezentările matematice ale 
unei serii de conversații telefonice care avuseseră loc în Utah în 
ultimele două luni. 

Urechile lui Fairfax erau acoperite cu o pereche de căşti 
imense care emiteau un flux constant de perturbații neclare. 

Ochii îi erau fixaţi pe ecranul monitorului. 

Un lucra era clar: oricine ar fi fost cel care făcuse aceste 
apeluri, le-a codat foarte bine. Fairfax se ocupa de asta de două 


zile. Încercă o serie de algoritmi mai vechi. Nimic. Încercă unii 
mai noi. Nimic. Putea să facă asta întreaga lună dacă era nevoie. 
Incercă un program pe care îl dezvoltase ca să spargă cel mai 
nou sistem de codare Vodafone... 

„... Kan bevestig dat in-enting plaasvind...” 

Pentru o secundă, în urechile sale se materializă o limbă 
guturală, ciudată. Ochii lui Fairfax se luminară. 

„Aha, te-am prins...” îşi zise. 

Folosi apoi programul şi pentru o parte dintre celelalte 
conversații telefonice. Şi într-o clipă miraculoasă, perturbațiile 
deveniră brusc voci clare care comunicau într-o limbă străină, 
presărate din loc în loc cu câte un cuvânt în limba sa maternă. 

„.„. Toetse op laaste poging word op die vier-en-twientigste 
verwag. Wat van die onttrekkings eenheid?...” 

„... Reccondo durata este alreeds weggestuur...” 

„...Voorbereidings onderweg. Vroeg oggend. Beste tyd vir 
onttrekking...” 

„... totul e în regulă. Confirm că este vorba despre al treilea...” 

„..„. Ontrekking kan "n probleem wees. Gestel ons gebruik die 
Hoeb land hier naby. Verstaan hy is "n lid van Die Organisasie...” 

„... Sal die instruksies oordra...” 

„... Misiunea este...” 

„... Die Reccondos este gereed. Verwagte aankoms de către 
beplande bestemming binne nege dae...” 

Când se uită pe ecran, lui Fairfax îi apăra în ochi o sclipire. 
Niciun cod nu e perfect. Puse mâna pe telefon. 


2 


După scurta bătălie din zona de decompresie, Schofield şi 
ceilalţi se retraseră în partea opusă a Nivelului 4, în laboratorul 
de observaţii care dădea spre cubul gigantic... blocând toate 
uşile în urma lor şi apoi distrugând tastaturile de siguranţă cu 
gloanţe. Dintre toate locurile pe care le văzuse Schofield până 
atunci, această zonă era cel mai uşor de apărat. În afară de liftul 
principal pentru personal, această încăpere nu avea decât două 
intrări: rampa scurtă ce ducea înapoi spre liftul pentru aeronave 
şi uşa dinspre casa scărilor care coborau spre cub. 

Juliet Janson se prăbuşi la pământ, epuizată. Preşedintele făcu 
întocmai. Puşcaşii marini - Book II, Elvis, Love Machine, Mother şi 
Brainiac - se îngrămădiră unii într-alţii şi îşi povestiră pe scurt 
aventurile prin care trecuseră în casa inundată a liftului şi la 
bordul avionului AWACS. 

Ultimul dintre membrii grupului lor - savantul cu halat alb, 
Herbert Franklin - se aşeză într-un colţ. Schofield şi Gant 
rămaseră în picioare. Aveau acum câteva arme, nu se puteau 
plânge. Le adunaseră de la cadavrele soldaţilor din Detaşamentul 
7 din zona de decompresie... Aşadar arme de foc, câteva căşti 
radio, trei grenade extrem de eficiente, fabricate dintr-un 
compus RDX şi două explozibile de mărimea unor piuneze, 
cunoscute sub numele de Lock-Blaster. Oamenii lui Logan 
reuşiseră totuşi să distrugă cea mai mare parte din arsenal. 
Focurile îndreptate spre proprii camarazi de luptă căzuţi nu 
aveau menirea să îi ucidă, ci să distrugă orice arme de foc pe 
care soldaţii morţi le-ar putea face cadou inamicului. În 
consecinţă, o sigură puşcă P-90 fusese recuperată de pe câmpul 
de bătălie. Toate celelalte erau complet sfărâmate, la fel ca şi 
multe pistoale semiautomate ale soldaţilor căzuţi. 

— Mother, începu Schofield, îndreptând puşca P-90 spre ea. Fii 
cu ochii pe intrarea dinspre rampă. Elvis, scările ce coboară spre 
cub. 

Mother şi Elvis se supuseră comenzii. Deşi aproape oricine s-ar 
fi gândit să se îndrepte atunci direct spre preşedinte, Schofield 


nu făcu aşa. Observase că preşedintele nu fusese rănit - încă 
avea toate degetele, şi de la mâini, şi de la picioare - şi ştia că 
atâta timp cât inima lui bate nu se putea întâmpla nimic, în 
schimb, Schofield se duse la Juliet Janson. 

— Pune-mă la curent, spuse el scurt. 

Janson îşi ridică ochii spre Schofield şi se uită în lentilele 
argintii reflectorizante ale ochelarilor pe care acesta îi purta. ÎI 
văzuse în preajma elicopterelor prezidenţiale, dar nu îi vorbise 
niciodată. Doar auzise câteva lucruri despre el de la ceilalţi 
agenţi. El era cel cu misiunea aceea din Antarctica. 

— Ne-au asaltat într-o ambuscadă în camera comună de la 
Nivelul 3, imediat după terminarea transmisiunii de urgenţă, 
începu ea. Şi de atunci sunt mereu pe urmele noastre. Am ajuns 
la casa scării, am coborât prin ieşirea de urgenţă până la Nivelul 
6, dar acolo ne aşteptau şi ei. Am urcat din nou pe scări, dar şi 
aici ne aşteptau. Ne-am strecurat pe la 5 şi am urcat rampa spre 
4, unde, din nou, ne aşteptau. 

— Pierderi? 

— Opt agenţi din garda personală a preşedintelui au fost ucişi. 
Plus toţi membrii Echipei de Recunoaştere la Nivelul 6. În total 
şaptesprezece. 

— Frank Cutler? 

— Mort. 

— Altceva? 

Janson făcu un semn din cap spre bărbatul îmbrăcat în halat 
alb, de laborator. 

— L-am luat de la 5, înainte să intrăm în ambuscada din zona 
de decompresie. Spune că e om de ştiinţă angajat aici. 

Schofield îi aruncă o privire lui Harbert Franklin. Mărunţel şi cu 
ochelari, omuleţul îşi aplecă uşor şi discret capul. 

— Dar voi? întrebă Janson. 

Schofield ridică din umeri. 

— Ne aflam în hangarul principal când a început totul. Am luat- 
o în jos de-a buşilea prin gura de aerisire, am ajuns la unul dintre 
hangarele subterane, am nimicit un Avenger, ne-am prăbuşit cu 
un avion AWACS. 

— Ca de obicei, adăugă Gant. 

— Cum v-aţi dat seama de ambuscadă? întrebă Janson. 

Schofield ridică din umeri. 


— Ne aflam jos, lângă cub, când deodată s-au stins luminile în 
zona de decompresie. Speram să fie vorba despre prieteni care 
încercau să se ascundă de camerele de supraveghere. Aşa că ne- 
am gândit să urcăm pe pasarele şi să verificăm. Când am văzut 
despre cine este vorba, cum erau aşezaţi în jurul rampei din 
mijlocul camerei, ne-am dat seama că aşteaptă peştele cel mare 
- şi în acel moment arătă spre preşedinte cu un semn al capului 
-, aşa că ne-am organizat propria contra-ambuscadă. 

In partea cealaltă a camerei, Brainiac stătea jos lângă 
preşedinte. 

— Domnule preşedinte, rosti el pe un ton plin de respect, cum 
vă simţiţi? 

— Ei bine, sunt încă în viaţă, ceea ce e foarte bine pentru 
început, date fiind circumstanţele. Cum te numeşti, băiete? 

— Gorman, domnule. Caporal Gus Gorman. Dar cei mai mulţi 
îmi spun Brainiac. 

— Brainiac? 

— Da, domnule, răspunse el pe un ton ezitant. Domnule, dacă 
îmi permiteti, aş vrea, dacă nu e prea mult, să vă întreb ceva. 

— De ce nu? zise preşedintele. 

— Bine atunci. Dat fiind faptul că sunteţi preşedinte, ştiţi unele 
lucruri, nu-i aşa? 

— Da... 

— Perfect. Super. Pentru că dintotdeauna am vrut să ştiu un 
lucru: Puerto Rico se află sub protectoratul Statelor Unite pentru 
că acolo se înregistrează cele mai multe raportări de OZN-uri pe 
an? 

— Poftim?! 

— Păi, să ne gândim puţin. De ce atunci am ţine cu dinţii de 
nenorocitul de Puerto Rico dacă nu-i nimic acolo... 

— Brainiac, îl apostrofa Schofield din cealaltă parte a camerei. 
Lasă-l în pace pe preşedinte. Domnule preşedinte, veniţi vă rog 
să vedeţi asta. E aproape ora 8.00 şi Caesar îşi va începe 
transmisiunea promisă - din oră în oră - imediat. 

Preşedintele se ridică şi i se alătură lui Schofield. Înainte însă îi 
aruncă lui Brainiac o privire foarte ciudată. 


3 


Când ceasul arătă ora 8.00, pe ecranul fiecărui televizor din 
Zona 7 apăru faţa lui Caesar Russell. 

— Dragi compatrioți, începu el, după prima oră de joacă, 
preşedintele încă trăieşte. Dar situaţia lui nu e prea roz. Garda sa 
personală a fost decimată, moartea a opt dintre cei nouă agenţi 
ai Serviciului Secret fiind deja confirmată. Alte două unităţi ale 
Serviciului Secret - Echipele de Recunoaştere, una care se afla la 
cel din urmă etaj al acestui complex, iar cealaltă la ieşirile 
exterioare, fiecare având în componenţă nouă oameni - au fost şi 
ele eliminate, ceea ce face ca totalul pierderilor prezidenţiale să 
atingă numărul de douăzeci şi şase. In ambele cazuri, 
Detaşamentul 7 nu a suferit nicio pierdere. Trebuie să mai spun 
că în scenă a intrat şi o armată de cavaleri în armuri 
strălucitoare. Un pluton mic de puşcaşi marini - membri ai 
echipajului de excepţie din elicopterul prezidenţial, foarte mândri 
în uniformele lor, i-au venit în apăra... 

Chiar în acel moment, total pe nepregătite, televizoarele din 
Zona 7 se cufundară în întuneric. 

În aceeaşi clipă se stinseră şi toate luminile din complex, 
cufundându-l în obscuritate. În interiorul laboratorului de la 
Nivelul 4, toţi fură luaţi prin surprindere şi se uitau în sus. 

— O-o... zise Gant, cu ochii îndreptaţi spre tavan. 

Apoi, o secundă mai târziu, luminile reveniră la viaţă şi 
televizorul îşi reluă şi el activitatea, cu faţa lui Caesar încă afişată 
pe tot ecranul. Acesta vorbea în continuare. 

— ... astfel nu ne rămân decât cinci unităţi ale Detaşamentului 
7 versus o mână de puşcaşi marini. Acesta e stadiul la care s-a 
ajuns acum, la ora 8.00. Ne revedem pentru o nouă actualizare a 
datelor la ora 9.00. 

lar ecranele televizoarelor se colorară din nou în negru. 


— Mincinosul, interveni Juliet Janson.  Nenorocitul ăsta 
distorsionează adevărul. Membrii Echipei de Recunoaştere de la 
Nivelul 6 erau deja morţi când am ajuns noi acolo. Au fost ucişi 


înainte ca toate astea să înceapă. 

— A minţit şi în privinţa pierderilor lui, zise Brainiac. 
Nemernicul! 

— Ce facem acum? îl întrebă Gant pe Schofield. Sunt mai 
numeroşi decât noi, ne-au lăsat fără apărare şi fără arme. În plus, 
ăsta e teritoriul lor. 

Schofield se gândea exact la aceleaşi lucruri. Detaşamentul 7 îi 
depăşea în toate privinţele. Se bucurau de toate avantajele şi, 
mai mult decât atât, gândi Schofield uitându-se la uniforma lui 
atât de formală, veniseră pregătiţi, echipați pentru luptă. 

— Bine, gândi el cu voce tare. Cunoaşte-ţi duşmanul. 

— Poftim? 

— Principiile de bază. Trebuie să înţelegem ce se întâmplă, iar 
pentru asta trebuie să ştim. Regula numărul 1: cunoaşte-ţi 
duşmanul. OK. Deci cine sunt ei? 

Janson ridică din umeri. 

— Detaşamentul 7. Unitatea de la sol a Forţelor Aeriene. Cea 
mai bună din ţară. Bine antrenată, bine înarmată... 

— Şi pe steroizi, adăugă Gant. 

— Mai mult decât steroizi, zise o altă voce. 

Cu toţii se întoarseră. Era savantul, Herbert Franklin. 

— Tu cine eşti? întrebă Schofield. 

Omuleţul se îndreptă cu paşi mărunți spre ei, vizibil agitat. 

— Numele meu e Herbie Franklin. Până azi-dimineaţă eram 
imunolog în cadrul Proiectului Fortune. Dar m-au închis chiar 
înainte de sosirea voastră. 

— Ce vrei să spui cu „mai mult decât steroizi”? reluă Schofield. 

— Mă refer la faptul că soldaţii Detaşamentului 7 care 
activează în cadrul acestei baze au fost complementaţi... Nu, nu 
acesta e cuvântul... 

— Complementaţi?! 

— Imbunătăţiţi. Perfecţionaţi pentru o mai bună performanţă. 
Nu v-aţi întrebat niciodată de ce Detaşamentul 7 se descurcă 
atât de bine la concursurile de luptă? Nu v-aţi întrebat niciodată 
de ce sunt capabili să lupte în continuare când ceilalţi pică de 
oboseală? 

— Da... 

Franklin mări fluxul cuvintelor: 

— Steroizi  anabolici pentru tonifierea  muşchilor şi 


îmbunătăţirea condiţiei fizice. Injecţii cu eritropoietină artificială 
pentru creşterea nivelului de oxigenare a sângelui. 

— Eritropoietină artificială? repetă Gant. 

— Sau EPO, pe scurt, continuă Herbie. Este vorba despre un 
hormon care stimulează producerea de globule roşii din măduvă, 
astfel intensificând alimentarea cu oxigen a sistemului circulator. 
Atleţii de performanţă, mai ales cicliştii, o folosesc de ani de zile. 
Detaşamentul 7 e mai puternic decât voi şi sunt activi o zi 
întreagă, adăugă Herbie. La naiba, căpitane, oamenii aceştia 
erau în plină formă când au ajuns aici, dar de atunci condiţia 
fizică le-a fost îmbunătăţită cu ajutorul celei mai recente 
tehnologii farmaceutice pentru a fi mai puternici, mai eficienţi şi 
mai rezistenți decât oricine. 

— Bine, bine, cred că am prins cu toţii ideea, spuse Schofield. 

Totuşi, în acelaşi timp se gândea la un băieţel pe nume Kevin, 
care locuia la cincisprezece metri distanţă, într-un cub de sticlă. 

— Deci asta faceţi voi aici? Cu asta se ocupă baza? 
Perfecţionarea soldaţilor de elită? 

— Nu... zise Herbie, aruncând o privire precaută spre 
preşedinte. Perfecționarea soldaților din  Detaşamentul 7 
reprezintă numai o sarcină auxiliară, pentru că ei sunt cei care 
păzesc baza. 

— Atunci ce naiba e cu baza asta? 

Herbie se uită din nou spre preşedinte. Apoi trase adânc aer în 
piept şi se pregăti să răspundă... Totuşi, o altă persoană luă 
cuvântul: 

— Baza aceasta adăposteşte cel mai important vaccin 
conceput vreodată în istoria Americii. 

Schofield se întoarse. Era vocea preşedintelui. Schofield îl 
cercetă cu privirea. Încă era îmbrăcat la costum negru şi cravată. 

Părul lui cenuşiu-deschis era frumos pieptănat şi, în combinaţie 
cu ridurile ce îi brăzdau chipul, îl făceau să pară un afacerist în 
vârstă din mediul rural - deşi un om de afaceri care transpirase 
mult în ultima oră. 

— Un vaccin? întrebă Schofield. 

— Da. Un vaccin împotriva celui mai recent virus genetic 
chinezesc. Unul care vizează oamenii de origine caucaziană, prin 
intermediul ADN-ului pigmentaţiei. E un agent cunoscut sub 
numele de Sinovirus. 


— Şi care e sursa acestui vaccin...? întrebă mai departe 
Schofield. 

—... Este o fiinţă umană construită genetic, răspunse 
preşedintele. 

— O ce? 

— O persoană, căpitane Schofield. O fiinţă umană care, încă 
din stadiul embrionar al existenţei sale, a fost crescută cu unicul 
scop de a opune rezistenţă Sinovirusului şi al cărei sânge poate fi 
extras pentru a produce anticorpii necesari populaţiei Americii. 
Un vaccin uman. Prima fiinţă umană din lume concepută genetic, 
căpitane. Un băiat pe nume Kevin. 


4 


Schofield miji ochii. 

Asta explica multe - nivelul înalt de pază a complexului, vizita 
prezidenţială şi un băiat care trăia într-un cub de sticlă. Dar pe el 
îl mai uimi ceva din spusele preşedintelui: acesta îi ştia numele. 

— Aţi conceput un băieţel care să servească drept vaccin? 
continuă Schofield. Cu tot respectul, domnule, acest lucru nu vă 
îngrijorează? 

Pe chipul preşedintelui apăru o grimasă. 

— Funcţia mea nu îmi permite să văd lucrurile în alb şi negru, 
căpitane. Ci numai în gri. Într-un gri permanent. lar în această 
lume gri, eu trebuie să iau decizii - adesea dificile. Bineînţeles, 
Kevin există de dinainte ca eu să devin preşedinte, dar imediat 
ce am aflat despre el a trebui să decid ca proiectul să meargă 
înainte. Am luat această decizie. Poate că nu sunt de acord cu 
ea, dar în faţa unui agent ca Sinovirusul astfel de decizii sunt 
necesare. 

Urmă o clipă de tăcere. Book luă cuvântul. 

— Dar deţinuţii de jos? Şi animalele? La ce sunt folosiţi? 
întrebă Juliet. 

Schofield ridică din sprâncene. Nu ajunse să vadă ce era la 
Nivelul 5, aşadar nu avea cunoştinţă de existenţa unor animale 
sau deţinuţi. 

Herbie Franklin răspunse: 

— Animalele sunt folosite pentru ambele proiecte - vaccinul şi 
perfecţionarea Detaşamentului 7. Urşii Kodiak sunt folosiţi pentru 
toxinele din corpul lor. Toţi urşii au niveluri foarte ridicate de 
oxigen în sânge pe care le utilizează în perioada de hibernare. 
Cercetarea În vederea îmbunătăţirii sângelui pentru 
Detaşamentul 7 vine de la ei. 

— Dar celelalte cuşti, cele umplute cu apă? Ce se află în ele? 
întrebă mai departe Janson. 

Herbie făcu o pauză. 

— O rasă rară de şopârlă, cunoscută sub numele de dragonul 
de Komodo. Cea mai mare şopârlă din lume - lungă de aproape 


patru metri, la fel de mare ca un crocodil obişnuit. Avem şase 
astfel de şopâărle. 

— Şi la ce sunt folosite? întrebă Schofield. 

— Acestea sunt cele mai vechii specii de reptile de pe pământ 
Şi se găsesc numai prin insulele izolate ale Indoneziei. Sunt foarte 
bune înotătoare - se ştie că traversau înot spaţiile dintre insule -, 
dar sunt la fel de rapide şi pe pământ. Pot alerga cu uşurinţă mai 
repede decât un om, ceea ce şi fac în mod obişnuit. Totuşi, 
sistemul lor antibiotic intern este extraordinar de puternic. Sunt 
insensibile în faţa bolilor. Ganglionii lor limfatici produc un ser 
antibacterian foarte concentrat care le-a protejat dintotdeauna 
de boli. 

— Derivaţii din sângele dragonilor de Komodo au suferit un 
proces de reconfigurare ca să se potrivească cu structura 
sângelui uman, formând astfel baza sistemului imunitar al lui 
Kevin, zise preşedintele. Colectăm apoi plasma concepută 
genetic din sângele lui Kevin pentru a produce un ser ce poate fi 
introdus în rezervele alimentare de apă potabilă ale Americii - o 
soluţie din hidrat de ser -, imunizând astfel populaţia împotriva 
Sinovirusului. 

— În apa potabilă? întrebă Schofield. 

— O, dar nu e prima dată, răspunse Herbie. În 1989, împotriva 
botulismului, iar în 1990 - din cauza problemelor cu Irakul - 
împotriva antraxului. Chiar dacă americanii nu ştiu asta, sunt 
rezistenți în faţa tuturor armelor biologice majore din lume. 

— Dar deţinuţii? întrebă Bock II. Ei de ce sunt închişi aici? 

Herbie se uită din nou spre preşedinte, care încuviinţă discret 
din cap. 

Micuţul om de ştiinţă ridică din umeri. 

— Ei fac parte din altă poveste. Nu sunt aici pentru a ne furniza 
vreun derivat din sânge sau ser. Rolul lor e simplu. Sunt cobai 
folosiţi la testarea vaccinului. 


— Doamne, Dumnezeule! exclamă Gant când văzu lista cu 
numele prizonierilor. 

După ce Herbie le dezvăluise scopul pentru care erau ţinuţi 
acolo deţinuţii, le arătase o listă cu numele fiecăruia pe unul 
dintre calculatoarele din laborator. Erau patruzeci şi două de 
nume în total, cu toţii condamnaţi fie la mai multe sentinţe pe 


viaţă, fie la moarte - dar reuşiseră cumva să scape de scaunul 
electric. 

— Ce putea fi mai rău, constată Herbie în timp ce citea lista, 
dând uşor din cap. 

Schofield auzise de mulţi dintre ei. Sylvester Melean - ucigaşul 
de copii din Atlanta. Ronald Noonan - brutarul din Houston care 
s-a dovedit a fi lunetistul din turnul cu ceas. Lucifer Leary - 
criminalul în serie din Phoenix. Seth Grimshaw - faimosul lider al 
Ligii Negre, o organizaţie teroristă extrem de violentă care 
credea că guvernul Statelor Unite pregătea America pentru o 
preluare a controlului Naţiunilor Unite. 

— Seth Grimshaw? întrebă Gant, când îi văzu numele. Se 
întoarse spre Juliet Janson. Nu el e cel care...? 

— Ba da, răspunse Janson, privindu-l cu îngrijorare pe 
preşedintele care se afla în partea cealaltă a laboratorului. La 
începutul lunii februarie. Imediat după învestire. E un 18-84 
autentic. 

— O, Doamne, sper că sunt rezistente celulele unde sunt 
închişi. 


— Bine, minunat, zise Schofield. Ceea ce ne aduce în prezent. 
Aici şi acum. Suntem izolaţi aici. Ei vor să îl ucidă pe preşedinte. 

Şi din cauza transmiţătorului implantat în inima lui, dacă 
moare, paisprezece oraşe mari sunt rase de pe faţa pământului. 

— Şi toate acestea sub ochii tuturor americanilor, completă 
Janson. 

— Nu neapărat, zise preşedintele. Pentru că Caesar nu are cum 
să ştie despre Directiva LBJ. 

— Ce este Directiva LBJ? întrebă Schofield. 

— E o particularitate a Reţelei Naţionale de Urgenţă. Dar 
numai preşedintele şi vicepreşedintele ştiu de ea. Este vorba 
despre o valvă de siguranță creată de Lyndon Johnson în 1967 
pentru a face ca Rețeaua să nu fie folosită prea devreme. 

— Şi ce face concret? 

— Întârzie cu patruzeci şi cinci de minute orice transmisiune 
din sistem, în lipsa intrării unui cod prezidenţial de anulare. Altfel 
spus, cu excepţia situaţiilor cele mai urgente, stopează 
transmisiunile de panică, permiţând o întârziere de patruzeci şi 
cinci de minute - perioadă în care poate fi introdus codul de 


anulare. Acum, dat fiind faptul că e ora 8.09, transmisiunea 
iniţială a lui Caesar a ajuns la cetăţeni, dar dacă am găsi cutia de 
transmisiuni a Reţelei din complex am putea opri toate 
transmisiunile lui ulterioare. 

Schofield îşi ţuguie buzele, meditând. 

— Acesta ar putea fi planul B, pe care să îl punem în aplicare 
numai dacă se întâmplă să ne aflăm la locul potrivit şi la 
momentul potrivit. Spune-ne câte ceva despre acest complex, îi 
zise lui Herbie. 

Herbie ridică din umeri. 

— Ce să spun...? E o fortăreață! Altădată era sediul central al 
NORAD. Când e izolat, e foarte bine izolat. Problema e că nu cred 
că s-ar şi aşteptat cineva să fie folosit tocmai pentru a ţine pe 
cineva închis aici. 

— Chiar şi aşa, trebuie să existe o procedură de ieşire, susţinu 
Schofield. Vreun mecanism care să deschidă uşile după 
încheierea situaţiei de criză. 

Herbie încuviinţă din cap. 

— Temporizatorul. 

— Temporizatorul? 

— În condiţiile unei izolări totale este activat un sistem de 
securitate controlat de un temporizator. La fiecare oră, oamenii 
care se află încă în viaţă în interiorul bazei au o fereastră de cinci 
minute pentru a introduce unul dintre trei coduri posibile. 

— Ce fel de coduri? întrebă Gant. 

— Nu uitaţi, reluă Herbie, acest complex a fost construit pentru 
a fi folosit în condiţiile unui război nuclear dintre Statele Unite şi 
Uniunea Sovietică. Acest lucru se reflectă şi în aceste coduri. 
Aşadar, există trei coduri de acces. Primul cod pur şi simplu vine 
în continuarea celui de izolare. Se presupune că nu a trecut criza 
nucleară, deci complexul rămâne închis. Al doilea cod 
„presupune” că totul s-a rezolvat - uşile blindate se deschid şi, 
odată cu ele, toate ieşirile şi intrările. 

— lar cel de-al treilea cod? întrebă Gant. 

— Al treilea cod vine ca o măsură de mijloc, permiţând ieşirea 
mesagerilor. El autorizează, pe bază de titulatură, deschiderea 
unor puncte de ieşire şi intrare individuale pentru ca mesagerii 
să poată părăsi complexul. 

Schofield îl asculta cu atenţie pe Herbie. 


— Ce se întâmplă dacă pe durata ferestrei de o oră nu e 
introdus niciun cod? întrebă. 

— Sunteţi iute, căpitane. Vedeţi dumneavoastră, aici e toată 
treaba! Dacă nu e introdus niciun cod, computerul complexului 
este avertizat asupra posibilităţii ca baza să fi căzut în mâinile 
inamicului, moment în care este activat mecanismul de 
autodistrugere. 

— Mecanism de autodistrugere?! izbucni Brainiac. Ce naiba 
mai e şi asta? 

— Un focos termonuclear de o sută de megatone îngropat sub 
complex, răspunse simplu Herbie. 

— O, Doamne... zise Brainiac. 

— Dar cu siguranţă l-au scos de acolo odată cu prăbuşirea 
Uniunii Sovietice, îndrăzni Gant. 

— Mă tem că nu, infirmă Herbie. Când această bază a fost 
reconfigurată în calitate de complex pentru găzduirea de arme 
chimice, s-a hotărât ca dispozitivul de autodistrugere să rămână 
acolo. Dacă avea loc vreun incident şi virusul s-ar răspândi în 
toată baza, întregul complex contaminat - inclusiv virusul - ar 
putea fi astfel distrus printr-o explozie nucleară. 

— Am înţeles, răspunse Schofield. Deci dacă vrem să plecăm, 
trebuie să aşteptăm fereastra de o oră, să găsim un calculator 
conectat la reţeaua centrală şi apoi să introducem codul corect. 

— Exact, confirmă Herbie. 

— Şi care sunt codurile? întrebă Schofield. 

Herbie ridică din umeri neputincios. 

— Asta nu ştiu. Pot să activez izolarea dacă e nevoie, dar nu 
am autorizaţia să o şi dezactivez. Numai băieţii din Forţele 
Aeriene pot face asta... 

— O, mă scuzaţi, interveni Juliet Janson, dar nu uităm ceva? 

— Adică? întrebă Brainiac. 

— „Mingea de fotbal”, răspunse Janson. Servieta preşedintelui. 
Cea care a fost măsluită astfel încât să îl împiedice pe preşedinte 
să iasă din acest complex. Trebuie să îşi aşeze palma pe 
dispozitivul de identificare al „Mingii de fotbal” la fiecare 
nouăzeci de minute, altfel bombele pe bază de plasmă din 
fiecare oraş explodează. 

— La naiba! exclamă Schofield, care uitase complet acest 
amănunt. 


Se uită la ceas. Era ora 8.12. Totul începuse la ora 7.00. Ceea 
ce însemna că trebuiau să ajungă cu mâna preşedintelui pe 
„Mingea de fotbal” până la ora 8.30. Îşi ridică privirea spre 
ceilalţi: 

— Unde ţin „Mingea de fotbal”? 

— Russel spunea că urma să fie ţinută sus, în hangarul 
principal, zise preşedintele. 

— Tu ce crezi? îl întrebă Gant pe Schofield. 

— Nu cred că avem de unde alege. Nu ştiu cum, dar trebuie 
să-i ducem mâna pe „Mingea de fotbal”. 

— Dar apoi nu putem face asta întruna. 

— Nu, zise Schofield, nu putem. La un moment dat trebuie să 
găsim o soluţie valabilă pe termen lung. Dar până atunci le 
punem în practică pe cele valabile pe termen scurt. 

— Ar fi o sinucidere să îl ducem acolo pe preşedinte. Cu 
siguranţă îl aşteaptă. 

— Aşa e, zise Schofield, ridicându-se. E însuşi motivul pentru 
care nu vom face asta. Ci invers. Vom aduce „Mingea de fotbal” 
la el. 


5 


— Primul lucru pe care trebuie să-l facem - zise Schofield 
plimbându-şi privirea de jur-împrejur pentru a-i cuprinde pe toţi - 
este să scăpăm de camerele de supraveghere. Cât timp 
funcţionează, suntem pierduţi. Se întoarse spre Herbie Franklin. 
Unde se află cutia de racord aici? 

— În hangarul de la Nivelul 1, cred... în peretele din nord. 

— Bine, spuse Schofield. Mother, Brainiac, vreau ca voi doi să 
vă ocupați de camerele de supraveghere de acolo. Tăiaţi curentul 
dacă e nevoie, nu-mi pasă, numai închideţi sistemul de camere. 
Aţi înţeles? 

— Am înţeles, răspunse Mother. 

— Luaţi-l pe doctorul Franklin cu voi. Dacă a minţit, împuşcaţi- 
l. 

— Am înţeles, zise Mother, fixându-l cu privirea în mod 
suspicios pe Herbie. 

Herbie înghiţi în sec. 

— Dar noi, restul? întrebă Juliet. 

Schofield se îndreptă spre rampa ce ducea spre casa liftului 
pentru aeronave. 

— Noi mergem sus să jucăm nişte fotbal. 


— Repornirea sistemului s-a încheiat... 

— Status? întrebă Caesar Russell. 

Cu zece minute mai devreme, în timpul celei de-a doua 
transmisiuni a lui Caesar prin Reţeaua Naţională de Urgenţă, 
întregul complex se confruntase cu o pană bruscă de curent ce 
determinat se oprirea tuturor sistemelor. 

— Confirm: sursa principală de curent a fost întreruptă, rosti 
unul dintre operatorii radio. Suntem alimentaţi de generatorul 
auxiliar. Toate sistemele sunt funcţionale. 

Urmă alt operator: 

— Am pierdut din calitatea imaginii de la satelit a EEV. 
Reiniţiez conexiunea cu satelitul acum... 

Apoi altul: 


— Recepţionat. Sursa principală de curent a fost întreruptă de 
la cutia de racord de la Nivelul 1 la ora 8 fix de către operatorul 
008-72... 

— 8-72? întrebă gânditor Caesar, încruntându-se. 

— Domnule, nu avem semnal video. Toate camerele au încetat 
să funcționeze odată cu oprirea curentului... 

Caesar strânse din ochi: 

— Către toate unitățile, raportați! 

— Aici Unitatea Alpha, se auzi vocea lui Kurt Logan. Inițiez 
schimbarea frecvenţei. E posibil ca inamicul să fi pus mâna pe o 
parte din echipamentul nostru radio... 

— Schimbarea frecvenţei încheiată... spuse operatorul-şef. Te 
ascult, comandante Alpha... 

— Ne aflăm în hangarul de la Nivelul 2. Ne îndreptăm spre liftul 
pentru personal. Ne întâlnim în hangarul principal. Raportez şase 
morţi... 

— Aici comandantul Unităţii Bravo. Suntem în hangarul 
principal, păzim „Mingea de fotbal”. Tot efectivul prezent. Nicio 
victimă... 

— Aici comandantul Unităţii Charlie. Ne mişcăm în tandem cu 
Unitatea Echo prin zona comună de la Nivelul 3. Avem un mort şi 
doi răniţi în urma incidentului de mai devreme cu nenorocitul de 
AWACS. Am înţeles că ţintele au fost văzute ultima dată la 
Nivelul 4. Ne pregătim pentru un asalt comun prin trapele din 
tavan şi din podea între Nivelurile 3 şi 4. Aşteptăm îndrumări... 

— Charlie, Echo, aici camera de control. Am pierdut orice 
semnal vizual asupra laboratorului de la Nivelul 4... 

— Charlie şi Echo, procedaţi după cum credeţi, zise scurt 
Caesar Russell. Ţineţi-i în mişcare. Nu vor putea fugi la nesfârşit. 

— Aici Unitatea Delta. Suntem încă la 5. Nicio victimă. Până am 
doborât uşa ţintele urcaseră deja rampa spre Nivelul 4. Să fiţi în 
gardă, zona de detenţie de la Nivelul 5 e serios inundată. Aştept 
noi ordine... 

— Delta, aici Caesar, rosti Russell pe un ton rece. Coborâţi 
înapoi la Nivelul 6. Păziţi ieşirile X-rail. 

— Afirmativ, domnule... 


Douăzeci de soldaţi de comando îmbrăcaţi în negru din 
Detaşamentul 7 se grăbiră să coboare pe unul dintre coridoarele 


din zona de locuinţe de la Nivelul 3. Ghetele apăsau puternic 
podeaua. Era vorba despre Unităţile Charlie şi Echo. 

Ajunseră la o gură de canal închisă sub presiune, ascunsă sub 
mochetă. Introduseră un cod şi capacul circular fu ridicat cu un 
şuier ascuţit, scoțând la iveală un spaţiu îngust între podeaua de 
la Nivelul 3 şi tavanul de la nivelul 4. Dedesubt se afla o nouă 
valvă sub presiune - intrarea spre Nivelul 4. 

Unul dintre soldaţii de comando cobori prin tunel. 

— Camera de control, aici comandantul Unităţii Charlie, rosti 
Python Willis în microfonul de la căşti. Ne aflăm în tunelul care 
duce spre laboratorul de observaţii de deasupra. Ne pregătim să 
luăm cu asalt nivelul de dedesubt. 

— Înainte! răspunse vocea lui Caesar. 

Python încuviinţă din cap spre oamenii lui din tunel, apoi 
deschise valva de presiune şi lăsă capacul să cadă la sol, 
respectiv de la o înălţime de trei metri. Apoi sări şi el, iar în urma 
lui trei soldaţi cu puştile P-90 pregătite. Nimic. Laboratorul era 
gol. Prin pereţi se auzi un zgomot mecanic puternic. Soldaţii se 
întoarseră toţi odată. Era zgomotul produs de platforma 
hidraulică a liftului pentru aeronave. 

Soldaţii de comando din Unităţile Charlie şi Echo porniră în 
grabă pe pasarela scurtă ce cobora de la laboratorul de 
observaţii spre puţul liftului pentru aeronave. Ajunseră la timp să 
vadă partea de jos a giganticei platforme urcând deasupra lor, 
îndreptându-se spre hangarul principal. 

Python Willis vorbi în microfonul de la căşti: 

— Camera de control, aici comandantul Unităţii Charlie. Se 
îndreaptă spre „Mingea de fotbal”. 


6 


Imensul lift ce deservea aeronavele huruia puternic în timp ce 
urca prin puţul cu pereţi de beton. Se mişca încet, purtând cu 
sine rămăşiţele avionului prăbuşit. Avionul AWACS zăcea înclinat 
în faţă, ca o pasăre rănită, cu botul mai jos decât coada - sau ce 
rămăsese din ea - şi aripile larg întinse. Antena rotundă a 
avionului - intactă încă - zăcea în vârful tristei grămezi. 

Masivul lift îşi continua urcarea între pereţii alunecoşi de 
beton. 


Totuşi, când trecu pe lângă uşa deschisă de la Nivelul 1, trei 
siluete subţiri se furişară afară cu repeziciune, grăbindu-se să 
intre în hangar. Era vorba despre Mother, Brainiac şi Herbie 
Franklin, care venea gâfâind în urma lor. Se îndreptau cu toţii 
spre cutia principală de racord despre care Franklin le spusese că 
se află localizată în hangarul de la Nivelul 1, pentru a dezactiva 
sistemul de camere de supraveghere ce funcționau în Zona 7. 

Hangarul era acum pustiu. Oamenii din Detaşamentul 7 
plecaseră deja. Numai cele două bombardiere invizibile şi 
singuraticul SR-71 Blackbird stăteau tăcute în spaţiul cu aspect 
cavernos al hangarului, ca un trio de santinele adormite. 

Mother se uită la ceas în timp ce pipăia cu mâna peretele din 
stânga al hangarului. 8.20. Încă zece minute la dispoziţie pentru 
a-l aduce pe preşedinte la „Mingea de fotbal”. 

Pe măsură ce înainta cu grijă pe lângă peretele de beton al 
încăperii, atentă să nu apară vreun inamic, la un moment dat 
observă în capăt un compartiment de forma şi mărimea unei cutii 
mari. Uşa de oţel înaltă de trei metri era îndoită şi înclinată, 
parţial distrusă. 

— O, da, zise ea. 

— Ce? întrebă Herbie din spatele ei. 

— Frumoasa noastră confruntare de mai devreme cu 
Detaşamentul 7, răspunse Mother. Au primit câteva rachete 
Stinger, n-am ce spune... Unul în compartiment, celălalt a 
perforat câteva rezervoare cu apă din interiorul zidului de lângă 


liftul pentru personal. 
— O, exclamă Herbie. 
— Să vedem ce a rămas, zise Mother. 


Pe de altă parte, platforma gigantică a liftului urca uşor spre 
hangarul principal. 

Rămăşiţele avionului AWACS fură primele dezvăluite ochiului, 
ivindu-se în cadrul pătrat al puţului liftului. Apăru apoi secţiunea 
de fuzelaj ce explodase - coada avionului... urmată de antena 
rotundă care era intactă... apoi de aripile frânte. Restul avionului 
prăbuşit se ivea uşor şi el când, deodată, cu un zgomot puternic, 
platforma liftului ajunse la hangarul principal şi se opri. Urmă o 
linişte adâncă. Hangarul principal de la nivelul solului purta rănile 
bătăliei ce avusese loc acolo cu aproape o oră şi jumătate în 
urmă. 

Elicopterul Marine One - cu maşina de remorcare încă ataşată 
de el - se afla în partea de vest a platformei liftului, în timp ce 


elicopterul-soră - Nighthawk 2 -, pe jumătate distrus, şi 
„gândacul” lui se aflau în partea de nord, lângă liftul pentru 
personal. 


Totuşi, la est de avionul AWACS se afla ceva cu totul nou: o 
trupă de comando în a cărei componenţă intrau zece soldaţi - 
Unitatea Bravo - poziţionaţi între platforma liftului şi clădirea 
interioară, baricadaţi în spatele unor lăzi din lemn şi containere 
Samsonite. 

În mijlocul baricadei, pe un scaun, era o servietă din oţel 
inoxidabil cu aspect familiar. Era deschisă, iar în interiorul ei se 
putea vedea o serie de luminiţe roşii şi verzi, o tastatură şi un 
ecran din sticlă - cititorul biometric de amprentă palmară. 
„Mingea de fotbal”. Căpitanul Bruno „Boa” McConnell - 
comandantul cu ochii cenuşii al Unităţii Bravo - cercetă cu o 
privire suspicioasă rămăşiţele avionului AWACS. 

Avionul - sau, mai bine zis, ceea ce rămăsese din el - pur şi 
simplu stătea acolo în mijlocul hangarului imens, silențios, 
imobil... o grămadă mare de fiare contorsionate. Şi mai multă 
linişte. 


— Cum merge acolo jos, Mother? se auzi şoptind vocea lui 
Schofield în casca lui Mother, pe care o împrumutase de la unul 


dintre agenţii Serviciului Secret care murise. 

Jos, la Nivelul 1, Mother analiza cu atenţie cutia de racord - 
parţial afectată de impactul rachetei - ce se afla în faţa ei. 
Jumătatea rămasă oarecum întreagă era alcătuită din fragmente 
diverse: unele intacte, altele doar grămezi încâlcite de cabluri, în 
acest timp, Herbie Franklin tasta la un calculator ce supravieţuise 
impactului. 

— O secundă, spuse ea în microfon. Hei, Poindexter?. Tu ce ai 
de raportat? 

Franklin se încruntă: 

— E absurd. A fost deja cineva aici, în urmă cu douăzeci de 
minute, la ora 8.00. Au tăiat deja sursa principală de curent. 
Întreaga bază funcţionează pe baza unui generator auxiliar... 

— Poţi scăpa de camere? întrebă Mother. 

— Nu mai e nevoie. S-au dezactivat imediat ce a fost tăiat 
curentul. Herbie îşi întoarse privirea spre Mother. Sunt deja 
oprite. 


Sus, în hangarul principal, uşile liftului pentru personal se 
deschiseră. 

Din el ieşiră Kurt Logan şi alţi trei supraviețuitori din Unitatea 
Alpha. Se întâlniră aici cu Boa McConnell şi soldaţii din Unitatea 
Bravo. 

— Ce se întâmplă? întrebă Logan. 

— Nimic... răspunse Boa. Încă. 


— Camera de control, aici comandantul Unităţii Charlie, se auzi 
vocea lui Python Willis în difuzoarele din camera de control. Nu e 
nimeni aici jos la Nivelul 4. 

— Recepţionat, comandante. Vino cu trapa ta sus în hangarul 
principal cu liftul pentru personal. Echo, rămâi acolo. Caesar vrea 
să mai hoinăriţi pe la nivelurile inferioare. Am pierdut orice 
contact vizual şi avem nevoie de nişte perechi de ochi pe acolo... 


La Nivelul 1, Mother îşi activă microfonul de la încheietura 
mâinii. 

— Scarecrow, aici Mother. Camerele sunt oprite. Repet, 
camerele sunt oprite. Ne îndreptăm spre casa liftului pentru 


? Poindexter - Geniu, minte sclipitoare (n.tr.) 


aeronave. 
— Mulţumesc, Mother. 


— Excelent, am intrat în joc, zise Schofield, întorcându-se spre 
preşedinte, Book II şi Juliet. 

Se aflau într-o încăpere întunecată. El se uită la ceas: 

8.25.59 

8.26.00 

Cam la limită. 

— Fox, Elvis, Love Machine, pregătiţi-vă. La semnalul meu. În 
trei... 


Hangarul principal era cufundat în linişte. 

— Doi... 

Marine One se afla la o distanţă de aproximativ zece metri de 
epava avionului AWACS, strălucind lumina artificială şi rece care 
umplea încăperea. 

— Unu... 

Soldaţii din Unitatea Bravo luară în vizor cu grijă pasărea 
frântă AWACS, ridicară armele, cu degetele încordate pe 
trăgaci... 

— Acum! 

Schofield apăsă un buton de pe un mic dispozitiv portabil - era 
vorba despre detonatorul pentru una dintre grenadele RDX pe 
care le găsise la soldaţii Detaşamentului din zona de 
decompresie. Kilogram cu kilogram, explozibilul RDX aluminizat e 
de şase ori mai puternic decât C4 - explozia e de mare 
anvergură şi de rază lungă, este o super explozie. 

Imediat ce apăsă pe buton, încărcătura RDX pe care o lăsase 
în carlinga avionului AWACS explodă, aruncând asupra 
hangarului o ploaie de steluțe de sticlă şi şrapnel. 


Apoi toate s-au întâmplat deodată. 


7 


Soldaţii din Unitatea Bravo încercară să fugă din calea 
exploziei. Fragmente fierbinţi din carlinga avionului zburau pe 
deasupra capetelor lor, pătrunzând în baricada ce îi apăra ca 
săgețile în plută. Când se ridicară în picioare observară mişcare 
şi trei siluete care ieşeau din gura de ventilaţie de sub Marine 
One. 

— Acolo! indică Boa. 

Una dintre umbre se îndepărtă de elicopterul prezidenţial, în 
timp ce celelalte două se furişară înăuntru printr-o trapă de 
dedesubt. O clipă mai târziu, motoarele elicopterului Marine One 
începură să huruie. Elicea din coadă se poziţionă pentru zbor, la 
fel ca şi paletele rotorului ce începură aproape imediat să se 
învârtă, deşi de elicopterul prezidenţial încă era ataşată maşina 
de remorcare. 

În momentul în care puşcaşul marin care se îndepărtase de 
elicopter - Love Machine - decuplă vehiculul de remorcare ataşat 
de coada sa şi urcă în cabina mică a „gândacului” se declanşară 
focurile de armă. 

— Ce naiba...?! exclamă Kurt Logan când văzu vehiculul de 
remorcare depărtându-se de Marin One şi rotindu-se în jurul 
platformei liftului, îndreptându-se direct spre soldaţii din 
Detaşamentul 7 ce păzeau „Mingea de fotbal”. 

— Foc! le strigă Logan lui Boa şi oamenilor săi. Acum! 

Cu toţii făcură întocmai. O plasă de gloanţe P-90 se năpusti 
spre parbrizul „gândacului” ce venea cu viteză spre ei, 
sfărâmându-l. În interiorul cabinei şoferului, Love Machine se 
ascunse sub bord. Gloanţele brăzdară scaunul din spatele său, 
făcând ca zeci de bucăţi de material să se împrăştie pretutindeni. 
„Gândacul” viră dintr-o parte în cealaltă prin hangar, la 
întâmplare, primind gloanţe în plin. Apoi, deodată, Marine One se 
ridică în aer din spatele lui, zgomotul asurzitor produs de paletele 
rotorului răsunând puternic şi făcând pereţii hangarului să 
vibreze, înecând practic orice alt sunet. În interiorul carlingii, 
Gant îl coordona, în timp ce Elvis apăsa pe comutatoarele de 


peste tot. 

— Elvis! Dă-mi rachete! strigă ea. Şi orice ai face, nu atinge 
„Mingea de fotbal”, bine? 

Elvis apăsă cu putere un buton de lansare. Vuuum! O rachetă 
Hellfire ieşi printr-o trapă fixată undeva în partea laterală a 
elicopterului prezidenţial, lăsând în urmă o dâră de fum, 
îndreptându-se cu viteză spre peretele din estul hangarului. 
Racheta lovi exact mijlocul clădirii interioare - chiar deasupra 
Unităţii Bravo care păzea „Mingea de fotbal” şi explodă. 

Secţiunea din mijlocul clădirii interioare se transformă într-o 
ploaie de sticlă şi de ghips-carton. O porţiune din tavanul de 
sticlă se prăbuşi la pământ în spatele soldaţilor care păzeau 
„Mingea de fotbal”. 

Trupa de comando a Detaşamentului 7 reuşi să se strecoare 
dintre dărâmături ca să nu fie loviți, dar o secundă mai târziu 
trebui să se întoarcă de unde plecase pentru a evita o a doua 
sursă de pericol: „gândacul” condus de Love Machine care venea 
hotărât spre ei. 

Totul era un adevărat haos. Debandadă totală. Pandemoniu. 
Exact cum prevăzuse Schofield. 


Scarecrow urmărea evoluţia acelei stări de confuzie ce se 
instaurase din interiorul avionului AWACS. Pe ceasul lui se putea 
citi: 

8.27.50 

8.27.51 

Mai erau două minute. 

— Bine, Book, să mergem. 

Apoi, întorcându-se spre Juliet şi preşedinte: 

— Voi rămâneţi aici până verificăm starea „Mingii de fotbal”. 
Dacă reuşim să punem mâna pe ea, o vom aduce aici. Dacă nu, 
va trebui să ieşiţi. 

Acestea fiind spuse, Schofield şi Book Il se strecurară prin 
gaura din coada avionului şi îşi urmară planul. 


Exact în acelaşi moment, dintr-un compartiment de sub botul 
elicopterului prezidenţial ieşi o mitralieră rotativă Vulcan cu şase 
tevi care începu să împrăştie gloanţe devastatoare în jur. 

Soldaţii din Detaşamentul 7 - care erau deja izolaţi în diverse 


puncte de pe suprafaţa hangarului - se împrăştiară şi mai mult. 
Unii se ascunseră sub baricadă, alţii găsiră adăpost printre 
rămăşiţele avionului AWACS, trăgând focuri de armă spre Marine 
One. 

Gant se afla în continuare la comanda elicopterului când 
gloanţele inamicilor reuşiră doar să zgârie parbrizul Lexan cu 
care era prevăzut Marine One. Şi pereţii blindaţi ai giganticului 
Sikorsky fuseseră construiți să reziste în faţa rachetelor, deci 
focurile de armă nu erau o problemă. 

In timp ce iadul se cobora asupra Detaşamentului 7, Elvis, care 
se afla lângă Gant, striga euforic: 

— lu-huu! 


Schofield şi Book Il alergară spre est, îndreptându-se cu 
repeziciune spre soldaţii care păzeau „Mingea de fotbal”. 

Se mişcau în tandem, cu armele ridicate, trimițând gloanţe - în 
mod bizar - spre „gândacul” lui Love Machine şi spre Marine One. 

Acţiunea de a trage în proprii camarazi se explica poate cel 
mai bine prin faptul că aceştia erau îmbrăcaţi în echipamentul 
negru al Detaşamentului 7. Purtau chiar şi măştile de gaz care le 
acopereau jumătate din faţă - uniforme uşor deteriorate pe care 
le furaseră de la soldaţii de comando ai Forţelor Aeriene din zona 
de decompresie de la Nivelul 4. 

Schofield şi Book alergau în zigzag, ţintind baricada ce îi 
despărţea de „Mingea de fotbal”, trăgând fără oprire spre proprii 
camarazi - dar ratând teribil. Ajunseră la baricadă, iar Schofield 
văzu imediat „Mingea de fotbal” pe scaun. Apoi observă funia. 

— Fir-ar să fie! 

Servieta preşedintelui era legată cu o coardă metalică de un 
par fixat în podea. Semăna cu un fir de titan. 

Ceasul. 

8.28.59 

8.29.00 

— La naiba! 

Schofield îşi activă microfonul de la încheietura mâinii. 

— Janson! E fixată de podea. N-o putem mişca. Va trebui să îl 
aduci pe preşedinte aici. 

— Bine, veni răspunsul ei. 

— Fox! Love Machine! Mai am nevoie de treizeci de secunde 


de haos, după care ştiţi voi ce urmează. 

— Cum zici tu, Scarecrow! se auzi vocea lui Fox. 

— Recepţionat, şefu'! 

Apoi Schofield îi văzu pe Janson şi pe preşedinte sărind prin 
deschizătura din coada avionului AWACS - şi ei deghizați în 
echipamentul complet al soldaţilor Detaşamentului 7. Şi ei 
trăgeau cu hotărâre focuri de armă spre „gândacul” lui Love 
Machine. 

Janson avea un SIG-Sauer pe care îl folosea cu multă dibăcie, 
în timp ce preşedintele nu era la fel de îndemânatic, dar se 
descurca bine pentru cineva care nu a activat niciodată în 
serviciul militar. 

Marine One desena cercuri mari în jurul giganticului hangar, 
trăgând focuri, paletele rotorului învârtindu-se cu repeziciune şi 
scoțând un huruit puternic în spaţiul închis al încăperii. 

Vehiculul de remorcare al lui Love Machine trecu pe lângă 
baricada ce proteja „Mingea de fotbal”, după care viră la stânga, 
îndreptându-se spre nord, călcând peste câteva bucăţi din epava 
avionul AWACS şi făcându-se în cele din urmă nevăzut în spatele 
acesteia. 


Caesar Russell se afla sus, în camera de control, şi urmărea de 
acolo tot ce se petrecea, tot haosul ce i se înfăţişa sub ochi. 

Văzu elicopterul prezidenţial efectuând manevre ce sfidau 
moartea în interiorul hangarului. Văzu şi „gândacul” ce rula cu 
viteză printre resturile avionului de pe platforma liftului. Şi îi văzu 
şi pe oamenii lui - dispersaţi pe toată suprafaţa hangarului - 
trăgând focuri la întâmplare spre ambele obiecte amenințătoare, 
ca şi cum ar fi fost pregătiţi pentru orice atac venit la comandă, 
dar nu pentru unul total nebunesc. 

— Drace! strigă el. Unde e Charlie? 

— E pe drum, dar încă în lift, domnule. 

Apoi, într-o clipă neaşteptată de claritate, cum îşi privea 
oamenii de jos, din hangar, Caesar îl văzu şi rămase cu gura 
căscată. 

— Nu... 

Caesar privea cu uluire cum unul dintre proprii subordonați se 
îndrepta cu repeziciune spre „Mingea de fotbal” care, desigur, 
era înconjurată încă de câţiva soldaţi din Unitatea Bravo, îşi 


scoase una dintre mănuşile negre, din piele, şi sub privirile 
atente ale altor trei impostori îmbrăcaţi în negru, îşi puse palma 
pe cititorul biometric de amprentă palmară din interiorul 
servietei. 


Ceasul lui Schofield mergea înainte. 

8.29.31 

8.29.32 

In mijlocul vacarmului creat de huruitul elicei elicopterului şi de 
focurile de armă din jur şi apărat de Schofield, Book II şi Juliet 
Janson, preşedintele păşi spre „Mingea de fotbal”. 

Işi scoase mănuşa, se mai uită odată cu precauţie în jur şi apoi, 
când ajunse lângă „Mingea de fotbal”, îşi puse cu discreţie palma 
pe dispozitiv, exact când cronometrai lui indica 0:24. 

Se auzi un bip şi cronometrul se resetă automat, trecând de la 
0:24 la 90:00, începând o nouă numărătoare inversă. 

Când Schofield văzu că planul lui avusese succes, el şi Book Il 
se îndreptară spre Juliet şi preşedinte. 

— Nu uitaţi, ţineţi armele sus şi trageţi, zise el. 

Işi apropie apoi de buze microfonul de la încheietura mâinii: 

— Fox, Elvis, Love Machine, plecaţi de aici. Ne întâlnim jos. 
Mother, platforma. Acum! 


Mother stătea în pragul hangarului enorm de la Nivelul 1 şi se 
uita în sus, în puţul liftului. 

La şaizeci de metri deasupra ei văzu partea de jos a masivei 
platforme pentru aeronave, de sub care putea să audă vacarmul 
bătăliei ce avea loc deasupra. 

Apăsă pe butonul de chemare a liftului şi imediat gigantica 
platformă se zdruncină puţin şi începu să coboare uşor. 


Sus, în hangarul principal, rămăşiţele împrăştiate ale avionului 
AWACS - precum şi platforma pe care zăceau - începură să 
dispară sub nivelul podelei. 

Liftul cobora. Schofield, Book, Juliet şi preşedintele se 
îndreptară spre el trăgând în continuare gloanţe spre Marine 
One, comportându-se ca nişte soldaţi veritabili din Detaşamentul 
7. 


Din camera de control, ce avea vedere asupra întregului 
hangar, Caesar puse mâna pe un microfon: 

— Boa! Logan! Preşedintele e aici! A fost chiar în mijlocul 
vostru! A ajuns la „Mingea de fotbal”, şi-a pus palma pe 
dispozitivul de identificare, iar acum se îndreaptă spre lift. Pentru 
numele lui Dumnezeu, poartă chiar o blestemată de uniformă de- 
a noastră! 

Kurt Logan se roti pe picioare şi văzu ceea ce păreau a fi patru 
membri din Detaşamentul 7 sărind pe platforma liftului ce cobora 
uşor, ignorând complet de această dată elicopterul prezidenţial şi 
„gândacul” ce se afla încă în mişcare. 

— Platforma! strigă el. Unitatea Bravo, pe platformă! Alpha, 
distruge elicopterul şi nimiceşte afurisitul de „gândac”! 


Marine One plonja deja înapoi spre sol, misiunea lui de a crea 
diversiune fiind îndeplinită. 

Gant ateriză cu elicopterul exact de unde decolase mai 
devreme - lângă gura de aerisire din partea de vest a puţului 
liftului - şi, cu ajutorul lui Elvis, mânui gigantica pasăre astfel 
încât trapa de dedesubt să ajungă exact deasupra gurii de 
aerisire. 

Imediat ce elicopterul se opri, ea cobori de pe scaunul pilotului 
şi se îndreptă spre trapa din podea, în timp ce Elvis se grăbi spre 
uşa din stânga spate şi o deschise pentru Love Machine. 


Love Machine suferea cumplit. 

Maşinuţa lui de remorcare Volvo nu fusese la fel de rezistentă 
în faţa gloanţelor ca Marine One, aşadar încasase tot felul de 
lovituri din partea soldaţilor din Detaşamentul 7. Cauciucurile 
scârţâiau, geamurile erau sfărâmate. lar acum trebuia să ajungă 
lângă Marine One. Problema lui cea mai mare era totuşi că îşi 
pregătise „gândacul” ca să mai treacă o dată pe lângă câţiva 
soldaţi din Detaşamentul 7, care se aflau undeva în partea de 
est, atunci când Schofield dădu semnalul. 

Se afla acum pe cealaltă parte în raport cu locul unde garase 
Marine One şi se îndrepta spre nord. Insă platforma liftului se afla 
acum în plină coborâre şi el nu mai avea cum să traverseze. 
Trebuia aşadar să înconjoare puţul liftului. Trei soldaţi din 
Detaşamentul 7 se iviră în faţa lui, prilej cu care vehiculul său 


mai primi câteva valuri de gloanţe în plin. O parte dintre ele 
pătrunseră în cabina şoferului, două lovindu-l pe Love Machine în 
umărul stâng. Sângele ţâşni pe loc, rănile făcându-l pe Love 
Machine să urle de durere. Un alt val de focuri ţinti cauciucurile şi 
acestea se sparseră cu zgomot puternic. Se trezi deodată fără 
control asupra maşinii, alunecând periculos de aproape pe lângă 
marginea puţului liftului, gata să cadă. Cumva însă acest lucru nu 
se produse. În schimb, se balansă spre colţul din nord al puţului 
liftului, iar Love Machine putu să tragă câteva gloanţe spre 
oamenii Detaşamentului 7 şi se izbi cu o viteză extraordinară de 
rămăşiţele lui Nighthawk 2, care se afla încă lângă peretele de 
nord al hangarului, ataşat de propriul său vehicul de remorcare, 
exact unde îl lăsase Book Il cu nouăzeci de minute mai devreme. 


Elvis văzu totul din elicopter, văzu „gândacul” lui Love Machine 
izbindu-se de Nighthawk 2, rămânând acolo, clătinându-se, pe 
jumătate îngropat în rămăşiţele elicopterului. 

Apoi îi văzu pe cei trei soldaţi din Detaşamentul 7 îndreptându- 
se cu repeziciune spre vehiculul avariat. 

— O, nu, murmură el... 


Între timp, Schofield, Book II, Juliet şi preşedintele - încă 
deghizați în soldaţi ai Detaşamentului 7 - duceau propria şi 
singulara lor luptă. 

În timp ce cobora în secţiunea pătrată a puţului, platforma 
liftului pentru aeronave era din ce în ce mai protejată, cei patra 
pereţi ai puţului înconjurând-o din toate părţile. Rămăşiţele 
avionului AWACS care erau încă împrăştiate pe platformă, 
formând un adevărat labirint de bucăţi de oţel. 

Şapte membri din Unitatea Bravo înaintau printre bucăţile 
rupte ale avionului, căutându-i, vânându-i. 

Schofield se afla în fruntea grupului şi îşi ghida oamenii de-a 
lungul marginii de est a platformei, eliminând obstacolele - 
fragmente din fuzelajul avionului -, cu ochii în patru, dar căutând 
în acelaşi timp cu privirea ceva pe jos, ceva ce lăsase într-un loc 
anume... 

Gata. Secţiunea frântă din aripă se afla exact acolo unde o 
lăsase. Schofield se grăbi să ajungă acolo. Era pe jos, într-unul 
dintre colţurile platformei, între pereţii de nord şi de est ce 


delimitau puţul liftului. Cu ajutorul lui Book II ridică bucata aceea 
de aripă, sub care se afla o deschizătură de formă pătrată, 
săpată în podeaua platformei. Gaura avea în jur de trei metri 
pătraţi. Era bucata de platformă care adăpostea în mod obişnuit 
mini-liftul detaşabil. 

In momentul de faţă, acea secţiune detaşabilă a platformei 
colţ, imobilă, aşteptându-i. 

Pentru că plasase acea bucată de aripă de avion mai devreme 
peste acel orificiu, Schofield se asigurase că soldaţii din 
Detaşamentul 7 nu îl vor descoperi. Era ieşirea lor secretă. 


— Love Machine! Mai trăieşti? strigă Elvis în microfon, din 
carlinga elicopterului prezidenţial. 

— Of, la naiba... veni răspunsul său îndurerat. 

— Te poţi mişca? 

— Pleacă de aici, omule. Sunt pierdut. Sunt rănit şi mi-am rupt 
glezna la ciocnire... 

— Nu lăsăm pe nimeni în urmă, se auzi pe un ton ferm o altă 
voce pe aceeaşi frecvenţă - vocea lui Schofield. Elvis, tu şi Fox 
plecaţi. Eu sunt mai aproape, mă ocup eu de Love Machine. Love 
Machine, nu te mişca, vin după tine. 


Schofield, care se afla pe platforma liftului - încă în mişcare - 
privi în sus. 

— Ce faci? întrebă Book II. 

— Mă duc să îl aduc pe Love Machine, răspunse el, cercetând 
cu privirea fuzelajul distrus al avionului AWACS de deasupra lui. 

Incă stătea înfipt cu botul în platformă şi cu fundul în sus. 
Partea din spate a avionului se afla încă deasupra marginii 
podelei hangarului. Dar nu pentru mult timp. În curând, mişcarea 
descendentă a platformei urma să o coboare sub margine. 

— Duceţi-l pe preşedinte jos, le zise lui Book II şi lui Juliet. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Mă duc după omul meu, răspunse Schofield. Ne vedem jos. 

Acestea fiind spuse, porni prin pădurea de metal contorsionat 
ce se întindea în jurul lui. Book Il şi Juliet îl priviră plecând, 
neputincioşi. Apoi îşi preluară sarcina şi făcură un salt spre mini- 
liftul de sub ei. 


Schofield alergă. Sări pe aripa stângă a avionului înclinată în 
pantă abruptă. Ajunse pe vârful aripii, după care se folosi de 
nişte crestături create pe lateralul fuzelajului pentru a urca pe 
acoperişul boţit al avionului. Insă chiar în acel moment fu 
observat de doi dintre soldaţii din Unitatea Bravo, care se aflau 
pe platformă, undeva sub el. Armele lor P-90 izbucniră. Dar 
Schofield înainta fără oprire. Continua să alerge, dansând parcă 
pe acoperişul înclinat al avionului, îndreptându-se spre pupa - 
spre punctul unde partea din spate a avionului cobora odată cu 
platforma şi se îndepărta uşor de prag. Ajunse în capăt la limită, 
dar reuşi să facă un salt. Se auzi o bufnitură, căci Schofield 
ateriză cu faţa înainte, în afara liniei de foc, pe podeaua lucioasă, 
de beton, a hangarului, la o distanţă de şase metri de „gândacul” 
avariat al lui Love Machine. Privi în sus chiar la timp pentru a-i 
vedea pe trei dintre soldaţii de comando ai Detaşamentului 7 
sosind la uşa vehiculului respectiv. 


Când văzu gura ţevii unei arme P-90 ivindu-se la câţiva 
centimetri în faţa sa, Love Machine scoase un oftat. Trăsăturile 
soldatului care ţinea arma în mână erau ascunse de masca de 
gaz ce îi acoperea jumătate din faţă, dar ochii lui se vedeau bine. 
Străluceau de satisfacție. Love Machine închise ochii, 
aşteptându-şi sfârşitul. Pac! Sfârşitul însă nu veni. Confuz, 
deschise din nou ochii ca să-şi vadă călăul, acum rămas cu 
jumătate de cap, balansându-se nesigur pe picioare şi în cele din 
urmă căzând încet la pământ. 

Ceilalţi doi soldaţi de comando săriră şi ei imediat, dar fură 
doborâţi pe loc de focurile unui pistol semiautomat. Apoi, spre 
totala surprindere a lui Love Machine, îl văzu în locul celor doi 
soldaţi doborâţi la pământ pe Scarecrow. 

Imbrăcat în echipamentul de culoare neagră al Detaşamentului 
7. 

— Hai, îl îndemnă Schofield. Să plecăm de aici. 


8 


Book Il ateriză pe puntea antiderapantă a mini-liftului, lângă 
Juliet şi preşedinte, la o distanţă de aproape trei metri sub 
platforma încă în mişcare a liftului pentru aeronave. Puntea era 
umbrită de platformă, aşadar era întuneric. Imediat ce ajunseră 
toţi pe puntea detaşabilă a mini-liftului, Juliet apăsă un buton de 
pe o consolă de dimensiuni mici ce era fixată în podea. 

Puntea începu să alunece cu rapiditate în jos, înaintând pe 
propriul set de şine montate în perete, mişcându-se mai repede 
decât platforma gigantică de deasupra. Indepărtându-se. 


Schofield începu să îl tragă afară din „gândac” pe Love 
Machine. In timp ce făcea acest lucru, văzu câteva arme 
împrăştiate lângă carlinga devastată de explozie a elicopterului 
Nighthawk 2 - vreo două MP-10, câteva grenade, un pistol 
semiautomat de calibrul 44 Desert Eagle şi, spre mai marea 
bucurie a lui Schofield, două arme ce se aflau încă în tocurile lor 
din piele de culoare neagră şi care fuseseră cu siguranţă 
aruncate de suflul exploziei din cabina elicopterului Nighthawk 2. 

Păreau a fi mitraliere de înaltă tehnologie, fiecare fiind 
prevăzută cu o ţeavă scurtă şi groasă şi două mânere. Totuşi, din 
ţeava fiecărei arme ieşea câte un cârlig fabricat din crom cu un 
cap magnetic, în formă de bulb. 

Era vorba despre faimosul Armalite MH-12 Maghook, un cârlig 
prevăzut cu un magnet foarte puternic. 

— O, da... zise Schofield, luând de jos cele două arme, 
întinzându-i una lui Love Machine. 

Luă şi o puşcă MP-10 şi pistolul mare Desert Eagle, pe care îl 
prinse la curea... 

Ping! 

In acel moment, brusc, se deschiseră uşile liftului pentru 
personal - care se afla în apropiere -, iar din spatele lor se iviră 
zece soldaţi din Detaşamentul 7, înarmaţi până în dinţi! Era 
vorba despre Python Willis şi Unitatea Charlie. Ochii lui Python 
aproape că ieşiră din orbite când îl văzu pe Schofield atât de 


aproape, îmbrăcat în echipamentul detaşamentului său. Oamenii 
săi ridicară pe loc armele P-90. 

— La naiba! exclamă Schofield, în timp ce îl băga pe Love 
Machine înapoi în „gândac”, în cabina şoferului. 

Intră şi el acolo odată cu el şi imediat se abătu asupra lor o 
ploaie de gloanţe. 

Schofield comută schimbătorul de viteze în marşarier şi se 
rugă la Dumnezeu ca vehiculul să fie încă funcţional şi apăsă cu 
piciorul pe pedala de acceleraţie până la podea. 

„Gândacul”  demară în trombă, cauciucurile din spate 
fumegând, aruncând în spate bucăţi din epava elicopterului 
Nighthawk 2, scoțând scântei la impactul cu podeaua. 

Maşina de remorcare rulă cu viteză de-a lungul hangarului cu 
spatele, trecând la un milimetru pe lângă marginea puţului 
liftului, îndreptându-se cu mare viteză spre baricada - acum 
abandonată - aflată la estul acesteia. 

Schofield îşi întoarse privirea şi văzu baricada prea târziu. 

Apăsă pedala de frână şi vehiculul cu greutatea de trei tone se 
întoarse nebuneşte la 180 de grade. Capătul din faţă al 
„gândacului” se roti ca o bâtă de baseball şi şterse uşor baricada, 
aruncând lăzile şi containerele Samsonite în toate direcţiile. 

În cele din urmă, „gândacul” se opri. Scarecrow se balansă 
puternic înainte. Când ridică ochii pentru a vedea unde se află, fu 
surprins să vadă, chiar lângă portiera lui, acum la o distanţă de 
un metru, scaunul pe care era aşezată servieta preşedintelui - 
„Mingea de fotbal”. 

„Drăcia dracului!” îşi zise. 

Mânerul servietei era încă fixat de podea printr-o coardă de 
titan extrem de rezistentă. Dar acum, dat fiind faptul că 
preşedintele resetase cronometrul, fusese abandonată de soldaţii 
care o păzeau, presupunând pe bună dreptate că unicul obiectiv 
al preşedintelui era acum să evadeze. 

Aşadar, acum „Mingea de fotbal” stătea acolo pur şi simplu, 
lăsată la voia întâmplării, nepăzită. Schofield profită imediat de 
ocazie. Se strecură afară din maşină şi se târî pe podea până la 
ea. Soldaţii din Unitatea Charlie îşi încărcau armele în partea 
cealaltă a hangarului, trăgând fără oprire mii de focuri asupra 
părţii expuse din spatele vehiculului de remorcare. 

La adăpostul „gândacului”, Schofield scoase din buzunar unul 


dintre explozibilele Lock-Blaster pe care le luase de la soldaţii 
Detaşamentului 7, îl ataşă de ţăruşul din podea de care era 
legată coarda de titan, apăsă butonul de activare şi se îndepărtă. 

Unu, o mie... Doi, o mie... Trei... Explozia fu scurtă şi puternică. 
Trosc! Ţăruşul se desprinse de podea şi deodată „Mingea de 
fotbal”- care avea coarda din titan încă ataşată de ea - fu 
eliberată. Schofield o luă şi se cufundă din nou pe scaunul 
şoferului din maşină, exact când soldaţii din Detaşamentul 7 
sosiră şi ei la faţa locului. 

Doi dintre ei săriră pe acoperişul „gândacului” exact în 
momentul în care Schofield apăsă pedala de acceleraţie şi 
demară. Mişcarea bruscă a maşinii îl aruncă la pământ pe unul 
dintre cei doi soldaţi de comando, care căzu rostogolindu-se. 

Cel de-al doilea soldat avu reflexe mai bune. Işi aruncă arma şi 
astfel, ambele mâini fiindu-i libere, reuşi cumva să se agaţe de 
acoperişul maşinii care deja înainta. 

Schofield întoarse vehiculul de-a lungul părţii sudice a 
giganticei platforme de lift - cauciucurile scârţâiau, motorul 
huruia, acum transportând un pasager în plus pe acoperiş. 

Văzu elicopterul Marine One sus, în parte de vest a puţului 
liftului, cu elicea încă învârtindu-se. 

Exact acolo voia el să ajungă. Să ajungă lângă Marine One, să 
intre înăuntru şi apoi să coboare prin trapa din podea şi să scape 
prin gura de ventilaţie de dedesubt. Dar speranţele îi fură 
spulberate în momentul în care îi văzu pe cei trei soldaţi din 
Unitatea Alpha ivindu-se din spatele elicopterului prezidenţial, cu 
armele pregătite de tragere. 

Pregătite pentru el. Dar, nu se ştie din ce motiv, soldaţii 
rămaseră pe loc. De ce nu trăgeau? Pe neaşteptate, gemuleţul 
mic din partea posterioară a cabinei şoferului, exact în spatele 
capului lui Schofield, se sfărâmă în mii de cioburi ce săriră atât în 
direcţia lui Schofield, cât şi a lui Love Machine. De o parte şi de 
alta a capului lui Scarecrow apăru o pereche de mănuşi negre, 
una dintre mâinile pe care le îmbrăcau strângând cu putere un 
cuţit! 

Era soldatul de comando care se agăţase mai devreme de 
acoperişul „gândacului”. Avea capul deasupra compartimentului, 
dar încerca să îl ucidă cu mâinile pe Schofield. 

Din reflex, Schofield înşfacă dintr-o mişcare cuțitul din mâna 


soldatului, în timp ce mâna cealaltă a asasinului se încleştă cu 
disperare pe osatura feţei sale. Incă se afla pe drum spre Marine 
One, iar maşina - cu cauciucurile din faţă sparte şi un şofer ce se 
lupta pentru viaţa lui - aluneca nebuneşte pe podeaua lucioasă a 
hangarului. 

În timp ce se zbătea ca să scape de soldatul din spatele lui, 
Schofield văzu înaintea lui elicopterul prezidenţial, observă 
rotorul vertical din coadă învârtindu-se cu repeziciune, apoi un 
vârtej la aproximativ doi metri sub elicopter, totodată la câţiva 
centimetri mai sus de acoperişul „gândacului”... 

Schofield rula vehiculul în zigzag, făcându-l în cele din urmă să 
alunece sub elicea din spate a elicopterului Marine One, astfel 
încât paletele tăioase ale rotorului să treacă la foarte mică 
distanţă de acoperişul „gândacului”. 

Apoi îl auzi brusc pe soldatul de comando din spatele lui urlând 
de durere. Ţipătul încetă însă repede, în momentul în care elicea 
elicopterului îi reteză soldatului capul, lăsând să se prelingă un 
şuvoi tulburător de sânge de pe acoperişul cabinei şoferului. 

Cei trei soldaţi din Unitatea Alpha care se aflau în apropiere de 
Marine One se dădură la o parte din calea vehiculului de 
remorcare. 

Gândacul alunecă până pe partea cealaltă a elicopterului, 
ajungând chiar în faţa puţului liftului. Schofield văzu gaura ce se 
profila în faţa ochilor săi, cu vasta platformă hidraulică dinăuntrul 
ei, aflată încă într-o coborâre plictisitor de înceată. Văzu şi 
antena rotundă de forma unei farfurii zburătoare a avionului 
AWACS la aproximativ trei metri mai jos de nivelul podelei 
hangarului. 

Porni din nou motorul. Love Machine îşi dădu seama ce avea în 
gând. 

— Eşti nebun, căpitane! 

— Fac ce pot, răspunse Schofield. Ţine-te bine! 

Şi porni. Roţile din spate începură să scârţâie şi „gândacul” 
rulă cu viteză spre marginea puţului liftului. 

„Viteza e totul” - gândi Schofield în timp ce conducea. Şi avea 
nevoie de o viteză cât mai mare pentru ca vehiculul să ajungă... 
„Gândacul” se îndrepta cu repeziciune spre margine, în timp ce 
gloanţele cu care era asaltat scânteiau de jur-împrejurul lui. 
Schofield conducea cu hotărâre înainte. 


9 


Apoi „gândacul” atinse marginea puţului liftului şi se avântă 
înăuntru - roţile se învârteau, botul maşinii era îndreptat în sus... 

În timpul căderii, bara de protecţie din faţă căzu prima, ca şi 
cum ar fi reprezentat echivalentul a trei tone de oţel care nu 
aveau nicicum menirea să zboare vreodată. 

Până să aibă loc această cădere, platforma liftului coborâse 
aproape zece metri sub linia podelei, dar fuzelajul avariat al 
avionului AWACS - cu antena sa rotundă rămasă intactă - făcuse 
ca distanţa de la care căzuse „gândacul” să fie de numai trei 
metri. 

Maşina ateriză - buf! - chiar pe vârful antenei rotunde a 
avionului, care era înclinată în jos. 

Antena, fabricată din titan foarte rigid, rezistă la impactul cu 
viteazul „gândac”. Dar nu şi barele care o susțineau. Acestea se 
curbară pe loc, crăpând ca nişte bețe, la fel ca şi bucăţile din 
fuzelajul avionului de sub ea. 

Fuzelajul cilindric al avionului AWACS se îndoi ca o cutie din 
aluminiu sub greutatea vehiculului de remorcare, amortizându-i 
astfel căderea. 

Antena rotundă fu înfundată în fuzelaj, creând un efect de 
rampă, ceea ce îi oferi maşinii lui Schofield ocazia să alunece pe 
partea cealaltă a avionului şi să ajungă în cele din urmă pe aripa 
lui stângă. 

În interiorul maşinii, Schofield şi Love Machine erau ca nişte 
păpuşi din cârpă ce erau aruncate în toate direcţiile. 

Schofield reuşi cumva să apese pedala de frână, iar 
„gândacul” alunecă, se învârti, după care se opri brusc, izbindu- 
se de unul dintre pereţii casei liftului, chiar lângă deschizătura de 
formă pătrată ce adăpostea în mod obişnuit mini-liftul detaşabil. 
Până să se oprească de tot maşina, Schofield îl ajuta deja pe 
Love Machine să iasă afară. Tot atunci se iviră şi primii soldaţi din 
Detaşamentul 7 din pădurea de oţel contorsionat, care şi 
începură să tragă focuri spre ei. Dar gloanţele lor nu erau 
eficiente, veneau prea târziu într-adevăr, tot ce puteau face era 


să privească cu uluire cum Schofield îi înmână lui Love Machine 
„Mingea de fotbal”, îi aşeză braţele rănite pe propriii săi umeri şi, 
fără nici măcar să clipească, se aruncă împreună cu el în gaura 
din platformă, făcându-se nevăzuţi în întuneric. 


întocmai ca un cuplu de paraşutişti ce executau un salt în 
tandem, Schofield şi Love Machine se aflau în cădere liberă pe 
partea laterală a puţului liftului, eclipsaţi de dimensiunile sale 
extraordinare. 

Conform ordinelor primite, Love Machine se agăţă de umerii lui 
Schofield cu toată puterea, ţinând bine în acelaşi timp şi „Mingea 
de fotbal”. Totuşi nu se putu abţine să nu ţipe în timpul căderii. 
Peretele cenuşiu din beton al puţului liftului trecea cu repeziciune 
prin faţa ochilor lor. Schofield privi în jos şi văzu un pătrat 
luminos profilându-se dinspre hangarul de la Nivelul 1 ce îşi 
arunca razele asupra platformei înguste a mini-liftului oprit acolo 
- la aproximativ şaizeci de metri mai jos. Scoase din toc noul său 
Maghook. Nu putea totuşi să lanseze cârligul şi să îl agaţe de 
partea de jos a platformei liftului. Astfel de cârlige nu lăsau în 
urmă decât patruzeci şi cinci de metri de funie. Nu era suficient 
de lungă. Nu, trebuia să aştepte să mai coboare încă 
cincisprezece metri şi apoi... când trecură pe lângă mini-lift, 
Schofield agăţă cârligul dispozitivului Maghook de o consolă din 
metal montată în peretele din beton al puţului liftului. 

Aceasta susţinea o serie de cabluri groase ce se întindeau de-a 
lungul peretelui. 

După ce cârligul se agăţă de consolă, Schofield şi Love 
Machine  continuară să cadă, frânghia ataşată de cârlig 
balansându-se deasupra lor, desfăşurându-se cu repeziciune. 
Puntea mini-liftului cobora spre ei cu o viteză năucitoare. 
Repede, mai repede, mai repede... O zdruncinătură. Şi se opriră, 
la un metru deasupra punţii mini-liftului, în faţa pragului masiv al 
uşii ce dădea spre hangarul de la Nivelul 1 al complexului. 

Schofield apăsă pe butonul negru al dispozitivului Maghook - 
un trăgaci care lansa un mecanism de prindere a frânghiei. 
Apăsă pe buton chiar la timp. El şi Love Machine coborâseră 
ultimul metru. Ghetele lor atinseră solul şi când se întoarseră 
văzură că se mai afla cineva acolo. 

In pragul hangarului îi aşteptau Book II, Juliet şi preşedintele. 


Alături de ei erau Mother, Brainiac şi savantul, Herbie Franklin. 
— Dacă face cineva vreo glumă cu privire la modul în care am 
ajuns aici, îi tai gâtul cu mâna mea, ameninţă Mother. 


10 


— Trebuie să ne mişcăm, zise Schofield după ce îşi puse 
dispozitivul Maghook în teacă. 

Giganticul lift pentru aeronave cobora în continuare cu greu, 
ducând cu el şi câţiva soldaţi din Detaşamentul 7. 

Trupa lui Schofield se îndreptă spre rampa din celălalt capăt al 
hangarului, şi acesta foarte spaţios, Book II şi Mother sprijinindu-l 
pe Love Machine, care era rănit. Juliet Janson mergea la pas cu 
Schofield. 

— Şi acum ce facem? 

— Îl avem pe preşedinte, răspunse el. Avem şi „Mingea de 
fotbal”. Şi cum aceasta era singurul lucru care îl lega pe 
preşedinte de acest loc, eu zic să plecăm de la petrecerea asta. 
Ceea ce înseamnă că trebuie să găsim un computer conectat la 
reţea, îl vom folosi să găsim şi să deschidem o ieşire în 
următoarea fereastră de o oră şi să ieşim de aici. Doctore 
Franklin, unde este cel mai apropiat computer de unde am putea 
face asta? se întoarse el spre savant, în momentul când toţi 
începură să coboare pe rampa circulară de acces pentru 
vehicule. 

— La acest nivel sunt două - unul în biroul hangarului, iar 
celălalt în cutia de racord. 

— Nu aici, zise Schofield. Băieţii răi vor ajunge din clipă în 
clipă. 

— Atunci cel mai apropiat e la Nivelul 4, în zona de 
decompresie. 

— Atunci mergem într-acolo. 

— Scarecrow, aici Fox - se auzi o voce de femeie în căştile lui 
Schofield. Am ajuns la capătul gurii de aerisire. Ce facem acum? 

— Puteţi ajunge în cealaltă parte a puţului liftului pentru 
aeronave? 

— Da, cred că da. 

— Atunci ne vedem în laboratorul de la Nivelul 4, spuse 
Schofield în microfonul de la încheietura mâinii. 

— Am înţeles. A, Scarecrow, noi... ăă... am mai colectat nişte 


pasageri. 

— Minunat, răspunse Schofield. Pe curând! 

Coborâră aşadar în grabă pe rampă până la Nivelul 2, unde 
dădură peste o deschizătură în podea prin care se ajungea la 
scările de urgenţă. Toţi opt coborâră pe acolo până ajunseră la o 
uşa masivă, fabricată din material ignifug, ce ducea spre zona de 
decompresie de la Nivelul 4. Brainiac încercă uşa. Se deschise 
uşor. Pentru Schofield însă acesta era un motiv de griji. Pentru că 
aceasta era una dintre uşile pe care ei le încuiaseră mai 
devreme. lar acum era descuiată. Le făcu aşadar tuturor un 
semn cu mâna. 

— Deschide cu grijă. 

Brainiac încuviinţă din cap. Dădu discret şi repede uşa la o 
parte, lăsându-i pe Book II şi pe Mother să se strecoare înăuntru, 
unul având la umăr o puşcă M-19, iar celălalt un P-90. Nu a fost 
nevoie de niciun foc de armă. Cu excepţia cadavrelor ce zăceau 
pe jos - rezultate în urma unei confruntări anterioare cu 
Detaşamentul 7 - zona era liberă. 

Juliet şi preşedintele intrară imediat după ei, păşind peste 
trupurile celor morţi. Urmă Schofield, sprijinindu-l pe umăr pe 
Love Machine. 

La dreapta lor se vedeau câteva calculatoare fixate în perete, 
parţial ascunse în spatele camerelor de teste de mărimea unor 
cabine telefonice. 

— Doctore Franklin, alege un calculator. Brainiac, mergi cu el. 
Aflaţi ce trebuie să facem ca să ieşim din această cursă de 
şobolani. Book, ia-l pe Love Machine. Mother, caută în laboratorul 
de lângă noi o trusă de prim ajutor. 

Mother se îndreptă spre uşa ce ducea spre cealaltă jumătate a 
etajului. 

Book II îl lăsă pe Love Machine jos, apoi merse să închidă uşa 
pe care intraseră. 

— Ce naiba...?! exclamă el uitându-se la uşă. 

Schofield se apropie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Uită-te la încuietoare. 

Schofield făcu întocmai şi miji ochii. Mecanismul de închidere - 
porţiunea groasă, de formă rectangulară a încuietorii ce se 
prelungea în exteriorul uşii şi se bloca în interiorul unei caneluri 


săpată în cadrul uşii, în care intra perfect - fusese retezat. Curat. 
Perfect. Într-adevăr, tăietura era atât de curată încât nu putea fi 
efectuată decât de vreun tip de laser... Schofield se încruntă. A 
mai trecut cineva pe aici de la mica noastră confruntare... 

— Scarecrow, rosti cineva. 

Era Mother, care stătea în pragul uşii săpată în peretele 
despărțitor de culoare albă, ce ducea spre parte de vest a 
Nivelului 4. Lângă ea, dar de cealaltă parte a uşii, se afla Libby 
Gant. 

— Scarecrow, vino să vezi ceva, continuă Mother. 


Schofield se duse într-acolo. Când ajunse lângă Mother şi Gant 
verifică încuietoarea. Şi aceea fusese tăiată cu un dispozitiv 
laser. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Ridică privirea şi lângă Libby Gant îi văzu pe colonelul Hot Rod 
Hagerty şi pe Nicholas Tate III, isteţul consilier pe politici interne 
al preşedintelui. Noii pasageri ai lui Gant. 

Gant îşi îndreptă, printr-o smucitură, degetul mare spre spaţiul 
din spatele ei - încăperea înaltă ce găzduia cubul imens din 
sticlă. Schofield privi în interior... şi sângele îi îngheţă în vene. 
Cubul arăta de parcă ar fi fost lovit de o bombă. Pereţii erau 
sparţi, sfărâmaţi. Bucăţi mari de sticlă căzuseră în dormitorul din 
interior, expunându-l la aerul din exterior. Pe jos erau împrăştiate 
numeroase jucării. Piesele de mobilier, vopsite în culori vii, erau 
răsturnate, zăceau doborâte la pământ. Nu era nicio urmă de 
băiat, de Kevin. 

— Se pare că au luat multe lucruri şi din laboratorul de sus, 
zise Gant. Toată camera a fost răvăşită. 

Schofield îşi muşcă buza, analizând tot ce vedea în jur. Nu voia 
să o spună. Nu voia nici măcar să se gândească la aşa ceva. Dar 
nu mai avea cum să nege acum. 

— Mai e cineva aici, zise. 


11 


Era vorba despre limba afrikaans. Limba oficială a regimului 
albilor care guvernaseră Africa de Sud până în anul 1994, dar 
care acum, din motive evidente, nu mai era limba oficială a ţării 
respective. După ce se consultă cu cei doi specialişti în limbi 
africane din cadrul Agenţiei de Informaţii a Apărării, Dave Fairfax 
avea acum toate conversațiile traduse şi pregătite să fie 
prezentate Directorului. 

Se uită din nou pe text şi zâmbi. Acesta spunea următoarele: 


LINIE SECURIZATĂ COMM-SAT E/13A-2 
SPAŢIUL DIA DIV-PENT-DC 
OPERATOR: T16-009 

SURSA: USAF-SA (R)07 


29-MAI 22.10.56 

AFRIKAANS/ENGLEZĂ 

VOCEA 1: Kan bevestig dat in-enting plaasvind./Putem 
confirma că vaccinul este operațional. 


13-IUN. 18.01.38 

AFRIKAANS/ ENGLEZĂ 

VOCEA 1: Toetse op laaste poging word op die vier-en- 
twientigste verwag. Wat van die onttrekkings eenheild?/ Test 
pentru cea de a treia versiune. Ce unitate íl va sustrage? 
VOCEA 2: Reccondo span is alreeds weggestuur. Echipa 
Reccondo e pe drum. 


15-IUN. 14.45.46 

AFRIKAANS/ ENGLEZĂ 

VOCEA 1: Voorbereidings onderweg. Vroeg oggend. Beste 
tyd vir onttrekking./Se fac ultimele pregătiri. Dimineaţă 
devreme. Momentul optim pentru sustragere. 


16-IUN. 19.56.09 


ENGLEZĂ/ ENGLEZĂ 
VOCEA 3: Totul este în regulă. Confirm că este al treilea. 
Totul este în regulă. Confirm că este al treilea. 


21-IUN. 07.22.13 

AFRIKAANS/ ENGLEZĂ 

VOCEA 1: Ontrekking kan 'n probleem wees. Gestel ons 
gebrulk die Hoeb land hier naby. Verstaan hy is 'n lid van Die 
Organisasie. Sustragerea e marea problemă. Planul este să 
folosim terenul lui Hoeb din apropiere. Membrii Die 
Organisasie. 

VOCEA 2: Sal die instruksies oordra. Vom transmite mai 
departe instructiunile. 


22-IUN. 20.51.59 

ENGLEZĂ/ ENGLEZĂ 

VOCEA 3: Misiunea e în curs de îndeplinire. Misiunea e în 
curs de îndeplinire. 


23-IUN. 01.18.22 

AFRIKAANS/ ENGLEZĂ 

VOCEA 1: Die Reccondos is gereed. Verwagte aankoms by 
beplande bestemming binne nege dae. Reccondo sunt pe 
poziții. Sosirea estimată la destinatia țintă în nouă zile. 


— A naibii de serioasă treaba, prietene, zise unul dintre 
specialiştii în limbi africane în timp ce îşi punea haina, 
pregătindu-se să plece. 

Era un bărbat scund, cumsecade, pe nume Lew Alvy. 

— Mă refer la Unităţile  Reccondo. Die Organisasie. 
Dumnezeule! 

— Ce vrei să spui? întrebă Fairfax. Ce sunt ăştia? Alvy îşi roti 
rapid privirea împrejur. 

— Unităţile Reccondo, începu el, sunt ce se poate mai rău când 
vine vorba despre unităţile de elită. Sunt soldaţii de comando de 
recunoaştere ai Africii de Sud. Inainte de venirea la putere a lui 
Mandela reprezentau plutonul de asasini al regimului albilor. Erau 
specialişti în raiduri peste graniţă şi lucrau sub acoperire - 
atacând de obicei liderii rezistenţei oamenilor de culoare -, 


antrenați să fie umbre. Nu lăsau niciodată vreo urmă, dar îţi 
dădeai seama că au trecut pe acolo când vedeai gâtlejurile 
retezate. Erau duri, nemiloşi. Am auzit că odată, în Zimbabwe, o 
trupă Reccondo a pregătit o ambuscadă şi au stat ascunşi timp 
de nouăsprezece zile -  nemişcaţi, ascunşi în savană, 
înveşmântaţi în noroi care să îi apere de soare, până când a sosit 
ţinta. Aceasta a venit, gândindu-se că era în siguranţă, şi bum! 
Au prins-o. Unii spun că în anii '80 şi-au mărit efectivele, înrolând 
mercenari angolezi. Insă totul s-a sfârşit în 1994, când Mandela a 
venit la putere şi unitatea a fost dizolvată, date fiind misiunile ei 
anterioare. Dintr-odată au devenit toţi mercenari de închiriat. 

— La naiba... murmură Fairfax. Şi Die Organisasie? Asta ce e? 

— Jumătate mit, jumătate realitate, răspunse Alvy. Nimeni nu 
ştie cu adevărat. Dar cei din MI-6* deţin un dosar, la fel ca şi CIA. 
Este o organizaţie secretă formată din sud-africani albi exilați 
care complotează împotriva guvernului Congresului Naţional 
African, în speranţa de a readuce Africa la zilele zbuciumate din 
trecut. Nemernici cu bani - nemernici rasişti cu bani! Sunt 
cunoscuţi şi sub numele de „A treia forţă” sau „Pânza de 
păianjen”. La naiba, doar a ajuns pe listele de la Interpol anul 
trecut ca organizaţie teroristă activă. 

Apoi Alvy plecă, lăsându-l pe Fairfax încruntat, cufundat în 
gânduri. 

Ce-ar putea vrea o organizaţie sud-africană de dreapta putred 
de bogată şi o mică unitate de comando de elită de la o bază 
izolată a Forţelor Aeriene? 


10 MI-6 - Military Intelligence-6 (Serviciul britanic de informaţii externe) (n. 
red.) 


12 


Cum era de aşteptat, Hot Rod Hagerty şi Nicholas Tate se 
îndreptară direct spre preşedinte. Pe de altă parte, Elvis se grăbi 
să îşi vadă camaradul rănit, pe Love Machine. 

Schofield stătea în mijlocul zonei de decompresie de la Nivelul 
4. Alături de el era Gant. 

Libby Gant le făcu un semn din cap lui Hagerty şi lui Tate. 

— l-am găsit ascunşi la bordul lui Marine One, în trapa de ieşire 
a preşedintelui. El va prelua comanda, zise Schofield. 

— Dar e ofiţer, zise Gant. Nu a participat niciodată la vreo 
luptă. La naiba! 

La câţiva metri spre stânga, lângă camerele de teste, Brainiac 
şi Franklin stăteau în faţa unui computer. Schofield se opri în 
spatele lor. 

— Deci care-i treaba? 

— E foarte ciudat, zise Herbie. Uite, adăugă el, arătând cu 
degetul spre ecran. 

Se puteau citi următoarele: 


S.A. (B) 07-A 
REGISTRU DE SECURITATE 
7-3-010229027 


ORA/INIŢIALIZARE COD/OPERATOR/MESAJE DE RĂSPUNS 


06.30.00/Verificare status sistem/070-67/Toate sistemele 
sunt operaţionale 

06.58.34/Comandă de dezactivare/105-02/Izolarea finalizată 
07.00.00/WVerificare status sistem/070-67/Toate sistemele 
sunt operaţionale 

07.30.00/Verificare status sistem/070-67/Toate sistemele 
sunt operaţionale(procedura de izolare activă) 
07.37.56/ATENTIE: DEFECŢIUNE A  GENERATORULUI 
AUXILIAR/Sistem/Defecţiune de sistem localizată în 
terminalul 1-A2. Niciun răspuns de la sisteme: TRACS; AUX 


SYS-1; RAD COMSPHERE; MBN; EXT FAN 

07.38.00/ATENŢIE: Generatorul auxiliar la capacitatea de: 
50%/Sistem/Terminal 1-A2 nu răspunde 

08.00.15/Comandă de dezactivare a generatorului principal 
(terminal  3-A1)/008-72/Generatorul principal a fost 
dezactivat 

08.00.18/Generator auxiliar activat/Sistemul Auxiliar/Pornire 
Sistem auxiliar 

08.00.19/ATENŢIE: Generatorul auxiliar este 
operaţional. Protocolul pentru situaţii de nivel scăzut 
de energie activat/Sistem Auxiliar/Nivel scăzut de 
energie: sistemele neesenţiale au fost dezactivate 
08.01.02/Procedura specială de izolare iniţializată (terminal 
3A1)/008-72/Uşa 003-V deschisă 

08.04.34/Procedura specială de izolare iniţializată (terminal 
3A1)/008-72/Uşa 062-V deschisă 

08.04.55/Procedura specială de izolare iniţializată (terminal 
3A1)/008-72/Uşa 100-V deschisă 

08.18.00/ATENŢIE: Capacitate generator auxiliar 
35%/Sistemul auxiliar/Terminal 1-A2 nu răspunde 
08.21.30/Comandă de închidere a sistemului de camere de 
supraveghere (terminal 1-A1)/008-93/EROARE DE SISTEM: 
Sistemul de camere de supraveghere a fost deja dezactivat 
conform protocolului pentru situații de urgență: nivel scăzut 
de energie. 


— Bine, zise Herbie. E în regulă până aici. Verificări de sistem 
standard, efectuate de un operator local. Probabil unul dintre 
operatorii de consolă din hangarul principal. Intervine apoi 
blocarea LOCKDOWN la 6.58, comandă introdusă de către 
operatorul cu numărul 105-02. Asta înseamnă că e cineva cu 
rang înalt. 105 e un prefix ce indică un rang de colonel sau chiar 
unul superior. E posibil să fie vorba despre colonelul Harper. Dar 
apoi trebuie să se fi întâmplat ceva la 7.37, la Nivelul 1. La 
momentul acela, aproape jumătate din rezerva auxiliară de 
electricitate a complexului a picat. 

— Cutia de racord a fost lovită de un proiectil, interveni 
Schofield, reamintindu-şi confruntarea cu vehiculele Avenger din 
hangarul de la Nivelul 1 de mai devreme. 


Tonul lui te făcea să crezi că astfel de lucruri aveau loc la 
ordinea zilei. _ 

— Bine... spuse Schofield. Atunci asta e explicaţia. In cutia 
aceea de racord se aflau generatorii auxiliari. Din păcate însă 
consecinţa negativă a distrugerii ei s-a făcut simțită aici, zise, 
arătând cu degetul o altă linie pe ecran. 


08.00.15/Comandă de închidere sursă principală de 
curent electric (terminal 3-A1)/008-72/inchidere sursă 
principală de curent electric 


— Cineva a închis generatorul principal, zise Herbie. lată 
motivul pentru care nu am putut dezactiva mai devreme 
camerele de supraveghere. Uitaţi, aici am introdus eu codul la 
8.21. Eu sunt operatorul cu indicativul 008-93. Problema e că 
altcineva - un operator cu numărul 008-72 - dezactivase deja 
camerele prin deconectarea generatorului principal. Când sursa 
principală de energie electrică e oprită, sistemul comută automat 
pe generatorul auxiliar. Dar în acest caz, din pricina impactului 
cu proiectilul, numai jumătate din rezerva de electricitate e 
disponibilă. Şi aceasta, din câte putem observa cu toţii, se scurge 
rapid. Dar... atunci când intră în joc sursa auxiliară de alimentare 
cu energie, sistemul închide toate dispozitivele consumatoare de 
electricitate care nu sunt esenţiale - de exemplu iluminatul 
excesiv şi reţeaua de camere de supraveghere. Asta înseamnă 
acel „low power protocol” care tot apare din când în când pe 
ecran. 

— Deci când a fost tăiat curentul s-au dezactivat şi camerele... 
gândi Schofield cu voce tare. Da... pentru că nu voia să fie văzut. 

— Ba mai mult decât atât, interveni Herbie. Priveşte ce a făcut 
după aceea. A introdus trei coduri speciale de deblocare - o dată 
la 8.01 şi de două ori la 8.04 - prin care a deschis trei uşi de 
ieşire. 

— Fereastra de cinci minute, zise Schofield. Corect! Deci ce uşi 
a deschis? 

— O secundă, aflu imediat. 

Herbie apăsă pe nişte taste. 

— Aşa, deci prima a fost 003-V. 

Pe ecran apăru o diagramă generală a Zonei 7. 


— lat-o. EEV. 

— Şi celelalte două? 

— 062-V şi 100-V... zise Herbie, scanând cu privirea ecranul. 
Uşa 062-V e indicativul pentru şaizeci şi doi/vest. Dar asta 
înseamnă că e... 

— Ce? întrebă Schofield. 

— 062-V e uşa blindată ce izolează tunelul X-rail din partea de 
vest de la Nivelul 6. 

— lar cealaltă? 100-V? 

— Acolo se termină tunelul, lângă lacul Powell, la aproximativ 
şaizeci şi cinci de kilometri vest de aici. 100-V e uşa de siguranţă 
ce duce spre lac. 

— De ce ar deschide toate aceste uşi? întrebă Brainiac. 

— Deschizi EEV ca să îţi laşi oamenii să intre. Să te ajute să 
înşfaci prada. 

— Şi celelalte două uşi? 

— Le deschizi ca să poată ieşi toţi. 

— Şi atunci de ce să opreşti curentul? întrebă Gant. 

— Ca să dezactivezi camerele de supraveghere, răspunse 
Schofield. Oricine a făcut asta nu a vrut ca oamenii Forţelor 
Aeriene să-l vadă făcând asta. 

— Făcând ce? întrebă Brainiac. 

Schofield schimbă o privire cu Gant. 

— Răpindu-l pe băiat, răspunse el. Repede, i se adresă lui 
Herbie, poţi afla al cărui operator e numărul 008-72? 

— Bineînţeles, zise, începând imediat să tasteze ceva cu 
rapiditate. 

Câteva secunde mai târziu, veni şi răspunsul: 

— Gata, l-am găsit. 

Pe ecran se afişă o listă. Schofield o scană cu privirea până 
ajunse la numărul pe care îl căuta: 


008-72 BOTHA, Gunther W. 


— Cine e Gunther Botha? întrebă Scarecrow. 

— Nenorocitul! se auzi o voce de undeva din spatele lor. 

Era preşedintele, care veni în spatele lui Schofield. 

— Botha, repetă el, scuipând. Trebuia să-mi dau seama. Om de 
ştiinţă de origine sud-africană. Lucrează aici, la vaccin, completă 


preşedintele. Faci o afacere cu diavolul şi apoi el te muşcă pe la 
spate. 

— De ce arvrea să răpească băiatul? 

— Sinovirusul ucide atât oamenii albi, cât şi pe cei de culoare, 
căpitane, zise preşedintele. Numai cei cu origini asiatice sunt 
salvaţi. Totuşi, băiatul acela a fost genetic conceput să servească 
drept vaccin universal, atât pentru oamenii albi, cât şi pentru cei 
de culoare. Dar dacă numai oamenii albi primesc vaccinul, atunci 
numai ei vor supravieţui unei epidemii cauzate de Sinovirus. Şi 
dacă Botha lucrează pentru cine cred eu... 

— Şi atunci ce facem? întrebă Herbie. 

— Mergem după băiat, veni răspunsul prompt al lui Schofield. 
Şi atunci noi... 

— Voi nimic, căpitane, zise Hot Rod Hagerty, ivindu-se brusc în 
spatele lui Schofield. Veţi rămâne aici şi îl veţi păzi pe preşedinte. 

— Dar.. 

— În caz că nu aţi ascultat cu atenţie, dacă preşedintele 
moare, la fel se va întâmpla şi cu America. Băieţelul mai poate să 
aştepte. Cred că e timpul să îţi stabileşti priorităţile, căpitane 
Schofield. 

— Dar nu putem să îl lăsăm aşa, pur şi simplu... 

— Ba da, putem. Şi aşa vom face, zise Hagerty, înroşindu-se la 
faţă. În caz că ai uitat, căpitane, îţi sunt superior în grad şi acum 
îţi ordon să te supui. Guvernul Statelor Unite mă plăteşte să 
gândesc pentru tine. Şi iată ce vei gândi tu: ţara ta e mai 
importantă decât viaţa unui băieţel. 

Schofield rămase nemişcat. 

— Nu aş vrea să locuiesc într-o ţară care lasă un băieţel să 
moară... 

Ochii lui Hagerty scăpărau. 

— Nu. Din acest moment vei face după cum îţi spun eu, ce îţi 
spun eu şi când îţi spun eu... 

Însuşi preşedintele păru să vrea să intervină, când Schofield 
făcu un pas înainte, spre Hagerty. 

— Nu, domnule, zise el răspicat. Nu vă voi urma. Pentru că 
dacă binevoiaţi să mă ascultați până la capăt, m-aţi fi auzit 
spunând următoarele: mergem după băiat şi îl luăm pe 
preşedinte cu noi. Pentru că, dacă nu aţi fost atent, tipul acela pe 
nume Botha şi oricine mai e cu el au deschis o uşă de ieşire din 


acest complex! Ne-au arătat pe unde putem ieşi. 

Hagerty rămase fără glas, scrâşnind din dinţi. 

— Acum, cu permisiunea dumneavoastră, continuă Schofield, 
şi dacă nimeni nu are vreo idee mai bună, ce-aţi spune să plecăm 
naibii cu toţii de aici? 


13 


Sus, în camera de control cu vedere spre hangarul principal, 
cei patru operatori radio ai lui Caesar Russell lucrau din greu 
peste program. 

— Generatorul principal a căzut, nu mai funcţionează nicio 
cameră de supraveghere. Toate sistemele sunt alimentate de 
generatorul auxiliar... 

— Domnule, cineva a introdus codurile de deblocare. Uşa de 
vest a încăperii X-rail a fost deschisă... 

— Cine? întrebă imediat Caesar Russell pe un ton răspicat. 

Operatorul se încruntă. 

— Se pare că profesoral Botha, domnule. 

— Botha, repetă uşor Caesar. Era de aşteptat. 

— Domnule, interveni un alt operator, avem mişcare pe 
sistemul X-rail. Cineva se îndreaptă spre vest, spre canioane... 

— Of, Gunther, nu te-ai putut abţine, nu-i aşa? Vrei să înşfaci 
băiatul... zise Caesar, zâmbind amar. Când ajunge trenul X-rail la 
lac? 

— Şaizeci şi cinci de kilometri de drum la două sute şaptezeci 
de kilometri pe oră. În jur de paisprezece minute, domnule. 

— Trimite Unitatea Bravo la Nivelul 6, pe urmele lui Botha X- 
rail. Apoi trimite-i pe cei din Unitatea Charlie afară la AH-77 ca să 
îl oprească când ajunge în zona lacului - îl vom surprinde din 
ambele părţi, şi din faţă, şi din spate. Acum la treabă! Plecaţi! 
Deşi Gunther nu ştie, avem nevoie de băiat. Totul ar fi în zadar 
fără băiatul acela! 

Schofield, Mother, Gant şi Book Il coborâră scările de incendiu 
în viteză. Schofield alergă ţinându-şi arma - un Desert Eagle - în 
faţă. În acest moment, „Mingea de fotbal” se clătina la brâul lui, 
cu mânerul ataşat cu o clemă de cureaua de la echipamentul lui 
marca Detaşamentul 7. 

În spatele lor veneau preşedintele şi Juliet, apoi Herbie - 
savantul, Hot Rod Hagerty şi Nicholas Tate. Urmau Elvis şi 
Brainiac, care îl purtau între ei pe Love Machine. 

Ajunseră la uşa de la Nivelul 6. Trupul frânt şi însângerat al lui 


Frank Cutler zăcea încă pe podea, lângă uşă. 

— Cu grijă, îl atenţionă Juliet pe Schofield în momentul când 
acesta puse mâna pe mânerul uşii. Aici ne-au surprins data 
trecută. 

Schofield aprobă din cap. 

Apoi - repede, discret - deschise uşa şi se adăposti. Nu se 
auzea niciun sunet. Niciun foc de armă. Niciun glonţ nu brăzda 
aerul. 

— Doamne sfinte! exclamă Mother când privi dincolo de pragul 
uşii. 


14 


Imensul lift pentru aeronave cobora huruind. Ducea cu el, pe 
lângă fragmentele de fuzelaj ale avionului AWACS, şi cei zece 
soldaţi din Unitatea Bravo, care intenționau să ajungă la Nivelul 
6, pe urmele lui Gunther Botha şi ale băieţelului. 

Platforma gigantică cobora hodorogind în puţul liftului, în timp 
ce pereţii cenuşii şi murdari din beton alunecau pe lângă soldaţii 
din Unitatea Bravo. 

Trecură prin faţa uşii de la Nivelul 3... urmă apoi Nivelul 4... 
după care platforma liftului se cufundă în apă. Când ajunse la 
Nivelul 5 - nivelul unde se aflau celulele de detenţie - platforma 
liftului se scufundă într-o masă mare de apă ce se formase în 
partea inferioară a puţului liftului. Platforma fu imediat inundată 
de câteva tone de apă care şerpuiau printre rămăşiţele avionului 
AWACS. 

— La naiba! exclamă Boa McConnell, comandantul Unităţii 
Bravo, când apa îi ajunse la brâu. 

Îşi căută microfonul staţiei radio. 


— Unitatea Bravo raportează o inundație considerabilă la 
Nivelul 5. Începe să umple puţul liftului principal. Singura cale de 
acces spre Nivelul 6 rămâne pe scările de incendiu din partea de 
est sau gura de aerisire din partea de vest. Bravo se îndreaptă 
spre gura de aerisire... 

— Domnule, imaginea aceea din satelit cu EEV e pe cale să ne 
parvină chiar acum. 

Dintr-o imprimantă din apropiere ieşi o foaie de hârtie lucioasă. 
Un operator radio o ridică şi verifică codul orar înscris în partea 
de sus. 

— Asta e de acum zece minute. Soseşte imediat încă una. Ce 
naiba...? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Caesar Russell, luând foaia de 
hârtie din mâna operatorului. 

Russell îşi aminti subiectul scanărilor din satelit: cele douăzeci 
şi patru de obiecte de forma unor nuiele care fuseseră depistate 


de satelitul cu infraroşu mai devreme, cele care erau aşezate în 
formă de cerc în jurul EEV. 

Caesar miji ochii. 

Imaginea de la satelit înfăţişa câteva dintre „nuiele” cu mare 
claritate. Nu erau deloc nişte simple nuiele, ci ghete de luptă ce 
ieşeau din nişte ascunzători ce blocau căldura. Cea de a doua 
imagine sosi şi ea. Caesar o ridică. Era mai recentă decât prima. 
Surprinsă cu numai un minut în urmă. 

Reprezentarea era aceeaşi ca la prima scanare: ieşirea de 
urgenţă şi spaţiul pustiu din jurul ei. Numai că acum grămada de 
ghete dimprejur era absentă. Dispăruseră. 

— Hmm, inteligentă mişcare, Gunther, zise Caesar încet. Ai 
adus şi trupa Reccondo cu tine. 


15 


Numeroase cadavre zăceau pretutindeni. „Dumnezeule! gândi 
Schofield. Pare să se fi purtat un adevărat război aici.” Şi gândul 
lui nu era foarte departe de adevăr. Nivelul 6 semăna cu o staţie 
de metrou - avea o platformă din beton ridicată în centru, 
flancată de o parte şi de alta de şine de tren. Aşa cum se 
întâmplă în orice astfel de staţie, în ambele extremităţi ale 
spaţiului extrem de lung se vedeau câte două tuneluri de tren ce 
se pierdeau în întuneric. Totuşi, spre deosebire de o staţie de 
metrou obişnuită, trei dintre aceste patru tuneluri erau blocate 
de uşi blindate, rigide, de culoare cenuşie, din oţel. 

Pe platforma din mijloc zăceau nouă cadavre - toţi aceşti 
oameni fiind îmbrăcaţi în costume. Erau cei nouă membri din 
principala Echipă de Recunoaştere a Serviciului Secret. Corpurile 
zăceau în toate unghiurile, scăldate în sânge, cu veşmintele 
sfâşiate de zeci de gloanţe. 

Totuşi, dincolo de ei zăceau alte câteva trupuri - zece în total - 
ale unor soldaţi din Detaşamentul 7. Toţi morţi. Trei dintre ei 
stăteau întinşi ca nişte vulturi pe platformă, penetraţi de gloanţe 
care le lăsaseră nişte găuri imense în formă de stea în piept. 
Rănile pe unde ieşiseră gloanţele. Se părea că aceşti oameni 
fuseseră împuşcaţi din spate în momentul în care urcaseră pe 
platformă dinspre şinele din partea dreaptă. Toracele fiecăruia 
explodase în urma impactului cu gloanţele cu vârf concav ascuţit. 

Alţi soldaţi din Detaşamentul 7 zăceau întinşi chiar pe şine, în 
diverse stadii de sângerare. Schofield observă că trei dintre ei 
aveau în frunte găuri de gloanţe trase cu foarte mare precizie. 
Totuşi, patru dintre soldaţii de comando nu fuseseră împuşcaţi. 
Se prăbuşiseră lângă o uşă de oţel zidită în peretele din partea 
dreaptă a şinelor - calea de acces spre EEV. Capetele le fuseseră 
retezate de la o ureche la cealaltă. 

„Ei muriseră primii, se gândi Schofield, când atacatorii se 
iviseră din spatele uşii dinspre EEV ce se afla în spatele lor.” 
Schofield păşi pragul, urcând pe platformă. Staţia subterană era 
pustie. Acela fu momentul în care le văzu. Se aflau de o parte şi 


de alta a platformei centrale, câte una pe fiecare linie: 
locomotive X-rail. 

— Uau... murmură el. 

Sistemele X-rail sunt sisteme subterane de linii de mare viteză 
folosite de către armata Statelor Unite pentru furnizarea de 
echipament şi transport. Locomotivele X-rail - sau „vagoane”, 
cum sunt ele cunoscute - ating o viteză atât de mare încât au 
nevoie de patru şine pentru a-şi menţine echilibrul: două la 
nivelul solului şi două prinse de plafon, deasupra locomotivei. 

Fiecare tren X-rail la care se uita acum Schofield avea o 
lungime de aproape douăzeci de metri - era aproximativ la fel de 
lung ca un metrou -, dar curbele lor netede şi vârfurile ascuţite 
erau în mod evident desemnate unui singur scop: să taie aerul şi 
astfel să atingă viteze impresionante. 

Modelul fiecărei garnituri de tren era bazat pe cel după care 
fusese construit cel mai faimos tren de mare viteză din lume, 
japonezul Bullet Train. Avea botul înclinat într-un mod abrupt, 
laterale crestate aerodinamic, ba chiar erau prevăzute şi cu o 
pereche de aripi portante tip „canard” care ieşeau în relief în 
partea din faţă a fiecărei garnituri, toate fiind elemente ce ajutau 
la viteză. 

Trenul X-rail din stânga lui Schofield era prevăzut cu două 
locomotive unite între ele de câte un pasaj în formă de acordeon. 
Cele două „vagoane” erau poziţionate spate în spate, boturile lor 
ascuţite aflându-se la extremităţi, îndreptate în direcţii opuse. 
Ambele erau vopsite într-un alb strălucitor, astfel încât semănau 
cu nişte navete spaţiale ataşate una de cealaltă coadă în coadă. 

Abia când Scarecrow le văzu barele de protecţie îşi dădu 
seama de ce sistemul era numit „X"-Rail. 

Din ambele extremităţi ale locomotivei erau proiectate în afară 
- ca aripile unei păsări de mare viteză - patru bare lungi care, 
văzute de sus, formau un „X”. Cele de jos aproape atingeau 
şinele de sub locomotivă, iar cele de deasupra atingeau două 
şine identice fixate pe plafonul tunelului. Toate barele, cele de 
sus şi cele de jos, avea forma unor aripi de avion menite să 
permită atingerea vitezelor maxime. 

Rezemate de uşile blindate din spatele trenului cu două 
locomotive era cuibărit un alt tip de vehicul X-rail, dar de 
dimensiuni reduse - un fel de maşină în miniatură care avea o 


mărime de trei ori mai mică decât a locomotivelor propriu-zise. 
Păreau un fel de cabine pentru două persoane urcate pe centrul 
unui set de patru bare. 

— Vehicule de mentenanţă, zise Herbie. Folosite pentru 
întreţinerea şi curăţarea tunelurilor. Sunt mai rapide decât 
locomotivele, dar nu sunt proiectate decât pentru două 
persoane. 

— Oare de ce nu avem din astea şi la metroul din New York? 
întrebă Elvis, cercetând cu privirea trenul prevăzut cu două 
locomotive X-rail. 

— Hei, priviţi acolo, zise Brainiac, arătând cu degetul spre uşa 
dinspre tunelul deschis din capătul şinelor din stânga. 

Era singurul tunel care nu era blocat de vreo uşă blindată. 

— Aceea e uşa 62-Vest, zise Herbie Franklin. Pe acolo au ieşit. 

— Atunci pe acolo vom merge şi noi, zise Schofield. 

Şi se grăbiră cu toţii, de pe platformă spre trenul cu locomotive 
X-rail gemene. 

Schofield ajunse la uşa laterală a locomotivei din faţă şi apăsă 
pe un buton. Toate cele patru uşi laterale cu care erau prevăzute 
cele două locomotive - câte două pentru fiecare din ele - 
scoaseră un şuier uşor şi se deschiseră lunecând. 

Schofield se aşeză în pragul uneia dintre uşile de la locomotiva 
din faţă, cu „Mingea de fotbal” încă prinsă la brâu, făcându-le loc 
celorlalţi să intre. Book Il urcă primul şi se îndreptă direct spre 
cabina mecanicului, urmat îndeaproape de Herbie. 

Urmară preşedintele şi Juliet, care traversară pragul uşii din 
spate a primei locomotive. De o parte şi de alta a lor se aflau 
Gant şi Mother, din spatele lor venind Hot Rod Hagerty şi Nick 
Tate - aceştia din urmă având întotdeauna grijă să stea în 
preajma preşedintelui. 

Din urmă, încă croindu-şi drum pe platformă, venea şi Love 
Machine, susţinut de umerii lui Elvis şi ai lui Brainiac. 

— Elvis! Brainiac! Grăbiţi pasul! Haideţi! 

Schofield cercetă cu privirea interiorul locomotivei, care era un 
fel de amestec între un vagon standard de metrou şi un vagon de 
marfa. Era prevăzut cu două rânduri de scaune pentru pasageri 
aşezate undeva spre capătul din spate şi un spaţiu mare, liber, în 
faţă, pentru depozitarea lăzilor cu marfă. Schofield îl văzu pe 
preşedinte lângă uşa din spate, la o distanţă de aproximativ zece 


metri, prăbuşindu-se extenuat pe un scaun. 

Şi apoi începu. Fără nici cel mai mic avertisment. Într-o clipă 
Schofield examina interiorul vagonului, privindu-l pe preşedinte, 
iar în următoarea, fiecare geam dinspre platformă explodă, 
împroşcând interiorul cu cioburi, în urma unei rafale teribile de 
gloanţe de mitralieră. 

Alte gloanţe le urmară imediat - puternice, implacabile, 
bubuind.  Avariaseră grav flancul din partea dreaptă al 
locomotivei X-rail, atât de grav încât întregul vagon se cutremură 
violent. 

Schofield se lăsă jos, protejându-şi faţa de ploaia de cioburi 
care zburau peste tot. Apoi reuşi să privească prin fereastra 
spartă de lângă el şi văzu un grup de soldaţi de comando din 
Detaşamentul 7 ţâşnind din gura de aerisire situată în 
extremitatea vestică a platformei, toţi înarmaţi cu puşti P-90 şi 
două devastatoare mitraliere rotative cu şase ţevi. 

Mitralierele zbârnâiau, scuipând afară rafale incredibile de 
gloanţe ce perforau partea laterală a locomotivei. 

— Sunteţi bine? strigă Schofield în direcţia lui Juliet şi a 
preşedintelui. 

Vocea lui abia se auzea în vacarmul ce tocmai se instaurase. 
Preşedintele, acum întins pe podea, cu faţa în jos, dădu foarte 
uşor din cap în semn de aprobare. Deodată, locomotiva X-rail în 
care se aflau prinse viaţă. Schofield se întoarse şi îi văzu pe Book 
II şi pe Herbie în cabina şoferului cum acționau comutatoarele şi 
apăsau acceleraţia. Sistemul energetic al locomotivei fu activat, 
se auzi un zdrăngănit puternic. Incepu să se încălzească. 

„La drum, se gândi Schofield. să mergem...” 

Şi apoi, deodată, în casca sa izbucni o voce: 

— Hei! Aşteptaţi-ne şi pe noi! 

Era Elvis. 


Elvis, Brainiac şi Love Machine era încă afară, pe platformă. 
Târându-se sub greutatea lui Love Machine, cei doi nu reuşiseră 
încă să ajungă la locomotivă înainte ca soldaţii din Detaşamentul 
7 să îşi facă apariţia din celălalt capăt al staţiei subterane. 

Acum erau ţintuiţi la pământ în spatele unui pilon din beton, la 
numai trei metri depărtare de cea mai apropiată uşă ce se 
deschidea în a doua locomotivă. Gloanţele veneau însă din toate 


direcţiile. 

— Gata, trebuie să ne mişcăm repede! Pregătiţi-vă! strigă 
Elvis. Acum! 

Şi plecară de pe poziţie. O ploaie de gloanţe se izbea de stâlpii 
din jur, bucăţi de beton zburau peste tot. Două dintre gloanţe îi 
străpunseră lui Elvis umărul stâng. 

— Hai, Love Machine, hai! strigă el. 

Ajunseră la uşa din spate a celei de-a doua locomotive şi 
începură să se strecoare înăuntru când... poc! Capul lui Love 
Machine primi o lovitură puternică din partea stângă şi se izbi 
tare de umărul lui Elvis. 

— O, Dumnezeule, spuse Brainiac când văzu ce se întâmplase. 
Nu... 

Elvis îşi întoarse privirea. Capul lui Love Machine atârna fără 
viaţă pe umărul său, iar dintr-o gaură de glonţ ce îl străpunse în 
spate curgea încet un lichid vâscos din sânge amestecat cu 
creier. Elvis rămase înmărmurit, insensibil la propriile răni. 

— Elvis, hai, du-l înăuntru, zise Brainiac. Trenul e pe cale să 
plece. 

Elvis nu dădu niciun răspuns. Se uita în schimb la trupul lipsit 
de viaţă al lui Love Machine prăbuşit pe umărul lui. 

— Elvis... 

— Du-te tu... spuse Elvis cu glas stins, în timp ce gloanţele 
zburau pretutindeni în jurul său. 

Lăsă trupul lui Love Machine la pământ lângă locomotiva X-rail. 
Apoi îl privi pe Brainiac fix în ochi. 

— Urcă. Acum. 

— Ce faci? întrebă Brainiac. 

— Rămân aici, lângă camaradul meu. 

Şi atunci Brainiac îi citi suferinţa în ochi - îl văzu pe Elvis 
privind cu ochi de moarte soldaţii din Detaşamentul 7 care 
veneau spre ei. Brainiac încuviinţă din cap. 

— Să ai grijă de tine, Elvis. 

— Niciodată, răspunse. 


16 


— Brainiac! strigă Schofield cu arma în mână, încercând să 
vadă ce se întâmpla în spate fără să rişte să-i zboare capul. 

— L-am pierdut pe Love Machine, domnule... se auzi vocea lui 
Brainiac. Şi Elvis a... oh, la naiba! 

Chiar atunci răsunară în toată încăperea două detunături ca de 
la nişte pene de cauciuc. Bum! Bum! Schofield se întoarse exact 
la timp ca să vadă două grenade negre de mărimea unor mingi 
de baseball venind răsucindu-se prin aer şi îndreptându-se direct 
spre el şi locomotiva în care se afla! Fuseseră trase cu ajutorai a 
două lansatoare de grenade model M-203 pe care le ţineau 
soldaţii de comando din Detaşamentul 7. 

Cele două grenade trecură prin geamurile sparte ale 
locomotivei din faţă... una aterizând în partea din faţă, chiar 
lângă Schofield, iar cealaltă intrând prin geamul din spate şi 
căzând lângă Gant, Mother şi preşedinte. 

Grenada din apropierea lui Schofield se izbi de peretele din 
cealaltă parte în raport cu locul unde stătea Schofield şi se opri 
pe podea, la câţiva metri depărtare de el. Schofield nu irosi nicio 
secundă. Se aruncă înainte, spre grenadă, alunecând de-a lungul 
podelei pe piept şi o împinse cu putere, astfel încât să iasă prin 
uşa încă deschisă a locomotivei. Grenada şterse podeaua rigidă a 
locomotivei şi se făcu nevăzută dincolo de uşă. Apoi Schofield se 
adăposti în spatele peretelui, pentru că grenada explodă afară, 
trimițând înapoi o minge nărăvaşă de foc. 

În cealaltă extremitate a vagonului, Gant şi Mother nu fură la 
fel de norocoase. 

Grenada lor aterizase undeva printre scaunele pasagerilor ce 
ocupau jumătatea din spate a vagonului. Nu exista nicio 
posibilitate ca cineva să ajungă la ea înainte să explodeze. 

— Toţi! Pe aici! strigă Gant, ridicându-l pe preşedinte în 
picioare şi împingându-l spre pasajul în formă de acordeon ce 
unea cele două locomotive X-rail. 

Mother, Juliet, Hot Rod şi Tate îl traversară din spate. 

Uşa din sticlă alunecă, închizându-se în urma lor şi o nouă uşă 


aflată de cealaltă parte a pasajului se deschise. Prin ea intrară 
Gant şi preşedintele - pătrunzând astfel în cea de-a doua 
locomotivă - şi se aruncară imediat la podea, la fel ca ceilalţi ce 
intrară după ei, exact când grenada din prima locomotivă 
explodă spectaculos, împrăştiind flăcări în toate direcţiile, 
spulberând prima uşă a pasajului, în timp ce a doua suferi numai 
nişte crăpături, ghearele de flăcări zgâriind avide geamul. 

Schofield fu aruncat la podea de această a doua explozie. 
Clătinându-se pe picioare, găsi putere să strige în microfon: 

— Fox! Mother! Sunteţi bine? 

— Suntem încă în regulă şi încă îl mai avem pe preşedinte cu 
noi. Ne aflăm în cea de-a doua locomotivă acum, se auzi vocea 
lui Gant. 

— Brainiac! urmă Schofield. Eşti la bord? 

— Da, sunt în spatele celui de-al doilea vagon... 

— Book! strigă Schofield mai departe. Ai aflat cum se conduce 
chestia asta? 

— Cred că da! 

— Atunci dă-i drumul! 

O clipă mai târziu, trenul X-rail începu să înainteze pe şine, 
îndreptându-se spre soldaţii din Detaşamentul 7 care veneau 
spre ei. 

— Domnule, se auzi vocea lui Brainiac. Trebuie să vă spun 
ceva. L-am pierdut pe Love Machine... 

— Ah, la naiba, zise Schofield pe un ton trist. 

— ... Şi suntem pe punctul de a-l pierde şi pe Elvis. 

— Poftim?! exclamă căpitanul, rămas perplex şi îngrozit în 
acelaşi timp. 

Dar nu apucă să continue discuţia pentru că în aceeaşi clipă o 
nouă furtună de gloanţe răsună prin toată staţia subterană. 

Bum! Bum! Bum! Trei grenade aruncate de lansatoare 
traversară în viteză lăţimea sălii, îndreptându-se spre trenul X- 
rail care se mişca încet, lăsând în urmă trei linii subţiri de fum ce 
tăiau aerul din spatele lor şi deodată... Bum! Bum! Bum! Intrară 
una după alta prin geamurile sparte ale celei de-a doua 
locomotive X-rail. Locomotiva X-rail în care se afla preşedintele. 

Chiar în acel moment, printr-o ciudată coincidenţă, Schofield 
auzi vocea lui Mother strigând în căşti: 

— Oh, să mă ia naiba! 


Trenul prevăzut cu două locomotive X-rail începu să prindă 
viteză, îndreptându-se spre tunel. Din interiorul celei de-a doua 
locomotive, lui Gant nu îi venea să creadă ce se întâmpla. Trei 
grenade! Toate în vagonul ei. Într-o fracțiune de secundă, 
vizualiză în minte toate opţiunile: „Dacă rămânem aici, cu 
siguranţă vom muri. Dacă ieşim, ne asumăm riscurile de rigoare 
cu Detaşamentul 7. În acest caz, e probabil să murim, dar nu 
sigur.” 

— Nu putem rămâne aici! strigă ea brusc. Afară! Afară! 

Ea şi Juliet îl luară imediat pe preşedinte de haină, împingându- 
| spre uşă. Alunecară afară din trenul aflat în mişcare şi se opriră 
pe platformă, rostogolindu-se. 

Hot Rod Hagerty şi Nicholas Tate săriră agitaţi din tren, 
aterizând cu stângăcie. 

O clipă mai târziu, silueta lui Mother - care, în mod evident, nu 
avea nicio intenţie să mai stea să aştepte în urma lui Hagerty şi a 
lui Tate, se aruncă printr-unul dintre geamurile sparte de lângă 
uşă. Se rostogoli la impactul cu platforma, oprindu-se pe picioare, 
cu arma la piept. 

Apoi, cele trei grenade explodară - trei explozii consecutive 
răsunară din cea de-a doua locomotivă. 

Un trio de mingi de foc se izbi de pereţii interiori ai vagonului, 
iluminându-l în întregime, ca şi cum ar fi fost un bec alungit cu 
proprietăţi spectaculoase, umplând fiecare centimetru pătrat de 
spaţiu. 

Flăcări violente se umflară ieşind afară prin geamurile sparte 
ale vagonului, lovind cadrele lor ca şi cum ar fi fost nişte nuiele, 
provocând crăpături în pereţii vehiculului. 

Mingile de foc se extinseră până afară, pe platformă, încercând 
să ajungă până la capetele lui Gant şi ale celorlalţi, care încercau 
să se ascundă în spatele stâlpilor din beton, pentru a evita 
focurile de armă trase de soldaţii Detaşamentului 7 ce înaintau 
spre ei. 


Trenul X-rail se cutremura cu totul în urma triplei explozii de 
grenade, dar continua să ruleze, mărindu-şi viteza cu fiecare 
metru parcurs. 

Aflat în partea din faţă a locomotivei, Schofield aproape se 


prăbuşi din picioare în urma exploziei. Când reuşi să îşi recapete 
echilibrul şi privi în spate, simţi fiori de groază. 

Il văzu pe preşedinte - flancat de Gant, Mother şi Juliet - 
adăpostindu-se pe platformă. „La naiba!” îşi zise. Preşedintele nu 
se mai afla la bordul trenului, care se apropia acum cu 
repeziciune de intrarea în tunelul din vest, urmând să treacă pe 
lângă soldaţii din Detaşamentul 7 poziţionaţi acolo. Schofield îi 
văzu, însă ei îl ignorară. Nu avea ochi decât pentru preşedinte. 
Şi, deodată, Scarecrow trebui să ia o decizie. Să sară din tren şi 
să rămână alături de preşedinte - preşedintele în mâinile căruia 
stătea soarta ţării - sau să meargă după băiat... 

Apoi, într-o clipită, chiar când trenul era pe punctul de a se 
pierde în tunel, Schofield // văzu şi atunci fu sigur că preşedintele 
urma să scape - cel puţin din confruntarea de la Nivelul 6. Şi ştiu 
că Gant şi Mother îl vor vedea şi ele. 

Astfel, se hotărî să meargă după Kevin. 

O secundă mai târziu, imaginea pe care o avea Schofield 
asupra staţiei X-rail - cea în care se aflau zece soldaţi de 
comando din Detaşamentul 7 care îşi croiau drum pe platformă 
spre preşedintele Statelor Unite ale Americii şi ultimii, şi puţini la 
număr, protectori ai acestuia - fu înlocuită cu cea a pereţilor 
negri ai unui tunel impenetrabil. 


Gant se ghemui, acoperindu-şi capul, ferindu-se de bucăţile de 
beton ce cădeau pretutindeni în jurul ei. Erau pierduţi. 
Detaşamentul 7 îi avea în palmă. Nu aveau încotro să se 
îndrepte, încotro să alerge. Erau ţintuiţi în mijlocul platformei, 
depăşiţi numeric, dar şi în privinţa armamentului şi a 
nenorocitului de noroc. Şi atunci îl văzu pe Elvis. Mergea ca un 
robot - în plin câmp de luptă - şi se îndrepta spre soldaţii 
Detaşamentului 7 care înaintau la rândul lor, în pofida furtunii de 
gloanţe ce zburau pretutindeni în jurul său. 

Nu avea nicio armă în mâini; ţinea pumnii încleştaţi ferm. Pe 
chipul lui nu se citea nicio emoție - privirea îi era fixă, maxilarul 
rigid. Elvis părea acum să aibă o misiune cu caracter personal. 

— O, Dumnezeule... murmură Gant. Să ai grijă, Elvis, mai 
adăugă ea, după care se întoarse spre ceilalţi colegi. Pregătiţi-vă, 
oameni buni. Plecăm. 

— Poftim? fu întrebarea care îi scăpă lui Hot Rod Hagerty. 


Cum? 
— Elvis va câştiga nişte timp pentru noi. Păziţi-vă şi pregătiți- 
vă de plecare. 


Sergentul de Infanterie Marină Wendall „Elvis” Haynes se 
îndrepta cu paşi fermi spre soldații de comando ai 
Detaşamentului 7 care înaintau spre el, acţionând în acelaşi timp 
ca un fel de paravan între ei şi grupul în care se afla 
preşedintele. 

Soldaţii de comando  încetiniră uşor pasul, miraţi de 
comportamentul lui Elvis. Se vedea cu ochiul liber că nu era 
înarmat şi totuşi îşi continua înaintarea - se afla acum la aproape 
douăzeci de metri distanţă de ei, la fel şi faţă de preşedinte - 
într-un calm deplin. Soldaţii nu auziră nicio clipă mantra pe care 
o repeta încet, ca pentru sine, în timp ce păşea: 

— Mi-aţi ucis prietenul... Mi-aţi ucis prietenul... Mi-aţi ucis 
prietenul... 

Cu rapiditate şi eficienţă, unul dintre soldaţii Detaşamentului 7 
îşi ridică arma - un P-90 - şi trase un foc scurt. Glonţul îi sfâşie 
pieptul lui Elvis şi acesta căzu, iar soldaţii îşi reluară înaintarea. 

Abia când ajunseră lângă Elvis îl auziră murmurând, 
bolborosind printre şiroaiele de sânge ce îi curgeau din gură: 

— Mi-aţi ucis prietenul... 

Şi atunci îi văzură pumnul drept deschizându-se ca o floare şi 
scoțând la vedere o grenadă foarte puternică de tip RDX. 

— Mi-aţi ucis... fură ultimele cuvinte ale lui Elvis înainte să-şi 
dea ultimul suflu. 

Palma i se relaxă în întregime acţionând maneta percutoare şi, 
spre groaza soldaţilor din Unitatea Bravo care îl înconjurau, 
grenada RDX explodă puternic. 


17 


Trenul X-rail înainta cu viteză prin tunel. 

Cu structura sa aerodinamică, botul în formă de glonţ şi 
fuzelajul aplatizat în formă de X, trenul format din două vagoane 
identice rula cu o viteză de 320 de kilometri pe oră prin tunelul 
lat, asta în pofida geamurilor sparte şi a pereţilor străpunşi de 
gloanţe. 

lnainta fără să facă prea mult zgomot, cu o uşurinţă 
surprinzătoare. lar asta se întâmpla pentru că nu era propulsat 
de un motor, ci mai curând de către un sistem de propulsie 
magnetică de ultimă generaţie, care fusese dezvoltat pentru a 
înlocui vechile sisteme de propulsie cu aburi ale catapultelor de 
pe portavioane. Propulsia magnetică implica un număr mai redus 
de elemente mobile, cu toate acestea generând viteze cu 
adevărat impresionante, asigurându-şi o foarte mare popularitate 
în rândul inginerilor care trăiau după regula „cu cât mai multe 
elemente intră în constituţia unei maşinării, cu atât mai multe 
sunt supuse riscului să se strice”. 

— Ah, la naiba! se auzi vocea lui Schofield din spatele lor. La 
naiba! La naiba! La naiba! repetă el păşind în cabina şoferului. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Book II. 

— Uite ce, răspunse el, arătându-i servieta argintie Samsonite 
agăţată de curea. 

Era „Mingea de fotbal”. 

— La dracu'! Totul s-a întâmplat atât de repede. Nici nu m-am 
gândit la ea când preşedintele a coborât din tren. Cât e ceasul? 

Era 8.55. 

— Minunat, continuă el. Din acest moment avem cu puţin 
peste o oră să ducem această servietă înapoi la preşedinte. 

— Să ne întoarcem acum? întrebă Book Il. 

Schofield făcu o pauză, încercând să gândească repede. 
Mintea îi era năpădită de mii de gânduri. Dar se hotărî: 

— Nu, nu renunţ la băiat. Avem timp să ne întoarcem. 

— Aăă, dar ţara? întrebă Book II. 

Schofield îi aruncă un zâmbet forţat: 


— Nu am pierdut la nicio numărătoare inversă până acum. ŞI 
nu am de gând să încep azi. 

Apoi se întoarse spre Herbie: 

— Bine, Herbie. Acum spune-mi pe scurt ce e cu sistemul ăsta 
X-rail. Unde duce? 

— Ei bine, nu intră chiar în aria mea de expertiză, răspunse. 
Dar am călătorit cu un astfel de tren de câteva ori. Şi, din câte 
ştiu, este vorba aici despre două sisteme. Unul care se porneşte 
din Zona 7 şi se îndreaptă spre vest, ducând la lacul Powell. 
Cealaltă linie are direcţia est, ducând la Zona 8. 

Conform explicaţiilor lui Herbie, ei se aflau acum pe linia care 
se întindea pe şaizeci şi cinci de kilometri spre vest, având ca 
punct terminal lacul Powell. 

Schofield mai auzise despre acest lac Powell. Drept vorbind, nu 
era chiar lac, ci o vastă reţea labirintică de canioane curbate, 
umplute cu apă, măsurând în total trei sute cinci kilometri în 
lungime. 

Localizat chiar la graniţa dintre Utah şi Arizona, lacul Powell 
arăta odată ca Marele Canion de azi - un sistem enorm de 
defileuri şi canioane care au fost săpate în pământ de 
maiestuosul râu Colorado, acelaşi râu care a dat naştere şi 
Marelui Canion mai jos, în aval. 

Totuşi, spre deosebire de Marele Canion, în 1963 lacul Powell a 
fost îndiguit la ordinele guvernului Statelor Unite pentru a genera 
hidroenergie şi astfel s-a creat lacul, iar ceea ce era odată o 
privelişte de formaţiuni stâncoase s-a transformat într-un deşert 
spectaculos traversat de canioane, pe jumătate plin cu apă. 

Acum, formaţiuni gigantice de nisip galben se înălţau 
maiestuos din apele albastre, strălucitoare ale lacului, în timp ce 
aflorimentele domneau ca nişte temple deasupra întinsului 
azuriu. Şi, desigur, mai erau şi abisurile şi canioanele, acum cu 
numeroase canale la bază, în locul potecilor stâncoase. 

Era de fapt un fel de amestec între Marele Canion şi Veneţia. 

Ca orice proiect grandios, îndiguirea râului Colorado din 1963 
s-a lovit de numeroase valuri de proteste. Ecologiştii au susţinut 
că digul ar ridica nivelul aluviunilor şi ar pune în pericol 
ecosistemul unor specii de mormoloci. Toate acestea însă nu 
însemnau nimic pentru proprietarul unei staţii mici de benzină 
care îşi vedea deja mica afacere înecată sub treizeci de metri de 


apă. Acesta a fost însă compensat de guvern. 

În orice caz, cu cele nouăzeci şi trei de defileuri cu nume şi 
Dumnezeu ştie câte pe lângă acestea, timp de câţiva ani lacul 
Powell a fost o destinaţie turistică populară pentru amatorii de 
case plutitoare. Dar vremurile s-au schimbat şi fluxul turiştilor s-a 
diminuat. Acum, lacul zăcea în linişte, în toată vastitatea lui, ca 
un fel de reţea fantomatică de abisuri întortocheate şi canioane 
extrem de înguste, unde nu exista pământ plat, ci numai stânci 
înalte şi apă, apă la nesfârşit. 

— La capătul acestui tunel X-rail se află un golf subteran de 
unde se ajunge la lac, zise Herbie. Sistemul acesta a fost 
construit din două motive. În primul rând pentru ca executarea 
construcţiei Zonelor 7 şi 8 să rămână secretă. Materialele au fost 
transportate cu nişte şalupe şi descărcate apoi undeva la şaizeci 
şi cinci de kilometri dedesubt, în locurile unde aveau loc 
construcţiile. Lacul e încă folosit ocazional ca intrare de rezervă 
pentru aprovizionare şi primirea deţinuţilor. 

— Bine. Şi care e cel de-al doilea motiv? 

— Pentru a juca rolul de cale de ieşire de rezervă în cazul unei 
urgente, zise Herbie. 

Schofield privi înainte. Şinele X-rail dispăreau sub tren, şi 
deasupra lui, cu o viteză uimitoare. Tunelul mare de formă 
dreptunghiulară se curba în faţa lor, pierzându-se în întuneric. 
Brusc, se auzi un zgomot şi Schofield îşi întoarse capul, cu 
pistolul pregătit. Brainiac înmărmuri în pragul cabinei, cu mâinile 
ridicate. 

— Ho, ho, eu sunt! 

Schofield lăsă arma jos. 

— Data viitoare să baţi la uşă, ai înţeles? 

— Bine, bine, şefu'. Brainiac se aşeză apoi pe un scaun. 

— Unde ai fost? 

— În spatele celei de-a doua locomotive. M-am despărţit de 
ceilalţi când au pătruns înăuntru grenadele alea. Am găsit o 
cămăruţă şi m-am ascuns acolo exact când grenadele au 
explodat. 

— Ei bine, ne bucurăm să te avem cu noi, zise Schofield. Avem 
nevoie de tot ajutorul pe care îl putem primi. 

Apoi, căpitanul se întoarse spre Herbie: 

— Putem folosi telemetrul pentru celelalte trenuri din acest 


sistem? 

— Cred că da, răspunse Herbie. O secundă... adăugă, după 
care începu să apese pe nişte butoane ale consolei. 

Se aprinse un monitor fixat în bordul locomotivei şi, în câteva 
secunde, Herbie reuşi să deschidă o imagine reprezentând 
sistemul X-rail. 

Schofield văzu o curbă lungă în formă de S ce se întindea 
orizontal dinspre Zona 7 spre reţeaua de canioane ce formau 
lacul Powell. Văzu şi două puncte roşii sclipind intermitent şi 
agpiasangu- se de-a a lungul ano ce Sogea aeli lac. 


— Punctele reprezinta erin Xeral, Aici suntem noi - punctul 
care e mai aproape de Zona 7. Celălalt tren trebuie să fi plecat 
cu zece minute înaintea noastră. 

Schofield se uită lung la primul punct roşu care clipea pe ecran 
ajungând la golf şi oprindu-se. 

— Deci... Herbie, începu el, cum avem puţin timp în favoarea 
noastră, zi-mi, te rog... personajul ăsta cu numele de Botha... 
cine e? 


Nici nu explodă bine grenada din mâna lui Elvis că Gant, 
Mother şi Juliet erau deja în picioare şi trăgeau focuri de armă din 
greu, protejându-l pe preşedinte, în timp ce alergau înapoi spre 
scara de incendiu pe unde pătrunseră la Nivelul 6. 

Explozia grenadei RDX a lui Elvis omorâse instantaneu cinci 
dintre soldații  Detaşamentului 7. Acum  mădularele lor 
însângerate zăceau înşirate de-a lungul liniilor X-rail de ambele 
părţi ale platformei centrale. 

Cei cinci membri ai Unităţii Bravo rămaşi în viaţă se aflaseră la 
o distanţă mai mare de grenadă când aceasta explodase. Totuşi 


fuseseră atinşi de unda de şoc, iar acum se grăbeau să găsească 
adăpost - în spatele stâlpilor şi jos, pe liniile X-rail - în faţa 
focurilor de retragere ale lui Gant şi ale coechipierilor ei. 

Spre scara de incendiu. 

Gant îl însoțea pe preşedinte. Respira greu, sângele îi zvâcnea 
în picioare, iar inima îi bătea cu putere, în timp ce Mother, Juliet, 
Hagerty şi Tate o urmau îndeaproape. Grupul ajunse la uşa de 
incendiu de la Nivelul 5. Gant se întinse să apese pe mânere, dar 
brusc îşi retrase mâna. Din spaţiile libere rămase în cadrul uşii 
ieşeau şuvoaie mici de apă. Jeturile de apă ţâşneau de lângă 
cauciucul menit să asigure o bună etanşare, mai ales din partea 
de jos a uşii, scăzând în intensitate odată cu înălţimea. 

Din partea de sus a cadrului uşii nu ieşea niciun firicel de apă. 
Era ca şi cum dincolo de uşa de incendiu se afla o masă mare de 
apă care nu aştepta decât să se reverse. 

Şi atunci, Gant auzi venind din spatele uşii cele mai hidoase 
ţipete din câte auzise vreodată. Era înfiorător - ţipete de durere, 
de disperare. Gemete de animale închise... 

— O, nu... urşii, zise Juliet Janson când ajunse lângă Gant şi 
văzu starea uşii de incendiu. Nu cred că vrem să intrăm acolo. 

— De acord, confirmă Gant. 

Alergară aşadar pe scări până ajunseră la următorul etaj, 
Nivelul 4. După o verificare scurtă a zonei de decompresie ce se 
întindea în spatele uşii, Gant dădu semnalul A// Clear. Toţi şase 
intrară şi se împrăştiară în încăpere. 

— Vă salut din nou! răsună deodată o voce de undeva de sus. 

Toţi se întoarseră. Gant îşi pregăti rapid arma, dar în vizorul 
puştii intră un televizor montat undeva sus, pe un perete. Pe 
ecranul lui era figura lui Caesar, rânjind. 

— Cetăţeni ai Americii, acum e ora 9.04, totodată timpul ca voi 
să aflaţi noutăţile. 


Caesar îşi prezenta raportul cu îngâmfare. 

— Şi puşcaşii voştri marini, inepţi şi idioţi, nu au reuşit încă să 
provoace pierderi în rândul oamenilor mei. Nu fac în mare parte 
decât să fugă. Într-adevăr, înălţimea Sa a fost ultima dată văzut 
într-o încercare disperată de a se elibera undeva la cel mai de jos 
nivel al acestui complex. Am fost informat că tocmai a avut loco 
confruntare armată acolo, dar încă aştept raportul cu privire la ce 


s-a întâmplat cu exactitate... 

În ceea ce o privea pe Gant, ea le percepea doar ca pe nişte 
porcării. Orice spunea Caesar, orice minciuni debita, nu afecta cu 
nimic situaţia lor. Şi cu siguranţă nu ajuta pe nimeni cu nimic să îl 
audă lăudându-se. 

Aşadar, în timp ce Caesar vorbea la televizor, iar ceilalţi îl 
urmăreau, Gant cercetă uşa glisantă ce ducea spre Nivelul 5. 
Auzi venind de acolo nişte strigăte înăbuşite. Oameni strigând. 
Lovi butonul de deschidere a uşii, după care îşi ridică arma. Uşa 
orizontală glisă şi se deschise. 

Când deţinuţii de la Nivelul 5 auziră uşa deschizându-se, 
strigătele se transformară în ţipete. Gant se uită în josul rampei. 

— Doamne Dumnezeule! murmură ea. 

Văzu imediat apa, o auzi clipocind lângă rampa de sub ea. De 
fapt, rampa dispăru pur şi simplu sub ea. 

În timp ce vocea lui Caesar continua să răsune în complex, ea 
cobori uşor pe pasarela înclinată, până când apa îi ajunse la 
nivelul gleznelor. Se lăsă în jos, ghemuindu-se, şi examină ceea 
ce i se înfăţişa ochilor la Nivelul 5. Ceea ce văzu o făcu să se 
cutremure. Întregul etaj era inundat. Apa era până la piept. Era şi 
foarte întuneric, ceea ce făcea ca situaţia să pară şi mai 
înfiorătoare. Lacul negru ca smoala ce umplea încăperea se 
întindea departe de ea, în capătul celălalt al camerei, forma sa 
lichidă alunecând printre barele celulelor - în care se aflau 
fiinţele cele mai deplorabile pe care Gant le văzuse vreodată. 

Deţinuţii o văzură şi ei. 

Ţipete, urlete, bocete. Zdruncinau barele celulelor, care urmau 
să se umple de apă în scurt timp dacă nivelul acesteia continua 
să crească. Asemenea lui Schofield, Gant nu văzuse nici ea 
încăperea cu celule până atunci. Doar îl auzise pe preşedinte 
vorbind despre ea atunci când le-a povestit despre Sinovirus şi 
Kevin. 

— Mai bine plecăm, îi spuse Juliet care se ivi lângă ea. 

Se părea că transmisiunea lui Caesar se încheiase. 

— Se vor îneca... murmură Gant, în timp ce Janson o trăgea 
uşor înapoi pe rampă, spre Nivelul 4. 

— Crede-mă că înecul e chiar o pedeapsă mult prea puţin 
aspră pentru ei, o linişti agentul Serviciului Secret. Haide. Hai să 
găsim un loc unde să ne adăpostim. Nu ştiu tu, dar eu am nevoie 


de odihnă ca de aer. 

Apăsă pe butonul de închidere a uşii, iar aceasta glisă şi se 
închise la loc, înăbuşind şi ţipetele prizonierilor. 

Apoi, împreună cu preşedintele, Mother, Hot Rod şi Tate în 
urma lor, Gant şi Juliet se îndreptară spre partea de vest a 
Nivelului 5. 

Niciunul dintre ei nu observă lunga camera de decompresie 
când plecară. Deşi de la distanţă totul părea normal, dacă s-ar fi 
uitat mai îndeaproape, ar fi observat că încuietoarea cu 
temporizator de pe uşa sa presurizată se descuiase, deoarece 
timpul expirase. Nu mai era închisă etanş. Camera de 
decompresie era acum goală. Era ora 9.06. 


18 


— Comandant Bravo, raportează... rosti în microfon unul dintre 
operatorii radio. 

— Camera de control, aici comandantul Unităţii Bravo. Am 
suferit pierderi considerabile pe platforma X-rail. Cinci morţi, doi 
răniţi. Unul dintre indivizii lor avea o grenadă RDX şi a făcu pe 
kamikaze, nenorocitul... 

— Dar preşedintele? interveni scurt operatorul. 

— Preşedintele se află încă în complex. Repet: preşedintele se 
află încă în complex. Văzut ultima dată urcând înapoi pe scările 
de incendiu. Totuşi, o parte dintre puşcaşii marini care îl însoțeau 
au plecat cu cel de-al doilea tren X-rail prin tunel... 

— Şi „Mingea de fotbal”? 

— Nu se mai află la preşedinte. Unul dintre soldaţii mei jură că 
l-a văzut pe individul acela, Schofield, cu ea în tren... 

— Mulţumesc, comandant Bravo. Adu răniții pentru a fi îngrijiţi 
sus, în hangarul principal. Voi trimite acum Unitatea Echo să îl 
caute pe preşedinte la nivelurile inferioare... 


— Gunther Botha a fost colonel în Batalionul Medical al Africii 
de Sud, spuse Herbie, în timp ce locomotiva în care se aflau 
cobora prin tunel spre lacul din deşert. 

— The Meds, zise Schofield pe un ton de dezgust. 

— Ai auzit despre ei? 

— Da. Nu ai vrea să ai de-a face cu ei. Erau o unitate 
biomedicală ofensivă, o subdivizie specializată a Reccondo. O 
unitate de elită care folosea arme biologice pe câmpul de bătălie. 

— Aşa e, încuviinţă Herbie. Vedeţi, înainte de ajungerea la 
putere a lui Mandela, sud-africanii erau lideri în lume la capitolul 
război bacteriologic. Şi ce iubiţi erau. V-aţi întrebat vreodată de 
ce nu am luptat prea mult împotriva apartheidului? Ştiţi cine ne-a 
adus nouă bacteria sovietică „mâncătoare de carne” şi fasceita 
necrozantă!!? Sud-africanii. Dar oricât de buni erau, le lipsea 


11 Infecţie bacteriană rară, care poate distruge pielea şi țesuturile moi, 
cunoscută şi sub denumirea de gangrenă streptococică (n.tr.) 


ceva. Încercaseră de ani de zile să creeze un virus care să îi 
extermine pe oamenii de culoare, dar să nu aibă niciun efect 
asupra albilor şi încă nu reușiseră. Botha era unul dintre capetele 
lor luminate şi, se pare, era pe punctul de a face marea 
descoperire când regimul apartheid a fost desfiinţat. Din câte a 
reieşit, continuă Herbie, cercetările lui Botha puteau fi adaptate 
pentru a fi folosite la ceva la care lucra de mult timp guvernul 
american - un vaccin împotriva Sinovirusului, un virus care face 
diferenţa între rase. 

— Aşa că a fost adus aici, completă Schofield. 

— Aşa e, confirmă Herbie. Şi acum se pare că descoperim că 
profesorul Botha nu e tocmai un om de încredere. 

— Da, cam aşa e, zise Schofield, după care făcu o scurtă 
pauză, în care rămase pe gânduri. Şi nu lucrează singur. 

— De unde ştii? îl întrebă Herbie. 

— Toţi acei soldaţi morţi din Detaşamentul 7 pe care i-am 
văzut când am ajuns la Nivelul 6... Nu l-am cunoscut personal pe 
Gunther Botha, dar sunt cât se poate de sigur că nu ar fi fost 
capabil să curețe o întreagă unitate a Detaşamentului 7 de unul 
singur. Să ne amintim că Botha a deschis trei uşi - cele două din 
zona X-rail şi uşa de ieşire de urgenţă. Pe acolo a intrat o 
întreagă echipă de soldaţi care i-au ucis pe cei din unitatea 
Detaşamentului 7 care se aflau la Nivelul 6. Dacă ar fi să judec 
după rănile de gloanţe de pe spatele lor şi numărul de gâturi 
rupte, presupun că prietenii lui Botha i-au luat prin surprindere, 
din spate. Schofield îşi muşcă buzele. Dar asta tot nu îmi spune 
ce vreau să aflu. 

— Ce anume? 

Schofield se uită în sus. 

— Dacă Botha ne trădează, ce vreau eu să ştiu este cui ne 
vinde? 


— Prezenta un risc de siguranţă de la bun început, dar nu am fi 
reuşit fără el, zise preşedintele. 

El şi ceilalţi stăteau în laboratorul de observaţie cu vedere spre 
cubul spart de la Nivelul 4, recăpătându-şi răsuflarea. 

Când ajunseră acolo, câteva clipe mai devreme, văzură o trapă 
de formă circulară săpată în podea. Detaşamentul 7 trecuse pe 
acolo. Ceea ce, cu puţin noroc, însemna că nu aveau să se 


întoarcă prea curând. Era un ascunziş bun, cel puţin pentru un 
timp. 

Libby Gant era singura care rămase în picioare, undeva pe 
marginea trapei, şi se uita lung la cub. Complexul subteran 
devenise ciudat de tăcut de la cea mai recentă transmisiune a lui 
Caesar, ca şi cum Detaşamentul 7 nu mai dădea târcoale pe 
acolo, ca şi cum renunţaseră să-l hărţuiască pe preşedinte, cel 
puţin pentru moment. 

Lui Gant nu îi plăcea asta. Însemna că se pune ceva la cale. De 
aceea tocmai îl întrebase pe preşedinte cine era acel Gunther 
Botha, bărbatul care îl răpise pe Kevin. 

— Botha ştia mai multe despre virusurile ce acționau în funcţie 
de rasă decât toţi oamenii noştri de ştiinţă la un loc, continuă 
preşedintele. Dar avea şi el un trecut. 

— Cu regimul apartheid? 

— Da, şi chiar mai mult de atât. Cel mai mult ne era teamă de 
legăturile lui cu un grup pe nume Die Organisasie, sau 
Organizaţia. E o reţea secretă din care fac parte foşti miniştri 
apartheid, proprietari de terenuri foarte bogaţi de origine sud- 
africană, foşti soldaţi de elită din forţele armate ale Africii de Sud 
şi lideri militari demişi care au fugit din ţară când apartheidul s-a 
prăbuşit, temându-se pe bună dreptate că noul guvern va vrea 
capetele lor pentru crimele comise în trecut. Mai mulţi agenţi ai 
Serviciului Secret cred că Die Organisasie nu doreşte decât să 
pună din nou mâna pe Africa de Sud, dar nu suntem foarte siguri. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Gant. 

Preşedintele oftă. 

— Trebuie să ştim care e miza jocului aici. Armele biologice 
selective pe criteriu etnic cum e Sinovirusul nu seamănă cu nicio 
altă armă din istoria umanităţii. Reprezintă instrumentul de 
negociere suprem, pentru că deţin puterea de a condamna un 
anumit segment de populaţie la moarte, în acelaşi timp protejând 
un altul, fără nici cea mai mică îndoială. Temerile noastre privind 
Die Organisasie nu implică numai ce i-ar face Republicii Africii de 
Sud, ci întregului continent african. 

— Da... 

— Die Organisasie este o organizaţie rasistă pur şi simplu. Ei 
chiar cred că albii sunt superiori din punct de vedere genetic 
oamenilor de culoare. Sunt de părere că oamenii negri ar trebui 


să fie sclavii albilor. Ei nu urăsc numai negrii de origine africană, 
ci oamenii de culoare din lumea întreagă. Acum, dacă Die 
Organisasie e în posesia Sinovirusului şi a vaccinului, ar putea să 
îl răspândească pe teritoriul Africii şi să ofere remediul numai 
acelor grupuri de albi care i-au susţinut. Africa neagră ar muri, iar 
restul lumii ar privi neputincioasă, pentru că nu avem vaccinul 
pentru Sinovirus. Vă amintiţi când Ghaddafi a vorbit, în 1999, 
despre o unitate a Africii nemaiîntâlnită până atunci? A 
menţionat ceva despre crearea „Statelor Unite ale Africii”, deşi 
toţi au privit-o ca pe o glumă. Ghaddafi nu ar fi fost capabil să 
înfăptuiască acest lucru. Sunt prea multe probleme cu triburile 
de rezolvat pentru a uni numeroasele şi diferitele naţiuni 
africane. Dar, continuă preşedintele, o organizaţie care are în 
posesia ei Sinovirusul şi vaccinul ar putea guverna Africa cu o 
mână de fier. Ar putea transforma Africa - acest continent bogat 
în resurse, plus un miliard de sclavi negri viguroşi - în propriul 
imperiu. 
* 

Locomotiva avariată în care se afla Schofield înainta prin 
tunelul subteran tară oprire. Călătoreau deja de zece minute şi 
căpitanul era din ce în ce mai agitat. 

Urma să ajungă la docul de încărcare din vecinătatea lacului în 
scurt timp şi nu ştia la ce să se aştepte. 

Totuşi, era o întrebare despre Zona 7 care încă îl îngrijora: 

— Herbie, cum au reuşit Forţele Aeriene să pună mâna pe o 
mostră de Sinovirus? 

— Bună întrebare, zise Herbie, aprobând din cap. Ne-a luat 
ceva timp, dar în cele din urmă am reuşit să convingem doi 
laboranţi chinezi care lucrau în cadrul complexului de arme 
biologice din Changchun. În schimbul unei călătorii în America şi 
a douăzeci de milioane de dolari americani, fiecare din ei a 
acceptat să aducă aici câteva fiole cu virusul. 

— Băieţii din camera de decompresie, zise Schofield, 
amintindu-şi chipurile celor doi asiatici pe care îi văzuse la Nivelul 
4 mai devreme. 

— Da. 

— Dar acolo se aflau patru oameni. 

— Aşa e, confirmă Herbie. După cum probabil vă daţi seama, 
laboranţii angajaţi în regim ultrasecret de către guvernul chinez 


nu pot părăsi foarte uşor ţara. A trebuit să îi ajutăm. Ceilalţi doi 
bărbaţi care se aflau în interiorul camerei de carantină erau doi 
soldaţi din Detaşamentul 7 care i-au ajutat să iasă din China - doi 
ofiţeri cu dublă cetăţenie, americană şi chineză, pe nume Robert 
Wu şi Chet Li. Wu şi Li făcuseră parte din Unitatea Echo, una 
dintre echipele Detaşamentului 7 cu sediul aici, în Zona 7, motiv 
pentru care au fost aleşi... 

Schofield ridică brusc o mână şi se apropie de parbriz. 

— Imi cer scuze, doctore Franklin, începu el, dar cred că e 
suficient deocamdată. Am un sentiment straniu că lucrurile sunt 
pe punctul de a se complica şi mai mult acum, zise el, arătând cu 
un semn al capului tunelul ce se întindea înaintea lor. 

In capătul lungului tunel din beton, dincolo de pereţii lui 
cenuşii ce treceau cu repeziciune prin faţa ochilor pasagerilor 
trenului, se vedea o pată mică de lumină ce creştea tot mai mult 
pe măsură ce se apropiau de ea - acea strălucire familiară dată 
de o lumină fluorescentă artificială. Era docul. Ajunseră la capătul 
tunelului. 


19 


— Nu intra în doc, îi spuse Schofield lui Book. Ne-ar putea 
aştepta înăuntru. Opreşte în tunel. Apoi vom merge pe jos. 

Trenul X-rail cu botul de forma unui glonţ încetini şi în cele din 
urmă se opri la aproape o sută de metri depărtare de doc, în 
întuneric. 

Schofield ieşi într-o clipă - cu pistolul Desert Eagle într-o mână 
şi „Mingea de fotbal” ce îi stătea agăţată de brâu - sărind pe 
platforma din beton de lângă linii. Brainiac, Book II şi Herbie îl 
urmară îndeaproape. 

Alergară prin tunel spre pata aceea de lumină, cu armele 
pregătite. Schofield ajunse primul la capătul tunelului şi se uită 
după colţ. Ochii lui fură asaltaţi de o lumină albă, strălucitoare. 
Se trezi holbându-se la o cavernă stâncoasă de dimensiuni 
colosale ce fusese transformată într-un doc de încărcare modern 
- un amestec straniu de beton plat şi suprafeţe stâncoase 
neregulate. 

De fiecare parte a unei lungi platforme centrale se aflau două 
rânduri de linii X-rail. Partea în care se afla Schofield era liberă, 
iar în partea cealaltă era un tren X-rail... cel al lui Botha. 

Stătea în linişte, nemişcat. 

Pe pereţi erau montate nişte şine de macara din oţel, de 
culoare neagră, care veneau în continuarea liniilor X-rail şi 
duceau spre un bazin mare de apă ce se afla în capătul uriaşei 
caverne stâncoase. 

Apa din bazin strălucea într-un minunat verde-albăstrui, 
îmbogăţită de mineralele din lacul Powell. Bazinul însuşi se 
pierdea spre vest, croindu-şi dram într-o peşteră neagră despre 
care Schofield presupuse că făcea trecerea spre lac. Pe suprafaţa 
apei pluteau trei case plutitoare cu aspect comun şi două bărci 
cu motor, de culoarea nisipului, toate legate cu funii de docul din 
beton. 

Schofield mai remarcă ceva cu privire la imensul doc subteran: 
era gol. 

În totalitate gol. Pustiu. Schofield ieşi cu grijă din tunel şi se 


urcă pe platforma centrală dintre liniile X-rail, eclipsate de 
dimensiunile gigantice ale platformei. Şi atunci îl văzu. Era la 
celălalt capăt al platformei, lângă bazinul cu apă ce ducea spre 
lac. Părea un ciudat aranjament, ca de supermarket: o piramidă 
mică, înaltă până al nivelul pieptului, formată din butoiaşe de 
culoare galbenă - fiecare cu o capacitate de patruzeci de litri - în 
faţa cărora se afla un cufăr Samsonite, un model modern de 
culoare neagră şi umplut bine cu ceva. Capacul era ridicat. 

În timp ce se apropia de ele, Schofield observă că butoiaşele 
galbene erau inscripţionate pe părţile laterale. 

— O, nu, la naiba... murmură el pe măsură ce citi: AFX-708: 
CONŢINUT EXPLOZIV. 

AFX-708 era un explozibil deosebit de puternic, folosit la 
fabricarea  faimoaselor bombe BLU-109 care distruseseră 
buncărele lui Saddam Hussein în timpul Războiului din Golf. 
Vârful extrem de rigid al unei 109 intra într-un buncăr solid din 
beton, după care focosul AFX-708 din interior exploda - puternic 
- şi arunca în aer buncărul din interior. 

Însoţit de Book II, Brainiac şi Herbie, Schofield privi înăuntru 
cufărului Samsonite care se afla în faţa grămezii de butoiaşe AFX. 
Văzu un cronometru. 

00:19... 00:18... 00:17 

— Doamne, Maica Domnului... murmură el, după care se 
întoarse spre ceilalţi. Oameni buni, fugiţi! 


Şaptesprezece secunde mai târziu, o explozie asurzitoare 
răsună în interiorul docului. Conţinutul butoiaşelor AFX-708 
eliberă mingi fierbinţi de lumină albă ce săreau în toate direcţiile 
radial. 

Pereţii fabricaţi dintr-un amestec de piatră şi beton ai docului 
se crăpară sub intensitatea exploziei, sfărâmându-se în mii de 
fragmente periculoase; un întreg perete se dezintegră şi se 
transformă în pulbere într-o clipită. Trenul X-rail al lui Gunther 
Botha - care se afla foarte aproape de sursa exploziei - pur şi 
simplu se evaporă. 


Schofield nu mai apucase să vadă explozia. 
Pentru că, la momentul exploziei, el şi ceilalţi nu se mai aflau 
în interiorul docului, ci în afara lui. 


A PATRA CONFRUNTARE 


3 iulie, ora 9.12 


POWELL, UTAH, SUA 


Canion terasă 
de stânci 


1 


Dogoarea îi izbi în față. Parcă intraseră într-o turnătorie. Arşiţa 
insuportabilă a deşertului. Era peste tot. In aer. In pietre. O 
simţeai pe piele. Te învăluia din toate părţile, te acoperea de 
parcă erai pus la copt într-un cuptor. Complet diferită faţă de 
răcoarea din tunelul X-rail şi subteranele Zonei 7. 

În acest loc soarele arzător al deşertului era stăpânul suprem. 


Shane Schofield se afla la volanul unei şalupe ultrarapide de o 
formă ciudată care tăia aerul fierbinte zburând pe apele unui 
canion îngust. Cu el mai era şi Book II, în timp ce în spatele lor, 
într-o ambarcaţiune similară, erau Brainiac şi Herbie. 

Tehnic, şalupa lui Schofield era numită PCR-2 - ambarcaţiune 
de patrulare fluvială, cu două locuri -, mai cunoscută sub 
denumirea de „bicarenă”, era o ambarcaţiune de mici dimensiuni 
cu propulsie cu jet, construită de Lockheed Shipbuilding 
Company pentru Marina Statelor Unite. 

Bicarena era faimoasă pentru designul său unic. De fapt, arăta 
de parcă cineva ar fi unit două ambarcaţiuni lunguieţe de forma 
unor gloanţe printr-o traversă subţire de vreo doi metri, creând 
de fapt un vehicul de tip catamaran cu câte un loc la fiecare 
capăt al traversei. 

Din moment ce fiecare dintre cele două corpuri plutitoare 
neacoperite din care era alcătuită erau dotate cu motoare 
Yamaha de câte 200 de cai-putere cuplate la un sistem de 
propulsie cu jet, ambarcaţiunea era extrem de stabilă şi de 
rapidă. Bicarena lui Schofield era vopsită în culori de camuflaj tip 
deşert - pete de un maroniu-deschis pe fond ocru - şi tăia 
suprafaţa apei cu o viteză incredibilă, aruncând în urmă două 
jeturi identice de apă de vreo trei metri lungime. Schofield se afla 
în corpul din stânga, chiar la volan, iar Book II şedea în cel din 
dreapta, susţinând o puşcă-mitralieră de 7,62 mm montată pe 
partea din faţă a ambarcaţiunii. 

Soarele strălucea orbitor - aerul era încins. Erau deja 38 de 
grade Celsius la umbră. 


— Cum vă descurcaţi acolo? întrebă Schofield în microfonul de 
la încheietura mâinii întorcând capul spre cealaltă bicarenă din 
spatele lor. 

Brainiac era la volan, iar Herbie stătea în celălalt corp al 
bicarenei, în locul mitraliorului. 

Brainiac îi răspunse: 

— Eu sunt bine, dar mi se pare că prietenul nostru cercetător e 
cam verde la faţă. 

Tocmai străbăteau în viteză un canal întortocheat de numai 
şase metri lăţime săpat în stâncă, îndreptându-se spre sud, spre 
lacul Powell. Bazinul de la capătul docului de încărcare comunica 
într-adevăr cu lacul. Trecură printr-o peşteră, o galerie strâmtă, 
întortocheată şi întunecoasă a cărei ieşire - o poartă din tablă de 
oţel ingenios camuflată, special proiectată ca să pară doar un 
perete de stâncă - fusese lăsată deschisă de cei care evadaseră 
pe acolo. Schofield şi oamenii lui ieşiră din peşteră la capătul 
canionului şi aruncară în aer peretele de stâncă, care se 
dezintegră în urma lor într-o explozie monstruoasă. 

Cele două ambarcaţiuni se rotiră într-un arc mare de cerc pe 
suprafaţa apei care umplea canionul. 

Văzut de sus, canionul acela părea o pistă pentru maşini de 
curse urmând o traiectorie sinuoasă formată din curbe largi de 
până la 180 de grade. Asta nu era atât de rău. Problemele 
începeau însă în punctul în care canalul comunica şi cu celelalte 
canioane înguste ale lacului Powell - acolo, reţeaua de canale 
părea un adevărat labirint gigantic de canioane naturale 
întrepătrunse, cu pereţi foarte înalţi. Coborând pe cursul apei 
dinspre nord-est, ajunseră la intersecţia a trei canale. Schofield 
nu ştia ce să facă. Avea în faţă două canale cu pereţi înalţi şi 
abrupți - o bifurcaţie naturală pe cursul apei. Şi nu ştia nici 
încotro se îndrepta Botha. Probabil că savantul sud-african avea 
un plan - dar care? 

Şi apoi Schofield văzu valurile. Mai precis, văzu o serie de 
valuri mici izbindu-se de pereţii abrupți ai ramificaţiei din stânga 
a canionului - abia perceptibile, dar prezente - valurile provocate 
de o barcă cu motor. Schofield le observă la timp şi, învârtind 
volanul spre stânga, porni spre sud. În timp ce treceau printre 
pereţii canionului, virând ori de câte ori era nevoie, se uita în sus. 
Pereţii stâncoşi ai acestor canioane se ridicau cu cel puţin şaizeci 


de metri mai sus de nivelul apei. Deasupra acestor pereţi, 
Schofield văzu nori de nisip ridicaţi de vântul dogoritor al 
deşertului. Pe alocuri, nisipul învolburat împiedica lumina 
arzătoare a soarelui să mai pătrundă în canion. Era o furtună de 
nisip. Furtuna care fusese prognozată pentru dimineaţa aceea, 
dar de care membrii echipei HMX 1 speraseră să scape. Acolo 
sus, pe culmi, era dezastru, după cum constată Schofield, dar jos, 
între pereţii înalţi şi abrupți ai canionului, era destul de bine - un 
soi de refugiu din punct de vedere meteorologic. 

„Relativ calm”, îşi spuse Schofield. 

Pentru că în acel moment ambarcaţiunea făcea ultimul viraj 
după un cot al canionului, iar Schofield se trezi dintr-odată în 
spaţiu deschis - un enorm crater plin cu apă. Chiar în mijlocul 
acestui crater, din apă se ridica o stâncă teşită de proporţii 
gigantice. 

Cu toate că era mărginit de magnificii pereţi abrupți din 
straturi de roci suprapuse, craterul era prea mare ca să-i 
protejeze de furtuna sălbatică de nisip care se stârnise pe culmi. 
Mici tornade de nisip ajungeau pe întinderea enormă, tulburând 
suprafaţa apei în vârtejul lor nebun. Abia atunci le văzu Schofield 
prin pâcla deasă de nisip purtat de vânt. 

Ocoleau baza stâncii centrale, prin partea dreaptă, 
îndepărtându-se în mare viteză. Cinci ambarcaţiuni. O barcă 
mare de culoare albă, cu aripi portante, şi patru şalupe mai mici, 
tip bicarenă, de culoarea nisipului. 

Spre groaza lui Schofield, din craterul circular porneau vreo 
şase canale mărginite de pereţi înalţi, la fel ca nişte marcaje 
orare pe cadranul unui ceas, oferind astfel mai multe rute de 
evadare. Schofield acceleră şi intră în furtuna de nisip, 
îndreptându-se spre capătul sudic al stâncii teşite. Spera să-i ia 
prin surprindere pe sud-africani, ieşindu-le în faţă pe cealaltă 
parte a stâncii. Cu o viteză incredibilă, bicarena sa făcea 
adevărate salturi pe suprafaţa apei, propulsată de motoarele sale 
puternice. 

Alături de aceasta, bicarena în care se aflau Brainiac şi Herbie 
sălta cu aceeaşi viteză prin ploaia orizontală de nisip, lăsând în 
urmă jeturi lungi de apă. 

Ocoliră stânca centrală pe partea stângă - şi văzură cele cinci 
ambarcaţiuni ale sud-africanilor îndreptându-se spre un canion 


larg cu pereţi verticali format chiar în peretele vestic al 
craterului. 

Se luară după ei. Probabil că sud-africanii îi văzuseră deja, 
pentru că în acel moment două dintre bărcile lor bicarenă îşi 
schimbară direcţia, îndepărtându-se de ambarcaţiunea mai mare 
cu aripi portante. Ambarcaţiunile sud-africanilor descriseră două 
semicercuri albe pe suprafaţa apei, îndreptându-se ameninţător 
spre ambarcaţiunile în care se aflau Schofield şi oamenii lui, în 
timp ce mitralierele de 7,62 mm ale acestora scuipau foc în 
direcţia lor. 

Apoi dintr-odată - de-a dreptul şocant - bicarena sud- 
africanilor din partea stângă sări în aer. Explodă pur şi simplu, 
stârnind o coloană înaltă de apă. Cu o secundă mai devreme 
ambarcaţiunea era acolo, pe apă, dar acum nu se mai vedea 
decât un inel de spumă albă şi o ploaie de particule din fibră de 
sticlă. 

Bicarena sud-africanilor din partea dreaptă îşi schimbă imediat 
direcţia şi făcu cale întoarsă, renunțând la confruntarea directă. 
Schofield întoarse capul. 

„Ce naiba...?” 

Vuuuum! 

Trei elicoptere negre se iviră pe neaşteptate din norii de nisip 
de deasupra craterului şi se apropiară în viteză, zburând chiar în 
spatele lor. Cele trei elicoptere coborâră în adăpostul natural 
format de pereţii craterului. Se deplasau surprinzător de repede, 
la fel ca bombardierele din al Doilea Război Mondial care coborau 
în picaj deasupra țintei, virând cu o precizie uimitoare fără să 
reducă viteza. Trecură într-un zgomot asurzitor pe deasupra lui 
Schofield şi a oamenilor săi, în direcţia bărcilor în care se aflau 
sud-africanii. Acestea abia se mai zăreau la intrarea în canionul 
dinspre vest. Elicopterele intrară în viteză între pereţii înalţi ai 
canionului îngust, pe urmele lor. Schofield rămase cu gura 
căscată. Intr-un cuvânt, cele trei aparate de zbor arătau 
nemaipomenit. Aveau formă aerodinamică, aveau un aspect 
fioros şi erau ultrarapide. 

Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Fiecare elicopter avea 
culoare neagră strălucitoare şi părea o combinaţie între un 
elicopter de atac şi un avion militar, având rotor portant şi bot 
ascuţit, dar fiind dotat şi cu nişte aripi teşite fixe orientate în jos. 


Acestea erau de fapt aparate de zbor AH-77 Penetrator - 
elicoptere de atac de mărime medie; un nou tip de elicopter 
hibrid de luptă care combina mobilitatea unui elicopter cu viteza 
şi siguranţa unui avion de atac. Acoperite cu vopsea neagră 
absorbantă a undelor radar, cu aripi orientate înspre coadă şi 
carlingi cu aspect sever, acestea păreau o haită de rechini 
zburători. Cele trei aparate Penetrator ţâşniră înainte prin aer, 
printre pereții canionului îngust, pe urmele celor patru 
ambarcaţiuni ale sud-africanilor, ignorând complet echipa lui 
Schofield. 

Şi într-o clipă pe Schofield îl fulgeră un gând ciudat: 

„Ce naiba căutau acolo cei din Forţele Aeriene? Nu erau pe 
urmele preşedintelui? De ce le-ar fi păsat acestora de Kevin?” 

Oricum, această urmărire se desfăşura acum pe trei căi. 

— Domnule! se auzi vocea lui Brainiac. Ce facem? 

Schofield nu răspunse. Trebuia să ia o decizie. Gândurile îl 
năpădiră, învălmăşindu-se în mintea lui - Kevin, Botha, Forţele 
Aeriene, Preşedintele şi numărătoarea inversă de pe display-ul 
„Mingii de fotbal” pe care nu o putea opri şi care într-un moment 
anume avea să-l determine să renunţe la urmărire şi să-l oblige 
să se întoarcă... 

Stabili legătura şi le spuse celorlalţi: 

— Intrăm după ei în canion. 


2 


Bicarena lui Schofield ţâşni cu un zgomot asurzitor între pereţii 
canionului, pe urmele sud-africanilor şi a elicopterelor Penetrator. 
Ambarcaţiunea în care se aflau Brainiac şi Herbie îl urma la mică 
distanţă. 

Canionul în care se aventuraseră era deosebit de sinuos - avea 
numeroase curbe spre stânga sau dreapta, mai largi sau mai 
înguste, - dar din fericire îi ferea de furtuna de nisip. După vreo 
sută de metri pe firul apei, canionul se bifurca din nou în alte 
două canale, unul spre stânga şi altul spre dreapta. Niciunul 
dintre ei nu ştia mare lucru despre faptul că acele canale 
secundare ale lacului Powell descriau traiectorii circulare, ca o 
reţea complicată de fire, intersectându-se de nenumărate ori... 

Schofield văzu cum cele trei elicoptere se despărţiră la prima 
bifurcaţie, luând-o în direcţii diferite - unul o luă spre stânga şi 
două spre dreapta. Cele patru ambarcaţiuni ale sud-africanilor, 
aflate la o distanţă considerabilă în faţa lor, probabil că se 
despărţiseră deja. 

— Brainiac! ţipă în microfon. Luaţi-o pe canalul din stânga! Noi 
o să mergem pe cel din dreapta! Şi nu uita, îl vrem pe băiat! 
După ce punem mâna pe el o ştergem de aici, ai înţeles? 

— Am înţeles, Scarecrow. 

Cele două ambarcaţiuni se despărţiră - Schofield o luă pe 
canionul din dreapta, iar Brainiac pe cel din stânga. 


Lui Schofield i se părea că asistă la un foc de artificii - o 
reprezentaţie cu adevărat spectaculoasă: aveau de înfruntat o 
ploaie de gloanţe trasoare, proiectile şi bucăţi de roci sfărâmate 
de explozii. 

Văzu cele două elicoptere negre la vreo şaptezeci de metri în 
faţă, urmărind barca mare cu aripi portante şi una dintre 
bicarenele sud-africanilor. Elicopterele de mare viteză zburau la 
altitudine joasă, sub buza canionului - din cauza furtunii cumplite 
de nisip nu se puteau înălța mai sus, deasupra canalelor -, virând 
de nenumărate ori între pereţii abrupți ai canionului sinuos în 


timp ce paletele rotoarelor enorme făceau un zgomot asurzitor. 

Gloanţele trasoare răpăiau la gura mitralierelor rotative Vulcan 
montate în boturile elicopterelor. Rachete aer-sol lansate de sub 
aripile aparatelor de zbor tăiau aerul şi explodau la impactul cu 
pereţii stâncoşi ai canionului, fără a lovi cele două ambarcaţiuni 
ale sud-africanilor. Cât despre cei urmăriţi, nici aceştia nu îşi 
nimereau ţintele. 

Oamenii din bicarenă veniseră pregătiţi să protejeze nava cu 
aripi portante din faţă - aveau un lansator portabil de rachete 
Stinger. În timp ce unul dintre bărbaţi conducea bicarena, 
trăgătorul îşi fixă lansatorul pe umăr şi trimise o rachetă în 
direcţia elicopterelor care-i urmăreau. Dar aparatele Penetrator 
erau probabil dotate cu aceleaşi contramăsuri electronice de 
înaltă tehnologie ca şi avioanele AWACS din Zona 7, pentru că 
rachetele se îndreptară în alte direcţii, descriind nişte spirale în 
aer înainte de a exploda pe rând la impactul cu peretele 
canionului, provocând o ploaie de pietre şi bolovani de mărimea 
unor maşini, care se prăbuşiră în apa canalului de dedesubt - 
bolovani pe care Schofield se străduia cu greu să-i evite, 
reducând viteza şi virând de mai multe ori. 

Şi apoi Schofield văzu un obiect alb şi lung ivindu-se printr-o 
trapă a fuzelajului unui elicopter Penetrator. Obiectul era agăţat 
de o paraşută mică de stabilizare. După ce se legănă de câteva 
ori în cădere, acesta atinse suprafaţa apei, ridicând stropi în 
toate direcţiile. O secundă mai târziu, apa de sub elicopter se 
învolbură, de parcă ar fi început să clocotească şi un rând de 
bule în linie dreaptă păru să prindă dintr-odată viteză, 
îndreptându-se direct spre bicarena sud-africanilor. Era o torpilă! 
Cinci secunde mai târziu avu loc o explozie violentă. Bicarena 
care se îndepărta în viteză sări în aer. Forţa exploziei fu atât de 
mare încât îl ridică la o înălţime considerabilă. Într-adevăr, din 
cauza vitezei incredibile, bicarena plonjă în apă şi se rostogoli de 
câteva ori pe suprafaţa acesteia, haotic, ca o piatră aruncată 
aiurea, apoi se izbi frontal de peretele canionului şi se făcu 
bucățele. 

Schofield conducea atent, apropiindu-se de locul exploziei, de 
care-l despărţeau acum doar vreo cincizeci de metri. Trebuia să-i 
ajungă din urmă pe cei din prima barcă, dar sud-africanii aveau 
un avans considerabil în faţa lor. Apoi ambarcaţiunea ajunse într- 


un cot al canalului... care se intersecta cu un alt canal la fel de 
îngust ce venea din stânga - canalul secundar pe care o luaseră 
Brainiac şi Herbie, pe urmele celorlalte două ambarcaţiuni 
bicarenă ale sud-africanilor. Văzute de sus, cele două canale 
formau o joncțiune uriaşă în formă de „X”. 

Şi atunci se întâmplă. 


Ambarcaţiunea albă cu aripi portante a sud-africanilor ţâşni 
dinspre dreapta chiar în mijlocul acelui X - exact în acelaşi 
moment în care una dintre bicarenele sud-africanilor intră în 
intersecţie de pe un alt canal. Fiecare ambarcaţiune îşi schimbă 
brusc direcţia. Nava cu aripi portante şi bicarena virară ca să 
evite impactul. Ambele se înclinară periculos, încercând să se 
redreseze în timp ce ridicau valuri uriaşe de spumă - şi pierzând 
astfel din viteză în doar câteva secunde. Cea de-a doua bicarenă 
a sud-africanilor - cea urmată îndeaproape de bicarena lui 
Brainiac - nici măcar nu avu când să încetinească. Aceasta ţâşni 
ca din puşcă direct în mijlocul intersecţiei în formă de „X”, printre 
cele două ambarcaţiuni care fuseseră nevoite să se oprească, 
înfruntând valurile de spumă ridicate de acestea - înainte să se 
îndepărteze în viteză pe canalul care se deschidea în faţă, 
îndreptându-se spre vest. Cele trei elicoptere Penetrator - două 
care survolaseră canionul ales de Schofield şi unul care zburase 
în cealaltă direcţie - erau de asemenea în impas. Unul dintre 
acestea reuşi să-şi schimbe direcţia şi să încetinească, iar 
celelalte două tăiară fulgerător aerul de deasupra intersecţiei, 
trecând foarte aproape, dar evitând impactul la câţiva centimetri, 
în timp ce mitraliau în continuare ambarcaţiunile care se opriseră 
pentru moment. 

Atât aştepta Schofield. Acum putea să-i ajungă din urmă. 


În bicarena sa, Brainiac mai avea încă vreo şaptezeci de metri 
până la intersecţia în formă de „X“. El văzu bicarena oprită a sud- 
africanilor şi barca cu aripi portante ale cărei motoare porniseră 
din nou. Privirea lui se opri asupra bărcii, care începuse să se 
rotească pe suprafaţa apei, pregătindu-se să-şi reia drumul prin 
canionul pe care-l avea în faţă. Brainiac dirija bicarena în linie 
dreaptă, pe urmele sale. 


Schofield ajunse la intersecţie chiar în momentul în care 
ambarcaţiunea ieşea din aceasta îndreptându-se spre sud. 
Bicarena lui Brainiac trecu pe lângă el în viteză şi intră prin 
canionul îngust, în urma bărcii. 

— Mă duc după ei, domnule! 

— Vă văd! strigă Schofield. 

Tocmai se pregătea să-i urmeze, când ceva ce se mişca în 
dreapta lui îi atrase atenţia. Întoarse capul să se uite în direcţia 
peretelui înalt şi abrupt al canionului dinspre vest. Văzu una 
dintre bicarenele sud-africanilor dispărând pe acel canal de unul 
singur. Era cea care ţâşnise în intersecţie dinspre dreapta şi care 
o luase acum spre stânga. In mod curios, acesta nici măcar nu 
încercase să se întoarcă pentru a oferi ajutor bărcii mai mari cu 
aripi portante. Apoi, într-o clipită, mica bicarenă se făcu nevăzută 
pe un canal îngust, o prelungire a canionului principal. 

Şi atunci Schofield înţelese. Băiatul nu era în nava cea mare cu 
aripi portante. Se afla la bordul bicarenei. Acea bicarenă. 

— Oh, nu, oftă Schofield în timp ce întorcea capul. Apucă să 
vadă bicarena iute a lui Brainiac dispărând pe un cot al 
canionului, pe urmele navei. 

— Brainiac... 


Bicarena de culoarea nisipului al lui Brainiac se mişca cu viteză 
mare, cu adevărat incredibilă. Ajunse din urmă nava de mare 
viteză cu aripi portante a  sud-africanilor şi amândouă 
ambarcaţiunile începură parcă să se ia la întrecere, ca două 
maşini de curse, pe culoarul îngust mărginit de pereţi stâncoşi, în 
timp ce două elicoptere Penetrator ale Forţelor Aeriene care 
zburau deasupra lor le mitraliau sălbatic. 

— Brainiac... mă... auzi...? 

Tânărul puşcaş marin nu înţelegea însă cuvintele lui Schofield 
din cauza zgomotului infernal produs de gloanţe, motoare şi 
rotoarele elicopterelor. Brainiac îi făcu semn lui Herbie să preia 
comanda bicarenei şi să se apropie mai mult de barca cu aripi 
portante, iar el se ridică în picioare pe banchetă, aşteptând 
momentul potrivit. Ajunseră chiar lângă barcă, iar el văzu de 
aproape prova şi cele două tălpi ca nişte traverse ce porneau 
chiar din botul acesteia, tăind apa, dar nu reuşi să vadă nimic 
prin geamurile fumurii ale cabinei centrale. In timp ce amândouă 


ambarcaţiunile înaintau cu aceeaşi viteză, aproape lipite una de 
alta, Brainiac inspiră adânc, făcu un salt peste bordul bărcii cu 
aripi portante şi ateriză în picioare pe puntea îngustă a acesteia. 

— ... ainiac... pleacă... de acolo...! se auzi vocea întretăiată a 
lui Schofield. 

Brainiac se prinse cu mâna de un mâner de pe acoperişul 
ambarcaţiunii în mişcare. Nu ştia la ce se putea aştepta în 
continuare. Probabil că avea să întâmpine ceva rezistenţă - 
poate că în secunda următoare cineva avea să deschidă uşa ca 
să tragă asupra lui. Dar nu se întâmpla nimic. Nimeni nu trăgea 
în el. 

Lui Brainiac nu-i păsa. Se rostogoli pe punte spre prova şi trase 
câteva gloanţe în parbrizul ambarcaţiunii. Acesta se făcu ţăndări 
şi o secundă mai târziu, după ce fumul se împrăştie, Brainiac 
cercetă prudent interiorul cabinei. Şi se încruntă. Cabina era 
goală. 

Brainiac se strecură înăuntru. Nu era nimeni la volan. Nava era 
ghidată aşadar printr-un sistem de navigaţie computerizat şi un 
sistem de detectare a obstacolelor fixe sau mobile, care ţinea 
ambarcaţiunea la distanţă de toate obiectele fixe sau mobile: 
pereţi stâncoşi sau alte bărci care se deplasau cu viteză. 

Apoi, dintr-odată, în liniştea cabinei, vocea lui Schofield se auzi 
tare şi clar în casca din urechea lui Brainiac: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Brainiac! leşi imediat de 
acolo! Barca cu aripi portante e doar o momeală! E o momeală! 

Şi chiar în acel moment, Brainiac auzi cu groază un bip care 
marca probabil sfârşitul vieţii lui. 

O secundă mai târziu, ambarcaţiunea sări în aer, geamurile 
cabinei dezintegrându-se într-o explozie extrem de puternică. 
Forţa exploziei zgudui şi bicarena în care se afla Herbie. Mica 
ambarcaţiune se rostogoli prin aer, apoi ateriză pe apă şi făcu în 
viteză câteva salturi deasupra valului de spumă pe care pluteau 
resturile navei înainte de a se izbi violent de peretele canionului. 

După impact, bicarena avariată rămase plutind la suprafaţă, în 
timp ce stropi mari de apă cădeau peste tot în jurul acesteia. 


3 


În intersecţia în formă de „X”, Schofield era pe punctul de a 
porni pe urmele bicarenei sud-africanilor, la bordul căreia se afla 
probabil Kevin, şi care se strecurase abil printre vehiculele 
implicate în acea confruntare. Chiar în acel moment, de nicăieri, 
o ploaie de gloanţe îl împresură stârnind stropi de apă peste tot 
în jurul bicarenei sale. Cei care trăgeau în el erau sud-africanii de 
pe ultima bicarenă, cea de-a patra. Motoarele acesteia porniseră 
din nou, propulsând-o spre est, înapoi pe canalul care comunica 
cu craterul enorm în mijlocul căruia se ridica stânca teşită. 

Înainte ca lui Schofield să-i treacă prin minte să riposteze, 
două linii paralele de gloanţe trase în apă, mult mai mari decât 
cele din prima serie, trecură pe lângă bicarena sa de culoarea 
nisipului, stârnind mici gheizere. Gloanţele cădeau atât de 
aproape încât simţi stropii udându-i faţa. 

Acest baraj de foc venea din direcţia celui de-al treilea 
elicopter care încă zbura deasupra intersecţiei în „X”, survolând 
zona la altitudine joasă în căutarea lui Kevin. Mitraliera rotativă 
Vulcan montată pe elicopterul negru răpăia infernal scuipând 
fără oprire o ploaie de flăcări galbene, ca o limbă de foc. 

Schofield porni motoarele bicarenei sale şi întoarse volanul 
spre stânga, îndepărtându-se de Penetrator şi de barajul de 
gloanţe - şi, din nefericire, îndepărtându-se totodată şi de 
bicarena care-i trăsese pe sfoară şi în care el era sigur că se afla 
de fapt Kevin. În schimb o luă pe urmele celeilalte bicarene a 
sud-africanilor - cea care se întorcea în direcţia estică, spre 
craterul cu stânca teşită în mijloc. Elicopterul îşi continuă 
urmărirea, coborându-şi botul şi pornind în mare viteză ca un T- 
Rex greoi şi furios, cu palele rotorului său enorm învârtindu-se 
ameninţător. 

Bicarena lui Schofield sălta din nou pe suprafaţa apei, abia 
atingând valurile pe urmele sud-africanilor, între pereţii 
canionului sinuos, în timp ce elicopterul Penetrator cu înfăţişare 
de rechin se apropia din ce în ce mai mult de ei. 

— Ai vreo sugestie? îi strigă Book Il din celălalt corp al 


ambarcaţiunii, pe care era montată mitraliera. 

— Da! răspunse strigând Schofield. Să nu mori! 

Elicopterul Penetrator deschise focul şi încă două linii de 
gheizere provocate de gloanţe se formară în jurul bicarenei lor. 

Schofield viră brusc spre stânga - atât de brusc încât partea 
stângă a bărcii se ridică mult în deasupra apei, şi chiar în acel 
moment un şir de gloanţe răpăi pe suprafaţa vălurită a apei de 
sub partea stângă a ambarcaţiunii. Şi atunci, exact în momentul 
acela, elicopterul lansă două torpile. Schofield le văzu şi făcu 
ochii mari. 

— Oh, Doamne. 

Una după alta, torpilele căzură în apă şi o secundă mai târziu 
două dungi albe de spumă începură să se deplaseze în viteză pe 
urmele celor două ambarcaţiuni. 

Una dintre torpile ajunse în câteva secunde în spatele 
ambarcaţiunii lui Schofield. Acesta viră brusc spre dreapta, 
îndreptându-se oblic spre un bolovan cu o formă ciudată care 
ieşea din apă la baza peretelui drept al canionului. Suprafaţa 
perfect netedă a acestuia semăna cu un plan uşor înclinat, ca o 
rampă... Torpila se apropia. Bicarena lui Schofield ţâşni cu viteză 
săltând deasupra apei. Book II înţelese că se îndreptau direct 
spre bolovan... 

Bicarena atinse rampa de piatră în acelaşi moment în care 
torpila ajunse sub motoarele cu jet. Bicarena ieşi cu viteză din 
apă, cele două corpuri gemene alunecând pe lungimea pietrei. 

Din cauza frecării coca ambarcaţiunii scrâşni, scârţâi şi zgârie 
bolovanul ud, apoi dintr-odată, vuum! La fel ca o maşină care 
execută cascadorii periculoase, ambarcaţiunea se ridică în aer 
după ce trecu în viteză pe suprafaţa înclinată a bolovanului, chiar 
în momentul în care torpila explodă la impactul cu baza rampei 
de piatră. Bolovanul se sparse în mii de bucăţi care se ridicară în 
aer într-o formă minunată de floare, fără a atinge însă bicarena 
zburătoare. 

Ambarcaţiunea cu două corpuri ateriză în apă cu un plescăit 
asurzitor şi îşi continuă drumul cu aceeaşi viteză. Schofield 
cercetă canalul care i se deschidea în faţă, la timp ca să observe 
bicarena sud-africanilor virând spre stânga, unde se vedea un 
tunel semicircular săpat în peretele stâng al canionului. Acceleră 
pe urmele acestuia în timp ce torpila rămasă îşi făcea drum prin 


apă în spatele bicarenei sale ca un crocodil flămând. 

Bicarena sud-africanilor dispăru în tunel. O secundă mai târziu, 
ambarcaţiunea cu două corpuri gemene a lui Schofield intră pe 
urmele acesteia în întuneric, fără a scăpa de torpila care-i urma 
îndeaproape. 


Cu farurile aprinse, cele două ambarcaţiuni trecură una după 
alta prin tunelul îngust cu peste 160 de kilometri pe oră, lăsând 
în urmă pereţii umezi şi întunecaţi ai pasajului, aproape fără să 
mai vadă nimic, de parcă ar fi participat la o cursă nebună într-un 
montagne russe subteran. 

La volanul bărcii sale, Schofield încerca să se concentreze. 
Mergeau atât de repede! Tunelul avea vreo şase metri lăţime şi 
formă cilindrică, iar pereţii lui se curbau uşor până la suprafaţa 
apei. Cam la vreo două sute de metri în faţa lui zări o luminiţă - 
capătul tunelului. 

Deodată, Book II strigă: 

— Se apropie! 

— Ce? 

— A doua torpilă! 

Schofield întoarse capul. Torpila din spatele ambarcaţiunii lor 
se apropia periculos, cu viteză sporită. Privi iar în faţă - văzu 
jeturile de apă din spatele bicarenei sud-africanilor la vreo cinci 
metri de el. 

„Pe toţi dracii!” 

Din moment ce fiecare bicarenă avea patru metri lăţime, 
tunelul nu era destul de larg ca să-i poată depăşi pe cei din faţa 
lor. Schofield roti volanul spre stânga, dar bicarena din faţă îi 
acoperi culoarul. Incercă spre dreapta. Se întâmplă acelaşi lucru. 

— Ce facem? îl întrebă Book II. 

— Nu şti... 

Schofield se opri brusc, apoi spuse: 

— Ţine-te bine. 

— Cum? 

— Ţine-te bine! 

Torpila se vedea clar la suprafaţa apei de mică adâncime, ca 
un şarpe, apropiindu-se ameninţător de ambarcaţiunea lui 
Schofield. Acesta acţionă propulsoarele şi se apropie în viteză de 
bicarena sud-africanilor din faţa lor, astfel că cele două 


ambarcaţiuni moderne formate din două corpuri identice zburau 
pe suprafaţa apei cu 160 de kilometri pe oră foarte aproape una 
de cealaltă, între pereţii apropiaţi ai tunelului. Schofield îl zări pe 
cel care conducea bicarena sud-africanilor. Acesta se întoarse 
repede în scaun şi se uită în spate. 

— Bună! 

Schofield îi făcu acestuia un semn cu mâna, apoi adăugă: 

— Cu bine! 

Şi, cu aceste cuvinte, chiar în momentul în care torpila începea 
să dispară sub ambarcaţiunea lui Schofield, acesta acţionă brusc 
propulsoarele. Bicarena ţâşni înainte, iar Schofield aproape că 
smulse volanul rotind-o spre dreapta. Ambarcaţiunea sa se 
îndreptă în viteză spre dreapta şi corpurile sale identice se 
ridicară complet deasupra apei. Bicarena gonea acum cu o viteză 
incredibilă pe peretele curbat al tunelului şi la un moment dat 
ajunse atât de sus, încât făcea un unghi de nouăzeci de grade cu 
orizontala. 

Dar torpila îşi continua drumul. Odată ce-şi pierdu ţinta iniţială, 
depăşi în viteză ambarcaţiunea lui Schofield care se deplasa 
acum pe peretele tunelului îndreptându-se spre singurul obiect 
din imediata apropiere: bicarena sud-africanilor. Explozia care 
urmă în galeria aceea strâmtă fu devastatoare. Bicarena sud- 
africanilor se dezintegră în mii de fragmente - fragmente care se 
împrăştiară peste tot în tunel, urmate de o minge uriaşă de foc şi 
un bubuit asurzitor care umplură instantaneu pasajul îngust de 
formă cilindrică. 

Cu aceeaşi viteză, ambarcaţiunea cu două corpuri a lui 
Schofield cobori pe peretele înclinat al tunelului şi plonjă în apă, 
peste rămăşiţele carbonizate ale bicarenei sud-africanilor. Trecu 
prin mingea de foc care umplea pasajul, pentru ca în secunda 
următoare să ţâşnească victorioasă afară din tunel, prin canalul 
aflat la capătul acestuia. 


4 


Schofield reduse acceleraţia motorului, iar bicarena sa se opri 
în mijlocul noului canion. Era ud până la piele. Book II era şi el ud 
leoarcă. Cercetă cu privirea noul canion cu pereţi înalţi, 
încercând să-şi dea seama unde se aflau şi realiză că locul acela 
îi era cunoscut - se aflau pe acelaşi canal secundar pe care 
porniseră mai devreme, când el şi Book Il se despărţiseră de 
Brainiac. Într-adevăr, din câte vedea acum, el şi Book nu erau 
prea departe de bifurcația în care se despărţiseră de Brainiac. 

Schofield tură motorul la maxim şi începu să cerceteze 
împrejurimile, intenţionând să pornească în urmărirea ultimei 
bicarene a sud-africanilor, cea care-i trăsese pe sfoară. Deodată 
un zgomot ciudat şi strident îi atrase atenţia dinspre dreapta. 
Întoarse capul şi văzu un alt elicopter - al patrulea - pe jumătate 
ascuns de peretele vertical al canionului, survolând zona la vreo 
cincisprezece metri deasupra bifurcaţiei celor două canioane. 
Văzu într-o clipă că nu era vorba de un elicopter Penetrator. 
Acesta avea o formă bombată şi nu părea prea nou. Când îl văzu 
clar, rotindu-se în aer la joasă altitudine, Schofield recunoscu 
tipul acela de elicopter. Era un CH-53E Super Stallion, un aparat 
de transport greu foarte puternic, la fel ca cele două care 
însoțeau de obicei elicopterul prezidenţial Marine One. Elicopterul 
Super Stallion era renumit pentru caracteristicile sale - forţă şi 
rezistenţă -, fiind folosit mai ales pentru transportul aeropurtat al 
trupelor: rampa rabatabilă de încărcare din spatele aparatului de 
zbor putea susţine cincizeci şi cinci de soldaţi complet echipați 
pe care să-i ducă până în iad şi înapoi. 

Cei din Forţele Aeriene aduseseră probabil acel Super Stallion 
ca să asigure transportul băiatului în deplină siguranţă, pentru că 
elicopterele Penetrator, configurate special pentru atac, nu 
aveau loc decât pentru trei persoane. 

judecând după felul în care zbura deasupra bifurcaţiei 
canionului, întorcându-se într-o parte şi-n alta, Schofield se gândi 
că acel elicopter era probabil ceva mai mult decât un mijloc de 
transport pentru un prizonier - trebuia să aibă şi un alt rol pe 


care el nu-l putea bănui încă. 

Schofield întoarse încet bicarena şi o direcţionă spre Super 
Stallion, pornind cu viteză redusă către acesta. 

— Ce faci? îl întrebă Book II. Puştiul e în direcţia aceea. 

— Ştiu, zise Schofield, dar, aşa cum văd eu lucrurile, nu o să-l 
găsim pe băiat plutind pe apă. E timpul să-l căutăm pe calea 
aerului. 


Cei trei soldaţi de comando ai detaşamentului 7 de la bordul 
elicopterului Super Stallion aveau căşti cu microfon. Unul pilota 
elicopterul, iar ceilalţi doi vorbeau repede în microfoane în 
zgomotul asurzitor făcut de rotorul elicopterului. Şi aceştia, ca şi 
Schofield, căutau bicarena sud-africanilor care se strecurase 
neatinsă printre ambarcaţiunile care fuseseră la un pas de 
coliziune când intraseră în intersecţia în formă de „X”. 

— Penetrator 1, aici Looking Glass, zise unul dintre aceştia. 
Este un canion imediat în dreapta ta. S-ar putea să o fi luat pe 
acolo... 

Celălalt operator zise: 

— Penetrator 2, ia-o înapoi spre nord şi verifică canionul acela 
adânc din stânga ta... 

O hartă verde a reţelei de canioane pâlpâia pe ecranele 
iua ain ASA celor doi. 


Canion terasă 
de stânci 


|. | ZONA ȚINTĂ: POWELL (LACUL) UTAH 
4 COORDONATE GPS: 114°14'12"V; 23°45'1 1N i 


Cele trei UE luminoase din standa - P-1, P-2 şi P-3 - indicau 


poziţia celor trei elicoptere care survolau zona cercetând toate 
canioanele în căutarea bicarenei sud-africanilor. 

Punctul care staţiona pe ecranul monitorului, chiar lângă 
stânca teşită din mijlocul craterului, cu indicativul L-G, era 
elicopterul Super Stallion cu nume de cod Looking Glass. 

Linia neagră de pe ecran indica drumul parcurs pe urmele 
fugarilor până în acel moment. 

In timp ce operatorii radio continuau să dea instrucţiuni, pilotul 
scruta zona prin cupola carlingii asemănătoare cu o bulă de aer. 
Ochii lui cercetau canionul pe deasupra căruia zburau. 

În mijlocul vuietului infernal făcut de paletele rotorului, 
combinat cu propriile voci şi cu ceea ce auzeau în căşti, niciunul 
dintre membrii echipajului nu auzi bubuitul înfundat al unui 
Maghook care lovi fuzelajul masivului elicopter. 


Bicarena lui Schofield plutea chiar sub Super Stallion - 
balansându-se la suprafaţa apei învolburate de curentul de aer 
produs de elice -, după ce se apropiaseră de aparatul de zbor 
prin spate. O funie subţire lega acum bicarena de partea 
inferioară a fuzelajului elicopterului aflat la cincisprezece metri 
deasupra - funia neagră din fibre Kevlar a dispozitivului Maghook 
al lui Schofield. 

Apoi o siluetă subţire se ridică în aer spre elicopter, trasă 
automat de dispozitivul Maghook. O secundă mai târziu, 
Schofield era agăţat sub burta elicopterului la cincisprezece metri 
deasupra apei, chiar lângă trapa de acces din podeaua aparatului 
de zbor folosită pentru cazuri de urgenţă. 

Se ţinea bine de Maghook în timp ce stătea suspendat sub 
elicopter. Dispozitivul era lipit de burta aparatului de zbor prin 
capul său magnetic de formă cilindrică. 

Zgomotul era de-a dreptul asurzitor acolo sus. Din cauza 
curentului de aer produs de rotoarele elicopterului, uniforma 
Detaşamentului pe care o purta Schofield se lipise de pielea 
acestuia, iar „Mingea de fotbal” se clătina sălbatic dintr-o parte 
în alta spânzurată de centura lui. 

Elicopterul Super Stallion avea trenul de aterizare complet 
retractabil, aşa că Schofield se prinse de o bucată de cablu gros 
pe care-l folosi în loc de mâner. Apoi apăsă un buton al 
dispozitivului Maghook, ca acesta să coboare la Book. In doar 


câteva secunde Book II fu lângă el, agăţat de Maghook sub burta 
elicopterului. Schofield apucă mânerul trapei de acces. 

— Eşti gata? îi strigă el lui Book II. 

Acesta încuviinţă scurt din cap. Apoi, cu o mişcare fermă, 
Schofield roti mânerul şi trapa de urgenţă se deschise deasupra 
capetelor lor. 


Oamenii din carlinga elicopterului simţiră mai întâi curentul 
puternic de aer, care intra prin cabina din spate, o secundă 
înainte ca Schofield să-şi ia avânt şi să se strecoare prin trapă în 
interiorul aparatului de zbor, urmat îndeaproape de Book Il. 

Intrară în compartimentul din spate, cel pentru transportul 
trupelor, un spaţiu vast pentru mărfuri separat de carlingă printr- 
o uşă mică din tablă de oţel. Cei doi operatori radio din carlingă 
se întoarseră într-o clipă, privind în spate. Se ridicară să-şi ia 
armele. 

Dar Schofield şi Book II se deplasau deja cu iuţeală, cu armele 
ridicate, urmărindu-şi reciproc mişcările şi acoperindu-se pe rând. 
Schofield trase un foc de armă şi primul operator fu doborât. 
Urmă un alt glonţ, tras de Book II şi cel de-al doilea operator era 
deja istorie. 

Pilotul elicopterului văzu ce se petrecea în interior şi realiză 
într-o clipă că o confruntare cu arma nu ar fi fost cea mai 
potrivită ca să poată ieşi din această situaţie. El acţionă în faţă 
manşa elicopterului, iar acesta se zgâlţâi din toate încheieturile. 

Book II îşi pierdu imediat echilibrul şi căzu. Schofield, alergând 
în direcţia carlingii, se rostogoli pe podea şi se lăsă apoi să 
alunece în faţă, pe burtă, până la uşa deschisă a carlingii. Pilotul 
încercă să închidă uşa şi să blocheze astfel accesul în interior, 
dar Schofield i-o luă înainte. Se aruncă cu capul în faţă, se 
rostogoli şi alunecă pe podea oprindu-se chiar în pragul carlingii - 
cu o mână ţinând uşa deschisă şi cu cealaltă, în care avea 
pistolul său Desert Eagle de calibru 44, îndreptat în sus, spre 
fruntea pilotului. 

— Nu mă obliga să trag, zise el fără să se ridice de pe podea, 
privindu-l fix pe pilot, cu degetul pe trăgaci. 

Pilotul rămăsese perplex, cu gura căscată. Stătea nemişcat şi 
se uita în jos la Schofield, care stătea întins pe spate pe podea, 
cu pistolul îndreptat ferm spre capul pilotului în poziţie de 


tragere. 
— Nu mă obliga, repetă Schofield. 
Pilotul duse fulgerător mâna spre tocul său de umăr, unde 
avea un pistol Glock. Bum! Schofield îi găuri creierul cu un glonţ. 
— La naiba! zise el în timp ce-l dădea la o parte pe pilotul 


mort, din scaunul său, ca să preia comenzile elicopterului. Doar 
ţi-am spus, idiotule. 


5 


Cu un zgomot infernal, elicopterul Super Stallion avându-i 
acum la bord pe Schofield şi Book Il porni pe deasupra canionului 
îngust, virând la fiecare cot al canalului, în direcţia intersecţiei în 
formă de „X”, acolo unde toate ambarcaţiunile fuseseră cât pe ce 
să se ciocnească ceva mai devreme. 

Cu ochii minţii, Schofield revăzu bicarena care le scăpase. 
Aceasta se strecurase printre ambarcaţiuni intrând pe ramura 
vestică a intersecţiei şi dispăruse după ce o luase apoi la 
dreapta, între pereţii unui canion îngust. Cu ajutorul hărţii reţelei 
de canioane pe care o găsi în elicopter, el identifică acel canal pe 
care dispăruse bicarena - acesta şerpuia către nord deschizându- 
se într-un alt crater larg plin cu apă, şi acesta având o stâncă în 
mijloc. 

Acela era locul spre care se îndrepta bicarena sud-africanilor. 

„Dar ce anume vor să găsească în craterul acela? se întrebă 
Schofield. De ce se îndreaptă sud-africanii într-acolo?” 

Elicopterul Super Stallion se deplasa huruind asurzitor între 
pereţii canionului îngust, îndreptându-se către intersecţia în „X”, 
şi execută un viraj după un cot al canionului şi se trezi faţă în 
faţă cu unul dintre elicopterele Penetrator ale Forţelor Aeriene. 
Schofield trase de manşă, reuşind în cele din urmă să controleze 
masivul aparat de zbor, care se balansă câteva secunde înainte 
să se oprească în aer. 

Elicopterul Penetrator survola intersecţia, întorcându-se lateral 
în aer fără să înainteze şi cercetând fiecare dintre cele patru 
pasaje cu pereţi abrupți care porneau din acel loc. Elicopterul 
părea un gigantic rechin zburător căutându-şi prada. Şi atunci îi 
văzu. 

— Looking Glass, aici Penetrator 3, se auzi o voce groasă la 
staţia din carlinga în care se afla Schofield. Aveţi imagini în timp 
real de la satelit? 

Schofield îngheţă. 

„La naiba!” 

— Book, repede. Verifică armele şi muniţia. 


Elicopterul Penetrator se întoarse în aer cu botul spre Super 
Stallion. 

— Looking Glass? Mă auzi? 

Book II îi spuse: 

— Avem o mitralieră Gatling montată în botul elicopterului. 
Atât. 

— Nimic altceva? 

Cele două elicoptere erau acum faţă-n faţă, la aceeaşi 
altitudine deasupra intersecţiei, ca doi vulturi care se înfruntau 
plutind în aer la o sută de metri distanţă unul de celălalt. 

— Nimic. 

— Looking Glass, se auzi din nou vocea în staţie. Operatorul 
părea suspicios. Looking Glass, răspunde imediat. Solicit codul de 
autentificare. 

Schofield văzu aripile orientate în jos ale elicopterului 
Penetrator şi zări rachetele montate sub acestea. Păreau rachete 
Sidewinder. 

„Sidewinder...” se gândi Schofield. 

Apoi, brusc, apăsă butonul de pe pupitrul de comandă din faţa 
lui, pentru a vorbi cu cei din elicopterul militar. 

— Penetrator, aici căpitanul Shane Schofield din Infanteria 
Marină a Statelor Unite, Detaşamentul Prezidenţial. Eu sunt acum 
la comanda acestui elicopter. Vreau să vă spun doar un lucru. 

— Şi care ar fi acela? 

— Trageţi, zise Schofield fără să şovăie. 

Nu primi niciun răspuns. Apoi, după câteva secunde, auzi: 

— În regulă... 

— Ce naiba faci? îl întrebă surprins Book IlI. 

Schofield nu răspunse. Stătea doar şi privea fără să clipească 
aripile elicopterului Penetrator. O clipă mai târziu, de sub aripa 
stângă a acestuia, o rachetă AIM-9M Sidewinder porni ca un 
fulger în direcţia elicopterului inamic. 

— Oh, la naiba... murmură Book Il. 

Schofield văzu racheta care pornise frontal - îi zări capul 
bombat, conturul aripilor stabilizatoare dispuse cruciform pe 
fuzelaj şi dâra albă în formă de spirală lăsată în aer în timp ce se 
îndrepta direct spre ei! 

— Ce faci? exclamă Book II. Ai de gând să stai să te uiţi...? 

Apoi Schofield făcu cel mai ciudat lucru posibil. Apăsă trăgaciul 


manetei de control. În timp ce racheta Sidewinder se îndrepta ca 
fulgerul spre ei - abia dacă mai rămăsese o secundă până la 
impact - mitraliera Gatling montată în botul elicopterului Super 
Stallion prinse viaţă, începând să scuipe o linie portocalie 
strălucitoare de gloanţe trasoare în direcţia rachetei care se 
apropia. Schofield orientă linia de foc a gloanţelor la fel ca pe o 
rază laser, încercând să nimerească proiectilul în mişcare şi chiar 
în momentul în care acesta ajunse la mai puţin de douăzeci de 
metri de elicopter - bum! - gloanţele atinseră capul bombat al 
rachetei, care explodă în aer la vreo cincisprezece metri de 
Super Stallion. 

— Ce nai...? începu Book Il. 

Dar Schofield nu terminase încă. Acum că racheta Sidewinder 
nu mai era o ameninţare, el orientă tirul gloanţelor trasoare către 
Penetrator. De la distanţa aceea îi putea vedea pe cei doi piloţi ai 
elicopterului bâjbâind după comenzi ca să lanseze o nouă 
rachetă, dar era prea târziu. 

Gloanţele trasoare ale lui Schofield ciuruiră cupola elicopterului 
Penetrator - unul după altul, într-o fracțiune de secundă -, 
precum şi fuzelajul. Elicopterul de atac începu să se balanseze 
haotic în aer. Probabil că piloţii pierduseră controlul. 

Tirul necruţător şi precis al lui Schofield lovise probabil decisiv 
carlinga celuilalt elicopter, pentru că o secundă mai târziu unul 
dintre rezervoarele de combustibil ale acestuia luă foc şi 
elicopterul explodă, transformându-se brusc într-o minge uriaşă 
de foc. Aparatul cuprins de flăcări îşi începu căderea spre sol ca 
să se prăbuşească în final în apa de dedesubt. 


După ce scăpă şi de Penetrator, Schofield dirijă elicopterul 
Super Stallion de-a lungul canionului vestic, îndreptându-se către 
canalul îngust pe care dispăruse bicarena sud-africanilor. 

— Ce naiba ai făcut acolo? îl întrebă Book II. 

— Cum? 

— Nu ştiam că poţi dobori o rachetă Sidewinder cu gloanţe 
trasoare. 

— E posibil numai pentru Sidewinder. Rachetele astea sunt 
detectoare de căldură - folosesc un senzor cu infraroşu pentru a- 
şi localiza ţinta. Dar ca să poată avea loc acest proces, capul de 
luptă al rachetei, cel care caută căldura, trebuie să permită 


radiaţiei infraroşii să treacă prin el. Asta înseamnă că nu au capul 
din oţel. Capul bombat al unei rachete Sidewinder e confecţionat 
de fapt dintr-un material plastic foarte fragil şi transparent. Este 
punctul slab al acestui tip de proiectil. 

— Vrei să spui că ai nimerit racheta chiar în punctul ei slab? 

— Da, chiar aşa. 

— O strategie destul de riscantă, după părerea mea. 

— Am văzut-o cum se apropia. Nu foarte mulţi oameni au 
şansa să vadă capul bombat al unei astfel de rachete atât de 
aproape. A meritat din plin. 

— Faci des aşa ceva? îl întrebă candid Book II. 

Schofield întoarse capul şi-i aruncă o privire sergentului care 
stătea lângă el înainte de a răspunde: 

— Incerc pe cât posibil să nu o fac prea des, zise el. Dar 
uneori... e inevitabil. 

Ajunseră la canionul îngust cu pereţi abrupți prin care fugiseră 
sud-africanii. Pasajul era învăluit în umbră, fiind mult mai îngust 
decât crezuse el. Rotorul în mişcare al elicopterului Super Stallion 
abia încăpea între pereţii canionului. Giganticul elicopter survola 
cu un zgomot infernal pasajul întunecat înainte să fie întâmpinat 
dintr-odată de lumina orbitoare a soarelui, deasupra unui lac 
întins format într-un crater, mărginit de pereţi verticali de stâncă 
de vreo sută de metri înălţime. În capătul nordic al lacului se 
vedea o stâncă teşită de dimensiuni reduse. 

La fel ca şi în cazul celuilalt crater, furtuna de nisip de 
deasupra reţelei de canioane invada această întindere de apă. 
Particule de nisip ridicate în aer de vânt cădeau oblic, ca o ploaie, 
în valuri succesive. Masa de particule îi asaltă izbind parbrizul 
elicopterului,  acoperindu-l aproape complet şi reducând 
vizibilitatea. 

— Vezi ceva? strigă Schofield. 

— Acolo! răspunse Book Il cu arătătorul aţintit spre stânga, în 
direcţia unuia dintre pereţii craterului, faţă în faţă cu stânca din 
nordul lacului, mai precis spre punctul în care cel mai lat canion 
se ramifica spre vest, mai departe de micul lac circular. 

Când se uită într-acolo, Schofield văzu o ambarcaţiune mică ce 
plutea pe suprafaţa apei luptându-se cu valurile destul de mari 
generate de furtuna de nisip. Era bicarena sud-africanilor, iar în 
preajmă nu se mai vedea niciun alt vas sau aparat de zbor. 


Schofield reduse altitudinea elicopterului deasupra apei care 
umplea craterul, înaintând cu viteză. Paletele rotorului făceau un 
zgomot asurzitor. 

Schofield nu scăpa din ochi ambarcaţiunea în timp ce se 
apropiau tot mai mult de aceasta. Fără să înainteze, bicarena 
plutea ca şi cum ar fi fost ancorată, la vreo douăzeci de metri de 
locul în care peretele abrupt al craterului dispărea în apă. 

Schofield opri elicopterul Super Stallion când mai avea de 
parcurs vreo treizeci de metri până la bicarena, la doar trei metri 
deasupra apei. Nisipul purtat de vânt lovea cu putere parbrizul 
aparatului de zbor. 

Se uită de aproape la bicarenă - o funie agăţată de bord intra 
în apă. Era ancorată... Apoi, brusc, văzu mişcare. Pe bicarenă. 
Prin perdeaua de nisip zburător, el zări în corpul stâng al 
ambarcaţiunii - corpul pilotului - un bărbat chel, mic şi îndesat, 
îmbrăcat doar în cămaşă, stând în picioare - Gunther Botha. 
Acesta stătea încovoiat pe banchetă atunci când elicopterul lui 
Schofield se apropia camuflat de norii de nisip stârniţi de furtuna 
îngrozitoare. 

În corpul din dreapta al ambarcaţiunii, Schofield mai descoperi 
însă o persoană. Era silueta micuță a lui Kevin. Acesta părea 
foarte mic şi lipsit de apărare în corpul copilotului mitralior, care 
era echipat cu mai multe dispozitive de luptă. 

Schofield simţi un val de uşurare. Îl găsiseră. 


Din difuzoarele elicopterului se făcu auzită vocea lui Schofield: 

— Doctore Gunther Botha, suntem din Infanteria Marină a 
Statelor Unite. Sunteţi arestat! Aşteptăm să ne încredinţaţi în 
siguranţă băiatul. Predaţi-vă acum! 

Botha nu părea să se sinchisească prea mult la auzul somaţiei. 
Se grăbi în schimb să arunce un obiect metalic cu formă 
paralelipipedică peste bord. Acesta căzu cu un plescăit în apă şi 
se scufundă repede. 

„Ce naiba face acolo?” se întrebă Schofield. 

Se întoarse spre Book: 

— Deschide rampa de încărcare. Apoi coboară elicopterul cât 
mai aproape de ambarcaţiune, cu spatele la ea. 

Elicopterul se întoarse într-o parte, rotindu-se în aer, în vreme 


ce rampa de încărcare din spate începea să se deschidă, 
lăsându-se în jos. Partea din spate a giganticului elicopter se 
apropia acum de bicarena care staţiona plutind pe apă, la trei 
metri deasupra acesteia. Schofield stătea pe rampa care 
ajunsese în poziţie orizontală, având într-o mână pistolul său 
Desert Eagle, iar în cealaltă un microfon portabil, în timp ce 
nisipul stârnit de vânt îi biciuia faţa zburând sălbatic în jurul lui. 
Apropie microfonul de buze: 

— Băiatul, Botha, bubui vocea lui amplificată de difuzoare. 

Botha nu părea nici de această dată prea impresionat de 
avertisment. În schimb, Kevin se întoarse în scaun şi ridică ochii. 
Îl zări pe Schofield în deschizătura rampei elicopterului şi atunci 
un zâmbet larg lumină faţa micului băiat. El îi făcu semn cu mâna 
- un salut copilăros -, fluturându-şi energic braţul dintr-o parte în 
alta. Schofield îi răspunse, făcându-i un semn scurt cu mâna. 
Pentru moment, ceea ce-l preocupa mai mult erau intenţiile lui 
Botha. Nu ştia ce punea acesta la cale. Acum putea însă să-l 
vadă mai bine pe virusologul sud-african. 

Botha avea pe spate o butelie de oxigen, pusă peste cămaşa 
sa albă. El îi aruncă repede lui Kevin o mască pentru scufundări 
şi îi explică prin gesturi cum să şi-o pună pe faţă. Schofield se 
încruntă. Echipament special pentru scufundări? Orice ar fi avut 
de gând Botha, mai avea încă timp să-l oprească. 

Schofield ridică pistolul pregătindu-se să tragă în direcţia 
provei ambarcaţiunii lui Botha ca să-i atragă acestuia atenţia, 
când fu surprins să audă un zgomot ca de tunet venind de 
undeva din apropiere şi, brusc, rotorul din coada elicopterului 
explodă în mii de bucăţi, separându-se complet de restul 
fuzelajului. Trosnind ameninţător, precum creanga unui copac 
uriaş, o bucată din coada elicopterului se rupse şi căzu în apă. 
Elicopterul începu să zboare haotic şi îşi schimbă direcţia 
îndepărtându-se de bicarenă. 

Fără rotorul din coadă, elicopterul Super Stallion se mai roti de 
câteva ori deasupra apei, apoi se îndreptă periculos către 
suprafaţa vălurită. Book II manevra disperat maneta de control, 
dar elicopterul nu mai putea fi redresat. După un ultim balans, 
aparatul de zbor se îndreptă spre apă ca un bolid, cu botul în jos. 
Aflat pe rampa de încărcare din spate, Schofield se izbi de câteva 
ori de peretele lateral al incintei, reuşind să se prindă de prelata 


unei banchete fixată pe acest perete. 

Elicopterul lovi suprafaţa apei. 

Un val uriaş de apă învolburată se ridică în urma impactului. 
Botul mare al elicopterului se scufundă în apă pentru vreo zece 
secunde înainte ca flotabilitatea sa să-l ridice din nou la 
suprafaţă. Masivul aparat de zbor rămase plutind pe valuri. Book 
II opri toate motoarele. Zgomotul acestora se stinse imediat. 
Paletele rotorului său începură să încetinească. Apa năvăli în 
incinta de transport din spate. 

Aceasta nu pătrundea prin deschiderea rampei de acces - 
rampa fiind proiectată să rămână la suprafaţă în eventualitatea 
unei amerizări -, ci intra prin toate spărturile provocate de 
prăbuşire şi prin mica trapă pe care o folosiseră Schofield şi Book 
II ceva mai devreme pentru a ajunge în carlingă. 

Un elicopter Super Stallion este proiectat astfel încât să 
plutească pentru un timp în cazul unei prăbuşiri în apă, dar din 
moment ce Schofield şi Book deschiseseră trapa de acces de sub 
aparatul de zbor atunci când intraseră, acest lucru nu mai era 
posibil. Se scufundau. Şi se scufundau repede. Schofield se 
repezi în carlingă. 

— Ce naiba a fost asta? Am fost loviți! 

— Ştiu, îi răspunse Book Il. Făcu apoi un semn cu capul spre 
parbriz. Cred că e vorba de ei. 

Schofield aruncă o privire prin parbrizul frontal. Deasupra apei, 
în faţa elicopterului care se scufunda, parţial acoperite de pâcla 
de nisip ridicat de vânt, zburau cele două elicoptere Penetrator 
ale Forţelor Aeriene, flancând bicarena sud-africanilor ancorată. 


6 


Elicopterul Super Stallion se scufunda îngrozitor de repede. 
Apa năvălea gâlgâind prin trapa de acces din podeaua 
aparatului, inundând incinta de transport. Nivelul apei creştea 
ameninţător, făcând ca partea din spate a elicopterului să se 
scufunde în lac. Pe măsură ce apa intra în incintă, aparatul se 
afunda tot mai mult. În mai puţin de un minut, rampa de 
încărcare din spate cobori sub suprafaţa apei şi, din acel 
moment, apa începu să năvălească în valuri prin deschiderea 
largă. 

Sus, în carlingă, Schofield şi Book II stăteau în apă până la 
glezne când elicopterul se zgudui brusc, răsturnându-se înspre 
partea din spate. 

— Mai ai vreo idee riscantă şi acum? îl întrebă Book Il 
încercând să se prindă de ceva. 

— Nici măcar una. 

Elicopterul se scufunda încet, partea din spate fiind mai grea 
decât botul. 

Cu „Mingea de fotbal” agăţată încă de centură, Schofield 
aruncă o privire prin parbrizul frontal al carlingii. Văzu că unul 
dintre elicopterele Penetrator se apropiase mult de bicarena lui 
Gunther Botha. Acesta zbura chiar în faţa micuţei ambarcaţiuni, 
ca un gigantic vultur ameninţător. 

Schofield îl văzu pe Botha stând în compartimentul pilotului cu 
faţa spre elicopterul negru al Forţelor Aeriene şi făcând semn cu 
mâna. Aşa cum îşi mişca braţele părea o mică fiinţă patetică 
cerând îndurare unui zeu malefic cu chip de pasăre. Apoi, fără 
vreun avertisment, o rachetă Stinger ţâşni de sub aripa dreaptă a 
elicopterului Penetrator, lăsând în urmă o dâră albă de fum. 

Racheta lovi corpul de ambarcaţiune în care stătea Botha, care 
sări în aer. Mai devreme cu o secundă Botha era acolo, în 
următoarea însă dispăruse, în locul său rămânând doar nişte 
cercuri de spumă pe suprafaţa apei învolburate. 

Corpul de barcă în care se afla Kevin însă rămase intact, 
separat complet de cel al lui Botha în urma impactului. 


Compartimentul în care se afla, precum şi rămăşiţele distruse ale 
traversei bicarenei pluteau pe suprafaţa apei sub privirea aspră 
de oţel a elicopterului Penetrator. 


Aflat în interiorul masivului elicopter pe cale să se scufunde 
complet, Schofield păli. Tocmai îl omorâseră pe Botha! 
Dumnezeule! Elicopterul său era acum pe trei sferturi inundat, cu 
partea din spate afundată complet sub apă. 

Numai parbrizul bombat din sticlă şi vârful uneia dintre 
paletele rotorului mai rămăseseră la suprafaţă. Apa se învolbură 
deasupra fuzelajului scufundat amenințând să înghită şi ultimele 
părţi ale aparatului de zbor. Toată incinta de transport din spate 
era plină acum cu lichid verde-închis - apa care năvălea fără 
oprire în interiorul carlingii devorându-şi treptat întreaga pradă. 
Elicopterul se scufunda. Printre valurile verzi care izbeau 
parbrizul, Schofield văzu elicopterul Forţelor Aeriene zburând la 
punct fix deasupra bicarenei pe jumătate distrusă, în timp ce 
echipamentul de salvare cu centură de siguranţă şi hamuri era 
coborât către Kevin. 

— Ah, pe toţi dracii, zise tare. 

Dar elicopterul Super Stallion îşi continua scufundarea - se 
afunda din ce în ce mai mult în lichidul verde - şi ultimul lucru pe 
care Schofield îl văzu înainte ca parbrizul elicopterului să fie 
acoperit complet de apa învolburată fu imaginea lui Kevin 
suspendat de cablu, tras în sus de cei din elicopterul Penetrator, 
în partea din spate a carlingii cu capacitate maximă de trei 
persoane. 

Apoi cupola elicopterului fu înghițită de apă şi Schofield nu mai 
văzu decât lichid verde. 


Echipajele celor două elicoptere Penetrator ale Forţelor Aeriene 
ştiau foarte bine cine se afla în interiorul elicopterului scufundat. 
Încercările lor de a lua legătura cu echipajul de pe Looking Glass 
în ultimele minute - pe frecvenţa alternativă, aşa cum era 
consemnul - eşuaseră. 

Într-adevăr, dispozitivul radio de  emisie-recepţie al 
elicopterului Super Stallion fusese cel care îi ghidase până la 
craterul plin cu apă - unde îl găsiseră pe Botha şi pe băiat. 

Cele două aparate de zbor Penetrator mai rămaseră un timp 


deasupra elicopterului care se scufunda, până ce acesta fu 
complet înghiţit de ape. 

În carlinga unuia dintre cele două elicoptere Penetrator se afla 
Python Willis, comandantul Unităţii Charlie. El privea cu atenţie 
giganticul Super Stallion acoperit de apă de parcă ar fi vrut să se 
asigure că acesta avea să dispară sub valuri. Carlinga acestuia se 
afundă într-un final, urmată de vârful uneia din paletele rotorului 
- partea din elicopter care mai rămăsese deasupra apei. O 
mulţime de bule de aer se ridicară într-o clipă la suprafaţă atunci 
când fiecare strop de aer din interiorul elicopterului scufundat fu 
înlocuit de apă. Cele două elicoptere de atac aşteptau încă. 
Elicopterul Super Stallion dispăru în adâncurile verzi-albăstrui ale 
lacului, ridicând mai multe rânduri de bule de aer la suprafaţa 
apei. 

Şi totuşi, Python Willis nu se îndura să plece şi aşteptă până ce 
nu mai văzu nicio bulă de aer la suprafaţă, ca să fie sigur că nu 
mai era nici urmă de aer în interiorul elicopterului înghiţit de ape. 

După câteva minute, suprafaţa apei deveni lină. Dar 
elicopterele de atac aşteptau. Zăboviră încă zece minute 
deasupra acelui loc doar ca să se asigure pe deplin că nimeni nu 
scăpase cu viaţă. Oricine ar fi ieşit la suprafaţă în acele zece 
minute ar fi fost eliminat cu uşurinţă. 

Dar nimeni nu ieşi. 

În cele din urmă, Python se decise să plece, iar cele două 
elicoptere se întoarseră în aer şi porniră înapoi către Zona 7. 
Nimeni nu ar fi putut rezista atâta timp sub apă, nici măcar într-o 
pungă de aer. Până în acel moment aerul dintr-o asemenea 
pungă ar fi devenit toxic. Era exclus. Shane Schofield şi oricine ar 
mai fi fost cu el în carlinga elicopterului Super Stallion erau acum 
cu siguranţă morţi. 


7 


Gant, Mother, Juliet şi preşedintele erau tot la Nivelul 4, în 
laboratorul de observaţii. Stăteau în semiîntuneric. Hot Rod 
Hagerty şi Nicholas Tate erau de asemenea cu ei. 

— Ar trebui să o luăm din loc, zise Gant. 

— La ce te gândeşti? întrebă Mother. 

— Nu, nu. Ce tot vorbeşti, sergent Gant? întrebă Hot Rod. 

— Nu ar trebui să rămânem aici, insistă Gant. 

— Dar acesta e un loc perfect ca să ne ascundem. 

— Ar trebui să plecăm. Dacă ei ne caută şi noi rămânem aici, 
sunt mai multe şanse să ne găsească. Nu e bine să stăm în 
acelaşi loc mai mult de douăzeci de minute. 

— Şi mai exact, cine te-a învăţat aşa ceva? întrebă Hagerty. 

— Scrie în manualul de pregătire pentru cei care se înscriu la 
Şcoala de Ofiţeri, zise Gant. 

— Tehnici standard destul de vagi. Cu siguranţă le-ai citit la un 
moment dat în cariera ta. În plus, aş mai vrea să clarific ceva... 
Hagerty se făcu roşu la faţă. Nu am să accept ca un sergent să- 
mi vorbească astfel... 

— Ba da, o să acceptaţi, zise Mother făcând un pas spre 
Hagerty. Îl privi apoi de sus, făcând un semn cu capul în direcţia 
lui Gant. Şi ştiţi de ce? Pentru că într-o situaţie critică micuța asta 
e mai deşteaptă şi mai calculată decât o să fiţi dumneavoastră 
vreodată. Şi dacă vreţi să ştiţi, nu o să mai fie multă vreme 
sergent. În curând va deveni ofiţer. Şi o să vă mai spun ceva. 

Mi-aş încredința mai liniştită viaţa în mâinile ei decât în mâinile 
dumneavoastră. 

Hagerty îşi strânse buzele înciudat. 

— Aşa. Asta e... 

— Colonele Hagerty, zise preşedintele făcând un pas în faţă. 
Sergentul Gant mi-a salvat de două ori viaţa în dimineaţa asta - 
mai întâi în tren, acolo jos, apoi pe platformă. În ambele cazuri ea 
a acţionat ferm şi calculat, făcând faţă unor situaţii în care mulţi 
alţii s-ar fi blocat. Sunt fericit să-mi încredinţez viaţa în mâinile 
unui om cu o astfel de judecată. 


— E al naibii de adevărat, zise Mother. Puterea estrogenului, 
oameni buni. 

— Sergent Gant, i se adresă preşedintele acesteia. Ce crezi? 
Gant afişă un zâmbet larg, iar ochii ei albaştri sclipiră fermecător. 

— Cred că ar trebui să facem ceva cu transmiţătorul ataşat 
inimii dumneavoastră, domnule. 


8 


În încăperea sterilă fără ferestre, la cel de-al doilea nivel de la 
subsolul clădirii Pentagonului - biroul său -, David Fairfax lucra 
foarte preocupat, încercând să decodeze nişte conversații 
telefonice interceptate în Zona specială cu acces restricţionat a 
Forţelor Aeriene SUA 7. 

Fairfax era foarte mulţumit de sine. Reuşise să decripteze atât 
mesajele primite, cât şi cele trimise în limba afrikaans. Mai era 
însă un lucru care-l frământa. Cele două mesaje în limba engleză 
pe care le descoperise printre cele în afrikaans, începu să asculte 
din nou cele două mesaje, de această dată cu foarte mare 
atenţie. 


16-IUN. 19.56.09 

ENGLEZĂ/ ENGLEZĂ 

VOCEA 3: Totul este în regulă. Confirm că este al treilea. 
Totul este în regulă. Confirm că este al treilea. 


22-IUN. 20.51.59 

ENGLEZĂ/ ENGLEZĂ 

VOCEA 3: Misiunea e în curs de îndeplinire. Misiunea e în 
curs de îndeplinire. 


De un lucru era sigur. Era aceeaşi voce în ambele cazuri. O 
voce de bărbat. Un american. Accent sudic. Rostea cuvintele clar, 
cu grijă. Fairfax îşi împinse ochelarii mai sus pe nas şi începu să 
tasteze. Voia să folosească un program de analiză a vocii. 
Compară semnătura digitală a vocii înregistrate - amprenta 
vocală - cu amprenta vocală a fiecărei voci din computerul 
Agenţiei de Informaţii a Apărării, voci înregistrate în secret de 
către Agenţie. Pe ecranul din faţa lui se afişară o serie de linii şi 
vârfuri, o reprezentare grafică ce se schimba de fiecare dată 
când programul accesa enorma bază de date cu amprente 
vocale. 

Apoi se auzi semnalul de avertizare al computerului: 


6 REZULTATE POZITIVE 
AFIŞEZ ACESTE REZULTATE? 


— Da, te rog, zise Fairfax în timp ce apăsa tasta „Y” a 
computerului. 

Şase rezultate se afişară pe ecran: 

Nr./ DATA/ DIVIZIA/ SURSĂ FIŞIER 

1./29 MAI/DIVIZIA SPAŢIALĂ-01/SUP.SAT.(FIŞIER 034-77A) 

2./07 LUN./DIVIZIA SPAŢIALĂ-01/SUP.SAT.(FIŞIER 034-77A) 

3./16 IUN./DIVIZIA SPAŢIALĂ-02/USAF-SA(R)07 (FIŞIER 009- 
21D) 

4./22 lUN./DIVIZIA SPAŢIALĂ-02/USAF-SA(R)07 (FIŞIER 009- 
21D) 

5./02 IUL./DIVIZIA SPAŢIALĂ-01/SUP.SAT.(FIŞIER 034-77A) 

6./03 IUL./DIVIZIA SPAŢIALĂ-0O1SUP.SAT.(FIŞIER 034-77A) 


„În regulă”, se gândi Fairfax. 

Renunţă la cel de-al treilea şi cel de-al patrulea rezultat - 
acestea erau cele două mesaje pe care tocmai le ascultase. 
Indicatorul diviziei, Divizia Spaţială-02 se referea chiar la sectorul 
său, adică Sectorul 2. Oricum, celelalte patru mesaje erau 
proprietatea Sectorului 1, unitatea principală a Diviziei Spațiale, 
al cărui sediu era chiar în celălalt capăt al holului. Sursa fişierului 
pentru mesajele Sectorului 1, şi anume SUP SAT, era 
prescurtarea pentru „Supraveghere prin satelit”. 

După toate indiciile, Sectorul 1 fusese folosit recent pentru 
interceptarea transmisiunilor străine prin satelit. Fairfax selectă 
prima poziţie de pe ecran. 


29 MAI/13.12.00/INTERCEPTARE TRANSMISIE SATELIT 
(ENGLEZĂ) 

VOCEA 1: Au făcut testul în această dimineaţă. Vaccinul 
este eficient pentru toate tulpinile testate anterior. Tot ce le 
mai trebuie acum este o mostră din ultima versiune a 
acestuia. 


Fairfax se încruntă. Mesajele în limba afrikaans menţionaseră 


de asemenea un vaccin. Şi reuşita unui test. Selectă următorul 
rezultat de pe ecran. 


7 IUN./23.47.33/INTERCEPTARE TRANSMISIE SATELIT 
(ENGLEZA) 

VOCEA 1: Echipa care trebuie să sustragă virusul este pe 
drum spre Changchun. Numele celor din echipă sunt: 
CĂPITANUL ROBERT WU şi LOCOTENENTUL CHET LI. Amândoi 
sunt oameni de încredere. Aşa cum am mai discutat, preţul 
livrării vaccinului va fi de o sută douăzeci de milioane de 
dolari, câte zece milioane pentru fiecare persoană implicată în 
această operaţiune. 


„Changchun”, se gândi Fairfax. Instalaţiile chinezeşti de 
producţie de arme biologice. Şi o sută douăzeci de milioane de 
dolari care să fie împărţiţi la doisprezece oameni. Devenea chiar 
interesant. Accesă următorul rezultat. 


2  1UL./02.21.57/INTERCEPTARE TRANSMISIE SATELIT 
(CHINEZA - ENGLEZA) 
VOCEA 1: Am recepționat, Yellow Star. Vom fi acolo. 


„Ce-o fi asta...? se gândi Fairfax. Yellow Star?” 
Dar asta a fost... Deschise şi ultimul mesaj: 


3 IUL./04.04.42/INTERCEPTARE TRANSMISIE SATELIT 
(ENGLEZĂ) 

VOCEA 1: WU şi LI au sosit cu virusul înapoi în Zona 7. 
Oamenii voştri sunt cu ei. Banii au fost numărați. lată numele 
oamenilor selectaţi: BENNETT, CALVERT, COLEMAN, DAYTON, 
FROMMER, GRAYSON, LITTLETON, MESSICK, OLIVER şi eu, 
bineînţeles. 


Fairfax analiza numele din ultimul mesaj, când, deodată, uşa 
biroului său subteran se trânti de perete şi şeful său - un birocrat 
înalt şi chel pe nume Eugene Wisher - se năpusti în încăpere, 
urmat de trei soldaţi ai Poliţiei Militare înarmaţi până-n dinţi. 


Wisher conducea operaţiunea care se desfăşura în celălalt 
capăt al holului - urmărirea navetei spaţiale chinezeşti care abia 
fusese lansată. 

— Fairfax! se răsti el. Ce naiba faci aici? 

Fairfax înghiţi în sec privind îngrozit către armele Poliţiei 
Militare. 

— Cum, despre... despre ce vorbeşti? 

— De ce accesezi transmisiunile interceptate din informaţiile 
stocate pentru operaţiunea noastră? 

— Operaţiunea voastră? întrebă candid Fairfax. 

— Da. Operaţiunea noastră. De ce descarci informaţii care 
aparţin strict operaţiunii clasificate din Sectorul 1? 

Fairfax nu mai spuse nimic, adâncit în gânduri, în timp ce şeful 
său continua să ţipe la el. Şi, dintr-odată, în mintea lui totul 
deveni clar, foarte clar. 

— Oh, Dumnezeule, şopti el. 


9 


Urmară câteva explicaţii - sub ameninţarea armelor -, dar 
după cinci minute, Dave Fairfax se trezi brusc stând în picioare în 
faţa a doi dintre directorii adjuncţi ai Agenţiei de Informaţii a 
Apărării, în camera de operaţiuni din celălalt capăt al holului, 
departe de biroul său fără ferestre. 

Monitoarele pâlpâiau de jur-împrejurul camerei, în timp ce o 
mulţime de tehnicieni lucrau la peste o duzină de pupitre de 
comandă - toate acestea urmărind nou-lansata navetă spaţială a 
chinezilor, Yellow Star. 

— Am nevoie de o listă cu personalul Zonei 7, le spuse tânărul 
de douăzeci şi cinci de ani pe nume Fairfax celor doi importanţi 
şefi ai Agenţiei din faţa lui. 

Lista apăru. 

Fairfax aruncă o privire pe aceasta. Citi: 


FORŢELE AERIENE ALE STATELOR UNITE ALE AMERICII 
ZONA SPECIALĂ 07 (ACCES RESTRICȚIONAT) 
PERSONAL PREZENT LA BAZĂ 

CLASIFICARE: ULTRASECRET 


NUME/UNITATE/NUME/UNITATE 


COMANDANT UNITATE 
Harper, J.T. (CO) 


DETAȘAMENTUL 7 


Alvarez, M.J./A/Golding, D.K./D 
Arthurs, R.T./C/Goldman, W.E./A 
Atlock, F.D./B/Grayson, S.R./E 
Baines, A.W./A/Hughes, R./A 
Bennett, B./E/Ingliss, W.A./B 
Biggs, N.M./C/Jjohnson, S.W./D 


Boland, C.S./B/Jones, M./D 

Boyce, L.W./D/Kincaid, R./B 
Calvert, E.T./E/Littleton, S.0./E 
Carney, L.E./E/Logan, K.W. (MAJ)/A 
Christian, F.C./A/McConnell, B.A./B 
Coleman, G.K./E/Messick, K./E 
Coles, M./B/Milbourn, S.K./D 

Crick, D.T./D/Morton, I.N./C 
Criece, T.W./A/Nance, G.F./D 
Davis, L.R./C/Nystrom, ].]./D 
Dayton, A.M./E/Oliver, P.K./E 
Dillan, S.T./D/Price, A.L./C 
Doheny, F.G./A/Rawson, M.J./C 
Egan, R.R./B/Sayles, M.T./B 
Fraser, M.S./C/Sommers, S.R./C 
Fredericks, G.H./A/Stone, J.K./C 
Frommer, S.N./E/Taylor, A.S./B 
Gale, A./D/Willis, L.S./C 

Giggs, R.E./B/Wolfson, H.T./A 


PERSONAL CIVIL 


Botha, G.W./MED 
Franklin, H.S./MED 
Shaw, D.E./MED 


Fairfax înşfacă o copie a ultimului mesaj descărcat mai 
devreme. 


3 IUL./04.04.42/INTERCEPTARE TRANSMISIE SATELIT 
(ENGLEZĂ) 

VOCEA 1: WU şi LI au sosit cu virusul înapoi în Zona 7. 
Oamenii voştri sunt cu ei. Banii au fost numărați. lată numele 
oamenilor selectați: BENNETT, CALVERT, COLEMAN, DAYTON, 
FROMMER, GRAYSON, LITTLETON, MESSICK, OLIVER şi eu, 
bineînțeles. 


— OK, zise Fairfax scoțând o cariocă roz din buzunar. Bennett, 


Calvert, Coleman... începu să sublinieze unele nume de pe listă. 
Când termină, lista arăta astfel: 


FORŢELE AERIENE ALE STATELOR UNITE ALE AMERICII 
ZONA SPECIALĂ 07 (ACCES RESTRICȚIONAT) 
PERSONAL PREZENT LA BAZĂ 

CLASIFICARE: ULTRASECRET 


NUME/UNITATE/NUME/UNITATE 


COMANDANT UNITATE 
Harper, J.T. (CO) 


DETAȘAMENTUL 7 


Alvarez, M.J./A/Golding, D.K./D 
Arthurs, R.T./C/Goldman, W.E./A 
Atlock, F.D./B/Grayson, S.R./E 
Baines, A.W./A/Hughes, R./A 
Bennett, B./E/ingliss, W.A./B 
Biggs, N.M./C/Jjohnson, S.W./D 
Boland, C.S./B/Jones, M./D 

Boyce, L.W./D/Kincaid, R./B 
Calvert, E.T./E/Littleton, S.0./E 
Carney, L.E./E/Logan, K.W. (MAJ)/A 
Christian, F.C./A/McConnell, B.A./B 
Coleman, G.K./E/Messick, K./E 
Coles, M./B/Milbourn, S.K./D 

Crick, D.T./D/Morton, I.N./C 
Criece, T.W./A/Nance, G.F./D 
Davis, L.R./C/Nystrom, ].]./D 
Dayton, A.M./E/Oliver, P.K./E 
Dillan, S.T./D/Price, A.L./C 
Doheny, F.G./A/Rawson, M.)./C 
Egan, R.R./B/Sayles, M.T./B 
Fraser, M.S./C/Sommers, S.R./C 
Fredericks, G.H./A/Stone, J.K./C 
Frommer, S.N./E/Taylor, A.S./B 


Gale, A./D/Willis, L.S./C 
Giggs, R.E./B/Wolfson, H.T./A 


PERSONAL CIVIL 


Botha, G.W./MED 
Franklin, H.S./MED 
Shaw, D.E./MED 


— Înţelege cineva despre ce e vorba aici? Nu remarcaţi nimic 
ciudat? întrebă Fairfax. 

Toţi oamenii numiţi în transmisia interceptată făceau parte din 
unitatea cu indicativul E, sau Echo în limbaj militar. 

Fairfax spuse: 

— Singurul care nu a fost menţionat şi care face parte din 
aceeaşi unitate E este acesta: Carney, L.E. Pot să presupun doar 
că el este cel care vorbeşte şi a cărei voce e înregistrată pe 
bandă. 

Fairfax se întoarse spre cei doi şefi ai DIA care stăteau lângă el 
şi continuă: 

— La baza aceea este o unitate de tâlhari. O unitate de tâlhari 
care a ţinut permanent legătura cu guvernul chinez şi cu noua lor 
navetă spaţială. Este vorba despre toţi oamenii unităţii Echo. 


10 


— Unitatea Echo. Raportează... 

— Aici comandantul Unităţii Echo, se auzi de cealaltă parte 
vocea căpitanului Lee „Cobra” Carney. Cobra vorbea tărăgănat, 
cu un uşor accent sudic - după voce părea un om periculos, rece 
şi calculat. Ne aflăm la Nivelul 3, în zona de locuit. Tocmai am 
cercetat cele două nivele ale hangarului subteran. Nu e nimic 
acolo. Ne croim drum să coborâm în complex acum şi o să 
cercetăm pe drum şi casa scării. 

— Recepţionat, comandant Echo... 

— Domnule, se adresă un alt operator radio întorcându-se 
către Caesar Russell. Unitatea Charlie tocmai s-a întors de pe lac. 
Sunt afară şi băiatul este cu ei. 

— Bine. Ceva pierderi? 

— Cinci. 

— Acceptabil. Şi Botha? 

— E mort. 

— Mai bine. Spune-le să intre pe uşa de sus. 


Gant şi ceilalţi se îndreptară către casa scărilor de incendiu din 
capătul estic al Nivelului 4. 

— Ştiu că nu e tocmai potrivit având în vedere situaţia de faţă, 
îi zise Mother lui Gant în timp ce mergeau una lângă alta, dar nu 
am avut ocazia să te întreb nimic despre mica ta întâlnire cu 
Scarecrow de sâmbăta trecută. Nu ai pomenit nimic despre asta. 

Gant îi aruncă o privire şi zâmbi strâmb. 

— Doar nu ai chef să stăm acum la taclale, nu-i aşa, Mother? 

— De ce nu aş avea chef? Este exact ce aşteaptă toate 
baborniţele măritate şi curioase, aşa ca mine. Toate ard de 
nerăbdare să audă noutăţi despre fanteziile sexuale ale tinerelor 
drăguţe ca tine. lar eu eram doar, ştii tu... interesată. 

Gant afişă un zâmbet trist. 

— Nu a mers aşa cum mi-aş fi dorit. 

— Ce vrei să spui? 

Gant ridică din umeri continuând să păşească cu arma în 


mână. 

— El nu m-a sărutat. Am avut parte de o cină grozavă la 
restaurantul acela liniştit, apoi am mers pe malul Potomacului şi 
am vorbit vrute şi nevrute. Doamne, am vorbit o seară întreagă. 
Apoi, după ce m-a condus acasă, am sperat că mă va săruta. Dar 
el... pur şi simplu... nu a făcut-o. Şi am stat un timp aşa, uitându- 
ne prosteşte unul la altul după ce am stabilit să ne mai întâlnim, 
şi asta... a fost tot. 

Ochii lui Mother se îngustară. 

— Oooh, Scarecrow. Am să-ţi tăbăcesc fundul... 

— Te rog, nu, spuse Gant oprindu-se în faţa uşii de la casa 
scărilor. Şi să nu-i spui cumva că ţi-am povestit. 

Mother scrâşni din dinţi. 

— Hm, bine... 

— În orice caz, aş prefera să nu mă gândesc acum la aceste 
lucruri, spuse Gant. Avem treabă. 

Deschise foarte puţin uşa de incendiu şi aruncă o privire prin 
deschizătură, cu pistolul ridicat pe lângă faţă. Casa scării era 
întunecată şi nu se auzea niciun zgomot. Nu era nimeni. 

— Casa scării e în regulă, şopti ea. 

Deschise apoi larg uşa şi urcă câteva trepte. Mother îi 
acoperea spatele, ambele cu pistoalele pregătite să tragă. 
Ajunseră pe platforma de la Nivelul 3 şi văzură uşa către spaţiile 
de locuit ale complexului. Nu era nimeni acolo. 

„Ciudat”, se gândi Gant. 

Nu se vedeau soldaţi pe platformă, nu era acolo nici măcar o 
santinelă care să blocheze accesul lor prin complex la nivelele 
superioare. 

„Foarte ciudat”, se gândi ea. 

Dacă ar fi fost la comanda forţelor inamice, ar fi spălat fiecare 
platformă în căutarea preşedintelui şi ar fi avut grijă să blocheze 
casa scării în timp ce proceda astfel. 

Era însă evident că Detaşamentul 7 opera în alt mod. Datorită 
faptului că scările nu erau păzite, Gant şi echipa ei ajunseră 
repede la nivelul superior, mai exact la platforma hangarului de 
la Nivelul 2. Hangarul - care scăpase neatins, la prima vedere, de 
masacrul din ziua aceea - era practic identic cu cel de deasupra 
lui, singura diferenţă constând în faptul că totuşi colecţia de 
avioane din interior era mai puţin exotică. In timp ce hangarul de 


la Nivelul 1 conţinea perechea de bombardiere invizibile şi SR-71 
Blackbird, acest hangar adăpostea doar două avioane AWACS 
pentru misiuni de supraveghere. 

Ceea ce era chiar pe placul lui Gant. 


Două minute mai târziu, ea era în cala unuia dintre cele două 
avioane, deşurubând o placă grea de plumb din partea inferioară 
a fuzelajului. Placa se desprinse în cele din urmă dezvăluind un 
compartiment cu cabluri şi dispozitive electronice şi în mijlocul 
acelui compartiment, fixat bine, se vedea un element cu aspect 
rigid, colorat într-o nuanţă aprinsă de portocaliu, de mărimea 
unei cutii mici de pantofi. Cutia portocalie părea a fi 
confecţionată dintr-un material ultrarezistent. 

— Ce-i asta? întrebă Juliet Janson din spatele lui Gant. 

Preşedintele răspunse în locul acesteia: 

— E unitatea care înregistrează toate datele de zbor. E cutia 
neagră a avionului. 

— Nu pare foarte neagră, remarcă acru Hagerty. 

— Nu sunt niciodată negre, spuse Gant în timp ce extrase mica 
unitate portocalie din locaşul ei. Aceasta e doar denumirea lor. 
Cutiile negre sunt aproape întotdeauna vopsite într-un portocaliu 
strident pentru a fi recuperate cu uşurinţă în cazul unei prăbuşiri. 
Oricum, acestea sunt găsite de obicei pe alte căi... 

— Oh, da, foarte bine... exclamă preşedintele. 

— Ce? întrebă surprins Hagerty. Despre ce este vorba? 

— V-aţi întrebat vreodată cum de sunt găsite atât de repede 
după prăbuşirea avionului? întrebă Gant. Atunci când un avion se 
prăbuşeşte, resturile acestuia se împrăştie pe o rază destul de 
mare, şi totuşi se găseşte foarte repede înregistrarea datelor de 
zbor, de obicei în câteva ore. 

— Aşa e... 

Gant continuă: 

— Şi asta pentru că toate cutiile negre au în interior un 
dispozitiv de transmisie automată cu baterie. Acest dispozitiv 
emite un semnal puternic pe ultrascurte, dezvăluind astfel celor 
care investighează prăbuşirea avionului locaţia exactă a cutiei 
negre. 

— Şi ce ai de gând să faci cu ea? întrebă Hagerty. 

In loc de răspuns, Gant strigă prin trapa de deasupra ei: 


— Mother! 

— Da? se auzi de sus vocea femeii. 

— Ai identificat semnalul? 

— O să-l prind în două secunde! 

Gant îi aruncă o privire lui Hagerty. 

— Vreau să încerc să imit semnalul emis de inima 
preşedintelui. 


În cabina principală a avionului AWACS, Mother stătea în faţa 
pupitrului de comandă. Se aşezase în faţa ecranului pe care 
apărea semnalul emis pe unde ultrascurte către Zona 7 de la 
satelitul aflat în spaţiul suborbital. Era acelaşi ecran pe care 
Brainiac îl găsise la bordul celuilalt avion AWACS ceva mai 
devreme, când descoperise semnalul de retur care se repeta la 
douăzeci şi cinci de secunde. 

Gant părăsi cala avionului şi urcă în cabina principală ţinând în 
mâini cutia de culoare portocalie. Introduse un cablu de 
alimentare într-o priză de lângă scaun şi se conectă la terminalul 
lui Mother. Imediat, imaginea grafică cu vârfuri în sus apăru pe 
micul ecran LED de pe cutia neagră. 

— Bun, îi spuse Gant lui Mother. Vezi semnalul acesta de 
căutare, cel cu vârfurile în sus? Vreau să setezi acest semnal ca 
frecvenţă de „localizare” a cutiei negre. 

Atunci când specialiştii care investighează o catastrofă aviatică 
caută cutia neagră a aparatului de zbor, ei folosesc un 
transmiţător radio care emite un semnal de frecvenţă prestabilită 
numită frecvenţă de „localizare”. Când dispozitivul de transmisie 
al cutiei negre detectează semnalul, acesta emite un semnal de 
retur şi astfel se descoperă locaţia acesteia. 

— În regulă, zise Mother. Executat. 

— Perfect, spuse Gant. Acum stabileşte frecvenţa semnalului 
de retur - cu vârfurile în jos - ca semnal al cutiei negre. 

— Bine, lasă-mă doar o clipă. 


— Oare semnalul emis de cutia neagră va fi destul de puternic 
ca să ajungă până la satelit? întrebă preşedintele. 

— Eu cred că va merge. S-au folosit emisiile pe ultrascurte ca 
să se vorbească cu Armstrong pe Lună, iar SETI foloseşte astfel 
de semnale ca să trimită mesaje în spaţiul cosmic. Gant zâmbi, 
apoi continuă: Nu mărimea contează, ci calitatea semnalului. 

— Totul e în regulă, am rezolvat, spuse Mother întorcându-se 
către Gant. Deci, Neînfricat Lider, vrei să mă lămureşti acum? Ce 
am creat, mai exact? 

— Mother, dacă ai făcut totul aşa cum trebuie, atunci când 
vom activa transmiţătorul din cutia neagră vom reuşi să imităm 
semnalul emis de inima preşedintelui. 

— Şi atunci, ce facem acum? întrebă preşedintele. 

— Da, ce facem? repetă răutăcios Hagerty. Apăsăm un 
întrerupător, pur şi simplu? 

— În niciun caz. Dacă vom apăsa pe întrerupător, satelitul va 
capta două semnale identice şi acest lucru ar putea declanşa 
exploziile. Nu putem risca să se întâmple asta. Nu, noi doar am 
pregătit terenul. Abia acum urmează partea mai grea. Acum va 
trebui să substituim cumva semnalul emis de cutia neagră cu cel 
emis de transmiţătorul implantat preşedintelui. 

— Şi cum vom face asta? întrebă Hagerty. Te rog, nu-mi spune 
că ai de gând să faci o operaţie pe cord deschis preşedintelui 
Statelor Unite având la dispoziţie doar un briceag. 

— Doar nu sunt MacGyver, răspunse Gant. Nu, teoria mea este 
asta: Caesar Russell a făcut în aşa fel încât transmiţătorul să fie 
conectat la inima preşedintelui... 

— Aşa este. A făcut asta în timpul unei operaţii pe care am 
făcut-o cu câţiva ani în urmă, zise preşedintele. 

— Dar eu bănuiesc că nu l-a activat până astăzi, spuse Gant. 
Scanerele de la Casa Albă ar fi recepționat un semnal neautorizat 
imediat ce acesta ar fi fost activat. 

— Da, şi asta înseamnă că... începu nerăbdător Hagerty. 

— Înseamnă, spuse Gant, că undeva în acest complex, Caesar 
Russell are o unitate care activează sau dezactivează la comandă 
transmiţătorul preşedintelui. Bănuiesc că acea unitate - probabil 
că e vorba doar de o unitate portabilă cu două poziţii: 
iniţiat/terminat - se află chiar în aceeaşi încăpere cu Caesar. 

— E adevărat, spuse preşedintele amintindu-şi mica unitate a 


lui Caesar Russell care semăna cu o telecomandă, cea al cărei 
întrerupător fusese acţionat chiar de la începutul confruntării. El 
avea această unitate cu el încă de la început, când apăruse pe 
monitoare. E portabilă, roşie şi are o antenă scurtă, neagră. 

— În regulă, zise Gant. Atunci, tot ce avem de făcut este să-i 
găsim centrul de comandă. Se întoarse spre Juliet. Oamenii tăi au 
verificat deja locul acesta. Ai vreo idee unde ar putea fi? 

— Hangarul principal, zise Juliet. In clădirea cu vedere spre 
platformă. Acolo este o încăpere dotată cu tot felul de 
echipamente sofisticate de comandă şi control. 

— Atunci acolo ar trebui să mergem, spuse Gant. Deci ceea ce 
avem de făcut acum e simplu: mai întâi ocupăm centrul de 
comandă al lui Caesar Russell. Apoi, în intervalele de timp în care 
semnalele de căutare sunt emise de către satelit, vom folosi 
unitatea portabilă cu cele două poziţii - iniţiat/terminat - ca să 
dezactivăm transmiţătorul ataşat inimii preşedintelui în vreme 
ce, o secundă mai târziu, vom activa cutia neagră. Il privi pe 
preşedinte şi zâmbi forţat, apoi adăugă: Aşa cum am spus. E 
simplu. 


11 


Cei cinci membri ai Unităţii Charlie care scăpaseră cu viaţă 
străbăteau încovoiaţi un tunel cu pereţi de beton şi plafonul 
foarte jos, alergând. Alături de ei - fără a fi nevoit să meargă 
încovoiat din cauza înălţimii sale - alerga Kevin. Cei din Unitatea 
Charlie abia reveniseră din misiunea de pe lacul Powell după ce-l 
omorâseră pe Botha, îl capturaseră pe Kevin şi urmăriseră 
elicopterul lui Schofield scufundându-se. 

Îşi garaseră elicopterele Penetrator afară, iar acum intenționau 
să intre din nou în complex folosind o intrare care făcea legătura 
între edificiul principal şi unul dintre hangarele exterioare, o 
intrare cunoscută sub denumirea de „uşa de sus”. 

Tunelul care pornea de la uşa de sus se deschidea în partea 
din spate a puţului liftului pentru personal, la nivelul solului, 
accesul făcându-se printr-o uşă din titan de treizeci de centimetri 
grosime. 

Unitatea Charlie ajunse în faţa uşii masive de culoare argintie. 
Python Willis tastă codul suplimentar de acces. Uşa de sus era o 
intrare specială în Zona 7 - dacă erai o persoană destul de 
importantă ca să cunoşti codul suplimentar de acces o puteai 
deschide oricând, chiar şi atunci când era blocată pentru situaţii 
de urgenţă. 

Uşa groasă din titan se deschise larg, iar Python încremeni. 
Văzu acoperişul liftului destinat personalului staționând mai jos 
de tălpile lui, chiar în faţă. Şi deasupra acestuia se afla Cobra 
Carney şi patru membri ai Unităţii Echo. Cealaltă jumătate a 
unităţii Echo era în lift. Python apucase să-i vadă prin trapa din 
acoperişul acestuia. 

— lisuse, Cobra, exclamă Python, m-ai speriat al naibii. Nu mă 
aşteptam să vă întâlnesc aici, băieţi... 

— Caesar ne-a spus să venim să vă luăm, spuse Cobra 
tărăgănat. Ca să ne asigurăm că nu veţi avea probleme la 
intrare. 

Python îl împinse pe Kevin în faţă, pe acoperişul liftului oprit. 

— Am pierdut cinci oameni, dar am pus mâna pe el în cele din 


urmă. 

— Bine, zise Cobra. Foarte bine. 

Abia atunci Python zări prin trapa din acoperişul cabinei încă 
patru bărbaţi printre membrii Unităţii Echo, care-i atraseră 
atenţia în mod deosebit. Patru bărbaţi de origine asiatică. 

Python se încruntă. Aceştia erau cei patru care fuseseră mai 
devreme în dimineaţa aceea în camera de decompresie - 
căpitanul Robert Wu şi locotenentul Chet Li, precum şi doi 
laboranţi chinezi. 

Aceştia erau oamenii care aduseseră ultima variantă a 
Sinovirusului înapoi în Zona 7. 

— Cobra, ce se petrece de fapt? întrebă alarmat Python privind 
în sus. 


— Îmi pare rău, Python, zise Cobra. 

lar după ce rosti aceste cuvinte făcu un semn scurt din cap 
către oamenii lui. Intr-o secundă, cei patru membri ai Unităţii 
Echo de pe acoperişul liftului ridicară armele lor P-90 declanşând 
o devastatoare ploaie de foc asupra Unităţii Charlie. Python Willis 
fu ciuruit de gloanţe. Faţa şi pieptul său se transformară pe loc 
într-o masă vâscoasă. Cei patru soldaţi ai Unităţii Charlie din 
spatele lui căzură de asemenea ca nişte marionete mecanice, 
unul după altul, până ce o singură fiinţă mai rămase în picioare 
pe acea parte din acoperişul liftului - Kevin, cu ochii măriţi de 
groază. 

Cobra Carney făcu doi paşi şi-l apucă brutal de braţ pe băiat. 

— Zâmbeşte, puştiule. Acum vii cu mine. 


12 


Camera de control cu vedere spre hangarul principal era 
cufundată în linişte. Boa McConnell şi alţi patru membri 
supraviețuitori ai Unităţii Bravo se prăbuşiseră epuizați într-un 
colţ, murdari de noroi şi de sânge. Doi dintre oamenii lui Boa 
erau răniţi grav. Colonelul Jerome T. Harper - aparent comandant 
al Zonei 7, care era în realitate favoritul lui Caesar Russell - avea 
grijă de rănile acestora. 

In încăpere mai era o persoană, care stătea retrasă în umbra 
unui colţ îndepărtat - era un bărbat care rămăsese în camera de 
control toată dimineaţa fără să scoată vreun cuvânt. Acesta 
stătea pe un scaun şi privea tăcut în jur. 

Maiorul Kurt Logan şi cei care mai rămăsese din Unitatea Alpha 
erau de asemenea în camera de control. Logan vorbea acum în 
şoaptă cu Caesar. Unitatea sa, Alpha, se descurcase ceva mai 
bine decât Unitatea Bravo: din echipa formată iniţial din zece 
oameni cu tot cu el, mai rămăseseră doar patru. Cu toate astea, 
Caesar părea complet indiferent când era vorba despre pierderile 
suferite. 

— Mai ai vreo veste de la Unitatea Echo? 

— Cobra a raportat că unitatea se află acum la Nivelul 4. Nici 
urmă de preşedinte până acum... 

— La naiba, pe toţi dracii! 

Vorbise unul dintre operatorii radio. Imaginea de pe monitorul 
computerului său dispăruse brusc, de parcă ar fi avut loc o pană 
de curent. Nu se auzise niciun semnal de avertizare. Niciun vaiet 
de agonie. 

— Ce este? întrebă operatorul-şef. 

— Drace! strigă un alt operator. 

Şi monitorul acestuia se stinsese brusc, la fel ca primul. 
Fenomenul părea să se răspândească de jur-împrejurul camerei, 
ca un virus. Pe rând, toate monitoarele din centrul de comandă 
se stinseră. 

— Sistemele de aer condiţionat nu mai funcţionează... 

— Sistemul de răcire al apei s-a oprit... 


— Ce se petrece? întrebă calm Caesar Russell. 

— Nivelul de energie scade rapid... Rezerva de energie a 
întregului complex se epuizează, îi zise operatorul-şef lui Russell. 
Dar nu înţeleg de ce... continuă el. 

Operatorul se uită apoi pe un ecran. 


S.A. (R) 07-A 
REGISTRU DE SECURITATE 
ISTORIC SURSĂ ENERGIE (3 IUL.) 
7-3-010223077 


ORA/INIŢIALIZARE COD/OPERATOR/RĂSPUNS SISTEM 


06.30.00/Verificare status sistem/070-67/Toate sistemele sunt 
operaţionale 

06.58.34/Comandă de dezactivare/105-02/Izolarea finalizată 
07.00.00/Verificare status sistem/070-67/Toate sistemele sunt 
operaţionale 

07.30.00/Verificare status sistem/070-67/Toate sistemele sunt 
operaţionale (procedura de izolare activă) 

07.37.56/ATENŢIE: Defecţiunea generatorului 
auxiliar/Sistem/Defecţiune de sistem localizată în terminalul 1-A2 
Niciun răspuns de la sisteme: TRACS; AUX SYS-1; RAD COMSPHERE; 
MBN: EXT FAN 

07.38.00/ATENŢIE: Generatorul auxiliar Sistem la capacitatea de 
50%/Terminal 1-A2 nu răspunde 

08.00.15/Comandă de dezactivare a generatorului principal 
(terminal 3-A1)/008-72/Generatorul principal a fost dezactivat 
08.00.18/Generator auxiliar activat/Sistemul auxiliar/Pornire sistem 
auxiliar 

08.00.19/ATENȚIE: Generatorul auxiliar este operaţional. Protocolul 
pentru situații de nivel scăzut de energie activat/Sistemul auxiliar/ 
Aplicare protocol situaţii de urgență: dezactivare sisteme 
08.01.02/Procedura specială de izolare iniţializată (terminal 3)/008- 
72/ Uşa 003-V deschisă 

08.04.34/Procedura specială de izolare iniţializată (terminal 3 
A1)/008-72/Uşa 062-V deschisă 

08.04.55/Procedura specială de izolare iniţializată (terminai 
3A1)/008-72/Uşa 100-V deschisă 


08.18.00/ATENŢIE: Capacitate generator auxiliar 35%/Sistemul 
auxiliar/Terminal 1-A2 nu răspunde 

08.21.30/Comandă de închidere a sistemului de camere de 
supraveghere (terminal 1-A1)/008-93/EROARE DE SISTEM: Sistemul 
de camere de supraveghere a fost deja dezactivat conform 
protocolului pentru situaţii de urgenţă: consum minim de energie 
08.38.00/ATENŢIE: Capacitate generator auxiliar 25%/Sistemul 
auxiliar/Terminal 1-A2 nu răspunde 

08.58.00/ATENŢIE: Capacitate generator auxiliar 15%/Sistemul 
auxiliar/Terminal 1-A2 nu răspunde 

09.04.43/Procedură specială de izolare iniţializată (terminal 
3A2)/077-01E/Uşa 62-E deschisă 

09.08.00/ATENŢIE: Capacitate generator auxiliar 10%/Sistemul 
auxiliar/Iniţializare repomire sistem? 

09.18.00/ATENŢIE: Capacitate generator auxiliar 5%/Sistemul 
auxiliar/Iniţializare repomire sistem? 

09.28.00/ATENȚIE: Capacitate generator auxiliar 07/Sistemul 
auxiliar/incepe procedura de închidere 


— lisuse, mergem pe energie auxiliară de la ora opt! exclamă 
operatorul-şef de la pupitrul de comandă. 

Colonelul Harper făcu un pas înainte. 

— Dar asta înseamnă că ar fi trebuit să mai avem destulă 
energie pentru cel puţin trei ore de acum încolo, destul timp ca 
să putem porni din nou generatorul principal. 

In timp ce vorbeau, Caesar se uita atent pe ecranul 
computerului. 


09.04.43/Procedură specială de izolare iniţializată (terminal 
3A2)/077-01E/Uşa 62-E deschisă 


Prefixul 077 indica un membru al Detaşamentului 7, E 
simboliza Unitatea Echo, iar 01 era indicativul comandantului, 
Cobra Carney. 

Ochii lui Caesar se îngustară. Din câte îşi dădea seama, în 
perioada în care sistemul de camere de supraveghere fusese 
dezactivat, Cobra Carney deschisese uşa 62-E, uşa din capătul 
estic al tunelului X-rail, aruncată în aer în drum spre Nivelul 6... 

Jerome Harper şi operatorul radio încă discutau despre situaţia 


energiei. 

— Aşa ar fi trebuit, sunt de acord, zise operatorul radio. Dar se 
pare că sistemul funcţiona la doar jumătate din rezerva iniţială. 
Astfel, curentul s-a întrerupt după o oră şi jumătate... 

Monitorul operatorului-şef se opri. Era ultimul care rămăsese 
fără curent electric. Apoi, brusc, luminile de pe tavanul camerei 
de control se stinseră. 

Caesar şi operatorii de la pupitrul de comandă rămaseră în 
întuneric. Caesar se întoarse să privească în direcţia geamurilor 
cu vedere spre hangarul enorm de la nivelul solului. Văzu 
luminile strălucitoare provenind de la becurile cu halogen 
dispuse pe părţile laterale ale hangarului. Becurile începură să se 
stingă unul câte unul. 

Hangarul - şi tot ce era în interiorul acestuia, Marine One, 
vehiculele de remorcare distruse, aparatul de zbor Nighthawk 2 
avariat în urma exploziei şi sistemul de macarale suspendate - se 
adânciră într-un întuneric total. _ 

— Toate sistemele au căzut, se auzi o voce în beznă. Intregul 
complex a rămas fără energie electrică. 


În interiorul avionului AWACS de la Nivelul 2, Libby Gant şi 
ceilalţi se pregăteau să pornească la drum. Aveau de gând să 
cerceteze baza subterană pentru a localiza şi prelua comanda 
camerei de control a lui Caesar Russell. Pe neaşteptate, toate 
luminile din hangarul subteran se stinseră. 

Giganticul hangar se cufundă în întuneric. Într-un întuneric ca 
smoala. 

Gant aprinse lanterna de mărimea unui creion ataşată de 
ţeava pistolului-mitralieră MP-10. 

Raza subţire a acesteia îi lumină faţa. 

— Curentul electric, şopti Mother. De ce ar vrea cineva să taie 
curentul? 

— Da, chiar aşa, aprobă Juliet. Sigur că în acest fel le-ar fi şi 
mai greu să ne găsească. 

— Poate că nu au avut încotro, zise Gant. 

— Ce înseamnă asta pentru noi? întrebă preşedintele venind 
alături de ei. 

— Asta nu schimbă cu nimic planul iniţial, întări Gant. Ne 
îndreptăm în acelaşi loc spre care am pornit: centrul de 


comandă. Cu toate că acum trebuie să ne dăm seama cum 
afectează această pană de curent sistemele de menţinere a 
vieţii. 

În acel moment, de la un nivel inferior al complexului se auzi 
un țipăt - un țipăt sălbatic care le îngheţă sângele în vene; un 
strigăt de om, dar în acelaşi timp cumva animalic; era urletul 
unui individ cu serioase probleme psihice, care îi îngrozi. 

— Oh, lisuse, murmură Gant. Deţinuţii. Sunt liberi. 


A CINCEA CONFRUNTARE 


3 iulie, ora 9.30 


FORȚELE AERIENE ALE STATELOR UNITE 
ZONA SPECIALĂ NR. 7 


(ACCESUL RESTRICȚIONAT) 
ORA 9.30 


NIVELUL 0: Hangar principal 


...... 


NIVELUL 1: Hangar subteran 
NIVELUL 2: Hangar subteran 
NIVELUL 3: Spaţii de locuit 
NIVELUL 4: Laboratoare 
NIVELUL 5: Camera de detenţie 


soq pora poze 


NIVELUL 6: Platforma X-rail 


ammes .. ..p 


1 


Cu vreo zece minute înainte de întreruperea curentului în 
interiorul Zonei 7, un elicopter masiv de transport Super Stallion 
CH-53E se scufunda încet în apa verde a lacului Powell. 

Acesta oferea o privelişte neobişnuită. Din moment ce 
rămăsese fără coadă, aparatul de zbor se scufunda înclinat pe 
partea din spate, aproape vertical. Rampa de încărcare rămăsese 
deschisă larg, iar spaţiul destinat transportului înghiţea tone de 
apă. 

Elicopterul părea într-o continuă cădere liberă ce se desfăşura 
cu încetinitorul pe fundalul verde şi tulbure al adâncurilor. Se 
scufunda încetul cu încetul. 

Spiralele de bule de aer indicau drumul spre suprafaţa apei - 
aceleaşi bule de aer pe care le văzuseră cei din elicopterele 
Penetrator ce survolau apa lacului. 

Shane Schofield şi Buck Riley Jr. se uitau în sus prin parbrizul 
Lexan al elicopterului scufundat. 

Văzură suprafaţa apei. Era mult deasupra lor, vălurită şi 
limpede ca o oglindă. Se aflau la cincisprezece metri adâncime şi 
coborau din ce în ce mai mult. Deasupra apei, ca printr-o lentilă, 
se puteau distinge imaginile gemene şi distorsionate ale 
elicopterelor de atac Penetrator. 

Acestea nu părăsiseră încă zona, aşteptându-i să iasă la 
suprafaţă - dacă ar fi îndrăznit. 

In adâncuri  descoperiră o privelişte bizară, cu totul 
extraordinară. Pe fundul apei erau bolovani uriaşi, şanţuri adânci 
şi întortocheate - urme ale deşertului care fusese pe vremuri în 
acele locuri -, până şi o stâncă subacvatică uriaşă care se înălța 
cutezătoare până deasupra apei. Lumea stranie a deşertului 
scufundat li se dezvăluia verde şi fantomatică. 

Book II se întoarse spre Schofield: 

— Dacă mai ai ceva planuri magice de salvare, acum ar fi 
momentul să le foloseşti. 

— Imi pare rău, spuse Schofield. Am rămas fără inspiraţie. 

In spatele lor - sau, mai bine spus, sub ei - apa inunda din ce 


în ce mai repede incinta de transport. Intra năvalnic prin cala 
elicopterului, în special prin deschiderea largă a rampei de 
încărcare şi prin oricare alt orificiu din fuzelaj. 

Din fericire, carlinga era etanşă, astfel că la douăzeci de metri 
sub apă, elicopterul care se scufunda îşi găsi echilibrul - şi aerul 
se adună în partea de sus a carlingii răsturnate formând o pungă 
de aer, la fel cum într-o cană de băut scufundată cu fundul în sus 
într-o cadă cu apă se formează o bulă de aer. La aproape treizeci 
de metri adâncime, elicopterul atinse fundul apei. 

Un val de mâl se ridică în jurul elicopterului Super Stallion când 
coada distrusă a acestuia se izbi de fundul lacului, oprindu-se în 
cele din urmă în aceeaşi poziţie, cu coada în jos, deasupra unui 
enorm bolovan subacvatic. 

— Nu avem prea mult timp, zise Schofield. Aerul ăsta va 
deveni toxic în câteva secunde. 

— Ce putem face? întrebă Book II. Dacă rămânem aici, murim. 
Dacă înotăm până la suprafaţă, murim. 

— Trebuie să fie ceva... zise Schofield, de parcă ar fi vorbit mai 
mult cu sine. 

— Ce vrei să spui? 

— Trebuie să fie un motiv... 

— Despre ce vorbeşti? întrebă agitat Book Il. Un motiv pentru 
ce? 

Schofield întoarse capul spre el: 

— Un motiv pentru care Botha s-a oprit aici. În acest loc. Nu s- 
a oprit degeaba aici. Avea un motiv să arunce ancora în locul 
acesta... 

Şi atunci Schofield o văzu. 

— Oh, ticălos viclean... şopti el cu respiraţia tăiată. 

Se uita peste umărul lui Book II la întinderea tulbure şi verde 
din lumea adâncurilor. 

Book II se întoarse şi o văzu, la rândul lui. 

— Oh, Dumnezeule... şopti el. 

Acolo, parţial acoperită de pâcla verde a apei, era o structură - 
şi nu un bolovan sau o stâncă, ci o structură construită de mâna 
omului -, o structură care părea complet străină de lumea 
subacvatică de culoare verde a lacului Powell. 

Schofield şi Book văzură un acoperiş mare şi plat, un birou mic 
cu geamuri de sticlă şi o uşă mare de garaj. lar sub acoperiş 


două pompe de benzină cu aspect învechit. Era o benzinărie. O 
benzinărie subacvatică. 


2 


Aceasta era adăpostită la baza unei stânci, în punctul în care 
giganticul crater circular ce conţinea formațiunea mai mică din 
piatră întâlnea un canion larg ce se întindea spre vest, chiar la 
primul cot al acestuia. 

Abia atunci îşi aminti Schofield ce era cu benzinăria aceea. Era 
de fapt staţia de alimentare a unui popas din zonă care fusese 
inundată atunci când lacul Powell fusese creat în 1963 prin 
îndiguirea râului Colorado; în perioada anilor '50 staţia de 
alimentare fusese construită pe locul unui vechi târg. 

— Să mergem, zise el. Înainte să consumăm tot oxigenul. 

— Unde? întrebă nedumerit Book II. La benzinărie? 

— Da, spuse Schofield uitându-se la ceas. 

Era 9.26. Mai aveau treizeci şi patru de minute ca să ducă 
„Mingea de fotbal” înapoi preşedintelui. 

— Stațiile de alimentare au compresoare de aer, îl lămuri el pe 
Book. Pentru anvelope dezumflate. Aer pe care noi am putea să-l 
respirăm până când elicopterele Penetrator vor pleca mai 
departe. Poate că atunci când guvernul i-a oferit o compensație 
grasă, proprietarul acestei staţii a plecat pur şi simplu şi a lăsat 
totul aşa cum era. 

— Asta e planul tău magic de salvare? Chiar dacă a rămas 
ceva aer în compresoarele alea, trebuie să aibă vreo patruzeci de 
ani vechime. Aerul ar putea fi acru sau contaminat cu Dumnezeu 
ştie ce. 

— Dacă este închis ermetic, zise Schofield, o parte din el s-ar 
putea să mai fie bun. lar în momentul de faţă nici nu avem alte 
opţiuni. Mă duc eu primul. Dacă găsesc un furtun, îţi fac semn să 
vii. 

— Şi dacă nu găseşti? 

Schofield îşi desprinse „Mingea de fotbal” de la centură şi i-o 
înmână lui Book II. 

— Atunci va trebui să pui în aplicare un plan magic conceput 
chiar de tine. 


Elicopterul zăcea pe fundul lacului, în lumea tăcută a 
adâncurilor. Dintr-odată, un rând de bule de aer se ivi prin 
deschiderea din spatele aparatului de zbor - în urma siluetei lui 
Shane Schofield, care încă purta uniforma neagră de luptă a 
Detaşamentului 7, ce părăsea înot elicopterul scufundat. 
Schofield se ridică deasupra elicopterului în câteva secunde, 
cercetând cu atenţie zona. Văzu benzinăria, dar imediat atenţia îi 
fu atrasă de un alt obiect care se afla pe fundul lacului, chiar la 
un metru sub el. Era o valiză Samsonite mică şi plată, dintr-un 
material dur de culoare argintie, special proiectată pentru a 
proteja conţinutul în cazul unui impact puternic, cam de mărimea 
a două casete video puse una lângă alta. Valiza stătea în mâlul 
de pe fundul lacului, perfect nemişcată, legată de o ancoră mică. 
Acesta era obiectul pe care Gunther Botha îl aruncase peste bord 
atunci când fusese surprins de Schofield şi Book. 

Schofield se îndreptă spre ancoră, o tăie repede cu un cuţit, 
apoi legă mânerul valizei argintii de centura uniformei sale. Avea 
de gând să se uite mai târziu ce conţinea aceasta. În momentul 
acela avea alte lucruri mai importante de făcut. Se îndreptă spre 
staţia de alimentare subacvatică executând mişcări ample şi 
propulsive. Parcurse rapid distanţa dintre Super Stallion şi 
benzinărie şi se trezi imediat deasupra unei structuri fantomatice 
scufundate. Plămânii începeau să-l doară. 

Trebuia să găsească cât mai curând o butelie de aer 
comprimat cu furtun de aducțiune... Acolo. 


Lângă uşa deschisă de la biroul benzinăriei. Un furtun negru 
flexibil conectat la o butelie de mare presiune. Schofield înotă 
până acolo, apucă furtunul şi apăsă supapa de refulare. 

Duza furtunului se trezi la viaţă, scuipând patetic şi necontrolat 
câteva bule mici de aer. 

Nu era semn bun, se gândi Schofield. Apoi, o spirală năvalnică 
de bule mai mari se ivi pe neaşteptate, bolborosind la capătul 
furtunului. Schofield duse repede furtunul la gură şi fără să mai 
stea pe gânduri trase adânc în piept aerul vechi de patruzeci de 
ani. 

La început simţi că se sufocă şi tuşi violent. Aerul acela avea 
un gust amar, stătut şi mirosea groaznic. După un timp, aerul 
îmbuteliat deveni mai curat, iar el începu să respire normal. Nu 


mai era niciun pericol. Începu să gesticuleze în direcţia 
elicopterului, către Book, ţinând degetul mare în sus - semn că 
totul era în regulă. În timp ce Book ieşea cu „Mingea de fotbal” 
din elicopter ca să înoate până la staţia subacvatică, Schofield 
trase furtunul de aer până în micul birou aşa încât bulele de aer 
care ar fi scăpat pe gura acestuia să rămână pe tavanul încăperii 
în loc să se ridice la suprafaţă. Acest lucru i-ar fi alertat pe cei din 
elicopterele Penetrator, care şi-ar fi dat seama că ei aveau o 
nouă sursă de aer. În timp ce întindea furtunul, Schofield cerceta 
cu atenţie încăperea scufundată. Se gândea la Botha. Planul de 
scăpare al savantului nu putea fi atât de simplu. Acesta nu 
intenţionase doar să ajungă la benzinăria subacvatică. Trebuia să 
mai fie ceva... 

Schofield se uită cu atenţie în jurul său, studiind biroul şi 
garajul lipit de acesta. Întreaga structură fusese ridicată la baza 
unei stânci scufundate. Când întoarse capul către fereastra din 
spate a micului birou, Schofield zări ceva care-i atrase atenţia: la 
baza stâncii din spatele staţiei era o uşă mare, blocată cu 
scânduri bătute în cuie. Uşa era construită din bârne groase de 
lemn şi părea scobită în peretele stâncii. Pe sub scândurile care 
blocau intrarea săpată în stâncă dispăreau nişte şine pentru 
vagonete de mină. Era intrarea într-o mină. 

Planul lui Botha începea să prindă contur în mintea lui 
Schofield. Treizeci de secunde mai târziu, Book II ajunse la rândul 
său în birou şi trase cu nesaţ câteva guri de aer din furtun. Un 
minut mai târziu, Schofield ieşi din birou şi reuşi să distingă prin 
apa tulbure şi vălurită umbrele celor două elicoptere Penetrator 
ale Forţelor Aeriene care făceau un ultim tur deasupra apei 
înainte să-şi schimbe direcţia pentru a se întoarce în Zona 7. 

Imediat ce elicopterele de atac părăsiră zona, Schofield îi 
atrase atenţia lui Book, făcându-i semn către intrarea în mina din 
spatele benzinăriei. Îi ceru acestuia prin gesturi să-l aştepte, 
pentru că el avea de gând să intre în mină. Book încuviinţă din 
cap. Schofield aprinse apoi mica lanternă montată pe ţeava 
pistolului său Desert Eagle şi ieşi înot pe geamul din spatele 
biroului, îndreptându-se către intrarea de la baza peretelui 
stâncos. 


Ajunse la uşă şi constată că unele dintre scândurile putrede 


care o blocau fuseseră înlăturate probabil recent. Se aventură 
înăuntru. 

Întunericul îl întâmpină. Întunericul impenetrabil al adâncurilor. 
Raza subţire a lanternei sale îi dezvălui nişte pereţi stâncoşi cu 
suprafaţa neregulată susținuți de nişte bârne lungi şi groase şi, 
bineînţeles, şinele pentru vagonete de mină de pe fundul lacului, 
care se pierdeau în întuneric. 

Schofield începu să străbată iute tunelul minei, ghidat de raza 
lanternei sale. Trebuia să fie foarte atent în jur, ca să-şi dea 
seama cât de departe ajunsese. Era conştient că se apropia 
momentul în care avea să aleagă: să se întoarcă înapoi la Book şi 
să mai tragă ceva aer prin furtun, sau să meargă mai departe 
prin tunel sperând doar să ajungă la o vreo peşteră din interiorul 
minei care să nu fie plină cu apă. Singurul lucra care-l asigura că 
avea să găsească o sursă de aer era ipoteticul plan al lui Botha. 

Savantul sud-african nu ar fi avut niciun motiv să ajungă acolo 
dacă nu ar fi putut să... 

Şi dintr-odată, Schofield văzu o ramificaţie a tunelului pe 
verticală, un puț îngust pe care era montată o scară lungă, 
mobilă. Înotă până în dreptul acestui puț şi îl cercetă cu lanterna. 
Puţul mergea pe verticală în ambele direcţii, în sus şi în jos, 
capetele acestuia fiind cufundate în întuneric. Era un vechi put 
minier de acces, care făcea posibilă deplasarea rapidă în toate 
direcţiile, la toate nivelele minei. 

Schofield rămânea fără aer. Făcu un calcul rapid. Lacul avea 
vreo treizeci de metri adâncime în locul acela. Prin urmare, dacă 
scara aceea avea mai mult de treizeci de metri ar fi trebuit să 
ajungă la un nivel deasupra apei. La naiba. Era singura opţiune. 
Făcu cale întoarsă ca să-l aducă pe Book. 


Două minute mai târziu, Schofield se întorcea în tunelul minei, 
de această dată însoţit de Book II - şi bineînţeles, cu „Mingea de 
fotbal” la centură - după ce trăsese mai întâi câteva guri bune de 
aer. Se îndreptară direct către puţul vertical de acces şi folosiră 
scara mobilă pentru a urca. Puţul era un cilindru îngust cu câte o 
deschidere din trei în trei metri pe verticală, la fiecare nivel al 
minei. Să urce pe scară în interiorul acelui puț era ca şi cum ar fi 
urcat printr-o conductă foarte îngustă de canalizare. Schofield 
deschidea drumul mişcându-se cu iuţeală în timp ce număra 


treptele, calculând câte treizeci de centimetri la fiecare treaptă. 
După cincizeci de trepte plămânii începură să-l usture. La 
şaptezeci îşi simţea bila în gât. La nouăzeci nu vedea încă niciun 
semn că s-ar fi apropiat de suprafaţa apei şi începu să-şi facă griji 
că socotise totul eronat, că făcuse o greşeală fatală. Se gândi că 
acesta era sfârşitul, că era la un pas de moarte... 


Apoi, brusc, capul său ţâşni triumfător deasupra apei ca să 
respire cu nesaţ aerul proaspăt de la suprafaţa apei. Se trase 
imediat într-o parte pentru a-i face loc lui Book. Acesta ieşi din 
apă chiar lângă Schofield şi amândoi îşi umplură plămânii cu 
aerul răcoros de deasupra în timp ce stăteau agăţaţi de scară. 
Puţul acela strâmt nu se sfârşea acolo, ci continua în întunericul 
de deasupra lor, numai că la acea înălţime nu mai era plin cu 
apă. 

Odată ce-şi recăpătă răsuflarea, Schofield se căţără pe scară şi 
ieşi din apă, strecurându-se prin galeria din dreptul deschizăturii 
puţului. Ajunse într-o cavernă mare cu podeaua plană, o veche 
încăpere a administraţiei minei. 

Ceea ce văzu în camera aceea îl făcu să se oprească din 
tremurat. Camera era plină de cutii mari cu provizii - mâncare, 
apă, maşini de gătit cu gaz, lapte praf - sute de astfel de cutii. O 
duzină de paturi pliante nedesfăcute stăteau aliniate de-a lungul 
pereţilor. Intr-un colţ al încăperii era o masă plină cu paşapoarte 
false şi permise de conducere. 

„E o tabără, se gândi Schofield. O tabără militară.” 

Cu destule provizii pentru câteva săptămâni, chiar luni de zile - 
oricât le-ar fi luat celor din guvernul Statelor Unite până să 
renunţe să scotocească toate ungherele lacului Powell în 
căutarea oamenilor care furaseră Sinovirusul şi valoroasa sursă a 
vaccinului: Kevin. Apoi, odată ce zona ar fi fost sigură, Botha şi 
oamenii lui ar fi plecat nestingheriţi de acolo pentru a se întoarce 
pe meleagurile lor în tihnă. Schofield privi teancurile de cutii. 
Oricine s-ar fi ocupat cu aprovizionarea, probabil că făcea asta de 
multă vreme. Marfa fusese adusă treptat şi depozitată acolo. 

— Măiculiţă, exclamă Book Il când intră în cameră după 
Schofield. Cineva s-a pregătit, nu glumă. 

Schofield îşi consultă ceasul. 

9.31 


— Haide. Mai avem doar douăzeci şi nouă de minute ca să 
ajungem cu „Mingea de fotbal” la preşedinte, spuse Schofield. Eu 
aş zice să ne căţărăm până la suprafaţă şi să căutăm o cale mai 
rapidă de a ajunge înapoi în Zona 7. 


3 


Schofield şi Book Il începură ascensiunea. Se căţărau iute pe 
scara puţului de acces. Schofield avea prinsă de centură mica 
valiză Samsonite, iar Book II ţinea „Mingea de fotbal”. În mai 
puţin de un minut, ajunseră la capătul scării şi păşiră într-o 
încăpere spațioasă cu pereţi din aluminiu, un soi de hală 
supradimensionată. Un rând de şine pentru vagonete de mină 
porneau din capătul cel mai îndepărtat al halei şi dispăreau sub 
pământ. Peste tot se vedeau o mulţime de cuve ruginite de 
încărcare şi benzi transportoare uzate, acoperite de praf şi pânze 
de păianjen. 

Schofield şi Book se repeziră către uşa care făcea legătura cu 
exteriorul şi o deschiseră cu câteva lovituri de picior. Lumina 
puternică a soarelui îi orbi, iar nisipul purtat de vânt îi izbi în faţă. 
Furtuna de nisip nu se oprise încă. Schofield şi Book Il ieşiră în 
fugă din enorma hală a minei... şi se treziră pe o peninsulă 
gigantică şi aridă, perfect plană, care pătrundea adânc în mijlocul 
lacului Powell. Păreau nişte furnici în magnificul cadru natural 
oferit de zona deşertică a statului Utah. În comparaţie cu 
dimensiunile gigantice ale formelor de relief din jurul lor, până şi 
construcţia gigantică cu pereţi de aluminiu din care tocmai 
ieşiseră părea o casă de pitici. 

Şi deşi părea un lucru surprinzător, mai exista o construcţie pe 
acea peninsulă vastă şi plată. Aceasta se ridica la mai puţin de 
cincizeci de metri de hala minei: era o fermă. 

O casă mică şi un hambar. Schofield şi Book se îndreptară în 
fugă către aceasta printre norii de nisip stârniţi de furtună. 

Pe cutia de scrisori de la poartă scria: Hoeg. Schofield trecu în 
goană de poartă şi intră în curtea din faţa casei. Se adăposti apoi 
după unul dintre pereţii casei, ghemuindu-se sub pervazul unei 
ferestre. Ridică încet capul şi se uită pe fereastră, chiar înainte ca 
peretele casei să fie ciuruit de gloanţe. Se întoarse la timp ca să 
vadă un bărbat îmbrăcat într-o salopetă din denim cu o puşcă de 
asalt AK-47. Acesta se opri pentru câteva clipe şi se ascunse 
după colţul casei ca să-şi încarce din nou arma. Bum! 


Încă un foc de armă răsună acoperind vuietul furtunii de nisip, 
iar fermierul căzu fulgerat de glonţ pe pământul arid. Era mort. 
Book Il apăru lângă Schofield. Pistolul său M9 fumega. 

— Ce naiba se petrece aici? strigă el. 

— Bănuiesc că, zise Schofield - asta în cazul în care vom scăpa 
cu viaţă -, vom afla că domnul Hoeg este un prieten de-a lui 
Gunther Botha. Să mergem. 

Schofield se îndreptă în fugă către hambar. Deschise uşile 
acestuia sperând mai presus de toate să găsească un mijloc de 
transport în interior... g 

— Ei, era şi timpul să avem un dram de noroc, spuse el. Iți 
mulţumesc, Doamne. Meritam şi noi o pauză. 

Chiar în fața lui - strălucind mai ceva ca o maşină nouă într-un 
showroom - era un aparat de zbor specific fermelor din zona 
aceea: un minunat biplan de culoare verde-gălbui, un avion 
utilitar pentru stropirea culturilor. 


Trei minute mai târziu, Schofield şi Book străbăteau văzduhul 
avântându-se tot mai sus deasupra canioanelor întortocheate ale 
lacului Powell. 

Era 9.38. 

„O să ajungem la timp”, se gândi Schofield. 

Avionul era un Tiger Moth - un vechi biplan de tipul celor 
întâlnite în timpul celui de al Doilea Război Mondial, unul dintre 
avioanele frecvent folosite pentru stropirea culturilor agricole în 
regiunile aride din sud-vest. Acesta avea două aripi mari, 
paralele, una deasupra fuzelajului şi alta dedesubt, unite prin 
intermediul unor montanţi şi cabluri încrucişate. Trenul de 
aterizare nu era retractabil, fiind alcătuit din două roţi pe 
structuri fusiforme din oţel prinse sub fuzelaj, ca nişte picioare 
lungi şi subţiri de ţânţar. Un rezervor cu insecticid era ataşat de 
coada avionului. 

La fel ca majoritatea biplanelor, acesta avea două locuri: 
bancheta din spate era a pilotului, cea din faţă fiind ocupată de 
copilot. Aparatul era de altfel în stare foarte bună. Fusese 
întreţinut cu mare grijă. Se părea că domnul Hoeg, pe lângă 
faptul că fusese un spion nenorocit, se dovedise de asemenea 
pasionat de aeroplane. 

— Ce crezi că ar trebui să facem? îl întrebă Book II pe Schofield 


folosind microfonul ataşat căştii sale de zbor. Mergem spre 
tunelul X-rail? 
— Nu acum, răspunse Schofield. Nu avem destul timp. Mergem 


direct spre Zona 7. Mai precis, ne îndreptăm către EEV din Zona 
7. 


4 


Inima lui Dave Fairfax bătea nebuneşte. Ziua aceea fusese 
plină de evenimente neaşteptate. 

După ce auzise declaraţia lui Dave asupra situaţiei din Zona 7 
în legătură cu unitatea de trădători de acolo, directorul adjunct al 
Agenţiei, cel însărcinat cu supravegherea navetei spaţiale 
chinezeşti, ordonase interceptarea tuturor transmisiunilor pe o 
rază de peste 160 de kilometri în jurul Zonelor 7 şi 8. Acum, orice 
semnal emis din ambele zone ar fi fost interceptat imediat de 
sateliții de supraveghere ai Agenţiei. Impresionat de 
descoperirea lui Fairfax, directorul adjunct îi dădu tânărului 
criptanalist mână liberă să ia orice decizie ar fi crezut de cuviinţă 
în privinţa cazului. 

— Fă ce crezi că e mai bine, tinere, îi spusese el. Mie îmi vei 
raporta de acum totul. 

Cu toate astea, Fairfax era tulburat. Poate că era doar 
emoţionat, dar un gând nu-i dădea deloc pace. Piesele puzzle- 
ului încă nu se potriveau perfect. 

Chinezii lansaseră o navetă în spaţiu, comunicând cu o unitate 
de tâlhari de la una dintre bazele Forţelor Aeriene ale Statelor 
Unite. In regulă. Deci era ceva anume la baza aceea, ceva pe 
care chinezi ţineau morţiş să pună mâna. Fairfax bănuia că era 
vorba de vaccinul contra virusului menţionat de atâtea ori în 
mesajele pe care le decodase. In regulă... lar naveta era cel mai 
sigur mod de a comunica direct cu cei de la sol. Nu. Asta nu era 
în regulă. Chinezii ar fi putut folosi oricare dintre duzinile lor de 
sateliți ca să comunice cu oamenii de la sol. Nu ar fi avut nevoie 
de o navetă special pentru asta. Dar dacă naveta mai avea şi alt 
Scop... 

Fairfax se întoarse către unul dintre oamenii lor de legătură de 
la Forţele Aeriene pe care Agenţia de Informaţii a Apărării îl 
convocase de urgenţă. 

— Care sunt dotările celor de la Forţele Aeriene în Zona 7? 

Bărbatul ridică din umeri: 

— Două bombardiere invizibile, un SR-71 Blackbird, câteva 


AWACS. În afară de asta, baza dispune de laboratoare pentru 
teste biologice. 

— Dar celălalt complex? Ce poţi să-mi spui despre Zona 8? 

Ochii bărbatului de la Forţele Aeriene se îngustară. 

— Asta e deja altă poveste. 

— Hei! Trebuie să aflăm. Crede-mă, e foarte important să 
aflăm despre ce este vorba. 

Bărbatul ezită un moment, apoi spuse: 

— Zona 8 conţine două prototipuri funcţionale de navete 
spaţiale X-38. Este un tip de navetă concepută special pentru a 
distruge sateliți - o versiune mai mică şi mai fiabilă a navetei 
standard care se lansează de pe spatele unui Boeing 747. 

— O navetă distrugătoare de sateliți? 

— Aceasta poartă pe aripile ei nişte rachete speciale 
AMRAAM?” de gravitație zero. Este proiectată pentru lansare 
rapidă în cazul zborurilor suborbitale şi bineînţeles pentru 
distrugerea sateliților spion sau a staţiilor spaţiale, după care se 
întoarce înapoi de unde a plecat. 

— Ce capacitate are? întrebă Fairfax. 

Cel de la Forţele Aeriene se încruntă: 

— Trei oameni în cabina de comandă. Poate zece sau 
doisprezece cel mult în compartimentul pentru armament. De 
ce? 

Acum, Fairfax îşi făcea rapid o mulţime de calcule. 

— Oh, în niciun caz... murmură el. Nici vorbă! 

Se întinse după o foaie cu nişte date. Era copia ultimului mesaj 
pe care-l decodase, aceeaşi foaie pe care o folosise ca să-i 
demaşte pe trădătorii din Unitatea Echo. El citi: 


3 IUL./04.04.42/INTERCEPTARE TRANSMISIE SATELIT 
(ENGLEZĂ) 

VOCEA 1: WU şi LI au sosit cu virusul înapoi în Zona 7. 
Oamenii voştri sunt cu ei. Banii au fost numărați. lată numele 
oamenilor selectaţi: BENNETT, CALVERT, COLEMAN, DAYTON, 
FROMMER, GRAYSON, LITTLETON, MESSICK, OLIVER şi eu, 
bineînțeles. 


12 AMRAAM - Advanced Medium-Range Air-to-Air Missile (Rachetă aer-aer 
ultramodernă cu rază medie de acțiune) (n. red.) 


Fairfax citi din nou: „... numele oamenilor selectaţi”. 

— Selectaţi... zise el cu voce tare. 

— La ce te gândeşti? îl întrebă omul de legătură din Forţele 
Aeriene. 

Fairfax era însă în lumea lui. Vedea totul foarte clar acum. 

— Dacă ai vrea să scoţi un vaccin ultrasecret dintr-o bază 
ultrasecretă a Forţelor Aeriene aflată în mijlocul deşertului 
Statelor Unite, cum ai face-o? Nu ai putea să ieşi de acolo cu un 
aparat de zbor pentru că distanţa ar fi prea mare. Ai fi doborât 
înainte de a ajunge în California. La fel şi în cazul unei evadări pe 
uscat. Ai fi prins înainte să ajungi la graniţă. Şi pe mare? Aceeaşi 
problemă. Dar ticăloşii aceştia chinezi şi-au dat seama care ar fi 
cea mai bună soluţie. 

— Ce vrei să spui? 

— Simplu, nu poţi scoate nimic din America dacă mergi spre 
nord, sud, est sau vest, zise Fairfax. În schimb o poţi face dacă 
mergi în sus. În spaţiu. 


Schofield se uită la ceas. 

9.47. 

Mai aveau treisprezece minute ca să ajungă cu „Mingea de 
fotbal” la preşedinte. El şi Book Il zburau de ceva timp, 
avântându-se cu 300 de kilometri pe oră deasupra deşertului cu 
biplanul lor ţipător de culoarea lămâii. 

La distanţă, în faţa lor - ridicându-se drept deasupra câmpiei 
aride -, puteau distinge muntele nu prea înalt, pista şi micul grup 
de clădiri din Zona 7. Imediat ce decolaseră, Schofield profitase 
de micul răgaz ca să deschidă valiza argintie Samsonite pe care 
o găsise pe fundul lacului. In interiorul acesteia găsi 
douăsprezece fiole lucioase de sticlă în nişte compartimente 
căptuşite cu burete. Fiecare fiolă mică şi bombată era plină cu un 
lichid ciudat de culoare albastră. Pe fiole erau lipite etichete albe. 
Pe una dintre acestea Schofield citi: 


FIOLĂ VACCIN I.V. 
Doză: 55 ml 
Testat împotriva SV tulpina V.9.1 
Verificat: 3/7 05.24.33 


Schofield tăcu ochii mari. Aceasta era un set de vaccinare 
testat - doze de vaccin provenite din sângele creat genetic al lui 
Kevin, doze care puteau fi administrate cu seringa. Acestea 
fuseseră create chiar în dimineaţa aceea. Era cea mai mare 
realizare a lui Gunther Botha. Antidotul pentru ultima tulpină a 
Sinovirusului. Schofield îngrămădi şase fiole în buzunarul de pe 
coapsă al uniformei de camuflaj a Detaşamentului 7 cu care era 
îmbrăcat. Era posibil ca fiolele să-i fie folositoare mai târziu. ÎI 
bătu pe umăr pe Book. II şi îi întinse celelalte şase fiole. 

— Doar în caz că te prinde vreo răceală, îi spuse el. 

Stând pe locul din faţă al biplanului pe tot timpul călătoriei, 
Book II nu făcuse altceva decât să privească tăcut înainte. El luă 
fiolele pe care i le oferea Schofield, le vâri în buzunarul uniformei 


furate, apoi îşi reluă expresia meditativă, privind înainte. 

— De ce nu mă placi? îl întrebă dintr-odată Schofield prin 
microfonul căştii sale. 

Capul lui Book II se aplecă într-o parte. Un minut mai târziu, 
vocea tânărului sergent se auzi în casca lui Schofield: 

— De multă vreme vreau să te întreb ceva, căpitane. 

Tânărul părea rezervat. Tonul lui era glacial. 

— Ce anume? 

— Tatăl meu a fost cu tine în misiunea aceea din Antarctica. 
Dar nu s-a mai întors înapoi. Cum a murit? 

Schofield rămase tăcut. Tatăl lui Book Il - Buck Riley Sr., primul 
„Book” Riley - avusese parte de o moarte groaznică în timpul 
acelei teribile misiuni la Staţia polară Wilkes. Un comandant crud 
şi sângeros din trupele britanice de elită SAS}? pe nume Trevor 
Barnaby îl oferise ca hrană, acesta fiind încă în viaţă, unor balene 
ucigaşe. 

— A fost capturat de inamici. lar ei l-au omorât. 

— Cum? 

— Nu vrei să ştii, crede-mă. 

— Cum? insistă Book Il. 

Schofield închise ochii. 

— L-au spânzurat cu capul în jos deasupra unui bazin cu 
balene ucigaşe şi l-au scufundat în apă. 

— Cei din Infanteria Marină nu-ţi explică niciodată cum au 
murit soldaţii lor, zise încet Book II. Vocea lui abia se mai auzea 
prin radio. lţi trimit doar o scrisoare în care îţi spun ce patriot de 
seamă a fost tatăl tău şi te informează că a fost ucis în misiune. 
Căpitane, ştii ce s-a întâmplat în familia mea după moartea 
tatălui meu? 

Schofield îşi muşcă buza. 

— Nu, nu ştiu. 

— Mama mea locuia la baza militară Camp Lejeune din 
Carolina de Nord. Eu eram la Parris Island, la instrucţie. Ştii ce se 
întâmplă cu soţia unui militar când acesta este ucis în misiune, 
căpitane? 

Schofield ştia. Dar nu spuse nimic. 

— Trebuie să se mute de acolo. Se pare că soțiilor celor rămaşi 
în viaţă nu le place să aibă în preajmă o văduvă la baza militară - 


13 SAS - Special Air Service (Serviciile Aeriene Speciale) (n.tr.) 


văduvele le-ar putea fura bărbaţii. Aşa că mama mea, după ce şi- 
a pierdut soţul, a plecat de acolo. A fost nevoită să-şi părăsească 
căminul şi s-a mutat în altă parte. A încercat să o ia de la capăt, a 
încercat să fie puternică, dar nu a mers. La trei luni după ce s-a 
mutat de la baza militară au găsit-o în baia noului ei apartament 
de mărimea unei cutii de pantofi. Inghiţise o cutie întreagă de 
somnifere. 

Book II se întoarse în scaun şi-l privi pe Schofield în ochi. 

— De aceea te tot întrebam dacă ai mai folosit şi înainte 
strategii atât de riscante. Ştii, acesta nu este un joc. Când cineva 
moare, sunt consecinţe. Tatăl meu e mort, iar mama s-a sinucis 
pentru că nu a putut trăi fără el. Am vrut doar să mă asigur că 
tatăl meu nu a murit din cauza unor manevre tactice de mare 
risc cu care eşti atât de obişnuit. 

Schofield nu spuse nimic. Nu o cunoscuse niciodată pe mama 
lui Book Il. Book Sr. nu socializase niciodată cu ceilalţi puşcaşi 
marini, preferând să-şi petreacă timpul liber cu familia. Desigur, 
Schofield o întâlnise uneori pe Paula Riley la câte un prânz sau la 
vreo cină, dar nu ajunsese să o cunoască cu adevărat. Auzise 
despre moartea ei - şi la momentul respectiv regretase nespus 
că nu făcuse mai mult pentru ea. 

— Tatăl tău a fost cel mai curajos bărbat pe care l-am cunoscut 
vreodată, zise Schofield. A murit salvând viaţa altei persoane. O 
fetiţă a căzut dintr-o ambarcaţiune pe pernă de aer, iar tatăl tău 
a sărit în apă să o salveze. Aşa l-au prins de fapt. Apoi l-au dus 
înapoi la staţia polară şi l-au ucis. Eu am încercat să ajung la 
timp, dar... nu am reuşit. 

— Am crezut că nu ai pierdut niciodată bătălia cu 
numărătoarea inversă, cel puţin aşa te-am auzit spunând. 

Schofield nu răspunse. 

— Ştii, el vorbea mult despre tine, continuă Book II. Spunea că 
eşti unul dintre cei mai grozavi comandanţi pe care i-a cunoscut. 
Spunea că ţinea mult la tine - ca la propriul său fiu, acela fiind 
eu. Nu-mi cer scuze că mă port atât de rece cu tine, căpitane. 
Doar că trebuia să îţi înţeleg comportamentul, ca să-mi formez o 
părere. 

— Şi la ce concluzie ai ajuns? 

— Încă nu m-am hotărât. Trebuie să mă mai gândesc. 

Avionul cobori în picaj deasupra deşertului. 


6 


Era ora 9.51 când avionul Tiger Moth de culoarea lămâii ateriză 
pe câmpia aridă şi nisipoasă, ridicând în urma lui un nor mare de 
praf, însoţit de vuietul furtunii de nisip. 

Imediat după ce biplanul frână şi se opri, Schofield şi Book IlI 
coborâră grăbiţi - Schofield ţinând „Mingea de fotbal” şi pistolul 
său Desert Eagle, iar Book având în fiecare mână câte un pistol 
M9 placat cu nichel. Amândoi se îndreptară către şanţul adânc 
săpat în pământ care adăpostea uşa de la EEV. Peste tot erau 
împrăştiate cadavre, pe jumătate acoperite de nisip. Nouă agenţi 
ai Serviciului Secret, toţi în costume. Şi toţi morţi. Membri ai 
Unităţii de Recunoaştere 2. Patru puşcaşi marini zăceau de 
asemenea la pământ. Morți şi aceştia. Toţi în uniformă. Colt 
Hendricks şi oamenii de pe Nighthawk 3 care se deplasaseră 
acolo ca să verifice ieşirea de urgenţă. 

„lisuse, se gândea Schofield în timp ce el şi Book II încercau să 
mute cadavrele din drum, ca să poată ajunge la intrarea în baza 
militară. Toţi aceşti oameni muriseră... şi toate aceste morţi 
urmau să aibă anumite consecinţe.” 

Era ora 9.52. 

Schofield şi Book ajunseră în sfârşit la EEV - uşa rămăsese 
deschisă de la intrarea celor din trupa Reccondo ceva mai 
devreme. Se strecurară prin tunelul îngust din beton şi simţiră 
uşuraţi răcoarea specifică complexului din Zona 7. Ajunseră la o 
scară mobilă care cobora în întuneric - se prinseră de aceasta şi 
se lăsară să alunece pe ea vreo sută cincizeci de metri în jos. 

Nu era nicio lumină acolo, aşa că se ghidau doar după raza 
micii lanterne montate pe ţeava pistolului lui Schofield. 

Înarmat cu cele două pistoale nichelate, Book II nu avea nicio 
lanternă. 

9.53. 

Ajunseră la capătul tunelului vertical şi văzură o galerie lungă 
din beton pe care putea să încapă doar un om. Această galerie se 
întindea până departe în faţa lor, coborând treptat în pantă - nici 
aici nu erau lumini. Începură să coboare prin galerie, alergând 


cât puteau de repede. Schofield vorbi în microfonul pe care-l 
avea la încheietura mâinii în timp ce fugea: 

— Fox! Fox! Mă auzi? Suntem aici. Ne-am întors în complex! 

Casca din urechea lui începu să pârâie şi să ţiuie. Niciun 
răspuns. Poate că staţiile radio ale celor de la Serviciul Secret nu 
erau concepute ca să reziste timp îndelungat sub apă. 

9.54. 

După câteva sute de metri de alergat prin pasajul înclinat şi 
extrem de îngust, ajunseră la ieşirea de urgenţă de la Nivelul 6 şi 
se treziră pe liniile staţiei X-rail din capătul nordic al bazei. Staţia 
subterană era învăluită complet în întuneric. Întuneric total. 
Infricoşător. La lumina micii sale lanterne, Schofield reuşi să 
distingă vreo douăzeci de cadavre împrăştiate peste tot în jur, 
precum şi o secţiune cu margini carbonizate, mai exact o gaură 
provocată de o explozie, în mijlocul platformei centrale - locul în 
care grenada RDX a lui Elvis explodase ceva mai devreme. 

— Scările, zise el îndreptând raza lanternei către uşa ce ducea 
la scara de incendiu din stânga lor. 

Făcură un salt peste gaura din platformă şi se îndreptară spre 
uşă. 

— Fox! Fox! încercă din nou Schofield. Mă auzi? 

Pârâituri. Pocnituri. Ajunseră la uşa de la casa scării. 

Schofield o deschise repede şi imediat auzi o duzină de perechi 
de paşi: c/ang-clang-clang - bocanci grei, milităreşti, coborând 
scările... şi apropiindu-se din ce în ce mai mult. 

— Repede. Pe aici, zise grăbit, coborând între liniile X-rail pe 
partea dinspre sud a platformei, pentru a se ascunde sub 
traversele micului vehicul de mentenanţă X-rail care se afla 
acolo. 

Schofield îşi stinse lanterna în momentul în care Book II ateriza 
lângă el, între linii şi în aceeaşi secundă uşa de la casa scărilor se 
izbi de perete şi Cobra Carney însoţit de membrii Unităţii Echo 
năvăliră pe platformă, în vreme ce o mulţime de raze luminoase 
provenite de la lanternele acestora se încrucişau iute în întuneric. 

Schofield îl zări imediat pe Kevin printre soldaţi, înconjurat de 
patru bărbaţi de origine asiatică. 

— Ce-i asta? îl întrebă Book II în şoaptă. 

Schofield rămase cu privirea aţintită asupra celor patru care îl 
flancau pe Kevin. Aceştia erau oamenii pe care-i văzuse mai 


devreme în camera de decompresie, cei care aduseseră 
Sinovirusul înapoi din China. Gândurile începură să i se 
învălmăşească în minte. 

„Ce se petrece acolo? Kevin tocmai fusese adus înapoi în Zona 
7 de către cele două echipaje ale elicopterelor Penetrator. Cu 
toate astea, se părea că intenționau să-l mute din nou pe băiat. 
Să le fi dat Caesar instrucţiuni celor din echipa de comando să-l 
ducă pe Kevin într-o altă locaţie mult mai sigură decât aceasta?” 

Şi o altă întrebare încolţi în mintea lui Schofield: 

„De ce i-ar păsa lui Caesar Russell atât de mult de Kevin? 
Acesta nu e de fapt pe urmele preşedintelui?” 

Cobra şi oamenii săi săriră pe liniile din celălalt capăt al 
platformei. Aceştia păreau foarte grăbiţi, îndreptându-se toţi în 
aceeaşi direcţie. Şi abia în acel moment - la lumina lanternelor 
Unităţii Echo - Schofield văzu că uşile deteriorate de explozie 
care blocau tunelul X-rail de la celălalt capăt al platformei erau 
acum deschise. Acestea erau de fapt uşile care izolau complet 
tunelul de legătură cu Zona 8. Cobra şi oamenii lui, împreună cu 
Kevin şi cei patru bărbaţi de origine asiatică, dispărură în tunelul 
estic privind în urmă îngrijoraţi. 

„Privind în urmă...” îşi spuse Schofield. 

Şi atunci îl văzu pe Cobra Carney aruncând o ultimă privire 
peste umăr înainte de a păşi în tunel. Acesta părea neliniştit. Şi 
atunci Schofield înţelese. Aceşti oameni îl răpeau pe Kevin... de 
sub nasul lui Caesar. 


Sus, în hangarul cufundat în beznă de la Nivelul 2, Gant îşi 
consulta îngrijorată ceasul. 

Era ora 9.55. 

Mai erau cinci minute până la momentul în care preşedintele 
trebuia să-şi aşeze palma pe analizorul „Mingiei de fotbal”. Şi nu 
aveau încă nicio veste de la Scarecrow. 

„La naiba! Dacă nu se întoarce la timp va fi sfârşitul.” 

Gant şi cu Mother, împreună cu Juliet, preşedintele, Hagerty şi 
Tate, părăsiseră avionul AWACS la Nivelul 2 şi, ghidându-se după 
lanternele ataşate pistoalelor cu care erau dotați, îşi croiseră 
drum prin hangarul subteran îndreptându-se către puţul liftului 
mare pentru aeronave. 

Ţinând încă în mână cutia neagră pe care o demontase la 


bordul avionului AWACS, Gant intenţiona să ajungă sus, la central 
de comandă al lui Caesar Russell care se afla la nivelul solului, ca 
să-şi ducă la îndeplinire planul. Dar dacă Schofield nu se întorcea 
la timp cu „Mingea de fotbal”, orice plan ar fi avut ea ar fi rămas 
la stadiul de teorie. 

În complex era o linişte stranie, nefirească. 

Combinată cu întunericul profund care învăluia edificiul 
subteran, această linişte crea o atmosferă apăsătoare, de 
coşmar. Pentru o clipă, lui Gant i se păru că auzise un pârâit în 
casca din ureche. Apoi: 

— ... 0X?... auzi? 

Juliet auzi şi ea. 

— Aţi auzit asta...? 

Apoi, atât de brusc încât îi făcu pe toţi să tresară, din puţul 
liftului răsună înfricoşător un foc de armă. Un bubuit puternic, 
rezultatul unei arme automate. Dar ceea ce urmă după focul de 
armă fu mult mai înspăimântător. Un hohot de râs ascuţit ce le 
îngheţă măduva în oase. Un râs de om nebun care urca până la 
urechile lor prin puţul liftului, spintecând parcă aerul ca o coasă. 

— Ha-ha-haaaaaa! Salutaaaaare tuturor! Venim după voi! 

După aceste cuvinte, un bărbat începu să urle ca un lup: 

— Auuuul! 

Până şi Mother înghiţi în sec. 

— Deţinuţii... 

— Probabil că au găsit dulapul cu arme de la nivelul camerelor 
de detenţie, spuse Juliet. 

Deodată, un sunet metalic răsună strident la nivelele 
inferioare, urcând până la ei ca un vaiet. Un c/anc! asurzitor. 
Gant aruncă o privire în puţul liftului. Platforma giganticului 
ascensor pentru aeronave se afla la baza puţului, la Nivelul 5. Pe 
platformă se puteau vedea rămăşiţele avionului AWACS parţial 
acoperite de apă. Nivelul apei părea considerabil de la distanţa 
aceea. Pe platforma liftului se vedeau din loc în loc torţe aprinse 
- în jur de douăzeci -, mişcându-se în toate direcţiile, sclipind în 
întuneric. 

Torţele erau ţinute de nişte bărbaţi. Deţinuţii care evadaseră. 

— Câţi sunt? li poţi vedea? întrebă Juliet. 

— Nu ştiu, răspunse Gant. Vreo treizeci şi cinci, poate 
patruzeci. De ce? Câţi sunt în total? 


— Patruzeci şi doi. 

— Oh, perfect. 

Apoi, brusc, cu un muget îngrozitor, platforma se zgudui şi se 
urni din loc ridicându-se deasupra apei care o acoperise complet. 
Şuvoaie de apă se scurgeau în continuare de pe platforma care 
începuse să urce. 

— Credeam că energia... începu Mother. 

Juliet clătină din cap. 

— Liftul are un motor hidraulic cu funcţionare autonomă, 
special pentru situaţii ca aceasta când are loc o pană de curent. 

Liftul urca hodorogind, forma sa masivă ridicându-se tot mai 
sus în întuneric. 

— Repede! Îndepărtaţi-vă cât mai mult de margine. 

Gant îl împinse pe preşedinte în spatele trenului de aterizare al 
unui avion AWACS de pe platformă. Ea, Mother şi Juliet îşi 
aprinseră imediat lanternele mici montate pe ţevile armelor. 
Giganticul lift pentru aeronave trecu huruind monstruos prin 
dreptul uşii deschise de la Nivelul 2 continuându-şi încet 
ascensiunea. Când ascensorul ajunse în dreptul uşii, Gant aruncă 
o privire din spatele trenului de aterizare al avionului AWACS. 
Priveliştea care i se înfăţişa părea desprinsă dintr-un film de 
groază. Bărbaţii aceia stăteau pe platforma liftului, ţinând torţe 
aprinse deasupra capetelor, puşti şi pistoale, chiuind şi urlând ca 
animalele. Ţipetele lor ascuţite sfâşiau liniştea profundă din 
complexul întunecat la fel ca nişte gheare care zgârie o tablă de 
scris. 

Deţinuţii din blocul de detenţie de la Nivelul 5. O parte dintre 
aceştia nu aveau cămăşi - piepturile lor goale luceau sinistru la 
lumina torţelor. Alţii purtau bandane legate în jurul frunţilor sau 
bicepşilor. Toţi aveau pantalonii uzi din cauza apei care inundase 
Nivelul 5. 

În câteva secunde liftul se ridică la nivelul următor şi Gant nu 
mai văzu nimic. leşi repede din ascunzătoare şi urmări cu 
privirea platforma cabinei liftului până ce acesta ajunse la 
hangarul principal, unde se opri cu un bubuit ameninţător ca de 
tunet. 


Caesar Russell păşea preocupat prin camera de control cu 
vedere la hangarul principal. Tocmai văzuse platforma liftului 


pentru aeronave care se ridica împreună cu toţi prizonierii de la 
nivelul inferior. Aceştia urlau şi trăgeau cu armele ca nişte 
descreieraţi. Imediat ce platforma ajunse la nivelul solului, 
prizonierii ieşiră din lift ca din puşcă împrăştiindu-se în toate 
direcţiile. 

— Luaţi toate computerele portabile, ordonă Caesar printre 
dinţi. Spune-le celor din Unitatea Charlie să aştepte la ieşirea de 
sus şi să pregătească evacuarea la postul de comandă secundar. 
Ne îndreptăm spre ei. Unde e Unitatea Echo? 

— Nu reuşesc să dau de ei, domnule, veni răspunsul celui mai 
apropiat operator radio. 

— Las-o baltă. O să-i contactăm mai târziu. Să mergem acum. 

O luară din loc cu toţii. Logan şi cei trei oameni ai Unităţii 
Alpha pe care o comanda. Boa McConnell şi cei patru oameni ai 
săi din Unitatea Bravo. 

Caesar folosi un dispozitiv cu taste ca să deblocheze sistemul 
de deschidere sub presiune al uşii din peretele nordic al camerei 
de control. Uşa se deschise imediat. O galerie cu podeaua şi 
pereţii din beton se deschidea în faţa lui continuând cu o pantă 
descendentă spre stânga, unde se întâlnea cu un alt pasaj 
subteran care ducea direct la uşa de sus. Cei trei membri ai 
Unităţii Alpha deschideau drumul. Porniră prin galerie cu armele 
pregătite. In spatele celor trei mergea Caesar în persoană, urmat 
de Logan. Colonelul Jerome Harper ar fi trebuit să fie următorul 
care să intre în galerie, dar nu mai apucă să o facă. Şi asta 
pentru că imediat ce Logan dispăru în galerie, uşa principală din 
partea opusă a camerei de control se izbi de perete. Cinci 
deţinuţi înarmaţi cu arme automate năvăliră în încăpere. Bum! 
Un pupitru de comandă se făcu bucăţi. 

Logan se întoarse şi îi văzu pe intruși. Înţelese pe loc că ceilalţi 
nu mai aveau nicio şansă să ajungă în galerie, aşa că după ce-i 
aruncă o ultimă privire lui Harper, închise repede uşa în urma lui, 
blocând pasajul şi abandonându-i pe toţi cei din Forţele Aeriene 
în camera de control. 

Unsprezece oameni rămăseseră în urmă: Harper, Boa 
McConnell, toţi cei patru membri ai Unităţii Bravo conduse de 
Boa, patru operatori radio şi bărbatul care trecuse neobservat şi 
care urmărise din umbră toate evenimentele din dimineaţa 
aceea. 


Toţi aceştia fuseseră abandonaţi în camera de control, la mila 
sângeroşilor criminali. 


7 


Jos, în staţia X-rail de la Nivelul 6, Schofield şi Book Il ieşiră 
grăbiţi de sub vehiculul compact de mentenanţă care le servise 
drept ascunzătoare. Se căţărară înapoi pe platformă, 
îndreptându-se grăbiţi către uşa de la ieşirea de incendiu. 

Era ora 9.56. 

Schofield trase de mânerul uşii şi în aceeaşi clipă auzi nişte 
focuri de armă al căror ecou se pierdu pe scări în jos, urmat de 
un urlet înfiorător: 

— Auuuul! 

închise repede uşa. 

— Ei bine, e oficial, zise el. Tocmai am ajuns în iad. 

— Mai avem patru minute să-l găsim pe preşedinte, îi aminti 
Book II. 

— Ştiu, ştiu, făcu Schofield uitându-se în jur. Dar ca să putem 
face asta trebuie să urcăm în complex cumva. 

Incercă să distingă ceva în întunericul care învăluia complet 
staţia subterană, apoi se hotărî: 

— Repede, pe aici, îi spuse lui Book, apoi începu să alerge pe 
platformă. 

— Cum? strigă acesta alergând după el. 

— Putem urca în complex şi pe o altă cale. Băieţii din 
Detaşamentul 7 au mai folosit-o şi înainte - e vorba de gura de 
ventilaţie din celălalt capăt al platformei! 

9.57 

Ajunseră în dreptul gurii de ventilaţie. Schofield îşi verifică din 
nou microfonul, sperând că mai era funcţional în urma 
scufundării în apele lacului Powell. 

— Fox! Fox! Mă auzi? 

Un pocnet urmat de un foşnet scurt. Apoi nimic. Cei doi se 
strecurară prin gura de ventilaţie şi începură să străbată în fugă 
galeria îngustă. Bocancii lor răsunau pe podeaua de tablă a 
galeriei. Ajunseră la baza puţului de aerisire vertical înalt de 
peste o sută douăzeci de metri. 

— Uau! exclamă Book II privind în sus. 


Capătul puţului dispărea în întuneric. 

9.58 

— Repede, trebuie să urcăm, zise Schofield. Vom folosi 
canalele transversale de ventilaţie ca să ajungem la puţul liftului 
pentru aeronave, apoi vom traversa platforma, ca să vedem 
dacă-i putem găsi. 

Schofield îşi lansă cârligul Maghook în întunericul de deasupra 
lor, întârziind activarea magnetului acestuia. Ancora de fixare 
ţâşni fulgerător în puţul vertical, înainte ca Schofield să activeze 
magnetul dispozitivului, şi imediat - vump! - ancora ţâşni în 
stânga, atrasă într-o parte din cauza puternicei atracţii 
magnetice şi se fixă de peretele vertical al canalului de ventilaţie. 
Schofield se ridică primul în puţul vertical pe cablul rezistent al 
dispozitivului Maghook. Book II se ridică şi el în urma acestuia. 

9.58.40 

Porniră apoi în fugă pe cea mai apropiată galerie orizontală a 
sistemului de ventilaţie pe care o străbătură rapid. „Mingea de 
fotbal” era agăţată de mâna lui Schofield. 

9.58.50 

Ajunseră la puţul enorm al liftului pentru aeronave. Acesta se 
căsca în faţa lor ca un abis întunecat. Singura lumină care se 
zărea în beznă era o flacără portocalie la capătul de sus al 
puţului pâlpâind prin mica deschizătură pătrată a cadrului 
metalic în care se afla de obicei mini-liftul. 

Platforma principală - din câte puteau să-şi dea seama - era 
chiar la ultimul nivel de sus, în hangarul principal de la suprafaţă. 
Schofield şi Book Il rămaseră în capătul galeriei orizontale. Se 
aflau la Nivelul 3. Schofield duse din nou microfonul la gură: 

— Fox! Fox! Unde eşti? 

— Hei! se auzi o voce cunoscută de femeie venind de undeva 
de sus, prin puţul liftului. 

Schofield ridică iute capul şi privi în sus, luminând spaţiul 
întunecat cu lanterna pistolului său. 

Şi văzu o pată mică, albă - lumina unei alte lanterne montate 
pe ţeava unei arme - pâlpâind în direcţia lui de la un nivel 
superior, din celălalt capăt al puţului, la intrarea hangarului 
enorm de la Nivelul 2. Şi deasupra lanternei, la lumina razei 
acesteia, Schofield zări chipul îngrijorat al lui Libby Gant. 

9.59.00 


— FOX! 

— Scarecrow! 

Acum Schofield auzea perfect în cască vocea lui Libby Gant. 
Microfonul lui funcţiona încă, chiar dacă fusese scufundat atâta 
vreme în apă. Nu se modificase decât raza de acţiune a acestuia. 

— Fir-ar să fie! spuse Schofield. Am crezut că platforma liftului 
va fi aici! 

— Deţinuţii au urcat cu liftul până în hangarul principal, îl 
lămuri Gant. 

9.59.05 

9.59.06 

— Doamne, Scarecrow! Ce facem acum? Mai avem un minut... 

Schofield se gândea la acelaşi lucru. Şaizeci de secunde. 

Nu era timp destul ca să coboare până la fundul puţului, să-l 
traverseze înot până la peretele opus şi să urce din nou. Şi nici să 
străbată în cerc pereţii puţului, oricât de repede s-ar fi mişcat. 
Pur şi simplu, nu puteau să se balanseze la capătul cablului unui 
Maghook. Acesta era prea scurt şi nu putea ajunge prea departe. 

„Drace! se gândi. Drace, drace, drace, drace, drace!” 

Schofield auzi apoi în cască vocea lui Mother: 

— Dar dacă încerci „podul portului”? 

„Podul portului” era un truc legendar. Doi oameni lansau câte 
un Maghook în asemenea fel încât cele două ancore cu mai multe 
braţe se întâlneau în aer şi se agăţau ferm una de alta. Această 
denumire provenea de la faimosul pod Sydney Harbour, o 
atracţie emblematică a oraşului australian. 

Podul fusese construit pe malurile opuse ale portului Sydney şi 
era alcătuit din două arce distincte care se întâlneau la mijloc. 
Schofield văzuse mai mulţi puşcaşi marini care încercaseră acest 
truc. Niciunul dintre aceştia însă nu reuşise. 

— Nu, zise el. „Podul portului” e ceva imposibil. Nu am 
cunoscut pe nimeni care să poată nimeri un alt Maghook în zbor. 
Dar poate... 

9.59.09 

9.59.10 

Se uită către intrarea Nivelului 2, acolo unde stăteau 
preşedintele şi Gant, şi măsură din ochi distanţa până acolo. Apoi 
privi în sus şi văzu partea întunecată de sub platforma liftului 


pentru aeronave, în capătul de sus al puţului. La sugestia lui 
Mother îi veni totuşi o idee. Poate că folosind două dispozitive 
Maghook aveau să... 

— Fox! Repede! zise el. Unde este mini-liftul? 

— Acolo unde l-am lăsat, la Nivelul 1, răspunse Gant. 

— Mergeţi înapoi la Nivelul 1 şi luaţi mini-liftul. Urcaţi cu el 
până ce ajungeţi la vreo treizeci de metri sub platforma liftului 
principal. Acolo opriţi-vă. Plecaţi! Acum! 

Gant ştia foarte bine că nu avea rost să-l contrazică. Nu era 
timp de aşa ceva. Îl prinse de braţ pe preşedinte şi porniră spre 
Nivelul 1. 

9.59.14 

Schofield ţâşni pe lângă Book II, pe galeria orizontală a 
sistemului de ventilaţie, îndreptându-se înapoi către puţul 
vertical al sistemului. Ajunse la acesta şi fără să clipească îşi 
lansă din nou cârligul Maghook în sus. De această dată aşteptă 
până ce cablul de patruzeci şi cinci de metri al acestuia se derulă 
complet înainte să activeze dispozitivul magnetic al ancorei de 
prindere. Ca şi înainte, puternica încărcătură magnetică aruncă 
pieziş ancora dispozitivului, care se prinse cu un zgomot înfundat 
de peretele metalic al conductei de ventilaţie şi rămase fixată 
ferm pe poziţie. 

9.59.22 

9.59.23 

Schofield se ridică în puţul vertical tras de cablul dispozitivului 
Maghook, care se rula rapid, băzâind. De această dată Book II nu- 
| mai însoțea. Schofield nu mai avea timp să trimită cablul înapoi 
după el. Trebuia să facă asta singur, şi pe lângă toate astea, 
avea nevoie de Maghook... 

Schofield urca în viteză suspendat de cablu. Trecea iute pe 
lângă pereţii metalici înguşti ai puţului de ventilaţie. Opri 
mecanismul de rulare al cablului cârligului în momentul în care 
ajunse în dreptul unei alte galerii orizontale de ventilaţie, cu trei 
nivele mai sus, şi constată că mai avea încă vreo treizeci de 
metri până la hangarul principal de la nivelul solului. Se aruncă 
repede în galeria orizontală de ventilaţie. 

9.59.29 

9.59.30 

Ajunse din nou la puţul liftului pentru aeronave. Partea de 


dedesubt a giganticei platforme a liftului se desluşea mai bine 
acum, la doar treizeci de metri deasupra lui. Putea auzi focurile 
de armă şi huiduielile deţinuţilor care erau acum în hangar şi se 
întrebă ce naiba făceau acolo sus oamenii aceia. 

9.59.34 

9.59.35 

Şi în acel moment, la lumina lanternei montate pe ţeava 
pistolului său, văzu mini-liftul care urca bâzâind de-a lungul 
peretelui de beton de pe partea opusă a puţului pentru aeronave. 
Schofield distinse micile siluete din interiorul cabinei: Gant, 
Mother, Juliet şi preşedintele. 

9.59.37 

9.59.38 

Atunci când mini-liftul ajunse la acelaşi nivel cu el, Schofield 
spuse: 

— OK! Opriţi-vă! 

Mini-liftul se zdruncină din cauza opririi bruşte în dreptul lui 
Schofield, pe diagonală. li despărţea acum doar un abis cu pereţi 
verticali din beton de câte şaizeci de metri lăţime. Cei din lift 
erau acum faţă-n faţă cu Schofield, pe pereţii opuşi ai hăului. 

9.59.40 

— In regulă, Fox, spuse Schofield în microfon. Acum vreau să 
lansezi cârligul Maghook spre fundul platformei liftului. 

— Dar cablul nu e destul de lung ca să ajungă la peretele 
opus... _ 

— Ştiu. În schimb, două cârlige rezolvă problema, zise 
Schofield. incearcă să atingi platforma aproximativ la un sfert din 
diagonală. Eu am să fac acelaşi lucru de pe partea asta. 

9.59.42 

Schofield îşi lansă cârligul Maghook. Cu un vâjâit puternic, 
ancora zbură prin aer îndreptându-se pe diagonală în sus între 
pereţii puţului. Şi imediat - bang! - capul magnetic al ancorei se 
fixă pe partea inferioară a platformei. 

9.59.43 

Bang! Un zgomot similar se auzi din cealaltă parte a puţului. 
Gant făcuse acelaşi lucru cu cârligul ei. 

9.59.45 

9.59.46 

Schofield se ţinea de Maghook cu o singură mână. Deschise 


„Mingea de fotbal” şi descoperi afişajul cronometrului din 
interiorul acesteia. Numărătoarea inversă continua: 00:00:14... 
00:00:13. Lăsă „Mingea de fotbal” deschisă şi o apucă de mâner. 

— OK, Fox! rosti el în microfon. Acum dă-i preşedintelui cablul. 
Au mai rămas douăsprezece secunde, aşa că avem o singură 
încercare. 

— Oh, nu, probabil că glumeşti, se auzi vocea lui Mother. 

Pe cealaltă parte a puţului, Gant îi întinse preşedintelui 
Statelor Unite lansatorul cârligului Maghook. 

— Mult noroc, domnule. 

Acum, Schofield şi preşedintele se aflau pe pereţii opuşi ai 
puţului enorm cu pereţi de beton, ţinându-se strâns de cablurile 
întinse diagonal până la platforma de sus a liftului. Păreau doi 
acrobaţi care se pregăteau să execute un număr la trapez. 

9.59.49 

9.59.50 

— Acum! spuse scurt Schofield. 


Şi atunci se avântară unul spre celălalt deasupra abisului. 
Păreau două siluete subţiri suspendate de capetele unor cabluri 
la fel de subţiri, balansându-se în aer. Intr-adevăr, în timp ce 
amândoi se avântau unul spre celălalt executând câte o mişcare 
amplă de pendul, descriind prin aer nişte arce de cerc imaginare, 
păreau nişte artişti de circ evoluând la trapez, zburând unul spre 
celălalt într-o sincronizare perfectă ca să se întâlnească la 
mijlocul distanţei care-i despărţea. Schofield ţinea într-o mână 
servieta deschisă, iar preşedintele stătea cu mâna întinsă în faţă. 

9.59.52 

9.59.53 

Schofield ajunse la baza traiectoriei sale imaginare în formă de 
arc de cerc şi începu să se ridice. În lumina obscură, el îl zări pe 
preşedinte apropiindu-se rapid de el. Pe faţa acestuia era 
întipărită o expresie îngrozită. Dar şeful executivului american se 
descurca destul de bine. Ţinea strâns în mâna stângă cablul, 
cealaltă mână fiindu-i întinsă în faţă. 

9.59.54 

9.59.55 

Şi ajunseră aproape, chiar atunci când începeau să se ridice, 
ajungând la extremităţile traiectoriilor în formă de arce... 


9.59.56 

9.59.57 

Şi, la o sută douăzeci de metri deasupra bazei abisului cu 
pereţi de beton, balansându-se în întuneric, se întâlniră în aer, iar 
preşedintele îşi puse palma deschisă pe placa dispozitivului de 
identificare din mâna lui Schofield. Bip! Cronometrul din interiorul 
„Mingii de fotbal“ se resetă imediat. 

00:00:02 deveni 90:00:00, iar ceasul cu afişaj electronic începu 
din nou numărătoarea inversă. 

lar Schofield şi preşedintele, după ce împărţiseră pentru o clipă 
acelaşi spaţiu aerian la o sută douăzeci de metri deasupra lumii, 
se despărţiră din nou suspendaţi de cabluri, zburând înapoi către 
punctele inițiale de decolare. Preşedintele ajunse înapoi pe 
platforma mini-liftului, unde era aşteptat de Gant, Mother şi 
Juliet, care-l prinseră. 

Pe cealaltă parte a puţului, Schofield ajunse înapoi la galeria 
orizontală de ventilaţie de la care pornise. Ateriză fără dificultate 
la marginea tunelului şi trase adânc aer în piept. Se simţea 
uşurat. 

Servieta din oţel inoxidabil, „Mingea de fotbal”, atârna 
deschisă în mâna lui. Reuşiseră. 

Cel puţin amânaseră totul cu nouăzeci de minute. Acum tot ce 
avea de făcut era să ajungă împreună cu Book înapoi la 
preşedinte. Apoi, totul ar fi revenit la normal. Schofield lăsă 
cablul dispozitivului Maghook să se ruleze, apoi porni prin galeria 
orizontală de ventilaţie să-l găsească pe Book. 

Trei bărbaţi îi blocară brusc accesul - aceştia purtau doar nişte 
blugi, fiind dezbrăcaţi până la mijloc. Toţi trei fluturau deasupra 
capetelor nişte carabine Remington, expunându-şi pectoralii 
tatuaţi, bicepşii umflaţi sau rânjetele fără dinţii din faţă. 

— Îndreaptă-te spre cer, prietene, îi spuse unul dintre deţinuţii 
înarmaţi. 


8 


Caesar Russell gonea prin tunelul cu plafon jos care ducea la 
ieşirea de urgenţă. Cei trei membri ai Unităţii Alpha alergau în 
faţa acestuia, iar Kurt Logan încheia coloana. Tocmai îi lăsaseră 
pe Harper şi pe ceilalţi în camera de control să fie capturați de 
către deţinuţii care evadaseră, iar acum străbăteau tunelul de 
rezervă, grăbindu-se să ajungă la ieşirea de sus. 

După un cot al tunelului ajunseră la o uşă masivă din oţel cu 
cadrul din beton. Introduseră codul de acces şi uşa se deschise. 
În faţa lor se vedea tunelul care ducea la uşa de sus. Acesta se 
bifurca în două galerii: una spre dreapta şi alta spre stânga. In 
dreapta... îi aştepta libertatea, prin uşa care se deschidea în 
interiorul unui hangar de la suprafaţă al Zonei 7. Spre stânga, 
după încă un cot al tunelului, îi aştepta puţul liftului principal şi... 
altceva. Caesar îngheţă. De după colţ, pe culoarul care ducea la 
liftul principal, ieşea un bocanc milităresc. Era unul dintre 
bocancii negri ai unui soldat de comando mort. Caesar se apropie 
cu grijă. Şi constată că bocancul aparţinea trupului însângerat al 
lui Python Willis - comandantul Unităţii Charlie, aceeaşi unitate a 
Detaşamentului 7 care-l adusese pe Kevin înapoi în Zona 7. Faţa 
lui Caesar se înnegri de supărare. 

Toţi cei din Unitatea Charlie zăceau morţi în faţa lui. lar Kevin 
nu se vedea nicăieri. Apoi Caesar văzu semnul de pe perete, 
alături de degetele înţepenite ale lui Python Willis - un simbol 
mâzgălit cu sânge înainte de a muri, un gest final al 
comandantului Unităţii Charlie. Un singur E. Caesar se holbă 
nedumerit la litera însângerată, cu buzele strânse. Logan veni 
lângă el. 

— Ce este? 

— Să mergem mai repede la postul secundar de comandă, 
rosti cu fermitate Caesar. Şi când vom ajunge acolo, vreau să afli 
ce s-a întâmplat cu Unitatea Echo. 


Shane Schofield ieşi pe gura canalului de ventilaţie care se 
deschidea chiar sub Marine One. Era flancat de patru deţinuţi 


înarmaţi până-n dinţi. De această dată nu mai avea „Mingea de 
fotbal” asupra lui. Unul dintre bărbaţii care-l capturaseră ţinea 
acum servieta ca pe o jucărie nouă. In timp ce ieşea sub 
elicopterul prezidenţial, i se păru că aude aplauze şi strigăte... 
apoi, brusc - bum! - un foc de armă. Focul de armă fu imediat 
urmat de ovaţii asurzitoare. Apoi încă un foc - şi iar aplauze şi 
ovaţii. Schofield simţi că-i îngheaţă sângele. Unde naiba 
nimerise? 

După ce ieşi de sub burta elicopterului Marine One, văzu vreo 
treizeci de deţinuţi care stăteau cu spatele la el, adunaţi în jurul 
platformei centrale a liftului pentru aeronave. 

In răstimpul în care fusese capturat la nivelul inferior, masiva 
platformă - care încă mai conţinea rămăşiţele amestecate ale 
avionului AWACS - fusese coborâtă ceva mai jos, cam la trei 
metri de podea, şi blocată în poziţia aceea, aşa încât forma acum 
o groapă gigantică cu laturi pătrate chiar în centrul hangarului. 

Deţinuţii se îmbulzeau în jurul gropii improvizate, privind 
entuziasmați în jos, la fel ca spectatorii unei lupte de cocoşi. 
Aceştia îşi fluturau pumnii deasupra capetelor, strigau şi fluierau 
ieşiţi parcă din minţi. Un individ lăţos urla de mama focului: 

— Haide, fugi, omuleţule! Fugi! Ha-haaaaa! 

Aceştia formau cea mai pestriță adunătură pe care o văzuse 
Schofield vreodată. Feţele lor fioroase erau brăzdate de cicatrici 
sau acoperite cu tot felul de tatuaje. Fiecare uniformă a acestora 
fusese croită după gusturile personale ale fiecăruia - unii îşi 
sfâşiaseră mânecile cămăşilor şi le transformaseră în bandane, 
alţii purtau cămăşile descheiate până la brâu, iar câţiva dintre ei 
nu aveau cămăşi deloc. Schofield fu împins de către cei care-l 
escortau către marginea gropii. Se uită în jos. Printre rămăşiţele 
împrăştiate ale avionului AWACS care acopereau fundul găurii cu 
pereţi de beton văzu doi bărbaţi în uniformele albastre ale 
Forţelor Aeriene - doi tineri. Judecând după uniformele 
impecabile, aceştia erau doar nişte şoareci de birou, probabil doi 
operatori radio. Bărbaţii fugeau de colo-colo ca nişte animale 
speriate. 

In groapa improvizată mai erau şi nişte deţinuţi mătăhăloşi - 
toţi înarmaţi cu puşti - care-i fugăreau pe cei doi nefericiţi printre 
piesele avionului distrus. Schofield văzu trupurile altor doi 
operatori radio zăcând în câte o baltă de sânge în colţurile opuse 


ale gropii: motivul ovaţiilor pe care le auzise ceva mai devreme. 
Şi atunci, spre groaza lui Schofield, un mic grup de deţinuţi se 
ivi din cealaltă parte a hangarului. In mijlocul acestui nou grup de 
oameni Schofield le văzu pe Gant, Mother, Juliet... şi, de 
asemenea, pe preşedintele Statelor Unite. 
— Nu poate fi adevărat, murmură el. 


9 


Jos, în întunericul de nepătruns din hangarul de la Nivelul 1, 
Nicholas Tate Ill, consilierul prezidenţial pe probleme de afaceri 
interne, se uita nervos în sus, în putul liftului. Preşedintele şi cele 
trei femei care-l protejau încă nu se întorseseră din mica lor 
călătorie cu mini-liftul detaşabil, iar acum Tate era îngrijorat. 

— Crezi că deţinuţii au pus mâna pe ei? îl întrebă el pe Hot Rod 
Hagerty. 

Focurile de armă şi strigătele celor din hangarul principal se 
auzeau până la Nivelul 1. Se simțeau ca nişte trecători aflaţi în 
apropierea unui stadion în timpul unui meci de fotbal. 

— Sper să nu se fi întâmplat asta, şopti Hagerty. 

Tate continua să privească în sus. În mintea lui se învălmăşeau 
mii de gânduri, majoritatea legate de propria siguranţă. Trecu un 
minut. 

— Ce crezi că ar trebui să facem? întrebă în cele din urmă, fără 
să se întoarcă spre Hagerty. 

Nu primi niciun răspuns. Tate se încruntă, apoi se întoarse, 
pierzându-şi răbdarea. 

— Am întrebat... începu el. 

Tate îngheţă. Hagerty nu era nicăieri. Hangarul de la Nivelul 1 
se căsca în faţa lui, învăluit în întuneric. Şi totuşi nu era singur. 
Alături de el rămăseseră umbrele avioanelor gigantice pe care le 
adăpostea hangarul. Tate se albi la faţă. Hagerty plecase. 
Dispăruse... în linişte, foarte repede... în mai puţin de un minut. 
Dispăruse de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Frica îl săgetă 
ca un fulger pe Nicholas Tate. Acum era singur acolo jos, într-un 
edificiu subteran plin de trupe de elită ale Forţelor Aeriene ai 
căror membri erau trădători, la dispoziţia celor mai periculoşi 
criminali pe care-i cunoscuse vreodată omenirea. 

Şi atunci îl văzu. Văzu obiectul strălucitor de pe podea, la 
câţiva metri de el, acolo unde îl văzuse ultima dată pe Hagerty. 

Făcu câţiva paşi şi se aplecă să-l ridice. Era un inel. Un inel de 
aur, aşa cum au ofiţerii. Era inelul pe care-l primise Hagerty la 
absolvirea Academiei Navale din Annapolis. 


Ultimii doi operatori radio nu rezistaseră prea mult. După 
focurile finale de armă trase în groapa improvizată, Schofield şi 
Gant fură îmbrânciţi înăuntru, alături de ceilalţi. 

— Bună, zise Gant. 

— Salut! îi răspunse Schofield. 

După numărul îndrăzneţ la trapez executat de preşedinte, lui 
Gant şi celor din echipa ei nu le mersese mai bine decât lui 
Schofield. Imediat ce preşedintele ajunsese balansându-se înapoi 
în mini-lift, mica platformă o luase brusc din loc şi începuse să 
urce bâzâind înfundat de-a lungul peretelui de beton. Mini-liftul 
fusese chemat de cineva din hangarul principal de la nivelul 
solului. Ajunseseră apoi în hangar, în mijlocul unui nou coşmar. 

Deţinuţii - foştii subiecţi pentru testarea vaccinului creat de 
Gunther Botha - preluaseră controlul Zonei 7. Chiar dacă nu 
avusese nicio şansă să ascundă cele câteva arme de foc aflate în 
posesia lor, Gant reuşi totuşi să-şi ascundă dispozitivul Maghook 
în timpul scurtei lor călătorii cu mini-liftul. Acesta atârna acum 
lipit de platforma inferioară a mini-liftului detaşabil. 

Din păcate, atunci când mica platformă ajunsese sus, în 
hangarul de la suprafaţă - intrând în gaura paralelipipedică din 
colţul platformei principale -, cutia neagră de la bordul avionului 
AWACS era încă în posesia lui Gant. 

Dar ea nu intenţiona să-i alerteze pe deţinuţi, care poate nu ar 
fi înţeles utilitatea acesteia, aşa că o aşezase pe podeaua mini- 
liftului şi imediat ce platforma ajunse în dreptul hangarului 
principal, îi trase „accidental” un şut, aruncând-o pe podeaua 
hangarului, la mică distanţă de puţul liftului. 

Cum vânătoarea de pe platforma scufundată a liftului se 
sfârşise, toţi deţinuţii adunaţi în jurul platformei îşi îndreptară 
atenţia asupra preşedintelui şi a celor care-l însoțeau. 

Un prizonier mai în vârstă făcu un pas în faţă, ieşind din grupul 
mare de deţinuţi. Acesta ţinea degajat o puşcă în mână, foarte 
sigur pe el. Individul era diferit de ceilalţi. Părea să aibă în jur de 
cincizeci de ani şi, judecând după felul în care păşea, era clar că 
se bucura de încrederea grupului. Deşi era chel în creştetul 
capului, şuviţe lungi de păr sur îi cădeau până mai jos de umeri. 
Un nas lung şi ascuţit, o piele de o paloare cadaverică şi nişte 
pomeţi proeminenţi completau înfăţişarea sa gotică. 


— Vino în pânza mea, o invită păianjenul pe muscă, zise 
bărbatul cu plete păşind în faţa preşedintelui. 

Bărbatul avea o voce mieroasă şi articula rar cuvintele, cu 
subînţeles, dar tonul său era ameninţător. 

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte, îl salută vesel. Ce 
drăguţ din partea dumneavoastră să veniţi alături de noi. Vă mai 
amintiţi de mine? 

Preşedintele nu spuse nimic. 

— Dar bineînţeles că vă amintiţi, continuă bărbatul. Eu sunt 
unul dintre cei cu 18-84. Într-un fel sau altul, i-aţi cunoscut pe 
toţi cei nouă oameni care în timpul mandatului dumneavoastră 
au fost condamnaţi conform Secţiunii 18, Partea l, Capitolul 84 
din Codul de procedură penală al Statelor Unite. Este vorba de 
partea aceea din Cod care interzice cetăţenilor americani 
obişnuiţi să atenteze la viaţa preşedintelui. Grimshaw, Seth 
Grimshaw, se prezentă prizonierul cu plete în timp ce-i întindea 
mâna preşedintelui. Ne-am întâlnit în februarie, la doar câteva 
săptămâni după ce aţi devenit preşedinte, chiar atunci când 
părăseaţi hotelul Bonaventure din L.A. Prin bucătăria de la 
subsolul acestuia. Eu am fost acela care am încercat să vă trag 
un glonţ în cap. 

Preşedintele nu spuse nimic. Şi nici nu strânse mâna întinsă de 
Grimshaw. 

— Aţi reuşit să ţineţi secret întregul incident, remarcă 
Grimshaw. Impresionant, într-adevăr. Mai ales când cineva ca 
mine nu vrea decât publicitate. In afară de asta, nu e înţelept să 
speriaţi o naţiune întreagă, nu-i aşa? E mai bine ca masele 
ignorante să nu ştie nimic despre micile atentate împotriva 
preşedintelui ţării. Ar fi nişte veşti deranjante. Aşa cum se spune, 
ignoranţa este mama fericirii. 

Nici de această dată preşedintele nu spuse nimic. Grimshaw îl 
măsură cu o privire obraznică de sus până jos, căscând ochii 
intrigat la vederea echipamentului negru de luptă pe care îl purta 
acum şeful executivului american. Preşedintele, Juliet şi Schofield 
erau îmbrăcaţi în uniforma neagră a Detaşamentului 7. Spre 
deosebire de ei, Gant şi Mother purtau vechile lor uniforme - 
foarte murdare de altfel -, uniformele puşcaşilor marini. 

Grimshaw abia schiţă un zâmbet satisfăcut. Apoi se îndreptă 
cu paşi mari spre deţinutul care ţinea în mână „Mingea de fotbal” 


şi îi smulse acestuia servieta argintie. O deschise şi văzu pe 
ecranul display-ului numărătoarea inversă, apoi îi aruncă o 
privire preşedintelui. 

— S-ar părea că eu şi amicii mei recent eliberaţi am întrerupt o 
poveste destul de interesantă. Un joc de-a şoarecele şi pisica 
după toate indiciile, judecând mai ales după hainele voastre şi 
după modul în care aţi trecut valvârtej, fără nicio ceremonie, prin 
blocul meu de detenţie ceva mai devreme. 

Bărbatul ţâţâăi dezaprobator. 

— Vă rog, domnule preşedinte, trebuie să recunoaşteţi că nu e 
deloc potrivit ca un şef de stat să se comporte astfel. În niciun 
caz. Ochii lui Grimshaw se îngustară, apoi continuă pe acelaşi ton 
ironic: Dar cine sunt eu ca să opresc un asemenea spectacol plin 
de fantezie? Preşedintele şi loialii săi bodyguarzi versus acest 
complex militar-industrial plin de capcane. Grimshaw se întoarse 
către grupul de deţinuţi şi strigă: Goliath! Adu-i aici şi pe ceilalţi. 

In acel moment, un prizonier foarte înalt şi masiv - Goliath, se 
gândi Schofield - păşi în faţă şi se îndreptă către anexa interioară 
a hangarului. 

Acesta era un uriaş în adevăratul sens al cuvântului. Bicepşii 
lui erau enormi, fiecare de grosimea unui trunchi de copac, iar 
capul său pătrat amintea de monstrul lui Frankenstein. Uriaşul 
avea fruntea pătrată şi ieşită în afară - un semn distinctiv al celor 
care aveau o placă metalică ce înlocuia partea frontală a 
craniului. 

Goliath ţinea în mâna sa enormă o puşcă de asalt P-90, iar în 
cealaltă mână avea cârligul Maghook al lui Schofield. 

Se întoarse câteva minute mai târziu. În spatele lui veneau cei 
din Forţele Aeriene, care - alături de cei patru nefericiţi operatori 
radio - fuseseră capturați în camera de control ceva mai 
devreme: colonelul Jerome T. Harper, Boa McConnell şi cei patru 
oameni ai acestuia din Unitatea Bravo, dintre care doi grav răniţi. 
Printre aceştia se afla şi individul care urmărise toate 
evenimentele dimineţii din întunericul camerei de control a lui 
Caesar Russell. Schofield îl recunoscu imediat. 

La fel şi preşedintele: 

— Webster... zise el încetişor. 

Plutonierul Carl Webster, paznicul oficial al „Mingii de fotbal”, 
stătea în picioare lângă cei din Forţele Aeriene. Părea foarte 


stânjenit. Pe sub sprâncenele groase şi dese, ochii lui priveau 
neliniştiţi în stânga şi-n dreapta, căutând parcă scăpare. 

— Tu, ticălos nenorocit ce eşti, zise Mother. Tu i-ai dat „Mingea 
de fotbal” lui Russell. L-ai trădat pe preşedinte. 

Webster nu spunea nimic. Schofield îl privi. Se întrebase de 
mai multe ori dacă Webster fusese răpit de cei din Detaşamentul 
7 mai devreme în dimineaţa aceea. Mai mult decât orice, Caesar 
Russell avusese nevoie de „Mingea de fotbal” ca să-şi ducă la 
bun sfârşit planul împotriva preşedintelui, iar Schofield speculase 
în privinţa modalităţii în care reuşise acesta să obţină servieta de 
la Webster. 

Era cât se poate de clar, nu fusese nevoie de forţă ca să pună 
mâna pe ea - sângele de pe cătuşele servietei fusese cu 
siguranţă doar un şiretlic. Se părea că Webster fusese adus acolo 
cu mult înainte ca preşedintele să ajungă în Zona 7. 

— Staţi liniştiţi, copii, zise Seth Grimshaw fluturând „Mingea de 
fotbal”. Păstraţi-vă forţele pentru mai târziu. Veţi putea să vă 
reglaţi conturile în câteva momente. Dar înainte - se întoarse 
către colonelul Harper din Forţele Aeriene -, am o întrebare la 
care aştept răspuns. leşirea din complex. Unde este? 

— Nu există nicio ieşire, minţi Harper. În întreg complexul 
toate ieşirile au fost blocate. Nu puteţi ieşi. 

Grimshaw ridică fulgerător puşca îndreptând-o către obrazul lui 
Harper, armând-o cu un gest hotărât. 

— Poate că nu am fost destul de explicit. 

Se întoarse brusc şi îi împuşcă pe cei doi oameni răniţi ai 
Unităţii Bravo care stăteau lângă Harper. Aceştia căzură la 
pământ. Grimshaw îndreptă din nou ţeava armei spre Harper, 
ridicând nerăbdător din sprâncene. Faţa lui Harper se albi. Făcu 
un semn din cap spre liftul principal. 

— Există o uşă la care se poate ajunge prin puţul liftului pentru 
personal. Noi îi spunem uşa de sus. Aceea este ieşirea. Codul de 
acces este 5564771. 

— Îşi mulţumesc, colonele, eşti nespus de amabil, zise 
Grimshaw. Acum trebuie să vă lăsăm, dragi copii, să terminaţi 
ceea ce aţi început. Aşa cum sunt sigur că veţi înţelege, noi 
trebuie să părăsim acest loc îngrozitor şi nu putem permite ca 
vreunul dintre voi să scape viu de aici. Dar ca un ultim gest de 
bunăvoință, am de gând să vă ofer tuturor încă o şansă - chiar 


dacă acest lucru mă va distra mai mult pe mine decât pe voi. Am 
de gând să vă fac o favoare: o să vă dau voie să vă omorâţi între 
voi. Cinci la cinci. În groapa morţii. În acest fel, cel care va 
câştiga va muri ştiind cine a fost mai puternic în acest inedit 
război civil. 

Se întoarse spre Goliath: 

— Du-i pe cei de la Forţele Aeriene în groapă. Şi lasă-i în faţa 
celor din mica gardă a preşedintelui. 


Schofield şi ceilalţi fură siliţi să se deplaseze sub ameninţarea 
armelor către capătul cel mai îndepărtat al arenei improvizate - 
capătul estic - şi rămaseră pe marginea gropii. 

Cei cinci bărbaţi din cadrul Forţelor Aeriene care mai 
rămăseseră în viaţă - Jerome Harper, Boa McConnell, ultimii doi 
soldaţi din Unitatea Bravo şi trădătorul, plutonierul Webster - 
stăteau chiar în faţa lor, pe marginea opusă a gropii, separați 
fiind de cei şaizeci de metri, cât măsura lăţimea platformei 
scufundate a liftului pentru aeronave. 

— Să înceapă lupta, zise Seth Grimshaw dezvelindu-şi dinţii 
într-un rânjet. Până la moarte. 


10 


Schofield sări în groapă şi se trezi imediat într-un labirint de 
fiare contorsionate - bucăţile enorme deteriorate ale avionului 
AWACS distrus. Bucăţi din aripile Boeingului 707 erau împrăştiate 
peste tot, în toate poziţiile, rupte sau strivite. Apa se prelingea 
încă de pe toate piesele distruse. 

Giganticele motoare cu reacţie păreau nişte butoaie enorme 
răsturnate, iar în centrul „arenei” - de departe cea mai mare 
piesă componentă a avionului distrus - zăcea fuzelajul, deteriorat 
în ultimul hal. Lung şi cilindric, acesta era întins în diagonală pe 
platforma liftului, cu botul în jos, ca o imensă pasăre moartă. 

Bezna din hangarul principal nu ajuta deloc lucrurile. Singura 
lumină din interior era cea provenită de la torţele deţinuţilor - 
flăcările aruncau umbre lungi în labirintul din arena improvizată, 
transformându-l într-o pădure întunecată de metal contorsionat 
unde nu puteai vedea la un metru în faţă. 

„Cum naiba am intrat în toată afacerea asta?” se întrebă 
Schofield. 

El şi cu ceilalţi oameni ai preşedintelui aşteptau pe partea 
estică a gropii, lângă pereţii solizi de beton ai acesteia. Nu erau 
siguri ce ar fi trebuit să facă. Brusc, un foc de armă răsună şi un 
glonţ găuri peretele chiar deasupra capului lui Schofield. Seth 
Grimshaw strigă: 

— Cele două echipe se vor confrunta imediat! Dacă nu începeţi 
să vă eliminaţi curând unii pe alţii, vă vom elimina noi de aici de 
sus! 

— lisuse... oftă Juliet Janson. 

Schofield se întoarse spre cei din grupul său: 

— OK, nu avem prea mult timp, aşa că ascultați ce vă spun. Nu 
numai că va trebui să supravieţuim, dar dacă vom reuşi o să fim 
nevoiţi să găsim o cale de ieşire. 

— Mini-liftul, spuse Gant făcând un semn din cap către 
dreapta, spre colţul nord-vestic al puţului, unde platforma 
detaşabilă a mini-liftului stătea lipită de fundul gropii. 

Deocamdată nu aveau cum să ajungă acolo, pentru că 


deasupra platformei se aflau cinci deţinuţi înarmaţi. 

— Ne trebuie o diversiune, zise Schofield, ceva ca să... 

O piesă metalică zburătoare aproape că-l lovi în cap. Schofield 
o zări însă în ultima secundă şi se aplecă din reflex, chiar în 
momentul în care piesa de oţel, cu zimţi, se înfipse ca un topor în 
zidul de beton din spatele lui. 

Se întoarse ca să descopere sursa proiectilului - şi o văzu: erau 
cei doi soldaţi de comando ai Unităţii Bravo, care tocmai se 
iviseră din întuneric. Aceştia se apropiau în fugă de grupul lui 
Schofield, înarmaţi cu nişte piese din avionul distrus. Fiecare 
avea în mână câte o rangă cu muchii zimţate pe post de sabie. 

— Imprăştiaţi-vă! strigă Schofield în momentul în care primul 
soldat se repezi la el, învârtind ameninţător deasupra capului 
„sabia” sa. 

Schofield reuşi să pareze lovitura imobilizându-i bărbatului 
încheietura braţului în care acesta ţinea arma, în timp ce Gant îl 
lua în primire pe celălalt soldat. 

— Plecaţi acum! strigă Schofield către ceilalţi. Repede! 

Juliet şi preşedintele se afundară imediat în întuneric, dar 
Mother ezita. Schofield o văzu şi-i strigă: 

— Du-te! Stai lângă preşedinte! 


Deţinuţii scoteau încântați chiote de bucurie, în timp ce lângă 
peretele estic al gropii Schofield se lupta cu soldatul de comando 
al Detaşamentului 7, iar în spatele lui Gant îşi întrecea forţele cu 
celălalt soldat al Unităţii Bravo. Preşedintele şi Juliet, urmaţi la 
scurtă distanţă de Mother străbăteau spre nord labirintul 
întunecat de fiare, îndreptându-se spre mini-liftul din capătul 
nord-estic al platformei. 

De deasupra lor, deţinuţii care ovaţionau entuziasmați vedeau 
însă ceea ce Juliet, preşedintele şi Mother nu puteau să vadă: trei 
siluete care se apropiau din stânga, mişcându-se iute de-a lungul 
peretelui nordic al gropii - Jerome Harper, Carl Webster şi cel 
care coordona atacul, căpitanul Boa McConnell în persoană. 


Schofield şi Gant stăteau spate în spate, fiecare dintre ei 
luptându-se cu alt adversar. Gant se înarmase cu o bucată de 
țeavă de pe podea, iar acum o ridicase ca pe o bâtă, cu ambele 
mâini, ca să pareze loviturile inamicului ei din Unitatea Bravo. 


Soldatul roti periculos prin aer ranga de oţel, ţinând-o cu ambele 
mâini, dar Gant îi blocă la timp atacul, orientând bâta metalică 
de-a curmezişul, deasupra capului. 

— Cum te descurci acolo, în spate? întrebă Schofield între două 
lovituri date adversarului său. 

— Doar... încerc să i-o trag acestui... filfizon, răspunse Gant 
printre dinţi. 

— Trebuie să ajungem la preşedinte. 

— Ştiu, spuse Gant, dar mai întâi... trebuie să... îţi salvez 
fundul. 

li aruncă o privire peste umăr şi zâmbi, apoi, în aceeaşi 
secundă, îl văzu pe adversarul lui Schofield pregătindu-se să 
atace şi strigă: 

— Scarecrow! Capul jos! 

Schofield se aplecă fulgerător. „Sabia” oponentului său îi 
şuieră pe deasupra capului, iar bărbatul îşi pierdu echilibrul şi se 
împletici, ajungând în faţa lui Gant. Fata era pregătită. Abătându- 
şi atenţia pentru o fracțiune de secundă de la propriul ei 
adversar, Gant roti bâta prin aer ca la baseball şi-l lovi pe soldat 
drept în moalele capului. 

Trosc! Sunetul bâtei metalice a lui Gant lovind capul celui din 
Unitatea Bravo fusese absolut dezgustător. 

Soldatul căzu într-o parte chiar în momentul în care Gant se 
roti din nou - cu o piruetă demnă de o balerină -, la timp ca să 
pareze următoarea lovitură a propriului ei adversar. 

— Scarecrow! Du-te! strigă ea. Ai grijă de preşedinte! 

După ce-i aruncă o ultimă privire, Scarecrow se afundă în 
întuneric, printre rămăşiţele avionului. 


La vreo douăzeci de metri de Schofield şi Gant, spre nord, 
Juliet Janson şi preşedintele fugeau spre colţul nord-estic al 
platformei, croindu-şi drum prin labirintul de fiare, fără să-i 
observe pe cei trei bărbaţi care se apropiau de ei din partea 
stângă. Mai întâi o luară în primire pe Juliet. 

Aceasta se trezi cu doi bărbaţi care apărură brusc din spatele 
cozii avionului AWACS - Boa McConnell şi plutonierul Carl 
Webster. Cei doi se năpustiră asupra femeii şi o trântiră la 
pământ. Preşedintele se întoarse şi o văzu pe Juliet ţintuită la 
podea de către Boa şi Webster. 


Apoi întoarse capul în direcţia opusă şi îl văzu pe colonelul 
jerome Harper care rămăsese pe loc în mijlocul resturilor 
contorsionate de tablă şi privea de la distanţă. 

Preşedintele se îndreptă în fugă spre Juliet, ca să o salveze, 
când - vâjjj! - o siluetă mătăhăloasă ateriză cu zgomot de pe 
resturile de fuzelaj din apropiere, la câţiva centimetri de el. 
Mother. Aceasta plonjase pur şi simplu prin aer, ca un fundaş la 
un meci de fotbal american, ivindu-se brusc din întuneric. Crac! 

Mother se izbi cu toată puterea în umărul lui Boa McConnell, 
aproape să-i rupă gâtul. Comandantul Detaşamentului 7 căzu 
lângă trupul lui Juliet, vizibil ameţit. 

Carl Webster, care fusese luat prin surprindere de pierderea 
bruscă a partenerului său de atac, întoarse capul ca să vadă ce 
se întâmpla - la timp ca să primească un pumn straşnic de la 
Mother. 

Cu toate că era un bărbat masiv, Webster fu aruncat de forţa 
pumnului ceva mai departe de trupul lui Juliet şi se prăbuşi 
zgomotos peste o serie de piese dezmembrate de avion. 

Fără întârziere, acesta apucă din grămada de fiare o rangă 
metalică lungă de vreun metru şi jumătate şi o atacă pe Mother. 

Femeia scoase un mârâit ameninţător. Webster lovi din nou. 
Lupta se încinse, pe viaţă şi pe moarte. Cei doi adversari erau cât 
se poate de potriviţi - amândoi erau experimentați în lupte corp 
la corp, fiecare dintre ei avea peste 1,82 metri înălţime şi 
cântărea peste nouăzeci de kilograme. 

Webster mugea ca un taur în timp ce rotea prin aer sabia 
improvizată. Mother se apără aplecându-se iute, apoi apucă 
repede o bucată din flapsul deteriorat al unei aripi ca să o 
folosească drept scut. Loviturile lui Webster răsunau pe tabla 
scutului improvizat al lui Mother, înteţindu-se şi făcând-o pe 
femeie să se retragă spre aripa distrusă a avionului. 

În timp ce făcea salturi retrăgându-se, cu scutul ridicat pentru 
a para atacurile lui Webster, la un moment dat Mother se aplecă 
şi ridică fulgerător o bucată lungă de metal cu muchia crestată. 
Ea încercă să atace, la rândul ei, dar Webster îşi luase deja 
avânt. 

Bărbatul roti din nou sabia improvizată, mai sălbatic decât 
înainte şi reuşi să o rănească pe Mother în zona umărului. 
Tăietura era adâncă. Prin materialul sfâşiat al uniformei se vedea 


sângele care începuse să curgă. 

— Aaah! ţipă Mother scăpând scutul din mână, în timp ce para 
următoarele trei lovituri ale adversarului său cu arma ei crestată. 

„La naiba”, se gândi ea. Nu avea nevoie decât de o şansă cât 
de mică... 

— De ce l-ai trădat pe preşedinte? strigă ea ca să-i distragă 
atenţia lui Webster, în timp ce se dădea înapoi, împleticindu-se. 

— Vine o vreme când un adevărat bărbat trebuie să ia o 
decizie, Mother! îi răspunse plutonierul, urlând victorios între 
două lovituri. O vreme când trebuie să aleagă de partea cui ar fi 
mai bine să fie! Am luptat atât de mult pentru ţara asta! Am avut 
prieteni care şi-au dat viaţa pentru ea, doar ca totul să se ducă 
de râpă din cauza unor politicieni ca el! Aşa că, atunci când s-a 
ivit ocazia, am decis că nu mai merita să stau deoparte şi să 
privesc inofensiv cum încă un curvar de doi bani, un civil 
nenorocit care se eschivează de la serviciul militar duce toată 
tara asta de râpă! 

Webster ridică din nou sabia sa improvizată încercând o 
lovitură puternică dintr-o parte. Mother făcu un salt înapoi, 
reuşind să se ferească. 

Ajunse la aripa avionului şi sări deasupra acesteia, astfel încât 
acum se afla la un metru deasupra platformei. Dar aripa începu 
să scârţâie şi să se mişte periculos sub greutatea ei, iar femeia îşi 
pierdu echilibrul preţ de o secundă. 

Profitând de şovăiala ei, Webster lovi cu putere - din nou o 
lovitură laterală - ţintind de această dată gleznele ei expuse, 
mult prea repede pentru ca Mother să aibă timp să se apere. Şi 
lovitura neaşteptată îşi atinse ţinta - bang! 

Arma lui Webster vibră monstruos în mâna acestuia imediat ce 
izbi cu putere piciorul lui Mother - acoperit de pantalonide - chiar 
mai jos de genunchi. Webster se albi la faţă. 

— Cum?... 

Mother zâmbi. Bărbatul îi lovise proteza de gambă - proteza ei 
performantă din aliaj de titan! 

Văzând nedumerirea oponentului său, Mother profită de 
această unică şansă şi roti cu toată puterea deasupra capului 
sabia improvizat. Hărşti! 

Un şuvoi de sânge ţâşni din gâtul lui Webster în momentul în 
care arma cu muchii tăioase îi spintecă artera carotidă. 


Bărbatul scăpă ranga din mână şi căzu în genunchi, 
acoperindu-şi cu mâinile rana de la gât. Intinse în faţă palmele 
înroşite şi le privi de parcă nu-i venea să creadă ce i se întâmpla, 
apoi îi aruncă o ultimă privire îngrozită lui Mother, înainte de a se 
prăbuşi cu faţa în jos într-o băltoacă de sânge. 


11 


Toţi prizonierii urlau în extaz. Până în acel moment, grupul de 
deţinuţi - inclusiv Seth Grimshaw - se deplasase treptat către 
marginea nordică a arenei improvizate pentru a putea urmări 
îndeaproape lupta. Câţiva dintre ei începură să-l ovaţioneze pe 
preşedinte, scandând în cor ca nişte descreieraţi: 

— S-U-A! S-U-A! 

Păreau nişte suporteri entuziasmați ai sportivilor olimpici 
americani. 

Pe partea estică a platformei, Gant îi ţinea încă piept 
adversarului ei. 

Ranga de oţel a oponentului său se ciocnea zgomotos de bâta 
ei metalică. Se luptau în mijlocul dezastrului, schimbând 
nenumărate lovituri periculoase. Soldatul Unităţii Bravo câştiga 
teren, făcând-o pe Gant să se retragă cu câte un pas. 

Văzând acest lucru, bărbatul începu să zâmbească foarte sigur 
pe el. Zâmbetul lui se lăţea cu fiecare lovitură. Avantajul 
bărbatului era evident. Şi începu să lovească tot mai puternic. 

Gant îşi dădea seama însă că puterile lui slăbeau. Aşa că se 
prefăcu epuizată şi începu să se clatine pe picioare, retrăgându- 
se treptat în timp ce para „disperată” loviturile bărbatului. 
Epuizat, adversarul se năpusti asupra ei făcând o fandare destul 
de nesigură, cu un ultim efort. lute ca fulgerul, Gant se aplecă, 
ferindu-se de arma acestuia, apoi ţâşni imediat în picioare, 
lovindu-l pe bărbat cu capătul mai gros al bâtei sale metalice. 

Capătul solid al armei lui Gant sfărâmă pur şi simplu gâtul 
bărbatului. Mărul lui Adam se afundă cu vreo cinci centimetri în 
traheea acestuia. Lovitura fusese mortală. 

Bărbatul avea ochii holbaţi, de parcă ar fi fost uimit, şi horcăia 
înfiorător în timp ce trupul său era scuturat de spasme. 

Deşi mai rămase câteva secunde în picioare, soldatul era mort. 
Holbându-se prosteşte la Gant, acesta se prăbuşi la pământ. 
Contrar aşteptărilor, urmă o linişte stranie. Deznodământul luptei 
îi luase prin surprindere pe spectatori. Dar imediat mulţimea 
izbucni în urale. Cei mai mulţi deţinuţi fluierau admirativ 


felicitând-o pe Gant. Aplauze şi ovaţii. 
— Uau, păpuşă! 
— lată ce înseamnă o femeie adevărată! 


La capătul nordic al platformei, preşedintele se ghemui alături 
de Juliet Janson, încercând să o ridice de jos. După mari sforţări 
Juliet reuşi să se ridice, susţinută de preşedinte, dar când priviră 
în faţă înlemniră. 

În faţa lor, alături de unul dintre motoarele răsturnate ale 
avionului AWACS - singur, dar foarte aproape de ei - stătea 
colonelul jerome T. Harper. Pe podea, în stânga lui Harper, zăcea 
Boa McConnell. Acesta gemea chinuit de durere în urma 
intervenţiei violente a lui Mother. 

Huiduielile şi răcnetele prizonierilor atinseseră apogeul. 

— Haide, curaj, domnule preşedinte! Murdăreşte-ţi mâinile cu 
nişte sânge! Omoară-l pe nenorocit! 

— Mănâncă rahat, Harper! 

— S-U-A! S-U-A! 

Harper îşi dădea seama care era scorul. Oamenii lui erau fie 
morţi, fie scoşi din luptă. Şi totuşi el părea ciudat de sigur pe 
sine... în momentele următoare însă înţeleseră cu toţii cărui fapt 
se datora acest lucru. Harper scoase un obiect din buzunar. 

Acesta arăta ca o grenadă de ultimă generaţie - un soi de 
butoiaş etanş cu un tub mai lung în vârf şi un gemuleţ 
transparent pe partea laterală. Prin gemuleţul de sticlă 
preşedintele putea vedea foarte clar conţinutul lichid al grenadei. 
Recipientul cilindric era plin cu o soluţie de culoarea muştarului. 

— Oh, lisuse... murmură el. 

Era o grenadă biologică. Mai exact, o grenadă biologică de 
producţie chinezească. Un recipient etanş plin cu explozibil care 
conţinea Sinovirus. 


Un rânjet mefistofelic schimonosi faţa lui Harper. 

— Speram să nu fie nevoie de aşa ceva, declară el. Dar, din 
fericire, la fel ca fiecare membru al Forţelor Aeriene din acest 
complex, am fost deja imunizat împotriva Sinovirusului. Ceea ce 
nu se poate spune însă despre dumneavoastră, domnule 
preşedinte, sau despre bravii puşcaşi marini care vă asigură 
protecţia. 


Apoi, într-o clipă, Harper smulse cuiul grenadei cu Sinovirus pe 
care o avea în mână. 


12 


Nu îl observă pe bărbatul care apăruse lângă el. Când îl zări 
era deja prea târziu. 

În timp ce trăgea cuiul grenadei, sesiză doar o mişcare rapidă 
în bezna cu fiare contorsionate din stânga lui. Următorul lucru pe 
care-l văzu fu Shane Schofield, ivit pe neaşteptate din întuneric. 
Acesta era înarmat cu o rangă, pe care o învârtea prin aer ca pe 
o bâtă de baseball. 

Ranga lovi încheietura lui Harper, iar grenada cu Sinovirus îi 
zbură din mână, rotindu-se prin aer. 


Proiectilul cu încărcătură biologică avea o traiectorie bizară, 
zburând parcă cu încetinitorul, rostogolindu-se de nenumărate ori 
deasupra capătului nordic al platformei. Schofield urmărea 
grenada morţii cu ochii mari de groază. Şi deţinuţii îi urmăreau 
traiectoria, cu gurile căscate de uimire. Preşedintele o urmărea, 
de asemenea, perplex. Harper privea zborul grenadei cu un 
rânjet malefic. 

Unu... Doi... Trei... în momentul acela, la capătul arcului 
ascendent descris în aer, la vreo zece metri deasupra capătului 
nordic al platformei, grenada cu Sinovirus explodă. 


La lumina torţelor ţinute de deţinuţi, explozia toxică a grenadei 
în interiorul întunecat al hangarului era pur şi simplu 
spectaculoasă. Parcă explodase o torpilă la suprafaţa unei ape şi 
se formă o stea gigantică formată din particule pulverizate în aer, 
o stea cu multiple raze gălbui formate din particule lichide, raze 
care se împrăştiau ireal în toate direcţiile pornind dintr-un punct 
central. 

În secundele care urmară, tentaculele gălbui descriseră câte o 
curbă descendentă în aer, ramificându-se ca o umbrelă uriaşă 
deasupra platformei inundate a liftului pentru aeronave. 
Miliardele de particule lichide străluceau în aer la lumina roşiatică 
a limbilor de foc. 

Apoi, într-un slow motion fantomatic, masa de vapori începu să 


se destrame, mai întâi la extremităţi, apoi în centru. 


Picăturile de Sinovirus cădeau pe rând deasupra arenei 
improvizate precum fulgii de nea. 

Din moment ce grenada fusese detonată deasupra pardoselii 
hangarului, aerosolul galben atinse mai întâi prizonierii care 
stăteau pe marginea gropii. Reacţia acestora fu violentă. Cei mai 
mulţi se încovoiară ţinându-se de burtă şi începură să vomite, 
horcăind chinuiţi de durere. 

Unii căzură în genunchi scăpând din mâini torţele aprinse, alţii 
se prăbuşiră la pământ, cuprinşi de convulsii. 

În mai puţin de un minut, cu excepţia a doi oameni, toţi erau la 
pământ zvârcolindu-se în agonie şi ţipând îngroziţi în timp ce 
intestinele începeau să li se lichefieze. Seth Grimshaw era una 
din cele două excepţii. 

Împreună cu Goliath, rămase în picioare, neafectat de ploaia 
de particule galbene, în vreme ce în jurul lui tovarăşii săi de 
suferinţă îşi dădeau duhul. 

Numai cei doi şi răposatul Gunther Botha ştiau secretul 
imunităţii lor. Grimshaw şi Goliath fuseseră primii subiecţi pe 
care se testase vaccinul împotriva Sinovirusului în după-amiaza 
zilei anterioare. Spre deosebire de ceilalţi, acestora le curgea prin 
vene sângele modificat genetic al lui Kevin. Cei doi erau imuni. 

Ploaia galbenă cădea încet în întuneric. Acum particulele se 
aflau la mai puţin de cinci metri deasupra platformei coborâte a 
liftului - la doar un metru şi jumătate de podeaua hangarului - şi 
îşi continuau coborârea. 

Singură pe partea estică a platformei, Libby Gant văzuse 
grenada explodând în aer şi urmărise împrăştierea spectaculoasă 
a particulelor de aerosol la înălţime, deasupra arenei 
improvizate. 

Nu era nevoie să fie om de ştiinţă ca să-şi dea seama despre 
ce era vorba. Un agent biologic. Sinovirus. Nu avea timp de 
pierdut! Gant se întoarse. 

Se afla chiar lângă peretele estic al gropii, la trei metri sub 
nivelul platformei hangarului. Sus, pe margine, nu se mai vedea 
nimeni, pentru că toţi deţinuţii se mutaseră către marginea de 
nord a gropii ceva mai devreme. 

Gant nu voia să irosească nici măcar o secundă. Ea purta încă 


uniforma ei completă, ceea ce însemna că nu avea la dispoziţie 
mască de gaze - aşa că în mod clar nu trebuia să mai rămână în 
acel loc până la coborârea particulelor de Sinovirus. 

Particulele erau acum la patru metri de fundul gropii, şi 
continuau să coboare... 

Gant împinse unul dintre cauciucurile mari şi negre ale 
aeronavei AWACS până lângă peretele de beton şi se urcă pe 
acesta, după care îşi luă avânt şi se căţără până deasupra, ieşind 
din groapa de trei metri adâncime. 

Se rostogoli pe podeaua hangarului, având grijă să rămână sub 
stratul de particule cu Sinovirus care coborau încetul cu încetul. 
Văzu clădirea interioară a hangarului cam la douăzeci de metri 
distanţă de ea şi cercetă cu privirea ferestrele de observaţie de 
la nivelul superior al construcţiei. 

„Acolo trebuie să fie camera de control”, se gândi ea. 

Centrul de comandă al lui Caesar. Mişcându-se repede cu 
capul la cutie, Gant se îndreptă spre intrarea de la baza clădirii 
interioare. 

Pâcla gălbuie continua să se lase în jos. 

După ce eliminase toţi deţinuţii din partea nordică a gropii, 
particulele de aerosoli coborâră sub nivelul platformei 
hangarului, plutind încet între cei patru pereţi ai puţului. 

Schofield se uită neliniştit în jur. In calvarul acela provocat de 
explozia grenadei se auzeau vaietele şi urletele prelungi ale 
deţinuţilor care agonizau - aceştia scăpaseră torţele din mâini şi 
din această cauză groapa se cufundă şi mai mult în întuneric. 

Schofield îl pierduse din ochi pe Jerome Harper. După explozie, 
acesta se făcuse nevăzut în întunericul pădurii de fiare 
contorsionate. Schofield nu era deloc liniştit la gândul că acesta 
putea să le urmărească mişcările pândindu-i de undeva din 
apropiere. 

Dar în acel moment avea alte lucruri mai importante la care să 
se gândească. 

Pelicula de particule era acum în interiorul gropii - la vreo doi 
metri şi jumătate deasupra platformei - şi cobora în continuare. 

Schofield analiză din ochi uniformele celor doi: preşedintele şi 
Juliet. La fel ca el, aceştia purtau încă uniformele furate de la 
membrii Detaşamentului 7 - echipate complet, cu măşti de gaze 
ERG-6 cu care îşi puteau acoperi jumătate de faţă, măşti care le 


atârnau acum la gât. 

— Căpitane! Masca ta de gaze! Pune-o imediat! îi strigă 
preşedintele pregătindu-se să-şi acopere gura cu propria lui 
mască. Dacă virusul îţi intră direct în plămâni te va ucide în 
câteva secunde! Dacă ai masca la gură însă, procesul e mult mai 
lent! 

Schofield îşi acoperi faţa cu masca de gaze. În schimb, Juliet îşi 
trase masca peste cap şi i-o aruncă lui Mother, care tocmai 
revenise lângă ei după lupta cu Webster. Spre deosebire de cei 
trei, Mother purta încă uniforma puşcaşilor marini care nu era 
dotată cu mască de gaze. 

— Dar tu...? întrebă ea. 

Juliet o linişti însă. Fizionomia ei eurasiatică dovedea faptul că 
era imună. 

— Am sânge asiatic, îţi aminteşti? Nu o să aibă efect asupra 
mea. Dar pe tine te va ucide dacă nu o pui mai repede pe faţă! 

— Mulţumesc! zise Mother în timp ce îşi acoperea cu masca 
nasul şi gura. 

— Repede! strigă Schofield. Pe aici! 

Cu masca pusă pe faţă, el porni primul prin labirintul întunecat 
de resturi metalice, îndreptându-se în fugă către colţul nord-estic 
al gropii, spre mini-liftul care staţiona în acel loc. Ceilalţi porniră 
în urma lui, gonind în beznă. 

După câteva secunde, Schofield ajunse la mini-lift, care 
rămăsese lipit deasupra platformei liftului mare, chiar în colţul 
gropii improvizate. O torţă aprinsă căzuse pe fundul mini-liftului. 
Unul dintre deţinuţii în agonie o scăpase probabil în groapă după 
ce virusul îl doborâse la pământ. Schofield ridică torţa de jos şi se 
întoarse să vadă dacă preşedintele şi Mother îl ajunseseră din 
urmă. 

Abia atunci observară toţi trei absenţa lui Juliet. 


Juliet Janson zăcea ameţită la pământ, în spatele fuzelajului 
avionului AWACS. Chiar în momentul în care intenţiona să 
ţâşnească după Schofield şi ceilalţi printre fiarele contorsionate, 
o mână puternică apăru de nicăieri şi o prinse de gleznă, făcând- 
o să se clatine şi să cadă. 

Mâna îi aparţinea lui Boa McConnell, care rămăsese la pământ 
cu braţele şi picioarele depărtate, încă ameţit după lovitura lui 


Mother, dar destul de vigilent ca să-şi recunoască unul dintre 
adversari. 

Acum ţinea strâns glezna lui Juliet, refuzând să-i dea dramul. 
Juliet se împotrivi scuturându-şi piciorul. Boa îşi scoase dintr-unul 
din bocancii săi milităreşti un cuţit lung K-Bar şi îl ridică 
pregătindu-se să lovească. Juliet făcu ochii mari în timp ce braţul 
care ţinea cuțitul începea să coboare spre glezna ei... 

Bang! Capul lui McConnell explodă ca un balon spart. Glonţul 
venise de undeva de sus. Bărbatul se prăbuşi la pământ, mort. 
Juliet se îndepărtă târâş de corpul lui. Se uită apoi în sus, 
încercând să distingă sursa focului de armă şi o descoperi. O 
torţă aprinsă era fluturată dintr-o parte în alta în partea sudică a 
puţului, în timp ce o voce striga: 

— Janson! Agent Janson! 

Juliet miji ochii ca să-l vadă pe cel care ţinea torța. La lumina 
tremurătoare a flăcărilor, ea reuşi să vadă că purtătorul torţei era 
un bărbat - un bărbat care purta uniforma Detaşamentului 7 şi 
care ţinea în cealaltă mână un pistol placat cu nichel. 

Era Book Il. 


— Janson! Unde eşti? zise Schofield în microfonul de la 
încheietură, aşteptând nerăbdător lângă mini-liftul detaşabil. 

Auzi însă vocea lui Book Il: 

— Scarecrow, sunt Book. Janson e cu mine. Pleacă de aici. 

— Mulţumesc, Book. Fox, eşti în viaţă? 

Nu-i răspunse nimeni. Schofield simţi un fior de gheaţă pe şira 
spinării. Apoi auzi: 

— Sunt aici, Scarecrow. 

Răsuflă uşurat. 

— Unde eşti? 

— Mă aflu în interiorul clădirii din capătul estic al hangarului. 
Scoate-l de aici pe preşedinte. Nu-ţi face griji pentru mine. 

— În regulă, zise Schofield. Ascultă, trebuie să ajung în Zona 8. 
Băieţii răi l-au dus acolo pe Kevin. Vreau să-l iau cu mine pe 
preşedinte. O să ne întâlnim mai târziu, când - oh, la naiba! 

— Ce e? 

— „Mingea de fotbal.” A rămas sus în hangar pe undeva. E la 
Grimshaw. 

— Lasă asta în seama mea, îl linişti Gant. Tu ai grijă de 


preşedinte. Scoate-l de aici. O să ne întâlnim în Zona 8, imediat 
ce voi putea pleca de aici. i 

— Mulţumesc, îi zise Schofield. Aăă, şi... Fox? 

— Da? 

— Ai grijă de tine. 

Nu se auzi nimic de cealaltă parte. lar după câteva secunde: 

— Şi tu la fel, Scarecrow. 

Acestea fiind spuse, Schofield apăsă un buton şi mini-liftul 
porni bâzâind în jos, ducându-i în cea mai mare viteză pe el, 
Mother şi preşedintele la nivelele inferioare ale bazei. 


În timpul coborârii, Mother îl atinse pe Schofield pe umăr şi-i 
vorbi prin masca de gaze. 

— Zona 8? 

Schofield se întoarse spre ea: 

— Aşa cum ai auzit. 

Chiar dacă încerca să se gândească la altceva, mintea lui se 
întorcea mereu la aceeaşi imagine: membrii Detaşamentului 7 pe 
platforma de la Nivelul 6, escortându-l pe Kevin în tunelul X-rail, 
în drum spre Zona 8. Kevin... Băieţelul era la mijloc. 

— Vreau să aflu ce se întâmplă de fapt, adăugă Schofield. Dar 
pentru asta am nevoie de două lucruri. 

— Care? 

El făcu un semn spre preşedinte. 

— În primul rând am nevoie de preşedinte. 

— Şi în al doilea? 

— De Kevin, spuse ferm Schofield. Şi de aceea trebuie să 
ajungem cât mai repede în Zona 8. 


13 


În lumina incandescentă, sub soarele dogoritor al deşertului, 
Caesar Russell, Kurt Logan şi cei trei soldaţi supraviețuitori ai 
Unităţii Alpha traversau în fugă pista Zonei 7. Aceştia urcară apoi 
în tumul de control al aerodromului, o clădire cu patru nivele 
situată la vreo sută de metri de complexul principal. După ce 
ieşiseră pe uşa de sus a bazei în interiorul unui mic hangar 
secundar, reuşiră să ajungă la turn, care servea totodată drept 
cameră de control secundară. 

Se repeziră în central de comandă al turnului - o replică a celui 
din interiorul complexului - şi începură să apese tot felul de 
butoane şi comutatoare. 

Monitoarele începură să pâlpâie. Beculeţele pupitrului de 
comandă se aprinseră pe rând. 

Caesar spuse: 

— Vreau să găsiţi imediat pe ecranul radiolocatorului locul 
exact în care se află Unitatea Echo. li puteţi localiza după cipurile 
implantate. 

Nu trecu prea mult timp până ce Logan îi descoperi pe ecranul 
radiolocatorului pe toţi membrii Unităţii Echo. Fiecare soldat din 
Detaşamentul 7 avea implantat un cip electronic chiar la 
încheietură, sub piele. 

— Sunt în tunelul X-rail. Au ajuns chiar acum în Zona 8. 

— Pregătiţi elicopterele Penetrator, zise Caesar. Mergem în 
Zona 8. 


La Nivelul 1 al complexului subteran, Nicholas Tate mergea 
năuc de colo-colo. Era de-a dreptul îngrozit. După dispariţia 
bruscă şi misterioasă a lui Hot Rod Hagerty, Tate nu ştia încotro 
s-o apuce. Cu lanterna în mână, străbătu absent hangarul până 
la capătul întunecat al acestuia, căutându-l pe Hagerty. Dar se 
opri la vreo douăzeci de metri de rampă când zări pe cineva 
năpustindu-se spre el. Deja tulburată, mintea lui îi juca acum 
feste. 

Ceea ce vedea nu putea fi adevărat. Da, da, era de-a dreptul 


ireal. O familie de urşi - da, urşi - se ivi pe rampa de la Nivelul 1. 
Un mascul gigantic, o femelă ceva mai mică şi doi pui cu aspect 
ciudat înaintau agale pe platforma hangarului. 

Animalele mergeau cu capetele plecate adulmecând de zor 
aerul impregnat cu miros de carburant. 

Tate simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Se clătină 
nedumerit câteva secunde, apoi se întoarse şi o rupse la fugă 
spre puţul liftului principal. 


Mini-liftul detaşabil cobora în viteză de-a lungul peretelui 
puţului în semiîntuneric, ducându-i pe Schofield, Mother şi pe 
preşedinte la nivelele inferioare. Torța pe care o ţinea Schofield 
era singura sursă de lumină în bezna aceea totală. 

In timpul coborârii, Schofield scoase câteva fiole mici de sticlă 
din buzunarul vertical de pe coapsă. Erau fiolele lui Gunther 
Botha, cele care conţineau antidotul Sinovirusului. Se întoarse 
spre preşedinte. Prin masca de gaze vocea lui se auzi 
distorsionat când întrebă: 

— Cât timp mai avem la dispoziţie? 

— O jumătate de oră până la instalarea primelor simptome, îi 
răspunse preşedintele, după ce virusul invadează organismul prin 
piele. Prin piele virusul pătrunde mai lent decât prin inhalare 
directă. Oricum, acest antidot va neutraliza virusul pe parcurs. 

Schofield le întinse câte o fiolă lui Mother şi preşedintelui, apoi 
scoase o fiolă şi pentru el. 

— Trebuie să găsim urgent nişte ace hipodermice înainte să 
plecăm spre Zona 8, spuse el. 

Opriră mini-liftul la Nivelul 1. Din întuneric, Nicholas Tate se ivi 
pe neaşteptate în faţa lor. Era agitat şi avea ochii măriţi de 
groază. Sări imediat pe platforma mini-liftului, bolborosind 
îngrozit: 

— Eu... ăăă... nu cred că e bine să o luaţi pe aici. 

— De ce nu? întrebă Schofield. 

— Urşii, reuşi el să îngaime. 

Schofield se încruntă şi-i aruncă o privire preşedintelui. Era 
clar, Tate o luase razna. 

— Unde e Ramrod? întrebă Mother. 

— A dispărut, îi răspunse Tate. Pur şi simplu - puf! - s-a 
evaporat. La un moment dat stătea lângă mine şi un minut mai 


târziu ia-l de unde nu-i. Tot ce a rămas în urma lui e inelul acesta. 

Tate le arătă inelul de absolvire al lui Hagerty de la Academia 
Navală Annapolis. Schofield nu pricepea nimic, în schimb 
preşedintele înţelese imediat despre ce era vorba. 

— Oh, lisuse, exclamă el. Inseamnă că e liber. 

— Cine e liber? întrebă nedumerită Mother. 

— Este o singură persoană în complexul acesta care lasă de 
obicei o bijuterie de-a victimei sale la locul răpirii, îi lămuri 
preşedintele. E vorba de criminalul în serie Lucifer Leary. 

— Chirurgul din Phoenix... murmură Schofield, amintindu-şi 
numele şi ororile la care erau supuse victimele acestuia. ` 

— Oh, minunat, rosti apăsat Mother. Asta ne mai lipsea. Incă 
un ţicnit nenorocit care bântuie pe aici. 

Preşedintele se întoarse către Schofield: 

— Căpitane, nu avem timp de aşa ceva. Dacă Caesar Russell a 
pus mâna pe băiat... 

Schofield îşi muşcă buza de jos. Nu-i plăcea deloc să lase în 
urmă pe cineva, chiar dacă era vorba de Ramrod Hagerty. 

— Căpitane, începu solemn preşedintele. Aşa cum ţi-am spus 
în dimineaţa asta, în această meserie eşti nevoit uneori să iei 
decizii extrem de grele - iar eu voi lua acum o astfel de decizie, 
în cazul în care colonelul Hagerty mai este în viaţă, va trebui să- 
şi poarte singur de grijă. Nu putem pierde minute întregi 
scotocind complexul în căutarea lui. Avem de rezolvat probleme 
mult mai grave care nu suportă amânare. Nici nu poate fi vorba. 
Trebuie să-l aducem înapoi pe băiat. 


Porniră din nou mini-liftul şi coborâră la Nivelul 2, însoţiţi de 
această dată de Nicholas Tate care nu-şi revenise încă din 
sperietură. 

Din fericire nu era niciun urs în hangarul de la Nivelul 2. 
Ajunseră alergând la scara de incendiu şi începură să coboare 
treptele, la lumina torţei aprinse ţinută de Schofield. Din moment 
ce veniseră direct din arena improvizată nu aveau asupra lor nici 
arme, nici lanterne - nu aveau nimic. 

Ajunseră la ultima treaptă a scării de incendiu, în faţa uşii de la 
Nivelul 6. Schofield o deschise prudent. Platforma X-rail de la 
Nivelul 6 era cufundată în beznă. Nu se auzea niciun zgomot. 

Schofield se strecură pe marginea platformei. Peste tot în jur 


se vedeau forme întunecate - cadavrele celor care muriseră în 
urma celor trei lupte consecutive din cursul dimineţii, precum şi 
rămăşiţele carbonizate ale victimelor grenadei RDX a lui Elvis. 

Schofield şi Mother se îndreptară în fugă spre trupurile câtorva 
soldaţi ai Unităţii Bravo. Ridicară de jos câteva puşti de asalt P-90 
şi nişte pistoale SIG-Sauer. Schofield găsi şi o trusă de prim 
ajutor care conţinea patru ace hipodermice sigilate. 

„Perfect”, îşi spuse el. 

li aruncă apoi preşedintelui un pistol, dar evită să-i dea vreo 
armă lui Tate. 

— Pe aici, le spuse apoi Schofield. 

Se îndreptă în fugă către locomotiva X-rail care staţiona pe 
linie la capătul nordic al staţiei subterane, cu botul în direcţia 
gurii tunelului de legătură dintre Zona 7 şi Zona 8. 


14 


Sus, în hangarul principal, Book Il se chinuia să o tragă afară 
pe Juliet Janson din puţul adânc de trei metri format de platforma 
scufundată a liftului pentru aeronave. Book Il purta masca ERG-6 
cu care era dotată uniforma sa. O pâclă reziduală subţire 
acoperea toată zona de deasupra găurii - norul persistent format 
din particulele Sinovirusului. 

Juliet reuşi să iasă din groapă şi slobozi un țipăt la vederea 
celor doi. Seth Grimshaw şi uriaşul său amic, Goliath, tocmai 
intrau în liftul destinat personalului. lar Grimshaw ţinea încă în 
mână „Mingea de fotbal”. 

— Acolo! îi arătă ea lui Book încotro o luaseră cei doi. Se 
îndreaptă spre ieşirea din puţul liftului. Individul acela din Forţele 
Aeriene i-a dat lui Grimshaw codul de acces. 

— Tu ştii codul? o întrebă Book II. 

— Bineînţeles, zise Juliet sărind în picioare. Am fost de faţă 
când i l-a spus Harper. Vino. 


Libby Gant era acum pe cont propriu. Se afla pe un coridor 
întunecos în interiorul clădirii de comandă din capătul estic al 
hangarului, la baza unui şir de trepte. Nu era înarmată, dar 
stătea cu urechile ciulite, în stare de alertă maximă. Particulele 
de Sinovirus nu pătrunseseră în clădire, iar Gant nu purta mască 
de gaze. 

„Bine, se gândi ea încercând să se liniştească, într-o clădire de 
acest fel trebuie să fie pe undeva nişte...” 

Le găsi într-un dulap aflat sub scări: costume de protecţie 
biologică. Nişte costume complete Chemturion de culoare 
galbenă, compuse din căşti mari de protecţie cu vizoare verticale 
din plastic, salopete etanşe gonflabile şi rezerve individuale de 
aer. In acelaşi dulap, Gant găsi de asemenea şi o lanternă mare 
şi groasă Maglite. Tocmai ce-i trebuia. Se strecură repede într- 
unul din costumele Chemturion şi închise apoi fermoarul Ziploc 
care etanşa costumul, pornind instalaţia de alimentare cu aer. 
Costumul se umflă imediat şi începu să-şi audă propria respiraţie, 


la fel ca a lui Darth Vader. 

Acum că scăpase de ameninţarea Sinovirusului avea de gând 
să facă altceva. Işi aminti planul anterior: să găsească centrul de 
comandă al lui Caesar Russell - pentru a localiza unitatea cu 
două comenzi - |/T, adică iniţiat/terminat - pe care acesta o 
folosise ca să pornească transmiţătorul ataşat inimii 
preşedintelui şi apoi să folosească cutia neagră a avionului 
AWACS pe care o demontase ceva mai devreme pentru a imita 
semnalul radio emis de transmiţătorul preşedintelui. Cutia 
neagră. 

Din câte îşi amintea, aceasta rămăsese pe podeaua hangarului 
principal, acolo unde o aruncase ea cu piciorul, ceva mai departe 
de mini-lift. 

Decise să caute mai întâi unitatea |/T în centrul de comandă. 
Apoi avea să se întoarcă după cutia neagră. Ghidată de raza 
luminoasă a lanternei masive pe care tocmai o găsise, Gant urcă 
scările şi ajunse la uşa camerei de comandă. Uşa era 
întredeschisă. Gant o împinse uşor. La lumina lanternei descoperi 
o încăpere devastată, de parcă un adevărat război fusese dus 
înăuntru. 

Tencuiala de pe pereţi era ciuruită de gloanţe. 

Ferestrele înclinate cu vedere spre hangarul principal erau 
sparte. Câteva computere aveau monitoarele găurite, iar altele 
zăceau dezmembrate sau complet distruse. lImbrăcată în 
costumul galben de protecţie biologică, Gant intră în cameră 
păşind cu grijă peste doi soldaţi ai Detaşamentului 7 care zăceau 
pe podea. Aceştia erau ciuruiţi de gloanţe, iar în jurul lor nu se 
vedea nicio armă. Probabil că deţinuţii care dăduseră buzna 
acolo luaseră toate armele pe care le găsiseră. 

Prin viziera de plastic a costumului gonflabil, Gant cercetă 
repede încăperea, căutând... Da. Obiectul se afla pe unul dintre 
monitoarele pupitrului de comandă şi era exact aşa cum îi fusese 
descris de către preşedinte: o unitate mică de culoare roşie cu o 
antenă neagră la unul din capete. Unitatea cu două comenzi: 
iniţiat/terminat. 

Gant o luă în mână şi o examină cu atenţie. Arăta exact ca un 
telefon mobil în miniatură, doar că pe una dintre feţe avea două 
întrerupătoare. 


A 


ERR 
CE 


La 
A 


T- 
iM: 


+ 
mai 


EEE E E E 


(3 


Sub fiecare întrerupător era lipită grosolan câte o bucată de 
bandă adezivă pe care era scris de mână: 1 şi 2. Gant se 
încruntă. 

„De ce ar fi avut nevoie Caesar de...?” 

Alungă repede acest gând şi vâri unitatea în buzunarul de la 
piept al costumului ei de protecţie. În timp ce făcea acest lucru 
cerceta cu privirea hangarul întunecos încercând să localizeze 
cutia neagră. Platforma vastă a hangarului se întindea în faţa ei, 
învăluită în ceața stranie formată din particule de Sinovirus. 

Cu excepţia câtorva flăcări firave provenite de la torţele căzute 
la pământ, nu se vedea nicio mişcare în zonă. Pe platformă nu se 
zăreau decât forme neregulate: corpuri chircite, elicopterul 
Marine One, resturile unui vehicul „gândac”, un elicopter avariat 
şi chiar baricada distrusă a Unităţii Bravo formată din cutii şi lăzi 
mari puse unele peste altele. 

Lanterna lui Gant avea o rază puternică. După mai multe 
căutări, între cadavre şi resturi metalice, aproape de marginea 
gropii, Gant descoperi cutia portocalie pe care o căuta. Era chiar 
cutia neagră a avionului AWACS. 

„Excelent”, se felicită ea în gând. 

Gant dădu să iasă din camera de control, când, brusc, o lumină 
albăstruie îi atrase atenţia. Se opri. Din câte putea să-şi dea 
seama, nu toate monitoarele rămăseseră fără curent electric. 
Ascuns sub o bucată de tencuială căzută de pe perete, un singur 
ecran mai pâlpâia încă. Gant se încruntă. 

Rezerva de energie din complex se epuizase, ceea ce însemna 
că acel sistem avea o sursă independentă de energie electrică. 
Ceea ce însemna că era vorba despre un lucru deosebit de 
important... 

Gant ridică bucata de tencuială de pe ecran şi citi: 


PROTOCOL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ S.A. (R) 7-A 
ISTORIC SISTEM 

REGISTRU DE SECURITATE 

COD AUTORIZARE 7-3-468201103 


ORA/INIŢIALIZARE COD/RĂSPUNS SISTEM 

06.58/1INIŢIALIZARE COD SISTEM OPERARE/COD INIŢIALIZARE 
08.01/PROCEDURĂ IZOLARE  AUTORIZATĂ/COD AUXILIAR 
ACCEPTAT 

09.00/PROCEDURĂ IZOLARE  AUTORIZATĂ/COD AUXILIAR 
ACCEPTAT 

10.05/COD INIŢIALIZARE NEAUTORIZAT/SECVENŢĂ DE 
AUTODISTRUGERE ACTIVATĂ 

10:05/ 

PREA TENȚIE F 

INIŢIALIZARE PROTOCOL SITUAŢII DE URGENȚĂ. 

DACĂ NU INTRODUCEŢI UN COD AUXILIAR AUTORIZAT SAU UN 
COD DE ANULARE AL CELUI PRECEDENT PÂNĂ LA ORA 11.05, VA FI 
INIȚIALIZATĂ SECVENȚA DE AUTODISTRUGERE A COMPLEXULUI, 
DURATA SECVENŢEI DE AUTODISTRUGERE: 10:00 MINUTE 
FREATENȚIEX* 


Gant făcu ochii mari. 

„Secvenţă de autodistrugere a complexului...” 

Nu era de mirare că acest sistem avea o sursă de alimentare 
independentă. Dar dintr-un anume motiv - cel mai probabil din 
cauza atacului neaşteptat al deţinuţilor - oamenii lui Caesar 
Russell nu reuşiseră să introducă la timp codul auxiliar, adică în 
fereastra de după ora 10.00. 

Aşa că situaţia nu era deloc bună. Dacă nimeni nu introducea 
codul auxiliar sau codul de anulare al celui anterior înainte de ora 
11.05, secvenţa de autodistrugere a Zonei 7 ar fi fost activată - o 
procedură de zece minute care ar fi culminat cu detonarea 
focosului termonuclear de o sută de megatone îngropat sub 
complex. 

— Doamne, Maica Domnului... murmură Gant. 

Se uită la ceas. 

Era ora 10.15. 

Se întoarse să plece, în acelaşi moment în care o rangă de oţel 


o lovi cu toată puterea în ceafă. Gant se prăbuşi la pământ, fără 
cunoştinţă. Nici măcar nu-şi văzuse agresorul. Nu simţi când 
acesta o puse pe umăr ca să o scoată din camera de control. 


15 


Trenul X-rail străbătea sistemul subteran de tuneluri ca o 
rachetă pe şine, cu o viteză fantastică, în drum spre Zona 8. Nu 
aveau mult de mers. La 320 de kilometri pe oră aveau să 
parcurgă cei peste treizeci de kilometri în aproximativ şase 
minute. Deşi nu ştia cu exactitate unde îl duceau pe Kevin cei din 
Unitatea Echo, Schofield era sigur că aceştia urmaseră acelaşi 
drum. 

Era totuşi ceva mai mult decât nimic. După ce lăsă trenul pe 
pilot automat se întoarse în cabina principală şi se aşeză alături 
de Mother şi de preşedinte. Nick Tate era ceva mai departe de ei, 
la celălalt capăt al vagonului. Acesta părea încă tulburat şi privea 
foarte concentrat tastatura telefonului său mobil. 

După ce se aşeză, Schofield îşi scoase din buzunar seringile şi 
antidotul Sinovirusului şi începu să tragă serul din fiolă ca să-şi 
injecteze mai repede antidotul. Mother şi preşedintele îi urmară 
exemplul. Schofield îşi introduse acul în braţ, apoi ridică privirea 
şi-l întrebă pe preşedinte: 

— Acum, domnule, vă rog să-mi spuneţi sincer ce naiba se 
petrece la baza asta. 

Preşedintele îl privi cu buzele strânse. 

— Aţi putea începe, continuă Schofield, cu începutul. De ce un 
general-locotenent al Forţelor Aeriene Americane ar vrea să vă 
ucidă în faţa întregii naţiuni? Apoi aş vrea să mă lămuriţi de ce 
ţine acesta morţiş să pună mâna pe un băiat creat artificial prin 
inginerie genetică, un băiat care reprezintă de fapt vaccinul 
contra unei arme biologice la care sunt imune doar anumite rase 
de oameni. 

Preşedintele îşi plecă fruntea, apoi încuviinţă obosit, spunând: 

— Tehnic, Caesar Russell nu mai este general-locotenent în 
cadrul Forţelor Aeriene. În mod oficial el este mort. Pe douăzeci 
ianuarie - anul acesta - ziua învestirii mele în funcţia de 
preşedinte, Charles Samson Russell a fost executat prin injecție 
letală la Penitenciarul Federal Terre Haute sub acuzaţia de crimă 
de înaltă trădare. Ceea ce vrea el, continuă preşedintele, este 


acelaşi lucru pentru care milita înainte de a fi executat. Să 
schimbe radical faţa acestei ţări. Pentru totdeauna. Şi cele două 
lucruri de care trebuie să se ocupe ca să poată duce la bun 
sfârşit acest lucru sunt: primul - să mă omoare pe mine, cât mai 
vizibil şi mai umilitor cu putinţă, şi al doilea - să păstreze 
controlul asupra vaccinului Sinovirus. În orice caz, ca să înţelegi 
mai bine de ce face asta, ar trebui să cunoşti şi să înţelegi 
trecutul lui Russell, în special legăturile sale cu o societate 
secretă din cadrul Forţelor Aeriene cunoscută sub numele de 
Brotherhood!*. 

— Înţeleg... zise prudent Schofield. 

Preşedintele se aplecă înspre el şi-i spuse: 

— În ultimii treizeci de ani, mai multe comisii pentru serviciile 
militare din cadrul Congresului american au auzit de existenţa 
unor anumite societăţi indezirabile în interiorul forţelor noastre 
armate - diverse organizaţii subterane neoficiale cu interese 
comune inacceptabile. Adevărate societăţi ale discriminării. 

— Ca de exemplu? 

— În anii '80 exista un grup de bărbaţi chiar în cadrul armatei 
americane, grup cunoscut sub denumirea de Bitch Killers”. 
Aceştia se opuneau prezenţei femeilor în Armată, aşa că 
recurgeau la tot felul de acţiuni menite să le determine pe 
acestea să renunţe la serviciul militar. Cel puţin optsprezece 
violuri care au avut loc în cadrul Armatei au fost atribuite 
membrilor acestui grup, chiar dacă nu existau dovezi concrete 
împotriva lor. Numărul membrilor acestui grup nu a fost niciodată 
confirmat, deci iată care este problema în legătură cu acest tip 
de organizaţii: nu apar niciodată dovezi concludente despre 
existenţa lor. Sunt ca nişte fantome - există, dar nu le poţi atinge 
de fapt - certitudinea existenţei lor se rezumă doar la câte o 
privire cu subînţeles în timpul unui salut, un semn scurt din cap 
la o întâlnire pe coridor sau vreo promovare subtilă a unei 
persoane care nu face încă parte din grup. 

Schofield nu spunea nimic. 

Pe tot parcursul carierei sale, deşi nu cunoscuse pe nimeni 
afiliat unor astfel de grupări, auzise de ele. Acestea erau la fel de 
solide ca frăţiile din colegiile americane: grupuri mici şi închegate 


14 Brotherhood - Frăția (n.tr.) 
15 Bitch Killers - Ucigaşii de târfe (n.tr.) 


cu o mulţime de secrete bine păzite, cu propriile lor „coduri” şi 
strângeri de mână şi bineînţeles, cu nelipsitele şi dezgustătoarele 
ceremonii de iniţiere. În cazul ofiţerilor, aceste grupări luau fiinţă 
la West Point sau Annapolis, iar pentru cei care se înrolau în 
Armată în taberele de instrucţie militară de pe teritoriul ţării. 

Preşedintele adăugă: 

— Aceste organizaţii iau fiinţă din diverse motive - de 
exemplu, grupurile antisemite precum vechea organizaţie Jewboy 
League din cadrul Marinei. Sau cele sexiste, precum Bitch Killers. 
Formarea unor astfel de societăţi în cazul unor profesii cu risc 
ridicat este foarte bine gândită - există membri de organizaţii 
secrete până şi în forţele de poliţie precum LAPD!€. 

Dar când vorbim despre violenţă în adevăratul sens al 
cuvântului, cele mai de temut societăţi sunt cele rasiste. De 
obicei există câte una în fiecare instituţie. In Marină, de exemplu, 
există Ordinul Albilor din America. În Armată există Black 
Death”. În cadrul Forţelor Aeriene însă a existat doar gruparea 
Brotherhood. Toate cele trei grupări au manifestat o deosebită 
ostilitate faţă de gradaţii americani de culoare. Dar este cert un 
lucru, continuă preşedintele. Toţi au crezut că aceste organizaţii 
s-au desfiinţat în urma verificărilor iniţiate de către 
Departamentul Apărării, la sfârşitul anilor '80. Şi deşi nu am mai 
auzit nimic de atâta timp despre o revenire a elementelor rasiste 
în cadrul Armatei sau Marinei, s-a descoperit recent că 
Brotherhood e încă activă şi are destui membri de vază, dintre 
care îl pot menţiona bineînţeles chiar pe generalul Charles 
„Caesar” Russell. 

Schofield nu spuse nimic nici de această dată. Preşedintele se 
foi în scaun şi adăugă: 

— Charles Russell a fost judecat şi condamnat pentru 
comandarea a două asasinate. Doi amirali din cadrul Marinei au 
fost ucişi. Aceştia erau consilieri ai Şefilor de Stat-Major. După 
cum s-a dovedit, Russell s-a apropiat de ei la scurt timp după ce 
mi-am anunţat candidatura la preşedinţie şi le-a cerut să-şi 
unească forţele cu el într-un soi de conspirație care avea să 
schimbe pentru totdeauna faţa Americii. Singurele detalii pe care 


16€ LAPD - Los Angeles Police Department (Departamentul de Poliţie Los 
Angeles) (n.tr.) 
17 Black Death - Moartea neagră (n.tr.) 


le-a divulgat celor doi au fost următoarele: printre altele, planul 
său avea să includă înlăturarea preşedintelui Americii, fiind 
conceput ca să scape ţara de „gunoaiele umane”. Cei doi amirali 
i-au refuzat oferta, aşa că Caesar i-a eliminat. Dar el nu a aflat 
niciodată că unul dintre amirali a înregistrat în secret oferta lui şi 
a trimis-o celor de la FBI şi Serviciului Secret. Russell a fost 
arestat şi judecat pentru crimă şi înaltă trădare. Din moment ce 
era o procedură militară, procesul s-a ţinut pe loc, cu uşile 
închise. În timpul dezbaterilor asupra cazului, s-a ridicat 
întrebarea la care „gunoaie umane” ale Americii se referise. S-a 
dovedit fără echivoc că Russell făcea parte din Brotherhood - o 
grupare secretă formată din politicieni şi ofiţeri de cel mai înalt 
rang, majoritatea sudişti din „vechea gardă”, care împiedicau 
intenţionat promovarea americanilor de culoare în cadrul Forţelor 
Aeriene. Nu a folosit la nimic faptul că procurorul militar era de 
culoare, dar oricum, disputa nu a fost soluţionată. Pe baza 
înregistrării amiralului, Russell a fost găsit vinovat şi condamnat 
la moarte. 

Din moment ce a decis să nu facă apel, s-a stabilit ca execuţia 
sa să aibă loc cât mai repede şi, după cum ţi-am spus, a fost 
„executat” în ianuarie anul acesta. Şi cu asta s-a terminat totul. 
Sau, cel puţin, aşa am crezut noi. 

— Am senzaţia că dumneavoastră ştiaţi ce plănuia Caesar, 
chiar dacă nu s-a vorbit despre asta în timpul procesului. 

Preşedintele încuviinţă cu un semn din cap. 

— În ultimii zece ani, Caesar Russell a controlat activitatea 
bazelor militare de importanţă majoră ale Forţelor Aeriene ale 
Statelor Unite din Florida până în Nevada. Baza aeriană F.E. 
Warren din Wyoming care deserveşte rezerva de rachete 
balistice intercontinentale. Centrul Space Warfare de la baza 
militară Falcon, Colorado, care controlează activitatea sateliților 
de apărare şi misiunile spaţiale. Şi desigur Zona 7. La naiba, 
chiar a petrecut un an la AFSOC?!, Hurlbut Field, în Florida, pentru 
a supraveghea activitatea echipelor speciale pentru operaţiuni 
antiteroriste, inclusiv Detaşamentul 7. A avut oameni loiali la 
fiecare dintre aceste baze, ofiţeri care îi datorau multe, o mică 
dar puternică clică formată din comandanţi de baze militare pe 


18 AFSOC - Air Force Special Operations Command (Centrul de comandă al 
Forţelor Aeriene pentru operaţiuni speciale) (n.tr.) 


care noi îi suspectăm acum că fac parte de asemenea din 
organizaţia Brotherhood. Russell ştie şi ce se află în fiecare dintre 
bazele noastre militare de maximă securitate. El aflase de 
Sinovirus încă de când era testat şi cunoştea foarte bine 
utilitatea acestuia. Ştia, de asemenea şi replica noastră la 
crearea acestui vaccin, încă de la bun început - o fiinţă umană 
rezistentă la acest virus -, fiinţă creată folosind tehnicile 
ingineriei genetice. Problema este că Charles Russell e inteligent, 
foarte inteligent. El are în vedere toate posibilităţile pe care le-ar 
avea singura persoană din lume aflată în posesia acestei arme 
biologice care ucide în funcţie de rasă - ultima descoperire în 
acest domeniu - şi a antidotului său. 

judecând după acest transmiţător ataşat inimii mele se pare că 
a pregătit de ceva vreme o adevărată revoluţie, dar numai 
Sinovirusul ar face ca succesul său să fie deplin. 

— De ce? 

— Pentru că Caesar Russell vrea să aducă America în stadiul în 
care se afla înainte de Războiul Civil, spuse simplu preşedintele. 

Schofield nu spuse nimic. 

— Nu ai reţinut numele oraşelor în care a pus bombe cu 
plasmă.  Paisprezece dispozitive explozive în paisprezece 
aeroporturi, pe tot cuprinsul ţării? Nici vorbă. Nu erau pe tot 
cuprinsul ţării, ci numai în oraşele din nord: New York, 
Washington D.C., Chicago, LA, San Francisco, Seattle. 

Cel mai sudic oraş de pe lista lui a fost St. Louis şi nu Atlanta 
sau Houston, nici măcar Miami. Nicio localitate aflată sub linia de 
frontieră a statelor Tennessee - Kentucky. 

— Şi de ce a ales tocmai oraşele acelea? întrebă încet 
Schofield. 

— Pentru că aceste oraşe reprezintă Nordul, liberalii, filfizonii şi 
spilcuiţii Americii care vorbesc prea mult şi nu fac nimic, dar care 
consumă exagerat. lar Caesar vrea o Americă fără Nord, 
răspunse preşedintele. Şi el crede că având în posesia lui 
Sinovirusul şi antidotul acestuia tot restul naţiunii va rămâne la 
mila lui. Consideră că toţi bărbaţii, femeile şi copiii - şi albi, şi 
negri deopotrivă - îi vor datora viaţa, pentru că el deţine acest 
vaccin preţios. 

Preşedintele se cutremură. 

— lmi imaginez că populaţia de culoare va fi prima eliminată 


dacă Caesar va administra antidotul doar albilor. Ţinând cont de 
pornirile lui rasiste, bănuiesc că se referea la cei de culoare 
atunci când vorbea despre „gunoaiele umane”. Dar aminteşte-ţi 
ce ţi-am spus mai devreme: mai are de făcut două lucruri ca să 
obţină ceea ce vrea: trebuie să pună mâna pe Kevin şi, de 
asemenea, trebuie să mă ucidă pe mine. Pentru că nicio revoluţie 
- mă refer la o revoluţie adevărată, de amploare - nu poate avea 
loc fără distrugerea publică, totală şi umilitoare a regimului 
anterior. Execuţia lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei Antoaneta în 
Franţa; întemnițarea Ţarului în Rusia în anul 1918; „nazificarea” 
completă a Germaniei de către Hitler în anii '30. Oricine poate 
ucide un preşedinte dacă este destul de hotărât să o facă. 
Oricum, un revoluţionar adevărat trebuie să facă asta în faţa 
naţiunii pe care vrea să o conducă - demonstrându-le astfel 
oamenilor că vechiul sistem de guvernare nu mai merită 
respectul lor. Şi să nu crezi că Caesar Russell va face asta în faţa 
Americii. El are de gând să facă acest lucru în faţa celor mai 
extremiste elemente din America - acei Timothy McVeigh” ai 
ţării; nemulţumiţi, furioşii, cei privaţi de drepturi, susţinătorii 
supremaţiei albilor, gunoaiele albe, grupările antifederaliste - în 
special părţi ale populaţiei din statele sudice, oameni cărora nu 
le-ar păsa nici cât negru sub unghie dacă liberalii băutori de 
cappuccino din New York, Chicago şi San Francisco ar fi şterşi 
complet de pe faţa pământului. 

— Dar ţara ar fi pur şi simplu decimată... zise Schofield. De ce 
şi-ar dori acest om să conducă o ţară distrusă? 

— Trebuie să înţelegi că Caesar vede cu totul altfel lucrurile, îi 
explică preşedintele. În mintea lui, ţara nu ar fi distrusă, ci mai 
degrabă purificată, ar renaşte din propria cenuşă mult mai curată 
decât înainte. Ar avea şansa unui nou început. Majoritatea 
oraşelor din Sud ar rămâne intacte. Şi zona centrală ar rămâne în 
mare parte neatinsă, capabilă să producă mijloacele de 
subzistență necesare. 

Schofield întrebă: 

— Dar restul forţelor armate? Cum ar proceda în privinţa lor? 

— Căpitane, aşa cum bine ştii, Forţele Aeriene ale Statelor 


1% Timothy McVeigh - veteran al Războiului din Golf care a detonat un camion 
în faţa clădirii federale din Oklahoma City, omorând 168 de persoane, dintre 
care 19 copii. McVeigh a fost executat în 2001. (n.tr.) 


Unite primesc mai multe fonduri decât toate celelalte servicii 
armate laolaltă... Desigur, poate că au un efectiv destul de redus 
- de numai 385.000 de oameni -, dar deţin mai multe rachete de 
ultimă generaţie şi capacităţi operaţionale mult mai deosebite 
decât toate celelalte forţe armate la un loc. Dacă, folosindu-se - 
să spunem - de influenţa sa în cadrul organizaţiei Brotherhood 
sau de relaţiile pe care şi le-a făcut atunci când se afla la 
comanda bazelor militare, Caesar ar avea de partea lui măcar a 
cincizecea parte din efectivul Forţelor Aeriene, şi-ar putea trimite 
bombardierele ca să distrugă toate punctele-cheie ale Armatei şi 
Marinei americane - şi în plus, fiecare bază a Forţelor Aeriene 
care nu ar fi de partea lui -, înainte ca aceştia să se poată opune. 
Lucrurile ar sta la fel şi în cazul confruntării cu forţe străine. Cu 
bombardierele sale invizibile, avioanele de luptă şi un număr 
impresionant de rachete nucleare - mai mare decât al oricărei 
tări din lume -, noile Forțe Aeriene ale lui Caesar acţionând 
independent ar fi mai mult decât capabile să ţină piept oricărei 
invazii străine. Căpitane, poţi să fii sigur că în mintea bolnavă a 
lui Caesar acest scenariu ar fi perfect: America ar fi din nou o 
ţară izolaţionistă, complet independentă şi guvernată de un 
regim în totalitate alb, precum crinii imaculaţi. La fel ca în trecut, 
înainte de Războiul Civil. 

— Ticălos nenorocit... spuse printre dinţi Mother. 

Schofield se încruntă. 

— Bine, începu el, dar dacă Russell nu poate să-şi realizeze 
totuşi planul? Dacă dă greş? Cu siguranţă, el nu este omul care 
să accepte înfrângerea şi să renunţe. Nu mi-l imaginez plecând 
capul resemnat şi renunțând să mai detoneze bombele în caz de 
eşec. Nu este omul care să spună simplu: „In regulă, mă retrag. 
Voi aţi câştigat.” 

— Sigur că nu, rosti grav preşedintele. Asta mă îngrijorează şi 
pe mine. În cazul în care vom supravieţui prin nu ştiu ce miracol 
acestor încercări, se pune problema: ce surpriză ne-a mai 
pregătit Caesar în continuare? 


16 


După ce deschiseră cu o rangă uşile exterioare ale liftului 
pentru personal, Book Il şi Juliet ajunseră la „uşa de sus”. Juliet 
formă codul de acces pe care-l auzise de la Harper ceva mai 
devreme: 5564771. 

Cu un scârţâit înfiorător, uşa masivă de titan se deschise. Cei 
doi se năpustiră apoi pe coridorul cu pereţi de beton din spatele 
uşii, fiecare ţinând în mână câte un pistol de-al lui Book. Alergară 
vreo patruzeci de metri înainte să ajungă la următoarea ieşire. Se 
treziră în interiorul unui hangar obişnuit. Razele soarelui 
strălucitor pătrundeau pieziş pe uşile larg deschise ale hangarului 
gol. Inăuntru nu se vedeau nici avioane, nici maşini, nici... 

Probabil că Goliath aşteptase în spatele uşii, pentru că în 
momentul în care Juliet ieşi prima afară simţi în ceafa ţeava unei 
puşti. 

— Bang, bang, te-am omorât, râse prosteşte Goliath. 

Cu aceste cuvinte dădu să apese pe trăgaci, chiar în momentul 
în care Book II - pe care Goliath nu-l văzuse încă - făcu o fandare 
şi trase fulgerător înapoi închizătorul puştii P-90 a uriaşului, 
aruncând cartuşul din camera cartuşului. Clic! Puşca pironită în 
ceafa lui Juliet nu mai trase niciun foc. 

— Ceee...? 

Goliath se întoarse şi-l văzu pe Book II. lar apoi totul se petrecu 
foarte repede. 

Cu o singură mişcare, Juliet apucă ţeava puştii P-90 a lui 
Goliath şi ridică pistolul pe care-l avea în mână, chiar în 
momentul în care celălalt pumn enorm al uriaşului - care încă 
ţinea strâns dispozitivul Maghook al lui Schofield - se îndrepta 
periculos spre faţa ei. 

Cârligul Maghook o lovi în tâmplă pe Juliet, apoi atât ea, cât şi 
puşca P-90 căzură pe podeaua hangarului. Juliet ateriză pe 
pardoseală cu un zgomot înăbuşit. Puşca P-90 căzu zdrăngănind 
ceva mai departe de ea. 

Book Il ridică pistolul său Beretta - dar nu destul de repede. 
Goliath puse iute mâna pe pistolul lui Book... şi mârâi 


ameninţător. Acum cei doi bărbaţi se luptau pentru aceeaşi 
armă. 

Goliath îşi apropie bărbia enormă care amintea de monstrul lui 
Frankenstein de faţa lui Book II, încercând să-i înlăture degetul 
de pe trăgaci. Bum! Bum! Bum! Bum! Bum! Bum! Bum! Bum! în 
timp ce arma trăgea foc după foc, Goliath se lupta cu Book Il, 
reuşind să îndrepte ţeava puştii de câteva ori către capul 
acestuia. Era o adevărată luptă corp la corp. Book II încerca cu 
toate forțele să oprească mişcarea țevii, dar Goliath era mult 
prea puternic. 

Bum! Bum! Bum! Arma era acum îndreptată către braţul stâng 
al lui Book II. Bum! Bicepsul stâng al lui Book explodă. Sângele îi 
împroşcase faţa. Gemu de durere. Apoi, înainte să-şi dea seama, 
gura ţevii se îndreptă direct spre faţa lui, şi... c/ic! Nimic. Goliath 
rămăsese fără muniţie. 

— Mai bine, rânji Goliath. Luptă dreaptă. 

Aruncă puşca şi - cu o singură mână - îl apucă de gât pe Book 
şi îl ridică, ţintuindu-l de perete. Picioarele lui Book se 
bălăngăneau prin aer la vreo treizeci de centimetri deasupra 
pământului. 

Se zbătea neputincios în strânsoarea de fier a lui Goliath. Rana 
din braţ îl ardea înfiorător. Sleit de puteri, îi trase lui Goliath un 
pumn drept în frunte. Uriaşul însă părea că nici nu simţise 
lovitura. Într-adevăr, pumnul lui Book parcă ricoşase din capul lui 
Goliath, lovind o suprafaţă extrem de dură. Goliath chicoti 
prosteşte. 

— Placă de oţel, îi explică el satisfăcut lui Book. Nu mă face 
prea deştept, dar pot să spun că am capul tare, nu glumă. 

Goliath apropie cârligul Maghook pe care-l ţinea cu cealaltă 
mână de ochii lui Book II şi-l întrebă: 

— Dar tu, soldăţelule? Cât de tare e capul tău? Crezi că 
această armă cu cârlig ar putea să-l găurească? Ce-ai zice să 
facem o încercare... 

Apăsă capul magnetic şi rece al armei pe fruntea lui Book. 
Acesta, ţinut doar de gât, apucă dispozitivul Maghook cu ambele 
mâini şi în ciuda braţului său rănit începu să-l împingă spre 
Goliath. 

Cârligul ajunse în poziţie verticală, dar imediat, spre disperarea 
lui Book, arma începu să se apropie din nou de faţa lui, ghidată 


de mâna uriaşului. Goliath părea să câştige lupta corp la corp şi 
de această dată. Lui Book îi veni însă o idee. 

— Aaa, ce naiba, murmură el. 

Intinse mâna în faţă şi apucă dispozitivul Maghook, apoi apăsă 
butonul marcat cu M, inițiind activarea magnetului deosebit de 
puternic. Luminiţele capului magnetic cu cârlige începură să 
pâlpâie, semnalând încărcarea, şi imediat acesta începu să caute 
cel mai apropiat obiect metalic, care se dovedi a fi plăcuţa de 
oţel din capul lui Goliath. 

Capul metalic al cârligului se orientă spre fruntea acestuia şi 
cu un zgomot răsunător se înfipse zdravăn în ea. Cârligul rămase 
înţepenit în capul uriaşului, de parcă ar fi fost supt pur şi simplu 
de pielea acestuia. _ 

Goliath răcni furios şi îi dădu drumul lui Book. Incepu apoi să se 
zbată în încercarea de a-şi scoate cârligul din frunte. Book căzu 
la pământ cu respiraţia tăiată. Işi acoperi cu mâna gaura 
sângerândă din braţ în timp ce Goliath se învârtea de colo-colo 
luptându-se ca un idiot cu cârligul care-i intrase în frunte. Book II 
păstră un timp distanţa, ferindu-se de Goliath, dar numai până ce 
uriaşul ajunse cu spatele la perete. La momentul potrivit, Book II 
făcu un pas în faţă, apucă mânerul cârligului cu mâna liberă şi 
apăsă pe trăgaci fără să mai stea pe gânduri. Acesta se descărcă 
subit cu un vâjâit, ca aburul sub presiune. 

Capul lui Goliath zbură cu tot cu corp în peretele din spate. 
Gâtul său pârâi la un unghi de aproape nouăzeci de grade 
orientat într-o direcţie nefirească, în timp ce capul i se izbea 
zgomotos de peretele din spatele său creând în beton un crater 
de mărimea unei mingi de baschet. 

Cât despre Book II, acesta fusese azvârlit la vreo doi metri în 
direcţie opusă graţie celei de-a treia legi a lui Newton. Şi totuşi, 
Book Il o ducea mult mai bine decât Goliath. 

Gigantul alunecă încet pe perete până ce se prăbuşi pe 
podeaua hangarului cu ochii larg deschişi din cauza şocului. 
Capul său era crăpat ca un ou spart, iar din creştet i se prelingea 
un amestec dezgustător de creier amestecat cu sânge. 


În timp ce Book Il era ocupat cu Goliath, Juliet îşi căuta pe jos 
pistolul, ameţită încă de lovitura uriaşului. II găsi în cele din urmă 
şi se ridică în picioare, dar încremeni când îl văzu. Era chiar 


acolo, în faţa ei, la vreo douăzeci de metri distanţă, în celălalt 
capăt la hangarului. Seth Grimshaw. 

— Imi amintesc de tine, zise Grimshaw păşind spre ea. 

Janson nu răspunse nimic. Rămase în picioare, fără să-şi ia 
ochii de la el. Văzuse că bărbatul avea într-o mână „Mingea de 
fotbal”... iar în cealaltă o puşcă de asalt P-90 îndreptată direct 
spre ea. 

— Tu erai acolo, la Bonaventure, când am încercat să-l 
asasinez pe Majestatea Sa, zise Grimshaw. Tu faci parte din 
USSS?0. Eşti una dintre acele puicuţe proaste care crede că a 
acoperi un preşedinte corupt cu propriul corp ca să oprească un 
glonţ este un lucru extrem de onorabil. 

Janson nu spuse nimic. Îşi ţinea pistolul Beretta placat cu 
nichel pe lângă coapsă. Grimshaw o ameninţa în continuare cu 
puşca lui. Bărbatul zâmbi, apoi spuse: 

— incearcă să opreşti şi glonţul ăsta. 

Dădu să apese pe trăgaci. Janson încremenise. Ştia că are doar 
o singură şansă. La fel ca toţi agenţii Serviciului Secret, ea ţintea 
excelent, fiind o adevărată expertă în mânuirea pistolului. 

Pe de altă parte, Grimshaw - ca de altfel toţi criminalii - putea 
să tragă perfect ţinând puşca la nivelul şoldului. 

De fapt, cei din Serviciul Secret făcuseră adevărate statistici în 
legătură cu probabilitățile de a nimeri o ţintă în astfel de condiţii. 
Probabilitatea ca Grimshaw să-şi nimerească ţinta din primele 
trei încercări era foarte mică. 

„Am totuşi o şansă”, îşi spuse Janson. 

Exista o şansă. 

Atunci când Grimshaw apăsă pe trăgaci, ea ridică brusc 
pistolul şi trase. Se mişcase cu o iuţeală greu de imaginat, iar 
glonţul ei fusese tras în răstimpul celor trei runde scurte trase de 
Grimshaw. 

Calculele pe care şi le făcuse Janson fuseseră probabil greşite. 


Soarta nu favoriza pe niciunul din ei, pentru că amândoi căzură 
la pământ - ca nişte imagini identice în oglindă -, aruncaţi în 
direcţii opuse de forţa împuşcăturilor. 

Se prăbuşiră la pământ în câte o baltă de sânge la fel de mare. 


20 JSSS - United States Secret Service (Serviciul Secret al Statelor Unite) 
(n.tr.) 


Janson rămase cu privirea în tavan, întinsă pe podeaua lucioasă a 
hangarului. Respira sacadat, cu dificultate, încercând să-şi revină 
din şoc. Avea o gaură mare şi roşie în umăr. 

Spre deosebire de ea, Grimshaw nu mişca deloc. Era țeapăn. 
Rămăsese complet nemişcat, întins pe spate. Cu toate că Janson 
nu avea încă de unde să ştie, singurul glonţ pe care ea îl trăsese 
în direcţia bărbatului îi perforase acestuia fruntea, lăsându-i 
ditamai gaura în faţa plină de sânge. 

Glonţul îi ieşise prin ceafă, unde avea un crater de două ori 
mai mare. Seth Grimshaw era mort. 

lar „Mingea de fotbal” rămăsese lângă el. 


17 


Trenul X-rail îşi continua scurta călătorie prin tunel cu o viteză 
infernală. După discuţia cu preşedintele, Schofield se întorsese în 
locomotivă. Mai aveau vreo două minute de mers până în Zona 8 
şi voia doar un moment de linişte. Cu un foşnet uşor, uşa glisantă 
dintre compartimente se deschise şi Mother se strecură înăuntru. 

— Ce faci? îl întrebă ea în timp ce se aşeza alături de el. 

— Sincer, răspunse el, când m-am trezit în dimineaţa asta nu 
mi-a trecut prin cap că ziua se va dovedi atât de încărcată. 

— Scarecrow, de ce nu ai sărutat-o? îl întrebă dintr-odată 
Mother. 

— Cum? Pe cine să sărut? 

— Pe Fox. Atunci când aţi ieşit împreună să luaţi cina şi ai 
condus-o apoi acasă. De ce nu ai sărutat-o? 

Schofield oftă. 

— Nu ai putea face parte în veci din corpul diplomatic, Mother. 

— Putin îmi pasă, zise Mother. Dacă e să mor astăzi, vreau să 
mă asigur că nu voi muri întrebându-mă acest lucru. Aşa că, 
spune-mi te rog: de ce n-ai sărutat-o? Ei i-ar fi plăcut să faci asta. 

— Ţi-a spus ţie că i-ar fi plăcut? La naiba! 

— De ce nu ai făcut-o? 

— Pentru că eu... se opri brusc. Cred că mi-a fost frică. 

— Scarecrow! Despre ce naiba vorbeşti? De ce să-ţi fie frică? 
Fata e nebună după tine. A 

— Şi eu sunt nebun după ea, şi încă de multă vreme. ţi 
aminteşti când a venit prima dată la noi în unitate, atunci când 
comitetul de selecţie a organizat petrecerea aceea cu grătar la 
baza din Hawaii? Am ştiut de atunci - de când am văzut-o -, dar 
mai târziu m-am gândit că nu ar putea fi niciodată interesată de 
mine, ţinând cont că sunt... aşa. 

Schofield îşi atinse cicatricile verticale de pe pleoape. Pufni 
amuzat, apoi continuă: 

— Nici măcar nu am vorbit prea mult la petrecerea aceea. Am 
impresia că m-a prins uitându-mă fix într-un punct la un moment 
dat. Mă întreb dacă i-a trecut vreodată prin minte că mă 


gândeam la ea. 

— Scarecrow, îl întrerupse Mother cu o voce gravă. Ştim 
amândoi că Fox vede ceea ce este dincolo de ochii tăi. 

— Tocmai despre asta e vorba, zise Schofield. Ştiu foarte bine 
acest lucru, dar pur şi simplu nu-mi amintesc ce a fost în capul 
meu săptămâna trecută. Am ieşit în sfârşit împreună în seara 
aceea. A fost prima noastră întâlnire adevărată. Ne-am distrat de 
minune o seară întreagă. Totul mergea perfect, până am ajuns 
amândoi în faţa uşii ei şi dintr-odată am simţit că aş fi stricat 
totul dacă făceam ceva nepotrivit... şi... ei bine... bănuiesc... 
bănuiesc că am îngheţat pur şi simplu de frică. 

Mother încuviinţă de câteva ori din cap cu o expresie gravă, 
apoi izbucni în râs. 

— Mă bucur că găseşti amuzant acest lucru, zise morocănos 
Schofield. 

Mother continua să râdă şi-l pocni cu palma peste umăr. 

— Scarecrow, ştii, din când în când e plăcut să constat că eşti 
şi tu om. Poţi să escaladezi stânci îngheţate şi să te balansezi 
deasupra unui abis suspendat de un cablu, dar paralizezi de frică 
atunci când vine vorba să săruţi o fată. Eşti grozav. 

— Mulţumesc, zise simplu Schofield. 

Mother se ridică. 

— Vreau doar să-mi promiţi un lucru, spuse ea cu blândeţe. 
Când te vezi cu Fox data viitoare, sărut-o naibii, nu mai pierde 
vremea! 


18 


În timp ce Schofield, Mother şi preşedintele străbăteau tunelul 
X-rail de sub deşert, în drum spre Zona 8, Caesar Russell şi cei 
patru supraviețuitori ai Detaşamentului 7 zburau la bordul celor 
două elicoptere de atac Penetrator deasupra aceluiaşi deşert, 
îndreptându-se în aceeaşi direcţie, având doar câteva minute în 
avans faţă de trenul X-rail. 

Micul grup de clădiri din Zona 8 se ivi în mijlocul deşertului în 
faţa celor două elicoptere. 

De fapt, Zona 8 era o versiune de dimensiuni mai mici a Zonei 
7: două hangare de forme paralelipipedice şi un aerodrom al 
cărui turn de control avea trei nivele. 

Turnul se ridica lângă pista neagră din bitum asfaltic 
completată cu încă trei extensii acoperite de nisip pe care 
Schofield le observase ceva mai devreme în ziua aceea. În timp 
ce elicopterele Penetrator se apropiau de bază, Caesar zări uşile 
gigantice ale unuia dintre hangarele complexului care începeau 
să se deschidă în părţi. Dură un timp până ce uşile se deschiseră 
complet, dar odată ce se deschiseră larg, Caesar rămase cu gura 
căscată. 

Unul dintre cele mai deosebite şi mai ciudate aparate de zbor 
cunoscute vreodată de om ieşi încet din hangar. Ceea ce vedea 
de fapt Caesar erau două aparate de zbor. Primul, un Boeing 747 
masiv Jumbo Jet de culoare argintie. Avionul imens, cu botul său 
impresionant şi aripile perfect întinse în părţi, ca o lebădă, ieşi în 
toată splendoarea din întunericul hangarului. Oricum, aeronava 
montată pe spatele Boeingului 747 fu cea care atrase atenţia lui 
Caesar. Aceasta arăta incredibil. 

Culoarea fuzelajului era la fel ca a navetelor spaţiale ale NASA: 
predominant albă, având scris pe ea United States cu litere 
groase şi steagul Americii pe părţile laterale. Botul navetei era 
vopsit în negru, la fel şi partea inferioară. Dar aceasta nu era o 
navetă obişnuită. Era X-38. Una dintre cele două mini-navete 
spaţiale de ultimă generaţie construite de Forţele Aeriene ale 
Statelor Unite pentru misiuni speciale de distrugere a sateliților 


sau, în anumite situaţii, pentru abordarea, ocuparea sau 
distrugerea staţiilor spaţiale străine. 

Din punctul de vedere al formei, aeronava nu se deosebea 
prea mult de navetele spaţiale obişnuite - platformă delta, aripi 
plate triunghiulare, o coadă cu formă aerodinamică şi trei 
propulsoare conice în partea din spate -, dar era mai mică şi mult 
mai compactă. 

În timp ce Atlantis şi celelalte navete de acest fel erau vehicule 
spaţiale masive, de cursă lungă, destinate transportului sateliților 
în spaţiu, aceasta era o versiune „sport”, proiectată pentru 
distrugerea definitivă a acestora. 

Sub aripile navetei se vedeau patru rachete AMRAAM, special 
proiectate pentru gravitație zero, încadrând două boostere?! 
enorme Pegasus Il de formă cilindrică, pline ochi cu oxigen lichid, 
de pe partea inferioară a navetei. 

Ceea ce nu realizează majoritatea oamenilor este că multe din 
zborurile actuale în spaţiu folosesc în mare parte tehnologia 
anilor '60-'70. Motoarele rachetelor Saturn V şi Titan Il au fost 
folosite în cursa spaţială dominată de fosta Uniune Sovietică în 
anii '60. 

X-38 însă, cu platforma ei de lansare de pe spatele Boeingului 
747 şi cu extraordinarele boostere Pegasus, era cu siguranţă 
prima navetă orbitală a secolului XXI. 

Platforma de lansare de pe Boeingul 747 special configurat - 
dotat cu nişte motoare turboreactoare Pratt & Whitney 
ultraputernice de ultimă generaţie, cu sisteme de presurizare 
moderne şi protecţie performantă contra radiaţiilor - poate 
transporta de obicei naveta X-38 până la altitudinea de douăzeci 
de kilometri, cu şapte kilometri mai sus decât un avion comercial 
de tip Jumbo Jet. 

Lansarea navetei de pe spatele avionului economiseşte de fapt 
o treime din raţia de energie necesară propulsiei acesteia în 
prima fază. Apoi boosterele Pegasus II intră în funcţiune. Mult mai 
puternice decât motoarele Titan IIl din punct de vedere al 
mărimii, boosterele produc suficientă energie după lansare 
pentru a putea transporta naveta în spaţiul suborbital. Odată 
folosite, aceste rachete auxiliare se desprind de naveta X-38, 


21 Booster - Rachetă auxiliară acceleratoare, folosită pentru a spori forţa de 
propulsie a navetei (n.tr.) 


care, aflată pe orbita terestră, la circa 340 de kilometri deasupra 
pământului, se poate mişca fără restricţii în spaţiu, distrugând în 
voie toţi sateliții inamici şi îşi poate stabili independent 
coordonatele aterizării, folosindu-se de energia de care dispune. 

Caesar Russell nu-şi putea lua ochii de la această mini-navetă 
spaţială. Era absolut magnifică. 

Se întoarse spre Kurt Logan: 

— Nu putem permite ca această navetă să decoleze de pe... 

Nu apucă să termine propoziţia pentru că în acel moment - 
fără niciun fel de avertisment - cinci rachete Stinger se iviră 
fulgerător din întunericul hangarului, în spatele avionului argintiu. 
Rachetele descriseră un arc mare de cerc ocolind aripile 
avionului, apoi se ridicară brusc spre cer, îndreptându-se direct 
către cele două elicoptere Penetrator ale lui Caesar. Cei din 
Unitatea Echo îi văzuseră. 


Staţia subterană X-rail a Zonei 8 era identică cu cea din Zona 
7: câte două linii de o parte şi de cealaltă a platformei lungi 
centrale şi un ascensor în peretele nordic al bazei. După vreo 
şapte minute de drum cu o viteză infernală, trenul lui Schofield 
se opri huruind în staţie, în lumina de un alb fluorescent a Zonei 
8. 

Locomotiva în formă de glonţ frână brusc, oprindu-se în dreptul 
platformei. Uşile se deschiseră cu un bâzâit, iar Schofield, Mother 
şi preşedintele Statelor Unite coborâră în grabă pe platformă, 
îndreptându-se către ascensorul din peretele nordic. În urma lor - 
complet dezorientat, cu telefonul mobil la ureche - venea 
Nicholas Tate. 

Schofield apăsă butonul liftului. În timp ce aşteptau liftul, 
Schofield observă cât de ciudat arăta Tate: costumul de protocol 
al acestuia era distrus complet din cauza evenimentelor din 
cursul dimineţii. Abia atunci realiză căpitanul că Tate vorbea la 
telefonul său mobil. 

— Nu, se răsti acesta la telefon. Vreau să ştiu cine eşti! Mi-ai 
întrerupt convorbirea telefonică cu brokerul meu. Insist să te 
identifici. 

— Ce naiba faci? îl întrebă Schofield. 

Tate se încruntă şi răspunse foarte serios - semn că-şi 
pierduse complet minţile: 


— Ei bine, l-am sunat pe brokerul meu. M-am gândit că, aşa 
cum merg lucrurile, ar fi mai bine să-mi lichidez depozitele în 
dolari americani. După ce am ieşit din tunel l-am sunat şi imediat 
ce a răspuns, legătura a fost întreruptă de tâmpitul ăsta. 

Schofield îi smulse lui Tate telefonul. 

— Hei, ce faci? protestă acesta. 

Schofield puse telefonul la ureche şi începu să vorbească: 

— Sunt căpitanul Shane Schofield din Infanteria Marină a 
Statelor Unite, Detaşamentul Prezidenţial, număr de identificare 
358-6279. Cu cine vorbesc? 

O voce îi răspunse prompt: 

— Mă numesc David Fairfax. Sunt de la Agenţia de Informaţii a 
Apărării. Mă aflu într-o cameră de supraveghere şi control din 
Washington. Am interceptat toate transmisiunile de la două baze 
ale Forţelor Aeriene din deşertul Utah. Noi credem că există o 
unitate de trădători la una din cele două baze şi că viaţa 
preşedintelui ar putea fi în pericol. Am întrerupt convorbirea 
telefonică a prietenului tău tocmai pentru că este vorba de o 
urgenţă. 

— Crede-mă, domnule Fairfax, nu bănuieşti nici măcar pe 
jumătate tot ce s-a întâmplat astăzi, îi răspunse Schofield. 

— Preşedintele e teafăr, este în siguranţă? 

— E chiar aici. 

Cu aceste cuvinte îi întinse telefonul preşedintelui. 

— Sunt preşedintele Statelor Unite. Căpitanul Schofield e cu 
mine. 

Schofield duse apoi telefonul la ureche şi adăugă: 

— Suntem pe urmele unităţii pe care tocmai aţi menţionat-o. 
Vă rog să-mi spuneţi tot ce aţi aflat în legătură cu unitatea asta... 

Chiar în acel moment se auzi bâzâitul ascensorului. 

— O clipă, zise Schofield în timp ce îşi îndrepta puşca P-90 
către uşile ascensorului. 

Uşile se deschiseră... Priveliştea era absolut dezgustătoare. 
Pereţii cabinei erau plini de sânge, iar pe podeaua ascensorului 
zăceau trei cadavre. Erau trei soldaţi din cadrul Forţelor Aeriene, 
ciuruiţi de gloanţe - probabil membrii echipei de securitate din 
Zona 8. 

— Cred că am dat de o urmă proaspătă, spuse Mother. 

Se urcară iute în lift. Tate urcă ultimul, hotărât parcă să evite 


eventualele surprize neplăcute. 

Spre deosebire de el, preşedintele insistă să-i însoţească pe 
Schofield şi Mother. 

— Dar, domnule... începu Schofield. 

— Căpitane, dacă e să mor astăzi ca prim reprezentant al 
acestei ţări nu am de gând să o fac stând ascuns în vreun colţ şi 
aşteptând să fiu găsit. E timpul să acţionăm. Oricum, mă bazez 
pe vigilenţa voastră. 

Schofield făcu un semn de încuviinţare. 

— Cum credeţi, domnule. Fiţi prudent şi ţineţi aproape. Trageţi 
în plin, fără să mai staţi pe gânduri. 

Uşile ascensorului se închiseră, iar Schofield apăsă primul 
buton de sus, corespunzător hangarului de la suprafaţă, apoi 
duse din nou telefonul lui Tate la ureche. 

— În regulă, domnule Fairfax. În doar câteva cuvinte, explică- 
mi te rog totul despre această unitate de trădători de la Forţele 
Aeriene. 


19 


În camera sa de la subsolul Pentagonului, David Fairfax stătea 
la biroul. Işi îndreptă spatele. Lucrurile începeau să se 
limpezească. Mai întâi detectase apelul telefonic din Zona 8. Apoi 
intrase pe fir - întrerupând un cretin -, iar acum stătea de vorbă 
cu acel Schofield din corpul de elită al Infanteriei Marine care-l 
însoțea pe preşedinte. Imediat ce îi auzise numele, Fairfax 
căutase în baza de date numărul de identificare al acestuia, iar 
acum avea în faţa lui pe ecranul monitorului dosarul complet al 
lui Schofield - inclusiv poziţia ocupată în prezent în cadrul 
detaşamentului prezidenţial la bordul elicopterului Marine One. 

— De acord, răspunse Fairfax în microfonul său. Aşa cum am 
spus, sunt de la Agenţia de Informaţii a Apărării şi am decodat de 
curând o serie de transmisiuni neautorizate de la cele două baze 
militare. Inainte de toate, vrem să vă punem în gardă. Noi 
credem că o echipă Reccondo sud-africană se îndreaptă într- 
acolo... 

— Nu vă mai faceţi griji. l-am eliminat deja, se auzi vocea lui 
Schofield. Unitatea de trădători. Asta e ceea ce mă interesează. 

— Aăă... înţeleg, zise Fairfax. După calculele noastre, unitatea 
de trădători face parte din Detaşamentul 7. E una dintre unităţile 
care asigură paza Zonei 7, mai precis unitatea cu indicativul 
Echo... 


Ascensorul din Zona 8 băzâia urcând la nivelele superioare. 
Vocea lui Fairfax se auzi din nou: 

— ... Credem că unitatea asta îi ajută pe agenţii chinezi să fure 
un vaccin, o armă biologică, produsă şi testată în Zona 7. 

Schofield îl întrebă: 

— Ai cumva idee cum se gândesc să scoată vaccinul din 
America? 

— O, da... sigur că am, răspunse Fairfax. Dar mă tem că nu o 
să-ţi vină să crezi... 

— Acum cred orice, domnule Fairfax. Pune-mă la încercare. 

— In regulă... Eu cred că au intenţia să încarce vaccinul pe o 


navetă spaţială distrugătoare de sateliți din Zona 8, cu care să 
zboare până în spaţiul suborbital, unde se vor întâlni cu naveta 
spaţială a chinezilor, ca să aterizeze apoi pe teritoriul Chinei 
unde nu-i vom mai putea prinde... 

— Ticăloşii, spuse Schofield printre dinţi. Ştiu că sună 
nebuneşte, dar... la naiba, asta ar fi singura cale ca vaccinul să 
fie sustras din Statele Unite. Am putea să-i oprim dacă ar folosi 
orice altă cale de transport: maşină, avion, vapor, dar dacă 
zboară în spaţiu nu avem cum să-i urmărim. Până să trimitem în 
urmărirea lor o altă navetă de pe rampa de la Cape Canaveral ei 
ar fi deja acasă. 

— Exact. 

— Mulţumesc, domnule Fairfax. Sună-i pe cei de la Infanteria 
Marină şi de la Armată şi spune-le să trimită cât mai urgent aici 
toate unităţile aeriene disponibile: avioane cargo, elicoptere, 
orice. Spune-le să vină direct în Zonele 7 şi 8. Nu-i implicaţi pe 
cei din Forţele Aeriene. Repet: nu-i implicaţi pe cei din Forţele 
Aeriene. Până la noi ordine, toţi cei din Forţele Aeriene sunt 
suspecți. 

În timp ce vorbea, Schofield urmărea cu privirea butoanele 
ascensorului care se luminau pe rând, indicând numerele 
nivelelor: Nivelul 3... Nivelul 2. 

— Noi trebuie să plecăm acum, zise Schofield. 

— Ce aveţi de gând? Şi preşedintele? 

Nivelul 1... Parter. 

Din spatele uşilor ascensorului se auzeau focuri de armă trase 
de undeva din apropiere. Bang! Ascensorul ajunse la ultimul nivel 
de sus. Erau la suprafaţă. 

— Ne ducem după vaccin, adăugă Schofield. Te sun mai târziu. 

Şi închise telefonul. O secundă mai târziu uşile ascensorului se 
deschiseră... 


A ŞASEA CONFRUNTARE 


3 iulie, ora 10.23 


1 


Schofield şi ceilalţi se treziră în toiul unui nou joc. În hangarul 
principal al Zonei 8 începuse deja o confruntare crâncenă. 
Gloanţele şuierau în toate direcţiile, exploziile răsunau. Soarele 
îşi trimitea razele prin uşile gigantice, larg deschise, ale 
hangarului. La vreo patruzeci şi cinci de metri de lift, în pragul 
uşii deschise - blocând parţial lumina soarelui - se afla partea din 
spate a unui Boeing 747 argintiu. 

— Nenorocitul, spuse printre dinţi Schofield la vederea navetei 
spaţiale cu formă aerodinamică montată pe spatele Boeingului 
747. 

De afară se trăgea în direcţia hangarului. Gloanţele răsunau în 
interior. Cinci soldaţi de comando îmbrăcaţi în uniformele negre 
ale Detaşamentului 7 - trădătorii din Unitatea Echo, bănuia 
Schofield - se adăposteau în spatele uşilor, trăgând cu puştile lor 
P-90 spre ceva ce se afla în afara hangarului. 

— Pe aici, spuse Schofield ieşind în fugă din lift. 

Toţi trei ocoliră grăbiţi un Humvee şi două vehicule de 
remorcare. Din poziţia aceea puteau vedea ce era afară, dincolo 
de uşile deschise ale hangarului: două elicoptere negre 
Penetrator ce zburau la altitudine joasă deasupra pistei asfaltate, 
blocând calea Boeingului 747 care transporta naveta spaţială. 

Mitralierele rotative Vulcan cu şase ţevi montate sub boturile 
celor două elicoptere Penetrator începură să scuipe o ploaie de 
gloanţe asupra soldaţilor din Unitatea Echo care se ascundeau în 
hangar, secerându-i pe rând, împiedicându-i să parcurgă cei 
douăzeci de metri care-i despărţeau de scările mobile de 
îmbarcare în Boeingul 747. 

Rachetele lansate de elicopterele Penetrator se îndreptau spre 
avion, dar acesta era dotat probabil cu un sistem de apărare 
electromagnetică de ultimă generaţie, pentru că rachetele nu se 
puteau apropia de fuzelajul său - traiectoria acestora era deviată 
imediat ce se apropiau de avion. Rachetele se rostogoleau haotic 
prin aer, îndepărtându-se, apoi se izbeau de pământ şi explodau, 
ridicând nori de nisip sau aruncând bucăţi de beton în toate 


direcţiile. 

Până şi cartuşele trasoare de culoare portocalie trase de 
elicopterele Penetrator erau deviate departe de fuzelajul 
giganticului avion, ca şi cum acesta ar fi fost protejat de un scut 
magnetic invizibil care nu le lăsa să se apropie. 

Aşa cum stătea în spatele „gândacului”, Schofield recunoscu 
doi bărbaţi care se aflau în carlinga unui elicopter Penetrator: 
Caesar Russell şi Kurt Logan. 

„Pun pariu că Caesar nu e prea mulţumit de Unitatea Echo”, se 
gândi el. 

Probabil că Caesar şi Logan sosiseră cu doar câteva minute 
înaintea lor, chiar atunci când soldaţii Unităţii Echo îşi puneau în 
aplicare planul de evadare. 

Elicopterele lui Caesar - potrivit aparenţelor - deschiseseră 
focul înainte ca soldaţii Unităţii Echo să apuce să se îmbarce 
împreună cu Kevin. 

„Kevin...” 

Schofield scană cu privirea câmpul de luptă. Băieţelul nu se 
vedea nicăieri. 

„Probabil că se află deja la bordul avionului...” 

Apoi, pe neaşteptate, toate cele patru motoare uriaşe ale 
avionului porniră, provocând un curent puternic de aer. Toate 
obiectele uşoare din hangar începură să se rostogolească în 
toate direcţiile. 

Avionul începu să înainteze - ieşind din hangar - direct pe 
pistă, spre cele două elicoptere Penetrator. Scara mobilă cu roţi 
zdrăngănea pe asfalt în urma avionului. Era o tactică bună. 

Cei din elicoptere ştiau că nu aveau nicio şansă în faţa 
greutăţii masivului aparat de zbor 747, aşa că se separară ca doi 
porumbei speriaţi în faţa unei păsări uriaşe, îndreptându-se în 
direcţii diferite. 

În acelaşi moment, Schofield văzu un soldat al Unităţii Echo în 
pragul uşii Boeingului 747. Acesta le făcea din mână camarazilor 
săi rămaşi în hangar. Aşa cum stătea în uşa avionului, soldatul 
aruncă în jos o scară subţire din sfoară. Scara din sfoară atârna 
pe uşa mică din stânga, legănându-se pe sub burta avionului 
aflat în mişcare. În aceeaşi clipă, Schofield prinse cu coada 
ochiului o mişcare în apropierea intrării în hangar. 

Întoarse capul şi văzu cinci soldaţi ai Unităţii Echo îndreptându- 


se în fugă spre vehiculul Humvee parcat în apropierea 
„gândacului” său. Aceştia intenționau probabil să urce la bordul 
avionului Boeing 747... din mers! 

Imediat ce soldaţii Echo o luară din loc, o rafală de cartuşe 
trasoare din direcţia elicopterelor Penetrator găuri podeaua 
hangarului, chiar la picioarele lor. Doi dintre bărbaţi căzură 
seceraţi, plini de sânge. Ceilalţi trei reuşiră să ajungă la Humvee, 
se urcară în maşină şi porniră motorul. 

Vehiculul enorm demară în trombă, descriind un cerc amplu - 
vuuuum! 

Printre uşile deschise ale hangarului intră o rachetă, 
îndreptându-se ţintă spre Humveeul în mişcare. Viaţa vehiculului 
fix scurtă. Racheta îl lovi frontal. Impactul fu atât de puternic 
încât masivul vehicul fu aruncat în spate pe podeaua alunecoasă 
a hangarului, după care se izbi de un perete şi explodă într-o 
ploaie de foc şi resturi metalice. 

— Ce mai explozie, Batman! exclamă Mother. 

— Repede, zise Schofield. Pe aici! 

— Ce facem? întrebă preşedintele. 

Schofield îi făcu semn spre avionul de afară, aflat în mişcare. 

— Ne urcăm în avionul acela. 


La fel ca multe alte baze militare din deşert, pista lungă a 
Zonei 8 avea formă de „L”. Braţul mai scurt al său pornea de la 
uşa hangarului principal al complexului. 

Aeronavele decolau şi aterizau pe braţul mai lung al pistei, dar 
ca să ajungă pe acesta avioanele trebuiau mai întâi să ruleze pe 
partea mai scurtă a pistei după ce ieşeau din hangar. In timp ce 
pista lungă avea o lungime de patru kilometri şi jumătate, cea 
scurtă - sau pista de rulare - avea doar patru sute de metri. 

Boeingul argintiu - având montată deasupra naveta spaţială 
albă X-38 - se afla pe această pistă de rulare, flancat de cele 
două elicoptere negre Penetrator ale Forţelor Aeriene. Vântul 
ridica mici tornade de nisip de o parte şi de alta a căii de rulare, 
iar soarele mistuitor al deşertului se oglindea în ambele părţi ale 
fuzelajului. Uriaşul 747 ajunsese pe la jumătatea pistei de rulare 
când un vehicul ţâşni în viteză printre uşile deschise ale 
hangarului, îndreptându-se spre avion. 

Era un „gândac”. Unul dintre vehiculele albe de remorcare 


care fuseseră parcate în interiorul hangarului. Arătând ca o 
cărămidă pe roţi, maşina hodorogea de-a lungul pistei de rulare, 
ținându-se după avion. 

În compartimentul din faţă, Mother conducea. Schofield şi 
preşedintele împărțeau locul pasagerului. 

— Mother, grăbeşte-te! o zori Schofield. Trebuie să-l prindem 
înainte să ajungă pe pista principală! Dacă ajunge acolo şi începe 
decolarea, suntem pierduţi. 

Mother schimbă viteza într-a treia, care era de altfel şi ultima. 
Motorul V8 al vehiculului de remorcare începu să huruie puternic 
în timp ce maşina ţâşnea înainte, accelerând printre valurile de 
căldură ale deşertului. „Gândacul” gonea de-a lungul pistei de 
rulare apropiindu-se de Boeingului 747 ce transporta naveta 
spaţială. 

Elicopterele Penetrator deschiseră focul asupra lor, dar 
Schofield lăsă în jos geamul din partea pasagerului şi începu să 
tragă simultan cu două puşti de asalt P-90 - a lui şi a lui Mother - 
asupra acestora. 

Reuşi să nimerească una dintre mitralierele Vulcan montate 
sub botul unui elicopter Penetrator, care tăcu brusc, dar celălalt 
elicopter îşi continua tirul susţinut. Peste tot în jurul „gândacului” 
care înainta în viteză săreau scântei provocate de gloanţe. 

— Mother! Du-ne sub avion! Avem nevoie de protecţia 
electromagnetică a acestuia. 

Mother acceleră din nou, iar „gândacul” ţâşni înainte cu viteză 
maximă. Maşina se apropia legănându-se de greoiul 747, până ce 
ajunse în cele din urmă sub coada giganticului avion argintiu. 
Parcă intraseră într-o bulă de aer. 

Gloanţele trase de cel de-al doilea elicopter Penetrator nu mai 
loveau pista în jurul lor. Focul de artificii provocat de impactul 
gloanţelor luă sfârşit. 

„Gândacul” continua să înainteze, acum în umbra Boeingului 
ce căra naveta spaţială, ţinându-se departe de trenul de 
aterizare al avionului, dar rămânând sub protecţia corpului masiv 
al acestuia. 

Maşina se mută apoi sub aripa stângă a avionului, huruind în 
continuare pe asfaltul pistei, încercând să ajungă la scara din 
sfoară care atârna în dreptul uşii de pe partea stângă a 
fuzelajului, uşă care rămăsese deschisă. 


Vehiculul de remorcare ajunse în dreptul scării chiar în 
momentul în care avionul viră pe neaşteptate spre dreapta. 

— La naiba! strigă Mother. 

„Gândacul” ieşi de sub aripa protectoare a avionului în soarele 
orbitor. 

— Virează pe pista principală! strigă Schofield. 

Ca o pasăre uriaşă, greoaie, Boeingul argintiu - cu tot cu 
naveta X-38 de deasupra lui - viră pe pista lungă de decolare a 
Zonei 8. 

— Du-te la scară, Mother! strigă Schofield. 

Mother întoarse cu toate puterile volanul spre dreapta 
direcţionând  „gândacul” - lipsit temporar de protecţia 
electromagnetică a avionului - spre scara din sfoară care flutura 
acum în aer, însă unul dintre cele două elicoptere Penetrator viră 
imediat şi deschise focul. 

O rafală devastatoare de gloanţe trasoare ciurui asfaltul din 
faţa „gândacului”, iar scânteile începură să sară peste tot în jur. 
Câteva gloanţe loviră parbrizul maşinii, crăpându-l. 

O sumedenie de gloanţe ricoşară sub bara de protecţie a 
vehiculului şi loviră şasiul, iar trei dintre ele loviră caseta de 
direcţie. 

Răspunsul fir instantaneu. Volanul din mâinile lui Mother o luă 
razna. „Gândacul” gonea în zigzag de la stânga la dreapta, 
balansându-se periculos în timp ce rula în viteză pe pistă, 
menţinându-se sub aripa avionului. 

Mother stătea cu mâinile încleştate pe volan, străduindu-se din 
toate puterile să ţină vehiculul sub control. Boeingul 747 îşi 
termină virajul, pregătindu-se să ruleze pe pista de decolare, 
care se întindea în faţa aparatului de zbor ca o panglică dreaptă 
de culoare neagră, pierzându-se undeva în orizontul orbitor al 
deşertului. 

— Mother...! strigă Schofield. 

— Ştiu! îi răspunse Mother. Du-te tu! Urcă pe acoperiş! O să 
încerc să duc maşina sub scară! Şi ia-l şi pe preşedinte cu tine! 

— Dar tu...? 

— Scarecrow! în douăsprezece secunde avionul va decola, şi 
dacă nu reuşiţi să vă urcați în el o să-l pierdem pe puşti! Eu 
trebuie să ţin bine volanul drăciei ăsteia, altfel va derapa! 

— Dar cei din elicoptere te vor ucide imediat ce vom decola...! 


— De aceea trebuie să-l iei cu tine! îi strigă Mother făcându-i 
un semn din cap spre preşedinte. Nu-ţi face griji pentru mine, 
Scarecrow. Ştii prea bine că e nevoie de mai mult decât o mână 
de fraieri de la Forţele Aeriene ca să scape cineva de mine. 

Schofield nu era prea sigur. Dar văzu privirea ei şi înţelese că 
era pregătită să conducă în continuare „gândacul” - chiar dacă 
ştia că avea foarte puţine şanse să scape cu viaţă -, atâta timp 
cât el şi preşedintele mai aveau o şansă să ajungă la bordul 
acelui avion. 

Schofield se întoarse spre preşedinte: 

— Haideţi. Mergeţi cu mine. 


„Gândacul” acceleră pe lângă Boeingul 747, protejat din nou 
de contramăsurile electronice ale acestuia şi se strecură sub uşa 
de acces din stânga care rămăsese deschisă - uşa din pragul 
căreia atârna scara din sfoară. 

Cele două siluete subţiri, Schofield şi preşedintele, îmbrăcaţi 
încă în uniformele negre de luptă, urcară pe acoperişul 
vehiculului în mişcare. Lucru destul de avantajos, uniformele 
Detaşamentului 7 pe care le purtau amândoi erau dotate cu 
ochelari de protecţie, aşa că profitară de acest lucru şi îşi 
acoperiră ochii cu acei ochelari pentru a se apăra de nisipul 
stârnit de vânt. 

Jos, în compartimentul şoferului, Mother se lupta în continuare 
cu volanul „gândacului”, încercând din răsputeri să ţină vehiculul 
dezlănţuit pe linie dreaptă. 

Pe acoperişul vehiculului - ţinând piept vântului puternic - 
Schofield întinse mâna spre scara din sfoară. Aceasta flutura şi se 
legăna atât de tare încât îi venea greu să o prindă... Apoi, brusc, 
un zgomot infernal îl asurzi de-a binelea. 

Cele patru motoare montate pe aripile Boeingului 747 se 
treziseră la viaţă. Schofield înlemni. Avionul se pregătea să 
ruleze pentru decolare. Acesta începea să accelereze pentru a se 
putea desprinde de sol şi în orice moment avea să se 
îndepărteze de „gândac”. 

Scara din sfoară flutura în vânt la numai un metru în faţa 
vehiculului. Nori de nisip stârnit de vânt se ridicau peste tot în 
jur. Schofield se întoarse spre preşedinte şi strigă: 

— OK! Eu prind scara, iar dumneavoastră vă ţineţi de mine! 


— Cum? 

— O să vedeţi! 

Şi cu aceste cuvinte, Schofield îşi luă avânt şi se aruncă de pe 
acoperişul plat al vehiculului... sări prin aer cu braţele întinse... şi 
se prinse de capătul scării care flutura în faţa lor. li făcu semn 
apoi preşedintelui să-l urmeze. 

— Trebuie să vă prindeţi de mine! 

Preşedintele clătină din cap, neîncrezător, dar spuse: 

— Bine... 

Îşi luă avânt şi sări - chiar înainte ca avionul să ţâşnească în 
faţă cu viteză mărită, turându-şi puternic motoarele. Preşedintele 
zbură pe distanţa scurtă dintre „gândac” şi aeronavă aruncându- 
şi braţele în jurul taliei tânărului căpitan şi lipindu-se strâns de 
acesta în timp ce Schofield se ţinea ferm de scară cu ambele 
mâini. 

„Gândacul” condus de Mother rămase departe în spatele lor, 
incapabil să atingă viteza avionului care se pregătea să-şi ia 
zborul. Cele două elicoptere Penetrator renunţară de asemenea 
la urmărire şi rămaseră în spatele avionului, menţinându-se în 
aer deasupra pistei. 

Suspendat de scara din sfoară - la o viteză de aproape 160 de 
kilometri pe oră, cu trupul biciuit de vânt şi preşedintele Statelor 
Unite ale Americii agăţat de talia sa - Schofield se înfioră la 
vederea unei rachete lansate de unul dintre cele două elicoptere 
Penetrator către „gândacul” lui Mother lipsit acum de protecţia 
avionului. 

Racheta lovi partea din spate a vehiculului aflat încă în mişcare 
şi explodă, ridicând-o la vreo doi metri deasupra pistei. 

Din cauza impactului, „gândacul” derapă şi se învârti de 
câteva ori, apoi părăsi în viteză pista aterizând în nisip şi ridicând 
în urmă o coloană mare de praf, ca în cele din urmă să se 
răstoarne - o dată, de două ori, de trei ori -, oprindu-se aproape 
dezmembrat, cu roţile în sus, în mijlocul unui nor de nisip. 

Aşa cum stătea suspendat de scara agăţată de pragul uşii 
avionului care accelera pe pistă, Schofield privea neputincios 
rămăşiţele vehiculului acoperit de nisip, rugându-se doar ca 
Mother să fi avut parte de o moarte rapidă. 


2 


În momentul acela trebuia să se gândească la altele. Aeronava 
continua să înainteze în viteză pe pistă. In acest timp, două 
siluete mici - Schofield şi preşedintele - atârnau suspendate de 
uşa din partea stângă faţă. Viteza Boeingului 747 crescu. 

Greutatea suplimentară a navetei X-38 din spatele aeronavei 
impunea parcurgerea unei porţiuni mai mari de pistă pentru 
decolare. 

Schofield şi preşedintele atârnau agăţaţi de scara din sfoară, 
iar vântul le şfichiuia aspru trupurile. 

— Intraţi dumneavoastră primul! strigă Schofield. Suiţi-vă mai 
întâi în spatele meu, apoi urcați pe scară! 

Preşedintele se conformă imediat. Pista fugea din ce în ce mai 
tare sub ei. Preşedintele se căţără mai întâi pe umerii lui 
Schofield folosindu-se de cureluşele cu care era dotată uniforma 
de luptă a căpitanului, ca puncte de sprijin pentru mâini şi 
picioare, apoi ajunse la scară, pe care începu să urce. Imediat ce 
preşedintele ajunse pe scară, Schofield începu să se înalțe, la 
rândul lui, folosindu-se numai de braţe. 

Pista de asfalt dispărea sub ei cu o viteză ameţitoare, iar ei 
urcau în continuare treptele scării, făcând cu greu faţă vântului 
necruţător. 

Şi dintr-odată, chiar în momentul în care ajunseră în pragul 
uşii, pista se îndepărtă brusc, rămase în urmă şi dispăru repede 
în obscuritate. 

Schofield simţi un nod în gât. Acum erau în aer. 


Elicopterul lui Caesar Russell ateriza uşor pe pistă, acum la 
mare depărtare de avionul care tocmai îşi lua zborul, la vreo 
douăzeci de metri de vehiculul distrus al lui Mother. 

Caesar cobori şi privi lung în urma avionului. Kurt Logan păşi în 
direcţia „gândacului” distrus. Acum „gândacul” era doar un 
morman de fiare contorsionate. Bucăţi de oţel se vedeau peste 
tot în jur. 

Cabina şoferului era complet aplatizată, iar parbrizul şi bara 


care susţinea acoperişul erau acum afundate în interior. Maşina 
semăna cu o cutie turtită din aluminiu. 

Şi atunci zări corpul. Zăcea cu faţa în jos în nisip, chiar în faţa 
vehiculului de remorcare - cu membrele răsucite, frânte. Doar 
trunchiul şi membrele erau vizibile, capul însă nu. 

Capul lui Mother era undeva sub bara de protecţie din faţă, 
strivit. Cracul stâng al pantalonului se termina brusc la genunchi 
- gamba îi fusese smulsă sub forţa impactului. 

Logan se întoarse lângă Russell. Acesta nu-şi luase încă ochii 
de la avionul argintiu care se pierdea în zare. 

— Echo a pus mâna pe băiat, zise Logan. lar puşcaşii marini îl 
au pe preşedinte. 

— Da, confirmă Caesar privind îndelung spre avion. Din 
păcate, acum va trebui să trecem la planul de rezervă. Ceea ce 
înseamnă că ne întoarcem în Zona 7. 


Cu o bufnitură, Preşedintele se prăbuşi peste pragul uşii 
deschise a avionului. Abia mai putea să respire. Schofield îl urmă 
câteva secunde mai târziu. Şi el respira cu dificultate. Reuşi să se 
ridice în genunchi şi trase uşa după el. Aceasta se închise etanş 
cu un zgomot puternic. 

Amândoi zăceau epuizați pe podea, purtând încă ochelarii de 
protecţie, când unul dintre piloţii Boeingului 747, un soldat de 
comando din Unitatea Echo, apăru pe scara de acces, coborând 
de pe puntea superioară. Pilotul purta un costum mare şi larg, de 
un portocaliu aprins, pe care Schofield îl recunoscu imediat ca 
fiind un costum presurizat. 

Costumele presurizate erau obligatorii pentru toate zborurile la 
altitudini mari sau suborbitale. Deşi păreau destul de umflate la 
exterior, la interior erau de fapt mulate pe corp, având la 
încheieturile mâinilor şi la glezne manşete elastice. 

Acestea erau fixate strâns pe membrele celui care purta 
costumul reglând circulaţia sanguină şi împiedicând coagularea 
sângelui de la nivelul capului. Costumul bărbatului era prevăzut 
şi cu un inel din metal în jurul gâtului - inel pe care putea fi 
montată o cască de cosmonaut - şi un cablu de alimentare cu 
fişă legat de talie, de care putea fi ataşată o unitate de 
menţinere a vieţii. 

— Hei, aţi reuşit, zise pilotul în timp ce se apropia de ei. 


Acesta nu avea cum să-şi dea seama cine se ascundea sub 
uniformele Detaşamentului 7, în spatele ochelarilor de protecţie 
murdari de nisip. 

— Îmi cer scuze, dar nu vă mai puteam aştepta. Cobra a dat 
ordinul de decolare. Haideţi, am rămas doar doi în avion. Eu şi 
Coleman. Toţi ceilalţi sunt deja la bordul nave... 

Poc! Schofield se ridică fulgerător şi îi aplică un pumn în faţă, 
doborându-l dintr-o singură lovitură. 

— Scuzele nu au fost acceptate, spuse ironic Schofield. Se 
întoarse spre preşedinte: Aşteptaţi-mă aici. 

— Bine, veni rapid răspunsul şefului executivului american. 

Avionul se ridica tot mai sus. Din interiorul aparatului de zbor 
suprafaţa pământului părea înclinată la aproape patruzeci şi cinci 
de grade. Schofield urcă repede scările care duceau la puntea de 
sus şi carlingă, căutându-l pe cel de-al doilea pilot, Coleman. 

işi ţinea în faţă puşca de asalt P-90, pregătit de atac. ÎI întâlni 
pe Coleman chiar atunci când acesta ieşea din carlingă, încă o 
lovitură aprigă a lui Schofield - de această dată cu patul puştii - 
şi Coleman se prăbuşi inconştient la pământ. 

Schofield se năpusti în carlingă. Aceasta era goală. Scană totul 
dintr-o privire. 

Sperase să poată prelua comanda avionului şi să-l ducă înapoi 
pe pământ... Nicio şansă. Ecranul din tabloul de bord îl informă 
că pilotul automat era activat, iar avionul urma să atingă 
altitudinea de 20.000 de metri - înălţime la care avionul putea 
lansa naveta pe care o transporta deasupra. În partea de jos a 
ecranului citi: 


PILOT AUTOMAT ACTIVAT 
PENTRU A DEZACTIVA PILOTUL AUTOMAT SAU PENTRU A SCHIMBA 
CURSUL DE ZBOR INTRODUCEŢI CODUL DE AUTORIZARE 


„Codul de autorizare?” Schofield rămase pe gânduri. La naiba! 
Nu putea dezactiva pilotul automat. 

Ceea ce însemna că era imposibil ca avionul să aterizeze... Şi 
ce era de făcut în acest caz? Se uită repede în jur, văzu norii de 
afară, apoi privirea i se opri asupra trupului inert al pilotului pe 
nume Coleman căzut în faţa uşii de la carlingă. Şi atunci îi veni o 
idee. 


Schofield se întoarse la preşedinte ducându-l pe umăr pe 
Coleman. Făcu un semn din cap înspre celălalt pilot căzut la 
picioarele preşedintelui. 

— Puneţi-vă repede costumul lui, îi spuse Schofield în timp ce-l 
lăsa jos pe Coleman. 

începu apoi să-l dezbrace şi, în câteva minute, Schofield şi 
preşedintele erau îmbrăcaţi în cele două costume presurizate de 
culoare portocaliu-deschis. Spre surpriza lor, descoperiră în 
buzunarele pe coapsă câte un pistol SIG-Sauer. 

— Acum unde mergem? întrebă preşedintele. 

Schofield îi aruncă o privire gravă. 

— Acolo unde nu a păşit încă picior de om. 


Naveta spaţială X-38 comunica cu avionul lansator printr-un 
tub cilindric ombilical prevăzut cu şase lonjeroane din aliaj de 
titan, care fixau de fapt naveta pe spatele Boeingului 747. Tubul 
ombilical asigura şi accesul oamenilor în navetă. 

În linii mari, acest tub arăta ca un burlan vertical care intra de 
pe spatele avionului în partea de jos a navetei. Tubul pornea de 
undeva de la mijlocul avionului, la jumătatea culoarului ce 
traversa puntea inferioară. Schofield şi preşedintele se îndreptară 
în grabă către această intrare. 

În drumul lor găsiră nişte piese de echipament destinate 
probabil celor doi piloţi ai Unităţii Echo: două unităţi ca nişte 
valize albe - sisteme de susţinere a vieţii -, unităţi autonome de 
aer condiţionat aşa cum poartă în spate cosmonauţii în zborurile 
spaţiale şi două căşti sferice, aurii, pe care şi le montară în 
inelele de prindere ale costumelor presurizate pe care le purtau. 

Vizierele boltite ale căştilor aurii erau puternic reflectorizante - 
o caracteristică menită să protejeze purtătorul de cantităţile 
imense de radiaţii ultraviolete întâlnite la altitudini extreme. 
Aceste căşti le ascundeau complet feţele. 

Ajunseră la intrarea în tubul ombilical: tunelul vertical dispărea 
în plafon. O scară subţire de oţel era montată în interiorul 
tubului. Complet echipat în costumul spaţial, cu faţa ascunsă de 
viziera aurie reflectorizantă, Schofield privi în sus. 

La capătul tubului, la vreo treizeci de metri deasupra, se vedea 
lumină - probabil interiorul navetei X-38. Se întoarse spre 


preşedinte şi îi făcu semn cu degetul în sus. 


Începură să urce încet pe scară, împovăraţi de greutatea 
costumelor mari presurizate şi de unităţile de susţinere a vieţii. 

După aproximativ un minut, casca aurie a lui Schofield se 
strecură prin trapa circulară din podeaua navetei. 

Căpitanul îngheţă. Compartimentul cargo din spatele navetei 
spaţiale semăna cu interiorul unui autobuz de ultimă generaţie. 
Era doar un spaţiu compact, strâmt, destinat transportului. Putea 
adăposti orice, de la oameni până la arme şi sateliți. Pereţii din 
interior erau de un alb imaculat, fiind prevăzuţi cu unităţi de 
alimentare pentru unităţile de susţinere a vieţii, tablouri de 
comandă şi echipamente de siguranţă. 

În acel moment cabina era aranjată în modul de transport 
pasageri: înăuntru erau aproximativ o duzină de scaune mari şi 
robuste, grupate câte două şi orientate spre partea din faţă a 
navetei. Pe acele scaune, fixaţi în centurile de siguranţă, 
căpitanul îi recunoscu pe soldaţii Unităţii Echo şi conspiratorii 
chinezi. 

Cinci dintre aceştia se aflau în cabina cargo, purtând 
echipamente identice - căşti aurii şi costume largi, presurizate, 
de culoare portocalie, cu steagul Americii în miniatură cusut pe 
umeri. 

„Ce ironie”, se gândi Schofield. 

Erau fixaţi în curele de scaune, pregătiţi pentru tranzitul în 
zona lipsită de gravitație. Prin uşa deschisă a carlingii care 
comunica cu compartimentul cargo, Schofield zări încă trei 
bărbaţi îmbrăcaţi în costume presurizate - echipa de comandă a 
navetei spaţiale. Dincolo de cei trei se vedea cerul. 

Aşa cum stătea acolo, pe jumătate deasupra trapei din podea, 
Schofield simţi un flux de adrenalină. El ştia foarte bine că acele 
căşti aurii reflectorizante îl protejau atât pe el, cât şi pe 
preşedinte, deci nu puteau fi recunoscuţi. Dar nu se simţea totuşi 
în largul lui, de parcă ar fi fost un impostor călcând pe un 
teritoriu inamic. În capătul opus al compartimentului navetei erau 
câteva locuri libere, aşteptându-i probabil pe cei doi piloţi ai 
avionului şi pe cei cinci soldaţi de comando ai Unităţii Echo care 
fuseseră doborâţi în hangar. 

Schofield ieşi încet din trapa care comunica cu tunelul 


ombilical. Nimeni nu părea uimit de prezenţa lui acolo. Cercetă 
cu privirea cabina sperând să-l zărească pe Kevin şi, spre groaza 
lui, nu-l văzu nicăieri. 

„Nu...” 

Şi apoi observă că unul dintre cei cinci oameni îmbrăcaţi în 
costume presurizate care şedeau în interiorul cabinei nu părea să 
umple costumul exagerat de mare. De fapt, acesta arăta aproape 
comic. Braţele înmănuşate ale costumului atârnau inert, iar 
bocancii cu jambiere de deasupra pantalonilor se legănau pe 
podea. Se părea că purtătorul costumului era prea mic pentru 
mărimea acestuia... 

Trebuia să fie. 

Decât să suflece mânecile costumului ca să-i permită lui Kevin 
să-şi bage mâinile în mănuşi, soldaţii Unităţii Echo se asiguraseră 
ca băieţelul să primească beneficiile complete ale manşetelor 
costumului presurizat care asigurau circulaţia normală a 
sângelui, chiar dacă băiatul arăta ca Charlie Chaplin îmbrăcat 
într-un costum exagerat de mare. 

„Bine, se gândi Schofield în timp ce ieşea pe gura tubului 
ombilical, cum o să procedez în continuare?” 

Ce-ar fi dacă l-ar înşfăca pur şi simplu pe Kevin înainte ca 
vreunul dintre ei să aibă timp să-şi desfacă curelele, apoi să intre 
repede în tubul ombilical şi de acolo în Boeingul 747 şi... 

Chiar atunci o mână apucă braţul lui Schofield şi o voce îi 
explodă în ureche: 

— Hei, Coleman! 

Era unul dintre piloţii navetei, căruia nu i se vedea faţa în 
spatele vizierei aurii. Acesta intrase în cabina personalului şi îl 
apucase de braţ pe Schofield. Vocea lui metalică răsună în casca 
lui Schofield: 

— Sunteţi doar voi doi? Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? 

Schofield clătină încet din cap. 

— Ah, înţeleg, spuse astronautul fără faţă. Acesta aţinti apoi 
două degete în direcţia unei perechi de scaune de lângă uşa 
carlingii şi adăugă: Aşezaţi-vă în scaune şi puneţi-vă centurile de 
siguranţă. 

Apoi, mişcându-se destul de firesc în costumul greoi de 
astronaut, bărbatul se aplecă şi-l ajută pe preşedinte să iasă pe 
gura tubului ombilical, apoi închise trapa în urma lui. Se îndreptă 


cu paşi mari către carlingă vorbind în microfonul din cască: 

— Tot personalul să se pregătească pentru desprinderea de 
vehiculul lansator în treizeci de secunde. 

Uşa carlingii se izbi ferm în spatele pilotului, izolându-i de 
aceasta, iar Schofield rămase în picioare în mijlocul cabinei, 
holbându-se la trapa închisă de presiune din podeaua de sub 
picioarele lui. 

„Sfinte Sisoe...” 

Erau pe cale să intre pe orbită. 


3 


Cu preşedintele în spatele lui, Schofield înaintă către cele două 
scaune goale de lângă uşa carlingii. In timp ce făcea acest lucru, 
observă cum soldaţii Unităţii Echo îşi conectaseră costumele la 
sistemul centralizat de menţinerea vieţii al navetei, fixaţi în 
centurile de pe scaune. 

Ajunse în faţa locului său şi trase de un cablu suplimentar al 
unităţii lui de menţinere a vieţii pe care îl conectă la dispozitivul 
special de cuplare cu care era prevăzut braţul scaunului său. 
Apoi se aşeză şi începu să-şi strângă bine în jurul corpului 
curelele cu care era prevăzut scaunul. 

Preşedintele, care nu-l scăpa din ochi, făcu şi el întocmai, 
prinzându-şi bine curelele scaunului său care se afla de cealaltă 
parte a micului culoar al cabinei. Odată prins bine de scaun, 
Schofield începu să privească în jur. Pe un scaun de pe celălalt 
rând, chiar în spatele preşedintelui, el îl văzu pe Kevin, răsturnat 
parcă într-o parte, arătând foarte ciudat în costumul spaţial 
supradimensionat. 

In acel moment se petrecu un lucru foarte straniu. Kevin îi făcu 
din mână. Fu un gest scurt şi rapid, din cauza căruia mâneca 
prea lungă a copilului flutură caraghios în aer. 

Schofield se încruntă şi rămase cu privirea aţintită asupra 
băiatului, de parcă nu-i venea să creadă. El purta pe cap casca 
opacă a costumului spaţial. Kevin nu avea cum să-i vadă faţa. Să 
fi ştiut Kevin cine era? Dar cum ar fi putut Kevin să-şi dea 
seama? Schofield alungă imediat acest gând prostesc. Probabil 
că Kevin făcea din mână tuturor astronauţilor pe care-i vedea. 

Intoarse capul spre preşedinte - şi văzu cum acesta îşi trăgea 
centura de-a curmezişul peste trup. Preşedintele trase adânc aer 
în piept, de parcă voia să se liniştească. Schofield îşi închipuia ce 
simţea acesta. Deodată, nişte voci se auziră în căştile lor: 

— Motorul principal pregătit... altitudinea de lansare atinsă... 
desprinderea de tubul ombilical va avea loc în trei... doi... unu... 
finalizat. 

De undeva de sub podea se auzi un zgomot puternic şi brusc, 


naveta spaţială se desprinse de avion, ridicându-se imediat, mult 
mai uşoară acum. 

— Tubul ombilical a rămas în urmă... ne-am separat de 
vehiculul de lansare.. 

Se auzi un chicotit uşurel, apoi vocea lui Cobra Carney: 

— Dă-i foc! 

— Desigur, domnule. Boosterele Pegasus sunt pregătite... 
Aprinderea în trei... 

Sub picioarele lui Schofield, podeaua navetei începu să huruie 
ameninţător. 

— Doi... 

Aştepta tensionat deznodământul. 

— Unu... finalizat. 


Naveta părea acum un enorm aruncător de flăcări. 

Atunci când boosterele Pegasus se aprinseră, naveta spaţială 
X-38 era la mică distanţă deasupra aparatului de lansare 747 pe 
care tocmai îl abandonase - acceleratoarele sale gigantice fiind 
îndreptate chiar spre avionul argintiu de dedesubt. Boosterele se 
aprinseră brusc, răspândind o lumină orbitoare, precum flăcările 
de magneziu. 

Două limbi albe de foc incredibil de lungi ţâşniră din cele două 
boostere identice de formă cilindrică din partea inferioară a 
navetei X-38. 

Cele două limbi ascuţite de foc se abătură ca nişte fulgere 
asupra avionului, secţionând instantaneu fuzelajul gigantului 
chiar la mijloc, ca nişte torţe cu plasmă. 

Boeingul 747 se rupse brusc în două sub forţa jetului de foc. 
Combustibilul din aripi se aprinse imediat şi o fracțiune de 
secundă mai târziu, giganticul avion explodă pur şi simplu 
stârnind o ploaie de foc şi resturi metalice fumegânde. 


Schofield nu asistă la distrugerea Boeingului 747. El era într-o 
cu totul altă lume acum. Zgomotul care însoțea aprinderea 
boosterelor navetei era mai puternic decât tot ce auzise 
vreodată. Depăşea orice închipuire. Era devastator. Infernal. Era 
precum bubuitul unui motor cu reacţie - doar că de o mie de ori 
mai puternic. Acum naveta îşi ridică botul în sus şi ţâşni înainte. 
Forţa gravitaţională îl ţintui pe Schofield de spătarul scaunului. 


Cabina începu să vibreze şi să se zgâlţâie tare. Căpitanul îşi 
simţi obrajii aplatizaţi, apăsând puternic asupra oaselor craniului. 
Strânse tare din dinţi. 

Cu excepţia uşii închise a carlingii, singura legătură vizibilă 
între puntea de comandă a navetei şi partea din spate a 
compartimentului cargo era de fapt o ferestruică de vreo 
doisprezece centimetri grosime decupată în peretele carlingii. 
Prin această fereastră Schofield putea vedea parbrizul frontal al 
navetei. Cerul devenea din ce în ce mai violet pe măsură ce 
urcau. În câteva minute naveta atinsese o altitudine incredibilă, 
boosterele masive ridicând-o din ce în ce mai sus. 

Apoi, brusc, pe fondul zgomotului infernal al rachetelor 
auxiliare răsunară vocile echipei de piloţi: 

— Pregătiţi-vă pentru desprinderea boosterelor şi trecerea pe 
rezerva de energie proprie... 

— Am înţeles. 

— Fiţi gata pentru separarea boosterelor. Aceasta va avea loc 
în trei... doi... unu... finalizat. 

Bum! Schofield simţi suprasarcina şi vibraţiile. Enormele 
rachete auxiliare se desprinseră de naveta care continua să urce. 
Îi aruncă o privire preşedintelui - şeful Executivului îşi ţinea 
mâinile încleştate pe mânerele scaunului. Din punctul lui 
Schofield de vedere, acesta era de fapt un lucru bun. Asta 
însemna că preşedintele nu leşinase. 

Naveta X-38 ţâşni spre cer. Vibraţiile şi trepidaţiile se opriseră. 
Deplasarea deveni acum mai lină, aproape fără zgomot, de parcă 
aparatul de zbor X-38 ar fi plutit prin aer. Acest răgaz îi dădu lui 
Schofield şansa să arunce o privire mai atentă în jur. 

Primul lucru care-i atrase atenţia fu tastatura din dreptul uşii 
carlingii - un mecanism de blocare a uşii, folosit probabil în 
situaţii de urgenţă, ca de exemplu depresurizarea cabinei. 
Schofield îşi examină de asemenea costumul său spaţial. In 
mâneca stângă a acestuia, deasupra încheieturii sale, era cusută 
o unitate mică, un echipament radio emisie-recepţie care asigura 
transmisia la nivelul căştii. În acel moment, pe ecranul display- 
ului unităţii era afişat canalul 05. 

Îl privi pe preşedinte şi îi făcu un semn discret, atingându-şi 
încheietura, apoi ridică trei degete: „Schimbaţi pe canalul 3”. 

Preşedintele încuviinţă din cap. 


Câteva secunde mai târziu, Schofield zise: 

— Mă auziţi? 

— Da. Care-i planul? 

— Rămânem pe poziţii. Şi aşteptăm să se ivească o ocazie 
pentru a prelua controlul navetei. 


Aparatul de zbor se avântă şi mai sus. În timp ce se ridica, 
culoarea cerului se schimba treptat. Schofield putea observa 
aceste schimbări prin fereastra cu vedere spre parbrizul frontal al 
navetei. Din mov, cerul deveni negru ca smoala. 

Şi apoi, brusc, de parcă cineva ar fi ridicat în acel moment un 
văl de pe bolta cerească, Schofield se trezi privind minunata 
galaxie de stele. lar sub câmpul de aştri - strălucind ca un opal 
pe cerul negru ca cerneala - conturul eliptic al Pământului, 
întinderea nesfârşită, curbată la extremităţi, rămânând în urmă 
precum un glob gigantic şi luminos de proporţii incredibile. Era 
nesfârşit. Părea atât de imens, imposibil de cuprins cu privirea. 

Priveliştea îţi tăia pur şi simplu răsuflarea. Nu ajunseseră încă 
la altitudinea dorită, erau însă la limita dintre spaţiu şi atmosfera 
terestră, la vreo trei sute douăzeci de kilometri de pământ. 

Pământul - aşa curbat, masiv şi ameţitor - umplea aproape trei 
sferturi din câmpul vizual al lui Schofield. Acesta rămăsese mut 
de uimire şi privea năucit strălucitoarea planetă albastră 
pâlpâind în faţa universului. Apoi îşi întoarse privirea către 
câmpul de stele de deasupra planetei. Era atât de senin acolo 
sus. Cerul plin de aştri era nesfârşit. 

Deodată, una dintre miliardele de stele începu să se mişte. 
Schofield clipi de câteva ori şi privi din nou. Nu se înşelase. Una 
dintre stele se mişca într-adevăr. 

— Sfinte Dumnezeule... murmură el. 

Aceea nu era o stea. Era o navetă spaţială. Model american, 
după formă şi mărime. Aceasta se deplasa uşor în 
imponderabilitatea spaţiului, apropiindu-se de ei în linie dreaptă. 
Steagul roşu cu stele galbene de pe coada aeronavei era 
inconfundabil. Era naveta spaţială chinezească. 

Schofield schimbă repede pe canalul 5, la timp ca să audă 
vocea lui Cobra: 

— Yellow Star, aici Fleeing Eagle. Te văd acum. Reducem 
viteza ca să începem staționarea pe orbită. Te poţi apropia în 


treizeci de secunde. 


În acelaşi moment, uşa carlingii se deschise şi doi dintre piloţii 
navetei X-38 îşi făcură apariţia. Schofield ridică ochii. Acum că 
erau în spaţiul suborbital, se puteau mişca în voie prin cabină. 
Gravitaţia era zero, aşa că piloţii făceau paşi mari, folosind 
mânerele montate pe plafon ca să se deplaseze. Amândoi piloţii 
încă purtau căştile aurii şi cărau după ei unităţile de menţinere a 
vieţii. 

Trecură pe lângă Schofield şi preşedinte, îndreptându-se spre 
pupa pentru a pregăti andocarea navetei chinezeşti. Alţi doi 
bărbaţi în costume spaţiale din compartimentul cargo începură 
să-şi desfacă centurile, ridicându-se apoi să ajute la transfer. 

Schofield se gândi să profite de momentul acela şi schimbă din 
nou pe canalul 3. 

— OK, zise el întorcându-se spre preşedinte. Asta e. Urmati- 
mă. 

Încercând să se comporte cât mai firesc, ca să nu atragă 
atenţia, Schofield îşi reconectă tubul de aer la unitatea de 
menţinere a vieţii şi începu să-şi desfacă centurile. Preşedintele 
făcu la fel. 

După ce-şi decuplă curelele, Schofield simţi că se ridică în 
stare de imponderabilitate. Se prinse cu mâna de unul dintre 
mânerele de pe plafon şi înainte ca cineva să-l poată opri - sau 
măcar să-l poată întreba ce avea de gând să facă - se duse lângă 
Kevin şi îi reataşă băiatului tubul la unitatea de susţinere a vieţii, 
apoi îi desfăcu centurile care-l ţintuiau de scaun. 

Doi dintre astronauții Echo fără faţă întoarseră capul în direcţia 
lor, curioşi. Schofield făcu nişte semne în direcţia carlingii: 

„Vrei să arunci o privire?” 

Kevin încuviinţă din cap. Soldaţii Echo îşi văzură mai departe 
de treabă. Cu preşedintele în spatele lui - ţinându-se bine de 
mânerele de pe plafon -, Schofield îl conduse pe Kevin în faţă, în 
carlinga navetei spaţiale. De aici priveliştea era şi mai fascinantă. 
Prin parbrizul panoramic Pământul arăta nemaipomenit, 
întinzându-se în faţa lor ca suprafaţa unei enorme lentile convexe 
de culoare azurie. Pilotul din carlingă se întoarse în scaun la 
intrarea lor. 

Schofield schimbase din nou pe canalul 5. Tuşind uşurel ca să- 


şi camufleze vocea, căpitanul i se adresă pilotului: 

— Ne-am gândit să trecem o clipă să vedem priveliştea. 

— Ei, nu arată rău deloc, nu-i aşa? Aveţi grijă să vă ţineţi 
vizierele coborâte. Radiațiile pot fi fatale, iar soarele e de-a 
dreptul orbitor. 

Schofield îl aşeză pe Kevin în scaunul gol al copilotului. Apoi se 
întoarse către preşedinte şi schimbă din nou pe canalul 3. 

— Va trebui să îi desfaceţi centurile de siguranţă şi să le folosiţi 
ca să-i legaţi mâinile. O să am eu grijă de tubul lui de oxigen. 

— Ce... Cum? Când? 

— După ce fac asta... 

Şi în timp ce rostea aceste cuvinte, se aplecă în faţă, apucă 
viziera aurie a pilotului şi o ridică brusc. 

— Aaah! răcni pilotul în momentul în care lumina albă şi 
deosebit de puternică a soarelui îl orbi de-a dreptul. 

Sub viziera aurie a căştii nu era decât un strat de sticlă 
transparentă care nu oferea protecţie contra radiaţiei solare atât 
de agresive. Schofield smulse apoi sistemul de menţinere a vieţii 
al pilotului din suportul său din perete în timp ce preşedintele 
desfăcea rapid centurile de siguranţă ale acestuia ca să-i 
imobilizeze braţele de o parte şi de cealaltă a scaunului de zbor. 

Decuplat de la unitatea de menţinere a vieţii - şi legat acum 
de propriul scaun - pilotul deschise gura disperat, sufocându-se. 
Schofield se repezi spre uşa deschisă a carlingii şi lovi cu pumnul 
un buton de pe perete, chiar lângă intrare. Uşa se închise 
imediat, izolându-i pe toţi trei în carlingă. Preşedintele îl privi 
nedumerit. 

— Şi acum...? 

Dar Schofield nu-i răspunse. Mai avea ceva de făcut. Ştia că 
mai avea la dispoziţie doar trei secunde până ce uşa carlingii 
putea fi deschisă din nou de către cei rămaşi în compartimentul 
cargo din spate. Lângă uşă era o tastatură de comandă, identică 
cu tastatura de pe partea cealaltă a peretelui. Schofield o cercetă 
repede cu privirea şi constată că în afară de tastele numerice 
obişnuite, micul tablou de comandă mai conţinea un buton roşu 
de formă dreptunghiulară, protejat de o carcasă din plastic 
transparent. În dreptul acestuia scria: 


DOAR ÎN SITUAŢII DE URGENŢĂ: 


IZOLARE CARLINGĂ 


Schofield desfăcu carcasa de protecţie şi apăsă butonul mare 
de culoare roşie. Imediat, cele cinci dispozitive de blocare ale uşii 
carlingii se declanşară cu zgomot, izolând ermetic carlinga 
precum seiful unei bănci. 

O secundă mai târziu, Schofield auzi un zgomot slab de pe 
cealaltă parte a uşii: soldaţii Echo loveau furioşi cu ciocanul în 
uşa groasă, încercând să o deschidă. 

Nişte viziere de culoare aurie reflectorizantă se iţeau pe mica 
fereastră de treisprezece centimetri grosime din peretele 
despărțitor. Furioşi, soldaţii Echo le făceau semne cu pumnii, dar 
lui Schofield puţin îi păsa de furia lor. Preluase controlul asupra 
navetei. 


Se apropie de Kevin care stătea în scaunul copilotului. În faţa 
lor se întindea nemărginirea, Pământul şi stelele. 

In afară de priveliştea năucitoare, o altă imagine îi dădea acum 
fiori: pupitrul de comandă al navetei spaţiale X-38 - o colecţie 
impresionantă de întrerupătoare, butoane, leduri şi monitoare. 
Păreau milioane. Semăna cu cabina de comandă a unui Jumbo 
Jet... doar că era mult mai complexă. Preşedintele se aşeză pe 
scaunul din spate şi-l aşeză pe Kevin pe genunchii lui. 

— Şi acum ce facem? întrebă el. Nu-mi spune că ştii să pilotezi 
şi o navetă spaţială, căpitane. 

— Din păcate, nu ştiu, răspunse Schofield. Dar el ştie. 

Spunând aceste cuvinte se întoarse şi-i aruncă o privire 
pilotului legat de scaun, care horcăia cu gura căscată, încercând 
să respire. 

Schofield îşi scoase din buzunarul de la coapsă pistolul SIG- 
Sauer şi-l îndreptă spre casca soldatului Echo în timp ce 
preşedintele îl cupla din nou la unitatea de menţinere a vieţii. 
Pilotul reuşi să respire în timp ce Schofield schimba din nou 
frecvenţa pe canalul 05. 

— Trebuie să mă ajuţi să duc naveta asta înapoi pe Pământ, 
zise Schofield. 

— Du-te naibii... veni răspunsul pilotului. 

— Hmmm, făcu Schofield. 

li făcu apoi un semn din cap preşedintelui, care scoase din nou 


tubul de oxigen din unitate. Pilotul Echo începu iarăşi să horcăie. 
Schofield încercă din nou să-l convingă. 

— Poate că nu m-ai înţeles: ori îmi spui cum trebuie să pilotez 
drăcia asta ca să ajungem teferi în Utah, ori am să fac asta 
oricum şi fără ajutorul tău. Acum, ţinând cont de felul în care 
pilotez eu, avem două alternative: ori ne facem cu toţii scrum la 
intrarea în atmosfera terestră, ori ne izbim de vreun munte 
nenorocit. În ambele situaţii moartea e sigură. Aşa că, iată cum 
văd eu lucrurile: îmi spui cum trebuie să zbor sau vei muri 
urmărindu-mă cum încerc să o fac. 

Preşedintele îl cuplă din nou pe pilot la sistemul de menţinere 
a vieţii. Faţa bărbatului legat de scaun era aproape albastră. 

— Bine, reuşi el să îngaime. De acord. 

— Grozav, zise Schofield. Acum, primul lucru pe care trebuie 
să mi-l spui este... 

Se opri brusc la vederea informaţiilor afişate pe HUD?2 de pe 
parbrizul navetei. Literele verzi şi luminoase se aprindeau pe 
rând pe ecran: 


FLEEING EAGLE, AICI YELLOW STAR 

TE-AI ABATUT DE LA CURSUL STABILIT 

SOLICITAM REVENIREA LA PARAMETRII INIŢIALI DE ZBOR 3- 
0-0 


Schofield se holbă la cuvintele de pe ecran. Acestea păreau să 
plutească pe fondul câmpului de stele din faţa lor. Apoi, în 
spatele display-ului transparent, el zări aeronava chinezească, 
mult mai aproape acum. Aceasta se deplasa cu uşurinţă în vid în 
direcţia lor, fiind doar la vreo trei sute de metri distanţă în acel 
moment. 


FLEEING EAGLE, SOLICITĂM CONFIRMAREA 


— Solicităm confirmarea... mormăi Schofield în timp ce scana 
cu privirea mulţimea de întrerupătoare şi butoane din carlingă. 

Găsi secţiunea armelor. 

— Uite, confirmăm, zise el descoperind o carcasă de siguranţă 
care proteja două butoane roşii pe care scria LANSATOR 


22 HUD - Heads-Up Display (display transparent încorporat în parbriz) (n.tr.) 


RACHETE. Asta e pentru Mother, murmură el în timp ce apăsa 
ambele butoane odată. 


Cele două navete spaţiale se întâlniră faţă în faţă în spaţiu - 
plutind în  imponderabilitate deasupra atmosferei terestre, 
scăldate de lumina fascinantă a Pământului - naveta compactă 
X-38 şi aeronava chinezească de proporţii mult mai mari. 

Apoi, brusc, două fulgere identice de culoare albă ţâşniră de 
sub aripile navetei X-38. Două rachete AMRAAM gravitație zero 
de formă aerodinamică. Acestea străbătură în viteză vidul dintre 
cele două aeronave. Rachetele se mişcau incredibil, îndreptându- 
se spre naveta chinezească ca două ace uriaşe cu aripi în formă 
de stea, fără să lase în urmă nicio dâră de fum. 

Nici vorbă de flăcări, pentru că nimic nu arde în spaţiu. 
Propulsoarele din coada lor răspândeau o lumină portocalie ce 
radia pe cerul negru plin de stele. Cei de pe naveta chinezească 
nu mai puteau face nimic. Acolo sus nu aveau cum să se apere. 
Pur şi simplu nu exista cale de scăpare. Cele două rachete 
AMRAAM loviră naveta chinezească în acelaşi moment - una o 
lovi la mijloc, iar cealaltă frontal. Naveta chinezească explodă. 
Deflagraţia fu violentă, însoţită de o lumină de un alb orbitor. 
Naveta se făcu bucățele într-o secundă. Resturile acesteia 
pluteau parcă cu încetinitorul. Yellow Star nu avea să se mai 
întoarcă pe Pământ. 

Cei din Unitatea Echo continuau să lovească cu ciocanul în uşă, 
în timp ce Schofield, urmând indicaţiile pilotului legat de scaun, 
pregătea naveta X-38 pentru reintrarea în atmosfera terestră. 


4 


Cei din Unitatea Echo nu aveau cum să-l mai împiedice. Uşa 
carlingii avea opt centimetri grosime şi era din titan. lar să tragă 
cu arma printr-o ferestruică groasă de treisprezece centimetri nu 
ar fi fost cea mai bună opţiune pentru soldaţii Echo. 

Intr-adevăr, naveta X-38 îşi începu coborârea controlată ieşind 
de pe orbită şi intră în atmosfera terestră cu scuturile termice 
activate contra celor peste 2.000 de grade Celsius din exterior. 
Cei din carlingă îşi legaseră din nou centurile de siguranţă şi se 
ţineau strâns de mânerele scaunelor. 

Naveta porni în jos cu o viteză infernală, pe pilot automat, în 
tot acest timp, Schofield nu-şi desprinse privirea de pe parbriz, 
urmărind peisajul stelar de deasupra lor care se schimba treptat, 
pe măsură ce coborau. Cerul negru şi nemărginit deveni ceţos şi 
purpuriu pentru ca în cele din urmă să se facă luminos şi 
incredibil de albastru. 

Naveta orbitală X-38 călătorise spre est, dar pentru că nu 
stătuse prea mult timp pe orbită, se afla deasupra deşertului 
Colorado. In jos, spre vest, Schofield zări munţii cenuşii şi văile 
verzi cu vegetaţie abundentă. Mai departe, în orizontul curbat al 
Pământului, se putea vedea deşertul galben al statului Utah. 

Se uită la ceas. 

Era ora 10.36. 

Călătoria în spaţiul suborbital nu durase prea mult timp. De 
fapt, nu durase decât vreo douăsprezece minute. Acum, 
coborând cu viteză supersonică, aveau să aterizeze înapoi în 
Utah în maxim două minute. Deodată, pe HUB apăra un mesaj: 


SEMNAL DETECTAT DE BALIZĂ 

SEMNAL IDENTIFICAT - FORŢELE AERIENE SUA 
ZONA SPECIALĂ 08 (ACCES RESTRICȚIONAT) 
URMAȚI INSTRUCŢIUNILE TURNULUI DE CONTROL 


„Zona 8“, se gândi Schofield. Nu, în niciun caz. Nu voia să se 
întoarcă acolo. Din câte îşi dădea seama, singura cale ca să pună 


capăt acestor provocări era să scape de la aceste baze militare 
însoţit de preşedinte, cu tot cu „Mingea de fotbal”. Dar ca să 
poată face asta, aveau nevoie de ea. lar aceasta, a cărui 
nesfârşită numărătoare inversă trebuia oprită până la ora 11:30, 
fusese văzută ultima dată în Zona 7 - mai exact, intrase în 
posesia lui Seth Grimshaw. 

Schofield se întoarse spre pilotul captiv de lângă el: 

— Trebuie să ajungem în Zona 7. 


Naveta spaţială cobora rapid acum, ambalându-şi motoarele 
deasupra deşertului arid al statului Utah. Se îndreptă mai întâi 
spre Zona 8, tăind zgomotos aerul, dar când aeronava se apropie 
de ţinta destinaţiei sale, Schofield decuplă brusc pilotul automat 
şi trecu pe comandă manuală. Pilota acum aeronava la fel ca pe 
un avion obişnuit, aşa că depăşi Zona 8 şi merse mai departe. 
Parcurseră cei treizeci de kilometri până la Zona 7 în mai puţin 
de un minut şi imediat zări locurile atât de cunoscute: muntele 
teşit, grupul de clădiri şi hangare, pista lungă în deşert. Departe, 
la orizont, recunoscu întinderea albastră a lacului Powell, cu 
reţeaua sa de canioane sinuoase inundate cu apă. 

Folosind comenzile de bord, reduse altitudinea deasupra 
clădirilor Zonei 7 şi dirijă naveta către pista de aterizare. Direcţia 
de zbor era de la est spre vest, aşa că nu mai era nevoie de 
niciun viraj. Naveta trecu deasupra complexului Zonei 7 bubuind 
infernal şi zguduind pereţii acestuia înainte de a ateriza perfect 
pe pista neagră din bitum asfaltic. Dar aterizarea fu rapidă, prea 
rapidă. Şi de aceea, Schofield nu observă cele două elicoptere 
negre Penetrator staționând la sol în apropierea hangarelor. Şi nu 
prinse nici momentul în care unul din cele două elicoptere se 
ridică în aer imediat ce cauciucurile trenului de aterizare al 
navetei atinseseră asfaltul pistei. 


5 


Naveta X-38 rula acum pe pistă, iar cauciucurile acesteia 
scoteau fum. Schofield încercă să reducă viteza şi apăsă un 
buton pentru deschiderea paraşutei de frânare. Aceasta flutură 
câteva secunde în spatele aparatului de zbor, apoi se deschise. 
Naveta începea să încetinească. 

Aeronava se opri în cele din urmă, iar căpitanul acţionă câteva 
întrerupătoare, pentru a putea vira spre hangarul principal. Dar 
nu apucă să vireze, pentru că în momentul în care aeronava se 
opri, el văzu elicopterul Penetrator apropiindu-se ameninţător din 
faţă pentru a-i bloca drumul. Elicopterul staţiona acum în aer 
deasupra pistei ca o pasăre mare de pradă. 


Naveta spaţială şi elicopterul de atac Penetrator stăteau faţă în 
faţă pregătite de atac ca doi pistolari pe o stradă din Vestul 
Sălbatic - naveta pe pistă, iar elicopterul în aer. 

Aflat încă pe scaunul din carlinga navetei, Schofield îşi scoase 
casca. Preşedintele îi urmă exemplul. 

— La naiba! Ce o să...? începu preşedintele. 

Bang! Uşa cockpitului se zguduia. Soldaţii Unităţii Echo se 
ridicaseră de pe scaune şi încercau din nou să o spargă. Dintr- 
odată însă auziră vocea pilotului de pe elicopterul Penetrator prin 
radio. Acesta era unul dintre oamenii lui Caesar Russell, un 
membru al Detaşamentului 7. 

— X-38, aici elicopterului Penetrator al Forţelor Aeriene. Vă 
avertizăm, avem îndreptate asupra voastră mai multe rachete. 
Eliberaţi-l pe băiat în acest moment! 

Schofield se întoarse şi-l privi pe Kevin. Mintea lui lucra repede. 
Nu aveau nicio cale de scăpare, erau încercuiți - elicopterul 
Penetrator afară, soldaţii Unităţii Echo înăuntru, ameninţarea 
rachetelor... Apoi văzu compartimentul încastrat în peretele 
carlingii, chiar lângă scaunul lui Kevin. Se întoarse spre 
preşedinte: 

— Domnule, aţi putea să-l ajutaţi pe Kevin să-şi dea jos 
costumul? 


Preşedintele făcu întocmai în timp ce Schofield apăsa butonul 
radio. 

— Penetrator, care sunt intenţiile voastre? 

În timp ce vorbea, căpitanul deschise compartimentul din 
perete. Văzu o plăcuţă pe care scria: SET DE SUPRAVIEȚUIRE. 
Membrii unităţii Echo încercau în continuare să spargă uşa. 

— Dacă-l eliberaţi pe băiat, se auzi pilotul elicopterului 
Penetrator, vă lăsăm să plecaţi. 

— Da, sunt sigur, bombăni Schofield. 

Cerceta cu mişcări precipitate compartimentul pentru situaţii 
de urgenţă. 

— Ce naiba, murmură el, trebuie să fie una aici. Întotdeauna 
este... 

Vorbi apoi în microfon: 

— Şi dacă nu-l eliberăm pe băiat? 

— Atunci, nu vom avea încotro. Va trebui să vă ucidem pe toţi. 

Chiar în acel moment Schofield găsi ceea ce căuta în interiorul 
compartimentului: un tub metalic lung de şaizeci de centimetri 
care arăta ca... 

Il luă repede şi când ridică ochii se trezi în faţa ferestrei dintre 
carlingă şi compartimentul din spate al navetei. De cealaltă parte 
a geamului, îndreptat direct spre faţa lui, era un pistol ţinut de 
unul dintre soldaţii Unităţii Echo! 

Glonţul porni - cu un zgomot înfundat - ca un fulger alb la gura 
pistolului. Schofield închise ochii, aşteptând ca glonţul să spargă 
geamul şi să-i străpungă capul. Dar geamul era prea gros. 
Glonţul nu reuşi decât să-i zgârie suprafaţa şi să ricoşeze într-o 
parte. 

Schofield inspiră adânc şi se aşeză repede în scaunul său. 

— Penetrator, zise el în timp ce-şi lega din nou centurile de 
siguranţă, în regulă. Ascultă. Preşedintele este aici, cu mine. 

In timp ce vorbea în microfon, căpitanul îi făcu semn 
preşedintelui să-şi desfacă centurile. 

— Preşedintele... 

— E cât se poate de adevărat. Am să-l trimit afară împreună cu 
băiatul. Sunt sigur că veţi fi de acord. Acum, îmi daţi cuvântul 
vostru că nu veţi trage asupra noastră dacă vor cobori amândoi 
din navetă? 

— Desigur. 


— În regulă, le spuse Schofield lui Kevin şi preşedintelui. Când 
am să deschid trapa, vreau să vă îndepărtați cât puteţi de repede 
de aeronavă. Bine? 

— Bine, răspunse Kevin. 

— Am înţeles, încuviinţă preşedintele. Dar dumneata? 

Schofield trase maneta de deschidere a trapei de evacuare. Cu 
un fâsâit puternic, o porţiune mică din plafonul navetei - partea 
de deasupra pilotului legat de scaun - fu catapultată în exterior 
la o înălţime impresionantă. O porţiune pătrată de cer albastru se 
zărea acum deasupra pilotului. 

— Trebuie să vă îndepărtați cât puteţi de repede de navetă, le 
mai spuse o dată Schofield. O să vin şi eu într-un minut. Doar că 
am de distrus un elicopter mai întâi. 


În arşiţa mistuitoare a deşertului, două siluete subţiri se iviră 
prin trapa carlingii. Preşedintele şi Kevin. Preşedintele încă mai 
purta costumul său portocaliu de astronaut, dar fără cască. Kevin 
era îmbrăcat în hainele sale obişnuite, pe care le purtase pe sub 
costumul spaţial supradimensionat. Elicopterul Penetrator se 
învârtea deasupra lor, rotorul său enorm stârnind un curent 
puternic de aer în jur. O scară din sfoară cu trepte de plastic 
atârna de pe cupola navetei. Aceasta se desfăşurase automat de 
pe cupola aeronavei atunci când trapa de urgenţă sărise în sus. 

Preşedintele şi Kevin coborâră iute scara, urmăriţi îndeaproape 
de ochii vigilenţi ai celor trei membri ai echipajului de pe 
elicopterul Penetrator. Apoi, tălpile lor atinseră asfaltul fierbinte 
al pistei şi amândoi se îndepărtară de navetă alergând cât 
puteau de repede. 


În carlinga aeronavei, Schofield îşi mai verifică o dată 
centurile, aşteptând ca preşedintele şi Kevin să ajungă într-un loc 
sigur. 

Schimbă o privire cu pilotul navetei, legat încă de scaun. 

— Şi tu la ce te uiţi? începu el... 

ZzzzzI Pe neaşteptate, o ploaie de scântei roşiatice ţâşniră 
printr-o fisură a uşii metalice din spatele lui. 

„Sfinte...” 

Cei din Unitatea Echo foloseau acum o torţă cu plasmă ca să 
taie o bucată din uşă! Trebuia să aştepte pentru ca preşedintele 


şi băiatul să fie în siguranţă... 

Apoi vocea pilotului de pe Penetrator se auzi din nou: 

— Mulţumesc, X-38. Imi pare rău că am minţit mai devreme, 
dar trebuie să vă distrugem. Noapte bună! 

In aceeaşi clipă, o rachetă Sidewinder ţâşni de sub aripa 
dreaptă a elicopterului, lăsând în urmă o dâră spiralată de fum. 
Aceasta se îndreptă în jos, direct spre parbrizul navetei spaţiale. 
Scânteile continuau să ţâşnească prin secţiunea făcută în uşa 
carlingii, în spatele lui Schofield. 

„La naiba”, se gândi Schofield. Era timpul să părăsească 
scena. 

Şi pentru a-şi realiza imediat această dorinţă trase cu putere 
de maneta de catapultare de lângă scaunul său. 


Precum un proiectil surpriză, trimis spre cer ca să declanşeze 
un foc de artificii spectaculos în noaptea de Anul Nou, Shane 
Schofield ţâşni brusc în aer cu tot cu scaun, deasupra navetei 
spaţiale care staţiona pe pistă. Scaunul zburător descrise o 
traiectorie perfect verticală, creând un triunghi bizar între el, 
navetă şi elicopterul Penetrator. Apoi totul se petrecu cu 
repeziciune. 

Mai întâi, racheta lansată de Penetrator intră în naveta X-38 
rămasă la sol. Aparatul de zbor, cu tot cu soldaţii Unităţii Echo 
din interior, explodă stârnind o minge mare de foc şi nori de fum 
negru şi gros. Cât despre Schofield, acesta ajunse sus de tot, 
deasupra flăcărilor provocate de explozie, atingând maximul 
traiectoriei sale verticale. 

Se afla acum la aceeaşi înălţime cu cei trei membri ai 
echipajului elicopterului Penetrator care-l priveau şocaţi. În 
timpul zborului în scaun, Schofield ţinea pe umăr setul de 
supravieţuire pe care-l găsise în navetă. Acesta conţinea ceva 
preţios. Un tub metalic de şaizeci de centimetri. Nu era vorba de 
un tub oarecare, ci de un lansator de rachete. Un lansator de 
rachete portabil şi compact tip M-72, cu un singur proiectil. 

Setul de supravieţuire fusese dotat cu acest tip de lansator 
pentru astronauții nevoiţi să aterizeze forţat pe teritoriile inamice 
şi care nu ar fi avut nevoie de o armă cu greutate mare, ci doar 
de una eficientă, cu mare putere distructivă. Plutind la înălţime în 
aer, prins de scaunul de catapultare, deasupra mingii de foc - 


fosta navetă X-38 -, Schofield apăsă trăgaciul lansatorului de 
rachete. 

Imediat, un focos cu formă aerodinamică ţâşni din lansatorul 
M-72 străbătând aerul cu o viteză fenomenală. Proiectilul se 
îndrepta spre carlinga elicopterului Penetrator. Proiectilul sparse 
parbrizul de sticlă al elicopterului şi urmă o detunătură groaznică. 
Fuzelajul elicopterului de atac sări în aer, dezintegrându-se. 

Resturile aparatului de zbor căzură pur şi simplu de la înălţime 
- o epavă cuprinsă de flăcări, lăsând în urmă nori de fum negru şi 
gros. Epava se izbi de asfalt şi se făcu bucățele. 

Paraşuta lui Schofield se deschise brusc, ridicându-l din 
scaunul pe care se catapultase. Apoi paraşuta îl duse în siguranţă 
la sol, iar el ateriză lin pe pistă, la scurtă distanţă de navetă şi 
elicopterul Penetrator. Preşedintele şi Kevin alergară spre el. 

— A fost grozav, îi spuse emoţionat Kevin. 

— Da, aşa e. Aminteşte-mi să nu îndrept niciodată spre 
dumneata o armă încărcată, spuse amuzat preşedintele. 

Schofield îşi desprinse paraşuta şi aruncă o privire în direcţia 
clădirilor din Zona 7. 

„Zona 7...” 

Ciudat, primul lucru la care se gândi nu era „Mingea de fotbal” 
sau destinul ţării sale. Era Libby Gant. O văzuse ultima dată în 
timpul luptei de pe platforma scufundată a liftului mare, când 
grenada cu Sinovirus a colonelului Harper explodase, iar ei 
fuseseră nevoiţi să se despartă. 

Văzură cel de-al doilea elicopter Penetrator - cel folosit de 
Caesar Russell şi Logan - stând gol şi abandonat în apropiere de 
hangarul principal al complexului. 

— Caesar s-a întors în Zona 7... zise Schofield cu voce tare. De 
ce ar face el asta? 

Şi atunci Schofield văzu un bărbat ieşind de la baza turnului de 
control al aerodromului. Acesta începu să le facă semne cu 
mâna, deşi părea epuizat. Era Book II. 


Toţi trei se îndreptară spre turn. Book Il era palid şi tras la faţă. 
Avea un pansament gros deasupra unei răni la bicepsul stâng, iar 
restul braţului său era suspendat cu un bandaj triunghiular 
improvizat. 

— Scarecrow, repede! spuse el cu o grimasă de durere. Rana îl 


deranja probabil în continuare. Ai face bine să vii să vezi asta. 
Acum. 


6 


În timp ce urcau scările turnului de control, Schofield îl întrebă: 

— Când s-a întors Caesar în Zona 7? 

— Au aterizat doar cu câteva minute înaintea voastră. Ei 
tocmai se îndreptau spre intrarea de sus când aţi sosit voi. Eu 
aveam grijă de Janson acolo sus în turn şi am văzut catapultarea. 
Caesar şi Logan au privit totul din uşa hangarului, dar după ce i- 
ai trimis pe băieţii lor în împărăţia cerurilor, au dispărut din nou 
undeva în complex. 

— Caesar s-a întors în complex... De ce? se întrebă cu voce 
tare Schofield. Se gândi o clipă apoi ridică din nou privirea. Ştii 
ceva de Gant? 

— Nu, spuse Book Il. Eu am crezut că e cu voi. 

— Ne-am despărţit ceva mai devreme, atunci când a explodat 
grenada aceea care conţinea Sinovirusul. Trebuie să fie încă în 
interiorul complexului. 

Ajunseră la ultimul nivel al turnului de control. Juliet Janson 
zăcea într-un scaun, cu un bandaj mare peste rana de glonţ de la 
umăr. Trăia, dar era foarte palidă. Lângă ea era „Mingea de 
fotbal”. 

— Şi ce anume voiai să-mi arăţi? îl întrebă Schofield pe Book II. 

— Asta, răspunse Book Il arătându-i ecranul unui computer. 

Pe ecran era un semnal luminos de avertizare: 


PROTOCOL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ S.A. (R) 7-A 
ADOPTARE SISTEM REGISTRU DE SECURITATE 
COD AUTORIZARE 7-3-468201103 


PKA TENŢIE* p 
INITIALIZARE PROTOCOL SITUATII DE URGENTA. 
DACĂ NU INTRODUCEŢI UN COD AUXILIAR AUTORIZAT SAU UN 
COD DE ANULARE AL CELUI PRECEDENT PÂNĂ LA ORA 11.05, VA FI 
INIȚIALIZATĂ SECVENȚA DE AUTODISTRUGERE A COMPLEXULUI, 
DURATA SECVENŢEI DE AUTODISTRUGERE: 10:00 MINUTE 

PA TENŢIE 


Schofield se uită la ceas. 

Era ora 10.43. 

Mai erau douăzeci şi două de minute până ce mecanismul 
termonuclear de autodistrugere al complexului avea să se 
declanşeze. Şi nu ştiau nimic de Gant... 

„La naiba!” 

— Mai e ceva, zise Book Il. Am reuşit să repornim 
generatoarele, dar sunt în continuare probleme cu energia 
electrică. Am repus în funcţiune câteva sisteme, unele pentru 
iluminat, câteva linii de comunicare şi sistemul intern de 
transmisie radio. 

— ŞI...? 

— Aruncă o privire aici. 

Cu aceste cuvinte, Book Il apăsă un buton şi unul dintre 
monitoarele pupitrului de comandă se aprinse. Pe acesta, 
Schofield văzu imaginea camerei de control cu vedere spre 
hangarul principal. Şi în interiorul încăperii devastate văzu un 
bărbat care privea direct spre cameră, aşa cum mai făcuse de 
atâtea ori în cursul aceleiaşi dimineţi. Era Caesar Russell. 


Russell rânji la cameră. Atunci când vorbi, vocea lui răsună 
puternic din difuzoarele turnului de control: 

— Salutări, domnule preşedinte şi cetăţeni ai Americii. Ştiu că 
este cam devreme pentru actualizarea mea din oră-n oră, dar din 
moment ce - din păcate - cursa mea s-a terminat sunt sigur că 
nu v-ar deranja un mic comentariu. 

Oamenii mei sunt învinşi, cauza mea e pierdută. l-aş felicita pe 
preşedinte şi bravii săi bodyguarzi pentru eforturile lor, dar asta 
nu-mi stă în fire. Vă las acum pe toţi, nu înainte de a face un 
ultim comentariu: ţara asta nu va mai fi la fel după ziua de 
astăzi... 

Şi apoi Caesar făcu un gest care-i îngheţă lui Schofield sângele 
în vene. Russell îşi deschise uniforma de camuflaj dezvelindu-şi 
pieptul. Schofield rămase cu gura căscată. 

— Oh, nu... murmură el. 

Acolo, pe pieptul lui Russell, era o cicatrice lungă, verticală, 
chiar în dreptul inimii - cicatricea unui om care suferise o 
operaţie pe cord cândva în trecut. Caesar rânji satisfăcut. Era 


rânjetul unui maniac, al unui om rău, obsedat. Parcă-şi pierduse 
minţile. 
— Să-mi crape inima dacă nu vă spun adevărul, zise el ironic. 


— Cum? întrebă preşedintele. Nu înţeleg nimic. 

Schofield nu răspunse. El înţelesese. Scoase o bucată de hârtie 
din buzunar. Era foaia tipărită pe care i-o dăduse Brainiac în 
avion chiar la început, înainte să se petreacă toate acele 
evenimente - atunci când el voia să se asigure că exista într- 
adevăr un transmiţător radio ataşat inimii preşedintelui. 
Căpitanul se uită repede pe schiță. 


ANNEN 
NP NAS AY 


Văzu din nou cercurile pe care le desenase Brainiac şi îşi 
aminti explicațiile acestuia: 

„E un semnal standard de retur. Satelitul trimite un semnal de 
căutare - redat prin acele astea lungi ce reprezintă alternanțele 
pozitive ale frecvenței semnalului - iar apoi, la scurt timp, 
receptorul de la sol, preşedintele, trimite semnalul înapoi. Adică 
acele astea groase ce reprezintă alternanţele negative. 

Caută şi trimite înapoi. Lăsând la o parte interferenţele, 
semnalul de retur pare să se repete la fiecare douăzeci şi cinci de 
secunde.” 

— Lăsând la o parte interferenţele... repetă cu voce tare 
Schofield analizând foaia tipărită. Doar că nu există niciun fel de 
interferenţe. E vorba despre două semnale separate. Satelitul 
trebuie să primească două semnale... Luă repede un pix şi 
reduse cele patru cercuri la două unindu-le în pereche. Acest 
grafic indică două semnale diferite, adăugă Schofield. Primul şi 
cel de-al treilea semnal. Apoi cel de-al doilea şi al patrulea. 


— Ce vrei să spui? întrebă nedumerit preşedintele. 

— Ceea ce vreau să spun, domnule preşedinte, este că nu 
sunteţi singurul din acest complex cu un radio transmiţător 
ataşat inimii. Asta e ultima carte a lui Caesar, asul din mânecă, 
cum s-ar spune, astfel încât chiar dacă pierde, să câştige totuşi 
ceva. Caesar Russell are un transmiţător radio ataşat inimii sale. 
In acest caz, dacă moare, dispozitivele din aeroporturi se vor 
declanşa automat. 

— Dar el este acum în interiorul complexului, zise Book Il 
înfiorându-se de durere, iar secvenţa de autodistrugere va fi 
iniţiată exact peste douăzeci de minute. 

— Ştiu, spuse Schofield. Ştie şi el acest lucru. Ceea ce 
înseamnă că va trebui să fac acum ceva ce nu credeam că voi 
dori vreodată. Trebuie să intru din nou în complex ca să împiedic 
uciderea lui Caesar Russell. 


A ŞAPTEA CONFRUNTARE 


3 iulie, ora 10.45 


FORŢELE AERIENE ALE STATELOR UNITE 
ZONA SPECIALĂ NR. 7 


(ACCESUL RESTRICȚIONAT) 
ORA 10.45 


NIVELUL 0: Hangar principal 


PI NIVELUL 1: Hangar subteran 


n, NIVELUL 2: Hangar subteran 
NIVELUL 3: Spaţii de locuit 
NIVELUL 4: Laboratoare 
NIVELUL 5: Camera de detenţie 


BEL 6: Platforma. X-rah 


1 


Schofield se înarmă din nou. Cum Book II şi Juliet erau răniţi, el 
decise să se întoarcă singur în complex. Îşi recuperă dispozitivul 
Maghook de la Book şi îl puse în tocul pistolului de la spate. 

Luă şi arma P-90 pe care Seth Grimshaw o luase din complex. 
Aceasta avea doar vreo patruzeci de gloanţe rămase, dar era mai 
bine decât nimic. Işi îndesă pistolul M9 al lui Book şi propriul său 
pistol Desert Eagle în tocurile de pe coapse şi în final îşi schimbă 
casca audio şi microfonul de la încheietură - defect din cauza 
apei - cu cele încă funcţionale ale lui Juliet. 

Stabiliră ca Book şi Juliet să rămână în turn înarmaţi cu o puşcă 
P-90 pentru a-i păzi pe preşedinte, „Mingea de fotbal” şi pe Kevin 
până ce Armata şi Infanteria Marină aveau să sosească la bază. 

Căpitanul luă telefonul lui Nicholas Tate şi formă numărul 
operatorului. Auzi imediat vocea lui Fairfax. 

— Domnule Fairfax, am nevoie de o favoare. 

— Despre ce este vorba? 

— Am nevoie de codurile de dezactivare pentru Zona specială 
7, codurile care anulează procedura de autodistrugere. Nu cred 
că sunt păstrate în bibliotecă, într-o carte. Va trebui să accesezi 
reţeaua locală şi să le găseşti cumva. 

— Cât timp am la dispoziţie? întrebă Fairfax. 

— Ai exact nouăsprezece minute. 

— Mă ocup de asta. 

Fairfax închise telefonul. Schofield introduse un încărcător plin 
în pistolul său M9. În timp ce făcea acest lucru, cineva se apropie 
de el. 

— Cred că şi ea este în viaţă, îi mărturisi pe neaşteptate Kevin. 

Schofield ridică ochii şi-l privi o clipă pe băieţel. 

— De unde ştiai la ce mă gândeam? 

— Eu ştiu. Intotdeauna ştiu, pur şi simplu. Am ştiut că doctorul 
Botha îi minţea pe cei din Forţele Aeriene. Şi mi-am dat seama de 
la bun început că eşti un om bun. Nu pot să-mi dau seama cu 
exactitate ce gândesc oamenii, doar ce simt ei. Chiar acum eşti 
îngrijorat pentru o anumită persoană. E vorba de cineva de care 


îţi pasă. Cineva care e încă înăuntru. 

— Tot aşa ţi-ai dat seama că eu eram la bordul navetei 
spaţiale? 

— Da. 

Schofield termină de încărcat armele. 

— Poţi să-mi dai nişte sfaturi? îl întrebă el pe Kevin. 

Băieţelul răspunse: 

— Eu am văzut-o doar o singură dată, atunci când stăteaţi 
amândoi lângă cubul meu. Şi am simţit un singur lucru: cu 
siguranţă te place. Aşa că ai face bine să o salvezi. 

Schofield afişă un zâmbet trist. 

— Mulţumesc. 

Şi apoi plecă. Încercă mai întâi uşa de sus. Ghinion. Probabil că 
Caesar schimbase manual codul de acces. Nu era timp suficient 
ca Fairfax să spargă şi codul acesta. 

Mai avea deci o singură opţiune: EEV. Schofield alergă spre 
elicopterul Penetrator abandonat de Caesar. 

Era ora 10.48. 


Două minute mai târziu, elicopterul pilotat de Schofield ateriză 
lângă EEV într-un nor de praf şi nisip. 

Aceasta nu fusese prea greu de găsit. Biplanul verzui al 
domnului Hoeg - care rămăsese abandonat pe loc drept în deşert 
- indica cu multă precizie locul în care se afla EEV. 

Imediat ce elicopterul negru ajunse la sol, Schofield cobori 
grăbit şi alergă spre EEV. Sări în groapa săpată în pământ şi 
dispăru imediat pe uşa de oţel care rămăsese deschisă. 


Era ora 10.51 când Schofield păşi cu arma pregătită pe 
platforma X-rail de la Nivelul 6. 

Acolo jos era întuneric beznă. Singura sursă de lumină era raza 
subţire a lanternei montată pe ţeava puştii sale P-90. In faţa lui 
erau cadavre, umbre - rămăşiţe ale luptelor din ziua aceea. 
Forţele Aeriene versus Serviciul Secret. Sud-africanii versus 
Forţele Aeriene. Schofield şi puşcaşii săi marini versus Forţele 
Aeriene. 

„lisuse...” 

Dar era altceva care-l preocupa mai mult. Bineînţeles, Kevin 
avusese dreptate. Pe lângă faptul că trebuia să-l salveze pe 


Caesar Russell, Schofield mai avea un motiv - mult mai personal 
- ca să intre din nou în Zona 7. 

El voia să o găsească pe Libby Gant. Nu ştia ce i se întâmplase 
acesteia după ce grenada cu Sinovirus explodase în hangarul 
principal, dar refuza să creadă că era moartă. 

Schofield îşi apropie microfonul de la încheietura mâinii de 
buze şi făcu o încercare: 

— Fox! Fox! Eşti acolo? Aici Scarecrow. M-am întors înăuntru. 
Mă auzi? 


În întuneric, undeva în interiorul complexului din Zona 7, Libby 
Gant începu să se mişte. Auzea o voce, ca prin vis... 

— ... mă auzi? 

Fusese inconştientă aproape o oră şi habar nu avea unde se 
afla şi ce i se întâmplase. Işi amintea doar că intrase în camera 
de control după ce urcase scările şi acolo văzuse ceva important, 
apoi... nimic. Clipi de câteva ori şi după ce-şi reveni în simţiri 
constată că avea încă pe ea costumul galben de protecţie 
biologică, mai puţin casca. Aceasta îi fusese scoasă. Abia atunci 
simţi durerea din umăr. Gant deschise ochii... şi simţi un fior de 
gheaţă pe şira spinării. 

Partea de sus a trupului ei era ţintuită de o pereche de drugi 
de oţel puşi unul peste altul în formă de „X”. Avea mâinile 
ridicate deasupra capului - de parcă ar fi fost crucificată, iar 
încheieturile îi erau legate strâns cu bandă adezivă de braţele 
crucii de oţel improvizate. 

In jurul gâtului avea şi mai multă bandă adezivă, care o ţintuia 
de mijlocul acelui „X” format din drugii de oţel. Picioarele ei - 
legate cu bandă adezivă în jurul gleznelor - erau întinse pe 
podea, inerte. Respirația i se precipită. Ce naiba însemna asta? 
Era prizoniera cuiva. 

Aşa cum atârna neputincioasă, legată de cruce şi cu ochii 
măriţi de groază, începu să-şi revină. 

Aruncă o privire în jur. 

Primul lucra care-i atrase atenţia fu întunericul. Nu se vedea 
nicio lumină electrică. Trei focuri slabe iluminau spaţiul din jurul 
ei. La lumina aceea plăpândă îl văzu pe Hagerty. Colonelul Hot 
Rod Hagerty era chiar în dreapta ei, „crucificat” în acelaşi fel - cu 
picioarele întinse în faţă, pe podea şi cu braţele întinse pe cruce. 


Bărbatul avea ochii închişi, capul plecat şi gemea din când în 
când. Gant cercetă în continuare încăperea. Ea stătea într-o zonă 
mai întunecoasă, sub un fel de consolă; în faţa ei era o structură 
ciudată, ca o platformă. O mică scenă în mijlocul încăperii. 

Câteva jucării stăteau împrăştiate pe această scenă printre 
cioburi mari de sticlă. Din câte putea să-şi dea seama, acolo 
fusese un cub din sticlă în interiorul căruia se ridica platforma 
aceea. Acum numai jumătate din acel cub mai rămăsese în 
picioare. Gant înţelese unde se afla - în zona sterilizată destinată 
lui Kevin. 

Probabil că deasupra ei era laboratorul de observaţii cu vedere 
spre cub. Consola de deasupra ei era baza acestui laborator. 

Privirea lui Gant se opri apoi asupra unei alte persoane 
crucificate din încăpere. Se cutremură de repulsie. Era colonelul 
Jerome Harper, membru al Forţelor Aeriene. Sau, mai bine spus, 
ceea ce mai rămăsese din el. Acesta zăcea în stânga lui Gant, 
sub aceeaşi consolă, cu braţele imobilizate, ridicate mult 
deasupra capului. Capul bărbatului atârna în faţă, atât cât îi 
permitea banda adezivă care-i înfăşură gâtul. Dar ceea ce şoca la 
prima vedere nu era partea de sus a corpului său, ci partea de 
jos. Harper nu mai avea picioare. Mai exact, picioarele îi fuseseră 
hăcuite. De la mijloc în jos, corpul colonelului fusese ciopârţit cu 
brutalitate precum o carcasă într-un abator. 

Ceea ce mai rămăsese din acea parte a corpului său erau doar 
nişte bucăţi mari de carne vie sfâşiată în zona şoldurilor. 

Intr-adevăr, mijlocul lui Harper era doar un amestec 
dezgustător de carne şi sânge care se sfârşea brusc cu coccisul 
acestuia rămas la vedere. 

Era cel mai dezgustător lucra pe care-l văzuse Gant în viaţa ei. 
Ochii ei rătăciră mai departe prin încăpere. Începea să înţeleagă. 
Bănuielile ei erau îndreptăţite. Era prizoniera unui monstru. Un 
individ care fusese până în ziua aceea închis în spaţiul de 
detenţie al Zonei 7. 

Lucifer Leary. Chirurgul din Phoenix. Criminalul în serie care-i 
terorizase pe autostopiştii de pe autostrada interstatală dintre 
Las Vegas şi Phoenix - fostul student medicinist care obişnuia să- 
şi răpească victimele, să le ducă acasă şi apoi să le mănânce 
membrele chiar în faţa lor. Gant se uită îngrozită în jur. 

Leary - un bărbat masiv, îşi amintea ea, de cel puţin doi metri 


înălţime, cu un tatuaj hidos pe faţă - nu se vedea nicăieri. Cu 
excepţia ei şi a lui Hagerty, întreaga zonă era pustie. Mult prea 
pustie. Ceea ce, într-un mod straniu, era şi mai înspăimântător. 


2 


Schofield reuşi să ajungă la casa scării din capătul estic al 
Nivelului 6. Trebuia să ajungă la camera de control cu vedere 
spre hangarul principal pentru a introduce codurile finale înainte 
de 11.05 sau, în cazul în care acest lucru nu ar fi fost posibil, să-l 
captureze pe Caesar şi să-l scoată din Zona 7 înainte de 
declanşarea încărcăturii nucleare care urma să aibă loc la 11.05. 

Deschise uşa de la casa scării... şi se trezi în faţa unui urs 
negru enorm, pe care-l surprinse în lumina slabă a lanternei sale. 
Acesta se ridică pe picioarele din spate dezvelindu-şi colții masivi 
şi scoase un răget înfiorător! 

Schofield făcu un salt şi se ascunse după parapetul platformei 
X-rail în timp ce membrii familiei de urşi ieşeau agale pe uşa de 
la casa scărilor: masculul, femela şi cei trei pui, toţi în şir indian. 
Nicholas Tate spusese adevărul. Erau urşii pe care-i văzuse el. 

Aceştia scăpaseră din captivitate şi se plimbau nestingheriţi 
prin complex. Masculul adulmecă o clipă aerul, apoi se îndreptă 
în direcţia vestică, către celălalt capăt al platformei subterane, 
urmat bineînţeles de progeniturile sale. Când consideră că urşii 
erau destul de departe ca să mai prezinte un pericol, Schofield 
ţâşni pe uşa deschisă de la casa scării. 


Dave Fairfax tasta cu înfrigurare în faţa computerului său 
ultraperformant. După vreo cinci minute de căutări, computerul 
găsi un număr: codul care anula autodistrugerea Zonei 7. Se 
descurcase bine, într-un timp record. Doar că mai era o 
problemă. Numărul avea 640 de milioane de cifre. Continuă să 
tasteze. 


10.52 

Schofield urca repede scările în întunericul de nepătruns, raza 
lanternei sale agitându-se pe pereţii de beton din jur. În timp ce 
fugea pe scări mai încercă o dată să o prindă pe Gant pe 
frecvenţa obişnuită. 

— Fox, aici Scarecrow. Mă auzi? întrebă el în şoaptă. Repet, 


Fox, aici Scarecrow... 

Nu primi niciun răspuns. Trecu în fugă pe lângă ieşirea de 
incendiu de la Nivelul 5 - uşa de pe marginile căreia mai ţâşneau 
încă jeturi subţiri de apă -, apoi ajunse la Nivelul 4, la care se afla 
laboratorul. Se năpusti pe uşa deschisă încercând să găsească o 
cale de a ajunge mai repede sus. 


În aripa opusă a Nivelului 4, Gant auzi din nou vocea aceea. Se 
auzea slab, cu bruiaje, undeva la distanţă: 

— ... repet, Fox, aici Scarecrow... 

Scarecrow... Vocea se auzea în casca lui Gant, casca care îi 
atârna acum pe umăr. Probabil că-i căzuse din ureche atunci 
când primise lovitura agresorului. 

Ridică ochii spre încheietura mâinii ei drepte, legată cu bandă 
adezivă de crucea de deasupra capului ei. Mai avea încă 
microfonul la mână, dar nu avea cum să-l apropie de gură, iar 
microfonul funcţiona doar atunci când se vorbea de la o distanţă 
foarte mică. Nu putea să facă acest lucru, aşa că începu să bată 
cu degetele în el. 


Schofield ajunse pe platformă, în faţa uşii de la Nivelul 2, şi se 
opri brusc. Auzise un semnal ciudat - ca nişte bătăi succesive - în 
casca lui. Tap-tap-taap. Tap-taap-tap... Bătăi lungi şi scurte. 
Codul Morse. Descifră repede semnalul: „F-O-X. F-O-X...” 

— Fox, tu eşti? O bătaie pentru „nu”, două pentru „da”. 

Tap-tap. 

— Eşti teafară? 

Tap. 

— Unde eşti? Bate numărul nivelului la care te afli. 

Tap-tap-tap-tap. 


10.53 

Schofield se năpusti pe uşa de incendiu a Nivelului 4, scanând 
iute zona de decompresie cu ajutorul lanternei de pe ţeava 
puştii. Era întuneric. Întuneric beznă. 

Această zonă a Nivelului 4 era complet goală, la fel ca 
încăperile de testare din partea opusă a aceluiaşi nivel şi 
pasarelele de deasupra. Uşa glisantă orizontală din podea - cea 
care făcea legătura cu zona celulelor - era încă deschisă. 


Jos, la Nivelul 5, apa crescuse considerabil în ultimele ore şi 
inundase deja podeaua de la Nivelul 4. Vălurele mici şi negre se 
loveau de marginile deschiderii orizontale aşa încât trapa părea 
acum o mică piscină pătrată. 

Se părea că Nivelul 5 era complet sub apă. Schofield păşi pe 
deasupra deschiderii inundate - şi în acelaşi moment i se păru că 
văzuse ceva ţâşnind prin apă. Se întoarse rapid, dar orice ar fi 
fost acea fiinţă dispăruse deja. Asta era tot ce-i mai lipsea. 

Un complex cufundat în întuneric deplin, în care urşii se 
plimbau nestingheriţi pe scări, în timp ce Caesar şi Logan se 
ascundeau, de asemenea, pe undeva. Era apă peste tot. Şi nu 
luase în calcul că exista posibilitatea de a se întâlni cu alţi 
deţinuţi periculoşi. 

Ajunse la zidul care împărțea în două Nivelul 4, deschise uşa, 
ridică arma... şi imediat o zări pe Gant în celălalt capăt al 
încăperii, în spatele cubului spart care-i servise drept locuinţă lui 
Kevin. Aceasta avea braţele întinse în părţi deasupra capului, 
legate de o cruce bizară din oţel. 


Schofield străbătu în fugă zona din faţa laboratorului de 
observaţii şi se lăsă în genunchi în faţa lui Gant. Işi puse pe 
podea puşca P-90, apoi îi prinse capul în mâini cu blândeţe şi fără 
să mai stea pe gânduri o sărută pe buze. Gant rămase surprinsă, 
dar îşi reveni repede şi îi răspunse la sărut. Când se îndepărtă de 
ea, Schofield îi văzu pe ceilalţi bărbaţi care o încadrau. Mai întâi îl 
văzu pe Hagerty, inconştient şi crucificat în aceeaşi manieră. 

Apoi, privirea i se opri asupra rămăşiţelor colonelului Harper - 
văzu carnea sfâşiată de la mijloc în jos şi observă cu repulsie 
coccisul expus al acestuia. 

— Sfinte Dumnezeule... murmură el. 

— Repede, zise Gant. Nu avem prea mult timp. El poate să 
apară în orice moment. 

— Cine? întrebă nedumerit Schofield în timp ce-i desfăcea 
banda adezivă din jurul gâtului. 

— Lucifer Leary. 

— Oh, la naiba... 

Schofield începu să se mişte mai iute. După ce termină cu 
banda din jurul gâtului încercă să-i elibereze încheieturile 
mâinilor. Se auzi un bubuit care zgudui pereţii. Schofield şi Gant 


ridicară ochii, uimiţi. 

— Liftul pentru aeronave... zise Schofield. 

— Probabil că el a urcat sus, şopti Gant, iar acum vine înapoi. 
Grăbeşte-te... 

Şi mai iute acum, Schofield continuă să o dezlege la mâna 
stângă, dar fusese legată mult prea strâns şi nu reuşi mare lucru. 
Degetele lui alunecau pe banda lucioasă. Avea să dureze prea 
mult... 

Se întoarse şi văzu câteva cioburi de sticlă împrăştiate pe locul 
în care fusese cubul lui Kevin - cioburi pe care le putea folosi ca 
să taie banda adezivă. Strecurându-se printre acestea, se aplecă 
şi începu să caute pe jos o bucată de sticlă destul de ascuţită. Și 
găsi una, în acelaşi moment în care Gant ţipă: 

— Scarecrow! 

Se ridică şi se întoarse - ca să se trezească în faţa unei namile, 
un bărbat cu umeri foarte laţi, de o înălţime impresionantă. 
Schofield îngheţă. Bărbatul stătea pur şi simplu în faţa lui - poate 
la un metru distanţă - absolut nemişcat, iar faţa acestuia era 
ascunsă în întuneric. Întinse gâtul spre Schofield, privindu-l cu 
atenţie, fără să spună nimic. Schofield nici măcar nu-l auzise 
apropiindu-se. 

— Tu ştii de ce nevăstuica nu fură niciodată din cuibul 
aligatorului? îl întrebă silueta întunecată. 

Schofield nici măcar nu-i putea vedea buzele mişcându-se. 
Simţea un nod în gât. 

— Pentru că, zise bărbatul, ea nu ştie niciodată când se 
întoarce aligatorul. 

Şi cu aceste cuvinte, gigantul păşi în lumina flăcărilor, iar 
Schofield zări cea mai fioroasă şi mai crâncenă figură pe care o 
văzuse în viaţa lui. 

Faţa bărbatului era deosebit de mare - ca şi posesorul ei, 
bineînţeles. Un tatuaj hidos de culoare neagră îi acoperea 
complet obrazul stâng. Tatuajul reprezenta cinci urme de gheare 
pe verticală în jos, ca nişte răni deschise în carne vie. Era Lucifer 
Leary. 

Pe lângă faptul că era atât de hidos, bărbatul era enorm, de cel 
puţin doi metri înălţime, avea umeri laţi şi musculoşi şi nişte 
picioare groase ca nişte copaci. Intre el şi Schofield era o 
diferenţă de vreo treizeci de centimetri. Leary purta nişte blugi, 


la fel ca toţi deţinuţii din complex, şi o cămaşă albastră cu 
mânecile sfâşiate. Ochii lui negri nu aveau nici cea mai mică 
sclipire de umanitate - îl fixau doar pe Schofield ca nişte orbite 
goale şi negre. 

Apoi Leary deschise gura şi rânji ameninţător, dezvelindu-şi 
dinţii galbeni şi stricaţi. 

Efectul era şocant pentru ei, aproape hipnotic. 

Schofield aruncă o privire în direcţia lui Gant, acolo unde 
rămăsese puşca lui P-90, pe podea, chiar în faţa ei. Apoi, cât putu 
de repede, duse ambele mâini spre pistoalele din tocurile de pe 
coapse. Nu apucă însă să-şi scoată pistoalele, pentru că Leary îi 
anticipase deja mişcarea. 

La fel de iute ca un şarpe cu clopoței, gigantul plonjă înainte și- 
| prinse pe Schofield de încheieturile mâinilor, ca într-o 
menghină. Mâinile lui enorme începură să strângă, din ce în ce 
mai tare. Schofield nu mai simţise niciodată o durere atât de 
intensă. Căzu în genunchi cu dinţii încleştaţi, în timp ce Leary îl 
strângea în continuare. 

încheieturile lui cedară şi se umplu de sânge. Avea impresia că 
degetele lui - umflate şi roşii - aveau să explodeze. 

Scăpă amândouă pistoalele. Acestea căzură cu zgomot pe 
podea, iar Leary le trase câte un şut. Apoi, după ce scăpă de 
pistoale, îl apucă de gât pe Schofield şi îl ridică în sus şi-l aruncă 
departe, în fosta zonă de joacă a lui Kevin. 

Schofield ateriză chiar deasupra scenei, alunecă pe nişte 
jucării, înainte să se prăbuşească cu zgomot peste o bucată din 
latura cubului care rămăsese încă în picioare. In cele din urmă se 
rostogoli până în celălalt capăt al scenei. 

Lucifer se repezi furios după el, călcând greoi prin cioburile de 
sticlă. Schofield gemu de durere când încercă să se ridice. Dar nu 
mai era nevoie să se obosească. În câteva secunde, Leary ajunse 
lângă el. Uriaşul criminal îl ridică pe Schofield ţinându-l de 
cataramele uniformei de luptă şi-i trase un pumn zdravăn în faţă. 

Capul lui Schofield sări ca o minge în spate. Gant nu putea să 
facă nimic altceva decât să privească neajutorată scena de 
coşmar, ţintuită încă de cruce. Puşca P-90 a lui Schofield 
rămăsese pe podea la doar câţiva centimetri de ea după ce 
Lucifer îi trăsese un pumn lui Schofield. Finalul luptei putea fi 
anticipat cu uşurinţă. 


Lucifer lovi, Schofield se feri şi căzu pe podea într-o parte. 
Lucifer se apropie de el cu paşi mari în timp ce Schofield se 
chinuia să se ridice. Apoi Lucifer îl ridică pe sus şi-l aruncă prin 
uşa care despărţea Nivelul 4 în două, iar căpitanul ateriză pe 
podea în zona de decompresie. 

Lucifer îl urmă. Incă o lovitură cu piciorul şi Schofield se 
rostogoli pe jos - plin de sânge şi cu respiraţia tăiată - până la 
marginea deschiderii inundate din podea. 

Şi atunci, pe neaşteptate, un cap enorm de reptilă ieşi din apă 
prin trapa din podea şi se năpusti spre capul lui Schofield. 
Căpitanul se rostogoli repede în partea opusă, evitând la timp 
fălcile puternice care se închiseră într-o fracțiune de secundă la 
un centimetru de faţa lui. 

„lisuse!” 

Era un dragon de Komodo. Cea mai mare şopârlă din lume, un 
bine-cunoscut carnivor care prefera carnea de om. 

Preşedintele îi spusese de fapt că dragonii de Komodo erau 
ţinuţi acolo pentru testări - la fel şi urşii Kodiak - în cuştile de la 
Nivelul 5. Animalele erau folosite pentru proiectul Sinovirus. 
După toate indiciile, zăvoarele electrice ale cuştilor acestora 
fuseseră ineficiente în lipsa curentului electric. La vederea 
dragonului de Komodo din bazinul improvizat, un zâmbet strâmb 
schimonosi faţa lui Lucifer. El îl ridică pe Schofield în aer, 
deasupra apei în care se agitau reptilele. Suspendat deasupra 
bazinului din podea, căpitanul dădea din picioare, ţinându-şi 
degetele încleştate pe pumnii enormi ai lui Leary, privind îngrozit 
corpurile negre şi prelungi - ca de aligatori - ale celor doi dragoni 
de la suprafaţa apei. Apoi, fără să mai stea pe gânduri, Lucifer îl 
aruncă pe Schofield în apă. Căpitanul căzu în bazin cu un plescăit 
puternic stârnind un val de spumă, cu o clipă înainte ca Lucifer să 
apese un buton din podea, chiar lângă acea gaură pătrată plină 
cu apă. In câteva secunde, uşa mare şi glisantă - precum o uşă 
de garaj - se închise ermetic cu un clic deasupra valurilor 
provocate de scufundarea lui Schofield. Garnitura groasă a uşii 
se lipise perfect de cadrul ei metalic. 

Lucifer slobozi câteva hohote de râs auzindu-l pe Schofield 
care bătea cu ultimele puteri în uşa glisantă. Apa izbea puternic 
uşa metalică orizontală cu un zgomot sinistru. Probabil că 
dragonii îl sfârtecau deja pe acel fraier puşcaş marin - se gândi 


Lucifer şi zâmbi mulţumit. 
Apoi se îndreptă din nou către cealaltă zonă a Nivelului 4, unde 
rămăsese femeia aceea drăguță. Abia aştepta să o tranşeze. 


3 


Libby Gant simţi un fior de groază când îl văzu pe Lucifer Leary 
intrând din nou în zona de observaţie a Nivelului 4. Acesta era 
singur şi teafăr. Nu. Lucifer nu ar fi putut să... Nu... 

Mătăhălosul criminal în serie străbătu cu paşi apăsaţi 
încăperea lungă ca un hol părând foarte mulţumit şi sigur pe el. 
Când ajunse în faţa lui Gant aplecă mai întâi capul, căutându-i 
privirea, apoi se lăsă în genunchi şi îşi apropie faţa de ea. 
Apropierea lui îi provocă greață. Respirația bărbatului era 
dezgustătoare - mirosea îngrozitor a carne de om. 

Leary începu să-i mângâie părul. 

— Ce păcat, vai, ce păcat, spuse el în zeflemea. Cavalerul tău 
neînfricat în armură strălucitoare nu s-a dovedit a fi un brav 
războinic, aşa cum credea el însuşi că este. Fapt care ne dă acum 
prilejul să ne... cunoaştem mai bine. 

— Eu nu aş fi prea sigur, se auzi o voce din spatele lui Lucifer. 

Uriaşul se întoarse fulgerător. Şi acolo, în pragul uşii camerei 
de decompresie, cu hainele şiroind de apă, stătea Shane 
Schofield. 

— Te vei atinge de ea doar peste cadavrul meu, rosti printre 
dinţi căpitanul. 

Lucifer scoase un urlet, ridică iute puşca P-90 a lui Schofield de 
pe podea şi începu să tragă. Schofield se retrase la timp în 
spatele uşii, în timp ce peretele despărțitor din jurul intrării fu 
ciuruit de o ploaie de gloanţe. Oricum, în câteva secunde, arma 
P-90 rămase fără gloanţe, iar Lucifer o aruncă şi din câţiva paşi 
ajunse din zona de observaţie înapoi în camera de decompresie. 

Uşa orizontală din podea era acum deschisă, iar apa clipocea 
peste marginile acesteia. Umbrele mari ale dragonilor de Komodo 
erau încă vizibile sub suprafaţa vălurită a apei. Ca prin minune, 
aceştia nu-l sfâşiaseră pe Schofield. Şi atunci Lucifer îl văzu. 
Schofield stătea în picioare în camera de decompresie, chiar 
lângă bazinul improvizat. 

Lucifer sări şi-l atacă, pocnindu-l zdravăn cu mâna dreaptă. 
Schofield se feri, evitând pumnul enorm al acestuia. Era mult mai 


calm acum. Era sigur şi calculat. Lucifer nu-l mai putea lua prin 
surprindere. Ştia cum să-l înfrunte. 

Lucifer se întoarse şi-l atacă din nou, dar rată şi de această 
dată lovitura. Schofield profită de greşeala acestuia şi îl lovi pe 
uriaş cu toată puterea în faţă. Nasul acestuia crăpă. 

Lucifer părea mai mult uimit decât rănit. Duse mâna la nas şi 
privi sângele care-i înroşea degetele de parcă acesta ar fi fost o 
ciudată substanţă extraterestră, de parcă nimeni nu-l mai rănise 
vreodată. 

Până să se dezmeticească, Schofield îl lovi din nou în plin şi 
pentru prima dată matahala se clătină pe picioare. Urmă încă o 
lovitură - şi mai puternică de această dată -, iar Lucifer făcu un 
pas înapoi de parcă încerca să-şi ţină echilibrul. Mai primi un 
pumn şi făcu încă un pas în spate. Apoi încă un pumn - cel mai 
puternic pe care-l dăduse vreodată Schofield - şi piciorul lui 
Lucifer atinse marginea bazinului din podea. 

Reuşi să-şi îndrepte umerii, dar o ultimă lovitură în nas îl făcu 
pe uriaş să-şi piardă complet echilibrul şi să cadă pe spate... în 
bazinul în care forfoteau dragonii de Komodo. 

Gigantul căzu în apă ridicând un val mare de spumă. Imediat 
ce bărbatul se scufundă, dragonii se repeziră la el, iar apa începu 
parcă să clocotească. 

Nu se mai vedea nimic decât trupurile negre şi încolăcite ale 
reptilelor - zvârcolindu-se care mai de care ca să apuce prada -, 
gheare şi cozi, iar printre acestea picioarele lui Lucifer, care urla 
în agonie cuprins de spasme. 

Brusc, apa din bazin se făcu roşie - un roşu sinistru, 
dezgustător -, iar picioarele lui Lucifer rămaseră inerte. Dragonii 
de Komodo continuau însă să-i devoreze trupul. 

Schofield se cutremură de scârbă, dar se simţea uşurat. Dacă 
era cineva pe lume care să merite o moarte atât de groaznică, 
acela era Lucifer Leary. 

Căpitanul apăsă apoi butonul care închidea uşa din podea şi 
imaginea de coşmar dispăru. 

Se ridică şi alergă înapoi la Gant. 


10.59 
În mai puţin de un minut, Gant era eliberată şi stătea în 
picioare alături de Schofield. Acesta încerca acum să-l dezlege pe 


Hot Rod Hagerty, care-l privea ameţit. 

— Ştii, aniversarea asta a fost îngrozitoare, zise Gant. 

Făcu apoi un semn din cap în direcţia camerei de decompresie 
şi-l întrebă: 

— Ce s-a întâmplat acolo? La început am crezut că Leary te-a... 

— Aproape că a reuşit, răspunse Schofield. Ticălosul m-a 
aruncat într-un bazin plin cu dragoni de Komodo. 

— Şi cum ai ieşit? 

Schofield îi arătă dispozitivul Maghook înainte de a-i explica: 

— Din câte se pare, reptilele sunt foarte sensibile la 
descărcările magnetice. Chiar în dimineaţa asta am aflat acest 
lucru de la un băieţel pe nume Kevin. Aşa că a fost de ajuns să- 
mi descarc dispozitivul Maghook şi niciun dragon nu a vrut să se 
apropie de mine. Apoi am deschis din nou uşa orizontală de pe 
partea cealaltă şi m-am întors după tine. Din păcate pentru el, 
Leary nu a avut la el nişte cârlige cu supraîncărcare magnetică 
atunci când a căzut în apă. 

— Frumos! zise Gant. Foarte frumos! Dar unde sunt 
preşedintele şi Kevin? 

— Sunt în siguranţă acum. Au rămas sus, în afara complexului. 

— Atunci de ce te-ai întors aici? 

Schofield îşi consultă ceasul înainte de a răspunde. 

Era ora 11.00. 

— Din două motive. Primul: în exact cinci minute mecanismul 
de autodistrugere a complexului va fi activat. În zece minute 
locul acesta va fi ras de pe faţa pământului şi nu putem permite 
să se întâmple aşa ceva în timp ce Caesar Russell se află încă 
aici. Aşa că avem doar două opţiuni: ori oprim autodistrugerea 
complexului, ori îl scoatem pe Caesar Russell de aici înainte ca 
explozia să aibă loc. 

— Stai puţin, îl întrerupse Gant. Am înţeles bine? Trebuie să-l 
salvăm pe Caesar Russell? 

— Se pare că gazda noastră a decis să-şi implanteze un cip 
electronic în inimă, la fel ca al preşedintelui. Astfel, dacă el va 
muri, toată ţara va muri odată cu el. 

— Ticălosul, spuse Gant. Şi care ar fi cel de-al doilea motiv? 

Obrajii lui Schofield se colorară uşor înainte de a răspunde: 

— Am venit după tine. 

Faţa lui Gant se lumină la auzul acestor cuvinte, dar, încercând 


să pară indiferentă, spuse repede: 

— Ştii, am putea relua mai târziu discuţia asta. 

— Cred că ar fi mai bine, aprobă Schofield reuşind să-l dezlege 
în cele din urmă pe Hagerty. 

Acesta clipea nedumerit, privind îngrozit în jur. Părea complet 
rupt de realitate. 

— Ce-ai zice să lămurim aceste lucruri la următoarea noastră 
întâlnire? întrebă Schofield. 

Pe chipul lui Gant înflori un zâmbet. 

— Poţi fi sigur de asta. 


4 


11.01 

Schofield şi Gant urcau cu mini-liftul detaşabil în puţul liftului 
mare pentru aeronave, înarmaţi doar cu pistoalele lui Schofield: 
Gant cu M9, iar Schofield cu Desert Eagle. Schofield îl trimisese 
pe Hagerty jos, la Nivelul 6, ca să iasă din complex folosind EEV. 
Hagerty nu protestase deloc. Văzuse trupul pe jumătate hăcuit al 
colonelului Harper, aşa că era fericit să părăsească cât mai 
curând Zona 7. 

— Mă îndoiesc că vom reuşi să oprim autodistrugerea 
complexului, spuse Gant în timp ce Schofield îi injecta o doză de 
vaccin Sinovirus pentru a putea circula fără probleme în zona 
contaminată a hangarului. Trebuie să introduci un cod de anulare 
a secvenţei de autodistrugere până la 11.05 şi noi nu am aflat 
încă acest cod. 

— Mă ocup de asta, zise Schofield în timp ce-şi scotea din 
buzunar telefonul mobil. 

Apăsă tasta de apelare a ultimului număr şi vocea lui Fairfax 
se auzi imediat. 

— Domnule Fairfax, cum merge? 

— Codul de anulare a secvenţei de autodistrugere este 10502, 
spuse repede Fairfax. A fost introdus în sistem de undeva din 
interior, transpus în cod sursă. Am reuşit să-l identific. Reiese că 
acesta coincide cu numărul de operator al tipului care comandă 
acolo, un colonel din Forţele Aeriene pe nume Harper. 

— Nu cred că o să-i mai trebuiască acum, zise Schofield. 
Mulţumesc, domnule Fairfax. Dacă scap cu viaţă de aici, o să te 
invit la o bere într-o zi. 

Închise telefonul şi se întoarse spre Gant. 

— OK. E timpul să oprim bomba asta cu ceas. Apoi, tot ce mai 
rămâne de făcut este să-l capturăm pe Caesar în viaţă. 


Mini-liftul în care se aflau urca de-a lungul puţului întunecat 
liftului. Deschiderea pătrată imensă de la nivelul solului începea 
să se desluşească deasupra lor, datorită luminilor roşiatice ale 


flăcărilor din hangarul principal. Ceva mai devreme constataseră 
că Lucifer Leary coborâse platforma liftului principal la Nivelul 4. 
După ce părăsiseră zona laboratorului de observaţii şi se 
apropiaseră de puţul liftului, Schofield şi Gant descoperiseră 
uriaşa platformă la Nivelul 4, chiar în faţa lor. Pe platformă erau 
nu mai puţin de cincisprezece cadavre puse unele peste altele - 
prizonieri, soldaţi de comando din Detaşamentul 7, puşcaşi 
marini şi membri ai staffului de la Casa Albă - cadavre pe care 
Leary, fără îndoială, plănuia să le dezmembreze în diverse 
moduri bizare şi greu de imaginat. 

Cât despre Schofield şi Gant, abisul cu pereţi de beton se 
căsca deasupra lor, întunecat, rece şi pustiu. În vreme ce urcau 
la nivelele superioare, Gant întinse mâna sub platforma în 
mişcare şi scoase de sub aceasta dispozitivul ei Maghook, pe 
care-l lăsase sub mini-lift ceva mai devreme. 

— Pregăteşte-te, îi spuse Schofield. 

Ajunseseră la nivelul solului, în hangarul principal. 


Hangarul arăta ca un colţ de iad. La propriu. Focurile ardeau 
din loc în loc, scăldând spaţiul enorm într-o lumină fantomatică 
portocalie. Cadavre zăceau împrăştiate la tot pasul. O întreagă 
varietate de resturi stăteau aruncate peste tot - rămăşiţele 
elicopterelor care săriseră în aer, vehicule de remorcare turtite şi 
dezmembrate, bucăţi din baricada distrusă a celor din Unitatea 
Bravo, chiar în faţa clădirii interioare. Se părea că nimic nu mai 
rămăsese întreg în zonă. Ferestrele oblice ale camerei de control 
cu vedere spre hangar erau ţăndări. O elice contorsionată, parte 
componentă a rotorului din coada elicopterului Nighthawk 2, era 
înfiptă într-o ladă din lemn de dimensiuni gigantice care atârna 
de cârligul unei macarale suspendate. Şi totuşi exista un obiect 
care rămăsese intact, în ciuda masacrului din ziua aceea. 
Elicopterul prezidenţial Marine One. Ca prin minune, acesta 
rămăsese pe marginea vestică a puţului ascensorului pentru 
aeronave şi părea neatins. Prudenţi, Schofield şi Gant priviră 
peste tot în jurul lor. 

11.02 

— Computerul în care trebuie să introduci codul de dezactivare 
se află în camera de control, zise Gant. 

— Atunci acolo mergem, zise Schofield în timp ce se îndrepta 


spre clădirea interioară a hangarului. 

— Aşteaptă un minut, îl rugă Gant şi se opri pe loc ca să 
cerceteze cu privirea podeaua acoperită cu resturi metalice. 

— Nu avem un minut, se împotrivi Schofield. 

— Du-te tu înainte, îi spuse Gant. Cheamă-mă dacă ai nevoie 
de ajutor. Vreau să încerc ceva. 

— Bine, acceptă căpitanul şi se îndreptă în fugă spre intrarea 
clădirii interne a hangarului. 

În acest timp, Gant se aşeză în genunchi şi începu să caute 
înfrigurată printre cadavre şi fiare contorsionate în zona 
platformei mini-liftului. Schofield intră alergând pe holul de la 
parter al clădirii, înarmat cu pistolul său Desert Eagle. Urcă în 
fugă scările. Pentru prima dată în ziua aceea simţea că deţine 
controlul.  Aflase codul de  dezactivare a  secvenţei de 
autodistrugere - 10502 - şi tot ce mai avea de făcut era să-l 
introducă în computer ca să dezamorseze bomba nucleară. Apoi 
era timp destul ca să-l găsească pe Caesar - ai cărui oameni erau 
acum istorie -, înainte ca acesta să se sinucidă. Trebuia să-l 
scoată din Zona 7 şi să-l ducă în faţa justiţiei. 

11.03 

Schofield ajunse în faţa camerei de control şi împinse mai întâi 
uşa, apoi intră cu pistolul ridicat. Ceea ce văzu îl luă prin 
surprindere. Pe un scaun rotativ, în mijlocul camerei de control 
distruse, se afla Caesar Russell, care-l întâmpină pe Schofield cu 
un zâmbet mare pe faţă. Pentru el sosirea căpitanului nu părea o 
surpriză. 


5 


— M-am gândit eu că s-ar putea să te întorci, îi spuse Caesar. 

Schofield observă imediat că nu era înarmat. 

Caesar adăugă: 

— Ştii, căpitane, un bărbat ca dumneata se iroseşte în slujba 
acestei ţări. Eşti inteligent, curajos şi ai fi în stare de orice ca să 
realizezi ceea ce ţi-ai propus. De exemplu, ceea ce ţi-ai propus 
acum este bizar şi absolut ilogic: să mă salvezi pe mine. 
Eforturile dumitale însă nu vor fi apreciate de către toţi ignoranţii 
şi neghiobii care alcătuiesc populaţia acestei ţări. Şi de aceea, 
oftă el, este mare păcat că trebuie să mori. 

În acelaşi moment Schofield auzi un clichet metalic chiar lângă 
urechea lui. Intoarse încetişor capul. Maiorul Kurt Logan stătea în 
spatele lui, ţinând un pistol SIG-Sauer de culoare argintie 
îndreptat spre tâmpla lui. 


11.04 

— Intră, îl invită Caesar. 

Logan îl dezarmă pe Schofield şi amândoi păşiră în camera de 
control distrusă în urma luptelor din ziua aceea. 

— Vino şi urmăreşte condamnarea la moarte a Americii, 
continuă Caesar făcându-i semn către un ecran luminos din 
spatele lui. 

Acesta era identic cu cel pe care-l văzuse Schofield afară. Pe 
ecran era afişat: 


PROTOCOL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ S.A. (R) 7-A 
ADOPTARE SISTEM REGISTRU DE SECURITATE 
COD AUTORIZARE: 7-3-468201103 


PKA TENȚIE Yk 

INITIALIZARE PROTOCOL SITUATII DE URGEN TĂ. 

DACĂ NU INTRODUCEŢI UN COD AUXILIAR AUTORIZAT SAU UN 
COD DE ANULARE AL CELUI PRECEDENT PÂNĂ LA ORA 11.05, VA FI 
INIȚIALIZATĂ SECVENȚA DE AUTODISTRUGERE A COMPLEXULUI. 


DURATA SECVENŢEI DE AUTODISTRUGERE: 10:00 MINUTE 
»eEATENŢIE XR 


Schofield văzu ora afişată pe ecranul computerului, în colţul de 
jos al acestuia. Secundele treceau pe nesimţite. 

11.04.29 

11.04.30 

11.04.31 

— Tic-tac, tic-tac, rosti încântat Caesar. Cât de frustrant 
trebuie să fie pentru dumneata, căpitane. Nu mai există planuri 
de rezervă acum, nici navete spaţiale sau ieşiri secrete. Nu ai 
nicio cale de scăpare. Odată ce secvenţa de autodistrugere de 
zece minute va fi iniţiată nimic nu o va mai putea opri. Eu voi 
muri. La fel şi dumneata şi toată America. 

Ceasul de pe ecran afişa trecerea secundelor. Sub 
ameninţarea armei lui Logan, Schofield nu putea face altceva 
decât să urmărească neputincios apropierea sfârşitului. 

11.04.56 

11.04.57 

Schofield îşi strânse pumnii, frustrat. Ştia codul! îl ştia. Dar 
acum nu-l mai putea folosi. Şi unde naiba era Gant? Ce făcea 
oare? 

11.04.58 

11.04.59 

11.05.00 

— Trebuie să înceapă, îi anunţă Caesar zâmbind. 

— La naiba, rosti Schofield printre dinţi. 

După un bip, pe ecran apăru un anunţ: 


PROTOCOL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ S.A. (R) 7-A 


SECVENȚA DE AUTODISTRUGERE A COMPLEXULUI ACTIVATĂ 
10:00 MINUTE PANA LA DETONARE 


Numărătoarea inversă începu, fiind afişată pe ecran. 

10:00 

9:59 

9:58 

In acelaşi moment, o mulţime de luminiţe roşii se aprinseră 


brusc în tot complexul - în interiorul hangarului principal, în puţul 
liftului pentru aeronave, la fiecare nivel şi de asemenea, în 
interiorul camerei de control. O voce electronică bubui pe 
neaşteptate în difuzoarele PAS”: 

— Atenţie. Zece minute până la autodistrugerea complexului... 

Şi abia atunci - în timp ce erau scăldaţi cu toţii în lumina aceea 
roşie pulsatorie - Schofield surprinse momentul în care Logan îşi 
luă ochii de la el, derutat de lumini şi sunet. Profită imediat de 
ocazie. Se năpusti asupra lui Logan şi amândoi se prăbuşiră 
peste consola unui computer. Logan încercă să îndrepte pistolul 
spre adversarul său, dar Schofield îl prinse de încheietura mâinii 
în care ţinea arma şi i-o lovi de câteva ori cu putere de consolă. 
Comandantul Detaşamentului 7 scăpă pistolul din mână. Caesar 
stătea liniştit pe scaun, rânjind satisfăcut. Urmărea plin de 
încântare lupta care se dădea în faţa lui. 

Schofield şi Logan se luptau pe viaţă şi pe moarte, învăluiţi în 
lumina roşie de avertizare. Păreau două imagini identice, doi 
soldaţi de elită care fuseseră instruiți după aceleaşi proceduri, 
schimbând acelaşi tip de lovituri, executând aceleaşi mişcări 
pentru a evita loviturile adversarului. 

Epuizat după confruntarea anterioară cu Lucifer, Schofield 
încercă să-l lovească pe Logan destul de nesigur. Acesta se lăsă 
iute în jos, parând lovitura fără ţintă precisă şi-l atacă pe 
Schofield. Îl ridică pe căpitan de centură şi-l aruncă cu toată 
puterea în spate, către ferestrele sparte ale camerei de control. 

Schofield trecu prin ferestrele distruse ale încăperii cu spatele 
înainte, zburând literalmente prin aer. Închise ochii şi aşteptă 
impactul iminent cu podeaua aflată la vreo nouă metri sub el. 
Dar nu se întâmplă nimic. Căderea lui fu neaşteptat de scurtă. 
Buf! Schofield ateriză pe o suprafaţă aspră de lemn care începu 
să se clatine sub greutatea lui. 

Deschise ochii. Era întins pe una dintre lăzile enorme din lemn 
agăţate de macaralele montate pe tavanul hangarului. Aceasta 
atârna chiar în faţa camerei de control, puţin mai la stânga, 
permiţând celor din centrul de comandă o vedere clară asupra 
hangarului. O reţea de lanţuri groase susțineau lada masivă din 


23 PAS - Public Adress System (Sistem de adresare publică), compus din: 
microfoane, amplificatoare, difuzoare (plasate pe pereţi sau pe tavan) şi 
cabluri de alimentare. (n.tr.) 


lemn, suspendată de sistemul de macarale pe şine de rulare care 
se zărea pe tavan, la doi metri deasupra. Lanţurile erau 
conectate prin intermediul unui mecanism de închidere cu arc 
inelar destul de asemănător cu sistemul de închidere circular al 
unui colier. 

De mecanismul inelar era ataşat un dispozitiv de comandă 
prevăzut cu trei butoane mari - probabil pentru deplasarea cutiei 
înainte sau înapoi de-a lungul şinelor montate pe tavanul 
hangarului. Dintr-odată lada începu să se clatine tare, iar 
Schofield ridică privirea şi-l văzu pe Kurt Logan care sărise după 
el deasupra lăzii. 


Jos, pe platforma hangarului, Libby Gant auzise zgomotul de 
sticlă spartă şi ridică repede capul. Tocmai găsise ceea ce căuta 
printre resturile metalice de pe podea când îl văzu pe Schofield 
zburând prin ferestrele camerei de control ca să aterizeze violent 
pe lada din lemn suspendată la înălţime deasupra platformei 
hangarului. Apoi îl văzu pe Kurt Logan sărind pe fereastră şi 
aterizând cu uşurinţă pe ladă, chiar lângă căpitan. 

— Nu... murmură Gant. 

Îşi scoase iute pistolul, dar brusc o ploaie de scântei provocate 
de gloanţe încinse pardoseala din jurul ei. Se lăsă repede în jos 
ca să se ascundă după două cadavre. Când ridică privirea în cele 
din urmă îl zări pe Caesar Russell aplecat peste pervazul 
ferestrelor sparte din camera de control, fluturând în mână o 
puşcă P-90. Acesta strigă în direcţia ei: 

— Nu, nu şi nu! Vreau o luptă dreaptă, te rog! 


— Atenţie. Nouă minute până la autodistrugerea complexului... 
se auzi din difuzoare. 

Sus, pe lada din lemn, Logan încălecă deasupra lui Schofield, 
imobilizându-l între genunchii săi şi-l pocni cu toată puterea în 
faţă. 

— Astăzi ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă ca să ne încetineşti 
planurile, căpitane. 

În lumina aceea roşie de avertizare ochii lui Logan sclipeau de 
furie. Încă un pumn tras cu sete. Capul lui Schofield se izbi 
zgomotos de ladă. Nasul lui era plin de sânge. Logan apucă 
dispozitivul de comandă al lăzii şi apăsă un buton. Lada începu 


să vibreze şi să se balanseze, pornind apoi de-a curmezişul 
hangarului în direcţia puţului liftului pentru aeronave a cărui 
platformă rămăsese la Nivelul 4. 

Sistemul de macarale pe şine funcţiona pe bază de carburanţi, 
aşa că nu fusese afectat de lipsa de energie electrică din 
complex. Lada se deplasa deasupra platformei hangarului în timp 
ce Logan îi căra pumni în faţă lui Schofield spunându-i: 

— Ştii, îmi amintesc perfect... Poc! cum v-am eliminat pe toţi 
fricoşii din Infanteria Marină cu ocazia exerciţiilor anuale de 
simulare de război... încă un pumn... A fost floare la ureche, ce 
naiba. Toţi puşcaşii marini sunteţi o ruşine... Poc! pentru ţară, 
pentru drapel şi pentru mamele voastre care sunt doar nişte 
târfe nenorocite. 

li mai trase un pumn. Schofield abia mai putea ţine ochii 
deschişi. Dumnezeule, primise o bătaie pe cinste... Şi apoi lada 
ajunse deasupra puţului liftului pentru aeronave adânc de peste 
o sută douăzeci de metri. Logan apăsă un buton de pe 
dispozitivul de comandă şi lada enormă se opri deasupra puţului. 
Marele abis se căsca chiar sub ei. 

— Atenţie. Opt minute până la autodistrugerea complexului... 

Schofield aruncă o privire peste marginea lăzii din lemn şi zări 
pereţii de beton ai puţului, iluminaţi acum de jur-împrejur de 
beculeţe roşii - patru laturi identice şi masive din piatră care se 
pierdeau într-o gaură neagră fără fund. 

— Adio, căpitane Schofield, zise Logan ridicându-l pe căpitan 
de reverele uniformei şi sprijinindu-l în picioare chiar de 
marginea lăzii. 

Schofield - lovit, plin de sânge, zgârieturi şi vânătăi, complet 


epuizat - nu se mai putea opune. Rămase cu picioarele 
tremurând pe marginea lăzii, cu ochii spre gaura imensă care se 
căsca sub el. li trecu prin minte să folosească dispozitivul 


Maghook pe care-l avea la spate, dar ochii i se opriră pe tavan. 
Acesta era confecţionat dintr-un strat transparent din fibră de 
sticlă. Dispozitivul nu s-ar fi prins de tavan cu magnetul său şi 
nici nu ar fi avut de ce să se agaţe cu cârligul său. Oricum, el nici 
nu mai avea energie să lupte. Gata cu armele. Gata cu Maghook. 
Gata cu scaunele de catapultare. Nu mai avea nimic, la fel ca 
Logan, de altfel. Şi atunci, chiar în momentul în care Logan se 
pregătea să-l împingă în gol, Schofield o zări pe Gant - o umbră 


în lumina aceea roşie - cum se ascundea după nişte cadavre 
lângă marginea estică a puţului. 

Singurul lucru care-i mai rămăsese de fapt erau prietenii... îşi 
spuse Schofield. 

Se întoarse brusc şi-l privi în faţă pe Logan... şi spre 
surprinderea acestuia, căpitanul zâmbi şi-şi deschise palma, 
lăsând la vedere microfonul Serviciului Secret pe care-l apropie 
de buze. Il privi pe Logan în ochi şi rosti în microfon: 

— „Podul portului”, Sydney Harbour, Gant. Tu iei polul negativ. 

Logan se încruntă. 

— Cum? bâigui el. 

Apoi, înainte ca adversarul său să-şi dea seama, cu ultimele 
puteri, Schofield întinse iute mâna peste umărul lui Logan şi 
deblocă mecanismul cu arc inelar al lanțurilor de care era 
suspendată lada. Rezultatul fu instantaneu. În lumina aceea roşie 
- într-un soi de slow motion, ca într-un coşmar -, lada pe care 
stăteau cei doi bărbaţi se desprinse din reţeaua de lanţuri care 
atârnau din macaralele montate pe tavan şi se prăbuşi. 

Odată cu lada căzură în abisul de o sută douăzeci de metri 
Schofield şi Logan. 


6 


Schofield se rostogolea prin aer. lute. În cădere zări luminile 
roşii ale hangarului, apoi această imagine fii înlocuită de 
marginea puţului ascensorului, care rămăsese repede în urmă. 

Căderea continua cu o viteză periculoasă şi tot ce mai putea 
observa acum căpitanul erau pereţii de beton ai puţului 
trecându-i rapid prin faţa ochilor, apoi un amestec neclar de 
imagini întunecate. Ridică privirea şi văzu deschiderea pătrată a 
puţului micşorându-se iute, iute de tot, deasupra lui. Logan 
cădea alături de el având întipărită pe faţă o expresie plină de 
groază, de parcă nu-i venea încă să creadă ce făcuse Schofield. 

Acesta desfăcuse lada şi o lăsase să cadă în puț cu tot cu ei 
doi! In tot acest timp Schofield se ruga ca Gant să-l fi auzit. Aflat 
în cădere liberă şi înconjurat de luminiţe roşii, îşi scoase 
dispozitivul Maghook fără să-şi piardă cumpătul, iniţie magnetul 
puternic al acestuia selectând încărcătura pozitivă şi ridică ochii 
căutând cu privirea unica lui scăpare. 


Gant îl auzise. Acum stătea culcată pe burtă chiar pe marginea 
puţului, ţintind cu cârligul ei - încărcat negativ - undeva în 
interiorul acestuia. 

— Scarecrow, rosti ea în microfonul de la încheietură, trage tu 
primul. O să trag după tine. 


În timp ce cădea prin aer, Schofield îşi îndreptă în sus cârligul 
Maghook încărcat pozitiv şi trase. 

Acesta zbârnâi îndreptându-se pe verticală în sus. Cablul său 
rezistent se derula cu o viteză incredibilă în aer. Kurt Logan, care 
cădea alături de Schofield, înţelese pe loc ce făcea căpitanul şi 
scoase un urlet: 

— Nu...! 

— Haide, Fox, şopti Schofield. Nu mă lăsa să mor. 


Libby Gant încerca să distingă ceva în întuneric privind în 
lungul ţevii dispozitivului său Maghook. In ciuda atmosferei 


generale - luminile roşii de avertizare, vocea electronică 
monotonă care anunţa apropierea momentului final - ea reuşi să 
zărească capul cârligului lansat de Schofield: un punct metalic 
sclipitor străbătând întunericul puţului pe traiectorie verticală. 
Capul metalic se apropia de ea cu viteză. 

— Nimic nu e imposibil, şopti ea ca pentru sine. 

Se concentra şi apăsă pe trăgaci. Capul sferic al armei cu 
încărcătură magnetică ţâşni în jos între pereţii puţului, trăgând 
după el cablul de o lungime impresionantă. 


Capul magnetic al armei lui Schofield urca, iar cel al lui Gant 
cobora vertiginos. Schofield era în cădere liberă, alături de Logan 
şi lada uriaşă de lemn. Gant lăsă cablul cârligului să se deruleze 
în jos. 

— Haide, scumpule. Haide... 

Din moment ce erau încărcate ca doi poli opuşi ar fi fost de 
ajuns ca cele două capete magnetice să treacă unul pe lângă 
altul în aer destul de aproape unul de altul... Clang! Cele două 
capete se întâlniră brusc în aer ca două rachete identice izbindu- 
se una de alta în văzduh! 

„Podul portului”, Sydney Harbour. Cele două capete metalice 
se lipiră datorită încărcăturilor magnetice deosebit de puternice. 
Sus, în hangar, Gant agăţă repede lansatorul ei de un grilaj 
metalic din pardoseală. 

Două dispozitive Maghook unite aveau în total vreo nouăzeci 
de metri de cablu. Şi o cădere în gol până la nouăzeci de metri 
este urmată de obicei de un şoc al naibii de puternic. Când văzu 
cele două capete magnetice unite în aer, Schofield - aflat încă în 
cădere liberă - îşi trecu cablul legat de lansator pe sub umeri şi 
în jurului toracelui, pregătindu-se pentru şocul iminent. Ştia cu 
siguranţă că avea să doară. 


Şi într-adevăr, duru. Cele două cabluri se derulară până la 
capăt şi acum erau întinse la maxim. Urmă o smucitură cumplită. 
Şocul îl ridică pe Schofield în aer, la fel ca pe un paraşutist în 
momentul când îşi deschide paraşuta, în vreme ce sub el Kurt 
Logan şi lada din lemn îşi continuau căderea liberă, ca să se 
izbească în cele din urmă de platforma pentru aeronave. Lada 
din lemn explodă în momentul în care atinse platforma, 


dezintegrându-se. Logan avu parte de o soartă asemănătoare. 
Ateriză violent - urlând înfiorător - peste rămăşiţele metalice 
contorsionate ale avionului AWACS presărate pe platforma 
liftului. 

Capul său fu separat instantaneu de umeri când ateriză cu 
gâtul într-o bucată de aripă cu muchii tăioase îndreptată în sus. 
Restul corpului său se strivi din cauza impactului incredibil cu 
platforma liftului, la fel ca o roşie. 

Cât despre Schofield, după ce fu aruncat în aer din cauza 
tensiunii celor două cabluri întinse, acesta continuă să se 
balanseze îndreptându-se cu viteză către unul dintre pereţii 
puţului. Se izbi de peretele de beton din care ricoşă imediat şi 
rămase suspendat de cablu lângă peretele vertical din beton, la 
vreo douăzeci şi cinci de metri deasupra platformei ascensorului. 

Respira cu dificultate, iar umerii şi braţele îl dureau din cauza 
şocului, dar era în viaţă. 


7 


Cele două dispozitive Maghook îl ridicară pe Schofield în cea 
mai mare viteză pe lângă peretele puţului. 

— Atenţie. Şase minute până la autodistrugerea complexului... 

Era ora 11.09 când Gant îl ajută să iasă din puț. 

— Am crezut că „Podul portului” e ceva imposibil, cel puţin aşa 
ai spus tu, zise ea pe un ton sec. 

— Crede-mă, aceasta e dovada perfectă că m-am înşelat, zise 
Schofield. 

Gant zâmbi. 

— Da, da, am făcut-o doar pentru că voiam o altă... 

Gant se opri brusc. O ploaie de gloanţe spintecau aerul peste 
tot în jurul lor. Un glonţ explodă lângă piciorul drept al lui Gant - 
zdrobindu-i glezna -, în timp ce alte două gloanţe se înfipseră în 
umărul stâng al lui Schofield. Mai multe gloanţe trecură atât de 
aproape de faţa lui încât le simţi fierbinţeala şi le auzi vâjâitul. 

Amândoi puşcaşii marini căzură la pământ, scrâşnind din dinţi 
de durere, în vreme ce Caesar Russell ieşea în fugă din clădirea 
internă a hangarului, ţinându-şi puşca P-90 strâns lipită de umăr. 
Trăgea ca un fanatic cu arma, iar ochii lui aveau o sclipire 
ciudată, de om nebun. 

Schofield - rănit, dar mult mai mobil decât Gant - o împinse pe 
femeie în spatele rămăşiţelor baricadei celor din Unitatea Bravo. 
Apoi luă arma lui Gant - un pistol Beretta - şi făcu un salt în 
direcţia opusă, în lumina aceea roşie pulsatorie, către rămăşiţele 
elicopterului Nighthawk 2, pe lângă liftul pentru personal, 
încercând să îndepărteze cât mai mult de Gant tirul lui Caesar. 

Masivul elicopter Super Stallion al puşcaşilor marini era parcat 
în faţa uşilor liftului - avariat într-un hal fără de hal. Fuzelajul său 
fusese secţionat în urma unei explozii, iar carlinga părea acum 
decapotabilă. 

Gloanţele trase de Caesar muşcau betonul pe lângă călcâiele 
lui, dar în lumina aceea roşie de avertizare gloanţele nu puteau fi 
trase cu mare precizie. 

Schofield reuşi să ajungă la Super Stallion şi se strecură în 


carlinga fără acoperiş, în timp ce pereţii elicopterului erau ciuruiţi 
de gloanţe. 

— Haide, eroule! strigă Caesar. Ce s-a întâmplat? Nu ai 
muniţie, de ce nu tragi şi tu? De ce ţi-e frică? Haide, ripostează, 
dă-i drumul! Găseşte o armă şi trage! 

Dar Schofield nu putea face asta. Dacă l-ar fi ucis pe Caesar ar 
fi semnat condamnarea la moarte a tuturor oraşelor mari din 
America de Nord. 

„Fir-ar să fie!” înjură el în gând. 

Era o situaţie cumplită. Un descreierat trăgea în direcţia lui, iar 
el nu putea riposta! 

— Fox! strigă în microfonul de la încheietură. Eşti teafară? 

Auzi în cască o voce înăbuşită: 

— Da... 

Schofield strigă din nou: 

— Va trebui să-l luăm pe sus şi să ieşim de aici! Ai vreo idee? 

Răspunsul lui Gant fu acoperit de vocea electronică a 
computerului: 

— Atenţie. Cinci minute până la autodistrugerea complexului... 

Prin gemuleţul unei uşi, Schofield îl zări pe Caesar apropiindu- 
se de elicopterul pe jumătate distrus dintr-o parte, trăgând în 
continuare cu arma. 

— Îţi place, eroule? urlă generalul. Îţi place! 

În interiorul carlingii descoperite a elicopterului toate obiectele 
explodau sau se spărgeau zgomotos sub puterea gloanţelor trase 
de Caesar. Schofield strânse din dinţi şi apucă strâns pistolul. 
Cele două răni de glonţ din umărul său îl dureau ca naiba, dar 
valul de adrenalină îi dădea puterea să continue. Prin gemuleţul 
spart al uşii elicopterului Super Stallion îl văzu pe Caesar trăgând 
ca un maniac, ca un cowboy dezlănţuit - un adevărat alienat 
mintal - în fuzelajul elicopterului, în timp ce mergea ţanţoş în 
jurul acestuia. Se apropia de carlinga fără acoperiş. 

În patru secunde - cel puţin - Caesar ar fi putut să-l împuşte... 
Apoi, brusc, vocea lui Gant bubui în casca lui: 

— Scarecrow! Fii gata să tragi în el. S-ar putea să mai existe o 
cale... 

— Dar nu pot să trag! strigă Schofield. 

— Dă-mi doar o secundă! 


Lângă puţul liftului, Gant stătea aplecată deasupra obiectului 
pe care-l căutase ceva mai devreme - cutia neagră pe care o 
demontase din avionul AWACS la Nivelul 2 cu nouăzeci de minute 
în urmă; cutia neagră căreia îi dăduse pe furiş un şut cu piciorul 
de pe platforma mini-liftului atunci când ea şi preşedintele 
ajunseseră în hangarul principal. Scoase din buzunarul de la 
coapsă al costumului ei de protecţie biologică un mic dispozitiv 
roşu cu antenă scurtă de culoare neagră. Acesta era dispozitivul 
cu două poziţii - iniţiat/terminat - al lui Russell care avea două 
butoane „deschis-închis” marcate cu 1 şi 2. Abia acum înţelese 
Gant de ce erau două butoane pe acea telecomandă. Aceasta nu 
pornea şi oprea doar transmiţătorul radio ataşat inimii 
preşedintelui, ci şi transmiţătorul de pe inima lui Caesar. 


Cu puşca P-90 în poziţie de tragere, Caesar era pe punctul de a 
ajunge la carlinga descoperită a elicopterului. În câteva secunde 
ar fi putut să-l aibă pe Schofield în bătaia puştii. 

— Vin...! chicoti el. 

Schofield stătea culcat pe podeaua elicopterului Super Stallion, 
uitându-se din când în când prin gaura care rămăsese în locul 
acoperişului. Era prins în capcană. 

— Fox... strigă el în microfon... Orice ai de gând să faci... te 
rog... fă-o repede. 


Gant transpira abundent, lumea din jurul ei fiind învăluită într-o 
lumină roşie de coşmar. Glezna rănită îi pulsa dureros, dar 
trebuia să se concentreze. 

— Atenţie. Patru minute până la autodistrugerea complexului... 

Pe micul ecran LED al cutiei negre apăru graficul atât de 
familiar. Deschise dispozitivul 1/T. Singura dilemă pe care o mai 
avea acum era care buton controla transmiţătorul preşedintelui 
şi care îl controla pe al lui Caesar. Era 1 sau 2? Gant nu stătu 
prea mult pe gânduri. Era sigură. Caesar nu ar fi putut avea 
decât numărul 1. Şi atunci - sincronizându-se cu graficul de pe 
ecranul cutiei negre, între semnalele de căutare şi retur - Gant 
apăsă întrerupătorul marcat cu 1 pe dispozitivul I/T, anulând 
semnalul emis de transmiţătorul lui Caesar în banda de 
ultrascurte. 

Imediat ce făcu acest lucru, ea apăsă întrerupătorul cutiei 


negre, pentru a emite noul semnal pe aceeaşi bandă de 
ultrascurte - cu scopul de a imita semnalul lui Caesar, aşa cum 
îşi propusese. 

Avea să afle repede dacă procedase corect. Satelitul de pe 
orbită nu ar fi trebuit să facă diferenţa între noul semnal de retur 
şi cel vechi. O lumină mică de culoare verde începu să pâlpâie în 
partea de sus a cutiei negre. Gant ţipă în microfon: 

— Scarecrow! Am înlocuit semnalul radio! Omoară-l pe ticălos! 


Imediat după acest scurt mesaj, Caesar apăra în faţa lui 
Schofield. Generalul zâmbi satisfăcut la vederea căpitanului 
prăbuşit pe podeaua elicopterului Super Stallion. Rămase 
surprins când văzu că Schofield ţinea ridicat pistolul nichelat, 
probabil ca să se apere. Caesar îl ameninţă cu degetul: 

— Oh, nu, nu şi nu, căpitane, nu ai voie să faci asta. Aminteşte- 
ţi, nu ai voie să tragi în unchiul Caesar. 

— Nu? întrebă Schofield. 

— Sigur că nu. 

— Oh... oftă Schofield. 

Şi în acel moment ridică fulgerător pistolul şi-l împuşcă pe 
Caesar în piept - Bum! 

Un şuvoi de sânge ţâşni din toracele generalului. Bum! Bum! 
Bum! Caesar tresărea violent la fiecare  împuşcătură, 
împleticindu-se în timp ce făcea câte un pas înapoi. Ochii 
aproape că-i ieşeau din orbite de uimire, iar pe faţă avea 
întipărită o expresie de groază. Scăpă puşca din mână şi se 
prăbuşi brusc, aterizând în fund pe podea. 

Schofield se ridică în picioare, se dădu jos din elicopter şi se 
apropie de Caesar, care rămăsese la pământ. Căpitanul trase un 
şut puştii generalului, care zbură departe de degetele crispate 
ale acestuia. Caesar era încă în viaţă, dar nu pentru mult timp. 
Un firicel de sânge i se prelingea din colţul gurii. Arăta jalnic, 
neputincios. Tot ce mai rămăsese din el era doar umbra fostului 
mare comandant. Schofield îl privea de sus. 

— Cum... cum...? bolborosi generalul printre valurile de sânge 
care-i inundau gura. Tu nu mă poţi ucide! 

— De fapt, aş putea, îl contrazise Schofield. Dar cred că am să 
las asta în seama dumitale. 

Şi cu aceste cuvinte Schofield îl părăsi în grabă ca să poată ieşi 


cât mai repede împreună cu Gant din Zona 7. 


8 


— Atenţie. Trei minute până la autodistrugerea complexului... 

Schofield o luă pe Gant în braţe şi se îndreptă iute spre mini 
ascensorul detaşabil. Glezna ei dreaptă era complet distrusă de 
gloanţele lui Caesar şi din această cauză nu se putea lăsa deloc 
pe piciorul drept. Dar asta nu o împiedica să se facă utilă. In timp 
ce Schofield o căra în braţe, ea ţinea în poală cea mai importantă 
cutie neagră din lume. Scopul lor era acum altul. Mai presus 
decât vieţile lor era altceva. Trebuiau să scoată de urgenţă din 
Zona 7 dispozitivul electronic, înainte ca acesta să fie distrus de 
explozia nucleară. Dacă semnalul emis de cutia neagră ar fi 
dispărut brusc, sacrificiul lor ar fi fost zadarnic. 

— Bine, isteţule, zise Gant, cum o să ieşim acum din această 
bombă nucleară cu şapte nivele? 

Schofield păşi pe platforma mini-liftului şi acesta începu să 
coboare bâzâind pe lângă peretele puţului. Se uită la ceas. 

11.12.30 

11.12.31 

— Ei bine, nu putem ieşi pe uşa de sus, spuse el. Caesar a 
schimbat codul iar amicului meu de la Agenţie i-au trebuit zece 
minute ca să spargă codurile. Şi nu cred că avem prea multe 
şanse ca să ieşim la timp folosind leşirea de Urgenţă. Mie şi lui 
Book ne-a luat mai mult de un minut ca să coborâm prin tunelul 
de ventilaţie ceva mai devreme. Nu cred că noi doi am putea 
ajunge acolo sus în mai puţin de zece minute. lar până atunci 
EEV ar fi praf şi pulbere. 

— Şi ce putem face? 

— Există o singură soluţie, zise Schofield, dar nu ştiu dacă vom 
ajunge la timp. 

11.12.49 

11.12.50 


Schofield opri mini-liftul în hangarul de la Nivelul 2 şi îl străbătu 
repede ţinând-o pe Gant în braţe. Se îndrepta spre casa scării din 
celălalt capăt al hangarului. 


— Atenţie. Două minute până la autodistrugerea complexului... 

Ajunseră la scări. 

11.13.20 

Schofield începu să coboare cât putea de iute scările, sărind 
câte trei odată cu Gant în braţe. Trecură de Nivelul 3, cel cu 
spaţiile de locuit. 

11.13.32 

Nivelul 4, locul scenelor de coşmar. 

11.13.41 

Nivelul 5, cel complet inundat. 

11.13.50 

Schofield deschise cu piciorul uşa de la Nivelul 6. 

— Atenţie. Un minut până la autodistrugerea complexului... 

Şi atunci văzură vehiculul cu care puteau scăpa de acolo. Micul 
vehicul de mentenanţă rămăsese chiar lângă uşa de la casa 
scării, pe şinele care duceau afară, către Lacul Powell, în acelaşi 
loc în care fusese toată ziua. Schofield îşi aminti ce-i spusese mai 
devreme Herbie Franklin despre acest mijloc de transport. Deşi 
mai mic decât celelalte locomotive X-rail, vehiculul era mult mai 
rapid. Era alcătuit doar dintr-o cabină rotundă şi patru traverse 
lungi. În cabina sa asemănătoare cu o capsulă era loc doar 
pentru două persoane. 

— Patruzeci şi cinci de secunde până la autodistrugerea 
complexului... 

Schofield deschise rapid uşa cabinei şi o aşeză pe Gant pe 
banchetă, apoi se urcă şi el, înghesuindu-se în spaţiul strâmt 
oferit de capsula sferică. 

— Treizeci de secunde... 

Schofield apăsă butonul negru de start de pe consolă. Mica 
locomotivă compactă X-rail se trezi la viaţă cu un băzâit înfundat. 

— Douăzeci de secunde... nouăsprezece... optsprezece... 

Căpitanul privi şinele din faţa vehiculului. Acestea dispăreau în 
întuneric, învăluite în lumina roşie de avertizare - patru şine 
paralele unindu-se într-un punct undeva la distanţă. 

— Cale-o! strigă Gant. 

Schofield apăsă acceleraţia. 

— Cincisprezece... 

Mica locomotivă X-rail ţâşni înainte ca un fulger de-a lungul 
platformei stației subterane, spintecând umbrele  roşiatice 


pulsatorii. 

— Paisprezece... 

Din cauza vitezei, Schofield rămase țintuit de spătarul 
scaunului. Vehiculul atinse 80 de kilometri pe oră. 

— Treisprezece... 

Mica locomotivă X-rail prinse repede viteză. Schofield vedea 
cvartetul de şine - dedesubt şi deasupra parbrizului - dispărând 
din ce în ce mai repede în urma lor. 

160 de kilometri pe oră. 

— Doisprezece... unsprezece... 

Apoi, deodată, vehiculul cu traverse în formă de „X” intră în 
tunelul care comunica cu lacul Powell, lăsând în urmă Zona 7. 

240 de kilometri pe oră. 

— Zece... 

400 de kilometri pe oră. 

Patru sute de kilometri pe oră însemnau o sută zece metri pe 
secundă. In zece secunde aveau să ajungă la peste un kilometru 
distanţă de Zona 7. 

— Nouă... opt... 

Schofield spera că un kilometru era destul. 

— Şapte... şase... 

Incercă să mai mărească viteza micului vehicul. 

— Cinci... patru... 

Gant gemu de durere. 

— Trei... doi... 

Locomotiva străbătea tunelul ca un fulger, înclinându-se 
periculos la fiecare curbă. Se îndepărtau de Zona 7 cu o viteză 
de-a dreptul infernală. 

— Unu... iniţiere autodistrugere. 


Era momentul exploziei. 


9 


Zgomotul care urmă nu putea fi descris. Părea sfârşitul lumii. 
Vuietul colosal al exploziei nucleare din interiorul Zonei 7 era 
monstruos, pur şi simplu. Era un lucru destul de ciudat. Structura 
fusese proiectată în timpul Războiului Rece special ca să reziste 
unei lovituri nucleare, iar acum întregul complex sfârşea tocmai 
din această cauză. Focosul W-88 destinat autodistrugerii 
complexului fusese încastrat într-un perete de la Nivelul 2, 
aproape în central structurii subterane. În momentul exploziei, 
întregul complex se aprinse ca un bec uriaş şi un val alb de 
energie dezintegră instantaneu zidurile şi planşeele structurii. 
Unda de şoc era devastatoare, imposibil de oprit. Tot ce era în 
interiorul complexului fu ras de pe faţa pământului într-o 
nanosecundă... avioane, camere de testare, puțuri de ascensoare 
cu pereţi de beton. 

Până şi învinsul şi însângeratul Caesar Russell. 

Aşa cum rămăsese căzut pe platforma hangarului principal, 
ultimul lucra întipărit pe retina acestuia fu o lumină albă 
orbitoare urmată instantaneu de un val gigantic de foc. Şi apoi 
nimic. Deşi era o explozie de proporţii, pereţii exteriori de titan ai 
complexului, groşi de şaizeci de centimetri, rămaseră în picioare. 
Unda de şoc generată de fenomenala deflagraţie zgudui 
pământul nisipos pe o rază de câţiva kilometri în jurul Zonei 7, 
provocând un adevărat cutremur. Valul de energie era 
fenomenal. Unda de şoc se propaga în exterior în cercuri 
concentrice, precum undele provocate de o piatră aruncată în 
apa unui lac liniştit. 

leşirea de Urgenţă fu prima care sări în aer. 

De neoprit, valul de energie asaltă în mai puţin de o secundă 
de la explozie pereţii înguşti de beton ai acesteia, care se 
dezintegrară instantaneu. 

Dacă Schofield şi Gant s-ar fi aflat în interiorul leşirii de 
Urgenţă, ar fi fost pulverizaţi într-o fracțiune de secundă. Cea mai 
spectaculoasă imagine era însă alta. Dacă cineva ar fi privit de 
sus locul în care se aflase complexul subteran, ar fi văzut acum o 


groapă perfect circulară, de parcă un cutremur de pământ 
devastator s-ar fi produs în zonă. 

Din moment ce întregul complex devenise o cochilie goală, 
stratul de granit de o greutate impresionantă de deasupra se 
prăbuşi în craterul adânc. Ca din senin, inelul de pământ cu 
diametrul de opt sute de metri format în jurul complexului se 
prăbuşi, de asemenea, iar clădirile Zonei 7 - hangarul principal, 
turnul de control al aerodromului şi celelalte hangare - dispărură, 
pur şi simplu, înghiţite sub pământ. 

În locul acestor structuri din mijlocul deşertului, acolo unde 
fusese Zona 7 nu mai era decât un crater gigantic cu diametral 
de opt sute de metri. 

Aflat la bordul unui elicopter Super Stallion al Corpului de 
Marină, care aterizase la complex cu numai zece minute în urmă, 
preşedintele Statelor Unite urmărea distragerile provocate de 
explozie. Lângă el, Book II, Juliet Janson şi băiatul pe nume Kevin 
priveau stupefiaţi sfârşitul spectaculos al Zonei 7. 

Sub pământ, în tunelul X-rail, călătoria celor doi, Schofield şi 
Gant, nu se terminase încă. În momentul exploziei, vehiculul de 
mentenanţă în care se aflau cei doi străbătea tunelul ca un glonţ. 
Atunci auziră zgomotul infernal al deflagraţiei. Simţiră cutremurul 
puternic care urmă. 

Apoi, Schofield aruncă o privire prin gemuleţul din spatele 
capsulei de două persoane. 

— Să fiu al naibii... murmură el. 

În urma lor tunelul se prăbuşea. Bolovani mari se rupeau din 
pereţii culoarului subteran prăbuşindu-se în spatele vehiculului! 
Un val de pietre şi praf îi urmărea cu o viteză ameţitoare! 

Tavanul lung al tunelului se năruia progresiv în urma lor, 
dezintegrându-se, pe măsură ce unda de şoc se propaga în 
exteriorul Zonei 7. Valul nimicitor îi ajungea din urmă! 
Locomotiva X-rail străbătea tunelul cu patru sute de kilometri pe 
oră. Valul de bolovani avansa periculos în spatele lor. Bucăţi de 
roci şi o ploaie de pietre se desprindeau din tavanul tunelului, ca 
şi cum acel pasaj subteran s-ar fi transformat într-o creatură vie 
care alerga pe urmele vehiculului X-rail, amenințând să-l muşte 
din spate. 

Bang! O bucată de beton de mărimea unei mingi de baseball 
ateriză pe acoperişul capsulei. Schofield tresări şi ridică iute 


capul. Apoi... Bang-bang-bang-bang-bang-bang-bang-bang! 

O ploaie asurzitoare de pietre se abătu asupra locomotivei. 

„Nu!”, ţipă Schofield în sinea lui. Nu acum! Nu acum, când mai 
aveau atât de puţin ca să scape! 

Valul devastator de pietre şi praf îi ajunse din urmă. Bang- 
bang-bang-bang-bang-bang-bang! 

Pietrele asaltară parbrizul capsulei. Acesta se făcu ţăndări 
stârnind o ploaie de cioburi. Bang-bang-bang-bang-bang-bang! În 
cockpit pătrunseră mai multe pietricele. Capsula începu să se 
zguduie, de parcă mai avea puţin şi sărea de pe... 

Şi atunci ploaia de pietre se domoli brusc şi locomotiva ieşi 
întreagă din norul provocat de prăbuşirea tunelului. 

Schofield se întoarse în scaun şi văzu cum şuvoiul de bucăţi de 
beton se oprea în urma lor, micşorându-se brusc după o curbă, 
prăbuşindu-se precum un monstru flămând dar epuizat care 
renunţase să-şi mai urmărească prada. Unda de şoc se 
propagase deja iar ei reuşiseră să treacă de limita dezastrului. 
Viteza lor fusese mai mare. La limită, mai degrabă. Şi în timp ce 
locomotiva îşi continua drumul în tunel, Schofield se lăsă pe 
spătarul scaunului şi răsuflă uşurat. 


10 


În vreme ce Schofield şi Gant erau preluaţi pe calea aerului de 
pe docul de încărcare X-rail din zona canioanelor Lacului Powell 
de către un echipaj al Marinei, CH-53E, deasupra fostei Zone 7 
forfotea o adevărată flotă aeriană - o mulţime de elicoptere ale 
Corpului de Marină şi ale Armatei terestre. Văzute de la distanţă, 
acestea păreau un roi de insecte mici, ca nişte puncte negre 
plutind pe cerul senin al deşertului - toate zburând la o distanţă 
regulamentară pentru a evita scurgerile radioactive. 

Preşedintele se afla acum în siguranţă la bordul elicopterului 
Corpului de Marină, care era flancat de nu mai puţin de alte cinci 
aparate de zbor Super Stallion. 

Până la înlăturarea transmiţătorului radio ataşat inimii sale, 
puşcaşii marini trebuiau să-i asigure securitatea. Imediat ce se 
ridicase de pe pista Zonei 7, preşedintele se grăbise să emită un 
ordin special prin care toate aeronavele Forţelor Aeriene să fie 
restricţionate la sol pentru o perioadă nedeterminată. 


Schofield şi Gant - precum şi preţioasa lor cutie neagră - erau 
acum împreună cu preşedintele, Book II, Juliet şi Kevin în Zona 8, 
a cărei pază fusese preluată de către două unităţi de 
recunoaştere ale Marinei cu douăzeci de minute înaintea sosirii 
lor. 

În timpul cercetărilor în complexul Zonei 8, puşcaşii marini nu 
găsiseră pe nimeni în viaţă cu excepţia lui Nicholas Tate Ill, 
consilierul preşedintelui SUA în probleme de politică internă. 
Acesta bolborosea vrute şi nevrute, vorbea incoerent şi repeta 
întruna ceva despre brokerul său pe care intenţiona să-l sune. 

Gant fu imediat întinsă pe o brancardă, cu glezna imobilizată, 
şi un infirmier începu să-i acorde primele îngrijiri medicale. În 
cazul lui Schofield, rănile provocate de gloanţe fuseseră pansate 
provizoriu; primise, de asemenea, un bandaj triunghiular ca 
suport pentru braţul rănit şi o doză de codeină pentru calmarea 
durerii. 

— Îmi pare foarte bine că aţi reuşit să scăpaţi, căpitane, îl 


întâmpină preşedintele atunci când el se apropie de ceilalţi. 
Presupun însă că Caesar nu a fost la fel de norocos. 

— Mă tem că nu a supravieţuit, domnule, mărturisi Schofield, 
ţinând în braţe cutia neagră al cărei beculeţ verde pâlpâia în 
continuare. Dar pot să spun că este încă alături de noi - cel puţin 
cu spiritul, continuă el. 

Preşedintele zâmbi apoi spuse: 

— Echipa de puşcaşi marini care a cercetat baza asta militară 
a descoperit la suprafaţă ceva ce sunt sigur că ţi-ar plăcea să 
vezi. 

Schofield nu înţelegea prea bine la ce se referea preşedintele. 

— Ce anume au descoperit? 

— M-au descoperit pe mine, frumuşelule, bubui dintr-odată 
vocea lui Mother, care apăru pe neaşteptate din spatele 
preşedintelui. 

Pe faţa lui Schofield se lăţi un zâmbet. 

— Ai reuşit! 

Ultima dată când o văzuse pe Mother, aceasta se afla în cabina 
„gândacului” care se rostogolise de mai multe ori după ce ieşise 
de pe pistă. 

— Sunt indestructibilă, ce naiba, spuse Mother. 

Schofield observă că femeia şchiopăta uşor de piciorul ei 
sănătos. 

— Atunci când a fost lovit de racheta aceea, am ştiut că 
„gândacul” meu era terminat. Şi nu mi-am închipuit că bătrânul 
Caesar şi amicii lui vor avea bunăvoința să se convingă că am 
murit. Dar când am ieşit de pe pistă am ridicat în urma mea un 
nor mare de praf, aşa că am profitat de acoperire şi am sărit din 
maşină.  „Gândacul” s-a rostogolit de câteva ori şi s-a 
dezmembrat, iar eu am săpat repede o groapă mică în nisip în 
care mi-am ascuns capul, chiar sub bara de protecţie din faţă. Mi- 
am desprins apoi proteza metalică de sub genunchi şi am 
aruncat-o ceva mai departe - pentru un plus de efect - şi m-am 
prefăcut moartă până ce Caesar şi elicopterele lui au dispărut din 
zonă. 

— Ţi-ai desprins proteza metalică de sub genunchi pentru un 
plus de efect... repetă Schofield. Inteligentă mişcare. 

— Aşa m-am gândit şi eu, zâmbi ea. Dar tu? Ultima dată când 
te-am văzut te pregăteai să pleci împreună cu preşedintele în 


spaţiu. Ai reuşit să salvezi lumea şi de această dată? 

— S-ar putea spune şi aşa, confirmă Schofield cu modestie. 

— Vreau să te întreb de fapt, îi şopti conspirativ Mother, dacă 
ai făcut ce ţi-am spus eu cu Ştii-tu-cine? În timp ce rostea aceste 
cuvinte, Mother făcu un gest teatral din cap în direcţia lui Gant. 
Ce naiba, Scarecrow, ai sărutat-o sau nu pe fată? 

Schofield izbucni în râs aruncându-i o privire piezişă lui Gant. 

— Ştii ce, Mother? De data asta am făcut-o. 


După un timp, când rămaseră singuri, Schofield îl întrebă pe 
preşedinte: 

— Care este situaţia în restul ţării, domnule? Au urmărit cu toţii 
aceste evenimente prin Reţeaua Naţională de Urgenţă? 

Preşedintele zâmbi. 

— Dacă tot veni vorba... în timp ce erai plecat noi am 
examinat istoricul sistemului şi înregistrările de astăzi şi am găsit 
asta. 

Preşedintele îi arătă o foaie printată cu istoricul sistemului din 
complexul Zonei 7 şi indică cu degetul arătător una dintre 
înregistrări. 


07.37.56/ATENŢIE: Defecţiunea generatorului 
auxiliar/Sistem/Defecţiune de sistem localizată în terminalul 1-A2 
Niciun răspuns de la sisteme: TRACS; AUX SYS-1; RAD COMSPHERE; 
MBN; EXT FAN 


Preşedintele spuse: 

— lţi aminteşti că la un moment dat în această dimineaţă te-ai 
plâns că ai distrus o cutie de racord - un mic container cu circuite 
electrice - aflată într-unul din hangarele subterane? Pe la 7.37. 

— Da... 

— Ei bine, se pare că acea cutie de racord era destul de 
importantă, de fapt. Pe lângă alte proprietăţi pe care le avea, 
aceasta asigura conexiunile generatorului auxiliar al sistemului şi 
radio sfera. De asemenea, fără această cutie de racord 
transmisiile MBN au fost compromise. Ştii cumva ce înseamnă 
MBN? 

— Nu... 

— Military Broadcast Network. Aşa se numea iniţial Reţeaua 


Naţională de Urgenţă. Se pare că transmisia MBN prin cablu nu a 
mai fost posibilă pentru că dispozitivul a fost distrus. Şi pentru că 
protocolul LBJ nu a fost iniţiat în această dimineaţă, transmisiile 
lui Caesar prin acest sistem au fost de fapt întârziate cu patruzeci 
şi cinci de minute. 

— Dar sistemul a fost distrus la 7.37... zise Schofield. 

Preşedintele zâmbi. 

— Corect, ceea ce înseamnă că în dimineaţa asta, de fiecare 
dată când Caesar a folosit camera sa digitală ca să vorbească în 
faţa întregii naţiuni, de fapt nu transmitea nimic. A vorbit doar 
pentru cei din Zona 7. 

Schofield clipi de câteva ori nedumerit, încercând să înţeleagă, 
apoi spuse: 

— Înseamnă că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat aici... 

Preşedintele încuviinţă cu un semn din cap. 

— Se pare, zise el, că cetăţenii americani au fost preocupaţi în 
cursul zilei de altă dramă: un accident ai cărui protagonişti au 
fost două superstaruri: cea mai bine plătită actriţă de la 
Hollywood şi logodnicul ei, de asemenea actor. Cei doi au avut 
ghinionul să rămână blocaţi undeva în Alpii elveţieni o zi 
întreagă, pentru că, în timp ce făceau ilegal căţărări pe teritoriul 
unei baze militare, au fost prinşi de o avalanşă. Din păcate, 
ghidul lor a murit, dar acum o oră sau două, dacă nu mă înşel, 
cei doi actori au fost găsiţi vii şi nevătămaţi. Din câte am înţeles, 
CNN a ţinut secrete evenimentele de aici o zi întreagă, 
informându-i din oră în oră pe telespectatori despre cei pierduţi 
în avalanşă în timp ce reluau la nesfârşit nişte imagini de amator 
din zona accidentului. Am fost informat de altfel că acesta a fost 
cel mai mediatizat eveniment de la accidentul prinţesei Diana 
încoace. 

Schofield zâmbi amuzat. 

— Înseamnă că nimeni nu ştie nimic, concluzionă el. 

— Aşa este, confirmă preşedintele. Şi nimeni nu va şti 
vreodată, căpitane. 


11 


Şase ore mai târziu, cea de-a doua navetă spaţială X-38 din 
Zona 8 era lansată de pe spatele unui Boeing 747. Misiunea 
acesteia era să distrugă satelitul de recunoaştere amplasat de 
trădătorii din cadrul Forţelor Aeriene pe o orbită geostaţionară 
situată deasupra părţii sudice a deşertului Utah. Din câte puteau 
să-şi dea seama piloţii navetei, satelitul în cauză transmitea un 
semnal individualizat către o locaţie din deşertul Utah şi primea 
un semnal de retur din aceeaşi locaţie, pe ultrascurte. La urma 
urmei, pe piloţi nu-i interesa utilitatea satelitului. Aveau ordine 
precise pe care le urmară întocmai. Aşa că-l distruseră în cele din 
urmă lansând asupra lui o rachetă care îl dezintegră. Satelitul de 
control odată distrus, focoasele tip 240 pe bază de plasmă 
amplasate în aeroporturile oraşelor ţintă nu mai reprezentau un 
pericol, senzorii de proximitate fiind singurele elemente care 
necesitau un timp mai îndelungat pentru a fi dezactivate. În 
următoarele ore, toate cele paisprezece bombe aveau să fie 
dezamorsate şi dezasamblate pentru a fi supuse unor analize 
riguroase. Pe lângă dezamorsarea bombelor cu plasmă, 
distrugerea satelitului permitea, de asemenea, înlăturarea 
transmiţătorului radio din inima preşedintelui. 

Procedura chirurgicală executată de un renumit medic 
specialist în chirurgie cardiovasculară de la Spitalul Universitar 
John Hopkins avu loc sub atenta supraveghere a altor trei 
chirurgi, câteva persoane din Serviciul de Protecţie şi Pază şi 
membri ai Infanteriei Marine. 

Niciodată nu fusese vreun chirurg mai atent - sau mai agitat - 
în timpul unei operaţii. După anestezia locală, pe durata celor 
douăzeci şi opt de minute, Vicepreşedintele Statelor Unite ale 
Americii fusese la conducerea ţării. 

O comisie de anchetă urma să fie înfiinţată mai târziu ca să 
efectueze o anchetă privind rolul Forţelor Aeriene SUA în 
incidentul din Zona 7. 

In urma acestei anchete, nu mai puţin de optsprezece ofiţeri 
de rang înalt ai Forţelor Aeriene, comandanţi a douăsprezece 


baze militare din sud-vestul SUA şi nouăzeci şi nouă de subofiţeri 
şi militari care asigurau securitatea acelor baze au fost în cele din 
urmă judecaţi pentru trădare într-o sesiune specială cu uşile 
închise. 

S-a dovedit că toţi cei implicaţi în desfăşurarea evenimentelor 
acelei zile erau militari în serviciu sau foşti militari, atât de la 
Comandamentul pentru Operații Speciale al Forţelor Aeriene de 
la baza aeriană Hurlbut Field, cât şi de la bazele din Wyoming şi 
Colorado, Warren şi Falcon. 

Toate acestea fuseseră în anumite perioade sub comanda 
directă a lui Charles „Caesar” Russell. 

Per ansamblu, dintr-un efectiv de 400.000 de bărbaţi şi femei 
aflaţi în serviciu, o sută şaptesprezece trădători nu era un număr 
foarte mare - doisprezece oameni în medie la fiecare bază 
militară din sud-vest. Numărul aparatelor de zbor şi armamentul 
acelor baze militare ar fi fost mai mult decât suficient pentru ca 
planurile lui Caesar să fie realizate. 

În urma proceselor mai ieşi la iveală un lucru: cinci membri ai 
personalului USAF implicaţi în complot erau chirurgi ai Forţelor 
Aeriene. Câţiva membri ai Congresului american, printre care şi 
jeremiah K. Woolf - fostul senator, potenţial candidat la 
preşedinţia Statelor Unite - fuseseră operaţi tocmai de către 
aceşti chirurgi. 

Dovezile circumstanţiale prezentate în cadrul acestor procese 
sugerau, de asemenea, că fiecare membru al Forţelor Aeriene 
implicat în incident făcea parte din gruparea rasistă neoficială 
Brotherhood. Toţi cei judecaţi au fost condamnaţi la închisoare 
pe viaţă urmând a-şi executa pedeapsa într-o închisoare militară 
secretă, fără vreo speranţă de reducere a pedepsei. Din păcate 
însă pentru cei condamnaţi, avionul care-i transporta spre 
închisoarea secretă s-a prăbuşit inexplicabil în timpul zborului. 
Nimeni nu a supravieţuit accidentului. 

În raportul final al comisiei de anchetă înaintat Şefului Marelui 
Stat-Major a fost ridicată problema „influenţei exercitate de către 
grupurile antisociale neoficiale” din cadrul forţelor armate. 

Raportul confirma că majoritatea acestor grupări fuseseră 
identificate şi desfiinţate în urma unor acţiuni de amploare din 
1980, dar era recomandată o nouă investigaţie la acest nivel. 
Oricum, Marele Stat-Major nu accepta existenţa unor astfel de 


societăţi, aşa că respinse recomandările comisiei de anchetă. In 
următoarele şase luni au mai existat şi alte rapoarte - 
neconfirmate de altfel - de la turiştii din zona Lacului Powell, care 
susțineau că văzuseră o familie de urşi Kodiak în partea de nord- 
est a lacului. Ofițerii de la Agenţia pentru Peşti şi Vieţuitoare 
Sălbatice SUA au investigat acele rapoarte, dar niciun urs nu a 
fost găsit în zonă. 


12 


Două săptămâni mai târziu, o ceremonie restrânsă avea loc 
într-o cameră de şedinţe fără ferestre de la subsolul Casei Albe. 
In acea încăpere se aflau nouă persoane: preşedintele Statelor 
Unite; căpitanul Shane Schofield - cu braţul suspendat într-un 
bandaj triunghiular; sergentul de Stat-Major Elizabeth Gant - 
nevoită să se deplaseze în cârje din cauza rănii de la gleznă; 
sergentul de artilerie Gena „Mother” Newman - însoţită 
bineînţeles de Ralph, micul ei soţ cu chelie, de meserie şofer de 
camion; sergentul Buck Riley Jr. - cu braţul bandajat; agentul 
Serviciilor Secrete americane Juliet Janson - de asemenea, cu 
braţul bandajat; David Fairfax de la Agenţia de Informaţii a 
Apărării - purtând cei mai buni pantofi sport pe care-i avea; şi un 
băieţel pe nume Kevin. 

Preşedintele îi decoră pe Schofield şi pe toţi membrii echipei 
sale de puşcaşi marini cu Medalia de Onoare a Congresului S.U.A 
(în secret), pentru acte remarcabile de curaj pe câmpul de luptă, 
cu riscul propriilor vieţi. Oricum, nimeni nu trebuia să afle despre 
această distincţie şi ştiau cu toţii că era mai bine ca totul să 
rămână secret. 

In timp ce toţi ceilalţi luau masa în sufrageria Casei Albe - 
dineu în timpul căruia preşedintele se întreţinu de minune cu 
Mother şi Ralph conversând despre viaţa şoferilor de camion - 
Schofield şi Gant se retraseră pe furiş. Era a doua lor întâlnire 
oficială. Când ajunseră la locul de întâlnire descoperiră că se 
puteau bucura singuri de el, în cea mai mare discreţie. In mijlocul 
camerei spaţioase cu lambriuri din lemn se afla o singură masă, 
pe care stăteau două sfeşnice cu lumânări aprinse. Aşa că se 
aşezară la masă şi cinară. Singuri. In sufrageria personală a 
preşedintelui de la ultimul etaj al Casei Albe, cea cu vedere spre 
Washington Monument. 

— Vreau să le pregăteşti orice îşi doresc, îl instruise 
preşedintele pe bucătarul său personal. O să treci totul în contul 
meu. 

La lumina lumânărilor cei doi vorbiră şi vorbiră ore în şir, până 


târziu în noapte. Când ajunseră la desert, Schofield începu să 
caute ceva în buzunar. 

— Ştii, spuse el, am vrut să-ţi dau asta de ziua ta, dar am ratat 
momentul. 

Rostind aceste cuvinte, el scoase din buzunar o bucată de 
carton şifonată de mărimea unei felicitări de Crăciun. 

— Ce-i asta? întrebă Gant. 

— Cadoul de ziua ta, spuse trist Schofield. A stat toată ziua în 
buzunarul pantalonilor mei - a trebuit să-l iau cu mine de fiecare 
dată când am schimbat uniformele - şi mă tem că e un pic cam 
deteriorat. 

Îi întinse bucata de carton lui Gant. Ea o privi cu atenţie şi 
zâmbi. Era o fotografie. O fotografie cu un grup de oameni pe o 
plajă superbă din Hawaii. Toţi cei din poză purtau şorturi şi 
cămăşi hawaiiene viu colorate. Lângă ceilalţi din grup, foarte 
aproape unul de celălalt, stăteau zâmbind către cameră Gant şi 
Schofield. Zâmbetul lui Gant era destul de timid, iar Schofield 
părea destul de trist, deşi zâmbea - în spatele ochelarilor lui de 
soare argintii cu lentile reflectorizante. 

Gant îşi amintea perfect ziua aceea. Atunci fusese petrecerea 
barbecue, pe plaja de lângă Pearl Harbour, când sărbătoriseră 
promovarea ei în cadrul unităţii de puşcaşi marini a lui Schofield. 

— Atunci ne-am cunoscut, spuse Schofield. 

— Într-adevăr, şopti Gant, ai dreptate. 

— Nu am uitat niciodată ziua aceea, îi mărturisi el. 

Gant zâmbi cu ochii strălucind de emoție. 

— Ştii, e cel mai frumos dar pe care l-am primit anul acesta. 

Apoi se ridică de pe scaun şi se aplecă peste masă ca să-l 
sărute pe buze. A 

După cină, coborâră împreună scările Casei Albe. In faţa clădirii 
îi aştepta o limuzină prezidenţială, flancată în faţă şi în spate de 
patru vehicule Humvee ale Infanteriei Marine, şase maşini de 
patrulare ale Poliţiei şi patru motociclete. Gant privi uimită acest 
alai prezidenţial motorizat. 

— Ar mai fi un mic amănunt, începu timid Schofield. Trebuie 
să-ţi mărturisesc ceva important. 

— Ce anume? întrebă Gant. 

Schofield deschise larg portiera din spate a limuzinei. Gant 
observă silueta micuță a lui Kevin care dormea liniştit pe 


bancheta din spate. 

— Ştii, băiatul are nevoie de o locuinţă, cel puţin până îi vor 
găsi o nouă casă, spuse Schofield ridicând din umeri. Aşa că m- 
am hotărât să-l iau la mine şi să am grijă de el atât cât va fi 
nevoie. Cei din guvern insistă oricum să-i asigurăm condiţii 
speciale de securitate. 

Gant clătină din cap şi zâmbi cu blândeţe. 

— Haide, zise ea. Să mergem acasă. 


MULŢUMIRI 


Voi face tot posibilul să termin repede. 

Aş vrea acum să adresez din nou sincere mulţumiri: 

Lui Natalie Freer - care în sfârşit îmi vede (şi-mi tolerează) 
excentricităţile creative duse la bun sfârşit. Are o răbdare şi o 
generozitate fără limite. 

Fratelui meu, Stephen Reilley - scriitor pătimaş, critic 
constructiv şi creativ, precum şi bun prieten; dar şi soţiei lui, 
Rebecca Ryan, pentru că ei formează un tot unitar; 

Minunaţilor mei părinţi - Ray şi Denise Reilley - pentru că, pe 
când eram copil, m-au încurajat să-mi folosesc imaginaţia şi să 
creez diverse scenarii pentru figurinele mele din Star Wars; aici e 
izvorul creativităţii mele. 

Prietenilor mei, John Schrooten, Nick şi Simon Kozlina, 
întregului clan Kay (în mod special lui Don, datorită căruia am 
micşorat dimensiunea pisicilor din romanul meu Templul) şi lui 
Paul Whyte pentru că m-a însoţit în incredibila mea călătorie în 
statul Utah, unde am adunat informaţii pentru scrierea acestei 
cărţi. 

Le mulţumesc în mod deosebit şi prietenilor mei americani - 
căpitanul Paul M. Woods, Forţele Terestre Americane şi sergentul 
de artilerie Gris Hankinson (pensionar, Infanteria Marină a 
Statelor Unite) care au rupt cu generozitate din timpul lor pentru 
a-mi furniza detaliile militare prezente în această carte. Orice 
greşeli veţi întâlni, vă mărturisesc că îmi aparţin exclusiv, şi au 
fost făcute în pofida obiecţiilor acestor doi prieteni. 

În cele din urmă, aş dori să mulţumesc din nou tuturor de la 
editura Pan Macmillan şi de la Thomas Dunne Books. E deja a 


patra noastră colaborare şi e de foarte bun augur. Îi mulţumesc 
lui Gate Paterson, lui Jane Novak, Sarinei Rowell, lui Paul Kenny şi 
lui Pete Wolverton. De asemenea, ca întotdeauna, vreau să le 
mulţumesc şi agenţilor de vânzări pentru nenumăratele ore pe 
care le petrec pe stradă, prin librării. 

Tuturor celor care cunosc un scriitor, vă sfătuiesc să nu 
subestimaţi niciodată puterea încurajărilor voastre.