Alistair MacLean — Tunurile din Navarone

E ie + + + Au 


ALISTAIR MACLEAN 
Tunurile 
Jin 
FRCRvO/TENC 


y 
Y 
> a 
Yi 


R 


Alistair MacLean 


TUNURILE 


DIN 
NAVARONE 


În româneşte de VICTORIA CIUPERCESCU 


Alistair MacLean 
The Guns of Navarone 
Collins, 1957 


EDITURA „GRAND E.M.” 
Bucureşti, 1992 


ISBN 973-95595-1-4 


Fiul unui pastor scoţian, Alistair MacLean 
(1922-1987) s-a născut în Highlands unde şi-a 
petrecut şi copilăria. În 1941, la vârsta de 18 ani, s-a 
înrolat în Royal Navy. La început, pe un torpilor care 
escorta convoaiele de nave spre Marea Nordului, 
apoi, pentru doi ani, la bordul unui crucişător, care a 
făcut parte mai întâi din flotila de coastă engleză şi 
pe urmă din cea pentru Mediterana şi Orient. A fost 
un popular scriitor si scenarist, cele mai cunoscute 
nuvele fiind Tunurile din Navarone şi Acolo unde se 
avântă vulturii. |n cazul ultimei nuvele MacLean a 
scris romanul si scenariul simultan, iar filmul 
avându-i în roluri principale pe Richard Burton şi 
Clint Eastwood, a fost un mare succes de box-office. 


CAPITOLUL 1 


PRELUDIU: DUMINICĂ 
De la 1,00 la 9,00 


Chibritul hîrşii zgomotos pe metalul ruginit al 
barăcii de tablă ondulată, pilpii, apoi se aprinse 
proiectind o pată de lumină slabă, zgomotul aspru 
ca şi lumina neaşteptată părind deopotrivă de 
stranii în liniştea nopţii deşertului. Ochii lui Mallory 
urmăriră mecanic mişcarea chibritului aprins şi 
adăpostit în căuşul palmei pînă la ţigarea ce ieşea 
de sub mustaţa tunsă scurt a comandorului, văzu 
flacăra oprindu-se la cîţiva centimetri de obraz, văzu 
de asemeni calmul neaşteptat al acelui obraz, 
privirea fără expresie, absentă a omului care asculta 
ceva. Apoi chibritul dispăru strivit în nisipul terenului 
de aterizare. _ 

— Acum îi aud, spuse comandorul încet. li aud 
venind. Cinci minute, nu mai mult. În astă-seară nu 
e vînt - vor ateriza pe pista numărul doi. Haideţi, 
să-i întîmpinăm în camera de interogatoriu. Făcu o 
pauză, îl privi pe Mallory zeflemitor şi păru că 
zimbeşte. Dar întunericul îl înşelă pentru că vocea 
lui nu era veselă. Stăpineşte-ţi nerăbdarea, tinere - 
încă puţin. Lucru-rile n-au mers prea bine în noaptea 
asta. Mă tem că ai să primeşti toate răspunsurile pe 
care le aştepţi şi încă mai repede decit crezi. Se 
întoarse brusc şi porni cu paşi mari în direcţia 
clădirilor masive ce se detaşau vag în lumina palidă 
dominînd linia orizontului. 


Mallory ridică din umeri, apoi îl urmă mai 
încet, ţinind pasul cu un al treilea membru al 
grupului, un tip scund şi lat în spate cu un pronunţat 
mers legănat. 

Mallory se întrebă plictisit cît îi trebuise lui 
Jensen pînă să deprindă mersul acesta de marinar. 
Desigur, treizeci de ani pe mare - şi atiţia făcuse 
Jensen - erau suficient să justifice mersul acesta în 
pas de dans vioi: dar nu asta avea importanţă. Ca 
şef strălucit şi merituos ai biroului Operaţiilor 
Subversive (0.S.) din Cairo, intriga, înşelătoria, 
imitaţia şi deghizarea erau sufletul vieţii căpitanului 
James Jensen, decorat cu înaltul Ordin ai Marinei. 
Hamal levantin agitator - îşi cîştigase respectul plin 
de teamă al docherilor din Alexandretta pînă în 
Alexandria; călăuză de cămile - triumfase cu neruşi- 
nare, concurînd pe beduinii cei mai experţi şi nici cel 
mai patetic cerşetor nu-şi arătase vreodată rănile 
mari mai convingător în bazarele şi pieţele 
Orientului. In seara aceasta era pur şi simplu 
marinar. Era îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare 
- lumina stelelor strălucea pe galoanele aurii ale 
epoleţilor şi pe cozoroc. 

Paşii lor striviră la unison nisipul bătătorit şi 
răsunară mai ascuţit cînd trecură pe cimentul pistei 
de decolare. Aproape pierduseră din vedere silueta 
grăbită a comandorului de aviaţie. Mallory trase aer 
în piept şi se întoarse deodată spre Jensen. 

— Domnule, ce înseamnă toate astea? Ce-i 
toată mişcarea asta, pe ascuns? Şi de ce sînt 
amestecat şi eu în toate astea? Pe Dumnezeul meu, 
domnule, de-abia ieri mi-au dat drumul din Creta, 
am fost înlocuit cu o înştiinţare prealabilă doar de 


opt ore. Mi s-a spus că am o lună concediu. Ce se 
întîmplă? 

— Ei bine, murmură Jensen, povesteşte-mi ce 
s-a întîmplat? 

— Nici o zi liberă, spuse Mallory cu 
amărăciune. Nici măcar o noapte de somn. Ore 
întregi petrecute în birourile Statului Major, 
răspunzind la o mulţime de întrebări neroade şi 
blestemate cu privire la ascensiuni în Alpii 
Meridionali. Apoi la miezul nopţii am fost sculat din 
pat, spunîndu-mi-se că trebuie să vă întîlnesc, şi am 
fost purtat într-o maşină ore întregi prin acest deşert 
blestemat de un scoţian nebun care cînta cîntece de 
beţivan şi care mi-a pus sute de întrebări care mai 
de care mai idioate şi mai trăsnite! 

— Una din deghizările mele pe care am 
considerat-o cea mai reuşită, spuse Jensen cu 
înfumurare; Personal, am găsit acest voiaj foarte 
distractiv! 

— Una din deghi... Mallory se întrerupse, 
îngrozit de amintirea lucrurilor pe care le spusese 
bătrînului căpitan scoţian mustăcios care condusese 
vehiculul... Îmi... Îmi pare tare rău, domnule! Nu 
mi-am închipuit... 

— Bineînţeles că nu puteai să bănuieşti! îl 
întrerupse Jensen energic. Vroiam să văd dacă eşti 
omul indicat pentru această treabă. Sînt sigur că 
eşti - eram aproape sigur chiar înainte de a te 
aduce din Creta. Dar de unde ţi-a venit ideea că 
pleci în concediu, nu ştiu. S-a contestat adesea 
bunul simţ al Serviciului de Informaţii, dar nu 
mergem chiar aşa departe încît să trimitem un 
hidroavion pentru singurul motiv de a permite 


tinerilor ofiţeri să petreacă o lună, pierzîndu-şi 
timpul şi făcîndu-şi de cap prin Cairo, termină el sec. 

— Totuşi nu ştiu... 

— Răbdare, băiete, răbdare, aşa cum ţi-a 
recomandat stimatul nostru comandor. Timpul e 
fără sfîrşit. Aşteptare şi iarăşi aşteptare, asta e viaţa 
în Orient. 

— Dar să dormi numai patru ore în trei zile, nu 
mai e viaţă! spuse Mallory cu înfocare. Şi asta-i tot. 
Atît am dormit... Dar iată-i că sosesc! 

Amîndoi strînseră instinctiv ochii cînd luminile 
orbitoare ale proiectoarelor de aterizare trecură 
peste ei, pista luminoasă scînteind pînă departe în 
întunericul înconjurător. În mai puţin de un minut 
primul bombardier se lăsă jos, greoi, cu stingăcie, 
oprindu-se chiar alături de ei. Vopseaua cenuşie de 
camuflaj a fuzelajului din spate şi a ampenajului era 
ciuruită de gloanţe şi de o schijă de obuze, o 
aripioară era tăiată şi motorul exterior din stînga nu 
mai funcţiona, saturat de ulei. Plexiglasul cabinei 
era sfărimat şi avea o mulţime de găuri. 

Jensen privi îndelung găurile şi cicatricile 
aparatului deteriorat apoi scutură din cap şi privi în 
altă parte. 

— Patru ore de somn, căpitane Mallory, spuse 
el liniştit. Patru ore. Încep să cred că poţi să te 
socoteşti al dracului de norocos că ai dormit şi atit. 


Camera în care aveau loc interogatoriile, 
puternic luminată de două becuri fără abajur, era 
lipsită de confort şi prost aerisită. Mobilierul se 
compunea din cîteva hărţi murale şi planuri şifonate, 
vreo citeva scaune de asemeni uzate şi o masă de 
lemn nelustruită. Flancat de o parte şi de alta de 


7 


Jensen şi Mallory, comandorul era aşezat în spatele 
mesei cînd uşa se deschise brusc şi primul grup de 
aviatori intră, clipind des din ochi în lumina 
strălucitoare cu care nu erau obişnuiţi. Erau conduşi 
de un pilot cu părul negru, lat în spate, care ţinea în 
mîna stingă casca şi combinezonul de zbor. Purta o 
caschetă Anzac lăsată pe spate şi cuvintul Australia 
era înscris în alb pe fiecare umăr. Incruntat, fără să 
scoată un cuvînt şi fără să ceară voie, se aşeză în 
faţa lor, scoase un pachet de ţigări şi aprinse un 
chibrit pe suprafaţa mesei. Mallory privi pe furiş la 
comandor. Comandorul părea resemnat. Şi chiar 
vorbi pe un ton resemnat. 

— Domnilor, acesta este comandantul de 
escadrilă Torrance. Comandantul de escadrilă 
Torrance este australian, adăugă el inutil. Mallory 
avu impresia că comandorul spera să explice unele 
lucruri prin această frază, printre altele purtarea 
comandantului de escadrilă Torrance. A condus 
atacul din această seară asupra Navaronei. Bill, 
aceşti domni, căpitanul Jensen din Marina Regală şi 
căpitanul Mallory din Grupul de Acţiune Îndepărtată 
din zona deşertului, se interesează în mod deosebit 
de Navarone. Cum au mers lucrurile în seara asta? 

Navarone! Deci pentru asta sint aici, gîndi 
Mallory. Navarone. Cunoştea bine sau mai degrabă 
auzise de Navarone, ca toţi aceia care luptaseră 
vreodată în Mediterana orientală; era o fortăreață 
de fier, sinistră, inexpugnabilă, în largul coastei 
turceşti, bine apărată - se bănuia - de o garnizoană 
mixtă de germani şi italieni, una din puţinele insule 
din Marea Egee în care Aliaţii au fost incapabili de a 
stabili o misiune şi pe care cu atît mai puţin nu au 
putut să o recucerească de la începutul războiului... 


8 


Mallory realiză că Torrance vorbea rar, cu accentul 
său tărăgănat, abia stăpînindu-şi miînia. 

— Al dracului de rău, domnule! O porcărie, a 
fost o tentativă de sinucidere. Se opri brusc, privi 
posac cu buzele strînse la rotocoalele de fum pe 
care le lăsase să-i scape. Dar am vrea să ne 
întoarcem, continuă el. Băieţii şi cu mine. Numai o 
dată. Am vorbit la întoarcere despre asta. Mallory 
auzi din spate murmurul adînc de voci, un murmur 
de aprobare. Am vrea să luăm cu noi pe individul 
care a imaginat acest atac şi să-l zvirlim din avion la 
zece mii de metri deasupra Navaronei fără paraşută. 

— Chiar aşa de rău, Bill? 

— Chiar aşa, domnule! N-am avut nici o şansă. 
Efectiv n-am avut. Mai întîi, timpul a fost împotriva 
noastră, mucaliţii ăia de la Meteo au nimerit, ca de 
obicei alături. 

— V-au prezis cer senin? 

— Mda. Cer senin. Am fost la un pas de ţintă, 
spusa Torrance cu amărăciune. A trebuit, să 
coborim la 1.500 metri. Asta nu schimba de 
altminteri cu nimic situaţia. Ar fi trebuit să coborim 
oricum mult mai jos decit atît - la circa 1.000 metri 
sub nivelul mării - şi apoi să urcăm din nou: 
acoperişul acela de stînci ascunde complet ţinta. Am 
fi putut la fel de bine să zvirlim o ploaie de hirtii, 
cerîndu-le să-şi astupe tunurile lor blestemate... 
apoi, acolo prin singurul loc pe unde se putea 
ajunge sau oricum apropia de ţintă, au concentrat 
din tot sudul Europei, de-a lungul unui sector îngust 
de 50 de grade, tunuri antiaeriene din metru în 
metru. Ross şi Conroy au fost loviți pur şi simplu în 
zbor. Nici măcar nu au ajuns la jumătatea drumului 
spre port... N-au avut nici o şansă. 


— Ştiu, ştiu. Comandorul dădu trist din cap. 
Am auzit. Recepţia prin radio a fost bună... şi Mc 
llveen a căzut chiar la nord de Alexandria? 

— Mda. Dar va scăpa. Bătrînul avion plutea 
cînd au trecut deasupra, jucăria mai era deasupra şi 
apa era la fel de liniştită ca a unui lac de moară. Va 
scăpa, repetă Torrance. 

Torrance dădu din nou din cap şi Jensen îi 
atinse mîneca. 

— Pot să-i spun un cuvînt comandantului de 
escadrilă? 

— Desigur, căpitane. Nu-i nevoie să ceri 
permisiunea. 

— Mulţumesc! 

Jensen îl privi pe australianul solid cu un 
zimbet vag. 

— Numai o mică întrebare, domnule 
comandant. N-aţi avea chef să vă întoarceţi acolo? 

— Aveţi dreptate, e prea riscant, mormăi 
Torrance. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu cred în sinucideri. Pentru că 
nu cred că trebuie să sacrifici oamenii pentru nimic. 
Pentru că nu sînt Dumnezeu şi nu pot face 
imposibilul! Vocea lui Torrance trăda o hotărîre 
fermă, o convingere care nu admitea vreo discuţie. 

— E imposibil, spuneţi? insistă Jensen. E foarte 
important. 

— Ca şi viaţa mea. Tot aşa şi vieţile băieţilor 
ăştia. Torrance arătă cu degetul în spatele lui. E 
imposibil, domnule. Cel puţin, pentru noi e imposibil. 
Îşi trecu o mînă obosită peste faţă. Poate un 
hidroavion Dornier prevăzut cu una din noile bombe 
volante teleghidate ar putea să o facă şi să scape. 


10 


Nu ştiu. Dar mai ştiu că tot ce avem acum nu face 
nici cît o ceapă degerată. Nu, adăugă el cu 
amărăciune, în afară de cazul cînd veţi îndopa un 
Mosquito cu trinitrotoluen şi veţi ordona unuia dintre 
noi să se năpustească cu opt sute pe oră în gura 
tunurilor. În acest fel mai avem o şansă. 

— Mulţumesc, domnule comandant, şi 
mulţumesc tuturor! Jensen se ridică în picioare. Ştiu 
că aţi făcut tot ce aţi putut, nimeni n-ar fi putut să 
facă mai mult. Şi îmi pare rău... Domnule comandor? 

— De acord cu dumneavoastră, domnilor. 
Făcu un semn din cap ofițerului de la Intelligence 
Service, care stătuse în spatele lor, să-i ia locul; ieşi 
printr-o uşă laterală şi intră în biroul său personal. 

— Ei bine, presupun că asta e. Desfăcu o sticlă 
de Talisker, aduse cîteva pahare. Trebuie să accepţi 
asta ca o concluzie, Jensen. Bill Torrance este cel 
mai experimentat comandant care a mai rămas 
astăzi în Africa, decanul. Obişnuia să bombardeze 
puţurile de petrol de peste Mediterana şi totul i se 
părea un zbor de ciocîrlie. Dacă cineva ar fi putut să 
facă treabă în seara asta, acela ar fi fost Bill 
Torrance. Şi dacă spune că e imposibil, crede-mă, 
căpitane Jensen, nu se poate face nimic. 

— Da. Jensen privi posomorit la lichidul auriu 
din paharul pe care-l ţinea în mînă. Da, ştiu. Ştiam 
dinainte, dar nu eram sigur că nu vroiam să risc să 
mă înşel... E foarte regretabil că o mînă de oameni 
au plătit cu viaţa pentru a dovedi că am avut 
dreptate... Acum nu ne mai rămîne decit o singură 
cale. 

— Nu ne mai rămîne decit una, repetă ca un 
ecou comandorul. Ridică paharul, clătină din cap. 
Pentru reuşita noastră la Kheros! 


11 


— Pentru reuşita noastră la Kheros repetă la 
rîndul său Jensen. 

Faţa lui era sumbră. 

— Ascultaţi, imploră Mallory. Nu înţeleg nimic. 
Nimeni nu vrea să-mi spună şi mie... 

— Kheros, îl întrerupse Jensen. lată cuvintul 
dumitale de ordine, tinere. Lumea întreagă e o 
scenă, băiete, şi acum e mometul cînd intri în scenă 
dumneata, în această mică comedie. Surisul lui 
Jensen era aproape lipsit de veselie. Păcat, ai 
pierdut primele două acte, dar din cauza asta să 
nu-ţi piară somnul. Rolul dumitale nu e lipsit de 
importanţă, dacă îţi place sau dacă nu, vei fi vedeta. 
Asta este: Kheros, actul trei, scena 1, intră căpitanul 
Keith Mallory. 


Nici unul din ei nu vorbise în ultimele zece 
minute. Jensen conducea marea limuzină Humber 
cu aceeaşi siguranţă, cu aceeaşi destoinicie calmă 
care caracteriza tot ce făcea: Mallory stătea aplecat 
asupra hărţii, o ţinea întinsă pe genunchi - o hartă 
mare a Amiralității, o hartă a Egeei meridionale pe 
care o lumina lampa camuflată a tabloului de bord - 
şi studia o zonă a Sporadelor şi Dodecanezului 
septentrional pe care o sublinie puternic cu creionul 
roşu. În sfîrşit se îndreptă şi se cutremură de frig. 
Chiar în Egipt aceste nopţi de sfirşit de noiembrie 
sînt uneori prea friguroase ca să te simţi bine. Privi 
spre Jensen. 

— Cred că acum am înţeles, domnule. 

— Bine! Jensen privea drept înainte, de-a 
lungul  şerpuitoarei panglici cenuşii a şoselei 
prăfuite, de-a lungul fascicolului de lumină albă a 
farurilor care despica  obscuritatea deşertului. 


12 


Razele de lumină se ridicau şi coborau sacadat, 
obsesiv, o dată cu zdruncinăturile arcurilor maşinii 
pe drumul cu şanţuri. Bine, repetă el. Priveşte din 
nou şi imaginează-ţi că eşti în oraşul Navarone - 
asta e în golful acela aproape circular din nordul 
insulei. Spune-mi ce vei vedea de acolo? 

Mallory zîmbi. 

— N-am nevoie să privesc harta din nou, 
domnule. La circa patru mile spre est voi vedea 
coasta turcească curbîndu-se spre nord şi vest pînă 
la un punct care se găseşte aproape exact la nord 
de Navarone - un promontoriu foarte ascuţit de la 
care linia coastei se recurbează aproape exact spre 
est. Apoi la circa şaptesprezece mile mai departe 
spre nord de acest promontoriu - Capul Demirci, 
nu-i aşa? - şi practic pe aceeaşi linie cu el voi vedea 
insula Kheros. În fine, la şase mile spre vest este 
insula Maidos, prima din grupul Leradelor. Se întind 
în direcţia nord-vest pe circa cincizeci de mile. 

—  Şaizeci, încuviinţă Jensen. Ai ochi buni, 
tinere. Ai curaj şi experienţă - un om nu 
supravieţuieşte optsprezece luni în Creta fără să le 
aibă pe amiîndouă. Mai ai, în afară de acestea, una 
sau două calităţi speciale pe care le voi menţiona la 
timpul potrivit. Se opri un moment, dînd încet din 
cap. Sper să ai noroc - cu carul. Numai cerul ştie cît 
de mare trebuie să-ţi fie norocul! 

Mallory aşteptă să afle mai mult, dar Jensen se 
scufundă într-o visare intimă. Trecură trei minute, 
poate cinci şi nu se auzea decit fişiitul pneurilor, 
biziîitul supus al puternicului motor. Deodată fără să 
părăsească din ochi drumul, Jensen se mişcă şi vorbi 
din nou. 


13 


— Azi e sîmbătă - mai degrabă acum e 
duminică dimineaţa. Pe insula Kheros sînt o mie 
două sute de oameni, o mie două sute de soldaţi 
britanici care vor fi morţi, răniţi sau prizonieri 
simbăta viitoare. Cea mai mare parte morţi. Pentru 
prima oară îl privi pe Mallory şi zimbi, un zîmbet 
fugar, un zimbet strimb care apoi dispăru. Ce 
impresie îţi face să ai o mie două sute de vieţi în 
mîinile dumitale, căpitane Mallory? 

Citeva secunde interminabile Mallory privi 
obrazul impasibil din faţa sa, apoi îşi întoarse ochii. 
Işi lăsă privirea în jos, asupra hărţii. O mie două sute 
de oameni în insula Kheros, o mie două sute de 
oameni care aşteptau să moară. Kheros şi 
Navarone. Care era oare poezia aceea, cîntecelul pe 
care-l învățase demult în sătucul acela de munte în 
ţara crescătorilor de oi, nu departe de Queenstown? 
Cimborazo. „Cimborazo şi Cotopaxi, mi-aţi furat 
inima.”  Kheros şi Navarone aveau aceeaşi 
rezonanţă, acelaşi farmec nedefinit. Aceeaşi 
romantică atracție care cucereşte un om, dăinuind 
în el mereu. Kheros şi - aproape supărat dădu din 
cap şi încercă să se concentreze. Fiecare părticică a 
mozaicului începea să-şi găsească treptat locul ei 
firesc. 

Jensen rupse tăcerea. 

— Acum optsprezece luni, îţi aminteşti, după 
căderea Greciei, nemţii au ocupat aproape toate 
insulele din arhipelagul Sporadelor: italienii desigur 
au ocupat şi ei imediat cea mai mare parte din 
Dodecanez. Apoi am început să stabilim în aceste 
insule misiune după misiune, dirijată aproape 
fiecare de oameni de ai voştri din Grupul de Acţiune 
Indepărtată din zona deşertului sau a Serviciului 


14 


Special al marinei. În septembrie am recucerit 
aproape toate insulele mari cu excepţia Navaronei - 
era o problemă a naibii de grea şi pur şi simplu am 
ocolit-o - şi am evaluat că garnizoana ar avea pînă 
la un batalion sau chiar mai mult. Îi surîse apoi lui 
Mallory. |n acel timp te ascundeai în peştera 
dumitale, undeva în Munţii Albi, dar îţi aduci aminte 
cum au reacţionat nemţii? 

— Violent? 

Jensen încuviinţă. 

— Exact. Prea violent chiar. Importanţa 
politică a Turciei în această parte a lumii e imposibil 
de subestimat şi a fost totdeauna o virtuală 
parteneră fie pentru Axă, fie pentru Aliați. 
Majoritatea acestor insule nu sînt decit la cîțiva 
kilometri de coasta turcească. Problema prestigiului, 
a restabilirii încrederii în Germania era urgentă. 

— Aşa că? 

— Aşa că au aruncat totul în aceste operaţii - 
paraşutişti, trupe aeropurtate, brigăzi de vinători de 
munte; o grămadă de Stukas-uri - mi s-a spus că au 
golit frontul italian de bombardiere. Oricum au 
aruncat totul în această operaţie - totul. În cîteva 
săptămîni am pierdut mai mult de zece mii de 
oameni şi toate insulele pe care le recapturasem, cu 
excepţia Kherosului. 

— Şi acum e rîndul Kherosului. 

— Da. Jensen scoase două ţigări dintr-un 
pachet şi rămase tăcut în timp ce Mallory le aprinse 
şi aruncă chibritul pe fereastră înspre licărirea palidă 
a Mediteranei care se întindea spre nord pe sub 
şoseaau de coastă. Da, Kheros e pierdută. Nimic nu 
va putea să o salveze. Orice am face, nemţii au în 
Marea Egee o superioritate aeriană absolută... 


15 


— Dar cum puteţi fi atit de sigur că o vor 
ataca în această săptămînă? 

Jensen oftă. 

— Tinere, Grecia mişună de agenţi aliaţi. 
Numai în zona Atena-Pireu avem peste două sute 
ŞI... 

— Două sute! îl  întrerupse Mallory 
neîncrezător. Aşa aţi spus... 

— Da. Jensen surise. O bagatelă, te asigur, în 
comparaţie cu mulţimea imensă de spioni care 
circulă liberi printre nobilele noastre gazde de la 
Cairo şi Alexandria. Deodată deveni din nou serios. 
În orice caz, informaţiile noastre sînt exacte. O 
armată de caicuri va pleca din Pireu joi în zori, se va 
strecura printre Ciclade, oprindu-se noaptea în 
insule. Zimbi. O situaţie ciudată, nu-i aşa? Noi nu 
îndrăznim să ne mişcăm în timpul zilei în Marea 
Egee de teamă de a nu fi alungaţi prin bombar- 
damente. Nemţii nu îndrăznesc să se mişte noaptea. 
O mulţime de distrugătoare şi vedete rapide de-ale 
noastre apar în Marea Egee de cum se întunecă; 
distrugătoarele se retrag spre sud înaintea zorilor, 
vasele mici se ascund în general în golfurile izolate 
ale insulelor. Dar nu putem să oprim trecerea lor. 
Vor fi acolo sîmbătă sau duminică - şi îşi vor 
sincroniza debarcarea cu primele trupe aeropurtate: 
au o mulţime de Junkers-uri 52 care aşteaptă 
dincolo de Atena. Kheros nu va rezista nici două zile. 
Nimeni n-ar fi putut să asculte vocea lui Jensen, voit 
nepăsătoare, anormal de prozaică, fără să nu-l 
creadă. 

Mallory îl crezu. Timp de aproape un minut 
privi marea strălucitoare, stelele de pe suprafaţa 


16 


întunecată şi placidă a mării. Deodată se întoarse 
spre Jensen. 

— Dar marina, domnule! Evacuare! Desigur 
marina... 

— Marina, îl întrerupse trist Jensen, nu poate 
pătrunde. Marina e obosită şi dezgustată de 
Mediterana orientală şi de Marea Egee, e obosită şi 
dezgustată de lunga suferinţă îndurată, de veşnica-i 
mutilare, doar în paguba noastră. Am avut două 
cuirasate avariate, opt crucişătoare scoase din uz, 
patru din ele scufundate - şi mai mult de o duzină 
distruse... Nici n-aş putea să număr vasele mai mici 
pe care le-am pierdut. Şi pentru ce? Ţi-am spus - în 
paguba noastră! Numai pentru ca Inaltul nostru 
Comandament să vadă cine e mai tare şi să se 
poată lua la întrecere cu colegii lor de la Berlin. 
Foarte amuzant pentru toţi, bineînţeles cu excepţia 
miilor de mateloţi care s-au înecat în timpul acestui 
joc, şi cu excepţia celor zece mii de Tomi şi Anzaci şi 
indieni care au suferit şi au murit în aceste insule - 
fără să ştie pentru ce. 

Miîinile lui Jensen încleştate pe volan aveau 
articulațiile albe, crispate, buzele strînse trădau 
amărăciunea. Mallory fu surprins, aproape şocat de 
vehemenţa, de emoția adincă care nu-l 
caracterizau... Sau poate îl caracterizau, poate 
Jensen încerca o sumedenie de stări lăuntrice... 

— O mie două sute de oameni aţi spus, 
domnule? întrebă Mallory calm. Aţi spus că sînt o 
mie două sute de oameni în insula Kheros? 

Jensen îi aruncă o singţură privire şi apoi se 
uită din nou în afară. 

— Da. O mie două sute, recunoscu Jensen. Ai 
dreptate tinere, sigur, ai dreptate. Vorbeam aiurea. 


17 


Sigur că nu putem să-i lăsăm acolo. Marina va trebui 
să facă pe dracu-n patru. Ce mai înseamnă două 
sau, trei distrugătoare în plus - îmi pare rău, tinere, 
îmi pare rău, o iau de la început... Acum ascultă-mă 
şi ascultă-mă cu atenţie. 

— Evacuarea lor trebuie să se facă printr-o 
operaţie de noapte. Ziua nu-i nici o umbră de 
speranţă - nici una, cu două, trei sute de Stukas-uri 
care de abia aşteaptă să zărească un distrugător al 
Marinei Regale. Vor trebui să fie distrugătoare - 
vasele de transport şi şlepurile sînt prea încete. Și 
nu vor putea dubla extremitatea septentrională a 
Leradelor - pentru că nu se vor putea întoarce 
înainte de ivirea zorilor. Călătoria va fi cu citeva ore 
prea lungă. 

— Dar Leradele sînt un lanţ lung de insule, 
îndrăzni Mallory. Distrugătoarele n-ar putea trece 
printre.. 

— Printre două insule? Imposibil! Jensen îşi 
scutură capul. Un iad în fiecare ungher. Şi cel mai 
mic canal e minat. Nu poate trece nici o bărcuţă 
printre ele. 

— Şi strimtoarea Maidos-Navarone. Presupun 
că e burduşită cu mine şi ea? 

— Nu, aceea e un canal curat. Cu apă adîncă - 
nu poţi pune mine în apele adinci. 

— Deci ăsta-i drumul de urmat, nu-i aşa, 
domnule? Vreau să spun că dincolo sînt apele 
teritoriale turceşti şi noi... 

— Am traversa apele teritoriale turceşti şi 
mîine în plină zi dacă asta ar putea sluji la ceva, 
spuse Jensen fără vlagă. Turcii o ştiu şi nemţii de 
asemenea. Dar lucrurile stînd cum stau, o vom lua 
prin strimtoarea vestică. E un canal mai puţin minat, 


18 


mai scurt şi nu implică complicaţii internaţionale 
inutile. 

— Lucrurile stînd cum stau? Adică? 

— Tunurile din Navarone. Jensen păstră o 
lungă tăcere, apoi repetă cuvintele încet fără 
expresie, ca şi cînd ar fi pronunţat numele unui 
vechi duşman redutabil. Tunurile din Navarone! Ele 
fac ca lucrurile să stea astfel. Păzesc intrările 
nordice ale celor două strîimtori. Am putea evacua 
cei o mie două sute de oameni într-o noapte dacă 
am putea să reducem la tăcere tunurile din 
Navarone. 

Mallory rămase tăcut fără să spună nitnic. 
Acum ajunge la subiect - gîndi el. 

— Nu sînt tunuri obişnuite, continuă Jensen 
liniştit. Experții noştri navali spun că sînt tunuri cu 
diametrul de 228 milimetri! Personal cred că e vorba 
mai degrabă de un tip de tunuri de 210 milimetri 
care zdrobesc şi pe care germanii le folosesc în 
Italia, soldaţii noştri de acolo le urăsc şi se tem de 
tunurile astea mai mult decit de orice pe lume. 
Teribile arme - obuzul zboară extrem de lent, însă 
cu o precizie diabolică. Dar, continuă el sinistru, 
oricum ar fi, au fost de ajuns de bune ca să ne 
scufunde Sybaris-ul în cinci minute. 

Mallory dădu încet din cap. 

— Sybaris? Cred că am auzit... 

— Era un crucişător de zece mii de tone pe 
care l-am trimis acum circa patru luni pentru a 
încerca să se măsoare cu nemţii. O formalitate, 
credeam că va fi un exerciţiu banal. Sybaris a sărit 
în aer. Au fost şaptesprezece supraviețuitori. 

— Dumnezeule mare! Mallory era uimit. N-am 
ştiut... 


19 


— Acum două luni am pornit un atac amfibiu 
de mare anvergură împotriva Navaronei. Jensen nici 
nu auzi întreruperea. Comandouri, comandouri ale 
Marinei şi ale Serviciului Special al lui Jellicoe. Ştiam 
că nu avem nici cea mai mică şansă - Navarone 
este practic o stîncă compactă de jur împrejur. Dar 
şi acei oameni erau oameni deosebiți, trupe de 
asalt, probabil cele mai bune din lume. Jensen făcu 
o pauză de aproape un minut, apoi continuă foarte 
încet. Au fost făcuţi bucățele. Au fost masacrați pînă 
la unul. 

În sfîrşit, de două ori în ultimele zece zile - 
deoarece prevedeam de mult că se apropie atacul 
asupra insulei Kheros - am trimis paraşutişti cu 
misiuni de sabotaj: oameni din Serviciul Special. 
Ridică din umeri disperat. Au dispărut. 

— Chiar aşa? 

— Chiar aşa. Şi apoi în seara asta - ultima 
încercare disperată şi rezultatul? L-ai putut constata. 
Jensen rise scurt, fără veselie. In baraca aceea de 
interogatorii am păstrat tăcerea în tot timpul serii. 
Acum pot să-ţi spun. Eu eram individul pe care 
Torrance şi băieţii lui ar fi vrut să-l azvirle din avion 
deasupra  Navaronei. Ştiam că nu era nici o 
speranţă, dar trebuia să încerc. 

Marele Humber începu să ruleze mai încet, 
acum mergea liniştit pe partea vestică a intrării în 
Alexandria, printre cabanele şi locuinţele în ruină. 
Cerul de deasupra era brăzdat de primele fişii de 
nuanţă cenuşie cave anunţă aurora. 

— Nu cred că m-aş descurca bine cu o 
paraşută, spuse Mallory cu îndoială în glas. De fapt, 
ca să spun drept, nici n-am văzut încă o paraşută în 
viaţa mea. 


20 


— N-avea nici o grijă, spuse Jensen scurt. Nu 
va fi nevoie să te foloseşti de ea. Te vei duce la 
Navarone pe drumul cel mai greu. 

Mallory aşteptă mai mult dar Jensen deveni 
tăcut şi atent ca să evite gropile mari care 
începuseră să găurească şoseaua. După un timp 
Mallory întrebă: 

— De ce tocmai eu, domnule căpitan Jensen? 

Surisul lui Jensen fu abia vizibil în întunericul 
din ce în ce mai cenuşiu. Făcu o cotitură bruscă 
pentru a evita o groapă deschisă, apoi se redresă. 

— Ţi-e frică? 

— Bineînțeles că mi-e frică. Fără nici o intenție 
de a vă ofensa, domnule, dar felul dumneavoastră 
de a vorbi ar speria pe oricine... Dar nu asta am vrut 
să spun. 

— Ştiu că nu ăsta ai vrut să spui. Umorul meu 
sucit... De ce dumneata? Ai calități deosebite, 
tinere, cum ţi-am mai spus. Vorbeşti greceşte ca un 
grec. Vorbeşti germana ca un neamţ. Eşti sabotor 
îndemiînatic, organizator de mîna întîi şi cele 
optsprezece luni în Munţii Albi din Creta, de unde ai 
scăpat  nevătămat, demonstrează capacitatea 
dumitale de a supravieţui într-un teritoriu ocupat de 
inamic. Jensen rise înfundat. Ai fi surprins dacă ai 
afla cît de complete sînt datele pe care le am despre 
dumneata! 

— N-aş fi de loc! spuse Mallory cu oarecare 
înflăcărare. Dar, adăugă el, mai cunosc cel puţin trei 
ofiţeri cu aceleaşi calităţi. 

— Sînt şi alţii, recunoscu Jensen. Dar nu mai e 
alt Keith Mallory. Keith Mallory! repetă Jensen 
retoric. Cine nu a auzit de Keith Mallory în 
frumoasele şi  îmbietoarele zile de dinaintea 


21 


războiului? Cel mai mare alpinist. Cel mai remarcabil 
căţărător de stînci pe care Noua Zeelandă l-a dat - 
şi prin aceasta neozeelandezii înţeleg lumea. Musca 
umană, căţărătorul inaccesibilului, ascensionistul 
pereţilor verticali şi al prăpăstiilor imposibile. Toată 
coasta de sud a insulei Navarone, spuse Jensen bine 
dispus, este o prăpastie imensă, de neînchipuit. Fără 
nici un punct de sprijin. 

— Înţeleg, murmură Mallory. Înţeleg acum. La 
Navarone pe drumul cel mai greu. Asta aţi vrut să 
spuneţi. 

— Chiar aşa, recunoscu Jensen, Dumneata şi 
echipa dumitale - încă patru. Fericiţii căţărători ai lui 
Mallory. Aleşi pe sprinceană. Fiecare om, un 
specialist. Îi vei întîlni miine... mai bine zis azi 
după-amiază. 

In următoarele zece minute merseră în tăcere, 
o cotiră la dreapta pe lîngă cartierul docurilor, 
ajunseră pe drumul cu bolovani masivi ai străzii 
Sooners, înconjurară piaţa Mohammed Ali, trecură 
prin faţa Bursei şi o luară la dreapta, pe Şerif Paşa. 

Mallory îl privi pe bărbatul de la volan. Putea 
să-i observe acum obrazul de ajuns de bine în 
lumina dimineţii. 

— Încotro, domnule? 

— Să-l vedem pe singurul om din Orientul 
Mijlociu care poate să te ajute acum. Domnul Eugen 
Vlachos din Navarone. 


— Sînteţi un om curajos, căpitane Mallory! 
Eugen Vlachos îşi răsucea nervos vârfurile ascuţite 
ale mustăţii negre. Un om curajos şi nebun, aş zice - 
dar presupun că nu poţi spune despre un om că e 
nebun cînd nu face altceva decit să asculte ordinele. 


22 


Ochii lui părăsiră marele desen aşezat în faţa lui pe 
masă şi priviră obrazul impasibil al lui Jensen. 

— Altă cale nu mai există, domnule căpitan? 
stărui el. 

Jensen dădu încet din cap. 

— Există. Le-am încercat pe toate, domnule. 
Toate au eşuat. Aceasta este ultima. 

— Atunci, trebuie să se ducă? 

— Sînt mai mult de o mie de oameni în insula 
Kheros, domnule. 

Vlachos înclină capul în semn de mută 
acceptare, apoi surise uşor lui Mallory. 

— Îmi spune „domnule”. Mie, un biet hotelier 
grec, căpitanul Jensen din Marina Regală îmi spune 
„domnule”. Pentru un bătrîn e plăcut să audă aşa 
ceva. Se opri cu privirea pierdută în gol. Obrazul 
ridat, ochii decoloraţi şi obosiţi se îmblinziră la 
evocarea unei amintiri. Sînt un om bătrîn, căpitane 
Mallory, sînt acum un om bătrîn, un om sărac şi trist. 
Dar n-am fost întotdeauna aşa, nu întotdeauna. 
Odinioară eram în puterea vîrstei, bogat şi fericit. 
Odinioară am avut o moşie frumoasă, două sute de 
kilometri pătraţi din cel mai frumos ţinut pe care l-a 
lăsat Dumnezeu vreodată pentru a încînta ochii 
creaturilor lui aici pe pămînt, şi cît de mult îmi 
iubeam moşia! Rise ostentativ şi îşi trecu mîna prin 
părul des şi cărunt. Ei bine, cum spuneţi voi ceilalţi, 
depinde din ce unghi priveşti lucrurile. Un ţinut 
minunat, zic eu. O stîncă blestemată, cum susţine 
căpitanul Jensen cînd nu-l aud. Îi surise lui Jensen 
vădit încurcat. Dar amîndoi îi spunem la fel - 
Navarone. 

Surprins, Mallory privi spre Jensen. Jensen 
încuviinţă. 


23 


— Familia Vlachos a stăpinit insula Navarone 
timp de multe generaţii. Am fost nevoiţi să-l facem 
pe domnul Vlachos să plece în grabă acum 
optsprezece luni. Germanilor nu le plăcea genul lui 
de colaborare. 

— Era, cum spuneaţi dumneavoastră, riscant. 
Vlachos îşi plecă fruntea. Ne rezervaseră trei locuri 
speciale pentru mine şi cei doi fii ai mei în temniţele 
din Navarone... Dar de ajuns despre familia Vlachos. 
Am dorit să ştii, tinere, că mi-am petrecut patruzeci 
de ani la Navarone şi aproape patru zile - arătă spre 
masă - să desenez această hartă. Poţi să te încrezi 
pe deplin în informaţiile mele şi în această hartă. 
Multe lucruri s-or fi schimbat, dar unele lucruri nu se 
schimbă niciodată. Munţii, golfurile, trecătorile, 
grotele, drumurile, casele şi pe deasupra fortăreaţa 
însăşi - acestea au rămas neschimbate de secole, 
căpitane Mallory. 

— Înţeleg, domnule. Mallory împături cu grija 
harta şi o băgă în haină. Cu această hartă mai am o 
şansă. Vă mulţumesc foarte mult! 

— E de ajuns de puţin, Dumnezeu ştie. 
Vlachos bătu o clipă cu degetele în masă apoi ridică 
ochii spre Mallory. Căpitanul Jensen mi-a spus că cei 
mai mulţi dintre dumneavoastră vorbiţi greceşte şi 
că veţi fi îmbrăcaţi ca ţărani greci şi înarmaţi cu acte 
false. Asta e bine. Veţi fi - cum se spune - 
independenţi, veţi acţiona singuri. Făcu o pauză 
apoi continuă cu un aer grav. 

— Nu încercaţi, vă rog, să cereţi ajutor 
oamenilor din Navarone. Trebuie să vă feriţi cu orice 
preţ. Nemţii sînt fără milă. Ştiu. Dacă cineva vă 
ajută şi este descoperit, piere nu numai omul acela, 


24 


dar şi tot satul lui - bărbaţi, femei şi copii. S-a mai 
întîmplat. Şi se va mai întîmpla. 

— S-a întîmplat în Creta, recunoscu Mallory 
încet. Am văzut cu ochii mei. 

— Aşa e, aprobă Vlachos. Şi locuitorii din 
Navarone n-au nici îndemînarea şi nici experienţa 
necesară pentru a duce la bun sfîrşit operaţiile de 
guerila. N-au avut şansa de a se exersa - 
supravegherea germană a fost deosebit de severă 
în insula noastră. 

— Vă promit, domnule, adăugă Mallory. 

Vlachos ridică mîna în sus. 

— Un moment. Dacă situaţia voastră e 
disperată, de-a dreptul disperată, sînt doi oameni la 
care puteţi apela. Sub primul platan din piaţa satului 
Margaritha - la gura văii, la circa cinci kilometri sud 
de fortăreață - veţi găsi un om numit Louki. A fost 
intendentul familiei noastre mulţi ani. Louki a mai 
dat ajutor englezilor şi înainte. Căpitanul Jensen 
poate să confirme asta - şi puteţi să-i încredinţaţi 
viaţa. Are un prieten, pe Panayis; şi el a fost util în 
trecut. 

— Vă mulţumesc, domnule. Am să-mi 
amintesc. Louki, Panayis şi Margaritha - primul 
platan din piaţă. 

— Şi veţi refuza orice alt ajutor, căpitane? 
întrebă Vlachos îngrijorat. Louki şi Panayis - numai 
aceştia doi, se rugă el. 

— Vă dau cuvintul meu, domnule. De 
altminteri, cu cît mai puţini, cu atit mai bine, atit 
pentru noi cît şi pentru compatrioţii dumneavoastră. 

Intensitatea emoţiei bătrînului îl surprinse pe 
Mallory. 


25 


— Sper să fie aşa, sper să fie aşa, suspină din 
greu Vlachos. 

Mallory se ridică în picioare, întinzindu-i mîna 
ca să-şi ia rămas bun. 

— Vă îngrijoraţi fără motiv, domnule. Nu ne 
vor vedea, promisese el cu siguranţă. Nimeni nu ne 
va vedea şi nu vom vedea pe nimeni. Ne 
interesează un singur lucru - tunurile. 

— Ah, tunurile - acele tunuri blestemate. 
Vlachos dădu din cap. Dar să presupunem... 

— Vă rog. Totul va fi bine, insistă Mallory 
calm. Nu vom cauza nimănui nici un rău - şi mai 
puţin compatrioţilor dumneavoastră. 

— Dumnezeu să vă ajute în acea noapte, 
murmură bătrînul. Dumnezeu să vă ajute în acea 
noapte. Tare aş fi vrut să pot să vă însoțesc şi eu. 


26 


CAPITOLUL 2 


DUMINICĂ NOAPTEA 
De la 19,00 la 2,00 


— Cafea domnule? 

Mallory se întoarse, mormăi şi se strădui să 
scape din abisurile unui somn epuizant. Se ridică cu 
greu pe speteaza scaunului de metal întrebîndu-se 
morocănos cînd se vor decide Forţele Aeriene să 
capitoneze aceste investiţii drăceşti. Apoi se trezi 
complet, obosit şi pe sub pleoapele grele consultă 
automat cadranul luminos al ceasului de mînă. 
Şapte. Numai şapte, dormise doar două ore. De ce 
nu-l lăsau să mai doarmă? 

— Cafea, domnule? Tînărul mitralior stătea 
încă răbdător lîngă el, folosind capacul răsturnat al 
unei cutii de muniții drept tavă pentru ceştile pe 
care le ducea. 

— lartă-mă tinere, iartă-mă. Mallory se strădui 
să stea drept în scaun, luă una din ceşti cu lichidul 
fumegiînd şi o sorbi cu satisfacţie. Mulţumesc! Ştii, 
miroase exact a cafea veritabilă. 

— Chiar şi este, domnule. Tînărul mitralior 
surise mîndru. Avem un filtru în bucătărie. 

„Are un filtru în bucătărie.” Mallory dădu din 
cap neîncrezător. „O, zei, iată rigorile războiului în 
Forţele Aeriene!” Se lăsă pe spate, îşi sorbi cu 
savoare cafeaua, scoţind un suspin de mulţumire. In 
clipa următoare se sculă în picioare, cafeaua 
fierbinte îl stropi pe genunchii goi dar lui nici nu-i 


27 


păsă, ci privi prin fereastra de alături. Se uită apoi la 
mitralior arătînd cu un gest de neîncredere peisajul 
muntos care se desfăşura întunecos sub ei. 

— Ce dracu se întâmplă aici? Trebuia să 
ajungem la două ore după căderea nopţii şi soarele 
de-abia a apus! Pilotul a...? 

— Asta e Cipru, domnule. Mitraliorul zîmbi. La 
orizont tocmai se zăreşte Muntele Olimp. Aproape 
întotdeauna în drum spre Castelrosso facem un ocol 
peste Cipru. Pentru a scăpa de observatori, 
domnule, şi astfel trecem cu bine de Rhodos. 

— Să scăpăm de observatori! Vocea gravă cu 
accent american tărăgănat venea din scaunul de 
metal aşezat în diagonală dincolo de coridor: cel ce 
vorbea zăcea prăbuşit - nu există alt cuvînt pentru 
poziţia sa - pe scaun, oasele genunchilor depăşeau 
nivelul bărbiei cu cîţiva centimetri. O, zei! Să scapi 
de observatori! repetă el. Ocol peste Cipru. Te 
catapultează la douăzeci de kilometri de Alexandria, 
pentru ca nimeni de pe plajă să nu vadă cum te 
îndepărtezi. Şi apoi? Se ridică cu greutate de pe 
scaun, aruncă o privire pe fereastră, apoi se prăbuşi 
la loc, vizibil sfîrşit de efortul făcut. Şi apoi? Te viră 
într-un avion hodorogit, dat cu o vopsea albă atit de 
strălucitoare cum n-ai mai văzut vreodată, pe care 
l-ar observa cu siguranţă şi un orb de la o sută de 
kilometri - mai ales acum, cînd se întunecă. 

— Culoarea albă ne apără de căldură, spuse 
tînărul mitralior în chip de scuză. 

— Căldura nu mă supără, fiule! Cuvintele erau 
mai tărăgănate, mai sinistre. Îmi place căldura. Ce 
nu-mi place sînt scîrboasele alea de schije de obuze 
şi gloanţele care pot să aerisească un om acolo 
unde nu trebuie. Îşi lăsă coloana vertebrală să 


28 


alunece cîţiva centimetri în scaun, închise ochii 
plictisit şi păru că a adormit imediat. 

Tînărul mitralior dădu din cap admirativ şi-i 
surise lui Mallory. 

— E primejdios al naibii, nu-i aşa, domnule? 

Mallory rîse şi-l urmări pe tînărul mitralior cum 
dispare în cabina de control din faţă. Îşi sorbi încet 
cafeaua, privi din nou spre partea cealaltă a 
coridorului la bărbatul adormit. Straşnică 
indiferenţă: caporalul Dusty Miller din Statele Unite 
şi mai recent din Grupul de Acţiune Îndepărtată din 
zona deşertului. 

Privi în jur la ceilalţi şi dădu din cap cu 
satisfacţie. Va avea în preajma lui doar oameni de 
nădejde. Cele optsprezece luni petrecute în Creta îi 
dezvoltaseră un deosebit simţ capabil să descopere 
în semenii lui facultatea de a supravieţui în situaţii 
deosebite de luptă ilegală în care el însuşi fusese 
implicat atita timp. Pe nepregătite, el s-ar fi putut 
îndoi asupra capacităţii de supravieţuire a acestor 
patru oameni. Trebuia să recunoască singur - 
căpitanul Jensen putea fi mîndru de felul în care 
selectase o echipă remarcabilă. Nu-i cunoştea încă 
pe toţi, personal. Dar făcuse cunoştinţă intimă cu 
dosarele lor, foarte complete, întocmite de Jensen 
pentru fiecare în parte. Pe scurt, erau liniştitoare. 

Era totuşi un mic semn de întrebare în privinţa 
lui Stevens. Mallory privi de-a lungul coridorului la 
figura juvenilă cu părul blond ce se uita afară pe sub 
alba aripă strălucitoare a Sunderlandului, plin de 
nerăbdare. Locotenentul Andy Stevens din Rezerva 
Marinei fusese ales pentru această misiune din trei 
motive. Va conduce vasul care îl va duce la 
Navarone; era un alpinist de miîna-întii, efectuase 


29 


mai multe ascensiuni remarcabile, şi absolvise la o 
universitate celebră secţia clasică, filoelen aproape 
fanatic, vorba fluent greaca veche şi modernă şi îşi 
petrecuse ultimele două vacanțe mari dinainte de 
război conducînd turişti la Atena. Dar era tînăr, 
absurd de tînăr, privindu-l Mallory se gîndi că 
tinereţea poate fi periculoasă. Adesea în această 
luptă de guerilă, ea a fost fatală. Entuziasmul, 
ardoarea, zelul tinereţii nu erau suficiente: mai 
degrabă erau prea mult, constituiau un handicap. 
Acesta nu era un război cu sunete de goarnă, 
zgomot de maşini şi magnifică sfidare în viltoarea 
bătăliei: era un război al răbdării, al tăriei, al rezis- 
tenţei, al îndemiînării, al dibăciei şi şireteniei şi toate 
acestea nu erau atribute ale tinereţii... Dar părea 
capabil să înveţe repede. 

Mallory privi din nou la Miller. Dusty Miller, 
precis învățase toate acestea, cu mult, mult timp 
înainte. Dusty Miller pe un cal alb, suflind în goarnă 
- mintea lui refuza să-şi imagineze absurditatea 
aceasta. Nu semăna de loc cu cavalerul Lancelot. 
Părea că îl recunoaşte de multă, foarte multă vreme 
şi că nu-şi mai făcea nici o iluzie. 

De fapt caporalul Miller avea patruzeci de ani. 
Californian din naştere, trei sferturi irlandez şi un 
sfert european, trăise, combătuse şi avusese în 
ultimii douăzeci şi cinci de ani mai multe aventuri 
decit alţi oameni în douăsprezece vieţi... Miner într-o 
mină de argint în Nevada, străpungător de tunele în 
Canada, sondor în lumea întreagă, se afla în Arabia 
Saudită cînd Hitler atacase Polonia. Una din 
străbunicile îndepărtate din partea mamei trăise la 
începutul secolului la Varşovia, aşa că atacul fusese 
un afront adus sîngelui irlandez al lui Miller. El luă 


30 


primul avion spre Anglia şi îşi croti drum în aviaţie 
unde, spre disperarea sa şi datorită vîrstei, fu 
aruncat în turela din spate a unui avion Wellington. 

Primul său zbor operativ a fost şi ultimul. La 
zece minute după decolarea de pe aeroportul Menidi 
de lîngă Atena, într-o noapte de ianuarie a anului 
1941, o pană de motor a făcut avionul să capoteze 
într-un lan cu orez la cîţiva kilometri nord-vest de 
oraş. Restul iernii l-a petrecut, fierbînd de furie, 
într-o bucătărie la Menidi. La începutul lui aprilie 
demisionă din aviaţie, fără să spună cuiva şi se 
îndreptă spre nord, unde aveau loc lupte la frontiera 
cu Albania. Acolo se întîlni cu nemţii care se 
îndreptau spre sud. După cum povestea Miller mai 
tîrziu, ajunse la Nauplion la două case de cea mai 
apropiată divizie de panzeri, fu evacuat cu vasul de 
transport Slamat, care se scufundă, fu cules de 
distrugătorul Wryneck, naufragie din nou şi în sfîrșit 
sosise în Alexandria într-un vechi caic grecesc; nimic 
pe lume pentru el decît hotărîrea fermă de a nu se 
mai aventura niciodată pe mare sau în aer. Citeva 
luni mai tîrziu făcea parte dintr-un Detașament de 
Acţiune Îndepărtată ce opera în spatele liniilor 
inamicului în Libia. 

Era antiteza completă a locotenentului 
Stevens, medită Mallory. Stevens, tînăr, proaspăt, 
entuziast, totdeauna îmbrăcat corect şi imaculat; 
Miller, uscat, slab, sărăcăcios, dar teribil de rezistent 
şi avînd o aversiune aproape patologică faţă de 
lustru şi spilcuială. Cît de bine i se potrivea porecla 
„Dusty”!; cu greu putea fi un contrast mai mare. 
Spre deosebire de Stevens, Miller nu escaladase în 
viaţa lui vreun munte şi singurele cuvinte greceşti 


1 Dusty = prăfuit (engl.). 
31 


pe care le ştia erau invariabil omise de dicţionare. 
Aceste două lucruri nu aveau nici o importanţă. 
Miller fuses ales pentru un singur motiv. În materie 
de explozibili era un geniu, plin de resurse şi calm, 
precis şi redutabil în acţiuni, era considerat de 
Serviciul de Informaţii al Orientului Mijlociu din Cairo 
drept cel mai bun sabotor din sudul Europei. 

In spatele lui Miller stătea Casey Brown. 
Scund, brunet şi îndesat, subofiţerul telegrafist 
Brown era originar din Clyde, în timp de pace fusese 
instalator şi mecanic cu experienţă într-un renumit 
şantier naval din Garelock. Faptul că era născut 
pentru a fi mecanic şi că era specialist în maşini 
navale sărea atit de tare în ochi încît Marina nici nu 
l-a văzut şi l-a repartizat în domeniul comunicaţiilor. 
Nenorocul lui Brown a fost norocul lui Mallory. Brown 
va lucra ca mecanic al vasului care îi va aduce la 
Navarone şi va ţine contactul prin radio cu baza. El 
avea în plus avantajul de a fi un luptător de guerilă 
de miîna-ntii: veteran al Serviciului Special al 
Marinei, fusese decorat cu Crucea de război şi 
Medalia pentru servicii deosebite în marină - pentru 
fapte deosebite de luptă în Marea Egee şi în largul 
coastelor Libiei. 

Cel de al cincilea şi ultimul membru al 
grupului era aşezat chiar în spatele lui Mallory. Dar 
ca să-l privească, Mallory nu trebui să se întoarcă. ÎI 
cunoştea, îl cunoştea mai bine decit pe oricine, chiar 
mai bine decit pe propria lui mamă. Era Andrea, 
care fusese ajutorul lui în toate aceste optsprezece 
luni nesfirşite petrecute în Creta, Andrea cel 
voluminos cu risul gălăgios şi continuu şi cu trecutul 
său tragic, cel cu care mîncase, trăise şi dormise în 
grote, în cabane de munte, în colibe de ciobani 


32 


părăsite mereu, hărţuiţi de patrule şi aviația ger- 
mană - acest Andrea devenise alter ego-ul său, 
dublura sa: a-l privi pe Andrea ar fi echivalat cu a se 
privi într-o oglindă pentru a-şi aminti cum arată... 
Nu-şi punea întrebarea de ce venise Andrea. Nu era 
aici în primul rînd pentru că era grec, cunoscînd bine 
limba, obiceiurile şi ideile insularilor, nici chiar 
datorită înţe-legerii desăvirşite dintre el şi Mallory, 
cu toate că şi aceste lucruri contau. Era în special 
datorită ocrotirii şi siguranţei pe care o garanta 
prezenţa sa. De o răbdare nesfârşită, liniştit şi 
crîncen, înspăimîntător de iute în ciuda corpolenţei 
sale şi cu mişcări de felină ce conducea la acţiuni 
extrem de violente, era o maşină de luptă completă. 
Andrea era polita lor de asigurare împotriva 
eşecului. 

Mallory se întoarse să privească pe fereastră. 
Apoi dădu din cap cu o satisfacţie imperceptibilă. 

Jensen n-ar fi putut să aleagă o echipă mai 
bună chiar dacă ar fi răscolit tot frontul 
mediteranean. Şi deodată Mallory îşi dădu seama că 
Jensen probabil asta făcuse. Miller şi Brown fuseseră 
rechemaţi în Alexandria cu aproape o lună în urmă. 
Tot cam de atita timp Stevens fusese scutit de 
misiunea îndeplinită pe bordul crucişătorului său din 
Malta. Şi dacă bateria maşinii n-ar fi alunecat în 
prăpastia aceea adincă din Munţii Albi şi dacă 
nenorocitul acela de mesager hărțuit de la cel mai 
apropiat post de recepţie n-ar fi făcut într-o 
săptămînă cei optzeci de kilometri prin munţii 
acoperiţi de zăpadă şi împânziţi de patrule inamice 
şi încă cinci zile pînă să-i găsească, el şi Andrea ar fi 
sosit la Alexandria cu aproape două săptămîni mai 
devreme. Părerea ce şi-o făcuse Mallory despre 


33 


Jensen, şi aşa de ajuns de ridicată, mai crescu cu 
cîteva grade. Un om prevăzător care îşi făcea 
planuri de perspectivă, Jensen fără îndoială 
pregătise totul pentru expediţia lor chiar înainte de 
a pune la cale cele două tentative zadarnice de 
para- şutare în Navarone. 


Era ora opt şi în interiorul avionului era 
aproape întuneric când Mallory se ridică şi se 
îndreptă spre cabina de control. Învăluit într-un nor 
de fum de ţigară, căpitanul bea cafea; copilotul făcu 
un vag semn cu mina la apropierea lui şi-şi reluă 
contemplarea plictisită a peisajului. 

— Bună seara. Mallory zîimbi. Permiteţi să 
intru? 

— Bun venit oricând în biroul nostru, îl asigură 
pilotul. Nu-i nevoie să cereţi permisiunea. 

— Mi-era teamă să nu vă deranjez... Mallory 
se opri şi privi din nou deplina inactivitate ce 
domnea acolo. De fapt cine pilotează acest avion? 
întrebă el. 

— George. Pilotul automat. Mişcă ceaşca de 
cafea în direcţia unei cutii dreptunghiulare de 
culoare neagră ce se estompa în semiobscuritate. 
Un personaj iscusit care comite cu mult mai puţine 
greşeli decit acei leneşi păcătoşi care se presupune 
că-l  suprave-ghează... Aveţi nevoie de vreo 
informaţie, căpitane? 

— Da, ce instrucţiuni aveţi pentru noaptea 
asta? 

— Să vă depunem pe toţi grămadă la 
Castelrosso cînd va fi noapte deplină. Pilotul făcu o 
pauză, apoi spuse cinstit: Mărturisesc că nu înţeleg 
nimic. Un hidroavion de mărimea asta numai pentru 


34 


cinci oameni şi vreo două sute de livre de 
echipament;. Ultimul hidroavion care a venit aici 
noaptea a tot continuat să coboare. O piedică 
submarină... habar n-am ce a fost. Doi 
supraviețuitori. _ 

— Ştiu. Am auzit. Imi pare rău, dar ascult şi eu 
de un ordin. Cît priveşte restul, uitaţi - adică nu vă 
mai aduceţi aminte. Convingeţi membrii echipajului 
că nu trebuie să vorbească şi că nu ne-au văzut 
deloc. 

Pilotul dădu din cap morocănos. 

— Am fost deja ameninţaţi cu Curtea marţială. 
S-ar spune să fie vorba de o misiune foarte afurisită. 

— Chiar şi este... Vă vom lăsa citeva lăzi. Vom 
cobori în alte haine. Cînd vă veţi întoarce la bază, va 
veni cineva să ia boarfele vechi. 

— Mult noroc, căpitane. Secrete oficiale sau 
nu, am o vagă bănuială că veţi avea nevoie de 
noroc. 

— Dacă avem nevoie, puteţi să ne daţi un sfat 
bun. Mallory surise. Adică amerizaţi fără peripeții. 

— Fii liniştit, frate, spuse pilotul hotărît. N- 
avea nici o grijă. Nu uita - că sînt şi eu în acest 
afurisit de avion. 


Zgomotul marilor motoare ale Sunderlandului 
încă mai răsuna în urechile lor cînd în întuneric 
apăru un vas cu motor, mic şi butucănos care 
acostă lîngă carcasa strălucitoare a hidroavionului. 
Nu se pierdu timp de loc, nu se pronunţă nici un 
cuvînt; într-un minut cei cinci oameni şi tot 
echipamentul lor fură îmbarcaţi; după alt minut 
micul vas se freca oprindu-se la digul de piatră 
ordinară al Marinei din Castelrosso. Două parime 


35 


azvirlite în noapte fură prinse şi ataşate rapid de 
miîini pricepute. La mijlocul vasului o scară de fier 
ruginită încastrată în piatră se ridica spre cerul 
întunecat țintuit cu stele; cînd Mallory ajunse în 
capul scării, din întuneric apăru o siluetă. 

— Căpitanul Mallory? 

— Da. 

— Căpitanul Briggs din armata de uscat. 
Spuneţi-le oamenilor dumneavoastră să aştepte aici, 
vă rog. Colonelul ar vrea să vă vadă. Vocea nazală, 
poruncitoare în afectarea ei era departe de a fi 
cordială. Mallory simţi o uşoară miînie, dar nu spuse 
nimic. Briggs i se păru un om care ţinea la patul sau 
la băutura lui şi probabil vizita lor tîrzie îl îndepărta 
de ele. Războiul era detestabil. 

Se întoarseră după zece minute însoţiţi de o a 
treia persoană. Mallory privi la cei trei oameni care 
stăteau la marginea cheiului, îi identifică, apoi se 
uită atent împrejur. 

— Unde a dispărut Miller? întrebă el. 

— Aici, şefule, aici, mormăi Miller ridicîndu-şi 
încet spatele de după un trunchi de copac. Apoi se 
sculă plictisit în picioare. Mă odihneam, şefule. Imi 
recuperam forţele, cum se spune, după călătoria 
chinuitoare. 

— Cînd veţi fi întru totul gata, spuse Briggs 
acru, Matthews vă va conduce la locuinţa 
dumneavoastră. Vei rămîne la dispoziţia domnului 
căpitan, Matthews. Ordinul colonelului. Tonul lui 
Briggs nu lăsa nici o îndoială că, după părerea lui, 
ordinele colonelului nu aveau nici o noimă. Să nu 
uitaţi, domnule căpitan, două ore, cum a spus 
domnul colonel. 


36 


— Ştiu, ştiu, spuse Mallory plictisit. Eram 
acolo. Doar cu mine a discutat. Vă aduceţi aminte? 
Ei bine, băieţi, dacă sînteţi gata... 

— Echipamentul, domnule? îndrăzni să întrebe 
Stevens. 

— Lasă-l acolo. Bine, Matthews, vrei să ne 
conduci? 

Matthews îi conduse de-a lungul cheiului apoi 
începu să urce interminabilele trepte uzate, ceilalţi 
urmîndu-l în şir indian fără să facă nici un zgomot pe 
pietre, cu tălpile lor de cauciuc. La capătul treptelor 
o luă la dreapta pe o alee strimtă şi întortocheată, 
intră într-un culoar, urcă o scară de lemn care 
scîrţiia şi deschise prima uşă de pe coridorul de la 
etaj. 

— Am ajuns, domnule. Voi aştepta afară pe 
coridor. 

— Ar fi mai bine să aştepţi jos, îl sfătui Mallory. 
Nu te supăra, Matthews, dar, cu cit vei şti mai puţin, 
cu atit mai bine. 

Îi urmă pe ceilalţi în cameră, închizînd uşa în 
urma lui. Era o cameră mică şi tristă, cu multe 
draperii. O masă şi o jumătate de duzină de scaune 
ocupau aproape tot spaţiul. Din colţul cel mai 
îndepărtat arcurile unicului pat sciîrţiiră în timp ce 
caporalul Miller se întindea cu voluptate, 
încrucişîndu-şi mîinile sub cap. 

— Hai! murmură el admirativ. O cameră de 
hotel ! Ca acasă. Puțin cam goală, cred. Apoi ca lovit 
de o idee spuse: dar unde o să dormiţi voi, ceilalţi? 

— Nu vom dormi, spuse Mallory sec. Şi nici tu. 
Plecăm în mai puţin de două ceasuri. Miller mormăi 
ceva. Haide, soldat! continuă Mallory nemilos. 
Drepţi! 


37 


Miller mormăi din nou ceva, îşi lăsă picioarele 
pe marginea patului şi privi curios la Andrea. Grecul 
inspecta metodic camera deschizind dulăpioarele, 
întorcînd tablourile, privind în spatele perdelelor şi 
sub pat. 

— Ce face? întrebă Miller. Caută să vadă dacă 
nu e praf? 

— Verifică dacă nu sînt microfoane, spuse 
Mallory scurt. Unul din motivele pentru care Andrea 
şi cu mine sîntem încă în viaţă. Băgă o mînă în 
buzunarul interior al hainei, o tunică de un albastru 
închis fără galoane sau insigne, scoase un plan şi 
harta pe care i-o dăduse Vlachos, o desfăcu şi o 
întinse în faţa lor. Veniţi cu toţii în jurul meu. Ştiu că 
de două săptămîni muriţi de curiozitate şi vă puneţi 
mii de întrebări. Ei bine, iată răspunsul. Sper să vă 
placă. Daţi-mi voie să vă prezint insula Navarone. 


Ceasul lui Mallory arăta exact ora unsprezece 
cînd în sfirşit se aşeză jos, împături la loc harta şi 
planul. Privi ironic la cele patru figuri gînditoare care 
înconjurau masa. 

— Ei bine, domnilor, iată cum stăm. Frumoasă 
punere în scenă, nu-i aşa? zimbi el crispat. Dacă 
toate acestea s-ar petrece într-un film, replica mea 
următoare ar fi: „Mai aveţi vreo întrebare, 
domnilor?” Dar vă voi scuti de această întrebare, 
deoarece nu v-aş putea furniza vreun răspuns. Ştiţi 
cu toţii tot atît cît mine. 

— Patru sute de metri de faleză, înaltă de o 
sută douăzeci de metri şi asta se cheamă singura 
breşă în apărare. Miller îşi aplecă plictisit capul 
deasupra cutiei cu tutun, îşi răsuci cu îndeminare o 
ţigară lungă şi subţire: E nebunie, şefule. Eu nu pot 


38 


să urc nici măcar o scară prăpădită fără să cad. 
Pufăi tare, nori de fum înţepători. E curată 
sinucidere. Asta-i cuvântul. Sinucidere. Unul la mie 
că nu vom ajunge nici la opt kilometri de tunurile 
alea blestemate! 

— Unu la mie? Mallory îl privi lung fără să vor- 
bească. Spune, Miller, ce şanse le dai băieţilor de pe 
insula Kheros? 

— Mada. Miller dădu încet din cap. Mda, băieţii 
din Kheros. Îi uitasem. Nu mă gîndeam decît la mine 
şi la blestematele alea de stînci. Privi plin de 
speranţă peste masă la trupul enorm al lui Andrea. 
Sau poate Andrea mă va căra în spate. Oricum, e de 
ajuns de puternic. 

Andrea nu răspunse. Ochii lui erau pe 
jumătate închişi iar gîndurile, la mii de kilometri. 

— Te vom lega de miini şi de picioare şi te 
vom trage sus cu o frînghie, spuse Stevens aspru. 
Vom încerca să găsim o frînghie destul de solidă, 
adăugă el nepăsător. Cuvintele, tonul erau de ajuns 
de glumeţe, dar îngrijorarea de pe faţa lui îl 
contrazicea. In afară de Mallory, numai Stevens 
putea să aprecieze dificultăţile tehnice de neînvins 
ale ascensiunii unui perete, unei stînci necunoscute 
pe întuneric. 

Privi întrebător spre Mallory. 

— Urcaţi singur, domnule, sau... 

— lertaţi-mă, vă rog. Andrea le-o luă înainte 
cu vocea lui  hodorogită într-o englezească 
idiomatică, limpede, pe care o învățase în timpul 
tovărăşiei lui cu Mallory. Mizgăli ceva repede pe o 
hîrtie. Am un plan pentru a escalada faleza. lată o 
schemă. Domnul căpitan crede că e posibil? Trecu 
hîrtia lui Mallory. Mallory privi, o verifică şi într-o 


39 


secundă îşi redobîndi calmul. Nu era nici o schemă. 
Doar trei cuvinte: „Continuaţi să vorbiţi”. 

— Înţeleg, spuse Mallory gînditor. Foarte bine 
Andrea. Sînt posibilităţi distincte de escaladare. 
Întoarse hîrtia, o ridică astfel ca toţi să poată citi 
cuvintele. Andrea se sculă imediat în picioare 
îndreptîndu-se cu paşi de felină spre uşă. Ingenios, 
nu-i aşa, caporale Miller? continuă el pe un ton de 
discuţie. Poate rezolva o mulţime din dificultăţile 
noastre. 

— Mda. Expresia pe faţa lui Miller nu se 
schimbase de loc, ochii erau încă pe jumătate 
închişi, apărîndu-se de fumul ce ieşea din ţigara ce-i 
atîrna în colţul buzelor. Consider că ar putea rezolva 
problema, Andrea - şi s-ajung sus dintr-o dată. Rise 
cu nepăsare, concentrindu-se să înşurubeze un 
cilindru de formă bizară la ţeava unui revolver care 
apăruse în mîna lui stingă ca prin minune. Dar nu 
înţeleg prea bine linia aceea ciudată şi punctul... 

Totul se petrecu literalmente în două secunde. 
Cu o uşurinţă şi o nepăsare ciudată, Andrea 
deschise uşa cu o singură mînă, cu cealaltă înşfăcă 
şi-l trase prin deschizătură pe un individ ce se 
zbătea furios, îl aşeză pe podea şi închise uşa, doar 
dintr-o singură mişcare. Totul se petrecu pe cît de 
repede, pe atît de tăcut. Timp de o secundă, cel ce 
trăgea cu urechea, un levantin cu tenul negricios şi 
faţă lungă, într-o cămaşă albă prost ajustată şi în 
pantaloni albaştri, rămase încremenit de zăpăceală, 
clipind des, neobişnuit cu lumina. Apoi îşi băgă mîna 
în cămaşă. 

— Fii atent! Vocea lui Miller era ascuţită, ridică 
pistolul automat dar mîna lui Mallory o apucă între 
timp pe a sa. 


40 


— Stai! spuse blind Mallory. 

Bărbaţii de la masă zăriră numai strălucirea 
oţelului albastru, dar mîna cu pumnalul se smuci 
înapoi convulsiv şi se lăsă în jos plină de ură. Şi apoi, 
de necrezut, mîna şi pumnalul se opriră brusc în aer, 
cu virful ascuţit la doi centimetri de pieptul lui 
Andrea. Se auzi un strigăt de durere, trosnitura 
prevestind fringerea oaselor de la încheietura miinii 
cînd grecul uriaş îşi intensifică încleştarea şi apoi 
Andrea apucă între degete lama cuţitului pe care o 
smulse cu grija şi reprobarea unui tată care 
împiedică un copil drag dar iresponsabil să-şi facă 
rău. Apoi întoarse cuțitul cu virful spre gitul le- 
vantinului şi Andrea surise amabil ochilor negri, 
îngroziţi şi uimiţi. 

Miller lăsă să-i scape un oftat, pe jumătate 
suspin, pe jumătate fluierat. 

— Ei bine, murmură el, cred că Andrea a mai 
făcut de astea! 

— Cred că a mai făcut, îl imită Mallory. Să 
privim mai îndeaproape corpul delict, Andrea. 

Andrea aduse prizonierul mai aproape de 
masă în plină lumină. In faţa lor stătea posac un 
bărbat slab cu faţa iscoditoare, cu ochii negri prostiţi 
de durere şi de teamă, legănîndu-şi mîna stingă cu 
încheietura zdrobită. 

— De cit timp crezi că acest individ ascultă 
afară, Andrea? întrebă Mallory. 

Andrea îşi trecu mîna masivă prin părul creţ, 
des, închis la culoare şi încărunţit la tîmple. 

— Nu pot să fiu sigur, domnule căpitan. Cred 
că am auzit un zgomot - un fel de tîrşiit - acum zece 
minute, dar am crezut că urechile îmi joacă o festă. 


41 


Apoi am auzit acelaşi sunet acum un minut. Aşa că 
mi-e teamă că... 

— Zece minute? Mallory dădu din cap ginditor, 
apoi îl privi pe prizonier. Cum te numeşti? întrebă 
aspru. Ce cauţi aici? 

Nici un răspuns. Numai ochii priveau 
posomoriţi, într-o tăcere apăsătoare, o clipă de 
linişte pe care o întrerupse deodată un strigăt de 
durere cînd Andrea îl pălmui peste obraz. 

— Căpitanul te-a întrebat ceva, spuse Andrea 
cu reproş. Il pălmui din nou mai tare. Răspunde 
căpitanului ! 

Străinul începu să vorbească repede 
gesticulînd sălbatic cu ambele miini. Cuvintele lui 
erau aproape de neînțeles. Andrea opri torentul 
printr-un gest simplu ce consta în încercuirea gitului 
descărnat cu mîna stingă. 

Mallory privi întrebător la Andrea. Uriaşul dădu 
din cap. 

— Cred că e armean sau kurdistan, domnule 
căpitan. Dar nu-l înţeleg. 

— Eu nici atit, recunoscu Mallory. Vorbeşti 
englezeşte? întrebă el brusc. 

Ochii negri plini de ură îl priviră din nou în 
linişte. Andrea îl pălmui din nou. 

— Vorbeşti  englezeşte? repetă Mallory 
nemilos. 

— Inglezeşte? Inglezeşte? Ridică din umeri cu 
palmele întoarse într-un secular gest de 
neînțelegere. Ka, inglezeşte! 

— Spune că nu ştie englezeşte, conchise 
Miller. 

— Poate că nu, poate că da, spuse Mallory 
calm. Tot ce ştim este că a ascultat la uşă şi că noi 


42 


nu putem risca. Sînt prea multe vieţi la mijloc. 
Vocea lui se înăspri deodată, ochii lui erau severi şi 
necruţători. Andrea! 

— Domnule căpitan? _ 

— Pumnalul. Fă-o frumos şi repede. Intre 
omoplaţi! 

Stevens ţipă ascuţit, aruncă în spate scaunul 
şi sări în picioare. 

— Dumnezeule, domnule, nu puteţi... 

Se opri şi privi mirat la căutătura prizonierului 
care se catapultă cu corpul înainte, se ascundea în 
colţul cel mai îndepărtat al camerei cu un braţ 
ridicat în semn de apărare; în fiecare trăsătură a 
figurii i se citea panica. Încet Stevens întoarse ochii, 
văzu surisul triumfător al lui Andrea şi înţelegerea 
care se ivi pe feţele lui Miller şi Brown. Deodată se 
simţi tare prost. Caracteristic, Miller fu primul care 
vorbi. 

— Bineee. Binee. După toate astea, poate 
totuşi ştie inglezeşte. 

— Poate ştie, admise Mallory. Nimeni nu 
pierde zece minute cu urechea lipită de uşă dacă nu 
înţelege un cuvînt din ce se vorbeşte... Vrei să-l 
chemi pe Matthews, Brown? 

Citeva secunde mai tîrziu sentinela apăru în 
uşă. 

— Cheamă-l pe căpitan Briggs aci, Matthews, 
îl rugă el. Imediat. 

Soldatul ezită. 

— Domnul căpitan Briggs s-a dus să se culce, 
domnule. A lăsat ordine stricte să nu fie deranjat. 

— Mi se rupe inima pentru căpitanul Briggs şi 
pentru somnul lui, spuse Mallory aspru. Doarme 
într-o zi mai mult decit mine într-o săptămînă 


43 


întreagă. Aruncă o privire la ceas şi sprincenele lui 
groase se încruntară deasupra ochilor negri, obosiţi. 
N-avem timp de pierdut. Adu-l încoace imediat. Ai 
înţeles? Imediat! 

Matthews salută şi ieşi repede. Miller îşi drese 
glasul şi plescăi din limbă plictisit. 

— Hotelurile astea sînt toate la fel. Nişte 
întîmplări să nu-ţi vină să crezi ochilor. Imi aduc 
aminte că odată eram la o adunare la Cincinnati... 

Mallory dădu din cap plictisit. 

— Ai ideea fixă a hotelurilor, caporal Miller. 
Acesta însă este un local militar şi cantonament 
pentru ofiţerii din armată. 

Miller vru să spună ceva, dar se răzgindi. 
Americanul era un isteţ judecător de oameni. Erau 
unii care puteau fi traşi pe sfoară şi alţii care nu 
puteau fi. Miller îşi dădea bine seama, era o misiune 
aproape fără speranţă şi, oricît de vitală, după 
părerea lui era o sinucidere; dar începea să 
înţeleagă de ce l-au ales pe acest neo-zeelandez ars 
de soare să-i conducă. 

În următoarele cinci minute rămaseră toţi 
tăcuţi apoi priviră în sus cînd se deschise uşa. 
Căpitanul Briggs era cu capul gol şi purta un fular de 
mătase albă în jurul gitului în locul gulerului şi 
cravatei obişnuite. Albul contrasta ciudat cu gitul 
gros şi cu faţa roşie umflată. Şi în biroul colonelului, 
cînd Mallory îl văzuse pentru prima dată, gitul şi faţa 
îi erau destul de roşii - Mallory atribuise aceasta 
tensiunii ridicate şi chiar traiului bun: petele mai 
roşii şi purpurii pe care le avea acum apăruseră 
probabil din cauza indignării justificate. O căutătură 
colerică scînteia în ochii de un albastru deschis 


44 


plutind într-o mare stacojie, de ajuns pentru a 
confirma acest lucru evident. 

— Cred că asta e prea de tot, căpitane 
Mallory! Vocea nazală ca oricînd avea un ton aspru 
şi mînios. Nu sînt comisionar de serviciu. Am avut o 
zi a dracului de grea... 

— Păstraţi restul pentru biografia 
dumneavoastră spuse Mallory sec, şi aruncaţi o 
privire individului ăsta din colţ. 

Faţa lui Briggs căpătă o culoare mai închisă. 
Intră în cameră cu pumnii strînşi de miînie apoi se 
opri din drum cînd dădu cu ochii de mutra 
schimonosită, cu părul zbirlit, înghemuită în coţul 
camerei. 

— Dumnezeule, exclamă el, Nicolai! 

— ÎI cunoaşteţi! Era o constatare, nu o 
întrebare. 

— Desigur, îl cunosc! pufăi Briggs. Toată 
lumea îl cunoaşte. Nicolai. Băiatul de la spălătorie. 

— Băiatul de la spălătorie! Intră în sarcinile lui 
să tragă cu urechea noaptea pe coridoare, să 
asculte lîngă gaura cheii. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ce am spus. Mallory era foarte răbdător. L- 
am prins ascultind la uşă. 

— Pe Nicolai? Nu cred! 

— Fiţi atent, domnule, mormăi Miller. Fiţi atent 
pe cine faceţi mincinos. Cu toţii l-am văzut. 

Briggs privi uluit ţeava neagră a pistolului 
automat ce se mişca neglijent în direcţia lui, înghiţi 
în sec şi întoarse privirea în altă parte. 

— Ei bine, şi ce dacă l-aţi văzut? încercă să 
zimbească. Nicolai nu ştie o vorbă englezeşte. 


45 


— Poate că nu, aprobă sec Mallory. Dar 
înţelege destul de bine. Ridică mîna. N-am nici un 
chef să discut toată noaptea şi mai ales n-am timp. 
Vă rog să-l arestaţi pe acest individ şi să-l ţineţi în 
detenţiune solitară, fără să comunice cu nimeni cel 
puţin o săptămînă. E vital. Fie că e spion, fie că e 
numai al naibii de curios, ştie prea multe. După 
aceea faceţi ce vreţi cu el. Părerea mea este să-l 
expediaţi din Castelrosso. 

— Părerea dumneavoastră, zău? Briggs îşi 
recapătă culoarea normală şi îi reveni şi curajul. 
Cine dracu sînteţi ca să-mi daţi sfaturi sau să-mi daţi 
ordine, căpitane Mallory? Cuvîntul „căpitan” îl spuse 
cu o deosebită emfază. 

— Atunci vă cer asta ca pe o favoare, pledă 
Mallory obosit. Nu vă pot explica, dar e foarte 
important. E vorba de sute de vieţi... 

— Sute de vieţi, îl ironiza Briggs. Poveşti 
melodramatice fără sens! zimbi el dezgustat. Vă 
sfătuiesc să le păstraţi pentru biografia 
dumneavoastră de capă şi spadă, căpitane Mallory! 

Mallory se ridică, înconjură masa şi se opri la o 
jumătate de metru de Briggs. Ochii lui negri erau li- 
niştiţi şi nespus de reci. 

— AŞ putea să mă duc la colonelul dumitale, 
bănuiesc. Dar sînt prea obosit ca să mai discut. Vei 
face exact aşa cum am spus, dacă nu, mă voi duce 
direct la Cartierul General al Marinei şi voi vorbi prin 
radiotelefon cu Cairo. Şi dacă mă duc, continuă 
Mallory, vă garantez că veţi fi pe primul vapor în 
drum spre Angliei, cu trupa. 

Ultimele lui cuvinte răsunară puternic în 
camera mică, mult timp domni o tăcere adîncă. Apoi 
tensiunea se risipi tot atît de repede precum venise 


46 


şi figura lui Briggs ciudat de pătată cu alb şi roşu era 
acum dezumflată şi posomorită din cauza înfringerii. 

— Foarte bine, foarte bine, spuse el. Nu era 
nevoie de toate aceste ameninţări stupide şi 
blestemate - chiar dacă asta are atita importanţă 
pentru dumneavoastră. Tentativa de fanfaronadă 
pentru a mai salva ceva din demnitatea zdrenţuită 
era transparent de patetică. Matthews, cheamă 
garda! 


Vedeta torpiloare, cu motoarele încetinite spre 
a-şi înjumătăţi viteza, urca şi cobora, urca şi cobora 
cu o regularitate monotonă avansînd pe drumul său 
în hula blîndă de vest-nord-vest. Pentru a suta oară 
Mallory privi la ceas. 

— Sîntem în întîrziere, domnule? îşi dădu cu 
părerea Stevens. 

Mallory înclină capul. 

— Ar fi trebuit să ne îmbarcăm direct pe vasul 
ăsta din Sunderland, dar a avut o întirziere. 

Brown mormăi: 

— Pană de motor - pariez. 

Accentul lui din Clyde era foarte clar. 

— Da, exact. Mallory privi surprins. De unde 
ştii? 

— Cu motoarele astea blestemate ale 
vedetelor lans-torpile întotdeauna se întîmplă aşa, 
miîrîi Brown. Capricioase ca vedetele de cinema. 

În minuscula cabină întunecată domni o clipă 
de linişte, întreruptă din cînd în cînd de clinchetul 
unui pahar. Marina răminea fidelă ospitalităţii 
tradiţionale. 

— Dacă sîntem în întirziere, observă Miller în 
sfîrşit, de ce comandantul nu măreşte viteza? Mi-au 


47 


spus că vasele astea pot atinge patruzeci pînă la 
cincizeci de noduri. 

— Şi aşa eşti cam verde la faţă, spuse Stevens 
fără tact. Se vede că n-ai fost niciodată pe o vedetă 
torpiloare în plină mare pe vreme rea! 

Miller rămase o clipă tăcut. Era clar că încerca 
să-şi alunge din minte neplăcerile pricinuite de răul 
de mare. 

— Căpitane? 

— Da, ce este? răspunse Mallory somnoros. 

Se întinsese cît era de lung pe un divan îngust 
cu un pahar aproape gol în mînă. 

— Nu-i treaba mea, şefule, dar - aţi fi executat 
ameninţarea rostită în faţa căpitanului Briggs? 

Mallory rise. 

— Nu-i treaba dumitale dar - ei bine, nu, 
caporale, n-aş fi făcut-o. N-aş fi facut-o pentru că nu 
puteam. N-am suficientă autoritate şi apoi nici nu 
ştiu dacă la Castelrosso există radio-telefon. 

— Aha, aha, ştiţi, bănuiam eu. Caporalul Miller 
îşi frecă bărbia nerasă. Ce-aţi fi făcut, şefule, dacă 
nu ar fi ţinut cacialmaua dumneavoastră? 

— L-aş fi ucis pe Nicolai, spuse Mallory calm. 
N-aş fi avut de ales dacă colonelul nu m-ar fi crezut. 

— Ştiam şi asta. Cred că aţi fi făcut-o. Pentru 
prima oară încep să cred că avem o şansă... Dar 
într-un fel aş fi vrut să-l fi ucis şi pe Micul Lord 
Fauntleroy. Nu mi-a plăcut expresia feţei bătrînului 
Briggs cînd aţi ieşit pe uşă. Josnică, e puţin spus. 
Cred că ar fi fost în stare să vă ucidă. L-aţi rănit 
chiar în mîndria lui, şefule - şi pentru un prefăcut ca 
ăsta nu contează nimic altceva. 

Mallory nu-i răspunse. Adormise imediat, 
paharul gol îi căzuse din mînă. Nici zgomotul 


48 


infernal al motoarelor care mergeau din plin, 
pătrunseră în apele calme şi adăpostite 
strimtorii Rhodos, nu putură să-l scoată 
prăpastia fără fund a somnului. 


cînd 
ale 
din 


49 


CAPITOLUL 3 


LUNI 
De la 7,00 la 17,00 


— Dragă colega, mă faci să mă simt foarte 
încurcat. Necăjit, ofiţerul lovi pantalonul imaculat cu 
capătul de fildeş al biciuştii şi arătă dispreţuitor cu 
vîrful pantofului strălucitor bătrînul caic cu traverse 
largi şi două catarge, legat la pupă de cheiul de 
lemn încă şi mai vechi şi mai ruinat pe care stăteau. 
Mi-e de-a dreptul ruşine. Vă asigur că clienţii lui 
Rutledge şi compania sînt obişnuiţi cu lucrurile cele 
mai bune. 

Mallory îşi reţinu un suris. Maiorul Rutledge 
din regimentul Buffs - cu accentul lui de Eton şi 
Sandhurst, la fel de milimetric ajustat ca şi mustaţa 
- a cărui uniformă kaki îţi lua ochii, de o croială 
impecabilă ce nu putea să provină decit de la Savile 
Row, era aşa de deplasat în mijlocul frumuseţii 
sălbatice a acestui golf stîncos cu faleze împădurite 
şi întortocheate, încît apariţia lui părea fantastică. 
Siguranţa detaşată a maiorului, dominînd totul cu o 
nepăsare maiestuoasă, dădea mai degrabă impresia 
că prezenţa golfului acolo era deplasată. 

— Are aerul că a cunoscut şi zile mai bune, 
conveni Mallory. De altminteri, domnule, este exact 
ce ne trebuie. 

— Nu pot să înţeleg, zău, nu pot să înţeleg. Cu 
o lovitură nervoasă dar venită la momentul potrivit, 
maiorul dobori în zbor o muscă inocentă. In ultimele 


50 


opt-nouă luni am procurat băieţilor de toate: caicuri, 
vedete, iahturi, vase de pescuit, de toate - dar 
nimeni nu mi-a cerut încă cea mai veche şi mai 
ruinată epavă pe care pot s-o găsesc. Vă 
mărturisesc că n-a fost uşor să pun mina pe ea. Pe 
faţă îi trecu o umbră de tristeţe. Băieţii ştiu că de 
obicei nu mă ocup cu astfel de articole. 

— Care băieţi? întrebă Mallory curios. 

— Oh, cei din insule... 

Rutledge făcu un gest vag spre nord şi răsărit. 

— Dar insulele acele sînt ocupate de inamic. 

— Ca şi aceasta. Băieţii trebuie să aibă 
undeva cartierul general, explică Rutledge liniştit. 
Apoi deodată figura i se lumină. Am înţeles, 
prietene, am înţeles că îţi trebuie un vas cu care să 
scăpaţi de observaţie şi de cercetări, asta au insistat 
să găsesc cei de la Cairo. Ce ai zice de o vedetă 
rapidă nemţească în perfectă stare, cu un proprietar 
grijuliu? Aş putea lua pe ea acasă, zece mii. In 
treizeci şi şase de ore. De la un camarad din 
Bodrum... 

— Bodrum? întrebă Mallory. Bodrum? Asta nu-i 
în Turcia? 

— Turcia? Ei bine, da, cred că e pe acolo, 
admise Rutledge. Băiatul trebuie să şi-o procure de 
undeva, adăugă el apărîndu-se. 

— Oricum, mulţumesc, spuse Mallory zimbind, 
dar caicul ăsta este exact ce ne trebuie. Şi aşa nu 
mai putem aştepta. 

— Fie cum vreţi dumneavoastră! Rutledge 
ridică mîinile în sus, recunoscîndu-se învins. Am să 
ordon oamenilor mei să vă aducă bagajele la bord. 

— Aş prefera să o facem noi înşine, domnule. 
Ei bine, e o încurcătură cu totul specială. 


51 


— Ai dreptate, încuviinţa maiorul. Mi se spune 
Rutledge care nu întreabă. Plecaţi curînd? 

Mallory îşi consultă ceasul. 

— Peste o jumătate de oră, domnule. 

— Peste zece minute doriţi nişte ouă, şuncă şi 
cafea ? 

— Mulţumesc mult. Mallory zimbi. lată o 
propunere pe care o acceptăm cu plăcere. 

Se întoarse şi merse încet pînă la capătul 
cheiului. Respiră adînc, savurind aerul ametitor, 
parfumat de ierburi, al dimineţii din Marea Egee. 
Aerul sărat, picant al mării, parfumul dulce de 
caprifoi, mireasma mai delicată şi mai tare a mentei 
alcătuiau un tot îmbietor, nedefinit, de neuitat. De 
fiecare parte a golfului, abruptele pante acoperite 
de verdeaţa strălucitoare a pinilor, nucilor şi 
stejarilor, urcau departe pînă la păşunile naturale, 
de unde briza aducea clinchetul îndepărtat, me- 
lodios, răspîndit de clopoţeii caprelor, o muzică 
nostalgică, adevărat simbol al păcii pe care Marea 
Egee n-o mai cunoştea de mult. 

Involuntar, Mallory dădu din cap şi grăbi pasul 
pînă la marginea digului. Ceilalţi se aflau încă acolo 
unde îi lăsase vedeta torpiloare înainte de ivirea 
zorilor. Ca întotdeauna Miller stătea întins cît era de 
lung cu pălăria pe ochi, apărîndu-se de razele aurii 
ale soarelui care urca. 

— Regret că vă deranjez, dar plecăm peste 
jumătate de oră: peste zece minute, micul dejun. 
Haideţi să îmbarcăm materialele la bord. Se întoarse 
spre Brown. Poate vrei să te uiţi puţin la motor? îi 
sugeră el. 


52 


Brown se ridică în picioare şi privi fără nici un 
entuziasm spre caicul cu vopseaua scorojită, bătut 
de vremuri. 

— Aveţi dreptate, domnule. Dar dacă şi 
motorul seamănă cu această epavă mizerabilă... 
Clătină capul cu un pesimism profetic şi sări 
sprinten peste marginea digului. 

Mallory şi Andrea îl urmară, întinzîndu-se după 
echipamentul pe care ceilalţi îl lăsau în jos. Mai întîi 
aşezară un sac plin cu haine vechi, apoi alimentele, 
soba şi combustibilul, bocancii grei, ciocanele, 
tirnăcoapele, securile, rulourile de frînghie cu miez 
de sîrmă pentru ascensiuni, apoi, cu mai multă grijă 
aparatul de radio combinat, de recepţie-transmisie 
şi dinamul cu manivelă de tip vechi. Apoi armele 
automate: două Schmeisser-uri, două Bren-uri, un 
Mauser şi un Colt - apoi o ladă ce conţinea o 
amestecătură ciudată dar aleasă cu grijă de 
lanterne, oglinzi, două serii de hirtii de identitate şi, 
lucru de necrezut, sticle de vin de Mosella, Hock, 
ouzo? şi retsima?. 

În sfîrşit, cu precauţiuni speciale aşezară la 
vîrful prorei două lăzi de lemn, una de culoare verde 
şi de mărime mijlocie, strîns legată cu sîrmă de 
alamă, cealaltă mică şi neagră. Lada verde conţinea 
explozibili puternici, trinitrotoluen, amatol şi cîteva 
batoane de dinamită, împreună cu grenade, amorse 
din fulmicoton şi suluri de velatură; într-un colţ al 
lăzii era un săculeţ cu praf de şmirghel, un altul cu 
sticlă pisată şi un recipient cu potasiu bine astupat, 
ultimele trei articole fiind incluse pentru cazul cînd 
Dusty Miller ar găsi o ocazie de a-şi exersa 


2 Lichior de anason. 
3 Vin de răşină. 


53 


remarcabilele talente de sabotor. Lada neagră 
conţinea numai detonatori, electrici şi cu percuție, 
detonatori cu fulminat atît de instabili încît pulberea 
expusă la aer exploda la simpla atingere a unei 
pene. 

Cînd ultima ladă fu coborită, capul lui Casey 
Brown  apăru deasupra tambuchiului maşinii. 
Examină încet catargul mare care se ridica chiar 
deasupra capului său, se întoarse lent spre proră 
pentru a privi trinchetul. Privi apoi spre Mallory cu 
figura lipsită de expresie. 

— Domnule, avem pînze pentru catarge? 

— Bănuiesc că da. De ce? 

— Pentru că Dumnezeu ştie, poate vom avea 
nevoie de ele, spuse Brown cu amărăciune. Mi-aţi 
spus să mă uit la sala maşinilor. Nu e nici o sală a 
maşinilor. E un depozit infect de fier vechi. Şi bucata 
cea mai mare şi mai ruginită de fier este legată de 
axul elicei şi ce credeţi că este? Un Kelvin vechi cu 
doi cilindri, o maşină construită acum treizeci de ani 
pe meleagurile mele. Brown dădu disperat din cap, 
figura lui era atit de copleşită cît putea fi a unui 
mecanic din Clyde la vederea unei maşini dragi, 
prost întreţinute. Se desface în bucăţi, domnule. 
Podeaua este pur şi simplu presărată cu bucăţi de 
metal şi piese detaşate. Am văzut în apropiere de 
Gallowgate o grămadă de fier vechi care era un 
palat în comparaţie cu asta. 

— Maiorul Rutledge a afirmat că ieri încă 
mergea, spuse Mallory blind. Oricum, coboară pe 
țărm. Să mîncăm. Aduceţi-mi aminte vă rog să 
adunăm citeva pietre mai grele cînd ne întoarcem. 

— Pietre! Miller îl privi îngrozit. La bordul 
drăciei ăsteia? 


54 


Mallory înclină capul surizînd. 

— Dar vasul ăsta blestemat, se scufundă şi 
aşa! protestă Miller. Pentru ce vă trebuie pietrele? 

— Aşteaptă şi ai să vezi. 


Trei ore mai tîrziu Miller se lămuri. Caicul 
avansa sigur spre nord pe o mare ca o oglindă, fără 
vînt, la mai puţin de o milă de coastele turceşti cînd 
Miller, trist, termină de legat uniforma albastră de 
un bolovan şi o zvirli cu regret peste bord. 
Ingreunată de piatra pe care Miller o adusese la 
bord, uniforma dispăru într-o secundă. 

Morocănos se contemplă în oglinda agăţată de 
peretele timonierei. Cu excepţia unui brîu violet 
închis, înfăşurat în jurul mijlocului lui subţire şi a 
unei veste cu ciudate broderii ale căror culori 
anterioare se estompaseră, era îmbrăcat numai în 
negru. Bocancii cu şnur negru, pantaloni bufanţi 
negri, cămaşă neagră şi haina neagră: chiar şi părul 
lui blond fusese vopsit în aceeaşi culoare. 

Se înfioră şi se întoarse. 

— Slavă Domnului că băieţii de acasă nu pot 
să mă vadă acuma! spuse el cu căldură şi privi critic 
pe ceilalţi îmbrăcaţi la fel cu mici variante. Ei, poate 
că nu eu arăt cel mai rău... Dar care este pricina 
acestui perpetuu schimb de costume, şefule? 

— Mi s-a spus că ai fost în spatele liniilor 
germane de două ori, odată deghizat în ţăran şi altă 
dată în mecanic! Mallory îşi aruncă uniforma 
împovărată cu balast peste bord. Acuma ştii ce 
poartă un navaronez bine îmbrăcat. 

— Dar vroiam să spun de dubla schimbare, 
cea din avion şi cea de acuma. 


55 


— Oh, înţeleg. Uniformele kaki şi uniformele 
albe ale marinei la Alexandria, salopetele albastre la 
Castelrosso şi acum hainele greceşti? Ar fi putut să 
fie - şi sigur că erau - oameni curioşi la Alexandria 
sau Castelrosso sau în insula maiorului Rutledge. Şi 
ne-am schimbat de pe navă în avion, în vedeta 
torpiloare şi în caic. Ne-am acoperit urmele, 
caporale. Nu puteam să riscăm. 

Miller înclină capul, privi în jos la sacul cu 
haine de la picioarele lui, încruntînd sprîncenele de 
mirare, se aplecă şi scoase un veşmiînt alb care îi 
atrăsese atenţia. Ridică în sus haina lunga şi 
voluminoasă pentru a o cerceta. 

— Bănuiesc că ne va fi de folos cînd vom trece 
prin cimitirele locale. Era din cale afară de ironic. 
Deghizaţi în fantome. 

— Camuflaj, explică succint Mallory. Haine de 
zăpadă. 

— Ce? _ 

— Zăpadă. Substanţa aceea albă. In insula 
Navarone sînt nişte munţi de ajuns de înalţi şi va 
trebui să trecem pe acolo. Aşa că... haine de 
zăpadă. 

Miller privi înmărmurit. Fără un cuvint se 
întinse pe punte, îşi sprijini capul şi închise ochii. 
Mallory îi surise lui Andrea. 

— lată un tip care profită din plin de soare 
înainte de a înfrunta pustiurile Arcticei... Nu-i rea 
ideea. Ar trebui să dormi şi tu. Am să fac de cart în 
următoarele două ore. 

Timp de cinci ore caicul continuă să avanseze 
paralel cu coasta turcească, uşor spre nord-est, 
arareori la mai mult de două mile în larg. Destins 
sub razele soarelui dulce de noiembrie, Mallory 


56 


stătea nedezlipit de parapetul de la virful prorei şi 
nu contenea să scruteze cerul şi orizontul. La 
mijlocul vasului Andrea şi Miller dormeau. Casey 
Brown rezista însă la toate tentativele de a-l scoate 
din sala maşinilor. Rar - foarte rar - urca pe punte 
să ia o gură de aer proaspăt dar intervalele dintre 
apariţiile lui se răreau, absorbit din ce în ce mai mult 
de bătrînul motor Kelvin, reglind gresajul, ajustînd 
constant intrarea aerului; mecanic pînă în vîrful de- 
getelor, acest motor îl făcea nefericit; şi apoi era 
somnolent şi îl durea capul - bocaportul strimt nu 
avea aproape nici o ventilaţie. 


Singur în timonerie - situaţie excepţională 
pentru un caic atît de mic - locotenentul Andy 
Stevens privea coasta turcească alunecînd încet în 
faţa lui. Ca şi Mallory, ochii i se mişcau tot timpul 
dar nu atît de controlat. Se uita cînd la coastă, cînd 
la hartă, de la hartă la insulele ce se vedeau în faţă 
la babord, insule a căror poziţie şi aşezare una faţă 
de alta se schimbau mereu, insule care se ridicau 
treptat din mare desenîndu-le mai clar prin ceața 
albastră; de la insule îşi muta privirea la vechiul 
compas cu alcool care oscila aproape imperceptibil 
pe cadranul ruginit şi de la compas din nou la 
coastă. Din cînd în cînd îşi ridica capul spre cer sau 
arunca o privire rapidă, parcurgînd un arc de 180 de 
grade în jurul orizontului. Dar un lucru ochii lui 
evitau mereu. Oglinda strimbă, pictată de muşte 
care fusese atirnată din nou în timonerie dar era ca 
şi cînd ochii şi oglinda ar fi fost la doi poli opuşi, nu 
putea să se uite la ea. 

Braţele îl dureau. Fusese înlocuit de două ori 
la timonă dar ele tot îl dureau groaznic. Miinile lui 


57 


slabe şi uscate, cu albele lor încheieturi, stăruiau pe 
cîrma care piriia. Conştient, încerca mereu să se 
relaxeze ca să-şi potolească tensiunea care făcea să 
i se contracteze muşchii miinilor; dar de fiecare 
dată, ca şi cînd ar fi avut o voinţă proprie, mîinile lui 
se crispau mai tare. Şi în gură avea un gust ciudat, 
acru şi sărat, îşi simţea gura uscată şi scorojită şi, 
oricît de des ar fi sorbit sau ar fi băut din ulciorul 
încălzit la soare de lingă el, gustul şi uscăciunea 
rămîneau. Nu mai putea să le alunge cum nu putea 
să scape de acel nod care îi întorcea măruntaiele pe 
dos chiar deasupra plexului solar sau de tremurul 
ciudat care-l apuca la piciorul drept din cînd în cînd 
şi pe care nu-l putea controla. 

Locotenentului Andy Stevens îi era frică. Nu 
mai luase parte niciodată la o acţiune de acest fel, 
dar nu asta era pricina. Nu era prima oară cînd îi era 
frică. Îi fusese frică toată viaţa de cînd îşi aducea 
aminte. Şi îşi aducea aminte din timpul şcolii 
primare cînd tatăl lui, Sir Cedric Stevens, cel mai 
celebru explorator şi alpinist al epocii sale, l-a 
aruncat în bazinul de înot de acasă, spunîndu-i că 
era singurul mijloc de a învăţa să înoate. Işi mai 
aducea aminte bine cum s-a zbătut în apă şi a luptat 
disperat şi terorizat să ajungă la marginea bazinului 
cu gura şi nasul plin de apă; golul din stomacul 
crispat şi contractat de această durere fără nume, 
îngrozitoare, pe care avea s-o cunoască atit de bine: 
îşi amintea cum tatăl lui şi cei doi fraţi mai mari, 
puternici şi veseli ca şi Sir Cedric, şi-au şters 
lacrimile de rîs şi cum l-au împins din nou în apă... 

Tatăl şi fraţii lui... Aşa au fost toate zilele lui de 
şcolar. Toţi trei i-au făcut viaţa foarte nefericită. 
Vigu- roşi, puternici, trăiţi în aer liber, pasionaţi de 


58 


atletism şi educaţie fizică, nu înțelegeau cum altora 
nu poate să le placă să jongleze de la o trambulină 
de cinci metri, să sară cu calul un obstacol de 5 bare 
sau să escaladeze virful unui munte din regiune sau 
să navigheze într-o barcă pe furtună. Pe toate 
acestea l-au silit să le facă şi adesea a dat greş, dar 
nici tatăl şi nici fraţii lui n-ar fi putut înţelege 
vreodată cît de tare ajunsese să se teamă de aceste 
sporturi dure în care ei excelau, pentru că nu erau 
nici cruzi nici lipsiţi de bunătate, ci pur şi simplu 
incapabili să priceapă. Şi aşa, la teama fizică pe 
care o simţea uneori s-a adăugat teama de a greşi, 
frica de a nu reuşi în ceea ce avea să facă, teama de 
a fi batjocorit, de a fi ridicol şi, pentru că era o fire 
sensibilă şi se temea de a fi ridicol mai mult ca de 
orice, începu să se teamă de toate lucrurile care 
puteau să-l facă ridicol. In sfîrşit începu să-i fie 
teamă de a-i fi frică, şi în această încercare 
disperată de a-şi învinge dubla frică se dedică - în 
preajma vîrstei de douăzeci de ani - alpinismului de 
performanţă, ascensiunilor, şi izbutise să devină atit 
de experimentat, să-şi cucerească o reputaţie aşa 
de mare încît tatăl şi fraţii lui începură să-l trateze 
cu tot respectul ca pe un egal şi batjocura încetă. 
Dar frica nu încetă, ba din contră creştea orice ar fi 
făcut, şi adesea în unele ascensiuni deosebit de 
grele simţea că e gata să moară de groază, lipsit de 
puteri în încleştarea sa de stincă. Dar această 
groază a căutat întotdeauna s-o ascundă pe cit 
putea. Ca şi acum. Incercă să-şi domine frica, să şi-o 
ascundă. li era teamă că nu va reuşi - în ce anume 
nu ştia nici el -, că nu va fi la înălţimea aşteptărilor; 
îi era teamă de a-i fi frică; şi-i era groaznic de teamă 


59 


mai înainte de toate, de a fi văzut, de a se şti că Îi e 
frică... 

Albastrul uluitor şi de neînchipuit al Mării 
Egee, silueta vaporoasă a munţilor Anatoliei ce se 
proiectau pe albastrul cerului, îmbinarea 
emoţionantă şi magică de albastru-violet, purpuriu 
şi indigo a insulelor scăldate în soare ce defilau 
leneş la bară, ondulaţiile irizate ale apei pe care le 
ridica dulcea briză parfumată de sud-est, aspectul 
paşnic al punţii, acel dum-dum, dum-dum nesfîrşit şi 
neliniştitor al  bătrinului motor Kelvin... Toate 
acestea semnificau pacea şi liniştea, încîntarea şi 
căldura, lincezeala şi părea imposibil să-i fie cuiva 
frică, în după-amiaza aceea războiul şi lumea erau 
foarte departe. 

Sau poate că războiul nu era aşa de departe. 
Fuseseră unele împunsături de ac şi unele aduceri 
aminte. De două ori un hidroavion german Arado se 
învîrtise curios deasupra capetelor lor, apoi un 
Savoia şi un Fiat care zburau împreună îşi 
schimbaseră ruta, coboriseră să-şi arunce o privire 
după care au luat înălţime şi au plecat aparent 
satisfăcuţi: aceste două avioane erau italieneşti 
avînd baza probabil la Rhodos şi erau pilotate mai 
mult ca sigur de piloţi nemți, de cînd foştii lor aliaţi 
fuseseră arestaţi şi băgaţi în lagăre de prizonieri, 
după ce guvernul italian capitulase. De dimineaţă 
trecuseră la un kilometru de un caic mare împânzit 
de mitraliere, cu un tun de două livre la proră care 
aborda steagul german; şi la începutul după-amiezii 
o vedetă rapidă germană trecuse cu zgomot atit de 
aproape încît caicul lor a fost scuturat violent de 
valurile produse; Mallory şi Andrea au strîns pumnii 
şi i-au înjurat puternic şi fluent pe marinarii care 


60 


zâmbeau la pupă. Dar nu s-a făcut nici o încercare 
de a-i supăra sau de a-i reţine; nici englezii nici 
germanii nu ezitau să violeze neutralitatea apelor 
teritoriale turceşti dar printr-o ciudată atitudine 
donchişotească şi o înţelegere tacită, ostilitățile 
dintre vase şi avioane erau aproape inexistente. Ca 
şi reprezentanţii naţiunilor beligerante, în capitalele 
neutre, comportarea lor mergea de la politeţea rece 
şi impecabilă pînă la ignorarea completă a 
existenţei celuilalt. 

Acestea fuseseră  împunsăturile de ac 
inofensive - vizite şi survolări ale vaselor şi 
avioanelor inamicului. Celelalte senzaţii ce aminteau 
că totul nu era decit o iluzie, un lucru efemer şi 
fragil, erau mai pregnante. Incă aproape opt ore. 
Minutarele ceasurilor lor se învîrteau. Încet, fiecare 
tic-tac îi apropia de marele zid de stincă pe care 
într-un fel sau altul trebuiau să-l escaladeze. Drept 
în faţa lor la mai puţin de optzeci de kilometri 
puteau să vadă virfurile triste şi golaşe ale insulei 
Navarone ridicîndu-se deasupra orizontului 
strălucitor şi profilindu-se sumbru pe cerul de 
culoarea şofranului, singuratice şi pustii şi ciudat de 
amenințătoare. 


La ora două şi jumătate după-amiază, motorul 
se opri. Fără nici un semn prealabil, fără să 
tuşească, fără să bolborosească sau fără să-şi fi 
pierdut ritmul.  Duduia regulat, liniştitor şi 
dintr-odată s-a instaurat o linişte neaşteptată, 
apăsătoare şi prevestitoare de rele, atit era de 
totală. 

Mallory ajunse primul la tambuchiul maşinilor. 


61 


— Ce se întîmplă, Brown? Vocea lui era 
ascuţită şi îngrijorată. S-a stricat motorul? 

— Deocamdată nu, domnule. Brown era 
aplecat încă peste motor, vocea lui era înăbuşită. L- 
am oprit chiar acum. Îşi îndreptă spatele, se înălţă 
peste bocaport, se aşeză pe punte cu picioarele 
bălăbănind şi aspiră cu nesaţ aerul curat. Sub pielea 
bronzată tare, obrazul era foarte palid. 

Mallory îl privi cu atenţie. 

— Arăţi ca şi cum ai fi tras o spaimă de 
moarte! 

— Nu-i asta, dădu Brown din cap. În ultimele 
două-trei ore am fost otrăvit încet în gaura aia 
afurisită de jos. Acum îmi dau seama. Işi trecu mîna 
peste frunte şi gemu. Îmi plesneşte capul cînd îl ridic 
în sus, domnule. Oxidul de carbon nu-i prea sănătos. 

— Scapă din ţeava de eşapament? 

— Da, dar acum e ceva mai mult. Arătă în jos, 
către maşină. Vedeţi ţeava verticală care susţine 
bila aceea mare de fier deasupra motorului - 
radiatorul? Ţeava aceea e subţire ca o foiţă de 
hîrtie, cred că scapă de ore întregi deasupra flanşei 
inferioare. Acum un minut a fost străpunsă de o 
gaură a dracului de mare. Au ieşit scîntei, fum şi 
flăcări lungi de 10 centimetri. A trebuit să închid 
imediat blestemata asta de maşină. 

Mallory dădu din cap încet, înţelegător. 

— Şi acum? Poţi să-l repari, Brown? 

— Absolut imposibil, domnule. Semnul făcut 
cu capul era foarte precis. Ar trebui sudată sau 
lipită. Dar este o piesă de schimb acolo jos printre 
fiarele vechi. A dracului de ruginită şi aproape tot 
atit de stricată ca şi cealaltă... Am să încerc, 
domnule. 


62 


— Am să-i dau o mină de ajutor, propuse 
Miller. 

— Mulţumesc, caporale. Cit timp crezi că e 
necesar, Brown? 

— Dumnezeu ştie, domnule. Două ore, poate 
patru. Majoritatea  buloanelor şi piuliţelor sînt 
înţepenite de rugină: trebuie scoase sau tăiate cu 
fierăstrăul şi apoi să căutăm altele. 

Mallory nu spuse nimic. Se întoarse cu pas 
greoi şi se opri lîngă Stevens, care părăsise 
timoneria şi acum era aplecat peste lada cu pînze. 
El îşi ridică privirea întrebătoare cînd Mallory se 
apropie. 

Mallory încuviinţă. 

— Da, scoate-le şi ridică-le. Brown spune că îi 
vor trebui patru ore. Andrea şi cu mine vom face cît 
putem pe marinarii ca să te ajutăm. 

Două ore mai tirziu cu motorul încă defect 
ieşiră din apele teritoriale îndreptîndu-se spre o 
insulă mare la circa opt mile spre vest-nord-vest. 
Vîntul acum călduţ şi apăsător se întorsese la est, 
cerul se întunecase a furtună şi numai cu focul mare 
şi cu o randă de catarg - toate pînzele pe care le 
găsiseră - nu puteau să înainteze de loc. Mallory 
hotărise să se îndrepte spre insulă, şansele de a fi 
observați erau mai mici acolo decît în plină mare. 
Îngrijorat, privi la ceas apoi se uită trist înapoi spre 
coasta turcească care se îndepărtă şi o dată cu ea 
se îndepărta şi securitatea lor. Apoi rămase imobil 
scrutînd cu atenţie linia întunecată a mării, a ţăr- 
mului, a cerului care se întindea spre est. 

— Andrea! ÎI vezi... 

— Îl văd, domnule căpitan. Andrea era chiar 
lîngă el. 


63 


— Un caic, la trei mile. Vine drept spre noi, 
adăugă încet. 

— Drept spre noi, încuviinţă Mallory. Spune-i 
lui Miller şi lui Brown. Cheamă-i aici. 

Indată ce se adunară, Mallory nu pierdu timpul 
degeaba. 

— Vom fi opriţi şi percheziţionaţi, spuse el 
repede. Dacă nu mă înşel, e marele caic care ne-a 
depăşit azi-dimineaţa. Dumnezeu ştie cum, dar cred 
că au fost preveniţi şi vor fi al naibii de bănuitori. Nu 
va fi o joacă şi nu ne vor cerceta cu mănuşi. Vor fi 
înarmaţi pînă-n dinţi şi vor căuta scandal. Nu va fi 
vorba de jumătăţi de măsură. Să fim lămuriţi. Sau se 
vor scufunda ei, sau ne scufundăm noi, nu putem 
supravieţui unei inspecții dat fiind materialul pe 
care-l avem la bord. Şi, adăugă el blind, nu-l vom 
arunca în mare. 

Repede le explică planul său. Aplecat peste 
fereastra timoneriei, Stevens simţea vechea durere 
în stomac şi sîngele fugindu-i din cap. Se bucura că 
peretele cabinei îi ascundea cel puţin partea 
inferioară a trupului, în picior simţea vechea 
tremurătură atit de familiară. Chiar şi vocea lui era 
neliniştită. 

— Dar, domnule... domnule... 

— Da, da, ce este Stevens? 

Cu toată graba, Mallory se opri observînd faţa 
palidă şi rigidă, unghiile vinete crispate pe pervazul 
ferestrei. 

— Nu, nu puteţi face asta! Vocea lui hîrîi aspru 
la limita maximă a încordării. Un moment vorbi fără 
să se audă nici un sunet, apoi izbucni: E un 
masacru, domnule... asasinat! 

— Taci, puştiule! bombăni Miller. 


64 


— Asta am să şi fac, caporale! spuse Mallory 
tăios, îl privi lung pe american, apoi se întoarse spre 
Stevens cu ochii îngheţaţi. Locotenente, întreaga 
concepţie de dirijare a unui război spre victorie se 
bazează pe plasarea inamicului într-o poziţie 
dezavantajoasă, ca să nu-i dai nici o şansă. li 
ucidem noi pe ei sau ne ucid ei pe noi. Se scufundă 
ei sau ne scufundăm noi - şi cei o mie de oameni din 
Khepos. E foarte simplu, locotenente! Nu e nici 
măcar o problemă de conştiinţă. 

Citeva secunde Stevens îl fixă pe Mallory în 
tăcere, îşi dădea seama vag că toţi ceilalţi îl priveau. 
În acea secundă îl ura aşa de tare încît ar fi putut 
să-l ucidă. Îl ura, îşi dădea seama că îl urăşte numai 
pentru logica nemiloasă a vorbelor sale. Privi în jos 
la mîinile lui crispate. Mallory, idolul oricărui tînăr 
alpinist şi căţărător englez dinainte de război, ale 
cărui isprăvi fantastice furnizaseră subiecte ziarelor 
din lumea întreagă în anii '38 şi '39, Mallory, care de 
două ori a fost urmărit de cel mai cumplit nenoroc, 
pierzind ocazia de a-l surprinde pe Rommel la 
cartierul său general, Mallory, cel ce refuzase de trei 
ori avansarea numai pentru a rămîne alături de 
dragii lui cretani, care îl adorau ca pe un idol. Aceste 
gînduri îi treceau confuz prin cap tulburîindu-l, îşi 
ridică ochii încet şi privi obrazul slab şi bronzat, gura 
sensibilă fin cizelată, sprincenele groase şi negre ce 
formau o linie dreaptă deasupra ochilor bruni 
încercănaţi care puteau să fie atit de reci sau atit de 
înţelegători şi deodată se ruşină şi îşi dădu seama 
că Mallory era mai presus de înţelegerea sa, mai 
presus de judecata sa. 

— Îmi pare rău, domnule! Zîmbi uşor. Aşa cum 
a spus caporalul Miller, am vorbit aiurea. 


65 


Privi spre pupă la caicul care înainta repede 
de la sud-est. Şi din nou simţi frica dureroasă, dar 
vocea lui era îndeajuns de hotărită cînd spuse: 

— Nu vă voi lăsa în voia sorții, domnule! 

— Foarte bine. Nici nu mi-am închipuit altceva. 
Mallory îi zîmbi şi el, apoi privi spre Brown şi Miller. 
Pregătiţi repede lucrurile de care aveţi nevoie, să fie 
totul la îndemiînă. Fiţi nepăsători, liniştiţi şi ţineţi-le 
ascunse. Cred că ne observă prin binoclu. 

Se întoarse, îndreptîndu-se spre proră. Andrea 
îl urmă. 

— Aţi fost foarte dur cu tînărul Stevens, spuse 
el. Nu era o critică, nici un reproş - mai degrabă o 
constatare de fapt. 

— Ştiu. Mallory ridică din umeri. Nu mi-a făcut 
plăcere dar... a trebuit. 

— Socot că da, spuse Andrea lent. Da, socot 
că a trebuit s-o faci. Dar ai fost dur... Crezi că vor 
folosi tunul de la proră ca să ne oprească? 

— Poate - s-au întors spre noi numai după ce 
au fost siguri că mocnim ceva suspect. Dar o 
lovitură de avertisment cu tunul de la proră - în mod 
normal căpitanul „Ştie-tot” nu se prea ţine de 
asemenea fleacuri. 

Andrea îşi încruntă sprîncenele. 

— Căpitanul „Ştie-tot”? 

— Să lăsăm astea, zimbi Mallory. E timpul să 
ne ocupăm locurile. Nu uitaţi că trebuie să aşteptaţi. 
N-o să vă fie greu să auziţi semnalul meu, îi lămuri 
el sec. 

In timp ce vasul german aluneca la o distanţă 
de doi metri de caic, valul înspumat al etravei se 
reduse la cîteva vălurele mici, vibraţiile puternicului 
motor Diesel amuţiră, preschimbiîndu-se într-un 


66 


murmur îndepărtat. Din locul unde stătea pe o ladă 
de peşte la babordul focului, cosîndu-şi sîrguincios 
un nasture la o vestă veche pe care o ţinea între 
picioare, Mallory putea să vadă şase oameni, toţi 
îmbrăcaţi în uniformele obişnuite ale marinei 
germane: unul aşezat pe vine în spatele unei 
mitraliere Spandau cu cartuşieră montată pe un 
trepied chiar în faţa tunului de 2 funzi, alţi trei gru- 
paţi la mijlocul punţii, fiecare înarmat cu cite o 
puşcă mitralieră - Schmeisser, gîndi el - apoi 
comandantul, un tînăr locotenent cu figura dură şi 
rece şi cu Crucea de Fier pe tunică, care privea prin 
uşa deschisă a timoneriei, şi în sfîrşit un cap curios 
care ieşea din sala maşinilor. Din locul unde stătea 
Mallory nu putea să vadă însă puntea de la pupă din 
cauza velei mari pe care un vînt slab o umfla din 
cînd în cînd, stînjenindu-i vederea. Dar datorită 
faptului că raza de acţiune a mitralierei Spandau era 
limitată lateral spre proră şi la pupă, acoperind 
numai jumătatea din stînga a caicului lor, era 
aproape sigur că mai era un mitralior aşezat la pupa 
vasului german. 

Tînărul locotenent cu figura dură - produs 
autentic al Hitlerjugend-ului, gîndi Mallory - se 
aplecă în afara timoneriei, îşi duse mîinile la gură şi 
strigă: 

— Coboriţi pînzele! 

Mallory înlemni, îngheţă. Acul i se înfipse 
adînc în podul palmei dar nici măcar nu observă. 
Locotenentul vorbise englezeşte! Şi Stevens, care 
era aşa de tînăr şi puţin experimentat! Cu siguranţă 
că are să cadă în capcană, gîndi Mallory cu o 
certitudine dureroasă, e predestinat să cadă în 
capcană. 


67 


Dar Stevens nu căzu. Deschise uşa, se aplecă 
în afară, îşi duse mîna la ureche şi ridică ochii spre 
cer cu gura căscată. Imita aşa de bine pe 
prostănacii care nu înţeleg sau nu pricep un mesaj, 
încît semăna cu o caricatură. Mallory l-ar fi 
îmbrăţişat. Nu numai pentru fapta lui, dar în hainele 
de culoare închisă şi jerpelite, cu părul vopsit în 
negru aidoma lui Miller, semăna leit cu bănuitorul 
pescar al insulelor. 

— Eh? urlă el. 

— Coboriţi pînzele! Urcăm la bord! „Tot engle- 
zeşte”, observă Mallory, un tînăr perseverent, 
neamţul acesta. 

Stevens îl privi prosteşte, se întoarse către 
Andrea şi Mallory implorînd ajutor. Dar figurile lor 
exprimau o nedumerire tot atît de convingătoare ca 
şi a lui Stevens. Ridică din nou umerii deznădăjduit: 

— Îmi pare rău, dar nu ştiu o boabă nemţeşte, 
ţipă el. Nu ştiţi să vorbiţi pe limba mea? Greceasca 
lui Stevens era perfectă, fluentă şi expresivă. Era 
însă greaca celor din Atica, nu cea care se vorbea în 
insule; dar Mallory era sigur că locotenentul nu va 
sesiza diferenţa. 

Într-adevăr, nu sesiză. Dădu din cap enervat 
şi-i strigă într-o grecească lentă, ezitantă: 

— Opreşte imediat vasul. Urcăm la bord. 

— Să opresc vasul? Indignarea era atit de 
naturală, însoţită de un torent de înjurături furioase, 
atit de autentice încît locotenentul rămase o clipă 
surprins. Şi de ce să opresc vasul pentru voi, nişte... 

— Ai zece secunde, îl întrerupse locotenentul. 
Îşi recăpătase siguranţa, sângele rece. Apoi vom 
trage. 


68 


Stevens gesticulă recunoscîndu-se învins şi se 
întoarse spre Andrea şi Mallory. 

—  Învingătorii noştri au hotărît, spuse el cu 
amărăciune. 

— Coboriţi pînzele! 

Repede, slăbiră parimele tacheţilor de la baza 
catargului. Mallory lăsă focul în jos, îl prinse în braţe 
şi supărat se ghemui pe punte lîngă lada de peşte, 
conştient că o duzină de ochi duşmănoşi îl 
urmăreau. Vela îi acoperea genunchii şi vesta veche 
braţele care se odihneau pe pantaloni, stătea cu 
capul plecat şi mîinile îi atîrnau între genunchi, 
imagine a descurajării şi disperării. Vela mare 
îngreunată de vergă căzu repede jos. Andrea călcă 
peste ea, făcu cîţiva paşi nesiguri spre pupă apoi se 
opri, mîinile lui enorme atîrnau goale de-a lungul 
trupului. 

Pulsaţiile în surdină ale Dieselului deveniseră 
deodată mai puternice, o rotire a timonei şi marele 
caic german alunecă de-a lungul vasului lor. 
Repede, dar cu firească grijă, pentru a nu intra în 
bătaia Spandau-lui, cei trei oameni înarmaţi cu 
Schmeiser-uri săriseră pe bord, acum se vedea clar 
încă un mitralior pe punte. Unul din ei aleargă 
imediat la proră şi la nivelul catargului principal, se 
întoarse, astfel ca să acopere cu arma lui tot 
echipajul. Pe toţi, cu excepţia lui Mallory, pe care-l 
lăsă în seama mitraliorului de lîngă celălalt Span- 
dau, de la pupă. Detaşat, Mallory admiră precizia, 
sincronizarea, inevitabilitatea de ceasornic a unei 
vechi rutine. 

Ridică puţin capul şi privi în jurul său, simulînd 
indiferența leneşă a ţăranului. Casey Brown stătea 
ghemuit pe punte la traversul sălii maşinilor, lucrînd 


69 


deasupra tambuchiului la surdina rotundă. Doi paşi 
mai aproape de proră, Dusty Miller cu sprîncenele 
încruntate se concentra să taie o bucată de metal 
dintr-o cutie de conserve, probabil să ajute la 
repararea motorului. Ţinea cleştele de tăiat sîrmă cu 
mîna stingă şi Mallory ştia că Miller nu este stîngaci. 
Nici Stevens, nici Andrea nu se mişcaseră. Neamţul 
din dreptul catargului stătea acolo fără să clipească. 
Ceilalţi doi mergeau încet înspre pupă şi tocmai 
trecuseră de Andrea cu dezinvoltură, relaxaţi, aveau 
comportarea celora care se ştiu stăpîni pe situaţie şi 
simpla idee a unui obstacol li se părea caraghioasă. 

Cu grijă, sînge rece şi precizie, de la distanţă 
mică, Mallory îl împuşcă pe mitraliorul de la 
Spandau prin pliurile velei şi ale vestei, apoi întoarse 
Bren-ul care piriia încă şi-l văzu pe acel ce păzea 
lîngă catarg, căzînd şi murind, cu jumătate de piept 
sfirtecat de gloanţele mitralierei. Dar înainte ca 
mortul să fi atins puntea, cînd era încă în picioare, 
se petrecură simultan patru lucruri distincte. Cu un 
minut înainte, Casey Brown apucase pistolul cu 
surdină al lui Miller şi-l ascunsese sub toba de 
eşapament. Apoi, ca să fie sigur, apasă de patru ori 
pe trăgaci şi mitraliorul de la pupă se aplecă, peste 
trepied obosit, cu degetele fără viaţă strînse pe 
apărătoarea trăgaciului. Miller răsuci cu cleştele 
fitilul chimic în trei secunde şi lansă cutia de 
conserve în sala maşnilor inamicului. Stevens 
aruncă grenada armată în cabina opusă iar Andrea 
îşi întinse braţele puternice cu toată, viteza şi 
precizia unei cobra care muşcă, apucă capetele 
celor doi nemti înarmaţi cu Schmeisser-uri şi le izbi 
unul de altul cu o forţă ucigătoare. 


70 


Cei cinci se zvirliră cu faţa-n jos pe punte şi o 
clipă după aceea caicul german explodă într-un 
muget de flăcări, de fum şi sfărimături; treptat 
zgomotul se pierdu pe mare şi nu se mai auzi decit 
scîncetul plingăreţ al mitralierei Spandau, care se 
golea inutil spre cer, apoi banda se termină şi Marea 
Egee rămase calmă ca de obicei şi mai tăcută decit 
fusese vreodată. 

Incet, dureros, zăpăcit încă de şocul fizic 
puternic şi de cele două explozii asurzitoare din 
apropiere, Mallory se ridică de pe puntea de lemn şi 
rămase în picioare clătinîndu-se. Prima reacţie 
conştientă a fost cea de surpriză, aproape de 
neîncredere; forţa de percuție a unei grenade şi a 
două bucăţi de trinitrotoluen depăşea cu mult tot 
ceea ce scontase chiar la o distanţă aşa de mică. 

Nava germană se scufunda, se scufunda 
repede. Bomba fabricată de Miller probabil smulsese 
fundul sălii maşinilor. În mijlocul vasului incendiul 
era în toi şi un moment Mallory înlemni de teamă că 
coloana de fum negru ce se ridica va atrage atenţia 
avioanelor de recunoaştere inamice. Dar numai 
pentru o clipă. Grinzile şi scândurile de lemn răşinos 
uscat ca iasca ardeau cu furie aproape fără fum, 
puntea aprinsă şi zdrobită se înclină puternic spre 
babord şi peste cîteva clipe urma să dispară. Ochii 
lui rătăceau peste scheletul timoneriei şi deodată i 
se tăie respiraţia cînd îl văzu pe locotenentul neamt 
înţepenit lîngă rămăşiţele timonei sfărâmate, o 
caricatură mutilată înspăimîntător a ceea ce fusese 
odată o fiinţă umană, decapitată şi oribilă: 
inconştient, undeva în creierul său Mallory înregistră 
sunetul brutal ce venea din timonerie, al unei 
persoane ce vomita puternic şi convulsiv şi înţelese 


71 


că şi Stevens văzuse acelaşi lucru. Din adîncul 
caicului ce se scufunda se auzi zgomotul înăbuşit al 
perforării tancului de combustibil; o pată de ulei cu 
vinişoare de flăcări erupse din sala maşinilor şi 
caicul ca prin minune îşi reluă echilibrul pe vechea 
chilă, cu bordul aproape de suprafaţa mării, apoi 
apa năvăli, acoperi puntea şi flăcările şerpuitoare iar 
caicul dispăru, catargele zvelte alunecară vertical în 
jos, pierzîndu-se într-un vîrtej de spumă şi băşici de 
ulei. 

Marea Egee era din nou calmă şi paşnică, aşa 
de liniştită ca şi cînd caicul n-ar fi existat niciodată şi 
aproape la fel de pustie; numai cîteva scînduri 
carbonizate şi o cască răsturnată mai pluteau leneş 
pe suprafaţa mării strălucitoare. 

Cu un mare efort de voinţă Mallory se întoarse 
încet să-şi vadă vasul şi oamenii. Brown şi Miller 
erau în picioare şi priveau fascinaţi locul unde 
fusese caicul. Stevens stătea în uşa timoneriei. Şi el 
era teafăr, dar obrazul lui era cenuşiu, în cursul 
scurtei acţiuni se autodepăşise, dar după aceea 
privirea fugară pe care o aruncase spre locotenentul 
mort îl zdruncinase complet. Sîngerînd datorită unei 
tăieturi la obraz, Andrea se uita la cei doi mitraliori 
întinşi la picioarele lui. Obrazul lui era lipsit de 
expresie. Mallory îl fixă mult timp cu înţelegere. 

— Morti? întrebă el blind. 

Andrea înclină capul. 

— Da. Vocea lui era gravă. l-am izbit prea 
tare. 

Mallory se întoarse. Din cîţi oameni cunoscuse 
vreodată, Andrea îşi spuse el, avea cele mai multe 
motive de a-şi uri şi de a-şi ucide inamicii. Şi îi 
ucidea cu o pricepere nemiloasă, îngrozitoare din 


72 


punct de vedere al perfecțiunii şi scopului execuţiei. 
Dar ucidea rar fără să regrete, fără să se condamne 
amarnic, pentru că nu credea că are dreptul de a 
priva de viaţă pe semenii lui. El, un ucigaş al 
semenilor lui. Îşi iubea semenii mai mult ca orice pe 
lume, era un om simplu şi bun, un ucigaş cu inimă 
blîndă, mereu chinuit de conştiinţa lui, stînjenit în 
sinea lui. Dar deasupra tuturor întrebărilor şi repro- 
şurilor era dotat cu o gindire onestă, cu o judecată 
pătrunzătoare care izvorea din simplitatea lui 
înnăscută, depăşind-o. Andrea nu omora nici din 
răzbunare, nici din ură, nici din naționalism, nici în 
virtutea vreunui „ism” de care se servesc de obicei 
ambiţioşii, nebunii şi ticăloşii ca de o ademenire 
spre cîmpul de luptă şi ca o justificare a masacrării 
milioanelor de oameni prea tineri şi prea ignoranţi 
pentru a înțelege  îngrozitoarea inutilitate a 
războiului. Andrea omora pur şi simplu pentru ca 
oamenii mai buni să poată trăi. 

— Mai e cineva rănit? Vocea lui Mallory era 
deliberat vioaie, veselă. Nimeni? Bine! Atunci să 
pornim cît mai iute. Cu cît ne vom îndepărta de aici 
mai repede şi mai încolo, cu atît mai bine pentru 
noi. Privi la ceas. Aproape patru. E timpul să luăm 
legătura obişnuită cu Cairo. Lasă fierăria aceea 
cîteva minute, şefule, şi vezi dacă poţi să-i prinzi. 
Privi cerul spre răsărit, un cer de un purpuriu 
deschis, ameninţător şi dădu din cap. Ar fi trebuit să 
auzim şi buletinul meteorologic. 

Recepţia era foarte slabă, dar satisfăcătoare. 
Brown dădea vina pe perturbațiile atmosferice 
puternice din jurul lor, pe fulgerele întortocheate 
care treceau neîntrerupt la pupă şi care acum 
cuprinseră aproape jumătate din cer. Recepţia era 


73 


îndeajuns de bună pentru a asculta informaţiile pe 
care nu se aşteptau să le audă, informaţii care îi 
lăsară muţi, cu ochii pierduţi în meditații îngri- 
jorătoare, chinuitoare. Difuzorul de tablă zumzăia şi 
se pierdea, zumzăia şi se pierdea datorită 
atmosferei plină de paraziți şi a perturbaţiilor 
atmosferice. 

—  Rubarba cheamă  Pătrunjelul!  Rubarba 
cheamă Pătrunjelul! Acestea erau în cod numele 
pentru Cairo şi respectiv Mallory. Mă recepţionezi? 

Brown confirmă primirea mesajului. Spicherul 
hurui din nou: 

„Rubarba cheamă Pătrunjelul! Acum este X 
minus unu. Repet. X minus unu.” Mallory îşi tinu 
respiraţia. X însemnă simbătă în zori - data 
probabilă a atacului german asupra insulei Kheros. 
Fusese deci devansat cu o zi - şi Jensen nu era omul 
care să spună ceva fără să aibă informaţii sigure. 
Vineri în zori - încă trei zile. 

— Transmite, am înţeles, X minus unu, spuse 
Mallory liniştit. 

„Prognoza meteorologică pentru Anglia de 
Est”, vocea impasibilă continuă, dar Mallory ştia că 
e vorba de nordul insulelor Sporade. „Furtuni 
electrice violente probabile în această după-amiază 
însoţite de ploi puternice. Vizibilitate slabă. 
Temperatura în scădere, continuînd să scadă şi în 
următoarele douăzeci şi patru de ore. Vintul care va 
sufla din est spre sud-est cu puterea şasea, local cu 
puterea opta, în scădere miine dimineaţă.” 

Mallory se întoarse, intră sub vela mare 
umflată de vint şi merse încet spre pupă. Ce 
situaţie, chibzui el, ce harababură afurisită! Mai 
aveau trei zile înainte, motorul stricat şi o furtună 


74 


clasa întîi pe punctul de a izbucni. Plin de speranţă 
se gîndi repede la părerea proastă pe care o avea 
comandantul Torrance despre băieţii de la Meteo, 
dar speranţa i se risipi. Numai un orb ar mai fi putut 
spera. Vîrful norilor de furtună încărcaţi de 
electricitate se înălţau acum aproape deasupra 
capului lui, întunecoşi şi înspăimîntători. 

— Arată destul de rău! Vocea nazală 
tărăgănată venea chiar din spatele lui. În glasul 
acela cumpănit era ceva straniu de liniştitor ca şi în 
privirea fermă a ochilor de un albastru spălăcit 
înconjurați de riduri fine ca o pînză de păianjen. 

— Nu-i prea bine, recunoscu Mallory. 

— Ce-i povestea asta „cu puterea opta”, 
şefule? 

— E o scară a vinturilor, explică Mallory. Dacă 
eşti pe un vas cam de mărimea acestuia şi dacă eşti 
foarte plictisit de viaţă, nu te poţi lupta cu un vînt de 
puterea opta. 

Miller dădu din cap abătut. 

— Ştiam. Trebuia să-mi închipui. Şi eu care am 
jurat că nu mă voi mai urca niciodată pe o 
blestemată de navă! Medită trist o clipă, suspină, îşi 
îndreptă piciorul spre bocaportul sălii maşinilor, 
arătă cu degetul mare în direcţia celei mai apropiate 
insule, la circa trei mile. Nu pare prea primejdioasă. 

— De aici nu, aprobă Mallory. Dar pe hartă 
este un golf în formă de unghi drept. Sparge valurile 
şi vîntul. 

— Locuită? 

— Probabil. 

— Nemţi? 

— Probabil. 


75 


Miller clătină capul disperat şi cobori să-l ajute 
pe Brown. Patruzeci de minute mai tirziu în 
semiîntunericul  înserării sumbre, pe o ploaie 
torențială care cădea vertical, ciudat de rece, 
ancora caicului cobori zăngănind printre zidurile 
verzi ale pădurii, o pădure rece şi umedă, 
duşmănoasă în nepăsarea ei tăcută. 


76 


CAPITOLUL 4 


LUNI SEARA 
De la 17,00 la 23,00 


— Minunat, spuse Mallory acru. Al naibii de 
minunat! „Vino-n cămăruţa mea”, spuse păiajenul 
unei muşte. 

Înjură de necaz şi cu o scîrbă fără margini 
dădu deoparte marginea prelatei care acoperea 
bocaportul de la proră şi privi afară prin perdeaua 
de ploaie care slăbea, privi a doua oară mai lung la 
faleza stincoasă care se apleca deasupra curburii 
golfului, despărţindu-i de mare. Acum se vedea fără 
nici o dificultate, fără cea mai mică dificultate: 
ploaia torențială se transformase într-o burniţă slabă 
şi şirurile de nori albi şi gri, sfişiaţi de vîntul care se 
ridica, alungau negri nori falnici pînă departe spre 
orizont. Într-o fişie de cer limpede, departe spre 
apus, soarele ce-şi coborise discul său roşu-aprins 
se legăna la marginea mării. Pe apele umbrite ale 
golfului nu-l puteai zări, dar prezenţa lui se făcea 
simțită acolo sus, deasupra capetelor lor, în 
reflexele aurii ale ploii care cădea. 

Aceleaşi raze aurii luminau şi vechiul turn de 
pază ruinat din virful stîncilor, la treizeci de metri 
deasupra rîului. Ele şlefuiau marmura albă de Paros 
fin granulată şi o colorau într-un roz delicat, ele 
sclipeau pe oţelul lucitor al gurilor afurisite ale 
mitralierelor Spandau ce ieşeau în afara crenelurilor 
înguste din zidurile masive şi iluminau crucea 


77 


încîrligată a zvasticei de pe steagul care flutura 
teapăn în port-drapelul de deasupra parapetului. 
Masiv, cu toate că era ruinat, inexpugnabil prin 
poziţia lui, impozant prin falnica lui perspectivă, 
turnul domina pe de-a-ntregul cele două căi de 
acces pe apă, cea de pe mare şi cea dinspre rîu, 
dinspre sinuosul canal îngust situat între caicul 
ancorat şi poalele stîncilor. 

Incet, aproape în silă, Mallory întoarse spatele 
şi lăsă să cadă prelata. Cînd se uită la Andrea şi 
Stevens, figura lui severă era greu de definit în 
umbrele vagi din obscuritatea cabinei. 

— Minunat, repetă el. Genial. O capacitate, 
acest Mallory. Probabil singurul golf blestemat pe o 
rază de o sută de mile şi din sute de insule cu un 
post german. Şi desigur, a trebuit, să-l aleg tocmai 
pe ăsta. Să ne mai uităm încă o dată pe hartă, 
Stevens! 

Stevens îi întinse harta şi-l urmări pe Mallory, 
studiind la lumina palidă ce se strecura prin prelată, 
se rezemă cu spatele de batardou şi trase puternic 
din ţigară. Avea un gust oribil, rînced şi acru, totuşi 
ştia că tutunul era proaspăt. Vechea lui frică era din 
nou prezentă, mai puternică decit oricind. Privi 
trupul enorm al lui Andrea din faţa lui şi simţi o 
revoltă ilogică faţă de el pentru că reperase poziţia 
cu cîteva minute mai înainte. Au tunuri acolo sus, se 
gîndi el posomorit, sigur că au tunuri - altminteri 
n-ar putea controla golful. Îşi strînse puternic pulpa 
chiar deasupra genunchiului, dar tremurul era prea 
puternic pentru a putea fi stăpinit: binecuviîntată 
obscuritatea îndurătoare din cabină. Dar vocea lui 
era de ajuns de nepăsătoare cînd vorbi: 


78 


— Vă pierdeţi timpul privind harta şi 
făcîndu-vă reproşuri, domnule. Acesta este singurul 
loc posibil de ancorare pe o rază de cîteva ore de 
navigaţie. Cu vintul ăsta nu putem merge nicăieri 
altundeva. 

— Exact. Asta e adevărul! Mallory împături 
harta şi o puse la loc. Nu era nicăieri vreun liman 
unde am fi putut merge. Trebuie să fie un refugiu 
foarte căutat în caz de furtună, fapt pe care nemţii 
l-au observat de multă vreme. De aceea trebuie 
să-mi închipui că mai mult ca sigur au un post aici! 
Dar aşa cum ai spus, să nu plingem degeaba. 
Şefule! strigă el, ridicînd glasul. 

— Da! Vocea înăbuşită a lui Brown se auzi slab 
din fundul sălii maşinilor. 

— Cum merge treaba? 

— Nu prea rău, domnule. Acum montez. 

Mallory dădu din cap uşurat. 

— Cit mai durează? întrebă el. O oră? 

— Cam aşa ceva, domnule. 

— O oră. Mallory privi din nou pe după prelată, 
apoi se întoarse spre Andrea şi Stevens. Destul de 
bine. Plecăm într-o oră. Întunericul va fi suficient 
pentru a ne apăra de prietenii noştri de sus, dar va fi 
încă de ajuns de multă lumină să navigăm şi să 
ieşim din blestematul ăsta de canal-tirbuşon. 

— Credeţi că vor încerca să ne oprească, 
dumnule? Vocea lui Stevens era puţin prea 
nepăsătoare, prea prozaică. Era aproape sigur că 
Mallory va observa. 

— E puţin probabil că se vor alinia pe țărm şi 
ne vor da onorul, spuse Mallory sec. Ciţi oameni 
crezi că au acolo sus Andrea? 


79 


— Am văzut vreo doi mişcîndu-se pe acolo, 
spuse Andrea giînditor. S-ar putea să fie în total trei 
sau patru, căpitane. Un post mic. Nemţii nu-şi 
risipesc oamenii. 

— Cred că ai dreptate, aprobă Mallory. 
Majoritatea sînt în garnizoana din sat, la zece 
kilometri de aici înspre vest, după hartă. Probabil că 
nu... Se opri brusc, împietrit, într-o atitudine rigidă. 
Din nou se auzi apelul, de data aceasta mai tare, cu 
un ton imperativ. Se blestemă pentru neglijenţa de 
a nu fi pus o sentinelă - neglijenţă care în Creta l-ar 
fi costat viaţa. Mallory împinse deoparte prelata şi 
se urcă încet pe punte. Nu avea arme dar în mîna 
stingă se legăna o sticlă pe jumătate goală de vin de 
Mosella: pe aceasta, conform unui plan elaborat 
înainte de a pleca din Alexandria, o înşfăcase dintr-o 
lădiţă de la piciorul scării de metal. Urcă 
clătinîndu-se pe punte, se sprijini din cînd în cînd de 
strai, pentru ca să nu cadă peste bord, privi în jos 
obraznic la silueta de pe țărm situată la mai puţin 
de patru metri de el - Mallory îşi dădu seama că o 
sentinelă n-ar fi fost necesară, deoarece soldatul 
purta carabina automată, aruncată pe umăr. 
Obraznic, duse vinul la gură şi sorbi cu poftă înainte 
de a binevoi să-i vorbească. 

Putea să vadă pe chipul slab şi uscat al 
tînărului neamt din faţa lui cum sporea furia. Mallory 
se prefăcu că nu observa acest lucru. Încet, cu un 
dispreţ inerent în mişcări, îşi trecu peste gură 
miîneca zdrenţuroasă a cămăşii negre, îl privi pe 
soldat încet de sus în jos, cercetindu-l cu 
de-amănuntul provocator, cu atît mai dispreţuitor cu 
cît scena se prelungea mai mult. 


80 


— Ei bine? întrebă el pe un ton agresiv, cu 
glasul tărăgănat al insularilor. Ce dracu vrei? 

Chiar în înserarea care se accentua putea să 
vadă degetele tînărului crispîndu-se pe patul 
carabinei şi, pentru o clipă, Mallory crezu că a mers 
prea departe. Işi dădea seama că nu era în pericol - 
toate zgomotele din sala maşinilor încetaseră şi 
mîna lui Dusty Miller nu era niciodată prea departe 
de revolverul său cu surdină - dar nu voia 
încurcături. Nu, acuma. Nu, atita timp cit în turnul 
de pază erau doi mitraliori cu Spandau-rile lor. 

Cu un efort aproape vizibil tînărul soldat îşi 
recăpătă stăpînirea de sine. Nu trebuia prea multă 
imaginaţie pentru a vedea infiltrindu-se în sufletul 
său ezitarea şi tulburarea şi cum îi dispăruse miînia. 
Era reacţia pe care o sperase Mallory. Grecii - chiar 
cei pe jumătate beţi - nu vorbeau cu stăpiînii lor aşa 
dacă nu aveau un motiv puternic, coviîrşitor. 

— Ce vas e ăsta? Greaca lui era lentă şi 
şovăitoare dar acceptabilă. incotro vă duceţi? 

Mallory mai bău odată din sticlă, plescăi din 
buze cu satisfacţie zgomotoasă. [inind sticla cu 
braţul întins, o privi cu tandru respect. 

— Un lucru îmi place la voi, germanii, 
mărturisi el tare. Ştiţi să faceţi vinuri bune. Pun 
rămăşag cu tine că nu poţi să pui mîna pe lucruri 
dintr-astea. Hm? Lăturile pe care le fabrică ăia - 
insularii spun că cei de pe continent - sînt atît de 
răşinoase, încît sînt bune numai ca să aprinzi cu ele 
focul. Se gîndi o clipă. Bineînţeles, dacă ştii cui să te 
adresezi, aici în insule poţi să capeţi nişte ouzo. 
Doar unii dintre noi pot căpăta şi ouzo. Şi cele mai 
bune vinuri de Mosella, şi cele mai bune vinuri de 
Hock. 


81 


Soldatul se strimbă dezgustat. Ca majoritatea 
combatanţilor, îi dispreţuia pe Quislingi, chiar dacă 
erau de partea lui, şi în Grecia erau foarte mulţi. 

— Ţi-am pus o întrebare, spuse el rece. Ce vas 
e acesta şi unde mergeţi? 

— Caicul Aigion, răspunse cu trufie Mallory. În 
drum spre Samos. Din ordin de sus - spuse el cu 
importanţă. 

— Din ordinul cui? întrebă soldatul. 

Cu viclenie, Mallory socoti  confidenţa 
superficială. In ciuda voinţei lui, sentinela era 
impresionată. 

— Herr Kommandant-ul din Vathy. Generalul 
Graebel, spuse Mallory liniştit. Ai mai auzit de Herr 
General, nu? 

Mallory ştia că aici era pe teren sigur. Reputa- 
ţia lui Graebel de comandant al trupelor de 
paraşutişti şi partizan al disciplinei de fier se 
răspîndise departe în aceste insule. 

Chiar în semiobscuritate Mallory ar fi putut 
jura că fața tînărului gardian pălise. Dar era destul 
de încăpăţinat. 

— Acte aveţi? Permise de navigaţie? 

Mallory suspină plictisit, privind peste umăr: 

— Andrea, răcni el. 

— Ce vrei? 

Corpul imens al lui Andrea se contura prin 
bocaport. Auzise fiecare cuvint care se rostise şi în- 
ţelesese aluzia lui Mallory: avea o sticlă de vin 
proaspăt destupată într-una din mîinile lui enorme şi 
era tare încruntat. 

— Nu vezi că sînt ocupat? întrebă el posac. Se 
opri brusc şi, cînd îl văzu pe neamt, încruntîndu-se 
din nou, zise enervat. Şi ce vrea puştiul ăsta? 


82 


— Actele şi permisele de navigaţie de la Herr 
General. Sînt jos! 

Andrea dispăru cu un mormăit înfundat. O 
fringhie fu aruncată la țărm, pupa fu trasă contra 
curentului lent şi actele fură trecute dincolo. Actele 
- un set diferit de acelea care urmau să fie folosite 
dacă apărea vreun pericol la Navarone - se dovediră 
a fi satisfăcătoare, chiar remarcabile. Mallory ar fi 
fost surprins să fie altfel. Pregătirea lui fusese făcută 
în birourile lui Jensen din Cairo chiar după o 
fotocopie fidelă a semnăturii generalului Graebel. 

Soldatul împături hiîrtiile, le dădu înapoi, 
murmurind un cuvînt de mulţumire. Era un 
copilandru. Mallory îl văzu de-abia acum - nu avea 
mai mult de nouăsprezece ani, privirea îl trăda. O 
figură plăcută, deschisă de copil - cu totul diferită 
de cea a fanaticilor din S.S., din diviziile Panzer - şi 
mult prea delicată. Prima reacţie a lui Mallory fu cea 
de uşurare: n-ar fi putut suporta să fie nevoit să 
ucidă un băiat ca acesta. Dar trebuia să afle de la el 
tot ce putea. Îi făcu semn lui Stevens să-i aducă sus 
lada cu vin de Mosella aproape goală. Jensen, gîndi 
el, a fost într-adevăr foarte meticulos: acest om pur 
şi simplu s-a gîndit la toate... 

Mallory făcu un gest leneş în direcţia vechiului 
turn de pază: 

— Ciţi sînteţi acolo sus? întrebă el. 

Imediat tînărul deveni neîncrezător. Figura lui 
se încordă şi, cuprins de o bănuială ostilă, amuţi. 

— De ce vrei să ştii? întrebă el băţos. 

Mallory bombăni, ridică mîinile în semn de 
disperare şi se întoarse plictisit spre Andrea. 

— Vezi ce înseamnă să fii de-ai lor? întrebă el 
cu o melancolică nemulţumire. N-au încredere în 


83 


nimeni, îşi închipuie că toţi sînt suciţi ca... Se opri 
brusc şi se întoarse din nou spre soldat. Pentru că 
nu mai vrem să avem aceleaşi încurcături de fiecare 
dată cînd venim pe aici, explică el. Ne întoarcem 
peste vreo două zile în Samos şi mai avem încă o 
ladă de vin de Mosella de băut pînă acolo. Generalul 
Graebel îi aprovizionează bine pe trimişii lui 
speciali... Trebuie să vă fie tare sete acolo sus, la 
soare. Haide, cite o sticlă de fiecare. Cite sticle? 

Liniştit oarecum de menţionarea faptului că se 
vor întoarce şi de asemeni de pomenirea numelui lui 
Graebel, în plus probabil tentat de ofertă şi de 
reacţia camarazilor lui dacă le-ar fi spus că i-a 
refuzat, înclină balanţa şi îşi alungă bănuielile şi 
scrupulele. 

— Sîntem numai trei, spuse el în silă. 

— Trei să fie, spuse Mallory vesel. Data 
viitoare cînd ne vom întoarce, o să vă aducem nişte 
vin de Hock. Îşi înclină sticla. Spuse „Prosit”, ca un 
insular mîndru de a face paradă de germana lui, 
apoi şi mai mindru „Auf Wiedersehen !“ 

Băiatul murmură ceva la rîndul său. Rămase o 
clipă şovăitor, puţin ruşinat, apoi făcu stinga 
împrejur şi se îndepărtă încet pe malul rîului, 
strîngînd la piept sticlele cu vin de Mosella. 

— Aşa, spuse Mallory gînditor. Sînt numai trei. 
Asta va uşura lucrurile. 

— Bine jucat, domnule! îl întrerupse Stevens, 
care avea vocea caldă iar pe faţă i se citea 
admiraţia. Foarte frumos spectacol! 

— Foarte frumos spectacol, îl imită Miller. Se 
ridică cît era de lung şi deşirat prin rama 
bocaportului din sala maşinilor.  „Frumos” 
blestemat să fiu! Nu pot pricepe orice cuvînt afurisit, 


84 


dar pariez că valorează un Oscar. A fost grozav, 
şefule! 

— Îţi mulţumesc ţie şi celorlalţi, murmură 
Mallory. Dar mi-e teamă totuşi că felicitările voastre 
sînt premature. Răceala bruscă a vocii lui îi izbi, 
astfel încît ochii lor urmăriră degetul lui arătător 
chiar înainte de a continua. la uitaţi-vă, spuse el 
încet. Tînărul soldat se oprise brusc la două sute de 
metri pe malul rîului, privi spre pădurea din dreapta, 
tresărind surprins, apoi dispăru printre copaci. O 
clipă cei de pe vas zăriră un alt soldat, vorbind 
agitat tîinărului şi gesticulînd în direcţia vasului lor, 
apoi amindoi dispărură în întunericul pădurii. 

— Asta schimbă lucrurile, spuse Mallory încet. 
Se întoarse. De ajuns. Înapoi la locurile voastre. Ar 
părea curios dacă n-am ţine seama de acest 
incident, dar ar părea şi mai curios dacă i-am acorda 
prea multă atenţie. Să nu dăm impresia că ţinem o 
conferinţă. 

Miller cobori în sala maşinilor împreună cu 
Brown, Stevens se reîntoarse în mica lui cabină de 
la proră. Mallory şi Andrea rămaseră pe punte cu 
sticele în mînă. Acum ploaia contenise dar vîntul se 
înteţise, urca cu o imperceptibilă constanţă şi 
începuse să culce virfurile pinilor celor mai înalţi. 
Pentru un timp comedia lor le asigura o protecţie 
aproape totală. Deliberat, Mallory se forţă să nu se 
mai gindească la altceva. Trebuia să iasă în largul 
mării dacă Spandau-rile nu li se împotriveau - şi 
asta era tot. 

— Ce credeţi că s-a întîmplat, domnule? 

Vocea lui Stevens venea din interiorul cabinei. 

— Nu e de ajuns de limpede? întrebă Mallory. 

Vorbea destul de tare ca să fie auzit de toţi. Au fost 


85 


preveniţi. Nu mă întrebaţi cum. Aceasta e a doua 
oară şi bănuielile lor vor fi considerabil întărite de 
lipsa veştilor de la caicul care a fost trimis să ne 
cerceteze. Vă aduceţi aminte, avea o antenă de 
radiotelegrafie. 

— Dar de ce au devenit deodată aşa de 
bănuitori, intrebă Miller. După mine asta nu are nici 
un sens, şefule. 

— Probabil că sînt în contact radio cu cartierul 
lor general. Sau prin telefon, probabil prin telefon. 
Tocmai le  comunicaseră vechiul semnal. ŞI 
consternare din toate părţile. 

— Aşa că poate vor trimite o mică armată de 
la cartierul lor general să se ocupe de noi, spuse 
Miller lugubru. 

Mallory dădu din cap hotărît. Mintea lui 
funcţiona rapid şi bine, se simţea ciudat de sigur şi 
de încrezător în el însuşi. 

— Nu, nici o grijă. În linie dreaptă sînt şapte 
kilometri, zece sau chiar doisprezece peste dealuri 
accidentate şi cărări de pădure... şi e întuneric 
beznă. Nici nu se vor gîndi la asta. Legănă sticla în 
direcţia turnului de pază. Noaptea asta e noaptea 
lor cea mare! 

— Aşa că putem să ne aşteptăm ca Spandau- 
rile să înceapă să tragă în orice clipă? Din nou vocea 
lui Stevens era anormal de prozaică. 

Mallory dădu din cap a doua oară. 

— Nu vor trage. Sînt sigur. Oricît ar fi de 
bănuitori, oricît ar fi de siguri că noi sîntem lupii cei 
răi, vor fi zguduiţi cînd copilul acela le va spune că 
avem acte şi permise de navigaţie semnate de 
generalul Graebel însuşi. Tot ce ştiu ei este că, dacă 
dispărem, s-ar putea ca ei să aibă parte de un 


86 


pluton de execuţie. Improbabil - dar ai înţeles ideea 
principală. Aşa că vor lua contact cu Cartierul 
General, deoarece comandantul unei insule mici ca 
aceasta nu va îndrăzni să-i supere pe băieţii care s- 
ar putea să fie trimişii speciali ai lui Herr General în- 
suşi. Şi atunci? Va codifica un mesaj și-l va trimite 
prin radio la Vathy, în Samos şi îşi va muşca miinile 
pînă la cot cînd răspunsul se va întoarce şi le va 
spune că Graebel nu a auzit niciodată de noi şi de 
ce dracu nu ne-au împuşcat pe toţi. Mallory privi 
cadranul luminos al ceasului său. Aş spune că avem 
cel puţin o jumătate de oră la dispoziţie. 

— Şi în acest timp noi stăm aici cu cite o 
bucăţică de hirtie şi un creion şi ne scriem ultimele 
dorinţe şi testamentul! Miller se încruntă: Asta nu ne 
va uşura, şefule. Trebuie să facem ceva. 

Mallory surise. 

— Nu-ţi face griji, caporale. Vom face ceva. O 
mică petrecere cu vin chiar aici pe punte. 

Ultimele cuvinte ale cîntecului lor - o versiune 
grecească deocheată şi depravată a melodiei „Lilli 
Marien” şi cel de al treilea cîntec în ultimele cîteva 
minute - se pierdură în aerul după-amiezii. Mallory 
se îndoia însă că din cîntecul lor ar putea răzbi din 
pricina vîntului potrivnic ceva mai mult decit nişte 
mici frînturi pînă la turnul de pază, dar bătaia 
ritmică din picioare şi ciocnitul sticlelor erau o 
dovadă evidentă a veseliei muzicale a beţiei, cu 
condiţia să nu fie complet orbi şi surzi. Mallory zîmbi 
gîndindu-se la confuzia şi nesiguranța totală pe care 
probabil o simțeau acum nemţii din turn. Aceasta nu 
era purtarea unor spioni inamici, în special a unor 
spioni inamici care ştiau că au trezit bănuieli şi că 
timpul trece. 


87 


Mallory duse sticla la gură, o ţinu cîteva 
secunde apoi o lăsă în jos cu vinul neatins. Privi 
alene la cei trei oameni care stăteau ghemuiţi pe 
punte împreună cu el, Miller, Stevens şi Brown. 
Andrea nu era acolo, dar nu trebuia să-l caute 
întorcîndu-şi capul: ştia, Andrea era ghemuit la 
adăpostul timoneriei şi într-un sac impermeabil 
legat de spatele său cu o curea avea grenade şi un 
revolver. 

— Bine, spuse Mallory aspru. Acum ai ocazia 
cea mare să iei tu premiul Oscar. Să jucăm cît 
putem mai convingător. Se aplecă, apoi împinse cu 
degetele pieptul lui Miller şi ţipă înfuriat la el. 

Miller ţipă şi el. Citeva clipe rămaseră acolo, 
gesticulînd cu miînie şi, după toate aparențele, 
certîindu-se unul cu celălalt furioși. Apoi, 
clătinîndu-se dezechilibrat ca un beţiv, Miller se 
ridică în picioare, ca să se aplece ameninţător 
asupra lui Mallory cu pumnii strînşi, gata să 
lovească. In timp ce Mallory se străduia să se scoale 
în picioare, rămase deoparte şi într-o clipă începură 
să se lupte cu furie, dindu-şi aparent lovituri grele 
unul altuia. 

Apoi o directă dată de american îl trînti pe 
Mallory care se  rostogoli de-a  îndăratelea, 
lovindu-se de timonerie, convingător. 

— Gata, Andrea, spuse el încet fără să 
privească înapoi. Asta e. Cinci secunde. Noroc! Se 
ridică în picioare cu greutate, apucă o sticlă de git şi 
se năpusti spre Miller, învirtind cu furie braţul ridicat 
ca pe o măciucă. Miller sări în lături, îşi mişcă 
piciorul greşit şi Mallory ţipă de durere cînd îşi lovi 
fluierul piciorului de muchia parapetului. În lumina 
palidă a golfului silueta lui rămase suspendată o 


88 


secundă cu braţele fluturind sălbatic, apoi se 
scufundă greoi cu un puternic plescăit în apele 
golfului. În următoarele treizeci de secunde, atît cît îi 
trebui lui Andrea să înoate pe sub apă şi să în- 
conjure primul cot din susul golfului, se încinse o 
tevatură şi un balamuc de nedescris. Mallory călca 
apa încercînd să iasă singur la mal, Miller apucase o 
cange marinărească şi încerca să-i zdrobească 
țeasta; ridicaţi în picioare, ceilalţi încercau să-l 
reţină, înconjurîndu-l cu braţele lor; în sfîrşit, reuşiră 
să-l doboare, să-l pironească pe punte şi să-l ajute 
pe Mallory, ud leoarcă, să se urce pe punte. Un 
minut mai tîrziu conform memorabilului obicei al 
beţivilor, cei doi combatanți, după ce îşi strîinseră 
mîinile, stăteau pe capacul sălii maşinilor unul cu 
braţele în jurul gitului celuilalt, într-o perfectă 
armonie şi se cinsteau din aceeaşi sticlă cu vin 
proaspăt deschisă. 

— Foarte frumos, spuse Mallory aprobiînd. 
Într-adevăr, foarte frumos. Un Oscar sigur pentru 
caporalul Miller! 

Dusty Miller nu spuse nimic. Tăcut şi deprimat 
privea posac la sticla din mînă. În sfîrşit, se mişcă. 

— Nu-mi place, şefule, murmură el nefericit. 
Nu-mi place aranjamentul ăsta de loc. Trebuia să 
mă laşi să mă duc cu Andrea. Acolo sus sînt trei 
contra unu. Stau şi aşteaptă gata pregătiţi. 

Privi acuzator spre Mallory. 

— Fir-ar al dracului, şefule, doar ne spui 
mereu cît de importantă e misiunea asta! 

— Ştiu, spuse Mallory liniştit. Din cauza asta 
nu te-am trimis cu el. Din cauza asta nu s-a dus nici 
unul dintre noi cu el. N-am fi făcut decit să-l 
încurcăm, să-i ... stăm în cale. Mallory dădu din cap. 


89 


Nu-l cunoşti pe Andrea, Dusty. Era pentru prima 
oară cînd Mallory îi spunea aşa. Miller se simţi 
mişcat de neaşteptata familiaritate şi se bucură în 
sinea lui. Nici unul din voi nu-l cunoaşte. Dar eu îl 
cunosc. Arătă cu mîna spre turnul de pază, spre 
silueta distinctă cu linii tăiate drept ce se proiecta 
pe cerul care se întuneca. Un tip mare şi gras, bun 
la inimă, totdeauna surizător şi glumeţ. Mallory făcu 
o pauză, dădu din nou din cap şi continuă încet. 
Acum e acolo sus, se furişează prin pădure ca o 
pisică, cea mai mare şi periculoasă pisică pe care ai 
văzut-o vreodată. Dacă nu întimpină rezistenţă, 
Andrea nu omoară niciodată inutil. Cînd l-am trimis 
acolo sus după cei trei tineri nenorociţi, le-am 
semnat sentinţa de moarte mai sigur decit dacă i-aş 
fi pus pe scaunul electric şi aş fi apăsat pe buton. 

Împotriva voinţei sale, Miller era profund 
impresionat. 

— Îl cunoşti de mult, şefule, hîm? 

Era o constatare şi o întrebare totodată. 

— De mult. Andrea a făcut războiul din Albania 
- era militar de carieră. Mi s-a spus că italienii erau 
terorizaţi de el - patrulele lui cu rază mare de 
acţiune au luptat împotriva diviziei lulia, Lupii din 
Toscana, şi au contribuit mai mult la prăbuşirea 
moralului italienilor din Albania decit orice altceva. 
Am auzit o mulţime de poveşti despre el - de 
necrezut -, nu însă de la Andrea. Şi toate erau 
adevărate. Dar eu nu l-am cunoscut decit după 
aceea, cînd încercam să stăpînim trecătoarea 
Servia. Pe vremea aceea el era un tînăr locotenent 
de legătură în brigada Anzac - făcu apoi o pauză 
intenţionată pentru a le mări surpriza - era 


90 


locotenent în Divizia a nouăsprezecea motorizată 
grecească. 

— Ce era? întrebă Miller uimit. 

Stevens şi Brown erau şi ei neîncrezători. 

— M-aţi auzit bine. Locotenent-colonel. Vreţi 
să spuneţi că este mult mai mare în grad decit 
mine. Le zimbi zeflemitor. Asta îl pune pe Andrea în 
cu totul altă lumină, nu? 

Dădură din cap tăcuţi, fără să mai spună 
nimic. Simpaticul Andrea - camaradul vesel şi blind, 
care făcea pe măscăriciul - ofiţer superior. Vestea 
venise prea brusc, era prea fantastică pentru a fi 
uşor asimilată şi înţeleasă. Dar treptat începu să 
capete înţeles pentru ei. Le explica multe lucruri, 
calmul lui Andrea, încrederea în sine, siguranţa fără 
greş a reacţiilor lui fulgerătoare şi pe deasupra 
încrederea fără margini pe care o avea Mallory în el, 
respectul pe care-l manifesta faţă de părerile lui 
Andrea de fiecare dată cînd îl consulta şi acest lucru 
se întîmpla destul de des. Fără să se mai mire, Miller 
îşi aduse aminte acum că nu-l auzise niciodată pe 
Mallory dîndu-i un ordin direct. Şi Mallory nu ezita 
niciodată să-şi arate superioritatea cînd era necesar. 

— După Servia, continuă Mallory, a urmat o 
perioadă confuză. Andrea auzise că Trikkala - un 
mic orăşel de provincie unde locuia soţia şi cele trei 
fiice ale lui - fusese distrus de Stukas-uri şi Heinkel- 
uri. Reuşi să ajungă acolo dar nu mai era nimic de 
făcut. O bombă căzuse în faţa grădinii şi nu mai 
rămăsese nimic, nici măcar dărimăturile. 

Mallory făcu o pauză, îşi aprinse o ţigară. Privi 
prin norul de fum spre conturul turnului ce se 
estompa. 


91 


— Singura persoană pe care a mai găsit-o a 
fost cumnatul lui, George. După aceea George a fost 
cu noi în Creta, unde se mai află şi acum. De la 
George a auzit pentru prima oară de atrocitățile din 
Tracia şi Macedonia, şi părinţii lui erau acolo. Aşa că 
s-au îmbrăcat în uniforme germane - vă închipuiţi 
cum şi le-a procurat Andrea - au rechiziţionat un 
camion militar german şi s-au dus la Protosami. 
Brusc, ţigara din mîna lui Mallory se rupse şi fu 
azvirlită peste bord. Miller era uşor surprins: emoția 
sau mai degrabă trădarea stărilor sufleteşti erau de 
neconceput la acest neozeelandez dur. Dar Mallory 
continuă destul de liniştit. 

— Au ajuns în după-amiaza groaznicului 
masacru din Protosami. George mi-a povestit cum 
stătea şi ridea Andrea acolo îmbrăcat în uniformă 
germană, urmărind cu privirea un grup de nouă sau 
zece soldaţi care îi legau pe oameni cîte doi şi-i 
azvirleau în rîu. Prima pereche erau tatăl şi mama 
lui vitregă, amîndoi morţi. 

— Doamne Dumnezeule! şi Miller cu obişnuitul 
lui echilibru era revoltat. E posibil... 

— Nu ştiţi nimic, îi întrerupse Mallory 
nerăbdător. Sute de greci din Macedonia au murit 
aşa - dar de obicei cînd îi aruncau, erau încă în 
viaţă. Atita timp cît nu ştiţi cît îi urăsc grecii pe 
fascişti să nu spuneţi că ştiţi ce înseamnă ura... 
Andrea împărţi cu soldaţii cîteva sticle de vin, 
descoperi că mai devreme, în cursul după-amiezii, ei 
îi uciseseră părinţii care fuseseră atît de nechibzuiţi 
să le opună rezistenţă. După căderea serii îi urmări 
pînă la un vechi hangar din tablă ondulată, unde 
fuseseră cantonaţi peste noapte. Nu avea decit un 
cuţit. Soldaţii lăsaseră o santinelă afară. Andrea îi 


92 


suci gitul, intră înăuntru, închise uşa cu cheia şi 
sparse lampa de petrol. George nu ştie nici acum ce 
s-a întîmplat în afară de faptul că pe Andrea îl 
apucaseră furiile. Peste două minute se întoarse 
afară complet ud, cu uniforma îmbibată de sînge din 
cap pînă în picioare. George spunea că nu se mai 
auzea în hangar nici un sunet, nici măcar un geamăt 
cînd au plecat. 

Din nou Mallory făcu o pauză, dar de data 
aceasta nu-l întrerupse nimeni. Stevens se 
cutremură şi îşi strînse mai tare jacheta jerpelită 
peste umeri; aerul părea că devenise deodată mai 
rece. Mallory îşi aprinse altă ţigară, îi zimbi cu sfială 
lui Miller şi arătă spre turnul de pază. 

— Inţelegeţi acum de ce v-am spus că l-am fi 
încurcat pe Andrea, însoţindu-l acolo sus? 

— Mda, mada, cred că înţeleg, recunoscu Miller. 
N-aveam idee, n-aveam idee... Nu se poate să-i fi 
omorit pe toţi, şefule! N-a putut să-i ucidă... 

— Ba da, îl întrerupse Mallory categoric. După 
aceea şi-a înjghebat o ceată care transformase în 
iad viaţa avanposturilor hitleriste din Tracia. La un 
moment dat aproape o divizie întreagă îl urmărea 
prin Munţii Rhodope. În cele din urmă a fost trădat şi 
capturat, el, George şi încă patru oameni au fost 
îmbarcaţi pentru Stavros - de unde trebuiau să 
ajungă la Salonic, pentru proces. Noaptea pe punte, 
Andrea se dezlănţui printre gardieni, îi birui şi 
conduse vasul în Turcia. Turcii încercară să-l 
interneze într-un lagăr - mai bine încercau să 
interneze un cutremur. În sfîrşit ajunse în Palestina, 
încercă să intre în Batalionul de Comando grec care 
tocmai se forma atunci în Orientul Mijlociu, în 
special cu veteranii din campania din Albania ca şi 


93 


el. Mallory rise fără chef. A fost arestat ca dezertor, 
mai tîrziu a fost eliberat dar pentru el nu se găsea 
un loc în noua armată greacă. Serviciul lui Jensen 
auzise de el şi ştia că e născut pentru lupta 
subversivă... Şi aşa am plecat împreună în Creta... 

Trecură cinci minute, poate zece fără ca 
cineva să rupă tăcerea. Din cînd în cînd făceau 
gestul de a bea în cazul în care cineva i-ar fi 
observat, dar acum lumina scădea şi Mallory îşi 
dădu seama că nu mai puteau fi văzuţi din înălţimea 
turnului decit ca nişte umbre, ca nişte pete 
estompate. Caicul începuse să se legene din cauza 
talazurilor care agitau marea din jurul falezelor. Pinii 
gigantici şi zvelţi, negri ca chiparoşii la miezul nopţii, 
păreau nespus de înalţi în comparaţie cu norii 
împrăştiaţi şi poleiţi cu praf de stele ce se fugăreau 
deasupra capetelor lor şi se aplecau dintr-o parte în 
alta, întunecaţi parcă, pîndind vag ameninţători, iar 
vîntul murmura un recviem haotic şi lugubru printre 
ramurile cele mai de sus care se balansau. Era o 
noapte înfricoşătoare, o noapte feerică şi sinistră, 
plină de semnificații care trezesc povestiri 
nelămurite şi care ajung pînă la izvorul fricii 
necunoscute şi al amintirilor întunecate şi 
obsedante, dăinuind de milioane de ani, cele mai 
vechi superstiții ale omenirii. O noapte în care 
pojghiţa subţire a civilizaţiei se destramă şi în care 
oamenii fricoşi simt că-i trec fiorii reci. 

Şi deodată în mod ciudat vraja se risipi şi 
într-o clipă apelul voios al lui Andrea de pe mal îi 
ridică în picioare. Auziră risul lui răsunător şi chiar 
pădurea păru că dă înapoi învinsă. Sări în apa 
golfului fără să mai aştepte să i se împingă pupa 
vasului spre el, ajunse la caic dînd de cîteva ori din 


94 


braţe şi se urcă lesne pe punte. Se scutură ca un 
cîine ud, zîmbi din înălţimea sa şi întinse mîna după 
o sticlă cu vin plină. 

— Nu-i nevoie să te întreb cum au mers 
lucrurile, ei? întrebă Mallory zimbind. 

— Deloc. A fost prea uşor. Erau nişte copii și 
nici măcar nu m-au văzut. Andrea bău încă un git 
lung de vin din sticlă şi zimbi sincer încîntat. N-am 
ridicat nici măcar un deget, şi continuă triumfător. Ei 
bine, poate le-am tras două-trei palme. Stăteau cu 
toţii şi priveau încoace, cînd am sosit erau aplecaţi 
peste parapet. l-am silit să ridice mîinile, le-am luat 
puştile şi i-am închis într-o pivniţă. Apoi le-am 
strimbat puţin mitralierele Spandau. 

Asta e, gîndi Mallory plictisit. Asta e sfîrşitul. 
Asta e sfîrşitul tuturor lucrurilor, al străduinţelor, al 
speranţelor, al temerilor, al veseliei şi al iubirilor 
noastre. Cu asta s-a soldat toată lupta noastră. 
Acesta e sfîrşitul, sfîrşitul nostru, sfîrşitul celor o mie 
de bărbaţi din Kheros. Mina lui se ridică cu o 
inconştientă zădărnicie şi îşi şterse buzele sărate de 
picăturile fine pe care vintul le adusese de pe 
creasta valurilor şi le purtase departe, întunecîndu-i 
ochii injectaţi care fixau fără speranţă tenebrele 
stăpinite de furtună. Pentru o clipă îl părăsiră 
tristeţile şi o disperare aproape insuportabilă îi 
cuprinsese mintea. Totul era pierdut - totul - totul în 
afară de tunurile din Navarone. Tunurile din 
Navarone. Ele vor dăinui, ele erau indestructibile. 
Blestemate fie! Blestemate! Blestemate! Doamne 
Dumnezeule, deşărtăciune oarbă, groaznică 
neputinţă! 


95 


Caicul murea, se  desfăcea din toate 
încheieturile. Era pur şi simplu condamnat la 
moarte,  zgilţiit din toate părţile de  şocurile 
constante ale mării şi ale vîntului care bătea. Din 
cînd în cînd puntea de la dunetă se cufunda în 
căldarea plină de spumă de la pupa, prora se ridica 
ca nebună în aer şi se cufunda în faţă, expunîndu-se 
din plin; apoi apăreau picăturile de apă grele ca de 
plumb, zgomotul de tunet, lovitura înfiorătoare cînd 
prora cu grinzi late se prăbuşea în golul talazului ur- 
mător, o ciocnire explozivă care supunea vechile 
scînduri şi grinzi unei presiuni insuportabile şi 
treptat le rupea pe fiecare în parte. 

Situaţia fusese destul de rea şi atunci cînd au 
părăsit golful imediat după ce s-a întunecat şi au 
pornit să navigheze pe o mare dezlănţuită spre nord 
în direcţia Navarone. Pilotarea vechiului caic greoi 
devenise extrem de dificilă: pe o mare liniştită vasul 
la tribord se legănase sălbatic într-un arc de 
cincizeci de grade şi cu neputinţă de prevăzut, dar 
cel puţin atunci încheieturile vasului erau bune, 
valurile îl depăşiseră regulat iar vintul bătuse 
regulat de la est spre nord, oarecum pe aceeaşi 
direcţie. 

Dar acum toate acestea se schimbaseră. Cu 
aproape o jumătate de duzină de scînduri rupte din 
etravă şi cu apărătoarea ieşită din funcţie, nava lua 
apă puternic prin supapa axului propulsor mult mai 
repede decit putea să o evacueze vechea pompă 
verticală de mînă. Talazurile trunchiate de vînt erau 
mari, întretăiate şi încurcate şi îi asaltau cînd dintr-o 
parte, cînd din cealaltă şi vîntul aproape îşi dublase 
violenţa sa stridentă, îşi schimba direcţia, vira 
nebuneşte de la sud-vest la sud-est. Chiar în acel 


96 


moment bătea direct din sud, conducînd orbeşte 
vasul nărăvaş spre stîncile de fier îngrămădite în 
faţa insulei Navarone, stînci care se ridicau invizibile 
în faţa lor undeva, în întunericul atotputernic. 

Pentru o clipă Mallory îşi îndreptă corpul, 
încercă să-şi dezmorţească junghiul dureros care-i 
ţintuia muşchii din regiunea lombară. De peste două 
ore se ridica şi se apleca, golind mii de găleți pe 
care Dusty Miller le umplea la nesfirşit din locul de 
unde apa izvora din cală. Numai Dumnezeu ştia cum 
se simţea Miller şi, dacă n-ar fi fost decit atit, avea 
de făcut treaba cea mai grea şi în plus ore întregi 
răul de mare îl chinuise cumplit, aproape constant. 
Arăta îngrozitor şi probabil că se simţea aproape 
mort, voinţa de fier absolută, efortul susţinut de a 
scăpa din aceste condiții depăşeau limitele 
înţelegerii. Mallory dădu din cap minunîndu-se. 
„Dumnezeule, ce rezistent e yankeul ăsta!” îi 
apărură aceste cuvinte în minte pe neaşteptate. Îşi 
clătină capul miînios, vag conştient de faptul că 
asemenea cuvinte erau cu totul nelalocul lor acum. 

Gifiind, se uita înapoi pentru a vedea ce 
făceau ceilalţi. Pe Casey Brown desigur nu putea să- 
| zărească. Stătea aproape frînt în două în spaţiul 
limitat al sălii maşinilor; şi el era bolnav, suferea de 
o oarbă durere de cap, datorită vaporilor de ulei şi a 
gazelor care ieşeau încă din ţeava de eşapament pe 
care o înlocuise sau care mai scăpau în încăperea 
prost aerisită. Aplecat asupra maşinii nu-şi părăsise 
niciodată postul de cînd ieşiseră din golf, îngrijise 
bătrînul motor Kelvin obosit cu o atenţie afectuoasă, 
cu abilitatea iscusită a unui om cu o lungă şi 
glorioasă tradiţie de mecanic. Era de ajuns ca 
motorul să se poticnească odată, să se oprească o 


97 


clipă, atit cît îşi trage omul sufletul şi sfîrşitul ar fi 
fost pe cît de repede, pe atît de cumplit. Pilotarea 
vasului, vieţile lor, depindeau pe de-a-ntregul de 
mersul neîntrerupt al acestei elice, de pulsaţiile 
greoaie ale celor doi cilindri vechi şi ruginiţi. Erau 
inima vasului şi, cînd inima încetează să mai bată, 
vasul moare şi el, flacurile se desprind şi se 
scufundă în prăpastia ce-i aşteaptă între valuri. 

În fața compartimentului maşinilor, cu 
picioarele îndepărtate sprijinit de colțul stîlpului de 
susținere al scheletului rupt - asta era tot ce 
rămăsese din timonerie - Andrea muncea 
necontenit la pompă, fără să ridice capul niciodată, 
ignorînd înclinarea nebună a punţii caicului, ignorînd 
de asemeni vintul biciuitor şi usturător, picăturile 
fine de lapoviţă care îi amorţeau braţele goale şi-i 
înmuiau cămaşa udă pe umerii încovoiaţi şi masivi. 
Fără încetare, neobosit, braţul lui se ridica şi se lăsa, 
se ridica şi se lăsa cu precizia unui ceasornic. Era 
acolo de peste trei ore, şi părea capabil să continue 
la nesfirşit. Mallory care îi cedase pompa complet 
epuizat după mai puţin de douăzeci de minute de 
muncă nemiloasă, se întreba dacă rezistenţa acestui 
om avea o limită. 

Se mira şi de Stevens. De peste patru ore 
interminabile Andy Stevens se lupta şi biruia o cîrmă 
care sărea şi se zbătea convulsiv în miinile lui, ca şi 
cînd ar fi avut viaţă şi voinţă proprie - voinţa de a se 
smulge din mîinile epuizate şi de a le răsturna în 
valuri. Făcuse o treabă minunată, se gîndi Mallory, 
manevrase admirabil ambarcaţia greoaie. Il privi 
atent dar ceața îi biciuia rău ochii înlăcrimaţi şi îl 
orbea. Tot ce putea să zărească era imaginea difuză 
a unor dinţi încleştaţi, a unor ochi încercănaţi de 


98 


nesomn şi a unor pete mici de piele anormal de 
palidă în comparaţie cu masca de sînge care-i 
acoperea aproape complet faţa de la git pînă la păr. 
Un uriaş val brizant se spărsese în scîndurile ti- 
moneriei şi intrase în ferestre cu o forţă sălbatică, 
venise atit de neaşteptat, încît Stevens nu avusese 
nici o şansă să scape. Tăietura de deasupra tîmplei 
drepte era urită şi adîncă. Sîngele pulsa mereu pe 
marginea zdrelită a rănii şi picura monoton în apa 
care se revărsa şi clipocea pe podeaua timoneriei. 
Cu inima strinsă, Mallory se întoarse şi se 
aplecă după altă găleată de apă. Ce echipaj, îşi 
spuse el. Ce grup teribil de... de... Îşi căută cuvintele 
ca să-l descrie, pentru el, dar mintea îi era mult prea 
obosită. Oricum, nu avea importanţă pentru că 
pentru oameni ca ăştia nu existau cuvinte cu 
ajutorul cărora să poată fi apreciaţi cum se cuvine. 
Aproape că simţea în gură gustul amărăciunii 
care-i inunda mintea epuizată în mijlocul valurilor. 
Cît de mult greşise, Dumnezeule, cît de nedrept 
fusese! De ce trebuiau să moară oameni ca aceştia? 
se miră el furios, de ce trebuie să moară inutil? Sau 
poate nu era nevoie să justifici moartea, chiar o 
moarte lipsită de glorie, fără a realiza ceva. Nu 
poate cineva să moară pentru lucruri intangibile, 
pentru un ţel abstract şi ideal? Ce au realizat martirii 
pe rug? Sau ce înseamnă vechiul citat - dulce et 
decorum est pro patria mori? Dacă ai trăit bine, ce 
importanţă are cum mori? Inconştient îşi strînse 
buzele cu repulsie, gîndindu-se la cuvintele lui 
Jensen despre Înaltul Comandament care se juca 
de-a cine-i mai tare pe situaţie. Ei bine, erau acum 
chiar în mijlocul partidei, cîţiva pioni în plus pe care-i 
lua dracul. Nu că ar fi avut importanţă - le mai 


99 


rămîneau încă alte mii cu care puteau să continue 
jocul. 

Pentru prima dată Mallory se gîndi la el. Nu cu 
amărăciunea compătimirii sau cu regretul că totul 
s-a sfîrşit. Se gîndi la el ca la conducătorul 
expediției, la responsabilitatea lui pentru situaţia 
prezentă. E greşeala mea, îşi spunea el într-una. 
Totul e din vina mea. Eu i-am adus aici, i-am silit să 
vină aici. În timp ce o parte a minţii lui îi spunea că 
n-a avut de ales, că i-au forţat mîna, că dacă ar fi 
rămas în golf ar fi fost curăţaţi cu mult înainte de 
ivirea zorilor, şi totuşi în mod absurd îşi făcea 
reproşuri şi mai mari. Din toţi oamenii care trăiseră 
vreodată, numai Ernest Shakleton poate ar fi putut 
să-i ajute acum. Dar nu Keith Mallory. Nu mai putea 
să facă nimic, nimic altceva decit ceilalţi, şi ceilalţi 
aşteptau sfîrşitul. Totuşi, el era şeful, şi trebuia să 
găsească un mijloc de a-i salva - trebuia să 
găsească ceva... gîndi el trist. Dar nu mai era nimic 
de făcut. Nimeni, nimeni de pe acest pămînt n-ar fi 
putut face ceva. Sentimentul vinovăţiei şi că el este 
total necorespunzător se instala şi se adincea în 
mintea lui cu fiecare cutremurare a vechilor grinzi 
ale vasului. 

Lăsă să-i cadă căldarea, se agăţă de catarg ca 
să se asigure, deoarece un val enorm se spărgea pe 
punte cu o spumă efervescentă aidoma argintului 
viu. Apa se învirtea furioasă în jurul picioarelor lui 
care nu le băgă în seamă, privind fix în beznă. 
intunericul - asta le punea capac la toate. Bătrînul 
caic se rostogolea, se înclina, se împiedica, se 
afunda, ca şi cînd s-ar fi dezmembrat în neant. Nu 
puteau să vadă nimic, nici macar unde a dispărut 
ultimul val sau de unde va veni următorul. Marea 


100 


era invizibilă şi straniu de îndepărtată, de două ori 
mai înfricoşătoare prin iminenta ei apropiere. 

Mallory privi în jos în cală, şi desluşi vag 
obrazul ca o pată albă al lui Miller, acesta înghiţise 
apa de mare şi, chinuindu-se, voma apa sărată 
amestecată cu sînge. Dar Mallory nici nu-l băgă în 
seamă, toate gîndurile lui erau concentrate în altă 
parte, încercând să transforme o impresie fugară, 
pe cît de imprecisă pe atît de trecătoare într-o 
realitate coerentă. | se părea teribil de urgent să 
priceapă totul. Apoi un alt val mai mare se sparse 
pe o parte a vasului şi deodată înţelesese totul. 
Vîntul! Vîntul scăzuse, cu fiecare secundă care 
trecea, scădea. Chiar în momentul acela cînd stătea 
acolo cu braţele înconjurînd catargul, cînd cel de al 
doilea val încerca să-l tîrască cu el, îşi aduse aminte 
că ades pe munţii înalţi de acasă stătuse la poalele 
unui perete stîncos pe un vint năprasnic, căutînd 
drumul minimei rezistente, îşi aduse aminte cum 
înconjurase şi urcase peretele stîncos, într-un fel de 
pungă de aer relativ calmă. 

Era un fenomen destul de des întîlnit de 
alpinişti. Şi aceste două valuri monstruoase... erau 
valuri de recul inverse! Semnificaţia lor îi sări în ochi 
ca un fulger. Stîncile! Erau pe stîncile de la 
Navarone! 

Cu un strigăt  răguşit, nearticulat de 
avertizare, fără să-i pese de soarta lui se avintă spre 
pupă, se prăvăli cît era de lung prin apele 
tumultuoase pînă la bocaportul sălii maşinilor. 

— Cu toată forţa înapoi, urlă el. Pata albă 
murdară şi mirată care era faţa lui Casey Brown se 
ridică spre el. Pentru numele lui Dumnezeu, omule, 
înapoi cu toată forţa. Mergem drept spre stînci! 


101 


Se ridică în picioare, din doi paşi ajunse la 
timonerie căutînd înnebunit cu mîna o torţă 
luminoasă. 

— Stevens, stîncile! Sîntem aproape de stînci! 
Andrea, Miller e încă jos! 

Aruncă o privire spre Stevens, observă o 
uşoară înclinare a obrazului plin de sînge, urmări 
direcţia privirii ochilor fără expresie şi văzu 
deasupra lor o  albicioasă linie neregulată, 
fosforescentă dar aproape continuă, ce se lumina şi 
dispărea, se lumina şi dispărea pe măsură ce 
valurile se loveau şi se spărgeau de stîncile ce nu se 
desluşeau încă în întuneric. Disperat, mîna lui bijbii 
după o ţorţă. 

Şi deodată torţa plecă, şuierînd şi stropind de- 
a lungul traiectoriei aproape orizontale a zborului. O 
clipă Mallory crezu că s-a stins şi îşi strinse pumnii, 
cuprins de furie neputincioasă, dar chiar atunci torţa 
se lovi de peretele stincos, căzu apoi pe o 
proeminenţă la circa patru metri deasupra apei şi 
rămase acolo fumegiînd şi arzînd cu intermitenţă în 
ploaia care cădea şi în spuma puternică pe care o 
aruncau brizanţii zgomotoşi. 

Lumina era slabă dar suficientă. Stîncile nu 
erau decit la o distanţă de cincizeci de metri, negre 
şi umede, luceau în pilpiirea capricioasă a torţei - o 
torţă care lumina un cerc vertical cu o rază ceva mai 
mică de cinci metri şi lăsa stîncile de dedesubtul 
proeminenţei scufundate într-un întuneric înşelător. 
Şi drept în faţa lor la douăzeci sau poate la 
cincisprezece metri de mal se ridica un recif lung şi 
redutabil cu colţi îndepărtați şi ascuţiţi ca nişte ace, 
ale căror extremităţi se pierdeau în întunericul din 
afară. 


102 


— Poţi să treci printre stînci? strigă el lui 
Stevens. 

— Dumnezeu ştie! Am să încerc. Mai adăugă 
ceva cu privire la felul de a pilota, dar Mallory era 
deja la jumătatea drumului de timonă. Ca 
întotdeauna în caz de pericol mintea lui funcţiona cu 
o siguranţă anormală şi cu o claritate a ideilor pe 
care mai apoi nu şi le putea explica. 

În cîteva secunde înşfăcă vreo cîteva piroane, 
un ciocan şi o frînghie cu miez de sîrmă şi se 
întoarse pe punte. Dar rămase complet nemişcat 
pironit de o tensiune aproape insuportabilă cînd 
văzu cum se năpusteau asupra lor o semeaţă stincă 
zimţată, -drept în proră, la babord, o stîncă ajungînd 
pînă la jumătatea timoneriei. Lovi vasul cu o 
violenţă care-l trînti în genunchi, zgirie şi scrijeli 
aproape jumătate din lungimea bordurilor, sfărimă 
cîteva scînduri şi apoi caicul se rostogoli pe babord 
şi trecu. Stevens învirtea înnebunit cîrma şi urla să 
se dea cu toată forţa înapoi. 

Mallory scăpă un lung suspin de uşurare - era 
aproape inconştient că îşi ţinuse respiraţia - şi îşi 
trecu repede în jurul gitului şi pe umărul stîng 
colacul de fringhie, îşi băgă în curea pitoanele şi 
ciocanul. Acum caicul se învirtea împrejur greoi, 
scufundîndu-se pe partea stingă şi răsucindu-se 
puternic, şi deodată începură să-i cadă bordurile în 
mijlocul valurilor, valuri mai scurte şi mai abrupte ca 
niciodată sub dubla influenţă a vîntului şi a virtejului 
ce se retrăgea dinspre stînci, dar vasul era încă în 
strinsoarea mării şi, în puterea ei proprie şi distanţa 
se micşora cu o viteză înspăimîntătoare. Este o 
şansă pe care nu trebuie să o scap, îşi repeta 
Mallory mereu, e o şansă pe care nu trebuie să o 


103 


scap! Dar proeminenţa aceea mică, îndepărtată şi 
abia accesibilă era ultima cruzime rafinată a soartei, 
sarea pe rană, şi îşi dădea seama în sinea lui că de 
fapt n-avea nici o şansă, era o sinucidere. Şi apoi 
Andrea care aruncase peste bord ultimele apărători 
- nişte cauciucuri de camioane vechi - se ridică 
înaintea lui, zîimbindu-i cu faţa lui imensă şi deodată 
Mallory nu mai fu atît de sigur că nu mai are nici o 
şansă. 

— Proeminenţa? 

Mîna uriaşă, liniştitoare a lui Andrea era pe 
umărul lui. 

Mallory dădu din cap. Era cu genunchii îndoiţi 
în aşteptare, cu picioarele fixate pe puntea 
lunecoasă care se scufunda. 

— Sări, îi strigă Andrea. Apoi ţine picioarele 
drept! 

Nu mai era timp de pierdut. Caicul se răsuci 
pe o parte legănîndu-se pe creasta unui val la fel de 
sus ca şi o stincă, mai sus decit s-ar fi putut 
vreodată şi Mallory îşi dădu seama că era acum ori 
niciodată. Cu mîinile îşi făcu vînt din spate; îşi îndoi 
genunchii şi mai tare şi apoi se aruncă în sus într-un 
salt convulsiv, prinzîndu-se cu degetele de piatra 
umedă a stîncii după care se ridică pe marginea 
proeminenţei. O clipă rămase suspendat acolo cu 
braţele întinse, incapabil de a se mişca, tresări cînd 
auzi sfărimîndu-se catargul de proeminenţa stîncii şi 
rupîndu-se în două, apoi degetele îi alunecară fără 
voie pe marginea proeminenţei şi era pe jumătate 
afară cînd se simţi împins de o forţă imensă de 
dedesubt. 

Nu era încă sus. Sustinut numai în catarama 
centurii, era agăţat de muchea stîncii, catarama 


104 


care acum se trăsese pînă în capul pieptului datorită 
greutăţii corpului lui. Dar nu căută un sprijin cu 
înfrigurare, nici nu se zvircoli şi nici nu dădu din 
picioare în aer, căci oricare din aceste acţiuni l-ar fi 
făcut să cadă iar. In sfîrşit, din nou se simţea la el 
acasă, în elementul lui. Cel mai mare căţărător alpin 
al timpurilor sale, cum îi spunea lumea şi chiar 
pentru asta era născut. 

Incet, metodic, pipăi suprafaţa platformei şi 
aproape imediat descoperi o crăpătură ce mergea în 
spatele peretelui de stîincă. Ar fi fost mai bine dacă 
crăpătura ar fi fost paralelă cu suprafaţa stîncii şi nu 
strimtă cît un băț de chibrit. Dar pentru Mallory era 
suficientă. Cu o precauţie infinită scoase ciocanul şi 
o pereche de pitoane din centură, introduse în 
crăpătură un piton pentru a dobîndi un sprijin cît 
mai mic, pe cel de al doilea îl făcu să lunece cîțiva 
centimetri mai încolo, se agăţă de primul piton cu 
mîna stingă, cu degetele îl ţinu pe cel de al doilea şi 
cu mîna liberă luă ciocanul. Peste cincisprezece 
secunde era pe platforma de stînci. 

Lucrînd repede şi cu siguranţă ca o pisică în 
echilibru pe roca alunecoasă şi înclinată, bătu cu 
ciocanul un piton pe suprafaţa stincii la circa 
nouăzeci de centimetri de platformă într-un unghi 
înclinat şi sigur, fixă frînghia la capăt cu un nod 
marinăresc şi restul îl aruncă peste marginea 
platformei de stîncă. Atunci şi numai atunci se 
întoarse împrejur şi privi în jos. 

Trecuse mai puţin de un minut de cînd caicul 
se izbise de stînci şi nu mai era decit o epavă 
sfărimată cu catargele rupte, cu bordurile dărimate 
care se descompunea văzînd cu ochii. La fiecare 
şapte opt secunde un val gigantic o ridica şi îi izbea 


105 


coca de stînci, cauciucurile grele de camion 
amortizau numai o parte a loviturii şi trosnitura 
groaznică care urma transforma copăstiile în bețe 
de chibrituri, despica şi găurea bordurile şi rupea 
grinzile de stejar; apoi tot caicul se legăna, lăsînd să 
se vadă babordul şi marea flămîndă care năvălea 
înăuntru prin placajele rupte şi sfişiate. 

Trei oameni stăteau în picioare lîngă ceea ce 
mai rămăsese din timonerie. Trei oameni - îşi dădu 
seama deodată că lipsea Casey Brown - îşi dădu 
seama de asemeni că motorul mergea încă, 
zgomotul lui scădea apoi creştea din nou la intervale 
neregulate. Brown, manevra caicul înainte şi înapoi 
de-a lungul stîncii, îl menținea pe cît omeneşte 
posibil în aceeaşi poziţie, pentru că ştia că vieţile lor 
depindeau de Mallory - şi de el. Nebunul! înjură 
Mallory. Nebun fără pereche! 

Caicul fu aruncat înapoi de un val care se 
retrăgea într-o prăpastie, îşi ţinu echilibrul, apoi fu 
tîrit sub stînci din nou, se izbi atit de puternic încît 
acoperişul timoneriei se sfărimă şi fu proiectat în 
peretele stîncii. Ciocnirea fu atît de violentă, şocul 
atit de neaşteptat încît Stevens îşi pierdu echilibrul 
picioarelor şi al miinilor şi fu catapultat pe peretele 
de stînci, cu mîinile ridicate, într-un gest de apărare. 
O clipă rămase atîrnat acolo ca şi cum ar fi fost 
țintuit de perete, apoi căzu înapoi în mare, cu capul 
şi cu membrele epuizate, fără viaţă în liniştea lui 
fără vlagă. Ar fi murit atunci, înecat sub loviturile de 
ciocan ale mării sau sfărimat de următoarea ciocnire 
a chilei caicului cu stînca. Ar fi trebuit să moară şi ar 
fi murit cu siguranţă dacă un braţ uriaş nu l-ar fi 
ridicat şi l-ar fi scos afară din apă ca pe o păpuşă de 
cîrpă neputincioasă şi udă şi nu l-ar fi tras pe bord 


106 


cu o secundă înaintea următoarei ciocniri a vasului 
de stîncă, care i-ar fi curmat viaţa. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, veniţi, strigă 
disperat Mallory, într-un minut se va scufunda. 
Coarda - folosiţi coarda! II văzu pe Andrea şi pe 
Miller schimbînd repede cîteva cuvinte, îi văzu cum 
îl scutură, cum îl împing şi cum îl pun pe picioare pe 
Stevens ameţit încă, vomitind apă de mare, dar 
conştient. 

Andrea îi spuse ceva la ureche, apoi îi puse 
coarda în mînă şi din nou caicul începu să se mişte, 
iar Stevens strînse coarda mecanic. Un briînci 
straşnic al lui Andrea de jos şi braţul întins al lui 
Mallory îl prinse: Stevens se trezi pe platforma de 
stincă stînd cu spatele lipit de perete atîrnat de un 
piton, încă ametit şi dînd din cap zăpăcit, dar salvat. 

— E rindul tău, Miller! strigă Mallory. 
Grăbeşte-te, omule, sări! 

Miller îl privi pe Mallory, ar fi putut jura că 
acesta zimbea. În loc să apuce coarda de la Andrea, 
alergă spre cabină. 

— Un moment, şefule! zbieră el. Mi-am uitat 
periuţa de dinţi! Reapăru după citeva secunde, dar 
fără periuţă. Aducea marea ladă verde cu explozivi 
şi, mai înainte ca Mallory să-şi poată da seama ce se 
întîmplă, lada de circa douăzeci şi cinci de kilograme 
se legăna în aer, trimisă de braţele neobosite ale 
grecului. Mecanic, braţele lui Mallory o înşfăcă şi o 
prinse. Mai apoi îşi pierdu echilibrul, se împiedică şi 
căzu în genunchi, apucă însă lada şi o readuse cuo 
smucitură. Stevens care se ţinea strîns de piton era 
acum sigur pe picioarele sale, cu mîna liberă 
agăţată de cureaua lui Mallory; tremura de frig, de 
epuizare şi de o emoție ciudat deformată de frică. 


107 


Dar, ca şi Mallory, era un om al munţilor, din nou în 
elementul lui. 

Mallory tocmai se îndreptă cînd se ivi 
ansamblul de radio impermeabilizat. îl prinse, îl 
puse jos şi se uită peste marginea stiîncii. 

— Lăsaţi dracului lucrurile astea afurisite! urlă 
el furios. Urcaţi acuma voi! 

Două rulouri de frînghie ateriză pe platformă 
lîngă el, apoi primul rucsac cu alimente şi 
îmbrăcăminte. Îşi dădu vag seama că Stevens 
încerca să stivuiască de bine, de rău, echipamentul. 

— Mă auziţi? răcni Mallory. Urcaţi imediat. E 
un ordin. Vasul se scufundă, zevzecilor! 

Caicul se scufunda într-adevăr! Se umplea 
repede cu apă şi Casey Brown părăsise motorul, 
Kelvinul inundat. Dar acum nava era ca o platformă 
mult mai utilă, se învîrtea într-un cerc mult mai mic, 
ciocnirile cu peretele de stîncă fiind mai puţin 
violente. Pentru o clipă Mallory îşi închipui că marea 
se retrăgea dar apoi îşi dădu seama că tonele de 
apă din cala caicului îi coboriseră puternic centrul de 
greutate şi acționau ca un contrabalans. 

Miller îşi făcu mîna pilnie la ureche. Chiar în 
întunecimea torţei care se stingea, figura lui avea o 
paloare ciudată, verzuie. 

— Nu pot să aud nici o vorbă, şefule. De 
altminteri încă nu se scufundă. Dispăru iarăşi în 
cabina din faţă. 

In următoarele treizeci de secunde toţi cei 
cinci oameni  lucrară cu furie şi restul 
echipamentului fu ridicat pe proeminenta de stîncă. 

Caicul se scufundase la pupă cînd Brown se 
căţăra pe coardă, puntea de la dunetă era acoperită 
şi apa intra în sala maşinilor prin bocaport; cînd 


108 


Miller apucă frînghia şi-l urmă, teuga era la nivelul 
apei, şi cînd Andrea apucă coarda şi se aruncă spre 
stînci, picioarele lui se balansau deasupra unei 
întinderi nesfiîrşite de apă. Caicul dispăruse complet, 
se scufundase, nici o epavă plutitoare în derivă şi 
nici măcar o bulă de aer nu arăta locul unde fusese 
de curînd. 

Platforma de stîincă era îngustă, nu avea nici 
un metru în partea ei cea mai lată, se îngusta la 
extremităţile din întuneric. Mai rău era că în afară 
de cei cîţiva centimetri pătraţi unde Stevens 
îngrămădise materialele se înclina mult spre 
exterior iar roca de sub picioare era alunecoasă şi 
înşelătoare. Cu spatele lipit de perete Andrea şi 
Miller trebuiau să stea pe călcîie, cu miiniie întinse şi 
cu palmele sprijinite de stîncă, lipindu-se cît puteau 
de tare pentru a se ţine în echilibru. Dar în mai puţin 
de un minut Mallory bătu încă două pitoane la circa 
şaizeci de centimetri deasupra platformei de stîncă, 
la o distanţă de trei metri unul de altul, legă o 
coardă, o balustradă sigură pentru toţi. Obosit, 
Miller se lăsă în jos, se aşeză, apoi îşi sprijini pieptul 
de bariera protectoare a frînghiei, sincer mulţumit. 
Scotoci în buzunarul de la piept, scoase un pachet 
de ţigări şi le oferi tuturor uitînd de ploaia care le 
înmuie într-o clipă. Era ud leoarcă din talie pînă în 
picioare şi ambii genunchi îi fuseseră striviţi rău de 
peretele de stincă; îi era foarte frig, căci ploaia 
puternică şi picăturile fine din valurile care se 
spărgeau continuu sub platforma de stînci îl udaseră 
pînă la piele, marginile ascuţite ale rocii îi intrau tare 
în pulpele picioarelor, frînghia, strinsă îl împiedica să 
respire şi era încă cenușiu la faţă şi epuizat de orele 


109 


lungi de muncă şi de rău de mare; dar cînd vorbi, 
avu o voce plină de adiîncă sinceritate. 

— Cerule, spuse el înfiorat. Nu-i aşa că-i 
frumos! 


110 


CAPITOLUL 5 


LUNI NOAPIEA 
De la 1,00 la 2,00 


Nouăzeci de minute mai tirziu Mallory se 
asigură într-un horn natural stîncos al falezei, îşi 
sprijini piciorul pe un piton şi încercă să-şi 
odihnească trupul chinuit şi epuizat. Două minute de 
odihnă, numai două minute, îşi spuse el, pînă urcă 
Andrea: coarda tremura şi putea chiar să audă 
deasupra şuieratul vîntului care încerca să-l smulgă 
de pe peretele de stîncă, scrijelitul metalic cînd 
bocancii lui Andrea se forţau să găsească un sprijin 
pe acea primejdioasă platformă situată chiar sub el, 
platforma care era cît pe aci să-l învingă, obstacol 
pe care nu-l depăşise decît cu preţul miinilor sale 
zdrelite şi trupului complet sleit, al unei dureri 
arzătoare în muşchii umerilor şi al respirației care-l 
făcea să inspire aerul în plămiîni cu lăcomie. 
intenţionat se forţă să nu se mai gindească la 
suferinţele care-i chinuiau trupul, la necesitatea 
urgentă de odihnă şi ascultă din nou sunetul oţelului 
care lovea stinca, de data asta mai tare, purtat mai 
limpede de vijelie... Va trebui să-i spună lui Andrea 
să fie mai prudent pe ultimii şase metri sau cît îi mai 
rămiîneau de vîrf. 

Cel puţin lui nimeni nu trebuia să-i spună să 
nu facă zgomot, se gîndi Mallory crispat. Nu putea 
să facă nici un zgomot numai cu o pereche de 
ciorapi sfişiaţi în picioarele lui rănite şi însîngerate, 
nu putea chiar dacă ar fi vrut. Parcursese cu greu 


111 


primii şase metri ai urcuşului cînd descoperi că 
bocancii de munte erau inutili, îl făceau să fie lipsit 
de orice sensibilitate a picioarelor, de posibilitatea 
de a localiza şi repera micile puncte de sprijin care-i 
ofereau singurul mijloc de a urca. Şi-a scos bocancii 
cu mare greutate, i-a legat cu şireturile de curea şi i- 
a pierdut, i-au fost smulşi cînd îşi croia drum printre 
colții de stîncă. 

Urcuşul în sine fusese un coşmar, un brutal şi 
chinuitor supliciu, în vânt şi ploaie şi întuneric, un 
supliciu care într-un fel micşorase primejdia şi 
ascunsese pericolul de moarte al ascensiunii pe 
acea pantă verticală necunoscută; un supliciu 
interminabil: agăţat în vîrful degetelor, sau în vîrful 
picioarelor, nevoit să bată peste o sută de pitoane, 
să lege corzi şi apoi să se tîrască din nou în sus prin 
beznă. Fusese o ascensiune cum nu mai încercase 
încă niciodată şi ştia că nu va mai încerca niciodată 
în viaţa lui, pentru că era o nebunie. Fusese o 
ascensiune care îi solicită pînă la limită 
îndemiînarea, curajul şi puterea şi chiar mai mult 
decit atît. Nu ştiuse cîte resurse, ce rezervă fără 
margini zăceau în el sau în orice om. Cunoştea 
izvorul, sursa acestei puteri care-l adusese pînă 
acolo unde se afla, de unde era uşor să urce pînă în 
vîrf. Ambiţia de alpinist, pericolul individual, mîndria 
faptului că era probabil singurul om din sudul 
Europei care ar fi putut să facă ascensiunea, sau 
chiar deplina siguranţă a faptului că timpul zbura 
pentru cei din Kheros - nu fusese nici una dintre 
acestea - îşi dădea prea bine seama; în ultimele 
douăzeci de minute cit îi trebuiseră ca să treacă 
peste creasta de sub picioarele lui, prin minte nu-i 


112 


trecuseră nici unul din aceste gînduri, nu-l încercase 
nici o emoție şi urcase ca o maşină. 

Andrea se ridica pe coardă în sus uşor, 
voiniceşte, cu ajutorul mi:inilor trecînd de ridicătura 
netedă a convexităţii platformei, în vreme ce 
picioarele lui se legănau în gol. Era înfăşurat cu 
colaci grei de frînghii şi încins cu pitoane care ieşeau 
afară din curea în fiecare parte, dindu-i aspectul 
distonant al unui bandit corsican de operetă. Se 
ridică repede alături de Mallory, se asigură în horn şi 
îşi şterse fruntea plină de sudoare. Ca de obicei 
suridea cu gura pînă la urechi. 

Mallory îl privi şi îi surise şi el. Wu e drept ca 
Andrea să fie aici, gândi el. Venise în locul lui 
Stevens, dar Stevens era încă suferind de pe urma 
loviturii şi pierduse mult sînge. Dealminteri era 
necesar un alpinist de clasă, pentru a închide 
coarda; ca să ruleze fringhia cînd urca şi să scoată 
pitoanele, căci nu trebuia să rămînă nici o urmă că 
am urcat, aşa i-a spus Mallory şi Stevens a aprobat 
în silă, cu toate că era uşor să observi pe faţa lui 
supărarea. Mai mult ca oricind Mallory se bucură că 
a rezistat la rugămintea tăcută de pe faţa lui 
Stevens: fără îndoială, Stevens era un alpinist 
excelent, dar în acea noapte Mallory nu avea nevoie 
de încă un alpinist, ci de o scară umană. Din cînd în 
cînd în timpul ascensiunii stătuse pe spinarea lui 
Andrea, pe umerii, pe palmele lui şi odată pe capul 
lui - cel puţin zece secunde atunci cînd avea încă 
bocancii cu colţari - şi niciodată Andrea n-a 
protestat sau nu s-a împiedicat sau n-a cedat un 
milimetru. Acest om era de nezdruncinat, la fel de 
tare şi răbdător ca stincă pe care stătea. De cînd 
apusese soarele în seara aceea Andrea muncise 


113 


încontinuu, făcuse atita treabă care ar fi putut să 
omoare doi oameni obişnuiţi. Şi privindu-l, Mallory 
îşi dădu seama aproape cu deznădejde că nu părea 
deosebit de obosit. 

Mallory arătă cu mîna hornul de stîncă apoi în 
sus, spre gura întunecată care se profila ca un 
dreptunghi estompat în lumina palidă a cerului. Se 
aplecă la urechea lui Andrea: 

— Şase metri, Andrea, spuse el încet. 
Respirația lui era încă dureros de grea. N-o să mai 
avem necazuri - pe partea mea este o fisură şi sînt 
şanse să meargă pînă în virful falezei. 

Andrea privi în sus gînditor, dădu din cap în 
tăcere. 

— Ar fi trebuit să-ţi scoţi bocancii, continuă 
Mallory. Vom folosi fiecare piton. 

— Chiar şi pe o asemenea noapte - cu vînt 
puternic, ploaie rece şi neagră ca o cocină de porci 
şi pe o faleză ca aceasta? Nu era nici îndoială nici 
întrebare, mai degrabă în vocea lui Andrea era o 
confirmare a unui gînd nemărturisit. Erau împreună 
de atita timp, căpătaseră o înţelegere atit de 
profundă încît între ei cuvintele erau adesea de 
prisos. 

Mallory dădu din cap, aşteptă pînă ce Andrea 
bătu un crampon, înnodă corzile în jurul lui şi fixă 
restul de fringhie răsucită din balotul care se 
întindea o sută treizeci de metri mai jos pînă la 
platforma de stînci unde aşteptau ceilalţi. Apoi 
Andrea îşi scoase bocancii şi îşi legă strîns colţarii lui 
de frânghie, îşi slăbi cuțitul subţire cu două tăişuri în 
teaca de la umăr, privi spre Mallory şi dădu la rîndul 
său din cap. 


114 


Primii trei metri fură uşori. Cu mîinile şi cu 
spatele sprijinite de unul din pereţii hornului iar de 
celălalt cu picioarele numai în ciorapi, Mallory se 
căţără ajutîndu-se cu cuțitul pînă cînd depărtarea 
pereţilor verticali se  accentuă. Cu picioarele 
sprijinite de peretele de stîncă, bătu un piton cît 
putu mai sus, îl apucă cu amândouă miinile, îşi lăsă 
picioarele în jos de-a curmezişul hornului şi găsi un 
sprijin de bază într-o crăpătură. Peste două minute 
mîinile lui se agăţau de marginea sfărimicioasă a 
prăpastiei. 

Tiptil şi cu precauţiuni infinite pipăi pămîntul, 
iarba şi pietricelele pînă ce mîinile lui se sprijiniră pe 
stincă solidă, îşi îndoi genunchii ca să-şi găsească 
un ultim punct de sprijin pentru degetele picioarelor, 
apoi îşi ridică prudent capul deasupra crestei într-o 
mişcare imperceptibilă atit era de lentă, o mişcare 
ascunsă milimetric. Imediat ce ochii depăşiră nivelul 
stîincilor se opri, scrută cu privirea întunericul 
duşmănos, întreaga lui fiinţă, întreaga lui conştiinţă 
se concentrară în ochi şi urechi. Pentru prima oară 
de la începutul acestei îngrozitoare escaladări, cu 
totul ilogic, deveni conştient de pericolul la care se 
expunea, de lipsa de apărare şi se blestemă pentru 
prostia de a nu fi împrumutat de la Miller revolverul 
cu surdină. 

La orizont se ridicau munţi, în jur întunericul 
era total, se putea distinge forme şi unghiuri, 
înălţimi şi depresiuni ca nişte siluete nebuloase, 
contururi şi profiluri umbrite ce ieşeau şovăielnic din 
întuneric, un întuneric care deodată nu mai fu 
imprecis şi duşmănos, ci tulburător de familiar prin 
ceea ce arăta, cerînd să fie recunoscut. 


115 


Şi apoi deodată, puternic şocat Mallory 
înţelese. Creasta din faţa ochilor era exact aşa cum 
i-o descrisese domnul Vlachos, aşa cum i-o schiţase 
el - o bandă de teren gol, îngust, paralel cu faleza, 
în spate un talmeş-balmeş de stînci enorme şi apoi 
dincolo de ele pantele inferioare cu trepte presărate 
cu pietriş ale munţilor. Primul succes pe care-l 
obțineau, se gîndi Mallory jubilînd - şi ce succes! 
Navigaţia cea mai rudimentară, dar şi cel mai mare 
noroc să ajungă chiar la ţintă - cel mai înalt punct 
de pe cele mai abrupte faleze ale insulei Navarone, 
singurul loc unde nemţii nu postaseră nici o 
santinelă, deoarece ascensiunea era imposibilă! 
Mallory simţi o uşurare, buna dispoziţie îi reveni. 
Jubilînd îşi îndreptă picioarele, se ridică pe jumătate 
deasupra crestei cu braţele întinse cu palmele pe 
marginea stîncii şi apoi îi îngheţă sîngele în vine, 
împietri la fel ca stînca compactă din mâinile lui, cu 
inima bătîndu-i să se rupă în piept. 

Unul din bolovani se mişcase. La şapte sau opt 
metri mai încolo o umbră se depărtase pe furiş, se 
detaşase de stîncile dimprejur şi înainta încet spre 
marginea falezei. Apoi umbra nu mai fu o umbră. 
Acum nu se mai putea înşela - cizmele înalte, 
mantaua lungă sub pelerina impermeabilă, casca 
strinsă îi erau din păcate prea bine cunoscute. Al 
naibii să fie Vlachos! Al naibii să fie Jensen! Ai naibii 
să fie toţi cunoscătorii care stau acasă, toţi savanții 
de la Inteligence Service, care dau informaţii greşite 
şi trimit la moarte sigură pe bieţii oameni. Şi în 
aceeaşi clipă Mallory se blestemă şi pe sine pentru 
neglijenţă, căci se aşteptase tot timpul la aşa ceva. 
Primele două sau trei secunde Malory rămase 
teapăn şi nemişcat, cu mintea şi trupul vremelnic 


116 


paralizate, santinela deja înaintase patru sau cinci 
paşi cu carabina întinsă gata să tragă, cu capul 
întors într-o parte ca şi cum ar fi ascultat geamătul 
subţire al vîntului puternic şi zgomotul adînc şi 
depărtat al valurilor de dedesubt, încercînd să deslu- 
şească sunetul care-i trezise bănuiala. Dar acum 
primul şoc trecuse şi mintea lui Mallory lucra din nou 
febril. Să urce pe virful crestei însemna o sinucidere, 
mie la sută că santinela l-ar fi auzit căţărindu-se pe 
creastă şi l-ar fi împuşcat imediat şi, chiar dacă ar fi 
sărit, nu avea nici armă şi nici putere după 
escaladarea obositoare, să se lupte cu miinile goale 
ca un om odihnit. Ar trebui să se întoarcă. Dar va 
trebui să alunece în jos milimetru cu milimetru. 
Mallory ştia că noaptea vederea laterală este mai 
ascuţită decit privirea directă şi santinela putea să 
observe cu coada ochiului o mişcare bruscă. Şi-apoi 
n-ar trebui decit să întoarcă capul şi acesta ar fi 
sfîrşitul. Mallory îşi dădea seama. Nu se putea 
confunda silueta lui cu liniile ascuţite ale crestei 
falezei. Mallory alunecă treptat înapoi în spatele 
crestei falezei, gradat, cu mişcări pe cît posibil de 
liniştite şi controlate şi chiar răsuflarea lui era 
înceată, fără zgomot, ca o rugăciune tăcută. San- 
tinela înainta mereu, ajunse la un punct situat la 
circa trei metri de Mallory spre stînga dar privirea lui 
era tot în cealaltă parte cu urechea atentă în 
direcţia vîntului. Şi atunci Mallory se lăsă în jos 
alături de uriaşul Andrea, cu gura la urechea lui 
rămînîndu-i pe creastă numai virful degetelor. 

— Ce-i? E cineva acolo? 

— O santinelă, murmură Mallory ca răspuns. 
Braţele începură să-l doară din cauza încordării. A 
auzit ceva şi ne caută. 


117 


Se îndepărtă de Andrea brusc şi se lipi cît putu 
mai bine de peretele stîncii, conştient că şi Andrea 
făcea la fel. 

O rază de lumină chinuitoare şi orbitoare 
pentru ochii lor obişnuiţi de atita timp cu întunericul 
apăru deodată într-un colţ peste creasta falezei, se 
mişca alene în direcţia lor. Neamţul îşi întoarse 
lanterna şi examina metodic marginea falezei. După 
unghiul razei de lumină Mallory aprecie că mergea 
singur la cîţiva metri de creasta. În noaptea aceasta 
furtunoasă şi vijelioasă nu voia să se aventureze pe 
pămîntul alunecos, înşelător din virful falezei, 
probabil nu voia să rişte ca gleznele lui să fie 
apucate brusc de două miini care să-l arunce de la 
130 de metri peste stinci şi recife, la o moarte 
sigură. 

Încet, inexorabil, raza de lumină se apropia. 
Deşi oblică, era imposibil să nu-i atingă. Cu o 
certitudine tulburătoare Mallory îşi dădu seama că 
neamţul nu era pur şi simplu bănuitor; mai mult, ştia 
că e cineva acolo şi nu va înceta să-i caute pînă nu-i 
va găsi. Şi ei nu puteau să facă nimic, chiar nimic... 

Şi atunci capul lui Andrea se apropie de al său 
din nou. 

— O piatră, murmură Andrea, acolo, în spatele 
lui. Mallory pipăi virful falezei, la început precaut 
apoi cu înfrigurare. Pămînt, numai pămînt, rădăcini 
de ierburi şi pietricele mici - nici măcar de mărimea 
unei biluţe, nu era nimic. Şi atunci Andrea îi împinse 
ceva şi mîna i se strînse pe metalul neted al unui 
piton; şi în momentul acela de pericol iminent cînd 
raza de lumină subţire care-i căuta era numai la 
cîteva zeci de centimetri, Mallory îşi reproşă cu 


118 


ciudă că uitase complet că mai avea două-trei 
pitoane agăţate de curea. 

Îşi legănă braţul spre spate, azvirli cu putere 
pitonul şi îl trimise departe în întuneric. Trecu o 
secundă, apoi alta şi nimic, ştia că n-a nimerit, raza 
de lumină era numai la cîţiva centimetri de umărul 
lui Andrea cînd îi răsună în urechi ca o binecuvintare 
zgomotul melalic al pitonului lovind un bloc de 
stincă. O clipă raza se legănă, străpunse întunericul 
fără ţintă şi se răsuci împrejur examinînd stîncile din 
stînga, alunecînd şi împiedicîndu-se; încărcătorul cu 
muniții al carabinei strălucea în lumina lanternei 
care era agăţată alături. Santinela nu alergase mai 
mult de cinci metri cînd Andrea ajunse pe marginea, 
falezei ca o pisică mare şi neagră, se furişă tiptil fără 
zgomot de-a lungul țărmului pînă la adăpostul celui 
mai apropiat bolovan. Ca o fantomă se strecură 
repede în spatele stîncii şi dispăru ca o umbră 
prelungă printre umbre. 

Santinela era la circa optsprezece metri mai 
încolo, raza lanternei sale zbura timid de la un 
bolovan la altul cînd Andrea lovi de două ori stînca 
cu miînerul cuţitului său. Santinela se întoarse 
luminînd cu lanterna şirul de bolovani apoi începu să 
fugă cu  stingăcie înapoi, pulpana mantalei 
fluturîndu-i caraghios în vînt. Acum lanterna se 
legăna sălbatic şi Mallory zări o clipă obrazul palid şi 
încordat cu ochii măriţi de groază, în contradicţie 
ridicolă cu casca de oţel de pe cap ce simboliza 
bravura de gladiator. Doar ştie - gîndea Mallory - ce 
teamă îngrozitoare îi tortura mintea confuză; 
zgomote pe creasta falezei, sunete metalice din 
cealaltă parte printre stînci, veghea lungă şi sinistră, 
teama şi singurătatea pe creasta pustie într-o 


119 


noapte întunecoasă şi furtunoasă într-o ţară ostilă, 
şi deodată Mallory simţi o milă profundă pentru 
acest om, un om ca şi el, soţul iubit sau fratele sau 
fiul cuiva, care-şi făcea cît putea mai bine slujba 
murdară şi primejdioasă, numai pentru că i se 
ordonase, milă pentru singurătatea lui, pentru 
neliniştea şi pentru frica lui, pentru că ştia cu 
siguranţă că va muri mai înainte de a număra pînă 
la trei. Încet, calculîndu-şi timpul şi distanţa, Mallory 
îşi înălţă capul. 

— Ajutor, strigă el. Ajutor! Cad! 

Soldatul se opri la mijlocul drumului şi se 
întoarse la mai puţin de un metru şi jumătate de 
stinca după care se ascundea Andrea. Pentru o clipă 
raza de lumină a lanternei se legăna sălbatic 
împrejur, apoi se fixă pe capul lui Mallory. Incă o 
clipă soldatul rămase nemişcat, apoi ridică mîna 
dreaptă cu carabina în timp ce stînga cobora pînă la 
încărcător.  Horcăi odată, expiraţia lui fiind 
zgomotoasă şi convulsivă, apoi bufnitura mînerului 
pumnalului lui Andrea lovind în plin între coaste 
ajunse limpede, în ciuda vîntului, pînă la urechile lui 
Mallory... 

Mallory privi cadavrul, apoi figura impasibilă a 
lui Andrea care îşi şterse lama cuţitului de manta, se 
ridică uşor în picioare, suspină şi îşi vîri pumnalul în 
teacă. 

— Aşa, dragă Keith! Andrea folosea formalistul 
„căpitane” numai cînd erau şi alţii de faţă. lată de ce 
tînărul nostru locotenent suferă atît de cumplit acolo 
jos. 

— Da, aşa e, încuviinţă Mallory. Ştiam sau cel 
puţin presimţeam. Ca şi tine. Prea multe coincidenţe 
- caicul german care ne-a cercetat, necazurile de la 


120 


turnul de pază şi acum asta. Mallory înjură încet şi 
amarnic. Asta-i sfîrşitul carierei prietenului nostru, 
căpitanul Briggs din Castelrosso. Va fi dat afară pînă 
la sfîrşitul lunii. Jensen va avea grijă de asta. 

Andrea încuviinţă. 

— L-a lăsat pe Nicolai să plece? 

— Cine altcineva ar fi putut să ştie că vom 
debarca aici, cine ar fi putut să-i avertizeze pe toţi, 
şi pe întreg parcursul drumului nostru? Mallory facu 
o pauză, îşi alungă gîndurile negre şi îl luă de braţ 
de Andrea. Nemţii sînt prevăzători. Chiar dacă ştiau 
că e aproape imposibil să debarce cineva pe o 
noapte ca asta, au postat probabil o duzină de 
santinele de-a lungul falezei. Instinctiv, Mallory 
cobori glasul. Doar n-or fi contat ca un singur om să 
facă faţă la cinci. Aşa că... 

— Au semnalizatoare, termină Andrea fraza 
începută de el. Probabil că au un mijloc de a-i 
avertiza pe ceilalţi. Poate rachete. 

— Nu, rachete, nu, dezaprobă Mallory. Le-ar 
trăda poziţiile. Telefonul. Asta trebuie să fie. lţi aduci 
aminte cum era în Creta - kilometri de fire 
telefonice risipite peste tot?... 

Andrea înclină capul, luă lanterna santinelei, o 
acoperi cu mîna lui uriaşă şi începu să caute. În mai 
puţin de un minut se întoarse. 

— De telefon e vorba, anunţă el încet. Acolo 
printre stînci. 

— Nu putem să facem nimic, spuse Mallory. 
Dacă va suna, va trebui să răspund, altminteri vor 
veni zburînd. Singura mea speranţă este să n-aibă 
vreo afurisită de parolă. De la ei mă aştept la aşa 
ceva. 

Se întoarse şi se opri brusc. 


121 


— Dar odată şi odată cineva tot va veni - 
schimbul, sergentul de gardă sau cam aşa ceva. 
Presupun că la o oră anumită trebuia să dea 
raportul. Cineva va fi obligat să vină - şi repede. 
Cerule, Andrea, trebuie să ne grăbim! 

— Şi nenorocitul ăsta? Andrea arătă spre 
umbra ghemuită de la picioarele lui. 

— În prăpastie cu el. Mallory se strimbă 
dezgustat. Pentru nenorocitul ăsta nu mai are acum 
nici o importanţă, iar noi nu trebuie să lăsăm nici o 
urmă. După toate probabilitățile vor crede că a 
căzut de pe faleză - pămîntul de pe creastă e 
alunecos şi înşelător ca dracu. Ar trebui să vezi dacă 
nu are vreun document asupra lui, niciodată nu poţi 
să ştii cît de folositoare pot să fie. 

— Nici pe jumătate cît bocancii din picioarele 
lui. Andrea făcu un semn cu mina lui uriaşă în 
direcţia pantelor acoperite cu grohotiş. N-ai să poţi 
merge prea departe numai în ciorapi. 

Cinci minute mai tîrziu Mallory trase de trei ori 
de coarda care se cobora în întuneric. De la 
platforma de jos veniră trei zdruncinături de 
răspuns, şi apoi coarda dispăru repede în jos peste 
proeminenţa falezei trăgind împreună cu ea frînghia 
cu miez metalic lungă pe care Mallory o derula din 
colacul din vîrful stîncii. 

Lada cu explozibili a fost primul lucru din 
echipament care urcă. Din virful proeminenţei 
fringhia grea atîrna drept în jos şi cu toate că lada 
era apărată în fiecare parte de saci de dormit şi de o 
mulţime de rucsacuri, tot se lovea îngrozitor de 
pereţii falezei ori de cîte ori vîntul care bătea mărea 
pendularea. Dar nu aveau timp de speculaţii 
aerodinamice, n-aveau timp să aştepte să se 


122 


micşoreze oscilarea  pendulării după fiecare 
smucitură în sus. Bine fixat de o frînghie care încon- 
jura baza unui bolovan imens, Andrea se apleca 
foarte tare peste marginea prăpastiei şi ridica o 
greutate de treizeci şi cinci de kilograme aşa cum 
altul ar fi ridicat un peşte din apă. In mai puţin de 
trei minute lada cu muniții stătea lingă el pe 
creastă, cinci minute mai tirziu generatorul de 
aprindere, puştile şi pistoalele înfăşurate în alţi doi 
saci de dormit uşori şi un cort cu două feţe, pe o 
parte alb pe cealaltă camuflat în brun şi verde, 
stăteau alături de explozibili. 

A treia oară frînghia cobori în ploaie şi 
întuneric, a treia oară neobositul Andrea o ridică 
încetul cu încetul. Mallory era în spatele lui rulînd 
fringhia întinsă cînd deodată îl auzi pe Andrea 
înjurînd; din două sărituri fu la marginea falezei cu 
mîna pe braţul uriaş al grecului. 

— Ce se întîmplă, Andrea? De ce te-ai oprit? 

Pe întuneric examină frînghia din mîna lui 
Andrea, îşi dădu seama că o ţinea numai cu două 
degete. A doua oară Andrea smuci fringhia un metru 
sau doi în sus şi o lăsă să cadă din nou, frînghia 
uşoară se legăna nebuneşte în vînt. 

— S-a dus? întrebă Mallory liniştit. 

Andrea încuviinţă fără să spună nimic. 

— E ruptă? Mallory era sceptic. O frînghie cu 
miez metalic? 

— Nu cred. 

Andrea ridică repede restul de doisprezece 
metri de frînghie. Şnurul era legat în acelaşi loc la 
circa doi metri de capătul frînghiei. Frînghia era 
intactă. 


123 


— Cineva a făcut un nod. O clipă vocea 
uriaşului păru obosită. Şi nu l-a legat bine. 

Mallory vru să spună ceva dar îşi ridică 
instinctiv braţul cînd între creasta falezei şi norii 
nevăzuţi de deasupra licări un fulger ca o uriaşă 
limbă de flăcări bifurcată. Cînd prima salvă de 
tunete răsună chiar deasupra capetelor lor cu o furie 
titanică, aveau încă ochii închişi, crispaţi şi nările 
pline de mirosul de ars, acru şi sulfuros; o artilerie 
asurzitoare ca o sfidare faţă de eforturile dureroase 
ale acestor oameni angajaţi în bătălie, de două ori 
mai cumplită în întunericul total ce urmă după acel 
fulger strălucitor. Treptat, ecoul păli şi slăbi în 
reverberaţii şi se pierdu printre văile munţilor. 

— Cerule, murmură Mallory. A fost aproape. Ar 
fi bine să ne grăbim, Andrea. E posibil ca peste o 
clipă faleza asta să fie luminată ca o expoziţie... Ce 
era în acest ultim balot pe care trebuia să-l aduci 
sus? 

De fapt nu mai trebuia să întrebe, el însuşi 
aranjase echipamentul în trei baloturi separate 
pentru a fi aduse sus înainte de a părăsi platforma 
de stînci. Nici măcar nu-şi închipuia că mintea 
obosită ar putea să-i joace vreo festă: dar era destul 
de obosit, prea obosit chiar de a-şi mai face calcule 
ascunse sau speranţe deşarte care-i îndemnau să 
stea agăţat de un fir de pai, de fapt inexistent. 

— Alimentele, spuse Andrea blind. Toate 
alimentele, soba, combustibilul şi compasele. 

Cinci sau zece secunde Mallory rămase 
nemişcat. Jumătate din gîndurile lui conştiente de 
pericol, de necesitatea disperată de a se grăbi îl 
împingeau nemilos înainte, cealaltă jumătate Îi 
ţineau momentan într-o mare nehotărire, o 


124 


nehotărire paralizantă şi rece ce nu provenea din 
cauza vintului biciuitor sau din cauza ploii cu 
lapoviţă, ci din mintea lui care îşi imagina cum va fi 
pribegia lor sumbră şi fără odihnă pe această insulă 
sălbatică şi duşmănoasă, lipsiţi de hrană şi de foc... 
Şi apoi simţi mîna uriaşă a lui Andrea pe umărul lui 
şi Andrea ridea încetişor. 

— O să fie mai puţine lucruri de cărat, dragă 
Keith. Gîndeşte-te cît de recunoscător are să fie 
prietenul nostru, caporalul Miller... E o nimica toată. 

— Da, spuse Mallory. Da, desigur. E un lucru 
minor. 

Se întoarse brusc, smuci frîinghia şi urmări 
coarda dispărînd peste creastă. 

Cincisprezece minute mai tirziu pe o ploaie 
iute, torențială, o aversă ameţitoare, cumplită, 
aproape continuu luminată de tăioase fulgere 
ramificate în zigzag, apăru la marginea falezei capul 
lui Casey Brown, ud leoarcă. Sinistrele tunete cu 
intensitatea explozivă şi monotonă a sunetului 
plasat în inima furtunii, răsunau şi ele aproape fără 
întrerupere: dar în scurtele intervale vocea lui Casey 
Brown cu accentul lui puternic din Clyde ajungea 
limpede pînă la ei. Se exprima vehement în 
anglo-saxonă, limba sa de bază, şi avea de ce. 
Pentru a urca se sprijinise pe două frînghii, una care 
trecea din piton în piton şi cealaltă care fusese 
utilizată pentru ridicarea proviziilor şi pe care 
Andrea o trăgea în timp ce el se căţăra. Casey 
Brown îşi fixase capătul acestei frînghii în jurul taliei 
cu un fel de arc, dar acesta se dovedi a nu fi altceva 
decit un fel de nod alunecos şi ajutorul entuziast pe 
care Andrea îl dădea aproape că îl frinsese în două. 
Mai stătea încă pe marginea falezei cu capul în miini 


125 


epuizat şi cu aparatul de radio în spate cînd două 
smucituri ale frînghiei lui Andrea anunţară că Dusty 
Miller era pe drum. 

Mai trecu un sfert de oră, înainte ca Miller să 
se materializeze încet din întuneric, pe la jumătatea 
drumului prin hornul stîncos, cincisprezece minute 
interminabile în care în pauza dintre două tunete 
orice zgomot oricît de slab putea să fie interpretat, 
şi o patrulă inamică să se apropie. El urca sigur şi 
metodic, apoi se opri brusc la marginea crestei, cu 
mîinile şovăielnice pipăind nesigur pămîntul de pe 
marginea falezei. Nedumerit, Mallory se aplecă şi îi 
cercetă obrazul uscăţiv. Amîndoi ochii erau închişi. 

—  Linişteşte-te, caporale, îl sfătui  blînd 
Mallory. Ai ajuns. 

Dusty Miller deschise încet ochii, privi 
marginea falezei din jur, se înfiora şi se tîrî repede în 
patru labe la adăpostul celui mai apropiat bolovan. 
Mallory îl urmări cu privirea curios. 

— Ce idee ţi-a venit să închizi ochii cînd ai 
escaladat creasta? 

— Nu-i adevărat, protestă Miller. 

Mallory nu zise nimic. 

— l-am închis de jos, explică Miller obosit. Şi 
i-am deschis sus. 

Malilory îl privi neîncrezător. 

— Cum! Tot timpul? 
` — Aşa cum ţi-am spus, şefule, se văită Miller. 
Incă la Castelrosso! Cînd traversez o stradă şi 
păşesc din nou pe trotuar, trebuie să mă agăţ de 
primul felinar. Mai mult sau mai puţin. Se opri, îl 
privi pe Andrea ce se apleca peste creastă şi se 
cutremură din nou. Frăţioare! Oh, frăţioare! Ce frică 
mi-a fost! 


126 


Frică. Teroare. Panică. Fă lucrul de care iţi 
este frică şi cu siguranță frica va dispare. O dată, de 
două ori, de o sută de ori, Andy Stevens îşi repetă 
aceste cuvinte şi încă o dată şi încă o dată ca pe o 
rugăciune. Acest lucru îl spusese odată un psihiatru 
şi de atunci îl citise de zeci de ori. Fă lucrul de 
care-ţi este frică şi, cu siguranţă, frica va dispare. | 
s-a spus că mintea are limite. Poate reţine o dată un 
singur gind, un singur impuls de acţiune. Spune în 
sinea ta: sint curajos, îmi domin frica, panica 
aceasta stupidă şi de neînțeles care nu-şi are obirşia 
decit în mintea mea şi, pentru că mintea nu poate 
reține o dată decit un singur gind şi pentru că 
gindirea şi simţirea sînt una, atunci vei fi curajos, te 
vei stăpini şi frica se va risipi ca o umbră în 
întuneric. Aşa îşi spunea Andy Stevens şi umbrele 
creşteau şi se adînceau, creşteau şi se adinceau mai 
tare şi ghearele ascuţite ale fricii i se înfigeau mai 
ascuţit în stomacul său crispat şi chinuit. 

Stomacul lui. Era un ghemotoc de nervi 
crispaţi, ţipîndu-i sub plexul solar. Nimeni nu putea 
să-şi închipuie cum era, ce simţea, cu excepţia 
acelora a căror minte sfişiată îi împinge spre 
prăbuşire, la distrugerea completă şi finală. Valurile 
de panică, greaţa şi ameţeala îl copleşeau, îl 
sufocau, îi tăiau respiraţia, îi întunecau mintea fără 
putere, pierdută, o minte ce se lupta pentru a se 
căţăra pe marginea abisului cu degete moi, o minte 
obosită şi torturată, rareori judecîind limpede, 
mintea lui alungind cu vehemenţă solicitările 
insistente ale unui sistem nervos care suportase 
mult mai mult decit ar fi putut de a-şi desface 
degetele zdrelite, încleştate pe frînghie. Era aşa de 


127 


uşor. „După muncă te odihneşti, după furtună - 
ancorează.” Cum sunau versurile celebre ale lui 
Spencer? Suspinîind adînc, Stevens mai scoase un 
piton, îl azvirli în marea ce aştepta la peste nouăzeci 
de metri mai jos, se lipi mai tare de peretele de 
stîncă şi se tîri disperat în sus. 

Frica. Frica fusese alături de el toată viaţa, un 
tovarăş nedespărţit, un alter ego, lîngă el, gata 
oricînd să se ivească sau să fie evocat. Se obişnuise 
cu această frică, uneori se împăcase cu ea, dar 
suferinţa lungă a acestei nopţi depăşise cu mult 
orice obişnuinţă sau toleranţă. Nu cunoscuse 
niciodată ceva asemănător şi chiar în panica şi 
confuzia lui era vag conştient că frica nu era 
inspirată de urcuşul în sine. Într-adevăr, stîinca era 
abruptă şi aproape verticală, fulgerele, ploaia rece 
ca gheaţa, întunericul şi tunetele mugitoare erau ca 
un coşmar în stare de veghe. Din punct de vedere 
tehnic, escaladarea era simplă; fringhia se întindea 
pe tot parcursul pînă în virf şi tot ce avea de făcut 
era să urmărească coarda şi să scoată pitoanele la 
care ajungea. Îi era greață, era zgiriat şi teribil de 
obosit, capul îl durea îngrozitor şi pierduse o 
grămadă de sînge, dar tocmai atunci mai ales în 
întunericul durerii şi epuizării mintea oamenilor 
străluceşte mai puternic. 

Lui Andy Stevens îi era frică pentru că îşi 
pierduse respectul de sine. Înainte vreme, 
întotdeauna aceasta fusese ultima lui ancoră, care 
înclina balanţa în defavoarea vechiului duşman, 
respectul pe care-l aveau ceilalţi oameni pentru el, 
respectul pe care-l avea el însuşi. Dar acum toate 
acestea se risipiseră - cele mai mari temeri ale sale 
se împliniseră -, se ştia că îi e frică, îşi dezamăgise 


128 


tovarăşii. Simţise că Mallory şi Andrea aflaseră totul 
şi cînd au luptat cu caicul german, şi cînd au ancorat 
în golf sub turnul de pază. Nu mai întîlnise niciodată 
oameni ca aceştia şi tot timpul a ştiut că nu va 
putea să-şi ascundă taina faţă de ei. Ar fi trebuit să 
urce peretele de stîncă cu Mallory, dar Mallory a 
găsit o scuză şi l-a luat pe Andrea - Mallory ştia că îi 
este frică. Şi mai înainte, de două ori şi-a dezamăgit 
prietenii, odată la Castelrosso şi altădată cînd vasul 
german s-a apropiat de ei, dar în seara aceasta i-a 
dezamăgit teribil. Nu era capabil să-i călăuzească 
împreună cu Mallory - şi el, marinarul grupului, era 
acela care a făcut din ultimul nod o cîrpăceală încît 
toate alimentele şi combustibilul au căzut ca 
plumbul în mare la numai trei metri de locul unde 
stătea pe platformă şi s-au pierdut... şi cei o mie de 
oameni din insula Kheros depindeau de nereuşita 
unui ticălos ca el. Bolnav şi istovit, istovit sufleteşte 
şi trupeşte, sfîrşit, gemînd în ghearele fricii şi 
dispreţuindu-se, neştiind unde începea una şi unde 
sfirşea cealaltă, Andy Stevens continua să urce 
orbeşte. 


Soneria ascuţită şi stridentă a telefonului sfişie 
brusc întunericul de pe virful falezei. Pe jumătate 
întors, Mallory înţepeni, încleştînd involuntar mîinile. 
Sunetul strident zornăi din nou, răsună limpede în 
pofida bubuitului de bas al tunetului, apoi tăcu din 
nou, apoi bizii iar şi continuă să biziie energic, cu 
perseverenţa sa stridentă. 

Mallory era la jumătatea drumului spre el cînd 
se opri brusc, făcu încet stînga împrejur şi porni 
înapoi spre Andrea. Grecul uriaş îl privi cu 
curiozitate. 


129 


— Ţi-ai schimbat planul? 

Mallory încuviinţă din cap, dar nu spuse nimic. 

— Vor continua să sune pînă va răspunde 
cineva, murmură Andrea. Şi dacă nu vor primi 
răspuns, vor veni. Vor veni repede, dintr-o clipă în 
alta. 

— Ştiu, ştiu. Mallory ridică din umeri. Trebuie 
să înfruntăm acest risc, mai bine zis această 
certitudine, întrebarea este cît timp va trece pînă va 
veni cineva aici. Instinctiv privi spre ambele părţi ale 
falezei bătute de vînt; Miller şi Brown erau postați 
cîte unul de fiecare parte la circa cincizeci de metri, 
pierduţi în întuneric. Nu merită să riscăm. Cu cît mă 
gîndesc mai mult la lucrurile astea, cu atît mi se 
pare că avem mai puţine şanse să ne descurcăm. In 
privinţa rutinei, bătrînii friţi au tendinţa de a avea un 
caracter rigid. Probabil că există un anumit fel de a 
răspunde la telefon, sau santinela trebuia să se 
identifice, spunîndu-şi numele - sau o parolă - sau 
poate vocea m-ar fi trădat. Pe de altă parte, 
santinela a dispărut fără urmă; tot echipamentul 
nostru e sus şi de asemeni toţi, cu excepţia lui 
Stevens. Cu alte cuvinte practic am reuşit. Am 
debarcat şi nimeni nu ştie că sîntem aici. 

— Da. Andrea dădu energic din cap. Da, ai 
dreptate şi Stevens trebuia să ajungă în două, trei 
minute. Ar fi o nebunie să pierdem tot ce am 
cîştigat. Făcu o pauză, apoi continuă liniştit. Dar vor 
veni în goană. Telefonul se opri tot atît de brusc 
cum începuse să sune. Acum vor veni! 

— Ştiu, fir-ar să fie, sper că Stevens... Mallory 
se opri, se întoarse pe călciie şi spuse peste umăr. 
Te rog, nu-l pierde din ochi! Am să-i previn pe 
ceilalţi că aşteptăm musafiri. 


130 


Căpitanul Mallory o porni pe creasta falezei, 
ţinîndu-se destul de departe de marginea prăpastiei. 
Mai mult şchiopăta decit mergea - bocancii 
santinelei erau prea mici pentru el şi îi striveau 
degetele cumplit. Deliberat evita să se gindească 
cum vor fi picioarele lui după cîteva ore de mers 
printr-o regiune sălbatică în aceşti bocnaci, era 
destul timp şi pentru faptele autentice, fără a mai 
avea în plus şi povara lucrurilor anticipate, gîndi el 
trist... Se opri din mers brusc cînd simţi în spate 
ceva metalic şi tare. 

— Predă-te sau mori! Vocea nazală şi 
tărăgănată era voioasă. După toate cele petrecute 
pe caic şi pe peretele de stincă numai faptul că 
stătea în picioare pe pămint ferm era o minune 
pentru Dusty Miller. 

— Eşti nostim, mormăi Mallory; într-adevăr, 
eşti nostim. 

ÎI privi curios pe Miller. Ploaia se oprise tot atît 
de repede cum începuse. Americanul îşi scosese 
mantaua impermeabilă, dezvălui o haină şi o vestă 
cu şnururi, mai ude şi mai pline de apă decit 
pantalonii. Acest lucru n-avea nici o explicaţie. Dar 
nu era timp de întrebări. 

— Ai auzit adineauri telefonul sunînd? întrebă 
el. 

— Asta era? M-da, l-am auzit. 

— Telefonul santinelei. Probabil că a depăşit 
ora fixată la care dădea raportul sau ceva cam aşa. 
N-am răspuns. Acum nu vor mai pierde nici un 
minut, vor fi al dracului de bănuitori şi vor umbla 
după belele. Nu se pot apropia pe alte căi, pe partea 
ta sau pe a lui Brown, decit dacă vor să-şi rupă gitul 
escaladînd bolovanii aceia. Mallory arătă 


131 


talmeş-balmeşul de stînci informe din spatele lor. 
Aşadar căscaţi bine ochii. 

— Aşa am să fac, şefule. Şi fără împuşcături, 
hîm? 

— Fără împuşcături. Du-te înapoi fără zarvă, 
cît poţi de repede şi anunţă-ne. Oricum, peste cinci 
minute întoarce-te. 

Mallory se întoarse în grabă pe acelaşi drum. 
Andrea era întins cît era de lung pe creasta falezei, 
privind atent spre prăpastie. Cînd Mallory se 
apropie, îşi întoarse capul. 

— II aud. Tocmai a ajuns la platforma de stînci. 

— Bine. Mallory merse mai departe fără să se 
oprească. Spune-i să se grăbească, te rog. 

La zece metri mai încolo Mallory se opri, privi 
fix întunericul din faţa lui. Cineva venea în goană 
mare de-a lungul crestei, poticnindu-se şi alunecînd 
pe pămîntul înţesat cu pietriș. 

— Brown? întrebă Mallory încet. 

— Da, domnule. Eu sînt. Brown era acum lîngă 
el, sufla din greu şi arăta înapoi, în direcţia din care 
venise. Vine cineva, vine repede! Lanternele se 
leagănă şi saltă în toate direcţiile - semn că aleargă. 

— Cîţi? întrebă Mallory grăbit. 

— Cel puţin patru sau cinci. Brown avea încă 
respiraţia întretăiată. Poate mai mulţi, oricum sînt 
patru sau cinci lanterne. Puteţi să vedeţi şi singur. 
Arătă cu mîna înapoia lui, apoi clipi din nou uimit. 
Asta-i nostim! Au dispărut cu toţii. Se întoarse iute 
spre Mallory: Dar pot să jur... 

— Nu te îngrijora, spuse Mallory încruntat. l-ai 
văzut foarte bine. Aşteptăm musafiri... Au ajuns 
acum mai aproape şi nu riscă... La ce distanţă sînt? 


132 


— La o sută de metri - cel mult o sută de 
metri. 

— Du-te şi caută-l pe Miller. Spune-i să vină 
repede aici. Mallory se întoarse fugind de-a lungul 
falezei şi îngenunche alături de Andrea. 

— Andrea, sosesc, spuse el repede. Dinspre 
stînga. Sînt cel puţin cinci, probabil mai mulţi. În cel 
mult două minute sînt aici. Unde-i Stevens? Il vezi? 

— Îl văd. Andrea era magnific de calm. A 
trecut de-abia de platformă... Restul cuvintelor se 
pierdură, înăbuşite de un tunet neaşteptat şi 
asurzitor, dar nu era nevoie de mai mult. Acum 
Mallory putea să-l vadă pe Stevens căţărindu-se 
de-a lungul corzii, dar ciudat de bătrîn şi slăbit în 
mişcări, conştiincios, dar cu o  încetineală 
paralizantă, era cam la jumătatea drumului dintre 
platformă şi baza hornului. 

— Cerule! exclamă Mallory. Ce e cu el? O să 
piardă o zi... Se opri brusc, îşi duse miinile la gură 
pîlnie: Stevens! Stevens! Dar nu era nici un semn că 
Stevens l-ar fi auzit. Urca mereu cu aceeaşi 
încetineală anormală, ca un robot cu o mişcare 
lentă. 

— E aproape sfîrşit, spuse Andrea calm. Vezi, 
nici nu-şi mai înalţă capul. Cînd un alpinist nu-şi mai 
înalţă capul, e sfîrşit. Făcu o pauză. Mă duc după el. 

— Nu. Mina lui Mallory era pe umărul lui. Stai 
aici. Nu pot să risc să vă pierd pe amîndoi... Da, ce 
este? Îşi dădea seama că Brown se întorsese şi se 
apleca spre el gifiind. 

—  Grăbiţi-vă, domnule, pentru Dumnezeu, 
grăbiţi-vă! Erau numai cîteva cuvinte dar pentru a le 
spune a trebuit să tragă de două ori aer în piept. 
Sînt aici, deasupra noastră! 


133 


— Întoarce-te la stînci cu Miller, spuse Mallory 
repede. Acopere-ne retragerea... Stevens! Stevens! 
Dar din nou vintul mătură peretele falezei şi-i duse 
vorbele departe. Stevens! Pentru Dumnezeu, omule! 
Stevens! Vocea lui era înceată, disperată, dar de 
data asta ceva ajunse pînă la mintea înceţoşată de 
epuizare a lui Stevens şi-i deşteptă conştiinţa, 
deoarece se opri din urcuş, îşi ridică capul şi-şi duse 
o mînă pilnie la ureche. 

— Vin nişte nemti! îi strigă cît îndrăzni de tare 
Mallory, făcîndu-şi mîinile pilnie. Du-te la baza 
hornului şi stai acolo. Să nu faci nici un zgomot. Ai 
înţeles? 

Stevens ridică mîna şi făcu un gest obosit că a 
înţeles, îşi plecă capul şi începu să urce din nou. 
Acum urca parcă mai încet, mişcările lui erau 
neîndemiînatice şi parcă bijbiia. 

— Crezi că a înţeles? 

Andrea era tulburat. 

— Cred că da. Nu ştiu. Mallory rămase 
nemişcat şi-l apucă de mînă pe Andrea. Incepuse să 
plouă din nou, încă nu ploua tare şi printre picăturile 
de burniţă zări raza de lumină a unei lanterne 
camuflate căutînd printre stînci la treizeci de metri 
spre stînga. Aruncă coarda peste creastă, şopti el. 
Pitonul de la baza hornului o va susţine. Haide să 
plecăm de aici! 

Încet, meticuloşi în grija lor de a nu dizloca 
nici cea mai mică pietricică, Mallory şi Andrea se 
îndepărtară de marginea prăpastiei centimetru cu 
centimetru, se răsuciră, îndreptîndu-se înapoi spre 
stînci, tîrîndu-se pe coate şi pe genunchi. Cei cîţiva 
metri erau interminabili şi, fără nici o armă în mînă, 
Mallory se simţea fără apărare, complet expus. Ştia, 


134 


era un simţămiînt ilogic pentru că prima rază de 
lumină ce ar cădea asupra lor ar însemna sfîrşitul, 
dar nu pentru ei, ci pentru omul care ţinea lanterna. 
Mallory avea deplină încredere în Brown şi Miller... 
Dar nu asta era important. Ceea ce conta era să nu 
fie descoperiţi. În cursul ultimilor cîţiva metri de 
două ori o rază rătăcitoare se îndreptă spre ei, a 
doua dată rămaseră liniştii şi îşi lipiră obrazul de 
pămîntul umed, ca nu cumva pata albă a obrazului 
să-i trădeze. Şi apoi, parcă dintr-o dată se treziră 
printre stînci în siguranţă. 

Într-o clipă Miller fu lîngă ei. O umbră abia 
vizibilă printre stîncile mai întunecate dimprejur. 

— Aveţi timp berechet, berechet! murmură 
ironic. De ce n-aţi mai aşteptat o jumătate de oră? 
Făcu un gest spre stînga, acolo unde scînteiau 
lanternele şi murmurul vocilor guturale care se 
auzeau acuma clar era la mai puţin de cincisprezece 
metri. Ar fi mai bine să ne retragem mai înapoi. Îi 
caută printre stînci. 

— Pe el sau telefonul, murmură Mallory pe un 
ton de încuviinţare. Oricum, ai dreptate. Fiţi atenţi 
cu armele pe stîncile astea. Luaţi echipamentul cu 
voi... Şi dacă nemţii se uită în jos şi-l zăresc pe 
Stevens, va trebui să avem grijă de tot grupul. N- 
avem timp de fantasmagorii şi la naiba cu zgomotul. 
Folosiţi puştile automate! 

Andy Stevens auzise, dar nu înţelesese. Nu-l 
îngrozise ce auzise, era prea speriat ca să înţeleagă 
ceva, pentru că nu-i mai era teamă. Frica îşi are 
sediul în creier: dar creierul încetase să-i mai 
funcţioneze, ajunsese în ultimul hal de epuizare, 
zdrobit de oboseala groaznică care-i stăpînea 
membrele, întregul corp, într-o încleştare deplină. 


135 


Nu-şi dăduse seama dar cu cinci metri mai în jos se 
lovise cu capul de un colţ de stîncă, un virf ascuţit, o 
proeminenţă periculoasă, care îi sfirtecase tîmpla, 
făcîndu-i o rană pînă la os. Cu fiecare pulsaţie a 
sîngelui puterile îl părăseau. 

Îl auzise pe Mallory, auzise ceva despre hornul 
la care ajunsese acuma, dar creierul nu reuşise să 
înregistreze înţelesul cuvintelor. Tot ce ştia Stevens 
era că întotdeauna trebuie să continui să urci pînă 
ajungi la culme. Trebuia să ajungă sus. Asta era 
ceea ce îi imprimase în minte tatăl său şi fraţii săi. 

Acum era în horn la jumătatea drumului, se 
odihnea pe pitonul pe care Mallory îl bătuse în 
crăpătura stincii. Se prinse cu degetele de fisură şi 
îşi dădu capul pe spate şi se ridică spre gura 
hornului. Mai avea încă trei metri, nu mai mult. Nu 
simţi nici surpriză şi nici bucurie. Era acolo şi trebuia 
să ajungă sus. Auzea voci ce veneau clar de pe 
culme. Era uşor surprins că prietenii lui nu făceau 
nici o încercare să-l ajute, că aruncaseră coarda 
care ar fi făcut ca aceşti cîţiva metri să fie aşa de 
uşori, dar nu simţi nici o amărăciune, nici un fel de 
emoție, poate încercau să-l pună la probă. Dar ce 
importanţă mai aveau toate acestea - trebuia să 
ajungă sus. 

Ajunse sus pe culme. Cu grijă, cum făcuse şi 
Mallory înaintea lui,  îndepărtă pămîntul şi 
pietricelele, se agăță cu degetele de margine, găsi 
aceleaşi puncte de sprijin ca şi Mallory şi se săltă în 
sus. Văzu lanternele licărind, auzi vocile agitate şi 
pentru o clipă vălul de ceaţă de pe creierul său se 
ridică şi un ultim val de teamă îl acoperi şi înţelese 
că vocile acelea erau ale inamicului şi că aceştia îi 
exterminaseră prietenii. Înţelese acum că era 


136 


singur; că nu izbutise şi că într-un fel sau altul 
acesta era sfîrşitul, că totul fusese zadarnic! Şi 
atunci vălul îi acoperi din nou mintea şi nu mai 
rămase nimic decit deşertăciunea tuturor lucrurilor. 
Deşertăciune şi zădărnicie, oboseala copleşitoare şi 
disperarea şi trupul său începu să alunece uşor de-a 
lungul peretelui de stincă. Şi apoi şi degetele sale 
crispate alunecară, se desfăcură treptat, contrar 
voinţei sale, ca degetele unui om ce se îneacă şi 
care se desfac de pe o bucată de lemn, ultimul lui 
sprijin. Acum nu mai simţea nici o frică, numai o 
imensă indiferenţă şi nepăsare în timp ce miinile lui 
alunecau şi căzu şapte metri ca un bolovan, într-un 
jgheab îngust la baza hornului. 

Nu se auzi nici un sunet, nici unul, nici un 
strigăt de durere nu-i scăpă de pe buze, căci 
suferinţa fu însoţită de leşin, doar urechile atente 
ale oamenilor ghemuiţi printre stîncile de deasupra 
auziră clar surdul piîrîit dezgustător al piciorului 
drept cînd se fractură în două ca o ramură putredă 
care se rupe. 


137 


CAPITOLUL 6 


LUNI NOAPIEA 
De la 2,00 la 6,00 


Patrula germană era - aşa cum se temuse 
Mallory - operativă, conştiincioasă şi foarte, foarte 
atentă. Avea chiar şi imaginaţie în persoana 
tînărului şi competentului sergent, ceea ce o făcea 
mai periculoasă. 

Nu erau decit patru oameni, cu cizme înalte, 
căşti şi pelerine pătate cu gri, verde şi maron. Mai 
întîi reperară telefonul şi raportară la bază. Apoi 
tînărul sergent trimise doi oameni să cerceteze 
terenul de-a lungul coastei la o depărtare de o sută 
de metri în timp ce el împreună cu cel de al patrulea 
soldat căutau printre stîncile ce se înşiruiau paralel 
cu faleza. Căutarea era lentă şi minuțioasă dar cei 
doi nu pătrundeau prea adînc printre stînci. Pentru 
Mallory raționamentul sergentului era logic şi 
limpede. Dacă santinela se dusese să se culce sau i 
se făcuse rău, era puţin probabil să se fi dus prea 
departe în talmeş-balmeşul acela încurcat de 
bolovani. În spatele stîncilor Mallory şi ceilalţi erau 
în siguranţă, posibilitatea de a fi surprinşi fiind 
exclusă. 

Apoi procedară aşa cum se temuse Mallory - 
procedară la o inspecţie organizată, metodică a 
crestei falezei, şi, mai rău, începură să cerceteze 
marginea. Cei trei soldaţi se ţineau de miini iar 
ultimul îl apucase cu o mînă de centiron pe sergent, 


138 


care mergea pe marginea prăpastiei sondînd 
milimetru cu milimetru cu raza proiectoare a unei 
lanterne puternice. Deodată se opri brusc, scoase o 
exclamaţie şi se aplecă cu obrazul şi lanterna 
aproape lipite de pămînt. Nu se punea întrebarea ce 
găsise, descoperise în pămîntul moale şi sfărimicios 
tăietura adincă făcută de fringhia de ascensiune 
care fusese legată de un bolovan şi apoi fusese 
zvirlită în prăpastie. 

Pe tăcute, încetişor, Mallory şi tovarăşii lui se 
ridicară în picioare sau în genunchi cu ţevile 
carabinelor aliniate pe virfurile stîncilor sau ochind 
printre crăpăturile lor. Nici unul nu se îndoia că 
Stevens zăcea acolo fără ajutor în hornul acela 
strimt, grav rănit sau poate mort. Ar fi fost suficient 
ca o singură puşcă germană să se îndrepte în jos 
spre peretele stîncos, chiar din neglijenţă şi cei 
patru nemți ar fi murit. Ar fi trebuit să moară. 

Sergentul era întins acum pe jos cît era de 
lung, doi oameni îl ţineau de picioare. Capul şi 
umerii îi atîrnau deasupra prăpastiei; îndreptă raza 
de lumină a lanternei spre interiorul hornului. Zece, 
poate cincisprezece secunde pe creastă nu se auzi 
nici un zgomot, nici un sunet, numai bocetul 
murmurat al vîntului puternic şi foşnetul ploii în 
iarba pipernicită. Apoi sergentul se întoarse şi se 
ridică în picioare, dînd încet din cap. Mallory le făcu 
semn alor săi să se aşeze în spatele bolovanilor, dar 
chiar şi aşa vocea sergentului cu accentul moale 
bavarez se auzea clar, adusă de vînt. 

— E Ehrich, bietul băiat! În glasul lui se 
amestecau ciudat compasiunea şi miînia. L-am 
prevenit adesea să nu fie imprudent, să nu meargă 
prea aproape de marginea falezei. E foarte 


139 


înşelătoare. Instinctiv, sergentul făcu doi paşi înapoi 
şi privi din nou scobitura din pămîntul moale. Aici e 
locul unde i-a alunecat piciorul, sau poate patul 
puştii. Acum nu mai are importanţă. 

— Credeţi că e mort, domnule sergent? 

Cel care vorbise era un tinerel mîhnit şi 
nervos. 

— E greu de spus... Uită-te şi tu. 

Ezitînd, tînărul se culcă pe marginea falezei şi 
aruncă o privire prudentă în jos. Ceilalţi soldaţi 
schimbau între ei scurte fraze sacadate; în acest 
timp Mallory se întoarse spre Miller şi se aplecă la 
urechea americanului. Nu-şi mai putea stăpini 
nedumerirea. 

— Cînd l-ai părăsit, Stevens purta costumul 
negru? îi şopti el. 

— Mda, îi răspunse la rîndul său Miller. Mda, 
cred că da, apoi după o pauză. Nu, la dracu, am 
greşit. Ne-am pus aproape în acelaşi timp pelerinele 
de camuflaj impermeabil. Mallory dădu din cap. 
Impermeabilele nemților erau aproape identice cu 
ale lor şi Mallory îşi aduse aminte că părul santinelei 
era negru ca abanosul, şi avea aceeaşi culoare cu 
părul vopsit al lui Stevens. Probabil că tot ceea ce se 
vedea de acolo de sus era un cap şi o siluetă 
ghemuită, învăluită într-o manta. Eroarea ser- 
gentului era uşor de înţeles, ba chiar inevitabilă. 

Tînărul soldat se îndepărtă de marginea 
falezei şi se ridică cu grijă în picioare. 

— Aveţi dreptate, domnule sergent. E Ehrich. 
Vocea tinărului era şovăielnică. Cred că e viu. Am 
văzut pelerina mişcîndu-se puţin. Şi nu era vintul, 
sînt sigur. 


140 


Mallory simţi mîna masivă a lui Andrea 
strîngîndu-i braţul, apoi îl cuprinse un val de 
bucurie, o  uşurare. Aşadar Stevens trăia! 
Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! Îl vor salva pe bietul 
băiat. Il auzi pe Andrea şoptind vestea celorlalţi, 
apoi trist zimbi gîndurilor sale, ironizîndu-şi bucuria. 
Desigur, Jensen n-ar fi aprobat această veselie. 
Stevens îşi terminase rolul, pilotase vasul pînă la 
Navarone şi escaladase faleza, acum nu mai era 
decit o piatră de moară, o povară pentru tot grupul, 
care le va micşora puţinele şanse de succes ce le 
mai rămăseseră. Pentru Înaltul Comandament care 
manevrează piesele, pionii infirmi încetinesc tot 
jocul şi produc o dezordine teribilă pe tabla de şah. 
Din partea lui Stevens fusese o nechibzuinţă că nu 
s-a sinucis, astfel încît ceilalţi să poată dispune de 
trupul lui pur şi simplu, aruncîndu-l în apa adîncă şi 
flămîndă ce lovea stîncile de la poalele falezei. 

În întuneric Mallory îşi strînse pumnii şi se jură 
că băiatul va trăi şi se va întoarce acasă şi să-i ia 
dracu cu războiul lor total şi cu toate exigenţele lor 
barbare... Era un băieţaş, asta era, un băieţaş 
speriat şi distrus şi cel mai brav dintre toţi! 

Tînărul sergent cu vocea lui grăbită, precisă şi 
sigură, dădea o serie de ordine oamenilor săi. Un 
medic, atele, o brancardă, o eclisă pentru picior, 
fringhii, pitoane - avea o minte bine utilată, 
ordonată, ce nu uita nimic. Mallory aştepta încordat 
întrebîndu-se dacă va lăsa sau nu vreun paznic 
pentru ca santinelele, dacă vor fi, vor trebui să 
dispară şi asta inevitabil îi va trăda. Nici nu se gîndi 
cum le va înlătura mai repede şi pe tăcute - o 
şoaptă la urechea lui Andrea ar fi fost de ajuns şi 
santinela n-ar avea mai multe şanse decit un 


141 


mieluşel închis într-un ţarc în faţa lupului flămînd. 
Chiar mai puţine şanse pentru că mieluşelul, oricum 
ar mai putea fugi şi ar mai putea behăi, înainte ca 
să-l înghită întunericul. 

Sergentul rezolvă problema; competența 
sigură de sine, duritatea, cruzimea lipsită de 
sentimente care fac din naziştii germani cei mai 
fanatici soldaţi din lume îi dădură lui Mallory şansa 
pe care nici n-o bănuia. Tocmai terminase de dat 
ordinele cînd tînărul soldat îi atinse braţul şi apoi 
arătă spre faleză. 

— Şi bietul Ehrich, domnule sergent, întrebă el 
timid, n-ar trebui... nu credeţi că unul din noi ar 
trebui să stea cu el? 

— Şi dacă ai sta, ce ai putea să faci - să-l ţii de 
mînă? întrebă sergentul acru. Dacă se mişcă şi 
cade, ei bine cade şi asta-i tot, nu mai are nici o 
importanţă dacă o sută de soldaţi stau aici sus şi-l 
păzesc. Du-te şi nu uita ciocanul şi cuiele ca să-i 
fixăm piciorul. 

Cei trei soldaţi se întoarseră şi plecară în 
grabă spre răsărit, fără să mai spună vreun cuvînt. 
Sergentul se îndreptă spre telefon, raportă cuiva pe 
scurt ce se întimplase apoi se îndepărtă în direcţia 
opusă pentru a verifica următorul post de pază, aşa 
presupuse Mallory. Se mai vedea ca o pată ce se 
estompa în întuneric cînd Mallory le şopti lui Brown 
şi Miller să stea din nou de gardă: se mai auzeau 
încă paşii măsuraţi şi siguri scîrţiind la o oarecare 
distanţă pe pietriş cînd, fixîndu-şi fringhia şi făcînd-o 
să zboare peste marginea falezei, Andrea şi Mallory 
se lăsară să alunece repede în jos pe coardă, mai 
înainte ca vibrarea acesteia să înceteze. 


142 


Stevens stătea neajutorat lîngă un pinten 
stincos ascuţit ca un brici, un morman de oase 
răsucite şi înghesuite, cu obrazul sfârtecat şi 
sîngerind, era leşinat şi respira greu cu gura 
întredeschisă. Piciorul drept, ceva mai jos de 
genunchi, era răsucit în sus şi spre exterior într-o 
poziţie nefirească faţă de stincă. Mallory ridică şi în- 
dreptă piciorul cît putea de uşor, sprijinindu-se de 
pereţii hornului şi ajutat fiind de Andrea. Din 
adîncimea întunecată a leşinului său Stevens gemu 
de două ori de durere, dar Mallory, cu dinţii strînşi 
de îl dureau fălcile, n-avea de ales, trebuia să-l 
scoată de acolo. Apoi încet, cu o grijă infinită, îi 
ridică pantalonul, tresări şi, cuprins de groază şi 
scîrbă, îşi închise ochii cînd văzu osul albicios 
sfărimat, care ieşea din carnea umflată, violacee şi 
sfâşiată. 

—  Complicată fractură, Andrea.  Încetişor 
degetele sale experimentate alunecară în jos pe 
piciorul mutilat pînă la marginea bocancului şi 
deodată se opriră cînd ceva cedă la atingerea, lui 
uşoară. O, Doamne, murmură el. Încă o fractură 
chiar deasupra gleznei. Băiatul ăsta este într-o stare 
disperată, Andrea! 

— Aşa este, spuse Andrea grav. Putem să 
facem ceva pentru el aici? 

— Nimic. Chiar nimic. Va trebui mai întîi să-l 
urcăm. Mallory se ridică, privi sumbru la peretele 
perpendicular al hornului. Cu toate că nu ştiu cum 
dracu... 

— Am să-l urc eu sus. 

In vocea lui, Andrea nu exprima o propunere 
ci mai degrabă o hotărîre disperată sau conştiinţa 
unui efort aproape incredibil. Ea formula o intenţie 


143 


pur şi simplu, era vocea unui om care nu-şi contestă 
posibilitatea de a face ceva ce a hotărit să facă. 

— Dacă vrei să mă ajuţi să-l ridic, să-l leg de 
spatele meu... 

— Cu piciorul ăsta rupt, atîrnînd de o bucată 
de piele şi cu muşchii sfişiaţi? protestă Mallory. 
Stevens nu va rezista. Dacă îl ducem, va muri. 

— Va muri şi dacă nu-l ducem, murmură 
Andrea. 

Mallory îl privi lung pe Stevens, apoi grav 
dădu din cap în întuneric. 

— Dacă nu încercăm, va muri, repetă el 
obosit, da, trebuie să încercăm. leşi dintre stînci, 
trase în jos cîţiva metri de frînghie şi îşi fixă un 
picior într-o furcă a hornului chiar sub corpul lui 
Stevens. Îşi înfăşură de cîteva ori coarda în jurul 
taliei şi se uită în sus. 

— Gata, Andrea? întrebă el încet. 

— Gata. 

Andrea se aplecă, şi sprijini mîinile uriaşe sub 
subţiorile lui Stevens şi-l ridică încet dar cu toată 
puterea în timp ce Mallory îl împingea de dedesubt. 
Înainte de a ajunge sus, de două sau de trei ori 
tînărul gemu din adîncul pieptului chinuit. Geamătul 
de durere tremurat îl făcu pe Mallory să-şi încleşteze 
dinţii şi apoi piciorul răsucit care se bălăbănea ieşi 
din raza lui vizuală; strîns şi legănat în încercuirea 
braţelor lui Andrea, Stevens era o mască a unui 
obraz însîngerat, biciuită de ploaie, atiîrnînd pe spate 
grotesc, o mască fără viaţă, cu patosul unei păpuşi 
stricate. Citeva secunde mai tîrziu Mallory se urcă 
sus alături de ei şi începu să lege cu îndemiînare 
încheieturile miinilor lui Stevens. În timp ce mîinile 
lui amorţite înnodau şi strîngeau frînghia, înjura 


144 


încet, amarnic, continuu, dar nu-şi dădea seama, 
căci atenţia lui era concentrată la capul spart care 
se bălăbănea stupid pe umărul lui, la sîngele ce se 
scurgea diluat de ploaia şiroind pe obrazul lui dat pe 
spate, la părul de lîngă timpla stingă care 
redevenea blond pe măsură ce vopseaua se curăța 
încet. O cremă de ghete de proastă calitate, gîndi 
Mallory supărat. Jensen trebuie să afle, fiindcă asta 
putea să coste viaţa unui om. Apoi îşi dădu seama 
de gîndurile lui şi înjură din nou, de data asta îndirjit 
de nimicurile fără importanţă la care se gîndise. 

Andrea, cu amîndouă mîinile libere, căci 
braţele lui Stevens erau legate de gitul lui iar trupul 
i se legăna lîngă al lui, avu nevoie de mai puţin de 
treizeci de secunde ca să ajungă sus. Mallory nu 
putu să observe dacă greutatea suplimentară de 
circa şaptezeci de kilograme a modificat cu ceva 
escaladarea lui Andrea din punct de vedere al 
vitezei sau al forţei. Rezistenţa acestui om era 
fantastică. O dată, numai o dată cînd Andrea se 
căţăra peste creasta falezei piciorul rupt al lui Ste- 
vens atinse stînca şi acest chin înfiorător îl trezi din 
starea de jalnică nesimţire şi-i smulse de pe buze un 
scurt țipăt de durere, un sunet şoptit, răguşit şi 
gîlgîit, cu atît mai oribil cu cît era vorba de o 
suferinţă mută. Apoi Andrea se ridică în picioare şi 
Mallory, aflat în spatele lui, tăie repede frînghiile 
care-i lega unul de celălalt. 

— Du-l direct printre stînci Andrea, te rog, 
şopti Mallory. Aşteaptă-ne în prima poieniţă pe care 
o vei găsi. Andrea încuviinţă încet fără să ridice 
capul, cu ochii aplecaţi asupra tînărului din braţele 
sale ca un om cufundat în gînduri. Cufundat în 
gînduri sau ascultind; pe neaşteptate şi Mallory se 


145 


trezi privind şi ascultînd murmurul pierdut al vîntului 
subţire şi nimic altceva, numai cîntecul de jale ce se 
ridica şi se pierdea şi ploaia rece ce se transforma în 
lapoviţă rece ca gheaţa. Fără să ştie de ce, se 
cutremură şi ascultă din nou, apoi se scutură 
supărat, se întoarse brusc spre peretele de stincă şi 
începu să tragă coarda. Adusese totul sus, frînghia 
udată de ploaie zăcea la picioarele lui într-o 
dezordine de nedescris cînd îşi aduse aminte de 
pitonul care era încă fixat la baza hornului, cu zeci 
de metri de coardă suspendată de el. 

Era prea obosit şi înfrigurat şi prea deprimat 
ca să se înfurie pe el însuşi. Înfăţişarea lui Stevens şi 
tot ce se întimplase cu el îl afectase mai mult decit 
îşi închipuia. Indispus, aruncă coarda în prăpastie 
încă o dată, cobori în horn, desfăcu cea de a doua 
fringhie şi aruncă pitonul în întuneric. Zece minute 
mai tîrziu cu corzile rulate pe umăr, îi conduse pe 
Brown şi Miller prin întunecosul labirint de stînci. 


La mai puţin de o sută de metri în interiorul 
regiunii, într-un mic loc descoperit, de-abia de 
mărimea unei mese de biliard îl găsiră pe Stevens 
culcat la adăpostul unei stînci uriaşe. Sub el, pe 
pămîntul ud, plin de pietre, era întinsă o pînză 
impermeabilă, o manta de camuflaj îi acoperea 
aproape tot corpul, era foarte frig dar stîncile 
dimprejur micşorau intensitatea vîntului, 
adăpostindu-l pe Stevens de lapoviţa care cădea. 
Andrea îşi ridică privirea cînd cei trei oameni 
coboriră în vale şi îşi lăsară echipamentul pe 
pămînt; Mallory observă îndată că Andrea ridicase 
pantalonul deasupra genunchiului şi tăiase bocancul 
din piciorul sfărîmat. 


146 


— Dumnezeule îndurător! Cuvintele erau pe 
deoparte solemne, pe de alta pline de milă şi 
fuseseră rostite involuntar de Miller; chiar în bezna 
adincă piciorul fracturat arăta groaznic. Se lăsă pe 
genunchi şi se opri chiar lîngă el. Ce belea! 
murmură el încet. Aruncă o privire peste umăr. 
Trebuie să facem ceva cu piciorul ăsta, şefule, şi 
n-am nici o secundă de pierdut. Copilandrul ăsta e 
candidat la morgă. 

— Ştiu. Trebuie să-l salvăm, Dusty, trebuie. 
Pentru Mallory acest lucru deveni foarte important. 
Se lăsă în genunchi. Hai să ne uităm la el. 

Nerăbdător, Miller îl dădu la o parte. 

— Lasă-mă pe mine, şefule! In vocea lui era o 
siguranţă, o competenţă care-l făcu pe Mallory să 
tacă. Repede, trusa de medicamente şi despachetaţi 
cortul acela. 

— Eşti sigur că poţi să te descurci? Dumnezeu 
ştie, gîndi Mallory, că de fapt nu se îndoia de el, îşi 
dădea seama doar de recunoştinţa, de imensa 
uşurare pe care o simţea dar trebuia să spună ceva. 
Cum ai să... 

— Uite, şefule, spuse Miller calm. Toată viaţa 
am avut de-a face cu trei feluri de lucruri - mine, 
tuneluri şi explozivi. Sînt lucruri periculoase, şefule. 
Am văzute sute de picioare şi braţe făcute praf - şi 
pe cele mai multe le-am îngrijit eu. Zîmbi răutăcios 
în întuneric. Pe vremea aceea eram şi eu şef, 
consider că era unul din privilegiile mele. 

— Inţeles! Mallory îl bătu pe umăr. E al tău, 
Dusty. Dar cortul?! Involuntar privi peste umăr în 
direcţia falezei. Vreau să spun... 

— M-aţi înţeles greşit, şefule. Miinile lui Miller, 
ferme şi precise, cu delicata siguranţă a unui om 


147 


care şi-a petrecut o viaţă printre explozive 
puternice, erau acum ocupate cu căutarea 
dezinfectanţilor şi a bandajelor. Nu-i vorba să 
înfiinţăm sau să aranjăm aici un spital, dar avem 
nevoie de ţăruşii cortului - ca atele pentru piciorul 
lui. 

— Sigur, sigur. Atele. Nu mi-ar fi trecut prin 
cap că-s buni de atele - de fapt nu ştiu de cît timp 
mă gîndesc numai la asta... 

— Nu sînt prea importante, şefule. Miller 
deschise trusa medicală, alegind repede articolele 
cu ajutorul unei lanterne camuflate. Morfină, ăsta-i 
primul lucru de care are nevoie băiatul ăsta, fără 
morfină va muri din cauza şocului. Şi apoi are 
nevoie de un adăpost, căldură şi haine uscate... 

— Căldură! Haine uscate! îl întrerupse Mallory 
neîncrezător. Privi în jos la tînărul leșinat, 
aducîndu-şi aminte cum pierduse Stevens soba şi 
tot combustibilul şi gura i se strimbă de amărăciune. 
Era propriul lui călău... Unde dracu le vom găsi? 

— Nu ştiu, şefule, spuse Miller simplu. Dar 
trebuie să le găsim şi nu numai pentru a micşora 
şocul. Cu un picior ca ăsta şi ud pînă la piele e sigur 
că va face pneumonie. Şi apoi, oricîtă sulfamidă ar 
încape în gaura asta blestemată din picior, în starea 
în care este copilul ăsta, cel mai mic pericol de 
septicemie... Vocea lui se pierdu în tăcerea 
dimprejur. 

Mallory se ridică în picioare. 

— Consider că tu eşti şeful. lmitase perfect 
vorba tărăgănată a americanului şi Miller îşi ridică 
repede privirea, surpriza se transformă într-un suris 
obosit, apoi privi în depărtare. Cînd se aplecă asupra 
lui Stevens, Mallory auzi clănţănitul dinţilor lui Miller 


148 


şi mai mult simţi decît văzu că tremura aproape 
continuu, dar era atent şi concentrat la treaba pe 
care o făcea cu miinile. Mallory îşi aminti din nou că 
hainele lui Miller erau ude leoarcă şi nu pentru 
prima dată Mallory se miră cum de a reuşit să 
ajungă în asemenea hal cu un impermeabil pe el. 

— Tu îl bandajezi. Eu voi căuta un adăpost. 
Mallory nu era aşa de convins pe cît părea, totuşi pe 
pantele vulcanice acoperite de pietriş ale munţilor 
din spatele lor trebuia să existe posibilitatea de a 
găsi o stincă unde să se adăpostească, dacă nu o 
peşteră. La lumina zilei le-ar putea găsi dar aşa nu 
le rămiînea decit să-şi încerce norocul de a da din 
întîmplare peste ceva asemănător... Observă că 
Brown, care avea obrazul vînăt de epuizare şi greață 
- căci efectele intoxicării cu oxid de carbon dispar 
lent - se ridicase şovăielnic în picioare şi-şi făcea loc 
printre stînci. 

— Unde te duci, şefule? 

— Înapoi, după restul materialelor, domnule. 

— Eşti sigur că ai să izbuteşti? Mallory îl privi 
de aproape. Nu arăţi prea bine. 

— Nici nu mă simt prea bine, spuse Brown, 
sincer. Îl privi pe Mallory. Dar cu tot respeccul pe 
care vi-l port, domnule, nu cred că în ultima vreme 
v-aţi văzut într-o oglindă. 

— Ai cîştigat, aprobă Mallory. Foarte bine 
atunci. Haidem. Vom merge împreună. 

În următoarele zece minute în luminişul micut 
fu linişte, o linişte întreruptă numai de murmurul lui 
Miller şi Andrea, care se ocupau de piciorul rupt, şi 
de gemetele rănitului ce se chinuia şi se zbătea slab 
în abisul întunecat al durerii: apoi treptat morfina îşi 
făcu efectul şi încordarea slăbi şi dispăru iar Miller fu 


149 


în stare să lucreze repede, fără teama de a fi 
întrerupt. Andrea întinsese o pînză impermeabilă 
deasupra lor. Cu scop dublu: îi apăra de lapoviţa 
care din cînd în cînd mătura totul în jur şi ascundea 
lumina ca un virf de ac al lanternei de buzunar pe 
care o ţinea cu mîna liberă. Apoi Miller îi fixă 
piciorul, îl bandajă, îl strînse în atele cît mai bine, 
după care se sculă în picioare, îndreptîndu-şi spatele 
înţepenit. 

— Mulţumescuc-ţi ţie, Doamne, s-a făcut, spuse 
el obosit. Arătă spre Stevens. Mă simt la fel de prost 
ca şi copilul ăsta. 

Deodată încremeni, ridică un braţ în semn de 
avertizare: 

— Se aude ceva, Andrea, şopti el. 

Andrea rise. 

— E Brown care se întoarce, amice. Vine pe 
acest drum de aproape un minut. 

— De unde ştii că e Brown? îl provocă Miller. 
Se simţea pe undeva supărat pe el însuşi şi, 
resemnat îşi băgă pistoletul automat în buzunar. 

— Brown merge bine printre stînci, spuse. 
Andrea cu blindeţe, dar e obosit. Căpitanul Mallory 
însă... Ridică din umeri. Oamenii îmi spun mie pisica 
cea mare, ştiu, dar în munţi, printre stînci, căpitanul 
e mai mult decit o pisică. E o fantomă, aşa îi şi 
spuneau oamenii din Creta. Ai să-ţi dai seama că e 
aici de abia cînd te va atinge pe umăr. 

Miller se cutremură la o neaşteptată rafală de 
lapoviţă îngheţată. 

— AŞ vrea să nu vă mai furişaţi atita pe aici, 
se plinse el. Işi ridică ochii cînd Brown veni de după 
un bolovan încet, cu mersul tărăgănat, poticnit, al 
unui om epuizat. Hei, Casey! Cum merg treburile? 


150 


— Nu prea rău. Brown mulţumi printr-un 
murmur cînd Andrea îi luă lada cu exploziv de pe 
umăr şi o lăsă uşor pe pămînt. Asta e ultima 
încărcătură. Căpitanul m-a trimis încoace cu ea. Am 
auzit voci undeva pe faleză. A rămas în urmă să 
vadă ce vor spune cînd vor descoperi că Stevens a 
dispărut. Obosit, se aşeză jos pe capacul lăzii. Poate 
o să-şi dea o părere, ce au de gind să facă după 
aceea, dacă au de gînd ceva. 

— Mi se pare că ar fi trebuit să te lase pe tine 
acolo şi să aducă el lada asta blestemată, mormăi 
Miller. Dezamăgirea produsă de Mallory îl făcu mai 
sincer decit ar fi vrut să fie. El e într-o formă mai 
bună decit tine şi cred că-i prea mult... Se întrerupse 
şi icni de durere, degetele lui Andrea îi apucaseră 
braţul ca într-un uriaş cleşte de oţel. 

— Nu-i frumos să vorbeşti aşa, prietene, spuse 
Andrea cu mustrare în glas. Ai uitat probabil că 
Brown nu vorbeşte, nici nu înţelege un cuvînt 
nemţeşte? 

Miller îşi frecă cu delicateţe braţul învineţit, 
dînd din cap încet supărat şi mustrîndu-se singur. 

— Eu cu gura mea afurisită! spuse el cu 
mîhnire. 
Miller-vorbeşte-întotdeauna-cînd-nu-trebuie, aşa mi 
se spune. Vă cer iertare şi gata... şi care este 
următorul punct pe ordinea de zi, domnilor? 

— Căpitanul mi-a spus că trebuie să mergem 
direct spre stînci şi să urcăm creasta din dreapta a 
muntelui de acolo. Brown arătă cu degetul în 
direcţia unei întunecate mase nedesluşite şi ciudat 
de amenințătoare ce se ridica în spatele lor. Ne va 
ajunge peste cincisprezece minute sau cam aşa. 


151 


Zimbi obosit spre Miller. Şi a cerut să-i lăsăm în lada 
asta şi un rucsac ca să le aducă. 

— Ai milă de mine, stărui Miller. Mă simt prea 
mic. Privi în jos la Stevens, care dormea liniştit sub 
pînza cauciucată, întunecată şi plină de apă, apoi în 
sus, spre Andrea. Mi-e teamă Andrea, că... 

— Bineînţeles, bineînţeles! Andrea se aplecă 
iute, înfăşură pînza impermeabilă în jurul tînărului 
căzut în nesimţire şi se ridică în picioare fără nici un 
efort, ca şi cînd pinza cauciucată ar fi fost goală. 

— Am s-o iau înainte, se oferi Miller. Poate pot 
să descopăr o potecă mai uşoară pentru tine şi 
pentru tînărul Stevens. Ridică pe umăr generatorul 
şi rucsacul şi, datorită greutăţii neaşteptate se 
clătină; nu-şi dăduse seama că erau aşa de grele. 
Pentru început, asta e. Apoi se completă singur: Mai 
tîrziu va trebui să ne duci pe amindoi. 


Mallory îşi calculase prost timpul necesar ca 
să-i ajungă pe ceilalţi, trecuse peste o oră de cînd îl 
părăsise Brown şi încă nu vedea nici o urmă. Şi cu 
treizeci de kilograme în spinare nici el nu mergea 
prea repede. 

Dar nu era totul din vina lui. După primul şoc 
al descoperirii patrula germană care revenise, 
cercetase din nou creasta falezei, metodic şi cu o 
încetineală exasperantă. Mallory aşteptase încordat 
ca cineva să propună să coboare şi să examineze 
hornul - dimensiunea semnelor lăsate de pitoane în 
stîincă ar fi dezvăluit totul, dar nimeni nu pomeni de 
aşa ceva. Ar fi fost oricum un lucru fără sens, 
datorită faptului evident că santinela căzuse şi 
murise. După o căutare zadarnică, au discutat 
îndelung ce trebuiau să facă după aceea. In cele din 


152 


urmă n-au mai făcut nimic. Au lăsat o santinelă în 
loc şi ceilalţi au plecat de-a lungul crestei, ducînd cu 
ei echipamentul de salvare. 

Cei trei bărbaţi din frunte străbătuseră o 
distanţă bună surprinzător de repede, chiar dacă 
condiţiile erau acum sensibil mai uşoare. Bolovanii 
prăbuşiţi de la poalele munţilor dispărură după vreo 
cincizeci de metri, făcînd loc pietrişului sfărimat şi 
prundişului spălat de ploi. Probabil că îi depăşise, 
dar era greu de crezut una ca asta. În intervalele în 
care nu cădea lapoviţa - care semăna mai mult a 
grindină - reuşea să arunce o privire peste 
povîrnişul pustiu al muntelui, dar nimic nu se mişca. 
Dealtminteri ştia că Andrea nu se va opri pînă nu va 
ajunge la ceea ce promitea să fie cît de cît un adă- 
post oricît de mic şi pînă acum aceste povirnişuri ex- 
puse în bătaia vintului nu ofereau nimic sau prea 
puţin care să semene cu un adăpost. 

În sfîrşit Mallory literalmente dădu peste ei şi 
peste adăpostul lor. Trecuse de o coamă îngustă de 
stînci longitudinale şi tocmai traversa creasta 
ascuţită cînd auzi murmurul vocilor sub el şi văzu o 
slabă licărire de lumină în spatele prelatei ce atirna 
de o proeminenţă a peretelui celui mai îndepărtat al 
unei mici rîpe de la picioarele lui. 

Miller tresări brusc şi sări în lături cînd simţi o 
mînă pe umăr. Chiar înainte de a vedea cine este 
aproape că scoase din buzunar pistolul, apoi se 
prăbuşi greoi pe stîncă din spatele lui. 

— Haide, haide! Belicosule! Mallory, mulţumit, 
lăsă să-i alunece povara de pe umerii lui chinuiţi şi 
privi spre Andrea, care ridea încetişor. De ce vă 
amuzaţi atit? 


153 


— Prietenul nostru. Andrea zimbi din nou. l-am 
spus că are să-şi dea seama că ai sosit cînd îl vei 
atinge pe umăr. Bănuiesc că nu m-a crezut. 

— Aţi fi putut să tuşiţi sau mai ştiu eu ce, 
spuse Miller apărindu-se. Mă lasă nervii, şefule, 
adăugă el tînguitor. Nu mai sînt ca acum patruzeci şi 
opt de ore. Mallory îl privi neîncrezător, gata să-i 
răspundă, apoi se opri brusc cînd zări palidul obraz 
al lui Stevens, sprijinit de un rucsac. Sub bandajul 
alb ce-i înconjura fruntea ochii erau deschişi şi îl 
priveau ţintă. Mallory făcu un pas înainte şi se lăsă 
în jos, sprijinindu-se pe un genunchi. 

— Ah, în sfîrşit, ţi-ai revenit! Zimbi spre figura 
lividă şi scofilcită. Stevens la rîndul lui îi surise, 
buzele sale fiind chiar mai palide decit obrazul. 
Arăta îngrozitor. 

— Cum te simţi, Andy? 

— Nu prea rău, domnule. Realmente nu prea 
rău. Ochii injectaţi de sînge erau întunecaţi şi plini 
de suferinţă. Privirea lui se pierdu în gol, se uită 
absent la piciorul bandajat, apoi îşi ridică din nou 
ochii şi surîse şovăielnic lui Mallory. Îmi pare tare 
rău de tot ce s-a întîmplat, domnule, un lucru al 
naibii de stupid! 

— N-a fost un lucru stupid, Mallory vorbi rar, 
expresiv, subliniindu-şi cuvintele. A fost o prostie 
criminală! Îşi dădea seama că toţi îl urmăreau şi mai 
ştia că Stevens avea ochi numai pentru el. O prostie 
criminală, de neiertat, continuă el liniştit. Şi eu sînt 
vinovatul. Am bănuit că ai pierdut o grămadă de 
sînge pe vas dar n-am ştiut că aveai nişte tăieturi 
atit de mari pe frunte. Ar fi trebuit să-mi fac datoria 
şi să aflu. Zimbi din nou. Ar fi trebuit să auzi ce 
mi-au spus aceste două personaje nesupuse cînd 


154 


am ajuns în vîrf... Şi aveau dreptate. În starea în 
care erai n-ar fi trebuit să ţi se ceară să fii închizător 
de coardă. A fost o nebunie. Zimbi din nou. Ar fi 
trebuit să te ridicăm ca pe un sac de cărbuni aidoma 
acestor doi neînfricaţi alpinişti, Miller şi Brown... 
Dumnezeu ştie cum ai reuşit, sînt sigur că nici tu un 
ştii. Se aplecă spre Stevens şi îi atinse genunchiul 
sănătos. lartă-mă, Andy. Sincer nu mi-am dat seama 
în ce stare erai. 

Stevens se agită neliniştit dar obrajii de o 
paloare cadaverică se colorară de o bucurie jenată. 

— Vă rog, domnule, stărui el, nu vorbiţi aşa. A 
fost un lucru obişnuit. Făcu o pauză, o undă de 
durere îl străbătu, venind de la piciorul rupt, îşi 
strînse pleoapele şi trase adînc în piept aerul care îi 
şuieră printre dinţi. Apoi îl privi din nou pe Mallory. 
Această ascensiune nu-mi face cinste, continuă el 
repede. Cu greu îmi aduc aminte. 

Mallory îl privi fără să spună nimic, cu 
sprîncenele arcuite într-o blajină mirare. 

— La fiecare pas mi-a fost o frică grozavă, 
spuse Stevens simplu. Era conştient că nu constituia 
o surpriză şi nici un prilej de uimire faptul că putea 
să spună acest lucru pe care altădată n-ar fi fost în 
stare să-l mărturisească, preferind să moară. În 
viaţa mea nu mi-a fost aşa de frică! 

Mallory îşi mişcă capul dintr-o parte în alta, îşi 
frecă barba ţepoasă cu amîndouă mîinile. Părea 
sincer surprins, apoi privi spre Stevens şi zimbi 
ironic. 

— Acum ştiu că eşti novice în treaba asta, 
Andy. Zîmbi din nou. Îți închipui că eu rîdeam şi 
cîntam în timp ce urcam faleza aceea? Crezi că nu 
mi-a fost frică? Îşi aprinse o ţigară şi privi spre 


155 


Stevens printr-un nor gros de fum. Ei bine, mi-a fost. 
Frică nu e cuvintul potrivit - eram al dracului de 
speriat. Tot aşa şi Andrea. Ştiam prea multe ca să 
nu ne fie teamă. 

— Andrea! Stevens chicoti, apoi ţipă, căci 
mişcarea îi declanşase o durere atroce în piciorul 
drept. O clipă Mallory îşi închipui că şi-a pierdut 
cunoştinţa, dar aproape imediat vorbi din nou, cu o 
voce răguşită de durere. Andrea! şopti el. Frică! Nu 
cred! 

— Lui Andrea i-a fost frică. Vocea uriaşului 
grec era foarte blindă. Lui Andrea îi este frică. Lui 
Andrea îi este întotdeauna frică. Din cauza asta am 
trăit atît de mult. El privi în jos spre mîinile lui 
imense. Şi iată de ce atiţia alţii au murit. Lor nu le-a 
fost aşa de frică cum mi-a fost mie. Ei nu s-au temut 
de toate lucrurile de care trebuie să se teamă orice 
om, a fost întotdeauna ceva de care au uitat să se 
îngrijoreze, să se păzească. Dar lui Andrea i-a fost 
frică de toate cele şi nu a uitat nimic. Este foarte 
simplu. 

Privi înspre Stevens şi zimbi. 

— Pe lume nu există oameni curajoşi. Să te 
naşti, să trăieşti, să mori, toate astea înseamnă de 
ajuns de mult curaj, şi chiar mai mult decit de ajuns. 
Sîntem cu toţii curajoşi şi tuturor ne este teamă şi 
ceea ce numeşte lumea un om curajos este un 
amestec de curaj şi frică în dauna celorlalte. Numai 
că este curajos cu cinci minute mai mult. Sau uneori 
cu zece minute mai mult, sau cu douăzeci de 
minute, sau atit cît are nevoie unul bolnav şi rănit şi 
speriat să urce o stîncă. 

Stevens nu spuse nimic. Avea capul înclinat şi 
obrazul ascuns. De puţine ori se simţise atit de 


156 


fericit, atit de liniştit. Ştiuse că nu putea să ascundă 
nimic unor oameni ca Andrea şi Mallory, dar nu 
ştiuse că aceasta nu avea nici o importanţă. Simţea 
că trebuia să spună ceva, dar mintea nu-l mai ajuta 
şi era obosit de moarte. Undeva în fundul sufletului 
său ştia că Andrea spunea adevărul, deşi nu tot 
adevărul; dar era prea obosit ca să-i mai pese, să 
încerce să lămurească lucrurile. 

Miller îşi drese glasul zgomotos. 

— Locotenente, nu mai vorbi, spuse el hotărit. 
Trebuie să stai liniştit şi să încerci să dormi. 

Stevens îl privi, apoi se întoarse spre Mallory 
cu o privire mirată şi întrebătoare. 

— Mai bine fă ce ţi-a spus, Andy. Mallory 
zîmbi. Îţi vorbeşte chirurgul şi medicul tău. El ţi-a 
îngrijit piciorul. 

— Oh, n-am ştiut. Mulţumesc, Dusty. A fost... 
greu? 

Miller dădu din mînă dezaprobator. 

— Nu, pentru un om cu experienţa mea. O 
simplă ruptură, minţi el cu dezinvoltură. Aproape că 
putea s-o facă oricine... Andrea, te rog dă-i o mînă 
de ajutor să se culce. Işi întoarse brusc capul spre 
Mallory. Şefule? 

Cei trei bărbaţi ieşiră afară, întorcând spatele 
vîntului îngheţat. 

— Trebuie să facem rost de foc şi de haine 
uscate pentru băiatul ăsta, spuse Miller repede. 
Pulsul se apropie de 140 şi temperatura de 40°. 
Face febră şi în fiecare clipă pierde teren. 

— Ştiu, ştiu, spuse Mallory îngrijorat. Şi nu-i 
nici o speranţă să găsim combustibil pe muntele 
ăsta blestemat. Să mergem înăuntru să vedem ce 
haine uscate putem să stringem de la toţi. 


157 


Ridică marginea prelatei şi intră înăuntru. 
Stevens era încă treaz. Brown şi Andrea stăteau 
lîngă el de-o parte şi de alta. Miller îl urmă pe 
căpitan. 

— O să rămiînem aici peste noapte, anunţă 
Mallory, aşa că să încercăm să ne aranjăm cit putem 
mai comod. Nu uitaţi, recunoscu el, că sîntem încă 
prea aproape de faleză pentru a fi liniştiţi, dar 
bătrînii friţi n-au nici o dovadă că sîntem pe insulă şi 
de pe coastă nu putem fi văzuţi. Aşa că putem să ne 
facem comozi. 

— Şefule... începu Miller să vorbească dar tăcu 
din nou. Mallory îl privi surprins, văzu că Miller, 
Brown şi Stevens se priveau unul pe altul, în ochii 
lor se ivi şovăiala, îndoiala apoi o înţelegere mută. 
Pe Mallory îl cuprinse o  nelinişte bruscă, 
convingerea că ceva nu era în regulă. 

— Ce s-a întîmplat, întrebă el cu asprime. Ce 
este? 

— Avem veşti proaste, şefule, spuse Miller cu 
grijă. Ar fi trebuit să vă spunem imediat. Am 
presupus, ne-am gindit că unul dintre noi are să vă 
spună... Vă aduceţi aminte de santinela aceea pe 
care dumneavoastră şi Andrea aţi aruncat-o în 
prăpastie? 

Mallory dădu din cap posomorit. Ştia ce va 
urma. 

— A căzut în virful unei stînci submarine la 
opt-zece metri de faleză. Miller continuă. Cred că 
prea mult n-a rămas din el, dar restul s-a înţepenit 
între două stinci. S-a înfipt tare şi bine. 

— Înţeleg, murmură Mallory. Toată noaptea 
m-am întrebat cum de-ai reuşit să te uzi aşa de tare 
sub mantaua ta impermeabilă. 


158 


— Am încercat de patru ori, şefule, spuse 
Miller calm. Ceilalţi m-au legat de mijloc cu o 
fringhie. Ridică din umeri. Fără nici un succes. 
Valurile acelea blestemate m-au zvirlit de fiecare 
dată înapoi pe faleză. 

— Peste trei sau patru ore se va lumina, 
murmură Mallory. Peste patru ore ei vor şti că 
sîntem pe insulă. Pe lumină îl vor vedea imediat şi 
vor trimite o navă să cerceteze. 

— Are aşa mare importanţă, domnule? întrebă 
Stevens. Ar fi putut totuşi să cadă. 

Mallory ridică prelata într-o parte, privi afară 
în noapte. Era tare frig şi începuse să ningă 
împrejurul lor. Lăsă prelata în jos. 

— Peste cinci minute, spuse el absent. Peste 
cinci minute plecăm! ÎI privi pe Stevens şi zimbi 
slab. Şi noi am uitat ceva. Ar fi trebuit să-ţi spunem. 
Andrea a înjunghiat santinela drept în inimă. 


Orele care au urmat au fost ore de efort, orele 
unui întunecat coşmar nesfîrşit, ore nenumărate de 
mers, de împiedicări, de tîrîri, de căderi şi de 
ridicări, de trupuri chinuite şi îndurerate, de muşchi 
torturați de greutatea poverilor şi de căutări 
frenetice în zăpada ce creştea, de foame şi de sete 
şi de epuizarea care-i cuprindea. 

Se  îndreptară spre  vest-nord-vest, se 
întoarseră pe urmele lor înapoi peste coasta 
muntelui. Nemţii vor presupune cu siguranţă că ei 
s-au îndreptat spre nord, încercînd să ajungă în 
mijlocul insulei. Fără busolă, fără stele şi lună, 
Mallory nu avea după ce să se orienteze decît după 
panta muntelui şi după harta pe care i-o dăduse 
Vlachos la Alexandria. Dar încetul cu încetul îşi dădu 


159 


seama că au înconjurat muntele şi că acum urcau în 
interiorul insulei, printr-o trecătoare strimtă. 

Duşmanul lor cel mai de temut era zăpada. 
Grea, umedă şi din belşug, se învolbura împrejurul 
lor învăluindu-i ca într-o perdea de culoare gri; se 
strecura în gulere şi bocanci, se infiltra perfidă pe 
sub haine şi prin mîneci, le astupa ochii, urechile, 
gura, pătrundea şi le amorţea feţele şi le transforma 
mîinile goale în sloiuri de gheaţă grele ca plumbul, 
le înţepenea braţele şi îi lăsa aproape fără puteri. 
Toţi sufereau şi sufereau cumplit, dar Stevens mai 
mult ca toţi. La cîteva minute după plecarea din 
peşteră din nou îşi pierduse cunoştinţa şi, cum era 
îmbrăcat în veşminte strimte şi ude, îi lipsea căldura 
salvatoare generată de activitatea fizică. Andrea s-a 
oprit de două ori pentru a-i lua pulsul, închipuindu-şi 
că Stevens a murit, dar întrucît mîinile lui îşi pier- 
duseră sensibilitatea, nu a simţit nimic şi nu a putut 
decit să se mire şi să se poticnească din nou. 

Către ora cinci dimineaţa, în timp ce urcau 
valea abruptă de deasupra defileului, o pantă 
nesigură unde numai cîţiva roşcovi fixau prundişul 
lunecos, Mallory decise că trebuie să se lege cu 
corzi pentru mai multă siguranţă. În următoarele 
douăzeci de minute s-au urcat în şir indian şi s-au 
luptat cu panta. În frunte, Mallory nici nu îndrăznea 
să se gindească la felul cum se descurca Andrea în 
spatele lui. Deocamdată panta se îndulci şi deveni 
complet plată şi, înainte ca să-şi dea seama ce se 
întîmpla, depăşiră pasul înalt şi începură să coboare 
pe versantul celălalt încă legaţi cu coarda, orbiţi de 
zăpadă, cu o vizibilitate redusă. 

Au ajuns la peşteră în zori cînd primele nuanţe 
cenuşii ale unei zile triste şi posomorite se arătau pe 


160 


cerul cu nori de zăpadă. Domnul Vlachos le spusese 
că sudul insulei Navarone era împinzit de peşteri, 
dar aceasta era prima pe care o vedeau, de fapt nici 
nu era o peşteră ci un fel de tunel strimt şi întunecat 
săpat într-un morman de lespezi vulcanice, nişte 
straturi uriaşe de roci răsucite, cu un echilibru 
precar, într-un defileu care-şi croia drum spre largul 
unei văi necunoscute, situată la trei sute - patru 
sute de metri mai jos, o vale înconjurată încă de 
umbrele nopţii. 

Nu era de fapt o peşteră, dar era de ajuns. 
Pentru nişte oameni îngheţaţi, epuizați, morţi de 
somn, era mult mai mult decit de ajuns, era mai 
mult decit speraseră vreodată. Era loc pentru toţi, 
cele citeva crăpături au fost repede astupate ca să 
nu intre zăpada, intrarea a fost acoperită cu o foaie 
de cort susţinută de bolovani. Deşi era aproape cu 
neputinţă din pricina întunericului, l-au dezbrăcat pe 
Stevens de hainele ude de apă de mare şi de ploaie 
şi l-au întins într-un sac de dormit închis cu fermoar, 
i-au turnat pe git puţin alcool şi l-au aşezat cu capul 
plin de sînge pe nişte haine uscate. Şi apoi cei patru 
bărbaţi, chiar şi neobositul Andrea, s-au prăbuşit pe 
pămîntul peşterii umed şi plin de zăpadă şi au 
adormit adînc, uitînd şi stîncile de pe jos, şi frigul, şi 
foamea, şi hainele pline de apă, uitînd şi suferinţa 
din mîinile şi feţele lor îngheţate. 


161 


CAPITOLUL 7 


MARŢI 
De la 15,00 la 19,00 


Înconjurat de ceaţă şi luminînd slab în spatele 
norilor, soarele era departe de zenit şi cobora 
repede spre apus în direcţia briului de munţi 
acoperiţi de zăpadă, cînd Andrea ridică marginea 
cortului, o împinse uşor într-o parte şi privi cu grijă 
în jos, peste întinderea lină a muntelui. Cîteva clipe 
rămase nemişcat în spatele prelatei, întinzîndu-şi 
muşchii picioarelor anchilozaţi, aproape paralizaţi, 
îşi strînse ochii şi se uită în toate părţile ca să se 
obişnuiască treptat cu alba lumină strălucitoare a 
zăpezii cristaline. Apoi repede şi fără zgomot ieşi 
afară din tunel şi din cinci paşi ajunse departe, pe 
malul vîlcelei, se culcă cît era de lung pe zăpadă, se 
întinse calm pe pantă şi ridică ochii cu grijă în sus, 
spre vîrful muntelui. 

Sub el se întindea pînă departe o vale mare, 
puternic curbată, aproape perfect simetrică - o vale 
ce lua naştere brusc din îmbrăţişarea strinsă a 
prăpăstioşilor pereţi ai munţilor şi se pierdea 
departe spre nord. Uriaşul ce se ridica şi-şi proptea 
în dreapta lui creasta acoperită de nori negri 
amenințând capătul văii - fără nici un dubiu nu 
putea fi decît Muntele Kostos, gîndi Andrea. Kostos, 
cel mai înalt munte din insula Navarone: în 
întunericul nopţii traversaseră coasta lui vestică. 
Exact spre răsărit, şi în faţa lor la o distanţă de circa 


162 


cinci kilometri, al treilea munte nu era mult mai mic, 
dar coasta lui nordică cobora mai repede, ducînd 
spre cîmpiile situate în nordul insulei Navarone. La 
circa patru kilometri spre nord-nord-est cu mult sub 
limita zăpezilor şi a colibelor izolate ale păstorilor se 
ascundea o mică comună cu acoperişuri plate, sub 
coastele dealurilor, înşirată de-a lungul malurilor 
unui mic curs de apă ce îşi făcea loc prin vale. Nu 
putea fi decît satul Margaritha. 

Chiar în timp ce studia topografia văii şi ochii 
lui cercetau fiecare poviîrniş şi fiecare adîncitură a 
munţilor de unde putea să apară vreun pericol, 
gîndurile lui Andrea se întorceau în urmă cu două 
minute, căutînd să identifice natura sunetului străin 
care-l deşteptase din somn şi-l făcuse să se scoale 
instantaneu în picioare, alert şi treaz de-a binelea, 
dar conştiinţa lui n-avusese destul răgaz să 
identifice sunetul. Şi în acel moment îl auzi din nou, 
de trei ori în tot atitea secunde, un fel de fluierat 
ascuţit venind de departe, un sunet pătrunzător, 
strident, care răsună scurt şi muri pe pantele in- 
ferioare ale Muntelui Kostos; ecoul final mai vibra 
uşor în aer cînd Andrea se dădu înapoi şi se lăsă să 
alunece în jos pe pămîntul viroagei. 

În mai puţin de treizeci de secunde se întoarse 
pe marginea văii. Involuntar muşchii obrazului i se 
contractară cînd îşi puse la ochi lentilele îngheţate 
ale binoclului lui Mallory, marca Zeiss-lkon. Nu se 
înşelase, îşi spuse el îndirjit, prima impresie fugară 
fusese exactă. În total douăzeci şi cinci, poate 
treizeci de soldaţi se mişcau într-un lung şir 
discontinuu, înaintau încet de-a lungul coastei 
Muntelui Kostos, cercetând cu deamănuntul orice 
văgăună, orice morman de bolovani ce se ivea în 


163 


calea lor. Fiecare soldat era îmbrăcat în haine de 
zăpadă care totuşi se observau uşor chiar de la o 
distanţă de doi kilometri: virfurile ascuţite ale 
schiurilor lor legate cu curele se distingeau 
deasupra umerilor şi capetelor lor acoperite cu 
glugi. Schiurile se mişcau şi se legănau ca nişte 
ciudate puncte negre pe albeaţa strălucitoare a 
zăpezii în timp ce soldaţii alunecau şi se poticneau 
pe poviîrnişul presărat cu pietriş al muntelui. Din 
cînd în cînd un bărbat din mijlocul grupului arăta şi 
gesticula cu un alpenştoc ca şi cum ar fi coordonat 
eforturile companiei de cercetaşi. Bărbatul cu 
fluierul, îşi zise Andrea. 

— Andrea! Chemarea din gura peşterii fu 
foarte înceată. E ceva în neregulă? 

Cu degetul la gură, Andrea se răsuci în 
zăpadă. Mallory stătea lîngă prelata de protecţia. Cu 
hainele mototolite şi cu barba neagră, ţinea o mînă 
ridicată, apărîndu-se de lumina orbitoare a zăpezii, 
în timp ce cu cealaltă îşi freca ochii injectaţi, spre 
a-şi alunga somnul. Înaintă şchiopătînd, ascultând 
de degetul îndoit al lui Andrea, tresărind de durere 
la fiecare pas pe care-l făcea. Degetele de la 
picioare erau umflate şi jupuite, lipite între ele din 
pricina sîngelui închegat. Nu-şi scosese bocancii de 
cînd îi luase din picioarele santinelei germane şi 
acum aproape îi era teamă să-i scoată, îngrozit de 
ceea ce va găsi... Se căţără încet pe marginea 
viroagei şi se aşeză în zăpadă lîngă Andrea. 

— Avem musafiri? 

— Din speța cea mai rea, murmură Andrea. 
Priveşte, dragă Keith. Îi trecu binoclul şi-i arătă 
pantele inferioare ale Muntelui Kostos. Prietenul tău 
Jensen nu ne-a spus că ei se află aici! 


164 


Încet, Mallory cercetă panta cu binoclul. 
Deodată şirul de cercetaşi intră în cîmpul lui vizual. 
Îşi înălţă capul nerăbdător, îşi potrivi binoclul, mai 
privi o dată repede, apoi îl lăsă în jos cu un gest de 
reţinută deliberare, care înlocuia un comentariu 
amar. 

— Vînători de munte, spuse el încet. 

— Un batalion de Jägeri, încuviinţă Andrea. 
Divizia alpină, cele mai bune trupe de munte. E 
foarte neplăcut, dragă Keith! 

Mallory dădu din cap şi îşi frecă barba tot mai 
vădită. 

— Dacă e cineva care poate să ne găsească, 
ei sînt. Şi ne vor găsi. Ridică binoclul ca să privească 
din nou la grupul de soldaţi ce înaintau. Cercetarea 
sîrguincioasă şi minuțioasă era tulburătoare, dar mai 
amenințătoare şi mai  înspăimiîntătoare era 
încetineala ca de melc, inevitabilitatea apropierii 
acestor mici siluete. 

— Dumnezeu ştie ce caută corpul alpin aici! 
continuă Mallory. E suficient că sînt aici. Probabil că 
ştiu că am debarcat şi toată dimineaţa ne-au căutat 
pe creasta răsăriteană a Muntelui Kostos! Aceasta 
era ruta cea mai evidentă pentru noi de a ajunge în 
interiorul insulei. Au nimerit în gol aşa că acuma 
cercetează cealaltă parte. Sînt aproape siguri că 
avem un rănit şi că nu putem ajunge prea departe. 
E o chestiune de timp, Andrea. 

— O chestiune de timp, repetă Andrea. Privi în 
sus la soare, un soare aproape invizibil pe un cer ce 
se întuneca. Într-o oră, o oră şi jumătate cel mult, 
vor ajunge aici înainte ca soarele să apună. Şi noi 
vom fi tot aici. Se uită ironic la Mallory. Nu-l putem 


165 


părăsi pe Stevens. Şi nu putem să scăpăm dacă-l 
luăm - şi apoi oricum, va muri. 

— Nu vom mai fi aici, spuse Mallory categoric. 
Dacă rămînem, vom muri cu toţii. Sau ne vom sfirşi 
zilele într-una din acele carcere micuţe şi drăguţe de 
care ne-a povestit domnul Vlachos. 

— Să alegem cea mai bună soluţie pentru cei 
mai mulţi dintre noi. Andrea dădu încet din cap. Aşa 
trebuie să fie, nu-i aşa, dragă Keith? Pentru cei mai 
mulţi. Aşa ar spune căpitanul Jensen. Mallory se 
mişcă neliniştit dar vocea lui era de ajuns de sigură 
cînd vorbi. 

— Tot aşa gîndesc şi eu, Andrea. Dacă facem 
o simplă proporţie - o mie sau două sute la unu. Îţi 
dai seama că aşa trebuie să fie. Mallory părea 
obosit. 

— Da, ştiu. Dar te frămînţi degeaba. Andrea 
zimbi. Haidem, prietene. Să le spunem veştile bune 
şi ceorlalţi. 

Cînd cei doi bărbaţi intrară în peşteră, lăsînd 
să cadă prelata de protecţie în urma lor, Miller privi 
spre ei. Desfăcuse fermoarul de la sacul de dormit al 
lui Stevens şi-i pansa piciorul rănit. O lanternă 
cilindrică era rezemată de un rucsac în spatele lui. 

— Cînd o să facem ceva şi pentru băiatul ăsta 
şefule? Vocea lui era tăioasă, miînioasă ca şi gestul 
pe care-l făcu spre tînărul adormit profund de lîngă 
el. Porcăria asta de sac de dormit impermeabil e 
umed pe dinăuntru. Ca şi băiatul ăsta - şi e îngheţat 
bocnă: piciorul e ca o bucată de carne congelată. Îi 
trebuie căldură, o cameră încălzită şi băutură caldă 
- sau s-a sfîrşit cu el. În douăzeci şi patru de ore. 
Miller se cutremură şi privi încet de jur împrejur la 
pereţii dărimaţi ai refugiului stîncos. Consider că nici 


166 


într-un spital de clasa întîi n-ar avea decit o mică 
şansă... Îşi pierde timpul străduindu-se să respire în 
gheţăria asta păcătoasă. 

Miller nu exagera. Apa ce provenea din topirea 
zăpezii şiroia continuu pe pereţii umezi înverziţi de 
licheni ai peşterii sau picura direct pe pietrişul cu 
noroi pe jumătate îngheţat de pe jos. Datorită lipsei 
de ventilaţie şi de scurgere, apa se acumula la 
marginile refugiului şi tot spaţiul era fără aer, 
întunecos şi nespus de friguros. 

— S-ar putea să fie spitalizat mai repede decit 
îti închipui, spuse Mallory sec. Cum îi merge 
piciorul? 

— Mai rău. Miller era brutal. Al naibii de rău. 
Tocmai i-am băgat o doză de sulfamidă şi l-am legat 
din nou. Asta-i tot ce pot face, şefule, şi oricum e o 
pierdere de timp... Ce-a fost gluma cu spitalul? 
adăugă el bănuitor. 

— N-a fost nici o glumă, spuse Mallory 
sumbru, ci o tristă realitate. O companie de 
cercetaşi nemti se îndreaptă încoace. Işi cunosc 
meseria. Ne vor găsi, precis. 

Miller înjură. 

— Astă pică bine, e chiar minunat, spuse el 
amar. Cît de departe sînt, şefule? 

— La o oră, poate ceva mai mult. A 

— Şi ce vom face cu tinerelul ăsta? Il lăsăm? 
Consider că e singura lui şansă. 

— Stevens vine cu noi! În vocea lui Mallory se 
ghicea o hotărîre categorică. Miller îl privi lung în tă- 
cere, figura lui era rece, îngheţată. 

— Stevens vine cu noi, repetă Miller. Îl tîrîm cu 
noi pînă va muri. Nu va dura prea mult şi apoi îl 
lăsăm în zăpadă. Chiar aşa, hîm? 


167 


— Chiar aşa, Dusty. Absent, Mallory îşi scutură 
de pe haină puţină zăpadă şi-l privi din nou pe 
Miller. Stevens ştie prea multe. Nemţii au ghicit de 
ce sîntem pe insulă, dar nu ştiu cum ne-am propus 
să intrăm în fortăreață - şi nu ştiu cînd va trece flota 
noastră. Dar Stevens ştie. II vor face să vorbească. 
Scopolamina face pe oricine să vorbească. 

— Scopolamina! Pentru un muribund? 

Miller era sincer neîncrezător. 

— De ce nu? Şi eu aş face la fel. Dacă ai fi 
comandantul german şi ai şti că tunurile cele mari 
împreună cu o jumătate din oamenii aflaţi în 
fortăreaţa ta sînt gata să sară în aer în orice 
moment, ai face la fel. 

Miller îl privi, rînji crispat şi dădu din cap. 

— Eu şi gu... 

— Ştiu. Tu şi gura ta afurisită. Mallory îi zimbi 
şi îl bătu pe umăr. Nici mie nu-mi place, Dusty. Se 
întoarse şi trecu în partea cealaltă a peşterii. Cum te 
simţi, şefule? 

— Nu prea rău, domnule. Casey Brown tocmai 
se trezise, era amorţit şi tremura de frig în hainele 
sale ude. Avem neplăceri? 

— O mulţime, îl asigură Mallory. O companie 
de cercetaşi se îndreaptă încoace. Peste o jumătate 
de oră trebuie să pornim. Privi la ceas. E aproape 
patru. Crezi că poţi lua legătura cu Cairo prin radio? 

— Dumnezeu ştie, spuse Brown sincer. Se 
ridică repede în picioare. leri, aparatul de radio n-a 
suferit un tratament prea bun. Am să încerc. 

— Mulţumesc, şefule. Vezi ca antena să nu se 
ridice peste marginea văii. 

Mallory se întoarse gata să părăsească 
peştera dar se opri brusc văzîndu-l pe Andrea care 


168 


stătea pe un bolovan chiar lîngă intrare. Cu capul 
aplecat, concentrat, uriaşul grec tocmai terminase 
de asamblat un vizor telescopic la ţeava puştii 
Mauser de 7,92 mm şi cu multă îndemiînare învelea 
acum ţeava cu un sac de dormit pînă ce carabina fu 
acoperită în întregime. 

Mallory îl urmări liniştit. Andrea îi aruncă o 
privire, îi zimbi, se ridică în picioare şi se întinse 
după rucsacul său. În treizeci de secunde se 
îmbrăcă din cap pînă în picioare în costumul de 
munte camuflat, strînse şnurul capişonului şi îşi 
băgă picioarele în bocancii de pînză cu elastic la 
gleznă. Apoi ridică carabina Mauser şi zimbi uşor. 

— M-am gindit că aş putea face o mică 
plimbare, căpitane, spuse el scuzindu-se. Desigur cu 
aprobarea dumneavoastră. 

Mallory dădu de citeva ori din cap, cu deplină 
înţelegere. 

— Ai spus că mă frămînt degeaba, murmură 
el. Trebuia să pricep. Trebuia să-mi fi spus. Dar 
protestul era formal, fără nici o semnificaţie. Mallory 
nu era nici supărat nici plictisit de faptul că i se 
abroga tacit autoritatea. Obiceiul de a comanda 
dispărea greu la Andrea în astfel de ocazii: în 
general cînd căuta ostentativ să obţină o aprobare 
sau se consulta în privinţa mersului acţiunii propuse, 
asta era doar un gest de politeţe sau un mijloc de 
a-şi comunica intenţiile. În loc de a se socoti jignit, 
Mallory simți o recunoştinţă şi o mulţumire 
copleşitoare pentru uriaşul zimbitor care stătea în 
faţa lui; vorbise întâmplător cu Miller despre 
Stevens, că îl vor duce cu ei pînă va muri şi apoi îl 
vor abandona, vorbise cu o indiferenţă care masca 
tristeţea, amărăciunea a ceea ce trebuia să facă dar 


169 


şi aşa nici nu-şi dădea seama ce inimă grea avea şi 
cît era de disperat că luase această decizie pînă în 
momentul în care află că ea nu mai era necesară. 

— Îmi pare rău. Andrea se căia în parte şi în 
parte zîmbea. Trebuia să vă fi spus, am crezut că aţi 
înţeles... E cel mai bun lucru, nu-i aşa? 

— E singurul lucru care se poate face, spuse 
Mallory sincer. Ai să-i atragi în altă parte, pe 
creastă? 

— Altă cale nu există. Dacă aş cobori în vale, 
m-ar putea prinde cu schiurile lor într-un minut. 
Desigur, n-am să mă pot întoarce pînă nu se va 
întuneca. Veţi mai fi aici? 

— Ciţiva dintre noi, da. Mallory privea înspre 
refugiu, unde Stevens, care se trezise, încerca să se 
ridice, răsucindu-se pe coate cu ochii epuizați de 
efort. Trebuie să facem rost de alimente şi 
combustibil, Andrea, adăugă el încet. Diseară am să 
cobor în vale. 

— Sigur, sigur. Trebuie să facem tot ce putem. 
Figura lui Andrea era gravă, vocea lui un murmur. 
Atita timp cît mai putem. E un băieţandru, aproape 
un copil... Probabil că nu va rezista mult. Dădu în 
lături prelata, privind spre cerul ce se întuneca. Am 
să mă întorc pe la şapte. 

— Pe la şapte, repetă Mallory. Se vedea că 
bolta se întuneca repede, se întuneca vestind noi 
căderi de zăpadă, iar vintul ce se pornise începuse 
să aducă în micuța vale nouraşi învolburaţi, albi şi 
pufoşi. Mallory se cutremură şi se sprijini pe braţul 
masiv. Pentru Dumnezeu, Andrea, îl îndemnă el 
încet, fii cu băgare de seamă! 

— Eu? Andrea surise blind, cu ochii trişti în 
timp ce îşi elibera braţul. Nu te gîndi la mine. Vocea 


170 


lui era foarte calmă, cu totul lipsită de aroganță. 
Dacă ai să te rogi la Dumnezeu, roagă-l pentru 
sărmanii nenorociţi care ne caută! Prelata căzu în 
spatele lui şi el plecă. 

Citeva clipe Mallory rămase nehotărât la gura 
peşterii, privind afară printr-o gaură a apărătorii fără 
să facă nici o mişcare. Apoi se întoarse brusc, 
traversă tot refugiul şi îngenunche înaintea lui 
Stevens. Tînărul era rezemat de braţul grijuliu al lui 
Miller, avea ochii sticloşi şi fără expresie, cu obrajii 
scofilciţi, faţa străvezie ca un pergament de o 
culoare verzuie. Mallory îi zimbi: spera să nu i se 
citească pe faţă nimic. 

— Da, da, da. In fine, somnorosul s-a sculat. 
Mai bine mai tirziu decit niciodată. Deschise 
tabachera impermeabilă şi o întinse lui Stevens. 
Cum te simţi acum, Andy? 

— inghetat, domnule. Stevens clătină capul 
refuzînd ţigara şi încercă să-i suridă lui Mallory, o 
palidă caricatură a unui suris care-l făcu pe Mallory 
să tresară. 

— Şi piciorul? 

— Cred că a îngheţat şi el. Stevens privi cu 
indiferenţă la bandajul alb al piciorului rupt. Oricum, 
nu simt nimic. 

— înghețat? Pufăitul lui Miller era o 
capodoperă a mîndriei rănite. A spus îngheţat! 
Blestemată nerecunoştinţă! Dacă pot să spun aşa, 
ajutorul medical pe care i l-am dat e de prima mînă! 
Stevens zimbi, un zîmbet absent care îi străbătu 
repede faţa şi dispăru. Rămase cu ochii în jos mult 
timp privindu-şi piciorul, apoi îşi ridică capul brusc 
şi-şi aţinti privirea asupra lui Mallory. 


171 


—  Ascultaţi-mă, domnule, nu e bine să ne 
minţim singuri. Vocea lui era moale, aproape fără 
ton. Nu vreau să par nerecunoscător, dar ideea unui 
eroism ieftin îmi este odioasă. Ei bine, sînt ca o 
piatră de moară legată de gitul vostru şi... 

— Şi să te părăsim? îl întrerupse Mallory. Să te 
lăsăm să mori de frig sau să fii capturat de nemți? 
Nici să nu te gindeşti, băiete. Putem să avem grijă 
de tine şi de tunurile acelea afurisite în acelaşi timp. 

— Dar, domnule... 

— Ne ofensezi, domnule locotenent, pufăi 
Miller din nou. Sentimentele noastre sînt jignite. Şi 
apoi, în calitate de medic, trebuie să-mi urmăresc 
cazul pînă la terminarea convalescenţei şi dacă îţi 
închipui că am să fac asta într-o blestemată celulă 
nemţească, poţi... 

— De ajuns! Mallory ridică o mînă în sus. 
Consider discuţia încheiată. Văzu obrajii palizi ai lui 
Stevens colorîndu-se şi o luminiţă veselă licărind în 
ochii lui fără vlagă şi atunci simţi un dezgust 
profund şi se ruşină, ruşinea de a fi obiectul 
recunoştinţei unui om bolnav care nu ştia că 
hotărîrea lor fusese luată nu din grija faţă de om, ci 
din teama de a nu fi trădaţi... Mallory se aplecă şi 
începu să-şi scoată bocancii. El vorbi fără să-şi ridice 
capul. 

— Dusty! 

— Mda! 

— Cînd vei înceta să-ţi lauzi dibăcia medicală, 
poate mai ai chef să-mi dovedeşti şi mie cît este ea 
de mare. Vino şi aruncă-ţi o privire la picioarele 
mele, te rog. Mi-e teamă că nu le-au priit de loc 
bocancii santinelei. 


172 


După cincisprezece minute chinuitoare, Miller 
tăie capătul bandajului adeziv de la piciorul drept al 
lui Mallory, se ridică repede în picioare şi îşi 
contemplă opera cu mîndrie. 

— Minunat, Miller, minunat, murmură el cu 
satisfacţie, nici la spitalul John Hopkins din 
Baltimore... Se opri brusc, se încruntă privind 
piciorul bandajat şi spuse ca o scuză. Mi-a trecut 
prin cap un lucru, şefule. 

— Credeam eventual, spuse Mallory furios, că 
ai să te întrebi cum am să-mi pun din nou în picioare 
blestemaţii ăştia de bocanci. Se cutremură fără voia 
lui, cînd îmbrăcă o pereche de ciorapi groşi, împletiţi 
din lînă şi umeziţi de zăpada topită, luă bocancii 
santinelei germane, îi ridică în sus şi-i examină cu 
dezgust. Cel mult patruzeci - un număr al naibii de 
mic! 

— Patruzeci şi doi, spuse laconic Stevens şi 
arătă spre propriii lui bocanci, unul din ei fusese 
despicat cu dibăcie într-o parte de Andrea. Îi veţi 
putea repara destul de uşor ruptura şi pentru mine 
tot nu mai sînt buni de nimic. Vă rog să nu mai 
discutăm, domnule! Incepu să ridă încetişor apoi se 
opri înăbuşindu-şi un strigăt ascuţit de durere, 
mişcarea făcu să-i trepideze osul rupt, respiră de 
vreo două ori adînc apoi zimbi cu nevinovăție. Prima 
şi probabil ultima mea contribuţie la această 
expediţie. Ce fel de medalie credeţi, domnule, că-mi 
vor da pentru asta? 

Mallory luă bocancii, îl privi pe Stevens în 
tăcere şi se întoarse cînd prelata se dădu la o parte. 
Brown intră înăuntru, lăsă jos aparatul de transmisie 
cu antena aeriană telescopică şi scoase o tabacheră 
cu ţigări. Dar ţigara îi alunecă printre degetele 


173 


îngheţate şi căzu în mocirla pe jumătate îngheţată 
de la picioarele lui, într-o clipă se udă şi se murdări. 
Trase imediat o înjurătură şi fără entuziasm îşi vîrî 
mîinile îngheţate în sîn, renunţă la ţigară şi se aşeză 
greoi pe un bolovan mai comod. Arăta obosit şi 
îngheţat şi tare nenorocit. 

Mallory aprinse o ţigară şi i-o întinse. 

— Cum a mers, Casey? In sfîrşit, ai reuşit să-i 
prinzi? 

— Mai mult sau mai puţin - ei au reuşit să mă 
prindă. Recepţia a fost foarte proastă. Brown trase 
fumul de ţigară pînă în adîncul plămiînilor. Şi n-am 
putut să-i fac şi pe ei să mă audă. Trebuie să fie din 
cauza muntelui acela mare şi blestemat de la sud. 

— Probabil, zise Mallory dînd din cap. Şi ce 
noutăţi ai de la prietenii noştri din Cairo? Ne 
sfătuiesc să facem eforturi mai mari? Ne invită să ne 
vedem înainte de treabă? 

— Nici un fel de veşti. Erau al dracului de 
îngrijoraţi de tăcerea noastră. Au spus că de acum 
încolo ne vor chema din patru în patru ore chiar 
dacă-i recepţionăm sau nu. Au repetat asta de vreo 
zece ori, apoi au terminat emisia. 

— Ne va fi de mare ajutor, spuse Mallory acru. 
E plăcut să ştii că sînt cu gîndul la noi. Că sprijinul 
moral n-are pereche! intinse degetul spre intrarea 
peşterii. Gîndiţi-vă ce frică cumplită le-ar fi copoilor 
dacă ar şti... Inainte de a intra le-ai aruncat o 
privire? 

— N-a fost nevoie, spuse morocănos Brown. 
Puteam să-i aud - ofiţerul care-i comanda le dădea 
nişte ordine. Aproape mecanic îşi luă puşca 
automată şi ridică piedica încărcătorului. Acum 
trebuie să fie la mai puţin de un kilometru! 


174 


Compania de cercetaşi, de data aceasta 
grupată strîns, era la mai puţin de un kilometru, 
dacă era la o distanţă de o jumătate de kilometru de 
peşteră, cînd Oberleutnant-ul care comanda văzu că 
aripa dreaptă a grupului de pe poviîrnişul abrupt din 
partea sudică rămăsese din nou în urmă. 
Nerăbdător, ridică fluierul la gură pentru ca prin cele 
trei semnale stridente şi categorice să-şi alinieze din 
nou oamenii obosiţi şi şovăielnici. De două ori fluieră 
ascuţit, insistent, imperativ, notele pătrunzătoare se 
repetară peste povirnişurile acoperite de zăpadă şi 
dispărură în văile dimprejur, dar cel de al treilea şu- 
ierat se stinse de la început, dispăru înghiţit într-un 
vaiet ce se micşoră şi se amestecă într-o jalnică 
armonie cu un țipăt lung de durere. Două sau trei 
secunde  Oberleutnant-ul rămase în picioare 
nemişcat, cu figura contractată şi mînioasă: apoi se 
înclină brusc şi căzu în zăpada îngheţată. Sergentul 
cel gras de lîngă el privi la ofiţerul căzut, îşi ridică 
ochii îngrozit, înţelegînd totul, deschise gura să 
strige, oftă şi se prăbuşi greoi peste corpul de la 
picioarele lui iar pirîitul biciuitor al Mauser-ului îi mai 
răsuna în urechi cînd muri. 

Pe pantele răsăritene ale Muntelui Kostos, la 
mare înălţime, proptit între doi bolovani în formă de 
V, Andrea privea spre coastele întunecate ale 
muntelui prin telescopicul dispozitiv de ochire lăsat 
în jos al carabinei şi trase alte trei gloanţe spre 
grupul de cercetaşi ce se agitau într-o mare 
dezordine. Figura lui era liniştită, lipsită de orice 
emoție, imobilă ca şi pleoapele ce nu clipeau 
niciodată cînd bubuia Mauser-ul său. Şi ochii îi 
reflectau figura. Ochii lui nu erau nici duri, nici ne- 


175 


miloşi ci pur şi simplu goi şi înfricoşători de reci, o 
indiferenţă ce-i oglindea întreaga minte, o minte 
oţelită în aceste clipe împotriva oricărui gînd sau 
sentiment, căci Andrea ştia că nu trebuie să 
chibzuiască la aceste lucruri. Să ucizi, să iei viaţa 
aproapelui tău este cel mai mare păcat, viaţa este 
un dar pe care omul nu are dreptul să-l ia. Nici chiar 
în luptă dreaptă. Şi aceasta era oricum o crimă. 

Incet, Andrea lăsă în jos Mauser-ul, cercetă 
atent norul de praf care rămăsese suspendat în 
aerul după-amiezii. Inamicul pierise pînă la unul, se 
pitise în spatele bolovanilor împrăştiaţi sau se 
ascunsese grabnic în anonimatul alb al zăpezii. Dar 
era acolo, potenţial tot atît de primejdios ca mai 
înainte. Andrea ştia că îşi vor reveni repede după 
moartea ofițerului lor - în Europa nu erau luptători 
mai buni sau mai tenaci decit trupele de schiori ale 
batalioanelor de vinători de munte - îl vor căuta şi, 
dacă va fi omeneşte posibil, îl vor prinde şi-l vor 
omorî. Din această cauză prima grijă a lui Andrea a 
fost să le ucidă ofiţerul - cel care ar fi putut 
contramanda urmărirea lui sfîrşind prin a descifra 
motivul acestui atac neprovocat în flanc. 

Deodată în faţa sa o ucigaşă salvă de gloanţe 
de mitralieră ricoşă pe blocurile de stîncă şi cu un 
gest instinctiv Andrea se lipi de pămînt. Se 
aşteptase la asta. Era tipul clasic de atac al 
infanteriei - înaintare sub tirul de acoperire, oprire, 
acoperirea camaradului, apoi altă înaintare. Repede 
Andrea introduse o nouă încărcătură în carabina 
Mauser, se culcă pe burtă şi se tîrî încet în spatele 
unor stînci mici şi sfărimate care se întindeau la 
cincisprezeee-douăzeci de metri spre dreapta - îşi 
alese cu grijă locul la pîndă, apoi privi împrejur. 


176 


Ajuns la capătul stîncilor, îşi trase gluga albă pînă 
peste  sprincenele-i negre şi aruncă o privire 
prudentă pe după colţul stîncilor. 

O altă salvă de gloanţe de mitralieră se 
sfărimă în bolovanii pe care tocmai îi părăsise şi o 
jumătate de duzină de oameni - cîte trei pe fiecare 
parte - îşi părăsiră adăposturile şi alergară de-a 
lungul poviîrni- şului, o fugă împiedicată, poticnită 
după care se aruncară din nou în zăpadă. De-a 
lungul  poviîrnişului - întrucît cele două grupe 
alergaseră în direcţii opuse. Andrea îşi plecă capul şi 
cu mîna sa imensă îşi frecă bărbia nerasă şi 
încărunţită. Greu, al naibii de greu! Vulpoii ăştia din 
corpul de vînători de munte nu riscau un atac 
frontal. Pe fiecare parte şirul de soldaţi se resfira, 
capătul se încovoia, formînd un imens semicerc 
învăluitor. Acest lucru era de rău augur pentru el, 
dar putea să le dejoace planul, căci în spatele 
poviîrnişuiui ales cu grijă şerpuia o vale în care putea 
să-şi găsească scăparea. Dar nu prevăzuse ceea ce 
evident urma să se întîmple - la vest semicercul 
soldaţilor care urcau va trece pe lîngă refugiul din 
stîncă unde erau ascunşi tovarăşii lui. 

Andrea se întoarse cu faţa în sus şi privi cerul. 
Tocmai se întunecă, se întuneca pregătindu-se de o 
nouă ninsoare, şi lumina zilei începea să scadă. Se 
trîinti din nou pe burtă şi privi spre marea coamă 
bombată a muntelui Kostos, privi spre cele cîteva 
stînci risipite şi spre depresiunile puţin adînci care 
abia ondulau vasta convexitate a poviîrnişului. Cînd 
carabinele vînătorilor de munte începură să tragă 
din nou mai aruncă o privire grăbită pe după stînci şi 
văzu cum execută iar aceeaşi manevră de încercuire 
şi atunci nu mai aşteptă. Trăgînd orbeşte în jos, se 


177 


ridică pe jumătate în picioare şi se năpusti afară, 
apăsă cu degetul pe trăgaci, alergă disperat prin 
zăpada îngheţată, îndreptindu-se spre cel mai 
apropiat adăpost stîncos situat la o distanţă de cel 
puţin patruzeci de metri. Încă treizeci şi cinci de 
metri, încă treizeci, încă douăzeci şi nu se trăsese 
nici un foc asupra lui, alunecă, se poticni pe pietrişul 
lunecos, se redresă ca o pisică, încă zece metri şi 
alergă mai departe, rămas teafăr ca prin minune, 
apoi se aruncă pe burtă în spatele stîncilor, 
pocnindu-se groaznic în coaste, o izbitură dureroasă 
care-i goli plămiînii de aer şi-i tăie respiraţia. 

Luptînd să-şi recapete suflul, izbi capacul 
încărcătorului şi-l armă cu o nouă încărcătură, 
aruncă o privire rapidă peste stinci şi din nou se 
ridică în picioare. Totul se petrecu în zece secunde. 
Cu Mauser-ul sprijinit de trupul său începu să tragă 
în jos la întîmplare, pentru că Andrea era atent 
numai la terenul plat şi alunecos pe care călca, şi la 
depresiunea mărginită de  pietriş, atit de 
îndepărtată. Apoi Mauser-ul se goli de muniţie şi 
deveni inutil în mîinile sale, de departe toate 
carabinele începură să tragă, gloanţele şuierau 
deasupra capului lui iar cînd ricoşau de stînci, îl 
orbeau cu bucățele fine de zăpadă. Dar pe munţi 
începu să se lase seara. Andrea nu mai era decit o 
pată, o pată ce se mişca repede pe un fond negru şi 
este un fapt cunoscut că, atunci cînd se trage în sus, 
precizia e mai mică pe orice vreme. Chiar în această 
situaţie tirul puternic din vale era susţinut şi 
convergent şi Andrea nu mai aşteptă. Apucînd iute 
cu mîinile ce nu se vedeau capetele costumului de 
zăpadă, literalmente se zvirli orizontal înainte şi 


178 


alunecă ultimii trei metri pe burtă în valea care 
parcă-l aştepta. 

intins cît era de lung pe spate, în mica 
depresiune, Andrea căută în buzunarul de la piept o 
oglindă de metal, şi, prudent, o ridică deasupra 
capului. La început nu văzu nimic, căci întunericul 
era mai intens jos şi oglinda se înceţoşa din cauza 
căldurii corpului său. Apoi oglinda se limpezi în aerul 
rece de munte şi putu să vadă, doi, trei, pe urmă o 
jumătate de duzină de oameni descoperiţi urcînd cu 
un mers stîngaci panta muntelui. Andrea lăsă în jos 
oglinda şi cu un lung suspin de uşurare se destinse. 
Cu ochii zîmbitori privi cerul, clipi cînd primii fulgi 
uşori de nea se topiră pe genele sale şi zimbi din 
nou. 

Leneş, scoase o nouă încărcătură de gloanţe şi 
umplu încărcătorul Mauser-ului. 


— Şefule? spuse Miller cu o voce plîngătoarc. 

— Da. Ce este? 

Mallory îşi scutură zăpada de pe faţă şi de pe 
gulerul hainei de vînt şi privi atent în întunericul alb 
din faţa lui. 

—  Şefule, cînd erai la şcoală n-ai citit o 
poveste cu nişte oameni care s-au rătăcit în timpul 
unei furtuni de zăpadă şi care s-au învirtit în cerc 
zile întregi? 

— Am avut exact acelaşi manual şi în 
Queenstown, recunoscu Mallory. 

— Şi s-au rătăcit învirtindu-se în cerc pînă au 
murit? insistă Miller. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! spuse 
Mallory nerăbdător. Chiar şi în bocancii încăpători ai 
lui Stevens picioarele îl chinuiau cumplit. Cum 


179 


putem să ne învârtim în cerc dacă tot timpul 
mergem la vale? Ce-ţi închipui că sîntem pe o scară 
în spirală? 

Jignit, Miller continuă să meargă tăcut alături 
de Mallory, amîndoi înaintau cu picioarele înfundate 
în zăpada umedă şi aderentă care începuse să cadă 
liniştit şi insistentă de peste trei ore de cînd Andrea 
deturnase compania de cercetare a vinătorilor de 
munte. În Munţii Albi din Creta, chiar în mijlocul 
iernii, Mallory nu-şi putea aduce aminte de o 
ninsoare atit de deasă şi continuă. Cu atît mai mult 
în insulele greceşti poleite de soarele etern, gîndi el 
cu amărăciune. Nu contase pe această ninsoare 
cînd plănuise să coboare la Margaritha după 
alimente şi combustibil, dar oricum decizia lui nu 
s-ar fi schimbat; căci, cu toate că acum suferea mai 
puţin, Stevens slăbea văzînd cu ochii şi avea o 
disperată nevoie de căldură şi hrană. 

Într-adevăr, luna şi stelele erau ascunse de 
nori grei de zăpadă, nu se vedea nimic la mai mult 
de trei metri în orice direcţie şi pierderea busolei 
căpătase o importanţă deosebită. Nu se îndoia de 
abilitatea sa de a găsi satul, era suficient să coboare 
şi să ajungă la riul care curgea în vale, apoi să-l 
urmărească în direcţia nord pînă vor ajunge la 
Margaritha, dar dacă zăpada continua să cadă, 
şansele lor de a repera din nou micuța peşteră pe 
imensa coastă a muntelui... 

Mallory îşi înăbuşi un strigăt cînd mina lui 
Miller îl apucă de partea de sus a braţului şi-i trase 
în zăpadă, făcîndu-l să îngenuncheze. În acel 
moment de pericol iminent se simţi cuprins de o 
ciudă ascunsă fiindcă, absorbit de ginduri, nu fusese 
destul de atent. Îşi ridică mîna la frunte apărîndu-se 


180 


de zăpadă şi îşi roti privirea în jur prin alba perdea 
catifelată şi umedă care învolbura şi învirtejea 
întunericul prin faţa lor. Deodată îşi dădu seama - la 
cîţiva metri depărtare era o formă întunecată, 
ghemuită. Era atit de aproape, mai mai să se 
lovească de ea. 

— E coliba, şopti el la urechea lui Miller. O 
remarcaseră mai devreme în cursul după-amiezii, la 
mijlocul drumului dintre peştera lor şi Margaritha şi 
cam pe aceeaşi direcţie. Simţi o uşurare, încrederea 
în sine îi spori - vor fi în sat cel mult peste o 
jumătate de oră. Navigaţie elementară, dragul meu 
caporal, murmură el. Pierduţi şi învîrtindu-se într-un 
cerc, ce naiba! Ai încredere în... 

Se opri brusc cînd simţi degetele lui Miller 
strîngîndu-i braţul şi capul lui Miller se apropie de al 
său. 

— Am auzit glasuri, şefule. Cuvintele lui erau 
mai mult o şoaptă. 

— Eşti sigur? Mallory observă că pistolul cu 
surdină al lui Miller era încă în buzunar. 

Miller ezită. 

— Dracu să mă ia, şefule. Nu sînt sigur de 
nimic, şopti el iritat. În ultimele ore mi-am imaginat 
o mulţime de blestemăţii posibile! Îşi dădu la o parte 
gluga de pe cap ca să audă mai bine, se aplecă 
pentru cîteva secunde apoi, se lăsă în jos din nou. În 
orice caz sînt sigur, am avut impresia că aud ceva. 

— Haidem să aruncăm o privire înăuntru. 
Mallory se ridică iarăşi în picioare. Cred că te-ai 
înşelat. Nu pot să fie vînători de munte, ultima oară 
cînd i-am văzut, erau la mijlocul drumului pe 
Muntele Kostos. Şi ciobanii folosesc aceste locuri 
numai în lunile de vară. Ridică piedica de siguranţă 


181 


a Coltului său şi înaintă încetişor cu Miller alături 
pînă la o jumătate de metru de peretele cel mai 
apropiat al colibei. 

Ajunseră lîngă colibă, îşi lipiră urechile de zidul 
fragil din carton asfaltat. Zece secunde, douăzeci, o 
jumătate de minut, apoi Mallory se linişti. 

— Nu-i nimeni acasă. Sau dacă sînt, par foarte 
liniştiţi. Dar fără riscuri, Dusty. Tu o iei pe drumul 
ăsta, eu pe ăstălalt. Ne întîlnim la uşă - trebuie să 
fie pe partea cealaltă cu faţa înspre vale... La 
colţurile casei mergi mai departe de zid, să nu fii 
imprudent! 

Puțin mai tîrziu cei doi se şi aflau în colibă şi 
închiseră uşa după ei. Mallory cercetă toate colţurile 
bordeiului dărăpănat cu  fascicolul luminos al 
lanternei sale. Coliba era aproape goală - cu pămînt 
pe jos, o bancă din lemn rudimentară, o sobă 
stricată pe care era aşezată o lampă ruginită - şi 
asta era tot. Nici o masă, nici un scaun, nici horn, 
nici măcar o fereastră. 

Mallory se îndreptă spre sobă, luă lampa şi o 
mirosi. 

— N-a fost folosită de mult. Înăuntru e încă 
plină cu petrol. Poate fi foarte utilă în carcera aceea 
subterană de pe munte, dacă mai găsim locul... 

Deodată înlemni, ascultă nemişcat cu ochii 
pierduţi şi cu capul lăsat uşor într-o parte. Uşor, 
foarte uşor lăsă lampa jos şi se îndreptă liniştit spre 
Miller. 

— Într-un viitor apropiat adu-mi aminte să-ţi 
cer scuze, murmură el. Avem musafiri, dă-mi 
pistolul şi continuă să vorbeşti. 

— Aceeaşi poveste ca la Castelrosso, se văită 
tare Miller. Nici măcar nu clipise. E de-a dreptul 


182 


monoton. Un birman - pariez că de data asta e un 
birman! Dar deja vorbea de unul singur. 

Cu pistolul automat înfipt în centură, Mallory 
mergea, aproape fără zgomot în jurul colibei, la o 
distanţă de trei metri de zid. Trecuse de două 
colţuri, tocmai îl înconjurase pe al treilea cînd cu 
coada ochiului văzu în spate o vagă siluetă ieşind 
din pămînt şi sărind asupra lui cu braţul ridicat. 
Mallory făcu repede un pas înapoi, evitînd lovitura, 
se întoarse şi repezi cu sete pumnul strîns şi-l 
îndreptă spre stomacul atacatorului. Urmă un icnet 
de durere şi omul se încovoie, gemu şi se prăbuşi 
tăcut, la pămînt. În acelaşi timp, cu patul pistolului, 
Mallory se apără de ciomagul care era gata să-l 
lovească. 

Mallory întoarse din nou pistolul cu patul 
înspre mînă, privi fără să clipească la silueta 
îngrămădită jos, la primitivul toiag de lemn pe care-l 
ţinea încă în mîna înmănuşată, la rucsacul ce nu 
părea cazon, legat de spatele lui. Stătea cu pistolul 
aţintit spre trupul căzut la pămînt aşteptînd. Totul 
mersese prea uşor, suspect de uşor. Trecură treizeci 
de secunde şi silueta întinsă pe jos nu se mişcă. 
Mallory făcu un pas înainte şi, deliberat şi cu multă 
atenţie, îl lovi nu prea blind în partea exterioară a 
genunchiului. Era un şiretlic mai vechi care nu 
dădea greş niciodată, durerea era scurtă dar cum- 
plită. Totuşi nu se produsese nici o mişcare, nici un 
sunet. 

Repede Mallory se aplecă, prinse cu mina 
liberă cureaua de pe umăr a rucsacului, se ridică în 
picioare şi mai tîrîndu-l, mai cărîndu-l, porni spre uşă 
cu prizonierul său. Nu cîntărea mai nimic. Avind o 
garnizoană mai mare chiar decit în insula Creta, cei 


183 


din insulă rămiîneau cu şi mai puţine alimente, 
cugetă Mallory compătimitor. Mult mai puţină 
mîncare. Regretă că l-a lovit aşa de tare. 

Miller îl întîmpină la uşă, se aplecă fără un 
cuvînt, îl apucă de picioare pe bărbatul căzut în 
nesimţire şi-l ajută pe Mallory să-l răstoarne pe 
banca de lemn din colţul cel mai îndepărtat al 
colibei. 

— Straşnică treabă, şefule, îl felicită el. N-am 
auzit nimic. Cine-i atletul ăsta de categorie grea? 

— Habar n-am. Mallory scutură din cap în 
întuneric. Piele şi oase, asta-i tot, piele şi oase. 
Închide uşa, Dusty şi ia să vedem noi pe ce-am pus 
mîna. 


184 


CAPITOLUL 8 


MARŢI 
De la 19,00 la 00,15 


Trecu un minut, două, apoi micul prizonier se 
trezi, gemu şi se strădui să se aşeze. Mallory îl luă 
de braţ ca să-l ajute în timp ce el, cu ochii închişi şi 
ca şi cum ar fi încercat să-şi împrăştie buimăceala, 
dădea din cap. In sfirşit îşi ridică încet privirea în 
lumina slabă a lanternei aprinsă de curînd şi privi pe 
rînd la Mallory, la Miller şi apoi din nou la Mallory. 
Chiar în clipa cînd se trezi văzură cum obrazul său 
oacheş îşi recapătă culoarea normală, cum i se 
ridica de indignare mustaţa neagră şi cum 
supărarea îi întuneca privirea. Brusc, bărbatul se 
ridică în picioare şi îşi smulse braţul din mîna lui 
Mallory. 

— Cine sînteţi? întrebă el în englezeşte, clar, 
precis, aproape fără nici o urmă de accent străin. 

— Regret, dar cu cît vei şti mai puţin cu atit 
mai bine, zimbi Mallory, deliberat pentru ca vorbele 
lui să nu-l jignească. Spun asta pentru binele 
dumitale. Cum te simţi? 

Micul om îşi masă abdomenul cu blindeţe, 
apoi îşi întinse piciorul, strimbîndu-se de durere. 

— M-ai lovit foarte tare. 

— N-am avut încotro. Mallory se întinse şi 
apucă din spatele lui bita pe care o avusese. Ai 
încercat să mă loveşti cu asta. Ce te aşteptai să fac 
- să-mi scot pălăria, ca să mă poţi lovi mai bine? 


185 


— Eşti plin de haz! Îşi îndoi din nou piciorul, 
încercîndu-l, şi-l privi pe Mallory cu o bănuială ostilă. 
Mă doare genunchiul, spuse el pe un ton de reproş. 

— Mai întii şi întîi, ce-i cu bita? 

— Aveam de gînd să te dobor şi să văd cine 
eşti, explică el nerăbdător. Era singura cale. Puteai 
să fii un vînător de munte... De ce mă doare 
genunchiul... 

— Ai căzut pe el prost, spuse Mallory fără să 
roşească. Ce faci aici? 

— Cine eşti tu? ripostă omuleţul. 

Miller tuşi şi privi la ceas ostentativ. 

— Toată chestia asta e tare amuzantă, 
şefule... 

— Ai dreptate, Dusty. Nu putem să ne pierdem 
toată noaptea. Mallory apucă repede rucsacul 
omului şi-l azvirli lui Miller. Vrei să vezi ce-i 
înăuntru? Ciudat, omuleţul nu făcu nici un gest de 
protest. 

— Mincare? spuse Miller reverenţios. O 
mîncare minunată. Carne friptă, brînză şi vin. Cu 
regret, Miller închise rucsacul şi-l privi curios pe 
prizonierul lor. 

— Al dracului, ciudată oră pentru un picnic. 

— Uite! Un american, un iankeu. Omuleţul 
zimbi. Din ce în ce mai bine! 

— Ce vrei să spui? întrebă bănuitor. 

— Vezi singur, spuse omuleţul politicos şi 
arătă neglijent cu capul spre colţul cel mai 
îndepărtat al camerei. Priveşte acolo! Mallory făcu 
stînga împrejur, dar într-o secundă îşi dădu seama 
că fusese păcălit şi reveni în poziţia iniţială. Se 
aplecă cu grijă şi atinse braţul lui Miller. 


186 


— Nu te uita prea repede în spate, Dusty. Şi 
nu-ţi scoate pistolul. Se pare că prietenul nostru nu 
era singur. Mallory strînse buzele, reproşindu-şi 
singur prostia comisă. Voci - Dusty spusese că 
auzise voci. Probabil că era mai obosit decit 
credea... 

Un bărbat înalt, slab, bloca intrarea. Figura lui 
era umbrită de o glugă care-i acoperea capul, dar 
puşca din mîna lui se desluşea bine. Era o carabină 
Lee-Enfield, observă Mallory liniştit. 

— Nu trage! Omuleţul vorbi repede greceşte. 
Mai mult ca sigur că sînt cei pe care îi căutăm, 
Panayis. 

Panayis! Mallory simţi cum îl copleşeşte un val 
de uşurare. Acesta era unul din numele pe care 
Eugen Vlachos îl indicase la Alexandria. 

— S-au schimbat lucrurile, nu-i aşa? Omuleţul 
îi surise lui Mallory, ochii lui se încreţiră, mustaţa 
mare şi neagră se zburli într-o parte. Vă întreb din 
nou, cine sînteţi? 

— S.O.E., răspunse Mallory fără să ezite. 

Bărbatul dădu din cap satisfăcut. 

— Căpitanul Jensen v-a trimis? 

Mallory se prăbuşi pe bancă scoţind un lung 
suspin de uşurare. 

— Sîntem printre prieteni, Dusty! Îl privi pe 
omuleţul din faţa lui. Dumneata trebuie sa fii Louki - 
primul platan din piaţa satului Margaritha? 

Micul om radia de fericire. Salută şi întinse 
mîna. 

— Louki. La dispoziția dumneavoastră, 
domnule. 

— Şi acesta este desigur Panayis? 


187 


Bărbatul înalt, întunecat şi tăcut din uşă, 
înclină capul fără să suridă şi nu spuse nimic. 

— Aţi nimerit-o! Omuleţul radia de mulţumire. 

— Louki şi Panayis. Deci sîntem cunoscuţi la 
Alexandria şi Cairo? întrebă el mîndru. 

— Desigur! Mallory îşi înăbuşi un zîmbet. Se 
vorbeşte foarte frumos de voi. Aţi fost de mare folos 
aliaţilor. 

— Şi vom mai fi, spuse Louki energic. Haideţi, 
pierdem timpul. Nemţii sînt pe munte. Cu ce vă 
putem ajuta? 

— Cu hrană, Louki. Avem nevoie de hrană - 
avem nevoie urgentă. 

— E aici! Mîndru, Louki arătă rucsacul. Eram 
pe drum ca să v-o aducem. 

— Eraţi pe drum... Mallory era mirat. Cum aţi 
aflat unde sîntem - sau că am debarcat pe insulă? 

Louki îşi mişcă mîna în semn de protest. 

— A fost simplu. De cum s-a luminat, trupele 
germane s-au deplasat spre sud, trecînd spre munţi 
prin Margaritha. Toată dimineaţa au scotocit coasta 
răsăriteană a Muntelui Kostos. Aşa ne-am dat seama 
că cineva trebuie să fi debarcat şi apoi nemţii au 
blocat la ambele capete drumul spre creastă pe 
coasta sudică. În consecinţă voi aţi coborit pe coasta 
apuseană. La asta nu se aşteptau, i-aţi păcălit. Aşa 
că am plecat să vă găsim. 

— Dar nu ne-aţi fi găsit niciodată... 

— Ba da, v-am fi găsit. 

În vocea lui era o certitudine absolută. 

— Panayis şi cu mine - cunoaştem fiecare 
piatră, fiecare fir de iarbă din Navarone. Deodată 
Louki se cutremură, privi în gol la zăpada ce se 
învolbura. Nu puteaţi să alegeţi un timp mai rău. 


188 


— N-am putut alege o vreme mai bună, spuse 
Mallory încruntat. 

— Noaptea trecută, da, consimţi Louki. Nimeni 
nu vă aştepta pe ploaia şi pe vîntul acela. Nimeni nu 
v-a auzit avionul şi nici n-a visat că veţi încerca să 
săriţi... 

— Am venit pe mare, îl întrerupse Miller. 
Ridică mîna neglijent. Am escaladat faleza 
meridională. 

— Ce? Faleza meridională? exclamă Louki 
sincer neîncrezător. Nimeni nu poate escalada 
faleza meridională. E imposibil! 

— Aşa am simţit şi noi pe la jumătatea 
drumului, spuse Mallory sincer. Dar Dusty are 
dreptate. Aşa a fost. 

— Am spus că e imposibil, repetă el categoric. 

Louki făcu un pas înapoi, figura lui era imobilă. 

— Asta-i adevărul, Louki, îl întrerupse Miller 
liniştit. Nu citeşti niciodată ziarele? 

— Sigur că citesc ziarele? se zburli Louki cu 
indignare. Crezi că sînt cum se spune - analfabet? 

— Atunci adu-ţi aminte, înainte de război, îl 
sfătui Miller. Adu-ţi aminte de alpinism şi de 
Himalaia. Fără îndoială ai văzut fotografia lui în ziare 
- o dată, de două ori, de o sută de ori. Privi la 
Mallory cu respect. Numai că atunci era ceva mai 
frumos. Trebuie să-ţi aminteşti. Acesta este Keith 
Mallory din Noua Zeelandă. ` 

Mallory nu spuse nimic. Il urmărea pe Louki, 
nedumerirea, mişcarea comică a ochilor, capul lăsat 
într-o parte şi deodată în memoria omuleţului licări 
ceva şi figura i se lumină într-un surâs larg, care 
şterse orice urmă de bănuială. Făcu un pas înainte 
cu mîna întinsă de bun-venit! 


189 


— Pe dumnezeul meu, ai dreptate! Mallory! 
Sigur că îl cunosc pe Mallory! Apucă mîna lui Mallory 
şi o scutură în sus şi în jos de entuziasm. Exact cum 
a spus americanul. E nevoie să te razi... Şi arăţi mai 
bătrîn... 

— Mă şi simt mai bătrîn, spuse trist Mallory. 
Făcu un semn cu capul spre Miller. Acesta este 
caporalul Miller - cetăţean american. 

— Alt alpinist celebru? întrebă Louki cu 
interes. Alt as al munţilor? 

— A escaladat faleza meridională cum n-a mai 
fost escaladată vreodată, răspunse Mallory cu 
convingere. Privi la ceas, apoi îl fixă pe Louki. În 
munţi mai sînt şi alţi oameni de-ai noştri. Avem 
nevoie de ajutor, Louki. Avem nevoie urgentă de 
ajutor, şi asta imediat. Ştiţi prin ce pericol treceţi 
dacă siînteţi surprinşi ajutîndu-ne? 

— Pericol? spuse Louki cu un gest dispreţuitor. 
Pericol pentru  Louki şi  Panayis, vulpoii din 
Navarone! Imposibil! Sîntem ca fantomele nopţii. 
Ridică rucsacul greu pe umeri. Haideţi să le ducem 
alimente prietenilor noştri. 

— Un minut, spuse Mallory, punînd o mînă pe 
braţul lui. Mai sînt încă două lucruri de care avem 
nevoie. Căldură - avem nevoie de o sobă şi 
combustibil, şi mai avem nevoie de... 

— Căldură? O sobă? Louki îl privi neîncrezător. 
Prietenii voştri din munţi ce sînt? O ceată de 
doamne bătrîne? 

— Şi mai avem nevoie de bandaje şi 
medicamente, continuă Mallory răbdător. Unul 
dintre prietenii noştri a fost grav rănit. Nu sînt sigur, 
dar nu cred că va supravieţui. 


190 


— Panayis, se răsti Louki. Te întorci în sat. 
Louki vorbea acum greceşte. li dădu repede 
indicaţiile necesare, îi explică unde era adăpostul de 
stînci pe care i-l descrisese Mallory, se încredinţă că 
a înţeles, apoi rămase un moment nehotărit, 
trăgîndu-se de capătul mustăţii. În sfîrşit privi în sus 
spre Mallory. 

— Puteţi să găsiţi peştera aceea singuri? 

— Dumnezeu ştie, mărturisi sincer Mallory. 
Să-ţi spun drept, nu prea cred. 

— Atunci trebuie să vă însoțesc. Am sperat - 
vedeţi pentru Panayis va fi o povară grea. l-am spus 
să aducă şi aşternuturi şi nu cred... 

— Merg şi eu cu el, se oferi Miller. Îşi aminti de 
munca extenuantă de pe caic, de ascensiunea pe 
stîinci şi de marşul lor forţat prin munţi şi spuse: 
Exerciţiul îmi va prii... 

Louki îi traduse propunerea lui Panayis ce 
părea tăcut numai din cauză că nu ştia deloc 
englezeşte, dar fu întimpinat de un torent de 
proteste. Miller îl privi mirat. 

— Dar ce are bătrînul cioroi? îl întrebă el pe 
Mallory. Nu pare prea fericit că vreau să merg şi eu. 

— Spune că poate să se descurce foarte bine 
şi vrea să meargă singur, îi traduse Mallory. Crede 
că îl vei face să-şi încetinească pasul pe munte. 
Dădu din cap batjocoritor. Ca şi cînd ar putea cineva 
să-l încetinească pe Dusty Miller! 

— Exact, se răsti Louki mânios. Se întoarse din 
nou spre Panayis gesticulind cu mîinile pentru a-şi 
accentua cuvintele. 

Miller se întoarse şi privi la Mallory ne- 
răbdător. 

— Ce spune acum, şefule? 


191 


— Adevărul, răspunse Mallory solemn. Spune 
că ar trebui să fie onorat că i se dă ocazia să 
meargă cu Monsieur Miller, faimosul alpinist 
american. Mallory surise. Panayis va fi gata să facă 
tot ce-i stă în putinţă în seara aceasta - hotărît să 
arate că un navaronez poate urca tot atit de repede 
şi de bine ca oricine. 

— Oh, Doamne! gemu Miller. 

— Şi la întoarcere, nu uita să-i dai o mînă de 
ajutor lui Panayis în părţile mai abrupte. 

Răspunsul lui Miller din fericire se pierdu într-o 
pală de vînt încărcată de zăpadă. 


Vîntul acela se ridica din ce în ce mai tare, un 
vint aspru ce biciuia şi azvirlea zăpada grea în 
obrazurile lor schimonosite şi le smulgea lacrimi din 
ochi. O zăpadă grea şi umedă care la cea mai 
uşoară atingere se topea şi se infiltra prin toate 
crăpăturile şi găurile veşmintelor lor, pînă îi înmuia, 
îi îngheţa şi îi făcea să arate jalnic. O zăpadă 
lipicioasă, cleioasă ce se depunea straturi, straturi, 
sub tălpile bocancilor deasupra pămîntului iar 
muşchii picioarelor îi dureau de greutatea zăpezii 
acumulate. Pe drept cuvînt nu se vedea nimic, nici 
chiar la o distanţă de treizeci de centimetri - o 
impenetrabilă perdea de virtejuri albe şi gri, fără 
formă îi acoperea şi-i înghiţea mereu. Louki înainta 
pe coasta muntelui în diagonală cu siguranţa 
netulburată a omului care merge pe poteca grădinii 
sale. 

Louki părea la fel de agil şi de neobosit ca o 
capră de munte. Şi limba îi era la fel de vioaie, la fel 
de neobosită ca şi picioarele. Vorbea în continuu, 
plin de bucuria de a acţiona din nou, indiferent de 


192 


acţiune, dacă era îndreptată împotriva duşmanului. 
li povesti lui Mallory despre ultimele trei atacuri de 
pe insulă şi cît de sîngeros au fost respinse. Nemţii 
au fost într-un fel preveniţi de asaltul de pe mare al 
comandourilor şi al Serviciului Special al Marinei, 
aşa că i-au aşteptat pregătiţi cu toate forţele pe 
care le aveau, făcîndu-i bucățele, iar cît priveşte 
cele două grupuri aeropurtate, au avut cel mai 
cumplit nenoroc, căzînd din greşeală în mîinile ina- 
micului în urma unor coincidenţe de neprevăzut; îi 
mai povesti cum în ambele ocazii el şi Panayis 
de-abia au scăpat cu viaţă - în realitate ultima dată 
Panayis fusese capturat, dar i-a ucis pe cei doi 
gardieni ai săi şi a evadat fără să fi fost recunoscut 
de cineva. Louki îi vorbi despre poziţia tupelor 
germane şi punctele de control din insulă, despre 
amplasarea barierelor pe cele două drumuri, 
singurele de altfel, şi în fine puţinul pe care-l ştia el 
despre planul general al fortăreței din Navarone. 
Dar Panayis oacheşul putea să-i spună mult mai 
multe - de două ori fusese în forţăreaţă, odată o 
noapte întreagă; tunurile, posturile de control, 
cazărmile,  încartiruirea ofiţerilor, amplasarea 
turbogeneratorului, posturile santinelelor - le ştia pe 
fiecare unde erau, la milimetru. Mallory fluieră încet 
pentru sine. Era mai mult decit ar fi îndrăznit să 
spere. Trebuia însă mai întîi să scape de cercetaşi, 
mai trebuia apoi să ajungă la fortăreață, şi mai 
trebuia în fine să intre înăuntru. Dar odată înăuntru 
- şi Panayis trebuia să ştie cum se intră... Mallory 
mări pasul fără să-şi dea seama şi se aplecă mai în 
faţă. 


193 


— Prietenul dumitale Panayis trebuie să fie 
cineva, şopti el încet. Povesteşte-mi mai multe 
despre el, Louki. 

— Ce pot să vă spun? Louki îşi scutură capul, 
cînd o rafală de zăpadă îl acoperi. Ce ştiu despre 
Panayis? Ce ştiu ceilalţi despre Panayis? Că are 
norocul lui Satana, curajul nebunului şi mai degrabă 
ar sta alături leul cu oaia, mai degrabă vulpea 
înfometată ar cruța păsările decit Panayis să respire 
acelaşi aer cu nemţii. Noi toţi ştim acestea şi totuşi 
nu-l cunoaştem pe Panayis. Tot ce ştiu e că sînt 
mulţumit că nu sînt neamt, stînd în aceeaşi insulă cu 
Panayis. Noaptea loveşte pe ascuns cu cuțitul şi pe 
la spate. Louki se închină. Miinile lui sînt pline de 
sînge. 

Mallory se  cutremură involuntar. Figura 
posomorită şi sumbră a lui Panayis, imaginea 
obrazului lipsit de expresie, ochii ascunşi începuseră 
să-l fascineze. 

— Cu siguranţă că ştii mai mult decit atit, 
argumentă Mallory. Oricum sînteţi amindoi din 
Navarone. 

— Da, da, asta aşa e. 

— E o insulă mică, aţi trăit împreună toată 
viaţa... _ 

— Ah, aici domnul maior se înşeală! Inaintarea 
în grad al lui Mallory era pe de-a-ntregul ideea lui 
Louki: în ciuda protestelor şi explicaţiilor lui Mallory, 
părea hotărît să nu cedeze. Eu, Louki, am fost plecat 
mulţi ani în ţări străine, ca să-l ajut pe Monsieur 
Vlachos. Monsieur Vlachos, spuse Louki cu mîndrie, 
este un funcţionar al guvernămiîntului, foarte 
important. 


194 


— Ştiu, aprobă Mallory. E consul. L-am şi 
cunoscut. E un bărbat foarte distins. 

— L-aţi cunoscut? Pe Monsieur Vlachos? Nu 
puteai să nu simţi în vocea lui Louki bucuria, 
încîntarea. E bine. E minunat! Mai tirziu trebuie 
să-mi povestiţi tot. E un om mare. Nu v-am povestit 
încă... 

— Vorbeam de Panayis, îi reaminti blind 
Mallory. 

— A, da, Panayis. Cum spuneam, am lipsit 
foarte mult timp din Navarone. Cînd m-am întors, 
Panayis era dus departe. Tatăl lui murise, mama lui 
se recăsătorise şi Panayis plecase să trăiască cu 
tatăl lui vitreg şi două surori vitrege, în Creta. Tatăl 
lui vitreg, jumătate pescar, jumătate ţăran, a fost 
ucis într-o luptă cu nemţii lîngă Candia - ăsta a fost 
începutul. Panayis luă vasul tatălui său, ajută mulţi 
aliaţi să evadeze, pînă cînd fu prins de nemți, care-l 
spânzurară de încheieturile miinilor în piaţa satului 
unde trăia familia lui - lîngă Casteli; l-au biciuit pînă 
la sînge, de i se puteau vedea coastele şi l-au lăsat 
acolo în văzul tuturor să moară. După aceea au dat 
foc satului şi familia lui Panayis a pierit, înţelegeţi, 
domnule maior? 

— Înţeleg, spuse Mallory înverşunat. Dar 
Panayis... 

— Ar fi fost normal să moară. Dar ăsta e 
rezistent, mai rezistent chiar decât un nod într-un 
roşcov bătrîn. În timpul nopţii prietenii l-au dezlegat, 
l-au luat cu ei în munţi pînă s-a vindecat şi apoi a 
ajuns înapoi la Navarone, Dumnezeu ştie cum. Cred 
că a venit din insulă în insulă într-o barcă mică cu 
rame. Niciodată nu spune de ce s-a întors - eu cred 
că-i face mare plăcere să ucidă în insula natală. Dar 


195 


nu ştiu, domnule maior. Tot ce ştiu este că 
mîncarea, somnul, soarele, femeile şi vinul nu 
înseamnă pentru oacheşul ăsta nimic şi chiar mai 
puţin decit nimic. Din nou Louki se înclină. Mă 
ascultă pentru că sînt administratorul familiei 
Vlachos, dar şi mie mi-e frică de el. Nu trăieşte decit 
pentru ca să ucidă, să ucidă şi iar să ucidă, asta-i 
viaţa lui. Louki se opri o clipă, adulmecă aerul ca un 
cîine care caută vînatul fugar, îşi scutură zăpada de 
pe bocanci şi o luă oblic în sus pe poviîrniş. Instinctul 
de orientare al lui Louki era neobişnuit, fără nici cea 
mai mică ezitare. 

— Cît mai avem de mers, Louki? 

— Două sute de metri, domnule maior, nu mai 
mult. Louki îşi suflă cîțiva fulgi de zăpadă de pe 
stufoasa lui mustață neagră şi înjură. Cînd am 
să-ajung, n-are să-mi pară rău! 

— Nici mie n-are să-mi pară rău. Mallory se 
gîndi aproape cu plăcere la adăpostul săpat în 
stîncă, rece şi mizerabil. În timp ce urcau, se făcuse 
din ce în ce mai frig, şi vîntul se înteţise, murmurul 
lui crescuse cu un registru, transformîndu-se într-un 
fel de vaiet. Acum trebuiau să se plece, căutând să 
meargă contra vîntului ca să poată înainta. Deodată 
amindoi se opriră, ascultară cu capul plecat rafala 
de ninsoare, se uitară unul la altul. De jur împrejurul 
lor stăpineau deşertul alb şi tăcerea, nu era nici un 
indiciu care să le explice sunetul neaşteptat. 

— Ai auzit ceva şi tu? murmură Mallory. 

— Eu sînt. Mallory se întoarse, o voce groasă 
bubui în spatele lui şi din zăpadă se ivi o 
voluminoasă siluetă îmbrăcată în alb. Căruţa unui 
lăptar pe o stradă pavată e nimica toată în 
comparaţie cu zgomotul pe care-l faci dumneata şi 


196 


cu prietenul dumitale. Dar zăpada vă acoperă vocile 
şi nu puteam fi sigur. 

Mallory îl privi curios. 

— Cum ai ajuns aici, Andrea? 

— Căutam lemne pentru foc, explică Andrea. 
La apusul soarelui eram sus pe Kostos cînd 
ninsoarea a încetat o clipă. Aş fi putut să jur că am 
văzut o colibă veche într-o vilcea nu departe de aici. 
In zăpadă era ceva întunecat şi de formă pătrată. 
Aşa că am plecat... 

— Are dreptate, îl întrerupse Louki. Este coliba 
bătrînului Leri nebunul. Leri era păzitor de capre. L- 
am avertizat cu toţii dar Leri n-a vrut să asculte şi 
nu vorbea cu nimeni decit cu caprele. A murit în 
coliba lui într-o alunecare de teren. 

— E un vint afurisit... murmură Andrea. La 
noapte bătrînul Leri ne va ţine de cald. 

Se opri brusc la marginea văii ce se deschidea 
la picioarele lui, apoi cobori repede pînă în fundul ei 
cu pasul sigur al unei capre de munte. Fluieră de 
două ori strident, ascultă în zăpadă fluieratul de 
răspuns, apoi urcă repede vilceaua. Casey Brown ÎI 
întîmpină la intrarea peşterii cu pistolul lăsat în jos şi 
le ţinu prelata pentru a-i lăsa să treacă. 


În aerul glacial lumînarea de seu fumega, 
şiroind tare într-o parte, colţurile peşterii erau pline 
de negre umbre tremurătoare datorită flăcării 
şovăielnice. Luminarea era pe sfârşite, fitilul care 
picura se aplecă epuizat pînă ce atinse stînca. Louki 
aprinse un alt ciot de lumînare de la flacăra ce se 
sfirşea. O clipă ambele lumînări luminară împreună 
şi Mallory îl zări pe Louki pentru prima oară clar. Îşi 
scosese haina de zăpadă şi, o zvârlise alături. O 


197 


siluetă mică, îndesată şi îmbrăcată într-o haină de 
un albastru închis cu fireturi negre la cusături şi 
înzorzonată în jurul pieptului, cu o vestă strinsă pe 
corp de o tsanta stacojie, un fel de brîu, şi deasupra 
o faţă oacheşă, surizătoare, cu o măreaţă mustață 
neagră, ţanţoşă ca un steag. Un cavaler al veseliei, 
un miniatural d'Artagnan splendid înveşmiîntat. Apoi 
privirea lui Mallory observă timplele ridate, ochii 
umezi, ochii negri, trişti şi permanent obosiţi, 
de-abia avu timpul necesar să înregistreze această 
impresie de compasiune că mucul de lumînare mai 
sclipi o dată, apoi se stinse şi Louki se cufundă în 
umbră. 

Stevens era întins într-un sac de dormit, 
respiraţia lui era zgomotoasă, superficială şi 
accelerată. Cînd sosiseră, era treaz, dar refuzase 
miîncarea şi băutura, se întorsese pe o parte şi 
căzuse într-un tulbure somn spasmodic. Acum părea 
că nu mai simte nici o durere; semn rău, se gîndi 
Mallory sumbru, cel mai rău semn. Ar fi vrut să se 
întoarcă Miller... 


Casey Brown înghiţi ultimele bucățele de pîine 
cu o gură de vin, se ridică repede în picioare, 
împinse deoparte prelata şi privi trist afară la 
ninsoarea ce cădea. Se cutremură, lăsă pinza să 
cadă, ridică aparatul de transmisie şi-l fixă pe umăr 
cu o curea, luă un colac de frînghie şi o lanternă. 
Mallory se uită la ceas; era douăsprezece fără un 
sfert. Se apropia ora transmisiei obişnuite de la 
Cairo. 

— Încerci să prinzi emisiunea, Casey? Pe o 
noapte ca asta n-aş da nici un cîine afară. 


198 


— Nici eu, spuse Brown morocănos. Dar cred 
că e mai bine, domnule. Recepţia este mult mai 
bună noaptea şi am să mă urc ceva mai sus, ca să 
evit muntele ăsta blestemat. Dacă aş încerca să fac 
asta ziua, aş fi reperat imediat. 

— Ai dreptate, Casey. Tu ştii mai bine. Mallory 
îl privi curios. Ce faci cu echipamentul ăsta 
suplimentar? 

— Pun aparatul sub prelată, apoi mă bag şi eu 
sub ea cu lanterna, explică Brown. Fixez frînghia aici 
şi pe drum am s-o derulez. Mi-ar place s-o recapăt 
cîndva. 

— Foarte bine, aprobă Mallory. Ai grijă s-o 
fixezi ceva mai sus. Aceste vilcele se strimtează şi 
se adîncesc, alcătuind o adevărată prăpastie. 

— Nu vă îngrijoraţi din pricina mea, domnule, 
spuse Brown ferm. Casey Brown nu va păţi nimic. 

O rafală de vînt cu zăpadă, prelata flutură din 
nou şi Brown dispăru. 

— Ei bine, dacă Brown poate... Mallory era 
acum în picioare, trăgindu-şi gluga pe cap. 
Combustibil, domnilor, cabana bătrînului Leri. Cine e 
pentru o plimbare la miezul nopţii? Andrea şi Louki 
se ridicară deodată în picioare, dar Mallory clătină 
din cap. 

— Unul e deajuns, Cred că cineva trebuie să 
stea şi să aibă grijă de Stevens. 

— A avut un somn adînc, murmură Andrea. Nu 
poate să păţească nimic în timpul scurt cît vom lipsi. 

— Nu m-am gindit la asta. Nu putem risca să 
cadă în mîinile nemților. Într-un fel sau în altul - l-ar 
face să vorbească. N-ar fi vina lui dacă l-ar face să 
vorbească. E prea mare riscul. 


199 


— Puf! Louki pocni din degete. Vă frămîntaţi 
degeaba, domnule maior. Pe o rază de cîţiva 
kilometri nu-i nici un neamţ. Pe onoarea mea! 

Mallory ezită, apoi zimbi. 

— Ai dreptate. Am devenit nervos. 

Se aplecă spre Stevens şi-l scutură uşor. Ti- 
nărul se trezi, gemu şi deschise încet ochii. 

— Plecăm după nişte lemne de foc, spuse 
Mallory. Ne întoarcem peste cîteva minute. Crezi că 
ai să te simţi bine? 

— Sigur, domnule. Ce se poate întîmpla? 
Lăsaţi-mi numai pistolul la îndemiînă şi stingeţi 
luminarea. Zimbi. Şi înainte de a intra, nu uitaţi să 
strigaţi! 

Mallory se aplecă şi stinse luminarea. Flacăra 
străluci o clipă apoi se stinse şi fiecare lucru, fiecare 
persoană din peşteră fură învăluite în întunericul 
adînc al iernaticului miez de noapte. Mallory făcu 
stinga-mprejur, dădu la o parte prelata şi ieşi afară 
în vintul amestecat cu zăpada care se aşternu 
imediat pe jos în interiorul grotei. Andrea şi Louki îl 
urmară şi traseră prelata după ei. 

Le-au trebuit zece minute pentru a găsi coliba 
ruinată a bătrînului păstor de capre, încă cinci 
minute pentru ca Andrea să smulgă uşa din ţiţinile 
ruginite, să ia banca şi masa de lemn, să le spargă 
în bucăţi uşor de minuit şi încă zece minute să 
aducă la adăpostul de stînci lemnele pe care au 
putut să le lege şi să le care cu ei. 

Acum vîntul bătea de la nord, dinspre Muntele 
Kostos şi le venea drept în faţă. Obrazul lor era 
amorţit din cauza frigului şi a zăpezii ce cădea 
biciuită de forţa vijeliei, erau însă mulţumiţi că 


200 


ajunseră din nou în vale şi coborîră bucuroşi printre 
pereţii adăpostiţi. 

La gura peşterii Mallory îl strigă încet pe 
Stevens. Dinăuntru nu răspunse nimeni, nu se auzi 
nici o mişcare. Il strigă din nou, în următoarele 
secunde de linişte, apoi ascultă atent. Îşi întoarse 
capul şi privi fix la Andrea şi la Louki. Lăsă legătura 
de lemne cu grijă în zăpadă, scoase Coltul şi 
lanterna, apoi ridică prelata, aprinse lanterna şi 
trase piedica revolverului. 

Raza proiectoare lumină gura peşterii, trecu 
mai departe, cercetă colţurile cele mai îndepărtate 
ale adăpostului, se întoarse din nou în mijlocul 
peşterii şi rămase acolo ca şi cînd lanterna ar fi fost 
bătută în cuie. Pe jos era numai un sac de dormit 
gol. Andy Stevens dispăruse. 


201 


CAPITOLUL 9 


MIERCURI NOAPIEA 
De la 00,15 la 02,00 


— Aşadar m-am înşelat, murmură Andrea. Nu 
dormea. 

— Sînt sigur acuma că nu dormea, aprobă 
Mallory supărat. Şi pe mine m-a păcălit. A auzit tot 
ce-am spus. Gura i se strimbă. Acum ştie de ce ne 
străduim să-l îngrijim. Acum ştie că a avut dreptate 
cînd se considera o piatră de moară. Ar fi îngrozitor 
să simţi ceea ce simte el acuma. 

Andrea îl aprobă, dînd din cap. 

— Nu e greu de ghicit de ce a plecat. 

— Douăzeci de minute - imposibil să fi plecat 
mai devreme de douăzeci de minute. Poate nici atit, 
căci mai înainte s-a încredinţat că ne-am împrăștiat. 
N-a putut să se tirască mai mult de circa patruzeci 
de metri, în cîteva minute îl vom găsi. Folosiţi 
lanternele fără apărători, în viscolul ăsta blestemat 
nu ne va vedea nimeni. Voi răspîndiţi-vă în sus pe 
deal, eu am să caut pe mijlocul văii. 

— In sus? Louki puse mîna pe braţul lui. Vocea 
lui era mirată. Dar cu piciorul lui... 

— In sus am spus, îl întrerupse Mallory 
nerăbdător. Stevens are minte - şi este înzestrat cu 
ceva mai mult curaj decit îşi închipuie că-l credităm 
noi. Işi închipuie că noi vom bănui că a apucat-o pe 
calea cea mai uşoară. Mallory tăcu o clipă, apoi 
continuă sumbru. Nici un muribund care se tirăşte 


202 


afară în această situaţie nu va face lucrul cel mai 
uşor. Haideţi! 

L-au găsit după exact trei minute. Probabil că 
bănuise că Mallory nu se va lăsa înşelat de aparenţe 
sau i-a auzit biîjbîind în sus pe poviîrniş, pentru că a 
aranjat să i se piardă urma în spatele unei platforme 
troienite care astupa spaţiul de dedesubtul marginii 
unei proeminențe situate chiar deasupra malului. Un 
ascunziş aproape perfect, dar piciorul rănit îl trădă, 
în lumina lanternei ochii atenţi ai lui Andrea 
observară dira subţire de sînge ce se prelingea 
întunecată pe zăpadă. Cînd îl descoperiră, leşinase 
de frig, de epuizare sau datorită faptului că piciorul 
rupt îl durea cumplit: probabil din cauza tuturor 
acestor motive. 

Inapoi în peşteră Mallory încercă să-i toarne lui 
Stevens pe git nişte ouzo - o puternică băutură 
locală care îţi lua respiraţia. Avea o vagă bănuială 
că ar putea să fie periculoasă - sau era periculoasă 
numai în cazuri de şoc. In această privinţă memoria 
lui şovăia - dar era mai bine decit nimic. Stevens 
tuşi, scuipă şi vărsă cea mai mare parte, dar puţin, îi 
mai rămăsese totuşi în git. Cu ajutorul lui Andrea, 
Mallory strînse atela desfăcută de la picior, opri 
curgerea lentă a sîngelui şi puse peste Stevens şi 
sub el tot ce putu găsi mai uscat în peşteră, apoi se 
aşeză obosit şi îşi scoase o ţigară din tabachera 
impermeabilă. Pînă nu se întorcea Dusty Miller cu 
Panayis din sat, nu putea să facă mai mult. Nimeni 
nu mai putea să facă ceva pentru Stevens. 

Louki aprinsese imediat un foc la intrarea în 
peşteră; lemnul uscat şi vechi pîrfia arzînd vioi ca o 
flacără puternică dar fără mult fum. Aproape 
imediat căldura se răspîndi în peşteră şi cei trei 


203 


bărbaţi se strîinseră mai aproape de foc. În 
cinci-şase locuri din tavanul subţire începură să 
curgă în jos şiroaie de apă din zăpada de deasupra 
ce se topea şi curgea pe pămintul nisipos de jos; 
datorită acestui lucru şi a flăcării dogoritoare, curînd 
solul deveni o mocirlă, dar pentru Mallory şi Andrea 
aceste inconveniente erau nimica toată în 
comparaţie cu privilegiul de a sta la căldură, prima 
oară după treizeci de ore. Mallory simţea dogoarea 
înfiltrindu-se în el ca o binefacere, îşi simţi tot corpul 
relaxat, pleoapele grele şi somnoroase. 

Cu spatele sprijinit de perete era gata să 
adoarmă cu ţigara aprinsă cînd simţi o rafală de 
vînt, o răbufnire bruscă de ninsoare rece şi Brown 
intră în peşteră lăsînd istovit să-i lunece aparatul de 
transmisie de pe umeri. Siniştrii ca de obicei, ochii 
lui obosiţi se închiseră o clipă la lumina focului. Avea 
faţa tînără şi tremura de frig - Mallory gîndi că nu 
era o glumă să stai o jumătate de oră ghemuit, 
nemişcat pe coasta muntelui îngheţat şi pustiu. 
Brown se lăsă tăcut lîngă foc, scoase inevitabila 
ţigară şi privi trist în flăcări, neluînd în seamă 
mirosul acru al hainelor pârlite şi norii de fum care 
aproape imediat îl învăluiră. Părea de-a dreptul 
deznădâăjduit. Mallory luă o sticlă, turnă nişte 
retsimo încălzit - un vin grecesc întărit cu ajutorul 
unor răşini naturale - şi îl trecu lui Brown. 

— Dă-l repede pe git, îl sfătui Mallory. Aşa n-ai 
să-i simţi gustul. Cu piciorul îmboldi aparatul de 
transmisie şi-l privi din nou pe Brown. Nici de data 
asta n-ai luat legătura? 

— Nici o grijă, domnule, am luat-o. Brown se 
strimbă din cauza vinului dulce şi lipicios. Recepţia a 
fost foarte bună de ambele părţi, şi aici şi la Cairo. 


204 


— Ai reuşit! Mallory se ridică şi se aplecă spre 
el cu nerăbdare. Şi s-au bucurat să audă veşti 
despre băieţii hoinari, în seara asta? 

— N-au spus nimic. Primul lucru pe care mi 
l-au comunicat a fost să tac şi să aştept. Posac, 
Brown aţiţă focul cu vîrful ghetei. Au fost avertizaţi, 
nu mă întrebaţi cum, că s-au trimis aici în ultimele 
patru nopţi echipament suficient pentru două sau 
trei staţii mici de ascultare. 

Mallory înjură. 

— Staţii de ascultare! Ale dracului, ele pică la 
tanc - asta-i! Îşi aminti repede de existenţa nomadă 
pe care au fost constrînşi s-o ducă el şi Andrea, din 
cauza acestor staţii de ascultare în Munţii din Creta. 
Drăcia dracului, Casey, pe o insulă ca asta cit o 
farfurie de supă pot să ne repereze cu ochii închişi. 

— Da, domnule, pot să ne repereze, aprobă 
Brown greoi. 

—  Louki, ai auzit ceva de staţiile astea? 
întrebă Mallory. 

— Nimic, domnule maior, nimic. Louki ridică 
din umeri. Mi-e teamă că nici măcar un ştiu despre 
ce vorbiţi. 

— Nu cred. Dar nu asta interesează acum - e 
prea tirziu. Casey să auzim restul veştilor bune. 

— Asta cu privire la transmisii, domnule. Din 
partea mea, nici un fel de emisii - ordin. Ne vom 
limita la abrevierile de cod: afirmativ, negativ, 
repetaţi şi aşa mai departe. Emisiuni continue numai 
în cazuri de urgenţă sau în cazul în care nu există 
alte posibilităţi. 

— Ca de exemplu din celulele condamnaților 
ce zac în închisoarea subterană din Navarone, 
murmură Mallory. „Mamă, am murit la datorie!” 


205 


— Cu tot respectul cuvenit, domnule, nu-i de 
glumă, spuse Brown morocănos. Flota germană de 
invazie - în special caice şi vedete rapide - a plecat 
azi dimineaţă din Pireu, continuă el, pe la ora patru 
dimineaţa. Cairo presupune că la noapte se vor 
ascunde undeva în Ciclade. 

— Foarte ingenios din partea celor din Cairo. 
Unde dracu altundeva ar putea să se ascundă? 
Mallory îşi aprinse o altă ţigară şi privi trist la foc. 
Oricum, e plăcut să ştii că sînt pe drum. Asta-i tot, 
Casey? 

Brown dădu din cap tăcut. 

— Atunci e bine. Mulţumesc mult pentru că ai 
ieşit. Bine că te-ai întors. Dacă poţi, dormi puţin... 
Louki crede că ar trebui să coborim în Margaritha 
înainte de ivirea zorilor pentru ca în timpul zilei să 
ne ascundem - acolo e un fel de puț părăsit, foarte 
indicat pentru noi - şi miine seară să ne continuăm 
drumul spre Navarone. 

— Dumnezeule! mormăi Brown. Astă-seară o 
peşteră cu infiltraţii de apă, miine seară un puț 
părăsit, probabil pe jumătate plin de apă. Unde o să 
stăm în Navarone, domnule? Într-o criptă din 
cimitirul local? 

— După cum merg lucrurile - este o locuinţă 
deosebit de nimerită, spuse Mallory sec. Sperăm să 
găsim ceva mai bun. Plecăm înainte de ora cinci. Il 
urmări pe Brown întinzîndu-se lîngă Stevens şi îşi 
mută privirea la Louki. Acesta era aşezat pe o ladă 
situată în partea opusă focului, din cînd în cînd 
învîrtea un pietroi greu, îl înfăşură în cîrpe şi-l punea 
la piciorul amorţit al lui Stevens şi fericit se încălzea 
la flăcări. Încetul cu încetul simţi privirea scrutătoare 
a lui Mallory şi îşi înălţă capul. 


206 


— Sînteţi îngrijorat, domnule maior. Louki 
părea vexat. Sînteţi - cum se spune? - neliniștit. Nu 
vă convine planul meu? Am crezut că l-aţi 
acceptat... 

— Nu sînt îngrijorat de asta, spuse Mallory 
sincer. Nici măcar nu sînt îngrijorat din pricina ta. Ci 
din pricina lăzii pe care stai. Înăuntru sînt explozivi 
puternici care ar putea să azvârle în aer un 
crucişător - şi tu stai la numai doi metri de foc. Nu e 
prea bine, Louki. 

Louki se  învirti neliniştit pe locul lui, 
trăgindu-se, de un capăt al mustăţii. 

— Am auzit că poţi să bagi în foc 
trinitrotoluenul şi arde frumos ca un lemn plin de 
sevă. 

— E adevărat, consimţi Mallory. Poţi să-l şi 
îndoi, să-l rupi, să-l pileşti, să-l tai cu fierăstrăul, să 
sari pe el sau să-l loveşti cu un baros şi n-ai să obţii 
decît un mic antrenament în plus. Dar dacă începe 
să transpire, într-o atmosferă umedă şi caldă - şi 
exudatul cristalizează... O, cerule! Şi în gaura asta 
începe să fie prea umed. 

— Să-l dăm afară! 

Louki în picioare trăgea lada prin peşteră. 

— Afară cu el! Ezită. Numai dacă zăpada, 
umiditatea... 

— Poţi să-l laşi să stea în apa sărată zece ani 
fără să  păţească nimic, îl întrerupse Mallory 
profesoral. Dar mai sînt acolo şi nişte capse care se 
pot oţări - fără să mai menţionez lada cu detonatori 
de lîngă Andrea. Le vom pune pe toată afară, sub o 
prelată. 

— Puf! Louki are o idee mai bună. Omuleţul se 
înfăşură în mantaua lui. Coliba bătrinului Leri! Exact 


207 


locul care ne trebuie! Putem să le luăm de acolo 
cînd avem nevoie, cînd vrem şi, dacă veţi fi nevoiţi 
să plecăm de aici în fugă, nu va trebui să fiţi 
îngrijoraţi din cauza lor. Înainte ca Mallory să poată 
protesta, Louki se şi aplecase peste ladă, o ridică cu 
greutate şi, mai clătinîndu-se, mai  mergind, 
înconjură focul şi se îndrepta spre ieşire. De abia 
făcuse trei paşi că Andrea fu lîngă el, îl despovără 
hotărît şi luă lada sub braţ. 

— Dacă îmi dai voie... 

— Nu, nu! Louki se simţea ofensat. Pot s-o duc 
cu uşurinţă. E un nimic. 

— Ştiu, ştiu, spuse Andrea blind, dar aceşti 
explozivi trebuie duşi într-un anumit fel: Am fost 
instruit anume, explică el. 

— Aşa! N-am ştiut. Desigur, trebuie să fie cum 
spui dumneata. Atunci eu am să duc detonatorii. Cu 
mîndria satisfăcută, împăcatul Louki renunţă să mai 
discute, ridică lada cea mică şi se grăbi să iasă din 
peşteră în urma lui Andrea. A 

Mallory privi la ceas. Era unu fix. In curînd 
Miller şi Panayis trebuiau să se întoarcă, îşi zise el. 
Vîntul nu mai bătea aşa tare şi ninsoarea aproape se 
oprise, mersul pe zăpadă va fi mai lesnicios dar va 
lăsa urme. Incomode aceste urme, dar nu fatale - ei 
înşişi vor pleca înainte de a se lumina, vor merge 
drept înspre vale. Acolo nu va fi zăpadă - şi dacă vor 
fi ici colo unele petice, o vor lua pe firul apei care 
trece prin vale şi nu vor lăsa nici o urmă. 

Focul se stingea şi frigul se furişă din nou în ei. 
Mallory, care tremura în hainele lui încă ude, băgă 
nişte lemne în foc, le păzi ca să se aprindă şi 
peştera se umplu de lumină. Ghemuit pe o prelată 
întinsă pe jos, Brown adormise. Cu spatele la el, 


208 


Stevens zăcea nemişcat cu respiraţia scurtă şi 
grăbită. Dumnezeu ştie cît va mai trăi băiatul ăsta. 
Miller spusese că era pe moarte, dar „pe moarte” 
era un termen nedefinit, cînd un om grav rănit, 
muribund se răzgindeşte să moară, devine cea mai 
rezistentă, cea mai răbdătoare creatură din lume. 
Mallory mai văzuse astfel de lucruri. Dar poate 
Stevens nu mai vroia să trăiască. Să trăiască, să-şi 
biciuie rănile teribile - ar fi însemnat să-şi 
dovedească lui şi celorlalţi că are dreptate - or, era 
de ajuns de tînăr şi de sensibil şi fusese destul de 
lovit şi suferise atît de mult în trecut, încît a trăi cu 
uşurinţă putea deveni pentru el lucrul cel mai 
însemnat din lume; pe de altă parte însă ştia ce 
obstacol îngrozitor devenise, căci îl auzise pe 
Mallory spunînd aceasta; mai ştia că prima grijă a lui 
Mallory nu fusese pentru sănătatea lui ci teama că 
ar putea fi capturat, supus la torturi şi silit să 
mărturisească totul - aşa îl auzise pe Mallory zicînd 
şi mai ştia că îşi dezamăgise prietenii. Totul era din 
cale afară de complicat, aproape imposibil de spus 
de partea cui va înclina balanţa. Mallory clătină din 
cap, oftă, îşi aprinse ţigara şi se apropie de foc. 

Andrea şi Louki se reîntoarseră peste vreo 
cinci minute iar Miller şi Panayis erau pe urmele lor. 
Pe Miller îl puteau auzi venind de la oarecare 
distanţă, aluneca, cădea şi  înjura aproape 
încontinuu în timp ce urca valea cu o povară mare şi 
grea. Nimeri din întâmplare intrarea peşterii şi se 
prăbuşi trudit lîngă foc. Făcea impresia unui om care 
trecuse printr-o grea încercare. Mallory îi surise 
înţelegător. 

— Ei bine, Dusty, cum a mers? Sper că 
Panayis nu te-a întârziat prea mult. 


209 


Miller nu părea să-l fi auzit. Privea 
neîncrezător la foc, lanterna îi căzuse din mînă cu 
întrerupătorul deschis în timp ce încet-încet se 
lămurea. 

— Pe dracu! la te uită! Înjură amarnic. Îmi 
pierd o jumătate din noaptea asta blestemată 
căţărindu-mă pe un munte blestemat cu o sobă şi cu 
destul petrol ca să faci baie unui elefant păcătos şi 
ce găsesc? 

Trase aer în piept ca să le spună ce a găsit, 
apoi se cufundă într-o tăcere mocnind înăbuşit. 

— Un bărbat la virsta ta ar trebui să-şi 
supravegheze atent tensiunea arterială, îl sfătui 
Mallory. Restul cum a fost? 

— Perfect, bănuiesc. Miller avea în mînă un 
pahar de ouzo şi începuse să se înveselească din 
nou. Am luat aşternuturi, sacul cu medicamente... 

— Dacă-mi dai acum aşternuturile, le voi pune 
tînărului nostru prieten, îl întrerupse Andrea. 

— Şi alimente? întrebă Mallory. 

— Mda. Am luat haleală, şefule. O grămadă. 
Tipul ăsta, Panayis, e o bomboană. Piine, vin, brînză 
de capră, usturoi, cîrnaţi, orez - de toate. 

— Orez? Era rîndul lui Mallory să fie 
neîncrezător. Dar nu-l poţi găsi în ziua de azi în 
insule, Dusty. 

— Panaiys poate. Acum Miller se amuza teribil. 
L-a luat din bucătăria comandantului german. Un 
tip, pe nume Skoda. 

— Comandantul german - glumeşti! 

— Asta-i adevărul adevărat, şefule. Miller goli 
dintr-o înghiţitură o jumătate de pahar de ouzo şi 
suspină prelung, satisfăcut. Bietul Miller a rămas 
ascuns în spatele uşii din dos, genunchii îi tremurau 


210 


aidoma castanietelor unei dansatoare spaniole gata 
de a decola în orice direcţie în timp ce tineretul ăsta 
a intrat înăuntru şi a săltat localul. Acasă în America 
ar face avere ca spărgător. În circa zece minute s-a 
întors trăgind după el această valiză blestemată. 
Miller o arătă cu o mişcare nepăsătoare. Nu numai 
că a curăţat cămara comandantului, dar a mai 
împrumutat şi sacul lui pentru a duce toate lucrurile 
astea. Şefule, îţi spun eu că asociaţia cu individul 
ăsta are să-mi provoace un atac de cord. 

— Da, dar gardienii, santinela? 

— Cred că aveau seara lor liberă, şefule. 
Bătrînul Panayis e ca un şarpe - nu spune nici un 
cuvînt şi, chiar cînd spune, nu-l pot înţelege. Părerea 
mea e că toată lumea a plecat în căutarea noastră. 

— Dus şi întors n-aţi întîlnit nici ţipenie de om. 
Mallory îi umplu o ceaşcă de vin. Straşnică treabă, 
Dusty! 

— Panayis a făcut-o nu eu, m-a tras şi pe mine 
după el. Dealtminteri am dat peste doi prieteni de-ai 
lui Panayis - mai degrabă el i-a căutat. L-au averti- 
zat în legătură cu ceva. Ţopăia pradă agitaţiei, după 
aceea a încercat să-mi povestească. Miller ridică din 
umeri cu amărăciune. Nu lucrăm pe aceeaşi lungime 
de undă, şefule! 

Mallory privi de-a curmezişul peşterii. Louki şi 
Panayis erau alături, Louki îl asculta în timp ce 
Panayis vorbea repede cu voce scăzută, gesticulând 
cu ambele miini. 

— Incă mai e agitat de ceva, spuse Mallory 
gînditor. Ridică glasul. Ce s-a întîmplat, Louki? 

— O mulţime de lucruri, domnule maior. Louki 
îşi trase furios capătul mustăţii. Trebuie să plecăm 
repede. Panayis vrea să plece imediat. A auzit că 


211 


garnizoana germană va percheziţiona la noapte 
satul nostru casă cu casă, i s-a spus că în jurul orei 
patru. 

— Cred că nu e vorba de o percheziţie 
obişnuită? întrebă Mallory. 

— Nu s-a întîmplat de luni de zile. Îşi închipuie 
că v-aţi strecurat pe lîngă patrulele lor şi v-aţi 
ascuns în sat, chicoti Louki. Dacă mă întrebaţi pe 
mine, părerea mea este că nici ei nu mai ştiu ce să 
creadă. Desigur, asta nu vă pricinuieşte nici un rău. 
Nu veţi fi acolo şi, chiar dacă aţi fi, nu v-ar găsi şi 
pentru dumneavoastră va fi mai sigur să veniţi la 
Margaritha după percheziţie. Dar pe Panayis şi pe 
mine nu trebuie să ne găsească altundeva decit în 
paturile noastre. Altminteri ar fi rău pentru noi. 

— Sigur, sigur. Nu trebuie să riscăm. Mai aveţi 
destul timp, veţi cobori peste o oră. Dar mai întîi 
fortăreaţa. Scoase din buzunarul de la piept harta 
pe care Eugen Vlachos o schiţase pentru el, o 
despături, se întoarse spre Panayis şi începu să 
vorbească fluent în limba insularilor greci. Haide, 
Panayis, am auzit că cunoşti fortăreaţa, aşa cum 
Louki îşi cunoaşte buzunarele. Şi eu ştiu multe, dar 
vreau să-mi povesteşti tu despre fortăreață: planul, 
tunurile, magaziile, ieşirile, sistemul de alarmă, 
locurile unde întunericul e mai adînc şi unde e mai 
puţin adînc, totul. N-are importanţă cît de mici sau 
neînsemnate ţi se par amănuntele, trebuie să mi le 
spui. Trebuie să-mi povesteşti, dacă o uşă se 
deschide în afară în loc să se deschidă înăuntru, 
acest lucru poate salva mii de vieţi. 

— Şi cum aveţi de gind, domnule maior, să 
pătrundeţi în fortăreață? întrebă Louki. 


212 


— Nu ştiu încă. Nu pot să mă hotărăsc pînă 
n-am să văd fortăreaţa. Mallory simţi că Andrea îl 
privea atent, apoi îşi mută privirile. Îşi făcuseră 
planurile de intrare în fortăreață pe cînd erau încă la 
Inaltul Comandament. Dar era piatra de încercare 
de care depindea totul şi Mallory îşi dădea seama că 
acest plan nu trebuia încredinţat decît unui număr 
cît mai mic de persoane. 

Timp de aproape o jumătate de oră Mallory şi 
cei trei greci rămaseră aplecaţi asupra hărţii la 
lumina flăcărilor. Mallory verifica ceea ce i se 
spusese, înscriind cu meticulozitate toate 
informaţiile noi pe care Panayis i le dădea - şi 
Panayis avea o mulțime de lucruri să-i spună. Părea 
aproape imposibil ca un om să poată reține atît de 
multe lucruri în două scurte vizite în fortăreață şi pe 
deasupra vizite clandestine şi pe întuneric. Avea un 
ochi extraordinar şi capacitatea de a vedea 
amănuntele; şi mai avea o ură feroce împotriva 
nemților. Mallory era convins că ura îi întipărise 
aceste detalii în memorie ca într-o fotografie. Cu 
fiecare secundă ce trecea Mallory simţea cum îi 
cresc speranţele. 

Casey Brown se trezi din nou. Oriciît era de 
obosit, bolborositul vocilor îl deşteptase din somnul 
greoi. Se întinse pînă în locul unde Andy Stevens pe 
jumătate treaz stătea sprijinit de perete, vorbind 
uneori chibzuit, alteori fără noimă. Brown ştia că 
acolo nu are nimic de făcut, Miller fusese ajutat de 
Andrea - la spălarea, curățirea şi rebandajarea rănii 
- şi ajutorul lui se dovedise folositor. Se îndreptă 
spre intrarea peşterii, îi ascultă liniştit pe cei patru 
bărbaţi vorbind greceşte, trecu de prelată şi ieşi 
afară ca să ia o gură de aer rece şi proaspăt. 


213 


înăuntrul peşterii erau şapte oameni, focul ardea 
mereu şi, în lipsă oricărei ventilaţii, i se făcuse teribil 
de cald. 

Peste treizeci de secunde se întoarse în 
peşteră trăgînd prelata după el. 

— Faceţi linişte cu toţii! şopti el încet. Arătă în 
spatele lui. Se mişcă ceva afară, pe povirniş în jos. 
De două ori am auzit, domnule! 

Panayis înjură încet şi sări în picioare ca o 
pisică. Diabolic îi străluci în mînă un cuţit ascuţit cu 
două tăişuri şi dispăru prin perdeaua de pînză mai 
înainte ca cineva să poată spune ceva. Andrea 
încercă să-l urmeze dar Mallory îşi întinse mîna, 
oprindu-l. 

— Stai acolo unde eşti, Andrea. Prietenul 
nostru Panayis e puţin prea grăbit, spuse el blind. S- 
ar putea să nu fie nimic - sau ar putea fi o mişcare 
de diversiune... 

— Ptiu, drace! Stevens tocmai începuse să 
bolborosească cu voce tare. Tocmai acum începe să 
vorbească. Nu poţi să faci ceva... 

Dar Andrea era deja aplecat peste Stevens, cu 
o mînă îi ţinea mîinile, cu mîna cealaltă mîngiindu-i 
părul şi fruntea fierbinte şi vorbindu-i calm, blind, 
neîntrerupt. La început Stevens nu-i dădu nici o 
atenţie dar el continuă să-i vorbească într-un fel 
trenant, nefiresc, la întâmplare şi treptat influenţa 
hipnotică a miinii care-l ţinea, şoaptele blinde, 
mîngiietoare îşi făcuseră efectul şi bolborositul se 
stinse într-un murmur ce se mai auzi puţin pînă 
încetă cu totul. Ochii lui se deschiseră brusc şi se 
trezi aproape complet lucid. 

— Ce este, Andrea? De ce eşti...? 

— Sst! Mallory ridică o mînă. Aud ceva... 


214 


— E Panayis, domnule! Brown îşi ţinea ochiul 
lîngă gaura din prelată. Tocmai urcă vilceaua. 

O secundă mai târziu Panayis era în peşteră şi 
se ghemuia jos lîngă foc. Arăta cu totul dezgustat. 

— Nu-i nimeni, anunţă el. Am văzut nişte 
capre pe coasta muntelui, dar asta e tot! 

Mallory îi traduse vorbele în faţa celorlalţi. 

— Nu mi s-a părut că ar fi capre, spuse Brown 
încăpăţinîndu-se. Era un zgomot cu totul diferit. 

— Mă duc să arunc o privire, se oferi Andrea. 
Ca să fiu sigur. Dar nu cred că oacheşul ăsta se 
înşeală. Inainte ca Mallory să poată spune ceva, 
Andrea dispăru tot atit de repede şi de tăcut ca şi 
Panayis. Peste trei minute se întoarse dînd din cap. 
Panayis are dreptate. Nu e nimeni. N-am văzut nici 
măcar caprele. 

— Pe acestea le-a auzit Casey, spuse Mallory. 
Totuşi nu-mi place. Ninsoarea aproape s-a oprit, 
vîntul a scăzut şi probabil în vale mişună patrulele 
germane - cred că e timpul ca voi doi să plecaţi. 
Pentru Dumnezeu - fiţi atenţi! Dacă cineva încearcă 
să vă oprească, împuşcaţi-l. Oricum, vor da vina pe 
noi. 

— Împuşcaţi-l! Louki rîse sec. Un sfat inutil, 
domnule maior, cînd oacheşul e cu noi. El nu trage 
niciodată. ` 

— Ei bine, plecați. Imi pare al dracului de rău 
că sînteţi amestecati în toate acestea - dar dacă 
acum v-aţi virit pînă-n git - o mie de mulţumiri 
pentru tot ce aţi făcut. Ne vedem la şase şi 
jumătate. 

— Şase şi jumătate; repetă Louki. Vă vom 
aştepta lîngă boschetul de măslini de pe malul 
rîului, la sud de Margaritha. 


215 


Peste două minute se pierdură în noapte şi în 
peşteră liniştea deveni atotstăpinitoare, cu excepţia 
uşoarelor pîriituri ale tăciunilor din focul ce murea. 
Brown ieşise afară ca să stea de strajă şi Stevens 
căzuse iar într-un somn agitat. Miller se aplecă 
asupra lui cîteva clipe, apoi străbătu peştera pînă la 
Mallory. În mîna dreaptă ţinea un maldăr de bandaje 
mototolite, pătate cu sînge. Le întinse lui Mallory. 

— Şefule, ia miroase astea, îl rugă el încet. E 
simplu, nu. Mallory se aplecă, trase aer în piept şi 
brusc, strimbă din nas dezgustat. 

— Dumnezeule, Dusty! Ce grozăvie! Tăcu, 
tăcu milc şi extrem de convins. Ştia răspunsul 
înainte de a vorbi. Ce dracu este? 

— Cangrenă. Miller se aşeză cu greutate 
alături de el şi azvirli bandajele în foc. Dintr-o dată 
spuse obosit, învins: Cangrenă gazoasă. Se 
împrăştie ca focul în pădure - în orice caz ar fi murit. 
Pur şi simplu îmi pierd timpul de pomană! 


216 


CAPITOLUL 10 


MARȚI NOAPTEA 
De la 04,00 la 08,00 


Fură capturați de nemti puţin după ora patru 
dimineaţa în timp ce dormeau. Frînţi de oboseală şi 
ameţiţi de somn, n-au avut nici o şansă, nici cea mai 
mică speranţă de a opune rezistenţă. Executarea, 
concepţia şi alegerea momentului loviturii au fost 
perfecte. Surpriză totală. 

Andrea se trezi primul. Un foşnet străin 
pătrunse adînc în străfundurile fiinţei sale pînă în 
acea zonă care nu dormea niciodată, iar el se răsuci 
şi se ridică într-un cot pe pămînt cu aceeaşi 
rapiditate silenţioasă cu care mîna lui se întinse spre 
Mauser-ul încărcat, gata pregătit. Dar raza 
strălucitoare a unei lanterne puternice străpunse 
întunericul peşterii şi-l orbi, îi îngheţă mîna înainte 
ca soldatul care ţinea lanterna să comande scurt, 
dintr-o dată: 

— Nimeni nu mişcă! Nimeni! Era o voce 
glacială, amenințătoare ce vorbea într-o 
englezească impecabilă cu un vag accent străin. La 
cea mai mică mişcare, trag! O altă lanternă se 
aprinse, apoi o a treia şi peştera fu inundată de 
lumină. Acum treaz de-a binelea şi nemişcat, 
Mallory se căznea, chinuindu-şi ochii pe jumătate 
închişi, să privească fascicolul orbitor: în spatele lu- 
minii reflectate putea să distingă la intrarea în 
peşteră nişte vagi forme ghemuite, aplecate pe 
tevile mate ale carabinelor automate. 


217 


— Miinile încrucişate deasupra capului şi cu 
spatele la perete! O voce sigură, cu o competenţă 
convingătoare care cerea o ascultare imediată. 
Priveşte-i bine, sergent! Acum totul devenise 
aproape de conversaţie, dar nici lanternele şi nici 
ţevile puştilor nu şovăiră nici o secundă. Figurile lor 
sînt lipsite de expresie, nici nu clipesc din ochi. 
Oameni periculoşi, sergent! Englezii îşi aleg bine 
ucigaşii! 

Mallory simţi cum îl copleşeşte amărăciunea 
înfrângerii, aproape că-i simţea gustul în gură. 
Într-un scurt răgaz de disperare el evocă ceea ce în 
mod inevitabil trebuia să se întâmple, dar îşi alungă 
furios gindul tot atit de repede cum îi venise. 
Fiecare lucru, fiecare acţiune, fiece gind, fiece 
răsuflare trebuiau concentrate în prezent. Speranţa 
dispăruse, dar nu irevocabil: nu atât timp cit trăia 
Andrea. El se întrebă dacă Casey Brown i-a văzut 
sau i-a auzit venind şi ce s-a întîmplat cu el. Vru să 
întrebe dar se opri la timp. Poate era încă liber. 

— Cum aţi reuşit să ne găsiţi? întrebă Mallory 
calm. 

— Numai nişte imbecili fac foc cu lemn de 
ienupăr, spuse ofiţerul dispreţuitor. Am stat pe 
Muntele Kostos toată ziua şi aproape toată noaptea. 
Şi un mort putea să simtă mirosul! 

— Pe Kostos? Miller îşi scutură capul. Cum...? 

— De ajuns! Ofiţerul se întoarse spre un om 
din spatele lui. Dă jos prelata, ordonă el în limba 
germană, şi acoperiţi-ne în continuare pe ambele 
părţi. Privi din nou în peşteră şi făcu un gest 
aproape imperceptibil cu lanterna. Ei bine, voi trei, 
afară, şi ar fi bine să fiţi prudenţi! Vă rog să mă 
credeţi că oamenii mei abia aşteaptă o justificare ca 


218 


să vă împuşte, asasini murdari! Ura veninoasă din 
glasul lui era convingătoare. 

Încet, cu braţele încrucişate deasupra capului, 
cei trei bărbaţi se ridicară în picioare. Mallory făcuse 
numai un pas cînd vocea biciuitoare a neamţului îl 
opri brusc. 

— Stop! Îndreptă lanterna în jos, spre Stevens, 
care era căzut în nesimţire, făcu un gest brusc spre 
Andrea. La o parte, tu! Asta cine e? 

— Nu trebuie să te temi de el, spuse Mallory 
calm. E unul din ai noştri, dar e grav rănit. E pe 
moarte. 

— Vom vedea, spuse ofiţerul ferm. Înapoi, în 
fundul peşterii! Aşteptă pînă ce cei trei bărbaţi 
trecură în spatele lui Stevens, îşi schimbă puşca 
automată cu un pistol, se lăsă în genunchi şi înaintă 
încet, cu lanterna într-o mînă, cu pistolul în cealaltă, 
stînd mult în afara liniei de bătaie a celor doi soldaţi 
care îl urmară fără ordin. 

În toate acestea era o competență 
profesională rece, specifică, parcă făcută să-i strîngă 
inima lui Mallory. Ofiţerul întinse mîna care ţinea 
revolverul, smulse brusc cuvertura de pe Stevens. 
Un fior îi cutremură tot corpul, capul se întoarse 
dintr-o parte în alta şi, inconştient, gemu de durere. 
Ofiţerul se aplecă repede peste el, lanterna îi lumina 
puternic liniile clar conturate ale feţei dure, părul 
frumos. Privi repede trăsăturile schimonosite de 
durere, vlăguite ale lui Stevens, aruncă o privire 
spre piciorul rupt, se strimbă dezgustat cînd simţi 
duhoarea insuportabilă a cangrenei, se îndreptă şi 
puse la loc cuvertura peste rănit. 


219 


— Ai spus adevărul, zise el încet. Nu sîntem 
barbari. N-am nimic cu un muribund. Lăsaţi-l aici. Se 
ridică în picioare, dînd încet înapoi. Ceilalţi afară. 

Mallory văzu că ninsoarea încetase cu 
desăvirşire şi stelele începuseră să strălucească pe 
cerul ce se însenina. Şi vintul se oprise, afară se 
simţea că era mai cald. Mallory se gîndi că aproape 
toată zăpada se va topi pînă la amiază. 

Nepăsător, indiferent, privi în jurul său. Nici o 
urmă de Casey Brown. Inevitabil, speranţele lui 
Mallory  începură să renască. Recomandaţiile 
subofiţerului Brown pentru această misiune veniseră 
de sus. Cele două decoraţii cu care fusese distins 
dar pe care nu le purta niciodată atestau curajul 
său, avea o mare faimă ca luptător de guerilă... Ca 
şi cum i-ar fi ghicit gîndurile, neamţul îl dobori cu un 
cuvînt. 

— Te întrebi poate unde vă este santinela? 
spuse el batjocoritor. Nu-ţi fie frică, englezule, nu e 
departe, a adormit în post. Mi-e teamă că a căzut 
într-un somn adînc. 

— L-aţi ucis? 

Mallory îşi strînse pumnii pînă începură să-l 
doară. 

Celălalt ridică din umeri cît se poate de 
indiferent. 

— Zău, nu pot să-ţi spun. Totul a fost mult 
prea uşor. Unul din oamenii mei s-a culcat în vilcea 
şi a început să geamă, o execuţie magistrală - pe 
onoarea mea, înduioşătoare - aproape că m-a 
convins şi pe mine. Omul vostru a venit ca un prost 
să vadă ce este. Aveam un alt soldat care-l aştepta 
deasupra cu patul puştii în mînă. O lovitură foarte 
eficace, pot să te asigur... 


220 


Încet, Mallory îşi descleştă pumnii şi privi trist 
spre vilcea. Era normal ca Brown să cadă în cursă 
după cele ce se întîmplaseră mai devreme în 
noaptea aceea. Nu voia să se facă de ris încă o dată, 
strigînd „lupul” de două ori la rînd. Fatalmente s-a 
dus să vadă singur ce este. Deodată Mallory se gîndi 
că poate Casey Brown mai devreme într-adevăr 
auzise ceva dar imediat izgoni această idee. Panayis 
nu părea omul să facă vreo greşeală şi Andrea nu 
greşea niciodată. Mallory se întoarse din nou spre 
ofiţer. 

— Ei bine, unde mergem de aici? 

— La Margaritha, şi încă foarte curînd. Dar mai 
întîi, un lucru! Avînd exact aceeaşi statură, neamţul 
stătea chiar în faţa lui cu revolverul ridicat în dreptul 
taliei, învirtind detaşat lanterna stinsă cu mîna 
dreaptă, încă un amănunt, englezule. Unde sînt 
explozivii? Aproape că scuipă aceste cuvinte. 

— Explozivii? Mirat Mallory, îşi încruntă 
sprâncenele. Ce explozivi? întrebă el absent, pe 
urmă lanterna grea zbură într-un semicerc ciudat, 
şi-l atinse drept în obraz. Mallory se clătină şi se 
prăbuşi la pămînt. Ameţit, scutură din cap şi se 
ridică încet în picioare. 

— Explozivii. Lanterna se legănă din nou în 
mînă, vocea era blindă, catifelată. Te-am întrebat 
unde sînt? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Mallory scuipă 
un dinte apoi îşi şterse sîngele de pe buzele 
zdrobite. Aşa îşi tratează germanii prizonierii? 
întrebă el dispreţuitor. 

— Taci din gură! 

Lanterna îl pocni din nou. Mallory o aştepta, 
pară lovitura cît putu, dar şi aşa lanterna îl izbi 


221 


puternic în faţă, chiar sub tîmplă, ameţindu-l. 
Trecură citeva secunde, apoi se ridică încet din 
zăpadă, tot obrazul îi ardea de durere avea privirea 
înnegurată şi lipsită de încordare. 

— Noi purtăm un război cinstit! Ofiţerul respira 
greu, stăpînindu-şi cu greu furia. Lupta noastră este 
în conformitate cu convenţia de la Geneva. Dar 
acestea sînt pentru soldaţi, nu pentru spioni asasini. 

— Nu sîntem spioni! îl întrerupse Mallory. 
Simţea că îi crapă capul. 

— Atunci unde vă sînt uniformele? întrebă 
ofiţerul. Am spus spioni - spioni ucigaşi care 
înjunghie pe la spate şi taie gitul oamenilor. Vocea 
tremura de miînie. Mallory era în grea încurcătură - 
căci în această indignare nu era nici un dram de 
prefăcătorie. 

— Taie gitul oamenilor? Îşi mişcă capul 
neîncrezător. Despre ce dracu vorbeşti? 

— Despre ordonanța mea. Un curier inofensiv, 
încă un băieţel şi nici măcar nu era înarmat. L-am 
găsit acum o oră. Oh! Îmi pierd timpul de pomană. 
Se opri brusc, se întoarse să urmărească doi oameni 
urcînd rîpa. Un moment Mallory rămase nemişcat, 
blestemînd soarta care făcuse ca ordonanța să iasă 
în calea lui Panayis - căci nu putea fi altcineva - 
apoi se întoarse să vadă ce-i atrăsese atenţia 
ofițerului. Îşi încordă cu greutate ochii care-l 
usturau, privi la silueta aplecată ce se chinuia să 
urce panta, împins fără milă de baioneta unei puşti. 
Mallory lăsă să-i scape un lung suspin de uşurare. 
Partea stingă a feţei lui Brown era năclăită de 
sîngele rănii de deaspra timplei, dar încolo era 
teafăr. 


222 


— Bine. Aşezaţi-vă cu toţii în zăpadă, toţi! 
Făcu semn unor soldaţi. Legaţi-le mîinile! 

— Ai de gînd să ne împuşti acum? întrebă 
Mallory calm. Era deosebit de important să ştie, nu 
putea să facă nimic decit să aştepte să moară, dar 
cel puţin să moară în picioare luptînd, iar dacă nu 
trebuiau încă să moară, orice prilej ulterior de a 
opune rezistenţă putea fi mai puţin nebunesc decit 
cel de faţă. 

— Din păcate, nu acuma. Şeful meu de sector 
de la Margaritha, căpitanul Skoda vrea mai întîi să 
vă vadă - poate ar fi fost mai bine pentru noi dacă 
v-aş fi împuşcat acum. Apoi Herr Komandant din 
Navarone - comandantul întregii insule. Neamţul 
zimbi imperceptibil. Dar e vorba numai de o 
amînare, englezule. Înainte de apusul soarelui o să 
daţi ortul popii. Nu ne pierdem vremea cu spionii la 
Navarone. 

— Dar, domnule căpitan! Andrea făcu un pas 
înainte cu miinile ridicate în semn de îndurare şi se 
opri imediat, căci două ţevi de puşcă i se împlintară 
în piept. 

— Nu sînt căpitan - locotenent, îl corectă 
ofiţerul. Oberleutnant Turzig, la ordinul 
dumneavoastră. Ce doreşti, grăsanule? întrebă el 
dispreţuitor. 

— Spioni ai spus! Spioni! Eu nu sînt spion! Cu- 
vintele se rostogoleau şi cădeau unul după altul, ca 
şi cum n-ar fi putut să le rostească destul de repede. 
Pe Dumnezeul meu, nu sînt spion! Nu sînt din grupul 
lor. Ochii lui străluceau larg deschişi, între frazele 
spuse dintr-o răsuflare buzele se mişcau fără să se 
audă vreun sunet. Nu sînt decît un grec sărman, un 


223 


grec. M-au silit să merg cu ei ca interpret. Vă jur, 
domnule locotenent Turzig, vă jur! 

— Trădător ticălos! mormăi cu ură Miller. Apoi, 
cînd patul unei puşti îl lovi în spate, chiar sub rinichi, 
gemu de durere, se împiedică, căzînd în genunchi şi 
în mîÎini. In momentul în care cădea, îşi dădu seama 
că Andrea juca un rol şi că ar fi fost de ajuns ca 
Mallory să spună numai citeva cuvinte pe greceşte 
ca să dea în vileag minciuna lui Andrea. 
Îngenuncheat în zăpadă, Miller se întoarse într-o 
parte, ameninţă cu pumnul şi speră că durerea 
care-i desfigura faţa să poată fi confundată cu furia. 
Meridional şmecher şi ipocrit! Porc blestemat, am 
să-ţi... Se auzi o bufnitură seacă îngrozitoare şi 
Miller se prăvăli în zăpadă: bocancul greu de ski îl 
atinse după ureche. 

Mallory nu spuse nimic. Nici măcar nu-i aruncă 
o privire lui Miller. Strîngîndu-şi pumnii neputincioşi 
lîngă trup şi crispîndu-şi gura, privi aspru spre 
Andrea cu ochii mijiţi. Ştia că locotenentul îl 
urmărea, dar trebuia să-l susţină pe Andrea în 
intenţiile sale. Ce avea de gînd să facă Andrea încă 
nu bănuia, dar îl va susţine pînă-n pînzele albe. 

— Aşa, murmură Turzig gînditor. Tilharii încep 
să se certe? Lui Mallory i se păru că observă o 
uşoară ezitare în glasul lui, un dubiu. Dar 
locotenentul nu voia să rişte. Oricum ar fi, 
grăsunule, ţi-ai legat soarta de aceşti oameni. Cum 
spune proverbul ăia! „Cum ţi-ai aşternut, aşa vei 
dormi!” Privi liniştit statura uriaşă a lui Andrea. Va 
trebui să-ţi pregătim un ştreang special. 

— Nu, nu, nu! Vocea lui Andrea deveni 
ascuţită, într-un cuvînt înfricoşată. E adevărat ce 
v-am spus! Nu fac parte din grupul lor, Lieutenant 


224 


Turzig. Mă jur în faţa lui Dumnezeu că nu fac parte 
din grupul lor! Îşi frîngea mîinile de disperare iar 
obrazul lui ca o lună plină era schimonosit de frică. 

— De ce trebuie să mor dacă n-am nici o vină? 
N-am vrut să merg cu ei. Eu nu sînt luptător, L/eute- 
nant Turzig! 

— Văd, spuse Turzig sec. O monstruoasă 
cantitate de piele acoperind un sac de carne 
gelatinoasă care tremură pentru fiecare centimetru 
din preţioasa-i persoană... Se uită la Mallory şi la 
Miller care stăteau culcaţi pe burtă în zăpadă. Nu 
pot să-i felicit pe prietenii tăi pentru alegerea pe 
care au făcut-o. 

— Domnule locotenent, pot să vă spun totul, 
pot să vă spun totul! Andrea îi dădea înainte îndirjit, 
dornic să-şi consolideze avantajul, căci simţea cum 
începe să se strecoare îndoiala în inima neamţului. 
Am să vă dovedesc, că nu sînt prietenul Aliaților - şi 
atunci poate... 

— ludă blestemată! Mallory făcu o mişcare în 
direcţia lui dar doi soldaţi viguroşi îl prinseră şi-i 
strinseră mîinile la spate. Se zbătu puţin apoi se 
linişti şi privi ameninţător spre Andrea. Dacă 
îndrăzneşti să deschizi gura, îţi promit că n-ai să mai 
trăieşti, să... 

— Linişte! Vocea lui Turzig era extrem de 
rece. M-am săturat de imputări şi de melodrame 
ieftine. Încă un cuvînt şi ai să zaci lîngă prietenul tău 
în zăpadă. 

ÎI privi o clipă în linişte, apoi se întoarse spre 
Andrea. 

— Nu promit nimic. Să aud ce ai de spus! Nu 
încerca să-şi ascundă sila pe care i-o inspira Andrea. 


225 


— Veţi putea judeca şi singur! În vocea lui era 
un amestec de uşurare, de seriozitate, o urmă de 
speranţă şi de încredere regăsită. Andrea tăcu un 
minut apoi, gesticulînd dramatic spre Mallory, Miller 
şi Brown, spuse: Aceştia nu sînt soldaţi obişnuiţi, 
sînt din Serviciul Special al Marinei - oamenii lui 
Jellicoe! 

— Mai bine spune-mi ceva ce n-aş putea să 
ghicesc singur, mirii Turzig. Englezul ăsta Jellicoe 
este un ghimpe înfipt în carnea noastră de multe 
luni de zile. Dar dacă asta-i tot ce ai să-mi spui, 
grăsanule... 

— Staţi. Andrea ridică mîinile în sus. Aceştia 
nu sînt oameni obişnuiţi, ci un detaşament 
selecționat - o unitate de asalt cum îşi spun ei înşişi 
- şi sîmbăta trecută au zburat de la Alexandria la 
Castelrosso. În aceeaşi noapte au plecat din 
Castelrosso într-o barcă cu motor. 

— O vedetă rapidă, încuviinţă Turzig. Atita 
lucru ştim şi noi! Continuă. 

— Ştiaţi şi dumneavoastră? Dar cum?... 

— Nu te priveşte. Grăbeşte-te. 

— Bineînţeles, domnule locotenent, 
bineînţeles. Nici un muşchi de pe faţă nu trăda 
uşurarea lui Andrea. Acesta fusese singurul punct 
critic al povestirii lui. Nicolai, desigur îi prevenise pe 
nemți, dar nu se gindise o secundă să menţioneze 
prezenţa  grecului uriaş în grup. Nu există 
bineînţeles nici un motiv ca să-l fi ales pe el pentru o 
menţiune specială, dar dacă ar fi făcut-o, aceasta ar 
fi însemnat sfîrşitul lui. 

— Vedeta rapidă i-a debarcat undeva în 
insule, la nord de Rhodos. Nu ştiu unde. Acolo au 
furat un caic, au traversat apele turceşti, unde au 


226 


întîlnit un vas de patrulare german - pe care l-au 
scufundat. Andrea făcu o pauză pentru a urmări 
efectul. In acea clipă, eu eram la mai puţin de o 
jumătate de milă mai încolo, în vasul meu de 
pescuit. 

Turzig se aplecă spre el. 

— Cum au reuşit să scufunde un vas aşa de 
mare? 

Ciudat, nu punea la îndoială că fusese 
scufundat. 

— S-au prefăcut că sînt pescari inofensivi ca 
mine. Tocmai fusesem şi eu oprit, cercetat şi 
inspectat, spuse Andrea virtuos. Oricum, vasul 
nostru de patrulare s-a apropiat bord la bord de 
vechiul caic. Bord la bord. Deodată s-au auzit focuri 
de armă din ambele părţi, două cutii au zburat prin 
aer, cred că pînă în sala maşinilor şi bum! Andrea îşi 
azvirli miinile în sus, dramatizînd. Şi aşa s-a sfîrşit! 

— Ne întrebam... spuse Turzig încet. Ei bine 
continuă. 

— Ce vă întrebaţi, domnule locotenent? Ochii 
lui Turzig se îngustară şi Andrea se grăbi să 
continue. Interpretul lor a fost ucis în luptă. M-au 
păcălit, făcîndu-mă să vorbesc englezeşte. Am 
petrecut mulţi ani în Cipru - m-au luat cu forţa şi 
i-au lăsat pe fiii mei să manevreze vasul. 

— De ce au avut nevoie de un interpret? 
întrebă Turzig. Sînt mulţi ofiţeri englezi care vorbesc 
greceşte. 

— Ajung şi acolo, spuse Andrea plin de 
nerăbdare. Dumnezeule, cum credeţi că am să 
termin povestea dacă mă întrerupeţi tot timpul? 
Unde eram? A, da! M-au forţat să-i însoțesc şi 
motorul lor s-a stricat. Nu ştiu ce s-a întîmplat - 


227 


eram închis în cală. Cred că erau într-un golf 
oarecare, îşi reparau motorul şi apoi a avut loc un 
chef groaznic - n-o să credeţi, domnule locotenent 
Turzig, că nişte oameni însărcinaţi cu o misiune atit 
de extraordinară au putut să se îmbete - şi apoi au 
navigat din nou. 

— Dimpotrivă, te cred. Turzig dădea din cap 
încet ca şi cum în chip tainic înţelegea totul. Te 
cred. 

— Adevărat? Andrea reuşi să pară dezamăgit. 
Apoi ne-a surprins furtuna înspăimîntătoare, vasul 
s-a sfărimat de faleza meridională a acestei insule şi 
am escaladat... 

— Opreşte-te! Turzig se dădu brusc înapoi, 
ochii îi fulgerau de neîncredere. Era cît pe aci să te 
cred! Te-am crezut pentru că ştiu mai multe decit îţi 
închipui şi pînă acum ai spus adevărul. Dar acum 
nu. Eşti deştept, grăsanule, dar nu aşa deştept cum 
te crezi. Ai uitat, un lucru - sau poate nu-l ştii. Noi 
sîntem Wurtembergisches Gebirgsbataillon, dragul 
meu, cunoaştem munţii mai bine ca orice armată 
din lume. Eu însumi sînt prusac, dar am escaladat 
tot ce a fost mai interesant în Alpi şi în Transilvania 
- şi îţi spun eu că faleza meridională nu poate fi 
escaladată. Imposibil! 

— Imposibil pentru dumneavoastră poate. 
Andrea dădu din cap trist. Dar aceşti Aliați 
blestemaţi pînă la urmă vă vor întrece. Sînt şireţi, 
Lieutenant Turzig, al naibii de şireţi! 

— Explică-te, îi ordonă Turzig sec. 

— Chiar aşa. Ştiau că faleza meridională pare 
imposibil de escaladat. Aşa că s-au hotărît s-o 
escaladeze. Dumneavoastră nici n-aţi visat că se 
poate face acest lucru, că o expediţie poate debarca 


228 


la Navarone în acest fel. Dar Aliaţii au riscat, au 
găsit un om care să conducă expediţia. Nu ştie să 
vorbească  greceşte dar aceasta n-are nici o 
importanţă întrucît, ceea ce doreau ei, era un om 
care să se poată căţăra - şi aşa l-au ales pe cel mai 
frumos căţărător de stînci din lume. Andrea făcu o 
pauză pentru a mări efectul, îşi ridică miinile în sus 
dramatic. Şi acesta este omul pe care l-au ales, 
Lieutenant Turzig! Dumneavoastră sînteţi tot un 
alpinist şi trebuie să-l cunoaşteţi. Numele lui e 
Mallory - Keith Mallory din Noua Zeelandă! 

Se auzi o scurtă exclamaţie, păcănitul unui 
întrerupător şi Turzig făcu doi paşi înainte, viri 
lanterna în ochii lui Mallory. Timp de aproape zece 
secunde privi fix obrazul neozeelandezului care se 
strimba şi se ferea apoi încet îşi lăsă braţul în jos, 
raza de lumină supărătoare proiecta pe zăpadă un 
strălucitor cerc alb la picioarele lui. O dată, de două 
ori, de şase ori Turzig dădu din cap înţelegător. 

— Bineînţeles! murmură el. Mallory - Keith 
Mallory! Sigur că îl cunosc. Nu este nici un soldat în 
Abteilung-ul meu care să nu fi auzit de Keith 
Mallory. Clătină din cap. Ar fi trebuit să-l recunosc, 
ar fi trebuit să-l recunosc imediat. Rămase cîtva 
timp cu capul plecat scurmînd la întîmplare zăpada 
moale cu vîrful bocancului drept, apoi îşi ridică brusc 
capul. Înainte de război, chiar şi în timpul 
ostilităţilor, aş fi fost mîndru să vă cunosc, aş fi fost 
fericit să vă fi întâlnit. Dar nu acum, nu aici. Mai bine 
nu v-aş fi cunoscut deloc. Dumnezeule, tare aş fi 
vrut să-l fi trimis pe un altul! Păru că vrea să 
continue, ezită, apoi îşi schimbă părerea şi se 
întoarse plictisit spre Andrea. Scuzele mele, 
grăsanule. Fireşte, ai spus adevărul. Continuă! 


229 


— Sigur. Faţa rotundă ca o lună a lui Andrea 
era numai un zîmbet de satisfacţie. Cum am spus, 
am escaladat faleza, cu toate că tînărul din peşteră 
a fost grav rănit - şi apoi am redus la tăcere 
santinela. Mallory l-a ucis, adăugă Andrea fără să 
roşească. A fost o luptă dreaptă. Cea mai mare 
parte a nopţii ne-am petrecut-o traversând muntele 
şi, înainte de răsăritul soarelui, am găsit peştera 
aceasta. Eram aproape morţi de foame şi de frig. De 
atunci am stat aici. 

— Şi de atunci nu s-a mai întîmplat nimic? 

— Dimpotrivă! Andrea părea că se bucură 
teribil, încîntat de faptul că se află în centrul 
atenţiei. Doi oameni au venit să ne vadă. Nu ştiu 
cine erau - tot timpul şi-au ascuns faţa - nici nu ştiu 
de unde au venit. 

— E bine că ai recunoscut acest lucru, spuse 
Turzig înverşunat. Ştiam că a fost cineva aici. 
Recunosc soba, este a Hauptmann-ului Skoda! 

— Adevărat? Andrea ridică sprincenele cu o 
mişcare politicoasă. N-am ştiut. Ei bine, au vorbit o 
vreme şi... 

— Ai reuşit să surprinzi ceva din cele ce au 
vorbit? îl întrerupse Turzig. Întrebarea era atît de 
spontană, atit de naturală încît Mallory îşi reţinu 
respiraţia. Era bine ticluită. Andrea va cădea în 
cursă, era inevitabil. Dar Andrea în seara aceea era 
inspirat. 

— Să-i surprind! Andrea strînse din buze cu o 
răbdare sever controlată, privi spre cer exasperat. 
Lieutenant Turzig, de cîte ori trebuie să vă spun că 
eu sînt interpretul lor? Ei pot să comunice numai 
prin mine. Sigur că ştiu ce au vorbit. Vor să arunce 
în aer tunurile cele mari din port. 


230 


— Nici nu mi-am închipuit că au venit să-şi 
îngrijească sănătatea! spuse Turzig acru. 

— Ah, dar nu ştiţi că au planurile fortăreței. Nu 
ştiţi că insula Kheros va fi invadată sîmbătă 
dimineaţa. Nu ştiţi că tot timpul sînt în contact prin 
radio cu Cairo. Nu ştiţi că distrugătoarele marinei 
britanice vor trece prin strimtoarea Maidos vineri 
noaptea, imediat după ce tunurile cele mari vor fi 
reduse la tăcere. Nu ştiţi... 

— Destul! Turzig bătu din palme cu obrazul 
înviorat de emoție. Marina Regală, eh? Minunat, 
minunat! Asta vroiam să aud. Destul! Restul 
păstrează-l pentru Hauptmann Skoda şi pentru 
Comandantul fortăreței. Trebuie să plecăm. Dar mai 
întîi încă un lucru. Explozivii - unde sînt? 

Umerii lui Andrea se prăbuşiră în semn de 
descurajare. Îşi înălţă braţele spre cer. 

— Vai, domnule Lieutenant Turzig. Nu ştiu. 
Sub pretext că în peşteră e prea cald i-au scos afară 
şi i-au ascuns. Făcu un semn cu mîna spre apus, 
într-o direcţie diametral opusă faţă de coliba lui Leri. 
Cred că în partea aceea. Dar nu sînt sigur, pentru că 
n-au vrut să-mi spună. Îl privi pe Mallory cu 
amărăciune. Englezii ăştia sînt toţi la fel. N-au 
încredere în nimeni! 

— Dumnezeu ştie că nu-i condamn pentru 
asta! spuse Turzig cu pasiune. Apoi îl privi pe 
Andrea cu dezgust. Mai mult ca oricind mi-ar fi 
plăcut să te văd atîrnînd chiar acum de cea mai 
înaltă  spînzurătoare din Navarone. Dar Herr 
Komandant e un om blind, şi-i răsplăteşte pe 
informatori. Ai să trăieşti, ca să mai trădezi şi pe 
alţii! 


231 


— Vă mulțumesc, vă mulțumesc, vă 
mulţumesc! Ştiam eu că sînteţi bun şi drept. 
Domnule Lieutenant Turzig, vă promit... 

— Gura! spuse Turzig dispreţuitor. Apoi în 
nemţeşte: Sergent, leagă-i pe aceşti oameni. Şi nu-l 
uita pe grăsan! Mai tîrziu putem să-l dezlegăm, să-l 
care pe rănit la post. Lasă un om de gardă. Ceilalţi 
mergeţi cu mine, trebuie să găsim explozivii aceia. 

— N-am putea să-l facem pe unul din ei să ne 
spună, domnule locotenent? cuteză, să întrebe 
sergentul. 

— Singurul om care ne-ar spune-o, nu poate 
s-o facă. Ne-a spus adineauri tot ce ştia. Cît despre 
ceilalţi - ei bine, sergent, ne-am înşelat asupra lor. 
Se întoarse spre Mallory, înclină scurt capul şi-i vorbi 
în englezeşte. Herr Mallory, a fost o eroare. Sîntem 
cu toţii foarte obosiţi. Îmi pare că v-am lovit! Făcu 
stinga-mprejur şi urcă repede malul. Două minute 
mai târziu un singur soldat rămăsese de gardă. 


Pentru a zecea oară Mallory îşi schimbă poziţia 
incomodă şi trase de frînghia care-i lega mîinile la 
spate, pentru a zecea oară recunoscu zădărnicia 
eforturilor lui. Oricum s-ar fi sucit, oricum s-ar fi 
învîrtit, zăpada udă îi pătrundea prin haine şi-l 
îngheţa pînă la oase, făcîndu-l să tremure de frig; 
cel care-i legase nodurile îşi cunoştea bine meseria. 
Mallory se întreba iritat dacă Turzig şi oamenii lui 
aveau de gind să-şi petreacă tot restul nopţii 
căutînd explozivul, căci erau plecaţi de mai mult de 
o jumătate de oră. 

Se destinse, se lăsă pe spate în zăpada 
acoperind pereţii vilcelei şi privi prudent la Andrea 
care stătea drept în faţa lui. Îl urmărise pe Andrea 


232 


cum stătea ghemuit cu capul plecat şi cu umerii 
ridicaţi şi se străduia, făcînd un singur şi titantic 
efort, să se elibereze o secundă după ce santinela le 
făcu semn să se aşeze, văzuse  frîinghiile 
întinzîndu-se şi încordindu-se pînă ce aproape 
dispărură în carne, văzu apoi umerii lăsîndu-i-se în 
jos cînd Andrea renunţă. De atunci uriaşul grec ră- 
mase nemişcat şi se mulţumi să privească minios la 
santinelă ca unul care rabdă ofensa de a fi fost 
nedreptăţit. O singură încercare de a rupe legătura 
era suficientă. Oberleutnant-ul Turzig avea ochii 
pătrunzători, şi pumnii roşii, însîngeraţi şi umflaţi nu 
s-ar fi potrivit cu firea pe care şi-o plănuise Andrea. 
O creaţie magistrală, aprecie Mallory, cu atît 
mai remarcabilă cu cît fusese spontană, 
improvizată. Andrea revelase adevărul doar în 
măsura în care era verificabil sau putuse fi verificat, 
încît restul povestirii trebuia să convingă de la sine. 
Şi în acelaşi timp nu-i spusese lui Turzig nimic 
important, nimic din ceea ce nemţii n-ar fi putut afla 
şi singuri - în afară de proiectul evacuării insulei 
Kheros de marină. Crispat, Mallory îşi aminti 
descurajarea, neîncrederea, surpriza sa cînd îl 
auzise pe Andrea spunînd aceasta, dar Andrea era 
mai prevăzător ca el. Oricum, există probabilitatea 
ca nemţii să fi bănuit - chiar aveau motive să 
bănuiască - că atacul englezilor asupra tunurilor din 
Navarone în acelaşi timp cu atacul german asupra 
insulei Kheros era o coincidenţă prea mare; iar 
evadarea lor depindea în cea mai mare măsură de 
felul în care va acţiona Andrea pentru a-i convinge 
pe nemti că era ceea ce pretindea că este şi de aici 
libertatea relativă de acţiune pe care o va putea 
cîştiga. Nu era nici o îndoială că veştile despre 


233 


aşteptata evacuare a insulei puseseră capăt îndoielii 
lui Turzig, faptul că Andrea indicase ziua de sîmbătă 
ca dată a invaziei nu făcea decit să confere mai 
multă greutate celor spuse de el - aceasta fusese 
data iniţial fixată de Jensen - evident o dată greşită, 
furnizată agenților lui de către serviciul de 
contrainformaţii german, care ştia că nu poate 
ascunde preparativele de invazie; în sfîrşit, dacă 
Andrea nu i-ar fi pomenit lui Turzig despre 
distrugătoare, poate n-ar fi reuşit să-l convingă şi ar 
fi sfîrşit cu toţii în fortăreață, aş- teptind să fie 
spânzurați; tunurile ar fi rămas intacte şi, oricum, ar 
fi distrus navele. 

Totul era foarte complicat, prea complicat în 
starea în care se găseau acum. Mallory oftă şi apoi 
îşi întoarse ochii de la Andrea spre ceilalţi doi. 
Brown şi Miller, care îşi revenise, stăteau amândoi 
aşezaţi cu mîinile legate la spate, privind zăpada de 
jos, din cînd în cînd îşi mişcau capul dintr-o parte în 
cealaltă ameţiţi. Mallory îşi dădea prea bine seama 
cum se simțeau - toată partea dreaptă a obrazului îl 
durea cumplit, încontinuu. Peste tot numai capete 
sparte şi durere, se gîndi Mallory cu amărăciune. Se 
întrebă cum se simţea Andy Stevens. Privi leneş 
spre intrarea întunecoasă a peşterii din spatele 
santinelei şi deodată înlemni, incapabil să mai 
înţeleagă ceva. 

Incet, cu o indiferenţă plină de circumspecţie, 
îşi întoarse ochii de la peşteră şi se uită nepăsător la 
santinela care stătea pe aparatul de transmisie al lui 
Brown, cu puşca Schmeisser lăsată în jos pe 
genunchi şi cu degetul îndoit pe trăgaci. Ceru/e, fă-/ 
să nu se întoarcă, îşi spuse Mallory de mai multe ori, 
cerule, fă-/ să nu se întoarcă! Lasă-l să stea încă 


234 


puțin aşa, încă puțin... Contrar voinţei sale, Mallory 
îşi simţi privirea atrasă spre intrarea peşterii. 

Andy Stevens ieşea din peşteră. Chiar în 
lumina slabă a stelelor fiecare mişcare a lui era 
vizibilă, înainta centimetru cu centimetru pradă 
chinurilor, pe burtă şi pe piept, trăgind după el 
piciorul zdrobit. Îşi punea mîinile sub umeri, se ridica 
în sus şi înainta în timp ce capul îi cădea în jos de 
durere şi efort istovitor, în zăpada moale şi umedă, 
apoi procedeul jalnic se repeta mereu, mereu. 
Epuizat şi sfişiat de dureri cum trebuie că era 
Stevens, creierul lui funcţiona încă, observă Mallory: 
pe umeri şi pe spate avea un cearşaf alb, camuflaj 
pentru zăpadă şi în mîna dreaptă ţinea un piton de 
ascensiune. Probabil că auzise cel puţin o parte din 
conversaţia lui Turzig: în peşteră erau două sau trei 
carabine şi ar fi putut cu uşurinţă să împuşte 
santinela fără să iasă afară, dar ştia că zgomotul 
împuşcăturii i-ar fi făcut pe nemți să se întoarcă în 
goană, înainte ca el să se poată tîrî prin rîpă, să taie 
fringhiile vreunuia dintre tovarăşii lui. 

Stevens mai avea de parcurs patru metri, cel 
mult patru metri, evaluă Mallory. În fundul rîpei 
unde se aflau, vintul de sus care abia adia era ca un 
suspin, în noapte, în afară de asta nu se auzea nici 
un zgomot, nimic decit răsuflarea lor sau mişcarea 
pe care o făcea careva, cînd îşi întindea piciorul 
amorţit ori îngheţat. Dacă se apropie, îl va auzi 
negreşit, se gîndi Mallory disperat, îl va auzi negreşit 
cu toată zăpada moale. 

Mallory îşi înclină capul şi începu să tuşească 
zdravăn, aproape fără întrerupere. Santinela îl privi 
la început surprins apoi cînd continuă să tuşească, 
se înfurie. 


235 


3 — Stai liniştit! ordonă santinela în nemţeşte. 
Incetează imediat cu tuşea! 

— Husten? Husten? Asta înseamnă a tuşi? Nu 
pot să mă opresc, protestă Mallory în englezeşte. Şi 
tuşi din nou, mai tare, mai stăruitor ca înainte. E 
vina Oberleutnant-ului vostru, gifii el. Mi-a spart 
cîţiva dinţi. Apoi făcînd un efort, îşi reveni. E vina 
mea că mă sufocă sîngele? întrebă el. 

Acum Stevens era la mai puţin de trei metri, 
dar mica lui rezervă de forţă era aproape epuizată. 
Nu se mai putea ridica pe toată lungimea braţelor şi 
nu mai înaintă decît cîţiva centimetri. În cele din 
urmă se opri şi rămase aşa o jumătate de minut. 
Mallory îşi închipui că şi-a pierdut cunoştinţa dar 
încetul cu încetul se ridică din nou, de data aceasta 
pe toată lungimea braţelor, tocmai începuse să 
pivoteze înainte cînd se prăbuşi şi căzu în zăpadă. 
Santinela sări de pe ladă şi se întoarse dintr-o dată 
cu ţeava haină a Schmeisser-ului îndreptată înspre 
trupul de la picioarele lui. Cînd îşi dădu seama cine 
este, se linişti şi lăsă ţeava puștii în jos. 

— Aşa, spuse el blind. Păsărica a părăsit 
cuibul. Sărmana păsărică! Mallory se înfioră cînd 
văzu patul puştii gata să se abată asupra capului 
fără apărare al lui Stevens, dar santinela avea inima 
bună, reacţia lui fusese mecanică. Patul puştii se 
opri la cîţiva centimetri deasupra obrazului chinuit, 
santinela se aplecă şi luă blind pitonul din mîna abia 
amenințătoare şi-l azvîrli peste marginea vilcelei. 
Apoi îl ridică cu grijă de umeri pe Stevens, îi strecură 
sub cap cearşaful împăturit în chip de pernă ca să-l 
apere de frigul aspru al zăpezii, dădu gînditor din 
cap şi se întoarse trist la locul lui pe aparatul de 
transmisie. 


236 


Căpitanul Skoda era un bărbat scund şi slab 
între treizeci şi patruzeci de ani, foarte îngrijit, 
energic, bine dispus şi al dracului de rău. Avea o 
răutate înnăscută în gitul lui subţire, ce se ridica 
descărnat deasupra umerilor umflaţi, avea ceva 
respingător în capul lui rotund ca o minge, ridicol de 
mic. Cînd buzele subţiri şi livide se îndepărtau 
surizind, ceea ce se întîmpla destul de des, se vedea 
o dantură perfectă. Surisul, departe de a-i lumina 
faţa, îi accentua paloarea pielii întinsă anormal pe 
nasul ascuţit şi pe pomeţii obrazului şi-i zbircea 
tăietura de sabie ce-i brăzda obrazul sting de la 
sprinceană pînă la bărbie; şi dacă zimbea sau nu, 
ochii înfundaţi în cap rămîneau aceiaşi, negri, 
liniştiţi, fără expresie. Chiar la acea oră matinală - 
nu se făcuse încă ora şase - era îmbrăcat impecabil, 
proaspăt ras, cu părul pomădat, plăpînd, închis la 
culoare, rărit la tîmple şi dat pe spate. Stătea 
îndărătul unei mese întinse, singura mobilă din 
camera de gardă cu bănci, da unde i se vedea 
numai partea superioară a corpului: chiar şi aşa se 
putea bănui că dunga pantalonilor, luciul cizmelor 
erau impecabile. 

Zimbea ades ca şi acuma, cînd 
Oberleutnant-ul Turzig îşi termina raportul. Lăsat pe 
spate cu coatele sprijinite pe braţele fotoliului, 
căpitanul Skoda stătea cu mîna sub bărbie şi zimbea 
binevoitor, cercetîind de jur împrejur, camera de 
gardă. Ochilor lui leneşi şi fără expresie nu le scăpa 
nimic - santinela de la uşă, cei doi gardieni din 
spatele prizonierilor legaţi fedeleş, Andrea stînd pe 
bancă, unde tocmai îl întinsese pe Stevens, dintr-o 
privire leneşă îi cuprinse pe toţi. 


237 


— Excelentă lovitură ai dat, Oberleutnant 
Turzig ! mormăi el. Foarte eficient, într-adevăr, ai 
fost foarte eficient! Privi gânditor la cei trei bărbaţi 
ce stăteau în faţa lui, la figurile lor tumefiate şi pline 
de sînge, îi aruncă o privire lui Stevens ce zăcea pe 
bancă în nesimţire, zîmbi din nou şi o fracțiune de 
secundă îşi ridică o sprinceană. Ai avut vreo 
dificultate, Turzig? Prizonierii n-au fost prea - eh - 
dispuşi să coopereze. 

— N-au opus nici o rezistenţă, domnule, nici o 
rezistenţă, spuse Turzig sec. Tonul, felul lui de a 
vorbi, era pedant, corect, dar în ochii lui se 
oglindeau ostilitatea, scîrba. Oamenii mei au făcut 
poate exces de zel. Am vrut să nu greşim! 

— Perfect, locotenente, perfect, murmură 
Skoda aprobind. Aceşti oameni sînt periculoşi şi cu 
oameni periculoşi nu putem să riscăm. Îşi împinse 
scaunul înapoi, se ridică încet în picioare, înconjură 
masa şi se opri în faţa lui Andrea. Poate cu excepţia 
acestuia, locotenente? 

— E periculos numai pentru prietenii lui, spuse 
Turzig scurt. Este aşa cum v-am spus, domnule. Ca 
să-şi scape pielea, ar trăda-o şi pe maică-sa! 

— Şi se pretinde prieten cu noi, eh? întrebă 
Skoda  gînditor. Unul din bravii noştri aliaţi, 
locotenente ! Skoda îşi ridică blind mîna şi apoi şi-o 
lăsă cu răutate peste obrazul lui Andrea, inelul 
negru cu pecete de pe degetul mijlociu îi zgirie 
adînc pielea şi carnea. Andrea scoase un țipăt de 
durere, îşi duse mîna la obrazul însîngerat, se 
ghemui şi îşi ridică braţul drept deasupra capului, 
apărîndu-se orbeşte. 

— O notabilă completare a forţelor armate ale 
celui de al Treilea Reich! murmură Skoda. Nu te-ai 


238 


înşelat, locotenente. Un laş - reacţia instinctivă a 
unui om rănit este o probă infailibilă. Curios... 
murmură el, adesea oamenii voinici sînt aşa. O 
compensație a naturii, bănuiesc... Cum te numeşti, 
bravul meu prieten? 

— Papagos, mormăi Andrea morocănos. Peter 
Papagos. Îşi luă mîna de la obraz, se uită la ea cu 
ochii măriţi de groază şi începu să-şi frece mîna de 
piciorul  pantalonului cu o mişcare grăbită, 
spasmodică, pe faţa lui se putea vedea limpede 
repulsia. Skoda îl urmări amuzat. Nu-ţi place să vezi 
sînge, Papagos, him? îi sugeră el. În special sîngele 
tău? 

Trecură citeva secunde în tăcere apoi Andrea 
îşi ridică capul, obrazul lui mare era schimonosit de 
suferinţă. Părea gata să plingă. 

— Înălțimea voastră, nu sînt decît un biet 
pescar! se destăinui el. Rideţi de mine şi spuneţi că 
nu-mi place sîngele. E adevărat. Nu-mi place 
suferinţa şi nu-mi place nici războiul. Nu vreau să fiu 
amestecat în nici unul din aceste lucruri! Cu pumnii 
lui uriaşi, strînşi într-un gest de rugăminte inutilă, cu 
figura lui mare, neliniştită de propria-i nenorocire şi 
cu vocea mai ascuţită cu o octavă decit de obicei, 
întruchipa magistral disperarea, încît şi Mallory era 
gata-gata să-l creadă. De ce nu m-au lăsat în pace? 
continuă el patetic. Numai Dumnezeu ştie că nu sînt 
un om războinic... 

— O precizare total inutilă, îl întrerupse Skoda 
sec. Acest lucru este evident pentru toţi cei de aici, 
spuse el gînditor, lovindu-şi dinţii cu ţigaretul de jad. 
Te pretinzi pescar... 

— E un trădător infam! îl întrerupse Mallory. 


239 


Comandantul Skoda se interesa puţin prea 
mult de Andrea. Skoda se întoarse imediat şi 
rămase în faţa lui Mallory cu mîinile la spate, 
legănîndu-se pe virful picioarelor şi privindu-l de sus 
pînă jos cu un aer batjocoritor. 

— Aşa, spuse el ginditor. Celebrul Keith 
Mallory! Un individ cu totul diferit de prietenul 
nostru cel mare şi fricos de pe bancă, nu-i aşa, 
locotenente? Nu aşteptă răspunsul şi continuă. Ce 
grad ai Mallory? 

— Căpitan, răspunse Mallory scurt. 

— Căpitanul Mallory, hîm? Căpitanul Keith Mal- 
lory, cel mai mare alpinist al timpurilor noastre, 
idolul Europei antebelice, cuceritorul celor mai 
imposibile creste din lume. Skoda dădu trist din cap. 
Şi cînd te gindeşti că totul se va sfirşi aşa... Mă 
îndoiesc că posteritatea va trece ultima dumitale 
ascensiune printre cele mai importante, sînt numai 
zece trepte care duc pînă la spînzurătoarea din 
fortăreaţa Navarone. Skoda zimbi. Nu-i deloc o 
perspectivă  îmbucurătoare, nu-i aşa, căpitane 
Mallory? 

— Nu mă gindeam la asta, îi răspunse 
neozeelandezul amabil. Ceea ce mă preocupă este 
figura dumitale. Se încruntă. Sînt sigur că am mai 
văzut-o undeva, sau oricum ceva asemănător. 
Vocea lui se pierdu în tăcere. 

— Adevărat? spuse Skoda interesat. Poate în 
Alpii Bernezi? Înainte de război adeseori... 

— Acuma ştiu. Obrazul lui Mallory se lumină. 
Cunoştea riscul ce şi-l asuma dar orice făcea pentru 
a concentra atenţia asupra lui, îndepărtind-o de 
Andrea, era deplin justificat. li surise lui Skoda. 
Acum trei luni la grădina zoologică din Cairo. Un uliu 


240 


hrăpăreţ, urit, care fusese capturat în Sudan. Mi-e 
teamă că era un uliu bătrîn şi rîios, continuă Mallory 
scuzindu-se, dar cu acelaşi git costeliv, acelaşi profil 
coroiat şi aceaşi chelie... 

Cu faţa lividă şi cu dinţii strînşi de furie, Skoda 
se repezi la el cu pumnii. Mallory tăcu brusc şi se 
lăsă pe spate, spre a evita lovitura. Dar furia îl 
descumpănise pe Skoda şi cum pumnul în care îşi 
adunase toată puterea, trecu pe alături inofensiv, se 
împiedică, îşi reveni, apoi căzu jos cu un strigăt de 
durere, căci bocancul greu al lui Mallory îl atinse 
drept în femur, deasupra genunchiului. De-abia 
atinse podeaua şi sări cu agilitatea unei pisici, făcu 
un pas înainte şi se prăbuşi din nou fără vlagă, căci 
piciorul lovit cedă sub greutatea corpului. 

In cameră se lăsă o clipă o linişte ciudată, apoi 
Skoda se ridică cu greu sprijinindu-se de marginea 
mesei, respira sacadat, gura cu buze subţiri era 
acum ca o linie albă subţire iar tăietura de sabie se 
înroşise pe obrazul lui îndeobşte palid, care se 
decolorase cu totul. Nu privi nici spre Mallory, nici 
spre altcineva, dar încet, deliberat, într-o linişte 
înspăimîntătoare începu să înconjure masa, mîinile 
lui alunecau pe marginea de piele, ricîind-o 
exasperant... 

Complet imobil, Mallory îl urmări cu privirea 
lipsită de expresie,  blestemîndu-şi nebunia. 
Exagerase, nu se îndoia nici el cum nu se putea 
îndoi nimeni din acea cameră că Skoda avea de gînd 
să-l omoare; dar el, Mallory, nu va muri. Numai 
Skoda şi Andrea vor muri, Skoda de cuțitul azvîrlit 
de Andrea - Andrea îşi ştergea sângele de pe faţă 
cu o miînecă a cămăşii, virful degetelor lui erau la 
cîţiva centimetri de teaca cuţitului - şi Andrea va 


241 


muri de gloanţele santinelelor, căci nu avea altceva 
decât cuțitul. /mbeci/, imbecil, imbecilul dracului! îşi 
repeta Mallory încontinuu. Işi întoarse puţin capul şi 
privi cu coada ochiului la santinela cea mai 
apropiată de el. Santinela cea mai apropiată - era 
totuşi la o distanţă de un metru jumătate-doi metri. 
Mallory ştia că santinela îl va învinge, glonţul puștii 
Schmeisser îl va face bucăţi înainte de a putea 
parcurge această distanţă. Dar va încerca. Era 
ultimul lucru pe care îl datora lui Andrea. 

Skoda ajunse în spatele mesei, deschise un 
sertar şi scoase un pistol. Un pistol automat, 
observă detaşat Mallory, un revolver mic de metal 
albastru, o jucărie ciudată, o jucărie ucigaşă, de 
genul celor care erau pe potriva lui Skoda. Fără să 
se grăbească, Skoda apăsă pe dispozitivul de 
evacuare, verifică încărcătorul, îl puse la loc cu mîna 
stingă, ridică piedica de siguranţă şi-l privi pe 
Mallory. Ochii lui nu se schimbaseră deloc, erau tot 
atit de reci, întunecaţi şi lipsiţi de expresie ca 
întotdeauna. Mallory îi aruncă o privire lui Andrea şi 
se încordă, gata să sară înapoi. lată clipa, îşi spuse 
el nemilos iată cum mor imbecilii învederaţi ca Keith 
Mallory... dar deodată, fără să-şi dea seama, se 
linişti, căci îl văzuse pe Andrea lăsînd indiferent în 
jos mîna sa uriaşă de la git, fără cuţit. O busculadă 
lîngă masă îl făcu să se întoarcă tocmai la timp ca 
să-l vadă pe Turzig imobilizind mîna înarmată a lui 
Skoda, deasupra biroului. 

— Domnule, asta nu! îl imploră Turzig. Pentru 
numele lui Dumnezeu, nu aşa! 

—  la-ţi mîinile! şuieră Skoda. Ochii lui 
strălucitori fără expresie nu-l părăseau pe Mallory. 


242 


la-ţi mîinile, am spus, sau vrei să ai aceeaşi soartă 
ca şi căpitanul Mallory! 

— Domnule, nu-l puteţi ucide! insistă Turzig 
încăpăţinat. Nu puteţi! Ordinul lui Herr Kommandant 
a fost precis, Hauptmann Skoda. Conducătorul 
grupului trebuie să fie adus viu! 

— A fost împuşcat în timp ce încerca să fugă, 
spuse Skoda cu voce groasă. 

— Imposibil, a zis Turzig dînd din cap. Nu-i 
putem ucide pe toţi şi ceilalţi prizonieri ar vorbi. 
Mîna lui care se încleştase pe cea a lui Skoda, îşi 
slăbi strînsoarea. Herr Kommandant a spus viu, dar 
n-a precizat în ce stare. Apoi cu un ton mai coborit, 
confidenţial: Poate vom avea unele dificultăţi să-l 
facem să vorbească pe căpitanul Mallory, sugeră el. 

— Ce? Ce-ai spus? Brusc, Skoda îşi recapătă 
echilibrul şi surisul îi lumină capul ca de mort. Faci 
exces de zel, locotenente! Adu-mi aminte să vorbim 
despre asta într-una din zilele acestea. Mă 
subestimezi - este exact ceea ce mă pregăteam să 
fac - să-l înspăimînt pe Mallory ca să vorbească. 
Şi-acum ai stricat totul. Suridea încă, vocea era 
veselă, aproape zeflemitoare, dar Mallory nu-şi 
făcea iluzii. Datora viaţa tinărului locotenent de 
vînători de munte - ce uşor ar fi fost să-l respecte şi 
să şi-l facă prieten pe un om ca Turzig dacă n-ar fi 
fost acest război diabolic şi absurd... Skoda stătea 
din nou în faţa lui, îşi lăsase pistolul pe masă. 

— Dar destul cu aceste prostii, nu, căpitane 
Mallory?  Dinţii neamţului străluceau în lumina 
puternică a lămpii fără abajur de deasupra capetelor 
lor. Nu putem să ne pierdem toată noaptea, nu-i 
aşa? 


243 


Mallory îl privi, apoi se întoarse într-o parte 
tăcut. In strimta cameră de gardă era cald, aproape 
înăbuşitor de cald, dar simţi că-l trece un fior rece, 
necunoscut şi deodată, îşi dădu seama fără să ştie 
cum, dar cu deplină certitudine că bărbatul acesta 
scund din faţa lui era neînchipuit de rău. 

— Ei bine, ei bine, ei bine, nu mai sîntem chiar 
aşa de vorbăreţ acuma, nu-i aşa, prietene? Fredonă 
o clipă apoi privi în sus, mai surizător ca niciodată. 

— Căpitane Mallory, unde sînt explozivii? 

— Explozivii? Mallory ridică din spriîncene 
întrebător. Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Nu-ţi aduci aminte? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Aşa! Skoda fredonă din nou şi se duse în 
faţa lui Miller. Şi dumneata, prietene? 

— Sigur că-mi aduc aminte, zise Miller încet. 
Căpitanul s-a înşelat. 

— lată un bărbat înţelept! mormăi Skoda, dar 
Mallory ar fi putut să jure că în voce era un ton 
amăgitor. 

— Dă-i drumul, amice! 

— Căpitanul Mallory nu a observat 
amănuntele, spuse Miller tărăgănat. În acea zi eram 
împreună. Calomniază o nobilă pasăre. Era un 
vultur, nu un uliu. 

Timp de o secundă surisul lui Skoda dispăru, 
apoi reveni la fel de stereotip şi rigid ca şi cum ar fi 
fost pictat. 

— Foarte, foarte spirituali, nu găseşti, Turzig? 
Ceea ce englezii ar numi comici de music-hall. Lasă-i 
să ridă cît mai pot, pînă ce ştreangul călăului va 
începe să se strîngă. Îl privi pe Casey Brown. 

— Poate dumneata... 


244 


— De ce să nu crăpi tu însuţi! bombăni Brown. 

— Să crăpi! Expresia îmi scapă, dar mi-e 
teamă că nu e deloc măgulitoare. Skoda îşi alese o 
ţigară din tabachera lui subţire, o bătu gînditor pe 
unghia de la degetul mic. Hmm! Nu se poate spune 
că sînt dispuşi să coopereze, locotenente Turzig! 

— Nu veţi reuşi să-i faceţi să vorbească. În 
vocea lui Turzig se simţea o convingere de neclintit. 

— Poate că nu, poate că nu! Skoda era 
impasibil. Cu toate acestea, voi obţine informaţiile 
pe care le vreau şi aceasta în următoarele cinci 
minute. Fără să se grăbeaseă, se duse la biroul său, 
apăsă pe un buton, introduse ţigara în ţigaretul de 
jad şi se aplecă pe masă; în fiecare mişcare, chiar şi 
în felul în care-şi  încrucişă leneş cizmele 
strălucitoare, era o aroganță, un dispreţ fără 
margini. 

Deodată o uşă laterală se deschise şi doi 
bărbaţi intrară clătinîndu-se, împinşi de ţeava unei 
puşti. Mallory îşi ţinu răsuflarea şi îşi înfipse unghiile 
adînc în palmă. Louki şi Panayis! Louki şi Panayis, 
legaţi şi plini de sînge. Louki cu o tăietură deasupra 
ochiului, Panayis cu o rană la cap. Aşadar, cu toată 
grija lui, îi prinseseră şi pe ei! Amîndoi erau în 
cămaşă. Louki fără vesta lui minunat împodobită, 
fără tsanta roşie şi fără micul lui arsenal de arme pe 
care-l purta agăţat sub briu, arăta ciudat de jalnic şi 
copleşit de durere - ciudat pentru că avea faţa roşie 
de mînie şi mustaţa mai zbirlită ca niciodată. Mallory 
îl privi fără să pară că-l cunoaşte, cu figura lipsită de 
expresie. 

— Haide, căpitane Mallory, spuse Skoda cu un 
ton de reproş. N-ai nici un cuvint de bun venit 
pentru doi vechi prieteni? Nu? Sau poate eşti 


245 


copleşit? sugeră el mieros. Nu te-ai aşteptat poate 
să-i vezi aşa de repede, căpitane Mallory! 

— Ce glumă proasă mai e şi asta? întrebă 
Mallory dispreţuitor. Nu i-am văzut pe aceşti oameni 
în viaţa mea. Privirea lui se încrucişă cu cea a lui 
Panayis şi-o urmări involuntar - ura întunecată, 
răutatea sălbatică din ochii lui aveau ceva 
înspăimîntător. 

— Sigur că nu-i cunoşti, suspină Skoda 
plictisit. Sigur că nu-i cunoşti. Memoria oamenilor e 
scurtă, nu-i aşa, căpitane Mallory! Suspinul lui 
fusese pur teatral. Skoda se bucura în sinea lui 
imens, se juca aşa cum se joacă miţa cu şoarecele. 
Oricum, vom mai încerca. Făcînd stînga împrejur, se 
îndreptă spre banca unde era întins Stevens şi, 
înainte ca cineva să-i bănuiască intenţiile, ridică 
cuvertura şi lovi cu mîna dreaptă piciorul rupt al lui 
Stevens chiar sub genunchi... Tot corpul lui Stevens 
tresări într-un spasm convulsiv, dar nu se auzi nici 
măcar un geamăt; era perfect conştient şi-i zîimbea 
lui Skoda, pe bărbie i se prelingea un fir de sînge din 
buza inferioară pe care şi-o muşcase. 

— Hauptmann Skoda, nu trebuia să faci asta, 
spuse Mallory. Deşi vorbise mai mult în şoaptă, 
vocea lui părea neobişnuit de puternică în liniştea 
profundă a camerei. Hauptmann Skoda, ai să mori 
pentru asta! 

— Aşa? Am să mor, nu-i aşa? Lovi din nou cu 
mîna piciorul fracturat şi din nou fără nici o reacţie 
din partea lui Stevens. Atunci măcar să mor de două 
ori, nu, căpitane Malllory? Acest tînăr este foarte, 
foarte rezistent, dar englezii au inimă bună, nu-i 
aşa, dragul meu căpitan? Încet mîna lui alunecă pe 
piciorul lui Stevens şi apucă glezna. Căpitane 


246 


Mallory, ai exact cinci secunde ca să-mi spui 
adevărul, după aceea mi-e teamă că voi fi nevoit să 
rearanjez aceste atele... Gott in Himmel! Ce-i cu 
nărodul ăla mare? 

Andrea făcuse doi paşi înainte şi se afla la mai 
puţin de un metru de Skoda, clătinîndu-se pe 
picioare. 

— Afară! Lăsaţi-mă să ies. Respira scurt şi 
gifiia tare. |şi lăsă capul în jos, îşi duse o mînă la git 
şi alta la stomac. Nu pot respira! Aer! Aer! Îmi 
trebuie aer! 

— Ah, nu, dragul meu Papagos, vei rămîne aici 
să te bucuri. Caporal! Repede! Văzuse ochii lui 
Andrea rostogolindu-se în orbite pînă nu se mai 
distingea decit albul lor. Imbecilul va leşina! Luaţi-l 
de aici înainte de a se prăbuşi peste noi! 

Mallory aruncă o privire fugară celor doi 
gardieni care se grăbeau să vină, zări disprețul 
sceptic de pe faţa lui Louki; apoi se uită la Miller şi la 
Brown,  întrezări lenta coborire a pleoapelor 
americanului şi văzu înclinarea milimetrică a capului 
lui Brown. Chiar în clipa în care cei doi paznici se 
apropiară de Andrea pe la spate şi-i ridicară braţele 
moi pe umerii lor, Mallory îşi întoarse capul la stînga 
şi zări santinela cea mai apropiată de el la mai puţin 
de un metru cum privea absorbit spectacolul dat de 
uriaşul care se clătina. Puşca i se legăna într-o 
parte. Simplu, foarte simplu chiar - putea să-l 
lovească înainte ca să-şi dea seama ce s-a 
întîmplat... 

Fascinat, Mallory observă braţele lui Andrea 
cum alunecă de-a lungul umerilor celor doi gardieni 
care-l susțineau pînă ce mîinile i se opriră lîngă 
giturile lor cu palmele întoarse spre interior. Pe 


247 


urmă îşi săltă deodată muşchii umerilor lui uriaşi şi 
Mallory se aruncă într-o parte lovind puternic cu 
umărul stomacul santinelei la cîţiva centimetri sub 
stern. Cu un strigăt de durere santinela se izbi de 
pereţii de lemn ai camerei şi Mallory îşi dădu seama 
că acesta va fi incapabil să acţioneze de acum 
înainte un anumit timp. Chiar în clipa în care Mallory 
se azvirlea, el auzi zgomotul surd a două capete 
lovite unul de celălalt şi, cînd se întoarse, zări un alt 
gardian ce se zbătea pe podea sub greutatea 
combinată a lui Miller şi Brown, apoi Andrea smulse 
puşca automată de la santinela care stătuse în 
dreapta lui. Chiar înainte ca santinela să se 
prăbuşească la pămînt în nesimţire, Schmeisser-ul 
se legănă în miinile lui uriaşe şi se îndreptă spre 
pieptul lui Skoda. O secundă, poate două în cameră 
încetă orice mişcare, nu se mai auzi nici un zgomot, 
înghiţit parcă de liniştea abruptă, neaşteptată şi 
infinit mai zbuciumată decit tumultul care dispăruse. 
Nimeni nu se mişcă, nimeni nu vorbi, nimeni 
aproape nu mai respira, uimirea, surpriza celor 
întîmplate îi ţinea pe toţi subjugaţi. 

Şi apoi în spaţiul acela limitat se declanşă 
brusc nimicitorul zgomot stacato. O dată, de două 
ori, de trei ori, fără a rosti un cuvînt şi cu mare grijă, 
Andrea îl împuşcă pe Hauptmann Skoda drept în 
inimă. Suflul gloanţelor îl ridică în sus şi o secundă îI 
lipi acolo de peretele barăcii cu braţele în lături, 
țintuit de scîndurile acelea ordinare ca într-o ciudată 
crucificare, apoi se prăbuşi ca o păpuşă stricată şi 
grotescă, se prăbuşi fără vlagă la pămînt, lovindu-se 
la cap de marginea băncii înainte de a rămîne întins 
pe spate. Ochii lui deschişi erau la fel de reci, la fel 


248 


de întunecaţi, la fel de lipsiţi de expresie în moarte 
ca şi în viaţă. 

Andrea legănă Sehmeisser-ul descriind un arc 
de cerc şi-i ţinu la respect pe Turzig şi pe sergent, 
apoi luă pumnalul lui Skoda din teacă şi tăie frînghia 
care lega mîinile lui Mallory. 

— Puteţi să ţineţi puşca, domnule căpitan? 
Mallory îşi îndoi o dată, de două ori mîinile amorţite, 
dădu din cap şi, fără să spună nimic, în linişte, luă 
puşca. Din trei paşi Andrea ajunse în spatele uşii 
care ducea spre vestibul, se lipi de perete aşteptînd 
şi-i făcu semn lui Mallory să se îndepărteze cât mai 
mult din raza vizuală. 

Deodată uşa se deschise şi Andrea de-abia 
putu să vadă apărînd ţeava unei puşti. 

— Oberleutnant Turzig! Was is los?. Wer 
schoss... 

Vocea se frînse într-un mormăit de suferință 
cînd Andrea izbi cu talpa piciorului în uşă. Într-o 
secundă ieşi afară din cameră, prinse soldatul chiar 
în clipa cînd cădea, îl împinse înăuntru şi aruncă o 
privire în baracamentul alăturat. După o scurtă 
inspecţie, închise uşa, zăvorînd-o din interior. 

— Nu mai e nimeni dincolo, domnule căpitan, 
raportă Andrea. Se pare că era singurul paznic. 

— Perfect! Andrea, te rog taie legăturile 
celorlalţi! Se întoarse spre Louki şi zâmbi, văzînd 
expresia comică a feţei  omuleţului; apoi 
neîncrederea lui Louki se risipi şi surisul timid i se 
întinse pe toată faţa pînă la urechi. 

— Louki, unde dorm oamenii - adică soldaţii? 

— Intr-o cabană din mijlocul complexului, 
domnule maior. Acesta este cantonamentul 
ofiţerilor. 


249 


— Complexul? Adică...? 

— Un teren cu sîrmă ghimpată, adăugă Louki 
succint. De jur împrejur, înaltă de trei metri. 

— leşiri? 

— Una singură. Cu două santinele. 

— Bine! Andrea - toată lumea în camera de 
alături. Nu, dumneata nu, locotenente. Stai jos, îi 
arătă scaunul din partea biroului. Oricum, cineva va 
trebui să vină. Spuneţi-i că aţi ucis pe unul dintre ai 
noştri - care a încercat să fugă. După aceea trimiteţi 
după paznicii de la poartă. 

O clipă Turzig nu răspunse. Privea fără să-l 
vadă pe Andrea cum trecea prin faţa lui trăgîndu-i 
de guler pe cei doi soldaţi leşinaţi. Apoi zimbi. Un fel 
de suris crispat. 

— Imi pare rău că am să vă dezamăgesc, 
căpitane Mallory. Prea multe s-au petrecut din cauza 
stupidităţii mele oarbe. N-am s-o fac! 

— Andrea, strigă Mallory blind. 

— Da. Andrea era în uşa vestibulului. 

— Cred că aud pe cineva venind. Este vreo 
ieşire în camera de alături? 

Andrea dădu din cap tăcut. 

— Atunci afară! La uşa din faţă! la-ţi cuțitul. 
Dacă locotenentul... Dar vorbea singur, căci Andrea 
plecase strecurîndu-se prin uşa din spate, fără nici 
un zgomot, ca o umbră. 

— Vei face exact cum am spus, îi şopti Mallory 
încet. Se postă în uşa camerei alăturate, de unde 
putea să vadă intrarea principală prin uşă şi 
pervazul ferestrei, puşca lui automată era 
îndreptată spre Turzig. Dacă nu, Andrea va ucide 
santinela la uşă. Apoi te vom ucide şi pe dumneata 
şi pe toţi soldaţii dinăuntru. După aceea îi vom 


250 


înjunghia pe paznicii de la poartă. Nouă oameni 
morţi şi pentru ce, în zadar, căci tot vom scăpa... 
lată-i! Vocea lui Mallory de-abia se auzea, ochii lui 
necruţători priveau tăios. Nouă morţi, locotenente - 
şi numai pentru că ţi-a fost miîndria rănită! 
Deliberat, ultima frază fusese spusă în limba 
germană, fluent, familiar şi gura lui Mallory se 
strînse ironic văzînd o imperceptibilă prăbuşire a 
umerilor lui Turzig. Ştia că a cîştigat, căci lui Turzig, 
care mizase pe faptul că Mallory nu vorbea 
nemţeşte, i se prăbuşise şi ultima speranţă. 

Uşa se deschise brusc şi un soldat se opri în 
prag, respirînd din greu. Era înarmat dar nu avea pe 
el decit o flanelă şi pantalonii, în grabă uitase de 
frigul de afară. 

— Domnule locotenent! spuse el în nemţeşte. 
Am auzit împuşcăturile... 

— Nu-i nimic, sergent. Turzig îşi înclină capul 
prefăcîndu-se a căuta ceva în sertarul deschis 
pentru a explica prezenţa sa solitară în cameră. 
Unul din prizonierii noştri a încercat să fugă... L-am 
oprit. 

— Poate e nevoie de sanitar... 

— Mi-e teamă că l-am oprit definitiv! Turzig 
zimbi obosit. Poţi să organizezi înmormîntarea miine 
dimineaţa. Pînă atunci spune paznicilor de la poarta 
să vină un moment aici. După aceea du-te şi te 
culcă - ai să răceşti straşnic! 

— Să trimit un paznic de schimb... 

— Fireşte că nu! spuse Turzig cu nerăbdare. E 
vorba numai de un minut. Dealtminteri singurii 
oameni de care trebuie să ne păzim sînt aici. O clipă 
buzele se subţiară dîndu-şi seama de cele ce 
spusese, involuntara ironie a  vorbelor lui. 


251 


Grăbeşte-te, omule! Să nu pierdem toată noaptea! 
Aşteptă pînă nu mai auzi zgomotul paşilor care 
alergau; apoi îl privi ţintă pe Mallory. Sinteţi 
satisfăcut? 

— Perfect! Şi scuzele mele cele mai sincere! 
spuse Mallory simplu. Detest să fac asemenea 
lucruri unui om ca dumneata. Cînd Andrea intră în 
cameră, privi împrejur. Andrea, întreabă-i pe Louki şi 
Panayis dacă în acest complex de cabane există o 
centrală telefonică, spune-le să distrugă toate 
aparatele pe care le pot găsi! Zimbi. Şi apoi 
întoarce-te repede aici, să-i primim pe musafirii de 
la poartă. Fără tine aş fi pierdut în acest comitet de 
recepţie! 

Privirea lui Turzig urmări spatele uriaş al lui 
Andrea. 

— Căpitanul Skoda a avut dreptate. Mai am 
multe de învăţat! În glasul lui nu era nici 
amărăciune, nici răutate. M-a păcălit uriaşul acesta. 

— Nu eşti primul, îl linişti Mallory. A păcălit 
mai mulţi decît vom şti vreodată... Nu eşti primul, 
repetă el. Dar cred că eşti cel mai norocos. 

— Pentru că sînt încă viu? 

— Pentru că eşti încă viu, repetă Mallory. 

Zece minute mai tîrziu cei doi soldaţi de la 
poartă se alăturară camarazilor lor în camera din 
spate, fură capturați, dezarmaţi, legaţi şi reduşi la 
tăcere cu o viteză şi o eficienţă silenţioasă, care 
trezi admiraţia profesională a lui Turzig, aşa supărat 
cum era. Era culcat într-un colţ al camerei cu mîinile 
şi cu picioarele legate fedeleş şi încă nu avea căluş 
în gură. 

— Cred că înţeleg acum de ce Înaltul vostru 
Comandament v-a ales pentru această sarcină, 


252 


căpitane Mallory! Dacă cineva ar putea să 
reuşească, acela aţi fi dumneavoastră - dar nu veţi 
izbuti. Imposibilul ră- mîne imposibil. Totuşi, aveţi o 
echipă remarcabilă. A 

— Ne descurcăm, spuse Mallory modest. lşi 
roti privirea prin cameră pentru ultima oară, apoi îi 
zimbi lui Stevens. 

— Eşti gata să-ţi reiei peregrinările tinere, sau 

găseşti că povestea începe să devină monotonă? 
Ă — Sînt gata cînd veţi fi şi dumneavoastră. 
Intins pe o targă pe care Louki o procurase ca prin 
minune, suspină fericit. De data asta transportul e 
clasa întîi, cum se cuvine unui ofiţer. Lux veritabil. 
Nu-mi pasă cît de departe mergem! 

— Vorbeşte pentu tine, bombăni Miller 
morocănos care urma să fie primul schimb în partea 
din faţă a brancardei, partea cea mai grea. Dar jocul 
sprâncenelor dezminţi asprimea vorbelor lui. 

— Ei bine, plecăm. Incă un lucru, locotenente, 
Turzig. Unde este emiţătorul-radio al taberei? 

— Ca să-l distrugeţi, bănuiesc. 

— Exact. 

— N-am idee. 

— Şi dacă te ameninţ că-ţi zbor creierii? 

— N-o vei face, surise Turzig, dar surisul lui 
era cam strîmb. În anumite împrejurări m-aţi fi 
omorît ca pe o muscă. Dar nu veţi omori un om 
pentru că refuză să vă dea această informaţie. 

— Nu mai ai atît de mult de învăţat cît credea 
răposatul dumitale căpitan, pe care nimeni nu-l 
plînge, recunoscu Mallory. Nu e atit de important. 
Regret că sînt silit să fac toate acestea. Sper să nu 
ne mai întîlnim - cel puţin pînă nu se termină 
războiul. Cine ştie, într-o zi am putea chiar să facem 


253 


o ascensiune împreună! Îi făcu semn lui Louki să-i 
lege căluşul şi ieşi repede din cameră. Două minute 
mai tîrziu, lăsară barăcile în urma lor şi se găsiră în 
siguranţă în întunericul păduricii de măslini care se 
întindea la sud de Margaritha. După aceea, cînd 
ieşiră din pădure, era aproape ziua. Silueta 
întunecată a muntelui Kostos se estompa în primele 
pîlpîiri cenușii ale zilei ce se arăta. Vintul sufla din 
sud şi era cald, în munţi zăpada începea să se 
topească. 


254 


CAPITOLUL 11 


MIERCURI 
De la 14,00 la 16,00 


Toată ziua rămaseră ascunşi în păduricea de 
roşcovi, o îngrămădire de pomi piperniciţi şi strimbi 
care se agăţau cu înverşunare de panta presărată 
cu pietriş, ce se învecina cu ceea ce Louki numea 
„Terenul de joc al dracilor”. Un adăpost mediocru şi 
incomod, dar din celelalte puncte de vedere tot ce-şi 
puteau dori: o ascunzătoare cu o excelentă poziţie 
defensivă din spate, cu o briză blindă ce venea 
dinspre mare printre crestele stîncilor însorite de la 
sud, cu umbră apărîndu-i de soarele care străbătea 
din zori pînă la asfinţit un cer fără nori, şi cu o 
impecabilă privelişte a Mării Egee, sclipitoare şi 
însorită. 

Departe spre stinga se întindeau insulele 
Lerade, se micşorau în depărtare, pierzîndu-se în 
nuanţe de albastru, indigo şi violet, iar cea mai 
apropiată dintre ele, Maidos, era atit de aproape 
încît puteau să zărească izolatele colibe de pescari 
strălucind albe în soare: prin canalul acela strimt de 
apă vor trece peste mai puţin de o zi vasele Marinei 
Regale. La dreapta şi ceva mai departe, vag 
estompată, sprijinindu-se pe Munţii Anatoliei, coasta 
turcească se curba la nord şi vest ca un iatagan 
imens: chiar la nord pintenul ascuţit al Capului 
Demirci, mărginit de stînci şi presărat cu mici golfuri 
nisipoase, pătrundea adînc în albastrul placid al 
Mării Egee şi tot la nord, dincolo de Capul Demirci, 


255 


ascunsă în ceţurile din zarea violetă, insula Kheros 
visa pe suprafaţa mării. 

Era o privelişte uluitoare, de o frumuseţe 
cuceritoare, ce se desfăşura maiestuos într-un 
imens semicerc peste marea luminată de soare. Dar 
Mallory nu avea ochi dispuşi să vadă toate acestea, 
aruncase numai o privire fugară pînă preluase garda 
după ora două, cu circa o jumătate de oră mai 
înainte. Rezemat de un trunchi de copac, cuprinsese 
totul dintr-o privire rapidă, apoi fixă minute în şir, 
fixă pînă ce începură să-l doară ochii de încordarea 
de a vedea ceea ce aşteptase de atita timp să vadă 
-, tunurile fortăreței Navarone, pe care venise să le 
distrugă. 

Oraşul Navarone - un oraş de patru pînă la 
cinci mii de locuitori, aşa credea Mallory - se 
întindea împrejurul portului ca o semilună vulcanică, 
o semilună atit de strinsă, atît de accentuată încît 
forma aproape un cerc întreg, cu o intrare strîmtă ca 
un git de sticlă la nord-vest, o poartă dominată de o 
parte şi de alta de faruri, mortiere şi baterii de 
mitraliere. Păduricea de roşcovi era situată la mai 
puţin de trei mile distanţă spre nord-est. Fiecare 
amănunt, fiecare stradă, fiecare casă, fiecare caic şi 
vedetă din port erau perfect vizibile şi Mallory le 
studie amănunţit pînă le învăţă pe dinafară; felul în 
care terenul se lăsa blind la vest de port pînă la 
păduricea de măslini, străzile pline de praf care 
coborau pînă la marginea apei, felul în care 
pămîntul se ridica mai abrupt spre sud, unde străzile 
paralele cu ţărmul duceau spre oraşul vechi; felul în 
care falezele de la est - faleze purtind urmele 
bombelor escadrilei de Liberatoare a lui Torrance - 
se ridicau vertical la optzeci şi cinci de metri 


256 


deasupra mării, apoi se încovoiau ameţitor în afară 
deasupra portului şi peste toate acestea se înălța 
mormanul imens de roci vulcanice, un morman 
separat de oraşul de jos printr-un zid înalt ce se 
termina chiar pe faleză; şi în sfirşit, tunurile 
antiaeriene în şiruri duble, marile antene de radar şi 
cazărmile fortăreței, scurte, strînse, construite din 
blocuri mari de cărămidă care dominau tot ceea ce 
se vedea - inclusiv acea uriaşă gaură neagră în 
stincă de sub fereastra proeminentă a falezei. 

Aproape fără să ştie, Mallory dădu din cap 
încetişor, înţelegător. Aceasta era fortăreaţa care îi 
sfida pe Aliați de 18 luni, care dominase întreaga 
strategie navală în regiunea insulelor Sporade de 
cînd nemţii se întinseseră de pe continent în insulele 
arhipelagului, care blocase toată activitatea navală 
în acest triunghi de 2.000 de kilometri pătraţi 
cuprins între insulele Lerade şi coasta turcească. Și 
acum, cînd o vedea, totul căpăta înţeles. Fortăreaţa 
era inexpugnabilă la orice fel de atac aerian - 
Mallory îşi dădu seama cît de criminală fusese 
trimiterea escadrilei lui Torrance împotriva uriaşelor 
tunuri protejate de acea proeminenţă a falezei şi 
împotriva şirurilor de tunuri antiaeriene - şi inexpug- 
nabilă la orice fel de atac de pe mare - căci escadri- 
lele Luftwaffei pîndeau din Samos. Jensen avusese 
dreptate - numai o misiune de guerilă, de sabotaj 
putea să aibă oarecare şansă, o şansă minimă; o 
şansă care echivala cu o sinucidere, dar o şansă, şi 
Mallory ştia că nu poate cere mai mult. 

Gînditor lăsă binoclul în jos, îşi şterse ochii 
istoviţi cu podul palmei. Apoi se simţi mulţumit 
pentru că acum ştia exact ce avea de înfruntat, 
pentru că avusese utilul prilej de a recunoaşte, de a 


257 


se familiariza cu terenul, cu geografia oraşului. 
Acesta era probabil singurul loc din întreaga insulă 
care oferea asemenea posibilitate şi în acelaşi timp 
o ascunzătoare aproape perfectă. El, comandantul 
misiunii, trebuia să recunoască sincer că nu era 
meritul lui: Louki avusese ideea de a găsi un 
asemenea loc. 

li datora mult mai mult decit atît micuţului 
grec cu ochii trişti. Fusese ideea lui Louki ca la 
Margaritha să meargă mai întîi pe vale în sus, 
pentru a-i da lui Andrea timpul necesar să 
recupereze explozivii ascunşi în coliba bătrînului Leri 
şi pentru a se asigura că nu fusese dată alarma şi că 
nu erau urmăriţi - aşa ar fi putut să dea o luptă de 
ariergardă în pădurea de măslini pînă ce s-ar fi 
pierdut printre colinele de la poalele Muntelui 
Kostos; tot Louki fusese acela care îi călăuzise 
înapoi, călcînd pe aceleaşi urme, evitind Margaritha, 
oprindu-se în faţa satului pînă ce el şi Panayis s-au 
strecurat ca nişte spiriduşi în clar-obscurul dimineţii, 
spre a-şi lua de acolo haine ţărăneşti pentru ei şi, 
cînd se lumină de ziuă, s-au strecurat în garajul 
Abteilung-ului unde, ca măsură de prevedere, am 
smuls bujiile de la maşina comandantului german şi 
de la camion - singurele mijloace de transport din 
Margaritha - apoi Louki i-a condus printr-un şanţ 
adînc la postul de gardă de pe şoseaua de la Gura 
Văii; acolo ridicol de uşor au dezarmat santinelele 
din care numai una era trează şi, în sfîrşit, tot Louki 
a insistat să meargă prin mijlocul văii pline de noroi, 
ca să dispară orice urmă, pînă ce au dat de drumul 
pietruit la circa 3 kilometri de oraş. O sută de metri 
mai încolo au luat-o la stînga peste un lung povirniş 


258 


de lavă pe care nu răminea nici o urmă şi au ajuns 
în păduricea de roşcovi chiar la răsăritul soarelui. 

Şi totul a decurs bine. Toate aceste sfaturi, 
minuţios gîndite, sfaturi pe care nici cel mai sceptic 
dintre oameni nu le-ar fi putut ignora şi nega, au dat 
rezultate minunate. Miller şi Andrea, care-şi 
împărţiseră garda de dimineață,  văzuseră 
garnizoana din Navarone percheziţionînd ore întregi 
oraşul, casă cu casă. Toate acestea, calculă Mallory, 
nu făceau decit să prevestească pentru a doua zi o 
mai mare siguranţă; căci era puţin probabil ca 
percheziţia să se repete şi mai puţin probabil ca, în 
cazul în care totuşi se va repeta, să se execute cu 
acelaşi zel. Louki îşi făcuse treaba bine. 

Mallory întoarse capul să-l privească. Omuleţul 
era încă adormit. Nu se mişcase de cinci ore, 
sprijinit între două trunchiuri de copaci în pantă. Cu 
toate că era mort de oboseală, că picioarele îl 
dureau şi că ochii îl usturau de nesomn, nu-l pizmuia 
deloc pe Louki pentru că se odihnea. Işi cîştigase 
acest drept, şi apoi toată noaptea trecută fusese 
treaz. La fel şi Panayis, dar Mallory îşi dădu seama 
că Panayvis tocmai se trezea şi-şi îndepărta părul 
lung şi negru din dreptul ochilor, sau mai degrabă se 
trezise căci trecerea de la somn la starea de veghe 
era la el rapidă şi completă ca la pisică. Un om 
periculos, aproape disperat şi un duşman de temut 
acest Panayis, dar asta era tot ce ştia Mallory 
despre el, nimic mai mult, absolut nimic, şi se îndoia 
că-l va cunoaşte vreodată. 

În susul pantei, aproape de mijlocul păduricii, 
Andrea construise o platformă înaltă din ramuri 
rupte, prinsă între doi roşeovi fără frunze, la circa 
trei metri depărtare unul de altul, umpluse treptat 


259 


spaţiul dintre copaci pînă făcuse o platformă de un 
metru douăzeci lăţime şi cît se poate de înaltă. Pe 
această platformă era întins Andy Stevens, 
conştient încă. Cit putea să-şi dea seama Mallory, 
Stevens nu închisese ochii de cînd Turzig îi silise să 
părăsească peştera din munţi. Părea că nu mai avea 
nevoie de somn sau că se stăpinea. Duhoarea 
piciorului cangrenat era îngrozitoare, de nedescris, 
otrăvind totul împrejur. Puțin după ce ajunseră în 
pădurice, Mallory şi Miller se uitaseră la picior, i-au 
desfăcut bandajul, l-au examinat, şi-au zimbit unul 
celuilalt şi l-au legat la loc, apoi l-au asigurat pe Ste- 
vens că rana se închidea. Mai jos de genunchi 
piciorul se înnegrise aproape în întregime. 

Mallory ridică binoclul pentru a mai privi încă o 
dată oraşul, dar îl cobori aproape imediat, căci 
simţise cum cineva se furişase lîngă el, atingîndu-i 
braţul. Era Panayis cu aerul răvăşit, îngrijorat, 
aproape furios. Gesticula, arătînd soarele care 
cobora spre apus. 

— Cit e ceasul, domnule căpitan Mallory? 
Vorbea, greceşte cu vocea lui gravă, şuierătoare şi 
repezită. O voce care se potrivea cu aerul lui 
misterios, îşi zise Mallory. Cît e ceasul? repetă el. 

— Două şi jumătate, aproape trei. Mallory 
ridică întrebător din sprincene. Eşti nemulţumit, 
Panayis? De ce? 

— Trebuia să mă scoli. Trebuia să mă scoli de 
mult. Supărat foc, constată Mallory. E rîndul meu să 
fac de gardă. 

— Dar n-ai dormit azi noapte deloc, spuse 
Mallory rezonabil. Nu mi s-a părut drept... 

— E rîndul meu să stau de pază! insistă 
Panayis, încăpăţinîndu-se. 


260 


— Atunci, foarte bine. Dacă insişti. Mallory 
cunoştea prea bine mîndria semeaţă a insularilor ca 
să încerce să mai discute în contradictoriu. 
Dumnezeu ştie ce ne-am fii făcut fără Louki şi 
dumneata... Mai stau puţin să-ţi ţin companie. 

— Aha, din cauza asta m-ai lăsat să dorm. N-ai 
încredere în Panayis... În glasul lui, în ochi nu era 
nici cea mai mică încercare de a-şi ascunde 
supărarea. 

— Oh! Pentru Dumnezeu! începu Mallory 
exasperat, apoi se opri şi zimbi. Sigur că avem 
încredere. Poate că ar trebui să mă duc şi eu să mă 
culc puţin, oricum eşti tare bun că-mi dai şi mie 
prilejul să dorm. Mă scoli peste două ore? 

— Desigur, desigur! Panayis era aproape 
fericit. N-am să uit! 

Mallory urcă spre mijlocul păduricii şi se 
întinse leneş de-a lungul porțiunii de teren pe care 
ş-o nivelase. Cîteva minute îl urmări pe Panayis cum 
păşea neobosit de-a lungul şi de-a latul în interiorul 
pădurii, apoi, după ce-l văzu urcînd cu vioiciune 
printre ramurile unui copac spre a-şi căuta un loc 
mai bun de observaţie, îşi pierdu interesul şi decise 
că ar trebui să-şi urmeze propriu-i sfat şi să doarmă 
cît mai avea vreme. 


— Căpitane Mallory! Căpitane Mallory! O mînă 
grăbită şi grea îi scutură umărul. Treziţi-vă! 
Treziţi-vă! 

Mallory se întoarse într-o rînă, se rostogoli pe 
spate, se sculă repede în capul oaselor deschizînd 
ochii şi se trezi de-a binelea. În faţa lui stătea 
Panayis cu obrazul întunecat, posomorit şi îl privea 
plin de îngrijorare. Mallory scutură capul ca să-şi 


261 


limpezească gindurile şi dintr-o mişcare se ridică în 
picioare. 

— Ce este, Panayis? 

— Avioane! spuse el repede. O escadrilă de 
avioane vine spre noi! 

— Avioane? Ce avioane? Ale cui? 

— Nu ştiu, domnule căpitan. Sînt încă departe. 
Dar... 

— Din ce direcţie? întrebă el fără înconjur. 

— Dinspre nord. 

Alergară împreună pînă la liziera pădurii. 
Panayis îi arătă cu mîna spre nord şi Mallory le zări 
imediat, aripile diedrice străluceau în soarele 
după-amiezii, Stukas-uri mai mult ca sigur. Şapte - 
ba nu, opt - la mai puţin de patru kilometri, zburînd 
în eşaloane de cite patru la o înălţime de 600 metri, 
nu mai mult de 750 de metri... îşi spuse Mallory 
înverşunat. Deodată deveni conştient că Panayis îl 
trăgea cu putere de braţ. 

— Haideţi, domnule căpitan! spuse el agitat. 
N-avem timp de pierdut! Îl apucă pe Mallory şi-l tîri 
după el, arătîndu-i cu braţul întins stîncile risipite şi 
pustii care se ridicau pieptiş în spatele lor, stînci 
care închideau rîpe cu pietre şerpuind fără ţintă spre 
ulterior sau oprindu-se aşa cum începuseră. 
„Terenul de joc al dracilor”. Trebuie să ajungem 
imediat acolo! Imediat, domnule căpitan! 

— De ce dracu trebuie? îl privi Mallory cu 
mirare. N-avem nici un motiv ca să presupunem că 
ne caută pe noi! De ce să ne caute? Nimeni nu ştie 
unde sîntem... 

— Nu mă interesează. Panayis era încăpăţinat 
în convingerile sale. Ştiu. Atît. Nu mă întrebaţi de 
unde ştiu pentru că nu pot să vă spun. Louki vă va 


262 


arăta că Panayis ştie lucrurile astea. Ştiu, domnule 
căpitan Mallory, ştiu! 

O secundă Mallory îl privi fără să-l înţeleagă. 
Nu putea pune la îndoială seriozitatea, sinceritatea, 
dar ritmul sacadat ca de mitralieră al cuvintelor 
făcură ca, în pofida raţiunii, balanţa să se încline în 
favoarea instinctului. Fără să-şi dea seama precis, 
fără să-şi dea seama de ce, Mallory se trezi alergind 
în sus pe deal, alunecînd şi împleticindu-se pe 
pietriş. li găsi pe ceilalţi în picioare, încordaţi, 
aşteptînd,  strîngîndu-şi bagajele, cu armele 
pregătite în miini. 

— Duceţi-vă la marginea pădurii! ţipă Mallory. 
Repede! Rămiîneţi acolo, la adăpost - va trebui să 
trecem prin breşa aceea dintre stinci. Le arătă 
printre steiuri o trecătoare în peretele de stincă, la 
aproape treizeci de metri de locul unde erau. Incă o 
dată îl binecuvintă pe Louki pentru prevederea cu 
care alesese acea ascunzătoare cu o ieşire atit de 
convenabilă. Aşteptaţi pînă vă spun eu! Andrea! Se 
întoarse şi tăcu, căci vorbele erau de prisos. Andrea 
tocmai îl ridicase în braţe pe tînărul muribund, aşa 
cum zăcea pe targă cu aşternut cu tot şi se strecura 
printre copaci în sus, pe drumul său. 

— Ce este, şefule? In timp ce înaintau pe deal, 
Miller ajunse lîngă Mallory. Nu văd nimic. 

— Dacă ai să taci un minut, ai să auzi ceva, 
spuse Mallory ursuz. Sau mai degrabă aruncă-ţi o 
privire acolo. Culcat pe burtă, Miller era acum la mai 
puţin de patru metri de liziera pădurii, se învirti şi îşi 
întinse gitul în sus. Zări imediat avioanele. 

—  Stukas-uri! spuse el neîncrezător. O 
escadrilă de Stukas-uri blestemate! Nu se poate, 
şefule! 


263 


— Ba se poate, zise Mallory îndirjit. Jensen m-a 
asigurat că nemţii le-au retras de pe frontul italian - 
aproape două sute în ultimele cîteva săptămini. Cu 
ochii pe jumătate închişi Mallory se uita la escadrila 
care era acum la circa o jumătate de kilometru. 
Şi-au adus toate blestemăţiile astea în Marea Egee! 

— Doar nu ne caută pe noi! protestă Miller. 

— Ba bine că nu, spuse Mallory cu îndirjire. 
Cele două eşaloane de bombardiere în coadă de 
rindunică tocmai trecuseră în formaţie liniară. Mi-e 
teamă că Panayis a avut dreptate. 

— Dar - dar ne depăşesc... 

— Nu, spuse Mallory categoric. Sînt aici ca să 
rămînă. Fii atent la avionul comandor. Chiar în clipa 
aceea comandantul escadrilei înclină puternic 
Junkers-ul 87 ca un pescăruş, pe aripa stingă, se 
întoarse pe jumătate şi căzu din cer vertical cu o 
forţă asurzitoare, îndreptindu-se spre păduricea de 
roşcovi. 

— Lăsaţi-l, strigă Mallory. Nu trageţi. Stukas-ul 
apăsă la maximum pe frînă, planind deasupra 
centrului pădurii. Nimic nu-l mai putea opri acum - 
doar o împuşcătură întâmplătoare putea să-l 
doboare direct peste ei - şansele erau însă minime... 

— Ţineţi-vă mîinile pe cap şi ascundeţi-vă 
capul ! 

Sfatul pe care-l dădea celorlalţi tocmai el îl 
ignoră, privirea sa urmărea fiecare metru pe care-l 
făcea bombardierul în picaj. O sută cincizeci, o sută 
douăzeci, nouăzeci de metri, crescendo-ul motorului 
puternic se accentua şi începea să-i asurzească 
urechile, apoi Stukas-ul se redresă repede din picaj, 
după ce-şi lăsă bomba. 


264 


Bomba! Mallory se ridică repede în picioare, 
rotindu-şi ochii spre cerul albastru. Nu era o singură 
bombă, ci duzini întregi, atît de numeroase încît 
păreau că se înghesuie unele în altele, în timp ce 
atingeau mijlocul pădurii, lovind arborii piperniciţi şi 
noduroşi, rupînd ramurile sau înfundîndu-se cu 
aripioarele lor în panta moale şi cu pietricele. 
Incendiare! Mallory de-abia avu timpul să se 
gândească că fuseseră scutiţi de teroarea bombelor 
de 500 kg, cînd explodară bombele incendiare cu 
şuierături, împroşcînd noroi, răspîndind albul incan- 
descent al magneziului peste tot,  alungînd 
semi-întunericului umbros al păduricii de roşcovi. În 
cîteva secunde strălucirea orbitoare se transformă 
într-un nor negru de fum rău mirositor, acru, un fum 
amestecat cu pilpiitoare limbi roşii, la început mici 
apoi întinzîndu-se, răsucindu-se în sus pe trunchiul 
copacilor, învăluindu-i într-un giulgiu de flăcări. 
Stukas-urile nu se ridicaseră încă, mai erau tot în 
picaj cînd inima bătrinei păduri, uscată ca iasca, 
ardea cu furie, cuprinsă de flăcări. În vuietul 
îngrozitor al flăcărilor, Miller se întoarse şi-l împinse 
cu cotul pe Mallory ca să-i atragă atenţia. 

— Bombe incendiare, şefule, îl anunţă el. 

— Dar ce-ţi închipui că folosesc? întrebă scurt 
Mallory. Chibrituri? Incearcă să ne afume, să ne ardă 
de vii ca să ieşim la vedere. Explozivii puternici nu 
sînt buni în pădure. Nouăzeci şi nouă la sută le-ar fi 
mers. Apoi, cînd fumul acru îi pătrunse în plămini, 
tuşi, privi cu ochii înlăcrimaţi spre vîrful copacilor. 
Dar de data asta nu, dacă avem puţin noroc. Nu, 
dacă mai ţine aşa o jumătate de minut, nu mai mult. 
Uită-te la fum! 


265 


Miller privi norul mişcător, gros, o spirală cu 
scîntei aprinse la circa o treime de trecătoarea 
dintre pădurice şi stânci, purtat spre dealuri de briza 
uşoară ce venea dinspre mare. Ceea ce le asigura 
un camuflaj perfect şi complet. Miller aprobă, dînd 
din cap. 

— Şi o să ne facem drum prin el, şefule? 

— N-avem de ales - sau trecem, sau rămînem 
şi sărim în aer sau sîntem arşi de vii. Probabil 
amiîndouă. Ridică vocea. Vede cineva ce se întîmpiă 
sus pe deal? 

— Stau la coadă şi aşteaptă să ne mai prindă 
o dată, domnule, spuse Brown lugubru. Primul 
eşalon mai patrulează. 

— Aşteaptă să vadă ce facem. N-au să mai 
aştepte mult. O să ieşim de acolo. Privi drept în sus 
dar fumul era prea des. Îşi frecă ochii umezi pînă ce 
totul se înceţoşă din cauza piclei de lacrimi 
strălucitoare. Era imposibil să-şi dea seama pînă 
unde urca norul de fum, şi nu-şi putea permite să 
aştepte pînă ce va fi sigur. Piloții de pe Stukas nu 
fuseseră niciodată renumiţi pentru răbdarea lor. 

— Toată lumea drepţi! ţipă Mallory. Mergeţi 
de-a lungul lizierei pădurii cinci metri, pînă la 
pietrele acelea, apoi drept spre trecătoare. Nu vă 
opriţi pînă nu sînteţi la cel puţin o sută de metri 
depărtare. Andrea, arată-le drumul. Plecaţi! Privi 
prin fumul care-i orbea. Unde e Panayis? Nimeni nu 
răspunse. 

— Panayis! strigă Mallory. Panayis! 

— Poate s-a întors să caute ceva. Miller se 
oprise, gata să se întoarcă. Să mă duc... 

— Vezi-ţi de drum! spuse Mallory sălbatic. 
Dacă Stevens păţeşte ceva, am să te trag... Dar 


266 


Miller plecase imediat cu Andrea, poticnindu-se şi 
tuşind alături de el. Mallory rămase nehotărit cîteva 
secunde apoi cobori înapoi spre mijlocul pădurii. 
Poate Panayis se întorsese să caute ceva şi nu 
pricepuse cuvintele englezeşti... Mallory de-abia 
înaintă cu chiu cu vai cinci metri şi fu nevoit să se 
oprească şi să-şi ridice miinile în faţa ochilor pentru 
a se apăra de căldura arzătoare. Panayis nu putea fi 
acolo, în cuptorul acela, nimeni n-ar fi putut rezista 
nici o secundă. Gifiind, cu părul piîrlit, cu veşmintele 
aproape cuprinse de flăcări, Mallory urcă iar panta, 
lovindu-se de arbori, alunecînd, căzind, po- 
ticnindu-se cu disperare şi ridicîndu-se din nou. 

Alergă de-a lungul pădurii pînă la extremitatea 
estică. Nimeni. Se întoarse printre pietre, la celălalt 
capăt al pădurii, complet orbit, cu respiraţia 
chinuită, spasmodică întrucit aerul supraîncălzit îi 
usca gitul şi plăminii, sufocindu-l literalmente. Nu 
avea rost să mai aştepte, nu mai putea face nimic. 
Nu mai putea face nimic altceva decit să se salveze 
pe sine. Urechile îi zbîrnîiau de mugetul flăcărilor, de 
mugetul sîngelui lui şi de ţiuitul strident al unui 
Stukas în picaj, care-i făcea să i se oprească inima. 
Disperat, se aruncă pe grohotişul alunecos, se 
împiedică şi se prăbuşi cît era de lung pe pămîntul 
plin de pietre. 

Nu ştia şi nu-i păsa dacă era rănit sau nu. 
Gifiind, se ridică în picioare, îşi sili picioarele 
torturate să-l duci în sus pe deal. Aerul vibra de 
duduitul motoarelor, îşi dădea seama că întreaga 
escadrilă ataca şi în momentul în care prima din 
marile bombe explodă într-o mare de fum şi flăcări, 
se azvirli la pămînt. Explodă în faţa lui la mai puţin 
de doisprezece metri, în faţa lui, spre stînga. În fata 


267 


lui! În timp ce se lupta să se ridice din nou în 
picioare, clătinîndu-se în faţă şi în spate, Mallory 
blestema, continuu. Webun, imbecil, nebun, i-ai 
trimis înainte pe ceilalți ca să fie omoriţi, gîndi 
Mallory cu amărăciune. Trebuia să-şi fi închipuit, o, 
cerule, trebuia să-şi fi închipuit! Şi un copil de cinci 
ani s-ar fi gîndit. Bineînţeles că friţii nu aveau de 
gînd să bombardeze pădurea; văzuseră şi ei limpede 
inevitabilul tot atît de repede ca şi Mallory şi acum 
bombardau în picaj valul de fum dintre pădurice şi 
stînci. Şi un copil de cinci ani... pămîntul i se căsca 
sub picioare, o mînă uriaşă îl ridică şi-l trînti la 
pămînt, apoi îl învălui întunericul. 


268 


CAPITOLUL 12 


MIERCURI 
De la 16,00 la 18,00 


O dată, de două ori, de zece ori, Mallory 
încercă să lasă din negrul abis al leşinului dar, ca în 
transă, devenea conştient pentru o clipă, apoi se 
scufunda din nou în beznă. De fiecare dată încerca 
să se agaţe cu disperare de aceste fugitive clipe de 
trezire dar mintea lui era goală, întunecată, lipsită 
de putere şi tocmai în secunda în care devenea 
conştient că mintea lui se scufunda din nou, pierzînd 
înţelesul realităţii, cunoştinţa dispărea şi rămiînea 
din nou vidul. Un coşmar, gîndi el confuz în timpul 
unei sclipiri de luciditate mai îndelungate, am un 
coşmar, la fel ca atunci cînd îţi dai seama că ai un 
coşmar şi, dacă ai putea deschide ochii, acesta s-ar 
sulbera, dar nu poţi să deschizi ochii. Încercă, 
încercă să-şi deschidă ochii dar fără nici un rezultat, 
era la fel de întuneric ca mai înainte şi era încă 
cufundat în acest vis urit, pentru că soarele 
strălucise puternic pe cer. Îşi scutură capul cu 
disperare. 

— Aha! Uite! În sfîrşit, un semn de viaţă! O 
voce nazală, tărăgănată, lentă, care nu se putea 
confunda, încă o dată bătrânul vraci Miller triumfă! 
O clipă de linişte, o clipă în care Mallory începu să-şi 
dea seama de zgomotul motoarelor de avion care 
scădea, de fumul acru şi răşinos care îi pişcă nările 


269 


şi ochii şi apoi un braţ se strecură sub umerii lui şi 
vocea convingătoare a lui Miller îi şopti la ureche: 

— Incearcă să bei puţin, şefule. E un brandy 
vechi, de calitate. Ca ăsta nu-i altul! 

Mallory simţi gitul rece al sticlei, îşi lăsă capul 
pe spate şi bău o înghiţitură bună. Aproape imediat 
se smuci şi se ridică în sus, tuşind, scuipând şi 
sufocindu-se, pentru că straşnicul ouzo îi arse 
mucoasa gurii şi a gitului. Incercă să vorbească dar 
nu izbuti decît să bolborosească ceva, să inspire aer 
curat şi să privească indignat la silueta întunecată 
care era îngenuncheată alături de el. Miller la rîndul 
său îl privea cu o admiraţie sinceră: 

— Vezi, şefule? Aşa cum ţi-am spus, băutura 
asta n-are pereche. Dădu din cap admirativ. Într-o 
clipă vei fi perfect treaz, cum ar spune un 
romancier. N-am văzut niciodată o victimă a unei 
emoţii şi a unui şoc revenindu-şi aşa de repede ! 

— Ce dracu încerci să faci? întrebă Mallory. 
Focul dinăuntrul gitului lui se potolise şi putea să 
respire din nou. Să mă otrăveşti? Dădu din cap 
supărat, încercînd să-şi domine durerea copleşitoare 
şi să alunge ceața care încă mai plutea deasupra 
minţii lui. Al dracului doctor eşti! Ai spus că am avut 
un şoc şi primul lucru pe care-l faci, îmi administrezi 
o doză de alcool... 

— Alegeţi, îl întrerupse Miller nemilos. Sau 
ouzo sau peste cincisprezece minute un şoc ceva 
mai mare, cînd fraţii nemti vor fi aici. 

— Dar s-au dus. Nu mai aud Stukas-urile. 

— Vin alţii dinspre oraş, mai mulţi, spuse 
Miller morocănos. Louki tocmai ne-a informat. O 
jumătate de duzină de care blindate şi două 


270 


camioane cu tunuri de cîmp, lungi ca nişte stilpi de 
telegraf. 

— Înţeleg! Mallory se întoarse şi într-un colţ al 
peretelui zări o rază de lumină. Erau într-o peşteră, 
un fel de tunel. Louki le spusese că unii bătrîni 
botezaseră „Terenul de joc al diavolilor” micul Cipru 
- deoarece era plin de peşteri. Zimbi trist cînd îşi 
aduse aminte cit îi fusese de frică crezînd că a orbit 
şi se întoarse din nou spre Miller. lar avem necazuri, 
Dusty, numai necazuri. Mulţumesc că m-ai făcut 
bine. 

— Trebuia, spuse Miller scurt. Nu cred că am fi 
putut să te cărăm prea departe, şefule! 

Mallory dădu din cap. 

— Pe aici n-ai putea spune că terenul e neted. 

— Şi asta, consimţi Miller. Dar de fapt am vrut 
să spun că n-a mai rămas nimeni care să vă ducă, 
Casey Brown şi Panayis au fost răniţi amîndoi, 
şefule. 

— Ce? Amiîndoi? Mallory închise ochii, dădu 
din cap supărat. Dumnezeule, Dusty, uitasem 
complet de bombă - de bombe. 

Intinse mîna şi-l apucă pe Miller de braţ. 

— Cit... cît de grav sînt răniţi? Rămăsese aşa 
de puţin timp şi mai aveau atitea de făcut. 

— Cit de grav? Miller scoase un pachet de 
ţigări şi-i oferi una lui Mallory. Nu prea grav, dacă 
i-am putea duce la spital. Dar rănile vor fi teribil de 
dureroase şi de incomode dacă vor trebui să 
reînceapă să se trambaleze în sus şi în jos prin 
blestematele astea de viroage. E prima oară cînd 
am văzut fundul unei văi mai abrupte decit pereţii. 

— Tot nu mi-ai spus... 


271 


— Îmi pare rău, şefule, îmi pare rău. Amîndoi 
au răni făcute de şrapnele, exact în acelaşi loc - la 
pulpa stingă, chiar deasupra genunchiului. N-au 
fracturi, nici tendoane tăiate. Tocmai am terminat 
de bandajat piciorul lui Casey, o tăietură adincă 
destul de urită la vedere. O să simtă cînd va începe 
să meargă. 

— Şi Panayis? 

— Şi-a îngrijit singur piciorul, spuse Miller 
tăios. Ciudat om. Nici n-a vrut să mă lase să mă uit 
şi cu atît mai puţin să-l bandajez. Dacă aş fi 
încercat, cred că m-ar fi înjunghiat. 

— E mai bine să-l laşi în pace, îl sfătui Mallory. 
Unii insulari au superstiții şi tabuuri ciudate. De 
vreme ce trăieşte, e bine. Deşi nu înţeleg cum dracu 
a reuşit să ajungă pînă aici. 

— A plecat cel dintii, îl lămuri Miller. Împreună 
cu Casey. Probabil că l-aţi scăpat din vedere în 
fumul acela. Cînd au fost atinşi, urcau împreună. 

— Şi eu cum am ajuns aici? 

— Pentru primul răspuns bun nu se acordă 
premii. Miller arătă cu degetul în spatele lui spre 
silueta uriaşă care bloca jumătate din peşteră. 
Tînărul acesta şi-a jucat încă o dată roiul de cîine 
Saint Bernard. Am vrut să merg cu el dar nu s-a 
arătat prea entuziast. Mi-a spus că crede că-i va fi 
greu să ne care îndărăt pe amindoi... Am fost foarte 
ofensat. Miller oftă. Cred că nu sînt născut pentru a 
fi erou, asta-i tot. 

Mallory zîmbi. 

— Mulţumesc încă o dată, Andrea! 

— Mulţumesc! Miller era indignat. Un om îţi 
salvează viaţa şi nu găseşti să-i spui decit 
mulţumesc! 


272 


— După primele douăsprezece ocazii 
asemănătoare se epuizează repede discursurile 
adecvate, spuse Mallory sec. Ce face Stevens? 

— Respiră. 

Mallory întoarse capul spre sursa de lumină, 
strimbînd din nas. 

— E după colţ, nu-i aşa? 

— M-da, e de-a dreptul sinistru, recunoscu 
Miller. Cangrena s-a întins şi deasupra genunchiului. 

Încă ameţit, Malilory se ridică în picioare. Îşi 
luă arma. 

— Care e adevărul, Dusty? 

— E mort dar nu vrea să moară. Pînă la apusul 
soarelui va muri. Numai Dumnezeu ştie ce îl ţine în 
viaţă! 

— S-ar putea să par înfumurat, dar cred că 
ştiu, murmură Mallory. 

— Îngrijirea medicală excelentă? întrebă Miller 
plin de speranţă. 

— Aşa se pare, nu? Mallory îi zimbi lui Miller 
care era încă în genunchi. Dar nu asta am vrut să-ți 
spun. Veniţi, domnilor, avem o treabă de făcut! 

— Eu nu sînt bun decit să arunc în aer poduri 
sau să torn o mînă de nisip în motorul unei maşini, 
spuse Miller. Tactica şi strategia sînt prea 
complicate pentru o minte simplă ca a mea. Dar 
continui să cred că indivizii ăştia din vale îşi aleg un 
fel tare stupid de a se sinucide. Ar fi al dracului de 
uşor pentru toţi cei interesaţi dacă s-ar împuşca 
singuri. 

— Înclin să-ţi dau dreptate. 

Mallory se adăposti mai bine în spatele 
blocurilor de stîncă de la gura văii care se deschidea 
chiar spre resturile fumeginde şi carbonizate ale 


273 


păduricii de roşcovi şi privi din nou trupele 
Alpenkorp-ului înaintînd în ordine, dispersaţi pe 
panta cu pietriş care nu le oferea nici un adăpost. 

— Nu sînt copii, făcînd treaba asta. Pun 
rămăşag ca nu le place nici lor. 

— Atunci de ce dracu o fac, şefule? 

— N-au de ales probabil. In primul rînd acest 
loc nu poate fi atacat decit frontal. Mallory surise 
micului grec care era întins lîngă el şi lui Andrea. 
Louki a ales bine locul. Ca să atace din spate, ar 
trebui să facă un înconjur prea mare şi le-ar trebui o 
săptămînă să înainteze prin grămada asta 
blestemată din spatele nostru, în al doilea rînd, 
peste cîteva ore se va înnopta şi ei ştiu că nu mai au 
nici o speranţă să ne prindă după ce s-a întunecat. 
În sfîrşit - şi cred că acest motiv este mai important 
decit celelalte două puse la un loc - sută la sută că 
comandantul oraşului a fost sever îmboldit de înaltul 
Comandament. Prea multe lucruri sînt în joc chiar 
dacă şansele noastre de a ajunge la tunuri sînt 
extrem de mici. Nu-şi pot permite ca insula Kheros 
să fie evacuată sub nasul lor, să piardă... 

— De ce nu? îl întrerupse Miller făcînd cu 
mîinile un gest larg. Nu-i decît o grămadă de stînci 
sterpe... 

— Nu-şi pot permite să piardă în văzul turcilor, 
continuă Mallory răbdător. Importanţa strategică a 
acestor insule din Sporade este neglijabilă dar 
importanţa lor politică este considerabilă. Adolf are 
nevoie neapărat de un nou aliat în această zonă. 
Aşa că aduce în zbor vînători de munte cu miile şi 
Stukas-uri cu sutele - cele mai bune de care 
dispune, cu toate că are o teribilă nevoie de ele pe 
frontul italian. Dar trebuie să-şi convingă aliatul 


274 


posibil că reprezintă o miză sigură şi atrăgătoare 
înainte de a-l hotărî să renunţe la neutralitatea lui 
plăcută şi să se arunce în viltoare, de partea sa. 

— Foarte interesant, observă Miller. Aşa că? 

— Aşa că nemţii nu-şi vor face mustrări de 
conştiinţă că treizeci sau patruzeci din soldaţii lor 
cei mai buni vor fi făcuţi zob. Cînd stai după un birou 
la o mie de kilometri depărtare, nu-i nici un necaz. 
Să-i lăsăm să se mai apropie o sută de metri. Louki 
şi cu mine vom începe să tragem de la mijloc, tu şi 
Andrea începeţi de pe extreme. 

— Nu-mi place, şefule, se plinse Miller. 

— Să nu crezi că mie îmi face plăcere, spuse 
Mallory liniştit. Să masacrezi nişte oameni constrînşi 
să execute o sarcină ca asta echivalind cu o 
sinucidere, nu corespunde ideii mele despre 
distracţie şi nici despre război. Dar dacă nu-i ucidem 
noi, ne ucid ei. Se opri şi privi spre marea 
strălucitoare, unde la orizont, printre ceţuri, ca un 
punct auriu în soarele ce apunea, Kheros se odihnea 
liniştit. Ce-ţi închipui, Dusty, că se aşteaptă ei să 
facem? 

— Ştiu, ştiu, şefule! Miller se înviîrti neliniştit. 
Nu mai insista. Îşi îndesă pe frunte boneta de lînă şi 
privi trist în jos pe poviîrniş. Cînd va începe execuţia 
în masă? 

— Cum am spus, încă o sută de metri. Mallory 
privi din nou povîrnişul, apoi spre drumul de pe 
malul mării, şi brusc surise, vesel că schimbă 
subiectul. Niciodată n-am văzut, Dusty, stilpi de 
telegraf micşorindu-se aşa deodată. 

Miller studie tunurile situate pe drumul de pe 
litoral, în spatele celor două camioane, şi-şi drese 
glasul. 


275 


— N-am spus decit ce mi-a comunicat Louki, 
zise el apărindu-se. 

— Ce ţi-a comunicat Louki!? Micul grec era 
indignat. Domnule maior, pe Dumnezeul meu, 
americanul ăsta e tare mincinos! 

— Ah, poate m-am înşelat, spuse Miller 
mărinimos. Privi din nou tunurile, ridicînd mirat din 
sprincene. Primul cred că e un mortier. Dar ce poate 
fi cealaltă drăcie ciudată... 

— Tot un mortier, îi explică Mallory. O armă cu 
cinci tunuri, foarte periculoasă. Webe/werfer sau 
Minnie care geme. Urlă ca toţi dracii. iți înmoaie 
genunchii garantat, şi mai ales după căderea nopţii, 
dar trebuie să te fereşti de celălalt. E un mortier de 
152 milimetri care foloseşte mai mult ca sigur 
proiectile brizante - ca să faci curăţenie după el, se 
utilizează mătura şi făraşul. 

— Aşa e, mormăi Miller. Ce mai bucurie! Dar 
de fapt era recunoscător neozeelandezului pentru 
că încerca să le distragă atenţia de la ceea ce aveau 
de făcut. Şi de ce nu le folosesc? 

— O vor face, îl asigură Mallory. Imediat după 
ce vom trage şi vor descoperi unde sîntem. 

— Dumnezeu să ne apere, bolborosi Miller. 
Bombe brizante, ai spus! 

Şi se scufundă într-o tăcere apăsătoare. 

— Acum, spuse Mallory încet. Sper că 
prietenul nostru Turzig să nu fie în această 
companie. Se întinse după binoclu dar se opri 
surprins cînd Andrea se aplecă peste Louki şi-l 
apucă de încheietura miinii mai înainte ca acesta să 
ridice binoclul. Ce este Andrea? 

— Eu n-aş folosi binoclul, domnule căpitan. 
Ne-a mai trădat odată, nu demult. M-am gîndit bine 


276 


şi nu poate fi altceva. Lumina soarelui se reflectă în 
lentile... 

Mallory îl privi fix, lăsă încet binoclul în jos, 
dînd din cap de cîteva ori la rînd. 

— Bineînțeles, bineînțeles! Mă întrebam 
chiar... Cineva a fost neglijent. Altă explicație nu 
există, nu poate fi alta. A fost de ajuns o singură 
rază, ca să-i prevină. Făcu o pauză, îşi aduse aminte 
de ceva apoi zîmbi trist. S-ar putea să fi fost chiar 
eu. Totul a început imediat după ce am stat eu de 
gardă şi Panayis nu avea binoclu. Dădu din cap 
amărît. Te asigur că am fost eu, Andrea! 

— Nu cred, spuse Andrea categoric. Nu 
puteaţi face o greşeală ca asta, domnule căpitan! 

— Nu numai că n-am putut, dar mi-e teamă că 
am şi făcut-o. Dar de asta ne vom ocupa mai tîrziu. 

Mijlocul liniei de soldaţi care avansau pe 
pietrişul  înşelător,  alunecînd şi  clătinîndu-se, 
aproape ajunsese la limita inferioară a resturilor 
păduricii pipernicite şi carbonizate. 

— Sînt destul de aproape, Louki, eu ţintesc 
casca albă din mijloc. În timp ce vorbea, auzi 
zgomotul înfundat pe care-l făceau ceilalţi trei 
introducînd încărcătoarele în puştile automate şi 
apoi strecurîndu-le printre stîncile care-i protejau şi 
se simţi năpădit de un val de repulsie care i se urcă 
pînă la creier. Dar, cînd vorbi, vocea lui era de ajuns 
de fermă, liniştită şi aproape naturală. 

— Bine, daţi-i drumul, acum! 

Ultimele cuvinte fură ajunse din urmă şi 
acoperite de puternicul răpăit de gloanţe al 
carabinelor automate. Cu patru mitraliere, două 
Bren-uri şi două Schmeisser-uri, după cum fusese 
vorba, nu mai era război ci pur şi simplu un jalnic 


277 


masacru; oamenii fără apărare de pe povirnişul de 
dedesubtul lor, oamenii încă buimăciţi şi incapabili 
să înţeleagă tresăreau, se răsuceau şi se prăbuşeau 
ca nişte marionete în mîinile unui păpuşar nebun. 
Unii rămîneau  întinşi unde cădeau, alţii se 
rostogoleau pe panta abruptă, zbătindu-se grotesc 
cu mîinile şi cu picioarele în destrămarea morţii. 
Numai doi rămaseră unde fuseseră loviți - pe 
obrazul lor fără viaţă se oglindea surpriza mută, 
apoi alunecară leneş pe pămîntul pietros de la 
picioarele lor. Trecuseră de-abia trei secunde pînă 
cînd cei cîţiva supraviețuitori - aflaţi la circa o 
treime de extremitatea liniei de soldaţi, acolo unde 
focurile convergente nu se întilniseră - să-şi dea 
seama ce se întîmplă şi să se arunce cu disperare la 
pămînt în căutarea unui adăpost care nu exista. 

Pîrîitul frenetic al mitralierelor se opri brusc şi 
la unison, parcă tăiat de o ghilotină. Liniştea 
neaşteptată era ciudat de apăsătoare, grea, mai 
nefirească chiar decit larma care tocmai încetase. 
Pămiîntul cu pietriş de sub coate scrâşni supărat cînd 
Mallory îşi ridică uşor capul şi privi la cei doi oameni 
din dreapta lui: Andrea avea obrazul impasibil, lipsit 
de expresie, Louki era cu ochii plini de lacrimi. Apoi 
deveni conştient de murmurul scăzut din stînga lui 
şi se întoarse din nou. Americanul înjura încet şi 
necontenit, fără să-i pese de durerea pe care o 
simţea lovind mereu cu pumnul într-un pietroi 
ascuţit din faţa lui. 

— Doamne, încă unul. Vocea lui calmă era 
aproape ca o rugăciune. Asta-i tot ce-ţi cer. Doamne 
încă unul! 

Mallory îi atinse braţul. 

— Ce este, Dusty? 


278 


Miller privi cu ochii reci şi liniştiţi fără să-l 
recunoască, clipi de citeva ori şi zimbi amarnic, 
apoi, cu mîna jupuită şi învineţită îşi căuta automat 
ţigările. 

— Visam cu ochii deschişi, şefule, spuse el 
simplu, visam eu ochii deschişi. Scutură pachetul cu 
ţigări. Vrei una? 

— Bestia cu chip de om care i-a trimis pe 
aceşti bieţi nefericiţi pe munte! spuse Mallory 
liniştit. Ar fi o ţintă minunată în faţa puştii tale, nu-i 
aşa? 

Zimbetul lui Miller dispăru brusc şi încuviinţă 
dînd din cap. 

— Asta ar fi. Privi pe furiş după un bolovan şi 
se lăsă din nou pe spate. Şefule, au mai rămas jos 
încă vreo opt sau zece, raportă el. Nenorociţii ăştia 
sînt ca nişte stridii - încearcă să se ascundă în 
spatele unor pietre de mărimea unei portocale... li 
lăsăm în pace? 

— Să-i lăsăm! repetă Mallory aceentuiînd. 
Gîndul de a continua masacrul îl îmbolnăvea fizic. 
Nu vor mai încerca. Se opri şi se trînti brusc la 
pămînt cu un gest reflex cînd deasupra capetelor lor 
o rafală de mitralieră lovi peretele de stînci abrupte 
şi ricoşă într-o rîpă cu un zgomot ţiuit. 

— Hîm, nu vor mai încerca? Miller îşi strecură 
imediat puşca după o stîncă din faţa lui dar Mallory 
îl apucă de braţ şi-l trase înapoi. 

— Nuss ei! Ascultă! O nouă rafală de gloanţe, 
apoi încă una, şi deodată se auzi piriitul furios al 
mitralierei, un pîrîit ritmic întrerupt de un geamăt 
ciudat, aproape omenesc cînd banda trecea prin 
culată. Mallory simţi cum i se zbiîrleşte părul în cap. 


279 


— Un Spandau. După ce ai auzit odată un 
Spandau, nu-l mai poţi uita. Lăsaţi-l în pace - e 
probabil fixat în spatele unui camion şi nu se poate 
face nimic... Sînt mai îngrijorat de acele blestemate 
de mortiere de jos. 

— Eu nu, spuse Miller prompt. Nu trag în noi. 

— De asta sînt îngrijorat... Ce părere ai, 
Andrea? 

— Sînt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, 
domnule căpitan. Stau şi aşteaptă. „Terenul de joc 
al dracilor”, cum îi spune Louki, este un labirint 
îngrozitor şi nu pot trage orbeşte... 

— Dar nu vor mai aştepta multă vreme, îl 
întrerupse Mallory nemilos. Arătă cu degetul spre 
nord. lată le sosesc şi ochii! 

Vizibile la început ca nişte puncte deasupra 
Capului Demirci, avioanele deveniră în curînd uşor 
de recunoscut, survolînd încet Marea Egee la circa 
patru sute cincizeci de metri înălţime. Mallory le 
privi mirat, apoi se reîntoarse spre Andrea. 

— Andrea, am vedenii? Arătă spre primul din 
acele două avioane, un mic monoplan de luptă cu 
aripi mari. Se poate să fie un PZL? 

— Poate şi este, murmură Andrea. Un vechi 
avion polonez pe care-l aveam înainte de război, îi 
explică el lui Miller. Şi celălalt este un vechi avion 
belgian - îi spuneam Breguet. Andrea îşi duse mîna 
la ochi pentru a putea privi din nou la cele două 
avioane, care acum zburau chiar deasupra lor. 
Credeam că s-au pierdut toate în timpul invaziei. 

— Cred şi eu, spuse Mallory. Probabil că le-au 
cîrpit bucăţică cu bucăţică. Ah, ne-au văzut - încep 
să patruleze. Dar de ce dracu folosesc aceste 
capcane învechite... 


280 


— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă, spuse Miller 
repede. Tocmai aruncase o privire după stînca din 
faţa lui. Tunurile acelea blestemate se îndreaptă 
spre noi şi ţeava lor e mult mai mare decit un stîlp 
de telegraf. Bombe brizante, parcă aţi spus! Haide, 
şefule, să ieşim naibii de aici! 


Astfel se stabili programul pentru restul 
după-amiezii aceleia scurte de noiembrie, o 
nemiloasă partidă de-a prinselea, de-a v-aţi 
ascunselea - printre rîpele şi stîncile sfărimate ale 
„Terenului de joc al dracilor”. Avioanele conduceau 
jocul, zburau deauspra lor şi observau orice mişcare 
a grupului urmărit, apoi transmiteau informaţiile 
tunurilor de pe drumul de coastă şi companiei de 
vînători de munte care urcase prin valea de lingă 
păduricea de  roşcovi îndată ce avioanele 
raportaseră că poziţiile fuseseră abandonate. Curînd 
cele două avioane vechi fură înlocuite cu două 
Heinkel-uri moderne - Andrea le spuse că PZL-urile 
nu puteau rămîne în aer mai mult de o oră. 

Mallory era prins între două focuri. Oricît de 
imprecise erau mortierele, suflul metalului în spaţiul 
limitat dintre pereţii abrupți şi unele fragmente din 
bombele lor ucigătoare se rătăceau în rîpele adinci, 
unde se adăposteau ei. Uneori veneau atit de 
aproape încît Mallory era silit să se refugieze în 
peşterile adînci săpate în pereţii văilor abrupte. Erau 
oarecum la adăpost acolo, dar siguranţa aceasta era 
doar o iluzie care putea să ducă la înfringerea şi 
capturarea lor; în perioadele de acalmie, vinătorii de 
munte pe care îi  respinseseră în cursul 
după-amiezii, într-o serie de acţiuni de hărţuială de 
ariergardă, se puteau apropia destul de mult ca să-i 


281 


prindă în cursă în interiorul unei peşteri. De mai 
multe ori Mallory şi oamenii săi au fost nevoiţi să 
meargă înainte pentru a mări decalajul dintre ei şi 
urmăritorii lor, urmîndu-l pe neobositul Louki peste 
tot unde-i conducea, încercîndu-şi norocul cu 
bombele mortierelor, noroc uneori foarte mic şi 
disperat. O bombă căzu într-o ripă care ducea în 
interior, afundindu-se în pietriş la mai puţin de 
douăzeci de metri de ei. In tot cursul după-amiezii 
nu căzuse alta atit de aproape. Printr-un noroc 
întîlnit o dată în o mie de cazuri, nu explodă. O 
ocoliră cu grijă la o distanţă cît mai mare cu putinţă, 
ţinîndu-şi aproape răsuflarea pînă trecură cu bine în 
partea cealaltă. 

Cu circa o jumătate de oră înainte de apusul 
soarelui se străduiau să urce ultimii metri acoperiţi 
cu bolovani ai unei rîpe abrupte pardosită cu trepte, 
se opriră chiar în spatele unui perete proeminent 
care le oferea un adăpost, unde valea cobora din 
nou şi brusc o cotea la dreapta, spre nord. Nu mai 
căzuseră alte bombe de mortier în afară de aceea 
care nu explodase. Mallory ştia că Nebe/werfer-ul de 
152 mm care urla ciudat avea raza de acţiune 
limitată şi dacă avioanele mai zburau pe deasupra, 
zburau degeaba, pentru că soarele cobora spre 
orizont şi văile erau deja cufundate de umbrele 
amurgului, făcîndu-i invizibili de sus. Dar vânătorii 
de munte, soldaţi rezistenți şi abili, soldaţi ce trăiau 
numai ca să-şi răzbune camarazii masacrați erau 
foarte aproape în spatele lor. Şi erau trupe de 
alpinişti bine pregătite, proaspete, rezistente, cu 
rezerva de energie neatinsă, pe cînd micul lor grup 
era epuizat de munca şi de lupta cîtorva zile 
nesfirşite, urmate de nopţi fără somn. 


282 


Mallory se aşeză pe pămînt aproape de 
cotitura văii de unde putea să supravegheze 
inamicul şi-i privi pe ceilalţi cu o nepăsare 
amăgitoare care marca trista constatare a ceea ce 
vedea în jurul său. Ca unitate de luptă, erau într-o 
stare destul de rea. Panayis şi Brown erau grav 
răniţi, obrazul lui Brown fiind verde de durere. 
Pentru prima oară de cînd părăsiseră Alexandria, 
Casey Brown era apatic, neatent şi aproape 
indiferent: Mallory socoti că asta era de rău augur. 
Pe Brown îl încurca şi aparatul de transmisie pe 
care-l purta legat cu curele de spate - refuzase cu 
brutalitate ordinul categoric al lui Mallory de a-l 
abandona. Louki era obosit şi arăta obosit: Mallory 
îşi dădu seama că fizicul lui nu era la înălţimea 
sufletului, nici a  surâsului care nu-i părăsea 
niciodată faţa şi nici a minunatei mustăţi ridicată în 
sus, contrastind atit de vizibil cu ochii lui trişti şi 
obosiţi. Miller era obosit ca şi el dar tot ca şi el putea 
să suporte oboseala încă mult timp. Stevens era 
conştient şi, în pofida luminii slabe a amurgului ce 
se lăsa peste văi, obrazul lui avea o bizară 
transparenţă în timp ce unghiile, buzele, pleoapele 
îşi pierduseră culoarea. Cit îl priveşte pe Andrea, 
care-l purtase în sus şi în jos pe toate cărările din 
văile abrupte - acolo unde erau drumuri - arăta ca 
întotdeauna neschimbat şi de nezdruncinat. 

Mallory dădu din cap, scoase o ţigară, se 
pregăti să aprindă un chibrit, îşi aduse aminte de 
avioanele care mai zburau deasupra lor şi aruncă 
chibritul. Alene privirea i se îndreptă spre nord de-a 
lungul văii şi înlemni, frămîntă ţigara între degete şi 
o rupse. Această vale nu se asemăna cu nici una din 
văile prin care trecuseră pînă atunci - era mai largă, 


283 


complet dreaptă, de cel puţin trei ori mai lungă şi, 
atit cît putea să vadă în semi-obscuritate, cealaltă 
extremitate era blocată de un perete aproape 
vertical. 

— Louki! Mallory era acum în picioare uitînd 
oboseala. Ştii unde te afli? Cunoşti locurile astea? 

— Dar bineînţeles, domnule maior. Louki era 
ofensat. Nu v-am spus că Panayis şi cu mine în 
tinereţea noastră... 

— Dar sîntem într-o fundătură, într-un impas! 
protestă Mallory. Omule sîntem încolţiţi, prinşi în 
capcană! 

— Da?! Domnul maior n-are încredere în 
Louki. nu-i aşa? Surise din nou, se îmbună şi bătu în 
peretele de lingă el. Panayis şi cu mine am căutat 
toată după-masa să vă aducem aici. De-a lungul 
acestui perete de stîncă sînt multe peşteri. Una din 
ele răspunde într-o altă vale care duce la drumul de 
pe ţărmul mării. 

— Inţeleg, înţeleg. Mallory se aşeză din nou, 
simțindu-se acum tare uşurat. Şi unde iese valea 
cealaltă? 

— Chiar în faţa strîmtorii Maidos. 

— La ce distanţă de oraş? 

— La circa opt kilometri, domnule maior, 
poate zece. Nu mai mult. 

— Perfect, perfect. Şi eşti sigur că poţi să 
găseşti peştera aceea? 

— Cu ochii închişi, şi peste o sută de ani, se 
lăudă Louki. 

— Foarte bine! Chiar în timp ce vorbea, 
Mallory se azvirli năprasnic într-o parte, se răsuci în 
aer pentru a evita să cadă peste Stevens şi se izbi 
de peretele dintre Andrea şi Miller. Într-un moment 


284 


de neatenţie, greu de conceput se aşezase în aşa fel 
încît putea fi văzut din valea pe care tocmai o 
părăsiseră: rafala mitralierei de la extremitatea văii 
- la cel mult două sute de metri depărtare - era cît 
pe aci să-l decapiteze. Chiar şi aşa umărul stîng al 
hainei îi zburase iar şrapnelul îi zgiriase puţin 
carnea. Miller îngenunche imediat alături de el, 
pipăindu-i rana, cercetîndu-i cu mîna tot spatele. 

— Neglijenţă, blestemată neglijenţă, murmură 
Mallory. N-am crezut că sînt atît de aproape. Dar nu 
era atit de calm pe cît părea. Dacă ţeava mitralierei 
ar fi fost cu cîţiva centimetri mai spre dreapta, acum 
n-aş mai fi avut cap! 

— Te simţi bine, şefule? Miller era zăpăcit. 
Au... 

— Proşti trăgători sînt! îl asigură Mallory voios. 
Să nu nimerească o ţintă aşa de mare! Se întoarse 
să-şi privească umărul. Nu-mi place să fac pe eroul, 
dar sincer vorbind, nu-i decit o zgirietură... Se ridică 
uşor în picioare şi-şi luă puşca. Îmi pare rău de toate 
astea, domnilor, dar e timpul să pornim din nou. Cît 
de departe e peştera, Louki? 

Louki îşi frecă energic bărbia ţepoasă şi 
deodată surisul îi dispăru. Privi repede spre Mallory 
apoi din nou în depărtare. 

— Louki! 

— Da, da, domnule maior. Peştera. Louki îşi 
frecă din nou bărbia. Ei bine, e un drum destul de 
lung. De fapte la capătul văii, termină el necăjit. 

— Chiar la capăt? întrebă Mallory liniştit. 

Louki încuviinţă dînd din cap amărit, apoi îşi 
plecă ochii în pămînt. Chiar şi mustaţa parcă i se 
lăsase în jos. 


285 


— Pică bine, spuse Mallory sumbru. Oh, pică 
foarte bine! Se aşeză din nou pe pămînt. Nu ne 
ajută cu nimic, asta e! 

Îşi înclină capul gînditor şi nu-l ridică nici cînd 
Andrea băgă Bren-ul după colţul stîncos şi trase o 
scurtă salvă în jos; mai mult pentru a-şi manifesta 
descurajarea decit în speranţa de a lovi pe cineva. 
Trecură zece secunde apoi Louki vorbi din nou, 
vocea era de-abia perceptibilă. 

— Îmi pare foarte, foarte rău. E un lucru 
îngrozitor. Pe Dumnezeul meu, domnule maior, că 
n-aş fi făcut-o, dar am crezut că sînt încă destul de 
departe. 

— Nu-i vina ta, Louki. Mallory era mişcat de 
disperarea sinceră a micului grec. Işi pipăi umărul 
hainei sfişiate. Şi eu am crezut acelaşi lucru. 

— Vă rog! Stevens puse mîna pe braţul lui 
Mallory. Ce s-a întîmplat? Nu înţeleg. 

— Mi-e teamă, Andy, că toţi ceilalţi înţeleg. E 
cît se poate de simplu. Avem de parcurs o jumătate 
de kilometru de-a lungul acestei văi - şi nu-i nici cel 
mai mic adăpost. Vinătorii de munte au de urcat mai 
puţin de două sute metri în valea pe care tocmai am 
părăsit-o. În timp ce Andrea mai trase o salvă, de 
împrăştiere, făcu o pauză, apoi continuă. Vor face ce 
fac şi acuma - vor continua să verifice dacă mai 
sîntem aici. În clipa în care îşi vor da seama că am 
pornit, cît ai bate din palme vor fi sus şi ne vor 
înhăţa. Înainte ca noi să străbatem jumătate, poate 
un sfert din drumul pînă la peşteră - ştii bine că nu 
putem merge prea repede. Şi mai au şi două 
mitraliere Spandau - ne vor face bucățele. 

— Înţeleg, murmură Stevens. Totul e atît de 
clar, domnule! 


286 


— Îmi pare rău, Andy, dar asta e. 

— Dar nu puteţi lăsa doi oameni ariergardă, în 
timp ce restul... 

— Şi ce se va întîmpla cu ariergarda? îl 
întrerupse Mallory sec. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise el cu glasul 
stins. Nu m-am gindit la asta. 

— Dumnezeu nu, dar ariergarda s-a gîndit. E o 
problemă, nu? 

— Nu-i nici o problemă, anunţă Louki. Domnul 
maior e prea bun, dar totul e din vina mea. Voi... 

— Nici un „voi”, la naiba, spuse Miller sălbatic. 
Smulse Bren-ul din mîna lui Louki şi-l puse jos. Ai 
auzit ce-a spus şeful, n-a fost vina ta! O clipă Louki îl 
privi supărat, apoi se întoarse descurajat. Părea 
gata să plîngă. Mallory la rîndul său îl privi ţintă pe 
american, surprins de subita vehemenţă, atît de 
deosebită, de felul lui de a fi. Gîndindu-se mai bine 
în ultimele ore Dusty fusese neobişnuit de tăcut şi 
de gânditor. Mallory nu-şi putea aminti să-l fi auzit 
spunînd o vorbă în tot acest interval. Dar avea 
destul timp să se îngrijoreze mai târziu... 

Casey Brown îşi frecă piciorul rănit şi privi plin 
de speranţe la Mallory. 

— Nu putem stă aici pînă se întunecă - se 
întunecă de-a binelea - şi apoi să plecăm... 

— N-are rost. În seara asta e lună plină şi pe 
cer nu-i nici un nor. Ne vor prinde. Dar mai 
important este că trebuie să intrăm în oraş deseară, 
după asfinţit şi înainte de a se suna retragerea. E 
ultima noastră şansă, îmi pare rău, dar planul tău 
nu-i bun. 


287 


Se scurseră în linişte cincisprezece secunde, o 
jumătate de minut apoi tresăriră cu toţii cînd Andy, 
Stevens începu să vorbească. 

— Ştiţi, Louki are dreptate, spuse ei voios. 
Vocea lui era slabă dar de un calm desăvirşit, care 
atrase toate privirile asupra lui. Se sprijinea într-un 
cot, ţinînd în mînă Bren-ul lui Louki. Nici unul nu-l 
auzise şi nu-l văzuse luînd mitraliera, dovadă a 
încordării lor asupra situaţiei de faţă. Totul e foarte 
simplu, continuă Stevens liniştit. Să ne gîndim puţin 
- asta-i tot... Cangrena a depăşit genunchiul, nu-i 
aşa, domnule? 

Mallory nu spuse nimic - nu ştia ce să spună - 
atit de surprins, încît îşi pierdu cumpătul. Işi dădea 
seama vag că Miller se uita la el, rugindu-l din ochi 
să spună „Nu”. 

— E aşa sau nu? În vocea lui era o îngăduinţă, 
o stranie înţelegere şi dintr-o dată Mallory ştiu ce să 
răspundă. 

— Da, încuviinţă el. Aşa este! 

Miller îl privea îngrozit. 

— Vă mulţumesc, domnule! Stevens zimbea 
satisfăcut. Vă mulţumesc mult. Nu e necesar să vă 
lămuresc ce avantaje prezintă rămiînerea mea aici. 
Vocea lui era atît de sigură, aşa cum nici unul nu o 
mai auzise vreodată. Autoritatea spontană a unui 
bărbat cu totul stăpîn pe situaţie. E timpul să fac 
ceva în viaţa mea. Vă rog, fără naive cuvinte de 
adio. Lăsaţi-mi doar două cutii de muniții, două sau 
trei grenade şi plecaţi! 

— Să fiu al dracului dacă o să plecăm! Miller 
se ridică în picioare îndreptindu-se spre Stevens, dar 
se opri brusc pentru că mitraliera era aţintită spre 
pieptul lui. 


288 


— Încă un pas şi trag, spuse Stevens calm. 
Miller îl privi în tăcere, apoi se aşeză iar jos. 

— Ştii că aş face-o, îl asigură Stevens. Ei bine, 
domnilor, la revedere. Vă mulţumesc pentru tot 
ce-aţi făcut pentru mine! 

Într-o tăcere stranie, hipnotică  trecură 
douăzeci, treizeci de secunde, un minut, apoi Miller 
se ridică din nou în picioare, o înaltă siluetă 
sprintenă cu hainele zdrenţuite şi cu obrazul ciudat 
de răvăşit în întunericul care se lăsa. 

— Cu bine, băiete. Presupun... ei bine, poate 
nu-s chiar aşa de isteţ! Luă mîna lui Stevens, privi 
lung obrazul lui slăbit, vru să spună ceva apoi se 
răzgîndi. La revedere! spuse el brusc, se întoarse şi 
o porni greoi la vale. Unul cîte unul îl urmară, fără 
un cuvînt, în afară de Andrea, care se opri şi îi şopti 
ceva la ureche, o şoaptă care-l făcu să zîimbească şi 
să dea înţelegător din cap şi apoi rămase singur cu 
Mallory. Stevens îşi înălţă privirea spre dînsul. 

— Vă mulţumesc, domnule! Vă mulţumesc 
pentru că nu m-aţi dezamăgit. Dumneata şi Andrea 
- înţelegeţi. Dumneavoastră aţi înţeles totdeauna! 

— Ai să... Ai să te simţi bine, Andy? Cerule! îşi 
zise Mallory, ce lucru stupid şi idiot am găsit să 
spun. 

— Sincer, domnule, mă simt bine! Stevens 
zimbi mulţumit. Nu simt nici o durere - nu mai am 
nimic. E grozav! 

— Andy, nu vreau... 

— E timpul să plecaţi, domnule! Ceilalţi vă 
aşteaptă. Şi acum, dacă vreţi, aprindeţi-mi o ţigară 
şi trageţi cîteva focuri la întîmplare spre vale. 

În următoarele cinci minute Mallory îi ajunse 
pe ceilalţi din urmă şi peste alte cincisprezece 


289 


minute se găseau cu toţi în interiorul peşterii care 
ducea la malul mării. O clipă rămaseră la intrare 
ascultînd tirul intermitent de la cealaltă extremitate 
a văii, apoi fără un cuvînt se întoarseră şi intrară în 
peşteră. 


Acolo unde îl lăsaseră, Andy Stevens stătea 
culcat pe burtă şi privea valea întunecoasă. Nu 
simţea nici o durere, nici una. Trase adînc şi cu 
poftă dintr-o ţigară şi zimbi în timp ce introducea un 
alt încărcător în mitralieră. Pentru prima oară în 
viaţa lui Andy Stevens era mulţumit şi fericit mai 
presus de înţelegerea lui, era în fine împăcat cu el 
însuşi. Nu-i mai era frică! 


290 


CAPITOLUL 13 


MIERCURI SEARA 
De la 18,00 la 19.15 


Exact peste patruzeci de minute erau în 
siguranţă, în inima oraşului Navarone, la mai puţin 
de patruzeci de metri de uriaşele porţi ale fortăreței. 

Privind porţile şi masivul arc de piatră ce le în- 
cadra, Mallory dădu din cap pentru a zecea oară şi 
încercă să-şi înfringă sentimentul de neîncredere şi 
mirare. In fine îşi atinseseră scopul sau erau atit de 
aproape încît nu era nici o diferenţă. Roata norocului 
trebuia să se întoarcă odată, gîndi el, legea 
probabilităților fusese contrazisă de  neistovitul 
nenoroc care îi hărţuise tot timpul de cînd sosiseră 
pe insulă. Era normal, îşi spuse el în continuare, era 
drept să fie aşa, dar şi aşa, trecerea de la valea 
întunecată, unde îl lăsaseră pe Andy Stevens să 
moară, la această veche casă dărăpănată din partea 
de răsărit a pieţei oraşului Navarone fusese atit de 
uşoară, atît de rapidă încît n-o înţelegea sau nu o 
accepta încă pe deplin. 

Îşi amintea dealtminteri că primele 
cincisprezece minute nu fuseseră prea uşoare. 
Imediat după ce au intrat în peşteră, piciorul rănit al 
lui Panayis a cedat şi el s-a prăbuşit, probabil pentru 
că avea dureri cumplite în piciorul bandajat 
rudimentar, îşi zise Mallory, dar obrazul lui sumbru, 
aspru, impasibil şi lumina slabă i-au ascuns durerea. 
L-a rugat pe Mallory să-i permită să rămînă unde 


291 


era, să-i ţină la distanţă pe vînătorii de munte cînd 
vor trece de Stevens şi vor ajunge la capătul văii, 
dar Mallory i-a respins cu asprime cererea. 

Apoi i-a spus brutal lui Panayis că era prea 
preţios ca să-l lase acolo - şi că vânătorii de munte 
n-aveau aproape nici o şansă să aleagă tocmai 
peştera aceea din atâtea zeci de peşteri. Lui Mallory 
nu i-a convenit că a trebuit să vorbească aşa, dar 
n-avea timp pentru linguşiri blajine şi Panayis a 
înţeles punctul său de vedere pentru că nu a 
protestat deloc, nici nu s-a împotrivit cînd Miller şi 
Andrea l-au ridicat şi l-au ajutat să meargă 
şchiopătând prin peşteră. Dar Mallory observase că 
şchiopătatul era mai puţin accentuat, fie datorită 
ajutorului pe care-l primea, fie datorită faptului că, 
devreme ce ştia că pierduse ocazia de a mai ucide 
cîţiva nemți, găsea inutil să exagereze gravitatea 
rănii. 

De-abia părăsiseră gura peşterii la celălalt 
capăt al ei şi începuseră să coboare valea presărată 
cu arbuşti, înspre mare - strălucirea potolită a Mării 
Egee se vedea acuma în obscuritatea din jur - cînd 
Louki, auzind ceva, le-a făcut semn tuturor să stea 
liniştiţi. Aproape imediat auzi şi Mallory o voce 
slabă, guturală, din cînd în cînd înăbuşită de 
scîrţiitul paşilor ce se apropiau pe pietriş şi şi-a dat 
seama că fuseseră apăraţi de o providenţială tufă 
de copaci piperniciţi. Le-a dat ordin să se oprească 
şi înjură miînios cînd auzi în spate un zgomot uşor şi 
un strigăt înăbuşit. S-a întors înapoi să cerceteze şi 
l-a găsit pe Panayis întins pe jos, în nesimţire. Miller, 
care îl ajutase tot timpul, i-a explicat că s-au oprit 
aşa de brusc încît s-a ciocnit de Panayis, că piciorul 
rănit al grecului a alunecat şi în cumplita lui cădere 


292 


s-a lovit cu capul de o piatră. Mallory s-a aplecat 
asupra lui şi bănuiala i se trezi din nou: Panayis era 
un ucigaş înnăscut, capabil să simuleze un accident 
dacă bănuia că asta poate să-i ofere un avantaj - să 
mai împuşte cîţiva inamici... dar nu a fost vorba de 
nici o înşelătorie, rana însîngerată şi vînătaia de 
deasupra tâmplei erau adevărate. 

Patrula germană, neavînd cum să bănuiască 
prezenţa lor, a urcat zgomotos pe vale în sus pînă 
ce paşii ei nu s-au mai auzit. Louki a presupus 
atunci că în disperarea lui comandantul din 
Navarone încerca să le închidă orice portiţă de 
scăpare din „Terenul de joc al dracilor”. Mallory nu a 
fost de părerea lui dar a aminat să-şi înşire 
contrargumentele. Cinci minute mai tîrziu au trecut 
de gura văii şi peste alte cinci nu numai că au ajuns 
la drumul de pe țărm, dar între timp reduseseră la 
tăcere şi legaseră două santinele - probabil şoferii - 
care păzeau un camion şi o maşină parcate pe 
marginea şoselei, i-au dezbrăcat de hainele lor de 
dril şi de căşti şi s-au grăbit să-i ascundă în spatele 
unor tufişuri. 

Drumul pînă la Navarone a fost ridicol de 
simplu, faptul că n-au întîmpinat nici un obstacol era 
lesne de înţeles, căci îi luaseră pe nemți prin 
surprindere. Aşezat alături de Mallory pe scaunul din 
faţă, îmbrăcat ca şi Mallory în hainele capturate, 
Louki a condus maşina şi a condus-o minunat, cu o 
măiestrie rar întîlnită într-o insuliţă din Marea Egee, 
încît Mallory a rămas cu totul stupefiat pînă cînd 
Louki i-a reamintit că fusese mulţi ani şofer al 
consulului Eugen Vlachos. Drumul pînă în oraş a 
durat mai puţin de douăsprezece minute - omuleţul 
nu numai că a condus perfect dar cunoştea şi 


293 


drumul atît de bine încît a silit maşina să dea tot ce 
poate, majoritatea timpului mergînd cu farurile 
stinse. 

O plimbare obişnuită, aproape lipsită de 
întîmplări neprevăzute. Pe drum au depăşit mai 
multe camioane parcate la diferite intervale şi la 
circa doi kilometri de oraş au întîlnit un grup de 
soldaţi încolonaţi doi cîte doi şi mărşăluind în 
direcţie opusă. Louki a încetinit - ar fi dat de bănuit 
dacă ar fi accelerat punînd în primejdie vieţile 
soldaţilor - a aprins farurile puternice, orbindu-i, şi a 
apăsat pe claxon, în vreme ce Mallory, scoţindu-şi 
capul pe fereastra din dreapta, i-a înjurat într-o 
germană perfectă şi le-a spus să se dea la o parte 
din drum. Ceea ce au şi făcut, iar între timp tînărul 
ofiţer care-i comanda a luat poziţie de drepţi, a 
ridicat mîna în sus şi a salutat pedant. 

Apoi au traversat numaidecit o zonă cu grădini 
de zarzavat aşezate în terase, cu ziduri înalte, au 
trecut pe lingă o biserică bizantină în ruine şi o 
mănăstire ortodoxă văruită în alb care stăteau faţă 
în faţă pe acelaşi drum plin de praf şi deodată 
ajunseseră în partea de jos a oraşului vechi. Mallory 
a avut vaga impresie a unor străzi înguste, cotite, 
ceva mai late decît maşina, prost luminate, cu pietre 
pînă la genunchi care îi hurducăiau îngrozitor, apoi 
Louki şi-a continuat drumul pe o străduţă în pantă, 
maşina urcînd pieptiş tot timpul. În sfîrşit s-a oprit 
brusc şi Mallory l-a urmărit inspectînd rapid străduţa 
întunecată: cu toate că mai era o oră pînă să sune 
stingerea, strada era cu totul pustie. Alături de ei 
era un şir de trepte de piatră albă, fără balustradă, 
care urcau paralel cu zidul casei, partea exterioară a 
palierului de sus avind un grilaj de protecţie cu 


294 


zăbrele bogat ornamentate. Panayis încă ameţit i-a 
condus pe aceste, trepte printr-o locuinţă - pe care 
o cunoştea de minune - au traversat un acoperiş, au 
coborit încă cîteva trepte, au trecut printr-o curte 
întunecoasă şi au intrat într-o casă veche, în care se 
găseau acum. Inainte ca ei să ajungă la capătul 
scărilor, Louki a plecat cu maşina şi de-abia acum 
Mallory îşi aminti că Louki nu-i pomenise nici un 
cuvînt despre ce avea de gind să facă cu maşina. 

Tot contemplind porţile fortăreței prin gaura 
fără fereastră din perete, Mallory se trezi sperînd din 
răsputeri să nu i se întîmple nimic micului grec cu 
ochii trişti, nu numai pentru că fusese deosebit de 
preţios prin resursele lui infinite şi pentru că 
cunoştea locurile şi probabil le va mai fi de folos, dar 
în afară de aceste consideraţii, Louki îi inspirase lui 
Mallory cea mai profundă afecţiune pentru veşnica 
lui bună dispoziţie, pentru entuziasmul lui, pentru 
ardoarea lui de a ajuta şi de a fi amabil şi în special 
pentru completa lui dezinteresare. Inima lui Mallory 
era plină de afecţiune, un omuleţ demn de a fi iubit. 
N-aş putea spune acelaşi lucru despre Panayis, gîndi 
Mallory iritat şi imediat regretă că a gindit aşa; nu 
era vina lui Panayis că era cum era, făcuse tot atît 
de multe pentru ei ca şi Louki, în felul lui sumbru şi 
dezagreabil, dar rămiînea faptul concret că îi lipsea 
teribil umanitatea caldă a lui Louki. 

Îi lipsea şi inteligenţa vie a lui Louki, 
optimismul calculat care-l făcea aproape genial. 
Louki avusese strălucita idee de a ocupa această 
casă părăsită, cugetă Mallory, cu toate că n-ar fi 
întîmpinat nici o dificultate să găsească o casă 
goală. De cînd nemţii ocupaseră vechiul castel, 
locuitorii oraşului îl părăsiseră cu zecile, plecînd la 


295 


Margaritha sau în alte sate dimprejur, mai cu seamă 
cei ce locuiau în piaţa oraşului, pentru că apropierea 
lor de porţile fortăreței, santinelele care patrulau 
încoace şi încolo le aminteau mereu că libertatea lor 
era iluzorie. Plecaseră atît de mulţi locuitori, încît 
mai mult de jumătate din casele laturii răsăritene a 
pieţei - cele mai apropiate de fortăreață - erau 
acum ocupate de ofiţeri germani. Supravegherea 
atentă şi susţinută a activităţii fortăreței era exact 
ceea ce-şi dorise Mallory. La momentul oportun 
aveau de parcurs numai cîțiva metri Şi cu toate că 
un comandant de garnizoană competent trebuie să 
se gindească şi la întîmplări neprevăzute, Mallory 
considera improbabil ca un om rezonabil să-şi 
închipuie că un grup de sabotori are îndrăzneala 
să-şi petreacă o zi întreagă la o aruncătură de băț 
de zidul fortăreței. 

Casa ca atare era departe de a fi aspectuoasă 
ca locuinţă, ca adăpost era cît se poate de puţin 
confortabilă, fiind atît de  părăginită încît 
literalmente era o ruină. Pe partea apuseană a 
pieţei, cocoţate precar pe coasta falezei, şi pe 
partea sudică se înălţau relativ moderne clădiri de 
piatră văruite în alb sau din granit de Paros, în- 
ghesuite unele în altele după moda invariabilă a 
caselor din aceste insule, cu acoperişurile drepte ca 
să adune cît mai mult din apa ploilor de iarnă. In 
partea de răsărit a pieţei, unde se găseau ei, casele 
erau construite din lemn vechi şi turbă, izolate, de 
tipul celor întîlnite frecvent în satele de munte. 

Pardoseala de sub picioarele lor era din 
pămînt bătătorit, cu moviliţe inegale şi ocupanţii 
anteriori utilizaseră un colţ în diverse scopuri şi - 
nici mai mult nici mai puţin - ca depozit de gunoaie. 


296 


Plafonul era din grosolane biîrne înnegrite, acoperite 
mai mult sau mai puţin cu scînduri, acoperite la 
rîndul lor cu un strat gros de pămînt bătătorit: din 
experienţa lui mai veche, dobindită în Munţii Albi, 
Mallory ştia că în astfel de case ori de cite ori ploua, 
acoperişul curgea ca o sită. La una din extremităţile 
camerei se găsea o trainică poliţă de circa nouăzeci 
de centimetri înălţime, o poliţă care semăna ca 
model şi construcție cu cele din iglu-urile 
eschimoşilor şi care servea ca pat, masă sau scaun 
după necesități. Camera era lipsită de orice 
mobilier. 

Mallory tresări cînd cineva îi atinse umărul şi 
se întoarse. În spatele lui era Miller care mesteca în 
continuare, ţinînd în mînă o sticlă de vin începută. 

— Ai face bine să măninci ceva, şefule, îl 
povăţui el. Din cînd în cînd am să arunc o privire 
prin gaura asta. 

— Ai dreptate, Dusty. Mulţumesc! Mallory se 
duse în fundul camerei ezitind - înăuntru era 
aproape întuneric şi nu îndrăzneau să aprindă o 
luminare - şi pe dibuite se urcă pe poliţă. Neobositul 
Andrea desfăcuse proviziile lor şi preparase o masă 
din diferite soiuri de mîncare: smochine uscate, 
miere, brînză, cîrnaţi cu usturoi şi bucăţi de castane 
coapte. Un amestec oribil, îşi zise Mallory, dar 
Andrea nu putea face mai mult, şi dealtminteri era 
prea înfometat, prea hămesit, ca să se gindească la 
rafinata satisfacere a gustului. Din cînd în cînd bea 
cîte o înghiţitură din vinul acela local pe care Louki 
şi Panayis îl aduseseră cu o zi în urmă, asprimea 
dulceagă, aromat-răşinoasă a băuturii acoperind 
celelalte gusturi. 


297 


Cu grijă, protejind chibritul cu mîna, Mallory îşi 
aprinse o ţigară şi începu să le explice pentru prima 
oară planul său pentru a intra în fortăreață. N-a fost 
nevoie să-şi mai coboare glasul - în casa vecină, 
una din puţinele clădiri încă ocupate din acea parte 
a pieţei - doi ţesători ţăcăniră necontenit toată 
seara. Mallory avea o vagă bănuială că aceasta era 
încă o intervenţie a lui Louki, cu toate că era greu 
de presupus cum de putuse comunica ca prietenii 
lui. Dar Mallory era mulţumit să accepte situaţia aşa 
cum era, să se concentreze, ca să se asigure că 
ceilalţi i-au înţeles instrucţiunile. 

Aparent, tovarăşii lui îi înţeleseră instrucţiunile 
pentru că nu puseră nici o întrebare. Timp de cîteva 
minute conversaţia deveni generală, Casey Brown 
îndeobşte taciturn avea cele mai multe de spus, se 
plîngea amarnic de piciorul său rănit, de mîncare, de 
băutură şi de duritatea băncii pe care n-ar fi fost în 
stare să doarmă nici o clipă toată noaptea. Mallory 
zimbi dar nu spuse nimic; Casey Brown era definitiv 
restabilit. 

— Cred că am vorbit destul, domnilor. Mallory 
se lăsă să alunece de pe bancă şi se întinse. 
Doamne, ce obosit era! lată prima şi ultima noastră 
ocazie de a dormi convenabil. Vom face gărzi de 
două ore - eu voi fi primul. 

— Singur? îl întrebă încet Miller de la celălalt 
colţ al camerei. Nu credeţi că trebuie să împărţim 
garda, şefule? Unul în faţă, altul în spate. 
Dealminteri ştiţi că sîntem cu toţi sleiţi de puteri. 
Unul singur poate să adoarmă. Părea atit de 
îngrijorat încît Mallory rise. 

— Nici o grijă, Dusty. Fiecare va sta de pază la 
fereastra asta şi, dacă adoarme, se va trezi de 


298 


îndată, lovindu-se de podea. Şi pentru că sîntem al 
naibii de obosiţi, nu ne putem permite să jertfim 
inutil somnul cuiva. Eu voi fi primul, apoi dumneata, 
apoi Panayis, apoi Casey şi apoi Andrea. 

— Mda, presupun că o să fie bine, încuviinţă 
Miller în silă. Strecură ceva dur şi rece în mîna lui 
Mallory, pe care acesta îl recunoscu imediat - era 
lucrul cel mai de preţ al lui Miller - pistolul automat 
cu surdină. 

— Asta ca să-i găureşti pielea individului prea 
curios, fără să trezeşti tot oraşul. Se duse încet în 
fundul camerei, aprinse o ţigară, fumă liniştit cîteva 
minute apoi îşi puse picioarele pe bancă. În cinci 
minute toţi dormeau buştean, cu excepţia paznicului 
tăcut de la fereastră. 

Două sau trei minute mai tîrziu Mallory tresări, 
deveni mai atent, de afară se auzi un zgomot tainic 
- din spatele casei, gîndi el. Ţăcănitul ţesătorilor de 
alături se oprise şi în casă era linişte. Şi din nou se 
auzi zgomotul, de data asta de netăgăduit, un 
ciocănit slab la uşa de la capătul coridorului care 
pornea din fundul camerei. 

— Stai acolo, domnule căpitan, murmură blind 
Andrea şi Mallory se minună pentru a suta oară de 
capacitatea lui Andrea de a se trezi din somnul cel 
mai adînc, la cel mai slab zgomot străin, un tunet 
asurzitor nu i-ar fi tulburat somnul. Mă ocup eu de 
asta. Trebuie să fie Louki. 

Şi era Louki. Gifiia şi era aproape totalmente 
epuizat, dar teribil de mulţumit de el însuşi, bău cu 
recunoştinţă paharul cu vin pe care îl turnă Andrea. 

— Sînt teribil de fericit că te văd înapoi, spuse 
Mallory sincer. Cum a mers? Te-a urmărit cineva? 


299 


Mallory se apropie dar de-abia izbuti să-l zărească în 
întuneric. 

— Ca şi cum proştii ăştia neîndemiînatici ar 
putea să-l vadă pe Louki chiar dacă ar fi noapte cu 
lună plină şi mai ales să-l prindă! spuse el indignat. 
Făcu o pauză, ca să-şi tragă respiraţia. Nu, nu, 
domnule maior, ştiam că o să fiți îngrijorat din 
pricina mea aşa că am alergat tot drumul înapoi. Ei 
bine, aproape tot drumul, se corectă el. Nu mai sînt 
aşa de tînăr cum eram, domnule maior! 

— Tot drumul, de unde? întrebă Mallory. Era 
bucuros că era întuneric ca să-şi ascundă zimbetul. 

— De la Vygos. E un castel vechi pe care l-au 
construit francii cu multe generaţii în urmă, la circa 
trei kilometri de aici spre răsărit, de-a lungul 
drumului de pe malul mării. Făcu o pauză ca să mai 
bea o gură de vin. Cred că mai mult de trei kilometri 
- la întoarcere n-am mers decit de două ori cîte un 
minut de fiecare dată. Mallory avu impresia că Louki 
regreta slăbiciunea sa momentană de a fi mărturisit 
că nu mai era un om tînăr. 

— Şi ce-ai făcut acolo? întrebă Mallory. 

— După ce v-am părăsit, m-am gîndit, 
răspunse, că dacă ne caută la „Terenul de joc al 
dracilor” vor descoperi că maşina a dispărut, şi vor 
şti că nu mai sîntem în locul acela blestemat. 

— Da, consimţi Mallory prudent. Da, aşa e. 

— Şi atunci îşi vor spune: „Aha, aceşti 
verdammte Englănders nu au timp de pierdut”. Îşi 
vor da seama că nu prea au speranţe să ne prindă, 
pentru că Panayis şi cu mine cunoaştem toate 
stâncile, toţi pomii, toate potecile şi toate peşterile 
de pe insulă. Aşa că tot ce pot să facă este să se 
asigure că nu intrăm în oraş - şi de aceea vor bloca 


300 


toate drumurile care duc aici, şi de fapt noaptea 
asta ne oferă ultima şansă de a pătrunde în oraş. Mă 
urmăriţi? întrebă el îngrijorat. 

— Ne străduim. 

— Dar mai întîi - Louki ridică mîinile dramatic 
în sus - dar mai întîi se vor asigura că nu sîntem în 
oraş. Ar fi de-a dreptul nebuni să blocheze drumurile 
dacă am fi în oraş. Aşa că vor face o percheziţie. O 
percheziţie la sînge. Cum... cum îi spuneţi? Cu 
pieptenele des! 

Mallory dădu din cap încet, înţelegindu-l. 

— Andrea, mi-e teamă că are dreptate. 

— Şi mie mi-e frică, spuse Andrea trist. 
Trebuia să ne fi gîndit la toate acestea. Dar poate 
totuşi ne putem ascunde... pe acoperişuri sau... 

— Am spus, cu pieptenele des, îl întrerupse 
Louki nerăbdător. Dar nici o grijă, Louki s-a gîndit la 
toate. Presimt că o să plouă. În curînd norii vor 
ascunde luna şi ne vom putea mişca în siguranţă... 
Nu vreţi să ştiţi ce-am făcut cu maşina, domnule 
maior Mallory? Louki se bucura teribil. 

— Uitasem complet de asta, mărturisi Mallory. 
Ce-ai făcut cu maşina? 

— Am lăsat-o în curtea castelului Vygos. Apoi 
am golit toată benzina din rezervor şi am turnat-o 
peste maşină. După aceea am aprins un chibrit. 

— Ce-ai făcut? Mallory era neîncrezător. 

— Am aprins un chibrit. Cred că am stat prea 
aproape de maşină, pentru că am impresia că 
mi-am ars sprâncenele. Louki dădu din cap. Păcat, 
era o maşină aşa de frumoasă. Apoi se însenină. Pe 
Dumnezeul meu, domnule maior, a ars minunat! 

Mallory îl privi lung. 

— De ce dracu...? 


301 


— E foarte simplu, explică Louki răbdător. 
Acuma cei de la „Terenul de joc al dracilor” ştiu că 
maşina a fost furată. Vor vedea focul. Aşa că se vor 
grăbi şi... cum îi spune? Să investigheze? Aşa, să 
investigheze. Vor aştepta pînă se va stinge focul. Şi 
vor investiga din nou. În maşină nu vor găsi nici un 
os, nici un cadavru, aşa că vor percheziţiona 
castelul. Şi ce vor găsi? 

În cameră era linişte. 

— Nimic, spuse Louki nerăbdător. Nu vor găsi 
nimic. Şi apoi vor cerceta curtea şi împrejurimile pe 
o distanţă de un kilometru. Şi ce vor găsi? Din nou 
nimic. Şi atunci îşi vor da seama că au fost păcăliţi şi 
că noi sîntem în oraş şi vor veni să percheziţioneze 
oraşul. 

— Cu pieptenele des, murmură Mallory. 

— Cu pieptenele des. Şi ce vor găsi? Louki 
făcu o pauză, apoi se grăbi ca nu cumva cineva să-i 
fure ideea. Din nou nu vor găsi nimic, spuse el 
triumfător. Şi de ce? Pentru că va începe să plouă, 
nu va mai fi lună - pentru că explozivii vor fi ascunşi 
şi noi vom fi plecaţi din oraş. 

— Plecaţi? Unde? întrebă Mallory uimit. 

— Unde decit la castelul Vygos, domnule 
maior Mallory? Acolo nu se vor gîndi să ne caute. 

Mallory îl privi cîteva secunde tăcut fără să 
spună ceva, apoi se întoarse spre Andrea. 

— Căpitanul Jensen a făcut o singură greşeală, 
murmură el. N-a ales omul potrivit să conducă 
această expediţie. Dar nu face nimic. Cu Louki de 
partea noastră cum putem să eşuăm? 


Mallory îşi lăsă încet rucsacul pe acoperişul de 
pămînt bătătorit, ridică capul şi fixă cu privirea 


302 


întunericul, apărîndu-şi ochii cu amîndouă mîinile de 
primele picături de ploaie. De acolo de unde stăteau 
- pe dărăpănatul acoperiş al casei cele mai 
apropiate de fortăreață de pe versantul răsăritean al 
pieţei - peretele fortăreței se ridica încă cinci-şase 
metri deasupra capetelor lor; periculoasele vîrfuri de 
fier curbate în afară şi în jos cu care se termina zidul 
se pierdeau în întuneric. 

— Acolo e, Dusty, murmură Mallory. O nimica 
toată! 

— O nimica toată! Miller era îngrozit. 
Trebuie... trebuie să trec peste vîrfurile alea? 

— O să-ţi fie al dracului de greu să treci peste 
ele, răspunse scurt Mallory. Îi zimbi lui Miller, îl bătu 
pe spate şi îşi sprijini rucsacul de picior. Vom arunca 
fringhia în aer, cîrligul se va prinde şi te vei căţăra 
iute sus... 

— Şi din cauza acelor şase şiruri de sîrmă 
ghimpată voi sîngera de moarte, îl întrerupse Miller. 
Louki spune că sînt cei mai mari ţepi pe care i-a 
văzut vreodată. 

— Vom folosi foaia de cort, spuse Mallory 
căutînd să-l liniştească. 

— Şefule, am o piele delicată, se plînse Miller. 
Poate un fel de saltea cu arcuri... 

— Ei bine, ai o oră la dispoziţie să o găseşti, îi 
răspunse Mallory nepăsător. Louki apreciase că va 
trece cel puţin o oră pînă ce detaşamentul 
însărcinat cu percheziţia va părăsi partea de nord a 
oraşului, dîndu-i lui şi lui Andrea ocazia de a începe 
o acţiune de diversiune. 

— Haide să ascundem lucrurile astea şi să 
plecăm. Vom băga rucsacurile în colţul ăsta şi le 
vom acoperi cu pămînt. Dar mai întîi scoate frînghia, 


303 


cînd ne vom întoarce aici nu vom mai avea timp să 
desfacem pachetele. 

Miller se lăsă în genunchi, scotoci cu mîinile în 
rucsac, apoi îşi exprimă brusc nemulţumirea. 

— Asta nu-i sacul care-mi trebuie, mormăi el 
dezgustat. Şi deodată vocea i se schimbă. Stai, 
aşteaptă un minut, totuşi. 

— Ce este, Dusty? 

Miller nu-i răspunse imediat. Citeva secunde 
explora cu mîinile conţinutul rucsacului apoi îşi 
înălţă capul. 

— Şefule, bomba cu explozie întirziată. Vocea 
lui era plină de miînie, o mînie cumplită care-l 
surprinse pe Mallory. A dispărut! 

— Ce? Mallory se aplecă şi începu să caute şi 
el în rucsac. Nu se poate, Dusty, nu se poate. S-o ia 
dracu, omule ai împachetat lucrurile singur! 

— Sigur că da, şefule, scrişni din dinţi Miller. Şi 
apoi un ticălos s-a furişat în spatele meu şi a despa- 
chetat-o. 

— Imposibil!  protestă Mallory. Absolut 
imposibil, Dusty! Ai închis rucsacul singur - te-am 
văzut azi dimineață în pădure şi de atunci Louki a 
cărat rucsacul tot timpul. Lui Louki i-aş încredința şi 
viaţa mea! 

— Şi eu şefule! 

— Poate ne înşelăm amindoi. Mallory continuă 
calm. Poate, ai uitat-o afară. Sîntem amindoi al 
naibii de obosiţi, Dusty. Miller îl privi ciudat, un 
moment nu spuse nimic apoi începu să înjure din 
nou. 

— E numai vina mea, şefule, numai vina mea! 

— Ce vrei să spui, că e numai vina ta? Pe toţi 
sfinţii, omule, eram acolo cînd... Mallory se opri. Se 


304 


ridică repede în picioare şi privi în întuneric. În 
partea de sud a pieţei răsunase unica împuşcătură a 
unei carabine, ca o lovitură de bici, urmată de 
sunetul slab şi ascuţit al glontelui ricoşat, şi apoi 
linişte. 

Mallory rămase nemişcat, cu pumnii strînşi 
lîngă trup. Trecuseră peste zece minute de cînd el şi 
cu Miller îl lăsaseră pe Panayis să-i conducă pe 
Brown şi Andrea la castelul Vygos, acum trebuiau să 
fi ajuns destul de departe de piaţă. Şi mai mult ca 
sigur că nici Louki nu ar fi trebuit să fie acolo. 
Instrucţiunile lui Mallory pentru el fuseseră explicite 
- să ascundă restul cartuşelor de trinitrotoluen pe 
acoperiş şi apoi să-i aştepte acolo pe el şi pe Miller, 
ca să-i conducă la castel. Dar ceva n-a mers cum 
trebuie, ceva mergea mereu prost. Sau poate o 
capcană, poate un şiretlic. Dar ce fel de capcană? 

Brusc, gîngăvitul unei mitraliere grele puse 
capăt gîndurilor lui şi o clipă sau două fu numai ochi 
şi urechi. Apoi numai pentru citeva minute se 
intercală o altă mitralieră mai uşoară şi deodată, tot 
atit de brusc cum începuseră, ambele tăcură şi 
Mallory nu mai aşteptă deloc. 

— Strînge lucrurile, şopti el repede. Le luăm 
cu noi, ceva merge prost. În mai puţin de treizeci de 
secunde  strinseseră în rucsacuri frânghiile şi 
explozivii, le legară de spate cu curele şi plecară. 

Aproape frînţi în două, cu grijă, pentru a nu 
face nici un zgomot, se întoarseră alergind pe 
acoperişuri la vechea casă unde se ascunseseră la 
începutul după-amiezii şi unde trebuiau să se 
întilnească cu Louki. Tot alergind, ajunseră la cîţiva 
metri de casă cînd zăriră apărând o siluetă 
întunecată. Mallory îşi dădu seama imediat că nu 


305 


era Louki, era mult mai înalt decit Louki şi, fără să 
se oprească, se aruncă cu cele nouăzeci de kilo- 
grame ale sale orizontal spre silueta necunoscută 
într-un atac ucigător, umărul său îl lovi pe 
necunoscut chiar sub stern, golindu-i plămiînii de 
ultima particulă de aer, cu un geamăt de durere. O 
secundă mai tîrziu mîinile muşchiuloase ale lui Miller 
înconjurară  gitul  necunoscutului,  strangulîndu-l 
încet. 

Şi ar fi murit strîns de git pentru că nici unul 
din ei nu mai era în toate minţile dacă Mallory, 
intuitiv, nu s-ar fi trezit şi s-ar fi aplecat deasupra 
obrazului contractat cu ochii ieşiţi în afară, ficşi. Se 
dădu înapoi cu un strigăt de groază. 

— Dusty, şopti el răguşit. Pentru Dumnezeu, 
opreşte-te. Lasă-l! E Panayis! 

Dar Miller nu-l auzi. În întuneric obrazul lui era 
de piatră, capul i se cufunda din ce în ce mai mult 
între umerii curbați, intensificîndu-şi strînsoarea, 
strangulîndu-l sălbatic pe grec într-o linişte ciudată. 

— E Panayis, nebunul dracului, Panayis! Cu 
gura lîngă urechea americanului, mîinile lui 
stringeau pumnii celuilalt, încercînd să-i smulgă de 
pe gitul lui Panayis. Auzea călciiele lui Panayis 
lovind surd acoperişul de turbă, şi-l apucă cu toată 
puterea pe Miller de miini, de două ori auzise acelaşi 
sunet cînd murise cineva în mîinile uriaşe ale lui 
Andrea şi îşi dădu seama cu certitudine că Panayis 
va merge pe acelaşi drum, şi încă repede, dacă nu-l 
va face pe Miller să înţeleagă. Dar deodată Miller 
înţelese, se destinse cu greu, se ridică în genunchi 
cu mîinile atîrnîndu-i fără valgă lîngă trup Respiră 
adînc, privi în jos tăcut la omul de la picioarele lui. 


306 


— Ce dracu e cu tine? întrebă Mallory încet. 
Eşti surd sau orb sau una şi alta? 

— Bănuiesc că e ceva în genul ăsta. Miller îşi 
trecu mîna peste frunte. Faţa lui era lipsită de 
expresie. Regret, şefule, regret ! 

— De ce dracu îmi ceri scuze? Mallory privi de- 
parte apoi în jos spre Panayis. Grecul se ridicase 
acum în sus şi îşi masa gitul îndurerat, inspirînd 
aerul cu nesaţ. Poate că Panayis s-ar cuveni să le 
primească... 

— Scuzele mai pot aştepta, îl întrerupse Miller 
brusc. Întreabă-l ce i s-a întîmplat lui Louki. 

Mallory îl privi un moment, încercă să-i 
răspundă, îşi schimbă gîndul şi traduse întrebarea. 
Ascultă răspunsul gifiit al lui Panayis - cînd încerca 
să vorbească evident avea dureri - şi gura lui deveni 
o linie încleştată de amărăciune. Miller îl urmări, 
remarcă prăbuşirea umerilor neozeelandezului şi 
simţi că nu mai putea să aştepte. 

— Ei bine, şefule, ce este? | s-a întîmplat ceva 
lui Louki, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Mallory inexpresiv. N-au ajuns 
decit pînă la străduţa din spatele casei cînd s-au 
întîlnit cu o patrulă germană care le bloca drumul. 
Louki a încercat să-i respingă dar mitraliorul l-a lovit 
în piept. Andrea l-a ucis pe mitralior şi l-a luat pe 
Louki. Panayis spune că va muri cu siguranţă. 


307 


CAPITOLUL 14 


MIERCURI NOAPIEA 
De la 19,15 la 20,00 


Cei trei oameni ieşiră din oraş fără nici o 
dificultate luînd-o de-a dreptul peste cîmp spre 
castelul Vygos şi evitind şoseaua principală. Acum 
începuse o ploaie mare şi de durată, pămîntul era 
plin de apă şi noroi, cele cîteva terenuri arate pe 
care le traversaseră fiind aproape impracticabile. 
Tocmai răzbiseră printr-un astfel de teren şi se 
putea zări silueta întunecată a turnului - castelul era 
la mai puţin de o mie cinci sute de metri în linie 
dreaptă faţă de oraş, şi nu cum exagerat evaluase 
distanţa Louki - cînd trecură pe lîngă o colibă de 
pămînt părăsită şi Miller vorbi pentru prima oară de 
cînd plecaseră din piaţa oraşului Navarone. 

— Sînt frînt de oboseală, şefule! Capul îi cădea 
pe piept şi răsuflarea îi era grea. Cred că bătrînul 
Miller e pe ducă, nici picioarele nu-l mai ţin. Nu 
putem să stăm jos cîteva minute şi să fumăm? 

Mallory îl privi surprins, şi îşi aminti cît de 
obosite erau şi picioarele lui şi consimţi mai mult în 
silă. Miller nu era omul să se plingă dacă nu era 
aproape epuizat. 

— Bine, Dusty, cred că nu ne poate strica un 
minut sau două. Traduse repede în greceşte aceste 
vorbe şi intră în colibă. Miller îl urmă, plingîndu-se 
de bătrâneţe. Odată intraţi, Mallory căută pe dibuite 
drumul spre nelipsita bancă de lemn, se aşeză 


308 


bucuros, aprinse o ţigară, după care se uită în sus 
nedumerit. Miller era tot în picioare, înconjura încet 
coliba şi lovea continuu zidurile. 

— De ce nu stai jos? îl întrebă el iritat. În 
primul rînd pentru asta ai venit aici, nu-i aşa? 

— Nu, şefule, nu prea. Tărăgănarea vorbelor 
lui era cît se poate de limpede. A fost un truc ieftin 
ca să intrăm înăuntru. Vreau să-ţi arăt două sau trei 
lucruri deosebite. 

— Deosebite. Ce naiba vrei să spui? 

— Aveţi puţină răbdare, domnule căpitan 
Mallory! Cererea lui Miller avea un caracter formal. 
Aveţi răbdare cîteva minute, nu vă irosesc timpul. 
Aveţi cuvântul meu, domnule căpitan Mallory! 

— Foarte bine. Mallory era intrigat, dar 
încrederea sa în Miller era neclintită. Cum vrei. 
Numai să nu o lungeşti prea mult. 

— Mulţumesc, şefule! Pentru Miller, efortul de 
a-şi păstra tonul formal era prea mare. N-o să 
dureze mult. Trebuie să fie o lampă sau o lumînare 
pe aici - n-aţi spus dumneavoastră că insularii le 
lasă întotdeauna în casele pe care le părăsesc? 

— Această superstiție ne-a fost foarte 
folositoare. Mallory se aplecă cu lanterna sub bancă 
apoi se ridică. Sînt aici vreo două sau trei lumînări. 

— Şefule, am nevoie de lumină. Am cercetat, 
nu sînt ferestre. E-n regulă? 

— Aprinde o lumînare şi eu am să ies afară să 
văd dacă se zăreşte ceva. Mallory ignora complet 
intenţiile americanului. Simţea că Miller nu vroia ca 
el să spună ceva şi afişa o desăvârşită siguranţă 
care excludea întrebările. În mai puţin de un minut 
Mallory se întoarse. De afară nu se vede nici o rază 
de lumină, raportă el. 


309 


— Foarte bine. Mulţumesc, şefule. Miller 
aprinse încă o lumînare apoi lăsă să-i alunece de pe 
umeri chinga ruscacului; puse sacul pe bancă şi 
rămase o clipă tăcut. 

Mallory se uită la ceas apoi privi spre Miller. 

— Trebuia să-mi arăţi ceva, îi reaminti el. 

— Mda, e adevărat. Trei lucruri, am spus. 
Căută în sac şi scoase afară o cutiuţă neagră, ceva 
mai mare decit o cutie de chibrituri. Corpul delict 
numărul unu, şefule. 

Mallory privi curios. 

— Ce-i asta? 

— O bombă cu mecanism de ceasornic. Miller 
începu să deşurubeze capacul din spate. Detest 
lucrurile astea blestemate. Imi face impresia că sînt 
unul din teroriştii aceia cu pălărie neagră şi cu 
mustață ca a lui Louki, care umblă cu asemenea 
maşinării negre cu praf de puşcă, în stare să arunce 
totul în aer. Dar funcţionează bine. Scoase capacul 
cutiei. În lumina lanternei examină mecanismul. 
Asta însă nu funcţionează, nu mai merge, adăugă el 
încet. Ceasornicul e perfect dar braţul de contact a 
fost răsucit în afară. Maşinăria asta poate să ticăie 
pînă la Sfintu-aşteaptă fără să aprindă nici un foc de 
artificii. 

— Dar cum dracu... 

— Corpul delict numărul doi. Miller păru că nici 
nu-l aude; deschise cutia cu focoase şi scoase cu 
grijă un focos din învelişul lui de vată şi pislă şi-l 
examină atent la lumina lanternei. Apoi îl privi pe 
Mallory din nou. Fulminat de mercur, şefule. Sînt 
numai şaptezeci şi şapte de granule, destule ca să-ţi 
zboare degetele. Nestabil ca dracu, la cea mai 
uşoară atingere sare în aer. Americanul îl lăsă să 


310 


cadă jos şi-l izbi tare cu călcîiul. Mallory tresări 
involuntar şi se dădu înapoi. Dar nu se produse nici 
o explozie, nimic. 

— Nici asta n-a funcţionat prea bine, nu-i aşa, 
şefule? Sută la sută că şi celelalte sînt goale. Scoase 
un pachet de ţigări, îşi aprinse una şi urmări 
rotocoalele de fum cum se învirteau deasupra 
lumiînării. Îşi puse ţigările înapoi în buzunar. 

— Mai era şi un al treilea lucru pe care vroiai 
să mi-l arăţi, spuse Mallory calm. 

— Mda, vroiam să vă arăt altceva. Vocea lui 
era nespus de blindă şi lui Mallory i se făcu deodată 
frig. Vroiam să vă arăt un spion, un trădător, cel mai 
crud, cel mai mincinos, cel mai criminal, cel mai 
şmecher ticălos pe care l-am cunoscut vreodată! 
Americanul îşi scoase mîna din buzunar, în mînă 
ţinea strîns revolverul cu surdină, ţeava era 
îndreptată spre inima lui Panayis. Şi continuă mai 
blînd ca niciodată. luda lIscarioteanul era un nimic 
pe lingă amicul ăsta, şefule... Scoate-ţi haina, 
Panayis! 

— Ce dracu faci? Eşti nebun? Mallory dădu 
buzna, în parte supărat, în parte uluit, dar în faţa 
braţului întins al lui Miller, rigid ca o bară de oţel, se 
opri brusc. 

— Ce timpenie mai e şi asta? Nu pricepe 
englezeşte! 

— Credeţi că nu înţelege? Atunci de ce a ieşit 
din peşteră ea o săgeată cînd Casey a spus că a 
auzit un zgomot afară... şi de ce a părăsit primul 
păduricea de roşcovi azi după-masă dacă n-a înţeles 
ordinul dumneavoastră? Scoate-ţi haina, ludă, sau 
te împuşc în braţ. Ai la dispoziţie două secunde. 


311 


Mallory se pregăti să sară cu braţele de gitul 
lui Miller, să-l trîntească la pămînt, dar se opri la 
mijlocul drumului cînd văzu expresia de pe faţa lui 
Panayis - îşi arăta dinţii, ochii lui negri ca tăciunele 
aruncau priviri ucigătoare. Mallory nu mai văzuse 
niciodată atîta răutate care se schimbă în durere şi 
nesiguranţă. Glonţul îl lovi în braţ chiar sub umăr. 

— Ai două secunde şi apoi urmează celălalt 
braţ, spuse Miller împietrit. 

Dar Panayis îşi scotea deja haina, negrii lui 
ochi de fiară nu-l slăbeau pe Miller. Mallory, îl privi, 
tresări involuntar şi se uită din nou la Miller. Singurul 
cuvînt care ar putea descrie expresia de pe faţa 
americanului este indiferența, îşi zise Mallory. Indife- 
renţa. Fără nici un motiv, Mallory se simţi mai înfri- 
gurat decit oricînd. 

— Stînga-mprejur! Revolverul lui nu tremura 
deloc. Panayis se întoarse încet, Miller înaintă cîţiva 
paşi, îi apucă cămaşa neagră de guler şi printr-o 
mişcare bruscă îi rupse tot spatele. 

— Deh, deh, cine s-ar fi gîndit la una ca asta? 
spuse el tărăgănat. Surpriză, surpriză şi iar surpriză. 
Ţi-aduci aminte, şefule, acest individ a fost biciuit în 
Creta în piaţa publică de nemți, biciuit pînă la sînge. 
Spinarea lui e într-o stare groaznică, nu-i aşa? 

Mallory privi dar nu spuse nimic. Era cu totul 
descumpănit, gindurile lui se învirteau ca într-un 
caleidoscop, mintea lui se sforţa să se adapteze noii 
situaţii, trebuia să-şi schimbe părerile, pe care le 
avusese pînă atunci. Nici o cicatrice, nici măcar un 
singur stigmat nu se vedea pe piela lui brună şi 
netedă. 

— S-a vindecat cam repede, murmură Miller. 
Numai o minte sucită şi neroadă ca a mea a putut 


312 


să se gindească că a fost agentul nemților în Creta, 
că a fost demascat de Aliați ca fiind agent al 
coloanei a cincea, că nemţii nu l-au mai putut utiliza 
şi că a fost trimis înapoi la Navarone pe o vedetă 
rapidă la adăpostul întunericului. Biciuit! 
Navaronezii credeau că s-a întors într-o barcă! 
Vorbe goale! Miller făcu o pauză şi îşi strimbă gura. 
Mă întreb cîte monede de argint a cîştigat în Creta 
pînă l-au dibuit? 

— Dar pe toţi sfinţii, omule! Doar n-ai de gînd 
să condamni un om pentru că a trecut de partea 
noastră! protestă Mallory. Dar ciudat, nu se simţea 
la fel de pornit ca vorbele lui. Cîţi supraviețuitori ar 
mai fi printre Aliați, dacă... 

— Nu sînteţi încă convins, hîm? Miller îndreptă 
neglijent revolverul înspre Panayis. Ridică-ţi cracul 
stîng, Iscarioteanule! Ai la dispoziţie două secunde. 

Panayis făcu ce i se cerea. Ochii lui negri, 
veninoşi, nu-l slăbeau pe Miller. Îşi suflecă 
pantalonul negru pînă la genunchi. 

— Mai sus! Aşa, măi băiete! îl încurajă Miller. 
Şi acum scoate bandajul, scoate-l. Trecură citeva 
secunde, apei Miller dădu trist din cap. O rană 
îngrozitoare, şefule, o rană îngrozitoare! 

— Încep să înţeleg punctul tău de vedere, 
spuse Mallory ginditor. Pielea bronzată de pe 
piciorul muşchiulos al lui Panayis nu era nici măcar 
zgîriată. Dar de ce dracu... 

— E simplu, sînt cel puţin patru motive. Acest 
tînăr este un trădător scîrbos şi ticălos - pînă şi un 
şarpe cu clopoței care se respectă nu s-ar apropia 
de el nici la un kilometru - dar e un ticălos 
inteligent. S-a prefăcut că e rănit la picior ca să 
poată rămîne în peştera din „Terenul de joc al 


313 


dracilor” cînd noi patru ne-am întors ca să-i oprim 
pe viînătorii de munte, să urce panta de lingă 
păduricea de roşcovi. 

— De ce? l-a fost teamă că-l va împiedica 
cineva? Miller scutură capul nerăbdător. 

— Tinărului ăsta nu-i e teamă de nimic. A 
rămas să scrie un bilet. Mai tirziu, sub pretextul că 
piciorul lui e grav rănit a rămas în urma noastră şi a 
lăsat biletul undeva la vedere. Asta trebuie că a fost 
mai devreme. Pe bilet spunea probabil că vom ieşi 
în cutare şi cutare loc şi, dacă vor, să trimită acolo o 
delegaţie de bun sosit, ca să ne primească. 
Aduceţi-vă aminte că au trimis-o, maşina lor am 
şutit-o ca să ajungem în oraş... Atunci pentru prima 
dată am început să-l bănuiesc serios pe amicul 
nostru: după ce a rămas în urma noastră, ne-a ajuns 
prea repede - al naibii de repede pentru un om cu 
piciorul rănit. Dar nu m-am convins decit astă-seară 
cînd am desfăcut rucsacul, în piaţă. 

— Ai menţionat numai două motive, îl 
îndemnă Mallory. 

— Ajung şi la celelalte. Numărul trei: putea să 
rămînă în urmă cînd delegaţia de primire ar fi 
deschis focul asupra noastră, că doar luda ăsta nu 
avea de gind să se lase doborit înainte de a-şi 
încasa salariul. Şi numărul patru - vă aduceţi aminte 
scena aceea cu adevărat mişcătoare cînd v-a 
implorat să-l lăsaţi să rămînă la intrarea peşterii 
care ducea în valea prin care am ieşit la şosea? 
Avea de gind să-l imite pe Horaţiu Cocles în scena 
de pe pod. 

— Adică, vrei să spui că avea de gînd să le 
arate peştera în care ne aflam? 


314 


— Exact. După aceea a ajuns aproape la 
disperare, încă nu eram sigur dar devenisem teribil 
de bănuitor, şefule. Nu ştiam ce mai vroia să 
încerce. Aşa că atunci cînd ultima patrulă urca 
valea, l-am pocnit tare şi bine. 

— Inţeleg, spuse Mallory calm. Acum înţeleg. 
Şi îl privi tăios pe Miller. Trebuia să-mi fi spus. N- 
aveai dreptul... 

— Şefule, aveam de gind. Dar n-am avut 
ocazia. Tînărul ăsta era tot timpul primprejur. 
Tocmai începusem să-ţi spun acum o jumătate de 
oră cînd au început să tragă mitralierele. 

Mallory dădu din cap înţelegător. 

— De cînd ai început să te îndoieşti, Dusty? 

— De la povestea cu ienupărul, răspunse 
Miller scurt. Vă amintiţi cum a spus Turzig că a 
reuşit să ne găsească? A mirosit ienupărul. 

— E adevărat. Ardeam lemn de ienupăr. 

— Sigur că da. Dar a spus că l-a mirosit de pe 
Muntele Kostos şi vîntul suflase tot timpul dinspre 
Kostos. 

—  Cerule!  suspină Mallory. Bineînțeles, 
bineînţeles. Şi eu nu mi-am dat seama deloc. 

— Dar nemţii ştiau unde sîntem. Cum? Ei bine, 
nu puteau cum să ghicească, cum nu puteam nici 
eu. Aşa că cineva i-a informat şi acesta a fost amicul 
nostru. Amintiţi-vă - v-am spus că s-a întîlnit cu 
nişte prieteni cînd am coborit după provizii la 
Margaritha? Miller scuipă cu dezgust. M-am păcălit 
pe toată linia. Prieteni? N-am ştiut cîtă dreptate 
aveam. Sigur că erau prietenii lui, prietenii lui 
nemţii! Şi alimentele pe care a spus că le-a luat din 
bucătăria comandantului - chiar le-a luat din 
bucătăria comandantului. Mai mult ca sigur că s-a 


315 


dus şi le-a cerut şi bătrînul Skoda i-a dat valiza lui, 
să le ducă! 

— Dar neamţul pe care l-a omorit la 
întoarcerea din sat. Doamne, cu siguranţă... 

— Panayis l-a omorît! În vocea lui Miller era o 
sumbră certitudine. Ce mai contează încă un 
cadavru în plus. Probabil că s-a împiedicat de 
nenorocitul acela şi a fost nevoit să-l ucidă. De 
culoarea locală. Amintiţi-vă, Louki era acolo şi nu 
voia să-i trezească bănuielile. Oricum, l-ar fi 
învinovăţit pe Louki. Tipul ăsta nu e om... şi îţi aduci 
aminte cînd a intrat în biroul lui Skoda la Margaritha 
cu Louki, că îi curgea sînge dintr-o rană de la cap? 

Mallory încuviinţă, dînd din cap. 

— Bulion sadea. Probabil tot din bucătăria 
comandantului, spuse Miller cu amărăciune. Dacă 
Skoda ar fi eşuat prin toate celelalte mijloace, s-ar 
mai fi putut servi de acest amic ca informator. De ce 
nu l-a întrebat niciodată pe Louki unde sînt 
explozivii, nu ştiu. 

— N-a bănuit desigur că Louki ştie unde sînt. 

— Poate. Dar un lucru ştia ticălosul ăsta - cum 
să folosească o oglindă. Probabil că a heliografiat 
din păduricea de roşcovi la garnizoană şi le-a 
comunicat poziţia noastră. Altă explicaţie nu este, 
şefule. Apoi în dimineaţa asta la un moment dat a 
pus mîna pe rucsacul meu, a scos repede toate 
focoasele lente şi a aranjat mecanismul de 
ceasornic al bombei şi detonatorii. Ar fi trebuit să-i 
zboare mîinile cînd a atins fulminatul. Dumnezeu 
ştie unde a învăţat să mînuiască blestemăţiile astea. 

— În Creta, spuse Mallory convins. Nemţii au 
avut grijă de asta. Un spion care nu poate fi în 


316 


acelaşi timp şi un sabotor nu e bun de nimic pentru 
ei! 

— Şi a fost foarte bun, spuse Miller încet. 
Foarte, foarte bun. O să le lipsească micul lor 
prieten. luda ăsta a fost un băieţel tare şmecher. 

— A fost. Cu excepţia serii acesteia. Trebuia 
să-şi dea seama că cel puţin unul din noi îl va 
bănui.. 

— Probabil că şi-a dat seama, îl întrerupse 
Mallory. Dar a fost dezinformat. Cred că Louki e 
nevătămat. Cred că tînărul acesta l-a informat pe 
Louki să-l lase în locul lui - Louki s-a temut 
întotdeauna de el - apoi s-a dus liniştit la prietenii 
lui din fortăreață, le-a spus să trimită o companie 
bine înarmată la Vygos, ca să-i prindă pe ai noştri şi 
i-a rugat să tragă citeva focuri - sincerul nostru 
prieten era foarte priceput în redarea culorii locale - 
apoi s-a întors liniştit în piaţă, s-a urcat pe acoperiş 
şi a aşteptat să-i avertizeze pe prietenii lui curînd 
după ce vom fi intrat pe uşa din spate. Dar Louki a 
uitat să-i spună un lucru - că trebuia să ne întîlnim 
pe acoperiş şi nu în casă. Aşa că amicul ăsta a stat 
la pîndă aşteptînd ca de acolo de sus să le facă un 
semn prietenilor lui. Pariez zece contra unu că în 
buzunar are o lanternă. 

Mallory luă haina lui Panayis şi o examină 
repede. 

— Are. 

— Atunci asta e. Miller îşi aprinse o altă ţigară, 
urmări chibritul cum arde încet pînă la capăt apoi îşi 
îndreptă capul spre Panayis. Ce simţi cînd ştii că ai 
să mori, Panayis, ce impresie îţi face faptul că simţi 
ce au simţit toţi nenorociţii aceia care au simţit ce 
simţi tu acum, înainte de a muri - toţi bărbaţii aceia 


317 


din Creta, toţi tinerii şi care au murit pentru că au 
crezut în tine. Ce impresie îţi face, Panayis? 

Panayis nu răspunse nimic. Stătea acolo 
nemişcat, mîna lui stîngă strîngea tare braţul drept, 
atins de glonţ, încercînd să oprească sîngele, figura 
lui întunecoasă, răutăcioasă era plină de ură, buzele 
lui rînjeau neomeneşte. Nu-i era frică deloc şi 
Mallory se încorda. Panayis cu siguranţă trebuia să 
facă o ultimă încercare disperată de a-şi salva viaţa 
dar după ce se uită la Miller ştiu că nu putea fi vorba 
de nici o încercare, pentru că strania siguranţă, 
hotărîrea neclintită, imobilitatea totală a miinii şi a 
ochilor americanului excludeau pînă şi gîndul, nu 
numai posibilitatea evadării. 

— Prizonierul nu are nimic de spus! Miller rosti 
sentinţa pe un ton obosit. Presupun că ar trebui să 
spun ceva. Presupun că ar trebui să debitez o lungă 
tiradă ca judecător, juriu şi călău, dar nu cred că am 
să mă obosesc. Morţii sînt martori proşti... Poate nu 
e vina ta, Panayis, poate că ai un motiv serios, grav 
pentru care ai ajuns ceea ce eşti. Dumnezeu ştie! Eu 
nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Au murit prea mulţi 
oameni. Am să te ucid, Panayis, şi am să te ucid 
chiar acum! Miller lăsă ţigara să cadă şi o strivi de 
pardoseala colibei. N-ai nimic de zis? 

Şi nu avu nimic altceva de zis, ura, răutatea 
ochilor lui negri spuseră totul în locul lui. Miller 
înclină capul o dată, ca şi cum i-ar fi dat tainic 
acordul. Atent, precis, îl împuşcă de două ori pe 
Panayis drept în inimă, stinse lumiînările, întoarse 
spatele şi, mai înainte ca Panayis să cadă mort la 
pămînt, Miller era la jumătatea drumului spre uşă. 


318 


— Andrea, mi-e teamă că n-am să pot. Louki 
îşi reluă locul obosit, dînd din cap cu disperare. Imi 
pare rău, Andrea. Nodurile sînt strînse prea tare. 

— Nu contează. Andrea se întoarse într-o rînă 
şi încercă să-şi desfacă legăturile strînse de la 
picioare şi de la miini. Nemţii ăştia sînt foarte şireţi, 
fringhiile ude nu pot fi desfăcute, ci numai tăiate. 
Tipic. Nici nu pomeni de faptul că se răsucise cu 
cîteva minute mai înainte ca să ajungă la funia care 
lega miinile lui Louki, ca şi el legat cu o frînghie 
lungă de un cîrlig de fier. Vom încerca altceva. 

De la Louki îşi purtă, privirea de-a lungul 
încăperii prost luminate de o lampă cu ulei care 
fumega aşezată lîngă uşa cu gratii: lumina galbenă 
era atit de slabă încît Casey Brown - imobilizat ca o 
pasăre domestică şi legat ca şi el cu o frînghie lungă 
de un cîrlig de fier, suspendat în tavan - se zărea ca 
o pată informă în colţul opus al camerei cu 
pardoseala de piatră. Lui Andrea îi scăpă un zimbet 
amar. Din nou căzuse prizonier - pentru a doua oară 
în aceeaşi zi - la fel de uşor şi pe neaşteptate încît 
n-avusese nici o şansă să se opună. Fuseseră 
capturați pe negindite într-o cameră de la etaj 
imediat după ce Casey terminase convorbirea cu 
Cairo. Patrula ştiuse exact unde se găseau şi cînd 
şeful lor îi asigură că totul se sfârşise şi le explică 
plin de bucurie rolul jucat de Panayis, deveni lesne 
de înţeles uşurinţa şi succesul acestei lovituri. Şi în 
mod cert era greu să nu împărtăşeşti convingerea 
lor, că Mallory şi Miller nu mai aveau nici o şansă. ŞI 
totuşi, Andrea nu se gîndi nici o clipă la înfrîngere. 

Privirea lui se îndepărtă de Casey Brown, făcu 
înconjurul încăperii, cerceta tot ce se putea zări - 
pereţii şi podeaua de piatră, cîrligele, canalele de 


319 


ventilaţie, uşa masivă cu gratii. O carceră de 
tortură, dar Andrea mai văzuse locuri ca acesta. 
Localnicii îi spuneau castel dar de fapt era o 
străveche construcţie, un fel de conac construit în 
jurul turnurilor crenelate. Andrea ştia că odinioară, 
nobilii franci care îşi construiseră aceste turnuri 
trăiseră bine. Nu era vorba de o carceră, ci pur şi 
simplu de cămară unde îşi atârnau carnea şi vînatul 
şi pe care o făcuseră fără ferestre şi lumină pentru 
a... 

Lumina! Andrea se întoarse şi cu ochii pe 
jumătate închişi privi lampa de ulei fumegindă. 

—  Louki, strigă el încet. Micuţul grec îşi 
întoarse ochii spre el. 

— Poţi să ajungi pînă la lampă? 

— Cred că da... Da, pot! 

— Scoate-i sticla, îi şopti Andrea. la o cîrpă - e 
fierbinte. Apoi înveleşte-o cu cîrpa - şi loveşte-o de 
podea... uşor. Sticla e groasă, într-un minut sau 
două poţi să-mi tai legăturile. 

O clipă, Louki îl privi fix neînţelegînd ce-i 
spunea, apoi îi făcu semn din cap că a înţeles. Se tîrî 
pe podea cu picioarele încă legate, întinse mina şi 
se opri la cîţiva centimetri de lampă. Un zăngănit 
metalic şi poruncitor răsună lîngă el şi atunci îşi 
ridică încet capul spre a vedea de unde provenea. 

Ar fi putut să întindă mîna şi să atingă ţeava 
Mauser-ului ce ieşea printre barele uşii zăbrelite. Din 
nou gardianul zăngăni supărat puşca printre gratii 
şi-i strigă cîteva vorbe pe care Louki nu le-a înţeles. 

— Lasă-l în pace, Louki, îi spuse Andrea încet. 
Vocea lui era liniştită, nealterată de supărare. 
Intoarce-te. Prietenul nostru de afară nu e prea 
mulţumit. 


320 


Ascultător, Louki se întoarse şi auzi vocea 
guturală, de astă dată grăbită şi alarmată, apoi 
zăngănitul pe care-i făcu puşca atunci cînd 
gardianul o scoase repede dintre gratiile uşii şi 
tropăitul grăbit al paşilor pe dalele de piatră cînd se 
îndepărtă alergînd pe culoar. 

— Ce-o fi cu prietenul nostru? Casey Brown 
era la fel de lugubru şi de obosit ca de obicei. Pare 
neliniştit. 

Andrea surise. 

— A observat probabil că mîinile lui Louki sînt 
libere. 

— Ei bine, atunci de ce nu-l leagă din nou? 

— Poate că-i mai greu de cap, dar prost nu 
este, explică Andrea. S-ar putea să fie o cursă şi s-a 
dus să-şi aducă prietenii. Aproape imediat se auzi o 
bubuitură, ca şi cum s-ar fi închis o uşă situată 
departe de ei, apoi zgomotul unor picioare alergînd 
pe coridor, zăngănitul metalic al unor chei pe inel, 
scîrţiitul şi scrişnetul cheii în broască, sunetul ascuţit 
al balamalelor ruginite şi în încăpere intrară doi 
soldaţi, negricioşi şi ameninţători cu cizmele lor 
înalte şi armele gata să tragă. Două sau trei 
secunde se scurseră pînă ce priviră în jurul lor 
obişnuindu-şi ochii cu întunericul, apoi cel de lîngă 
uşă spuse: 

— Teribil lucru, şefule, aproape deplorabil! Îi 
laşi singuri cîteva minute şi iată ce se întîmplă? Toţi 
sînt legaţi fedeleş ca nişte păsări înainte de tăiere. 

Se făcu o clipă tăcere, o linişte neverosimilă, 
apoi toţi trei se ridicară în picioare privindu-i ţintă. 
Brown îşi reveni primul. 

— Era şi timpul, se plînse el. Credeam că n-o 
să mai veniţi niciodată! 


321 


— Vrea să spună că îşi închipuia, că n-o să ne 
mai vedem niciodată, spuse Andrea liniştit. Nici eu 
nu mai credeam. Dar iată-vă teferi şi sănătoşi. 

— Da, încuviinţă Mallory. Mulțumită lui Dusty 
şi minţii lui isteţe şi bănuitoare, care nu se înţelegea 
cu Panayis pe cînd noi ceilalţi dormeam. 

— Unde este? întrebă Louki. 

— Panayis? Miller făcu un semn neglijent cu 
mîna. L-am lăsat în urmă - a avut un mic accident. 
Trecu acum în partea cealată a încăperii şi fluieră un 
crîimpei de melodie, în timp ce îşi scoase cuțitul din 
teacă, tăie cu grijă frînghiile care legau piciorul rănit 
al lui Brown. Mallory era ocupat şi el, tăia legăturile 
lui Andrea, explicîndu-i repede ce se întâmplase şi în 
acelaşi timp îl ascultă pe grecul uriaş relatînd concis 
ce păţiseră ceilalţi în turn. Apoi Andrea se ridică în 
picioare, îşi masă mîinile amorţite şi privi spre Miller. 

— Fluieratul ăsta al lui, domnule căpitan, sună 
îngrozitor şi ce-i mai rău e că este foarte tare - gar- 
dienii... 

— Nici o grijă, spuse Mallory înverşunat. Nu se 
aşteptau să ne vadă din nou, pe Dusty şi pe mine. 
Aveau o pază foarte slabă. Se întoarse să-l 
privească pe Brown, care acum şchiopăta pe podea. 

— Cum îţi merge piciorul, Casey? 

— Bine, domnule. Brown îi răspunse ca şi cum 
n-ar fi avut nici o importanţă. În seara asta am luat 
legătura cu Cairo. Raportul... 

— Poate să mai aştepte, Casey. Trebuie să 
plecăm cît mai repede. Louki, eşti sănătos? 

— Mi-e inima miîhnită, domnule maior Mallory. 
Un compatriot de al meu. Un prieten în care aveam 
încredere... 

— Şi asta poate să aştepte. Haideţi! 


322 


— Siînteţi tare grăbit? protestă cu blindeţe 
Andrea. leşiră imediat pe culoar, păşind peste 
paznicul celulei care zăcea prăvălit pe jos. Cu 
siguranţă, dacă şi ceilalţi sînt ca amicul nostru... 

— Din partea asta nu-i nici o primejdie, îl între- 
rupse Mallory nerăbdător. Soldaţii din oraş ştiu sigur 
acuma sau că nu ne-am întîlnit cu Panayis, sau că 
l-am aranjat: În orice caz ştiu sigur că venim aici în 
goană. Gîndiţi-vă şi voi. Probabil sînt pe la 
jumătatea drumului şi dacă vin... Se opri brusc, privi 
ţintă la generatorul zdrobit şi la resturile aparatului 
de transmisie al lui Brown, care zăceau într-un colţ 
al holului de la intrare. Bună treabă au făcut, nu-i 
aşa? spuse el cu amărăciune. 

— Mulţumesc Domnului, răspunse Miller pios. 
Tot ce pot să spun e că avem mai puţin de cărat. 
Dacă aţi vedea în ce stare e spinarea mea datorită 
blestematului ăsta de generator... 

— Domnule! Brown îl apucă pe Mallory de 
braţ, fapt cu totul contrar obiceiurilor lui de subofițer 
încît Mallory se opri surprins. Domnule, e foarte 
important - vreau să spun raportul. Domnule, 
trebuie să mă ascultați! 

Gestul şi adînca lui seriozitate îl surprinseră pe 
Mallory şi-i reţinură atenţia. Se întoarse cu faţa spre 
Brown şi îi zimbi. 

— In regulă, Casey, să auzim! spuse el liniştit. 
Situaţia nu poate fi mai rea decit este acum. 

— Ba poate, domnule! (Casey Brown avea 
ceva de om obosit şi învins iar holul mare de piatră 
păru ciudat de răcoros. Mi-e teamă, domnule, că 
poate fi şi mai rea. In seara asta am prins Cairo. 
Recepţia a fost excelentă. Am vorbit chiar cu 
căpitanul Jensen, era ca nebun. Toată ziua a 


323 


aşteptat să ia legătura cu noi. A întrebat cum merg 
treburile şi i-am spus că sînteţi chiar în faţa 
fortăreței şi speraţi să intraţi în magazia de muniții 
peste circa o oră. 

— Continuă. 

— A spus că asta e vestea cea mai bună pe 
care a primit-o vreodată, şi a mai adăugat că 
informaţiile sale fuseseră greşite, că a fost păcălit, 
pentru că flota de invazie nu s-a ascuns în timpul 
nopţii în Ciclade, ci vine direct încoace cu o escortă 
puternică de vedete rapide şi de aviaţie cum nu s-a 
mai văzut în Mediterana şi că trebuie să ajungă 
mîine în zori pe plajele insulei Kheros. Mi-a 
comunicat că distrugătoarele noastre au aşteptat 
toată ziua în sud şi la sosirea nopţii au pornit, iar 
acuma aşteaptă un cuvint de la el, să vadă dacă 
trebuie să încerce să treacă prin strimtoarea Maidos. 
l-am spus că s-ar putea să se ivească vreo dificul- 
tate dar mi-a răspuns că, dacă căpitanul Mallory şi 
Miller sînt înăuntru, nu se poate ivi nimic şi pe 
deasupra nu va... sau mai bine zis nu poate risca 
vieţile celor o mie două sute de oameni din Kheros 
pe simpla prezumție că ceva nu va fi în regulă. 
Brown se opri brusc şi privi în jos amârit. În hol 
nimeni nu se mişcă şi nici nu scoase un sunet. 

— Continuă, repetă Mallory în şoaptă. Faţa lui 
era albă ca varul. 

— Asta-i tot, domnule. Asta-i tot. 
Distrugătoarele vor trece prin strimtoare la miezul 
nopţii. Brown privi în jos la ceasul lui cu cadran 
luminos. La miezul nopţii. Peste patru ore! 

— Oh, Doamne! La miezul nopţii! Mallory era 
copleşit. Pentru o clipă nu văzu nimic, îşi frămînta 


324 


mîinile de disperare. Vor trece la miezul nopţii! Să-i 
ajute Cerul. Cerul să-i ajute pe toţi! 


325 


CAPITOLUL 15 


MIERCURI NOAPTEA 
De la 20,00 la 21,15 


Ceasul arăta ora opt şi treizeci de minute. Opt 
şi treizeci. Exact o jumătate de oră pînă va suna 
stingerea. Mallory se întinse pe acoperiş, se lipi 
strîns de peretele de susţinere scund dar oare 
aproape atingea verticala zidurilor înalte ale 
fortăreței şi înjură încet. Ar fi fost de ajuns ca un 
singur om cu lanternă în mînă să privească peste 
zidul fortăreței - o pasarelă, la circa un metru şi 
jumătate de marginea superioară, înconjura pe 
toată lungimea zidurile interioare ale fortăreței - şi 
asta ar fi însemnat sfârşitul pentru toţi. O 
rătăcitoare rază a unei lanterne şi inevitabil ar fi fost 
descoperiţi, era imposibil să nu fie văzuţi: el şi Dusty 
Miller - americanul era întins în spatele lui şi 
stringea în braţe o baterie mare de camion - erau în 
aer liber şi puteau fi văzuţi de oricine s-ar fi uitat 
într-acolo. Poate ar fi trebuit să rămână cu ceilalţi la 
câteva case mai încolo, cu Casey şi cu Louki, primul 
ocupat să facă din loc în loc noduri pe o frînghie, iar 
celălalt încercînd să îmbine un cîrlig de sîrmă la un 
băț lung de bambus, smuls dintr-un gard de bambus 
din afara oraşului în preajma căruia se ascunseseră 
în pripă cînd un convoi de trei camioane a trecut pe 
şosea şi i-a depăşit, îndreptindu-se spre castelul 
Vygos. 


326 


Opt treizeci şi două minute. Ce dracu făcea 
Andrea acolo, se întrebă Mallory enervat şi imediat 
regretă enervarea sa. Desigur că Andrea nu pierdea 
nici o secundă degeaba. Rapiditatea acţiunilor era 
esenţială, graba fatală. Din ceea ce văzuseră, părea 
puţin probabil să fie vreun ofiţer înăuntru - practic 
jumătate de garnizoană scotocea oraşul sau zonele 
rurale în direcţia Vygos - dar dacă unul singur ar da 
alarma, totul s-ar sfîrşi. 

Mallory privi la arsura de pe mîna lui şi se 
gîndi la camionul căruia îi dăduseră foc şi zimbi trist. 
Incendierea camionului fusese pînă atunci singura 
lui contribuţie la performanţele serii. Toate celelalte 
se datorau fie lui Andrea, fie lui Miller. Andrea 
fusese acela care văzuse singura rezolvare posibilă 
a problemei lor. Această clădire din partea de răsărit 
a pieţei - una din nenumăratele case învecinate cu 
fortăreaţa în care erau încartiruiţi ofiţerii. Miller, 
căruia îi lipseau acum toate bombele cu întirziere, 
detonatorii, dinamul şi orice sursă de electricitate, 
fusese cel care spusese deodată că îi trebuie o 
baterie şi din nou Andrea, auzind că de departe 
venea spre ei un camion, a blocat intrarea drumului 
spre turnul castelului cu bolovani grei şi cu pietre 
kilometrice, forţindu-i pe soldaţi să abandoneze 
camionul la poartă şi să urce drumul la castel 
alergînd. l-au trebuit numai citeva secunde să-l 
imobilizeze pe şofer şi pe camaradul lui şi, căzuţi în 
nesimţire, să-i lege şi să-i ascundă într-o groapă. Nu 
mult mai mult timp decit i-a trebuit lui Miller să 
desfacă şuruburile bateriei, să găsească nelipsita 
canistră de sub treapta maşinii şi să toarne 
conţinutul pe motor, pe cabină şi pe caroserie. 
Camionul a explodat cu zgomot într-o mare de 


327 


flăcări şi, aşa cum spuse Louki mai devreme, 
incendierea vehiculelor îmbibate cu benzină nu e 
lipsită de primejdii - dovadă arsura de la mîna lui 
care-l ustura tare - dar, tot aşa cum spusese Louki, 
a ars minunat. Intr-un fel faptul era regretabil, 
deoarece atrăsese atenţia asupra evadării lor mai 
devreme decit era nevoie, dar absolut necesar 
pentru a distruge dovada că lipsea o baterie. Mallory 
avea destulă experienţă şi prea mult respect pentru 
nemți ca să-i subestimeze: puteau să tragă anumite 
concluzii în legătură cu dispariţia bateriei mai de- 
grabă decit mulţi alţii. 

Tresări şi se întoarse cînd îl simţi pe Miller 
trăgîndu-l de gleznă. Americanul îi arătă ceva 
înapoia lui, se întoarse şi-l zări pe Andrea făcîndu-i 
semne dintr-un chepeng ridicat din colţul cel mai 
îndepărtat al acoperişului. Fusese atît de absorbit de 
gînduri iar grecul uriaş atit de tăcut încît nu 
observase deloc sosirea lui. Mallory dădu din cap, 
supărat din cauza neatenţiei lui, luă bateria de la 
Miller, îi şopti să se ducă să-i aducă pe ceilalţi, apoi 
se furişă pe acoperiş aproape fără zgomot. 

Greutatea brută a bateriei era surprinzătoare, 
o simţea ca şi cînd ar fi avut o mie de kilograme, dar 
Andrea i-o luă din miini, o ridică peste chepeng, o 
puse sub braţ şi cobori scara sprinten pînă la micul 
vestibul, ca şi cînd ar fi cîntărit mai nimic. 

Andrea trecu prin uşa deschisă în balconul 
acoperit care domina portul întunecat, aflindu-se la 
circa treizeci de metri deasupra lui. Mallory îl urmă 
îndeaproape şi-l atinse pe umăr, iar Andrea lăsă 
bateria uşor. 

— Ai avut greutăţi? îl întrebă el încet. 


328 


— Nici una, dragă Keith! Andrea se ridică. 
Casa e pustie. Am fost atît de surprins, încît, ca să 
fiu sigur, am inspectat-o de două ori. 

— Perfect! Minunat! Presupun că toţi sînt în 
căutarea noastră prin împrejurimi - ar fi interesant 
de ştiut ce ar spune dacă ar şti că ne aflăm chiar în 
vizuina lor? 

— N-ar crede, răspunse Andrea fără să ezite. E 
ultimul loc unde le-ar da prin cap să ne caute. 

— Niciodată n-am dorit mai mult să ai 
dreptate, murmură Mallory cu ardoare. Se îndreptă 
apoi spre balustrada cu zăbrele care înconjura 
balconul şi privi în întunericul de sub el şi se 
cutremură. Pînă jos era o distanţă mare, mare şi mai 
era şi frig, ploaia asta biciuitoare şi verticală care-l 
îngheţa pînă la oase... se dădu un pas înapoi şi 
scutură balustrada. 

— Crezi că e de ajuns de tare? şopti el. 

— Nu ştiu, dragă Keith, nu ştiu, zise Andrea 
ridicînd din umeri. Sper. 

— Sper, şi eu, repetă Mallory. Dar n-are 
importanţă. Aşa ar trebui să fie. Se aplecă din nou 
peste balustradă, întoarse capul spre dreapta şi în 
sus. În întunericul nopţii ploioase abia putea să 
distingă la o distanţă de peste doisprezece metri de 
locul unde era şi la o înălţime de minimum nouă 
metri în verticalul perete de stincă o pată mai 
întunecată; acolo se afla intrarea peşterii care 
adăpostea cele două tunuri mari. Intrarea peşterii- 
eră aproape inaccesibilă, ca şi cum ar fi fost situată 
pe lună. 

Se dădu înapoi şi se întoarse cînd îl auzi pe 
Brown şchiopătînd pe balcon. 


329 


— Casey, te rog du-te la intrare şi stai acolo. 
Stai lingă fereastră. Uşa din faţă să rămînă 
descuiată. Dacă avem musafiri, lasă-i să intre. 

— Să-i ciomăgesc, să-i înjunghii dar să nu 
folosesc pistolul. Nu-i aşa, domnule? murmură 
Brown. 

— Aşa este, Casey. 

— Lăsaţi pe mine, spuse Brown 
încruntîndu-se. Şi se îndreptă şchiopătînd spre uşă. 

Mallory se întoarse spre Andrea. 

— Ceasul meu e fără douăzeci şi trei de 
minute. 

— Şi al meu la fel. Nouă fără douăzeci şi trei 
de minute. 

— Noroc, murmură Mallory şi-i zîmbi lui Miller: 
Haidem, Dusty. Cortina se ridică! 


Cinci minute mai tîrziu Mallory şi Miller stăteau 
într-o tavernă chiar în spatele versantului sudic al 
pieţei oraşului. In ciuda vopselei albastre de prost 
gust cu care cîrciumarul vopsise tot ce era la vedere 
- pereţi, mese, scaune, polite, în aceeaşi ţipătoare 
culoare oribilă (devenise un obicei aproape general 
să se vopsească în întreaga insulă cîrciumile în 
albastru şi roşu şi cofetăriile în verde) - încăperea 
era sumbră, prost luminată şi aproape tot atit de 
lugubră ca şi eroii războaielor de independenţă, 
încruntaţi şi rigizi, cu magnifice mustăţi şi care îi 
priveau cu ochii întunecaţi şi arzători dintr-o duzină 
de portrete şterse, atîrnate pe pereţi. Între portrete 
se găsea cite un afiş viu colorat ce făcea reclamă 
pentru berea Fix: impresia generală pe care o 
producea decorul era de nedescris şi Mallory se 
înfioră gîndindu-se ce s-ar fi întîmplat în cazul cînd 


330 


cîrciumarul ar fi avut la dispoziţie o iluminare mai 
puternică şi nu numai două lămpi de petrol 
fumeginde aşezate în faţa lui pe tejghea. 

Aşa cum era, obscuritatea îi convenea. Mallory 
ştia că hainele lor întunecate la culoare, vestele cu 
fireturi, tsantas-urile şi cizmele păreau de ajuns de 
autentice, ca şi turbanele cu franjuri negre pe care 
Louki le procurase în chip misterios, dîndu-le o 
înfăţişare identică cu a celor opt localnici din 
cîrciumă, care nu aveau altceva pe cap. Hainele lor 
erau destul de bune pentru a nu trezi suspiciuni 
cîrciumarului - şi oricum era greu de presupus ca un 
negustor de vinuri să cunoască pe toţi locuitorii 
într-un oraş de cinci mii de oameni şi pe deasupra 
un grec patriot, aşa cum îi asigurase Louki că este 
cîrciumarul, nu era să ridice bănuitor din sprincene 
atita vreme cit erau de faţă soldaţi germani. Şi acolo 
erau patru nemți care stăteau la o masă lingă 
tejghea. Şi de aceea Mallory era mulţumit că era 
semiintuneric. Nu era sigur că el şi Dusty nu aveau 
nici un motiv să se teamă de aceşti oameni. Louki îi 
descrisese ca pe o adunătură de femei bătriîne - 
funcţionari de Stat major, presupuse Mallory - care 
veneau în această tavernă în fiecare seară. Dar 
n-aveau nici un motiv să dea de bănuit inutil. 

Miller îşi aprinse o ţigară indigenă, iute, rău 
mirositoare şi îşi strimbă nasul dezgustat. 

— În localul ăsta e un miros al dracului de 
ciudat, şefule! 

— Stinge-ţi ţigara, îl sfătui Mallory. 

— N-ai să mă crezi, dar mirosul pe care-l simt 
e puţin mai al naibii decit ăsta. 

— Haşiş, spuse Mallory scurt. E blestemul 
porturilor din aceste insule. Arătă cu capul un colţ 


331 


întunecat. Flăcăii din sat îl fumează probabil în 
fiecare seară. Nu trăiesc decit pentru asta. 

— Şi e musai să facă hărmălaia asta 
blestemată cînd fumează? întrebă Miller arţăgos. Ar 
trebui să vină Toscanini să-i audă! 

Mallory privi micul grup înconjurînd într-un colţ 
pe tînărul cîntăreţ din buzuka - o mandolină cu gitul 
lung - care acompaniază obsedantele, nostalgicele 
cîntece rembetika ale fumătorilor de haşiş din Pireu. 
Îşi zise că desigur această muzică exercită o 
anumită atracţia prin melancolia ei visătoare, dar în 
clipa aceea îl enerva. Trebuie să fii într-o anumită 
dispoziţie sufletească în semiîntuneric pentru a 
preţui lucruri de acest fel - şi el nu s-a simţit 
niciodată mai tulburat în viaţa lui ca în clipa de faţă. 

— Presupun că e puţin cam sinistru, admise el. 
Dar cel puţin ne permite să vorbim, ceea ce n-am 
putea face dacă toţi ar şterge-o şi s-ar duce acasă. 

— AŞ vrea să se ducă la dracu, spuse Miller 
morocănos. Mi-aş ţine gura cu plăcere. Gustă în silă 
din meze - un amestec de măsline tăiate, ficat, 
brînză şi mere - ce se găsea într-o farfurie din faţa 
lui. Ca un bun american şi vechi băutor de burbon, 
dezaproba obiceiul grecesc de a mînca şi a bea în 
acelaşi timp. Deodată privi în sus şi-şi strivi ţigara 
pe masă. Pentru numele lui Dumnezeu, şefule, mai 
e mult? 

Mallory îl privi lung, apoi se uită în altă parte. 
Ştia exact ce simţea Dusty pentru că şi el simţea 
acelaşi lucru - tensiune, încordare, fiecare nerv fiind 
întins la maximum. Atît de multe lucruri depindeau 
de următoarele cîteva minute; se va dovedi dacă 
toată munca şi chinurile lor fuseseră zadarnice, dacă 
oamenii din Kheros vor trăi sau vor muri, dacă Andy 


332 


Stevens trăise şi murise degeaba. Mallory îl privi din 
nou pe Miller, văzu mîinile lui nervoase, cearcănele 
adinci din jurul ochilor, gura cu buzele strînse, albă 
pe la colţuri, văzu toate aceste semne ale încordării, 
le observă şi apoi le alungă din minte. Cu excepţia 
lui Andrea, dintre toţi oamenii pe care-i cunoscuse 
vreodată, l-ar fi ales pe americanul acesta slab şi 
morocănos să-l însoţească în astă-seară. Sau poate 
şi pe Andrea. La Alexandria căpitanul Jensen îl 
numise „Cel mai bun sabotor din sudul Europei”. ŞI 
Miller făcuse lunga cale de la Alexandria pînă aici 
numai pentru a îndeplini această misiune. Seara 
aceasta era seara lui Miller. 

Mallory privi la ceas. 

—  Stingerea peste cincisprezece minute, 
spuse el liniştit. Peste douăsprezece minute balonul 
se va ridica. Pentru noi încă patru minute de 
aşteptare. A 

Miller dădu din cap dar nu spuse nimic. Işi 
umplu iar paharul din carafa ce se găsea în mijlocul 
mesei şi îşi aprinse o ţigară. Mallory văzu cum îi 
tresare un nerv la tîmplă şi se întrebă ciţi nervi 
putea să observe Miller pe faţa lui. Şi se mai întrebă 
cum se descurca în casa pe care o părăsise Casey 
Brown cu piciorul rănit. În multe privinţe el avea 
rolul cel mai greu şi la momentul oportun trebuia să 
plece şi să lase uşa nepăzită, ca să se ducă pe 
balcon. Acolo sus un pas greşit... Îl văzu pe Miller 
cum îl privea ciudat şi-i zîmbi strimb. Trebuia să 
reuşească, trebuia. Se gîndi la ce s-ar întîmpla cu 
siguranţă dacă ar eşua, apoi îşi alungă aceste 
gînduri. Nu era bine să se gândească la aceste 
lucruri, nu acum, nu în acest moment. Se întrebă 
dacă ceilalţi doi, Andrea şi Louki, erau la postul lor, 


333 


teferi; trebuiau să fie, deoarece compania care 
percheziţiona trecuse de mult prin cartierul de sus 
al oraşului, dar n-ai de unde să ştii ce se putea 
întîmpla, erau atît de multe piedici posibile... Mallory 
privi la ceas din nou, niciodată nu văzuse un 
secundar mişcîndu-se atit de încet. Işi aprinse o 
ultimă ţigară, îşi turnă un ultim pahar de vin şi 
ascultă fără tragere de inimă straniul şi tînguitorul 
cîntec rembetika răsunînd într-un colţ al cîrciumii. 
Apoi  cîntecul fumătorilor de haşiş se stinse 
plîngător, paharele se goliră şi Mallory se ridică în 
picioare. 

— E timpul să începem treaba, murmură el. 
Hai să-i dăm drumul. 

O porni încet spre uşă, îi ură noapte bună 
cîrciumarului. Dar în uşă se opri şi începu să se 
caute nerăbdător prin buzunare, ca şi cum ar fi 
pierdut ceva: afară era o noapte liniştită, fără vînt şi 
ploioasă, ploaia puternică sălta picăturile pe strada 
pietruită cu bolovani - şi, cît putea să vadă în 
ambele direcţii, strada era pustie. Satisfăcut, Mallory 
se întoarse cu fruntea încruntată de supărare, înjură 
şi se duse înapoi la masa pe care tocmai o părăsise, 
mîna lui dreaptă era băgată în buzunarul interior al 
hainei. Fără să pară, îl zări pe Dusty Miller împîngînd 
scaunul în spate şi ridicîndu-se în picioare. Şi atunci 
Mallory se opri, figura i se lumină şi miinile i se 
imobilizară. Era exact la un metru de masa unde 
stăteau cei patru nemti. 

— Staţi liniştii! spuse el în nemţeşte cu voce 
joasă şi fermă, tot atit de amenințătoare ca şi Coltul 
marinăresc din mîna dreaptă. Sîntem nişte disperaţi. 
Dacă mişcaţi, vă vom ucide! 


334 


Timp de trei secunde soldaţii rămaseră 
neclintiţi, cu excepţia ochilor măriţi de groază. Apoi 
acela care stătea cel mai aproape de tejghea clipi 
repede din ochi, mişcă din umăr şi scoase un 
geamăt de durere cînd glonţul îl lovi în antebraţ. 
Zgomotul înăbuşit al revolverului cu surdină al lui 
Miller nu se putea auzi dincolo de pervazul uşii. 

— Regret, şefule! se scuză Miller. Poate suferă 
numai de tremurici. Privi cu interes obrazul 
schimonosit de durere şi sîngele ce îi ţişnea 
întunecat printre degetele care strîngeau rana. Dar 
mi se pare că s-a vindecat. 

— S-a vindecat! spuse Mallory încruntat. Se 
întoarse spre cîrciumar, un bărbat înalt, cu o faţă 
îngustă, melancolică şi o mustață oropsită de 
mandarin care se lăsa pe colţurile gurii, şi i se 
adresă repede familiar, în dialectul insularilor. Aceşti 
oameni ştiu greceşte? 

Cîrciumarul clătină din cap. Impasibil, deloc 
impresionat, se părea că socotea încăierările armate 
în taverna lui ca un fapt divers şi nicidecum ieşit din 
comun. | 

— Aştia nu, spuse el dispreţuitor. Cred că ştiu 
puţin englezeşte - sînt sigur, dar limba noastră, nu. 

— Bine. Sînt ofiţer al Intelligence Service-ului. 
Ai vreun loc unde aş putea să-i ascund pe aceşti 
oameni? 

— N-ar fi trebuit să faci asta, protestă 
cîrciumarul blînd. Cu siguranţă că mă vor omori. 

— Oh, nu, nu vei muri. Mallory îşi îndreptă 
pistolul de calibru mare peste tejghea şi-l sprijini în 
stomacul lui. Nimeni nu se putea îndoi că era 
ameninţat şi ameninţat cu străşnicie, nimeni, pentru 


335 


că nimeni nu-l văzu pe Mallory clipind din ochi 
semificativ cîrciumarului. 

— Am să te leg împreună cu ei. Aşa e bine? 

— Bine. La capătul tejghelei este un chepeng. 
Treptele duc în pivniţă. 

— Perfect, am să-l găsesc din întâmplare. 
Mallory îi dădu un brânci brutal şi foarte 
convingător, care-l făcu pe cîrciumâr să se clatine, 
apoi sări peste tejghea şi se îndreptă spre cântăreții 
de rembetika din colţul cel mai îndepărtat al 
camerei. 

—  Duceţi-vă acasă, spuse el repede. 
Dealtminteri e aproape ora stingerii. leşiţi pe uşa de 
din dos şi ţineţi minte: n-aţi văzut nimic şi pe 
nimeni. Aţi înţeles? 

— Am înţeles, spuse tînărul cîntăreţ din 
buzuka. Arătă cu degetul spre tovarăşii lui şi surise. 
Sint oameni răi, dar buni patrioţi. Putem să vă 
ajutăm cu ceva? 

— Nu! Mallory era categoric. Gîndiţi-vă la 
familiile voastre. Aceşti soldaţi vă pot identifica. 
Probabil că vă cunosc bine, şi voi şi ei veniţi aici 
aproape în fiecare seară, nu-i aşa? 

Tînărul înclină capul. 

— Ei bine, acum ştergeţi-o! Oricum, vă 
mulţumesc! Un minut mai tirziu în pivnita 
întunecoasă luminată de o lumînare Miller îl 
îmboldea pe soldatul de lîngă el - acela de a cărui 
talie se apropia mai mult. 

— Scoate-ţi hainele! ordonă el. 

— Porc de englez! mirii neamţul. 

— Nu-s englez, protestă Miller. Ai treizeci de 
secunde pentru a-ţi scoate haina şi pantalonii. 


336 


Neamţul îi trase o înjurătură urită, dar nu făcu 
nici o mişcare să-l asculte. Miller suspină. Avea curaj 
neamţul, dar timpul trecea. Ochi cu grijă mîna 
soldatului şi apăsă pe tărgaci. Din nou se auzi un 
„plop” înăbuşit şi omul, privi stupid în jos la gaura 
sîngerîndă din dosul miinii sale stîngi. 

— Nu trebuie să stricăm această uniformă 
frumoasă, nu-i aşa? spuse Miller vorbăreţ. Ridică 
pistolul automat pînă ce ţeava întîlni privirea 
soldatului. Următorul glonte va nimeri între ochi! 
Vocea tărăgănată, nepăsătoare era convingătoare. 
Bănuiesc că nu-mi va trebui prea mult timp să te 
dezbrac. Dar soldatul începuse să-şi scoată uniforma 
plîngînd de ciudă şi de durerea miinii rănite. 

Cinci minute mai tîrziu Mallory, îmbrăcat ca şi 
Miller în uniformă germană, deschise uşa din faţă a 
tavernei şi privi cu precauţie afară. Ploua mai tare 
ca oricînd şi nu era nici ţipenie de om pe stradă. 
Mallory îi făcu semn lui Miller să-l urmeze şi închise 
uşa în urma lui. Cei doi o porniră împreună prin 
mijlocul străzii fără a căuta să se ascundă în 
întuneric. Avură de parcurs patruzeci de metri pînă 
în piaţa oraşului, de acolo o luară la stînga, de-a 
lungul părţii sale de est, pînă ajunseră lîngă vechea 
casă unde stătuseră ascunşi la începutul serii, dar 
nu-şi încetiniră pasul nici cînd mîna lui Louki apăru 
misterioasă din spatele uşii întredeschise, o mînă 
îngreunată de două rucsacuri ale armatei germane - 
rucsacuri ce conţineau frînghi, amorse, sîrmă şi 
explozivi puternici. Cîţiva metri mai încolo se opriră 
brusc, se aşezară pe vine în spatele unor butoaie 
uriaşe de vin din faţa unei frizerii şi se uitară la cei 
doi gardieni înarmaţi care păzeau poarta arcuită a 
fortăreței la mai puţin de treizeci de metri de ei, 


337 


apoi îşi ridicară rucsacurile pe umeri şi aşteptară 
semnalul. 

Mai aveau de aşteptat numai citeva clipe - 
totul fusese sincronizat perfect. Mallory tocmai îşi 
stringea cureaua la rucsac cînd o serie de explozii 
Zzguduiră centrul oraşului, la mai puţin de două sute 
de metri de ei, explozii urmate de îndirjitul răpăit al 
unei mitraliere, apoi de alte explozii. Andrea se 
descurca minunat cu grenadele şi bombele de 
fabricaţie proprie. 

Cei doi bărbaţi se dădură repede înapoi cînd 
un alt fascicul de lumină albă străpunse întunericul 
de la o platformă situată mult deasupra porţii, un 
fascicul de lumină paralel cu marginea superioară a 
zidurilor dinspre est care le scotea în evidenţă 
vîrfurile încovoiate şi împletitura de sîrmă ghimpată. 
O frîntură de secundă Mallory şi Miller se uitară unul 
la altul, figurile lor erau încruntate. Panayis nu 
uitase nimic; pe aceste împletituri de sîrmă 
ghimpată ar fi fost ţintuiţi ca nişte muşte pe hirtia 
de prins muşte şi mitralierele i-ar îi făcut bucățele. 

Mallory mai aşteptă o jumătate de minut, 
atinse braţul lui Miller, se ridică în picioare şi începu 
să alerge ca nebunul, prin piaţă, strîngînd lîngă 
coapse tija de bambus cu cîrlig, iar în urma lui 
tropăia americanul. În cîteva secunde ajunse la 
porţile fortăreței. Santinelele surprinse alergară 
cîţiva metri în întîmpinarea lor. 

— Toată lumea în strada Treptelor! strigă 
Mallory. Blestemaţii aceia de sabotori englezi au fost 
prinşi într-o capcană, într-o casă. Avem nevoie de 
nişte mortiere. Grăbiţi-vă, oameni buni, grăbiţi-vă, 
pentru numele lui Dumnezeu! 


338 


— Dar poarta! protestă unul din cei doi 
gardieni. Nu putem lăsa poarta! Neamţul n-avea nici 
o bănuială, nici una: în atari circumstanţe 
semiobscuritatea, ploaia torențială, soldatul în 
uniformă germană care vorbea perfect germana şi 
faptul că în apropiere avea loc o luptă armată - ar fi 
fost nu ştiu cum dacă ar fi manifestat o urmă de 
îndoială. 

— Idiotule! îi strigă Mallory. Dummkopi Ce e 
de păzit aici? Porcii de englezi sînt în strada 
Treptelor. Trebuie să-i distrugem. Pentru numele lui 
Dumnezeu, grăbiţi-vă! ţipă el disperat. Dacă ne mai 
scapă o dată, frontul rusesc ne mănîncă! 

Mallory puse mîna pe umărul soldatului gata 
să-l împingă, dar mina îi căzu în jos inutil. Cei doi 
soldaţi plecară imediat, alergind dezordonat prin 
piaţă şi se pierdură numaidecit în ploaie şi în 
întuneric. O secundă mai tirziu Mallory şi Miller 
pătrunseră în interiorul fortăreței din Navarone. 


Peste tot domnea o confuzie generală, o 
confuzie tumultuoasă avînd un scop precis - aşa 
cum era de aşteptat din partea trupelor de vînători 
de munte deprinşi cu războiul - dar oricum confuzie: 
se auzeau comenzi scurte, fluierături, punerea în 
funcţiune a motoarelor de camion, sergenţi fugeau 
de colo-colo ordonînd oamenilor să pornească sau 
să se urce în camioanele de transport care-i 
aşteptau. Mallory şi Miller alergau şi ei, o dată sau 
de două ori se amestecară printre grupurile de oa- 
meni, se învirtiră în jurul scării unui camion. Nu 
pentru că ar fi fost deosebit de grăbiţi, dar apariţia a 
doi oameni mergind calm în mijlocul acestei 
activităţi febrile ar fi părut ciudată şi ar fi dat de 


339 


bănuit. Aşa că alergau cu capul în jos sau ferindu-se 
ori de cîte ori treceau prin locuri luminate. Miller 
înjura des şi cu foc din cauza efortului fizic 
neobişnuit. 

Ocoliră prin dreapta două blocuri de cazărmi, 
apoi prin stînga uzina electrică şi apoi din nou la 
dreapta un depozit de muniții şi din nou la stînga 
garajul Abtei/ung-ului. Acum urcau pe întuneric, dar 
Mallory ştia precis unde se găseau, îşi întipărise în 
minte atît de bine descrierile asemănătoare făcute 
de Vlachos şi Panayis încît era sigur că poate găsi 
drumul fără să se înşele, chiar dacă întunericul ar fi 
fost complet. 

— Ce e asta, şefule? Miller îl apucă de braţ pe 
Mallory, arătîndu-i o vastă clădire dreptunghiulară 
care abia se distingea la orizont. 

—  Rezervorul de apă, îi răspunse Mallory 
scurt. Panayis spunea că acolo sînt două milioane de 
litri pentru a inunda cazemata în caz de urgenţă. 
Depozitul de muniții este chiar dedesubt! Arătă cu 
degetul ceva mai încolo o clădire turtită din beton, 
ca o cutie. Singura intrare în cazemată. E încuiată şi 
păzită. 

Acum se apropiau de clădirea în care locuiau 
ofiţerii, comandantul avea apartamentul la etajul 
doi, de unde putea supraveghea direct turnul masiv 
de beton armat în care se afla postul de comandă al 
celor două tunuri uriaşe de dedesubt. Mallory se opri 
brusc, luă o mînă de noroi, se frecă pe obraz şi-i 
spuse lui Miller să facă la fel. 

— Machiaj! îi explică el. Experții l-ar considera 
puţin cam simplist, dar trebuie s-o facem. Înăuntru 
luminile fără îndoială vor fi ceva mai puternice. 


340 


Urcă scările într-un suflet spre locuinţele 
ofiţerilor, izbindu-se de uşile batante atit de tare 
încît aproape le scoase din ţiţini. Santinela de lîngă 
tabloul cu chei îl privi mirat şi îndreptă ţeava unei 
mici mitraliere spre pieptul neozeelandezului. 

— Lasă arma jos, imbecilul dracului! rosti 
furios Mallory. Unde-i comandantul? Repede, 
bădărănule! E o chestiune de viaţă şi de moarte! 

— Herr - Herr Kommandant? se  bilbii 
santinela. A plecat, au plecat cu toţii acum un 
minut. 

— Ce? Au plecat toți? Mallory îl privi cu ochi 
micşoraţi, amenințători. Ai spus că au plecat toţi? 
întrebă el încet. 

— Da. Sînt... sînt sigur că... 

Se opri deodată şi Mallory îşi mută privirea 
undeva, în spatele lui. 

— Atunci cine dracu e acolo? întrebă Mallory 
sălbatic. 

Santinela, natural se lăsă păcălită. In clipa în 
care se întoarse să vadă ce este, o teribilă lovitură 
de judo îl atinse după ureche. Dar înainte ca 
nefericitul paznic să cadă la pămînt, Mallory sfărimă 
geamul tabloului cu chei, smulse toate cheile - în 
total o duzină - din lăcaşul lor şi le băgă în buzunar. 
Mai pierdu încă douăzeci de secunde ca să lege 
mîinile şi gura santinelei şi apoi s-o închidă într-un 
confortabil dulap în perete; apoi plecară mai departe 
alergînd din nou. 

În timp ce înaintau cu greu prin întuneric, 
Mallory se gîndi că mai aveau un obstacol de trecut 
- ultimul, al triplei apărări. Nu ştia ciîţi oameni 
păzeau poarta ferecată a cazematei dar în acel 
moment de mare şi nestăpinită exaltare nu se 


341 


sinchisea de aşa ceva. Era sigur că nici lui Miller nu-i 
păsa. Se terminase acum cu nesiguranța, cu 
încordarea nervoasă sau cu temerile necunoscute. 
Mallory ar fi fost ultimul om din lume să şi le 
mărturisească şi mai ales să o creadă, fiindcă pentru 
astfel de lucruri erau născuţi oamenii ca el şi ca 
Miller. 

Îşi scoaseră acum lanternele de buzunar şi, în 
timp ce se afundau în întuneric, ocolind bateriile de 
tunuri antiaeriene, fasciculul puternic de lumină se 
balansa sălbatic. Pentru oricine ar fi văzut din faţă 
înaintarea lor, totul era astfel făcut ca să înlăture 
orice bănuială: doi oameni care alergau fără a 
încerca să se ascundă, unul strigind celuilalt în 
nemţeşte, amîndoi cu lanternele aprinse ale căror 
fascicule luminoase se ridicau şi coborau, se ridicau 
şi coborau întocmai cum se legănau braţele lor pe 
de lături. Dar aceste baterii de buzunar erau bine 
camuflate şi numai un observator foarte atent ar fi 
putut constata că lumina nu se îndrepta niciodată 
dincolo de picioarele alergătorilor. 

Deodată Mallory văzu două umbre 
detaşindu-se din intrarea mai întunecoasă a 
cazematei, o secundă îşi fixă lanterna pentru a 
cerceta terenul şi îşi încetini cursa. 

— Perfect, spuse el încet. lată-i că vin, şi nu 
sînt decît doi. Pentru fiecare cîte unul, dar mai întîi 
apropie-te cît poţi de mult. Repede şi fără zgomot. 
Un strigăt, un glonte şi sîntem pierduţi şi, pentru 
Dumnezeu, să nu începi să-i loveşti cu lanterna! In 
buncărul ăsta n-o să fie lumină şi n-am să mă tîrăsc 
peste tot cu o cutie de chibrituri în mînă! Işi mută 
lanterna în mîna stingă, scoase Coltul marinăresc, îl 
întoarse, îl apucă de ţeavă şi se opri brusc la cîțiva 


342 


centimetri de  santinelele care alergau în 
întâmpinarea lor. 

— Totul e-n ordine? gifii Mallory. N-a fost 
nimeni aici? Repede, omule. Repede! 

— Da, da, totul e-n ordine! Bărbatul era 
surprins, neliniştit. Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce-i zarva asta... 

— Blestemaţii ăia de sabotori englezi ! Mallory 
înjură cumplit. Au ucis santinelele şi sînt în 
fortăreață! Eşti sigur că n-a fost nimeni aici? Haide, 
lasă-mă să văd. 

Îl împinse pe gardian, trecu de el, examina 
atent cu lanterna lacătul masiv apoi îşi îndreptă 
spatele. 

— Mulţumesc cerului, nu-i nimic! Se întoarse, 
fasciculul orbitor al lanternei nimeri drept în ochii 
santinelei, murmură o scuză şi stinse lumina, 
păcănitul sec confundîndu-se cu sunetul moale făcut 
de crosa Coltului care lovi santinela în spatele 
urechii, sub cască. Santinela era încă în picioare, 
începuse de-abia să se clatine cînd cel de al doilea 
gardian se azvirli spre el dar Mallory se clătină pe 
picioare, îşi reveni, îl lovi cu Coltul pentru siguranţă, 
apoi înţepeni de groază cînd auzi revolverul automat 
al lui Miller, şuierind de două ori succesiv - „plop, 
plop”! 

— Ce dracu... 

—  Şirete animale, şefule! murmură Miller. 
Într-adevăr, tare şirete. Mai era un tip pe margine, în 
umbră. A fost singurul mijloc ca să-l opresc. Un 
moment se aplecă deasupra omului cu revolverul 
încărcat în mînă apoi se ridică. Mi-e teamă, şefule, 
că l-am oprit definitiv! Vocea lui era lipsită de orice 
expresie. 


343 


— Pe ceilalţi leagă-i! 

Mallory îl auzise numai pe jumătate, era 
ocupat cu poartă cazematei, încercînd succesiv 
cheile în lacăt. Cea de a treia cheie se potrivi, 
lacătul se desfăcu şi masiva uşă de oţel se deschise 
uşor. Aruncă o privire rapidă împrejur dar nu era ni- 
meni, nu se auzea nimic, doar motorul ambalat al 
ultimului camion care părăsea poarta fortăreței şi 
pîrîitul îndepărtat al unei mitraliere. Andrea făcea o 
treabă minunată - numai de n-ar exagera, numai să 
se replieze pînă nu era prea târziu... Mallory se 
întoarse repede, aprinse lanterna şi intră pe poartă. 
Miller îl va urma cînd va fi gata. 

O scară de oţel fixată în stincă ducea în jos, 
spre fundul peşterii. De fiecare parte a scării erau 
bare de ascensor neprotejate de nici un fel de plasă 
metalică, cabluri metalice gresate care luceau la 
mijloc şi un jgheab de metal lustruit de fiecare parte 
a palierului pentru a dirija şi stabiliza roţile laterale 
prevăzute cu arcuri ale  ascensorului. De o 
simplitate spartană, instalaţia era perfect adecvată 
scopului şi nu putea să existe nici un dubiu în 
privinţa utilizării - era macaraua pentru ghidarea 
obuzelor care cobora în magazia de muniții. 

Mallory ajunse jos în peşteră şi înviîrti lanterna 
într-un arc de 180 de grade. Aceasta era 
extremitatea marii peşteri ce se deschidea sub 
proeminenţa falnică a falezei care domina întregul 
golf. După o clipă de examinare îşi dădu seama că 
nu era extremitatea naturală a stîncii ci un adaos 
făcut de mîna omului, roca vulcanică fusese forată şi 
aruncată în aer. Aici nu era nimic altceva decit cele 
două bare care coborau în întunericul ca smoala şi o 
altă scară, care de asemenea clucea mai jos, la 


344 


depozitul de muniții. Dar depozitul putea să mai 
aştepte - cele două preocupări vitale ale clipei de 
faţă erau să cerceteze dacă acolo jos nu mai erau şi 
alţi paznici şi să-şi asigure o portiţă de scăpare în 
caz de pericol. 

Mallory alergă repede de-a lungul tunelului 
aprinzînd şi stingînd alternativ lanterna. Nemţii erau 
maeştri  neîntrecuţi în capcane - capcane cu 
explozive - pentru protecţia instalaţiilor importante, 
dar era puţin probabil să dea de ele în acest tunel, 
avînd în vedere că la cîţiva metri mai încolo erau 
depozitate cîteva sute de tone de exploziv puternic. 

Tunelul în care picura apa pe pardoseala de 
lemn avea o înălţime de circa doi metri şi era ceva 
mai lat, dar pasajul central era foarte strimt, 
majoritatea spaţiului era ocupat de o parte şi de alta 
de rolele transportoare pentru uriaşele cartuşe şi 
obuze. Dar pe neaşteptate transportoarele se 
curbau spre dreapta şi spre stinga, plafonul 
tunelului se ridica vertical în semiobscuritatea 
domului boltit de deasupra şi chiar la picioarele lui. 
Mallory zări în fasciculul lanternei luciul oţelului - 
doua şine paralele, solid încastrate în piatra la o 
distanţă de şase metri una de alta, se întindeau în 
semiîntunericul din faţă spre imensa gură a peşterii. 
Şi cu puţin înainte de a stinge lanterna - soldaţii 
care-i căutau şi se întorceau de la „Terenul de joc al 
dracilor” ar fi putut să zărească uşor lumina cît un 
virf de ac - Mallory aruncă o scurtă privire 
platformelor turnante unde se terminau şinele 
strălucitoare şi deasupra cărora, înghemuiţi ca doi 
monştri de coşmar dintr-o lume de mult apusă, se 
ridicau masiv siluetele sinistre şi înspăimîntătoare 
ale celor două tunuri uriaşe din Navarone. 


345 


Cu lanterna şi revolverul  legănîndu-se 
neglijent în miini, în degete simțind o ciudată 
furnicare, Mallory merse încet înainte. Incet dar nu 
tiptil, nu sub tensiunea nervoasă a aceluia care 
anticipează vreo încurcătură - Mallory era aproape 
sigur de data asta că în peşteră nu era nici un 
paznic - ci o încetineală ciudată, ca într-un vis, cu 
neîncrederea aceluia care îndeplineşte ceea ce tot 
timpul a ştiut că nu va putea îndeplini, cu 
încetineala omului care în sfîrşit se găseşte faţă în 
faţă cu un duşman de temut, de atita vreme căutat. 

În sfirşit sînt aici, îşi repetă Mallory de mai 
multe ori, sînt aici, în sfirşit, am izbutit, şi iată 
tunurile din Navarone; acestea sint tunurile pe care 
am venit să le distrug, tunurile din Navarone, şi în 
sfirşit am ajuns! Dar, într-un anumit sens, nu putea 
să-şi creadă ochilor... 

Încet, Mallory se apropie de tunuri, ocoli o 
jumătate din platforma turnantă a tunului din stînga 
şi îl examină cît putu mai bine pe întuneric. Era 
înmărmurit de mărimea lui totală, de circumferința 
imensă şi de raza de acţiune a ţevii care se înălța 
departe în noapte, îşi spuse că experţii bănuiau că e 
un tun de numai 240 mm, presupunîndu-se că ei 
exagerează calibrul, din cauza mărimii limitate a 
peşterii. Îşi spuse toate aceste lucruri şi-i dezaprobă: 
alezajul era de 304 mm cel puţin, era cel mai mare 
tun pe care-l văzuse vreodată. Mare? Cerule, era 
gigantic! Nebuni, orbi, nebuni de legat fuseseră acei 
care trimiseseră vasul Sybaris împotriva acestor... 

Şirul  gîndurilor se curmă brusc. Mallory 
rămase liniştit cu o mînă sprijintă pe afetul tunului 
masiv, încercînd să-şi amintească sunetul care-l 
trezise din meditaţie. Nemişcat, ascultă din nou, 


346 


închizîndu-şi ochii pentru a auzi mai bine, dar 
sunetul nu se repetă şi brusc realiză că nu se auzea 
nici un zgomot şi tocmai liniştea îi alungase 
gîndurile şi declanşase în subconştient un clopoțel 
de alarmă. Noaptea era cît se poate de liniştită şi de 
calmă: acolo, în inima oraşului, mitralierele 
amuţiseră. 

Mallory înjură încet. Pierduse mult prea multă 
vreme visînd şi timpul trecea repede. Trebuia să 
zboare - Andrea se retrăsese şi mai avea doar 
cîteva clipe pînă ce nemţii vor descoperi că au fost 
păcăliţi, şi atunci vor veni în goană şi nu avea nici o 
îndoială unde vor veni. Grăbit, Mallory îşi scoase 
rucsacul şi trase afară ruloul de coardă cu miez 
metalic lung de treizeci de metri. Inainte de toate 
trebuia să-şi asigure în caz de pericol o cale de 
scăpare. 

Cu fringhia rulată în jurul braţului înaintă 
prudent, căutând un punct de sprijin, dar nu făcu 
trei paşi şi cu genunchiul drept se lovi de ceva dur şi 
inflexibil. Înăbuşindu-şi un strigăt de durere, pipăi 
obstacolul cu mîna liberă şi îşi dădu imediat seama 
ce era - o bară de fier ce se întindea la înălţimea 
taliei de-a lungul deschiderii peşterii. Desigur! Era 
normal să existe ceva de genul acesta, un fel de 
barieră pentru a împiedica oamenii să cadă în gol, 
mai ales în timpul nopţii. Nu o putuse observa cu 
binoclul în după-amiaza aceea din pădurea de 
roşcovi - cum era la intrarea peşterii, fusese 
ascunsă de întunericul din interiorul ei. Dar trebuia 
să bănuiască că era acolo. 

Repede Mallory îşi făcu drum spre stînga, spre 
extremitatea traversei, sări peste ea, legă fringhia 
solid la baza stâlpului vertical de susţinere de lîngă 


347 


perete şi derulă frînghia înaintând prudent peste 
marginea prăpastiei. Aproape imediat ajunse acolo 
şi sub picioarele lui nu mai era decit un gol de 
treizeci şi şase de metri deasupra golfului Navarone. 

Departe spre dreapta se zărea pe apă o 
neagră pată fără formă, o pată care putea fi Capul 
Demirci; drept înainte, de partea cealaltă a 
Strimtorii Maidos cu reflexe de catifea întunecată se 
putea vedea sclipirea luminilor îndepărtate - faptul 
că aceste puncte luminoase erau îngăduite, 
dovedea că inamicul era sigur de el, sau mai 
probabil colibele de pescari erau utile noaptea ca 
repere de direcţie pentru tunuri; şi la stînga, uimitor 
de aproape, abia la nouă metri în plan orizontal, dar 
cu mult mai jos ca nivel, putea să vadă extremitatea 
pronunţată a zidurilor exterioare ale fortăreței, acolo 
unde ea se sprijinea de faleză, putea să vadă 
acoperişurile caselor de pe versantul răsăritean al 
pieţei şi dincolo, mai departe, oraşul ce se curba 
puternic mai întîi spre sud şi apoi spre apus, urmînd 
îndeaproape curbura ca o semilună a golfului. 
Deasupra - dar deasupra nu se vedea nimic - era 
fantastica proeminenţă a falezei ascunzind mai mult 
de jumătate din cer; dedesubt întunericul era la fel 
de nepătruns, suprafaţa de cerneală a apei era 
neagră ca noaptea. Ştia că acolo jos erau vase, 
caice greceşti şi vedete germane dar erau la fel de 
invizibile ca şi cum ar fi fost la mii de kilometri 
depărtare. 

Toată această atotcuprinzătoare trecere în 
revistă îi luă abia zece secunde dar Mallory nu mai 
aşteptă, se aplecă iute în afară, făcu un nod dublu la 
capătul frînghiei şi o aruncă peste marginea stincii. 
li mai lipseau nouă metri pînă la apă - evaluă el - de 


348 


ajuns ca să depăşească catargele vedetelor sau 
caicelor care patrulau prin port. Puteau să sară 
restul de nouă metri, puteau eventual să cadă pe 
puntea unui vas şi să-i rupă oasele, dar trebuiau să 
rişte. Mallory aruncă o ultimă privire în jos, noaptea 
era neagră ca Stixul şi se cutremură: spera că 
providenţa îl va cruța pe el şi pe Miller să apuce 
această cale. 

Cînd Mallory se întoarse alergind prin tunel, 
Dusty Miller stătea îngenuncheat pe podea aproape 
de capătul scării care ducea la depozitul de muniții, 
mîinile lui erau ocupate cu amorse, maşini infernale 
şi explozive. Cînd Mallory se apropie, el se ridică în 
picioare. 

— Cred că asta îi va face fericiţi, şefule. Puse 
mîna pe maşina infernală cu mecanism de 
ceasornic, ascultă înţelegător tictacul care de-abia 
se auzea, apoi cobori scara. M-am gîndit s-o ascund 
aici, în mijlocul primelor rînduri de cartuşe. 

— Oriunde vrei, consimţi Mallory. Numai să nu 
fie prea simplu sau prea greu de găsit. Eşti sigur că 
n-au nici o posibilitate să ne bănuiască că ştiam că 
ceasul şi mecanismul nu sînt bune de nimic? 

— Absolut nici una, spuse Miller plin de 
încredere. Cînd vor găsi aici drăcia asta, se vor bate 
pe umăr şi se vor felicita unii pe alţii şi nu vor căuta 
mai departe. 

— Foarte bine. Mallory era satisfăcut. Ai 
încuiat poarta de sus? 

— Sigur că am închis poarta! Miller îl privi plin 
de reproş. Şefule, uneori cred... 

Dar Mallory nu mai auzi ce credea Miller. Un 
formidabil zgomot răsună lugubru prin peşteră şi 
prin depozitul de muniții acoperind cuvintele lui 


349 


Miller, apoi se pierdu deasupra portului. În timp ce 
cei doi bărbaţi se priveau uimiţi, sunetul se mai auzi 
o dată, de două ori, şi după cîteva clipe dispăru. 

— Avem vizitatori, murmură Mallory. Vizitatori 
cu baroase. Doamne, sper să reziste poarta! 
Incepuse să alerge pe culoar în direcţia tunurilor 
urmat îndeaproape de Miller. 

— Vizitatori! Miller în timp ce alerga scutura 
din cap. Cum dracu au putut să ajungă aici atit de 
repede? 

—  Regretatul nostru amic, spuse Mallory 
sălbatic. Sări peste balustradă şi ajunse la intrarea 
peşterii. Şi am fost de ajuns de proşti să credem că 
ne spune tot adevărul. Dar nu ne-a spus că, 
deschizînd poarta de sus, se declanşa un clopot de 
alarmă în camera de gardă. 


350 


CAPITOLUL 16 


MIERCURI NOAPTEA 
De la 21,15 la 23,45 


Încet, cu îndemînare, Miller derulă frînghia cu 
miez de fier care era înfăşurată de două ori 
împrejurul balustradei de sus, în timp ce Mallory se 
făcu nevăzut în întuneric. Se derulaseră pînă acum 
cincisprezece metri, după aprecierea lui Miller, 
şaisprezece metri şi jumătate, optsprezece metri, 
apoi se produse dubla smucitură pe care o aştepta 
pe fringhia de semnalizare înnodată în jurul 
pumnului său, şi imediat se aplecă, verifică frîinghia 
şi o legă solid la baza barei verticale de susţinere. 

Se ridică din nou, se legă de balustradă cu 
capătul frînghiei, se aplecă mult peste marginea 
stîncii, apucă fringhia cu ambele miini cît mai de jos 
şi începu să legene frînghia şi omul legat de ea 
dintr-o parte în alta ca o pendulă - la început încet, 
aproape imperceptibil, apoi mărind treptat balansul. 
Pe măsură ce oscilaţiile pendulului deveneau mai 
mari, fringhia începu să se răsucească şi să sară în 
mîinile lui şi Miller îşi dădu seama că Mallory se 
izbea probabil de proeminenţele stîncilor, învîrtindu- 
se la întîmplare cînd ricoşa de stînci. Dar Miller ştia 
că acum nu se putea opri, loviturile de ciocan din 
spatele lui erau aproape continui; se aplecă mai 
mult în jos şi cu toată vigoarea braţelor şi umerilor 
săi muşchiuloşi se sforţă să-l aducă pe Mallory mai 


351 


aproape şi mai aproape de fringhia pe care Brown o 
aruncase din balconul casei unde îl lăsaseră. 

La jumătatea drumului dintre intrarea peşterii 
şi apa invizibilă a golfului, Mallory se legăna puternic 
în noaptea neagră şi ploioasă, pendulările aveau o 
amplitudine de doisprezece metri şi puteau să-i 
fringă oasele. Ceva mai devreme se lovise zdravăn 
la cap într-un colţ de stîncă şi era gata să-şi piardă 
cunoştinţa şi să dea drumul din mînă frânghiei. Dar 
acum ştia unde urma să întâlnească această 
proeminenţă şi ori de cîte ori se apropia de ea, se 
împingea în lături, ceea ce îl făcea de fiecare dată 
să se învirtască într-un cerc complet. Oricum, gîndi 
el, întunericul era o binecuviîntare, pentru că îl făcea 
nevăzut. Lovitura îi redeschisese o rană veche pe 
care i-o făcuse Turzig, toată partea de sus a feţei 
era acoperită cu sînge şi pleoapele i se lipiseră. 

Dar nu-i păsa nici de rană şi nici de sîngele din 
ochi. Frînghia asta era tot ce-l preocupa. Era frînghia 
acolo? | se întâmplase ceva lui Casey Brown? Fusese 
oare prins înainte de a putea arunca frîinghia? Dacă 
păţise ceva, atunci toate speranţele erau pierdute şi 
nu mai puteau face nimic, nu mai era nici un alt 
mijloc de a parcurge cei doisprezece metri abrupți 
între casă şi peşteră. Neapărat trebuia să fie acolo. 
Dar dacă era acolo, de ce nu o putea găsi? De trei 
ori pînă acum întinsese prăjina de bambus pînă la 
extremitatea din dreapta a oscilaţiei şi nu auzi decit 
cîrligul zgîriind zadarnic stânca goală. 

În sfîrşit a patra oară întinse braţele pînă la 
ultima limită şi simţi cum se prinde cîrligul. Imediat 
smuci prăjina, apucă frînghia înainte de a aluneca în 
oscilație descendentă, trase repede de sfoara 
semnalizatoare, oprindu-se treptat în timp ce cădea 


352 


înapoi. Două minute mai târziu aproape epuizat de 
escaladarea celor optsprezece metri pe frînghia udă 
şi alunecoasă, se tîrî orbeşte pe marginea prăpastiei 
şi se lăsă să cadă pe pămînt, de-abia trăgîndu-şi 
sufletul. 

Miller se aplecă repede fără să spună un 
cuvînt, desfăcu nodul dublu al celor două frînghii de 
la picioarele lui Mallory, le legă de frînghia lui 
Brown, trase de aceasta din urmă şi urmări cum 
dispar în întuneric cele două frîinghii legate. Peste 
două minute bateria cea grea era dincolo, fusese 
legată dedesubt cu cele două frînghii, apoi Casey 
Brown o lăsă în jos şi Mallory şi Miller o trăseseră în 
jos. În următoarele două minute, dar cu infinit mai 
multă grijă de data aceasta, au tras de partea lor 
sacul impermeabil cu trinitrotoluenul, capsele şi 
amorsele şi l-au depus pe podeaua de piatră alături 
de bateria de acumulatori. 

Loviturile de ciocan în poarta de oţel se 
opriseră cu totul, orice zgomot încetase. Această 
linişte avea în ea ceva înspăimîntător, de rău augur, 
tăcerea era mai amenințătoare decit toate 
zgomotele care dispăruseră. Deschiseseră uşa, 
sfărâmaseră  lacătul, îi aşteptau nemții în 
întunecimea tunelului, îi aşteptau cu mitralierele 
întinse, gata să le ia viaţa? Acum nu mai aveau timp 
de întrebări, nu mai aveau timp să aştepte, acum nu 
mai aveau timp să-şi cântărească şansele. Timpul 
prudenţei trecuse şi nu mai avea importanţă dacă 
vor trăi sau vor muri. 

Legănîndu-şi Coltul în mînă, Mallory sări peste 
balustrada de siguranţă, trecu tăcut prin faţa marilor 
tunuri, intră în tunel şi la mijlocul drumului aprinse 
lanterna. Locul era pustiu, poarta de deasupra 


353 


intactă. Urcă repede scara şi ascultă. De partea 
cealaltă a uşii grele de oţel i se păru că aude un 
murmur slab de voci şi de zgomot, o sîsîitură 
uşoară, dar nu putea fi sigur. Se aplecă pentru a 
auzi mai bine şi se sprijini de uşă cu palma, pe care 
şi-o trase înapoi, înăbuşindu-şi o exclamaţie de 
durere. Chiar sub lacăt uşa era încălzită aproape la 
roşu. Mallory cobori în tunel în momentul în care 
Miller sosea clătînîndu-se sub greutatea bateriei. 

— Uşa asta frige ca focul... Trebuie să ardă. 

— N-ai auzit nimic? îl întrerupse Miller. 

— Un fel de şuierat... 

— E un suflător de acetilenă, spuse Miller 
scurt. Probabil taie broasca. Asta ia timp... uşa a 
făcută din oţel blindat. 

— De ce n-o aruncă în aer cu gelignită sau cu 
ceea ce se foloseşte pentru treaba asta? 

— Nici să nu te gindeşti la aşa ceva, spuse 
Miller repede. Şefule, nici măcar să nu vorbeşti. 
Exploziile în lanţ sînt un lucru ciudat, ar risca să 
arunce în aer tot locul ăsta blestemat. Şefule, te rog 
să-mi dai o mână de ajutor! 

Timp de cîteva secunde Dusty Miller fu din 
nou în elementul lui, uitînd pentru un moment 
pericolul de afară şi călătoria de întoarcere pe care 
trebuia s-o facă de-a lungul peretelui falezei. Toată 
treaba îi luă patru minute de la început pînă la 
sfîrşit. În timp ce Mallory băga bateria de 
acumulatori sub planşeul ascensorului, Miller se 
strecură între barele de oţel strălucitor ale axului 
ascensorului, se aplecă să examineze cu lanterna 
bara din spate şi stabili exact unde se oprea roata 
încărcată a cabinei elevatoare, prin brusca trecere a 
metalului de la partea lustruită la cea mată. 


354 


Satisfăcut, scoase din buzunar o panglică adezivă 
neagră şi o înfăşură de doisprezece ori în jurul 
axului, făcu cîţiva paşi înapoi şi privi: era invizibilă. 

Legă repede capetele a două sîrme cauciucate 
pe fiecare parte a porțiunii izolate, le înfăşură şi pe 
acestea pînă nu se mai văzu nimic în afară de 
capătul lor cu miez metalic, le legă cu două bucăţi 
de sîrmă neizolată de zece centimetri, apoi le izolă 
şi pe acestea la capătul de sus şi de jos de porţiunea 
izolată vertical la o distanţă de un centimetru. 
Scoase din sacul impermeabil trinitrotoluenul, 
capsele şi amorsa - o amorsă cu punte de mercur 
desenată şi construită după indicaţiile lui proprii - le 
legă împreună şi conectă unul din firele electrice de 
la axul de oţel la minerul amorsei, înşurubîndu-l 
solid. Celălalt fir electric îl legă la polul pozitiv al 
bateriei şi un al treilea fir de polul negativ la 
amorsa. Era suficient ca ascensorul de muniții să 
coboare în depozitul de muniții - ceea ce se va 
întîmpla imediat ce vor începe să tragă - şi roata va 
scurcircuita firele neizolate, completând circuitul şi 
va declanşa amorsa. Verifică ultima dată poziţia 
firelor electrice verticale neizolate şi se dădu înapoi 
satisfăcut. Mallory tocmai coborise scara în tunel. 
Miller îl bătu pe picior ca să-i atragă atenţia, mişcă 
neglijent lama de oţel a cuţitului pînă la un 
centimetru de firele descoperite. 

— Şefule, îţi dai seama, spuse el degajat, că 
dacă ating cu această lamă bornele, tot locul ăsta 
blestemat va sări în aer? Dădu din cap gînditor. 
Doar, o mică alunecare a miinii, doar o atingere 
uşoară şi Mallory şi Miller vor fi printre îngeri. 


355 


— Pentru numele lui Dumnezeu, dă cuțitul la o 
parte, rosti Mallory nervos. Să ieşim dracului afară. 
Pînă acum au tăiat un semicerc în uşă! 

Cinci minute mai tîrziu Miller era în siguranţă, 
alunecase pur şi simplu de-a lungul unei frînghii 
întinsă într-un unghi de 45 de grade, la capătul 
căreia îi aştepta Brown. Mallory aruncă o ultimă 
privire în peşteră şi gura i se strînse. Se întreba ciîţi 
soldaţi serveau tunurile şi depozitul de muniții în 
timpul luptei. Apoi îşi zise că nu vor şti nimic bieţii 
băieţi. Şi apoi pentru a suta oară se gîndi la toţi 
oamenii din insula Kheros şi de pe distrugătoare, 
buzele i se subţiară şi îşi întoarse privirea. Fără a 
mai privi înapoi, alunecă peste margine şi cobori în 
noapte. Era la jumătatea drumului în punctul cel mai 
de jos al curbei, gata să înceapă să urce din nou 
cînd auzi chiar deasupra capului răpăitul întretăiat al 
unei mitraliere. 

Miller îl ajută să treacă peste balustrada 
balconului, Miller care îl privea plin de îngrijorare, 
uitîindu-se înapoi, în direcţia de unde se auzeau 
focurile de armă - Mallory îşi dădu seama neliniştit 
că tirul concentrat de mitraliere venea din partea 
lor, de pe versantul vestic al pieţei la o depărtare de 
trei, patru case. Drumul lor de salvare era tăiat. 

— Să mergem, şefule! spuse Miller grăbit. Să 
ieşim din încurcătura asta. Prin părţile astea aerul 
devine nesănătos. 

Mallory făcu un semn cu capul în direcţia de 
unde se auzeau împuşcăturile. 

— Cine e acolo? întrebă el repede. 

— O patrulă germană. 

— Atunci cum dracu să plecăm? îl întrebă 
Mallory. Şi unde e Andrea? 


356 


— De cealaltă parte a pieţei, şefule. În el trag 
animalele astea! 

— De cealaltă parte a pieţei! Se uită la ceas. 
Cerule, ce face acolo? Acum se plimba prin casă 
adresîndu-se lui Miller peste umăr. De ce l-ai lăsat 
să se ducă? 

— Nu l-am lăsat eu să plece, şefule, spuse 
Miller prudent. Cînd am sosit, plecase. Se pare că 
Brown a văzut o patrulă numeroasă perchiziţionînd 
piaţa casă cu casă. Începuseră de pe partea cealaltă 
şi căutau în două, trei case deodată. Andrea, care 
între timp se întorsese - s-a gîndit că vor înconjura 
piaţa şi peste două sau trei minute vor ajunge cu 
siguranţă aici, aşa că le-a distras atenţia şi-a luat-o 
peste acoperişuri, ca un liliac. 

— Să le distragă atenţia ? Mallory stătea lîngă 
Louki şi privea pe fereastră. Nebunul nebunilor! De 
data asta îl vor omori, îl vor omori cu siguranţă! 
Peste tot sînt numai soldaţi! Dealtminteri nu se vor 
lăsa păcăliţi din nou. l-a dus o dată de nas în munţi 
şi nemţii... 

— Nu sînt chiar atît de sigur, domnule, îl 
întrerupse Brown agitat. Andrea tocmai acum a tras 
în reflectorul de pe partea lui. Nemţii îşi vor închipui 
că vom încerca să fugim peste zid şi uitaţi-vă, 
domnule, uitaţi-vă. Acolo se şi duc! Brown aproape 
dansa de bucurie, uitînd de durerea din piciorul 
rănit. A reuşit, domnule, a reuşit! 

Intr-adevăr, Mallory văzu patrula părăsind o 
casă din dreapta locuinţei unde se adăpostiseră, 
soldaţii alergau prin piaţă disperaţi, bocănind pe 
pavaj cu bocancii lor grei, clătinîndu-se, căzind, 
revenindu-şi din nou cînd îşi pierdeau echilibrul pe 
pietrele umede şi alunecoase; în acelaşi timp 


357 


Mallory zări scânteind lanternele pe acoperişurile 
caselor din partea cealaltă a pieţei, mai văzu siluete 
de oameni care se lăsau în jos ca să nu fie ob- 
servaţi, îndreptîindu-se repede spre locul unde 
fusese Andrea cînd lovise uriaşul ochi de Ciclop al 
reflectorului. 

— Se vor năpusti după el din toate părţile! 
Mallory rosti aceste vorbe liniştit dar strînse pumnii 
pînă ce unghiile îi pătrunseră în carne. Citeva 
secunde rămase nemişcat, se aplecă repede şi luă 
de jos un Schmeisser. N-are nici o şansă. Mă duc 
după el! Se întoarse brusc dar se opri tot atit de 
repede. Miller îi bloca drumul spre uşă. 

— Andrea a lăsat vorbă să nu-l însoţească 
nimeni, că va găsi el un mijloc să scape. Miller era 
foarte calm, foarte respectuos. A spus că nici unul 
dintre noi să nu-l ajute, orice s-ar întîmpla. 

— Nu încerca să mă opreşti, Dusty! Mallory 
vorbea foarte liniştit, aproape automat. De-abia îşi 
dădea seama că Dusty Miller era acolo. Ştia numai 
că trebuie să plece imediat după Andrea şi să-l ajute 
cum va putea. Prea multă vreme fuseseră împreună, 
îi datora prea multe veselului uriaş pentru a-l părăsi 
aşa uşor. Nici nu-şi mai putea aduce aminte de cite 
ori Andrea venise în ajutorul lui atunci cînd îşi 
pierduse orice speranţă... Mallory puse o mînă pe 
pieptul lui Miller. 

— Ai să-l stinghereşti, şefule, spuse Miller 
repede. Aşa a spus... 

Mallory îl împinse la o parte, făcu un pas spre 
uşă, ridică pumnul să lovească cele două miini care 
îl apucară de braţe. Se opri la timp şi privi figura 
îngrijorată a lui Louki. 


358 


— Americanul are dreptate, spuse Louki 
insistent. Nu trebuie să te duci. Andrea a zis că 
trebuie să ne conduci în port. 

— Duceţi-vă singuri, îi răspunse Mallory brusc. 
Ştiţi drumul, ştiţi planurile. 

— Ne laşi pe toţi să pierim, ne laşi... 

— AŞ lăsa toată lumea asta blestemată să 
piară dacă aş putea să-l ajut! Vocea 
neozeelandezului trăda o sinceritate adincă. Andrea 
nu m-ar părăsi niciodată! 

— Dar dumneata îl vei părăsi, spuse Louki 
liniştit. Nu-i aşa, domnule Mallory? 

— Ce dracu vrei să spui? 

— Nu faci ce doreşte Andrea. S-ar putea să fie 
rănit, chiar mort şi dacă te duci după el şi eşti şi 
dumneata ucis, totul a fost în zadar. Ai muri 
degeaba. Aşa vrei să-ţi răsplăteşti prietenul? 

— Aşa ar fi vrut Andrea, murmură Louki. Şi pe 
de altă parte ar fi... 

— Bine, bine, ai cîştigat! spuse Mallory nervos. 
Nu mă mai dăscăliţi. Bine, domnilor, să mergem! Îşi 
recăpătase echilibrul, era liniştit, relaxat, îşi stăpi- 
nise dorinţa instinctivă de a se duce şi de a ucide. 
Vom trece peste acoperişuri. Luaţi cenuşa sobei din 
bucătărie şi frecaţi-vă pe miini şi pe obraz. Aveţi 
grijă să nu se vadă nimica alb. Şi nu vorbiţi! 

Drumul de cinci minute spre zidul portului - un 
drum efectuat tiptil, în linişte, la cea mai mică 
şoaptă Mallory îi îndemna la tăcere - a fost lipsit de 
incidente. Nu numai că nu întâlniră nici un soldat, 
dar nu văzură pe nimeni. Locuitorii din Navarone 
respectau cu stricteţe ora stingerii şi străzile erau 
pustii. Andrea îi atrăsese în urmărirea lui atît de bine 
încît Mallory începu să se teamă că nemţii îl 


359 


prinseseră, dar în clipa în care ajunseră la marginea 
apei, auzi din nou focuri, de data aceasta mult mai 
departe, în partea de nord-est a oraşului, în spatele 
fortăreței. 

Stînd în picioare, pe zidul scund care înconjura 
portul, Mallory îşi examină tovarăşii, apoi privirea îi 
fu atrasă de apa întunecată. Prin ploaia deasă, la 
dreapta şi la stînga abia se distingeau siluetele 
estompate ale caicelor cu pupa acostată la chei. In 
afară de acestea nu se mai vedea nimic. 

— Ei bine, nu cred că putem să ne udăm mai 
rău decit sîntem acuma, observă el. Se întoarse spre 
Louki care încerca să-i spună ceva despre Andrea. 
Eşti sigur că poţi s-o găseşti pe întuneric? Era vorba 
de vedeta rapidă personală a comandantului, un vas 
de unsprezece metri lungime şi zece tone, acostată 
întotdeauna la un balizor, la treizeci de metri de 
mal. Louki spunea că mecanicul, care era în acelaşi 
timp şi paznicul vasului, dormea la bord. 

— Ajung imediat la ea, se lăudă Louki. Dacă 
vreţi, puteţi să mă legaţi la ochi şi am... 

— Bine, bine, spuse Mallory grăbit, te cred pe 
cuvînt. Casey, dă-mi te rog pălăria ta. Işi băgă 
pistolul în calota pălăriei, îşi îndesă pălăria pe cap, 
se lăsă să alunece uşor în apă şi porni repede înot 
alături de Louki. 

— Domnule maior, cred că mecanicul s-a 
trezit, spuse Louki încet. 

— Aşa cred şi eu, îi răspunse Mallory 
încruntat. Apoi din nou se auzi răpăitul mitralierelor; 
ţăcănitul profund al unui Mauser. Dealtminteri ca 
toţi locuitorii din Navarone, dacă nu sînt surzi sau 
morţi. Imediat ce vezi vasul, rămii în urma mea. Şi 
vino cînd te voi chema. 


360 


Se scurseră zece secunde, cincisprezece, apoi 
Louki atinse braţul lui Mallory. 

— II văd, şopti Mallory. Silueta estompată a 
vasului se afla la mai puţin de cinci metri. Se 
apropiară fără zgomot, fără să lovească apa nici cu 
mîinile nici eu picioarele, pînă zăriră umbra unui om 
care stătea pe punte chiar în spatele tambuchiului 
sălii maşinilor. Nemişcat, privea în direcţia fortăreței 
şi a oraşului: Mallory înconjură încet pupa vasului şi 
se ridică pe partea cealaltă în spatele lui. Cu grijă, 
îşi scoase pălăria. De la distanţa de doi metri ştia că 
nu putea să greşească ţinta dar acum nu putea să 
tragă în paznic. Bastingajul ar fi fost un indiciu, avea 
cel mult patruzeci de centimetri şi plescăitul omului 
care cade în apă ar fi alertat cu siguranţă 
santinelele de la amplasamentul intrării în port. 

— Dacă faci o mişcare, te ucid! spuse Mallory 
încet în nemţeşte. Omul încremeni. Mallory văzu că 
avea o carabină în mînă. 

— Lăsă arma jos. Nu te întoarce! Santinela 
ascultă din nou ordinele lui. Mallory ieşi din apă şi 
într-o secundă se urcă pe punte, dar nu-l scăpa din 
ochi şi nici nu mişcă pistolul îndreptat spre spatele 
santinelei. Făcu cîţiva paşi fără zgomot, întoarse 
pistolul, lovi paznicul şi, înainte de a cădea, îl prinse 
şi-l întinse încet pe punte. 

Trei minute mai tîrziu toţi ceilalţi erau pe bord 
în siguranţă. Mallory îl urmă pe Brown care 
şchiopăta pînă în sala maşinilor, îl urmări cum îşi 
aprinde lanterna, îl urmări cum priveşte în jurul său 
cu ochii unui profesionist, îl urmări cum se uită la 
uriaşul motor Diesel şi la cei şase cilindri strălucitori. 


361 


— Asta maşină! spuse Brown cu respect. O 
frumuseţe! Lucrează cu cîţi cilindri vrei. Cunosc tipul 
ăsta, domnule. 

— Nu mă îndoiesc că-l cunoşti. Poţi să-l pui în 
funcţiune Casey? 

— Un minut, domnule, să arunc o privire... 
Brown avea răbdarea mecanicului înnăscut. Încet, 
metodic, îşi plimbă lanterna în interiorul imaculat al 
sălii maşinilor, dădu drumul combustibilului şi se 
întoarse spre Mallory. Domnule, e o treabă de 
control dublu. Să începem de la capătul de sus! 

Efectuă aceeaşi inspecție minuțioasă în 
timonerie, în timp ce Mallory aştepta nerăbdător. 
Acum ploua mai încet, nu mult mai încet, dar 
suficient pentru a-i permite să vadă conturul vag al 
intrării în port. Pentru a zecea oară se întrebă dacă 
gardienii de acolo fuseseră avertizați de 
posibilitatea unei tentative de evadare pe un vas. 
Părea puţin probabil - avînd în vedere zarva pe care 
o făcea Andrea, nemţii se gîndeau că fuga era 
ultimul lucru la care se puteau aştepta... Se aplecă 
şi atinse umărul lui Brown. 

— Casey, e unsprezece şi douăzeci, murmură 
el. Dacă distrugătoarele sosesc mai devreme, 
sîntem expuşi să ne cadă o mie de tone de stîncă în 
cap! 

— Sînt gata imediat, domnule, anunţă Brown. 
Arătă spre tabloul de bord aglomerat de relee. În 
realitate nu-i mai nimica. 

— Cu atit mai bine, murmură Mallory zelos. 
Atunci pune-l în funcţiune. Dar dă-i drumul încet şi 
Uşor. 

Brown tuşi în chip de scuză. 


362 


— Sîntem încă ancoraţi de geamandură. Şi ar 
fi bine, domnule, dacă am verifica tunurile fixe, 
proiectoarele, lămpile de semnalizare, colacii de 
salvare şi geamandurile. E foarte util să ştii unde 
sînt amplasate toate lucrurile astea, conchise el 
critic. 

Mallory rise şi-l bătu pe umăr: 

— Şefule, ai fi un mare diplomat. Aşa vom 
face. Mallory era în primul rînd un om al uscatului, 
dar nu era mai puţin conştient de prăpastia care-l 
despărţea de un om ca Brown şi nu se jena să o 
recunoască. Casey, vrei să ai tu grijă să-l primeşti? 

— Bine, domnule. Vreţi să-i spuneţi lui Louki 
să vină aici? Cred că vasul e legat de ambele părţi, 
dar mai pot fi stînci submarine sau butuci. Nu se ştie 
niciodată. 

Trei minute mai tîrziu vedeta era la jumătatea 
drumului de intrarea în port, motorul funcţionind 
liniştit cu doi cilindri. Mallory şi Miller îmbrăcaţi tot în 
uniforme germane stăteau în picioare pe punte în 
faţa timoneriei, iar Louki era ghemuit în interiorul 
cabinei de comandă. Deodată, la circa optzeci de 
metri o lampă de semnalizare începu să emită în 
direcţia lor; păcănitul grăbit se putea auzi în liniştea 
nopţii. 

— Daril Boone Miller vă va arăta acum cum se 
semnalizează, mormăi americanul. Se apropie mai 
mult de mitraliera de la prora tribord. Cu micuțul 
meu tun am să... 

Se opri brusc, vocea lui fu acoperită de 
păcănitul grăbit al unui obturator mînuit din cabina 
din spatele lui, răpăitul sacadat era declanşat de 
degetele unui profesionist. Brown trecuse timona lui 
Louki şi răspundea în alfabetul morse la semnalele 


363 


venite de la intrarea portului, în timp ce fasciculul 
luminos al proiectorului străpungea cu greu ploaia 
rece. Proiectorul inamicului se oprise dar acum 
începu din nou să semnalizeze. 

— Măi, dar multe mai au să-şi spună unul 
altuia, exclamă Miller admirativ. Şefule, cît timp o să 
dureze schimbul ăsta de amabilităţi? 

— Aş spune că se apropie de sfîrşit. Mallory se 
duse repede în cabina de comandă. Erau acum la 
mai puţin de treizeci de metri de intrarea portului. 
Brown  derutase inamicul,  cîştigase secunde 
preţioase, mult mai multe decit îşi închipuise Mallory 
că ar putea cîştiga, dar nu mai putea dura. Il 
apucase pe Brown de braţ. 

— Cînd balonul va explodă, cu toată viteza 
înainte. Două secunde mai tîrziu el se afla iar la 
proră cu Schmeisser-ul în mînă. Ai ocazia să te 
distingi, Daril Boone. Nu lăsa proiectorul să te 
prindă, te va orbi. 

Chiar în momentul cînd vorbea, lumina 
proiectorului de semnalizare de la intrarea portului 
se stinse brusc şi două puternice fascicule 
luminoase, unul de fiecare parte a intrării, 
străpunseră întunericul şi scăldară întreg portul în 
lumina lor crudă - o puternică lumină care dăinui 
numai citeva secunde, căci două scurte rafale de 
mitralieră loviră cele două reflectoare şi dădură 
naştere unui întuneric profund, contrastind cu 
lumina orbitoare de dinainte. De la o distanţă atit de 
mică era aproape imposibil să nu le nimerească. 

— Toată lumea jos! ţipă Mallory. Întindeţi-vă 
pe punte! Ecoul împuşcăturilor se pierdu în 
depărtări,  reverberaţiile  scădeau de-a lungul 
masivului zid de lîngă mare al fortăreței cînd Casey 


364 


Brown dădu drumul celor şase cilindri ai motorului şi 
deschise complet jiglorul. Uruitul regulat al 
giganticului motor Diesel acoperi toate celelalte 
zgomote. Cinci secunde, zece secunde, ieşeau din 
port, cincisprezece secunde, douăzeci, nici o împuş- 
cătură, o jumătate de minut şi navigau liber cu 
prora ridicată mult deasupra apei şi cu pupa adînc 
afundată, trăgind în urma ei o lungă panglică albă 
de o clocotitoare fosforescenţă. Motorul mergea 
crescendo, cu întreaga lui forţă zgomotoasă şi 
Brown vira brusc ambarcaţiunea canarisită spre 
tribord, căutînd protecţia falezelor abrupte. 

— Şefule, a fost o bătălie disperată, dar cei 
mai buni înving întotdeauna! Acum Miller era în 
picioare spri- jinidu-se pe un tun fix ea să nu cadă, 
deoarece puntea se înclina sub picioarele lui. Nepoţii 
mei ar trebui să afle toate astea! 

—  Gardienii probabil ne căutau prin oraş. 
Poate că în spatele acelor proiectoare erau totuşi 
nişte bieţi oameni. Sau poate i-am luat prin 
surprindere. Mallory clătină din cap. Oricum, am 
cîştigat, am avut un noroc chior. 

Se îndreptă spre cabina de comandă. Brown 
era la timonă, Louki jubila de fericire. 

— Ai făcut un lucru minunat, Casey, spuse 
Mallory sincer. O treabă clasa întîi. Cînd ajungem la 
capătul falezei, opreşte motorul. Ne-am îndeplinit 
misiunea. Am să cobor pe țărm. 

— Nu e nevoie, domnule maior. 

Mallory se întoarse: 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu e nevoie. In timp ce coboram în port am 
încercat să vă spun, dar dumneavoastră mi-aţi 
ordonat mereu să tac. Louki părea ofensat, se 


365 


întoarse spre Casey. Te rog, încetineşte motorul. 
Ultimul lucru pe care mi l-a spus Andrea, domnule 
maior, a fost ca să venim pe acest drum. De ce 
credeţi că s-a lăsat încolţit lîngă faleza nordică în loc 
să fugă spre interiorul insulei, unde ar fi putut să se 
ascundă mai uşor! 

— E adevărat, Casey? întrebă Mallory. _ 

— Nu mă întrebaţi pe mine, domnule. Aştia doi 
îşi vorbesc tot timpul în greceşte. 

— Evident, evident... Mallory privi falezele 
joase apropiate de bara tribord ce păreau nemişcate 
acum, cînd motorul era oprit şi se întoarse spre 
Louki. Eşti sigur... Se opri la mijlocul frazei şi sări 
prin uşa timoneriei. Un plescăit. Nu se înşelase, 
zgomotul se auzise din faţă. Alături de Miller, 
Mallory scrută întunericul, văzu un cap întunecat 
ieşind din apă la mai puţin de şase metri de navă, se 
aplecă peste bord şi-i întinse braţul în timp ce 
vedeta aluneca încet înainte. După cinci secunde 
Andrea era pe punte, ud leoarcă dar cu obrazul 
radiind de bucurie. Mallory îl duse direct în 
timonerie, aprinse lampa cu abajur de deasupra 
hărților. 

— E o minune, Andrea, n-am crezut că am să 
te mai văd vreodată. Cum a fost? 

— Am să-ți povestesc imediat, spuse Andrea 
rîzînd. Imediat după... 

— Dar eşti rănit, îl întrerupse Miller. Ai o rană 
la umăr. Îi arătă o pată roşie care se întindea pe 
vesta îmbibată cu apă de mare. 

— Ei bine, abia acum îmi dau seama, spuse 
Andrea simulind o mare surpriză. Dar e doar o 
zgirietură, prietene! 


366 


— Oh, bineînțeles, bineînţeles, doar o 
zgiîrietură! Tot aşa ai fi spus şi dacă ţi-ar fi smuls 
braţul. Haide jos în cabină, pentru un om cu 
experienţa mea medicală e o joacă de copii! 

— Dar căpitanul... 

— Va trebui să aştepte. Şi povestea ta de 
asemeni. Bătrînul vraci Miller nu admite intervenţii 
pe lîngă pacienţii lui. Haide! 

— Bine, bine, spuse Andrea docil. Dădu din 
cap cu o prefăcută resemnare şi-l urmă pe Miller 
afară din cabină. 

Brown deschise din nou jiglorul din plin şi 
îndreptă nava spre nord pînă spre Capul Demirci, 
pentru a evita riscul puţin probabil de a fi ţinta 
bateriilor din port, coti cîţiva kilometri spre răsărit şi 
apoi luă direcţia sud, spre Strimtoarea Maidos. 
Mallory stătea lîngă el în timonerie, privind la apa 
liniştită şi întunecată. Deodată zări departe licărind 
ceva alb, îl apucă de braţ pe Brown şi-i arătă cu 
degetul. 

— Casey, cred că în faţă sînt brizanţi. Sau 
poate stînci submarine? 

Casey privi în tăcere şi în cele din urmă clătină 
din cap. 

— Sînt valuri de etravă, spuse el rece. Sosesc 
distrugătoarele! 


367 


CAPITOLUL 17 


MIERCURI NOAPTEA 
Orele 24 


Căpitanul de fregată Vincent Ryan din Marina 
Regală, comandantul lui Sirdar, cel mai recent 
distrugător de tip S., aruncă o privire în jurul strîmtei 
încăperi a hărților şi gînditor îşi mîngiie magnifica 
barbă de lup de mare. In viaţa lui nu văzuse un grup 
de oameni mai ciudaţi, mai mizerabili, cu aspect mai 
zdrenţăros şi mai jalnic, reflectă el, cu excepţia 
poate a unei bande de pirați din Golful Bias care 
fuseseră arestaţi pe cînd era tînăr ofiţer, în 
garnizoană la o bază din China. Îi privi mai atent, îşi 
miîngiie barba din nou şi gîndi că erau probabil ceva 
mai mult decit nişte simpli bătăuşi. Nu s-ar fi 
sinchisit dacă i se dădea sarcina de a-i aresta pe 
toţi. Nişte oameni periculoşi, foarte  periculoşi, 
medită el, dar îi era imposibil să înţeleagă de ce 
tăcerea, vigilenţa lor relaxată îl făceau să se simtă 
uşor stingherit. Jensen îi numise „oamenii lui de 
acţiune”. Căpitanul Jensen ştia să-şi aleagă ucigaşii. 

— Dacă vreunul din dumneavoastră, domnilor, 
doreşte să coboare, sugeră el, veţi găsi apă caldă, 
haine uscate şi cuşete confortabile. În noaptea asta 
noi nu le vom folosi. 

— Vă mulţumesc mult, domnule! Mallory ezită. 
Dar am vrea să vedem şi noi ce se va întîmpla. 

— Bine, atunci să mergem pe covertă, spuse 
Ryan voios. Sirdar începu să-şi mărească din nou 


368 


viteza, puntea vibra sub picioarele lor. Dar 
bineînţeles, pe riscul dumneavoastră. 

— Sîntem vrăjiţi, spuse Miller tărăgănat. 
Niciodată nu ni se întîmplă nimic. 

Ploaia se oprise şi se vedea strălucirea rece a 
stelelor printre norii care se îndepărtau. Mallory privi 
împrejurul lui, departe la prora babord se zărea 
Maidos şi la tribord masa uriaşă a insulei Navarone 
care dispărea, în spate, la distanţa de un cablu, 
de-abia putea să distingă alte două vase ale căror 
valuri de etravă se detaşau albicioase în contrast cu 
siluetele lor întunecate, Mallory se întoarse spre 
căpitan. 

— Domnule, n-aveţi nave de transport? 

— Nu, n-avem nave de transport. Ryan simţi 
un fel de plăcere amestecată cu jenă pentru că 
acest om îi spusese „domnule”. Avem numai 
distrugătoare. Ne aşteptăm la o mare înghesuială. În 
seara asta n-avem timp de pierdut. Şi aşa sîntem în 
întîrziere. 

— Cit timp va dura evacuarea plajelor? 

— O jumătate de oră. 

— Cum? O mie două sute de oameni? Lui 
Mallory nu-i venea să creadă. 

— Peste o mie două sute, suspină Ryan. 
Jumătate din locuitorii insulei vor să fie şi ei 
evacuaţi. Putem totuşi să terminăm în jumătate de 
oră, dar va dura probabil mai mult. Vom îmbarca şi 
tot echipamentul mobil posibil. 

Mallory înclină capul şi îşi lăsă ochii să alunece 
de-a lungul siluetei zvelte a Sirdar-ului. 

— Şi unde aveţi de gind, domnule, să-i 
îmbarcaţi, pe toţi? 


369 


—  Judicioasă întrebare, recunoscu Ryan. 
Metroul din Londra la ora cinci după-amiază e nimic 
în comparaţie cu lumea care va fi aici. Dar îi vom 
înghesui într-un fel. 

Mallory înclină din nou capul şi privi peste 
apele întunecate spre insula Navarone. Peste două 
minute, maximum trei, fortăreaţa va apărea în 
spatele acestui Cap. O mină îi atinse braţul, se 
întoarse pe jumătate şi surise micului grec cu ochii 
trişti de alături. 

— Acum nu mai e mult, Louki. 

— Domnule maior, oamenii, murmură el. 
Oamenii din oraş. Nu vor fi în pericol? 

— Nu vor păţi nimic. Dusty spune că bolta 
peşterii va sări în aer şi cea mai mare parte din 
stînci vor cădea în golf. 

— Da, dar vasele...? 

— Nu te mai îngrijora! Nu e nimeni pe bordul 
lor, ştii bine că la ora stingerii trebuie să le 
părăsească. Cineva îl apucă de braţ. Mallory se 
întoarse. 

— Căpitane Mallory, vă prezint pe locotenentul 
Beeston, ofiţerul nostru însărcinat cu artileria. O 
uşoară răceală în vocea lui Ryan îl făcu pe Mallory 
să bănuiască că nu-l agrea pe ofiţerul artilerist. 
Beeston e îngrijorat. 

— Într-adevăr, sînt îngrijorat. Tonul era rece, 
distant, cu o uşoară condescendenţă. Am auzit că 
dumneavoastră l-aţi sfătuit pe domnul comandant 
să nu opunem nici o rezistenţă? 

— Vorbeşti ca un comunicat al B.B.C.-ului, 
spuse Mallory sec. Dar ai dreptate. Aşa am spus. Nu 
putem localiza tunurile decît cu proiectoare, şi asta 
ne-ar fi fatal. Ar fi acelaşi lucru dacă aţi trage. 


370 


— Mi-e teamă că nu înţeleg. În întuneric 
aproape că se putea vedea cum îşi ridică 
sprincenele. 

— Vă trădaţi poziţia, spuse Mallory răbdător. 
Vă vor atinge din prima lovitură. După două minute 
vă vor lovi oricum. Am motive serioase să cred că 
precizia artileriştilor lor e fantastică. 

— Şi Marina e de aceeaşi părere, interveni 
Ryan liniştit. Cel de al treilea obuz a lovit depozitul B 
de pe Sybaris. 

— Aveţi vreo idee, domnule căpitan Mallory, 
cum se explică toate astea? Beeston nu era deloc 
convins. 

— Tuburile sînt controlate prin radar, spuse 
Mallory scurt. Deasupra fortăreței, au două antene 
uriaşe. 

— Sirdar are un radar instalat de luna trecută, 
spuse Beeston băţos. Îmi închipui că am putea şi noi 
înregistra citeva lovituri dacă... 

— Va fi în zadar, spuse Miller sec, cu accentul 
lui tărăgănat, provocator. E o insulă a naibii de 
mare, fiule! 

— Cine - cine eşti dumneata? Beeston era 
năucit. Ce dracu vrei să spui? 

— Caporal Miller! Americanul era 
imperturbabil. Domnule locotenent, trebuie să ai un 
instrument foarte selectiv, ca să poţi nimeri o 
peşteră în cincisprezece kilometri pătraţi de stînci. 

Urmă un moment de tăcere, apoi Beeston 
mormăi ceva de neînțeles şi se îndepărtă. 

— Caporale, l-ai ofensat pe ofiţerul artilerist, 
murmură Ryan. E foarte dornic să încerce, dar ne 
vom abţine să tragem... Căpitane, cît va mai dura 
pînă vom dubla acest cap? 


371 


— Nu ştiu precis. Se întoarse. Ce spui, Casey? 

— Un minut, domnule. Nu mai mult. 

Ryan înclină capul fără să spună nimic. Pe 
covertă era linişte, o linişte parcă amplificată de 
năvala şuierătoare a apelor, biziitul singuratic şi 
misterios al Asdic-ului. Cerul se lumina încet şi luna 
palidă încerca să străbată o fişie subţire de nori. 
Nimeni nu vorbea, nimeni nu se mişca. Mallory îşi 
dădea seama de masiva vecinătate a lui Andrea şi 
de prezenţa lui Miller, Brown şi Louki în spatele lui. 
Născut în inima ţării sale, crescut la poalele Alpilor 
Meridionali, Mallory era conştient că era înainte de 
toate un om al pămîntului, străin mării şi vapoarelor, 
dar în viaţa lui nu se mai simţise atît de „acasă” ca 
acum, nu-şi dăduse seama niciodată pînă azi că 
aparţine unei cauze. Mallory se gîndi vag la propria 
lui persoană - era mai mult decit fericit, era 
mulţumit. Avea lîngă el pe Andrea şi pe noii lui 
prieteni şi îndeplinise imposibilul - cum să nu fie 
fericit? Nu se vor întoarce toţi acasă, Andy Stevens 
nu mai era cu ei, dar ciudat, nu era năpădit de 
durere, ci doar de o uşoară melancolie... Ca şi cum 
i-ar fi ghicit gîndurile, Andrea se aplecă spre el în 
întuneric: 

— Ar fi trebuit să fie aici, murmură el. Andy 
Stevens ar fi trebuit să fie aici. La asta te gindeşti, 
nu-i aşa? Mallory încuviinţă şi surise, dar nu spuse 
nimic. Dar n-are prea mare importanţă, nu-i aşa, 
Keith? Vocea lui nu era neliniştită nici interogativă, 
afirma numai un fapt. N-are prea mare importanţă. 

— N-are nici o importanţă. 

În momentul în care formula aceste cuvinte, 
Mallory se uită repede în sus. O lumină, o flacără 
portocalie ţişni din zidul abrupt al fortăreței; 


372 


dublaseră capul fără să-şi dea seama. Se auzi un 
muget şuierător care-i aminti lui Mallory de un tren 
expres ce ieşea dintr-un tunel - obuzul uriaş trecu 
chiar pe deasupra capetelor lor şi se prăbuşi în mare 
lîngă ei. Involuntar, Mallory îşi strînse buzele şi 
pumnii. Acum înţelegea cum pierise Syparis-ul. 

Îl auzi pe ofiţerul artilerist spunînd ceva 
căpitanului, dar nu înţelese. Se uitau la el şi Mallory 
la ei, dar nici nu-i văzu. Mintea lui se detaşase în 
chip ciudat. Oare va urma un alt obuz? Sau numai 
ecoul primului obuz? Sau poate... Se revăzu în acel 
întunecos depozit de muniții îngropat în stîncă, dar 
acum vedea oamenii condamnaţi fără să ştie, vedea 
scripeţii suspendaţi de plafon legănind obuzele 
uriaşe şi purtindu-le spre ascensor. Vedea cum 
cabina cobora încet, vedea firele electrice neizolate 
aşteptind la o distanţă de un centimetru, roata 
sclipitoare alunecînd lin de-a lungul barei de otel, 
atingînd încet cînd ascensorul... 


Pe cerul nopţii o coloană de flăcări albe se 
ridică la o înălţime de treizeci de metri, cînd o 
formidabilă detunătură sfişie inima fortăreței din 
Navarone. După aceea nu se mai semnală nimic, 
nici incendiu, nici nori de fum negri, numai acea 
albă coloană orbitoare care lumină o clipă întreg 
oraşul, urcă incredibil pînă aproape de nori şi 
dispăru ca şi cînd n-ar fi existat. Şi apoi, încetul cu 
încetul, apăru unda de şoc, bubuitura solitară a 
exploziei ce chiar de la distanţa la care se găseau îi 
făcu să se clatine şi în sfîrşit, adîncul zgomot 
înfiorător cînd cele o mie de tone de stincă se 
rostogoliră maiestuos în port, o mie de tone de 
stînci şi cu ele cele două tunuri uriaşe din Navarone. 


373 


În urechi le mai răsuna bubuitura, al cărei 
ecou se pierdea departe pe întinsul Mării Egee, cînd 
norii se împrăştiară şi apăru luna. O lună plină care 
arginta viîrtejul întunecat al apelor de la tribord şi 
strălucea irizat în fosforescentul siaj clocotitor al 
Sirdar-ului. Şi drept în faţa lor, scăldată în lumina 
palidă a lunii, misterioasă şi solitară, insula Kheros 
dormea pe suprafaţa mării. 


374 


Cuprins 


CAPITOLUL 1a rarer i aaa ATE de ds ea 4 
PRELUDIU: DUMINICĂ, napoca uta to d cdi 4 
De la 1,00 la 900) 4353, aa ia lasa tac acea Aa dea 4 

CAPILOLI 2 ocolit e bat dei cl labil 26 
DUMINICĂ NOAPTEA, n one eta da lada 26 
De la 19,00:1a,2, az seciaati Pag ea ei ada dadea 26 

CAPITOLUL ascet eoliana Daia 0 nt Du d 48 
EUND Sa ti ala i d e na a 48 
De:la.7,00 la 17,00. se cata cae aa taie te aia cina tn ai a tă 48 

CAPITOLUL A cats doo a alai dl ac aie 73 
LUNI SEARĂ: 55 calls co ea a ar 73 
De la 17,00 la 23:00. cazat aia tt ea i 73 

CAPITOLUL 5 pă cada alai oaia pata ANAE 106 
LUNI NOAPTEA ares pia taia RSR iu aaa 106 
D&1a:1400 la 2300, e ina ata te ata tale 106 

CAPITOLUL eee at aa Aula sua la tataie apa 132 
CUNI NOAPTEA prera t a aia 132 
De la 2,00 la 6.00. za cena one cetei cultă 132 

API) IC) 16-A ego tute ea lila ata 155 
VA BOPI R aaa ni d a al 155 
De la 15,00 la 1:90. asc e aaa a stea pal i ateu 155 

CAPITOLUL E 00 ate out 20 ie a d ia 177 
MART horenia a EE ER 177 
De la 19,00 1300154 seteaza a aa agata 3 177 

ADI IL ILAC Cca etala oc 0 0 ce NS ate iza 193 


MIERCURI NOAPTEA... a 193 


De la 00,15 la 02,00... eee eee 193 
CAPITOLUL TOn aaa a a dal aa 208 
MARII NOAPTEA ps rad pg ial cati e alai 208 
De la 04,00 la 08,00... neon nee nenea 208 
CAPITOLUL Lopadea 244 
MIERCURI adoni ennt d il til dia 244 
De la 14,00 la 16,00... eee eee anna 244 
CAPITOLUL 3 Dig es a ai a id a a aa ta 257 
MIERCURI sites te aa tc du dai alta aa 257 
De la 16,00 la 18,00... eee eee eee 257 
CAPITOLUL 13 agenda ai d a ad boa teal al apte e 278 
MIERCURI SEARA. i co ago o te ta i ar 278 
Dēla. 18,00 la. 19.1 5rns eso aaa atol n li na ea 278 
CAPITOLUL LA cette gin tal na ai dat aia aia 295 
MIERCURI NOAPTEA. ss e e iai a a Sl a să 295 
De la 19,15 la 20,00... a a a 295 
CAPITOLUL TS e at au d a a do A 312 
MIERCURI NOAPTEA coana cati Soo ag ce Dotat 312 
Dea: 20,0013,;21515tceită 89 eta za a ap e iz Si a A 312 
CAPITOLUL 16 cea ia otita ai tt la oaia 336 
MIERCURI NOAPTEA... eee eee eee 336 
De la 21,15 la 23,45... once aa 336 
CAPITOLE Le Zei e ital otet tea tza i ia oo 353 
MIERCURI NOAPTEA. scai ie ieai i a da date 353 
Orele 24 i sm ee ct o eat a bt n aa aaa a Pa al a dala 353 


376 


377