Alistair MacLean — Forta 10 din Navarone

Ti) 


ia TTL 


AP 
di i 
fi 
į 
f 


— 


2 


VP hp) 
ALISTAIR MACLEAN 


FORTA IO 
Jin Navarone 


dig M 


ALISTAIR MACLEAN 


FORȚA ZECE DIN 
NAVARONE 


Traducere de MIRELLA ACSENTE 


EDITURA MENORA 
EDITURA MEDEEA Bucureşti, 1993 
I.S.B.N 973-95840-4-1 I.S.B.N, 973-96298-0-6 
Alistair Maclean Force Ten from Navarons ©1968 Devorau 
Trustees Ltd © 1993 HARPER COLLINS PUBLISHERS LTD 


Toate drepturile asupra prezentei ediţii în limba română 
aparțin Editurii Menora 


Pentru Lewis şi Caroline 


CAPITOLUL 1 


PRELUDIU 
JOI 
De la ora 00.00 la 06.00 


Comandorul Vincent Ryan din Marina Regală, ofiţer 
de stat-major şi comandantul lui HMS Sirdar, cel mai 
recent distrugător de clasa S, se sprijini mai bine în coate 
de balustrada punţii de comandă, scoase binoclul de 
noapte şi scrută gânditor întinderea calmă şi argintie a 
Mării Egee, luminată doar de razele palide ale lunii. 

Mai întâi privi spre nord, drept peste valul de etravă 
imens, alb fosforescent, cu contururi clare, ridicat de 
pintenul tăios ca o lamă al distrugătorului: la patru mile 
depărtare, nu mai mult, profilată pe cerul indigo cu stele 
diamantine, se afla masa întunecată a unei insule 
înconjurate de coaste stâncoase - insula Kheros, de luni 
de zile avanpostul îndepărtat a două mii de soldaţi 
britanici blocaţi aici, care se aşteptaseră să moară în 
acea noapte, şi care acum nu vor mai muri. 

Ryan îşi roti binoclul la 180° şi dădu din cap satis- 
făcut. Asta era ce-i plăcea să vadă. Cele patru distrugă- 
toare aflate spre sud erau atât de perfect aliniate provă- 


pupă, încât corpul navei cap de linie le întuneca complet 
pe cele trei din spatele său. Ryan îşi întoarse binoclul 
spre est. 

E ciudat, îşi spuse el fără nici o legătură cu ceea ce 
vedea, cât de neînsemnate, chiar dezamăgitoare, pot fi 
urmările unui dezastru natural, sau chiar ale unuia creat 
de mâna omului. Dacă n-ar fi fost acea slabă licărire 
roşietică şi şuviţa de fum ce se ridica deasupra coastei, 
dând peisajului o vagă aură dantescă amenințătoare, 
plină de prevestiri funeste, peretele abrupt din fundul 
portului ar fi arătat la fel cum fusese probabil şi pe 
vremea lui Homer. Acea stâncă uriaşă care din depărtare 
părea atât de netedă şi de uniformă şi într-un fel eternă 
putea să fi fost modelată de vânturile şi ploile a o sută de 
milioane de ani, şi la fel de bine putea fi tăiată cu 
cincizeci de secole în urmă de pietrarii din Grecia antică 
ce căutau marmura cu care să-şi înalțe templele ioniene. 
Ceea ce era aproape de neînțeles, ceea ce depășea 
aproape raţiunea era faptul că în urmă cu zece minute 
stânca aceea nu existase acolo, că în locul ei fuseseră 
zeci de mii de tone de piatră, cea mai inexpugnabilă 
fortăreață germană din Marea Egee şi, deasupra lor, cele 
două mari tunuri din Navarone, totul acum îngropat 
pentru totdeauna la 300 de picioare sub mare. Cu o 
clătinare uşoară din cap, comandantul Ryan luă binocilul 
de la ochi şi se întoarse să-i privească pe cei care în cinci 
minute realizaseră mai mult decât ar fi putut face natura 
în cinci milioane de ani. 

Căpitanul Mallory şi caporalul Miller. Atât ştia despre 
ei - rangul şi faptul că fuseseră trimişi în această misiune 
de un vechi prieten al său, un căpitan de marină care se 
numea Jensen şi care - aşa cum aflase, spre totala sa 
uimire, cu numai 24 de ore în urmă - era şeful Serviciului 
de Contrainformaţii din Mediterană al Aliaților. Dar asta-i 


tot ce ştia despre ei, şi poate că de fapt nu ştia nimic. 
Poate că numele lor nu erau Mallory şi Miller. Poate că 
nici nu erau căpitan şi caporal. Nu semănau cu nici un 
căpitan sau caporal pe care îi mai văzuse până atunci. 
Dacă stătea bine să se gândească, nu semănau cu nici 
unul din soldaţii pe care-i mai văzuse el. Imbrăcaţi în 
uniforme germane pătate de sare şi sânge, murdari, 
neraşi, tăcuţi, atenţi şi distanţi, ei nu aparţineau nici unei 
categorii de oameni pe care-i întâlnise vreodată; singurul 
lucru de care putea fi sigur, privind ochii înfundaţi în cap, 
injectaţi şi înceţoşaţi, feţele scofâlcite, ridate şi 
nebărbierite ale celor doi bărbaţi trecuţi de prima 
tinereţe, era că nu mai văzuse niciodată nişte fiinţe 
umane atât de epuizate. 

— Ei bine, se pare că asta-i, spuse Ryan. Trupele din 
Kheros aşteaptă să fie îmbarcate, flotila noastră se 
îndreaptă spre nord ca să le ia, iar tunurile din Navarone 
nu mai pot face nimic escadrei noastre. Mulţumit, 
căpitane Mallory? 

— Asta a fost scopul misiunii, aprobă sec Mallory. 
Ryan îşi ridică din nou binoclul. De data aceasta îşi fixă 
privirea pe o barcă de cauciuc care se apropia, de malul 
stâncos din partea de vest a portului Navarone. Cele 
două siluete aflate în barcă de-abia se puteau distinge. 
Ryan cobori binoclul şi spuse gânditor: 

— Prietenului dumitale cel solid - şi doamnei care e 
cu el - nu prea le place să piardă vremea. Nu - ăăă - nu 
ne-ai făcut cunoştinţă, căpitane Mallory. 

— N-am avut ocazia. Maria şi Andrea. Andrea e co- 
lonel în armata greacă; divizia a 19-a motorizată. 

— Andrea a fost colonel în armata greacă, spuse 
Miller. Cred că s-a retras de curând. 

— Da, aşa cred. Se grăbeau, sir, pentru că amândoi 
sunt buni patrioţi, amândoi insulari, şi amândoi au multe 


de făcut în Navarone. În plus, am înţeles că mai au şi 
nişte probleme personale şi urgente de rezolvat. 

— Aşa deci. Ryan abandonă subiectul şi privi din nou 
spre rămăşiţele fumegânde ale fortăreței distruse. Ei 
bine, se pare că asta-i. Am terminat pentru noaptea asta, 
domnilor? 

Mallory zâmbi uşor. 

— Cred că da. 

— Atunci v-aş propune să mergem la culcare. 

— Ce cuvânt minunat! Miller se desprinse istovit de 
marginea punţii şi rămase în picioare clătinându-se şi 
trecându-şi un braţ obosit peste ochii injectaţi care 
păreau să-l doară. Să mă treziţi la Alexandria. 

— Alexandria? Ryan îl privi amuzat. O să ajungem 
acolo de-abia peste 30 de ore. 

— Asta am şi vrut să spun, răspunse Miller. 

Dar Miller nu se bucură de cele 30 de ore. De fapt 
adormise numai de vreo 30 de minute când se trezi cu 
senzaţia ciudată că ceva îl supără la ochi; după ce gemu 
şi protestă fără putere, reuşi să deschidă un ochi şi văzu 
că acel ceva era o lumină strălucitoare aprinsă deasupra 
capului, în plafonul cabinei care le fusese oferită, lui şi lui 
Mallory. Miller se ridică, sprijinindu-se poticnit într-un cot, 
izbuti să-şi deschidă şi celălalt ochi şi privi fără 
entuziasm către ceilalţi doi ocupanţi ai cabinei. Mallory 
era aşezat la o masă, transcriind, după câte se părea, un 
fel de mesaj, în timp ce comandantul Ryan stătea în 
pragul uşii. 

— E revoltător, spuse cu năduf Miller. N-am închis un 
ochi toată noaptea. 

— Ai dormit 35 de minute, spuse Ryan. Regret, dar 
Cairo a spus că mesajul pentru căpitanul Mallory e foarte 
urgent. 


— Urgent, eh! spuse Miller suspicios. Apoi se lumină 
la faţă. Probabil că e vorba de avansări, medalii, permisii 
şi aşa mai departe. Se uită plin de speranţă spre Mallory, 
care tocmai terminase de decodificat mesajul şi îşi 
îndrepta spatele. Nu-i aşa? 

— Ei bine, nu. Incepe destul de promiţător, fii atent, 
cele mai calde felicitări şi restul, dar pe urmă tonul me- 
sajului se schimbă puţin. 

Mallory reciti mesajul: PR/M/T SEMNALUL. CELE MAI 
CALDE FELICITĂRI MINUNATA REALIZARE. PROȘTILOR DE 
CE L-AȚI LASAT PE ANDREA SĂ PLECE? FOARTE 
IMPORTANT SA-L CONTACTAŢI 

IMEDIAT. EVACUARE ÎNAINTE DE ZORI SUB ATAC 
AERIAN DE DIVERSIUNE. CÂMP DE ATERIZARE LA O MILA 
SUD-EST DE MANDRAKOS. TRIMITEŢI SEMNAL CE PRIN 
SIRDAR. URGENT 3 REPET URGENT 3. SUCCES. JENSEN. 

Miller luă mesajul din mâna întinsă a lui Mallory, 
mişcă hârtia până ce ochii lui împăienjeniţi reuşiră să se 
concentreze asupra ei, citi mesajul într-o tăcere îngro- 
zită, îi dădu hârtia înapoi lui Mallory şi se întinse cât era 
de lung în cuşetă. Murmură „Dumnezeule” şi recăzu în 
ceea ce părea a fi o stare de şoc. 

— Asta cam aşa-i, spuse aprobator Mallory. Clătină 
încet din cap şi se întoarse spre Ryan. Regret, sir, dar 
trebuie să vă deranjăm cu trei lucruri: o barcă pneuma- 
tică, un radio emiţător portabil şi o întoarcere imediată la 
Navarone. Vă rog să aranjaţi ca staţia radio să fie fixată 
pe o anumită frecvenţă şi tot timpul urmărită de releul 
dumneavoastră. Când primiţi un semnal CE, transmiteţi-l 
la Cairo. 

— CE? întrebă Ryan 

— Mda. Atât. 

— Şi asta-i tot? 


— Nu ne-ar strica o sticlă de coniac, spuse Miller. 
Ceva - orice - care să ne ajute la nevoie în lunga noapte 
ce ne aşteaptă. 

Ryan ridică o sprânceană. 

— O sticlă cinci stele, fără îndoială, caporal? 

— Spuneţi-mi, întrebă Miller posomorât, aţi da o 
sticlă trei stele unui om care se duce la moarte? 


Întâmplarea a făcut ca previziunile funeste ale lui 
Miller să se dovedească neîntemeiate - cel puţin pentru 
acea noapte. Chiar şi temutele greutăţi prevăzute pentru 
lunga noapte care urma se dovediră a fi doar nişte 
mărunte neplăceri de ordin fizic. 

Când Sirdar îi aduse înapoi la Navarone, cât mai 
aproape posibil de malul stâncos, cerul se acoperise cu 
nori negri, se pornise ploaia şi dinspre sud-vest se 
stârnise hula, aşa că nu era de mirare că atunci când 
Mallory şi Miller se apropiaseră de mal în bărcuţa lor, 
erau uzi şi arătau jalnic, iar când ajunseră la plaja 
presărată cu bolovani, erau uzi până la piele, pentru că 
un talaz le azvârlise barca înspre un prag de stâncă 
înclinat, răsturnând-o şi aruncându-i pe amândoi în mare. 
Dar asta nu avea prea mare importanţă: pistoalele- 
mitralieră Schmeisser, radioemiţătorul şi lanternele erau 
bine înfăşurate în pânza impermeabilă şi toate fură 
scoase cu bine din apă. Una peste alta, îşi spuse Mallory, 
o aterizare pe trei puncte aproape perfectă, faţă de 
ultima dată când veniseră la Navarone în bărci, atunci 
când caicul lor grecesc, prins într-o groaznică furtună, 
fusese făcut bucățele, lovit de stâncile de pe ţărmul de 
sud al insulei, vertical şi zimţat şi, după toate aparențele, 
imposibil de urcat. 

Alunecând, împiedicându-se, îşi croiră drum, cu în- 
jurăturile de rigoare, peste pietrişul ud şi peste nenu- 


măraţii bolovani rotunzi de pe țărm, până ce drumul le fu 
barat de o pantă ce ţâşnea abrupt în întunericul de 
deasupra. Mallory scoase o lanternă-creion şi începu să 
plimbe pe faţa peretelui fascicolul îngust de lumină. 
Miller îi atinse braţul. 

— Cam riscăm, nu? Cu asta, adică. 

— Deloc, spuse Mallory. În noaptea asta n-o să fie 
nici măcar o santinelă pe coastă. Toţi încearcă să stingă 
focul din oraş. Şi-apoi, împotriva cui să păzească? Noi 
suntem „păsările” şi, după ce ne-am făcut treaba, ne-am 
luat zborul. Numai un nebun s-ar întoarce pe insulă. 

— Ştiu ce suntem, spuse Miller. Nu-i nevoie să mi-o 
mai spui. 

Mallory zâmbi ca pentru sine în întuneric şi-şi con- 
tinuă cercetarea. Într-un minut descoperise ceea ce 
spera să găsească: un făgaş colţuros în pantă. El şi Miller 
se căţărară prin albia făgaşului, plină de marne şi pietre, 
cât de repede le permiteau pământul alunecos şi 
greutăţile pe care le cărau. Într-un sfert de oră erau pe 
platoul de deasupra şi se opriră să-şi tragă sufletul. Miller 
băgă mâna în tunică cu o mişcare discretă, urmată 
imediat de un gâlgâit discret. 

— Ce faci? întrebă Mallory. 

— Mi s-a părut că-mi aud dinţii clănţănind. Şi ce-i cu 
chestia asta „urgent 3, repet urgent 3” din mesaj? 

— N-am mai văzut-o până acum. Dar ştiu ce în- 
seamnă. Undeva nişte oameni urmează să moară. 

— Deocamdată ştiu că sunt doi. Şi dacă Andrea n-o 
să vină? El nu face parte din armata noastră. Nu e 
obligat să vină. În plus, spunea că se căsătoreşte imediat 
după asta. 

Mallory spuse plin de convingere : 

— O să vină. 

— De ce eşti aşa de sigur? 


— Pentru că Andrea e singurul om total responsabil 
pe care l-am întâlnit vreodată. El se simte responsabil de 
două ori: o dată faţă de ceilalţi, o dată faţă de el însuşi. 
De aceea s-a întors în Navarone - pentru că ştia că 
oamenii au nevoie de el. Şi de aceea va pleca din 
Navarone când va vedea mesajul „urgent 3”, pentru că 
va şti că cineva, într-un alt loc, are mai multă nevoie de 
el decât au cei de aici. 

Miller îşi recuperă sticla de coniac de la Mallory şi o 
puse din nou la loc sigur în tunică. 

— Ei bine, tot ce pot să-ţi spun e că viitoarea 
doamnă Stavros n-o să fie teribil de încântată. 

— Nici Andrea Stavros, şi zău că nu prea ard de 
nerăbdare să i-o spun, îi răspunse cu sinceritate Mallory. 
Îşi privi atent ceasul fosforescent şi se ridică în picioare. 
Ajungem la Mandrakos în jumătate de oră. 


Peste exact 30 de minute, cu Schmeisser-urile 
scoase din pânza lor impermeabilă şi agăţate acum de 
umăr, de unde se legănau până la nivelul şoldurilor, 
Mallory şi Miller se strecurau rapid, dar fără zgomot, din 
umbră, prin plantațiile de roşcovi de la marginea satului 
Mandrakos. Deodată, exact în faţa lor se auzi un clinchet 
inconfundabil de sticle şi pahare. 

Cei doi erau atât de obişnuiţi cu astfel de situaţii 
posibil periculoase, încât nici măcar nu-şi aruncară vreo 
privire. Se lăsară în tăcere pe coate şi genunchi şi se 
târâră mai departe, pe când Miller adulmeca aerul cu 
competenţă: mirosul de ouzo - lichiorul grecesc de 
anason - are o capacitate extraordinară de a se răspândi 
în atmosferă pe o distanţă considerabilă. Mallory şi Miller 
ajunseră la marginea unui pâlc de tufişuri, se lăsară pe 
burtă şi priviră printre ramuri. 


După vestele lor bogat împodobite cu fireturi, după 
brâiele şi turbanele ciudate, cei doi indivizi rezemaţi de 
trunchiul unui platan în luminişul din faţă erau evident 
localnici; după puştile puse pe genunchi, păreau să fie un 
fel de santinele; după unghiul aproape vertical în care 
ţineau sticla de ouzo ca să scurgă din ea şi ultima 
picătură, era la fel de clar că nu-şi luau sarcina prea în 
serios, şi asta încă de o bună bucată de vreme. 

Mallory şi Miller se retraseră mai cu zgomot decât se 
furişaseră până acolo, se ridicară şi se uitară unul la 
altul. Se părea că nu găseau comentariul potrivit. Mallory 
ridică din umeri şi o porni mai departe, într-un ocol, spre 
dreapta. De încă două ori, pe când mergeau repede spre 
centrul satului, furişându-se din umbra unui pâlc de 
roşcovi până la roşcovi, din umbra unui platan până la 
platan, din umbra unei case până la casă, dădură peste 
alte santinele, toate ocupate să-şi înţeleagă datoria într- 
un mod foarte liberal, dar le evitară fără probleme. Miller 
îl trase pe Mallory în cadrul unei uşi. 

— Amicii noştri de acolo, spuse el. Ce sărbătoreau? 

— Tu n-ai face-o? Adică să sărbătoreşti. Acum 
Navarone nu mai e de nici un folos nemților. Într-o 
săptămână vor fi cu toţii plecaţi de aici. 

— Bun. Şi atunci de ce stau de pază? Miller făcu un 
semn cu capul către o bisericuţă ortodoxă, cu pereţii 
spoiţi, ce se ridica în mijlocul pieţei. Din ea se auzea un 
murmur puternic de voci, iar de afară se vedea multă 
lumină strecurându-se prin colţurile ferestrelor prost 
camuflate. Poate să aibă vreo legătură cu asta? 

— Ei bine, răspunse Mallory, nu există decât un 
singur mod de a afla. 

O luară încet din loc, profitând de fiecare umbră şi 
ascunzătoare, până ce ajunseră la o umbră şi mai 
adâncă, formată de două contraforturi arcuite care 


sprijineau peretele vechii bisericii. Între contraforturi se 
afla una dintre cele câteva ferestre mai bine camuflate, 
de unde doar o fâşie subţire de lumină se strecura prin 

partea de jos a geamului. Cei doi se aplecară prin des- 

chizătura îngustă. 

Privită pe dinăuntru, biserica părea şi mai veche 
decât pe dinafară. Băncile înalte de lemn nevopsit, stejar 
cioplit cu tesla cu secole în urmă - erau înnegrite şi 
lustruite de nenumărate generaţii de credincioşi, iar 
lemnul tocit şi crăpat pe alocuri de timpul distrugător. 
Pereţii văruiţi arătau ca şi cum ar fi avut nevoie de 
contraforturi şi pe dinăuntru, nu numai pe dinafară, căci 
erau măcinaţi, ajungând la o degradare ce nu mai putea 
fi mult timp amânată, iar tavanul părea că dintr-o clipă în 
alta se va prăbuşi. 

Murmurul de voci, acum mai puternic, venea de la 
localnici de toate vârstele şi de ambele sexe, mulţi 
purtând veşminte de ceremonie, care ocupau aproape 
toate locurile disponibile din biserică. Lumina venea de la 
sute de luminări picurând, înşirate de-a lungul pereţilor, 
pe culoarul central şi în jurul altarului, multe din ele 
vechi, răsucite şi ornamentate, şi, evident, adunate pen- 
tru această ocazie specială. Lângă altar, un preot, un 
patriarh cu barbă, îmbrăcat în anteriu, aştepta impasibil. 

Mallory şi Miller se uitară întrebător unul la altul şi se 
pregăteau să se ridice când, în spatele lor, auziră o voce 
adâncă şi liniştită. 

— Mâinile la ceafă! spuse blând vocea. Şi ridicaţi-vă 
foarte încet. În mâinile mele e un pistol-mitralieră 
Schmeisser. 

Încet şi cu grijă, aşa cum ceruse vocea, Mallory şi 
Miller se ridicară. 

— Întoarceţi-vă. Încet. 


Aşa că se întoarseră, încet. Miller privi către silueta 
întunecată şi masivă care avea într-adevăr, aşa cum 
spusese, un pistol-mitralieră în mână, şi spuse enervat: 

— Dacă nu te superi, îndreaptă porcăria aia în altă 
parte. 

Silueta întunecată scoase o exclamaţie, cobori arma 
şi se aplecă în faţă; pe chipul întunecat, colţuros, brăzdat 
de riduri adânci, nu se putu zări decât o scurtă tresărire 
de uimire. Lui Andrea Stavros nu-i prea plăcea să-şi 
exteriorizeze inutil emoția, aşa că îşi recăpătă imediat 
calmul. 

— Uniformele nemţeşti, explică el ca o scuză. Ele m- 
au păcălit. 

— Şi tu m-ai fi putut păcăli, spuse Miller. Se uită 
neîncrezător la hainele lui Andrea, la pantalonii lui negri 
incredibil de largi, la cizmele negre foarte înalte, la vesta 
neagră bogat împodobită cu fireturi şi la brâul de un 
purpuriu violent, se înfioră şi-şi închise de durere ochii. Ai 
trecut pe la muntele de pietate din Mandrakos. 

— E costumul de ceremonie al strămoşilor mei, 
spuse Andrea. Ce-i cu voi, aţi căzut în apă? 

— N-a fost intenţia noastră, răspunse Mallory. Ne-am 
întors să vorbim cu tine. 

— Nu v-aţi ales prea bine momentul, spuse Andrea. 
Ezită, aruncă o privire spre o clădire mică, luminată, 
aflată pe partea cealaltă a drumului, şi îi apucă de braţ. 
Putem discuta acolo. 

li conduse înăuntru şi închise uşa după el. Camera, 
cu băncile şi mobilierul ei sumar, părea să fie un fel de 
loc de întrunire al oamenilor satului. Lumina venea de la 
trei opaițe înnegrite de fum, a căror strălucire era 
reflectată cald de şirurile de sticle cu tărie, vin şi bere şi 
de paharele care ocupau aproape fiecare bucăţică din 
cele două mese lungi, ţărăneşti. Aşezarea inestetică şi la 


întâmplare a sticlelor trăda o pregătire improvizată în 
grabă pentru o sărbătorire; şirurile dese de sticle 
anunțau intenţia de a compensa lipsa calităţii cu un 
exces de cantitate. 

Andrea se duse până la cea mai apropiată masă, luă 
trei pahare şi o sticlă de ouzo şi începu să toarne. Miller 
îşi scoase coniacul şi i-l întinse, dar Andrea era prea 
îngândurat ca să-l observe. Le întinse paharele cu ouzo. 

— Sănătate. Andrea dădu peste cap paharul şi con- 
tinuă gânditor: Nu te-ai întors tu degeaba, dragă Keith. 

Fără nici un cuvânt, Mallory scoase mesajul radio de 
la Cairo din pânza sa impermeabilă şi i-l întinse lui 
Andrea, care-l luă cam fără tragere de inimă şi-l citi 
încruntat. 

— Urgent 3 înseamnă ce cred eu? întrebă el. 

Din nou Mallory nu scoase nici un cuvânt, ci dădu 
doar din cap, privindu-l fix pe Andrea. 

— E un moment foarte nepotrivit pentru mine. Se 
încruntă mai tare. Foarte nepotrivit. Am multe de făcut în 
Navarone. Oamenii or să-mi simtă lipsa. 

— Şi pentru mine e un moment nepotrivit, spuse 
Miller. Sunt multe lucruri importante pe care eu le-aş fi 
putut face acum în West End, la Londra. Şi mie o să mi se 
simtă lipsa acolo. Poţi întreba pe orice chelneriţă, în orice 
bar. Dar nu asta contează acum. 

Andrea îl privi o clipă impasibil, apoi se uită la 
Mallory. 

— Tu nu spui nimic. 

— N-am nimic de spus. 

Supărarea de pe faţa lui Andrea dispăru încet, deşi 
încruntarea rămase. Ezită, apoi întinse din nou mâna 
spre sticla de ouzo. Miller se cutremură uşor. 

— Te rog, şi-i arătă cu mâna sticla de coniac. 


Andrea zâmbi scurt, pentru prima oară în acea 
seară, turnă nişte coniac cinci stele în pahar, reciti 
mesajul şi i-l dădu înapoi lui Mallory. 

— Trebuie să mă mai gândesc la asta. Mai întâi am 
de rezolvat o problemă. 

Mallory îl privi gânditor. 

— O problemă? 

— Trebuie să iau parte la o nuntă. 

— O nuntă? întrebă politicos Miller. 

— Trebuie neapărat să repetaţi tot ce spun? Da, o 
nuntă. 

— Dar pe cine cunoşti tu? întrebă Miller. Şi la ora 
asta din noapte! 

— Pentru unii oameni din Navarone, spuse Andrea 
sec, noaptea e singurul moment sigur. 

Se întoarse brusc, se duse la uşă, o deschise şi ezită 
în prag. 

— Cine se căsătoreşte? întrebă curios Miller. Andrea 
nu răspunse. Se întoarse la masa cea mai apropiată, îşi 
turnă o jumătate de pahar de coniac, îl dădu peste cap, 
îşi trecu o mână prin părul negru şi des, îşi potrivi brâul, 
îşi îndreptă umerii şi o porni hotărât spre uşă. Mallory şi 
Miller se uitară lung după el, apoi la uşa care se 
închisese în urma lui; apoi se uitară unul la altul miraţi. 


Cincisprezece minute mai târziu încă se mai uitau 
lung unul la altul, de data asta cu expresii alternând între 
pură uimire şi buimăceală. 

Erau aşezaţi în stranele din spate ale bisericii orto- 
doxe greceşti - singurele locuri neocupate de insulari. 
Altarul era la vreo 20 de metri depărtare de locul unde se 
aflau ei, dar fiind amândoi înalţi şi stând lângă culoarul 
central, puteau să vadă foarte bine ce se petrecea acolo. 


De fapt, nu se mai petrecea nimic. Ceremonia se 
încheiase. Solemn, preotul îşi dăduse binecuvântarea şi 
Andrea şi Maria, fata care îi condusese în fortăreaţa din 
Navarone, se întoarseră încet, cu aerul grav cuvenit 
acestui moment, şi păşiră de-a lungul culoarului. Andrea 
se aplecă spre ea, cu tandreţe şi grijă în expresie şi 
mişcare, şi îi şopti ceva la ureche, dar se pare că vorbele 
lui nu aveau nici o legătură cu felul în care fuseseră 
spuse, căci la jumătatea drumului, între ei izbucni o 
ceartă violentă. Poate că între ei nu e bine spus, căci era 
mai degrabă un monolog decât o ceartă. Maria, aprinsă 
la faţă şi cu ochii negri scăpărând, gesticula, fiind în mod 
evident foarte supărată şi vorbindu-i lui Andrea pe un ton 
ridicat, cu o furie necontrolată. Andrea, dezaprobator, 
încerca să o împace şi să o facă să tacă, cu aceiaşi sorţi 
de izbândă ca şi Canut încercând să oprească apa mării, 
şi se uita cu teamă în jur. Reacţia celor din biserică - şi 
toţi priveau cu gura căscată la ce nu le venea să creadă 
că vedeau - varia de la uimire şi perplexitate până la 
oroare absolută; era clar că toţi vedeau spectacolul ca o 
urmare total neobişnuită a unei ceremonii nupţiale. 

Pe când cuplul se apropria de capătul culoarului din 
faţa băncii pe care stăteau Mallory şi Miller, cearta, dacă 
putea fi numită aşa, se dezlănţui şi mai puternic. Pe când 
cei doi treceau pe lângă ultima bancă, Andrea, 
acoperindu-şi gura cu mâna, se aplecă spre Mallory. 

— Asta, spuse el în şoaptă, e prima noastră ceartă 
de însurăţei. 

Dar nu avu timp să spună mai mult. O mână autori- 
tară îl înşfăcă de braţ şi aproape că-l târî peste pragul 
bisericii. Chiar şi după ce dispărură, vocea Mariei, pu- 
ternică şi clară, mai putea fi auzită de toţi cei din bise- 
rică. Miller îşi întoarse privirea de la uşa bisericii şi se 
uită gânditor la Mallory. 


— Pătimaşă fată. Îmi pare rău că nu ştiu greceşte. 
Ce spunea? 

Chipul lui Mallory rămase impasibil. 

— ŞI luna mea de miere? 

— Ah! Faţa lui Miller era la fel de imobilă. Nu crezi că 
ar fi mai bine să ne ducem după ei? 

— De ce? 

— Andrea poate avea grijă aproape de oricine. Era 
una din desăvârşitele replici pline de subiînţeles ale lui 
Miller. Dar de data asta n-a mai fost la înălţime. 

Mallory zâmbi, se ridică şi se îndreptă spre uşă, 
urmat de Miller, la rândul lui urmat de cei din biserică, 
îmbulzindu-se grăbiţi, evident nerăbdători să vadă al 
doilea act al acestei discuţii neprogramate; dar piaţa 
satului era pustie. 

Mallory nu stătu pe gânduri. Condus de instinct, da- 
torită lungului timp de când îl cunoştea pe Andrea, 
traversă piaţa şi se îndreptă spre sala de întruniri a 
satului, unde Andrea făcuse prima din cele două decla- 
raţii solemne ale sale. Instinctul nu-l înşelase. Când Mal- 
lory şi Miller intrară, Andrea, cu un pahar mare de coniac 
în mână, şi frecându-şi gânditor o pată roşie de pe obraz, 
ridică privirea. 

— S-a dus la maică-sa, spuse el posomorât. 

Miller se uită la ceas. 

— Un minut şi 25 de secunde, spuse plin de admi- 
raţie. Record mondial. 

Andrea se uită urât la el, dar Mallory interveni re- 
pede. 

— Vii deci. 

— Sigur că vin, răspunse iritat Andrea. Privi fără 
entuziasm invitaţii care se înghesuiau acum în încăpere 
şi se împingeau fără jenă, îndreptându-se, precum o 


cămilă către oază, spre mesele încărcate cu sticle. 
Cineva trebuie să aibă grijă de voi doi, adăugă el. 

Mallory aruncă o privire spre ceas. 

— Mai sunt trei ore şi jumătate până când vine avi- 
onul ăla. De-abia ne mai ţinem pe picioare, Andrea. Unde 
putem găsi un loc sigur de dormit? Santinelele tale de pe 
aici sunt toate bete. 

— Aşa sunt de când a sărit în aer fortăreaţa, spuse 
Andrea. Veniţi cu mine. 

Miller se uită în jur la oamenii care, într-o babilonie 
de nedescris de voci vesele, erau deja foarte ocupați cu 
sticlele şi paharele. 

— Şi invitaţii tăi? 

— Ce-i cu ei? Andrea îşi privi posomorât compatrioţii. 
la uitaţi-vă la ăştia. Aţi mai văzut până acum vreo nuntă 
la care cineva să bage în seamă mirele şi mireasa? 
Haideţi. 

Se îndreptară spre sud, către marginea satului şi 
câmpul deschis care începea de acolo. De două ori fură 
opriţi de santinele, de două ori privirea încruntată şi 
mârâitul lui Andrea le trimise repede înapoi la sticlele lor 
de ouzo. Tot mai ploua torențial, dar hainele lui Mallory şi 
Miller erau deja atât de îmbibate cu apă, încât nişte 
picături în plus nu le schimbau prea mult starea de spirit, 
cât despre Andrea, acesta părea oarecum şi mai 
indiferent la ploaie. 

După ce merseră vreun sfert de oră, Andrea se opri 
în faţa uşilor batante ale unui mic hambar în ruine, 
evident părăsit, aşezat la margine de drum. 

— E fân înăuntru, spuse el. Aici sunteţi în siguranţă. 

— Grozav, spuse Mallory. Un mesaj radio către 
Sirdar să transmită mesajul CE la Cairo şi... 

— CE? întrebă Andrea. Ce-i asta? 


— Să anunţe Cairo că am luat legătura cu tine şi 
suntem gata să fim recuperaţi... Şi pe urmă, trei ore 
minunate de somn. 

Andrea dădu din cap aprobator. 

— Avem trei ore. 

— Trei ore lungi, spuse gânditor Mallory. 

Un zâmbet apăru încet pe faţa colţuroasă a lui An- 
drea, care îl bătu pe umăr pe Mallory spunând: 

— În trei ore lungi, un om ca mine poate să facă 
multe. 

Se întoarse şi se îndepărtă grăbit în noapte, sub 
ploaia torențială. Mallory şi Miller se uitară după el cu 
chipurile lipsite de expresie, se priviră cu aceleaşi chipuri 
fără expresie, apoi împinseră uşile şi intrară în hambar. 


Câmpul de aterizare din Mandrakos n-ar fi primit 
autorizaţie de funcţionare de la nici o Comisie de aviaţie 
civilă din lume. Avea doar puţin mai mult de o jumătate 
de milă lungime, şi dealuri abrupte se ridicau la ambele 
capete ale aşa-zisei piste, nu mai lată de vreo 40 de 
metri şi presărată din plin cu tot felul de ridicături şi 
gropi care garantau fără nici o umbră de îndoială 
distrugerea trenului de aterizare al oricărui tip de avion. 
Dar RAF mai folosise această pistă şi înainte, aşa că nu 
era imposibil să o mai poată folosi cel puţin încă o dată. 

Spre sud, pista era mărginită de pâlcuri de roşcovi. 
Sub umbra amărâtă a unui roşcov, Mallory, Miller şi 
Andrea aşteptau. Sau cel puţin Mallory şi Miller, ghemuiţi 
şi tremurând foarte tare şi arătând jalnic în hainele lor 
încă îmbibate cu apă. Andrea stătea întins cu voluptate, 
cu mâinile la ceafă, fără să-i pese de stropii grei de 
ploaie care-i cădeau pe faţă. Avea un aer satisfăcut, 
chiar de împăcare cu sine, pe când privea primele pete 


de lumină cenuşie spre est, deasupra peretelui întunecat 
al coastei turceşti. 

— Vin, spuse Andrea. 

Mallory şi Miller ascultară câteva clipe, apoi auziră şi 
ei apropiindu-se zgomotul îndepărtat şi înăbuşit al unui 
avion. Se ridicară toţi trei şi trecură pe pistă. Peste un 
minut, coborând rapid după urcuşul peste munţii din sud, 
şi la o înălţime de mai puţin de 300 de metri, o escadrilă 
de 18 bombardiere Wellington ce puteau fi auzite tot atât 
cât şi văzute în lumina palidă a zorilor, trecu direct 
deasupra pistei, îndreptându-se către Navarone. Două 
minute mai târziu, cei trei auziră exploziile şi văzură 
ridicându-se nişte ciuperci portocalii de lumină 
strălucitoare, în timp ce bombardierele îşi lăsau bombele 
una după alta deasupra fortăreței distruse din nordul 
insulei. Linii sporadice de trasoare se înălţau în sus, în 
mod evident trase doar din arme de mână, dovedind 
ineficienţa şi neputinţa apărării terestre. Când fortăreaţa 
sărise în aer, şi bateriile anti-aeriene fuseseră distruse. 
Atacul fu scurt şi puternic; după două minute de la 
declanşarea lui se opri la fel de brusc pe cât începuse, şi 
apoi nu se mai auzi decât zumzetul din ce în ce mai slab, 
al unor motoare nesincronizate pe când bombardierele 
se îndepărtau, mai întâi spre nord, apoi spre vest, 
deasupra apelor întunecate ale Mării Egee. 

Timp de un minut cei trei rămaseră tăcuţi pe pista 
de aterizare de la Mandrakos, apoi Miller întrebă 
gânditor: 

— De ce suntem atât de importanţi? 

— Nu ştiu, răspunse Mallory. Dar nu cred c-o să-ţi 
placă când vei afla. 

— Şi asta va fi curând. Andrea se întoarse şi-şi în- 
dreptă privirea spre munţii din sud. Auziţi? 


Nici unul din ceilalţi doi nu auzi nimic, dar nu se 
îndoiră că de fapt era ceva de auzit. Urechea lui Andrea 
era la fel de bună ca şi ochii lui extraordinari. Apoi, 
deodată, auziră şi ei. Un bombardier solitar - tot un 
Wellington - apăru dinspre sud şi cobori, se învârti 
deasupra lor atunci când Mallory semnaliză cu lanterna 
în sus, într-o succesiune de fulgerări rapide, se apropie, 
ateriză greoi la capătul pistei şi rulă către ei, 
hurducându-se pe suprafaţa îngrozitor de denivelată a 
pistei. Se opri la mai puţin de 100 de metri de ei şi o 
lumină începu să clipească în carlingă. 

— Încă ceva, spuse Andrea. Am promis să mă întorc 
într-o săptămână. 

— Să nu promiţi niciodată, spuse Miller tăios. Şi dacă 
nu ne întoarcem într-o săptămână? Şi dacă ne trimit în 
Pacific? 

— Atunci, când ne întoarcem vă trimit întâi pe voi să 
daţi explicaţii. 

Miller clătină din cap. 

— Nu cred că mi-ar place chestia asta. 

— Vorbim mai târziu despre laşitatea ta, spuse Mal- 
lory. Haideţi, grăbiţi-vă! 

Cei trei o porniră în fugă spre We/lington-ul care îi 
aştepta. 


Bombardierul zbura de o jumătate de oră spre des- 
tinaţia sa - care o fi fost aceea - iar Andrea şi Miller, cu 
câte o cană de cafea în mână, tocmai încercau, dar fără 
să reuşească, să se instaleze cât mai confortabil pe 
saltelele de paie cu noduri de pe podeaua fuzelajului, 
când Mallory se întoarse din carlingă. Miller ridică spre el 
o privire resemnată, iar pe faţă i se putea citi o lipsă 
totală de entuziasm şi spirit de aventură. 


— Ei, ce-ai aflat? Tonul său exprima foarte clar că se 
aştepta ca Mallory să nu fi aflat nimic bun. Încotro acum? 
Rhodos? Beirut? Viaţa de noapte din Cairo? 

— Termoli, spuse tipul. 

— Termoli, deci? Intotdeauna am vrut să-l văd. Miller 
tăcu o clipă, apoi întrebă: Unde dracu-i Termoli? 

— Italia, cred. Undeva în sud, pe coasta Adriaticii. 

— Oh, nu! gemu Miller şi se întoarse pe o parte, 
trăgându-şi pătura peste cap. Nu pot să sufăr 
spaghetele! 


CAPITOLUL 2 


JOI 
De la 14.00 la 23.30 


Aterizarea pe aerodromul din Termoli, pe coasta 
Adriatică a Italiei de sud, fu la fel de hurducată ca şi 
decolarea chinuitoare de pe pista din Mandrakos. Baza 
aeriană era considerată - oficial şi foarte optimist - ca 
fiind recent construită, dar de fapt era doar pe jumătate 
terminată, şi asta se simţi foarte bine atât pe fiecare 
metru din groaznica aterizare, cât şi după ce aparatul se 
îndreptă brusc spre turnul de control din prefabricate, 
situat în marginea de est a aerodromului. Când Mallory şi 
Andrea coborâră cu paşi nesiguri pe terra ferma, nici 
unul nu părea deosebit de vesel; Miller, care apăru 
ultimul, clătinându-se foarte tare, şi despre care se ştia 
bine că are o silă aproape patologică faţă de orice formă 
posibilă de transport, părea într-adevăr foarte bolnav. 

Dar nu avu timp nici să ceară, nici să găsească 
compătimire. Un jeep vopsit în culori de camuflaj al 
Armatei a V-a Britanică opri lângă avion şi sergentul aflat 
la volan, după ce le verifică rapid identitatea, le făcu 
semn, în tăcere, să urce, tăcere pe care o păstră cu 
încăpățânare tot drumul printre străzile în ruine, 
devastate de război, din Termoli. Mallory nu fu afectat de 
aparenta ostilitate. Era clar că şoferul primise ordin să nu 
discute cu ei, situaţie cu care Mallory se întâlnise de prea 
multe ori până atunci. Nu existau, îşi spuse Mallory, prea 


multe grupuri de „intangibili”, dar al lor, o ştia prea bine, 
era unul din ele; nimeni, cu două sau trei excepţii, nu 
avea voie să discute cu ei. Mallory îşi dădea seama că 
această purtare era perfect inteligibilă şi justificată, dar 
era o atitudine care o dată cu trecerea anilor devenea tot 
mai obositoare, având tendinţa de a se transforma într-o 
lipsă totală de contact cu semenii săi. 

Douăzeci de minute mai târziu, jeepul opri în faţa 
unei case de la periferia oraşului, la picioarele unei scări 
cu trepte largi. Şoferul făcu un gest scurt către o 
santinelă înarmată aflată în capul scărilor, care răspunse 
cu un salut la fel de formal. Mallory consideră aceasta ca 
un semn că au ajuns la destinaţie şi, ca să nu-l oblige pe 
tânărul sergent să deschidă gura, cobori fără să i se 
spună. Ceilalţi îl urmară şi jeepul demară imediat. 

Casa - de fapt arăta ca un palat ceva mai modest - 
era o superbă mostră de arhitectură renascentistă târzie, 
numai coloane şi colonade, şi totul în marmură cu vine, 
dar Mallory era mai interesat de ce era în casă decât din 
ce era ea făcută pe dinafară. In capul scărilor drumul le 
fu barat de un tânăr caporal care făcea de pază înarmat 
cu o puşcă Lee-Enfield-303. Arăta ca un puşti fugit de la 
liceu. 

— Numele, vă rog. 

— Căpitanul Mallory. 

— Acte? Livrete? 

— Dumnezeule, gemu Miller. Şi eu care mă simt atât 
de rău. 

— Nu avem nimic, spuse blând Mallory. Condu-ne te 
rog înăuntru. 

— Am primit instrucţiuni să... 

— Ştiu, ştiu, spuse Andrea pe un ton liniştitor. Se 
aplecă, luă fără nici un efort puşca din mâinile capo- 
ralului care se agăţase de ea cu disperare, îi scoase 


încărcătorul, îl băgă în buzunar şi îi înapoie puşca. Acum, 
te rog. 

Roşu la faţă şi furios, tânărul ezită o clipă, se uită 
mai atent la cei trei, se întoarse, deschise uşa din spatele 
său şi le făcu semn să-l urmeze. 

In faţa lor se întindea un coridor lung, pardosit cu 
dale de marmură, pe o parte cu ferestre înalte plum- 
buite, pe cealaltă cu tablouri mari în ulei şi din loc în loc 
uşi duble îmbrăcate în piele. La jumătatea holului, 
Andrea îl bătu pe umeri pe caporal şi îi dădu încărcătorul 
fără nici un cuvânt. Caporalul îl luă, schiţă un zâmbet 
nesigur şi îl introduse în tăcere în puşcă, încă douăzeci 
de paşi şi se opri în faţa ultimei uşi duble, ciocăni, auzi 
un „Intră” înăbuşit, şi deschise unul din canaturi, dându- 
se într-o parte ca să-i lase pe cei trei să intre. Apoi ieşi, 
închizând uşa după el. 

Fără îndoială, era principalul salon al casei - sau al 
palatului -, mobilat cu o opulenţă aproape medievală, 
lemn de stejar întunecat, draperii grele din mătase 
brocată, mobilă îmbrăcată în piele, tablouri care 
aparţineau marilor maeştri, cărţi legate în piele, iar din 
perete în perete se întindea un covor moale de un bronz 
stins. Una peste alta, chiar şi un membru al vechii 
nobilimi italiene de dinainte de război n-ar fi strâmbat 
nasul la ce se afla aici. 

Incăperea mirosea plăcut a lemn de pin arzând, iar 
sursa mirosului nu era greu de localizat: în marele 
şemineu din care se auzeau trosnituri, aflat în capătul 
îndepărtat al camerei, s-ar fi putut frige chiar şi un bou 
uriaş. In faţa şemineului stăteau în picioare trei tineri 
care nu semănau deloc cu puştiul destul de incapabil 
care tocmai încercase să-i împiedice să intre, în primul 
rând erau ceva mai în vârstă, deşi încă tineri. Erau solizi, 
laţi în umeri, şi aveau un aer de duritate şi competenţă 


energică. Purtau uniforma trupelor combatante de elită, 
a comandourilor marine, şi păreau că se simt minunat în 
aceste uniforme. 

Dar ceea ce atrase privirile şi reţinu atenţia lui 
Mallory şi a tovarăşilor săi nu era nici decadenţa perfectă 
a încăperii şi a mobilierului său, nici prezenţa total 
neaşteptată a celor trei, ci cel de-al patrulea personaj din 
cameră, o siluetă înaltă, masivă şi impunătoare care se 
rezema cu nonşalanţă de o masă aflată în mijlocul 
încăperii. Faţa adânc ridată, expresia autoritară, superba 
barbă sură şi ochii albaştri sfredelitori făceau din el 
prototipul clasic al căpitanului de marină britanic, ceea 
ce - aşa cum indica uniforma albă imaculată pe care o 
purta - şi era. Cu aceeaşi strângere de inimă şi cu o 
vizibilă lipsă de entuziasm, Mallory, Andrea şi Miller se 
uitară din nou către splendida siluetă de lup-de-mare a 
căpitanului Jensen, din Marina Regală, şeful Serviciului de 
Contrainformaţii din Mediterană al Aliaților, şi omul care 
îi trimisese cu atât de puţin timp în urmă pe insula 
Navarone, în misiunea care echivalase aproape cu o 
sinucidere. Cei trei se uitară unul la altul şi dădură din 
cap, cu disperare. 

Căpitanul Jensen se îndreptă, le aruncă superbul lui 
zâmbet de tigru, numai dinţi, şi se îndreptă spre ei cu 
paşi mari şi cu mâna întinsă. 

— Mallory! Andrea! Lăsă o pauză teatrală de cinci 
secunde între fiecare nume. Nici nu ştiu ce să spun. 
Efectiv, nu ştiu ce să spun. O treabă superbă, superbă. 
Se întrerupse şi îi privi gânditor. Dar - hm - nu pari deloc 
surprins să mă vezi, căpitane Mallory. 

— Nu, nu sunt. Cu tot respectul, sir, ori de câte ori se 
pune la cale o treabă urâtă, mă aştept să... 

— Da, da, da. Aşa-i. Şi ce mai faceţi voi? 


— Suntem obosiţi, spuse Miller pe un ton ferm. 
Îngrozitor de obosiţi. Avem nevoie de odihnă. Sau cel 
puţin eu. 

— Şi asta-i exact ce-o să aveţi, băiete, spuse Jensen 
foarte serios. Odihnă. O lungă odihnă. Una foarte lungă. 
— Una foarte lungă? întrebă Miller neîncrezător. 

— Aveţi cuvântul meu. Jensen îşi mângâie barba, 
pentru o clipă încurcat. Imediat, vreau să spun, imediat 
ce vă întoarceţi din lugoslavia. 

— lugoslavia! Miller îl privi încremenit. 

— La noapte. 

— La noapte! 

— Cu paraşuta. 

— Cu paraşuta! 

— Sunt conştient, căpitane Miller, spuse Jensen cu 
răbdare, că ai o cultură clasică solidă şi, în plus, tocmai 
te-ai întors din insulele greceşti. Dar, dacă nu te superi, 
ne putem lipsi de corul antic grecesc. 

Miller se uită trist la Andrea. 

— S-a zis cu luna ta de miere. 

— Ce vrei să spui? întrebă tăios Jensen. 

— Doar o glumă de-a noastră, sir. 

Mallory protestă slab: 

— Uitaţi, sir, că nici unul din noi n-a mai sărit 
vreodată cu paraşuta. 

— Nu uit nimic. Există un început pentru toate. Ce 
ştiţi, domnilor, despre războiul din lugoslavia? 

— Război? întrebă prudent Andrea. 

— Exact, se auzi vocea satisfăcută a lui Jensen. 

— Eu am auzit ceva despre el, interveni Miller. Există 
un grup de - cum le zice? partizani, nu? - care opun 
trupelor de ocupaţie germane un fel de rezistenţă 
subterană. 


— E bine pentru tine, spuse Jensen apăsat, că nu te 
pot auzi partizanii. Nu e subterană, ci chiar foarte 
deasupra pământului, iar la ultima numărătoare erau 
350.000 care încercau să respingă 28 de divizii germane 
şi bulgăreşti în lugoslavia. Făcu o scurtă pauză, apoi 
continuă: Mai multe de fapt decât cele cu care au de-a 
face armatele aliate aici în Italia. 

— Cineva ar fi trebuit să-mi spună asta, bombăni 
nemulţumit Miller, apoi se lumină la faţă. Dacă sunt 
350.000 acolo, de ce-ar mai avea nevoie de noi? 

Jensen răspunse aspru: 

— Trebuie să înveţi să-ţi domoleşti entuziasmul, 
caporal. Lupta o poţi lăsa partizanilor - ei duc cel mai 
dur, mai greu şi mai brutal război din Europa de-acum. 
Un război nemilos, fără cruţare sau capitulare de nici o 
parte. Arme, muniții, hrană, haine - de toate astea 
partizanii au nevoie cu disperare. Dar există acele 28 de 
divizii care nu se mişcă de acolo. 

— Nu vreau să mai aud nimic, murmură Miller. 

Mallory spuse repede: 

— Ce vreţi să facem noi, sir? 

— lată ce. Jensen îşi întoarse de la Miller privirea 
glacială. Nimeni nu înţelege asta, încă, dar iugoslavii 
sunt cei mai importanţi aliaţi ai noştri în sud-estul 
Europei. Războiul lor e războiul nostru. Şi ei duc un 
război pe care nu speră să-l câştige vreodată. Doar 
dacă... 

Mallory dădu aprobator din cap. 

— Primesc uneltele cu care să termine treaba în- 
cepută. 

— Deloc original, dar adevărat. Uneltele cu care să 
termine treaba începută. Noi suntem singurii care îi 
aprovizionăm în prezent cu puşti, mitraliere, muniţie, 
îmbrăcăminte şi medicamente. lar astea nu ajung la ei. 


Tăcu, luă un băț, traversă aproape furios camera până la 
o hartă mare agăţată pe perete, între doi vechi maeştri, 
şi o lovi uşor cu vârful băţului: Bosnia-Herţegovina, 
domnilor. lugoslavia vest-centrală. Am trimis aici patru 
misiuni britanice în ultimele două luni ca să ia legătura 
cu iugoslavii - partizanii iugoslavi. Şefii celor patru 
misiuni au dispărut fără urmă. Nouăzeci la sută din 
armamentul şi proviziile recent trimise de noi au căzut în 
mâinile nemților. Ne-au descoperit toate cadourile radio 
şi au creat o reţea de agenţi aici, în sudul Italiei, cu care 
se pare că pot lua legătura cum şi când vor. O situaţie de 
neînțeles, domnilor, O situaţie ce pune întrebări ale căror 
răspunsuri sunt vitale. Vreau răspunsurile la aceste 
întrebări. Forța 10 îmi va da răspunsurile. 

— Forța 10? întrebă politicos Mallory. 

— Numele de cod al operaţiunii voastre. 

— De ce numele ăsta? întrebă Mallory. 

— De ce nu? Aţi auzit vreodată măcar un singur 
nume de cod care să aibă vreo legătură cu operaţiunea 
respectivă? Aşa şi trebuie. 

— Evident, spuse Mallory pe un ton neutru, nu poate 
avea nici o legătură cu un atac frontal, cu asaltul asupra 
unui loc de importanţă vitală. Văzu că Jensen nu 
reacţionează şi continuă pe acelaşi ton: Pe scara 
Beaufort, Forța 10 înseamnă furtună. 

— Furtună! E foarte greu să combini o exclamaţie şi 
un geamăt de suferinţă într-un cuvânt, dar Miller reuşi 
aceasta cu uşurinţă. Dumnezeule, şi tot ce-mi doresc e 
un calm continuu, şi asta pentru tot restul vieţii. 

— Răbdarea mea are limite, caporal Miller, spuse 
Jensen. S-ar putea - am spus s-ar putea - să fiu nevoit să 
mă răzgândesc în legătură cu recomandarea pe care am 
făcut-o în interesul dumitale azi-dimineaţă. 

— În interesul meu? întrebă prudent Miller. 


— Pentru medalia „Meritul militar”. 

— Asta chiar că ar arăta bine pe coşciugul meu, 

murmură Miller. 

— Ce-ai spus? 

— Caporalul Miller îşi manifesta doar recunoştinţa. 
Mallory se apropie de harta de pe perete şi o privi o 
clipă. Bosnia-Herţegovina. E o suprafaţă destul de mare, 
sir. 

— De-acord. Dar putem limita zona - locul apro- 
ximativ al dispariţiilor - la douăzeci de mile. 

Mallory se întoarse cu spatele la hartă şi spuse încet: 

— Totul a fost foarte bine pregătit. Raidul acela de 
azi-dimineaţă din Navarone. We//lington-ul care ne-a adus 
aici. Toate aranjamentele - înţeleg asta din ceea ce aţi 
spus - pentru noaptea asta. Ca să nu mai vorbim de... 

— Lucrăm la asta de aproape două luni. Voi trei ar fi 
trebuit să veniţi aici acum câteva zile. Dar - ăă - ei bine, 
ştiţi doar. 

— Ştim. Perspectiva neprimirii medaliei îl lăsase rece 
pe Miller. A apărut altceva de făcut. Spuneţi-mi, sir, de ce 
noi? Noi suntem experţi în explozive, o trupă de 
comando - asta e treabă pentru nişte agenţi secreţi, care 
vorbesc sârbo-croata. 

— Lasă-mă pe mine să ştiu mai bine. Jensen le oferi 
un alt zâmbet de tigru. Şi pe urmă, voi sunteţi norocoşi. 

— Norocul îi părăseşte pe cei obosiţi, spuse Andrea. 
lar noi suntem foarte obosiţi. 

— Obosiţi sau nu, nu cunosc altă echipă în sudul 
Europei care să aibă resursele, experienţa şi talentul 
vostru. Jensen zâmbi din nou. Şi norocul vostru. Trebuie 
să fiu dur, Andrea. Nu-mi place, dar trebuie. Înţeleg însă 
cum e cu oboseala voastră. De aceea am hotărât să 
trimit o echipă de rezervă cu voi. 


Mallory îşi întoarse privirea spre cei trei soldaţi tineri 
care stăteau lângă şemineu, apoi se uită la Jensen, care 
dădu din cap aprobator. 

— Sunt tineri, în putere, şi ard de nerăbdare să plece 
în misiune. Fac parte din comandourile marine, cele mai 
bine pregătite trupe de luptă pe care le avem. O 
varietate remarcabilă de talente, pot să vă asigur. lată, 
de pildă, Reynolds. Jensen făcu un semn cu capul către 
un sergent foarte înalt, brunet, spre 30 de ani, cu o faţă 
acvilină bronzată. Poate să facă orice, de la minare- 
deminare subacvatică până la pilotarea unui avion. Şi, 
după cum vedeţi, o să fie de folos şi la căratul bagajelor. 

— Am descoperit deja, sir, că Andrea e un hamal 
destul de bun, spuse încet Mallory. 

Jensen se întoarse spre Reynolds. 

— Au îndoieli. Arată-le că poţi să le fii de folos. 

Reynolds ezită, apoi se aplecă, luă de jos un vătrai 
greu de alamă şi începu să-l îndoaie cu mâna. Evident, 
nu era un vătrai uşor de îndoit. Faţa i se înroşi, venele de 
pe frunte i se încordară, tendoanele de pe gât deveniră 
vizibile, braţele începură să-i tremure uşor de efort, dar 
încet, inexorabil, vătraiul căpătă forma de U. Zâmbind ca 
şi cum s-ar fi scuzat, Reynolds îi întinse vătraiul lui 
Andrea. Andrea îl luă fără tragere de inimă. Işi rotunji 
umerii, încheieturile degetelor i se albiră, dar vătraiul nu- 
şi schimbă forma. Andrea ridică privirea spre Reynolds, 
gânditor, apoi puse încet vătraiul jos. 

— Acum înţelegeţi ce vreau să spun? spuse Jensen. 
Obosiţi. Sau sergentul Groves. Venit în viteză din Londra 
prin Orientul Mijlociu. Fost navigator RAF, pus la punct cu 
ultimele noutăţi din domeniul sabotajului, explozivelor şi 
electronicii. Un detector uman pentru explozive, bombe 
cu acţiune întârziată şi microfoane bine ascunse. lar 
sergentul Saunders - un radiotelegrafist de mâna întâi. 


Miller se uită posomorât spre Mallory şi-i spuse: 

— Ai ajuns un leu bătrân fără dinţi, şi nu mai eşti bun 
de nimic. 

— Lasă prostiile, caporal! Vocea lui Jensen era 
tăioasă. Şase este numărul ideal. Veţi fi dublaţi în orice 
sector. lar oamenii ăştia chiar sunt buni. Vor fi preţioşi. 
Dacă îţi poate linişti amorul propriu, să ştii că iniţial nu 
au fost aleşi să vă însoţească; au fost aleşi ca echipă de 
rezervă în cazul în care voi - hm - adică... 

— Înţeleg, spuse Miller pe un ton lipsit total de 
convingere. 

— Atunci, totu-i clar. 

— Nu chiar, spuse Mallory. Cine-i şeful? 

— Dumneata eşti, bineînţeles, spuse Jensen, sincer 
surprins. 

— Aşa deci. Mallory continuă pe un ton liniştit, 
prietenos. Înţeleg că pregătirea pune acum accentul - 
mai ales în comandourile marine - pe iniţiativă, încredere 
în sine, independenţă în gândire şi acţiune. Asta-i perfect 
- dacă se întâmplă să fie capturați singuri. Mallory zâmbi 
aproape dezaprobator. Altfel, mă aştept la o supunere 
imediată, necontestată şi totală la ordine. Ordinele mele. 
Imediată şi totală. 

— Şi dacă nu? întrebă Reynolas. 

— O întrebare inutilă, sergent. Cunoşti pedeapsa de 
război pentru nesupunere în misiune faţă de un ofiţer. 

— Asta se aplică şi la prietenii dumneavoastră? 

— Nu. 

Reynolds se întoarse către Jensen. 

— Nu cred că-mi place asta, sir. Mallory se lăsă 
obosit pe un scaun, îşi aprinse o ţigară, dădu din cap 
către Reynolds şi spuse. 

— Schimbaţi-l. 

— Ce? Lui Jensen nu-i veni să creadă. 


— Am spus, schimbaţi-l. Nici n-am plecat măcar şi 
deja contestă hotărârile mele. Cum va fi în acţiune? E 
periculos. Mai degrabă aş căra cu mine o bombă cu ceas, 
pe care s-o aud tot timpul ticăind. 

— Ascultă, Mallory... 

— Schimbaţi-l, sau schimbaţi-mă pe mine. 

— Şi pe mine, spuse liniştit Andrea. 

— Şi pe mine, adăugă Miller. 

În încăpere se lăsă o tăcere adâncă, ostilă, apoi Rey- 
nolds se apropie de scaunul lui Mallory. 

— Sir! 

Mallory îl privi rece. 

— Regret, continuă Reynolds. Am depăşit măsura. N- 
o să mai fac a doua oară greşeala asta. Dar vreau să 
merg în această misiune, sir. 

Mallory aruncă o privire către Andrea şi Miller. Pe 
faţa lui Miller nu se citea decât şocul pe care-l simţea în 
faţa incredibilului entuziasm nesăbuit al lui Reynolds 
pentru acţiune. Andrea, impasibil ca întotdeauna, dădu 
afirmativ din cap, aproape imperceptibil. Mallory zâmbi şi 
spuse: 

— Cum spunea căpitanul Jensen, sunt convins că vei 
fi foarte valoros. 

— Ei bine, atunci asta e, spuse Jensen, prefăcându- 
se că nu observă destinderea aproape palpabilă a 
atmosferei din încăpere. Acum, ceea ce vă trebuie e 
somnul. Dar aş mai vrea... ştiţi, raportul despre 
Navarone. Se uită la cei trei sergenţi. Mă tem că e ceva 
confidenţial. 

— Da, sir, spuse Reynolds. Să mergem la avion, să 
verificăm planul de zbor, condiţiile meteo, paraşutele şi 
proviziile? 


Jensen dădu din cap aprobator. Pe când cei trei ser- 
genţi închideau în urma lor uşa dublă, Jensen se îndreptă 
spre o uşă laterală, o deschise şi spuse: 

— Intră, generale. 

Bărbatul care apăru în încăpere era foarte înalt şi 
foarte slab. Avea probabil în jur de 35 de ani, dar părea 
mult mai bătrân. Grijile, epuizarea, lipsurile nesfârşite, 
inevitabile atâtor ani de luptă neîntreruptă pentru 
supravieţuire albiseră părul odinioară negru şi săpaseră 
adânc, pe faţa oacheşă, arsă de soare urmele 
suferințelor fizice şi psihice. Ochii erau întunecaţi, 
strălucitori şi pătrunzători, privirea hipnotică a unui om 
însufleţit de o dedicare fanatică unui ideal încă 
nerealizat. Purta uniforma de ofiţer al armatei britanice, 
fără însemnele gradului. 

— Domnilor, spuse Jensen, generalul Vukalovic. 
Generalul este comandantul secund al forţelor partizane 
din Bosnia-Herţegovina. RAF l-a adus ieri. E aici ca doctor 
al partizanilor venit după medicamente. Adevărata sa 
identitate numai noi i-o cunoaştem. Generale, ăştia sunt 
oamenii dumitale. 

Vukalovic îi măsură din cap până-n picioare de 
câteva ori, calm, cu o faţă de nepătruns. 

— Aceştia sunt nişte oameni obosiţi, căpitane Jen- 
sen, spuse el. Atât de multe depind... prea obosiţi să facă 
ce trebuie făcut. 

— Să ştiţi că are dreptate, spuse pe un ton sincer 
Miller. 

— Poate că a mai rămas încă ceva în ei de folosit, 
spuse cu blândeţe Jensen. Drumul de la Navarone a fost 
lung. Deci... 

— Navarone? îl întrerupse Vukalovic. Ei, ei sunt cei 
care... 

— Nu prea arată, recunosc. 


— Poate că m-am înşelat asupra lor. 

— Nu, nu te-ai înşelat, generale, spuse Miller. 
Suntem epuizați. Suntem complet... 

— Îmi permiteţi? îl întrerupse tăios Jensen. Căpitane 
Mallory, cu doar două excepţii, generalul va fi singura 
persoană din Bosnia care va şti cine sunteţi şi ce veţi 
face acolo. Generalul singur va hotărî dacă vă va revela 
identitatea celorlalţi. Generalul Vukalovic vă va însoţi în 
lugoslavia, dar nu în acelaşi avion. 

— De ce nu? 

— Pentru că avionul generalului se va întoarce. Al 
vostru nu. 

— Ah! spuse Mallory. 

Urmă o scurtă tăcere în care Mallory, Miller şi Andrea 
încercară să înţeleagă ce se ascundea în cuvintele lui 
Jensen. Pierdut în gânduri, Andrea mai puse nişte lemne 
în focul care slăbise şi privi în jur după un vătrai, dar 
singurul existent era cel pe care Reynolds îl îndoise în 
formă de U. Andrea îl ridică de jos, distrat, fără nici un 
efort, îl îndreptă, aţâţă focul până ce izbucniră flăcări, 
apoi puse jos vătraiul, în timp ce Vukalovic îl privea 
gânditor, Jensen continuă: 

— Avionul vostru, căpitane Mallory, nu se va în- 
toarce pentru că avionul nostru trebuie să dispară în 
interesul veridicităţii. 

— Şi noi? întrebă Miller. 

— Nu vei putea realiza prea multe, caporal Miller, 
dacă nu cobori efectiv cu picioarele pe pământ. Acolo 
unde vă duceţi nici un avion nu poate ateriza, deci voi 
săriţi - şi avionul se prăbuşeşte. 

— Asta sună foarte veridic, murmură Miller. Jensen îl 
ignoră. 


— Realităţile războiului total sunt mai dure decât ne 
putem imagina. De aceea i-am trimis de-aici pe tinerii ăia 
trei - nu vreau să le domolesc entuziasmul. 

— Al meu e mort, spuse trist Miller. 

— Ah, mai taci din gură! Acum, ar fi grozav dacă aţi 
putea descoperi de ce optzeci la sută din tot ce pa- 
raşutăm noi cade în mâinile nemților; grozav dacă i-aţi 
putea găsi şi salva pe şefii de misiune capturați. Grozav, 
dar nu important. Din punct de vedere militar, de 
materialele alea, de agenţii ăia ne putem lipsi. Ceea ce 
nu poate fi cedat însă inamicului sunt cei 7000 de 
oameni sub comanda generalului Vukalovic, 7000 de 
oameni încercuiți într-o zonă numită Capcana Zenica, 
7000 de oameni fără viitor. 

— Putem noi să-i ajutăm? întrebă tărăgănat Andrea. 
Şase oameni? 

— Nu ştiu, răspunse cu sinceritate Jensen. 

— Dar aveţi un plan? 

— Încă nu. Nu chiar un plan. Pâlpâirile unei idei. 
Atât. Jensen îşi frecă obosit fruntea. Eu însumi am sosit 
de la Alexandria doar acum şase ore. Ezită, apoi ridică 
din umeri. Până la noapte, cine ştie? Câteva ore de somn 
în după-masa asta ar putea să ne schimbe pe toţi. Dar, 
mai întâi, raportul despre Navarone. N-are rost ca 
dumneavoastră trei, domnilor, să mai rămâneţi - există 
pe hol camere unde puteţi să vă odihniţi. Căpitanul 
Mallory, sunt convins, îmi va putea spune tot ce vreau să 
ştiu. 

Mallory aşteptă până ce uşa se închise în urma lui 
Andrea, Miller şi Vukalovic şi spuse: 

— De unde să-mi încep raportul, sir? 

— Ce raport? 

— Navarone, evident. 


— La dracu cu Navarone. Cu asta am terminat defi- 
nitiv. Îşi luă băţul, se îndreptă spre perete şi trase în jos 
alte două hărţi. Deci... 

— Deci - aveţi totuşi un plan, spuse prudent Mallory. 

— Sigur că am un plan, răspunse rece Jensen. Lovi 
uşor cu băţul harta din faţa sa. La zece mile depărtare, 
de aici. Spre nord. Linia Gustav. Exact dincolo de Italia, 
de-a lungul râurilor Sangra şi Liri. Aici nemţii deţin cele 
mai inexpugnabile poziţii defensive din istoria războaielor 
moderne. Aici, Monte Cassino - cele mai bune divizii 
aliate ale noastre au fost înfrânte, unele pentru 
totdeauna. lar aici - capul de pod pe coasta de la Anzio - 
50.000 de americani care au luptat pe viaţă şi pe 
moarte. Sunt cinci luni de când ne chinuim să distrugem 
Linia Gustav şi zona Anzio. Pierderile de oameni şi arme - 
incalculabile. Succesele noastre - inexistente. 

— Aţi vorbit de lugoslavia, sir, spuse timid Mallory. 

— Ajung şi la asta, răspunse cu o anumită rezervă 
Jensen. Acum, singura noastră speranţă de a sparge Linia 
Gustav este slăbirea forţei defensive germane, iar 
singura modalitate prin care putem obţine asta este să-i 
convingem să-şi retragă o parte din diviziile lor de pe 
linia frontului. Aşa că folosim tactica Allenby. 

— Înţeleg. 

— Nu înţelegi deloc. Generalul Allenby, Palestina, 
1918. Linia lui se întindea de la est la vest, din lordania 
până la Mediterană. A hotărât să atace de la vest- aşa că 
i-a convins pe turci că atacul venea din est. A făcut asta 
ridicând în est o adevărată aşezare de corturi militare 
ocupate numai de câteva sute de oameni care ieşeau din 
ele şi mişunau în toate părţile precum castorii ori de câte 
ori avioane inamice treceau deasupra lor în misiune de 
recunoaştere. A făcut asta lăsând aceleaşi avioane să 
vadă lungi convoaie de camioane militare scurgându-se 


către est toată ziua - ce nu ştiau turcii era că aceleaşi 
convoaie se întorceau către vest toată noaptea. A cerut 
chiar să i se facă 15.000 de cai din pânză. Ei bine, şi noi 
facem acelaşi lucru. 

— 15.000 de cai de pânză? 

— Foarte, foarte amuzant. Jensen lovi din nou harta 
cu băţul. Fiecare aerodrom de aici şi până la Bari e ticsit 
de bombardiere şi planoare machetă. În împrejurimile 
Foggiei se află cea mai mare tabără militară din Italia - 
ocupată de 200 de oameni. Porturile din Bari şi Taranto 
sunt pline cu vase de desant, toate făcute din placaj. Cât 
e ziua de lungă, coloane de camioane şi tancuri se 
îndreaptă spre coasta Adriatică. Dacă dumneata, Mallory, 
ai face parte din înaltul Comandament german, ce 
concluzie ai trage? 

— AŞ suspecta o invazie aeriană şi maritimă a lu- 
goslaviei. Dar n-aş fi foarte sigur. 

— Exact reacţia nemților, spuse destul de satisfăcut 
Jensen. Sunt foarte îngrijoraţi, atât de îngrijoraţi încât 
deja au transferat două divizii din Italia în Iugoslavia 
pentru a contracara ameninţarea. 

— Dar nu sunt siguri. 

— Nu foarte. Dar aproape. Jensen tuşi uşor. Vezi 
dumneata, toţi cei patru şefi de misiune capturați aveau 
asupra lor dovezi clare ale unei invazii a lugoslaviei 
centrale la începutul lunii mai. 

— Aveau asupra lor dovezi - Mallory se întrerupse, 
se uită lung şi gânditor la Jensen, apoi continuă încet: ŞI 
cum au reuşit nemţii să-i prindă pe toţi? 

— l-am anunţat că vin. 

— Ce-aţi făcut?! 

— Voluntari, toţi voluntari, spuse repede Jensen. Se 
pare că existau câteva din cele mai dure realităţi ale răz- 
boiului total asupra cărora nici el nu voia să stăruiască 


prea mult. Şi va fi sarcina dumitale, băiete, să faci ca din 
aproape siguri să devină absolut siguri. 

Părând să nu observe că Mallory îl privea cu o lipsă 
evidentă de entuziasm. Jensen se răsuci teatral şi ciocăni 
cu băţul său într-o hartă la scară mare a lugoslaviei 
centrale. 

— Valea Neretvei, spuse el. Sectorul vital al princi- 
palei rute nord-sud prin lugoslavia. Cine are controlul 
acestei văi, controlează lugoslavia - şi nimeni nu ştie asta 
mai bine decât nemţii. Dacă va fi un atac, atunci aici 
trebuie să fie. Ei sunt pe deplin conştienţi că o invazie a 
lugoslaviei este foarte posibilă, sunt îngroziţi de o unire a 
Aliaților cu ruşii care avansează dinspre est, şi ştiu că o 
asemenea unire a forţelor trebuie să aibă loc de-a lungul 
acestei văi. Deja au două divizii blindate de-a lungul 
Neretvei, două divizii care, în cazul unei invazii, ar putea 
fi distruse într-o noapte. Din nord - de aici - încearcă să-şi 
croiască drum către sud, către Neretva, cu un întreg corp 
de armată - dar singurul drum trece prin Capcana 
Zenica. lar Vukalovic şi cei 7.000 de oameni ai săi le 
blochează drumul. 

— Vukalovic ştie asta? întrebă Mallory. Vreau să 
spun, ştie ce aveţi cu adevărat de gând? 

— Da. Şi comandanții partizanilor. Ei cunosc ris- 
curile, ca şi şansele reduse de izbândă. Le acceptă. 

— Fotografii? întrebă Mallory. 

— Uite. Jensen scoase din sertarul unui birou câteva 
fotografii, alese una şi şi-o aşeză pe masă. Aceasta e 
Capcana Zenica. Un nume potrivit - o cuşcă perfectă, o 
cursă perfectă. La nord şi vest, munţi de netrecut. La est, 
barajul de pe Neretva şi cheile Neretvei. La sud, râul 
Neretva. In nordul acestei Capcane, în Defileul Zenica, 
Corpul de armată al XI-lea german încearcă să pătrundă. 
In vest - i se spune Defileul de Vest - alte unităţi ale 


Corpului al XI-lea încearcă să facă acelaşi lucru. lar în 
sud, dincolo de râu şi ascunse printre copaci, două divizii 
blindate conduse de generalul Zimmermann. 

— Şi asta? Mallory puse degetul pe o linie neagră, 
subţire, care se întindea peste râu, la nord de cele două 
divizii blindate. 

— Asta, spuse gânditor Jensen, e podul de pe 
Neretva. 


Văzut în realitate, podul de pe Neretva arăta mult 
mai impresionant decât în fotografia mărită: era o 
construcţie din oţel masiv, cu console la fel de masive, 
peste care trecea o şosea asfaltată. Pe sub pod curgeau 
apele repezi ale Neretvei, albe-verzui, umflate de zăpada 
care se topea. În sud, o fâşie îngustă de pajişte mărginea 
râul, iar dincolo de ea începea o pădure falnică şi 
întunecoasă de pini. La adăpostul sigur al adâncurilor 
sale întunecate, cele două divizii de tancuri ale 
generalului Zimmermann aşteptau, la pândă. 

Chiar la marginea pădurii era parcat camionul radio 
al Statului major divizionar, un vehicul masiv şi foarte 
lung, atât de bine camuflat încât nu putea fi văzut de la 
mai mult de douăzeci de paşi. 

Generalul Zimmermann şi adjutantul său, căpitanul 
Warburg, se aflau în camion. Starea lor de spirit părea să 
se potrivească cu permanenta obscuritate a pădurii. 
Zimmermann avea acea faţă slabă, acvilină şi inteli- 
gentă, cu frunte înaltă, care rareori trădează vreo emo- 
ţie, dar acum emoția se citea din plin pe ea, ca şi nerăb- 
darea şi neliniştea. Işi scoase cascheta şi-şi trecu mâna 
prin părul încărunţit şi rar, apoi se adresă radiotelegra- 
fistului aşezat în spatele aparatului masiv. 

— Nici un cuvânt încă? Nimic? 

— Nimic, domnule. 


— Eşti tot timpul în legătură cu tabăra căpitanului 
Neufeld? 

— În fiecare clipă, domnule. 

— Şi operatorul lor e la post în permanenţă? 

— Tot timpul, domnule. Nimic. Pur şi simplu nimic. 

Zimmermann se întoarse şi cobori scările, urmat de 
Warburg. Se îndepărtă cu capul plecat, iar când fu sigur 
că nu mai putea fi auzit din camion, exclamă: 

— La dracu! La dracu! La dracu cu toate! 

— Sunteţi atât de sigur, că vin, domnule? Warburg 
era un bărbat chipeş, la vreo 30 de ani, cu părul foarte 
blond, iar pe faţa lui se putea citi în acel moment un 
amestec de înţelegere şi îngrijorare. 

— Sunt sigur, băiete. Într-un fel sau altul, asta ne 
aşteaptă pe toţi. 

— Nu puteţi fi atât de sigur, protestă Warburg. 

— E-adevărat, oftă Zimmermann. Nu pot fi sigur. Dar 
de un lucru sunt sigur. Dacă într-adevăr vin, dacă Armata 
a Xl-a nu poate să pătrundă dinspre nord, dacă nu-i 
putem nimici pe blestemaţii ăia de partizani din Capcana 
Zenica... 

Warburg îl aşteptă să continue, dar Zimmermann 
părea pierdut în gânduri. Aparent fără nici o legătură, 
Warburg spuse: 

— AŞ vrea să mai văd o dată Germania, domnule. 
Doar o dată. 

— Asta vrem cu toţii, băiete, asta vrem cu toţii. 

Zimmerman se îndepărtă încet spre marginea pă- 
durii, şi se opri. Privi îndelung în depărtare, peste podul 
de pe Neretva. Apoi scutură din cap, se întoarse şi, 
aproape imediat, fu înghiţit de adâncurile întunecate ale 
pădurii. 


Focul de pin din marele salon din Termoli murea. 
Jensen mai puse câteva lemne peste jar, se îndreptă de 
spate, umplu două pahare şi-i întinse unul din ele lui 
Mallory. 

— Ei! spuse Jensen. 

— Asta-i planul? Pe faţa impasibilă a lui Mallory nu 
se citea nimic din uluirea şi aproape disperarea care-l 
cuprinseseră. Asta-i tot planul? 

— Da. 

— În sănătatea dumneavoastră. Mallory făcu o 
pauză. Şi a mea. Apoi, după o pauză şi mai lungă, spuse 
gânditor: Ar fi interesant de văzut reacţia lui Dusty Miller 
diseară, când va auzi povestioara asta. 


Aşa cum spusese Mallory, reacţia lui Miller fu intere- 
santă, chiar dacă total previzibilă. Şase ore mai târziu, 
îmbrăcat ca şi Mallory şi Andrea în uniforma armatei 
britanice, Miller îl asculta cu o groază din ce în ce mai 
mare pe Jensen, care le schiţa în linii generale ceea ce el 
considera că ar trebui să fie activitatea lor în urmă- 
toarele 24 de ore. Când termină, Jensen se uită direct la 
Miller şi spuse: 

— Ei bine? E posibil? 

— Posibil? Miller era consternat şi speriat. E sinu- 
cidere curată. 

— Andrea? 

Andrea ridică din umeri, făcu un gest scurt cu 
mâinile, cu palmele în sus, şi nu spuse nimic. 

Jensen dădu aprobator din cap şi încheie: 

— Regret, dar altă posibilitate nu există. Ar trebui să 
mergem. Ceilalţi ne aşteaptă la aerodrom. 

Andrea şi Miller ieşiră din cameră şi o porniră pe 
coridorul cel lung. Mallory ezită în prag, rămase acolo 
câteva clipe, apoi se întoarse şi se uită la Jensen, care îl 


privea surprins, cu sprâncenele ridicate. Mallory spuse 
încet: 

— Lăsaţi-mă cel puţin să-i spun lui Andrea. 

Jensen se uită pentru o clipă la el gânditor, scutură 
scurt din cap şi ieşi pe lângă el în coridor. 

Douăzeci de minute mai târziu, fără să mai fi scos 
vreo vorbă, cei patru ajunseră la aerodromul din Termoli, 
unde îi găsiră pe Vukalovic şi doi dintre sergenţi 
aşteptându-i; cel de-al treilea, Reynolds, era deja în 
carlinga We!/lington-ului său, un altul aflându-se în ca- 
pătul pistei, cu elicea învârtindu-se. 

Zece minute mai târziu ambele avioane erau în aer, 
Vukalovic într-unul, Mallory, Andrea, Miller şi cei trei 
sergenţi în celălalt, fiecare avion îndreptându-se spre 
destinaţia sa. 

Jensen, rămas singur pe pistă, privi cele două avi- 
oane urcând, şi le urmări cu ochii mijiţi până ce dispărură 
în întunecimea cerului înnorat, fără lună. Apoi, la fel cum 
făcuse generalul Zimmerman în după-amiaza aceea, 
scutură încet din cap, hotărât, se întoarse şi se îndepărtă 
abătut. 


CAPITOLUL 3 


VINERI 
De la 00,30 la 02.00 


Sergentul Reynolds ştie într-adevăr să piloteze un 
avion, mai ales acesta, îşi spuse Mallory. Deşi privirea lui 


era atentă şi circumspectă, avea mişcări precise, 
competente, calme şi relaxate. Nu mai puţin competent 
era Groves: lumina slabă şi înghesuiala în care se afla 
mica lui planşetă trasatoare nu-l deranja deloc, iar ca 
navigator era la fel de experimentat pe cât era de capa- 
bil. Mallory se aplecă înainte şi se uită prin geamul car- 
lingii la apele tivite cu alb ale Adriaticii, fremătând la mai 
puţin de 30 de metri sub fuzelajul avionului, şi se 
întoarse spre Groves. 

— Planul de zbor prevede să zburăm atât de jos? 

— Da, sir. Nemţii au instalaţii radar pe unele din 
insulele aflate de-a lungul coastei iugoslave. Incepem să 
urcăm când ajungem în Dalmația. 

Mallory dădu din cap în semn de mulţumire, apoi se 
întoarse să-l privească din nou pe Reynolds. Il întrebă 
curios: 

— Căpitanul Jensen a avut dreptate, în ceea ce te 
priveşte. Eşti bun ca pilot. Cum naiba ajunge un puşcaş 
marin să înveţe să piloteze o chestie ca asta? 

— Am antrenament, spuse Reynolds. Trei ani în RAF, 
doi din ei ca sergent aviator într-o escadrilă de 
bombardiere Wellington. Odată, în Egipt, am luat un 
Lysander fără permisiune. Toţi, făceam asta mereu, dar 
hârbul pe care l-am luat avea un defect pe conducta de 
benzină. 

— Ai capotat? 

— În mare viteză. Reynolds zâmbi. N-au existat 
obiecţiuni când am cerut un transfer în interes de ser- 
viciu. Cred că au considerat că, într-un fel, nu eram prea 
bun pentru RAF. 

Mallory se uită la Groves. 

— Şi dumneata? 

Groves zâmbi larg. 


— Eu eram navigatorul lui în hârbul ăla vechi. Am 
fost daţi afară în aceeaşi zi. 

— Ei bine, zise Mallory serios, asta spune, că asta s- 
ar putea să fie util. 

— Ce-i util? întrebă Reynolds. 

— Faptul că sunteţi obişnuiţi cu sentimentul ăsta de 
dizgrație. O să vă ajute să vă jucaţi rolul mult mai bine 
atunci când va veni momentul. Dacă va veni momentul. 

Reynolds spuse cu prudenţă: 

— Nu sunt sigur... 

— Înainte să sărim aş vrea ca voi - toţi - să vă 
scoateţi orice ecusoane sau embleme ale gradului de pe 
haine. Făcu un gest spre Andrea şi Miller, aflaţi în partea 
din spate a carlingii, pentru a arăta că era vorba şi 
despre ei, apoi se uită din nou la Reynolds. Galoanele de 
sergent, însemnele regimentului, baretele de decoraţii - 
tot. 

— De ce dracu s-o fac? Reynolds, îşi spuse Mallory, 
are cel mai scăzut punct de fierbere întâlnit în ultimul 
timp. Am câştigat galoanele alea, însemnele alea, 
baretele alea. Nu văd de ce... 

Mallory zâmbi. 

— Nu te supui unui ofiţer în timpul misiunii? 

— Al naibii de sensibil mai sunteţi, spuse Reynolds. 

— Al naibii de sensibil mai sunteţi, sir. 

— Al naibii de sensibil mai sunteţi, sir. Brusc, 
Reynolds zâmbi. OK, deci cine are o foarfecă? 

— Vezi dumneata, îi explică Mallory, ultimul lucru pe 
care-l dorim este să cădem în mâinile inamicului. 

— Amin! psalmodie Miller. 

— Dar dacă vrem să obţinem informaţiile pe care le 
dorim va trebui să acţionăm în apropierea sau chiar în 
interiorul liniilor lui. S-ar putea să fim prinşi. Aşa că, 
trebuie să avem pregătită o poveste. 


Groves întrebă liniştit: 

— Putem să ştim şi noi care e povestea asta, sir? 

— Sigur că puteţi, răspunse exasperat Mallory. Con- 
tinuă pe un ton grav: Nu înţelegeţi că într-o misiune ca 
asta supraviețuirea depinde numai şi numai de un singur 
lucru - încrederea reciprocă totală? In momentul în care 
o să începem să avem secrete unul faţă de altul, suntem 
terminati. 

În întunericul adânc din fundul carlingii, Andrea și 
Miller se priviră şi-şi zâmbiră. 


Când Mallory ieşi din carlingă îndreptându-se spre 
fuzelaj, mâna lui dreaptă atinse uşor umărul lui Miller. 
După vreo două minute, Miller căscă, se întinse şi o porni 
agale spre coada avionului. Mallory îl aştepta în partea 
din spate a fuzelajului. Avea în mână două hârtii îndoite; 
desfăcu una şi i-o arătă lui Miller, la lumină unei lanterne. 
Miller se uită cu atenţie la ea, apoi ridică o sprânceană. 

— Şi cam ce-ar fi asta? 

— E mecanismul de declanşare a unei mine submer- 
sibile de 750 de kg. Invaţă-l pe dinafară. 

Miller se uită impasibil la hârtie, apoi aruncă o privire 
către cealaltă hârtie din mâna lui Mallory. 

— Şi acolo ce ai? 

Mallory îi arătă. Era o hartă la scară mare al cărei 
element central era un lac şerpuit, cu un braţ estic foarte 
scurt, care la rândul lui se oprea brusc în ceea ce părea a 
fi un baraj. Dincolo de baraj, râul curgea mai departe prin 
nişte chei şerpuitoare. 

— Cum ţi se pare? întrebă Mallory. Arată-i-le pe 
amândouă lui Andrea şi spune-i să le distrugă. 

Mallory îl lăsă pe Miller cufundat în cele două hârtii şi 
se întoarse în carlingă. Se aplecă peste harta de zbor a 
lui Groves. 


— Suntem încă în rută? 

— Da, sir. Tocmai trecem deasupra extremității su- 
dice a insulei Hvar. Puteţi vedea câteva lumini în faţă, pe 
țărm. 

Mallory urmări cu privirea degetul lui Groves, 
localiză câteva îngrămădiri de luminiţe slabe, apoi se 
apucă de masă, încercând să-şi regăsească echilibrul 
când We/lington-ul începu brusc să urce. Se uită la 
Reynolds. A 

— Urcăm acum, sir. Încep munţii. În vreo jumătate 
de oră ar trebui să zărim luminile de semnalizare ale 
partizanilor. 

— 33 de minute, spuse Groves. La unu şi douăzeci, 
cu aproximaţie. 

Timp de aproape o jumătate de oră Mallory rămase 
în carlingă, pe un scaun de pânză cu ramă metalică, fixat 
în podea, cu privirile aţintite înainte. După câteva 
minute, Andrea dispăru şi nu se mai întoarse. Miller 
rămase şi el în spate. Groves privea radarul; Reynolds, 
pilota: Saunders asculta cu atenţie în căştile 
radioemiţătorului portabil; şi nimeni nu scotea o vorbă. 
La unu şi cincisprezece minute Mallory se ridică, îl atinse 
uşor pe Saunders pe umăr, îi spuse să-şi strângă 
aparatul şi se îndreptă spre partea din spate a 
fuzelajului. Îi găsi acolo pe Andrea şi pe un Miller arătând 
jalnic, cu cârligele paraşutelor deja prinse de cablul de 
ancorare. Andrea deschisese uşa de lansare şi tocmai 
arunca afară bucățele mici de hârtie care se învârtejeau 
în turbion şi apoi dispăreau în întuneric. Mallory se înfioră 
de frigul intens. Andrea zâmbi, îi făcu semn să se apropie 
de uşa deschisă şi arătă în jos, ţipând în urechea lui 
Mallory: 

— E multă zăpadă acolo jos. 


Într-adevăr, era multă zăpadă jos. Mallory înţelese 
acum de ce Jensen spusese că un avion nu poate ateriza 
acolo. Terenul era deosebit de accidentat, aproape doar 
o succesiune de văi adânci şi şerpuitoare şi munţi cu pe- 
reţi abrupți. Cam jumătate din zonă era acoperită cu 
păduri dese de pini; totul se pierdea sub o pătură groasă 
de zăpadă. Mallory se retrase la adăpostul relativ al fu- 
zelajului şi se uită la ceas. 

— Unu şi şaişpe. 

Ca şi Andrea, trebui să răcnească, 

— Poate că ceasul tău e puţin înainte? ţipă nefericit 
Miller. 

Mallory scutură din cap, Miller făcu la fel. Se auzi o 
sonerie şi Mallory se îndreptă spre carlingă, trecând pe 
lângă Saunders care tocmai pleca în spate. Când Mallory 
intră, Reynolds aruncă o privire peste umăr, apoi arătă 
direct în faţă. Mallory se aplecă peste umărul lui şi privi 
cu atenţie prin parbriz în faţă şi în jos. Dădu aprobator 
din cap. 

Cele trei lumini, în forma unui V prelung, erau încă la 
câteva mile în faţa lor, dar se vedeau foarte clar. Mallory 
se întoarse, îl atinse pe Groves pe umăr şi-i făcu semn 
către coada avionului. Groves se ridică şi se îndepărtă. 
Mallory îl întrebă pe Reynolds: 

— Unde sunt luminile roşii şi verzi de semnalizare a 
lansării? 

Reynolds i le arătă. 

— Aprinde-o pe cea roşie. Cât ţine? 

— Treizeci de secunde. Sau pe-aproape. 

Mallory se uită din nou afară. Luminile erau la mai 
puţin de jumătate din distanţa la care le văzuse prima 
oară. li spuse lui Reynolds: ` 

— Treci pe pilotul automat. Inchide admisia com- 
bustibilului. 


— Să-nchid... pentru benzina care mai e... 

— Inchide blestematele alea de rezervoare! Şi du-te 
în spate. Cinci secunde. 

Reynolds făcu aşa cum i se spusese. Mallory 
aşteptă, se mai uită o dată la luminile de semnalizare din 
faţă, apăsă pe butonul de lumină verde, se ridică şi se în- 
dreptă repede spre coada avionului. Când ajunse la uşa 
de lansare, chiar şi Reynolds, ultimul din ceilalţi cinci, 
dispăruse. Mallory îşi prinse cârligul, se apucă cu mâinile 
de marginea uşii şi se aruncă în aspra noapte bosniacă. 

Impactul brusc şi neplăcut al corzilor paraşutei îl 
făcu să se uite repede în sus: cercul concav al unei 
paraşute deschise era o privelişte liniştitoare. Se uită în 
jos şi văzu altă privelişte la fel de liniştitoare - alte cinci 
paraşute deschise, dintre care două se bălăngăneau fre- 
netic pe cer - la fel ca şi a lui. Existau câteva lucruri, îşi 
spuse Mallory, despre care el, Andrea şi Miller aveau 
multe de învăţat. Controlarea coborârii cu paraşuta era 
unul dintre ele. 

Se uită în sus şi apoi spre est, să vadă dacă mai 
putea localiza We//ington-ul, dar acesta nu se mai zărea. 
Deodată, pe când privea şi asculta, ambele motoare, 
aproape la unison, tăcură. Trecură câteva secunde lungi, 
când singurul sunet care se auzea era şuieratul vântului 
în urechi, apoi urmă un bubuit metalic puternic când 
bombardierul se prăbuşi la pământ sau se sfărâmă de o 
creastă de munte nevăzută, undeva în faţă. Nu se văzu 
explozia, sau nu o văzu el; doar bubuitul, apoi o tăcere 
adâncă. Pentru prima oară în acea noapte apăru luna. 


Andrea ateriză greoi pe o suprafaţă de pământ de- 
nivelată, se rostogoli de două ori, se ridică oarecum cu 
prudenţă în picioare, descoperi că e întreg, apăsă pe 
dispozitivul de strângere rapidă a paraşutei, apoi au- 


tomat, instinctiv - Andrea avea un computer intern 
pentru supravieţuire - făcu o întoarcere de 360*. Dar nici 
un pericol imediat nu părea să-l amenințe, sau nici unul 
pe care să-l poată vedea. Andrea privi mai pe îndelete 
locul unde aterizaseră. 

Fuseseră, îşi spuse el încruntat, teribil de norocoşi, 
încă vreo sută de metri mai spre sud şi şi-ar fi petrecut 
restul nopţii - şi, din câte se părea, chiar restul războiului 
- agăţaţi în vârful celor mai înalţi pini pe care-i văzuse 
vreodată. Dar avuseseră norocul de partea lor şi 
aterizaseră într-un luminiş îngust, care mărginea panta 
abruptă a unui perete de stâncă. 

Sau, mai degrabă, toţi cu excepţia unuia. La vreo 
cincizeci de metri de locul unde aterizase Andrea, un cot 
al pădurii pătrundea în luminiş. Ultimul copac din acest 
cot blocase drumul paraşutistului spre pământ. Andrea 
îşi ridică sprâncenele într-o expresie de uimire amuzantă 
şi o luă la fugă într-acolo. 

Paraşutistul ghinionist era agăţat de ramura cea mai 
de jos a pinului. Avea mâinile încurcate în pânză, 
genunchi îndoiţi şi călcâăiele lipite în poziţia corectă de 
aterizare, cu picioarele la mai puţin de un metru de 
pământ. Avea ochii strâns închişi. Caporalul Miller părea 
îngrozitor de nefericit. 

Andrea se apropie de el şi-l atinse uşor pe umăr. 
Miller deschise ochii şi se uită la Andrea, care-i arătă în 
jos. Miller îi urmări privirea şi-şi cobori picioarele, care 
ajunseră astfel la zece centimetri de pământ. Andrea 
scoase un cuţit, tăie pânza şi Miller îşi încheie în sfârşit 
călătoria. Işi îndreptă tunica, cu o faţă impasibilă, şi 
ridică din umăr, întrebător. Andrea, cu faţa la fel de 
impasibilă, arătă spre luminiş. Trei din ceilalţi patru 
paraşutişti aterizaseră cu bine; al patrulea, Mallory, 
atingea în acel moment pământul. 


Două minute mai târziu, pe când cei şase tocmai se 
apropiau de cel mai estic semnal luminos de aterizare, 
un strigăt anunţă apariţia unui tânăr soldat care venea în 
fugă către ei dinspre marginea pădurii. Îşi ridicară puştile 
şi aproape imediat le coborâră: de data asta nu era 
nevoie să le folosească. Soldatul îşi târa arma de ţeavă şi 
cu mâna cealaltă le făcea nişte semne frenetice în semn 
de salut. Era îmbrăcat în ceva care semăna a uniformă, 
decolorată şi zdrenţuită, o combinaţie de haine de la mai 
multe armate; părul lung îi flutura pe umeri, ochiul drept 
era şaşiu, iar barba roşcată încâlcită. Era evident că le 
ura bun venit. Repetând mereu un salut de neînțeles, le 
strânse mâinile, o dată şi încă o dată, cu un rânjet larg 
care arăta cât de încântat era. 

Treizeci de secunde mai târziu i se mai alăturaseră 
cel puţin o duzină, toţi cu barbă, toţi îmbrăcaţi în aceleaşi 
uniforme ciudate, fiecare diferită de cealaltă, toţi la fel 
de bucuroşi. Apoi, ca la un semnal, tăcură cu toţii şi se 
dădură puţin înapoi, pe când cel care era în mod evident 
conducătorul lor apăru din marginea pădurii. Nu semăna 
deloc cu oamenii săi. In primul rând era ras, şi purta o 
uniformă de campanie britanică, de data asta întreagă. 
Apoi, nu zâmbea - avea aerul unui om care zâmbeşte 
foarte rar, dacă nu chiar niciodată. Şi se mai deosebea 
de ceilalţi şi prin faptul că era un uriaş înalt de cel puţin 
1.90 m, cu o faţă vulturească, iar la brâu purta patru 
cuțite lungi de vânătoare - un exces de armament care la 
altul ar fi putut arăta nepotrivit, sau chiar comic, dar 
care, văzut la el, nu te făcea deloc să zâmbeşti. Avea 
faţa oacheşă şi încruntată, iar când deschise gura, vorbi 
într-o engleză înceată şi prețioasă, dar corectă. 

— Bună seara, îi privi întrebător. Sunt căpitan 
Drosni. 

Mallory făcu un pas înainte. 


— Căpitan Mallory. 

— Bine aţi venit în Iugoslavia, căpitane Mallory - în 
lugoslavia partizanilor. Drosni făcu un semn cu capul 
spre flacăra ce se stingea, cu faţa strâmbată în ceea ce 
putea fi o încercare de zâmbet, dar nu făcu nici un gest 
de a da mâna cu ei. După cum vedeţi, vă aşteptam. 

— Luminile voastre ne-au fost de mare ajutor, re- 
cunoscu Mallory. 

— Mulţumesc. Drosni îşi îndreptă privirea spre ră- 
sărit, apoi din nou spre Mallory şi scutură încet din cap. 
Păcat de avion. 

— Păcat de tot războiul. 

Drosni dădu din cap aprobator. 

— Veniţi. Cartierul nostru general e aproape. 

Nu mai spuseră nimic. Drosni, în frunte, intră imediat 
în pădure. Mallory, în spatele lui, privea intrigat urmele 
de paşi, perfect vizibile acum în lumina puternică a lunii, 
lăsate de Drosni în zăpada adâncă. Erau, îşi spuse 
Mallory, foarte ciudate. Fiecare talpă lăsa trei V-uri, tocul 
unul. Braţul din dreapta al primului V de pe talpa dreaptă 
avea o întrerupere. Mallory înregistră inconştient această 
mică ciudăţenie. Nu avea nici un motiv s-o facă, doar că 
toţi Mallory din lumea asta întotdeauna observă şi 
înregistrează în minte neobişnuitul. Asta îi ajută să 
supravieţuiască. 

Panta deveni mai abruptă, stratul de zăpadă mai 
gros, iar lumina palidă a lunii se strecura cu greutate 
printre ramurile încărcate cu zăpadă ale pinilor. Un vânt 
uşor bătea dinspre est; frigul era puternic. Timp de 
aproape zece minute nimeni nu spuse nimic, apoi se auzi 
vocea lui Drosni, încet, dar clar, şi cu o notă imperativă 
în apărarea sacadată: 

— Staţi! Arătă cu un gest larg în sus. Staţi. Ascultaţi. 


Se opriră, priviră în sus şi ascultară cu atenţie. Sau 
cel puţin Mallory şi oamenii lui priviră în sus şi ascultară 
cu atenţie, căci iugoslavii aveau altceva în minte; rapid, 
operativ şi simultan, fără să li se spună nimic sau să li se 
ordone printr-un gest, vârâră ţevile mitralierelor şi 
puştilor în coastele şi spatele celor şase paraşutişti, cu o 
forţă şi o hotărâre absolută care făceau inutile orice alte 
cuvinte. 

Cei şase reacționară aşa cum era de aşteptat. Rey- 
nolds, Groves şi Saunders, care erau mai puţin obişnuiţi 
cu schimbările sorții decât cei trei tovarăşi mai în vârstă, 
avură aceeaşi combinaţie de tresărire, de furie şi uimire 
totală. Mallory părea gânditor. Miller ridică amuzat dintr- 
o sprânceană. Pe faţa lui Andrea, cum era de aşteptat, 
nu se citi nimic: era prea ocupat să-şi arate reacţia 
obişnuită la violenţa fizică. 

Mâna lui dreaptă, pe care o ridicase imediat către 
umăr într-un aparent gest de supunere, prinse ca-ntr-o 
menghină ţeava puştii celui din dreapta sa şi încercă să i- 
o smulgă din mâna, în timp ce cotul lui stâng se înfipse 
cu toată puterea în plexul, solar al celui din stânga, care 
gemu de durere şi se dădu înapoi câţiva paşi, clătinându- 
se. Andrea, acum cu ambele mâini pe puşca celuilalt, o 
smulse uşor, o ridică şi cobori ţeava într-o mişcare rapidă 
şi neclară. Soldatul se prăbuşi încet, ca sub o imensă 
greutate. Cel din stânga, furios, încă îndoit de mijloc şi 
strigând de durere, încerca să-şi ridice arma, când patul 
puştii lui Andrea îl lovi în faţă; scoase un icnet scurt şi 
căzu inconştient la pământ. 

Cele trei secunde cât dură mişcarea lui Andrea fură 
suficiente ca iugoslavii să-şi revină din momentul de 
stupoare totală. Şase soldaţi se aruncară asupra lui An- 
drea, trântindu-l la pământ. În lupta furioasă care urmă, 
Andrea îi dobori pe ceilalţi în obişnuitul său stil, dar când 


unul din iugoslavi începu să-l lovească în cap cu ţeava 
unui pistol, Andrea se hotări să fie înţelept şi rămase 
liniştit. Cu două puşti înfipte în spate şi câte două mâini 
încleştate pe braţe, Andrea fu ridicat în picioare. Doi 
dintre cei care-l ţineau arătau deja storşi de putere. 

Drosni, cu privirea încruntată, furioasă, se apropie, 
scoase unul din cuţitele de la brâu şi-i apropie vârful de 
gâtul lui Andrea, cu o forţă atât de sălbatică încât pielea 
fu crestată şi câţiva stropi de sânge picurară pe tăişul 
strălucitor. Pentru o clipă, Drosni păru că-şi va băga la 
loc cuțitul în teacă, apoi ochii i se îndreptară către cele 
două trupuri care zăceau ghemuite în zăpadă. Făcu un 
semn cu capul către cel mai apropiat din oamenii săi. 

— Ce-i cu ei? 

Un iugoslav tânăr se lăsă în genunchi, se uită întâi la 
cel lovit cu ţeava puștii, îi atinse uşor capul, îl examină 
pe cel de-al doilea, apoi se ridică. În lumina palidă faţa lui 
părea nefiresc de albă. 

— Josef e mort. Cred că are gâtul rupt. lar fratele lui 
- respiră - dar falca pare să fie... 

Vocea i se stinse, nesigură. 

Drosni îşi întoarse privirea spre Andrea... Buzele îi 
dezveliră dinţii într-un zâmbet de fiară, şi apăsă mai mult 
pe cuţit. 

— Ar trebui să te omor acum. Te voi omori mai 
târziu. Băgă cuțitul la loc în teacă, ridică mâinile cu de- 
getele desfăcute spre faţa lui Andrea şi strigă: Eu însumi. 
Cu mâinile astea. 

— Cu mâinile astea. Încet, cu o privire plină de în- 
teles, Andrea examină cele patru perechi de mâini în- 
cleştate pe braţele sale, apoi se uită cu dispreţ la Drosni 
şi spuse: Curajul dumitale mă îngrozeşte. 

Urmă o tăcere scurtă, încremenită. Cei trei tineri 
sergenţi priveau spectacolul care se desfăşura în faţa lor 


cu expresii ce reflectau grade variate de consternare şi 
incredulitate. Mallory şi Miller se uitau la el impasibili. 
Pentru o clipă Drosni păru să nu fi auzit bine, apoi faţa i 
se schimonosi de furie sălbatică şi-l lovi pe Andrea peste 
faţă cu dosul mâinii. În colţul din dreapta al gurii lui 
Andrea apăru o şuviţă de sânge, dar Andrea rămase 
nemişcat şi faţa lui nu exprima nimic. 

Ochii lui Drosni se îngustară. Andrea zâmbi scurt. 
Drosni îl lovi din nou, de data asta cu dosul celeilalte 
mâini. Efectul fu acelaşi, doar că de data asta şuviţa de 
sânge apăru în colţul stâng al gurii. Andrea zâmbi din 
nou, dar în ochii lui se citea o răceală de mormânt. 
Drosni se întoarse şi se îndepărtă, apoi se opri în faţa lui 
Mallory. 

— Chiar eşti conducătorul acestor oameni, căpitane 
Mallory? 

— Da. 

— Eşti un conducător foarte... tăcut, căpitane? 

— Ce pot să spun unui om care-şi întoarce armele 
împotriva prietenilor şi aliaţilor săi? Mallory se uită la el 
rece. Vreau să vorbesc cu comandantul vostru, nu cu un 
nebun. 

Faţa lui Drosni se întunecă. Făcu un pas înainte, cu 
braţul ridicat să lovească. Foarte repede, dar atât de 
uşor şi de calm, încât mişcarea păru înceată, şi, ignorând 
total cele două ţevi de puşcă înfipte în coastele sale, 
Mallory îşi ridică Luger-ul şi îl îndreptă spre faţa lui 
Drosni. Declicul piedicii de siguranţă a Luger-ului se auzi 
ca o lovitură de ciocan în tăcerea lăsată brusc, nefiresc 
de adâncă. 

Şi, într-adevăr, era o tăcere nefiresc de adâncă. Cu 
excepţia unei singure mişcări uşoare - atât de înceată, 
încât să fie imperceptibilă - şi partizanii, şi paraşutiştii 
încremeniseră într-un tablou vrednic de friza unui templu 


ionic. Cei trei sergenţi, ca şi majoritatea partizanilor, 
priveau uimiţi, fără să le vină să creadă. Cei doi care îl 
păzeau pe Mallory se uitară întrebători la Drosni. Drosni 
se uita la Mallory ca la un nebun. Andrea nu se uita la 
nimeni, în timp ce Miller avea acea privire detaşată şi 
dezgustată de tot, pe care numai el putea s-o aibă. Dar 
Miller fu cel care făcu acea mişcare uşoară, care se 
încheie cu degetul lui mare oprit pe piedica de siguranţă 
a Schmeisser-ului său. După câteva secunde luă degetul 
de pe ea: va veni momentul şi pentru Schmeisser-e, dar 
nu acum. 

Drosni îşi lăsă în jos mâna, într-o ciudată mişcare 
văzută cu încetinitorul, şi se dădu doi paşi înapoi. Faţa îi 
era încă întunecată de furie, ochii negri scăpărau cu 
cruzime, dar acum se stăpânea bine. Spuse: 

— Nu ştii că trebuie să fim prudenti? Până suntem 
siguri de identitatea voastră? 

— De unde să ştiu? Mallory făcu un gest cu capul 
spre Andrea. Data viitoare spune-le oamenilor dumitale 
să fie atenţi cu prietenul meu, ai putea chiar să-i averti- 
zezi să se ţină la distanţă. El a reacţionat în singurul fel 
pe care-l ştie. Şi ştiu de ce. 

— O să-mi explici mai târziu. Daţi-mi armele. 

— Nu, spuse Mallory, băgându-şi la loc Luger-ul în 
toc. 

— Eşti nebun? Vi le pot lua. 

— Aşa-i, spune calm Mallory. Dar mai întâi ar trebui 
să ne omori, nu? Şi nu cred că ai rămâne prea mult timp 
căpitan, amice! 

Furia din ochii lui Drosni deveni îngândurare. Dădu 
un ordin tăios în sârbo-croată şi din nou soldaţii lui în- 
dreptară puştile spre Mallory şi cei cinci tovarăşi ai săi. 
Dar nu făcură nici o încercare de a le lua armele. Drosni 
se întoarse, făcu un gest cu mâna şi o porni din nou în 


sus, prin pădurea în pantă abruptă. Drosni, îşi spuse 
Mallory, nu pare a fi genul de om căruia îi place să rişte 
prea mult. 

Timp de douăzeci de minute se căţărară cu greu pe 
povârnişul alunecos. O voce se auzi strigând din întuneric 
şi Drosni răspunse fără să se oprească. Trecură pe lângă 
două santinele cu puşti mitraliere şi într-un minut erau la 
cartierul general al lui Drosni. 

Era o tabără militară de dimensiuni destul de reduse 
- dacă un cerc larg de barăci rudimentare putea fi numit 
tabără - şi se găsea instalată într-una din acele vâlcele 
adânci atât de caracteristice zonei bosniace, după cum 
avea să afle Mallory. La baza acestei vâlcele creşteau 
două cercuri concentrice de pini mult mai înalţi şi mai 
groşi decât cei ce puteau fi văzuţi în vestul Europei, pini 
ale căror ramuri groase se împleteau la 25- 30 de metri 
deasupra pământului, formând o boltă acoperită de 
zăpadă, atât de deasă şi de nepătruns, încât pe 
pământul bătătorit al taberei nu era nici măcar zăpadă 
spulberată. Mai mult, acelaşi acoperiş împiedica orice 
rază de lumină să se strecoare în sus; nu exista nici o 
încercare de camuflaj la ferestrele luminate ale câtorva 
barăci, şi chiar se vedeau câteva felinare agăţate afară, 
pentru a lumina tabăra. Drosni se opri şi-i spuse lui 
Mallory: 

— Dumneata vii cu mine. Voi ceilalţi rămâneţi aici. 

II conduse pe Mallory către uşa celei mai mari barăci 
a taberei. Andrea, fără să fie rugat, îşi scoase raniţa şi se 
aşeză pe ea, apoi ezitând mai mult sau mai puţin, îl 
imitară şi ceilalţi. Paznicii lor se uitară la ei nesiguri, apoi 
se retraseră într-un semicerc neregulat, dar vigilent. 
Reynolds se întoarse către Andrea cu o expresie ce 
dovedea o lipsă totală de admiraţie şi de bunăvoință. 


— Eşti nebun, se auzi vocea lui Reynolds, într-o 
şoaptă plină de furie. Puteai să fii omorât. Din cauza ta 
puteam să fim cu toţii omorâţi. Ce-i cu tine, te-a-ngropat 
vreun obuz, sau ce ai? 

Andrea nu răspunse. Îşi aprinse unul din trabucele 
lui puturoase şi îl privi pe Reynolds gânditor şi blând, sau 
pe cât de blând putea el să arate. 

— Nebun e prea frumos spus. Groves era şi mai 
furios decât Reynolds. Sau chiar nu ştiai că tipul pe care 
l-ai omorât era un partizan? Chiar nu ştii ce înseamnă 
asta? Chiar nu ştii că oamenii ăştia trebuie întotdeauna 
să fie prudenţi? 

Fie că ştia sau nu, Andrea nu spuse nimic. Trase din 
trabuc şi-şi plimbă privirea calmă de la Reynolds la 
Groves. 

— Haideţi, spuse Miller pe un ton ce se voia liniştitor. 
Nici chiar aşa. Poate Andrea a fost puţin cam nechibzuit, 
dar... 

— Dumnezeule! spuse aprins Reynolds. Se uită cu 
disperare la ceilalţi doi sergenţi. Suntem la o mie de mile 
de casă, fără nici un ajutor, cu o şleahtă de căzături pe 
care le mănâncă trăgaciul. Se întoarse spre Miller şi-l 
maimuţări: „Nici chiar aşa!” 

Pe faţa lui Miller apăru o expresie jignită, şi se uită în 
altă parte. 


Încăperea era mare şi aproape goală. Singura con- 
cesie făcută confortului era un foc de pin care trosnea 
într-o vatră improvizată. Singurele mobile erau o masă 
crăpată din lemn de pin, două scaune şi o laviţă. 

Toate acestea Mallory le înregistră în subconştient. 
Nici măcar nu reacţionă când îl auzi pe Drosni spunând 
„Căpitane Mallory, acesta este comandantul meu” 


Era mult prea ocupat să-l privească uluit pe cel care 
stătea aşezat în spatele mesei. 

Omul era scund şi îndesat, în jur de 35 de ani. Ri- 
durile adânci din jurul ochilor şi al gurii se puteau datora 
timpului de afară, sau bunei dispoziţii, sau poate 
amândurora; căci în acest moment zâmbea uşor. Era 
îmbrăcat în uniforma de căpitan al armatei germane şi 
purta la gât Crucea de Fier. 


CAPITOLUL 4 


VINERI 
De la 02.00 la 03.30 


Căpitanul neamt se lăsă pe spate în scaunul său şi 
îşi împreună vârful degetelor. Avea aerul că savurează 
din plin momentul. 

— Hauptmann Neufeld, căpitane Mallory. Se uită la 
uniforma lui Mallory, în locurile unde ar fi trebuit să fie 
însemnele gradului. Sau cel puţin aşa cred. Eşti surprins 
să mă vezi? 

— Sunt încântat să te cunosc, Hauptmann Neufeld. 
Uimirea lui Mallory se transformase încet într-un început 
lung de zâmbet, iar acum scoase un oftat adânc de 
uşurare. Nici nu-ţi poţi imagina cât de încântat. 
Continuând să zâmbească, se întoarse spre Drosni, şi 
imediat zâmbetul i se transformă într-o expresie de 
consternare. Dar cine eşti dumneata? Cine e omul ăsta, 
Hauptmann Neufeld? Pentru numele lui Dumnezeu, cine 
sunt oamenii aia de afară? Trebuie să fie... ei trebuie să 
fie. Drosni îl întrerupse furios: 

— Unul din oamenii lui mi-a omorât un om. 

— Ce? 

Neufeld, al cărui zâmbet dispăruse şi el, se ridică 
brusc, răsturnând cu zgomot scaunul. Mallory îl ignoră şi 
continuă să se holbeze la Drosni. 


— Cine sunteţi? Pentru numele lui Dumnezeu, spu- 
ne-mi? 

Drosni răspunse încet: 

— Ni se spune cetnici. 

— Cetnici? Cetnici? Ce naiba sunt cetnicii ? 

— lartă-mă, căpitane, dacă zâmbesc uşor neîncre- 
zător. Neufeld îşi recăpătase cumpătul şi chipul lui avea 
acum un aer impasibil şi ciudat de prudent; numai ochii îi 
erau atenţi. 

Ceva foarte neplăcut, îşi spuse Mallory, s-ar putea 
întâmpla celor care s-ar înşela şi l-ar subaprecia pe 
Hauptman Neufeld. 

— Dumneata? Şeful unei misiuni speciale în această 
ţară, şi nu ai fost suficient de bine instruit ca să ştii că 
cetnicii sunt aliaţii noştri iugoslavi? 

— Aliați? Aaaa! Faţa lui Mallory se lumină a în- 
țelegere. Trădători? Colaboraţionişti iugoslavi? Da? 

Un mormăit de fiară se auzi din gâtlejul lui Drosni, 
care făcu un pas spre Mallory, cu mâna dreaptă încleş- 
tată pe mânerul unui cuţit. Neufeld îl opri cu o comandă 
tăioasă şi o mişcare scurtă şi rapidă a mâinii în jos. 

— Şi ce vrei să spui cu misiunea specială? întrebă 
Mallory. Se uită pe rând la cei doi şi apoi zâmbi, părând a 
înţelege. Oh, într-adevăr suntem o misiune specială, dar 
nu aşa cum credeţi. Sau cel puţin, nu aşa cum credeu că 
voi credeţi. 

— Nu? Tehnica lui Neufeld de ridicare a sprâncenei 
îşi spuse Mallory, aproape că se putea măsura cu cea a 
lui Miller. Atunci de ce crezi că vă aşteptam? 

— Dumnezeu ştie, răspunse sincer Mallory. Credeam 
că sunt partizani. Mă tem că de-asta a fost omorât omul 
lui Drosni. 


— De-asta a fost omorât - Neufeld se uită la Mallory 
cu privirea lui impasibilă şi prudentă, îşi ridică scaunul şi 
se aşeză gânditor. Cred că ar fi mai bine să te explici. 


Aşa cum îi stătea bine unui bărbat care se aventu- 
rase peste tot în West End-ul Londrei, Miller obişnuia să 
folosească la masă un şervet; şi acum folosea întradevăr 
unul, vârât în partea de sus a tunicii, pe când stătea pe 
raniţa sa în mijlocul taberei lui Neufeld şi mânca cu un 
aer dezgustat, dintr-o gamelă, ceva ce semăna vag cu 
nişte gulaş. Cei trei sergenţi, aşezaţi alături, priviră 
pentru câteva clipe cu uimire spectacolul, apoi îşi reluară 
discuţia în şoaptă. Andrea, trăgând din inevitabilul lui 
trabuc puturos şi ignorând total cele şase santinele 
atente şi neîncrezătoare, se plimba nepăsător prin 
tabără, otrăvind aerul pe oriunde trecea. Prin aerul 
îngheţat al nopţii se auzea clar, în depărtare, cineva 
cântând încet, acompaniat de o chitară. 

Pe când Andrea îşi încheia circuitul taberei, Miller 
ridică privirea şi făcu un semn cu capul în direcţia mu- 
zicii. 

— Cine cântă? 

Andrea ridică din umeri. 

— Poate-i la radio. 

— Ar trebui să-şi cumpere alt radio. Urechea mea... 

— Ascultaţi! Reynolds îi întrerupse cu o şoaptă în- 
cordată şi insistentă. Am discutat ceva. 

Miller se jucă puţin cu şervetul, şi apoi spuse blând: 

— Nu. Gândiţi-vă la mamele şi iubitele îndurerate pe 
care o să le lăsaţi în urma voastră. 

— Ce vrei să spui? 

— V-a trecut prin cap să o întindem, asta vreau să 
spun, răspunse Miller. Poate altă dată. 


— De ce nu acum? Groves era îndărjit. Acum îi 
putem lua prin surprindere. 

— Oare? Miller oftă. Ce naiv eşti! Uită-te mai bine. 
Doar nu crezi că Andrea chiar se da în vânt după sport, 
nu? 

Cei trei sergenţi furişară o privire în jur, apoi se 
uitară întrebători la Andrea. ; 

— Cinci ferestre întunecate, spuse Andrea. In spatele 
lor cinci siluete întunecate. Cu cinci mitraliere la fel de 
întunecate. 

Reynolds dădu încet din cap şi se uită în altă parte. 


— Ei bine! Neufeld, observă Mallory, avea o mare 
slăbiciune să-şi împreuneze vârful degetelor. Mallory cu- 
noscuse odată un judecător căruia îi plăceau teribil de 
mult condamnările la moarte, şi care avea exact aceeaşi 
slăbiciune. Povestea pe care mi-o spui, dragul meu că- 
pitan Mallory, continuă Neufeld, este într-adevăr deo- 
sebit de ciudată. 

— Exact, recunoscu Mallory. Aşa ar trebui să fie, nu? 
ca să poată explica situaţia deosebit de ciudată în care 
ne aflăm în acest moment. 

— Adevărat, adevărat. Fără grabă, atent, Neufeld 
numără pe degete. Pretinzi că timp de câteva luni ai 
condus o reţea de contrabandişti cu penicilină şi alte 
medicamente în sudul Italiei. Ca ofiţer de legătură al 
Aliaților ţi-a fost foarte uşor să le obţii de la bazele 
armatei şi aviaţiei americane. 

— Am avut ceva greutăţi spre sfârşit, recunoscu 
Mallory. 

— Ajung şi la asta. Mai pretinzi că acele provizii erau 
trimise Wehrmacht-ului. 

— Aş vrea să nu mai foloseşti cuvântul „pretinzi” pe 
tonul ăsta, spuse iritat Mallory. Întreabă-l pe şeful 


Serviciului de Contrainformaţii din Padova al 
feldmareşalului Kesselring. 

— Cu plăcere! Neufeld puse mâna pe telefon, spuse 
câteva cuvinte în germană şi aşeză la loc receptorul. 
Mallory îl întrebă surprins: 

— Ai o linie directă cu exteriorul? Din locul ăsta? 

— Am o linie directă cu o baracă aflată la 50 de 
metri de aici, unde avem un transmiţător foarte puternic. 
Deci... Mai pretinzi că aţi fost prinşi, judecaţi la curtea 
marţială şi aşteptaţi confirmarea sentinţei de 
condamnare la moarte. Da? 

— Dacă sistemul vostru de spionaj din Italia este aşa 
cum se vorbeşte, o să afli asta mâine, spuse pe un ton 
sec Mallory. 

— Exact, exact. Apoi aţi reuşit să fugiţi, aţi omorât 
paznicii şi aţi auzit în camera de instructaj cum erau 
instruiți agenţii pentru o misiune în Bosnia, îşi împreună 
din nou vârfurile degetelor. Aici s-ar putea să spui 
adevărul. Ce misiune ziceai că au primit? 

— N-am zis nimic. N-am fost foarte atent. Era ceva 
despre găsirea unor şefi de misiune britanici care se 
pierduseră, şi încercarea de a distruge reţeaua voastră 
de spionaj. Nu sunt foarte sigur. Aveam lucruri mult mai 
importante la care să ne gândim. 

— Sunt convins, spuse Neufeld dezgustat. Pielea 
voastră, de pildă. Ce s-a întâmplat cu galoanele 
dumitale, căpitane? Baretele de decoraţii? Nasturii? 

— E clar că n-ai trecut niciodată prin curtea marţială, 
Hauptmann Neufeld. 

— Ai fi putut să ţi le smulgi singur, spuse cu 
blândeţe Neufeld. 

— Şi pe urmă să golesc trei sferturi din combustibilul 
din rezervoare înainte să furăm avionul? 


— Rezervoarele erau numai pe sfert pline? Mallory 
dădu din cap aprobator. Şi avionul vostru s-a prăbuşit 
fără să ia foc? 

— N-aveam intenţia să ne prăbuşim, spuse Mallory, 
începând să-şi piardă răbdarea. Voiam să aterizăm. Dar 
ne-am trezit fără combustibil - şi, cum am aflat acum, în 
alt loc decât voiam. 

Neufeld răspunse absent: 

— Ori de câte ori partizanii aprind lumini de ate- 
rizare, aprindem şi noi câteva - în plus, ştiam că voi - sau 
alţii - veneau. Fără benzină, ei? Din nou Neufeld vorbi 
scurt la telefon, apoi se întoarse spre Mallory. Totul este 
în ordine - dacă e adevărat. Mai rămâne doar de explicat 
moartea omului căpitanului Drosni. 

— Imi pare rău pentru asta. A fost o greşeală 
grosolană. Dar cu siguranţă că puteţi înţelege. Ultimul 
lucru pe care-l doream era să aterizăm printre voi, să 
ajungem la voi. Auzisem ce păţesc paraşutiştii britanici 
care aterizează pe teritoriu german. 

Din nou Neufeld îşi uni vârfurile degetelor. 

— Suntem în stare de război. Continuă. 

— Intenţia noastră era să aterizăm pe teritoriul 
partizanilor, să ne strecurăm peste linii şi să ne predăm. 
Când oamenii lui Drosni şi-au îndreptat armele spre noi 
am crezut că partizanii erau demult pe urmele noastre, 
că fuseseră anunţaţi că am furat avionul. Şi pentru noi 
asta nu putea însemna decât un singur lucru. 

— Aşteaptă afară. Căpitanul Drosni şi cu mine venim 
imediat. 

Mallory ieşi. Andrea, Miller şi cei trei sergenţi stăteau 
liniştiţi pe raniţele lor. Din depărtare se mai auzea 
sunetul uşor al muzicii. Mallory se opri o clipă să asculte, 
apoi se îndreptă spre ceilalţi! Miller se şterse la gură 
delicat cu şervetul şi ridică privirea sere Mallory. 


— Aţi avut o discuţie agreabilă? 

— l-am spus o poveste. Cea despre care am discutat 
în avion. Se uită la cei trei sergenţi. Ştie vreunul din voi 
germana? 

Toţi trei scuturară din cap. 

— Bun. Uitaţi şi că ştiţi engleza. Dacă cineva vă 
întreabă ceva, nu ştiţi nimic. 

— Chiar dacă nu mă întreabă, spuse cu amărăciune 
Reynolds, tot nu ştiu nimic. 

— Cu atât mai bine, spuse Mallory încurajator. Aşa 
nu poţi niciodată să spui nimic, nu? 

Se întrerupse şi se întoarse pe când Neufeld şi 
Drosni apărură în pragul uşii. Neufeld veni spre ei şi 
spuse: 

— Cât aşteptăm o confirmare, poate vreţi nişte 
mâncare şi vin. La fel cum făcuse şi Mallory puţin mai 
devreme, ascultă cu atenţie pentru o clipă. Dar mai întâi 
trebuie să-l cunoaşteţi pe menestrelul nostru. 

— Ne vom mulţumi doar cu mâncarea şi vinul, spuse 
Andrea. 

— Priorităţile voastre sunt greşite. O să vedeţi. Ve- 
niti. 

Sala de mese - dacă putea fi ridicată la acest rang - 
se afla cam la patruzeci de metri de acolo. Neufeld 
deschise uşa unei barăci şi văzură ceva improvizat în 
grabă, două mese şubrede şi patru laviţe aşezate pe 
podeaua de pământ. In fundul încăperii, obişnuitul foc de 
pin ardea în obişnuita vatră de piatră Aproape de foc, la 
capătul celei mai îndepărtate mese, trei oameni. 

— In mod clar, ţinând seama de hainele cu gulerul ri- 
dicat şi puştile rezemate lângă ei, un fel de santinele 
ieşite pentru moment din gardă - beau cafea şi ascultau 
cântecul liniştit al unei siluete aşezate pe jos, lângă foc. 


Cântărețul era îmbrăcat într-un hanorac zdrenţuit, o 
pereche de pantaloni şi mai zdrenţuiţi şi nişte cizme 
până la genunchi căscate la fiecare cusătură. Faţa nu i se 
vedea aproape deloc, cu excepţia unui puf de păr negru 
şi a unor ochelari mari, întunecaţi. 

Lângă el, părând să doarmă cu capul pe umărul lui, 
stătea o fată. Era îmbrăcată într-o manta a armatei 
britanice, foarte ruptă, cu gulerul ridicat, atât de lungă 
încât îi acoperea complet picioarele îndoite sub ea. Cu 
părul ei foarte blond, ciufulit, care îi atârna pe umeri, s-ar 
fi putut mândri orice scandinavă, dar pomeţii largi, 
sprâncenele întunecate şi genele lungi coborâte peste 
obrajii foarte palizi aparţineau fără nici o îndoială unei 
slave. 

Neufeld traversă încăperea şi se opri lângă foc. Se 
aplecă spre cântăreţ şi spuse: 

— Petar, vreau să-ţi prezint nişte prieteni. 

Petar îşi pusa jos chitara, ridică puţin capul, apoi se 
întoarse şi atinse braţul fetei. Imediat fata înălţă capul şi 
ochii ei, ochi mari, întunecaţi ca funinginea, se 
deschiseră mari. Avea o privire de animal hăituit. Se uită 
în jurul ei rătăcită, apoi sări repede în picioare, părând şi 
mai mică din cauza mantalei care-i ajungea aproape 
până la glezne, şi întinse mâna să-l ajute pe chitarist să 
se ridice. Pe când se ridica, el se împiedică şi bâjbâi în 
gol - era clar că era orb. 

— Ea e Maria, spuse Neufeld. Maria, ţi-l prezint pe 
căpitanul Mallory. 

— Căpitanul Mallory. Avea vocea blândă şi puţin 
răguşită; engleza ei era aproape lipsită de accent. Eşti 
englez, căpitane Mallory? 

Evident, îşi spuse Mallory, nu era nici momentul şi 
nici locul să se laude cu strămoşii lui din Noua Zeelandă. 
Zâmbi. 


— Da, ceva în genul ăsta. 

Maria zâmbi la rândul ei. 

— Întotdeauna am vrut să cunosc un englez. 

Făcu un pas înainte, spre mâna întinsă a lui Mallory, 
i-o dădu la o parte şi-i trase o palmă, cu toată puterea, 
pe obraz. 

— Maria! Neufeld se uită surprins la ea. E de partea 
noastră. 

— Englez şi trădător? Ridică din nou mâna dar braţul 
îi fu brusc oprit de strânsoarea lui Andrea. Încercă, în 
van, să se elibereze, apoi se linişti, şi doar ochii 
întunecaţi mai străluciră plini de furie. Andrea îşi duse 
mâna liberă la obraz şi şi-l frecă, amintindu-şi cu 
tandrete. 

— Zău dacă nu-mi aminteşte de Maria mea, spuse 
el cu admiraţie, apoi îi zâmbi lui Mallory. Ştiu să-şi fo- 
losească mâinile, iugoslavii ăştia. 

Mallory îşi frecă trist obrazul, şi se întoarse spre 
Neufeld. 

— Poate că Petar - aşa-l cheamă, nu?... 

— Nu. Neufeld scutură categoric din cap. Mai târziu: 
să mâncăm acum. 

Îi conduse spre masa din fundul încăperii, le făcu 
semn să ia loc, se aşeză şi el şi continuă: Regret. A fost 
vina mea. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

— E - ăăă - întreagă? întrebă delicat Miller. 

— Un animal sălbatic, aşa crezi? 

— Pentru unul de casă, ar fi destul de periculos, nu-i 
aşa? 

— A absolvit Universitatea din Belgrad, Limbi 
străine. Strălucit, mi s-a spus. La puţin timp după ab- 
solvire s-a întors acasă, în munţii bosniaci. Şi-a găsit 
părinţii şi cei doi fraţi mai mici măcelăriți. Şi - ei bine, de 
atunci e aşa. 


Mallory se răsuci în scaun şi se uită la fată. Privirea 
ei întunecată şi fixă era aţintită, fără să clipească, asupra 
lui, iar expresia ei era departe de a fi încurajatoare. 
Mallory se întoarse din nou spre Neufeld. 

— Cine a făcut-o? Vreau să spun, povestea cu pă- 
rinţii ei. 

— Partizanii, spuse furios Drosni. Blestemat fie 
sufletul lor întunecat. Părinţii Mariei erau de-ai noştri, 
cetnici. 

— Şi cântăreţul? întrebă Mallory. 

— Fratele ei mai mare. Neufeld dădu încet din cap. 
Orb din naştere. Oriunde merge ea, îl duce de mână. 
Ochii lui sunt ea; ea e viaţa lui. 

Rămaseră tăcuţi până li se aduseră mâncarea şi 
vinul. Dacă o armată n-ar mărşălui decât cu stomacul 
îndestulat, îşi spuse Mallory, atunci aceasta n-ar ajunge 
prea departe; auzise el că partizanii erau aproape dis- 
peraţi în ceea ce priveşte mâncarea, dar dacă ce primi- 
seră ei acum era o mostră reprezentativă, se părea că 
nici cetnicii şi nemţii nu se aflau într-o situaţie cu mult 
mai bună. Fără entuziasm, luă puţin cu lingura - ar fi fost 
imposibil să folosească furculiţa - din tocana cenușie, o 
fiertură în care nişte urme vagi de ceea ce semăna a 
carne pluteau stinghere într-un sos lung nedefinit, se uită 
la Andrea şi se miră de curajul gastronomic cu care 
aproape golise farfuria. Miller îşi întoarse privirea de la 
farfuria lui şi sorbi delicat din vinul roşu şi aspru. Cei trei 
sergenţi nu se uitaseră încă la mâncare: erau prea 
ocupați s-o privească pe fata de lângă foc. Neufeld le 
văzu interesul şi zâmbi. 

— Sunt de acord, domnilor, că n-am văzut niciodată 
o fată mai frumoasă, şi Dumnezeu ştie cum ar arăta dacă 
s-ar şi spăla. Dar nu e pentru dumneavoastră, domnilor. 
Nu e pentru nimeni. E deja măritată. Se uită la feţele 


întrebătoare şi scutură din cap. Nu cu un bărbat. Cu un 
ideal - dacă puteţi considera moartea un ideal. Moartea 
partizanilor. 

— Încântător, murmură Miller. 

Nu se mai auzi nici un comentariu, căci nu era nici 
unul de făcut. Mâncară în tăcerea spartă doar de 
cântecul uşor, care venea dinspre foc; vocea era destul 
de melodioasă, dar chitara era jalnic dezacordată. An- 
drea îşi împinse farfuria goală, se uită iritat la cântăreţul 
orb şi se întoarse către Neufeld. 

— Ce cântă? 

— Un vechi cântec de iubire bosniac, aşa mi s-a 
spus. Foarte vechi şi foarte trist. Şi voi aveţi aşa ceva în 
engleză. Pocni din degete. Da, asta-i. „Fata pe care-am 
lăsat-o acasă”. 

— Spune-i să cânte altceva, murmură Andrea. Neu- 
feld se uită la el surprins, apoi întoarse capul spre un 
sergent neamt care tocmai intrase şi se aplecă să-i şop- 
tească ceva la ureche. Neufeld dădu aprobator din cap şi 
sergentul ieşi. 

— Deci aşa. Neufeld era gânditor. Un raport radio de 
la patrula care a găsit avionul vostru. Rezervoarele erau 
într-adevăr goale. Nu cred că mai trebuie să aşteptăm 
confirmarea de la Padova, nu, căpitane Mallory? 

— Nu înţeleg. 

— Nu contează. Spune-mi, ai auzit vreodată de un 
general Vukalovic? 

— Generalul care? 

— Vukalovic. 

— Nu-i de-al nostru, spuse Miller categoric. Nu cu un 
nume ca ăsta. 

— Cred că sunteţi singurii din lugoslavia care nu au 
auzit de el. Toată lumea îl ştie: partizani, cetnici, nemți, 
bulgari, toţi. E unul din eroii lor naţionali. 


— Dă-mi, te rog, vinul, îl întrerupse Andrea. 

— Mai bine-ai fi atent, spuse Neufeld tăios. Vukalovic 
comandă o divizie de infanterie a partizanilor, prinsă de 
aproape trei luni într-un cot al râului Neretva. La fel ca şi 
cei pe care-i conduce, Vukalovic e nebun. Nu au 
adăposturi. Au arme puţine, au rămas aproape fără 
muniții şi în curând vor muri de foame. Uniformele lor 
sunt în zdrenţe. Sunt terminati.. 

— Atunci de ce nu ies de acolo? întrebă Mallory. 

— Imposibil să iasă. Malurile abrupte ale Neretvei îi 
opresc spre est. Către nord şi vest sunt munţi de ne- 
trecut. Singura posibilitate ar fi către sud, peste podul de 
pe Neretva. lar acolo aşteaptă două divizii blindate de- 
ale noastre. 

— Nu există defilee? întrebă Mallory. Trecători prin 
munţi? 

— Două. Barate de cele mai bune trupe de asalt ale 
noastre. 

— Atunci de ce nu renunţă? întrebă rezonabil 
Mallory. Nu le-a spus nimeni care sunt regulile răz- 
boiului? 

— Sunt nebuni, ascultă-mă pe mine, spuse Neufeld. 
Nebuni de legat. 


Exact în acel moment, Vukalovic şi partizanii săi 
dovedeau altor nemți cât de mare era gradul lor de ne- 
bunie. 

Defileul de Vest era îngust, întortocheat, plin de 
bolovani, cu pereţi drepţi şi reprezenta singura trecă- 
toare prin munţii înalţi care închideau Capcana Zenica la 
est. De trei luni de zile, unităţi de infanterie germane - la 
care recent se adăugase un număr tot mai mare de 
unităţi de vânători de munte foarte bine pregătite - 
încercaseră să forţeze ieşirea; de trei luni de zile erau 


respinse sângeros. Dar nemţii nu renunţau, iar în această 
noapte deosebit de friguroasă, în care luna licărea din 
când în când şi ningea uşor şi intermitent, încercau din 
nou. 

Nemţii porniră atacul cu acea pricepere rece şi eco- 
nomie de mişcări născute dintr-o experienţă îndelungată 
şi dură. Înaintau prin defileu în trei linii, destul de egale şi 
înţelept eşalonate. Combinația dintre halatele lor albe de 
camuflaj, folosirea fiecărui loc de adăpost şi înaintarea 
scurtă şi rapidă în momentele când luna era acoperită de 
nori făceau să fie imposibil de văzut. Sigur că nu era prea 
greu să-i localizezi; duceau cu ei muniții pentru pistoalele 
şi puştile mitralieră, iar fulgerările ce ţâşneau pe ţevile 
acestora erau aproape continue. Aproape la fel de 
neîntrerupte, dar la o oarecare distanţă în spatele lor, 
detunăturile surde şi seci ale pieselor de artilerie de 
munte indicau barajul artileriei care se strecura 
precedându-i pe nemți pe panta bolovănoasă a defileului 
îngust. Partizanii iugoslavi aşteptau la intrarea în defileu, 
la adăpostul unui parapet de bolovani, pietre îngră- 
mădite în grabă şi trunchiuri de copaci doborâţi de focul 
artileriei germane. Deşi zăpada era groasă şi vântul ce 
bătea dinspre răsărit tăios, foarte puţini partizani purtau 
mantale. Erau îmbrăcaţi într-o uluitoare varietate de 
uniforme, care aparținuseră în trecut membrilor 
armatelor britanice, nemţeşti, italiene, bulgare şi 
iugoslave. Singurul element comun era o stea roşie 
cusută în partea dreaptă a bonetelor lor. Majoritatea 
uniformelor erau subţiri şi rupte, şi nu le ofereau prea 
mult adăpost împotriva frigului pătrunzător, aşa că 
aproape tot timpul tremurau. Un număr foarte mare 
dintre ei erau răniţi: picioare în atele, braţe în eşarfe şi 
capete bandajate. Dar trăsătura comună a acestei 
adunături de apărători erau feţele lor slabe şi vlăguite, 


feţe pe care, alături de liniile adânc săpate de foame, se 
puteau vedea calmul şi hotărârea de neclintit a unor 
oameni care nu mai au nimic de pierdut. 

În mijlocul grupului de apărători, la adăpostul 
trunchiului gros al unuia din puţinii pini care mai ră- 
măseseră în picioare, se aflau doi bărbaţi. Faţa adânc 
brăzdată - iar acum şi mai epuizată -, sub părul argintiu, 
a generalului Vukalovic era de neconfundat. Dar ochii 
întunecaţi străluciră la fel de puternic ca întotdeauna 
când se aplecă în faţă să ia o ţigară şi să şi-o aprindă de 
la ofiţerul care era alături de el în adăpost, un bărbat 
oacheş, cu nasul coroiat, al cărui păr negru era pe 
jumătate acoperit cu un bandaj pătat de sânge. 

— Sigur că suntem nebuni, dragul meu Stefan. Și 
dumneata eşti nebun - altfel ai fi plecat de aici acum 
multe săptămâni. Suntem cu toţii nebuni. Nu ştiai? 

— Ştiu asta. Maiorul Stefan îşi trecu dosul mâinii 
peste obrazul neras de o săptămână. Aterizarea dumnea- 
voastră cu paraşuta, acum o oră. Şi aia a fost o nebunie. 
Ei bine, dumneavoastră... 

Se întrerupse când o puşcă se descarcă la doar un 
metru depărtare şi se apropie de un tânăr slab ce nu 
părea să aibă mai mult de 17 ani, şi care se uita cu 
atenţie către obscuritatea albă a defileului prin cătarea 
unei Lee-Enfield. 

— L-ai nimerit? 

Băiatul se răsuci şi ridică privirea. Un copil, îşi spuse 
disperat Vukalovic, doar un copil - ar fi trebuit să fie încă 
la şcoală. 

— Nu sunt sigur, domnule, răspunse băiatul. 

— Câte gloanţe mai ai? Numără-le. 

— N-am nevoie să le mai număr. Şapte. 


— Nu trage până nu eşti sigur. Stefan se întoarse la 
Vukalovic. Dumnezeu mi-e martor, domnule, aţi fost cât 
pe-aci să cădeţi în mâinile nemților. 

— Ar fi fost mai rău fără paraşută, spuse blând 
Vukalovic. 

— Atât de puţin timp; Stefan îşi lovi palma cu celălalt 
pumn strâns. Atât de puţin timp ne-a mai rămas. A fost o 
nebunie să vă întoarceţi. Ei au mai multă nevoie de 
dumneavoastră... 

Se întrerupse brusc, ascultă o fracțiune de secundă, 
se aruncă spre Vukalovic şi-l trânti la pământ pe când un 
proiectil de aruncător fâsâi prin aer, se înfipse printre 
pietre la jumătate de metru depărtare şi explodă. In 
apropiere un om ţipă în agonie. Un al doilea proiectil 
ateriză, apoi al treilea şi al patrulea, toate pe o rază de 
mai puţin de zece metri. 

— Au găsit bătaia, blestemaţii! 

Stefan se ridică în picioare şi se uită cu atenţie spre 
defileu. Câteva lungi secunde nu văzu nimic, căci o fâşie 
de nori întunecase luna. Apoi luna apăru şi putu să vadă 
limpede duşmanul. Probabil că datorită unui semnal bine 
stabilit, nu mai încercau să se adăpostească; acum o 
porniseră drept în sus pe pantă cu toată energia de care 
erau capabili, cu puştile şi mitralierele în mână - şi când 
luna ieşi din nou, apăsă pe trăgaci. Stefan se aruncă la 
adăpostul unui bolovan. 

— Acum, strigă el. Acum. 

Prima rafală inegală a partizanilor dură doar câteva 
secunde, apoi o umbră neagră se lăsă peste vale. Focul 
încetă. 

— Continuaţi să trageţi, strigă Vukalovic. Nu vă 
opriţi. Se apropie. Trase o rafală din pistolul lui mitralieră, 
apoi îi spuse lui Stefan: Ştiu ce vor, amicii noştri de- 
acolo. 


— Ar trebui să ştie. Stefan pregăti un mănunchi de 
grenade şi îl aruncă în vale. Doar le-am oferit un an- 
trenament serios. 

Luna apăru din nou. Prima linie de soldaţi nemti 
ajunsese la vreo douăzeci şi cinci de metri de parapet. 
Ambele tabere îşi trimiseră grenade de mână, în bătaie 
directă. Câţiva soldaţi germani căzură, dar veniră alţii şi 
se aruncară asupra parapetului. Situaţia deveni confuză. 
Ici şi colo se lupta îndârjit corp la corp. Oamenii strigau 
unul la altul, se înjurau, se omorau. Dar parapetul 
rezista. Brusc, nori grei întunecaţi se rostogoliră în faţa 
lunii, bezna se revărsă peste defileu şi, încet, totul se 
linişti. În depărtare, bubuitul artileriei şi a focurilor de 
aruncătoare scăzu până la un zgomot înfundat, apoi se 
stinse. 

— O cursă? spuse încet Vukalovic către Stefan. Crezi 
că or să mai vină? 

— Nu în noaptea asta. Stefan era categoric. Sunt 
curajoşi, dar... 

— Dar nu nebuni? 

— Dar nu nebuni. 

Faţa lui Stefan era plină de sânge de la o rană carei 
se deschisese, dar zâmbea. Se ridică şi se întoarse când 
un sergent solid se apropie de el şi schiţă un salut. 

— Au plecat, domnule. De data asta am pierdut 
şapte oameni, şi paisprezece sunt răniţi. 

— Postaţi pichete la două sute de metri mai jos, 
spuse Stefan. Se întoarse către Vukalovic. Aţi auzit, 
domnule? Şapte morţi, paisprezece răniţi. 

— Câţi au mai rămas? 

— Două sute. Poate două sute cinci. 

— Din patru sute. Gura lui Vukalovic tremură. 
Doamne Dumnezeule, din patru sute! 

— Din care şaizeci sunt răniţi. 


— Cel puţin îi poţi duce la spital acum. 

— Nu mai există spital, spuse Stefan abătut. N-am 
avut timp să vă spun. A fost bombardat azi-dimineaţă. 
Amândoi doctorii omorâţi. Toate medicamentele - bum! 
Pur şi simplu. 

— Toate? Toate distruse? Vukalovic tăcu o clipă. O 
să vă trimit altele de la cartierul general. Răniţii care 
sunt în stare să meargă se pot duce singuri până acolo. 

— Răniţii nu vor să plece, domnule. Nu mai vor. 

Vukalovic dădu din cap, în semn că înţelege, şi con- 
tinuă: 

— Muniţii? 

— Pentru două zile. Trei, dacă suntem atenţi cu ele. 

— Şaizeci de răniţi. Vukalovic scutură din cap, parcă 
fără să-i vină să creadă. Fără nici o îngrijire medicală. 
Muniţiile aproape terminate. Fără mâncare. Fără 
adăpost. Şi nu vor să plece. Şi ei sunt nebuni? 

— Da, domnule. 

— Cobor la râu, mă duc la cartierul general, la co- 
lonelul Laszlo. 

— Da, domnule. Stefan zâmbi uşor. Mă îndoiesc că 
mintea lui e mai întreagă decât a mea. 

— Nu cred că e, spuse Vukalovic. 

Stefan salută şi se întoarse, ştergându-şi sângele de 
pe faţă, făcu câţiva paşi scurţi şi nesiguri, apoi 
îngenunchie lângă un om grav rănit. Vukalovic se uită 
după el cu o faţă albă, fără expresie, clătinând uşor din 
cap; apoi se întoarse şi el şi se îndepărtă. 


Mallory termină de mâncat şi-şi aprinse o ţigară. 

— Şi deci ce-o să se întâmple cu partizanii ăia din 
Capcana Zenica, cum îi spuneţi voi? 

— O să spargă încercuirea, spuse Neufeld. Sau cel 
puţin o să încerce. 


— Dar chiar dumneata ai spus că e imposibil. 

— Nimic nu e imposibil de încercat pentru partizanii 
ăia nebuni. Aş vrea, spuse mohorât Neufeld, să ducem 
un război normal împotriva unor oameni normali, ca 
britanicii sau americanii. Oricum, avem informaţii - 
informaţii sigure - că o încercare de ieşire din încercuire 
e iminentă. Problema e că sunt acele două defilee - ar 
putea chiar să încerce forțarea podului de pe Neretva - şi 
nu ştim unde o să fie breşa... 

— Foarte interesant. Andrea se uită cu o mutră acră 
spre muzicantul orb care continua să murmure acelaşi 
vechi cântec de dragoste bosniac. Acum putem să 
dormim puţin? 

— Mă tem că nu în noaptea asta. Neufeld schimbă 
un zâmbet cu Drosni. Voi o să aflaţi pentru noi unde o să 
fie breşa. 

— Noi? Miller îşi goli paharul şi se întinse după sticlă. 
Contagioasă nebunia asta. 

Neufeld păru să nu-l audă. 

— Tabăra partizanilor e cam la zece kilometri de aici. 
O să vă prezentaţi acolo ca o misiune britanică serioasă 
care s-a rătăcit. Apoi, după ce le aflaţi planul, le spuneţi 
că vă duceţi la cartierul lor general de la Dvar; ceea ce 
evident nu faceţi, ci vă întoarceţi aici. Ce poate fi mai 
simplu de-atât? 

— Miller are dreptate, spuse Mallory plin de con- 
vingere. Chiar că sunteţi nebuni. 

— Încep să cred că se vorbeşte prea mult de 
nebunia asta. Neufeld zâmbi. Poate că aţi prefera să fiţi 
daţi de căpitanul Drosni pe mâna oamenilor lui. Vă asigur 
că sunt foarte trişti pentru - ăăă - camaradul lor mort. 

— Nu poţi să ne faci una ca asta! Faţa lui Mallory se 
strâmbă de furie. Partizanii or să primească un mesaj 
radio despre noi. Mai devreme sau mai târziu. Şi atunci - 


ei bine, ştii ce se va întâmpla atunci. Nu poţi să ne ceri 
aşa ceva. 

— Pot s-o cer. Neufeld se uită fără entuziasm la 
Mallory şi cei cinci tovarăşi ai lui. Întâmplător nu mă dau 
în vânt după traficanţii de droguri şi contrabandiştii de 
medicamente. 

— Nu cred că opinia dumitale va însemna prea mult 
în anumite cercuri, spuse Mallory. 

— Adică? 

— Şefului Serviciului de Contrainformaţii al lui 
Kesselring n-o să-i placă deloc asta. 

— Dacă nu vă întoarceţi, n-o să afle niciodată. Dacă 
vă întoarceţi - Neufeld zâmbi şi-şi duse mâna la Crucea 
de Fier de la gât - o să-mi dea probabil o frunză de stejar 
la asta. 

— Fermecător tip, nu? spuse Miller, fără a se adresa 
cuiva în mod special. 

— Haideţi. Neufeld se ridică de la masă. Petar! 

Cântărețul orb dădu din cap, îşi atârnă chitara de 
umăr şi se ridică în picioare, o dată cu sora lui. 

— Ce-i asta? întrebă Mallory. 

— Călăuze. 

— Ăştia doi? 

— Ei bine, spuse Neufeld rezonabil, nu prea puteţi 
ajunge singuri acolo, nu? Petar şi sora lui - adică, sora lui 
- cunosc Bosnia mai bine ca vulpile. 

— Dar partizanii... începu Mallory, însă Neufeld îl 
întrerupse. , 

— Nu cunoşti Bosnia. Aştia doi colindă pe unde vor şi 
nimeni nu-i alungă. Bosniacii cred - şi Dumnezeu mi-e 
martor că au motive suficiente - că sunt blestemaţi şi că-i 
pot deochia. Asta e o ţară de superstiții, căpitane 
Mallory. 

— Dar... dar cum o să ştie ei unde să ne ducă? 


— O să ştie. Neufeld dădu din cap către Drosni, care- 
i vorbi repede Mariei în sârbo-croată, apoi ea la rândul ei 
îi spuse ceva lui Petar, care scoase nişte sunete ciudate 
din gât. 

— Ce limbă stranie, remarcă Miller. 

— Are un defect de vorbire, spuse scurt Neufeld. Aşa 
s-a născut. Poate cânta, dar nu şi vorbi - s-a mai auzit 
aşa ceva. Te mai miri că oamenii cred că sunt bles- 
temati? Se întoarse spre Mallory. Aşteaptă afară cu 
oamenii dumitale. 

Mallory dădu din cap şi le făcu celorlalţi semn să-l 
urmeze. Neufeld, observă el, începu imediat o discuţie 
scurtă, cu voce joasă cu Drosni, care dădu din cap, îl 
chemă pe unul din cetnicii săi şi-i dădu o însărcinare. 
Ajuns afară, Mallory se îndepărtă puţin de ceilalţi cu 
Andrea şi-i murmură ceva la ureche, ceva ce numai el 
putu să audă, iar Andrea, aproape imperceptibil, dădu 
aprobator din cap. 

Neufeld şi Drosni ieşiră din baracă, urmaţi de Maria 
care îl ducea pe Petar de mână. Pe când se apropiau de 
grupul lui Mallory, Andrea se îndreptă degajat spre ei, 
fumând eternul trabuc urât mirositor. Se postă în faţa 
unui Neufeld nedumerit şi-i suflă arogant fumul în nas 

— Nu cred că mă omor prea tare după dumneata, 
Hauptmann Neufeld, îl anunţă Andrea. Şi nici după 
cuţitarul ăsta. 

Faţa lui Neufeld se întunecă imediat şi se crispa de 
furie. Dar se stăpâni repede şi spuse în silă: 

— Părerea dumitale despre mine nu mă interesează. 
Făcu un semn cu capul spre Drosni. Dar nu-i sta în cale 
căpitanului Drosni, amice. E bosniac, şi e mândru. Şi e 
cel mai bun din Balcani când e vorba de cuțite. 


— Cel mai bun! Andrea izbucni într-un hohot imens 
de râs şi-i suflă lui Drosni fum în faţă. Un tocilar de 
comedie. 

Pentru o clipă Drosni rămase împietrit de uimire. 
Apoi dinţii i se dezveliră într-un rânjet care l-ar fi umplut 
de mândrie pe orice lup bosniac; smulse de la brâu un 
cuţit cu vârful curbat şi se aruncă asupra lui Andrea, cu 
lama strălucitoare arcuită periculos în sus, dar Andrea, a 
cărui prudenţă era întrecută doar de viteza extraordinară 
cu care îşi putea mişca trupul masiv, nu mai era acolo 
când cuțitul sosi. Dar mâna lui era. Ea prinse încheietura 
mâinii lui Drosni pe când cuțitul fulgeră în sus, şi aproape 
imediat cei doi bărbaţi masivi se prăbuşiră greoi la 
pământ, rostogolindu-se în zăpadă pe când luptau să 
pună mâna pe cuţit. 

Atât de neaşteptată, atât de incredibilă viteza cu 
care lupta pornise din senin, încât pentru câteva secunde 
nimeni nu se mişcă. Cei trei tineri sergenţi, Neufeld şi 
cetnicii aveau întipărite pe feţe o imensă uimire. Mallory, 
care stătea în spatele fetei ce se uita cu ochi mari la 
luptă, îşi freca gânditor bărbia, în timp ce Miller, 
scuturând delicat fumul din ţigară, privea scena cu un fel 
de interes plictisit. 

Aproape în aceeaşi clipă Reynolds, Groves şi doi 
cetnici se aruncară asupra celor doi aflaţi pe jos şi în- 
cercă să-i despartă. Abia când Saunders şi Neufeld ve- 
niră în ajutorul lor, reuşiră. Drosni şi Andrea fură traşi în 
picioare, primul cu faţa schimonosită de furie şi cu ură în 
privire, cel de-al doilea continuând calm să-şi fumeze 
trabucul pe care-l culesese de jos după ce fuseseră 
despărțiți. 

— Eşti nebun! îi spuse Reynolds furios lui Andrea. 
Eşti un psihopat nenorocit. Din cauza ta or să ne omoare 
pe toți. 


— Asta nu m-ar surprinde deloc, spuse gânditor 
Neufeld. Haideţi. Să terminăm cu prostiile astea. 

Pe când îi conducea către ieşirea din tabără, li se 
alătură un grup de şase cetnici, al căror conducător 
părea să fie tânărul cu barba roşcată, încâlcită şi privirea 
şaşie, primul cetnic care-i întâmpinase după aterizare. 

— Cine sunt şi de ce au venit? îl întrebă Mallory pe 
Neufeld. Nu merg cu noi. 

— Escortă, explică Neufeld. Doar pe primii şapte 
kilometri. 

— Escortă? Ce să facem cu escorta? Din partea 
voastră nu-i nici o primejdie, şi nici, aşa cum spuneai, din 
partea partizanilor iugoslavi. 

— Nu ne facem probleme pentru voi, spuse Neufeld 
sec. Ne interesează maşina care o să vă ducă o bună 
parte din drum până acolo. Maşinile sunt foarte puţine şi 
foarte preţioase prin părţile astea ale Bosniei - şi sunt 
multe patrule ale partizanilor pe aici. 

Douăzeci de minute mai târziu, într-o noapte acum 
fără lună şi cu ninsoare, ajunseră pe un şleau, ceva mai 
lat decât o potecă, şerpuind prin fundul unei văi 
împădurite. Acolo îi aştepta una din cele mai ciudate 
invenţii pe patru roţi pe care Mallory sau tovarăşii săi le 
mai văzuseră vreodată, un camion incredibil de vechi şi 
buşit, care, la prima vedere, după norii groşi de fum care 
ieşeau din el, părea să fi luat foc. De fapt, era un camion 
gazogen de dinainte de război, un model odinioară 
comun în Balcani. Miller privi uimit camionul învăluit în 
fum şi se întoarse spre Neufeld. 

— Dumneata numeşti asta maşină? 

— Spune-i cum vrei. Doar dacă nu preferi să mergi 
pe jos. 

— Zece kilometri? O să-mi încerc norocul cu as- 
fixierea. 


Miller urcă în camion, urmat de ceilalţi, până ce jos 
rămaseră doar Neufeld şi Drosni 

— Vă aştept înapoi până la prânz, spuse Neufeld. 

— Dacă mai venim înapoi, răspunse Mallory. Dacă a 
ajuns la ei vreun mesaj radio... 

— Fără risc nu se poate, spuse indiferent Neufeld. 

Zăngănind şi tremurând din toate încheieturile şi 
scoțând nori groşi de fum şi aburi, totul însoţit de tuşea 
şi ochii înroşiţi ai celor din partea din spate, acoperită cu 
prelată, camionul se smuci nesigur şi o porni încet prin 
fundul văii, lăsându-i locului pe Neufeld şi Drosni privind 
în urma lor. Neufeld clătină din cap. 

— Ce omuleţi deştepţi... 

— Nişte omuleţi foarte deştepţi, aprobă Drosni. Dar îl 
vreau pe ăla mare, căpitane. 

Neufeld îl bătu uşor pe umăr. 

— O să fie al tău, prietene. Ei bine, nu se mai văd. E 
timpul să pleci. 

Drosni dădu din cap şi fluieră ascuţit printre degete. 
Se auzi băzâitul îndepărtat al unui motor care porneşte 
şi, curând, un Fiat vechi apăru din spatele unui pâlc de 
pini, se apropie pe zăpada bătătorită a drumului, cu 
lanţurile zăngănind puternic, şi se opri lângă cei doi 
bărbaţi. Drosni urcă lângă şofer şi Fiatul o porni pe 
urmele camionului. 


CAPITOLUL 5 


VINERI 
De la 03.30 la 05.00 


Pentru cei paisprezece oameni înghesuiți pe băncile 
laterale înguste, sub prelata întinsă pe cercurile de fier, 
călătoria cu greu putea fi numită plăcută. Nu existau 
perne pe bănci, aşa cum păreau să nu existe nici arcuri 
la camion, iar prelata ruptă şi prost întinsă lăsa să intre, 
în proporţii egale, aerul îngheţat al nopţii şi fumul care îi 
înţepa la ochi. Cel puţin, îşi spuse Mallory, asta îi ajută 
destul de mult să rămână treji. 

Andrea stătea exact în faţa lui, aparent nepăsător la 
atmosfera sufocantă din camion, fapt puţin surprinzător 
căci fumul pătrunzător şi usturător al camionului nici nu 
se putea compara cu ce care se răspândea de la trabucul 
negru aflat între dinţii lui Andrea. Andrea privi alene în 
faţă şi întâlni ochii lui Mallory. Mallory dădu o dată din 
cap, o mişcare imperceptibilă care n-ar fi fost remarcată 
nici de cea mai suspicioasă privire. Andrea îşi cobori 
privirea până ce rămase cu ochii aţintiţi asupra mâinii 
drepte a lui Mallory, aşezată neglijent pe genunchi. 
Mallory se rezemă de oblon şi oftă, în timp ce mâna lui 
alunecă uşor până ce degetul mare rămase îndreptat 
direct către podea. Andrea scoase alt nor vezuvian de 
fum înţepător şi-şi îndreptă indiferent privirea în altă 
parte. 


Camionul învăluit în fum zăngăni şi scârţâi prin 
fundul văii câţiva kilometri, apoi coti la stânga, pe un 
drum şi mai îngust şi începu să urce. După nici două 
minute Fiatul din spatele lui, cu Drosni aşezat impasibil 
lângă şofer, coti şi el. 

Panta era acum abruptă şi pinioanele transmisiei 
scrâşneau şi patinau atât de tare pe suprafaţa îngheţată 
a drumului, încât vechiul camion ajunsese să meargă 
aproape la pas. In camion Andrea şi Mallory erau atenţi 
ca întotdeauna, dar Miller şi cei trei sergenţi păreau să 
moţăie, deşi era greu de spus dacă din cauza oboselii 
sau a unui început de asfixiere. Maria şi Petar, mână în 
mână, păreau să doarmă. Cetnicii, dimpotrivă, erau treji 
de-a binelea şi pentru prima oară demonstrau că găurile 
şi rupturile din prelată nu erau întâmplătoare; cei şase 
oameni ai lui Drosni erau acum cu un genunchi pe bănci 
şi cu ţevile pistoalelor lor mitralieră scoase pe 
deschizăturile din prelată Era clar că acum camionul se 
afla pe teritoriul partizanilor sau, cel puţin, în ceea ce 
părea a fi „ţara nimănui” pe acel pământ sălbatic şi 
accidentat. 

Cetnicul aflat cel mai aproape de cabină îşi trase 
brusc faţa dintr-o deschizătură în prelată şi bătu cu patul 
puştii în cabină. Camionul gâfâi şi se opri în sfârşit, 
cetnicul cu barbă roşcată sări jos, se uită rapid în jur 
după semne de ambuscadă, apoi le făcu celorlalţi semne 
să coboare, iar gesturile grăbite şi repetate ale mâinii 
arătau clar că nu ţinea în mod deosebit să zăbovească 
prin acele locuri mai mult decât era strict necesar. Unul 
câte unul, Mallory şi tovarăşii săi săriră pe zăpada 
îngheţată. Reynolds îl ajută pe cântăreţul orb să coboare, 
apoi întinse o mână către Maria care tocmai se căţăra 
peste oblonul camionului. Fără nici un cuvânt, ea îi dădu 
violent mâna la o parte şi sări sprintenă jos; Reynolds se 


uită lung la ea, uimit şi jignit. Camionul, observă Mallory, 
se oprise în pădure, lângă un mic luminiş. Dând înapoi şi 
ambalând, apoi scoțând nori de fum mai groşi decât 
până acum, folosi luminişul ca să întoarcă într-un timp 
foarte scurt, şi se îndepărtă, zăngănind, în jos pe potecă, 
cu o viteză mult mai mare decât cea de la urcare. 
Cetnicii îi priveau impasibili din spatele camionului şi nu 
făcură nici un gest de bun rămas. 

Maria îl luă pe Petar de mână, se uită rece la Mal- 
lory, făcu un scurt semn cu capul şi începu să urce pe o 
potecă foarte îngustă care pornea în zigzag din drum. 
Mallory ridică din umeri şi o porni în spatele ei, urmat de 
cei trei sergenţi. Pentru câteva clipe Andrea şi Miller 
rămaseră pe loc, uitându-se gânditori la cotitura după 
care tocmai dispăruse camionul. Apoi o porniră după 
ceilalţi, discutând în şoaptă. 


Vechiul camion gazogen nu-şi păstră mult timp 
viteza, La mai puţin de patru sute de metri după cotitura 
care îi ascundea privirii lui Mallory şi a tovarăşilor săi, 
frână. Doi cetnici, conducătorul cu barbă roşcată al 
escortei şi altul cu barbă neagră, săriră peste oblon şi se 
strecurară la adăpostul pădurii. Camionul se îndepărtă 
din nou, zăngănind şi lăsând în urmă, în cerul îngheţat al 
nopţii, o coloană groasă de fum. 


Un kilometru mai jos, pe şleau, avea loc o scenă 
aproape identică. Fiatul derapă uşor şi se opri. Drosni se 
strecură afară din maşină şi dispăru printre pini. Fiatul 
întoarse repede şi se îndepărtă. 

Poteca ce urca pe panta împădurită era foarte în- 
gustă şi şerpuitoare; zăpada nu mai era bătătorită, ci 
moale şi adâncă, anevoioasă la mers. Luna dispăruse 
acum, ninsoarea pe care vântul de est o trimitea în rafale 


în obraji devenea din ce în ce mai deasă, iar frigul era 
intens. Din loc în loc cărarea se bifurca, dar Maria, aflată 
în frunte împreună cu fratele ei, nu ezita niciodată: ştia, 
sau părea să ştie exact pe unde trebuia să meargă. De 
câteva ori alunecă în zăpada adâncă, o dată atât de rău 
încât îl trase şi pe fratele ei după ea. Când mai căzu o 
dată. Reynolds se apropie de ea şi o luă de braţ s-o ajute. 
Ea îl lovi sălbatic şi-şi smulse braţul. Reynolds se uită la 
ea cu surprindere, apoi se întoarse spre Mallory. 

— Ce dracu-i cu ea - nu voiam decât s-o ajut.. 

— Las-o în pace, spuse Mallory. Şi tu eşti unul dintre 
ei. 

— Sunt unul dintre... 

— Porţi uniforma britanică. Asta-i tot ce înţelege 
biata copilă. Las-o în pace. 

Reynolds clătină din cap fără să înţeleagă. Îşi potrivi 
mai bine raniţa pe umăr, privi în urmă, dădu s-o 
pornească mai departe, apoi se uită din nou în spate, îi 
apucă pe Mallory de braţ şi-i arătă ceva. 

Andrea căzuse deja la treizeci de metri în spatele 
lor. Tras în jos de raniţă şi de Schmeisser şi de povara 
anilor săi, se chinuia în mod evident să urce şi rămânea 
din ce în ce mai în urmă. La un gest şi un ordin al lui 
Mallory, restul grupului se opri, se întoarse şi se uită prin 
perdeaua de zăpadă care cădea în rafale, aşteptându-l 
pe Andrea să-i ajungă. Andrea începuse să se 
poticnească aproape ametit şi se apucă de coaste, în 
partea dreaptă, ca şi cum l-ar fi durut. Reynolds se uită 
la Groves, amândoi la Saunders, şi toţi trei clătinară încet 
din cap. Andrea îi ajunse şi un spasm de durere îi 
schimonosi pentru o clipă faţa. 

— Îmi pare rău. Vocea îi era răguşită şi gâfâia. Îmi 
revin imediat. 


Saunders ezită, apoi se apropie de Andrea. Zâmbi ca 
şi când şi-ar fi cerut scuze, apoi întinse mâna spre raniţa 
şi Schmeisser-ul lui Andrea, 

— Hai, tăticule. Dă-le încoace. 

Pentru o fracțiune de secundă o tresărire de furie, 
mai mult închipuită decât văzută, trecu peste faţa lui 
Andrea, apoi scutură umerii şi-şi scoase raniţa şi i-l 
întinse cu un aer sfârşit. Saunders o luă şi schiţă un gest 
spre Schmeisser. 

— Mulţumesc. Andrea zâmbi trist. Dar fără el m-aş 
simţi pierdut. 

Îşi reluară nesiguri urcuşul, întorcând mereu capul 
să vadă cum merge Andrea. Îndoielile le erau întemeiate. 
Treizeci de secunde mai târziu, Andrea se oprise, cu ochii 
strânşi şi aproape îndoit de durere, cu răsuflarea tăiată, 
le spuse: 

— Trebuie să mă opresc puţin... Duceţi-vă. Vă ajung 
din urmă. 

Plin de grijă, Miller spuse: 

— Rămân cu tine. 

— N-am nevoie să rămână nimeni cu mine, răspunse 
ursuz Andrea. Pot să-mi port şi singur de grijă. 

Miller nu spuse nimic. Se uită la Mallory şi făcu un 
semn cu capul în sus, spre pantă. Mallory dădu scurt din 
cap şi făcu un gest către fată. Fără tragere de inimă o 
porniră, lăsându-i pe Andrea şi Miller în spate. De două 
ori Reynolds întoarse capul, cu o expresie de îngrijorare 
amestecată cu exasperare, apoi ridică din umeri şi 
continuă să urce, aplecat de spate. 

Andrea, încruntat şi ţinându-se de coaste, rămase 
îndoit de spate până ce ultimul din cei ce urcau dispăru 
după o cotitură, apoi se îndreptă fără nici un efort, ridică 
în aer un deget umezit în gură, văzu că vântul bătea în 
susul potecii; scoase un trabuc, îl aprinse şi trase din el 


adânc şi, evident, satisfăcut. Însănătoşirea lui era într- 
adevăr uimitoare, dar nu păru să-l uimească pe Miller, 
care zâmbi şi dădu din cap către pantă, în jos. Andrea 
zâmbi şi el şi-l invită cu un gest politicos s-o ia înainte. 

Treizeci de metri mai jos, pe potecă, într-un loc care 
le permitea o vizibilitate perfectă asupra a o sută de 
metri mai jos, se adăpostiră în spatele unui pin uriaş. 
Timp de două minute stătură acolo, uitându-se cu atenţie 
în vale şi ascultând concentrați, apoi brusc Andrea dădu 
din cap, se aplecă şi-şi aşeză cu grijă trabucul pe un 
petec de pământ uscat aflat în spatele pinului. 

Nici un cuvânt nu fu schimbat între ei; nu era nevoie. 
Miller se târî în faţa pinului, vizibil din vale, şi se întinse 
cu grijă în zăpada adâncă, cu mâinile şi picioarele larg 
desfăcute, cu faţa, aparent lipsită de viaţă, întoarsă în 
sus, spre ninsoarea care se pogora. În spatele pinului, 
Andrea îşi întoarse Schmeisser-ul şi-l apucă de ţeavă, 
scoase un cuţit din haină şi-l fixă la centiron. Cei doi 
rămaseră nemişcaţi; ca şi cum ar fi murit acolo şi ar fi 
îngheţat în lunga şi aspra iarnă iugoslavă. 

Poate pentru că trupul lui întins era cufundat atât de 
mult în zăpada moale încât aceasta aproape îl ascundea 
privirii, Miller îi văzu venind pe cei doi cetnici cu mult 
timp înainte ca ei să-l vadă. La început nu erau decât 
două forme neclare şi vag fantomatice, căpătând treptat 
contur printre fulgii de zăpadă; pe când se apropiau, îi 
recunoscu: erau conducătorul escortei şi unul din 
oamenii săi. 

Cetnicii erau la mai puţin de treizeci de metri când îl 
zăriră pe Miller. Se opriră, priviră lung, rămaseră 
nemişcaţi cel puţin cinci secunde, se uitară unul la altul, 
îşi scoaseră pistoalele-mitralieră şi o rupseră la fugă, 
împiedicându-se în zăpadă. Miller închise ochii. Nu mai 
avea nevoie să se uite, urechile îi spuneau tot ce voia să 


ştie: zgomotul din ce în ce mai apropiat al zăpezii care 
trosnea sub picioare, brusca încetare a zgomotului, 
răsuflarea grea a omului aplecat deasupra lui. 

Miller aşteptă până ce simţi răsuflarea celuilalt chiar 
în faţă, apoi deschise ochii. Privirea lui o întâlni pe cea a 
cetnicului cu barbă roşcată. Braţele întinse în zăpadă se 
arcuiră în sus, şi apoi se apropiară, cu degetele puternice 
încleştate adânc în gâtlejul omului speriat de deasupra 
lui. 

Schmeisser-ul lui Andrea îşi încheiase mişcarea de 
rotaţie când el apăru fără zgomot din spatele pinului. 
Cetnicul cu barbă neagră tocmai se îndrepta în ajutorul 
prietenului său, când îl zări pe Andrea cu coada ochiului 
şi-şi ridică în sus ambele braţe, să se apere. Două fire de 
paie l-ar fi ajutat tot atât. Andrea se strâmbă la şocul fizic 
puternic al loviturii, dădu drumul Schmeisser-ului, îşi 
scoase cuțitul şi se aruncă asupra celuilalt cetnic, care 
încă se mai zbătea disperat în strânsoarea lui Miller. 

Miller se ridică în picioare, uitându-se împreună cu 
Andrea la cei doi morţi. Miller îl privi intrigat pe cel cu 
barbă roşcată, apoi se aplecă brusc, apucă de barbă şi 
trase. Barba rămase în mâna lui, şi văzu o faţă rasă, cuo 
cicatrice care pornea dintr-un colţ al gurii către bărbie. 

Andrea şi Miller schimbară o privire gânditoare, dar 
nici unul nu făcu nici un comentariu. Îi târâră pe cei doi în 
afara potecii, la adăpostul unor tufişuri. Andrea luă o 
creangă uscată şi mătură urmele de târâre din zăpadă şi 
cele rămase după lupta de lângă pin; ştia că într-o oră şi 
urmele crengii vor dispare sub un strat proaspăt de 
zăpadă. Îşi luă trabucul şi azvârli creanga departe în 
pădure. Fără să mai arunce o privire în spate, cei doi 
începură să urce repede dealul. 

Dacă ar fi aruncat acea privire în spate, s-ar fi putut 
să zărească o faţă ascunsă în spatele unui trunchi de 


copac, mai jos, în vale. Drosni ajunsese la cotul potecii 
chiar în momentul în care Andrea termina de măturat 
zăpada şi arunca creanga; care era sensul acestei 
mişcări Drosni nu-şi putea da seama. 

Aşteptă până ce Andrea şi Miller dispărură din 
vedere, mai aşteptă alte două minute pentru orice 
eventualitate, apoi urcă grăbit pe potecă, cu o expresie 
oscilând între nedumerire şi suspiciune pe faţa lui 
oacheşă de tâlhar. Ajunse la pinul unde cei doi cetnici 
fuseseră atacați, se învârti repede în jurul lui, apoi urmă 
semnele ştersăturilor care se îndreptau către pădure, 
nedumerirea de pe faţa lui devenind mai întâi suspiciune, 
apoi deplină certitudine. 

Desfăcu tufişurile şi se uită la cei doi cetnici care 
zăceau pe jumătate îngropaţi într-o groapă plină de 
zăpadă, două grămezi ciudate, fără formă, aşa cum 
numai moartea poate construi. După câteva clipe se 
îndreptă de spate, se întoarse şi se uită în sus, în direcţia 
în care dispăruseră Andrea şi Miller, iar faţa lui nu era 
prea plăcută la vedere 

Andrea şi Miller merse mai repede. Pe când se apro- 
piau de una din nenumăratele cotituri ale potecii, auziră 
în faţă sunetul uşor al unei chitare, în mod ciudat 
înăbuşit de ninsoare. Andrea încetini pasul, aruncă 
trabucul, se aplecă în faţă şi se apucă cu mână de 
coaste. Cu grijă, Miller îl luă de braţ. 

Grupul celorlalţi era acum vizibil, la mai puţin de 
treizeci de metri în faţa lor. Şi ei mergeau încet: 
adâncimea zăpezii şi panta tot mai abrupta făceau 
imposibilă orice mişcare mai rapidă. Reynolds se uită în 
urmă - Reynolds pierdea mult timp uitându-se în spate, 
peste umăr, părea să fie într-o stare de încordare 
temătoare - îi zări pe Andrea şi Miller şi-l strigă pe 


Mallory, care îi opri pe ceilalţi şi aşteptară ca Miller şi 
Andrea să-i ajungă. Mallory se uită îngrijorat la Andrea. 

— E mai rău? 

— Cât mai avem de mers? întrebă răguşit Andrea. 

— Trebuie să mai fie doar vreun kilometru. 

Andrea nu spuse nimic, ci stătu acolo, respirând 
greu, cu privirea chinuită a unui om bolnav care se 
gândeşte la perspectiva unui alt kilometru de urcuş prin 
zăpadă adâncă. Saunders, deja cu două raniţe în spinare, 
se apropie timid de Andrea, şi îndrăzni: 

— Ţi-ar fi mai uşor, ştii, dacă... 

— Ştiu. Andrea zâmbi chinuit, îşi scoase Schmeisser- 
ul agăţat de umăr şi i-l dădu lui Saunders 

— Mulţumesc, fiule. 

Petar continua să atingă uşor corzile chitarei, un 
sunet nespus de straniu în acea pădure de pini întu- 
necată şi fantomatică. Miller se uită la el şi-l întrebă pe 
Mallory: 

— De ce cântă în timp ce mergem? 

— Parola lui Petar, cred. 

— Cum a zis Neufeld? Nimeni nu se atinge de 
cântăreţul nostru cetnic? 

— Cam aşa ceva. 

O porniră în sus pe potecă. Mallory îi lăsă pe ceilalţi 
s-o ia înainte, până ce el şi Andrea încheiară coloana. 
Mallory se uită indiferent la Andrea şi faţa lui exprima 
doar o uşoară îngrijorare pentru starea prietenului său. 
Andrea îi prinse privirea şi dădu din cap imperceptibil. 
Mallory se uită în altă parte. 

Cincisprezece minute mai târziu erau somaţi să se 
oprească de către trei oameni, care apărură brusc, nu se 
ştie de unde, toţi trei cu pistoalele-mitralieră; o surpriză 
atât de totală încât nici măcar Andrea n-ar fi putut face 


nimic, chiar dacă ar fi avut arma la el. Reynolds se uită 
repede la Mallory, care zâmbi şi clătină, din cap. 

— E-n regulă. Partizani - uită-te la steaua roşie de pe 
bonete. Doar un post de pază la unul din principalele 
drumuri. 

Se dovedi că avea dreptate. Maria spuse ceva unuia 
din soldaţi, care ascultă, dădu din cap şi o porni în sus pe 
potecă, făcându-le semn să-l urmeze. Ceilalţi doi 
partizani rămaseră în spate, şi amândoi se închinară 
când Petar atinse din nou, uşor, strunele chitarei. 
Neufeld, îşi spuse Mallory, n-a exagerat deloc când a 
vorbit de respectul temător pe care toţi îl aveau pentru 
cântăreţul orb şi sora lui. 

Peste alte zece minute erau în tabăra partizanilor, o 
tabără în mod ciudat similară ca înfăţişare şi alegere a 
poziţiei cu cea a Hauptmann-ului Neufeld: acelaşi cerc de 
barăci rudimentare aşezate în aceeaşi jamba - 
depresiune -, cu aceiaşi pini masivi înălțându-se 
deasupra lor. Soldatul vorbi cu Maria şi ea se întoarse cu 
răceală spre Mallory, disprețul care i se citea pe faţă 
arătând foarte clar cât de silă îi era să vorbească cu el. 

— Trebuie să mergem la baraca pentru oaspeţi. 
Trebuie să te prezinţi la comandant. O să-ţi arate sol- 
datul. 

Soldatul dădu din cap, confirmând cuvintele fetei. 
Mallory îl urmă, traversând tabăra, către o baracă destul 
de mare şi de luminată. Soldatul ciocăni, deschise uşa şi- 
i făcu somn lui Mallory să intre, apoi îl urmă şi el. 

Comandantul era un bărbat înalt, slab şi oacheş, cu 
acea faţă acvilină, aristocratică atât de des întâlnită prin- 
tre muntenii bosniaci. Veni în întâmpinarea lui Mallory cu 
mâna întinsă şi zâmbi. 


— Maior Broznic, la ordinul dumitale. E târziu, foarte 
târziu, dar cum vezi, suntem încă treji. Deşi trebuie să 
recunosc că vă aşteptam mai devreme. 

— Nu înţeleg. 

— Nu înţelegi? Eşti cu adevărat căpitanul Mallory, 
nu? 

— N-am auzit de el. 

Mallory rămase uitându-se fix la Broznic, apoi aruncă 
o scurtă privire într-o parte, către soldat, apoi se uită din 
nou la Broznic. Broznic se încruntă o clipă, apoi se lumină 
la faţă. Îi spuse câteva cuvinte soldatului, care se 
întoarse şi ieşi. Mallory întinse mâna. 

— Căpitan Mallory, la ordinul dumneavoastră. Re- 
gret, domnule, dar trebuia neapărat să discutăm între 
patru ochi. 

— N-ai încredere în nimeni? Nici măcar în tabăra 
mea? 

— În nimeni. 

— Nici măcar în oamenii dumitale? 

— N-am încredere că nu pot face greşeli. N-am 
încredere că eu nu pot face greşeli. N-am încredere că 
dumneavoastră nu puteţi face greşeli. 

— Poftim? Privirea lui Broznic era la fel de rece ca şi 
vocea sa. 

— V-au dispărut cumva doi oameni, unul cu păr 
roşcat, celălalt brunet, cel roşcat şasiu şi cu o cicatrice 
de la gură la bărbie? 

Broznic se apropie mai mult. 

— Ce ştii despre oamenii ăştia? 

— Da? Adică, îi cunoaşteţi? 

Broznic dădu din cap şi spuse încet: 

— Au dispărut în misiune. Luna trecută. 

— Le-aţi găsit trupurile? 

— Nu. 


— Nici nu aveaţi ce găsi. Au dezertat - s-au dus la 
cetnici. 

— Dar ei erau cetnici - convertiți la cauza noastră. 

— Au fost reconvertiţi. Ne-au urmărit în noaptea 
asta. Din ordinul căpitanului Drosni i-am omorât. 

— l-ai... omorât? 

— Gândiţi-vă, domnule, spuse Mallory obosit. Dacă 
ar fi ajuns aici - ceea ce fără îndoială şi intenționau să 
facă, la un interval prudent de timp după sosirea noastră 
- noi nu i-am fi recunoscut şi voi i-aţi fi primit bucuroşi, ca 
prizonieri fugiţi. Ei ar fi raportat fiecare mişcare a 
noastră. Chiar dacă i-am fi recunoscut după ce ajungeau 
aici şi am fi făcut ceva în sensul ăsta, s-ar putea să fie 
alţi cetnici aici care să raporteze şefilor lor că i-am 
omorât pe câinii lor de pază. Aşa că ne-am descotorosit 
de ei în linişte, fără zgomot, într-un loc îndepărtat, şi apoi 
i-am ascuns. 

— Nu există cetnici printre oamenii mei, căpitane 
Mallory. 

— Un fermier, spuse Mallory, trebuie să fie foarte 
iscusit ca să vadă două mere stricate în vârful lăzii şi să 
fie sigur că dedesubt nu mai e nici unul. Nu rişti. Deloc. 
Niciodată. Mallory zâmbi, pentru ca vorbele sale să nu 
pară supărătoare, şi continuă repede: şi acum, câteva 
informaţii pe care Hauptmann Neufeld le vrea. 


A spune că baraca pentru oaspeţi nu merita un titlu 
atât de pompos ar fi fost mult prea puţin. Ca adăpost 
pentru nişte vite de care nu-ţi prea pasă, ar fi putut fi 
doar acceptabil; ca adăpost peste noapte pentru oameni, 
era vizibil lipsită de ceea ce societăţile noastre europene 
decadente consideră a fi un minimum de prime 
necesităţi pentru un trai civilizat. Chiar şi spartanii 
Greciei antice ar fi zis că ce-i mult nu-i sănătos. O masă 


şubredă, o laviţă, un foc aproape stins, şi-n rest, numai 
podea de pământ bătătorit. Nu prea era la înălţimea unui 
cămin departe de casă, în baracă erau şase oameni, trei 
în picioare, unul aşezat, doi întinşi pe pământul gloduros. 
Petar, de data asta fără sora lui, stătea pe jos, strângând 
chitara tăcută în mâini, uitându-se, fără să vadă, în 
tăciunii care se stingeau. Andrea, întins într-un sac de 
dormit, într-o aparentă lene plină de voluptate, pufăia 
liniştit din ceea ce, judecând după privirile chinuite 
aruncate foarte des în direcţia lui, părea a fi un trabuc 
mai insuportabil decât de obicei. Miller, şi el întins, citea 
dintr-un volum subţirel de poezii. Reynolds şi Groves, 
neputând să doarmă, stăteau în picioare, cufundaţi în 
gânduri, lângă fereastra întunecată, uitându-se distraţi 
afară, la tabăra slab luminată. Se întoarseră când Saun- 
ders scoase radioemiţătorul din cutia sa şi se îndreptă 
spre uşă. 

Cu amărăciune în glas, Saunders spuse: 

— Somn uşor! 

— Somn uşor? Reynolds înălţă o sprânceană. Unde 
te duci? 

— Baraca staţiei radio. Mesaj către Termoli. Nu vă 
stricaţi somnul dulce cât transmit eu. 

Saunders plecă. Groves se duse la masă, se aşeză, 
şi-şi culcă obosit capul pe braţe. Reynolds rămase la 
fereastră, îl privi pe Saunders străbătând centrul taberei 
şi intrând într-o baracă întunecată. Curând la fereastră 
apăru o lumină, semn că Saunders aprinsese o lampă. 

Privirea lui Reynolds fu atrasă de apariţia bruscă a 
unui dreptunghi de lumină. Uşa de la baraca maiorului 
Broznic se deschisese şi Mallory rămase pentru o clipă în 
prag, ţinând în mână ceva ce părea să fie o foaie de 
hârtie. Apoi uşa se închise şi Mallory se îndreptă spre 
baraca staţiei radio. 


Deodată Reynolds rămase nemişcat, foarte atent. 
Mallory făcuse mai puţin de zece paşi când o siluetă 
întunecată se desprinse din umbra şi mai întunecată a 
unei bărci şi i se opri în faţă. Automat, mâna lui Reynolds 
cobori spre Luger-ul de la centiron, apoi se retrase încet. 
Indiferent ce semnificaţie avea această întâlnire, Mallory 
nu era în pericol căci Reynolds ştia că Maria nu era 
înarmată. Şi fără nici o îndoială, Maria era cea care părea 
să discute prieteneşte cu Mallory. Uluit, Reynolds îşi lipi 
faţa de geam. Timp de aproape două minute se uită cu 
uimire la surprinzătorul spectacol al fetei care îl pălmuise 
pe Mallory cu atâta furie, care nu pierduse nici un prilej 
să-şi arate o animozitate vecină cu ura, şi care acum 
vorbea cu el nu numai plină de însufleţire, dar şi foarte 
prieteneşte. Atât de totală era nedumerirea lui Reynolds 
la această inexplicabilă răsturnare a situaţiei, încât 
mintea lui intră într-o stare de transă, ca de vrajă, care 
se rupse brusc când îl văzu pe Mallory petrecând într-un 
gest liniştitor un braţ pe după umerii ei şi mângâind-o 
într-un fel care putea să fie de alinare sau plină de 
afecţiune, sau şi una şi alta, dar care în nici un caz nu 
trezi vreun resentiment din partea fetei. Asta era şi mai 
inexplicabil; dar singura semnificaţie pe care o putea 
avea era una absolut sinistră. Reynolds se răsuci şi-i făcu 
un semn insistent lui Groves să vină repede la fereastră. 
Groves se ridică imediat, se aproprie de geam şi se uită 
afară, dar acum Maria nu mai era acolo; Mallory era 
singur, îndreptându-se spre baraca staţiei radio, cu 
hârtia în mână. Groves se uită întrebător la Reynolds; 

— Erau împreună, şopti Reynolds. Mallory şi Maria. l- 
am văzut. Vorbeau. 

— Ce? Eşti sigur? 

— Dumnezeu mi-e martor. l-am văzut, omule. Chiar 
îşi pusese braţul... Pleacă de la fereastră, vine Maria. 


Fără grabă, ca să nu dea naştere la vreun comen- 
tariu din partea lui Andrea sau Miller, se întoarseră şi se 
îndreptară alene spre masă şi se aşezară. Câteva se- 
cunde mai târziu, Maria intră şi, fără să se uite la nimeni 
sau să scoată vreun cuvânt, se duse spre foc, se aşeză 
lângă Petar şi-l luă de mână. După un minut apăru şi 
Mallory şi se aşeză pe o saltea de paie lângă Andrea, 
care-şi scoase trabucul şi-l privi uşor întrebător. Mallory 
se uită încet în jur, să vadă dacă cineva e atent la el, 
apoi dădu din cap. Andrea îşi reluă contemplarea 
trabucului. 

Reynolds se uită nesigur spre Groves, apoi îi spuse 
lui Mallory: 

— N-ar trebui să punem o santinelă, sir? 

— O santinelă? Mallory era amuzat. De ce? Asta e o 
tabără de partizani, sergent. Inţelegi, prietene? Şi, aşa 
cum ai văzut, au propriile lor santinele, perfecte. 

— Nu poţi şti... 

— Eu ştiu. Culcă-te. 

Reynolds continuă cu încăpățânare: 

— Saunders e singur acolo. Nu-mi place... 

— Codifică şi transmite un scurt mesaj din partea 
mea. Câteva minute, atât. 

— Dar... 

— Taci odată, spuse Andrea. N-ai auzit ce-a zis 
căpitanul? 

Acum Reynolds era foarte supărat şi neliniştit, 
nelinişte care se văzu în iritarea lui bruscă şi ostilă. 

— Să tac? De ce trebuie să tac? Nu primesc ordine 
de la tine. Şi dacă tot ne spunem unul altuia ce să facem, 
ai putea să-ţi stingi blestematul ăla de trabuc împuţit. 

Miller îşi ridică plictisit privirea de pe cartea cu 
poezii. 


— Sunt de acord cu tine pentru blestematul ăla de 
trabuc. Dar nu uita că vorbeşti cu un colonel. 

Miller se întoarse la cartea sa. Câteva secunde Rey- 
nolds şi Groves rămaseră cu gura căscată, uitându-se 
unul la altul, apoi Reynolds se ridică şi-l privi pe Andrea. 

— Îmi pare foarte rău, sir. Eu... nu mi-am dat 
seama... 

Andrea îi făcu semn să tacă, cu un gest leneş plin de 
generozitate, şi-şi îndreptă din nou atenţia spre trabuc. 
Minutele se scurseră în tăcere. Maria, în faţa locului, îşi 
pusese capul pe umărul lui Petar şi stătea nemişcată. 
Părea să doarmă. Miller clătină din cap, plin de admiraţie 
pentru ceea ce părea să fie una din cele mai ezoterice 
manifestări ale muzei poeziei, apoi închise fără tragere 
de inimă cartea şi se băgă în sacul de dormit. Andrea îşi 
stinse trabucul şi făcu acelaşi lucru, Mallory părea să fie 
deja adormit. Groves se întinse pe jos, iar Reynolds, 
aplecat peste masă, îşi puse capul pe braţe. Timp de 
cinci minute, poate şi mai mult, Reynolds rămase aşa, 
moţăind neliniştit, apoi ridică capul, se îndreptă brusc, se 
uită la ceas, se aproprie de Mallory şi îl scutură uşor de 
umăr. Mallory se mişcă. 

— Douăzeci de minute, spuse insistent Reynolds. 
Douăzeci de minute şi Saunders încă nu s-a întors. 

— Bun, deci au trecut douăzeci de minute, spuse 
calm Mallory. Atât poate să dureze până ce stabileşte 
contactul, şi cu mult mai puţin până să transmită me- 
sajul. 

— Da, sir. Permiteţi să verific, sir? 

Mallory dădu din cap obosit şi închise ochii. Reynolds 
îşi luă Schmeisser-ul, ieşi din baracă şi închise uşa în 
urma lui. Trase piedica de siguranţă şi traversă în fugă 
tabăra. 


Lumina era încă aprinsă în baraca staţiei radio. 
Reynolds încercă să vadă ceva prin geam, dar gerul 
acelei nopţi aspre îl făcuse total opac. Reynolds se 
apropie de uşă. Era uşor întredeschisă. Reynolds puse 
degetul pe trăgaci şi deschise uşa în felul în care 
comandourile erau învăţate să deschidă uşile - cu o 
lovitură puternică a piciorului drept. 

În baraca staţiei radio nu era nimeni, adică nimeni 
care i-ar fi putut face vreun rău. Incet, Reynolds lăsă în 
jos puşca şi intră cu un pas şovăitor, aproape ca în 
transă, şi chipul său nu exprima decât şocul. 

Saunders era aplecat, într-un gest obosit, peste 
masa unde se afla radioemiţătorul cu capul căzut pe ea 
într-un unghi nefiresc, cu braţele atârnându-i moi spre 
pământ. Între omoplaţi se zărea mânerul unui cuţit. 
Aproape subconştient Reynolds văzu că nu exista nici o 
urmă de sânge: moartea fusese instantanee. 
Radioemiţătorul zăcea pe jos, o masă sfârtecată de fire 
răsucite, distrusă definitiv. Încet, fără să ştie de ce o 
face, întinse mâna şi atinse umărul mortului. Saunders 
păru să se mişte, obrazul îl alunecă pe masă, şi se ros- 
togoli pe o parte, căzând greoi peste rămăşiţele zdrobite 
ale aparatului. Reynolds se aplecă peste el. Piele acum 
pergamentoasă, cenuşie, acolo unde fusese un obraz ars 
de soare, ochii din care pierise lumina, care păzeau inutil 
o minte ce nu mai exista. Reynolds înjură scurt, amar, se 
îndreptă de spate şi ieşi alergând. 

În barca pentru oaspeţi toată lumea dormea, sau 
părea să doarmă. Reynolds se îndreptă spre Mallory, se 
lăsă într-un genunchi şi-l scutură brutal de umăr. Mallory 
se mişcă, deschise ochii obosiţi şi se ridică într-un cot. li 
aruncă lui Reynolds o privire întrebătoare, agasată. 

— Printre prieteni, aşa aţi spus! Vocea lui Reynolds 
era joasă, rea, aproape un şuierat. În siguranţă, aşa aţi 


spus. Saunders o să fie în regulă, aşa aţi spus. Ştiaţi asta, 
aşa aţi spus. Ştiaţi al dracului de bine! 

Mallory nu răspunse nimic. Se ridică repede în capul 
oaselor pe salteaua de paie, şi somnul îi dispăruse din 
ochi. 

— Saunders? întrebă el. 

— Cred că ar fi mai bine să veniţi cu mine, spuse 
Reynolds. 

Cei doi ieşiră în tăcere din baracă, traversară tabăra 
pustie şi, în tăcere, intrară în baraca staţiei radio. Mallory 
se opri lângă uşă. Timp de două secunde, care însă lui 
Reynolds îi părură mult mai mult, Mallory rămase cu 
privirea aţintită asupra mortului şi radioemiţătorului 
distrus, cu ochii întunecaţi, cu o faţă lipsită de expresie. 
Reynolds luă expresia feţei lui, sau mai degrabă lipsa de 
expresie, drept altceva, şi brusc nu-şi mai putut stăpâni 
furia reţinută până atunci. 

— Ei bine, aveţi de gând să faceţi dracului ceva, în 
loc să staţi aici toată noaptea? 

— Orice câine are voie să muşte o dată, spuse blând 
Mallory. Dar să nu-mi mai vorbeşti niciodată aşa. De 
pildă, ce să fac? 

— Ce să faceţi? Reynolds se străduia cu greu să se 
stăpânească. Să-l găsiţi pe amicul care a făcut asta. 

— Să-l găsim va fi foarte greu. Mallory, rămase o 
clipă pe gânduri. Chiar imposibil, aş spune. Dacă ucigaşul 
e din tabăra asta, atunci deja s-a ascuns în tabără. Dacă 
a venit din afară, acum e deja la o milă depărtare de aici, 
şi se îndepărtează de noi cu fiecare secundă. Du-te şi 
trezeşte-i pe Andrea şi Miller şi Groves şi spune-le să vină 
aici. Apoi du-te şi spune-i maiorului Broznic ce s-a 
întâmplat. 

— O să le spun ce s-a întâmplat, spuse cu amără- 
ciune Reynolds. Şi o să le mai spun că asta nu s-ar fi 


întâmplat niciodată dacă m-aţi fi ascultat. Dar nu, n-aţi 
vrut să mă ascultați, nu-i aşa? 

— Bun, deci dumneata ai avut dreptate şi eu am 
greşit. Acum fă ce ţi-am spus. 

Reynolds ezită, gata să izbucnească revoltat. Furia 
care i se citea pe faţă alterna între suspiciune şi dorinţa 
de nesupunere. Apoi ceva ciudat în expresia feţei lui 
Mallory făcu să se încline balanţa spre înţelepciune şi 
supunere, drept care dădu din cap, ursuz, se întoarse şi 
plecă. 

Mallory aşteptă până ce Reynolds dădu colţul 
barăcii, îşi scoase lanterna şi începu, fără prea mari 
speranţe, să cerceteze zăpada bătătorită din faţa uşii. 
Dar se opri aproape imediat, se aplecă şi apropie 
lanterna de pământ. 

Era într-adevăr o porţiune foarte mică dintr-o urmă 
de pas, numai partea din faţă a tălpii drepte. Desenul 
arăta două V-uri, cel din faţă cu o întrerupere vizibilă. 
Mallory, mişcându-se mai iute acum, urma direcţia 
indicată de urmă şi mai găsi alte două, slabe, dar vizibile, 
înainte ca zăpada îngheţată să dispară şi să fie înlocuită 
cu pământul îngheţat din centrul taberei, un pământ atât 
de tare încât pe el nu se putea imprima nici o urmă. 
Mallory se întoarse, ştergând cu grijă cu vârful 
bocancului cele trei urme, şi ajunse la baraca staţiei 
radio cu câteva secunde înainte ca Reynolds, Andrea, 
Miller şi Groves să intre. Maiorul Broznic şi câţiva oameni 
de-ai săi apărură şi ei în scurt timp. 

Căutară în interiorul barăcii, în speranţa unui indiciu 
privind identitatea ucigaşului, dar nu existau indicii. 
Centimetru cu centimetru cercetară zăpada bătătorită 
din jurul barăcii, cu acelaşi rezultat. După ce şaizeci sau 
şaptezeci de partizani somnoroşi li se alăturară, 
cercetară toate barăcile şi pădurea din jurul taberei. Dar 


nici tabăra, nici pădurea din jur nu le dezvăluiră vreun 
secret. 

— Cred că ne putem opri, spuse în cele din urmă 
Mallory. A şters-o de mult. 

— Aşa se pare, fu de acord maiorul Broznic. Era 
foarte amărât şi furios că aşa ceva se putuse întâmpla în 
tabăra lui. Ar trebui să dublăm santinelele pentru restul 
nopţii. 

— Nu e nevoie, spuse Mallory. Prietenul nostru n-o 
să se mai întoarcă. 

— Nu e nevoie, îl imită furios Reynolds. Nu fusese 
nevoie nici pentru bietul Saunders, aşa aţi spus. Şi unde-i 
Saunders acum? Doarme liniştit în patul lui? Pe dracu 
doarme! Nu e nevoie... 

Andrea murmură ceva ameninţător şi făcu un pas 
către Reynolds, dar Mallory făcu un gest scurt liniştitor 
cu mâna dreaptă. A 

— Evident, faceţi cum vreţi, domnule, spuse el. Imi 
pare rău că noi suntem de vină pentru noaptea albă a 
dumneavoastră şi a oamenilor dumneavoastră. Ne ve- 
dem dimineaţă. Zâmbi strâmb. Care nu e prea departe. 

Se întoarse să plece, şi-l găsi în calea lui pe 
sergentul Groves, un Groves a cărui faţă, de obicei 
veselă, reflecta acum aceeaşi ostilitate crispată ca a lui 
Reynolds. 

— Deci a şters-o, nu? S-a dus la dracu! Şi cu asta am 
terminat, nu? 

Mallory se uită la el îngândurat. 

— Ei bine, nu. N-aş prea spune asta. Curând. O să-l 
găsim. 

— Curând? Poate chiar înainte să moară de bă- 
trâneţe? 

Andrea se uită la Mallory. 

— Douăzeci şi patru de ore? 


— Mai puţin! Andrea dădu din cap, şi el şi Mallory se 
întoarseră şi se îndepărtară către baraca pentru oaspeţi. 
Reynolds, Groves, şi Miller în spatele lor, îi priviră 
îndepărtându-se, apoi se uitară unul la altul, încruntaţi şi 
încă furioşi. 

— Nu sunt ei o pereche inimoasă? Complet distruşi 
pentru bietul Saunders. Groves clătină din cap. Nici nu le 
pasă. Pur şi simplu nu le pasă. 

— Ei, n-aş spune asta, răspunse încet Miller. Nu pare 
să le pese. Nu-i deloc totuna. 

— Feţe de piatră, murmură Reynolds. Nici măcar n- 
au spus că le pare rău că Saunders a fost omorât. 

— Ei bine, spuse cu răbdare Miller, vă voi spune o 
banalitate, dar oameni diferiţi reacţionează diferit. Bun, 
deci durerea şi furia sunt reacţia normală în situaţii ca 
asta; dar dacă Mallory şi Andrea ar fi pierdut timp 
reacţionând aşa la tot ce li s-a întâmplat lor în viaţă, de 
mult nu i-ar mai fi ţinut balamalele. Şi-atunci nu mai 
reacţionează aşa. Ei acţionează. Aşa cum or să acţioneze 
şi cu ucigaşul prietenului vostru. Poate că n-aţi înţeles, 
dar tocmai aţi auzit o sentinţă de moarte. 

— De unde ştii tu? întrebă nesigur Reynolds. Făcu un 
gest cu capul în direcţia lui Andrea şi Mallory care tocmai 
intrau în baracă. Şi de unde au ştiut ei? Adică, fără să 
vorbească. 

— Telepatie. 

— Ce-i aia „telepatie”? 
` — Ar dura prea mult să-ţi explic, spuse obosit Miller. 
Intreabă-mă dimineaţă. 


CAPITOLUL 6 


VINERI 
De la 08.00 la 10.00 


Încununând vârfurile brazilor înalţi, ramurile dese 
împletite, încărcate cu zăpadă, formau o boltă impe- 
netrabilă prin care tabăra maiorului Broznic, înghesuită 
în adâncul jambei, nu reuşea să zărească decât vag cerul 
de deasupra. Chiar şi într-o zi de vară, în plină amiază, 
jos nu era decât un revărsat de zori pal; într-o dimineaţă 
ca aceasta, la o oră după răsăritul soarelui, când zăpada 
se cernea uşor dintr-un cer cenuşiu, era doar atâta 
lumină cât să fie ceva mai mult decât o noapte înstelată. 
In interiorul barăcii-popotă, unde Mallory şi grupul său îşi 
luau micul dejun cu maiorul Broznic, era foarte întuneric, 
bezna fiind mărită mai degrabă decât micşorată de cele 
două opaițe fumegânde, care reprezentau singura sursă 
primitivă de lumină. 

Atmosfera sumbră era întunecată şi mai mult de 
comportarea şi expresia celor aşezaţi în jurul mesei. 
Mâncau într-o tăcere mohorâtă, cu capul în jos, 
neuitându-se decât rareori unul la altul; evenimentele din 
noaptea trecută îi afectaseră în mod evident pe toţi, dar 
cel mai mult sufereau Reynolds şi Groves, pe ale căror 
feţe se citea clar şocul produs de moartea lui Saunders. 
Ei doi nu se atinseseră de mâncare. 


Pentru ca atmosfera de tăcută disperare să fie de- 
plină, era clar că rezervele pe care le aveau în legătură 
cu calitatea mesei de dimineaţă a partizanilor erau 
profunde şi greu de îndepărtat. Servită de două tinere 
partizane - membre ale armatei mareşalului Tito - ea 
consta din polenta - un fel de mâncare foarte puţin 
apetisant, făcut din mălai, şi din raki, o băutură iugoslavă 
foarte tare. Miller luă câteva linguri din mâncare cu o 
lipsă vădită de entuziasm. 

— Ei bine, rosti el, fără să se adreseze nimănui în 
mod special, aş putea spune că e o schimbare. 

— Asta-i tot ce avem, spuse Broznic, cerându-şi 
parcă scuze. Puse jos lingura şi împinse farfuria din faţa 
lui. Şi nici măcar asta nu pot să mănânc. Nu în dimineaţa 
asta. Fiecare intrare în jamba este păzită, şi totuşi azi- 
noapte un criminal a bântuit prin tabăra mea. Dar poate 
că nici nu a trecut de gărzi, poate era deja aici. Gândiţi- 
vă - un trădător în tabăra mea; şi dacă există aşa ceva, 
nici măcar nu îl pot găsi. Nici nu-mi vine să cred! 

Comentariul era inutil, nu era nimic de spus care să 
nu fi fost deja spus, şi nimeni nu se uită la Broznic; jena, 
neliniştea şi furia erau evidente în tonul său. Andrea, 
care deja golise farfuria cu o vizibilă plăcere, se uită la 
cele două farfurii neatinse din faţa lui Reynolds şi Groves 
şi apoi întrebător la ei, care clătinară din cap. Andrea 
întinse mâna, trase farfuriile în faţa sa şi se apucă să 
mănânce cu aceeaşi poftă. Reynolds şi Groves se uitară 
la el şocaţi, fără să le vină a crede, poate cu respect în 
faţa universalităţii gusturilor lui Andrea, dar mai probabil 
uluiţi de insensibilitatea unui om care putea să mănânce 
cu atâta poftă la numai câteva ore după moartea unuia 
din tovarăşii săi. Miller, la rândul lui, se uita la Andrea 
aproape cu oroare, mai încercă să ia puţină polenta şi îşi 
încreţi nasul într-un gest delicat de repulsie. Puse lingura 


jos şi se uită posomorât spre Petar, care, cu chitara 
atârnată de gât, mânca cu stângăcie. 

— Întotdeauna are chitara aia afurisită cu el? întrebă 
iritat Miller. 

— Rătăcitul nostru, spuse blând Broznic. Aşa-i spu- 
nem. Bietul nostru rătăcit orb. Întotdeauna o poartă pe 
umăr sau o are lângă el. Întotdeauna. Chiar şi când 
doarme - n-aţi observat azi-noapte? Chitara aia înseamnă 
pentru el la fel de mult ca şi viaţa însăşi. Acum câteva 
săptămâni unul din oamenii mei, în glumă, a încercat să 
i-o ia; Petar deşi orb, era să-l omoare. 

— Trebuie să fie şi surd de-a binelea, spuse Miller pe 
un ton surprins. E cea mai îngrozitoare chitară pe care 
am auzit-o vreodată. 

Broznic zâmbi uşor. 

— De acord. Dar nu înţelegi? O poate simţi. O poate 
atinge. E a lui. Este singurul lucru care i-a mai rămas pe 
lume, o lume întunecată şi izolată şi goală. Bietul nostru 
rătăcit. 

— Ar putea cel puţin să o acordeze, murmură Miller. 

— Eşti un om bun, prietene. incerci să ne abaţi 
gândurile de la ce ne aşteaptă azi. Dar nimeni nu poate 
face asta. Se întoarse către Mallory. Nu mai mult decât 
puteţi voi spera să vă duceţi la bun sfârşit planul ne- 
bunesc de a-i salva pe agenţii voştri capturați şi să dis- 
trugeţi reţeaua de contraspionaj de aici. E o nebunie. 
Nebunie! 

Mallory făcu un semn vag cu mâna. 

— Şi voi? Fără mâncare. Fără artilerie. Fără mijloace 
de transport. Doar câteva arme - şi practic fără muniţie 
pentru armele astea. Fără medicamente. Fără tancuri. 
Fără avioane. Fără speranţă - şi continuaţi să luptaţi. Voi 
sunteţi normali? 


— Touché. Broznic zâmbi, împinse sticla de raki, 
aşteptă ca Mallory să-şi umple paharul. In sănătatea 
nebunilor din lumea asta! 


— Tocmai am vorbit cu maiorul Stefan, la Defileul de 
Vest, spuse generalul Vukalovic. Crede că suntem cu toţii 
nebuni. Eşti de acord, colonele Laszlo? 

Cel care stătea întins pe burtă lângă Vukalovic îşi luă 
binoclul de la ochi. Era un bărbat între două vârste, solid, 
bronzat, lat în umeri, cu o superbă mustață neagră ce 
părea dată cu chinoroz. După un moment de gândire, 
spuse: 

— Fără nici o îndoială, domnule. 

— Chiar şi dumneata? Cu un tată ceh? 

— Era din Tatra Înaltă, explică el. Acolo toţi sunt 
nebuni. 

Vukalovic zâmbi, se propti mai comod în coate, se 
uită în vale prin deschiderea dintre două stânci, duse 
binoclu la ochi şi scurtă peisajul către sud. 

Imediat în faţa locului unde se afla el era o pantă 
goală, stâncoasă, ce cobora uşor spre vale pe o distanţă 
de aproape şaizeci de metri. La baza acesteia, se intra 
treptat într-un platou lung, drept, cu iarbă, de nu mai 
mult de două sute de metri în porţiunea sa cea mai lată, 
dar întinzându-se în ambele părţi până departe, în 
dreapta către vest, în stânga către est, nord-est şi în cele 
din urmă spre nord. 

Dincolo de marginea platoului, terenul cobora brusc 
ca să formeze malul abrupt al unui râu lat şi rapid, ce 
avea acea culoare albă-verzuie caracteristică apelor de 
munte - verde din cauza zăpezii de primăvară care se 
topea, alb datorită spumegării peste stâncile zimţate şi a 
revărsărilor din albie a râului. Exact în partea de sud a 
locului unde se aflau Vukalovic şi Lazlo, râul era traversat 


de un pod de oţel, foarte solid, cu console, vopsit în 
verde şi alb. Dincolo de râu, celălalt mal, acoperit cu 
iarbă, se înălța într-o pantă dulce pe o distanţă de 
aproape o sută de metri către marginea perfect de- 
limitată a unei păduri de pini gigantici, care se întindea 
departe către sud. Risipite printre pinii din marginea 
pădurii, se zăreau câteva obiecte cu o strălucire metalică 
mată, fără îndoială tancuri. În depărtare, dincolo de râu 
şi de pini, munţi falnici, cu creste abrupte, străluceau 
orbitor sub sclipirea veşmântului lor de zăpadă, iar 
deasupra lor, dar către sud-est, un soare la fel de alb şi 
orbitor strălucea pe o pată de un albastru absurd în 
mijlocul unui cer acoperit cu nori de zăpadă. 

Vukalovic îşi cobori binocilul şi oftă. 

— Ai vreo idee cam câte tancuri sunt pe malul ce- 
lălalt, în pădure? 

— Aş vrea din tot sufletul să ştiu. Lazlo îşi ridică 
braţele într-un scurt gest de neputinţă. Poate zece. Poate 
două sute. Habar n-avem. Bineînţeles, am trimis iscoade, 
dar nu s-au întors. Poate au fost luate de curent când au 
încercat să traverseze Neretva. Se uită la Vukalovic, 
îngândurat. Prin Defileul Zenica, prin Defileul de Vest sau 
peste pod - nu ştiţi de unde o să vină atacul, nu-i aşa, 
domnule? 

Vukalovic clătină din cap. 

— Dar vă aşteptaţi să fie în curând? 

— Foarte curând. Vukalovic lovi pământul cu pumnul 
strâns. Nu există nici o modalitate să distrugem podul ăla 
blestemat? 

— Au fost cinci atacuri RAF, spuse abătut Lazlo. Până 
acum, douăzeci şi şapte de avioane pierdute - există 
două sute de mitraliere antiaeriene de-a lungul Neretvei, 
iar cel mai apropiat aerodrom pentru Messerschmitt-uri e 
la numai zece minute de zbor de aici. Radarele nemților 


localizează bombardierele britanice care traversează 
munţii, iar Messerschmitt-urile sunt aici şi le aşteaptă 
atunci când ajung. Şi nu uitaţi că ambele capete ale 
podului sunt prinse în stâncă. 

— Deci numai o lovitură directă? 

— O lovitură directă asupra unui obiectiv lat de 
şapte metri de la o distanţă de trei mii de metri? E 
imposibil. Şi un obiectiv atât de camuflat încât cu greu îl 
poţi vedea de la cinci sute de metri pe pământ. De două 
ori imposibil. 

— Şi imposibil pentru noi, spuse mohorât Vukalovic. 

— Imposibil pentru noi. Ultima încercare am făcut-o 
acum două nopţi. 

— Aţi făcut - v-am spus să nu faceţi nimic. 

— Ne-aţi rugat să nu facem. Dar, evident, eu, colo- 
nelul Lazlo, am fost mai deştept. Au început să tragă 
trasoare când trupele noastre erau la jumătatea platou- 
lui; Dumnezeu ştie cum şi-au dat seama că venim, Apoi, 
rachetele luminoase... 

— Apoi şrapnelele, încheie Vukalovic. Şi tunurile 
antiaeriene. Pierderi? 

— Am pierdut jumătate de batalion. 

— Jumătate de batalion! Şi spune-mi, dragă Lazlo, ce 
s-ar fi întâmplat dacă, prin absurd, oamenii dumitale ar fi 
ajuns la pod? 

— Aveau nişte calupuri de trotil, nişte grenade de 
mână... 

— Artificii, nu? întrebă Vukalovic, cu un sarcasm 
trist. Le-ar fi fost de mare ajutor. Podul ăla e făcut din 
oţel şi beton armat, omule! A fost o nebunie şi să încer- 
caţi doar. 

— Da, domnule. Lazlo îşi întoarse privirea. Poate că 
ar trebui să mă schimbaţi. 


— Cred că ar trebui. Vukalovic se uită cu atenţie la 
faţa epuizată a celuilalt. De fapt aş vrea. Un singur lucru 
mă împiedică. 

— Un singur lucru? 

— Toţi ceilalţi comandanţi ai mei de regiment sunt la 
fel de nebuni ca şi dumneata. Şi dacă nemţii atacă totuşi 
- poate chiar în noaptea asta? 

— Rămânem aici. Suntem iugoslavi şi nu avem unde 
să ne ducem. Ce altceva putem face ? 

— Ce altceva? Două mii de oameni cu puşcoace, cei 
mai mulţi fără vlagă şi înfometați şi fără muniții, 
împotriva a ceea ce pot fi două divizii blindate germane 
de linia întâi. Şi voi rămâneţi aici! Puteţi oricând să vă 
predaţi, ştii? 

Lazlo zâmbi. 

— Cu respect, domnule, vă spun că nu e timp de 
glume. 

Vukalovic îl bătu pe umăr. 

— Nici n-am zis că e o glumă. Mă duc la baraj, la 
parapetul din nord-est. O să văd dacă şi colonelul Janzi 
este la fel de nebun ca şi dumneata. Şi, colonele? 

— Domnule? 

— Dacă va fi un atac, s-ar putea să dau ordin de 
retragere. 

— Retragere! 

— Nu predare. Retragere. Retragere către ceea ce, 
sper, va fi victorie. 

— Sunt convins că dumneavoastră ştiţi exact despre 
ce vorbiţi. 

— Nu, nu ştiu. Uitând pentru moment de un glonţ ce 
se putea rătăci de peste Neretva, Vukalovic se ridică, 
pregătindu-se să plece. Ai auzit vreodată de un om numit 
căpitanul Mallory? Keith Mallory, un neozeelandez? 


— Nu, răspunse imediat Lazlo. Tăcu, apoi continuă: 
Adică, staţi puţin. Un tip care urca pe munţi? 

— Asta e. Dar mi s-a dat de înţeles că mai are şi alte 
talente. Vukalovic îşi frecă bărbia ţepoasă. Dacă tot ce- 
am auzit despre el e adevărat, ai putea pe bună dreptate 
să-l consideri un individ destul de dotat. 

— Şi ce-i cu individul ăsta dotat? întrebă curios 
Lazlo. 

— Doar atât. Vukalovic deveni deodată foarte serios, 
chiar sumbru. Când totul e pierdut şi nu mai e nici o 
speranţă, întotdeauna există undeva în lume un om către 
care te poţi întoarce. Poate că nu există decât acest om. 
De cele mai multe ori într-adevăr nu mai există decât 
acest singur om. Dar acest singur om există întotdeauna 
acolo. Tăcu o clipă, gânditor. Sau cel puţin aşa se spune. 

— Da, domnule, spuse politicos Lazlo. Dar acest 
Keith Mallory... 

— Inainte să te culci în noaptea asta, roagă-te pen- 
tru el. Eu aşa am să fac. 

— Da, domnule. Şi noi? Să mă rog şi pentru noi? 

— Asta, spuse Vukalovic, n-ar fi deloc o idee rea. 


Cele două laturi ale jambei, de-o parte şi de alta a 
taberei maiorului Broznic, erau foarte abrupte şi lu- 
necoase, şi ceata de oameni şi ponei urca foarte greu. 
Sau majoritatea lor. Escorta de partizani bosniaci, oa- 
cheşi şi îndesaţi, pentru care acest fel de teren făcea 
parte din existenţa lor, nu părea afectată de urcuş; şi nici 
pufăitul ritmic al lui Andrea, care trăgea din obişnuitu-i 
trabuc respingător. Reynolds observă, şi asta îi mări 
îndoielile şi frământarea din suflet. 

— Se pare că v-aţi revenit complet peste noapte, sir. 


— Poţi să-mi spui Andrea. Îşi scoase trabucul din 
gură. Am probleme cu inima. Apar şi dispar. Ţigara îşi 
reluă locul. 

— Sunt convins, murmură Reynolds. Se uită suspi- 
cios, pentru a douăzecea oară, peste umăr. Unde dracu-i 
Mallory? 

— Unde dracu-i căpitanul Mallory, îl mustră Andrea. 

— Ei bine, unde-i? 

— Şeful unei misiuni are multe responsabilităţi, 
spuse Andrea. Multe probleme de rezolvat. Căpitanul 
Mallory rezolvă probabil ceva în acest moment. 

— Să fii sigur de asta, murmură Reynolds. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic. 

Aşa cum corect presupusese Andrea, căpitanul Mal- 
lory rezolva ceva în acel moment. În baraca lui Broznic, 
el şi maiorul erau aplecaţi deasupra unei hărţi întinse pe 
o masă. Broznic arătă spre un loc în apropierea limitei de 
nord a hărţii. 

— De acord. Acesta este într-adevăr cel mai apropiat 
teren de aterizare posibil pentru un avion. Dar este 
foarte înalt. În această perioadă a anului, acolo sus, 
zăpada trebuie să fie de un metru. Mai sunt şi alte locuri, 
mai bune. 

— Nu mă îndoiesc, spuse Mallory, câmpurile înde- 
părtate sunt întotdeauna mai verzi, poate chiar şi 
câmpurile de aterizare îndepărtate. Dar eu nu am timp 
să ajung la ele. Împunse cu degetul punctul acela de pe 
hartă. Aici, şi numai aici, vreau o pistă de aterizare la 
căderea nopţii. V-aş fi foarte recunoscător dacă într-o oră 
aţi trimite un om călare la Konjic, ca cererea mea să fie 
imediat transmisă prin radio la cartierul general al 
partizanilor voştri de la Dvar. 


— Eşti obişnuit să ceri miracole imediate, căpitane 
Mallory? întrebă pe un ton sec Broznic. 

— Pentru asta nu e nevoie de miracole. Doar deo 
mie de oameni. De picioarele a o mie de oameni. E un 
preţ mic pentru şapte mii de vieţi. Îi dădu lui Broznic o 
bucată de hârtie. Lungimea de undă şi codul. Konjic să o 
transmită cât de repede posibil. Mallory aruncă o privire 
la ceas. Au plecat deja de douăzeci de minute. Ar trebui 
să mă grăbesc. 

— Da, cred că ar trebui, spuse repede Broznic. Ezită, 
negăsindu-şi pe moment cuvintele, apoi continuă cu 
stângăcie: Căpitane Mallory, eu... eu... 

— Ştiu. Nu vă faceţi probleme. Oricum, Mallory-i din 
lumea asta nu ajung niciodată până la adânci bătrâneţi. 
Suntem prea proşti. 

— Toţi suntem, toţi suntem. Broznic îi strânse mâna 
lui Mallory. La noapte o să spun o rugăciune pentru 
dumneata. 

Mallory tăcu o clipă, apoi dădu din cap. 

— Să fie cât mai lungă. 


Escorta bosniacă, la fel ca şi ceilalţi din grup, călare 
pe ponei, mergea acum în frunte pe poteca ce urca 
şerpuitoare panta lină a văii împădurite, urmată de 
Andrea şi Miller, care călăreau alături, apoi de Petar, al 
cărui ponei era dus de căpăstru de sora lui. Reynolds şi 
Groves, întâmplător sau dinadins, rămăsese mai în spate 
şi vorbeau acum încet. 

— Oare ce discută acum Mallory cu maiorul în 
tabără? spuse gânditor Groves. 

Reynolds se strâmbă plin de amărăciune. 

— Poate e mai bine să nu ştim. 

— S-ar putea să ai dreptate. Zău dacă ştiu ce să mai 
zic. Groves tăcu, apoi continuă, pe un ton aproape 


rugător: Broznic e un tip de treabă. Sunt sigur. Pentru că 
e ce e, trebuie să fie aşa. 

— E posibil. Şi Mallory, nu? 

— Şi el trebuie că e. 

— Trebuie? Reynolds era furios. Dumnezeule, omule, 
îţi spun că l-am văzut cu ochii mei. Făcu un semn cu 
capul către Maria, aflată la vreo douăzeci de metri mai în 
faţă, şi chipul lui era aspru şi încruntat. Fata aia a dat în 
el - şi încă cum a dat - în tabăra lui Neufeld şi pe urmă îi 
văd pe amândoi tăifăsuind tihnit şi drăgăstos lângă 
baraca lui Broznic. Ciudat, nu? La scurt timp Saunders e 
omorât. Coincidenţă, nu? lţi spun eu, Groves, Mallory 
putea chiar el s-o facă. Fata putea să aibă timp s-o facă 
înainte să-l întâlnească pe Mallory - doar că ar fi fost 
imposibil, din punct de vedere fizic, să împlânte până la 
plăsele un cuţit de cinşpe centimetri. Dar Mallory putea 
s-o facă foarte bine. Avea destul timp şi destule ocazii - 
când i-a dat mesajul ăla blestemat în baraca staţiei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce s-o facă? 
protestă Groves. 

— Pentru că Broznic i-a dat nişte informaţii urgente. 
Mallory trebuia să dea impresia că transmite mai departe 
informaţiile în Italia. Dar poate că transmiterea mesajului 
ăla era ultimul lucru pe care-l dorea. Poate că a oprit-o în 
singurul fel pe care-l cunoaşte - şi a distrus 
radioemiţătorul ca să fie sigur că nimeni nu mai trimite 
mesajul. Poate că de-asta m-a oprit când am vrut să 
facem de pază sau să mă duc să văd ce-i cu Saunders - 
să mă împiedice să descopăr că Saunders era deja mort - 
în care caz, bineînţeles, datorită factorului timp, 
bănuielile s-ar fi îndreptat automat către el. 

— Simple închipuiri! Dar în ciuda stânjenelii sale, 
Groves era fără să vrea impresionat de raţionamentul lui 
Reynolds. 


— Crezi? Cuţitul din spatele lui Saunders - şi ăla-i o 
simplă închipuire? 


O jumătate de oră mai târziu, Mallory li se alăturase. 
Trecu pe lângă Reynolds şi Groves, care îl ignorară 
intenţionat, pe lângă Petar şi Maria, care făcură la fel, şi 
rămase în spatele lui Andrea şi Miller. In această ordine 
merseră timp de aproape o oră prin văile bosniace des 
împădurite. Din când în când, ajungeau la luminişuri care 
odinioară fuseseră o aşezare omenească, mici sate sau 
cătune. Dar acum nu mai erau acolo nici oameni, nici 
case, căci satele încetaseră să mai existe. Luminişurile 
erau toate la fel, deprimant de asemănătoare. Acolo 
unde bosniacii truditori dar fericiţi trăiseră odinioară în 
casele lor simple dar solide, acum nu mai erau decât 
rămăşiţele arse şi înnegrite a ceea ce odată fuseseră 
nişte comunităţi înfloritoare, iar aerul mai era încă 
îmbibat de mirosul acru al vechiului fum, de duhoarea 
dulceag-amară de cadavre în descompunere, de moarte, 
mărturie mută a imensei răutăţi şi a totalei cruzimi a 
războiului între nemți şi partizanii iugoslavi. Uneori, ici şi 
colo, mai găseau în picioare câteva case de piatră care 
nu meritaseră risipa de bombe sau mortiere, sau 
grenade, sau benzină; dar puţine dintre clădirile mai mari 
scăpaseră de distrugere completă. Bisericile şi şcolile 
păreau să fi fost primele ţinte; la un moment dat trecură 
pe lângă un mic spital sătesc - dovadă fiind nişte 
echipament de oţel ars care nu putea să aparţină decât 
unei săli de operaţii - care fusese şters de pe suprafaţa 
pământului, în aşa fel încât ruinele nu aveau mai mult de 
un metru înălţime. Mallory se întrebă ce se întâmplase cu 
pacienţii aflaţi atunci în spital; dar nu se mai întrebă, 
gândindu-se la, sutele de mii de iugoslavi - 350.000 
fusese cifra pe care i-o dăduse căpitanul Jensen, dar 


punând la socoteală şi femeile şi copiii, numărul trebuie 
că ajunsese la cel puţin un milion - care se adunaseră 
sub stindardul mareşalului Tito. Dincolo de patriotism, 
dincolo de dorinţa arzătoare de eliberare şi răzbunare, 
nu mai aveau unde să se ducă. Mallory înţelese că ei 
erau un popor care rămăsese efectiv fără nimic, care nu 
mai avea nimic de pierdut decât viaţa - deşi se părea că 
nu punea prea mare preţ pe ea -, dar care putea să 
câştige totul distrugându-şi duşmanul; dacă ar fi fost 
soldat german, îşi spuse el, nu s-ar fi simţit deosebit de 
fericit la gândul de a fi trimis în lugoslavia. Era un război 
pe care Wehrmacht-ul nu va putea niciodată să-l câştige, 
pe care soldaţii nici unei ţări vest-europene nu l-ar fi 
putut câştiga vreodată, căci popoarele care trăiesc în 
munţi sunt de fapt indestructibile. 

Călăuzele bosniace, observă Mallory, nu se uitau nici 
în dreapta, nici în stânga, pe când treceau prin satele 
fără viaţă, în ruină, ale compatrioţilor lor, dintre care mai 
mult ca sigur majoritatea erau morţi. Înţelese că nu 
aveau nevoie să se uite, aveau amintirile lor, şi chiar şi 
amintirile erau prea mult pentru ei. Dacă e posibil să-ţi 
fie milă pentru un duşman, atunci Mallory, în acel 
moment, simţi milă pentru nemti. 

Curând ieşiră din poteca şerpuitoare şi îngustă într- 
un drum ceva mai lat, sau cel puţin suficient de lat 
pentru a permite unui vehicul să treacă. Bosniacul din 
frunte ridică mâna şi se opri. 

— Neoficial, ţara nimănui, se pare, spuse Mallory. 
Cred că ăsta-i locul unde ne-au aruncat din camion azi- 
dimineaţă. 

Presupunerea lui Mallory se dovedi corectă. Parti- 
zanii îşi întoarseră caii, zâmbiră larg, făcură cu mâna, 
strigară câteva cuvinte de neînțeles, de rămas bun, şi-şi 
îmboldiră caii înapoi pe drumul pe care veniseră. 


Cu Mallory şi Andrea în frunte şi cei doi sergenţi 
încheind coloana, cei şapte membri ai grupului îşi 
continuară drumul. Ninsoarea se oprise, norii se spulbe- 
raseră şi lumina soarelui pătrundea printre pinii acum din 
ce în ce mai rari. Deodată Andrea, care se uitase spre 
stânga, întinse mâna şi atinse braţul lui Mallory. Privirea 
lui Mallory urmări mâna întinsă a lui Andrea, în vale, la 
mai puţin de o sută de metri, pinii se terminau şi printre 
copaci se zărea ceva de un verde aprins. Mallory se 
răsuci în şa. 

— Acolo jos. Vreau să arunc o privire. Nu treceţi de 
linia copacilor. 

Poneii coborâră cu paşi siguri panta abruptă şi alu- 
necoasă. La un semn al lui Mallory, la vreo zece metri de 
marginea pădurii, călăreţii descălecară şi înaintară cu 
grijă pe jos, adăpostindu-se în spatele pinilor. Ultimul 
metru îl parcurseră pe coate şi genunchi, apoi se întin- 
seră pe burtă, la adăpostul precar al trunchiurilor ulti- 
milor pini. Mallory îşi scoase binoclul, şterse lentilele 
îngheţate şi îl duse la ochi. 

Zăpada se termina la trei-patru sute de metri mai 
jos. Ceva mai în vale se desluşea un amestec de stânci 
crăpate şi pământ cafeniu, iar dincolo de el, o fâşie de 
iarbă rară care arăta jalnic. In partea de jos, fâşia de 
iarbă se învecina cu un drum gudronat, care îl surprinse 
pe Mallory ca fiind într-o stare deosebit de bună pentru 
acea regiune. Mai mult sau mai puţin paralel cu drumul, 
la o sută de metri, se afla o cale ferată simplă cu un 
ecartament foarte îngust; fierul ruginit şi iarba crescută 
între şine arătau că nu mai fusese folosită de mulţi ani. 
Imediat după linie, terenul cobora brusc, într-o coastă 
stâncoasă, abruptă, către un lac îngust, cu meandre, al 
cărui mal îndepărtat era marcat de pereţi drepţi, mult 


mai înalţi, ce se ridicau drept către munţii stâncoşi 
acoperiţi cu zăpadă. 

Locul în care stătea întins Mallory, se afla exact dea- 
supra unui cot în unghi drept al lacului, un loc incredibil 
de frumos. În strălucirea curată a soarelui acelei dimineţi 
de primăvară sclipea şi scânteia ca cel mai pur smarald. 
Suprafaţa lui netedă era din când în când înfiorată de 
către o adiere uşoară de vânt, care nu făcea decât să-i 
adâncească culoarea de smarald până la un acvamarin 
aproape translucid. Lacul nu avea mai mult de patru sute 
de metri în lăţime, dar mulţi kilometri în lungime; braţul 
drept, lung, se răsucea printre munţi şi se întindea către 
est aproape până la linia orizontului; în stânga, braţul de 
sud, mai scurt, tivit de pereţi din ce în ce mai drepţi care 
în final păreau să se întâlnească în partea de sus, se 
termina în valul de beton al unui baraj. Dar ceea ce 
atrase atenţia privitorilor era reflectarea strălucitoare, 
incredibilă, a munţilor îndepărtați în acea oglindă de 
smarald la fel de incredibilă. 

— Ei, murmură Miller, asta chiar că e frumos. 

Andrea îi aruncă o privire lungă, fără expresie, apoi 
îşi întoarse din nou atenţia spre lac. 

Interesul lui Groves fu pentru moment mai mare 
decât ostilitatea sa. 

— Ce lac e ăsta, sir? 

Mallory lăsă binocilul în jos: 

— Habar n-am! Maria? Ea nu răspunse. Maria! Ce... 
lac... e... ăsta? 

— Asta e lacul de acumulare de pe Neretva, răs- 
punse ea ursuză. Cel mai mare din lugoslavia. 

— E important, deci? 

— E important. Cine are controlul asupra lui con- 
trolează lugoslavia centrală. 

— Şi bănuiesc că nemţii îl controlează. 


— Ei îl controlează. Noi îl controlăm. În zâmbetul ei 
se citea triumful. Noi - nemţii - îl avem sub control total. 
Pereţi abrupți pe ambele părţi. Acolo, spre est - capătul 
de sus - au o estacadă de-a curmezişul unui defileu lat de 
numai zece metri. Şi estacada aia e păzită zi şi noapte. 
La fel ca şi barajul. Singurul mod de pătrundere este pe 
nişte scări - mai degrabă nişte trepte fixate pe peretele 
de stâncă, chiar sub baraj. 

— Foarte interesante informaţiile - pentru o brigadă 
de paraşutişti, spuse sec Mallory. Dar noi avem altă 
treabă, mai importantă. Haideţi. 

li aruncă o privire lui Miller, care dădu din cap şi 
începu să urce înapoi pe pantă, urmat de cei doi ser- 
genţi, de Maria şi de Petar. Mallory şi Andrea mai 
rămaseră câteva clipe acolo. 

Porniră pe o cărare îngustă care, după aproximativ o 
sută de metri, se termina brusc într-un loc unde o veche 
alunecare de pământ săpase o pantă abruptă într-o 
latură a cheilor. De aici, un pod traversa râul până la o 
altă potecă pe malul drept. 

Podul nu era grozav - de fapt era o podişcă din lemn, 
şubredă, foarte veche, care arăta ca şi cum în fiecare 
clipă stătea să se prăbuşească în torent sub propria-i 
greutate. Şi ce era mai rău era că, la prima vedere, se 
părea că locul ei fusese ales de cineva nu tocmai întreg 
la minte, căci se afla la vreo doisprezece metri deasupra 
pantei abrupte, exact sub un imens bolovan, situat într- 
un asemenea echilibru precar încât numai cineva total 
nesăbuit ar fi zăbovit la trecerea podului. De fapt, era 
singurul loc posibil pentru un pod. 

De la capătul vestic al podului, poteca îngustă, pre- 
sărată cu bolovani, urma linia râului, trecând peste ceea 
ce părea un vad extrem de primejdios şi apoi cotea îm- 
preună cu râul şi dispărea. 


Generalul Vukalovic îşi lăsă în jos binoclul, se în- 
toarse către bărbatul de lângă el şi zâmbi. 

— Nimic nou pe frontul de est, nu, colonele Janzi? 

— Nimic nou pe frontul de est, încuviinţă Janzi. Era 
un individ mic, caraghios ca un spiriduş, cu o faţă tânără, 
total nepotrivită cu părul alb. Se răsuci şi privi spre nord. 
Dar pe frontul de nord mă tem că se întâmplă ceva. 

Zâmbetul de pe faţa lui Vulakovic dispăru pe când se 
întoarse şi ridică din nou binoclul, privind spre nord. La 
mai puţin de cinci kilometri depărtare şi perfect vizibil în 
soarele strălucitor al dimineţii, se afla Defileul Zenica, 
dens împădurit, de săptămâni întregi teritoriu aprig 
disputat între forţele defensive din nord ale lui Vukalovic, 
sub comanda colonelului Janzi, şi unităţi ale Corpului al 
XI-lea de armată german. În acel moment se puteau 
vedea nori denşi de fum; în partea dreaptă o coloană 
groasă de fum urca spiralat pentru a forma un văl 
întunecat sub albastrul imaculat al cerului, în timp ce 
răpăitul îndepărtat al armelor de mână, întrerupt din 
când în când de zgomotul mai puternic al artileriei, era 
aproape continuu. Vukalovic îşi luă binoclul de la ochi şi 
se uită îngândurat la Janzi. 

— Liniştea dinaintea marelui atac? 

— Ce altceva? Asaltul final. 

— Câte tancuri? 

— E greu să ştim precis. Punând cap la cap toate 
rapoartele, oamenii mei estimează o sută cincizeci. 

— O sută cincizeci! 

— Cam aşa cred ei - şi cel puţin cincizeci din ele sunt 
tancuri Tiger. 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu ca oamenii dumitale 
să nu ştie să numere. Vukalovic îşi trecu o mână obosită 
peste ochii injectaţi; nu dormise în noaptea care tocmai 


se încheiase, şi nici în cea de dinainte. Hai să mergem să 
vedem câte putem noi număra. 


Maria şi Petar erau acum în faţă, iar Reynolds şi 
Groves, în mod evident nedorind pe altcineva cu ei, 
mergeau ultimii, la cincizeci de metri mai în spate. Mal- 
lory, Andrea şi Miller călăreau alături pe drumul îngust. 
Andrea se uită la Mallory cu o privire gânditoare. 

— Moartea lui Saunders. Ai vreo idee? 

Mallory clătină din cap. 

— Întreabă-mă altceva. 

— Mesajul pe care i l-ai dat să-l trimită. Ce era? 

— Un raport că am ajuns cu bine în tabăra lui 
Broznic. Nimic altceva. 

— Un psihopat, hotărî Miller. Adică, meşterul cu 
cuțitul. Numai un psihopat ar omori pentru asta. 

— Poate că n-a omorât pentru asta, spuse blând 
Mallory. Poate că a crezut că era altfel de mesaj. 

— Altfel de mesaj? Miller ridică dintr-o sprânceană, 
aşa cum numai el ştia s-o facă. Păi ce fel de...? 

Întâlni privirea lui Andrea, tăcu brusc şi renunţă să 
mai spună ceva. Şi el şi Andrea se uitară curioşi la 
Mallory, care părea cufundat într-o adâncă meditaţie. 

Indiferent ce o generase, perioada de meditaţie nu 
dură mult. Cu aerul cuiva care tocmai a ajuns lao 
concluzie Mallory îşi înălţă capul şi-i strigă Mariei să se 
oprească, în acelaşi timp strunindu-şi calul. Aşteptară 
până ce Reynolds şi Groves îi ajunseră din urmă. 

— Avem mai multe posibilităţi de opţiune, spuse 
Mallory, dar, fie că-i bine sau rău, iată ce am hotărât să 
fac. Zâmbi uşor. E bine dacă nu din alt motiv, ci pentru 
că asta va fi modalitatea de a ieşi de aici cel mai repede. 
Am discutat cu maiorul Broznic şi am aflat ce voiam. Mi-a 
spus... 


— Aţi căpătat deci informaţiile pentru Neufeld, nu? 
Dacă Reynolds intenţionase să-şi ascundă disprețul din 
voce, atunci nu prea reuşise. 

— La dracu cu Neufeld, spuse rece Mallory. Spionii 
partizanilor au descoperit unde sunt ţinuţi cei patru 
agenţi capturați ai Aliaților. 

— Au descoperit, deci? spuse Reynolds. Atunci de ce 
nu fac partizanii ceva în sensul ăsta? 

— Pentru un motiv bine întemeiat. Agenţii sunt pe 
teritoriu german. Într-o cazemată inaccesibilă sus în 
munţi. 

— Şi ce-o să facem noi pentru agenţii Aliaților închişi 
în această cazemată inaccesibilă? 

— Simplu. Mallory se corectă. Ei bine, teoretic e 
simplu. Îi scoatem de acolo şi plecăm la noapte. 

Reynolds şi Groves se holbară la Mallory, apoi unul 
la altul, cu neîncredere şi consternare. Andrea şi Miller 
evitară cu grijă să se privească sau să se uite la 
altcineva. 

— Sunteţi nebun! spuse Reynolds plin de convin- 
gere. 

— Sunteţi nebun, sir! spuse mustrător Andrea. 

Reynolds se uită la Andrea fără să înţeleagă, apoi se 
întoarse din nou către Mallory. 

— Precis sunteţi, insistă el. Să plecăm? Unde să 
plecăm, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Acasă. În Italia. 

— Italia. Reynolds avu nevoie de zece secunde ca să 
înţeleagă această umilitoare informaţie, apoi continuă 
sarcastic: Bănuiesc c-o să mergem cu avionul într-acolo, 
nu? 

— Ei bine, e cam mult de înotat dacă vrei să tra- 
versezi Adriatica, chiar şi pentru un tânăr în formă ca 
dumneata. Cum altfel? 


— Cu avionul? Groves părea buimăcit. 

— Cu avionul. La nici zece kilometri de aici e un 
platou muntos înalt - foarte înalt, în cea mai mare parte 
aflat în mâinile partizanilor. Diseară la ora 9 va fi un 
avion acolo. 

La fel ca oamenii care nu reuşesc să înţeleagă ce au 
auzit, Groves repetă cuvintele lui Mallory pe un ton 
întrebător. 

— Diseară la ora 9 va fi un avion acolo? Aţi aranjat 
asta? 

— Cum puteam? Nu avem radiocemiţător. 

Faţa neîncrezătoare a lui Reynolds completa de 
minune scepticismul din vocea lui. 

— Dar cum puteţi fi sigur... adică, de ora 9? 

— Pentru că începând cu ora 6 în seara asta o să fie 
un bombardier Wellington deasupra pistei de aterizare 
din trei în trei ore, toată săptămână viitoare, dacă e 
nevoie. 

Mallory îşi lovi poneiul cu genunchii şi grupul porni 
mai departe, pe când Reynolds şi Groves îşi reluară 
poziţia obişnuită, cu mult în spatele celorlalţi. Un timp 
Reynolds privi fix spatele lui Mallory cu o expresie a feţei 
alternând între ostilitate şi meditaţie, apoi se întoarse 
către Groves. A 

— Ca să vezi! Ce bine se potrivesc toate. Intâm- 
plător suntem trimişi în tabăra lui Bronzic. Întâmplător el 
ştie unde sunt ţinuţi cei patru agenţi. Intâmplător un 
avion va fi deasupra unui anumit teren de aterizare la o 
anumită oră - şi tot întâmplător ştiu cu siguranţă că nu 
există nici un teren de aterizare sus pe platou. Tot mai 
crezi că totul e curat şi cinstit? 

Era clar, din expresia chinuită, a feţei lui Groves, că 
nu credea aşa ceva. 

— Şi ce Dumnezeu facem? întrebă el. 


— Ne ferim spatele, răspunse Reynolds. Cincizeci de 
metri mai în faţă, Miller îşi drese vocea şi-i spuse delicat 
lui Mallory: 

— Reynolds pare să-şi fi pierdut din... ăăă... în- 
crederea pe care o avea în tine. 

— Nici nu-i de mirare, răspunse sec Mallory. Crede 
că eu i-am înfipt lui Saunders cuțitul în spate. 

De data asta Andrea şi Miller se priviră, şi pe fețe li 
se putea citi consternarea, evident, atât cât puteau arăta 
aceste feţe de nepătruns. 


CAPITOLUL 7 


VINERI 
De la 10.00 la 12.00 


La jumătate de milă de tabăra lui Neufeld căpitanul 
Drosni şi şase cetnici le ieşiră în întâmpinare. Salutul lui 
Drosni era în mod evident lipsit de cordialitate, dar cel 
puţin reuşi, el ştia cu ce preţ, să-şi păstreze o aparentă 
indiferenţă inofensivă. 

— Deci v-aţi întors. 

— După cum vezi, aprobă Mallory. 

Drosni se uită la ponei. 

— Şi încă foarte comod. 

— Un cadou de la bunul nostru prieten maiorul 
Broznic. Mallory zâmbi larg. Crede că acum suntem în 
drum spre Konjic, călare pe ei. 

Lui Drosni nu păru să-i pese prea mult de ce credea 
maiorul Broznic. Făcu un semn scurt cu capul, îşi întoarse 
calul şi o porni în trap grăbit spre tabăra lui Neufeld. 

Imediat după ce descălecară în mijlocul taberei, 
Drosni îl conduse pe Mallory în baraca lui Neufeld. 
Primirea lui Neufeld, ca şi a lui Drosni, nu fu deosebit de 
entuziastă, dar cel puţin reuşi să dea o umbră de 
bunăvoință indiferenţei sale. Pe faţă i se putu citi o urmă 
de surprindere, reacţie pe care o explică imediat. 

— Sincer să fiu, căpitane, nu mă aşteptam să te 
revăd. Existau atât de multe... ăăă... neprevăzuturi. 
Oricum, sunt încântat să te văd - nu v-aţi fi întors voi 


dacă nu aveaţi informaţiile pe care le doream. Şi acum, 
căpitane Mallory, să trecem la afacerile noastre. 

Mallory îl privi pe Neufeld fără entuziasm. 

— Mă tem că nu eşti un partener prea bun de afa- 
ceri. i 

— Nu sunt? întrebă pe un ton politicos Neufeld. In ce 
fel? 

— Partenerii de afaceri nu-şi spun minciuni. Sigur că 
ai spus că trupele lui Vukalovic se concentrează. Şi aşa şi 
e. Dar nu, cum ai spus, ca să spargă încercuirea. Ci se 
adună ca să se apere înaintea atacului final al nemților, 
asaltul care le va distruge definitiv, şi pe care ele îl 
consideră iminent. 

— Ei, cred că nu te aşteptai să-ţi împărtăşesc toate 
secretele noastre militare - pe care ai fi putut, am spus 
doar că ai fi putut, să le transmiţi duşmanului - înainte de 
a vă verifica, spuse chibzuit Neufeld. Doar nu eşti atât de 
naiv. Apropo de acest atac prevăzut. Cine ţi-a dat 
informaţia? 

— Maiorul Bronzic. Mallory zâmbi amintirii. A fost 
foarte comunicativ. 

Neufeld se aplecă în faţă şi încordarea i se văzu în 
brusca împietrire a feţei, în felul în care îl privea pe 
Mallory în ochi fără să clipească. 

— Şi ţi-au spus de unde se aşteaptă să vină atacul? 

— Nu ştiu decât numele. Podul de pe Neretva. 

Neufeld se lăsă pe spate în scaun, scoase un lung 
oftat de uşurare şi zâmbi, ca pentru a înlătura orice urmă 
de jignire din ceea ce avea să spună. 

— Ei bine, prietene, dacă n-ai fi englez, dezertor, 
renegat şi traficant de medicamente, ai primi pentru asta 
Crucea de Fier. Apropo, continuă el ca la un gând brusc, 
am confirmarea de la Padova. Podul de pe Neretva, zici? 
Eşti sigur? 


— Dacă pui la îndoială cuvântul meu... începu iritat 
Mallory. 

— Sigur că nu, sigur că nu. Ziceam doar aşa. Neufeld 
tăcu câteva clipe, apoi murmură: Podul de pe Neretva. 

Felul în care pronunţase cuvintele le făcea să sune 
aproape ca o litanie. 

Drosni spuse încet: 

— Se potriveşte cu ceea ce bănuiam. 

— Nu contează ce bănuiaţi voi, spuse nepoliticos 
Mallory. Şi acum, să trecem la afacerile mele, dacă n- 
aveţi nimic împotrivă. Ne-am descurcat bine, ce zici? Am 
făcut ce ne-ai cerut, am căpătat informaţiile exacte pe 
care le-ai vrut? Neufeld dădu din cap. Atunci scoate-ne 
dracului de aici. Du-ne cu avionul în mijlocul unui 
teritoriu sub control german. În Austria sau chiar 
Germania, dacă vrei - cu cât mai departe de-aici cu atât 
mai bine. Ştii ce se va întâmpla cu noi dacă o să cădem 
din nou în mâinile britanicilor sau iugoslavilor? 

— Nici nu-i greu de ghicit, spuse Neufeld, aproape 
vesel. Dar ne subapreciezi, prietene. Plecarea voastră 
spre un loc sigur e deja aranjată. Un anumit şef al 
Serviciului militar de informaţii din nordul Italiei ar vrea 
foarte mult să te cunoască. Are motive să creadă că-i 
poţi fi de mare ajutor. 

Mallory dădu din cap în semn de înţelegere. 


Generalul Vukalovic îşi îndreptă binoclul spre De- 
fileul Zenica, o deschizătură îngustă şi des împădurită 
între poalele a doi munţi înalţi şi abrupți, aproape identici 
ca formă şi înălţime. 

Tancurile Corpului al XI-lea de armată german 
răspândite printre pini puteau fi uşor localizate, căci 
nemţii nu se obosiseră nici să le camufleze, nici să le 
ascundă, ceea ce, îşi spuse furios Vukalovic, dovedea 


prea bine încrederea deplină pe care o aveau nemţii în ei 
înşişi şi în rezultatul luptei în jurul unor vehicule 
staționate; alte tancuri dădeau înapoi, ambalau şi 
manevrau, ca şi cum se pregăteau să intre în formaţie de 
luptă pentru atac. Huruitul motoarelor de mare 
capacitate ale Tiger-urilor era aproape neîntrerupt. 

Vukalovic lăsă jos binoclul, mai trase câteva linii pe 
o foaie de hârtie aproape plină cu asemenea semne, făcu 
câteva adunări, puse cu un oftat hârtia şi creionul 
deoparte şi se întoarse către colonelul Janzi, care făcea 
acelaşi lucru. 

— Scuzele mele pentru oamenii dumitale, colonele. 
Ştiu să numere la fel de bine ca şi mine. 


De data asta, aerul de lup-de-mare sigur de el şi 
zâmbetul strălucitor, plin de sine, al căpitanului Jensen 
nu se prea vedeau; de fapt, în acest moment erau total 
absente. Ar fi fost imposibil ca o faţă de proporţiile celei 
a lui Jensen să arate cu adevărat prăpădită, dar pe chipul 
rigid şi încruntat se citeau clar încordarea, neliniştea şi 
oboseala nopţilor albe, pe când măsura în lung şi-n lat 
Statul major operativ al Armatei a V-a din Termoli, Italia. 

Nu măsura încăperea singur. Un ofiţer solid, cu părul 
cărunt, îmbrăcat în uniforma de general de corp de 
armată britanică, îl însoțea, potrivindu-şi paşii cu el, iar 
expresia de pe faţa lui o oglindea pe cea a lui Jensen. 
Când ajunseră în fundul încăperii, generalul se opri şi se 
uită întrebător la un sergent aşezat cu căştile la urechi în 
faţa unei mari staţii radio RCA. Sergentul clătină încet din 
cap. Cei doi îşi reluară mersul. 

Brusc, generalul spuse: 

— Mai e foarte puţin timp. Cred că înţelegi, Jensen, 
că odată lansată o ofensivă decisivă nu mai poţi să o 
opreşti? 


— Înţeleg, răspunse abătut Jensen. Care sunt ul- 
timele rapoarte ale grupei de recunoaştere, sir? 

— Rapoartele nu lipsesc, dar Dumnezeu ştie ce 
concluzie trebuie să tragem din ele. In glasul generalului 
se simţea amărăciunea. E o activitate intensă de-a lungul 
Liniei Gustav, unde se află - din câte ne putem da seama 
- două divizii blindate, una de infanterie germană, una de 
infanterie austriacă şi două batalioane de vânători de 
munte - trupele lor de şoc. Nu pregătesc o ofensivă, asta- 
i sigur - în primul rând nu există nici o posibilitate să 
pornească o ofensivă din zonele în care fac manevre, iar 
în al doilea rând, dacă s-ar gândi într-adevăr la o 
ofensivă, ar avea grijă să se pregătească în secret. 

— Şi-atunci, de ce toată agitația asta? Dacă nu 
pregătesc un atac... 

Generalul oftă. 

— Păreri avizate consideră că pregătesc o spargere- 
fulger a încercuirii. Păreri avizate! Tot ce mă interesează 
e că blestemele alea de divizii sunt încă pe Linia Gustav. 
Jensen, ce n-a mers? 

Jensen ridică din umeri, neajutorat. 

— S-a stabilit posibilitatea unor contacte radio din 
două în două ore, începând cu patru dimineaţa... 

— Până acum n-a fost nici un fel de legătură. 

Jensen tăcu. Generalul se uită la el gânditor. 

— Cei mai buni din sud-estul Europei, ai zis. 

— Da, aşa am zis. 


Îndoielile generalului, neexprimate cu voce tare, în 
ceea ce priveşte valoarea agenţilor pe care Jensen îi 
alesese pentru operaţiunea Forța 10 s-ar fi mărit con- 
siderabil dacă în acel moment ar fi fost alături de acei 
agenţi în baraca pentru oaspeţi din tabăra Hauptmann- 
ului Neufeld, din Bosnia. Nu se vedea la ei nici o urmă din 


armonia, înţelegerea, şi încrederea reciprocă pe care te- 
ai fi aşteptat să le găseşti într-un grup de agenţi 
consideraţi a fi cei mai buni în acest domeniu. În schimb, 
existau tensiune şi furie în atmosferă, un aer de 
suspiciune şi neîncredere, atât de greu încât era aproape 
palpabil. Reynolds, aflat în faţa lui Mallory, de-abia îşi 
mai putea stăpâni furia. 

— Vreau să ştiu acum! aproape că ţipă Reynolds. 

— Coboară tonul, spuse tăios Andrea. 

— Vreau să ştiu acum, repetă Reynolds. 

De data asta vocea lui cobori până aproape de 
şoaptă, dar rămase la fel de insistentă şi imperioasă. 

— O să-ţi spun când va fi nevoie. Ca întotdeauna, 
vocea lui Mallory era calmă, neutră şi distantă. Nu mai 
devreme. Ce nu ştii nu poţi să spui. 

Reynolds îşi strânse pumnii şi făcu un pas în faţă. 

— Vreţi să insinuaţi că... 

— Nu insinuez nimic, răspunse rezervat Mallory. Am 
avut dreptate atunci în Termoli, sergent. Nu eşti decât o 
bombă cu ceas, care ticăie mereu. 

— Poate. Reynolds nu-şi mai putea stăpâni acum 
furia. Dar cel puţin o bombă are ceva cinstit în ea. 

— Repetă chestia asta, spuse calm Andrea. 

— Ce? 

— Repet-o. 

— Ascultă, Andrea... 

— Colonel Stavros, băiete. 

— Sir. 

— Repetă ce-ai spus şi-ţi garantez cel puţin cinci ani 
pentru nesupunere la ordin pe câmpul de luptă. 

— Da, sir. Efortul fizic al lui Reynolds de a se stăpâni 
era evident. Dar de ce să nu ne dezvăluie planul pentru 
după-masă; din moment ce ne-a anunţat că vom pleca la 
noapte, din locul ăsta, Ivenic? 


— Pentru că nemţii pot acţiona, spuse cu răbdare 
Andrea, dacă ne află planul, dacă unul din noi vorbeşte 
constrâns. Dar nu pot să facă nimic cu Ivenic - ăsta e în 
mâinile partizanilor. 

Împăciuitor, Miller schimbă subiectul. 

— Sus la două mii de metri, zici. Zăpada trebuie să 
fie până la brâu acolo. Cum Dumnezeu poate cineva să 
curețe toată zăpada aia? 

— Nu ştiu, răspunse vag Mallory. Bănuiesc că cineva 
o să găsească o soluţie. 


lar la două mii de metri, sus, pe platoul Ivenic, ci- 
neva găsise o soluţie. 

Platoul Ivenic era o pustietate albă, sumbră, bătută 
de vânturi şi, timp de multe luni ale anului, bântuită, de 
un frig aspru, vijelii urlătoare, total ostilă vieţii, total 
neîngăduitoare prezenţei umane. Platoul era mărginit în 
partea de vest de un perete de stâncă înalt de o sută 
cincizeci de metri, perfect vertical în unele părţi, fisurat 
în altele. Pe toată marginea lui, peretele era presărat cu 
numeroase căderi de apă îngheţate şi din loc în loc, 
pâlcuri de pini, creşteau în mod bizar pe feţe de stâncă 
surprinzător de înguste, cu ramurile îngheţate, lăsate în 
jos sub povara zăpezii adunată în şase luni de ninsoare. 
Spre est, platoul nu era mărginit decât de o linie abruptă, 
bine definită, care marca partea de sus a unui alt perete 
de stâncă, perpendicular, ce dădea spre văile de jos. 

Platoul era acum o suprafaţă continuă de zăpadă, 
netedă, perfect egală, zăpadă care la acea înălţime de 
două mii de metri şi în soarele strălucitor sclipea orbitor, 
dureros pentru ochi. In lungime avea probabil vreo opt 
sute de metri; în lăţime, nu mai mult de o sută. În 
capătul de sud, platoul urca abrupt pentru a se întâlni cu 


peretele de stâncă, care aici cobora mai domol, oprindu- 
se apoi brusc în platou. 

Pe această înălţime se aflau două corturi, ambele 
albe, unul mic, celălalt mare, în formă de cupolă. In faţa 
cortului mic stăteau de vorbă doi bărbaţi. Cel mai în 
vârstă, înalt, îmbrăcat într-o manta largă, şi cu ochelari 
fumurii, era colonelul Vis, comandantul unei brigăzi de 
partizani încartiruită la Sarajevo; celălalt, mai tânăr şi 
mai slab, era adjutantul său, căpitanul Vlanovic. Cei doi 
priveau platoul pe toată lungimea lui. 

— Trebuie să existe o cale mai uşoară pentru asta, 
domnule, spuse nefericit căpitanul Vlanovic. 

— Spune tu care-i aia, Boris băiete, şi aşa voi face. ŞI 
înfăţişarea şi vocea colonelului Vis inspirau un calm 
desăvârşit şi mare competenţă. Buldozerele, sunt de 
acord, ne-ar ajuta. La fel şi plugurile de zăpadă. Dar 
trebuie să recunoşti şi tu că pentru a le urca pe pereţii 
verticali, ca să ajungă aici, ar fi nevoie de un talent 
deosebit din partea conductorilor lor. Şi-apoi, la ce e 
bună o armată dacă nu la mărşăluit? 

— Da, domnule, răspunse supus Vlanovic, cu în- 
doială în glas. 

Priviră din nou peste platou, spre nord. 

Spre nord, şi mai departe, căci de jur împrejur se 
aflau o mulţime de piscuri, unele întunecate, crestate şi 
dezolante, altele rotunde şi întunecate, cu zăpadă şi 
culori trandafirii, ce se ridicau înalte în albastrul pal, 
imaculat, al cerului. Era un peisaj impresionant. 

Mult mai impresionant însă era spectacolul ce se 
desfăşura chiar pe platou. O falangă masivă de o mie de 
soldaţi în uniforme, cam jumătate din ei în griul gălbui al 
armatei iugoslave, ceilalţi într-un amestec de uniforme 
ale altor ţări, se mişca, în pas de melc, prin zăpada 
imaculată. 


Falanga avea cincizeci de oameni în lăţime, dar nu- 
mai douăzeci în adâncime, şi cei cincizeci de oameni de 
pe fiecare linie mergeau cu braţele înlănţuite, cu cape- 
tele şi umerii aplecaţi în faţă, târându-şi cu greu picioa- 
rele prin zăpadă, cu paşi penibil de înceţi. Nici nu era de 
mirare că paşii erau atât de înceţi; prima linie de oameni 
îşi croia drum prin zăpada adâncă până la brâu, şi deja 
pe feţele lor se puteau citi semnele efortului şi epuizării. 
Era o muncă ucigătoare, care la acea altitudine dubla 
pulsul şi te făcea să lupţi pentru fiecare răsuflare gâfâită, 
care făcea picioarele de plumb, chinuite de dureri 
cumplite, şi numai durerea te putea convinge că încă mai 
fac parte din tine. 

Şi nu erau numai bărbaţi. După primele cinci linii de 
soldaţi, în restul falangei erau tot atâtea femei şi fete cât 
şi bărbaţi, deşi toată lumea era atât de încotoşmănată 
împotriva gerului şi a vântului muşcător al acelor 
înălţimi, încât era aproape imposibil să deosebeşti 
femeile de bărbaţi. Ultimele două linii ale falangei erau 
formate numai din partisanka, şi era semnificativ pentru 
munca ucigătoare pe care o mai aveau de făcut că şi ele 
erau cufundate până la genunchi în zăpadă. 

Era un spectacol fantastic, dar unul departe de a fi 
unic în lugoslavia din timpul războiului. Terenurile de 
aterizare din câmpie, aflate sub controlul deplin al 
Wehrmacht-ului, nu puteau fi folosite de iugoslavi, şi de 
aceea îşi construiau astfel în munţi multe din pistele de 
aterizare. Cu zăpada atât de adâncă şi zone complet 
inaccesibile unor maşini care să-i ajute, era singura 
modalitate. 

Colonelul Vis îşi întoarse privirea spre căpitanul 
Vlanovic. 

— Ei bine, Boris băiete, crezi că ai venit aici pentru 
sporturi de iarnă? Treci la organizarea bucătăriei de 


campanie şi pregătirea hranei. Astăzi o să folosim raţia 
de mâncare caldă şi supă fierbinte pentru o săptămână 
întreagă. 

— Da, domnule. Vlanovic înălţă capul, apoi îşi scoase 
căciula de blană cu urechi, ca să asculte mai bine 
sunetul unor explozii îndepărtate, dinspre nord. 

— Sunetele se aud până departe în aerul nostru pur, 
de munte iugoslav, nu? spuse visător Vis. 

— Ce-aţi spus, domnule? 

— Asta, băiete, spuse Vis cu destul de mare satis- 
facţie, este baza de avioane de luptă Messerschmitt de la 
Novo Derventa, luând cea mai mare păcăleală din viaţa 
ei. 

— Domnule? 

Vis oftă, foarte îngăduitor. 

— O să fac din tine un soldat într-o bună zi. 
Messerschmitt-urile, Boris, sunt avioane de luptă care 
duc tot felul de tunuri şi mitraliere scârboase. Care e în 
acest moment cea mai bună ţintă din lugoslavia a 
avioanelor de luptă? 

— Care e... Vlanovic se întrerupse şi se uită din nou 
la falanga ce se tăra prin zăpadă. Oh! 

— Intr-adevăr „oh”! Aviația britanică a modificat 
cursa a şase din cele mai bune escadrile ale ei de bom- 
bardiere grele Lancaster de pe frontul italian ca să se 
ocupe de prietenii noştri de la Novo Derventa. Îşi scoase 
şi el căciula ca să audă mai bine. Muncesc din greu, nu-i 
aşa? Când or să termine, n-o să mai existe nici un 
Messerschmitt care să poată decola de pe aerodromul 
ăla timp de o săptămână. Adică, numai dacă a mai 
rămas ceva care să decoleze. 

— Pot îndrăzni o remarcă, domnule? 

— Poţi îndrăzni, căpitane Vlanovic. 

— Mai există şi alte aerodromuri. 


— E drept. Vis arătă în sus. Vezi ceva? 

Vlanovic îşi lungi gâtul, miji ochii către soarele or- 
bitor, se uită spre cerul albastru, gol şi scutură din cap. 

— Nici eu, spuse Vis. Dar acolo sus, la şapte mii de 
metri - şi cu echipajele lor şi mai îngheţate decât suntem 
noi - escadrilele de Beavufighter-e vor ţine o patrulă de 
intercepţie până ce s-o întuneca. 

— Cine... cine e el, domnule? Cine poate cere ca toţi 
soldaţii noştri să fie aici, şi atâtea escadrile de bom- 
bardiere şi de vânătoare acolo sus? 

— Un tip numit căpitanul Mallory, cred. 

— Un căpitan? Ca mine? 

— Un căpitan. Mă îndoiesc, Boris, continuă blând Vis, 
că e ca tine. Dar nu gradul contează. Ci numele. Mallory. 

— N-am auzit de el. 

— Vei auzi, băiete, vei auzi. 

— Dar... dar tipul ăsta, Mallory. De ce vrea toate 
astea? 

— Să-l întrebi când îl vezi la noapte. 

— Când îl... vine aici la noapte? 

— La noapte. Dacă, adăugă încruntat Vis, mai tră- 
ieşte până la noapte. 


Neufeld, urmat de Drosni intră cu un pas rapid în 
baraca staţiei radio, un şopron întunecat, improvizat, în 
care se aflau doar o masă, două scaune şi un radio- 
emiţător portabil mare. Caporalul german, aşezat în faţa 
aparatului, ridică o privire întrebătoare când cei doi 
intrară. 

— Cartierul general al Corpului al VI-lea de blindate 
de la podul peste Neretva, ordonă Neufeld. Părea foarte 
bine dispus. Vreau să vorbesc cu generalul Zimmermann 
personal. 


Caporalul dădu din cap în semn de aprobare, trimise 
semnalul de apel şi în câteva secunde primi răspunsul. 
Ascultă câteva clipe, şi ridică privirea către Neufeld. 

— Generalul vine imediat, domnule. Neufeld întinse 
mâna spre căşti, le luă şi făcu un semn cu capul către 
uşă. Caporalul se ridică şi ieşi, în timp ce Neufeld se 
aşeza pe scaunul lui şi-şi potrivi mulţumit căştile. După 
câteva secunde, se îndreptă automat în scaun când auzi 
în căşti, printre pocnituri, o voce. 

— Sunt Hauptmann Neufeld, Herr General. Englezii 
s-au întors. Informaţia lor este că divizia de partizani din 
Capcana Zenica aşteaptă un atac complet din sud, peste 
podul de pe Neretva. 

— Aşa deci! Generalul Zimmermann, aşezat comod 
într-un scaun turnant, în partea din spate a camionului 
radio parcat la linia de copaci din sudul podului peste 
Neretva, nu încercă să-şi ascundă satisfacția din voce. 
Prelata camionului era ridicată şi el îşi scoase cascheta, 
să se bucure mai mult de soarele palid de primăvară. 
Interesant, foarte interesant. Altceva? 

— Da. Vocea lui Neufeld pârâi metalic în difuzor. Au 
cerut să fie duşi cu avionul la adăpost. Mult în spatele 
liniilor noastre, chiar şi în Germania. Se simt...ăăă...în 
nesiguranţă aici. 

— Mda, da, da. Deci aşa se simt. Zimmermann tăcu 
o clipă, gânditor, apoi continuă: Cunoşti bine situaţia, 
Hauptmann Neufeld? Eşti conştient de echilibrul delicat 
al... ăăă... detaliilor implicate? 

— Da, Herr General. 

— Trebuie să mă gândesc puţin la asta. Aşteaptă. 

Zimmermann se legănă leneş în scaunul lui turnant 
pe când medita asupra deciziei pe care trebuia să o ia. 
Se uită gânditor, dar fără să vadă nimic, spre nord, peste 
pajiştile care mărgineau malul sudic al Neretvei, râul 


traversat de podul de oţel, apoi pajiştile îndepărtate 
ridicându-se brusc către parapetul stâncos ce servea ca 
primă linie de apărare pentru partizanii colonelului Lazlo. 
Se întoarse spre est şi privi apele verzi-albicioase ale 
Neretvei şi pajiştile care se îngustau, de-o parte şi de 
alta, până ce, cotind spre nord, dispăreau brusc la gura 
cheilor cu pereţi abrupți din care ieşea Neretva. Se mai 
întoarse puţin şi acum privirea lui cuprindea pădurea de 
pini din sud, o pădure care, în prima clipă, părea destul 
de inofensivă şi fără viaţă - până ce ochii se obişnuiau cu 
umbra şi cu multele forme mari dreptunghiulare, bine 
adăpostite de privirile aeriene sau de cele de pe malul de 
nord al Neretvei în spatele pânzelor şi plaselor de 
camuflaj, al grămezilor imense de ramuri uscate. 
Vederea acestor vârfuri de lance ale celor două divizii 
blindate ale sale îl ajută pe Zimmermann să se 
hotărască. Luă microfonul. 

— Hauptmann Neufeld? Am luat o hotărâre şi te rog 
să execuţi întocmai următoarele instrucţiuni... 

Drosni îşi scoase căştile de rezervă pe care le avu- 
sese la urechi şi-i spuse cu îndoială lui Neufeld: 

— Nu cere prea mult generalul de la noi? 

Neufeld scutură din cap, ca pentru a-l linişti. 

— Generalul Zimmermann ştie întotdeauna ce face. 
Evaluarea lui psihologică a tuturor căpitanilor Mallory din 
această lume este invariabil sută la sută corectă. 

— Sper. Drosni nu era convins. Pentru binele nostru, 
sper. 

leşiră din baracă. Neufeld spuse radiotelegrafistului: 

— Căpitanul Mallory în baraca mea, te rog. Şi ser- 
gentul Baer. 

Când Mallory ajunse, îi găsi deja acolo pe Neufeld, 
Drosni şi Baer. Neufeld fu scurt şi precis. 


— Am hotărât să vă scoatem de aici cu un avion-schi 
- sunt singurele avioane care pot ateriza în munţii ăştia 
blestemaţi. Aveţi timp să dormiţi câteva ore - nu plecăm 
înainte de patru. Întrebări? 

— Unde e terenul de aterizare? 

— Un luminiş. La un kilometru de aici. Altceva? 

— Nimic. Doar să ne scoţi de-aici, atât. 

— Nu trebuie să-ţi faci probleme pentru asta, spuse 
apăsat Neufeld. Am ambiția să vă văd plecaţi cu bine. 
Sincer, Mallory, mă încurci foarte tare şi cu cât pleci mai 
repede cu atât mai bine. 

Mallory dădu din cap şi ieşi. Neufeld se întoarse 
către Baer şi spuse: 

— Am o mică sarcină pentru dumneata, sergent 
Baer. Mică dar foarte importantă. Fii atent. 

Mallory părăsi baraca lui Neufeld cu un aer gânditor 
şi traversă încet tabăra. Pe când se apropia de baraca 
pentru oaspeţi, Andrea ieşi şi trecu fără nici un cuvânt pe 
lângă el, învăluit în fum de trabuc şi încruntat. Mallory 
intră în baracă, unde Petar cânta din nou versiunea sa 
pentru „Fata pe care am lăsat-o acasă”. Se părea că e 
cântecul lui preferat. Mallory se uită la Maria, Reynolds şi 
Groves, toţi aşezaţi în tăcere, apoi la Miller, culcat în 
sacul lui de dormit, cu volumul de poezii în mână. 

Mallory dădu din cap către uşă. 

— Ceva l-a supărat pe prietenul nostru. 

Miller rânji şi dădu şi el din cap către Petar. 

— Cântă din nou cântecul lui Andrea. 

Mallory schiţă un zâmbet şi se întoarse către Maria. 

— Spune-i să nu mai cânte. Plecăm mai târziu după- 
masă şi trebuie să ne odihnim cât de mult putem. 

— Putem dormi în avion, spuse ursuz Reynolds. 
Putem dormi când ajungem... indiferent unde ajungem. 

— Nu, dormi acum! 


— De ce acum? 

— De ce acum? Privirea gânditoare a lui Mallory se 
îndreptă undeva departe şi răspunse liniştit: 

— Pentru că acum este singurul timp pe care s-ar 
putea să-l avem. 

Reynolds se uită la el ciudat. Pentru prima oară în 
acea zi nu i se mai citeau ostilitatea şi suspiciunea pe 
faţă. In ochii lui gânditori se vedeau nedumerire şi mi- 
rare, şi primele semne vagi de înţelegere. 


Pe platoul Ivenic, falanga înainta, dar cei care o 
formau nu se mai mişcau ca nişte fiinţe umane. Se 
împleticeau acum, epuizați - doar nişte automate, 
cadavre vii, cu feţele contorsionate de durere şi imensă 
oboseală, cu braţele şi picioarele arzând, cu minţile 
inerte. La câteva secunde cineva se împiedica şi cădea şi 
nu se mai putea ridica şi trebuia să fie dus alături de 
mulţi alţii, întinşi aproape în stare de comă lângă pista 
primitivă, unde câteva partisanka se străduiau să 
readucă la viaţă trupurile îngheţate şi fără vlagă cu căni 
de supă fierbinte şi doze mari de raki. 

Căpitanul Vlanovic se întoarse către colonelul Vis. 
Faţa îi era tristă, vocea joasă şi gravă. 

— E o nebunie, domnule, o nebunie. E... e imposibil, 
nu vedeţi că-i imposibil? N-o să... uitaţi-vă, domnule, 
două sute cincizeci de oameni terminaţi după primele 
două ore. lnălţimea, frigul, epuizarea fizică totală. E o 
nebunie. 

— Intregul război e o nebunie, spuse calm Vis. Du-te 
la staţia radio. Mai cerem cinci sute de oameni. 


CAPITOLUL 8 


VINERI 
De la 15.00 la 21.15 


Momentul venise, Mallory o ştia. Se uită la Andrea şi 
la Miller, la Reynolds şi Groves şi ştiu că şi ei o ştiau. 
Văzu clar reflectat pe feţelor lor ceea ce se afla în mintea 
lui, tensiunea explozivă, vigilenţa încordată care se cerea 
transformată în acţiune la fel de explozivă, întotdeauna 
exista acest moment al adevărului, care smulgea 
oamenilor masca pe care o purtau şi îi arăta aşa cum 
erau în realitate. Se întrebă cum vor fi Reynolds şi 
Groves; bănuia că se vor achita onorabil de tot. Nici nu-i 
trecu prin cap să se gândească la Miller şi Andrea, căci îi 
cunoştea prea bine: când totul părea pierdut, Miller 
devenea cu totul altul, în timp ce indolentul, aproape 
apaticul Andrea se transforma într-o fiinţă umană de 
nerecunoscut, o combinaţie imposibilă de minte care 
calculează rece şi maşină de luptă fanatică, aşa cum 
Mallory nu mai întâlnise niciodată. Când Mallory vorbi, 
vocea lui era calmă şi impersonală ca întotdeauna. 

— S-a stabilit să plecăm la patru. Acum e trei. Cu 
puţin noroc o să-i luăm pe neaşteptate. E totul clar? 

Mirat, aproape neîncrezător, Reynolds întrebă: 

— Vreţi să spuneţi că dacă ceva iese prost trebuie să 
ne croim drum trăgând cu mitraliera? 

— Trebuie să trageţi şi să omorâţi. Asta, sergent, e 
un ordin. 


— Pe-onoarea mea, spuse Reynolds, pur şi simplu nu 
pricep ce se întâmplă. 

Pe faţa lui se vedea clar că renunţase să mai încerce 
să înţeleagă ceva. 

Mallory şi Andrea ieşiră şi se îndreptară alene spre 
baraca lui Neufeld. Mallory spuse: 

— Sunt pe urmele noastre, ştii? 

— Ştiu. Unde sunt Petar şi Maria? 

— Cred că dorm. Au plecat din baracă acum câteva 
ore. O să-i luăm mai târziu. 

— Mai târziu s-ar putea să fie prea târziu... Sunt în 
mare pericol, dragă Keith. 

— Ce pot să fac, Andrea? Numai la asta mă gândesc 
de zece ore. E un risc imens, dar trebuie să mi-l asum. 
Ne putem lipsi de ei, Andrea. Ştii ce-ar însemna să dau 
cărţile pe faţă? 

— Ştiu ce-ar însemna, răspunse trist Andrea. 
Sfârşitul. 

Intrară în baraca lui Neufeld fără să bată la uşă. 
Neufeld, aşezat la masă cu Drosni alături, ridică iritat o 
privire surprinsă şi se uită la ceas. 

— Patru am zis, nu trei, spuse el tăios. 

— Am greşit, se scuză Mallory. Închise uşa în urma 
sa. Vă rog să nu faceţi vreo prostie. 

Neufeld şi Drosni nu făcură nimic, puţini ar fi făcut 
aşa ceva când în faţa lor se aflau ţevile a două Luger-e 
cu amortizoare de zgomot înşurubate în vârful ţevii; 
rămaseră nemişcaţi, şi şocul iniţial le dispăru încet de pe 
faţă. Urmă o tăcere lungă, apoi Neufeld vorbi, şi 
cuvintele lui se auziră aproape sacadat. 

— Am făcut marea greşeală de a subestima... 

— Taci. Spionii lui Broznic au descoperit unde sunt 
ţinuţi cei patru agenţi ai Aliaților. Noi ştim cu aproximaţie 


unde sunt. Voi ştiţi exact unde sunt. Ne veţi duce acolo. 
Acum. 

— Sunteţi nebuni, spuse cu convingere Neufeld. 

— Nu avem nevoie să ne spui tu asta, zise Andrea. 

Trecu apoi în spatele lui Neufeld şi Drosni, le luă 
pistoalele din tocuri, le goli încărcătoarele şi puse la loc 
pistoalele. Se duse apoi într-un colţ al barăcii, ridică de 
jos două pistoale-mitralieră Schmeisser, le goli şi pe ele, 
se întoarse la masă şi le puse pe ea, unul în faţa lui 
Neufeld, unul în faţa lui Drosni. _ 

— lată-vă, domnilor, spuse amabil Andrea. Inarmaţi 
până-n dinţi. 

— Şi dacă ne hotărâm să nu venim cu voi? întrebă 
cu răutate Drosni. 

Amabilitatea lui Andrea dispăru. Ocoli alene masa şi- 
| lovi pe Drosni peste gură cu amortizorul Luger-ului, cu 
atâta forţă încât Drosni gemu de durere. 

— Te rog, şi vocea lui Andrea era aproape insistentă, 
te rog, nu mă provoca. 

Drosni nu-l provocă. Mallory se duse la fereastră şi 
privi afară. Cel puţin o duzină de cetnici se aflau în jurul 
barăcii lui Neufeld, la vreo zece metri de ea, toţi 
înarmaţi. În partea cealaltă a taberei văzu că uşa graj- 
dului era deschisă, deci Miller şi cei doi sergenţi erau la 
locul lor. 

— O să traversaţi tabăra către grajduri, spuse Mal- 
lory. Nu vorbiţi cu nimeni, nu avertizaţi pe nimeni, nu 
faceţi nici un semn. O să vă urmăm la zece metri în 
spate. 

— Zece metri în spate. Ce ne împiedică să o luăm la 
fugă? N-o să îndrăzniţi să îndreptaţi acolo, afară, puştile 
spre noi. 

— Sigur că nu, aprobă Mallory. Din momentul în care 
deschideţi uşa asta, o să fiţi în bătaia a trei Schmeisser- 


uri aflate în grajd. Dacă încercaţi ceva - orice - o să fiţi 
făcuţi bucățele. De-asta şi stăm mult în urma voastră - 
nu vrem să fim şi noi făcuţi bucățele. 

La un gest al lui Andrea, Neufeld şi Drosni îşi 
atârnară Schmeisser-urile, tăcuţi şi furioşi. Mallory se uită 
la ei gânditor şi spuse: 

— Cred că n-ar fi rău să faceţi ceva cu feţele astea. 
Se vede clar pe ele că ceva nu-i în regulă. Dacă des- 
chideţi uşa cu aşa nişte feţe, Miller vă va lichida înainte 
să ajungeţi la ultima treaptă. Vă rog să mă credeţi. 

Îl crezură, iar când Mallory deschise uşa, ei reușiseră 
să-şi compună o expresie destul de aproape de normal. 
Coborâră treptele şi se îndreptară spre grajduri. Când se 
aflau la jumătatea distanţei până la ele, Andrea şi 
Mallory ieşiră din baraca lui Neufeld şi îi urmară. Câţiva 
cetnici îi priviră, curioşi, dar era clar că nimeni nu bănuia 
nimic. Drumul până la grajduri fu liniştit. 

La fel de liniştită fu şi plecarea lor din tabără, două 
minute mai târziu. Neufeld şi Drosni, aşa cum era şi 
normal, şi de aşteptat, călăreau alături, în frunte, Drosni 
mai ales arătând foarte fioros cu Schmeisser-ul, pistolul 
şi cuţitele lui cu lamă ucigătoare la brâu. În spatele lor 
călărea Andrea, care părea să aibă probleme cu 
mecanismul Schmeisser-ului său, căci îl ţinea în mână şi 
îl privea cu atenţie; nu se uita nici la Neufeld, nici la 
Drosni, iar faptul că ţeava, pe care Andrea o îndreptase 
spre pământ, nu trebuia decât ridicată vreo treizeci de 
centimetri şi trăgaciul apăsat pentru a-i ciurui pe cei doi 
din faţă era o idee absurdă, care n-ar fi trecut nici prin 
capul celor mai suspicioase persoane. In spatele lui 
Andrea, Mallory şi Miller călăreau alături; ca şi Andrea, 
aveau un aer nepăsător, chiar uşor plictisit. Reynolds şi 
Groves încheiau coloana, fără a reuşi prea bine acel grad 
de nonşalanţă al celorlalţi trei: feţele lor imobile şi ochii 


neliniştiţi trădau tensiunea în care se aflau. Dar 
neliniştea lor era inutilă, căci toţi şapte părăsiră tabăra 
nu numai întregi, dar fără ca măcar o singură privire 
întrebătoare să le fie aruncată. 

Merseră mai bine de două ore şi jumătate, urcând 
aproape tot timpul, şi un soare sângeriu apunea printre 
pinii tot mai rari spre vest, când ajunseseră la un luminiş 
aşezat, de data asta, pe un teren drept. Neufeld şi Drosni 
îşi opriră poneii şi îi aşteptară şi pe ceilalţi. Mallory trase 
de hăţuri şi se uită la clădirea care se ridica în mijlocul 
luminişului, o cabană mare, joasă, cu aspect de 
cazemată, ale cărei ferestre înguste aveau gratii dese, şi 
cu două coşuri, din unul ieşind fum. 

— Asta-i locul? întrebă Mallory. 

— O întrebare inutilă. Vocea lui Neufeld era seacă, 
dar resentimentul şi furia din ea, evidente. Crezi că mi- 
am pierdut tot timpul ăsta să te duc în alt loc? 

— Nu cred că te-ai da în lături s-o faci. Mallory privi 
mai atent clădirea. Arată foarte primitor. 

— Depozitele de muniții ale armatei iugoslave n-au 
fost niciodată considerate hoteluri de lux. 

— Asta cam aşa-i, fu de acord Mallory. 

La un semnal al său, îşi îndemnară poneii înainte şi 
pătrunseră în luminiş; în acel moment două plăci de 
metal aflate pe peretele din faţă al cabanei alunecară 
într-o parte pentru a da la iveală două ambrazuri din care 
ieşeau ţevile unor pistoale-mitralieră. În plin luminiş, cei 
şapte erau complet în bătaia acestor ţevi amenințătoare. 

— Oamenii tăi sunt vigilenţi, recunoscu Mallory. N-ai 
nevoie de mulţi oameni să păzească şi să apere un loc ca 
ăsta. Câţi sunt? 

— Şase, spuse cam fără voie Neufeld. 

— Dacă sunt şapte, eşti un om mort, îl avertiză 
Andrea. 


— Şase. 

Pe când se apropiau, puştile fură retrase - mai mult 
ca sigur pentru că cei ce le mânuiau îi recunoscură pe 
Neufeld şi Drosni - ambrazurile închise, şi uşa grea de 
metal se deschise. In prag apăru un sergent, care îi 
salută respectuos, cu o oarecare uimire pe faţă. 

— Ce plăcere neaşteptată, domnule, spuse sergen- 
tul. N-am primit nici un mesaj prin radio despre venirea 
dumneavoastră. 

— Pentru moment nu funcţionează. 

Neufeld le făcu semn să intre, dar Andrea, foarte 
curtenitor, insistă ca ofiţerul german s-o ia înainte, şi-şi 
sublinie amabilitatea cu o săltare amenințătoare pe umăr 
a Schmeisser-ului său. Neufeld intră, urmat de Drosni şi 
ceilalţi cinci. 

Ferestrele erau atât de înguste încât era în mod 
evident nevoie de opaiţele care ardeau în încăpere, iar 
lumina pe care o dădeau era mult mărită de focul pu- 
ternic care ardea în vatră. Nimic nu putea şterge as- 
pectul sumbru creat de cei patru pereţi de piatră cioplită, 
dar încăperea era surprinzător de bine mobilată, cu o 
masă, scaune, două fotolii şi o canapea; erau chiar şi 
câteva bucăţi de covor. Din cameră se deschideau trei 
uşi, dintre care una zăbrelită. In afară de sergentul care 
le ieşise înainte, în cameră mai erau doi soldaţi înarmaţi. 
Mallory se uită la Neufeld, care dădu din cap, cu faţa 
crispată de o furie reţinută. 

Neufeld spuse către unul din soldaţi: 

— Scoate prizonierii. 

Soldatul dădu din cap, luă de pe perete o cheie grea 
şi se îndreptă spre uşa zăbrelită. Sergentul şi celălalt 
soldat trăgeau la loc plăcile de metal peste ambrazuri. 
Andrea se îndreptă alene către primul soldat, apoi brusc 
îl împinse violent în sergent. Cei doi se ciocniră de cel de- 


al treilea, care tocmai băgase cheia în uşă, şi care căzu 
greoi pe podea; ceilalţi doi, deşi clătinându-se tare, 
reuşiră să-şi păstreze un oarecare echilibru, sau cel puţin 
să rămână în picioare. Toţi trei se întoarseră să se uite la 
Andrea, cu furie şi nedumerire, şi toţi trei rămaseră 
nemişcaţi; şi fu un lucru înţelept. Când are în faţă, la trei 
paşi, un pistol-mitralieră Schmeisser, cel înţelept rămâne 
întotdeauna nemişcat. 

Mallory îi spuse sergentului: 

— Mai există trei oameni. Unde sunt? 

Nici un răspuns; soldatul se uită la el fix, sfidător. 
Mallory repetă întrebarea, de data asta într-o germană 
fluentă; soldatul îl ignoră şi se uită întrebător la Neufeld, 
ale cărui buze erau strânse, pe un chip de piatră. 

— Eşti nebun? îi spuse Neufeld sergentului. Nu vezi 
că oamenii ăştia sunt nişte criminali? Spune-i. 

— Gărzile de noapte. Dorm. Sergentul arătă spre o 
altă uşă. Acolo. 

— Deschide uşa. Spune-le să iasă. Cu spatele, şi cu 
mâinile la ceafă. 

— Fă exact ce ţi se spune, ordonă Neufeld, Sergentul 
făcu exact ce i se spunea şi, la fel, şi cei trei soldaţi care 
se odihneau în cealaltă cămăruţă, şi care ieşiră de acolo 
aşa cum li se ceruse, fără nici o dorinţă de rezistenţă. 
Mallory se întoarse către soldatul cu cheia care între timp 
se ridicase clătinându-se de jos, şi făcu un semn cu capul 
spre uşa zăbrelită. 

— Deschide-o. 

Soldatul o deschise şi o dădu de perete. Patru ofiţeri 
britanici pătrunseră încet şi cu paşi nesiguri în camera 
mare. Erau palizi din cauza multelor zile petrecute între 
patru pereţi, dar în afara de paloare şi a faptului că erau 
destul de slabi, nu li se făcuse nici un rău. Cel din frunte, 
purtând însemnele de maior şi o mustață á la Sandhurst - 


şi când vorbi se auzi şi accentul de Sandhurst -, se opri 
brusc şi se uită neîncrezător la Mallory şi oamenii lui. 

— Dumnezeule mare! Ce naiba... 

— Te rog, îl întrerupse Mallory. Regret, dar vorbim 
mai târziu. Luaţi-vă hainele, ce aveţi mai gros, şi aştep- 
taţi afară. 

— Dar... dar unde ne duceţi? 

— Acasă. Italia. La noapte. Vă rog grăbiţi-vă. 

— ltalia. Vorbeşti de... 

— Grăbiţi-vă. Mallory se uită uşor enervat la ceas, 
Deja suntem în întârziere. 

Pe cât de repede le permitea starea de uluire în care 
se aflau, cei patru ofiţeri îşi luară hainele mai groase şi 
ieşiră afară. Mallory se întoarse din nou către sergent. 

— Trebuie să aveţi aici şi nişte ponei, un grajd. 

— In spatele cabanei, răspunse prompt sergentul, 
evident adaptându-se repede la noua situaţie. 

— Bun băiat, spuse aprobator Mallory. Se uită la 
Reynolds şi Groves. O să mai avem nevoie de doi ponei, 
înşeuaţi-i voi, da? 

Cei doi sergenţi ieşiră. Sub bătaia puştilor lui Mallory 
şi Miller, Andrea îi scotoci pe rând pe cei şase soldaţi, nu 
găsi nimic, şi îi duse pe toţi în camera zăbrelită, întoarse 
cheia în uşă şi o agăţă pe perete. Apoi, cu aceeaşi grijă, îi 
percheziţionă pe Neufeld şi Drosni; aruncă neglijent 
cuţitele lui Drosni într-un colţ al încăperii, şi faţa lui 
Drosni deveni prevestitoare de furtună. 

Mallory se uită la cei doi şi spuse: 

— Dacă ar fi nevoie v-aş împuşca. Dar nu e. De-abia 
dimineaţă o să vi se observe lipsa. 

— S-ar putea să nu li se observe lipsa câteva dimi- 
neţi bune, remarcă Miller. 

— Deci, oricum sunt în plus, spuse indiferent Mal- 
lory. Apoi zâmbi. Nu rezist tentaţiei de a te lăsa cu un 


ultim gând plăcut, Hauptmann Neufeld. Ceva la care să 
meditezi până ce apare cineva şi te găseşte. Se uită 
gânditor la Neufeld, care nu spuse nimic, şi continuă: 
adică, informaţia pe care ţi-am dat-o azi-dimineaţă. 
Neufeld se uită la el prudent. 

— Ce-i cu informaţia pe care mi-ai dat-o azi- 
dimineaţă? 

— Doar atât: mă tem că nu a fost prea corectă. 
Vukalovic aşteaptă atacul din nord, prin Defileul Zenica, 
şi nu din sud, peste podul de pe Neretva. Ştim că sunt în 
jur de două sute de tancuri de-ale voastre masate în 
pădure, la nord de Defileul Zenica - dar n-o să mai fie la 
2 dimineaţă, când atacul vostru trebuie să înceapă. Nu 
după ce am luat legătura cu escadrilele noastre de 
Lancaster-e din Italia. Gândeşte-te, gândeşte-te la ţintă. 
Două sute de tancuri adunate într-o mică cursă, o sută 
cincizeci de metri lăţime, şi nu mai mult de trei sute de 
metri lungime. RAF va fi acolo la 1.30. Până la 2 
dimineaţa n-o să mai existe nici măcar un singur tanc 
care să poată lupta. 

Pentru o clipă Neufeld se uită la el lung, cu faţa 
imobilă, apoi spuse încet şi rece: 

— Blestemat să fii! Blestemat! Blestemat! 

— O să rămâi cu blestemul, spuse Mallory, pe un ton 
amabil. Când veţi ieşi de aici - să sperăm că veţi ieşi - 
totul va fi terminat. Ne vedem după război! 

Andrea îi încuie pe cei doi într-una din camerele 
laterale şi atârnă cheia lângă cea a camerei zăbrelite. 
apoi ieşiră, încuiară uşa de la intrare, agăţară cheia pe 
un cui lângă uşă, urcară pe ponei - Groves şi Reynolds 
puseseră deja şaua pe încă doi - şi începură din nou să 
urce, Mallory cu o hartă în mână, studiind la lumina din 
ce în ce mai slabă a amurgului drumul pe care trebuiau 
să meargă. 


Drumul îi duse pe lângă marginea unei păduri de 
pini. La vreo şase sute de metri după ce părăsiseră ca- 
bana, Andrea îşi struni calul, descălecă, ridică piciorul 
drept din faţă al calului şi-l cercetă cu atenţie. Înălţă 
privirea spre ceilalţi, care se opriseră şi ei. 

— l-a intrat o piatră în copită, anunţă el. Arată rău - 
dar nu foarte rău. Trebuie s-o scot. Nu mă aşteptaţi - vă 
ajung din urmă în câteva minute. 

Mallory încuviinţă din cap şi dădu semnalul de por- 
nire mai departe, Andrea scoase un cuţit, ridică piciorul 
poneiului şi se apucă cu mult zel să scoată piatra din 
copită. După vreun minut ridică privirea şi văzu că ceilalţi 
dispăruseră după un cot al pădurii de pini. Andrea îşi 
puse la loc cuțitul şi duse poneiul - care, evident, nu 
şchiopăta deloc - la adăpostul pădurii şi-l legă acolo, apoi 
o porni înapoi pe jos, către cabană. Se aşeză în spatele 
unui trunchi de pin şi îşi scoase binoclul. 

Nu aşteptă prea mult. In luminiş apărură capul şi 
umerii cuiva care se uita cu atenţie din spatele unui 
copac; îl identifică imediat: sergentul Baer, cu faţa lui 
rotundă şi cu cele aproximativ treizeci şi cinci de 
kilograme peste greutatea normală pentru statura lui 
măruntă era o prezenţă inconfundabilă, care cu greu 
putea fi uitată. 

Baer se retrase în pădure, apoi apăru din nou, 
conducând un şir de ponei, dintre care unul ducea un 
obiect mare înfăşurat, legat de un coş de samar. Doi din 
ponei aveau în spinare călăreţi, ambii cu mâinile legate 
de oblâncul şeii. Petar şi Maria, fără îndoială. În spatele 
lor apărură patru soldaţi călare. Sergentul Baer le făcu 
semn să-l urmeze în luminiş şi, în câteva clipe, dispărură 
cu toţi în spatele cabanei. Andrea privi gânditor luminişul 
acum gol, îşi aprinse un trabuc şi urcă din nou dealul 
către poneiul legat în pădure. 


Sergentul Baer descălecă, scoase din buzunar o 
cheie, zări cheia agăţată în cui lângă uşă, o puse la loc 
pe a sa, o luă pe cealaltă, descuie uşa şi intră. Se uită 
împrejur, luă una din cheile atârnate pe perete şi descuie 
o uşă laterală. Hauptmann Neufeld ieşi, se uită la ceas şi 
zâmbi. 

— Ai fost foarte punctual, sergent Baer. Ai adus 
radioemiţătorul? 

— L-am adus. E afară. 

— Bun, bun, bun. Neufeld se uită la Drosni şi zâmbi 
din nou. Cred că-i timpul s-o pornim spre platoul Ivenic. 

Sergentul Baer întrebă respectuos: 

— Cum puteţi să fiţi atât de sigur că e platoul lvenic, 
domnule? 

— Cum pot fi atât de sigur? Simplu, dragul meu 
Baer. Pentru că Maria... ai adus-o cu tine? 

— Sigur, domnule. 

— Pentru că Maria mi-a spus. Este platoul Ivenic. 


Noaptea căzuse peste platoul Ivenic, dar falanga de 
soldaţi epuizați îşi mai târa încă picioarele bătătorind 
pista de aterizare pentru avion. Acum munca nu mai era 
atât de istovitoare, căci zăpada era deja bătucită tare şi 
netedă; dar chiar şi cu valul de cinci sute de noi soldaţi, 
gradul general de oboseală era atât de mare, încât 
falanga nu era într-o formă mai bună decât primul eşalon 
de soldaţi care intrase în zăpada imaculată. 

Şi falanga îşi schimbase forma. În loc să aibă cinci- 
zeci de oameni pe fiecare din cele douăzeci de rânduri, 
acum erau câte douăzeci pe cincizeci de şiruri; după ce 
au făcut loc suficient pentru aripile avionului, acum 
bătătoreau zăpada, încercând să obţină un teren foarte 
tare pentru trenul de aterizare. 


O lună aproape plină, de intensitate alb-luminoasă, 
plutea jos pe cer, înconjurată de fâşii de nori spulberate 
uşor dinspre nord. Pe când fâşiile de nori treceau prin 
faţa lunii, umbre negre măturau leneş suprafaţa 
platoului. Falanga, acum scăldată în lumina argintie a 
lunii, în clipa următoare dispărea în întuneric. Era un 
spectacol fantastic ce crea o imagine de basm, stranie şi 
prevestitoare de rău. De fapt era, aşa cum îi spusese fără 
pic de romantism colonelului Vis căpitanul Vlanovic, o 
scenă din Infernul lui Dante, numai că mai îngheţată cu o 
sută de grade. Cel puţin o sută de grade, rectificase Vis, 
căci nu ştia prea bine cât de cald e în iad. 

Această scenă apăru în faţa ochilor lui Mallory şi ai 
oamenilor săi la 9 fără 20 de minute în acea seară, când 
ajunseseră în vârful unui deal şi-şi struniră poneii chiar 
pe buza prăpastiei care se sprijinea pe marginea de vest 
a platoului Ivenic. Câteva minute stătură acolo, pe ponei, 
nemişcaţi, tăcuţi, vrăjiţi de spectacolul ireal a o mie de 
oameni cu capetele aplecate, şi umerii aplecaţi, târându- 
şi picioarele, fără vlagă, pe zăpada deja netedă a 
platoului, vrăjiţi pentru că ştiau cu toţii că priveau un 
spectacol unic, pe care nimeni nu-l mai văzuse până 
atunci, şi nici n-o să-l mai vadă vreodată. Mallory se 
rupse primul din starea de transă, se uită la Miller şi 
Andrea, şi dădu încet din cap, cu o expresie de profundă 
uimire, neputând să creadă, refuzând să accepte 
realitatea pe care propriii săi ochi o percepeau ca reală şi 
indubitabilă. Miller şi Andrea îl priviră şi ei cu aceeaşi 
clătinare uluită a capului. 

Mallory îşi întoarse poneiul spre dreapta şi o porni pe 
marginea peretelui de stâncă spre locul unde acesta 
cobora către platou. 

Zece minute mai târziu erau întâmpinați de colonelul 
Vis. 


— Nu mă aşteptam să te văd, căpitane Mallory. Vis îi 
scutură mâna cu entuziasm. Cerul mi-e martor, nu mă 
aşteptam să te văd. Dumneata... şi oamenii dumitale 
trebuie să aveţi o capacitate remarcabilă de supravie- 
tuire. 

— Spuneți asta peste câteva ore, răspunse Mallory, 
şi o să fiu într-adevăr fericit s-o aud. 

— Dar s-a terminat acum. Aşteptăm avionul - Vis se 
uită la ceas - peste exact opt minute. Avem acum o 
suprafaţă de rulare pentru el şi n-o să fie probleme cu 
aterizarea şi decolarea dacă nu rămâne mult aici. Aţi 
făcut tot ce-aveaţi de făcut; aţi reuşit minunat. Norocul a 
fost de partea voastră. 

— Spuneţi asta peste câteva ore, repetă Mallory. 

— lartă-mă. Vis nu-şi putu ascunde nedumerirea. Te 
aştepţi să se întâmple ceva cu avionul? 

— Nu mă aştept să se întâmple nimic cu avionul. Dar 
ceea ce a fost, ce s-a petrecut până acum e - sau mai 
degrabă a fost - doar prologul. 

— Pro... prologul? 

— Vă explic imediat. 


Neufeld, Drosni şi Baer îşi lăsară poneii priponiţi în 
pădure, aproape de lizieră, şi o porniră în sus pe colina 
din faţa lor, sergentul Baer luptându-se din greu cu 
urcuşul prin zăpadă datorită greutăţii uriaşului radio- 
emiţător portabil pe care-l avea legat în spate. Aproape 
de vârf se lăsară pe genunchi şi coate şi se târâră până 
la vreun metru de buza peretelui aflat deasupra platoului 
Ivenic. Neufeld îşi scoase binoclul, apoi îl puse la loc: 
luna tocmai ieşise din spatele unui nor întunecat şi 
lumină acum scena de jos, iar contrastul puternic dintre 
umbrele negre şi zăpada atât de albă şi strălucitoare, 
încât părea fosforescentă, făcea inutil binoclul. 


Foarte vizibile, în partea dreaptă, erau corturile lui 
Vis, iar lângă ele, bucătăriile de campanie improvizate în 
grabă. Lângă cel mai mic cort se vedeau cam o duzină 
de oameni care, vizibil şi de la acea distanţă, discutau 
aprins. Exact sub locul în care se aflau ei, cei trei puteau 
vedea falanga întorcându-se la un capăt al pistei şi 
începând din nou să se târască înapoi încet, îngrozitor de 
încet, îngrozitor de obosită, pe cărarea largă, deja 
bătătorită. La fel ca şi Mallory şi oamenii lui mai 
devreme, Neufeld, Drosni şi Baer fură şi ei pentru câteva 
clipe prinşi de grandoarea stranie, venind parcă din 
cealaltă lume, a spectacolului de jos. Numai cu un efort 
reuşi Neufeld să-şi ia privirile de la el şi să se întoarcă în 
lumea reală şi normală. 

— Câtă amabilitate, murmură el, din partea prie- 
tenilor noştri iugoslavi să se obosească atât pentru noi. 
Se întoarse către Baer şi-i făcu un semn către radio- 
emiţător. Fă-mi, te rog, legătura cu generalul. 

Baer îşi dădu jos din spate aparatul, îl fixă în zăpadă, 
întinse antena telescopică, fixă frecvenţa şi învârti 
butoanele. Obţinu aproape imediat legătura, spuse 
câteva cuvinte, apoi întinse microfonul şi căştile lui 
Neufeld. Acesta îşi fixă căştile şi privi în jos, încă vrăjit, 
spre cei o mie de bărbaţi şi femei care se mişcau pe 
platou precum furnicile. Brusc, în căşti se auzi un păcănit 
şi vraja se rupse. 

— Herr General? 

— Ah, Neufeld. Vocea generalului se auzea slab, dar 
clar, fără distorsiuni sau paraziți. Ei bine, ce părere ai de 
evaluarea mea referitoare la psihologia britanică? 

— V-aţi greşit meseria, Herr General. Totul s-a 
petrecut exact aşa cum aţi prevăzut. Cred că v-ar in- 
teresa să aflați, domnule, că RAF lansează un atac tip 


„covor de bombe” deasupra Defileului Zenica la 1.30 fix 
în această dimineaţă. 

— Mda, da, da, spuse gânditor Zimmermann. Foarte 
interesant. Dar deloc surprinzător. 

— Nu, domnule. Neufeld ridică privirea când Drosni îl 
atinse pe umăr şi arătă spre nord. O clipă, domnule. 

Neufeld îşi scoase căştile şi ascultă cu atenţie în 
direcţia în care îi arăta Drosni. Îşi ridică binoclul, dar nu 
se zărea nimic. Insă indiscutabil, se auzea ceva. Huruitul 
îndepărtat al unor motoare de avion apropiindu-se. 
Neufeld îşi puse din nou căştile. 

— Trebuie să recunoaştem că englezii sunt punc- 
tuali, domnule. Avionul se apropie acum. 

— Excelent, excelent. Ţine-mă la curent. 

Neufeld îşi îndreptă o cască şi se uită spre nord. 

Incă nu se vedea nimic. Luna era acum ascunsă în 
spatele unui nor, dar motoarele avionului se auzeau clar, 
mai aproape. Deodată, de undeva de jos, de pe platou, 
cineva suflă de trei ori scurt într-un fluier. Imediat, 
falanga în mişcare se împrăştie, bărbaţii şi femeile ieşiră 
împleticindu-se de pe pistă şi se cufundară în zăpada 
adâncă din partea de est a platoului, lăsând în urma lor, 
aşa cum evident se înţeleseseră, cam optzeci de oameni 
care se înşirară pe ambele părţi ale pistei. 

— Trebuie să recunosc că ştiu să se organizeze, 
spuse cu admiraţie Neufeld. 

Drosni zâmbi cu zâmbetul lui de lup. 

— Cu-atât mai bine pentru noi, nu? 

— Se pare că toată lumea se străduieşte în noaptea 
asta să ne ajute, răspunse aprobator Neufeld. 

Deasupra, fâşia întunecată de nori fu măturată spre 
sud şi lumina albă a lunii inundă platoul. Neufeld văzu 
imediat avionul, la mai puţin de opt sute de metri depăr- 
tare, forma sa de camuflaj profilată clar în lumina stră- 


lucitoare a lunii pe când cobora spre capătul pistei. Un 
alt fluierat ascuţit şi imediat oameni înşiraţi de-o parte şi 
de alta a pistei aprinseră felinare de vânt - de fapt o 
operaţiune inutilă în acele condiţii de aterizare perfectă, 
sub o lumină aproape la fel de puternică precum ziua dar 
esenţială dacă luna ar fi fost acoperită de nori. 

— A atins pământul acum, domnule, spuse Neufeld 
în microfon. E un bombardier Wellington. 

— Să sperăm că aterizează cu bine, spuse Zimmer- 
mann. 

— Da, domnule, să sperăm. 

Wellington-ul ateriză într-adevăr cu bine, o aterizare 
perfectă, ţinând seama de condiţiile extrem de dificile, 
încetini rapid, apoi îşi menţinu viteza pe când se îndrepta 
către capătul pistei. 

— A aterizat cu bine, Herr General, spuse Neufeld în 
microfon, şi rulează încet. 

— De ce nu se opreşte? întrebă Drosni. 

— Nu poţi accelera un avion pe zăpadă aşa cum ai 
face-o pe o pistă din beton. O să aibă nevoie de fiecare 
metru de pistă pentru decolare. 

Era evident că pilotul We//ington-ului era de aceeaşi 
părere. Ajunsese la vreo cincizeci de metri de capătul 
pistei când două grupuri de oameni se desprinseră din 
sutele care se aflau pe marginea pistei, unul 
îndreptându-se către uşa deja deschisă pe o latură a 
bombardierului, celălalt spre coada avionului. Ambele 
grupuri ajunseră lângă avion chiar când opera exact la 
capătul pistei, şi o duzină de oameni se agăţară de coada 
lui şi începură să întoarcă avionul cu 180°. 

Drosni era impresionat. 

— Zău că nu-şi pierd timpul! 

— Nu-şi pot permite. Dacă avionul rămâne acolo o 
să înceapă să se scufunde în zăpadă. Neufeld îşi ridică bi- 


noclul şi spuse în microfon: Acum urcă, Herr General. 
Unu, doi, trei... şapte, opt, nouă. Nouă sunt. Neufeld 
răsuflă uşurat şi se destinse. Felicitările mele, Herr Ge- 
neral. Într-adevăr, sunt nouă. 

Avionul era deja îndreptat în direcţia din care venise. 
Pilotul apăsă pe frână, ambală motoarele, apoi douăzeci 
de secunde după ce se opri, We//ington-ul o porni din 
nou, accelerând pe pistă. Pilotul nu riscă, aşteptă să 
ajungă chiar la capătul pistei înainte de a ridica 
Wellington-ul, dar când o făcu, avionul se înălţă uşor şi 
corect şi urcă neîntrerupt în cerul nopţii. 

— Sunt sus, Herr General, raportă Neufeld. Totul 
exact conform planului. Lăsă microfonul jos, se uită după 
avionul care dispărea încet, apoi îi zâmbi lui Drosni. Cred 
că ar trebui să le urăm bon voyage, nu? 


Mallory, unul din sutele de oameni aliniaţi de-a 
lungul pistei, îşi luă binocilul de la ochi. 

— Drum bun tuturor. 

Colonelul Vis clătină trist din cap. 

— Tot efortul ăsta doar ca să-mi trimit cinci oameni 
în vacanţă în Italia. 

— Poate că au nevoie de odihnă, spuse Mallory. 

— La dracu cu ei. Şi noi? întrebă Reynolds. In ciuda 
cuvintelor aspre, pe faţa lui nu se citea furie, doar o 
uimire totală. Ar fi trebuit să fim acum în avionul ăla 
blestemat. 

— Maa. Ei bine, m-am răzgândit. 

— Răzgândit pe dracu, spuse cu amărăciune Rey- 
nolds. 


În fuzelajul We//ington-ului, maiorul mustăcios îşi 
privi cei trei tovarăşi, apoi se uită spre cei cinci soldaţi 


partizani, clătină din cap neîncrezător, şi se întoarse 
către căpitanul aflat lângă el. 

— Ciudată chestie, nu? 

— Intr-adevăr, foarte ciudată, sir, spuse căpitanul. 
Se uită curios la hârtiile pe care le avea în mână maiorul. 
Ce aveţi acolo? 

— O hartă şi nişte hârtii pe care trebuie să le dau 
unui tip cu barbă din marină, când aterizăm în Italia. 
Bizar tip Mallory ăsta, nu? 

— Într-adevăr, foarte bizar, sir, îl aprobă căpitanul 


Mallory şi oameni lui, împreună cu Vis şi Vlanovic, se 
desprinseseră din mulţime şi stăteau acum în faţa 
cortului de comandă al lui Vis. 

— Aţi aranjat pentru corzi? îl întrebă Mallory pe Vis. 
Trebuie să plecăm imediat. 

— Ce-i cu graba asta, nebună, sir? întrebă Groves. 
Ca şi lui Reynolds, ostilitatea părea să-i fi dispărut 
aproape total, înlocuită de un aer neajutorat de uimire. 
Adică aşa, deodată? 

— Petar şi Maria, spune încruntat Mallory. Ei sunt 
cauza. 

— Ce-i cu Petar şi Maria? întrebă suspicios Reynolds. 
Ce legătură au ei cu asta? 

— Sunt închişi în cabana cu muniții. Şi când Neufeld 
şi Drosni or să se întoarcă acolo... 

— Or să se întoarcă acolo? repetă năucit Groves, 
Cum adică or să se întoarcă acolo? l-am... i-am lăsat în- 
cuiaţi. Şi cum Dumnezeu ştiţi că Petar şi Maria sunt 
închişi în cabană? Cum să fie? Că doar nu erau acolo 
când am plecat - şi asta nu a fost de mult. 

— Când poneiului lui Andrea i-a intrat o piatră în 
copită, pe drum, după ce am plecat de la cabană, nu-i 
intrase de fapt nici o piatră. Andrea veghea. 


— Înţelegi, explică Miller, Andrea n-are încredere în 
nimeni. 

— L-a văzut pe sergentul Baer ducându-i pe Petar şi 
Maria acolo, continuă Mallory. Legaţi. Baer le-a dat 
drumul lui Neufeld şi Drosni şi pot pune pariu pe ce vrei 
că scumpii noştri prieteni erau sus pe stânci, să vadă 
dacă plecăm într-adevăr cu avionul. 

— Nu ne spuneţi prea multe, nu, sir? Reynolds era 
plin de obidă. 

— Tot ce pot să vă spun e asta, răspunse Mallory, 
categoric. Dacă nu ajungem acolo repede, Maria şi Petar 
dau de bucluc. Neufeld şi Drosni nu ştiu încă, dar deja 
trebuie să fie aproape convinşi că Maria e cea care mi-a 
spus unde erau închişi cei patru agenţi. Ei au ştiut de la 
început cine eram - Maria le-a spus. Şi acum ştiu cine e 
Maria. Chiar înainte ca Drosni să-l omoare pe Saunders... 

— Drosni? Pe faţa lui Reynolds se vedea că renun- 
tase să mai înţeleagă ceva. Maria? 

— Am făcut o greşeală. Vocea lui Mallory era obo- 
sită. Cu toţii greşim dar de data asta a ieşit rău. Zâmbi, 
dar ochii îi rămaseră gravi. lţi aduci aminte că ai spus 
nişte vorbe grele despre Andrea? Când a început lupta 
aia cu Drosni, în tabăra lui Neufeld? 

— Sigur că-mi aduc aminte. A fost una din cele mai 
nebuneşti... 

— O să-i ceri scuze lui Andrea mai târziu, la timpul 
potrivit, îl întrerupse Mallory, Andrea l-a provocat pe 
Drosni pentru că eu i-am cerut-o. Ştiam că Neufeld şi 
Drosni puneau ceva la cale în baracă şi am vrut s-o pot 
întreba pe Maria ce discutaseră. Mi-a spus că aveau de 
gând să trimită doi cetnici după noi în tabăra lui Broznic - 
evident, deghizați cum trebuie - care să-i spună exact ce 
facem acolo. Erau doi dintre cei care ne-au escortat în 
camionul gazogen. Andrea şi Miller i-au omorât. 


— Acum ne spuneţi, murmură aproape mecanic 
Groves. Andrea şi Miller i-au omorât. 

— Dar n-am ştiut că şi Drosni ne urmărea. M-a văzut 
cu Maria. Se uită la Reynolds. La fel ca şi dumneata. 
Atunci n-am ştiut că ne văzuse, dar acum deja o ştiu de 
câtva timp. De azi-dimineaţă Maria e condamnată la 
moarte. Dar n-am putut face nimic. Până acum. Dacă le 
arătam adevăratele mele intenţii, am fi fost terminati. 

Reynolds clătină din cap. 

— Dar aţi spus că Maria ne-a trădat... 

— Maria, răspunse Mallory, este unul din cei mai 
buni spioni britanici. Tată englez, mamă iugoslavă. Era în 
tară înainte ca nemţii să vină aici ca studentă la Belgrad. 
A intrat în rândul partizanilor, care au pregătit-o ca 
radiotelegrafist, apoi i-au aranjat dezertarea la cetnici. 
Cetnicii capturaseră un radiotelegrafist dintr-una din 
primele misiuni britanice. Ei - de fapt nemţii - au învăţat- 
o să imite amprenta acestuia - fiecare radiotelegrafist 
are stilul său inconfundabil, până ce stilurile lor au 
devenit perfect asemănătoare. Şi, evident, engleza ei era 
impecabilă. Aşa că a fost în legătură directă cu serviciile 
secrete ale Aliaților din nordul Africii şi Italia. Nemţii au 
crezut că ne-au păcălit complet; de fapt, a fost exact 
invers. 

— Nici mie nu mi-ai spus nimic din toate astea, 
bombăni supărat Miller. 

— Am avut atâtea pe cap. Oricum, Maria a fost 
anunţată direct de sosirea celor patru agenţi paraşutişti. 
Bineînţeles, le-a spus nemților. lar aceşti agenţi duceau 
cu ei informaţii care să întărească convingerea nemților 
că un al doilea front - o invazie masivă - în lugoslavia era 
iminent. 

— Au ştiut şi de sosirea noastră, spuse încet Rey- 
nolds. 


— Sigur. Au ştiut totul despre noi de la început, cine 
eram de fapt. Dar evident, ceea ce nu ştiau era că noi 
ştiam că ei ştiu, şi deşi ceea ce ştiau despre noi era 
adevărat, nu era decât o parte a adevărului. 

Reynolds rămase o clipă pe gânduri, încercând să 
înţeleagă toate acestea. Apoi spuse, şovăitor: 

— Sir? 

— Da? 

— Cred că m-am înşelat în ceea ce vă priveşte, sir. 

— Se mai întâmplă, recunoscu Mallory. Din când în 
când se mai întâmplă. Te-ai înşelat, sergent, sigur că da, 
dar ai avut toate motivele să te înşeli. Vina e a mea. 
Doar a mea. Dar aveam mâinile legate. Mallory îl atinse 
uşor pe umăr. Într-o bună zi o să mă ierţi poate. 

— Şi Petar? întrebă Groves. Nu e fratele ei? 

— Petar e Petar. Atât. O faţadă. 

— Mai sunt încă atâtea... începu Reynolds dar Mal- 
lory îl întrerupse. 

— Vor trebui să mai aştepte. Colonele Vis, o hartă te 
rog. Căpitanul Vlanovic aduse una din cort şi Mallory 
aprinse o lanternă deasupra ei. Uitaţi-vă. Aici. Barajul de 
pe Neretva şi Capcana Zenica. l-am spus lui Neufeld că 
Broznic îmi spusese că partizanii cred că atacul va veni 
dinspre sud, peste podul de pe Neretva. Dar, aşa cum v- 
am spus, Neufeld, ştia - ştia chiar înainte să sosim - cine 
şi ce eram cu adevărat. Aşa că era convins că mint. Era 
convins că eu eram convins că atacul venea dinspre 
nord, prin Defileul Zenica. Şi atenţie! Există un motiv 
întemeiat pentru asta: acolo sunt masate două sute de 
tancuri germane. 

Vis se holbă la el. 

— Două sute! 

— O sută nouăzeci sunt din placaj. Aşa că singura 
modalitate prin care Neufeld - şi, fără îndoială, înaltul 


Comandament German - putea să fie sigur că această 
informaţie vitală va ajunge în Italia era să însceneze 
povestea asta cu eliberarea aliaţilor. Ceea ce au făcut 
bucuroşi, ajutându-ne din plin, mergând chiar până acolo 
cu colaborarea lor încât s-au lăsat capturați. Ştiau, evi- 
dent, că altă posibilitate nu aveau decât să-i capturăm şi 
să-i forţăm să ne conducă la cabană - şi s-au asigurat că 
aşa vom face, ascunzând-o pe singura persoană care ne- 
ar fi putut ajuta în sensul ăsta - Maria. Şi sigur, ştiind 
asta, au aranjat ca sergentul Baer să vină şi să-i 
elibereze. 

— Înţeleg. Era clar pentru toată lumea că de fapt 
colonelul Vis nu înţelegea nimic. Aţi vorbit de un atac 
RAF peste Defileul Zenica. Acum o să fie evident 
îndreptat asupra podului. 

— Nu. N-ai vrea să ne călcăm promisiunea făcută 
Wehrmacht-ului, nu? Aşa cum am promis, atacul va fi 
asupra Defileului Zenica. În chip de diversiune. Ca să-i 
convingem, în cazul în care ar mai avea vreo urmă de 
îndoială, că am fost păcăliţi. Şi apoi, ştiţi la fel de bine ca 
şi mine că podul acela nu poate fi distrus printr-un atac 
aerian de la mare altitudine. Va trebui distrus altfel. 

— Cum? _ 

— O să găsim noi ceva. Mai avem timp. Incă două 
lucruri, colonele Vis. O să mai vină un Wellington la 
miezul nopţii şi apoi altul la trei dimineaţa. Lasă-le să 
plece. Pe următorul, cel de la şase, reţine-l până la so- 
sirea noastră. Vreau să spun - posibila noastră sosire. 
Dacă avem noroc, vom pleca cu el de-aici înainte de ivi- 
rea zorilor. 

— Dacă aveţi noroc, spuse întunecat Vis. 

— Şi luaţi legătura cu generalul Vukalovic, vă rog. 
Spuneţi-i ce v-am spus, situaţia exactă. Şi spuneţi-i să 
înceapă un tir intens cu arme de mână la unu dimineaţa. 


— În ce trebuie să tragă? 
— Din partea mea, pot să tragă şi în lună. Mallory se 
urcă pe ponei. Haideţi, plecăm. 


— Deci podul peste Neretva. Şi crezi că va fi 
periculos pentru noi să fim în preajma lui după ora unu. 
Nu-ţi face problemele, nu vom fi aici. Vukalovic îşi scoase 
căştile şi se întoarse spre Janzi. Plecăm la miezul nopţii, 
în linişte. Lăsăm câţiva oameni care să facă mult zgomot. 

— Cei care or să tragă în lună? 

— Cei care or să tragă în lună. la legătura cu co- 
lonelul Lazlo la Neretva, te rog. Spune-i că ajungem la el 
înainte de atac. Apoi cu maiorul Stefan. Spune-i să lase 
acolo doar o mână de oameni, o forţă de temporizare, să 
iasă din Defileul de Vest şi să se îndrepte spre Cartierul 
general al colonelului Lazlo. Vukalovic rămase o clipă pe 
gânduri. Or să urmeze câteva ore foarte interesante, ce 
zici? 

— Există vreo şansă pentru tipul ăsta, Mallory? Tonul 
lui Janzi dădea şi răspunsul la întrebare. 

— Ei bine, priveşte situaţia în felul următor, spuse cu 
înţelepciune Vukalovic: Sigur că există o şansă. Trebuie 
să existe o şansă. În fond, dragă Janzi, e o chestiune de 
opţiune - şi noi n-o avem decât pe asta. 

Janzi nu răspunse nimic, ci dădu de câteva ori din 
cap, încet, ca şi cum Vukalovic ar fi spus ceva deosebit 
de adânc. 


CAPITOLUL 9 


VINERI, | 
De la 21.15 - SÂMBĂTĂ la 00.40 


Drumul către vale, călare pe ponei, prin pădurile 
dese de la platoul Ivenic către cabană, le luă lui Mallory 
şi oamenilor săi un sfert din timpul în care urcaseră, în 
zăpada adâncă pasul cailor era destul de nesigur, 
oricând se puteau lovi de trunchiul unui pin, şi nici unul 
din cei cinci nu pretindea că e un călăreț priceput, iar 
rezultatul inevitabil erau alunecările, împiedicările şi 
căderile la fel de frecvente pe cât de dureroase. Nici unul 
nu scăpă de umilinţa de a părăsi fără voie şaua, aruncat 
cu capul înainte în zăpada adâncă, dar efectul 
providenţial de amortizare al zăpezii îi salvă, ca şi, de 
cele mai multe ori, siguranţa pe picioare a poneilor; 
oricare ar fi fost motivul, sau combinaţia de motive, 
vânătăile şi căderile care le tăiau răsuflarea au fost 
multe, dar, în mod miraculos, au scăpat fără nici un 
picior sau mână rupte. 

Cabana apăru în faţa lor. Mallory făcu un gest de 
avertizare cu mâna, şi încetiniră pasul până se apropiară 
cam la două sute de metri de ea. Acolo Mallory descălecă 
şi-şi duse calul într-un pâlc des de pini, urmat de ceilalţi. 
Legă acolo poneiul şi le spuse şi celorlalţi să facă la fel. 

Miller dădu glas nemulțumirii: 

— M-am săturat de poneiul ăsta blestemat, dar m- 
am săturat şi mai mult să merg pe jos prin zăpadă 
adâncă. De ce nu mergem călare până acolo? 


— Pentru că trebuie să aibă acolo nişte cai priponiţi. 
Dacă aud, sau văd, sau adulmecă alţi ponei apropiindu- 
se, or să înceapă să necheze. 

— Oricum, s-ar putea să înceapă să necheze. 

— Şi trebuie să fie nişte soldaţi de pază, spuse An- 
drea. Nu cred, caporal Miller, că ne-am putea apropia pe 
furiş şi foarte discret călare pe ponei. 

— Pază! Ce să păzească? După mintea lui Neufeld şi 
Drosni, la ora asta suntem deasupra Adriaticii. 

— Andrea are dreptate, spuse Mallory. Orice aţi 
crede despre Neufeld, e un ofiţer de primă mână, care nu 
lasă nimic la voia întâmplării. Vor fi santinele. Ridică 
privirea spre cer, unde o fâşie de nori se apropia de faţa 
lunii. Vedeţi norul ăla? 

— Îl văd, spuse jalnic Miller. 

— Treizeci de secunde cred. O luăm la fugă către 
coama zidului îndepărtat al cabanei - acolo nu sunt 
ambrazuri. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, odată ajunşi 
acolo, nu scoateţi o vorbă. Dacă aud ceva, dacă au o 
urmă de bănuială că suntem afară, baricadează uşa şi-i 
folosesc pe Maria şi Petar ca ostatici. Şi atunci va trebui 
să-i lăsăm aici. 

— Aţi face asta, sir? întrebă Reynolds. 

— Aş face-o. Mai degrabă mi-aş tăia o mână, dar aş 
face-o. N-am încotro, sergent. 

— Da, sir, înţeleg. 

Fâşia întunecată de nori acoperi luna. Cei cinci ieşiră 
fugind de la adăpostul pădurii şi o luară la vale, 
cufundându-se adânc în zăpada obositoare, îndreptându- 
se spre colţul îndepărtat al peretelui cabanei. La treizeci 
de metri de casă, la un semn al lui Mallory, încetiniră, ca 
nu cumva zgomotul paşilor în fugă şi scârţâitul zăpezii să 
fie auzite de cei ce puteau să stea de gardă la ambrazuri, 
şi parcurseră distanţa rămasă mergând repede şi în 


linişte, în şir indian, fiecare călcând în urmele paşilor 
celui din faţă. Ajunseră la perete fără să fie văzuţi, cu 
luna încă acoperită de nori. Mallory nu se opri să se 
felicite, şi nici să-i laude pe ceilalţi. Se lăsă imediat pe 
genunchi şi coate şi se târi după colţul cabanei, cât mai 
lipit de peretele de stâncă. 

La un metru de colţ se afla prima ambrazură. Mallory 
nu se chinui să se lase mai jos în zăpadă - ambrazurile 
erau atât de adânc săpate în peretele masiv de stâncă 
încât ar fi fost imposibil pentru orice santinelă să vadă 
ceva la o distanţă mai mică de un metru de ambrazură. 
În schimb, se strădui să scoată cât mai puţin zgomot cu 
putinţă, şi reuşi, căci trecu cu bine dincolo de ambrazură 
fără să se dea vreo alarmă. Ceilalţi patru reuşiră şi ei să 
treacă, deşi luna ieşi de după nori când ultimul, Groves, 
se afla exact sub ambrazură. Dar nici el nu fu simţit. 

Mallory ajunse la uşă. Făcu un gest spre Miller, 
Reynolds şi Groves să rămână culcaţi pe burtă acolo 
unde erau; el şi Andrea se ridicară în tăcere şi-şi lipiră 
urechile de uşă. 

Imediat auziră vocea lui Drosni, amenințătoare, plină 
de ură. 

— O trădătoare! Asta e. O trădătoare a cauzei 
noastre. Omorâţi-o acum! 

— De ce-ai făcut-o, Maria? Vocea lui Neufeld, în 
contrast cu cea a lui Drosni, era egală, calmă, aproape 
blândă. 

— De ce-a făcut-o? mârâi Drosni. Bani. De-asta a 
făcut-o. De ce altceva? 

— De ce? întrebă Neufeld calm, dar stăruitor. Te-a 
ameninţat căpitanul Mallory că-ţi omoară fratele? 

— Mai rău. Vocea joasă a Mariei se auzea cu greu. 
M-a ameninţat că mă omoară pe mine. Şi atunci cine ar 
mai fi avut grijă de fratele meu orb? 


— Pierdem timpul, spune Drosni nerăbdător. Lăsați- 
mă să-i duc afară. 

— Nu. Vocea lui Neufeld, la fel de calmă, era tran- 
şantă. Un băiat orb? O fată speriată? Ce fel de om eşti? 

— Sunt cetnic. 

— lar eu sunt ofiţer al Wehrmacht-ului. 

Andrea îi şopti lui Mallory la ureche: 

— Dintr-o clipă în alta cineva o să observe urmele 
noastre în zăpadă. 

Mallory dădu din cap, păşi într-o parte şi făcu o miş- 
care scurtă cu mâna. Mallory cunoştea prea bine po- 
sibilităţile fiecăruia când se ajungea la forțarea unei uşi 
ce se deschidea într-o încăpere plină cu oameni înarmaţi. 
Andrea era cel mai bun la asta - şi o porni să o 
dovedească în stilul lui obişnuit, violent şi ucigător. O 
răsucire a mînerului uşii, o lovitură puternică cu talpa 
piciorului drept şi Andrea rămase în pragul uşii. Uşa se 
legănă sălbatic pe ţâţâni şi nu ajunse încă să se lovească 
cu putere de perete când încăperea răsună de zgomotul 
sacadat al Schemiesser-ului lui Andrea. Mallory se uită 
peste umărul lui Andrea prin fumul corditei care se 
învârtejea în aer şi văzu doi soldaţi nemți, loviți mortal de 
reacţia foarte rapidă, prăbuşindu-se încet pe podea. Cu 
pistolul-mitralieră ridicat, Mallory îl urmă pe Andrea în 
încăpere. 

Nu mai era nevoie de Schmeisser-e. Nici unul din 
ceilalţi soldaţi aflaţi în cameră nu avea armă, în timp ce 
Neufeld şi Drosni, cu feţele împietrite într-o expresie de 
năuceală totală, erau în mod clar, chiar dacă numai pe 
moment, incapabili să se mişte, şi cu atât mai puţin 
capabili să le treacă prin cap să facă vreun gest fatal de 
rezistenţă. 

Mallory îi spuse lui Neufeld: 

— Tocmai ţi-ai câştigat dreptul la viaţă. 


Se întoarse spre Maria, dădu din cap către uşă, aş- 
teptă până ce îl conduse afară pe fratele ei, apoi se uită 
din nou la Neufeld şi Drosni şi spuse scurt: 

— Armele voastre. 

Neufeld nu reuşi să vorbească, deşi buzele i se 
mişcau într-un mod ciudat, mecanic. 

— Ce dracu... i 

Mallory nu avea chef de conversaţie. Işi ridică 
Schmeisser-ul. 

— Armele voastre. 

Neufeld şi Drosni, ca în transă, îşi scoaseră pistoalele 
şi le lăsară să cadă pe podea. 

— Cheile. Drosni şi Neufeld se uitară la el tăcuţi, 
aproape fără să înţeleagă. Cheile, repetă Mallory. Acum 
sau n-o să mai am nevoie de ele. 

Câteva clipe tăcerea fu deplină, apoi Neufeld se 
mişcă, se întoarse către Drosni şi dădu din cap. Drosni se 
încruntă - atât cât se poate încrunta cineva când faţa îi 
exprimă uimire năucită şi furie ucigătoare - băgă mâna în 
buzunar şi scoase cheile. Miller le luă, descuie uşa 
zăbrelită şi o deschise larg, fără nici un cuvânt, apoi cu o 
mişcare a pistolului-mitralieră îi invită pe Neufeld, Drosni, 
Baer şi ceilalţi soldaţi să intre; după ce toţi fură înăuntru, 
închise uşa, o încuie şi băgă cheia în buzunar. Incăperea 
răsună din nou când Andrea apăsă pe trăgaciul 
pistolului-mitralieră şi distruse complet radioemiţătorul. 
Cinci secunde mai târziu erau cu toţii afară; Mallory, 
ultimul care ieşi, încuie uşa şi aruncă cât mai departe 
cheia, care se cufundă în zăpadă. 

Deodată, zări ponei legaţi afară, în faţa cabanei. 
Şapte. Exact câţi aveau nevoie. Fugi lângă ambrazura de 
lângă fereastra celulei şi strigă: 

— Poneii noştri sunt legaţi două sute de metri mai 
sus, lângă pini. Nu uitaţi. 


Apoi fugi repede înapoi şi le spuse celorlalţi şase să 
încalece. 

Reynolds se uită la el mirat. 

— V-aţi gândit la asta, sir? Într-un asemenea mo- 
ment? 

— Trebuie să te gândeşti la asta oricând. Mallory se 
întoarse spre Petar care tocmai se urcase 
neîndemânatec pe cal, apoi către Maria: Spune-i să-şi 
scoată ochelarii. 

Maria se uită la el surprinsă, dădu din cap părând a 
înţelege, şi îi spuse ceva fratelui ei, care îşi îndreptă faţa 
spre ea nedumerit, apoi înclină scurt din cap, ascultător, 
şi îşi scoase ochelarii fumurii şi-i băgă adânc în tunică. 
Reynolds îi privi mirat, apoi se întoarse spre Mallory. 

— Nu înţeleg, sir. 

Mallory îşi întoarse poneiul şi răspunse scurt: 

— Nu-i nevoie să înţelegi. 

— lertaţi-mă, sir. 

Mallory îşi întoarse din nou calul şi spuse pe un ton 
obosit: 

— E deja 11, băiete, şi aproape mult prea târziu 
pentru ce avem de făcut. 

— Sir. Reynolds era foarte mulţumit, deşi în mod 
confuz, că Mallory îi spusese „băiete”. De fapt, nici nu 
vreau să ştiu, sir. 

— Ai întrebat. Va trebui să mergem cât de repede ne 
pot duce caii. Un orb nu poate să vadă obstacolele, nu-şi 
poate menţine echilibrul în funcţie de teren, nu poate 
anticipa cum trebuie să se pregătească pentru o 
denivelare bruscă, nu se poate apleca în şa înaintea unei 
cotituri pe care poneiul său o vede. Pe scurt, un orb are 
de o sută de ori mai multe şanse decât noi să cadă într- 
un galop spre vale. E suficient pentru un orb să fie orb pe 


viaţă. Ar fi prea mult să-l expunem riscului de a fi nu 
numai orb, ci şi cu ochii scoşi şi luptându-se cu viaţa. 
— Nu m-am gândit - adică - iertaţi-mă, sir. 
— Nu te mai scuza, băiete. Ştii, de data asta e 
rândul meu să-ţi cer iertare. Fii cu ochii pe el, te rog. 


Colonelul Lazlo, cu binoclul la ochi, privi panta 
stâncoasă luminată de lună care se întindea sub el spre 
podul de pe Neretva. Pe malul sudic al râului, în pajiştea 
dintre mal şi locul unde începea pădurea de pini şi, în 
măsura în care Lazlo putea vedea, chiar la marginea 
pădurii, era o lipsă neliniştitoare de mişcare, 
amenințătoare. Lazlo medita asupra semnificației sinis- 
tre, tulburătoare a acestei linişti nefireşti, când simţi o 
atingere pe umăr. Se întoarse, ridică privirea şi recu- 
noscu silueta maiorului Stefan, comandantul de la De- 
fileul de Vest. 

— Bine ai venit. Generalul m-a anunţat că vii. Ţi-ai 
adus şi batalionul? 

— Ce-a mai rămas din el. Stefan zâmbi, fără a zâmbi 
de fapt cu adevărat. Toţi cei care au putut merge. ŞI toţi 
cei care n-au putut. 

— Slavă Domnului că n-aveam nevoie de toţi în 
noaptea asta. Ţi-a vorbit generalul de tipul ăsta Mallory? 
Maiorul dădu din cap, şi Lazlo continuă: Dacă nu 
reuşeşte? Dacă nemţii trec Neretva în noaptea asta... 

— Şi? Stefan dădu din umeri. Oricum eram cu toţii 
condamnaţi la moarte în noaptea asta. 

_ — O remarcă perfect valabilă, spuse aprobator Laz- 
lo. Işi ridică din nou binoclul şi-şi continuă contemplarea 
podului de pe Neretva. 


Până acum, nici Mallory şi nici vreunul din cei şase 
care galopau în spatele lui nu se despărţise de poneiul 


său. Nici măcar Petar. E-adevărat, panta nu era chiar 
atât de abruptă pe cât fusese drumul de la platoul Ivenic 
până la cabană, dar Reynolds bănuia că era aşa pentru 
că Mallory reuşise imperceptibil să încetinească ritmul a 
ceea ce mai devreme fusese un galop impetuos. Poate, îi 
trecu lui Reynolds prin minte Mallory încerca inconştient 
să-l protejeze pe cântăreţul orb, care călărea aproape în 
aceeaşi linie cu el, cu ghitara agăţată de umăr, frâul 
lăsat şi ambele mâini încleştate cu disperare de oblâncul 
şeii. Aproape pe neaşteptate, gândurile lui Reynolds 
rătăciră înapoi spre scena din cabană. Câteva momente 
mai târziu îşi îndemna poneiul înainte, până ajunse lângă 
Mallory. 

— Sir? 

— Ce-i? vocea lui Mallory păru iritată. 

— Trebuie să vă spun ceva. Urgent. Zău că e. 

Mallory ridică o mână şi făcu semn celorlalţi să se 
oprească. Spuse scurt: 

— Zi repede! 

— Neufeld şi Drosni, sir. Reynolds tăcu o clipă, ne- 
sigur, apoi continuă: Credeţi că ştiu încotro mergeţi? 

— Ce contează? 

— Vă rog. 

— Da, ştiu. Doar dacă nu sunt total idioţi. Şi nu sunt. 

— Mare păcat, sir, spuse gânditor Reynolds, că nu i- 
aţi împuşcat. 

— Fii mai clar, spuse nerăbdător Mallory. 

— Da, sir. Aţi spus că sergentul Baer le-a dat drumul 
mai devreme? 

— Sigur. Mallory îşi stăpânea cu greu iritarea. An- 
drea i-a văzut sosind. V-am mai spus asta. Trebuiau - 
Drosni şi Neufeld - să meargă până la platoul lvenic să 
verifice dacă am plecat cu-adevărat. 


— Înţeleg asta, sir. Deci ştiaţi că Baer ne urmărea. 
Cum a intrat în cabană? 

Mallory nu se mai putu stăpâni. Spuse exasperat: 

— Pentru că am lăsat amândouă cheile afară, în cui. 

— Da sir. Pentru că îl aşteptaţi. Dar sergentul Baer 
nu ştia că îl aşteptaţi - şi chiar dacă ştia, oricum nu se 
aştepta să găsească cheile la îndemână. 

— Dumnezeule mare! Dubluri!... Amărât, Mallory lovi 
cu ciudă pumnul stâng de cealaltă palmă. Imbecil! 
Imbecil! Sigur, trebuia să aibă cheile lui. 

— Şi Drosni, spuse gânditor Miller, s-ar putea să ştie 
o scurtătură. 

— Şi asta nu-i tot. Mallory îşi revenise total şi părea 
foarte liniştit, faţa calmă şi relaxată fiind în totală 
antiteză cu mintea agitată. Şi mai rău, ar putea să se 
ducă direct la tabăra sa şi să-l avertizeze pe 
Zimmermann să-şi retragă diviziile de blindate de pe 
Neretva. Ţi-ai câştigat biletul de avion, Reynolds. 
Mulţumesc, băiete. Cât de departe să fie tabăra lui 
Neufeld, ce zici, Andrea? 

— Vreo milă. 

Cuvintele fură spuse peste umăr, căci Andrea, ca în- 
totdeauna în situaţiile în care ştia că era nevoie de ta- 
lentele sale speciale, o pornise deja. 

Cinci minute mai târziu erau ghemuiţi la marginea 
pădurii, la mai puţin de douăzeci de metri de perimetrul 
taberei lui Neufeld. Destul de multe barăci erau luminate, 
din popotă se auzea muzică, şi câţiva cetnici umblau prin 
tabără. Reynolds îi şopti lui Mallory: 

— Şi-acum, ce facem sir? 

— Nu facem nimic. Ne bazăm pe Andrea. 

Groves spuse cu voce joasă; 

— Un singur om? Andrea? Ne bazăm pe un singur 
om? 


Mallory oftă. 

— Spune-le, caporal Miller. 

— N-aş prea vrea. Mă rog, dacă trebuie. Realitatea 
e, continuă blând Miller, că Andrea este destul de bun în 
cazuri de-astea. 

— Şi noi suntem, răspunse, Reynolds. Facem parte 
din comandouri. Am fost pregătiţi pentru aşa ceva. 

— Şi foarte bine pregătiţi, fără îndoială, spuse apro- 
bator Miller. Încă vreo şase ani de experienţă şi s-ar 
putea ca vreo juma' de duzină din voi să se poată mă- 
sura cu el. Deşi mă îndoiesc foarte tare. Inainte ca noap- 
tea să se încheie, veţi descoperi - şi nu vreau să vă 
jignesc, sergent - că sunteţi mici copii pe lângă Andrea. 
Miller tăcu o clipă, apoi continuă încruntat: Ca şi cel care 
se întâmplă să se afle acum în baraca staţiei radio. 

— Ca şi cel care... Groves se întoarse şi se uită în 
spate. Andrea? A dispărut. Nu l-am văzut pierind. 

— Nimeni nu-l vede niciodată, spuse Miller. Şi nici 
amărâţii ăia n-or să-l vadă venind. Se uită la Mallory. 
Timpul trece. 

Mallory privi limbile fosforescente ale ceasului său. 

— Unsprezece treizeci. Într-adevăr, timpul trece. 

Vreme de aproape un minut tăcerea fu deplină, şi 
numai mişcările neliniştite ale poneilor priponiţi adânc în 
pădure, în spatele lor, se auziră, apoi Groves scoase o 
exclamaţie înăbuşită de uimire când Andrea apăru lângă 
el. Mallory ridică privirea şi întrebă: 

— Câţi? 

Andrea ridică două degete şi o porni tăcut spre po- 
neiul său. Ceilalţi se ridicară şi îl urmară. Groves şi 
Reynolds se uitară unul la altul, cu o privire care spunea, 
mai clar decât vorbele, că s-ar putea să se fi înşelat mai 
mult asupra lui Andrea decât a lui Mallory. 


Exact în momentul în care Mallory şi tovarăşii săi 
urcau din nou pe ponei în pădurea care se învecina cu 
tabăra lui Neufeld, un bombardier Wellington cobora spre 
un teren de aterizare puternic luminat - acelaşi de pe 
care Mallory şi oamenii lui decolaseră cu mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore în urmă în Termoli, Italia. 
Avionul ateriză perfect, şi, pe când rula pe pistă, apăru o 
maşină radio a armatei, care luă o curbă, apoi merse 
paralel cu We//ington-ul pe ultima sută de metri. In faţă, 
pe scaunul din stânga, şi în spate, pe cel din dreapta, 
stăteau două personaje uşor de recunoscut: în faţă, 
superba faţă bărboasă, de lup de mare a căpitanului 
Jensen, în spate generalul britanic împreună cu care 
Jensen măsurase în lung şi-n lat mult timp, Biroul de 
Operaţiuni de la Termoli. 

Avionul şi camionul se opriră în acelaşi timp. Jensen, 
dovedind o agilitate surprinzătoare pentru cineva de 
gabaritul său, sări sprinten din maşină, traversă cu paşi 
mari şi repezi pista, şi ajunse la Wellington exact în clipa 
în care uşa lui se deschidea şi primul pasager, maiorul 
mustăcios, sărea jos. 

Jensen dădu din cap către hârtiile din mâna maio- 
rului şi spuse direct: 

— Astea-s pentru mine? 

Maiorul clipi din ochi nesigur, apoi înclină rigid capul, 
evident iritat de această primire nepoliticoasă făcută 
unui om care se întorcea dintr-o temniţă blestemată. 
Jensen luă hârtiile fără nici un cuvânt, reveni în maşină, 
scoase o lanternă şi le studie rapid. Se întoarse către 
radiotelegrafistul care stătea în spate lângă general. 

— Planul de zbor stabilit. Ţinta indicată. Acum. 

Radiotelegrafistul începu să răsucească butoanele. 


La vreo optzeci de kilometri spre sud-est, în zona 
Foggiei, hangarele şi pistele aerodromului pentru bom- 
bardiere grele al RAF răsunau de uruitul nenumăratelor 
motoare: în zona de dispersie aflată în capătul vestic al 
pistei principale, câteva escadrile de bombardiere grele 
Lancaster erau aliniate gata de decolare, şi aşteptau 
semnalul de plecare. Semnalul nu întârzie mult. 

La jumătatea pistei, dar mult în afara ei, era parcat 
un jeep identic cu cel în care stătea Jensen la Termoli. Pe 
bancheta din spate, un radiotelegrafist stătea ghemuit 
deasupra unui emiţător, cu căştile la urechi. Ascultă 
atent apoi ridică privirea şi spuse sec: 

— Instrucţiunile stabilite. Acum. Acum. Acum. 

— Instrucţiunile stabilite repetă căpitanul aflat pe 
locul din faţă. Acum. Acum. Acum. 

Întinse mâna spre o cutie de lemn, scoase trei 
pistoale-rachetă, ţinti direct spre pistă şi trase pe rând 
din fiecare. Semnalele luminoase se arcuiră în văzduh şi 
izbucniră într-un verde incandescent, apoi roşu, şi din 
nou verde, după care coborâră încet spre pământ. Uruitul 
din capătul terenului crescu şi primul Lancaster începu 
să se mişte. În câteva minute şi ultimul bombardier de- 
colase şi acum se ridica în cerul întunecat şi ostil 
deasupra Adriaticii. 


— Am spus, cred, remarcă pe un ton detaşat Jensen 
către generalul aflat pe bancheta din spate a jeepului, că 
sunt cei mai buni. Prietenii noştri din Foggia au plecat 
deja. 

— Cei mai buni. Poate. Nu ştiu. Dar ceea ce ştiu cu- 
adevărat e că blestematele alea de divizii germane şi 
austriece ocupă încă poziţii pe Linia Gustav. Ora H pentru 
asaltul asupra Liniei Gustav e - se uită la ceas - peste 
exact treizeci de ore. 


— Timp suficient, spuse plin de încredere Jensen. 

— Tare aş vrea să pot fi şi eu la fel de încrezător. 

Jensen îi zâmbi vesel pe când jeepul pornea, apoi îşi 
întoarse faţa. Acum zâmbetul îi dispăruse complet şi 
degetele lui începuseră să bată darabana pe scaunul de 
lângă el. 


Luna apăruse din nou printre nori când Neufeld, 
Drosni şi oamenii lui intrară galopând în tabără 
strunindu-şi poneii, care, învăluiţi în aburi respirau atât 
de greu, încât păreau nişte arătări stranii în lumina 
palidă a lunii. Neufeld sări de pe cal şi se întoarse către 
sergentul Baer. 

— Câţi ponei mai sunt în grajd? 

— Douăzeci. Cam atât. 

— Repede. Câţi ponei atâţia oameni. Pune şeile. 

Neufeld îi făcu semn lui Drosni şi amândoi o luară la 
fugă spre baraca staţiei radio. Uşa era larg deschisă, lu- 
cru ciudat pentru o noapte atât de friguroasă. Mai aveau 
încă vreo trei metri până la uşă când Neufeld strigă: 

— Podul de pe Neretva. Spune-i generalului 
Zimmermann... 

Se opri brusc în prag, cu Drosni alături. Pentru a 
doua oară în noaptea aceea feţele celor doi erau împie- 
trite de uimire, de şoc total. 

O singură lampă mică ardea în baracă, dar acea 
lampă era suficientă. Doi oameni zăceau pe podea, ghe- 
muiţi în poziţii groteşti, unul peste celălalt; se vedea clar 
că amândoi erau morţi. Lângă ei, cu partea din faţă 
smulsă şi interiorul distrus, se aflau rămăşiţele sfârtecate 
ale ceea ce fusese odinioară un radioemiţător. Neufeld 
privi nemişcat scena câtva timp înainte să scuture 


violent din cap, ca pentru a ieşi din şoc, şi se întoarse 
spre Drosni. 5 

— Ala mare, spuse el calm. Ala mare a făcut asta. 

— Ăla mare, aprobă Drosni. Aproape zâmbea. Vă 
aduceţi aminte ce mi-aţi promis, domnule? Ala mare e al 
meu. 

— Al dumitale va fi. Vino. N-au prea multe minute 
avans. 

Cei doi se întoarseră şi alergară spre grajd, unde 
sergentul Baer şi un grup de soldaţi tocmai puneau şeile 
pe cai. 

— Doar pistoale-mitralieră, strigă Neufeld. Fără 
puşti. În noaptea asta o să fie luptă corp la corp. Şi, ser- 
gent Baer! 

— Domnule? 

— Spune-le oamenilor că nu luăm prizonieri. 


Ca şi caii lui Neufeld şi ai oamenilor lui, poneii lui 
Mallory şi ai celor şase tovarăşi ai săi erau aproape in- 
vizibili în valurile de aburi care se ridicau din trupurile lor 
scăldate în sudoare; pasul lor împleticit, care acum nici 
nu mai putea fi numit trap, dovedea clar că ajunseseră la 
limita epuizării. Mallory se uită la Andrea, care dădu din 
cap şi spuse: 

— Ai dreptate. Am merge mai repede pe jos. 

— Trebuie că îmbătrânesc, spuse Mallory, şi pentru o 
clipă şi vocea îi păru îmbătrânită. Nu gândesc prea bine 
în noaptea asta, nu-i aşa? 

— Nu înţeleg. 

— Poneii. Neufeld şi oamenii lui or să aibă ponei 
odihniţi din grajd. Ar fi trebuit să-i omorâm - sau cel puţin 
să-i gonim. 


— Vârsta nu-i acelaşi lucru cu oboseala. Nici mie nu 
mi-a trecut prin cap. Un om nu se poate gândi la toate, 
dragă Keith. 

Andrea îşi struni poneiul şi se pregătea să sară jos, 
când ceva pe panta de sub ei îi atrase atenţia. Arătă cu 
mâna într-acolo. 

Un minut mai târziu se opriră lângă o cale ferată 
foarte îngustă, un tip obişnuit pentru lugoslavia centrală. 
Aici zăpada se topise şi se puteau vedea şinele ruginite şi 
acoperite cu iarbă, dar aparent într-o stare destul de 
bună - fără îndoială, era aceeaşi cale ferată pe care o 
zăriseră atunci când se opriseră să privească apele 
verzui ale lacului de acumulare de pe Neretva, în acea 
dimineaţă, când se întorceau din tabăra maiorului 
Broznic. Dar ceea ce atrase în acelaşi timp atenţia şi lui 
Miller şi lui Andrea nu era linia ferată propriu-zisă, ci o 
mică linie de manevră care pornea din ea - iar acolo, o 
locomotivă mică cu aburi. Locomotiva era de fapt un bloc 
solid de rugină şi arăta ca şi cum nu mai fusese mişcată 
de acolo de la începutul războiului; şi probabil că nici nu 
fusese. 

Mallory scoase din tunică o hartă la scară mare şi 
îndreptă asupra ei o lanternă aprinsă. 

— Fără îndoială spuse el, e linia ferată pe care am 
văzut-o azi-dimineaţă. Merge în paralel cu Neretva pe cel 
puţin opt kilometri înainte să o ia spre sud. Tăcu o clipă, 
apoi continuă gânditor: Mă întreb dacă putem mişca 
obiectul ăla. 

— Ce? Miller se uită la el consternat. O să se desfacă 
în bucățele dacă îl atingi - doar rugina îl mai ţine în 
picioare. Şi panta aia! Se uită îngrozit în jos. La ce viteză 
crezi că vom ajunge când o să ne lovim de unul din pinii 
ăia monstruoşi, câţiva kilometri mai jos? 


— Poneii sunt terminaţi, spuse Mallory blând, şi doar 
ştii cât îţi place să mergi pe jos. 

Miller se uită cu scârbă la locomotivă. 

— Trebuie să fie şi altă soluţie. 

— Şşt! Andrea ridică brusc capul, ascultând cu aten- 
ţie. Vin. Îi aud venind. 

— Scoateţi saboţii de la roţile din faţă, strigă Miller. 

Fugi înspre locomotivă şi, după câteva lovituri vio- 
lente care nu părură să ţină seama de starea viitoare a 
degetelor sale de la picioare, reuşi să desprindă blocul 
triunghiular ataşat cu un lanţ în partea din faţă a 
locomotivei. Reynolds, cu aceeaşi energie, făcu la fel cu 
celălalt sabot. 

Toţi, chiar şi Maria şi Petar, se proptiră cu toată 
greutatea în partea din spate a locomotivei. Locomotiva 
rămase nemişcată. Încercară din nou, disperaţi; roţile 
refuzau să se mişte chiar şi un centimetru. Cu un ames- 
tec ciudat de timiditate şi îndârjire, Groves spuse: 

— Sir, pe o pantă ca asta trebuie să fi rămas cu 
frâna trasă. 

— Dumnezeule, spuse Mallory cu amărăciune, An- 
drea, repede. Pârghia de frână. 

Andrea se săltă pe platformă. Spuse nemulţumit: 

— Sunt o groază de pârghii afurisite aici. 

— Ei bine, atunci trage de groaza aia de pârghii 
afurisite. 

Mallory se uită neliniştit înapoi, de-a lungul căii 
ferate. Poate că Andrea a auzit ceva, poate că nu: ori- 
cum, încă nu se vede nimic. Dar ştia că Neufeld şi Drosni, 
care ieşiseră probabil din cabană la câteva minute după 
ce plecaseră ei, şi care cunoşteau pădurile şi potecile 
mult mai bine decât ei, se aflau acum foarte aproape. 


Din cabina locomotivei se auziră scrâşnete metalice 
şi înjurături şi, după aproape jumătate de minut, Andrea 
spuse: 

— Astea-s toate. 

— Împingeţi, strigă Mallory. 

Impinseră, cu călcâiele proptite în traverse şi cu 
spatele la locomotivă, şi de data asta locomotiva se urni 
atât de uşor, deşi cu un scrâşnet ascuţit de roţi ruginite, 
încât aproape toţi cei care împingeau fură luaţi prin 
surprindere şi căzură pe spate, pe şine. Câteva clipe mai 
târziu erau în picioare şi alergau după locomotivă, care 
începuse deja să prindă viteză. Andrea se întinse din 
cabină, îi săltă pe Măria şi Petar, apoi le întinse mâna 
celorlalţi. Ultimul, Groves, tocmai se întindea spre plat- 
formă când brusc se opri, se răsuci şi alergă înapoi la 
ponei, desfăcu corzile, le aruncă pe umăr şi fugi înapoi 
spre locomotivă. Mallory întinse mâna şi-l ajută să urce 
pe platformă. 

f — Azi nu sunt deloc în formă, spuse trist Mallory. 
Intâi uit de cheile de rezervă ale lui Baer. Apoi de ponei. 
Apoi de frâne. Acum, corzile. Oare ce-o să mai uit? 

— Poate de Neufeld şi Drosni. 

Vocea lui Reynolds era voit impersonală. 

— Ce-i cu Neufeld şi Drosni? 

Reynolds arătă în sus pe calea ferată cu țeava 
Schmeisser-ului său. 

— Permiteţi focul, sir? 

Mallory se răsuci. Neufeld, Drosni şi un număr neclar 
de soldaţi călare pe ponei tocmai apăruseră după o 
cotitură a căii ferate şi se aflau la cel mult o sută de 
metri în spate. 

— Permit focul, aprobă Mallory. Ceilalţi, lăsaţi-vă în 
jos. 


Îşi scoase Schmeisser-ul şi-l ridică în momentul în 
care Reynolds apăsa pe trăgaci. Pentru aproape cinci 
secunde cabina micuță cu pereţi de metal răsună asurzi- 
tor de zgomotul celor două pistoale-mitralieră, apoi, la un 
semn cu cotul al lui Miller, cei doi se opriră. Nu mai 
aveau în cine să tragă. Neufeld şi oamenii lui trăseseră 
câteva focuri, dar îşi dădură imediat seama că şeile care 
se legănau foarte tare nu reprezentau o poziţie de 
tragere prea stabilă, în comparaţie cu cabina 
locomotivei, şi îşi conduseseră poneii în pădurea aflată 
de-o parte şi de alta a căii ferate. Dar nu toţi o făcuseră 
la timp: doi oameni zăceau nemişcaţi cu faţa în jos în 
zăpadă, în timp ce poneii lor încă mai galopau de-a 
lungul şinelor, în spatele locomotivei. 

Miller se ridică, privi scena în tăcere, apoi atinse 
braţul lui Mallory. 

— Avem o problemă, sir. Cum oprim obiectul ăsta? 
Se uită cu teamă pe fereastra cabinei. Cred că deja 
merge cu o sută pe oră. 

— Ei bine, avem cel puţin treizeci, spuse calm 
Mallory. Dar suficient ca să le-o luăm înainte poneilor. 
Întreabă-l pe Andrea. El a tras de frână. 

— A tras de vreo duzină de pârghii, rectifică Miller. 
Oricare din ele putea fi frâna. 

— Oricum, n-ai de gând să stai degeaba, nu? întrebă 
Mallory. Află cum se opreşte blestematul ăsta de 
mecanism. Miller se uită la el nemulţumit şi încercă să 
afle cum se opreşte blestematul de mecanism. Mallory 
simţi o atingere pe braţ şi se întoarse. 

— Ce-i? îl întrebă el pe Reynolds. 

Reynolds o ţinea pe după umeri pe Maria, ca să nu 
cadă de pe platforma care acum începuse să se legene. 


Şopti: 


— Or să ne ajungă, sir. Precis or să ne ajungă. De ce 
nu ne oprim să-i lăsăm aici pe ăştia doi? Să le dămo 
şansă să fugă în pădure. 

— Îţi mulţumesc pentru gând. Dar ar fi o nebunie. Cu 
noi au o şansă, sigur, una mică, dar ea există. Dacă 
rămân aici vor fi măcelăriți. 

Locomotiva nu mai mergea cu cei treizeci de kilome- 
tri pe oră de care vorbise Mallory, şi chiar dacă nu 
atinsese cifra pe care o menţionase cu teamă Miller, 
mergea totuşi destul de repede pentru a zăngăni şi a se 
legăna până la ce păreau a fi limitele sale de stabilitate. 
Acum şi ultimii copaci din partea dreaptă a căii ferate 
dispăruseră, apele întunecate ale lacului de acumulare 
se vedeau clar către vest. lar şinele se apropiaseră foarte 
mult de marginea a ceea ce părea a fi o prăpastie 
periculos de abruptă. Mallory se uită la ceilalţi. Cu ex- 
cepţia lui Andrea, pe feţele tuturor se citea acum teama. 
Mallory îl întrebă pe Andrea: 

— Ai aflat cum o să opreşti blestemăţia asta? 

— Uşor! Andrea arătă spre o pârghie. Asta de aici. 

— Bine, frânarule. la arată-mi. 

Spre uşurarea tuturor, Andrea se lăsă pe pârghia 
frânei. Se auzi un scrâşnet înfiorător, scântei zburară de- 
o parte şi de alta a cabinei când nişte roţi sau alt me- 
canism se blocă pe şine, apoi locomotiva se opri încet iar 
scrâşnetul frânelor şi numărul de scântei se micşorară. 
Andrea, cu misiunea îndeplinită, se aplecă pe o parte a 
marchizei cu acel aplomb plictisit al mecanicului de 
locomotivă de elită; ai fi zis că tot ce-şi dorea în acel 
moment de la viaţă erau o bucată de cârpă unsuroasă şi 
o sirenă de care să tragă. 

Mallory şi Miller coborâră şi fugiră spre buza pră- 
pastiei aflată la mai puţin de douăzeci de metri. Sau cel 
puţin Mallory fugi. Miller se apropie mult mai prudent, 


târându-se pe ultimul metru pe coate şi genunchi. 
Aruncă o privire circumspectă peste marginea abisului, 
închise repede ochii, îşi întoarse capul şi, cu aceeaşi 
grijă, se târî înapoi de la buza prăpastiei. Miller susţinea 
că nu putea sta nici pe ultima treaptă de jos a unei scări 
fără să simtă nevoia copleşitoare de a se arunca în gol. 

Mallory privi îngândurat în jos. Văzu că se aflau 
exact deasupra peretelui barajului, care, în lumina ciu- 
dată, cu umbre, a lunii, părea îngrozitor de departe, în 
adâncurile ameţitoare. Partea de sus a barajului, sufi- 
cient de lată, era luminată puternic de reflectoare şi 
patrulată de cel puţin şase soldaţi germani, cu cizme cu 
carâmbi înalţi, şi cu căşti. Dincolo de baraj, pe partea mai 
joasă, scara de care vorbise Maria nu se vedea, dar 
podişca ce părea atât de şubredă, aflată încă sub 
ameninţarea uriaşei stânci din grohotişul de pe malul 
stâng, se vedea foarte bine, ca şi mai departe apa 
albicioasă, semn că acolo putea - sau nu putea - să 
existe un posibil - sau folosibil - vad. Mallory, pierdut în 
gânduri, se uită la scena de jos pentru câteva clipe, îşi 
aduse aminte că urmăritorii erau probabil neplăcut de 
aproape, se întoarse în grabă la locomotivă şi îi spuse lui 
Andrea; 

— Vreo doi kilometri jumate, cred. Nu mai mult. Se 
întoarse către Maria. Ştii că e un vad - sau ceea ce parea 
fi un vad - mai jos de baraj. E vreun drum până acolo? 

— Pentru o capră de munte, da. 

— Nu-l insulta, spuse cu reproş Miller. 

— Nu înţeleg. 

— Lasă-l în pace, răspunse Mallory. Spune-ne numai 
când ajungem acolo. 


La vreo opt sau nouă kilometri mai jos de barajul de 
pe Neretva, generalul Zimmermann se plimba în sus şi-n 


jos de-a lungul lizierei pădurii de pini care mărginea 
pajiştea din sudul podului peste Neretva. Il însoțea un 
colonel, unul din comandanții săi de divizie. Spre sud se 
zăreau neclar siluetele a sute de oameni, nenumărate 
tancuri şi alte vehicule, al căror camuflaj fusese 
îndepărtat, fiecare tanc şi vehicul înconjurat de echipajul 
lui, care se ocupa de reglări de ultim moment, probabil 
total inutile. Perioada de camuflare se încheiase. 
Aşteptarea luase sfârşit. Zimmermann se uită la ceas. 

— Douăsprezece treizeci. Primele batalioane de in- 
fanterie pornesc traversarea peste cincisprezece minute 
şi se desfăşoară pe malul de nord. Tancurile la ora două. 

— Da, domnule. Detaliile fuseseră stabilite cu multe 
ore în urmă, dar într-un fel simțeau nevoia să repete 
instrucţiunile şi confirmările. Colonelul privi spre nord. 
Uneori mă întreb dacă într-adevăr e cineva acolo. 

— Nu de nord mă tem eu, spuse întunecat Zimmer- 
mann. Vestul. 

— Aliaţii? Credeţi... credeţi că escadrilele lor vor veni 
în curând? Încă mai aveţi presimţirea asta, domnule? 

— Încă o mai am. O să fie curând. Pentru mine, pen- 
tru dumneata, pentru noi toţi. Se înfioră uşor, apoi zâmbi 
forţat. Pentru o clipă am simţit o răceală de mormânt. 


CAPITOLUL 10 


SÂMBĂTĂ 
De la 00.40 la 01.20 


— Ajungem acum, spuse Maria. Cu părul blond 
fluturând în vânt, scoase din nou capul pe fereastra de la 
cabina locomotivei care se legăna zăngănind. Işi trase 
capul înapoi şi se întoarse către Mallory. Cam trei sute de 
metri. 

Mallory se uită la Andrea. 

— Ai auzit, frânarule? 

— Am auzit. 

Andrea se lăsă cu toată puterea pe maneta frânei. 
Rezultatul fu ca mai înainte, un scrâşnet lugubru de roţi 
blocate pe liniile ruginite şi o desfăşurare pirotehnică de 
scântei. Locomotiva se opri zăngănind iar Andrea, 
uitându-se pe fereastra cabinei, observă chiar în dreptul 
ei o deschizătură în formă de V în buza peretelui de 
stâncă. 

— La fix, aş spune. 

— La fix, aprobă Mallory. Dacă rămâi fără slujbă 
după război, găseşti oricând de lucru într-un triaj. 

Sări jos, îi ajută pe Maria şi Petar, aşteptă până ce 
Miller, Reynolds şi Groves coborâră şi ei, apoi îi spuse 
nerăbdător lui Andrea: 

— Hai, grăbeşte-te. 

— Vin, spuse Andrea. Ridică din nou maneta de 
frână, sări jos şi-i dădu un brânci locomotivei; vehiculul 
ruginit se puse imediat în mişcare, căpătând viteză pe 


măsură ce se îndepărta. Nu se ştie niciodată, spuse 
gânditor Andrea. S-ar putea să lovească pe cineva, 
undeva. 

Fugiră spre deschiderea din buza prăpastiei, care, 
evident, reprezenta începutul unei vechi surpări de 
pământ către albia Neretvei, un vârtej de apă albicioasă 
departe în jos, care fierbea peste pragurile formate din 
bolovani uriaşi căzuţi în timpuri imemoriale din această 
surpare. Printr-un efort de imaginaţie, acea pantă în 
peretele de stâncă putea fi numită făgaş, dar de fapt era 
un grohotiş aproape vertical, cu pământ şi bolovani mici, 
îngrozitor de înşelător şi nesigur, şi până jos întrerupt 
doar la jumătatea lui de o mică lespede de stâncă ieşită 
în afară. Miller aruncă doar o privire în jos, se dădu 
repede înapoi de la buza stâncii şi se uită la Mallory în 
tăcere, consternat, nevenindu-i să creadă. 

— Mă tem că da, spuse Mallory. 

— Dar e îngrozitor. Chiar şi când am urcat peretele 
sudic din Navarone... 

— N-ai urcat peretele sudic din Navarone, spuse fără 
bunăvoință Mallory. Andrea şi cu mine te-am tras legat în 
coardă. 

— Aşa aţi făcut? Am uitat. Dar asta... asta e un 
coşmar şi pentru un căţărător. 

— Nici nu trebuie să ne căţărăm. Doar să coborâm. 
O să fie totul bine, cât timp nu începi să te rostogoleşti. 

— O să fie totul bine cât timp nu încep să mă ros- 
togolesc, repetă mecanic Miller. Îl văzu pe Mallory legând 
două corzi şi trecându-le pe după trunchiul unui pin 
pipernicit. Ce facem cu Petar şi Maria? 

— Petar n-are voie să vadă ca să coboare. Tot ce 
trebuie să facă e să-şi dea drumul pe coardă - şi Petar e 
foarte puternic. Cineva va fi acolo jos ca să-l ajute să-şi 
pună picioarele pe lespede. Andrea va avea grijă de 


Maria. Să ne grăbim. Neufeld şi oamenii lui pot să apară 
din clipă în clipă - şi dacă ne-au prins pe pantă, s-a zis cu 
noi. Andrea, porneşte-o cu Maria. 

Imediat, Andrea şi fata trecură peste buza făgaşului 
şi începură să coboare repede pe coardă. Groves îi privi, 
ezită, apoi se apropie de Mallory. 

— Eu vin ultimul, sir, şi iau şi coarda cu mine. 

Miller îl apucă de braţ şi-l trase într-o parte, îi spuse 
blând: 

— Generos, fiule, generos, dar nu se poate. Nu atâta 
timp cât viaţa lui Dusty Miller depinde de asta. Trebuie 
să-ţi explic că-ntr-o astfel de situaţie toate vieţile noastre 
depind de cel care face asigurarea. Căpitanul, mi s-a 
spus, e cel mai bun din lume la aşa ceva. 

— Poftim? 

— E unul din motivele - deloc întâmplătoare - pentru 
care a fost ales să conducă misiunea asta. Se ştie că 
Bosnia e plină de stânci şi pereţi abrupți şi munţi. Mallory 
se căţăra pe Himalaia, băieţaş, înainte ca tu să te caţeri 
în pătuţul tău. De fapt, nici nu eşti prea tânăr ca să nu fi 
auzit de el. 

— Keith Mallory? Neozeelandezul? 

— Chiar el. Pe vremuri alerga după oi, cred. Hai, e 
rândul tău. 

Primii cinci ajunseră cu bine. Chiar şi penultimul, 
Miller, cobori pe lespede fără nici un incident, în primul 
rând pentru că folosi tehnica sa preferată de alpinism de 
a ţine tot timpul ochii închişi. Apoi Mallory veni ultimul, 
cu coarda strânsă, mişcându-se repede şi sigur şi părând 
nici să nu se uite unde pune piciorul, şi în acelaşi timp 
fără să mişte nici cea mai mică pietricică sau lamelă de 
marnă. Groves se uita la el cu o privire neîncrezătoare, 
cu un respect aproape temător. 


Mallory privi atent peste marginea lespedei. Datorită 
unei înclinări uşoare a peretelui de deasupra, lumina lunii 
era tăiată brusc; în timp ce albeaţa fosforescentă a 
torentului era puternic luminată, partea de jos a pantei 
unde se aflau ei era în întuneric deplin. Chiar în acel 
moment luna intră în umbră şi toate detaliile vag zărite 
ale pantei de jos dispărură complet. Mallory ştia că nu-şi 
puteau permite să aştepte până apărea din nou luna, 
căci Neufeld şi oamenii lui puteau fi atunci acolo. Mallory 
făcu o asigurare în jurul unui colţ de stâncă şi se întoarse 
către Andrea şi Maria. 

— Aici e foarte periculos. Fiţi atenţi la bolovanii care 
se mişcă. 

Andrea şi Maria avură nevoie de mai bine de un 
minut pentru această coborâre în întuneric, şi două 
smucituri de coardă anunţară sosirea lor cu bine jos. În 
drumul lor porniseră câteva mici avalanşe, dar Mallory nu 
se temea că următorul care va cobori va desprinde o 
piatră care să-i lovească sau chiar să-i omoare pe Andrea 
şi Maria; Andrea trăise prea mult şi prea periculos ca să 
moară într-un mod atât de inutil şi prostesc - şi fără 
îndoială o să-l avertizeze şi pe următorul sosit jos. Pentru 
a zecea oară Mallory ridică privirea spre vârful pantei pe 
care tocmai coborâseră; dar dacă Neufeld şi oamenii lui 
sosiseră într-adevăr, erau foarte tăcuţi şi prudenţi: nu era 
greu de înţeles că după evenimentele din ultimele ore 
prudenţa nu putea fi neglijată. 

Luna apăru din nou pe când Mallory porni şi el, 
ultimul. Blestemă lumina care i-ar fi făcut vulnerabili în 
cazul apariţiei bruşte a inamicului sus, în vârful peretelui, 
chiar dacă ştia că Andrea stătea la pândă exact 
împotriva acestui pericol; pe de altă parte, nu putu să 
coboare de două ori mai repede decât o făcea în 
întunericul de mai înainte. Cei de jos priviră încordaţi 


cum Mallory, fără ajutorul corzii, efectuă coborârea 
periculoasă; dar nu păru în nici o clipă să facă vreo 
greşeală. 

Ajuns cu bine pe malul plin de bolovani, privi peste 
apa învolburată şi spuse, fără a se adresa nimănui în 
mod special: 

— Ştiţi ce-o să se întâmple dacă ajung acolo sus, în 
marginea peretelui, şi ne văd la jumătatea drumului 
peste apă, în plină lumină a lunii? Tăcerea care urmă 
arătă fără umbră de îndoială că toţi ştiau ce-o să se 
întâmple. Acum e momentul. Reynolds, crezi că reuşeşti? 
Reynolds înclină din cap. Atunci lasă-ţi arma. 

Mallory petrecu un capăt al corzii în jurul mijlocului 
lui Reynolds într-o bulină dublă şi apucă celălalt capăt al 
corzii împreună cu Andrea şi Groves. Reynolas intră în 
apă îndreptându-se spre primul bolovan rotund care 
oferea un sprijin nesigur în vârtejul înspumat. De două 
ori căzu, de două ori se ridică, ajunse la piatră, dar 
imediat după ce trecu de ea îşi pierdu echilibrul şi fu luat 
de apa clocotitoare. Oamenii de pe mal îl traseră înapoi 
pe uscat, pe când tuşea, bolborosea şi se lupta din 
răsputeri cu valurile. Fără nici un cuvânt, fără să se uite 
la nimeni, Reynolds se aruncă din nou în torent, şi de 
data asta furia asaltului era atât de decisă încât reuşi să 
ajungă pe celălalt mal fără să cadă nici măcar o dată. 

Se târî pe malul stâncos, zăcu acolo câteva clipe ca 
să-şi revină, apoi se ridică, se îndreptă spre un pin pitic 
care creştea la baza peretelui de pe acel mal, îşi desfăcu 
coarda din jurul mijlocului şi făcu o asigurare pe după 
trunchiul copacului. Pe malul lui, Mallory trecu de două 
ori capătul corzii în jurul unei stânci mari şi făcu un semn 
spre Andrea şi fată. 

Mallory privi din nou în sus, spre buza făgaşului, încă 
nu se vedea inamicul. Chiar şi aşa Mallory îşi dădu seama 


că nu-şi puteau permite să mai aştepte, că deja îşi 
forţaseră prea mult norocul. Andrea şi Maria ajunseseră 
de-abia la jumătatea drumului când îi spuse lui Groves 
să-l ajute pe Petar să traverseze torentul. Se rugă lui 
Dumnezeu să ţină coarda, şi ea ţinu, căci Andrea şi Maria 
ajunseră cu bine pe celălalt mal. Imediat ce puseră 
piciorul pe pământ, Mallory îl trimise pe Miller în 
traversare, cu o grămadă de arme automate pe umărul 
stâng. 

Groves şi Petar traversară şi ei fără probleme. Mal- 
lory trebuia să aştepte până ce Miller ajungea pe celălalt 
mal, căci ştia că avea toate şansele să fie luat de torent, 
şi atunci şi Miller ar fi căzut în apă, iar armele lor 
deveneau inutile. 

Mallory aşteptă până ce-l văzu pe Andrea ajutându-l 
pe Miller în apa puţin adâncă de la celălalt mal şi apoi 
porni. Desfăcu coarda legată de stâncă pe care o folosise 
ca asigurare, şi-o petrecu în jurul mijlocului şi se cufundă 
în apă. Fu luat de val exact în locul în care şi Reynolds 
păţise acelaşi lucru prima oară, şi în final fu tras pe mal 
de ceilalţi, cu o cantitate destul de mare de apă de 
Neretva în stomac, dar altfel nevătămat. 

— Ceva răni, vreun picior rupt sau căpăţână spartă? 
întrebă Mallory. El însuşi se simţea de parcă fusese pe 
Niagara într-un butoi. Nu? Bun. Se uită la Miller. Tu rămâi 
cu mine. Andrea, ia-i pe ceilalţi până la primul cot şi 
aşteptaţi-ne acolo. 

— Eu? protestă moale Andrea. Făcu un semn cu 
capul spre făgaş. Avem nişte prieteni care s-ar putea să 
coboare dintr-o clipă în alta. 

Mallory îl trase puţin deoparte. 

— Şi mai avem nişte prieteni, spuse el liniştit, care 
ar putea să vină în josul râului, de la garnizoana de pe 
baraj. Dădu din cap spre cei doi sergenţi, spre Petar şi 


Maria. Ce crezi că s-ar întâmpla cu ei dacă s-ar ciocni de 
o patrulă de vânători de munte? 

— O să te aştept după cot. 

Andrea şi ceilalţi o porniră încet în susul apei, 
împiedicându-se şi alunecând pe bolovanii şi stâncile 
pline de noroi. Mallory şi Miller se retraseră la adăpostul 
a doi bolovani mari şi rămaseră cu privirea aţintită în sus. 

Se scurseră câteva minute. Luna încă mai strălucea, 
iar în vârful făgaşului tot nu se vedea nici urmă de duş- 
man. Miller întrebă neliniştit: 

— Ce crezi că s-a întâmplat? Le trebuie al naibii de 
mult ca să vină. 

— Nu, cred că le trebuie al naibii de mult ca să 
revină. 

— Să revină? 

— Ei de fapt nu ştiu unde ne-am dus. Mallory îşi 
scoase harta şi o examină la lumina bine camuflată a 
lanternei. La vreun kilometru mai jos linia ferată o 
coteşte brusc la stângă. Mai mult ca sigur că aici locomo- 
tiva a sărit de pe şină. Când Neufeld şi Drosni ne-au 
văzut ultima oară, noi eram sus în locomotivă, şi cel mai 
logic lucru pe care-l aveau de făcut era să meargă pe 
linie până ajung la locul în care am părăsit locomotiva, şi 
să ne găsească undeva prin jur. Când au găsit 
locomotiva distrusă, şi-au dat seama imediat ce s-a 
întâmplat - dar asta însemna pentru ei încă doi kilometri 
de mers - din care unul de urcat cu ponei obosiţi. 

— Asta trebuie să fie. Dar-ar Dumnezeu să se gră- 
bească odată, bombăni Miller. 

— Ce vrea să însemne asta? întrebă Mallory. Dusty 
Miller tânjind după luptă? 

— Nu, nu tânjesc deloc, spuse hotărât Miller. Se uită 
la ceas. Dar timpul trece. 


— Timpul, aprobă grav Mallory, trece îngrozitor de 
repede. 

Şi atunci apărură. Miller ridică privirea şi văzu o 
scânteiere metalică, atunci când un cap se ivi prudent la 
marginea de sus a făgaşului. Il atinse pe Mallory pe braţ. 

— Îi văd, murmură Mallory. 

Amândoi, în acelaşi timp, îşi scoaseră din tunică 
Luger-ele şi le înlăturară husele impermeabile. Capul 
acoperit cu cască se transformă treptat într-o siluetă în 
picioare care se detaşa clar în lumina lunii, profilată pe 
linia orizontului bine conturat. Începu ceea ce vru să fie o 
coborâre prudentă, apoi, deodată, ridică ambele braţe, 
căzu pe spate şi apoi în faţă. Dacă strigă, strigătul lui nu 
putea fi auzit, peste torentul înspumat, din locul unde se 
aflau Mallory şi Miller. Se lovi de lespedea de la 
jumătatea drumului, ricoşa la o distanţă incredibil de 
mare, şi ateriză, cu mâinile şi picioarele desfăcute, pe 
malul stâncos de jos, urmat de o mică avalanşă de 
pietre. 

— Ei bine, doar ai spus că e periculos, rânji filozofic 
Miller. 

O altă siluetă apăru la buza prăpastiei, pentru o 
nouă încercare de coborâre, urmată imediat de încă trei. 
Apoi, timp de câteva minute, luna se ascunse în spatele 
unui nor, iar Mallory şi Miller rămaseră cu ochii aţintiţi pe 
celălalt mal, încordându-şi privirea până la durere, ne- 
liniştiţi, încercând în van să străpungă întunericul de 
nepătruns în care era învăluit peretele din faţă. 

Când luna apăru din nou, primul soldat era chiar sub 
lespede şi începea cu prudenţă să coboare ultima ju- 
mătate a pantei. Mallory îşi îndreptă Luger-ul într-acolo şi 
tinti cu atenţie, soldatul înţepeni spasmodic, se rostogoli 
pe spate şi căzu mort. Următoarea siluetă, ignorând în 
mod evident soarta tovarăşului său, începu coborârea 


ultimei părţi a pantei. Şi Mallory şi Miller îşi puseră 
cătarea, dar în acea clipă luna intră din nou în nori şi 
trebuiră să-şi coboară armele. Când luna apăru iar, deja 
patru oameni ajunseseră jos, pe malul opus, şi doi din ei, 
legaţi în coardă, tocmai începeau traversarea vadului. 

Mallory şi Miller aşteptară până ce parcurseră cu 
bine două treimi din drum. Acum erau o ţintă apropiată şi 
uşoară, şi de la distanţa asta era imposibil ca Mallory şi 
Miller să-i rateze; şi nici nu-i ratară. Pentru câteva clipe, 
apele albe ale torentului se înroşiră, sau mai degrabă fu 
o părere, apoi cei doi, tot legaţi, fură luaţi de apă în josul 
cheilor. Atât de furios erau rostogolite trupurile lor de 
apele repezi, atât de des apăreau la suprafaţă mâini sau 
picioare care se învârteau, încât dădeau impresia unor 
oameni care, deşi îşi pierduseră orice speranţă, încă se 
mai zbăteau disperaţi să rămână în viaţă. In orice caz, 
era clar că cei doi care rămăseseră în picioare pe celălalt 
mal nu priveau accidentul ca un semn că ceva nu era în 
regulă, ca ceva de rău augur. Stăteau nemişcaţi, privind 
perplecşi trupurile care dispăreau în torent, încă 
nedându-şi seama ce se întâmplă. Doar două sau trei 
secunde şi nu şi-ar fi dat seama de nimic, dar încă o dată 
o fâşie întunecată de nori acoperi luna şi ei mai avură 
puţin timp, foarte puţin timp de trăit. Mallory şi Miller îşi 
lăsară în jos puştile. 

Mallory se uită la ceas şi spuse nervos: 

— De ce dracu nu încep să tragă? E unu şi cinci. 

— Cine să înceapă să tragă? întrebă prudent Miller. 

— Ai auzit doar. Erai acolo. l-am cerut lui Vis să-i, 
spună lui Vukalovic să ne dea camuflaj sonor la unu. In 
Defileul Zenica, la vreun kilometru de aici. Ei bine, nu 
mai putem aştepta. O să ne ia....Se întrerupse şi ascultă 
brusca izbucnire de rafale de puşcă, surprinzător de tare 
chiar şi la distanţa aceea destul de mare, şi zâmbi. Ei, ce 


mai contează cinci minute! Hai! Am senzaţia că Andrea 
începe să se neliniştească. 

Intr-adevăr, Andrea era îngrijorat. Apăru tăcut din 
umbră pe când înconjurau primul cot al râului. Le spuse 
cu reproş: 

— Unde-aţi fost? Intrasem la idei. 

— O să-ţi spun peste o oră - dacă mai suntem 
împreună peste o oră - se corectă încruntat Mallory. 
Prietenii noştri, tâlharii, sunt în spate, la două minute de- 
părtare. Cred că or să vină cu forţe numeroase - deşi au 
pierdut deja patru-şase cu cei doi pe care i-a nimerit 
Reynolds din locomotivă. Te opreşti la următorul cot în 
susul râului şi îi ţii în loc. Va trebui să o faci singur. Crezi 
că te descurci? 

— N-avem timp de glume, spuse Andrea plin de 
demnitate. Şi pe urmă? 

— Groves, Reynolds, Petar şi sora lui vin cu noi în 
sus pe râu, Groves şi Reynolds cât de aproape pot de 
baraj, Petar şi Maria unde găsesc un oarecare adăpost, 
poate în apropierea podiştii - totu-i să fie cât mai departe 
de blestematul ăla de bolovan cocoţat deasupra podului. 

— Podul, sir? întrebă Reynolds. Un bolovan? 

— Le-am văzut când ne-am dat jos din locomotivă să 
studiem terenul. 

— Dumneavoastră le-aţi văzut. Andrea nu. 

— l-am spus eu de ele, continuă nerăbdător Mallory. 
Nu luă în seamă neîncrederea de pe faţa sergentului şi 
se întoarse către Andrea. Dusty şi cu mine nu mai putem 
aştepta. Foloseşte-ţi Schmeisser-ul ca să-i opreşti. Arătă 
spre nord-vest, spre Defileul Zenica, unde răpăitul 
armelor era acum aproape neîntrerupt. Cu toată gălăgia 
asta, n-or să-şi dea seama de nimic. 

Andrea încuviinţă din cap, se aşeză mai comod în 
spatele a doi bolovani mari şi strecură ţeava Schmeisser- 


ului său între deschizătura dintre ei. Restul grupului o 
porni în susul râului, înaintând anevoie peste bolovani şi 
stâncile alunecoase care acopereau malul drept al 
Neretvei, până ce ajunseră la un fel de potecă ce şerpuia 
printre pietre. O urmară vreo sută de metri, până ce 
ajunseră la un cot uşor în defileu. Toţi şase, fără a primi 
vreun ordin, se opriră şi priviră în sus. 

Peretele înalt, care-ţi tăia respiraţia, al barajului de 
pe Neretva apăruse brusc în faţa lor. De-o parte şi de 
alta a barajului se ridicau spre cerul întunecat al nopţii 
pereţi abrupți de stâncă la început aproape verticali, apoi 
ieşind în afară, amândoi, într-o imensă surplombă 
amenințătoare care dădea senzaţia că cei doi pereţi se 
ating în vârf, deşi asta - Mallory ştia din ceea ce văzuse 
de sus - era doar o iluzie optică. Pe coama barajului, 
gheretele şi baraca staţiei radio erau clar vizibile, la fel 
ca şi siluetele mărunte ale câtorva soldaţi nemți care 
patrulau. Din partea de sus a capătului estic al barajului, 
acolo unde erau barăcile, o scară de fier - Mallory ştia că 
era vopsită în verde, dar în umbra aruncată de baraj 
părea neagră - fixată cu buloane de fier de peretele de 
stâncă, cobora în zigzag până la baza peretelui 
stăvilarului, acolo unde jeturi albe de apă ieşeau 
înspumate din gurile de evacuare. Mallory încercă să 
aprecieze câte trepte avea scara - două sute, poate două 
sute cincizeci, şi odată începută urcarea sau coborârea, 
nu puteai decât să continui să mergi, căci nicăieri nu se 
afla vreo platformă sau măcar un loc unde să te rezemi 
cu spatele, care să-ţi permită cât de cât un scurt răgaz. 
Nicăieri pe tot parcursul ei scara nu oferea nici o 
protecţie faţă de cei care păzeau sus barajul. Ca drum de 
asalt, medită Mallory, nu era cel pe care l-ar fi ales el; 
nici nu se putea gândi la unul mai riscant. 


La jumătatea drumului între locul în care stăteau ei 
şi ultima treaptă de jos a scării, un podet îngust traversa 
apele înspumate ale Neretvei. Părea vechi, şubred şi 
strâmb şi nu prea inspira încredere; iar bruma de 
încredere posibilă dispărea cu totul la vederea unui 
enorm bolovan situat exact deasupra capătului de est al 
podului, care părea că se va prăbuşi din clipă în clipă din 
poziţia sa nesigură într-o adâncitură în peretele de 
stâncă. 

Reynolds privi lung totul, apoi se întoarse către Mal- 
lory şi spuse liniştit: 

— Am avut multă răbdare, sir. 

— Aţi avut multă răbdare, sergent, şi vă sunt re- 
cunoscător. Ştiţi desigur că există o divizie iugoslavă 
prinsă în Capcana Zenica - exact în spatele acestor munţi 
din dreapta noastră. Mai ştiţi că nemţii, vor lansa două 
divizii blindate peste podul de pe Neretva la ora două în 
această dimineaţă, iar dacă vor trece peste pod - şi în 
mod normal nimic nu i-ar putea opri - iugoslavii, înarmaţi 
doar cu puşcoacele lor şi aproape fără nici un fel de 
muniții, vor fi făcuţi bucățele. Ştiţi că singurul mod de a-i 
opri este să distrugem podul? Ştiţi, că această misiune 
de contraspionaj şi salvare a fost doar o acoperire pentru 
ceea ce avem de fapt de făcut? 

— Ştiu asta - acum, spuse cu amărăciune Reynolds. 
Arătă în josul defileului. Şi mai ştiu că podul e în partea 
aceea. 

— Chiar acolo şi e. Şi mai ştiu că dacă, să zicem ne- 
am putea apropia de el - ceea ce de fapt e imposibil - n- 
am putea să îl aruncăm în aer nici cu un vagon plin de 
exploziv; podurile de oţel fixate în beton armat se distrug 
greu. Se întoarse şi se uită la baraj. Aşa că o facem altfel. 
Vedeţi peretele ăla? - sunt treizeci de milioane de tone 


de apă în spatele lui - suficient pentru a lua cu ele şi 
podul Sydney, cu atât mai mult cel de peste Neretva. 

— Sunteţi nebun, spuse Groves încet, apoi, 
gândindu-se mai bine, adăugă: sir! 

— Parcă nu ştim asta? Şi totuşi vom arunca în aer 
barajul. Dusty şi cu mine. 

— Dar... dar tot explozivul pe care-l avem sunt 
câteva grenade de mână, spuse Reynolds, cu disperare 
aproape. Şi peretele ăla trebuie să aibă o grosime de trei 
până la şase metri de beton armat. Să-l aruncaţi în aer? 
Cum? 

Mallory clătină din cap. 

— Regret. 

— De ce, de ce tăceţi şi... 

— Gata! La naiba, omule, n-o să pricepi niciodată? ŞI 
în ultimul moment poţi să fii prins şi forţat să vorbeşti - şi 
atunci ce s-ar întâmplă cu divizia lui Vukalovic prinsă în 
Capcana Zenica? Ce nu ştii, nu poţi să spui. 

— Dar dumneavoastră ştiţi. Vocea lui Reynolds era 
plină de indignare. Dumneavoastră şi Dusty şi Andrea - 
colonelul Stavros - voi ştiţi. Groves şi cu mine am ştiut 
tot timpul că voi ştiţi, şi chiar şi voi puteţi fi forţaţi să 
vorbiţi. 

Mallory răspunse cu o oarecare reticenţă: 

— Să-l facă pe Andrea să vorbească? Poate că da - 
dacă îl ameninţă că-i iau trabucurile. Sigur, Dusty şi cu 
mine am putea vorbi - dar cineva trebuia să ştie. 

Pe tonul cuiva care acceptă în silă inevitabilul, Gro- 
ves spuse: 

— Cum ajungeţi în spatele peretelui?... Nu-l puteţi 
arunca în aer din faţă, nu? 

— Nu cu mijloacele de care dispunem, aprobă Mal- 
lory. Ajungem în spatele lui. Urcăm pe acolo. 


Mallory arătă spre peretele abrupt de pe celălalt 
mal. 

— Urcăm pe acolo, deci? spuse pe un ton calm Mil- 
ler; dar părea uluit. 

— Pe scară. Dar nu până sus. La vreo trei sferturi din 
drum o lăsăm şi urcăm vertical pe perete până ajungem 
cam la doisprezece metri deasupra coamei barajului, 
chiar acolo unde peretele de stâncă iese în afară. De 
acolo începe o lespede - ei, de fapt mai mult o cră- 
pătură... 

— O crăpătură! spuse răguşit Miller era de-a dreptul 
îngrozit. 

— O crăpătură. Se întinde pe vreo patruzeci şi cinci 
de metri deasupra barajului, pe o pantă ascendentă de 
aproximativ douăzeci de grade. Pe acolo urcăm. 

Reynolds se uită la Mallory buimăcit, fără să-i vină 
să creadă. 

— E o nebunie! 

— Nebunie, se auzi ca un ecou vocea lui Miller. 

— Dacă ar fi după plac, n-aş face-o, recunoscu Mal- 
lory. Şi totuşi, e singura cale. 

— Dar nu se poate să nu vă vadă, protestă Reynolds. 

— Se poate. Mallory scormoni în raniţă şi scoase un 
costum de scafandru din cauciuc, negru, în timp ce Miller 
făcea acelaşi lucru, în silă. Pe când cei doi îşi puneau 
costumele, Mallory continuă: Vom fi ca nişte muşte negre 
pe un perete negru. 

— Speră el, murmură Miller. 

— Apoi, cu puţin noroc, ei or să se uite în cealaltă 
parte când RAF va începe cu focurile de artificii. lar dacă 
totuşi vom fi în pericol de a fi descoperiţi - ei bine, aici 
intraţi voi în scenă. Căpitanul Jensen a avut dreptate - 
aşa cum s-a dovedit, nu ne-am fi descurcat fără voi. 


— Laude? spuse Groves către Reynolds. Laude de la 
căpitan? Presimt că urmează ceva neplăcut. 

— Aşa e, recunoscu Mallory. Işi pusese costumul şi 
gluga şi acum îşi prindea de centură câteva pitoane şi un 
ciocan pe care le scosese din raniţă. Dacă avem pro- 
bleme, voi doi creaţi o diversiune. 

— Ce fel de diversiune? întrebă suspicios Reynolds. 

— De undeva de la poalele barajului începeţi să 
trageţi în santinelele de sus de pe zid. 

— Dar... dar o să fim complet expuşi. Groves se uită 
la grohotişul stâncos care reprezenta malul stâng de la 
baza barajului şi a scării. Nu există nici un centimetru 
măcar de adăpost. Ce şanse avem? 

Mallory îşi închise raniţa şi-şi atârnă pe umăr o 
coardă făcută colac. 

— Mă tem că prea puţine. Se uită la ceas. Dar în 
următoarele patruzeci şi cinci de minute voi nu contaţi. 
Dusty şi cu mine da. 

— Chiar aşa. 

— Chiar aşa? spuse sec Reynolds. Nu contăm? 

— Facem schimb? întrebă plin de speranţă în glas 
Miller. 

Nu se auzi nici un răspuns, căci Mallory o pornise 
deja. Miller, aruncând o ultimă privire temătoare spre 
peretele de stâncă, îşi săltă raniţa mai bine şi-l urmă. 

Reynolds vru să plece şi el, dar Groves îl prinse de 
braţ şi-i făcu semn Mariei s-o ia înainte cu Petar. Îi spuse 
fetei: 

— Noi mai aşteptăm puţin şi venim. Ca să fim siguri. 

— Ce e? întrebă încet Reynolas. 

— Ascultă. Căpitanul Mallory al nostru a recunoscut 
că a făcut deja patru greşeli în noaptea asta. Cred că 
acum o face pe a cincea. 

— Nu înţeleg. 


— Mizează totul pe o singură carte şi a uitat câte 
ceva. De pildă, ne-a cerut să stăm amândoi de veghe la 
baza barajului. Dacă trebuie să începem o diversiune, o 
răpăială de mitralieră de sus şi suntem amândoi ter- 
minaţi în câteva secunde. Un singur om poate să creeze 
la fel de bine o diversiune ca şi doi - şi ce rost are să fim 
amândoi omorâţi? Şi pe urmă, dacă unul din noi rămâne 
în viaţă, mai e o şansă să facem ceva să-i apărăm pe 
Maria şi fratele ei. O să mă duc eu la baza barajului, iar 
tu... 

— De ce să te duci tu? De ce nu... 

— Stai puţin, n-am terminat încă. Mai cred şi că 
Mallory e foarte optimist dacă spune că Andrea poate să- 
i ţină în loc pe toţi ăia care vin prin chei. Trebuie să fie 
cel puţin douăzeci, şi n-au venit să se distreze. Au venit 
să ne omoare. Deci ce se întâmplă dacă totuşi îl biruie pe 
Andrea şi vin la podişcă şi îi găsesc pe Maria şi Petar 
acolo, în timp ce noi suntem ocupați să stăm pe post de 
ţintă la baza barajului? O să-i împuşte pe amândoi cât ai 
clipi din ochi. 

— Sau poate că n-o să-i împuşte, murmură Rey- 
nolds. Şi dacă Neufeld e omorât înainte să ajungă la 
podişcă? Atunci, dacă rămâne Drosni la comandă, s-ar 
putea să dureze ceva timp până Maria şi Petar mor. 

— Deci o să stai lângă podişcă să ne acoperi 
spatele? Cu Maria şi Petar la adăpost prin apropiere? 

— Ai dreptate, sunt sigur că ai dreptate. Dar nu-mi 
place, spuse cu nelinişte Reynolds. El ne-a dat nişte or- 
dine, şi nu e omul căruia să-i placă să nu fie ascultat. 

— N-o să ştie niciodată - chiar dacă se întoarce, ceea 
ce nu prea cred, n-o să ştie niciodată. Şi, în plus a 
început într-adevăr să facă greşeli. 

— Nu genul ăsta de greşeli. 

Reynolds continua să fie destul de neliniştit 


— Am sau nu dreptate? întrebă Groves. 

— Nu cred că la sfârşitul zilei va mai avea vreo im- 
portanță, spuse obosit Reynolds. In regulă, facem cum 
zici tu. 

Cei doi sergenţi se grăbiră pe urmele Mariei şi ale lui 
Petar. 


Andrea ascultă zgomotul bocancilor grei pe pietre, 
clinchetul metalic pe care-l scotea uneori o armă lovindu- 
se de stâncă, şi aşteptă, întins pe burtă, cu ţeava 
Schmeisser-ului înţepenită în deschizătura dintre bo- 
lovani. Sunetele care anunțau apropierea furişată nu 
erau la mai mult de patruzeci de metri când Andrea se 
ridică puţin, înclină ţeava pistolului şi apăsă pe trăgaci. 

Răspunsul fu instantaneu. Imediat, trei sau patru 
arme - toate pistoale-mitralieră realiză Andrea - începură 
să tragă. Andrea se opri, ignoră gloanţele care şuierau pe 
deasupra capului său şi ricoşau de bolovanii care îl 
înconjurau, tinti cu grijă spre una din sclipirile care 
izbucneau dintr-un pistol-mitralieră şi trase o răpăială de 
o secundă. Omul din spatele pistolului-mitralieră se 
îndreptă convulsiv, mâna lui dreaptă se ridică brusc şi 
aruncă arma, apoi se rostogoli încet, pe o parte, în 
Neretva şi fu luat la vale de apele care se învolburau 
înspumate. Andrea trase din nou şi un al doilea om se 
răsuci şi căzu bufnind printre stânci. Brusc, se auzi un 
ordin răstit şi focul din vale încetă. 

Erau opt în grupul din vale şi acum unul din ei se 
desprinse de la adăpostul unui bolovan şi se îndreptă 
spre cel de-al doilea lovit; pe când se mişcă, pe faţa lui 
Drosni se zărea obişnuitul lui rânjet crud, dar era clar că 
nu-i ardea deloc să zâmbească. Se aplecă peste silueta 
ghemuită între pietre şi o întoarse pe spate: era Neufeld, 
cu faţa acoperită de sângele care i se scurgea dintr-o 


rană adâncă la cap. Drosni se îndreptă, cu faţa 
schimonosită de furie, şi se întoarse când unul din cetnici 
îi atinse braţul. 

— E mort? 

— Nu. Lovit, şi încă foarte grav. Va fi inconştient 
câteva ore bune, poate chiar zile. Nu ştiu, doar un doctor 
poate spune. Drosni făcu un semn către alţi doi oameni. 
Voi trei - treceţi peste vad şi duceţi-l sus la adăpost. Doi 
rămâneţi cu el, celălalt vine înapoi. Şi pentru numele lui 
Dumnezeu, spuneţi-le celorlalţi să se grăbească încoace. 

Cu faţa crispată încă de furie, şi uitând pentru mo- 
ment de pericol, Drosni sări în picioare şi trase o rafală 
lungă în susul râului, care aparent îl lăsă pe Andrea 
complet indiferent, căci rămase nemişcat acolo unde era, 
rezemat calm cu spatele de bolovanul protector, privind 
cu un uşor interes dar total nepăsător cum ricoşează şi 
aşchii de stâncă săreau în toate direcţiile. 

Sunetul focurilor ajunse distinct la urechile santi- 
nelelor care patrulau sus pe baraj. Zgomotul armelor de 
mână era atât de puternic de jur împrejur şi urechile 
puteau lesne fi înşelate de uimitoarea varietate de ecouri 
care reverberau în susul şi josul defileului şi chiar pe 
suprafaţa lacului, încât era imposibil să localizezi cu 
precizie sursa recentelor rafale de pistol-mitralieră; ceea 
ce era totuşi important era că fuseseră rafale de pistol- 
mitralieră, şi până atunci sunetul tirurilor constase doar 
din foc de puşcă. Şi păruse să vină dinspre sud, din 
cheile aflate mai jos de baraj. Unul din soldaţii de pe 
coama barajului se duse îngrijorat la comandantul său, îi 
spuse câteva cuvinte, apoi se îndreptă repede spre una 
din barăcile aflate pe platforma de ciment din capătul 
estic al barajului. Baraca nu avea perete în faţă, ci doar o 
prelată, acum ridicată, iar înăuntru se afla un 
radioemiţător manevrat de un caporal. 


— Ordin de la căpitan, spuse sergentul. Fă legătura 
cu podul de pe Neretva. Transmite un mesaj generalului 
Zimmermann că noi - căpitanul adică - este îngrijorat. 
Spune-i că se aud o mulţime de focuri de arme de mână 
în jurul nostru, iar unele par să vină din josul râului. 

Sergentul aşteptă nerăbdător în timp ce radiotele- 
grafistul transmitea mesajul, şi încă şi mai nerăbdător 
când, două minute mai târziu, căştile începură să pârâie 
şi radiotelegrafistul începu să transcrie mesajul. Când 
termină, sergentul îl luă şi i-l dădu căpitanului, care îl citi 
cu voce tare. 

— Generalul Zimmermann spune: „Nu trebuie deloc 
să fiţi îngrijoraţi, zgomotul e făcut de prietenii noştri 
iugoslavi din Defileul Zenica, pentru că în acest moment 
aşteptă un asalt total al unităţilor Corpului nostru de 
armată al XI-lea. Şi va fi şi mai multă gălăgie mai târziu, 
când RAF va începe să trimită bombe acolo unde nu 
trebuie. Dar n-or să le arunce lângă voi, aşa că fiţi 
liniştiţi.” Căpitanul lăsă jos hârtia. Pentru mine e-n 
regulă. Dacă generalul spune să fim liniştiţi, atunci 
pentru mine e-n regulă. Cunoşti reputaţia generalului, 
sergent, nu? 

— Cunosc reputaţia sa, domnule. 

În depărtare, şi dintr-o direcţie necunoscută, se 
auziră alte câteva rafale de pistol-mitralieră. Sergentul se 
foi amărât. 

— Tot te mai îngrijorează ceva? întrebă căpitanul. 

— Da, domnule. Sigur că ştiu reputaţia generalului şi 
deci am încredere totală în el. Tăcu o clipă, apoi continuă 
îngrijorat: Aş fi putut jura că ultima rafală de pistol- 
mitralieră s-a auzit din chei. 

— Ai început să fii ca o muiere, sergent, spuse blând 
căpitanul, şi cred că trebuie să te prezinţi cât de repede 


la medicul diviziei. E ceva în neregulă cu urechile 
dumitale. 

De fapt, sergentul nu devenise ca o muiere, iar auzul 
lui era într-o formă mult mai bună decât cel al ofițerului 
care-i făcuse reproşuri. Rafala de pistol-mitralieră venea 
- aşa cum îşi închipuise el - din chei, unde Drosni şi 
oamenii lui, acum în număr dublu, înaintau, câte unul 
sau în perechi, dar nu mai mult de doi odată, cu mişcări 
bruşte dar scurte, trăgând din mers. Rafalele lor, în mod 
inevitabil imprecise, căci se împiedicau şi picioarele le 
fugeau pe pietrele alunecoase, nu provocară nici un 
răspuns din partea lui Andrea, poate pentru că nu se 
simţea în pericol, mai probabil pentru că îşi păstra 
muniţiile. Ultima presupunere părea mai apropiată de 
adevăr, deoarece Andrea îşi atârnase de umăr 
Schmeisser-ul şi acum examina cu interes grenada pe 
care tocmai o scosese de la centiron. 

Mai sus, la capătul estic al podului şubred de lemn 
care traversa cea mai îngustă parte a râului, acolo unde 
apele tumultoase, înspumate nu ar fi oferit nici o şansă 
de a trăi celui ce ar fi avut ghinionul să cadă în ele, 
sergentul Reynolds privea cu un aer nefericit în josul 
râului, spre locul de unde se auzeau rafalele de pistol- 
mitralieră şi se întreba pentru a zecea oară dacă să rişte, 
să traverseze din nou podul şi să se ducă în ajutorul lui 
Andrea; chiar şi după ce îşi revizuise considerabil părerea 
despre Andrea, părea imposibil, aşa cum spusese şi 
Groves, ca un singur om să poată să ţină în loc pentru 
mult timp alţi douăzeci, dornici de răzbunare. Pe de altă 
parte, îi promisese lui Groves să rămână acolo să aibă 
grijă de Maria şi Petar. O nouă rafală se auzi din josul 
râului. Reynolds se hotărî. Îi va da puşca sa Mariei, ca să 
se apere cât de cât, pe ea şi Petar, apoi îi va lăsa puţin, 
cât va fi nevoie să-i dea o mână de ajutor lui Andrea. 


Se întoarse către ea, dar Maria şi Petar nu mai erau 
acolo. Reynolds se uită disperat în jur, primul gând fu că 
amândoi căzuseră în torent, pe care apoi îl îndepărtă 
imediat, socotindu-l ridicol. instinctiv, se uită în sus pe 
mal, către baza barajului, şi, deşi luna era acoperită de o 
fâşie de nori, îi văzu imediat îndreptându-se spre partea 
de jos a scării de fier, acolo unde se afla Groves. O clipă 
se întrebă de ce au plecat în sus fără permisiune, apoi îşi 
aminti că de fapt nici el şi nici Groves nu s-au gândit să 
le spună să rămână lângă pod. Nu-i nimic, îşi spuse el, 
Groves îi va trimite imediat înapoi la pod şi când vor 
ajunge la el o să le spună că s-a hotărât să se întoarcă 
să-l ajute pe Andrea. Se simţi vag uşurat la acest gând, 
nu pentru că se temea de ce i s-ar putea întâmplă când 
se va duce alături de Andrea şi se va confrunta cu Drosni 
şi oamenii lui, ci pentru că amâna, deşi nu foarte puţin, 
obligaţia de a pune în aplicare o hotărâre care putea fi 
justificată doar parţial. 

Groves, care privea seria interminabilă de zigzaguri 
ale scării verzi de fier, aparent atât de nesigur prinsă de 
peretele de stâncă, se întoarse la zgomotul uşor al paşi- 
lor ce se apropiau pe pietre şi-i văzu pe Maria şi Petar 
mergând ca întotdeauna de mână, şi spuse furios: 

— Ce Dumnezeu faceţi aici? Nu trebuie să staţi aici - 
nu vedeţi, santinelele doar să privească în jos şi sunteţi 
morţi. Plecaţi. Intoarceţi-vă lângă sergentul Reynolds la 
pod. Acum. 

Maria răspunse liniştit: 

— Eşti amabil că-ţi faci griji, sergent Groves. Dar nu 
vream să plecăm. Vrem să stăm aici. 

— Şi cu ce dracu ajutaţi voi dacă staţi aici? întrebă 
grosolan Groves. 

Tăcu o clipă, apoi continuă, cu blândeţe aproape 


— Acum ştiu cine eşti, Maria. Ştiu ce-ai făcut, cât de 
bună eşti în ceea ce faci. Dar asta nu e treaba ta. Te 
rog... 

— Nu, Maria scutură din cap. Şi ştiu să trag cu 
puşca. 

— Nu ai puşcă cu care să tragi. Şi Petar, ce drept ai 
tu să vorbeşti în numele lui? Ştie unde se află? 

Maria vorbi repede şi neinteligibil cu fratele ei în 
sârbo-croată; el răspunse scoțând obişnuitele sunete ciu- 
date din gât. Când termină, Maria se întoarse spre 
Groves 

— Spune că ştie că va muri în noaptea asta. El are 
ceea ce voi numiţi al şaselea simţ şi spune că după 
această noapte nu mai există nimic. Spune că a obosit să 
alerge. Spune că va aştepta aici până va veni ceasul. 

— Dintre toţi încăpăţânaţii şi nătărăii... 

— Te rog, sergent Groves. Vocea, deşi joasă, avea o 
notă nouă de duritate. A luat o hotărâre, şi n-ai să poţi 
niciodată să i-o schimbi. 

Groves dădu din cap resemnat şi spuse: 

— Poate să ţi-o schimb pe-a ta. 

— Nu înţeleg. 

— Petar oricum nu se poate ajuta, nici un orb nu ar 
putea. Dar tu poţi. Dacă vrei... 

— Spune cum. 

— Andrea încearcă să ţină pe loc un grup de cel pu- 
ţin douăzeci de cetnici şi soldaţi germani. Groves zâmbi 
crispat. Am ajuns de curând la concluzia că Andrea nu 
are probabil egal ca luptător de gherilă, dar un singur om 
nu poate ţine la nesfârşit piept la douăzeci. Când dispare 
el, nu mai rămâne decât Reynolds să păzească podul - şi 
dacă dispare şi el, atunci Drosni şi oamenii lui or să aibă 
suficient timp să avertizeze santinelele, or să aibă 
aproape sigur timp să salveze barajul, şi, fără îndoială, 


timp suficient să trimită un mesaj radio generalului 
Zimmermann să-şi retragă tancurile pe mal. Cred, Maria, 
că Reynolds s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul tău. 
Sigur, aici nu poţi ajuta cu nimic - dar dacă eşti alături de 
Andrea ai putea să reprezinţi diferenţa dintre succes şi 
eşec. Şi ai spus că ştii să tragi cu arma. 

— Dar aşa cum ai spus, n-am armă. 

— Asta a fost atunci. Acum ai. 

Groves îşi scoase de pe umăr Schmeisser-ul şi i-l 
dădu, împreună cu nişte cartuşe de rezervă. 

— Dar - Maria le luă cu şovăială - dar acum tu n-ai 
armă. 

— Ba da, am. Groves îşi scoase din tunică Luger-ul 
cu surdină. Asta-i tot ce am nevoie în noaptea asta. Eu 
nu-mi permit să fac zgomot, nu atât de aproape de baraj. 

— Dar nu pot să-l părăsesc pe fratele meu. 

— Ba da, cred că poţi. De fapt asta vei face. Nimeni 
în lumea asta nu-l mai poate ajuta pe fratele tău. Nu 
acum. Grăbeşte-te, te rog. 

— Foarte bine. Maria făcu câţiva paşi şovăitori, se 
opri, se întoarse şi spuse: Bănuiesc că te crezi foarte 
deştept, sergent Groves. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, răspunse băţos Groves. 

Maria îl privi fix câteva minute, apoi se întoarse şi se 
îndreptă în josul râului. Groves zâmbi în întuneric. 

Zâmbetul îi dispăru în clipa următoare, când defileul 
fu brusc inundat de lumina strălucitoare a lunii, ieşită de 
după un nor întunecat, cu forme colţuroase. Groves 
strigă încet, insistent: 

— Cu faţa în jos pe stâncă şi nu te mişca. 

O văzu culcându-se imediat la pământ şi apoi îşi în- 
toarse privirea spre scara verde, şi faţa lui oglindea ten- 
siunea şi neliniştea din minte. 


La trei sferturi din înălţimea scării Mallory şi Miller, 
scăldaţi în lumina puternică a lunii, stăteau agăţaţi în 
vârful uneia din secţiunile în colţuri ale scării, 
încremeniţi, de parcă ar fi fost sculptați chiar în stâncă. 
Privirile lor nemişcate, pe fetele lor la fel de nemişcate, 
erau aţintite - sau mai degrabă ţintuite - asupra aceluiaşi 
punct în spaţiu. 

Acel punct se afla doar la cincisprezece metri mai 
sus la stânga lor, acolo unde două santinele, evident ner- 
voase, erau aplecate peste parapet, deasupra barajului; 
se uitau în depărtare, în chei, spre locul de unde păreau 
să se audă focuri de armă. Nu aveau decât să-şi coboare 
privirea în jos, şi i-ar fi descoperit fără îndoială pe Groves 
şi Maria; nu aveau decât să-şi mute privirea spre stânga 
şi i-ar fi descoperit la fel de neîndoios pe Mallory şi Miller. 
lar pentru toţi moartea ar fi fost inevitabilă. 


CAPITOLUL 11 


SÂMBĂTĂ 
De la 01.20 la 01.35 


Ca şi Mallory şi Miller, Groves îi observase şi el pe cei 
doi soldaţi germani aplecaţi peste parapet sus pe coama 
barajului şi uitându-se neliniştit către defileu. Ca situaţie 
în care singurul sentiment era cel de totală expunere şi 
vulnerabilitate, cu greu putea fi egalată. lar dacă el 
simţea asta, cum trebuiau să se simtă Mallory şi Miller, 
agăţaţi de scară şi la o aruncătură de băț de santinele? 
Groves ştia că amândoi aveau Luger-e cu surdină, dar 
Luger-ele lor erau în tunici iar tunicile în costumele de 
scafandru închise cu fermoar până sus, ceea ce le făcea 
complet inaccesibile. Cel puţin inaccesibile fără ca, 
agăţaţi cum erau de scară, să facă diverse mişcări 
contorsionate ca să ajungă la ele - şi era clar că cea mai 
mică mişcare ar fi atras imediat atenţia santinelelor. Cum 
de nu fuseseră deja văzuţi, chiar şi fără să se mişte, era 
un mister pentru Groves: sub razele strălucitoare ale 
lunii, care arunca atâta lumină asupra barajului şi cheilor 
ca într-o după-amiază mohorâtă, orice imagine periferică 
ar fi trebuit să le sară în ochi imediat. Şi era imposibil ca 
nişte soldaţi ai Wehrmacht-ului să aibă o imagine 
periferică sub normal. Singura concluzie la care Groves 
putu ajunge fu că încordarea cu care priveau santinelele 
nu însemna neapărat că priveau într-un anumit loc; se 
putea ca întreaga fiinţă să fie în acea clipă concentrată 
asupra auzului, chinuindu-se să localizeze sursa 


împuşcăturilor răzlețe din chei. Cu foarte mare prudenţă, 
Groves îşi scoase din tunică Luger-ul şi îl ridică. La 
distanţa aceea, chiar ţinând seama de viteza mare de 
ieşire a glonţului, realiză că şansele de a nimeri pe 
vreuna din santinele erau atât de îndepărtate, încât nici 
n-avea rost să încerce; dar, cel puţin ca gest, era mai 
mult decât nimic. 

Groves avea de două ori dreptate. Cele două san- 
tinele de pe coama barajului, departe de a fi liniştite de 
cuvintele încurajatoare ale generalului Zimmermann, 
erau de fapt concentrate cu toată fiinţa lor să asculte 
focurile de pistol-mitralieră din josul râului, care 
deveneau din ce în ce mai clare, nu numai pentru că 
păreau - şi de fapt erau - din ce în ce mai apropiate, dar 
şi pentru că muniţia partizanilor din Defileul Zenica era 
pe sfârşite şi focul lor devenise răzleţ. Groves avusese 
dreptate şi când îşi spusese că Mallory şi Miller nu 
încercaseră să-şi scoată Luger-ele. In primele secunde, 
Mallory, ca şi Groves fusese sigur că orice mişcare cât de 
mică ar fi atras imediat atenţia, dar apoi imediat, şi cu 
mult înainte ca ideea să-i vină lui Groves, Mallory 
înţelese că oamenii ascultau ca în transă, încât le puteai 
trece o mână prin faţă şi ei să nu-şi dea seama. Şi acum, 
Mallory era sigur că nu mai era nevoie să facă nimic, 
pentru că de la înălţimea unde se afla el putea să vadă 
ceea ce de la baza barajului era invizibil pentru Groves: o 
altă fâşie întunecată de nori se apropia de lună. 

În câteva secunde, o umbră neagră alunecă peste 
apele zăgăzuite ale Neretvei, schimbând verdele întu- 
necat al lacului într-un indigo închis, trecu rapid peretele 
barajului, ascunse scara şi cei doi oameni agăţaţi de ea, 
apoi cufundă defileul în întuneric. Groves oftă uşurat, şi- 
şi cobori Luger-ul. Maria se ridică şi o porni în josul râului 
spre pod. Petar îşi răsuci o privire oarbă în jur în felul 


acela obişnuit al oamenilor care nu văd. lar sus, 
deasupra lor, Mallory şi Miller începură imediat să urce 
din nou. 

Mallory părăsi acum una din porțiunile în zigzag ale 
scării şi o porni vertical în sus, pe faţa stâncii. Din 
fericire, peretele nu era complet neted, dar prizele de 
mână şi picior pe care le oferea erau atât de puţine, de 
mici şi de incomode, încât căţărarea era pe atât de 
obositoare pe cât de dificilă din punct de vedere tehnic. 
În mod normal, dacă ar fi folosit ciocanul şi pitoanele pe 
care le avea legate la centură, Mallory ar fi considerat-o 
de dificultate medie; dar nici nu se putea pune problema 
folosirii pitoanelor. Mallory era exact în dreptul coamei 
barajului şi la cel mult zece metri de cel mai apropiat 
soldat; un mic clinchet de ciocan pe metal ar fi fost auzit 
fără îndoială şi de cel mai neatent ascultător; şi, cum 
Mallory tocmai observase, ascultarea neatentă, era cea 
din urmă acuzaţie care putea fi adusă santinelelor de pe 
baraj. Aşa că Mallory trebui să se mulţumească să-şi 
folosească talentele native şi marea experienţă căpătată 
după mulţi ani de ascensiuni, şi să continue urcuşul ca şi 
până acum, transpirând din abundentă în costumul 
ermetic de cauciuc, pe când Miller, acum la vreo 
doisprezece metri mai jos, se uita în sus atent, atât de 
încordat şi de neliniştit, încât pentru moment uitase de 
poziţia lui precară în vârful uneia din porțiunile oblice de 
scară, o situaţie care în mod normal ar fi declanşat o 
uşoară criză de isterie. 


Şi Andrea, în acel moment, se uita cu atenţie la ceva 
aflat la vreo cincisprezece metri depărtare, dar era 
nevoie de o imaginaţie foarte bogată pentru a descoperi 
vreo urmă de nelinişte pe faţa-i întunecată şi colţuroasă. 
Aşa cum tocmai făcuseră soldaţii de pe coama barajului, 


şi Andrea asculta mai degrabă decât privea. De unde se 
afla el, tot ce putea să vadă era o învălmăşeală 
întunecată, fără formă, de bolovani uzi şi sclipitori, pe 
lângă care trecea în goană, înspumată Neretva. Nu se 
simţea nici un semn de viaţă acolo, dar asta însemna 
doar că Drosni, Neufeld şi oamenii lor - trăgând 
învăţăminte pe propria lor piele - înaintau foarte încet, pe 
coate şi genunchi, fără să se mute dintr-un loc sigur 
înainte să găsească altul la fel de sigur. 

Trecu un minut, apoi Andrea auzi, în mod inevitabil, 
un zgomot abia desluşit, când, două pietre se ciocniră. 
Veneau, estimă Andrea, cam de la nouă metri. Dădu din 
cap satisfăcut, pregăti grenada, aşteptă două secunde, 
apoi o aruncă uşor, în josul apei, lăsându-se în acelaşi 
timp pe burtă în spatele bolovanului protector. Se auzi 
bubuitura surdă tipică unei explozii de grenadă, însoţită 
de o scurtă fulgerare de lumină albă, în care se zăriră doi 
soldaţi aruncaţi cu putere într-o parte. 


Sunetul exploziei ajunse distinct la urechea lui 
Mallory. Rămase nemişcat şi-şi întoarse doar capul încet 
către coama barajului, acum la aproape şase metri în sub 
el. Cei doi soldaţi care ascultaseră înainte atât de 
încordat îşi opriră pentru a doua oară rondul, priviră din 
nou către chei, se uitară unul la altul neliniştiţi, dădură 
nesiguri din umeri, apoi îşi continuară patrularea. Mallory 
o porni din nou în sus. 

Acum mergea mai repede. Prizele până acum mi- 
nuscule cedaseră locul unor mici fisuri în stâncă în care 
putea să introducă un piton cu ajutorul căruia să se 
poată înălța mai bine. Când se opri din nou şi se uită în 
sus, văzu că era cam la doi metri sub crăpătura 
longitudinală pe care o căuta - şi, aşa cum îi spusese mai 
devreme lui Miller, într-adevăr nu era decât o fisură. 


Mallory vru să pornească din nou, dar se opri cu capul 
ridicat spre cer, ascultând. 

Abia perceptibile la început, deasupra apelor mugind 
ale Neretvei şi rafalelor răzlețe de arme din direcţia 
Defileului Zenica, dar crescând în intensitate din clipă în 
clipă, se auzea un zumzet slab, îndepărtat, un sunet de 
neconfundat pentru toţi cei care l-au auzit vreodată în 
timpul războiului, un sunet care anunţa apropierea 
escadrilelor, a unei flote de bombardiere grele. Mallory 
ascultă zgomotul din ce în ce mai apropiat a zeci de 
motoare de avion şi zâmbi. 

Mulţi oameni zâmbiră în acea noapte când auziră 
escadrilele de Lancaster-e apropiindu-se dinspre vest. 
Miller, agăţat de scară şi făcând uz de toată voinţa sa ca 
să nu se uite în jos, reuşi să zâmbească, la fel ca şi 
Groves la picioarele scării, şi Reynolds lângă podişcă. Pe 
malul drept al Neretvei, Andrea zâmbi, îşi spuse că 
bubuitul motoarelor care se apropiau rapid vor acoperi 
foarte bine orice alt zgomot şi-şi luă de la centiron o altă 
grenadă. In faţa unui cort aflat sus în frigul muşcător de 
pe platoul Ivenic, colonelul Vis şi căpitanul Vlanovic îşi 
zâmbiră încântați şi-şi strânseră solemn mâinile. În 
spatele parapetului din sudul Capcanei Zenica, generalul 
Vukalovic şi cei trei ofiţeri superiori ai săi, colonelul Janzi, 
colonelul Lazlo şi maiorul Stefan, lăsară în sfârşit jos 
binoclurile prin care se uitaseră atâta timp la podul de pe 
Neretva şi pădurile amenințătoare de dincolo de el, şi-şi 
zâmbiră uşuraţi. Şi, lucrul cel mai ciudat, deja aşezat în 
camionul său de stat major dincolo de liziera pădurii de 
pini, în sudul podului de pe Neretva, generalul 
Zimmermann avu cel mai larg zâmbet dintre toţi. 


Mallory îşi reluă căţărarea, mişcându-se chiar mai 
repede acum; ajunse la fisura longitudinală, trecu peste 


ea, fixă un piton într-o crăpătură în perete, scoase 
ciocanul de la centură şi se pregăti să aştepte. Chiar şi 
acum nu era la mai mult de doisprezece metri deasupra 
barajului şi pitonul pe care voia să-l bată nu avea nevoie 
doar de o lovitură de ciocan, ci de o duzină, şi puternice; 
ideea că bubuitul din ce în ce mai intens al Lancaster 
urilor ar putea acoperi ciocănitul metalic era de-a dreptul 
absurdă. Sunetul motoarelor creştea din clipă în clipă. 

Mallory privi în jos, sub el. Miller se uita în sus şi-i 
arăta ceasul, atât cât poate face asta cineva cu ambele 
mâini răsucite în jurul aceleiaşi trepte a unei scări, şi-i 
făcea semn să se grăbească. Mallory scutură din cap şi-i 
făcu şi el semn cu mâna liberă să stea liniştit, Miller dădu 
din cap resemnat. 

Lancaster-urile erau acum deasupra lor. Primul avion 
ţâşni pieziş peste baraj, luă uşor înălţime peste munţii de 
pe cealaltă parte şi apoi pământul se cutremură şi apa 
întunecată a lacului se undui înainte ca prima explozie să 
ajungă la urechile lor, când prima serie de bombe de 
cinci sute de kilograme căzu asupra Defileului Zenica. 
Din acel moment, bubuiturile exploziilor se succedară 
atât de rapid încât păreau aproape continue; secundele 
care treceau între două explozii erau umplute de ecoul 
lor, revărsat peste munţii şi văile bosniace. 

Acum Mallory nu mai avea de ce să-şi facă probleme 
cu zgomotul, se îndoia că şi-ar fi putut auzi chiar şi 
vorbele, căci majoritatea bombelor cădeau pe o zonă 
restrânsă, la vreun kilometru de locul unde el atârna pe 
peretele de stâncă, iar explozia lor menținea o lumină 
albă aproape permanentă, care apărea clar deasupra 
munţilor din vest. Bătu pitonul, asigură în jurul lui o 
coardă căreia îi dădu drumul către Miller; acesta o apucă 
imediat şi începu să urce; semăna, îşi spuse Mallory, 
extraordinar de mult cu unul din primii martiri creştini. 


Miller nu era alpinist dar fără îndoială ştia să urce pe o 
coardă: într-un timp remarcabil de scurt ajunse sus lângă 
Mallory, cu picioarele fixate bine în crăpătura 
longitudinală, încleştat cu ambele mâini de piton. 

— Crezi că te poţi ţine de pitonul ăsta? întrebă 
Mallory, şi trebui aproape să ţipe pentru a acoperi 
bubuitul încă puternic al bombelor care cădeau pe 
pământ. 

— Încearcă doar să mă smulgi de-aici! 

— N-am s-o fac, rânji Mallory. 

Strânse coarda pe care o folosise Miller ca să urce 
până la el, o puse pe umăr şi începu să înainteze de-a 
lungul crăpăturii longitudinale. 

— O să mă duc cu ea pe deasupra barajului şi o s-o 
trec prin alt piton. Pe urmă vii după mine, da? 

Miller se uită în jos către adâncuri şi se cutremură. 

— Trebuie să fii nebun să crezi c-o să rămân aici, 
Mallory rânji din nou şi o porni. 


La sud de podul de pe Neretva, generalul 
Zimmermann, cu un adjutant lângă el, asculta zgomotul 
atacului aerian asupra Defileului Zenica. Se uită la ceas. 

— Acum, spuse el. Trupele de asalt de linia întâi în 
poziţie. 

Imediat, infanteriştii, puternic înarmaţi, îndoiţi 
aproape ca să rămână sub linia parapetului, începură să 
se scurgă peste pod; odată ajunşi pe celălalt mal, se 
răspândiră în ambele părţi de-a lungul malului nordic al 
râului, feriţi de privirile partizanilor de culmea care se 
sprijinea pe mal; sau mai degrabă credeau că sunt feriţi; 
de fapt, câţiva cercetaşi partizani, înarmaţi cu binocluri 
de noapte şi telefon de campanie, stăteau întinşi pe 
burtă într-un tranşeu îngust, într-o poziţie extrem de 


periculoasă, la o sută de metri de pod, şi-i raportau 
continuu lui Vukalovic. 

Zimmermann privi în sus spre cer şi-i spuse aghio- 
tantului său: 

— Opreşte-i iar apare luna. Se uită din nou la ceas. 
Porniţi motoarele tancurilor în douăzeci de minute. 


— Au oprit trecerea podului, deci? spuse Vukalovic. 

— Da? domnule. Era vocea unuia din cercetași. Cred 
că din cauza lunii, care-o să iasă într-un minut. 

— Aşa cred şi eu, spuse Vukalovic. Adăugă încruntat: 
Şi vă sugerez să încercaţi să vă întoarceţi înainte să 
apară într-adevăr, căci asta-i ultima voastră şansă s-o 
mai faceţi. 


Şi Andrea privea cu interes cerul nopţii. Se retrăsese 
treptat şi acum ajunsese într-o poziţie total nesatisfă- 
cătoare şi nu foarte indicată, îşi spuse el, atunci când 
luna va ieşi de după nori. Se gândi o clipă, apoi pregăti o 
altă grenadă şi o aruncă în direcţia unui grup de bolovani 
pe care de-abia îi zărea, la vreo cincisprezece metri 
depărtare. Nu aşteptă să vadă efectul, deja fugea în 
susul râului când grenada explodă. Efectul ei sigur fu 
răspunsul imediat şi furios al lui Drosni şi al oamenilor 
săi, care trimiseră rafale aproape simultane spre locul pe 
care tocmai îl părăsise Andrea, prudent. Un glonte atinse 
mâneca tunicii sale, dar fu singurul. Andrea ajunse cu 
bine la alt grup de bolovani şi îşi luă din nou o poziţie 
defensivă în spatele lor; când luna va apărea, Drosni şi 
oamenii lui vor avea perspectiva neplăcută de a traversa 
acea porţiune de teren descoperiţi. 


Reynolds, ghemuit lângă podişcă, cu Maria alături, 
auzi pocnitura seacă a exploziei grenadei şi-şi dădu 


seama că Andrea nu era la mai mult de o sută de metri 
în josul apei, pe celălalt mal. Şi, la fel ca mulţi în acel 
moment, şi Reynolds privea în sus către bucata de cer 
care se vedea prin deschiderea îngustă dintre pereţii 
verticali ai cheilor. 

Reynolds intenţionase să se ducă în ajutorul lui An- 
drea imediat ce Groves îi trimisese pe Petar şi Maria la 
el, dar trei motive îl opriseră să acţioneze imediat. În 
primul rând, Groves nu reuşise să-l trimită înapoi pe 
Petar; în al doilea rând, rafalele dese de pistol-mitralieră 
îndreptate în josul râului, care se apropiau din ce în ce 
mai mult, arătau clar că Andrea se retrăgea metodic şi 
era încă într-o formă foarte bună; iar în al treilea rând, 
chiar dacă Drosni şi oamenii lui l-ar fi doborât pe Andrea, 
Reynolds ştia că ascunzându-se în spatele bolovanului 
aflat exact deasupra podului şubred ar putea să-i ţină în 
loc pe Drosni şi oamenii lui destul de mult timp. 

Dar la vederea cerului plin de stele care se limpezea 
de norii ce acopereau luna, Reynolds uită de motivele 
înțelepte şi gândite la rece pentru a rămâne pe loc. Nu-i 
stătea în fire lui Reynolds să considere un om ca un pion 
oarecare de care te poţi oricând dispensa, şi era convins 
că atunci când luna va străluci destul de mult timp, 
Drosni şi oamenii lui vor porni atacul final şi-l vor copleşi 
pe Andrea. O atinse pe Maria pe umăr. 

— Chiar şi coloneii Stavros din lumea asta au din 
când în când nevoie de ajutor. Nu întârziem. 

Se întoarse şi traversă în fugă podişca. 


La dracu, îşi spuse cu amărăciune Mallory, /a dracu, 
la dracu şi iar la dracu! De ce nu putea cerul să fie 
înnorat? De ce nu putea să plouă? Sau să ningă? De ce n- 
au ales o noapte fără lună pentru operaţiunea asta? Dar 
ştia că nu făcea decât să-şi bată singur cuie în talpă. Nu 


avuseseră de ales, căci această noapte era singura 
posibilă. Şi totuşi, afurisita asta de lună! 

Mallory îşi îndreptă privirea spre nord, unde vântul 
care bătea dintr-acolo mătura norii din faţa lunii, lăsând 
în spate un imens cer înstelat. În curând, tot barajul şi 
cheile vor fi scăldate în lumina lunii, şi asta pentru mult 
timp. Mallory îşi spuse tensionat că ar fi preferat să se 
găsească într-o poziţie mai bună când se va întâmpla 
asta. 

Traversase deja aproape jumătate din lungimea cră- 
păturii longitudinale. Se uită spre stânga şi estimă că mai 
avea încă vreo nouă-zece metri până ce depăşea 
peretele barajului şi se va afla deasupra apelor lacului. 
Se uită spre dreapta şi văzu, fără surprindere, că Miller 
era tot acolo unde îl lăsase, agăţat cu ambele mâini de 
piton, ca şi cum ar fi fost cel mai bun prieten al lui din 
lumea asta; şi probabil că în acel moment chiar era. Se 
uită în jos: era exact deasupra peretelui barajului, la vreo 
zece metri deasupra acoperişului gheretei. Se uită din 
nou la cer: un minut, nu mai mult, şi luna va străluci. 
Oare ce-i spusese lui Reynolds în după-amiaza aceea? 
Da, asta era. Căci acum era singurul timp pe care s-ar 
putea să-l aibă. Incepu să regrete că a spus-o. El era 
neozeelandez, dar numai la a doua generaţie; toţi 
strămoşii lui erau scoțieni, şi toată lumea ştia că scoţienii 
erau plini de presimţiri şi previziuni, obiceiuri păgâne. 
Mallory îşi permise doar echivalentul mental al unei 
ridicări din umeri, şi-şi continuă traversarea. 


La picioarele scării de fier, Groves, pentru care 
Mallory nu mai era decât o umbră întunecată, pe ju- 
mătate văzută, pe jumătate imaginată, îşi dădu seama 
că în curând Mallory avea să iasă din raza lui vizuală, şi 
când se va întâmplă aşa, n-o să-l mai poată acoperi 


deloc. Îl atinse pe Petar pe umăr, şi-l apăsă uşor ca 
pentru a-i spune că trebuie să se aşeze la picioarele 
scării. Petar se uită la el fără să-l vadă, fără să înţeleagă, 
apoi, deodată, păru să priceapă ce i se cerea, căci dădu 
ascultător din cap şi se aşeză. Groves îşi băgă Luger-ul în 
tunică şi începu să urce. 


La mai bine de un kilometru spre vest, Lancasterele 
încă mai bombardau Defileul Zenica. Bombă după bombă 
se prăbuşea cu o surprinzătoare precizie în acea zonă 
restrânsă, ţinta lor, năruind copacii, aruncând pământ şi 
pietre în aer în uriaşe eruptii, aprinzând peste tot o 
mulţime de mici focuri care deja arseseră aproape toate 
tancurile de placaj ale nemților. La vreo zece kilometri 
spre sud, Zimmermann încă mai asculta cu interes şi 
satisfacţie bombardamentul continuu din nord. Se 
întoarse către adjutantul său, aşezat lângă el în camionul 
de stat major. 

— Trebuie să recunoşti că RAF merită toate laudele 
pentru hărnicie, deşi numai pentru atât. Sper că trupele 
noastre sunt departe de zonă. 

— Nu există nici picior de soldat german la trei 
kilometri de Defileul Zenica, Herr General. 

— Excelent, excelent. Se părea că Zimmermann ui- 
tase de presimţirile lui de mai înainte. Ei bine încă 
cincisprezece minute. Luna apare în curând, aşa că 
oprim infanteria. Următorul val de soldaţi poate să treacă 
cu tancurile. 


Reynolds, îndreptându-se pe malul drept al Neretvei 
către locul unde se trăgea, acum într-adevăr foarte 
apropiat, înţepeni brusc. Majoritatea oamenilor reac- 
ţionează la fel când simt ţeava unei puşti înfiptă în gât. 
Cu mare grijă, ca să nu irite vreun deget nervos pe 


trăgaci, Reynolds îşi întoarse încet ochii şi apoi capul 
puţin către dreapta şi realiză cu un profund sentiment de 
uşurare că în acest moment nu trebuia să-şi facă 
probleme cu degetele nervoase. 

— Ai primit un ordin, spuse blând Andrea. Ce cauţi 
aici? 

— Am... m-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de 
ajutor. Reynolds îşi frecă gâtul. Dar se pare că m-am 
înşelat. 

— Hai, e timpul să ne întoarcem şi să traversăm 
podeţul. 

Pentru orice eventualitate, Andrea mai aruncă două 
grenade, în succesiune rapidă, în josul râului, apoi o luă 
în sus pe mal, urmat îndeaproape de Reynolas. 


Luna apăru. Pentru a doua oară în acea noapte Mal- 
lory rămase nemişcat, cu picioarele înfipte în crăpătura 
longitudinală, cu mâinile încleştate de pitonul pe care îl 
bătuse cu treizeci de secunde mai înainte în stâncă, şi de 
care asigurase coarda. La mai puţin de trei metri de el 
Miller, care cu ajutorul corzii deja parcursese prima parte 
a traversării, rămase la fel de imobil. Cei doi se uitară în 
jos pe coama barajului. 

Văzură şase santinele, două la capătul îndepărtat, 
vestic, două la mijlocul coamei, şi celelalte două exact 
sub Mallory şi Miller. Câţi mai puteau fi în gheretă, nici 
Mallory şi nici Miller nu aveau cum să ştie. Singurul lucru 
de care puteau fi siguri era că erau complet expuşi, 
vulnerabili şi într-o situaţie disperată. 


Ajuns la trei sferturi în sus pe scara de fier, Groves 
rămase şi el nemişcat. De unde se afla, îi putea vedea pe 
Mallory, Miller şi pe cele două santinele. Deodată avu 
convingerea că de data asta nu mai era scăpare, că nu 


mai puteau avea din nou noroc. Mallory, Miller sau el 
însuşi - care va fi primul zărit? Gândindu-se mai bine, îşi 
spuse că el era cel mai posibil candidat. Incet, îşi petrecu 
mâna stângă pe după treapta scării, îşi băgă mâna 
dreaptă în tunică, îşi scoase Luger-ul şi-i aşeză ţeava de- 
a lungul braţului stâng. 

Cele două santinele de la capătul estic al barajului 
erau neliniştite, temătoare, pline de spaime nelămurite 
ca şi mai înainte, se aplecară peste parapet şi se uitară 
în jos în vale. Nu se poate să nu mă vadă, îşi spuse 
Groves, trebuie să mă vadă, Dumnezeule mare, sunt 
chiar în raza lor. Trebuie că mă descoperă imediat. 

Ceva descoperiră ei, dar nu pe Groves. Un instinct 
straniu îl făcu pe unul din soldaţi să privească în sus şi 
spre stânga, şi rămase cu gura deschisă văzând uluitorul 
spectacol a doi oameni în costume de cauciuc agăţaţi 
precum moluştele de peretele vertical de stâncă. li luă 
câteva lungi secunde până ce îşi reveni, suficient ca să 
întindă o mână şi să-l apuce pe tovarăşul său de braţ. 
Acesta îi urmări privirea şi deschise şi el gura de uimire, 
aproape comic. Apoi, în exact acelaşi moment, cei doi 
ieşiră din transa în care priveau în sus şi-şi îndreptară 
armele, unul un Schmeisser, celălalt un pistol, spre cei 
doi agăţaţi fără scăpare de peretele de stâncă. 

Groves îşi potrivi Luger-ul de-a lungul braţului stâng 
al treptei scării, potrivi încet cătarea şi apăsă pe trăgaci. 
Prima santinelă scăpă din mână Schmeisser-ul, se clătină 
puţin, apoi începu să se prăbuşească în afară. Aproape 
trei secunde se scurseră până ce celălalt soldat, speriat 
şi, pe moment, neînţelegând ce se petrece, întinse mâna 
să-l apuce pe tovarăşul său, dar era mult prea târziu, nu 
reuşi nici măcar să-l atingă. Soldatul mort, mişcându-se 
încet, ca într-o filmare grotescă cu încetinitorul, se nărui 


obosit către parapet, se rostogoli peste el şi căzu, 
învârtindu-se, în adâncurile cheilor de dedesubt. 

Santinela cu pistol se aplecă mult peste parapet, 
holbându-se îngrozit după camaradul său. Era foarte clar 
că pentru moment nu putea înţelege absolut deloc ce se 
întâmplase, pentru că nu auzise nici o împuşcătură. Dar 
în secunda următoare înţelese, căci o bucată de ciment 
sări la câţiva centimetri de cotul lui stâng şi un glonţ 
ricoşă fluierând şi se pierdu în cerul nopţii. Ochii 
santinelei se ridicară şi se deschiseră larg, şocaţi, dar de 
data asta şocul nu avu efect asupra vitezei reacţiilor 
sale. Mai mult sperând decât fiind foarte sigur de succes, 
trase două serii scurte şi rânji satisfăcut când auzi 
strigătul de durere al lui Groves şi-i văzu mâna dreaptă, 
cu arătătorul încă ţinând Luger-ul de garda trăgaciului, 
întinzându-se să încleşteze umărul stâng lovit. 

Faţa lui Groves era năucită şi schimonosită de du- 
rere, ochii deja înceţoşaţi de agonia suferinţei, dar cei 
care îl aleseseră pe Groves pentru grupele de comando 
nu o făcuseră la întâmplare, şi Groves încă nu era ter- 
minat. Îşi cobori din nou Luger-ul. Se întâmpla ceva 
îngrozitor acum cu vederea lui, realiză el vag. Crezu că i 
se pare că santinela se apleacă mult peste parapet, cu 
pistolul ţinut cu ambele mâini ca să fie sigur de efectul 
focului, dar nu vedea clar. De două ori apăsă Groves pe 
trăgaciul Luger-ului său, apoi închise ochii, căci durerea îi 
dispăruse şi brusc i se făcuse foarte somn. A 

Santinela de lângă parapet se aplecă în faţă. Incercă 
disperată să se apuce de marginea parapetului, dar ca să 
se tragă înapoi trebuia să-şi facă vânt cu picioarele şi să- 
şi regăsească echilibrul, dar descoperi că nu-şi mai putea 
controla picioarele, care alunecară neputincioase peste 
marginea parapetului. Trupul urmă picioarele, aproape 
voit, pentru că ultimele rămăşiţe de putere mai rămân 


doar două secunde într-un om prin ai cărui plămâni au 
trecut două gloanţe de Luger. Pentru o clipă, mâinile lui 
se încleştară cu disperare de marginea parapetului, şi 
apoi degetele se desfăcură. 

Groves părea inconştient acum, cu capul căzut în 
piept, cu mâneca şi partea stângă a uniformei deja îm- 
bibate cu sânge din rana groaznică din umăr. Dacă braţul 
lui drept nu ar fi fost înţepenit între o treaptă a scării şi 
peretele din spatele ei, cu siguranţă că ar fi alunecat. 
Incet, degetele mâinii drepte se desfăcură şi Luger-ul 
căzu. 

Petar, care stătea aşezat la picioarele scării, tresări 
când Luger-ul se lovi de pietre, la o palmă de locul unde 
era el. Ridică instinctiv capul, apoi se sculă în picioare, îşi 
potrivi mai bine inevitabila chitară pe umăr, întinse mâna 
către scară şi începu să urce. 

Mallory şi Miller rămaseră cu ochii în jos, la 
cântăreţul orb care urca spre Groves, rănit şi evident in- 
conştient. După câteva momente, ca la un semnal 
telepatic, privirile lui Mallory şi Miller se întâlniră. Faţa lui 
Miller era tensionată, aproape crispată de furie. Îşi luă 
pentru o clipă o mână de pe coardă şi făcu un gest 
aproape disperat în direcţia rănitului, Mallory clătină din 
cap. 

— Ne putem lipsi de el, nu? spuse răguşit Miller 

— Da, ne putem lipsi de el. 

Se uitară din nou în jos. Acum Petar era doar la trei 
metri sub Groves, iar Groves, deşi Mallory şi Miller nu 
puteau vedea, avea ochii închişi iar mâna lui dreaptă 
începea să alunece în spaţiul dintre treaptă şi peretele 
de stâncă. Treptat, mâna începu să alunece mai repede, 
până ce cotul ieşi de acolo, apoi tot braţul, şi încet, foarte 
încet, începu să se îndepărteze de perete, Dar Petar 
ajunse la el; de pe treapta de sub Groves întinse o mână 


în jurul lui şi-l împinse din nou către perete, Petar îl 
prinsese şi pentru moment îl ţinea. Dar asta era tot ce 
putea face. 

Luna fu acoperită de un nor. 

Miller urcă ultimii trei metri care îl despărţeau de 
Mallory. Se uită la el şi spuse: 

— Or să cadă amândoi, ştii asta? 

— Ştiu. Vocea lui Mallory părea mai obosită decât 
arăta el. Hai. Mai avem vreo nouă metri şi ajungem. 
Mallory îl lăsă pe Miller acolo şi-şi continuă traversarea 
de-a lungul fisurii. Mergea repede acum, expunându-se 
unor riscuri la care un alpinist întreg la minte nici nu s-ar 
fi gândit măcar, dar acum nu mai avea încotro, căci nu 
mai era timp. Într-un minut, ajunse într-un loc care i se 
păru suficient de îndepărtat, bătu un piton şi asigură 
coarda, îi făcu semn lui Miller să vină lângă el. Miller în- 
cepu ultima parte a traversării şi, în timp ce se apropia, 
Mallory luă altă coardă de pe umăr, o coardă de alpinism 
de optsprezece metri, cu noduri la treizeci şi cinci de 
centimetri. Prinse un capăt al acestei corzi de acelaşi 
piton de care era asigurată coarda de care se folosea 
Miller; celălalt capăt îl lăsă să cadă pe lângă peretele de 
stâncă. Miller ajunse lângă el şi Mallory îl atinse pe umăr 
şi îi arătă în jos. 

Exact sub ei se aflau apele întunecate ale lacului. 


CAPITOLUL 12 


SÂMBĂTĂ 
De la 01.35 la 02.00 


Andrea şi Reynolds stăteau ghemuiţi printre bolo- 
vanii aflaţi la capul vestic al podului şubred din chei. 
Andrea măsură din ochi lungimea podului, privirea i se 
îndreptă apoi către grohotişul abrupt din spatele lui, pe 
celălalt mal, şi rămase aţintită asupra uriaşului bolovan 
cocoţat într-o poziţie precară în locul unde panta abruptă 
întâlnea peretele vertical din spatele ei. Andrea îşi frecă 
bărbia ţepoasă, dădu din cap gânditor, apoi se întoarse 
către Reynolds. 

— Treci tu primul. Te acopăr. Când ajungi dincolo 
faci acelaşi lucru pentru mine. Nu te opreşti, nu te uiţi 
înapoi. Acum. Du-te. 

Reynolds se îndreptă fugind aplecat spre pod, şi 
sunetul paşilor i se păru anormal de tare pe când se 
apropia de scândurile putrezite ale podului. Palmele îi 
alunecară uşor pe cele două cabluri care ţineau loc de 
balustradă şi trecu podul aşa cum spusese Andrea, fără 
să încetinească pasul, să se oprească sau să rişte o 
privire înapoi, şi simțind o senzaţie stranie între umeri. 
Spre marea lui uimire, ajunse pe celălalt mal fără să 
audă nici măcar un foc. Se grăbi să se ascundă la 
adăpostul oferit de un bolovan mare, puţin mai sus, pe 
mal, unde fu surprins să o găsească şi pe Maria; apoi se 
răsuci şi-şi luă de pe umăr Schmeisser-ul. 


Pe celălalt mal nu era nici urmă de Andrea. Pentru o 
clipă, Reynolds se gândi că fusese un truc al lui Andrea 
doar ca să scape de el, şi simţi că-l cuprinde furia, apoi 
zâmbi când auzi două sunete înfundate de explozie puţin 
mai jos, pe râu, pe malul celălalt. Andrea, îşi aminti 
Reynolds, mai avea două grenade şi Andrea nu era omul 
care să lase astfel de lucruri să ruginească. Şi pe urmă, 
realiză Reynolds, asta îi mai oferea lui Andrea câteva 
secunde valoroase pentru traversare, şi într-adevăr avu 
dreptate, căci Andrea apăru pe celălalt mal aproape 
imediat şi, ca şi Reynolds, traversă podul fără probleme. 
Reynolds îl strigă încet şi Andrea apăru lângă el, în 
spatele bolovanului. 

— Şi acum? întrebă încet Reynolds. 

— Toate la rândul lor. Andrea scoase un trabuc dintr- 
o cutie impermeabilă, un chibrit din altă cutie 
impermeabilă, aprinse chibritul ferit, între mâinile lui 
uriaşe, şi trase din trabuc profund satisfăcut. Când luă 
trabucul de la gură, Reynolds observă că-l ţinea cu 
capătul aprins ascuns în căuşul palmei. Şi acum? O să-ţi 
spun eu ce facem acum. Ne vin musafiri peste pod, şi 
asta foarte curând. Au riscat nebuneşte ca să mă 
doboare - şi au plătit pentru asta - şi asta arată cât de 
disperaţi sunt. Nebunii nu rămân prea mult în acelaşi loc. 
Tu şi Maria vă duceţi cincizeci sau şaizeci de metri în sus, 
către baraj şi vă ascundeţi acolo - cu puştile îndreptate 
spre celălalt capăt al podului. 

— Tu rămii aici? întrebă Reynolds. 

Andrea împrăştie un val de fum urât mirositor. 

— Pentru moment, da. 

— Atunci rămân şi eu. 

— Dacă vrei să fii omorât, eu n-am nimic împotrivă, 
spuse blând Andrea, dar frumoasa domnişoară n-o să 
mai fie deloc frumoasă cu creierii zburaţi. 


Reynolds fu şocat de brutalitatea cuvintelor. Spuse 
furios: 

— Ce dracu vrei să spui? 

— Uite ce vreau să spun. Vocea lui Andrea nu mai 
era blândă. Bolovanul ăsta vă ascunde foarte bine de 
pod. Dar Drosni şi oamenii lui pot să mai meargă treizeci 
sau patruzeci de metri mai sus, pe malul lor, Şi atunci ce 
adăpost veţi mai avea? 

— Nu m-am gândit la asta, spuse Reynolds. 

— Intr-o bună zi o să spui asta pentru a nu ştiu câta 
oară, îi răspunse Andrea întunecat, şi atunci o să fie prea 
târziu ca să te mai gândeşti la altceva. 

Un minut mai târziu erau cu toţii la locurile lor. 
Reynolds stătea în spatele unui imens bolovan care-l 
ascundea perfect şi de celălalt cap al podului şi de malul 
opus, până în locul unde acesta se termina brusc în 
peretele de stâncă; doar de baraj nu-l ascundea. Rey- 
nolds privi spre stânga, unde Maria era ghemuită puţin 
mai departe, în spatele stâncii. Ea îi zâmbi, şi Reynolds 
se gândi că nu mai văzuse niciodată o fată mai 
curajoasă, căci mâinile care ţineau Schmeisser-ul 
tremurau. Se mişcă puţin şi se uită în josul râului, dar la 
capătul de vest al podului nu se zărea nici un semn de 
viaţă. De fapt, singurele semne de viaţă puteau fi văzute 
în spatele imensului bolovan de sus de pe grohotiş, unde 
Andrea, complet ferit de orice posibilă privire de pe 
celălalt mal săpa harnic în pământul şi pietrişul de la 
baza bolovanului. 

Ca întotdeauna, aparențele înşelau. Reynolds 
crezuse că la celălalt capăt al podului nu era nici un 
semn de viaţă, dar de fapt, semnele existau, şi încă din 
plin, fără să se manifeste însă. Ascunşi printre bolovanii 
mari aflaţi la vreo şase metri mai jos de pod Drosni, un 


sergent cetnic şi probabil o duzină de soldaţi germani şi 
de cetnici stăteau nemişcaţi. 

Drosni avea binoclul la ochi. Se uită pe celălalt mal, 
în jurul capătului podului, apoi privirea i se mută spre 
stânga, dincolo de bolovanul unde erau ascunşi Reynolds 
şi Maria, până ce ajunse la peretele barajului. Ridică 
binoclul urmă zigzagul vag zărit al scării de fier, îşi reglă 
binoclul cât de bine putut, şi se uită din nou. Nu exista 
nici o îndoială, pe scară, la trei sferturi din înălţimea ei, 
stăteau agăţaţi doi oameni. 

— Dumnezeule mare! Drosni lăsă în jos binocilul, şi 
faţa lui slabă şi colţuroasă exprima oroare şi aproape că 
nici nu-i venea să creadă ceea ce vedea. Se întoarse 
către sergentul cetnic de lângă el. Ştii ce vor să facă? 

— Barajul! Gândul nu-i trecuse sergentului prin cap 
până atunci, dar expresia de uluire şi de panică de pe 
faţa lui Drosni îl făcu în mod invitabil să înţeleagă 
imediat. Vor să arunce în aer barajul! 

Nici unul din ei nu se gândi să se întrebe cum ar fi 
putut Mallory să arunce în aer barajul: ca şi mulţi alţii 
înaintea lor, şi Drosni şi sergentul începeau să descopere 
în Mallory şi al său modus operandi o extraordinară 
inevitabilitate ce transforma cele mai îndepărtate 
posibilităţi în probabilităţi foarte sigure. 

— Generalul Zimmeramann! Vocea hârâită a lui 
Drosni devenise total răguşită. Trebuie avertizat! Dacă 
barajul sare în aer pe când tancurile şi trupele lui tra- 
versează... 

— Avertizat? Avertizat? Cum Dumnezeu să-l aver- 
tizăm? 

— E o staţie radio sus pe baraj. 

Sergentul se holbă la el, şi spuse: 


— Ca şi când ar fi pe lună. A rămas cineva în urmă, 
trebuie să fi lăsat pe cineva în urmă. Unii dintre noi o să 
fim omorâţi când o să traversăm podul, domnule. 

— Crezi? Drosni ridică o privire întunecată spre 
baraj. Şi ce crezi că o să se întâmple cu noi toţi de aici 
dacă ăla dispare? 


Încet, în tăcere şi aproape invizibil, Mallory şi Miller 
înotară spre nord în apele întunecate ale lacului, 
îndepărtându-se de peretele barajului. Deodată, Miller, 
aflat puţin mai în faţă, scoase o exclamaţie uşoară şi se 
opri. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Mallory. 

— Asta s-a-ntâmplat. Opintindu-se, Miller ridică o 
bucată din ceea ce părea a fi un cablu greu aflat imediat 
sub faţa apei. Nimeni nu ne-a spus nimic de amănuntul 
asta. 

— Nimeni, fu de acord Mallory. Se lăsă sub apă. ŞI 
mai e şi-o plasă de oţel dedesubt. 

— O plasă anti-torpilă? 

— Chiar aşa! 

— De ce? Miller făcu un semn către nord, unde, la 
mai puţin de două sute de metri, lacul cotea brusc, în 
unghi drept, printre pereţii abrupți de stâncă. Nici un 
bombardier-torpilor - nici un bombardier - n-ar putea să 
lanseze un atac asupra barajului. 

— Cineva ar fi trebuit să le-o spună şi nemților. Ei nu 
riscă niciodată - şi asta ne îngreunează al naibii de mult 
situaţia. Se uită la ceas. Ar cam trebui să ne grăbim. Am 
întârziat. 

Trecură peste cablu şi începură din nou să înoate, de 
data asta mai repede. Câteva minute mai târziu, după ce 
depăşiră cotul lacului şi barajul nu mai putea fi văzut, 
Mallory îl atinse pe Miller pe umăr. Cei doi călcară prin 


apă, se întoarseră şi se uitară înapoi, în direcţia din care 
veniseră. Spre sud, la vreo trei kilometri depărtare, cerul 
nopţii înflorise incandescent şi multicolor, pe când o 
mulţime de paraşute luminoase strălucitoare, roşii şi 
verzi şi albe şi portocalii, pluteau uşor în jos, către râul 
Neretva. 

— Foarte drăguţ, recunoscu Miller. Şi la ce ajută 
asta? 

— Pe noi ne ajută. Din două motive. Întâi, oricine se 
uită la ele - şi toată lumea se va uita - va avea nevoie de 
cel puţin zece minute pentru ca ochii să i se obişnuiască 
din nou cu întunericul, ceea ce înseamnă că orice lucru 
ciudat care se întâmplă de partea asta a barajului va 
trece mai mult ca sigur neobservat. lar dacă toată lumea 
e ocupată să se uite în partea aia, atunci nu poate fi 
ocupată să se uite încoace în acelaşi timp. 

— Foarte logic, aprobă Miller. Căpitanul nostru 
Jensen se gândeşte la toate, nu? 

— Are, aşa cum se spune, toate atuurile. Mallory se 
întoarse din nou şi privi spre est, cu capul înălţat să audă 
mai bine. Ce-i al lor e-al lor. Fix la ţintă, fix la minut. Il 
aud venind. 

Lancaster-ul apăru dinspre est, la nu mai mult de o 
sută cincizeci de metri deasupra lacului, cu turaţia 
încetinită, aproape la limita minimă a sustentaţiei. Mai 
avea încă vreo două sute de metri până în locul unde 
Mallory şi Miller călcau apa, când uriaşe paraşute de 
mătase negre se deschiseră sub el; aproape în acelaşi 
timp, motorul îşi mări turaţiile şi bombardierul urcă într- 
un viraj brusc, pentru a evita munţii de cealaltă parte a 
lacului. 

Miller privi lung paraşutele negre care coborau încet, 
apoi îşi întoarse privirea către cele luminoase din sud. 


— Cerul, anunţă el, e plin de obiecte în noaptea 
asta. 

Mallory şi el începură să înoate către paraşutele care 
cădeau. 


Petar era epuizat. Îl ţinea deja de multe minute pe 
Groves lipit de scara de fier, şi braţele îl dureau şi în- 
cepuseră să-i tremure de încordare. Avea dinţii încleştaţi, 
iar faţa, pe care se scurgea sudoarea, era crispată de 
efort şi durere cumplită. Era clar că Petar nu mai rezista 
mult. 

La lumina vâlvătăilor strălucitoare ale paraşutelor, 
Reynolds, încă ghemuit lângă Maria la adăpostul bolo- 
vanului, fu primul care văzu situaţia disperată în care se 
aflau Petar şi Groves. Se întoarse spre Maria; fu de ajuns 
o singură privire spre faţa ei şocată, ca să înţeleagă că-i 
văzuse şi ea. Reynolds spuse răguşit: 

— Stai aici. Trebuie să mă duc să-i ajut. 

— Nu. Îl apucă de braţ, şi era clar că avea nevoie de 
toată voinţa ei ca să se stăpânească; ochii ei, ca şi prima 
dată când o văzuse Reynolds, aveau o privire de animal 
hăituit. Te rog, sergent, nu. Trebuie să stai aici. 

— Fratele tău... începu Reynolds disperat. 

— Sunt lucruri mai importante... 

— Nu şi pentru tine. Reynolds încercă să se ridice, 
dar ea se agăţă de braţul lui cu o forţă surprinzătoare, şi 
el îşi dădu seama că nu se putea desprinde fără să o 
doară. Spuse, cu blândeţe aproape: Hai, fată, dă-mi 
drumul. 

— Nu! Dacă Drosni şi oamenii lui trec râul... Se opri 
atunci rând ultima paraşută luminoasă se stinse, 
cufundând cheile în ceea ce, prin contrast, era o beznă 
completă. Maria continuă: Acum va trebui să rămii, nu? 

— Acum va trebui să rămân. 


Reynolds ieşi de la adăpostul bolovanului şi-şi duse 
binoclul de noapte la ochi. Pe pod, ca şi pe celălalt mal, 
nu se vedea nici un semn de viaţă. Traversă făgaşul şi o 
luă în sus şi zări vag silueta lui Andrea, care-şi terminase 
săpăturile şi stătea liniştit în spatele uriaşului bolovan. 
Neliniştit, Reynolds îşi îndreptă din nou binoclul spre 
podet. Deodată rămase complet nemişcat. Luă binoclul 
de la ochi, şterse cu grijă lentilele, îşi frecă ochii şi privi 
din nou prin el. 

Vederea lui, pentru moment neclară datorită 
vâlvătăilor, paraşutelor, redevenise acum aproape 
normală, şi nu exista nici o îndoială asupra a ceea ce 
vedea, şi nici nu era o festă a imaginaţiei - şapte sau opt 
oameni, cu Drosni în frunte, culcaţi pe burtă, înaintau cu 
ajutorul coatelor şi genunchilor pe şipcile de lemn ale 
podeţului. 

Reynolds îşi cobori binoclul, se ridică în picioare, pre- 
găti o grenadă şi o aruncă cât de departe putu spre pod. 
Explodă la aterizare, la cel puţin patruzeci de metri de 
pod. Nu conta că singurul rezultat fu un zgomot înăbuşit 
de explozie şi câteva pietre risipite în aer, căci Reynolds 
nici nu intenţionase să ajungă la pod. Era doar un semnal 
pentru Andrea, şi Andrea nu pierdu timpul. 

Îşi puse tălpile pe bolovan, se propti cu spatele de 
peretele de stâncă şi se opinti. Bolovanul se mişcă un 
centimetru. Andrea se odihni o clipă, lăsă bolovanul să 
revină la locul lui, apoi repetă mişcarea; de data asta, 
deplasarea bolovanului fu perceptibilă. Andrea se opri 
din nou, răsuflă adânc şi împinse pentru a treia oară. 

Jos, pe podeţ, Drosni şi oamenii lui rămaseră total 
nemişcaţi, neştiind exact ce reprezenta explozia gre- 
nadei. Doar ochii li se mişcau, învârtindu-se aproape 
disperat în toate părţile pentru, a localiza sursa unui 
pericol ce plutea atât de clar în aer încât devenise aproa- 


pe palpabil. Bolovanul se legăna acum vizibil. Cu fiecare 
nouă împingere a lui Andrea, legănarea devenea mai 
mare, Andrea alunecase din ce în ce mai mult, şi acum 
era întins aproape orizontal pe spate. Răsufla greu şi su- 
doarea îi curgea şiroaie pe faţă. Bolovanul se rostogoli 
înapoi, cu putere, ca şi cum era gata să cadă peste el şi 
să-l strivească. Andrea trase adânc aer în piept, apoi îşi 
îndreptă convulsiv spatele şi picioarele într-un ultim efort 
titanic. Pentru o clipă, bolovanul pendulă instabil, depăşi 
punctul de echilibru şi se prăbuşi, Probabil că Drosni nu 
auzise nimic, iar în acea beznă mai mult ca sigur că nu 
văzuse nimic. Probabil că numai un sentiment al morții 
iminente îl făcu să ridice privirea brusc, sigur că acolo se 
afla pericolul. Uriaşul bolovan, rostogolindu-se încet când 
ochii îngroziţi ai lui Drosni îl zăriră, începu aproape 
imediat să ţâşnească în salturi din ce în ce mai mari, 
prăvălindu-se pe pantă exact către podeţ, urmat de o 
avalanşă de pietre! Drosni ţipă, încercând să-i avertizeze 
pe ceilalţi. El şi oamenii lui se chinuiră disperaţi să se 
ridice în picioare, o reacţie instinctivă care nu era decât 
un gest inutil dar simbolic în faţa morţii, căci pentru cea 
mai mare parte din ei era mult prea târziu şi nu aveau 
unde să se mai refugieze. 

Cu o ultimă ţâşnire năvalnică, bolovanul se prăbuşi 
exact în centrul podeţului, zdrobind lemnul şubred şi 
despicând podeţul în două. Doi oameni care se aflaseră 
chiar în drumul bolovanului muriră pe loc; alţi cinci fură 
catapultaţi în torentul de sub ei şi purtaţi de apă către o 
moarte aproape la fel de imediată. Cele două jumătăţi 
ale podului, încă legate de cele două maluri prin 
parâmele lor, zăceau prăbugşite în apele învolburate, şi 
capetele rupte se loveau cu furie de malurile presărate 
cu bolovani. 


Trebuie să fi fost cel puţin o duzină de paraşute 
ataşate la cele trei obiecte cilindrice întunecate care plu- 
teau acum, deşi de fapt pe jumătate sub apă, pe supra- 
faţa la fel de întunecată a lacului. Mallory şi Miller tăiară 
paraşutele cu cuţitele, apoi uniră containerele unul în 
spatele celuilalt, folosindu-se de nişte cabluri scurte, 
prinse de ele în acest scop. Mallory examina primul 
container şi ridică uşor o pârghie aflată în partea lui 
superioară. Se auzi un şuierat înăbuşit când aerul 
comprimat ţâşni violent, împinse apa din spatele lui şi-l 
propulsă în faţă, împreună cu celelalte două containere 
ancorate de el. Mallory lăsă în jos pârghia şi dădu din cap 
către celelalte două containere. 

— Pârghiile astea pe partea dreaptă controlează 
valvele de submersiune. Deschide-o pe asta până ce 
obţii flotabilitate negativă, şi te opreşti. Eu o să fac 
acelaşi lucru cu cealaltă. 

Miller deschise cu grijă o valvă şi dădu din cap către 
primul cilindru. 

— Ala pentru ce e? 

— Ai tu chef să tragi o tonă şi jumătate de trotil până 
la zidul barajului? E un fel de element de propulsie. Arată 
ca o secţiune dintr-un tub de torpilă de cincizeci de 
centimetri. Aer comprimat, probabil la o presiune de 
nouă sute de kilograme pe centimetri pătrat; care trece 
printr-un dispozitiv de compensare. Ar trebui să rezolve 
foarte bine problema. 

— Atâta timp cât nu trebuie s-o facă Miller. Miller 
închise valva containerului. Aşa? 

— Aşa. 

Cei trei cilindri erau acum sub apă. Mallory ridică din 
nou pârghia primului cilindru. Se auzi o bolboroseală 
înfundată, apa se agită în spatele lui şi apoi cele trei 


cilindre porniră, îndreptându-se către cotul lacului, cu cei 
doi oameni agăţaţi de primul cilindru şi dirijându-l. 


Când podeţul se dezintegrase sub impactul bolova- 
nului, şapte oameni muriseră; dar doi mai trăiau încă. 

Drosni şi sergentul lui, loviți serios şi aproape striviţi 
de torent, se agăţau disperaţi de capătul rupt al 
podeţului. La început nu putură decât să se ţină de el, 
dar apoi, treptat, după o luptă epuizantă, reuşiră să se 
ridice din apă şi să rămână atârnaţi cu braţele şi picioa- 
rele încolăcite în jurul rămăşiţelor rupte ale podului, 
încercând să-şi recapete răsuflarea. Drosni făcu un semn 
către o persoană - sau mai multe - aflate pe celălalt mal, 
apoi arătă în sus în direcţia de unde venise bolovanul. 

Ghemuiiţi printre bolovanii de pe cealaltă parte 
râului, trei cetnici - cei trei norocoşi care nu păşiseră încă 
pe pod când bolovanul căzuse - văzură semnul şi 
înţeleseră. La vreo douăzeci de metri deasupra locului 
unde Drosni - complet ascuns vederii de malul înalt al 
râului - se mai agăța disperat de ceea ce rămăsese din 
podeţ, Andrea, rămas acum fără acoperire, începuse să 
coboare din fosta lui ascunzătoare. Pe celălalt mal al 
râului, unul din cei trei cetnici ochi şi trase. 

Din fericire pentru Andrea, este întotdeauna foarte 
greu să tragi în sus într-un întuneric aproape complet. 
Gloanţele se loviră de peretele de stâncă la câţiva cen- 
timetri de umărul stâng al lui Andrea, iar ricoşeurile lor, 
ca prin minune, nu-l atinseră. Ştia că la următoarea 
rafală, unghiul de tragere va fi corectat: se aruncă într-o 
parte, îşi pierdu echilibrul şi punctul de sprijin precar pe 
care şi-l găsise, alunecă şi se rostogoli pe panta 
presărată cu bolovani. O mulţime de gloanţe trecură pe 
lângă el pe când cădea, căci cei trei cetnici de pe malul 


drept, convinşi acum că Andrea era singurul inamic cu 
care aveau de-a face, înaintau pe mal şi-şi concentrau 
tirul asupra lui. 

Dar tot din fericire pentru Andrea, tirul dură numai 
câteva secunde. Reynolds şi Maria ieşiră din locul în care 
erau ascunşi şi alergară pe mal, oprindu-se din când în 
când să tragă în cetnicii de pe celălalt mal, care, în faţa 
acestui nou şi neaşteptat pericol, uitară cu totul de 
Andrea. Acum Andrea, în mijlocul unei avalanşe de 
pietre, luptându-se furios dar zadarnic să-şi oprească 
rostogolirea, căzu cu toată puterea pe mal, se lovi cu 
capul de o piatră mare şi-şi pierdu cunoştinţa, cu capul şi 
umerii atârnaţi deasupra torentului furios de sub el. 

Reynolds se aruncă pe burtă pe pietrele de pe mal, 
încercă să ignore gloanţele care loveau pietrele din jur şi 
şuierau pe deasupra capului său, şi ochi cu grijă. Trase o 
rafală lungă, foarte lungă, până ce încărcătorul 
Schmeisser-ului său rămase gol. Toţi cei trei cetnici se 
prăbuşiră morţi. 

Reynolds se ridică. Fu uşor surprins să vadă că 
mâinile îi tremurau. Se uită spre Andrea, care zăcea 
inconştient într-o poziţie periculoasă lângă mal, făcu 
câţiva paşi în direcţia lui, apoi se opri şi se întoarse când 
auzi un geamăt puternic în spatele lui. Reynolds o luă la 
fugă. 

Maria stătea aplecată pe malul plin de pietre. Se 
ţinea cu ambele mâini de piciorul drept, chiar deasupra 
genunchiului, şi sângele i se scurgea printre degete. Faţa 
ei, destul de palidă de obicei, era acum cenuşie şi trasă, 
crispată de şoc şi durere. Reynolds înjură amarnic, dar în 
gând, îşi scoase cuțitul şi începu să taie stofa în jurul 
rănii. Cu blândeţe, îndepărtă materialul de pe rană şi-i 
zâmbi Mariei, încercând să o liniştească: fata îşi muşca 


cu putere buzele şi îl privea nemişcată, cu ochii 
înceţoşaţi de durere şi lacrimi. 

Era o rană foarte urâtă, dar - îşi dădu seama 
Reynolds- superficială. Vru să-şi caute trusa medicală, 
continuând să-i zâmbească, dar brusc uită de trusă. 
Expresia de durere din ochii Mariei se transformase în 
şoc şi teamă, şi acum ea nu-l mai privea pe el. 

Reynolds se răsuci. Drosni se săltase peste 
marginea malului abrupt, se ridicase în picioare şi acum 
se îndrepta direct spre trupul fără vlagă al lui Andrea, cu 
intenţia evidentă de a-l împinge în torent. 

Reynolds îşi ridică Schmeisser-ul şi apăsă pe trăgaci. 
Se auzi un ţăcănit - uitase că golise încărcătorul. Se uită 
disperat în jur, încercând să găsească arma Mariei, dar 
nu o văzu. Oricum, nu mai putea aştepta. Drosni era la 
mai puţin de un metru de locul unde zăcea inconştient 
Andrea. Reynolds îşi luă cuțitul şi se repezi către ei. 
Drosni îl văzu venind şi mai văzu că Reynolds era 
înarmat numai cu un cuţit. Zâmbi, cu un rânjet de fiară, 
îşi scoase de la centiron unul din cuţitele lui cu vârful 
curbat şi aşteptă. 

Cei doi se apropiară unul de altul şi începură să se 
învârtească în cerc, prudenti, pândindu-se. Reynolds nu 
mai folosise niciodată un cuţit în luptă şi nu-şi făcea iluzii 
despre şansele pe care le avea: nu spusese Neufeld că 
Drosni era cel mai bun din Balcani când e vorba de 
cuțite? Şi chiar aşa şi arăta, îşi spuse Reynolds, simţindu- 
şi gura uscată. 

La treizeci de metri de ei, Maria, ameţită şi slăbită 
de durere, se târi trăgându-şi cu greu piciorul rănit spre 
locul unde ţinea minte că îi căzuse arma când fusese 
lovită. După câteva clipe, dar care ei i se părură un timp 
îngrozitor de lung, o găsi printre pietre. Leşinată aproape 
de durere, cu o puternică senzaţie de greață, se chinui să 


se aşeze şi îşi ridică arma pe umăr. Apoi o lăsă din nou în 
jos. 

Işi dădea seama vag că în situaţia în care era ar fi 
fost imposibil să-l lovească pe Drosni fără să-l atingă în 
acelaşi timp şi pe Reynolds; de fapt putea foarte bine să-l 
omoare pe Reynolds şi să-l rateze pe Drosni. Căci cei doi 
erau acum încleştaţi, şi fiecare mână dreaptă, cu cuțitul 
în ea, era ţinută ca-ntr-o menghină de mâna stângă a 
celuilalt. 

În ochii întunecaţi ai fetei, până acum plini de durere 
şi şoc şi frică, nu se mai putea citi decât disperarea. Ca şi 
Reynolds, Maria cunoştea reputaţia lui Drosni, dar, spre 
deosebire de Reynolds, ea îl văzuse pe Drosni omorând 
cu acel cuţit şi ştia prea bine ce combinaţie mortală 
alcătuiau omul şi cuțitul acela. Un lup şi un miel, îşi 
spuse ea, un lup şi un miel. După ce-/ omoară pe 
Reynolds - mintea ei era înceţoşată acum, gândurile 
aproape incoerente, după ce-/ omoară pe Reynolds o să-l 
omor eu. Dar mai întâi Reynolds va trebui să moară, căci 
nimic nu-l mai poate ajuta. Şi apoi disperarea din ochi 
dispăru, şi apăru speranţa, o speranţă aproape 
imposibilă, căci ştia cu siguranţă că atâta timp cât îl avea 
pe Andrea de partea ei rămânea întotdeauna speranţa. 

Dar Andrea nu era încă de partea nimănui. Se 
chinuise să se ridice în patru labe şi se uita acum nedu- 
merit la torentul alburiu, clătinându-şi capul leonin într-o 
încercare de a se limpezi. Şi apoi, clătinându-şi capul 
încă, se ridică chinuit în picioare, şi clătinatul se opri. În 
ciuda durerii, Maria zâmbi. 

Incet, inexorabil, uriaşul cetnic răsuci mâna cu cuţit 
a lui Reynolds şi o îndepărtă, în timp ce apropia vârful 
ascuţit al propriului său cuţit de gâtul lui Reynolds. Faţa 
lui Reynolds, acoperită de sudoare reflecta disperarea 
lui, conştiinţa totală a iminentei înfrângeri şi morţi. Se 


auzi un strigăt de durere când Drosni îi răsuci încheietura 
dreaptă, până la rupere, şi-l forţă să desfacă degetele şi 
să dea drumul la cuţit. În acelaşi timp, Drosni îl lovi 
puternic cu genunchiul, eliberându-şi mâna stângă 
pentru a-l împinge cu violenţă pe Reynolds, care se 
clătină şi căzu pe spate, pe pietre, şi rămase acolo îndoit 
şi răsuflând greu, în agonie. 

Pe faţa lui Drosni apăru zâmbetul lui satisfăcut de 
fiară. Deşi ştia probabil că trebuie să se grăbească, sim- 
tea totuşi nevoia să prelungească execuţia, să o facă în 
tihnă, să savureze fiecare clipă a ei, să facă să dureze 
cât de mult bucuria şi voluptatea pe care le simţea 
întotdeauna în aceste momente. Aproape împotriva 
voinţei sale îşi pregăti cuțitul pentru aruncare şi începu 
să-l ridice încet. Zâmbetul era mai larg ca oricând, dar 
dispăru într-o clipă când simţi că i se ia un cuţit de la 
centiron. Se răsuci în spate. Faţa lui Andrea era de 
piatră. 

Drosni zâmbi din nou 

— Zeii au fost buni cu mine. Vocea îi era joasă, 
respectuoasă chiar, iar tonul doar o şoaptă blândă. Asta 
am visat întotdeauna. E mai bine să mori aşa. Asta îţi va 
da o lecţie, prietene. 

Drosni, sperând să-l ia pe Andrea prin surprindere, 
se întrerupse brusc, şi sări în faţă, cu viteza unei pisici. 
Zâmbetul îi dispăru din nou când se uită cu o 
neîncredere aproape comică la încheietura lui dreaptă 
strânsă ca-ntr-o menghină de mâna stângă a lui Andrea. 

Peste câteva secunde, totul arăta ca în lupta anteri- 
oară, cu mâna ce ţinea cuțitul încleştată în mâna stângă 
a adversarului. Cei doi păreau total imobili, Andrea cu 
faţa impasibilă, Drosni cu dinţii dezgoliţi, dar nu la 
zâmbet. Era un rânjet urât în care se amestecau ura şi 
furia şi necazul - căci de data asta Drosni constata cu 


uimire, şi aproape fără să vină să-i creadă, că nu-l putea 
impresiona deloc pe adversarul său. De data asta el era 
cel impresionat. 

Maria, care uitase pentru moment de durerea din 
picior, şi un Reynolds care îşi revenea treptat, priveau 
fascinaţi cum mâna stângă a lui Andrea, într-o mişcare 
filmată parcă cu încetinitorul, răsucea încet încheietura 
mâinii drepte a lui Drosni iar degetele cetnicului 
începeau, aproape imperceptibil, să se deschidă. Drosni, 
a cărui faţă se întuneca tot mai mult, iar venele de pe 
frunte şi gât îi deveneau tot mai vizibile, îşi adună în 
mâna dreaptă toată forţa rămasă. Andrea, simțind că 
toată puterea şi voinţa şi concentrarea lui Drosni se 
mobilizaseră doar pentru a se elibera de încleştarea 
mâinii lui, îşi smulse brusc mâna dreaptă şi cuțitul lui se 
roti tăind aerul, cobori şi apoi se înălţă din nou cu o 
putere extraordinară, intră sub osul pieptului şi se 
împlântă adânc, până la plăsele. Pentru o clipă, uriaşul 
rămase nemişcat, şi dinţii dezgoliţi rânjeau nepăsător în 
rictusul morţii, apoi Andrea făcu un pas înapoi, lăsând 
cuțitul înfipt, iar Drosni se prăbuşi încet peste buza 
malului abrupt. Sergentul cetnic, agăţat încă de 
rămăşiţele podeţului distrus, privi îngrozit, fără să în- 
ţeleagă, cum Drosni, cu mînerul cuţitului vizibil, căzu cu 
capul înainte în apele care spumegau, şi fu imediat 
înghiţit de torent. 

Reynolds se ridică cu greu, clătinându-se pe 
picioare, şi-i zâmbi lui Andrea. 

— Poate că m-am înşelat asupra dumneavoastră. Vă 
mulţumesc, sir. 

Andrea dădu din umeri. 

— Ţi-o datoram, băiete. Poate că şi eu m-am înşelat 
asupra ta. Se uită la ceas. E două. Două! Unde sunt 
ceilalţi? 


— Dumnezeule, aproape c-am uitat. Maria e aici, 
rănită. Groves şi Petar sunt sus pe scară. Nu sunt foarte 
sigur, dar cred că Groves are probleme. 

— Poate au nevoie de ajutor. Du-te repede la ei. Eu o 
să am grijă de fată. 


În capătul sudic al podului peste Neretva, generalul 
Zimmermann era în camionul lui de stat major şi-şi 
privea cu atenţie secundarul ceasului care se apropia 
rapid de cifra 12. 

— Două, spuse Zimmermann, pe un ton de conver- 
saţie. 

Îşi cobori mâna dreaptă într-un gest brusc şi tăios. 
Un fluierat ascuţit despică noaptea şi, imediat, motoarele 
tancurilor începură să huruie şi şenilele să zăngăne, pe 
când vârful de lance al primei divizii blindate a lui 
Zimmermann porni să traverseze podul peste Neretva. 


CAPITOLUL 13 


SÂMBĂTĂ 
De la 02.00 la 02.13 


— Maurer şi Schmidt! Maurer şi Schmidt! Căpitanul 
care comanda postul de gardă de pe coama barajului ieşi 
în fugă din baracă, privi în jur aproape disperat şi-l apucă 
pe sergent de braţ. Pentru numele lui Dumnezeu, unde 
sunt Maurer şi Schmidt? Cine i-a văzut? Nimeni? Aduceţi 
proiectorul. 

Petar, continuând să-l susţină pe Groves, rezemat de 
scară, auzi cuvintele dar nu le înţelese. Petar, cu ambele 
braţe înlănţuindu-l pe Groves, avea acum antebraţele 
prinse într-un unghi imposibil între barele verticale ale 
scării şi peretele de stâncă din spatele lor. În poziţia asta, 
atâta timp cât încheieturile mâinilor şi antebraţele nu se 
rupeau, putea să-l ţină la nesfârşit pe Groves. Dar faţa 
cenuşie şi scăldată în sudoare, faţa chinuită şi crispată a 
lui Petar mărturisea agonia aproape de nesuportat pe 
care o îndura. 

Mallory şi Miller auziră şi ei comenzile strigate, dar, 
ca şi Petar, nu înţeleseră nimic. Era probabil ceva, îşi 
spuse Mallory într-un gând nelămurit, care nu însemna 
nimic bun pentru ei, apoi îndepărtă gândul din minte; 
avea alte probleme, mult mai urgente şi importante 
pentru moment. Ajunseseră la bariera plasei anti-torpilă, 
şi tocmai luase într-o mână cablul care o susţinea iar în 
cealaltă avea pregătit cuțitul, când Miller scoase o 
exclamaţie şi îl apucă de braţ. 


— Dumnezeule, nu! Tensiunea din vocea lui Miller îl 
făcu pe Mallory să-l privească uimit. Isuse Cristoase, ce- 
am în cap, câlţi? Asta nu-i un simplu cablu. 

— Nu-i un... 

— E un cablu de înaltă tensiune izolat. Nu vezi? 

Mallory îl privi mai atent. 

— Acum văd. 

— Două mii de volţi, pun pariu pe ce vrei. Miller era 
încă şocat. Ca la scaunul electric. Am fi fost prăjiţi de vii. 
Şi precis ar fi declanşat o alarmă. 

— Peste plasă cu ele, spuse Mallory. 

Luptându-se, împingând, opintindu-se, trăgând, căci 
nu erau decât vreo treizeci de centimetri între suprafaţa 
apei şi cablu, reuşiră să treacă cilindrul cu aer comprimat 
peste cablu şi tocmai ridicaseră botul primului din 
containerele cu trotil către cablu, când la mai puţin de o 
sută de metri de ei, sus pe coama barajului, se aprinse 
un proiector, a cărui lumină, pe moment orizontală, 
cobori brusc şi începu să măture suprafaţa întunecată a 
lacului, în apropierea zidului barajului. 

g — Asta-i exact ce ne trebuia, spuse necăjit Mallory. 
Impinse botul containerului cu trotil înapoi peste cablu, 
dar bucata de metal care-l ținea legat de cilindrul cu aer 
comprimat îl menținea cu botul afară din apă cu vreo 
douăzeci de centimetri. Lasă-l. Bagă-te sub apă. Ţine-te 
de plasă. 

Cei doi se lăsară sub apă pe când de sus sergentul 
continua să plimbe proiectorul pe suprafaţa apei. Lumina 
alunecă peste botul primului container cu trotil, dar un 
cilindru negru într-o apă neagră nu se vede prea uşor, şi 
sergentul nu-l văzu. Lumina trecu mai departe, îşi încheie 
plimbarea de-a lungul peretelui barajului, şi se stinse, 
Mallory şi Miller ieşiră cu grijă la suprafaţă şi priviră iute 
în jur. Pentru moment nu era nici un semn de pericol 


iminent. Mallory se uită la limbile fosforescente ale 
ceasului şi spuse: 

— Grăbeşte-te! Pentru numele lui Dumnezeu, 
grăbeşte-te. Suntem în urmă cu trei minute conform 
planului. 

Se grăbiră. Disperaţi acum, trecură cele două con- 
tainere cu trotil peste cablu în douăzeci de secunde, 
deschiseră valva pentru aerul comprimat şi în încă 
douăzeci de secunde erau lângă zidul masiv al barajului. 
In acel moment, norii se destrămară şi luna apăru din 
nou, argintind apele întunecate ale lacului. Mallory şi 
Miller erau acum total expuşi, dar nu puteau face nimic, 
şi ştiau asta. Timpul li se terminase şi nu aveau ce face 
decât să fixeze cilindrii cu trotil şi să-i pregătească de 
detonare. Dacă erau sau nu descoperiţi putea fi esenţial: 
dar nu aveau ce face ca să împiedice asta. 

Miller murmură uşor: 

— Doişpe metri între ei şi doişpe metri în jos, aşa 
spun experţii. O să fie prea târziu. 

— Nu. Nu încă prea târziu. Ideea e să lăsăm tancurile 
să treacă, apoi să distrugem podul înainte să treacă 
cisternele cu motorină şi batalioanele de infanterie. 


Sus pe coama barajului, sergentul cu proiectorul se 
întoarse din capătul vestic al barajului şi raportă că- 
pitanului: 

— Nimic, domnule. Nici un semn de viaţă. 
` — Bun. Căpitanul făcu un semn cu capul către chei. 
Incearcă în partea aia. Poate descoperi ceva acolo. 

Aşa că sergentul încercă în cealaltă parte şi acolo 
descoperi într-adevăr ceva, şi încă foarte repede. Zece 
secunde după ce îşi începu cercetarea cu proiectorul, 
zări siluetele unui Groves inconştient şi a lui Petar, 
epuizat, iar la câţiva metri mai jos, urcând repede, pe 


sergentul Reynolds. Toţi trei erau prinşi, fără şansă de a 
scăpa, fără a putea face nimic ca să se apere. Reynolds 
nu mai avea nici măcar arma. 

Pe coama barajului, un soldat german, care îşi în- 
dreptase pistolul-mitralieră de-a lungul fascicolului de 
lumină ridică privirea surprins când căpitanul îl lovi peste 
ţeava armei. A 

— Prostule! Vocea căpitanului era furioasă. li vreau 
vii. Voi doi, duceţi-vă după frânghii, şi aduceţi-i sus 
pentru interogatoriu. Trebuie neapărat să aflăm ce aveau 
de gând. 

Vocea lui ajunse distinctă la cei doi oameni din apă, 
căci tocmai atunci bombardamentul încetase iar sunetul 
focului armelor de mână se stinse. Contrastul era 
aproape insuportabil, liniştea bruscă ciudat de ame- 
ninţătoare, aproape funestă prin prevestirea ei sinistră. 

— Ai auzit? şopti Miller. 

— Am auzit. Alţi nori, mai subţiri, dar totuşi nori, se 
apropiau de lună. Fixează ventuzele de perete. Eu o să 
fac la fel cu celălalt. 

Se întoarse şi se îndepărtă înotând încet, trăgând 
după el al doilea cilindru cu trotil. 


Când fascicolul de lumină al proiectorului se îndrep- 
tase către chei, Andrea se pregătise să fie descoperit 
imediat, dar faptul că Reynolds, Groves şi Petar fuseseră 
zăriţi înainte, îi salvase pe el şi pe Maria, căci nemţii 
păreau să creadă că prinseseră tot ce era de prins, şi în 
loc să măture cu lumina proiectorului întregul defileu, se 
mobilizaseră să-i urce pe coama barajului pe cei trei 
oameni găsiţi pe scară. Unul dintre ei, în mod clar 
inconştient - probabil Groves, îşi spuse Andrea , fu ridicat 
legat în coardă; ceilalţi doi, ajutându-se unul pe altul, 
parcurseră drumul până sus singuri. Toate astea Andrea 


le văzuse în timp ce bandaja piciorul rănit al Mariei, dar 
nu-i spuse nimic. 

Andrea legă bandajul şi-i zâmbi. 

— Mai bine? 

— Mai bine. 

Maria încercă să zâmbească, dar nu reuşi. 

— Bun. E timpul să mergem. Andrea se uită la ceas. 
Dacă mai stăm mult pe-aici am impresia că o să ne udăm 
foarte, foarte tare. 

Se ridică în picioare, şi mişcarea asta îi salvă viaţa. 
Cuţitul care trebuia să i se înfigă în spate îi străpunse cu 
putere antebraţul stâng. Pentru o clipă, aproape ne- 
dumerit, Andrea se uită lung la vârful lamei înguste care 
îi ieşea din braţ, apoi, părând să nu simtă durerea 
cumplită, se întoarse încet, şi mişcarea smulse mânerul 
cuţitului din mâna celui care îl ţinea. 

Sergentul cetnic, singurul care împreună cu Drosni 
supravieţuise distrugerii podeţului, se uita la Andrea 
încremenit, probabil pentru că nu putea înţelege cum un 
om poate îndura o astfel de durere atroce fără să scoată 
un cuvânt, şi tot fără nici un cuvânt, poate să-i smulgă 
cuțitul din mână. Andrea nu mai avea acum nici o armă; 
dar nici nu avea nevoie de vreuna. Andrea ridică mâna 
stângă, într-o mişcare înceată, aproape grotescă; dar nu 
fu nimic din această încetineală în teribila lovitură 
fulgerătoare, cu muchia palmei, care îl nimeri pe 
sergentul cetnic la baza gâtului. Omul murise probabil 
înainte să cadă la pământ. 


Reynolds şi Petar stăteau cu spatele rezemat de ba- 
raca de la capătul de est al barajului. Lângă ei zăcea, 
încă inconştient, Groves, care acum răsufla horcăit, cu 
faţa cenuşie, ca de ceară. De deasupra lor, o lumină 


fixată pe acoperişul barăcii îi scălda în lumină, iar alături 
se afla un soldat atent, cu carabina îndreptată spre ei. 
Comandantul gărzii stătea în picioare lângă ei, şi pe faţă i 
se putea citi şocul şi aproape teama. 

Neîncrezător, spuse într-o engleză impecabilă: 

— Voiaţi să aruncaţi în aer un baraj atât de mare 
doar cu o mână de dinamită? Trebuie să fiţi nebuni! 

— Nimeni nu ne-a spus că barajul e atât de mare, 
murmură ursuz Reynolds. 

— Nimerii nu v-a spus... Doamne Dumnezeule, 
smintiţi mai sunt englezii ăştia! Şi unde-i dinamita? 

— Podeţul de lemn s-a rupt. Umerii lui Reynolds erau 
jalnic căzuţi, într-o înfrângere totală. Ne-am pierdut toată 
dinamita... şi toţi prietenii. 

— N-aş fi crezut-o niciodată, niciodată. Căpitanul 
clătină din cap şi se întoarse să plece, apoi se opri când 
Reynolds îl strigă. Ce-i? A 

— Prietenul meu. Reynolds arătă spre Groves. li e 
foarte rău, puteţi vedea şi dumneavoastră. Are nevoie de 
un doctor. 

— Mai târziu. Căpitanul se întoarse către soldatul din 
baraca deschisă a staţiei radio. Ce se mai aude în sud? 

— Tocmai au început traversarea pe podul de pe Ne- 
retva, domnule. 

Cuvintele ajunseră distinct la Mallory; aflat în acel 
moment destul de departe de Miller. Tocmai terminase 
de fixat containerul de perete şi se pregătea să se în- 
drepte spre Miller, când observă cu coada ochiului o li- 
cărire de lumină. Mallory rămase nemişcat şi privi în sus 
şi în dreapta. 

Deasupra lui, pe coama barajului, trecea o santinelă, 
care, în mers, lumina apa întunecată a lacului de jos. 
Mallory îşi dădu imediat seama că va fi cu siguranţă 
descoperit. Unul dintre containere, sau poate chiar 


amândouă, vor fi văzute. Fără să se grăbească, 
sprijinindu-se de container, Mallory îşi deschise fermoarul 
costumului de cauciuc, băgă mâna în tunica de dede- 
subt, îşi scoase Luger-ul, îl desfăcu din pânza imperme- 
abilă şi-i trase siguranţa. 

Fascicolul de lumină al lanternei trecu peste apă, 
chiar pe lângă perete. Deodată lumina se opri. În centrul 
ei, foarte clar, se vedea un obiect mic, în formă de tor- 
pilă, fixat de peretele barajului cu nişte ventuze, iar 
lângă el, un om îmbrăcat în costum de scafandru cu un 
pistol în mână. lar pistolul - înregistră automat santinela - 
avea la capătul ţevii un amortizor şi era îndreptat exact 
spre el. Soldatul deschise gura să strige, dar strigătul nu 
mai ieşi, căci o floare roşie înflori în mijlocul frunţii sale, 
şi se aplecă cu o mişcare obosită în faţă, îndoit până la 
brâu peste parapet, cu braţele bălăngănindu-i-se în gol. 
Lanterna îi alunecă din mână fără viaţă şi căzu în apă. 

Când lanterna atinse apa se auzi un sunet înăbuşit, 
ca o pocnitură. Acum, în tăcerea adâncă, mai mult ca 
sigur că o să fie auzit de sus, îşi spuse Mallory. Aşteptă 
încordat, cu Luger-ul pregătit în mână, dar trecură două- 
zeci de secunde şi nimic nu se întâmplă; Mallory hotărî 
să nu mai aştepte. Aruncă o privire spre Miller, care 
auzise zgomotul, căci se uita atent, cu încruntare şi 
nedumerire la Mallory şi la pistolul din mâna lui. Mallory 
arătă în sus, spre soldatul mort, îndoit peste parapet. 
Miller se lumină la faţă şi dădu din cap, în semn că a 
înţeles. Luna se ascunse după un nor. 


Andrea, cu mâneca stângă plină de sânge, mai mult 
o duse în braţe decât o ajută să meargă pe Maria, care 
şchiopăta foarte tare, peste malul plin de pietre şi bo- 
lovani: cu greu putea să pună piciorul drept în pământ. 
Ajunşi la picioarele scării, priviră amândoi în sus, către 


scara aproape imposibil de urcat, la zigzagul de trepte ce 
părea să nu se mai termine. Cu o fată schiloadă şi cu 
braţul lui rănit, îşi spuse Andrea, perspectivele nu erau 
deloc vesele. Şi numai Dumnezeu ştia când trebuia să 
sară în aer barajul. Se uită la ceas. Dacă totul ieşea 
conform planului, trebuia să sară în aer acum. Andrea se 
rugă lui Dumnezeu ca Mallory, în ciuda pasiunii sale 
pentru punctualitate, să fi întârziat de data asta. Fata îl 
privi şi înţelese. 

— Lasă-mă aici, spuse ea. Te rog, lasă-mă. 

— Nici vorbă, spuse Andrea hotărât. Maria nu mi-ar 
ierta-o niciodată. 

— Maria? 

— Nutu. Andrea o luă în cârcă şi-i prinse mâinile în 
jurul gâtului lui. Soţia mea. Cred că o să-mi cam fie frică 
de ea. 

Întinse mâna către scară şi începu să urce. 


Ca să vadă mai bine cum se desfăşurau pregătirile 
finale pentru atac, generalul Zimmermann ceruse să i se 
instaleze camionul de stat major chiar pe podul peste 
Neretva, şi acum maşina era parcată exact în mijlocul lui, 
trasă pe dreapta, chiar lângă parapet. La mai puţin de un 
metru, pe lângă el zăngănea, huruia şi vâjâia o coloană 
aproape nesfârşită de tancuri şi tunuri autopropulsate şi 
camioane încărcate cu trupe de asalt: imediat ce 
ajungeau la capătul nordic al podului, tancurile şi tunurile 
şi camioanele se desfăşurau spre est şi vest de-a lungul 
malului râului, pentru a se adăposti temporar în spatele 
coastei abrupte înainte de a lansa atacul final 
concentrat. 

Din când în când, Zimmermann îşi ridica binoclul şi 
privea cerul spre vest. De o sută de ori i se păru că aude 
mugetul îndepărtat al escadrilelor ce se apropiau, de o 


sută de ori se înşelă. De nenumărate ori îşi spuse căe un 
prost, că-şi imaginează în mod inutil lucruri total 
nedemne pentru general al Wehrmacht-ului; dar senzaţia 
nelămurită de nelinişte adâncă nu voia să dispară, şi el 
tot mai privea mereu în sus, către vest. Nici o clipă nu-i 
trecu prin cap, căci nu avea de ce, că nu se uita în 
direcţia care trebuia. 


La mai puţin de jumătate de milă spre nord, gene- 
ralul Vukalovic îşi luă binoclul de la ochi şi se întoarse 
către colonelul Janzi. 

— Deci, asta e. Vocea lui Vukalovic era obosită şi 
îngrozitor de tristă. Au trecut - sau aproape. Încă cinci 
minute. Apoi contraatacăm. 

— Apoi contraatacăm, repetă cu o voce albă Janzi. O 
să pierdem o mie de oameni într-un sfert de oră. 

— Am cerut imposibilul, spuse Vukalovic. O să plătim 
pentru greşelile noastre. 


Mallory, cu o parâmă lungă de remorcare în mână, 
ajunse lângă Miller. Îl întrebă: 

— L-ai fixat? 

— L-am fixat. Miller avea şi el în mână o parâmă. 
Acţionăm dispozitivele de declanşare chimică şi hidros- 
tatică şi o întindem? 

— Trei minute. Ştii ce păţim dacă mai suntem în apă 
după trei minute? 

— Nu vreau să aud nimic, îl imploră Miller. Deodată 
înălţă capul ascultând atent, apoi se uită repede la 
Mallory. Şi Mallory auzise zgomotul de paşi alergând care 
venea de sus. Dădu din cap către Miller, şi amândoi 
dispărură sub apă. 

Comandantul gărzii, datorită dispoziţiei sale, a ro- 
tunjimii corpului său şi a ideilor foarte clare referitoare la 


modul în care trebuie să se poarte un ofiţer al Wehr- 
macht-ului, de obicei nu alerga. De fapt, mersese repede 
şi nervos, de-a lungul coamei barajului, până când zări 
una din santinele aplecată peste parapet într-un mod pe 
care-l consideră neglijent şi nedemn de un soldat. Apoi îi 
trecu prin cap că un om aplecat peste un parapet de 
obicei îşi foloseşte mâinile sau braţele ca să se sprijine, şi 
el nu vede nici mâinile şi nici braţele santinelei. Işi aminti 
de Maurer şi Schmidt care lipseau şi o luă la fugă. 
Santinela nu păru să-l audă venind. Căpitanul îl apucă de 
umăr, apoi se dădu în spate îngrozit când mortul alunecă 
înapoi peste parapet şi se prăbuşi la picioarele lui, cu 
faţa în sus: locul unde fusese fruntea nu arăta prea 
frumos. Paralizat pe moment, căpitanul rămase câteva 
lungi secunde uitându-se la omul mort. Apoi, cu un efort 
de voinţă, îşi scoase lanterna şi pistolul, o aprinse pe 
prima, trase siguranţa celui de-al doilea şi riscă o privire 
rapidă peste parapet. 

Nu se vedea nimic. Sau mai degrabă nu se vedea 
nimeni, nici o urmă a inamicului care îi omorâse san- 
tinela cu un minut sau două în urmă. Dar se vedea ceva, 
o dovadă în plus, dacă mai avea nevoie de o astfel de 
dovadă, că inamicul fusese acolo: un obiect de forma 
unei torpile - nu, două obiecte de forma unei torpile - 
fixate pe peretele barajului chiar la nivelul apei. La în- 
ceput fără să înţeleagă, căpitanul se uită la ele, apoi în- 
ţelegerea a ceea ce însemna prezenţa lor acolo veni vio- 
lent, ca o lovitură fizică năucitoare. Se îndreptă şi o luă la 
fugă spre capătul de est al barajului, strigând „Radio! 
Radio!” cu toată forţa. 

Mallory şi Miller se ridicară la suprafaţa apei. Stri- 
gătele - erau de fapt aproape ţipete - ale căpitanului care 
alerga sus pe coama barajului se auzeau clar peste apele 
liniştite ale lacului. Mallory înjură. 


— La dracu, la dracu şi iar la dracu! Vocea lui, plină 
de amărăciune şi necaz, era aproape răutăcioasă, îl 
poate avertiza pe Zimmermann, şi-i oferă şapte, poate 
opt minute. Suficient timp să-şi urce tancurile pe mal 
sus.. 

— Şi noi? 

— Noi tragem de parâme şi plecăm dracului de aici. 

Căpitanul era acum la mai puţin de treizeci de metri 
de staţia radio şi de locul unde Petar şi Reynolds stăteau 
rezemaţi cu spatele de baracă. 

— Generalul Zimmermann! strigă el. la legătura cu 
el. Spune-i să-şi retragă tancurile sus pe mal. Blestemaţii 
de englezi au minat barajul! 

— Ah, bun. Vocea lui Petar era aproape un suspin. 
Tot ce-i bun se termină la un moment dat. 

Reynolds se holbă la el, plin de uimire. Automat, 
involuntar, mâna lui se întinse să ia ochelarii întunecaţi 
pe care Petar i-i întindea, automat ochii lui urmăriră 
mâna lui Petar care cobora; apoi, ca într-o stare de 
transă hipnotică, privi degetul mare al acelei mâini 
apăsând pe un dispozitiv într-o parte a chitarei. Spatele 
instrumentului se desprinse şi se văzură trăgaciul, în- 
cărcătorul şi corpul bine uns al unui pistol-mitralieră. 

Arătătorul lui Petar se îndoi pe trăgaci. Pistolul- 
mitralieră distruse cu primul glonţ capătul chitarei, apoi 
zvâcni şi răpăi în mâinile lui Petar. Ochii întunecaţi se 
îngustaseră, atenţi acum şi reci. Şi Petar alese bine 
ordinea. 

Soldatul care îi păzea pe cei trei prizonieri se aplecă 
în faţă, se îndoi şi muri; aproape tăiat în două de prima 
rafală. Două secunde mai târziu, caporalul de lângă ba- 
raca staţiei radio, care încă mai încerca disperat să-şi 
scoată de pe umăr Schmeisser-ul, muri la fel. Coman- 
dantul gărzilor, din fugă, trase de câteva ori în Petar cu 


pistolul, dar Petar îşi cunoştea prea bine priorităţile. îl 
ignoră pe căpitan, ignoră un glonţ care îl lovise în umărul 
drept şi goli restul încărcătorului în radioemiţător, apoi se 
prăbuşi într-o parte, chitara distrusă căzu din mâinile lui 
fără viaţă, şi el rămase zăcând, cu sângele curgându-i 
din umăr şi dintr-o rană în cap. 

Căpitanul îşi băga în buzunar pistolul încă fumegând 
şi rămase privind în jos către Petar, care-şi pierduse 
cunoştinţa. Acum, pe faţa căpitanului nu mai era furie, ci 
doar o tristeţe cu totul specială, acceptarea posomorâtă 
a ultimei înfrângeri. Ochii-i se întoarseră într-o parte şi 
privirea lui o întâlni pe cea a lui Reynolds: într-un 
moment de rară înţelegere, cei doi bărbaţi clătinară din 
cap, cu aceeaşi uimire ciudată. 


Mallory şi Miller, care urcau acum pe coarda înno- 
dată, erau aproape în dreptul coamei barajului, când 
ultimele ecouri ale rafalelor împuşcăturilor se pierdeau 
peste apele lacului. Mallory privi în jos către Miller, care 
ridică din umeri, atât cât o poate face cineva care stă 
atârnat de o coardă, şi clătină din cap fără nici un 
cuvânt. Apoi cei doi îşi continuară căţărarea, mişcându- 
se chiar mai repede decât înainte. 


Şi Andrea auzise împuşcăturile, dar nu-şi dădea 
seama ce reprezentau. De fapt, în acel moment nici nu-i 
prea păsa. Îşi simţea antebraţul arzând într-o flacără 
violentă, iar pe faţa lui acoperită cu sudoare se citeau 
durerea şi epuizarea. Ştia că încă nu ajunsese nici măcar 
la jumătatea scării. Se opri pentru o clipă, dându-și 
seama că strânsoarea braţelor Mariei se slăbise, se în- 
toarse într-o parte şi-i dădu cu grijă drumul către scară, 
apoi îşi trecu mâna stângă în jurul mijlocului ei şi-şi 
continuă urcuşul încet şi încăpățânat. Nu mai vedea prea 


bine acum şi se gândi vag că asta se datora pierderii de 
sânge. In mod ciudat, braţul stâng începea să-i amor- 
țească şi toată durerea se concentra din ce în ce mai 
mult în umărul drept, care prelua tot efortul greutăților 
celor doi. 

— Lasă-mă, spuse din nou Maria. Pentru numele lui 
Dumnezeu, lasă-mă. Tu te poţi salva. 

Andrea îi aruncă un zâmbet, sau ceea ce el crezu că 
e zâmbet, şi-i spuse blând: 

— Nu ştii ce vorbeşti. Şi apoi, Maria m-ar omori! 

— Lasă-mă! Lasă-mă! Fata se zbătu şi ţipă de durere 
când Andrea o tinu mai strâns. Mă doare. 

— Atunci nu te mai zbate, spuse calm Andrea şi-şi 
continuă urcarea înceată şi chinuitoare. 


Mallory şi Miller ajunseră la fisura longitudinală de 
deasupra coamei barajului şi înaintară pe crăpătură şi 
coardă până ce ajunseră direct deasupra lămpilor cu arc 
aflate la streaşina gheretei, la vreo cincisprezece metri 
mai jos. Lumina strălucitoare a acestor lămpi arătau 
foarte clar ce se întâmplase. Groves şi Petar, zăcând 
inconştienţi, cele două santinele germane moarte, staţia 
radio distrusă şi, în primul rând, pistolul-mitralieră care 
încă se mai afla printre rămăşiţele chitarei, toate 
spuneau o poveste cât se poate de clară. Mallory mai 
străbătu trei metri de-a lungul crăpăturii şi se uită din 
nou în jos. Andrea şi Maria, care încerca să-l ajute 
trăgându-se în sus pe fiecare treaptă a scării, făcuseră 
deja aproape două treimi din drum, dar înaintau în- 
grozitor de încet; n-or să reuşească să ajungă la timp, îşi 
spuse Mallory, e imposibil să ajungă la timp. Asta ne 
aşteaptă pe toţi, îşi spuse el obosit, într-o bună zi ne va 
aştepta pe toţi; dar faptul că i se întâmplă in- 
destructibilului Andrea, împingea acceptarea fatalităţii 


dincolo de limite. Aşa ceva era de neconceput; şi ceea ce 
era de neconceput urma să se întâmple, acum. 

Mallory ajunse din nou lângă Miller. Scoase repede 
de pe umăr o coardă - coarda înnodată pe care el şi 
Miller o folosiseră ca să coboare în lac - o fixă de coarda 
care trecea deasupra fisurii longitudinale şi o lăsă în jos 
până ce căzu fără zgomot pe acoperişul gheretei. Luă 
Luger-ul în mână şi tocmai se pregătea să coboare pe 
coardă, când barajul sări în aer. 

Cele două explozii se succedară la un interval de 
două secunde; detonarea a aproape 1500 de kilograme 
de exploziv de mare putere ar fi trebuit în mod normal să 
producă un zgomot asurzitor, dar, datorită adâncimii la 
care a avut loc, exploziile fură ciudat înăbuşite, mai 
degrabă simţite decât auzite. Două coloane uriaşe de 
apă se înălţară în sus, peste coama barajului, şi un timp 
care păru o eternitate, dar de fapt nu era mai mare de 
patru sau cinci secunde, nimic nu se întâmplă. Apoi, 
încet, foarte încet, aproape împotriva voinţei sale, în- 
treaga parte centrală a barajului, pe cel puţin douăzeci şi 
cinci de metri în lăţime şi până jos la baza sa, se prăbuşi 
în chei, ca o singură bucată de perete. 

Andrea se opri. Nu auzise nici un sunet, dar simţise 
vibrația scării şi ştiu ce se întâmplase, ce urma. Işi în- 
făşură mâinile în jurul Mariei şi a barelor verticale ale 
scării, o lipi pe fată de scară şi privi peste capul ei. Două 
crăpături verticale apărură, din ce în ce mai mari, pe faţa 
peretelui barajului, apoi întregul perete căzu încet spre 
ei, ca şi cum s-ar fi învârtit pe nişte balamale fixate la 
baza lui, şi apoi dispăru brusc atunci când nenumărate 
milioane de litri de apă verde-întunecată năvăliră 
fierbând prin peretele spart al barajului. Sunetul 
prăbuşirii a o mie de tone de zid în defileul de sub el ar fi 
trebuit să se audă la multe mile depărtare: dar Andrea 


nu auzi nimic prin mugetul apelor care scăpau din 
strânsoarea cheilor. Avu doar timp să vadă că barajul 
dispăruse şi că acum nu mai era decât acest puternic 
torent verzui, ciudat de calm şi uniform la început, dar 
care apoi se năpusti cu viteză, lovi defileul cu un vârtej 
alb, ameţitor, de spumă clocotitoare, şi se rostogoli, 
vijelios şi groaznic, asupra lor. Într-o secunda Andrea îşi 
desprinse o mână, întoarse faţa îngrozită a fetei şi o lipi 
de pieptul lui, căci ştia că dacă prin absurd ea ar mai fi 
trăit după aceea, atunci volbura de apă ce ducea cu ea 
nisip şi pietre şi Dumnezeu ştie ce altceva s-ar fi năpustit 
ca un adevărat berbece şi i-ar fi zdrelit faţa delicată, 
lăsând-o pentru totdeauna cu cicatrici. Îşi feri şi el capul 
în faţa atacului sălbatic al apelor şi-şi încleştă mâinile în 
spatele scării. 

Şocul apei asupra trupului său îi tăie răsuflarea, 
îngropat sub imensul perete verde care se prăbuşea 
peste el. Andrea se luptă pentru viaţa lui şi a Mariei. 
Durerea pe care o simţea Andrea, zdrobit, izbit puternic 
de loviturile ca de ciocan ale acestei cascade de apă ce 
se prăvălea peste ei şi care părea să dorească cu atâta 
răutate, chiar cruzime, să-i distrugă, era, chiar şi fără 
îngrozitoarea suferinţă a braţului sau grav rănit, imensă. 
Simţea că braţele îi vor fi în curând smulse din articulaţii, 
şi cel mai uşor lucru din lume ar fi fost să-şi descleşteze 
mâinile şi să lase uitarea să ia locul agoniei care părea 
să-i sfâşie muşchii şi să-i rupă fiecare bucăţică din trup. 
Dar Andrea nu-şi descleştă mâinile; Andrea rezistă. Alte 
lucruri nu rezistară. Câteva din buloanele care ţineau 
scara fură smulse din perete, şi se părea că şi scara şi cei 
de pe ea vor fi în curând măturaţi de torent. Scara se 
răsuci, se îndoi şi se îndepărtă atât de mult de perete 
încât Andrea acum mai degrabă stătea sub ea, aproape 
orizontal, decât, atârna de ea; dar Andrea tot nu-i dădu 


drumul, şi câteva baloane rezistară. Apoi, foarte încet, 
după ceea ce-i păru lui Andrea, deja ameţit, o perioadă 
de timp interminabilă, nivelul lacului scăzu, forţa apei 
slăbi, nu mult dar perceptibil, şi Andrea începu din nou să 
urce. De multe ori, pe când apuca o nouă treaptă, încleş- 
tarea mâinii slăbea şi era aproape smuls de torent; de 
nenumărate ori dinţii i se dezveliră în agonia efortului, 
mâinile se încleştară strâns şi el rămase pe scară, 
sfidând imposibilul. După aproape un minut de luptă 
supraomenească reuşi să iasă din furia torentului şi putu 
din nou să respire. Se uită la fata din braţele lui. Părul 
blond era lipit de obrajii cenuşii, genele nefiresc de 
negre, coborâte. Defileul părea plin, până aproape de 
buza pereţilor lui abrupți, cu acest torent alb, clocotitor, 
care mătura totul în calea lui, coborând în josul cheilor cu 
o viteză ameţitoare, ca într-o succesiune de explozii 
puternice, cu un muget nebunesc şi tânguitor, prevestind 
moartea. 


Aproape treizeci de secunde se scurseră din mo- 
mentul în care barajul sărise în aer şi până ce Mallory 
reuşi să se mişte din nou. Nu ştia de ce rămăsese atâta 
timp ca în transă. Îşi spuse, căutând o explicaţie 
raţională, că se întâmplase aşa datorită spectacolului 
hipnotic al impresionantei scăderi a nivelului lacului 
combinat cu vederea marelui defileu umplut până 
aproape sus cu acele ape albe clocotitoare; fără să o 
recunoască, ştia că era mai mult de-atât; ştia că nu 
putea accepta ideea că Andrea şi Maria fuseseră mă- 
turaţi de ape către moarte, căci Mallory nu ştia că în acel 
moment Andrea, complet epuizat şi nemaiştiind ce făcea, 
încerca cu greu să se agaţe de ultimele trepte ale scării, 
aproape de ceea ce mai rămăsese din coama barajului. 
Mallory apucă coarda şi se lăsă în jos pe ea, indiferent, 


ignorând sau poate nesimţind cum îi arde pielea 
palmelor, cu mintea plină, în mod absurd, de gânduri 
criminale - absurd, pentru că el era cel care declanşase 
explozia care îl purtase pe Andrea spre moarte. 

Şi apoi, în clipa în care picioarele lui atinseră aco- 
perişul corpului de gardă, văzu fantoma - sau mai 
degrabă fantomele -, când capetele lui Andrea şi al 
Mariei, care era clar inconştientă, apărură în capul scării. 
Mallory observă că Andrea nu se mai putea mişca. Se 
ţinea cu o mână de ultima treaptă şi se smucea 
convulsiv, dar nu mai putea înainta. Şi Mallory ştiu că 
Andrea era terminat. 

Dar Mallory nu era singurul care-l văzuse pe Andrea 
şi pe fată. Căpitanul şi unul din oamenii lui se uitau 
stupefiaţi la spectacolul îngrozitor al barajului distrus, dar 
un al doilea soldat se răsucise, zărise capul lui Andrea şi- 
şi ridicase pistolul-mitralieră. Mallory, agăţat încă de 
coardă, nu avu timp să-şi ridice Luger-ul şi să-i tragă 
siguranţa şi Andrea ar fi murit cu siguranţă dar Reynolds 
se năpustise deja înainte, într-un salt disperat, şi trase în 
jos arma în momentul în care soldatul apăsase pe 
trăgaci. Reynolds muri pe loc. Soldatul muri două 
secunde mai târziu. Mallory îşi îndreptă ţeava încă 
fumegândă a Luger-ului, spre căpitan şi celălalt soldat. 

— Aruncaţi armele, spuse el. 

Îşi aruncară armele. Mallory şi Miller săriră jos de pe 
acoperişul gheretei, şi, în timp ce Miller rămase cu 
pistolul îndreptat spre nemți, Mallory alergă repede spre 
scară, întinse o mână şi-i ridică pe Andrea care de-abia 
se mai putea ţine pe picioare, şi pe fata leşinată. Se uită 
la faţa epuizată a lui Andrea, plină de sânge, şi la mâinile 
lui zdrelite, la mâneca îmbibată cu sânge, şi-i spuse 
aspru: 

— Unde dracu ai fost? 


— Unde am fost? răspunse nedesluşit Andrea. Nu 
ştiu. Rămase legănându-se pe picioare, ametit, îşi frecă 
ochii şi încercă să zâmbească. Cred că m-am oprit să 
admir peisajul. 


Generalul Zimmermann era tot în camionul lui de 
stat major, care era parcat încă pe partea dreaptă, în 
mijlocul podului peste Neretva. Zimmermann îşi ridicase 
din nou binoclul la ochi, dar pentru prima oară nu se mai 
uita nici spre vest, nici spre nord. Privirea lui se 
îndreptase acum spre est, în susul apei, spre cheile 
Neretvei. După câteva clipe se întoarse către aghiotantul 
său, şi pe faţa lui se citi mai întâi neliniştea, apoi 
neliniştea făcu loc înţelegerii, iar aceasta, fricii. 

— Auzi? întrebă el. 

— Aud, Herr General. 

— Şi simţi? 

— Simt. 

— Ce Dumnezeu poate fi asta? întrebă 
Zimmermann. Ascultă mugetul ce părea să crească din 
clipă în clipă şi să umple tot aerul din jurul lor. Nu e tunet 
E mult prea puternic să fie tunet. Şi prea continuu. Și 
vântul - vântul care vine din chei. Acum nu-şi mai putea 
auzi nici vorbele prin mugetul aproape asurzitor care se 
prăvălea peste ei dinspre est. Barajul! Barajul de la 
Neretva! Au aruncat în aer barajul! Pleacă de aici! ţipă el 
către şofer. Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă de-aici! 

Maşina se smuci şi demară, dar era prea târziu pen- 
tru generalul Zimmermann, şi la fel de târziu şi pentru 
eşaloanele de tancuri şi miile de soldaţi din trupele de 
asalt ascunse pe malul Neretvei sub panta verticală din 
nord, care aşteptau lansarea atacului ce avea să distrugă 
cei şapte mii de partizani fanatici şi încăpăţânaţi din 
Capcana Zenica. Un perete enorm de apă alburie, înalt 


de mai bine de douăzeci de metri, aducând cu el 
irezistibila forţă a milioane de tone de apă, izbucni din 
chei, purtând ca un berbece uriaş o învălmăşeală de bo- 
lovani şi trunchiuri de copac. 

Din fericire pentru majoritatea soldaţilor din diviziile 
blindate ale generalului Zimmermann, între momentul în 
care realizară iminenţa morţii şi moartea propriu-zisă nu 
se scurseră decât câteva secunde. Podul de pe Neretva 
şi toate vehiculele de pe el, inclusiv maşina în care se 
afla Zimmermann, fură măturate într-o clipă. Imensul 
torent cuprinse ambele maluri ale râului şi le acoperi cu 
o apă adâncă de şase metri, luând cu el tancuri, tunuri, 
vehicule blindate, mii de soldaţi şi tot ce îi stătea în cale: 
când potopul se linişti în cele din urmă, nu mai rămăsese 
un fir de iarbă pe malurile Neretvei. Poate că o sută sau 
două din soldaţii trupelor de asalt de pe ambele maluri 
reuşiseră să urce îngroziţi pe coasta înaltă, spre un 
adăpost temporar, căci nici ei nu mai aveau mult de trăit, 
dar pentru nouăzeci şi cinci la sută din cele două divizii 
blindate ale generalului Zimmermann pieirea fu pe atât 
de groaznic de bruscă, pe cât de îngrozitor de totală. In 
şaizeci de secunde, nu mai mult, totul se terminase. 
Corpul de armată german era complet anihilat. lar 
peretele enorm de apă continua să se prăvale fierbând 
din chei. 


— Mă rog lui Dumnezeu să nu mai văd niciodată aşa 
ceva. Generalul Vukalovic îşi cobori binoclul şi se 
întoarse către colonelul Janzi, şi pe faţa lui nu se citeau 
nici triumful şi nici satisfacția, ci doar o uimire îngrozită 
amestecată cu adâncă milă. Oamenii n-ar trebui să 
moară aşa, nici măcar duşmanii noştri n-ar trebui să 
moară aşa. Tăcu câteva clipe, apoi spuse: Cred că vreo 


sută sau două din infanteriştii lor s-au adăpostit pe malul 
ăsta, colonele. O să te ocupi dumneata de ei? 

— O să mă ocup eu de ei, spuse întunecat Janzi. În 
noaptea asta vor fi doar prizonieri, nu morţi, căci n-o să 
mai fie nici o luptă. Mai bine, domnule. Pentru prima dată 
în viaţă nu aştept cu nerăbdare lupta 

- Atunci te las. Vukalovic îl bătu pe umăr pe Janzi şi 
zâmbi, cu un zâmbet obosit. Am o întâlnire. La barajul de 
pe Neretva - sau ce-a mai rămas din el. 

— Cu un anume căpitan Mallory? 

— Cu căpitanul Mallory. Plecăm în Italia în noaptea 
asta. Ştii, colonele, am fi putut să ne înşelăm în privinţa 
lui. 

— Eu nu m-am îndoit de el o clipă, spuse ferm Janzi. 

Vukalovic zâmbi, se întoarse şi se îndepărtă 


Căpitanul Neufeld, cu capul înfăşurat într-un bandaj 
pătat de sânge şi susţinut de doi din oamenii lui, stătea 
clătinându-se pe picioare la buza făgaşului ce cobora în 
vadul de pe Neretva şi privea nemişcat în jos, cu faţa 
împietrită de groază şi neîncredere aproape totală, la 
vârtejul de apă albă clocotitoare, care fierbea la mai 
puţin de şase metri sub locul unde se afla el şi care 
fusese, nu cu mult timp în urmă, cheile Neretvei. Clătină 
din cap încet, foarte încet, cu o oboseală infinită şi 
acceptarea finală a înfrângerii, apoi se întoarse către 
soldatul din stânga sa, un tânăr care părea la fel de 
consternat pe cât se simţea şi el. 

— la doi din cei mai buni ponei, spuse Neufeld. Du-te 
până la cel mai apropiat post de comandă al Wehrmacht- 
ului la nord de Capcana Zenica. Spune-le că diviziile 
blindate ale generalului Zimmermann au fost măturate 
de torent - nu ştim cu siguranţă, dar aşa trebuie să fie. 
Spune-le că valea Neretvei este o vale a morţii şi că n-a 


mai rămas nimeni s-o apere. Spune-le că Aliaţii îşi pot 
trimite aici escadrilele lor mâine şi nu va fi nici un singur 
glonţ tras. Spune-le să anunţe imediat Berlinul. Inţelegi, 
Lindemann? 

— Înţeleg, domnule. Din expresia feţei lui Linde- 
mann, Neufeld îşi dădu seama că băiatul înţelesese 
foarte puţin din ce îi spusese el; dar Neufeld se simţea 
îngrozitor de obosit, şi nu era în stare să-şi repete 
instrucţiunile. Lindemann urcă pe un ponei, înşfacă frâul 
de la un altul şi îşi îmboldi calul de-a lungul căii ferate. 

Neufeld murmură, ca pentru sine: 

— Nu-i nici o grabă, băiete 

— Herr Hauptmann? spuse celălalt soldat, uitându- 
se ciudat la ei. 

— E prea târziu acum, răspunse Neufeld. 


Mallory privi în jos, către defileul încă spumegând. 
Se întoarse şi se uită către lac, al cărui nivel scăzuse deja 
cu cel puţin cincisprezece metri, apoi îşi îndreptă privirea 
către cei doi bărbaţi şi fata de lângă el. Se simţea obosit, 
nespus de obosit. 

Andrea, lovit, plin de vânătăi şi de sânge, cu braţul 
stâng bandajat în grabă, îşi demonstra pentru a nu ştiu 
câta oară fantastica sa putere de vindecare: cine se uita 
la el n-ar fi putut niciodată să-şi dea seama că numai cu 
zece minute în urmă fusese pe punctul de a se prăbuşi 
complet. O ţinea pe Maria în braţe; şi ea îşi revenea, dar 
foarte, foarte încet. Miller termină de pansat rana de la 
cap a lui Petar, care stătea acum aşezat şi care, deşi 
rănit în umăr şi la cap, părea că va supravieţui totuşi, se 
îndreptă spre Groves şi se aplecă asupra lui. După o clipă 
se ridică şi rămase privind în jos, către sergent. 

— Mort? întrebă Mallory. 

— Mort. 


— Mort. Andrea zâmbi, un zâmbet plin de regrete. 

— Mort - şi voi şi cu mine suntem vii, pentru că 
puştiul ăsta e mort. 

— El nu conta, spuse Miller. 

— Şi tânărul Reynolds. Vocea lui Andrea era îngro- 
zitor de obosită. Nici el nu conta. Ce i-ai spus tu în după- 
masa asta, dragă Keith - că acum e singurul timp pe care 
s-ar putea să-l avem? Şi ăsta a fost timpul pe care l-a 
avut tânărul Reynolds. Mi-a salvat viaţa în noaptea asta - 
de două ori. l-a salvat-o Mariei. l-a salvat-o lui Petar. Dar 
n-a fost suficient de deştept ca să şi-o salveze pe a sa. 
Noi suntem cei deştepţi, cei bătrâni, cei înţelepţi, cei care 
ştiu. Şi bătrânii sunt în viaţă, iar cei tineri au murit. Şi aşa 
e întotdeauna. Râdem de ei, ne batem joc de ei, nu avem 
încredere în ei, ne minunăm de tinereţea, prostia şi 
ignoranţa lor. Într-un gest ciudat de tandru, îi înlătură 
Mariei părul de pe obraji, şi ea îi zâmbi. Dar în final ei au 
fost mai buni decât noi... 

— Poate că-ntr-adevăr au fost, spuse Mallory. Se uită 
trist la Petar şi clătină uimit din cap. Şi când te gândeşti 
că toţi trei sunt morţi, Reynolds mort, Groves mort, 
Saunders mort; şi nici unul n-o să mai afle niciodată că 
eşti şeful reţelei de spionaj din Balcani. 

— Neştiutori până în ultima clipă. Miller îşi trecu 
furios mâneca tunicii peste ochi. Unii oameni nu învaţă 
niciodată. Pur şi simplu niciodată. 


EPILOG 


Jensen şi generalul britanic erau din nou în Biroul de 
operaţiuni din Termoli, dar de data asta nu mai măsurau 
în lung şi-n lat încăperea. Acele zile trecuseră. E- 
adevărat că încă arătau obosiţi, iar pe feţele lor ridurile 
se mai adânciseră puţin faţă de ultimele zile, dar 
chipurile nu mai erau palide, ochii se limpeziseră de 
nelinişte, şi dacă ar fi mers în loc să stea cufundaţi în 
fotoliile comode, probabil că ar fi avut un nou elan în 
paşi. Cei doi aveau în mână pahare, pahare mari. 

Jensen sorbi din whisky şi spuse zâmbind: 

— Credeam că locul unui general e în fruntea trupe- 
lor sale, nu? 

— Nu acum, căpitane, spuse hotărât generalul. În 
1944 un general înţelept conduce din spatele trupelor 
sale - de la aproape treizeci de kilometri distanţă. Şi- 
apoi, diviziile blindate înaintează atât de repede, încât 
nici nu pot spera să le-ajung din urmă. 

— Se mişcă atât de repede? 

— Nu chiar atât de repede ca diviziile germane şi 
austriece care au ieşit de pe Linia Gustav noaptea tre- 
cută şi acum se îndreaptă în viteză către graniţa iugo- 
slavă. Dar se descurcă binişor. Generalul îşi permise o 
înghiţitură zdravănă de whisky şi un zâmbet plin de 
satisfacţie. Inşelăciune totală, succes total. Una peste 
alta, oamenii dumitale au făcut o treabă foarte bună. 

Cei doi se răsuciră în fotolii când auziră un ciocănit 
respectuos în uşă, urmat de deschiderea uşilor grele, 


îmbrăcate în piele. Mallory intră, urmat de Vukalovic, 
Andrea şi Miller. Toţi patru erau neraşi, toţi patru arătau 
de parcă nu mai dormiseră de o săptămână. Andrea avea 
un braţ legat într-o eşarfă. 

Jensen se ridică, îşi goli paharul, îl aşeză pe masă, se 
uită liniştit la Mallory şi spuse: 

— Aţi făcut-o exact în ultima clipă, nu? 

Mallory, Andrea şi Miller schimbară o privire fără 
expresie. Urmă o tăcere lungă, apoi Mallory spuse: 

— Unele lucruri iau ceva mai mult timp. 


Petar şi Maria stăteau întinşi unul lângă altul, 
ţinându-se de mână, în două paturi de campanie în 
spitalul militar din Termoli când Jensen intră, urmat de 
Mallory, Miller şi Andrea. 

— Mă bucur să aud că rapoartele despre starea 
voastră sunt excelente, spuse vesel Jensen. V-am adus 
nişte... ăăă... prieteni, să vă spună la revedere. 

— Şi ce fel de spital e ăsta? întrebă tăios Miller. Şi 
înalta moralitate a armatei? Nu există secţii speciale 
pentru bărbaţi şi femei? 

— Sunt căsătoriţi de aproape doi ani, spuse blând 
Mallory. Sau am uitat să-ţi spun? 

— Sigur că n-ai uitat, spuse scârbit Miller. Ţi-a scăpat 
doar. 

— Apropo de căsătorie - Andrea tuşi uşor şi încercă o 
altă tactică. Căpitanul Jensen îşi aminteşte poate că în 
Navarone... 

— Da, da. Jensen ridică o mână. Chiar aşa, chiar aşa. 
Dar m-am gândit că poate - ei bine, de fapt - da, ei bine, 
întâmplător a apărut o altă mică problemă, de fapt o 
problemă cu adevărat minoră, şi m-am gândit că dacă 
tot sunteţi aici... 


Andrea rămase cu ochii la Jensen, îngrozit. 


SFÂRŞIT