Lee Child — Jack Reacher — Vol 12 — Nimic de pierdut

LEE CHILD 
NIMIC DE PIERDUT 


Planul iu Jack Reacher fusese să se îndrepte chrect 
către New Mexico, dar făcuse autostopul cu un bătrâni Şi 
ajunsese în Speranta — un ținut izolat, nimic altceva decat 
zeci de mii de kilometri pătrați de pământ plat, care se 
sfărşea, în depărtare, cu Munţii Stâncoși. Ar fi putut foarte 
bine să meargă încunte pe drumul prăjuit spre următorul 
OrGş, Disperare. 


Până la urmă, nu avea rirruc de pierdut... 


LEE CHILD 
NIMIC DE PIERDUI 


Planul lui Jack Reacher fusese să se indrepte direct către 
New Mexico, dar făcuse autostopul cu un bătrân şi 
ajunsese in Speranţa - un ţinut izolat, nimic altceva decât 
zeci de mii de kilometri pătraţi de pământ plat, care se 
sfârşea, în depărtare, cu Munţii Stâncoşi. Ar fi putut foarte 
bine să meargă înainte pe drumul prăfuit spre următorul 
oraş, Disperare. 


Până la urmă, nu avea nimic de pierdut... 


CAPITOLUL UNU 


Soarele era doar pe jumătate atât de fierbinte pe cât ştia 
că trebuia să fie, dar destul de fierbinte ca să-l ţină ameţit şi 
buimac. Era foarte slăbit. Nu mâncase de şaptezeci şi două 
de ore, iar apă nu băuse de patruzeci şi opt. Nu slăbit. 
Murea, iar el ştia asta. Imaginea din mintea lui era 
halucinantă. O barcă cu vâsle prinsă în curentul râului, cu 
parâma putrezită, întinsă la maximum, trăgându-se, 
smucindu-se, eliberându-se. Se închipuia un băieţel stând în 
barcă, aplecat, holbându-se neajutorat înapoi la țărm pe 
măsură ce docul devenea din ce în ce mai mic. Să fi fost 
oare băiat sau bărbat? Era destul de mare să voteze, să 
omoare şi să moară, ceea ce făcea din el un bărbat. Era 
prea tânăr ca să bea, chiar şi bere, ceea ce făcea din elun 
băiat. Fusese numit şi una, şi alta. Fusese numit sărit de pe 
fix, tulburat, nebun, dezechilibrat, lucruri pe care le 
înţelesese, în afară de sărit de pe fix. Trebuia oare să fie fix? 
Ca o uşă în balamale? Poate că oamenii erau nişte uşi. Poate 
că lucrurile treceau prin ei. Reflectă îndelung asupra 
problemei, apoi lovi aerul cu înverşunare. Pălăvrăgea ca un 
adolescent îndrăgostit de „iarbă”. 

Ceea ce şi fusese cu un an şi jumătate în urmă. Căzu în 
genunchi. Nisipul era doar pe jumătate atât de fierbinte pe 
cât ştia că trebuia să fie, dar destul de fierbinte ca să-i aline 
frigul. Căzu cu faţa în jos, extenuat, epuizat complet. Ştia că 
dacă ar fi închis ochii, nu i-ar mai fi deschis niciodată. Dar 
era obosit. Mai obosit decât fusese vreodată un băiat sau un 
bărbat. Închise ochii. 


Linia de demarcaţie dintre Speranţa şi Disperare era 
exact asta: o linie pe şosea, formată acolo unde asfaltul unui 
oraş se termina şi al celuilalt începea. 


Departamentul de drumuri al Speranţei folosise asfalt 
gros, negru şi foarte bine netezit. Cel din Disperare avusese 
un buget mai mic. Acoperiseră drumul bolovănos cu smoală 
fierbinte, iar deasupra ei basculaseră pietriş cenuşiu. Acolo 
unde se întâlneau cele două suprafeţe se afla un şanţ de 
câţiva centimetri de tărâm al nimănui, umplut cu un 
material negru, cauciucat. Un rost de dilataţie. Jack 
Reacher păşi peste el şi merse mai departe. 

Speranţa si Disperarea se găseau, amândouă, în 
Colorado. Reacher se afla în Colorado doar pentru că fusese 
în Kansas în urmă cu două zile, iar Colorado era lângă 
Kansas. Fusese în Calais, Maine, şi avea de gând să 
traverseze continentul pe diagonală, către San Diego în 
California. De la Atlantic la Pacific, de la răcoare şi 
umezeală la arşiţă şi uscăciune. Luase autobuze acolo unde 
existau şi făcuse autostopul acolo unde nu. În Speranţa 
ajunsese cu un Mercury Grand Marqguis verde-închis, 
condus de un vânzător de nasturi pensionar. leşea acum din 
Speranţa mergând pe jos, pentru că în dimineaţa aceea nu 
existau autobuze spre vest, către Disperare. 

Lucru pe care şi-l amintise mai târziu mirându-se că nu 
întrebase motivul. 

Din perspectiva marelui său traseu în diagonală, se afla 
oarecum înafara rutei. Ar fi trebuit să taie direct către sud- 
vest, spre New Mexico. Dar el nu era genul care se 
crampona de planuri, Grand Marquis-ul fusese o maşină 
confortabilă, iar bătrânul era hotărât să meargă în 
Speranţa fiindcă avea trei nepoți de văzut acolo înainte de-a 
se îndrepta, mai departe, spre Denver ca să mai vadă patru. 
Apoi, în Speranţa se uitase pe o hartă şi văzând Disperarea 
la douăzeci şi cinci de kilometri spre vest îi fusese imposibil 
să reziste tentaţiei de a face un ocol. O dată sau de două ori 
în viaţă făcuse aceeaşi călătorie în imaginaţia sa. Acum 
înţelegea să o facă şi în realitate dacă tot se ivise ocazia. 
Drumul dintre cele două oraşe era drept şi avea două benzi. 
Urca la fel de uşor cum cotea spre vest. În faţă se vedeau 


Stâncogşii albaştri, masivi şi ceţoşi. Păreau a fi foarte 
aproape. Apoi, deodată, n-au mai fost. Reacher dădu piept 
cu o mică pantă, apoi se opri înlemnit şi înţelese de ce unul 
dintre oraşe se numea Speranţa şi celălalt Disperarea. Cu o 
sută cincizeci de ani înaintea lui, coloniştii care cucereau 
Vestul s-ar fi oprit în ceea ce astăzi ajunsese să se numească 
Speranţa şi ar fi văzut ultimul obstacol din calea lor, aflat 
parcă la o aruncătură de băț. Apoi, după o zi sau o 
săptămână de odihnă, ar fi pornit din nou şi ar fi dat piept 
cu aceeaşi mică pantă, doar ca să constate că aparenta 
vecinătate a Stâncoşilor fusese nimic mai mult decât o 
distorsiune nemiloasă de topografie. Din vârful pantei 
marea barieră părea din nou foarte departe. 

O lună întreagă de mers anevoios. Destul cât să-i ducă pe 
nerăbdători de la speranţă la disperare. Reacher părăsi 
drumul zgrunţuros al Disperării şi păşi pe pământul nisipos 
către o stâncă netedă de mărimea unei maşini. Se urcă pe 
ea, se întinse cu mâinile sub cap şi privi cerul. Era de un 
albastru-deschis, dantelat cu nori lungi şi înalţi de forma 
unor pene. Dacă ar fi fost pe vremea când încă fuma, şi-ar fi 
aprins o ţigară să treacă timpul. Dar nu mai fuma. Fumatul 
însemna să care un pachet şi o cutie de chibrituri, iar 
Reacher renunţase de mult să mai care lucruri inutile. În 
buzunare, nu avea altceva decât bancnote, un paşaport 
expirat, un card bancar şi o trusă de voiaj cu periuţa de 
dinţi. Era proprietarul lucrurilor din buzunare, al hainelor 
de pe el şi al pantofilor din picioare. Asta era tot. 

Se ridică în picioare şi apoi pe vârfuri, sus pe stâncă. În 
spatele lui, la doisprezece, treisprezece kilometri spre est, 
se afla o vale cu diametru de cincisprezece kilometri, oraşul 
Speranţa răsărind brusc în mijlocul ei - cam zece străzi pe 
şase, cu clădiri din cărămidă înconjurate de locuinţe şi 
hambare construite în dezordine. În faţa lui, la vest, se 
întindeau zeci de mii de kilometri de pământ neted, complet 
gol, cu excepţia oraşului Disperare, aflat cam la doisprezece 
sau treisprezece kilometri depărtare. Disperarea părea mai 


mare ca Speranţa. Pentru o clipă, lui Reacher îi trecu prin 
cap gândul să se întoarcă, dar îl respinse imediat. Nu 
suporta să se întoarcă din drum. Viaţa fiecăruia avea nevoie 
de un principiu de organizare, iar al lui Reacher era să 
meargă înainte. 

Cobori de pe stâncă şi reveni pe drum. Şoseaua rămânea 
în continuare pustie. Nicio şansă să prindă vreo maşină. 
Asta îl nedumerea oarecum, dar nu-i păsa prea mult. De 
nenumărate ori în viaţa lui mersese pe jos mult mai mult de 
douăzeci şi cinci de kilometri o dată. Îşi lăsă cămaşa căzută 
pe umeri şi continuă să meargă. 


Reacher văzuse filme despre orăşelul America, în care 
decorurile fuseseră aranjate să arate mai bine decât în 
realitate. În locul ăsta era exact pe dos. Strada principală a 
Disperării arăta de parcă un designer plus o întreagă 
echipă de subordonați trudiseră din greu să o facă să arate 
mai neîngrijită şi mai posomorâtă decât ar fi trebuit. 
Traficul era lejer. Limuzine şi maşini de teren se mişcau 
leneşe. Niciuna, mai nouă de trei ani. Erau puţini pietoni. 

Reacher făcu stânga, la întâmplare, căutând ceva de 
mâncare. Trecu de o băcănie, un bar, o pensiune şi un hotel 
vechi şi dărăpănat până găsi un birt. Ocupa întreg parterul 
unui cub de cărămidă mohorât. Avea tavanul înalt şi 
ferestre din podea până în tavan. Locul fusese cândva un 
showroom de maşini. 

Pardoseala era din gresie, mesele şi scaunele din lemn 
simplu maro, iar aerul mirosea a legume fierte. Imediat 
lângă uşă se afla un desk de primire cu un suport cu picior 
din alamă ce susţinea o plăcuţă care anunţa: Aşteptaţi să 
fiţi conduşi. Acelaşi suport pe care îl văzuse peste tot. Se 
gândi că exista pe undeva o companie care fabrica milioane 
de asemenea produse. Rămase lângă el aşteptând. Erau 
unsprezece clienţi care mâncau. O singură chelneriţă. Un 
raport obişnuit. Curând, singura chelneriţă îşi va arunca 


privirea spre el şi va da din cap, vrând să spună Vin 
imediat. 

Dar n-o făcu. Privi spre el, apoi îşi continuă treburile. 
Care nu erau multe. Îşi împăcase toţi cei unsprezece clienţi. 
Se oprea pe la mese întrebându-i dacă totul era în regulă, 
umplându-le ceştile cu cafea. Reacher se întoarse cercetând 
în imaginea reflectată de uşa de sticlă dacă nu cumva 
comitea o insultă socială prin felul în care era îmbrăcat. 
Observă că nu. Purta pantaloni gri-închis şi o cămaşă gri- 
închis, cumpărate în urmă cu două zile de la un magazin cu 
echipamente de lucru din Kansas. Îmbrăcăminte simplă, 
durabilă şi bine făcută, la preţuri convenabile. Avea părul 
scurt şi ordonat. Se bărbierise. 

Se întoarse şi continuă să aştepte. Clienţii se întorceau 
cercetându-l fără ocolişuri, apoi îşi vedeau de treabă. Îşi 
pierduse răbdarea. Trecu dincolo de suportul cu picior, în 
încăpere, şi se aşeză singur la o masă de patru persoane. 
Chelneriţa îl privi, apoi se îndreptă spre bucătărie. 

De unde nu mai ieşi. 

Reacher continua să aştepte. Încăperea era tăcută cu 
excepţia zgomotelor făcute de tacâmuri în farfurii şi de 
ceştile aşezate pe farfurioare. 

În următoarele zece minute nu se întâmplă nimic. 

Apoi, o veche camionetă de transportat muncitori încetini 
şi se opri lângă trotuar, iar din ea coborâră patru tipi. Cel 
mai scund măsura cu puţin sub unu optzeci, iar cel mai slab 
cântărea peste o sută de kilograme. Doi dintre ei aveau 
nasurile zdrobite şi niciunul nu avea toţi dinţii. Erau palizi şi 
nu arătau prea sănătoşi. Şi cu toţii păreau puşi pe scandal. 

Se strânseră în grup oprindu-se puţin, după care intrară. 
Veniră întins la masa lui Reacher. Trei dintre ei se aşezară 
pe scaunele goale, în vreme ce al patrulea rămase în 
picioare în capul mesei. 

— Nu vreau companie, spuse Reacher. Prefer să mănânc 
singur. 


Tipul rămas în picioare în capul mesei era cel mai mare 
dintre cei patru, depăşindu-i cu aproape trei centimetri şi 
cinci kilograme. Spuse: 

— Trebuie să te cari. 

— Să mă car? 

— Afară de-aici. 

— Poţi să-mi spui de ce? 

— Nu ne plac străinii, sună răspunsul. 

— Nici mie, spuse Reacher. Dar trebuie să mănânc. Altfel 
o să ajung la fel de stors şi slăbânog ca voi patru. 

— Nostim tip. 

— Adevărat grăieşti. Reacher zâmbi, punându-şi coatele 
pe masă. Îl depăşea cu cincisprezece kilograme şi şapte 
centimetri pe tipul cel mare şi cu mult mai mult pe ceilalţi 
trei. Şi era gata să pună pariu că avea şi un pic mai multă 
experienţă şi ceva mai puţine inhibiţii decât oricare dintre 
ei. Dar dacă era să se ajungă acolo, ar fi fost cele o sută 
doisprezece kilograme ale lui, contra celor patru sute ale 
lor, adunate. Perspectivă nu prea grozavă. 

Tipul rămas în picioare vorbi: 

— Nu te vrem aici. Pleacă acum. 

— Dacă vreţi să mă vedeţi plecat din locul ăsta, atunci 
vreau s-o aud de la patron. 

— Putem rezolva asta. Tipul se ridică în picioare 
îndreptându-se către bucătărie. După un lung minut de 
aşteptare ieşi însoţit de un bărbat cu şorţul plin de pete. 
Bărbatul veni lângă masa lui Reacher şi spuse: 

— Vreau să pleci din restaurantul meu. 

— De ce? întrebă Reacher. 

— Nu trebuie să-ţi dau explicaţii. 

Reacher replică: 

— O să plec după ce beau o cafea. 

— O să pleci chiar acum. 

— Simplă şi fără zahăr. 

— N-am nevoie de necazuri. 


— Dacă o să-mi primesc cafeaua, o să plec de-aici. Dacă 
nu, tipii ăştia vor încerca, probabil, să mă arunce afară, iar 
tu o să-ţi petreci restul zilei de azi curăţând sânge de pe 
pardoseală şi toată ziua de mâine cumpărând mese şi 
scaune noi. 

Tipul cu şorţ nu zise nimic. 

Reacher spuse: 

— Simplă şi fără zahăr. 

Tipul cu şorţ rămase, o clipă, nemişcat, apoi se duse 
înapoi, în bucătărie. Un minut mai târziu chelneriţa ieşi cu o 
singură ceaşcă de cafea legănând-o pe farfurioară. I-o 
trânti lui Reacher în faţă, destul de tare cât să se verse un 
pic în farfurioară. 

— S-o beţi cu plăcere, spuse ea. 

Reacher ridică ceaşca şi-i şterse fundul pe manşetă. O 
puse la loc pe masă şi turnă în ea cafeaua din farfurioară. 
Aşeză ceşcuţa la loc pe farfurioară şi le trase în faţa sa. Apoi 
o ridică din nou şi sorbi. 

Nu e rea, îşi zise. Un produs comercial decent, mai bun 
decât majoritatea felurilor de mâncare. Ceaşca era o 
monstruozitate din faianţă cu marginea groasă de aproape 
un centimetru. Răcea prea repede conţinutul. Prea largă, 
prea adâncă. Reacher o consideră un recipient menit să-şi 
servească conţinutul. 

Cei patru tipi stăteau încă ciorchine în jurul lui. La 
început Reacher bău încet, apoi, mai repede, pe măsură ce 
cafeaua se răcea. Bău şi ultima picătură, apoi aşeză ceaşca 
pe farfurioară. O împinse uşor, înainte. Apoi îşi duse repede 
mâna stângă la buzunar. Cei patru indivizi săriră ca arşi. 
Reacher scoase o hârtie de un dolar, o netezi şi o băgă sub 
farfurioară. 

— Deci, să mergem, spuse el. Împinse înapoi scaunul şi se 
ridică. Puse scaunul la locul lui, apoi se îndreptă spre uşă. Îi 
simţi pe cei patru bărbaţi în spatele său. Le auzea zgomotul 
ghetelor pe gresie. 


Reacher împinse uşa şi ieşi în stradă. Era răcoare, deşi 
soarele strălucea încă. Se întoarse la stânga şi făcu câţiva 
paşi până se îndepărtă de camioneta parcată. Apoi se opri şi 
se răsuci, lăsând soarele după-amiezii în spatele său. Cei 
patru se aliniară, în faţa lui, cu soarele în ochi. Tipul care 
stătuse în capul mesei vorbi. 

— Acum trebuie să pleci. 

Reacher zise: 

— Am plecat. 

— Din oraş. 

— O să-mi spui şi de ce? 

— Nu-i nevoie să-ţi spunem de ce. Tipul de la capătul 
rândului îşi suflecă mânecile deasupra coatelor şi făcu un 
pas înainte. Nas spart, dinţi lipsă. 

Reacher spuse: 

— Vă luaţi de cine nu trebuie. 

— Crezi? 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Trebuie să vă previn. l-am promis maică-mii cu mult 
timp în urmă. Mi-a zis să le dau băieţilor o şansă să plece. 

— Suntem patru de-ai noştri şi unul de-al tău. 

Reacher avea mâinile pe lângă corp, cu palmele uşor 
flexate. Picioarele depărtate, bine înfipte în pământ. Îndoi 
degetele de la mâna stângă, strâns peste palmă. Ridică 
încet mâna. O aduse la nivelul umerilor, cu palma în afară. 
Cei patru se holbau la el. Felul în care ţinea degetele 
îndoite îi făcea să creadă că ascundea ceva. Dar ce? 
Desfăcu brusc degetele. Acolo nu era nimic. 

În aceeaşi clipă sări într-o parte şi repezi pumnul drept, 
ca într-un spasm, lovindu-l pe tipul care înaintase, cu un 
upercut colosal în maxilar. Bărbatul respira probabil pe 
gură din cauza nasului spart, iar impactul puternic îi închise 
fălcile, ridicându-l de la pământ şi trosnindu-l înapoi pe 
trotuar. Îşi pierduse cunoştinţa înainte de a ajunge jos. 

— Acum sunteţi numai trei de-ai voştri, spuse Reacher. 
Încă puteţi pleca. 


Tipul care vorbise mai devreme zise: 

— Ai avut noroc. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Poate ai dreptate. Poate unul dintre voi va rămâne pe 
picioare suficient timp ca să mă aranjeze. Întrebarea este 
care va fi acela. 

Nimeni nu vorbi. Era încolţit. Reacher îşi anticipă 
următoarele mişcări. O lovitură cu piciorul drept sub 
centura tipului din stânga, una în spate cu cotul în cap 
pentru cel din mijloc... Marea problemă era limitarea 
stricăciunilor. Era mai înţelept să rămâi de partea bună a 
baricadei, mai aproape de încăierare decât de crimă. La 
distanţă, în spatele celor trei indivizi, Reacher observă 
oamenii văzându-şi de treburile lor, maşini şi camioane 
rulând încet pe străzi. 

Apoi detectă o anume maşină, ţâşnind prin mijlocul unei 
intersecţii şi îndreptându-se direct spre el. O Regina 
Victoria, alb cu auriu, bare negre în faţă, o bară luminoasă 
pe capotă, antene pe capacul portbagajului. Un scut pe 
portieră, cu inițialele DPD poansonate pe el. Departamentul 
de Poliţie Disperare. Un poliţist corpolent într-o jachetă 
maronie vizibil prin parbriz. 

— În spatele tău, rosti Reacher. Cavaleria este aici. Dar 
nu se mişcă. Şi continuă să-i ţintuiască cu privirea pe cei 
trei. Regina Vic frână puternic. Portiera se deschise brusc. 
Şoferul înşfăcă un pistol mitralieră din suportul aflat între 
scaune. Sări afară. Armă şi ţinu arma în diagonală, la piept. 
Era un individ masiv. Alb, poate spre patruzeci. Păr negru. 
Un şanţ pe frunte care provenea de la o pălărie, ce se 
odihnea probabil pe scaunul din dreapta. Tipul evaluă 
situaţia. Nu era chiar o petrecere cu artificii, gândi 
Reacher. Trei indivizi încercuindu-l pe al patrulea. Şi care 
nu discutau despre vreme. 

Polițistul zise: 

—  Retrageţi-vă. Cei trei se traseră înapoi. Polițistul 
înaintă. Acum se aflau în spatele poliţistului, care ridică 


puşca. O îndreptă direct spre pieptul lui Reacher. 

— Eşti arestat, spuse el. 

Reacher rămase nemişcat şi întrebă. 

— Sub ce acuzaţie? 

Polițistul zise: 

— Sunt convins că o să găsesc eu una. Apucă puşca cu o 
singură mână, folosind-o pe cealaltă să scoată cătuşele din 
locul lor, de la centură. Unul dintre indivizi păşi în faţă, luă 
cătuşele şi trecu în spatele lui Reacher. 

— Mâinile la spate, făcu polițistul. 

— Băieţii ăştia au autoritate? întrebă Reacher. 

— Fac parte din garda civilă, spuse polițistul, în afară de 
ăla care tocmai s-a întins acolo. 

Individul îi trase mâinile la spate punându-i cătuşele. 
Tipul care vorbise deschise portiera din spate. 

— Treci în maşină, tună polițistul. 

Reacher îşi evaluă opţiunile. Nu-i luă prea mult timp. Era 
încătuşat. 

Arma poliţistului era marca Mossberg. lar el respecta 
această marcă. 

— În maşină, spuse polițistul. 

Reacher porni, ocoli portiera deschisă şi se strecură 
înăuntru, cu fundul înainte. Polițistul se întoarse în faţă. 
Suspensiile se lăsară sub greutatea lui. 

Puse Mossbergul la locul său. 


Secţia de poliţie se găsea într-o clădire de cărămidă, 
situată la patru străzi vest şi două la sud de restaurant. 
Acolo mai era o singură maşină. 

Oraş mic, departament de poliţie mic. Poliţiştii deţineau 
parterul. Tribunalul orăşenesc se afla la etaj. Excursia lui 
Reacher până la ghişeul de înregistrări se desfăşură fără 
evenimente. Nu mai purta cătuşe şi predase tot ce avea în 
buzunare, inclusiv şireturile, după care cobori escortat o 
scară în spirală şi fu depus într-o celulă de doi pe trei 


străjuită de un grilaj de fier care fusese probabil vopsit de 
vreo cincizeci de ori. 

— Avocat? întrebă el. 

— Cunoşti vreunul? replică individul de la birou. 

— Cunosc apărătorii din oficiu. 

Polițistul dădu din cap şi încuie poarta, îndepărtându-se. 
Reacher se lungi pe pat şi închise ochii. Bun venit în 
Disperare, gândi el. 


Apărătorul din oficiu nu veni. Reacher aţipi vreo două ore, 
după care polițistul care-l arestase se rostogoli pe scări şi 
descuie uşa celulei. 

— Judecătorul te aşteaptă, spuse el. 

Reacher căscă. 

— Deocamdată n-am fost acuzat. Şi nici nu am consultat 
un avocat. 

— Problemele astea ridică-le la tribunal, zise polițistul. 

Reacher ridică din umeri şi sări în picioare. Era anevoios 
să meargă fără şireturi. Pe scări fu nevoit să-şi ridice 
vârfurile degetelor ca să nu-i cadă pantofii. Trecu şovăind 
pe lângă biroul de înregistrări urmându-l pe poliţist sus, 
către o nouă cursă, spre tribunal. Acolo existau un culoar 
central şi patru rânduri de locuri pentru public. Apoi o 
bară, o masă a acuzării şi una a apărării, un loc pentru 
martori, boxa juriului şi locul judecătorului. Întreg 
mobilierul era din pin, înnegrit de vreme şi lac. În spatele 
locului judecătorului se aflau steaguri, al Americii plus ceva 
ce Reacher presupunea a fi steagul statului Colorado. 

Încăperea era goală şi mirosea a praf. Polițistul îl conduse 
pe Reacher spre masa apărării. Apoi, o uşă aflată pe 
peretele din spate se deschise şi un bărbat îmbrăcat într-un 
costum ieftin păşi în sală. Polițistul ţâşni în picioare 
strigând: 

— Ridicaţi-vă. 

Reacher rămase la locul său. 


Bărbatul în costum urcă, tropăind, trei trepte şi se 
strecură în spatele biroului. Era rotofei, peste şaizeci de ani 
şi avea un cap plin de păr alb. Apucă un stilou, îndreptă un 
formular şi privi către Reacher. 

— Numele? 

— Nu mi s-au adus la cunoştinţă drepturile, spuse 
Reacher. 

— N-ai fost acuzat penal, rosti bătrânul. Este o chestiune 
administrativă. Dar trebuie să-ţi pun câteva întrebări. 
Numele? 

Atitudinea tipului era suficient de amabilă aşa că Reacher 
ridică din umeri şi zise: 

— Jack Reacher. Fără inițiala tatălui. 

Individul notă. 

— Adresa? 

Reacher răspunse: 

— N-am o adresă stabilă. 

Individul notă. Întrebă: 

— Ocupaţia? 

— Niciuna. 

— Scopul vizitei în Disperare? 

— Turism. 

— Cum consideri că te vei întreţine pe durata vizitei? 

— N-am prevăzut vreun impediment major. Până la urmă, 
aici nu suntem în New York. 

— Vă rog, răspundeţi la întrebare. 

— Am bani în cont, zise Reacher. 

— Care a fost ultima ta adresă? 

— O căsuţă poştală a armatei. 

— Câţi ani ai fost în serviciul armatei? 

— Treisprezece. 

— Până? 

— M-au lăsat la vatră acum zece ani. 

— Şi nu ai avut o adresă stabilă de când ai părăsit 
armata? 

— Nu, nu am avut. 


Individul desenă un semn de întrebare apăsat în dreptul 
unuia dintre rândurile scrise pe hârtie. Două dungi 
orizontale, două verticale. 

— Unde ai dormit azi-noapte? 

— În Speranţa, spuse Reacher. La un motel. 

— Şi bagajele sunt încă acolo? 

— N-am bagaje. 

Tipul scrijeli încă un semn. 

— Ai venit pe jos până aici? întrebă el. 

— N-am reuşit să prind nicio ocazie până aici, zise 
Reacher. 

— Pentru ce până aici? 

— Pentru turism, rosti din nou Reacher. 

Tipul desenă un alt semn. Apoi urmări cu stiloul de-a 
lungul listei, încet, metodic, paisprezece întrebări plus 
semnele. Spuse: 

— Îmi pare rău, dar am descoperit că te afli în 
contradicţie cu regulamentul din Disperare referitor la 
vagabondaj. Mă tem că va trebui să pleci. 

Reacher spuse: 

— Nu sunt vagabond. 

— De zece ani fără casă, fără slujbă, cerşeşti o călătorie 
cu maşina sau mergi pe jos de colo-colo, cum altfel te poţi 
numi? 

— Liber, rosti Reacher. Şi norocos. 

Judecătorul încuviinţă din cap. 

— Mă bucur că vezi jumătatea plină a paharului. Dar 
acesta este un oraş liniştit şi demodat aşa că preferâăm să 
fim prudenţi. Călătorii au creat întotdeauna probleme. 
Polițistul te va duce până la ieşirea din oraş. 


Polițistul îl conduse, din nou, pe scări în jos după care îi 
înapoie banii, cardul bancar, paşaportul şi periuţa de dinţi. 
Îi înmână şireturile şi aşteptă până ce Reacher le trecu prin 
capsele pantofilor după care le legă. Apoi polițistul puse 
mâna pe patul armei şi rosti: 


— La maşină! 

Reacher mergea în faţa lui prin holul de la intrare şi ieşi 
în stradă. Ziua se sfârşea, anul se sfârşea şi se lăsa 
întunericul. Polițistul porni spre maşina de teren. 

— În spate, rosti. 

Reacher auzi zgomotul unui avion zburând, undeva 
departe spre vest. Un singur motor, urcând cu greu, mic şi 
izolat în imensitatea cerului. Trase de portieră şi se 
strecură înăuntru. Polițistul trânti portiera şi se instală în 
faţă. 

Demară de-a lungul străzii ce ducea spre nord. Mai aveau 
şase străzi până la Main Street, îşi zise Reacher. Dacă o ia 
la stânga şi mă duce spre vest, poate că o să renunţ. Dar 
dacă o ia la dreapta şi mă duce inapoi spre Speranţa, poate 
că n-o s-o fac. Nu suporta să se întoarcă din drum. 

Ajuns la Main Street, polițistul se opri. Rămase pe loc, un 
moment. Apoi apăsă acceleraţia luând-o la dreapta. Spre 
est. Înapoi la Speranţa. 

Cauciucurile derapau pe şoseaua denivelată, aruncând 
bucățele de criblură în laterale. Douăsprezece minute mai 
târziu, maşina încetini şi frână la stop. Polițistul cobori din 
maşină şi deschise portiera lui Reacher. 

— leşi, rosti el. 

Reacher se strecură afară şi simţi zgura Disperării sub 
tălpi. 

Polițistul arătă cu degetul mare spre est. 

— Încolo, spuse el. 

Reacher rămase nemişcat. 

Polițistul scoase pistolul de la centură. Era un Glock de 9 
mm. 

— 'Te rog, mârâi el, dă-mi un singur motiv. 

Reacher înaintă trei paşi. Văzu capătul drumului aspru şi 
plin de nisip al Disperării şi începutul celui neted al 
Speranţei. Ridică din umeri şi păşi peste linia de 
demarcaţie. Se întoarse spre est, ascultând zgomotul 
maşinii care făcea cale întoarsă scrâşnind cauciucurile pe 


pietrişul drumului. Când zgomotul se stinse cu totul în 
depărtare, ridică din nou din umeri şi porni înapoi spre 
Speranţa. 


CAPITOLUL DOI 


Reacher mersese mai puţin de douăzeci de metri când 
văzu farurile. O maşină mare, îndreptându-se direct spre el 
din întunericul care se aşternuse. Când se apropie la o sută 
de metri constată că era vorba de o altă maşină de poliţie, 
tot o Regină Vic, vopsită în alb şi negru. Se opri la mică 
distanţă, iar un spot de lumină, montat pe stâlpul 
parbrizului, se aprinse mişcându-şi raza de lumină, în sus şi 
în jos pe corpul lui. Apoi se stinse din nou şi maşina alunecă 
oprindu-se lângă el. Pe portieră era vopsit un scut auriu, iar 
pe mijloc avea gravate inițialele DPS. Departamentul de 
Politie Speranţă. Geamul cobori cu un bâzâit uşor. Reacher 
văzu o femeie poliţist la volan, cu părul scurt şi blond, 
luminat din spate de becul slab şi galben. 

— Te duc? întrebă ea. 

— Merg pe jos, zise Reacher. 

— Mai sunt şapte kilometri şi jumătate până în oraş. 

— l-am parcurs la dus, o să-i fac şi la întoarcere. 

Reacher mai făcu trei paşi, apoi auzi marşarierul. Maşina 
ajunse din nou în dreptul lui, mergând cu spatele, în acelaşi 
ritm cu el. Femeia rosti: 

— la o pauză, Zeno. 

Reacher se opri. Zise: 

— Ştii cine a fost Zeno? 

Maşina se opri. 

— Zeno din Citium, spuse femeia. Fondatorul 
Stoicismului. Îţi recomand să te opreşti din lunga suferinţă. 

— Stoicii trebuie să sufere îndelung. Stoicismul înseamnă 
acceptarea necondiționată a destinului. 

— Destinul tău este să te întorci în Speranţa. Pe Zeno nu-l 
interesează dacă o faci cu maşina sau pe jos. 

— La urma urmei, ce eşti: filosof, poliţist sau şofer de 
camionetă? 


— DP Disperare ne sună când expulzează pe cineva peste 
graniţă. Din amabilitate. 

— Se întâmplă des? 

— Mai des decât ai crede. 

— De ce o fac? 

— Urcă şi-o să-ţi spun de ce, Reacher. 

— Îmi şti şi numele? 

— DP Disperare ni l-a transmis. Din amabilitate. 

Reacher ridică, din nou, din umeri şi puse mâna pe 
mânerul portierei din spate. 

— Hai sus, în faţă, spuse femeia. Te ajut, nu te arestez. 

Aşa că Reacher ocoli camioneta şi deschise portiera din 
faţă. Scaunul era plin cu aparate de recepţie plus un laptop. 
N-aveai loc să arunci un ac. Ecranul laptopului afişa o hartă 
GPS. O mică săgeată clipea la marginea îndepărtată a unui 
pătrat roz, denumit Administraţia orășenească Speranța. 
Alături, administraţia locală Disperare era figurată ca un 
triunghi teşit. Granița sa estică se potrivea perfect cu cea 
vestică a Speranţei, apoi se risipea. Marginea vestică era de 
două ori mai mare decât cea estică şi mărginea un pustiu 
cenuşiu. Intersecţia dintre autostrăzile 70 şi 25 închidea 
colţul nord-vestic al Disperării. Poliţista ridică geamul cu un 
bâzâit uşor, întoarse capul, aruncând o privire în spate, apoi 
făcu o întoarcere din trei mişcări, de-a latul drumului. Era 
frumuşică şi părea slăbuţă sub cămaşa închisă la culoare. 
Să fi avut puţin sub un metru şaizeci şi cinci, până-n 
cincizeci şi patru de kilograme şi probabil nu împlinise încă 
treizeci şi cinci de ani. Nu purta bijuterii, nici verighetă. 

Conform ecusonului prins deasupra sânului stâng, numele 
ei era Vaughan şi era un poliţist capabil. Se pare că 
obținuse o grămadă de distincţii şi trese. El rosti: 

— De ce m-au alungat cei din Disperare? 

Femeia pe nume Vaughan stinse lumina plafonierei. 

— Uită-te la tine, spuse ea? Ce vezi? 

— Un individ obişnuit. 


— Genul de muncitor, în salopetă albastră, în plină formă, 
puternic şi înfometat. 

— Sunt mai degrabă genul în uniformă verde, zise 
Reacher. Am fost în armată. Poliţist militar. 

— Când? 

— Acum zece ani. 

— Acum lucrezi? 

— Nu. 

— Aşa deci. Erai o ameninţare. 

— Cum? 

— La periferia de vest se află cea mai mare fabrică de 
reciclat metale din Colorado. Altceva nu mai există în 
economia Disperării. 

— Un oraş-satelit pe lângă o fabrică, conchise Reacher. 

Vaughan încuviinţă din cap. 

— Tipul care deţine fabrica deţine toate clădirile oraşului, 
până la ultima cărămidă. Jumătate din populaţie lucrează 
pentru el cu normă întreagă. Cealaltă lucrează pentru el cu 
jumătate de normă. Cei cu jumătate de normă se simt 
ameninţaţi. Nu le place să vadă lume nouă dispusă să 
muncească pentru mai puţin. 

— Eu nu eram dispus să muncesc, deloc. 

— Le-ai spus lucrul ăsta? 

— Nu m-au întrebat. 

— Oricum nu te-ar fi crezut. Statul din fiecare dimineaţă, 
în aşteptarea unui semn din partea şefului de echipă îi 
afectează pe oameni. Tot locul ăla este feudal. Banii pe care 
îi plăteşte patronul ca salarii se întorc la el sub formă de 
Chirii. Şi ipoteci. El deţine banca. Nici măcar duminica nu 
scapă de el. Există o singură biserică, iar el este pastor 
titular. 

— Dar oamenii de ce nu pleacă? 

— Unii au făcut-o. Ceilalţi n-o vor mai face niciodată. 

Vaughan încetini. În faţă se putea zări prima clădire din 
Speranţa. Un magazin de feronerie. În dimineaţa aceea un 
bătrân îşi scosese schelele metalice şi cărucioarele pentru a 


le expune pe trotuar. Acum magazinul era închis şi 
întunecat. 

El rosti: 

— Cât de mare este DP Speranţă? 

Vaughan zise: 

— Eu şi încă doi, plus un comandant supraveghetor. 

— Aveţi şi gardă civilă? 

— Vreo patru. De ce? 

— Sunt înarmaţi? 

— Nu. În Colorado garda civilă nu poartă arme. 

— DP Disperare câţi are în garda civilă? 

— Patru, cred. 

— l-am întâlnit. 

— Şi? 

— Teoretic vorbind, ce-ar face DP Speranţa dacă ar 
apărea cineva şi ar intra într-o dispută cu unul din garda 
civilă şi i-ar trosni fălcile? 

— l-am arunca fundul în puşcărie, rapid. 

— De ce? 

— Ştii de ce. Zero înţelegere pentru ultraj. Ai simţit 
probabil la fel pe când erai în Poliţia Militară. 

— Asta-i al dracului de sigur. 

— Atunci de ce-ai mai întrebat? 

Reacher nu dădu un răspuns direct. În loc de asta, rosti: 

— Nu sunt un stoic, serios. Zeno propovăduia acceptarea 
pasivă a sorții. Nu-mi place să mi se spună unde am voie să 
merg şi unde nu. 

Vaughan continuă să încetinească şi trase la bordură. 
Scoase din viteză, apoi se răsuci în scaun. 

— Vrei sfatul meu? zise ea. Treci peste incident şi vezi-ţi 
de drum. Disperarea nu merită mai mult. Du-te, mănâncă 
ceva de seară. Sunt convinsă că ţi-e foame. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Mulţumesc că m-ai adus, mai spuse. 


O oră mai târziu, Reacher se afla încă la masa de seară. 
Mâncase supă, friptură, cartofi prăjiţi, fasole şi plăcintă cu 
mere. Acum bea cafea. Meniul conţinea cafea la discreţie, 
iar Reacher abuzase de el fără milă. Era mai bună decât 
cea băută în restaurantul din Disperare. Ceaşca avea tot 
marginea cam groasă, dar se apropia de ce-şi dorea el. 
Chelneriţa revenea ori de câte ori cafeaua era pe 
terminate, ca să îi umple din nou ceaşca. Îi lăsase un bacşiş 
dublu, pentru cazul în care patronul ar fi concediat-o 
pentru prea multă generozitate. 

Se gândise tot timpul la Disperare, întrebându-se de ce 
consideraseră mai important să-l alunge din oraş decât să-l 
înfunde pentru ultraj. 

Când ieşi de la bufet se întunecase deja. Merse înainte 
trei străzi la o băcănie de unde cumpără trei sticle de apă 
de un litru, câteva batoane de ciocolată Powerbar şi un sul 
de saci negri pentru gunoi. Vânzătorul de la casă le 
împachetă atent într-o pungă din hârtie, iar Reacher, după 
ce îşi luă restul, duse sacoşa la acelaşi motel pe care-l 
folosise cu o noapte înainte, aflat la depărtare de patru 
străzi. Primi aceeaşi cameră, în capătul culoarului. Intră şi 
puse sacoşa pe noptieră, apoi se lungi pe pat. Se gândea să 
se odihnească puţin. Până la miezul nopţii. N-avea de gând 
să parcurgă, pe jos, cei douăzeci şi cinci de kilometri de 
două ori în aceeaşi zi. 


Reacher cobori din pat la miezul nopţii şi privi pe 
fereastră. Luna nu se vedea. Împachetă cumpărăturile într- 
unul din sacii negri de gunoi, pe care îl aruncă pe umăr. 
Părăsi apoi motelul îndreptându-se spre vest. Trotuarul se 
sfârşea la şase metri după magazinul de feronerie. Cobori 
pe asfaltul şoselei şi îşi stabili un ritm în care să meargă. 
Pas de marş, şase kilometri pe oră. Fără probleme pe 
suprafaţa netedă a şoselei. 

După şapte kilometri păşea peste linia de demarcaţie 
dintre Speranţa şi Disperare. leşi imediat de pe şosea şi 


ocoli cincizeci de metri spre nord. Rămăsese suficient de 
aproape ca să păstreze direcţia, dar destul de departe de 
raza vizuală a şoferilor. Nu era greu de ghicit că DP 
Disperare nu-şi schimbase intenţiile. N-ar fi vrut să dea nas 
în nas cu maşina de patrulare. N-ar fi semănat deloc cu 
călătoria plăcută, alături de frumugşica ofiţer Vaughan. 

Noaptea era rece. Pământul denivelat. N-avea nicio şansă 
să meargă cu şase kilometri pe oră. Se poticni. Nu avea 
lanternă. O lumină ar fi fost mai periculoasă decât dacă s-ar 
fi urcat pe o stâncă şi ar fi urlat: Sunt aici! 

După alţi doi kilometri parcurşi anevoie, ceasul din capul 
său îl anunţă că era două fără un sfert dimineaţa. Auzi din 
nou zgomotul unui motor în aer, departe spre vest. Un 
avion cu un singur motor, apropiindu-se pentru aterizare. 
Probabil acelaşi pe care-l auzise decolând cu câteva ore în 
urmă. Un Cessna sau un Piper. Ascultă până când îşi 
închipui că atinsese pământul şi rula pe pistă. Apoi porni 
din nou. 

Patru ore mai târziu ajunsese în dreptul periferiei 
oraşului, la trei sute de metri pe arătură. Noaptea era încă 
rece. Bău apă şi mâncă un Powerbar. 

Apoi cercetă cu atenţie oraşul. Întuneric, nemişcare şi 
strălucirea ascunsă a ferestrelor luminate din loc în loc. 
Undeva, în depărtare, se vedeau mai multe lumini. Zona 
rezidenţială, îşi zise. Case, blocuri cu apartamente, parcări 
mari. 

Zece minute mai târziu văzu lumina unor faruri venind 
din nord. 

Două, trei perechi. Conurile lor de lumină ajunseră în 
intersecţie, se opriră în dreptul Străzii Principale apoi 
alunecară spre vest. După ele sosiră mai multe. În curând, 
toate intersecțiile erau luminate puternic de coloane lungi 
de maşini. Camionete, maşini de teren, dubiţe, toate 
îndreptându-se spre nord, pe Main Street, apoi oprindu-se, 
poticnindu-se şi luând-o spre vest. 

Un oraş clădit pe o fabrică. Ora şase dimineaţa. 


Oamenii din Disperare mergeau la lucru. 

Reacher îi urmă, mergând patru sute de metri spre nord. 
Se poticni în crusta formată pe terenul nisipos. La mai mult 
de un kilometru în faţă, orizontul era luminat de o aură 
imensă. Nu era răsăritul. Ăsta trebuia să aibă loc în spatele 
lui, la est. Aura provenea de la lumini artificiale, un pătrat 
uriaş de lumini pe stâlpii care înconjurau ceva asemănător 
unei imense arene. Să fi avut cam un kilometru jumate 
lungime. Cam opt sute de metri lăţime. Cea mai mare 
fabrică de reciclat metal din Colorado, spusese Vaughan. 

Părea cea mai mare din lume, gândi Reacher. 

Convoiul lung de maşini, odată ajuns în faţa ei, se 
despărţea mergând spre dreapta şi spre stânga şi parca în 
rânduri ordonate pe suprafaţa mare de pietriş bătătorit. 
Farurile li se stingeau unele după altele. Reacher îi privea 
cum se scurgeau înăuntru într-un şir lung, ducând în mâini 
sufertaşe cu masa de prânz. Poarta era îngustă, o intrare 
pentru personal. Reacher presupuse că intrarea pentru 
maşini se afla de cealaltă parte a complexului, aproape de 
autostrăzile I-70 şi 1-25. 

După ce se strecură înăuntru şi ultimul muncitor, poarta 
personalului se închise. Reacher porni mai departe, făcând 
un ocol larg, de la nord la est, trecând neobservat. Cerul se 
lumina, iar formele de relief începeau să se vadă. Însă 
terenul avea suficiente dâmburi şi gropi ca să se poată 
ascunde. 

Fabrica de reciclare era înconjurată de un zid nesfârşit şi 
solid, făcut din plăci metalice sudate, vopsite în alb. 
Deasupra lui, se afla un cilindru orizontal, cam de un metru 
optzeci diametru. Imposibil de escaladat. Ca o închisoare de 
maximă securitate. Aprecierea lui iniţială asupra locului în 
sine se dovedea departe de realitate. Părea a fi mai mare 
decât însuşi oraşul. Ca o coadă care dădea a unui câine. 

Înăuntru începuse lucrul. Reacher auzea maşinăriile 
grele gemând şi zgomotul ascuţit al metalului pe metal. 
Merse în cerc spre colţul nord-vestic, preţ de cincisprezece 


minute. Acum se vedea poarta pentru vehicule. O porţiune 
din zidul de vest era deschisă. O şosea lată venea dinspre 
orizont şi intra direct în ea. 

Şoseaua reprezenta o problemă. Dacă voia să-şi continue 
înaintarea, trebuia să o traverseze undeva. Ar fi fost expus. 
Dar cui, mai exact? Se gândi că poliţiştii din Disperare 
stăteau undeva în partea estică. Şi nu se aştepta să 
găsească patrule de supraveghere în jurul fabricii. 

Dar chiar asta găsi. 

Pe poarta pentru vehicule ieşiră două Chevrolet Tahoe. 
Făcură cincizeci de metri pe şosea, apoi părăsiră drumul, 
luând-o unul la stânga, celălalt la dreapta, pe nişte poteci 
bătătorite de nesfârşitele lor incursiuni anterioare. Maşinile 
purtau inscripţia Pază embosată cu negru pe portiere. 
Mergeau încet, cam cu treizeci de kilometri pe oră, una în 
sensul acelor de ceasornic, cealaltă în sens invers, ca şi 
când ar fi vrut să înconjoare fabrica, toată ziua. Reacher 
găsi o stâncă potrivită şi se ascunse în spatele ei. Dacă 
fabrica avea un kilometru jumate sau mai mult lungime şi 
peste opt sute de metri lăţime, atunci fiecare circuit măsura 
cam cinci kilometri. La treizeci pe oră, circuitul fiecărei 
maşini lua puţin peste zece minute. Cu două maşini 
mergând în direcţii diferite, oricare dintre punctele 
traseului rămânea nesupravegheat cam cinci minute. Nimic 
mai mult. 

Reacher nu suporta să se întoarcă din drum. 

O luă spre vest, străduindu-se să se ascundă cât mai bine. 
Zece minute mai târziu ajunse în porţiunea de teren pe 
care se înălţau mormanele de pământ îndepărtate din zona 
în care se construise şoseaua. Se ghemui în spatele ultimei 
ridicături de pământ şi căută cu privirea maşinile. 

Îşi făceau rondul mai rar decât prevăzuse. Intervalele se 
apropiau mai mult de zece minute decât de cinci. Fapt 
inexplicabil, dar convenabil. Lucrul mai puţin convenabil 
era că şoseaua începuse să se aglomereze. Cea mai mare 
fabrică de reciclare din Colorado avea cu certitudine nevoie 


de alimentare aşa cum sigur avea nevoie să evacueze: o 
grămadă de fier vechi şi multe lingouri. Puţin după ora 
şapte, o semiremorcă cu platformă ieşi cu zgomot pe poartă 
şi porni pe şosea. Era încărcată cu bare strălucitoare de 
oţel. Merse cam o sută de metri, fiind depăşită de o alta, la 
fel, care intra. Aceasta era încărcată cu maşini zdrobite, 
zeci de maşini, suprapuse ca nişte straturi subţiri. Un 
camion-container conţinând tablă canadiană părăsi fabrica, 
depăşind semiremorca. Apoi apăru lahoe-le din sensul 
invers acelor de ceasornic, sări peste şosea şi îşi continuă 
drumul. Trei minute mai târziu, partenerul din sensul 
acelor de ceasornic se roti în direcţie opusă. La fel ca în 
Times Square. 

În interiorul fabricii podurile rulante se mişcau şi cascade 
de scântei de sudură se revărsau peste tot. Din furnale se 
ridica fum şi rafalele de aer fierbinte distorsionau aerul. 
Reacher mai bău nişte apă şi aşteptă ca cele două Tahoe să 
mai facă o tură. Apoi se ridică şi traversă şoseaua. Se 
îndreptă spre sud, urmând latura lungă a fabricii. Zidul 
continua. Avea cam patru metri douăzeci înălţime şi părea 
făcut din capote de maşini vechi, sudate una de alta. Tubul 
cu diametru de un metru optzeci, de deasupra, părea 
construit din aceleaşi materiale, roluite şi sudate. Întreg 
ansamblul fusese apoi vopsit cu alb lucios. Lui Reacher îi luă 
peste douăzeci şi şase de minute ca să parcurgă întreaga 
lungime a fabricii, ceea ce însemna că măsura mai mult de 
un kilometru jumate. Ajuns în colţul sud-vestic, realiză de ce 
cele două Tahoe erau atât de încete. 

Mai exista o a doua componentă, tot îngrădită. Un alt 
pătrat uriaş de aceeaşi mărime. Se întindea de-a lungul 
unei axe de la nord-est la sud-vest, nu tocmai aliniată la 
fabrică. Colţul nord-estic se afla cam la cincizeci de metri 
distanţă de colţul sud-vestic al fabricii. Urmele de 
cauciucuri arătau că cele două Tahoe se învârteau şi în jurul 
ei, făcând ocol după ocol prin gâtuirea de cincizeci de metri 


rămasă între ele, trasând pe pământ o urmă uriaşă de 
forma cifrei opt. 

A doua componentă era îngrădită cu un zid din piatră, nu 
din metal. O locaţie rezidenţială, cu o perdea de copaci 
plasată astfel încât să împiedice orice vizibilitate spre zona 
industrială. În interior se afla o casă imensă, construită din 
lemn, stil cabană, plus nişte anexe, printre care un hambar 
uriaş, probabil un hangar de avion fiindcă pe toată 
lungimea zidului se întindea o bandă lată şi netedă ce nu 
putea fi altceva decât o pistă. 

Reacher se ţinu departe de gâtuirea de cincizeci de metri 
dintre cele două zone. Acolo ar fi fost uşor de reperat. În 
schimb făcu un nou ocol spre vest, incluzând şi componenta 
rezidenţială, abordându-le pe amândouă ca pe un singur 
obstacol uriaş. 


Pe la prânz se furişă spre sud şi privi înapoi la spatele 
fabricii. Componenta rezidenţială se afla mai aproape de el, 
în stânga. Dincolo de ea, în depărtare, către nord-vest, se 
zărea o mică pată cenuşie. Un grup de clădiri, cam la opt 
sau nouă kilometri distanţă. Probabil o benzinărie, o 
parcare pentru camioane sau un motel. Reacher îşi îngustă 
ochii, dar nu reuşi să desluşească mai mult. Reveni la 
priveliştea mai apropiată. La casă nu se întâmplase nimic 
nou. Văzu cele două Tahoe mergând în cerc şi un şuvoi 
neîntrerupt de camioane pe şosea. Fabrica vomita fum, 
flăcări şi scântei. Zgomotul era diminuat din cauza 
distanţei, dar de aproape trebuie să fi fost înspăimântător. 
Soarele era sus, iar ziua caldă. 

Reacher se aşeză pe vine, privi şi ascultă până se plictisi. 
Apoi se îndreptă spre est, ca să arunce o privire spre partea 
îndepărtată a oraşului. 

Pe la mijlocul după-amiezii se găsea cu trei patru 
kilometri mai la sud de locul în care fusese la şase 
dimineaţa, privind la spatele caselor. 


Erau construcţii ieftine cu un etaj, cu pereţi de cărămidă 
şi acoperiş bitumat. Unele aveau garaje, iar majoritatea 
farfurii de satelit ridicate şi orientate spre sud-vest ca un 
regiment de feţe aflate în aşteptare. Era o suburbie 
măruntă şi ciudată, izolată, înconjurată de întinderi pustii. 

Deodată, Reacher îşi dădu seama că Disperare fusese 
construit de oameni care se dăduseră bătuţi. Ajunseseră 
până în vârful pantei şi văzând ce se afla la orizont, 
renunţaseră. lar urmaşii lor se aflau încă în oraş. 

Mâncă şi ultima Powerbar, bău restul de apă, apoi făcu o 
groapă cu călcâiul în nisip şi îngropă ambalajele, sticlele 
goale şi sacul de gunoi. 

Zgomotul care venea dinspre fabrică se diminuase. 
Conchise că se apropia terminarea programului. Se furişă 
din piatră în piatră apropiindu-se de case. Primele maşini şi 
camionete soseau înapoi după douăsprezece ore. O zi 
lungă. Mergeau spre est, prin întuneric, aşa că aveau 
farurile aprinse. 

Luminile farurilor se zăreau la intersecţie, apoi o luau 
spre stânga sau spre dreapta risipindu-se pe şosea. 
Motoarele se opreau, iar lumina farurilor murea. Se auzea 
scârţâitul portierelor deschise şi apoi trântite. Luminile se 
aprindeau în case, iar în spatele ferestrelor se zărea 
strălucirea albăstruie a ecranelor de televizor. Cerul se 
întuneca. 

Reacher se apropie. Văzu bărbaţi ducând sufertaşele 
goale la bucătărie. Văzu băieţi optimişti ducându-le mingi şi 
mănuşi în speranţa unui ultim joc de baseball. Văzu unii taţi 
aprobând, alţii refuzând. 

Îl văzu pe individul corpolent care stătuse în capul mesei 
la restaurant. Gardianul-şef. Cobori din camioneta veche pe 
care Reacher o observase lângă restaurant. Se ţinea cu 
amândouă mâinile de stomac. leşi în curte pe uşa 
bucătăriei. Se aplecă şi vomită. Rămase aplecat timp de 
douăzeci de secunde, după care se ridică, scutură din cap şi 
scuipă. 


Reacher înaintă vreo douăzeci de metri, apoi individul 
vomită din nou. Reacher îl auzi gemând. Nu era un geamăt 
de durere, ci de supărare şi resemnare. 

— "Te simţi bine? sună vocea lui Reacher din umbră. 

Tipul se îndreptă brusc: 

— Cine-i acolo? întrebă. 

Reacher spuse: 

— Eu. 

Se apropie. Păşi în lumina unei ferestre de la bucătăria 
casei de alături. 

Tipul rosti: 

— Tu. 

Reacher încuviinţă din cap: 

— Eu. 

— Te-am alungat. 

— N-a ţinut. 

Individul ridică din umeri. 

— Eu intru în casă. Nu te-am văzut, OK? 

— Ce-ţi face prietenul? Cel cu falca? Dinţii sunt OK? 

— De ce te interesează? 

— Pentru calibrare, spuse Reacher. E o artă. Să faci exact 
ce trebuie, nici mai mult, nici mai puţin. 

— Are dinţii slabi. Aşa-i avem toţi. 

— Păcat, zise Reacher. 

— Intru în casă, rosti iarăşi tipul. Mi-e greață. 

— De la mâncare stricată? 

Tipul tăcu. Apoi dădu din cap. 

— Cred că da, răspunse. Mâncarea stricată. 

Se îndreptă, încet şi împiedicat, spre casă. Reacher îl privi 
plecând, apoi se întoarse în întuneric. Dinspre vest auzi din 
nou zgomotul motorului de avion forţându-se să urce. Micul 
avion decolând din nou. Ora şapte seara. 

Reacher îşi lărgi gulerul cămăşii, apoi o luă spre est, 
înapoi spre Speranţa. După ce lăsă în urmă casele, coti la 
stânga, în beznă, către locul în care considera că ar fi 
trebuit să se afle şoseaua. În sfârşit zări o bandă neagră în 


întuneric. Nedefinită, dar diferită de întinderea neagră de 
pământ nisipos. Îşi fixă în minte direcţia. Mersul prin 
întuneric era anevoios. Se împiedica în tufişuri. Îşi ţinea 
mâinile întinse ca să se protejeze de pietrele ascuţite. De 
două ori se poticni în nişte bolovani cât mingea de fotbal şi 
căzu. Când se poticni a treia oară nu mai erau bolovani. 
Plonjă înainte şi un fel de instinct primar îl făcu să evite 
aterizarea deasupra acelui lucru. Îşi strânse picioarele sub 
el, bărbia în piept şi se rostogoli, ajungând cu faţa în sus. 
Rămase o clipă nemișcat, apoi se răsuci ridicându-se în 
genunchi. Făcu ochii mari şi privi ţintă în întuneric. Înaintă 
în genunchi, sprijinindu-se într-o mână, în vreme ce cu 
cealaltă pipăi pământul din faţa lui. Un metru mai încolo 
atinse ceva. 

Moale. 

Îşi desfăcu degetele. Pipăi uşor. Material textil. Probabil o 
țesătură uzată de bumbac. Îşi frecă vârfurile degetelor unul 
de altul. Pipăi din nou. Un picior. Forma şi constituţia erau 
fără îndoială ale unei coapse. Mâna îi alunecă în continuare 
spre dreapta, pe conturul unui umăr. Îşi trecu degetele pe 
un gât şi o ureche. 

Nu avea puls. 

Se apropie târâş şi deschise ochii larg, până când simţi că 
îl dor muşchii feţei. Era prea întuneric să poată vedea ceva. 
Îi rămâneau mirosul şi pipăitul. Reacher mirosise prea 
multe trupuri moarte în viaţa lui. Acesta nu mirosea urât. 
Numai a transpiraţie veche, fără miros de sânge. Informaţii 
irelevante. 

Aşadar, pipăitul. Trei, patru centimetri de păr des, 
aproape creţ. Caucazian. Imposibil de spus ce culoare. 
Mazxilarul şi buza de sus erau asprite de o barbă nerasă de 
trei, patru zile. Gâtul şi obrajii, mai netezi. Un bărbat tânăr, 
probabil un băieţandru. 

Avea maxilarul bine conturat. Ochii tari şi uscați, pielea 
feţei dură şi încreţită. Nici pic de grăsime. Înfometat şi 
deshidratat, gândi Reacher. 


Îl apucă de haine, de la coapse şi umeri, întorcându-l spre 
el. După dimensiunea palmelor aprecie că avea un metru 
şaptezeci înălţime şi cam şaizeci şi cinci de kilograme. 
Pantalonii erau largi în talie. Fără curea. Pantofii erau un fel 
de încălţăminte sport. 

Reacher îşi şterse mâinile de propriii pantaloni, apoi porni 
să caute rana. Nu o găsi. Nici urmă de tăietură, 
împuşcătură sau fractură. Avea palmele mici, aproape 
delicate. Niciun inel pe degete. Cercetă buzunarele 
pantalonilor. Nici urmă de portofel, monede, chei sau 
telefon. Nimic. 

Reveni pe călcâie şi privi ţintă spre cer, sperând să se 
mişte un nor şi să lase să treacă un pic din lumina lunii. Dar 
noaptea rămânea întunecată. Mersese spre est, căzuse, se 
răsucise. Deci, acum se găsea cu faţa spre vest. Se ridică în 
picioare, făcu un sfert de rotaţie spre dreapta. Acum se afla 
cu faţa spre nord. Porni cu paşi mici. Se aplecă, cercetă cu 
palmele terenul nisipos şi găsi patru pietre de mărimea 
mingilor de baseball. Reveni în picioare şi porni mai 
departe. Cinci metri, zece, cincisprezece, douăzeci. 

Găsi drumul. Nisipul întărit făcea loc bucăţilor de smoală. 
Grupă trei dintre pietre iar pe a patra o puse deasupra lor, 
ca o culme muntoasă în miniatură. Se ridică din nou în 
picioare şi porni prin întuneric, spre est, către Speranţa. 


CAPITOLUL TREI 


Ceasul din capul său îi indica miezul nopţii. Reacher 
înaintase mult. Drumul ieftin al Disperării scrâşnea cu 
zgomot sub paşii săi, dar suprafaţa plină de asperităţi îl 
ajuta să mărească viteza. Simţea suprafaţa netedă din faţa 
lui. O simţea apropiindu-se. Apoi piciorul stâng împinse pe 
suprafaţa zgrunţuroasă, iar cel drept ateriză pe asfaltul 
catifelat. 

Se afla iarăşi dincolo de linie. 

Rămase pentru o clipă nemişcat. Desfăcu larg braţele şi 
privi cerul întunecat. Apoi se aprinse o lumină care se 
plimbă pe el. 

O maşină de poliţie. Raza se stinse, iar lumina plafonierei 
din maşină dezvălui la volan o siluetă măruntă. 

Vaughan. 

Era parcată la mică distanţă, aşteptând pur şi simplu în 
beznă. Reacher porni în direcţia ei, apucă mânerul portierei 
din dreapta şi după ce o deschise se strecură înăuntru. 
Interiorul era plin de zgomotul flecărelilor de la radio şi 
mirosea a parfum. 

Întrebă: 

— Eşti liberă pentru cină? 

Ea răspunse: 

— Nu iau cina cu nesimţiţii. 

Reacher îi zâmbi fără să spună ceva. 

Ea întrebă: 

— Ce făceai acolo? 

— Mă plimbam. 

— Eşti un tip încăpățânat. 

Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Am vrut să văd Disperarea şi am văzut-o. 

— Măcar a meritat efortul? 

— Nu chiar. 


Vaughan porni motorul, merse puţin cu spatele, apoi 
întoarse de-a latul şoselei. 'Ţinu drumul drept şi acceleră. 

— De unde ai ştiut că sunt acolo? întrebă Reacher. 

— Umblă vorba că ai părăsit oraşul îndreptându-te spre 
vest. Am început să bănuiesc ceva. Lucrez în tura de 
noapte, aşa că m-am gândit să mă joc puţin cu asta. Se 
aplecă în faţă şi bătu cu palma într-o cutie neagră aflată pe 
bord. Cameră de luat vederi pentru trafic şi un hard disk pe 
care pot înregistra. Are şi infraroşii. 

Mişcă din nou mâna şi apăsă o tastă a computerului. 
Ecranul se schimbă într-o imagine largă, de un verde 
spectral, a peisajului din faţa lor. 

— Te-am văzut de la un kilometru depărtare, spuse ea. Un 
punctuleţ mic şi verde. Tastă din nou reluând înregistrarea, 
iar Reacher se văzu pe el însuşi, o siluetă luminoasă în 
întuneric, făcându-se din ce în ce mai mare. 

— Foarte spectaculos, rosti el. 

Vaughan conducea încet, cam cu patruzeci de kilometri la 
oră, ca şi când ar mai fi avut multe de spus. Ţinea o mână 
pe volan, iar pe cealaltă în poală. 

— Ti-e foame? întrebă ea. 

— Nu prea, răspunse Reacher. 

— Ar trebui oricum să mănânci. Încă mai găseşti deschis 
la bufet. 

— Aş trage un pui de somn, în loc de masă. 

— Du-te întâi şi mănâncă. 

— De ce? Primeşti comision? Bucătarul e fratele tău? 

— Cineva a întrebat de tine. O fată. Întreba dacă a mai 
fost cineva expulzat din Disperare mai recent decât ea. 

— A fost expulzată? 

— Acum patru zile. 

— Expulzează şi femei? 

— Vagabondajul nu este o infracţiune specific masculină. 
Zicea că dacă mai eşti în oraş să te duci şi să mănânci la 
bufet. Mă gândesc că o să vină să te caute. 

— Ce voia? 


— Nu mi-ar fi spus, dar, după părerea mea, iubitul ei a 
dispărut. 

Reacher cobori din camioneta lui Vaughan pe First Street 
şi coti pe Second Street. Bufetul era luminat în întregime 
din interior. Văzu ocupate trei separeuri. Un tip singur, o 
tipă singură şi doi indivizi împreună. Probabil nişte locuitori 
din Speranţa care făceau naveta. Poate ajungeau prea 
târziu acasă ca să mai poată găti. 

Trotuarele de lângă bufet erau pustii. Nu se vedeau fete 
dând târcoale. Nici fete care să urmărească cine intra sau 
ieşea. Reacher intră, îndreptându-se către un separeu din 
capătul opus, de unde putea vedea întreaga încăpere dintr- 
o privire. Sosi o chelneriţă care îi aduse un şervet, tacâmuri 
şi un pahar de apă cu gheaţă. Era tânără şi putea fi 
studentă la colegiu. Probabil că bufetul rămânea deschis 
toată noaptea ca să dea de mâncare şi de lucru oamenilor. 
Poate că patronul chiar nutrea un soi de responsabilitate 
civică. Speranţa părea într-adevăr, să fie un astfel de oraş. 

Meniul era un carton plastifiat, cu imagini ale 
preparatelor. Chelneriţa reveni, iar Reacher arătă cu 
degetul spre un sandvici cald cu brânză, apoi rosti: 

— Şi-o cafea. 

Se rezemă de spătar şi privi strada pe fereastră. Îşi 
închipui că fata care-l căuta dădea o raită pe aici cam o dată 
la cincisprezece, douăzeci de minute. Cel puţin aşa ar fi 
făcut el. Dacă ar fi mărit intervalele, ar fi fost posibil să-i 
rateze prezenţa. Majoritatea clienţilor intrau şi ieşeau 
destul de repede. 

Dar nu trecea nimeni. Chelneriţa îi aduse sandviciul şi un 
bol cu cafea. Cafeaua era proaspătă, iar sandviciul 
acceptabil. 

După cincisprezece minute renunţă să mai privească 
trotuarul şi începu să-i studieze pe ceilalţi clienţi din 
încăpere, realizând că fata se afla chiar acolo, aşteptându-l. 
Tânăra din al treilea separeu. 

Stupid, gândi Reacher. 


Dacă rolurile s-ar fi inversat, nici el nu ar fi trecut din 
cincisprezece în cincisprezece minute pe la bufet. Ar fi 
intrat la căldură, s-ar fi aşezat la o masă aşteptându-şi ţinta. 
Aşa cum făcuse şi ea. 

Avea în jur de nouăsprezece ani, păr blond spălăcit în 
şuviţe, purta o fustă scurtă din denim şi un bluzon alb. 

Nu era frumoasă, dar avea acel aer sănătos pe care-l vezi 
adeseori la tinerele americance. Pielea perfectă avea 
culoarea mierii. Ochii, un albastru intens. 

Era cea pe care o aştepta. Îşi dădea seama de asta pentru 
că o urmărea cu coada ochiului cum îl cântăreşte din priviri, 
nehotărâtă dacă să-l abordeze sau nu. Hotări să nu, cel 
puţin în aparenţă. 

Reacher nu o condamna. Era târziu şi avea de-a face cu 
un individ de două ori mai bătrân ca ea, masiv, nebărbierit, 
cam nespălat şi care afişa acea atitudine respingătoare pe 
care şi-o exersase vreme îndelungată. 

Aşa că stătea cuminte aşteptându-l să plece. Privea în sus 
şi-n jos, pocnindu-şi degetele, aruncându-i scurte ocheade 
pe măsură ce îi treceau prin minte tot felul de gânduri, 
întorcând apoi privirea pe măsură ce le alunga. Reacher 
rămase încă cinci minute după care pescui nişte mărunţiş 
din portofel. 

Lăsă câteva bancnote pe masă. Se ridică şi porni spre 
ieşire. În ultimul moment se întoarse, se îndreptă spre 
separeul fetei, oprindu-se în faţa ei. 

— Mă numesc Reacher. Cred că doreai să stai de vorbă cu 
mine. 

Fata îi aruncă o privire, deschise gura să spună ceva, apoi 
o închise la loc. 

— Mi-a spus o polițistă pe nume Vaughan că erai în 
căutarea cuiva care a fost în Disperare. 

— 'Te înşeli, spuse fata. N-am fost eu. 

Nu minţea prea grozav. 

Psihologii au descoperit că centrul memoriei este localizat 
în emisfera stângă a creierului, iar motorul imaginaţiei în 


cea dreaptă. Astfel încât oamenii privesc inconştient spre 
stânga atunci când îşi amintesc ceva şi spre dreapta atunci 
când mint. Fata asta privea atât de des în dreapta încât era 
în pericol să facă febră musculară la pleoape. 

— OK, rosti Reacher. Îmi cer scuze că te-am deranjat. 

Dar nu se clinti. Rămase pe loc, aşezându-se încet. De 
aproape, fata era mai drăguță decât de la distanţă. Avea o 
puzderie de pistrui şi o gură mobilă şi expresivă. 

— Cine eşti? întrebă ea. 

— Un tip obişnuit, rosti Reacher. Judecătorul din 
Disperare m-a făcut vagabond. 

— Şi pe mine la fel, spuse ea. 

Vorbea cu un accent necunoscut. Sigur nu era din New 
York, Minnesota sau Sud. Mai degrabă de undeva din sud- 
vest. 

— Cum te cheamă? o întrebă el. 

Fata privi, din nou, spre dreapta. 

— Anne. 

O chema oricum în afară de Anne. 

Fata pe care nu o chema Anne întrebă: 

— Ce-ai căutat la Disperare? 

— Mi-a plăcut denumirea. Dar tu? 

Ea nu-i răspunse. 

El zise: 

— Oricum nu era cine ştie ce oraş. M-am uitat cu atenţie. 

Fata rămase tăcută cântărindu-şi următoarea întrebare. 
Îşi lăsă capul într-o parte. 

— Ai văzut vreun om? întrebă ea. 

— Mulţi oameni, rosti Reacher. 

— Avionul l-ai văzut? 

— Am auzit unul. 

— E proprietatea tipului cu casa mare. Decolează în 
fiecare seară la ora şapte şi se întoarce dimineaţa, la ora 
două. 

— Cât timp ai stat în oraş? întrebă Reacher. 

— O zi. 


— Atunci de unde şti că avionul zboară în fiecare noapte? 

Ea nu răspunse. 

— Poate ţi-a zis cineva, mai spuse Reacher. 

Niciun răspuns. 

— Nu-i nicio crimă să faci plimbări cu avionul. 

— Oamenii nu fac plimbări cu avionul noaptea. N-ai ce să 
vezi. 

— Bună remarcă. 

Fata tăcea. Apoi vorbi: 

— Când te-ai întors ce oameni ai văzut? 

Reacher spuse: 

— De ce nu-mi arăţi, pur şi simplu, poza? 

— Poza cui? 

— A iubitului tău. Care a dispărut. Altfel nu-l poţi găsi. Cel 
puţin asta a fost părerea ofițerului Vaughan. 

— Ai încredere în poliţişti? 

— În unii. 

Ea rosti: 

— Arată-mi portofelul. 

— N-am portofel. 

— Dovedeşte-mi. Goleşte-ţi buzunarele. 

Reacher încuviinţă din cap. Înţelesese. Iubitul ei era un 
soi de fugar. Trebuie să fie sigură că nu sunt detectiv. Un 
detectiv ar avea acte compromiţătoare în portofel. Îşi ridică 
fundul de pe banchetă şi dădu la iveală din buzunar banii, 
vechiul paşaport, cardul, cheile de la camera de motel. Fata 
privi toate astea şi spuse: 

— Mulţumesc. 

EI ceru: 

— Acum arată-mi poza. 

— Nu e iubitul meu. E bărbatul meu. 

Ridică o tolbă gri de pe banchetă şi o aşeză în poală, apoi 
scoase la iveală un portofel umflat. Pe dinafară, sub o folie 
transparentă, se vedea un permis de conducere din 
California. Imaginea fetei se afla pe el. Desfăcu portofelul şi 
scoase o fotografie. O înfăţişa pe ea, pe o stradă cu lumini 


aurii, palmieri şi un rând de magazine aliniate în spatele ei. 
Zâmbea de fericire şi dragoste. Se afla în braţele unui tip 
de aceeaşi vârstă cu ea. 

— Ele bărbatul tău? întrebă Reacher. 

Fata răspunse: 

— Da. 

Reacher aşeză fotografia pe faţa de masă. 

— Cât de veche este poza asta? 

— E recentă. 

— Îmi arăţi permisul de conducere? 

— De ce? 

— Vreau să verific ceva. 

— Nu ştiu. 

— Ştiu deja că nu te cheamă Anne. 

Fata nu spuse nimic. 

— Nu-ţi fac niciun rău. 

Se opri un moment, apoi împinse încet portofelul spre el. 
Reacher se uită la permisul de conducere. O chema Lucy 
Anderson. 

— Lucy, rosti el. Mă bucur să te cunosc. 

— Îmi pare rău că te-am minţit. 

— Nu-ţi face probleme. 

Permisul arăta că mergea pe douăzeci de ani. Spunea că 
adresa o avea într-un apartament din L.A. Ochii erau 
înregistraţi ca fiind albaştri şi avea un metru şaptezeci şi 
doi înălţime. 

Ceea ce însemna că soţul măsura peste un metru 
nouăzeci. În fotografie părea să cântărească cu mult peste 
nouăzeci de kilograme. Nu era vorba de tipul de care se 
împiedicase Reacher în întuneric. Nici pe departe. Era prea 
mare. 

Împinse portofelul înapoi. 

Lucy Anderson întrebă: 

— L-ai văzut? 

Reacher clătină din cap. 

— Nu, rosti el. Nu l-am văzut. Îmi pare rău. 


— Undeva, acolo trebuie să fie. 

— De ce fuge? 

Fata privi spre dreapta. 

— De ce crezi că fuge de ceva? 

— Am doar o bănuială, spuse Reacher. 

— Cine eşti de fapt? întrebă ea. Şi de unde ai ştiut că nu 
mă cheamă Anne? 

— Cu mult timp în urmă am fost poliţist. În armată. Încă 
mai ştiu nişte lucruri. 

Faţa ei păli în spatele pistruilor. Îndesă fotografia la locul 
ei, închise portofelul şi îl aruncă în fundul genţi. 

— Nu-ţi plac poliţiştii, nu-i aşa? întrebă Reacher. 

Lucy Anderson nu răspunse. Se ridică de pe banchetă 
mergând lateral. Merse până la uşă şi dădu buzna în stradă. 
El o privi cum se zgribuleşte în bluzonul alb şi porneşte mai 
departe prin frig. 


Se băgase în pat înainte de ora două dimineaţa. Îşi potrivi 
soneria din cap la ora şase jumate. Se simţea obosit, dar îşi 
zise că patru ore jumătate erau de ajuns. Avea nevoie de 
timp ca să-şi facă un duş înainte să iasă la micul dejun. 

Devenise un clişeu obiceiul poliţiştilor de a se opri la bufet 
pentru cafea şi gogoşi, înainte, în timpul şi după serviciu, 
dar clişeele erau clişee pentru că se întâmplau mereu. Aşa 
că Reacher se strecură în acelaşi separeu la ora şapte fără 
cinci dimineaţa fiind pe deplin încredinţat că o va vedea pe 
ofiţer Vaughan intrând pe uşă în următoarele zece minute. 

Ceea ce se şi întâmplă. 

Îi urmări maşina de teren oprindu-se şi parcând. O văzu 
ieşind din maşină pe trotuar. O privi cum încuie portiera şi 
apoi o încearcă dacă s-a încuiat. Intră în local, rămase pe 
loc timp îndelungat, apoi se strecură lângă el. 

— Cafea? întrebă el. 

— Nu beau cafea cu nesimţiţii. 

— Nu sunt nesimţit. Sunt un cetăţean care are o 
problemă. 


— Ce fel de problemă? 

— M-am întâlnit cu fata. 

— Şi l-ai văzut pe iubitul ei? 

— Pe bărbatul ei. De fapt, nu, am văzut pe altcineva. 

— Pe cine? 

— De fapt, nu am văzut. Era întuneric beznă. Am căzut 
peste el. 

— Peste cine? 

— Peste un tip mort. 

— Vorbegşti serios? 

— Serios ca un atac de cord. 

— De ce nu mi-ai spus aseară? 

— Aveam nevoie de timp să mă gândesc la chestia asta. 

— Îmi dai de bănuit. E vorba de mii de kilometri pătraţi. 
Şi tocmai ţi s-a întâmplat să dai peste un individ mort, în 
întuneric. 

— Îmi închipui că făcea acelaşi lucru ca mine. Plecase din 
Disperare spre est, ţinându-se destul de aproape de şosea 
cât să-şi păstreze direcţia, dar suficient de departe cât să se 
afle în siguranţă. Asta l-a poziţionat pe o anumită rută. 

Vaughan tăcea. 

— Dar n-a reuşit, continuă Reacher. A murit. Era 
caucazian după consistenţa părului. Cam un metru 
şaptezeci înălţime, şaizeci si cinci de kilograme. Tânăr. 
Epuizat şi deshidratat. Nu avea răni. 

— I-ai făcut autopsia pe întuneric? 

— Am adulmecat locul. 

— Este incredibil. 

— S-a întâmplat cu adevărat. 

— Unde mai exact? 

— Cam la şase kilometri de Disperare. 

— Ar fi trebuit să anunţi DP din Disperare. 

— Nu m-aş obosi să mă piş pe DP din Disperare nici dacă 
ar fi în flăcări. 

Chelneriţa se apropie. Reacher comandă ouă şi cafea. 
Vaughan doar cafea. Reacher luă asta ca pe un semn bun. 


Aşteptă plecarea fetei, apoi spuse: 

— Vreau să mă întorc acum acolo şi să arunc o privire pe 
lumină. Ai putea să mă duci cu maşina. 

— Nu este jurisdicţia mea, rosti Vaughan. N-am cum. 

— Neoficial. În afara programului. Ca turist. 

— Ai putea să recunoşti locul? 

— Am lăsat o grămăjoară de pietre la marginea şoselei. 

Chelneriţa sosi cu cafeaua şi ouăle. 

Vaughan spuse: 

— Nu pot să merg cu maşina poliţiei în Disperare. 

— Ce altceva mai ai? 

Rămase tăcută pentru un timp. Apoi rosti. 

— O camionetă. 


Îl puse să o aştepte pe trotuarul din faţa magazinului de 
feronerie. Prăvălia era închisă. Vitrina era plină de scule. 
Holul din spatele uşii era înţesat de obiectele care în curând 
urmau să fie expuse pe trotuar. 

După aproape douăzeci de minute, la bordura de peste 
drum se opri o camionetă Chevrolet albastră cam de 
cincisprezece ani vechime. O camionetă simplă, la mâna a 
doua, cu un motor răguşit în patru timpi. Vaughan purta o 
jachetă de fâş roşie, iar pe cap o şapcă de baseball kaki. Un 
camuflaj bun. Reacher se urcă alături de ea. 

Traficul era inexistent în ambele sensuri. Vaughan 
menținea viteza la nouăzeci. Probabil aproape de minimul 
economic. Cu trei sute de metri înainte de linia de 
demarcaţie, Vaughan zise: 

— Dacă ne întâlnim cu cineva, nu contează cu cine, te laşi 
în jos. 

Apoi rostul de dilataţie făcu maşina să sară, iar 
cauciucurile aterizară pe suprafaţa pietroasă şi denivelată a 
şoselei care ducea spre Disperare. 

După şapte minute de invazie în teritoriu inamic, Vaughan 
prinse a încetini. 


—  Uită-te la stânga, rosti Reacher. Patru pietre 
suprapuse. 

Tot acolo se vedea şi nişte gunoi. Nu prea mult, dar destul 
cât să-l convingă pe Reacher că piatra lui de hotar nu avea 
cum să rămână într-o glorioasă izolare, asemenea unui far. 
Reacher se răsuci în scaun. Nimeni în spate. Nimeni în faţă. 
Vaughan încetini şi mai mult. 

— Acolo, rosti Reacher. 

Piatra lui de hotar se afla cam la douăzeci şi cinci de metri 
înainte, pe stânga, un reper în mijlocul necunoscutului. 
Vaughan trecu pe lângă ea şi întoarse larg. Reveni spre est 
şi opri lângă cele patru pietre. Scoase din viteză. 

Reacher se dădu jos şi păşi peste pietre. În întuneric 
lumea se contracta la dimensiunea unei lungimi de braţ de 
jur împrejurul său. Acum redevenise uriaşă. Spre sud 
terenul se întindea până la linia orizontului, plat şi lipsit de 
contur. Vaughan veni lângă el şi el înaintă cinci, zece, 
cincisprezece paşi. Se opri după douăzeci de paşi, se ridică 
pe vârfuri, îşi lungi gâtul şi cercetă cu privirea. Nu văzu 
nimic. Se răsuci o sută optzeci de grade şi se uită cu atenţie 
la şosea ca să se asigure că nu deviase prea mult spre vest 
sau est. Nu deviase. 

— Ei bine? rosti Vaughan. 

Reacher continuă să meargă încă treizeci de metri spre 
est şi porni să descrie un cerc larg. După un sfert de traseu 
se opri. 

— Uite-aici. Arătă cu degetul spre pământ. Urmele paşilor 
mei, rosti el. De aseară. 

Cotiră spre vest şi porniră pe urmele paşilor în sens 
invers, spre Disperare. După treizeci de metri ajunseră la 
marginea unei suprafeţe netede în formă de romb. 
Platforma era goală. 

— Aici nu-i nimic, remarcă Vaughan. 

— Dar a fost. Ăsta este locul. 

Nisipul întărit era foarte denivelat. Se vedeau o mulţime 
de urme de paşi, îndreptându-se în toate direcţiile. Existau 


şanţuri, urme de alunecare şi de târâre. Reacher se lăsă pe 
vine şi-i arătă o adâncitură în mijlocul platformei. 

— Ăsta-i locul în care băiatul a dat în primire, zise el. 

Apoi indică o zonă pietroasă, la mai puţin de doi metri 
spre est. 

—  Ăsta-i locul în care am aterizat după ce m-am 
împiedicat de tip. Pe pietrele astea. [i-aş putea arăta 
vânătăile dacă ai vrea. 

— Poate mai târziu, spuse Vaughan. Trebuie să plecăm. 

Reacher îi indică patru contururi pătrate imprimate în 
nisip. Nişte dreptunghiuri de 7,5 cm pe 5 plasate în 
colţurile unui patrulater mai mare. 

— O brancardă, conchise el. Băieţii au trecut pe-aici şi l- 
au ridicat. Vreo patru, cinci dacă e să ne luăm după urmele 
de paşi. 

Se ridică în picioare, cercetă cu privirea, apoi arătă cu 
degetul spre nord şi vest. 

— Au venit pe-aici şi l-au dus înapoi pe şosea, în aceeaşi 
direcţie. 

— Cum au descoperit cadavrul în primă instanţă? 

— Vulturii, răspunse Reacher. Cel mai bun indiciu în teren 
descoperit. 

— Aşa deci, l-au preluat autorităţile competente. Caz 
închis. 

Reacher rămase cu privirea fixată spre vest. 

— Eu cred că e vorba de ceva mult mai grav. 


Vaughan luă piciorul de pe pedală, încetinind, în timp ce 
intrau în Speranţa. Tipul cu magazinul de feronerie ţinea 
uşa deschisă şi îşi înşira marfa pe trotuar. Avea un soi de 
schelă multifuncţională ce putea fi pusă în vreo opt feluri 
diferite. O montase sub forma unei schele de zugrav numai 
bune de ajuns la etajul unu. Vaughan făcu dreapta pe prima 
stradă, apoi stânga, prin spatele bufetului. Trase într-o 
parcare de lângă o clădire de cărămidă nu prea înaltă. Ar fi 
putut fi un oficiu poştal de provincie. Dar nu era. Clădirea 


aparţinea Departamentului de Poliţie al Speranţei. Aşa 
anunțau literele de aluminiu prinse în peretele de 
cărămidă. Vaughan opri motorul, iar Reacher o urmă de-a 
lungul aleii către uşă. O descuie folosind o cheie din multele 
aflate pe brelocul ei. 

În interior locul arăta în continuare ca un oficiu poştal. 
Mohorât, ponosit, instituţional. Văzu un ghişeu de informaţii 
care avea două birouri de cealaltă parte. În spatele unei uşi 
masive se afla biroul comandantului supraveghetor. 
Reacher întrebă: 

— Ce se întâmplă în continuare? 

— În astfel de cazuri cel mai bine este să ieşi în faţă. Ar 
trebui să suni la Poliţia statală şi să le oferi informaţii, 
voluntar. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Am fost soldat. Nu mă ofer niciodată voluntar. 

— Ei bine, nu te pot ajuta. Departamentele mici, cum este 
al nostru, nu se ocupă de omoruri. Îmi depăşeşte 
competenţa. Nu a fost niciodată de competenţa mea. 

— Mortul a murit de moarte naturală. 

— Eşti sigur? Ai bâjbâit prin întuneric. O să-l dea dispărut 
pe băiat. 

— Ai putea să suni tu, rosti Reacher. La Poliţia statală ca 
să vezi şi părerea lor. 

— O să ne sune ei cât de curând. 

— Atunci hai să ieşim în faţă, aşa cum spuneai. 

Vaughan trecu în spatele ghişeului îndreptându-se în 
direcţia unui birou care era fără îndoială al ei. Eficient şi 
organizat. În mijloc avea un computer model mai vechi, iar 
alături un telefon. Formă numărul, ceru biroul de serviciu şi 
îşi declină numele şi funcţia. Apoi spuse: 

— Avem o persoană dispărută. Bărbat, caucazian, 
aproximativ douăzeci de ani, unu şaptezeci înălţime şi 
şaizeci de kilograme. Nu-i ştim numele. 


Apoi urmă o pauză. Reacher o urmări cum cască. Era 
obosită. Lucrase toată noaptea. Îndepărtă receptorul de 
ureche, iar el auzi zgomotul făcut de apăsarea unor taste în 
biroul aflat la celălalt capăt al firului. Probabil în Denver. 
Apoi vocea reveni, iar ea lipi din nou telefonul de ureche. 

Vaughan ascultă un moment după care rosti: 

— Mulţumesc. Apoi închise. Cei din Disperare nu au 
sunat. Clătină din cap. Ar fi trebuit s-o facă. Un deces cu 
cauză necunoscută ar fi fost cel puţin o treabă pentru legist. 
Ceea ce însemna că, în secunda următoare, trebuia să 
figureze în sistemul Poliţiei statale. 

— Şi de ce crezi că n-au sunat? 

— Nu ştiu. Dar nu e problema noastră. 

Reacher se gândi la Lucy Anderson şi la felul în care îşi 
frământa mâinile la bufet. Privi spre Vaughan şi zise: 

— Este, pe undeva, şi problema noastră. Probabil că 
cineva se îngrijorează de dispariţia puştiului. 

Vaughan încuviinţă din cap. Se întoarse la telefon. Formă 
numărul şi auzi o voce puternică spunând: 

— Departamentul de Poliţie Disperare. 

Spuse din nou aceeaşi poveste: persoană dispărută, 
bărbat caucazian, unu şaptezeci, şaizeci de kilograme. 
Urmă o scurtă pauză, apoi un răspuns scurt. 

Vaughan închise. 

— Niciun caz de dispariţie, spuse ea. 

Reacher se aşeză la celălalt birou în timp ce Vaughan 
muta nişte lucruri de pe al ei. Aşeză tastatura în faţa 
monitorului, mouse-ul în rând cu tastatura şi telefonul în 
spatele lui. Puse apoi nişte creioane în sertar şi şterse 
praful cu podul palmei. 

— Poate puştiul era localnic, vorbi Reacher. Cunoscându-i 
identitatea, nu putea fi persoana dispărută pe care o căutai 
tu. 

Vaughan clătină din cap. 

— Orice moarte suspectă trebuie raportată medicului 
legist. În care caz ar fi apărut în sistemul Poliţiei statale. 


Chiar şi pentru statistică. Cei de-acolo ar fi spus: „Ei bine, 
am auzit de un individ mort în Disperare azi-dimineaţă, 
poate ar fi bine să verificaţi.” 

— Dar n-au spus. 

— Pentru că nu au primit nimic de la cei din Disperare. 
Ceea ce pur şi simplu n-are nicio noimă. Ce dracului fac cu 
tipul ăla? Acolo nu există morgă. Nici măcar un spaţiu 
frigorific unde să-l ţină, din câte ştiu eu. 

— În concluzie fac altceva cu el, spuse Reacher. Poate vor 
să acopere ceva. 

— Spuneai că a murit din cauze naturale. 

— Aşa este, confirmă Reacher. Din cauză că a rătăcit 
multe zile prin deşertul ăla. Probabil că l-au expulzat din 
oraş şi asta îi cam deranjează. 

Vaughan clătină iarăşi din cap. 

— Nu lau expulzat. N-am primit niciun telefon. 
Întotdeauna ne sună. 

— Nu-i trimit niciodată spre vest? 

— Nu-i nimic în direcţia aia. Poate că n-a fost implicată 
poliţia. Poate l-a găsit altcineva. 

— Civilii nu au brancarde în maşină, spuse Reacher. 

Vaughan dădu uşor din cap. 

— Mai spune-mi o dată, urmă ea. Cum era tipul? 

— Bărbat caucazian, spuse Reacher. 

— Nu era hispanic? Străin? 

— Cred că hispanicii sunt, tehnic vorbind, tot caucazieni. 
Indiciul pe care mă bazez este părul. Nu era negru. Asta-i 
tot ce pot să-ţi spun cu certitudine. 

— Ten măsliniu sau alb? 

— N-am putut vedea nimic. 

— Cum avea pielea? Când o atingi, cea măslinie este altfel 
decât cea albă. Mai fină şi mai groasă. 

— Serios? 

— Aşa am impresia. Tu nu? 

Reacher îşi pipăi obrazul în porţiunea de sub ochi. 

— Greu de spus, zise. 


Vaughan se ridică în picioare şi se apropie de biroul lui 
Reacher. 

— Compară acum. Încearcă pe faţa mea. 

Reacher se opri o clipă. 

— Doar în scop de cercetare, spuse ea. 

Ridică mâna şi-i atinse obrazul cu degetele. 

— Avea pielea mai groasă decât a amândurora, iar 
netezimea undeva între noi. 

— OK. 

Îşi atinse obrazul. Apoi se aplecă şi îl atinse pe al lui. Simţi 
un scurt fior electric. Rosti: 

— Deci, nu era neapărat alb, dar era mai tânăr decât tine. 
Mai puţin ridat şi ars de soare. Mai puţin devastat. Ar trebui 
să foloseşti o cremă mai bună. 

— Mulţumesc. O să ţin minte. 

— Spuneai că era slab, de fapt slăbit. 

— Foarte slăbit. Dar fusese de la început genul uscăţiv. 

— Cât timp îi trebuie unui uscăţiv să devină slăbit? 

— Nu ştiu exact. Dacă te mişti în aer liber şi consumi 
energie, probabil două sau trei zile. 

— Asta înseamnă destul de multă mişcare, remarcă 
Vaughan. Trebuie să aflăm din ce motiv băieţii buni din 
Disperare l-au alergat prin pustiu două, trei zile ca să-l 
gonească de-acolo. 

Reacher clătină din cap. 

— Ne-ar fi mai de folos să aflăm motivul pentru care ţinea 
morţiş să rămână. Trebuie să fi avut un motiv al dracului de 
bun. Se opri brusc, apoi o întrebă. Îmi împrumuţi maşina 
ta? 

Vaughan zise: 

— Nu. O să te întorci în Disperare, o să fi arestat, iar eu o 
să fiu amestecată. 

— Pleacă de la premisa că nu mă întorc în Disperare. 
Vreau să văd ce se află în partea de vest. Am impresia că 
tipul mort nu a trecut prin oraşul vostru. L-ai fi văzut şi ţi-ai 
fi adus aminte de el. La fel ca de soţul fetei care a dispărut. 


— Este un ocol foarte mare, zise Vaughan. Practic trebuie 
să te întorci până aproape de Kansas. 

— O să plătesc benzina, spuse el. 

Vaughan oftă şi-i aruncă cheile pe birou. 

— Du-te, rosti ea. 


CAPITOLUL PATRU 


Scaunul şoferului din camioneta Chevrolet nu se dădea 
prea mult în spate. Reacher conducea cocoşat şi cu 
genunchii la piept ca într-un tractor. Schimbătorul era 
moale şi frâna nu prea ţinea. Dar era mai bine decât să 
meargă pe jos. Reacher se săturase de mers pe jos, cel 
puţin pentru o zi, două. 

Harta aflată în buzunarul portierei îi confirmă spusele lui 
Vaughan. Trebuia să se întoarcă spre est, aproape tot 
drumul până la graniţa cu Kansas, apoi spre nord către I- 
70, vest din nou, apoi în sud pe aceeaşi şosea pe care o 
foloseau camioanele cu materiale metalice. În total vreo trei 
sute cincizeci de kilometri. Şi încă trei sute cincizeci înapoi, 
dacă ţinea seama de rugămintea lui Vaughan de a ţine 
camioneta departe de drumurile din Disperare. 

Ceea ce şi plănuia să facă. Probabil. 

Ventilatorul bătrânei camionete scotea firicele de fum, aşa 
că deschisese geamul vreo doi centimetri. La viteza 
constantă de optzeci cu care rula, vântul pătrundea în 
cabină cu un şuierat melodios de soprană, dublat de 
mormâăitul morocănos al unei suspensii uzate şi de trilurile 
de tenor ale vechiului motor. Camioneta era o companie 
plăcută pe şoselele naţionale. Pe autostrada 1-70 nu mai era 
la fel de plăcută. Semiremorcile care o depăşeau o aruncau 
de colo, colo. Pe Reacher îl dureau încheieturile încercând 
să o menţină pe traseu. Se opri o dată pentru benzină şi o 
dată pentru cafea şi de ambele dăţi se bucură că luase o 
pauză. 

Ramificaţia autostrăzii 1-70 era chiar bucata de şosea pe 
care Reacher o observase că pleca din celălalt capăt al 
fabricii de reciclare. Suprafaţă aspră cu flancuri nisipoase. 
La exact patru ore după ce părăsise Speranţa, încetini şi 
trase într-o parte oprindu-se cu două roţi în nisip. Traficul 


era lejer şi se limita la camioane care veneau şi plecau din 
fabrica de reciclare aflată la circa treizeci de kilometri 
distanţă. Erau încărcate până la refuz şi făceau să tremure 
vechea camionetă, pe suspensiile ei, din cauza suflului. 

Disperarea nu se vedea deloc, cu excepţia unei mici pete 
la orizont. Cam la şapte kilometri distanţă se afla acel grup 
de clădiri cenuşii pe care Reacher îl mai văzuse, ce se 
găsea, acum, pe partea lui dreaptă, probabil o benzinărie. 
Sau o parcare de camioane cu restaurant. Probabil era 
genul de local în care puteai consuma mâncare cu multe 
calorii. 

Poate că era genul de local în care soţul dispărut al lui 
Lucy Anderson şi tipul mort, fără identitate, ar fi mâncat 
ceva cu multe calorii, în drum spre Disperare. Poate că 
cineva şi-ar fi adus aminte de ei. 

Reacher hurducă roţile de pe partea dreaptă înapoi pe 
şosea şi porni mai departe. Douăsprezece minute mai târziu 
se opri din nou, foarte aproape de un stâlp care susţinea un 
mic indicator verde: Intrarea în Disperare, Pop. 2 691. La 
nicio sută de metri depărtare se afla grupul de clădiri 
cenuşii. 

Nu erau cenuşii. Fusese o iluzie provocată de lumină, 
ceaţă şi depărtare. 

Erau verde kaki. Şase barăci joase, toate construite din 
aceleaşi panouri metalice prefabricate, împrejmuite cu un 
gard de sârmă ghimpată. Gardul continua spre vest pentru 
a îngrădi şi o parcare. Aceasta era ocupată de şase maşini 
de teren Humvee, fiecare fiind prevăzută cu o mitralieră 
uşor manevrabilă pe capotă. 

Un dispozitiv militar. Mai exact, un dispozitiv al poliţiei 
militare. Încă şi mai exact, un amplasament temporar 
pentru o unitate de luptă a poliţiei militare. Reacher 
recunoscu formatul şi structura echipamentelor. 

În dispozitivul de pază se aflau patru soldaţi. Doi dintre ei 
ieşiră în faţă. Purtau uniforme de luptă pentru deşert şi 
aveau pistoale automate M-16. Se aliniară unul lângă altul, 


executară o întoarcere perfectă la stânga şi porniră în pas 
alergător către maşina lui Reacher, într-o cadență perfectă 
de zece kilometri pe oră, aşa cum fuseseră instruiți. Când 
se aflau la aproape douăzeci de metri distanţă se despărţiră 
pentru a diviza în două ţinta pe care o reprezentau. Unul 
dintre ei se îndreptă spre zona nisipoasă şi se apropie de 
Reacher din dreapta. Se opri cam la zece metri cu arma în 
poziţie de tragere. Celălalt tip rămăsese pe asfalt, 
patrulând în cerc şi cercetând portbagajul maşinii. Apoi se 
întoarse rămânând la o distanţă de aproape şase metri de 
portiera lui Reacher şi rosti cu voce puternică: 

— Vă rog să coborâţi geamul, domnule. Şi să vă ţineţi 
mâinile la vedere. 

Reacher îşi aşeză mâinile pe volan şi continuă să 
privească fix, spre stânga. Tipul pe care îl studia arăta ca un 
profesionist, tânăr, dar cu nişte şanţuri pronunţate în 
prelungirea ochilor. Purta ochelari cu ramă subţire şi 
neagră. Numele aflat pe vestă, pe banda din dreapta, era 
Morgan. 

— Pe loc repaus, caporal, rosti Reacher. Nu-i nimic de 
văzut aici. 

Tipul pe nume Morgan vorbi: 

— Asta-i o constatare pe care va trebui să o fac singur. 

Reacher privi scurt, în faţă. Camaradul lui Morgan 
continua să stea nemișcat ca o statuie, cu patul automatului 
M-16 lipit de umăr. Cu ochiul drept ţintea undeva jos, în 
cauciucul din dreapta al maşinii lui Reacher. 

Morgan zise: 

— Am impresia că spionaţi o zonă cu restricţie militară, 
domnule. 

— Te înşeli. M-am rătăcit, rosti Reacher. Caut Speranţa. 

Morgan îşi ridică mâna dreaptă de pe armă şi arătă 
înainte. 

— Pe acolo, domnule, spuse el. Aveţi vreo treizeci de 
kilometri până în centrul Speranţei. 


Reacher încuviinţă din cap. Morgan arăta cu degetul spre 
sud-est, dar nu-şi dezlipea privirea de pe mâinile lui 
Reacher. Era un soldat bun. Cu experienţă. 

Morgan se apropie din nou de camioneta lui Reacher, iar 
o maşină trecu pe lângă ei. O semiremorcă cu număr de 
New Jersey, încărcată cu un container naval închis. Ca o 
cărămidă gigantică alergând cu nouăzeci de kilometri la 
oră. Zgomot, vânt şi o trombă lungă de praf. Pantalonii lui 
Morgan se lipiră de picioare, dar el nici nu clipi. 

Întrebă: 

— Aveţi permisul de conducere şi asigurarea, domnule? 

Reacher aprobă cu o mişcare a capului. 

— În torpedou, indică Reacher ceea ce era o aproximare 
prudentă. 

Morgan vorbi din nou: 

— Pot să văd documentele, domnule? 

Reacher răspunse: 

— Nu. 

— Acum mi se pare că spionaţi o tabără militară într-o 
maşină furată, domnule. Trebuie să-mi arătaţi actele, 
domnule. 

Reacher ridică din umeri, se aplecă şi deschise torpedoul. 
Scormoni printre pixuri şi pachete de şerveţele şi găsi un 
portofel de plastic. Îl deschise ferindu-l de privirea lui 
Morgan. În stânga se găsea o poliţă de asigurare, iar în 
dreapta un permis de conducere. Amândouă erau eliberate 
pe numele David Robert Vaughan din Speranţa, Colorado. 
Ridică portofelul în direcţia lui Morgan. 

Morgan vorbi: 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Reacher puse portofelul la loc în torpedou. 

Morgan mai spuse: 

— Acum e timpul să plecaţi, domnule. 

Ceea ce-i ridica lui Reacher o altă problemă. Dacă 
mergea înainte, ajungea în Disperare. Dacă ar fi întors 
maşina, Morgan s-ar fi întrebat de ce abandonase destinaţia 


Speranţa şi ar fi fost tentat să telefoneze pe teritoriul lui 
Vaughan. 

Reacher băgă în viteză, răsuci volanul şi rosti apăsând pe 
acceleraţie: 

— O zi bună, caporale. 

Puţin mai încolo depăşi indicatorul verde şi, temporar, 
spori numărul locuitorilor din Disperare cu încă unul. 


Reacher observă aceleaşi chestii pe care le văzuse şi ieri, 
dar în ordine inversă. Zidul lung care înconjura fabrica, 
metalul sudat, vopseaua albă strălucitoare, scânteile şi 
fumul provenite din activitatea ce se desfăşura în interior, 
podurile rulante. 

Reperă camioneta Tahoe care patrula în sensul acelor de 
ceasornic, hurducându-se pe terenul nisipos, undeva 
departe, în dreapta lui. Camaradul său din sens invers se 
afla mult mai aproape şi rula încet. Traversă şoseaua chiar 
în spatele lui Reacher. Îl văzu trecând, o siluetă imensă, în 
oglinda retrovizoare. Continuă să meargă şi nu după multă 
vreme fabrica rămăsese în spatele lui, iar periferia 
Disperării începea să se contureze la dreapta. 

Cam la un kilometru şi jumătate înainte observă o maşină 
de poliţie ţâşnind dintr-o parte a şoselei. O Regina Vic, alb 
cu auriu, cu girofaruri pe capotă. Se opri un moment, apoi o 
luă spre vest. Chiar în direcţia lui Reacher. 

Reacher continuă să meargă. Soarele se afla în spatele 
său şi implicit în ochii poliţistului, ceea ce era un lucru bun. 
Reacher ridică mâna stângă de pe volan până în dreptul 
frunţii ca şi când şi-ar fi masat tâmplele împotriva unei 
migrene. Păstra viteza constantă şi privea drept înainte. 

Maşina de poliţie trecu pe lângă el. Reacher puse mâna 
stângă la loc pe volan şi privi în oglindă. 

Polițistul frână puternic. Semn rău. 

Acum întorcea în mare grabă. De ce? 

Disperare era un oraş-satelit, dar şoseaua ar fi trebuit să 
fie liberă pentru circulaţia publică. Vehiculele străine n-ar fi 


trebuit să fie rare. Reacher privi din nou în oglindă. Regina 
Vic accelera pe urmele lui. Cu nasul în vânt şi coada între 
picioare. Probabil că îl sunase paznicul din camioneta Tahoe 
din sensul acelor de ceasornic. Poate că zărise chipul lui 
Reacher şi îl recunoscuse. Sau băieţii din garda civilă 
patrulau ca şi paznicii din Tahoe. 

Reacher continuă să meargă. Ajunse în dreptul primei 
străzi de la periferia oraşului. Din faţă, de la zece străzi 
distanţă, răsări cea de-a doua Regina Vic. Şi opri de-a 
curmezişul şoselei. Reacher frână cu putere, făcu dreapta şi 
intră în labirintul de străduţe al oraşului. O mişcare 
disperată. Trecu prin trei intersecţii succesive şi făcu 
stânga, dreapta, stânga fără să se oprească sau să se 
gândească. Aprecie că periferia oraşului avea o suprafaţă 
de cam douăsprezece străzi, ceea ce însemna un număr de 
aproximativ 288 de trasee între locurile de întâlnire, aşadar 
dacă mergea înainte, şansele să întâlnească maşinile de 
poliţie erau destul de mici. 

Dar şi şansele de a ieşi din labirintul de străzi erau la fel 
de mici. Câtă vreme cea de-a doua maşină de poliţie bara 
capătul estic al Străzii Principale, Speranţa rămânea o 
destinaţie inaccesibilă. Şi, cu siguranţă, cele două Iahoe 
erau la datorie în partea de vest. 

Reacher o luă la stânga, la întâmplare, doar ca să-şi 
continue drumul. Maşina care-l urmărea trecu prin 
intersecţie şi făcu dreapta. Reacher coti la stânga pe 
aceeaşi stradă şi o văzu în oglindă, îndepărtându-se. Acum 
se îndrepta spre vest. O luă la dreapta, spre nord, către 
Main Street. 

Cea de-a doua Regina Vie se găsea încă parcată de-a 
curmezişul drumului, cu girofarul roşu, aprins. Avea 
aproape cinci metri patruzeci lungime. Printre ultimele 
modele de maşini americane masive. Era o maşină mare, 
dar la unul din capete observă o breşă de aproape un metru 
şi patruzeci de centimetri între capotă şi bordură. 


Chevrolet-ul lui Vaughan măsura cam un metru optzeci 
lăţime. 

Reacher putea trece de poliţist dacă se suia cu două roţi 
pe bordură. 

Şi după aceea? S-ar fi confruntat cu un urmăritor cu o 
sută optzeci de kilometri la oră, el având o maşină de viteză 
mică. Nu era bine. 

Făcu iarăşi dreapta şi reveni în păienjenişul de străzi. O 
văzu din nou trecând pe prima Regina Vic, de data asta de 
la est la vest, la trei străzi distanţă. O luă la stânga 
îndepărtându-se de ea, văzând din nou secţia de poliţie, 
barul, bufetul şi vechiul hotel dărăpânat pe care le 
observase mai devreme. Văzu faţada unei biserici. Singura 
biserică din oraş, spusese Vaughan, la care marele şef 
feudal al oraşului era preot. 

Reacher conduse mai departe. Spera să găsească un 
refugiu în care să ascundă vechiul Chevrolet, dar nu găsi 
NIMIC. 

Continuă să meargă, cotind la întâmplare. O mai zări de 
trei ori pe Regina Vic, de două ori în faţă şi o dată în spatele 
lui, în oglinzi. Tocmai intra într-o intersecţie când o văzu a 
patra oară. Răsări în dreapta lui exact în clipa următoare. 
Reacher şi polițistul se aflau la douăzeci de metri unul de 
celălalt. Polițistul era acelaşi care-l arestase. Îl privi pe 
Reacher şi îi zâmbi. Făcu un gest care spunea Ia-o înainte. 

Reacher nu era un şofer nemaipomenit, dar nu era 
tâmpit. Sub nicio formă nu trebuia să-l lase pe poliţist în 
spatele lui. Băgă bătrânul Chevrolet în marşarier şi dădu cu 
spatele. Polițistul întoarse, vrând să pornească după el. 
Reacher aşteptă până ce polițistul făcu jumătate de 
manevră, apoi băgă în viteză, ţâşni din nou înainte 
strecurându-se pe lângă el. Apoi făcu stânga, dreapta şi din 
nou stânga. 

Continuă să meargă înainte, la nesfârşit. Trecu de 
biserică şi de vechiul hotel, pentru a patra oară. Apoi din 
nou pe lângă pensiune. Uşa era deschisă. Văzu cu coada 


ochiului un individ ieşind. Un tip tânăr. Înalt, blond şi slab. 
Ochi albaştri, tuns scurt şi smead. Reacher puse frână şi 
întoarse capul. Dar tipul dispăruse repede după colţ. 
Reacher observă în oglindă că maşina care-l urmărea se 
afla la trei străzi distanţă, spre vest. Făcu stânga, dreapta, 
descriind cercuri largi, lipsite de sens. 

Pe tipul blond nu îl mai văzu. În schimb, îl văzu pe poliţist 
încă de două ori. Tipul adulmeca prin toate intersecțiile ca 
şi când ar fi avut tot timpul din lume. Ceea ce era adevărat. 
Drumul său era închis la ambele capete. Reacher era prins 
în capcană şi era conştient de asta. 

Venise timpul să dea piept cu ei. 


Reacher opri lângă bordura din faţa restaurantului şi 
cobori din camioneta lui Vaughan. Se aşeză cu spatele lipit 
de una dintre ferestrele mari ale localului. Îi plăcea să 
creadă că, indiferent cât de necopţi ar fi fost poliţiştii din 
Disperare, n-ar fi riscat să deschidă focul câtă vreme s-ar fi 
aflat şi alţi oameni în bătaia puştii. În spatele său, se aflau 
nouă clienţi care luau prânzul. 

Reacher îşi desfăcu nasturii de la manşete şi îşi suflecă 
mânecile. Îndoi mâinile, îşi roti de câteva ori capul pentru a- 
şi relaxa muşchii gâtului. După care aşteptă. 

Două minute şi patruzeci de secunde mai târziu Regina 
Vic apăru dinspre vest. Opri şi rămase pe loc în faţa lui, ca şi 
când tipul nu reuşea să proceseze informaţia. Camioneta 
parcată. Suspectul stând pur şi simplu nemișcat. Apoi 
pauza luă sfârşit, iar polițistul, lăsând motorul să meargă, 
cobori din maşină în mijlocul drumului. Scoase Glock-ul de 
la centură şi îl îndreptă spre el, ţinându-l cu ambele mâini. 

— Treci în maşină, tună el. 

— Va trebui să mă obligi. 

— O să trag. 

— N-o s-o faci. 

Tipul rămase o clipă perplex, apoi îşi îndreptă privirea 
spre ceea ce se petrecea în restaurant. 


— Treci în maşină, răcni din nou. 

Reacher spuse. 

— Nu conta pe mine. 

Polițistul se opri. Apoi se trase înapoi spre portiera 
şoferului. Cu pistolul aţintit asupra lui Reacher, dibui prin 
geamul de la maşină şi apucă cu cealaltă mână microfonul. 
Îl duse la gură şi apăsă pe buton. Rosti: 

— Bro, vino urgent la restaurant. 

Închise butonul, puse microfonul la loc în maşină şi prinse 
din nou pistolul cu ambele mâini. 

Cronometrul începuse să ticăie. Reacher nu putea aştepta 
apariţia celuilalt. 

— Băi, tăntălăule, strigă Reacher. Nu eşti în stare să 
rezolvi treaba de unul singur? 

Polițistul strânse din buze şi păşi pe trotuar, fixându-şi 
ţinta cu pistolul. 

Reacher îşi ţinu spatele lipit de fereastră şi sprijini 
călcâiul drept de baza peretelui. Polițistul se mai apropie cu 
un pas. Ţeava Glock-ului se afla la mai puţin de treizeci de 
centimetri de gâtul lui Reacher. 

Să iei arma unui tip gata s-o folosească nu este 
întotdeauna greu. Să o iei de la unul deja hotărât să nu o 
folosească devenea şi mai uşor. Polițistul desprinse mâna 
stângă de pe armă şi o întinse ca să-l apuce pe Reacher de 
guler. Reacher alunecă spre dreapta, se sprijini puternic cu 
spatele de geam şi ţâşni în direcţia lui. Repezi braţul stâng 
în sus cu o mişcare fulgerătoare şi apoi îl cobori apucând 
pistolul şi ambele mâini ale poliţistului. Răsuci cu forţă şi 
îndepărtă imediat pistolul din faţa sa. Îl îndreptă cu ţeava în 
jos, apoi, privindu-l ţintă pe poliţist, zâmbi scurt şi 
sprijinindu-se pe călcâiul înfipt în perete îi aplică o lovitură 
de cap direct în piramida nazală. 

Individului i se înmuiară picioarele, iar Reacher îl făcu să 
îngenuncheze pe caldarâm. Tipul se lăsă să alunece mai 
mult sau mai puţin vertical, dar Reacher continua să-i ţină 
mâna răsucită în sus, spre spate, în aşa fel încât încheietura 


cotului să fie dislocată sub propria-i greutate. Urlă, iar 
Glock-ul se desprinse cu uşurinţă. 

Reacher dădu ocol Reginei Vic şi smuci portiera. Aruncă 
Glock-ul în maşină, se strecură la volan şi îşi fixă strâns 
centura de siguranţă. Băgă în marşarier, îndepărtându-se 
de camionetă. Răsuci volanul ajungând în dreptul ei, cu faţa 
spre est. Aşteptând. 

Cea de-a doua Regina Vic apăru în treizeci de secunde. 
Ţâşni de după un colţ, se clătină puţin, apoi acceleră de-a 
lungul străzii înguste, în direcţia restaurantului, rapid şi 
puternic. 

Când se apropiase la treizeci de metri, Reacher apăsă 
acceleraţia până la podea şi o lovi frontal. Tablele se 
îndoiră, iar capotele zburară cât colo. Geamurile se făcură 
zob, iar airbagurile explodară. Reacher se trezi proiectat în 
spate, imobilizat în centura de siguranţă. Apoi airbag-ul se 
dezumflă şi el rămase țintuit de tetieră. Înşfacă Mossbergul 
din suportul aflat între scaune, forţă portiera înţepenită în 
aripa contorsionată, o deschise şi ieşi din maşină. 

Tipul celălalt nu purtase centura de siguranţă. Zăcea de-a 
curmezişul scaunului cu sângele şiroindu-i din nas şi gură. 
Reacher era convins că ambele maşini erau scoase din 
circulaţie, dar ca să fie sigur trase două focuri cu 
Mossbergul în cauciucuri. Apoi aruncă puşca înapoi în 
prima Regina Vic, o ocoli şi se urcă în Chevroletul lui 
Vaughan. Se retrase în marşarier de la locul accidentului. 
Chelneriţa şi cei nouă clienţi se holbau cu toţii pe fereastră. 
Doi dintre ei se scotoceau în căutarea telefoanelor mobile. 

Reacher zâmbi. Pe cine mai sunaţi acum? 

Întoarse camioneta şi porni spre nord, în direcţia Străzii 
Principale, o luă din nou la dreapta şi apoi drept spre est. 
Simţi asperităţile drumului din Disperare sub cauciucuri în 
timp ce accelera până la nouăzeci pe oră, dar zgomotul era 
mai slab decât înainte. Nu auzea prea bine din cauza 
airbag-ului şi a celor două bubuituri de Mossberg. 


Douăsprezece minute mai târziu maşina trecu 
hurducându-se peste rostul de dilataţie şi intră pe şoseaua 
către Speranţa. 


CAPITOLUL CINCI 


Reacher bănuia că Vaughan pusese capul pe pernă puţin 
după ora nouă a acelei dimineţi, adică în urmă cu şase ore. 
Opt ore de odihnă însemnau ora cinci. Sau poate era deja 
trează. Unii oameni dorm mai prost în timpul zilei decât 
noaptea. Hotări să meargă să mănânce. Numai în cazul în 
care o găsea acolo, i-ar fi lăsat cheile şi banii. 

Ea era acolo. Singură în separeul în care stătuseră 
împreună. În faţa ei se găseau o farfurie goală şi o ceaşcă 
plină cu cafea. Părea obosită. 

Încuie camioneta şi intră, aşezându-se de cealaltă parte a 
mesei. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc ceva. 

— Te-ai dus în Disperare. În camioneta mea. Eram sigură 
că aşa o să faci. 

— Am fost nevoit. 

— Sunt convinsă. 

— Este o bază militară nouă, chiar la marginea oraşului. 
Ce caută acolo? 

Vaughan zise: 

— Peste tot sunt baze militare. 

— Asta este o unitate de luptă a Poliţei Militare. De ce-ar 
amplasa un asemenea dispozitiv acolo? 

Vaughan rosti: 

— Nu ştiu de ce. Pentagonul nu dă explicaţii 
departamentelor de poliţie vecine. 

Chelneriţa îi aduse lui Reacher o ceaşcă şi îi turnă cafea 
din cafetieră. Vaughan întrebă: 

— Ce face, mai exact, o unitate de luptă a Poliţiei Militare? 

Reacher sorbi din cafea. 

— Apără lucruri. Convoaie sau instalaţii. 

— Ce lucruri sunt de apărat în Disperare? 

— Exact, sublinie Reacher. 


— Şi zici că cei din Poliţia Militară te-au determinat să 
intri în oraş? 

— A fost mai sigur aşa. Te-ar fi verificat după plăcuţa de 
înmatriculare dacă n-aş fi făcut-o. 

— Şi ai trecut cu bine? 

— Maşina ta e în regulă. Deşi nu este tocmai a ta, nu-i 
aşa? 

— Ce vrei să spui? 

— Cine este David Robert Vaughan? 

Privi în gol pentru o clipă. Apoi răspunse: 

— Te-ai uitat în torpedou. La acte. 

— Un tip înarmat a vrut să le vadă. 

— Un motiv întemeiat. 

— Deci, cine este David Robert? 

Vaughan rosti: 

— Soţul meu. 

Privirea ei se mută pe ceaşca plină cu cafea: 

Reacher zise: 

— N-am ştiut că eşti măritată. 

— Asta pentru că nu ţi-am spus, remarcă ea. 

Apoi rămaseră tăcuţi o vreme. Reacher vorbi din nou: 

— Astăzi cred că l-am văzut pe bărbatul lui Lucy 
Anderson. 

— În Disperare? 

— leşind din pensiune. 

— Asta-i pe lângă Main Street. 

— Evitam străzile circulate, spuse Reacher. E o poveste 
lungă. 

— Şi? 

— DP din Disperare este temporar în criză de personal. 

— L-ai scos din circulaţie pe unul din ei? 

— Pe amândoi şi maşinile lor. 

— Eşti absolut incredibil. 

— Nu, sunt un bărbat care respectă o regulă. Dacă ceilalţi 
mă lasă în pace, îi las şi eu. Dacă nu, nu. 

— Or să vină să te caute aici, avertiză Vaughan. 


— Fără îndoială. Dar nu prea curând. Or să bolească vreo 
două zile. Apoi vor urca din nou în şa. 

Reacher o lăsă singură pe Vaughan cu cheile pe masă, în 
faţa ei şi porni pe Third Street. Se opri la o farmacie de 
unde cumpără un aparat de ras. Apoi îşi luă şosete şi 
lenjerie de la un magazin cu haine demodate de lângă un 
supermarket. În magazinul de feronerie aflat la capătul 
vestic al First Street găsi un raion cu pantaloni de salopetă 
din doc şi bluze de flanel. Îmbrăcăminte tipic americană 
fabricată în China sau Cambodgia. Îşi alese o pereche de 
pantaloni kaki-închis şi o bluză de culoarea pământului. 
Duse cumpărăturile înapoi la motel unde se bărbieri şi făcu 
un duş, se şterse după care se îmbrăcă. Înghesui toate 
hainele vechi la coşul de gunoi. Era mai bine decât să le 
spele. 

leşi din cameră şi trecu pe lângă şirul lung de camere ale 
motelului. Bătu la fiecare uşă şi aşteptă. Lucy Anderson n- 
avea unde să fie în altă parte. Nu văzuse un alt loc de 
înnoptat în oraş. Un minut mai târziu ea deschise una 
dintre uşi. Părea tânără şi lipsită de apărare. Îngrijorată şi 
ostilă. 

El rosti: 

— Sunt sigur că l-am văzut ieri pe soţul tău. În Disperare. 

Figura i se îndulci: 

— Era bine? 

— Aşa mi s-a părut. 

— Şi ce-ai de gând să faci cu el? 

— Tu ce-ai vrea să fac cu el? 

Obrazul ei se apropie din nou de al lui. 

— Să-l laşi în pace. 

— Eu îl las în pace. După cum ţi-am spus, nu sunt poliţist. 

— Nu te cred. Eşti poliţist. 

Recepţionera motelului ieşise din birou, cam la o sută de 
metri în stânga lui Reacher. Era o femeie voinică, în jur de 
cincizeci de ani. Îi observă pe Reacher şi pe fată, se opri şi-i 


privi cu atenţie. Apoi porni în direcţia lor. Reacher şi-o 
imagină genul băgăcios. Făcu un pas înapoi. 

Lucy întoarse capul şi-o observă pe recepţioneră 
apropiindu-se, apoi se retrase în cameră şi trânti uşa. 
Reacher se întoarse, dar ştia că era prea târziu. Femeia se 
afla deja destul de aproape. 

— Ar fi bine să laşi fata în pace, spuse ea. Dacă vrei să stai 
aici. 

— Încercam să o ajut. 

— Ar trebui să cercetezi delicte reale. 

Reacher zise: 

— Eu nu anchetez niciun delict. Nu sunt poliţist. 

Femeia nu-i răspunse. 

Reacher întrebă: 

— Care delicte reale? 

— Tulburarea liniştii publice. La fabrica de metale din 
Disperare. Ar trebui să te întrebi de ce zboară avionul în 
fiecare noapte. 

— Nu sunt inspector de la Protecţia Mediului. Nu sunt 
niciun fel de inspector. 

Când se afla la jumătatea drumului spre camera lui, 
maşina de serviciu a lui Vaughan apăru pe stradă 
apropiindu-se cu viteză. Frână cu putere oprindu-se cu 
radiatorul la nici trei centimetri de el. Ea se aplecă pe 
fereastră şi rosti: 

— Urcă. 

Reacher întrebă: 

— Am de ales? 

— O să-mi folosesc pistolul şi cătuşele dacă trebuie. Treci 
în maşină. 

Hotărârea i se citea în încleştarea maxilarului. Aşa că el 
se conformă. 

Vaughan îl aşteptă până trase uşa după el şi zise: 

— Am primit un telefon din amabilitate. De la cei din 
Disperare. Vin după tine. 

— N-au cum. Nici nu s-au trezit încă. 


— Vin cei din garda civilă. Toţi patru. 

— Înţeleg că mă ascund în maşina ta? 

— Chiar aşa. 

— Crezi că am nevoie de protecţie? 

— Oraşul meu are nevoie de protecţie. Nu vreau bătăi de 
stradă. 

Întoarse maşina în parcarea motelului şi porni în viteză 
în direcţia din care venise. 

Reacher vorbi: 

— Aş putea să plec din oraş. 

— Ca să mergi unde? 

— În Disperare, fireşte. Acolo n-am cum să dau de bucluc, 
nu-i aşa? Poliţiştii sunt încă în spital, iar cei din garda civilă 
vor fi aici până mâine dimineaţă la ora şase când se 
deschide fabrica. 

Vaughan rămase tăcută o clipă, apoi spuse: 

— A mai apărut o fată în oraş, astăzi. A venit cu băiatul 
care aprovizionează supermarketul. A adus-o cu maşina. E 
la fel ca Lucy Anderson, doar că nu e blondă, ci brunetă. Stă 
şi priveşte fix spre vest ca şi când ar aştepta veşti din 
Disperare. 

— De la un iubit sau un soţ? 

— Probabil. 

— Un iubit sau un soţ probabil mort, caucazian, în jur de 
douăzeci de ani, unu şaptezeci înălţime, şaizeci de 
kilograme? 

— Probabil. 

— Ar trebui să mă duc acolo. 

Vaughan trecu pe lângă bufet şi continuă să meargă. 
Deplasare doar de dragul deplasării. Curţi mici, garduri de 
scânduri, cutii de scrisori cocoţate în vârful ţăruşilor care 
stăteau în oricare alt unghi în afară de cel de nouăzeci de 
grade. 

— Ar trebui să mă duc acolo, zise din nou Reacher. 

Vaughan încuviinţă din cap. 


— Aşteaptă până ajung aici cei din garda civilă. Doar nu 
vrei să te întâlneşti cu ei pe drum. 


Pentru a doua oară în ziua aceea, Vaughan îşi abandonă 
maşina de serviciu şi plecă acasă pentru a aduce camioneta. 
Reacher conduse maşina spre o zonă liniştită a drumului, o 
parcă la umbra unui copac şi rămase acolo privind traficul 
de pe First Street. Lumina zilei se risipea cu rapiditate. 
Lumea devenea cenuşie şi nemişcată. 

La şase şi treizeci şi două de minute observă vechea 
camionetă trecând prin raza lui vizuală. Sosea cu viteză din 
direcţia oraşului Disperare. Şoferul şi alţi trei pasageri. 
Bărbaţi corpolenţi. 

Garda civilă din Disperare. 

Reacher aşteptă o clipă, apoi porni motorul vechiului 
Chevrolet şi plecă de lângă bordură. Privi în oglindă. 
Camioneta lor se afla cam la o sută de metri în spatele său, 
îndreptându-se în direcţie opusă. În faţă, drumul era liber. 
Forţă acceleraţia până la nouăzeci la oră. Cinci minute mai 
târziu trecea peste rostul de dilataţie şi se lansa într-o cursă 
zgomotoasă spre vest. 

Optsprezece kilometri mai departe se afunda în labirintul 
de străduţe din centrul Disperării. Primul punct pe ordinea 
de zi era pensiunea. Trase la bordură, opri motorul şi 
cobori geamul. În depărtare se auzea zgomotul avionului 
care lua altitudine cu greutate. Ora şapte. Avionul Piper sau 
Cessna decolând din nou. Ar trebui să te întrebi de ce 
zboară avionul în fiecare noapte, spusese recepţionera de 
la motel. 

Poate-mi voi pune întrebarea. Într-o zi. 

leşi din maşină. Pensiunea avea un panou pe zidul de 
lângă uşă. Camere de inchiriat. Nu era genul de loc 
preferat de Reacher. Asemenea stabilimente însemnau 
stabilirea în acelaşi loc mai mult timp decât era el interesat. 
În mod obişnuit închiriau cu săptămâna, iar în camere 


aveau plite electrice pentru gătit. Practic, aceleaşi lucruri 
ca într-o gospodărie. 

Urcă cele câteva trepte de piatră şi împinse uşa de la 
intrare. Era deschisă. Înăuntru mirosea a praf şi a varză. În 
interior se aflau alte patru uşi, de un verde prăfuit, toate 
închise. Din experienţa lui Reacher, un supraveghetor şi-ar 
fi ales întotdeauna o cameră la parter, imediat lângă 
intrare, pentru a monitoriza intrările şi ieşirile. Era 
cunoscut faptul că acei chiriaşi care aveau restanţe 
obişnuiau să se fofileze chiar înainte de plata ultimei chirii. 

Optă pentru uşa de la baza scărilor. Avea cel mai bun 
potenţial de supraveghere. Ciocăni şi aşteptă. După un lung 
moment de aşteptare uşa se deschise dând la iveală un 
bărbat slab într-o cămaşă albă cu cravată neagră. Tipul se 
apropia de şaptezeci de ani, iar cămaşa lui nu era tocmai 
curată. 

— Vă pot ajuta? rosti bătrânul. 

— Caut un prieten, zise Reacher. Am auzit că locuieşte 
aici. E tânăr şi voinic. Smead, cu părul scurt. 

— Nu-i nimeni aici de felul ăsta. 

— Dar celălalt tip, mai scund, slăbuţ, cam la douăzeci de 
ani? 

— Nu-i nimeni aici, nici mare, nici Mic. 

Reacher zise: 

— Pot să văd camerele? 

— Crezi că te mint? 

— Sunt un tip suspicios. 

— Ar trebui să sun la poliţie. 

— Dă-i drumul. 

Bătrânul se retrase în întunericul camerei şi ridică 
receptorul. Reacher traversă holul şi încercă uşa de vizavi. 
Era încuiată. Se înapoie, iar bătrânul spuse: 

— La poliţie nu răspunde nimeni. 

Reacher zâmbi. Disperare era în ilegalitate. Exact cum îi 
plăcea lui. 

— Deci, suntem doar noi doi, rosti el. 


Bătrânul acceptă inevitabilul. Extrase un mănunchi de 
chei din buzunar şi i-l întinse. 

Existau unsprezece camere la parter, patru la etajul unu 
şi alte patru la etajul doi. Toate erau la fel. Toate goale. 
Fiecare avea un pat metalic îngust lângă unul dintre pereţi. 
Aşternuturile fuseseră spălate de atâtea ori încât 
deveniseră transparente. Aproape de capătul fiecărui pat se 
găsea câte o masă de bucătărie din lemn de pin cu câte o 
plită electrică cu două ochiuri. Minimum de confort, fără 
îndoială, dar extrem de ordonat. Podelele erau măturate. 
Paturile făcute ordonat. 

Reacher rămase în pragul uşii fiecărei camere mirosind 
aerul şi ascultând ecourile unor eventuale recente plecări 
precipitate. Dar nu descoperi nimic în niciuna dintre cele 
unsprezece camere. Cobori la parter, dădu înapoi cheile 
bătrânului cerându-şi scuze. 

Conduse bătrânul Chevrolet al lui Vaughan de-a lungul 
străzii, către hotel. Se opri pentru o clipă în faţa bisericii. Pe 
toată lăţimea clădirii se găsea o inscripţie: Congregația 
Sfârşitul. Pe una dintre ferestre era un poster: Momentul 
este aproape. Un citat din Apocalipsa Sf. loan. Capitolul 
unu, versetul trei. Reacher îl recunoscu. Celălalt geam avea 
un poster asemănător. Sfârşitul este aproape. În interior 
clădirea era la fel de întunecată ca şi mesajele de afară. 

Reacher ieşi, se întoarse în Chevrolet şi porni spre hotel. 
Şi-l amintea din incursiunile repetate de peste zi ca fiind 
cam neîngrijit. Noaptea arăta şi mai rău, ca o puşcărie 
orăşenească în Praga sau poate în Varşovia. În interior avea 
o sufragerie pustie şi neospitalieră în partea stângă şi un 
bar părăsit în dreapta. În faţă se afla o recepţie părăsită. 

Atunci când cercetezi un hotel, punctul de plecare este 
registrul clienţilor. Ceea ce, de-a lungul anilor, devenise din 
ce în ce mai dificil. De când cu computerele erau o grămadă 
de taste de apăsat şi parole de spart. Dar Disperare se afla 
în afara timpului. Registrul era o carte mare, pătrată, 
legată în piele roşie uzată. Conform registrului, ultima 


cameră fusese închiriată în urmă cu şapte luni, unui cuplu 
din California, care rămăsese două nopți. 

Reacher părăsi hotelul fără să fi văzut nici ţipenie de om 
şi se urcă din nou în Chevrolet. Următoarea oprire se afla la 
două străzi distanţă. 

Barul oraşului ocupa o felie din parterul unui alt cub 
neîngrijit de cărămidă. O încăpere lungă şi îngustă. Lumină 
slabă. Fără muzică. Clienţii erau, în exclusivitate, bărbaţi. 
Aglomeraţia obişnuită de după programul de lucru. Toţi 
păreau obosiţi, morocănoşi şi cu toţii beau bere. 

Reacher păşi în semiîntuneric în tăcere. Toate capetele se 
răsuciră spre el şi toate perechile de ochi îl studiară. Un 
străin în casa lor. Reacher rămase nemişcat îngăduindu-le 
să-l studieze din cap până-n picioare. Cu siguranţă un 
străin, dar nu genul cu care ţi-ar conveni să te încurci. Apoi 
se aşeză pe un scaun înalt şi îşi sprijini coatele de bar. Era 
construit din mahon şi nu se potrivea cu pereţii care aveau 
lambriuri de pin. Pereţii erau acoperiţi cu oglinzi înrămate. 

Barmanul era un bărbat corpolent care se apropia de 
patruzeci de ani. Nu părea prea amabil. Reacher ridică din 
sprâncene şi făcu cu ochiul, dar nu primi niciun răspuns. 

Un oraş-satelit. 

Îşi răsuci scaunul ajungând cu faţa spre încăpere. 

— Atenţie, băieţi, rosti el. Nu sunt muncitor în siderurgie 
şi nici nu caut de lucru. Sunt pur şi simplu în trecere şi 
vreau să beau o bere. 

Priviri ursuze şi duşmănoase. 

Reacher spuse din nou. 

— Primului tip care vorbeşte cu mine îi plătesc salariul pe 
o săptămână. 

Niciun răspuns. 

Reacher se întoarse şi îl ţintui pe barman cu privirea. 

— Dă-mi o bere altfel încep să-ţi întorc localul pe dos. 

Barmanul se mişcă, dar nu în direcţia automatelor de 
bere, ci în cea a telefonului. Ridică receptorul şi formă un 
număr cu multe cifre. Reacher aşteptă. Tipul rămase 


ascultând o sumedenie de apeluri, apoi prinse să mormăie 
ceva. Se opri şi puse telefonul în furcă. 

— Căsuţa vocală, zise. 

— Nu-i nimeni acasă, spuse Reacher. Deci suntem doar 
noi doi. O să iau un Budweiser, fără pahar. 

Barmanul se hotări să n-o facă pe eroul. Ridică din umeri 
şi scoase o sticlă rece de sub tejghea. O deschise. Spuma 
ieşi din gâtul sticlei prelingându-se de-a lungul ei. Reacher 
extrase o bancnotă de zece, o împături pe lungime astfel 
încât să nu se onduleze şi-o aşeză în faţa lui. 

— Caut un tip masiv, zise el. Tânăr, în jur de douăzeci de 
ani. 

— Nu-i nimeni pe-aici de genul ăsta. 

— L-am văzut în după-amiaza asta. În oraş. 

— Nu pot să te-ajut. 

— Dar ce poţi să-mi spui despre celălalt tip: aceeaşi 
vârstă, mult mai mic, unu şaptezeci. 

— Nu l-am văzut. 

Reacher plimbă sticla de colo, colo. 

— Ai lucrat vreodată la fabrică? 

— Acum câţiva ani. 

— Şi-apoi? 

— M-a mutat aici. 

— Cine te-a mutat? 

— Domnul Thurman. El e proprietarul fabricii. 

— Şi al barului? 

— Este proprietarul tuturor lucrurilor de aici. 

— Avionul care zboară în fiecare noapte e tot al lui? 

— Nimeni în afară de el nu mai are avion. 

— Unde se duce? 

— Eu nu pun întrebări. 

Reacher mai luă o gură de bere. Barmanul nu se dezlipea 
de lângă el. Reacher privi scurt în oglinzi. Observă reflecţia 
reflecţiilor. 

— Aveţi vreun doctor în oraş? 

Barmanul clătină din cap. 


— La fabrică există un punct de prim ajutor. 

— Cu vreun vehicul? 

— O ambulanţă veche. E o fabrică mare. Acoperă o 
suprafaţă întinsă. 

— Fabrica plăteşte pensie de handicap dacă se întâmplă 
vreun accident? 

— Domnul Thurman are grijă de oameni dacă li se 
întâmplă vreun accident de muncă. 

Reacher încuviinţă din cap şi tăcu din nou. Șase minute, 
îşi zise el. Lucrez la berea asta de şase minute. Peste 
maximum zece trebuie să plec. Aşteptă ca barmanul să 
spargă tăcerea, ca şi când ar fi fost obligaţia lui. Ca şi când 
aşa i s-ar fi spus să procedeze. 

Tipul rosti: 

— Acum o sută de ani existau doar şapte kilometri şi 
jumătate de şosea asfaltată în Statele Unite. 

Reacher nu răspunse. 

Tipul urmă: 

— Apoi s-au construit drumuri orăşeneşti, apoi naţionale, 
apoi autostrăzi. Oraşele au rămas pe din afară. Pe vremuri 
ne aflam pe drumul naţional spre Denver. Acum oamenii 
folosesc autostrada 1-70. 

Reacher observă: 

— De-aici şi hotelul aproape desfiinţat şi senzaţia de 
izolare. 

— Aşa cred. 

Unsprezece minute, îşi zise Reacher. Mai avea opt până 
să plece. Doar dacă nu soseau mai devreme. 

Ceea ce se şi întâmplă. 

Reacher privi spre dreapta şi văzu doi tipi din garda civilă 
intrând pe la ieşirea de incendiu. Se uită în oglindă şi-i 
descoperi pe ceilalţi doi sosind prin faţă. 


Patru indivizi din garda civilă care se îndreptau spre est 
pentru a face o arestare prin surprindere nu era o acţiune 
care se anunţa prin telefon. Cel puţin nu în lumea noastră. 


Aşa încât, telefonul fusese o capcană menită să-l atragă pe 
Reacher spre vest, spre un teritoriu mai sigur. Fusese o 
invitaţie. 

Pe care Reacher o acceptase. 

lar barmanul nu telefonase la poliţie. Formase prea multe 
numere. Sunase de fapt pe celularul unuia dintre cei din 
garda civilă şi vorbise atât cât trebuia pentru ca 
interlocutorul să-l recunoască şi să-şi dea seama unde se 
afla  Reacher. De aceea devenise imediat atât de 
comunicativ şi prietenos, ca să-l reţină acolo pe Reacher. 

De aceea nu plecase Reacher de la bar. 

Tipul mare care vomitase noaptea trecută era unul dintre 
cei doi care veniseră prin faţă. Îl însoțea cel pe care-l 
trosnise Reacher în faţa restaurantului. Niciunul nu părea 
să fie în formă. Cei doi care intraseră pe uşa de incendiu 
arătau destul de mari şi sănătoşi, dar Reacher le putea face 
faţă. Patru contra unu, nu avea de ce să-şi facă griji. 

Apoi situaţia se schimbă. 

Doi dintre cei aflaţi în bar se ridicară în picioare. Îşi 
împinseră scaunele în spate făcând un pas înainte. Unul se 
alătură tipilor din spate, celălalt celor din faţă. Era posibil 
să fi fost fraţii celor din garda civilă. Arătau la fel şi erau 
construiți la fel. 

Reacher strânse din dinţi şi simţi cum berea din stomac 
se acrise. Şase contra unu. Aproape cinci sute de kilograme 
contra o sută zece. Deloc încurajator. 

Sorbi ultimul strop de bere şi aşeză sticla înapoi pe 
şerveţel. Se răsuci cu scaunul şi reveni cu faţa la încăpere. 
Observă ceilalţi clienţi retrăgându-se lângă peretele 
îndepărtat. 

Ambele grupe de câte trei oameni înaintară un pas. 

Tipul corpolent aflat la aproape doi metri de uşa din faţă 
zise: 

— Te afli într-un rahat atât de mare, încât nu poţi să ieşi 
din el nici cu un excavator cu abur. 

Reacher spuse: 


— Cu mine vorbeşti? 

— Mai încape vorbă? 

Reacher rămase pe scaunul înalt încordat şi pregătit, dar 
fără să lase să se vadă. În aparenţă era calm şi relaxat. 
Fratele său Joe era mai mare cu doi ani, destul de 
asemănător ca fizic, dar complet diferit ca temperament. 
Joe intra în luptă fără tragere de inimă, încet şi raţional. Din 
cauza asta era un inamic de temut. Astfel că duşmanii lui se 
îndreptaseră spre fratele mai mic, Reacher. Prima dată 
când se confruntase cu patru derbedei de şapte ani, 
Reacher, care avea patru, simţise un adevărat fior de 
groază. Care se transformase în agresivitate. Explodase 
determinându-l să acţioneze, iar lupta se sfârşise. Când cei 
patru atacatori ieşiseră din secţia de pediatrie se ţinuseră 
la distanţă de el pentru totdeauna. Reacher învățase o 
lecţie foarte importantă. Loveşte repede şi cu forţă. la-ți 
revanşa din prima rundă. 

Se lăsă să alunece de pe scaunul înalt, se întoarse, se 
aplecă, înşfacă scaunul de oţel, îl răsuci şi îl azvârli cu toată 
forţa spre cei trei tipi aflaţi în fundul sălii. Înainte ca 
scaunul să-şi atingă ţinta, plonjă în cealaltă direcţie şi-l 
articulă pe tipul cel nou aflat lângă cel cu falca ruptă. i 
aplică o lovitură cu cotul, sec, drept în nas. Tipul căzu la 
pământ ca un copac. Reacher sări în lateral şi repezi acelaşi 
cot în urechea individului corpolent. După care, profitând 
de forţa impactului, reveni la cel cu falca ruptă şi îşi îngropă 
cotul adânc în măruntaiele lui. Bărbatul se aplecă în faţă. 
Reacher îl dădu de-o parte şi se răsuci fulgerător. 

Scaunul îşi atinsese ţinta. Unul dintre gardieni şi cel de-al 
doilea individ nou erau scoşi din circulaţie pentru moment. 
Zăceau întorşi, aplecaţi în faţă, cu scaunul încă rotindu-se 
cu zgomot la picioarele lor. 

Celălalt gardian era neatins. Se repezi în direcţia lui cu o 
expresie sălbatică pe faţă. Reacher se deplasă doi paşi după 
care îşi puse braţul stâng transformat în cârlig pe umărul 
bărbatului în vreme ce braţul drept îl apuca direct de 


mijlocul feţei. Individul se bălăbăni înapoi. Braţele lui 
Reacher se încleştau într-o îmbrăţişare de urs. Apoi îi 
repezi o lovitură de cap, din spate, care îşi atinse perfect 
ţinta. Nu la fel de eficientă ca una plasată din faţă, dar 
folositoare. Apoi se retrase în viteză şi îi tăie răsuflarea 
tipului corpolent izbindu-l cu putere de zid. Reacher îşi 
descleştă braţele şi merse în întâmpinarea celuilalt gardian 
în mijlocul încăperii. Pară o lovitură de dreapta şi lovi la 
rândul său cu braţul drept. Îl răsuci pe individ suficient de 
mult pentru a-l expune unei colosale lovituri de stânga în 
gât. 

Unul lungit la pământ până numeri la şapte, încă patru 
probabil până numeri la opt, tipul mare încă în funcţiune. 
Sosise timpul să o ia în serios. 

Barmanul spusese: Domnul Thurman are grijă de oameni 
dacă li se întâmplă vreun accident de muncă. Reacher îşi 
zise: Atunci să-i dăm ocazia. Indivizii ăştia îndeplinesc 
ordinele lui Thurman. Este limpede că nu se întâmplă nimic 
aici fără aprobarea lui Thurman. 

Gardianul din mijlocul camerei se rostogolea pe podea 
ţinându-se cu mâinile de gât. Reacher îi trimise un şut în 
coaste destul de tare cât să-i rupă cel puţin două, apoi se 
îndreptă spre cei doi indivizi pe care-i lovise cu scaunul. 
Unul dintre ei era ghemuit pe jos, protejându-şi antebraţul. 
Reacher puse talpa piciorului pe spinarea lui şi îl împinse cu 
putere în zid. Celălalt tip încasase lovitura cu muchia 
scaunului în piept. Avea probleme cu respiraţia. Reacher îi 
trase un şut în cap. Stătea bine până acum. Ceea ce îl 
contraria pe Reacher în adâncul său. Era pe cale să câştige 
o bătălie de şase la unu şi nu avea nimic în afară de două 
vânătăi pe umeri. O scosese la capăt mai bine decât putea 
spera. 

Apoi lucrurile începură să meargă ceva mai prost. 

Tipul voinic băgă mâinile în buzunarele de la pantaloni şi 
dădu la iveală două bricege. Eliberă prima lamă cu un clic, 
se opri o clipă, apoi o scoase şi pe a doua. Lui Reacher i se 


strânse stomacul. Nu suporta lamele. Armele puteau să 
rateze. Cuţitele nu. Cea mai bună apărare împotriva 
cuţitelor este distanţa. 

Reacher pescui un spectator din locul său, înşfacă scaunul 
pe care fusese aşezat şi îl ţinu ridicat în faţa sa. Fandă cu el 
ca un spadasin. Bărbatul ridică mâna dreaptă ca să-şi 
protejeze faţa şi primi lovitura în antebraţ. Reacher se dădu 
un pas înapoi după care lovi din nou cu putere. Unul dintre 
picioarele scaunului ajunse în plexul solar al individului, iar 
celălalt în gât. Bărbatul făcu un pas înapoi, după care se 
repezi cu toată forţa înainte, dând din mâini, cu lamele 
cuţitelor şuierând prin aer. 

Reacher se retrase. Pescui un alt spectator de la locul lui, 
apucă scaunul pe care stătuse şi îl aruncă în sus, cu putere. 
Tipul ridică ambele braţe şi primi lovitura drept în coate. 
Reacher fandă din nou, cu primul scaun pe care îl împinse 
cu toată forţa, nimerindu-şi adversarul sub coaste, iar cele 
peste o sută de kilograme ale bărbatului se înfipseră în 
capătul bont al piciorului de scaun. 

Tipul scăpă cuţitele, îşi puse amândouă mâinile pe stomac 
şi căzu în genunchi scuipând sânge. Încercă să se ridice la 
loc, dar nu reuşi. Se prăbuşi într-o parte şi se chirci ca o 
minge. 

Jocul se terminase. 

Reacher se aplecă să-i verifice pulsul şi constată că era 
slab şi neregulat. În buzunarul de la piept al cămăşii 
bărbatului, Reacher descoperi o stea cu cinci colţuri. Era 
făcută din cositor şi avea gravate în mijloc pe două rânduri: 
Garda Civila Orăşenească Disperare. Reacher o puse în 
buzunarul său. Mai găsi un mănunchi de chei şi un teanc 
subţire de bani. Păstră cheile şi lăsă banii. Apoi se uită în jur 
până îl descoperi pe barman. 

— Sună la fabrică, spuse Reacher. Să trimită ambulanţa 
încoace. Ai grijă de tipul ăsta. Nu arată deloc bine. 

Apoi îşi sorbi ultima picătură de bere, lăsă sticla pe 
tejghea şi ieşi în întunericul nopţii. 


CAPITOLUL SASE 


Seara, la nouă şi treizeci de minute, Reacher sărea înapoi 
peste rostul de dilataţie, iar la nouă şi treizeci şi cinci se afla 
în faţa bufetului. Se gândea că o va găsi pe Vaughan pe 
acolo. În felul ăsta, ar fi văzut camioneta parcată la bordură 
şi şi-ar fi dat seama că totul era în regulă. Sau cel puţin 
maşina ei era în regulă. 

Intră în încăpere cu gândul să-i lase cheile şi o zări pe 
Lucy Anderson, singură, într-unul din separeuri. Privea în 
gol şi zâmbea. Prima oară când o văzuse o catalogase ca 
nefiind sută la sută drăguță. Acum arăta al naibii de bine. 
Părea cu totul altă persoană. 

Îl observase, îi aruncă o privire şi îi zâmbi. Era un zâmbet 
ciudat. Radia satisfacţie, dar şi un uşor triumf. Ca şi când ar 
fi câştigat o victorie asupra lui. 

Întinse cheile camionetei casierei de la tejghea, iar femeia 
îl întrebă: 

— Mâncaţi cu noi astă-seară? 

Rămase o clipă pe gânduri. Adrenalina se risipise. Îi era 
foame. Niciun aport caloric de la micul dejun cu excepţia 
conţinutului sticlei de bere. Aşa că răspunse: 

— Da, rămân la cină. 

Se îndepărtă şi se strecură în separeul ocupat de Lucy 
Anderson. Ea îl privi peste masă şi îi adresă acelaşi zâmbet, 
la nesfârşit. 

— Ce e nou? întrebă el. 

— Tu ce crezi? 

— Ai veşti de la soţul tău. 

Ea zâmbi din nou. 

— Bineînţeles că am, spuse ea. 

— A părăsit Disperarea. 

— Bineînţeles. Acum n-o să-l mai prinzi. 

— N-am vrut nicio clipă să-l prind. 


— Serios, răspunse ea în felul exagerat şi sarcastic prin 
care tinerii vor să spună Mă crezi atât de idiot? 

— Nu sunt poliţist, zise Reacher. Am fost pe vremuri, 
acum nu mai sunt. 

Fata nu-i răspunse. Ştia că nu-l crede. 

— Sunt doar un străin în trecere pe aici, Lucy. Nu ştiu 
NIMIC. 

Ea zâmbi din nou. Fericire, triumf, victorie. 

Reacher întrebă: 

— Încotro a plecat soţul tău? 

— Întrebi ca şi când ţi-aş spune asta. 

Chelneriţa veni la masa lor, iar Reacher comandă cafea şi 
friptură. După plecarea ei, îşi întoarse din nou privirea spre 
Lucy şi zise: 

— Mai există şi alţii în situaţia în care te aflai tu, ieri. 
Chiar acum se află în oraş o fată care aşteaptă. 

— Sper să fie cât mai mulţi ca noi. 

— Mă gândesc că poate aşteaptă degeaba. Ştiu că acum o 
zi sau două a murit acolo un băiat. 

Lucy Anderson clătină din cap. 

— Imposibil, rosti ea. Niciunul dintre noi n-a murit. Aş fi 
aflat. 

— Dintre noi? 

— Cei în situaţia mea. 

— Cineva, totuşi, a murit. 

— Oamenii mor tot timpul. 

Chelneriţa îi aduse cafeaua. Luă o înghiţitură. Era bună. 
O privi din nou pe fată şi zise: 

— Îţi doresc noroc, Lucy, orice dracu' ai face sau oriunde 
dracu' ai merge. 

— Asta-i tot? Nu mai ai întrebări? 

— Am venit aici doar să mănânc. 

Mâncă de unul singur fiindcă Lucy Anderson plecă înainte 
să-i sosească friptura. Până la zece şi jumătate terminase de 
mâncat şi se întoarse la motel. Trecu pe la recepţie ca să 
plătească pentru încă o noapte. Închiria întotdeauna 


camera pentru o noapte chiar dacă avea de gând să rămână 
mai mult timp într-un loc. Era un ritual care-i oferea 
confort, menit să-i confirme libertatea absolută de mişcare. 

Se întoarse în camera lui şi făcu un duş, dar era prea 
agitat ca să poată dormi. Aşa că se îmbrăcă la loc şi ieşi să 
se plimbe. Într-un impuls de moment se opri la o cabină 
telefonică şi căută în carte numele lui David Robert 
Vaughan. Era acolo. Vaughan, D.R. cu adresa pe Fifth 
Street. 

Două străzi mai la sud. Poate că ar fi fost bine să arunce o 
privire. 


Fifth Street era, probabil, un loc drăguţ în care să 
locuieşti. Copaci, curţi, garduri mici, cutii de scrisori, case 
mărunte şi cochete care se odihneau tăcute în lumina lunii. 
Casa lui Vaughan avea în faţă o cutie de scrisori mare, 
montată pe un stâlp de lemn. Cutia avea scris Vaughan, pe 
ambele feţe, cu litere autocolante, înclinate. Fuseseră lipite 
cu grijă şi aliniate perfect. Lucru rar întâlnit de Reacher. 
Perfecta aliniere a celor şapte litere, una lângă alta, sugera 
o planificare riguroasă. 

De asemenea, casa şi curtea se situau la acelaşi standard 
de calitate. Curtea era acoperită cu pietriş auriu, iar tufele 
şi arbuştii ornamentali, tunşi atent şi egal, răsăreau printre 
pietre. 

Reacher nu era specialist în grădinărit, dar putea face 
diferenţa între îngrijit şi neglijent. Casa în sine era joasă, cu 
un singur nivel şi avea cam cincizeci de ani vechime. 
Zidurile şi acoperişul nu erau noi, dar fuseseră refăcute 
suficient de recent cât să capete o patină frumoasă. În 
interior nu se vedea nicio lumină, în afară de o mică sclipire 
verde la una dintre ferestre. Probabil bucătăria, probabil 
ceasul unui cuptor cu microunde. 

Pe vremuri, Reacher îşi câştigase existenţa urmărind 
clădiri întunecate. Îşi dezvoltase un instinct, iar acel instinct 


îi spunea că locuinţa lui Vaughan era goală. Atunci unde era 
David Robert? 

Poate lucrau amândoi de noapte. Unele cupluri alegeau 
să-şi sincronizeze astfel programul. Poate că David Robert 
era asistent sau medic sau lucra noaptea la construcţia de 
autostrăzi. Sau poate era şofer de cursă lungă, actor sau 
muzician şi făcea turnee lungi. 

Reacher nu era o fiinţă sociabilă, dar în acel moment 
simţea nevoia să se afle printre oameni. Nu era nici 
unsprezece jumătate şi totuşi nu se vedea nici ţipenie de 
om. Se întoarse spre nord, pe Second Street, privi în vest şi 
observă camioneta lui Vaughan exact în locul în care o 
lăsase parcată. Vizibilă în luminile de la bufet. Îşi dădu 
seama că bufetul era singurul loc în care putea găsi oameni. 

Găsi trei. Chelneriţa, un tip între două vârste singur într- 
un separeu care avea o sumedenie de cataloage cu 
tractoare împrăştiate pe masa din faţa lui şi o fată de 
origine hispanică, înspăimântată, singură într-un alt 
separeu care nu avea nimic în faţă. 

Brunetă, nu blondă, spusese Vaughan. 

Era  mărunţică şi avea doar optsprezece sau 
nouăsprezece ani. Tenul aproape smead şi părul negru, 
drept, încadrau o faţă cu frunte înaltă şi ochi imenşi. Ochii 
erau căprui şi păreau două hăuri de teroare şi tragedie. 
Reacher îşi închipui că are un zâmbet frumos, dar că nu-l 
exersa prea des. Era îmbrăcată cu o jachetă cu emblema 
echipei de baseball San Diego Padres, iar pe dedesubt 
purta un tricou albastru. Pe masa din faţa ei nu se afla 
nimic. 

Reacher se apropie de capătul tejghelei la care stătea 
chelneriţa. 

— Fata aia, şopti el. Nu a comandat? 

— Nu are bani. 

— Întreab-o ce vrea. Plătesc eu. 

Apoi se aşeză într-un alt separeu de unde putea să o 
urmărească fără să fie remarcat. 


O văzu pe  chelneriţă  adresându-i-se, observă 
surprinderea de pe chipul fetei, apoi îndoiala, apoi refuzul. 
Chelneriţa trecu pe lângă separeul lui Reacher şi-i şopti: 

— Zice că îi este imposibil să accepte. 

Reacher spuse: 

— Du-te înapoi şi zi-i că nu-i nimic necurat la mijloc. Nu 
mă dau la ea. Spune-i că am fost şi eu înfometat şi lefter. 

Chelneriţa făcu întocmai. De data asta fata acceptă. Arătă 
cu degetul câteva preparate din meniu. Apoi se răsuci spre 
el şi îşi înclină capul în semn de mulţumire, plină de 
demnitate, după care rămase din nou nemişcată. 

Chelneriţa se întoarse glonţ la Reacher, iar el comandă 
cafea. Femeia şopti: 

— Nota de plată a fetei va fi nouă cincizeci. A ta, un dolar 
şi jumătate. 

Reacher scoase o hârtie de zece şi trei de unu din 
buzunar şi le împinse pe masă. Chelneriţa le luă, îi mulţumi 
şi întrebă: 

— Deci când ai fost înfometat şi lefter? 

— Niciodată, răspunse Reacher. 

— Ai inventat asta ca să o faci să se simtă mai bine? 

— Câteodată trebuie să-i convingi pe oameni. 

— Eşti un tip de treabă, adăugă ea. 

Reacher o urmărea pe fata hispanică de la distanţă cum 
mănâncă un sandvici cald cu ton şi brânză topită şi bea un 
shake de ciocolată. Bună alegere: proteine, carbohidrați, 
puţin zahăr. Dacă ar fi mâncat aşa în fiecare zi ar fi ajuns să 
cântărească o sută de kilograme înainte de a împlini 
treizeci de ani, dar ţinând cont de efortul depus în timpul 
drumului, un meniu consistent era o alegere înţeleaptă. 

Reacher văzuse o mulţime de oameni făcând ce făcea fata 
hispanică, în cafenele şi bufete, lângă staţiile de autobuze 
sau gări. Se adăpostea la căldură, făcea economie de 
energie şi pierdea vremea. Îndura. 

Apoi se mişcă. Alunecă pe bancheta de vinilin după care 
se ridică în picioare cu o mişcare uşoară şi delicată. 


Ajunsese la un soi de hotărâre şi se apropie de separeul lui 
Reacher. Se opri cam la un metru distanţă şi rosti: 

— Mulţumesc pentru masă. 

Vocea îi era asemenea fizicului. 

Reacher întrebă: 

— Ai bani pentru micul dejun de mâine? 

Ea rămase o clipă nemişcată, apoi dădu din cap că nu. 

— Dar pentru motel? 

— De-asta nu mai am bani. Am plătit pentru trei nopţi. Mi- 
am dat toţi banii. 

— Trebuie să mănânci. 

Fata nu zise nimic. Reacher socoti: zece dolari o masă fac 
treizeci pe zi, ori trei zile, nouăzeci, plus zece pentru 
cheltuieli neprevăzute sau telefoane. Scoase cinci bancnote 
de douăzeci din sulul de bani şi le răsfiră pe masă. Fata 
spuse: 

— Nu pot să accept. N-am cum să ţi-i dau înapoi. 

— Dă-i mai departe. Ştii ce înseamnă asta? 

— Nu sunt sigură. 

— Peste nişte ani, când te vei afla într-un local şi vei vedea 
pe cineva care are nevoie de o masă. Îl vei ajuta la rândul 
tău. 

Fata încuviinţă din cap. 

— Aş putea face asta. Se apropie şi luă banii. Mulţumesc, 
mai spuse. 

— Nu-mi mulţumi mie. Mulţumeşte-le celor care m-au 
ajutat de-a lungul timpului. 

— Ai fost vreodată în oraşul Disperare? 

— De patru ori în ultimele două zile. 

— Ai văzut pe cineva pe-acolo? 

— Am văzut o mulţime de oameni. 

Fata se apropie sprijinindu-şi şoldurile suple de tăblia 
mesei, apoi puse pe suprafaţa melaminată o geantă ieftină 
de vinilin şi începu să scotocească în interiorul ei. Dădu la 
iveală un plic din care scoase o fotografie. 

— L-ai văzut pe bărbatul ăsta? 


Era o fotografie standard cincisprezece pe nouă. Hârtie 
lucioasă, fără bordură. Planul îndepărtat verde era o bucată 
de iarbă, iar prim-planul o bucată de tricou. Tricoul era 
purtat de un tip uscăţiv cam de nouăsprezece, douăzeci de 
ani. 

Nu tocmai uscăţiv. Deşirat şi adus de spate. 

Părea să aibă cam un metru şaptezeci şi şaizeci de 
kilograme. De origine hispanică, dar putea la fel de bine să 
fie maiaşă sau aztecă. Avea părul negru strălucitor şi 
pomeţii accentuaţi. 

Fata repetă: 

— L-ai văzut? 

Reacher întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Pe mine? Maria. 

— Şipe el? 

— Raphael Ramirez. 

— E iubitul tău? 

— Da. L-ai văzut? 

Reacher îl privi din nou pe Raphael Ramirez. Douăzeci de 
ani. Unu şaptezeci, şaizeci de kilograme. Părul, pomeţii. 

— Nu, rosti el. Nu l-am văzut. 


Fata părăsi localul. Reacher o urmări plecând, apoi o 
ridică pe chelneriţă de la cartea pe care o citea şi îi mai 
ceru cafea. 

— N-o să mai poţi dormi, îl avertiză ea. 

— Cât de des trece pe aici agentul Vaughan când e de 
serviciu, noaptea? întrebă el. 

Chelneriţa zâmbi. 

— Cel puţin o dată, răspunse. Luă cafetiera goală şi se 
întoarse la cartea ei, lăsându-i o cană aburindă pe masă. El 
se apropie şi mirosi aroma. Când ridică privirea observă 
maşina de serviciu a lui Vaughan alunecând pe şosea. 
Încetini ca şi când constatase întoarcerea camionetei sale. 
Dar nu opri. Merse mai departe. 


Reacher mai bău trei câni cu cafea. Citi un exemplar 
mototolit al ziarului din ziua precedentă din scoarță în 
scoarță, apoi se ghemui într-un colţ al separeului şi aţipi 
preţ de vreo oră. 

Părăsi bufetul la patru dimineaţa. 

N-o să mai poți dormi, îi spusese chelneriţa. 

Dar nu din cauza cafelei, îşi zise. 

Se ridică ducându-se la tejghea de unde luă cheile 
camionetei lui Vaughan. Chelneriţa ridică privirea, dar nu 
spuse nimic. 

Cinci minute mai târziu, Reacher sărea din nou peste 
rostul de dilataţie şi străbătea din nou Disperarea. Main 
Street era pustie şi tăcută. Nicio maşină pe şosea, niciun 
om pe trotuar. Secţia de poliţie era întunecată. Pensiunea 
era întunecată. Barul, închis şi încuiat. Hotelul devenise o 
simplă faţadă goală cu o duzină de ferestre negre. Biserica 
era pustie şi mută. 

Reacher se îndreptă spre vest. Fabrica era întunecată. 
Zidul care o înconjura strălucea fantomatic în lumina lunii. 
Poarta de intrare a personalului era închisă, iar parcarea 
părăsită. Reacher merse de-a lungul zidului cotind stânga, 
dreapta, până ce prinse în lumina farurilor urmele lăsate de 
cele două Tahoe. Urmări uriaşa cifră opt pe care o descriau 
urmele lor, înconjurând fabrica şi complexul rezidenţial. Se 
opri în locul de întâlnire a celor două bucle, chiar la 
strâmtoarea dintre zidul de metal al fabricii şi zidul de 
piatră al complexului rezidenţial. Stinse farurile şi opri 
motorul. Apoi cobori geamurile şi aşteptă. 


Auzi zgomotul avionului la ora două şi cinci. Un singur 
motor la mare distanţă. Îşi lungi gâtul şi observă o lumină 
pe cer, departe spre sud. Un avion de mici dimensiuni care 
se apropia, estompat de întunericul fierbinte al nopţii. Din 
spatele zidului de piatră se aprinseră lumini. O bandă 
continuă de lumină. Reacher observă avionul virând stânga, 
corectându-şi ruta spre dreapta şi aliniindu-se pe direcţia 


luminilor. Când se afla cam la o sută de metri distanţă, 
Reacher îl identifică: un Piper, probabil Cherokee, cu patru 
locuri. 

Cobora de la stânga la dreapta într-un vârtej ameţitor de 
lumină, aer şi zgomot. Trecu peste zidul de piatră şi dispăru 
din raza lui vizuală. Un minut mai târziu zgomotul 
motorului căpătă o notă agresivă şi supărată. Reacher şi-l 
imagină sărind pe pista plină de asperităţi. Apoi auzi 
motorul oprindu-se, iar tăcerea se revărsă prin geamurile 
maşinii sale. 

Luminile pistei se stinseră. 

Nu mai văzu şi nu mai auzi nimic. 

Rămase în aşteptare zece minute după care porni maşina, 
dădu cu spatele şi întoarse conducând pe partea 
întunecată, fabrica aflându-se între el şi casă. Se hurducă 
prin parcările imense şi pustii, tăie pe lângă capătul fabricii 
şi intră pe şosea. După şase kilometri îşi zise că se afla 
suficient de departe ca să se simtă în siguranţă. Trase pe 
dreapta şi opri. Stinse luminile şi adormi. 


La ora şase dimineaţa se afla înapoi la fabrică. 
Reflectoarele porniseră deja, iar locul era scăldat într-o 
lumină puternică albăstruie, ca ziua. 

Parcarea se umplea cu repeziciune. Reacher parcă, 
strecurându-se între un Chrysler de teren şi o camionetă 
Ford lovită. Cobori şi puse cheile în buzunar. Apoi se alătură 
unui grup de bărbaţi care se îndreptau spre intrarea 
personalului. Un sentiment neplăcut. Ca şi când ai intra pe 
un stadion de baseball purtând echipamentul echipei 
adverse. 

Poarta era formată din două panouri de gard metalic, 
prinse în balamale. Aici, pământul era bătătorit şi plin de 
praful făcut de milioane de paşi. Nici urmă de grabă sau 
nerăbdare. Bărbaţii trebuiau să respecte programul, dar 
era limpede că niciunul nu dorea asta. Rândul înainta încet, 
un metru, doi, trei. 


Tipul din faţa lui Reacher trecu de poartă. 

Imediat după intrare se găseau alte ziduri metalice, de 
înălţimea unul om, asemenea staulelor de vite, repartizând 
mulţimea în stânga şi în dreapta. Şuvoiul din dreapta ducea 
către un loc de aşteptare unde Reacher îşi zise că se aflau 
muncitorii zilieri care aşteptau să fie chemaţi. Locul era 
deja pe sfert plin cu bărbaţi care stăteau tăcuţi şi răbdători. 

Reacher o luă la stânga. 

]gheabul din stânga se îngusta până pe la un metru şi 
jumătate lăţime. Ducea şuvoiul de bărbaţi pe lângă un ceas 
de pontaj vechi şi demodat montat într-un rastel imens plin 
cu cartele personale. Fiecare dintre ei îşi extrăgea propria 
cartelă şi o oferea maşinăriei, aştepta până când vechea 
ştampilă o ponta, apoi o punea înapoi la locul ei. 

Reacher trecu glonţ prin faţa maşinăriei. Îl urmă pe tipul 
din faţa sa vreo treizeci de metri după care porni spre 
colţul nord-estic al curţii. Era incredibil de uriaşă. 
Suprafaţa totală trebuie să fi fost cam de trei sute de 
pogoane. 

Camioane şi macarale se aflau în mişcare. Unele macarale 
erau mai mari decât orice văzuse vreodată Reacher pe un 
şantier. Unele camioane erau mari cât nişte buldozere. Mai 
erau, de asemenea, prese gigantice construite pe platforme 
de beton. Observă grămezi de caroserii stricate de 
înălţimea unui bloc cu zece etaje. Pământul era îmbibat cu 
ulei şi benzină şi presărat cu bucăţi spiralate de şpan. În 
porțiunile uscate, era lucios. Peste tot se simţea miros de 
abur, fum şi substanţe chimice. Zgomotul huruiturilor şi 
loviturilor de ciocan ieşea în valuri, se lovea de zidul metalic 
al fabricii de unde ricoşa înapoi. În spatele uşilor deschise 
ale furnalelor flăcările dansau. 

Ca o viziune a purgatoriului. 

Câţiva indivizi păreau că se îndreaptă către anumite 
îndeletniciri, în vreme ce alţii se adunau în grupuri. 
Reacher îi ocoli, merse de-a lungul zidului nordic, mic şi 
neînsemnat în mijlocul haosului. Undeva în faţa lui se 


deschidea poarta pentru vehicule. Cinci semiremorci 
stăteau parcate una după alta, aşteptând să plece. Pe şosea 
ar fi părut uriaşe şi înfricoşătoare. În interiorul curţii 
păreau nişte jucării. Cele două Tahoe de patrulare erau 
parcate una lângă alta, nişte puncte mici şi albe în 
imensitatea locului. Alături se afla un depozit de containere 
navale. Erau stivuite câte cinci, unul peste altul. Fiecare 
dintre ele părea minuscul. 

La sud de poarta vehiculelor se aliniau un şir lung de 
barăci prefabricate. Erau suspendate pe nişte picioare 
scurte pentru a le aduce la acelaşi nivel. La extremitatea 
stângă a şirului de barăci se găseau două vopsite în alb cu 
nişte cruci roşii pe uşi. Unitatea de prim ajutor. Alături se 
vedea parcat un vehicul alb. Ambulanţa. Lângă ea se alinia 
un lung şir de rezervoare cu carburanţi şi substanţe 
chimice. În spatele lor se vedea un pluton sinistru de 
indivizi cu măşti negre de sudură care manevrau aparate 
de sudură în vârful unei grămezi de fiare contorsionate. 
Flăcările albastre aruncau umbre hidoase. Reacher se 
apropie de zidul nordic şi continuă să meargă. După ce 
parcurse un sfert din drum se trezi în faţa unei piramide 
din butoaie roşii de ulei. Erau stivuite câte zece, unul peste 
altul, decalate ca nişte trepte de scară. Reacher se opri şi 
privi în jur, apoi se ridică pe marginea piramidei. După care 
urcă până la jumătate, se întoarse şi aruncă o privire de 
ansamblu asupra locului. 

Ceea ce părea a fi graniţa sudică reprezenta de fapt o 
compartimentare interioară. De aceeaşi înălţime cu zidurile 
exterioare, aceeaşi structură de panouri, acelaşi cilindru 
orizontal. Dar reprezenta doar o delimitare interioară cu o 
poartă închisă. Între ea şi zidul exterior se afla un 
perimetru închis de cel puţin o sută de acri. În spatele porţii 
se găseau macarale grele şi stive înalte de containere 
navale, aşezate cu grijă pentru a bloca vederea directă 
asupra activităţii de la sol. 


Poarta interioară avea în faţă un fel de punct de control. 
Reacher putea desluşi două siluete mărunte mişcându-se în 
cercuri mici, plictisite, cu mâinile în buzunare. Îşi ridică din 
nou privirea peste zidul interior. Macarale, panouri, 
scânteieri îndepărtate. În afară de astea, nimic. Aşteptă 
urmărind traficul din interiorul fabricii. Se mişcau o 
mulţime de lucruri, dar niciunul nu se îndrepta către poarta 
interioară. Rămânea în permanenţă închisă. 

Se întoarse şi cobori treptele stivei de butoaie. Reveni pe 
terenul denivelat. Apoi observă doi bărbaţi. 

Unul era mare, celălalt uriaş. Cel mare ducea o staţie de 
emisie-recepţie, iar uriaşul o cheie fixă, mare cât o bâtă de 
baseball. Tipul avea pe puţin unu nouăzeci şi cinci şi peste o 
sută de kilograme. Arăta ca şi când n-ar fi avut nevoie de 
cheia fixă ca să dezmembreze o caroserie strivită. 

Tipul cu staţia întrebă: 

— Tu cine dracu' eşti? 

Reacher rosti: 

— Spune tu. Cine eşti? 

— Sunt supraveghetorul fabricii. Acum zi, tu cine eşti? 

Reacher dădu la iveală steaua de cositor din buzunar şi 
spuse: 

— Sunt cu cei din departament. Noul gardian. Mă 
familiarizez cu împrejurimile. 

— N-am auzit să fie gardieni noi. 

— M-au angajat peste noapte. 

Tipul ridică staţia de emisie, apăsă un buton şi vorbi 
rapid, cu voce joasă. Nume, coduri, ordine. Reacher nu le 
înţelegea, dar bănuia idee generală. Aruncă o privire spre 
vest şi văzu cele două Tahoe întorcându-se, ocolind şi 
pregătindu-se să-şi reia patrularea. 

Supraveghetorul rosti: 

— Hai să mergem la biroul de pază. 

Reacher rămase nemişcat. 

Supraveghetorul vorbi din nou: 


— Un nou-venit în garda civilă ar trebui să-şi dorească să 
vadă biroul de pază. Să-şi facă relaţii. Dacă eşti ceea ce 
pretinzi că eşti. 

Reacher nu se clinti. Privi din nou la vest şi văzu cele două 
Tahoe îndreptându-se în direcţia lor, la un kilometru 
distanţă. Se uită spre sud şi văzu grupuri de bărbaţi 
îndreptându-se spre el, printre care şi echipa cu măşti de 
sudură negre. O mulţime de alţi muncitori veneau din alte 
direcţii, în jur de două sute de bărbaţi care aveau tot felul 
de scule în mâini. Ciocane, chei, brenere, dălţi de treizeci 
de centimetri lungime. 

Supraveghetorul zise: 

— Nu te poţi bate cu toţi. 

Reacher încuviinţă din cap. Patru la unu sau chiar şase la 
unu era suportabil. Dar nu două sute la unu. Rosti: 

— Aşadar, să mergem. Vă stau la dispoziţie, cinci minute. 

Supraveghetorul spuse: 

— Ba o să ne stai la dispoziţie cât vrem noi. 

Făcu semn uneia dintre Tahoe care se apropie imediat. 
Uriaşul deschise portiera, iar Reacher se urcă pe bancheta 
din spate. Uriaşul se strecură lângă el înghesuindu-l în 
cealaltă portieră. Supraveghetorul se urcă în faţă, lângă 
şofer, şi trânti portiera, iar maşina demară în trombă spre 
şirul de barăci administrative situate la sud de poarta 
vehiculelor. Trecură prin mijlocul mulţimii de bărbaţi care 
se apropia, iar Reacher le văzu feţele holbându-se la el. 

Tahoe se opri exact în faţa biroului de pază, în capătul 
nordic al rândului de barăci, cel mai aproape de poartă. 
Alături se afla o grămadă mare de chingi folosite cândva 
pentru a ancora deşeurile metalice de platformele 
semiremorcilor. Reacher ţâşni din maşină înaintea uriaşului 
şi se trezi la baza câtorva scări de lemn care duceau la uşa 
unui birou. Le urcă, împinse uşa şi intră într-o cutie 
metalică. Supraveghetorul îi indică lui Reacher un scaun şi 
plecă din nou. Uriaşul târî un scaun în faţa lui şi se afundă 


în el astfel încât să blocheze uşa. Aşeză cheia fixă pe podea. 
Reacher şedea pe un scaun de lemn într-un colţ. 

Aşteptă douăzeci de minute, apoi uşa se deschise, iar 
uriaşul trase scaunul din drum. Supraveghetorul intră din 
nou: 

— Domnul Thurman vrea să te vadă, îi spuse lui Reacher. 
Vino după mine. 

Reacher îl urmă pe supraveghetor afară din baracă după 
care intră în cea aflată în imediata vecinătate. Era o cutie 
metalică identică cu prima, dar mai bine pusă la punct, cu 
covor, fotolii de piele şi un birou de mahon. Pe pereţi se 
aflau tablouri, toate înfăţişându-l pe Isus. Pe colţul biroului 
se găsea o Biblie. În spatele biroului stătea un bărbat pe 
care Reacher îl bănui a fi domnul Thurman. Purta un 
costum cu vestă. Se apropia binişor de şaptezeci de ani, era 
durduliu, rumen şi prosper. Avea părul alb, de lungime 
potrivită, pieptănat şi aranjat în bucle. Afişa un zâmbet larg 
şi plin de răbdare. Putea foarte bine să fie gazda unui show 
TV sau un pastor evanghelist. 

Supraveghetorul aşteptă un semn, apoi plecă din nou. 
Reacher se aşeză într-un fotoliu şi spuse: 

— Sunt Jack Reacher. Îţi acord cinci minute. 

Tipul din spatele biroului zise: 

— Sunt Jerry Thurman. Încântat de cunoştinţă. 

Reacher rosti: 

— Acum mai aveţi patru minute şi cincizeci şi şase de 
secunde. 

— Domnule, de fapt mai am cât timp doresc. Vocea lui 
Thurman era moale şi mieroasă. Când vorbea obrajii îi 
tremurau. Ai creat probleme în oraşul meu, iar acum intri 
prin efracţie în fabrica mea. 

— E vina ta, remarcă Reacher. Dacă nu i-ai fi trimis pe 
imbecilii ăia la restaurant, mi-aş fi mâncat prânzul şi aş fi 
fost plecat de-acum două zile. Nu aveam niciun motiv să 
rămân. Aici nu domneşti chiar peste Tărâmul Fermecat. 


— Nici nu-mi propun. Aici este o întreprindere 
industrială. 

— Asta am constatat. 

— Dar ai constatat-o acum câteva zile. Sunt convins că 
oamenii din Speranţa ţi-au spus totul despre noi. De ce mai 
dai târcoale? 

— Sunt o persoană curioasă. 

— Evident, rosti Thurman. Ceea ce ne-a făcut suspicioşi. 
Deţinem aici procese de producţie speciale, care ar putea fi 
considerate secrete industriale. 

— Nu mă interesează reciclarea metalelor. 

— Am aflat şi noi asta, zise el. Am făcut investigaţii. Eşti 
ceea ce declari. Un individ în trecere care a fost în armată 
acum zece ani. 

— Aşa este. 

— Dar eşti foarte insistent şi ai luat insigna unui gardian 
în timpul unei confruntări. 

— Pe care ela început-o. La ordinele tale. 

— Aşa încât ne punem întrebarea de ce te străduieşti atât 
de mult să afli ce se petrece aici. 

— lar eu mă întreb de ce te străduieşti atât de mult să 
ascunzi. 

Thurman scutură din cap. 

— Nu ascundem nimic, rosti el. Şi o să ţi-o dovedesc. le 
voi însoţi personal într-un tur al fabricii. 

Îl conduse pe Reacher afară şi începu să-i descrie 
activităţile care se desfăşurau în birouri, care erau în 
ordinea prezentării Management Operaţional, 
Aprovizionare şi Facturare. Scoase în evidenţă punctul de 
prim ajutor descriindu-i dotările şi capabilitățile, făcând un 
comentariu sarcastic referitor la persoanele pe care 
Reacher le trimisese acolo. 

Se urcară în Chevrolet-ul Tahoe al lui Thurman, care era 
negru nu alb şi Thurman porni. Reacher stătea lângă el. Se 
îndepărtau încet de poarta pentru vehicule. Ajunseră apoi 
în dreptul rezervoarelor de depozitare, iar Thurman făcu o 


descriere a conţinutului lor, respectiv benzină şi motorină şi 
o substanţă chimică, lichidă, numită tricloretilenă care era 
un foarte important degresor de metale, plus oxigen şi 
acetilenă pentru brenere. 

După primele şaizeci de secunde, Reacher era mort de 
plictiseală. 

Închise sonorul lui Thurman şi începu să evalueze situaţia 
de unul singur. Prinsese deja ideea generală. Fierul vechi 
era dezmembrat şi topit, iar materialul rezultat se vindea la 
fabrici unde se transforma în lucruri noi, iar la final 
lucrurile noi deveneau fier vechi şi se întorceau din nou aici. 

Nu era chiar tehnologie spaţială. 

După ce parcurseseră cam doi kilometri ajunseră la 
compartimentarea internă. Din spatele zidului nu se mai 
vedeau scântei şi nici nu mai ieşea fum. Activitatea părea, 
oarecum, abandonată. Întrebă: 

— Ce se petrece în spatele zidului de acolo? 

Thurman spuse: 

— Acolo este zona de reziduuri. Materialul care nu se mai 
poate prelucra merge acolo. Dar tehnologia noastră este 
foarte bine dezvoltată. Nu avem prea multe reziduuri. 

— Sunteţi de meserie chimist sau metalurg? 

Thurman zise: 

— Sunt creştin american neoprotestant şi om de afaceri, 
în această ordine. Dar angajez cei mai buni oameni. 
Cercetarea şi dezvoltarea merg foarte bine. 

Reacher încuviinţă din cap fără să spună nimic. 

Thurman întrebă: 

— Şi tu eşti neoprotestant? 

— Nu, răspunse Reacher. Tatăl meu obişnuia să spună: Ce 
sens are să te converteşti când poţi, pur şi simplu, să te 
maturizezi? 

— Se mai află printre noi? 

— Se află într-o groapă neagră la cimitirul Arlington. 

— Veteran? 

— Puşcaş marin. 


— Îţi mulţumesc pentru serviciile sale. 

— Nu-mi mulţumi mie. Eu n-am nicio legătură cu asta. 

Thurman adăugă. 

— Ar trebui să te gândeşti să-ţi faci puţină ordine în viaţă, 
ştii, înainte de-a fi prea târziu. Cartea Apocalipsei spune că 
se apropie timpul. Se arată semne. Şi posibilităţi ca 
evenimentele să se precipite. 

Rosti cuvintele grav şi apăsat cu siguranţa celui care ar fi 
avut acces nelimitat la informaţii din interior. 

Reacher nu spuse nimic. Merseră înainte, depăşind un 
mic grup de bărbaţi care se luptau cu un munte de fier 
vechi, apoi ajunseră la gura ocolului de vite care ducea la 
poarta personalului. Thurman opri maşina, scoase din 
viteză şi se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Ai văzut suficient? întrebă el. 

— Mai mult decât suficient, rosti Reacher. 

— Atunci, îţi spun la revedere, spuse Thurman. Drumurile 
noastre nu se vor mai întâlni. Îi întinse mâna lui Reacher, 
iar acesta i-o strânse. Era moale şi caldă, flască, la fel ca un 
balon plin cu apă. 

Reacher deschise portiera şi se strecură afară, după care 
se întoarse în parcare. 

Camioneta lui Vaughan avea toate geamurile sparte. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Pe drumul de întoarcere, preţ de treizeci de kilometri, 
Reacher merse încet, prin frig şi vânt. Era ca şi cum ar fi 
mers cu motocicleta fără ochelari de protecţie. Faţa îi 
amorţise de frig, iar ochii îi lăcrimau când ajunse înapoi în 
Speranţa. 

Trecu pe lângă bufet, puţin înainte de ora nouă a 
dimineţii. Maşina de teren a lui Vaughan nu era acolo. 
Continuă să meargă spre sud, traversă Third Street şi 
Fourth Street şi făcu stânga pe Fifth Street. Opri camioneta 
exact în dreptul cutiei de scrisori cu literele perfect aliniate. 
Apoi cobori şi aşeză palma pe capota motorului Reginei Vic. 
Era caldă încă. Se urcă din nou în camionetă, dădu cu 
spatele după care răsuci volanul şi intră pe aleea care 
ducea la casa lui Vaughan. Parcă cu botul la trei centimetri 
de uşa garajului, se strecură afară, şi urmă aleea care 
şerpuia printre arbuşti spre uşa de la intrare. Cu cheile 
maşinii agăţate de deget, atinse scurt soneria, o singură 
dată. Dacă era trează ar fi auzit sunetul. Dacă adormise, n- 
ar fi deranjat-o. 

Era trează. 

Uşa se deschise, iar ea se ivi din întuneric. Avea părul ud 
de la duş şi pieptănat pe spate. Purta un tricou lălâu, alb, cu 
mânecă scurtă. 

Ea rosti: 

— Cum ai dat de mine? 

El răspunse: 

— Din cartea de telefon. 

Zări cheile de la maşină pe degetul lui. 

— Trebuie să-ţi fac o mărturisire, zise el. 

— Acum ce mai e? 

— Cineva ţi-a spart toate geamurile. 


Trecu pe lângă el şi ieşi. Se întoarse cu faţa la şosea. 
Cercetă stricăciunile şi mârâi: 

— Rahat. 

Apoi realizând că se afla în mijlocul străzii în ţinută de 
somn, se repezi înapoi în casă. 

— Cine a făcut-o? întrebă ea. 

— Unul din miile de suspecți. Am trecut pe la fabrică. 

— Eşti un idiot. 

— Ştiu. Îmi pare rău. O să-ţi plătesc geamurile sparte. 

Îşi scoase inelul cheilor de pe deget şi i le întinse. Ea nu le 
luă. În schimb spuse: 

— Mai bine ai intra. 

Bucătăria părea să fie inima casei. Dulapurile erau 
ordonate, dar se vedea suficient deranj pentru ca încăperea 
să pară locuită. Şi mai existau ceea ce mama lui Reacher 
numea „tuşe”: flori uscate, sticle pentru ulei de măsline 
nefolosite, linguri vechi. Mama lui spunea că astfel de 
lucruri conferă personalitate unei camere. Reacher nu 
fusese prea convins cum de altceva în afară de o fiinţă 
umană putea să aibă personalitate, dar peste ani înţelesese 
ce voise să spună mama lui. lar bucătăria lui Vaughan avea 
personalitate. Personalitatea ei, îşi zise. 

Avea impresia că o singură minte planificase totul, aşa 
cum o singură pereche de mâini făcuse totul. Nu exista 
nicio dovadă de compromis sau părere contrară. De fapt, nu 
exista nicio dovadă a existenţei unei a doua persoane. 

Reacher putea vedea interiorul camerei de zi, printr-o 
arcadă. Observă un singur fotoliu, un televizor şi nişte cutii 
încă sigilate. 

Vaughan întrebă: 

— Vrei cafea? 

— Întotdeauna. 

Vaughan umplu cafetiera cu apă. Era un obiect mare din 
oţel cu inscripţia CUISINART embosată pe el cu litere mari. 
Puse cafea cu linguriţa într-un coşuleţ auriu apoi apăsă un 
buton. Rosti: 


— Aseară gardienii din Disperare au plecat spre casă 
după vreo oră. 

— M-au găsit la bar, spuse Reacher. A fost o capcană. 

— Şi tu ai căzut în ea. 

— Ei au căzut în ea. Mi-am dat seama ce voiau să facă. 

— Cum aşa? 

— Pentru că acum douăzeci de ani obişnuiam să am de-a 
face cu indivizi mai răi decât vei găsi vreodată în Disperare. 

— Ce s-a întâmplat cu gardienii? întrebă Vaughan. 

— Li s-au alăturat colegilor cu normă întreagă, la 
infirmerie. 

— Toţi patru? 

— Toţi şase. Au primit întăriri de la faţa locului. 

— Eşti o adevărată maşinărie criminală. Ai luat cu asalt şi 
ai atacat opt persoane, ai făcut praf două maşini de poliţie 
şi totuşi te plimbi bine mersi prin zonă. 

— Asta şi urmăresc, răspunse Reacher. Mă plimb bine 
mersi, dar nu prin Disperare, ci prin Speranţa. Nu vor 
decât să ţină oamenii la distanţă. Nu sunt interesaţi de lege 
sau justiţie. Au sărit pe mine şase contra unu şi am plecat 
de-acolo cu două vânătăi. Sunt cu toţii slăbiţi şi bolnavi. 
Recepţionera de la motel presupune că poluează mediul 
înconjurător. Probabil că sunt o mulţime de otrăvuri acolo. 

— Ăsta să fie lucrul pe care-l ascund? 

— Posibil, răspunse Reacher. Dar este cel puţin ciudat ca 
victimele să dorească să ascundă adevărul. 

— Oamenii se tem pentru locul de muncă, zise Vaughan. 
Mai cu seamă într-un oraş industrial. Nu au alternativă. 
Deschise un dulap şi scoase o cană de cafea. Era albă, 
perfect cilindrică şi făcută din porțelan de foarte bună 
calitate, subţire ca hârtia. O umplu la maşinărie, şi după 
aroma care se răspândea Reacher era convins că avea să 
fie o cafea grozavă. Ea îşi aruncă privirea spre living, dar 
aşeză totuşi cana pe masa din bucătărie. Reacher cercetă 
cutiile şi fotoliul singuratic din camera de zi şi spuse: 

— Te-ai mutat de curând? 


— Acum un an şi jumătate, răspunse Vaughan. Sunt puţin 
cam înceată la despachetat. 

— De unde? 

— Din Third Street. Eu şi David aveam acolo o câbănuţă 
mică cu etaj, dar ne-am hotărât să o schimbăm cu ceva mai 
mare. 

Reacher întrebă: 

— Aşadar, unde este David? 

— Acum nu e aici. 

— Cu ce se ocupă? 

— Cu mai nimic în ultima vreme. 

Se aşeză pe unul din scaune, departe de cana cu cafea, şi 
trase în jos de poalele tricoului. Părul începuse să i se 
usuce, devenind din nou ondulat. Nu avea nimic pe sub 
tricou şi nu se simţea jenată. Reacher era sigur de asta. Se 
aşeză în faţa ei. 

Ea întrebă: 

— Altceva? 

— Un sfert din fabrică este ascunsă. O zonă secretă. Cred 
că Thurman a pus mâna pe un contract cu Pentagonul ca să 
recicleze fier vechi de la armată, chestii ieşite din garanţie. 
Un contract cu Pentagonul este cel mai rapid mod de-a te 
îmbogăţi în zilele noastre. Apropo de unitatea Poliţiei 
Militare de alături. Thurman dezmembrează lucruri 
expirate prin spate, iar oamenii ar putea deveni curioşi. 

— Deci asta-i tot? Afaceri guvernamentale legale? 

— Nu, rosti Reacher. Nu e tot. Luă prima înghiţitură de 
cafea. Era perfectă. Fierbinte, tare, fină şi o ditamai cana. 
Mai sunt cel puţin două lucruri care se desfăşoară acolo. 
Cel puţin două fracțiuni care acţionează, separat şi, 
probabil, fără să ştie una de cealaltă. Cum s-a întâmplat azi- 
dimineaţă, de exemplu, Thurman m-a verificat. A văzut că 
activitatea mea a devenit inofensivă acum zece ani, aşa că 
nu mai reprezentam un real pericol pentru el. Aşa că a 
făcut-o pe amabilul şi mi-a oferit un tur al fabricii. Dar între 


timp cineva îţi făcea geamurile zob. Stânga nu ştia ce face 
dreapta. 

— Aşadar care să fie celelalte două fracțiuni? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Dar bărbatul lui Lucy 
Anderson şi băiatul mort sunt amestecați cumva. Bărbatul 
lui Anderson reprezintă un alt exemplu despre faptul că nu 
ştie stânga ce face dreapta. Pe el l-au adăpostit şi l-au trimis 
mai departe, dar au alungat-o pe nevastă-sa din oraş. Ce 
sens au toate astea? 

— Nu ştiu. 

— Când a fost ultima oară când o persoană normală a 
ajuns în Disperare şi a rămas în oraş? 

— Nu ştiu, răspunse Vaughan. 

— În registrul hotelului era o înregistrare de acum şapte 
luni. 

— Cam aşa ar trebui. 

— Iar aseară am întâlnit-o pe fata cea nouă, rosti Reacher. 
Un copil nevinovat. O cheamă Maria. Sunt ferm convins că 
băiatul mort era iubitul ei. Mi-a arătat o poză cu el. Îl chema 
Raphael Ramirez. 

— I-ai spus? 

— Nu. M-a întrebat dacă l-am văzut. Adevărul este că nu. 
Era întuneric. 

— Deci încă nu ştie nimic sigur? 

— Eu cred că ştie, undeva în adâncul sufletului. 

— Ce s-a întâmplat cu cadavrul? 

— Nu cred că a părăsit oraşul Disperare. Singura maşină 
frigorifică şi singura brancardă din oraş aparţin fabricii. lar 
fabrica dispune de furnale care pot vaporiza complet un 
cadavru în cinci minute. 

Vaughan amuţi, apoi se ridică şi îşi turnă un pahar cu apă. 
Rămase lângă dulap privind afară pe fereastră. Jerseul de 
bumbac al tricoului era uşor transparent. Lumina îi bătea 
din spate aşa că arăta extraordinar. Ea întrebă: 

— Ce altceva a mai spus Maria? 

Reacher răspunse: 


— Nimic. Nu am mai întrebat-o altceva. 

— De ce? 

— Nu avea sens. Nevestele şi iubitele nu ne vor spune 
nimic. Au un interes legitim. Bărbaţii şi iubiții lor nu 
încearcă doar să se ascundă în Disperare. Caută ajutor de 
acolo. Caută să intre pe un soi de filieră secretă pentru 
fugari. Femeile vor să păstreze secretul. 

— Ce fel de fugari? 

— Nu ştiu ce fel. Dar Anderson era tipul potrivit, iar 
Raphael Ramirez cel nepotrivit. 

Vaughan se apropie de masă, îi luă cana şi o umplu din 
nou. Apoi îşi umplu şi paharul ei cu apa din frigider şi se 
aşeză din nou. 

— Pot să te întreb ceva personal? 

Reacher zise: 

— Te rog. 

— De ce te implici atât de mult? Ce te interesează ce se 
întâmplă în Disperare? Lucruri rele se întâmplă în 
permanenţă, peste tot. 

— Sunt curios, asta-i tot. 

— Ăsta nu-i un răspuns. 

— Maria, spuse Reacher. Ea e răspunsul. Este un copil 
nevinovat. Care suferă. 

— Iubitul ei este urmarit de autorităţi. Tu ai spus-o. 

— Ramirez mi s-a părut inofensiv. 

— Poţi să-ţi dai seama doar privind o fotografie? 

— Câteodată. Ar fi ieşit Maria cu un băiat rău? 

— N-am cunoscut-o. 

— Dar Lucy Anderson? 

Vaughan nu spuse nimic. 

— Şi în plus nu-mi plac oraşele-satelit, mai zise Reacher. 
Detest societăţile feudale. Nu-mi plac patronii umflaţi şi 
contrabandişti care-o fac pe boierii cu oamenii. Şi nu-mi 
plac oamenii care ajung atât de distruşi încât să se 
resemneze. 


— Când vezi ceva ce nu-ţi place simţi nevoia să repari 
lucrurile? 

— Te cred şi eu că da. Ai vreo problemă în sensul ăsta? 

— Nu. 

Ridică mâna liberă pe care o ţinea în poală şi o aşeză pe 
masă. Reacher se întrebă dacă fusese un gest conştient sau 
involuntar. O chemare la interceptare. 

Nici urmă de verighetă. Acum nu e aici. 

Îşi aşeză propria mână pe masă. 

Ea întrebă: 

— De unde ştim că erau fugari? Poate că au fost activişti 
de mediu sub acoperire care verificau nivelul de poluare. 
Poate că Anderson a reuşit să-i păcălească, iar Ramirez nu. 
Mă îngrijorează dacă cei de acolo folosesc otrăvuri. Avem 
aceeaşi pânză freatică. 

— Thurman a pomenit de ceva numit tricloretilenă. Nu 
ştiu dacă este sau nu periculoasă. 

— O să verific. 

— De ce i-ar fi fost atât de frică de poliţişti nevestei unui 
activist de mediu? 

— Nu ştiu. 

— Anderson era musafir. l-au oferit protecţie. 

— lar Ramirez a fost lăsat să moară. 

— Aşadar de ce să-l ajute pe unul, iar pe celălalt să-l 
marginalizeze? 

— Pentru că Ramirez era, într-un anume fel, diferit, 
remarcă Vaughan. Îşi sorbi apa. Mai periculos pentru ei. 

— Poate mă înşel, rosti Reacher. Poate că n-au vrut să-l 
marginalizeze. Poate nici n-au ştiut că se află acolo. Poate 
trebuia să se afle acolo dintr-un anumit motiv şi când a 
simţit că nu mai are forţă a încercat să se întoarcă aici, dar 
nu a mai avut putere. 

Vaughan ridică mâna de pe masă. 

— Trebuie să stăm de vorbă cu Maria. 

— N-o să scoatem nimic de la ea. 


— Putem încerca. O găsim la bufet. Hai să ne întâlnim 
acolo, după aia. 

— După ce anume? 

— Amândoi avem nevoie de odihnă. 

Reacher spuse: 

— Pot să te întreb ceva personal? 

— Dă-i drumul. 

— Soţul tău este cumva la închisoare? 

Vaughan tăcu un moment, apoi zâmbi, un zâmbet puţin 
surprins, puţin trist. 

— Nu, răspunse. Nu este. 


Cafeaua nu îl ţinu nici pe departe treaz. Făcu un duş lung 
şi fierbinte după care se băgă în pat. Dură mai puţin de un 
minut până să adoarmă. 

Cobori din pat pe la ora patru şi făcu din nou un duş 
fierbinte. Săpunul de la motel era alb şi ambalat în hârtie, 
iar el folosi toată bucata. Şamponul mirosea slab a mere. Se 
clăti şi rămase, o vreme, sub jetul de apă. Când opri 
robinetul auzi o bătaie în uşă. Îşi înfăşură şoldurile cu un 
prosop, traversă camera şi deschise. 

Vaughan. 

Purta uniformă. Maşina de serviciu era parcată în spatele 
ei. Îl privea cu nedisimulată curiozitate. Nici nu era de 
mirare. Avea o mulţime de crestături şi tăieturi plus o 
adâncitură de la o gaură de glonţ de calibru 38 în partea 
stângă a pieptului şi o reţea de cicatrice pe partea dreaptă 
a abdomenului întretăiată de urmele a şaptezeci de copci 
aplicate rapid şi mizerabil în chirurgia spitalului de 
campanie. Amintiri din copilărie lăsate de pistolul unui 
psihopat şi de şrapnelul unei bombe. Supravieţuise. Fusese 
un bărbat norocos, iar norocul i se putea citi pe tot corpul. 

Vaughan îşi ridică privirea spre faţa lui. 

— Veşti proaste, zise ea. Am fost la bibliotecă. 
Tricloretilena este denumită pe scurt ICE. Provoacă toate 


tipurile de cancer. Plus boli de inimă, de ficat, de rinichi. A 
existat un caz în Tennessee. 

— Asta-i departe de-aici. 

— Problema este gravă, Reacher. 

EI încuviinţă din cap. 

— Ştiu. 

— Iar noi bem apă din pânza freatică. 

Rămase tăcută. 

El spuse: 

— Altceva? 

— Maria a dispărut. Nu dau de ea nicăieri. 

Vaughan rămase în cadrul uşii, iar Reacher înşfăcă 
hainele şi se îmbrăcă în baie, de unde întrebă: 

— Unde ai căutat-o? 

— Peste tot, răspunse Vaughan. La motel nu e, la bufet nu 
e, nici la bibliotecă, şi în rest, nu mai am unde. 

— Ai vorbit cu recepţionera? 

— Încă nu. 

— Acolo trebuie să mergem întâi. Cucoana le ştie pe 
toate. 


Recepţionera de la motel nu avea informaţii folositoare. 
Maria părăsise hotelul înainte de ora şapte dimineaţa, 
având la ea doar poşeta. Nu se întorsese. Vaughan îi ceru să 
deschidă uşa de la camera fetei. Femeia îi întinse cheia de 
acces. Fără să facă caz. 

Camera Mariei era identică cu cea a lui Reacher doar că 
avea câteva lucruri în plus. O pereche de jeanşi agăţată în 
debara. Pe raftul de deasupra se găseau o pereche de 
chiloţi de schimb, un sutien şi un tricou curat, toate 
împăturite cu grijă. Pe podeaua debaralei odihnea o geantă 
albastră goală, mică, tristă şi uzată. 

Pe raftul de lângă chiuveta din baie se aflau săpunuri, 
şampoane şi creme. 

— Plecare temporară, observă Vaughan. Intenţionează să 
se întoarcă. 


— E limpede, spuse Reacher. A plătit pentru trei nopţi. 

— S-a dus în Disperare. Să-l caute pe Ramirez. 

— Asta cred şi eu. 

— Dar cum? Nu există autobuze sau altceva. Şi nici urmă 
de trafic. 

— Poate că a fost ceva, zise Reacher. Eu am venit cu un 
bătrân cu maşina. Se ducea să-şi viziteze familia şi după aia, 
spre vest, în Denver. Dacă a fost destul de nebun să mă ia 
pe mine în maşină, sigur a luat-o şi pe Maria. 

— În cazul în care s-a nimerit să plece azi-dimineaţă. 

— Hai să aflăm. 

După ce înapoiară cheia de acces se urcară în maşina lui 
Vaughan. Demară spre vest în direcţia magazinului de 
feronerie. Trotuarul era înţesat de scări, găleți şi roabe. 
Proprietarul îi asigură că îşi expusese marfa dis-de- 
dimineaţă. Văzuse o fată mărunţică şi brunetă îmbrăcată cu 
o jachetă albastră de baseball. Stătuse pe trotuarul de 
vizavi privind spre est, dar era limpede că voia să meargă în 
direcţie opusă. Atitudinea tipică a cuiva care vrea să facă 
autostopul. După care, în jurul orei opt, omul văzuse o 
maşină verde-închis ce se îndrepta spre vest. O descrise ca 
fiind asemănătoare cu maşina de serviciu a lui Vaughan. 

— Un Grand Marquis, observă Reacher. Aceeaşi maşină, 
acelaşi individ. 

Proprietarul magazinului nu văzuse maşina oprind, dar 
deducţia era corectă. 

— Fata e în pericol? întrebă Vaughan. 

— Nu ştiu, răspunse Reacher. Dar probabil nu se află în 
cea mai bună zi a vieţii ei. 

— Nu putem merge în Disperare cu maşina de serviciu. 

— Ce alternativă avem? 

— Doar camioneta. 

— Ai ochelarii de soare la tine? E curent fără parbriz. 

— Prea târziu. Am dus-o la reparat. 

Reacher spuse: 


— Maria avea domiciliul în oraşul Speranţa. Acum a 
dispărut. Departamentul de Poliţie ar trebui să fie 
îndreptăţit să meargă în Disperare ca să facă cercetări. 

— Avea domiciliul? Cu o singură pereche de chiloţi de 
schimb? 

— Care e cel mai rău lucru ce se poate întâmpla? 

Vaughan începu să spună ceva, apoi dădu din cap şi oftă. 


Parcurseră şaisprezece kilometri cu faţa la soarele care 
apunea, fără alt inconvenient afară de acela că le intra 
soarele în ochi. Al şaptesprezecelea a fost altfel. Departe, în 
amurg, Reacher observă o pată la orizont: primele clădiri 
de cărămidă. 

Dar şi ceva în plus. 

De la doi kilometri distanţă semăna cu o umbră, ca un nor 
singuratic ce acoperea soarele şi proiecta un contur 
neregulat pe pământ. Îşi lungi gâtul şi privi în sus. Cerul era 
limpede. Doar lumina gri-albăstruie a apusului. 

Vaughan merse în continuare. 

Când se aflau la un kilometru, conturul se mărise. Lumina 
soarelui îi sublinia forma. Aducea cu o grămadă mare şi 
joasă de ceva întunecat. De la mai puţin de un kilometru 
părea că se mişcă. 

De la cinci sute de metri devenise vizibilă. 

Era o mulţime de oameni. 

Din reflex, Vaughan încetini. Mulțimea număra cam trei 
sute de persoane. Bărbaţi, femei şi copii. Erau grupaţi sub 
formă de triunghi îndreptat spre est. În faţă se găseau în 
jur de şase persoane. În spatele lor încă douăzeci. În 
spatele celor douăzeci alţi şaizeci. După cei şaizeci se 
întindea o mare de oameni. 

Vaughan se opri la cincizeci de metri distanţă. 

Mulțimea se strânse. Oamenii se traseră unul lângă altul, 
dar fără să se apuce de mâini. Asta pentru că în mâini 
ţineau arme. 


Bâte de baseball, tacuri de biliard, cozi de topor, cozi de 
mătură, vătraie, ciocane de tâmplărie. Oamenii se roteau 
bătând pasul pe loc şi agitând armele deasupra capului. Şi 
scandau. 

Reacher cobori geamul doi centimetri şi auzi: 

— Afară, afară, afară. 

Apăsă repede butonul şi ridică geamul la loc. 

Vaughan era lividă. 

— Incredibil, rosti. 

— Este oare un obicei ciudat din Colorado? întrebă 
Reacher. 

— Nu l-am mai văzut până acum. Ce facem? 

Reacher privi o clipă, apoi spuse: 

— Mergi înainte şi vom vedea ce se întâmplă. 

Vaughan ridică piciorul de pe frână, iar maşina alunecă în 
faţă. 

Mulțimea înaintă la rândul ei. 

Vaughan opri din nou, la mai puţin de patruzeci de metri 
distanţă. 

Erau oameni obişnuiţi îmbrăcaţi în haine de lucru şi în tot 
felul de alte haine, jachete de jeans, dar în ansamblu 
păreau cu desăvârşire sălbatici. Ca un trib ciudat din Epoca 
de Piatră ameninţat şi agresiv. 

— Sirena, rosti Reacher. Porneşte sirena. 

Vaughan făcu întocmai. Era un dispozitiv modern, 
îngrozitor de puternic, alternând de la un woop - woop - 
woop iniţial până la un cârâit electronic înnebunitor şi 
isteric. 

Niciun efect. Mulțimea nu se clinti. 

Reacher spuse: 

— Nu poţi să-i ocoleşti? 

Ea clătină din cap. 

— Ne-am împotmoli în nisip şi ar tăbări pe noi. 

Opri sirena. 

Vocile deveniră mai puternice: 

— Afară! Afară! Afară! 


Se aflau suficient de aproape ca să-i poată vedea limpede. 
Feţe schimonosite de ură şi furie, de frică şi supărare. Lui 
Reacher nu-i plăceau mulțimile. Constatase în Bosnia şi 
Somalia de ce sunt în stare mulțimile furioase. Spuse în 
şoaptă: 

— Bagă în marşarier şi dă cu spatele. 

Vaughan mută maneta şi se retrase. Mulțimea înaintă. 
Reacher  cercetă mulţimea. Simţea că se apropie o 
schimbare. 

Vaughan întrebă: 

— Ce facem? 

Reacher nu avu timp să răspundă. Apăru schimbarea. 
Vocile tăcură. Urmă o secundă de linişte. Apoi cei şase 
oameni din faţă ridicară armele, se auzi o comandă după 
care porniră la atac. 

Mulțimea se aruncă în urma lor, urlând, tropăind, cu ochii 
măriţi şi gurile căscate. Ajunseră la mai puţin de doi metri 
de ei. Apoi Vaughan călcă acceleraţia. Maşina ţâşni înapoi, 
motorul mugi tare, cu cauciucurile din spate scrâşnind şi 
scoțând fum. Atinse cincizeci de kilometri pe oră, apoi făcu 
o întoarcere de urgenţă la o sută optzeci de grade, băgă în 
viteză şi acceleră îndreptându-se spre est. Nu se opri cale 
de şapte kilometri. Pe ultimii doi încetini. 

Vaughan se lăsă să alunece în scaun. 

— Avem nevoie de Poliţia statală, spuse ea. Ne 
confruntăm cu dictatura gloatei, plus o femeie dispărută. 
Orice ar fi însemnat Ramirez pentru oamenii ăia, nu putem 
presupune că o vor trata cum trebuie pe iubita lui. 

— Nu putem presupune nimic, zise Reacher. Nici măcar 
nu ştim dacă se află acolo. 

— Aşadar ce-avem de făcut? 

— Să verificâm. Sunăm la Denver. 

— Ce este în Denver? 

— Maşina verde, răspunse Reacher. Şi bătrânul care o 
conducea. Dacă a plecat de-aici pe la opt dimineaţa trebuie 
să fi ajuns până acum. Îi dăm un telefon, întrebăm dacă a 


luat-o pe Maria în maşină şi, dacă a luat-o, unde anume a 
lăsat-o. 

— Ştii cum îl cheamă? 

— Nu. 

— Numărul maşinii? 

— Nu, dar şi-a vizitat în Speranţa cei trei nepoți. Trebuie 
să te întorci în oraş şi să verifici familiile cu trei copii. 
Întreabă-i dacă bunicul a trecut pe la ei cu Grand Marquis- 
ul. Unul dintre ei va spune da. După care o să afli numărul 
de telefon. 

— "Tu ce faci? 

— Mă întorc în Disperare. 


Cobori din maşină la puţin peste doisprezece kilometri 
vest de Speranţa şi la tot atâţia kilometri est de Disperare. 
Exact în mijlocul tărâmului nimănui. O privi pe Vaughan 
îndepărtându-se, apoi începu să meargă. 

Pe la ora şapte se afla la un kilometru şi jumătate distanţă 
de locul în care, ceva mai devreme, se adunase mulţimea, în 
Disperare. Părăsi şoseaua şi porni prin nisipul întărit spre 
sud-vest, chinuindu-se să nu încetinească. În faţa lui, oraşul 
era întunecat şi tăcut. Pe la şapte şi jumătate se găsea la 
cinci sute de metri depărtare, în nisip, şi îşi dădu seama că 
nu auzise avionul decolând. Nici urmă de motor sau lumină 
pe cer. De ce nu? 

Aproape de ora opt punea la punct primul plan de 
abordare. Îl aşteptau să apară din est, de aceea sosea din 
sud-vest. Asta nu era de-ajuns ca să se afle în siguranţă, dar 
era ceva mai bine decât să dea nas în nas cu ei. Reacher îşi 
zise că în tot oraşul fuseseră răspândite persoane 
responsabile cu ordinea, dar nu în mod egal. Ar fi trebuit 
distribuite în întuneric asemenea unui cordon uman de jur 
împrejurul oraşului. Destul de aproape unul de celălalt 
pentru ca grupurile să păstreze contactul vizual. Un cerc cu 
diametrul de un kilometru şi jumătate abia ar fi reuşit să 


cuprindă tot oraşul. În niciun caz şi oraşul, şi fabrica. 
Acoperirea ar fi fost insuficientă. 

N-ar fi fost o problemă atât de mare, gândi Reacher. 

Se opri după o stâncă, la patruzeci de metri distanţă, în 
spatele unui şir lung de locuinţe muncitoreşti. Erau clădiri 
joase, fără etaj, cu fose septice alături, pentru că pământul 
arid era ieftin, iar sistemele de canalizare nu funcționau 
bine. În spaţiul liber dintre case se vedeau paznici înarmaţi 
cu bâte şi ciomege. Împreună formau un lanţ, respectiv 
paznic înarmat, casă, paznic înarmat, casă, paznic înarmat, 
casă, paznic înarmat. 

Considerau clădirile ca elemente de apărare. 

Dar se înşelau. 

Reacher se aşeză în spatele unei case complet întunecate. 
Se culcă la pământ după care porni în direcţia ei, târâş în 
linie dreaptă. Asta îi luă cinci minute. Destul de repede ca 
să facă treaba bine, destul de încet ca să o facă în 
siguranţă. Rămase aplecat până ajunse la streaşina din 
spate. 

Apoi se ridică în picioare şi ascultă, aşteptând o posibilă 
reacţie din casă sau din afara ei. Nimic. 

Puse mâna pe clanţă şi ridică. Dacă o uşă scârţâia, asta se 
întâmpla în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, din cauză că 
se lăsase din balamale. Ridicarea îi venea în ajutor. Aşa 
încât ridică şi împinse uşa, apoi păşi într-o bucătărie 
întunecată şi tăcută. O podea acoperită cu linoleum uzat, 
miros de prăjeală. Contururi fantomatice de blaturi şi 
dulapuri. Înaintă pe culoar. Simţi miros de covoare murdare 
şi mobilă veche din sufrageria aflată în dreapta lui. Uşa din 
faţă era făcută dintr-o placă simplă pe care se afla un 
dreptunghi cu vopseaua cojită. Răsuci clanţa şi ridică. Uşa 
se deschise în linişte. 

Şi dacă dincolo de ea se afla o coadă de topor sau un 
glonţ? 

Dincolo nu era nimic. 


Stătea pe o porţiune betonată. În faţa lui se aflau o alee 
scurtă şi o stradă întunecată. De partea cealaltă a străzii, 
alte case. Niciun paznic între ele. Acum paznicii se aflau în 
spatele lui, privind cu toţii în direcţie greşită. 

Reacher porni spre nord, direct către centrul oraşului. La 
un moment dat văzu un vehicul la două străzi distanţă. Se 
ascunse în spatele unui gard de lemn şi aşteptă să treacă 
maşina. După care porni mai departe, ascunzându-se în 
întuneric. 

Pe strada cu secţia de poliţie ardea un singur bec. Arunca 
o lumină slabă şi galbenă. În secţia de poliţie era întuneric, 
iar uşa de la intrare încuiată. Reacher scoase cheile pe care 
le luase de la gardianul din bar. Cercetă încuietoarea, privi 
cheile, apoi alese una lungă de alamă şi o încercă. Cheia se 
învârti, iar uşa se deschise larg. 

La fel ca hotelul oraşului, DP Disperare se afla în epoca 
creionului şi hârtiei. Evidenţa celor arestaţi se afla într-un 
registru uriaş pe biroul de la registratură. Reacher îl duse 
lângă fereastră ţinându-l în aşa fel încât să poată citi la 
lumina slabă care venea de afară. Răsfoi paginile până îşi 
găsi propria înregistrare, datată cu trei zile în urmă: 
Reacher ], vagabond bărbat. 

Înregistrarea aflată imediat deasupra lui era datată cu 
trei zile înainte şi spunea: Anderson, L, vagabond femeie. 

Dădu paginile înapoi căutându-l pe soţul lui Lucy 
Anderson. Nu se aştepta să-l găsească şi nici nu-l găsi. Soţul 
lui Lucy Anderson fusese ajutat, nu reţinut. Apoi se uită 
după Ramirez. Nici urmă. Deci tipul nu scăpase din arest. 
Pur şi simplu nu fusese arestat. 

Răsfoi înapoi, cu răbdare, alegând o pagină la întâmplare, 
înregistrată în urmă cu trei luni. Văzu şase nume: Bridge, 
Churchill, White, King, Whitehouse, Andrews. Cinci bărbaţi 
şi o femeie, în medie cam unul la două săptămâni. 

Merse din nou înainte, căutând-o pe Maria. Nu era acolo. 
Mai exista o singură înregistrare după a lui: Rogers, G, 
vagabond bărbat. Făcută cu doar şapte ore în urmă. 


Reacher închise registrul şi porni spre capătul scărilor ce 
duceau la subsol. Îşi găsi drumul pe pipăite şi deschise uşa 
de la sectorul celulelor. Toate luminile erau aprinse. Dar 
toate celulele erau pustii. 

Următorul obiectiv al lui Reacher era să iasă din oraş, 
ceea ce însemna că trebuia să treacă din nou prin cordonul 
de paznici, de data asta în sens invers. Îi era uşor să se 
furişeze până la el, dar greu să treacă dincolo având atâţia 
ochi aţintiţi în spatele lui. Nu dorea să fie singurul lucru în 
mişcare în faţa unui public aflat în repaus. Ar fi fost mai 
bine dacă s-ar fi mişcat cordonul şi-ar trecut peste el ca un 
val peste o stâncă. 

Căută prin mănunchiul de chei şi, după ce o găsi pe cea 
pe care o căuta, le puse pe celelalte în buzunar şi se 
îndreptă spre biroul registraturii. Găsi ceea ce căuta în al 
treilea sertar de jos: un pachet în care mai erau cinci ţigări 
Came! şi trei cutii de chibrituri. 

Goli o porţiune de podea de sub birou şi aşeză registrul în 
mijlocul ei, cu paginile răsfirate. Puse deasupra toate 
bucăţelele de hârtie pe care le găsi - carneţele, afişe, ziare 
vechi - până construi o piramidă. Îndesă două cutii de 
chibrituri sub ea. Apoi aprinse o ţigară cu un chibrit din a 
treia cutie, fumă o treime, apoi o împături în cutia de 
chibrituri, după care le strecură în mijlocul piramidei şi 
plecă. 

Lăsă uşa întredeschisă cam cinci centimetri ca să se 
formeze un curent de aer. 

Reacher porni spre sud, către casa gardianului corpolent. 
Ştia unde se află. O văzuse din spate, în prima noapte, când 
individul se întorsese de la lucru şi vomitase în curte. Se 
afla la cinci minute de mers, dar îi luă zece pentru că era 
nevoit să se furişeze ca să nu fie văzut. Camioneta veche 
era parcată lângă bucătărie. 

Portiera şoferului nu era încuiată. Reacher se strecură în 
spatele volanului. Scaunul era desfundat, iar tapiţeria 
mirosea a transpiraţie, grăsime şi benzină. Reacher scoase 


mănunchiul de chei din buzunar şi o alese pe cea de la 
maşină. Cap de plastic, formă specifică. O încercă doar ca 
să fie sigur. Răsuci de două ori. Simţi cum se deblochează 
volanul, iar luminile de la bord se aprind. O răsuci înapoi, 
escaladă scaunele şi se întinse pe podeaua cabinei din 
spate. 


Dură mai mult de treizeci de minute până ce locuitorii 
oraşului să-şi dea seama că secţia lor de poliţie era în 
flăcări. Până atunci clădirea arsese binişor. Din poziţia în 
care se afla, pe podeaua camionetei, Reacher văzu pălălaia 
cu mult înainte ca altcineva să reacționeze. 

Apoi se instală haosul. 

Disciplina se prăbuşi instantaneu. Cordonul se nărui 
imediat ca un balon dezumflat. Reacher stătea nemişcat în 
timp ce oamenii se revărsau în jurul lui, la început puţini şi 
nesiguri, apoi mai mulţi şi grăbiţi. Alergau fără să vadă 
altceva decât flăcările strălucitoare din faţa lor. Intersecţiile 
deveniră brusc aglomerate, iar râurile de oameni porniră 
într-o singură direcţie. 

Reacher zâmbi. Ca moliile la lumină, gândi el. Ad 
litteram. 

Apoi escaladă spătarele scaunelor şi răsuci cheia în 
contact. Motorul se roti o dată şi porni. Începu să meargă 
încet, cu farurile stinse, spre capătul nordic al fabricii prin 
deşertul nisipos. Pe şosea observă luminile unor girofaruri 
venind dinspre fabrică. Patru vehicule în mişcare. Se 
hurducă peste denivelările terenului, sări peste pietre până 
ce văzu strălucirea albă a peretelui care înconjura fabrica, 
răsărind în întuneric. Îşi aminti suprafaţa plană, înaltă de 
aproape treisprezece metri care avea pe coamă acel 
cilindru orizontal, continuu, cu diametru de un metru 
optzeci. O formă derivată din studiile asupra închisorilor. 
Reacher cunoştea teoria. Pietrele sau pereţii de cărămidă 
puteau fi escaladaţi, dar tuburile de un metru optzeci 


diametru erau netede şi alunecoase şi nu ofereau niciun 
punct de sprijin. 

Aşadar continuă să meargă prin imensele spaţii de 
parcare pustii, sperând, în pofida aşteptărilor, ca poarta 
personalului să fie deschisă, iar dacă nu, ca măcar cheile 
gardianului să o poată descuia. Dar nu era şi nici nu avea 
broască. Ci o cutie metalică gri montată în zid, prevăzută cu 
tastatură cu zece butoane. 

Reacher se înapoie la camionetă şi porni din nou, sperând 
ca măcar poarta pentru vehicule să fie deschisă. 
Presupunea că cele două Tahoe albe ar fi plecat în grabă 
împreună cu ambulanţa şi poate o maşină de pompieri. lar 
oamenii grăbiţi nu fac mereu curăţenie în urma lor. Încetini 
până aproape de oprire. Poarta pentru autovehicule era 
deschisă. Compusă din două părţi. Fiecare jumătate 
construită în consolă spre exterior apoi rotită o sută optzeci 
de grade pe o şină cu role. Ambele părţi erau larg deschise, 
lăsând o gaură de aproape treisprezece metri în zidul 
exterior. 

Reacher parcă maşina gardianului cu botul în afară, 
blocând traiectoria porţilor. Îşi zise că erau probabil 
automate, sau programate să se închidă la un moment dat, 
iar el dorea să le menţină deschise. 

Intră în fabrică, aruncând-şi privirea spre dreapta la şirul 
de barăci în care se găseau birourile şi la rezervoarele de 
stocare. În spatele lor, cam la un kilometru distanţă, se afla 
zona secretă. Făcu o jumătate de pas în direcţia ei. 

Apoi izbucniră luminile. 

Se auzi un whoomp pe măsură ce electricitatea se 
scurgea prin cabluri, iar peste o miime de secundă tot locul 
era luminat mai puternic decât ziua. O senzaţie 
cutremurătoare. Atât de puternică, încât o resimțea fizic. 
Reacher strânse pleoapele şi îşi acoperi capul cu ambele 
mâini. 

Imediat ce îşi reveni, deschise din nou ochii cu o sforţare 
disperată şi îl zări pe Thurman sosind spre el. Se întoarse şi 


îl observă pe supraveghetorul fabricii venind din altă 
direcţie. Se răsuci din nou şi îl zări pe uriaşul cu cheia fixă 
în mână blocându-i drumul spre poartă. 

Thurman i se alătură, luând o atitudine de parcă ar fi fost 
doi vechi prieteni care asistau la un eveniment fericit. 
Spuse: 

— Am crezut că drumurile noastre nu se vor mai întâlni 
niciodată. Ce cauţi aici? 

Reacher tăcu o clipă. Răspunse: 

— Mă gândesc să părăsesc statul. Ceea ce era perfect 
adevărat. Înainte de-a pleca m-am gândit să trec pe la 
infirmerie ca să-i spun ultimului meu adversar să nu-mi 
poarte pică. 

— A mai rămas doar Underwood acolo, zise Thurman. 
Ceilalţi se află acasă deja, în convalescenţă. 

— Care dintre ei este Underwood? 

— Gardianul-şef. L-ai lăsat într-o stare deplorabilă. 

— Era deja bolnav. 

— Acum trebuie să pleci, spuse Thurman. Nu glumesc. 

— Ba glumeşti, zise Reacher. Eşti un bătrân gras care-mi 
spune mie să plec. E chiar distractiv. 

— Nu sunt singur aici. 

Reacher se întoarse şi verifică. Supraveghetorul stătea la 
trei metri distanţă. Uriaşul la şase, ţinând strâns cheia fixă. 

Reacher vorbi. 

— Dispui de un şoarece de birou şi de un bătrân bolnav 
cu o cheie mare. Nu mă impresionează. 

— Ţi-ar putea face mult rău. 

— Primii opt pe care i-ai trimis n-au reuşit mare lucru. 

Thurman nu spuse nimic. 

Reacher rosti. 

— Acum mă duc la infirmerie. Şi tu la fel. Ori mergi de 
bună voie, ori te duc cu excavatorul. 

Umerii lui Thurman tresăriră a neputinţă şi ridică palma 
în direcţia celor doi ca şi când ar fi spus unei perechi de 


câini să rămână pe loc. După care începu să înainteze către 
şirul de barăci, alături de Reacher. 


Era o infirmerie adevărată. Pereţi albi, pardoseală 
acoperită cu linoleum alb, miros de dezinfectant. Avea patru 
paturi de spital. Unul era ocupat de gardianul corpolent. 
Doar că acum arăta mai mic decât înainte. Părul îi părea 
mai subţire. Respirația sacadată şi şuierătoare. La 
picioarele patului stătea agăţată o fişă medicală. Reacher se 
uită peste ea. Tipul avea o mulţime de lucruri în neregulă: 
febră, extenuare, stare de slăbiciune, insuficienţă 
respiratorie, dureri de cap, palpitaţii, băşici, dureri, stare 
de vomă cronică, diaree. Reacher aruncă fişa la loc şi 
întrebă: 

— Aveţi vreun medic aici? 

Thurman răspunse: 

— Un asistent. Facem şi noi ce putem. 

Reacher se opri lângă pat. 

— Poţi vorbi? 

Bărbatul răsuci capul încercând să vorbească, dar nu 
reuşi. Respiră adânc şi încercă din nou: 

— Asta... apoi clipi şi o luă de la început părând că se 
răzgândeşte. 

Rosti gâfâind: 

— Tu ai făcut asta. 

— Nu în întregime, răspunse Reacher. 

Tipul îşi rostogoli din nou capul într-o parte şi-n alta. 

— Nu, asta... după care se opri din nou chinuindu-se să 
respire. 

Thurman îl apucă pe Reacher de cot. 

— Trebuie să plecăm. Îl obosim. 

— Tipul ăsta a lucrat cu TCE? 

Thurman făcu o pauză. 

— Ce ştii tu despre ICE? 

— Puțin. E o otravă. 

— E un degresant. Un produs industrial standard. 


— Nu mai contează. A lucrat cu el? 

— Nu. lar cei care lucrează simt bine protejaţi. 

— Atunci ce are? 

— Ţi-a spus chiar el, tu l-ai adus în halul ăsta. 

— Nu ai asemenea simptome de la o bătaie cu pumnii. 

— Am auzit că a fost mai mult decât o bătaie cu pumnii. 

Reacher închise ochii. Revăzu barul, lumina difuză, 
oamenii încordaţi şi tăcuţi, atmosfera încărcată cu praf şi 
miros de teamă şi ură. Deschise ochii şi spuse: 

— Trebuie dus într-un spital adevărat. 

Thurman nu răspunse. Reacher îi aruncă o ultimă privire 
bărbatului din pat, apoi se îndepărtă şi ieşi pe uşă, cobori 
scările pornind spre zona luminată. Supraveghetorul şi 
uriaşul cu cheia se aflau în acelaşi loc. Reacher îl auzi pe 
Thurman închizând uşa infirmeriei, apoi clătinându-se pe 
scări, în urma sa. 

Thurman întrebă: 

— Acum 0 să pleci, domnule Reacher? 

— Da, minţi el. 

Tipul cu cheia privea peste umărul lui Reacher, la 
Thurman, aşteptând un semn, poate chiar sperând asta, 
plesnindu-se cu capătul cheii peste palmă. 

Thurman făcuse probabil un semn cu capul pentru că 
individul se opri un moment, apoi se dădu la o parte. 
Reacher merse mai departe, întorcându-se la camioneta 
gardianului bolnav. O găsi acolo unde o lăsase, cu toate 
geamurile întregi. 


CAPITOLUL OPT 


Vaughan aştepta la o sută de metri distanţă de linia de 
demarcaţie. Parcase pe partea stângă a benzii de asfalt 
negru, cu farurile stinse. El încetini şi îşi scoase mâna pe 
fereastră în semn de recunoaştere. Ea făcu la fel, 
răspunzându-i în semn de confirmare. El trase maşina 
lângă a ei şi opri, atingându-i falangele cu ale sale. Pentru el 
atingerea însemna o treime îndeplinirea unei misiuni la 
superlativ, o treime expresia uşurării de a fi scăpat din nou 
teafăr din groapa cu lei şi doar o treime simplă stare de 
bine. Nu-şi dădea seama ce însemnase pentru ea. Ea nu-i 
dăduse nicio explicaţie. Dar îşi lăsase mâna acolo cu o 
secundă mai mult decât ar fi fost nevoie. 

— A cui e maşina? 

— A gardianului-şef. Îl cheamă Underwood. 

— Du-te şi las-o dincolo de graniţă, rosti Vaughan. Te duc 
eu în oraş. O să luăm o pauză de gogoaşă. 

Reacher făcu întocmai şi o lăsă acolo, cu cheile în contact. 
La mare depărtare în spatele lui se vedea o lumină 
roşiatică. Disperarea ardea încă. Nu aduse vorba despre 
asta. Pur şi simplu se întoarse, trecu din nou linia de 
demarcaţie şi se urcă în maşina lui Vaughan. 

— Miroşi a ţigări, zise ea. 

— Am găsit una, răspunse el. Am fumat o treime de 
dragul vremurilor demult apuse. 

— Sunt cancerigene. 

Porni spre est cu o mână pe volan şi cu cealaltă în poală. 

— Am sunat la Denver, zise ea. În legătură cu Maria. 
Bătrânul a luat-o cu maşina. Dar n-a lăsat-o în Disperare. A 
vrut să meargă la unitatea Poliţiei Militare. 

Luară cina la douazeci de minute după miezul nopţii. Nu 
comandară gogoşi. Reacher ceru cafea, iar Vaughan un suc 


natural, un amestec de fructe exotice de care Reacher nu 
mai auzise până atunci. 

— Stai foarte bine cu sănătatea, remarcă el. 

— Mă străduiesc. 

— Soţul tău este în spital? Are cancer de la fumat? 

Ea clătină din cap. 

— Nu, zise. Nu este. 

Băuturile sosiră, iar ei începură să soarbă tăcuţi. Apoi 
Reacher întrebă: 

— Bătrânul ştia cumva motivul pentru care Maria voia să 
meargă la PM? 

— Nuil-a spus. Dar este o destinaţie foarte ciudată, nu-i 
aşa? 

— Foarte, recunoscu Reacher. Este vorba de o bază a 
Poliţiei Militare, operaţională. N-ar trebui să accepte 
vizitatori. Bătrânul chiar a văzut-o intrând? 

— Sigur că da, zise Vaughan. A aşteptat ca un gentleman 
de modă veche. 

— "Totuşi se pune o întrebare şi mai interesantă: Dacă au 
lăsat-o să intre, ce voiau de la ea? 

— Ceva legat de spionaj? 

Reacher îşi goli ceaşca. Clătină din cap. 

— Nu le pasă de spionaj. Supraveghează şoseaua. Ceea 
ce înseamnă că îi îngrijorează furturile sau ceva foarte 
greu, ceva mult prea greu ca să fie vorba de o maşină 
obişnuită. 

— Deci şi ceva prea greu ca să fie vorba despre un avion 
de dimensiuni mici? 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Dar avionul este într-un fel amestecat. Acolo se petrec 
trei lucruri. Contractul cu armata, plus încă ceva, plus încă 
ceva. 

— OK, spuse Vaughan. Aşeză borcănelul cu sare, 
borcănelul cu piper şi pe cel cu zahăr în mijlocul mesei. Trei 
lucruri. 

Reacher dădu imediat de-o parte borcănelul cu sare. 


— Contractul cu armata este un lucru legal. Nimic 
controversat. Nimic îngrijorător în afară de faptul că cineva 
ar putea să fure ceva greu. lar asta este problema 
poliţiştilor militari. Oamenii din oraş n-au niciun motiv să se 
neliniştească. 

— Dar? 

— Dar oamenii din oraş sunt neliniştiţi în legătură cu un 
anumit lucru. 

— Ce lucru? 

— N-am niciun indiciu. Ridică borcănelul de zahăr cu 
mâna dreaptă. Dar e cea mai mare dintre necunoscute. 
Toată lumea este implicată în ea. Apoi ridică borcănelul cu 
piper în mâna stângă. Celălalt lucru este mai mic. Implică 
doar o parte a populaţiei. Toată lumea ştie despre zahăr, 
majoritatea nu ştie despre piper şi doar câţiva au 
cunoştinţă de zahăr şi de piper. 

— În cazul ăsta poate că Thurman face un anumit lucru la 
care îl ajută cu toţii, dar câţiva lucrează şi la altceva fără 
ştirea lui? 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Şi acest lucru la care lucrează acei câţiva îi implică şi 
pe aceşti tineri. Ei reuşesc sau nu să treacă prin el în 
funcţie de cine anume întâlnesc în primă fază: pe cei mulţi 
oameni de zahăr sau pe cei câţiva oameni de piper. lar 
acum există unul nou. Pe nume Rogers, arestat de curând, 
dar pe care nu l-am văzut. 

— Rogers? Am mai auzit numele ăsta. 

— Unde? 

— Nu ştiu. 

— Indiferent unde, a fost unul dintre cei fără noroc. 

— Sorţii vor fi mereu împotriva lui. 

— Exact. 

— Cum stă treaba cu Ramirez? 

— Ramirez n-a întâlnit pe nimeni, zise Reacher. Am 
verificat înregistrările. El nu a fost nici arestat, nici ajutat. 

— De ce? Ce anume l-a făcut diferit? 


— Excelentă întrebare, conchise Reacher. Dar răspunsul? 


Reacher mai ceru cafea, iar Vaughan mai ceru suc. Ceasul 
din capul lui Reacher bătu ora unu a dimineţii, iar cel de pe 
peretele bufetului îl urmă un minut mai târziu. Vaughan îşi 
privi propriul ceas şi rosti: 

— Aş face bine să mă întorc pe baricade. 

Reacher spuse: 

— OK. 

— Du-te şi te culcă puţin. 

— OK. 

— Vii cu mine în Colorado Springs? Am sunat un prieten 
de-al prietenului lui David. Ştie un tip care lucrează la 
laboratorul central. Mi-a spus să iau nişte apă pentru 
analize. Ca să aflăm cât de multă ICE foloseşte de fapt 
Thurman. 

— Când? 

— Mâine, astăzi, orice naiba ar fi acum. 

— La ce oră? 

— Plecăm la zece? 

— Tot mai încerci să mă ţii departe de încurcături. Chiar 
şi în timpul tău liber? 

— Am renunţat de mult la a te ţine departe de 
încurcături, dar mi-ar plăcea compania ta. 


Reacher făcu un duş şi pe la ora două dimineaţa se afla în 
pat. Dormi fără vise şi se trezi pe la opt. Făcu din nou duş şi 
merse de-a lungul oraşului până la magazinul de feronerie. 
Intră, găsi stativele cu pantaloni şi bluze şi îşi alese câte 
unul din fiecare. 

Se schimbă în camera de motel, lăsă lucrurile vechi lângă 
coşul de gunoi şi porni către recepţie. Recepţionera se afla 
pe scaunul său. În spatele umărului ei, cârligul de la camera 
Mariei nu avea cheia pe el. Femeia îi observă privirea şi 
zise: 


— S-a întors azi-dimineaţă pe la şase. Privi într-o parte şi- 
n alta, cobori vocea şi rosti: Într-o maşină blindată. Cu un 
soldat. 

Reacher întrebă: 

— Era un Humvee? 

Femeia încuviinţă cu o înclinare a capului. 

— Soldatul nu a rămas. Ceea ce mă bucură. Nu permit 
aşa ceva. E prea tânără să se încurce cu un soldat. 

Reacher îşi plăti factura şi se întoarse de-a lungul şirului 
de camere, recapitulând. 

Conform declaraţiei sale telefonice, bătrânul o lăsase pe 
Maria la baza PM în jurul orei opt a zilei precedente. 
Ajunsese înapoi într-un Humvee la ora şase. Aşadar fusese 
ţinută acolo douăzeci şi una de ore. 

Se opri în faţa uşii ei şi ciocăni. Un minut mai târziu uşa 
se deschise. 

— Eşti bine? întrebă el. 

Nu arăta deloc bine. Părea mică şi pierdută. 

Fata nu răspunse. 

EI vorbi: 

— Ai fost la baza PM şi ai întrebat de Raphael, dar nu te- 
au ajutat? 

Ea nu răspunse. 

El zise: 

— Poate te ajut eu. Sau poate te ajută DP Speranţa. Vrei 
să-mi spui despre ce este vorba? 

— Nu pot să-ţi spun, spuse ea. Nu pot spune nimănui. 

— Ok, rosti Reacher. Rămâi aici. 

Plecă la bufet şi luă micul dejun. 


La zece fără cinci se afla pe un scaun de plastic în faţa uşii 
de la motel. Vaughan apăru pe la şi trei minute, într-o 
Regina Vic neagră, simplă. O maşină de patrulare 
nesemnalizată, aşa cum ar fi condus orice detectiv. Opri 
lângă el şi cobori geamul cu un bâzâit. 

E] zise: 


— Ai fost avansată? 

— Este maşina comandantului. 1 s-a făcut milă de mine şi 
mi-a împrumutat-o. De vreme ce mi-ai distrus-o pe-a mea. 

— S-a întors Maria, spuse el. PM a adus-o acasă dis-de- 
dimineaţă. 

— A zis ceva? 

— Nicio vorbuliţă. 

Se ridică din scaun, ocoli maşina şi se strecură lângă ea. 
Vaughan arăta bine. Purta o pereche de jeanşi şi un tricou 
alb, model Oxford, deschis la doi nasturi. 

Ea remarcă: 

— "Te-ai schimbat. 

— În ce privinţă? 

— În privinţa hainelor, prostule. 

— Le-am cumpărat de dimineaţă, zise el. De la magazinul 
de feronerie. 

— Cât de mult ai purtat vreodată în viaţa ta nişte haine? 

— Opt luni, răspunse Reacher. Uniforma de deşert, în 
timpul Războiului din Golf. 

— Ai fost în Golf de la început? 

— De la început până la sfârşit. 

Vaughan părăsi parcarea motelului şi o luă spre nord. Era 
fără îndoială o maşină de poliţist, iar şoselele erau pustii şi 
ea conduse cu o medie orară de o sută treizeci de kilometri 
aproape tot drumul până la Colorado Springs, punând cap 
compas munţii care se vedeau în faţă. Aerul era curat, iar 
priveliştea Vârfului cu Pini, spectaculoasă. 

Laboratorul central de control al apei se găsea într-o 
clădire de piatră a guvernului. Apa era foarte importantă pe 
tot teritoriul statului Colorado. Nu exista prea multă. 
Vaughan scoase sticla ei cu apă, completă un formular, apoi 
tipul înfăşură sticla în formular, îl fixă cu un elastic şi plecă. 
Se întoarse să-i spună lui Vaughan că rezultatele i se vor 
transmite telefonic şi că o roagă să dea laboratorului câteva 
cifre despre consumul total de TCE din Disperare. 


— Care sunt consecinţele? întrebă Vaughan. Dacă se află 
deja în apă? 

Laborantul îi aruncă o privire lui Reacher. 

— Cancer de prostată, zise el. Bărbaţii se duc primii. 

Se  întoarseră la maşină. Vaughan privea absentă. 
Reacher nu era lămurit de ce îi ceruse să o însoţească. Nu 
vorbiseră prea mult. 

Porni şi merse o sută de metri de-a lungul unei străzi 
mărginite de copaci, apoi se opri la un semafor într-o 
intersecţie sub formă de TI. Vestul era la stânga, iar estul la 
dreapta. Se făcu verde, iar ea o luă la stânga. 

— Unde mergem? o întrebă Reacher. 

Ea nu răspunse. Conduse cale de un kilometru şi jumătate 
printre dealuri verzi şi o luă la stânga printr-o pădurice de 
pini pe un drum cenuşiu, desfundat şi nemarcat. După încă 
un kilometru şi jumătate încetini şi făcu dreapta pe o alee 
pe jumătate ascunsă. Trecu printre doi stâlpi de cărămidă. 
Cărămizile erau maro, iar mortarul galben. Standardul 
armatei din 1950. La douăzeci de metri distanţă se afla un 
panou modem: Centrul Olimpic TC. Un al doilea glăsuia: 
Accesul permis numai personalului autorizat. Aleea mergea 
drept încă vreo sută de metri spre un grup de clădiri ieşite 
de mult din dotarea armatei. Reacher recunoscu 
arhitectura. 

Merseră împreună la intrarea principală. Trei trepte în 
sus, pe uşă, pe pardoseala de gresie verde pe care Reacher 
călcase de mii de ori până atunci. Tipic pentru armata 
Statelor Unite de la mijlocul anilor cincizeci, acum 
abandonată şi părăginită. În partea dreaptă se afla o 
tejghea din lemn de stejar la care stătuse cândva un 
sergent foarte ocupat. Acum era ocupată de o mulţime de 
lucruri ce aduceau a fişe medicale şi de un civil într-un 
tricou cenuşiu cu mânecă lungă. Era un tip uscăţiv şi ursuz 
de aproape patruzeci de ani, cu părul negru şi nespălat. 
Rosti: 


— Bună ziua, doamnă Vaughan. Nimic mai mult. Nici 
urmă de căldură în glasul lui. Nici urmă de entuziasm. 

Vaughan dădu din cap fără să răspundă. Merse până în 
capătul culoarului care dădu într-o încăpere mare. Era 
murdară şi mirosea a dezinfectant şi a urină. Complet goală 
cu excepţia a doi bărbaţi imobilizaţi în cărucioare cu rotile. 
Erau amândoi tineri, stăteau amândoi cu gura deschisă şi 
cu privirea fixă. Amândoi aveau capetele rase, craniile 
deformate şi pline de cicatrice. 

Reacher rămase împietrit. Îi privi pe bărbaţii din scaunele 
cu rotile. Se afla într-un azil. Privi praful şi mizeria. Se afla 
într-o groapă de gunoi. Se gândi la inițialele de pe panoul. 
TC. Traume Cerebrale. Vaughan o luase înainte pe un 
coridor. Pe lângă pereţi se strânseseră cocoloaşe de praf. 
Unele erau presărate cu excremente de şoareci. O prinse 
din urmă la jumătatea drumului. 

— Soţul tău a avut un accident? 

— Nu chiar, răspunse ea. 

— Atunci ce? 

— Ia gândeşte-te. 

Reacher se opri din nou. O clădire veche a armatei. 
Amândoi băieţii erau tineri. 

— Răni de război, zise el. Soţul tău este militar. A fost în 
Irak. 

Vaughan încuviinţă din cap. 

— În Garda Naţională, zise ea. A doua misiune. Nu-i 
blindaseră Humvee-ul. A sărit în aer în Ramadi. 


Camera lui David Robert Vaughan era un cub de patru 
metri vopsit în verde-închis. Avea o fereastră mică. Un pat 
îngust de spital fusese fixat la un unghi de patruzeci şi cinci 
de grade. În el, sub un cearceaf făcut cort, se afla un bărbat 
cu umerii înguşti. Pe barbă şi obraji avea păr blond. Ochii 
săi albaştri erau larg deschişi. 

O bucată din cutia lui craniană lipsea. 


O porţiune de mărimea unei farfurioare nu se mai afla la 
locul ei. Lăsase în urmă o gaură mare deasupra frunţii în 
care se profila conturul creierului. Se revărsa în afară ca un 
balon umflat înnegrit, vânăt şi denivelat. Era acoperit cu o 
membrană artificială asemănătoare cu o reţea. 

Vaughan zise: 

— Bună, David. Am adus un prieten care voia să te vadă. 

Nu veni niciun răspuns. Nici n-ar mai fi venit vreodată, îşi 
zise Reacher. 

Tipul din pat era complet inert. Nici adormit, nici treaz. 
Nici nimic. 

Vaughan se aplecă şi îşi sărută soţul. 

Apoi se îndreptă spre un dulap şi extrase un plic de 
radiografii dintr-un teanc de fişe şi dosare medicale. Scoase 
filmul şi îl ridică ţinându-l la lumina ferestrei. Reprezenta o 
imagine multiplă care arăta creierul soţului ei din patru 
unghiuri diferite. Leziunea semnăturii lrakului, zise 
Vaughan. Distrugerea creierului uman prin explozie. 
Compresie, decompresie, răspândire, lovire de peretele 
cutiei craniene. David le-a avut pe toate. Craniul său a fost 
spulberat şi i-au îndepărtat ce a fost mai rău. Mai târziu le- 
au montat câte o placă de plastic, după ce umflătura s-a 
retras. Umflătura lui David nu s-a mai retras. 

Aşeză filmul înapoi în plic după care îl îndesă la loc în 
teancul de hârtii. Scoase altul. Era o radiografie de torace. 
Coaste albe, organe gri şi nişte puncte mici şi albe care 
păreau a fi picături de lichid. 

— Ăsta-i motivul pentru care nu port verighetă, zise 
Vaughan. A vrut să o ia cu el şi să o poarte pe un lănţişor la 
gât. Căldura a topit-o, iar suflul exploziei a aruncat-o în 
plămâni. Aşeză filmul la loc în plic şi se duse la picioarele 
patului. O purta ca să-i aducă noroc, mai spuse ea. 

Reacher întrebă: 

— Unde a fost? 

— Infanterie, ataşaţi la Divizia întâi Blindate. 

— Aşadar a fost bombă contra Humyvee? 


Ea confirmă din cap. 

— Un dispozitiv exploziv artizanal împotriva unei cutii de 
conserve. Ar fi fost la fel de protejat în halatul de baie. 

— Când s-a întâmplat? 

— Cu aproape doi ani în urmă. 

Aparatul de respirat şuieră. 

— Aşadar ai schimbat casa, observă Reacher. Te gândeai 
la un scaun cu rotile. Ai cumpărat una fără etaj şi ai 
desfiinţat uşa sufrageriei. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Dar nu s-a mai trezit niciodată. Ceea ce i s-a întâmplat 
lui David este o leziune generalizată. Cea mai gravă 
categorie. Trunchiul cerebral este OK, dar restul creierului 
nici nu ştie că se mai află acolo. Asta este starea în care va 
rămâne de-acum încolo. Nu se poate mişca şi nu poate 
vedea şi nu poate auzi şi nu poate gândi. 

Reacher nu zise nimic. 

Vaughan se duse spre capătul patului şi îşi aşeză mâna pe 
obrajii soţului ei, cu blândeţe şi tandreţe. Spusse: 

— Vrei să te bărbiereşti, David? 

— Nu face asta personalul de aici? 

— Ar trebui, dar nu o fac. Şi vreau să arate decent. Se 
pare că este tot ce mai pot face. 

Din dulapul vopsit în verde scoase o sacoşă de piaţă. 
Conţinea gel de bărbierit, un pachet pe jumătate plin cu 
aparate de unică folosinţă, săpun, prosop. Reacher 
descoperi o baie pe culoar şi cu prosopul umezit şterse faţa 
bărbatului. O dădu apoi cu gel albastru de bărbierit, 
masând uşor cu vârfurile degetelor după care se pregăti să 
folosească aparatul de ras. O acţiune total reflexă când o 
aplica pe el însuşi deveni incomodă când era vorba de 
altcineva. 

În vreme ce el lucra cu aparatul de ras, Vaughan făcea 
curăţenie în cameră. În dulap se găsea o a doua sacoşă care 
conţinea cârpe, spray-uri, mătură şi perie. Deretică prin 
întreg cubul de patru metri cu multă minuţiozitate. Reacher 


îşi termină treaba, iar Vaughan se opri un minut mai târziu, 
se dădu un pas înapoi şi observă: 

— Ai făcut treabă bună, zise ea. 

— Şi tu. Deşi nu trebuia să o faci tu. 

— Ştiu. 

Puseră lucrurile înapoi în sacoşele de piaţă după care le 
aşezară din nou în dulap. Reacher întrebă: 

— Cât timp aţi fost căsătoriţi? 

— Încă suntem căsătoriţi. 

— Îmi cer scuze. De când? 

— Doisprezece ani. Opt împreună, apoi el a petrecut doi 
în Irak, iar ultimii doi în starea asta. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Nu ştiu. Unii spun că ar trebui să-mi văd mai departe 
de viaţă. Să-mi accept soarta, ca Zeno. Dar apoi mă 
gândesc, întâi i-au făcut ce i-au făcut lui, iar eu acum să 
divorţez de el? Tu ce crezi că ar trebui să fac? 

— Eu cred că ar trebui să faci o plimbare, răspunse 
Reacher. Chiar acum. Singură. Plimbarea de unul singur îţi 
face întotdeauna bine. Respiră un pic de aer curat. Admiră 
nişte copaci. Eu iau maşina şi vin după tine înainte să ajungi 
la a patra alee. 

— Tu ce-o să faci? 

— O să găsesc eu ceva să treacă timpul. 

Vaughan îşi luă rămas-bun de la soţul său, apoi ieşi din 
cameră. Continuă să meargă. Reacher aşteptă până o văzu 
îndepărtându-se, apoi se întoarse la uşa de la intrare. Se 
opri în faţa biroului şi întrebă: 

— Cine-i şeful aici? 

Tipul în tricou cu mânecă lungă zise: 

— Cred că eu. Sunt şeful de tură. 

Reacher întrebă: 

— Câţi pacienţi aveţi aici? 

— Şaptesprezece, răspunse individul. 

— Conduceţi locul ăsta după un regulament? 

— Bineînţeles. Birocraţie ca peste tot. 


— Vrei să-mi arăţi şi mie unde scrie că este OK să lăsaţi 
camerele murdare şi să existe rahat de şoareci pe 
coridoare? 

Tipul clipi, înghiţi în sec şi spuse: 

— Nu are rost să faci curat, omule. Ei oricum nu şi-ar da 
seama. Ăsta e un răzor de legume. 

— Răspuns greşit, spuse Reacher. Asta nu este un răzor 
cu legume. Ci o clinică pentru veterani. lar David Robert 
Vaughan este fratele meu. 

— Serios? 

— "Toţi veteranii sunt fraţii mei. 

— Creierul lui e mort, omule. 

— Şi tu la fel? 

— Nu. 

— Atunci ascultă la mine. Şi ascultă cu atenţie. Oamenii 
de aici merită tot efortul tău, şi sunt al naibii de sigur că şi 
rudele lor merită la fel. 

— Ca fapt divers, cine eşti? 

— Sunt un cetăţean căruia îi pasă, zise Reacher. Aş putea 
suna la ziare sau televiziuni. Aş putea să te dau afară. Dar 
nu fac asemenea lucruri. Ofer în schimb posibilitatea unor 
alegeri personale. Vrei să ştii care sunt ale tale? 

— Care? 

— Faci ce-ţi spun eu sau o să fii pacientul cu numărul 
optsprezece. 

Tipul se făcu alb ca varul. Unii ofiţeri pe care îi cunoscuse 
Reacher obişnuiau să ţipe. El considerase întotdeauna că e 
mai eficient să vorbeşti încet, cu voce joasă, adresându-te 
foarte limpede, ca unui copil idiot. Calm, voce răbdătoare, 
statură impunătoare. Funcţionase pe vremuri, funcţiona şi 
acum. Tipul în tricou cu mânecă lungă înghiţea anevoie. 

Reacher vorbi: 

— Pacienţii tăi şi-au slujit ţara cu onoare şi sacrificiu, aşa 
că o să-ţi mişti curul slăbânog şi o să-ţi organizezi oamenii 
ca să curețe locul. Începând de acum. Voi reveni poate 
mâine sau poate luna viitoare, iar dacă nu-mi voi putea 


oglindi faţa în pardoseală, o să te întorc cu capul în jos şi o 
să te folosesc pe post de mop. După care o să-ţi trag un şut 
în cur atât de tare încât colonul o să-ţi ajungă între dinţi. S- 
a înţeles? 

Tipul tăcu, ezită şi clipi. Apoi rosti: 

— OK. 

— Şi cu zâmbet, te rog, ceru Reacher. 

Individul se strădui să schiţeze unul. 

— Mai mare, insistă Reacher. 

Bărbatul îşi întinse buzele uscate peste dinţii uscați. 

— Aşa e bine, spuse Reacher. Şi de fiecare dată când o vei 
vedea pe doamna Vaughan te vei ridica şi o vei întâmpina 
foarte călduros, iar camera soţului ei va străluci de 
curăţenie, iar soţul ei va fi proaspăt bărbierit. Ai la 
dispoziţie şaizeci de secunde ca să începi, sau îţi rup o 
mână. 

Tipul dădu un telefon, apoi folosi staţia de emisie- 
recepţie, iar după cincizeci de secunde cinci tipi se aflau 
deja în hol. Duceau cu ei găleți şi mopuri, iar un minut mai 
târziu găleţile erau pline cu apă. Reacher plecă lăsându-i în 
plină acţiune. Se înapoie la maşină şi porni în căutarea lui 
Vaughan. 

O prinse din urmă la un kilometru şi jumătate de-a lungul 
şoselei. Se strecură lângă el, iar el continuă să meargă 
parcurgând drumul înapoi printre pini, printre dealuri. Ea 
spuse: 

— Îţi mulţumesc că ai venit. 

— Nu ai pentru ce, zise el. 

— "Ţi-ai dat seama de ce ţi-am cerut să vii? 

— Da. Ai vrut ca o altă persoană să înţeleagă de ce 
trăieşti cum trăieşti şi faci ceea ce faci. 

— Şi? 

— Ai vrut ca o altă persoană să înţeleagă de ce este OK să 
faci lucrul pe care urmează să îl faci în continuare. 

— Ceea ce ar fi? 


— Ceea ce ar fi depinde în totalitate de tine. Mie îmi 
convine orice variantă. 

— Te-am minţit, mai devreme, rosti ea. 

El zise: 

— Ştiu. 

— Ştii? 

El încuviinţă înclinând capul spre volan. 

— Ştiai de contractul lui Thurman cu armata. Şi de baza 
PM. Pentagonul te-a informat în legătură cu ele. Iar tu n-ai 
vrut să discuţi subiectul, ceea ce înseamnă că acolo nu se 
reciclează doar efecte militare vechi. Nu-i aşa? 

Reacher clătină din cap. 

— E vorba de muniţie de luptă din Irak. Fabrica lui 
Thurman este o unitate specializată. Secretă, situată la 
mama dracului. 

— Îmi pare rău. 

— Nu trebuie. Înţeleg situaţia. 

— Acolo sunt şi Humvee-uri explodate, zise ea. Pentru 
mine sunt nişte adevărate monumente. Ca sanctuarele. Ale 
oamenilor morţi. Sau aproape morţi. 

Continuară să meargă de-a lungul pantelor muntoase. 
Reacher observă: 

— Asta nu explică secretomania lui Thurman. Şi nici 
prezenţa celor de la PM. Ce e de furat? Până la urmă, 
Humvee-ul este doar o maşină. 

Vaughan nu spuse nimic. 

Reacher continuă: 

— Şi nu explică prezenţa avionului. Şi nimic nu explică 
toţi acei tineri. 

— Aşadar o să continui să faci cercetări? 

Încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Nu pentru mult timp, zise el. Pentru că am impresia că 
se va întâmpla curând ceva. Mulțimea aia de oameni mi-a 
lăsat impresia asta. Cred că au fost atât de agitaţi pentru că 
erau aproape de a finaliza un anumit lucru. 


Vaughan stătea tăcută în vreme ce Reacher conducea 
înapoi spre Speranţa. Ocoli Disperarea şi intră în oraş din 
est, pe calea lungă şi ocolită. 

Se întoarseră în oraş pe la cinci după-amiază. Reacher 
trecu de First Street şi se îndreptă spre Third Street, direct 
la motel. Vaughan îl privi întrebător. Reacher spuse: 

— Fac ceea ce ar fi trebuit să fac mai demult. 

Intrară împreună. Recepţionera cea băgăcioasă se afla la 
tejghea. În spatele ei se afla un panou cu trei chei lipsă din 
cârlige. A lui Reacher de la camera doisprezece, plus a 
Mariei, camera opt, plus a unui client care ocupa camera 
patru. 

— Povesteşte-mi despre femeia din camera patru. 

Recepţionera îl privi şi tăcu un moment. 

— E din California, zise ea. Se află aici de cinci zile. A 
plătit cash pentru toată săptămâna. E tânără. Douăzeci şi 
cinci, poate douăzeci şi şase de ani. 

— Cum o cheamă? 

— Doamna Rogers. 

Odată întorşi în maşină, Vaughan zise: 

— Încă una. Dar soţul ei nu a fost arestat până ieri, deşi 
se află aici de cinci zile. 

Reacher spuse: 

— Părerea mea este că se aflau pe drum până acum cinci 
zile. A găsit oamenii potriviţi în Disperare şi a intrat în 
ascunzătoare. Ea a venit direct aici ca să-l aştepte. Apoi a 
fost scos la iveală de mobilizarea mulţimii de ieri, agăţat de 
oamenii nepotriviţi şi arestat. 

— Aşadar unde se află acum? 

— În celulă nu era. Probabil că s-a întors din nou la 
oamenii potriviţi. 

Vaughan spuse: 

— Ştiam că am auzit numele. Soţia a venit în oraş cu 
băiatul care aprovizionează supermarketul. Vine o dată la 
câteva zile din Topeka, Kansas. A adus-o cu maşina. Mi-a 


povestit el. Tot el mi-a spus şi cum o cheamă. Maria a venit 
la fel. Aşa am aflat de ea. 

— Dar Lucy Anderson cum a venit? întrebă Reacher. 

Vaughan tăcu. 

— Nu ştiu. Poliţia din Disperare a aruncat-o la linia de 
demarcaţie. 

— Aşadar a intrat dinspre vest. Ceea ce ridică o întrebare, 
nu-i aşa? rosti Reacher. Maria a intrat în oraş dinspre est, 
din Kansas, dar l-a rugat pe bătrânul cu maşina verde să o 
lase la baza PM situată la vest de Disperare. De unde ştia ea 
oare că baza este acolo? 

— Poate i-a spus Lucy Anderson. Probabil o fi văzut-o. 

— Nici nu cred că şi-au vorbit măcar. 

— Atunci poate i-o fi spus Ramirez despre ea, sugeră 
Vaughan. El a venit dinspre vest şi o fi văzut-o. 

— Dar de ce ar fi fost ăsta un subiect de conversaţie cu 
iubita lui? 

— Nu ştiu. 

Reacher întrebă: 

— Comandantul tău e băiat de treabă? 

— De ce? 

— Pentru că vom fi nevoiţi să-i împrumutăm din nou 
maşina. 

— Când? 

— Mai târziu, diseară. 

— Mai târziu decât ce? 

— Decât orice. Dar întâi de toate vom merge la 
cumpărături. 

Ajunseră la magazinul de feronerie exact când se 
închidea. Bătrânul cu haina maro îşi strângea expoziţia de 
pe trotuar. Reacher intră şi cumpără de la soţia bătrânului 
o lanternă plată cu două baterii şi o rangă de vreo şaizeci 
de centimetri. Apoi ieşi din nou afară şi cumpără scara 
minune care se putea monta în opt poziţii diferite. Era 
uşoară, din aluminiu, şi se strângea într-un ambalaj mic. O 
puse pe bancheta din spate a Reginei Vic. 


CAPITOLUL NOUĂ 


Vaughan îl invitase să ia cina cu ea, la ora opt. Fusese 
foarte formalistă în legătură cu această problemă. Îi 
spusese că are nevoie de intervalul care mai rămăsese ca să 
facă pregătiri. Reacher îşi petrecu timpul în cameră. Aţipi 
un pic, apoi făcu un duş, se bărbieri şi se spălă pe dinţi. Şi 
se îmbrăcă. Îşi trase pantalonii pe el, apoi cămaşa, îşi trecu 
degetele prin păr şi contemplă rezultatul în oglindă. 
Înfăţişarea lui era cea pe care o afişa. Unora le plăcea, 
altora nu. 

Merse două străzi, de la Trei la Cinci, apoi coti spre est. 
Păşi printre arbuşti şi pietriş, apoi apăsă butonul soneriei. 

Vaughan ajunse la uşă în nouă secunde fix. Purta o rochie 
evazată, fără mâneci, neagră, până la genunchi şi pantofi 
negri cu tocul jos asemănători papucilor de balet. Era 
proaspăt spălată. Părea tânără şi plină de energie. 

Bucătăria era plină de lumina lumânărilor, iar pe bufet 
aşteptau două farfurii cu aperitive. Ea spuse: 

— Felul doi nu este gata încă. L-am ţinut prea mult la 
cuptor. E ceva ce n-am mai făcut de multă vreme. 

— De trei ani, zise Reacher. 

— Mai mult, spuse ea. 

— Arăâţi senzaţional, remarcă el. Cea mai frumoasă 
privelişte din Colorado. 

— Mai frumoasă decât Vârful cu Pini? 

— Incomparabilă. 

Ea rosti: 

— Şi tu arăţi bine. Te-ai curăţat admirabil. 

— Mi-am dat silinţa. 

Ea întrebă: 

— Oare ar trebui să facem asta? 

— Cred că da, răspunse el 

— Este corect faţă de David? 


— David nu se mai întoarce. El nu a locuit aici niciodată. 
Nu are de unde să ştie. 

— Vreau să-ţi văd din nou cicatricea. 

— Din cauză că ţi-ai fi dorit ca şi David să fii căpătat una 
asemănătoare în loc de ceea ce a păţit? 

— Cred că da. 

Reacher urmă: 

— Am fost amândoi norocoşi. Cunosc mulţi soldaţi. Sunt 
îngroziţi de rănile care mutilează. Asta-i tot. Amputaţii, 
schilodiri, arsuri. Eu sunt norocos că nu am căpătat aşa 
ceva, iar David este norocos că nu-şi dă seama de ea. 

Vaughan nu răspunse. 

— Şi amândoi suntem norocoşi că te-am cunoscut pe tine. 

Vaughan zise: 

— Arată-mi cicatricea. 

Reacher îşi desfăcu nasturii de la cămaşă şi o lăsă să 
cadă. Vaughan şovăi o clipă, apoi atinse cu delicateţe pielea 
întărită. Avea vârfurile degetelor moi şi fine. Se simţi de 
parcă l-ar fi curentat. 

— Ce a fost? 

— O maşină-capcană în Beirut. 

— Un şrapnel? 

— O bucată dintr-un bărbat aflat lângă mine. 

— E îngrozitor. Îşi puse palma pe cicatrice, apoi o lăsă să 
alunece pe spatele lui. Făcu acelaşi lucru cu mâna cealaltă. 
Îl îmbrăţişă, apoi îşi ridică capul, iar el se aplecă şi o sărută. 
Ţinea ochii închişi. El îi înclină capul cu o mână, iar cu 
cealaltă cobori de-a lungul spatelui. Un sărut foarte, foarte 
lung. 

Ea se opri şi respiră adânc. 

— E bine să facem asta? îl întrebă. 

— Cred că da, răspunse el. 

— Pentru că tu o să pleci. 

— Peste două zile, zise el. Cel mult trei. 

— Fără complicaţii, rosti ea. Nu ca şi când ar fi pentru 
totdeauna. 


— Eu nu pot rămâne, rosti el. 

Se aplecă şi o sărută din nou. Căută fermoarul rochiei şi îl 
desfăcu. Pe dedesubt era complet goală. O luă în braţe şi o 
duse de-a lungul culoarului spre locul în care îşi închipuia 
că se află dormitoarele. Două camere. Unul mirosea a 
nelocuit, celălalt purta mirosul ei. Intră şi o lasă din braţe, 
iar rochia îi alunecă de pe umeri. 


Într-un final, se apucară să mănânce. Friptură de porc la 
cuptor cu mere, mirodenii, caramel şi vin alb. Pentru desert 
se întoarseră în pat. La miezul nopţii făceau duş împreună. 
Apoi se îmbrăcau. La ora unu, ieşeau din casă. 

Vaughan conducea. Insistase să conducă ea. Era maşina 
şefului ei. Reacher acceptase bucuros. Conducea mai bine 
ca el. 

— Oare o să-i mai găsim acolo? întrebă Vaughan. 

— E posibil, răspunse el. Dar mă îndoiesc. Ieri şi-au 
revărsat toată furia şi au impresia că au scăpat de noi. Nu 
mai au resurse să o ia de la capăt. 

Cerul era acoperit de nori groşi. Nici urmă de lună. Nici 
de stele. Întuneric beznă. Perfect. Depăşiră linia de 
demarcaţie, iar după un kilometru jumătate de mers, 
Reacher spuse: 

— E timpul să ne furişăm. Stinge farurile. 

Vaughan închise luminile, iar lumea se întunecă. Frână 
brusc. 

— Nu văd nimic, exclamă ea. 

— Foloseşte infraroşiile, zise el. Uită-te pe ecranul 
computerului nu prin parbriz. Aşa procedează conducătorii 
de tancuri. 

Ea apăsă tastele computerului, iar ecranul se lumină, 
afişând imaginea uşor verzuie a reliefului din faţa lor. Nisip 
verde de-o parte şi de alta, contururi vizibile de bolovani, o 
bandă strălucitoare de şosea care se pierdea în depărtare. 
Ridică piciorul de pe frână şi porni mai departe încet, 
privind ţintă la imaginea de pe ecran. 


— Mă omoară faptul că nu mă pot uita înainte, rosti ea. E 
un gest reflex. 

— E foarte bine, spuse Reacher. Mergi încet. Îşi zise că la 
treizeci, patruzeci la oră motorul maşinii nici nu se auzea. 
Se aplecă spre stânga, îşi puse capul pe umărul ei şi privi 
ecranul. O mică pâlpâire de căldură la orizont marca locul 
în care rămăşiţele secţiei de poliţie mai ardeau mocnit. 

Reacher privi de câteva ori prin parbriz, dar nu era nimic 
de văzut. Îşi aminti când se întorsese în Speranţa, trecând 
peste linia de demarcaţie, fără să observe maşina în care se 
afla Vaughan. Dar ea îl văzuse. Te-am văzut de la un 
kilometru, îi spusese ea. Un punctuleţ verde. 

Cercetă cu atenţie ecranul, căutând punctuleţe verzi. Trei 
kilometri. Patru kilometri jumate. Nu se vedea nimic în faţă. 
Nouă. Doisprezece. 

— Trebuie să fim foarte aproape, şopti ea. 

EI încuviinţă cu capul pe umărul ei. 

Pe ecran apăru în fundal conturul primelor clădiri ale 
oraşului. Apoi apărură pete mai luminoase de mărimea 
ferestrelor şi rosturile prost izolate ale acoperişurilor pe 
unde existau pierderi de căldură. Dar nici urmă de 
punctuleţe verzi. Cel puţin în raza vizuală. Unghiul fix de 
acţiune a camerei era inutil în intersecţii. Reacher cerceta 
cu atenţie stânga, dreapta, în întuneric în vreme ce 
depăşeau fiecare întretăiere de străzi. Nu văzu nimic. 
Vaughan îşi ţinea respiraţia, cu piciorul uşor apăsat pe 
acceleraţie. Maşina înainta puţin mai repede decât ar fi 
mers pe jos şi puţin mai încet decât ar fi alergat. 

Două punctuleţe verzi îşi făcură apariţia departe, în faţa 
lor. 

Se aflau cam la patru sute de metri distanţă, la capătul 
vestic al Străzii Principale. Două siluete care ieşeau dintr-o 
intersecţie. O patrulă. Vaughan frână încet şi se opri. Avea 
şase străzi în spatele ei şi şase în faţă. 

— Oare ne pot vedea? şopti ea. 

Reacher spuse: 


— Dacă noi nu putem, nici ei nu pot. Legile fizicii. 

Ecranul pâlpâi şi afişă o lumină albă. Sub formă de con. 
Care se mişca. Scana. 

— Raza de căutare, constată Reacher. 

— O să ne vadă. 

— Suntem prea departe. Şi cred că se îndreaptă spre 
vest. 

Dar nu era aşa. Raza de căutare de pe ecran descrise un 
cerc complet. Lumina ei înfăţişă imaginea nopţii ca o ceaţă. 

Aşteptară două minute, apoi trei, apoi cinci. 

Punctuleţele verzi se deplasară din centrul ecranului spre 
marginea din stânga. Încet, neclar, lăsând o dâră de lumină 
fantomatică în urma lor. Apoi dispărură într-o intersecţie. 
Imaginea deveni din nou verde. 

— Patrulează pe jos, observă Reacher. Probabil le e frică 
de incendii. 

— Incendii? se miră Vaughan. 

— Secţia lor de poliţie a ars aseară. 

— Ai contribuit cumva la asta? 

— Din plin, răspunse Reacher. Trebuie să pornim. Hai să 
trecem de ei cât timp sunt cu spatele la noi. 

Vaughan atinse uşor acceleraţia, iar maşina înaintă încet. 
O stradă. Două. 

— Mai repede, zise Reacher. 

Vaughan acceleră. Treizeci de kilometri la oră. Patruzeci 
şi cinci. Avea mâinile încleştate pe volan şi îşi ţinea 
respiraţia cu ochii ţintă la ecranul laptopului. După zece 
secunde trecuseră prin oraş şi se aflau în câmpul deschis de 
cealaltă parte a lui. 

După încă patru minute se apropiau de fabrică. Imaginea 
termică arăta că cerul de deasupra fabricii strălucea de 
căldură. Radia în valuri din furnalele şi cuptoarele 
adormite, la fel de puternice ca văpaia soarelui. Zidul de 
metal era cald şi apărea pe ecran sub forma unei benzi 
continue de culoare verde. În capătul sudic banda părea 


mai strălucitoare. Mai fierbinte în jurul zonei secrete. 
Strălucea ca nebuna pe ecran. 

— Ciudată curte de reziduuri, zise Reacher. 

— Acolo se lucrează din greu, spuse Vaughan. Din păcate. 

Parcarea imensă părea pustie. Poarta personalului era 
închisă. 

Vaughan observă: 

— Nicio măsură de siguranţă? 

Reacher spuse: 

— Se bazează pe zidul fabricii. Nici nu-i de mirare. E un 
zid uriaş. 

Continuară să meargă, încet, acoperiţi de întuneric şi 
tăcuţi, trecând de parcare, de extremitatea nordică a 
fabricii, spre şoseaua pentru camioane. Urmele lăsate de 
cele două Tahoe apărură pe ecran o idee mai accentuate 
decât nisipul din jur. Praf bătătorit, deci imposibilitate de 
aerisire, deci mai greu de răcit la sfârşitul zilei. Reacher îi 
arătă cu degetul drumul, iar Vaughan roti volanul astfel 
încât să meargă pe urmele verzui lăsate de Tahoe în sensul 
acelor de ceasornic, de jur împrejurul fabricii până la locul 
prin care Reacher se hotărâse să intre. 

Zidul metalic alb radia căldură în partea lui sudică şi era 
mai rece în cea nordică. 

Vaughan opri maşina cam la un sfert din lungimea laturii 
nordice a fabricii. Apoi făcu stânga şi, trecând peste urmele 
celor două Tahoe, se îndreptă direct spre zid oprindu-se cu 
botul maşinii exact lângă el. Baza parbrizului se afla cam la 
un metru şi jumătate sub curbura maximă a cilindrului şi la 
şaizeci de centimetri în afara lui. 

Reacher cobori şi trase afară scara metalică aflată pe 
bancheta din spate. O aşeză pe pământ, o desfăcu după 
care o montă sub formă L răsturnat. Aprecie din ochi şi 
micşoră unghiul puţin sub nouăzeci de grade, apoi fixă şi 
strânse toate şuruburile. După care o ridică în aer. Sprijini 
picioarele scării în canalul de la baza parbrizului Reginei 
Vic, acolo unde marginea capotei acoperea ştergătoarele. O 


lăsă să cadă uşor în faţă şi atinse zidul cu un uşor sunet 
metalic. Piciorul lung al L-ului se afla aproape în poziţie 
verticală. 

— Dă înapoi vreo treizeci de centimetri, şopti el. 

Vaughan mişcă maşina, iar baza scării se trase în exterior 
formând un unghi mic, în vreme ce partea de sus se aplecă 
înainte cu aceeaşi înclinaţie, oprindu-se în poziţie perfect 
dreaptă. 

Vaughan opri motorul. Ecranul laptopului se stinse şi el, 
lăsându-i să acţioneze în spectrul vizibil, care nu le oferea 
nimic foarte vizibil. Doar întuneric. Ea aduse lanterna, iar 
Reacher scoase ranga din portbagaj. Se urcă pe capotă, 
înaintă un pas spre baza parbrizului şi începu să suie scara. 
În mâna stângă ţinea ranga, iar cu dreapta apuca treptele. 
Aluminiul scrâşnea pe suprafaţa de oţel provocând un sunet 
ciudat de armonios în golul cilindrului de deasupra zidului. 
Se târi ajutându-se de braţe şi genunchi de-a lungul 
piciorului orizontal al L-ului. Îşi desfăcu braţele şi picioarele 
şi rămase întins ca o stea-de-mare pe partea de sus a 
cilindrului. Vopseaua albă era lucioasă şi destul de 
alunecoasă ca să devină periculoasă. Săltă capul şi privi în 
jur. 

Se afla cam la doi metri distanţă de locul în care dorea să 
ajungă. 

Piramida din butoaie vechi de ulei se desluşea cu greu în 
întuneric, la doi metri spre vest. Ultimul ei etaj se găsea la 
doi metri jumătate sud şi la douăzeci de centimetri de 
partea de sus a zidului. Înaintă târâş apucând din nou 
scara. Aceasta alunecă spre el. Îi strigă lui Vaughan: 

— Urcă-te pe treapta de jos. 

Scara se stabiliză sub greutatea ei. Se întinse, trecu 
dincolo de ea, apoi se răsuci şi se întinse din nou de cealaltă 
parte. Acum se afla exact în locul în care dorea să ajungă. 
Strigă: 

— Vino sus. 


Observă cum scara se îndoaie, tremură şi se balansează 
uşor, iar sunetul ciudat de armonios se auzi din nou. Apoi, în 
raza vizuală apăru capul lui Vaughan. Reugşi să treacă de 
unghiul scării, se căţără deasupra şi se întinse în locul pe 
care el tocmai îl părăsise. Îi întinse ranga, apoi trase scara 
şi o ridică încet, punând o mână după cealaltă până când o 
aduse într-un oarecare echilibru pe coama cilindrului. 
Aruncă o scurtă privire la dreapta, în împrejmuire, apoi 
trase scara puţin spre el după care o lăsă să alunece de 
cealaltă parte a zidului până ce piciorul ei scurt ajunse să se 
sprijine pe un butoi de ulei aflat pe cea de a doua treaptă 
de sus a piramidei. Piciorul lung al scării alunecă uşor între 
zid şi piramidă, asemenea unui pod. 

— Îmi plac la nebunie magazinele de feronerie, rosti el. 

— Îmi plac la nebunie terenurile sigure, replică Vaughan. 

Luă ranga din mâna ei, înaintă târâş şi prinse cu ambele 
mâini marginile scării. Apăsă scara cu putere ca să fie sigur 
că era bine fixată. După care îşi lăsă toată greutatea în 
braţe ca şi când ar fi făcut tracţiuni la bară şi dădu drumul 
picioarelor să alunece de pe cilindru. Mişcă din picioare şi 
se balansă până când ajunse cu corpul lipit de scară. Apoi 
puse picioarele pe trepte şi începu să coboare cu spatele. 
Păşi pe butoiul de ulei ţinând bine de scară şi îi spuse lui 
Vaughan: 

— E rândul tău. 

Ea cobori la fel ca el, cu spatele. Se dădură jos de pe 
treptele piramidei în praful lipicios şi făcură cei aproape 
patru sute de metri până la poarta vehiculelor în mai puţin 
de cinci minute. 

Cele două Iahoe albe se aflau parcate aproape una de 
cealaltă de-o parte a porţii, iar de cealaltă parte se vedea 
un şir de cinci semiremorci. Patru dintre ele, cu faţa spre 
intrare, erau încărcate cu bare de oţel. Produse gata de 
livrare. A cincea era cu faţa spre interior. Era încărcată cu 
un container pentru transport naval, închis, pe care scria 
Liniile navale chineze. Fier vechi care intra. Reacher îl 


privi, trecu pe lângă el îndreptându-se către birouri. 
Vaughan îl urmă. Reacher se opri în faţa celei de-a doua 
barăci a infirmeriei. 

— Underwood ar trebui să vorbească în lipsa lui 
Thurman, zise el. 

— Uşa s-ar putea să fie închisă. 

Dar uşa nu era închisă. lar gardianul bolnav nu vorbea. 
Gardianul bolnav era mort. 

Se afla încă lungit sub cearceaf, dar îşi dăduse ultima 
suflare cu câteva ore în urmă. Asta era limpede. Şi probabil 
că o făcuse singur. Nu părea să fi fost cineva lângă el. Ochii 
îi erau înceţoşaţi şi larg deschişi. Părul rar şi răvăşit, ca şi 
când s-ar fi zvârcolit pe pernă. 

— TCE? întrebă Vaughan. 

— Posibil, răspunse Reacher. 

Facem tot ce putem, spusese Thurman. 

Nenorocitul, îşi zise Reacher. 

— Asta se poate întâmpla şi în Speranţa, rosti Vaughan. 
Avem nevoie de date pentru cei din Colorado Springs. 
Pentru laborator. 

— De asta suntem aici, conchise Reacher. 

Rămaseră încă un moment lângă pat, apoi ieşiră, 
coborâră scările îndreptându-se de-a lungul barăcilor spre 
biroul pe care scria Aprovizionare. Uşa era încuiată cu un 
lacăt trecut prin două inele, dar şuruburile cu care erau 
fixate inelele de tocul uşii cedară sub presiunea răngii. 
Înăuntru se aflau trei birouri, trei telefoane şi un perete 
plin cu dulapuri. 

— Cu ce începem? şopti Vaughan. 

— Încearcă T de la TCE. 

Sertarele de la litera T gemeau de acte. Dar niciunul 
dintre ele nu se referea la tricloretilenă. Iotul era 
înregistrat în funcţie de denumirea furnizorului. Tri-State 
înnoise poliţa de asigurare contra incendiilor în urmă cu 
trei luni, Thomas era o companie de telecomunicaţii care le 
furnizase patru telefoane mobile noi, cu trei luni înainte, 


Tomkins montase cauciucuri noi la două motostivuitoare 
acum şase luni, iar Tribune livrase sârmă de balotat. Fără 
îndoială, reflectau activităţi importante pentru funcţionarea 
fabricii, dar niciuna nu era de natură chimică. 

— O să încep cu A, zise Vaughan. 

— Iar eu cu Z, spuse Reacher. Ne întâlnim la M sau N, 
dacă nu cumva mai devreme. 

Vaughan se mişcă mai repede ca Reacher. Avea lanterna. 
El trebui să se descurce la lumina celor câtorva raze ce 
răzbăteau prin întuneric. Începea să-şi facă griji în privinţa 
zorilor. Nu erau prea departe. Tocmai deschidea ultimul 
sertar de la litera S când Vaughan exclamă: 

— Am găsit. Avea deschis primul sertar al literei K. 
Kearny Chemical din New Jersey, spuse ea. Achiziţiile de 
TCE din ultimii şapte ani. 

Ridică dosarul din sertar şi răsfoi actele. 

— Ia-l cu totul, o îndemnă Reacher. 

Vaughan îndesă dosarul sub braţ şi închise cu zgomot 
sertarul, împingându-l cu şoldul. Reacher deschise uşa şi 
ieşiră în întuneric. Folosindu-se de lanternă, Reacher găsi 
şuruburile căzute şi le împinse la loc în găurile lor cu vârful 
degetului mare. Se ajustară uşor făcând încuietoarea să 
pară neatinsă. Apoi porni după Vaughan care făcea cale 
întoarsă. 

Ocoliră împreună containerul de la China Lines, apoi 
ieşiră în câmp deschis. 

Reacher se opri din nou. Se întoarse. 

— Lanterna, ceru el. 

Vaughan i-o întinse, iar Reacher o aprinse şi trecu raza de 
lumină peste partea laterală a  containerului. Avea 
doisprezece metri lungime, alb murdar şi cu un rând 
vertical de litere chinezeşti poansonate într-un colţ, în 
partea de jos. 

Plus un cuvânt, scris cu cretă de mână cu majuscule: 
MAŞINI. 


Reacher se apropie. Containerul avea uşă dublă, 
asigurată în modul obişnuit cu patru pârghii de treizeci de 
centimetri lungime ce acționau patru zăvoare masive care 
culisau pe toată înălţimea containerului şi care se încastrau 
într-un spaţiu special la bază şi în partea de sus. Trei dintre 
pârghii erau aproape desprinse din îmbinări, dar cea de a 
patra era asigurată cu un lacăt şi sigilată cu o plăcuţă de 
plastic. 

Reacher observă: 

— E vorba de un transport de aprovizionare. Vreau să văd 
ce conţine. 

— Înăuntru are maşini. Orice depozit de fier vechi are 
maşini. 

El încuviinţă din cap, în întuneric. 

— Le-am văzut aducându-le din statele învecinate pe 
platforme deschise. Nu în containere închise. 

Vaughan rămase tăcută o clipă. 

— Crezi că este armament din Irak? 

— S-ar putea. 

— Nu vreau să văd. S-ar putea să fie Humvee-uri din Irak. 
Şi oricum trebuie să plecăm. E târziu. Sau devreme. 

Ţinând lanterna între dinţi se înălţă pe vârfuri, apoi băgă 
vârful răngii prin inelul lacătului. Trase cu putere. 

Niciun rezultat. Încercă din nou. Unu, doi, trage. Nimic. 

Se gândi să găsească un lanţ şi să agaţe una dintre Tahoe 
de el. Dar lanţul s-ar fi rupt înaintea lacătului. Puse ranga la 
loc pentru a treia încercare. Unu. Doi. La trei trase în jos cu 
toată forţa de care era capabil. Ioate cele o sută zece 
kilograme ale corpului său accentuară apăsarea. Lacătul se 
rupse. Sfârşi trântit în praf. Bucăţi de metal curbate îi loviră 
capul şi spatele. Ranga sări şi îl lovi peste picior. Nu luă în 
seamă lovitura. Se ridică din nou şi rupse sigiliul, trase 
pârghiile din lăcaşurile lor şi deschise uşile. Aprinse 
lanterna şi cercetă interiorul containerului. 

Maşini. Erau patru. Cu o construcţie ciudată. Prăfuite, 
pline de nisip, vopsite în culori deschise. Erau desfăcute ca 


nişte cutii de conserve, spintecate, cojite, contorsionate. 
Caroseria era plină de găuri. Plăcuţele de înmatriculare 
erau acoperite cu caractere arabe ordonate. 

Reacher se răsuci în cadrul uşii rostind în întuneric: 

— Nu sunt Humvee-uri. Se aplecă, o luă de mână pe 
Vaughan şi o ridică. 

Ea urmări raza de lumină pe care o mişca Reacher. 

— Din Irak? întrebă. 

EI încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Vehicule civile. 

— De ce le-ar aduce aici? 

— Nu ştiu. Uită-te în ce hal sunt de distruse. 

— Ce anume a provocat asta? 

— Tir de artilerie, probabil. Un anumit tip de proiectil de 
calibru mare. 

— Artileria contra limuzinelor? spuse Vaughan. Ăsta-i 
extremism. 

— Te cred şi eu, conchise Reacher. Ce naiba se petrece 
acolo? 


Închiseră containerul şi parcurseră cei patru sute de 
metri înapoi la piramida din butoaie de ulei, apoi escaladară 
zidul în direcţie opusă. În sensul de ieşire, nu de intrare. 
Era cel puţin la fel de dificil. Coborâră pe capota Reginei 
Vic, revenind pe pământ. Reacher strânse scara şi o puse pe 
bancheta din spate. Vaughan aşeză dosarul lui Kearny 
Chemical, în cabină, sub preşul de la picioare. 

Porniră spre vest în direcţia şoselei de camioane. După ce 
trecură de baza PM, la şase kilometri depărtare, Reacher o 
îndemnă pe Vaughan să tragă pe dreapta. 

— O să dormim puţin după care o să supraveghem 
traficul, zise el. Mă gândesc la o teorie. Dar nu ţi-o pot 
spune deocamdată. S-ar putea să mă înşel. 


Când primele raze de soare atinseră colţul stâng al 
parbrizului, Reacher se trezi. Vaughan dormea în 


continuare. 

Primul camion care trecu pe lângă ei se îndrepta spre est 
către Disperare. O semiremorcă cu platformă, având 
plăcuţele de înmatriculare din Nevada, încărcată cu un 
morman de fiare vechi ruginite - maşini de spălat, 
uscătoare de rufe, cadre de bicicletă. Zece minute mai 
târziu o a doua platformă îi depăşi în viteză, încărcată cu 
maşini strivite. Cauciucurile ei scrâşniră, iar Vaughan se 
trezi. Privi înainte spre ea şi întrebă: 

— Ce mai face teoria ta? 

Reacher răspunse: 

— Deocamdată nu am găsit ceva care să o confirme. Dar 
nici să o infirme. 

— Bună dimineaţa. 

— Şi ţie, la fel. 

Următoarea sosi o semiremorcă dinspre vest, din 
Disperare. Platforma era plină cu bare de oţel: o 
încărcătură grea şi densă. Un fum negru ieşea din ţeava de 
eşapament. 

— Una dintre cele patru pe care le-am văzut noaptea 
trecută. 

Reacher confirmă cu o mişcare a capului. 

— Celelalte trei vor sosi imediat după ea. Ziua de lucru a 
început. 

Cea de-a doua şi a treia semiremorcă apărură la orizont. 
Înainte de apariţia celei de a patra, o alta care intra trecu 
bubuind pe lângă ei. Un trailer. Un container China Lines se 
afla pe el. Plăcuţe de New Jersey. 

Vaughan observă: 

— Resturi din zona de conflict. 

Reacher încuviinţă din cap fără un cuvânt. Trailerul 
dispăru în ceața uşoară a dimineţii, iar cea de a patra 
încărcătură trecu pe lângă el. Apoi lumea deveni tăcută din 
nou. Reacher se întoarse să cerceteze orizontul vestic la un 
kilometru şi jumătate distanţă, acolo unde o formă mică se 


ivise din aburul dimineţii. Un camion închis, în depărtare, 
de culoare maro-roşcat. 

El spuse: 

— Fii atentă, acum. 

Camionului îi luă un minut ca să parcurgă distanţa de un 
kilometru şi jumătate, apoi trecu huruind pe lângă ei. Nicio 
inscripţie, de niciun fel. Avea plăcuţe canadiene din Ontario. 

— Profeţie, rosti Reacher. Vom vedea acel camion ieşind 
din nou, în următoarele nouăzeci de minute. 

— Şi de ce nu l-am vedea? Va fi descărcat şi va pleca spre 
casă. 

— Descărcat de ce? 

— De orice ar fi în el. Probabil fier vechi? 

— Din Ontario? dădu din umeri Reacher. E foarte 
departe. Mai ales dacă ţii cont de faptul că şi în Canada 
există fabrici de reciclat. Pentru ce l-ar arunca tocmai aici? 

— OK. Atunci ce conţine camionul? întrebă Vaughan. 

— Părerea mea este că nimic. 

Reacher îşi concentră atenţia la orizontul estic şi la ceasul 
din capul său, în vreme ce tot mai multe maşini grele 
treceau în ambele sensuri. Vaughan cobori şi extrase 
dosarul capturat de sub preşul de picioare din cabină. 
Scoase actele şi începu cu fila cea mai veche. Era o notă de 
comandă pentru o sută şaizeci de mii de litri de 
tricloretilenă. Cea de a doua în ordine cronologică era 
identică. La fel şi a treia. A patra intra deja în anul 
calendaristic următor. 

Vaughan constată: 

— Patru sute optzeci de mii de litri în primul an. Asta 
înseamnă mult? 

— Nu ştiu, spuse Reacher. Va trebui să lăsăm laboratorul 
central să judece. 

În cel de-al doilea an, comenzile se repetaseră la fel. Apoi 
în al treilea an cantitatea sărise la cinci comenzi separate, 
însumând un total de opt sute de mii de litri. În al patrulea 
şi al cincilea an, cantitatea rămăsese la fel, dar în cel de-al 


şaselea sărise din nou la un milion de litri. Situaţia din Irak 
se înrăutăţise: o creştere de douăzeci de procente. Iar anul 
curent părea că mergea excelent până acum. Existau deja 
şase comenzi şi mai era un sfert până la terminarea lui. 
Apoi Vaughan se opri, şi cercetă din nou cele şase pagini. 

— Nu, rosti ea. Una dintre paginile astea e diferită. 

Reacher întrebă: 

— Diferită în ce sens? 

— Una dintre comenzi nu este pentru tricloretilenă. Şi nu 
este în litri. Este pentru ceva numit trinitrotoluen. Thurman 
a cumpărat douăzeci de tone de produs. 

— Când? 

— Acum trei luni. Poate o fi un alt tip de substanţă de 
degresare. 

— Nu este. Tricloretilenă este ICE. Trinitrotoluenul este 
TNI. 

— Thurman a cumpărat douăzeci de tone de dinamită? De 
ce? 

— TNT nu e dinamită, ci un compus chimic distinct. Un 
solid galben. Mult mai stabil. Se topeşte mai uşor şi curge. 
Acesta este modul în care îl toarnă în bombe şi în diferite 
alte forme. E un compus chimic: carbon, hidrogen, azot şi 
oxigen. O formulă complicată, o mulţime de şase şi treiuri şi 
doiuri. 

— În regulă, dar de ce să-l fi cumpărat? 

— Nu ştiu. 

Vaughan răsfoi din nou filele pe care tocmai le studiase. 

— În orice caz, până acum nu a mai cumpărat, conchise 
ea. E ceva nou. 

Reacher aruncă o privire scurtă în faţă, prin parbriz. 
Observă camionul închis de culoare maro-roşcat făcând cale 
întoarsă, îndreptându-se spre ei. Luă de pe bord girofarul 
roşu şi îl ţinu în mână. 

— Stai pe-aproape, spuse el. O să oprim camionul. 

— Nu putem, vorbi Vaughan. Nu avem jurisdicție. 

— Şoferul nu ştie asta. E canadian. 


Vaughan aşteptă trecerea camionului, apoi intră pe şosea. 
Reacher deschise geamul şi prinse girofarul cu o clemă de 
capotă. Vaughan apăsă un buton şi lumina începu să 
clipească. Acţionă un altul, iar sirena cârâi de două ori. 
Vreme de zece secunde lungi nu se întâmplă nimic, apoi 
şoferul frână brusc şi trase pe dreapta într-un loc în care 
şoseaua se lăţea. Vaughan trecu de el, apoi dădu cu spatele, 
până ce maşinile se opriră cap la coadă. 

Ea zise: 

— O percheziţie ar fi ilegală. 

Reacher răspunse: 

— Ştiu. Spune-i tipului să stea pe loc, doar cinci minute. 
Vom face o fotografie. 

Vaughan cobori din maşină şi înaintă cu mers tipic de 
poliţist până la geamul şoferului. Vorbi o vreme după care 
se întoarse. Reacher o îndemnă: 

— Întoarce-te pe partea cealaltă, la acelaşi unghi. Trebuie 
să vedem tot camionul, din lateral, cu camera. 

Vaughan dădu cu spatele de-a latul benzii de asfalt negru 
şi trase pe cealaltă parte a camionului, ajungând cu botul 
maşinii sale fix în mijlocul părţii laterale a camionului. 
Apăsă tastele laptopului, iar ecranul se animă prezentând 
imaginea camionului. 

Reacher mai spuse: 

— Ne-ar trebui şi imaginea termică. 

Vaughan manevră tastele până ce suprafaţa şoselei şi 
pământul nisipos apărură ca un fundal gri. Capota strălucea 
de căldură, cu o zonă centrală mai luminoasă, acolo unde se 
afla motorul. "Ţeava de eşapament reprezenta o linie foarte 
vie, din capătul căreia ieşeau în valuri gaze de culoare 
verde. Cabina era rece, un bloc compact verde cu o zonă 
uşor mai accentuată în locul pe care se găsea şoferul. 

Corpul camionului era rece la spate, dar devenea din ce 
în ce mai cald începând de la trei sferturi spre faţă. Exact în 


spatele cabinei, o porţiune de un metru şi jumătate 
strălucea puternic. 

Reacher îşi scoase mâna pe fereastră făcându-i semn 
şoferului să plece, apoi scoase girofarul de pe capotă. 
Camionul se clătină pe măsură ce motorul se ambala, după 
care tăie marcajul de parcare şi se topi în şuvoiul traficului. 

Vaughan întrebă: 

— Ce-am văzut? 

— Un camion în drumul său spre Canada. 

— Face parte din teoria ta? 

— Cea mai mare parte a ei. 

— Vrei să-mi spui care este? 

— După ce trecem graniţa. Nu vreau să te pun într-o 
situaţie dificilă. 

Întoarseră maşina şi porniră spre vest. Se opriră întâi la o 
cafenea pentru un mic dejun întârziat. Apoi la un Holiday 
Inn, unde închiriară o cameră bej şi făcură duş şi dragoste 
şi merseră la culcare. Se treziră pe la patru după-amiaza, 
făcură dragoste şi din nou duş. La cinci jumate, după o 
masă uşoară, erau iarăşi pe drum, îndreptându-se din nou 
spre Disperare. 


CAPITOLUL ZECE 


Conducea Vaughan. Soarele care apunea se lăsa în 
spatele ei, strălucindu-i în oglindă. Şoseaua vehiculelor 
grele era aglomerată pe ambele sensuri. Fabrica din faţa 
lor aspira încă marfa şi o scuipa din nou afară. Reacher 
cercetă plăcuţele de înmatriculare. Observă exemplare din 
toatele statele vecine din Colorado, plus un camion 
container din New Jersey care ieşea, probabil gol. 

Se gândi la plăcuţele de înmatriculare. 

Spuse: 

— Am fost în Golf. Ţi-am spus asta, nu? 

Vaughan încuviinţă din cap. 

— Ai purtat zi de zi aceeaşi uniformă de infanterie opt 
luni. O imagine încântătoare. 

— Majoritatea timpului am petrecut-o în Arabia Saudită şi 
Kuweit, bineînţeles. Dar au fost şi câteva incursiuni sub 
acoperire, în Irak. Îmi aduc aminte că plăcuţele lor de 
înmatriculare erau argintii. Cele pe care le-am văzut azi- 
noapte aveau fundal alb. 

— “Tu crezi că alea nu erau maşini irakiene? 

— Eu cred că Iranul foloseşte plăcuţe cu fundal alb. 

— Noi luptăm în Iran şi nimeni nu ştie? 

— Noi luptam în Cambodgia şi nu ştia nimeni. Dar cred că 
mai degrabă există un grup de iranieni care pleacă zilnic 
spre vest în Irak să se alăture distracţiei. Ca o navetă la 
serviciu. Poate noi îi oprim la graniţă. Cu artileria. 

Cu puţin înainte de şase şi un sfert trecură pe lângă baza 
PM. Ordonată, tăcută, şase Humvee-uri parcate, patru 
santinele în baracă. "Totul pus la punct şi recent 
aprovizionat. 

Pentru ce? 

Pe ultimii opt kilometri micşorară viteza pentru a se 
sincroniza. Traficul murise complet. Fabrica era închisă. 


Ultimii muncitori se îndreptau probabil spre casă. Vaughan 
o luă la stânga pe drumul vechi spre Disperare şi găsi 
urmele celor două Tahoe în semiîntunericul care se lăsa şi 
le urmări până la gâtul cifrei opt, ocolind apoi spre spatele 
componentei rezidenţiale. 

Parcă acolo şi dădu să scoată cheia din contact, dar 
Reacher îi puse o mână pe încheietură spunând: 

— De partea asta trebuie să mă ocup singur. 

Vaughan întrebă: 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să fac treaba faţă în faţă, iar aici, 
toată problema e că tu eşti localnică şi eu nu. Aşteaptă pe 
şosea. Dacă iese scandal du-te acasă, iar eu mă descurc 
singur la întoarcere. 

Lăsă scara şi ranga şi lanterna la locul lor în maşină. Dar 
luă cu el cele două bricege capturate. Puse câte unul în 
fiecare buzunar, pentru orice eventualitate. 

Apoi parcurse cei cincizeci de metri prin nisip şi escaladă 
zidul de piatră care înconjura componenta rezidenţială a lui 
Thurman. 


Era încă destulă lumină ca să poată vedea casa şi clădirile 
anexe. Un garaj pentru trei maşini se afla în capătul unei 
alei de patru sute de metri, ce ducea la o poartă de fier 
forjat tăiată în zid. Casa în sine era construită din scândură 
geluită şi avea multe acoperişuri ascuţite. Era magnifică. 
Reacher localiză hangarul Piperului în interiorul unui 
hambar. Simţea avionul după miros. Metal rece, ulei, 
carburant nears de la rezervoare. Se aplecă spre peretele 
hangarului, pe latura fără geamuri, de partea cealaltă a 
casei. Ceasul din capul său spunea că mai era un minut 
până la ora şapte seara. 

La şi un minut auzi paşi. Paşi mari, mers anevoios. Uriaşul 
din fabrică, foindu-se. În hambar se aprinseră luminile. Un 
pătrat luminos care se întindea în faţă, umbrit de nişte aripi 
şi de nişte pale de elice propulsoare. 


Apoi mai mulţi paşi. Mai înceţi. Nu atât de mari. Un 
bărbat mai în vârstă, supraponderal. Reacher respiră adânc 
şi păşi dincolo de colţul hambarului, în bătaia luminii. 
Uriaşul stătea în spatele aripii Piperului, aşteptând. 
Thurman se afla pe aleea care venea dinspre casă. Purta 
costum şi ţinea în mână o cutie de carton simplă, de 
dimensiuni mici. O purta cu respect, la o oarecare distanţă 
în faţa lui. Se opri stupefiat pe alee. Reacher îl urmări cum 
se chinuie să-şi găsească cuvintele, apoi îl văzu renunțând. 
Aşa că rupse el însuşi tăcerea. Spuse: 

— Bună seara, prieteni. 

Thurman observă: 

— Erai în trecere. Acum trebuie să pleci. 

— O să plec după ce o să văd ce ai în cutia aia. Sunt curios 
cu ce anume din proprietatea Unchiului Sam faci 
contrabandă în fiecare noapte. 

Uriaşul de la fabrică se roti în jurul vârfului aripii 
avionului. Îşi întrebă şeful: 

— Vreţi să-l arunc afară? 

Reacher îl văzu pe Thurman cântărind răspunsul. Pe 
figura lui se dădea o luptă, ca şi când ar fi jucat un joc şi ar 
fi gândit cu opt mutări înainte. 

Thurman răspunse: 

— Nu, lasă-l să rămână. 

Reacher urmă: 

— Ce conţine cutia? 

Thurman zise: 

— Nu-i proprietatea Unchiului Sam. E proprietatea 
Domnului. 

— Dumnezeu îţi dă metal? 

— Nu metal. Thurman rămase o secundă nemişcat. Apoi 
îşi ocoli sluga ţinând încă cu ambele mâini cutia, la distanţă 
în faţa lui, ca un înţelept purtând o ofrandă. Îngenunche şi o 
lăsă la picioarele lui Reacher, apoi se ridică şi se retrase din 
nou. Reacher privi în jos. Ar fi putut să fie o cutie-capcană, 


sau l-ar fi putut lovi în timp ce se apleca după ea. Dar 
simţea că niciunul dintre lucruri nu avea să se întâmple. 

Îngenunche lângă cutie. Desfăcu clapele încrucişate. Le 
ridică. Cutia conţinea un ziar mototolit cu un recipient de 
plastic cuibărit în mijlocul lui. Era un recipient de recoltare, 
pentru urină sau alte fluide umane. Reacher văzuse multe 
asemenea recipiente. 

Recipientul era pe sfert plin cu o pudră neagră având o 
granulaţie puţin mai mare ca a talcului. 

Reacher întrebă. 

— Ce-i asta? 

Thurman răspunse: 

— Cenuşă. 

— De unde? 

— Hai să zburăm împreună în seara asta şi o să afli. Nu 
am nimic de ascuns. Şi nu mă deranjează să-mi dovedesc 
nevinovăția de câte ori este necesar. 

Uriaşul îl ajută pe Thurman să se urce pe aripă şi îl privi 
cum se pliază înăuntru prin uşa mică. Apoi îi dădu cutia. 
Thurman o luă şi o aşeză pe scaunul din spate. Reacher 
intră şi el în locul copilotului, trânti uşa şi se foi până când 
găsi cea mai confortabilă poziţie posibilă, apoi îşi legă 
centura. Alături, Thurman şi-o montă pe a lui şi răsuci 
câteva butoane. Ecranele se aprinseră, pompele începură 
să huruie şi întreg fuzelajul se întinse şi prinse să tremure. 
Apoi Thurman apăsă butonul de pornire, iar avionul se 
smuci înainte, afară din hangar, de-a lungul pistei. 

Ajuns în capătul nordic al pistei, Piper-ul încetini, îşi ridică 
botul şi orizontul începu să alunece pe măsură ce avionul îşi 
croia drum spre cerul nopţii. 

Reacher era împins în faţă în scaunul său, legat strâns cu 
centurile de siguranţă. Privi bordul şi văzu altimetrul 
arătând şase sute de metri. Cercetă busola. Arăta constant 
sud-est. Îşi consultă din nou harta mentală şi îşi dădu seama 
că urmau să părăsească statul Colorado exact prin colţul 


din dreapta jos al graniţei. Se gândi la Vaughan. Se întreba 
probabil de ce nu se mai întorcea din spatele zidului. 

Thurman rosti: 

— Ai spart un container azi-noapte. Ai văzut maşinile. 

Reacher spuse: 

— Le-am văzut? 

— E o presupunere normală. 

— Din ce motiv ţi le aduc aici? 

— Există câteva lucruri pe care orice guvern consideră că 
este politic să le ascundă. 

— Ce faceţi cu ele? 

— Ce facem şi cu restul de fier vechi. Le reciclăm. Oţelul e 
un lucru minunat, domnule Reacher. lar toată frumuseţea 
stă în procesul de reciclare. 

Dedesubt nu se afla decât întuneric, întrerupt din când în 
când de grupuri mici de lumini galbene: cătune, ferme, 
benzinării. 

Reacher întrebă: 

— Cum se mai simte Underwood? Gardianul? 

Thurman tăcu un moment. Apoi răspunse: 

— A murit. 

— Ai sunat legistul? 

— Nu a fost nevoie. Era bătrân, s-a îmbolnăvit, a murit. 

— Nu avea nici patruzeci de ani. 

— Un bun creştin nu are motiv să se teamă de moarte, 
domnule Reacher. O uşă se închide, o alta se deschide. 

Avionul zbura constant prin întuneric spre sud dinspre 
sud-est. Thurman se lăsă pe spătarul scaunului, cu burta 
revărsată între el şi manşă, cu mâinile jos. Motorul acceleră 
cu un huruit de intensitate medie şi întreg avionul se 
scutură de vibrații alunecând din timp în timp în golurile de 
aer. Reacher închise ochii. Zborul până la graniţa statului ar 
fi trebuit să mai dureze şaptezeci, optzeci de minute. 

Continuau să zboare, dar condiţiile de zbor se 
înrăutăţeau. Reacher deschise ochii. Curenţii descendenţi îi 
aruncau în gol ca pe o piatră. Apoi cei ascendenți îi urcau la 


loc. Erau azvâriliţi lateral de rafalele de vânt. Reacher 
deschise ochii. Afară nu era furtună, doar curenţii de aer 
cald care se ridicau de pe suprafaţa câmpiilor. 

Thurman întrebă: 

— 'Ţi-e frică să zbori? 

— Cu zborul nu am nimic, răspunse Reacher. Cu 
prăbuşirea e o altă poveste. 

Thurman începu să zgâlţâie manşa şi să tragă de maneta 
de direcţie. La început Reacher crezu că îşi caută condiţii 
atmosferice mai bune. Apoi îşi dădu seama că Thurman 
înrăutăţea lucrurile cu bună ştiinţă. Se scufunda acolo unde 
curenţii descendenţi îi trăgeau şi urca odată cu cei 
ascendenți. Avionul se zbânţuia pe tot cerul. 

Thurman observă: 

— De-asta trebuie să-ţi pui ordine în viaţă. Sfârşitul poate 
să vină oricând. Poate mai curând decât te aştepţi. 

Reacher nu spuse nimic. Închise din nou ochii. 

Când mai aveau cam o oră şi un sfert până la destinaţie, 
Thurman răsuci nişte butoane, porni staţia radio şi îşi puse 
pe urechi o pereche de căşti. Reacher deschise ochii. 
Căştile aveau un microfon montat pe un braţ ce ieşea din 
casca stângă. Thurman îl deschise cu vârful degetului şi 
rosti: 

— Eu sunt, mă apropii. Reacher auzi un răspuns cârâit şi 
înfundat şi observă nişte lumini apărând dedesubt. Luminile 
albe şi roşii ale pistei de aterizare, îşi zise. Thurman începu 
o coborâre lentă şi lungă. Avionul se smuci, sări şi se înclină 
şi sări din nou. Liniile paralele albe şi roşii se apropiară. 
Apoi roţile atinseră pământul, se balansară o dată după 
care se stabilizară. Thurman închise motorul, iar avionul 
rulă până se opri. Reacher reuşi să vadă, la mică distanţă, 
conturul vag al unei clădiri din cărămidă şi un vehicul 
apropiindu-se: un Humvee. 

Un soldat. 


Reacher deschise uşa Piperului şi se căţară afară, pe 
aripă. Thurman îi întinse cutia de carton, el o luă cu o mână 
şi cobori pe asfaltul pistei. Un soldat făcu un pas înainte, 
pentru a i se da atenţie. Le adresă un salut şi rămase acolo 
ca un detaliu ceremonial, în aşteptare. Thurman cobori şi el 
după Reacher şi luă cutia din mâna lui. Soldatul, elev 
militar, făcu din nou un pas înainte. Thurman se înclină uşor 
şi îi întinse cutia. Soldatul se plecă la rândul său, luă cutia, 
apoi se răsuci pe călcâie şi se întoarse în pas de marş, încet, 
la Humvee. Thurman venea în urma lui, iar Reacher în 
urma lui lhurman. 

Elevul militar depuse cutia în compartimentul de bagaje, 
apoi se urcă în faţă. Reacher şi Thurman se aşezară în 
spate. Îi conduse la o clădire ce se ridica singuratică în 
mijlocul unei porţiuni de gazon. Luminile erau aprinse la 
două dintre ferestrele de la parter. Humvee-ul parcă, iar 
soldatul recuperă cutia din compartimentul de bagaje şi o 
purtă în pas uşor de marş în interiorul clădirii. Un minut 
mai târziu ieşi fără ea. 

Thurman zise: 

— Am terminat treaba, cel puţin pentru noaptea asta. 

Reacher întrebă: 

— Ce se afla în acel vas? 

— Oameni, zise Thurman. Îi curăţăm de pe suprafeţele 
metalice, ceea ce a mai rămas din ei. Funingine depusă pe 
suprafaţa oţelului. Turnăm recolta zilei într-un vas. Este tot 
ceea ce putem face, cât mai aproape de o înmormântare 
adevărată. 

— Unde ne aflăm? 

— La Fort Shaw, Oklahoma. Aici se ocupă de rămăşiţele 
recuperate. Lucrează în parteneriat cu laboratorul de 
identificare din Hawaii. 

— Vii aici în fiecare noapte? 

— Cât de des este nevoie. Ceea ce înseamnă în 
majoritatea nopţilor, din păcate. 

— Ce urmează? 


— Îmi servesc masa şi îmi alimentează avionul. 

Soldatul se urcă din nou pe locul din faţă, iar Humvee-ul 
se întoarse şi parcurse cei nouăzeci de metri până la grupul 
principal de clădiri. Parcă lângă o uşă laterală cu o 
inscripţie care anunţa că duce la clubul ofiţerilor. 

Thurman se întoarse spre Reacher şi-i spuse: 

— N-am să te invit să iei masa cu mine. Ei au pregătit un 
singur tacâm şi n-aş vrea să-i fac să se simtă prost. 

Reacher încuviinţă din cap. Ştia cum să-şi facă singur rost 
de mâncare. 

— Nu-ţi face probleme. 

Elevul de pe locul din faţă se răsuci spre ei: 

— Se poate mânca la popotă până la ora zece, dacă vă 
interesează, domnule. 

— Mulţumesc, soldat, spuse Reacher. 

Thurman cobori şi dispăru pe uşa de la clubul ofiţerilor. 
Reacher rămase în aerul tăios al nopţii în vreme ce 
Humvee-ul se îndepărta, apoi îşi croi drum spre clădirea 
singuratică. Intră pe uşa din faţă şi se trezi într-un holişor 
pătrat cu uşi pe fiecare latură. Încercă uşa din stânga. Un 
birou administrativ, fără vreun funcţionar înăuntru. O 
încercă pe cea din dreapta şi găsi un medic cu grad de 
căpitan aşezat la un birou şi care ţinea în faţă recipientul lui 
Thurman. Tipul era destul de tânăr pentru a fi căpitan, dar 
medicii erau promovați repede. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Am venit cu zborul lui Thurman. Eram curios în 
legătură cu vasul lui. Este cu adevărat ce pretinde că este? 

— Sunteţi autorizat să cereţi informaţii? 

— Pe vremuri, eram. Am activat în PM. Am practicat ceva 
medicină legală cu Nash Newman, care a fost probabil şeful 
tău pe vremea când erai locotenent-major. Acum trebuie să 
se fi pensionat. 

Individul confirmă cu o mişcare a capului. 

— Am auzit de el. S-a pensionat. 

— Aşadar sunt oameni în vasul ăla? 


Tipul dădu din nou din cap. 

—  Oxizi de potasiu, sodiu, fier, calciu, poate puţin 
magneziu. Compuşi care se găsesc şi în carnea şi oasele 
umane arse. 

— Ce faceţi cu ele? 

— Nimic, răspunse bărbatul. În ele nu există ADN. În 
esenţă e doar funingine. Dar Thurman este un bătrânel 
sentimental. Nu-l putem dezamăgi. Aşa că punem în scenă o 
mică ceremonie şi acceptăm tot ce ne aduce. Apoi le dăm 
mai departe superiorilor din Hawaii. Îmi închipui că ei le 
depozitează într-un dulap şi uită de ele. 

— Sunt convins de asta. Ihurman ţi-a spus de unde 
provin? 

— Din Irak, fără îndoială. 

Reacher întrebă: 

— Pot să dau un telefon? 

Tipul arătă către telefonul aflat pe biroul său. 

— Eşti invitatul meu, răspunse. 

Reacher formă 411 şi obţinu numărul de telefon al lui 
David Robert Vaughan, Fifth Street, Speranţa, Colorado. Îl 
repetă o dată în gând ca să-l memoreze, apoi îl formă. 

Nu răspunse nimeni. 

Aşeză telefonul la loc în furcă şi întrebă: 

— Cum ajung la popotă? 

— După miros, răspunse medicul. Ceea ce era un sfat 
bun. 

Reacher se întoarse la grupul principal de clădiri şi îl ocoli 
până ce simţi mirosul de prăjeală care ieşea dintr-un 
exhaustor puternic. Bucătăria popotei. Reacher intră şi se 
aşeză la rând, îşi luă un cheeseburger ceva mai mare decât 
o minge de baseball plus cartofi prăjiţi, plus fasole, plus o 
cană cu cafea. Una peste alta era probabil mai bine decât 
bucata fleşcăită de peşte fript pe care o primeau ofiţerii. 

Îşi mai luă cafea şi se aşeză într-un fotoliu citind ziarele. 
Se gândi că soldatul va veni să îl caute odată ce Thurman 
termina de mâncat. Dacă decolau imediat după miezul 


nopţii şi zburau nouăzeci de minute, s-ar fi întors în 
Disperare în jur de ora două, ceea ce reprezenta programul 
obişnuit. 

Bucătăria popotei se închise. Reacher termină de citit 
ziarele şi aţipi. Soldatul nu mai apăru. La douăsprezece şi 
zece minute Reacher se trezi şi auzi motorul Piperului. 
Când reuşi să iasă văzu micul avion alb ridicându-se. 
Rămase urmărindu-l cum dispare în întuneric. 

Reacher se afla la nouăzeci de minute de mers cu avionul 
distanţă de locul în care ar fi trebuit să se afle, în mijlocul 
nopţii, în mijlocul necunoscutului. 


Humvee-ul tocmai se întorcea de la pista de aterizare, iar 
elevul îl salută cu o înclinare a capului ca şi când nimic nu s- 
ar fi întâmplat. Reacher vorbi: 

— Ar fi trebuit să fiu în avionul acela. 

Soldatul răspunse: 

— Nu, domnule. Domnul Thurman mi-a spus că doar v-a 
adus. Mi-a mai spus că aveţi treabă la sud de locul ăsta, de 
unul singur. 

Reacher verifică harta din mintea lui. La marginea 
statului Oklahoma nu existau autostrăzi. Niciuna. Doar o 
dâră roşiatică de drum naţional cu patru benzi şi unul 
regional cu două benzi. Se uită la soldat: 

— Mă scoţi şi pe mine cu maşina la un drum? 

— La care? 

— Orice drum pe care circulă mai mult de o maşină pe 
oră. lar Thurman nu a fost foarte sincer cu tine. Am treabă 
spre nord. 

— Drumul 287 iese direct în autostrada 1-70. Cam la trei 
sute de kilometri de-aici. 

Băiatul îl lăsă pe şosea la doisprezece patruzeci şi cinci şi 
se făcuse deja ora unu şi un sfert dimineaţa până să vadă 
prima maşină care să meargă spre nord, un Ford F150 care 
nici măcar nu încetinise. Zece minute mai târziu un 
Chevrolet Blazer vechi făcu acelaşi lucru. Autostopul era 


din ce în ce mai greu în zilele noastre. Reacher dădu vina 
pe filme. Îi făceau pe oameni să se teamă de străini. 

La două fără zece o camionetă Toyota neagră încetini în 
sfârşit şi aruncă o privire înainte să plece mai departe, ceea 
ce însemna, pe undeva, un progres. Apoi, la două şi un sfert 
îşi făcu apariţia un Suburban vechi, un vehicul utilitar 
simplu cum conduc toţi oamenii utilitari simpli. Varianta cea 
mai promițătoare. 

Reacher cobori de pe bordură şi ridică degetul mare. 

Farurile Suburban-ului se apropiară. Încetini. Tipul din 
spatele volanului voia să arunce o privire la potenţialul său 
pasager. 

Se hotărâse. Furgoneta mai rulă puţin şi se opri din nou. 
Geamul se lăsă. Şoferul era un bărbat gras, roşu la faţă. Se 
ţinea cu putere de volan ca şi când ar fi fost în pericol să 
cadă dacă n-ar fi făcut-o. Rosti: 

— Încotro? 

Vocea îi era neclară. 

Reacher răspunse: 

— Încerc să ajung într-un loc numit Speranţa, Colorado. 

— N-am auzit de el. Eşti beat? 

Reacher zise: 

— Nu. 

Omul adăugă: 

— Ei bine, eu sunt. Beat criţă. Aşa că poţi să conduci în ce 
direcţie vrei în timp ce eu dorm, după care mă îndrumi spre 
Denver. Îţi convine? 

— S-a făcut. 

Individul se strecură pe locul din dreapta, îşi lăsă spătarul 
pe spate şi adormi pe loc. După mirosul respirației, părea să 
fi băut bourbon toată noaptea. 

Suburban-ul era vechi, ponosit şi murdar. Motorul avea 
destulă greutate de transportat şi nu catadicsea să meargă 
mai repede de nouăzeci de kilometri la oră. Pe consola 
dintre scaune se afla un telefon mobil. Reacher îl porni. 
Telefonul nu afişa nicio reţea. În mijlocul necunoscutului. 


Şoseaua se îngustă de la patru benzi la două. La distanţă 
de şapte kilometri jumătate în faţă, Reacher observă o 
pereche de lumini roşii de poziţie. Se îndreptau spre nord 
cu viteză puţin mai mică decât Suburban-ul. Diferenţa de 
viteză era cam de cinci kilometri pe oră, ceea ce însemna că 
i-ar fi luat şaisprezece minute ca parcurgă distanţa. 
Luminile veneau de la un camion aparţinând unei companii 
de transport, care mergea cu aproximativ optzeci la oră. 
Acceleră şi încercă să-l depăşească, dar Suburban-ul se 
blocă la nouăzeci şi trei de kilometri pe oră, ceea ce l-ar fi 
făcut pe Reacher să rămână pe contrasens un timp prea 
îndelungat. Poate pentru totdeauna. Aşa că încetini şi se 
băgă în spatele camionului după care verifică din nou 
mobilul. 

Tot nu avea semnal. Se găseau în mijlocul Preriei 
Naţionale a Comanşilor. Exact ca în largul mării. Cel mai 
apropiat releu de telefonie se afla probabil în Lamar, care 
era cam la o oră de mers. 

Reacher rămase în urma camionului care înainta greoi, 
preţ de şaizeci de minute, după care oraşul Lamar prinse să 
capete contur în faţa lui. Clădiri mici şi întunecate, un turn 
de apă înalt, o staţie de benzină luminată. Reacher verifică 
indicatorul de benzină. Avea jumătate de rezervor. Dar şi un 
motor însetat şi foarte mulţi kilometri de parcurs. Se 
încadră pe breteaua ce ducea la pompe. 

Tipul din camionul companiei de transport era tinerel, 
bine făcut, cu părul lung. Purta o cămaşă cu mânecă scurtă 
neagră, strâmtă, cu guler preoţesc. Un fel de pastor. Băgă 
cardul într-o fantă a pompei de benzină, după care îl 
scoase. Reacher făcu acelaşi lucru cu cardul său. Pompa 
porni, el îşi alese benzină fără plumb şi urmări îngrozit 
cifrele rotindu-se cu viteză. 

Părăsi benzinăria înaintea camionului mergând spre 
nord, cât de repede era în stare bătrânul Suburban. Tipul 
beat transpira alcool prin toţi porii. Reacher crăpă unul din 
geamuri. Aerul nopţii îl ţinea treaz, iar şuieratul acoperea 


sforăitul bărbatului. Era patru şi jumătate dimineaţa. Ora 
estimată de a ajunge la destinaţia sa, Speranţa, era 
aproape de răsărit. 

Apoi motorul Suburbanului muri. 

Turaţia prinse să scadă şi un miros de abur fierbinte se 
strecură prin instalaţia de aerisire. De sub capotă se auzi o 
bufnitură înfundată, motorul se stinse, iar maşina încetini 
rapid. Reacher trase pe dreapta şi opri. 

Garniturile din faţă rupte. O săptămână de stat în service. 
Nu era bine deloc. 

Individul beat dormea în continuare. 

La şapte sute cincizeci de metri spre sud, Reacher 
observă farurile camionului apropiindu-se. Se aplecă peste 
tipul adormit şi descoperi în torpedou un pix şi o factură 
veche de service. Întoarse factura pe dos şi scrise: Ai nevoie 
de o maşină nouă. [i-am împrumutat celularul. O să ţi-l 
trimit înapoi, prin poştă. După care semnă: Autostopistul. 
Luă talonul furgonetei pentru adresa tipului, îl împături şi îl 
băgă în buzunar. Alergă apoi cincisprezece metri spre sud, 
păşi pe carosabil şi îşi ridică ambele braţe deasupra 
capului. Camionul încetini şi opri la un metru în faţa lui 
Reacher. Geamul cobori. 

— Ai nevoie de ajutor? întrebă şoferul. Zâmbi larg şi cu 
bunătate. O întrebare prostească, am impresia. 

— Am nevoie să mă iei cu maşina, rosti Reacher. Mi-a 
explodat motorul. 

— Vrei să arunc o privire? 

Reacher răspunse: 

— Nu. N-ar fi vrut ca pastorul să-l vadă pe individul beat. 
Crede-mă, nu are rost. Va trebui să trimit o maşină să o 
tracteze. 

— Eu merg spre nord, la Yuma. Eşti bine-venit să mergi 
cu mine. 

Reacher confirmă din cap. Şoseaua către Yuma se 
intersecta cu cea de Speranţa, cam la două ore de mers, în 
faţa lor. Mai avea nevoie de o a treia cursă pentru a 


parcurge ultima porţiune vestică de drum. Ora estimată 
pentru a ajunge la destinaţie era acum zece dimineaţa, cu 
puţin noroc. Răspunse: 

— Mulţumesc. 


Camionul mirosea a gaze de eşapament fierbinţi, ulei şi 
plastic încins, dar scaunul era destul de confortabil. 
Reacher trebui să se lupte cu somnul. Dorea să fie o 
companie plăcută. Întrebă: 

— Ce transporţi? 

Tipul în haine preoţeşti răspunse: 

— Mobilă folosită. Donaţii. Biserica noastră are o misiune 
în Yuma. 

— Ajutaţi oamenii? 

Băiatul zâmbi din nou. 

— Încercăm. 

— În oraşul unde mă duc eu, există o biserică 
neoprotestantă. Ce ştii despre ei? 

— Ai citit Apocalipsa? 

Reacher spuse: 

— Am auzit de ea. 

Pastorul explică: 

— Denumirea corectă este Apocalipsa Sfântului loan. A 
fost scrisă şi în ebraica veche şi în aramaică, tradusă apoi în 
greaca veche, după care tradusă în latină, apoi în engleza 
elisabetană, copiată de mână de multe ori, cu posibilităţi de 
eroare şi confuzie, în fiecare etapă. Acum sună ca o 
istorioară proastă. 

— Ce spune? 

— Descrie generic calea cea dreaptă de a ajunge în rai, 
cei păcătoşi fiind lăsaţi pe pământ unde sunt vizitaţi de o 
mulţime de boli şi dezastre, Christos se întoarce pe pământ 
ca să ducă bătălia cu Anticristul într-un scenariu de 
Armageddon şi niciunul nu sfârşeşte bine. 

— Când ar trebui să se întâmple toate astea? 

— Aparent există o iminenţă permanentă. 


Reacher rememoră micul discurs plin de îngâmfare al lui 
Thurman de la fabrică. Există semne, spusese atunci. Și 
posibilitatea ca lucrurile să se precipite. 

Reacher întrebă: 

— Ce anume ar putea să declanşeze asta? 

Pastorul ridică din umeri. 

— Ar fi ceva legat de un vițel roşcat născut în Ţara Sfântă. 
Adepții înfocaţi ai Apocalipsei scotocesc pe la ferme în 
căutarea unui vițel mai roşcat decât în mod obişnuit. Trimit 
cu vaporul în Israel perechi de vite în speranţa că vor 
obţine un roşcat perfect. Vor să pornească treaba. Pentru 
că sunt ferm convinşi că se află printre cei aleşi. 

— Asta-i tot? Viţei roşcaţi? 

— Mulţi dintre adepţii înflăcăraţi mai cred că este absolut 
necesar un conflict major în Orientul Mijlociu, de aceea au 
fost atât de dezamăgiţi de Irak. În aparenţă ceea ce se 
întâmplă acolo nu este suficient de grav pentru ei. 

După aceste cuvinte conversaţia nu mai continuă, nici pe 
tema teologică, nici pe cea istorică. Şoseaua spre Speranţa 
se arătă după exact două ore de călătorie. Reacher cobori şi 
îi făcu cu mâna şoferului care se îndepărta, după care porni 
în imensitatea pustiului întunecat. Primele semne ale 
răsăritului se  observau departe, la est, deasupra 
Kansasului. Colorado se afla încă învăluit în beznă. Nici 
urmă de semnal la celular. 

Şi nici de trafic. 

Cel puţin nu în următoarele douăzeci de minute. Apoi, din 
nord, se ivi o maşină singuratică, care nu opri. Din sud 
apăru un SUV, încetini, dar o luă spre est, în direcţie opusă 
Speranţei. Reacher îşi ridică gulerul, încrucişă braţele 
peste piept şi îşi băgă mâinile sub braţ ca să se încălzească. 

Sclipiri difuze şi înceţoşate de lumină roz şi mov se iviră 
departe, la orizont. O nouă zi. Poate o zi bună. Poate o zi 
proastă. Poate ultima zi. Sfârșitul este aproape, prevestise 
Biserica lui Thurman. Poate că se apropia un meteorit la fel 
de mare ca luna. 


Sau poate nu. 

Reacher observă la est lumina unor faruri. Când vehiculul 
se apropie la vreo trei sute de metri, constată că era o 
furgonetă carosată cu panouri mari, rigide, prevăzută în 
partea de sus cu instalaţie de refrigerare. Distribuţie de 
mâncare proaspătă. Şoferilor de pe maşinile cu mâncare nu 
prea le place să oprească. Au de respectat un orar strict. 

Reacher ridică mâna cu degetul mare în sus. Am nevoie 
de-o maşină. Apoi ridică amândouă mâinile şi începu să le 
agite. Semnalul foarte limpede. Am urgentă nevoie de o 
maşină. 

Şoferul se uită în jos. Camionul continuă să meargă. 

Apoi încetini. Frânele pneumatice şuierară cu putere, 
amortizoarele scârţâiră strident, iar camionul se opri. 
Geamul cobori, iar şoferul îşi făcu apariţia. Spuse: 

— O să plouă. 

Reacher replică: 

— Asta-i cea mai mică dintre problemele mele. Eram în 
drum spre Speranţa şi mi s-a stricat maşina. 

Tipul de la volan spuse: 

— Prima mea oprire este la Speranţa. 

Reacher realiză: 

— Tu eşti băiatul de la supermarket. Din Ilopeka. 

— Atunci nu mai trage de timp şi urcă-te. 

Răsăritul urmărea camionul în drumul său spre vest. 
Orizontul începu să se lumineze înnourat şi uşor auriu, iar 
băiatul de la supermarket stinse farurile şi se lăsă pe 
spătar, relaxându-se. Reacher îl întrebă dacă aduce deseori 
pasageri, iar el îi răspunse că în medie, în una din cinci 
dimineţi găseşte pe cineva care are nevoie să meargă în 
oraş. Reacher îi spuse că întâlnise nişte femei care probabil 
veniseră cu el. 

— Turişti, observă tipul. 

— Mai mult de-atât, zise Reacher. 

— Cât de mult ai aflat? 

— Totul. 


— Cum? 

— Am descoperit. 

Individul dădu din cap spre volan. 

— Soții şi iubite, spuse. Care doresc să fie alături de soţii 
şi iubiții lor atunci când trec graniţa. 

— E de înţeles, conchise Reacher. E un moment greu 
pentru ei. 

— Şi? 

— Şi nimic. Nu-i treaba mea. 

Reacher cercetă din nou celularul pe care îl luase cu 
împrumut. Nu avea semnal. Nici la radio nu se auzea nimic. 
Băiatul de la supermarket apăsă pe un buton şi scană toată 
scala de unde medii, fără să găsească ceva. Doar paraziți. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


Reacher reuşi să ajungă în Speranţa cu puţin înainte de 
ora zece dimineaţa. Cobori pe First Street, merse pe Fifth 
Street şi o luă spre est. Vechiul Chevrolet albastru era 
parcat pe aleea din faţa casei lui Vaughan. Avea din nou 
geamuri la ferestre. Se duse în faţa uşii şi apăsă butonul 
soneriei. Aşteptă pe trepte timp de treizeci de secunde 
lungi, apoi uşa se deschise. 

Vaughan îl privi şi spuse: 

— Bună. 

Părea calmă şi liniştită. 

Reacher zise: 

— Am încercat să te sun de două ori. Unde-ai fost? 

— Pe ici, pe colo. Mai bine ai intra. 

Îl conduse de-a lungul culoarului. Bucătăria arăta la fel ca 
înainte: ordonată, curată, decorată, trei scaune la masă. Pe 
masă era un pahar cu apă şi cafea în cafetieră. 

Reacher rosti: 

— Îmi cer scuze că n-am reuşit să mă întorc. 

— Nu-mi cere mie scuze. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bei cafea? 

— După ce îmi spui ce s-a întâmplat. 

— OK. N-ar fi trebuit să facem ce am făcut, cel puţin 
noaptea trecută. 

— Care parte? 

— Ştii bine care parte. Am început să ţin la tine. Aşa că 
atunci când nu te-ai mai întors cu avionul, mi-am închis 
telefonul şi staţia şi am fost să-l văd pe David ca să-i 
mărturisesc totul. 

— În toiul nopţii? 

Vaughan ridică din umeri. 


— M-au lăsat să intru. De fapt, s-au purtat foarte frumos 
cu mine. 

— Şi David ce-a spus? 

— E o cruzime din partea ta. 

Reacher dădu vehement din cap. 

— Nu e o cruzime. E o simplă întrebare. 

— Tu ce crezi? 

— Că David nu mai există. Cel puţin nu aşa cum îl ştiai tu. 
Şi că ai de făcut o alegere. Au existat zeci de mii de bărbaţi 
în situaţia lui David, de peste un secol. Şi bineînţeles că au 
existat zeci de mii de femei în situaţia ta. Toate acele femei 
au făcut o alegere. 

Vaughan nu zise nimic. Scoase din dulap o cană de 
porțelan fin şi o umplu cu cafea din cafetieră. Îi întinse cana 
lui Reacher şi întrebă: 

— Ce avea Thurman în cutia aia mică? 

— Ai văzut cutia? 

— Am sărit zidul la zece secunde după tine. Am văzut 
totul. Hai să zburăm împreună în noaptea asta... Te-a 
deversat undeva, nu-i aşa? 

Reacher confirmă din cap. 

— Oklahoma. O bază militară. 

— Ce era în cutie? 

—  Funingine, rosti Reacher. Oameni după incendiu. 
Răzuită de pe metal. 

Vaughan şezu pe scaun, la masă. Reacher se aşeză în faţa 
ei. 

— Dar poţi respira uşurată, urmă. La fabrică nu există 
Humvee-uri distruse. Humvee-urile nu ard aşa. Doar 
tancurile. Nu există scăpare dintr-un tanc incendiat. 
Funinginea este tot ce mai rămâne. 

— Înţeleg. 

— În mai puţin de patru ani un grup de terorişti 
nenorociţi au pus la cale o metodă de a scoate din luptă 
tancurile armatei americane. Nu-i de mirare că Pentagonul 


trimite resturile cu vapoarele, în containere sigilate, într-un 
loc secret. 

Vaughan se ridică şi îşi luă paharul cu apă de pe dulap. Îl 
goli în chiuvetă şi îl umplu la loc dintr-o sticlă aflată în 
frigider. Luă o înghiţitură. 

— Ce face Thurman cu tancurile distruse? 

— Reciclează oţelul. 

— Ce motiv ar avea Pentagonul să detaşeze o unitate a 
Poliţiei Militare ca să păzească oţelul reciclat? 

— Poliţiştii militari păzesc altceva. 

— Cum ar fi? 

— Blindajul principal al unui tanc include şi un strat gros 
de uraniu sărăcit. Este un produs secundar de la 
îmbogățirea uraniului natural, pentru reactoarele nucleare. 
E toxic şi radioactiv. Asta este motivul pentru care PM se 
află acolo. E genul de material pentru care e nevoie de 
monitorizare. Teroriştii l-ar putea fura, l-ar împărţi în bucăţi 
mici şi l-ar include într-un dispozitiv explozibil. Ar rezulta o 
nenorocită de bombă artizanală, perfectă. 

Vaughan observă: 

— La fabrică îl taie în bucăţi. Asta înseamnă praf şi aşchii 
şi vapori. Nu-i de mirare că par cu toţii bolnavi. 

Reacher confirmă cu o înclinare a capului. 

— Gardianul a murit din cauza asta, urmă. Mi-a spus-o cu 
gura lui. Pe patul de moarte a zis „acel”, apoi s-a oprit. 
După care a continuat: „lu mi-ai făcut asta.” Am crezut că 
mă acuză pe mine, dar el se oprise să-şi tragă răsuflarea. 
De fapt voia să spună: „U mi-a făcut asta.” A folosit simbolul 
chimic al uraniului. „Uraniul mi-a făcut asta.” 

Vaughan spuse: 

— Aerul de la fabrică trebuie să fie plin de el. 

Reacher confirmă cu o înclinare a capului. 

— Îţi aminteşti felul în care strălucea zidul? Pe ecranul cu 
infraroşii? Nu era fierbinte. Ci radioactiv. 

Vaughan îşi sorbi apa îmbuteliată şi rămase privind în gol. 


A 


— În Disperarea trimit şi maşini. Le-am văzut. În 
container. Din Irak sau Iran. 

Reacher dădu din cap. 

— Fabrica din Disperarea reciclează uraniu. Dar uraniul 
sărăcit, US, nu se foloseşte doar la blindaje. Din el se 
fabrică şi proiectile. Acele maşini au fost lovite cu uraniu 
sărăcit. Au fost contaminate, aşa că trebuie procesate într- 
un anumit fel. Şi trebuie ascunse, pentru că folosim 
proiectile cu US împotriva vehiculelor civile. 

— Ce dracu' se petrece acolo? 

— Presupunerea ta este la fel de adevărată ca şi a mea. 

Vaughan mai bău o înghiţitură de apă. 

— Spune-mi ce ştii despre bombele artizanale 
contaminate. 

— O bombă artizanală contaminată foloseşte metal 
contaminat, nu doar cuie sau bile metalice, pentru mai 
multe schije, explică Reacher. De obicei constau în resturi 
metalice radioactive înfăşurate în jurul unei încărcături 
explozive. Dacă o asemenea bombă explodează într-un oraş, 
acel oraş va fi abandonat. 

— Cât de mult uraniu trebuie să fure teroriştii? 

— Cu cât mai mult, cu atât mai bine. 

Vaughan spuse: 

— Eu cred că o fac deja. Camionul pe care l-am 
fotografiat. Partea din faţă a compartimentului de marfa 
strălucea la fel ca şi zidul. 

Reacher clătină din cap. 

— Nu. Eu cred că acolo era cu totul altceva. 


Reacher zise: 

— Mergi cu mine în oraş? La motel? 

Vaughan ezită. 

— Nu ştiu dacă vreau să fiu văzută cu tine. Mai ales la 
motel. Oamenii bârfesc. 

— Mâine o să plec. Aşa că dă-le ocazia să mai bârfească o 
Zi; 


— Mâine? 

— Poate chiar mai devreme. S-ar putea să mai stau puţin 
ca să dau un telefon. În afară de asta, mi-am terminat 
treburile pe aici. 

— Pe cine trebuie să suni? 

— Doar un număr. Nu cred că va răspunde cineva. 

— Care-i treaba cu motelul? 

— Cred că vom descoperi că camera patru e goală. 

Merseră împreună pe jos, spre motel, prin aerul umed al 
dimineţii târzii. Trecură de recepţie îndreptându-se către 
camera patru, în faţa căreia se afla căruciorul cameristei. 
Patul era aranjat, iar dulapurile goale. 

Vaughan observă: 

— Doamna Rogers a plecat. 

Reacher confirmă din cap şi se întoarseră la recepţie. 
Femeia stătea pe scaunul său înalt, în spatele tejghelei, iar 
cheia de la camera patru se afla la loc, în cârligul ei. 

Reacher privi scurt telefonul şi întrebă: 

— Doamna Rogers a primit vreun telefon? 

Recepţionera dădu din cap că da. 

— Aseară la ora şase. Părea foarte fericită. A predat 
camera şi a chemat un taxi care s-o ducă la Burlington. 

— Ce este Burlington? 

— Staţia de autobuz pentru aeroportul din Denver. 

Reacher clătină din cap. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

Plecară spre bufet. Locul era practic pustiu. Prea târziu 
pentru micul dejun, prea devreme pentru prânz. Reacher 
se strecură în separeul în care stătuse Lucy Anderson în 
seara în care o cunoscuse. Vaughan se aşeză în faţa lui. 
Chelneriţa aduse apă rece şi tacâmuri, iar ei comandară 
cafea. 

— Ce anume se petrece? întrebă Vaughan. 

— 'Toţi aceşti băieţi tineri, răspunse Reacher. Ce aveau în 
comun? Erau tineri, erau masculi şi singurul alb dintre ei 
era foarte bronzat. 


— Şi? 

— Am stat chiar aici, cu Lucy Anderson. Era precaută şi 
uşor îngrijorată, urmă Reacher. Dar când i-am povestit că 
am fost poliţist, a intrat în panică. Am pus lucrurile cap la 
cap şi mi-am dat seama că soţul ei era fugar. Din ce vorbea 
despre el, din aia devenea mai îngrijorată. A doua zi s-a 
comportat foarte ostil. Apoi l-am zărit pe soţul ei în 
Disperare şi m-am întors să verific pensiunea în care a stat. 
Era goală, dar foarte curată. 

— Are asta vreo importanţă? 

— Crucială, rosti Reacher. 

Chelneriţa sosi cu două ceşti, două linguriţe şi o carafa 
plină cu cafea proaspătă. Le turnă cafea şi plecă. Reacher 
sorbi o înghiţitură. 

— Dar mi-am dat seama că în tot acest timp nu-mi 
amintisem ceva, cu exactitate. Lui Lucy Anderson nu i-am 
spus că am fost poliţist, continuă el. l-am spus că am fost 
poliţist militar. Ăsta a fost motivul pentru care a intrat în 
panică. Şi tot ăsta a fost motivul pentru care pensiunea era 
atât de curată. Oamenii care trecuseră pe acolo fuseseră cu 
toţii soldaţi. Lucy a crezut că eu îi urmăresc. 

Vaughan spuse: 

— Dezertori. 

Reacher confirmă cu o înclinare a capului. 

— De-asta tânărul Anderson avea un bronz aşa de grozav. 
Fusese în Irak. Dar nu voia să se mai întoarcă. 

— Camionul era din Canada, iar cei de-acolo oferă azil. 

Reacher confirmă din nou. 

— Ca o cursă de taxi. Strălucirea de pe ecran nu era 
uraniu furat. Ci un tip într-un compartiment secret. Căldură 
de la un corp omenesc la fel ca şi la şofer. Pata verde era 
identică. 

Vaughan rămase nemişcată şi tăcută vreme îndelungată. 
Chelneriţa reveni şi îi umplu de două ori cana lui Reacher. 
Vaughan nu se atinse de aei. 

Reacher vorbi: 


— Un fel de grup de militanţi anti-război trebuie să fi 
creat o filieră de evadare. E posibil să fie implicate familiile 
localnicilor înrolați în armată. Trimit aici băieţii cu 
transporturi legale de metale şi apoi prietenii lor canadieni 
îi duc în nord, peste graniţă. Acum şapte luni, la hotelul din 
Disperare a stat un cuplu. Pariez unu la zece că erau 
organizatorii veniţi să recruteze simpatizanți. lar 
simpatizanţii au fost cei care ţi-au spart geamurile 
camionetei. Au considerat că-mi băgasem prea mult nasul şi 
au vrut să mă gonească. 

Vaughan îşi împinse paharul de-o parte. 

— Ştiai toate aceste lucruri încă de ieri, spuse ea. Ai 
aşteptat însă camionul să ajungă la graniţă înainte să-mi 
spui. De ce? 

— Am vrut să scape Rogers. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Reacher, ai fost poliţist 
militar. Ai vânat dezertori. 

Reacher tăcu. 

— Aveau o datorie de îndeplinit, urmă Vaughan. David şi-a 
făcut datoria. Ei trebuiau să şi-o facă pe a lor şitupe ata. 

— Datoria este o tranzacţie, Vaughan. O stradă cu două 
sensuri. Noi le suntem datori cu ceva, ei ne sunt datori cu 
ceva. Ceea ce ne datorează ei este o promisiune solemnă de 
a ne risca vieţile numai pentru o cauză bună. lar aceasta nu 
mai există. Acum totul se rezumă la orgolii politice şi 
campanii electorale. 

— Ai servit treisprezece ani în armată şi îi ajuţi pe 
dezertori? 

— Le înțeleg hotărârea. Tocmai pentru că am fost în 
armată aceşti treisprezece ani. Mi-am trăit vremurile de 
glorie. Sper ca şi ei să aibă parte de ele. 

— Oamenii nu vor să audă că cei dragi lor nu au murit 
pentru o cauză bună. 

— Ştiu. Dar asta nu poate schimba realitatea. 

— Te urăsc. 


— Nu, nu pe mine mă urăşti, replică Reacher. Îi urăşti pe 
politicieni şi comandanţi şi pe alegători şi Pentagonul. Şi 
mai urăşti faptul că David nu a fost declarat dezertor după 
prima lui misiune. 

Vaughan se întoarse cu faţa la stradă. Închise ochii. 
Rămase aşa timp îndelungat. Apoi vorbi. Doar o şoaptă. 
Zise: 

— L-am rugat să facă asta. L-am implorat. l-am spus că o 
putem lua de la capăt oriunde ar fi vrut, în orice loc din 
lumea asta. Dar nu a fost de acord. Idiot, bărbat idiot. 

Reacher se mută lângă ea şi o ţinu în braţe în timp ce 
plângea. Îşi strivise faţa de pieptul lui. Plânse pentru viaţa 
ei distrusă şi pentru visele ei spulberate. Într-un târziu 
ridică capul. 

— De ce Raphael Ramirez nu a reuşit? 

Reacher răspunse cu glas scăzut: 

— Ramirez a fost diferit. Un singur telefon dat de la biroul 
tău ne va oferi explicaţia. Ar trebui să mergem acolo şi să-l 
dăm. Maria a aşteptat destul. 

Vaughan întrebă: 

— Un telefon cui? 

— Poliţiei Militare de la bază, la vest de Disperare. Roagă- 
i să-ţi transmită prin fax dosarul lui Ramirez. Spune-le că 
ştii că ei ştiu cine este. 


La unsprezece minute după ce Vaughan terminase 
convorbirea telefonică, faxul Departamentului de Poliţie al 
Speranţei aspiră o foaie albă şi o aruncă înapoi cu ceva 
scris pe ea. 

Rafael Ramirez fusese soldat în trupele de Marină. La 
vârsta de optsprezece ani fusese trimis în lrak. La 
nouăsprezece ani îndeplinise o nouă misiune. La vârsta de 
douăzeci de ani fusese declarat dezertor înainte de a fi 
trimis în cea de a treia misiune. Cinci zile mai târziu fusese 
arestat în Los Angeles. 


Reacher şi Vaughan se întoarseră la motel, unde o găsiră 
pe Maria. Deschise uşa într-o doară ca şi când ar fi fost 
sigură că toate veştile erau proaste, iar pe chipul lui 
Reacher nu putea citi ceva care să o facă să-şi schimbe 
părerea. Împreună cu Vaughan o conduseră afară şi o 
aşezară pe scaunul de plastic din faţa camerei ei. Reacher 
luă scaunul de la camera nouă, iar Vaughan pe cel al 
camerei şapte. 

Reacher rosti: 

— Raphael a fost în Marină. 

Maria încuviinţă din cap. Fără să spună un cuvânt. 

Reacher urmă: 

— A fost în Irak de două ori. A treia oară nu a vrut să se 
mai întoarcă. Aşa încât cu aproape patru săptămâni în 
urmă, a dezertat. Ţi-a dat vreun telefon? 

— Aproape în fiecare zi. 

— Ce s-a întâmplat în Irak? 

— A văzut nişte lucruri. Spunea că oamenii pe care ar fi 
trebuit să-i ajutăm ne omorau, iar noi îi omoram pe cei pe 
care ar fi trebuit să-i ajutăm. Asta îl aducea în pragul 
nebuniei. 

— Aşa că a fugit. Şi a sunat aproape zilnic. După care nu a 
mai sunat, două sau trei zile. Corect? 

— Şi-a pierdut celularul. Apoi a făcut rost de un telefon 
nou şi a sunat să-mi spună că a găsit nişte oameni. Urmau 
să-l ducă în Canada prin Disperare. A spus că ar trebui să 
vin aici şi să aştept telefonul lui. 

Reacher spuse: 

— Lucrurile nu au stat chiar aşa, Maria. Raphael a fost 
arestat în Los Angeles. Cei de la Marină au pus mâna pe el. 
Nu şi-a pierdut telefonul. A fost la închisoare două sau trei 
zile. 

— Nu mi-a spus lucrul ăsta. 

— Nu i s-a dat voie. 

— A evadat din nou? 

Reacher scutură din cap. 


— Părerea mea este că a făcut o înțelegere. Trupele 
Marinei l-au pus să aleagă. Cinci ani la Leavenworth sau să 
treacă graniţa sub acoperire în Canada şi să le dezvăluie 
filiera. Nume, adrese, rute, lucruri de genul ăsta. A fost de 
acord şi l-au lăsat să plece. Poliţiştii militari au aflat ce se 
petrece şi li s-a spus să te protejeze. 

— Atunci unde este Raphael acum? De ce nu mă sună? 

Reacher urmă: 

— Soldaţii din Marină au un cod. Raphael ţi-a vorbit 
despre el? 

Maria răspunse: 

— Unitate, trupe, Dumnezeu, ţară. 

— Primul jurământ de loialitate al lui Raphael era faţă de 
unitatea lui, o mână de tineri la fel ca şi el. 

— Nu înţeleg. 

— Eu cred că el a făcut înţelegerea, dar nu şi-a putut ţine 
promisiunea. Nu şi-a putut trăda camarazii. Cred că a ajuns 
în Disperare, dar nu i-a sunat pe cei de la Marină. Mai cred 
că a rămas la marginea oraşului până i s-a făcut sete şi 
foame. A început să aibă halucinaţii şi s-a hotărât să meargă 
pe jos până în Speranţa ca să te găsească. 

— Deci unde se află? 

— Nu a mai reuşit să ajungă, Maria. A clacat la jumătatea 
drumului. A murit. 

Pentru a doua oară în decurs de o oră Reacher privea o 
femeie plângând. Vaughan o ţinea în braţe, iar Reacher îi 
spuse: 

— A fost un om bun, Maria. Era doar un copil care nu a 
mai putut îndura. lar la sfârşit nu a trădat valorile în care 
credea. Repetă aceste lucruri la nesfârşit, cu alte cuvinte şi 
în altă ordine, cu intonaţii diferite, dar nu ajută la nimic. 

Reacher şi Vaughan plecară la bufet unde Reacher mâncă 
pentru prima dată de când marcase burgerul de la popota 
din Fort Shaw, cu o noapte înainte. Îşi ridică nivelul de 
cofeină cu patru căni de cafea şi după ce termină, rosti: 

— Mai am un singur lucru în minte. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Cu patru kilometri înainte de a ajunge în Disperare 
încetiniră şi ieşiră hurducăind de pe şosea, după care 
începură să facă un ocol larg spre nord. Înaintau anevoie 
prin terenul deschis. Din loc în loc întâlneau şleauri ale 
căror meandre le urmau cu o viteză mai mare. Apoi 
reveneau la a face slalom printre pietroaie mai mari chiar 
decât Chevrolet-ul. 

Vaughan spuse: 

— Ce anume ai în minte? 

— Îmi place să-mi explic mie însumi toate lucrurile, 
răspunse Reacher. 

— Ce nu-ţi poţi explica? 

— Felul în care erau atât de disperaţi să ţină oamenii la 
distanţă. Sunt implicaţi toţi cei din oraş. În prima zi în care 
am apărut, până şi chelneriţa din restaurant ştia exact ce 
are de făcut. De ce-ar merge atât de departe? 

— Fac jocul Pentagonului. 

— Pentagonul nu le-ar cere aşa ceva. Ei se bazează pe 
ziduri şi distanţe şi geografie, nu pe oameni. 

— Poate că le-a cerut-o Thurman cu de la sine putere. 

— Sunt convins că le-a cerut-o. Dar de ce? 

Se întâlniră cu şoseaua pentru camioane la trei kilometri 
vest de fabrică şi intrară poticnindu-se pe asfalt. După trei 
minute ajunseră la baza PM. 

Imediat, din dispozitivul de gardă, se iviră doi indivizi. 
Unul era Morgan, specialistul ochelarist cu privirea şaşie. 
Vaughan se prezentă cu numele întreg, ca ofiţer al 
Departamentului de Poliţie din Speranţa. Morgan îi adresă 
un salut din care Reacher îşi dădu seama că cei din PMo 
cercetaseră în prealabil. Aflaseră ce fusese soţul ei şi ce era 
ea acum. 


Cinci minute mai târziu se găseau la un birou, faţă în faţă 
cu un soldat pe nume Connor. Era un bărbat scund, 
subţirel, cam la douăzeci şi şase de ani. Fusese în Irak. 
Întrebă: 

— Aceasta este o vizită oficială din partea 
Departamentului de Poliţie din Speranţa? 

Vaughan răspunse: 

— Da. Domnul Reacher este consilier civil. 

— Atunci, cu ce vă pot ajuta? 

Reacher interveni: 

— Ca să nu lungim vorba, ştim că la fabrica lui Thurman 
se recuperează US. 

Connor replică: 

— Lucrul ăsta mă enervează puţin. 

— Şi pe noi ne enervează puţin. Legea spune că trebuia 
să fim anunţaţi. 

— Sunt informaţii secrete, spuse Connor. 

Reacher confirmă cu o mişcare a capului. 

— Înţelegem asta. Dar credem că suntem îndreptăţiţi să 
ştim când şi cum sunt transportate reziduurile de US şi ce 
rută se foloseşte. Cu cât timp în urmă a plecat primul 
transport? 

— Nu a plecat. Primul convoi va pleca peste aproximativ 
doi ani, de-acum înainte. 

Reacher zise: 

— Aşadar, momentan produsul se depozitează la fabrică? 

Connor confirmă din cap: 

— Oţelul pleacă, US rămâne. 

— Şi-ţi convine? 

— Ce-ar trebui să nu-mi convină? 

— Tipul stă pe un munte de material periculos. 

— Şi? Ce-ar putea să facă cu el? 


Reacher şi Vaughan se întoarseră în camionetă, iar 
Vaughan întrebă: 
— Ce contează că Thurman depozitează uraniu sărăcit? 


Reacher răspunse: 

— Nu-mi place combinaţia. Are douăzeci de tone de 
reziduu radioactiv şi douăzeci de tone de TNI. Este un 
adept înfocat al Apocalipsei. Aseară am stat de vorbă cu un 
pastor. Zicea că oamenii ca el abia aşteaptă începutul 
sfârşitului. Însuşi Thurman spunea că există nişte lucruri pe 
cale să se precipite. Indivizii ăştia sunt fanatici. Se pare că 
au impresia că pot să declanşeze evenimentele. Se 
străduiesc să prăsească vite roşcate în Israel. 

— La ce le-ar folosi? 

— Nu mă întreba pe mine. O altă condiţie pare să fie un 
conflict major în Orientul Mijlociu. 

— Avem deja unul. 

— Nu-i suficient de major. 

Vaughan rămase un moment tăcută. 

— Iranul lucrează cu uraniu. Se laudă peste tot. 

— Ai prins firul, rosti Reacher. Ce s-ar întâmpla după aia? 

— Noi am ataca Iranul. Iranul ar ataca Israelul. Israelul s- 
ar răzbuna. 

— Precipitarea evenimentelor, conchise Reacher. 

— Asta-i nebunie curată. 

— Avem un dezechilibrat mintal obsedat de Apocalipsă cu 
douăzeci de tone de TNT şi douăzeci de tone de US şi patru 
maşini iraniene şi un şuvoi nesfârşit de containere care 
sosesc, dintre care unele au fost văzute ultima oară în 
Orientul Mijlociu. 

Vaughan zise: 

— Dar niciun judecător din America nu ar semna un 
mandat de percheziţie. Cel puţin nu cu ce avem acum. E 
doar o teorie nebunească. 

Reacher replică: 

— Eu nu sunt în căutarea unui mandat de percheziţie. Eu 
aştept să se întunece. 

— O să plouă. 

— Probabil. 

— Doar nu o să stăm aici până se înnoptează, în ploaie. 


— Nu, nu o să stăm. O să facem un popas la Holiday Inn. 

Camera pe care o luaseră prima oară nu era liberă, dar li 
se dădu una la fel. Identică. Şi ei făcură aceleaşi lucruri. 
Duş, în pat şi dragoste. 

La sfârşit ea spuse că David fusese mai bun la pat. 
Reacher nu se simţi jignit. Ea simţea nevoia să creadă asta. 
Şi, probabil, era adevărat. 

Ploaia începu după o oră. Ploua cu găleata. Stropii băteau 
darabana pe acoperişul hotelului şi se prelingeau pe geam. 
O senzaţie confortabilă, după părerea lui Reacher. Îi plăcea 
să stea în pat ascultând ploaia. 


Trei ore mai târziu sosi întunericul. Şi împreună cu el 
îndoielile lui Vaughan. În timp ce se îmbrăcau ea spuse: 

— Dacă eşti sigur de asta ar trebui să-i suni pe cei de la 
Poliţia statală. Sau de la FBI. 

Reacher răspunse: 

— Ar trebui să-mi dau numele. Nu-mi place asta. 

— Nu eşti un departament de poliţie într-un singur om. 

Afară încă ploua. 

— Ce te frământă? 

— Nu vreau să mergi acolo. Din cauza radiaţiilor. 

— N-o să-mi facă rău. 

— Bine. Eu nu vreau să merg acolo. Aş vrea să am copii 
într-o bună zi. 

Iată un progres, îşi zise Reacher. Rosti: 

— Problema este praful. Iar ploaia asta o să-l scurgă pe 
jos. Iar tu nu trebuie să intri. Doar să mă conduci până 
acolo. 

Plecară după treizeci de minute. Iraficul nu era 
aglomerat. Pe străzi curgeau şuvoaie de apă ca nişte râuri. 
Vaughan trecu ştergătoarele pe viteză maximă. Se mişcau, 
nervoase, înainte şi înapoi. Găsi ieşirea spre est şi o luă pe 
acolo. În câteva minute Chevrolet-ul era singura maşină de 
pe şosea. 


— Asta-i bine, remarcă Reacher. N-o să ne deranjeze 
nimeni. 

La distanţă în faţa lor, observară o fâşie orizontală 
strălucind albastră. Fabrica îşi aprindea luminile. De 
aproape, intensitatea era mai mică pentru că era luminat 
doar sfertul îndepărtat al fabricii. Compartimentul secret. 

Vaughan constată: 

— Ei bine, se lucrează. 

— Bun, spuse Reacher. Poate au lăsat porţile deschise. 

Dar nu le lăsaseră. 

— OK, conchise Reacher. Acelaşi loc ca mai înainte. 

Urmele bătătorite ale celor două Tahoe erau pline cu apă. 
Chevroletului începură să-i patineze roţile, derapă cu 
partea din spate şi reuşi să-şi croiască drum, înainte. 
Vaughan găsi locul şi dădu cu spatele, ajungând cu capota 
sub curbura metalică a cilindrului. 

Nici nu apucase să-şi scoată toate materialele din maşină 
că Reacher era deja ud până la piele. Îngenunche în noroi, 
lângă camionetă, şi potrivi scara sub formă de L aşa cum o 
făcuse şi înainte. Băgă lanterna într-un buzunar şi agăţă 
unul din capetele răngii de celălalt buzunar. Apoi începu să 
urce scara. Reuşi să ajungă dincolo de unghiul L-ului, apoi 
se opri. Cilindrul era alunecos de la apa care se scurgea. Şi 
înainte această manevră fusese anevoioasă. Acum avea să 
fie foarte grea. Erau cam treisprezece metri până la sol. 
Fără să aibă scara montată în interior, nu-i era foarte clar 
cum ar mai fi putut ieşi vreodată de acolo. 

La asta o să mă gândesc mai târziu, îşi zise. Prinse să 
înainteze alunecând târâş pe burtă. Ranga se bălăngănea şi 
se lovea cu zgomot de suprafaţa metalică, apoi, la nouăzeci 
de grade dincolo de coama cilindrului, zbură prin aer, în 
cădere liberă. 

Ateriză mult mai târziu decât se aştepta. Se ridică în 
picioare, dibui ranga care-i căzuse şi porni spre 
compartimentul interior. 

Poarta era deschisă. 


O invitaţie. Mai mult ca sigur, o capcană. Ca moliile la 
flacără. Reacher înainta cu greutate. După zece paşi 
pantofii se umpluseră cu kilograme de noroi lipicios, iar apa 
îi intra în ochi. În faţă reuşi să desluşească camioneta Tahoe 
albă a pazei, parcată în stânga porţii pentru vehicule. Trecu 
pe lângă biroul de pază, biroul lui Thurman, cel de 
Producţie şi se opri în faţă la Aprovizionare. Urcă treptele şi 
îşi folosi degetele ca să scoată şuruburile din suportul 
lacătului. Uşa se deschise larg. 

Merse glonţ la dulapurile cu dosare şi îl extrase pe cel cu 
Thomas. Furnizorul de telefoane mobile. Dădu paginile 
înapoi până la formularul original de comandă unde se aflau 
contractele, tarifele, discounturile, produsele, modelele. Şi 
numerele. Rupse foaia cu numerele şi o îndesă în buzunarul 
de la pantaloni. Apoi se întoarse afară, în ploaie. 

După aproape doi kilometri se afla lângă poarta 
interioară. 

Era încă deschisă. Lumina care ieşea prin ea semăna cu o 
bară solidă de lăţimea deschizăturii. Reacher intră repede, 
cu o mină nepăsătoare. Nu avea alternativă. Se afla în 
lumina reflectoarelor la fel de vulnerabil ca un stripper pe 
scenă. Apa îi ajungea până la glezne. În faţa lui, pe stânga, 
se găsea o grămadă de containere navale stivuite sub formă 
de V, cu vârful în afară. În dreapta lor, la zece metri 
distanţă, se afla un al doilea V El se grăbi spre spaţiul liber 
dintre ele. Se strecură înăuntru şi se trezi singur într-o 
arenă din interiorul altei arene, din interiorul alteia. O 
suprafaţă de aproximativ treizeci de kilometri pătraţi. În 
afară de macarale şi poduri rulante şi prese şi excavatoare 
şi buldozere şi cărucioare şi şasiuri rulante şi trailere, 
existau două puncte de interes. 

Primul era un munte de caroserii strivite de tancuri de 
asalt. Arăta ca un cimitir al elefanților. Ţevile contorsionate 
ale tunurilor răsăreau asemenea unor colţi sau coaste 
imense. Părţile componente ale turelelor erau lovite şi 
turtite, decojite şi desfăcute asemenea unor cutii de 


conserve. Mai păstrau urme din vopseaua de camuflaj 
pentru deşert, dar majoritatea suprafeţelor metalice 
fuseseră răzuite până la stratul negru. Reacher avu 
impresia că aude încă oameni ţipând sub greutatea lor. Se 
îndepărtă. 

Al doilea punct de interes se găsea în partea de est, cam 
la o sută de metri distanţă. 

O semiremorcă cu optsprezece roţi. Gata de plecare. Pe 
platformă se găseau un tractor, un trailer şi un container 
albastru uzat, de doisprezece metri, aparţinând Liniilor 
navale chineze. Tractorul era uriaş, cu un filtru de aer de 
mărimea unui butoi de ulei, două ţevi de eşapament 
cromate şi o pădure de antene. Containerul era conectat cu 
nişte cârlige la tractor. Avea uşi duble securizate cu patru 
pârghii lungi, aflate toate în poziţia închis. Nu existau lacăte 
sau sigilii. 

Reacher trecu ranga într-o mână, iar cu cealaltă se prinse 
de container ridicându-se şi sprijinindu-se cu greutate pe 
muchia de la bază. Cu mâna liberă apucă una dintre pârghii 
şi trase în sus. 

Nu se clinti. Era sudată de suport. Un vierme metalic de 
doi centimetri jumătate fusese turnat în spaţiul dintre ele. 
Celelalte trei pârghii erau la fel. Chiar şi uşile fuseseră 
sudate una de cealaltă. Reacher strecură vârful răngii în 
spaţiul dintre două suduri şi trase cu putere. 

Imposibil. Era ca şi când ai fi încercat să ridici o maşină 
cu o pilă de unghii. 

Cobori şi cercetă din nou cârligele trailerului. Erau 
închise. Şi sudate. Aruncă ranga şi făcu cale întoarsă spre 
porţile interioare. Se aflau cam la două sute de metri 
distanţă. 

Şi se închideau cu o mişcare uşoară, dar continuă. 

Reacher ţâşni înainte, din reflex, apoi se opri. Prin spaţiul 
care se micşora se iviră patru siluete. La dreapta se afla 
Thurman. La stânga uriaşul cu cheia fixă. La mijloc 
supraveghetorul fabricii. Acesta o împingea în faţă pe 


Vaughan. Fata se poticnea ca şi când la fiecare câţiva paşi 
ar fi încasat un ghiont în spate. 

Se întâlniră în mijlocul suprafeţei închise. Thurman şi 
oamenii lui se opriră şi rămaseră nemişcaţi la cinci metri în 
spatele unei linii imaginare care unea grămada de tancuri 
strivite şi vehiculul cu optsprezece roţi. Reacher rămase şi 
el la cinci metri distanţă, dar de cealaltă parte. Vaughan 
continuă să meargă, croindu-şi drum prin noroi şi reuşi să 
treacă de partea lui Reacher. Îl apucă de braţ şi se întoarse. 

Doi contra trei. 

Thurman strigă: 

— Ce cauţi aici? 

Reacher răspunse: 

— Cercetez terenul. Ce e în container? 

Thurman urmă: 

— Răbdarea mea se apropie de sfârşit. 

— Ce e în container? 

Thurman trase aer în piept, apoi expiră. Rosti: 

— În container sunt ajutoare. Haine, pături, consumabile 
medicale, proteze, alimente deshidratate şi concentrate, 
apă distilată, antibiotice, vitamine. Au fost cumpărate cu 
bani de la colecta locuitorilor din Disperare. 

— Pentru cine sunt ajutoarele? 

— Pentru refugiații şi deportații din Afghanistan. Isus a 
spus: „Ceea ce-ţi doreşti ca ceilalţi să facă pentru tine fă şi 
tu pentru ei. lubeşte-ţi duşmanii şi roagă-te pentru cei care 
te persecută, numai aşa veţi deveni fiii Tatălui care se află în 
rai.” 

Reacher interveni: 

— Unde sunt acele maşini din Iran? 

— Acele, ce? 

— Maşinile din Iran. 

Thurman răspunse: 

— 'Topite şi expediate cu vaporul. 

— Ai cumpărat douăzeci de tone de TNI de la Kearny 
Chemical. Unde sunt? 


Thurman zâmbi: 

— Oh, asta era, exclamă el. A fost o greşeală. O eroare de 
cod. O fată nou angajată a scris cu o cifră mai puţin pe nota 
de comandă pentru Kearny. Ne-au trimis INI în loc de TCE. 
L-am trimis înapoi cu acelaşi camion cu care a intrat. 

— Unde este uraniul? Ai scos douăzeci de tone de uraniu 
din tancurile astea. 

— Stai pe el, remarcă Thurman. E îngropat în pământ. 

Reacher rămase tăcut. Privi scurt în dreapta la vehiculul 
cu optsprezece roţi. În stânga la excavator. Jos, în pământ. 
Ploaia se strângea în băltoace de jur împrejurul lor. 

— Mulţumit? întrebă Thurman. 

Reacher răspunse: 

— Aş putea fi. După ce voi da un telefon. 

— Ce telefon? 

— Am impresia că ştii. 

Thurman spuse: 

— Nu este momentul potrivit pentru dat telefoane. 

Reacher replică: 

— Şi nici locul. O să aştept până mă voi întoarce în 
Speranţa. 

Thurman îşi aruncă privirea spre poartă. 

— Goleşte-ţi buzunarele, îl îndemnă el. 

— Eşti îngrijorat în legătură cu acele numere? Poate că 
le-am memorat. 

— Goleşte-ţi buzunarele. 

— Obligă-mă. 

Thurman încremeni. Apoi se dădu un pas înapoi şi ridică 
braţul drept. Uriaşul îşi plesnea palma cu cheia fixă. 
Amândoi indivizii făcură un pas înainte. Supraveghetorul se 
afla în dreapta lui Reacher, iar uriaşul în stânga. Foarte 
aproape amândoi, dar nu în raza de acţiune. 

Reacher vorbi: 

— Nu-i nevoie să facem asta. Putem să plecăm de aici ca 
prieteni. 

Supraveghetorul răspunse: 


— Nu prea cred. 

— Atunci nu o să mai plecaţi de aici, deloc. 

— Numai gura-i de tine. 

Reacher nu răspunse. 

Supraveghetorul privi scurt către uriaş. Rosti: 

— Să-i dăm drumul. 

În primul rând ia-ţi revanşa. 

Simulă că atacă în stânga, în direcţia uriaşului. Luat prin 
surprindere, tipul se trase înapoi. Reacher îşi înfipse 
călcâiul zdravăn în noroi şi ţâşni în direcţie opusă. Îl lovi pe 
supraveghetor cu cotul în stomac. Un impact de peste o 
sută de kilograme. În spatele stomacului se află plexul solar, 
cel mai mare centru nervos autonom din cavitatea 
abdominală. O lovitură puternică poate întrerupe toate 
legăturile. Rezultatul, o durere groaznică. Consecința, o 
cădere la pământ. Supraveghetorul căzu prima dată cu faţa 
în jos, într-o urmă de pas plină cu apă. Reacher îi trase un 
şut în lateral ca să-l răsucească pentru a-l scoate din ea. 
Nu-şi dorea ca individul să se înece. Thurman se retrase. 
Uriaşul se pregătea de atac la doi metri jumate distanţă. 

Reacher se trase înapoi. 

Uriaşul veni după el. Reacher se opri. 

Tipul se repezi să lovească. Reacher făcu un pas înapoi. 

Reacher nu era rapid şi nici agil, dar avea reflexe foarte 
bune. Uriaşul respira greu şi fiecare lovitură ratată îi 
amplifica furia. Reacher continuă să se retragă, să se 
oprească şi să se eschiveze. Într-un final uriaşul înţelese. 
După o duzină de lovituri inutile trebui să accepte că tactica 
sa era inutilă. Trimise cu o lovitură cheia fixă la mare 
distanţă în terenul clisos şi se pregăti de înfruntare. 
Reacher zâmbi. Pentru că, deja, pericolul trecuse. Tipul 
urma să piardă. El nu-şi dădea seama. Dar Reacher o ştia 
cu siguranţă. 

Şi o ştia şi Thurman. 

Thurman se grăbea să se întoarcă la poartă. Se grăbea, 
dar înainta încet. Era bătrân. Reacher strigă: 


— Vaughan, nu-l lăsa să plece. Trebuie să rămână aici. 

O văzu cu coada ochiului cum pleacă. 

Gigantul porni. Un salt nebunesc pe o distanţă de 
cincizeci de metri, aproape o sută cincizeci de kilograme 
apropiindu-se ca un tren. Ghetele îi patinau în noroiul apos. 
Nu avea în ce să se sprijine. Reacher se aplecă în stânga, 
păşi în dreapta şi îl evită. Bărbatul ateriză în baltă şi 
alunecă pe burtă vreun metru. Se chinuia să se ridice în 
vreme ce palmele şi genunchii i se afundau în noroi. 

La cincisprezece metri spre nord, Vaughan îl ţinea pe 
Thurman de guler. Încerca să se elibereze. Reacher se 
apropie şi îl lovi pe uriaş cu şutul în cap, ca şi când ar fi 
executat o lovitură la fotbal, exact în ureche. Impactul 
rostogoli trupul bărbatului aproape jumătate de metru 
după care căzu din nou în noroi. 

Uriaşul zăcea nemişcat. 

Supraveghetorul zăcea nemişcat. 

Jocul se terminase. 

Reacher îşi verifică palmele în căutarea vreunui os rupt, 
dar nu găsi niciunul. Rămase nemişcat pentru a-şi recăpăta 
ritmul normal al respirației şi îşi aruncă privirea spre nord, 
în direcţia luminii. Thurman se eliberase din strânsoarea lui 
Vaughan şi se îndrepta din nou spre poartă. Reacher porni 
în direcţia lor. Se opri să recupereze cheia fixă a uriaşului 
din locul în care căzuse. O ridică şi o puse pe umăr ca pe un 
topor. O ajunse din urmă pe Vaughan la zece metri distanţă 
de poartă, trecu pe lângă ea şi îşi puse o mână pe umărul 
lui Thurman, apăsând în jos cu putere. 

Bătrânul se aplecă şi căzu în genunchi. Reacher plecă mai 
departe, spre poartă. Găsi cutiuţa cenuşie. Văzu tastatura. 
Ridică cheia fixă şi o zdrobi în bucățele. Lovi din nou. Şi din 
nou. Firele se răsuciră şi se rupseră. 

Thurman se afla încă în genunchi. Spuse: 

— Ce faci? Acum nu mai putem ieşi de-aici. 

— Te înşeli, replică Reacher. Tu nu poţi, noi putem. 

— Cum? 


— Aşteaptă şi-o să vezi. 

Reacher îşi târî picioarele prin nămol şi îi răsuci pe 
oamenii lui Thurman aducându-i în ceea ce medicii numesc 
poziţia de reanimare. Aşezaţi pe o parte, cu gâtul la 
înclinația naturală, cu un picior întins şi cu celălalt îndoit şi 
ridicat. Nu erau în pericol de sufocare. Apoi Reacher şi 
Vaughan îşi croiră drum anevoie spre vehiculul cu 
optsprezece roţi. 

Vaughan întrebă: 

— Tu chiar crezi că asta este o bombă? 

Reacher spuse: 

— Tu nu? 

— Şi dacă te înşeli? 

— Şi dacă am dreptate? 

— Cât de mult rău poate să facă? 

— Douăzeci de tone de TNI, douăzeci de tone de şrapnel. 
N-ar fi prea frumos. 

— Cum ieşim de-aici? Nu te poţi căţăra pe zid. 

— Dar tu poţi, răspunse Reacher. 


Timp de cinci minute, discutară despre ce anume aveau 
de făcut şi cum. Cuţite, suduri, dimensiunea şi grosimea 
medie a panoului unui plafon de maşină, fâşii de pânză, 
Tahoe. Thurman privea în gol, fără ţintă, la o sută de metri 
mai încolo. Îl abandonară şi înaintară anevoie în direcţia 
zidului. Aleseseră un loc situat la trei metri în stânga porţii. 
Reacher scoase din buzunar cele două bricege şi i le dădu 
lui Vaughan. Apoi se aşeză cu spatele lipit de zid, exact sub 
curbura maximă a cilindrului orizontal de deasupra. Se 
aplecă, îşi făcu palma stângă căuş, formând un sprijin. Cu 
faţa la el, Vaughan îşi aşeză piciorul drept în ea. O ridică, iar 
ea îşi căută echilibrul stând cu şoldurile pe umerii lui, îşi 
îndreptă piciorul şi se aruncă în sus. El îşi aşeză palma 
dreaptă căuş sub piciorul ei stâng. Acum stătea dreaptă, pe 
palmele lui. 

— Sunt gata, rosti Vaughan. 


Reacher ridică mâinile. Vaughan avea doar un metru 
şaizeci. Cu braţele ridicate era posibil să atingă doi metri şi 
zece. Înălţimea lor totală era undeva aproape de patru 
metri jumate, iar zidul avea doar patru metri douăzeci. 

Vaughan se  înclina străduindu-se să-şi găsească 
echilibrul. Reacher simţi cum i se mută centrul de greutate, 
egalizându-se. O împinse cu putere. Folosind momentul în 
care nu-i mai susţinu greutatea pentru a-şi întinde palmele 
sub tălpile pantofilor ei, făcu jumătate de pas înainte şi îşi 
întinse braţele. 

Ea căzu în faţă şi întâlni burta cilindrului cu faţa 
antebraţelor. 

— Am ajuns, rosti ea. 

El o simţi cum se întinde şi îşi încordează braţele. Auzi 
primul briceag deschizându-se. O auzi cum înfige cuțitul. 
Zidul bubui şi se clătină. 

— Nu poate să treacă prin el, strigă ea. 

— Dă-i mai tare, îi răspunse el. 

Ea lovi din nou. Bubuitul nu se mai auzi. Doar un zgomot 
scurt metalic. 

— S-a rupt lama, se auzi vocea ei. Metalul e prea gros. 

— Nu este. Probabil că provine de la un Buick vechi. E 
tablă de aluminiu. lar asta este o lamă japoneză grozavă. 
Loveşte mai tare. Pe cine urăşti? 

— Pe tipul care l-a omorât pe David. 

— Ei bine, individul este în interiorul zidului. Inima lui se 
află de cealaltă parte a foii de tablă. 

Auzi cel de-al doilea briceag deschizându-se. Apoi un 
tremur de încordare trecu prin picioarele ei după care 
urma o nouă bubuitură în metal. 

O bubuitură diferită. 

— A intrat, ţipă ea. De tot. 

O simţi cum îşi lasă toată greutatea pe mânerul de lemn. 

— Se tot duce, spuse ea. 

— Se va opri când va da de o sudură. 

EI simţi cum se stabilizează o secundă mai târziu. Rosti: 


— Eşti gata? 

— La trei, răspunse ea. Unu, doi, trei. 

Se aruncă în sus, iar el o ajută stând pe vârfuri şi 
împingând-o cu buricele degetelor simțind imediat cum 
greutatea ei dispare. Se îndepărtă ca să capete o vizibilitate 
mai bună şi o văzu întinsă de-a lungul cilindrului, deasupra, 
cu picioarele depărtate şi cu ambele mâini încleştate pe 
mânerul briceagului. Rămase în această poziţie un moment, 
apoi schimbă centrul de greutate şi începu să alunece în 
josul părţii opuse a curburii cilindrului, ţinându-se încă 
strâns de mânerul cuţitului. Greutatea ei începu să tragă 
lama prin metal. Avea să se oprească curând într-o altă 
sudură aflată, după părerea lui, la un metru şi jumătate mai 
jos, dacă aveai în vedere dimensiunea unui plafon de 
maşină. Probabil va ajunge să atârne la aproximativ un 
metru şi douăzeci de centimetri distanţă între tălpile ei şi 
pământ. 

O căzătură din care nu se murea. Probabil. 

Aşteptă o vreme care i se păru o veşnicie, apoi auzi două 
claxoane puternice din cealaltă parte a zidului. Închise ochii 
şi zâmbi. Semnalul stabilit. Se afla afară, pe propriile 
picioare, teafără. 

— Impresionant, rosti Thurman de la zece metri distanţă. 

Reacher se întoarse spre el. Bătrânul era încă acolo. 

— Dar prietena ta nu poate deschide poarta. Nu ştie 
codul. 

— Ai încredere, domnule Thurman. Peste câteva minute 
mă vei vedea urcând şi pe mine. 

Reacher se aşeză la un metru şi optzeci de centimetri faţă 
de zid şi la un metru în dreapta locului prin care trecuse 
Vaughan. Thurman se trase înapoi şi privi. 

Trecură trei minute. Apoi patru. Apoi fără veste o chingă 
lungă şerpui în aer şi trecu peste zid, iar capătul ei ateriză 
la un metru în dreapta locului în care se afla Reacher. Era 
tipul de chingă cu care se ancora fierul vechi de platformele 
descoperite. Vaughan plecase cu Tahoe-le lui Thurman până 


la biroul de pază, găsise o chingă suficient de lungă în 
grămada de lângă uşă şi îi legase la unul din capete o 
bucată de ţeavă, ca să îl îngreuneze. Şi-o imagină 
conducând înapoi, oprind la şaizeci de metri de zid, 
învârtind chinga ca un cowboy lasoul, aşteptând momentul, 
aruncând, urmărind-o cum trece dincolo. 

Reacher apucă chinga, desfăcu bucata de ţeavă şi 
reînnodă capătul, făcând un laţ mare, cam de şaizeci de 
centimetri. Înfăşură chinga în jurul încheieturii de la mâna 
dreaptă şi se apropie de zid. Îl lovi de două ori cu piciorul, 
apoi se trase un pas înapoi şi aşteptă. Şi-o imagină pe 
Vaughan legând celălalt capăt de cârligul de la Tahoe-le lui 
Thurman, urcând pe locul şoferului, pornind sistemul patru 
ori patru pentru o maximă aderenţă prin noroi, alegând să 
plece în viteza întâi pentru a putea controla mai bine 
acceleraţia. El insistase foarte mult pe acest lucru. N-ar fi 
vrut să i se smulgă braţele din umeri când apăsa pedala. 

Aşteptă. Apoi chinga se întinse deasupra lui şi începu să 
se tensioneze. Porțiunea din jurul încheieturii îl strânse 
puţin. Apoi simţi tensiune puternică sub picioare şi începu 
să se ridice încet şi lin în aer. 

— La revedere, domnule Thurman, spuse el. Se pare că tu 
eşti cel care rămâne în urmă de astă dată. 

Când ajunse cu şoldurile pe curbura maximă a cilindrului, 
îşi eliberă încheietura mâinii şi rămase agăţat. Lărgi laţul 
din jurul picioarelor, încălecă cilindrul rămânând cu ele 
depărtate, apoi îl desfăcu complet şi rămase lungit pe burtă 
pe partea de sus a zidului. Încordă coapsele şi îşi strânse 
picioarele, împinse, se desprinse şi căzu timp de două 
secunde nesfârşite. Atinse pământul cu spatele, ceea ce îi 
tăie respiraţia. Se rostogoli în faţă şi trase o gură de aer în 
plămâni, apoi se ridică în picioare. Desfăcu chinga de pe 
cârligul de la Tahoe după care urcă pe locul din dreapta şi 
trânti uşa. 

— Mulţumesc, rosti el. 

— Încotro mergem acum? întrebă Vaughan. 


— La hotelul din Disperare. Este primul telefon pe care va 
trebui să-l dai. 


Abandonară Tahoe-le lui Thurman lângă locul în care 
aştepta vechiul Chevrolet al lui Vaughan. Schimbară 
maşinile şi, patru kilometri mai târziu, se aflau în centrul 
oraşului Disperare. Ploaia nu contenise. Uşa de la hotel nu 
era încuiată. Înăuntru locul arăta exact la fel. Sufrageria 
pustie, barul părăsit, registrul de pe tejghea. Cartea cea 
mare pătrată, legată în piele, uşor de cercetat, uşor de citit. 
Reacher puse vârful degetului în dreptul ultimilor clienţi 
înregistraţi, perechea din California, cu şapte luni în urmă. 
Înclină registrul astfel încât Vaughan să poată citi numele 
lor şi adresa. 

— Sună să-i verifice, zise el. Şi dacă îi ajută pe dezertori, 
fă ceea ce-ţi dictează conştiinţa. 

— Dacă? 

— Am impresia că ar putea fi implicaţi în altceva. 

Vaughan sună de pe celularul ei şi apoi aşteptară să fie 
sunaţi înapoi. Vaughan rosti: 

— Ajutoarele sunt o explicaţie perfect plauzibilă. 
Bisericile trimit ajutoare tot timpul. De ce eşti atât de sigur? 

— Containerul era sudat de trailer. Şi nu aşa se expediază 
containerele pe mare. Sunt ridicate şi puse pe vas. Cu 
macarale. Sudura înseamnă că nu se urmăreşte ca acest 
container să părăsească ţara. 

Telefonul lui Vaughan începu să sune. Trecuseră trei 
minute. Întreaga Securitate Naţională intrase în alertă. 
Agenţiile comunicau, computerele intrau în legătură. 
Răspunse şi rămase ascultând minute în şir. Apoi îi mulţumi 
interlocutorului său şi închise. 

— Nu putem elimina implicarea lor în reţea, zise ea. Sunt 
înregistraţi ca activişti. Iar activiştii pot fi implicaţi în tot 
felul de lucruri. 

— Ce fel de activişti? 

— Conduc ceva numit Biserica Apocalipsei în Los Angeles. 


— Apocalipsa este o parte din povestea sfârşitului lumii, 
explică Reacher. Poate au venit aici să-l recruteze pe 
Thurman. Probabil că i-au mirosit potenţialul extraordinar. 

Vaughan rămase tăcută. 

— Încă patru telefoane, spuse Reacher. Atât va mai dura. 


Porniră cu maşina spre vest şi parcară aproape de 
marginea oraşului. La aproape patru kilometri în faţă 
puteau vedea luminile fabricii, slabe şi albăstrui, estompate 
de ploaia de pe parbriz, o strălucire lugubră în mijlocul 
pustietăţii. Reacher scoase din buzunar celularul pe care îl 
împrumutase. Apoi dădu la iveală notiţa de la biroul de 
aprovizionare. Noile numere de telefon ale celularelor. 
Hârtia era udă leoarcă, iar el trebui să o despăturească 
foarte atent. 

— Eşti gata? întrebă el. 

Vaughan spuse: 

— Nu înţeleg. 

El formă al treilea număr de pe listă. lelefonul sună de 
două ori, de patru ori, de şase ori, de opt. Apoi cineva 
răspunse. 

Uriaşul de la fabrică. 

Reacher rosti: 

— Ce mai faci? Te-ai trezit de mult? 

Tipul răspunse: 

— Du-te dracului. 

Reacher închise şi formă al doilea număr aflat pe listă. 
Sună de opt ori după care răspunse supraveghetorul 
fabricii. 

Reacher zise: 

— Scuzaţi-mă, am greşit numărul. 

Închise. 

Vaughan întrebă: 

— Ce anume faci? 

— Cum l-au rănit insurgenții pe David? 

— Cu o bombă pe şosea. 


— Detonată cu ce? 

— Telecomandată, presupun. 

Reacher confirmă cu o înclinare a capului. 

— Prin unde radio, de pe cea mai apropiată ridicătură de 
pământ. Dar dacă Thurman într-adevăr a construit o 
bombă, va avea probabil nevoie de o distanţă mai mare 
decât atât. Ceea ce ar însemna o telecomandă foarte 
puternică cu unde radio. Părerea mea este că ar folosi una 
construită de Verizon sau T-Mobile. 

— Un telefon celular? 

Reacher înclină din nou capul în semn de confirmare. 

— Companiile de telefonie sunt mândre de faptul că poţi 
suna oriunde de oriunde. 

— lar numărul se găseşte pe listă? 

— Aşa ar trebui, spuse Reacher. Acum trei luni, Thurman 
a comandat douăzeci de tone de TNI şi patru telefoane 
celulare noi. Presupunerea mea este că unul l-a păstrat 
pentru el şi a mai dat două apropiaților săi, ca să poată 
comunica în siguranţă. Al patrulea aparat este îngropat în 
inima containerului, cu soneria conectată la un circuit de 
detonare. 

— lar tu vei suna la acel număr? 

Reacher rosti: 

— În curând. 

Formă numărul aflat în capul listei. Sună, iar Thurman 
răspunse rapid şi nerăbdător ca şi când era în aşteptarea 
acelui apel. 

— Hei, băieţi, aţi sărit zidul? Sau sunteţi tot înăuntru? 

Thurman răspunse: 

— Suntem tot înăuntru. De ce ne suni pe rând? 

— Ai început să-ţi dai seama de scenariu? 

— Celălalt telefon era al lui Underwood. E mort, aşa că nu 
o să-ţi răspundă. Nu are sens să sunila el. 

Reacher mai spuse: 

— OK. Închise şi aşeză telefonul pe bordul Chevroletului. 
Privi ţintă prin parbriz. 


Vaughan vorbi: 

— Nu poţi face asta. Ar fi o crimă. 

Reacher răspunse: 

— Cine ridică sabia de sabie va pieri. lhurman ar trebui 
să cunoască acest citat mai bine decât oricine. Este din 
Biblie. Matei, capitolul douăzeci şi şase, versetul cincizeci şi 
doi. M-am săturat de oamenii care susţin că trăiesc după 
Scriptură, alegând doar părţile care le convin. 

— Te-ai putea înşela complet în privinţa lui. 

— Atunci, n-ar fi nicio problemă. Ajutoarele nu 
explodează. Nu avem nimic de pierdut. 

— Dar s-ar putea să ai dreptate. 

— Caz în care Thurman nu ar fi cu nimic mai presus de 
cel care a aruncat în aer Humvee-ul lui David. Ba ar fi mai 
rău. David era soldat. Thurman urmează să detoneze asta 
într-un oraş oarecare. Cu copii şi bătrâni prin preajmă. Este 
pe cale să pună mii de oameni în situaţia ta. 

Vaughan nu spuse nimic. 

— Şi pentru ce? urmă Reacher. Pentru o închipuire 
dementă şi amăgitoare. 

Tastă ultimul număr pe telefonul său şi i-l întinse lui 
Vaughan. 

— Este alegerea ta, mai spuse. Butonul verde ca să suni. 
Butonul roşu ca să anulezi. 

Vaughan nu se mişcă. Apoi luă mâna de pe volan. Îşi 
îndreptă arătătorul. Îl ţinu nemişcat, lângă telefon. 

Apăsă butonul verde. 


Nu se întâmplă nimic. Cel puţin nu la început. 

Reacher nu păru surprins. Ştia câte ceva despre 
tehnologia telefoanelor celulare. 

Probabil că în această fază se aude sunetul în difuzor. 
Fără să însemne ceva. Se aude doar ca să-ţi dea încredere. 
Nu eşti nici pe departe conectat. 

Circuitul este complet, iar sunetul pe care îl auzi trece de 
la formal la real, iar telefonul pe care l-ai apelat porneşte să 


sune cu o întârziere medie de şapte secunde. 

Vaughan îşi luă degetul de pe telefon şi privi ţintă afară, 
prin parbriz. 

— Nimic, conchise ea. 

Reacher replică: 

— Aşteaptă. 

Priveau fix în depărtare. Luminile albăstrui ale fabricii 
tremurau în aerul umed, pale şi înceţoşate. 

Şase secunde. Şapte. 

Orizontul tăcut se lumină de o flacără albă uriaşă care 
acoperi parbrizul şi răbufni instantaneu, mai înaltă şi mai 
întinsă. Ploaia care cădea în jur se transformă în abur pe 
măsură ce aerul se înfierbânta, iar jeturi de vapori albi 
prinseră a se răspândi încoace şi-ncolo, în toate direcţiile, 
ca şi când o sută de mii de proiectile ar fi fost lansate 
simultan. După vapori sosi un nor de funingine neagră de 
un kilometru jumate înălţime şi unul jumate lăţime. Se 
rostogolea şi se răsucea şi se îndoia înapoi, în vreme ce 
schije fierbinţi se deplasau prin el cu o viteză de peste 
douăzeci şi două de mii de kilometri pe oră. 

Sunetul ajunse la trei secunde după lumină. La început un 
foşnet de hârtie mototolită, apoi un vuiet prevestitor de 
moarte al şrapnelului tăind aerul şi un zgomot venit parcă 
de pe altă lume al bombardamentului milioanelor de bucăţi 
aruncate în aer de explozie, care cădeau, înapoi, pe 
pământ. După zece secunde care păruseră o veşnicie, 
rămăsese doar sunetul sacadat al ploii pe acoperişul 
Chevroletului. 


Vaughan mobiliză întreg Departamentul de Poliţie din 
Speranţa. Inclusiv garda civilă, colegul din celălalt schimb şi 
şeful ei. Apoi sosiră şi cei de la departamentul Poliţiei 
statale. Confirmară faptul că poliţiştii militari blocaseră 
şoseaua spre vest. 

Sosi asfinţitul, iar ploaia se opri în sfârşit. Cerul deveni 
albastru-închis, iar atmosfera limpede precum cristalul. Era 


vizibil fiecare detaliu: munţii, conturul lor zimţat, pădurile 
de pini. Reacher luă cu împrumut un binoclu de la şeful lui 
Vaughan se urcă la etajul al doilea al ultimei clădiri aflate în 
partea de vest. Se luptă cu o fereastră înţepenită, reuşi să o 
deschidă şi, cu coatele aşezate pe pervaz, se strădui să 
cerceteze în depărtare. 

Nu era mare lucru de văzut. 

Zidul alb de metal dispăruse. Fabrica era mai degrabă o 
groapă neagră, fumegând. Anexa rezidenţială a lui 
Thurman fusese rasă de pe suprafaţa pământului. 

Reacher cobori şi constată sosirea agenţilor federali. Se 
dusese vorba. Radarul bazei aeriene din Colorado Springs 
detectase urme de metal la patru mii cinci sute de metri 
înălţime. Ploaia fusese considerată o binecuvântare. US e 
puternic  higroscopic. Astfel că nimic nociv nu se 
împrăştiase. Cu toate astea, zona urma să fie îngrădită 
pentru totdeauna pe o rază de aproape cinci kilometri. 

Nicio informaţie periculoasă nu se transmise de la 
locuitorii oraşului. Nicio întrebare incomodă nu sosi de la 
agenţii. Cuvintele aflate pe buzele tuturor erau: „Un 
accident la fabrică.” Dacă agenţiile ar fi avut îndoieli, nu le- 
ar fi spus cu voce tare. Oficialii statului veniră cu măsuri 
anticalamitate. Sosiră camioane cu alimente şi apă. Urmau 
să se asigure autobuze către oraşele învecinate pentru cei 
care îşi căutau serviciu. Urmau să primească asistenţă 
socială specială în următoarele şase luni. 

Pe la mijlocul după-amiezii Reacher şi Vaughan nu mai 
aveau nimic de făcut. Porniră pe şoseaua spre Speranţa 
ducându-se acasă la Vaughan, unde făcură duş şi se 
îmbrăcară la loc. 

Reacher scoase din buzunar celularul împrumutat şi îl 
aruncă pe pat. După care aruncă şi formularul pe care îl 
luase din torpedoul bătrânului Suburban. O rugă pe 
Vaughan să le trimită înapoi prin poştă fără să scrie adresa 
expeditorului pe pachet. Ea zise: 

— Asta sună ca începutul unui discurs de adio. 


— Asta şi este. Şi cuprinsul şi încheierea. 

Se îmbrăţişară, un pic cam formal, ca doi străini care 
împărtăşeau multe secrete. 

Reacher găsi uşor o ocazie. Un şuvoi de maşini se scurgea 
către est, echipe de muncitori de intervenţie rapidă, 
jurnalişti, bărbaţi îmbrăcaţi în costume, în limuzine simple. 
Reacher călători cu un specialist în săpat gropi care 
contractase o parte din cele şaisprezece mii de gropi 
necesare construcţiei zidului cu care avea să fie sigilată 
zona. Tipul era bucuros. Îl aşteptau câteva luni de muncă 
asigurată. 

Reacher reuşi să iasă în Sharon Springs unde exista o 
şosea bună spre Sud. Îşi zise că San Diego se afla la 
aproximativ o mie cinci sute de kilometri distanţă, sau poate 
mai mult, dacă mai apăreau unele ocoluri. 


SFÂRŞIT