Lee Child — Jack Reacher — Vol 10 — Nimic nu e usor

LEE CHILD 


NIMIC NU E UŞOR 


Singuratic de felul său, obişnuit să călătorească fără 
bagaj], Jack Reacher e gata intotdeauna să dea o mână de 
ajutor — şi o lovitură de pumn - ca să se asigure că s-a 
făcut dreptate. Când este angajat de ermigmaticul domn 
Lane pentru a-l afla pe răpitorul soției şi fucei acestuia, 
înțelege repede că nu va ajunge nicăieri bazându-se pe 
stilul lui obişnuit de a lucra cu indicule. Acesta e un caz 
pe care Reacher va trebui să-l ia tot mereu de la capăt... 


LEE CHILD 


NIMIC NU E UŞOR 


Singuratic de felul său, obişnuit să călătorească fără 
bagaj, Jack Reacher e gata întotdeauna să dea o mână de 
ajutor - şi o lovitură de pumn - ca să se asigure că s-a făcut 
dreptate. Când este angajat de enigmaticul domn Lane 
pentru a-l afla pe răpitorul soţiei şi fiicei acestuia, înţelege 
repede că nu va ajunge nicăieri bazându-se pe stilul lui 
obişnuit de a lucra cu indiciile. Acesta e un caz pe care 
Reacher va trebui să-l ia tot mereu de la capăt... 


Capitolul 1 


Jack Reacher comandă un espresso dublu, în pahar de 
plastic şi, înainte ca acesta să sosească, văzu cum viaţa 
cuiva se schimbă din temelii. Nu că s-ar fi mişcat chelnerul 
prea încet. Dimpotrivă, mişcarea fusese atât de rapidă... 
Atât de rapidă că Reacher nici măcar nu-şi dădu seama la 
ce se uită. Era o simplă scenă urbană, repetată de un milion 
de ori pe zi: un tip descuie o maşină, se urcă în ea şi pleacă. 
Atâta tot. Dar a fost de ajuns. 


Espresso-ul fusese aproape perfect, aşa că Reacher se 
întoarse la aceeaşi cafenea peste exact douăzeci şi patru de 
ore. Două seri petrecute în acelaşi loc era un lucru 
neobişnuit pentru Reacher, dar îşi spuse că o cafea 
excelentă merita o abatere de la obiceiuri. Cafeneaua era 
pe partea de vest a Sixth Avenue din New York, la mijlocul 
cvartalului dintre Bleecker şi Houston. Se afla la parterul 
unei clădiri banale, cu patru niveluri. Cafeneaua slab 
luminată era mobilată cu o maşină de cafea cromată, lungă 
şi fierbinte ca o locomotivă, şi cu o tejghea. Afară, pe 
trotuar, se întindea un singur şir de măsuţe de metal, sub o 
copertină joasă de pânză. Reacher alese aceeaşi masă de la 
capătul rândului unde stătuse şi în seara dinainte, şi acelaşi 
scaun. Se aşeză confortabil. Stătea cu spatele la peretele 
exterior al cafenelei, privind spre est, pe deasupra 
trotuarului, peste bulevard. Îi plăcea să stea afară vara, în 
New York. Mai ales seara. Îi plăceau întunericul electric şi 
aerul fierbinte, murdar, şi exploziile de sunet, şi traficul, şi 
aglomeraţia. Toate îl ajutau pe bărbatul solitar să se simtă 
conectat şi, în acelaşi timp, izolat. 

Fu servit de acelaşi chelner din seara dinainte şi 
comandă acelaşi lucru: un espresso dublu în pahar de 
plastic. Îl plăti imediat şi lăsă restul pe masă. În felul ăsta 


putea să plece exact atunci când voia, fără să-l insulte pe 
chelner. Reacher aranja întotdeauna cele mai mici detalii 
ale vieţii sale astfel încât să se poată pune în mişcare în 
orice clipă. Nu datora nimănui nimic şi nu purta nimic cu el. 
Din punct de vedere fizic, era un bărbat masiv, dar făcea 
puţină umbră şi nu lăsa nicio urmă. 

Îşi bău cafeaua încet. Privi taxiurile scurgându-se către 
nord. Văzu grupuri de tineri îndreptându-se spre cluburile 
de noapte. Văzu o maşină germană albastră, parcând în 
apropiere. Urmări un bărbat solid, în costum cenuşiu, 
coborând din ea. Îl privi croindu-şi drum printre două mese 
de pe trotuar, intrând în cafenea şi îndreptându-se către 
tejgheaua din spate, unde era adunat personalul. Îl urmări 
punând întrebări. 

Individul era de înălţime medie, prea solid ca să poată fi 
numit suplu şi prea subţire ca să poată fi numit masiv. Părul, 
tuns scurt şi îngrijit, îi albise la tâmple. Avea mersul uşor, 
mai mult pe vârfuri decât pe călcâie. Vorbea fără să-şi mişte 
buzele prea mult. Ochii însă îi fugeau fără osteneală, când 
spre stânga, când spre dreapta. Tipul trebuie să fi avut cam 
patruzeci de ani, ghici Reacher, şi mai ghici şi că ajunsese la 
patruzeci de ani pentru că luase aminte neîncetat la tot ce 
se întâmplase în jurul lui. Mai văzuse asemenea priviri la 
veteranii din elita infanteriei, care supravieţuiseră mai 
multor misiuni în junglă. 

Apoi chelnerul care-l servise pe Reacher se întoarse şi 
arătă către el. Individul solid în costum cenuşiu îl privi lung. 
Reacher îi întoarse privirea peste umăr, prin fereastră. 
Bărbatul în costum cenuşiu îi mulţumi chelnerului. leşi pe 
uşă şi-şi croi drum către masa lui Reacher. Acesta îl lăsă să 
aştepte în picioare până se hotărî. Apoi îi spuse „Da”, ca un 
răspuns, nu ca o întrebare. 

— Da, ce? replică individul. 

— Da, orice, spuse Reacher. Da, e o seară plăcută, da, 
poţi să mi te alături, da, poţi să mă întrebi ce ai de întrebat. 

Tipul se aşeză. 


— De fapt, chiar am o întrebare, îndrăzni el. 

— Ştiu, spuse Reacher. Despre seara de ieri. 

— De unde ştii? 

Vocea individului era joasă, iar accentul părea britanic. 

— Chelnerul a arătat către mine. Şi singurul lucru care 
mă deosebeşte de ceilalţi clienţi este faptul că eu am fost 
aici şi ieri-seară, iar ei nu. 

— Ai văzut o maşină aseară? îl întrebă individul. 

— Am văzut o mulţime de maşini aseară. 

— Un Mercedes-Benz. Parcat acolo. 

Tipul arătă câtre o porţiune de trotuar neocupată, din 
faţa unui hidrant de pe cealaltă parte a străzii. 

Reacher spuse: 

—  Argintie, un sedan cu patru uşi, S420, cu număr 
preferenţial de New York care începea cu „OSC”. Murdară, 
cauciucuri uzate, ambele bare de protecţie zgâriate. 

— Ai văzut-o plecând? 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Un tip s-a urcat în ea şi a plecat, chiar înainte de 
unsprezece şi patruzeci şi cinci de minute. 

— Trebuie să fi fost mai degrabă spre miezul nopții... 

— Se poate, admise Reacher. Cum zici tu. 

— L-ai văzut pe şofer? 

— 'Ţi-am spus, l-am văzut urcând în maşină şi plecând. 

Individul se ridică: 

— Trebuie să vii cu mine! 

— Unde? 

— Să vorbeşti cu şeful meu. 

— Cine e şeful tău? 

— Un tip pe nume Lane. 

— Nu eşti poliţist, spuse Reacher. Părerea mea. Nu eşti 
american. Eşti britanic. New York Police Department n-a 
ajuns chiar în halul ăsta... 

— Cei mai mulţi dintre noi sunt americani, replică 
englezul. Dar ai dreptate, nu suntem poliţişti. Suntem 
particulari. 


— Cum adică? 

— Nişte particulari care pot să-ţi demonstreze că merită 
să le faci o descriere a individului care a plecat de aici cu 
maşina aia. 

— Şi în ce fel o să merite? 

— Financiar, spuse tipul. Mai există alte feluri? 

— Multe alte feluri, i-o întoarse Reacher. Cred că o să 
rămân exact unde mă aflu. 

— E o treabă foarte serioasă. 

— Cum aşa? 

Individul se aşeză din nou. 

— Asta nu pot să-ţi spun. Domnul Lane a decis că este 
esenţial pentru operaţiune ca nimeni să nu ştie. Din motive 
foarte serioase. 

— Cum te numeşti? întrebă Reacher. 

Tipul băgă un deget în buzunarul de la piept al sacoului 
şi scoase o carte de vizită. I-o întinse lui Reacher peste 
masă. În partea de sus scria: Operational Security 
Consultants. 

— OSC, citi Reacher. Ca pe plăcuţa de înmatriculare. 
Sunteţi consultanţi pe probleme de securitate şi vi s-a furat 
maşina, zâmbi el. 

Individul răspunse: 

— Nu pentru maşină ne facem griji. 

Mai jos, pe cartea de vizită, era un nume: Joân Gregory. 
Sub nume scria: Armata Britanică. În retragere. Apoi 
funcţia: Vicepreşedinte executiv. 

— De cât timp te-ai retras? întrebă Reacher. 

— Din Armata Britanică? spuse Gregory. De şapte ani. 

— Unitatea? 

— SAS. 

— Încă mai arăţi ca ei. 

— Şi tu la fel, spuse Gregory. De cât timp ai plecat? 

— De şapte ani, răspunse Reacher. 

— Unitatea? 


— Divizia de Cercetări Penale, Armata Americană, în cea 
mai mare parte. 

Gregory ridică privirea, interesat: 

— Investigator? 

— În cea mai mare parte. 

— Gradul? 

— Maior, spuse Reacher. Până acolo am reuşit să ajung. 

— Probleme în carieră? 

— Am avut şi eu porţia mea. 

— Cum te numeşti? 

— Reacher. 

— Ai nevoie de o slujbă? 

— Nu, spuse Reacher. Nicidecum. 

— Eu am fost sergent, mărturisi Gregory. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Mi-am dat seama. Tipii din SAS asta sunt de obicei. 

— Aşadar, vrei să vii cu mine ca să vorbeşti cu domnul 
Lane? 

— Pare cam mare agitația pentru o maşină furată... 

— Nu e vorba despre maşină. 

— Atunci despre ce? 

— Viaţă şi moarte, şopti englezul. În clipa asta, mai mult 
despre moarte decât despre viaţă. 

Reacher se uită la pahar. Rămăsese mai puţin de un 
deget de lichid gros şi vâscos, doar zaţul noroios. Lăsă din 
mână paharul. 

— OK, hotări el. Hai să mergem! 


Sedanul albastru se dovedi a fi într-adevăr un BMW 
Serie 7, nou, cu numere preferenţiale „OSC”. Gregory 
descuie maşina cu telecomanda şi Reacher se aşeză pe locul 
din dreapta. Gregory scoase din buzunar un telefon mobil 
argintiu. 

— Mă întorc cu un martor, rosti el sec, în pur stil britanic. 

Gregory porni spre nord, pe Sixth Avenue, prin Midtown, 
până pe 57th Street, apoi două cvartale spre vest. Viră spre 


nord, tăie Columbus Circle, o luă pe Central Park West şi 
intră pe 72nd Street. Se opri în faţa clădirii Dakota. 

— Frumos locşor, spuse Reacher. 

Coborâră împreună din maşină şi un alt bărbat solid în 
costum cenuşiu ieşi din umbră, se urcă la volan şi demară. 
Gregory îl conduse pe Reacher în clădire. Urcară în lift. 
Coridoarele erau la fel de întunecate şi de impozante ca şi 
exteriorul. 

— O vezi vreodată pe Yoko? întrebă Reacher. 

— Nu, spuse Gregory. 

Coborâră din lift la etajul cinci şi o uşă de apartament se 
deschise. Portarul sunase probabil să anunţe. Uşa era de 
stejar solid, de culoarea mierii, la fel ca şi lumina ce se 
revărsa dinăuntru. Un holişor pătrat se deschidea câtre un 
living spaţios, şi el pătrat. Livingul avea pereţi galbeni, 
veioze joase pe mese, scaune şi sofale confortabile. În 
cameră se aflau şase bărbaţi, niciunul aşezat. Toţi erau 
tăcuţi. Trei purtau costume cenuşii, asemănătoare cu al lui 
Gregory, ceilalţi, jeanşi şi sacouri negre. Reacher îşi dădu 
imediat seama că fuseseră militari. Cu toţii aveau aspect de 
militari. Până şi apartamentul căpătase aerul tăcut şi 
disperat al unui buncăr de comandă aflat la mare distanţă 
de locul unde bătălia lua o întorsătură nedorită. 

Bărbaţii se întoarseră şi se uitară la Reacher. Apoi, 
fiindcă cinci dintre ei priviră către al şaselea, Reacher îl 
identifică drept domnul Lane. 

Şeful. Era cam cu o jumătate de generaţie mai în vârstă 
decât oamenii săi. Purta un costum cenuşiu. Avea părul 
cărunt, tuns foarte scurt. Puţin mai înalt decât media şi 
suplu, arăta palid, chipul fiindu-i marcat de îngrijorare. 
Stătea perfect drept, încordat, cu vârfurile degetelor 
atingând tăblia unei mese pe care se aflau un telefon şi o 
fotografie înrămată. 

— El e martorul, spuse Gregory. L-a văzut pe şofer. 

Bărbatul de la masă se apropie de Reacher, evaluându-l. 
Se opri la o lungime de braţ şi-i întinse mâna. 


— Edward Lane, începu el. Mă bucur să te cunosc, 
domnule. 

Avea accent american. Reacher îşi rosti numele şi-i 
strânse mâna lui Lane. 

— Spune-mi ce-ai văzut, îi ceru acesta. 

— Am văzut un tip urcându-se într-o maşină. Şi plecând 
la volanul ei. 

— Am nevoie de detalii, insistă Lane. 

— Reacher a fost investigator la CID, interveni Gregory. A 
descris Benz-ul la perfecţie. 

— Unde erai? întrebă Lane. 

— Într-o cafenea. Maşina se afla puţin spre nord-est, pe 
cealaltă parte a Sixth Avenue. Poate la un unghi de 
douăzeci de grade, la vreo treizeci de metri distanţă. 

— De ce te uitai la ea? 

— Era prost parcată. Mi-am zis că trebuie să fi încălecat 
vreun hidrant. 

— Corect, spuse Lane. Şi după aia? 

— Un tip a traversat strada câtre maşină. Prin trafic, 
oblic. Aşa că nu i-am văzut decât spatele. 

— Şi apoi? 

— A băgat cheia în broască şi s-a suit în maşină. Apoi a 
plecat. 

— Spre nord, evident, fiind pe Sixth Avenue. A dat colţul? 

— Nu l-am văzut cotind. 

— Poţi să-l descrii? 

— Jeanşi, cămaşă albastră, şapcă de baseball albastră, 
tenişi albi. Hainele erau vechi şi păreau comode. Tipul era 
de înălţime medie, greutate medie. 

— Vârsta? 

— Nu i-am văzut faţa. Dar nu mergea ca un puştan. Avea 
cel puţin treizeci de ani. Poate patruzeci. 

— Cum se mişca, mai precis? 

— Era concentrat. lar după poziţia umărului, aş zice că 
avea cheia în mână şi o ţinea orizontal. Concentrat şi 
oarecum grăbit. 


— De unde venea? 

— Din spatele meu, mai mult sau mai puţin... 

— L-ai recunoaşte dacă l-ai vedea din nou? 

— Numai după haine, mers şi ţinută. 

— Dacă a traversat prin trafic, trebuie să fi privit spre 
sud, să se asigure că nu vine nimic spre el. Deci ar fi trebuit 
să-i vezi profilul, dinspre dreapta. Apoi, când a urcat la 
volan, ar fi trebuit să-i vezi obrazul stâng. 

— Era alb, preciză Reacher. Nu avea barbă sau mustăţi. 

— Nu e de-ajuns, spuse Lane. 

— Nu aveai asigurare? 

— Dar nu e vorba de maşină. 

— Era goală. 

— Ba nu, nu era goală. 

— Atunci ce era în ea? 

— Mulţumesc, domnule Reacher, i-o reteză Lane. Mi-ai 
fost de ajutor. 

Se întoarse şi porni către masa pe care se aflau telefonul 
şi fotografia. Rămase alături, cu degetele răsfirate, 
atingând uşor lemnul lustruit lângă telefon, ca şi când ar fi 
putut detecta apelul înaintea ţârâitului soneriei. 

— Ai nevoie de ajutor, opină Reacher. Nu-i aşa? 

— Am destui tovarăşi, spuse Lane, făcând un gest amplu 
spre cameră. Trupe SEAL ale Marinei, Delta Force, puşcaşi 
marini din detaşamentele de recunoaştere, Berete Verzi, 
SAS. Cei mai buni din lume! 

— Ai nevoie de un alt fel de ajutor. Oamenii ăştia pot să 
pornească un război împotriva tipului care ţi-a luat maşina, 
fără doar şi poate. Dar mai întâi trebuie să-l găseşti. 

Niciun răspuns. 

— Ce era în maşină? întrebă Reacher. 

— Vorbeşte-mi despre cariera ta, i-o întoarse Lane. 

— S-a încheiat de multă vreme. Asta e principala ei 
calitate. 

— Gradul final? 

— Maior. CID în armată. 


— Investigator? 

— Da. 

— Bun? 

— Destul de bun. 

— Unitatea specială 110? 

— O perioadă. Dar tu? 

— Ranger şi Delta. Am început în Vietnam, am terminat 
în Golf, după prima rundă. Am ieşit colonel plin. 

— Ce era în maşină? 

Lane îşi feri privirea. Apoi se uită din nou la Reacher, ca 
şi cum ar fi luat o decizie. 

— Trebuie să-mi dai cuvântul tău într-o privinţă, spuse el. 

— Care ar fi aia? 

— Fără poliţie. 

Reacher ridică din umeri. 

— OK, răspunse el. 

— Să te aud spunând-o! 

— Fără poliţie. 

— Fără FBI, fără nimeni, preciză Lane. Ne ocupăm noi. Ai 
înţeles? Dacă-ţi încalci cuvântul, îţi scot ochii. 

— Cuvântul meu e de-ajuns, făgădui Reacher. 

— Spune-mi că ai înţeles ce-ţi fac dacă nu ţi-l respecţi. 

Reacher privi de jur împrejurul camerei. Înregistră totul. 
Atmosfera de disperare şi şase veterani ai Forţelor 
Speciale, toţi duri ca oţelul, toţi uitându-se la el, toţi plini de 
loialitate faţă de echipa lor şi de suspiciune ostilă faţă de 
intrus. 

— Îmi scoţi ochii, spuse Reacher. 

Lane luă în mână fotografia înrămată. O lipi pe piept, 
astfel că Reacher avu impresia că două persoane se uită la 
el în acelaşi timp. În partea de sus, trăsăturile vădind 
îngrijorare ale lui Lane. Mai jos, în ramă, o femeie de o 
uluitoare frumuseţe clasică. Păr întunecat, ochi verzi, 
pomeţi înalţi şi o gură ca un boboc, completate de talentul 
maestrului fotograf. 

— E soţia mea, rosti Lane. 


Reacher dădu din cap. Nu spuse o vorbă. 

— Numele ei e Kate, reluă Lane. Kate a dispărut ieri- 
dimineaţă. Iar în cursul după-amiezii am primit un telefon. 
De la răpitori. Voiau bani. Asta era în maşină. Individul pe 
care l-ai văzut era unul dintre răpitori ridicând 
răscumpărarea. 

Tăcere. 

— Au promis că-i dau drumul, adăugă Lane. Şi au trecut 
douăzeci şi patru de ore. N-au mai sunat. 


Edward Lane întinse fotografia ca pe o ofrandă, iar 
Reacher făcu un pas înainte şi o luă. O înclină spre lumină. 
Kate Lane era frumoasă. Era hipnotizantă. Mai tânără 
decât soţul ei cu vreo douăzeci de ani, aşadar în jur de 
treizeci. În fotografie, se uita la ceva din afara cadrului. 
Ochii îi străluceau de dragoste. Gura părea gata să se 
arcuiască într-un zâmbet. 

— Mona Lisa mea, murmură Lane. Asta cred eu despre 
fotografie. 

Reacher i-o dădu înapoi. 

— E recentă? 

Lane o aşeză la loc pe masă. 

— Mai puţin de un an. 

— Dar de ce fără poliţie? De obicei, băieţii se descurcă 
bine. 

— Fără poliţie, repetă Lane. Poţi face tu treaba asta. 

— Nu pot, spuse Reacher. Nu am resursele lor. 

— Poţi măcar să încerci. 

— Câţi bani au cerut? întrebă Reacher. 

— Un milion de dolari, bani lichizi. 

— Şi erau în maşină? Un milion de dolari? 

— În portbagaj. Într-o geantă de piele. 

— OK, spuse Reacher. Or să sune din nou. Hai să ne 
aşezăm cu toţii. Să începem cu începutul. Explică-mi ce s-a 
întâmplat ieri. 


Lane luă loc şi începu să povestească despre ziua 
precedentă. Reacher se aşeză la un capăt al sofalei. 
Gregory, alături de el. Ceilalţi cinci se împrăştiară prin 
cameră. 

— Kate a plecat la zece dimineaţa, începu Lane. Cred că 
se ducea la Bloomingdale... 

— Crezi? 

— Îi las o oarecare libertate de mişcare. Nu-mi comunica 
în detaliu ce itinerar avea. Nu în fiecare zi. 

— Era singură? 

— O însoțea fiica ei. 

— Fiica ei? 

— Are o fată de opt ani, din prima căsătorie. Jade. 

— Locuieşte aici, cu voi? 

Lane încuviinţă din cap. 

— Şi unde e Jade acum? 

— Dispărută, evident, spuse Lane. 

— Deci e o dublă răpire? se miră Reacher. 

Lane dădu iarăşi din cap. 

— Triplă. Nici şoferul lor nu s-a mai întors. 

— Şi nu ţi-a trecut prin minte să-mi spui asta mai 
devreme? 

— E vreo diferenţă? O persoană sau trei? 

— Cine-i şoferul? 

— Un tip pe nume Taylor. Englez, fost ofiţer SAS. Un om 
de valoare. 

— Dar cu maşina ce s-a întâmplat? 

— A dispărut. 

— Kate se ducea des la Bloomingdale? 

Lane scutură din cap. 

— Nu avea un program anume. Nu facem nimic cu 
regularitate sau previzibil. Îi schimb şoferii, îi alternez 
traseele. 

— De ce? Ai mulţi duşmani? 

— Destui. Ocupaţia mea nu-ţi aduce prieteni. 


— Va trebui să-mi explici în ce constă munca ta. Va trebui 
să-mi spui cine-ţi sunt duşmanii. 

— De ce eşti aşa de sigur că or să sune iarăşi? 

— Ajung şi la asta, spuse Reacher. Vorbeşte-mi despre 
prima conversaţie. Cuvânt cu cuvânt. 

— Au sunat la ora patru după-amiază. A decurs aşa cum 
îţi poţi închipui. Ştii, soţia ta e la noi, fiica ta e la noi. 

— Vocea? 

— Distorsionată. Una dintre chestiile alea electronice. 
Metalică, de robot din filme. Am întrebat ce vor. Au spus că 
un milion de dolari. Am cerut să mi-o dea pe Kate la telefon. 
Mi-au dat-o, după câteva momente. 

Lane închise ochii. 

— Ajută-mă - m-a rugat ea. Apoi tipul cu vocea aia 
ciudată a intrat din nou pe fir şi am fost de acord să-i dau 
banii. Fără ezitare. Tipul mi-a spus că mă sună într-o oră, 
pentru instrucţiuni. 

— Şi te-a sunat? 

Lane încuviinţă din cap. 

— La ora cinci. Mi-a spus să aştept şase ore, apoi să pun 
banii în portbagajul Mercedes-ului pe care l-ai văzut, să cer 
cuiva să-l ducă în Village, şi să-l parcheze în locul ăla, la 
unsprezece şi patruzeci de minute fix. Şoferul trebuia să 
încuie maşina şi să arunce cheile într-o cutie poştală de la 
intrarea unei anumite clădiri de la intersecţia Spring Street 
cu West Broadway. După care trebuia să pornească spre 
sud, pe West Broadway. Cineva avea să vină mai apoi să ia 
cheile. Dacă şoferul se oprea sau se uita măcar înapoi, Kate 
avea să moară. La fel şi dacă puneam un dispozitiv de 
urmărire în maşină. 

— Cine a condus până acolo? se interesă Reacher. 

— Gregory, spuse Lane. 

— Am urmat instrucţiunile, interveni Gregory. Pas cu pas. 

— Cât a trebuit să mergi pe jos? îl întrebă Reacher. 

— Şase cvartale. 

— Cum era clădirea în faţa căreia se afla cutia poştală? 


— Abandonată, răspunse Gregory. Goală, în orice caz. 

— Cât de bun era Taylor? Îl cunoşteai din Anglia? 

Gregory aprobă din cap: 

— Taylor era chiar foarte bun. 

— OK, spuse Reacher. Se impun câteva concluzii 
evidente. Prima: laylor e deja mort. De bună seamă că 
indivizii ăştia te cunoşteau într-o oarecare măsură, aşa că 
trebuie să fi ştiut cine e Taylor. Nu l-ar fi lăsat în viaţă. Prea 
periculos. 

Lane întrebă: 

— De ce crezi că mă cunosc? 

— Au cerut o anumită maşină, explică Reacher. Şi au 
bănuit că ai prin casă un milion de dolari. Au cerut banii 
după ce băncile se închiseseră şi ţi-au cerut să-i livrezi 
înainte de deschiderea lor. Nu mulţi oameni, chiar dintre 
cei foarte bogaţi, pot să îndeplinească asemenea condiţii. 

Nimeni nu vorbi. 

— Sunt trei, adăugă Reacher. Unul care le păzeşte pe 
Kate şi pe Jade. Unul care-l urmăreşte pe Gregory cât 
merge pe jos spre sud, pe West Broadway, şi-l sună la 
celular pe un al treilea, care aşteaptă semnalul ca să ridice 
cheile. 

Din nou tăcere. 

— Şi au baza de operaţiuni la cel puţin trei sute de 
kilometri spre nord, continuă Reacher. Hai să spunem că 
prima mişcare s-a produs pe la ora unsprezece, ieri- 
dimineaţă. Dar nu te-au sunat decât peste mai bine de cinci 
ore. Pentru că erau în mişcare. Apoi ţi-au dat instrucţiuni la 
ora cinci, pentru o răscumpărare care să fie livrată şase ore 
mai târziu. Fiindcă doi dintre ei trebuiau să facă tot drumul 
înapoi cu maşina. Cinci-şase ore, asta înseamnă vreo trei 
sute de kilometri. 

— De ce spre nord? întrebă Lane. Ar putea fi oriunde. 

— Nu la sud sau la vest, explică Reacher. Pentru că 
atunci ar fi cerut ca maşina cu răscumpărarea să fie la sud 
de Canal Street, ca să poată s-o ia direct spre Holland 


Tunnel. Nici la est, pe Long Island, pentru că atunci ar fi 
vrut ca maşina să staţioneze în apropiere de Midtown 
Tunnel. Nu, au vrut-o la nord de Sixth. Asta înseamnă 
George Washington Bridge, sau Henry Hudson şi Saw Mill, 
sau Triborough şi Major Deegan. În cele din urmă, probabil 
că au intrat pe Thruway. Ar putea fi în Catskills. La o fermă, 
de ce nu? Categoric, într-un loc cu un garaj mare sau cu un 
hambar. 

— De ce? 

— "Tocmai au moştenit Mercedes-ul tău. Imediat după ce 
au deturnat maşina pe care o conducea laylor ieri. Au 
nevoie de un loc unde să ascundă toate maşinile astea. 

— Taylor conducea un Jaguar. 

— Poftim! Locul unde se ascund trebuie să arate deja ca 
un showroom de maşini de lux! 

— De ce eşti aşa de sigur că or să sune din nou? 

— E-n firea omenească. În clipa asta îşi trag şuturi între 
ei. Au cerut un milion de dolari în bani gheaţă şi tu i-ai livrat 
fără să eziţi o clipă. Ar fi trebuit să rişti şi să tergiversezi. 
lar acum îşi spun: „Fir-ar să fie, trebuia să-i cerem mai 
mult!” Aşa că or să te stoarcă de încă o tranşă. 

Nimeni nu vorbi. 

— Cinci milioane, spuse Reacher. Atât or să ceară data 
viitoare. 

— Kate e în siguranţă? întrebă Lane. 

— În clipa asta, e în siguranţă. Ea este lozul lor 
câştigător. Şi ai făcut bine că ai cerut să-i auzi vocea la 
telefon prima oară. Asta a creat un precedent favorabil. 
Problema o să apară după ce primesc ultima rată. 

— Isteţe concluzii, spuse Lane, ca pentru sine. Trei tipi, 
departe. În nordul statului. La o fermă. 


Capitolul 2 


Telefonul sună exact la ora unu noaptea. Lane îl smulse 
din furcă: 

— Alo? 

Reacher auzi din receptor o voce stinsă, distorsionată. 
Lane spuse: 

— Dă-mi-o pe Kate! 

Urmă o altă pauză, apoi o voce de femeie, panicată, abia 
suflând. Spuse numai un cuvânt, după care explodă într-un 
țipăt. Bărbatul închise ochii şi strânse din pleoape, iar vocea 
electronică lătră şase silabe scurte. Lane spuse „OK”, iar 
Reacher auzi legătura întrerupându-se. 

Edward Lane rămase tăcut, cu respiraţia întretăiată. 

— Cinci milioane de dolari, spuse. De unde ai ştiut? 

— Era pasul următor cel mai firesc, răspunse Reacher. 
Unu, cinci, zece, douăzeci. Aşa gândesc oamenii. 

— Parcă vezi totul în globul de cristal. Te angajez. 
Douăzeci şi cinci de bătrâne pe lună, la fel ca toţi oamenii 
mei de aici. 

— Dar povestea asta n-o să dureze o lună, observă 
Reacher. Nu are cum. 

— Am fost de acord cu suma cerută, spuse Lane. Nu 
puteam să trag de timp. Îi făceau rău lui Kate. 

Gregory întrebă: 

— Instrucţiunile, mai târziu? 

— Într-o oră, confirmă Lane. 

De jur împrejurul camerei, bărbaţii păreau că se mai 
relaxaseră. Lane privea în gol. 

— Trebuie să stăm de vorbă, reluă Reacher, calm. Ar 
trebui să încercăm să ne dăm seama cine sunt indivizii 
ăştia. 

— Ok, acceptă Lane. Să mergem în birou. 


Îl conduse pe Reacher afară din living, prin bucătărie, 
până la o cameră de serviciu, în partea din spate a 
apartamentului. Fusese amenajată ca birou. Masă, 
computer, fax, telefoane, fişete, rafturi. 

— Vorbeşte-mi despre Operational Security Consultants, 
îi ceru Reacher. 

Lane se aşeză pe scaunul de la birou. 

— Nu e mare lucru de spus. Suntem doar un grup de 
foşti militari care încearcă să-şi facă de lucru. Ca 
bodyguarzi, mai ales. Securitate corporatistă. Lucruri dintr- 
astea... 

Pe birou se aflau două fotografii înrămate. Una era 
varianta la scară mai mică a fotografiei uluitoare a lui Kate, 
din living. Cealaltă înfăţişa o altă femeie, cam de aceeaşi 
vârstă, blondă, nu brunetă precum era Kate, şi cu ochii 
albaştri, nu verzi. Dar la fel de frumoasă. 

— Nu m-ai convins, domnule Lane. Bodyguarzii nu 
câştigă douăzeci şi cinci de mii pe lună. 

— Afacerile mele sunt confidenţiale, spuse Lane. 

— Nu şi dacă-ţi vrei soţia şi fiica înapoi. 

Tăcere. 

— Un Jaguar, un Mercedes şi un BMW, reluă Reacher. 
Plus un apartament în clădirea Dakota. Plus o grămadă de 
bani gheaţă la îndemână. Plus jumătate de duzină de tipi 
plătiţi împărăteşte. Una peste alta, o căruţă de bani. 

— Toţi, perfect legali. 

— Numai că nu vrei să fie implicată poliţia. 

Lane ţinti la fotografia femeii blonde. 

— Nu ăsta e motivul. 

Reacher urmări privirea interlocutorului său. 

— Ea cine e? 

— Anne. A fost prima mea soţie. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Vezi tu, am mai trecut prin asta, mărturisi Lane. Acum 
cinci ani. Anne mi-a fost furată. Exact în acelaşi fel. Dar 


atunci am procedat ca la carte şi am chemat poliţia. Poliţia a 
chemat FBl-ul. 

— Şi mai departe? 

— FBl-ul a dat-o în bară, într-un fel sau altul, spuse Lane. 
I-au găsit cadavrul o lună mai târziu, în New Jersey. 

Reacher nu rosti o vorbă. 

— De asta nu mai vreau poliţie, încheie Lane. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi vreme îndelungată. Apoi 
Reacher zise: 

— Cincizeci şi cinci de minute. Ar trebui să te pregăteşti 
pentru următorul telefon. 

— Nu porţi ceas, remarcă Lane. 

— Întotdeauna ştiu cât e ora. 

Reacher îl urmă înapoi în living. Se gândea că Lane vrea 
să răspundă la telefon simţindu-şi oamenii în jur. Poate că 
avea nevoie de îmbărbătare. Sau de sprijin. 

Telefonul sună exact la ora două dimineaţa. Lane ridică 
receptorul. Reacher auzi chiţăielile robotului. Lane spuse: 

— Dă-mi-o pe Kate la telefon. 

Probabil că cererea îi fusese refuzată, pentru că imediat 
adăugă: 

— Vă rog, nu-i faceţi rău. 

Ascultă un minut, apoi răspunse: 

— OK. 

După care închise. 

— Ora şapte dimineaţa. Acelaşi loc, aceeaşi procedură. 
BMW-ul albastru. O singură persoană. 

— Mă duc eu, spuse Gregory. 

— Ar trebui să mergem cu toţii acolo, propuse un alt 
bărbat. 

Era american, scund, negricios, cu ochii la fel de 
inexpresivi ca ai unui rechin-ciocan. 

— În zece minute am afla unde e Kate, adăugă el. Îţi 
promit. 

— Se pare că ne ştiu, spuse Lane. Ne-ar recunoaşte. 


— Aş putea merge eu, se oferi Reacher. Pe mine n-au de 
unde să mă cunoască. 

— Vă comunic decizia într-o oră, mormăi Lane, pornind 
spre dormitorul principal. 

S-a dus să numere banii, gândi Reacher. Se întrebă cum 
or fi arătat cinci milioane de dolari. 

— Câţi bani are? se interesă el. 

— Mulţi, răspunse Gregory. 

— A pierdut şase milioane în două zile. 

Tipul cu ochi lipsiţi de expresie zâmbi: 

— O să-i luăm înapoi. Poţi fii sigur de asta. O să le pară 
rău că s-au născut. 

Reacher privi în ochii goi ai individului şi crezu fiecare 
cuvânt. Apoi tipul întinse mâna subit şi zise: 

— Eu sunt Carter Groom. 

Ceilalţi patru bărbaţi se prezentară şi ei, cu o cascadă de 
nume şi strângeri de mâini. Reacher încerca să lege numele 
de figura fiecăruia. Pe Gregory îl ştia deja. Tipul cu o 
cicatrice mare lângă un ochi se numea Addison. Cel mai 
scund dintre toţi era un hispanic, Perez. Pe cel mai înalt îl 
chema Kowalski. Mai era şi un negru, pe nume Burke. 

— Am înţeles de la domnul Lane că vă ocupați cu paza 
persoanelor şi securitatea corporatistă, spuse Reacher. 

Tăcere bruscă. Niciun răspuns. 

— Eu aş zice că aţi fost cu toţii ofiţeri operativi. Aşadar, 
combatanți. Drept pentru care am impresia că Lane al 
vostru se ocupă de cu totul altceva. 

— De exemplu? întrebă Gregory. 

— „Peşte” de mercenari, răspunse Reacher. 

Groom clătină din cap. 

— O expresie nefericită, amice, spuse el. Suntem o 
corporație militară particulară şi suntem perfect legali. 
Lucrăm pentru Pentagon, cum am făcut întotdeauna, şi cum 
ai făcut şi tu pe vremuri. 

— Câţi oameni aveţi? întrebă Reacher. Şi ce e aici, de 
fapt? 


Groom ridică din umeri. 

— Noi suntem echipa A. Şi mai e o agendă plină cu 
numele membrilor echipei B. În Irak am trimis o sută de 
oameni. 

— Acolo aţi fost? În Irak? 

— Şi în Columbia, şi în Panama, şi în Afghanistan. 
Mergem oriunde are nevoie de noi Unchiul Sam. 

— Eu ştiam că Pentagonul plăteşte cu cecuri, spuse 
Reacher. Dar aici par să se găsească o mulţime de bani 
gheaţă. Africa? 

Niciun răspuns. 

— Mă rog, cedă Reacher. Nu e treaba mea. Tot ce aş vrea 
să ştiu e unde a fost doamna Lane, în ultimele două 
săptămâni. 

— Ce importanţă are? întrebă Kowalski. 

— A fost urmărită, spuse Reacher. Nu crezi? Bănuiesc că 
băieţii răi nu pierdeau vremea în faţă la Bloomingdale aşa, 
că poate-poate o apărea. 

— Doamna Lane a fost la Hamptons, interveni Gregory. 
Cea mai mare parte a verii, împreună cu Jade. S-au întors 
acum trei zile. 

— S-a întâmplat ceva cât au stat la Hamptons? Ceva ieşit 
din comun? 

— Într-o zi a apărut la uşă o femeie, spuse Gregory. 

— Ce fel de femeie? 

— O femeie ca toate femeile. Grasă. Sau mai degrabă 
solidă. La vreo patruzeci de ani. Păr lung, cărare pe mijloc. 
Doamna Lane a dus-o la plimbare pe plajă. Apoi femeia a 
plecat. Am bănuit că e vreo prietenă venită în vizită. 

— O mai văzuseşi vreodată? 

Gregory clătină din cap. 

— Ce au făcut doamna Lane şi Jade după ce s-au întors în 
oraş? 

— Nu cred că au făcut mare lucru... 

— Ba da, ea a ieşit o dată, spuse Groom. Doamna Lane, 
vreau să zic. Singură. Am condus-o eu cu maşina. S-a dus la 


Staples. 

— Magazinul de papetărie? Ce a cumpărat? 

— Nimic. Am aşteptat-o douăzeci de minute lângă 
bordură şi n-a ieşit cu nimic de acolo. 

— Ciudat loc pentru căscat gura la vitrine. A intrat cu 
ceva înăuntru? întrebă Gregory. Poate că returna vreo 
târguială. 

— Avea poşeta cu ea, îşi aminti Groom. E posibil. 

Apoi ridică privirea, uitându-se peste umărul lui Reacher. 
Edward Lane se lupta cu o geantă mare de piele. Cinci 
milioane de dolari, îşi spuse Reacher. Deci aşa arată. Lane 
trânti geanta pe podea. 

— Aş vrea să văd o poză a lui Jade, îi ceru Reacher. 

— În dormitor, răspunse Lane. 

Aşa că Reacher îl urmă în dormitor. Zugrăvit într-un alb- 
murdar, părea senin ca o mănăstire şi tăcut ca un mormânt. 
Patul dublu era din lemn de cireş. Noptiere asortate de 
ambele părţi. Un dulap din aceeaşi esenţă. Lângă birou, un 
scaun, iar pe birou, o fotografie înrămată. În partea dreaptă 
a cadrului apărea Kate Lane. Era o poză identică celei din 
living, atât că acolo fusese decupată în aşa fel încât să 
excludă obiectul afecțiunii ei: micuța Jade. Se uitau una la 
cealaltă, cu ochii plini de dragoste, cu buzele schiţând un 
început de zâmbet. În fotografie, Jade părea cam de şapte 
ani. Avea părul lung, închis la culoare, uşor ondulat, fin ca 
mătasea. Ochii verzi şi pielea ca de porțelan. 

— Pot să mă uit? întrebă Reacher. 

Lane încuviinţă din cap. Reacher luă fotografia în mână şi 
o privi de aproape. Artistul surprinsese în mod desăvârşit 
legătura tainică dintre mamă şi copil. Era o poză excelentă, 
deşi calitatea hârtiei nu părea la fel de bună ca a celei din 
living. Poate că bugetul lui Lane nu permitea o fotografie de 
primă calitate atunci când era vorba de fiica lui vitregă. 

— Foarte frumos, spuse Reacher, punând fotografia la 
loc. 'Te deranjează dacă mă uit puţin prin birou? 


Lane ridică din umeri şi Reacher începu cu sertarele de 
jos. În cel mare din stânga erau topuri cu hârtie de scris. În 
cel din dreapta se aflau nişte dosare, al căror conţinut se 
referea exclusiv la educaţia lui Jade. Era înscrisă la o şcoală 
particulară. Toate cecurile emise indicau sume extrase din 
contul personal al lui Kate Lane. În sertarele de sus se 
înghesuiau creioane şi pixuri, plicuri, timbre, un carnet de 
cecuri. Şi chitanţe de plăţi. Dar nimic semnificativ. Nimic 
recent. Nimic de la Staples, de exemplu. 

În sertarul din mijloc nu găsi decât două paşapoarte 
americane, unul al lui Kate şi celălalt al lui Jade. 

— Cine e tatăl lui Jade? întrebă Reacher. 

— Nu mai trăieşte, răspunse Lane. A murit de cancer la 
stomac când Jade avea trei ani. 

— Cine era? 

— Avea un magazin de bijuterii. Kate l-a administrat încă 
un an după moartea lui. Înainte fusese fotomodel. Acolo am 
cunoscut-o. În magazin. Cumpăram un ceas. 

— Alte rude? 

— N-am cunoscut niciuna. 

Reacher închise sertarul din mijloc. 

— Ce purta când a ieşit? întrebă. 

— Nu sunt sigur, spuse Lane. 'Toţi plecaserăm înaintea ei. 
Cu excepţia lui Taylor. 

— Pot să văd camera lui Jade? întrebă Reacher. 

Camera fetiţei era în culori pastelate, plină cu lucruri de 
copil. Urşi pufoşi, păpuşi de porțelan, jucării, jocuri. Un 
pătuţ. Un birou în miniatură, acoperit cu desene făcute în 
creioane cerate, pe hârtie ieftină. Un scaun mic. 

Niciun obiect care să aibă vreo semnificaţie pentru un 
poliţist militar. 

— Am terminat, spuse Reacher. Îmi cer scuze pentru 
deranj. 

Îl urmă pe Lane în living. Îi găsiră pe Gregory şi pe 
ceilalţi cinci soldaţi la locurile lor. 


— A sosit timpul să luăm o hotărâre, anunţă Lane. E 
cazul să presupunem că Reacher a fost observat intrând în 
clădire în seara asta, sau nu? 

— N-am văzut pe nimeni, spuse Gregory. Şi cred că e 
foarte puţin probabil. O supraveghere permanentă ar cere 
prea mulţi oameni. 

— Sunt de acord, admise Lane. Prin urmare, eu cred că 
Reacher ar fi cel mai potrivit pentru misiunea de la ora 
şapte. lar noi ar trebui să organizăm propria operaţiune de 
supraveghere. 

Reacher încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— O să urmăresc ce se întâmplă în faţa clădirii de pe 
Spring Street, anunţă. Aşa o să-l văd măcar pe unul dintre 
ei. 

— Numai supraveghere. Absolut nicio intervenţie. 

— Nu-ţi face griji. 

— Or să ajungă acolo mai devreme, opină Lane. 

— Nu-ţi face griji, repetă Reacher. Plec chiar acum. 

— Dar ştii ce clădire ar trebui să supraveghezi? 

— Nu-i nevoie, spuse Reacher. O să-l văd pe Gregory 
lăsând cheile. 

Apoi ieşi din apartament, cobori cu liftul şi ieşi în stradă. 
Porni spre staţia de metrou de la intersecţia 72nd Street cu 
Broadway. 


Femeia care ţinea sub observaţie clădirea îl văzu 
plecând. Îl remarcase şi mai devreme, când sosise cu 
Gregory. Se uită la ceas şi notă ora. 

Reacher merse cu metroul zece staţii către sud, până la 
Houston Street. Apoi o luă tot spre sud, pe Varick. Era 
trecut de trei dimineaţa, cu trei ore şi patruzeci de minute 
înainte de ora stabilită. Merse câteva cvartale, cu pasul 
cuiva care, deşi are o ţintă, nu se grăbeşte să ajungă acolo. 
Trecând de Spring Street, privi colţul dinspre sud-vest. Era 
o clădire îngustă, cu o uşă roşie, decolorată, la care duceau 
trei trepte. Ferestrele murdare ale etajelor superioare 


fuseseră dublate pe dinăuntru cu un material textil închis la 
culoare. La parter era o singură fereastră, acoperită cu 
permise de construcţie decolorate, lipite unul peste altul. 
Uşa avea o fantă pentru introducerea corespondenţei. 

Asta e, îşi spuse Reacher. Trebuie să fie! 

Făcu o tură în jurul cvartalului. Porni din nou spre sud, 
pe West Broadway, şi se opri în dreptul unei uşi de pe 
trotuarul de vizavi. Se întinse pe spate, cu capul într-o 
parte, ca un vagabond răpus de prea multă băutură, dar cu 
ochii pe jumătate deschişi, aţintiţi asupra uşii roşii aflate la 
douăzeci de metri distanţă. 

Ceasul din capul lui Reacher ticăi până la ora şase 
dimineaţa. În canioanele de cărămidă şi oţel din Soho era 
încă întuneric, dar deasupra, cerul începea să se lumineze. 
Noaptea fusese caldă şi Reacher nu avusese neplăceri. Până 
acum, niciun fel de activitate în jurul uşii roşii. Dar cei 
matinali mişunau deja pe străzi. Nimeni nu se uita la el. Era 
numai un beţiv zăcând pe un prag. 

Îşi spuse că răpitorii, oricine ar fi fost ei, aveau să fie în 
curând pe poziţii. Cu siguranţă că nu erau proşti. Aveau să 
verifice acoperişurile, ferestrele şi maşinile parcate, să se 
asigure că nu se află prin preajmă niciun poliţist. Reacher 
nu fusese luat niciodată drept poliţist. Întotdeauna e ceva 
fals într-un poliţist care se deghizează. Însă Reacher era 
natural. 

Nu avea ceas, dar când îl văzu pe Gregory îşi zise că 
trebuie să fi trecut opt sau nouă minute de ora şapte. Opt 
sau nouă minute ar fi trebuit să dureze drumul de la 
hidrantul de pe Sixth Street. Aşa că Gregory ajunsese la 
timp. Se opri în faţa uşii roşii şi urcă cele trei trepte. Apoi 
Reacher îl văzu ridicând capacul fantei pentru scrisori şi 
îndesând cheile înăuntru. Îl văzu îndepărtându-se. Îl văzu 
luând curba la dreapta, pe West Broadway. Nu se uitase în 
urmă, nu făcuse decât să-şi joace rolul, în încercarea de ao 
ţine în viaţă pe Kate Lane. 


Reacher îşi aţintise privirile pe uşa roşie. Aştepta. Au 
trecut trei minute, gândi. Cinci milioane de dolari însemnau 
o grămadă de bani. Imediat ce unul dintre tipi confirma că 
Gregory s-a îndepărtat suficient, celălalt avea să sosească la 
uşă. 

Un minut. Două minute. Trei minute. 

Nu se întâmplă nimic. 

Reacher ţinea ochii pe jumătate închişi, dar se uita atât 
de fix la uşă, încât detaliile acesteia i se întipăriră în minte. 

Şase minute. Opt. Nouă. Tot nimic! 

Reacher se întrebă: M-au văzut? Îşi răspunse: Sigur că 
da. Nişte indivizi suficient de buni ca să scoată din circulaţie 
un veteran SAS trebuie să fi verificat atent strada. Dar se 
îngrijoraseră? Îşi răspunse tot el. Nu, nu se îngrijoraseră. 
Oamenii care dormeau pe praguri erau ca tomberoanele 
sau cutiile de scrisori. Şi mai era şi singur. Poliţia sau FBl-ul 
venea întotdeauna în grup. 

Atunci, ce dracu' se întâmpla? 

Nouăsprezece minute. 

Reacher renunţă, după douăzeci. Se grăbi spre nord, de- 
a lungul a şase cvartale, până la trotuarul cu hidrantul. Era 
gol. Nici urmă de BMW. 

Reacher se întoarse pe Spring Street. Îl găsi pe Gregory 
pe trotuar, în faţa uşii roşii. 

— Ei? întrebă Gregory. 

— Nimic, oftă Reacher. N-a venit nimeni. lar maşina a 
dispărut. 

— Cum aşa? 

— Probabil că există o uşă în spate, spuse Reacher. 

— Ar trebui să verificâăm. Domnul Lane va vrea să ştie 
întreaga poveste. 

Găsiră intrarea într-o alee, două clădiri mai la vest. 
Străjuită de o poartă închisă cu lanţ. Deasupra porţii era un 
panou din plasă de sârmă, înalt de şase metri. 

Nicio posibilitate de intrare. 


Reacher se dădu un pas înapoi şi privi în jur. În partea 
dreaptă a clădirii-ţintă era o cofetărie. În spatele ei se 
vedea o lumină. Făcându-şi palmele căuş, Reacher îşi lipi 
faţa de geam. Văzu umbra unei siluete mişcându-se. Bătu în 
uşă. Silueta se întoarse. Era o femeie. Scundă, brunetă, 
tânără, părând obosită. Deschise uşa asigurată cu un lanţ 
gros de oţel. 

— Departamentul Sănătăţii, spuse Reacher. 

— Nu ai faţă, replică femeia. 

Şi avea dreptate. Reacher arătase convingător ca 
vagabond pe un prag de uşă. Ca birocrat, nu putea păcăli 
pe nimeni. Aşa că făcu semn din cap câtre Gregory, 
îmbrăcat în costumul lui cenuşiu. 

— Domnul e de la primărie, spuse. Eu îl însoțesc. 

— Tocmai a trecut controlul, ripostă femeia. 

— E vorba despre clădirea de alături, preciză Reacher. 

— Ce-i cu ea? 

— Şobolani. Sunt de la deratizare. Am primit plângeri. 

Femeia tăcu. 

— Aveţi o cheie de la poarta aleii? o întrebă Gregory. 

Femeia negă din cap, apoi adăugă: 

— Dar puteţi să intraţi pe uşa mea de serviciu. 

Îi conduse prin aerul încărcat de arome. Partea de la 
stradă era amenajată ca magazin, iar în spate se afla o 
bucătărie funcţională. Cuptoare care abia se încingeau. 
Vane cu ciocolată care se topea. O uşă în spate, la capătul 
unui hol scurt, placat cu gresie. Reacher şi Gregory se 
treziră într-o alee pietruită. Aceasta era orientată est-vest, 
tăind cvartalul, cu o poartă de ieşire în Thompson Street, 
iar în celălalt capăt cotind în unghi drept către poarta pe 
care o văzuseră din Spring Street. 

O fereastră la parter. Şi o uşă de serviciu. Cu un lacăt 
mare, solid. 

Reacher se întoarse în bucătărie. 

— Aţi văzut pe cineva alături? întrebă. 

— Nu, răspunse cofetăreasa. E o clădire părăsită. 


— Sunteţi aici în fiecare zi? 

— De la şapte şi jumătate dimineaţa. Primul lucru e să 
aprind cuptoarele, pe care le sting la zece seara. Plec de 
aici la unsprezece şi jumătate. Sunt exactă ca un 
cronometru. 

— Şapte zile pe săptămână? 

— Afacere mică. Nu ne odihnim niciodată. 

Reacher aprobă din cap. 

— Cine e proprietarul clădirii de alături? 

— Habar n-am, spuse femeia. Uitaţi-vă la permisele lipite 
pe fereastra din faţă. 

— Mulţumim, zise Reacher. 

— Vreţi o ciocolată? 

— Nu în timpul serviciului, răspunse el. 

Împreună cu Gregory inspectă fereastra din faţă a 
clădirii. Pe geam erau lipite cam o duzină de permise. Toate 
expiraseră de mult. Dar se mai vedeau câteva numere de 
telefon, scrise cu o carioca neagră. Gregory scoase din 
buzunar celularul argintiu şi făcu o poză cu el. 

Cei doi intrară în holul clădirii Dakota fix la opt şi 
jumătate. 

Femeia care privea îşi notă ora. 


Veştile proaste îl lăsară pe Lane înmărmurit. Reacher îl 
privi luptându-se să-şi recapete autocontrolul. 

— Concluzii? 

Întrebarea sună ca o poruncă. Ca un drept ce i se 
cuvenea. 

— Îmi revizuiesc concluziile, spuse Reacher. Poate că nu 
sunt trei indivizi. Poate sunt numai doi. Unul stă cu Kate şi 
Jade, celălalt vine singur în oraş. Nu are nevoie să-l 
urmărească pe Gregory îndepărtându-se pe West 
Broadway, pentru că oricum intenţionează să folosească uşa 
din dos. 

— Riscant. E mai bine să fii pe stradă, în spaţiu deschis. 

Reacher clătină din cap. 


— Şi-au făcut bine temele. Vecina se află în clădire de la 
şapte şi jumătate dimineaţa şi până la unsprezece şi 
jumătate noaptea. Ceea ce explică orele pe care le-au ales. 
La şapte dimineaţa, înainte să ajungă femeia. La 
unsprezece patruzeci în prima seară, după ce ea plecase. 
Orarul e bizar de precis. Trebuie să existe vreun motiv 
pentru asta. 

Edward Lane nu spuse o vorbă. 

Reacher continuă: 

— Sau poate că e un singur individ. De capul lui. De ce 
nu? Dacă pe Kate şi Jade le-a ascuns în siguranţă undeva în 
nordul statului... Şi poate că nu se afla nicidecum pe alee. Ci 
în interiorul clădirii. 

Lane se plimba încolo şi încoace. O făcea de parcă ar fi 
fost măcinat de o altă idee. Reacher se aşteptase la asta. 
Acum 0 va spune, gândi el. 

— Sau poate că sunt patru indivizi, rosti Lane. Şi poate că 
tu eşti al patrulea. De aceea erai în cafenea în prima seară. 
Îi ţineai spatele amicului tău. 

Reacher tăcu. 

— Tu te-ai oferit să supraveghezi clădirea în dimineaţa 
asta, continuă Lane. Deoarece ştiai că acolo n-o să se 
petreacă nimic. Ar fi trebuit să ţii sub observaţie maşina. Şi 
ai ştiut că or să mai ceară cinci milioane. Eşti unul dintre ei, 
nu? 

— Două întrebări, spuse Reacher. De ce m-aş fi întors la 
cafenea în a doua seară? În seara aia nu s-a întâmplat 
nimic. Şi, dacă aş fi fost unul dintre răpitori, de ce i-aş fi 
mărturisit lui Gregory că am văzut nişte chestii? 

— Pentru că voiai să-ţi faci intrarea aici, ca să ne îndrumi 
în direcţia greşită. 

Reacher îşi cobori privirea spre fotografia lui Kate. 

— Ce păcat, murmură el. Soţia ta e o femeie frumoasă, 
domnule Lane. Iar fetiţa ei, un copil adorabil. Şi, dacă vrei 
să le capeţi înapoi, eu sunt tot ce ai la dispoziţie. Pentru că, 


aşa cum am mai spus, tipii ăştia de aici pot să pornească un 
război, dar nu o investigaţie. 

Nimeni nu vorbi. 

— Ştii unde locuiesc? întrebă Reacher. 

— Aş putea afla, răspunse Lane. 

— N-ai putea. Fiindcă, de fapt, nu locuiesc nicăieri. Aşa 
că, dacă aş hotări să plec de aici în momentul ăsta, nu m-ai 
mai revedea niciodată. 

Lane nu răspunse. 

— Şi, prin urmare, nici pe Kate. Nici pe ea n-ai mai 
revedea-o. 

Linişte deplină. 

— Nu mă aflu aici ca să vă pun pe o pistă falsă, reluă 
Reacher. Dacă aş fi vrut să vă îndrept într-o direcţie greşită, 
azi-dimineaţă v-aş fi descris doi indivizi inventaţi. Dar n-am 
făcut-o. M-am întors aici şi v-am spus că îmi pare rău, 
pentru faptul că deocamdată nu vă pot indica o anume 
direcţie. V-am spus că îmi pare rău. Îmi pare rău cu 
adevărat. 

Nimeni nu rosti un cuvânt. Apoi Lane răsuflă uşurat. 

— Îmi cer scuze. Te rog să mă ierţi. E din cauza stresului. 

Reacher răspunse: 

— Nu e nevoie de scuze. 

Lane continuă: 

— Un milion de dolari ca s-o găseşti pe soţia mea. 

— Pentru mine? întrebă Reacher. Asta da mărire de 
salariu. Acum câteva ore era vorba de douăzeci şi cinci de 
Mii. 

— Accepţi? întrebă Lane. 

— Vorbim despre preţ după aceea, spuse Reacher. Dacă 
izbutesc. 

— Dacă?... 

— Am un handicap considerabil. Succesul depinde de cât 
de mult reuşim să prelungim povestea asta. 

— Or să mai sune? 

— Da, cred că da. 


Lane se duse în birou, iar cinci dintre oamenii lui ieşiră 
să ia micul dejun. Reacher rămase în living. Gregory îi ţinu 
companie. 

— Poţi s-o aduci înapoi? întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse Reacher. De obicei, genul ăsta de 
poveste nu are final fericit. Răpirile sunt afaceri brutale. 

— Chiar crezi că se aflau în clădire când am lăsat cheile? 

— E posibil. 

— OK spuse Gregory. Atunci ce zici de ideea asta: acolo e 
baza lor de operaţiuni. Acolo stau ei. Nu undeva în nordul 
statului. 

— Ar fi cea mai a dracului cacealma! făcu Reacher. Bine, 
sună la numerele alea. Dacă se poate, încearcă să aranjezi 
să ne întâlnim cu cineva care are o cheie. Dar la colţul cu 
Thompson Street. Ca să nu fim văzuţi. Ca să fim mai siguri. 

Reacher îl lăsă pe Gregory să dea telefoane şi se 
întoarse, prin bucătărie, până în biroul lui Lane. Bărbatul 
era aşezat la masă, privind fotografiile din faţa lui. Cele 
două soţii ale sale. Pierdute, poate, amândouă. 

— FBl-ul i-a prins pe răpitori? întrebă Reacher. Atunci, 
când cu Anne? 

Lane scutură din cap. 

— Dar ai aflat tu, mai târziu. 

— Ajunsesem la limită, spuse Lane. Cine ar putea face 
aşa ceva? La început nu mi-am putut imagina pe nimeni 
care s-o facă. Dar era clar că cineva fusese în stare, aşa că 
am coborât ştacheta posibilităţilor. Dar atunci mi s-a părut 
că oricine de pe lumea asta ar putea fi vinovatul. Era 
dincolo de capacitatea mea de înţelegere. 

— Mă surprinzi. Te mişti într-o lume în care luările de 
ostatici şi răpirile nu sunt ceva nemaiauzit. 

— Dar de data asta era o chestiune personală, spuse 
Lane. Era aici, în New York. Şi era vorba de nevasta mea, 
nu de vreunul din oameni. 

— Dar i-ai găsit pe indivizi. 


— Aşa crezi? 

Reacher dădu din cap, apoi explică: 

— Nu mă întrebi dacă nu s-ar putea să fie aceiaşi tipi. E 
ca şi cum ai şti cu certitudine că sunt alţii. 

Lane nu comentă. 

— Cum i-ai găsit? întrebă Reacher. 

— Cineva, care cunoştea pe altcineva, a auzit ceva. 
Traficanţi de arme. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Nu-ţi pot spune decât atât: sunt sigur că, de data asta, 
nu sunt aceiaşi indivizi. 

— Ai mai auzit ceva zvonuri? întrebă Reacher. 

— Niciun cuvânt. 

— Vreun rival în afaceri? 

— În afacerile astea nu am rivali. Şi, chiar dacă aş avea, 
nu ar face aşa ceva. Ar fi echivalent cu sinuciderea. 

Reacher tăcu. 

— Or să mai sune? întrebă Lane. 

— Cred că da. 

— Cât or să-mi ceară? 

— Zece. Ăsta ar fi următorul pas. 

— Asta înseamnă două genţi, zise Lane. 

Reacher îşi spuse: Bătrânul a ajuns la un total de 
șaptesprezece milioane de dolari şi nici n-a clipit! 

— Când or să sune? întrebă Lane. 

— Timpul cât se deplasează cu maşina, plus timpul cât 
discută. Sfârşitul după-amiezii, începutul serii. Nu mai 
devreme. 

Se auzi un ciocănit uşor în uşă şi Gregory se ivi în prag. 

— Am găsit ce ne trebuia, spuse el, adresându-se nu lui 
Lane, ci lui Reacher. Clădirea de pe Spring Street. 
Proprietarul e falit. Unul dintre avocaţii lui ne aşteaptă 
acolo peste o oră. l-am dat de-nţeles că ne-ar interesa să 
cumpărăm imobilul. 

— Bine lucrat, spuse Reacher. 


Capitolul 3 


Individul de la biroul de avocatură care-l reprezenta pe 
proprietarul falit era un asistent suplu, la vreo treizeci de 
ani. Gregory îi înmână o carte de vizită cu OSC şi îl 
prezentă pe Reacher drept un contractor a cărui opinie o 
preţuia. 

— Clădirea e locuibilă? întrebă Gregory. 

— Nu e nimeni înăuntru acum, spuse tipul. Apa a fost 
oprită, la fel electricitatea, gazele, canalizarea. În plus, mai 
e un lucru care face foarte puţin probabilă locuirea. 

Descuie poarta aleii dinspre Thompson Street. Cei trei 
intrară şi se îndreptară către uşa din spate a clădirii. 

— Aşteaptă-ne, spuse Gregory, apoi cobori vocea. Dacă 
sunt înăuntru, asta ar putea însemna moartea pentru 
amândouă, pe loc, îi şopti lui Reacher. 

Acesta încuviinţă din cap şi ridică privirile spre ferestre. 
Erau negre de jeg, iar în spatele lor se zăreau nişte perdele 
negre, prăfuite. Zgomotul străzii era asurzitor. Prin urmare, 
apropierea lor trecuse probabil neobservată. 

— Cum poţi fi atât de sigur că nu e nimeni înăuntru? îl 
întrebă Reacher pe avocat. 

— O să vă arăt. 

Tipul băgă cheia în broască şi deschise uşa. Apoi ridică 
braţul, ca să-i împiedice pe Reacher şi pe Gregory, aflaţi în 
spatele lui, să se apropie prea mult. Motivul care făcea 
puţin probabil ca imobilul să fie locuit era inexistenţa 
podelelor. Uşa din spate se deschidea pe buza unei gropi de 
trei metri adâncime. 

— Vedeţi? întrebă avocatul. Casa nu e tocmai locuibilă, 
corect? 

Lângă uşa din spate, în interior, era sprijinită o scară. O 
persoană agilă ar fi putut să se ţină de tocul uşii, să se 
balanseze în lateral ca să ajungă la ea şi să coboare în 
groapă. Apoi ar fi putut să îşi croiască drum spre partea din 


faţă a clădirii ca să ia ceea ce căzuse, de la aproape patru 
metri înălţime, din fanta pentru corespondenţă. 

Persoana agilă ar fi putut de asemenea să aştepte acolo, 
ca să prindă orice ar fi căzut prin fantă. 

— Cine mai are cheile? întrebă Reacher. 

— Toată lumea de pe lume, probabil, răspunse avocatul. 
Clădirea e abandonată de aproape douăzeci de ani. Primul 
lucru pe care trebuie să-l faceţi e să schimbaţi încuietorile. 

— Nu ne interesează, declară Gregory. Vrem ceva 
locuibil imediat. 

— Suntem dispuşi să lăsăm din preţ, anunţă avocatul. 

— Oferim un dolar, spuse Gregory. Atât aş fi dispus să 
plătesc pentru o văgăună ca asta. 

— Mă faceţi să pierd vremea, bombăni tânărul. 

Închise uşa. Apoi o încuie la loc şi porni spre capătul aleii, 
fără niciun alt cuvânt. Reacher şi Gregory îl urmară către 
ieşirea din Thompson Street. Avocatul încuie poarta şi o luă 
din loc. 

— Nu aici e baza lor de operaţiuni, aşadar, conchise 
Gregory. E numai o cutie poştală oarbă pentru cheile de la 
maşini. Data viitoare trebuie să supraveghem aleea. 

— Cred că ai dreptate. 

Peste treizeci şi şase de minute, cei doi erau înapoi în 
clădirea Dakota, iar femeia care ţinea sub observaţie 
intrarea mai făcu o notație în registru. 


Reacher aţipi o vreme pe sofa şi, când se trezi, în living 
nu mai rămăsese decât Carter Groom. Tipul cu ochi de 
rechin. Era aşezat pe un fotoliu şi nu făcea nimic. 

— Ai tras lozul necâştigător aşa că ai rămas să mă 
păzeşti? întrebă Reacher. 

— Nu eşti chiar prizonier, spuse Groom. Ai de câştigat un 
milion de dolari. 

— O duceai des cu maşina pe Kate? 

— Am avut şi eu parte de asta. 

— Când era şi Jade cu ea, cum se aşezau în maşină? 


— Doamna Lane şedea întotdeauna în faţă. Puştoaica în 
spate. 

— Dar pe vremuri cu ce te ocupai? 

— Puşcaş marin, echipa de recunoaştere, spuse Groom. 
Sergent-major. 

— Cum ai fi făcut tu răpirea de la Bloomingdale? 

— E o sigură cale s-o faci curat, începu Groom. Totul tre' 
să se petreacă în maşină, înainte să coboare careva. 
Bloomie e pe trotuarul dinspre est al Lexington Avenue. Lex 
duce spre centru. Aşa că Taylor ar fi tras pe stânga, vizavi 
de intrarea principală. Ar fi oprit lângă şirul de maşini deja 
parcate. Atunci, individul nostru ar fi deschis portiera din 
spate şi s-ar fi strecurat alături de copil. Puştoaica stătea în 
spatele maică-sii, cu centura de siguranţă legată. Tipul i-ar 
fi pus copilului pistolul la tâmplă. Stop joc, exact acolo! 
Nimeni de pe stradă nu se prinde. Şi de aici încolo, Taylor 
face ce i se spune. Oricum, ce ar fi putut să mai facă? 

— Şi după asta? 

— După asta, tipul nostru îi cere lui Taylor să conducă 
spre un loc liniştit. Îl împuşcă în şira spinării, prin scaunul 
maşinii. O pune pe doamna Lane să-l zvârle într-un şanţ. 
Apoi o obligă pe ea să conducă restul drumului. El are tot 
interesul să rămână pe bancheta din spate, cu puştoaica. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Aşa văd şi eu lucrurile. 

— Păcat de Taylor, spuse Groom. Încă nu i-au găsit 
cadavrul. 

— Ai speranţe? 

Groom clătină din cap: 

— Nu înseamnă decât că l-au aruncat într-o zonă 
nepopulată. 

— Cum era Taylor, ca om? 

— În afara serviciului era blând. Şi drăguţ cu puştoaica. 
Doamna Lane părea să-l placă. Taylor făcea parte din cercul 
intimilor. Era bun. Eu sunt din cercul exterior. La mine se 
gândesc numai când e vorba de afaceri. În plan social, eu 


sunt cam handicapat, recunosc. Când nu sunt în acţiune, nu 
fac doi bani. Unii dintre băieţi ştiu să se poarte în ambele 
situaţii. 

— Unde erai acum cinci ani? 

— Când cu Anne? A, păi eu am venit după aia! 


Pe la cinci fără un sfert după-amiaza, la vreo cincizeci şi 
cinci de ore de la răpire, Lane se întoarse în cameră, urmat 
de oamenii lui. Cincizeci şi cinci de ore însemna un interval 
incredibil de lung pentru o răpire. Cele mai multe se 
încheiau într-un fel sau altul, în mai puţin de douăzeci şi 
patru de ore. 

Reluară veghea în preajma telefonului. Lane stătea în 
picioare lângă masă. Ceilalţi se grupară prin cameră, 
privind cu toţii în aceeaşi direcţie. 

În apartamentul ei de vizavi, femeia care spiona clădirea 
puse mâna pe telefon şi formă un număr. 


Femeia de peste drum se numea Patricia Joseph - Patti, 
pentru puţinii prieteni - şi formă numărul unui detectiv de 
la NYPD pe nume Brewer. 

— A apărut un personaj nou, spuse ea. 

Brewer nu întrebă cine era la telefon. Ştia. 

— Cine? 

— Încă nu i-am aflat numele. 

— Descriere? 

— Foarte înalt, solid, genul de scandalagiu. În jur de 
patruzeci de ani. Păr blond, tuns scurt, ochi albaştri. 
Cămaşă verde, pantaloni bej. A apărut aseară, târziu. 

— Unul dintre ei? întrebă Brewer. 

— Se îmbracă altfel. Şi e mult mai masiv decât ceilalţi. 
Dar se poartă ca ei. Aproape sigur că fost militar. 

— OK, spuse Brewer. Bine lucrat. Altceva? 

— Un singur lucru, adăugă Patti Joseph. De vreo două 
zile nu le-am mai văzut pe soţie şi fiică. 


În livingul din clădirea Dakota telefonul sună la o oră pe 
care Reacher o estimă ca fiind cinci. Lane smulse 
receptorul din furcă. 

— Dă-mi-o pe Kate, spuse el. 

Urmă o lungă pauză, apoi o voce de femeie, limpede şi 
sonoră. Dar nu calmă. Lane închise ochii. Apoi se auzi din 
nou scheunatul electronic. Lane ascultă, cu trăsăturile 
schimonosindu-i-se. După care convorbirea se încheie. 

Lane puse receptorul în furcă. Figura lui reflecta pe 
jumătate speranţă, pe jumătate disperare. 

— Vor şi mai mulţi bani, spuse el. Instrucţiunile vor sosi 
într-o oră. 

— Poate ar trebui să mă duc acolo de pe-acum, opină 
Reacher. În caz că modifică intervalul de timp. 

Dar Lane scutura deja din cap. 

— Au spus că schimbă întreaga procedură. 

— Doamna Lane e bine? întrebă Gregory. 

Lane răspunse: 

— ] se simţea teama în voce. 

— Dar vocea tipului? întrebă Reacher. Cuvintele, topica 
frazei, cadenţa. E american sau strâin? 

— American, spuse Lane. Aşa cred. 

Închise ochii şi se concentră: 

— Da, american. Niciun cuvânt ciudat sau neobişnuit. 
Absolut normal. 

— Câţi bani? întrebă Reacher. Zece? 

— Patru şi jumătate, spuse Lane. Asta-i tot ce vor. Într-o 
geantă. 


Reacher îşi petrecu următoarele cincizeci şi cinci de 
minute gândindu-se la ultimele pretenţii financiare. Era o 
sumă bizară. O progresie bizară. Unu, cinci, patru şi 
jumătate. În total zece milioane şi jumătate. Nu avea nicio 
logică. 

Telefonul sună exact la şase seara. Lane răspunse şi 
ascultă. Nu vorbi. Apelul pentru instrucţiuni dură mai puţin 


de două minute. 

— E ultima rată, anunţă Lane. După asta, s-a terminat. 
Mi-au promis că o primesc înapoi. 

Prea devreme, îşi spuse Reacher. N-o să fie chiar aşa. 

— Într-o oră din momentul ăsta, preciză Lane. Un singur 
om pleacă de aici cu banii, în BMW, şi se plimbă. O să aibă 
cu el telefonul meu mobil şi o să i se comunice destinaţia. 
Trebuie să ţină linia liberă mai apoi, ca ei să ştie că nu ia 
legătura cu nimeni altcineva. Conduce până la destinaţie. O 
să găsească Jaguar-ul parcat undeva. Maşina cu care a dus- 
o Taylor pe Kate. Trebuie să pună banii pe bancheta din 
spate şi să plece de-acolo. Orice mişcare dubioasă - şi Kate 
moare. 

— Au numărul tău de mobil? întrebă Reacher. 

— Trebuie să-l fi luat de la Kate. 

— Mă duc eu, propuse Gregory. Dacă eşti de acord. 

— Nu, spuse Lane. le vreau aici. 

— Mă duc eu, se oferi Burke, negrul. 

Lane încuviinţă din cap. 

— Mulţumesc. 

— Şi după aia? întrebă Reacher. Cum o recuperăm pe 
Kate? 

Lane răspunse: 

— După ce numără banii, ne mai sună o dată. Aici. Banii 
vor fi deja legaţi în calupuri etichetate. Dar nu au 
încredere. Or să rupă etichetele şi or să numere hârtiile 
una câte una. Le va lua ceva timp. 

Reacher dădu din cap. Dacă bancnotele erau de câte o 
sută, asta însemna patruzeci şi cinci de mii de bancnote. 
Dacă le lua şaizeci de secunde să numere până la o sută, 
însemna patru sute cincizeci de minute, adică şapte ore şi 
jumătate. Plus timpul de mers cu maşina. Avea să urmeze o 
noapte lungă, îşi spuse. 

— Haideţi la mine, ordonă Lane. Burke şi Reacher. 

În birou, Lane scoase un Samsung argintiu din 
încărcătorul pentru celulare şi i-l întinse lui Burke. Apoi 


dispăru, probabil în dormitor. 

— S-a dus să aducă banii, şopti Burke. 

Reacher aprobă din cap. Privi portretele de pe birou. 
Anne Lane avea părul lung şi blond, drept, pieptănat cu 
cărare pe mijloc, ca un fotomodel sau o actriţă. Ochii 
limpezi, nevinovaţi, şi un zâmbet inocent. 

— Cu Anne n-a avut copii, nu? întrebă Reacher. 

— Nu, răspunse Burke. Slavă Domnului! 

Lane se întoarse opintindu-se, cu o geantă de piele 
burduşită. O trânti pe podea şi se aşeză la birou. 

— Cât mai e? întrebă el. 

— Patruzeci de minute, răspunse Reacher. 

— Aşteptaţi dincolo, le ceru Lane. Lăsaţi-mă singur. 

Burke ridică geanta, o duse în hol şi o lăsă lângă uşă. 
Reacher se aşeză pe un scaun şi începu să numere 
minutele. Burke se plimba de colo-colo. Carter Groom bătea 
darabana pe braţul fotoliului. Alături de el, Gregory stătea 
liniştit, într-o atitudine tipic britanică. Mai încolo era Perez, 
hispanicul. Lângă acesta, Addison, cel cu faţa marcată de 
cicatrice. Apoi Kowalski, lunganul. 

Reacher aruncă o privire către portretul lui Kate Lane, 
de lângă telefon, şi îl luă cu frig. Femeia se afla mai aproape 
de moarte acum decât oricând în ultimele trei zile, iar el 
ştia asta. Se gândi că o ştiau cu toţii. 

— E timpul, anunţă Burke. Am plecat. 

— Îţi duc eu geanta, spuse Reacher. 

Coborâră cu liftul în tăcere. Un BMW aştepta jos. De data 
asta negru. Burke deschise portiera din spate. 

— Pune geanta pe banchetă, zise el. 

— Vin cu tine, propuse Reacher. Ştii la fel de bine ca mine 
că povestea asta n-o să se termine cu o scenă frumoasă, ca 
reîntâlnirea de la Checkpoint Charlie. Kate n-o să se 
apropie de noi prin ceața deasă, zâmbind curajoasă, ţinând- 
o pe Jade de mână. Aşa că trebuie să anticipăm. 

— Ce ai de gând să faci? 


— După ce laşi geanta, mă dau jos la primul colţ. Mă 
întorc, să văd ce se întâmplă. 

— Lane o să mă omoare. 

— Nu trebuie să afle. O să-i spun că am fost la o 
plimbare. 

— O să te omoare pe tine dacă o dai în bară. 

— Riscul meu. 

— Riscul lui Kate... 

— Tot mai speri în scenariul revederii în ceaţă? 

Burke tăcu. Zece secunde. Cincisprezece. 

— Urcă! spuse el. 


Burke puse telefonul mobil al lui Lane în încărcător, pe 
bordul BMW-ului, iar Reacher se strecură în patru labe 
între cele două rânduri de scaune. 

— Ocoleşte gropile, îl rugă pe Burke. 

— Nu trebuie să vorbim, îl atenţionă. Vezi astea? 

Reacher îl urmări pe Burke arătând către un dispozitiv 
micuţ de lângă oglinda retrovizoare. 

— Microfon, explică el. Pentru celular. Foarte sensibil. 

— O să pot să-i aud? Într-un difuzor? 

— În zece difuzoare, răspunse Burke. 

— Unde suntem acum? întrebă Reacher. 

— Pe 57th Street. Traficul e criminal. O să intru pe West 
Side şi o s-o iau spre sud. Bănuiesc că vor să ajung undeva 
în centru. Imposibil să parchezi Jaguar-ul pe stradă 
altundeva. 

— Ce făceai pe vremuri? întrebă Reacher. 

— Delta, răspunse Burke. 

— Tu cum ai fi plănuit răpirea, în faţă la Bloomingdale? 

— Rapid, în interiorul maşinii. Imediat ce Taylor oprea. 

— Aşa a spus şi Groom. 

— Groom e chiar prea deştept pentru un puşcaş marin. 
Nu crezi? 

— Ba da. Dar de ce te-ai fi aflat la Bloomingdale? 


— E magazinul preferat al doamnei Lane. Cumpără totul 
de acolo. 

— Dar cine ar fi putut s-o ştie? 

Burke rămase tăcut. 

— Asta e o întrebare foarte bună, murmură el. 

Sună telefonul. 

— Acum taci, spuse Burke, apăsând un buton de pe 
celular. 

— Bună seara, rosti o voce. 

Vocea era atât de alterată, că n-ar fi existat nicio şansă să 
o recunoască fără ajutorul unor dispozitive electronice. 

— Cu cine vorbesc? întrebă. Vreau să-ţi cunosc numele. 

— Mă numesc Burke. 

Vocea se auzi din nou: 

— Cine mai e acolo în maşină, cu tine? 

— Nu e nimeni cu mine în maşină, răspunse Burke. 

Reacher îşi spuse că la celălalt capăt al liniei era cuplat 
probabil un detector de minciuni. Dar soldaţii din trupele 
Delta erau antrenați să depăşească teste mai serioase decât 
cele pentru novici. După o secundă, vocea întrebă, calmă: 

— Unde te afli, domnule Burke? 

— Pe 57th Street, răspunse acesta. Mă îndrept spre vest. 

— Intră pe West Side, pe autostradă. Mergi spre sud. 

— Lasă-mi suficient timp, ceru Burke. Traficul e infernal. 

— Rămâi pe fir. 

Maşina se umplu de sunetul distorsionat al unei răsuflări. 
Era adâncă şi lentă. Fără griji, îşi spuse Reacher. 

— Acum sunt pe 42nd Street, spuse Burke. 

— Mergi înainte, i se ceru. 

American, gândi Reacher. Un tip nu prea masiv. După 
lejeritatea vocii. 

— Am ajuns la intersecţia cu 24th Street, anunţă Burke. 

Reacher îşi spuse: Ne întoarcem în Greenwich Village. 
Vocea întrebă: 

— Unde eşti acum? 

— Perry, răspunse Burke. 


— Mergi mai departe. Dar rămâi în atenţie de acum. 

Reacher gândi: „Rămâi în atenţie”? E o expresie militară. 

— Morton Street, comunică Burke. 

— Fă stânga după trei cvartale, ceru vocea. Pe Houston. 

Cunoaşte oraşul, îşi spuse Reacher. Știe că Houston e la 
trei cvartale sud de Morton, şi mai ştie că se pronunţă 
„Hauston”, nu ca oraşul din Texas. 

Reacher simţi cum maşina încetineşte. 

— Am cotit-o pe Houston, spre est, anunţă Burke. 

— Mergi mai departe, i se comandă. 

— Urmează Sixth Avenue, spuse Burke. 

Vocea îi ceru: 

— Coteşte pe ea. 

Burke făcu la stânga. 

— Acum treci pe prima bandă. O să-ţi vezi ţinta pe partea 
dreaptă. Jaguar-ul verde. Pe la jumătatea cvartalului. 

Reacher îşi spuse: Exact în acelaşi loc, lângă acelaşi 
nenorocit de hidrant... 

Vocea porunci: 

— Opreşte şi fă transferul. 

Reacher simţi transmisia trecând în poziţia „parcat” şi 
auzi ţăcănitul lămpilor de semnalizare. Portiera de pe 
partea lui Burke se deschise. Peste zece secunde se 
deschise şi portiera de lângă capul lui Reacher. Burke se 
aplecă, luă geanta cu bani şi închise uşa. Reacher auzi 
portiera Jaguarului deschizându-se. Apoi închizându-se la 
loc. Auzi un bufnet înfundat, produs de un mecanism 
hidraulic, de undeva din afară. Peste alte zece secunde, 
Burke era înapoi pe scaunul şoferului. 

— Transferul s-a făcut, anunţă el. Banii sunt în Jaguar. 

Vocea spuse: 

— La revedere. 

Telefonul se închise. 

— Porneşte imediat, şopti Reacher. Fă dreapta pe 
Bleecker. 


Burke demară, acceleră pe vreo douăzeci de metri, apoi 
frână. Reacher găsi clanţa, se strecură afară şi se precipită 
înapoi către intersecţie. 


Reacher coti la stânga pe Sixth Avenue ca un funcţionar 
care se îndreaptă spre casă. Se amestecă în mulţime, lucru 
la care se pricepea surprinzător de bine, cu toate că era cu 
un cap mai înalt decât restul lumii. Privea drept înainte, 
păstrând Jaguar-ul verde în câmpul vizual periferic. Se uită 
în stânga. Nimic. Se uită în dreapta. 

Şi văzu un individ la doi metri de portiera dinspre şofer. 

Era acelaşi tip pe care-l văzuse în prima seară. Aceeaşi 
statură, aceleaşi mişcări, aceleaşi haine. Alb, puţin bronzat, 
suplu, musculos, bărbierit cu grijă, cu fălcile încleştate, fără 
urmă de zâmbet, la vreo patruzeci de ani. Calm, concentrat, 
atent. Individul deschise portiera şi se strecură pe scaunul 
şoferului. Porni motorul şi privi lung peste umăr în trafic. 
Apoi scoase maşina elegant din locul de parcare şi se 
îndreptă spre nord. Trecu pe lângă Reacher, dispărând din 
raza lui vizuală. Şase secunde, de la început până la sfârşit. 
Chiar mai puţin de-atât. 

Reacher privi în jur. Nu se vedea niciun taxi. Porni pe jos. 
Trebuia să se mişte ca să-şi consume frustrarea. Se avântă 
spre nord, pe Sixth Avenue, rapid şi furios, în vreme ce 
trecătorii se fereau din calea lui de parcă ar fi fost 
radioactiv. 

Peste douăzeci de minute şi douăzeci de cvartale, zări un 
magazin Staples pe celălalt trotuar. Vitrine pline cu 
rechizite la preţuri mici, adevărate chilipiruri. Traversă. Nu 
ştia la ce filială o dusese Carter Groom pe Kate, dar îşi 
imagina că lanţurile de magazine aveau aceleaşi mărfuri 
peste tot. Intrând, trecu pe lângă un ţarc unde erau 
adunate cărucioarele. Dincolo de el, pe stânga, se aflau 
casele de marcat. Pe dreapta era un centru de copiere, plin 
cu xeroxuri de mare viteză. În faţa lui se desfăşurau 
douăzeci de rânduri de rafturi înalte până în tavan, pline- 


ochi cu o cantitate impresionantă de mărfuri. 'Traversă în 
zigzag, până în capătul ultimului rând. 

Nu avea nici cea mai vagă idee ce căutase Kate Lane 
într-un asemenea magazin. 

Rămase pe loc, privind fascinat un copiator de 
dimensiunile unui uscător de rufe, care scuipa duplicate ale 
unui document. Apoi ieşi din nou în stradă. 

Peste alte douăzeci de minute se găsea în Bryant Park, 
mâncând un hotdog luat de la o tonetă de pe stradă. După 
care porni mai departe. Treizeci şi două de cvartale mai la 
nord, lângă Central Park, exact peste drum de clădirea 
Dakota, se opri ca împietrit, faţă în faţă cu Anne, prima 
soţie a lui Edward Lane. 


Primul lucru pe care-l făcu Anne Lane fu să-i spună lui 
Reacher că se înşela. 

— Anne era sora mea, îi explică femeia. Semănăm foarte 
bine. 

— Scuză-mă că m-am holbat aşa, se bâlbâi Reacher. Şi 
condoleanţe. 

— Mulţumesc, îi răspunse. Sunt cu şase ani mai tânără. 
Ceea ce înseamnă că am exact vârsta pe care o avea Anne 
acolo, în fotografia lui Lane. 

— Arăţi exact ca ea. 

— Mă străduiesc, spuse femeia. Mi se pare că o ţin în 
viaţă. Pentru că, atunci când ar fi trebuit, nu am fost în 
stare. 

— Cum ai fi putut s-o ţii în viaţă? 

— Hai să stăm puţin de vorbă. Mă numesc Patti Joseph. 

— Jack Reacher. 

— Vino cu mine, propuse ea. Trebuie să ne întoarcem. Nu 
putem să ne apropiem prea mult de clădirea Dakota. 

Îl conduse spre sud, prin parc, spre ieşirea în 66th 
Street. Apoi din nou spre nord. Intrară în holul imobilului 
de la numărul 115, Central Park West. 

— Bun venit la Majestic! spuse Patti Joseph. 


Apartamentul era la etajul al şaptelea. De la fereastra 
livingului se vedea intrarea clădirii Dakota. În faţa 
pervazului se găsea un scaun, iar pe pervaz, un carneţel şi 
un stilou. Plus un aparat de fotografiat Nikon cu teleobiectiv 
şi un binoclu Leica 10x42. 

— Lucrezi pentru Lane? întrebă Patti. 

— Nu. 

— L-ai cunoscut pe Lane când era ofiţer activ în armată? 

— Nu. 

Patti Joseph zâmbi: 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. Altfel nu te-ai fi aflat acolo. I- 
am spus lui Brewer că nu eşti unul dintre ei. Eşti prea masiv 
ca să fi fost în Forţele Speciale. 

— Am lucrat în poliţia militară. Cine e Brewer? 

— NYPD. Pentru el fac asta, preciză ea, arătând către 
blocnotes. 

— Îi urmăreşti pe Lane şi pe oamenii lui? Pentru poliţie? 

— Pentru mine însămi, mai mult. Dar anunţ şi poliţia. 

— De ce? 

— Fiindcă speranţa moare ultima. 

— Speranţa în ce? 

— În faptul că o să facă o greşeală şi o să obţin o dovadă 
împotriva lui. 

Reacher aruncă o privire în carnet. Ultima notație era: 
Ora 20.14. Burke se întoarce singur, fără geantă, în BMW- 
ul negru OSC 23; intră în TDA. 

— TDA? întrebă Reacher. 

— The Dakota Apartments. Asta e numele oficial al 
clădirii. 

— Ai văzut-o vreodată pe Yoko? 

— O văd tot timpul. 

— Dar pe Burke îl ştii bine? 

— E acolo de pe vremea lui Anne. 

— De ce îmi arăţi toate astea? întrebă Reacher. 

— Am hotărât să fiu atentă la tipii noi care apar şi să-i 
avertizez, spuse ea. 


— În legătură cu ce? 

— În legătură cu Lane, cine e el cu adevărat. În legătură 
cu ce a făcut. 

— Ce a făcut? 

— Stai să pun de o cafea. 

Patti dispăru în bucătăria micuță şi începu să-şi facă de 
lucru cu o cafetieră. Curând, Reacher simţi aroma fierbinte. 
Îşi spuse că nu e nicio tragedie dacă rămâne să bea o 
ceaşcă. 

Patti strigă: 

— Fără lapte, fără zahăr, aşa-i? 

— De unde ştii? 

— Am încredere în intuiţia mea, răspunse femeia. 

Și eu în a mea, gândi Reacher, deşi nu era sigur pe de-a- 
ntregul ce îi spunea intuiţia în momentul acela. 

— 'Te rog, treci la subiect, îi ceru lui Patti. 

— OK, răspunse ea. Anne n-a fost răpită acum cinci ani. 
Aia a fost doar o acoperire. Lane a ucis-o. 

Îi aduse lui Reacher o cafea şi se aşeză pe scaunul de la 
fereastră. 

— Sora mea, Anne, nu era foarte ascultătoare, continuă 
Patti. Edward Lane îşi conducea căsnicia ca pe o operaţiune 
militară, iar ea nu suporta asta. Cu cât se răzvrătea mai 
tare, cu atât Lane devenea mai restrictiv în privinţa 
disciplinei. Cred că e în pragul unei boli psihice. Paranoic. 

— Cu ce se ocupa Anne? 

— Era fotomodel. Exact ca şi cea de-a doua soţie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a ales praful de căsnicie. Ea voia să divorţeze. Eu 
eram de acord cu asta, ar fi fost cel mai bine pentru ea. Dar 
a vrut să meargă până la capăt. Pensie alimentară, partajul 
bunurilor... Am sfătuit-o să plece dracului de-acolo şi atât. 
Dar ea adusese nişte bani în relaţia lor. Lane îi folosise când 
începuse afacerea, iar acum Anne îşi voia partea înapoi. 
Pentru Lane ar fi însemnat o umilinţă publică, plus că ar fi 


trebuit să-şi caute alt investitor. Aşa că a înscenat o răpire şi 
a ucis-o. 

— A fost implicată poliţia, spuse Reacher. Şi FBl-ul. 

Patti zâmbi trist. 

— A făcut ca totul să pară foarte real. 

— Cine bănuieşti că a dus planul la îndeplinire? o întrebă 
Reacher. 

Patti răspunse: 

— Nimeni care să mai fie în echipa A. Şi nu cred că ar fi 
folosit pe vreunul din echipa B. 

— Atunci cine? 

— 'Tipi din echipa A care nu mai sunt prin preajmă. Erau 
doi. Pe unul îl chema Hobart, pe altul Knight. La puţin timp 
după moartea Annei a avut loc o operaţiune în străinătate. 
Doi oameni nu s-au mai întors. Exact cei doi. 

— Asta da coincidenţă! exclamă Reacher. 

— Cred că Lane s-a asigurat că n-or să se mai întoarcă. 

Reacher tăcu. 

— Ştiu, spuse Patti. Surioara mai mică e nebună, aşa-i? 

Reacher o privi. Nu părea nebună. Avea părul lung şi 
blond, drept, exact ca Anne, în fotografie. Ochi albaştri, 
mari, un nas cârn, pistrui micuţi, tenul alb. 

— Cum crezi că s-au petrecut lucrurile? o întrebă. 

— În ziua aia, pe Anne a dus-o cu maşina Knight, povesti 
Patti. A dus-o la cumpărături. A aşteptat-o. Dar ea n-a mai 
ieşit din magazin. Următorul lucru care s-a întâmplat a fost 
un telefon, peste vreo patru ore. Stilul clasic. Fără poliţie, o 
cerere de răscumpărare. 

— Pentru ce sumă? 

— O sută de mii. 

— Dar Lane a chemat poliţia. 

Patti încuviinţă din cap. 

— Numai ca acoperire. FBl-ul a ascultat telefoanele şi a 
supravegheat locul unde trebuiau lăsaţi banii. Lane susţine 
că agenţii au fost văzuţi. Dar toată povestea era un circ. 
Agenţii FBI au aşteptat, n-a venit nimeni, pentru că nu avea 


cine să vină. Aşa că au adus banii înapoi acasă. Totul a fost 
numai de faţadă. Lane şi-a jucat rolul, apoi s-a întors şi a 
anunţat că poliţia a înghiţit momeala, că FBl-ul e convins, 
după care Anne a fost ucisă. 

— Unde era celălalt tip, Hobart, când se întâmplau toate 
astea? 

— Îşi luase liber, chipurile pentru a merge la 
Philadelphia. Dar evident că era în magazin, aşteptând să 
apară Anne. 

— "Te-ai dus la poliţie să le spui, atunci, imediat? 

— M-au ignorat, oftă Patti. Era la puţin timp după 
dezastrul de la Twin Towers. Toată lumea era isterizată. 

— Şi polițistul ăsta de acum, Brewer? 

— Mă suportă. Dar nu cred că mişcă un deget în privinţa 
cazului. 

— Ai vreo dovadă împotriva lui Lane? 

— Nu, răspunse Patti. Absolut nimic. lot ce ame 
contextul şi intuiţia. 

— Contextul? 

— Ştii la ce foloseşte o grupare militară particulară, în 
fond? 

— În fond, scopul ei e de a-i permite Pentagonului să 
scape de supravegherea Congresului. 

— Exact, confirmă Patti. Oamenii din corporație nu sunt 
neapărat luptători mai buni decât militarii obişnuiţi. Ba, de 
multe ori, chiar mai slabi. Ei sunt acolo numai ca să încalce 
regulile. E cât se poate de simplu. 

— Şi cum crezi că ai fi putut s-o ţii pe Anne în viaţă? 

— Ar fi trebuit s-o scot de acolo. Fără un ban, dar vie. 

— Şi ce vrei să fac eu? 

— Vreau să pleci de acolo. Pentru binele tău. Nu-ţi 
murdări mâinile făcându-i treburile lui Lane. 

Tăcere. 

— În plus, e un individ periculos, adăugă Patti. 

— O să fiu atent, promise Reacher. Ca întotdeauna. Dar 
de plecat, plec când cred eu de cuviinţă. 


Patti Joseph nu spuse nimic. 

— Aş vrea să mă întâlnesc cu tipul ăsta, Brewer, reluă 
bărbatul. Pentru că, dacă îşi merită numele de poliţist, a 
vorbit deja cu detectivii şi cu agenţii FBI care s-au ocupat 
iniţial de caz. Ar putea avea o imagine mai limpede. 

— De obicei vine aici după ce-i transmit un raport 
telefonic. 

— Ai spus că nu face nimic... 

— Trece doar pe aici, la sfârşitul turei. În drum spre casă. 

— Când iese din tură? 

— La miezul nopţii. Nu sunt combinată cu el, nimic de 
genul ăsta, replică Patti, citind expresia de pe faţa lui 
Reacher. El e singur. Eu sunt singură. Asta-i tot. 

Reacher nu comentă. 

— Uită-te la fereastra mea, spuse Patti. Dacă Brewer e 
aici, lumina o să fie aprinsă. Dacă nu, nu. 


Capitolul 4 


Reacher ieşi singur din apartament. Dădu un ocol clădirii 
lui Patti, ca măsură de precauţie. Era zece fără un sfert, 
seara. O noapte de vară perfectă. Din parc se auzea muzică, 
iar în Bronx sau în Shea probabil că se juca baseball. 
Reacher se îndreptă spre clădirea Dakota. 

Portarul îl sună pe Lane, apoi îi dădu drumul înăuntru. 
Luând liftul, urcă şi-l găsi pe Gregory aşteptându-l. 

— Am crezut că ai dat bir cu fugiţii, îl întâmpină el. 

— Am fost la o plimbare, spuse Reacher. Vreo veste? 

— E prea devreme. 

Reacher îl urmă în apartament. Edward Lane stătea în 
fotoliul de lângă telefon. Alături de el, la capătul sofalei, era 
o adâncitură în perne. Locul ocupat până nu de mult de 
Gregory, ghici Reacher. Apoi intră Burke. Apoi Addison, 
Perez şi Kowalski. Groom se rezemase de perete, cu faţa 
către uşă, atent. La mine se gândesc numai când e vorba de 
afaceri, spusese el. 

— Când or să sune? zise Lane. 

Bună întrebare, gândi Reacher. Sau o să-i suni tu pe ei? 
Ca să le dai verde să apese pe trăgaci? 

Cu voce tare spuse: 

— N-or s-o facă înainte de dimineaţă. 

Lane se uită la ceas. 

— Peste zece ore. 

— Da, răspunse Reacher. 

— Am făcut tot ce mi-au cerut, murmură Lane ca pentru 
sine. 

Nimeni nu comentă. 

Pe la jumătatea celei de-a doua ore, Lane îi aruncă o 
privire lui Reacher şi-i spuse: 

— E de mâncare în bucătărie, dacă vrei. 


Reacher nu voia să mănânce. Dar voia să iasă dracului 
din camera aia. Era ca şi cum ar fi privegheat cu toţii un 
muribund. 

— Mulţumesc, răspunse el. 

Se duse la bucătărie. Pe bufet erau farfurii murdare şi 
cutii de carton desfăcute, cu mâncare chinezească. 
Neatingându-se de ele, se aşeză pe un scaun. Se uită spre 
dreapta, la uşa deschisă a biroului. 

Ascultă. Nu venea nimeni. Intră în birou. Masă, 
computer, fax, telefoane, îişete, rafturi. 

Începu cu rafturile. 

Cărţi de telefoane, manuale de instructaj pentru arme de 
foc, o istorie a Argentinei şi un atlas al lumii. Mai era şi un 
Rolodex plin de carduri cu nume şi numere de telefon, cu 
diferite coduri MOS. Military Occupational Specialties. 
Reacher căută la litera G, uitându-se după Carter Groom. 
Nu era acolo. Apoi la B, după Burke. Nici acesta nu era. În 
mod clar, dăduse peste baza de date pentru echipa B. Unele 
nume aveau alături notații ca MIA - dispărut în misiune sau 
KIA - ucis în misiune. 

Reacher atinse mouse-ul computerului. Fereastra 
deschisă pe ecranul monitorului ceru parola. Reacher tastă 
Kate. Accesul interzis. Încercă apoi 05LaneE, de la „colonel 
Edward Lane”. Accesul interzis. Renunţă. 

Continuă cu fişetele. 

Erau patru. Câte două sertare la fiecare. Fără etichete. 
Neîncuiate. Deschise primul sertar. Pe şine duble atârnau 
şase dosare din carton galben, subţire. Toate şase erau 
pline cu documente financiare. 

Deschise apoi sertarul din stânga jos. Acelaşi tip de 
dosare galbene. De data asta, pline cu mape mari de 
plastic, conţinând articole de genul celor care se pun în 
torpedoul automobilelor noi. Cărţi tehnice, certificate de 
garanţie, adrese de service-uri, dubluri ale unor chei de 
maşină şi telecomenzi pentru alarme. Abonamente pentru 
autostradă. Chitanţe de benzină. 


Reacher închise sertarul. Aruncă o privire către uşă. Îl 
văzu pe Burke stând în picioare, privindu-l tăcut. 

Un lung moment, Burke nu scoase o vorbă. Apoi zise: 

— Mă duc să fac o plimbare. 

— Te însoțesc, se oferi Reacher. 

Burke se mulţumi să ridice din umeri. Reacher îl urmă 
afară din apartament. Coborâră cu liftul, tot în tăcere. 
leşiră în stradă şi cotiră către est, spre Central Park. 
Reacher ridică discret privirea spre fereastra lui Patti 
Joseph. Întuneric. Deci era singură. 

— În legătură cu întrebarea aia pe care ai pus-o, începu 
Burke. 

— Care întrebare? făcu Reacher. 

— Cine ştia că doamna Lane merge adesea la 
Bloomingdale... 

— Ce-i cu ea? 

— Cred că e implicat cineva din interior, spuse Burke. 

Era negru ca tăciunele, nu prea înalt, cam de statura şi 
constituţia unui jucător din liga a doua de baseball. 

— Ce s-a întâmplat după povestea cu Anne? întrebă 
Reacher. 

— 'Te referi la tipii care au răpit-o? N-am ce să comentez. 

— Au recunoscut? 

— Nu. 

Parcul se întindea în faţa lor, întunecat şi pustiu. Muzica 
încetase. 

— Încotro mergem? întrebă Reacher. 

— Nu contează. Voiam numai să vorbim. 

— Despre implicarea cuiva din interior? 

— Da. 

— Cine crezi că a fost? 

— Habar n-am, răspunse Burke, dând colţul spre sud. 

— Dar cui i s-a dat informaţia? întrebă Reacher. Nu cine 
a dat informaţia. Cred că asta ar fi important de ştiut. Şi 
cred că asta aveai de gând să-mi spui. 

Burke continuă să meargă în tăcere. 


— Mi s-a părut că vrei să vorbim, bombăni Reacher. Dar 
văd că nu ai prea multe de spus. Aproape că m-ai târât 
după tine de pomană. Şi nu pentru că erai îngrijorat că nu 
fac destulă mişcare. 

Burke parcă amuţise. 

— Ai de gând să joci „Cine ştie câştigă” cu mine? 

— Poate că ar fi cea mai bună metodă, răspunse Burke, 
în sfârşit. 

— Crezi că la mijloc e vorba de bani? 

— Nu numai. Cel mult jumătate din ecuaţie. 

— Cealaltă jumătate fiind în scop de pedeapsă? 

— Te-ai prins. 

— Cineva care îi poartă pică lui Lane? 

— Da. Şi nu doar o persoană, spuse Burke. 

— Două persoane? 

— Da. 

— Ce fel de pică îi poartă? 

— Ai idee care-i cel mai rău lucru pe care i-l poate face 
un om altuia? 

— Depinde cine e omul... 

— Exact, spuse Burke. Şi cine suntem noi? 

Reacher reflectă. 

— Soldaţi din Forţele Speciale, răspunse. 

— Corect. Aşadar, ce nu facem noi niciodată? 

— Nu lăsaţi cadavre în urmă pe câmpul de luptă. 

Burke tăcu din nou. 

— Dar Lane a lăsat. A lăsat două cadavre în urmă. 

Burke se opri pe trotuarul dinspre nord de la Columbus 
Circle. 

— Ce încerci să-mi spui? întrebă Reacher. Cineva a ieşit 
la lumină, căutând răzbunare? În numele celor doi morţi? 

Burke iarăşi nu răspunse. Reacher îl ţintui cu privirea. 

— Aţi lăsat în urmă doi indivizi în viaţă? 

— Nu eu, replică Burke. Nu noi. Ci Lane. 

— Hobart şi Knight, spuse Reacher. 


— De unde le cunoşti numele? Nu există nimic despre ei 
în dosarele din fişetele alea. Şi nici în computer. Au fost 
şterşi de peste tot. Ca şi când nici n-ar fi existat. 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Erau răniţi, din câte susţinea Lane. Noi nu i-am văzut. 
Erau la posturi de observaţie în avangardă şi am auzit 
focuri de armă. Lane s-a dus până la ei, apoi când s-a întors, 
a spus că sunt grav răniţi şi n-au cum să mai ajungă înapoi 
la bază. A spus că nu-i putem aduce. A spus că am pierde 
prea mulţi oameni încercând să-i aducem. Practic, ne-a 
ordonat să ne retragem. l-am abandonat acolo. 

— Şi ce crezi că s-a întâmplat cu ei? 

— Am presupus că or să fie luaţi prizonieri. Caz în care 
am estimat că speranţa lor de viaţă ar fi fost de vreun minut 
jumate. 

— Atunci de ce ai mai rămas alături de Lane după aceea? 
Atâţia ani... 

— Eu ascult ordinele. Şi îi las pe ofiţeri să ia deciziile. Aşa 
a fost întotdeauna şi aşa o să fie mereu. Asta-i regula. 

— Ştie că s-au întors? Lane - la el mă refer. 

— Nu m-ai ascultat cu atenţie, spuse Burke. Nimeni nu 
ştie dacă s-au întors. Nimeni nu ştie nici măcar dacă mai 
sunt în viaţă. E doar o presupunere a mea, asta-i tot. 

— Cine ar putea să fi vorbit cu ei? Cineva din interior... 

— Nu ştiu. 

— Ce erau? 

— Puşcaşi marini. 

— La fel ca Groom? 

— Da, la fel ca Groom. 

Reacher tăcu. 

— Puşcaşii detestă să facă asta, adăugă Burke. Detestă 
să lase oameni în urmă. 

— Atunci el de ce rămâne alături de Lane? 

— Din acelaşi motiv ca şi mine. Nouă nu ne e permis să 
punem întrebări. 


— Poate în serviciul activ, pufni Reacher. Nu neapărat şi 
într-o companie privată de tot rahatul. 

— Ai grijă cum vorbeşti, amice. Doar te ajut să câştigi un 
milion de dolari. Dacă îi găseşti pe Hobart şi Knight, le 
găseşti şi pe Kate şi Jade. 

— Nu trebuie să-mi fac griji cum vorbesc, replică 
Reacher. Dacă respecţi şi acum regula, eu sunt încă ofiţer. 
Pot să spun orice am chef şi tu nu poţi decât să iei poziţia de 
drepţi şi să mă saluţi. 

Burke se întoarse şi porni spre nord. Reacher îl ajunse 
din urmă şi merse tăcut alături de el. Zece minute mai 
târziu intrară pe 72nd Street. Reacher privi în sus. 
Fereastra lui Patti Joseph era luminată. 


Reacher îi spuse: 

— Du-te înainte. Eu mă mai plimb puţin. 

— De ce? întrebă Burke. 

— Mi-ai dat motive să reflectez. Mai am o întrebare, 
adăugă Reacher. Lane şi Kate se înțelegeau bine? 

— Sunt căsătoriţi încă. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că se înțelegeau bine. 

— La fel de bine cum se înţelegea cu Anne? 

Burke încuviinţă din cap. 

— Cam la fel. 

— Ne vedem mai târziu, încheie Reacher. 

Aşteptă până când Burke dispăru în clădire, apoi porni şi 
el, îndepărtându-se de locuinţa lui Patti Joseph. Manevră de 
rutină. 


Portarul de la Majestic sună în apartament. Trei minute 
mai târziu, Reacher dădea mâna cu Brewer, poliţaiul. Patti 
Joseph era în bucătărie, făcea cafele. Se schimbase într-un 
costum cu jachetă şi pantalon, îngrijit şi asortat. 
Întorcându-se cu două ceşti, îi dădu fiecăruia câte una, apoi 
spuse: 


— Vă las să staţi de vorbă. Poate e mai bine să nu fiu aici. 
Mă duc la o plimbare. Doar noaptea pot să merg pe-afară în 
deplină siguranţă. 

Apoi ieşi, privind cu teamă peste umăr, ca şi cum tocmai 
urma să i se decidă viitorul. Reacher se uită mai bine la 
Brewer. Era exact aşa cum te-ai fi aşteptat să fie un detectiv 
din New York, dar ceva mai înalt, mai solid, cu părul mai 
lung, mai neîngrijit, mai energic. Avea vreo cincizeci de ani 
şi albise prematur. 

— De ce te interesează povestea asta? întrebă el. 

— Lane mi-a propus să mă angajeze, explică Reacher. Am 
ascultat şi versiunea lui Patti. Vreau să ştiu în ce mă bag. 

— Cu ce te ocupi? 

— Am fost în armată. 

— Trăim într-o ţară liberă! 

Brewer se tolâni pe sofaua lui Patti ca şi cum ar fi fost 
proprietatea lui. Reacher se rezemă de perete. 

— Şi eu am fost cândva poliţist. Poliţia militară. 

Brewer ridică din umeri: 

— Presupun că-ţi pot acorda cinci minute. 

— Hai să tragem linie şi să adunăm, propuse Reacher, 
aşezându-se. Ce s-a întâmplat acum cinci ani? 

— Nimeni din NYPD n-are cum să ştie asta, spuse 
Brewer. Dacă a fost răpire, atunci e treaba FBl-ului, fiindcă 
răpirea e delict federal. Dacă a fost pur şi simplu o crimă, 
atunci e treaba poliţiei din New Jersey, pentru că au găsit 
cadavrul de cealaltă parte a podului George Washington. 
Prin urmare, n-a fost niciodată în parohia noastră. 

— Atunci de ce eşti aici? 

— Legătura cu membrii comunităţii. Fata pare nefericită 
şi are nevoie de un umăr pe care să plângă. În plus, e 
frumuşică şi face cafea bună. 

— Departamentul tău trebuie să fi primit copii ale 
documentelor. 

Brewer dădu din cap afirmativ. 


— Există un dosar, spuse el. Dar singurul lucru care se 
ştie cu siguranţă e că Anne Lane a murit acum cinci ani în 
New Jersey. Cadavrul a fost găsit după o lună, în stare de 
descompunere avansată. Dar s-a făcut identificarea după 
dantură. Ea era. 

— Cauza morţii? 

— Plagă împuşcată în zona cervicală. Pistol de calibru 
mare, probabil nouă milimetri. Era afară, sub cerul liber. În 
gaura glonţului intraseră insecte... Dar trebuie să fi fost un 
pistol de calibru nouă. 

— Altceva la locul crimei? 

— O carte de joc. Un trei de treflă. Băgată pe la ceafă sub 
bluza femeii. Criminaliştii aproape că n-au avut date, aşa că 
nimeni nu ştie ce o fi însemnat. 

— Dar tu ce crezi? întrebă Reacher. Răpire sau crimă? 

Brewer căscă. 

— Dacă auzi zgomot de copite, în primul rând te gândeşti 
la cai, nu la zebre. Dacă un tip sună să anunţe că i-a fost 
răpită nevasta, presupui că aşa e. Plus că au existat apeluri 
telefonice reale, au fost bani reali puşi în geantă... 

— Dar? 

Brewer rămase tăcut o clipă. 

— Patti are talentul să te atragă de partea ei, spuse. 
Trebuie să recunoşti că şi cealaltă versiune e la fel de 
plauzibilă. 

— Şi intuiţia ta? 

— Pur şi simplu nu ştiu, răspunse Brewer. Şi ăsta e un 
sentiment ciudat pentru mine. Vreau să spun, uneori mă 
înşel, dar de ştiut ştiu întotdeauna. 

— Aşadar, ce ai de gând să faci? 

— Nimic. E un dosar pe care de mult s-a aşternut praful 
şi nici nu e în jurisdicţia noastră. 

Brewer luă o gură de cafea, apoi întrebă pentru a doua 
oară: 

— Dar pe tine de ce te interesează povestea asta? 

— 'Ţi-am răspuns. 


— Rahat! Te roade ceva, exclamă Brewer. Patti mi-a spus 
un lucru. N-a mai văzut-o pe doamna Lane de câteva zile. 
Nici pe puştoaică. Şi poate că tu cauţi o paralelă cu cele 
întâmplate în trecut... 

Reacher tăcu, iar Brewer continuă: 

— Ai fost poliţist, nu soldat combatant. Aşa că acum mă 
întreb de ce ar vrea Lane să te angajeze. 

Din nou tăcere. O privire lungă şi plină de semnificaţii, ca 
de la poliţist la poliţist. Apoi Brewer reluă: 

— Cum vrei tu. După cum spuneam, trăim într-o ţară 
liberă. 

Reacher îşi termină cafeaua şi se ridică. 

— Aşadar, ce faci cu informaţiile pe care ţi le dă Patti la 
telefon? 

— Le transmit mai departe, răspunse Brewer. Cuiva 
interesat. 

— Cine-i persoana? 

— Un detectiv particular. O femeie. Tot frumuşică, dar 
ceva mai în vârstă. 

— NYPD lucrează cu detectivi particulari acum? 

— S-a retras din FBI. Este agentul care a condus cazul 
Anne Lane. 

— Lui Patti i-ai spus? 

Brewer scutură din cap. 

— E mai bine să nu ştie. 

— Cum o cheamă pe femeia asta? 

— Credeam că n-o să mă mai întrebi... 


Reacher părăsi apartamentul lui Patti mai bogat cu două 
cărţi de vizită. Una era a lui Brewer, cealaltă, elegantă, cu 
numele Lauren Pauling gravat în partea de sus şi 
Investigator privat dedesubt. Apoi: Fost agent special FBI. 
În partea de jos erau o adresă poştală din centru, una de e- 
mail, împreună cu numerele de telefon fix şi mobil. Avea un 
aspect foarte profesionist. 


Reacher aruncă la gunoi cartea de vizită a lui Brewer, iar 
pe cea a lui Lauren Pauling o băgă în pantof. Era aproape 
ora unu noaptea. Văzu o maşină de poliţie pe Columbus 
Avenue. Gabori, îşi spuse în gând. Cuvântul i se roti o vreme 
în minte ca o crenguţă prinsă de vârtej în apele unui râu. 
Închise ochii şi încercă să pătrundă semnificaţia. Dar îi 
scăpă şi de data asta. Intră în holul clădirii Dakota. Portarul 
de noapte sună sus, în apartament. La etajul cinci, Gregory 
era deja pe coridor. 

— Deocamdată nimic. Dar mai avem probabil vreo şapte 
ore. 

Toată lumea se afla încă în living. 

— Trebuie să trag un pui de somn, anunţă Reacher. Trei 
sau patru ore. 

— Du-te în camera lui Jade, spuse Lane. 

Reacher dădu din cap şi porni într-acolo. Patul se dovedi 
mult prea mic pentru un bărbat de talia lui. 

Luă perna, cearşaful şi plapuma şi-şi încropi un culcuş pe 
podea. Dădu la o parte tot felul de jucării. Ursuleţii de pluş 
erau noi, iar păpuşile păreau neatinse. Mută biroul ca să 
aibă loc şi toate hârtiile se împrăştiară pe jos. Desenele 
făcute cu creioane cerate pe hârtie ieftină. Copacii, ca nişte 
acadele verzi pe bețe maronii, şi o clădire mare în spatele 
lor. Dakota, probabil. Alt desen cu trei siluete, una dintre 
ele mult mai mică decât celelalte. Familia, probabil. Mama, 
fiica, tatăl vitreg. Mama şi fiica zâmbeau, dar Lane fusese 
desenat cu găuri negre în gură, ca şi cum cineva i-ar fi tras 
un pumn şi i-ar fi scos câţiva dinţi. Mai era un desen 
înfăţişând un avion. Fuzelajul avea trei ferestre, care 
încadrau trei feţe. În ultimul desen apărea din nou familia, 
dar fiecare membru în dublu exemplar. Doi Lane, două 
Kate, două Jade. 

Reacher aşeză hârtiile la loc. Puse ceasul din capul său să 
sune la cinci dimineaţa. Închise ochii, inspiră o dată şi 
adormi. 


Reacher se trezi, aşa cum planificase, la ora cinci, dar tot 
obosit. Îl găsi pe Carter Groom în bucătărie, lângă o maşină 
de cafea Krups. 

— Mai avem trei ore de aşteptat, îl anunţă acesta. 

Apoi intră Burke. Nu spuse o vorbă. Se purta ca şi cum 
seara precedentă n-ar fi existat. Groom turnă cafea în trei 
căni. Luă una dintre ele şi ieşi din încăpere. La fel făcu şi 
Burke. Reacher îşi bău cafeaua aşezat pe bufet. 

E timpul să-i dăm deşteptarea fostului agent special 
Lauren Pauling. 

În drum spre ieşire, se opri în living. Lane zăcea în 
acelaşi fotoliu. Realitate sau prefăcătorie, era oricum o 
demonstraţie de rezistenţă. Gregory, Perez şi Kowalski 
dormeau pe sofale. Addison părea treaz, dar nu mişca. 
Groom şi Burke îşi beau cafelele. 

— les puţin, spuse Reacher. Micul dejun. 

Reacher făcu la dreapta pe 72nd Street, îndreptându-se 
spre Broadway. Nu-l urmărea nimeni. Găsi un telefon public 
şi formă numărul telefonului mobil al lui Pauling. 

Femeia răspunse la al treilea târâit. 

— Alo? 

Voce ruginită - nu adormită, ci doar nefolosită încă. 
Reacher întrebă: 

— Ai auzit de curând numele Reacher? 

— Ar fi trebuit? contracară Pauling. 

— Am economisi o mulţime de timp dacă ai spune pur şi 
simplu „da”. De la sora Annei Lane, Patti, prin intermediul 
unui poliţist pe nume Brewer. 

— Da, răspunse Pauling. leri-seară, târziu. 

— Aş vrea să ne vedem cât mai curând, spuse bărbatul. 

— Tu eşti Reacher? 

— Da, eu sunt. Într-o jumătate de oră, la biroul tău? 

— Ştii unde e? 

— Brewer mi-a dat cartea ta de vizită. 

— Într-o jumătate de oră, consimţi Pauling. 


Aşa că, o jumătate de oră mai târziu, Reacher aştepta pe 
West 4th Street, cu un pahar de cafea într-o mână şi o 
gogoaşă în cealaltă, privind-o pe Lauren Pauling în timp ce 
se apropia. 


Era o femeie elegantă, de vreo cincizeci de ani. Brewer 
spusese „e frumuşică” şi avusese dreptate. Destul de înaltă, 
îmbrăcată într-o fustă dreaptă, neagră. Ciorapi negri, 
pantofi negri cu toc. O bluză verde-smarald, care ar fi putut 
fi de mătase. La gât, un şirag de perle, desigur imitație. 
Părul, vopsit în blond-auriu, i se revărsa pe umeri în bucle. 
Ochii verzi erau zâmbitori. 

— Jack Reacher, bănuiesc, începu ea. 

Reacher muşcă din gogoaşă, îşi şterse degetele pe 
pantaloni şi îi strânse mâna. Apoi aşteptă până ce ea 
descuie uşa de la intrare. O privi dezactivând alarma de la 
panoul din hol. Era dreptace. Îşi folosi degetul mijlociu, apoi 
indexul, inelarul şi iar indexul, fără să mişte mâna prea 
mult. Probabil 8461, îşi spuse Reacher. Ori e proastă, ori 
neatentă, de m-a lăsat să văd. Neatentă, mai degrabă. Nu 
poate să fie proastă. 

Reacher o urmă la etaj, unde descuie uşa unui 
apartament cu două camere. Holul de aşteptare, apoi o 
încăpere cu biroul ei şi două scaune pentru musafiri. Foarte 
compact, dar mobilat perfect. Dacă ar fi fost puţin mai 
mare, ar fi putut să fie birou de avocatură sau cabinetul 
unui chirurg plastician. 

— Am vorbit cu Brewer, spuse ea. L-am sunat acasă, 
după ce mi-ai telefonat tu. E curios în privinţa motivelor 
tale. 

Vocea lui Lauren Pauling era joasă şi uşor răguşită. 
Reacher se simţea în stare s-o asculte o zi întreagă. 

— Aşa că am devenit şi eu curioasă. 

Reacher se aşeză. Femeia se strecură pe cealaltă parte a 
mesei şi se aşeză şi ea. 

— Nu fac decât să caut informaţii, explică Reacher. 


— Dar de ce? 

— Hai să vedem dacă ajungem în punctul în care e cazul 
să-ţi spun. 

— Brewer susţine că ai fost poliţist militar. 

— Cândva, de mult. 

— Atunci ştii că nu ar trebui să vorbeşti cu mine. 

— De ce nu? 

— Gândeşte-te, se însufleţi ea. Dacă Edward Lane nu şi-a 
ucis soţia, atunci cine dracu' a făcut-o? Ei bine, eu am ucis- 
o. Din neglijenţa mea s-a întâmplat... 

Reacher spuse: 

— Nimeni nu reuşeşte în sută la sută din cazuri. Nu în 
lumea reală, cel puţin. 

Pauling clătină din cap. 

— Mai e şi soră-sa. Stă acolo sus, în cuibul ăla de vultur, 
tot timpul. Parcă ar fi conştiinţa mea... 

— Am cunoscut-o. 

— Îmi stă pe suflet. 

— Povesteşte-mi despre treiul de treflă, îi ceru Reacher. 

— Am tras concluzia că nu însemna nimic, răspunse ea. 
Tocmai se lansase o carte sau un film, sau aşa ceva, în care 
asasinul lăsa în urmă astfel de lucruri. Aşa că pe vremea aia 
apăreau destul de des. Dar în bazele de date nu am găsit 
nimic despre vreun trei. Şi nici despre trefle nu era mare 
lucru. Am pus să se ocupe de asta cei mai dotați oameni ai 
mei. Nimic. Aşa că treiul de treflă a fost pus cu intenţia de a 
ne trimite pe o pistă falsă. Trebuia să aflăm cine voia să ne 
trimită acolo. 

— L-ai luat în considerare şi pe Lane, la vremea aia? 

Pauling încuviinţă din cap. 

— L-am verificat foarte atent, la fel şi pe oamenii lui. Cine 
îl cunoştea? Cine ştia că are bani? Cine ştia despre nevastă- 
sa? 

— Şi? 

— Nu e un tip prea agreabil, aproape un bolnav mintal. 
Are o nevoie paranoică de a comanda. 


— Patti Joseph susţine acelaşi lucru. 

— Are dreptate. 

— Ştii ceva? continuă Reacher. Nici oamenii lui nu sunt 
foarte departe. Au o nevoie paranoică de a li se comanda. 
Sunt civili, dar se ţin scai de vechile lor reguli militare. Ca 
de nişte colaci de salvare. 

— Pentagonul nu a fost foarte cooperant. Dar am 
observat două lucruri. Cei mai mulţi dintre ei au făcut stagii 
repetate în armată, dar au primit mult mai puţine medalii 
decât te-ai aştepta. Şi majoritatea au fost subiectul unor 
demobilizări ordinare. Nicidecum nişte demobilizări cu 
onoruri. Nici măcar Lane. 

Reacher clătină din cap. 

— Asta ar explica de ce stau pe lângă Lane. Cu dosarele 
lor, unde altundeva ar mai primi douăzeci şi cinci de mii pe 
lună? 

— Cu atât sunt plătiţi? Atât ţi-a oferit Lane? 

Reacher nu răspunse. 

— Pentru ce vrea să te angajeze? 

— Încă n-am terminat cu informaţiile. 

— Anne Lane a murit, acum cinci ani, pe un teren viran 
de lângă New Jersey Turnpike. Astea sunt toate informaţiile 
pe care le avem. 

— Intuiţia ta? 

— Dar a ta? 

Reacher ridică din umeri. 

— Brewer mi-a spus un lucru. A spus că pur şi simplu nu 
ştie - şi pentru el asta e ciudat, fiindcă înainte chiar dacă 
uneori se înşela, întotdeauna ştia. Şi eu sunt la fel. 
Întotdeauna ştiu. Mai puţin de data asta. 

— Cred că a fost o răpire adevărată, opină Pauling. Şi eu 
am dat-o în bară. 

— Cum ai dat-o în bară? 

— Nu ştiu. 

— Atunci se poate să fi fost o înscenare foarte elaborată. 

— Ce-ţi trece prin minte, Reacher? 


Bărbatul o privi în ochi. 

— Indiferent ce a fost, se întâmplă din nou. 

Lauren Pauling se aplecă spre el şi-l rugă: 

— Povesteşte-mi. 

Aşa că Reacher îi povesti totul, de la primul espresso 
dublu la şoferul anonim care plecase cu Mercedes-ul şi 
până la livrarea banilor în exact acelaşi loc. 

— Dacă e o înscenare, e incredibil de elaborată, întări 
Pauling. 

— Exact aşa gândesc şi eu, mărturisi Reacher. lar dacă 
nu e aşa, nu-mi pot imagina cine o face. Ar avea nevoie de 
oameni de încredere, dar din jurul lui Lane nu lipseşte 
nimeni. 

— Se înțelegeau? Soţul şi soţia? 

— Nimeni nu spune altceva. 

— Deci e de-adevăratelea. 

Reacher dădu din cap. 

— Povestea pare coerentă. Începutul trebuie să fi depins 
de o informaţie din interior, despre locul şi momentul unde 
aveau să se afle Kate şi Jade. lar răpitorii ştiau exact ce 
maşini are Lane. 

— Şi mai ce? 

— Ceva care-mi stă pe creier. Ceva legat de poliţie. I-am 
cerut lui Lane să repete exact ce i s-a cerut la primul apel 
telefonic. Şi a făcut-o. Răpitorii nu au spus niciodată fără 
poliție. Ceea ce sugerează că ştiau povestea de acum cinci 
ani. Ştiau că Lane n-ar apela oricum la poliţie. 

— Asta sugerează că prima răpire a fost pe bune. 

— Nu neapărat. Ar putea numai să reflecte ceea ce Lane 
a pus în circulaţie pentru urechile celorlalţi. Dar mai e un 
lucru căruia nu-i găsesc locul în niciun scenariu. Şi anume 
abordarea iniţială. Singura metodă posibilă ar fi fost o 
abordare rapidă, în interiorul maşinii, imediat ce se oprea. 
Toată lumea e de acord cu asta. Problema e că 
Bloomingdale se întinde pe un cvartal întreg. Cum ar fi 
putut cineva să prevadă cu precizie locul de pe Lexington 


Avenue unde avea să oprească Jaguar-ul lui Taylor? lar dacă 
nu puteau şti dinainte cu exactitate, toată afacerea se 
prăbuşea de la sine. 

— Ce vrei să spui? 

— Spun că, înscenare sau nu, ceva e în neregulă în toată 
povestea asta. Spun că nu pot să o apuc de nicăieri. Spun 
că, pentru prima oară în viaţa mea, pur şi simplu nu ştiu. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— S-o iau de la capăt. 

— Ce înseamnă de la capăt? 

— Aşa făceam în poliţie, atunci când n-aveam noroc. Ştii 
tu, o iei din nou de la momentul zero, reevaluezi totul, 
întorci pe toate părţile fiecare detaliu. 

— Pot să te ajut? 

— Am nevoie de amănunte despre doi tipi, Hobart şi 
Knight. 

Pauling clătină din cap. 

— Knight conducea maşina în ziua când Anne a fost 
răpită, iar Hobart era plecat atunci la Philadelphia. Au 
murit undeva în străinătate. 

— Poate că n-au murit în străinătate. Au fost abandonaţi 
grav răniţi, dar în viaţă. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu ei. 

— Crezi că mai sunt în viaţă? Crezi că s-au întors? 

— N-am idee. Dar cel puţin unul din oamenii lui Lane n-a 
dormit bine azi-noapte. 

— l-am cunoscut pe Hobart şi Knight, ştii? Acum cinci 
ani. La vremea investigaţiei. 

— Arăta vreunul ca tipul pe care l-am văzut eu? 

— De talie mijlocie şi cât se poate de banal? Chiar 
amândoi! Ce ai de gând să faci acum? 

— Mă întorc la Dakota. Poate primim un telefon şi se 
termină toată povestea. Dar cel mai probabil n-o să-l 
primim - iar distracţia reîncepe. 

— Dă-mi trei ore, spuse Pauling. Apoi sună-mă pe mobil. 


Capitolul 5 


Când Reacher ajunse la Dakota era ora şapte şi lumina 
răsăritului făcuse loc dimineţii. Cerul sticlea într-un 
albastru dur. Nu fu nevoie ca Reacher să întrebe dacă 
sunase telefonul. Era clar că nu sunase. Iabloul rămăsese 
neschimbat de ore întregi. Lane şedea în fotoliul lui. Apoi 
Gregory, Groom, Burke, Perez, Addison, Kowalski, toţi 
tăcuţi, morocănoşi, înşiraţi pe ici - pe colo, privind în gol, 
răsuflând arar. 

Lane întoarse încet capul, îl privi ţintă pe Reacher şi 
întrebă: 

— Unde dracu' ai fost? 

— Să mănânc. 

— Te plătesc ca să munceşti. 

— Ba nu mă plăteşti deloc. N-am văzut nicio para până 
acum. 

— Asta e problema ta? Banii? 

Reacher nu răspunse. 

— Se rezolvă imediat, decretă Lane. 

Şi se ridică în picioare cu greutate, de parcă ar fi fost 
prima oară după multe ore - probabil că aşa şi era. 

— Vino, spuse el. 

Reacher îl urmă în dormitorul principal. Lane deschise 
uşa debaralei, cea mai îngustă dintre cele două. Înăuntru 
era o altă uşă. În stânga ei, un panou cu butoane, care 
controla sistemul de securitate. Lane tastă cu mâna stângă. 
Arătătorul. Inelarul. Mijlociul. Mijlociul... 3785, îşi spuse 
Reacher. Prost sau neatent, dacă m-a lăsat să văd. 
Dispozitivul piui, iar Lane deschise uşa. Băgă mâna 
înăuntru şi trase de un fir. Un bec se aprinse, luminând o 
încăpere de doi metri pe unu, înţesată cu baloţi de formă 
cubică, ambalaţi în folie groasă de plastic. Pe folie, marcaje 
într-o limbă străină. 


Mai precis, în franceză: Bangue Centrale. Bani! 

Teancuri legate cu banderole, dolari americani făcuţi 
baloţi şi împachetaţi. Multe cuburi erau intacte. Unul era 
desfăcut şi din el se revărsaseră pachete cu bani. 

Lane târi balotul desfăcut până în dormitor. Din el căzură 
două pachete subţiri de bancnote. 

— Ia-le, spuse Lane. Sunt banii tăi. la-i. 

Reacher rămase nemişcat. Lane ridică de jos unul dintre 
pachete. 

— Ia-i. 

Reacher răspunse: 

— Discutăm despre plată dacă obţin rezultate. 

— Ia-i! urlă Lane. 

Aruncă pachetul spre pieptul lui Reacher. Îl lovi deasupra 
sternului, surprinzător de puternic. Apucând şi celălalt 
pachet, Lane repetă mişcarea. Lovi în acelaşi loc. 

— Ia-i! urlă din nou. 

Apoi se aplecă şi, cufundându-şi amândouă mâinile în 
balotul de plastic, începu să arunce pachet după pachet, la 
întâmplare. Ele îl loviră pe Reacher în picior, în stomac, în 
piept, în cap. Salve dezordonate, de câte zece mii de dolari 
fiecare. O rafală. Apoi pe faţa lui Lane apărură lacrimi şi 
începu să ţipe necontrolat, gâfâind, suspinând: Ia-i! Ia-i! Şi 
apoi: Adu-o înapoi! Adu-o înapoi! Adu-o inapoi! Și, în fine: 
Te rog! 1e rog! 

Reacher rămase în picioare, cu sute de mii de dolari 
împrăştiate în juru-i, gândind: Nimeni nu poate juca teatru 
atât de bine. De data asta e adevărat. 

Se întoarse în living, lăsându-l pe Lane să se calmeze. Un 
minut mai târziu, acesta îl urmă liniştit şi se aşeză calm în 
fotoliu, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Se aşeză pur şi 
simplu şi începu să privească telefonul. 

Acesta sună puţin înainte de opt fără un sfert. Lane 
smulse receptorul din furcă: 

— Alo? 


Apoi faţa i se crispă. Altcineva. Ascultă timp de vreo zece 
secunde şi închise. 

— Cine a fost? întrebă Gregory. 

— Un prieten. Poliţia a găsit azi-dimineaţă un cadavru 
plutind pe Hudson. La dana de pe 79th Street. Bărbat, alb, 
neidentificat, la vreo patruzeci de ani. Ucis cu un singur foc. 

— Taylor? 

— El trebuie să fie, spuse Lane. 

Gregory întrebă: 

— Ce avem de făcut? 

— Acum? Nimic. Aşteptăm aici. Aşteptăm în continuare 
telefonul. Cel pe care-l vrem. 

Şi care nu mai veni. Până la zece fără un sfert, toată 
energia se scursese din trupul lui Lane. Se lăsă pe spate în 
fotoliu, îşi rezemă capul de spătar privind fix în tavan. 

— S-a terminat, murmură el. E moartă, nu-i aşa? 

Nu primi răspuns. 

La ora zece, Lane se ridică şi spuse: 

— OK. Acum ne mişcăm. Căutăm şi distrugem. O să se 
facă dreptate. Dreptatea noastră. 

Nimeni nu vorbi. 

— Pentru Kate, declamă Lane. Şi pentru Taylor. 

Gregory răspunse: 

— Contează pe mine. 

— Până la capăt, completă Groom, iar ceilalţi încuviinţară 
din cap. 

— Mulţumesc. 

Apoi Lane se aplecă înainte, părând a-şi fi recăpătat 
energiile. Se întoarse către Reacher: 

— Primul lucru pe care l-ai spus când ai intrat în camera 
asta a fost că oamenii mei pot să pornească războiul 
împotriva lor, dar că mai întâi trebuie să-i găsim. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Găsiţi-i! 


Reacher merse la telefonul public pe care-l mai folosise şi 
înainte. Scoase cartea de vizită din pantof şi apelă mobilul 
lui Lauren Pauling. Rosti în receptor: 

— De data asta e de-adevăratelea şi nu se mai întorc. 

Ea răspunse: 

— Poţi să ajungi la Naţiunile Unite într-o jumătate de 
oră? 


Reacher o zări pe Lauren Pauling aşteptându-l pe 
trotuar. Arăta bine. Era cu zece ani mai în vârstă decât el, 
dar bărbatului îi plăcea ce vedea. 

— Am cerut cuiva un serviciu, spuse ea, pornind spre 
Reacher. Ne întâlnim cu un ofiţer de legătură pentru unul 
dintre comitetele ONU. 

— Pe ce temă? 

— Mercenari. Se presupune că suntem împotriva lor. 

— Pentagonul adoră mercenarii. 

— Dar are pretenţia ca mercenarii să se ducă acolo unde 
sunt trimişi. Nu-i place să-şi ocupe timpul cu acţiuni 
colaterale neautorizate. 

— Aşa i-a pierdut Lane pe Hobart şi Knight? Într-o 
acţiune colaterală? 

— Undeva în Africa, confirmă Pauling. 

— Tipul cu care ne vedem ştie amănunte? 

— O parte. E destul de mare în funcţie, dar mai nou. N-o 
să-ţi spună cum îl cheamă şi nici eu nu i-am spus numele 
tău. Asta ne-a fost înţelegerea. 

— OK. 

Telefonul ei sună. Ascultă şi privi în jur. 

— Trebuie să mergem la o cafenea pe 2nd Street, anunţă 
ea. Tipul vine acolo. 

Pauling îl conduse pe Reacher către un separeu din 
fundul cafenelei şi se aşeză în aşa fel încât să poată vedea 
uşa. Reacher se strecură lângă ea. Niciodată nu se aşeza 
decât cu spatele la un perete. Pauling îi făcu semn 


chelneriţei, comandă cafea şi ridică trei degete. Întorcându- 
se, chelneriţa trânti pe masă trei căni mari, grele, maronii. 

Reacher luă o gură de cafea. Fierbinte şi tare. 

Îl ochi pe tipul de la Pentagon chiar înainte ca acesta să 
intre pe uşă. Militar, dar nu neapărat combatant. Poate un 
simplu birocrat. Obişnuit. Nici tânăr, nici bătrân, cu părul 
blond tuns scurt, în costum bleumarin de stofă, ieftin, şi 
cămaşă albă, cravată în dungi, pantofi lustruiţi oglindă. Un 
alt fel de uniformă. 

Tipul se opri şi privi în jur. Nu pe noi ne caută, îşi spuse 
Reacher. Se uită după persoane care-l pot recunoaşte. Dacă 
vede pe cineva, se preface că a primit un telefon şi pleacă. 
Până la urmă, nu e deloc prost individul. 

Dar, în mod evident, omul nu văzuse nimic îngrijorător. 
Se apropie şi se aşeză la masă, în faţa lor. Reacher observă 
că poartă la rever o insignă neagră, cu două pistoale 
încrucişate. 

— Nu am mare lucru pentru voi, îi anunţă. Americanii 
angajaţi ai unor firme particulare, care luptă în străinătate, 
intră în categoria veştilor proaste, mai ales dacă au fost 
trimişi în Africa. Aşa că toată povestea asta nu poate fi 
aflată decât cu aprobare specială. Deoarece lucrurile s-au 
petrecut înainte să vin eu, nu am cum să ştiu prea multe. 

— Unde s-a întâmplat? întrebă Reacher. 

— Nici măcar de asta nu sunt foarte sigur. Burkina Faso 
ori Mali. Istoria obişnuită. Război civil. Un guvern îngrozit, 
o mână de rebeli. O armată pe care nu se poate baza. Aşa 
că guvernul cumpără protecţie de pe piaţa internaţională, 
ce găseşte. 

— În vreuna din ţările astea se vorbeşte franceza? 

— Ca limbă oficială? În amândouă. De ce? 

— Am văzut o parte din bani. Ambalaţi în plastic, cu 
inscripţii în franceză. 

— Cât de mulţi? 

— Mai mulţi decât am câştiga noi doi, împreună, într-o 
viaţă. 


— Dolari americani? 

Reacher încuviinţă din cap. 

— O grămadă de bani. 

Tipul continuă: 

— Povestea care a circulat zice că Edward Lane a luat 
banii şi a fugit. 

— Dar nu toată lumea a scăpat de acolo. 

Individul aprobă: 

— Aşa se pare. În cele din urmă, am primit un raport în 
care scria că doi americani au fost capturați. Un an mai 
târziu am primit şi numele lor. Erau Knight şi Hobart. 

— Mă mir că au rămas în viaţă. 

— Rebelii au învins. Toată lumea care lucrase pentru 
vechiul regim s-a trezit că are belele mari. lar doi americani 
erau adevărate trofee. Aşa că au fost ţinuţi în viaţă. Dar 
torturați fără milă... 

— Ştii cum s-a terminat povestea? 

— Vag. Unul a murit în captivitate, dar celălalt a scăpat, 
după cum susţine Crucea Roşie. Un gest umanitar, la 
insistenţele Crucii Roşii, în cinstea aniversării a cinci ani de 
la lovitura de stat. Au dat drumul unui grup mai mare. Asta 
relativ recent. După aceea, biroul de imigrări înregistrează 
un individ care intră singur în ţară, venind din Africa, cu 
documente emise de Crucea Roşie. În fine, dacă te duci la 
Administraţia pentru Veterani, acolo există un raport 
despre un bărbat proaspăt întors din Africa, care primeşte 
tratament ambulatoriu pentru ceva ce ar semăna cu o boală 
tropicală, plus nişte mutilări despre care au raportat 
Medecins sans Frontieres. 

Reacher întrebă: 

— Care dintre ei a scăpat? 

— Nu ştiu. 

— Am nevoie de numele lui. Şi de adresă, de la 
Administraţia pentru Veterani. 

— Nu-i uşor, spuse individul. Ar trebui să-mi depăşesc cu 
mult atribuţiile. Şi mi-ar trebui un motiv al naibii de bun 


pentru asta. 

Reacher se uită fix la reverul lui şi rosti: 

— Zece-şaij-doi. 

Nicio reacţie. 

Reacher continuă: 

— Aşa că, nu fi jigodie. leşi pe interval, bine? 

Iarăşi, pe faţa tipului nicio expresie. 

— O s-o sun pe doamna Pauling pe mobil, consimţi în cele 
din urmă. Când, nu ştiu. Dar o să obţin ce pot şi cât pot de 
repede. 

Apoi se strecură afară din separeu şi porni direct spre 
uşă. O deschise, făcu la dreapta şi dispăru. 

— Care e treaba cu zece-şaij-doi? întrebă Pauling. 

— Purta o insignă de poliţie militară. Cu asta se ocupă, de 
fapt. În poliţia militară, 10-62 e codul radio pentru ofițer în 
primejdie, solicit ajutor urgent. Aşa că o să ne ajute. 

— Atunci poate că nu va trebui s-o iei de la capăt. 

— Poate. Dar mi s-a părut cam timid. Eu unul aş fi dat 
imediat o spargere la fişetul cuiva. 

— Poate că de-asta el a promovat şi tu nu. 

— Un individ timid ca el n-o să fie niciodată promovat. 

— Poftim? E deja general de brigadă, spuse Pauling. 

— Băiatul ăsta? Cam tânăr, nu? 

— Nu, tu eşti cam bătrân. Totul e relativ. 

Reacher schimbă subiectul: 

— În dimineaţa asta, NYPD a găsit plutind pe râu un 
cadavru neidentificat. Bărbat, alb, la vreo patruzeci de ani. 
Lane a primit un telefon. 

— Taylor? 

— Aproape sigur. 

— Ce urmează? 

— Lucrăm cu ce avem, spuse Reacher. Adoptăm teoria că 
ori Hobart, ori Knight s-a întors acasă cu sufletul plin de 
ură. 

— Cum procedăm? 


— Muncim pe brânci. N-am de gând să aştept până 
primim ceva de la Pentagon. 

— Vrei să vorbim? Am fost cândva investigator. Gândeşte 
cu voce tare. Ce nu se potriveşte din ce avem? 

— Abordarea iniţială. Asta nu se leagă. 

— Altceva? 

— Totul. 

— E prea mult, spuse Pauling. la-o pe bucățele. 

— OK, admise Reacher. Am coborât din BMW-ul negru 
imediat după ce Burke mutase geanta în Jaguar şi am fost 
uimit cât de repede ajunsese străinul la maşină. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Că aştepta chiar acolo, pe stradă. 

— Dar n-ar fi riscat? Dacă e Hobart sau Knight, Burke |- 
ar fi recunoscut într-o clipă. 

— Poate se ascundea în intrarea vreunei clădiri. 

— De trei ori la rând? A folosit acelaşi hidrant în trei 
situaţii diferite. Ar fi fost greu să găsească o acoperire 
potrivită de fiecare dată. Am făcut treaba asta de multe ori. 
Inclusiv într-o noapte foarte specială, acum cinci ani... 

Reacher o întrerupse: 

— Nu te mai învinovăţi. 

Dar în sinea lui îşi spuse: Acoperire potrivită. Şi mai- 
nainte gândise: Tot acolo, la acelaşi nenorocit de hidrant? 

Lăsă jos cana de cafea, încet, atent, apoi cuprinse mâna 
stângă a femeii. Ridicând-o, i-o sărută cu gingăşie. Degetele 
ei erau răcoroase, subţiri şi parfumate. 

— Mulţumesc, spuse. Mulţumesc foarte mult. 

— Pentru ce? 

— A folosit de trei ori la rând un hidrant. De ce? Pentru 
că un hidrant garantează aproape întotdeauna o porţiune 
de trotuar liberă. Dar a folosit acelaşi hidrant de fiecare 
dată. De ce? Pentru că îi plăcea hidrantul ăla. Dar ce face ca 
un hidrant să fie mai „plăcut” decât altul? 

— Ce? 


— Nimic, spuse Reacher. Ce avea tipul în acel loc era o 
poziţie avantajoasă. Îi trebuia o acoperire discretă, pe care 
să se poată baza şi noaptea târziu, şi dimineaţa devreme, şi 
la orele de vârf. Dacă mergem pe Sixth Avenue, o să ne dăm 
seama care era acoperirea. Poate că cineva l-a văzut. 

Reacher şi Pauling luară un taxi, care îi duse spre sud, 
până la Houston Street, şi apoi spre vest, până pe Sixth. 
Coborâră în colţul dinspre sud-est şi priviră cerul gol, acolo 
unde fuseseră cândva Twin lowers. Se întoarseră spre 
nord, iar în faţă îi lovi briza caldă, plină de praf şi murdărie. 

— Arată-mi faimosul hidrant, spuse Pauling. 

Merseră pe jos până ajunseră în dreptul lui, exact la 
mijlocul cvartalului. Gros, scund, pătrăţos. Pauling rămase 
în picioare lângă el. 

— Unde s-ar gândi mintea unui militar să se ascundă? 
întrebă femeia. 

Reacher recită: 

— Soldatul ştie că un punct de observaţie satisfăcător 
oferă o perspectivă frontală neîntreruptă şi securitate 
adecvată în flancuri şi în spate. Ştie că trebuie să-i ofere 
protecţie faţă de fenomenele naturale şi să-l ascundă de 
privitori. Ştie că trebuie să existe o probabilitate 
mulţumitoare de a-l ocupa fără a fi deranjat pe întreaga 
durată a operaţiunii. 

— Şi care ar fi durata operaţiunii? 

— Să zicem o oră, maximum, de fiecare dată. 

— Cum s-au întâmplat lucrurile prima şi a doua oară? 

— Străinul l-a urmărit pe Gregory parcând maşina, apoi 
l-a urmat pe jos, până pe Spring Street. 

— Deci nu aştepta în interiorul clădirii abandonate? 

— Nu, dacă lucra singur. 

— Cu toate astea, a folosit uşa din spate. 

— Cel puţin a doua oară, da. 

— Am stabilit fără urmă de îndoială că lucra singur? 

— Numai unul dintre ei s-a întors viu. 

— Deci unde îşi avea punctul de observaţie? 


— La vest de aici, spuse Reacher. În locul lui, eu mi-aş fi 
dorit să pot vedea în linie dreaptă. Nu pieziş. La o distanţă, 
să zicem, de până la treizeci de metri. 

— Peste drum? 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Pe la jumătatea cvartalului, în cel mai rău caz puţin 
mai la nord sau puţin mai la sud. 

— Atunci stabileşte nişte limite. 

— Un arc de cel mult patruzeci şi cinci de grade. Asta 
înseamnă douăzeci şi ceva de grade spre nord şi douăzeci şi 
ceva de grade spre sud. Rază maximă, treizeci de metri. 

Pauling se întoarse spre bordură. Întinse braţele în faţă, 
la patruzeci şi cinci de grade, cu palmele ridicate. Examină 
ceea ce se vedea în spaţiul dintre braţe. În total, cinci 
stabilimente. Cele trei din mijloc puteau fi luate în calcul, pe 
când cel dinspre nord şi cel dinspre sud erau marginale. 
Mâna ei stângă arăta către o florărie. Lângă ea, cafeneaua 
preferată a lui Reacher. Apoi un atelier de înrămat tablouri. 
Apoi un magazin de vinuri. Mâna ei dreaptă arăta către o 
farmacie. 

— O florărie nu i-ar fi de folos, spuse femeia. N-ar fi 
deschisă la unsprezece patruzeci seara. 

Reacher nu comentă. 

— Magazinul de vinuri era probabil deschis atunci, 
adăugă ea. Dar nu şi la şapte dimineaţa. 

Reacher conchise: 

— Nu poţi să pierzi vremea într-o florărie sau într-un 
magazin de vinuri câte o oră de fiecare dată. Până şi la 
cafenea ar fi fost destul de riscant. De trei ori, pe perioade 
destul de lungi... Cineva şi-ar fi amintit de el. 

— Se poate să fi stat pur şi simplu pe stradă? 

— Nu ar fi fost apărat de intemperii şi nu s-ar fi putut 
ascunde. Cu atât mai puţin de trei ori la rând. În partea 
asta de oraş, ar fi riscat să fie arestat ca dealer de droguri. 
Sau ca terorist. 

— Atunci unde a stat? 


— Suficient de sus. Un puşcaş marin din trupele de 
recunoaştere caută să aibă o perspectivă neîntreruptă. Şi 
asta nu se poate garanta la nivelul străzii. Oricând se poate 
întâmpla să-i parcheze în faţă un camion de aprovizionare. 

Încă o dată Lauren Pauling se întoarse cu faţa spre 
bordură şi-şi desfăcu braţele, de data aceasta ridicate. 
Delimitau etajele superioare ale aceloraşi cinci clădiri. 

— De unde a venit prima oară? întrebă ea. 

— De la sud de mine, spuse Reacher. Dinspre dreapta. Eu 
stăteam cu faţa spre nord-est, la ultima masă, acolo. Dar 
atunci se întorcea din Spring Street. Nu am cum să ştiu de 
unde pornise. 

— Dar ultima dată, după ce Burke a lăsat geanta, trebuie 
să fi venit direct de la punctul lui de observaţie, nu? 

— Era deja aproape de maşină când l-am văzut. 

— Din ce direcţie? 

— De fapt, cam din aceeaşi ca şi prima oară. 

Pauling îşi mută mâna dreaptă mai la sud şi tăie aerul 
puţin mai la stânga de masa dinspre capătul cafenelei. 
Astfel, vederea se restrângea la jumătate din clădirea cu 
florăria şi cea mai mare parte a clădirii în care se afla 
cafeneaua. Deasupra florăriei, pe trei etaje, ferestrele 
aveau jaluzele verticale, iar pe pervazuri se zăreau 
imprimante şi teancuri de hârtii. 

— Clădire de birouri, spuse Pauling. 

Deasupra cafenelei, alte trei rânduri de ferestre, 
acoperite care cu ţesături indiene, care cu perdele din 
dantelă, care cu bucățele de sticlă colorată atârnate pe 
sfori. Una dintre ferestre nu era acoperită. Alta era 
camuflată cu ziare. 

— Apartamente de locuit, spuse Pauling. 

Între florărie şi cafenea era o uşă albastră, ceva mai 
retrasă în interior. La stânga ei - un interfon argintiu, cu 
butoane şi etichete cu nume. Reacher gândi cu voce tare: 

— Cineva care iese pe uşa aia şi se îndreaptă către 
hidrant ar trebui să traverseze drumul pe direcţia nord-est, 


nu? 
Pauling exclamă: 
— L-am găsit! 


Interfonul argintiu de lângă uşa albastră avea şase 
butoane negre, aliniate vertical. Primul nume era Kublinski, 
scris foarte îngrijit, cu cerneală decolorată. Butonul cel mai 
de jos corespundea, evident, soneriei din locuinţa 
superintendentului, şi pe el era mâzgălit Super cu carioca 
neagră. Cele patru butoane din mijloc nu erau etichetate. 

— Chirii mici, spuse Pauling. Închirieri pe termen scurt. 
Persoane în trecere. Cu excepţia doamnei sau domnului 
Kublinski. 

— Care probabil că s-a mutat în Florida acum cincizeci 
de ani, opină Reacher. Să încercăm la administrator? 

Pauling aprobă din cap şi apăsă cu unghia elegantă 
butonul pe care scria Super Îi răspunse o izbucnire de 
zgomote distorsionate. 

— Agenţi federali, strigă Pauling. 

Ceea ce era oarecum adevărat. 

Urmară alte zgomote în difuzor şi, câteva momente mai 
târziu, uşa se deschise, scoțând la iveală un bărbat înalt şi 
slab, având pe cap o căciuliţă neagră tricotată. 

— Da, ce doriţi? spuse el, cu un pronunţat accent rusesc. 

Pauling îi flutură cartea de vizită pe sub ochi. 

— Vorbeşte-ne despre cel mai recent chiriaş al tău, îi 
ceru ea. 

— Numărul 5, spuse omul. Acum o săptămână. A venit în 
urma unui anunţ în Village Voice. 

— Vrem să vedem apartamentul. 

— Nu sunt sigur că trebuie să vă las, îngăimă individul. În 
America există nişte reguli... 

— Securitatea naţională, se răsti Reacher. Alte reguli nu 
mai simt în America. 

Omul ridică din umeri. Se îndreptă spre scări. Reacher şi 
Pauling îl urmară. Se simţea mirosul de cafea intrând prin 


pereţi, de la cafenea. Nu existau apartamente cu numărul 1 
sau 2. Prima uşă la care ajunseră purta numărul 4, în 
spatele clădirii, la baza scării. Pe acelaşi etaj era şi numărul 
3, la capătul unui coridor ce ducea spre partea din faţă. 
Numărul 5 se afla exact deasupra, la etajul al doilea, cu 
vedere spre est, peste stradă. Pauling îi aruncă o privire lui 
Reacher, iar acesta încuviinţă din cap. 

— Apartamentul care nu are nimic la fereastră, îi şopti el. 

Ajunşi la etajul al doilea, trecură pe lângă apartamentul 
cu numărul 6 şi se îndreptară către numărul 5. Aroma de 
cafea se estompase, fiind înlocuită de mirosul universal al 
holurilor de bloc, de legume fierte. 

— E acasă? întrebă Reacher. 

Administratorul clătină din cap. 

— Nu l-am văzut decât de două ori. Mai mult ca sigur 
acum e plecat. Am trecut adineauri prin toată clădirea, am 
reparat niscai ţevi. 

Alese o cheie de pe inelul de la centură. Descuie uşa, o 
împinse ca să se deschidă şi se trase un pas înapoi. 

Apartamentul era complet gol. 

Cu excepţia unui singur scaun. Genul de obiect care se 
găsea de vânzare pe trotuarele din Bowery, unde dealerii 
desfăceau bunurile confiscate din restaurantele 
falimentare. Scaunul era aşezat în faţa ferestrei, întors spre 
nord-est. 

Reacher se apropie şi se aşeză. Hidrantul de pe trotuar 
se afla exact în faţa lui. Se ridică şi se întoarse în loc. Văzu o 
uşă care se încuia. Văzu trei pereţi masivi. Soldatul ştie că 
un punct de observaţie satisfăcător oferă o perspectivă 
frontală neîntreruptă şi securitate adecvată în flancuri şi în 
spate. Ştie că trebuie să-i ofere protecţie față de 
fenomenele naturale şi să-l ascundă de privitori. Ştie că 
trebuie să existe o probabilitate mulțumitoare de a-l ocupa 
fără a fi deranjat pe întreaga durată a operațiunii. 

Reacher i se adresă administratorului: 

— Povesteşte-ne despre chiriaşul ăsta. 


— Nu poate să vorbească, spuse omul. 

— Cum adică, e mut? 

— Nu din naştere. În urma unei traume. 

— Adică a amuţit dintr-un şoc? 

— Nu emoţional, preciză administratorul. Fizic. Nu 
comunica decât scriind într-un carnet. A scris că a fost rănit 
în serviciul militar. Dar nu avea nicio cicatrice vizibilă. Apoi, 
şi-a ţinut gura închisă tot timpul. De parcă s-ar fi jenat să 
văd eu ceva anume. Atunci mi-am amintit de o întâmplare 
petrecută în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. 

— Anume? 

— Eu sunt rus. Am fost blestemat să servesc Armata 
Roşie în Afghanistan. O dată, un trib ne-a trimis înapoi un 
prizonier, ca avertisment. Îi tăiaseră limba. 


Administratorul îi duse pe Reacher şi Pauling jos, în 
apartamentul lui din subsol. Deschise un dulap şi scoase 
contractul de închiriere al apartamentului 5. Fusese 
încheiat exact cu o săptămână în urmă, fiind semnat de un 
anume Leroy Clarkson. Care, aşa cum se putea bănui, era 
un nume inventat. Leroy şi Clarkson se chemau primele 
două străzi ce se deschideau din şoseaua West Side la nord 
de Houston Street, la doar câteva cvartale distanţă. 

— Nu i-ai cerut un act de identitate? întrebă femeia. 

— Numai dacă ar fi plătit cu cec, spuse intendentul. Dar 
tipul a plătit cu bani gheaţă. 

Semnătura era indescifrabilă. 

Administratorul le oferi o descriere fizică a chiriaşului, 
care nu făcea decât să o confirme pe cea a lui Reacher. 
Spre patruzeci de ani, alb, talie medie, fără barbă sau 
mustață. Jeanşi, cămaşă albastră, şapcă de baseball, pantofi 
de sport, toate purtate şi părând confortabile. 

— Pentru cât timp a plătit? 

— O lună. E minimum. Apoi se poate prelungi contractul. 

— Tipul nu se mai întoarce, îl asigură Reacher. Poţi să 
suni imediat la Village Voice. Spune-le să-ţi publice din nou 


anunţul. 

Reacher şi Pauling ieşiră pe uşa albastră şi se opriră la 
cafenea, să bea un espresso. Femeia spuse: 

— Aşadar, nu lucra singur. Pentru că n-ar fi avut cum să 
dea telefoanele. 

Reacher nu răspunse. Ea continuă: 

— Povesteşte-mi despre vocea pe care ai auzit-o. 

— Era a unui american. Maşinăria nu putea să mascheze 
cuvintele, cadenţa şi ritmul. Omul avea răbdare. Inteligent, 
stăpân pe situaţie, imperturbabil. Cunoştea geografia 
oraşului. Posibil militar, după unele expresii. l-a cerut lui 
Burke să-şi spună numele, ceea ce sugerează că e 
familiarizat cu echipa lui Lane sau că încerca să-l testeze cu 
un detector de minciuni. Distorsiuni serioase ale vocii. Dar 
am avut sentimentul că nu e în vârstă, după lejeritatea 
vocii. 

— Lipsit de griji şi stăpân pe situaţie... Pare a fi vioara- 
ntâi în afacere. Nu un subordonat. 

Reacher aprobă din cap. 

— Bună observaţie. 

— Cine dracu' să fie? 

— Dacă amicul tău de la Pentagon nu ne-ar fi zis altceva, 
aş fi pus pariu că sunt Hobart şi Knight, amândoi în viaţă, 
împreună, colaborând. 


— Dar nu pot i... 

— Deci, oricare dintre ei s-ar fi întors, şi-a ales un nou 
partener. 

— Unul în care are încredere, spuse Pauling. Şi l-a găsit 
rapid. 


Reacher privi către hidranti. 

— O telecomandă ar funcţiona oare la distanţa asta? 
întrebă el. 

— Pentru o maşină? Poate. De ce? 

— După ce Burke a lăsat geanta cu bani, am auzit un 
sunet ca de portiere încuindu-se. Probabil că tipul a dat 
comanda de sus, din cameră. Probabil că urmărea scena de 


la fereastră. N-a vrut să lase banii într-o maşină descuiată 
nicio clipă mai mult decât era absolut necesar. 

— De bun-simţ. 

— Dar ştii ce nu e de bun-simţ? De ce era el acolo, sus, şi 
nu celălalt tip? De ce să se ducă să închirieze apartamentul 
acela care nu poate să vorbească? Oricine intră în contact 
cu el nu-l uită prea uşor. Şi la ce foloseşte un punct de 
observaţie? Pentru comandă şi control, nu? Dar individul 
ăsta nu poate nici măcar să sune pe un celular. 

— SMS-uri, sugeră Pauling. Poţi să trimiţi mesaje scrise 
pe celular. 

— OK, admise Reacher. Însă tot nu pricep de ce s-a dus 
tipul care nu poate vorbi să trateze cu administratorul 
clădirii. 

— Nici eu nu pricep, mărturisi femeia. 

Un moment de tăcere. 

— Şi acum ce facem? întrebă Pauling. 

— Muncă grea, răspunse Reacher. Eşti dispusă la asta? 

— Mă angajezi? 

— Nu, te oferi voluntar. Pentru că, dacă facem treaba ca 
la carte, o să afli şi ce s-a întâmplat cu Anne Lane acum 
cinci ani. Şi o să poţi dormi liniştită noaptea. 

— Doar dacă nu aflu că acum cinci ani a fost de- 
adevăratelea. Atunci s-ar putea să nu mai dorm niciodată. 

— Viaţa e un joc de noroc, decretă Reacher. Altfel nici n- 
ar fi aşa amuzantă. 

Pauling rămase tăcută vreme îndelungată. 

— OK decise ea. Mă ofer voluntar. 

Reacher spuse: 

— Atunci du-te şi sâcâie-l din nou pe amicul nostru 
sovietic. Fă rost de scaunul ăla. Îl ducem în Bowery, să 
aflăm de unde provine. Poate l-a cumpărat partenerul cel 
nou. Poate cineva îşi aduce aminte de el. 


Reacher căra scaunul într-o mână ca pe o sacoşă, 
îndreptându-se spre est, împreună cu Pauling. La sud de 


Houston Street, Bowery era organizat ca o înlănţuire de 
zone comerciale. Un şir de magazine. Se găseau acolo 
articole electrice, echipamente de birou uzate, aparatură 
pentru bucătărie, mobilă de restaurant. Lui Reacher îi 
plăcea Bowery. 

Pune marfa cea mai bună în vitrină e mantra 
comercianților. Dar în Bowery, vitrinele păreau mai puţin 
importante decât ce era expus pe trotuar. Iar scaunul din 
mâna lui Reacher nu făcea parte din „marfa bună”. Aşa că 
el şi Pauling se strecurară prin uşi înguste şi priviră 
obiectele prăfuite dinăuntru. Văzură o mulţime de scaune. 
Niciunul nu părea prea confortabil. 

În al patrulea magazin găsiră ce căutau. 

Era un magazin mare, cu mobilă de restaurant cromată 
în partea din faţă, şi o gaşcă de proprietari chinezi 
aşteptând în spate. Dincolo de scaunele de bar, capitonate 
în culori ţipătoare, de pe trotuar, în interior zăceau maldăre 
de mese vechi şi seturi de scaune îngrămădite unul peste 
altul, şase câte şase. În spatele lor, atârnate pe perete, 
văzură două scaune identice cu obiectul din mâna lui 
Reacher. 

— Punct ochit, punct lovit, spuse Pauling. 

Reacher merse cu scaunul în mână până la chinezul 
aşezat în spatele unei mese. 

— Ai vândut scaunul ăsta! Acum vreo săptămână. 

Îl ridică să i-l arate, apoi făcu semn din cap către 
peretele pe care atârnau celelalte două exemplare. 

— Cinci dolari, spuse chinezul. 

— Nu m-ai înţeles. Nu vreau să-l cumpăr. Şi tu nu poţi să- 
| vinzi, pentru că nu e altău. Vreau să ştiu cui i l-ai vândut. 

Bătrânul chinez zâmbi. 

— Ba te înţeleg foarte bine. Vrei informaţii despre 
cumpărătorul scaunului. Şi eu îţi spun că orice informaţie 
are un preţ. În cazul ăsta, preţul e de cinci dolari. 

— Cine l-a cumpărat, acum o săptămână? 

— Cinci dolari. 


— Doi jumate plus scaunul. 

— Scaunul o să-l laşi oricum. Te-ai săturat să-l cari după 
tine. 

— Aş putea să-l las în magazinul de alături. 

Pentru prima oară, ochii chinezului se mişcară. Se uită 
spre scaunele agăţate pe perete. Reacher şi-l închipui 
gândind: Un set de trei e mai bun decât o pereche. 

— Patru dolari şi scaunul, spuse chinezul. 

— Trei şi scaunul. 

— Trei jumate şi scaunul. 

— Băieți, vă rog, interveni Pauling. 

Deschise poşeta şi scoase un portofel negru burduşit, din 
care smulse o hârtie de zece dolari, nou-nouţă, dintr-un 
teanc gros cât o carte. 

— Zece dolari, spuse ea. Şi afurisitul de scaun. Aşa că dă- 
i drumul, arată-ne că le meriţi. 

— Nu putea vorbi, începu bătrânul. Tipul făcea ca un 
peşte pe uscat. 

— Cum arăta? întrebă Reacher. 

Bătrânul chinez se lansă într-o descriere identică celei pe 
care le-o oferise administratorul rus. După care se întoarse 
către Pauling şi întrebă: 

— Vă foloseşte informaţia mea? 

— Poate, spuse Pauling. Dar nu aduce nimic nou. 

— Îmi pare rău, oftă chinezul. Poţi să păstrezi scaunul. 

— M-am săturat să-l tot car după mine, bombăni 
Reacher. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Poţi să-l laşi aici. 

Pauling îl trase pe Reacher afară. Ultima oară când 
văzură scaunul, un tip îl agăţase în vârful unei prăjini şi îl 
suia pe perete, lângă fraţii lui. 

— O luăm de la capăt! exclamă Pauling. 

— Nu are logică, zise Reacher. De ce să-l trimită pe tipul 
care nu vorbeşte, ca să-l vadă toată lumea? 

— Probabil că amicul lui are ceva şi mai ieşit din comun. 


— Nici nu vreau să mă gândesc ce ar putea fi... 

— Lane i-a abandonat pe oamenii ăştia doi. De ce îl ajuţi? 

— Nu-l ajut pe el. De-acum, totul e pentru Kate şi fetiţă. 

— Sunt moarte. 

— În cazul ăsta, trebuie răzbunate. Pentru că nu era 
războiul lor. Dacă Hobart sau Knight l-ar fi atacat direct pe 
Lane, aş fi stat probabil pe margine, aplaudându-i. Dar n-au 
procedat aşa. Le-au atacat pe Kate şi Jade. Şi din două 
lucruri rele nu iese unul bun. 

— Nici din trei lucruri rele. 

— Ba în cazul ăsta, da, replică bărbatul. 

— Tu nu le-ai cunoscut pe Kate şi Jade... 

— Le-am văzut în fotografii. A fost de-ajuns. 

— Nu mi-ar plăcea să-mi fii duşman, reflectă Pauling. 

— Nu, aprobă Reacher. Nu ţi-ar plăcea deloc. 


Celularul lui Pauling trebuie să fi vibrat, pentru că îl 
scoase din buzunar înainte ca Reacher să-l audă sunând. 

Se opri pe trotuar şi-şi spuse numele tare, contracarând 
zgomotul străzii, apoi ascultă cam un minut. Mulţumi şi 
închise. 

— Informaţii concrete. Lucrurile s-au petrecut în Burkina 
Faso, numită anterior Volta Superioară. O fostă colonie 
franceză. Populaţie, treisprezece milioane, cu un PIB cam 
un sfert din averea lui Bill Gates. 

— Dar cu destule lichidităţi cât să-i angajeze pe Lane şi 
echipa lui? 

— Nu, după părerea sursei mele, spuse Pauling. Acolo au 
fost capturați Hobart şi Knight, dar nu există nicio dovadă a 
angajării lui Lane de către guvernul local. 

— Avem nevoie de un nume. O să trebuiască să încercăm 
ceva de capul nostru. Omul îşi spune Leroy Clarkson. Poate 
fiindcă acolo locuieşte. 

— Pe lângă Clarkson sau Leroy? 

— Un tip care făcea bani frumoşi înainte de a sta cinci ani 
într-o puşcărie africană nu-i exclus să fi avut un apartament 


în zona aia. 

Pauling dădu din cap aprobator. 

— Ar trebui să trecem pe la biroul meu. Să aruncăm o 
privire în cartea de telefon. 

Erau câţiva Hobart şi o jumătate de pagină de Knight în 
Pagini Albe din Manhattan, însă niciunul nu stătea în 
cartierul care să justifice pseudonimul Leroy Clarkson. 

Pauling avea şi alte baze de date, dar nicăieri nu apărea 
vreun Knight sau Hobart suspect. 

— A lipsit cinci ani, spuse ea. Practic, a dispărut de pe 
faţa pământului. Telefon deconectat, utilităţi tăiate, chestii 
din astea... 

— Probabil, confirmă Reacher. Dar nu neapărat. Indivizii 
ăştia sunt obişnuiţi cu plecările neaşteptate. De obicei, fac 
aranjamente pentru plăţi automate. 

— Conturile lui bancare trebuie să se fi golit între timp. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Oricum, probabil că stătea cu chirie. Proprietarul i-o fi 
scos lucrurile în stradă de mult... 

— Atunci, ce facem? 

— Aşteptăm. Îl aşteptăm pe amicul tău, birocratul. Numai 
dacă nu îmbătrânim şi murim înainte să ne caute. 

Dar peste o clipă telefonul lui Pauling sună iar. Ascultă un 
minut, apoi închise. 

— Iată că n-am îmbătrânit prea tare. 

— Ce ţi-a spus? 

— Hobart, rosti ea. Hobart s-a întors. 


Capitolul 6 


Reacher întrebă: 

— Prenumele? 

Pauling răspunse: 

— Clay. Clay James Hobart. 

Reacher întrebă: 

— Adresa? 

Pauling răspunse: 

— Aşteptăm un răspuns de la Administraţia pentru 
Veterani. 

— Până atunci, hai să ne apucăm iar de căutat în cărţile 
de telefon. 

— Nu le păstrez pe cele vechi. Categoric n-am nimic de 
acum cinci ani. 

— S-ar putea să aibă ceva rude aici. La cine altcineva să 
se întoarcă? 

— Erau şapte Hobart în cartea de telefon. 

— Sună-i pe toţi, spuse Reacher. Prefă-te că eşti un 
hârţogar de la Administraţia pentru Veterani şi ai de 
rezolvat o încurcătură în documente. 

Celularul lui Pauling sună din nou. Tipul de la Pentagon 
venea cu informaţii noi. Ea notă totul într-un carnet. 

— Adresa lui Hobart? o întrebă Reacher. 

— Nu încă. Administraţia pentru Veterani se codeşte. 

— Atunci, ce avea pentru noi? 

— Lane e pe lista neagră oficială a Pentagonului, anunţă 
Pauling. 

— De ce? 

— Ştii în ce a constat operaţiunea Cauza Dreaptă? 

— Din Panama, completă Reacher. Împotriva lui Manuel 
Noriega. Acum mai bine de cincisprezece ani. Am fost acolo, 
pentru scurt timp. 


— Şi Lane a fost. Pe vremea aia era încă în uniformă. S-a 
descurcat foarte bine. Acolo şi-a câştigat gradul de colonel. 
Apoi a luptat în primul război din Golf, după care a 
demisionat, în condiţii neclare. Dar nu suficient de neclare 
pentru ca Pentagonul să nu-l angajeze în calitate de 
contractor privat. L-a trimis în Columbia. S-a dus acolo cu 
cei dintâi membri ai echipei actuale, să lupte împotriva 
unuia din cartelurile drogurilor. A luat banii guvernului ca 
s-o facă, dar, odată ajuns, a înhăţat şi banii cartelului, 
pentru a anihila în schimb un cartel rival. Pentagonul nu s-a 
supărat foarte tare, deoarece un cartel e la fel de rău ca 
altul, dar nici n-a mai avut încredere în Lane ulterior. Aşa că 
nu l-a mai angajat niciodată. 

— Oamenii lui spun că au fost în Irak şi în Afghanistan. 

Pauling aprobă din cap. 

— Însă doar ca subcontractori. Pentagonul a angajat pe 
cineva de încredere, iar acel cineva i-a aruncat şi lui Lane 
un os de ros. După povestea din Columbia, Lane a trăit din 
firimiturile de la mesele altora. La început, firimituri mari, 
dar care s-au micşorat din ce în ce. Competiţia e tot mai 
acerbă. Se pare că s-a îmbogăţit atunci, în Africa, dar ce i-a 
rămas de acolo reprezintă tot capitalul pe care-l mai are. 

— Şi în Burkina Faso era tot subcontractor? întrebă 
Reacher. 

— Foarte posibil. Altfel de ce nu apare în scripte ca 
personajul principal? 

— Guvernul nostru a fost implicat? 

— Aşa cred. Amicul meu pare uşor tensionat. 

Reacher clătină din cap. 

— De asta ne ajută, aşa-i? Nu e vorba de un poliţist care-l 
ajută pe alt poliţist. E vorba de autorităţi care încearcă să 
controleze situaţia. E vorba de cineva care a hotărât să ne 
livreze discret câte o informaţie, încât noi să nu ne apucăm 
să facem săpături şi să atragem atenţia în mod public. 

Pauling nu comentă. Apoi telefonul ei sună din nou. 
Ascultă timp de cincisprezece secunde, scrise în carnet 


simbolul dolarului, apoi două cifre, apoi şase zerouri. 
Închise telefonul. 

— Douăzeci şi unu de milioane de dolari, spuse ea. În 
bani lichizi. Atât a obţinut Lane în Africa. 

— Ai avut dreptate. Firimituri zdravene! 

Pauling aprobă. 

— Toată afacerea a costat o sută cinci milioane de dolari 
americani, din rezerva centrală a guvernului lor. 

— OK, spuse Reacher. Cât înseamnă jumătate din 
douăzeci şi unu? 

— Zece şi jumătate. 

— Exact. Răscumpărarea pentru Kate a fost exact 
jumătate din plata primită în Burkina Faso. Chiar mi se 
părea o sumă ciudată, dar acum începe să aibă sens. Lane 
probabil că a luat jumătate, ca profit personal. Aşa că 
Hobart s-a întors acasă şi a decis că, pentru suferinţele 
îndurate, e îndreptăţit la partea lui Lane. 

— Rezonabil, admise Pauling. 

— Eu aş fi vrut mai mult de atât, comentă Reacher. Aş fi 
vrut totul. 

Telefonul sună iar. De data aceasta, Pauling scrise trei 
rânduri. 

— Avem adresa, anunţă ea. Stă cu sora lui. Într-un 
apartament de pe Hudson Street, care pun pariu că e în 
clădirea dintre Clarkson şi Leroy. 

— O soră căsătorită, opină Reacher. Altfel i-am fi găsit 
numele în cartea de telefon. 

— Văduvă. Probabil că a păstrat numele soţului. 

Sora văduvă se numea Dee Marie Graziano şi figura în 
cartea de telefon la adresa de pe Hudson. Pauling intră într- 
o bază de date a plătitorilor de impozite. 

— Chirie controlată de stat, citi ea. Stă acolo de zece ani. 

Copie numărul de asigurări sociale al lui Dee Marie şi îl 
introduse într-o altă bază de date. 

— Are treizeci şi opt de ani. Venituri modeste. Lucrează 
când şi când. Soţul ei a fost tot puşcaş marin. A murit acum 


trei ani. 

Pauling deschise Google şi tastă Dee Marie Graziano. Se 
uită la rezultatele căutării, dar ceva de acolo o determină să 
renunţe. Intră în schimb în Lexis Nexis. Ecranul se umplu 
de o întreagă listă de citaţii. 

— Ia uită-te la asta! A dat în judecată guvernul, 
Departamentul de Stat şi Departamentul Apărării. 

Pauling apăsă pe butonul pentru imprimare şi îi întinse 
lui Reacher câteva foi. Timp de cinci ani, Dee Marie 
Graziano dusese o campanie susţinută pentru a afla ce i se 
întâmplase fratelui ei, Clay James Hobart. O campanie 
lungă şi amară. 

— Era încrâncenată, conchise Pauling. Nu ţi se pare? 

— Ca Patti Joseph, spuse Reacher. Parc-ar fi surori... 

— După un an, cei de la Pentagon au aflat că Hobart e 
viu, ba şi unde se găsea. Dar timp de patru ani au păstrat 
tăcerea. Au lăsat-o pe biata femeie să se chinuie. 

— Oricum, ce ar fi putut ea să facă? Să lase baltă totul şi 
să plece în Africa, să-l salveze, aşa, de una singură? Să-l 
aducă înapoi ca să fie acuzat de uciderea Annei Lane? 

— N-au existat niciodată probe împotriva lui. 

Pauling tăcu brusc. 

— Ce e? întrebă Reacher. 

— Am stabilit că Hobart şi-a luat un nou partener, nu? 
Imediat ce s-a întors din Africa. Un partener în care avea 
încredere. N-ar putea fi sora lui? E oare posibil ca vocea pe 
care ai auzit-o la telefon să fi fost o voce de femeie? Ai spus 
că avea un fel de lejeritate... 

Reacher dădu din cap. 

— Da, chiar aşa am spus. 

— Ca o voce de femeie? 

— Posibil. Gregory susţinea că în Hamptons a venit în 
vizită o femeie. O tipă grasă. A stat de vorbă cu Kate. 

— Poate că a fost Dee Marie. Poate că cerea bani. Poate 
că doamna Lane i-a dat cu flit, şi asta a fost picătura care a 
umplut paharul. 


— Aici e vorba de mai mult decât de bani. 

— Dar asta nu înseamnă că nu e vorba şi de bani, replică 
Pauling. Partea lui Dee Marie ar însemna mai bine de cinci 
milioane de dolari. Ar putea considera-o un fel de 
compensație. Câte un milion de dolari pentru fiecare an cât 
a fost minţită. Pentru cinci ani de dat cu capul de pereţi. 

— Posibil, spuse Reacher din nou. 

Pauling luă de pe un raft ghidul oraşului şi verifică 
adresa de pe Hudson Street. 

— E la sud, între Vandam şi Charlton. Nu între Clarkson 
şi Leroy. Dar e la numai un sfert de oră de aici. 

— Au mâinile pătate de sânge şi buzunarele pline cu 
bani, Pauling! Trebuie să fie de mult în insulele Cayman. 

— Atunci, ce facem? 

— Pornim spre Hudson Street şi tragem nădejde că urma 
nu s-a răcit de tot. 


Reacher şi Pauling erau în inferioritate, pentru că 
niciunul dintre ei nu avea armă, iar Hobart o întâlnise pe 
agentă de două ori imediat după dispariţia Annei Lane. La 
acea vreme, Pauling discutase îndelung cu întreaga echipă 
a lui Lane. Pe de altă parte, convingerea lui Reacher că 
apartamentul din Hudson Street era gol părea să fie un 
avantaj. 

Nu se zărea niciun portar. Clădirea, o cutie cu cinci 
niveluri, avea o faţadă banală de cărămidă roşie. În uşa 
neagră era încorporat un interfon de aluminiu. Zece 
butoane negre. Alături de 4L scria caligrafic Graziano. 

— Nu există lift, remarcă Pauling. Casa scărilor e pe 
mijloc. Apartamente lungi, înguste, câte două la fiecare etaj. 
4L ar trebui să fie la nivelul patru, pe stânga. 

Reacher apăsă pe toate butoanele, în afară de 4L, şi rosti 
cu o voce încleiată, dar puternică: 

— Nu-mi găsesc cheile. 

Interfonul bâzâi de două ori şi Pauling împinse uşa. 

Intrară. Holul era pe centru, iar scara în dreapta. 


— Acum aşteptăm, şopti Reacher. Cel puţin două 
persoane or să scoată capul, să vadă cine şi-a pierdut 
cheile. 

Sus, deasupra lor, o uşă se deschise în întuneric. Apoi se 
închise la loc. După care se deschise o alta. Peste treizeci de 
secunde se închise şi aceasta. 

— OK, spuse Reacher. Acum putem urca. 

Puse piciorul pe prima treaptă, care scârţâi sonor. 
Pauling porni în urma lui. Traversară holul nivelului trei, se 
întoarseră şi priviră în sus, spre întunericul de la etajul de 
deasupra. Reacher urca scările păşind din două în două 
trepte, ca să reducă la jumătate numărul de scârţâituri. 
Pauling călca pe marginea treptelor, unde lemnul făcea mai 
puţin zgomot. Ajunseră sus. 

Uşa apartamentului AL era vopsită în verde. Cam pe la 
nivelul pieptului lui Reacher se afla un vizor murdar. 

Bărbatul îşi lipi urechea de tocul uşii. Ascultă, apoi se 
îndreptă de spate. 

— E cineva înăuntru, murmură el. Drept înainte. O 
femeie care vorbeşte. Cum zici că e dispus apartamentul? 

— Un hol scurt, răspunse Pauling în şoaptă. Îngust, până 
trece de baie. După care presupun că se deschide livingul. 
Peretele din spate are probabil în partea stângă o fereastră 
care dă spre curtea interioară. Uşa bucătăriei trebuie să fie 
pe dreapta. Bucătăria, în fund de tot. 

Reacher dădu din cap, semn că înţelesese. În cel mai rău 
caz, femeia era în bucătărie, în linie dreaptă faţă de uşa de 
la intrare. În cazul cel mai rău şi mai rău, avea alături de 
ea, pe bufetul din bucătărie, un pistol încărcat. 

— Aşteaptă aici, spuse Reacher. Dacă auzi împuşcături, 
sună la Salvare. Dacă nu auzi, intră şi rămâi la doi metri în 
spatele meu. 

Bărbatul făcu un pas înapoi. Avea un metru nouăzeci şi 
cinci şi cam o sută zece kilograme. Purta 45 la pantofi, ale 
căror tălpi erau din material compozit foarte greu. 'Tocurile, 


făcute din cinci straturi, măsurau peste trei centimetri. 
Fiecare pantof cântărea aproape un kilogram. 

— Fii mai pe fază! mai şopti Reacher. 

Îşi lăsă greutatea pe piciorul din spate, se uită la uşa 
modestă şi se dădu înapoi ca un săritor cu prăjina care 
încearcă să doboare un record. Apoi se lansă. Un pas, doi. 
Călcâiul drept izbi în uşă exact deasupra clanţei, lemnul 
plesni, aerul se umplu de praf, uşa se dădu de perete, iar 
Reacher se avântă înăuntru. Din doi paşi se trezi în mijlocul 
livingului. Acolo se opri fulgerat. Venind din spate, Lauren 
Pauling se lovi de el. 

Apartamentul era dispus exact aşa cum bănuise Pauling. 
În uşa bucătăriei stătea o femeie solidă, îmbrăcată într-o 
rochie simplă de bumbac. Avea părul lung, şaten, pieptănat 
cu cărare pe mijloc. Într-o mână ţinea o cutie de supă, 
desfăcută. Ochii şi gura i se căscaseră de uluială. 

În living, întins pe sofaua uzată, zăcea un bărbat. 

Un bărbat grav bolnav. Emaciat. Fără dinţi. Pielea îi 
lucea, probabil de febră. Nu avea mâini, nici labe la 
picioare. 

Pauling întrebă: 

— Hobart? 

Pe bărbatul de pe sofa părea a nu-l mai surprinde nimic. 
Mişcă din cap şi spuse: 

— Agent special Pauling. Ce plăcere să te văd! 

Avea limbă, aşadar. Vorbea chiar foarte bine. 

Pauling privi către femeie: 

— Dee Marie Graziano? 

— Da, răspunse aceasta. 

Pauling se întoarse din nou spre Hobart: 

— Ce dracu” ţi s-a întâmplat? 

— Africa, răspunse Hobart. Africa mi s-a întâmplat. 

Purta jeanşi noi, ţepeni, de un albastru-închis. Mânecile 
cămăşii şi crăcii pantalonilor fuseseră suflecate ca să lase 
dezgolite cioturile braţelor şi ale picioarelor, care erau unse 


cu alifie. Amputările păreau să fi fost făcute rudimentar şi 
brutal, fără cusături, fără reconstrucţie. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă Pauling din nou. 

— Poveste lungă, răspunse Hobart. 

— Vrem s-o auzim. 

— De ce? FBl-ul a venit să mă ajute? Acum?! 

— Nu sunt în FBI, spuse Pauling. Nu mai sunt. 

— Şi ce eşti acum? 

— Investigator particular. 

Privirea lui Hobart se mută asupra lui Reacher. 

— Dar tu? 

— La fel. Mai mult sau mai puţin. 

— Făceam o supă, bâigui Dee Marie Graziano. 

Pauling spuse: 

— Continuă, te rog. 

Reacher închise uşa sfărâmată cât putu de bine. Când se 
întoarse în living, Pauling încă se uita fix la bărbatul de pe 
sofa. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă ea pentru a treia oară. 

— Mai întâi să mănânce, strigă Dee Marie din bucătărie. 


Femeia se aşeză pe sofa, lângă fratele ei, şi-i dădu supa 
cu lingura. Din când în când, Hobart încerca să ridice una 
din mâinile lipsă, ca să se şteargă la gură. O secundă, pe 
faţă i se aşternea o expresie perplexă, de parcă ar fi fost 
uimit de cât de mult dăinuia amintirea obişnuinţelor fizice 
după ce acestea nu mai erau cu putinţă. 

— Edward Lane, spuse Pauling în cele din urmă. Când L- 
ai văzut ultima oară? 

— Acum cinci ani, răspunse Hobart. În Africa. 

— Ce s-a întâmplat acolo? 

— Am fost capturat viu. Mare prostie din partea mea! 

— Şi Knight la fel? 

Hobart dădu din cap, încuviinţând. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă Reacher. 

Hobart rămase tăcut un lung moment. 


— În Burkina Faso era război civil, începu el. Mai tot 
timpul e război civil acolo. Aveam de apărat un oraş. S-a 
nimerit să fie tocmai capitala. Se numeşte Ouagadougou. 
Noi îi spuneam O-Iown. 

— Cum s-au petrecut lucrurile? întrebă Pauling. 

— Toate luptele se purtau în nord-est. La vreun kilometru 
şi jumătate de marginea oraşului era o lizieră. Două 
drumuri duceau în oraş, le spuneam Ora Unu şi Ora Două. 
Ca orele pe un cadran de ceas, ştii? Rebelii urmau să 
folosească drumul Ora Unu. Numai că flancul avea să fie în 
junglă. Nu puteam să-i vedem decât după ce treceau de 
pădurice şi ieşeau la loc deschis. Aveau de traversat 
aproape doi kilometri de teren plat, fără copaci, iar noi 
eram înarmaţi cu mitraliere. 

— Atunci, care era problema? 

— Ne-am gândit că urmau să deplaseze jumătate din 
forţe pe marginea dreaptă a drumului Ora Unu şi cealaltă 
jumătate pe marginea stângă. Am aflat că, la vreo trei 
kilometri înainte de locul unde ne aflam, efectivele de pe 
marginea dreaptă aveau să cotească la nouăzeci de grade 
spre stânga, ca să încerce o manevră în flanc. Dar asta ar fi 
însemnat cam cinci mii de oameni traversând drumul Ora 
Două. l-am fi văzut. Knight şi cu mine fuseserăm puşcaşi 
marini de recunoaştere, aşa că ne-am oferit să organizăm 
avanposturi. Knight s-a aşezat într-un loc cu vedere bună la 
drumul Ora Unu, iar eu la drumul Ora Două. Planul era că, 
dacă nu încercau să ne atace din flanc, îi atacam noi frontal 
şi, în cazul în care ne descurcam aşa, grosul forţelor urmau 
să ni se alăture. Dacă atacul lor era puternic, Knight şi cu 
mine trebuia să ne retragem către marginea oraşului şi să 
înjghebăm acolo o a doua linie de apărare. Iar dacă vedeam 
că pregătesc manevra de atac din flanc, ne retrăgeam 
imediat şi ne reorganizam pe două fronturi. 

Reacher întrebă: 

— Şi cum de-au luat-o lucrurile razna? 


— Am făcut două greşeli, spuse Hobart, şi începu să 
horcăie. 

— Are malarie şi tuberculoză, explică sora lui. Îl obosiţi. 

— Face tratament? întrebă Pauling. 

— Nu avem asigurare medicală. Administraţia pentru 
Veterani ne mai ajută. În afară de asta, îl duc la urgenţă, la 
St. Vincent. 

— Poftim? Cum urcă şi coboară scările? 

— Îl duc eu, spuse Dee Marie. În spate. 

Reacher îl întrebă pe Hobart: 

— Ce greşeli? 

— Au simulat un atac. Vreo zece soldaţi au ieşit dintre 
copaci, la vreun kilometru şi ceva în faţa lui Knight. În stilul 
„glorie sau moarte”. 

Knight i-a lăsat să alerge puţin, după care i-a secerat cu 
mitraliera. Nu îl vedeam. M-am târât până la el, să văd dacă 
e în viaţă. 

— Şi era? 

— Da, era bine. Când am ajuns în avanpostul lui, mi-am 
dat seama că drumul Ora Două se vedea chiar mai bine de 
acolo. În plus, când încep focurile de armă, e mai bine să fii 
în pereche cu cineva. Asta a fost prima mea greşeală: m-am 
aşezat în aceeaşi tranşee cu Knight. 

— Şi a doua? 

— Am crezut ce mi-a spus Edward Lane. 

Reacher întrebă: 

— Ce ţi-a spus Edward Lane? 

— La vreo jumătate de oră de la primul atac simulat, 
Lane a venit în tranşeea lui Knight. A părut surprins să mă 
vadă şi pe mine acolo. Susţinea că a primit informaţii noi şi 
că vom vedea o sumedenie de oameni traversând drumul 
Ora Două, dar că aveau să fie trupe guvernamentale care 
ies din junglă şi ocolesc, pentru a ne întări poziţiile din 
ariergardă. A zis că bine ar fi fost să apară cât mai mulţi, 
fiindcă erau de partea noastră. 

— Şi i-ai văzut? 


— Mii şi mii. 

— Iar apoi? 

— Am rămas pe loc. Toată ziua şi după ce s-a lăsat 
întunericul. După care s-a dezlănţuit iadul. Vreo cinci mii de 
oameni au ieşit dintre copaci pe drumul Ora Unu şi au 
pornit drept spre noi. În acelaşi timp, alţi cinci mii au ieşit 
din junglă, la sud, şi au pornit şi ei spre noi. Erau aceiaşi pe 
care-i număraserâm mai devreme. Rebeli! Noile informaţii 
ale lui Lane fuseseră greşite. Abia mai târziu mi-am dat 
seama că, de fapt, mă minţise. 

— Ce se întâmplase? întrebă Pauling. 

— Mai târziu am pus lucrurile cap la cap. Oamenii noştri 
se retrăseseră cu douăsprezece ore în urmă. Probabil că 
Lane s-a întors din vizita pe care ne-o făcuse, a sărit imediat 
în Jeep şi a luat-o la goană. 

Reacher spuse: 

— Vrem să ştim de ce a făcut asta. 

— E simplu, răspunse Hobart. Lane ne-a abandonat 
pentru că voia să scape definitiv de Knight. S-a întâmplat ca 
eu să mă aflu unde nu trebuia, asta-i tot. 

— De ce voia să scape de Knight? 

— Pentru că Knight o omorâse pe nevasta lui Lane. 


Pauling întrebă: 

— Ţi-a mărturisit Knight asta? 

La început, Hobart nu răspunse. 

— Mi-a mărturisit vreo mie de chestii diferite, zise el într- 
un târziu, zâmbind amar. Knight a fost nebun vreo patru 
ani. Probabil că şi eu. 

— Ce s-a întâmplat mai apoi? întrebă Pauling. Spune-ne! 

Dee Marie Graziano se ridică. 

— Nu vreau să aud încă o dată. Nu pot să mai ascult. les 
puţin. 

Pauling îşi deschise poşeta şi scoase portofelul. Îi întinse 
lui Dee Marie un teanc de bancnote. 

— Cumpără câte ceva, îi spuse. Mâncare, medicamente. 


— Nu-mi place pomana. 

— Nu contează, interveni Reacher. Fratele tău are nevoie 
de tot ce poate primi. 

— Ia banii, Dee, o îndemnă Hobart. Şi cumpără ceva şi 
pentru tine. 

Dee Marie ridică din umeri, apoi acceptă. Îşi luă cheile şi 
ieşi. Reacher auzi uşa de la intrare deschizându-se. 
Balamalele stricate de el scheunară. 

— Ar trebui să chemăm un tâmplar, observă Pauling. 

— Cheamă-l pe rusul ăla de pe Sixth Avenue, spuse 
Reacher. Sunt sigur că mai munceşte şi pe la alţii. Apoi se 
întoarse către Hobart: Eşti norocos că ai o soră ca ea. 

— Dar îi e foarte greu... 

— Povesteşte-ne despre Knight. 

Hobart păru să se relaxeze după plecarea surorii sale. 

— A fost unul din momentele alea unice, când ai impresia 
că, deşi ai mai fost în rahat şi înainte, niciodată n-ai înţeles 
cât de adânc poate fi. Întâi n-am făcut nimic. După aia, ne- 
am uitat unul la altul şi - cred - am hotărât să cădem 
luptând. Aşa că am început să tragem. Veneau întruna, şi 
noi îi tot seceram. Dar curând au apărut problemele cu 
echipamentul, bănuiam că aşa o să se întâmple. Când şi-au 
dat seama, au atacat cu toţii. OK, mi-am zis eu, până aici ne- 
a fost. 

Închise ochii şi în cameră se aşternu tăcerea. 

— Dar? întrebă Reacher. 

— Au ajuns pe marginea tranşeei şi s-au oprit. Un ofiţer 
s-a uitat la noi zâmbitor. Faţa neagră, dinţii albi în lumina 
lunii. Omorâserăm câteva mii din oamenii lor şi li se ivise 
ocazia să ne captureze. 

— Şi după aceea? 

— În primele zile a fost haos. Eram în lanţuri tot timpul. 
Nu aveau închisori. Nu aveau nimic, de fapt. Dar ne-au dat 
de mâncare. Apoi, după vreo săptămână, a devenit clar că 
lovitura de stat reuşise, aşa că au intrat în O-Iown şi ne-au 
târât într-o aripă separată a închisorii oraşului. Am crezut 


că negociau cu Washingtonul. Dar evident că nu s-a 
întâmplat asta, pentru că ne-au aruncat la un loc cu ceilalţi. 
A fost cumplit. Înghesuială de nedescris, mizerie, boli, fără 
apă curată, aproape fără mâncare, într-o lună ajunseserăm 
schelete. După care ne-au judecat. 

— Ai avut parte de un proces? 

— Bănuiesc că proces a fost. Habar n-am ce spuneau. Şi 
ne-au găsit vinovaţi. Am crezut că mai rău de-atât nu se 
poate. Greşit! Căci a venit ziua mea de naştere. 

— Ce s-a întâmplat de ziua ta? 

— Au scos afară vreo duzină dintre noi. Probabil că 
aveam toţi aceeaşi zi de naştere. Ne-au dus într-o curte. 
Primul lucru pe care l-am văzut a fost o găleată mare cu 
smoală, aşezată deasupra unui arzător. Fierbea. După aia, 
am văzut că lângă găleată era un bloc mare de piatră, 
negru de sânge uscat. Un gardian a luat o macetă şi a 
început să urle la tipul care era primul la rând. Prizonierul 
de lângă mine, care vorbea puţin engleza, mi-a tradus. 
Gardianul spunea că ai de ales. Existau trei posibilităţi. De 
ziua noastră, aveam să ne pierdem câte un picior. Prima 
alegere, stângul sau dreptul. A doua alegere, pantaloni 
lungi sau pantaloni scurţi. Adică, ne tăia piciorul deasupra 
genunchiului sau dedesubt. A treia, folosim găleata sau nu. 
Smoala fierbinte închide arterele şi cauterizează rana. Dacă 
nu foloseai găleata, sângerai până la moarte. Aveam de 
ales. 

Nimeni nu vorbi. 

Hobart continuă: 

— Am ales stângul, pantalonii lungi şi găleata. 


Multă vreme camera rămase tăcută ca un mormânt. Apoi 
Hobart continuă: 

— Peste un an, la următoarea zi de naştere, am ales iar 
pantalonii lungi şi găleata. 

Reacher întrebă: 

— I-au făcut acelaşi lucru şi lui Knight? 


Hobart dădu din cap afirmativ. 

— Eram şi înainte apropiaţi. Dar unele lucruri te leagă cu 
adevărat. 

Pauling era albă la faţă ca hârtia. 

— Knight ţi-a vorbit despre Anne Lane? 

— Mi-a spus că a împuşcat-o pe Anne în New Jersey. 

— "Ţi-a spus şi de ce? 

— Mi-a dat o mulţime de motive diferite. Câte zile, atâtea 
motive. Uneori susţinea că, Lane fiind supărat pe nevastă- 
sa, i-a cerut s-o omoare. Alteori spunea că el lucra pentru 
CIA. Sau chiar că Anne era extraterestră... 

— Ela răpit-o? 

Hobart încuviinţă din cap. 

— A dus-o cu maşina la magazin, dar n-a oprit. A scos un 
pistol şi a condus mai departe, până în New Jersey. Acolo a 
ucis-o. 

— Imediat? întrebă Pauling. 

— Da, imediat. Era moartă cu o zi înainte să aflaţi voi 
povestea. Altfel, procedurile voastre au fost corecte. 

— Tu chiar erai atunci la Philadelphia? întrebă Reacher. 

— Da, chiar eram. Habar n-am avut ce a făcut Knight în 
ziua aia. 

— Cine a imitat vocea lui Anne la telefon? întrebă 
Pauling. Cine a organizat livrarea răscumpărării? 

— Uneori Knight spunea că nişte prieteni de-ai lui. 
Alteori spunea că s-a ocupat Lane de tot. 

Pauling merse mai departe: 

— Care e adevărul în privinţa lui Anne Lane? 

Hobart zâmbi trist. 

— Adevărul despre Anne Lane? Crede-mă, m-am gândit 
la asta până la obsesie. Deoarece, în ultimă instanţă, era 
motivul pentru ceea ce mi se întâmpla mie. Cred că Lane a 
înscenat totul fiindcă Anne voia să divorţeze şi cerea pensie 
de întreţinere. Lane n-a suportat ideea. Aşa că a aranjat să 
fie ucisă. 


— De ce voia Lane să scape de Knight, dacă nu făcuse 
decât să-i urmeze ordinele? 

— Lane îşi acoperea urmele, nu-i plăcea să rămână dator. 

— Ce s-a întâmplat cu Knight până la urmă? întrebă 
Reacher. 

— A patra aniversare, rânji Hobart. N-a mai ales găleata. 
N-a mai vrut să continue. M-a lăsat baltă. Puşcaş marin 
afurisit. 

Peste zece minute se auzi soneria interfonului şi Dee 
Marie ceru ajutor la căratul pachetelor. Reacher cobori şi 
aduse în bucătărie patru plase cu târguieli. O întrebă: 

— Am auzit că pe Kate Lane a vizitat-o cineva la 
Hamptons. Iu ai fost? 

— Ne-am gândit că ar fi bine să ştie şi ea de ce e capabil 
bărba-su, explică Dee Marie. 

— Cum a reacţionat? 

— A ascultat, cât timp ne-am plimbat pe plajă. l-am spus 
că nu avem dovezi. Dar i-am spus că nu avem nici îndoieli. A 
ascultat cu atenţie. Nu a reacţionat prea evident. 

— L-ai vorbit şi despre fratele tău? 

— A făcut parte din poveste. A ascultat şi asta. 

— Dar cu soţul tău ce s-a întâmplat? 

— Lui Vinnie i s-a întâmplat Irakul. O bombă-capcană pe 
marginea drumului. Mi-au spus că a fost ucis instantaneu. 
Dar asta spun ei de fiecare dată. 


Reacher o lăsă pe Dee Marie în bucătărie şi se întoarse în 
living. 

— Ce crezi că ar putea să însemne un trei de treflă? îl 
întrebă pe Hobart. 

— Knight. Trei era numărul lui norocos. lar „Ireflă” era 
porecla lui în Corpul Puşcaşilor Marini. 

— A lăsat asupra cadavrului lui Anne Lane o carte de joc. 
Un trei de treflă. 

— Serios? Mi-a spus asta şi nu l-am crezut. 

Dee Marie se întoarse în cameră. Reacher i se adresă: 


— Vreau să ştiu unde ai fost şi ce ai făcut în ultimele 
patru zile. 

Dee Marie răspunse. Fără ezitări, înşirând o povestire 
uşor incoerentă, şi tocmai prin aceasta convingătoare. 
Ultimele patru zile începuseră cu Hobart la spital, mai bine 
de patruzeci şi opt de ore, cu o recidivă severă a malariei. 
Dee Marie rămăsese cu el cea mai mare parte a timpului. 
Apoi îl adusese acasă cu un taxi. De atunci fuseseră singuri 
în apartament, până când li se spărsese uşa de la intrare şi 
Reacher dăduse buzna în sufragerie. 

— De ce întrebi? vru Hobart să afle. 

— Noua doamnă Lane a fost răpită. Cu fiica ei. 

— Şi ai crezut că eu am făcut-o? 

— Pentru o vreme. Am primit un raport sumar despre 
tine şi Knight. Am auzit despre mutilări. Fără detalii. Apoi 
am auzit despre un tip fără limbă. Am crezut că eşti tu. 

— Fără limbă? se miră Hobart. Aş face schimb oricând. 

— Ne cerem scuze, spuse Pauling. 

— Nu e vina voastră. 

— O să te ajutăm dacă putem. 

— Ocupaţi-vă mai întâi de femeie şi de copil. 

— Ne temem că e deja prea târziu. 

— Nu spune asta. Unde e speranţă, e şi viaţă. Pe mine 
speranţa m-a ţinut în viaţă timp de cinci ani cumpliţi. 


Reacher şi Pauling îi lăsară pe Hobart şi pe Dee Marie 
împreună, pe sofaua uzată. Coborând în stradă, se 
strecurară printre umbrele după-amiezii unei zile splendide 
de vară târzie. Maşinile se târau pe lângă ei pe carosabil, 
lent şi enervant. Claxoanele urlau. Pietonii grăbiţi mişunau 
în jur. 

Reacher spuse: 

— Opt milioane de oameni. Opt milioane de poveşti crude 
ale oraşului. 

Pauling replică: 

— Dar n-am ajuns nicăieri. 


Capitolul 7 


— Şi acum? întrebă Pauling. 

— O luăm de la capăt. Am pierdut timp preţios. Am irosit 
energie. Din vina mea, fiindcă am fost un prost. 

— Cum aşa? 

— Ai văzut cum era îmbrăcat Hobart? 

— Jeanşi noi, ieftini. 

— Tipul pe care l-am văzut plecând cu maşinile purta 
jeanşi vechi - moi, plăcuţi, confortabili. Nu avea cum să fie 
proaspăt întors din Africa. Durează o veşnicie să faci o 
pereche de jeanşi şi o cămaşă din acelaşi material să arate 
aşa. Individul pe care l-am văzut eu stătuse bine-mersi 
acasă timp de cinci ani, spălându-şi liniştit rufele. 

Pauling nu comentă. 

— Tu eşti liberă de-acum, spuse Reacher. Ai obţinut ce 
voiai. Tragedia Annei Lane nu s-a petrecut din vina ta. Poţi 
să dormi noaptea. 

— Pot să dorm, dar nu liniştită. Pentru că nu am cum să 
mă ating de Edward Lane. Mărturia lui Hobart n-ar fi 
crezută. OK, declaraţia pe patul de moarte a lui Knight ar fi 
admisibilă în justiţie, deoarece tribunalul ar considera că nu 
avea motive să mintă. Dar n-a existat nicio declaraţie pe 
patul de moarte. Au existat o duzină de fantezii aleatorii, 
înşirate de-a lungul a patru ani. Hobart a ales să creadă 
într-una din ele, asta-i tot. 

— Atunci, mulţumeşte-te cu jumătate de cozonac. Şi Patti 
Joseph la fel. O să trec pe la ea, să-i spun. 

— Tu te-ai mulţumi cu jumătate de cozonac? 

— Eu, în niciun caz. Nu renunţ. Lista mea de sarcini se 
tot lungeşte. 

— Nici eu nu renunţ. 

— Ne întâlnim la Patti Joseph, decise Reacher. Peste două 
ore. Trebuie să ne deplasăm separat. 


— De ce? 
— Eu voi încerca să provoc pe cineva să mă omoare. 


În timp ce Pauling se îndrepta către metrou, Reacher 
porni pe Hudson Street spre nord, nici repede, nici încet. 
Traversă Morton, Barrow, Christopher. Pe West 10th începu 
să meargă în zigzag pe străduţele mărginite de copaci în 
Village, un cvartal către est, apoi spre nord, apoi spre vest, 
şi din nou spre nord. Ajunse la capătul lui Eight Avenue, se 
întoarse către nord, după care începu să meargă din nou în 
zigzag, pe străduţele liniştite din Chelsea. Se opri în faţa 
intrării unei case şi-şi legă şireturile. Porni mai departe. 
Când ajunse la 23 West coti spre răsărit, apoi iarăşi spre 
nord, pe Eight Avenue. Patti Joseph şi Majesticul erau la mai 
puţin de trei kilometri depărtare, în linie dreaptă, şi mai 
avea la dispoziţie o oră întreagă să ajungă acolo. 


Reacher o găsi pe Pauling aşteptând într-un fotoliu din 
holul Majesticului. Îşi schimbase ţinuta. Arăta bine. 

— M-am oprit şi am vorbit cu administratorul rus, îl 
informă ea. Se duce mai pe seară să repare uşa. 

— Bine, spuse Reacher. 

— Nu te-a omorât nimeni, remarcă ea. 

Bărbatul se aşeză. 

— Încă un lucru asupra căruia m-am înşelat, bombăni el. 
Am presupus că cineva din echipa lui Lane a dat o mână de 
ajutor la răpire. Dar acum nu mai cred asta. Lane mi-a 
oferit un milion de dolari. Cineva din interior care m-ar fi 
urmărit ar fi bănuit că sunt suficient de motivat. Şi le-am 
demonstrat că sunt cât de cât competent. Dar nimeni n-a 
încercat să mă oprească. Tocmai am petrecut două ore 
plimbându-mă prin Manhattan. Oricine ar fi fost, i-am oferit 
cel puţin o duzină de ocazii să mă omoare. Dar nimeni n-a 
încercat. 

— Cum s-ar fi putut face treaba fără ajutor dinăuntru? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 


Urcară la etajul şapte. Patti Joseph îi aştepta pe coridor. 
Atmosfera era puţin tensionată. Patti trăise cinci ani cu 
convingerea că sora ei murise din cauza lui Pauling. Aşa că 
era destulă gheaţă de înlăturat. Însă veştile promise o 
ajutaseră pe Patti să înceapă dezgheţul. 

— Care sunt noutăţile? întrebă gazda, pornind spre 
bucătărie ca să pună de cafea. 

Peste zece minute, Patti Joseph plângea. Lacrimi de 
durere, lacrimi de uşurare. Lacrimi de furie. 

— Unde e Knight acum? întrebă ea. 

— Knight a murit, spuse Reacher. Şi a murit în chinuri. 

— Bine. Mă bucur. Cum procedăm în privinţa lui Lane? 

— Asta rămâne de văzut. 

— Ar trebui să-l sun pe Brewer. 

— Brewer nu poate face nimic. Nu există dovezi. Oricum, 
nu de felul celor de care au nevoie poliţiştii sau procurorii. 

— Tu de ce eşti aici? La New York adică, intrând şi ieşind 
din clădirea Dakota? 

Reacher nu răspunse. 

— Nu sunt proastă, reluă Patti. Mi-am dat seama că, la o 
zi după ce nu le-am mai văzut pe Kate şi pe Jade, ai apărut 
tu, oamenii au început să pună genţi în portbagajele 
maşinilor, apoi ai venit aici să-l întrebi pe Brewer despre 
împrejurările în care a dispărut ultima nevastă a lui Lane. 

Reacher întrebă: 

— Şi de ce crezi că sunt aici? 

— Cred că nemernicul a făcut-o din nou. 

Reacher se uită la Pauling, iar aceasta ridică din umeri, 
vrând parcă să spună că Patti merită să afle povestea. Aşa 
că Reacher îi povesti ce ştia. Îi relată toate faptele, toate 
presupunerile, toate întrebările, toate concluziile. 

Când termină, Patti se ridică, se duse la bufet şi scoase 
dintr-un sertar un teanc de fotografii. Îi aruncă lui Reacher 
pachetul în braţe. Una dintre ultimele fotografii era a lui 
Dee Marie Graziano ieşind din clădirea Dakota. 


— Asta e sora lui Hobart, nu? spuse Patti. Atunci când 
portarul a informat-o că familia Lane e în Hamptons. După 
care s-a dus acolo. 

— Deci? 

— Kate Lane pleacă la o plimbare pe plajă cu femeia asta 
ciudată, aude o poveste fantastică, dar ceva o împiedică să 
o ignore pur şi simplu. Poate un amănunt care o face să-i 
ceară soţului ei explicaţii. Moment în care se dezlănţuie 
iadul. Brusc, Kate devine la fel de rea ca Anne. 

— Lane ar fi încercat să se răzbune şi pe Hobart şi Dee 
Marie. 

— Dacă ar fi putut să-i găsească. Tu i-ai găsit numai cu 
ajutorul Pentagonului... 

— Două întrebări, o întrerupse Reacher. Dacă povestea 
cu Anne se repetă, de ce Lane trage de mine să-l ajut? 

— Ca să dea un spectacol convingător în faţa oamenilor 
lui, răspunse Patti. 

— A doua întrebare. De data asta cine ar putea juca rolul 
lui Knight? 

Femeia reflectă. 

— Greu de precizat, spuse Patti. Pentru că nimeni nu 
lipseşte... OK, îmi cer scuze. Poate că ai dreptate. Numai 
pentru că la Anne a fost o înscenare, nu înseamnă că şi la 
Kate e la fel. Dar ţine minte: nu cauţi o femeie pe care Lane 
o iubeşte. Cauţi un obiect de preţ care-i aparţine. E ca şi 
cum cineva i-ar fi furat un ceas de aur, chestie care l-a 
înfuriat la culme. 


Reacher şi Pauling coborâră cu liftul în tăcere. leşiră pe 
trotuar. Începutul serii. Patru benzi de trafic şi îndrăgostiţi 
în parc. Câini în lesă, grupuri de turişti. 

Pauling întrebă: 

— Şi acum, încotro? 

— Eşti liberă în seara asta, spuse Reacher. Eu mă întorc 
în bârlogul lupilor. 


Pauling se îndreptă spre metrou, Reacher spre Dakota. 
Portarul îl lăsă să urce fără să mai sune sus. Fie Lane îl 
pusese pe vreo listă cu persoane dezirabile, fie portarul se 
obişnuise cu mutra lui. 

Când Reacher ciocăni la uşă, îi deschise Kowalski. Părea 
să fie singur. Reacher intră. 

— Unde e lumea? întrebă. 

— Pe afară, scutură pomii, răspunse Kowalski. 

— Care pomi? 

— Burke crede că ne vizitează fantomele trecutului. 

— Knight şi Hobart, plusă Reacher. Pierdere de vreme! 
Au murit în Africa. 

— Nu e adevărat. Un amic de-al unui amic a sunat la 
cineva de la Administraţia pentru Veterani. Numai unul 
dintre ei a murit în Africa. 

— Şi care anume? 

— Nu ştim încă. Dar o să aflăm. Orice om are un preţ. lar 
al unui conţopist de la Administraţia pentru Veterani e 
destul de mic. 

Intrară în livingul pustiu. 

— I-ai cunoscut? întrebă Reacher. Pe Knight şi Hobart? 

— Sigur, răspunse Kowalski. 

— Şi de partea cui eşti? A lor sau a lui Lane? 

— Lane mă plăteşte. Ei nu. 

Reacher se îndreptă spre dormitor. Kowalski îl urmă: 

— Unde te duci? 

— Să număr banii. 

— Lane e de acord cu asta? 

— Dacă nu era, nu-mi dădea combinaţia pentru 
dezactivarea alarmei. 

— "Ţi-a dat combinaţia? 

Aşa sper îşi spuse Reacher. 

Deschise uşa debaralei şi formă 3785 pe panoul 
electronic. Urmă o secundă agonizantă de aşteptare, apoi 
încuietoarea uşii interioare făcu clic. 


Reacher pătrunse în încăpere şi trase de şnurul becului 
electric. Un spaţiu îngust pe partea stângă, banii pe partea 
dreaptă. Baloţi întregi. Toţi neatinşi, cu excepţia celui pe 
jumătate gol. Reacher îl târi afară. 

— Ştii să numeri? îl întrebă pe Kowalski. 

— Glumeţule! 

Reacher intră înapoi în debara. Dădu jos un balot intact. 
Pe partea din faţă, sub marcajul Banque Centrale, scria, cu 
litere mai mici, Gouvernement National, Ouagadougou, 
Burkina Faso. Şi, mai jos: USD 1 000 000. Reacher zări 
figura imprimată a lui Ben Franklin. Bancnote de o sută de 
dolari. Zece mii de bancnote. Un milion de dolari. În total 
erau zece baloţi intacţi. Şi zece ambalaje goale. 

— Cincizeci de pachete, spuse Kowalski. Zece mii de 
dolari în fiecare. Cinci sute de miare. Zece milioane jumate 
aici, zece milioane jumate dispărute. Adică totalul iniţial: 
douăzeci şi unu de milioane de dolari. 

Reacher îl însoţi pe Kowalski în birou. Privi în jur. Către 
computer. 

Către fişete. Ceva legat de ele îl sâcâia. Apoi, o nouă idee 
îl înfioră. Ca un cub de gheaţă pe şira spinării. 

— Ce copaci scutură băieţii? întrebă el. 

— Spitalele, spuse Kowalski. Ne-am gândit că, oricare 
dintre ei ar fi, trebuie să fie bolnav. 

Un moment de tăcere. 

— Plec din nou, anunţă Reacher. Tu rămâi aici. 

Trei minute mai târziu, era la telefonul public, formând 
numărul lui Pauling. 

Femeia răspunse la al treilea ţârâit. 

— Aruncă-te într-un taxi şi du-te la Dee Marie. Lane şi 
oamenii lui scotocesc spitalele. Încă nu au aflat care din cei 
doi s-a întors. Dar e numai o chestiune de timp până ajung 
la St. Vincent şi fac rost de adresa lui Hobart. Ne întâlnim 
acolo. Trebuie să-i mutăm într-altă parte. 

Închise, apoi luă şi el un taxi. 


Uşa apartamentului era tot deschisă, atârnând în 
balamalele rupte. Dincolo de ea, din living, se auzeau voci. 
A lui Dee Marie şi a lui Pauling. Reacher intră în 
apartament. Pauling purta jeanşi şi un tricou. Hobart era în 
capul oaselor pe sofa. Nu arăta bine, dar ochii îi scânteiau. 

— Lane vine încoace? întrebă el. 

— Poate, spuse Reacher. E indicat să luăm în calcul 
posibilitatea asta. 

— Şi ce putem face? 

— Trebuie să fim deştepţi. Să ne asigurăm că găseşte un 
apartament gol. 

Hobart dădu din cap, nu foarte convins. 

— Unde ar trebui să te afli? îl întrebă Reacher. Din punct 
de vedere medical, vreau să spun. 

— Medical? Habar n-am. Dar cred că soră-mea a făcut 
nişte cercetări. 

Dee Marie interveni: 

— Birmingham, în Alabama, sau Nashville în Tennessee. 
Unul dintre spitalele universitare mari de acolo. Am nişte 
broşuri. Sunt competenţi. 

— Nu putem să-l ducem la Birmingham sau la Nashville 
în seara asta. 

— Nu putem să-l ducem acolo niciodată. Numai operaţia 
costă peste două sute de mii. Protezele ar putea să fie şi 
mai mult. 

Dee Marie luă două broşuri de pe masă şi i le întinse. 

— Arată bine, admise Reacher. 

— Luna de pe cer! pufni Dee Marie. 

— Pentru astă-seară, un motel. Undeva în apropiere, 
propuse Pauling. 

Reacher ieşi pe hol şi verifică scările. Nu se întâmpla 
nimic. Intră din nou în apartament, trăgând uşa în urma lui, 
atât cât se putea. Făcu la stânga, către dormitor. 

Apropiindu-se de fereastră, privi afară, spre nord, apoi 
spre sud. Şi văzu un Range Rover oprind la bordură. 


Număr de înmatriculare: OSC 19. Reacher se răsuci pe 
călcâie şi se întoarse rapid în living. 

— Sunt aici, spuse. Acum! 

— Ce facem? se precipită Dee Marie. 

— În baie, ordonă Reacher. Toţi! 

Se duse la sofa şi-l ridică pe Hobart. Îl cără în baie şi-l 
aşeză cu grijă în cadă. Dee Marie şi Pauling se înghesuiră în 
încăperea strâmtă. 

— N-ar trebui să te găsească aici, observă Pauling. 

— Încuie uşa, răspunse Reacher. Stai cuminte şi nu face 
zgomot. Reacher rămase în hol. Peste o clipă, auzi 
interfonul bâzâind. Apăsă pe buton şi spuse: 

— Da? 

Auzi o voce: 

— Asistentul de la Administraţia pentru Veterani. 

Reacher zâmbi. Ce drăguţ, gândi el. Apăsă din nou pe 
buton şi spuse: 

— Urcă. 

Apoi se întoarse în living şi se aşeză pe sofa, aşteptând. 

Auzi scârţâieli puternice dinspre scară. Trei persoane, 
estimă el. 

Primul intră Perez, micuțul hispanic. 

Apoi Addison, cel cu cicatricea deasupra ochiului. 

Apoi Edward Lane însuşi. 

— Ce dracu” cauţi aici? întrebă acesta. 

— V-am luat-o înainte, răspunse Reacher. 

— Tu ai spart uşa? 

— Nu aveam cheie. 

— Unde e Hobart? 

— În spital. 

— Rahat! De acolo venim. 

— Nu la spitalul de aici. În Alabama sau în Tennessee. 

— De unde ştii? 

— Are nevoie de îngrijiri speciale. St. Vincent i-a 
recomandat unul dintre spitalele universitare din sud. 


Reacher arătă cu degetul spre măsuţa de cafea şi Lane 
remarcă broşurile lucioase. 

— Care din ele? 

— Nu contează. Fiindcă nu Hobart a răpit-o pe Kate. 

— Aşa crezi tu? 

— Nu cred, ştiu sigur. Ar fi trebuit să întrebi de ce s-a dus 
la St. Vincent. 

— Am întrebat. Are malarie. 

— Are amputări la toate cele patru membre, spuse 
Reacher. Nu poate să meargă, nu poate să şofeze, nu poate 
să ţină în mână un pistol sau să formeze un număr de 
telefon. 

Tăcere totală. 

— S-a întâmplat în prizonierat, adăugă Reacher. În 
Burkina Faso. Noul regim s-a distrat puţin cu el. 

Nimeni nu scoase o vorbă. 

— După ce aţi plecat cu toţii şi l-aţi lăsat în urmă, 
continuă Reacher. 

— Tu nu ştii cum a fost, bâigui Lane. 

— Dar ştiu cum e acum, replică Reacher. 

— Dar tot vreau să-l găsesc. 

— De ce? 

Niciun răspuns. 

Șah mat! Lane nu putea spune de ce fără să recunoască 
ce anume îi ceruse lui Knight să facă, în urmă cu cinci ani. 

— Am ajuns foarte aproape, zise Reacher. Vi-l dau eu pe 
adevăratul răpitor. 

— Când? 

— După ce îmi dai banii. 

— Care bani? 

— Mi-ai oferit un milion de dolari. 

— Ca să-mi găseşti soţia. Acum e prea târziu. 

— OK, spuse Reacher. Atunci nu vi-l livrez pe tip. 

— Aş putea să-l scot de la tine cu forţa. 

— Încearcă numai, că te pun în patru labe şi-l bat pe 
Perez cu ţeasta lui Addison până ţi-l bag în cur ca pe un 


piron. 

— Nu-mi plac amenințările. 

— Pe-asta o zice tipul care a promis că-mi scoate ochii?... 

Tăcere mormântală. 

— OK, un milion de dolari. Când îmi dai numele? 

— Mâine, îl asigură Reacher. 

Lane încuviinţă din cap, apoi se adresă oamenilor săi: 

— Hai să mergem. 

Addison spuse: 

— Unde e baia? 

Reacher se ridică în picioare, încet. Ridică tonul: 

— Du-te acasă şi foloseşte-o pe-a ta! 

— Ce? 

— Nu meriţi să te pişi în acelaşi loc cu el. L-aţi lăsat de 
căruţă! 

— Tu n-ai fost acolo. 

— Să mulţumeşti cerului pentru asta. [i-aş fi tras la 
şuturi în cur şi te-aş fi târât de urechi pe toată linia 
frontului. 

Lane făcu un pas înainte. 

— Sacrificiul a fost necesar ca să salvez echipa. 

Reacher îl privi ţintă. 

— Sacrificiu nu e totuna cu salvare. Acum scoate-i pe 
ţopârlanii ăştia de aici. 

Lung moment de tăcere. Nicio expresie pe faţa lui Perez, 
un rictus pe a lui Addison, calcul viclean în ochii lui Lane. 

— Numele, spuse şeful. Mâine. 

— Îl vei avea, răspunse Reacher. 

Lane le făcu un semn din cap spre oamenii săi şi ieşiră cu 
toţii. Reacher aşteptă să audă uşa dinspre stradă trântindu- 
se, apoi o luă către dormitor. Urmări Range Rover-ul 
dispărând spre nord. Merse la baie. 

— Au plecat, anunţă. 

Îl aduse pe Hobart în braţe înapoi pe sofa. Pauling rosti, 
privind în podea: 

— Am auzit totul. 


Hobart completă: 

— Ai fost foarte aproape s-o păţeşti rău. Lane nu 
angajează oameni de treabă. 

— Te-a angajat pe tine. 

— Eu nu sunt o persoană de treabă, răspunse Hobart. 
Mă potriveam perfect în echipă. 

Reacher îl întrebă: 

— Să presupunem că Perez şi Addison ar fi fost în 
tranşeele alea din Africa. Tu i-ai fi lăsat acolo? 

— În niciun caz. Şi cu siguranţă că nici ei nu m-ar fi lăsat 
pe mine. 

Pauling îi întrerupse: 

— Trebuie să vă mutăm de aici. 

— Acum nu mai e nevoie, spuse Dee Marie. Nu se mai 
întorc. În clipa de faţă, ăsta e locul cel mai sigur din tot 
oraşul. 

Interfonul zbârnâi şi auziră o voce cu accent rusesc. 
Administratorul de pe Sixth Avenue venise să repare uşa. 

— Acum chiar că suntem OK, declară Dee Marie. 

Aşa că Pauling îl plăti pe rus şi plecă, împreună cu 
Reacher. 


Pauling mergea tăcută, părând oarecum ostilă. Evita să 
se uite în direcţia lui Reacher. 

— Ce e? întrebă el. 

— Am auzit totul din baie. Te-ai angajat la Lane. l-ai 
vândut. Acum lucrezi pentru nemernic. 

— Am vrut să-l testez, explică Reacher. Lucrez pentru 
Kate şi Jade. Dar mai am nevoie de dovezi că de data asta e 
de-adevăratelea. Dacă n-ar fi fost, Lane ar fi dat înapoi. Însă 
îl vrea pe tip. Prin urmare, există un tip. 

— Nu te cred. Lane joacă la cacealma. Pune în scenă un 
spectacol pentru oamenii lui şi pariază că e mai deştept 
decât tine. 

— Dar tocmai a aflat că nu e mai deştept decât mine. L- 
am găsit pe Hobart înaintea lui. 


— Oricum, e vorba despre bani, nu-i aşa? 

— Da, admise Reacher. E vorba despre bani. 

— Ai putea măcar să încerci să negi. 

Reacher zâmbi şi continuă să meargă în tăcere. 

— Ce-o să faci cu un milion de dolari? Îţi cumperi o casă? 
O maşină? O cămaşă nouă? Până acum îmi plăceai... 
Credeam că eşti mai presus de astea. 

El răspunse: 

— Pauling, dă-mi pace! 

— De ce aş face-o? 

— Pentru că, în primul rând, o să te plătesc pe tine 
pentru timpul pierdut, pentru servicii, şi o să-ţi rambursez 
banii cheltuiţi, apoi o să-l trimit pe Hobart la Birmingham 
sau Nashville ca să-l repare. O să-i închiriez un apartament 
şi o să-i dau nişte gologani. Şi, dacă mai rămâne ceva, o să- 
mi cumpăr o cămaşă nouă. 

— Serios? 

— Cât se poate de serios. Hobart merită. Asta e sigur. Şi 
mi se pare foarte cinstit ca Lane să plătească pentru toate. 

Pauling se opri în loc. 

— Îmi pare rău, spuse. 

— Atunci, repară-ţi greşeala. 

— Cum? 

— Lucrează cu mine în continuare. Avem multe de făcut. 

— I-ai spus lui Lane că mâine îi dai un nume. 

— Trebuia să-l scot cumva de acolo... 

— Poţi s-o faci până mâine? 

— Nu văd de ce nu. 

— De unde ai de gând să începi? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 


Începură din apartamentul lui Lauren Pauling. Locuia în 
două cămăruţe de pe Barrow Street. 

Locuinţa, zugrăvită în cea mai mare parte în galben, era 
plăcută şi prietenoasă. Avea un dormitor-alcov, baie, 
bucătărie şi o încăpere cu o sofa, un fotoliu, un televizor şi o 


mulţime de cărţi. Peste tot se zăreau fotografii ale unor 
copii, dar pe Reacher nu-l interesă să afle dacă erau nepoţii 
de-ai ei. 

Se aşeză pe sofa şi-şi lăsă capul pe spate. Îi plăcea să 
aibă un moment de pauză în care să disece o problemă. 

Pauling comandă mâncare indiană. Ceasul din capul lui 
Reacher ajunse la nouă şi jumătate. Cerul se coloră din 
bleumarin în negru şi luminile se aprinseră în oraş. 

— Să mai încercăm o dată chestia aia, o rugă el. 
Brainstorming-ul. 

— OK, acceptă Pauling. Care a fost prima notă falsă? 

Reacher închise ochii şi-şi aminti începutul. Şi-l aminti pe 
Gregory intrând în cafenea. 

— Gregory m-a întrebat despre maşina pe care o 
văzusem cu o seară înainte. l-am spus că plecase puţin 
înainte de unsprezece patruzeci şi cinci, iar el a zis că nu, 
trebuie să fi fost mai aproape de miezul nopţii. 

Pauling remarcă: 

— Dar nu porţi ceas. 

— De obicei ştiu sigur cât e ora. 

— Care a fost următorul lucru? 

— Ceva legat de urcarea în maşina lui Gregory. BMW-ul 
albastru. A fost ca un semnal de alarmă, acum, când stau să 
mă gândesc... 

— Dar nu-ţi dai seama ce anume? 

— Nu. 

— Şi apoi? 

— Apoi am ajuns la clădirea Dakota. După asta, n-a mai 
fost vorba decât despre fotografie. 

Pauling îl întrerupse: 

— Hai să luăm o pauză. Am nişte vin alb. 

— N-ai greşit acum cinci ani. Ai făcut totul ca la carte. Ar 
trebui şi să sărbătorim asta. 

Pauling scoase din frigider o sticlă şi umplu două pahare. 
Se întoarse pe sofa cu vinul. Reacher o întrebă: 

— Ai demisionat în urma cazului Anne Lane? 


— Nu tocmai... Dar în ultimă instanţă, da. 

Reacher tăcu şi se uită la ea. Arăta minunat. Lui Reacher 
îi plăceau femeile la fel de mult ca oricărui bărbat, dar era 
întotdeauna dispus să le găsească defecte. Lauren Pauling 
nu avea niciun defect. Absolut niciunul. Cu certitudine. 

— Oricum, felicitări, spuse el. Să dormi bine la noapte. 

— Poate că n-o să am ocazia, spuse ea. 

Îi simţea parfumul. Aromă subtilă, săpun de lux, piele 
curată. Părul i se răsfira pe umeri. Era suplă şi bine făcută. 

Femeia spuse: 

— Poate că vom lucra toată noaptea. 

El răspunse: 

— Munca fără distracţie îl face pe Jack un tip tare 
plicticos. 

— Nu eşti deloc un tip plicticos. 

— Mulţumesc. 

Reacher se aplecă şi o sărută uşor pe buze. Apoi o trase 
aproape şi o sărută mai apăsat. 

— De obicei nu fac asta, spuse ea, cu buzele lipite de ale 
lui. Nu cu oamenii cu care lucrez. 

— Acum nu lucrăm, zise el. Luăm o pauză. 

— Sărbătorim. Sărbătorim faptul că nu suntem în locul 
lui Hobart sau Kate Lane. 

— Eu sărbătoresc faptul că tu eşti tu. 

— O femeie mai bătrână, şopti ea. O merităm... 

Reacher nu răspunse. Zâmbi şi o sărută pe gât, sub 
ureche. 

Ea ridică braţele şi rămase aşa cât timp el îi scoase 
tricoul. Purta un sutien micuţ, negru. Ridică şi el braţele, iar 
ea îngenunche pe sofa şi-i trase cămaşa peste cap. Îşi 
răsfiră degetele ambelor mâini, ca nişte stele de mare, pe 
pieptul lui lat. Le cobori spre talie. Îi deschise cureaua. El îi 
desfăcu sutienul. O luă în braţe, o întinse pe sofa şi-i sărută 
sânii. Când ceasul din capul lui ajunse la zece şi cinci, erau 
deja în pat, îmbrăţişaţi, făcând dragoste cu o răbdare şi o 
tandreţe pe care Reacher nu le mai simţise niciodată. 


După aceea făcură un duş împreună, îşi terminară vinul 
şi se întoarseră în pat. Reacher plutea, epuizat şi fericit. 

Mult mai târziu, se trezi cu mâinile lui Pauling 
acoperindu-i ochii. Îl întrebă: 

— Cât e ceasul? 

— Şase patruzeci şi doi, spuse el. Dimineaţa. 

— Eşti incredibil! 

— Nu e un talent prea util. Mă scuteşte cel mult de costul 
unui ceas. 

— Dar dacă Gregory s-a înşelat şi tu ai avut dreptate în 
privinţa orei când a fost ridicată prima tranşă din banii 
pentru răscumpărare? Ce ar însemna asta? 

Reacher deschise gura ca să spună: Nu ştiu. 

Dar se opri. 

Pentru că, brusc, îşi dădu seama ce însemna. 

— Ai o lanternă? o întrebă. 

— E una micuță în poşeta mea. 

— Bag-o în buzunar, îi ceru el. Lasă poşeta acasă. Şi 
îmbracă-te în pantaloni. 


Capitolul 8 


Porniră pe jos, pentru că era o dimineaţă splendidă. 
Dădură colţul, intrând pe Spring Street exact la şapte şi 
jumătate. Reacher se opri în faţa cofetăriei. Privi înăuntru. 
În bucătărie licărea o lumină. O văzu pe proprietăreasă 
mişcându-se de colo-colo. 

Ciocăni cu putere în fereastră, iar femeia se întoarse 
spre uşă şi o deschise. 

Reacher întrebă: 

— Putem să mai intrăm o dată pe alee? 

Proprietăreasa ripostă: 

— Chiar sunteţi de la deratizare? 

— Investigatori, spuse Pauling, ţinând cartea de vizită la 
vedere. 

— Ce investigaţi? 

— Dispariţia unei femei, explică Reacher. Şi a copilului ei. 

Femeia insistă: 

— Şi credeţi că sunt alături? 

— Nu e nimeni alături, răspunse Reacher. Facem doar o 
verificare de rutină. 

Pauling şi Reacher intrară. Lauren îl urmă prin 
bucătărie, de-a lungul holului şi dincolo de uşa din spate, 
până în alee. 

Spatele clădirii abandonate era exact aşa cum îl ştia 
Reacher. Se aplecă. Îşi scoase pantoful şi sparse cu el o 
fereastră de la parter. Băgând mâna prin gaura din geam, 
pipăi până dădu de clanţa din interior. Descuie uşa şi-şi 
retrase mâna cu grijă. 

— OK, spuse el. 

Deschise larg uşa, încât Pauling să poată vedea ce-i. 

— Eşti dispusă să faci un drum în jos pe scară? 

— De ce eu? 


— Pentru că, dacă m-am înşelat, s-ar putea să renunţ la 
caz şi să rămân acolo pe vecie. 

Pauling întinse gâtul şi aruncă o privire. Întorcându-se cu 
spatele, păşi până la marginea hăului. Reacher o prinse de 
mâna dreaptă, iar ea puse piciorul stâng şi mâna stângă pe 
scară. Îşi desprinse dreapta dintr-a lui Reacher şi începu să 
coboare. 

Bărbatul văzu de sus raza lanternei împungând 
întunericul. Pauling strigă: 

— Încotro o iau acum? 

— Spre faţa clădirii. Chiar sub intrarea principală. 

Raza lanternei se fixă într-un punct. 

Pauling ajunsese în partea din faţă a imobilului, imediat 
sub uşă. 

— Acum uită-te în jos, strigă Reacher. Ce vezi? 

Lumina lanternei cobori. 

— Văd tot felul de gunoaie, spuse Pauling. 

— Uită-te mai atent! 

Raza de lumină trasă un cerc mic. Apoi unul mai larg. 
Apoi se opri şi rămase nemişcată. 

— OK, strigă Pauling. Acum văd. Dar de unde ai ştiut? 

Reacher nu răspunse. Pauling se aplecă. Se ridică la loc. 
În mâna dreaptă ţinea lanterna. În stânga avea două seturi 
de chei de maşină, unul de la un Mercedes-Benz, celălalt de 
la un BMW. 


Pauling aruncă cheile în sus, spre Reacher. Amândouă 
seturile erau pe inele cromate. Amândouă aveau câte o 
singură cheie şi o telecomandă. Reacher le strecură în 
buzunar. Apoi o prinse pe Pauling de braţ şi o săltă de pe 
scară. 

— 'Toată povestea cu afurisita cutie poştală era la derută, 
spuse el, închizând uşa şi băgând braţul prin spărtură ca să 
o încuie la loc. Individul avea deja cheile fişetului din biroul 
lui Lane. 

— Deci nu te-ai înşelat în privinţa orei. 


Reacher aprobă din cap. 

— Tipul se afla în apartamentul de deasupra cafenelei. Se 
uita pe fereastră. L-a văzut pe Gregory parcând la 
unsprezece patruzeci, a ieşit, a traversat Sixth Avenue şi a 
folosit cheia pe care o avea în buzunar. Imediat, adică mult 
mai aproape de unsprezece patruzeci decât de miezul 
nopții. 

— La fel a procedat şi cu BMW-ul albastru, a doua zi de 
dimineaţă. 

— Identic, răspunse Reacher. 

— Şi de aceea a fost atât de exact când a cerut maşinile. 
Trebuiau să se potrivească cu cheile pe care le furase. 

— Asta m-a sâcâit şi pe mine, mai târziu. Când Gregory 
mi-a dat drumul în maşină în prima seară, a folosit 
telecomanda de la trei metri distanţă, cum ar fi făcut 
oricine. Dar în seara dinainte, tipul celălalt n-a făcut aşa cu 
Mercedes-ul. Pentru că nu avea telecomanda. Nu avea 
decât cheia. Iată şi motivul pentru care a folosit Jaguar-ul la 
ultima rată. Voia să-l poată încuia de pe partea opusă a 
străzii, imediat ce Burke punea banii înăuntru. Singura 
telecomandă pe care o avea era a Jaguar-ului. O moştenise 
de la răpire. 

Pauling rămase tăcută pentru un moment. 

— Accepţi deci teoria că a existat un ajutor din interior, 
nu-i aşa? 

— Tipul fără limbă. El e răspunsul la întreaga şaradă. 

Pauling şi Reacher ajunseră la biroul ei înainte de ora 
nouă. 

— Acum avem nevoie de Brewer, decretă Reacher. Şi de 
Patti Joseph. 

— Brewer doarme, răspunse Pauling. Lucrează până 
noaptea târziu. 

— Astăzi o să înceapă treaba mai devreme. Pentru că 
trebuie identificat cadavrul din râul Hudson. 

— Taylor? 


— E necesar să ştim precis dacă e Taylor. Sunt sigur că 
Patti are o fotografie a lui. Brewer ar putea s-o folosească 
pentru identificare. 

Aşa că Pauling o sună pe Patti Joseph. Aceasta confirmă 
că are un dosar cu fotografii ale tuturor oamenilor lui Lane. 
Promise să aleagă cea mai bună poză şi să o pună deoparte 
pentru Brewer. Apoi Pauling îl sună pe poliţist, trezindu-l 
din somn. Era arţăgos din cauza asta, dar acceptă să se 
ducă să ia fotografia. 

— Şi acum? întrebă Pauling. Lane aşteaptă un nume 
astăzi. 

— „Astăzi” ţine până la miezul nopţii, răspunse Reacher. 
Şi mai am de verificat un amănunt înainte de orice altceva. 

— Ce anume? 

— Mai întâi cartea de telefon, spuse el. T. de la Taylor. 

Ea luă de pe raft Pagini Albe pentru Manhattan şi 
deschise cartea pe birou. Întrebă: 

— Iniţiala? 

— Habar n-am. Uită-te după persoane particulare în 
West Village. 

Pauling găsi şapte posibile potriviri: 8 West Street, Bank, 
Perry, Sullivan, 12 West, Hudson şi Waverly Place. 

Reacher sugeră: 

— Începi cu Hudson Street. Uită-te în ghid şi vezi în ce 
cvartal e adresa asta. 

— lată, exact la jumătatea dintre Clarkson şi Leroy, 
descoperi ea. Ce-i acolo? 

— Tu ce crezi? 

— Tipul fără limbă îl cunoştea pe Taylor? Locuia 
împreună cu el? Lucrau împreună? L-a ucis? 

Reacher nu răspunse. 

— Stai aşa! făcu Pauling. Taylor era omul din interior, nu? 
El a furat cheile de la maşini. A parcat în faţă la 
Bloomingdale exact acolo unde voia celălalt tip, acela fără 
limbă. Tot timpul ai avut impresia că e ceva în neregulă cu 
răpirea. Numai în felul ăsta ar fi putut să meargă. 


Reacher rămase tăcut în continuare. 

— Ce naiba se întâmplă aici? 

— Pritocim detaliile şi punem cap la cap indiciile. Luăm 
treaba de la capăt. Următorul pas, mergem să vizităm 
locuinţa lui Taylor. 

— Acum? 

— E un moment la fel de bun ca oricare altul. 

Porniră pe jos. Condensul picura din aparatele de aer 
condiţionat de la etajele clădirilor ca nişte stropi mari de 
ploaie. Vânzătorii ofereau ceasuri de marcă false şi 
umbrele. Oraşul, în plin tumult. Lui Reacher îi plăcea New 
York-ul mai mult decât alte locuri. Îi plăceau indiferența lui, 
agitația nebună şi anonimatul. 

Imobilul în care locuia Taylor era un cub de cărămidă, 
înalt de şaisprezece etaje. Avea o intrare modestă, dar holul 
arăta civilizat. Un singur tip, în spatele unui birou lung. 

— Abordarea? întrebă Pauling. 

— Cea mai simplă, răspunse Reacher. Cea directă. 

Deschiseră uşa dinspre stradă şi intrară în hol. 

— Uite care e treaba, i se adresă Reacher portarului. 
Cucoana asta îţi dă patru sute de dolari dacă ne laşi să 
intrăm în apartamentul domnului Taylor. 

Portarii sunt şi ei oameni. lar suma era bine aleasă. 
Suficient de mare ca să pară bani serioşi. Şi, spunea 
experienţa lui Reacher, năştea tentaţia irezistibilă de a te 
târgui în sus, până la cinci sute. Experienţa lui Reacher mai 
spunea că, odată ce tentaţia s-a instalat, bătălia e câştigată. 

Tipul înţepeni, apoi se uită în stânga, se uită în dreapta. 
Nu văzu pe nimeni. Spuse: 

— OK, trimit un om de serviciu. 

Dar păstrezi banii pentru tine, gândi Reacher. 

— Cinci sute, adăugă portarul. 

Reacher răspunse: 

— S-a făcut. 

Pauling scoase portofelul din poşetă, îl deschise şi 
numără cinci hârtii de câte o sută, pe care le împinse pe 


birou. 

— Etajul doisprezece. Faceţi stânga, mergeţi până la 
ultima uşă pe dreapta. Omul de serviciu vă aşteaptă acolo. 

Arătă spre lifturi. Reacher şi Pauling se îndreptară într- 
acolo. 

— Îmi datorezi o grămadă de bani, mormăi Pauling, în 
timp ce uşile liftului se deschideau. 

— Mă ţin de cuvânt, promise Reacher. Astă-seară o să fiu 
bogat. 

Ascensorul opri la etajul doisprezece şi uşile alunecară în 
lături. Cotiră la stânga şi se opriră în faţa ultimei uşi de pe 
dreapta. 

Reacher întrebă: 

— Cât o plăti pentru un apartament ca ăsta? 

— Chirie? 

Pauling măsura din ochi distanţa dintre uşi, ca să 
estimeze dimensiunile apartamentului, şi spuse: 

— Două dormitoare mici - cred că vreo patru mii pe lună. 
Poate patru şi ceva. 

— O mulţime de bani. 

Se auzi clinchetul ascensorului şi apăru un bărbat în 
uniformă verde. Omul de serviciu. Se apropie, descuie uşa 
lui Taylor, după care se trase un pas înapoi. 

Reacher pătrunse primul. Aerul din apartament era 
fierbinte şi stătut. La intrare dădu într-un vestibul de 
dimensiunile unei cabine de telefon, apoi, pe stânga, zări o 
bucătărie cu mult inox, iar pe dreapta, un cuier de haine. 
Livingul, drept înainte; două dormitoare, unul lângă altul, în 
fund, la stânga. Bucătăria şi livingul arătau impecabil de 
curate. Decorul era modern, reţinut, de bun-gust, masculin. 
Piese clasice. Multe cărţi, aranjate pe rafturi în ordine 
alfabetică. Un televizor micuţ. Un număr impresionant de 
CD-uri. 

— Foarte elegant, spuse Pauling. 

Cel mai mare dintre cele două dormitoare era simplu, 
aproape monastic. Pereţi albi, un pat impozant de mijloc, 


aşternuturi gri. Debaraua era plină de costume, sacouri, 
cămăşi şi pantaloni, stivuite cu grijă, după anotimp şi 
culoare. 

— E uimitor! exclamă Pauling. Vreau să mă căsătoresc cu 
omul ăsta! 

Reacher trecu în al doilea dormitor. Un spaţiu mic, 
simplu, nedecorat. În lustra din tavan nu exista bec. În 
cameră nu văzu nimic în afară de două paturi înguste, 
metalice. Aşternuturile de pe ele păreau folosite. Pe perne 
se desluşeau câteva urme. Fereastra era acoperită cu o 
bucată de pânză neagră. 

Reacher conchise: 

— Aici au fost ascunse Kate şi Jade. 

Pauling examina pernele: 

— Fire de păr lung, negru. 

Reacher se întoarse în living şi cercetă biroul. 
Documente personale, documente financiare. Numele mic 
al lui Taylor era Graham. Cetăţean britanic, cu rezidenţă în 
SUA. Pe birou trona un telefon cu memorie. Părea nou-nouţ. 
Avea zece butoane pentru apelare rapidă, cu etichete 
alături de fiecare, marcate cu iniţiale. Cea mai de sus era 
notată cu L. Pentru Lane, ghici Reacher. Apăsă pe butonul 
corespunzător etichetei şi pe ecranul cenuşiu apăru un 
număr care începea cu 212. Apăsă şi pe celelalte nouă 
butoane, unul după altul. Pe afişaj apărură trei numere cu 
212, trei cu 917, două cu 718 şi un număr lung care 
începea cu 01144. Numerele cu 212 erau toate din 
Manhattan. Amici, probabil. Cele cu 917 - telefoane mobile. 
Foarte posibil, pentru aceiaşi tipi. Cu 718 erau numere din 
Brooklyn. Cel lung, cu 01144, trebuie să fi fost din Marea 
Britanie. Poate cineva din familie. Îi corespundea inițiala S. 

Reacher mai apăsă pe butoane câteva clipe, apoi 
renunţă. 

— Crezi că aici există portar non-stop? o întrebă pe 
Pauling. 


— Mă îndoiesc, spuse ea. Nu în zona asta. În clădirea 
mea nu există. Cred că şi aici stă doar o parte din zi. 
Probabil până la ora opt. 

— Atunci, aşa s-ar explica întârzierile. Nu le putea aduce 
aici când portarul era la post de serviciu. În prima zi a avut 
de aşteptat câteva ore. După aia, a păstrat intervalul, ca să 
fie consecvent. 

— Şi ca să creeze impresia de distanţă. 

— Aşa credea şi Gregory. El a avut dreptate, eu m-am 
înşelat. 

Pauling întrebă: 

— Şi acum? 

— Aş vrea să mă mai întâlnesc o dată cu amicul tău de la 
Pentagon. Să-i fac o ofertă. 

— Ce i-am putea oferi noi? 

— Spune-i că eliminăm echipa lui Lane de pe eşichier 
dacă ne ajută cu o informaţie mică. O să accepte târgul. 

— Putem să ne ţinem de cuvânt? 

— Mai devreme sau mai târziu o să se ajungă la „ori noi, 
ori ei”. 

Pauling se apucă să-l caute pe prietenul ei la diferite 
telefoane din întreaga clădire a ONU. Îl găsi, iar acesta 
acceptă, după câteva ezitări, să se întâlnească în aceeaşi 
cafenea ca data trecută, la ora trei după-amiază. 

— Timpul trece, avertiză Pauling. 

— Întotdeauna trece. Mai încearcă la Brewer. 

Dar polițistul nu era la biroul său şi avea telefonul mobil 
închis. 


Ajunseră la cafeneaua de pe Second Avenue cu patruzeci 
de minute mai devreme. 

— Ai o teorie, nu-i aşa? îi spuse Pauling lui Reacher. Ca 
un om de ştiinţă. O teorie globală. 

— Nu, răspunse Reacher. Nu e globală. E doar parţială. 
Îmi lipseşte un element major. Dar am un nume pentru 
Lane. 


— Care? 

— Stai să vorbim şi cu Brewer. 

Reacher îi făcu semn chelneriţei. Aceeaşi de data trecută. 
Comandă cafea. Acelaşi gust fierbinte, puternic. 

Telefonul lui Pauling sună cu o jumătate de oră înaintea 
întâlnirii cu tipul de la Pentagon. Ascultă puţin şi spuse 
unde se aflau. Apoi închise. 

— Brewer, anunţă ea. În sfârşit. Vrea să vorbim faţă-n 
faţă. Vine aici. 

— O să ajungă odată cu amicul tău. 

— N-o să-i placă asta. Nu cred că-i place aglomeraţia. 

Dar tipul de la Pentagon apăru puţin mai devreme. 

— Mă îngrijorează oferta voastră, începu el. Nu pot să 
încurajez o ilegalitate. 

Reacher îi spuse în gând: Măcar o dată în nenorocita ta 
de viaţă fii recunoscător! Dar cu voce tare răspunse: 

— Vă înţeleg îngrijorarea, domnule. Dar aveţi cuvântul 
meu că niciun poliţist sau procuror din America n-o să aibă 
vreun comentariu negativ în legătură cu asta. 

— Şi ce vrei să fac eu? 

— Am nevoie de o verificare a numelui unui pasager pe 
toate listele de zbor ale curselor care au plecat din zona 
noastră în ultimele patruzeci şi opt de ore. 

— Curse militare? 

— Nu, comerciale. 

— Ce aeroport? Ce zbor? 

— Nu sunt sigur. Aş începe cu JFK. British Airways, 
United sau American, către Londra. Aş începe cu după- 
amiaza zilei de alaltăieri. Dacă nu apare nimic, aş încerca 
Newark. Dacă nici acolo nu apare nimic, m-aş întoarce la 
JFK, dar aş cerceta listele de ieri-dimineaţă. 

— OK, admise tipul. Pe cine trebuie să caut? Unul din 
oamenii lui Lane? 

Reacher dădu din cap: 

— Până de curând. 

— Numele? 


— Taylor. Graham Taylor. E cetăţean britanic. 

Tipul de la Pentagon plecă, promițând să ţină legătura cu 
ei prin telefonul lui Pauling. Femeia i se adresă lui Reacher: 

— N-ai găsit în apartament paşaportul lui Taylor. Deci, ori 
e încă viu, ori cineva se foloseşte de identitatea lui. 

Reacher tăcu. Pauling continuă: 

— Hai să zicem că Taylor lucra cu tipul fără limbă. Să 
zicem că, dintr-un motiv oarecare, s-au certat - fie pentru 
ce le-au făcut lui Kate şi Jade, fie pentru bani, fie pentru 
ambele. Să zicem că unul din ei l-a omorât pe celălalt şi a 
fugit, luând paşaportul lui Taylor şi toţi banii. 

— De ce s-ar folosi de paşaportul lui Taylor? 

— Poate că n-are paşaport. Mulţi cetăţeni americani nu 
au. Sau poate că e dat în consemn la frontieră. Sau că n- 
avea cum să se prezinte la aeroport sub nume propriu. 

— Paşapoartele au fotografii... 

— Tu semeni cu fotografia din paşaportul tău? 

— Puțin. 

Pauling explică: 

— Uneori, puţin e tot ce-ţi trebuie. La ieşirea din ţară nu 
sunt la fel de atenţi ca la intrare. 

Reacher ridică privirea şi-l văzu pe Brewer intrând. 
Polițistul se aşeză pe locul pe care tocmai îl eliberase tipul 
de la Pentagon. 

— Cadavrul din râu nu e al bărbatului din poza lui Patti, 
anunţă el. Acela are cam un metru optzeci şi cinci şi 
constituţie atletică, mortul are peste unu nouăzeci şi e slab 
mort. 

Pauling întrebă: 

— Avea limbă? 

— Ce?! se miră Brewer. 

— Căutăm un tip cu limba tăiată. 

Brewer o privi în ochi. 

— Atunci mortul de pe râu nu e al vostru. Are de toate - 
în afară de puls. 

Reacher întrebă: 


— L-ai identificat? 

Brewer dădu afirmativ din cap. 

— După amprente. Era un informator valoros al NYPD. 
Metamfetamine din Long Island. Tocmai trebuia să depună 
mărturie. 

— Atunci nu are absolut nicio legătură cu noi, conchise 
Reacher. 

Brewer îi aruncă o privire lungă şi aspră. 

— Eşti sigur? 

Reacher confirmă: 

— Pe cuvânt. Îmi pare rău că nu putem să te ajutăm. 

Polițistul ridică din umeri. 

— OK. 

— Mai ai fotografia de la Patti? se interesă Reacher. 

— Fotografiile. Mi-a dat două. 

Erau într-un plic alb, format A4. Brewer îl puse pe masă, 
apoi plecă. Reacher lăsă plicul nedesfăcut. 

— Ce avem până acum? întrebă el. 

— Acelaşi lucru. Îi avem pe Taylor şi pe tipul care nu 
poate vorbi. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Taylor este tipul care nu poate vorbi. 

Pauling făcu o pauză de gândire, apoi spuse: 

— Din cauza accentului? 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Exact. Am tot zis că nu lipseşte nimeni, dar Taylor a 
lipsit încă de la început. Taylor a fost în spatele întregii 
tărăşenii. El a închiriat apartamentul şi a cumpărat scaunul. 
Şi nu putea risca să deschidă gura. Pentru că e englez. Ştia 
că o să trezească amintiri: dacă cineva pornea pe urmele lui 
şi auzea despre un tip de vreo patruzeci şi ceva de ani cu 
accent britanic, şi-ar fi dat seama într-o clipă că el este. O 
apucaserăm pe o pistă falsă. 

— A făcut acelaşi lucru ca şi Knight acum cinci ani. La fel 
s-a petrecut prima răpire. Deschide plicul, îi ceru Pauling. 
Să vedem dacă se confirmă. 


Reacher scoase fotografiile din plic, cu faţa în jos. Apoi o 
întoarse pe cea de deasupra. 

Era tipul pe care-l văzuse de două ori până atunci. 

Taylor. 

— Nu încape îndoială! exclamă Reacher. Ăsta e individul 
pe care l-am văzut urcând mai întâi în Mercedes, apoi în 
Jaguar. 

Întoarse pe faţă şi a doua fotografie. Era un prim-plan. 
De data asta, tipul ţinea gura deschisă. Avea dinţi oribili. 
Unii lipseau. 

— Poftim, spuse  Reacher. Ascundea două probe 
compromiţătoare. Accentul britanic şi  stomatologia 
britanică. 

— Unde e acum? În Anglia? 

— Aşa aş zice. S-a dus acasă, unde se simte în siguranţă. 

— Cu banii? 

— În bagajul de cală. Trei genţi. 

— Poate să facă aşa ceva? În ciuda controalelor cu raze 
X? 

— Nu văd de ce nu. Am ascultat o dată o lecţie despre 
bani, ţinută de un expert. Bancnotele sunt făcute mai ales 
din fibre de in şi bumbac. Cred că la raze X apar ca fiind 
haine. 

Pauling aranjă fotografiile una lângă alta pe masă, în faţa 
ei. 

— Păcat, oftă Reacher. Când îl credeam mort, îmi plăcea. 
Toată lumea îl vorbea de bine. 

— Dar acum ai un nume pentru Lane, remarcă ea. O 
teorie unificată şi universală. Ca a unui om de ştiinţă. Nu 
înţeleg de ce spui că e incompletă. Taylor a făcut totul. 

— Nu, n-a făcut totul singur. lelefoanele le-a dat un 
american. A avut un partener. De-asta teoria e incompletă. 

— Lane n-o să se mulţumească doar cu jumătate. N-o să 
scoată banii. 

— Ba da, măcar o parte. Primim restul când venim cu 
numele partenerului. 


— Şi cum aflăm cine a fost partenerul? 

— Nu putem să aflăm decât dacă-l găsim pe Taylor şi-l 
întrebăm. 

— În Anglia? 

— Dacă acolo ne spune amicul tău de la Pentagon că s-a 
dus. Ar putea să verifice şi cine a stat lângă Taylor în avion. 
Poate au plecat împreună. 

Aşa că Pauling luă telefonul şi îi lăsă tipului de pe 
Pentagon un mesaj. 

— Şi acum? întrebă ea. 

— Aşteptăm să te sune omul tău. Apoi, comandă, te rog, o 
maşină către aeroport şi rezervă locuri pentru un zbor la 
Londra, dacă acolo s-a dus Taylor. Pun pariu că Lane mă va 
trimite după el, pentru munca preliminară. După care o să- 
şi aducă echipa la faţa locului, ca să-l omoare. Şi o să ne 
ocupăm de ei acolo. 

Pauling ridică privirea. 

— De asta ai promis că niciun poliţist sau procuror din 
America n-o să aibă nimic de comentat... 

Reacher o sărută şi porni către metrou. Înainte de ora 
cinci după-amiază era în faţa clădirii Dakota. 

Dar nu intră. Porni către Central Park, spre memorialul 
John Lennon. Din apropierea locului unde fusese ucis 
cântăreţul. Asemenea celor mai mulţi din aceeaşi generaţie, 
Reacher considera Beatles ca parte din viaţa lui. Beatles 
constituiau fundalul, coloana sonoră a vieţii sale. Poate de 
asta îi plăceau englezii. 

Poate de asta nu voia să facă ceea ce se pregătea să facă. 
Dar nu exista nicio îndoială. Taylor era băiatul rău. 

Poate că pur şi simplu nu suporta ideea că trebuie să dea 
un bandit pe mâna altui bandit. Dar o fac pentru Kate, îşi 
spuse Reacher. Pentru Jade. Pentru Hobart. 

Se întoarse şi ieşi din parc. 


Edward Lane răsfiră cele două fotografii ale lui Taylor 
între degetul mare şi arătător şi puse o singură întrebare: 


— De ce? 

— Lăcomie, opină Reacher. Sau răutate, sau gelozie, sau 
toate la un loc. 

— Unde e acum? 

— Cred că în Anglia. O să aflu în curând. 

Lane spuse: 

— Probabil că a avut un partener. Cine anume? 

— Va trebui să-l întrebi chiar pe Taylor. 

— Vreau să mi-l găseşti. 

— Eu îmi vreau banii. 

— Zece la sută acum. Restul, când ajung faţă-n faţă cu 
Taylor. 

— Douăzeci la sută acum. Sau am şters-o. 

Lane spuse: 

— OK, douăzeci la sută acum. Dar pleci după el chiar 
acum. Astă-seară. Noi venim douăzeci şi patru de ore mai 
târziu. 'Toţi şapte. O să fim la Park Lane Hilton. 

— Cu restul de bani? 

— Până la ultimul bănuţ. O să ţi-i arăt când ne întâlnim la 
hotel ca să ne spui unde e Taylor. De dat, ţi-i dau când îl văd 
cu ochii mei de criminal. 

— OK admise Reacher. S-a făcut. 

Zece minute mai târziu, era din nou în metrou, cu două 
sute de mii de dolari într-o pungă de plastic de la Whole 
Foods. 

Reacher se întâlni cu Pauling în apartamentul ei, îi dădu 
punga şi-i spuse: 

— Opreşte ce-ţi datorez şi ascunde restul. E de-ajuns 
pentru ca Hobart măcar să înceapă tratamentul. 

Pauling o deschise şi scoase câteva bancnote, pe care le 
puse pe masa de bucătărie. Apoi închise punga la loc şi o 
ascunse în cuptor. 

— Nu am seif aici, explică ea. 

Luă patru hârtii din teancul de pe masă şi i le întinse lui 
Reacher. 

— Pentru haine noi, spuse. Diseară plecăm spre Anglia. 


— Te-a sunat amicul tău? 

Ea dădu din cap. 

— Taylor a urcat la bordul cursei British Airways de 
Londra la mai puţin de patru ore de când Burke a lăsat 
banii în Jaguar. 

— Singur? 

— Aşa se pare. A stat lângă o englezoaică. 

Reacher obiectă: 

— Nu am nevoie de patru sute de dolari pentru haine. 

Pauling răspunse: 

— Ba ai, când călătoreşti cu mine. 

Peste o jumătate de oră, Reacher făcea ceva ce nu mai 
făcuse în viaţa lui. Îşi cumpăra haine dintr-un magazin 
universal. Era la Macy's, în raionul pentru bărbaţi, în faţa 
unei case de marcat, ţinând pe braţ o pereche de pantaloni 
gri, o jachetă gri, un tricou negru, un pulover negru, o 
pereche de şosete negre şi una de chiloţi albi. Stătu la 
coadă şi plăti. În apartamentul lui Pauling, făcu duş şi se 
îmbrăcă. Îşi scoase paşaportul uzat şi fotografiile de la Patti 
Joseph din buzunarul vechilor lui jeanşi şi le puse în 
pantalonii abia cumpăraţi. În buzunarul de la piept al hainei 
celei noi introduse o periuţă de dinţi pliabilă. Apoi, 
împreună cu Pauling, aşteptă în holul clădirii să apară 
maşina care avea să-i ducă la aeroport. 


Capitolul 9 


Pauling făcuse rezervarea la clasa business, la acelaşi 
zbor cu care plecase şi Taylor cu patruzeci şi opt de ore 
înainte. 

— Care e strategia? întrebă ea. 

— Îl găsim pe Taylor, Lane se ocupă de el, apoi eu mă 
ocup de Lane. 

— Cum? 

— Găsesc eu o cale. 

— Şi ceilalţi? 

— Dacă mi se pare că, fără Lane, echipa se duce de râpă, 
atunci îi las pe ceilalţi în pace. Dar dacă vreunul din ei 
încearcă să preia comanda, îl rezolv şi pe ăla. Şi tot aşa, 
până când echipa chiar se duce de râpă. 

— Taylor n-o să fie uşor de găsit, îl avertiză femeia. 

— Am un plan. 

— Spune-mi-l! 

— Cunoşti vreun investigator privat britanic? Există 
vreun soi de frăţie transnaţională? 

— S-a putea să existe. Am nişte numere de telefon. 

— Cunoştinţe locale, preciză Reacher. Asta e întotdeauna 
cheia. 

Pauling luă o pătură de la însoţitoarea de bord şi-şi lăsă 
scaunul pe spate. O vreme, Reacher o privi dormind, apoi se 
întinse şi el. Îi plăcea să zboare. Să te culci în New York şi 
să te trezeşti la Londra era un vis exact pe gustul lui. 


Stewardesa îi trezi pentru micul dejun. 

Apoi se aprinseră tot felul de semnale luminoase, 
anunțând începerea coborârii pe Aeroportul Heathrow. 

Reacher îşi lipi fruntea de geam şi privi în jos. Văzu 
Tamisa, strălucind în soare ca plumbul topit. Văzu Tower 
Bridge, din piatră albă, renovat de curând. Îşi suci gâtul 


căutând cu privire Catedrala St Paul. Văzu domul uriaş, 
înconjurat de străduţe antice, întortocheate. Văzu Palatul 
Parlamentului şi Big Ben-ul. 

Îi spuse lui Pauling: 

— Trebuie să găsim un hotel liniştit. Unde nu se uită în 
paşapoarte şi poţi să plăteşti cu bani gheaţă. În Bayswater, 
probabil. 

Se întoarse din nou spre geam şi văzu o autostradă cu 
şase benzi, cu trafic lent, pe stânga. Apoi gardul 
aeroportului. Prin microfoane, însoţitorul de zbor le ură 
pasagerilor bun-venit la Londra. 

Completară formularele de intrare în ţară şi un oficial le 
ştampilă paşapoartele. Pauling schimbă un teanc de dolari, 
apoi găsiră trenul rapid către gara Paddington. Numai bine 
pentru hotelurile din Bayswater. leşiră din metrou pe o 
stradă centrală a Londrei, la mijlocul după-amiezii. 

Londra era însorită, proaspătă şi rece. 

Porniră spre sud-est, câtre Sussex Gardens. Din 
călătoriile anterioare, Reacher îşi amintea de şiruri de case 
terasate, unite, amenajate ca hoteluri ieftine. Pauling refuză 
primele două stabilimente în care intrară, până când 
înţelese că nu aveau să găsească ceva mai bun. Aşa că cedă 
şi-l acceptă pe al treilea. Tipul de la recepţie se dovedi 
încântat să accepte bani gheaţă. Nu exista niciun fel de 
registru. Patul era dublu, cu o cuvertură de nailon verde. 

— N-o să stăm mult aici, o consolă Reacher. 

— E-n regulă, răspunse Pauling. 

Reacher se aşeză pe pat cât ea se spălă. Apoi femeia ieşi 
din baie şi se apropie de fereastră, privind peste 
acoperişuri. 

— Aproape două sute cincizeci de mii de kilometri 
pătraţi, spuse ea. Asta avem în faţă. De unde începem? 

— Hai să sunăm la „frăţie”, propuse Reacher. 

Pauling îşi luă poşeta şi scoase din ea un aparat micuţ. 
Un Palm Pilot. Apelă un director şi găsi un nume şi o adresă. 

— Gray's Inn Road, citi ea. O fi prin apropiere? 


— Nu cred, răspunse Reacher. Cred că e mai la est. Unde 
sunt toţi avocaţii. Dar bănuiesc că putem ajunge acolo cu 
metroul. 

Pauling formă un număr la telefonul de pe noptieră. 
Reacher ascultă jumătatea ei de conversaţie. Explică unde 
se află şi ceru o întrevedere. Întrebă: 

— Cum vi se pare ora şase? Apoi spuse: OK, mulţumesc. 

Porniră către staţia de metrou. O călătorie de şase staţii, 
un tren aglomerat. Coborâră la Chancery Lane, la şase fără 
un sfert, şi ieşiră în lumina zilei, pe străzi sufocate de trafic. 
Taxiuri negre, autobuze roşii, trotuare pline de lume. 

O luară spre nord, pe Gray's Inn Road, trecând pe lângă 
o placă pe care se putea citi faptul că acolo locuise Charles 
Dickens. 

Pauling se uita la numerele caselor. Găsi uşa căutată. Era 
maro, îngustă, cu un geamlăc de sticlă. Cercetară 
inscripţiile gravate în aramă de pe faţadă. Una preciza: 
Investigative Services Ltd. Reacher împinse uşa şi constată 
că era deschisă. Urcând două etaje, ajunseră la intrarea 
într-o încăpere pătrată, cu un birou în mijloc. Ocupantul - 
un bărbat micuţ, cu părul rar. 

— Voi trebuie să fiţi americanii, îi întâmpină el. 

— Căutăm pe cineva, explică Pauling. A sosit de la New 
York acum două zile. Este englez, se numeşte Taylor. 

— De două ori în aceeaşi zi! se miră tipul. Domnul Taylor 
al vostru se bucură de mare popularitate. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am mai primit un telefon de la New York, cu aceeaşi 
întrebare. Bărbatul care a sunat n-a vrut să-şi dea numele. 
Am bănuit că încearcă la toate agenţiile din Londra. 

Pauling se întoarse către Reacher şi îi spuse pe muteşte: 
Lane. 

Apoi reveni la discuţia cu bărbatul de la birou: 

— Şi ce i-aţi spus? 

— Că sunt şaizeci de milioane de oameni în Marea 
Britanie şi câteva sute de mii se numesc Taylor. Că, fără 


informaţii suplimentare, nu pot să-l ajut. 

— Dar pe noi ne puteţi ajuta? 

— Asta depinde de informaţiile suplimentare pe care mi 
le daţi. 

— Avem fotografii. 

— Ar putea ajuta, la un moment dat. Dar nu în prima 
fază. Cât a stat domnul Taylor în America? 

— Mai mulţi ani, cred. 

— Atunci nu sunt speranţe, conchise individul. Eu lucrez 
cu baze de date. Facturi, registre electorale, rapoarte de 
credit. Dacă domnul Taylor n-a mai locuit aici de ani de zile, 
n-o să apară nicăieri. Îmi pare foarte rău. 

Pauling îi aruncă lui Reacher o privire care spunea: 
Grozav plan! 

Reacher nu se lăsă: 

— Avem un număr de telefon. E vorba de ruda lui cea mai 
apropiată. 


— Am percheziţionat apartamentul lui Taylor din New 
York şi am găsit un telefon cu memorie, care avea zece 
butoane programate pentru apelare rapidă, explică 
Reacher. Singurul număr din Anglia era notat sub inițiala S. 
Şi, dacă relaţia de rudenie e apropiată, Taylor n-ar fi venit 
înapoi fără să o anunţe pe această persoană. 

— Care e numărul? întrebă detectivul. 

Reacher închise ochii şi recită numărul începând cu 
01144 pe care-l memorase în apartamentul din Hudson 
Street. Detectivul îl notă. 

— OK, spuse el. Eliminăm prefixul internaţional şi îl 
înlocuim cu un zero. Apoi deschidem computerul şi ne uităm 
într-un director invers. Asta n-o să ne dea decât adresa, să 
ne înţelegem. Trebuie să mergem în altă parte ca să 
descoperim identitatea persoanei care locuieşte acolo. 

Apăsă pe mai multe taste, până când pe ecran apăru o 
adresă. 


— Grange Farm, citi el. În Bishops Pargeter. Nu departe 
de Norwich, dacă ne luăm după codul poştal. 

— Bishops Pargeter e numele oraşului? 

Tipul dădu din cap afirmativ. 

— Sau mai degrabă un sătuc. În ţinutul Norfolk, în estul 
Angliei. Terenuri agricole, plat ca-n palmă, vântos. Este în 
Fens, la nord-est, cam la două sute de kilometri de aici. 

— Şi numele? 

Individul intră într-o altă bază de date. 

— Registrul electoral, spuse el. Uite aici. Doi votanţi 
înregistraţi la adresa asta. Domnul Anthony Jackson şi, să 
vedem... Da, doamna Susan Jackson. De aici inițiala S, de la 
Susan. 

— O soră, opină Pauling. Măritată. Se repetă istoria cu 
Hobart. 

— Ei, şi acum, reluă tipul, să mai facem ceva. De data 
asta nu tocmai legal, dar suntem între colegi. 

Deschise o a treia bază de date. 

— Departamentul pentru Muncă şi Pensii. Statul-dădacă 
în acţiune. 

Introduse numele lui Jackson şi adresa, apoi dădu un şir 
lung de comenzi succesive. 

— Anthony Jackson are treizeci şi nouă de ani, iar soţia 
sa, Susan, treizeci şi opt. Într-adevăr, numele ei de fată a 
fost Taylor. Au un singur copil, o fiică de opt ani. O cheamă 
Melody şi pare să se fi născut la Londra. 

Intră într-o altă bază de date. 

— Registrul funciar, anunţă. 

Introduse adresa. Apăsă pe butonul Submit. Pe ecran se 
deschise o nouă fereastră. 

— Au cumpărat terenul din Bishops Pargeter acum ceva 
mai mult de un an. Ceea ce ar sugera că sunt orăşeni care 
se întorc la ţară. 

— Mulţumim, spuse Reacher. Apreciem ajutorul... Şi 
poate uitaţi de toate astea dacă mai sună cumva tipul de la 
New York. 


— Primul sosit, primul servit! Buzele îmi sunt pecetluite, 
îl asigură detectivul. 

— Mulţumim, spuse Reacher încă o dată. Cât vă 
datorăm? 

— O, absolut nimic. A fost în întregime plăcerea mea. 
Întotdeauna încântat să ajut un coleg. 

Când ajunseră înapoi în stradă, Pauling gândi cu voce 
tare: 

— 'Tot ce are Lane de făcut e să verifice apartamentul lui 
Taylor, să găsească telefonul - şi ne ajunge din urmă. Toate 
directoarele alea inverse sunt disponibile pe internet. 

— N-o să găsească telefonul, replică Reacher. Şi, chiar 
dacă l-ar găsi, n-ar face legătura. Alt tip de pregătire. 

— Eşti sigur? 

— Nu tocmai. Aşa că am şters numărul. 

— Şi acum, încotro? 

— Mergem la Bishops Pargeter, s-o cunoaştem pe Susan 
Jackson. 


Cei doi se duseră până la Marble Arch, să găsească un 
centru de închirieri de maşini. Reacher nu avea nici permis 
de conducere, nici carte de credit, aşa că o lăsă pe Pauling 
să completeze formularele, şi porni pe Oxford Street în 
căutarea unei librării. Într-una din ele descoperi un raft 
întreg cu hărţi rutiere ale Angliei. Primele trei în care se 
uită nu arătau Bishops Pargeter. Prea mici, îşi spuse. Apoi 
văzu un raft cu lucrări ale Direcţiei Cartografice. Scoase 
toate planurile topografice ale Norfolk-ului şi le studie, unul 
câte unul. La a patra încercare, găsi Bishops Pargeter. Era 
un sătuc de răspântie, la vreo patruzeci şi cinci de kilometri 
sud-vest de Norwich. 

Cumpără harta, pentru detalii, şi cel mai ieftin atlas, 
pentru orientarea generală. Apoi se întoarse la biroul de 
închirieri auto, unde o găsi pe Pauling aşteptându-l, cu 
cheia unui Mini Cooper. 

— Roşu, spuse ea. Cu capotă albă. Foarte cool. 


— Cred că Taylor e acolo. Cu soră-sa. 

— De ce? 

— Instinctul l-ar îndemna să se ascundă într-un loc izolat. 
Cum a fost soldat, ar alege un loc în care să se poate apăra. 
Acolo, terenul e plat ca o masă de biliard. Tocmai m-am 
uitat pe hartă. Ar vedea pe oricine se apropie, de la zece 
kilometri. Dacă are şi o puşcă, e de neatins. lar dacă are şi o 
maşină de teren, o poate lua în orice direcţie. Poate s-o taie 
pur şi simplu peste câmpuri. 

— Nu-i exclus, spuse Pauling. Bănuiesc... Deci, cum 
procedăm? 

— Taylor a stat trei ani alături de Lane. Aşa că nu ne-a 
cunoscut - nici pe tine, nici pe mine. Doar n-o să se apuce 
să tragă în orice necunoscut care se apropie. 

— Ne ducem direct la el acasă? 

— Cel puţin suficient de aproape ca să aruncăm o privire. 

Angajatul de la închirieri aduse Mini Cooper-ul din garaj. 
Reacher împinse scaunul pasagerului până la bancheta din 
spate şi se aruncă înăuntru. Pauling se aşeză la volan şi 
porni motorul. 

— Nord-est, spuse Reacher. Pe autostrada M1l1. 

Se târâră prin oraş până ajunseră la un drum larg, cu 
indicativul A10, care-i scoase la M25. Porniră pe el şi, două 
ieşiri mai încolo, erau pe MIll, îndreptându-se spre nord- 
est, către Cambridge, Newmarket şi, în fine, Norwich. Ora 
nouă seara, aproape întuneric. 

Maşinuţa zumzăia susţinut. Ceasul din mintea lui 
Reacher arăta zece seara. 

— Nu-mi place deloc povestea asta, mormăi el. Nu pare 
în regulă. Nu pot să scap de sentimentul că fac o mare 
greşeală. 

Mult mai târziu, trecură în viteză printr-un oraş numit 
Fenchurch St. Mary. Drumul se îngustă. Văzură un indicator 
rutier: NORWICH 60 km. Aşa că Reacher luă o altă hartă şi 
începu să caute intersecţia către Bishops Pargeter. 
Indicatoarele rutiere se dovedeau clare şi utile, dar numele 


mai lungi erau deseori abreviate. Reacher văzu un semn cu 
B'SH'PS P'TER, însă trecuseră binişor de el când înţelese ce 
însemna. Pauling întoarse. Drumul era îngust şi 
întortocheat. 

— Cât mai avem? întrebă ea. 

— Vreo cincisprezece kilometri, spuse Reacher, privind 
pe geamul maşinii. Nu mai are rost acum. E prea întuneric. 
N-o să vedem nici casa, cu atât mai puţin cine locuieşte în 
ea. 

La vreo şase kilometri în faţă, harta indica existenţa mai 
multor clădiri. Una dintre ele era marcată cu literele PH. 
Citi legenda: Public House. 

— O cârciumă. Poate chiar un motel. Ar trebui să luăm o 
cameră. Şi să continuăm după ce se luminează de ziuă. 

Pauling aprobă: 

— Mie-mi convine, şefu'. 

Reacher îşi dădu seama că e obosită. Călătoria, diferenţa 
de fus orar, drumurile necunoscute, stresul şofatului. 

— lartă-mă, spuse el. Am exagerat. 

— Nu, răspunse femeia. Suntem exact în locul potrivit 
pentru ce avem de făcut mâine dimineaţă. 

Curând, văzură în depărtare o lumină, care se dovedi a fi 
chiar firma unui han: „lhe Bishop's Arms”. Localul părea 
cald şi primitor. 

Pauling parcă maşinuţa între un Land Rover murdar şi 
un sedan hodorogit. Opri motorul. Reacher îi duse geanta 
până la intrare. În faţa lor era recepţia, o tejghea din lemn, 
vechi şi închis la culoare, uluitor de bine lustruit. Nimeni 
prin jur. La stânga se zărea o uşă: Saloon Bar. Dădea într-o 
încăpere care părea goală. La dreapta, dincolo de scări, o 
altă uşă, pe care scria Public Bar. Reacher îl vedea pe 
barman şi spinările a patru clienţi, cocoţaţi pe scaune 
înalte, de bar. În colţul îndepărtat stătea cu spatele un 
bărbat, singur la o masă. 

Reacher lovi clopoţelul. După un lung moment de 
aşteptare, sosi barmanul. Avea vreo şaizeci de ani, era 


corpolent şi roşu în obraji. 

— Dorim de o cameră, îi ceru Reacher. 

— Vă costă patruzeci de lire. Dar aici intră şi micul dejun. 

— În regulă. 

— Vreţi o cameră cu baie? 

Pauling răspunse: 

— Da, cu baie. Ar fi mai bine. 

Îi întinse barmanului patru hârtii de câte zece lire, iar el 
îi înmână o cheie. Apoi îi dădu lui Reacher un pix, punându-i 
în faţă un registru. La rubrica „Nume”, Reacher scrise J. & 
L. Bayswater. Apoi marcă rubrica „Adresa de afaceri” în 
locul „Adresei de reşedinţă” şi inseră adresa Stadionului 
Yankee: East 161st Street, Bronx, New York, USA. În 
spaţiul pentru „Marca vehiculului” completă: Rolls-Royce. 
Apoi îl întrebă pe barman: 

— Putem să mâncăm ceva? 

— Mă tem că e cam târziu pentru mâncare gătită, 
răspunse omul. Dar vă putem oferi nişte sendvişuri, dacă 
vreţi. 

— E foarte bine, spuse Reacher. 

— Sunteţi americani, nu? Vin o mulţime pe aici. Vor să 
vadă vechile aerodromuri. Unde au staționat echipajele în 
timpul războiului. 

— Sunt prea tânăr pentru asta, mărturisi Reacher. 

Barmanul dădu din cap, cu un aer înţelept, şi le propuse: 

— Intraţi să beţi ceva. Sendvişurile or să fie gata imediat. 

Omul dispăru în bucătărie, iar Reacher se îndreptă spre 
bar. Cinci capete se întoarseră la intrarea lui. Cei patru de 
la bar arătau ca nişte fermieri. Feţe arse de soare, mâini 
butucănoase. 

Tipul care stătea singur la masa din colţ era Taylor. 


Ca un bun soldat, Taylor rămase cu ochii pe Reacher atât 
timp cât avu nevoie ca să estimeze posibilele ameninţări. 
Apariţia femeii în urma nou-venitului păru să-l liniştească, 
aşa că se întoarse la berea sa. Reacher o conduse pe 


Pauling la o masă din colţul opus. Se aşeză cu spatele la 
perete şi-i urmări pe fermieri reluându-şi poziţia la bar. 

— Ar trebui să comandăm ceva de băut, spuse el. 

— Cred că o să încerc berea locală, răspunse Pauling. 

Reacher se ridică şi se îndreptă spre bar. 

— O halbă din cea mai bună bere, vă rog, şi o jumătate 
pentru doamna. 

Se întoarse către cei patru fermieri şi adăugă: 

— Beţi ceva cu noi, domnilor? 

Apoi privi spre barman şi întrebă: 

— Pot să plătesc şi consumaţia dumitale? 

Atenţia tuturor se îndreptă către Taylor, singura 
persoană care nu fusese încă invitată. Acesta ridică privirea 
ca şi cum ar fi fost forţat s-o facă, iar Reacher mimă 
acţiunea de a bea ceva şi spuse, cu voce puternică: 

— Ce pot să-ţi ofer? 

Taylor se uită la el: 

— Mulţumesc, dar trebuie să plec. 

Accent britanic pur. O privire calculată. Dar nimic 
oglindit pe figură. Un vag zâmbet, nevinovat. Se ridică şi 
porni spre uşă. 

Barmanul umplu şase halbe şi jumătate din cea mai bună 
bere şi le alinie pe tejghea. Reacher plăti, apoi, luând halba 
şi paharul lui Pauling, le duse la masa lor. Cei patru fermieri 
şi barmanul se întoarseră spre ei, cu paharele ridicate. 
Reacher gândi: Acceptare socială instantanee, pentru mai 
puțin de treizeci de dolari. Dar cu voce tare spuse: 

— Sper că nu l-am ofensat cumva pe tip... 

— Nu-l cunoaştem, răspunse unul dintre fermieri. 

— E de la Grange Farm, preciză un altul. De acolo tre' să 
fie, că l-am văzut venind cu Land Rover-ul de la Grange 
Farm. 

— Unde-i asta? 

— Niţel mai jos, pe drum. Acu' stă acolo o familie. 

— Întreabă-l pe Dave Kemp, interveni al treilea fermier. 
O să-ţi spună totul despre ei. 


Reacher întrebă: 

— Cine e Dave Kemp? 

— Dave Kemp de la magazin, din Bishops Pargeter. Ştie, 
că el ţine şi oficiul poştal. Un băgăcios afurisit. 

— E vreo cârciumă acolo? 

— Asta-i singura cârciumă pe mulţi kilometri pătraţi, 
băiete. De ce crezi că e aşa aglomerată? 

Reacher nu comentă. 

— Sunt nou-veniţi la Grange Farm, se băgă în vorbă al 
patrulea fermier. De la Londra. Chestia aia cu mâncarea 
organică... 

Şi cu această informaţie se încheie ceea ce considerau că 
datorează în schimbul unei halbe de bere. 

— Ai avut dreptate, şopti Pauling. Taylor e la fermă. 

— Dar o să mai rămână acolo, de-acum? 

— Nu văd de ce nu. Gestul tău de american prost şi 
generos a fost destul de convingător. 

Sendvişurile erau bune. Pâine de casă, proaspătă şi 
crocantă, unt, friptură de vită, sos de hrean şi, alături, 
brânză de casă. Le mâncară şi-şi terminară berile. Apoi se 
duseră sus, în camera lor. Reacher îşi puse ceasul din cap 
să sune la ora şase. În zori. Taylor rămâne pe loc, sau Taylor 
fuge - dar în orice caz o să fim pe fază. 


Capitolul 10 


A doua zi dimineaţă, la ora şase, de la fereastră se vedea 
o imensă câmpie plată, învăluită în ceţuri. Terenul verde- 
cenuşiu se întindea până la orizont. Cei câţiva copaci aveau 
trunchiuri lungi, subţiri şi coroane rotunde, compacte, ca să 
reziste la vânturi. 

Afară se făcuse frig, iar maşina se udase toată de rouă. 
Urcară fără să vorbească prea mult. 

Grange Farm era mărginită de şanţuri, nu de garduri. 
Dincolo de acestea, pe câmpurile netede, bine arate, 
cerealele de toamnă plantate de curând înverzeau pal. Mai 
aproape de centrul perimetrului se vedeau pâlcuri mici de 
copaci, apoi o casă mare, frumoasă, de piatră cenugşie. Mai 
mare decât îşi imaginase Reacher şi mai impresionantă 
decât o simplă fermă. De la nord la est se înşirau cinci 
hambare joase. 

Drumul pe care mergeau era flancat de şanţul ce forma 
hotarul de sud al fermei. Traversa pe un podeţ, apoi 
continua spre nord. La vreun kilometru depărtare se afla 
casa, la capătul drumului. Land Rover-ul era parcat în 
spate, lângă unul dintre hambarele de sine stătătoare. 

— E încă aici, spuse Reacher. 

Pauling încetini. În casă nu se putea sesiza nicio mişcare. 
Nicio lumină. 

Femeia opri motorul şi cobori geamul de pe partea ei. 
Afară era o pace desăvârşită. 

— Probabil că întreaga lume a arătat cândva aşa, medită 
ea. 

Brusc, tăcerea fu risipită de un foc de armă. Reacher şi 
Pauling se lăsară pe vine, cercetând orizontul după vreun 
fuior de fum. Încercând să afle de unde se trăgea. 

— Vânători? întrebă Pauling. 

Reacher ascultă cu atenţie. Dar nu se mai auzi nimic. 


— Cred că era un dispozitiv automat pentru speriat 
păsările, spuse el. Tocmai au semănat... 

— Sper că numai asta a fost. 

— Ne întoarcem, decise Reacher. Hai să-l căutăm pe 
Dave Kemp la magazin. 

Pauling porni motorul. Bishops Pargeter nu consta 
practic decât dintr-o biserică veche şi clădiri înşirate peste 
drum de ea pe vreo cincizeci de metri. Una din case 
adăpostea magazinul universal şi, pentru că vindea şi ziare, 
era deja deschis. 

— Abordarea directă? întrebă Pauling. 

— O variantă a ei. 

Coborâră din maşină. Dinspre răsărit bătea un vânt tăios. 
Prin comparaţie, magazinul sătesc părea călduros şi 
confortabil. Era compus dintr-un ghişeu poştal, o secţiune 
centrală, unde se vindeau alimente, şi un stand cu ziare în 
partea din spate. La tejghea stătea un bărbat vârstnic. 

— Tu eşti Dave Kemp? începu Reacher. 

— Aşa mă cheamă, răspunse bătrânul. 

— Mi s-a spus că pe tine trebuie să te întreb. Am venit 
aici ca să achiziţionăm proprietăţi. 

— Sunteţi americani, nu? 

— Reprezentăm o corporație agricolă importantă din 
Statele Unite. Şi oferim comisioane foarte generoase. În 
general, căutăm ferme bune, care au fost cumpărate de 
curând de neprofesionişti. Dar le vrem înainte să le 
distrugă. 

— Grange Farm, spuse Kemp. Au luat-o nişte pârliţi de 
orăşeni. S-au apucat de culturi organice. Ar trebui să fie în 
fruntea listei tale. Ăia s-au întins mai mult decât le e 
plapuma. 

— Grange Farm pare o investiţie bună, zise Reacher. Dar 
am auzit că mai adulmecă cineva pe acolo. A fost văzut de 
curând... 

— Serios? se miră Kemp, încântat de intriga ce se profila. 
Apoi se dumiri: A, nu, ştiu despre cine vorbeşti. E fratele 


proprietăresei! 

— Eşti sigur de asta? 

Kemp aprobă din cap: 

— Străinul a venit aici şi s-a prezentat. A zis că a 
terminat-o cu hălăduiala. Voia să trimită un pachet în 
America, aşa că am stat de vorbă niţel. 

Pauling întrebă: 

— Ce a trimis în America? 

— Nu mi-a spus. Adresa era a unui hotel din New York. 
lar la destinatar notase numărul unei camere. Nu figura 
vreun nume de persoană. 

Reacher interveni: 

— Şi tu ce crezi că era înăuntru? 

— Avea formă de cărticică, spuse Kemp. Fără prea multe 
pagini. Şi era prinsă cu un elastic. 

— A completat o declaraţie vamală? 

— În formular, a trecut pachetul ca reprezentând 
documente. Nu e nevoie de declaraţie. 

— Mulţumim, domnule Kemp. 

— Şi comisionul meu? 

— Dacă o să cumpărăm ferma, îl vei primi, răspunse 
Reacher. 


Se întoarseră la fermă. Liniştea domnea în continuare. 

— Ai fost foarte credibil, zise Pauling. S-a legat foarte 
bine cu ce ai spus aseară. Presupunând că Kemp se apucă 
să împrăştie zvonul, Taylor o să te creadă un escroc care 
încearcă să scoată cât mai uşor un ban nemuncit. 

— Pot fi un mincinos dintre cei mai buni, fu de acord 
Reacher. Din păcate. 

Apoi tăcu, pentru că tocmai se deschisese uşa fermei. 
Văzu ieşind patru siluete. Două mari, una ceva mai mică, 
una foarte mică. Probabil doi bărbaţi, o femeie şi un copil. 

— S-au trezit! exclamă el. 

— Îi văd, dar cu greu. Patru persoane. Familia Jackson 
împreună cu Taylor, nu? 


— Aşa ar trebui să fie. 

Cu toţii purtau ceva pe umeri. Ca nişte ciomege. 

— Dar ce fac? întrebă Pauling. 

— Alea sunt cazmale, spuse Reacher. Se duc pe câmp, la 
prăşit. 

Siluetele se deplasară spre nord, îndepărtându-se de 
drum şi devenind doar nişte umbre palide în ceaţă. 

Reacher hotări: 

— Am văzut destul. Ne-am terminat treaba. Hai înapoi, la 
Londra, să-l aşteptăm pe Lane. 

Pe drum spre Londra nimeriră în traficul navetiştilor. 
Foarte aglomerat. 

După două ore opriră la o benzinărie şi Reacher schimbă 
locul cu Pauling, chiar dacă el nu era trecut în actele de 
închiriere ale maşinii. I se părea o contravenţie minoră în 
comparaţie cu ceea ce avea de gând să facă mai târziu. 

Traficul se mişca anevoie, învârtejindu-se o vreme ca apa 
în jurul gurii de scurgere a chiuvetei, înainte de a ceda 
atracției inexorabile a oraşului: prin St John's Wood, în jurul 
Regent's Park, pe lângă Marble Arch şi, înainte, pe Park 
Lane. Hotelul Hilton era la capătul dinspre sud al 
bulevardului. Parcară într-un garaj comercial la unsprezece 
fără un sfert. Mai rămăsese o oră până la sosirea lui Lane şi 
a oamenilor lui. 

— Vrei să luăm prânzul mai devreme? întrebă Pauling. 

— Nu pot să mănânc, răspunse Reacher. Sunt un pachet 
de nervi. Mă simt de parcă l-aş livra pe Taylor unui călău. 

— Atunci, pleacă. 

— Nu pot. Vreau răzbunare pentru Kate şi Jade şi vreau 
banii pentru Hobart. În plus, am făcut o înţelegere cu 
amicul tău de la Pentagon. Trebuie să mă ţin de cuvânt. 
Având în vedere toate astea, cred că o să sar peste prânz. 

Pauling întrebă: 

— Eu unde voi sta? 

— În hol. Să fii pe fază. După care vreau să te duci să-ţi 
iei o cameră altundeva. Lasă-mi un bilet la recepţia de la 


Hilton. Foloseşte numele Bayswater. Eu îl duc pe Lane în 
Norfolk, Lane se ocupă de Taylor, eu mă ocup de Lane. 
După asta mă întorc, te iau şi mergem undeva împreună. 
Poate la Bath. La termele romane. Să ne spălăm de păcate. 

Urcară cele câteva trepte până în hol. Pauling se 
îndreptă către un grup de fotolii, Reacher către recepţie. 
Se aşeză la rând. Se uită la un copiator, deasupra căruia 
era agăţată o plăcuţă pe care scria: Prin lege, unele 
documente nu pot fi copiate. 

De exemplu, bancnotele, completă Reacher în gând. 

— Băieţii lui Edward Lane, spuse el, când îi veni rândul. 
S-au cazat deja? 

Recepţionerul căută în computer. 

— Nu încă, domnule. 

— Când sosesc, anunţă-i, te rog, că sunt acolo, în hol. 

— Numele dumneavoastră, domnule? 

— Taylor, făcu Reacher. 

Se îndepărtă şi se instală într-un loc liniştit. Urma să aibă 
de numărat opt sute de mii de dolari în numerar şi nu voia 
spectatori. O familie, aşezată în apropiere, îl privea obosită. 
Doi copii şi mama lor. Femeia părea epuizată, iar odraslele, 
ţâfnoase. Au sosit cu un zbor de dimineaţă şi probabil îşi 
aşteaptă camera, gândi el. Mama le despachetase jumătate 
din lucruri, încercând să-i distreze. Cărţi de colorat, ursuleţi 
jerpeliţi, o păpuşă fără o mână, jocuri video. De ce nu faci 
un desen cu ceea ce o să vezi? întreba femeia. Ca la 
psihoterapeut... 

Reacher se întoarse şi privi către uşa de intrare. 

Îl văzu pe Perez pătrunzând în hotel. Apoi pe Kowalski. 
Apoi pe Edward Lane însuşi. Îi urmau Gregory, Groom, 
Addison şi Burke. Valize pe rotile, genţi sport. Uşor şifonaţi, 
dar cu atenţia încordată. Arătau ca un grup de soldaţi din 
Forţele Speciale care încercau să călătorească incognito, 
ceea ce şi erau. 

Îi privi înregistrându-se în catastif. Îi privi pe recepţioner 
transmiţându-le mesajul. Îl văzu pe Lane întorcând capul. 


Privirea lui mătură încet holul. Se opri pe chipul lui 
Reacher. Şeful făcu un semn din cap. Toţi cei şapte bărbaţi 
îşi luară bagajele şi îşi croiră drum prin mulţimea din hol. 
Lane lăsă jos o geantă, o păstră pe cealaltă în mână şi se 
postă în faţa lui Reacher. 

— Arată-mi banii, îi ceru acesta. 

— Ştii unde e Taylor? 

Reacher dădu din cap afirmativ. 

— Da, ştiu. L-am văzut de două ori. Aseară, şi încă o dată 
azi-dimineaţă. 

— Atunci spune-mi unde e. 

— Întâi arată-mi banii! 

Lane nu schiţă vreun gest. Reacher continuă: 

— Ai sunat la câţiva detectivi particulari din Londra. 

— Omul are dreptul să evite o cheltuială inutilă, nu? 

— Şi, mi-ai luat-o înainte? 

— Nu. 

— Aşadar cheltuiala nu e inutilă. 

— OK, admise Lane. 

Puse jos o geantă din piele şi îi trase fermoarul. Reacher 
se aplecă. Geanta era plină cu bani. 

Încercă să-şi strecoare degetul pe sub una dintre 
banderolele de hârtie. Era strânsă. Zări patru teancuri a 
câte douăzeci de pachete fiecare, în total, optzeci de 
pachete. O sută de sute în fiecare. Optzeci înmulţit cu o 
sută, înmulţit cu o sută, însemna opt sute de mii. 

Ridică marginea unei bancnote şi o frecă între degete. 
Erau bani adevăraţi. Simţea rizurile. Simţea mirosul hârtiei 
şi al cernelii. 

— OK, spuse, lăsându-se pe spate în fotoliu. 

Lane trase la loc fermoarul genţii. 

— Deci, unde e? 

Reacher îl avertiză: 

— Sunt şi civili acolo. 

— N-o să tragem, declară Lane. Un glonţ e prea bun 
pentru 'laylor. Intrăm şi-l scoatem de-acolo fără să ne 


atingem de un fir de păr din capul lui, sau al altcuiva. O să 
ne spună cine a fost partenerul lui, apoi o să moară, încet şi 
dureros. Aşa că nu mă interesează o luptă cu arme de foc. 
Nu pentru că mi-ar păsa de necombatanţi. Ci pentru că nu 
vreau ca Taylor să aibă vreun accident. 

— OK am înţeles. 

— Deci, unde e? 

Reacher făcu o pauză. Se gândi la Hobart, la Birmingham 
din Alabama şi la Nashville din Tennessee. 

— E în Norfolk, spuse el. Un comitat la nord-est de aici. 
La vreo două sute de kilometri. 

— Unde în Norfolk? 

— Într-un loc numit Grange Farm... 

— Care e cel mai apropiat oraş mare? 

— „la vreo cincizeci de kilometri sud-vest de Norwich. 

— Dar cel mai apropiat oraş? 

Reacher nu răspunse. 

— Cel mai apropiat oraş? repetă Lane. 

Reacher se uită către recepţie. Prin lege, unele 
documente nu pot fi copiate. Auzi în minte vocea obosită a 
femeii care-şi întreba copilul: De ce nu faci un desen cu 
ceea ce o să vezi? Se uită la păpuşa căreia îi lipsea o mână. 
Auzi vocea lui Dave Kemp, în magazinul de ţară: Avea formă 
de cărticică. 

Lane insistă: 

— Reacher? 

Auzi în minte vocea lui Lauren Pauling: Uneori, puțin e 
tot ce-ţi trebuie. La ieşirea din ţară nu sunt la fel de atenți 
ca la intrare. 

Lane se impacientă: 

— Reacher? Hei! Care e cel mai apropiat oraş? 

Bărbatul încercă să se concentreze şi privi drept în ochii 
lui Lane. Spuse într-un târziu: 

— Cel mai apropiat oraş se numeşte Fenchurch St Mary. 
Pregăteşte-te să plecăm într-o oră. Vin să vă iau. 


Se ridică şi se strădui să traverseze încet holul hotelului. 
Prinse privirea lui Pauling. leşi afară, pe trotuar. 

Apoi o luă la goană spre parcare ca urmărit de demoni. 

Reacher fusese cel care parcase maşina, aşa că avea 
cheile. Aproape că smulse portiera din balamale şi se 
aruncă înăuntru. Smuci maşinuţa şi o luă spre ieşire. 

Îi zvârli tipului de la barieră o hârtie de zece lire. Urcă 
rampa în viteză şi se lansă în trafic, frânând în colţul opus, 
pentru că o văzuse pe Pauling grăbindu-se în direcţia lui. 
După ce femeia se strecură în maşină, demară în trombă. 

— Nordul, ceru el. Încotro e nordul? 

— În spatele nostru, spuse ea. Dar ce dracu' se întâmplă? 

— Scoate-mă din oraş. lute! Foloseşte atlasul. Ai să 
găseşti acolo o hartă a Londrei. 

Pauling începu să dea paginile frenetic. 

— Înconjoară Hyde Park Corner şi intră înapoi pe Park 
Lane. Şi, te rog, spune-mi şi mie ce se petrece. 

— Am făcut o greşeală, răspunse Reacher. Îţi aduci 
aminte că ţi-am spus că nu pot scăpa de sentimentul că fac 
o mare greşeală? Ei bine, m-am înşelat. Nu era o mare 
greşeală, ci una catastrofală. 

— Poftim? 

— Vorbeşte-mi despre fotografiile din apartamentul tău. 
Nepoţi şi nepoate, nu-i aşa? 

— O mulţime, răspunse ea. 

— Vorbeşte-mi despre jucăriile lor preferate. Jucăriile lor 
preferate de demult. De când aveau opt ani. 

— Cred că un ursuleţ sau o păpuşă. Ceva ce păstrau de 
când erau foarte mici. 

— Exact, spuse Reacher. Genul de jucărie atât de 
îndrăgită încât ar fi vrut s-o ia cu ei într-o călătorie. Exact 
ca familia care stătea lângă mine în holul hotelului. 

— Şi? 

— Cum arătau jucăriile alea? 

— Când copiii aveau opt ani? Erau deja antice. Arătau ca 
dracu'. Toţi copiii au asemenea jucării. 


— Jade nu avea. Asta lipsea din camera ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Spun că, dacă Jade ar fi fost răpită în drum spre 
Bloomingdale, aş fi găsit în camera ei toate jucăriile 
preferate, cele vechi. Dar nu erau! 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că Jade ştia că pleacă. Că şi-a făcut bagajele. 

Reacher socoti că avea aproximativ două ore avans faţă 
de Lane. Lui Lane i-ar fi luat cam o oră să se prindă că a 
fost lăsat baltă, apoi cel puţin încă o oră ca să organizeze 
urmărirea. Pauling se minună: 

— Jade şi-a făcut bagajele? 

— Şi Kate la fel, adăugă Reacher. A luat cu ea un singur 
lucru. Însă cel mai preţios: fotografia cu fiica sa. Cea din 
dormitor. 

— Dar ai văzut-o acolo, spuse Pauling. N-a luat-o cu ea. 
Reacher scutură din cap. 

— Am văzut o fotocopie. Făcută la Staples. De foarte 
bună calitate, totuşi o copie. 

— Dar cine şi-ar face bagajele pentru o răpire? 

— N-au fost răpite, decretă Reacher. Tocmai asta e. Au 
fost eliberate. 

Reuşiră să iasă din zona Marble Arch şi prinseră 
semafoarele pe verde până dincolo de Marylebone Road. 
Curând, treceau prin cartierele de nord ale Londrei, prin 
Finchley şi Swiss Cottage, câtre Hendon. Autostrada MI 
avea să-i ducă până la M25, apoi spre M1l. 

— Kate a crezut-o pe Dee Marie, continuă Reacher. Dee 
Marie i-a povestit despre Anne şi a avertizat-o, iar Kate a 
înţeles exact. 

Pauling spuse: 

— Ştii ce înseamnă asta? 

— Sigur că ştiu. 

— Taylor le-a ajutat. Le-a salvat, le-a ascuns, şi-a riscat 
viaţa pentru ele. E unul dintre băieţii buni. 

Reacher aprobă din cap. 


— lar eu tocmai i-am spus lui Lane unde se află. 

Intrară pe MIll prin capătul de sud. Reacher apăsă 
pedala de acceleraţie şi forţă Mini-ul până la o sută 
cincizeci de kilometri la oră. Pauling întrebă: 

— Şi banii? 

— Pensie de întreţinere. Noi am crezut că era jumătate 
din plata pentru acţiunea din Burkina Faso, dar în ochii lui 
Kate era echivalent a jumătate din proprietăţile comune. 
Probabil că, la început, a contribuit şi ea cu capital. După 
criteriul ăsta pare să-şi aleagă Lane soțiile. În afară de 
statutul lor de trofeu. 

— Al naibii plan! exclamă Pauling. Dar au făcut şi greşeli. 

— Sigur că au făcut. Dacă vrei într-adevăr să dispari, nu 
iei nimic cu tine. Absolut nimic. Orice fleac te poate da de 
gol. 

— Cine l-a ajutat pe Taylor? A avut un partener american. 
Persoana care dădea telefoanele. 

— A fost chiar Kate. Au colaborat. 

— Şi i-ai zis lui Lane unde e Taylor? 

— Aproape. M-am oprit totuşi la timp: n-am spus Bishops 
Pargeter. Am spus Fenchurch St Mary, în schimb. Dar, cu o 
hartă bună, o să se descurce şi singur. 

Pauling rămase tăcută o clipă. 

— Trebuie să încercăm să-i avertizăm. Trebuie să o luăm 
în considerare şi pe soră. Şi pe Melody. 

— Susan şi Melody sunt în perfectă siguranţă. 

— Cum poţi să afirmi asta? 

— Întreabă-te unde sunt Kate şi Jade. 

— Habar n-am... 

— Ba ai, spuse Reacher. Ştii exact unde sunt. Le-ai văzut 
azi-dimineaţă. 


leşiră de pe autostradă la Newmarket şi porniră spre 
Norwich pe drumuri de ţară. 
Reacher spuse: 


— Gândeşte-te la dinamica lucrurilor. De ce i-ar cere 
Kate ajutorul lui Taylor? Cum ar putea cere ajutorul 
oricăruia dintre ei? Cu toţii îi sunt loiali lui Lane până la 
fanatism. 

Pauling opină: 

— Aveau deja o relaţie. 

— E singura explicaţie. Au existat şi indicii. Carter Groom 
susţinea că lui Kate îi plăcea Taylor şi că Taylor se înţelegea 
bine cu fetiţa. 

— Apariţia lui Dee Marie trebuie să fi reprezentat un fel 
de catalizator. 

Reacher aprobă din cap. 

— Kate şi Taylor au făcut un plan şi l-au pus în aplicare. 
Dar mai întâi i l-au explicat lui Jade. 

— E un secret cam mare ca să-l ţină un copil. 

— Nici nu l-a prea ţinut, spuse Reacher. Era îngrijorată. 
Şi ca să se mai liniştească, a desenat totul. 

— Cum aşa? 

— În camera ei erau patru desene. Kate n-a făcut 
curăţenie suficient de bine. Unul dintre ele înfăţişa o clădire 
mare, cenuşie, având copaci în faţă. Am crezut că era 
Dakota, văzută din Central Park. Acum cred că era Grange 
Farm. Trebuie să-i fi arătat fotografii. Copacii seamănă 
chiar foarte bine. Ca nişte acadele verzi, pe bețe maro. Şi 
mai era un desen al unei familii. Am crezut că bărbatul e 
Lane. Dar mi s-a părut ceva ciudat la gura lui. Ca şi cum 
jumătate din dinţi îi fuseseră scoşi. Deci era Taylor. A 
desenat noua ei familie. Taylor, Kate şi ea însăşi. 

— Şi crezi că Taylor le-a adus aici, în Anglia? 

— Aveau nevoie de o ascunzătoare sigură. Jade a desenat 
trei persoane într-un avion. lar în ultimul desen apăreau 
două familii la un loc. Ca şi cum ar fi văzut dublu. Atunci n- 
am înţeles ce înseamnă. Dar acum cred că erau Jackson şi 
Taylor, Susan şi Kate, Melody şi ea însăşi. Noua ei familie 
extinsă. Fericiţi până la adânci bătrâneţi, la Grange Farm. 


— Nu ţine, replică Pauling. Paşapoartele lor erau în 
sertar. 

— Faptul că le-a lăsat aşa, la vedere, transmitea un 
mesaj: Hei, suntem încă în țară. Ceea ce însemna că de fapt 
nu sunt. 

— Cum ieşi din ţară fără paşaport? 

— Doar tu ai spus că la ieşire nu se uită foarte atent... 

Pauling înţelese: 

— Susan şi Melody. 

— Susan şi Melody au venit în State. Au primit toate 
ştampilele necesare la intrare. Apoi le-au dat paşapoartele 
lui Kate şi Jade. Apoi Taylor a făcut rezervări la British 
Airways. În avion a stat lângă o englezoaică. Pun pariu că 
pe lista de pasageri apare doamna Susan Jackson. Şi mai 
pun pariu şi că alături de ea se afla domnişoara Melody 
Jackson. De fapt, erau Kate şi Jade Lane. 

— Dar înseamnă că Susan şi Melody au rămas blocate în 
Statele Unite. 

— "Temporar, spuse Reacher. Ce a trimis Iaylor prin 
poştă? 

— O cărticică. Cu puţine pagini. 

— Două paşapoarte, legate cu un elastic. Trimise către 
camera de hotel a lui Susan, la New York. 

— Dar când vor ieşi nu vor avea ştampila de intrare. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— E o neregulă. Dar ce pot să facă inspectorii de la 
aeroport? Să le deporteze? Exact asta vor şi ele. 

— Surori... murmură Pauling. Patti Joseph, Dee Marie 
Graziano, Susan Jackson. loată povestea asta e despre 
loialitatea surorilor. 


John Gregory apăsa şi el pedala de acceleraţie. Era la 
volanul unei Toyota Land Cruiser cu şapte locuri, închiriată. 
Alături se afla Edward Lane. Kowalski, Addison şi Groom se 
înghesuiră pe bancheta din spatele lor. Pe ultimele două 


locuri stăteau Burke şi Perez. Intrau pe MIl prin capătul 
de sud, după ce traversaseră prin centrul Londrei. 


De data aceasta, Reacher văzu semnul B'SH'S P'TER şi 
încetini cu mult înainte. Era aproape două după-amiaza. 
Soarele ardea sus pe cer. O zi de vară târzie englezească, 
perfectă. Aproape. 

Pauling îl întrebă: 

— Ce ai de gând să le spui? 

— Că îmi pare rău. E probabil cel mai bun început. 

— Şi apoi? 

— Apoi probabil că o s-o repet. 

— Nu te mai învinovăţi. Au înscenat o răpire. Nu e vina ta 
că ai luat-o în serios. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, se câină Reacher. 

Trecură de Bishop's Arms. Traversară şanţul care marca 
hotarul sudic al Grange Farm. 

Reacher încetini înainte de podeţ. Vehicul mic, viteză 
redusă. Deloc ameninţător. Cel puţin aşa spera să pară. 

Aleea era lungă şi făcea două curbe. Pământul bătătorit 
se dovedi noroios şi mai puţin neted decât păruse de la 
depărtare. 

— Unde or fi duşi cu toţii? Pe câmp, la prăşit? întrebă 
Pauling. 

— Nu poţi să prăşeşti şapte ore fără întrerupere. i-ai 
frânge spatele. 

Aleea se bifurca la vreo douăzeci metri înainte de casă. 
Spre apus, drumul către uşa din faţă. Spre răsărit, un 
drumeag mai puţin îngrijit, către hambare. Reacher o luă 
către răsărit. Land Rover-ul nu se vedea. Uşile hambarului 
erau închise. 

Frână şi dădu înapoi. O apucă pe celălalt drum. Se opri la 
trei metri de uşa principală. 

— Şi acum? întrebă Pauling. 

— Batem la uşă, spuse Reacher. 


Se apropiară. Uşa era făcută din scânduri masive de 
stejar, negre ca noaptea. În mijloc văzură un inel atârnat în 
gura unui leu, ce fusese montat în aşa fel încât să lovească 
un cui având floarea cât un măr. Reacher bătu de două ori. 
Răsună ca o tobă mare. 

Apoi strigă: 

— Taylor? Graham Taylor? 

Niciun răspuns. 

Niciun zgomot. Cu excepţia foşnetului unor picioare 
micuţe, la vreo zece metri depărtare. Reacher privi spre 
stânga. Zări un genunchi delicat retrăgându-se după colţul 
casei. 

— Te-am văzut, strigă el. Poţi să ieşi acum, e-n regulă. 

Niciun răspuns. 

Peste o clipă, văzu un căpşor întunecat iţindu-se de după 
colţ. Un chip micuţ, cu ten palid şi ochi mari, verzi. O fetiţă 
de vreo opt ani. 

— Bună, spuse Pauling. Cum te cheamă? 

— Melody Jackson, răspunse Jade Lane. 


— Pe mine mă cheamă Lauren. lar el e Reacher. 

Jade dădu din cap. Putea fi recunoscută imediat după 
copia fotografiei pe care Reacher o văzuse în apartamentul 
lui Lane. Purta o rochie de vară, fără mâneci, cu dungi 
verzi. Avea şosete albe şi sandale. 

Pauling continuă: 

— Am venit să vorbim cu oamenii mari. Ştii unde sunt? 

O voce răspunse: 

— Unul dintre ei e chiar aici, doamnă. 

Kate Lane ieşi de după celălalt colţ al casei. Arăta exact 
ca în fotografie. Părul închis la culoare, ochii verzi, gura ca 
un boboc de floare. Incredibil de frumoasă. Înaltă cam de 
un metru şaptezeci şi cinci, suplă şi unduioasă. Purta o 
cămaşă bărbătească de bumbac. Îi stătea minunat. 

— Sunt Susan Jackson, spuse ea. 

Reacher scutură din cap. 


— Nu, nu eşti, dar oricum mă bucur să te cunosc. Şi pe 
Jade. 

— Dar tu? 

— Numele meu e Reacher. Unde-i Taylor? 

— Cine? 

Reacher făcu un pas în faţă. 

— Nu avem timp pentru asta, Kate. Putem vorbi deschis? 
Nu vreau s-o sperii pe fiica ta. 

— Ştie totul. 

— OK, spuse Reacher. Edward Lane e la o oră în urma 
noastră. Poate mai puţin. 

— Edward e aici? murmură Kate, pe faţă oglindindu-i-se 
teama. Edward e în Anglia? Deja? 

Reacher încuviinţă. 

— Vine încoace. M-a plătit ca să-l găsesc pe Taylor. 

— Atunci de ce ne avertizezi? 

— Pentru că tocmai mi-am dat seama de realitate. 

Kate nu răspunse. 

— Unde-i Taylor? întrebă Reacher din nou. 

— A plecat cu Tony, cumnatul lui. La Norwich. S-au dus 
după o piesă pentru excavator. Trebuie să săpăm nişte 
şanţuri. 

— Când au plecat? 

— Acum vreo două ore. 

— Hai să intrăm, propuse Reacher. 

Prezenţa încă unei femei păru s-o liniştească pe Kate. 
Deschise uşa de la intrare şi îi conduse înăuntru. Casa avea 
tavane joase, de bârne, şi ferestre mici, cu rame de plumb. 
Bucătăria era o încăpere spațioasă, rectangulară. În cârlige 
atârnau tigăi şi craţite de aramă, de jur împrejur se răsfirau 
canapele şi fotolii. Şemineul părea suficient de mare cât să 
poţi locui în el, iar de gătit se gătea pe o sobă de modă 
veche. Masa era din stejar masiv, cu douăsprezece scaune, 
iar într-un colţ se mai afla un birou din lemn de pin, pe care 
tronau un telefon şi teancuri de hârtii. 

Reacher spuse: 


— Cred că ar trebui să pleci, Kate. Chiar acum. Tu şi 
Jade. Până când ne mai lămurim. 

— Dar cum? întrebă femeia. Maşina nu e aici. 

— la-o pe a noastră. 

— N-am condus niciodată. N-am mai fost niciodată prin 
zona asta. 

Pauling interveni: 

— Conduc eu. Oriunde vrei să mergi. 

— El ştie? 

— Că totul a fost o înscenare? Încă nu. 

— OK, decise Kate. Du-ne undeva. Acum. le rog. 

O apucă pe Jade de mână. Fără poşetă, fără haină. Era 
gata de plecare, atunci, pe loc. Reacher îi aruncă lui Pauling 
cheile de la Mini şi le urmă afară. 

— Aşteaptă, spuse el. 

Pe drum, către vest, se vedea o formă verzuie 
apropiindu-se rapid. Curată, lustruită şi strălucitoare, nu 
părea a fi maşina de teren a fermei. 

La un kilometru şi jumătate distanţă. Nouăzeci de 
secunde. Nu era destul timp. 

— Toată lumea înapoi în casă, strigă el. Acum! 


Kate, Jade şi Pauling fugiră în sus pe scări, în timp ce 
Reacher se îndreptă spre colţul de sud-est al casei şi se 
ascunse într-un ungher de unde putea vedea podeţul. 
Ajunse acolo exact la timp ca să vadă maşina intrând. Era 
un Land Rover Defender, model vechi. Înăuntru, doi tipi. Îi 
aminteau de siluetele pe care le văzuse dimineaţă, învăluite 
în ceaţă. Tony Jackson. Fermierul. Celălalt trebuie să fi fost 
Taylor. Maşina era Land Rover-ul fermei, spălată şi 
lustruită. Drumul la Norwich indusese şi o oprire la 
spălătoria auto. 

Reacher reveni în bucătărie şi strigă în sus, spre scări, că 
totul e în regulă. Apoi ieşi din nou în curte. Maşina opri 
între casă şi hambare. Portierele se deschiseră, iar Jackson 
şi Taylor coborâră. Cel dintâi se apropie de Reacher: 


— Dave Kemp mi-a spus ce vrei. Răspunsul e negativ. Nu 
vând. 

— lar eu nu cumpăr, replică Reacher. 

— Atunci de ce eşti aici? 

Jackson era un tip suplu, dar vânjos, având o constituţie 
destul de asemănătoare cu a lui Taylor. Aceleaşi trăsături 
englezeşti. Păr mai deschis la culoare şi ceva mai lung. Dinţi 
mai buni. 

Reacher explică: 

— Am venit să-l văd pe Taylor. 

Taylor făcu un pas înainte şi întrebă: 

— Pentru ce? 

— Ca să-mi cer scuze. Şi să te avertizez. 

Taylor nu răspunse. Apoi ochii îi fugiră la stânga şi la 
dreapta, căutătura vădind o minte ageră, care făcea rapid 
calcule. 

— Lane? întrebă el. 

— Se află probabil la mai puţin de o oră departare. 

— OK, spuse Taylor. 

Vocea îi suna calm. Nu părea surprins. Surprinderea e 
pentru amatori. lar Taylor era profesionist. Secundele de 
stupoare nu reprezentau decât secunde preţioase irosite. 

— Te-am văzut pe Sixth Avenue, adăugă Taylor. Când 
urcam în Jaguar. Nu m-am gândit prea mult la asta, dar te- 
am revăzut aseară la cârciumă. Abia atunci mi-am dat 
seama. Am crezut că urci în cameră ca să-l suni pe Lane. 
Dar se pare că s-a mobilizat mai repede decât am crezut. 

— Era deja pe drum. 

— Ştie exact unde ne aflăm? 

— Mai mult sau mai puţin. Am spus: Grange Farm. M-am 
abținut să spun Bishops Pargeter, dar i-am pomenit de 
Fenchurch St Mary. 

— O să ne găsească în cartea de telefon. În Fenchurch nu 
există nicio Grange Farm. Noi suntem cel mai aproape. 

— Îmi pare rău, zise Reacher. 

— Când ai înţeles care-i adevărul? 


— Puțin prea târziu. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Jucăriile. Jade şi-a luat cu ea jucăriile cele mai dragi. 

Taylor zâmbi. Avea dinţii stricaţi, dar un zâmbet plin de 
căldură. 

— E un copil grozav, spuse el. Tu ce eşti, detectiv 
particular? 

— Am fost în Poliţia Militară a armatei SUA. 

— Cum te numeşti? 

— Reacher. 

— Cât te plăteşte Lane? 

— Un milion de dolari. 

Taylor zâmbi din nou. 

— Sunt flatat. lar tu eşti bun. Dar am ştiut că e numaio 
chestiune de timp. Cu cât trecea mai mult fără să-mi 
descopere cadavrul, cu atât lumea începea să-şi pună 
întrebări. Dar mi-am zis că am putea avea la dispoziţie vreo 
două săptămâni. 

— Mai ai vreo şaizeci de minute. 


Se adunară în bucătărie pentru un consiliu de război. 
Jade se aşeză la masă, desenând. Primul lucru pe care-l 
spuse Taylor fu: 

— Hai să aprindem focul. E frig aici. Şi să bem o ceaşcă 
de ceai. 

Pauling se miră: 

— Avem timp pentru asta? 

— Armata Britanică, explică Reacher. Întotdeauna se 
găseşte timp pentru o ceaşcă de ceai. 

Nici Jackson nu părea prea îngrijorat. Doar calm şi 
vigilent. 

— Tu cu ce te ocupai pe vremuri? îl întrebă Reacher. 

— Para, unu, răspunse Jackson. 

Regimentul Unu Paraşutişti. Tipi duri! 

— Lane a luat cu el şase oameni, spuse Reacher. 


— Echipa A? întrebă Taylor. Erau şapte. Înainte să 
demisionez eu. 

— Ba chiar nouă oameni, observă Reacher. 

— Cu Hobart şi Knight, încuviinţă Taylor. Kate a aflat 
povestea. De la sora lui Hobart. 

— Asta a pus lucrurile în mişcare? 

— În parte. A mai fost şi altceva. Hobart nu e singurul. 
De-a lungul anilor, din pricina lui Lane au fost ucişi sau 
răniţi o mulţime de oameni. N-a făcut nimic pentru ei. Sau 
pentru familiile lor. 

— De-asta ai vrut banii? 

— Banii sunt compensaţia pentru Kate. Are dreptul la ei. 
E treaba ei cum îi cheltuieşte. Dar sunt sigur că o să facă ce 
se cuvine. 

Tony Jackson turnă ceaiul - fierbinte, dulce şi tare - în 
cinci căâni disparate şi ciobite. 

— Avem timp pentru asta? întrebă Pauling din nou. 

— Reacher, avem timp pentru asta? zise şi Taylor. 

— Suntem în Anglia. Dacă am fi în Kansas, la magazinul 
lui Dave Kemp s-ar vinde puşti şi muniţie. Dar nu suntem în 
Kansas. Şi Lane nu avea cum să aducă aşa ceva cu avionul. 
Prin urmare, dacă vine acum e neînarmat. 

— Dar trebuie să se găsească arme pe undeva, spuse 
Pauling. 

Taylor aprobă din cap. 

— Peste tot. Dar ai nevoie de timp ca să le procuri. 

— Cât de mult timp? 

— Minimum douăsprezece ore, aş zice eu. Aşa că, dacă 
Lane vrea să se înarmeze întâi, ajunge aici cel mai devreme 
mâine dimineaţă. În plus, îi plac raidurile la răsăritul 
soarelui. 

— Sunteţi înarmaţi? întrebă Reacher. 

— Doar ne aflăm la o fermă, răspunse Jackson. Fermierii 
sunt întotdeauna pregătiţi să distrugă dăunătorii. 

Era ceva în vocea lui... Un fel de hotărâre fatală. Reacher 
se uita când la el, când la Taylor. Aceeași statură, aceeaşi 


greutate, aceleaşi trăsături tipic englezeşti. Se ridică şi se 
apropie de telefon. Unul dintre cele vechi, fără memorie, 
fără butoane pentru apelare rapidă. 

Se întoarse către Taylor. 

— Tu ai hotărât aşa! Ai folosit numele Leroy Clarkson. Ca 
să atragi atenţia către apartamentul tău. 

Taylor tăcu. 

— Ai fi putut s-o opreşti pe Jade să-şi ia jucăriile. Ai fi 
putut să-i spui lui Kate să lase fotografia acasă. Sora ta, 
Susan, ar fi putut să-ţi aducă paşaportul lui Tony. Atunci ar 
fi apărut trei Jacksoni pe lista pasagerilor, nu doi Jacksoni şi 
un Taylor. Fără numele tău real nu puteai fi urmărit până în 
Anglia. 

Taylor continuă să tacă. 

— Telefonul din apartamentul tău era nou, adăugă 
Reacher. L-ai cumpărat ca să poţi să laşi numărul lui Susan 
acolo. 

Din nou Taylor nu rosti o vorbă. 

— Ai vorbit cu Dave Kemp, continuă Reacher. Care e cel 
mai mare bârfitor din comitat. Apoi ai băut la cârciumă cu o 
gaşcă de fermieri curioşi. Pentru că voiai să laşi urme clare. 
Pentru că ai vrut să-l aduci pe Lane aici, pentru o 
înfruntare. 

Tăcere mormântală. 

Reacher conchise: 

— Ai vrut să fii pe teren propriu. Şi ţi-ai făcut socoteala 
că locul ăsta e uşor de apărat. 

Taylor încuviinţă din cap. 

— Lane a fost puţin mai rapid decât ne-am aşteptat. Dar 
aşa e, am vrut să vină aici. 

— De ce? 

— "Tocmai ai spus-o. Pentru o confruntare. Confruntarea 
finală. 

— De ce tocmai acum? 

Kate Lane, de pe scaunul ei de lângă foc, ridică privirea: 

— Sunt însărcinată. 


În lumina blândă a flăcărilor din cămin, frumuseţea lui 
Kate era sfâşietoare. Spuse: 

— Când Edward şi cu mine am început să ne certăm, m-a 
acuzat că îi sunt necredincioasă. Ceea ce, pe atunci, nu era 
adevărat. M-a ameninţat că, dacă mă prinde vreodată cu 
altcineva, o să-mi arate cât de tare îl doare făcându-i lui 
Jade ceva care să mă doară pe mine şi mai mult. Nu l-am 
luat în serios. Dar după ce am aflat de Anne, şi de Knight, şi 
de Hobart, mi-am dat seama că nu-i de glumă. lar la acea 
dată aveam deja ceva de ascuns. Aşa că am fugit. 

— Cu Lane pe urmele tale. 

Reacher se întoarse spre Jackson: 

— Nu repari excavatorul ca să adânceşti şanţurile. Îl 
repari ca să sapi morminte, corect? 

Taylor întrebă: 

— Ai ceva împotrivă? 

— Nu, răspunse Reacher. Absolut nimic. 

— Păstrezi milionul de dolari? 

— Stabilisem să i-l dau lui Hobart. 

— Asta e bine, îl asigură Kate. Noi putem pune deoparte 
nişte bani pentru ceilalţi. 

Taylor întrebă: 

— Doamnă Pauling, ce spuneţi? Aveţi vreo problemă? 

Pauling recunoscu: 

— Ar trebui să am. O problemă uriaşă. Cândva am depus 
un jurământ: să apăr legea... 

— Dar? 

— Dar nu pot să pun mâna pe Lane în niciun alt fel. 

— Prin urmare, ne-am înţeles, conchise Taylor. Bun-venit 
la petrecere! 

După ce-şi terminară ceaiul, Jackson îl duse pe Reacher 
într-o debara de lângă bucătărie, unde deschise un dulap 
din perete. În el erau aliniate patru arme automate Heckler 
& Koch G36. Un model nou, care intrase în dotarea armatei 
cu puţin înainte de încheierea carierei militare a lui 


Reacher. Fusese proiectat pentru muniţia standard a NATO, 
de 5,56 mm. Ca aproape toate armele germane, 
exemplarele păreau scumpe şi arătau bine. 

Reacher întrebă: 

— De unde le ai? 

— Le-am cumpărat. De la un ofiţer de intendenţă corupt 
din Olanda. 

— Dar muniţie? 

Jackson deschise un alt dulap. Reacher văzu lucirea 
metalului negru. Din belşug. 

— Nu putem folosi mai mult de trei sau patru 
încărcătoare. Prea mult zgomot. 

— Cât de aproape e poliţia? 

— Nu foarte. În Norwich. Dar oamenii au telefoane. 

— Ai putea opri sperietoarea de ciori pentru o zi. 

Jackson aprobă cu o mişcare. 

— Evident. Asta face parte din plan. E programată să 
înceapă să tragă la răsăritul soarelui. Exact atunci când îl 
aşteptăm pe Lane. 

— Dacă aş avea o soră şi un cumnat, aş vrea să fie ca 
Susan şi ca tine. 

— Îl ştiu de mult pe Taylor. Am fost împreună în Sierra 
Leone. Aş face orice pentru el. 

— Eşti de acord cu toate astea? Tu ai rădăcini aici, 
literalmente. 

— O să fie bine. G36 e destul de precisă. S-ar putea să ne 
ajungă o singură salvă. 

Jackson încuie ambele dulapuri. Reacher se întoarse în 
bucătărie şi se aşeză lângă Taylor. 

— Vorbeşte-mi puţin despre Gregory, îi ceru. 

— Ce-i cu el? 

— O să rămână alături de Lane? Sau trece de partea ta? 

— Cu Lane, cred. Gregory şi-a dorit întotdeauna un grad 
ofițeresc, dar nu l-a primit niciodată. Lane l-a făcut un fel de 
locotenent neoficial. În fine, statutul social râvnit. În plus, o 
să fie jignit că nu i-am împărtăşit secretul. 


— Cunoaşte zona asta? 

Taylor clătină din cap. 

— E londonez, ca şi mine. 

— Dar ceilalţi? O să treacă vreunul de partea ta? 

— În cel mai bun caz, putem spera la neutralitate din 
partea lui Groom şi a lui Burke. Dar n-aş conta pe asta. 

— Cât de buni sunt? Vreau să spun toţi, ca întreg. 

— Sunt la fel de buni ca mine. Pe vremuri erau 
formidabili, dar acum sunt pe cale să devină mediocri. Nu 
se mai antrenează. Antrenamentul e important. 

— De ce te-ai alăturat lor? 

— Pentru bani, recunoscu Iaylor. Şi apoi am rămas din 
cauza lui Kate. 

Traseră la sorţi primul schimb de gardă: Pauling şi 
Jackson. Bărbatul avea să stea în Land Rover, în spatele 
casei, femeia în Mini, în faţă. În felul acesta, fiecare dintre 
ei putea acoperi ceva mai mult de o sută optzeci de grade. 
Avans de nouăzeci de secunde dacă Lane venea pe drum, 
puţin mai mult dacă venea peste câmp. 

Pază suficientă. Măcar atât cât dura lumina zilei. 


Capitolul 11 


Lumina zilei dură până după opt. La ora aceea, Reacher 
era deja de pază în Land Rover, iar Kate Lane în Mini. 
Amurgul se lăsa rapid şi, odată cu el, şi ceața, care reducea 
vizibilitatea la mai puţin de o sută de metri. 

La opt şi jumătate, Reacher se strecură afară din Land 
Rover şi se îndreptă spre bucătărie. Din întuneric îl 
întâmpină Taylor. 

— Mai avem zece ore, spuse el. Suntem în siguranţă 
până la răsărit. 

— Eşti sigur? întrebă Reacher. 

— Nu tocmai. 

— Am putea să le ducem pe Kate şi Jade altundeva. 

Taylor scutură din cap. 

— E mai bine dacă rămân. Nu vreau să fiu atent în mai 
multe părţi deodată. 

În sinea sa, Reacher îi dădea dreptate lui Taylor. Atenţia 
divizată era un lucru rău. Mai ales dacă oamenii lui Lane 
supravegheau deja casa. Caz în care urmăreau şi 
drumurile. Căutându-l pe Taylor, în principal. Dar, dacă li s- 
ar fi oferit ocazia să constate că Susan şi Melody Jackson 
erau de fapt Kate şi Jade Lane, întreaga poveste şi-ar fi 
schimbat cursul. 

Făcură planurile în timp ce luau cina. Căzură de acord să 
organizeze două tururi de pază a câte doi oameni. Asta le- 
ar fi asigurat liniştea până dimineaţă. Fiecare persoană, 
înarmată cu câte un G36 încărcat. În primul schimb urmau 
să intre Taylor şi Jackson, iar la ora unu şi jumătate îi 
schimbau Reacher şi Pauling. Kate Lane nu trebuia să 
participe. Eventualitatea de a fi recunoscută de vreun 
cercetaş al părţii adverse era prea riscantă. 

Reacher spălă vasele, iar Taylor şi Jackson plecară la 
posturi. Kate urcă să o culce pe Jade. Pauling puse lemne pe 


foc. Peste o jumătate de oră, Kate reveni. Reacher gândi că 
era posibil să remarci la ea sarcina, dar cu greu. 

Întrebă: 

— Jade e-n regulă? 

— Acum doarme, dar n-a dormit bine în ultima vreme. 
Diferenţa de fus orar a dat-o peste cap. Apoi e puţin 
speriată. Nu înţelege de ce nu sunt animale pe-aici. Şi nu 
înţelege noţiunea de teren arabil. Are impresia că 
ascundem de ea o grămadă de creaturi drăguţe. 

Reacher o rugă: 

— Povesteşte-mi cum s-a petrecut totul. 

— A fost destul de simplu, de fapt. Unele lucruri erau 
pregătite dinainte. Am cumpărat alteratorul de voce, am 
închiriat camera, am cumpărat scaunul, am luat cheile 
maşinilor. 

— Taylor a făcut mai toate astea, nu? 

— Dar eu a trebuit să cumpăr alteratorul de voce. Ar fi 
fost prea ciudat dacă un tip care nu putea vorbi cerea aşa 
ceva. 

— Te cred... 

— Apoi am copiat fotografiile la Staples. Asta a fost dificil. 
A trebuit să-l las pe Groom să conducă. Ar fi fost prea 
suspect să insist să vină Graham de fiecare dată. Dar în 
continuare a mers uşor. Am plecat spre Bloomingdale în 
dimineaţa aia, însă ne-am dus drept la apartamentul lui 
Graham. Am stat acolo şi am aşteptat. Mai târziu, am 
început să dăm telefoanele. Chiar din apartament. 

— Ai uitat să spui „fără poliţie”. 

— Ştiu. La început eram aşa de speriată... Am crezut că 
am dat-o-n bară. Dar Edward n-a părut să-şi dea seama. 
Ulterior a devenit mult mai simplu. 

— De ce ai împărţit suma în trei tranşe? 

— Pentru că, dacă ceream totul dintr-odată, ar fi fost un 
indiciu prea evident. Ne-am zis că e mai bine să lăsăm să se 
acumuleze stresul. Şi atunci poate că lui Edward i-ar fi 
scăpat legătura. 


— Nu cred că i-a scăpat. Dar cred că a interpretat-o 
greşit. A început să se gândească la ceva legat de 
întâmplările din Africa. 

— Edward mă considera proprietatea lui. De parcă aş fi 
fost o vită. Şi mi-a spus că, dacă o să-i fiu vreodată 
necredincioasă, o să-i facă rău lui Jade. A spus că mă leagă 
şi mă obligă să mă uit la el cum îi face rău lui Jade. Aşa ceva 
încerci să-ţi scoţi din minte. Dar ştiam că e capabil de orice. 
Potrivit unei vorbe din bătrâni, nu trebuie să te bagi între o 
leoaică şi puiul ei. Nu înţelegeam asta, dar acum înţeleg. 

În încăpere se lăsă tăcerea, o tăcere cum numai la ţară 
poate fi. Flăcările din cămin dansau şi pâlpâiau. Reacher 
întrebă: 

— Intenţionezi să rămâi aici? 

— Aşa sper, spuse Kate. Fermele de produse organice 
sunt de mare viitor. Mai bine pentru oameni, mai bine 
pentru pământ. Poate ne şi extindem puţin. 

— Mi-e greu să te văd ca nevastă de fermier. 

— Cred că mi-ar plăcea. 

— Chiar dacă Lane dispare complet din peisaj? 

— În cazul ăsta, bănuiesc că am putea să mai mergem 
din când în când pe la New York. Dar niciodată în 
apartamentul din clădirea Dakota. 

— Sora Annei locuieşte peste drum de Dakota. Îl 
urmăreşte pe Lane în fiecare zi, de patru ani încoace. 

Kate spuse: 

— Aş fi onorată s-o cunosc. Aş vrea s-o mai văd şi pe sora 
lui Hobart. 

— Ca un fel de club al supravieţuitorilor, trase concluzia 
Pauling. 

Reacher se duse la fereastră. Nu se vedea decât 
întunericul. Nu se auzea decât tăcerea. 

— Dar mai întâi trebuie să supravieţuim, spuse el. 


Ţinură focul aprins şi, în răstimpuri, moţăiră în fotolii. 
Când ceasul din capul lui Reacher ajunse la unu şi jumătate, 


o bătu uşor pe genunchi pe Pauling, se ridică şi se întinse. 
leşiră împreună în întunericul şi frigul nopţii. Reacher se 
îndreptă către capătul de sud al casei. 

Se aşeză, aşteptând. După un minut, ochii lui se 
adaptaseră şi văzu că dincolo de nori apăruse luna. De la 
distanţă nu l-ar fi putut vedea nimeni. Însă vederea oricum 
nu era simţul care conta cel mai mult noaptea. Auzul era 
principalul. 

Făcu doi paşi înainte şi rămase nemişcat. Întoarse capul 
încet, examinând totul în jur, într-un arc de două sute de 
grade. 

Ar fi auzit de la o sută cincizeci de metri orice fiinţă care 
s-ar fi apropiat. 

Reacher, pe întuneric. Înarmat şi periculos. Invincibil. 

Rămase în acelaşi loc timp de cinci ore. Nu veni nimeni. 
La şase şi jumătate dimineaţa, pe cer apăru o fâşie 
orizontală, trandafirie şi strălucitoare. Lumina se propaga 
încet către vest, ca o maree. 

Momentul primejdiei maxime. 

Taylor şi Jackson ieşiră din casă, cu a treia şi a patra 
puşcă. Reacher îşi mută postul de observaţie lângă zidul din 
spate al casei, orientat către sud. Taylor adoptă o poziţie în 
oglindă, lângă faţadă. Reacher ştia că, la douăzeci de metri 
de ei, Jackson şi Pauling făceau acelaşi lucru. Pază suficient 
de bună. 

Atât timp cât puteau rezista pe poziţii. 

Rămaseră astfel toată ziua şi mare parte din seară. 
Paisprezece ore la rând. 

Lane nu sosi. 

Unul câte unul făcură scurte pauze de masă şi mers la 
toaletă. Puştile începură să li se pară de o tonă. Jackson 
porni din nou sperietoarea de ciori. 

Kate şi Jade rămaseră în casă, ascunse privirilor. Făceau 
de mâncare şi turnau de băut. Soarele topi ceața şi aerul se 
încălzi, apoi, spre seară, se răci din nou. 

Lane nu sosi. 


Jade se juca la masă. Desenă Mini Cooper-ul roşu, o 
desenă pe Pauling cu arma. Îl desenă pe Reacher, mai înalt 
decât casa. Apoi desenă animale în hambare, deşi i se 
spusese că nu existau. 

Lane nu sosi. 

Jade începu să întrebe pe fiecare pe rând dacă poate ieşi 
să exploreze curtea. Rând pe rând, fiecare îi spuse că nu. 
La a treia încercare, Reacher o auzi schimbându-şi cererea 
şi întrebându-l pe Taylor dacă poate ieşi pe întuneric, şi îl 
auzi pe Taylor răspunzând „poate”, ca toţi părinţii epuizați 
de pretutindeni. 

La opt şi jumătate seara se întâlniră cu toţii la uşa de la 
intrare, tremurând de oboseală. 

Taylor mormăi: 

— Aşteaptă să obosim. 

— În felul ăsta o să câştige, opină Jackson. Nu mai putem 
rezista mult. 

Pauling spuse: 

— Trebuie să presupunem de-acum că e înarmat. 

— Vine mâine la răsărit, se pronunţă Taylor. 

— Eşti sigur? întrebă Reacher. 

— Nu tocmai. La trei sau patru dimineaţa ar fi la fel de 
probabil. 

— Prea întuneric, îl contrazise Jackson. 

— Dacă au făcut rost de arme, poate au cumpărat şi 
dispozitive de vedere pe timp de noapte. 

— Tu cum ai proceda? îl întrebă Reacher pe Taylor. 

— Trei tipi vin pe jos dinspre nord, presupuse Taylor. 
Ceilalţi patru urcă pe alee, poate doi în maşină, cu farurile 
stinse, cu viteză mare; alţi doi îi flanchează pe jos. Şapte 
oameni. N-am putea împiedica măcar trei dintre ei să intre 
în casă. Ar lua un ostatic înainte să apucăm să reacţionăm. 

— I-am lovi înainte să se apropie de casă, replică Pauling. 

— Numai dacă toţi patru reuşim să rămânem treji şi 
atenţi în următoarele opt ore... Sau treizeci şi două de ore, 
oftă Taylor. Lane nu se grăbeşte. 


— Timpul e de partea lui, nu a noastră, recunoscu 
Reacher. Suntem sub asediu acum. O să ni se termine 
mâncarea şi, mai devreme sau mai târziu, toţi patru o să 
adormim în acelaşi timp. 

— Atunci înjumătăţim paza, sugeră Taylor. Un om la sud, 
un om la nord. Ceilalţi doi se odihnesc, dar sunt pregătiţi. 

Reacher scutură din cap. 

— Nu, e timpul să devenim agresivi. Mă duc după ei. 
Trebuie să se fi oprit pe aici, pe undeva. 

— Singur? se îngrijoră Pauling. Asta e o nebunie! 

— N-am încotro, spuse Reacher. Încă nu am obţinut banii 
pentru Hobart. Sunt opt sute de mii de dolari. Nu pot să-i 
las să se risipească. 


Reacher aduse harta topografică din maşină şi o studie 
împreună cu Jackson. Grange Farm şi Bishops Pargeter 
erau aproximativ în centrul unui triunghi de teren 
nepopulat, mărginit la est de drumul care lega Norwich cu 
Ipswich, iar la vest, de drumul spre Thetford. Se vedeau 
poteci întortocheate şi ferme izolate. Singura clădire aflată 
la o distanţă rezonabilă de Bishops Pargeter, notată cu PH, 
era cârciuma Bishop's Arms. 

— Crezi că sunt acolo? întrebă Reacher. 

Jackson răspunse: 

— Dacă s-au oprit întâi în Fenchurch St Mary şi apoi au 
pornit spre Bishops Pargeter, e singurul loc pe lângă care 
ar fi putut să treacă. Dar mai aproape de Norwich sunt 
multe altele. 

— Eu cred că au rămas în preajmă, spuse Reacher. 

— Atunci ar trebui să fie la Bishop's Arms, răspunse 
Jackson. 

Opt kilometri, gândi Reacher. Pe jos, trei ore dus-intors. 
Mă pot întoarce până la miezul nopții. 

— Am plecat în recunoaştere, anunţă el. 

Trecu prin debara şi luă două încărcătoare de rezervă 
pentru armă. În bucătărie găsi poşeta lui Pauling, de unde 


pescui lanterna ei. Împături harta şi o băgă în buzunar. Apoi 
se adunară cu toţii la uşa din faţă, pentru a se decide 
asupra unei parole. Nu voia să fie împuşcat la întoarcere. 
Jackson sugeră Canaries, care era porecla echipei de fotbal 
din Norwich, datorită dungii galbene de pe echipament. 

— Sunt buni de ceva? întrebă Reacher. 

— Au fost, spuse Jackson. Acum douăzeci şi ceva de ani 
erau grozavi. 

Și eu la fel, gândi Reacher. 

Porni către nord, prin spatele casei. Apoi coti spre vest, 
menţinând o direcţie paralelă cu drumul. Pe cer mai 
rămăsese puţină lumină de amurg. Nori zdrenţuiţi şi stele 
palide dincolo de ei. Pământul era moale şi greu sub tălpi. 
Îşi ducea arma de pat, cu mâna stângă, gata s-o ridice în 
poziţie de tragere oricând ar fi fost nevoie. 

Hotarul Grange Farm îl reprezenta un şanţ de scurgere, 
lat de trei metri şi adânc de aproape doi, cu fundul mâlos. 
Reacher trebui să alunece până jos, să se lupte cu noroiul, 
apoi să urce pe malul opus. 

Aproape de jumătatea distanţei îl cuprinse oboseala. Şi 
era în întârziere. Schimbând direcţia, se apropie de drum. 
Găsi potecă de tractor care traversa câmpurile fermei 
vecine. Mări puţin viteza. Urmă şleaurile de roţi până când 
acestea cotiră abrupt spre nord. Apoi o luă din nou peste 
câmp. 

Cu cinci minute înainte de ora unsprezece zări firma 
luminată a hanului. Evită drumul, pentru eventualitatea că 
Lane ar fi instalat spioni, şi ajunse în spatele clădirii, la vreo 
patru sute de metri de ea. Se vedeau pătrate mici de lumină 
fluorescentă. Ferestre de baie sau de bucătărie, îşi spuse. 

Porni spre sud, direct către ele. 


Reacher înconjură clădirea în sensul acelor de ceasornic, 
departe de lumina care se revărsa dinspre la ferestre. 

Încăperile mici din spate erau în mod clar toalete. Dădu 
colţul şi constată că zidul de est al clădirii nu avea ferestre. 


După următorul colţ, aruncă o privire în barul public, la est 
de uşa de intrare. Îi zări pe aceiaşi patru fermieri pe care-i 
văzuse cu două seri înainte. Şi acelaşi barman. 

Îşi continuă drumul. 

În parcare tronau patru maşini. Niciuna dintre ele nu era 
nouă. Niciuna dintre ele nu era genul pe care l-ar fi oferit o 
firmă de închirieri din Park Lane. 

Dincolo de intrare văzu alte trei ferestre, care dădeau în 
celălalt bar. 

Cu două seri înainte, acesta fusese gol. Nu şi acum. O 
singură masă era ocupată. De trei bărbaţi: Groom, Burke şi 
Kowalski. Pe masă, în faţa lor, zăceau resturile cinei. Şi trei 
pahare pe jumătate goale. Încăperea era caldă, luminoasă 
şi primitoare. 

Reacher îşi continuă drumul. 

După următorul colţ era o singură fereastră, pe zidul 
vestic, şi prin ea Reacher văzu în bar dintr-un alt unghi. Se 
întoarse cei câţiva paşi până în faţa clădirii. Invizibil de la 
orice fereastră. Se lăsă în genunchi şi, foarte atent, îşi culcă 
arma pe pământ, exact sub fereastra dinspre vest. Nimeni 
n-ar fi dat de armă, decât dacă s-a fi împiedicat de ea. Apoi 
porni spre sud, făcând un ocol prin parcare, în drum spre 
uşa principală. Apăsă pe clanţă şi intră în hol. În faţă se 
vedea recepţia. La dreapta îl auzea pe proprietar, 
trebăluind în barul public. 

Apucă iute registrul şi îl deschise. Cu două seri în urmă, 
]. & L. Bayswater. În seara următoare, alţi trei oaspeţi: C. 
Groom, A. Burke şi L. Kowalski. La „tipul vehiculului” 
apărea o Toyota Land Cruiser. 

În parcare nu se afla nicio Toyota Land Cruiser. 

Unde erau Lane, Gregory, Perez şi Addison? 

Frunzări registrul şi constată că Bishop's Arms nu avea 
decât trei camere de oaspeţi. Deci, presupunând că Groom, 
Burke şi Kowalski luaseră fiecare câte o cameră, pentru 
ceilalţi nu mai rămăsese loc la han. Se duseseră altundeva. 


Reacher intră în barul public. Gazda ridică privirea spre 
el, iar cei patru fermieri îl salutară din cap. 

Reacher îl întrebă pe barman: 

— Ieri au venit şapte tipi. Trei dintre ei sunt aici. Unde i- 
ai trimis pe ceilalţi patru? 

— l-am trimis la Maston Manor. 

— Unde-i asta? 

— În partea ailaltă de Bishops Pargeter. La vreo zece 
kilometri de aici. 

Unul dintre fermieri se întoarse pe jumătate şi comentă: 

— E foarte frumos. Mult mai elegant decât aici. Bag 
seama că au tras la sorţi şi ăia care au pierdut au rămas la 
noi. 

Prietenii lui râseră. Umor de bar, acelaşi peste tot în 
lume. 

— Mulţumesc, spuse Reacher. 

leşi în hol. Se opri în dreptul celuilalt bar. Puse mâna pe 
clanţă. Trase aer în piept, apoi deschise uşa. 


Carter Groom stătea cu faţa spre intrare. Îşi ridică 
privirea. Kowalski şi Burke se răsuciră pe scaune şi se 
holbară la el. Reacher intră în încăpere şi închise încet uşa 
în urma sa. 

— Da' ai ceva tupeu! exclamă Groom. 

Reacher se îndreptă către şemineu. Lovi cu vârful 
pantofilor în piatra vetrei, ca să-şi scuture noroiul de pe 
tălpi. Luă din cui un vătrai greu de fontă şi îl folosi ca să 
râcâie noroiul întărit pe tocuri. Apoi atârnă vătraiul la loc. 
Cei trei aşteptau. 

— Situaţia s-a schimbat, începu Reacher. 

Se apropie de fereastra dinspre apus. Irase scaunul cel 
mai apropiat şi se aşeză, la un metru şi un geam de sticlă 
distanţă de arma sa. 

— Cum adică s-a schimbat? se miră Burke. 

— N-a fost nicio răpire, răspunse Reacher. A fost o 
înscenare. Kate şi Taylor s-au îndrăgostit unul de altul şi au 


fugit. Asta-i tot. Sigur, au luat-o pe Jade cu ei. Dar a fost 
nevoie să procedeze aşa încât lucrurile să pară altceva, 
pentru că Lane devine un psihopat periculos când e vorba 
de căsniciile lui. Printre altele... 

— Kate e în viaţă? întrebă Groom. Unde? 

— Undeva în State, bănuiesc. 

— Atunci Taylor ce caută aici? 

— Vrea o confruntare cu Lane pe teren propriu. 

— Păi, o să aibă parte de una pe cinste! 

Reacher clătină din cap. 

— E o idee proastă. Se află la o fermă, înconjurată de 
şanţuri prea adânci ca să treci de ele cu maşina. Aşa că le- 
aţi trece cu piciorul. Apoi, are cu el opt din amicii lui de la 
SAS, iar cumnatu-său, care a fost într-un fel de Beretele 
Verzi de-ale englezilor, a adus şi el şase dintre camarazii lui. 
Au instalat mine pe o rază de o sută de metri şi au 
mitraliere la fiecare fereastră. Plus dispozitive de ochire în 
infraroşu şi lansatoare de grenade. 

— N-au cum să le folosească. Suntem în Anglia. 

— E pregătit să le folosească. Crede-mă. Dar n-o să fie 
nevoie. Pentru că patru dintre tipii din SAS sunt ţintaşi de 
elită. Sunt echipați cu PSGI1. Arme superprecise Heckler & 
Koch. 'Te seceră de la trei sute de metri. Stop joc! 

În cameră se lăsă tăcerea. Kowalski luă o gură din 
băutură. Apoi Burke făcu la fel. Apoi şi Groom. Kowalski era 
stângaci, Burke şi Groom, dreptaci. Reacher completă: 

— Aşadar, cel mai bun lucru pe care puteţi să-l faceţi e să 
renunţaţi. 

Burke spuse: 

— Nu putem să plecăm pur şi simplu. 

— În Africa aţi putut, replică Reacher. l-aţi lăsat baltă pe 
Hobart şi Knight, ca să salvaţi echipa. Acum ar trebui să-l 
lăsaţi pe Lane baltă, ca să vă salvaţi pe voi înşivă. 

Groom întrebă: 

— Eşti de partea lui Taylor? 

Reacher încuviinţă din cap: 


— Şi mă descurc bine cu arma. 

— Au furat toţi banii ăia, comentă Burke. 

— Pensie de întreţinere. Pentru că a cerut pensie a fost 
ucisă Anne. lar Kate a aflat totul. 

— Aia chiar a fost răpire. 

Reacher scutură din cap. 

— Knight a omorât-o. La comanda lui Lane, fiindcă Anne 
voia să divorţeze. De asta l-aţi abandonat pe Knight în 
Africa. Lane îşi acoperea urmele. L-a sacrificat şi pe Hobart, 
pentru că s-a întâmplat să fie în acelaşi post de observaţie. 

— Minciuni! 

— L-am găsit pe Hobart. Knight i-a povestit totul. În timp 
ce li se tăiau mâinile şi picioarele. 

Tăcere. 

Burke se uită la Groom. Groom la Burke. Amândoi la 
Kowalski. O lungă pauză. 

— OK, acceptă Burke. Bănuiesc că putem să stăm pe 
margine de data asta. 

— Înţeleaptă decizie, aprobă Reacher. 

Se ridică şi porni spre uşă. Se opri lângă cămin. Întrebă: 

— Unde-s Lane şi ceilalţi? 

Linişte. Apoi Groom spuse: 

— Nu era destul loc aici. S-au dus la Norwich. La un hotel 
de acolo. 

— Şi când porneşte atacul? întrebă Reacher. 

Altă pauză. 

— La răsărit, poimâine. 

— Ce a cumpărat? 

— Semiautomate. MP5K, câte una pentru fiecare, plus 
două de rezervă. Muniţie, vedere în infraroşu, lanterne - de 
toate. 

— Aveţi de gând să-l sunaţi imediat ce ies pe uşă? 

— Nu, răspunse Burke. Nu e genul de om pe care să-l 
suni pentru veşti dintr-astea. 

— OK, spuse Reacher. 


Apoi făcu un pas rapid spre stânga şi smulse vătraiul din 
cui. Se răsuci, învârti vătraiul în aer şi-l lovi pe Carter 
Groom peste antebraţul drept. Osul i se sparse ca 
porţelanul. Groom deschise gura, dar, înainte să emită 
vreun sunet, Reacher îi rupsese braţul stâng lui Kowalski cu 
o lovitură de rever. Kowalski era stângaci. Burke şi Groom 
erau dreptaci. Reacher îl împinse cu şoldul pe Kowalski, ca 
să-l dea la o parte din drum, şi îl lovi pe Burke peste pumnul 
drept, sfărâmându-i oasele mâinii. După care se întoarse şi 
puse vătraiul la loc, în cuiul de lângă cămin. 

— Voiam doar să mă asigur, spuse el. Nu m-aţi convins 
complet cu răspunsurile voastre. Mai ales ăla despre hotelul 
unde s-a cazat Lane. 

Apoi ieşi din încăpere şi închise uşa încet în urma lui. Era 
exact unsprezece şi jumătate noaptea, după ceasul din 
capul său. 


Exact la unsprezece şi treizeci şi doi, Edward Lane 
închise portbagajul Toyotei, după ce pusese înăuntru nouă 
arme semiautomate  Heckler & Koch, şaizeci de 
încărcătoare Parabellum de 9 mm a câte treizeci de gloanţe 
fiecare, şapte dispozitive de vedere în infraroşu, zece 
lanterne, şase role de bandă adezivă şi doi colaci de 
frânghie. Apoi Gregory porni motorul. Pe bancheta din 
spate şedeau Perez şi Addison, tăcuţi şi gânditori. Lane se 
aşeză pe locul din faţă şi Gregory demară către vest. 
Doctrina standard a Forţelor Speciale recomanda asalturile 
în zori, dar mai cerea şi introducerea unei mici echipe de 
supraveghere, cu puţin timp înainte de atac. 


Exact la unsprezece şi treizeci şi trei, după ceasul de pe 
noptiera sa, Jade se trezi. Rămase o vreme în pat, în capul 
oaselor. Apoi cobori tălpile pe podea. Traversă camera şi 
trase perdeaua. Afară era întuneric. Şi pe întuneric avea 
voie să iasă afară. Aşa spusese Taylor. Avea voie să dea o 


raită prin hambare, să caute animalele care ştia sigur că 
există acolo. 


Reacher îşi recuperă arma la unsprezece şi treizeci şi 
patru şi porni înapoi luând-o pe drum, pentru că astfel avea 
să ajungă mai repede, în vreo şaptezeci şi cinci de minute. 
Era obosit, dar mulţumit. Scosese din funcţiune trei degete 
care puteau apăsa pe trăgaci, reducând forţele inamice la 
cincizeci şi şapte la sută din capacitatea iniţială. 

Continuă să meargă. Singur în întuneric. Invincibil. 


După ce străbătuse aleea care ducea la Grange Farm şi 
văzuse casa, întunecată şi tăcută, senzaţia de bine îi 
dispăru. Spuse parola de cinci-şase ori. La început, cu voce 
scăzută, apoi mai tare. 

Canaries, canaries, canaries. 

Nu primi niciun răspuns. 


Capitolul 12 


Reacher ridică arma în poziţie de tragere. La ce bun să 
ai o armă dacă nu e pregătită s-o foloseşti imediat? Rămase 
absolut nemişcat. Ascultă atent. Nu auzi nimic. 

Lane, îşi spuse. 

Nu se miră. Surprinderea era numai pentru amatori, iar 
Reacher era profesionist. Se îndepărtă de casă, micşorând 
riscul de a deveni ţintă şi îmbunătăţindu-şi unghiul de 
tragere. Ferestrele erau toate întunecate. Numai la 
bucătărie se vedea o lumină slabă, roşiatică. Rămăşiţele 
focului. Uşa de la intrare era închisă. În apropiere se vedea 
conturul Mini Cooper-ului. Aplecat în faţă, ca şi cum ar fi 
îngenuncheat. 

Se apropie de maşină, se ghemui lângă bara din faţă şi 
pipăi roţile. Fâşii de cauciuc sfâşiat. Se mută în partea 
cealaltă. Aceeaşi situaţie. 

O maşină cu tracţiune pe faţă, complet pe butuci. 

Se apropie de uşa principală. Era închisă, dar nu 
încuiată. Apăsă pe clanţa. Împinse uşa principală. Ridică 
arma. Casa era cufundată în întuneric. Părea goală. Cercetă 
bucătăria. Arăta exact aşa cum o lăsase, doar că nu se afla 
nimeni acolo. 

Aprinse lanterna şi o trecu în mâna stângă, alături de 
patul armei. O folosi ca să verifice toate încăperile de la 
parter. 'Toate goale. 

Se strecură în sus, pe scări. Prima cameră în care intră 
era în mod clar a lui Jade. În pat dormise cineva. Dar nu se 
vedea nici urmă de copil. 

Următoarea cameră era a familiei Jackson. O masă de 
toaletă plină cu cosmetice. Fotografii înrămate ale unei 
fetiţe necunoscute. Melody, îşi spuse Reacher. Un catalog cu 
tipuri de excavatoare pe una din noptiere. Lectura de seară 
a lui Jackson. 


Nici urmă de Jackson. 

A treia odaie era a lui Kate şi Taylor. Un pat dublu, vechi, 
o noptieră de nuc. Fără decoraţiuni, ca o cameră de oaspeţi. 
Fotografia fusese rezemată de perete, pe o comodă. Kate şi 
Jade, împreună. Fotografia originală. Fără ramă. 

Continuă. Apoi se opri, la jumătatea holului de la etaj. 

Pentru că pe podea văzu sânge. 

O dâră fină, de vreo treizeci de centimetri lungime, ca o 
urmă de vopsea. Sugerând o mişcare rapidă. Reacher 
adulmecă. Se simţea un vag miros de praf de puşcă. Lumină 
holul cu lanterna şi zări, la capătul opus, uşa deschisă a 
unei băi. Pe peretele din fund, o placă de faianţă spartă, la 
nivelul pieptului. 

Cel puţin un rănit, socoti Reacher, în timp ce cobora 
scările şi ieşea din nou în întuneric. 

Înconjură casa în sensul acelor de ceasornic. În 
depărtare se profilau hambarele, întunecate şi tăcute. 
Bătrânul Land Rover era pe jante, aşa cum se şi aşteptase. 
Patru cauciucuri tăiate. Trecu pe lângă el şi se opri lângă 
zidul dinspre sud. Stinse lanterna şi scrută întunericul. 

Ce se întâmplase? 

Avea încredere în Pauling, pentru că o cunoştea, şi avea 
încredere în Taylor şi în Jackson, chiar dacă nu-i cunoştea 
prea bine. Trei profesionişti. Obosiţi, dar funcționali. O 
abordare lungă şi periculoasă, din punctul de vedere al 
intruşilor. Ar fi trebuit să vadă patru cadavre şi o maşină 
închiriată distrusă. 

Atunci de ce vedea altceva? 

Atenţie distrasă, îşi dădu seama. Ca şi mai devreme, 
răspunsul era ascuns în desenele lui Jade. Animale în 
hambar. Nu doarme prea bine, spusese Kate. Reacher şi-o 
imagină pe copilă trezindu-se, probabil pe la miezul nopţii, 
ieşind din casă la adăpostul întunericului, patru adulţi 
repezindu-se s-o caute, panică, o căutare febrilă, urmăritori 
nevăzuţi atacând. Taylor şi Jackson şi Pauling ezitând să 


tragă, de teamă că s-ar putea nimeri între ei, sau că le-ar 
dobori pe Jade sau pe Kate. 

Lane recunoscându-şi fiica vitregă. 

Şi soţia. 

Reacher fu scuturat de un spasm violent şi necontrolabil. 
Aprinse lanterna, îi cobori raza pentru a-şi lumina drumul şi 
porni pe alee. După prima curbă o luă la fugă. Încotro, nu 
ştia. 

Perez îşi duse la ochi dispozitivul de vedere în infraroşu 
şi anunţă: 

— OK, Reacher a plecat. 

Edward Lane dădu din cap. Întorcându-se către Perez, îi 
comandă: 

— Găseşte un telefon. Sună la Bishop's Arms. Spune-le 
celorlalţi să vină încoace, acum! 

— Dar maşina e la noi, îi aminti spuse Perez. 

— Să vină pe jos! 

Jackson spuse: 

— Reacher o să se întoarcă, ştii asta. 

Era singurul care putea vorbi. Singurul fără bandă 
adezivă la gură, căci avea faţa zdrobită, acolo unde îl lovise 
Lane. 

Lane răspunse: 

— Ştiu că o să se întoarcă. În cel mai rău caz, merge pe 
jos zece kilometri, nu găseşte nimic şi se întoarce aici. O să-i 
ia patru ore. Până atunci veţi fi morţi. O să poată să vadă 
cum moare copilul, apoi doamna Pauling, după care îl omor 
şi pe el. Încet. 

— Eşti nebun! îi strigă Jackson. 

— Sunt furios, răspunse Lane. Şi cred că am tot dreptul 
să fiu. 

Perez ieşi. 


Reacher luă în fugă a doua curbă a aleii. Apoi încetini 
puţin. După care se opri de-a binelea. 


Stinse lanterna. Rămase nemişcat şi se concentră asupra 
amintirii a ceea ce văzuse. 

În noroi se distingeau urme de cauciucuri. Trei rânduri. 

Mai întâi, vechiul Land Rover al lui Tony Jackson. 

Apoi, roţile Mini Cooper-ului. 

Al treilea rând de urme aparţinea unui vehicul mare, 
greu, cu roţi noi şi pneuri cu relieful intact. Genul de pneuri 
pe care le-ar avea o Toyota Land Cruiser închiriată. 

Un singur rând de urme. Nu două, dus-întors. 

Lane se află încă pe domeniul fermei. 


Lane îl lovi din nou pe Jackson cu lanterna, iar acesta îşi 
pierdu cunoştinţa. 

Lane se apropie de Kate. Ochi în ochi. Aprinse lanterna şi 
i-o ţinu sub bărbie, cu raza în sus, transformându-i faţa 
superbă într-o mască grotescă. 

— Până când moartea ne va despărţi, spuse el. E o 
declaraţie pe care am luat-o în serios. 

Kate întoarse capul. Lane o prinse de bărbie cu mâna 
liberă şi îi smuci capul înapoi către el. 

— Renunţând la oricine altcineva, continuă el. Şi pe asta 
am luat-o în serios. Îmi pare aşa de rău că tu n-ai făcut-o... 

Kate închise ochii. 


Reacher continuă să meargă spre capătul aleii, trecu 
podeţul şi urmă drumul spre răsărit, îndepărtându-se de 
fermă, cu lanterna aprinsă. Hotărâse să le arate că are de 
gând să plece. Să le arate o siluetă spectrală pierzându-se 
în ceaţă. 

Înaintă vreo două sute de metri spre est, apoi stinse 
lanterna. Coti la nouăzeci de grade şi porni spre nord, peste 
drum, lunecând pe panta şanţului de la marginea 
domeniului. Se căţără pe partea cealaltă, ţinând arma în 
sus, deasupra capului. Apoi o luă la fugă, direct spre nord. 

Două minute mai târziu avansase deja vreo patru sute de 
metri. Se opri să-şi tragă răsuflarea. Fixă selectorul armei 


pe poziţia foc-cu-foc. Apoi sprijini patul armei pe umăr şi 
porni înainte. Către hambare. 
Reacher, înarmat şi periculos. Întorcându-se. 


Edward Lane se afla în continuare faţă în faţă cu Kate. 
Spuse: 

— Bănuiesc că te culci cu el de ani de zile. 

Kate nu răspunse. 

— Sper că aţi folosit prezervative. Cine ştie ce boli poţi să 
iei de la un tipcael. 

Apoi zâmbi. O nouă idee. Ca o glumă. 

— Sau să rămâi gravidă... 

Ceva în privirea ei îngrozită. 

— Eşti gravidă, spuse Lane. Eşti gravidă, nu? Îmi dau 
seama! 

Puse palma pe pântecele ei, şi Kate se smuci înapoi, 
lovindu-se de stâlpul de care era legată. 

— Dumnezeule, e de necrezut! O să mori având în burtă 
copilul altui bărbat. 

Apoi se răsuci pe călcâie. Se opri o clipă. Se întoarse. 

— Nu pot să permit aşa ceva, o anunţă el. N-ar fi corect. 
Trebuie să-ţi facem întâi un avort. 

Kate închise ochii. 

— Oricum o să mori, spuse Lane, precum cel mai 
rezonabil bărbat din lume. 


Reacher înţelese că sunt cu toţii într-un hambar. Unde în 
altă parte ar fi putut ascunde maşina? Ştia că sunt cinci 
hambare. 

Începu cu cel mai apropiat, sperând să aibă noroc. Dar 
nu avu. Lipi urechea de crăpătura dintre două scânduri şi 
ascultă atent. Nu auzi nimic înăuntru. Lipi un ochi de 
crăpătură, dar nu văzu nimic. Doar întunericul. 

Se duse la al doilea hambar, cu speranţa reînnoită. Însă 
al doilea hambar era la fel de întunecat şi de tăcut ca 


primul. Se deplasă prin întuneric către cele trei hambare 
grupate în jurul curţii. Se opri împietrit. 

Fiindcă sesizase cu un colţ al ochiului lumină şi mişcare 
în casă. La fereastra bucătăriei. 


Lane se întoarse către Gregory şi spuse: 
— Avem nevoie de o masă de operaţie. Găseşte ceva plat. 
Şi aprinde farurile maşinii. Trebuie să văd ce fac. 


Reacher se mişcă rapid şi fără zgomot către intrarea din 
spate a casei. Aşteptă. Prin uşă auzea o voce. Cu un vag 
accent hispanic. Perez, la telefon. Reacher răsuci arma în 
mână. O apucă de partea dinaintea patului. 

Apoi aşteptă. 

Peste două minute, Perez ieşi din casă şi se întoarse să 
închidă uşa în urma sa. Reacher lovi. Cătarea armei zdrobi 
tâmpla lui Perez. Muri înainte să atingă pământul. 


Lane se răsuci către Addison şi-i ordonă: 

— Du-te să vezi ce dracu' face Perez. Ar fi trebuit să se 
întoarcă de-acum. 

— Reacher e afară, spuse Jackson. De-aia nu s-a întors 
Perez. 

Lane zâmbi. 

— Şi ce ar trebui să fac? Să ies şi să cercetez? Nici 
pomeneală. Pentru că exact acum Reacher trece pe lângă 
biserica din Bishops Pargeter. 


Reacher era ghemuit lângă uşa bucătăriei, alegând 
dintre lucrurile pe care le avusese Perez la el. Un MP5K cu 
un încărcător cu treizeci de gloanţe. O lanternă, acum 
spartă. Două cuțite de bucătărie, unul zimţat, altul cu lama 
dreaptă. 

Reacher băgă un cuţit în pantof. Ridică arma 
semiautomată şi o atârnă pe umărul stâng. 

Apoi se întoarse către hambare. 


Reacher, singur în întuneric. Luând-o de la capăt. 


Reacher ieşi în curtea cu pământ bătătorit, cea mărginită 
de hambare pe laturile de nord, est şi sud. Toate trei aveau 
uşi glisante înalte, acoperişuri de şindrilă şi pereţi din 
scânduri, lucind stins în lumina lunii. 

Nu putea să-şi dea seama care dintre ele era ocupat. 

Rămase nemişcat. Nord sau est, îşi spuse. Ar fi fost mai 
uşor pentru şoferul maşinii. Traversă curtea, încet şi liniştit. 
Ajunse la colţul din stânga al hambarului dinspre nord. Îl 
înconjură, în sensul acelor de ceasornic. 

Ajunse la colţul din dreapta-faţă. Se strecură de-a lungul 
peretelui şi puse urechea lângă îmbinarea uşii. Nu auzi 
nimic. Nu văzu nicio rază de lumină. 

Nu e ăsta, îşi spuse. 

Se întoarse şi privi spre răsărit. Ala trebuie să fie, gândi 
el. Porni într-acolo. Se afla la cinci metri când uşa se 
deschise. O dâră lată de lumină albastră se revărsă afară. 
Toyota era parcată înăuntru, cu farurile aprinse. Addison 
ieşi din hambar. Pe umăr îi atârna arma. Se opri să tragă 
uşa după el. O închise aproape complet, aprinse o lanternă 
şi o luă câtre casă. 

Reacher inspiră aer adânc şi porni în urma lui Addison, 
pe nesimţite. 

Apoi cele două siluete se contopiră în întuneric. Se 
opriră. Lanterna căzu în ţărână. Addison se împletici şi 
căzu, cu gâtul despicat de cuțitul ascuns în pantoful lui 
Reacher. 

Când Addison nu mai mişca, Reacher era deja departe. 
Cu o puşcă automată şi două semiautomate. Îşi continuă 
drumul spre casă. Se opri mai întâi la etaj, în dormitor. Apoi 
se opri în bucătărie, cercetând vatra şi biroul. După care 
ieşi în curte. 

Făcu un popas lângă hambarul de la răsărit. Aruncă 
arma G36. Trăgea numai câte unul sau câte trei gloanțe, şi 
trăgea prea încet. Aşa că o lăsă jos şi scoase încărcătorul 


din MP5-ul lui Perez. Mai rămăseseră nouă gloanţe. Aşadar, 
Perez fusese desemnat trăgător. Ceea ce însemna că 
încărcătorul lui Addison era încă plin. Chiar era. Îl puse în 
arma lui Perez. Un încărcător pe care-l ştia plin, într-o armă 
care ştia că funcţionează. O mişcare de bun-simţ pentru 
cineva care intenţiona să supravieţuiască următoarelor 
cinci minute. Inspiră. Expiră. 

E timpul să-nceapă spectacolul. 

Se aşeză pe pământ, cu spatele la uşa întredeschisă. 
Adună lucrurile pe care le adusese din casă. O ramură de 
frasin, de vreo jumătate de metru lungime, groasă cât un 
braţ de copil. Trei elastice. O oglindă portabilă. 

Legă toarta oglinzii de ramura de frasin, cu ajutorul 
elasticelor. Apoi se lungi pe burtă şi întinse încet ramura 
prin deschizătura uşii. Cu mâna stângă. Suci creanga până 
când văzu o reflexie perfectă a scenei dinăuntru. 

Oglinda îi arăta un hambar solid şi pătrat, cu căpriori 
verticali, care susțineau culmea acoperişului şi ranforsau 
grinzile. Doisprezece stâlpi. De cinci dintre ei erau legaţi 
oameni. De la stânga la dreapta, Reacher îi văzu pe Taylor, 
apoi pe Jackson, Pauling, Kate şi Jade. Aveau braţele la 
spate şi încheieturile legate după stâlpi. Şi gleznele le 
fuseseră legate. Aveau bandă adezivă pe gură. Toţi, cu 
excepţia lui Jackson. Dar gura lui era o rană sângerândă. Şi 
nu se ţinea pe picioare. 

Taylor fusese rănit. Cămaşa îi era îmbibată de sânge, în 
regiunea antebraţului drept. Pauling părea în regulă. Kate 
era albă ca foaia de hârtie şi avea ochii închişi. Jade atârna 
pe stâlp cu capul în piept, probabil leşinată. 

Toyota fusese băgată în hambar cu spatele şi întoarsă în 
aşa fel încât să se lipească de zidul din spate, pe partea 
stângă. Farurile străluceau, cu faza lungă aprinsă. 

Gregory se lupta cu o tăblie mare, plată. O uşă, probabil. 
O căra spre mijlocul hambarului. 

Lane se afla în picioare, în centru, cu mâna dreaptă 
încleştată pe mânerul pistolului MP5, cu stânga pe ţeavă. 


Ţinea degetul pe trăgaci. Era cu faţa spre uşă. La limita 
nebuniei, apreciaseră unii şi alţii. A depăşit de mult limita 
aia, îşi spuse Reacher. 

Gregory aduse tăblia în partea din faţă a hambarului şi 
Reacher îl auzi întrebând: 

— Unde vrei să pun asta? 

Lane răspunse: 

— Avem nevoie de capre. 

Lane îi trase un şut în coaste lui Jackson şi-l întrebă: 

— Aveţi nişte capre aici? 

Jackson murmură: 

— În celălalt hambar. 

Lane spuse: 

— Îi trimit pe Addison şi Perez după ele când se întorc. 

— Nu se mai întorc, replică Jackson. Reacher e afară şi 
le-a venit de hac. 

— Mă enervezi, se răsti Lane. 

Însă Reacher îl văzu privind către uşă. Şi înţelese ce 
încerca Jackson să facă. Încerca să-l determine pe Lane să- 
şi concentreze atenţia în afara hambarului. Încerca să 
câştige timp. 

Apoi Reacher îl auzi pe Lane apropiindu-se de uşa 
hambarului şi strigând: 

— Reacher, eşti acolo? 

Reacher aşteptă. Lane urlă iar: 

— Reacher, eşti acolo? Ascultă! În zece secunde îl împuşc 
pe Jackson. În coapsă. O să sângereze prin artera femurală 
până la moarte. 

Reacher aşteptă. 

— Zece, răcni Lane. Nouă. Opt. 

Vocea i se auzi mai înfundat, pe măsură ce se întorcea 
către centrul hambarului. Apoi Lane se apropie din nou şi 
strigă: 

— Şapte. Şase. Cinci. 

Gregory înţepenise în loc, ţinând tăblia vertical în faţă. 

— Patru, urlă Lane. 


Reacher se gândi să rişte şi să-l sacrifice pe Jackson. Un 
ostatic din cinci ucis în acţiune nu ar fi fost exagerat. 
Primise o medalie pentru un rezultat mai slab de-atât. 

— Trei, strigă Lane. 

Dar lui Reacher îi plăcea Jackson, şi mai trebuia să se 
gândească şi la Susan şi Melody. Susan, sora cea 
credincioasă. Melody, copilul nevinovat. Mai trebuia să se 
gândească şi la visul lui Kate Lane: o familie mai mare, cu 
care să lucreze la fermă. 

— Doi, strigă Lane. 

Reacher lăsă din mână oglinda, întinse braţul drept ca un 
înotător şi se prinse cu degetele de muchia uşii. Se târi pe 
spate, rapid, trăgând şi uşa după el. O deschise larg, însă 
rămase ascuns vederii. 

Apoi aşteptă. 

În hambar, nicio mişcare. Ştia că ochii lui Lane sunt 
aţintiţi asupra vidului negru de afară. Ştia că urechile lui se 
chinuie să prindă vreun sunet în adâncul tăcerii. Cea mai 
veche dintre temerile atavice ale omului. Acolo e ceva. 

Reacher auzi un bufnet atunci când Gregory scăpă tăblia. 
Apoi, o cursă disperată. Din punctul de vedere al lui Lane, 
uşa se deschisese de la dreapta la stânga, acționată de o 
entitate nevăzută. Prin urmare, acea entitate se afla acum 
afară, în partea stângă. Reacher se ridică, se întoarse şi o 
luă la fugă în sens invers acelor de ceasornic, în jurul 
hambarului. Nouăzeci de metri şi patru cotiri în vreo 
treizeci de secunde. Un atlet ar fi făcut-o în zece secunde, 
la Olimpiadă, însă n-ar fi avut nevoie ca la linia de sosire să 
fie suficient de temperat încât să tragă precis cu o armă 
semiautomată. 

Acum se afla tot afară, dar în partea dreaptă. 

Linişte în hambar. Nicio mişcare. Reacher îşi propti ferm 
picioarele în pământ, se sprijini cu umărul stâng de zid, 
ţinând cotul pe lângă corp, încheietura mâinii răsucită şi 
degetele pe suportul anterior al armei. Arătătorul mâinii 
drepte apăsase deja trăgaciul pe porţiunea de cursă liberă. 


Cu ochiul stâng închis, Reacher aliniase deja, cu dreptul, 
ambele cătări ale armei. Aşteptă. Auzi paşi uşori pe 
podeaua de beton a hambarului, la puţin peste un metru în 
faţa lui şi spre stânga. Văzu o umbră traversând fâşia de 
lumină. Văzu ceafa lui Lane, doar câţiva centimetri, iţindu- 
se în afară. Omul privea spre stânga, în întuneric. Reacher 
voia să tragă paralel cu hambarul, nu perpendicular, către 
interior, ceea ce ar fi însemnat să pună ostaticii în pericol. 
Trebuia să-l lase pe Lane să vină spre el. 

Şi Lane veni. Se întinse în afară, spre stânga. Încă puţin. 
Exact în cătarea armei lui Reacher. Mai întâi, partea 
dreaptă a capului. Apoi, o bucată mai mare. Apoi, în cătare 
intră întreaga ceafă. Fix în centru. 

O fracțiune de secundă se gândi să-l strige pe Lane. Să-l 
facă să se întoarcă cu faţa. Să-i spună de ce avea să moară. 

Apoi se gândi la o luptă. Între doi bărbaţi. Ca un 
ceremonial. Poate ar fi fost mai cinstit. 

Apoi se gândi la Hobart şi apăsă pe trăgaci. 

Un fel de bâzâit surd, ca o maşină de cusut funcţionând 
sau o motocicletă la mare distanţă. Se auzi apoi limpede 
bufnitura unui trup lovind betonul, zgomot înăbuşit doar de 
îmbrăcăminte. 

Sper că Jade n-a văzut asta, gândi Reacher. 

Apoi se instala în cadrul uşii. Gregory privea spre stânga, 
dar împușşcăturile care-l omorâseră pe Lane veniseră de la 
dreapta. 

— Împuşcă-l! spuse Jackson. 

Reacher nu mişcă. 

— Împuşcă-l! repetă Jackson. Nu mă obliga să-ţi spun 
pentru ce era tăblia aia de masă! 

Reacher riscă o privire către Taylor. Taylor dădu din cap 
afirmativ. Reacher privi spre Pauling. Şi ea dădu din cap, 
încuviinţând. Aşa că Reacher trase trei gloanţe în pieptul lui 
Gregory. 


Curăţenia îi ţinu ocupați restul nopţii şi cea mai mare 
parte a zilei următoare. Deşi erau cu toţii obosiţi de moarte, 
prin consens nu merseră să doarmă. Cu excepţia lui Jade. 
Kate o duse la culcare şi rămase să-i vegheze somnul. 
Copilul leşinase foarte devreme, la început, pierduse cea 
mai mare parte a ceea ce se petrecuse, şi părea să nu fi 
înţeles restul. Reacher îşi spuse că, dacă în zilele următoare 
aveau să se manifeste efecte negative, fetiţa se va elibera 
de ele mulţumită creioanelor colorate şi hârtiei. 

Kate arăta de parcă ar fi călătorit pe jos până în iad şi 
înapoi. Privise clipe îndelungi cadavrul lui Lane. Se 
convinsese că nu avea să se petreacă vreo răsturnare de 
situaţie de tip hollywoodian, iar Lane să se ridice, reîntors 
la viaţă. Era mort cu desăvârşire, complet şi definitiv. Şi îl 
văzuse murind. Genul de certitudine care ajută. Se 
îndepărtă de cadavru cu pas ceva mai uşor. 

Tricepsul lui Taylor era sfâşiat în totalitate. Reacher 
pansă rana cât putu de bine. Dar avea nevoie şi de un 
medic. Hotărâră să mai aştepte câteva zile. Era mai bine să 
nu se facă legătura între vizita doctorului şi haosul nopţii 
aceleia. 

Jackson se simţea bine, cu excepţia sprâncenelor 
jumulite, a unor vânătăi, a buzei sparte şi a câtorva dinţi 
lipsă. De cel puţin şase ori trecuse prin incidente mai grave 
când era în armată, îi linişti el. 

Pauling nu se putea plânge. Reacher îi tăiase legăturile, 
iar ea îşi smulsese singură banda adezivă de pe gură, apoi îl 
sărutase apăsat. Părea să fi avut absolută încredere în 
faptul că el avea să apară şi să găsească o cale de scăpare. 
Reacher nu-şi dădea seama exact dacă femeia spunea 
adevărul sau voia doar să-l flateze. În orice caz, nu-i povesti 
cât de aproape fusese de a porni după potcoave de cai 
morţi. Nu menţionă ce mare noroc avuseseră că o privire 
aruncată întâmplător pe alee declanşase o sinapsă aleatorie 
în creierul său. 


Reacher percheziţionă Toyota şi găsi geanta de piele a lui 
Lane. Cea pe care o văzuse la Hilton, în Park Lane. Cele opt 
sute de mii de dolari erau acolo neatinse. Îi dădu lui Pauling 
geanta în păstrare. Apoi se aşeză pe podea, rezemat de 
stâlpul de care fusese legată Kate, la doi metri de cadavrul 
lui Gregory. Era calm. Încă o noapte de muncă obişnuită din 
lunga şi violenta sa viaţă. Nimic nou. Altcineva poate ar fi 
agonizat căutând explicaţii; el îşi consumă energia căutând 
cel mai bun loc pentru a se descotorosi de cadavre. 

În cele din urmă, le ascunseră pe un teren de zece acri, 
în colţul de nord-vest al fermei. Jackson porni excavatorul şi 
începu imediat lucrul la o groapă uriaşă, care trebuia să 
aibă nouă metri lungime, trei metri lăţime şi trei metri 
adâncime, pentru că hotărâseră să îngroape şi maşinile. 

Taylor era rănit, aşa că fu scutit de munca grea. În 
schimb, se apucă să cerceteze locul, în căutarea oricăror 
dovezi care ar fi putut fi găsite de alţii. Pauling spălă 
sângele de pe holul de la etaj şi înlocui placa de faianţă 
spartă. Reacher stivui cadavrele în Toyota. 

Soarele răsărise de mai multe ore când terminară de 
săpat groapa. Jackson construise la un capăt o rampă 
netedă, iar Reacher lăsă Ioyota să alunece pe ea, 
zdrobindu-se de peretele de pământ. Jackson porni cu 
excavatorul spre casă şi împinse Mini-ul până la groapă, 
unde îi dădu drumul pe pantă. Taylor aruncă acolo şi restul 
lucrurilor. Apoi Jackson începu să astupe groapa. 

Reacher se opri să privească. Cerul era albastru-deschis, 
iar soarele lumina apos. Sus pe cer cutreierau nori subţiri, 
şi bătea un vânt slab, călduţ. Îl urmări pe Jackson lucrând 
până când pământul ajunse la acoperişul maşinilor, apoi 
plecă încet către casă. 


Peste exact douăsprezece luni, câmpul era înverzit de 
semănăturile de toamnă. Tony şi Susan Jackson, împreună 
cu Graham şi Kate Taylor lucrau terenul de alături. În casă, 
verişoarele de nouă ani, bune prietene, Melody Jackson şi 


Jade 'Taylor, aveau grijă de frăţiorul lui Jade, un băieţel de 
cinci luni, pe nume Jack. 

La aproape cinci mii de kilometri vest de Grange Farm, 
Lauren Pauling se afla în apartamentul ei din Barrow 
Street, bându-şi cafeaua şi citind New York Times. Trecuse 
cu vederea un articol care relata despre moartea a trei 
contractori militari, proaspăt ajunşi în Irak. Numele lor 
erau Burke, Groom şi Kowalski. Muriseră cu două zile în 
urmă, când o mină explodase sub vehiculul lor, într-o 
suburbie a Bagdadului. Dar remarcă un articol din 
secţiunea metropolitană, în care se anunţa că, în clădirea 
Dakota, consiliul de administraţie hotărâse preluarea unui 
apartament, după douăsprezece luni de neplată a 
întreţinerii. La descinderea în casă fuseseră găsite mai bine 
de nouă milioane de dolari într-o debara încuiată. 

La aproape zece mii de kilometri vest de Grange Farm, 
Patti Joseph dormea adânc într-o locuinţă de pe malul 
oceanului, în Seattle, Washington. De zece luni avea un nou 
serviciu, de editor al unei reviste. Perseverenţa şi atenţia 
pentru detalii o făceau să fie foarte apreciată în branşă. Se 
vedea cu un ziarist local. Era fericită. 

Departe de Seattle, departe de New York, departe de 
Bishops Pargeter, în Birmingham, Alabama, Dee Marie 
Graziano se trezi devreme şi se duse la sala de gimnastică a 
spitalului, să-l vadă pe fratele ei mergând cu noile sale 
proteze metalice. 

Nimeni nu ştia unde e Jack Reacher. Plecase de la 
Grange Farm la două ore după ce motorul excavatorului 
amuţise, iar de atunci nu se mai auzise nimic despre el.