Cormac McCarthy — Nu exista tara pentru batrani

i 1.1 1.1 SA = ll 
(SEA PIZ Di Pa INA ZU NVE2INN/ 


N AN ZA U HUA HV Li ULUI SHIH V 
A 


Nu exista țară 
pentru bătrâni 


4 a d 
<Ñ 5 ) pr 
N 


Cormac McCarthy 


Nu există țară 
pentru bătrâni 


Original: No Country for Old Men (2007) 


Traducere din limba engleză și note de: 
RADU PAVEL GHEO 


y 


virtual-project.eu 


2010 


Cormac McCarthy s-a născut în 1933, în Providence, Rhode 
Island. A studiat la Universitatea din Tennessee, iar în 1953 s-a 
înrolat în Forțele Aeriene Americane și a petrecut patru ani sub 
drapelul american, dintre care doi staționat în Alaska, unde a 
fost, printre altele, moderatorul unei emisiuni radio. La începutul 
anilor '60, McCarthy s-a stabilit la Chicago și a început lucrul la 
primul său roman, The Orchard Keeper, apărut în 1965 la 
Random House. l-au urmat Outer Dark (1968), Child of God 
(1973), Suttree (1979) și Blood Meridian (1985), toate 
întâmpinate cu cronici favorabile, dar fără a-l impune decisiv pe 
scena literară. Retrospectiv, însă, criticii văd în Blood Meridian 
un punct de cotitură în cariera scriitorului, prima carte în care 
McCarthy a abordat într-o manieră originală și, uneori, 
subversivă convențiile genului western. A// the Pretty Horses 
(1992), cu care debutează „Trilogia graniţei”, a făcut senzație în 
momentul publicării: distins cu National Book Award și National 
Book Critics Circle Award, a devenit imediat un bestseller 
naţional, ca și The Crossing (1994) și Cities of the Plain (1998). 

In 2005 a apărut No Country for Old Men (Nu există țară 
pentru bătrâni), urmat de The Road (2006), cu care prozatorul 
american a cucerit premiile Pulitzer și James Tait Black 
Memorial. In 2007, filmul conceput și regizat de fraţii Coen după 
No Country for Old Men are un succes fulminant. Pelicula obţine 
patru premii Oscar și alte zeci de premii naţionale și 
internaţionale, iar un an mai târziu Cormac McCarthy primește 


3 


PEN/Saul Bellow Award for Achievement in American Fiction 
pentru întreaga sa creaţie artistică. Dinamică, tensionată și 
tulburătoare, Nu există țară pentru bătrâni este o carte ușor de 
citit, dar greu de uitat: o poveste cu o intrigă alertă, care nu le 
oferă personajelor nicio șansă, iar cititorilor nicio pauză de 
respiraţie. Debutând cu o tranzacţie ratată în urma căreia 
deșertul texan se populează cu câteva cadavre, un transport de 
droguri și două milioane de dolari, șirul de evenimente de o 
violență egalată numai de Tarantino în zilele lui bune se 
îndreaptă spre un deznodământ sumbru, o odă funebră pe tema 
degradării morale a legendarului Vest american. 


Autorul ţine să-și exprime recunoştinţa față de Santa Fe 
Institute pentru lunga sa colaborare cu cei de aici și pentru cei 
patru ani de rezidenţă. 

De asemenea, mulțumirile sale se îndreaptă și spre 
Amanda Urban. 


Un băiat am trimis la camera de gazare din Huntsville. Unul 
singur și-atât. Eu l-am arestat și eu am depus mărturie. M-am 
dus pân-acolo și l-am vizitat de vreo două-trei ori. De trei ori. 
Ultima dată a fost în ziua execuției. Nu trebuia să merg, dar m- 
am dus. Deși zău că nu voiam să mă duc. Omorâse o fetiță de 
paișpe ani și credeți-mă când vă zic că n-am avut nicio secundă 
cine știe ce chef să merg să-l vizitez și cu atât mai puțin să mă 
duc la execuția lui, dar tot m-am dus. În hârțoage scria că a fost 
o crimă pasională, dar el mi-a zis că n-a fost nicio pasiune acolo. 
Era combinat cu fata asta, așa tânără cum era ea. El avea 
nouășpe ani. Și mi-a zis că voia neapărat să omoare pe cineva 
de când se știa el. Zicea că dacă i-ar da drumu”, ar face-o iar. 
Zicea că știe c-o să se ducă-n iad. Mi-a zis-o așa, direct, cu gura 
lui. Nu știu ce să înțeleg de-aicea. Zău că nu. Nu credeam c-o să 
dau vreodată peste cineva așa ca el și mi-a venit să mă-ntreb 
dacă nu cumva era vreun soi nou. M-am uitat cum îl leagă cu 
curelele de scaun și cum închid ușa. Posibil să fi părut nitel 
nervos, da' atâta tot. Și cred într-adevăr că băiatul știa că-n 
cinșpe minute o să se trezească-n iad. Chiar o cred. Și zău că m- 
am gândit ceva vreme la asta. Nu era greu să intri-n vorbă cu el. 
Imi Zicea dom’ șerif. Numai că eu nu știam ce să vorbesc cu el. 
Ce să vorbești cu unu' din ăsta care recunoaște de bunăvoie că 
n-are suflet? Și de ce-ai vorbi ceva cu el? M-am gândit o bună 
bucată de vreme la asta. Da’ el era o nimica toată față de ce- 
avea să urmeze. 

Se zice că ochii sunt ferestrele sufletului. Habar n-am ale cui 
ferestre or fi fost ochii lui și cred că nici n-o să aflu prea curând. 
Doar că există acolo un alt soi de imagine asupra lumii și alti 
ochi care-o văd și-ntr-acolo se duc lucrurile. Așa s-a făcut că am 
ajuns să mă-ndrept spre un loc din viața mea unde nici cu 
gândul nu m-aș fi gândit să ajung. Undeva acolo există un profet 
adevărat și viu al nimicirii și nu vreau să mă trezesc față-n față 
cu el. Știu că există. l-am văzut opera. Am trecut odată prin fata 
ochilor ălora. A doua oară n-o s-o mai fac. N-am de gând să-mi 
risc pielea așa, să-mi iau picioarele la spinare și să merg să mă- 


6 


ntâlnesc cu el. Nu-i vorba c-am îmbătrânit. Aș vrea eu să fie așa. 
N-aş zice că nu contează ce ești dispus să faci. Fiindcă eu am 
știut dintotdeauna că tre’ să fii dispus să mori ca să faci fată la 
slujba asta. Așa a fost mereu. Nu ca să par eu vreun erou sau 
ceva de genu’ ăsta, dar așa e. Dacă nu faci așa, or să se prindă. 
Or să se prindă cât ai clipi. Cred că-i mai mult vorba de ceea ce 
ești dispus să devii. Și mai cred că un bărbat trebe să-și pună 
sufletul la bătaie. lar eu nu-s în stare s-o fac. Acuma mă 
gândesc că poate nici n-am fost vreodată. 


Ajutorul de șerif îl lăsă pe Chigurh în picioare într-un colț al 
biroului, cu mâinile încătușate la spate, iar el se așeză pe 
scaunul rotativ și își scoase pălăria, își puse picioarele pe birou 
și îl sună pe Lamar pe mobil. 

Taman ce-am intrat pe ușă. Dom’ șerif, avea la el o chestie 
cam ca tuburile cu oxigen pentru emfizem sau ceva de genu' 
ăsta. După aia mai avea și un furtun care îi cobora prin interiorul 
mânecii și ducea la un pistol din ăla cu glonţ captiv, de-l folosesc 
gagiii la abator. Da, dom’ șerif. Ei bine, așa arata. Puteţi s-o și 
vedeți când intraţi. Da, dom’ șerif. Am eu grijă. Da, dom’ șerif. 

Când s-a ridicat de pe scaun, și-a scos cheile de la centură și 
a descuiat sertarul de la birou ca să ia cheile arestului. Stătea 
ușor aplecat, când Chigurh s-a ghemuit și și-a trecut mâinile 
încătușate pe sub fund, până în dosul genunchilor. Continuând 
mișcarea, s-a așezat, s-a lăsat pe spate și și-a trecut lanţul pe 
sub tălpi, după care s-a săltat în picioare instantaneu și fără 
niciun efort. Părea să fie o mișcare pe care o exersase de multe 
ori, și chiar așa era. Și-a trecut mâinile încătușate pe deasupra 
capului ajutorului de șerif, s-a săltat în aer, s-a aruncat cu 
amândoi genunchii în ceafa poliţistului și a tras de lanţ în spate. 

Au căzut amândoi la podea. Ajutorul de șerif a încercat să-și 
strecoare mâinile pe sub lanţ, dar nu a izbutit. Chigurh zăcea pe 
jos și trăgea în spate de cătușe, cu genunchii vârâţi între braţe 
și faţa întoarsă într-o parte. Polițistul se zbătea nebunește și 
începuse să se învârtă într-o rână pe podea, izbind cu picioarele 
în coșul de hârtii și proiectând scaunul undeva în încăpere. 
Trânti ușa cu un șut și adună tot preșul grămadă sub ei. 
Bolborosea și îi curgea sânge din gură. Se îneca cu propriul 
sânge. Chigurh trase și mai tare. Cătușele nichelate pătrunseră 
până la os. Carotida dreaptă a ajutorului de șerif plesni și un jet 
de sânge ţâșni prin încăpere, izbindu-se de perete și scurgându- 
se pe el. Picioarele poliţistului își încetiniră mișcările și apoi se 
opriră. Zăcea pe jos și zvâcnea. Apoi încetă cu totul să mai 
miște. Chigurh rămase întins, respirând fără zgomot și ţinându-l 
în continuare. Când se ridică, scoase cheile de la centura 
ajutorului de șerif și se eliberă de cătușe, apoi își vâri revolverul 
poliţistului în brăcinarul pantalonilor și se duse la baie. 

Lăsă apa rece să-i curgă peste încheieturile mâinilor până 
când încetară să-i sângereze și rupse cu dinţii niște fâșii dintr-un 


8 


prosop de faţă cu care își înfășură încheieturile, apoi se întoarse 
în birou. Se așeză și își prinse bucăţile de prosop cu niște bandă 
adezivă fixată pe o rolă de plastic, și în timpul ăsta îl studie pe 
bărbatul mort care zăcea pe podea cu ochii căscaţi. După ce 
termină, îi scoase polițistului portofelul din buzunar, luă banii, și- 
i puse în buzunarul cămâășii și lăsă portofelul să cadă pe jos. 
Apoi își recuperă tubul de oxigen și arma cu glonţ captiv și ieși 
pe ușă, se urcă în mașina ajutorului de șerif, după care porni 
motorul, dădu înapoi, ieși din parcare și se îndreptă spre șosea. 

Odată ce ajunse pe autostradă, ochi un Ford sedan ultimul 
model în care era doar șoferul, după care porni girofarul și 
declanșă scurt sirena. Mașina trase pe dreapta. Chigurh se băgă 
în spatele lui, opri motorul, își aruncă tubul de oxigen pe umăr și 
ieși. Bărbatul îl urmări cum se apropie în oglinda retrovizoare. 

Care-i problema, dom'le poliţist? 

Vă rog să ieșiți din mașină, domnule. 

Bărbatul deschise portiera și ieși. 

Ce se întâmplă? zise el. 

Vă rog să vă îndepărtați de automobil. 

Bărbatul se îndepărtă de automobil. Chigurh văzu cum în ochii 
acestuia răsare îndoiala la vederea chipului stropit cu sânge din 
fața lui. Numai că răsărea prea târziu. Chigurh își așeză mâna pe 
capul bărbatului precum un vindecător. Șuieratul pneumatic și 
țăcănitul pistonului sunară ca și cum cineva ar fi trântit o ușă. 
Bărbatul lunecă la pământ fără niciun zgomot, având în frunte o 
gaură rotundă din care sângele gâlgâia și i se scurgea în ochi, 
aducându-i dinainte lumea vizibilă de care omul se desprindea 
încet. Chigurh se șterse pe mână cu batista. 

Pur și simplu n-am vrut să mânjești mașina cu sânge, zise el. 


Moss ședea cu tocurile cizmelor înfipte în pietrișul vulcanic de 
pe culme și scruta deșertul de sub el cu un binoclu nemţesc cu 
puterea de mărire 12. Işi dăduse pălăria pe ceafă. Stătea cu 
coatele rezemate pe genunchi. Pușca agățată pe umăr cu o 
curea de piele era o carabină Mauser 98 de calibrul 270 cu 
repetiţie, cu țeavă lungă și cu patul din lemn stratificat de nuc și 
arțar. Arma avea și o lunetă Unertl cu aceeași putere de mărire 
ca și binoclul. Antilopa era la o depărtare cam de un kilometru. 
Soarele se ridicase pe cer de mai puţin de o oră, iar umbra 
crestei muntelui, a tufelor de agave și a stâncilor se întindea 
până departe, în valea mlăștinoasă de sub el. Acolo undeva se 
găsea până și umbra lui Moss. Işi cobori binoclul de la ochi și 
ramase așezat, studiind terenul. In zare, spre sud, munții tineri 
din Mexic. Meandrele râului. Spre vest, întinderea încinsă și 
netedă de un maroniu-roșcat a teritoriilor de graniță. Bărbatul 
scuipă sec și își șterse gura pe umărul cămâășii. 

Cu pușca aceea putea să bage două gloanţe la rând într-o 
țintă de un ţol plasată la o sută de metri. Nimerea chiar și la o 
mie de metri un cerc de cinci oii. Locul de unde se hotărâse să 
tragă era plasat chiar la poalele unui taluz lung de roci 
vulcanice, astfel încât să se încadreze foarte bine în limitele 
respective. Numai că o să-i ia aproape un ceas ca să ajungă 
acolo, iar antilopele pășteau tot mai departe de el. Singura parte 
bună era că nu se simţea nicio pală de vânt. 

Când a ajuns la poalele taluzului, s-a ridicat încet în picioare și 
s-a uitat după antilope. Nu se îndepărtaseră foarte tare de locul 
unde le văzuse ultima dată, dar pușca trebuia totuși să bată la 
mai bine de șapte sute de metri. Urmări animalele prin binoclu. 
In aerul încărcat cu firicele de praf și distorsionat de căldură. O 
ceaţă ușoară cu sclipiri de colb și polen. Alt ascunziș nu mai 
exista și nici șansa unui al doilea foc. 

Se rostogoli greoi pe pietriș și își scoase o cizmă, pe care o 
puse peste pietre, fixă ţeava puștii pe pielea acesteia, trase 
piedica cu degetul mare și luă ţinta în cătare. 

Animalele se ridicară toate, își înălţară capetele și se uitară 
spre el. 

Fir-ar a dracu', șopti bărbatul. 

Avea soarele în spate, deci nu era ca și cum ar fi văzut lumina 
reflectată în lentila lunetei. Îl văzuseră pur și simplu. 


10 


Pușca avea un trăgaci Canjar cu rezistență mai mică de trei 
sute de grame, iar bărbatul trase cu foarte mare grijă pușca și 
cizma mai aproape de el, apoi ochi din nou și centră crucea 
lunetei un pic mai sus de spinarea animalului care era cel mai 
expus bătăii glonțului. Putea calcula cu exactitate traiectoria 
glonțului pe distanţe de sute de metri. De distanţă nu era el 
sigur. Își așeză degetul în curbura trăgaciului. Colţul de mistreţ 
pe care-l purta pe un lanţ de aur se frecă de pietre lângă cotul 
lui. 

În ciuda calibrului mare al ţevii și al amortizorului, pușca tot 
săltă puţin în recul. Când luă iarăși animalele în vizor, le văzu 
cum stau toate la fel ca înainte. Glonţul de carabină de 9,7 
grame făcea aproape o secundă până să ajungă acolo, dar 
sunetul făcea de două ori mai mult. Antilopele stăteau și se 
uitau la norul de praf ridicat de glonț pe pământ. Apoi o luară la 
goană. Au țâșnit aproape imediat cu viteza lor maximă prin 
noroi!, în timp ce buuumul prelung al împușcăturii se rostogolea 
în urma lor, reverberând printre stânci și abătându-se peste 
întinsul spaţiu deschis, în liniștea zorilor. 

Se ridică în picioare și le privi cum dispar. Duse binoclul la 
ochi. Una din antilope rămăsese în urmă și își trăgea un picior 
după ea, și el s-a gândit că probabil cartușul ricoșase din sol și o 
lovise în coapsă. Se aplecă în faţă și scuipă. 

Fir-ar a dracu’, zise el. 

Urmări turma care dispărea în dosul culmilor stâncoase 
dinspre sud. Praful de un portocaliu pal care plutea în lumina 
dimineții lipsite de vânt se risipi încet și apoi se făcu și el 
nevăzut. Valea rămase pustie și tăcută în bătaia soarelui. Ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Bărbatul se așeză, își 
trase cizma pe picior, ridică pușca, expulză tubul gol al 
cartușului, îl puse în buzunarul cămășii și trase piedica. Apoi își 
agăţă pușca pe umăr și o porni la drum. 

l-au trebuit patruzeci de minute să străbată valea. După 
aceea și-a croit drum pe o pantă lungă cu sol vulcanic și a mers 
de-a lungul crestei spre sud-est, până la un post de observaţie 
de deasupra văii unde dispăruse turma de animale. A cercetat 
terenul cu binoclul. Un câine mare, negru și fără coadă 
străbătea zona aceea. L-a urmărit. Avea un cap imens, cu urechi 


1 Barrial, în orig. - bucată de teren, de obicei plată, acoperită uneori cu un strat mai 
gros sau mai subţire de noroi întărit. 


11 


scurte, și șchiopăta rău de tot. Câinele se opri și înălţă capul. Se 
uită în urma lui. Apoi porni mai departe. Bărbatul lăsă binoclul 
jos, se ridică și îl privi cum dispare. 

Porni la drum de-a lungul crestei, cu degetul mare vârât sub 
cureaua puștii și pălăria lăsată pe ceafă. Spatele cămășii îi era 
deja ud de sudoare. Pe stâncile din preajmă erau incrustate 
pictograme vechi poate de mii de ani. Bărbaţii care le 
desenaseră fuseseră vânători ca și el. Alte urme nu mai lăsaseră 
după ei. 

La capătul crestei era un povârniș stâncos, o cărare abruptă 
care ducea în jos. Tufe de candeli/la și de gheara-mâţei. Se 
așeză pe pietre, își sprijini coatele pe genunchi și cercetă cu 
binoclul terenul de jos. In vale, la vreun kilometru și jumătate, 
erau oprite trei mașini. 

Bărbatul își luă binoclul de la ochi și măsură cu privirea întreg 
ținutul. Apoi se uită iar prin binoclu. Parcă se vedeau niște 
oameni întinși la pământ. Își fixă mai bine cizmele între pietre și 
reglă distanţa focală. Mașinile erau niște camionete cu tracțiune 
dublă sau Forduri Bronco cu roţi mari, de teren, cu trolii de 
remorcare și cu seturi de faruri mari sus, pe cabină. Oamenii 
păreau să fie morţi. Bărbatul lăsă binocilul jos. Apoi îl duse iar la 
ochi. Apoi îl lăsă iar jos și stătu o vreme așa. Nu se vedea nicio 
mișcare. Stătu acolo mult timp. 

Se apropie de camionete cu pușca dată jos de pe umăr și 
cuibărită la șold, cu piedica ridicată. Se opri. Cercetă terenul, 
după care cercetă și camionetele. Toate fuseseră ciuruite de 
gloanţe. Unele dintre găurile care trecuseră prin tablă erau 
înșirate în linie dreaptă și la distanţe egale, și Moss pricepu că 
fuseseră făcute cu arme automate. Aproape toate geamurile 
erau făcute zob, iar cauciucurile erau găurite. Bărbatul se opri. 
Ascultă atent. 

In prima camionetă era un om mort care zăcea răsturnat 
peste volan. Mai încolo erau alte două cadavre întinse în iarba 
galbenă și rară. Sânge uscat înnegrea pământul. Bărbatul se 
opri și ascultă. Nimic. Roiuri de muște. Se duse în spatele 
camionetei. Acolo zăcea mort un câine mare asemănător cu cel 
pe care îl văzuse traversând valea. Câinele fusese împușcat în 
burtă. Dincolo de el, un al treilea cadavru zăcea cu faţa în jos. 
Se uită prin geam la bărbatul din camionetă. Fusese împușcat în 
cap. Sânge peste tot. Se duse la a doua mașină, dar era goală. 


12 


Merse apoi până în locul unde se găsea al treilea cadavru. În 
iarbă zăcea o pușcă de vânătoare. Avea țeava scurtă și i se 
pusese un pat de pistol și un încărcător rotund cu douăzeci de 
gloanţe. Impinse ușor cizma bărbatului cu vârful piciorului și 
privi dealurile joase din jur. 

Al treilea vehicul era un Bronco cu suspensii înălțate și cu 
geamuri fumurii. Intinse mâna și deschise portiera de pe partea 
șoferului. Pe scaun stătea un bărbat care se uita la el. 

Moss făcu un pas împleticit în spate, îndreptând pușca. Faţa 
bărbatului era plină de sânge. Omul își mișcă buzele uscate. 

Agua, cuate, zise el. Agua, por dios.* 

In poala bărbatului zăcea un pistol automat H&K cu ţeavă 
scurtă și cu o curea de plastic neagră, iar Moss întinse mâna, îl 
luă, după care se retrase. 

Agua, repetă bărbatul. Por dios. 

N-am apă. 

Agua. 

Moss lăsă portiera deschisă, își aruncă automatul H&K pe 
umăr și plecă de acolo. Bărbatul îl urmări cu privirea. Moss ocoli 
botul camionetei și deschise portiera de pe cealaltă parte. Ridică 
maneta de la scaun și înclină spătarul în faţă. Spaţiul de 
depozitare din spate era acoperit cu o prelată de un argintiu 
metalizat. Moss o dădu la o parte. O grămadă de pachete cam 
de mărimea unor cărămizi, fiecare învelit în plastic. Cu un ochi 
la bărbatul din mașină, își scoase cuțitul și crestă unul din 
pachete. Din el se scurseră câteva fire de pulbere maronie. 
Moss își umezi arătătorul, îl înfipse în praful de-acolo și îl mirosi. 
Apoi își șterse degetul pe blugi, întinse prelata la loc peste 
pachete, se trase în spate și mai cercetă o dată împrejurimile. 
Nimic. Se îndepărtă de camionetă, își îndreptă spinarea și privi 
prin binoclu dealurile joase. Creasta vulcanică. Terenul neted 
dinspre sud. Își scoase batista, se întoarse și șterse bine tot ce 
atinsese. Mânerul portierei, maneta de la scaun, prelata și 
ambalajul de plastic. Trecu de partea cealaltă a camionetei și 
șterse și acolo totul. Incercă să își dea seama pe ce altceva mai 
pusese mâna. Se întoarse la prima camionetă, deschise portiera 
cu batista și se uită înăuntru. Deschise torpedoul și îl închise la 
loc. Cercetă cu privirea mortul de la volan. Lăsă ușa deschisă și 
ocoli mașina până la portiera șoferului. Portiera era ciuruită de 


? Apă, amice. Apă, pentru Dumnezeu (în spaniolă în orig.). 
13 


gloanțe. Și parbrizul. Calibru mic. Șase milimetri. Poate niște 
cartușe de vânătoare numărul patru. Modelul lor. Deschise 
portiera și apăsă pe butonul de declanșare a geamului, dar 
camioneta nu avea cheia în contact. Trânti portiera și rămase pe 
loc, cercetând dealurile joase din jur. 

Se ghemui, își dădu jos pușca de pe umăr, o așeză pe iarbă, 
apucă automatul H&K și împinse cu podul palmei pârghia de 
armare. Avea un glonț pe ţeavă, dar în încărcător nu mai 
rămăseseră decât încă două. Moss adulmecă gura ţevii. Scoase 
încărcătorul, își aruncă pușca pe un umăr și pistolul automat pe 
celălalt, se întoarse la Fordul Bronco și ridică încărcătorul în așa 
fel încât bărbatul să-l poată vedea. 

Otra, zise el. Otra. 

Bărbatul clătină din cap. 

En mi bolsa.* 

Știi engleză? ` 

Celălalt nu-i răspunse. Incerca să facă semne cu bărbia. Moss 
văzu două încărcătoare ce se ițeau din buzunarul de pânză al 
gecii pe care o purta bărbatul. Intinse mâna în cabină, le luă și 
se retrase. Miros de sânge și de materii fecale. Băgă unul din 
încărcătoarele pline în pistolul automat și pe celelalte două în 
buzunar. 

Agua, cuate, zise bărbatul. 

Moss cercetă cu privirea întinderea din jurul lui. 

Doar ţi-am zis, spuse el. N-am niciun pic de apă. 

La puerta, spuse bărbatul. 

Moss se uită la el. 

La puerta. Hay lobos.” 

Nu-s niciun fel de /obos. 

Si, si. Lobos. Leones.’ 

Moss trânti portiera cu umărul. 

Se întoarse la prima camionetă, se opri acolo și se uită la 
portiera deschisă de pe partea pasagerului. Pe portieră nu se 
vedea nicio urmă de glonţ, dar pe scaun era sânge. Cheia 
rămăsese în contact, așa că se întinse, o răsuci și apăsă pe 
butonul de închidere a geamului. Geamul glisă ușor în sus pe 


3 Altul, celălalt (în spaniolă în orig.). 
4 În geanta mea (în spaniolă în orig.). 
> Portiera. Sunt lupi (în spaniolă în orig.). 
ê Da, da. Lupi. Lei (în spaniolă în orig.). 
14 


făgașul lui. Avea două găuri de glonț în el și pe interior era 
împroșcat cu sânge uscat. Moss rămase pe loc și se gândi la 
asta. Privi în pământ. Urme de sânge în noroi. Sânge pe iarbă. 
Se uită după urma ce ducea spre sud și traversa stânca 
vulcanică pe drumul pe care venise camioneta. Trebuie să mai fi 
rămas un ultim supraviețuitor. Și nu era acel cuate din Bronco 
care se milogea după apă. 

O porni brusc pe valea întinsă și făcu un cerc larg ca să 
distingă în lumina soarelui unde se văd urme de cauciucuri în 
iarba rară. Dibui ceva la vreo treizeci de metri înspre sud. Îi luă 
urma bărbatului și se ținu după ea până ce dădu de sânge în 
iarbă. Apoi de și mai mult sânge. 

N-ajungi tu prea departe, zise el. Poate-oi fi crezând că da. 
Dar nu-i așa. 

Părăsi cu totul urma și urcă dintr-odată pe cea mai înaltă 
movilă vizibilă, cu automatul H&K sub braț și piedica ridicată. 
Cercetă cu binoclul terenul dinspre sud. Nimic. Rămase în 
picioare și pipăi între degete colţul de mistreţ ce-i atârna peste 
pieptul cămășii. 

De-acuma te-ai pus undeva la adăpost și te uiţi la urma 
dindărăt. Și șansele să te văd eu 'nainte să mă vezi tu sunt 
aproape inexistente. 

Se lăsă pe vine, își rezemă coatele pe genunchi și măsură 
dintr-o parte în alta cu binoclul stâncile de la capătul văii. Se 
așeză, își încrucișă picioarele, străbătu încă o dată cu privirea, și 
mai încet, întreg ţinutul, apoi lăsă binoclul de la ochi și rămase 
așa. 

Să nu cumva, își zise el, nu cumva să te-mpuște careva și să- 
ţi lași oasele p-acilea. 

Se întoarse și se uită la soare. Era în jur de ora unșpe. 

Nici măcar nu știm dacă toată povestea asta s-o fi întâmplat 
noaptea trecută. O fi fost acu’ două nopţi. Sau poa’ c-o fi fost 
chiar și acu’ trei nopți. 

Sau o fi fost noaptea trecută. 

Incepu să adie vântul. Moss își împinse pălăria pe ceafă, își 
șterse fruntea cu batista și apoi o puse înapoi în buzunarul din 
spate al blugilor. Privi dincolo de stânca vulcanică, înspre șirul 
scund de roci dinspre răsărit. 

Al rănit nu urcă dealu', zise el. Așa ceva chiar nu se-ntâmplă. 


15 


Urcușul până pe culmea coastei n-a fost unul ușor și se făcuse 
deja aproape ora prânzului când ajunse acolo. Undeva departe, 
spre nord, văzu conturul unui tir deplasându-se prin decorul 
pâlpâitor. La vreo cinșpe kilometri. Poate chiar douăzeci. 
Autostrada 90. Se așeză și cercetă cu binoclul ţinutul cel nou. 
Apoi se opri. 

La poalele unui povârniș stâncos de pe marginea acelei 
bajada’ se vedea o bucată mică de ceva albastru. O privi 
îndelung prin binoclu. Nicio mișcare. Studie terenul din jurul ei. 
Apoi se mai uită o vreme la ea. Trecu aproape o oră până ce se 
ridică și o porni la vale. 

Mortul zăcea rezemat de o stâncă, cu un pistol Colt 45 
nichelat, încărcat și căzut în iarbă între picioarele lui. Stătuse 
așezat în fund și alunecase într-o rână. Avea ochii deschiși. 
Părea că se uită cu atenţie la ceva mic din iarbă. Era sânge pe 
jos și pe stânca din spatele lui. Sângele era încă de un roșu 
întunecat, dar deocamdată era ferit de bătaia soarelui. Moss 
ridică pistolul, îi împinse pârghia de siguranţă cu degetul mare și 
coborî cocoșul. Se lăsă pe vine și încercă să șteargă urmele de 
sânge de pe mâner pe cracul pantalonilor mortului, dar sângele 
se coagulase prea tare. Se ridică, își vâri pistolul la brâu, își 
dădu pălăria pe ceafă și își șterse transpiraţia de pe frunte cu 
mâneca de la cămașă. Se întoarse, se ridică și cercetă iar 
ținutul. Lângă genunchiul mortului era așezată în picioare o 
servietă masivă din piele, iar Moss știa sigur ce e în servietă și îl 
cuprinse o teamă pe care nici măcar n-o putea înțelege. 

Când în cele din urmă o ridică, se deplasă pur și simplu câțiva 
pași, se așeză în iarbă, își lăsă pușca să-i alunece de pe umăr și 
o așeză alături de el. Stătea cu picioarele desfăcute, cu 
automatul H&K în poală și cu servieta între genunchi. După 
aceea se întinse, desfăcu cele două curele, deschise încuietorile 
de alamă, ridică apoi capacul de piele și îl împinse în spate. 

Servieta era plină ochi cu bancnote de o sută de dolari. Erau 
legate în pachete și prinse cu banderole pe care era ștampila de 
la bancă și valoarea nominală de 10 000 de dolari. Nu știa câţi 
bani erau în total acolo, dar putea să-și facă o idee destul de 
clară. Stătu o vreme și se uită la bani, după care închise iar 
capacul servietei și rămase locului, cu capul în piept. Intreaga lui 
viață era acolo, în faţa lui. Zi după zi, din zori până-n noapte, 


7 Câmpie aluvionară, creată din straturi de mâl adus de ape (în spaniolă în orig.). 
16 


până în ceasul morții. Totul se reducea la douăj' de kile de hârtie 
îndesate într-o servietă. 

Înălță capul și străbătu bajada cu privirea. Un vânt slab 
dinspre nord. Răcoare. Soare. Ora unu după-amiaza. Se uită la 
bărbatul care zăcea mort în iarbă. La cizmele lui scumpe din 
piele de crocodil, care erau pline de sânge și începuseră să se 
înnegrească. Capătul vieţii. Chiar aici, în locul ăsta. Munţii 
îndepărtați dinspre sud. Vântul prin iarbă. Liniştea. Prinse la loc 
închizătorile servietei, strânse curelele și le încheie, se ridică, își 
agăţă pușca pe umăr, după care apucă servieta și automatul, se 
orientă după propria-i umbră și o luă din loc. 

Se gândi că știa cum să ajungă la camioneta lui și se mai 
gândi la cum e să umbli noaptea prin deșert. În zona asta erau 
șerpi cu clopoței Mojave și, dacă îl mușca vreunul aici noaptea, 
existau toate șansele să se alăture celorlalți membri ai găștii, și 
atunci valijoara și conţinutul ei ar trece în mâinile altui 
proprietar. In contrapondere, se punea problema traversării unui 
spaţiu deschis pe jos, ziua în amiaza mare, cu un pistol automat 
aruncat pe un umăr și ducând în mină o servietă în care erau 
câteva milioane de dolari. Pe lângă toate astea, mai exista și 
certitudinea fermă că vreun individ o să vină după bani. Poate 
chiar mai mulţi indivizi. 

Se gândi să se întoarcă și să ia pușca aia cu încărcător rotund. 
Era un adept convins al puștilor de vânătoare. Îi trecu prin minte 
că ar putea chiar să arunce pistolul automat. Posesia unei astfel 
de arme era o infracţiune ce se pedepsea cu închisoarea. 

Dar nu aruncă nimic și nici nu se întoarse la camionete. Porni 
să traverseze ţinutul, croindu-și drum prin șeile crestelor 
vulcanice și tăind de-a curmezișul terenul plat sau ușor vălurit 
dintre ele. Până spre sfârșitul zilei ajunse la drumul de ţară pe 
care venise de dimineaţă pe întuneric, cu atât de mult timp în 
urmă. Apoi, după încă vreun kilometru și jumătate, ajunse la 
camioneta lui. 

Deschise portiera și puse pușca în picioare pe podea. Ocoli 
mașina, deschise portiera de pe partea șoferului, trase de 
manetă, aplecă scaunul în faţă și așeză servieta și pistolul 
automat în spatele lui. Puse Coltul și binoclul pe scaunul de 
alături, după care se urcă în mașină, își împinse scaunul cât mai 
în spate și vâri cheia în contact. Apoi își scoase pălăria, se lăsă 


17 


pe spate și își odihni capul pur și simplu pe sticla răcoroasă din 
spatele lui, după care închise ochii. 

Când ajunse la autostradă, încetini și traversă, zgâlţâindu-se, 
grătarul de protecţie întins pentru vite, iar apoi intră pe asfalt și 
porni farurile. O luă spre vest, în direcţia Sanderson, și nu depăși 
viteza regulamentară nici măcar pe un kilometru de drum. Opri 
la o benzinărie de la marginea estică a orașului ca să-și cumpere 
țigări și o sticlă mare de apă, după care conduse până în Desert 
Aire, unde trase mașina în faţa rulotei și opri motorul. Înăuntru 
luminile erau aprinse. S-ajungi la o sută de ani și tot n-o să mai 
ai parte de-o zi ca asta, își zise el. Și fix în clipa în care o spuse, 
îi păru rău. 

Își luă lanterna din torpedou, coborî din mașină, scoase 
pistolul automat și servieta din spatele scaunului și se târî sub 
rulotă. Se întinse acolo, în mizerie, și se uită în sus, la partea de 
dedesubt a caroseriei. Ţevi ieftine de plastic și placaj. Bucăţi de 
izolaţie. Fixă automatul H&K sus, într-un colţ, trase izolaţia peste 
el și rămase acolo, pe gânduri. Apoi se târî din nou afară, cu tot 
cu servietă, se scutură de praf, urcă treptele și intră în rulotă. 

Ea stătea tolănită pe canapea, se uita la televizor și bea o 
Cola. Nici măcar nu ridică privirea spre el. 

E ora trei, zise ea. 

Po' să viu înapoi mai încolo. 

Ea se uită la el peste spătarul canapelei și apoi se întoarse iar 
spre televizor. 

Ce-ai în servieta aia? 

E plină cu bani. 

Mda. N-apuc io ziua aia. 

El se duse în bucătărie și își luă o bere din frigider. 

Îmi dai cheile? întrebă ea. 

Un’ te duci? 

Să-mi iau ţigări. 

Țigări. 

Da, Llewelyn. Țigări. Că am stat acilea toată ziua. 

Da’ niște cianură? Cu asta cum o rezolvăm? 

Dă-mi odată cheile alea. O să mă-nţepenesc dracu’ în curte și- 
o să fumez acolo. 

El luă o gură de bere, se duse înapoi în dormitor, se așeză 
într-un genunchi și vâri servieta sub pat. Apoi se întoarse. 

Ți-am adus io niște ţigări, zise el. Stai să mă duc să le iau. 


18 


Lăsă berea pe blatul din bucătărie, ieși, luă cele două pachete 
de ţigări, binoclul și pistolul, își aruncă pe umăr carabina de 270, 
închise portiera camionetei și se întoarse în rulotă. Îi întinse 
țigările și el se duse înapoi în dormitor. 

De unde-ai pistolu' ăla? îl întrebă ea. 

De la magazin. 

L-ai cumpărat? 

Nu, l-am găsit. 

Femeia se așeză pe canapea. 

Llewelyn? 

El reveni în încăpere. 

Ce-i? Ce tot zbieri? 

Ce-ai dat pe chestia aia? 

Nu tre' să le știi tu pe toate. 

Cât? 

Ți-am spus. L-am găsit. 

Nu, că tu nu te-ai încurcat niciodată cu treburi d-astea. 

El se așeză pe canapea, își ridică picioarele pe măsuţa de 
cafea și sorbi din cutia de bere. 

Nu-i al meu, zise el. Eu n-am cumpărat niciun pistol. 

Bine-ar fi. 

Ea desfăcu unul din pachetele de ţigări, scoase una și-o 
aprinse cu bricheta. 

Pe unde-ai umblat toată ziua? 

M-am dus să-ți iau ţie țigări. 

Nici măcar nu vreau să știu. Nici măcar nu vreau să știu ce 
treburi pui tu la cale. 

El sorbi din bere și dădu din cap. 

Bun așa, spuse. 

Cre' că-i mai bine să n-am nici măcar habar de asta. 

Mai boscorodește tu mult și să vezi cum te duc io colo-n spate 
și ţi-o trag. 

Numa' gura-i de tine. 

Ține-o tu tot așa. 

Așa mi-o zis aia. 

Lasă-mă numa' să-mi termin berea asta. Vedem noi după aia 
ce-a zis și ce n-a zis. 

e 

Când se trezi, ceasul electronic de pe noptiera de la capul 

patului arăta ora unu și șase minute. Rămase întins, cu ochii în 


19 


tavan, și lucirea tăioasă a neonului de afară scălda dormitorul 
într-o lumină rece și albăstruie. Ca o lună de iarnă. Sau vreun alt 
soi de lună. În lumina asta era ceva stelar și straniu, cu care 
ajunsese să se simtă în largul lui. Orice, numai să nu doarmă pe 
întuneric. 

Își scoase picioarele din așternut și se ridică. Se uită la spatele 
ei gol. Părul ei pe pernă. Se întinse, o acoperi cu pătura peste 
umeri, apoi se sculă și se duse la bucătărie. 

Luă bidonul cu apă din frigider, îi desfăcu capacul, se îndreptă 
de spate și bău din el în lumina ce venea de la frigiderul deschis. 
După aceea rămase acolo, cu bidonul în mână, pe marginea 
căruia se scurgeau broboane de apă, apoi se uită pe fereastră, 
înspre luminile de pe autostradă. Rămase acolo vreme 
îndelungată. 

Când se întoarse în dormitor, își culese chiloţii de pe podea, 
și-i trase pe el, apoi intră în baie și trânti ușa după el. După aia 
se duse în al doilea dormitor, scoase servieta de sub pat și o 
deschise. 

Se așeză pe podea, cu servieta între picioare, apoi își cufundă 
mâinile printre teancurile de bancnote și le scoase afară. Erau 
câte douăzeci de pachete într-o stivă. Le înghesui înapoi în 
servietă și o izbi cu fundul de podea, ca să îndese banii mai 
bine. Înmulţit cu doișpe. Putea să facă socoteala în minte. Două 
milioane patru sute. Doar bancnote folosite. Stătu așa, cu ochii 
la servietă. 

Treaba asta tre' s-o iei în serios, își zise el. Că nu e ca și cum 
a dat norocu' peste tine. 

Închise servieta, îi prinse iar curelele, după care o împinse sub 
pat, se ridică în picioare și rămase așa, nemișcat, privind pe 
fereastră la stelele de deasupra povârnișului stâncos de la nord 
de oraș. O liniște mormântală. Niciun lătrat măcar. Dar nu din 
cauza banilor se trezise el acum. 

Oi fi mort acoloșa-n câmp? zise el. Pe dracu', nu ești deloc 
mort. 

Ea se trezi în timp ce el se îmbrăca și se răsuci în pat ca să se 
uite la el. 

Llewelyn? 

Ei? 

Ce faci? 

Mă-mbrac. 


20 


Și un’ te duci? 

Afară. 

Un’ te duci, dragule? 

Am uitat să fac ceva. Mă-ntorc io. 

Ce-ai de gând să faci? 

El deschise sertarul, luă de acolo Coltul, îi scoase încărcătorul, 
îl verifică, îl băgă înapoi și își puse pistolul la curea. Se întoarse 
și se uită la ea. 

Mă gândesc să mă duc să fac o treabă care zău că-i a dracu’ 
de prostească, da' tot mă duc. Dacă nu mă-ntorc, să-i spui lu' 
maică-mea c-o iubesc. 

Maică-ta-i moartă, Llewelyn. 

Bun, păi atuncea o să-i spun chiar io. 

Ea se ridică în capul oaselor. 

Mă bagi în sperieţi, Llewelyn. Ai intrat în vreo încurcătură? 

Nu. Du-te și te culcă. 

să mă culc? 

Mă-ntorc repede. 

Să te ia dracu’, Llewelyn. 

El se întoarse în pragul ușii și se uită la ea. 

Și dacă se-ntâmplă să nu mai viu înapoi? Astea-s ultimele tale 
vorbe? 

Ea îl urmă pe coridor până în bucătărie, trăgându-și halatul. El 
luă de sub chiuvetă un bidon gol de patru litri și jumătate, se 
ridică și îl umplu de la chiuvetă. 

Tu ai idee cât e ceasu'? întrebă ea. 

Mda. Am idee cât e ceasu'. 

Dragule, nu vreau să te duci. Unde pleci? Eu nu vreau să 
pleci. 

Păi, draga mea, în povestea asta suntem de acord, fiin'că nici 
io nu vreau sa mă duc. Mă-ntorc io. Nu m-aștepta. 

Intră cu mașina în benzinărie, la lumină, opri motorul, scoase 
harta topografică din torpedoul mașinii, o despături pe scaunul 
de lângă el și se apucă s-o studieze. Marcă în cele din urmă locul 
unde bănuia că ar fi camionetele, iar apoi își trasă un itinerar 
prin tot ţinutul până înapoi, la poarta pentru vite a lui Harkle. 
Avea un set bun de cauciucuri de teren și încă două roți de 
rezervă în portbagaj, dar ţinutul ăsta era aspru. Rămase așa și 
se uită la linia pe care o trasase. Apoi se aplecă, studie terenul 
și mai trasă una. Apoi rămase pur și simplu cu privirea la hartă. 


21 


Când porni motorul și intră pe autostradă era două și-un sfert 
dimineaţa, drumul era pustiu și, în ţinutu' ăsta uitat de lume, la 
radioul din camionetă nu se prindeau, de la un capăt la celălalt 
al benzii, nici măcar purici. 

Opri în fața porţii pentru vite, cobori din mașină, deschise 
poarta, trecu de ea, cobori iar, o închise din nou și se opri să 
asculte liniștea. După aia se urcă iarăși în camionetă și o porni 
spre sud pe drumul de ţară. 

Merse cu cuplajul tracțiunii doar pe două roţi și cu motorul în 
viteza a doua. Lumina lunii, încă ascunsă dinaintea lui, se 
împrăștia pe fundalul dealurilor întunecate asemenea licărului 
unui film pe pânza cinematografului. O coti mai jos de locul 
unde parcase de dimineaţă și o luă pe ceea ce părea a fi un 
vechi drum de căruțe, care ducea spre est de-a lungul 
pământului lui Harkle. Când luna se ridică în cele din urmă pe 
cer, rămase acolo umflată și palidă și prost conturată printre 
dealuri și lumină tot ţinutul din jur, iar el stinse farurile 
camionetei. 

După vreo jumătate de oră parcă mașina, o porni pe jos de-a 
lungul coamei unui povârniș și se opri să scruteze ţinutul înspre 
est și sud. Luna sus pe cer. O lume albăstrie. Urmele vizibile ale 
norilor traversau câmpia. Goneau spre povârnișuri. Bărbatul se 
așeză pe un afloriment de pietriș curăţat de ploi, cu cizmele 
încrucișate înaintea lui. Niciun coiot. Nimic. Și asta pentru un 
traficant de droguri mexican. Mda. Bun. Orice om înseamnă 
ceva. 

După ce se întoarse la camionetă, părăsi drumul și se orientă 
după lună. Trecu pe sub un promontoriu vulcanic de la capătul 
de sus al văii și viră din nou spre sud. Tinea bine minte ţinutul. 
Străbătea terenul pe care îl scrutase mai devreme în ziua aia de 
pe culmea povârnișului și se opri din nou, dându-se jos din 
mașină ca să asculte. Când se urcă iar în camionetă, smulse 
capacul de plastic de la plafonieră, scoase becul și îl puse în 
scrumieră. Rămase pe scaun cu lanterna în mână și studie iar 
harta. Data următoare când opri, scoase pur și simplu cheia din 
contact și rămase așa, cu geamul deschis. Stătu acolo multă 
vreme. 

Işi parcă apoi camioneta la vreun kilometru mai sus de 
capătul mai înalt al stâncii vulcanice, luă de pe podea bidonul 
din plastic plin cu apă și își vâri lanterna în buzunarul din spate 


22 


al pantalonilor. Apoi scoase Coltul de sub scaun, închise portiera 
încet, ţinând degetul mare pe clapetă, apoi se întoarse și o porni 
spre camionete. 

Erau tot așa cum le lăsase, căzute pe cauciucurile ciuruite de 
gloanţe. Se apropie cu Coltul armat în mână. Liniște de moarte. 
Poate că din cauza lunii. Propria lui umbră îl întovărășea mai 
mult decât ar fi avut el chef. Urâtă senzaţie aici, în pustiu. Un 
intrus. Printre morți. 

Nu face figuri cu mine, zise el. Tu nu ești ca ei. Încă nu. 

Portiera de la Bronco era deschisă. Când o văzu, se lăsă cu un 
genunchi pe pământ. Așeză bidonul cu apă lângă el. 

Prostu’ dracului, zise el. Uite ce făcuși. Nici nu meriţi să 
trăieşti de prost ce ești. 

Se întoarse încet și măsură ţinutul cu privirea. Nu-și auzea 
decât bătăile inimii. Își croi drum spre camionetă și se ghemui în 
dreptul portierei deschise. Bărbatul căzuse pieziș peste bordul 
mașinii. Încă mai atârna în centura de siguranță. Cu sânge 
proaspăt împrăștiat peste tot. Moss își scoase lanterna din 
buzunar, îi ascunse lentila în pumn și o aprinse. Tipul fusese 
împușcat în cap. Nici vorbă de /obos. Sau de /eones. Indreptă 
raza protejată a lanternei spre spaţiul de depozitare din spatele 
scaunelor. Totul dispăruse. Stinse lanterna și rămase locului. O 
porni încet spre zona unde zăceau celelalte cadavre. Pușca 
dispăruse. Luna se ridicase deja binișor pe cer. Era lumină 
aproape ca ziua. Moss se simţea ca prins într-un borcan. 

Urcase deja până pe la jumătatea stâncii vulcanice, în drum 
spre camioneta lui, când ceva îl făcu să se oprească. Se lăsă pe 
vine, ţinând pistolul încărcat pe genunchi. În lumina lunii, vedea 
conturul camionetei pe culmea dealului, își concentră privirea 
spre o latură a ei, ca să o vadă mai bine. Era cineva care stătea 
în picioare lângă mașină. Apoi dispăru. 

Din toate definițiile prostănacilor, nu există una care să nu ți 
se potrivească, își zise el. Și-uite cum o să mori tu acuma. 

Işi fixă pistolul la spate, sub curea, și o porni în grabă spre 
creastă. Auzi în depărtare cum pornește motorul unei 
camionete. Pe culmea dealului apărură niște lumini. O luă la 
fugă. 

Până când ajunse la stânci, camioneta străbătuse deja 
jumătate din vale, iar farurile îi tresăltau din pricina terenului 
accidentat. Căută să se ascundă după ceva. N-avea timp. Se 


23 


întinse în iarbă cu faţa în jos, cu capul între brațe, și așteptă. 
Puteau să-l vadă sau puteau să nu-l vadă. Așteptă. Camioneta 
trecu pe lângă el. Când dispăru, se ridică și începu să se caţăre 
pe marginea povârnișului. 

La jumătatea drumului se opri, trase adânc aer în piept și 
încercă să asculte. Farurile erau undeva mai jos de el. Nu le 
putea vedea. Continuă să urce. După o vreme ajunse să vadă 
contururile întunecate ale vehiculelor din vale. Apoi camioneta 
urcă înapoi, cu farurile stinse. 

Moss se întinse pe jos și se lipi de stânci. Un reflector străbătu 
repede tuful vulcanic înainte și înapoi. Camioneta încetini. Îi 
auzea motorul cum toarce în ralanti. Camele păcănind lent. 
Motor de putere mare. Reflectorul mătură iarăși stâncile. E-n 
regulă, își zise. Ar fi momentul să ţi se curme chinurile. Ar fi cel 
mai bine pentru toată lumea. 

Motorul se ambală ușor, apoi începu să toarcă iar. Un zgomot 
profund și gutural al eșapamentului. Came și conducte de 
admisie și Dumnezeu știe ce altceva. După o vreme mașina se 
depărtă în întuneric. 

Când ajunse pe culme, se ghemui pe vine, își scoase pistolul 
de la curea, împinse piedica la loc, îl puse înapoi și se uită atent 
înspre nord și est. Nici urmă de camionetă. 

Ei, ce-ai zice tu să fii acuma în rabla ta și să-ncerci să scapi de 
toată tărășenia? se întrebă el. 

Apoi își dădu seama că n-o să-și mai vadă niciodată 
camioneta. 

Ei bine, își zise, sunt o grăma' de lucruri pe care n-o să le mai 
vezi niciodată. 

Reflectorul traversă iarăși valea și se deplasă de-a lungul 
povârnișului. Moss se întinse pe burtă și privi. Uite că venea 
înapoi. 

Dac-ai ști că p-acilea pă undeva i-un tip fără mașină care are 
două milioane de dolari și ăia-s banii tăi, cam în ce moment ai 
renunţa să-l cauţi? 

Exact. Momentul ăla nu există. 

Stătu așa și ascultă. Nu mai auzea camioneta. După un timp 
se ridică și o porni la vale pe versantul îndepărtat al coastei. 
Cercetă terenul. Câmpia din depărtare era întinsă și mută în 
bătaia lunii. N-avea cum s-o străbată și nici alt loc unde să se 
ducă. Ei, moșule, acuma cam ce planuri mai ai? 


24 


Uite că se făcu patru dimineaţa. Ai habar pe unde-o fi ajuns 
drăguțu' tău? 

Stai să-ţi zic io ce să faci. De ce nu te urci tu în camioneta aia 
a ta și să te duci pân-acoloșa să-i duci nenorocitului o gură de 
apă? 

Luna se vedea mică, sus pe cer. Își ţinu privirea aţintită la 
valea de sub el tot timpul cât urcă panta. 

Cât de motivat ești? zise el. 

Al naibii de motivat. 

Ar fi și căzu' să fii. 

Auzea camioneta. Venea cu farurile stinse pe după coama 
dealului și o luă pe marginea văii în bătaia lunii. Se făcu una cu 
stâncile. Pe lângă toate astea, mintea îi fugi la scorpioni și șerpi 
cu clopoței. Reflectorul continua să măture înainte și înapoi 
întinderea dealului. Metodic. O suveică luminoasă, un război de 
țesut întunecat. Moss nu se clinti. 

Camioneta ajunse până în partea cealaltă și apoi se întoarse. 
Rula în viteza a doua, apoi se oprea, iar motorul torcea uniform. 
Se târî mai în faţă ca să poată vedea mai bine. Pe un ochi 
continua să-i curgă sânge de la o tăietură de pe frunte. Nici 
măcar nu-și aducea aminte când și-o făcuse. Își șterse fruntea 
cu podul palmei și își curăță palma pe blugi. Işi scoase batista și 
și-o apăsă pe cap. 

Ai putea s-o iei spre sud, în direcţia râului. 

Da. Ai putea. 

Mai puţin câmp deschis. 

Mai puţin nu-nseamnă deloc. 

Se răsuci, dar rămase cu batista apăsată pe frunte. Nu se 
vedea nicio umbră de nor. 

Trebe s-ajungi undeva înainte să se crape de ziuă. 

Patu’ de-acas' n-ar fi un loc rău. 

Studie câmpia întinsă și albăstruie ce se întindea tăcută acolo 
jos. Un amfiteatru imens și amuţit, în așteptare. Mai avusese 
senzaţia asta și altă dată. În alt ţinut. Nu și-a închipuit vreodată 
că o s-o aibă iar. 

Așteptă vreme îndelungată. Camioneta nu mai reveni. Moss o 
apucă spre sud, de-a lungul crestei. Rămase o clipă în picioare și 
ascultă. Niciun coiot. Nimic. 

Până să ajungă la albia râului, pe cer își făcuse apariţia, în 
partea de est, o șuviţă foarte slabă de lumină. De-acum în niciun 


25 


caz n-avea să se facă mai întuneric de-atât. Valea se întindea 
până la malul râului, și el mai ascultă o dată cu atenţie, apoi o 
porni la drum în grabă. 

A făcut cale lungă și mai avea încă vreo câteva sute de metri 
până să ajungă la râu, când auzi camioneta. O lumină 
proaspătă, cenușie răzbătu pe deasupra dealurilor. Când se uită 
în urmă, văzu praful ridicat la orizont. Erau totuși la mai bine de- 
un kilometru. In liniștea zorilor, zgomotul acela de motor nu era 
cu nimic mai sinistru decât cel al unei bărci pe lac. Apoi îl auzi 
cum se potolește. Își scoase pistolul de la brâu, ca nu cumva să-l 
piardă, și o luă la goană. 

Când se uită iar în urma lui, camioneta recuperase o bună 
bucată din distanţă. Incă mai avea vreo sută de metri până la 
râu și nici nu știa ce-o să găsească acolo. O breșă îngustă între 
stânci. Primele ferestre subțiri de lumină apărură la răsărit 
printr-o deschizătură dintre munţi și își răspândiră razele peste 
ținutul dinaintea lui. Camioneta sclipea de atâtea lumini - faruri 
pe bare și seturi de reflectoare cu halogen pe acoperișul cabinei. 
Motorul continua să se ambaleze nervos atunci când roţile 
părăseau solul. 

N-or să tragă-n tine, își zise. Nu-și permit așa ceva. 

Bubuitul prelung al unei puști reverberă pe deasupra văii. Își 
dădu seama că șuieratul pe care îl auzise deasupra capului era 
al unui cartuș ce trecuse și se pierduse în direcția râului. Se uită 
în urmă și văzu un bărbat ieșit prin trapa din acoperișul 
camionetei, rezemat cu o mână de cabină și cu cealaltă ţinând o 
pușcă cu ţeava în sus. 

Ajunse la râu și văzu că apa făcea un cot larg la ieșirea din 
canion, iar apoi își continua curgerea peste niște pâlcuri mari de 
trestie sălbatică. Undeva în aval se izbea de un perete de 
stâncă, după care își continua traseul spre sud. În canion, o 
beznă profundă. Apa întunecată. Se poticni, căzu peste mal, se 
rostogoli, se ridică și începu să o ia în jos spre râu, pe o coamă 
lungă de nisip. Nu străbătuse nici zece metri când își dădu 
seama că n-avea timp pentru așa ceva. Mai aruncă o privire 
înspre creasta din urma sa, după care se ghemui și se aruncă în 
josul pantei, la vale, ţinând pistolul în faţa lui cu ambele mâini. 

Se rostogoli și alunecă o bună bucată de drum, cu ochii 
aproape complet închiși din cauza prafului și a nisipului pe care 
îl răscolea, și cu pistolul strâns la piept. Apoi totul încetă și el se 


26 


prăbuși. Pur și simplu. Deschise ochii. Universul proaspăt al 
dimineții aluneca și se rotea încet pe deasupra lui. 

Se lovi de un mal de pietriș și scoase un geamăt. Apoi se 
rostogoli peste un soi de iarbă aspră, în cele din urmă se opri și 
rămase întins acolo pe burtă, trăgând adânc aer în piept. 

Pistolul îl pierduse. Se târî înapoi prin iarba tăvălită până îl 
găsi, îl luă și înălţă capul ca să cerceteze culmea malului de 
deasupra lui, timp în care își izbi încărcătorul de antebraţ ca să-l 
scuture de praf. Avea gura plină de nisip. Și ochii. Văzu doi 
oameni care se profilau pe cer și-atunci armă pistolul și trase 
înspre ei, iar cei doi dispărură din nou. 

Ştia că n-are timp să se târască până la râu, așa că se ridică și 
se repezi înspre el, împroșcând cu pietriș pe întinsul malului și 
străbătând o coamă lungă de nisip, până ajunse la cursul 
principal. Își scoase cheile și portofelul, le băgă în buzunarul de 
la piept al cămășii și închise nasturele. Vântul rece care tulbura 
apa mirosea a fier. Îi simțea gustul. Aruncă lanterna, cobori 
cocoșul de la pistol și și-l înfipse în brăcinarul blugilor. Apoi își 
smulse cizmele din picioare și le vâri la curea pe lângă șolduri, 
de-o parte și de alta, cu talpa în sus, strânse cureaua cât putu 
de tare, se întoarse și plonjă în râu. 

Răceala apei îi tăie răsuflarea. Se întoarse și se uită în urmă 
spre buza malului, răsuflând și bătând din picioare prin apa de 
un albastru de ardezie. Aici nimic. Se răsuci și porni să înoate. 

Curentul îl duse la vale până la cotul râului și îl aruncă pe 
stânci. Se smulse de acolo. Promontoriul se înălța întunecat și 
decupat adânc deasupra lui, iar apa din penumbră era neagră și 
învolburată. Când se rostogoli în cele din urmă în apele liniștite 
și se uită în urmă, văzu camioneta parcată pe culmea 
promontoriului, dar nu observă niciun om. Verifică dacă mai are 
cizmele și pistolul, apoi se întoarse și începu să înoate spre 
țărmul opus. 

Când se târî afară din râu tremurând tot, se îndepărtase deja 
cu aproape un kilometru jumate de locul unde intrase în apă. 
Ciorapii i se duseseră și o luă la fugă descult spre pâlcul înalt de 
trestii. Scobituri rotunde în malurile de stâncă, unde oamenii din 
vechime își măcinau hrana. Când se uită iar în urmă, camioneta 
dispăruse. Doi bărbați mergeau grăbiţi de-a lungul 
promontoriului înalt, cu siluetele profilate pe cer. Moss aproape 


27 


că ajunsese la pâlcul de trestii, când auzi chiar lângă el un răpăit 
și o bubuitură, apoi ecoul acesteia pe malul opus al râului. 

Un cartuș de vânătoare îl lovise în umăr și îl înțepa ca o 
viespe. Puse mâna peste rană și plonjă în desiș, cu plumbul 
cartușului pe jumătate îngropat în dosul braţului. Piciorul stâng 
tot voia să cedeze sub el și Moss avea probleme cu respirația. 

In mijlocul hăţișului, se aruncă în genunchi și inspiră cu 
îndârjire. Iși descheie cureaua și lăsă cizmele să cadă în nisip, se 
aplecă, luă Coltul, îl așeză deoparte și își pipăi dosul braţului. 
Cartușul dispăruse. Se descheie la cămașă, și-o scoase și își 
trase braţul înspre el ca să vadă rana. Era doar conturul 
cartușului și sângera slab, cu câteva bucăţi din țesătura cămâășii 
prinse înăuntru. Tot dosul braţului i se transforma deja într-o 
vânătaie mov și urâtă. Işi stoarse cămașa de apă, și-o puse 
înapoi pe el, își încheie nasturii, își trase cizmele în picioare, se 
ridică și își încheie cureaua. Luă pistolul de jos, îi scoase 
încărcătorul și cartușul de pe ţeavă, apoi îl scutură, suflă în 
butoiaș și reasamblă arma. Habar n-avea dacă o să funcţioneze 
sau nu, dar își zise că probabil o să meargă. 

Când ieși din stufăriș pe partea cealaltă, se opri și se uită în 
urmă, dar desișul avea vreo zece metri înălţime și nu reuși să 
vadă nimic. In aval erau un mal lat de pământ și un șir de plopi 
negri. Până să ajungă acolo, începuse deja să facă bășici la 
picioare din cauză că mergea cu ele goale în cizmele ude. Braţul 
i se umflase și îi pulsa, dar sângerarea părea să se fi oprit, și el 
merse mai departe prin soare până la un banc de pietriș, și 
acolo se așeză, își scoase cizmele și se uită la rănile proaspete și 
roșii de la călcâie. Imediat ce se așeză, piciorul începu să-l doară 
din nou. 

Își desfăcu teaca mică de piele de la curea, scoase de acolo 
cuțitul, după care se ridică și își dădu iarăși jos cămașa. Îi tăie 
mânecile de la cot, se așeză, își înveli picioarele în ele și își trase 
din nou cizmele. Vâri cuțitul înapoi în teacă, o prinse la loc, 
apucă iar pistolul, se ridică și ascultă. O mierlă cu aripi roșcate. 
Nimic. 

Când se întoarse și dădu să plece, auzi slab motorul 
camionetei pe malul celălalt al râului. O căută cu privirea, dar 
nu izbuti s-o vadă. Se gândi că până acum probabil cei doi ţipi 
traversaseră deja râul și erau undeva pe urmele lui. 


28 


Continuă să meargă prin pâlcul de copaci. Trunchiurile le erau 
înfundate în nisipul adus de ape și rădăcinile li se încâlceau 
printre pietre. Işi scoase iar cizmele ca să încerce să străbată 
pietrișul fără să lase urme și se căţără pe o albie lungă și 
stâncoasă ce ducea spre coasta sudică a canionului râului, cu 
cizmele, fâșiile de pânză și pistolul în mâini și cu ochii aţintiţi la 
terenul de sub picioare. Soarele pătrunsese în canion și stâncile 
peste care călcase aveau să se usuce în câteva minute. Pe un 
prag aproape de culme se opri și se întinse pe burtă, lăsând 
cizmele în iarbă lângă el. Îi mai trebuiau numai zece minute ca 
să ajungă pe culme, dar nu credea să mai aibă la dispoziţie zece 
minute. Pe celălalt mal al râului, un șoim se înălţă de pe stânci 
și șuieră subţire. Moss așteptă. După o vreme, din susul râului 
apăru un bărbat care se opri și rămase în picioare. Avea la el o 
armă automată. |n spatele lui apăru încă unul. Se uitară scurt 
unul la celălalt și o luară înspre el. 

Trecură pe sub el și Moss îi văzu cum dispar în josul râului. 
Adevărul e că nici măcar nu se gândea la ei. Se gândea la 
camioneta lui. Luni dimineaţă la ora nouă, când se deschidea 
curtea districtuală, cineva urma să întrebe de numărul 
vehiculului și să-i ia numele și adresa. Asta urma să se întâmple 
peste vreo douășpatru de ore. Atunci vor ști cine e și n-or să 
înceteze să-l caute niciodată. Niciodată, exact cum se aude. 

Avea un frate în California, și ce-ar fi putut să-i spună? Arthur, 
ete-s niște gagii care vin încoa' să te vadă și care-or să-ți 
propună să-ţi prindă coaiele într-o menghină de șase țoli și să 
se-apuce să ţi le strângă răsucind mâneru' câte-un sfert de tură 
odată ca să zici dacă știi sau nu unde-s io. Poate că n-ar fi rău 
dacă te-ai gândi să te muţi în China. 

Se ridică, își înveli picioarele în bucăţile de pânză, își trase 
cizmele și o porni pe ultima fâșie de canion înspre culme. De- 
acolo, de sus, ţinutul se vedea plat ca o plăcintă și se întindea 
până în depărtare spre sud și spre est. Mâl roșu și gălbui. In zare 
și la mijlocul distanţei, munții. Altceva nimic. Imagini ondulate 
de căldură. Işi fixă pistolul la curea și se uită încă o dată în josul 
râului, după care o porni spre est. Langtry, Texas era la vreo 
patrușcinci de kilometri în linie dreaptă. Poate și mai puţin. Zece 
ore. Douășpe. Deja îl dureau tălpile. Il durea piciorul. Pieptul. 
Braţul. Râul se pierdu în spatele lui. Nu luase nici măcar o gură 
de apă. 


29 


Nu știu dacă munca în slujba legii e mai periculoasă azi decât 
era odinioară sau nu. Știu că atuncea când am început eu să fac 
treaba asta, te trezeai că ai o bătaie pe undeva și te duceai să-i 
potolești și ăia se oferea să se bată cu tine. Și câteodată trebuia 
să le faci pe plac. Altfel nu te puteai înțelege cu ei. Și nu era 
deloc bine nici dacă pierdeai. Acuma nu prea mai vezi din astea, 
da’ poate vezi chestii mai urâte. Odată a îndreptat unu’ pistolul 
spre mine și s-a întâmplat să-l apuc de mână chiar când a 
apăsat pe trăgaci și cocoșul pistolului mi-a venit direct peste 
partea mai cărnoasă de la degetul mare. Se mai vede și-acu' 
semnul, uite-aicea. Dar omu’ ăla voia neapărat să mă omoare. 
Acum câțiva ani, de fapt nici nu-s foarte mulţi, ieșisem afară 
într-o noapte pe unul din drumurile alea înguste cu două benzi, 
asfaltate, și-am dat peste-o camionetă în care era doi băieți care 
stătea în remorcă. Au clipit amândoi cumsecade în bătaia 
farurilor și-atuncea eu am dat nitel în spate, da’ mașina avea 
plăcuțe de înmatriculare de Coahuila, şi-atunci m-am gândit eu, 
bun, tre’ să-i opresc pe băieții ăștia și s-arunc o privire. Așa C- 
am pornit luminile și numa’ ce-am făcut asta, că și văd cum 
geamul din spate se lasă în jos și cineva de-acolo îi strecoară o 
pușcă la unu’ din tipii care stătea în remorcă. Pe cuvântu meu 
că în secunda aia am apăsat pe frâne cu amândouă picioarele. 
Am derapat cu mașina pe-o parte și luminile s-au stins în 
derapaj, da' ultimu' lucru care l-am văzut la camionetă a fost 
cum gagiu' duce pușca la umăr. M-am aruncat pe banchetă și 
de-abia ce m-am întins acolo, că am și simţit cum parbrizul cade 
tot peste mine în bucăți mici-mici, cum îl spărsese ăia. Incă mai 
tineam un picior pe frână şi simțeam cum mașina de patrulare 
alunecă în șanțul de pe marginea drumului, și-atuncea m-am 
gândit c-o să se dea peste cap, da’ nu s-a dat. Numa’ că s-a 
umplut toată de noroi. Gagiu’ a mai lansat două focuri spre mine 
și a făcut țăndări toate geamurile de pe o latură a mașinii, și 
între timp am reușit să mă opresc și eu și, cum stăteam întins 
pe banchetă, mi-am scos pistolul și am auzit cum camioneta o ia 


30 


din loc, și-atuncea m-am ridicat și am tras câteva focuri înspre 
luminile lor de poziție, da’ erau deja departe. 

Ideea-i că tu habar n-ai pe cine oprești atunci când chiar 
oprești pe cineva. O iei la drum pe autostradă. Treci pe lângă o 
mașină și nici nu-ți dă prin cap ce ai putea să descoperi. 
Atuncea am stat așa în mașină multă vreme. Motorul murise, 
da” farurile mai era încă aprinse. Cabina era plină de cioburi și 
de noroi. Am ieșit din ea și m-am curățat încet și după aia m-am 
urcat înapoi și iar am stat așa. Stăteam și-mi adunam agale 
gândurile. Ștergătoarele de parbriz îmi atârnau pe bord. Am 
stins luminile și am stat așa acolo. Dacă ai de-a face cu unu’ din 
ăsta care se repede la un ofițer de poliție în exercițiul funcțiunii 
și deschide focul, înseamnă că ai dat peste niște oameni care nu 
știu de glumă. N-am mai văzut niciodată camioneta aia. Și nici 
altcineva. Nici plăcuțele alea n-a mai apărut nicăieri. Poate c-ar 
fi trebuit să mă iau după ei. Sau măcar să-ncerc. Nu știu. M-am 
întors în Sanderson, am tras pe dreapta la cafenea și iți dau 
cuvântul meu că s-a adunat toți grămadă să vadă mașina aia a 
mea de patrulare. Era plină de găuri de gloante. Arăta ca 
mașina lu’ Bonnie și Clyde. Eu n-aveam nicio zgăârietură. Nici 
măcar de la cioburi. S-au luat de mine și din cauza asta. Și c-am 
parcat acolo așa. Au zis că m-am dat în stambă. Ei, și poate că 
am făcut-o. Da’ crede-mă pe cuvânt că aveam nevoie să beau 
cafeaua aia. 

Citesc ziarele în fiecare dimineață. Cred că în principal fiindcă 
încerc și eu să mă prind de ce s-ar putea să ne vină pe cap. Nu 
că m-aș fi descurcat io prea bine să împiedic vreo treabă din 
asta. E din ce în ce mai greu. Acu’ nu știu cât timp, doi tipi s-a- 
ntâlnit p-aicișa și unu’ din ei era din California și ălălalt din 
Florida. Și s-au întâlnit undeva pe-aicea ori pe-aproape. Și dup- 
aia s-au pus să bântuie împreună prin ținut și să omoare 
oameni. Nici nu mai tiu minte câţi au omorât. Zi și tu acuma, 
care sunt șansele să se întâmple așa o treabă? Aia doi nici nu se 
văzuse în viața lor. Nu se poate să fie multi ca ei. Eu nu cred. Mă 
rog, n-avem de unde să știm. Și mai zilele trecute o femeie d- 
aicea și-a aruncat copilul într-un compactor de gunoi. Cui i-ar 
trece prin cap așa ceva? Nevastă-mea nici nu mai vrea să 
citească ziarele. Probabil că are dreptate. In general are. 


31 


Bell urcă pe treptele din spate ale curții districtuale și o porni 
pe coridor spre biroul lui. Își răsuci scaunul înspre el, se așeză și 
se uită la telefon. Dă-i drumu’, zise el. Aicea sunt. 

Telefonul sună. Bell se întinse și ridică receptorul. 

Șeriful Bell, rosti el. 

Apoi ascultă. Dădu din cap aprobator. 

Doamnă Downie, eu cred c-o să sară el direct jos. Ce-ar fi să 
mă sunaţi un picuț mai târziu? Da, doamnă. 

Își scoase pălăria, și-o puse pe birou și stătu acolo cu ochii 
închiși, ciupindu-și șaua nasului. 

Da, doamnă, spuse el. Da, doamnă. Doamnă Downie, eu n-am 
văzut prea mulţi motani care să moară în copaci. Eu zic c-o să 
sară el direct jos dacă îi daţi pace. Sunaţi-mă un picuț mai 
târziu, în regulă? 

Puse telefonul în furcă și rămase cu privirea aţintită la el. 

Banii-s totul, spuse el. Dacă ai destui bani, nu mai tre' să stai 
de vorbă cu oamenii despre motani cocoţați prin copaci. 

De fapt. Ba poate că trebuie. 

Staţia radio cârâi. Ridică receptorul, apăsă pe buton și își urcă 
picioarele pe birou. 


Bell, zise el. A 
Stătu și ascultă. Işi cobori picioarele pe podea și se ridică de 
pe scaun. 


la cheile și uită-te în remorcă. E-n regulă. Vin imediat. 

Bell răpăi cu degetele pe birou. 

În regulă. Stai cu farurile aprinse. Ajung acolo în cincizeci de 
minute. Și Torbert? Închide portbagajul. 

e 

El și cu Wendell opriră pe marginea asfaltată a șoselei din fața 
mașinii de patrulare, parcară și coborâră. Torbert apăru și el și 
rămase în picioare lângă portiera mașinii lui. Șeriful dădu din 
cap. Făcu câţiva pași de-a lungul marginii șoselei și studie 
urmele de cauciucuri. 

Pe ăstea mă gândesc că le-ai văzut, zise el. 

Da, domnule. 

Atunci hai să aruncăm o privire p-aicea. 

Torbert deschise portbagajul și rămaseră toţi cu privirea 
aţintită la cadavru. Partea din faţă a cămășii bărbatului era plină 
de sânge, în parte deja uscat. Toată faţa îi era însângerată. Bell 


32 


se aplecă, vâri mâna în portbagaj, scoase ceva din buzunarul 
cămășii bărbatului și îl despături. Era un bon de benzină mânijit 
cu sânge, de la un service auto din Junction, Texas. 

Asta e, zise el. Aicea e capătu' de linie pentru Bill Wyrick. 

Nu l-am căutat să văd dacă are vreun portofel la el. 

Nu-ţi face griji. N-are. Chestia asta am găsit-o dintr-un noroc 
chior. 

Bell studie gaura din fruntea bărbatului. 

Pare făcută cu un Colt 45. Curată. Aproape ca un wadcutter. 

Ce-i ăla waacutter? 

E un glonţ cu vârful plat. Ai cheile? 

Da, domnule. 

Bell trânti capacul portbagajului. Se uită în jur. Camioanele ce 
treceau pe autostradă încetineau pe măsură ce se apropiau. 

Am vorbit deja cu Lamar. l-am spus că-n vreo trei zile poate 
să-și ia înapoi mașina de patrulare. Am sunat la Austin și mâine- 
dimineaţă la prima oră or să te caute ei. Nu am de gând să-l pun 
într-una din mașinile noastre și-s al naibii de sigur că nici 
elicopter nu ne trebuie. Du mașina lui Lamar înapoi la Sonora 
imediat ce termini cu ea și dă un telefon, o să vin eu sau 
Wendell să te luăm de-acolo. Ai ceva bani? 

Da, domnule. 

Completează raportul ca pe oricare alt raport. 

Da, domnule. 

Bărbat alb, treizeci spre patruzeci de ani, constituţie mijlocie. 

Cum se scrie Wyrick? 

Nu scrii deloc. Nu știm cum îl cheamă pe om. 

Da, domnule. 

S-ar putea să aibă o familie pe undeva. 

Da, domnule. Dom’ șerif? 

Da? 

Ce indicii avem despre făptaș? 

N-avem. Dă-i lui Wendell cheile până nu uiţi de ele. 

Sunt în mașină. 

Păi hai să nu mai lăsăm cheile în mașini. 

Da, domnule. 

Ne vedem în două zile. 

Da, domnule. 

Sper că ticălosu' ăla e-acum în California. 

Da, domnule. Inţeleg ce vreţi să spuneți. 


33 


Am eu o senzaţie că nu-i. 

Da, domnule. Și eu la fel. 

Gata, Wendell? 

Wendell se aplecă în față și scuipă. 

Da, dom’ șerif, zise el. Sunt gata. 

Se uită la Torbert. 

Dacă te oprește careva cu gagiu' ăla în remorcă, spune-le că 
nu știi absolut nimic despre el. Zi-le că ţi l-o fi pus cineva acolo 
când te-ai dus să-ţi bei cafeaua. 

Torbert dădu din cap aprobator. 

O să vii împreună cu șeriful ca să mă scăpaţi de camera de 
gazare? 

Dacă nu putem să te scăpăm, atuncea o să intrăm și noi acolo 
cu tine. 

Auziţi, să știți că nu trebe să luaţi așa peste picior mortul, 
spuse Bell. 

Wendell dădu din cap. 

Da, domnule, zise el. Aveţi dreptate. Într-o zi s-ar putea să 
ajung și eu ca el. 

Pe autostrada 90, aproape de ieșirea spre Dryden, dădu peste 
un șoim mort în drum. Văzu cum îi fluturau penele în bătaia 
vântului. Trase pe dreapta, cobori din mașină, o porni înapoi, se 
lăsă pe vine și se uită la pasăre. li ridică o aripă și apoi o lăsă iar 
să cadă. Un ochi rece, galben și mort îndreptat spre cupola 
albastră de deasupra lor. _ 

Era un șoim șorecar cu coadă roșie. Il apucă de vârful unei 
aripi, îl duse până la șanțul de lângă șosea și îl așeză pe iarbă. 
Pândeau asfaltul, cocoţaţi pe stâlpii de înaltă tensiune și 
cercetând autostrada în amândouă direcţiile pe kilometri întregi. 
Pândeau orice creatură măruntă care se aventura s-o 
traverseze. Planau asupra prăzii din direcţia opusă soarelui. Fără 
umbră. Pierduţi în concentrarea vânătorii. Nu voia să lase 
camioanele să-l strivească. 

Rămase în picioare și se uită la întinsul deșertului. Atâta calm. 
Zumzăitul moale al vântului printre sârme. Buruieni înalte de-a 
lungul șoselei. Pir și sacahuista. Dincolo de ele, în arroyos, 
urmele dragonilor. Munţii de piatră golașă adumbriţi în soarele 
târziu, iar spre est, abscisa sclipitoare a câmpiilor pustii sub un 
cer unde perdelele de ploaie atârnă întunecate ca funinginea 


8 Arroyo (în spaniolă în orig.) - albie uscată a unui pârâu. 
34 


de-a lungul întregului cvadrant. Acel dumnezeu care a curăţat 
pământul ăsta cu sare și cenușă trăiește în tăcere. Polițistul se 
întoarse la mașina de patrulare, urcă în ea și o luă din loc. 

Când opri în faţa biroului șerifului din Sonora, primul lucru pe 
care-l văzu a fost panglica galbenă care înconjura parcarea. O 
mână de oameni la curtea districtuală. Coborî din mașină și 
traversă strada. 

Ce s-a întâmplat, dom’ șerif? 

Nu știu, zise Bell. Abia am ajuns și eu. 

Se aplecă, trecu pe sub panglică și urcă treptele. Când bătu 
ușor la ușă, Lamar ridică privirea. 

Hai, intră, Ed Tom, zise el. Intră. Aicea-i iadul pe pământ. 

leșiră amândoi pe pajiștea din faţa curții districtuale. Câţiva 
bărbaţi veniră în urma lor. 

Căraţi-vă cu toţii, le zise Lamar. Eu și cu șeriful avem de 
vorbit. 

Era tras la faţă. Se uită la Bell și-apoi cobori privirea în 
pământ. Clătină din cap și se întoarse într-o parte. 

Aici mă jucam de-a înfige briceagul când eram copil. Exact 
aici. Tinerii ăştia din ziua de azi nici nu cred că mai știu ce-i aia. 
Ed Tom, ăsta-i dus bine cu pluta. 

Pricep ce zici. 

Ai ceva care să ne ajute? 

Nu prea. 

Lamar își abătu privirea într-o parte. Se șterse la ochi cu dosul 
mânecii. 

Ascultă-mă numai ce-ţi zic. Nemernicul ăsta n-o să apuce nici 
măcar o zi în tribunal. În niciun caz dacă-l prind eu, asta-i sigur. 

Mda, dar mai întâi trebe să-l prindem. 

Puștiul ăla era însurat. 

Asta n-am știut. 

Avea douăștrei de ani. Un tip curățel. Drept ca o lamă. Şi- 
acum eu trebuie să mă duc la el acasă înainte să afle nevastă-sa 
de la blestemăţia aia de radio. 

Nu te invidiez. Zău că nu. 

Cred că o să renunţ la treaba asta, Ed Tom. 

Vrei să vin și eu cu tine acolo? 

Nu. Îţi mulțumesc. Trebuie să mă duc. 

În regulă. 


35 


Numai că am eu așa o senzaţie că am dat peste ceva ce zău 
că n-am mai văzut până acum. 

Și eu am tot senzaţia asta. Hai că te sun mai pe seară. 

Îți mulțumesc. 

Se uită înspre Lamar cum traversează pajiștea și urcă treptele 
spre biroul lui. 

Sper să nu renunţi, zise el. Eu cred că o să avem nevoie de tot 
ajutorul pe care ni-l poţi da. 

o... 

Se făcuse deja unu și douăzeci noaptea când opriră în faţa 
cafenelei. Nu erau decât trei oameni în autobuz. 

Sanderson, spuse șoferul. 

Moss își croi drum în faţă. Văzuse cum șoferul îl fixa cu 
privirea în oglinda retrovizoare. 

Auzi, zise el. Ai putea să mă lași să cobor la Desert Aire? Am 
un picior beteag și acolo locuiesc, dar n-am pe nimeni să mă ia 
cu mașina. 

Șoferul închise ușa. 

Mda, zise el. Pot să te las acolo. 

Când intră, ea sări de pe canapea, alergă la el și îl cuprinse cu 
braţele pe după gât. 

Credeam c-ai murit, zise ea. 

Ei, uite că nu-s mort, așa că nu mă umple acuma de bale. 

Nu te umplu. 

Ce-ar fi să-mi pregătești niște ouă cu șuncă cât mă duc să fac 
un duș? 

Stai să mă uit la tăietura aia de pe frunte. Ce-ai păţit? Unde ți- 
e camioneta? 

Tre' să fac un duș. Pregătește-mi ceva să mănânc. Stomacu' 
meu are impresia c-am gâtu' tăiat. 

Când ieși de la duș, avea pe el o pereche de pantaloni scurţi, 
și primul lucru pe care îl spuse ea când Moss se așeză la măsuţa 
de pal melaminat din bucătărie a fost: Ce-i aia de pe braţul tău? 

Câte ouă-s acilea? 

Patru. 

Mai e pâine prăjită? 

Acuș îs gata încă două felii. Ce-i aia, Llewelyn? 

Ce ţi-ar plăcea să auzi? 

Adevărul. 

El sorbi din cafea și se apucă să pună sare pe ouă. 


36 


N-ai de gând să-mi spui, nu-i așa? 

Nu. 

Ce-ai păţit la picior? 

Mi-a apărut o erupție. 

Ea întinse untul pe pâinea prăjită, o puse pe farfurie și se 
așeză pe scaunul din faţa lui. _ 

Îmi place să iau micul dejun noaptea, zise el. Îmi aduce 
aminte de vremea când eram burlac. 

Ce se-ntâmplă, Llewelyn? 

Uite ce se-ntâmplă, Carla Jean. Trebe să-ţi strângi lucrurile și 
să fii gata s-o întinzi de-acilea cum se crapă de ziuă. Orice lași în 
urmă e bun lăsat și n-o să-l mai vezi niciodată, așa că dacă vrei 
ceva, nu-l lăsa aici. E-un autobuz care pleacă de-aici la șapte şi- 
un sfert dimineața. Vreau să te duci la Odessa și să aștepți acolo 
până te sun. 

Femeia se lăsă pe spate în scaun și îl privi lung. 

Vrei să mă duc la Odessa, spuse ea. 

Exact. 

Nu glumești, așa-i? 

Eu? Nu. Nu glumesc deloc. Am rămas cumva fără gem? 

Ea se ridică, scoase gemul din frigider, îl puse pe masă și se 
așeză înapoi pe scaun. Moss desfăcu capacul borcanului, luă cu 
lingura niște gem, îl puse pe felia de pâine și îl întinse cu cuțitul. 

Ce-i în servieta aia pe care-ai adus-o? 

Ti-am spus ce-i în servietă. 

Mi-ai spus că-i plină cu bani. 

Ei, păi atunci socot că asta și e în ea. 

Și unde-i acu'? 

Sub pat, în camera din spate. 

Sub pat. 

Da, să trăiţi. 

Pot să mă duc și să mă uit? 

Ești albă, ai douășunu' de ani, ești vaccinată, așa că eu zic că 
poţi să te duci să faci ce vrei. 

N-am douășunu' de ani. 

Ei na, atunci câți ai? 

Și vrei să mă urc în autobuz și să mă duc la Odessa. 

Chiar o să te urci în autobuz și-o să te duci la Odessa. 

Și ce-o să-i zic io lu' mama? 


37 


Păi, ce-ai zice să te-oprești în prag și să zbieri: Mamiţico, am 
venit acasă? 

Unde ţi-e camioneta? 

A răposat întru Domnu'. Nimic nu ţine veșnic. 

Și cum te-ai gândit c-o să ajung la staţie mâine-dimineaţă? 

Sun-o pe donșoara Rosa de coloșa. Doar n-are nimica de 
făcut. 

Ce făcuși, Llewelyn? 

Dădui o spargere la bancă în Fort Stockton. 

Ești plin de minciuni ca știi tu ce. 

Dacă oricum nu mă crezi, atuncea de ce mă mai întrebi? Hai, 
du-te colo în spate și strânge-ţi toate lucrurile. Mai avem vreo 
patru ore până se crapă de ziuă. 

Lasă-mă să mă uit la chestia aia de-o ai pe braț. 

O văzuși. 

Lasă-mă să pun ceva pe ea. 

Aha, cre’ că aveam niște unsoare pentru răni de glonţ în 
dulăpior, dacă n-am rămas cumva fără. N-ai vrea tu să te duci și 
să nu mă mai scoţi din pepeni? Încerc să mănânc. 

Ai fost împușcat? 

Nu. Zisei și eu așa, ca să-ţi faci griji. Du-te odată. 


38 


Traversă râul Pecos la nord de Sheffield, Texas și o luă pe 
autostrada 349 spre sud. Când trase într-o benzinărie din 
Sheffield, afară se întunecase deja. Un amurg lung și roșu cu 
porumbei ce treceau pe deasupra autostrăzii și se îndreptau 
spre sud către niște rezervoare de apă de la ferme. Luă niște 
monede de la proprietar, dădu un telefon, își făcu plinul, după 
care se întoarse în benzinărie și plăti. 

Te-a prins ceva ploaie pe drum până acilea? întrebă 
proprietarul. 

Adică pe care drum? 

Văd că ești din Dallas. 

Chigurh își culese restul de pe tejghea. 

Și ce-i treaba ta să știi de unde-s eu, amigo? 

N-am vrut să spun nimic cu asta. 

N-ai vrut să spui nimic cu asta. 

Ca să mai umplu timpul cu ceva. 

Bănuiesc că în viziunea ta ţopârlănească asupra lucrurilor 
asta trece drept politeţe. 

Îmi cer scuze, domnule. Dacă nu doriţi să-mi acceptaţi 
scuzele, atunci nu știu cu ce altceva v-aș putea ajuta. 

Cât costă astea? 

Poftim? 

Te-am întrebat cât costă astea. 

Șaizeci și nouă de cenți. 

Chigurh netezi o bancnotă de un dolar pe tejghea. Bărbatul 
tastă suma la casa de marcat și îi stivui restul în faţă, așa cum 
așază dealerii de cazinou jetoanele. Chigurh nu-și luă ochii de la 
el. Bărbatul își feri privirea. Tuși. Chigurh rupse cu dinţii plasticul 
pungii cu alune, răsturnă cam o treime din conţinut în palmă și 
rămase așa, în picioare, mestecând. 

Mai doriți ceva? zise bărbatul. 

Nu știu. Mai doresc? 

E ceva în neregulă? 

Cu ce? 

Cu orice. 

Asta mă-ntrebi tu pe mine? Dacă e ceva în neregulă cu orice? 

Bărbatul se întoarse, își duse pumnul la gură și tuși iar. Se 
uită la Chigurh și apoi își feri privirea. Se uită afară, pe fereastră, 


39 


la partea din faţă a magazinului. Pompele de benzină și mașina 
oprită acolo. Chigurh mai mâncă un pumn de alune. 

Mai doriţi ceva? 

M-ai mai întrebat asta o dată. 

Vedeti, trebuie să mă pregătesc să închid. 

Te pregătești să închizi. 

Da, domnule. 

La ce oră închizi? 

Acum închid. 

Acum nu e o oră. La ce oră închizi? 

De obicei cam când se întunecă. Când se întunecă. 

Chigurh rămase pe loc și mestecă în continuare. 

Habar n-ai despre ce vorbești, așa-i? 

Poftim? 

Am zis că habar n-ai despre ce vorbești. 

Vorbesc despre închidere. Despre asta vorbesc. 

La ce oră te duci să te culci? 

Poftim? 

Ești un pic cam surd, nu? Te-am întrebat la ce oră te duci să 
te culci. 

Păi. Cam pe la nouă jumate. Cam în jur de nouă jumate. 

Chigurh își mai turnă niște alune în căușul palmei. 

Aș putea să mă întorc atunci, zise el. 

Atunci o să fie închis. 

Nicio problemă. 

Bun, dar de ce să vă întoarceţi? O să fie închis. 

Ai mai spus asta. 

Păi așa o să fie. 

Stai în casa aia din spatele magazinului? 

Da, acolo. 

Ai trăit aici toată viaţa? 

Proprietarului îi luă câtva timp până să răspundă. 

Asta a fost proprietatea tatălui soţiei mele, zise el. Iniţial. 

Ai dobândit-o prin căsătorie. 

Noi am trăit mulţi ani în Temple, în statul Texas. Acolo ne-am 
întemeiat o familie. Aicea, la benzinărie, suntem de vreo patru 
ani. 

Ai dobândit-o prin căsătorie. 

Dacă ăsta-i felul în care vrei dumneata să vezi lucrurile. 

Eu n-am niciun fel în care văd lucrurile. Așa stau lucrurile. 


40 


Bine, dar acum trebuie să închid. 

Chigurh își răsturnă în palmă ultimele alune, mototoli punga și 
o așeză pe tejghea. Stătea ciudat de drept și mesteca. 

S-ar părea că aveţi o groază de întrebări de pus, zise 
proprietarul magazinului. Pentru un om care nu vrea să zică de 
unde vine. 

Cât ai văzut să se piardă cel mai mult la dat cu banul? 

Poftim? 

Am zis cât ai văzut să se piardă cel mai mult la dat cu banul. 

Dat cu banul? 

Dat cu banul. 

Nu știu. De obicei oamenii nu pun pariuri pe dat cu banul. Mai 
degrabă o fac ca să hotărască vreo chestie. 

Care-i cea mai mare chestie care-ai văzut să fie hotărâtă? 

Nu știu. 

Chigurh scoase din buzunar o monedă de douâșcinci de cenți 
și o aruncă în sus, făcând-o să se învârtă în lucirea rece și 
albăstruie a lămpii fluorescente de deasupra. O prinse și-o trânti 
pe dosul antebraţului, exact deasupra bandajelor însângerate. 

Alege, zise el. 

să aleg? 

Da. 

Pentru ce? 

Alege odată. 

Păi ar trebui să știu pe ce pariem aici. 

Și cu ce-ar schimba asta lucrurile? 

Bărbatul se uită pentru prima dată la ochii lui Chigurh. 
Albaștri ca lapislazuli. Sclipind pe neașteptate și complet opaci. 
Ca niște pietre ude. 

Trebuie să alegi, zise Chigurh. Nu pot să aleg eu pentru tine. 
N-ar fi cinstit. N-ar fi nici măcar corect. Alege odată. 

N-am pus nimic în joc. 

Ba da, ai pus. Ţi-ai pus în joc toată viaţa. Numai că nu-ţi dai 
seama. Știi din ce an e moneda asta? 

Nu. 

Din 1958. A călătorit douăj'doi de ani până să ajungă aici. Și- 
acum e aici. Și eu sunt aici. Și stau cu mâna pe ea. Şi-i fie cap, 
fie pajură. Și tu trebuie să zici. Alege. 

Nu știu ce aș putea câștiga de-aici. 


41 


În lumina albăstruie, pe chipul omului se vedeau mici 
broboane de sudoare. Işi linse buza de sus. 

Poți să câștigi totul, zise Chigurh. Totul. 

N-are nicio logică ce spui, domnule. 

Alege. 

Atuncea hai să fie cap. 

Chigurh luă mâna de pe monedă. Întoarse ușor braţul înspre 
bărbat ca să vadă. 

Frumos, zise el. 

Își culese moneda de pe încheietură și i-o întinse peste 
tejghea. 

Ce să fac eu cu ea? 

la-o. E banul tău norocos. 

N-am nevoie de el. 

Ba da, ai. la-l. 

Bărbatul luă banul. 

Acum trebuie să închid, zise el. 

Nu-l pune în buzunar. 

Poftim? 

Nu-l pune în buzunar. 

Și unde vreţi să-l pun? 

Nu-l pune în buzunar. N-o să mai știi care e. 

În regulă. 

Orice poate fi o unealtă, zise Chigurh. Lucrurile mici. Lucrurile 
pe care nici nu le bagi în seamă. Trec din mână-n mână. 
Oamenii nu le dau atenţie. Și după aia vine o zi a socotelii. Și 
apoi nimic nu mai e așa cum a fost. Ei, zici tu. E doar un ban. De 
exemplu. Nu-i nimic special. A cui unealtă poate fi el? Inţelegi 
problema. Să separi fapta de lucru. Ca și cum părţile unui 
anumit moment din istorie ar putea fi schimbate cu părțile unui 
alt moment. Cum se poate așa ceva? Păi, e doar un ban. Da. E- 
adevărat. Nu-i așa? 

Chigurh își făcu mâna căuș, culese în palmă restul de pe 
tejghea, puse monedele în buzunar, se întoarse și ieși pe ușă. 
Proprietarul se uită la el cum pleacă. Se uită cum urcă în 
mașină. Mașina porni, ieși de pe aleea acoperită cu pietriș și o 
luă pe autostrada spre sud. Farurile nu i se aprinseră nicio clipă. 
Proprietarul puse moneda pe tejghea și se uită la ea. Işi așeză 
amândouă mâinile pe tejghea și rămase așa, în picioare, aplecat 
în faţă și cu capul în jos. 


42 


Până ajunse la Dryden se făcu aproape ora opt. Stătea în 
intersecție în fața unui magazin Condra's Feed, cu luminile 
stinse și cu motorul pornit. Apoi aprinse farurile și o apucă pe 
autostrada 90, îndreptându-se spre est. 

Semnele albe de pe marginea șoselei, atunci când le găsi, 
arătau ca niște semne topografice, numai că nu erau și numere, 
ci doar marcaje în V. Își socoti kilometrajul pe cadranul 
contorului de parcurs, mai merse vreun kilometru jumate, 
încetini și ieși de pe autostradă. Stinse farurile, lăsă motorul să 
meargă, ieși din mașină, o luă pe jos, deschise poarta și se 
întoarse. Trecu peste barele grătarului de protecţie pentru vite, 
ieși din mașină, închise iarăși poarta și se opri să asculte. Apoi 
intră în mașină și o apucă pe drumul de pământ. 

O ţinu drept pe lângă un gard ce mergea spre sud, cu Fordul 
zgâlţâindu-se pe solul denivelat. Gardul era doar o rămășiță 
veche, trei sârme prinse de niște pari de mesquite. După vreun 
kilometru și jumătate ajunse pe o câmpie acoperită cu pietriș, 
unde un Dodge Ramcharger era parcat cu botul spre el. Inaintă 
încet până ajunse lângă el și apoi opri motorul. 

Geamurile de la Ramcharger erau atât de opace, încât păreau 
aproape negre. Chigurh deschise portiera și ieși din mașină. Un 
bărbat cobori din Dodge de pe locul pasagerului, împinse 
scaunul în față și se strecură pe bancheta din spate. Chigurh 
ocoli vehiculul, urcă și închise portiera. 

Hai să mergem, zise el. 

Ai vorbit cu el? întrebă șoferul. 

Nu. 

Nu știe ce s-a întâmplat? 

Nu. Hai să mergem. 

Mașina începu să ruleze prin deșert în întuneric. 

Când intenţionezi să-i spui? întrebă cel de la volan. 

Când o să îmi dau seama ce anume o să-i spun. 

Când ajunseră la camioneta lui Moss, Chigurh se aplecă în 
faţă ca s-o cerceteze. 

Asta-i camioneta lui? 

Asta-i. Plăcuțele de înmatriculare au dispărut. 

Oprește aici. Aveţi o şurubelniţă? 

Uită-te în cutia de colo. 


? Plantă leguminoasă care crește în sudul Statelor Unite și în nordul Mexicului. 
43 


Chigurh coborî din mașină cu șurubelniţa, se duse până la 
camionetă și îi deschise portiera. Desprinse din nituri plăcuţa de 
aluminiu cu verificarea tehnică fixată pe interiorul portierei, o 
băgă în buzunar, se întoarse, urcă în mașină și puse șurubelnița 
înapoi în torpedou. 

Cine-a tăiat cauciucurile? întrebă el. 

Nu noi. 

Chigurh dădu din cap. 

Hai să mergem, zise el. 

Parcară la o oarecare depărtare de camionete și merseră 
până acolo să se uite la ele. Chigurh rămase pe loc multă 
vreme. Era frig afară, în vale și el nu avea haină, dar nu păru să 
bage de seamă. Ceilalți doi rămaseră în picioare și așteptară. 
Chigurh ţinea în mână o lanternă, pe care o aprinse și se plimbă 
printre camionete, uitându-se la cadavre. Cei doi bărbaţi îl 
urmăreau de aproape. 

Câinele cui? zise Chigurh. 

Nu știm. 

Se opri și se uită la bărbatul mort prăbușit peste consola de la 
Fordul Bronco. Lumină cu lanterna spaţiul de depozitare din 
spatele scaunelor. 

Unde-i cutia? întrebă el. 

E în camionetă. O vrei? 

Aţi prins ceva pe ea? 

Nu. 

Nimic? 

Nici măcar un bip. 

Chigurh se uită cu atenţie la mort. Își fixă insistent lanterna 
pe el. 

Ăstea-s niște petunii în plină floare, spuse unul dintre bărbaţi. 

Chigurh nu-i răspunse. leși din camionetă și rămase cu 
privirea aţintită peste bajada luminată de lună. Liniște totală. 
Bărbatul din Bronco nu era mort de mai mult de trei zile sau 
cam așa ceva. Scoase pistolul de la brăcinarul pantalonilor, se 
răsuci înspre locul unde stăteau cei doi bărbaţi și le trase 
amândurora câte un glonţ în cap într-o succesiune rapidă, după 
care își vâri pistolul înapoi la curea. De fapt, al doilea bărbat 
apucase să se răsucească pe jumătate și să se uite cum se 
prăbușește primul. Chigurh păși între cei doi, se aplecă, trase 
tocul din interiorul hainei bărbatului, scoase pistolul Glock de 


44 


nouă milimetri pe care îl avea la el, apoi se întoarse la mașină, 
urcă în ea, porni motorul, întoarse și traversă valea ca să se 
întoarcă pe autostradă. 


45 


Nu știu dacă munca în Slujba legii a avut de câștigat cine știe 
ce de pe urma noilor tehnologii. Aparatele care ajung pe mâinile 
noastre ajung și pe ale lor. Nu că te-ai putea întoarce. Sau că ai 
vrea măcar s-o faci. Pe vremuri aveam niște vechituri de stații 
radio Motorola cu două canale. De-acum îs câtiva ani de când 
avem bandă de înaltă frecvență. Unele lucruri nu s-au schimbat. 
Bunul-simţ nu s-a schimbat. Câteodată le spun adjuncţilor mei s- 
o ia uite-așa, pe urma firimiturilor de pâine. Imi plac și acum 
vechile Colturi. Calibrul 44-40. Dacă nici asta nu-l oprește pe 
individ, atunci mai bine arunci drăcovenia și-o iei la sănătoasa. 
Imi place vechiul Winchester model 97. Imi place că are cocoș. 
Nu-mi place să mă duc la vânătoare cu siguranța pusă la pușcă. 
Sigur că unele lucruri îs mai rele acum. Mașina aia a mea de 
patrulare are șapte ani de-acu'. Are un motor de 7,4 litri. 
Motoare din astea nu se mai fac. Am condus și una din astea 
noi. N-ar putea prinde din urmă niciun grăsan. l-am spus tipului 
că eu mă multumesc cu ce am. Asta nu-i întotdeauna o tactică 
bună. Da’ niciuna rea. 

De treaba ailaltă nu știu ce să zic. Oamenii mă întreabă tot 
timpul de ea. N-aș îndrăzni să zic că aș putea s-o trec întrutotul 
cu vederea. Nu-i ceva ce-aș vrea să mai fiu nevoit să văd 
vreodată. Să fiu martor. Aia care ar trebui să fie trimiși cu 
adevărat la execuție n-or să ajungă niciodată până acolo. Eu așa 
cred. Când asiști la așa o treabă, îți amintești anumite lucruri. 
Oamenii nu știu cu ce să se imbrace. Au fost unu’ sau doi care- 
au venit îmbrăcați în negru și cred c-au făcut bine. Unii au venit 
așa cum erau, în cămașă cu mânecă scurtă, și asta m-a cam 
deranjat. Nu-mi dau seama sigur de ce. 

Da’ păreau totuși să știe ce aveau de făcut și asta m-a 
surprins. Aproape niciunul dintre ei nu mai fusese vreodată la o 
execuție. Când s-a terminat, au tras draperia în jurul camerei de 
gazare, cu el întins înăuntru, și după aia s-au ridicat toți în 
picioare şi stăteau înșirați acolo. Ca în biserică sau cam așa 
ceva. Părea cumva ciudat. Și chiar că era ciudat. Trebuie să 


46 


recunosc că a fost probabil cea mai neobișnuită zi din viata 
mea. 

Sunt destui care nu cred în ea. Nici măcar ăia care merg la 
execuție. Să nu-ți vină să crezi. Aș zice că la un moment dat 
vreo câțiva dintre ei au crezut. Vezi pe cineva în fiecare zi și 
uneori ani în șir și dup-aia într-o zi îl conduci pe omul ăla pe un 
coridor și-l omori. Mda. Așa ceva îi cam taie pofta de râs la 
oricare. Nu contează cine e. Și normal că unii dintre băieții ăia 
nici nu-s ei prea deștepți. Părintele Pickett mi-a povestit de unu’ 
la care a fost să-i dea ultima Împărtășanie și ăla și-a mâncat 
ultima masă, după care și-a comandat desertul, care nu știu ce 
era. După aia a venit vremea să plece și Pickett l-a întrebat dacă 
nu vrea să-și mănânce și desertul, ṣi tipu’ i-a zis că-l păstrează 
pentru când se întoarce. Nu știu ce să zic la așa o chestie. Nici 
Pickett n-a ştiut. 

Eu n-a trebuit să omor niciodată pe nimeni și ăsta e un lucru 
care mă bucură. Unii dintre șerifii de pe vremuri nici măcar nu 
umblau cu arme de foc la ei. La mulți le vine greu să creadă 
asta, dar așa e. Jim Scarborough n-a purtat niciodată armă. 
Asta-i Jim ăl tânăr. Nici Gaston Boykins nu purta așa ceva. Sus, 
în districtul Comanche. Mi-a plăcut întotdeauna să aud povești 
cu cei de pe vremuri. N-am pierdut niciodată ocazia s-aud una. 
Grija pe care-o avea pe vremuri șerifii pentru oamenii lor s-a mai 
pierdut. Nu poti să nu-ti dai seama. Negrul Hoskins din districtul 
Bastrop știa pe dinafară numerele de telefon de la toată lumea 
din district. 

E ciudat dacă stai să te gândești. Posibilităţile de abuz sunt 
cam aceleași peste tot. In Constituţia statului Texas nu există 
niciun fel de conditie ca să devii șerif. Absolut niciuna. Nu există 
niciun fel de lege districtuală. Gândește-te că e vorba de-o 
slujbă unde ai cam la fel de multă putere ca Dumnezeu și nu 
trebuie să îndeplinești niciun fel de conditii și-ai sarcina să 
păstrezi niște legi inexistente, și-atuncea zi-mi și mie dacă asta 
nu e o treabă ciudată. Pentru că eu zic că e. Funcţionează? Da. 
In nouăzeci la sută din timp. Nu-ţi trebuie mare lucru să tii sub 
control oamenii buni. Nu mare lucru. lar pe cei răi nu poți să-i tii 
sub control. Sau poate că da, dar eu n-am auzit vreodată de așa 
ceva. 


47 


Autobuzul opri în stația Fort Stockton la nouă fără un sfert și 
Moss se ridică, își luă geanta de pe suportul de bagaje de 
deasupra capului, scoase servieta de sub scaun și rămase în 
picioare, cu privirea aţintită la ea. 

Nu te urca în avion cu chestia aia, îi spuse ea. Or să te bage la 
închisoare. 

Maică-mea n-a făcut un copil idiot. 

Când te gândești să mă suni? 

Te sun peste câteva zile. 

În regulă. 

Ai grijă de tine. 

Am o presimţire urâtă, Llewelyn. 

Ei bine, eu am una frumoasă. Așa că ar trebui să se 
compenseze. 

Sper. 

N-o să te pot suna decât de la un telefon public. 

Știu. Să mă suni. 

O să te sun. Nu-ţi mai face griji pentru toate. 

Llewelyn? 

Ce? 

Nimic. 

Ce-i? 

Nimic. Am vrut doar s-o spun. 

Ai grijă de tine. 

Llewelyn? 

Ce? 

Să nu rănești pe nimeni. Auzi? 

Moss rămase în picioare, cu geanta atârnată pe umăr. 

Nu promit nimica, zise el. Că așa ajungi s-o păţești. 


48 


Bell tocmai ridicase spre gură prima furculiță cu mâncare din 
cina lui, când sună telefonul. Lăsă furculita jos. Ea dădu să-și 
împingă scaunul în spate, dar el se șterse la gură cu șervetul și 
se ridică. 

Răspund eu, zise el. 

În regulă. 

De unde dracu' știu ăștia când mă pun la masă? Nu mâncăm 
niciodată atât de târziu. 

Nu-njura, îi zise ea. 

Bell ridică receptorul. 

Șeriful Bell, zise el. 

Ascultă o vreme. Apoi spuse: 

Să-mi termin mai întâi cina. Ne vedem acolo în vreo patruzeci 
de minute. Lasă girofarurile pornite la mașina de patrulare. 

Puse telefonul în furcă, se întoarse la scaunul lui, se așeză, își 
luă șervetul, și-l așternu în poală și apucă furculița. 

A sunat cineva că arde o mașină, spuse el. Exact pe partea 
asta a canionului Lozier. 

Și ce crezi că-nseamnă asta? 

El clătină din cap. Mâncă. Își bău restul de cafea. 

Hai, vino cu mine, zise el. 

Stai numai să-mi iau haina. 

leșiră de pe șosea în dreptul porţii, trecură peste grătarul 
pentru vite și apoi traseră în spatele mașinii de patrulare a lui 
Wendell. Wendell veni înspre ei și Bell cobori geamul. 

E la aproape un kilometru mai încolo, zise Wendell. Veniţi 
numai după mine. 

O văd. 

Da, domnule. De vreo oră îi dă înainte tot așa. Oamenii care 
au sunat au văzut-o de pe șosea. 

Opriră mașinile puţin mai încolo, apoi coborâră și se opriră să 
se uite la ea. Simţeai văpaia pe obraji. Bell trecu prin faţa 
mașinii sale, deschise portiera și o apucă pe nevastă-sa de 
mână. Femeia cobori și rămase în picioare cu braţele încrucișate 
la piept. Puțin mai la vale era oprită o camionetă și doi bărbați 
stăteau acolo, în văpaia roșie și sumbră. Dădură pe rând din 
cap, salutându-l pe șerif. 

Am fi putut aduce niște cârnaţi cu noi, spuse femeia. 

Da. Niște rădăcini de nalbă. 


49 


Nu ţi-ai imagina niciodată că o mașină poate să ardă așa. 

Nu, nici vorbă. A văzut careva ceva? 

Nu, domnule. Doar flăcările. 

A trecut cineva sau ceva p-aicea? 

Nu, domnule. 

Wendell, nu ţi se pare că seamănă cu un Ford din 77? 

S-ar putea. 

lo așa zic. 

Asta conducea individul ăla? 

Mda. Cu număr de Dallas. 

N-a fost ziua lui norocoasă, așa-i, dom’ șerif? 

În mod sigur. 

Și de ce credeţi că i-au dat foc? 

Nu știu. 

Wendell se întoarse și scuipă. 

lo zic că gagiului nici nu i-a trecut prin cap c-o să se-ntâmple 
așa ceva atunci când a plecat din Dallas, nu? 

Bell clătină din cap. 

Nu, spuse el. Cred că e ultimu' lucru care i-ar fi putut trece 
prin cap. 

(J 

A doua zi dimineață, când ajunse la birou, telefonul deja 
ţârâia. Torbert nu se întorsese încă. În cele din urmă sună pe la 
nouă jumate și Bell îl trimise pe Wendell să-l aducă. Apoi își 
întinse picioarele pe birou și rămase cu privirea aţintită la cizme. 
Stătu așa o vreme. După care puse mâna pe staţia mobilă și îl 
sună pe Wendell. 

Unde-ai ajuns? 

Tocmai am trecut de canionul Sanderson. 

Întoarce mașina și vino înapoi. 

În regulă. Și Torbert? 

Sună-l și spune-i să aibă un pic de răbdare. O să mă duc eu 
să-l iau după-amiază. 

Da, domnule. 

Du-te la mine și ia de la Loretta cheile de la camionetă și 
prinde de ea semiremorca pentru cai. Pune șaua pe calul meu și 
pe al Lorettei, urcă-i în remorcă și ne vedem acolo cam într-o 
oră. 

Da, domnule. 


50 


Șeriful închise stația, apoi se ridică în picioare și se duse să 
inspecteze celulele închisorii. 

e 

Trecură cu mașinile de poartă, o închiseră înapoi, o luară de-a 
lungul gardului vreo sută de metri și apoi opriră. Wendell trase 
Zăvorul de la ușa semiremorcii pentru cai și scoase animalele 
afară. Bell apucă hăţurile de la calul neveste-sii. 

Tu urcă pe Winston, zise el. 

Sunteţi sigur? 

Oho, mai mult ca sigur. Dacă pățește ceva calul Lorettei, îţi 
zic de-acuma că nici de-al naibii n-ai vrea să fii cumva ăla care 
era călare pe el. 

Îi întinse lui Wendell una din carabinele cu repetiţie pe care le 
adusese cu el, apoi se săltă în șa și își trase pălăria pe frunte. 

Ești gata? întrebă el. 

O porniră călare unul lângă altul. 

Am tot trecut cu mașina peste urmele lor, da' încă se mai 
poate vedea ce erau, zise Bell. Cauciucuri mari de teren. 

Când ajunseră la mașină, din ea nu mai rămăsese decât o 
carcasă înnegrită. 

Aţi avut dreptate cu plăcuțele de înmatriculare, zise Wendell. 

Da' am minţit în legătură cu cauciucurile. 

Cum așa? 

Am zis că or să mai ardă și-acum. 

Mașina zăcea în ceea ce păreau a fi patru băltoace de catran, 
cu roţile înfășurate în gheme de sârmă înnegrită. Cei doi călăriră 
mai departe. Din când în când, Bell arăta înspre pământ. 

Poţi să deosebești urmele făcute ziua de cele lăsate noaptea, 
spuse el. Au mers pe-aici cu farurile stinse. Vezi colo cât de 
șerpuită e urma? Ca și cum n-ai putea să vezi destul de departe 
ca să ocolești mărăcinișul din față decât în ultima clipă. Sau te 
trezești că lași o urmă de vopsea pe câte o stâncă, așa ca aia de 
Colo. 

Ajuns la limba netedă de nisip, se dădu jos de pe cal, făcu 
câţiva pași înainte și înapoi, după care se uită în zare spre sud. 

E tot urma aia de cauciuc, vine înapoi după ce s-a dus încolo. 
Făcută cam în același timp. Se văd clar de tot dârele. Incotro au 
luat-o. Eu aș zice că s-au făcut două sau mai multe drumuri și- 
ncolo, și-ncoace. 


51 


Wendell își opri calul și rămase cu mâinile încrucișate pe 
frânghia groasă de pe oblânc. Se aplecă și scuipă. Își înălță și el 
privirea înspre sud, laolaltă cu șeriful. 

Ce vă gândiţi c-o să găsim aicea? 

Nu știu, zise Bell. 

Puse piciorul în scară, sări repede în șa și îmboldi căluțul s-o 
ia înainte. 

Nu știu, zise el iar. Dar n-aș zice că de-abia aștept să văd. 

Când ajunseră la camioneta lui Moss, șeriful rămase locului și 
se uită la ea cu atenţie, după care îi dădu încet roată cu calul. 
Ambele portiere erau deschise. 

Cineva a desfăcut plăcuţa de verificare tehnică de pe portieră, 
spuse el. 

Are numărul de înmatriculare pe ea. 

Mda. Nu cred că de-aia au luat-o. 

Știu mașina asta. 

Și eu. 

Wendell se aplecă în faţă și bătu ușor cu palma gâtul calului. 

Moss, așa-l cheamă pe tip. 

Mda. 

Bell își mână calul până în spatele camionetei, întoarse 
animalul spre sud și se uită la Wendell. 

Ştii cumva unde stă? 

Nu, domnule. 

E-nsurat, așa-i? 

Mi se pare că da. 

Șeriful rămase locului și se uită la camionetă. 

Mă gândeam numai că ar fi o treabă curioasă dacă tipu' a 
dispărut de vreo două-trei zile și nimeni n-a zis nimic de chestia 
asta. 

Curioasă rău. 

Bell se uită în jos, în direcţia văii. 

Cred că aici avem de-a face cu o treabă destul de urâtă. 

De acord, dom’ șerif. 

Crezi că băiatu' ăla e traficant? 

Nu știu. Nu prea îmi vine să cred. 

Nici mie. Hai să coborâm până acolo și să aruncăm o privire și 
la restul mizeriei. 

Coborâră călare, ţinând carabinele Winchester cu ţeava în 
sus, rezemate de coama șeii. 


52 


Sper că băiatul ăla nu-i mort pe-aicea, zise Bell. L-am văzut o 
dată sau de două ori și mi s-a părut un flăcău cumsecade. Și 
nevastă-sa-i frumoasă. 

Trecură călare pe lângă cadavrele întinse pe jos, se opriră, 
coborâră din șa și aruncară frâiele pe cai. Animalele tropăiau 
agitate. 

Hai să ducem caii undeva mai încolo, spuse Bell. Nu-i nevoie 
să vadă ce-i aicea. 

Da, domnule. 

Când se întoarse, Bell îi întinse două portmonee pe care le 
luase de la cadavre. Se uită înspre camionete. 

Aștia doi de-aicea nu-s morți de prea multă vreme, spuse el. 

De unde-s? 

Din Dallas. 

Îi întinse lui Wendell un pistol pe care-l luase de pe jos, apoi 
se ghemui pe vine și se rezemă de carabina pe care o ducea 
după el. 

Aștia doi au fost executaţi, zise apoi. De unu' de-al lor, după 
mine. Gagiu' nici n-a apucat să tragă piedica de la pistol. 
Amândoi împușcați între ochi. 

Ălălalt n-avea și el pistol? 

S-ar putea să-l fi luat ucigașul. Sau poate că n-o fi avut. 

Proastă idee să te bagi în bătaia puștii. 

Proastă, da. 

Au luat-o pe jos printre camionete. Ai dracu' să fie ei, au 
sângerat ca niște vite, zise Wendell. 

Bell îi aruncă o privire scurtă. 

Mda, spuse Wendell. Cre’ c-ar trebui să mă abțin și să nu mai 
înjur așa morții. 

Aș zice că-n cel mai bun caz nu-i ceva care să-ţi poarte noroc. 

Da' nu-s decât o adunătură de traficanţi de droguri mexicani. 

Erau. Acuma nu mai sunt. 

Nu-s sigur că pricep ce ziceţi. 

Zic numa’ că orice-au fost, acum nu-s decât un singur lucru, și 
anume morți. 

Tre' să mă gândesc mai bine la asta. 

Șeriful se aplecă peste scaunul din față de la Fordul Bronco și 
se uită în spate. Işi umezi degetul și îl apăsă pe covoraș, după 
care îl ridică în lumină. 


53 


Aicea, în spate, a fost niscaiva praf maro din marfa 
mexicanului. 

Dar de-acu' s-a dus demult, așa-i? 

S-a dus demult. 

Wendell se lăsă pe vine și studie pământul de sub portieră. 

Parcă ar fi ceva mai mult pe-aicea, pe jos. Cineva s-ar putea 
să fi tăiat unul din pachete. Să vadă ce e înăuntru. 


Poate o fi vrut să-i verifice calitatea. Înainte să încheie 
afacerea. 

N-au încheiat nicio afacere. S-au împușcat între ei. 

Bell dădu din cap aprobator. 

Poate că nici n-au fost bani deloc. S-ar putea și-așa. 

Posibil. 

Dar nu credeți că-i așa. 

Bell medită la idee. 

Nu, zise apoi. Probabil că nu. 

Uitaţi, aici a mai fost încă o încăierare. 

Da, spuse Bell. Cel puţin. 

Se ridică și împinse la loc scaunul din mașină. 

Acest bun cetățean a fost împușcat și el tot între ochi. 

Mda. 

Ocoliră amândoi camioneta. Bell arătă cu mâna. 

Aici a fost o mitralieră, de-aia merg alea în șir până-ncolo. 

Așa zic și eu. Şi până unde credeţi c-o fi ajuns șoferul? 

Probabil că-i unu' din ăia care zac colo în iarbă. 

Bell își scoase batista, și-o puse la nas, se întinse, adună de 
pe podeaua mașinii câteva tuburi de cartușe goale și se uită la 
numerele stanţate la baza lor. 

Ce calibre aţi găsit acolo, dom’ șerif? 

Nouă milimetri. Două cartușe de Colt 45 automat. 

Lăsă tuburile să cadă înapoi pe podeaua mașinii, se retrase și 
își luă carabina din locul unde o lăsase rezemată de mașină. 

După cum arată, cineva și-a descărcat nervii pe mașinuţa 
asta cu o pușcă. 

Vi se pare că găurile-s destul de mari? 

Nu cred că-s de opt milimetri. Mai degrabă aș zice că-s de 
șase. 

Șase-șase, poartă-n casă. 


54 


Poţi să zici și-așa. E-o metodă a-ntâia, dacă vrei să faci pârtie 
în juru’ tău și dup-aia s-o întinzi. 

Wendell se uită de-a lungul văii. 

Ei da, zise el. Cineva a întins-o de-aici. 

Așa aș zice și eu. 

Da’ ce zicețţi, că nu s-au năpustit coioţii pe ei? 

Bell clătină din cap. 

Nu știu, zise el. Poate n-or mânca mexicani. 

Dar ăia de colo nu-s mexicani. 

Da, asta-i adevărat. 

Cre' c-a fost ca-n Vietnam aicea. 

Vietnam, zise șeriful. 

Trecură amândoi printre camionete. Bell mai luă de pe jos 
câteva tuburi de cartușe, se uită la ele, după care le aruncă 
înapoi. Luă un dispozitiv de încărcare rapidă a armei. Se ridică în 
picioare și își plimbă privirea peste întreaga scenă. 

Hai să-ţi zic ceva, spuse el. 

Ziceţi-mi. 

N-aș prea crede că ultimu' a scăpat fără să fi fost măcar 
nimerit. 

Sunt întrutotul de acord. 

Hai să luăm caii și să ne învârtim un pic cu ei pe-aici prin jur, 
să vedem ce mai găsim. Poate mai dăm peste vreo urmă. 

Am putea. 

Zi și tu, la ce-au adus un câine până aicea? 

Habar n-am. 

Când găsiră bărbatul mort printre stânci la un kilometru și 
jumătate înspre nord-est, Bell a rămas pur și simplu pe calul 
soţiei sale. Și a stat așa mult timp. 

La ce vă gândiţi, dom’ șerif? 

Șeriful clătină din cap. Descălecă și merse până în locul unde 
mortul zăcea căzut într-o rină. Era pe jos acum și cu pușca 
aruncată peste umeri. Se ghemui și se uită cu atenţie în iarbă. 

Și-aici a mai fost o execuţie, dom’ șerif? 

Nu, cred că ăsta a murit din cauze naturale. 

Cauze naturale? 

Naturale pentru domeniul lui de activitate. 

N-are nicio armă. 

Nu. 

Wendell se aplecă în față și scuipă. 


55 


Cineva a ajuns aicea înaintea noastră. 

Așa aș zice și eu. 

Credeţi că a săltat banii? 

Aș zice că sunt șanse mari. 

Atuncea încă nu l-am găsit pe ultimul om, corect? 

Bell nu-i răspunse. Se ridică în picioare și rămase așa, 
uitându-se de-a lungul ținutului. 

Mare mizerie, nu, dom’ șerif? 

Destulă cât să ţie locu’ cald pentru ce-o să vie. 

O porniră înapoi călare spre creastă. Struniră caii și se uitară 
în vale la camioneta lui Moss. 

Și unde credeți c-ar putea să fie isteţu' ăsta? întrebă Wendell. 

Zău că nu știu. 

Mă gândesc că locu' unde-i acuma e sus de tot pe lista 
'mneavoastră de priorităţi. 

Șeriful dădu din cap. 

Sus de tot, zise el. 

Se întoarseră cu mașina în oraș, iar șeriful îl trimise pe 
Wendell la el acasă, cu camioneta și cu caii. 

Vezi, să baţi ușurel la ușa de la bucătărie și să-i zici 
mulțumesc Lorettei. 

Sigur. Oricum trebuie să-i dau și cheile. 

Districtul n-o plătește că-i folosește calul. 

Am înţeles. 

Șeriful îl sună pe Torbert pe mobil. 

Acu' viu să te iau, zise el. Ai un pic de răbdare. 

Când opri mașina în faţa biroului lui Lamar, panglica galbenă 
a poliţiei era în continuare întinsă în jurul peluzei de la curtea 
districtuală. Torbert stătea așezat pe trepte. Se ridică și se 
apropie de mașină. 

Ești în regulă? întrebă Bell. 

Da, domnule. 

Unde-i șeriful Lamar? 

L-au sunat să meargă undeva. 

O porniră cu mașina pe autostradă. Bell îi povesti ajutorului 
său despre ce era în vale. Torbert ascultă în liniște. Se uita pe 
geam în timp ce mergeau. După o vreme spuse: 

Am primit raportul din Austin. 

Și ce zice? 

Nu mare lucru. 


56 


Cu ce-a fost împușcat? 

N-au aflat. 

N-au aflat? 

Nu, domnule. 

Cum adică n-au aflat? Nu era niciun orificiu de ieșire. 
Da, domnule. Au recunoscut de bunăvoie asta. 

Au recunoscut de bunăvoie? 

Da, domnule. 


Și-atunci ce mama dracu' au zis de fapt, Torbert? 

Au zis că tipu' are în frunte o rană care pare să fie făcută cu 
un glonţ de calibru mare și au mai zis că rana are aproximativ 
șase centimetri și a străpuns craniul până în lobul frontal al 
creierului, dar că nu există niciun glonţ, așa că n-au avut ce să 
găsească. 

Au zis rană. 

Da, domnule. 

Bell trase mașina pe marginea autostrăzii. Bătu cu degetele 
pe volan. Se uită la ajutorul său. 

Torbert, ce-mi zici tu aicea n-are absolut nicio logică. 

Asta le-am zis-o și io. 

La care ce ţi-au răspuns? 

Nu mi-au răspuns în niciun fel. Ne trimit raportul prin FedEx. 
Cu radiografii și ce mai e. Au zis că până mâine-dimineaţă îl 
aveți pe birou. 

Continuară drumul în tăcere. După o vreme Torbert spuse: 

Toată povestea asta-i o porcarie cu P mare, așa-i, dom’ șerif? 

Exact așa. 

Câte cadavre sunt în total? 

Bună întrebare. Nu-s sigur nici măcar că le-am numărat. Opt. 
Nouă cu tot cu ajutorul de șerif Haskins. 

Torbert privi cu atenţie ţinutul care se întindea înaintea lor. 
Umbrele erau lungi pe șosea. 

Cine dracu' sunt oamenii ăștia? zise el. 

Nu știu. Inainte ziceam că-s aceiași dintotdeauna. Aceiași cu 
care-și bătea capu' și bunicu-meu. Pe vremuri furau vite. Acuma 
fac trafic cu droguri. Da' nici nu mai știu dacă așa stau lucrurile 
sau nu. Sunt exact ca tine. Nu-s sigur că am mai văzut vreodată 
oameni din ăștia. De soiul lor. Nici măcar nu știu ce-ar trebui să 


57 


facem cu ei. Dacă i-am omori pe toţi, ar trebui să se mai facă o 
anexă la iad. 
(J 

Chigurh sosi în Desert Aire puţin înainte de prânz și parcă 
exact în spatele rulotei lui Moss, apoi opri motorul. Coborî din 
mașină, traversă curtea plină de noroi, urcă treptele și bătu la 
ușa din aluminiu. Așteptă. Apoi bătu iar. Se întoarse cu spatele 
la rulotă și studie părculeţul. Nicio mișcare. Niciun câine. Se 
întoarse spre ușă, își așeză încheietura pe broască și zbură cât 
colo butucul încuietorii cu pistonul din aliaj de oţel și cobalt de la 
arma cu glonţ captiv și apoi deschise ușa, intră, după care o 
închise în urma lui. 

Rămase în picioare, cu pistolul ajutorului de șerif în mână. Se 
uită în bucătărie. Se întoarse în dormitor. Traversă dormitorul, 
apăsă pe clanţa ușii de la baie și o deschise, apoi intră în al 
doilea dormitor. Haine pe jos. Ușa șifonierului deschisă. Trase 
sertarul de sus al șifonierului și îl închise la loc. Işi vâri pistolul 
înapoi la curea, își trase cămașa peste el și se întoarse în 
bucătărie. 

Deschise frigiderul, scoase o cutie de lapte, o deschise, o 
mirosi și bău din ea. Rămase apoi în picioare, cu cutia de lapte 
într-o mână și cu privirea îndreptată spre fereastră. Bău din nou, 
apoi puse cutia înapoi în frigider și închise ușa. 

Se duse în living și se așeză pe canapea. Pe masă se afla un 
televizor cu diagonala de cincizeci și trei de centimetri, în 
perfectă stare de funcţionare. Chigurh se privi în ecranul opac, 
cenușiu. 

Se ridică și culese corespondenţa împrăștiată pe podea, după 
care se așeză iar și începu s-o frunzărească. Impături trei plicuri, 
pe care și le puse în buzunarul de la cămașă, apoi se ridică și 
ieși. 

Luă mașina și o parcă în fața recepţiei, după care intră. 

Da, vă rog, spuse femeia. 

II caut pe Llewelyn Moss. 

Femeia îl măsură cu privirea. 

Aţi fost la el la rulotă? 

Da, am fost. 

Atunci bănuiesc că e la lucru. Voiaţi să-i lăsaţi un mesaj? 

Unde lucrează? 


58 


Domnule, nu am dreptul să acord niciun fel de informaţii 
despre locatarii parcului nostru. 

Chigurh își roti privirea prin micul birou de placaj. Se uită la 
femeie. 

Unde lucrează? 

Poftim? 

Am întrebat unde lucrează. 

Nu m-aţi auzit. Nu putem să dăm niciun fel de informații. 

Undeva se auzi cum cineva trage apa la toaletă. Un zăvor de 
ușă zdrăngăni. Chigurh se uită iar la femeie. Apoi ieși, se urcă în 
Ramcharger și plecă. 

Trase mașina în fața cafenelei, scoase plicurile din buzunarul 
de la cămașă, le despături și începu să citească scrisorile 
dinăuntru. Desfăcu factura de la telefon și se uită la convorbiri. 
Erau apeluri către Del Rio și Odessa. 

Intră, facu rost de niște monede, se duse la telefonul public și 
formă numărul din Del Rio, dar nu-i răspunse nimeni. Sună la 
numărul din Odessa și acolo îi răspunse o femeie, iar el ceru cu 
Llewelyn. Femeia îi spuse că nu-i acolo. 

Am încercat să dau de el în Sanderson, dar cred că nu mai e 
acolo. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi femeia spuse: 

Nu știu pe unde ar putea fi. Cine-i la telefon? 

Chigurh închise, apoi se duse la tejghea, se așeză și ceru o 
cafea. 

Llewelyn a fost pe-aici? întrebă el. 

e 

Când opri în fața garajului, doi bărbaţi stăteau acolo cu 
spatele la zid și își mâncau prânzul. Chigurh intră. La birou era 
un bărbat care bea cafea și asculta la radio. 

Da, vă rog, zise el. 

Îl caut pe Llewelyn. 

Nu-i aici. 

La ce oră artrebui să vină? 

Nu știu. N-a sunat să spună sau ceva de genu’ ăsta, așa că nu 
sunt mai luminat ca dumneata. 

Bărbatul înclină ușor capul. Ca și cum s-ar fi uitat mai atent la 
Chigurh. 

Aș putea să vă ajut cu ceva? 

Nu prea cred. 


59 


Odată ieșit, se opri pe trotuarul crăpat și mânjit cu ulei. Se 
uită la cei doi bărbaţi care stăteau la capătul clădirii. 

Știţi cumva pe unde e Llewelyn? 

Cei doi clătinară din cap. Chigurh se urcă în Ramcharger, ieși 
pe șosea și o porni înapoi spre oraș. 

e 

Autobuzul ajunse în Del Rio dimineaţa devreme, iar Moss își 
luă genţile și cobori. O luă pe jos până la staţia de taxiuri, 
deschise portiera din spate a unui taxi parcat acolo și urcă. 

Du-mă la un motel, zise el. 

Şoferul îl privi în oglinda retrovizoare. 

Doriţi la vreunul anume? 

Nu. Doar să fie unul ieftin. 

Merseră până la un loc numit Trail Motel, unde Moss cobori 
din taxi cu geanta și cu servieta, îl plăti pe șofer și se duse la 
recepţie. O femeie stătea pe scaun și se uita la televizor. Se 
ridică și se duse în spatele tejghelei. 

Aveţi o cameră? 

Am mai multe. Pentru câte nopţi? 

Nu știu. 

Avem tarif special pe-o săptămână, de-aia vă-ntreb. Treizeci 
și cinci de dolari plus taxa de un dolar și șaptezeci și cinci. 
Treizeci și șase de dolari și șaptezeci și cinci de cenți. 

Treișase și șapteșcinci. 

Da, domnule. 

Pe săptămână. 

Da, domnule. Pe săptămână. 

E cel mai bun preţ? 

Da, domnule. Nu facem nicio reducere la tariful pe 
săptămână. 

Atuncea hai să fie doar pe câte o zi în parte. 

Da, domnule. 

Moss luă cheia, își căută camera, intră, închise ușa și puse 
genţile pe pat. Trase draperiile și rămase în picioare, uitându-se 
prin ele la curticica mizerabilă. Liniște de moarte. Puse lanţul la 
ușă și se așeză pe pat. Deschise fermoarul genţii de pânză, 
scoase din ea pistolul automat, îl așeză pe așternut și se întinse 
alături. 

Când se trezi, era aproape seară. Stătea întins acolo și se uita 
la tavanul din azbest pătat. Se ridică, își scoase cizmele și 


60 


ciorapii și se uită cu atenţie la bandajele de pe călcâie. Se duse 
în baie, se privi în oglindă, apoi își scoase cămașa și își studie 
dosul braţului. | se decolorase de la umăr până la cot. Se 
întoarse în cameră și se așeză înapoi pe pat. Se uită la pistolul 
așezat acolo. După un timp se cocoţă pe biroul ieftin din lemn și 
începu să deșurubeze cu briceagul grătarul de la gura de 
aerisire, punându-și șuruburile între buze unul câte unul. Apoi 
scoase grătarul, îl așeză pe birou, se ridică în vârfurile 
picioarelor și se uită în canalul de aerisire. 

Tăie o bucată din cordonul de la jaluzele și îi legă capătul de 
servietă. Apoi desfăcu închizătorile servietei, scoase de acolo o 
mie de dolari, împături banii, îi puse în buzunar, după care 
închise capacul, încuie servieta și îi legă curelele. 

Scoase din dulapul de haine bara de susținere, lăsând 
umerașele să alunece pe podea, se cocoţă iar pe birou și 
împinse servieta pe canalul de aerisire cât de departe putu. 
Intra exact la limită. Apucă bara de susţinere și împinse până 
când abia mai putea să apuce capătul sforii. Puse înapoi 
grătarul, cu tot cu armătura lui de praf, prinse șuruburile la loc, 
cobori, se duse în baie și făcu un duș. Când se întoarse, se 
întinse pe pat în chiloţi și trase cuvertura cu ciucuri peste el și 
peste pistolul semiautomat de alături. li deblocă siguranţa. Apoi 
adormi. 

Când se trezi, afară se întunecase. Își cobori picioarele peste 
marginea patului și rămase așa, ascultând. Se ridică, se duse 
până la fereastră, desfăcu puţin draperiile și se uită afară. 
Umbre întunecate. Liniște. Nimic. 

Se îmbrăcă, băgă pistolul sub saltea, lăsând siguranţa 
deblocată, netezi așternuturile, se așeză pe pat, puse mâna pe 
telefon și chemă un taxi. 

A trebuit să-i plătească taximetristului zece dolari în plus ca 
să îl ducă peste pod până în Ciudad Acuña. Se plimbă pe străzi 
și se uită prin vitrine. Seara era blândă și caldă, iar în părculețul 
orașului păsările quisca/ se așezau în copaci și se chemau între 
ele. Moss intră într-un magazin de cizme și se uită la modelele 
exotice - din piele de crocodil și struț și elefant -, dar niciuna din 
perechi nu era de calitatea cizmelor Larry Mahan pe care le 
purta el. Intră într-o farmacia și cumpără o cutie cu pansamente, 
apoi se așeză pe jos în parc și își obloji picioarele rănite. Ciorapii 
i se umpluseră deja de sânge. La colț, un șofer de taxi îl întrebă 


61 


dacă nu vrea să se ducă la niște fete și Moss ridică mâna înspre 
el ca să-i arate verigheta și continuă să meargă. 

Mâncă într-un restaurant cu feţe de masă albe și chelneri în 
sacouri albe. Comandă un pahar de vin roșu și un cotlet de vită. 
Era devreme și în restaurant nu era nimeni în afară de el. Își 
sorbi vinul și, când i se aduse cotletul, îl tăie și îl mestecă încet, 
gândindu-se la viaţa lui. 

Se întoarse la motel un pic după ora zece și rămase în taxiul 
cu motorul pornit în timp ce număra banii pentru călătorie. Îi 
întinse bancnotele șoferului peste scaun și dădu să coboare din 
mașină, dar nu o făcu. Rămase acolo, cu mâna pe clanța 
portierei. 

Du-mă pe partea cealaltă, zise el. 

Taximetristul trase de schimbătorul de viteză. 

Ce cameră? zise el. 

Du-mă numai pe partea cealaltă. Vreau să văd dacă-i cineva 
aici. 

Trecură încet pe lângă camera lui. Între draperii se distingea o 
crăpătură pe care Moss era sigur că nu o lăsase el. Greu de zis. 
Nu foarte greu. Taxiul trecu încet mai departe. Nicio mașină 
nouă în parcare. 

Mergi înainte, zise el. 

Şoferul se uită la el în oglinda retrovizoare. 

Mergi înainte, zise Moss. Nu opri. 

Amice, nu vreau să intru în vreo belea p-aicea. 

Tu numa' mergi înainte. 

Ce-ar fi să te las uite-aici și să nu ne mai batem capu' cu 
asta? 

Vreau să mă duci la alt motel. 

Zic că-i rezonabil. 

Moss se aplecă în faţă și îi întinse o bancnotă de o sută de 
dolari peste scaun. 

Ai intrat deja în belea, îi zise el. Eu încerc numa' să te scot din 
ea. Și-acuma du-mă la un motel. 

Şoferul luă bancnota, și-o îndesă în buzunarul de la cămașă, 
apoi viră, ieși din parcare și după aia în stradă. 

Moss își petrecu noaptea la Ramada Inn, pe marginea 
autostrăzii, și a doua zi dimineaţă cobori în sala de mese să-și ia 
micul dejun și să citească ziarul. Apoi rămase așa acolo. 


62 


N-au cum să fie în cameră atunci când vin menajerele la 
curăţenie. 

Camera se eliberează la unșpe dimineaţa. 

S-ar putea să fi găsit banii și să fi plecat. 

Numai că, bineînţeles, erau probabil cel puţin două tabere 
care îl căutau și, oricare din ele ar fi fost asta, nu era cealaltă, 
iar cealaltă n-avea nici ea de gând să se evapore. 

In momentul în care se ridică, știu că probabil va trebui să 
ucidă pe cineva. Doar că nu știa încă pe cine. 

Luă un taxi și se duse în oraș, intră într-un magazin cu articole 
sportive și de vânătoare și cumpără o carabină Winchester de 
calibrul 12 cu mecanism culisant, sistem „pompă”, și o cutie cu 
cartușe de vânătoare de opt milimetri. Cutia de cartușe conţinea 
exact puterea explozivă a unei mine antipersonal. Puse să i se 
împacheteze pușca și apoi ieși cu ea sub braţ și o luă pe Pecan 
Street până la un magazin de feronerie. Acolo cumpără un 
bomfaier, o pilă lată cu un singur șir de zimţi și alte câteva 
articole din cele mai felurite. Niște clești și un patent. O 
șurubelniţă. O lanternă. O rolă de bandă izolatoare. 

Se opri pe trotuar cu tot cu cumpărături. Apoi se întoarse și o 
porni în josul străzii. 

Intors în magazinul de articole sportive, îl întrebă pe același 
vânzător dacă aveau cumva bețe de cort din aluminiu. Încercă 
să-i explice că nu-l interesa ce fel de cort era, fiindcă lui nu-i 
trebuiau decât beţele. 

Vânzătorul îl privi atent. 

Indiferent ce fel de cort este, îi spuse el, tot trebuie să facem 
o comandă specială pentru bețe. Trebuie să știți care-i 
producătorul și numărul modelului. 

Aveţi corturi de vânzare, corect? 

Avem trei modele diferite. 

Care din ele are cele mai multe bețe? 

Păi, cred că cel piramidal de trei metri jumate. Poţi să stai în 
picioare în el. Mă rog, unii oameni pot să stea în picioare în el. 
Are un metru optzeci și ceva până la vârf. 

Daţi-mi unul din ăla. 

Da, domnule. 

Vânzătorul îi aduse cortul din magazie și îl puse pe tejghea. 
Era împachetat într-un sac de nailon portocaliu. Moss așeză pe 
tejghea carabina și punga cu cumpărăturile de la magazinul de 


63 


feronerie, desfăcu sforile sacului și scoase cortul din el, laolaltă 
cu bețele și corzile. 

Sunt toate înăuntru, spuse vânzătorul. 

Cât vă datorez? 

Face o sută șapteșcinci plus TVA. 

Moss puse pe tejghea două bancnote de o sută de dolari. 
Beţele de cort erau într-o pungă separată și el o scoase și o 
puse lângă celelalte cumpărături. Vânzătorul îi dădu restul și 
bonul, iar Moss luă de pe tejghea carabina, punga și bețele de 
cort, îi mulţumi, se întoarse și plecă. 

Și cortul? strigă vânzătorul. 

Ajuns în cameră, despachetă carabina, o fixă într-un sertar 
deschis, o ţinu strâns și îi reteză ţeava cu bomfaierul chiar de 
lângă încărcător. Finisă tăietura cu pila și o netezi, apoi șterse 
gura ţevii cu o cârpă umedă și o puse alături. După aia tăie 
patul armei după o linie care îl scurtă într-atât cât să poată fi 
apucat ca acela al unui pistol, se așeză pe pat și netezi frumos și 
patul retezat. Când reuși să-l aducă la forma pe care o voia, își 
trase antebraţul de-a lungul armei, apoi îl împinse iar înainte, 
apăsă cocoșul cu degetul mare, după care întoarse arma într-o 
parte și o studie. Arăta destul de bine. O întoarse invers, 
deschise cutia cu cartușe și încărcă magazia cu cartușele bine 
ceruite, unul câte unul. Impinse la loc partea culisantă, vâri un 
cartuș pe ţeavă, trase cocoșul, apoi mai vâri un cartuș în 
magazie și și-o așeză de-a lungul în poală. Nu avea cu mult 
peste jumătate de metru. 

Sună la Trail Motel și îi spuse femeii să-i păstreze camera. 
Apoi strecură sub saltea cartușele, pușca și sculele cumpărate și 
ieși iar în oraș. 

Se duse la Wal-Mart și își cumpără niște haine și o pungă mică 
de nailon cu fermoar în care să le pună. O pereche de blugi, 
două cămăși și câteva perechi de ciorapi. După-amiază făcu o 
plimbare lungă pe malul lacului și luă cu el într-o geantă ţeava și 
patul pe care le retezase. Aruncă ţeava cât mai departe în lac și 
îngropă patul armei sub malul argilos. Prin tufărișul deșertic 
goneau căprioare. Le auzea cum pufnesc și le putea vedea când 
ajungeau pe o culme la vreo sută de metri de el și stăteau acolo 
și se uitau la el. Se așeză pe un mal de pietriș cu geanta goală 
împachetată în poală și privi cum apune soarele. Privi cum 


64 


pământul se face albastru și rece. Un uligan pescar cobori peste 
lac. Apoi se făcu întuneric și-atâta tot. 


65 


IV 


Am ajuns șerif în districtu’ ăsta la douășcinci de ani. Greu de 
crezut. Tata n-a fost om al legii. Jack era bunicu-meu. Eu și cu el 
am fost șerifi în același timp, el în Plano și eu aicea. Eu cred că 
era tare mândru de asta. Știu că eu eram. Abia ce mă 
întorsesem de la război. Aveam niște medalii și alte chestii din 
astea și sigur că s-a iscat ceva vâlvă în ce mă privește. Am tras 
din greu. N-aveam încotro. Am încercat să fiu cinstit. Jack zicea 
tot timpul că nu-i păcat ce bagi în gură, e păcat ce scoti pe gură, 
dar eu cred că pur și simplu nu era în firea lui să fie așa. Să 
vorbească de rău pe cineva. Și pe mine nu m-a deranjat să fiu și 
eu ca el. Eu și cu nevastă-mea suntem căsătoriți de treișunu de 
ani. N-avem copii. Am pierdut o fată, dar nu vreau să vorbesc 
despre asta. Am stat în funcție două mandate și după aia ne-am 
mutat la Denton, în Texas. Jack zicea tot timpul că să fii șerif e 
una dintre cele mai bune slujbe din lume și să fii un fost șerif e 
una dintre cele mai rele. Poate că multe lucruri sunt așa. Am 
plecat și plecați am fost. Am făcut tot felul de lucruri. O vreme 
am fost polițist pe o linie de cale ferată. La vremea aia nevastă- 
mea nu era cu totul convinsă dacă să venim aici. Să candidez. 
Dar a văzut și ea că asta voiam, și-atuncea ne-am hotărât. Ea-i 
mai bună la suflet ca mine și-asta o recunosc în fata oricui vrea 
s-audă. Nu că asta ar spune totul. Ea-i mai bună la suflet ca 
orice om pe care-l știu eu. Punct. 

Oamenii cred că știu ce vor, dar de obicei nu știu. Uneori, 
dacă au noroc, o primesc oricum. Eu știu că am fost întotdeauna 
norocos. Toată viața. Altfel nici n-as fi acum aici. După toate prin 
câte-am trecut. Da’ ziua când am văzut-o pe ea cum iese de la 
Kerr's Mercantile și traversează și trece pe lângă mine, și eu mi- 
am scos pălăria în fata ei și mai că văd cum îmi zâmbește 
înapoi, aia a fost cea mai norocoasă din toate. 

Oamenii se plâng de lucrurile urâte care li se-ntâmplă și nu 
meritau să li se-ntâmple, da’ rareori pomenesc și de alea bune. 
De ce-au făcut ei ca să le merite pe astea bune. Eu nu-mi 
amintesc să-i fi dat bunului Dumnezeu chiar așa de multe 
motive să-mi facă zilele frumoase. Da’ mi le-a făcut. 


66 


67 


Marţi dimineaţa, Bell intră în cafenea când tocmai se lumina 
de ziuă. Își luă ziarul și se duse la masa lui din colţ. Bărbaţii de 
la masa mare pe lângă care trecu îl salutară dând din cap. 
Chelneriţa îi aduse cafeaua și se întoarse la bucătărie să-i 
comande ouăle. Șeriful stătea și amesteca în cafea cu lingurita, 
deși nu avea ce să amestece, fiindcă el își bea întotdeauna 
cafeaua fără zahăr și fără lapte. Pe prima pagină a ziarului din 
Austin era o poză cu băiatul lui Haskins. Bell citi și clătină din 
cap. Soţia băiatului avea douăzeci de ani. Ştii ce poți să faci 
pentru ea? Al naibii să fii dacă poţi să faci ceva. In douăzeci și 
ceva de ani Lamar nu pierduse niciodată un om. Chestia asta o 
s-o ţină minte. Asta or să-și amintească și oamenii despre el. 

Fata veni cu ouăle, iar șeriful împături ziarul și îl puse alături. 

ÎI luă pe Wendell cu el și se duseră cu mașina până în Desert 
Aire, și acolo rămaseră în prag cât bătu Wendell la ușă. 

Uită-te la încuietoare, zise Bell. 

Wendell scoase pistolul și deschise ușa. 

Departamentul șerifului, zise el. 

Nu-i nimeni aicea. 

Da’ nici nu merită să riști. 

Așa-i. Pentru nimic nu merită. 

Intrară amândoi și rămaseră pe loc. Wendell ar fi vrut să-și 
vâre pistolul în toc, dar Bell îl opri. 

Haide să rămânem totuși la metoda fără riscuri, zise el. 

Da, domnule. 

Șeriful pătrunse înăuntru și luă de pe covor un cilindru mic de 
alamă, pe care îl ridică în lumină. 

Ce-i aia? întrebă Wendell. 

Butucul scos din încuietoare. 

Bell își trecu mâna peste placajul ce separa camerele. 

Uite-aicea e locul unde-a lovit, zise el. 

Clătină bucata de alamă în palmă și se uită spre ușă. 

Ai putea să cântărești chestia asta, să măsori distanţa și 
căderea și să-i calculezi viteza. 

Bănuiesc că s-ar putea. 

O viteză frumușică. 

Da, domnule. O viteză frumușică. 

Străbătură camerele. 

Dumneata ce crezi, dom’ șerif? 


68 


Eu cred c-au spălat putina. 

Și eu cred la fel. 

Și cred c-au făcut-o cam în goana mare. 

Mda. 

Se duse în bucătărie, deschise frigiderul, se uită înăuntru și îl 
închise la loc. Se uită în congelator. 

Și când crezi c-a fost aici, dom’ șerif? 

Greu de zis. Poate că tocmai ne-a trecut pe sub nas. 

Crezi că gagiu' nostru are măcar idee cam ce fel de șerpi sunt 
urmele lui? 

Habar n-am. Ar trebui să aibă. A văzut și el ce-am văzut și eu, 
și pe mine știu că m-a dat gata. 

Amărâţii ăștia sunt în rahat până-n gât, așa-i? 

Da, așa-i. 

Bell se întoarse în living. Se așeză pe canapea. Wendell 
rămase în picioare în prag. Tinea încă pistolul în mână. 

La ce vă gândiţi? zise el. 

Bell clătină din cap. Nu ridică privirea. 

e 

Până miercuri, jumătate din statul Texas se porni spre 
Sanderson. Bell stătea la masa lui din cafenea și citea știrile. 
Lăsă ziarul jos și ridică privirea. Un tip la vreo treizeci de ani pe 
care nu-l mai văzuse niciodată se oprise în faţa lui. Se prezentă 
ca fiind reporter la San Antonio Light. 

Ce-i toată povestea asta, dom” șerif? întrebă el. 

Pare să fie un accident de vânătoare. 

Accident de vânătoare? 

Da, dom'le. 

Cum să fie un accident de vânătoare? Mă luaţi peste picior. 

Dă-mi voie să te întreb ceva. 

Bine. 

Anul trecut, la judecătoria districtuală din Terrell au fost 
înaintate nouăsprezece dosare penale. Câte dintre ele crezi 
dumneata că nu aveau legătură cu drogurile? 

Nu știu. 

Două. Între timp eu am aici un district cam cât tot Delaware, 
plin de oameni care au nevoie de ajutorul meu. Ce părere ai 
despre asta? 

Nu știu. 


69 


Nici eu. Acuma, nu vreau decât să-mi iau micul dejun aici. Aș 
zice că m-așteaptă o zi destul de plină. 

Șeriful și cu Torbert plecară în camioneta cu dublă tracţiune a 
lui Torbert. Toate erau la fel cum le lăsaseră. Parcară ceva mai 
încolo de camioneta lui Moss și așteptară. 

Îs zece, zise Torbert. 

Cum? î 

Îs zece. Decedaţi. L-am uitat pe bătrânu' Wyrick. Îs zece. 

Bell dădu din cap. 

Zece de care știm noi, zise el. 

Da, domnule. De care știm noi. 

Elicopterul ajunse acolo, se roti pe deasupra și cobori într-un 
vârtej de praf chiar în mijlocul văii. Nu cobori nimeni. Așteptau 
să se ducă praful. Bell și Torbert urmăriră cum elicea își 
încetinește rotațţiile. 

Agentul DEA” se numea Mcintyre. Bell îl cunoștea vag și îi era 
suficient de simpatic cât să schiţeze un salut înspre el. Acesta 
cobori din elicopter cu un clipboard în mână și se îndreptă spre 
ei. Avea cizme în picioare, pălărie pe cap și o geacă de pânză 
Carhartt, și părea în regulă până când deschise gura. 

Domnule șerif Bell, zise el. 

Domnule agent Mcintyre. 

Ce vehicul e ăsta? 

O camionetă Ford din '72. A 

Mcintyre rămase pe loc și se uită de-a lungul văii. Işi plesni 
clipboard-ul de picior. Se uită la Bell. 

Mă bucur să aud asta, zise el. De culoare albă. 

Aș zice că da. Albă. 

l-ar trebui un set de cauciucuri. 

Se duse la mașină și îi dădu ocol. Scrise ceva pe c/ipboard. Se 
uită înăuntru. Împinse scaunul în faţă și se uită în spatele lui. 

Cine i-a tăiat cauciucurile? 

Bell stătea în picioare, cu mâinile vârâte în buzunarele de la 
spate. Se aplecă și scuipă. 

Adjunctul Hays, aici de față, crede că a făcut-o o bandă rivală. 

O bandă rivală. 

Da, domnule. 

Credeam că toate vehiculele au fost ciuruite. 


19 Drug Enforcement Agency - agenţie federală a Statelor Unite de combatere a 
traficului de droguri. 


70 


Păi au fost. 

Nu și ăsta de-aici. 

Da, ăsta n-a fost. 

Mcintyre aruncă o privire înspre elicopter, apoi se uită de-a 
lungul văii și spre celelalte mașini. 

Puteți să mă duceţi cu mașina până acolo? 

Sigur că putem. 

O porniră înspre camioneta lui Torbert. Agentul se uită la Bell 
și își plesni c/ipboara-ul de picior. 

N-ai de gând să-mi ușurezi treaba, așa-i? 

Ei na, Mcintyre. Fac mișto de tine. 

Merseră de-a lungul văii și se uitară la camionetele ciuruite de 
gloanțe. Mcintyre își ţinea o batistă la nas. Cadavrele se 
umflaseră, așa îmbrăcate cum erau. 

Asta-i cea mai nenorocită chestie pe care-am văzut-o în viaţa 
mea, zise agentul. 

Se opri și își făcu însemnări pe clipboard. Măsură distanţele cu 
pasul, făcu o schiță sumară a scenei și copie numerele de pe 
tăblițele de înmatriculare. 

N-aţi găsit niciun fel de arme? întrebă el. 

Nu atât de multe câte ar fi trebuit să fie. Avem două bucăţi 
depuse la probe. 

De cât timp crezi că-s morţi? 

De patru sau cinci zile. 

Cineva trebuie să fi scăpat. 

Bell încuviinţă din cap. 

Mai e un cadavru la vreun kilometru jumate spre nord. 

În spatele Fordului Bronco e heroină împrăștiată pe jos. 

Aha. 

Catran mexican. 

Bell se uită la Torbert. Torbert se aplecă și scuipă. 

Dacă lipsește heroina și lipsesc și banii, atunci bănuiala mea e 
că lipsește și cineva. 

Aș zice că-i o bănuială rezonabilă. 

Mcintyre continuă să scrie. 

Nu-ţi face griji, zise el. Știu că n-ai luat-o tu. 

Nu-mi fac griji. 

Mcintyre își potrivi pălăria și rămase cu privirea îndreptată 
spre camionete. 

Or să vină și trupele speciale aici? 


71 


Or să vină. Sau cel puţin una. Unitatea antidrog de la DPS"!. 

Am aici armament de 380, de 45, Parabellum de nouă 
milimetri, pușcă de 12 și 38 special. Aţi mai gasit și altceva? 

Cred că astea ar fi cam toate. 

Mcintyre dădu din cap aprobator. 

Socot că ăia care-și așteptau marfa și-au dat seama pân-acu' 
că nu le mai vine. Și poliţia de frontieră? 

Din câte știu eu, vine toată lumea. Ne așteptăm în orice 
moment să se populeze pe-aicea. S-ar putea s-avem parte de- 
un spectacol mai ceva ca la inundațiile din '65. 

Mda. 

Ce am vrea noi e să ia cineva morții de-aici. 

Mcintyre își plesni c/ipboara-ul de picior. 

Că bine zici. 

Parabellum de nouă milimetri, spuse Torbert. 

Bell clătină din cap. 

Ar fi bine să notezi chestia asta. 

e 

Chigurh captă semnalul de la transmiţătorul automat când 
traversa arcul amplu al podului de la Devil's River, la vest de Del 
Rio. Era aproape miezul nopţii și autostrada goală. Se întinse 
spre scaunul pasagerului, răsuci încet butonul aparatului de 
radiorecepţie înainte și înapoi, după care ascultă. 

Lumina farurilor surprinse un soi de pasăre imensă ce stătea 
pe balustrada de aluminiu a podului undeva drept în faţă și 
Chigurh apăsă butonul de deschidere a geamului. Un val de aer 
rece pătrunse dinspre apă. Chigurh luă pistolul de lângă 
torpedou, îl armă și îl scoase pe geam, rezemându-i ţeava de 
oglinda retrovizoare. Pistolul fusese dotat cu un amortizor lipit la 
cald de capătul ţevii. Amortizorul era făcut dintr-un arzător cu 
propan fixat într-un tub de spray de păr și toată chestia era 
umplută cu izolaţie din fibră de sticlă și vopsită în negru tăciune. 
Trase exact în clipa când pasărea se ghemuia și își întindea 
aripile. 

Ea năvăli nebunește în lumina farurilor, extrem de albă, 
întorcându-se și înălțându-se în întuneric. Glonţul lovise 
balustrada și ricoșase în noapte, iar balustrada zăngănise sec în 
turbionul de aer creat, apoi se potolise. Chigurh puse pistolul pe 
scaunul de alături, apoi închise geamul la loc. 


11 Department of Public Safety (aprox. Departamentul pentru Siguranţa Cetăţenilor). 
72 


e 

Moss îl plăti pe șofer, ieși în bătaia luminilor din faţa recepţiei 
motelului, își aruncă geanta pe umăr, închise portiera taxiului, 
se întoarse și intră în motel. Femeia era deja în spatele 
tejghelei. El lăsă geanta pe podea și se rezemă de tejghea. 
Femeia arăta ușor îmbujorată. 

Bună, zise ea. Aveţi de gând să staţi mai mult aici? 

Îmi trebuie altă cameră. 

Vreţi să schimbaţi camera sau doriţi încă una. Pe lângă cea pe 
care o aveţi deja? 

Vreau s-o păstrez pe asta și să mai iau una. 

În regulă. 

Aveţi cumva o hartă a motelului? 

Femeia se uită sub tejghea. 

Parcă era un soi de hartă pe-aici. Așteptaţi o clipă. Cred că 
asta-i. 

Femeia puse pe tejghea o broșură veche. Avea o fotografie cu 
o mașină din anii '50 parcată în față. Moss o despături, o netezi 
pe tejghea și începu s-o studieze. 

Ce ziceţi de 142? 

Puteți s-o luați pe cea de lângă a dumneavoastră, dacă vreţi. 
120 e liberă. 

E-n regulă. Ce ziceţi de 142? 

Femeia se întinse și luă cheia de pe panoul din spatele ei. 

Aveţi de plătit pentru două nopţi, zise ea. 

Moss plăti, își luă geanta, ieși afară și dădu colţul spre aleea 
din spatele motelului. Femeia se aplecă peste tejghea și se uită 
în urma lui. 

Ajuns în cameră, se întinse pe pat cu harta desfășurată 
alături. Se ridică, se duse la baie și stătu în picioare, în cadă, cu 
urechea lipită de perete. Undeva se auzea un televizor. Se 
întoarse în cameră, se așeză, desfăcu fermoarul genţii, scoase 
din ea pușca și o așeză pe-o parte, apoi îi goli tot conţinutul pe 
pat. 

Luă șurubelniţa, scaunul de la birou, se urcă pe el, deșurubă 
grătarul de la gura de aerisire, cobori de pe scaun și îl puse pe 
cuvertura ieftină cu ciucuri, cu partea prăfuită în sus. Apoi urcă 
pe scaun și își duse urechea la gura de aerisire. Ascultă. Cobori 
de pe scaun, luă o lanternă și se cocoţă la loc. 


73 


În canalul de aerisire era o bifurcaţie la vreo trei metri și ceva 
mai încolo și Moss reuși să vadă capătul servietei. Stinse lumina 
și rămase pe loc, ascultând. Încercă să asculte cu ochii închiși. 

Cobori de pe scaun și își luă pușca, după care se duse la ușă, 
stinse lumina de la întrerupătorul de acolo și rămase așa, în 
întuneric, uitându-se prin crăpătura draperiei înspre curtea 
motelului. Apoi se întoarse, lăsă pușca pe pat și aprinse 
lanterna. 

Desfăcu plasa aceea mică de nailon și scoase încet bețele de 
cort din ea. Erau niște țevi de aluminiu ușoare și lungi de 
aproape un metru, și Moss uni trei dintre ele și lipi îmbinările cu 
bandă izolatoare ca să nu se desprindă unele de altele. Se duse 
la dulapul de haine și se întoarse cu trei umerașe de sârmă, apoi 
se așeză pe pat, le tăie cârligele cu patentul și le lipi cu bandă 
izolatoare în așa fel încât să formeze un singur cârlig. Apoi le 
prinse cu bandă de capătul tijei de aluminiu, se urcă pe scaun și 
strecură tija pe gura de aerisire. 

Stinse lanterna și o aruncă pe pat, după care se întoarse la 
fereastră și se uită afară. Huruitul îndepărtat al unui camion 
care trecea pe autostradă. Așteptă până dispăru. O mâţă ce 
traversa curtea se opri. Apoi își continuă drumul. 

Moss se urcă pe scaun cu lanterna în mână. Aprinse lumina și 
îndreptă lentila spre peretele de metal galvanizat al gurii de 
aerisire pentru a atenua forţa razei, apoi împinse cârligul până 
la servietă, îl răsuci și îl trase înapoi. Cârligul se agăţă și răsuci 
ușor servieta, după care alunecă și scăpă iar. După câteva 
încercări, reuși să prindă cârligul de una dintre curele și trase 
servieta în liniște pe gura de aerisire, prin praf, până când putu 
să dea drumul tijei și să o apuce cu mâna. 

Cobori de pe scaun, se așeză pe pat, șterse praful de pe 
servietă, îi desfăcu încuietoarea și curelele, o deschise și se uită 
la pachetele de bancnote. Scoase unul și îl frunzări. Apoi îl 
strecură înapoi în servietă, desfăcu coarda pe care o legase de 
curea, stinse lanterna și rămase pe pat, ascultând. Se ridică, 
întinse mâna și împinse beţele de aluminiu în gura de aerisire, 
după care puse înapoi grătarul și își strânse sculele. Așeză cheia 
pe birou, băgă pușca și sculele în geantă, apoi luă geanta și 
servieta și ieși pe ușă, lăsând totul așa cum fusese. 


74 


Chigurh trecu încet cu mașina prin fața șirului de camere ale 
motelului, cu geamul de la mașină deschis și cu aparatul de 
radiorecepţie în poală, întoarse mașina la capătul parcării și o 
porni înapoi. Încetini, se opri, apoi dădu în marșarier și 
Ramchargerul alunecă puţin de-a-ndăratelea pe asfalt, apoi se 
opri din nou. În cele din urmă o coti spre recepţia motelului, 
parcă și intră. 

Ceasul de pe peretele recepției arăta ora doișpe și patruzeci 
și două de minute. Televizorul era deschis și femeia din spatele 
tejghelei părea să fi adormit. 

Da, domnule, spuse ea. Vă pot ajuta cu ceva? 

Chigurh plecă de la recepţie cu cheia în buzunar, urcă în 
Ramcharger, dădu roată clădirii, parcă mașina, ieși din ea și o 
porni pe jos spre cameră, ducând în mână sacul cu aparatul de 
radiorecepţie și armele. În cameră aruncă sacul pe pat, își 
scoase cizmele și ieși iar cu aparatul automat, cu setul de baterii 
și pușca din camionetă. Pușca era un Remington cu repetiţie de 
calibrul 12, cu un pat din plastic model militar și suprafaţa 
fosfatată pentru protecţie. Era dotată cu un amortizor artizanal, 
lung de vreo treizeci de centimetri cu totul și gros cam cât o 
doză de bere. Străbătu veranda din faţa camerelor doar în 
ciorapi, ascultând semnalul transmiţătorului. 

Se întoarse în cameră și rămase în picioare în pragul ușii 
deschise, sub lumina albă, artificială a becului din parcare. Intră 
în baie și aprinse lumina de-acolo. Măsură camera și se uită să 
vadă unde e fiecare lucru. Măsură distanţa la care erau puse 
întrerupătoarele. Apoi rămase în picioare în cameră și cuprinse 
totul cu privirea încă o dată. Se așeză, își trase cizmele, își luă 
tubul de oxigen și îl aruncă pe umăr, apucă arma cu glonţ captiv 
de unde era agăţată de furtunul de aer și apoi ieși și o porni 
spre cameră. 

Rămase în ușă și ascultă. Apoi zbură butucul încuietorii cu 
arma cu glonț captiv și deschise ușa cu piciorul. 

Un mexican într-o guayabera!? verde stătea așezat pe pat și 
întinse mâna spre un automat mic de lângă el. Chigurh îl 
împușcă de trei ori, atât de repede încât zgomotul păru că vine 
de la o singură împușcătură mai lungă, iar jumătatea de sus a 
mexicanului se împrăștie aproape toată pe tăblia patului și pe 


12 Cămașă cu buzunare laterale și benzi cu broderii pe piepţi, care se poartă de obicei 
scoasă din pantaloni (în spaniolă în orig.). 


75 


zidul din spatele ei. Împușcătura iscase un sunet straniu și 
profund, de explozie înfundată. Ca și cum cineva tușise într-un 
butoi. Chigurh aprinse lumina, trecu pragul și rămase cu spatele 
la peretele exterior. Se uită rapid înăuntru. Ușa de la baie fusese 
închisă. Acum era deschisă. Pătrunse în cameră și trase două 
cartușe prin ușa dinaintea lui și, încă unul prin perete, apoi ieși 
din nou. Undeva înspre capătul clădirii se aprinsese o lumină. 
Chigurh așteptă. Apoi se uită încă o dată în cameră. Ușa fusese 
făcută bucăţi și fâșii de placaj atârnau din ţâţâni, iar pe dalele 
rozalii ale băii începuse să se întindă un firicel firav de sânge. 

Chigurh înaintă până în prag și mai trase două cartușe prin 
peretele băii, după care intră, cu pușca la șold. Bărbatul zăcea 
prăbușit peste cadă, cu un AK-47 în mână. Era împușcat în piept 
și în gât și sângera puternic. 

Nu eu gagiu, șuieră el. Nu eu gagiu. 

Chigurh se dădu în spate ca să evite explozia de cioburi de 
ceramică din cadă și îl împușcă în față. 

leși din cameră și se opri pe aleea motelului. Nimeni. Se 
întoarse înăuntru și cercetă camera. Se uită în dulapul de haine 
și sub pat, apoi scoase toate sertarele și le trânti pe podea. Se 
uită în baie. Pistolul automat H&K al lui Moss zăcea pe chiuvetă. 
ÎI lăsase acolo. Își șterse picioarele pe covoraș ca să scape de 
sângele de pe tălpile cizmelor și rămase cu privirea aţintită în 
cameră. Apoi văzu gura de aerisire. 

Luă lampa de lângă pat smulgându-i cordonul, se căţără pe 
birou, desfăcu grătarul cu piciorul metalic al lămpii, îl scoase de 
acolo și se uită înăuntru. Văzu urmele lăsate în praf. Cobori și 
rămase pe loc. Pe cămașă avea sânge și mizerie de pe perete, 
așa că și-o dădu jos, se întoarse în baie, se spălă și se șterse cu 
unul din prosoape. Apoi umezi prosopul și își șterse cizmele, îl 
mai împături o dată și își curăţă și crăcii blugilor. Luă pușca și se 
întoarse în cameră gol până la brâu, ţinând cămașa mototolită 
într-o mână. Își șterse iar tălpile cizmelor pe covoraș, măsură 
camera cu privirea pentru ultima oară și ieși. 

e 

Când Bell intră în birou, Torbert înălță privirea de la masă, 
apoi se ridică, veni înspre el și-i puse o hârtie în față. 

Asta-i? întrebă Bell. 

Da, domnule. 


76 


Bell se lăsă pe spate în scaun și se apucă s-o citească, 
atingându-și ușor buza de jos cu degetul arătător. După un timp 
lăsă raportul din mână. Nu se uită la Torbert. 

lo știu ce s-a-ntâmplat aicea, zise el. 

În regulă. 

Ai fost vreodată la un abator? 

Da, domnule. Cred că da. 

Dacă ai fi fost, ai ști sigur. 

Cred că am fost odată când eram mic. 

Bun loc să duci un copil. 

Mi se pare că m-am dus de capu' meu. M-am strecurat 
înăuntru. 

Și cum omorau vacile? 

Era acolo un gagiu care stătea crăcănat deasupra ţarcului și 
lăsau vacile să intre câte una odată și gagiul le trăsnea în cap cu 
un ciocan. Asta făcea el toată ziua. 

Cam așa era. Da' acuma nu mai e nici pe departe ca pe 
vremea aia. Folosesc o armă cu aer comprimat din care iese un 
piron de oţel. Pur și simplu țâșnește afară cam atâta. Pun 
chestia aia între ochii vacii, apasă pe trăgaci și s-a terminat cu 
ea. Simplu ca bună ziua. 

Torbert stătea în colțul mesei de lucru a lui Bell. Așteptă un 
minut ca șeriful să continue, dar șeriful nu continuă. Torbert 
rămase locului. Apoi întoarse privirea. 

Aș fi preferat nici să nu-mi fi zis asta, spuse el. 

Știu, îi răspunse Bell. Știam că asta o să zici chiar 'nainte s-o 
zici. 

e 

Moss ajunse în față la Eagle Pass la două fără un sfert 
dimineața. Dormise cea mai mare parte a drumului pe bancheta 
din spate a taxiului și se trezise doar când mașina încetinise la 
ieșirea de pe autostradă și intrase pe Main Street. Se uită la 
globurile albe și palide ale stâlpilor de iluminat care treceau pe 
lângă marginea de sus a geamului mașinii. Apoi se ridică. 

Vreţi să treceţi râul? întrebă șoferul. 

Nu. Du-mă doar până în centru. 

Sunteţi în centru. 

Moss se aplecă în faţă, cu coatele pe spătarul scaunului. 

Și ce-i aia de colo? 

Aia-i curtea districtuală din Maverick. 


77 


Nu. Acolo unde se vede firma aia. 

Acolo-i hotelul Eagle. 

Lasă-mă acolo. 

Îi plăti șoferului cincizeci de dolari, cum se înţeleseseră, își luă 
genţile de pe trotuar, urcă treptele până pe verandă și intră. 
Funcţionarul stătea la recepţie de parcă l-ar fi așteptat. 

Plăti, băgă cheia în buzunar, urcă scările și o apucă pe 
coridorul vechiului hotel. Liniște de moarte. Nicio lumină 
deasupra ușilor. Găsi camera, vârî cheia în ușă, o deschise, intră 
și apoi o închise în urma lui. Luminile de pe stradă pătrundeau 
prin draperiile de dantelă de la fereastră. Puse genţile pe pat, se 
întoarse la ușă și aprinse becul din plafon. Întrerupător de modă 
veche, cu placă ornamentală. Mobilă de stejar de la sfârșitul 
secolului. Pereți maronii. Aceeași cuvertură cu ciucuri. 

Se așeză pe pat și începu să cumpănească lucrurile. Se ridică 
și se uită pe fereastră la parcarea hotelului, apoi intră în baie, 
luă un pahar de apă, se întoarse în cameră și se așeză iar pe 
pat. Bău o gură de apă și puse paharul pe placa de sticlă 
așezată pe noptiera de lemn. 

Nu există nicio nenorocită de cale, zise el. 

Desfăcu cataramele de alamă și curelele de la servietă și 
începu să scoată pachetele cu bani și să le stivuiască pe pat. 
Când servieta se goli, verifică dacă avea fund fals, îi controlă 
marginile, după care o puse deoparte și începu să cerceteze 
toate teancurile de bancnote, frunzărind fiecare pachet și apoi 
stivuindu-l înapoi în servietă. Pusese deja la loc cam o treime 
din bani când găsi emițătorul. 

Interiorul pachetului fusese umplut cu bancnote de un dolar 
ce aveau partea din mijloc decupată, iar emițătorul automat 
cuibărit acolo era cam de mărimea unei brichete Zippo. Trase 
banderola, scoase emițătorul și îl cântări în palmă. Apoi îl puse 
în sertar, se ridică, se duse cu bancnotele de un dolar decupate 
și cu banderola la baie, le aruncă în toaletă, trase apa după ele 
și se întoarse. Împături sutele împrăștiate și le puse la el în 
buzunar, apoi aranjă restul bancnotelor înapoi în servietă, puse 
servieta pe scaun și rămase pe loc, cu privirea la ea. Se gândi la 
o mulţime de lucruri, dar acela care nu-i ieșea deloc din minte 
era că la un moment dat va trebui să renunțe să meargă la 
noroc. 


78 


Scoase pușca din geantă, o așeză pe pat și stinse lampa de 
pe noptieră. Se duse la ușă și stinse lumina din plafon, apoi se 
întoarse, se întinse pe pat și rămase cu privirea aţintită la tavan. 
Știa ce urmează. Doar că nu știa când. Se ridică, se duse în baie, 
trase de lanţul becului de deasupra chiuvetei și se privi în 
oglindă. Luă un prosop de faţă de pe bara din sticlă, dădu 
drumul la apa caldă, umezi prosopul, îl stoarse și se șterse pe 
față și pe ceafă. Își făcu nevoia, apoi stinse lumina, se întoarse 
în cameră și se așeză pe pat. Îi trecuse deja prin minte că n-o să 
mai fie niciodată în viaţa lui în siguranţă și se întrebă dacă te 
puteai obișnui cu așa ceva. Și dacă te obișnuiai? 

Își goli geanta, puse pușca în ea, îi trase fermoarul și o luă 
împreună cu servieta jos, la recepţie. Mexicanul care îi dăduse 
camera plecase, iar în locul lui era un alt recepţioner, slab și 
pământiu. Cămașă albă și subţire și papion negru. Fuma o ţigară 
și citea revista Ring și ridică privirea spre Moss fără prea mult 
entuziasm, mijind ochii din pricina fumului. 

Da, domnule, zise el. 

Acum ai intrat în tură? 

Da, domnule. O să fiu aici până la zece dimineața. 

Moss puse pe tejghea o bancnotă de-o sută de dolari. 
Recepţionerul lăsă revista deoparte. 

Nu-ţi cer să faci vreo chestie ilegală, zise Moss. 

Abia aştept să aud descrierea acelei chestii, spuse 
recepţionerul. 

E unu' care mă urmărește. Nu-ţi cer decât să mă suni când se 
cazează careva. Prin careva înțeleg orice purtător de sulă. Poţi 
să faci asta? 

Recepţionerul din tura de noapte își scoase ţigara din gură, o 
duse deasupra unei scrumiere mici din sticlă, scutură scrumul 
de la capătul ei cu degetul mic și se uită la Moss. 

Da, domnule, zise el. Pot să fac asta. 

Moss clătină din cap și se întoarse la etaj. 

Telefonul nu sună deloc. Ceva îl trezi. Se ridică în capul 
oaselor și se uită la ceasul de pe masă. Patru treișapte. Işi cobori 
picioarele peste marginea patului, căută și găsi cizmele, și le 
trase în picioare și rămase pe loc, ascultând. 

Se ridică și se duse să asculte cu urechea lipită de ușă, ţinând 
pușca într-o mână. Apoi intră în baie, împinse la o parte 
perdeaua din plastic care atârna pe inele deasupra căzii, dădu 


79 


drumul la robinet și ridică mânerul ca să pornească dușul. Apoi 
trase iar perdeaua în jurul căzii, ieși și închise ușa băii în urma 
lui. 

Rămase în picioare lângă ușă și ascultă iar. Trase punga de 
nailon pe care o îndesase sub pat și o puse pe scaunul din colț. 
Se duse să aprindă lumina de pe noptieră, se opri și încercă să 
gândească. Işi dădu seama că telefonul ar putea să sune și 
atunci ridică receptorul din furcă și îl așeză pe masă. Trase 
cuvertura și răscoli așternuturile de pe pat. Se uită la ceas. 
Patru patruștrei. Se uită la telefonul care zăcea pe masă. ll 
ridică, îi smulse firul și puse receptorul înapoi în furcă. Apoi se 
duse până la ușă și se opri acolo, cu degetul mare pe cocoșul 
puștii. Se lăsă în genunchi și își duse urechea la spaţiul de sub 
ușă. Un vânt răcoros. Ca și cum undeva s-ar fi deschis o ușă. Ce- 
ai făcut. Ce-ai uitat să faci. 

Se duse în partea îndepărtată a patului, se lăsă în jos, se târî 
dedesubt și rămase întins acolo pe burtă, cu pușca aţintită spre 
ușă. Era exact atâta loc cât îi trebuia între stinghiile de lemn. Își 
simțea inima bătându-i pe covorul plin de praf. Așteptă. Două 
coloane de întuneric intersectară linia de lumină de sub ușă și 
rămaseră acolo. Următorul lucru pe care îl auzi a fost cheia în 
broască. Foarte încet. Apoi ușa se deschise. Vedea până afară 
pe coridor. Nu era nimeni acolo. Așteptă. Incercă să nici nu 
clipească, dar clipi. Apoi, în pragul ușii se văzu o pereche de 
cizme scumpe din piele de struț. Blugi apretaţi. Bărbatul stătea 
acolo. Apoi intră. Apoi se îndreptă încet spre baie. 

In clipa aceea Moss își dădu seama că nu urma să deschidă 
ușa de la baie. Urma să se întoarcă. Și când o s-o facă, avea să 
fie prea târziu. Prea târziu ca să mai comită vreo greșeală sau 
să mai comită orice, și că urma să moară. Fă-o, își zise el. Fă-o 
odată. 

Nu te întoarce, zise el. Numai să te-ntorci și ţi-am zburat 
creierii. 

Bărbatul nu se clinti. Moss înaintă pe coate, cu pușca în mâini. 
Nu putea să-l vadă decât până la brâu și nu știa ce fel de armă 
are. 

Aruncă arma, zise el. Acum. 

O pușcă zdrăngăni pe podea. Moss se ridică în picioare. 

Mâinile sus, zise el. Dă-te din dreptul ușii. 


80 


Bărbatul făcu doi pași în spate și rămase pe loc, cu mâinile 
ridicate la nivelul umerilor. Moss ocoli capătul patului. Bărbatul 
era la vreo trei metri de el. Întreaga încăpere pulsa încet. În aer 
se simţea un miros ciudat. Ca de apă de colonie străină. Cu un 
ușor iz medicinal. Totul zumzăia. Moss ţinu pușca la șold, cu 
cocoșul tras. Nu se putea întâmpla absolut nimic care să-l ia prin 
surprindere. Se simţea imponderabil. Se simțea ca și cum ar 
pluti. Bărbatul nici măcar nu se uita înspre el. Părea ciudat de 
liniștit. Ca și cum toată chestia asta era ceva obișnuit la el. 

Dă-te înapoi. Mai mult. 

Se dădu. Moss luă de jos pușca acestuia și o aruncă pe pat. 
Aprinse lumina din tavan și închise ușa. 

Uită-te încoace, zise el. 

Bărbatul întoarse capul și îl fixă pe Moss cu privirea. Ochi 
albaștri. Senini. Păr negru. Avea ceva vag exotic. Ceva ce 
depășea tot ce știa Moss. 

Ce vrei? 

Bărbatul nu răspunse. 

Moss traversă încăperea, apucă piciorul patului și îl trase într- 
o parte cu o singură mână. Servieta zăcea acolo, în praf. O 
ridică. Bărbatul părea să nici nu bage de seamă. Părea cu 
mintea în altă parte. 

Moss luă plasa de nailon de pe scaun, și-o aruncă pe umăr, 
luă de pe pat pușca cu amortizorul ei uriaș în formă de doză de 
bere, o puse sub braț și luă iar servieta în mână. 

Hai să mergem, zise el. 

Bărbatul lăsă braţele jos și ieși pe coridor. 

Cutiuţa care conţinea aparatul de radiorecepţie stătea pe 
podea chiar în faţa ușii. Moss o lăsă acolo. Avea senzaţia că 
riscase deja mai mult decât îl ţinea cureaua. Merse cu spatele 
pe coridor, aţintind pușca spre talia bărbatului și ţinând-o cu o 
mână, ca pe un pistol. Vru să-i zică să ridice iar mâinile la ceafă, 
dar ceva îi spuse că de fapt nu conta cine știe ce unde își ţinea 
mâinile. Ușa dormitorului rămăsese deschisă și dușul încă mai 
curgea. 

Numai să-ţi arăţi faţa la capătul scărilor și te-mpușc. 

Bărbatul nu-i răspunse. Din ce văzuse Moss până acum, putea 
fi foarte bine și mut. 

Exact acolo, spuse Moss. Niciun pas mai mult. 


81 


Bărbatul se opri. Moss se retrase spre scări și aruncă o ultimă 
privire la individul care stătea acolo, în lumina de un galben 
mohorât ce venea de la becul de pe perete, după care se 
întoarse și cobori în goană scara, sărind câte două trepte odată. 
Habar n-avea unde merge. Nu se gândise până-ntr-acolo. 

În hol, tălpile recepţionerului se iţeau de sub tejgheaua sa. 
Moss nu se opri. Țâșni pe ușa din față și pe trepte în jos. Pe când 
traversa strada, Chigurh era deja la balconul de deasupra 
capului său. Moss simţi cum ceva îi smucește geanta de pe 
umăr. Împușcătura s-a auzit doar ca un pocnet înfundat, sec și 
neînsemnat în tăcerea întunecată din oraș. Se întoarse la timp 
ca să vadă flacăra celei de-a doua împușcături, slabe, dar 
vizibile în lucirea rozalie a firmei de neon înalte de cinci metri a 
hotelului. Nu simţi nimic. Glonţul îi mușcă din cămașă, sângele 
începu să-i curgă prin partea de sus a braţului și el deja alerga 
din toate puterile. La următoarea împușcătură simţi o durere 
usturătoare într-o parte. Se prăbuși, apoi se ridică iar și lăsă 
arma lui Chigurh să zacă pe stradă. 

La dracu’, zise el. Ce împușcătură. 

Goni în salturi pe trotuar, pe lângă cinematograful Azteca. 
Trecu de chioșculețul rotund de-acolo și toată sticla acestuia se 
făcu fărâme. Împușcătura aceea nici măcar n-o auzise. Se 
rostogoli cu pușca în mână, trase cocoșul și apăsă pe trăgaci. 
Cartușul zăngăni pe balustrada de la etajul al doilea și sparse 
sticla de la câteva ferestre. Când se întoarse iar, o mașină care 
venea pe Main Street îl surprinse cu lumina farurilor, încetini și 
apoi acceleră iar. Moss o coti pe Adams Street, iar mașina 
derapă pe o parte în mijlocul intersecţiei într-un nor de fum de 
cauciucuri arse și opri. Motorul murise, iar șoferul încerca să-l 
pornească. Moss se întoarse cu spatele la zidul de cărămidă al 
clădirii. Doi bărbaţi coborâseră din mașină și traversau strada în 
fugă. Unul dintre ei deschise focul cu o mitralieră de calibru 
redus, iar el trase înspre ei de două ori cu pușca, după care se 
aruncă în faţă, cu sângele cald șiroindu-i în zona vintrelor. Pe 
stradă auzi cum mașina pornește iar. 

Când ajunse pe Grande Street, în spatele lui izbucni un șir de 
împușcături infernale. Nu credea că mai e în stare să fugă. Se 
văzu cum șchiopătează într-o vitrină de pe cealaltă parte a 
străzii, cu cotul lipit de trup, cu geanta aruncată peste umăr și 
cărând în mâini pușca și servieta de piele, o reflecţie întunecată 


82 


și absolut inexplicabilă. Când se uită iar, se așezase pe trotuar. 
Ridică-te, nemernicu' dracu', zise el. Nu sta să mori aicea. 
Ridică-te naibii odată. _ 

Traversă Ryan Street cu sângele plescăindu-i în cizme. Işi 
trase geanta în faţă, îi desfăcu fermoarul, vâri pușca înăuntru și 
trase fermoarul la loc. Rămase pe loc, clătinându-se. Apoi trecu 
strada înspre pod. Îi era frig, tremura și simţea că o să vomite. 

Pe partea americană a podului erau un ghișeu și un turnichet, 
și Moss vâri zece cenți în fantă, trecu clătinându-se de bară și 
aținti cu privirea culoarul îngust din faţa lui. Abia ce începea să 
se crape de ziuă. Zori mohorâţi și cenușii pe câmpia mlăștinoasă 
ce se întindea de-a lungul malului de est al râului. O viață de om 
până pe partea cealaltă. 

La jumătatea drumului întâlni niște petrecăreți ce se 
întorceau. Patru puști, să fi avut optișpte ani, pe jumătate beţi. 
Puse servieta pe trotuar și scoase din buzunar un pachet cu 
bancnote de o sută. Banii erau mânjiţi cu sânge. li șterse de 
cracul pantalonilor, trase afară cinci bancnote de o sută și puse 
restul în buzunarul de la spate. 

Mă scuzaţi, zise el. 

Se rezemă de gardul din sârmă. Urmele însângerate ale 
tălpilor pe trotuarul din urma lui erau ca niște indicaţii într-un joc 
enigmistic. 

Mă scuzaţi. 

Cei patru coborâră de pe trotuar pe șosea ca să-l ocolească. 

Mă scuzați, voiam să vă întreb dacă nu vrea unul din voi să-mi 
vândă o haină. 

Nu se opriră decât după ce trecură de el. Apoi unul dintre ei 
se întoarse. 

Cât dai? întrebă el. 

Tipul din spatele tău. Cel în haină lungă. 

Tipul în haină lungă se opri odată cu ceilalţi. 

Cât? 

Îți dau cinci sute de dolari. 

Căcat. 

Lasă-l, Brian. 

Hai să mergem, Brian. E beat. 

Brian se uită la ei și apoi se uită la Moss. 

Să vedem banii, zise el. 

Sunt aici. 


83 


Arată-mi-i. 

Lasă-mă să iau haina. 

Hai să mergem, Brian. 

la de-aici o sută și lasă-mă să ţin haina. După aia îţi dau 
restul. 

În regulă. 

Își scoase haina și i-o întinse, iar Moss îi dădu bancnota. 

Ce-are pe ea? 

Sânge. 

Sânge? 

Sânge. 

Băiatul rămase locului, cu bancnota în mână. Se uită la 
sângele de pe degetele lui. 

Ce-ai pățit? 

Am fost împușcat. 

Hai să mergem, Brian. Ce dracu’. 

Dă-mi banii. 

Moss îi întinse bancnotele, își dădu jos de pe umăr geanta cu 
fermoar, o puse pe trotuar și își trase cu greutate haina pe el. 
Puștiul împături bancnotele, le băgă în buzunar și se îndepărtă. 

Se alătură celorlalţi și plecară toţi mai departe. Apoi se opriră. 
Vorbeau între ei și se uitau în urmă la el. Moss își încheie 
nasturii la haină, își puse banii în buzunarul interior, își ridică 
geanta pe umăr și luă în mână servieta de piele. 

Vedeţi-vă de drum, le spuse el. Nu mă faceți s-o zic de două 
ori. 

Băieţii se întoarseră și merseră mai departe. Rămăseseră 
numai trei. Moss își șterse ochii cu podul palmei. Incercă să 
vadă unde dispăruse al patrulea. Apoi își dădu seama că nu 
exista un al patrulea. În regulă, își zise el. Dă-i numai înainte, nu 
te opri. 

Ajunse în locul unde râul trecea de-adevăratelea pe sub pod și 
acolo se opri și se uită în jos spre el. Ghereta vameșului mexican 
era imediat în faţă. Se uită în urmă de-a lungul podului, dar cei 
trei dispăruseră. Spre răsărit, o lumină nisipoasă. Deasupra 
dealurilor joase și negre de dincolo de oraș. Apa luneca pe sub 
el încet și întunecat. Undeva, un câine. Liniște. Nimic. 

De-a lungul malului american al râului, chiar sub el, se vedea 
un pâlc de trestie sălbatică și Moss lăsă jos geanta cu fermoar, 


84 


apucă servieta din piele, o balansă în spatele lui și apoi o 
proiectă peste balustradă și în aer. 

O durere ca un fulger. Se ţinu de coastă și se uită cum 
servieta se rostogolește încet în lumina tot mai slabă a stâlpilor 
de pe pod, după care se prăvălește fără zgomot în trestii și 
dispare. Apoi se târî pe asfalt și rămase acolo în sângele ce 
băltea, cu chipul lipit de plasa de sârmă. Ridică-te, zise el. 
Ridică-te, nemernicule. 

Când ajunse la punctul de control, acolo nu era nimeni. Trecu 
de barieră și intră în orașul Piedras Negras, statul Coahuila. 

Își croi drum pe stradă înspre un părculeț sau zoca/o? unde 
păsările quiscal din eucalipţi se trezeau și se chemau unele pe 
altele. Trunchiurile copacilor erau văruite în alb cam până la 
nivelul unor lambriuri și de la distanță parcul părea plin cu stâlpi 
albi înșiraţi la întâmplare. Un foișor sau podium de fanfară din 
fier forjat în centru. Moss se prăbuși pe una din băncile de fier, 
punând geanta lângă el pe bancă, și se aplecă în faţă ca să 
rămână conștient. Din stâlpii de iluminat atârnau globuri de 
lumină portocalie. Lumea se pierdea în ceaţă. Dincolo de parc 
era o biserică. Părea foarte departe. Păsările qu/sca/ cârâiau și 
se legănau pe crengile de deasupra lui, și se făcea ziuă. 

Puse o mână pe banca de lângă el. Greaţă. Nu te întinde. 

Niciun pic de soare. Doar lumina cenușie a zorilor. Străzile 
umede. Magazinele închise. Obloane de fier. Un bătrân venea 
spre el împingând o mătură. Făcu o pauză. Apoi își continuă 
mersul. 

Serior, zise Moss. 

Bueno, îi spuse bătrânul. 

Vorbiţi engleză? 

Bătrânul îl studie pe Moss, ţinând coada măturii cu amândouă 
mâinile. Ridică din umeri. 

Am nevoie de un medic. 

Bătrânul așteptă să audă mai mult. Moss se ridică cu greu în 
picioare. Banca era plină de sânge. 

Am fost împușcat, zise el. 

Bătrânul îl măsură cu privirea. Plescăi din limbă. Ridică 
privirea spre zori. Copacii și clădirile începeau să capete contur. 
Se uită la Moss și făcu un gest cu bărbia. 

Puede andar? zise el. 


E Piațetă (în spaniolă în orig.). 
85 


Cum? 

Puede caminar?!* 

Bătrânul mimă cu două degete gestul de-a merge, lăsându-și 
mâna să atârne moale din încheietură. 

Moss dădu din cap că da. Un val de negură îl năpădi. Așteptă 
până îi trecu. 

Tiene dinero?!5 

Măturătorul își frecă degetul mare de celelalte degete. 

Si, spuse Moss. Sí. 

Se ridică și se clătină pe picioare. Scoase pachetul cu 
bancnote îmbibate de sânge din buzunarul hainei, desprinse din 
el o bancnotă de o sută de dolari și i-o întinse bătrânului. 
Bătrânul o luă cu mult respect. Se uită la Moss și apoi își rezemă 
mătura de bancă. 

e 

Chigurh coborî scările și ieși pe ușa din față a hotelului cu un 
prosop înfășurat în jurul coapsei drepte și legat cu bucăți din 
cordonul de la jaluzele. Prosopul era deja îmbibat de sânge. 
Chigurh avea o geantă mică într-o mână și un pistol în cealaltă. 

Cadillacul era oprit de-a curmezișul în intersecție și pe stradă 
se trăgeau focuri de armă. Chigurh se adăposti în cadrul ușii 
unei frizerii. Pocnetul focurilor de armă automată și bubuitul 
greu și profund al unei puști reverberară pe fațadele clădirilor. 
Bărbaţii de pe stradă erau îmbrăcați în impermeabile și pantofi 
sport. Nu arătau ca niște oameni pe care te-ai aștepta să-i 
întâlnești în zona asta a ţării. Se întoarse, urcă șchiopătând 
treptele verandei, rezemă pistolul de balustradă și deschise 
focul asupra lor. 

Până să apuce ei să-și dea seama de unde veneau 
împușcăturile, el ucisese deja unul și îl rănise pe al doilea. 
Rănitul se strecură în dosul mașinii și trase asupra hotelului. 
Chigurh se rezemă cu spatele de zidul de cărămidă și vâri un 
nou încărcător în pistol. Focurile de armă făceau ţăndări sticla 
ușii și smulgeau așchii din cadrul de lemn. Lumina din hol se 
stinse. Pe stradă era încă destul de întuneric ca să vezi 
străfulgerarea de la gura ţevilor. Împușcăturile încetară o 
vreme, iar Chigurh se întoarse și se repezi în holul hotelului, cu 
cioburi de sticlă plesnindu-i sub cizme. Târi piciorul după el pe 


14 Poți merge? Poţi umbla? (în spaniolă în orig.). 
15 Ai bani? (în spaniolă în orig.). 
86 


coridor și de-a lungul treptelor, până în spatele hotelului, și de- 
acolo în parcare. 

Traversă strada și o luă în sus pe Jefferson pe lângă zidul 
dinspre nord al clădirilor, chinuindu-se să grăbească pasul și 
târându-și pe lângă el piciorul legat. Toate astea se petreceau la 
un cvartal de curtea districtuală din Maverick și Chigurh socoti 
că nu mai puteau trece multe minute până când vor sosi și alți 
indivizi. 

Când ajunse la colț, pe stradă mai rămăsese un singur om în 
picioare. Stătea în spatele mașinii, iar mașina era ciuruită rău, 
cu toate geamurile făcute praf sau albe și opace. Înăuntru se 
găsea cel puţin un cadavru. Bărbatul se uita înspre hotel și 
Chigurh ridică pistolul, îl împușcă de două ori, iar omul se 
prăbuși în stradă. Chigurh se trase în spate după colțul clădirii și 
rămase cu pistolul ridicat la nivelul umărului, în așteptare. Un iz 
puternic de praf de pușcă în aerul răcoros al dimineţii. Ca 
mirosul artificiilor. Niciun zgomot nicăieri. 

Când ieși șchiopătând în stradă, unul dintre bărbaţii pe care îi 
împușcase de pe balconul hotelului se târa spre trotuar. Chigurh 
îl urmări cu privirea. Apoi îl împușcă în spate. Celălalt stătea 
întins lângă bara de protecţie din față a mașinii. Glonţul îi 
străbătuse țeasta și sângele întunecat băltea în jurul lui. Arma îi 
zăcea pe jos, dar Chigurh n-o băgă în seamă. Se duse în partea 
din spate a mașinii, îl înghionti cu cizma pe bărbatul de-acolo, 
apoi se aplecă și luă de jos mitraliera cu care trăsese. Era un Uzi 
cu ţeavă scurtă și cu încărcător de douăzeci și cinci de gloanțe. 
Chigurh scotoci prin buzunarele mortului și îl văduvi de încă trei 
încărcătoare, dintre care unul era plin. Le puse în buzunarul 
hainei sale, își fixă pistolul la curea și controlă cartușele din 
încărcătorul rămas în Uzi. Apoi își aruncă arma peste umăr și 
topăi într-un picior până pe trotuar. Bărbatul pe care îl 
împușcase în spate zăcea acolo și îl privea. Chigurh cercetă 
strada în direcția hotelului și a curții districtuale. Palmierii înalţi. 
Se uită la bărbat. Bărbatul zăcea într-o baltă de sânge ce se 
întindea. 

Ajută-mă, zise el. 

Chigurh scoase pistolul de la brâu. 

Uită-te la mine, spuse Chigurh. 

Bărbatul se uită la el și apoi își mută iar privirea într-o parte. 

Vorbești engleză? 


87 


Da. 

Nu te uita în lături. Vreau să te uiţi la mine. 

Omul se uită la Chigurh. Se uită la noua zi care răsărea și 
albea totul. Chigurh îl împușcă drept în frunte și apoi îl privi 
îndelung. Privi cum îi plesnesc vasele capilare din ochi. Lumina 
pieri. Privi cum propria lui imagine se degradează în acea lume 
risipită. Își vâri pistolul la brâu și se mai uită o dată în urmă de-a 
lungul străzii. Apoi luă geanta de jos, își aruncă automatul Uzi 
peste umăr, traversă și o porni șchiopătând înspre parcarea 
hotelului, unde își lăsase mașina. 


88 


V 


Noi am venit din Georgia. Adică familia mea. Cu caii și cu 
căruța. Chestia asta o știu sigur că-i așa. Stiu că există o groază 
de lucruri în istoria unei familii care pur și simplu nu-s așa. În 
orice familie. Poveștile se transmit din gură-n gură și adevărul 
se uită cât ai clipi. Aşa se zice. Chestie despre care cred că unii 
ar spune că e ca și cum adevărul nu rezistă. Dar eu nu cred 
asta. Eu cred că atunci când toate minciunile or să fie spuse și 
uitate, adevărul o să fie în continuare acolo. El nu umblă așa din 
loc în loc și nu se schimbă de la o zi la alta. Nu ai cum să-l strici, 
așa cum nu ai cum să sărezi sarea. Nu ai cum să-l strici pentru 
că el e așa cum e. E chestia despre care vorbești. Am auzit cum 
e comparat cu stânca - parcă în Biblie - ṣi n-aş zice că nu-i așa. 
Numai că el o să fie aici și când stânca n-o să mai fie. Sunt sigur 
că există unii oameni care n-or să fie de acord cu asta. De fapt, 
mai mulți. Numai că eu n-am aflat niciodată ce crede vreunul 
din ei. 

Încerci întotdeauna să îţi faci timp liber pentru evenimentele 
sociale și eu merg mereu la chestii cum ar fi, desigur, curățarea 
pietrelor de mormânt. Asta era o treabă ca lumea. Femeile 
pregăteau masa pe pământ și bineințeles că era un fel de-a face 
campanie, dar făceai o treabă pentru niște oameni care nu era 
în stare s-o facă ei singuri. Bun, sigur că ai putea să fii cinic, mă 
gândesc eu, să zici că n-ai vrea ca oamenii ăia să vină la tine 
noaptea. Dar eu cred că-i vorba de ceva mai adânc. E vorba de 
comunitate și de respect, sigur, dar mortii au mai multe 
pretenții de la tine decât ti-ar plăcea să recunoști sau chiar mai 
multe decât ti-ar plăcea să știi, și pretențiile lor s-ar putea să fie 
fără discutie foarte  îndreptățite. Fără discutie. Foarte 
îndreptătite. Ai senzatia că pur și simplu nu vor să scape 
lucrurile de sub control. 

Chestia care am zis-o zilele trecute despre ziare. Au găsit 
săptămâna trecută aici în California un cuplu care închiria 
camere la bătrâni și după aia îi omora şi îi îngropa în curte și le 
încasa banii de la asigurările sociale. Mai întâi îi tortura, nu 
pricep de ce. Poate că avea televizorul stricat. Și-acuma uite ce- 


89 


a putut să scrie în ziare despre ei. Citez din ziare. Zice așa: 
Vecinii s-au alertat atunci când un bărbat a ieșit în goană din 
casă având pe el doar o zgardă de câine. Nu poți inventa chestii 
din astea. Chiar te-aș ruga să încerci numai. 

Dar ai remarcat că a fost nevoie de așa ceva. Toate zbieretele 
și săpatul ălora în grădină n-a fost de-ajuns. 

Dar e-n regulă. Râd și eu când citesc. Nici nu prea poti să faci 
altceva. 


90 


Conducea deja de trei ore pe drumul spre Odessa și când a 
ajuns acolo, apucase să se întunece. Ascultă la staţia radio 
discuţiile dintre camionagii. Oare jurisdicţia lui se extinde până 
aici? Haida-de. Să fiu al naibii dacă știu. Cred că dacă te vede 
cum comiţi vreo infracţiune, da. Atunci sunt un criminal pocăit. 
Chiar așa, prietene. 

Își luă o hartă a orașului de la un magazin Quick Stop și o 
întinse pe bancheta mașinii de poliţie în timp ce își bea cafeaua 
dintr-un pahar de polistiren. Își desenă traseul pe hartă cu un 
marker galben scos din torpedoul mașinii, împături harta la loc, 
o puse pe scaunul de lângă el, opri girofarul și porni motorul. 

Când bătu la ușă, îi răspunse nevasta lui Llewelyn. Ea 
deschise ușa, iar el își scoase pălăria și apoi regretă imediat că o 
făcuse. Femeia își duse mâna la gură și se rezemă de canatul 
ușii. 

Îmi pare rău, doamnă, zise el. N-a păţit nimic. Soțul 
dumneavoastră e în regulă. Nu voiam decât să discutăm, dacă 
se poate. 

Nu mă minţiţi, nu-i așa? 

Nu, doamnă. Nu vă mint. 

Aţi venit cu mașina tocmai din Sanderson? 

Da, doamnă. 

Și ce doriţi? 

Nu voiam decât să vă vizitez un pic. Să discutăm despre soţul 
dumneavoastră. 

Bun, dar nu puteţi să intraţi în casă. O s-o speriaţi de moarte 
pe mama. Staţi să-mi iau haina. 

Da, doamnă. 

Merseră cu mașina până la cafeneaua Sunshine, se așezară 
într-un separeu din spate și comandară cafea. 

Nu știți unde-i acum, așa-i? 

Nu, nu știu. Da' v-am spus deja. 

Știu că mi-aţi spus. 

Șeriful își scoase pălăria, o puse în separeu lângă el și își trecu 
mâna prin păr. 

N-a dat niciun semn de viaţă? 

Nu, n-am primit. 

Nimic. 

Niciun cuvințel. 


91 


Chelneriţa le aduse cafeaua în două căni grele de porțelan 
alb. Bell amestecă în ea. Ridică linguriţa și se uită la curbura ei 
argintie și aburindă. 

Câţi bani v-a dat? 

Femeia nu răspunse. Bell zâmbi. 

Ce-aţi vrut să spuneţi? zise el. Puteţi s-o spuneți. 

Am vrut să spun că iar e vorba de una din treburile 
dumneavoastră. 

Haideţi să ne prefacem că nu sunt șerif, bine? 

Și cu cine să mă prefac că vorbesc? 

Știţi că are probleme. 

Llewelyn n-a făcut nimic. 

Nu cu mine are el probleme. 

Atunci cine-i ăla cu care are probleme? 

Îs niște ţipi al dracului de răi. 

Llewelyn poate să-și poarte și singur de grijă. 

Te deranjează dacă îţi spun Carla? 

Aș prefera Carla Jean. 

Carla Jean. Așa-i în regulă? 

Da, e-n regulă. Pe dumneavoastră nu vă deranjează dacă vă 
spun în continuare dom’ șerif, nu-i așa? 

Bell zâmbi. 

Nu, zise el. Deloc. 

În regulă. 

Oamenii aceia or să-l omoare, Carla Jean. N-or să renunțe. 

Nici el. N-a făcut-o niciodată. 

Bell dădu din cap aprobator. Sorbi din cafea. Chipul care se 
încreți și se deformă în lichidul întunecat din cană păru un fel de 
prevestire a lucrurilor viitoare. Lucruri care-și pierdeau forma. 
Care te duceau cu ele. Șeriful puse cana jos și se uită la fată. 

Aș vrea să zic că asta e în avantajul lui. Dar trebuie să spun 
că nu cred că e așa. 

Păi, zise ea, el e așa cum e și așa o să și rămână. De-aia m- 
am măritat cu el. 

Doar că n-ai mai auzit de el de-o vreme încoace. 

Nici nu m-am așteptat să aud. 

Ceva probleme între voi? 

Noi n-avem probleme. Când avem probleme, le rezolvăm. 

Păi, sunteţi niște oameni norocoși. 

Da, suntem. 


92 


Femeia îl privi. 

Cum de v-a venit să-ntrebaţi așa ceva? zise ea. 

Dacă aveaţi ceva probleme? 

Dacă aveam ceva probleme. 

Mă întrebam numai dacă n-aveaţi. 

S-a întâmplat vreun lucru de care dumneavoastră știți și eu 
nu? 

Nu. Aș putea să pun aceeași întrebare. 

Numai că eu nu v-aș spune. 

Exact. 

Credeţi că m-a părăsit, așa-i? 

Nu știu. Așa-i? 

Nu. Nu-i așa. Îl cunosc eu bine. 

II cunoșteai bine. 

Încă îl mai cunosc bine. Nu s-a schimbat. 

Poate. 

Dar dumneavoastră nu credeţi asta. 

Păi, cu toată sinceritatea, cre' că trebe să zic că n-am 
cunoscut niciodată vreun om pe care să nu-l schimbe banii, și 
nici n-am auzit vreodată de un asemenea om. Imi vine să zic că 
el ar fi primul. 

Bun, păi atunci o să fie primul. 

Sper să fie adevărat. 

Chiar speraţi asta, dom’ șerif? 

Da, chiar sper. 

N-a fost acuzat de vreo chestie? 

Nu. N-a fost acuzat de nicio chestie. 

Asta nu înseamnă că n-o să fie. 

Nu. Nu înseamnă asta. Dacă o să apuce să trăiască atâta. 

Bun. Deocamdată nu-i mort. 

Sper că pe dumneata treaba asta te liniștește mai tare decât 
pe mine. 

Șeriful sorbi din cafea și așeză cana pe masă. Se uită la 
femeie. 

Trebuie să predea banii, zise el. O să apară în ziare. Și atunci 
poate că oamenii aceia or să-l lase în pace. Nu pot garanta c-o 
să facă așa. Dar e posibil. E singura lui șansă. 

Puteți face cumva ca să apară oricum în ziare. 

Bell se uită la ea cu atenţie. 

Nu, zise el. Nu pot. 


93 


Sau nu vreți. 

Fie, nu vreau. De câţi bani e vorba? 

Nu înțeleg la ce vă referiți. 

În regulă. 

Vă deranjează dacă fumez? întrebă ea. 

Mi se pare că încă mai suntem în America. 

Femeia își scoase o ţigară, și-o aprinse, întoarse capul într-o 
parte și expiră fumul în sală. Bell o privi. 

Cum te gândești dumneata c-o să se termine totul? 

Nu știu. Nu știu cum o să se termine nimic. Dumneavoastră 
știți? 

Știu cum n-o să se termine. 

Adică să trăim fericiţi până la adânci bătrâneți? 

Ceva de genu' ăsta. 

Llewelyn e extraordinar de deștept. 

Bell dădu din cap. 

Ar trebui să-ţi faci mai multe griji pentru el, asta cred că vreau 
eu să spun. 

Femeia trase un fum lung din ţigară. Îl privi cercetător pe Bell. 

Dom! șerif, zise ea, cred că sunt exact atât de îngrijorată cât 
ar trebui să fiu. 

Până la urmă o să ajungă să omoare pe careva. Te-ai gândit 
la asta? 

N-a făcut-o niciodată. 

A fost în Vietnam. 

Voiam să spun de când e civil. 

O s-o facă. 

Femeia nu răspunse. 

Mai vrei cafea? 

Mi-a ajuns până peste cap. Vreau să zic că nu mai vreau nicio 
cafea. 

Privirea femeii rătăci prin local. Mese goale. Vânzătorul de 
noapte era un flăcău de vreo optsprezece ani, care stătea 
aplecat peste tejgheaua de sticlă și citea o revistă. 

Mama are cancer, zise femeia. Nu o s-o mai ducă prea mult. 

Îmi pare rău. 

Eu îi zic mama. De fapt e bunică-mea. Ea m-a crescut și a fost 
norocul meu că am avut-o. In fine. Noroc nu-i un cuvânt 
îndeajuns de bun. 

Inteleg, doamnă. 


94 


Ei nu i-a plăcut niciodată prea tare de Llewelyn. Nu știu de ce. 
Fără vreun motiv anume. A fost întotdeauna bun cu ea. Ai fi zis 
că după ce i s-a pus diagnosticul, o să fie mai ușor să trăiești cu 
ea, numai că n-a fost așa. A fost mai rău. 

Și cum de trăiești cu ea? 

Nu trăiesc cu ea. Nu-s atât de ignorantă. E doar ceva 
temporar. 

Bell dădu din cap. 

Trebuie să mă întorc, zise femeia. 

În regulă. Ai pistol? 

Da. Am un pistol. Probabil credeţi că o să stau așa, să fiu 
nimerită ca o gâscă proastă. 

Nu știu. 

Dar așa credeţi. 

Nu cred că lucrurile stau foarte bine aici. 

Mda. 

Sper numai c-o să staţi de vorbă cu el. 

Trebuie să mă mai gândesc. 

În regulă. 

Mai degrabă mor și ajung să ard în focurile veșnice decât să îl 
torn pe Llewelyn. Sper că mă înțelegeţi. 

Sigur că te înțeleg. 

Decât că n-am putut niciodată să umblu cu niciun fel de 
șmecherii, vreau să zic la lucruri din astea. Sper să nici n-o fac 
vreodată. 

Da, doamnă. 

O să vă zic ceva, dacă vreţi să mă ascultați. 

Vreau să te ascult. 

S-ar putea să credeţi că-s ciudată. 

S-ar putea. 

Sau s-ar putea să credeţi oricum că-i așa. 

Nu, nu cred. 

Când am terminat liceul, n-aveam decât șaișpe ani și mi-am 
luat o slujbă la Wal-Mart. Nu știam ce altceva să fac. Ne trebuia 
bani. Oricum, în noaptea dinainte să mă duc acolo am visat 
ceva. Sau a fost ca un vis. Cred că mai eram încă pe jumătate 
trează. Dar mi-a apărut în visul ăla sau ce-o fi fost că dacă o să 
mă duc acolo, o să mă găsească. El. Adică la Wal-Mart. Nu știam 
cine e el, cum îl cheamă sau cum arată. Știam numai că o să-l 
recunosc atunci când îl văd. Mi-am luat un calendar și am 


95 


însemnat zilele. Ca atunci când ești la închisoare. Adică vreau să 
zic că eu n-am fost niciodată la închisoare, dar era probabil cam 
cum ar fi acolo. Și în a nouăjnoua zi a intrat și m-a întrebat 
unde-s articolele sportive și era el. Eu i-am spus unde sunt și el 
s-a uitat la mine și-a plecat. Și a venit înapoi drept la mine, mi-a 
citit numele de pe ecuson, mi-a spus pe nume, s-a uitat la mine 
și mi-a zis: La ce oră ieși din tură? Și asta-i toată povestea mea. 
Decât că-n mintea mea nu m-am îndoit deloc. Nici atuncea, nici 
acuma, niciodată. 

E-o poveste frumoasă, zise Bell. Sper să aibă și-un sfârșit 
fericit. 

Pur și simplu așa a fost. 

Știu că așa a fost. Apreciez faptul că ai stat de vorbă cu mine. 
Cred că ar fi bine să te las să pleci, fiindcă s-a făcut târziu. 

Femeia își stinse ţigara în scrumieră. 

Păi, începu ea. Îmi pare rău că băturăţi atâta drum pân-aicea 
și n-aţi făcut nicio scofală. 

Bell își luă pălăria, și-o puse pe cap și și-o aranjă. 

Păi, zise el. Omul face ce poate. Uneori lucrurile se aranjează 
cum trebuie. 

Chiar vă pasă? 

De soțul dumitale? 

De soțul meu. Da. 

Da, doamnă. Îmi pasă. Oamenii din districtul Terrell m-au 
angajat ca să am grijă de ei. Asta-i slujba mea. Sunt plătit ca să 
fiu rănit primul. Ucis, dacă e cazul. Așa că trebe să-mi pese. 

Îmi cereţi să cred ce ziceţi. Dar tot dumneavoastră o ziceți. 

Bell zâmbi. 

Da, doamnă. Eu o zic. Sper numai să te gândești la ce ţi-am 
spus. Nu exagerez niciun pic pericolul în care s-a vârât. Dacă o 
să fie omorât, eu o să trebuiască să trăiesc cu asta. Doar că eu 
pot s-o fac. Vreau numai să te gândești dacă și dumneata poţi. 

În regulă. 

Pot să te întreb ceva? 

Puteţi să mă întrebaţi. 

Știu că nu se cuvine să-ntrebi o doamnă despre vârsta ei, dar 
nu mă pot abţine să nu fiu un pic curios. 

Nicio problemă. Am nouășpe ani. Arăt mai tânără. 

Cât timp e de când v-aţi căsătorit? 

Trei ani. Aproape trei ani. 


96 


Bell dădu din cap. 

Soţia mea avea optișpe ani când ne-am căsătorit noi. Abia-i 
împlinise. Faptul că m-am însurat cu ea compensează absolut 
toate prostiile pe care le-am făcut în viaţă. Ba chiar cred că încă 
mai am câteva rămase în cont. Aș zice că pe tema asta sunt 
încă avut. Putem merge? 

Femeia își luă poșeta și se ridică. Bell luă nota, își aranjă iar 
pălăria și se strecură afară din separeu. Ea își puse ţigările în 
poșetă și se uită la șerif. 

Să vă spun ceva, dom’ șerif. Nouășpe ani e-o vârstă destul de 
mare ca să-ți dai seama că dacă ai pus mâna pe ceva care 
pentru tine înseamnă totul, ai toate șansele să ţi se ia. De fapt și 
șaișpe e destul. O să mă gândesc la ce-aţi zis. 

Bell dădu din cap. 

Gândurile astea nu-mi sunt străine nici mie, Carla Jean. 
Gândurile astea îmi sunt tare cunoscute. 

(J 

Adormise în pat și afară era încă destul de întuneric când 
sună telefonul. Se uită la vechiul ceas de masă cu cadran 
fosforescent de pe noptieră, se întinse și ridică receptorul. 

Șeriful Bell, zise el. 

Ascultă preț de vreo două minute. Apoi spuse: 

Mulţumesc că m-aţi sunat. Da. E pur și simplu acolo și acolo e 
vorba de-un război. Asta e. Nu știu cum altfel să-l numesc. 

La nouă şi-un sfert dimineaţa a tras mașina în fața biroului 
șerifului din Eagle Pass, apoi el și cu șeriful s-au așezat, au băut 
cafea și s-au uitat la fotografiile făcute pe stradă cu trei ore mai 
devreme, la două cvartale de acolo. 

Sunt zile în care sunt de acord cu ideea să le dăm naibii tot 
teritoriul ăsta 'napoi, zise șeriful. 

Îmi dau seama, răspunse Bell. 

Oameni morţi pe stradă. Toate magazinele cetăţenilor ciuruite 
de gloanţe. Mașinile oamenilor. Cine-a mai pomenit așa o 
treabă? 

Putem merge până acolo să aruncăm o privire. 

Mda. Putem merge acolo. 

Strada era încă închisă cu panglică galbenă, dar nu prea aveai 
ce vedea. Fațada hotelului Eagle era plină de găuri de gloanțe și 
pe trotuar se vedeau cioburi de sticlă pe ambele părţi ale străzii. 
Roţi de mașini și parbrize făcute praf și găuri în carcasele 


97 


mașinilor, cu cerculeţe de oțel dezgolit în jurul orificiilor. 
Cadillacul fusese remorcat și dus de-acolo, sticla de pe stradă 
măturată, iar sângele spălat cu furtunul. 

Cine crezi că era în hotel? 

Vreun traficant de prafuri mexican. 

Șeriful stătea și fuma. Bell începu să meargă pe stradă. Se 
opri. Se întoarse pe trotuar și cizmele lui fărâmiţară sticla. 
Șeriful proiectă ţigara în stradă. 

Mergi numai încolo pe Adams cam juma' de cvartal și-o să 
vezi o dâră de sânge. 

Care duce-ncolo, aș zice eu. 

Dacă tipul era sănătos la cap. Eu cred că ăia, gagiii din 
mașină, au fost prinși între două focuri. Mie mi se pare că s-a 
tras înspre hotel și de-acolo înspre stradă. 

Și ce treabă ai zice tu că avea mașina ălora fix în mijlocul 
intersecţiei de colo? 

Zău că habar n-am, Ed Tom. 

O porniră amândoi înspre hotel. 

Ce fel de tuburi de cartușe aţi găsit? 

Cam toate de nouă milimetri și unele cu cămăși de pușcă, 
plus câteva de 380. E vorba de o pușcă și două mitraliere. 

Automate? 

Sigur. De ce nu? 

De ce nu. 

O luară în sus pe scări. Veranda hotelului era acoperită de 
cioburi și toată lemnăria ciuruită de gloanţe. 

Recepţionerul de noapte a fost omorât. Mai mare ghinion nici 
că putea da peste el, după cum socot eu. L-a nimerit un glonț 
rătăcit. 

Unde l-a nimerit? 

Exact între ochi. 

Intrară în hol și se opriră acolo. Cineva aruncase două 
prosoape peste sângele de pe covorul din spatele tejghelei de la 
recepție, dar sângele se îmbibase în ele. 

N-a fost împușcat, zise Bell. 

Cine n-a fost împușcat? 

Recepţionerul de noapte. 

N-a fost împușcat? 

Nu, domnule. 

Ce te face să spui asta? 


98 


Cere raportul de la laborator și-o să vezi. 

Ce vrei să spui, Ed Tom? Că i-au sfredelit creieru' c-o sculă de 
găurit Black and Decker? 

Cam așa ceva. Te las să te gândești la asta. 

Pe drumul de întoarcere spre Sanderson a început să ningă. 
Bell se duse la curtea districtuală, unde se ocupă de hârţoage 
oficiale, și plecă de-acolo exact înainte să se întunece. Când 
intră cu mașina pe aleea din spatele casei, soţia lui se uita pe 
fereastra bucătăriei. Femeia îi zâmbi. Zăpada căzută se așeza și 
se învolbura în lumina caldă, gălbuie. 

Se așezară amândoi în sufrageria micuță și mâncară. Ea puse 
niște muzică, un concert de vioară. Telefonul nu sună. 

L-ai ridicat din furcă? 

Nu, zise ea. 

Atunci trebuie să fi căzut liniile. 

Femeia zâmbi. 

Eu zic că-i de la zăpadă. Cred că-i face pe oameni să stea 
locului și să se gândească. 

Bell dădu din cap. 

Atunci sper să vină un viscol. 

Îți amintești când a nins aici ultima oară? 

Nu, n-aș putea zice că-mi amintesc. Tu? 

Da, sigur. 

Când a fost? 

O să-ți aduci tu aminte. 

Ah. 

Femeia zâmbi. Mâncară. 

E plăcut, spuse Bell. 

Ce? 

Muzica. Cina. Să fii acasă. 

Crezi că femeia aia a spus adevărul? 

Da. Așa cred. 

Crezi că flăcăul mai e viu? 

Nu știu. Sper. 

S-ar putea să nu mai auzi niciodată nimic de toată povestea 
asta. 

E posibil. Da' nu-nseamnă că s-a și terminat, așa-i? 

Nu, bănuiesc că nu. 

Nu poţi conta pe faptul că or să se omoare unul pe altul în 
mod sistematic, ca aicea. Da' mă aștept ca vreun cartel să preia 


99 


afacerea mai devreme sau mai târziu și după aia o să ajungă să- 
și facă de lucru numai cu guvernul mexican, îs prea mulţi bani în 
joc. Băiețașii ăștia de la noi din ţinut, ei or să iasă din schemă. Și 
nici n-o să mai dureze mult. 

Câţi bani crezi că are? 

Flăcăul Moss? 

Da. 

Greu de zis. Cre' că niște milioane. Bun, nu foarte multe 
milioane. l-a cărat de-acolo mergând pe jos. 

Vrei niște cafea? 

Da, aș vrea. 

Ea se ridică, se duse la bufet, scoase din priză filtrul de cafea, 
aduse recipientul și îi turnă în ceașcă, apoi se așeză iar. 

Numai să nu-mi vii acasă mort într-o seară, zise ea. N-aș 
putea suporta. 

Atuncea o să am grijă să n-o fac. 

Crezi că o s-o cheme și pe ea? 

Bell amestecă în cafea. Rămase cu lingurita aburindă 
deasupra ceștii, apoi o așeză pe farfurioară. 

Nu știu, zise el. Știu doar că ar fi un ditamai prostănacu' dacă 
n-ar face-o. 


100 


Biroul era la etajul al șaptesprezecelea și avea vedere spre 
linia orizontului din Houston, spre depresiunile din zona 
canalului maritim și dincolo de el, spre bayou'$. Colonii de 
rezervoare albe. Văpăile flăcărilor de furnale, palide în lumina 
zilei. Când Wells apăru, bărbatul îi spuse să intre și să închidă 
ușa. Nici măcar nu se întoarse, îl vedea pe Wells în geam. Wells 
închise ușa și rămase în picioare, cu mâinile încrucișate în faţă. 
Cam cum ar sta un antreprenor de pompe funebre. 

În cele din urmă bărbatul se întoarse și se uită la el. 

ÎI cunoști pe Anton Chigurh din vedere, așa e? 

Da, domnule, așa e. 

Când l-ai văzut ultima oară? 

Anul trecut, pe 28 noiembrie. 

Cum s-a nimerit de-ai ţinut minte data exactă? 

Nu s-a nimerit c-am ţinut-o minte. Eu ţin minte date. ȘI 
numere. 

Bărbatul dădu din cap aprobator. Stătea în picioare în spatele 
biroului său. Biroul era din oţel inoxidabil și lemn de nuc lustruit 
și nu avea nimic pe el. Nicio fotografie sau vreo foaie de hârtie. 
Nimic. 

Avem aici o situaţie scăpată de sub control. Și ne lipsește 
marfa. Și am rămas fără o grămadă de bani. 

Da, domnule. Înţeleg asta. 

Înţelegi asta. 

Da, domnule. 

Asta-i bine. Mă bucur că mă urmărești cu atenţie. 

Da, domnule. Vă urmăresc cu atenție. 

Bărbatul descuie un sertar de la birou, scoase din el o cutie de 
oțel, descuie cutia, scoase din ea un card, după care îi puse 
capacul la loc, o încuie și o puse înapoi. Ținu cardul ridicat între 
două degete și se uită la Wells, iar Wells făcu câţiva pași în faţă 
și luă cardul. 

Îți plătești singur cheltuielile, dacă îmi aduc eu bine aminte. 

Da, domnule. 

Din contul de-aici poţi scoate doar câte o mie două sute de 
dolari la fiecare douăzeci și patru de ore. Asta înseamnă peste o 
mie. 

Da, domnule. 


16 Braţ mort al unui râu sau lac, ce străbate o zonă mlăștinoasă sau cu apă stătută. 
101 


Cât de bine îl știi pe Chigurh? 

Suficient de bine. 

Asta nu-i un răspuns. 

Ce vreți să știți? 

Bărbatul bătu cu încheieturile degetelor în birou. Ridică 
privirea. 

Aș vrea să știu părerea ta despre el. În general. Despre 
invincibilul domn Chigurh. 

Nimeni nu e invincibil. 

Cineva trebuie să fie. 

De ce spuneţi asta? 

Cineva pe lumea asta trebuie să fie cel mai invincibil om. Așa 
cum undeva se găsește și cel mai vulnerabil. 

Asta-i o credință de-a dumneavoastră? 

Nu. Se cheamă statistică. Zi-mi doar cât de periculos e? 

Wells înălţă din umeri. 

Comparativ cu ce? Cu ciuma bubonică? E destul de rău, dacă 
ați apelat la mine. E un ucigaș psihopat. Și ce? Pe-aici se învârt 
o mulțime ca el. 

A fost implicat ieri într-un schimb de focuri la Eagle Pass. 

Un schimb de focuri? 

Un schimb de focuri. Oameni morţi pe stradă. Nu citeşti 
ziarele. 

Nu, domnule, nu le citesc. 

Bărbatul îl studie pe Wells. 

Ai trăit o viaţă fermecătoare, așa-i, domnule Wells? 

Cu toată sinceritatea, nu cred c-aș putea spune că farmecul 
are vreo legătură cu ea. 

Da, zise bărbatul. Altceva? 

Cred că asta e tot. Erau oamenii lui Pablo? 

Da. 

Sunteţi sigur? 

Nu în sensul în care o zici tu. Dar sunt relativ sigur. Nu erau ai 
noștri. Acum câteva zile a mai ucis doi oameni și întâmplarea 
face că ăia doi erau ai noștri. Împreună cu ceilalţi trei de la 
măcelu' ăla colosal de-acu' câteva zile. În regulă? 

In regulă. Cred că e suficient. 

Succes la vânătoare, cum ziceam noi. Odată ca niciodată. 
Demult de tot. 

Mulţumesc, domnule. Pot să vă întreb ceva? 


102 


Sigur. 

N-aș putea să mă întorc aici sus cu liftul de colo, așa-i? 

Nu la etajul ăsta. De ce? 

Eram doar curios. Securitatea. M-a interesat dintotdeauna. 

Își modifică automat codul după fiecare drum. Un număr de 
cinci cifre format aleatoriu. Nu se imprimă nicăieri. Formez un 
număr și el îmi transmite codul direct prin telefon. Eu ţi-l dau ţie 
și tu îl formezi. Ti-am răspuns la întrebare? 

Simpatic. 

Da. 

Am numărat etajele din stradă. 

Și? 

Lipsește un etaj. 

O să trebuiască să verific. 

Wells zâmbi. 

Te descurci singur până la ieșire? întrebă bărbatul. 

Da. 

În regulă. 

Mai e ceva. 

Ce anume? 

Mă întreb dacă aș putea să-mi validez tichetul pentru parcare. 

Bărbatul își lăsă ușor capul într-o parte. 

Bănuiesc că asta-i o tentativă de glumă. 

Îmi cer scuze. 

O zi bună, domnule Wells. 

Sigur. 

e 

Când ajunse Wells la hotel, banda de plastic dispăruse, 
cioburile și bucățile de lemn fuseseră măturate de pe hol și 
hotelul fusese redeschis. În cadrul ușilor și la două ferestre 
fuseseră puse plăci de placaj, iar la recepţie, în locul vechiului 
recepţioner era un angajat nou. 

Da, vă rog, zise el. 

Aș vrea o cameră, spuse Wells. 

Da, domnule. Numai pentru dumneavoastră? 

Da. 

Și câte nopți plănuiţi să staţi? 

Probabil că doar una. 

Recepţionerul împinse registrul spre el și se întoarse să 
studieze cheile de pe panou. Wells completă formularul. 


103 


Știu că te-ai săturat să te ia lumea la-ntrebări, spuse el, dar ce 
s-a-ntâmplat la hotelul vostru? 

Nu am voie să vorbesc despre asta. 

Nicio problemă. 

Recepţionerul puse cheia pe tejghea. 

Plătiţi cu bani gheaţă sau cu card de credit? 

Bani gheață. Cât costă? 

Paisprezece plus TVA. 

Cât costă? În total. 

Poftim? 

Am spus cât costă în total? Vreau să-mi spui cât face. Zi-mi un 
număr. Totalul. 

Da, domnule. Asta ar însemna paisprezece dolari și șaptezeci. 

Ai fost aici când s-a petrecut toată povestea? 

Nu, domnule. leri am început să lucrez aici. Sunt de-abia în a 
doua tură. 

Atunci despre ce nu ai voie să vorbești? 

Poftim? 

La ce oră scapi? 

Poftim? 

Dă-mi voie să reformulez. La ce oră ţi se termină tura? 

Funcţionarul era înalt și slab, putea să fie sau să nu fie 
mexican. Privirea lui se abătu o clipă de-a lungul holului 
hotelului. Ca și cum acolo ar fi putut găsi ceva care să-l ajute. 

Am venit de-abia la șase, zise el. Tura se termină la două. 

Și cine vine la două? 

Nu știu cum îl cheamă. E recepționerul de zi. 

N-a fost aici în noaptea de alaltăieri. 

Nu, domnule. El era recepţionerul de zi. 

Bărbatul care a fost în tură în noaptea de alaltăieri. El unde-i? 

Nu mai e printre noi. 

Ai cumva pe-aici ziarul de ieri? 

Recepţionerul se trase în spate și se uită sub tejghea. 

Nu, domnule, zise el. Cred că l-au aruncat. 

În regulă. Trimite-mi două curve și cincizeci de whisky cu ceva 
gheaţă. 

Poftim? 

Glumeam. Relaxează-te. N-or să se mai întoarcă. Aș zice chiar 
că ţi-o pot garanta. 


104 


Da, domnule. Sper să fie așa. Nici n-am vrut să accept slujba 
asta. 

Wells zâmbi și ciocăni de două ori cu plăcuța din lemn de la 
cheie în blatul de marmură al tejghelei, după care urcă scările. 

Descoperi cu surprindere că peste ușile ambelor camere era 
întinsă în continuare panglica galbenă a poliţiei. Merse în 
camera lui, își puse geanta pe scaun, scoase trusa de bărbierit, 
după care se duse în baie și aprinse lumina. Se spălă pe dinţi, 
apoi pe față, după care se întoarse în cameră și se întinse pe 
pat. După un timp se ridică, se duse la scaun, întoarse geanta 
cu fundul în sus, deschise fermoarul unui compartiment de 
dedesubt și scoase de acolo un toc de pistol din piele. Trase 
fermoarul tocului și scoase un revolver de calibrul 357 din oţel 
inoxidabil, după care se așeză pe pat, își scoase cizmele și se 
întinse iar, cu pistolul alături. 

Când se trezi, afară aproape că se întunecase. Se ridică, se 
duse la fereastră și trase la o parte perdeaua veche de dantelă. 
Lumini pe stradă. Lungi recife de nori cenușii și roșii se înșiruiau 
pe linia întunecată a orizontului la apus. Acoperișuri sub cerul 
jos și sordid. Işi puse pistolul la brâu și își scoase cămașa din 
pantaloni ca să-l acopere, apoi ieși din cameră și străbătu holul 
doar în ciorapi. 

li trebuiră vreo cincisprezece secunde ca să pătrundă în 
camera lui Moss și să închidă ușa în urma lui fără să deranjeze 
panglica. Se rezemă de ușă și adulmecă aerul din încăpere. Apoi 
rămase așa și studie obiectele din jur. 

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să pășească atent peste 
covor. Când ajunse la adâncitura de unde fusese dat la o parte 
patul, îl împinse în mijlocul camerei. Îngenunche și suflă praful, 
după care cercetă scamele de pe covor. Se ridică, luă pernele, le 
mirosi și le puse înapoi. Lăsă patul împins pieziș în cameră, se 
duse la dulapul de haine, îi deschise ușile, se uită în el, apoi le 
închise la loc. A 

Se duse în baie. Işi trecu arătătorul de-a lungul chiuvetei. 
Cineva folosise un prosop de față și unul de mâini, dar nu și 
săpunul. Işi trecu degetul peste marginea căzii, apoi și-l șterse 
pe cusătura pantalonilor. Se așeză pe cadă și bătu încet cu 
piciorul în dalele de gresie. 


105 


Cealaltă cameră avea numărul 227. Intră, închise ușa după el, 
se întoarse și rămase pe loc. În pat nu dormise nimeni. Ușa de la 
baie era deschisă. Pe podea zăcea un prosop plin de sânge. 

Se duse până acolo și deschise ușa cât de larg putu. In 
chiuvetă era un prosop de față pătat de sânge. Celălalt prosop 
lipsea. Urme de mâini însângerate. O urmă însângerată pe 
marginea perdelei de duș. Sper că nu te-ai târât în cine știe ce 
gaură, zise el. Aș vrea s-ajung să fiu plătit. 

Dimineaţa la prima oră era deja afară, se plimba pe străzi și 
își făcea însemnări în minte. Asfaltul fusese spălat cu furtunul, 
dar tot se mai puteau distinge urmele de sânge pe trotuar unde 
fusese împușcat Moss. Se întoarse pe Main Street și o luă de la 
capăt. Cioburi de sticlă în canalul de scurgere și de-a lungul 
trotuarelor. Unele erau de la ferestrele clădirilor, altele de la 
mașinile parcate pe stradă. Ferestrele sparte de gloanțe 
fuseseră acoperite cu bucăţi de placaj, dar se puteau vedea 
cicatricile din zidăria de cărămidă sau petele ca niște lacrimi de 
la plumbul expediat dinspre hotel. Soarele se înălța deasupra 
cinematografului Azteca. Ceva de la etajul al doilea îi atrase 
atenția. Wells se ridică, merse mai departe, traversă strada și 
urcă treptele. Două găuri de glonţ în geamul ferestrei. Bătu ușor 
la ușă și așteptă. Apoi deschise ușa și intră. 

O cameră întunecoasă. Un ușor miros de putregai. Rămase pe 
loc până când ochii i se obișnuiră cu obscuritatea. Un salonaș. O 
pianină sau o orgă mică lipită de peretele din faţă. Un șifonier 
mare cu sertare laterale. Un balansoar lângă fereastră, unde 
stătea ghemuită o bătrână. 

Wells se opri lângă femeie și o cercetă de sus. Fusese 
împuşcată în frunte, căzuse cu capul în față și o parte din 
spatele testei, laolaltă cu o bucată zdravănă de materie 
cerebrală uscată, se lipise de spătarul balansoarului. Tinea un 
ziar în poală și purta un capot de bumbac cu pete întunecate de 
sânge uscat. În cameră era frig. Wells se uită în jur. A doua 
împușcătură însemnase pe calendarul de pe peretele din 
spatele bătrânei data de peste trei zile. N-aveai cum să nu 
observi. Wells se uită și prin restul încăperii. Scoase din 
buzunarul hainei un mic aparat de fotografiat, îi făcu câteva 
poze femeii moarte și îl puse înapoi în buzunar. 

Așa-i că treaba asta nu ti-ar fi trecut niciodată prin cap, 
drăguţo? îi spuse el. 


106 


Moss se trezi într-un salon de spital, cu un cearșaf atârnat 
între el și patul din stânga sa. Un spectacol de umbre. Glasuri în 
spaniolă. Zgomote înfundate de pe stradă. O motocicletă. Un 
câine. Işi răsuci faţa pe pernă și se uită în ochii unui bărbat care 
stătea pe un scaun de metal lipit de perete și ţinea în mână un 
buchet de flori. 

Cum te simţi? zise bărbatul. 

M-am simţit și mai bine. Cine ești? 

Mă numesc Carson Wells. 

Cine ești? 

Cred că știi cine sunt. Ti-am adus niște flori. 

Moss întoarse capul și rămase cu privirea aţintită în tavan. 

Câţi dintre voi au venit aici? 

Ei bine, aș zice că deocamdată e numai unul din cauza căruia 
ar trebui să-ţi faci griji. 

Tu. 

Da. 

Dar tipul care-a venit la hotel? 

Putem să vorbim despre el. 

Păi vorbește. 

Pot să-l fac să plece. 

Asta pot s-o fac și singur. 

Nu prea cred. 

Ai dreptul la propriile păreri. 

Dacă n-ar fi apărut oamenii lui Acosta, nu cred că ai fi scăpat 
prea ieftin din toată afacerea. 

N-am scăpat prea ieftin. 

Ba da. Ai scăpat extraordinar de ieftin. 

Moss întoarse capul și se uită din nou la bărbatul acela. 

De cât timp ești aici? 

De vreo oră. 

Și-ai stat așa. 

Da. 

Nu prea ai ce face, așa-i? 

Imi place să fac lucrurile pe rând, dacă la asta te referi. 

Arăţi penibil, cum stai aici. 

Wells zâmbi. 

De ce nu lași dracului florile alea din mină? 

În regulă. 


107 


Se ridică, puse buchetul pe noptiera de lângă pat și se așeză 
iar pe scaun. 

Știi ce înseamnă doi centimetri? 

Da. E o unitate de măsură, înseamnă vreo trei sferturi de ţol. 

În regulă. 

Asta-i distanţa la care glonțul ţi-a ratat ficatul. 

Așa ţi-a zis doctoru'? 

Da. Știi ce face ficatul? 

Nu. 

Te ţine-n viaţă. Ştii cine-i omul care te-a împușcat? 

Poate că nu m-a împușcat el. Poate c-a fost unu' dintre 
mexicani. 

ÎI cunoști pe omul acela? 

Nu. Ar trebui să-l cunosc? 

Pentru că nu e cineva pe care să vrei cu adevărat să-l cunoști. 
Oamenii cu care se întâlnește manifestă tendința să aibă un 
viitor foarte scurt. De fapt, inexistent. 

Ei, bravo lui. 

Nu mă asculţi. Trebuie să fii atent aici. Omul ăla n-o să 
renunţe să te caute. Chiar dacă recuperează banii. Pentru el 
asta nu înseamnă nimic. Chiar dacă te-ai duce tu la el și i-ai da 
banii, tot te-ar omori. Doar pentru că l-ai incomodat. 

Cre' c-am făcut un pic mai mult decât să-l incomodez. 

Ce vrei să spui? 

Cre' că l-am nimerit. 

De ce crezi asta? 

Am tras în el cu un cartuș de șase milimetri. N-aș crede că 
asta i-a făcut prea mult bine. i 

Wells se așeză înapoi pe scaun. Il măsură cu privirea pe Moss. 

Crezi că l-ai omorât? 

Nu ştiu. 

Fiindcă nu l-ai omorât. A ieșit pe stradă și i-a ucis pe toți 
mexicanii ăia, și dup-aia s-a întors în hotel. Cam cum ai ieși tu 
să-ţi iei un ziar sau cam așa ceva. 

Nu i-a omorât pe toți. 

l-a omorât pe ăia care mai rămăseseră. 

Adică vrei să zici că nu l-am nimerit? 

Nu știu. 

Cumva, de ce mi-ai spune mie? 

Dacă vrei s-o iei așa. 


E unu’ din amicii tăi? 

Nu. 

Mă gândeam c-o fi unu' din amicii tăi. 

Ba nu, nu te gândeai. De unde știi că nu-i în drum spre 
Odessa? 

De ce s-ar duce la Odessa? 

Ca să-ţi omoare nevasta. 

Moss nu răspunse. Stătea întins pe cearșafurile aspre și se 
uita în tavan. Avea dureri și acum i se agravau. 

Habar n-ai despre ce dracu' vorbești acolo, zise el. 

Ti-am adus câteva fotografii. 

Se ridică și puse două poze pe pat, apoi se așeză înapoi pe 
scaun. Moss aruncă o privire spre ele. 

Și ce-ar trebui să înţeleg eu de-aici? întrebă el. 

Fotografiile astea le-am făcut azi-dimineaţă. Femeia locuia 
într-un apartament de la etajul al doilea dintr-una din clădirile în 
care ai tras. Cadavrul e și-acum acolo. 

Vorbești numa’ căcaturi. 

Wells îl măsură cu privirea. Se întoarse și se uită pe fereastră. 

Tu n-ai niciun amestec în toată povestea aia, așa-i? 

Nu, n-am. 

Pur și simplu ai dat peste mașinile alea de-acolo. 

Habar n-am despre ce vorbești. 

Nu tu ai luat marfa, așa-i? 

Care marfă? 

Heroina. Nu-i la tine. 

Nu. Nu-i la mine. 

Wells clătină din cap. Părea că se gândește. 

Poate că ar trebui să te întreb ce intenţionezi să faci. 

Poate c-ar trebui să te întreb io pe tine. 

Eu nu intenţionez să fac nimic. Nu trebuie să fac nimic. O să 
vii tu la mine. Mai devreme sau mai târziu. Nu ai de ales. O să îţi 
las numărul meu de mobil. 

Ce te face să crezi că n-o să dispar pur și simplu? 

Ai idee cât mi-a luat ca să te găsesc? 

Nu. 

În jur de trei ore. 

S-ar putea ca altă dată să nu mai ai atâta noroc. 

Da, s-ar putea. Dar pentru tine asta n-ar fi deloc o veste bună. 

Înţeleg că ai lucrat cândva cu el. 


109 


Cu cine? 

Cu tipu' ăsta. 

Da. Am lucrat. O dată. 

Cum îl cheamă? 

Chigurh. 

Șucar? 

Chigurh. Anton Chigurh. 

Și de unde știi că n-o să cad la înțelegere cu el? 

Wells se aplecă în faţă pe scaun, cu antebrațele pe genunchi 
degetele încrucișate. Clătină din cap. 

Nu ești atent, zise el. 

Poate că pur și simplu nu cred ce-mi zici. 

Ba da, crezi. 

Sau poate c-o să-l scot io pe el din joc. 

Te doare tare? 

Destul de. Mda. 

Te doare tare. De-aia îţi merge mintea greu. Lasă-mă să chem 
asistenta. 

N-am nevoie să-mi faci tu favoruri. 

În regulă. 

Și cine o mai fi și ăsta? Regele nemernicilor? 

Nu cred că e tocmai felul în care l-aș descrie eu. 

Și cum l-ai descrie tu? 

Wells medită o vreme. 

Bănuiesc c-aș zice că nu are deloc simţul umorului. 

Asta nu-i o crimă. 

Nu asta era ideea. Eu încerc să-ţi spun ceva aici. 

Spune-mi. 

Cu el nu poţi să cazi la înţelegere. Dă-mi voie să ţi-o repet. 
Chiar dacă îi dai banii, tot o să te omoare. Pe toată planeta asta 
nu mai e viu nici unu’ care să se fi contrazis măcar cu el. Toți 
sunt morţi. Așa că perspectivele nu-s deloc bune. E un tip 
ciudat. Ai putea spune chiar că are principii. Principii care 
transcend banii sau drogurile sau orice altceva. 

Bun, da’ tu de ce-mi zici mie de el? 

Fiindcă m-ai întrebat. 

Și de ce ai vrut să-mi zici? 

Probabil m-am gândit că dacă o să te fac să înţelegi în ce 
situaţie te afli, o să-mi ușurez sarcina. Nu știu nimic despre tine. 


Ș 


110 


Dar știu că nu ești făcut pentru asemenea treburi. Tu crezi că 
ești. Dar nu ești. 

Asta o să mai vedem, nu? 

Unii dintre noi da. Ce-ai făcut cu banii? 

Păi, cheltuii vreo două milioane de dolari pe curve și whisky, 
iar restu' habar n-am cum se duseră. 

Wells zâmbi. Se lăsă pe spate în scaun și își încrucișă 
picioarele. Purta o pereche scumpă de cizme Lucchese din piele 
de crocodil. 

Cum crezi că a dat de tine? 

Moss nu răspunse. 

Te-ai gândit la asta? 

Știu cum a dat de mine. N-o s-o mai facă și-a doua oară. 

Wells zâmbi. 

Atunci bravo ţie, zise el. 

Mda. Bravo mie. 

Pe noptiera de lângă pat era o carafă cu apă așezată pe o 
tavă de plastic. Privirea lui Moss fulgeră o clipă într-acolo. 

Vrei niște apă? întrebă Wells. 

Dac-o să vreau ceva de la tine, o să fii primu' nemernic care o 
să afle ce. 

| se spune transmiţător automat. 

Știu cum i se spune. 

Nu e singurul mod în care a dat de tine. 

Mda. 

Ți-aș putea spune unele lucruri pe care ar fi bine să le știi. 

Ei bine, eu revin la ce zisei mai "nainte. N-am nevoie de 
favoruri. 

Nu ești curios să auzi de ce vreau să-ți spun asta? 

Știu de ce vrei. 

De ce vreau? 

Fiindcă ţi-ar pica mai bine să cazi la înţelegere cu mine decât 
cu tipu' ăla atât de șmecher. 

Da. Stai să-ţi dau un pic de apă. 

Du-te dracu'. 

Wells se așeză calm și își încrucișă picioarele. Moss se uită la 
el. 

Crezi că poţi să mă sperii cu gagiu' ăla. Habar n-ai despre ce 
vorbești. Pot să te scot din joc și pe tine odată cu el, dacă asta 
vrei. 


111 


Wells zâmbi. Înălţă ușor din umeri. Își plecă privirea spre botul 
uneia din cizme, desfăcu picioarele, își frecă botul cizmei de 
blugi ca să-l curețe de praf și încrucișă iar picioarele. 

Cu ce te ocupi? întrebă el. 

Cum? 

Cu ce te ocupi. 

Sunt pensionat. 

Ce-ai făcut înainte să te pensionezi? 

Sunt sudor. 

Cu acetilenă? Cu electrozi? Cu material de adaos? 

Cu orice. Pot suda orice poate fi sudat. 

Fontă? 

Da. 

Nu mă refer la lipituri cu aliaj. 

N-am zis lipituri cu aliaj. 

Cazane? 

Ce-am zis io? 

Ai fost în Vietnam? 

Mda. Am fost în Vietnam. 

Și eu. 

Și asta ce-nseamnă? Că-s camaradu’ tău? 

Am fost în trupele speciale. 

Cred că m-ai confundat cu cineva care chiar dă doi bani pe 
ce-ai fost tu acolo. 

Am fost locotenent-colonel. 

Căcat. 

N-aș prea crede. 

Și-acu' ce faci? 

Găsesc oameni. Inchei conturi. Treburi de genul ăsta. 

Ești criminal plătit. 

Wells zâmbi. 

Criminal plătit. 

Sau cum i-oi zice tu. 

Genul de oameni care mă angajează preferă să nu iasă deloc 
în faţă. Nu le place să fie implicaţi în treburi care atrag atenţia. 
Nu le place ca ele să apară în ziare. 

Cre’ și io. 

Treaba asta n-o să se stingă de la sine. Chiar dacă ai noroc și 
elimini unul sau doi oameni - ceea ce nu-i deloc probabil -, ei or 
să trimită pur și simplu pe altcineva. N-o să se schimbe nimic. 


112 


Tot or să te găsească. Nu ai unde să pleci. Adaugă la necazurile 
tale și faptul că oamenii care furnizau marfa au rămas fără ea. 
Și-atunci ghici pe cine caută ei? Ca să nu mai vorbesc de DEA 
sau de alte agenţii guvernamentale. Pe lista tuturor apare 
același nume. Și e singurul de pe listă. Trebuie să-mi dai ceva 
indicii. Altfel n-am absolut niciun motiv să te apăr. 

Ți-e frică de gagiu' ăsta? 

Wells ridică din umeri. 

Eu prefer să folosesc cuvântul precaut. 

Nu l-ai pomenit pe Bell. 

Bell. Acum e în regulă? 

Înţeleg că nu-ţi baţi prea tare capul cu el. 

Nu-mi bat deloc capul cu el. E un ţărănoi de șerif într-un 
orășel de ţărănoi dintr-un district de ţărănoi. Într-un stat de 
ţăranoi. Lasă-mă să chem asistenta. Nu te simţi prea confortabil. 
Uite numărul meu de telefon. Vreau să stai și să te gândești. La 
ce am discutat. 

Se ridică în picioare și puse o carte de vizită pe masă, lângă 
flori. Se uită la Moss. 

Te gândești că n-o să mă suni, dar o s-o faci. Numai nu 
aștepta prea mult. Banii aceia îi aparţin clientului meu. Chigurh 
e un proscris. Timpul nu e de partea ta. Noi am putea chiar să te 
lăsăm să păstrezi o parte din bani. Dar dacă o să fiu nevoit să 
recuperez fondurile de la Chigurh, atunci pentru tine o să fie 
prea târziu. Ca să nu mai zic de nevasta ta. 

Moss nu-i răspunse. 

In regulă. Poate că vrei s-o suni. Avea o voce cam îngrijorată 
când am vorbit eu cu ea. 

După ce plecă, Moss întoarse cu fața în sus fotografiile lăsate 
pe pat. Ca un jucător de pocher texan care își întoarce cărţile de 
pe masă. Se uită la carafa cu apă, dar chiar atunci asistenta 
intră în salon. 


113 


VI 


Tinerii din ziua de azi par să aibă probleme serioase când vine 
vorba de maturizare. Nu pricep de ce. Poate pentru că nu crești 
mai repede decât te impinge nevoia. Am avut un văr care a fost 
ajutor de șerif la optișpe ani. La vremea aia era însurat și-avea 
un copil. Am avut un amic cu care am crescut și-a fost făcut 
predicator baptist tot la aceeași vârstă. Preot într-o bisericuță de 
țară. După vreo trei ani a plecat de-acolo și s-a dus la Lubbock, 
și când le-a spus la oameni că pleacă, ei au rămas acolo în 
biserică și s-au pus pe bocit. Bărbaţi și femei laolaltă. El i-a 
însurat, el i-a botezat și tot el i-a înmormântat. Avea douășunu 
de ani, poate douăjdoi. Când ținea slujba, oamenii stătea în 
curtea bisericii să-l asculte. Asta m-a surprins. In școală a fost 
cuminte tot timpul. Eu aveam douășunu de ani când am plecat 
în armată și eram unu’ din cei mai bătrâni din grupa noastră de 
pe câmpul de instrucţie. În şase luni eram în Franţa şi trăgeam 
cu pușca în oameni. La vremea aia nici nu mi-a trecut prin cap 
că ar fi ceva ciudat în asta. Peste patru ani am devenit șerif aici, 
în district. N-am avut oricum niciodată îndoieli despre ce-o să 
fiu. La oamenii de-acum dacă le explici ce-i bine și ce-i rău, s-ar 
putea să îti zâmbească. Dar eu n-am avut niciodată cine știe ce 
îndoieli cu lucruri din astea. Când îmi făceam gânauri legate de 
lucruri din astea. Sper nici să n-am vreodată. 

Loretta mi-a spus că a auzit ea la radio despre un anume 
procent de copii din districtul ăsta care sunt crescuți de bunicii 
lor. Am uitat cât era. Destul de mare, mi s-a părut. Părinţii n-au 
vrut să-i crească. Am discutat despre asta. Ce ne-am gândit noi 
e că atunci când noua generație se face și ea mare și n-or să 
mai vrea nici ei să-și crească copiii, atunci cine-o s-o mai facă? 
Propriii lor părinți or să fie singurii bunici de pe-acolo și nici ei n- 
or să vrea să-i crească. N-am găsit niciun răspuns. In zilele mele 
mai bune mă gândesc că e aici ceva ce nu știu sau ceva de care 
n-am ținut cont. Dar rar am momente din astea. Câteodată mă 
trezesc în toiul noptii și sunt sigur cum te văd și cum mă vezi că, 
în afară de a doua venire a lui Hristos, nimic nu poate să 


114 


oprească roata lumii să se-nvârtă așa. Nu știu la ce ajută dacă 
stau treaz și mă gândesc la chestiile astea. Dar o fac. 

Nu cred că ai putea să faci fată la o asemenea slujbă dacă n- 
ai nevastă. Și dacă nu-i o nevastă foarte deosebită. Bucătar și 
temnicer și mai știu eu ce. Flăcăii ăia nici nu știu ce bine 
nimeresc. Ei, poate că știu. Niciodată nu mi-am făcut griji pentru 
siguranța ei. Flăcăii au parte de produse proaspete de grădină 
mai tot timpul anului. Pâine de porumb bună. Supă de fasole. Se 
pricepe să facă și hamburgeri și cartofi prăjiți. Dup-aia îi vedem 
că se întorc chiar și după nu știu câți ani și-i vezi că-s însurați și 
se descurcă. Îşi aduc nevestele cu ei. Își aduc chiar si copiii. Nu 
se întorc ca să mă vadă pe mine. Îi văd cum îşi prezintă 
nevestele ori iubitele și după aia se pun pe bocit. Oameni mari. 
Care-au făcut niște chestii destul de urâte. Stie ea ce face. A 
știut dintotdeauna. Sigur că în fiecare lună depășim bugetul cu 
închisoarea, dar ce poți să faci? Nu poti să faci absolut nimic. Nu 
poti și gata. 


115 


Chigurh opri pe autostradă la intersecţia cu 131, deschise 
cartea de telefoane în poală și frunzări paginile pătate de sânge, 
până ajunse la veterinari. Exista o clinică la vreo treizeci de 
minute distanță, lângă Bracketville. Se uită la prosopul legat în 
jurul piciorului. Era îmbibat tot cu sânge și sângele se infiltrase 
și în scaunul mașinii. Aruncă pe podea cartea de telefoane și 
rămase așezat, cu mâinile încleștate pe partea de sus a 
volanului. Rămase așa aproximativ trei minute. Apoi băgă 
mașina în viteză și intră iar pe autostradă. 

Merse până la intersecţia de la La Pryor și o luă spre nord 
către Uvalde. Piciorul îi pulsa ca o pompă. leși de pe autostradă 
în faţa unei farmacii veterinare Cooperative din afara orașului 
Uvalde, desfăcu cordonul cu care își legase piciorul și scoase și 
prosopul. Apoi cobori din mașină și intră șchiopătând în 
farmacie. 

Cumpără o pungă plină cu articole de uz veterinar. Vată, 
leucoplast și feșe. O seringă hipodermică și o sticlă de apă 
oxigenată. O pensetă. O foarfecă. Mai multe pachete cu 
comprese de zece centimetri și o sticlă de Betadine de un litru. 
Plăti, ieși, urcă în Ramcharger, porni motorul și apoi rămase așa 
și se uită la clădirea ce se vedea în oglinda retrovizoare. Ca și 
cum s-ar fi gândit la ce i-ar mai fi trebuit, deși nu asta făcea. Işi 
vâri degetele înăuntrul manșetei de la cămașă și își șterse cu 
grijă transpiraţia de pe ochi. Apoi băgă în viteză, ieși cu spatele 
din parcare și intră pe autostradă în direcţia orașului. 

Trecu pe Main Street, o luă înspre nord pe Getty Street, apoi 
iar spre est pe Nopal, unde parcă mașina și opri motorul. Piciorul 
îi sângera în continuare. Scoase din pungă foarfeca și 
leucoplastul și decupă un disc de vreo șapte-opt centimetri din 
cutia de carton în care era vata. Il puse laolaltă cu leucoplastul 
în buzunarul de la cămașă. Luă un umeraș de haine de pe 
podea, din spatele scaunului șoferului, îi dezdoi capetele și îl 
îndreptă. Apoi se aplecă, își deschise geanta, scoase din ea o 
cămașă, îi tăie una din mâneci cu foarfecă, o împături și-o vâri în 
buzunar, apoi puse foarfeca înapoi în punga de hârtie de la 
Cooperative, deschise portiera și se strecură afară din mașină, 
prinzându-și piciorul rănit de sub genunchi cu ambele mâini și 
ridicându-l. Rămase locului, rezemându-se de portieră. Apoi se 
ghemui cu capul lăsat în piept și rămase astfel preţ de aproape 


116 


un minut. După aceea se îndreptă, închise portiera și o porni pe 
stradă. 

Se opri în faţa farmaciei de pe Main Street, se întoarse și se 
sprijini de o mașină parcată acolo. Verifică strada. Nu venea 
nimeni. Deșurubă capacul rezervorului de benzină de lângă 
cotul lui, agăţă mâneca de la cămașă de umeraș și o cufundă în 
rezervorul mașinii, după care o trase iar afară. Lipi cu leucoplast 
bucata de carton pe rezervorul deschis, făcu ghemotoc mâneca 
îmbibată în benzină, o puse deasupra discului, o lipi și pe ea 
acolo, o aprinse, apoi se întoarse și intră ţopăind în farmacie. 
Străbătuse mai bine de jumătate din intervalul dintre rafturi 
când mașina de-afară explodă cu o văpaie care dărâmă aproape 
toată vitrina de sticlă a magazinului. 

Chigurh se strecură prin portiţa de acces de la tejghea și se 
duse direct la rafturile farmacistului. Găsi o cutie de seringi și un 
flacon cu tablete de Hydrocodone”, după care se întoarse la 
tejghea și se uită după penicilină. Nu o găsi, dar descoperi în 
schimb niște tetraciclină și sulfamidă. Şi le îndesă pe toate în 
buzunar, ieși de după tejghea în văpaia portocalie a focului, o 
luă pe intervalul dintre rafturi, apucă o pereche de cârje din 
aluminiu, apoi împinse și deschise ușa din dosul magazinului și o 
porni ţopăind pe pietrișul parcării din spate. Alarma de la ieșirea 
din spate se declanșă și ea, dar nimeni nu o băgă în seamă, iar 
Chigurh nu aruncă nici măcar o privire fugară spre partea din 
faţă a farmaciei, care de-acum ardea și ea. 

Opri la un motel de la ieșirea din Hondo, își luă o cameră la 
capătul clădirii, intră și își puse geanta pe pat. Vâri pistolul sub 
pernă, apoi se duse în baie cu punga de la Cooperative și îi 
răsturnă conţinutul în chiuvetă. Își goli buzunarele și înșiră totul 
pe policioara chiuvetei: chei, bancnote, fiole de antibiotic și 
seringi. Se așeză pe marginea căzii, își scoase cizmele, se 
aplecă, puse dopul la cadă și dădu drumul la robinet. Apoi se 
dezbrăcă și se lăsă în cadă în timp ce aceasta se umplea. 

Piciorul i se înnegrise, se făcuse vânăt și se umflase rău de 
tot. Arăta de parcă ar fi fost mușcat de un șarpe. Işi stoarse apă 
peste răni cu un prosop. și răsuci piciorul în apă și cercetă locul 
pe unde ieșise glonțul. Erau bucăţi de stofă lipite de ţesut. 
Gaura era suficient de largă cât să-ți vâri degetul mare în ea. 


17 Analgezic puternic, pe bază de alcaloizi opiacei (codeină și tebaină). 
117 


Când se săltă afară din cadă, apa se făcuse de un roz palid, 
iar din găurile din piciorul lui Chigurh încă mai picura sânge 
diluat amestecat cu limfă. Își trânti cizmele în apă și se tamponă 
cu un prosop ca să se usuce, apoi se așeză pe scaunul de 
toaletă și luă din chiuvetă sticla de Betadine și pachetul de 
comprese. Rupse pachetul cu dinţii, deșurubă dopul sticlei și 
apoi o înclină ușor și turnă puţin lichid din ea peste răni. După 
aceea lăsă sticla deoparte, se aplecă și trecu la treabă: smulgea 
bucăţile de stofă folosind compresele și penseta. Rămase așa, 
cu apa curgând în chiuvetă, și se odihni o vreme. Tinu vârful 
pensetei sub robinet, îl scutură bine și se aplecă iar asupra rănii. 

Când termină, dezinfectă rana pentru ultima oară, sfâșie cutia 
de comprese de la Cooperative, le puse peste găurile din picior 
și le legă cu niște feșe dintr-un sul, folosite de regulă pentru oi și 
capre. Apoi se ridică, umplu cu apă paharul de plastic de pe 
polita chiuvetei și îl bău. Îl umplu iar și mai bău două pahare. 
După aceea se întoarse în dormitor și se întinse pe pat, cu 
piciorul așezat pe perne. În afară de câteva mici broboane de 
sudoare de pe frunte, nimic altceva nu arăta că sforțările lui l-ar 
fi afectat în vreun fel. 

Când se întoarse în baie, scoase una dintre seringi din 
învelitoarea ei de plastic, înfipse acul direct prin sigiliu într-o 
fiolă de tetraciclină, umplu complet tubul de sticlă al seringii și 
împinse pistonul cu degetul mare până când în vârful acului 
apăru o picătură de lichid. Apoi ciocăni de două ori seringa cu 
degetul, își înfipse acul în cvadricepsul piciorului drept și 
împinse încet pistonul. 

Rămase la motel vreme de cinci zile. Cobora cu greu în cârje 
până la cafenea ca să mănânce și se întorcea iar în cameră. 
Lăsa televizorul să meargă, stătea pe jumătate ridicat în pat, se 
uita la ecran și nu schimba niciodată canalele. Se uita la ce se 
difuza. S-a uitat la seriale siropoase, la știri și la talk-show-uri. 
Și-a schimbat pansamentele de două ori pe zi, și-a curăţat rănile 
cu sulfat de magneziu și a luat antibiotice. În prima dimineaţă 
când a venit camerista, s-a dus la ușă și i-a spus că n-are nevoie 
de serviciile ei. Doar de prosoape și săpun. l-a dat zece dolari, 
iar femeia a luat banii și a rămas nehotărâtă în prag. Chigurh i-a 
spus același lucru în spaniolă și atunci ea a dat din cap, și-a 
vârât banii în șorț și și-a împins căruciorul înapoi pe coridor, iar 


118 


el a rămas pe loc, a cercetat cu privirea mașinile din parcare și 
apoi a închis ușa. 

În a cincea noapte, în timp ce stătea în cafenea, doi adjuncţi 
de la biroul șerifului din districtul Valdez au intrat, s-au așezat, 
și-au scos pălăriile și le-au pus pe scaunele libere de lângă ei, 
apoi au luat meniurile din suportul de crom și le-au deschis. 
Unul dintre ei s-a uitat la el. Chigurh a urmărit totul fără să se 
întoarcă sau să se uite. Cei doi au discutat. Apoi s-a uitat și cel 
de-al doilea la el. Apoi a venit chelnerița. Chigurh și-a terminat 
cafeaua, s-a ridicat, a lăsat banii pe masă și a ieșit din local. Işi 
lăsase cârjele în cameră și s-a deplasat încet și cu pas egal de-a 
lungul trotuarului și pe lângă vitrina cafenelei, încercând să nu 
șchiopăteze. Trecu pe lângă camera lui de la capătul verandei și 
se întoarse. Se uită la Ramchargerul lăsat la marginea parcării. 
Nu putea fi văzut nici de la recepţie și nici din restaurant. Se 
întoarse la el în cameră, își puse trusa de bărbierit și pistolul în 
geantă, cobori în parcare, urcă în Ramcharger, îl porni și trecu 
peste bordura de ciment, apoi intră în parcarea magazinului de 
electronice de vizavi și de-acolo ieși pe șosea. 

e 

Wells stătea pe pod și briza râului îi răvășea părul rar și 
nisipiu. Se întoarse, se rezemă de parapet, duse la ochi un 
aparat de fotografiat mic și ieftin pe care-l avea la el și făcu o 
poză la întâmplare, după care lăsă aparatul în jos. Stătea exact 
în locul unde stătuse și Moss cu patru nopţi în urmă. Studie 
sângele de pe pavaj. Atunci când urma se pierdu, se opri și 
rămase cu braţele încrucișate pe piept și bărbia rezemată în 
palmă. Nu se mai deranjă să facă o poză. Nu se uita nimeni 
după el. Privi fix apa verzuie ce curgea alene în aval. Făcu vreo 
zece pași și apoi se întoarse. Cobori pe șosea și traversă pe 
partea cealaltă a drumului. Trecu un camion. Un tremurat ușor 
în suprastructură. Wells continuă să meargă pe trotuar și apoi se 
opri. Conturul slab și însângerat al unei cizme. Altul și mai slab. 
Studie gardul ca să vadă dacă nu există undeva sânge pe 
ochiurile de sârmă. Își scoase batista din buzunar, o umezi cu 
limba și o trecu peste ochiurile rombice. Rămase cu privirea 
ațintită în jos, la râu. Un drum acolo jos, de-a lungul graniţei 
americane. Și între drum și râu un tufăriș des de trestie 
sălbatică. Trestia unduia încet în bătaia brizei. Dacă ar fi adus 
banii în Mexic, duși ar fi fost. Dar nu-i adusese. 


119 


Wells se dădu în spate și se uită iar la urmele de cizme. Câţiva 
mexicani veneau înspre el pe pod, ducând coșuri și boccele. 
Bărbatul își scoase aparatul foto și făcu o poză cu cerul, cu râul, 
cu lumea. 

(J 

Bell stătea la birou, semna cecuri și făcea socoteli pe un 
calculator de buzunar. Când termină, se lăsă pe spate în scaun 
și se uită pe fereastră la pajiștea mohorâtei curți districtuale. 

Molly, zise el. 

Femeia apăru și se opri în cadrul ușii. 

Ai aflat ceva despre vreunul din vehiculele alea? 

Dom' șerif, am aflat tot ce era de aflat. Vehiculele erau 
înmatriculate și asigurate pe numele unor persoane decedate. 
Proprietarul Blazerului a murit acum douăzeci de ani. Vreţi să 
încerc să aflu ceva despre mașinile mexicane? 

Nu. Doamne ferește. Uite-aici cecurile de salariu. 

Femeia intră, luă carnetul de cecuri mare și îmbrăcat în piele 
de pe biroul șerifului și îl puse sub braț. 

Agentul acela de la DEA a sunat iar. Nu vreți să staţi de vorbă 
cu el? 

O să-ncerc să amân cât pot. 

A zis că are de gând să se-ntoarcă aicea și vrea să știe dacă 
doriţi să mergeţi cu el. 

Ei, ăsta-i un gest frumos din partea lui. Socot că el poa' să 
meargă oriunde vrea. E agent autorizat al guvernului Statelor 
Unite. 

Voia să știe ce aveţi de gând să faceţi cu vehiculele. 

Aha. Alea, mașinile, vreau să-ncerc să le vând la o licitaţie. Ar 
fi niște bani în plus de aruncat pentru district. Una din ele are un 
motor tare de tot. Pe chestia asta s-ar putea să scoatem câțiva 
dolari, acolo. Nicio veste de la doamna Moss? 

Nu, domnule. 

În regulă. 

Bell se uită la ceasul de pe peretele dinspre peluză al biroului. 

Mă întreb dacă te-aș putea convinge s-o suni pe Loretta și să-i 
zici c-am plecat la Eagle Pass și c-o sun eu de-acolo când ajung. 
Aș suna-o eu, dar o să vrea să mă duc acasă și s-ar putea s-o 
ascult. 

Vreţi să aştept până ieșiţi din clădire? 

Da, vreau. 


120 


Șeriful împinse scaunul în spate, se ridică, luă centura cu 
pistolul din cuierul din spatele biroului și și-o atârnă pe umăr, 
după care își ridică și pălăria și și-o puse pe cap. 

Cum suna chestia aia de-a zis-o Torbert? Cu adevărul și 
dreptatea? 

Ne dedicăm trup și suflet în fiecare zi. Ceva de genul ăsta. 

Eu cred că o să încep de-acum să mă dedic de două ori pe zi. 
Și aș putea ajunge și la trei, până se termină. Ne vedem mâine- 
dimineață. 

Se opri la cafenea, luă o cafea pentru drum și se îndreptă spre 
mașina de patrulare, în vreme ce camionul se apropia pe stradă. 
Acoperit cu praful cenușiu al deșertului. Șeriful se opri, se uită la 
el, apoi urcă în mașină, întoarse, trecu pe lângă camion și îi făcu 
semn să tragă pe dreapta. Cobori din mașină și o porni înapoi 
spre șoferul care stătea la volan, mesteca gumă și îl privea cu 
un soi de aroganță civilizată. 

Bell puse o mână pe cabină și se uită înăuntru, la șofer. 
Șoferul dădu din cap. 

Dom’ șerif, zise el. 

Te-ai mai uitat în ultima vreme la încărcătură? 

Şoferul se uită în oglinda retrovizoare. 

Care-i problema, dom’ șerif? 

Bell se îndepărtă de camion. 

Coboară pân’ aicea, zise el. 

Bărbatul deschise portiera și cobori. Bell făcu un semn cu 
capul înspre remorca de la camion. 

E al naibii de revoltător, zise el. 

Bărbatul se duse în spate și se uită. 

Una din legături a început să se desfacă, zise el. 

Apucă de colțul desprins al prelatei și o trase în spate de-a 
lungul remorcii camionului peste cadavrele întinse acolo, toate 
învelite în saci de plastic albaștri întăriţi și legaţi cu bandă 
adezivă. Erau opt trupuri și arătau exact a ceea ce erau. 
Cadavre în saci de plastic prinși cu bandă. 

Cu câţi ai plecat? zise Bell. 

Nu l-am pierdut pe niciunul, dom’ șerif. 

N-aţi putut să veniți și voi aici cu o dubiță? 

N-aveam nicio dubiţă cu tracţiune dublă. 

Şoferul legă colțul prelatei și rămase pe loc. 

În regulă, zise Bell. 


121 


Nu o să mă sancţionezi pentru încărcătură prost ancorată? 

Cară-te naibii de-acilea. 

Șeriful ajunse la podul de pe Devil's River către apus, încetini 
și apoi opri mașina de poliţie pe mijlocul podului. Porni girofarul, 
cobori, trânti portiera, se duse în fața mașinii și se opri acolo, 
rezemându-se de ţeava de aluminiu ce delimita partea de sus a 
balustradei. Se uită cum soarele coboară dinspre vest într-un 
bazin albastru, dincolo de podul de cale ferată. Un autotren cu 
remorcă ce se îndrepta spre vest răsări pe arcul alungit al 
podului rutier și încetini la vederea luminilor mașinii de poliţie. 
Şoferul scoase capul pe fereastră atunci când trecu pe lângă el. 

Nu sări, dom’ șerif. Nu merită gagica. 

Apoi dispăru într-un vârtej prelung, cu motorul diesel 
dezlănțuindu-se și șoferul manevrând dublul ambreiaj și 
schimbând vitezele. Bell zâmbi. 

Adevărul e, zise el, că gagica merită. 

e 

La vreo trei kilometri de intersecția drumurilor 481 și 57, 
cutiuța așezată pe scaunul pasagerului scoase un singur piuit și 
apoi amuţi iar. Chigurh trase mașina pe marginea șoselei și opri. 
Luă cutiuţa și o întoarse pe o parte, apoi pe cealaltă. Reglă 
butoanele. Nimic. Chigurh porni și intră iarăși pe șosea. Soarele 
se cufundă între dealurile joase și azurii de dinaintea lui. 
Sângera ușor în zare. Un crepuscul răcoros și palid cobora 
deasupra deșertului. Chigurh își scoase ochelarii de soare, îi 
puse în torpedou, închise clapeta torpedoului și porni farurile 
mașinii. În timp ce făcea toate astea, aparatul începu să piuie 
într-un ritm lent. 

Parcă mașina în spatele hotelului, ieși și ocoli șchiopătând 
camioneta, cu aparatul de radio-recepție, pușca și un pistol 
vârâte într-o geantă cu fermoar, apoi traversă parcarea și urcă 
treptele hotelului. 

Completă formularul, luă cheia și își târî piciorul în sus, pe 
scări, iar apoi pe coridor, până la el în cameră, apoi intră, încuie 
ușa și se întinse pe pat, cu pușca așezată pe piept și cu privirea 
aţintită în tavan. Nu vedea niciun motiv pentru care 
transmiţătorul să fie aici, în hotel. Pe Moss îl scosese din calcul 
fiindcă se gândea că Moss e aproape sigur mort. Așa că 
rămânea doar poliţia. Sau vreun agent al celor de la Matacumbe 


122 


Petroleum Group. Care probabil credea că el crede că ei cred că 
el crede că ei sunt tâmpiţi. Așa credea Chigurh. 

Când se trezi, era zece și jumătate seara și el stătea în 
continuare întins acolo, în semiîntuneric și în tăcere, dar știa 
care e soluţia. Se ridică, vâri pușca sub așternut și își fixă 
pistolul la brăcinarul pantalonilor. Apoi ieși din cameră și cobori 
șchiopătând până la recepţie. 

Recepţionerul stătea acolo și citea o revistă, iar când îl văzu 
pe Chigurh îndesă revista sub tejghea și se ridică. 

Da, vă rog, zise el. 

Aș vrea să văd registrul de cazare. 

Sunteţi polițist? 

Nu. Nu sunt. 

Atunci mă tem că nu pot face așa ceva, domnule. 

Ba da, poți. 

Când se întoarse în cameră, se opri și ascultă pe coridor în 
fața propriei uși. Intră în cameră, luă pușca și aparatul de 
radiorecepţie, după care se duse în camera sigilată cu panglică 
galbenă, ridică aparatul în faţa ușii și îl porni. Se duse până la a 
doua ușă și încercă și acolo să prindă vreun semnal. Apoi se 
întoarse în prima cameră, deschise ușa cu cheia de la recepție, 
se trase în spate și rămase rezemat de peretele coridorului. 

Putea auzi circulaţia mașinilor pe stradă dincolo de parcarea 
hotelului, dar se gândi că totuși fereastra e închisă. Nu se 
simţea niciun curent de aer. Se uită repede în interiorul camerei. 
Patul îndepărtat de lângă perete. Ușa de la baie deschisă. 
Controlă pârghia de siguranţă a puștii. Apoi trecu pragul dincolo. 

În cameră nu era nimeni. Scană încăperea cu aparatul și 
descoperi unitatea de emisie în sertarul noptierei. Se așeză pe 
pat și începu s-o rotească în mână. Un mic paralelipiped de 
metal lustruit, de mărimea unei piese de domino. Se uită pe 
fereastră în parcarea de-afară. Il durea piciorul. Puse bucata de 
metal în buzunar, opri aparatul de recepţie, se ridică și plecă, 
trăgând ușa după el. În cameră sună telefonul. Chigurh rămase 
pe gânduri preţ de un minut. Apoi puse aparatul de 
radiorecepţie pe pervazul ferestrei de pe hol, se întoarse și 
cobori înapoi în holul de la recepţie. 

lar acolo începu să-l aștepte pe Wells. Nimeni n-ar face așa 
ceva. Se așeză într-un fotoliu de piele împins într-un colţ, de 
unde putea vedea și ușa de la intrare, și capătul holului de la 


123 


recepție. Wells intră în hotel la unsprezece și treisprezece 
minute, iar Chigurh se ridică și îl urmări pe scări în sus, cu pușca 
învelită neglijent în ziarul din care citise. La jumătatea scărilor, 
Wells se întoarse și se uită în urmă, iar Chigurh lăsă ziarul să 
cadă și ridică pușca la șold. 

Bună, Carson, zise el. 

Se așezară amândoi în camera lui Wells, Wells pe pat și 
Chigurh pe scaunul de lângă fereastră. 

Nu trebuie să faci asta, zise Wells. Eu lucrez pe cont propriu. 
Aș putea să mă duc acasă și gata. 

Ai putea. 

Pot să-ţi ofer și ceva ca să merite. Mergem împreună până la 
un bancomat. Toată lumea pleacă în treaba ei. Am acolo vreo 
paișpe miare. 

Frumușel salariu. 

Așa zic și eu. 

Chigurh se uită pe fereastră, ţinând pușca pe genunchi. 

Rana asta m-a schimbat, zise el. Mi-a modificat perspectiva. 
Am evoluat, într-un fel. Unele lucruri care nu erau la locul lor s- 
au așezat cum trebuie. Eu credeam că sunt cum trebuie. Dar nu 
erau. Cel mai clar mod în care aș putea să mă exprim e că m- 
am împăcat cumva cu mine însumi. Asta nu-i deloc un lucru rău. 
Trebuia să se-ntâmple. 

Totuși e un salariu frumușel. 

E. Doar că moneda nu e cea potrivită. 

Wells măsură cu privirea distanţa dintre ei. 

Aiurea. Poate în urmă cu douăzeci de ani. Probabil că nici 
măcar atunci. Fă ce trebuie să faci, zise el. 

Chigurh stătea încovoiat în scaun, cu bărbia rezemată de 
încheieturile degetelor. Îl urmărea pe Wells. Urmărea ultimele 
gânduri ale lui Wells. Mai văzuse așa ceva și altă dată. Ca și 
Wells. 

Începuse încă dinainte, zise el. La vremea aia nu mi-am dat 
seama. Când m-am dus până la graniţă, am oprit la o cafenea 
aici, în oraș, și acolo erau câţiva oameni care beau bere, și unu' 
dintre ei se uita tot timpul la mine. Nu l-am băgat în seamă. Am 
comandat de mâncare și am mâncat. Dar când m-am dus până 
la tejghea ca să plătesc, a trebuit să trec pe lângă ei și toţi ăia 
rânjeau, iar tipu' respectiv a zis o chestie pe care era greu s-o 
ignori. Și știi ce-am făcut? 


124 


Da. Știu ce-ai făcut. 

L-am ignorat. Am plătit nota și am început să-mi croiesc drum 
spre ușă, când ăla a zis iar aceeași chestie. Eu stăteam acolo și 
mă scobeam în dinţi cu o scobitoare și i-am făcut un semn ușor 
cu capul. Să vină afară. Dacă vrea. După aia eu am ieșit. Și am 
așteptat în parcare. lar el și cu prietenii lui au ieșit și l-am 
omorât acolo, în parcare, și dup-aia m-am urcat la mine în 
mașină. Toţi ăia se adunaseră în jurul lui. Nu își dădeau seama 
ce s-a întâmplat. Nu își dădeau seama că e mort. Unul dintre ei 
a zis că l-am adormit cumva și după aia ceilalţi au zis și ei la fel. 
Au încercat să-l trezească și să-l facă să se ridice. l-au dat palme 
și au încercat să-l ridice ei. După o oră am fost tras pe dreapta 
de un ajutor de șerif undeva după Sonora, în Texas, și l-am lăsat 
să-mi pună cătușele și să mă ducă în oraș. Nu știu sigur de ce 
am făcut asta, dar cred că voiam să văd dacă m-aș putea 
elibera din ele printr-un act de voinţă. Fiindcă eu cred că se 
poate. Că așa ceva este posibil. Dar a fost o prostie. Ințelegi? 

Dacă înțeleg? 

Da. 

Ai măcar așa, o idee vagă despre cât de al dracului de ţicnit 
ești? 

Te referi la caracterul acestei conversații? 

Mă refer la caracterul tău. 

Chigurh se lăsă pe spate. Îl studie pe Wells. 

Zi-mi și mie ceva, spuse el. 

Ce? 

Dacă regula pe care o urmezi te-a adus în situaţia asta, la ce 
folosește ea? 

Nu înțeleg despre ce vorbești. 

Vorbesc despre viaţa ta. Pe care acum o poți vedea toată într- 
o singură clipă. 

Anton, nu mă interesează căcaturile tale. 

Credeam că poate vrei să te justifici. 

Nu-i cazul să mă justific în faţa ta. 

Nu în faţa mea. În a ta. Mă gândeam că poate ai avea ceva de 
spus. 

Du-te dracului. 

Mă surprinzi, asta-i tot. Mă așteptam la ceva diferit. Asta pune 
în discuţie evenimentele din trecut. Nu ţi se pare? 

Crezi cumva că aș vrea să fiu în locul tău? 


125 


Da. Cred. Eu sunt aici și tu ești acolo. Peste câteva minute eu 
o să fiu în continuare aici. 

Wells se uită pe fereastra întunecoasă. 

Știu unde e servieta, spuse el. 

Dacă ai ști unde e servieta, ai avea-o. 

M-am gândit să stau și să aștept până n-o să mai fie nimeni 
altcineva pe-acolo. Până se face noapte. Până la două noaptea. 
Ceva de genul ăsta. 

Știi unde e servieta. 

Da. 

Eu știu ceva mai bun. 

Ce anume? 

Știu unde o să fie. 

Și unde o să fie? 

O să-mi fie adusă și pusă la picioare. 

Wells se șterse la gură cu dosul palmei. 

Nu te costă nimic. E la douăzeci de minute de-aici. 

Știi că asta n-o să se întâmple. Așa-i? 

Wells nu-i răspunse. 

Așa-i? 

Du-te în mă-ta. 

Te gândești că poţi să amâni momentul cu privirea. 

Ce vrei să spui? 

Te gândești că atâta timp cât te uiţi la mine, poţi să amâni 
momentul. 

Nu gândesc așa. 

Ba da, așa faci. Ar trebui să îţi accepţi situaţia. Ai dovedi mai 
multă demnitate. Eu încerc să te ajut. 

Javră ce ești. 

Te gândești că n-o să închizi ochii. Dar o s-o faci. 

Wells nu-i răspunse. Chigurh îl privi. 

Și știu la ce te mai gândești, zise el. 

Nu știi la ce mă gândesc. 

Te gândești că sunt la fel ca tine. Că e vorba de lăcomie și- 
atâta tot. Dar eu nu sunt ca tine. Eu duc o viață modestă. 

Fă-o odată. 

N-ai cum să înţelegi. Unu' ca tine nu poate. 

Fă-o odată. 

Da, zise Chigurh. Toţi zic așa. Dar nu vor de-adevăratelea, 
așa-i? 


126 


Ești un căcat. 

Nu-i bine deloc, Carson. Trebuie să-ţi păstrezi cumpătul. Dacă 
nu mă respecţi pe mine, oare ce părere ai despre tine însuți? 
Uită-te în ce situaţie ești. 

Crezi că tu ești mai presus de orice, zise Wells. Dar nu ești. 

Nu de orice. Nu. 

Nu ești mai presus de moarte. 

Pentru mine nu înseamnă același lucru ca și pentru tine. 

Crezi că mă tem de moarte? 

Da. 

Fă-o odată. Fă-o și dracu’ să te ia. 

Nu-i același lucru, zise Chigurh. Ani în șir ai renunțat la atâtea 
lucruri ca să ajungi aici. Nici asta nu cred c-am înţeles-o 
vreodată. Cum hotărăște un om pașii prin care renunţă la viaţa 
lui? Noi doi lucrăm în aceeași branșă. Până la un punct. Mă 
desconsiderai chiar atât de tare? De ce-ai face așa ceva? Cum ai 
putut să te lași vârât într-o asemenea situaţie? 

Wells aruncă o privire pe stradă. 

Cât e ora? întrebă el. 

Chigurh își ridică încheietura mâinii și se uită la ceas. 

Unsprezece și cincizeci și șapte, spuse el. 

Wells dădu din cap. 

După calendarul bătrânei, mai am încă trei minute. Dar dă-l 
naibii. Cred că am presimţit eu de mult că așa o să se întâmple. 
Aproape ca într-un vis. Dejă-vu. 

Se uită la Chigurh. 

Nu mă interesează părerile tale, zise el. Fă-o odată. Psihopat 
nenorocit. Fă-o și arde-te-ar focurile iadului. 

Închise într-adevăr ochii. Închise ochii, întoarse capul și ridică 
o mână ca să pareze ceea ce nu putea să fie parat. Chigurh îl 
împușcă în față. Tot ceea ce Wells știuse, gândise ori iubise 
vreodată se scurse încet pe zidul din spatele lui. Chipul mamei 
sale, prima comuniune, femeile pe care le-a cunoscut. Feţele 
celor care mureau îngenuncheaţi înaintea lui. Trupul unui copil 
mort într-un șanț de pe marginea drumului dintr-un alt district. 
Zăcea pe pat pe jumătate decapitat, cu braţele îndepărtare și 
fără aproape toată mâna dreaptă. Chigurh se ridică, luă tubul 
gol de pe covoraș, suflă în el, îl puse în buzunar și se uită la 
ceasul de la mână. Mai era un minut până să înceapă o nouă zi. 


127 


Cobori pe scările din spate, străbătu parcarea până la mașina 
lui Wells, alese cheia de la portieră de pe inelul cu chei purtat de 
Wells, deschise portiera și percheziționă mașina în faţă, în spate 
și sub scaune. Era o mașină închiriată și acolo nu era decât 
contractul de închiriere, vârât în buzunarul portierei. Chigurh 
închise portiera, șchiopătă până în spate și deschise portbagajul. 
Nimic. Ocoli mașina până în partea șoferului, deschise portiera 
de-acolo, acționă deschiderea capotei, se duse în faţa mașinii, 
deschise capota, se uită în compartimentul motorului, apoi 
închise capota și privi o vreme înspre hotel. Cum stătea așa în 
picioare, telefonul lui Wells începu să sune. Chigurh îl pescui din 
buzunar, apăsă pe buton și duse aparatul la ureche. 

Da, zise el. 

e 

Moss merse până la capătul salonului și înapoi, sprijinindu-se 
de brațul asistentei. Femeia îi spunea cuvinte de încurajare în 
spaniolă. La capătul camerei de spital se întoarseră și o luară de 
la început. 

Andale, zise femeia. Qué bueno.!* 

Moss dădu din cap. 

Al dracului de bueno, spuse el. 

Se trezi târziu în noapte dintr-un vis chinuitor, se deplasă cu 
greutate până pe coridor și ceru voie să folosească telefonul. 
Formă numărul din Odessa, se rezemă cu toată greutatea pe 
tejghea și ascultă țârâitul telefonului. Sună multă vreme. In cele 
din urmă, răspunse mama ei. 

Sunt Llewelyn. 

Nu vrea să stea de vorbă cu tine. 

Ba da, vrea. 

Ai idee cât e ora? 

Nu mă interesează cât e ora. Să nu care cumva să-nchizi 
telefonu'. 

l-am zis io ei c-așa o să se-ntâmple, nu? Cuvânt cu cuvânt. l- 
am zis: Să vezi că la asta o să se-ajungă. Și acuma la asta s-a și 
ajuns. 

Să nu care cumva să-nchizi telefonu’. Du-te după ea și dă-mi- 
o la telefon. 

Când Carla Jean veni la telefon, îi zise: 

N-am crezut că o să-mi faci vreodată una ca asta. 


18 Așa. Foarte bine (în spaniolă în orig.). 
128 


Bună, dragule, ce-i cu tine, e totul în regulă, Llewelyn? S-a 
întâmplat ceva, ce vorbești așa? Unde ești? 

În Piedras Negras. 

Și ce-ar trebui să fac io acuma, Llewelyn? 

Ești în regulă? 

Nu, nu sunt deloc în regulă. Cum să fiu în regulă. Tot sună 
oameni și-ntreabă de tine. A venit peste mine și șeriful din 
districtul Terrell. M-am trezit naibii cu el la ușă. Ș-am crezut c-ai 
murit. 

N-am murit. Ce i-ai zis? 

Ce puteam să-i zic? 

Te-o fi îmbrobodit să îi zici ceva. 

Eşti rănit, așa-i? 

De ce zici asta? 

Mi-am dat seama din vocea ta. Eşti bine? 

Sunt bine. 

Unde ești? 

Ți-am spus unde. 

Se-aude de parcă ai fi într-o staţie de autobuz. 

Carla Jean, cred că tre' să pleci de-acolo. 

De unde, de-acolo? 

De-acolo, din casa aia. 

Mă sperii, Llewelyn. Să plec de-aici și să merg unde? 
Nu contează. Părerea mea e că nu mai e cazul să stai acolo. 
putea să te duci la un motel. 

Și ce să fac cu mama? 

O să se descurce ea. 

O să se descurce ea? 

Da. 

N-ai de unde să știi tu asta. 

Llewelyn nu răspunse. 

Sau știi? 

Nu cred c-o s-o sâcâie cineva pe ea. 

Nu crezi? 

Trebuie să pleci de-acolo. la-o și pe ea cu tine. 

Nu pot s-o duc pe mama la un motel. E bolnavă, dacă ai uitat 
cumva. 

Ce ţi-a zis șerifu'? 

Tu ce crezi că mi-a zis? Mi-a zis că te caută. 

Ce altceva ţi-a mai zis? 


A 


129 


Femeia nu răspunse. 

Carla Jean? 

După zgomotele care se auzeau, părea să plângă. 

Și ce-a mai zis șerifu', Carla Jean? 

A zis că îţi cauţi moartea. 

Păi el nici n-avea cum să zică altceva. 

Femeia rămase tăcută vreme îndelungată. 

Carla Jean? 

Llewelyn, nici măcar nu vreau banii ăia. Nu vreau decât să fim 
iar așa cum eram. 

O să fim. 

Nu, n-o să fim. M-am gândit la asta. E un zeu mincinos. 

Mda. Dar sunt bani adevăraţi. 

Ea îi rosti iarăși numele și apoi începu într-adevăr să plângă. 
Moss încercă să-i vorbească, dar ea nu-i răspunse. Rămase pe 
loc și o ascultă cum suspină înfundat în Odessa. 

Ce vrei să fac? întrebă el. 

Ea nu-i răspunse. 

Carla Jean? 

Vreau ca lucrurile să fie iar cum erau. 

Dacă-ţi promit că o să încerc să rezolv totul, o să faci ce-ţi 
spun eu să faci? 

Da. O să fac. 

Am aici un număr la care pot suna. E cineva care ne poate 
ajuta. 

Poți avea încredere-n ei? 

Nu știu. Știu numai că în altcineva nu pot avea încredere. O să 
te sun mâine. Nu m-am gândit niciodată că or să dea de tine 
acolo. Altfel nu ţi-aș fi zis să pleci. O să te sun mâine. 

Închise telefonul și formă numărul de mobil pe care i-l dăduse 
Wells. | se răspunse după al doilea apel, dar nu era Wells. 

Cred că am greșit numărul, zise el. 

Nu ai greșit numărul. Trebuie să vii și să te întâlnești cu mine. 

Cine-i la telefon? 

Știi cine-i la telefon. 

Moss se rezemă de tejghea, cu fruntea sprijinită în pumn. 

Unde-i Wells? 

Acum nu te mai poate ajuta. La ce înțelegere ai ajuns cu el? 

N-am ajuns la nicio înţelegere. 

Ba da. Cât avea de gând să-ţi lase ţie? 


Habar n-am despre ce vorbești. 

Unde-s banii? 

Ce-ai făcut cu Wells? 

Am avut o diferenţă de opinii. Nu e cazul să-ţi mai baţi capul 
cu Wells. El a ieșit din peisaj. Cu mine trebuie să discuți. 

Nu trebuie să discut cu tine. 

Eu cred că da. Știi unde mă duc acum? 

De ce mi-ar păsa unde te duci? 

Știi unde mă duc acum? 

Moss nu răspunse. 

Mai ești acolo? 

Sunt aici. 

Știu unde ești. 

Da? Și unde sunt? 

Ești în spitalul din Piedras Negras. Dar nu acolo mă duc eu 
acum. Știi unde mă duc acum? 

Da. Știu unde te duci. 

Poţi să schimbi complet lucrurile. 

De ce te-aș crede? 

Pe Wells l-ai crezut. 

Nu l-am crezut pe Wells. 

L-ai sunat. 

Și ce dacă l-am sunat? 

Spune-mi ce vrei să fac. 

Moss își mută greutatea pe celălalt picior. Avea broboane de 
sudoare pe frunte. Nu răspunse. 

Spune-mi ceva. Aștept. 

Ştii că te-aș putea aștepta acolo atunci când ajungi, spuse 
Moss. Pot închiria un avion. Te-ai gândit la asta? 

N-ar fi nicio problemă. Dar n-o s-o faci. 

De unde știi că n-o s-o fac? 

Nu mi-ai fi spus. Oricum, trebuie să plec. 

Știi că n-or să mai fie acolo. 

Nu contează absolut deloc unde sunt. 

Și-atunci de ce să te mai duci până acolo. 

Știi cum o să se termine toată povestea, așa-i? 

Nu. Tu știi? 

Da. Știu. Și cred că știi și tu. Numai că n-ai acceptat încă. Așa 
că uite ce o să fac eu. Îmi aduci banii și-atunci o las să scape. 
Altfel, devine și ea responsabilă. La fel ca și tine. Nu știu dacă îţi 


131 


pasă ori nu. Dar asta-i cea mai bună înţelegere pe care o poţi 
obține. N-o să-ți spun că poţi să scapi și tu, fiindcă nu poți. 

Ceva o să-ţi aduc eu în mod sigur, îi răspunse Moss. M-am 
hotărât să te transform într-un proiect personal special. N-o să 
fii nevoit să mă cauţi absolut deloc. 

Mă bucur să aud asta. Începeai să mă dezamăgești. 

N-o să fii dezamăgit. 

Bun. 

Doamne fereşte să-ţi faci cumva griji că o să fii dezamăgit. 

Plecă înainte de răsăritul soarelui, îmbrăcat în halatul de 
muselină al spitalului și cu paltonul peste el. Poalele paltonului 
erau pline de sânge uscat. Nu avea pantofi. În buzunarul interior 
al paltonului avea banii pe care îi împăturise și-i pusese 
deoparte acolo, ţepeni și îmbibaţi cu sânge. 

Se opri în stradă și se uită înspre semafor. Nu avea idee unde 
se află. Sub picioare, betonul rece. Se duse încet până la colț. 
Câteva mașini trecură pe stradă. Merse până la semaforul de la 
următorul colţ, se opri și se rezemă cu o mână de clădire. În 
buzunarul de la palton avea două pastile albe pe care le pusese 
deoparte, iar acum scoase una din ele și o înghiţi fără apă. Se 
gândi că o să vomite. Rămase pe loc multă vreme. Era acolo un 
pervaz de geam pe care s-ar fi putut așeza, dacă n-ar fi avut 
fixaţi pe el niște ţepi ascuţiţi de metal ca să-i țină departe pe 
vagabonzi. Prin faţa lui Moss trecu un taxi și el ridică mâna, dar 
mașina își continuă drumul. Se hotărî să iasă direct în stradă și 
după câtva timp așa și făcu. Se bălăbănea acolo de ceva vreme 
când apăru un alt taxi, iar el ridică mâna și mașina opri la 
marginea trotuarului. 

Şoferul se uită atent la el. Moss se rezemă de geam. 

Poţi să mă duci până dincolo de pod? întrebă el. 

In partea cealaltă. 

Da. In partea cealaltă. 

Ai lovele. 

Da. Am lovele. 

Șoferul îl privi neîncrezător. 

Douăj' de dolari, zise el. 

În regulă. 

La ghișeu, vameșul se aplecă în faţă și se uită la Moss, cum 
stătea în semiobscuritate pe bancheta mașinii. 

În ce ţară te-ai născut? întrebă el. 


132 


În Statele Unite. 

Cu ce marfă intri? 

Cu nimic. 

Vameșul îl cercetă cu privirea. 

Vrei dumneata să ieși din mașină? zise el. 

Moss apăsă pe clapeta de deschidere a portierei și se rezemă 
de scaunul din față ca să poată ieși din taxi. Rămase în picioare. 

Ce s-a întâmplat cu pantofii dumitale? 

Nu știu. 

N-ai haine pe dumneata, așa-i? 

Am haine pe mine. 

Al doilea vameș le făcea semn mașinilor să treacă. Arătă cu 
degetul spre taximetrist: 

Tragi dumneata, te rog, taximetrul acolo, în al doilea spaţiu 
liber? 

Șoferul băgă mașina în viteză. 

Te rog să te îndepărtezi de automobil. 

Moss se îndepărtă. Taxiul trase pe locul de parcare și 
taximetristul opri motorul. Moss se uită la vameș. Vameșul 
părea să aștepte ca Moss să spună ceva, dar el n-o făcu. 

ÎI duseră înăuntru și îl invitară să se așeze pe un scaun de oțel 
dintr-un birou mic, văruit în alb. Un alt bărbat intră acolo și 
rămase în picioare, rezemat de o masă de oţel. Acesta îl măsură 
cu privirea. 

Până la urmă, cât de mult ai băut dumneata? 

Nu am băut absolut nimic. 

Ce ţi s-a întâmplat? 

Ce vrei să spui? 

Ce s-a întâmplat cu hainele dumitale? 

Nu știu. 

Ai vreun act de identitate? 

Nu. 

Nimic. 

Nimic. 

Bărbatul se lăsă pe spate, cu braţele încrucișate pe piept. 
Zise: 

Cine crezi dumneata că poate să treacă prin poarta asta în 
Statele Unite ale Americii? 

Nu știu. Cetăţenii americani. 


Unii cetățeni americani. Și cine crezi dumneata că hotărăşte 
care din ei? 

Bănuiesc că dumneata. 

Exact. Și cum hotărăsc eu asta? 

Nu știu. 

Pun întrebări. Dacă primesc răspunsuri raţionale, atunci 
oamenii ăia pot să intre în America. Dacă nu primesc răspunsuri 
raționale, atunci nu pot. E ceva ce n-ai înţeles din ce ţi-am spus 
acum? 

Nu, domnule. 

Atunci poate că ai vrea s-o iei de la capăt. 

În regulă. 

Avem nevoie de mai multe explicaţii pentru faptul că ai ajuns 
aici fără niciun fel de haine pe dumneata. 

Am un palton. 

Faci mișto de mine? 

Nu, domnule. 

Să nu faci mişto de mine. Eşti militar? 

Nu, domnule. Sunt veteran. 

Ce armă? 

Armata terestră a Statelor Unite. 

Ai fost în Vietnam? 

Da, domnule. Două ture. 

La ce unitate? 

Doișpe infanterie. 

În ce perioadă ai fost pe front în cele două ture? 

Din 7 august 1966 până în 2 septembrie 1968. 

Bărbatul se uită la el o vreme. Moss îl privi și el, apoi se uită 
într-o parte. Se uită înspre ușă și înspre coridorul pustiu. Stătea 
aplecat în față, învelit în palton și cu coatele pe genunchi. 

Ești în regulă? 

Da, domnule. Sunt în regulă. Am o soţie care o să vină să mă 
ia, dacă o să-mi daţi voie să trec mai departe. 

Ai ceva bani? Ai fise ca să dai telefon? 

Da, domnule. 

Moss auzi niște gheare care zgâriau dalele de gresie. Unul din 
vameși stătea acolo cu un ciobănesc german în lesă. Bărbatul 
făcu un semn cu bărbia spre paznic: 

Vezi de cineva care să-l ajute pe omul ăsta. Trebuie să ajungă 
în oraș. Taxiul a plecat? 


134 


Da, domnule. Era curat. 

Știu. Vezi de cineva care să-l ajute. 

Se uită la Moss. 

De unde ești dumneata? 

Sunt din San Saba, Texas. 

Nevasta dumitale știe unde ești? 

Da, domnule. Am vorbit cu ea de-aici nu demult. 

V-aţi luat la harţă în vreun fel? 

Cine să se ia la harţă? 

Dumneata și soția. 

Da. Mă gândesc că într-un fel așa a cam fost. Da, domnule. 

Trebuie să-i spui că-ţi pare rău. 

Poftim? 

Am zis că trebuie să-i spui că-ţi pare rău. 

Da, domnule. O să-i spun. 

Chiar dacă ţi se pare că ea a fost de vină. 

Da, domnule. 

Du-te. Cară-te naibii de-aici. 

Da, domnule. 

Câteodată ai așa o problemă măruntă și n-o rezolvi și după 
aia te trezești că dintr-odată nu mai e deloc o problemă 
măruntă. Înţelegi ce vreau să zic? 

Da, domnule. Înţeleg. 

Du-te. 

Da, domnule. 

Aproape că se luminase de ziuă, iar taxiul plecase demult. 
Moss o porni de-a lungul străzii. Un lichid sângeriu i se scurgea 
din rană și i se prelingea pe partea interioară a piciorului. 
Oamenii nu-l băgau aproape deloc în seamă. Intră pe Adams 
Street, se opri în faţa unui magazin de îmbrăcăminte și se holbă 
înăuntru. Avea luminile aprinse în spate. Moss bătu la ușă, apoi 
aşteptă, după care bătu iar. In cele din urmă, un bărbat 
mărunţel într-o cămașă albă și cu cravată neagră deschise ușa 
și se uită la el din prag. 

Știu că n-aţi deschis, zise Moss, dar am mare nevoie de niște 
haine. 

Bărbatul dădu din cap și deschise larg ușa. 

Intraţi, zise el. 

Merseră unul lângă altul pe intervalul dintre rafturi înspre 
raionul de cizme. Tony Lama, Justin, Nocona. Acolo erau puse 


135 


niște scaune scunde, iar Moss se lăsă încet pe unul din ele și 
rămase așezat, strângând cu palmele braţele scaunului. 

Îmi trebuie o pereche de cizme și niște haine, zise el. Am ceva 
probleme medicale și nu vreau să mă-nvârt p-aicea mai mult 
decât mă ţin picioarele. 

Bărbatul dădu din cap aprobator. 

Da, domnule, zise el. Desigur. 

Aveţi cizme Larry Mahan? 

Nu, domnule. Nu avem. 

E-n regulă. Vreau o pereche de blugi Wrangler mărimea 
treișdoi, cu lungimea treișpatru. O cămașă număr mare. Niște 
ciorapi. Și arată-mi și niște cizme Nocona mărimea patrușpatru. 
Și mi-ar trebui și o curea. 

Da, domnule. Aţi vrea să vă uitaţi și la pălării? 

Moss își trecu privirea de-a lungul magazinului. 

Cred că o pălărie mi-ar prinde bine. Aveţi cumva pălării 
Stockman cu bor mic? Mărime mare. Cinzeșnouă de centimetri. 

Da, avem. Avem pălării din fetru de castor șaizeci la sută de 
la Resistol și ceva cu procentaj mai mare de la Stetson. Parcă 
sută la sută, așa mi se pare. 

Arătaţi-mi atunci un Stetson. Ala alb lăptos. 

În regulă, domnule. E bine ciorapi albi? 

Nu port decât ciorapi albi. 

Și lenjerie de corp? 

Poate o pereche de chiloţi. Boxeri. Treișdoi. Sau de mărime 
medie. 

Da, domnule. Faceţi-vă comod. Vă simțiţi bine? 

Sunt în regulă. 

Bărbatul clătină din cap, se întoarse și dădu să plece. 

Pot să vă întreb ceva? zise Moss. 

Da, domnule. 

Vin mulţi oameni fără haine pe ei aici, la dumneavoastră? 

Nu, domnule. N-aș putea zice că foarte mulți. 

Moss cără cu el grămada de haine noi până la cabina de 
probă, își scoase paltonul și îl agăţă în cârligul de pe dosul ușii. 
Pântecele lui pământiu și supt era acoperit cu o crustă de sânge 
străveziu și uscat. Moss apăsă pe marginile fâșiilor de 
leucoplast, dar nu se mai lipeau. Se așeză încet pe băncuţa de 
lemn, își puse ciorapii, deschise cutia cu boxerii, îi scoase de- 
acolo, și-i trase pe gambe și apoi până la genunchi, după care se 


136 


sculă în picioare și îi ridică cu grijă până sus, peste pansament. 
Se așeză iar, desprinse cămașa de pe ambalajul de carton și 
scoase din ea mulţimea de ace cu gămălie. 

leşi din cabina de probă cu paltonul aruncat peste braţ. Se 
plimbă în susul și în josul intervalului dintre rafturi, cu lemnul 
podelei scârțâindu-i sub tălpi. Vânzătorul stătea și se uita la 
cizmele lui. 

Pielea de șopârlă se-nmoaie mai greu, zise el. 

Mda. Şi vara se și încinge. Astea-s în regulă. Hai să-ncerc și 
pălăria aia. Nu m-am mai înţolit așa de când am scăpat din 
armată. 

e 

Șeriful își sorbi cafeaua și puse paharul exact pe același 
cerculeţ de unde îl luase, de pe tejgheaua de sticlă. 

Au de gând să-nchidă hotelul, zise el. 

Bell dădu din cap. 

Nu mă mir. 

Și-au dat demisia toţi. Flăcăul ăla de-abia ce făcuse două ture. 
Eu sunt de vină. Nu m-am gândit vreo clipă măcar că 
nemernicul o să se întoarcă. Pur și simplu treaba asta nici nu mi- 
a trecut măcar prin cap. 

S-ar putea să nici nu fi plecat. 

M-am gândit acum și la asta. 

Motivul pentru care nimeni nu știe cum arată e că niciunul 
dintre toţi ăia care-au dat ochii cu el n-a apucat să trăiască 
destul ca să spună. 

Ed Tom, individu’ ăsta i-un afurisit de ţicnit pus pe omorât. 

Mda. Numai că eu nu cred totuși că-i ţicnit. 

Bun, și-atuncea tu cum i-ai zice? 

Nu știu. Când au de gând să închidă? 

E ca și închis, după cum merg lucrurile. 

Ai o cheie? 

Mda. Am o cheie. E locul infracţiunii. 

În regulă. Am putea face așa. 

Primul lucru pe care l-au văzut a fost aparatul de 
radiorecepţie lăsat pe pervazul ferestrei de pe coridor. Bell îl luă, 
îl răsuci în mână și se uită la cadran și la butoane. 

Asta nu-i cumva o blestemată de bombă, șerifule? 

Nu. 

Fiin'că asta ne mai lipsea. 


137 


E un dispozitiv de urmărire. 

Înseamnă că au găsit ce-au urmărit cu el, indiferent ce-o fi 
fost aia. 

Probabil. Tu cam de când crezi că stă aici? 

Nu știu. Totuși, cre' c-aș putea să ghicesc ce urmăreau cu el. 

Poate, zise Bell. E ceva în toată afacerea asta care nu sună 
bine deloc. 

Nici n-are cum. 

Avem aici un fost colonel de armată cu capul făcut ţăndări 
aproape complet și care a trebuit să fie identificat după 
amprentele digitale. După degetele care i-au rămas întregi. 
Trupele speciale. Paișpe ani de serviciu. Fără niciun fel de hârtii 
la el. 

A fost jefuit. 

Mda. 

Ce știi despre asta și nu vrei să spui, șerifule? 

Ai aceleași informaţii ca și mine. 

Nu vorbesc despre informaţii. Crezi cumva că tot scandalu' 
de-aicea s-a mutat înspre sud? 

Bell clătină din cap. 

Nu știu. 

Ai vreun interes direct în afacere? 

Nu tocmai. E o pereche de tinerei de la mine din district care 
s-a amestecat cumva unde nu trebuia. 

S-a amestecat cumva. 

Da. 

E vorba de ceva rude? 

Nu. Doar niște oameni de la mine din district. Oameni de care 
ar trebui să am grijă. 

Și îi întinse șerifului aparatul. 

Și eu ce-ar trebui să fac cu ăsta? 

E proprietatea districtului Maverick. Dovadă de la locul 
infracţiunii. 

Șeriful clătină din cap. 

Droguri, zise el. 

Droguri. 

Vând porcării din alea la școlari. 

E chiar mai rău de-atât. 

Cum adică? 

Școlarii le cumpără. 


VII 


Nici despre război nu vreau să vorbesc. Sunt, chipurile, erou 
de război, și eu am pierdut un întreg detașament de soldați. Am 
fost decorat pentru asta. Ei au murit, iar eu am căpătat o 
medalie. Nici măcar nu vreau să știu ce părere ai despre chestia 
asta. Nu trece o zi să nu-mi aduc aminte. Câţiva băieți pe care-i 
știu că s-au întors au mers mai departe la universitate la Austin 
cu bursele pentru veterani și au avut multe lucruri urâte de zis 
despre oamenii de-aicea. Unii dintre ei le-au și zis. Au zis despre 
ei că-s o gloată de țărănoi și alte lucruri din astea. Nu le plăcea 
politica lor. Aici, în district, două generații înseamnă mult. 
Pomeneai ceva de primii coloniști. Eu obișnuiam să le zic că la 
unii oameni dacă le omori nevasta și copiii, îi scalpezi și le scoti 
matele ca la pești, ăia s-ar putea să devină nervoși, numai că ei 
nu părea să priceapă despre ce vorbesc. Eu cred că anii '60 i-a 
mai trezit la realitate pe unii dintre oamenii din țară. Sper c-a 
fost așa. Acum câtva timp am citit în ziarele de-acilea că niște 
profesori au descoperit o anchetă care-a fost trimisă cândva prin 
anii '30 la mai multe școli din țară. Avea acolo un chestionar 
despre problemele care există cu predarea în școli. Deci au dat 
ei peste formularele astea care-a fost completate și expediate 
de peste tot din țară cu răspunsurile la întrebări. Și cea mai 
mare problemă care au putut s-o pomenească în răspunsuri era 
legată de vorbitul în timpul orei și alergatul pe coridoare. 
Mestecatul gumei. Copiatul temelor. Chestii de felul ăsta. Așa că 
profesorii au luat unul din formularele alea care era necompletat 
și au făcut o grămadă de copii și după aia le-au trimis iar la 
aceleași școli. Asta după patruzeci de ani. Ei, și uite că vin și 
răspunsurile. Viol, incendiu, crimă. Droguri. Sinucidere. Și eu m- 
am gândit la treaba asta. Pentru că atuncea când eu zic ceva 
despre cum se duce lumea asta dracului, aproape întotdeauna 
oamenii zâmbesc într-un fel anume și îmi spun că am 
îmbătrânit. Asta-i unul din simptome. Dar în cazul de fată 
senzaţia mea e că un ins care nu e în stare să vadă diferența 
între niște oameni omorâți ori violati și mestecatul gumei are o 
problemă de-o mie de ori mai mare decât am eu. Și patruzeci de 


139 


ani nici măcar nu înseamnă foarte mult. Poate că următorii 
patruzeci o să-i trezească pe vreunii dintre ei din ameteala lor. 
Dacă n-o fi prea târziu. 

Uite, acum un an sau doi eu și Loretta ne-am dus la o 
conferință la Corpus Christi!” și eu am nimerit lângă o femeie 
care era nevasta unuia, nu țin minte exact cine. Și ea tot o tinea 
cu aripa dreaptă în sus și aripa dreaptă în jos. Nici măcar nu știu 
sigur ce voia să spună cu asta. Oamenii pe care-i știu eu sunt 
cam toti oameni obișnuiți. Populime, cum se zice. l-am zis asta 
femeii și ea s-a uitat ciudat la mine. Credea că îi vorbeam de 
rău, dar bineînțeles că în partea mea de lume vorbele astea-s un 
mare compliment. Și ea tot o ținea. Și până la urmă mi-a zis, 
cică: Nu-mi place în ce direcție se îndreaptă țara asta. Eu vreau 
ca nepoata mea să aibă voie să facă avort. Și-atuncea eu i-am 
Zis, ştii ce, doamnă, nu cred că dumneata îti faci griji pentru 
direcția în care se îndreaptă țara. După cum văd eu că merg 
lucrurile, nu-mi fac cine știe ce probleme că n-o să poată să facă 
avort. Ba chiar aș zice nu numai că o să aibă voie să facă avort, 
Ci și că o să aibă voie să te eutanasieze pe dumneata. Și cu asta 
conversaţia noastră s-a cam încheiat. 


19 Orășel din statul Texas, S.U.A. 
140 


Chigurh urcă șchiopătând cele șaptesprezece etaje pe 
treptele de ciment de pe casa scării din beton rece și, când 
ajunse la ușa de oţel de pe palier, zbură butucul încuietorii cu 
pistonul armei cu glonţ captiv, deschise ușa, pătrunse pe coridor 
și închise ușa după el. Se rezemă o vreme de ușa închisă și 
ascultă, ţinând pușca strâns cu ambele mâini. Și respirând la fel 
de liniștit ca și cum de-abia s-ar fi ridicat de pe scaun. O porni 
pe coridor, ridică cilindrul butucului de pe podea și îl puse în 
buzunar, apoi se îndreptă spre lift, se opri și ascultă iar. Își 
scoase cizmele, le puse în faţa ușii liftului și o porni pe coridor 
doar în ciorapi, mergând încet și menajându-și piciorul rănit. 

Ușile de la birou erau deschise către coridor. Chigurh se opri. 
Se gândi că era posibil ca bărbatul să nu-și fi observat propria 
umbră pe zidul exterior de pe coridor, slab conturată, dar 
prezentă. Se gândi că-i o scăpare ciudată, însă știa că teama de 
un dușman anume îi orbește adesea pe oameni în faţa altor 
ameninţări, printre care conturul pe care ei înșiși îl lasă în lume 
nu e cea mai măruntă. Lăsă să-i alunece furtunul de pe umăr și 
puse tubul de oxigen pe podea. Studie postura umbrei 
bărbatului încadrată acolo de lumina ce răzbătea prin sticla 
fumurie a geamului din spatele lui. Împinse ușor în spate cu 
podul palmei pârghia închizătorului ca să verifice dacă avea 
cartuș pe ţeavă și trase siguranța. 

Bărbatul ţinea un pistolet la nivelul taliei. Chigurh se năpusti 
în prag și îl împușcă în gât cu un cartuș cu alice de calibrul 10. 
Calibrul pe care îl folosesc colecționarii ca să vâneze specimene 
de păsări. Bărbatul căzu pe spate peste scaunul lui rotativ și îl 
răsturnă, apoi se prăvăli la podea și rămase întins acolo, 
zvâcnind și horcăind. Chigurh luă tubul de cartuș fumegând de 
pe covor, îl puse în buzunar și pătrunse în încăpere, în timp ce 
din tubul de spray fixat la capătul ţevii retezate încă se mai 
prelingea un fuior palid de fum. Ocoli biroul, se duse în spatele 
lui și acolo se opri și se uită la bărbat. Acesta zăcea întins pe 
spate și se ţinea cu o mână de gâtlej, dar sângele răbufnea 
ritmic printre degete și se scurgea pe covor. Chipul îi era plin de 
găuri mici, dar ochiul drept părea să fi scăpat neatins, iar 
bărbatul îl privi pe Chigurh și încercă să scoată câteva cuvinte 
din gura plină de bulbuci. Chigurh se lăsă într-un genunchi, se 
rezemă de pușcă și se uită la el. 


141 


Ce-i? zise el. Ce încerci să-mi spui? 

Bărbatul mișcă din cap. Sângele îi gâlgâi în gât. 

Mă auzi? îl întrebă Chigurh. 

Celălalt nu-i răspunse. 

Eu sunt cel pe care trebuia să-l ucidă Carson Wells la ordinul 
tău. Asta voiai să știi? 

II privi. Purta un trening albastru din material supraelastic și o 
pereche de adidași albi din piele. Sângele începea să îi 
băltească în jurul capului și bărbatul tremura ca și cum i-ar fi 
fost frig. 

Motivul pentru care am folosit alicele de păsări a fost că nu 
am vrut să sparg geamul. Cel din spatele tău. Să plouă cu sticlă 
pe oamenii din stradă. 

Arătă cu capul înspre fereastra unde silueta părţii superioare 
a bărbatului rămăsese conturată de micile ciupituri cenușii 
lăsate de plumb pe sticlă. Se uită la bărbat. Mâna îi slăbise 
strânsoarea de pe gât și sângele își încetinise curgerea. Se uită 
la pistolul căzut acolo. Se ridică, puse iar siguranţa la pușcă, 
apoi trecu peste bărbat, se duse la fereastră și cercetă urmele 
lăsate de plumb. Când se uită iar în jos, bărbatul era mort. 
Străbătu încăperea, se opri în prag și ascultă. leși din cameră, o 
porni pe hol, își recuperă tubul de oxigen și arma cu glonţ 
captiv, luă cizmele și se încălţă cu ele. Apoi o porni pe coridor, 
ieși pe ușa de metal și cobori treptele de ciment până la garajul 
unde își lăsase mașina. 

a 

Când ajunseră în stația de autobuz, tocmai se ivea lumina 
zorilor, cenușie și rece, și cădea o ploaie măruntă. Femeia se 
întinse peste scaun, îi plăti taximetristului și îi lăsă doi dolari 
bacșiș. Şoferul ieși din mașină, se duse la portbagaj, îl deschise, 
scoase de acolo genţile femeii, le puse pe refugiul staţiei, apoi 
aduse cadrul de aluminiu pe partea unde stătea mama ei și 
deschise portiera. Mama femeii se întoarse și încercă să coboare 
în ploaie. 

Nu vrei s-aștepţi niţel, mamă? Stai să vin acolo. 

Parcă știam io că la asta o s-ajungem, zise mama ei. Ș-am zis- 
o de-acu' trei ani. 

Nu-s trei ani de-atuncea. 

Taman cu vorbele-astea am zis-o. 

Stai și tu niţel să vin acolo. 


142 


În ploaie, zise mama ei. 

Ridică privirea spre taximetrist. 

Am cancer, zise ea. Și-acu', uită-te acilea. N-avem nici unde 
să mergem. 

Da, doamnă. 

Ne ducem în Texas, în El Paso. Știi mata câţi oameni cunosc 
eu în Texas, în El Paso? 

Nu, doamnă. 

Bătrâna se opri cu braţul sprijinit de portieră, apoi ridică mâna 
și făcu un O cu degetul mare și arătătorul. 

Atâţia, zise ea. 

Da, doamnă. 

Se așezară în cafenea, înconjurate de genţi și boccele, și 
priviră îndelung afară, la ploaie și la autobuzele leneșe. La zorii 
cenușii ai zilei. Femeia se uită la mama ei. 

Mai vrei niște cafea? zise ea. 

Bătrâna nu-i răspunse. 

Văd că nu vrei să vorbești cu mine. 

Nu știu despre ce aș putea să vorbesc. 

Păi, cred că nici eu nu știu. 

Ce făcurăţi voi e de-acu' bun făcut. Da’ ce nu știu e de ce-ar 
trebui să fug io acuma de justiţie. 

Nu fugim de justiție, mamă. 

Da' totuși puteai să-i suni să le zici să te-ajute, nu? 

Pe cine să sun? 

Justiţia. 

Nu. Nu puteam. 

Așa mă gândii și io. 

Bătrâna își aranjă dinţii cu degetul mare și rămase cu privirea 
ațintită pe fereastră. După o vreme sosi și autobuzul. Şoferul îi 
depozită cadrul de aluminiu în compartimentul pentru bagaje de 
sub autobuz, apoi o ajutară amândoi să urce pe trepte și o 
așezară pe prima banchetă. 

Am cancer, îi spuse bătrâna șoferului. 

Carla Jean își puse genţile pe raftul de bagaje de deasupra 
capului și se așeză. Bătrâna nu se uită la ea. 

Acu' trei ani, zise ea. Nu c-ar fi fost nevoie de vreun vis cu așa 
ceva. Nici vreo revelaţie, nici nimic. Nu mi se pare c-aș avea 
vreun merit. Oricine putea să-ţi zică exact același lucru. 

Ei, uite că n-am întrebat. 


143 


Bătrâna clătină din cap. Se uită pe fereastră afară și la masa 
pe care o părăsiseră. 

Nu mi se pare c-aș avea vreun merit. Aș fi ultimu' om de pe 
pământ care să zică așa ceva. 

e 

Chigurh trase maşina pe marginea cealaltă a străzii şi opri 
motorul. Stinse și farurile și cercetă îndelung casa întunecată. 
Diodele verzi cu numerale ale radioului arătau ora unu și 
șapteșpe. Rămase în mașină până la și douăzeci și două, apoi 
scoase lanterna din torpedou, cobori, închise ușa camionetei și 
traversă strada până la casă. 

Deschise ușa de plasă, zbură butucul încuietorii, intră în casă, 
închise ușa în spatele lui, se opri și ascultă. In bucătărie se 
vedea o lumină, și o porni pe coridor cu lanterna într-o mână și 
pușca în cealaltă. Când ajunse în prag, se opri și ascultă iar. 
Lumina venea de la un bec simplu de pe veranda din spate. 
Chigurh intră în bucătărie. 

O masă de crom și pal melaminat în centrul încăperii, cu o 
cutie de cereale așezată pe ea. Umbra ferestrei de la bucătărie 
se întindea pe podea. Traversă camera, deschise frigiderul și se 
uită în el. Își sprijini pușca sub braţ, scoase din frigider o cutie cu 
suc de portocale, o deschise cu degetul arătător și bău stând în 
picioare, încercând să audă orice zgomot care s-ar fi putut 
declanșa după ţăcănitul metalic al cutiei de suc. Bău, așeză 
cutia pe jumătate goală pe policioară și se duse în sufragerie, 
apoi în living, și acolo se așeză într-un şezlong din colţul 
încăperii și se uită pe stradă. 

După o vreme se ridică, traversă camera și urcă scările spre 
etaj. În capul scărilor se opri și ascultă. Când intră în camera 
bătrânei, simţi mirosul dulceag și stătut al bolii și se gândi o 
clipă că s-ar putea chiar s-o găsească întinsă în pat. Aprinse 
lanterna și se duse în baie. Acolo se opri să citească etichetele 
de pe sticluțele cu medicamente de pe policioara cu oglindă. Se 
uită pe fereastră la strada de sub el și la lumina mohorâtă, de 
iarnă a felinarelor. Ora două noaptea. Uscăciune. Frig. Liniște. 
Cobori la parter și se duse pe coridor, până la micul dormitor din 
partea din spate a casei. 

Goli sertarele scrinului direct pe pat și începu să scotocească 
printre lucruri, ridicând din când în când câte un obiect și 
studiindu-l în lumina albăstruie ce venea de la becul din curte. O 


144 


perie de păr din plastic. O brățară ieftină de iarmaroc. Cântărea 
obiectele în palmă ca un clarvăzător care încerca să ghicească 
astfel cine știe ce lucru despre proprietarul lor. Stătu acolo și 
răsfoi paginile unui album foto. Prietenii din școală. Familia. Un 
câine. O casă, dar nu asta. Un bărbat care ar fi putut să fie tatăl 
ei. Vâri două din fotografiile femeii în buzunarul cămășii. 

Deasupra capului se afla un ventilator de tavan. Chigurh se 
ridică, trase de lănţișor și se așeză pe pat, cu pușca lângă el și 
cu privirea aţintită la palele de lemn ce se roteau încet în lumina 
ce venea dinspre fereastră. După un timp se ridică și luă 
scaunul de la biroul din colț, îl înclină și fixă spătarul acestuia 
sub clanţa ușii. După aceea se așeză pe pat, își scoase cizmele, 
se întinse și se culcă. 

Dimineaţa verifică iarăși toată casa la etaj și la parter, iar apoi 
se întoarse la baia de la capătul coridorului ca să facă un duș. 
Lăsă perdeaua de la duș dată la o parte și împroșcă podeaua cu 
apă. Ușa dinspre coridor deschisă și pușca rezemată de 
policioară, la un braţ de el. 

Işi usca pansamentul de la picior cu un föhn, se bărbieri, se 
îmbrăcă, se duse la bucătărie și mâncă un castron de cereale cu 
lapte, plimbându-se prin casă în timp ce înfuleca. Se opri în 
living și se uită la corespondenţa strânsă pe podea, sub fanta de 
alamă a ușii de la intrare. Rămase acolo și mestecă agale. Apoi 
așeză castronul și lingura pe măsuţa de cafea, traversă 
încăperea, se aplecă până la plicuri, le culese de jos și începu să 
le studieze, stând în picioare. Se așeză pe un scaun de lângă 
ușă, deschise plicul cu factura telefonică, îl prinse în căușul 
palmei și suflă în el. 

Cobori privirea pe lista cu apeluri. La jumătatea ei se afla 
departamentul șerifului din districtul Terrell. Împături factura, o 
puse înapoi în plic și plicul îl băgă în buzunarul cămășii. Apoi se 
mai uită o dată peste celelalte plicuri. Se ridică, se duse în 
bucătărie, luă pușca de pe masă, se întoarse și se opri în locul 
unde stătuse și mai înainte. Merse până la un birouaș ieftin din 
mahon și deschise sertarul de sus. Sertarul era plin ochi cu 
plicuri. Puse pușca lângă el, se așeză pe scaun, scoase toate 
plicurile, le stivui pe birou și începu să le verifice. 

e 

Moss își petrecu ziua într-un motel ieftin de la marginea 

orașului și dormi dezbrăcat, cu hainele sale cele noi agățate pe 


145 


un umeraș de sârmă în dulap. Când se trezi, umbrele se 
alungiseră în curtea motelului, iar el se chinui să se ridice și 
rămase așezat pe marginea patului. Pe cearșafuri, o pată de 
sânge străvezie și mare cât palma lui. Pe noptiera unde se aflau 
lucrurile cumpărate de la o farmacie din oraș se găsea o pungă 
de hârtie, pe care o luă și se duse șchiopătând la baie. Făcu un 
duș, se bărbieri și se spălă pe dinţi pentru prima dată în ultimele 
cinci zile, apoi se așeză pe marginea căzii și își schimbă 
pansamentele de pe răni. După aceea se îmbrăcă și chemă un 
taxi. 

Stătea în faţa recepţiei motelului atunci când apăru taxiul. Se 
urcă pe bancheta din spate, își tinu răsuflarea, apoi se întinse și 
închise portiera. Se uită la chipul șoferului în oglinda 
retrovizoare. 

Vrei să faci niște bani? întrebă el. 

Da. Vreau să fac niște bani. 

Moss scoase cinci bancnote de o sută, pe care le rupse în 
două și îi întinse o jumătate din ele peste spătarul scaunului. 
Şoferul numără bancnotele rupte și le puse în buzunarul 
cămășii, apoi se uită în oglindă la Moss și așteptă. 

Cum te cheamă? 

Paul, zise șoferul. 

Ai atitudinea potrivită, Paul. N-o să îţi fac niciun fel de 
probleme. Nu vreau decât să nu mă lași baltă în vreun loc unde 
nu vreau să fiu lăsat baltă. 

În regulă. 

Ai cumva o lanternă? 

Da. Am o lanternă. 

Dă-mi-o mie. 

Şoferul întinse lanterna în spate. 

Ești omul potrivit, zise Moss. 

Unde mergem? 

Pe șoseaua de lângă râu. 

Nu iau pe nimeni de-acolo. 

Nu luăm pe nimeni de-acolo. 

Şoferul se uită la el în oglindă. 

No drogas, zise el. 

No drogas. 

Șoferul așteptă. 


146 


Merg să recuperez o servietă. E a mea. Poţi să te uiţi în ea, 
dacă vrei. Nu-i nimic ilegal. 
Pot să mă uit în ea. 


Da, poți. 

Sper că nu mă iei în bășcălie. 

Nu. 

Îmi plac banii, dar și mai mult îmi place să nu ajung în 
pușcărie. 


Și eu gândesc tot așa, zise Moss. 

Merseră încet pe șoseaua ce ducea la pod. Moss se aplecă în 
faţă peste scaun. 

Vreau să parchezi sub pod, zise el. 

În regulă. 

Acum o să deșurubez becul de la plafonieră. 

Drumul  ăsta-i supravegheat douășpatru de ore din 
douășpatru. 

Știu asta. 

Șoferul trase pe dreapta și opri motorul și farurile, apoi se uită 
în oglindă la Moss. Moss scoase becul din plafonieră, îl așeză pe 
suportul de plastic, i-l întinse șoferului peste scaun și deschise 
portiera. 

Mă întorc în câteva minute, spuse el. 

Trestiile erau prăfuite și tulpinile lor crescuseră dese. Moss își 
croi drum cu grijă printre ele, ţinând lanterna la nivelul 
genunchilor și acoperindu-i parţial lentila cu mâna. 

Servieta zăcea în desiș, cu partea dreaptă în sus și la fel de 
nevătămată ca și cum cineva ar fi așezat-o pur și simplu acolo. 
Moss stinse lanterna, luă servieta în mână și o porni precaut 
înapoi, orientându-se după întinderea podului de deasupra 
capului. Când ajunse la taxi, deschise portiera, așeză servieta pe 
banchetă, intră și el încetișor și închise portiera. Îi dădu lanterna 
șoferului și se lăsă pe spate în scaun. 

Hai să mergem, zise el. 

Ce-i înăuntru? zise șoferul. 

Bani. 

Bani? 

Bani. 

Șoferul porni motorul și intră pe șosea. 

Aprinde farurile, zise Moss. 

Şoferul aprinse farurile. 


147 


Câţi bani? 

O grămadă de bani. Cât îmi ceri ca să mă duci până la San 
Antonio? 

Şoferul se gândi o vreme. 

Vrei să spui pe lângă cele cinci sute? 

Da. 

Ce-ai zice să facem o mie cu totul? 

Cu totul? 

Da. 

S-a făcut. 

Șoferul dădu din cap aprobator. 

Atunci ce-ar fi să-mi dai cealaltă jumătate de la astea cinci 
sutare pe care le-am căpătat deja? 

Moss scoase bancnotele rupte din buzunar și i le întinse peste 
spătarul scaunului. 

Și dacă ne opresc ăia de la Imigrări? 

N-or să ne oprească, zise Moss. 

De unde știi? 

Mai am încă destule căcaturi pe cap pe care tre' să le rezolv 
de-acum încolo. N-are cum să se termine aicea. 

Sper să ai dreptate. 

Crede-mă, zise Moss. 

Urăsc cuvintele astea, spuse şoferul. Le-am urât 
dintotdeauna. 

Tu le-ai spus vreodată? 

Mda. Le-am spus. De-aia și știu cam cât valorează. 

Moss își petrecu noaptea la un motel Rodeway Inn de pe 
autostrada 90, în vestul orașului, iar dimineaţă cobori, cumpără 
un ziar și urcă cu greutate înapoi în cameră. Nu putea să-și 
cumpere armă de la magazin pentru că nu avea niciun act de 
identitate, dar putea să-și ia una de la anunţurile din ziar, și așa 
și făcu. Un pistol Tec-9 cu două încărcătoare de rezervă și o 
cutie și jumătate de gloanţe. Bărbatul îi aduse automatul la ușă, 
iar Moss plăti cu bani gheaţă. Răsuci arma în mână. Avea 
metalul acoperit cu un strat verzui de la fosfatare. Armă 
semiautomată. 

Când ai tras ultima oară cu el? întrebă. 

N-am tras niciodată cu el. 

Și ești sigur că funcţionează? 

De ce n-ar funcţiona? 


148 


Nu știu. 

Uite că nici eu nu știu. 

După ce bărbatul plecă, Moss se duse pe câmpul acoperit cu 
tufe dese din spatele motelului, cu una din pernele din cameră 
sub braţ, și acolo înveli ţeava armei cu perna și trase trei 
cartușe, după care rămase pe loc în lumina rece a soarelui și se 
uită la penele care pluteau peste fâșia cenușie de chaparraP, 
gândindu-se la viaţa lui, la ceea ce trecuse și la ce avea să 
urmeze. Apoi se întoarse și o porni încet înapoi spre motel, 
lăsând perna pârlită pe câmp. 

Se odihni pe hol, apoi urcă iarăși la el în cameră. Făcu baie și 
se uită în oglindă la rana de pe spate pe unde ieșise glonţul. 
Arăta destul de urât. In ambele răni avea tuburi de drenaj pe 
care voia să și le scoată, însă nu o făcu. Își lărgi ghipsul de pe 
braţ și se uită la brazda adâncă pe care o săpase glonţul acolo, 
apoi lipi la loc pansamentul cu leucoplast. Se îmbrăcă, își mai 
puse câteva bancnote în buzunarul din spate al blugilor, aranjă 
pistolul și încărcătoarele în servietă, apoi o închise, chemă un 
taxi, luă servieta, ieși din cameră și cobori scările. 

Işi cumpără o camionetă Ford din 1978 cu tracţiune dublă și 
cu motor de 7,5 litri dintr-un parc auto de pe North Broadway, îi 
plăti omului cu bani gheață, făcu transferul oficial al talonului 
mașinii pe numele lui, puse talonul în torpedoul mașinii și plecă 
la volanul ei. Merse până la motel, făcu plata și plecă, cu pistolul 
Tec-9 pus sub scaun, iar servieta și geanta cu haine așezate pe 
podeaua mașinii, în dreptul scaunului pasagerului. 

La intersecţia de la Boerne, o fată făcea autostopul și Moss 
trase pe dreapta, claxonă și o privi în oglinda retrovizoare. O 
luase la fugă, cu rucsacul ei albastru din material sintetic 
aruncat pe un umăr. Fata urcă în camionetă și se uită la el. Vreo 
cinșpe-șaișpe ani. Roșcată. 

Până unde mergi? întrebă ea. 

Știi să conduci? 

Aha. Știu să conduc. N-are schimbător de viteze manual, așa- 
i? 

Nu. Coboară și treci dincoace. 

Fata își lăsă rucsacul pe banchetă, ieși din mașină și trecu în 
faţă. Moss împinse rucsacul pe podea și se întinse, iar fata urcă, 
băgă mașina în viteză și intrară pe autostradă. 


20 Porțiune de teren acoperită cu tufe dese și arbuști (în spaniolă în orig.). 
149 


Câţi ani ai? 

Optișpe. 

Căcat. Ce faci aici pe șosea? Nu știi ce periculos e să faci 
autostopu'? 

Ba da. Știu. 

Moss își scoase pălăria, o puse pe banchetă lângă el, se lăsă 
pe spate și închise ochii. 

Să nu depășești cumva viteza legală, zise el. Dacă ne oprește 
poliția din cauza ta, o să ne trezim vârâţi amândoi într-un căcat 
mare cât casa. 

În regulă. 

Vorbesc serios. Numai să depășești viteza legală și te las 
imediat cu curu-n ploaie pe marginea drumului. 

În regulă. 

Încercă să adoarmă, dar nu reuși. Avea dureri îngrozitoare. 
După o vreme se îndreptă, își luă pălăria de pe banchetă, și-o 
puse pe cap și aruncă o privire la indicatorul de viteză. 

Pot să te întreb ceva? zise fata. 

Poți. 

Ai probleme cu legea? 

Moss se așeză mai bine în scaun și se uită la fată, apoi 
întoarse privirea spre șosea. 

Ce-ţi veni să-ntrebi așa ceva? 

Pe baza chestiei pe care mi-o ziseși mai 'nainte. Cum că să nu 
ne oprească poliţia. 

Și dacă aș avea? 

Atunci cred că ar fi cazul să mă opresc și să cobor chiar acu'. 

Nu crezi așa ceva. Vrei doar să știi cum stai. 

Fata îl privi cu coada ochiului. Moss studia ţinutul din goana 
mașinii. 

Dacă ţi-ai petrece trei zile cu mine, zise el, te-aș putea face să 
jefuiești benzinării. Nu fac poante. 

Fata îi răspunse cu un surâs ciudat. 

Asta faci? întrebă ea. Jefuiești staţii de benzină? 

Nu. N-am nevoie s-o fac. Ti-e foame? 

E în regulă. 

Când ai mâncat ultima oară? 

Nu-mi place să fiu întrebată când am mâncat ultima oară. 

In regulă. Când ai mâncat ultima oară? 


M-am prins io că ești unu' d-ăla șmecher de cum m-am urcat 
în mașină. 

Mda. Trage pe dreapta colo, la următoarea ieșire de pe 
autostradă. Cică mai sunt șase kilometri. Și dă-mi automatul ăla 
de la tine de sub scaun. 

e 

Bell trecu încet cu mașina peste grătarul de protecție pentru 
vite, cobori, închise poarta după el, urcă iar în camionetă, 
traversă pășunea și opri mașina lângă puţul cu apă, apoi cobori 
și se duse până la cisternă. Își vâri mâna în apă, își trecu 
degetele umede prin păr și ridică privirea spre moara de vânt. 
Se uită la rotirea eliptică, lentă și întunecată a palelor ce se 
învârteau în iarba uscată și îndoită de vânt. Un huruit slab și 
lemnos sub tălpi. Apoi rămase pe loc și își trecu încet degetele 
pe borul pălăriei. Postura unui om care parcă tocmai a îngropat 
ceva. 

Al naibii să fiu eu dacă știu vreun lucru, zise el. 

Când ajunse acasă, ea îl aștepta cu cina. Azvârli cheile de la 
camionetă în sertarul din bucătărie și se duse la chiuvetă ca să 
se spele pe mâini. Soţia lui pusese o bucată de hârtie pe poliţă 
și el rămase și se uită la ea. 

A spus unde e? Asta-i un număr din vestul Texasului. 

A zis numai că e Carla Jean și mi-a dat numărul. 

Șeriful se duse până la bufet și sună. Femeia și mama ei erau 
într-un motel de lângă El Paso. 

Vreau să-mi spui ceva, îi zise ea. 

În regulă. 

Dumneata te ţii de cuvânt? 

Da, mă ţin. 

Chiar și faţă de mine? 

Aș zice că mai ales față de dumneata. 

Auzea cum femeia răsuflă în telefon. Zgomot de mașini în 
depărtare. 

Dom’ șerif? 

Da, doamnă. 

Dacă eu îţi spun de unde m-a sunat, dumneata îţi dai 
cuvântu' că n-o să pățească nimica rău? 

Pot să-mi dau cuvântu' că n-o să păţească nimica rău din 
partea mea. Asta pot s-o fac. 

După o vreme ea zise: 


151 


În regulă. 

e 

Bărbatul care stătea la măsuţța din placaj ce se desfăcea din 
perete și se fixa pe un picior de lemn prins într-o balama 
termină ce avea de scris pe bucata de hârtie, își scoase căștile 
și le puse pe masa din fața lui, apoi își trecu ambele mâini pe 
tâmple, înspre ceafă, prin părul lui negru. Se întoarse și se uită 
în spatele rulotei, unde un al doilea bărbat stătea întins pe un 
pat. 

Listo?” zise el. 

Bărbatul se ridică din pat și își așeză picioarele pe podea. 
Rămase așa vreme de un minut, apoi se sculă și veni în față. 

L-ai prins? 

L-am prins. 

Rupse bucata de hârtie din carnet și i-o întinse, iar acesta o 
citi, o împături și o puse în buzunarul de la cămașă. Apoi se 
întinse, deschise unul din dulapurile de bucătărie, scoase un 
pistol-mitralieră cu ţeavă scurtă vopsit în culori de camuflaj și 
două încărcătoare de rezervă, deschise ușa, cobori în parcare și 
închise ușa în spatele lui. Traversă pietrișul până în locul unde 
era parcat un Plymouth Barracuda negru, îi deschise portiera, 
aruncă arma automată înăuntru pe locul cel mai îndepărtat, se 
aplecă, intră în mașină, închise portiera și porni motorul. Forţă 
pedala de acceleraţie de câteva ori, apoi intră pe asfalt, aprinse 
farurile, băgă în viteza a doua și o porni la drum, cu mașina 
balansându-se pe roţile mari și făcând viraje pe șosea, și cu 
cauciucurile scârțâind și împroșcând nori de fum înecăcios în 
urma lui. 


21 Gata? (în spaniolă în orig.). 
152 


VIII 


În anii din urmă am pierdut o multime de prieteni. Și nici 
măcar nu era toți mai bătrâni decât mine. Unu’ din lucrurile care 
le pricepi când e să-mbătrânești e că nu toată lumea ajunge sã- 
mbătrânească odată cu tine. Incerci să-i ajuti pe oamenii care-ti 
plătesc leafa și sigur că atuncea nu poți să nu te gândești ce fel 
de rezultate lași în urma ta. În patruzeci și unu de ani în 
districtul ăsta n-a existat nicio crimă nerezolvată. Și-acuma 
avem nouă doar într-o săptămână. O să fie rezolvate? Nu știu. 
Fiecare zi trece împotriva ta. Timpul nu ține cu tine. Nu ştiu dacă 
e vreun motiv de laudă dacă s-ar ști că până la urmă ai priceput 
că-i vorba de-o gașcă de traficanti de droguri. Nu că ei și-ar bate 
prea tare capu’ să priceapă că au de-a face cu noi. Oare chiar n- 
au niciun pic de respect pentru lege? Departe de ei gândul. Nici 
măcar nu-și bat capu’ cu legea. Ai zice că nici nu-și fac griji din 
pricina ei. Sigur, acu’ câtva timp au împușcat și-au omorât un 
judecător federal chiar aici, în San Antonio. Cre’ că își făceau 
griji din pricina lui. Mai ține cont și că de-a lungul frontierei de- 
aicea sunt șerifi care fac avere din narcotice. Te doare când auzi 
așa ceva. Sau mă doare pe mine. Nu cred că era așa nici măcar 
cu zece ani în urmă. Un șerif corupt e pur și simplu ticăloșia 
dracului. Nu poți să spui altceva. Ala e de zece ori mai rău decât 
un infractor. Și nici nu-i ceva care să dispară. lar ăsta-i cam 
singuru’ lucru pe care-l pot spune. Că n-o să dispară. Unde să 
dispară? 

Ce-ti spun acuma poa’ să pară o neghiobie, dar cred că 
pentru mine cel mai rău și mai rău e să știu că probabil singurul 
motiv pentru care sunt încă viu e că indivizii ăia nu au deloc 
respect fată de mine. lar asta-i ceva foarte dureros. Foarte 
dureros. S-a ajuns să fie cu mult mai rău decât orice ti-ai fi putut 
imagina chiar și numai acum câtiva ani. Nu cu mult timp în urmă 
au găsit aicea, în districtul Presidio, un DC-4?. Zăcea pur și 
simplu în deșert. Au venit acolo într-o noapte, au trasat un soi 
de pistă de aterizare și-au înșirat butoaie cu catran ca să 


22 Douglas DC-4, avion de transport cu elice, patru motoare și o capacitate de peste 
patruzeci de pasageri, folosit de armata americană în al Doilea Război Mondial și în 
anii '60. 


153 


lumineze, dar după aia nici că mai aveai cum să mai pleci cu 
chestia aia de-acolo. A fost golit de absolut tot. Scaunul pilotului 
ce-a mai rămas. Puteai să simți și singur mirosul de marijuana, 
nu-ți mai trebuia câine. Bun, și șeriful de-acolo - dar n-o să-i zic 
numele - voia el să se pregătească și să-i înhaţe când or să vină 
înapoi după avion și până la urmă s-a găsit unu’ să-i spună că 
nu mai vine nimeni înapoi. Nici nu se pusese problema vreodată. 
Când a înțeles până la urmă ce i se zicea, numai ce-l vezi că se 
face foarte tăcut și dup-aia se întoarce, se urcă în mașină și 
pleacă. 

Pe vremea când au fost războaiele între găștile cu droguri 
dincolo de frontieră, nu mai găseai de cumpărat nicăieri borcane 
de-un litru cu capac. Ca să-ți pui murături și compoturi și alte 
alea. Rezervele de alimente. Nu mai găseai să iei niciunul. 
Treaba e că ăia le foloseau ca să pună grenade în ele. Dacă 
zbori peste casa ori apartamentu' unuia și arunci cu grenade, 
astea explodează 'nainte să atingă pământul. Așa că ce făcea ei 
era să scoată cuiul de la grenadă și s-o îndese în borcan și dup- 
aia punea înapoi capacul și-l înșuruba. Și când se lovea de 
pământ, borcanul se spărgea și dădea drumul la clapetă. La 
pârghie. Tipii încărca dinainte lăzi întregi cu așa ceva. Iti vine 
greu să crezi că ar fi cineva care să vrea să zboare noaptea pe 
deasupra ta într-un avion mic și cu o așa încărcătură, dar așa 
era. 

Mă gândesc că dacă ai fi Satana și dacă te-ai învârti pe-aicea 
și-ai încerca să născocești ceva ca să supui rasa umană, 
probabil că primu’ lucru care ti-ar veni în minte ar fi narcoticele. 
Poate că așa a și făcut. l-am zis asta cuiva dimineata trecută la 
micul dejun și ăla m-a întrebat dacă eu cred în Satana. Eu am 
Zis, păi nu asta era ideea. Și el mi-a zis că, cică, eu știu asta, dar 
tu? Trebuia să mă gândesc la așa ceva. Cred că atunci când 
eram mic, m-am gândit. Dar cred că până ce-am ajuns la vârsta 
mijlocie, cumva credința mea a mai scăzut. Acuma încep să 
înclin în partea ailaltă. Celălalt explică o groază de lucruri care 
altfel nu se explică nicicum. Sau așa cred eu, că nu se explică. 


154 


Moss așeză servieta în separeu și intră și el în urma ei. Luă 
meniul de pe suportul de sârmă unde stătea alături de muștar și 
ketchup. Fata se strecură pe bancheta din faţa lui. El nu ridică 
privirea. 

Ce comanzi? întrebă el. 

Nu știu. Nici nu m-am uitat pe meniu. 

Moss întoarse meniul, îl împinse în fața ei, apoi se răsuci și se 
uită după chelneriţă. 

Da' tu? întrebă fata. 

Ce comand eu? 

Nu. Cine ești tu? Ești un personaj? 

Moss o privi atent. 

Singurii oameni de care știu să știe ce e un personaj sunt alte 
personaje, zise el. 

Eu s-ar putea să fiu doar o tovarășă de drum. 

Tovarășă de drum. 

Mda. 

Bine, acuma ești. 

Eşti rănit, nu-i așa? 

De ce zici asta? 

Abia poţi să mergi. 

Poate că-i doar o rană veche din război. 

N-aș prea crede. Ce-ai păţit? 

Vrei să spui în ultima vreme? 

Da. În ultima vreme. 

Nu-i nevoie să știi. 

De ce nu? 

Nu vreau să văd că te-nfierbânţi și sari pe mine. 

Ce te face să crezi c-o să mă înfierbânt? 

Fiin'că la fetele rele le place de băieţii răi. Ce vrei să comanzi? 

Nu știu. Tu cu cete ocupi? 

Acu' trei săptămâni eram un cetățean corect și cinstit. Aveam 
o slujbă normală de la nouă la cinci. În fine, de la opt la patru. 
Când vin lucrurile peste tine, vin și gata. Nu stau să te-ntrebe. 
Nu îţi cer permisiunea. 

Asta-i cel mai adevărat lucru care l-am auzit spus vreodată, 
zise fata. 

Stai pe lângă mine și-o să mai auzi și altele la fel. 

Crezi că eu sunt o fată rea? 


Cred că ţi-ar plăcea să fii. 

Ce-ai în valiza aia? 

Devalizări. 

Ce-i în ea? 

Aș putea să-ţi zic, dar dup-aia ar trebui să te omor. 

Nu ai voie să umbli cu arma la tine în spaţii publice. Nu știai? 
Și mai ales cu o armă ca asta. 

Lasă-mă să te întreb ceva. 

Dă-i drumu’. 

Când încep împușcăturile, tu cum preferi - să ai o armă sau să 
respecţi legea? 

Nu vreau să fiu deloc acolo unde se împușcă. 

Ba vrei. Scrie pe tine că vrei. Numai că nu vrei să fii 
împușcată. Ce comanzi? 

Da' tu? 

Un cheeseburger și-o ciocolată cu lapte. 

Chelneriţa veni și cei doi comandară. Fata ceru un sendviș 
cald cu carne de vită, cu piure de cartofi și sos de carne. 

Nu m-ai întrebat nici măcar unde merg, spuse ea. 

Știu unde mergi. 

Zi-mi atunci unde. 

Înainte pe drum. 

Asta nu-i un răspuns. 

E mai mult decât un răspuns. 

Nu le știi tu pe toate. 

Nu, nu le știu. 

Ai omorât vreodată pe cineva? 

Da, spuse el. Tu? 

Fata păru încurcată. 

Știi bine că n-am omorât niciodată pe nimeni. 

N-am de un' să știu. 

N-am făcut-o. Bine? 

Bine. N-ai făcut-o. 

Dar nici tu n-ai făcut-o, de fapt. Nu-i așa? 

Ce să fac? 

Ce-ai zis mai-nainte. 

Să omor oameni? 

Fata roti privirea ca să vadă dacă nu-i aude cineva. 

Da, spuse ea. 

Cam greu de zis. 


După o vreme, chelneriţța veni și le aduse farfuriile. Moss 
rupse cu dinţii colțul unui pliculeţ de maioneză, îi stoarse 
conținutul peste cheeseburger și se întinse după ketchup. 

De unde ești? întrebă el. 

Fata sorbi o gură din ceaiul cu gheaţă și se șterse la gură cu 
șervetul. 

Din Port Arthur, zise ea. 

Moss clătină din cap. Apucă cheeseburger-ul cu amândouă 
mâinile, mușcă din el și se lăsă iar pe spate, mestecând. 

N-am fost niciodată la Port Arthur. 

Nici nu te-am văzut vreodată pe-acolo. 

Păi cum puteai să mă vezi dacă n-am fost niciodată? 

N-aveam cum. Am zis doar că nu te-am văzut. Te aprobam. 

Moss clătină din cap. 

Mâncară amândoi mai departe. Elo privi. 

Aș zice c-ai luat-o spre California. 

De unde ţi-ai dat seama? 

Asta-i direcția în care te îndreptai. 

Păi chiar acolo și merg. 

Ai ceva bani? 

Ce te privește? 

Nu mă privește deloc. Dar ai? 

Am ceva. 

Moss își termină cheeseburger-ul, se șterse pe mâini cu 
șervetul de hârtie și goli paharul. Apoi vâri mâna în buzunar, 
scoase de-acolo teancul rulat de sute și îl netezi. Numără o mie 
de dolari pe masa de pal melaminat, împinse banii spre fată și 
puse teancul înapoi în buzunar. 

Hai să mergem, zise el. 

Asta pentru ce-i? 

Ca să ai să mergi în California. 

Și ce tre' să fac pentru ei? 

Nu tre' să faci nimica. Mai nimerește și găina chioară câte-o 
boabă de porumb. Pune-i bine și hai să mergem. 

Plătiră și se îndreptară spre camionetă. 

Nu cumva mă făcuși găină? 

Moss o ignoră. 

Dă-mi cheile, spuse el. 

Fata scoase cheile din buzunar și i le întinse. 

M-am gândit că poate ai uitat că-s la mine, spuse ea. 


157 


Nu prea obișnuiesc să uit. 

Puteam pur și simplu s-o întind, de exemplu când m-am dus la 
toaletă, să-ți iau mașina și să te las înțepenit aici. 

Nu, nu puteai. 

De ce nu? 

Urcă în mașină. 

Urcară amândoi și Moss puse servieta între ei, apoi scoase 
automatul Tec-9 de la brâu și îl strecură sub scaun. 

De ce nu? zise fata. 

Nu fi toată viaţa o nepricepută. În primu' rând, puteam să văd 
dinăuntru fără probleme până la ieșire și mai încolo toată 
parcarea, până la camionetă. În al doilea rând, dac-aș fi fost atât 
de idiot ca să mă așez cu spatele la ușă, sunam și chemam un 
taxi, dup-aia te urmăream, te făceam să oprești, te băteam de 
te căcai pe tine și te lăsam să zaci acolo. 

Fata amuţi cu totul. Moss vâri cheia în contact, porni 
camioneta și dădu în spate. 

Făceai tu așa ceva? 

Tu ce crezi? 

Când intrară în Van Horn, se făcuse șapte seara. Fata dormise 
o bună parte din drum, ghemuită și cu rucsacul pe post de 
pernă. Moss intră într-o parcare pentru tiruri și opri motorul, iar 
ochii fetei se deschiseră instantaneu, ca ai unei căprioare. Se 
îndreptă, se uită la el și apoi privi afară, la parcare. 

Unde suntem? întrebă ea. 

În Van Horn. Ți-e foame? 

Aș putea înghiţi ceva. 

Vrei niște pui prăjit cu motorină? 

Ce? 

Moss arătă cu degetul spre firma de deasupra capului lor. 

Nici vorbă să mănânc așa ceva, zise fata. 

Stătu la toaletă vreme îndelungată. Când ieși de acolo, vru să 
afle dacă Moss comandase deja. 

Da. Am comandat și pentru tine niște pui din ăla. 

N-ai făcut așa ceva, zise ea. 

Am comandat pentru amândoi biftec. 

Așa trăiești tu tot timpul? întrebă fata. 

Sigur. Când ești un desperado de prima mână, nimic nu-ţi stă 
în cale. 

Ce-i chestia aia de la lănţișor? 


Asta? 

Da. 

E un colț de mistreţ. 

Și de ce-l porţi? 

Nu-i al meu. Îl păstrez numai pentru cineva. 

Pentru o damă anume? 

Nu, pentru un mort anume. 

Veniră și biftecurile. Moss o privi cum mănâncă. 

Ştie careva unde ţi-ai pus în cap să te duci? întrebă el. 

Cum? 

Am întrebat dacă știe careva unde ţi-ai pus în cap să te duci. 

Cum ar fi cine? 

Cum ar fi oricine. 

Tu. 

Eu nu știu ce ţi-ai pus în cap, fiin'că nu știu cine ești. 

Bun, asta înseamnă că acum suntem doi. 

Tu nu știi cine ești? 

Nu, fraiere. Nu știu cine ești tu. 

Atunci hai să rămânem așa, și-atuncea nici unu' din noi n-o să 
dea nimica pe goarnă. In regulă? 

În regulă. Da' de ce mă întrebași mai 'nainte? 

Moss curăţă cu o jumătate de chiflă sosul de la biftec. 

M-am gândit că probabil e-adevărat. Pentru tine e un lux. 
Pentru mine e-o necesitate. 

De ce? Pentru că e unii care te urmăreşte? 

Poate. 

Chiar că-mi place chestia asta, zise fata. Aicea te prinseși. 

Nu-ţi trebuie mult până să-i prinzi gustul, așa-i? 

Așa-i, răspunse ea. Nu-ţi trebe mult. 

Bun, decât că nu-i așa de simplu cum pare. O să vezi. 

Cum adică? 

Există întotdeauna cineva care știe unde ţi-ai pus în cap să te 
duci. Știe unde și de ce. În cea mai mare parte. 

Te referi la Dumnezeu? 

Nu. Mă refer la tine. 

Fata mânca. 

Mda, zise ea. Nu ti-ar fi deloc moale dacă n-ai ști unde ţi-ai 
pus în cap să te duci. 

Eu nu știu. Tu știi? 

Nu știu. 


Să zicem că ești undeva într-un loc care habar n-ai unde e. Ce 
nu ai ști de fapt atunci e unde e celălalt loc. Sau cât mai e până 
acolo. N-ar schimba cu nimic unde ţi-ai pus în cap să mergi. 

Fata medită la spusele lui. 

Încerc să nu mă gândesc la chestii de-astea, zise ea. 

Te gândești că după ce ajungi în California, o să iei cumva 
totul de la capăt. 

Așa intenţionez. 

Socot că s-ar putea ca asta să fie ideea. Există un drum care 
duce în California și mai e unu' care vine de-acolo. Dar cea mai 
bună soluţie ar fi să apari pur și simplu acolo. 

Să apar acolo. 

Da. 

Și-adică să nu știi cum ai ajuns acolo? 

Da. Să nu știi cum ai ajuns acolo. 

Nu știu cum ai putea să faci așa ceva. 

Nici eu. Asta-i ideea. 

Fata mâncă. Se uită în jur. 

Pot să-mi cumpăr niște cafea? întrebă ea. 

Poți să-ţi cumperi orice vrei. Ai bani. 

Ea se uită la Moss. 

Cre' că nu m-am prins care-i ideea, spuse ea. 

Ideea e că nu e nicio idee. 

Nu. Mă refer la ce-ai zis tu. Despre cum știi unde ești. 

Moss se uită la ea. După o vreme zise: 

Problema nu-i să știi unde ești. Problema-i că te gândești să 
ajungi acolo fără să iei nimic cu tine. Ideile tale despre cum o iei 
de la capăt. Sau ale oricui. Nu o iei de la capăt. Asta-i ideea. 
Fiecare pas pe care îl faci e pentru totdeauna. Nu poţi să-l faci 
să nu mai fie. Pe niciunul nu poţi. Pricepi ce zic? 

Cre' că da. 

Știu că nu, dar lasă-mă să mai încerc o dată. Crezi că atunci 
când te trezești dimineaţa, ziua de ieri nu mai contează. Da' 
ziua de ieri e singura care contează. Ce altceva să conteze? 
Viaţa ta e formată din zilele care o formează. Doar din ele. Poate 
că te gândești că ai putea să fugi și să-ţi schimbi numele și mai 
știu io ce. Să o iei de la capăt. Și dup-aia într-o dimineaţă te 
trezești și te uiţi în tavan și ghici cine zace întins acolo? 

Fata dădu din cap. 

Înţelegi ce zic? 


160 


Asta înțeleg. Am trecut prin asta. 

Da, știu c-ai trecut. 

Și ţie îţi pare rău că ai devenit infractor? 

Îmi pare rău că n-am început mai devreme. Ai terminat? 

Când ieși de la recepţia motelului, îi întinse și fetei o cheie. 

Ce-i asta? 

Asta-i cheia ta. 

Fata cântări cheia în palmă și se uită la Moss. 

Bun, zise ea. Tu decizi. 

Da, eu. 

Bănuiesc că te temi c-o să văd ce-i în servieta aia. 

Nu chiar. 

Moss porni camioneta și o trase în parcarea din spatele 
recepției motelului. 

Ești poponar? întrebă fata. 

Eu? Da, îs poponar din cap până-n buci. 

Nu pari. 

Chiar așa? Cunoști mulţi poponari? 

Nu o arăţi, asta cre’ c-am vrut să zic. 

Ei, drăguţo, ce știi tu? 

Nu știu. 

Mai zi o dată. 

Ce? 

Mai zi o dată. Nu știu. 

Nu știu. 

Foarte bine. Trebe să mai exersezi vorbele-astea. i se 
potrivesc. 

Mai târziu Moss ieși și se duse cu mașina până la un magazin 
Quickstop. Când intră înapoi cu camioneta în parcarea 
motelului, rămase o vreme acolo și studie mașinile din jur. Apoi 
cobori. 

Se duse la camera fetei și bătu ușor la ușă. Așteptă. Bătu iar. 
Văzu draperia mișcându-se și apoi ea deschise ușa. Stătea în 
fața lui în aceiași blugi și cu același tricou. Arăta de parcă 
tocmai se trezise. 

Știu că nu ești destul de mare ca să ai voie să bei, da' m-am 
gândit să te-ntreb dacă vrei o bere. 

Da, spuse ea. Aș bea o bere. 

Moss apucă una din sticlele reci din punga de hârtie maronie, 
o scoase și i-o întinse fetei. 


161 


Poftim, spuse el. 

Deja se întorsese și dădea să plece. Fata ieși pe coridor și lăsă 
ușa să se închidă în urma ei. 

Nu-i nevoie să o iei la fugă așa, zise ea. 

El se opri pe treapta de jos. 

Mai ai așa ceva în punga aia? 

Da. Mai am două. Și intenţionez să le beau pe amândouă. 

Voiam numai să zic că poate ai vrea să stai aicea și să bei una 
cu mine. 

Moss o privi pieziș. 

Ai remarcat vreodată ce greu le vine la femei să accepte un 
refuz? Cre' că încep cam de când au trei ani. 

Da' bărbaţii? 

Ei s-au obișnuit. N-au încotro. 

N-o să scot niciun cuvânt. Stau numai aicea. 

N-o să scoţi niciun cuvânt. 

Nu. 

Uite, deja ai minţit. 

Bine, n-o să scot aproape niciun cuvânt. O să fiu cât mai 
tăcută. 

Moss se așeză pe treaptă, scoase una din sticlele de bere din 
pungă, îi desfăcu capacul, o înclină și bău. Fata se așeză pe 
treapta următoare de sus și făcu la fel. 

Dormi mult? întrebă el. 

Dorm când apuc. Da. Dar tu? 

N-am mai dormit o noapte-ntreagă de vreo două săptămâni. 
Nici nu mai știu ce-i aia. Cre' că asta începe să mă tâmpească. 

Mie nu mi se pare c-ai fi tâmpit. 

Asta dacă judeci după standardele tale. 

Ce vrea să-nsemne asta? 

Nimic. Te iau și eu la mișto. Nu mai fac. N-ai droguri în 
servieta aia a ta, așa-i? 

Nu. De ce? Te droghezi? 

Aș fuma niște iarbă, dacă ai cumva. 

Uite că n-am. 

E-n regulă. 

Moss clătină din cap. Bău. 

Voiam să zic că e în regulă că stăm numai așa aici și bemo 
bere. 

Bun. Mă bucur să aud că e în regulă. 


162 


Încotro ai pornit-o? Nu mi-ai zis deloc. 

E greu de zis. 

Dar nu mergi în California, așa-i? 

Nu, nu merg. 

Mă gândeam eu că nu. 

Merg în El Paso. 

Parcă nu știai unde mergi. 

Poate că abia acu' mă hotărâi. 

Nu te cred. 

Moss nu-i răspunse. 

E-un loc drăguţ ăsta de-aici, spuse fata. 

Bănuiesc că depinde din ce loc vii. 

N-ai ieșit de curând din penitenciar ori ceva de genu' ăsta, 
așa-i? 

Tocmai am scăpat din camera morţii. Au apucat să mă radă în 
cap pentru scaunul electric. Poţi să vezi locu' unde a-nceput să 
crească înapoi. 

Ce glume ai. 

Da' ar fi drăguţ dacă s-ar dovedi că-i adevărat, ce zici? 

Poliţia vrea să te prindă? 

Toată lumea vrea să mă prindă. 

Ce-ai făcut? 

Am luat în mașină fetișcane care făceau autostopul și le-am 
îngropat undeva în deșert. 

Nu-i de râs. 

Ai dreptate. Nu-i. Te luam și eu peste picior. 

Ai spus că nu mai faci. 

N-o să mai fac. 

Tu spui vreodată adevărul? 

Da. Spun adevărul. 

Ești însurat, nu-i așa? 

Da. 

Cum o cheamă pe nevastă-ta? 

Carla Jean. 

Ea e în El Paso? 

Da. 

Și ea știe cum îţi câștigi traiul? 

Da. Știe. Sunt sudor. 

Fata îl privi lung. Asta ca să vadă ce altceva mai zice. El nu 
mai zise nimic. 


163 


Nu ești tu niciun sudor, spuse ea. 

De ce să nu fiu? 

De ce-ai luat cu tine mitraliera aia? 

Pentru că mă urmăresc niște oameni răi. 

Ce le-ai făcut? 

Le-am luat ceva ce-i al lor și acuma îl vor înapoi. 

Asta nu-mi prea sună a sudură. 

Nu-ţi sună, așa-i? Am impresia că nu m-am gândit la asta. 

Moss sorbi din bere. Tinea sticla de gât, între degetul mare și 
arătător. 

Și aia ai tu acolo în servietă. Așa-i? 

Greu de zis. 

Ești cumva spărgător de seifuri? 

Spărgător de seifuri? 

Da. 

De unde-ţi veni o asemenea idee? 

Nu știu. Da' ești? 

Nu. 

Bun, da' ești ceva. Nu-i așa că da? 

Toată lumea e ceva. 

Ai fost vreodată în California? 

Da. Am fost în California. Un frate de-al meu trăiește acolo. 

Şi-i place? 

Nu știu. Trăiește acolo. 

Numai că ţie nu ţi-ar plăcea să trăieşti acolo, așa-i? 

Nu. 

Și crezi că ar fi bine să mă duc eu acolo? 

Se uită la ea și apoi își mută privirea. Întinse picioarele până 
pe ciment, își încrucișă cizmele și se uită de-a lungul parcării, 
până pe autostradă și la luminile de pe autostradă. 

Drăguţă, zise el, de unde dracu’ să știu eu unde ar fi bine să 
te duci tu? 

Așa-i. Oricum, apreciez că mi-ai dat banii ăia. 

Să-ţi fie de bine. 

Nu trebuia să faci asta. 

M-am gândit că tu n-o să zici nimic. 

În regulă. Da’ totuși sunt o groază de bani. 

Nu-s nici măcar pe jumătate cât crezi. O să vezi. 

N-o să-i arunc aiurea. Am nevoie de bani ca să-mi găsesc un 
loc unde să stau. 


164 


O să te descurci tu. 

Sper. 

Ca să trăieşti în California, cel mai bine e să fii venit de- 
altundeva. Probabil că cel mai bine-ar fi să fii de pe Marte. 

Sper că nu. Fiin'că nu-s de-acolo. 

O să te descurci tu. 

Pot să te întreb ceva? 

Da. Dă-i drumu”. 

Câţi ani ai? 

Treișase. 

E destul de mult. Nu mi-am dat seama că ești așa bătrân. 

Știu. Cumva și pe mine m-a luat prin surprindere. 

Am senzaţia că ar trebui să mă tem de tine, dar nu mă tem. 

Aia e. Nici aici nu te pot sfătui. Majoritatea oamenilor fug de- 
acasă de la mama și-ajung să strângă moartea-n braţe. Abia- 
așteaptă să dea ochii cu ea. 

Probabil crezi că așa fac și io. 

Nu vreau nici măcar să știu ce faci tu. 

Mă-ntreb pe unde-aș fi fost în momentu’ ăsta, dacă n-aș fi dat 
azi-dimineaţă de tine. 

Nu știu. 

Am fost întotdeauna norocoasă. La treburi din astea. La 
întâlnit oameni. 

Ei, eu nu m-aș grăbi să vorbesc. 

De ce? Ai în plan să mă îngropi undeva în deșert? 

Nu. Dar pe lume există o mulţime de ghinioane. Numai să stai 
pe-aproape destulă vreme și-o s-ajungi să-ţi iei și tu porţia. 

Eu socot că mi-am luat-o. Cred că merit o schimbare. S-ar 
putea chiar să fi încasat prea mult. 

Da? Ei bine, să știi că nu. 

De ce zici asta? 

Moss o privi. 

Dă-mi voie să-ţi explic ceva, drăguţo. Dacă există pe planeta 
asta ceva ce nu ți se potrivește deloc, să știi că lucrul ăla e un 
ditamai norocu' care să-ţi pice din cer. 

Ce spui tu acolo e oribil. 

Nu, nu-i. Nu vreau decât să ai grijă. Cum ajungem la El Paso, 
o să te las în staţia de autobuz. Ai bani. Nu mai trebe să stai pe 
drumuri și să faci autostopul. 

În regulă. 


În regulă. 

Ai fi făcut aia ce ziceai mai devreme? Adică dacă ţi-aș fi luat 
mașina? 

Ce ziceam? 

Știi tu. Că o să mă baţi de-o să mă cac pe mine. 

Nu. 

Știam io. 

Vrei să împărțim ultima bere? 

În regulă. 

Mă duc până 
minut. 

În regulă. Nu te-ai răzgândit, așa-i? 

În legătură cu ce? 

Știi tu în legătură cu ce. 

Eu nu mă răzgândesc. Îmi place să o nimeresc din prima. 

Moss se ridică și începu să meargă pe coridorul motelului. 
Fata rămase în picioare lângă ușă. 

O să-ți spun ceva ce-am auzit odată într-un film, zise ea. 

El se opri și se întoarse. 

Ce anume? 

Pe-aicea-s o groază de comis-voiajori, așa că încă mai poţi 
cumpăra ceva. 

Treaba e că ai întârziat puţin, drăguţo. Fiindcă am cumpărat 
deja. Și cred că mă mulțumesc cu ce-am luat. 

Se îndepărtă pe coridor, urcă treptele și intră la el în cameră. 

e 

Plymouth-ul Barracuda intră într-o parcare de tiruri din afara 
orașului Balmorhea și apoi în curtea spălătoriei de mașini de 
alături. Şoferul cobori, trânti portiera și se uită la ea. Pe geamul 
și pe metalul portierei se vedeau dâre de sânge și alte materii, 
iar bărbatul se îndepărtă, scoase câteva monede de douășcinci 
de cenți de la un aparat pentru fise, apoi se întoarse, vări 
monedele în fantă, desprinse racleta din raft, își spălă mașina, o 
clăti, urcă înapoi în ea, intră iarăși pe autostradă și o porni spre 
vest. 


A 


năuntru și aduc un pahar. Mă-ntorc într-un 


Bell plecă de acasă la șapte și jumătate și o luă spre nord pe 
șoseaua 285, îndreptându-se spre Fort Stockton. Până la Van 
Horn erau în jur de trei sute de kilometri și el calculă că i-ar fi 
putut face în mai puţin de trei ore. Porni girofarul. La vreo 


166 


cincisprezece kilometri vest de Fort Stockton, pe autostrada l- 
10, trecu pe lângă o mașină care ardea la marginea drumului. 
Erau câteva mașini de poliţie și una din benzile autostrăzii 
fusese închisă. Bell nu opri, dar îl cuprinse o senzaţie de 
neliniște. Opri la Balmorhea, își umplu din nou sticluța cu cafea 
și intră în Van Horn la zece și douăzeci și cinci. 

Nu știa ce caută, dar nici nu era nevoie. In parcarea motelului 
se aflau două mașini de patrulare ale districtului Culberson și o 
mașină de la poliţia statală, și toate aveau girofarurile pornite. 
Motelul era înconjurat cu panglică galbenă. Bell intră în parcare, 
opri mașina și lăsă pornit și girofarul lui. 

Adjunctul nu-l cunoștea, însă șeriful da. Cei doi interogau un 
bărbat îmbrăcat numai în cămașă și așezat pe bancheta din 
spate a uneia din mașinile de patrulare, cu portiera deschisă. 

Al naibii ce repede circulă veștile proaste, zise șeriful. Ce cauţi 
pe-aici pe la noi, șerifule? 

Ce s-a întâmplat aici, Marvin? 

Un mic schimb de focuri. Știi ceva despre asta? 

Nu știu. Aţi avut ceva victime? 

Au plecat de-aici acu’ vreo juma’ de oră într-o ambulanţă. Doi 
bărbaţi și-o femeie. Femeia era moartă și unu' din flăcăi nu cred 
că are nici el multe șanse. Celălalt ar putea scăpa. 

Ai idee cine sunt? 

Nu. Unu’ din bărbaţi era mexican și-așteptăm acuma să 
identifice mașina aia de-o vezi colo. Nici unu' din ei n-avea act 
de identitate. Nici la ei și nici în camere. 

Și ce zice individul ăsta? 

Zice că mexicanu' a-nceput. Zice c-a târât-o pe femeie afară 
de la ea din cameră și-atunci celălalt tip a venit cu un pistol, da' 
când a văzut că mexicanu' stă cu o armă aţintită la capu’ femeii, 
a lăsat arma jos. Și dup-aia mexicanu' cică a împins-o pe femeie 
în faţă și a împușcat-o și-apoi l-a împușcat și pe el. Individul 
stătea în faţă la camera 117, uite colo. Și ăla îi împușcă, lua-l-ar 
dracu', cu un automat. Din ce ne zice martoru' ăsta, gagiu' s-a 
rostogolit pe scări și dup-aia și-a luat pistolul și l-a împușcat pe 
mexican. Numa’ că eu nu prea văd cum ar fi putut s-o facă. Era 
ciuruit tot. Poţi să vezi sângele uite colo, pe alee. Am avuto 
viteză de reacţie cu adevărat bună. Cre' că vreo șapte minute. 
lar pe fată a împușcat-o mortal. 

Și niciun act. 


167 


Niciun act. Camioneta celuilalt gagiu are număr de 
înmatriculare temporar. 

Bell dădu din cap. Se uită la martor. Martorul ceruse o ţigară, 
și-o aprinsese, iar acum stătea pe banchetă și fuma. Părea 
destul de relaxat. Arăta ca și cum ar mai fi stat și altă dată pe 
bancheta din spate a unei mașini de poliţie. 

Femeia aceea, începu Bell. Era anglo”? 

Da. Era anglo. Avea părul blond. Poate ușor spre roșcat. 

A găsit vreunul din voi ceva droguri? 

Nu încă. Dar mai căutăm. 

Dar bani? 

Deocamdată nimic. Fata era înregistrată la camera 121. Avea 
un rucsac cu niște haine în el și încă niște chestii, dar atâta tot. 

Bell se uită la șirul de uși ale motelului. Oamenii se 
strânseseră în grupuri mici și stăteau de vorbă. Se uită și la 
Plymouth-ul Barracuda negru. 

Chestia aia are ceva înăuntru care să-i învârtă roţile? 

Eu zic că de învârtit i le-ar învărti binișor. Sub capotă are-un 
motor de 7,2 litri cu sistem turbo. 

Turbo? 

Mda. 

Nu văd unde-i. 

E una din fantele alea de ventilaţie. Totu' e sub capotă. 

Bell stătea și se uita la mașină. Apoi se răsuci și se uită la 
șerif. 

Poţi să pleci de-aicea un minut? 

Pot. Ce te gândești să faci? 

Mă gândeam doar dac-ai putea să mergi cu mine cu mașina 
până la spital. 

În regulă. Dar hai să mergem cu mașina mea. 

Cum zici tu. Lasă-mă numai să parchez un pic mai bine. 

La naiba, Ed Tom, las-o că stă bine. 

Stai numa' s-o trag un pic mai încolo, să nu stea-n drum. Nu 
poţi să știi niciodată cât de repede te-ntorci atunci când te duci 
undeva. 

La recepţia spitalului, șeriful stătu de vorbă cu o asistentă de 
noapte căreia îi spunea pe nume. Femeia se uită la Bell. 

A venit aici ca să facă o identificare, spuse șeriful. 


23 Termen hispanic folosit mai ales în sudul Statelor Unite pentru a desemna o 
persoană de origine anglo-saxonă. 


168 


Asistenta dădu din cap, se ridică și își puse creionul între 
paginile cărții pe care o citea. 

Doi dintre ei au ajuns aici morți, zise ea. Pe mexican l-au luat 
acum douăzeci de minute cu un elicopter. Dar poate că știaţi 
deja. 

Mie nu-mi spune nimeni nimic, draga mea, îi zise șeriful. 

O porniră pe coridor în urma femeii. De-a lungul podelei de 
ciment se vedea o dâră subțire de sânge. 

N-o să fie greu să-i găsim, așa-i? zise Bell. 

La capătul coridorului era plasat un indicator roșu pe care 
scria leșire. Înainte să ajungă acolo, femeia se întoarse, vâri o 
cheie într-o ușă de oţel de pe partea stângă, o deschise și 
aprinse lumina, încăperea era un bloc de ciment simplu, fără 
ferestre și complet goală, cu excepţia a trei mese din oţel puse 
pe roți. Pe două din ele zăceau întinse cadavrele acoperite cu 
folii de plastic. Femeia rămase cu spatele la ușa deschisă, iar cei 
doi trecură pe lângă ea. 

Nu-i vreun amic de-al tău, așa-i, Ed Tom? 

Nu. 

Tipu’ a încasat vreo două cartușe cu alice în faţă, așa că nu 
cred c-o s-arate foarte bine. Nu că n-aș fi văzut eu și mai rele. 
Să-ţi spun drept, autostrada de colo e-o blestemată de zonă de 
război. 

Și trase cearșaful. Bell ocoli capătul mesei. Gâtul lui Moss nu 
era sprijinit de nimic și capul îi era întors într-o parte. Un ochi 
parţial deschis. Arăta ca un ucigaș plătit întins pe o masă de 
piatră. Îi curățaseră sângele cu un burete, dar avea găuri în 
obraz și dinţii îi zburaseră. 

El e? 

Da, ăsta.-i. 

Arăţi de parcă ai fi vrut să nu fie. 

Trebe s-o anunţ pe nevastă-sa. 

Îmi pare rău. 

Bell clătină din cap. 

Asta e, zise șeriful. E-o chestie la care nu puteai face absolut 
nimic. 

Nu, răspunse Bell. Dar îţi vine întotdeauna să-ţi zici că puteai. 

Șeriful acoperi faţa lui Moss, apoi se întinse, ridică folia de 
plastic de pe cealaltă masă și se uită la Bell. Bell clătină din cap. 


169 


Au luat două camere. Sau el a luat. Au plătit cu bani gheață. 
Nu le-am putut citi numele în registru. Nu-s decât niște 
mâzgăleli. 

Pe el îl chema Moss. 

În regulă. O să înregistrăm informaţia la recepţie. Fetișcana 
pare să fie un soi de curviștină. 

Mda. 

Șeriful îi acoperi fața. 

Nici aspectul ăsta nu cred că o să-i placă cine știe ce neveste- 
sii, spuse el. 

Nu, bănuiesc că nu prea. 

Șeriful se uită la asistentă. Ea stătea în continuare în picioare 
și se rezemase de ușă. 

De câte ori a fost împușcată? întrebă el. Știi cumva? 

Nu, nu știu. Dar te poţi uita la ea, dacă vrei. Pe mine nu mă 
deranjează și-s sigură că nici pe ea. 

Nu-i nevoie. O să vadă ăia la autopsie. Gata, Ed Tom? 

Da. Eram gata încă dinainte de-a veni aici. 

Se așeză în biroul șerifului singur, cu ușa închisă, și fixă cu 
privirea telefonul de pe masă. In cele din urmă se ridică și ieși. 
Ajutorul de șerif ridică privirea. 

Bănuiesc că s-a dus acasă. 

Da, spuse adjunctul. Vă pot ajuta cu ceva, dom’ șerif? 

Cât e de-aici până în El Paso? 

Mai puţin de două sute de kilometri. 

Să-i spui că am zis că-i mulțumesc și că o să-l sun eu mâine. 

Da, domnule. 

Bell se opri să mănânce undeva la marginea cealaltă a 
orașului, se așeză într-un separeu, își sorbi cafeaua și se uită la 
luminile de pe autostradă. Ceva în neregulă. Nu putea să vadă 
logica. Se uită la ceas. Unu și douăzeci. Plăti, ieși din local, urcă 
în mașina de patrulare și rămase așa. Apoi intră în intersecţie, o 
coti spre est și se întoarse la motel. 


170 


Chigurh își luă o cameră la un motel de pe marginea 
autostrăzii ce ducea spre est, traversă prin întuneric un câmp 
bătut de vânt și cercetă șoseaua printr-un binoclu. Imensele 
camioane ce străbăteau ţara se iveau ameninţător în lentile și 
apoi se îndepărtau. Chigurh se lăsă pe vine, își rezemă coatele 
pe genunchi și privi în continuare. Apoi se întoarse la motel. 

Işi potrivi alarma ceasului la ora unu și, când aceasta se 
declanșă, se sculă, făcu un duș, se îmbrăcă, ieși și se duse la 
camionetă cu geanta lui mică de piele, pe care o așeză în 
spatele scaunului. 

Trase mașina în parcarea motelului și rămase acolo o vreme. 
Se lăsă pe spate în scaun și se uită în oglinda retrovizoare. 
Nimic. Mașinile de poliţie plecaseră demult. Panglica galbenă a 
poliţiei ce trecea prin fața ușii era fluturată de vânt și 
camioanele treceau vâjâind în drumul lor spre Arizona și 
California. Cobori din mașină, se duse până la ușa motelului, 
zbură butucul încuietorii cu arma cu glonţ captiv, apoi intră și 
închise ușa în urma lui. Putea să vadă destul de bine în cameră 
de la lumina strecurată prin ferestre. Stropi mărunți de lumină 
de la găurile de gloanţe făcute în placajul ușii. Chigurh trase 
noptiera micuță la perete, se îndreptă, scoase o șurubelniță din 
buzunarul de la spate și începu să desfacă șuruburile de la 
grătarul de oţel al gurii de aerisire. Puse grătarul pe masă, apoi 
se întinse, scoase servieta, cobori, se duse la fereastră și se uită 
la parcarea de-afară. Işi scoase pistolul de la curea, deschise 
ușa, ieși din cameră, o închise în urma lui, se aplecă să treacă 
pe sub panglica galbenă, apoi se îndreptă spre camionetă și 
urcă în ea. 

Așeză servieta pe podeaua mașinii și tocmai se întindea după 
cheie ca să pornească motorul, când văzu cum mașina de 
patrulare a districtului Terrell intră în parcare chiar în faţa 
recepției motelului, la vreo sută de metri de el. Dădu drumul 
cheii și se lăsă pe spate. Mașina de poliţie ocupă un loc din 
parcare și luminile i se stinseră. Apoi și motorul. Chigurh așteptă 
cu pistolul în poală. 

Când Bell ieși din mașină, măsură parcarea cu privirea, iar 
apoi se duse la ușa de la camera 117 și încercă clanța. Ușa era 
descuiată. Șeriful se aplecă pe sub panglică, împinse ușa, 


171 


întinse mâna și găsi întrerupătorul de pe perete, apoi aprinse 
lumina. 

Primul lucru pe care l-a văzut a fost grătarul desfăcut și 
șuruburile înșirate pe masă. Închise ușa în spatele lui și rămase 
pe loc. Se duse până la fereastră și cercetă parcarea printr-o 
crăpătură a perdelei. Rămase acolo o vreme. Văzu ceva ce 
zăcea pe podea, înaintă câţiva pași și îl luă în mână, deși știa 
deja ce e. Îl roti între degete. Traversă camera, se așeză pe pat 
și cântări bucăţica de alamă în palmă. Apoi o rostogoli în 
scrumiera de pe noptieră. Ridică receptorul telefonului, dar linia 
era moartă. Puse receptorul înapoi în furcă. Işi scoase pistolul 
din toc, îi deschise magazia, verifică gloanţele din butoiaș, 
închise magazia cu degetul mare și se așeză, ţinând pistolul pe 
genunchi. 

Nu știi sigur că-i acolo afară, zise el. 

Ba da, știi. O știai de la restaurant. De-aia te-ai și întors aici. 

Bun, și ce intenţionezi să faci? 

Se ridică, traversă încăperea și stinse lumina. Cinci găuri de 
glonț în ușă. Rămase în picioare cu pistolul în mână și cu 
degetul mare fixat pe cocoșul zimţat. Apoi deschise ușa și ieși. 

Se îndreptă spre mașina de patrulare. Studie din mers 
mașinile din parcare. Majoritatea camionete. Intotdeauna vedeai 
mai întâi străfulgerarea de la gura țevii. Dar nu mai întâi de 
toate. Poţi să simţi când cineva te urmărește cu privirea? O 
mulțime de oameni așa cred. Șeriful ajunse la mașina lui și 
deschise portiera cu mâna stângă. Lumina plafonierei se 
aprinse. Intră înăuntru, trânti portiera, apoi puse pistolul pe 
scaunul de alături, scoase cheia, o băgă în contact și porni 
mașina. Apoi dădu în spate, ieși din parcare, aprinse farurile și 
plecă de-acolo. 

Când pierdu din vedere motelul, trase mașina pe marginea 
drumului, luă stația și apelă biroul șerifului. Cei de-acolo 
trimiseră două mașini. Bell puse staţia la loc, scoase mașina din 
viteză și o lăsă să lunece pe marginea autostrăzii, până când 
văzu firma luminoasă a motelului. Se uită la ceas. Unu 
patrușcinci. Cu alea șapte minute făcea unu cinzeșdoi. Așteptă. 
La motel nu mișca nimic. La unu cinzeșdoi le auzi cum vin pe 
autostradă și urcă una în urma celeilalte, cu sirenele pornite și 
luminile străfulgerând. Rămase cu privirea aţintită la motel. Deja 


172 


se hotărâse să tragă pe dreapta orice vehicul care ar fi ieșit din 
parcare și s-ar fi îndreptat spre intrarea pe autostradă. 

După ce mașinile de poliție traseră în fața motelului, porni și 
el motorul, aprinse farurile, întoarse mașina, o porni înapoi pe 
sens interzis, intră în parcare și ieși din mașină. 

Verificară toată parcarea mașină cu mașină cu lanterne și cu 
pistoalele scoase, după care se întoarseră. Bell a fost primul 
care s-a întors, s-a oprit și s-a rezemat de mașina lui. A dat din 
cap spre adjuncţii șerifului. 

Domnilor, zise el. Cred că am fost trași pe sfoară. 

Își vârâră pistoalele în tocuri. Bell și cu adjunctul principal se 
duseră până în cameră, iar Bell îi arătă încuietoarea, apoi gura 
de aerisire și butucul încuietorii. 

Și cu ce-a făcut așa ceva, dom' șerif? întrebă adjunctul, 
cântărind cilindrul în palmă. _ 

E-o poveste lungă, spuse Bell. Imi pare rău că v-am adus pe 
toţi aici degeaba. 

Nicio problemă, dom’ șerif. 

Spune-i șerifului că o să-l sun eu din El Paso. 

Da, domnule, neapărat îi spun. 

Peste două ore Bell se cază la Rodeway Inn, în partea de esta 
orașului, primi cheia de la cameră, se duse acolo și se vâri în 
pat. Se trezi ca întotdeauna la ora șase dimineaţa, se ridică din 
pat, trase draperiile de la geam și apoi se întoarse în pat, dar nu 
mai izbuti să adoarmă. În cele din urmă se sculă, făcu un duș, se 
îmbrăcă și cobori la braserie, iar acolo luă micul dejun și citi 
ziarul. Încă nu apăruse nimic despre Moss și despre fată. Când 
chelnerița veni să-i mai aducă niște cafea, o întrebă la ce oră 
primeau ziarul de seară. 

Nu știu, îi răspunse ea. Eu nu-l mai citesc. 

Nu te condamn. Așa aș face și eu, dac-aș putea. 

Eu nu-l mai citesc și l-am făcut și pe soțul meu să nu-l mai 
citească. 

Chiar așa? 

Nici nu știu de ce îi mai spun ziar de știri. Ce pun ei acolo nu 
sunt știri. 

Nu. 

Când ai citit 'mneata ultima oară ceva despre lisus Hristos 
într-un ziar? 

Bell clătină din cap. 


173 


Nu știu, zise apoi. Aș zice că, din câte-mi amintesc, a trecut 
ceva vreme de-atunci. 

Așa aș zice și eu, spuse femeia. Foarte multă vreme. 

Bell mai bătuse și la alte uși cu același tip de mesaj, așa că 
pentru el nu era nimic nou. Văzu cum perdeaua de la fereastră 
se mișcă ușor, apoi ușa se deschise și femeia apăru în faţa lui în 
blugi, cu poalele cămășii scoase peste pantaloni și cu privirea 
aţintită la el. Cu fața imobilă. Așteptând numai. Șeriful își scoase 
pălăria, iar ea se rezemă de tocul ușii și întoarse capul într-o 
parte. 

Îmi pare rău, doamnă, spuse el. 

O, Doamne, zise ea. 

Se întoarse în cameră împleticindu-se, se prăbuși la podea și 
își îngropă faţa între brațe, cu mâinile ridicate deasupra capului. 
Bell rămase acolo, cu pălăria în mâini. Nu știa ce să facă. Nu 
vedea nicăieri nici urmă de bătrână. Două cameriste spaniole 
stăteau în parcare, se uitau în jur și șopocăiau între ele. Șeriful 
intră în încăpere și închise ușa. 

Carla Jean, zise el. 

O, Doamne, repetă ea. 

Nici nu pot să-ţi spun cât de rău îmi pare. 

O, Doamne. 

Șeriful rămase pe loc, cu pălăria în mâini. 

Îmi pare rău, zise el. 

Femeia înălţă capul și se uită la el. Cu chipul răvășit. 

Să te ia naiba, zise ea. Stai aicea așa şi-mi zici că-ţi pare rău? 
Soțul meu e mort. Pricepi atâta lucru? Mai zi tu încă o dată că îţi 
pare rău și să mă bată Dumnezeu dacă nu iau pistolu' și te- 
mpușc. 


174 


IX 


A trebuit s-o cred pe cuvânt. Altceva nici nu prea puteai face. 
N-am mai văzut-o niciodată de-atunci. Voiam să-i spun că 
lucrurile nu stăteau așa cum au apărut ele în ziare. Despre el și 
despre fata aia. S-a dovedit că fata fugise de-acasă. Avea cinșpe 
ani. Nu cred că a avut vreo treabă cu ea și muream de necaz că 
ea credea așa. Fiindcă știi că așa credea. Am sunat-o de mai 
multe ori, dar mi-a închis telefonul și nu pot să o învinovățesc 
pentru asta. lar dup-aia, când m-au sunat de la Odessa și mi-au 
spus ce s-a întâmplat, mi-a venit greu să cred. N-avea nicio 
logică. Am luat mașina și m-am dus acolo, dar nu se mai putea 
face nimica. Bunica ei tocmai murise și ea. Am încercat să văd 
dacă n-aș putea căpăta din baza de date de la FBI amprentele 
tipului, dar n-au găsit nimica. Voiau să știe cum îl cheamă pe 
individ și ce-a făcut și tot așa. Și la urmă tot tu ajungi să pici de 
prost. Ala e o stafie. Da’ e acolo, iti vine greu să crezi că ar fi 
posibil să vină și dup-aia să plece așa, pur și simplu. Eu tot mai 
aștept să aud ceva nou. Poate c-o să aud curând. Sau poate că 
nu. E ușor să te amăgești singur. Să-ţi spui ce vrei să auzi. Te 
trezești noaptea și te gândești la tot felul de lucruri. De-acuma 
nu mai știu sigur nici ce aș vrea să aud. lti zici în gându’ tău că 
gata, povestea asta s-a terminat. Da’ știi că nu-i așa. Poţi să ti-o 
dorești tu cât vrei. 

Tata îmi spunea mereu să fac numai ce știu eu mai bine și să 
nu mint. Spunea că nimic nu-ți linisteste mai tare mintea decât 
să te trezesti dimineaţa și să vezi că nu trebuie să te hotărăști 
cine ești. Și dacă ai greșit cu ceva, atuncea te ridici, zici ce-ai 
făcut și-ți ceri iertare și ai terminat. Ca să nu duci poveri din 
astea după tine. Mi se pare că astăzi asemenea chestii par cam 
simpluțe. Chiar și pentru mine. Incă un motiv ca să mă gândesc 
la ele. Tata nu spunea multe, așa că pot să-mi aduc aminte tot 
ce a zis. Și nu-mi amintesc să fi avut destulă răbdare cât să 
spună ceva de două ori, și-atunci am învățat să ascult de prima 
dată. S-ar putea să mă fi abătut când și când de la ce zicea el pe 
vremea când eram mai tânăr, dar când m-am întors pe drumul 
bun, cred că m-am cam hotărât să nu mă mai abat de la el și 


175 


nici n-am mai făcut-o. Eu cred că adevărul e întotdeauna simplu. 
Cam așa și trebuie să fie. Trebuie să fie atât de simplu cât să-l 
priceapă și un copil. Altfel ar fi prea târziu. Până să ajungi să te 
lămurești cum e cu el, ar fi deja prea târziu. 


176 


Chigurh stătea în picioare în faţa recepţiei, îmbrăcat cu 
costum și cravată. Așeză servieta pe podea, la picioarele sale, și 
se uită împrejur prin încăpere. 

Cum se scrie? îl întrebă femeia. 

Îi spuse. 

Știe că veniţi? 

Nu. Nu știe. Dar o să fie bucuros să mă vadă. 

Numai o clipă. 

Femeia sună la numărul de interior. Urmară câteva clipe de 
tăcere. Apoi puse telefonul în furcă. 

Intraţi direct, îi spuse. 

Chigurh deschise ușa și intră, iar un bărbat de la un birou se 
ridică în picioare și se uită la el. leși din spatele biroului și-i 
întinse mâna. 

Cunosc numele ăsta, zise bărbatul. 

Se așezară pe o canapea din colţul biroului, iar Chigurh puse 
servieta pe măsuţa de cafea și făcu semn cu capul spre ea. 

Asta-i a dumitale, spuse el. 

Ce-i asta? 

Sunt niște bani care îţi aparțin. 

Bărbatul rămase cu privirea aţintită la servietă. Apoi se ridică, 
se duse la birou, se aplecă peste el și apăsă pe un buton. 

să nu fiu deranjat, spuse el. 

Reveni, se sprijini cu mâinile de capetele biroului din spatele 
lui, se lăsă pe spate și îl studie pe Chigurh. 

Cum m-ai găsit? zise el. 

Ce importanţă are? 

Are importanţă pentru mine. 

Nu trebuie să vă bateţi capul. Nu mai vine nimeni. 

De unde știi? 

Pentru că eu sunt cel care hotărăște cine vine și cine nu. Cred 
că trebuie să rezolvăm problema pe loc. Nu vreau să pierd o 
groază de timp ca să-ţi liniștești dumneata mintea. Consider că 
ar fi în egală măsură nefolositor și nesatisfăcător. Așa că hai să 
vorbim despre bani. 

În regulă. 

Lipsește o anumită sumă. In jur de o sută de mii de dolari. O 
parte din ea a fost furată, iar o altă parte a fost folosită pentru 
acoperirea cheltuielilor mele. Am întâmpinat anumite greutăţi în 


177 


încercarea de a vă recupera bunul personal, așa că m-aș bucura 
dacă n-aș fi tratat aici ca un soi de aducător de vești proaste. In 
servieta asta se află două milioane trei sute de mii de dolari. Imi 
pare rău că n-am putut recupera toţi banii, dar iată restul. 

Bărbatul nu se clintise din loc. După o vreme spuse: 

Tu cine dracu' ești? 

Mă numesc Anton Chigurh. 

Știu asta. 

Atunci de ce întrebi? 

Ce vrei. Bănuiesc că asta e întrebarea mea. 

Bun. Aș zice că scopul vizitei mele este pur și simplu acela de 
a îmi dovedi buna-credinţă. În calitatea mea de expert într-un 
domeniu problematic. În calitatea mea de ins absolut onest și 
absolut loial. Ceva de genul ăsta. 

Cineva cu care aș putea să fac afaceri. 

Da. 

Vorbești serios. 

Absolut. 

Chigurh se uită la bărbat. Urmări cum i se dilată pupilele și 
cum îi crește pulsul în artera de la gât. Ritmul respirației. Când 
pusese prima dată mâinile pe biroul din spatele lui, arătase 
cumva relaxat. Stătea și acum în exact aceeași postură, dar nu 
mai arăta deloc așa. 

Nu-i nicio bombă în afurisita aia de servietă așa-i? 

Nu. Nicio bombă. 

Chigurh desfăcu curelele, deschise încuietorile de alamă, 
ridică clapeta de piele și înclină servieta în faţă. 

Da, spuse bărbatul. Pune-o deoparte. 

Chigurh o închise. Bărbatul renunţă să se mai sprijine de birou 
și se îndreptă. Se șterse la gură cu dosul degetelor. 

Cred că lucrul la care trebuie să meditezi, spuse Chigurh, e în 
primul rând cum ai pierdut banii. De cine ai ascultat și ce s-a 
întâmplat fiindcă ai făcut așa. 

Da. Nu putem discuta aici. 

Înteleg. Oricum nu mă aştept de la dumneata să asimilezi 
toate cele spuse într-o singură întâlnire. O să te sun peste două 
zile. 

În regulă. 

Chigurh se ridică de pe canapea. Bărbatul arătă cu capul 
înspre servietă. 


178 


Ai putea să faci o grămadă de afaceri pe cont propriu cu ei, 
zise el. 

Chigurh zâmbi. 

Avem o mulţime de lucruri de discutat. De acum înainte vom 
avea de-a face cu oameni noi. Nu vor mai exista niciun fel de 
probleme. 

Ce s-a întâmplat cu oamenii vechi? 

S-au reorientat spre alte zone. Nu toţi oamenii sunt potriviți 
pentru domeniul ăsta de activitate. Perspectiva unor profituri de 
anvergură îi determină pe oameni să-și supraevalueze propriile 
abilităţi. În minţile lor. Pretind faţă de ei înșiși că deţin controlul 
asupra evenimentelor, când poate că nu-l deţin. Și amplasarea 
pe un teren instabil atrage întotdeauna atenţia adversarilor. Sau 
o abate. 

Și tu? Ce se întâmplă cu adversarii tăi? 

Eu nu am adversari. Nu permit așa ceva. 

Își roti privirea prin încăpere. 

Frumos birou, zise el. Discret. 

Arătă cu capul spre o pictură de pe perete. 

E original? 

Bărbatul se uită la pictură. 

Nu, zise el. Nu e. Dar originalul e în proprietatea mea. ÎI ţin 
într-un seif. 

Minunat, spuse Chigurh. 


179 


Funeraliile s-au ţinut într-o zi rece și vântoasă de martie. 
Tânăra a stat în spatele surorii bunicii ei. Bărbatul surorii stătea 
în faţa ei, într-un scaun cu rotile și cu bărbia rezemată în palmă. 
Femeia moartă avea mai multe prietene decât și-ar fi imaginat 
ea. A fost surprinsă. Veniseră cu chipurile acoperite de văluri 
negre. Tânăra puse mâna pe umărul unchiului ei, iar el își 
întinse braţul peste piept și i-o bătu ușor. Ea crezuse că poate 
bărbatul adormise. În tot timpul cât a bătut vântul, iar 
predicatorul a vorbit, tânăra a avut impresia că e urmărită de 
cineva. De două ori chiar și-a rotit privirea în jur. 

Când ajunse acasă, se întunecase. Se duse în bucătărie, puse 
ibricul pe foc și se așeză la masă. Nu simţise nevoia să plângă. 
Acum o simţea. Își îngropă faţa între braţele încrucișate. 

O, mamă, zise ea. 

Când urcă scările și aprinse lumina de la dormitor, Chigurh 
stătea la micul birou din încăpere și o aștepta. 

Ea rămase în prag, iar mâna îndreptată spre întrerupător îi 
alunecă încet în jos. El nu se mișcă deloc. Ea rămase locului, cu 
pălăria în mână. În cele din urmă zise: 

Știam eu că nu s-a terminat. 

Fată deșteaptă. 

Nu-i am. 

Ce nu ai? 

Trebuie să stau jos. 

Chigurh îi făcu semn cu capul înspre pat. Ea se așeză, puse 
pălăria pe pat lângă ea, după care o ridică iar și o strânse în 
mâini. 

Prea târziu, zise Chigurh. 

Știu. 

Ce anume nu ai? 

Cred că știi la ce mă refer. 

Cât ai? 

Nu am absolut nimic. Am avut vreo șapte mii de dolari cu 
totu’ și trebe să te-anunţ că s-au dus demult și încă mai am și- 
acuma o groază de facturi de plătit. Azi am îngropat-o pe mama. 
Nici pentru asta n-am plătit încă. 

Eu nu mi-aș face griji pentru asta. 

Ea se uită la noptiera de la capul patului. 

Nu e acolo, zise el. 


Stătea aplecată în față și își ţinea pălăria cu ambele mâini. 

N-ai niciun motiv să-mi faci rău, zise ea. 

Știu. Dar am promis. 

Ai promis? 

Da. Suntem cu toţii la mila morţilor. În cazul de faţă, a soţului 
tău. 

Asta n-are nicio logică. 

Mă tem că are. 

Banii nu-s la mine. Știi că nu îi am. 

Știu. 

l-ai promis soţului meu că o să mă omori? 

Da. 

El e mort. Soțul meu e mort. 

Da. Dar eu nu sunt. 

Nu le datorezi nimic morților. 

Chigurh își înclină ușor capul într-o parte. 

Nu? zise el. 

Cum să faci asta? 

Cum să n-o faci? 

Ei sunt morți. 

Da. Dar promisiunea mea nu e moartă. Și nimic nu poate 
schimba asta. 

Tu o poţi schimba. 

Nu cred. Până și unui necredincios ar putea să i se pară util să 
se modeleze după Dumnezeu. De fapt, chiar foarte util. 

Nu ești decât un blasfemator. 

Grele vorbe. Dar ceea ce s-a făcut nu mai poate fi desfăcut. 
Bănuiesc că înţelegi. Deși s-ar putea să fii deranjată de ce o să 
auzi, soţul tău a avut ocazia să te scoată din calea răului și a 
decis să n-o facă. | s-a dat această opţiune, iar răspunsul lui a 
fost nu. Altfel, în clipa de faţă nu m-aș afla aici. 

Intenţionezi să mă omori. 

Îmi pare rău. 

Femeia puse pălăria pe pat, se întoarse și se uită pe fereastră. 
Verdele proaspăt al copacilor în lumina unui felinar din curte se 
unduia și se îndrepta iarăși în vântul de seară. 

Nu știu cu ce-oi fi greșit, zise ea. Zău că nu știu. 

Chigurh dădu din cap. 

Probabil că știi, zise el. Pentru toate lucrurile există un motiv. 

Ea clătină din cap. 


181 


De câte ori n-am zis și eu exact cuvintele astea. N-o să le mai 
zic niciodată. 

Ţi-ai pierdut credinţa. 

Am pierdut tot ce-am avut în viaţă. Soțul meu a vrut să mă 
omori? 

Da. Mai dorești să spui ceva? 

Cui? 

Eu sunt singura persoană prezentă. 

Ție n-am ce să-ţi spun. 

O să fii în regulă. Încearcă să nu-ţi faci griji din pricina asta. 

Ce? 

Îți văd privirea, zise Chigurh. Să știi că nu are nicio importanţă 
ce fel de om sunt eu. N-ar trebui să te temi mai tare de moarte 
doar fiindcă te gândești că sunt un om rău. 

Mi-am dat eu seama că ești ţicnit de cum te-am văzut cum 
stai acolo, spuse femeia. Mi-am dat seama exact ce soartă mă 
așteaptă. Chiar dacă n-am putut s-o zic. 

Chigurh zâmbi. 

Este un lucru greu de înțeles, spuse el. Am văzut oameni care 
se luptau cu el. Privirea pe care o aveau. Toţi zic întotdeauna 
același lucru. 

Ce zic? 

Zic: Nu trebuie să faci asta. 

Nici nu trebuie. 

Totuși nu ajută la nimic, așa-i? 

Nu. 

Și atunci de ce s-o spui? 

Eu n-am mai spus-o niciodată până acum. 

Așa ziceți toţi. 

Aicea nu-s decât eu, spuse ea. Nu mai e nimeni altcineva. 

Da. Desigur. 

Femeia se uită la armă. Se întoarse. Stătea cu capul plecat și 
cu umerii tremurându.-i. 

O, mamă, zise ea. 

Tu nu ai nicio vină în toată povestea. 

Femeia clătină din cap, suspinând. 

Tu n-ai făcut nimic. Ai avut ghinion. 

Ea dădu din cap. 

El o privi, rezemându-și bărbia în palmă. 

În regulă, zise el. Asta-i tot ce pot face. 


182 


Își îndreptă piciorul, își vâri mâna în buzunar și scoase de- 
acolo câteva monede, apoi alese una din ele și i-o arătă. O 
întoarse. Pentru ca ea să vadă aici dreptatea. O ţinu între 
degetul mare și arătător, o cântări și apoi o aruncă în sus, 
făcând-o să se rostogolească în aer, după care o prinse și și-o 
trânti pe încheietura mâinii. 

Alege, zise el. 

Femeia se uită la el, la încheietura lui întinsă în față. 

Ce? zise ea. 

Alege. 

Nu vreau. 

Ba da, vrei. Alege. 

Dumnezeu nu vrea ca eu să fac așa ceva. 

Ba sigur că vrea. Trebuie să încerci să te salvezi. Alege. E 
ultima ta șansă. 

Cap, zise femeia. 

Bărbatul ridică palma. Căzuse pajură. 

Îmi pare rău. 

Ea nu răspunse nimic. 

Probabil că e mai bine așa. 

Femeia întoarse privirea. 

Vrei să pară că e din cauza monedei. Dar e din cauza ta. 

Ar fi putut să cadă oricum. 

Moneda nu are cum să hotărască. Numai tu poţi. 

Poate. Dar privește lucrurile și din perspectiva mea. Am ajuns 
aici în același fel ca și moneda. 

Femeia rămase așezată și suspină slab. Nu îi răspunse. 

Pentru lucrurile care au o destinaţie comună există un traseu 
comun. Nu-i întotdeauna ușor să-l vezi. Dar e acolo. 

Toate lucrurile pe care mi le-am imaginat vreodată mi-au ieșit 
pe dos, spuse ea. Nu există nici măcar o părticică din viaţa mea 
pe care s-o fi putut ghici. Nici asta, nici altceva. 

Știu. 

Oricum nu m-ai fi lăsat să scap. 

Eu nu am avut niciun rol în cazul de faţă. Fiecare moment din 
viaţă e o cotitură și fiecare cotitură e o alegere. Tu ai făcut 
undeva o alegere. Tot restul a decurs din ea. Socoteala e foarte 
precisă. Forma e trasată. Nicio linie nu poate fi ștearsă. Nu 
credeam absolut deloc în capacitatea ta de a orienta o monedă 
după dorință. Cum s-o faci? Traseul unui om prin lume se 


183 


schimbă rareori și o schimbare bruscă e și mai rară. lar forma 
traseului tău era vizibilă încă de la început. 

Ea stătea și suspina. Clătină din cap. 

Și totuși, cu toate că îți puteam spune dinainte cum se va 
sfârși totul, m-am gândit că nu aș cere prea mult dacă te-aș lăsa 
să ai o ultimă fărâmă de speranţă pe lumea asta, care să-ți facă 
inima să tresalte înainte de căderea linţoliului, înainte de beznă. 
Înţelegi? 

O, Doamne, zise ea. O, Doamne. 

Îmi pare rău. 

Ea îl privi pentru ultima oară. 

Nu trebuie s-o faci, zise ea. Nu trebuie. Nu trebuie. 

El clătină din cap. 

Imi ceri să devin vulnerabil, iar asta n-o s-o pot face niciodată. 
Eu am un singur mod de viaţă. Nu-mi dă dreptul la cazuri 
speciale. La un dat cu banul, poate. In cazul de faţă, pentru un 
scop mărunt. Majoritatea oamenilor nu cred că poate exista un 
astfel de om. Iți dai seama ce problemă trebuie să reprezinte 
asta pentru ei. Cum să triumfi în faţa unui lucru a cărui existenţă 
refuzi să o recunoști. Înţelegi? Începutul vieţii mele a însemnat 
sfârșitul vieţii tale. Viaţa ta a avut un început, un mijloc și un 
sfârșit. Acesta e sfârșitul. Ai putea să spui că lucrurile ar fi putut 
evolua altcumva. Că ar fi putut ieși altfel. Dar ce înseamnă asta? 
Nu există altfel. Lucrurile sunt astfel. Tu-mi ceri să merg 
împotriva universului. Înțelegi? 

Da, zise femeia, suspinând. Înţeleg. Zău că înțeleg. 

Bine, spuse el. Asta-i bine. 

Apoi o împușcă. 

(J 

Mașina care îl lovi pe Chigurh în intersecție la trei cvartale de 
casă era un Buick vechi de zece ani care ignorase un stop. La 
locul accidentului nu se vedeau urme de cauciucuri pe asfalt, iar 
mașina nu frânase absolut deloc. Chigurh nu își punea niciodată 
centura de siguranţă în oraș tocmai din pricina unor asemenea 
accidente și cu toate că a văzut mașina venind spre el și s-a 
aruncat în partea cealaltă a camionetei, șocul loviturii a împins 
instantaneu portiera zdrobită de pe partea șoferului peste el, i-a 
fracturat braţul în două locuri, i-a frânt câteva coaste și l-a tăiat 
la cap și la picior. Chigurh s-a târât afară din mașină pe partea 
pasagerului, s-a împleticit pe trotuar, s-a așezat în iarba de pe 


184 


peluza cuiva și și-a privit brațul. Osul îi ieșea prin piele. Nu era 
bine. O femeie în capot a ieșit din casă în goană, urlând. 7 

Sângele îi curgea fără oprire în ochi și el încerca să judece. Işi 
ridică brațul, îl răsuci și se chinui să-și dea seama cât de rău 
sângerează. Dacă nu-i fusese secționată artera mediană. | se 
păru că nu. Capul îi ţiuia. Nicio durere. Nu încă. 

Doi băieți stăteau în picioare și se uitau la el. 

Vă simţiţi bine, domnule? 

Da, spuse el. Mă simt bine. Trebuie doar să mă odihnesc aici 
un minut. 

O să vină o ambulanţă. S-a dus omu’ ăla de-acolo s-o cheme. 

În regulă. 

Sunteţi sigur că vă simţiţi bine? 

Chigurh se uită la ei. 

Cât îmi ceri pe cămașă? întrebă el. 

Cei doi se uitară unul la altul. 

Ce cămașă? 

Orice căcat de cămașă. Cât face? 

Își îndreptă piciorul, se căută în buzunarul de la pantaloni și își 
scoase portofelul. 

Trebuie să-mi înfășor capul cu ceva și am nevoie și deo 
eșarfă pentru braţul ăsta. 

Unul dintre puști începu să-și descheie nasturii de la cămașă. 

La naiba, domnule. De ce nu aţi spus așa? Vă dau cămașa 
mea. 

Chigurh luă cămașa, își înfipse dinţii în ea și o sfâșie în două la 
spate. Își înfășură fruntea cu o bucată, apoi răsuci cealaltă 
jumătate a cămâășii, făcu din ea o eșarfă și își puse braţul în ea. 

Leag-o aici, te rog, zise el. 

Cei doi se uitară unul la altul. 

Leag-o și gata. 

Băiatul în tricou veni la el, îngenunche și făcu nodul la eșarfă. 

Bratul ăla nu arată bine, zise el. 

Chigurh trase cu dinţii o bancnotă din portofel, puse portofelul 
înapoi în buzunar, apoi luă bancnota dintre dinţi, se ridică în 
picioare și întinse banii. 

La naiba, domnule. Nu mă deranjează să ajut pe cineva. 
Aicea-s o groază de bani. 

la-i. la-i și uită că m-ai văzut cum arăt. Ai priceput? 

Băiatul luă bancnota. 


Da, domnule, zise el. 

Cei doi îl priviră cum o pornește pe trotuar, apăsându-și pe 
frunte fâșia de pânză transformată în bentiţă și șchiopătând 
uşor. 

O parte din ei sunt ai mei, zise celălalt băiat. 

Da' tu ai rămas cu tricou’ pe tine, ce naiba. 

Nu pentru asta sunt banii. 

Așa o fi, da’ io tot fără cămașă sunt. 

O porniră amândoi de-a lungul străzii până în locul unde 
zăceau mașinile fumegânde. Felinarele de pe stradă se 
aprinseseră. În șanțul de pe margine se aduna o băltoacă de 
antigel verde. Când trecură pe lângă portiera deschisă de la 
camioneta lui Chigurh, băiatul în tricou îl apucă pe celălalt de 
mână și-l făcu să se oprească. 

Vezi și tu ce văd eu? zise el. 

Futu-i, spuse celălalt. 

Lucrul pe care-l văzuseră era pistolul lui Chigurh căzut pe 
podeaua mașinii. Băieţii auzeau deja sirenele în depărtare. 

la-l, zise primul. Haide. 

De ce eu? 

Păi eu n-am cămașă să-l ascund sub ea. Haide. Repede. 


Urcă cele trei trepte de lemn ce duceau pe verandă și bătu 
ușor la ușă cu dosul mâinii. Își scoase pălăria, își apăsă mâneca 
de la cămașă pe frunte și apoi își puse iar pălăria pe cap. 

Intră, se auzi o voce dinăuntru. 

El deschise ușa și păși în întunericul răcoros. 

Ellis? 

Sunt aici, în spate. Vino în spate. 

Străbătu bucătăria. Bătrânul stătea pe scaunul lui lângă 
masă. Încăperea mirosea a grăsime râncedă de şuncă prăjită și 
fum stătut de la sobă, peste care se insinua un iz slab de urină. 
Cam ca mirosul de pisici, doar că nu era numai de pisici. Bell se 
opri în pragul încăperii și își scoase pălăria. Bătrânul ridică 
privirea spre el. Un ochi cu albeaţă de la un spin de cactus în 
care îl trântise un cal în urmă cu trei ani. 

Bună, Ed Tom, zise el. Nu știam cine-i acolo. 

Și cum îţi dai seama cine e? 

Te uiţi la el. Ești numai tu singur? 

Da, domnule. 

Stai jos. Vrei un pic de cafea? 

Bell se uită la dezordinea de pe mușamaua în carouri. 
Flacoane cu medicamente. Firimituri de pâine. Reviste cu cai de 
rasă. 

Nu, mulțumesc, zise el. Nu-i nevoie. 

Am primit o scrisoare de la soţia ta. 

Poţi să-i zici Loretta. 

Știu că pot. Tu știai că îmi scrie? 

Cre' că știam că ţi-a scris o dată sau de două ori. 

Mi-a scris mai mult de o dată sau de două ori. Imi scrie destul 
de regulat. Îmi spune ce mai e nou prin familie. 

Nu știam că e ceva nou. 

S-ar putea să ai surprize. 

Și-atuncea de ce scrisoarea asta e atât de specială? 

Mi-a spus doar că demisionezi și-atâta tot. Stai jos. 

Bătrânul nu se uită la el ca să vadă dacă se așază sau nu. Se 
apucă să-și răsucească o ţigară dintr-o pungă de tutun pe care-o 
avea lângă cot. Îi răsuci capătul în gură, o întoarse și o aprinse 
cu o brichetă Zippo veche, cu metalul ros aproape complet. 
Stătu așa și fumă, ţinând ţigara între degete ca pe un creion. 

Te simţi bine? zise Bell. 


187 


Mă simt bine. 

Împinse scaunul cu rotile un pic mai într-o parte și îl privi pe 
Bell prin norul de fum. 

Trebuie să-ți spun că pari mai în vârstă, îi zise el. 

Sunt mai în vârstă. 

Bătrânul dădu din cap. Bell își trăsese un scaun și acum se 
așeză și își puse pălăria pe masă. 

Pot să te întreb ceva? zise el. 

Dă-i drumul. 

Care-i lucrul pe care-l regreţi tu cel mai tare în viaţă? 

Bătrânul se uită la el, cântărind întrebarea. 

Nu știu, răspunse el. N-am eu chiar atât de multe regrete. Îmi 
pot închipui o mulţime de lucruri despre care ai putea zice că-l 
fac pe om mai fericit. Bănuiesc că să pot să merg ar fi unul din 
ele. Poţi să-ți faci și tu propria listă. Poate chiar ai una. Cred că 
atunci când devii matur ești în cel mai fericit moment al vieţii 
tale. O să ai parte de vremuri bune și de vremuri proaste, dar 
până la urmă o să fii cam la fel de fericit cum ai fost și înainte. 
Sau la fel de nefericit. Am cunoscut eu destui oameni care pur și 
simplu nu s-au prins niciodată de chestia asta. 

Înţeleg ce vrei să zici. 

Știu că înţelegi. 

Bătrânul trase din ţigară. 

Dacă ce mă întrebi tu acuma e care-i lucrul care m-a făcut să 
fiu cel mai nefericit, atuncea cred că știi deja răspunsul. 

Da, domnule. 

Și nu-i scaunul ăsta. Și nu-i nici ochiul cu albeață. 

Da, domnule. Știu asta. 

Te pregătești să pleci într-o călătorie și s-ar putea să ai 
impresia că știi măcar aproximativ în ce direcţie o să mergi. Dar 
s-ar putea să nu știi. Sau s-ar putea să fi fost minţit. Atunci 
probabil că nimeni n-o să arunce vina pe tine. Dacă renunti. Dar 
dacă s-a dovedit că e un picuţ mai dură decât te-ai gândit tu 
înainte. Ce să zic? Atunci e cu totul altceva. 

Bell dădu din cap. 

Cred că sunt lucruri pe care e mai bine să nu le pui la 
încercare. 

Cred că ai dreptate. 

Ce ar face-o pe Loretta să plece? 


Nu știu. Cred că ar trebui să fac ceva urât de tot. Sunt al naibii 
de sigur că n-ar face-o numai din cauză că lucrurile devin ceva 
mai grele. A mai trecut ea prin așa ceva o dată sau de două ori. 

Ellis dădu din cap aprobator. Scutură scrumul ţigării într-un 
capac de borcan de pe masă. 

Aici te cred pe cuvânt, spuse el. 

Bell zâmbi. Se uită în jur. 

Cât de proaspătă e cafeaua aia? 

Cred că-i în regulă. In general îmi fac câte un ibric proaspăt în 
fiecare săptămână, chiar dacă mai rămâne ceva pe fund. 

Bell zâmbi, apoi se ridică, duse ibricul electric pe policioara 
din bucătărie și îl băgă în priză. 

Stăteau la masă și beau cafea din aceleași cești de porțelan 
crăpate care erau în casa aia încă de când se născuse el. Bell se 
uită la ceașcă, apoi își roti privirea prin bucătărie. 

Mda, spuse el. Aș zice că unele lucruri nu se schimbă 
niciodată. 

Și care ar fi alea? zise bătrânul. 

La naiba. Nu știu. 

Nici eu. 

Câte pisici ai? 

Mai multe. Depinde ce înţelegi prin cuvântul ai. Câteva din ele 
sunt pe jumătate sălbatice, iar restul sunt delincvente. Țâșnesc 
pe ușă afară de cum îţi aud camioneta. 

Dar tu îmi auzi camioneta? 

Ce zici? 

Am întrebat dacă... Acum mă iei puţin peste picior. 

De unde ţi-a venit ideea asta? 

O auzi? 

Nu. Le văd pe pisici luând-o la sănătoasa. 

Mai vrei un pic de-aici? 

Imi ajunge. 

Bărbatul care te-a împușcat a murit în închisoare. 

În Angola. Da. 

Ce crezi c-ai fi făcut dacă ar fi fost eliberat? 

Nu știu. Nimic. N-ar fi avut niciun sens. Nu are niciun sens. În 
niciun caz. 

Mă miră niţel să te aud zicând așa ceva. 

Obosești, Ed Tom. Tot timpul pe care îl pierzi încercând să 
recuperezi ceva ce ţi s-a luat nu-i altceva decât timp risipit în 


189 


vânt. După o vreme te mulțumești să-ncerci să pansezi rănile. 
Bunicul tău nu mi-a cerut niciodată să îi fiu ajutor de șerif. Eu 
am fost cel care i-a zis-o. La naiba, nu găseam nimic altceva de 
făcut. Mă plătea aproape la fel ca pe văcari. Numai că nu-ţi dai 
seama niciodată cum ghinionul care te lovește te scoate de fapt 
dintr-un ghinion și mai mare. Eram prea tânăr pentru războiul 
de-atuncea și prea bătrân pentru următorul. Dar m-am lămurit 
eu ce-a ieșit de acolo. Poţi să rămâi patriot și totuși să crezi că 
unele lucruri costă mai mult decât fac. Întreabă-le pe mamele 
care-au primit acasă Steaua de Aur? ce preț au plătit și ce au 
căpătat în schimb. Întotdeauna plătești prea mult. Mai ales 
pentru promisiuni. Nu există promisiuni la care să ieși în câștig. 
O să vezi. Poate că ai și văzut deja. 

Bell nu răspunse. 

Întotdeauna am crezut că atunci când o să îmbătrânesc, 
cumva Dumnezeu o să intre în viața mea într-un fel sau altul. 
Dar n-a făcut-o. Și nu-l condamn. Să fi fost în locul lui, aș fi avut 
aceeași părere despre mine ca și el. 

N-ai cum să știi tu ce crede el. 

Ba da, am. 

Bătrânul se uită la Bell. 

Îmi aduc aminte cum ai venit odată să mă vezi după ce v-aţi 
mutat cu toţii la Denton. Ai intrat, te-ai uitat în jur și m-ai 
întrebat ce intenţionez să fac. 

Așa. 

Da' acuma n-o să mă mai întrebi, așa-i? 

Poate că nu. 

N-o s-o faci. 

Bău din cafeaua neagră și aromată. 

Te gândești vreodată la Harold? zise Bell. 

La Harold? 

Da. 

Nu prea. Era un pic mai bătrân decât mine. Era născut în '99. 
Sunt aproape sigur că atunci. De ce ţi-ai adus aminte de Harold? 

Am citit câteva din scrisorile pe care i le-a trimis mama ta. 
Atâta tot. Mă întrebam doar ce-ţi aduci tu aminte despre el. 

Era acolo și ceva scrisori de la el? 

Nu. 


24 Gold Star, decorație acordată în armata americană pentru fapte de arme deosebite, 
în locul mai multor decoraţii de același fel sau pentru același tip de realizare. 


190 


Tu gândește-te la familia ta. Încearcă să înţelegi ce se 
întâmplă acolo. Știu ce-a însemnat toată povestea aia pentru 
mama mea. N-a putut să treacă niciodată peste. Și oricum nu 
știu ce logică au toate astea. Știi cântecul ăla religios? O să 
pricepem totul încetul cu încetul? Aici îţi trebuie multă credință. 
Te gândești la el, cum s-a dus acolo și-a murit pe undeva printr- 
un șanț. La șaptișpe ani. Explică-mi. Pentru că să fiu al naibii 
dacă eu pot să pricep. 

Te cred. Ai poftă să mergi undeva? 

N-am nevoie să mă tragă nimeni după el. Tot ce îmi doresce 
să stau exact aici unde sunt. Mi-e bine, Ed Tom. 

Nu-i niciun deranj. 

Știu. 

În regulă. 

Bell se uită la el. Bătrânul stinse ţigara în capacul de borcan. 
Bell încercă să se gândească la viaţa lui. Apoi încercă să n-o mai 
facă. 

Doar n-ai devenit necredincios, unchiule Ellis? 

Nu. Nu. Nici vorbă de așa ceva. 

Crezi că Dumnezeu știe ce se întâmplă? 

Bănuiesc că știe. 

Și crezi că poate să-i pună capăt? 

Nu. Nu cred. 

Stătură tăcuţi la masă. După o vreme, bătrânul zise: 

Ea a pomenit că există o grămadă de fotografii vechi și alte 
chestii de familie. Și ce să faci cu ele. Mă rog. N-ai ce să faci cu 
ele. Eu așa cred. Sau ai? 

Nu. Nu cred că am ce. 

l-am spus să trimită la centru insigna cinco peso” și 
revolverul unchiului Mac. Mi se pare că au acolo un muzeu. Dar 
n-am știut ce să-i zic. Toate lucrurile alea-s aici. In garderobul 
de-l vezi colea. Sertaru' ăla cu rulou e plin de documente. 

Înclină ceașca și se uită pe fundul ei. 


23 Insignele de șerif din Texas erau modelate pe vremuri dintr-un cinco peso, o 
monedă mare, din argint, adoptată ca monedă oficială pe teritoriul nord-american în 
1785. Cinco peso a stat la baza sistemului monetar al Statelor Unite de mai târziu și 
este echivalentul dolarului de argint american din secolul XIX. 


191 


El n-a umblat niciodată cu Coffee Jack?6. Unchiul Mac. Alea-s 
rahaturi. Nu știu cine-a lansat povestea aia. A fost împușcat la el 
pe verandă în districtul Hudspeth. 

Așa știam și eu. 

Au venit la el acasă. Erau vreo șapte sau opt. Voiau una și- 
alta. El a intrat în casă și-a ieșit cu o pușcă, dar ei au fost mult 
mai rapizi și l-au împușcat chiar la el în prag. Ea s-a dus repede 
și-a încercat să-i oprească sângerarea. A încercat să-l bage 
înapoi în casă. Zicea că se chinuia în continuare să tragă cu 
pușca aia. Şi ăia stăteau așa acolo, călare. Până la urmă au 
plecat. Nu știu de ce. Cre’ că i-o fi speriat ceva. Unu’ din ei a zis 
ceva în injun” și-atuncea toți și-au întors caii și-au plecat. N-au 
mai venit niciodată înapoi, nici acasă, nici în altă parte. Ea l-a 
dus înăuntru, dar era un bărbat masiv și n-a putut să-l urce 
nicicum în pat. Și-atuncea a pus o saltea de paie pe jos. Nu mai 
aveai ce să-i faci. Ea zicea tot timpul că ar fi trebuit numai să-l 
lase acolo și să plece cu calul să caute ajutor, dar zău că nu știu 
unde se gândea ea să se ducă. El n-a lăsat-o să plece. Nu voia s- 
o lase să se ducă nici la bucătărie. Știa ce-o să se întâmple dacă 
se duce. Fusese împușcat în plămânul stâng. Și aia a fost. Cum 
se zice. 

Când a murit? 

1879. 

Nu, vreau să zic când s-a întâmplat, adică imediat sau 
noaptea. 

Cred că noaptea a fost. Sau dimineaţa devreme. L-a îngropat 
ea singură. A săpat groapa în pământu' ăla tare și lutos. După 
aia a încărcat tot în căruţă, a înhămat caii și s-a cărat de-acolo și 
nici că s-a mai întors vreodată. Casa a ars complet cândva prin 
anii '20. Ce mai rămăsese din ea. Pot să te duc și azi acolo. 
Hornul de piatră mai era încă în picioare și s-ar putea să mai fie 
și-acuma. Era acolo și-o bucată zdravănă de teren pe care o 
putea revendica. Vreo opt sau zece loturi? de pământ, dacă-mi 
aduc eu bine aminte. N-a putut plăti impozitele pentru el, așa 
mici cum erau. Nici să-l vândă n-a putut. Tu o mai ţii minte? 

25 john Coffee „Jack” Hays (1817-1883), șerif și ofițer în armata Republicii Texas și a 
Statelor Unite. A fost printre primii militari care au adoptat revolverul Colt și a luptat 


împotriva triburilor comanșe și în războaiele americano-mexicane. A îndeplinit, printre 
altele, funcţia de șerif al districtului San Francisco. 


27 Termen injurios pentru amerindieni. 
28 În original, section - porţiune de teren cu o suprafaţă de 2,59 km2. 
192 


Nu. Am văzut o poză cu mine și cu ea, aveam eu vreo patru 
ani. Ea stătea pe un balansoar, pe veranda de-aici și eu în 
picioare lângă ea. Aș vrea să pot zice că mi-o amintesc, dar nu-i 
așa. 

Nu s-a mai recăsătorit niciodată. În ultimii ani a fost 
învăţătoare. În San Angelo. Țara asta e aspră cu oamenii. Da’ ei 
nu par s-o ia în nume de rău. Într-un fel pare ciudat. Că n-o fac. 
Gândește-te numai la toate câte s-a întâmplat doar cu familia 
asta. Nu pricep cum s-a întâmplat de-am rămas eu bine mersi. 
Și toţi tineri. De jumătate din ei nu știm nici măcar pe unde-s 
îngropaţi. Nu poţi să nu te-ntrebi la ce bun toate astea. Așa că 
mă-ntorc la ce ziceam. Cum de oamenilor nu li se pare că ţara 
asta trebe să răspundă pentru o groază de lucruri? Fiin'că nu li 
se pare. Tu poţi să zici acuma c-o țară e doar o țară, că ea nu 
face nimica în mod activ, da' asta nu înseamnă mare lucru. Am 
văzut odată un om care trăgea cu pușca în propria lui 
camionetă. S-o fi gândit că i-a făcut ea ceva. Țara asta te 
omoară cât ai clipi și totuși oamenii o iubesc. Pricepi ce zic? 

Cre' că da. Tu o iubești? 

Eu știu, bănuiesc că da. Dar mai întâi trebe să-ţi zic că eu sunt 
tămâie de prost, așa că în niciun caz nu vrei să iei de bun nimica 
din ce zic eu. 

Bell zâmbi. Se ridică și se duse la chiuvetă. Bătrânul își răsuci 
ușor scaunul cu rotile în așa fel încât să-l poată vedea. 

Ce faci? zise el. 

Mă gândeam să spăl vasele-astea d-aicea. 

La naiba, dă-le pace, Ed Tom. O să vină Lupe mâine- 
dimineață. 

Termin într-un minut. 

Apa de la robinet era plină de calcar. Bell umplu chiuveta și 
puse în ea o lingură de detergent. Apoi mai puse una. 

Parcă 'nainte aveai un televizor aicea. 

'Nainte aveam o groază de lucruri. 

De ce n-ai zis nimica? O să-ţi aduc eu unul. 

N-am nevoie. 

Îți mai ţine de urât. 

Nu mi s-a stricat. L-am aruncat eu. 

Nu te uiţi niciodată la știri? 

Nu. Da’ ce, tu te uiţi? 

Nu cine știe ce. 


Clăti farfuriile, le puse să se usuce și rămase cu privirea 
ațintită pe fereastră, la curticica năapădită de buruieni. O 
afumătoare mâncată de vreme. O boxă pentru doi cai pusă pe 
butuci. 

'Nainte aveai găini, zise el. 

Mda, îi răspunse bătrânul. 

Bell se șterse pe mâini, se întoarse la masă și se așeză pe 
scaun. Se uită la unchiul lui. 

Ai făcut vreodată ceva de care să îţi fie atât de rușine, încât 
să nu spui niciodată la nimeni? 

Unchiul lui se gândi o vreme. 

Aș zice că da. Aș zice că toţi fac așa ceva. Ai aflat cumva ceva 
despre mine? 

Vorbesc serios. 

În regulă. 

Vreau să zic ceva rău. 

Cât de rău? 

Nu știu. Ceva care nu se poate șterge. 

Cum ar fi ceva pentru care să mergi la închisoare? 

Păi, cre' c-ar putea să fie ceva de genul ăsta. Da' nu neapărat 
așa ceva. 

Trebe să mă gândesc mai bine. 

Nu, nu trebuie. 

Ce te-a apucat? Să știi că nu te mai chem să vii niciodată pe 
la mine. 

Nici de data asta nu m-ai chemat. 

Așa. Adevărat. 

Bell își puse coatele pe masă și își încrucișă mâinile. Unchiul 
lui îl privi lung. 

Sper că nu te-apuci acu' să-mi faci nu știu ce mărturisire 
îngrozitoare, spuse el. Poate că nu vreau s-o aud. 

Vrei s-o auzi? 

Da. Dă-i drumu’. 

În regulă. 

Nu-i ceva de natură sexuală, așa-i? 

Nu. 

Atunci e-n regulă. Dă-i drumu' și spune-mi, orice-ar fi. 

E despre cum devii erou în război. 

În regulă. E vorba de tine? 

Da. De mine e vorba. 


194 


Dă-i drumu'. 

Incerc. Uite ce s-a întâmplat de-adevăratelea. Cum am obţinut 
titlu” ăla. 

Dă-i drumu'. 

Eram într-o poziție avansată ca să monitorizăm semnalele 
radio și ne refugiasem într-o fermă. O casă de piatră cu numai 
două camere. Stăteam acolo de două zile și ploaia nu s-a oprit 
nicio clipă. Ploua de-ţi venea să-ţi iei câmpii. Și la un moment 
dat, pe la jumătatea zilei a doua, operatorul radio își scoate 
căștile de pe urechi și zice: Ascultaţi. Și-am ascultat. Când 
cineva îţi zice să asculţi, asculți. Da’ n-am auzit nimica. Și- 
atuncea eu am zis: Ce-i asta? Și el mi-a zis: Nimic. Ce dracu' 
spui tu acolo, cum adică nimic? am zis eu. Ce auzi? Și ela zis: 
Vreau să zic că nu se poate auzi nimica. Ascultă. Și omu' avea 
dreptate. Nu se auzea niciun sunet de niciunde. Nici foc de 
artilerie și nici altceva. Nu se auzea decât ploaia. lar ăsta e 
ultimul lucru de care îmi aduc aminte. Când m-am trezit, 
zăceam afară în ploaie și nu știu nici acuma cât timp am stat 
întins acolo. Eram ud leoarcă, mi-era frig, îmi ţiuiau urechile și 
când m-am ridicat și m-am uitat, casa dispăruse. Mai era în 
picioare numai o bucată dintr-un perete și-atâta tot. Un proiectil 
de mortier intrase prin perete și făcuse totu' praf și pulbere. Și 
eu nu mai auzeam. Nu auzeam nici ploaia, nici nimica. Dacă 
ziceam ceva, mă auzeam în capu' meu, da' atâta tot. M-am 
ridicat în picioare, m-am dus până în locul unde fusese casa, și 
acolo era bucăţi din tavan care zăcea pe jos și am văzut că unul 
din oamenii noștri era îngropat acolo printre pietre și grinzi, și- 
am încercat să le trag deoparte ca să văd dacă nu pot s-ajung 
cumva la el. Imi simţeam tot capul amorţit. Și în timp ce făceam 
asta, m-am ridicat și m-am uitat în zare și numai ce văd pe 
câmp niște pușcași nemți venind spre mine. leșiseră dintr-un 
petic de pădure la vreo două sute de metri de noi și veneau 
peste câmp. Eu tot nu știam exact ce s-a întâmplat. Eram cam 
în ceață. M-am ghemuit acolo la marginea zidului și primul lucru 
care mi-a sărit în ochi a fost mitraliera de 30 a lui Wallace ițindu- 
se de sub niște scânduri. Chestia aia avea sistem de răcire și o 
bandă de cartușe care ieșea dintr-o cutie de metal, și-atuncea 
m-am gândit să-i mai las să se apropie un pic de mine și dup-aia 
pot să acţionez asupra lor în câmp deschis și-așa ei n-ar mai 
apuca nici să riposteze fiin'că ar fi prea aproape. Am tras și-am 


195 


smucit și până la urmă am scos chestia aia de-acolo, cu tot cu 
trepied, după aia am mai scormonit prin jur am găsit cutia cu 
muniția m-am așezat în dosul bucății de zid de-acolo am tras 
închizătorul în spate am dezasigurat și uite că-s gata. Era greu 
de zis unde-au lovit gloanţele, fiin'că terenul era ud, da’ știam 
că făcusem treabă ca lumea. Am golit mai bine de juma’ de 
metru de bandă și am rămas cu privirea aţintită într-acolo, și 
după ce vreo două sau trei minute a fost liniște, unu' din 
nemţălăi a sărit în picioare și-a încercat să fugă înapoi în 
pădure, da’ eu asta și aşteptam. Pe ăilalţi i-am ţinut la pământ și 
din când în când îl auzeam pe câte unu' de-ai noștri gemând, 
da' în mod sigur nu știam ce-o să mă fac când o să se întunece. 
Pentru asta am primit eu Steaua de Bronz. Pe maiorul care m-a 
propus pentru ea îl chema McAllister și era din Georgia. Eu i-am 
zis că n-o vreau. Da' el stătea așa și se uita la mine și mi-a zis în 
față: Aştept de la tine să mă informezi asupra motivelor care te 
îndeamnă să refuzi o distincţie militară. Așa că i-am spus. Și 
când am terminat, mi-a zis: Sergent, o să primești distincţia. 
Cre' că trebuia să facă și ei cumva să sune bine. Să sune ca și 
cum ar fi valorat ceva. Pierderea poziţiei. Mi-a zis, ba o s-o 
primești și dacă mai spui și la alţii ce mi-ai spus mie, o să ajungă 
și la mine și când ajunge, o să-ţi dorești să fi fost mai degrabă în 
iad și cu spinarea frântă. E clar? Și eu i-am zis da, domnule. Am 
zis că mai clar de-atâta nici nu se putea. Asta a fost tot. 

Așa că acuma ai de gând să-mi spui ce-ai făcut. 

Da, domnule. 

Când s-a întunecat. 

Când s-a întunecat. Da, domnule. 

Ce-ai făcut? 

Am fugit ca un iepure. 

Bătrânul se gândi la cele spuse. După o vreme zise: 

Trebe să recunosc că în momentu' ăla părea o idee bună. 

Da, spuse Bell. Părea. 

Și ce-ar fi fost dacă ai fi rămas acolo? 

Ar fi înaintat pe întuneric și ar fi lansat grenade peste mine. 
Sau poate că s-ar fi întors în pădure și ar fi cerut încă o salvă de 
artilerie. 

Mda. 

Bell stătea acolo, cu braţele încrucișate pe mușama. Se uită la 
unchiul lui. Bătrânul zise: 


196 


Nu-mi dau seama exact ce vrei de la mine. 


Nici eu. 
Ţi-ai lăsat camarazii de izbeliște. 
Da. 


Nu aveai de ales. 

Aveam de ales. Puteam să fi rămas. 

Da’ tot nu puteai să-i ajuţi. 

Probabil că nu. M-am gândit să car mitraliera aia de 30 după 
mine vreo sută de metri mai încolo și să aștept până încep să 
arunce cu grenade sau așa ceva. Să-i las pe ei să vină mai 
aproape. Puteam să mai omor vreo câţiva. Chiar și pe întuneric. 
Nu știu. Stăteam acolo și mă uitam cum se face seară. Un apus 
frumos. De-acuma se făcuse senin. Până la urmă ploaia se 
oprise. Câmpul ăla fusese semănat cu ovăz și nu mai rămăsese 
decât miriștea. Vreme de toamnă. M-am uitat cum se întunecă 
și o bună bucată de vreme n-am auzit nimic de la nici unu' din 
oamenii care erau sub dărâmături. Puteau deja să fie morți cu 
toţii. Da' nu puteam să fiu sigur. Și imediat cum s-a întunecat, 
m-am ridicat și am plecat de-acolo. N-aveam nici măcar armă. 
Ştiam sigur că nici de-al naibii n-o să car măgăoaia de mitralieră 
de 30 după mine. Capu' nu mă mai durea chiar așa de tare și 
puteam să și aud niţel. Nu mai ploua, da’ eram ud până la piele 
și mi-era așa de frig că-mi clănţăneau dinţii în gură. Am reușit să 
văd unde-i Ursa Mică și am luat-o, cât am putut să-mi dau eu 
seama, înspre vest și dup-aia am tot mers. Am trecut pe lângă o 
casă sau două, dar n-am văzut pe nimeni prin preajmă. Țara aia 
era câmp de luptă. Oamenii fugiseră de-acolo. În zori m-am 
culcat într-o pădurice. Da' ce pădure era aia. Toată ţara arăta ca 
după incendiu. Numai trunchiurile copacilor, atâta rămăsese. Și 
la un moment dat în noaptea următoare am ajuns până la o 
poziție americană și cam asta a fost tot. Am crezut că după 
atâţia ani toate asta or să se ducă. Nu știu de ce-am crezut așa. 
Și dup-aia am crezut că cine știe, oi putea să compensez cumva 
pentru ce-am făcut și socot că asta am și încercat să fac. 

Rămaseră așa amândoi. După o vreme bătrânul zise: 

Păi, îti spun cu toată sinceritatea că nu-mi pare ceva chiar 
atât de rău. Poate c-ar trebui să fii și tu mai îngăduitor cu tine. 

Poate. Da' când pleci la luptă, faci un legământ de sânge să ai 
grijă de oamenii care sunt cu tine și nu știu de ce n-am făcut 
așa. Am vrut. Când te legi așa, trebe să hotărăști că o să înduri 


197 


și consecinţele. Numai că nu știi care or să fie consecințele. 
Ajungi să îngrămădești la tine la ușă o groază de lucruri pe care 
nu plănuiai să le ai. Dacă misiunea mea era să mor acolo făcând 
ceea ce mi-am dat cuvântul că o să fac, atuncea asta și trebuia 
să fac. Poţi s-o întorci cum vrei, da' așa stau lucrurile. Trebuia s- 
o fac și n-am făcut-o. Și o parte din mine n-a încetat niciodată 
să-și dorească să mă pot întoarce. Și nu pot. Nu știam că poți 
să-ţi furi propria viaţă. Și nu știam nici că asta o să-mi aducă tot 
atâta folos ca orice alt lucru pe care l-ai putea fura. Mă gândesc 
că m-am străduit cât am putut în viaţă și numai eu știu cum, da’ 
tot nu ea mea. N-a fost niciodată. 

Bătrânul rămase neclintit vreme îndelungată. Era ușor aplecat 
în faţă și privea în podea. După un timp dădu din cap. 

Cre' că știu unde baţi, zise el. 

Da, domnule. 

Ce crezi că ar fi făcut el? 

Știu ce-ar fi făcut. 

Da. Cre' că și eu. 

Ar fi stat acolo până se dezlănţțuia iadul pe pământ și după aia 
ar fi dat o raită și prin iad. 

Crezi că asta-l face să fie un om mai bun ca tine? 

Da, domnule. Cred. 

Aș putea să-ți spun niște lucruri despre el care te-ar face să te 
răzgândești. L-am cunoscut foarte bine. 

Ei bine, eu mă îndoiesc că poţi. Cu tot respectu'. Plus că mă 
îndoiesc că ai face-o. 

N-aș face-o. Și oricum aș putea să zic că ela trăit în alte 
vremuri. Dacă Jack s-ar fi născut cu cincizeci de ani mai târziu, 
poate că ar fi judecat altfel lucrurile. 

Ai putea. Da' nimeni din camera asta n-ar crede-o. 

Da, băânuiesc că asta așa-i. 

Bătrânul ridică privirea spre Bell. 

La ce mi-ai spus? 

Cre' că simțeam și eu nevoia să-mi descarc sufletul. 

Ai așteptat destul de multișor până s-o faci. 

Da, domnule. Poate că voiam să o aud eu însumi. Nu sunt 
omu' ăla, de pe vremuri, cum se zice că sunt. Aș vrea să fiu. 
Sunt din vremurile de-acuma. 

Sau poate că ăsta-i doar un soi de repetiţie. 

Poate. 


Te gândești să-i spui și ei? 

Da, domnule. Cred că da. 

Asta e. 

Ce crezi c-o să zică? 

Păi, mă aștept să ieși un pic mai bine decât te aștepți. 
Da, domnule, spuse Bell. Sper din tot sufletul. 


X 


El zicea că-s prea aspru cu mine. Zicea că-i semn de 
bătrânete. Că încerc să îndrept lucrurile. Cred că-i ceva adevăr 
aici. Da’ nu-i tot adevărul. Am fost de acord cu el că nu există 
prea multe lucruri bune pe care să le poti zice despre bătrânete 
și el a zis că ştie unul, iar eu l-am întrebat atunci care e ăla. Și el 
mi-a zis că nu durează mult. Am așteptat să-l văd cum 
Zâmbește, dar n-a zâmbit. L-am zis bun, da’ asta-i cam dur. Și el 
mi-a răspuns că nu-i mai dur decât o cere realitatea. Și cu asta 
am terminat povestea. Stiam oricum ce-o să zică, fie-i sufletul 
binecuvântat. Îți pasă de oameni și-atuncea încerci să le mai 
ușurezi povara. Chiar și când ei singuri și-a pus-o în spinare. La 
celălalt lucru care-l aveam în minte nici măcar nu am ajuns 
vreodată, da’ cred că are legătură cu asta, pentru că eu sunt de 
părere că tot ce faci în viață se plătește cumva. Dacă trăiești 
suficient de mult, plătești. Și nu îmi vine în minte niciun motiv 
pe lumea asta pentru care mizerabilu' ăla s-o fi omorât pe fată. 
Ce să-i fi făcut ea lui? Adevărul e că n-ar fi trebuit să mă duc 
nicidecum acolo de la bun început. Acuma l-au ridicat acolo, în 
Huntsville, pe mexicanu' ăla că l-a omorât pe polițistul acela, că 
l-a împușcat și i-a incendiat mașina cu el înăuntru, și eu nu cred 
că el a făcut-o. Dar o să fie condamnat la moarte pentru asta. Și 
ce obligație am eu aici? Mă gândesc că am așteptat cumva ca 
toate astea să se stingă într-un fel sau altul și bineînțeles că nu 
s-a întâmplat așa. Cred că o știam de când a început. Am avut 
ca o presimţire. Ca și cum mă pregăteam să mă las târât într-o 
istorie unde drumul înapoi o să fie unul destul de lung. 

Când m-a întrebat de ce povestea a ieșit la iveală tocmai 
acuma, după atâţia ani, am zis că a fost dintotdeauna acolo. Că 
în cea mai mare parte a timpului pur și simplu am ignorat-o. Dar 
are el dreptate că a ieșit la iveală. Uneori îmi zic că oamenii 
preferă să li se dea un răspuns greșit decât să nu primească 
niciunul. Atunci când am povestit-o, uite, a luat o formă pe care 
nu m-aș fi gândit că ar putea s-o aibă și el avea și aici dreptate. 
Era cum mi-a spus mie odată un jucător de fotbal, că dacă avea 
nu știu ce rană mai ușoară care îl deranja puțin, îl sâcâia, 


200 


atuncea de obicei juca mai bine. Íi tinea mintea concentrată la 
un singur lucru și nu la o sută. Inteleg cum e. Nu că asta ar 
schimba ceva. 

M-am gândit că dacă mi-as trăi viata în felul cel mai corect pe 
care-l știu eu, atuncea n-aș mai avea parte niciodată de ceva 
care să mă necăjească așa. Am zis că aveam douășunu de ani și 
că aveam dreptul să greșesc o dată, mai ales dacă puteam să 
învăt din greșeală și deveneam soiul acela de om care credeam 
în mintea mea că aș vrea să fiu. Ei bine, m-am înșelat complet 
în privința asta. Acuma vreau să Îmi dau demisia și în mare 
parte o fac din cauză că știu că n-o să mă cheme și pe mine să-l 
urmăresc pe bărbatul acela. Bănuiesc că e bărbat. Așa că ai 
putea să-mi zici că nu m-am schimbat niciun strop și nu știu 
dacă aș putea să te contrazic în vreun fel. Treizeci și şase de 
ani. Te doare când știi așa ceva. 

A mai spus el ceva. Ai zice că la un bărbat care a așteptat 
optzeci și ceva de ani ca Dumnezeu să intre în viața lui, ştii, 
tocmai la el ai crede că o să vină. Și dacă nu vine, tot trebe să-ți 
închipui că știe el ce face. Nu-mi dau seama cum altfel l-ai putea 
descrie pe Dumnezeu. Așa că explicația care o găsești până la 
urmă e că oamenii cu care a vorbit el trebuie să fi fost cei care 
avea cel mai tare nevoie de el. Nu-i deloc ușor să accepti așa 
ceva. Mai ales dacă ar putea fi valabil pentru cineva ca Loretta. 
Dar pe de altă parte poate că toți ne uităm prin capătul greșit al 
ocheanului. Și așa facem dintotdeauna. 

Scrisorile tușei Carolyn către Harold. Motivul pentru care erau 
la ea era că Harold le păstrase. Ea îl crescuse și era ca și cum ar 
fi fost mama lui. Scrisorile alea era toate cu colțurile îndoite, 
Zdrențuite și pline de noroi și mai știu eu ce era pe ele. Care-i 
povestea cu ele, cu scrisorile. Păi, în primu’ rând puteai să-ți dai 
seama că sunt oameni de la țară. Nu cred că Harold o fi ieșit 
vreodată din districtul Irion, ca să nu mai zic de statul Texas. 
Dar povestea cu scrisorile e că puteai vedea acolo că lumea 
care și-o închipuia ea pentru el când se întoarce acasă n-avea 
cum să existe vreodată. Acu-i ușor de văzut. După vreo șaizeci 
de ani. Dar ei n-avea nici cea mai vagă idee. Că-ți place ori nu-ți 
place, de schimbat tot nu se schimbă nimica. Le-am spus 
adjuncților mei de-o mie de ori că nu poti îndrepta decât ce se 
poate îndrepta și cu restul nu-ți bate capul. Dacă nu se poate 
face nimica, atunci nici măcar nu-i o problemă. E o circumstanță 


201 


agravantă. Și adevărul e că și eu înțeleg la fel de puțin ca și 
Harold lumea asta care stă să apară. 

Desigur că, așa cum s-a văzut apoi, el nu s-a mai întors 
niciodată acasă. În scrisorile alea nu există nimic care să 
sugereze că ea s-ar fi gândit la o așa posibilitate. 

Mă rog, știi și tu că s-a gândit. Numai că lui nu voia să-i 
pomenească nimic despre asta. 

Sigur că mai am medalia aceea. Am primit-o într-o cutie 
elegantă, roșie, cu o panglică și tot restul. A stat ani de-a rândul 
la mine în birou și dup-aia într-o zi am scos-o de-acolo și am 
pus-o în sertarul mesei din salon, unde nu eram nevoit să mă uit 
la ea. Nu că m-aș fi uitat vreodată la ea, da’ era acolo. Harold n- 
a primit nicio medalie. Doar că a venit acasă într-o cutie de 
lemn. Și nu cred că în Primul Război Mondial au fost mame cu 
Steaua de Aur, da’ și dac-ar fi fost, tusa Carolyn tot n-ar fi primit 
Steaua de Aur, fiin'că nu era fiul ei natural. Măcar că ar fi trebuit 
să primească. Și nici pensie de urmaș n-a primit vreodată. 

e 

Așa. M-am mai întors acolo o singură dată. Am mers pe 
pământul acela și abia dacă se vedea vreun semn că acolo s-a 
întâmplat ceva. Am cules de pe jos unu' sau două tuburi de 
cartușe. Asta a fost tot. Am stat așa acolo multă vreme și m-am 
gândit la o grămadă. Era o zi din alea călduroase cum se 
nimerește câteodată iarna. Cu un vânt slab. Și eu încă mă mai 
gândesc că poate e ceva legat de țară. Ceva cam cum zicea 
Ellis. M-am gândit la familia mea și la el, cum stă acolo în 
scaunul cu rotile din casa aia veche, și am avut așa o senzație 
că țara asta are un soi ciudat de istorie și că mai e pe deasupra 
și al naibii de sângeroasă. Cam peste tot unde te uiţi. Sigur c-aș 
fi putut să zâmbesc și să-mi scot din minte astfel de gânduri, da’ 
de avut tot le am. Nu caut să mă justific pentru felul cum 
gândesc. Nu, de-acuma nu mai. Vorbesc cu fiică-mea. 
Împlineşte acuș treizeci de ani. Asta-i în regulă. Nu mă 
interesează cum sună. Îmi place să stau de vorbă cu ea. Puteţi 
să-i spuneți superstiție sau oricum vreți. Știu că în anii care-a 
trecut am făcut-o să aibă sufletul pe care mi-am dorit să-l am eu 
și asta-i foarte bine. De-aia o și ascult. Știu că ea o să-mi spună 
întotdeauna ce e mai bine. Nici ignoranta și nici răutatea mea 
nu-i stau în cale. Știu cum sună ce zic acuma și probabil că 
trebuie să spun că nu-mi pasă. Nici măcar neveste-mii nu i-am 


202 


spus-o vreodată și noi nu prea avem secrete unul față de altul. 
Nu cred că ea ar zice că-s nebun, da’ altii poate c-ar face-o. Ed 
Tom? Da, au trebuit să emită un mandat pe numele lui. Pentru 
ticneală. Cică îi dau de mâncare pe sub ușă. Da’ nu-i nicio 
problemă. O ascult ce zice și tot ce zice e de bun-simt. Mi-ar 
plăcea să-mi zică mai multe. Orice fel de ajutor e bine-venit. 
Bun, dar acuma ajunge cu asta. 


203 


Când intră în casă, telefonul suna. 

Șeriful Bell, zise el. 

Își croi drum până la policioară și ridică receptorul. 

Șeriful Bell, zise el. 

Dom’ șerif, sunt detectivul Cook de la poliția din Odessa. 

Spuneti. 

Avem aici un raport pe care e evidenţiat numele dumitale. Are 
legătură cu o femeie pe nume Carla Jean Moss, care a fost 
omorâtă aici mai demult, în martie. 

Da, domnule. Mulţumesc că m-aţi sunat. 

Au descoperit arma crimei în baza de date balistice de la FBI 
și au mers pe urme până au dat de un puști de-aici, din Midland. 
Pustiu' zice că a luat-o dintr-o camionetă aflată la locul unui 
accident. Pur și simplu a văzut-o și-a luat-o. Și bănuiesc că e 
adevărat. Am vorbit cu el. A vândut-o și arma a apărut într-un 
jaf de la un magazin din Shreveport, în Louisiana. Chestia e că 
accidentul de pe urma căruia pistolul a ajuns la el s-a petrecut 
exact în ziua în care a avut loc și crima. Bărbatul care avea 
pistolul l-a lăsat în mașină și a dispărut, iar de atunci nu s-a mai 
auzit nimic de el. Așa că înţelegi ce înseamnă asta. Pe-aicea nu 
avem prea multe crime nesoluţionate și zău, pe ce-am mai 
sfânt, că nici nu ne place așa ceva. Pot să te întreb care e 
interesul dumitale în cazul ăsta, dom’ șerif? 

Bell îi spuse. Cook îl ascultă. Apoi îi dădu un număr. Era al 
celui care investiga accidentul. Roger Catron. 

Stai să-l sun mai întâi. O să discute el cu dumneata. 

E-n regulă, spuse Bell. O să discute el cu mine. Ne știm de 
patruzeci de ani. 

Formă numărul și Catron îi răspunse. 

Ce mai faci, Ed Tom? 

Nu mai bine ca tine. 

Cu ce pot să te-ajut? 

Bell îi spuse despre accidentul de mașină. ` 

Chiar aşa, zise Catron. Cum să nu-mi aduc aminte? In 
accidentul ăla au murit doi flăcăi, încă nu l-am găsit pe şoferul 
maşinii celeilalte. 

Ce s-a întâmplat? 

Băieții fumaseră niște iarbă. N-au băgat de seamă un stop și 
au lovit în lateral o camionetă Dodge nouă-nouță. Au făcut-o 


204 


praf. Gagiu' din camionetă s-a târât afară și-a întins-o pe jos. 
'Nainte să ajungem noi acolo. Camioneta era cumpărată în 
Mexic. Ilegal. Fără talon, fără nimic. Fără număr de 
înmatriculare. 

Și cealaltă maşină? 

Erau trei tineri în ea. Nouășpe-douăzeci de ani. Toţi mexicani. 
Singuru' care-a scăpat a fost cel de pe bancheta din spate. Se 
pare că își treceau de la unul la altul un joint și-au intrat în 
intersecția aia cu vreo sută la oră și-atuncea s-au înfipt în 
portiera gagiului din camionetă. Cel din faţă, de pe scaunul 
pasagerului, a zburat prin parbriz cu capul înainte, cât era 
strada de lungă, și-a aterizat pe veranda unei femei. Ea tocmai 
era afară și punea niște scrisori la cutia poștală, și puţin i-a lipsit 
flăcăului să dea peste ea. Dup-aia ea s-a pus jos în stradă, 
numai în capot și cu bigudiuri în cap, și-a-nceput să zbiere. Nu 
cred că și-a revenit nici acuma. 

Și ce-aţi făcut cu băiatul care a luat arma de-acolo? 

L-am lăsat să plece. 

Dacă vin până acolo, crezi că aș putea să stau de vorbă cu el? 

Eu zic că da. Mă uit la el prin plasa ușii exact în clipa asta. 

Cum îl cheamă? 

David DeMarco. 

E mexican? 

Nu. Flăcăii din mașină erau. El nu. 

O să stea de vorbă cu mine? 

Nu poți afla decât într-un singur fel. 

Mâine-dimineaţă sunt acolo. 

Abia aștept să ne vedem. 

Catron îl chemase pe băiat și stătuse de vorbă cu el, iar 
atunci când puștiul intră în cafenea, nu părea îngrijorat de 
absolut nimic. Se strecură în separeu, își ridică un picior pe 
banchetă, își supse dinţii și se uită la Bell. 

Vrei niște cafea? 

Da. Aș bea un pic de cafea. 

Bell ridică un deget, iar chelneriţa veni la el și îi luă comanda. 
Șeriful se uită la băiat. 

Lucrul despre care am vrut să discut cu tine e legat de 
bărbatul acela care a plecat de la locul accidentului. Mă 
întrebam dacă ţi-a rămas ceva în cap legat de el. Orice îţi aduci 
aminte. 


205 


Băiatul clătină din cap. 

Neah, zise el. 

Își roti privirea prin local. 

Cât de tare era rănit? 

Nu știu. Părea să aibă braţul rupt. 

Și altceva? 

Avea o tăietură pe frunte. N-aș putea să zic cât de rău era 
rănit. Putea să meargă. 

Bell se uită la el. 

Cam câţi ani ai zice tu că avea? 

La naiba, dom’ șerif. De un’ să știu? Era plin de sânge și toate 
alea. 

În raport scrie că ai zis că avea treizeci și ceva spre patruzeci 
de ani. 

Da. Ceva de genul ăsta. 

Cu cine erai? 

Cum? 

Cu cine erai? 

Nu eram cu nimenea. 

Vecinul care a sunat să anunte la poliţie zicea că eraţi doi. 

Ei, atuncea mănâncă ceva. 

Zău? Eu am vorbit cu el azi-dimineaţă și mie mi s-a părut că 
nu mănâncă mai mult decât e normal. 

Chelneriţa aduse cafeaua. DeMarco turnă în ea cam un sfert 
de ceașcă de zahăr și mestecă îndelung în cană. 

Știi că tipu' ăla abia ce omorâse o femeie la două cvartale mai 
încolo înainte să facă accident. 

Da. Da' la vremea aia nu știam. 

Ai idee câţi oameni a omorât? 

Nu știu nimica despre el. 

Cam cât de înalt ai zice tu că era? 

Nu tocmai înalt. Mediu, așa. 

Era încălțat cu cizme? 

Da. Cre’ că era încălțat cu cizme. 

Ce fel de cizme? 

Cre’ că s-ar putea să fi fost de struț. 

Cizme scumpe. 

Da. 

Cât de tare sângera? 

Nu știu. Sângera. Avea o tăietură pe frunte. 


206 


Și ce-a zis? 

N-a zis nimica. 

Tu ce i-ai zis? 

Nimica. L-am întrebat dacă se simte bine. 

Crezi că s-ar putea să fi murit? 

Habar n-am. 

Bell se lăsă pe spate. Răsuci solnița pe tăblia mesei. Apoi o 
întoarse la loc. 

Spune-mi cu cine erai. 

Nu eram cu nimenea. 

Bell îl studie. Băiatul își sugea dinţii. Luă cana de cafea, sorbi 
din lichid, apoi puse cana înapoi pe masă. 

N-ai de gând să mă ajuţi, așa-i? 

Tocmai ce v-am spus tot ce puteam să spun. Aţi văzut 
raportul. Nu știu ce altceva să vă zic. 

Bell stătu și îl privi îndelung. Apoi se ridică, își puse pălăria pe 
cap și plecă. 

Dimineaţa se duse la liceu și obținu numele câtorva elevi de 
la profesorul lui DeMarco. Primul cu care stătu de vorbă vru să 
afle cum îl găsise. Era un puști masiv, care stătea cu braţele 
încrucișate și cu privirea aţintită la teniși. Păreau să fie mărime 
patrușopt și pe vârfurile lor scria cu violet Stângul și Dreptul. 

E aici ceva ce nu-mi spuneţi nici unu' din voi. 

Băiatul clătină din cap. 

V-a ameninţat? 

Neah. 

Cum arăta? Era mexican? 

Nu cred. Era mai negricios, da' doar atâta. 

V-a fost frică de el? 

Mie nu mi-a fost până n-ai apărut dumneata. La naiba, dom' 
șerif, știam că nu tre'a să luăm tâmpenia aia. A fost o prostie cât 
casa. Da’ n-am de gând să stau așa și să zic că a fost ideea lu’ 
David, cu toate c-a fost. Sunt destul de mare ca să zic nu. 

Sigur că ești. 

A fost totu-așa ciudat. Tipii ăia din mașină erau morți. O să 
am probleme din cauza asta? 

Ce ţi-a mai zis bărbatul? 

Băiatul își roti privirea prin sala de mese. Părea gata să 
izbucnească în plâns. 

Dacă ar trebui s-o mai fac o dată, aș face-o altfel. Sunt sigur. 


207 


Ce-a zis? 

A zis că să uităm că am văzut cum arată. l-a dat lu' David o 
bancnotă de-o sută de dolari. 

O sută de dolari. 

Da. David i-a dat cămașa lui. Ca să-și facă o eșarfă pentru 
braţ. 

Bell dădu din cap. 

În regulă. Cum arăta? 

Era de înălțime medie. Constituţie medie. Părea să aibă 
condiţie fizică bună. Putea să aibă în jur de treișcinci de ani. Păr 
negru. Castaniu închis, aș zice. Nu știu, dom' șerif. Arăta ca 
orișicine. 

Ca orișicine. 

Pustiul își privi tenișii. Ridică privirea spre Bell. 

Nu arăta ca orișicine. Vreau să zic că n-avea nimica așa, care 
să pară neobișnuit. Dar nu arăta ca unul cu care ai vrea să ai de- 
a face. Când zicea ceva, al naibii să fii dacă nu ascultai. li ieșise 
un os prin pielea brațului și lui nu-i păsa deloc, de parcă nici nu 
conta. 

În regulă. 

O să am probleme din cauza asta? 

Nu. 

Vă sunt recunoscător. 

Nici nu știi pe unde te poartă lucrurile, așa-i? 

Nu, domnule, nu știi. Cred că am învăţat o lecţie de-aici. Dacă 
asta vă ajută cu ceva. 

Mă ajută. Crezi că DeMarco a învăţat ceva? 

Băiatul clătină din cap. 

Nu știu, spuse el. Nu pot vorbi în numele lu' David. 


208 


XI 


Am pus-o pe Molly să-i caute toate rudele și până la urmă l- 
am găsit pe taică-su în San Saba. Am pornit-o într-acolo într-o 
seară de vineri și-mi aduc aminte că Îmi ziceam în sinea mea 
când am plecat că probabil sunt pe cale să fac iar una din 
tâmpeniile mele, dar totuși de dus m-am dus. Am stat de vorbă 
cu el la telefon. Nu mi-a dat impresia nici că ar fi vrut să mă 
vadă, nici că n-ar fi vrut, dar mi-a Zis vino-ncoa' și m-am dus. Mi- 
am luat o cameră la un motel de cum am ajuns acolo și 
dimineața m-am dus cu mașina până la el acasă. 

Soția lui murise cu câțiva ani în urmă. Am stat amândoi pe 
veranda casei, am băut ceai cu gheață și cre’ că am fi stat acolo 
și în ziua de azi, dacă nu m-aș fi pornit eu să zic ceva. El era 
oleacă mai bătrân ca mine. Poate cu vreo zece ani. l-am spus ce 
aveam de spus. Despre băiatul lui. l-am spus lucruri concrete. 
lar el doar stătea acolo și dădea așa din cap. Sedea într-un 
balansoar și se tot legăna câte-un pic înainte și înapoi cu 
paharul de ceai în poală. N-am știut ce să-i mai zic, așa că am 
tăcut și am mai stat acolo câtva timp. lar după aceea el a zis, 
dar fără să se uite la mine, s-a uitat doar peste curtea casei și 
mi-a ZIS: 

Era cel mai bun tintaș cu pușca pe care l-am văzut eu 
vreodată. Nu era altu' ca el. 

Eu n-am stiut ce să-i Zic. Am spus: 

Chiar așa. 

Știi c-a fost lunetist în Vietnam. 

l-am Zis că nu știam. 

N-a fost amestecat în afaceri cu droguri. 

Nu, domnule. N-a fost. 

El a dat din cap. 

N-a fost educat așa, a spus el. 

Da, domnule. 

'Mneata ai fost în război? 

Da, am fost. Pe frontul din Europa. 

El a dat din cap. 


209 


Când a venit acasă, Llewelyn s-a dus să le viziteze familiile la 
câțiva prieteni buni de-ai lui care nu s-au mai întors de pe front. 
Dup-aia a renunțat. Nu știa ce să le spună oamenilor. Zicea că îi 
vede cum stau acoloșa și se uită la el și-i doresc moartea. Cică 
puteai să citești asta la ei pe chip. Adică el în locul drăguțului 
lor, pricepi 'mneata. 

Da, domnule. Pricep. 

Și eu. Numai că pe lângă asta, toți făcea acoloșa niște lucruri, 
că de-abia aștepta să plece mai repede din locu’ ăla. La noi în 
război n-am avut așa ceva. Sau foarte putin. El le-a scos borșu' 
pe nas la vreo doi hippioți din ăia. Că l-au scuipat. l-au zis ucigaș 
de copii. Dintre băieţii care s-a întors de-acolo o grămadă din ei 
mai are și-acuma probleme. Cre’ că e din cauză că nu avea cu ei 
tara, care să-i susțină. Da’ eu cre’ că s-ar putea să fi fost chiar 
mai rău de-atâta. Țara lor era toată bucăți. Și încă mai e. Nu era 
vina hippiotilor. Da’ nici vina flăcăilor care-au fost trimeși acolo. 
La optișpe-nouășpe ani. 

S-a întors și s-a uitat la mine. Și atuncea m-am gândit că 
arată mult mai bătrân. Ochii lui păreau bătrâni. Mi-a zis: 

Oamenii o să-ți spună că Vietnamul a îngenuncheat țara asta. 
Da’ eu n-am crezut-o niciodată. Era deja degradată. Vietnamul a 
fost doar cireașa de pe tort. N-am avut nimica să le dăm ca să 
ducă acolo cu ei. Și să-i fi trimis fără puști, și nu știu dacă le-ar fi 
fost până la urmă așa de rău cum le-a fost. Nu poti pleca la 
război așa. Nu poti pleca la război fără Dumnezeu. Nu știu ce-o 
să se-ntâmple când o să vină următorul. Zău că nu știu. 

Și cam asta a fost în mare tot ce mi-a zis. Eu i-am multumit 
pentru timpul acordat. Ziua următoare urma să fie ultima mea zi 
de serviciu și aveam o multime de lucruri la care să mă 
gândesc. Am pornit-o pe niște şosele secundare și m-am întors 
pe autostrada 1-10. Am mers până în Cherokee și am intrat pe 
501. Am încercat să judec lucrurile în perspectivă, numai că 
uneori ești prea aproape de ele. Îţi trebe o viață întreagă ca să 
te vezi pe tine însuți așa cum ești cu adevărat, și chiar și 
atuncea s-ar putea să te înșeli. lar aicea era o problemă unde nu 
voiam să mă înșel. M-am gândit ce m-a făcut să-mi doresc să fiu 
om al legii. O parte din mine a vrut întotdeauna să conducă. Ba 
chiar a insistat destul de mult. Voiam ca oamenii să asculte ce 
am de zis. Da’ mai era o latură din mine care nu voia decât să 
scoată pe toată lumea la liman. Dacă am încercat să-mi cultiv 


210 


ceva, latura asta mi-am cultivat-o. Părerea mea e că suntem toți 
prost pregătiți pentru ce va să vină și nu-mi pasă în ce formă 
vine. Și indiferent ce vine, eu cre’ că n-o să aibă destulă putere 
să ne susțină. Păi bătrânii ăștia cu care stau de vorbă, să le fi 
spus numa’ că pe străzile de la noi din Texas or să fie oameni cu 
părul verde și cu oase în nas și care vorbesc o limbă pe care ei 
nici n-ar putea-o înțelege, ei bine, bătrânii ăștia n-ar fi crezut o 
iotă din ce zici. Dar să le fi spus și că e vorba de propriii lor 
nepoți? Bine, toate astea-s semne și minuni, numai că nu iţi 
zice cum de s-a ajuns aicea. Și nu iți zice nimica nici despre cum 
se poate ajunge. Intr-un fel, eu m-am gândit întotdeauna că aș 
putea măcar să îndrept cumva lucrurile și cred că acum nu mai 
simt de nicio culoare lucrul ăsta. Nici nu știu cum și ce simt. Mă 
simt ca bătrânii ăia de care ziceam. Și nici aicea treaba nu 
merge spre bine. Mi se cere să lupt pentru un lucru în care nu 
mai pot să cred așa cum credeam altădată. Să cred într-un lucru 
care nu-l mai pot sluji aşa cum făceam odată. Aici e problema. 
N-am izbutit s-o fac nici când credeam. Acuma îl văd scos la 
lumină. Văd o grămadă de credincioși care-și pierd tăria. Am 
fost silit să mă uit încă o dată la el și să mă uit și la mine însumi. 
Nu știu dac-am făcut bine sau rău. Nu știu nici dacă să te 
sfătuiesc să mă sustii, măcar că odinioară n-am avut niciodată 
genul ăsta de îndoieli. Acuma înțeleg mai bine mersul lucrurilor, 
da’ pentru asta am plătit ceva. Am plătit chiar destul de mult. 
Când i-am spus că vreau să mă las, mai întâi nu i-a venit să 
creadă că vorbesc serios, și-atuncea i-am spus că da, vorbesc 
foarte serios. l-am spus că sper că oamenii din district or să fie 
destul de înţelepţi și n-or să mă mai voteze. l-am spus că nu mi 
se pare cinstit să le iau banii. Ea mi-a spus lasă, că nu crezi nici 
tu asta, și-atuncea i-am zis că ba da, cred fiecare cuvânt. Avem 
și datorii de șase mii de dolari cu slujba asta și nici din punctul 
ăsta de vedere nu știu ce-o să fac. Bun, dup-aia am stat așa o 
vreme. N-am crezut că o să se supere așa de tare. Până la urmă 
i-am zis atât. Loretta, nu mai rezist. Și ea mi-a zâmbit și mi-a 
spus: Vrei să demisionezi cât ești încă în frunte? lar atunci i-am 
răspuns nu, draga mea, nu vreau decât să demisionez. Nu-s în 
frunte de nicio culoare. N-o să fiu niciodată. 


29 în original, „signs and wonders”. Sintagma trimite la textul biblic din Deuteronom, 
26.8: „Și Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare și cu braţ întins, cu arătări 
înfricoșătoare, cu semne și minuni”. 


211 


Încă ceva și după aia tac. Dac-ar fi fost după mine, nici n-as fi 
pomenit de asta, dar a apărut în ziare. M-am dus până la Ozona 
și am vorbit cu procurorul districtual de-acolo, iar ei mi-au spus 
că aș putea să stau de vorbă cu avocatul mexican dacă vreau și 
că poate aș putea să depun și mărturie la proces, dar ei atâta 
pot să facă. Adică n-o să facă nimic. Așa că iată-mă că fac și 
asta și desigur că nu s-a întâmplat nimic, iar flăcăul a fost 
condamnat la moarte. Și-atuncea m-am dus până în Huntsville 
să vorbesc cu el și uite ce s-a-ntâmplat. Am intrat acolo și m-am 
pus pe scaun, iar el bineînțeles că știa cine sunt, că mă văzuse 
la proces și toate celelalte, și-l aud că zice: Ce mi-ai adus? Eu 
am zis că nu i-am adus nimic și el mi-a răspuns că uite, el 
credea că trebuie să-i fi adus ceva. Ceva dulce sau orice. A zis 
că i s-a părut că vreau să fiu drăgut cu el. M-am uitat la paznic și 
paznicul a întors privirea. Atuncea m-am uitat la omul ăla. Un 
mexican de vreo treișcinci, poate patruzeci de ani. Vorbea 
engleza bine. l-am zis că n-am venit până acolo ca să fiu insultat 
și c-am venit fiin'că voiam să știe că am făcut tot ce-am putut 
ca să-l scap și că Îmi pare rău, fiin'că nu cred că el a făcut-o, și- 
atunci numa’ ce-l văd că se trage așa în spate și râde și îl aud că 
Zice: Unde-au găsit ăștia unul ca tine? Ti-au schimbat scutecele? 
L-am împușcat pe nemernicul ăla fix între ochi și l-am târât de 
păr până la el la mașină și dup-aia am dat foc la mașină și l-am 
lăsat să se facă tăciune. 

Asta-i. Oamenii de soiul ăsta știu să te citească. Dacă l-aș fi 
plesnit peste gură, paznicul n-ar fi scos o vorbă. Și el o știa. O 
știa. 

Atunci l-am văzut pe procurorul districtual cum iese de-acolo 
și, cum îl știam destul de bine ca să intrăm în vorbă, ne-am oprit 
și am stat o vreme unul cu altul. Nu i-am zis ce s-a întâmplat, 
dar el știa de mine că am încercat să-l ajut pe omul ăla și era și 
el în stare să adune doi cu doi. Nu știu. Nu m-a întrebat nimic 
despre el. Nici ce caut pe-acolo, nici nimic. Oamenii care nu pun 
multe întrebări sunt de două feluri. Unii sunt prea proști ca s-o 
facă și ăilalți nu au nevoie. Te las pe tine să ghicești ce soi am 
socotit eu că e tipul. Stătea acolo pe coridor cu servieta în 
mână. De parcă avea tot timpul de pe lume. Mi-a spus că după 
ce a terminat Dreptul, a fost o vreme avocat al apărării. A zis că 
viața aia era prea complicată. Nu voia să-și petreacă tot restul 
vieții ascultând zilnic cum i se toarnă minciuni pe bandă rulantă. 


212 


I-am povestit cum mi-a spus mie odată un avocat că la facultate 
la Drept încearcă să te înveţe să nu-ți bati capul cu ce-i bine şi 
ce-i rău, ci numai să respecti legea, iar eu i-am zis că nu sunt 
atât de convins că e așa. El s-a gândit o vreme, dup-aia a dat 
din cap și mi-a zis că trebuie totuși să fie de acord cu avocatul. 
Mi-a spus că dacă nu respecti legea, n-o să ieși la liman cu 
binele și răul. E aici ceva logic și cred că pot să pricep. Dar asta 
nu mă face să-mi schimb felul cum gândesc. Până la urmă l-am 
întrebat dacă știe cine a fost Mamona. Și-atuncea el a zis: 

Mamona? 

Da. Mamona. 

Adică povestea cu Dumnezeu și Mamona? 

Chiar așa. 

Păi, a zis el, n-aş putea spune că știu. Știu că e ceva din 
Biblie. E diavolul 

Nu știu. O să mă duc să caut. Am așa o senzatie că ar trebui 
să știu cine e. 

EI mi-a zâmbit ușor și mi-a Zis: 

Vorbești de parcă Mamona ăsta tocmai s-ar pregăti să-ți 
ocupe camera de oaspeți. 

Păi, i-am spus eu, asta ar fi una din probleme. Oricum, am 
senzația că ar trebui să mă familiarizez cu obiceiurile lui. 

El a dat din cap. A surâs cumva. După aceea m-a întrebat un 
lucru. Mi-a zis: 

Bărbatul acela misterios despre care crezi că l-a ucis pe 
polițist și i-a dat foc cu tot cu mașină. Ce știi despre el 

Nu știu nimic. Aș vrea să știu. Sau mi se pare că aș vrea. 

Maa. 

E întrucâtva o stafie. 

E întrucâtva sau chiar e așa? 

Nu, e-acolo în lume. Mi-aș fi dorit să nu fie. Dare. 

El a dat din cap. 

Bănuiesc că dacă ar fi o stafie, n-ar trebui să-ți faci griji în 
privința lui. 

l-am zis că așa e, dar de-atunci m-am mai gândit și cred că 
răspunsul la întrebarea lui ar fi că atunci când descoperi 
anumite lucruri din lumea asta, dovada unor anumite lucruri, 
înţelegi că ai dat peste ceva cu care e foarte posibil că nu te poti 
măsura și eu cred că ăsta e unul din lucrurile alea de care zic. 


213 


Când spui că e adevărat și că nu-i doar în mintea ta, nu ești cu 
totul sigur de ce-ai spus. 

Loretta mi-a zis un singur lucru. A zis ceva de genul că n-a 
fost vina mea, iar eu i-am zis că a fost. Mă gândisem eu și la 
asta. l-am spus că dacă îti aduci în curte un câine îndeajuns de 
rău, oamenii or să se ferească de el. Și nu s-au ferit. 


214 


Când ajunse acasă, ea nu era acolo, era doar mașina ei. Se 
duse până în grajd și văzu că și calul ei lipsea. O porni înapoi 
spre casă, dar apoi se opri și se gândi că poate păţise ceva, așa 
că se duse în cămăruța cu harnașamentul, își luă șaua de-acolo, 
își fluieră calul și văzu cum îi apare capul cu urechi franjurate pe 
deasupra ușii boxei sale de la capătul grajdului. 

leși călare, cu frâul într-o mână și lovind blând calul cu 
cealaltă. Vorbea cu calul în timp ce mergea. E plăcut afară, așa- 
i? Ai idee unde mergem? E-n regulă. Nu-ţi bate tu capul cu asta. 
O să-i găsim noi. 

După patruzeci de minute o văzu, se opri, își struni calul și 
rămase locului, privind. Ea călărea înspre sud, de-a lungul unei 
coame de pământ roșcat, și stătea cu mâinile încrucișate pe 
oblânc, uitându-se înspre rămășițele soarelui în timp ce calul 
înainta încet prin pământul alunecos și nisipos, iar pata roșiatică 
a acestuia îi urmărea în aerul nemișcat. 

Uite, acolo-i sufletul meu, îi spuse el calului. Și-așa a fost 
mereu. 

Călăriră alături până la fântâna lui Warner, apoi descălecară și 
se așezară sub plopii de-acolo în timp ce caii pășteau. 

Vin porumbeii la rezervoarele de apă. Se termină anul. De- 
acu' n-o să-i mai vedem prea multă vreme. 

Ea zâmbi. 

Se termină anul, zise apoi. 

Nu-ţi place deloc. 

Că plecăm de-aici? 

Că plecăm de-aici. 

Nu mă deranjează. 

Dar asta din cauza mea, așa-i? 

Ea zâmbi. 

Vezi tu, spuse ea, după o anumită vârstă nu cred că mai 
există ceea ce se cheamă schimbare în bine. 

Atuncea cred că avem probleme. 

O să ne descurcăm. Cred că o să-mi placă să te știu acasă la 
cină. 

Mie-mi place să fiu acasă oricând. 

Imi aduc aminte când s-a pensionat tata și mama i-a spus: Am 
zis că la bine și la rău, dar n-am zis nimic despre prânz. 

Bell zâmbi. 


215 


Bag mâna-n foc că acuma-și dorește să-l vadă că vine acasă. 
Cred și eu că-și dorește. Și eu îmi doresc, dacă tot veni vorba. 
Nu trebuia să-ți fi zis asta. 

N-ai zis nimic rău. 

Tot așa mi-ai fi raspuns, orice-aș fi zis. 

Asta-i slujba mea. 

Bell zâmbi. 

Și nu mi-ai spune dacă greșesc cu ceva? 

Nu. 

Dar dacă eu vreau să-mi spui? 

Ghinionul tău. 

El se uită la micii porumbei de deșert cenușii și dungaţi care 
coborau în zbor sub lumina de un rozaliu șters. 

E-adevărat? zise el. 

În mare măsură. Nu întrutotul. 

Și e o idee bună? 

Păi, spuse ea. Indiferent ce-ar fi, mă aştept ca tu să-ţi dai 
seama cum stă treaba fără niciun ajutor din partea mea. lar 
dacă am ajunge să ne contrazicem de la cine știe ce, eu cred că 
o să-mi treacă. 

lar mie poate că nu. 

Ea zămbi și își puse mâna peste a lui. 

Incetează, spuse ea. E așa plăcut să stăm aici. 

Zău că da. Chiar că-i plăcut. 


XII 


O s-o trezesc pe Loretta doar ca să fiu treaz și eu. O să stau 
întins și ea o să-mi rostească numele. Ca și cum m-ar întreba 
dacă sunt acolo. O să mă duc în bucătărie și-o să-i aduc bere de 
ghimbir, şi-apoi o să stăm așa în întuneric. Aș vrea s-o fac să nu 
se mai necăjească din orice. Lumea peste care am dat în viată 
nu m-a făcut o persoană religioasă. Nu ca ea. lar ea îşi face griji 
și pentru mine. Văd asta. Cred că m-am gândit așa pentru că 
sunt mai bătrân ca ea și sunt bărbat, iar ea o să învețe de la 
mine, și în multe privințe a și învățat. Totuși știu eu bine cine a 
dat mai mult. 

Cred că știu încotro ne îndreptăm. Suntem cumpăraţi cu 
propriii noștri bani. Și nu-i vorba doar de droguri. Undeva în 
lume se tot acumulează averi și nimeni, dar absolut nimeni n- 
are măcar habar. Ce credem c-o să se aleagă din toți banii ăia? 
Bani cu care poți cumpăra tări întregi. S-a și făcut. Poate fi 
cumpărată și asta? Nu prea cred. Dar așa o să fiti vârâti în 
aceeași oală cu oameni care n-ar trebui să stea laolaltă cu noi. 
Nici măcar nu mai e vorba de aplicarea legii. Nici nu cred că a 
fost vreodată. Narcotice au existat dintotdeauna. Dar oamenii 
nu se apucă așa dintr-odată și nu se hotărăsc să se drogheze 
din nimic. Cu milioanele. La asta n-am niciun răspuns. Dar în 
primul rând n-am niciun răspuns care să mă-mbărbăteze. Cu 
ceva timp în urmă i-am spus la o reporteriță, o fată tânără şi 
destul de drăguță. Încerca și ea să fie reporter. Ea m-a întrebat: 
Domnule șerif, ce părere ai despre faptul că infracțiunile s-au 
înmulțit în mod necontrolat la dumneata în district? Mie mi s-a 
părut o întrebare onestă. Poate chiar era o întrebare onestă. 
Oricum, i-am răspuns și i-am zis așa: Totul pleacă de când începi 
să treci cu vederea proastele maniere. De îndată ce nu mai auzi 
în jur Domnule și Doamnă, sfârșitul e deja aproape. Și i-am mai 
zis: E ceva ce ajunge la toate straturile. Ai auzit de asta, așa-i? 
Toate straturile? În cele din urmă ajungi să suferi un soi de 
prăbușire în etica mercantilă și de pe urma ăsteia te trezești că 
oamenii care umblă prin deșert ajung să zacă morti la ei în 


217 


mașini și din momentul ăla deja e prea târziu ca să mai faci 
ceva. 

Ea mi-a aruncat o privire cumva ciudată. Așa că ultimul lucru 
pe care i l-am spus, și poate că nu trebuia să i-l spun, i-am zis că 
nu poți pune pe roate o afacere cu droguri dacă n-ai drogati. Și 
multi dintre ăștia se îmbracă bine și mai au și slujbe bine plătite. 
l-am zis: Poate că îi cunoști și tu pe unii din ei. 

Cealaltă problemă e cu bătrânii și nu pot să nu revin tot 
timpul la ei. Felul cum se uită la mine mă face mereu să mă- 
ntreb. Odinioară nu-mi amintesc să fi fost așa. Nu-mi amintesc 
să fi fost așa pe vremea când eram șerif în anii '50. Te uiţi la ei 
și vezi că nu par nici măcar buimaci. Par pur și simplu ticniti. 
Asta mă sâcâie. E ca și cum de-abia ce s-a trezit și nu știu cum 
de-a ajuns unde-a ajuns. Ce-i drept, într-un anumit fel nici nu 
știu. 

La cina din seara asta Loretta mi-a spus că l-a citit pe Sfântul 
loan Teologul. Apocalipsa. Ori de câte ori încep să vorbesc 
despre ce se întâmplă, ea găsește câte ceva în Biblie, așa că am 
întrebat-o dacă în Apocalipsă se găsește ceva despre felul cum 
se schimbă lucrurile și mi-a zis c-o să mă informeze ea. Am 
întrebat-o dacă scrie ceva acolo despre părul verde și despre 
oasele din nas și ea mi-a zis nu cu atât de multe cuvinte. Nu știu 
dacă e un semn bun sau nu. lar apoi ea a dat ocol scaunului 
unde stăteam, m-a cuprins cu brațele pe după gât și m-a 
mușcat de ureche. E o femeie tânără în o mulțime de privințe. 
Dacă n-as fi avut-o, nu știu ce m-aș fi făcut. De fapt ba da, știu. 
Si nici n-ar fi fost nevoie de-o cutie pentru asta. 


În ziua când a ieșit pentru ultima oară din clădirea curţii 
districtuale era o vreme friguroasă și vântul bătea în rafale. Unii 
bărbaţi erau în stare să cuprindă cu braţele o femeie 
înlăcrimată, dar lui nu i s-a părut niciodată un gest natural. A 
coborât treptele, a ieșit pe ușa din spate, a urcat în camionetă și 
a stat așa acolo. Nu găsea un nume pentru senzaţia aceea. Era 
tristețe, dar mai era și ceva în plus. Și acel ceva în plus era 
lucrul care îl făcea să stea așa, în loc să pornească motorul 
camionetei. Mai simţise așa ceva și înainte, dar demult de tot, și 
când își spuse asta, știu pe loc ce era. Era înfrângere. Era 
senzaţia că ai fost bătut. Îi păru mai amară decât moartea. 
Trebuie să treci peste asta, zise el. Apoi porni camioneta. 


XIII 


Acolo unde ieșeai pe ușa din spate a casei leia era odată o 
copaie de apă din piatră care zăcea în buruienile de pe o latură 
a casei. O țeavă galvanizată cobora de pe acoperiș și copaia era 
mai tot timpul plină şi îmi amintesc că m-am oprit odată acolo, 
m-am ghemuit, m-am uitat la copaie și am început să mă 
gândesc la ea. Nu știu de cât timp stătea acolo. De o sută de 
ani. De două sute. Se putea vedea urmele de daltă pe piatră. 
Era tăiată dintr-o stâncă solidă, era lungă de vreo doi metri, lată 
de vreo juma’ de metru și cam tot atât de adâncă. Cioplită pur și 
simplu în piatră. Și am început să mă gândesc la omul care 
făcuse așa ceva. Țara asta nu avusese niciodată parte de cine 
știe ce vremuri de pace de care să fi știut eu sau oricum nu prea 
multă vreme. De-atunci încoace am citit ceva despre istoria ei și 
nu cred să fi avut vreodată așa ceva. Dar bărbatul ăla s-a pus pe 
treabă cu un ciocan și o daltă și a cioplit o copaie din piatră 
pentru apă care să țină zece mii de ani. De ce-a făcut-o? In ce 
credea el? Nu în faptul că nimic n-o să se schimbe. Adică lucrul 
care ti-ar trece întâi prin cap, bănuiesc eu. Trebuia să fie mai 
deștept de-atâta. M-am gândit multă vreme la asta. M-am 
gândit la el și după ce-am plecat de-acolo și casa s-a făcut 
fărâme. Trebe să spun că și-acuma copaia de apă e tot acolo. N- 
ar fi deloc ușor s-o urnești din loc, ascultă-mă ce-ti spun. Așa că 
m-am gândit la el cum stătea acolo cu ciocanul și dalta lui, nu 
știu, poate numai câte o oră sau două după cină. Și trebe să zic 
că singurul lucru la care mă pot gânai e că în sufletul lui a 
existat un soi de legământ. Doar că eu n-am deloc intenția să 
cioplesc o copaie de apă din piatră. Dar mi-ar plăcea să fiu și eu 
în stare să fac un așa legământ. Cred că e lucrul care mi-l 
doresc cel mai tare. 

Cealaltă problemă e că n-am pomenit prea multe despre tatăl 
meu și știu că n-am fost corect față de el. De-acuma sunt 
aproape douăzeci de ani de când sunt mai bătrân decât a fost el 
vreodată, așa că într-un anumit sens privesc în trecut la un 
bărbat mai tânăr. Mergea pe drumuri și făcea negoț cu cai încă 
de când era doar un puști. Mi-a povestit că prima oară sau în 


220 


primele două dăti a fost tras binișor pe sfoară, dar a învățat din 
asta. Îmi zicea de un negustor care l-a cuprins odată cu bratul, 
s-a uitat în jos spre el și i-a zis, cică: Fiule, o să mă târguiesc cu 
tine ca și cum nici n-ai avea un cal. Ideea fiind că unii oameni or 
să-ți spună cinstit ce intenţionează să iți facă și atuncea când ti- 
o spun, ar fi bine să-i asculti. E ceva ce mi-a rămas în minte. Se 
pricepea la cai și era bun cu ei. Am văzut cum a îmblânzit câțiva 
și știa foarte bine ce face. Era foarte blând cu caii. Vorbea mult 
cu ei. Pe mine nu m-a ținut din scurt în niciun fel și îi datorez 
mai mult decât aș fi crezut. Dacă mă iau după cum judecă 
lumea lucrurile, aș zice că m-a făcut să fiu mai bun. Chiar dacă 
sună rău când o zici. Chiar dacă e rău s-o zici. Bănuiesc că n-a 
avut parte de-un trai prea ușor. Fără să mai vorbim de taică-su. 
Nu s-ar fi făcut niciodată om al legii. A mers la colegiu vreo doi 
ani, mi se pare, dar n-a terminat niciodată. M-am gândit la el 
mult mai puțin decât ar fi trebuit și știu că nici asta nu-i drept. 
După ce-a murit, l-am visat de două ori. Primul vis nu mi-l 
amintesc prea bine, dar era ceva cum că mă întâlneam cu el 
undeva în oraș și el îmi dădea niște bani, iar eu cred că i-am 
pierdut. Dar în al doilea se făcea că ne-am întors amândoi în 
vremurile de odinioară și eu eram călare pe un cal și mergeam 
noaptea prin munţi. Mergeam printr-o trecătoare din munti. Era 
frig și pe jos era zăpadă, iar el a trecut pe lângă mine și a 
continuat să meargă. N-a zis nicio clipă nimic. Doar a trecut cu 
calul pe lângă mine și avea o pătură înfășurată în jurul lui și 
ținea capul plecat, iar când a trecut pe lângă mine, am văzut că 
ducea jar într-un corn de bizon, așa cum făceau oamenii pe 
vremuri, și am izbutit să văd cornul după lumina dinăuntrul lui. 
Cam de culoarea lunii. Și în visul ăla știam că el o să se ducă 
înainte și că are de gând să facă un foc undeva în întunericul și 
frigul de-afară, și mai ştiam că, oricând o fi să ajung și eu, el o 
să fie acolo. Și după aia m-am trezit. 


Sfârșit 


virtual-project.eu