Noah Gordon — Diamantul Ierusalimului

NOAH 
GORDON 


Autorul cunoscutului bestseller DOCTORUL 


EDITURA VIVALDI 


NOAH 
GORDON 


Diamantul 
Ierusalimului 


În românește de Ioana-Ruxandra Fruntelată 


Editura VIVALDI București, 2011 


Această carte se dedică 
LISEI, lui JAMIE ṣi MICHAEL 
și lui LORRAINE 


Partea | 
PIERDEREA 


Note și mulţumiri 

Zeci de oameni m-au ajutat în procesul de scriere al acestei 
cărţi. Nu voi încerca să-i numesc pe toţi, dar trebuie să-i 
mulţumesc agentului meu literar, Pat Schartle Myer și editorului 
meu, Charlotte Leon Mayerson, ca și Lisei Gordon și lui Lorraine 
Gordon, pentru sfaturile lor editoriale. Îi sunt recunoscător lui 
Albert Lubin, director executiv al Clubului Comercianţilor de 
Diamante din New York, pentru că m-a îndrumat în lumea 
acestor pietre preţioase; Doctorului Cyrus H. Gordon, profesor 
de studii ebraice la Universitatea din New York, pentru ajutorul 
dat în domeniul arheologiei; lui Lousia și Emanuel W. Munzer, 
pentru că și-au reamintit una dintre perioadele cele mai negre 
din istoria Europei; și doctorului Yigael Yadin din lerusalim, 
pentru că a discutat Masada cu mine. 

li datorez o recunoștință specială lui Yisrael Lazar, profesor și 
prieten, pentru buna dispoziţie și răbdarea cu care mi-a răspuns 
la întrebări interminabile cu privire la pământul nașterii lui, 
Israelul. 

Toate greșelile care pot apărea în carte referitor la domeniile 
amintite mai sus îmi aparţin. 

NOAH GORDON 


1 
TAINITELE 


În fiecare dimineaţă, Baruch se trezea cu gândul că urma să 
fie arestat. 

Sulul era din aramă bună, care fusese bătută până se 
subțiase și se înmuiase ca pielea. Îl puseseră într-un sac și-l 


transportaseră în secret, ca niște hoti, ceea ce și erau, până la o 
mică grotă aflată la marginea unei miriști. Înăuntru era 
întuneric, cu toate că cerul albastru intens se contura în 
deschizătura de la intrare și el umpluse o lampă cu gaz, o 
aprinsese și o așezase pe o piatră turtită. 

Trei dintre conspiratorii mai tineri stăteau afară cu ochi 
pânditori și un burduf cu shekar și se prefăceau că erau beti. Cel 
mai bătrân abia îi auzea. Durerea din piept îl chinuia din nou și 
mâinile îi tremurau pe când se străduia să apuce sula și ciocanul 
de lemn. 


Cuvintele lui Baruch, fiu al lui Neriah ben Maasiah din neamul 
preoţilor din Anatoth de pe pământul lui Benjamin, căruia 
porunca de a duce departe comorile Domnului i-a venit de la 
leremia, fiu al lui Hilkiahu Kohenul, în vremea lui Zedekiah, fiu al 
lui Josiah, rege al iudeilor, în al nouălea an al domniei sale. 


Baruch nu consemnă decât atât în prima zi. Când documentul 
va fi terminat, cuvintele acestea de început vor reprezenta 
confesiunea care i-ar putea aduce moartea dacă sulul avea să 
fie descoperit înainte de venirea invadatorilor. 

Dar se simţea obligat să noteze, ca să se știe că nu erau niște 
criminali oarecare. 

Ieremia îi spusese cum se arătase porunca lui Dumnezeu. Mai 
clar, Baruch înțelesese că prietenul lui îi spunea că urma să fure 
din Templu, să ia obiecte de cult din locul sacru. 

— Nabucodonosor se joacă de-a războiul cu faraonul. Când 
hoardele lui vor termina de jefuit Egiptul, se vor îndrepta 
încoace. Templul va fi ars, iar obiectele vor fi duse de aici sau 
distruse. Domnul ne-a poruncit să ascundem cele sfinte până 
când va sosi din nou vremea să le folosim întru slujirea lui. 

— Spune-le preoților. 

— Am făcut-o. Dar de când il ascultă casa lui Bukki pe 
Dumnezeu? 

Baruch se îndepărtă șchiopătând, pe cât de repede i-o 
îngăduia piciorul beteag. 

Era pe moarte, dar asta făcea ca zilele rămase să-i pară și mai 
prețioase. Riscurile il umpleau de teroare. 

Reuși să-și alunge totul din minte până în ziua când nomazii 
pe jumătate sălbatici, care ocoleau de obicei de la distanță 


orașul, veniră la porți și implorară protecţie. După câteva ore, 
drumurile către lerusalim erau sufocate de refugiații care 
fugeau din calea celei mai teribile armate a lumii. 

Ieremia veni la el. Baruch văzu în ochii profetului lumina pe 
care unii o considerau semnul nebuniei iar alţii, iluminarea dată 
de Dumnezeu. 

— Acum îi aud vocea. Tot timpul. 

— N-ai cum să te ascunzi? 

— Am încercat. Mă caută. 

Baruch întinse mâna și-i atinse barba, la fel de albă ca a lui și 
simţi cum i se frânge inima. 

— Ce vrea El să fac eu? întrebă. 

Mulţi fuseseră recrutaţi. Când se întâlniră, erau în număr de 
două ori câte șapte și poate de aceea de două ori norocoși, dar 
lui Baruch îi era teamă că erau prea mulţi. Un singur informator 
îi putea distruge. 

Fu uluit să vadă anumite figuri printre conspiratorii impotriva 
casei lui Bukki, familia de preoţi ce controla Templul. Simor 
levitul, capul casei lui Adijah, era păzitorul vistieriei. Hilak, fiul 
lui, ținea inventarul și avea grijă de conservarea obiectelor de 
cult, Hezekiah controla păzitorii templului, Zaharia era capul 
portarilor, iar Haggai avea în grijă turmele de animale. Alţii 
fuseseră aduși de leremia pentru că erau tineri, aveau putere și 
energie. 

Nu dură mult până când căzură de acord asupra lucrurilor 
care trebuiau ascunse: 

Tablele legii. 

Arca și acoperitoarea ei. Heruvimul de aur. 

După aceasta însă, se certară cu aprindere. 

Multe dintre cele mai preţioase trebuiau abandonate. 
Obiectele masive erau condamnate să rămână pe loc. Menora. 
Altarul de sacrificii. Marea Topită cu taurii ei minunati și stâlpii 
de bronz ornamentaţi cu crini și rodii sculptate. 

Se învoiră să ascundă Tabernacolul. Era făcut să fie 
transportat și se păstra strâns și gata să fie mutat. 

Ce frumoase erau încuietorile și cuiele tabernacolului, făcute 
din aur cu nouă sute de ani înainte, de către meșterul Domnului, 
Bezalel ben Uri! 

Veșmântul de acoperit pieptul al Marelui Preot, bătut în 
douăsprezece giuvaieruri, fiecare donat de unul dintre triburile 


lui Israel. 

Trompetele de aur ce-i chema seara pe credincioși. 

Tapiseria străveche, minunat lucrată, ce acoperea Poarta 
Soarelui. 

O pereche de harpe făurite de David, la care cântase el însuși. 

Vasele de zeciuială și castronașele de argint în care susura 
apa. 

Vasele de aur de sacrificiu și cele de libaţie, din aur bătut. 

Talanţii de argint și aur, agonisiţi din taxa anuală de votare de 
o jumătate de sekel, plătită de fiecare evreu. 

— Haideţi, să lăsăm talanţii și să ascundem mai multe obiecte 
din cele sfinte, spuse Hilak. g 

— Trebuie să ascundem si valori lumești, vorbi leremia. Intr-o 
Zi, ne pot sluji la ridicarea unei noi case a Domnului. 

— Sunt bucăţi de aur, foarte prețioase, spuse Hilak, privindu-l 
pe tatăl lui, vistiernicul. 

— Care e cel mai valoros obiect dintre cele lumești? 

— Un diamant enorm, zise Simor fără șovăială. 

— Un diamant galben, mare, încuviință și, Hilak. 

— Să-l ascundem, spuse leremia. 

Apoi se priviră posomorâţi, știind prea bine câte dintre toate 
bogățiile acelea vor rămâne totuși în voia sorții. 

Trei nopţi la rând, la jumătatea timpului dintre amurg si 
dimineaţă, Hezekiah îi retrase pe ostașii ce păzeau Templul de 
la Poarta Nouă. 

Intrarea principală în Sfânta Sfintelor era folosită numai de 
către Marele Preot, care intra pe acolo de sărbătoarea Yom 
Hakippurim-ului, pentru a fi în calea Celui Atotputernic, spre 
binele oamenilor. Dar mai era o mică intrare la etajul superior al 
Templului. Din când în când, slujitorii erau introduși pe acolo, 
pentru a curăța locul sfânt. 

Acea intrare le servi și celor paisprezece conspiratori pentru a 
fura Chivotul și conținutul lui, tablele legii pe care Domnul i le 
dăduse lui Moise pe muntele Sinai. 


Un preot tânăr, pe nume Berechia, fu lăsat până la intrare cu 
o frânghie. Baruch se tinu la distanță de Sfânta Sfintelor. 
Aparținea unei familii preoțești, dar se născuse cu un picior mai 
scurt decât altul, fiind astfel ceea ce se numea un haya nega, o 
greșeală a lui Dumnezeu. Nu-i era permis să se atingă de 


obiecte sfinte, această onoare fiind rezervată numai celor fără 
CUSUT. 

Teama lui Berechia n-o depășea însă pe a lui, pe când îl 
privea pe tânăr legănându-se încet pe frânghia coborâtă de 
ceilalţi și pipăindu-și locul, ca un păianjen uriaș, în întunecimea 
locașului sacru. 

O lumină slabă plutea dincolo de silueta de pe frânghie și 
deodată fu capturată de strălucirea unor aripi. Berechia trimise 
sus mai întâi heruvimul, iar Baruch iși feri ochii, pentru că însuși 
Cel Necuprins stătuse între aceste obiecte solemne în ziua cea 
mai solemnă, pentru a asculta rugăminţile Marelui Preot. 

Apoi acoperitoarea Chivotului. Din aur solid, greu de ridicat. 

În sfârșit, Chivotul, cu Tablele legii! 

ÎI ridicară si pe Berechia, alb la față și tremurând. 

— Mi-am amintit de Uzzah, suflă el. 

Baruch cunoștea povestea. Când regele David căutase să 
strămute Chivotul la Ierusalim, unul dintre boii de povară se 
împiedicase. Uzzah, care mergea alături, apucase cutărul sacru 
ca să nu cadă, iar Domnul se mâniase și-l trăsnise pe loc. 

— Uzzah nu a murit pentru că a atins Chivotul, ci pentru că s- 
a îndoit de capacitatea Domnului de a-l proteja, spuse leremia. 

— Nu facem și noi același lucru ascunzându-l? 

— Yahwe îl protejează, noi acționăm doar ca slujitori ai Lui, îi 
spuse tăios leremia tânărului. Haide. Lucrarea aceasta e abia la 
început. 

Simor și Hilak îl duseră direct la comorile și la obiectele sfinte 
pe care se hotărâseră să le salveze. 

Baruch fu cel care văzu sulul de aramă și sugeră să fie luat 
pentru inventarierea ascunzătorilor. Arama era mai rezistentă 
decât pergamentul și putea fi curățată ușor dacă devenea 
impură din punct de vedere ritual. 

O cămilă fu împovărată cu chivotul și Mărturia, pentru a le 
duce afară din Templul lui Solomon și un asin purtă capacul. 
Părând niște bete ieșite în afară dintr-o legătură de vreascuri, 
aripile _heruvimului ridicau pânza grosolană cu care erau 
acoperite. 


Baruch fusese ales pentru că era scrib. leremia îi spuse să 
graveze fiecare loc de ascunzătoare pe sulul de aramă și el se 
întâlni cu fiecare dintre ceilalţi treisprezece oameni separat, 


scrise și apoi îi trimise spre tainițe. Niciun om nu cunoștea vreo 
altă tainiță, genizah în limba lor, în afară de cea care i se 
repartizase. Numai Baruch cunoștea toate locurile și obiectele 
tăinuite acolo. 

De ce i se acordase numai lui atâta încredere? 

Răspunsul i se arătă într-un atac scurt al bolii, când durerea îi 
îngheță respirația și-și văzu mâinile devenind ca niște gheare 
albastre, golite de sânge. 

Ieremia îl văzuse pe Malakh ha-Mavet, ingerul negru, plutind 
deasupra lui ca o promisiune. Moartea apropiată era direct 
legată de responsabilitatea care-l apăsa. 

Preoţii Bukki încă refuzau să recunoască faptul că lumea lor 
se putea schimba, dar toţi ceilalți oameni adulmecau războiul. 
Zidurile de apărare erau căptușite cu lemne de foc și se aducea 
ulei, bun de fiert și de aruncat asupra atacatorilor. Izvoarele 
Ierusalimului erau bune, dar mâncarea nu ajungea. Toate 
grânele din oraș fură strânse și depozitate în locuri păzite și 
toate turmele fură confiscate, pentru a preveni oroarea care-i 
pândea. 

Cei care aveau să supravieţuiască asediului meritau toată 
compătimirea; prin urmare, Daruch nu pierdu timp cu 
autocompătimirea, deși durerea îl slăbi atât de tare, încât nu 
mai putea să ţină în mână sula sau să ridice ciocanul. 

Altcineva avea să-i termine munca. 

Dintre ceilalți treisprezece, Abiathar levitul era cel mai 
înzestrat pentru a fi scrib, dar Baruch incepuse să gândească la 
fel ca leremia și-l alese pe Hezekiah. Soldatul nu era un maestru 
în ale scrisului și i se păru o sarcină grea, dar avea sub comanda 
lui oameni înarmaţi cu săbii și avea să piară cu siguranță 
apărând zidurile, iar secretul va fi uitat odată cu el. 


În dimineața în care porțile au fost baricadate, Baruch fu 
ajutat să ajungă la ziduri și văzu că dușmanul venise peste 
noapte și-și inălțase deja corturile, ca dalele unui mozaic care 
acoperea tot orizontul. 

Se întoarse impreună cu Hezekiah la grotă și terminară 
ultimul pasaj. 


Documentul acesta a fost găsit într-un put din pustiu, într-o 
nișă cu deschidere spre nord; alături, se găseau explicaţii și un 


inventar al fiecărui obiect ascuns. 


Baruch așteptă ca Hezekiah să graveze ultima literă și să 
înfăşoare sulul. În afara zidurilor, străinii cu bărbi mici și coifuri 
ascuțite galopau deja pe poneii lor focoși către orașul lui David. 

— Acum, să ascundem sulul, spuse el. 


2 
OMUL DIAMANTELOR 


În biroul lui Harry Hopeman, aflat la un etaj superior, se afla o 
oglindă cu două feţe care-i îngăduia să privească opulenţa 
stabilă în care se scălda compania Alfred Hopeman & Son, Inc. 
Pereţii, covoarele groase și mobila erau de un negru catifelat 
sau de un gri intens, lumina albă de calitate dădea colecţiei 
Hopeman o strălucire fără rival, iar tot magazinul arăta exact ca 
o cutie căptușită cu catifea. 

Vizitatorul era englez și se numea Sawyer. Harry știa că se 
ocupă cu achiziţionarea acţiunilor corporațiilor americane 
pentru membrii Organizaţiei ţărilor exportatoare de petrol. De 
asemenea, toată lumea știa că achiziția era numai o 
componentă a treburilor lui Sawyer; el contribuia și la 
menţinerea listei negre a OPEC, a firmelor nord-americane care 
făceau afaceri cu Israelul. 

— Am clienţi interesaţi în cumpărarea unui diamant, spuse 
Sawyer. 

Cu opt luni înainte, un client din Kuweit comandase la 
Hopeman & Son un colier, după care comanda fusese brusc 
anulată. De atunci, nu mai vânduseră nimic cuiva din ţările 
arabe. 

— Aș fi încântat să vă pun la dispoziţie o persoană care să vă 
arate ce avem, răspunse el, nedumerit. 

— Nu, nu e nevoie. Clienţii mei doresc un diamant anume, pus 
în vânzare în Țara Sfântă. 

— Unde? 

Sawyer ridică o mână; 

— În Israel. Doresc ca dumneata să mergi acolo și să-l 
achiziționezi. 

— E drăguţ să fii căutat. 

— Doar sunteţi Harry Hopeman, ridică Sawyer din umeri. 

— Cine sunt clienţii? 

— Nu am libertatea de a spune. Sper să mă înţelegeţi. 

— Nu mă interesează, conchise Harry. 

— Domnule Hopeman, ar fi o călătorie scurtă, care v-ar 
deschide uși importante și v-ar aduce o grămadă de bani. 
Suntem oameni de afaceri. Vă rog să nu lăsaţi politica să... 

— Domnule Sawyer, dacă patronii dumitale vor să lucrez 


pentru ei, trebuie să mi-o ceară personal. 

Vizitatorul oftă: 

— Atunci, bună ziua, domnule Hopeman. 

— La revedere, domnule Sawyer. 

Dar omul se întoarse: 

— Poate mi-aţi putea recomanda pe cineva a cărui capacitate 
de expertiză se compară cu a dvs.? 

— Și atunci, compania mea ar fi ștearsă de pe lista celor 
boicotate? 

— Ce listă? pară Sawyer cu abilitate. 

Dar i se indicase să încheie o tranzacţie, așa că pe buze Îi 
înflori un zâmbet. 

Harry zâmbi și el: 

— Mi-e teamă că sunt unic în branșă, spuse. 


Nu mai avu vreme să se gândească la întrevedere în timpul 
după-amiezii. 

Pe birou avea inventare și rapoarte de vânzare, exact 
hârțogăria pe care o ura. 

Bărbatul care conducea întreprinderea de șlefuire a 
diamantelor de pe Strada 47 Vest și femeia care dirija elegantul 
magazin de comercializare en detail de pe Bulevardul 5 al firmei 
Alfred Hopeman & Son erau antrenați astfel încât să nu aibă 
nevoie de el. Faptul acesta îi permitea să se ocupe de sectorul 
imobiliar și să încheie tranzacţii cu cei câţiva clienţi personali - 
cei foarte bogaţi, care cumpărau bijuterii rare sau curatorii 
muzeelor în căutare de pietre preţioase cu semnificaţie 
religioasă sau istorică. Acestea erau zonele de interes care 
aduceau profiturile cele mai ridicate, dar astfel de tranzacţii nu 
se încheiau în fiecare săptămână. Inevitabil, erau și zile ca 
aceasta. 

Spaţii pline cu aer stătut. 

Formă un număr de telefon fără să mai ceară legătura prin 
secretară. 

— Bună. Pot să trec puţin pe acolo? Oare ezitase ea înainte de 
a accepta? 

— Bun, încheie conversaţia. 


Stătea întins cu obrazul apăsându-i greu marginea saltelei, iar 
femeia de lângă el, cu părul revărsat pe pernă, îi spuse că voia 


să se mute. 

— Unde? 

— Într-un apartament mai mic, care să fie al meu. 

— Dar aici e al tău. 

— Nu mai vreau să stau aici. Nu mai vreau cecuri, Harry. 

Trebuise să ridice vocea ca să se facă auzită peste sonorul 
televizorului. Insista să dea drumul la televizor ori de câte ori 
făceau dragoste, pentru că apartamentul ei, deși scump, avea 
pereţi subţiri. În tonul ei nu se simţea mânia. 

— Ei, ce mai e și asta? 

— Am citit despre căprioare. Tu știi ceva despre căprioare, 
Harry? 

— Habar n-am. 

— Nu-și fac de cap deloc, numai atunci când sunt la rut. 
Atunci, cerbul sare pe orice căprioară și după ce termină, fuge 
de ea. 

— Pare foarte greu să ţii un cerb pe loc. 

Ea nu zâmbi: 

— Nu observi o anume... similitudine? 

— Așa fac și eu, dispar în tufișuri? 

— Harry Hopeman nu e un animal, el e un om de afaceri. El 
are grijă de lucrurile lui, ca să le poată folosi din nou. Atunci 
pleacă. 

El mormăi. 

— Eu nu sunt un lucru, Harry. 

El ridică fruntea: 

— Dacă te simţi atât de... folosită, cum explici ultimele două 
luni? 

— Am fost atrasă de tine, spuse ea calmă, apoi îl privi: Părul 
tău de culoarea bronzului, cu șuviţe roșcate. Și tenul tău e genul 
pe care și l-ar dori aproape orice femeie. 

— Ar trebui să se bărbierească de două ori pe zi. 

Ea nu zâmbea: 

— Ai dinţi ca ai unei fiare. Până și nasul tău de fotbalist erou. 

— M-a lovit un tip, clătină el din cap. S-a întâmplat demult. 

De data aceasta, ea râse: 

— Ti se potrivește. Pentru tine, micile tragedii ale vieţii devin 
achiziții. 

Îi atinse firele negre de păr de pe încheietură cu vârfurile 
degetelor: 


— Numai când mă uitam la mâinile tale, deveneam... Ai mâini 
cât se poate de perfecte. Atât de stăpânite. Întotdeauna mă 
opream din lucru ca să te privesc ţinând o perlă sau o bijuterie. 
Eram gata să te întâmpin cu mult înainte ca tu să o știi, zâmbi 
ea. Am crezut că te voi opri în loc. Așa de tânăr și cu atâţia bani. 
Atât de frumos, în felul tău jovial. Știam că nevasta ta trebuia 
să-și fi pierdut minţile când a plecat de acasă. 

El o privi lung. 

— Aveam de gând să aștept exact momentul potrivit pentru a 
câștiga premiul întreg. 

— Nu există asemenea premiu, spuse el. Nu mi-am dat 
niciodată seama că doreai să câștigi ceva. 

Degetele care-i dactilografiaseră cândva scrisorile îi atinseră 
acum obrazul: 

— Niciodată nu va fi momentul potrivit. Ai nevoie de mine, 
Harry? Mă dorești tu cu adevărat? 

El se simţi cuprins de remușcări: 

— Ascultă, începu, chiar trebuie să trecem prin asta? Ea dădu 
din cap. Numai ochii o trădau: 

— Imbracă-te și ia-ţi la revedere, Harry, îi spuse, aproape cu 
blândeţe. 


Strada 47, între bulevardele 5 și 6, h purtase pașii și-i dăruise 
mângâiere încă de când era foarte tânăr și alerga la fel de tare 
ca toţi ceilalţi tineri care doreau să intre în lumea diamantelor. 
Cvartalul cel mai bogat din lume era o îngrămădire de fațade de 
prăvălii ponosite și clădiri vechi, care-i aminteau de un pustnic 
ce ar fi păstrat desagi de galbeni sub pat. Mai erau și câteva 
ciudăţenii în peisaj - o librărie veche și faimoasă, o papetărie. În 
rest, numai industria diamantelor, făcându-se auzită mai 
puternic decât în partea de sus a orașului, unde Harry Hopeman 
se simţea acasă. 

Trecu pe lângă un tânăr abia ieșit din adolescenţă, care se 
agăţase de un om ce i-ar fi putut fi bunic. Cei doi stăteau în faţa 
unei vitrine cu o firmă ștearsă și zdrenţuită: 


SOLICITĂRILE LA ADRESA PIETONILOR 
SUNT ÎMPOTRIVA 
LEGII CODUL ADMINISTRATIV 
435-10.1 


COMITETUL DE SUPRAVEGHERE AL BIJUTIERILOR 


— Nu, dar am ceva asemănător. Vă ofer un târg extraordinar, 
spunea băiatul cu sinceritate. 

Harry rânji, amintindu-și de ucenicia lui pe aceleași trotuare. 
Magazinele en-detail erau doar niște anexe. Adevărata Stradă 
47 se afla printre micile grupuri de evrei ortodocși ce stăteau pe 
pavaj, ca niște insule în mijlocul valului de cumpărători, Quakeri 
semiţi în lungi caftane din postav bej și pălării largi, tivite cu 
blană, numite streimel, sau în costume moderne, negre sau 
albastre-închis. Îi salută dând din cap pe cei pe care-i cunoștea. 
Unii examinau conţinutul unor pacheţele învelite în hârtie, 
părând niște băieţi care fac schimb de mărunţișuri, dar de aici 
câștigau atât cât să-și ţină copiii la școală și să-i trateze, să 
plătească chiriile și mâncarea și admiterea la sinagogă, printre 
membri. 

Un trecător obișnuit nu avea cum să știe la ce se uitau. 
Diamantele sunt calea cea mai ușoară de a depozita o sumă 
uriașă de bani într-un spaţiu infim. In cea mai mare parte, 
aceștia erau intermediari care luau pietre preţioase de la 
importatori ca tatăl lui Harry, de multe ori pe credit, și le 
vindeau bijutierilor de la magazine. Majoritatea nu aveau un 
salon de prezentare și nici măcar un birou. Când vremea era 
proastă, intrau într-o cafenea și negociau în faţa unei cești sau 
pe coridoarele sau în salonul Clubului Comercianţilor de 
Diamante, în al cărui safe cei mai mulţi își și păstrau bunurile 
peste noapte. 

Unii promovau și dobândeau una din gheretele care se aliniau 
de-o parte și de alta a străzii. Puţini dintre ei se avântau spre 
întreprinderi mai îndrăzneţe. Unele dintre cele mai mari averi 
din America fuseseră începute aici, cu un negociator de 
diamante care stătea pe trotuar, cu biroul în buzunar, 
cumpărând și vânzând cu grijă, târguindu-se în idiș și folosind 
strângerea de mână în loc de contract. 

Harry urcă pe Bulevardul 5 către cealaltă faţă a afacerilor cu 
diamante, oprindu-se puţin la Tiffany & Co. ca să admire o piesă 
din vitrină, un solitar alb, probabil de 58 de carate, fixat într-o 
broșă. Era impresionant, dar nu era un diamant în jurul căruia să 
poată fi creată o legendă. lar profesia lui era plină de legende. 

Se bucura să zărească chiar și pentru o clipă o rază din 


strălucirea pietrelor fabuloase. Poveștile copilăriei lui fuseseră 
cronici reale despre Colierul Reginei, Marele Mogul, Orloff, 
Steaua Neagră a Africii, Munţii Splendorii, Cullinan. Unele dintre 
aceste măreţe diamante, ascunse bine în safeuri, nu fuseseră 
văzute decât de câţiva ochi de-a lungul secolului. Dar bărbaţii 
care se adunau în apartamentul tatălui lui să bea ceai negru în 
după-amiezile de duminică vorbeau despre ele de parcă le-ar fi 
cunoscut îndeaproape, pentru că auziseră descrieri amănunțite 
de la părinţii lor. 

Unele dintre vechile familii de giuvaiergii supravieţuiau și se 
răspândeau cam în același fel cu cioturile de lemn purtate pe 
Hudson. Se fixau și se înmulţeau. Când se înghesuiau prea tare, 
membrii mai tineri ai familiilor se mutau în arii noi, până când 
ramurile franceze, engleze, germane, italiene, olandeze și 
belgiene ale aceleiași familii cuprindeau toate afacerile cu 
diamante. Câţiva dintre negustorii de azi își puteau face 
arborele genealogic până în urmă cu multe generaţii, lucru 
ciudat într-o epocă în care oamenii nu mai știu de obicei nimic 
nici despre străbunicii lor. Oamenii aceștia aveau, așa cum se 
spune în idiș, yikhus avot, noblețea vechimii. Alfred Hopeman, 
tatăl lui Harry, vorbea cu siguranţă despre descendența familiei 
din Lodewyk van Berken. 

Până la șlefuitorul acesta evreu din Bruges, diamantele 
străluciseră numai printr-un capriciu fericit al naturii; singurul 
mod de a le da un luciu oarecare era să le frece unul de celălalt. 
Van Berken era un matematician instruit. În 1467, el concepu un 
aranjament precis al faţetelor, pe care-l aplică pe suprafaţa 
pietrelor folosind un disc rotitor rapid, presărat cu praf de 
diamant impregnat cu ulei de măsline. Era capabil să șlefuiască 
orice diamant, dându-i la iveală flacăra interioară și păstră 
metoda lui în familie, ţinând-o secretă. Rudele pe care le pregăti 
el însuși fondară industria de diamante olandeză și belgiană și 
deveniră furnizori ai curților regale europene. Unul dintre ei 
chiar tăie un giuvaier - cunoscut ulterior în profesie sub numele 
de Diamantul Inchiziției - în schimbul vieţii unui văr spaniol, 
care urma să fie ars pe rug pentru erezie. 

Acestea erau poveștile pe care le asculta Harry când alți copii 
ascultau basme. 

În vara celui de-al doilea an al lui la universitatea din 
Columbia, călătorise pentru prima oară în Europa. La Antwerp, 


unde cea mai mare parte a economiei se sprijină pe industria de 
diamante, descoperise statuia lui Lodewyk van Berken. Maestrul 
era sculptat purtând îmbrăcămintea specifică profesiei lui. 
Stătea cu mâna stângă în șold, privind critic un diamant pe care- 
| ţinea între degetul mare și arătătorul de la mâna dreaptă. 

Examinându-i trăsăturile joviale, Harry nu găsise o asemănare 
de familie prea pronunţată. Totuși, era conștient de faptul că 
tatăl lui îl învățase să șlefuiască giuvaieruri după metoda lui van 
Berken, rămasă practic neschimbată după aproape cinci secole. 
Metoda fusese însușită de Alfred de la înaintașii lui și aceștia o 
preluaseră de la ai lor, tot așa, până când se ajungea la van 
Berken. 

— Chiar sunteţi rude? îl întrebase o fată, care călătorea 
împreună cu el de câteva zile. 

Era sigură pe ea și blondă, o adevărată nepoată de preot 
episcopalian. Semiţii i se păreau teribil de exotici, iar el profita 
de această impresie cât putea. 

— Așa spune tatăl meu. 

— Fă prezentările. 

Grav, el o prezentase statuii. 

După o săptămână, când ajunseră în Polonia la Auschwitz, 
unde fuseseră ucise rudele cehe ale tatălui lui, fu copleșit de 
tristeţea cu care evreii morţi, sânge din sângele lui, comunicau 
cu el, iar fata cea blondă și rece îl surprinse cu o reacţie 
emoţională: făcu o criză de isterie. La Antwerp însă, avea încă 
asupra istoriei viziune a unui comic TV: 

— Ce nostim, nu seamănă a evreu, spusese ea. 

Când ajunse înapoi la birou, avea niște mesaje telefonice. 
Răspunse unuia din California: 

— Harry? Dumnezeu cu Harry! Trăiască Anglia și Sf. 
Gheorghe! 

Vocea care înfiorase milioane de spectatori se auzea 
nedeslușit. Actorul era printre cei mai activi colecționari de 
diamante din lume. De asemenea, făcea față unei separaţii 
foarte mediatizate. 

— Bună, Charles. 

— Harry, am nevoie de ajutorul tău. Sunt pe piaţă. 

Se întreba dacă actorul dorea un simbol al reconcilierii sau o 
amintire pentru un capriciu trecător. 

— Mare, Charles? Sau intim și fermecător? întrebarea fu 


înţeleasă și apreciată corect: 

— Mare, Harry. Mare și neobișnuit. Ceva absolut remarcabil. 

Reconciliere: 

— Îmi pare bine să aud asta, Charles. Am nevoie de studiu și 
gândire. Cât timp avem? 

— Tocmai a plecat în Spania. Avem ceva timp până revine. 

— Minunat. Charles... adăugă el după o mică ezitare. Mă 
bucur pentru tine. 

— Mulţumesc, Harry, prietene. Știu că ești sincer. Răspunse în 
continuare apelului unei doamne din Detroit. Aceasta încerca să- 
și convingă soţul să investească o parte din capitalul lor într-un 
diamant alb-albăstrui de 38,26 carate. 

— Sunteţi sigur că este o investiţie bună? întrebă ea. 

— În ultimii cinci ani, diamantele și-au triplat valoarea. 

— Cred că-l voi convinge, zise ea. 

Harry nu era prea optimist în privinţa asta. 

Când avea douăzeci și trei de ani, obținuse un mare diamant 
alb indian contra unei chitanţe. | se acordase credit doar pentru 
că intermediarul îl cunoștea pe tatăl lui de ani de zile. II vânduse 
în mai puţin de două săptămâni, unei petroliste bogate din 
Tulsa, Oklahoma. Pe parcursul tranzacţiei, care marcase 
începutul succesului lui, avusese experienţa unei senzaţii 
aproape sexuale. Şi-o definise ca o „gâdilare plăcută”, dar nu 
era atât un sentiment fizic, cât desfășurarea acută și intensă a 
puterii de intuiţie. 

De data aceasta, pasivitatea radarului lui personal îi indica 
faptul că doamna din Detroit nu era o clientă potenţială. 

— Nu-l presaţi, doamnă Nelson. O piatră atât de mare nu se 
vinde ușor. Vă va aștepta. 

— Tinem legătura, răspunse ea oftând. 

— Așa să faceţi. 

În continuare, sună la Saul Netscher de la S.N. Netscher & 
Co., Inc., importatori și exportatori de diamante de valoare 
industrială. 

— Harry, un bărbat pe nume Herzl Akiva vrea să se 
întâlnească cu tine. 

— Herzl Akiva? 

Harry răsfoi printre hârtiile cu mesaje și-l găsi: 

— Da, m-a sunat. E un nume israelit, spuse el resemnat. 

Netscher, cel mai apropiat prieten al tatălui lui, smulgea 


zdravăn când smulgea pentru caritate și era un neobosit 
colector de fonduri pentru Israel. 

— E la biroul din New York al unei firme de textile. O să te 
întâlnești cu el, nu-i așa? 

Textile? Harry era mirat: 

— Desigur, dacă-ţi face plăcere. 

— Îţi mulţumesc. Când ne vedem? 

— Hai să luăm masa de prânz împreună. La sfârșitul 
săptămânii? Nu, asta nu-mi convine mie. Cel mai bine ar fi la 
începutul săptămânii viitoare. 

— Când dorești. Ştii sistemul meu. ÎI las pe taică-tău să-și 
bată capul să te crească și eu îmi rezerv doar momentele 
plăcute. 

Harry zâmbi. Era foarte atașat de Saul, dar existau uneori și 
inconveniente în a avea un tată adevărat și încă un bătrân care- 
și aroga același privilegiu. 

— Te sun eu. 

— O.K. Păzește-ţi sănătatea, băiete. 

— Sei gezunt, păzește-ţi sănătatea, Saul. 

Deși nu primise niciun mesaj de la ea, avu un impuls de a-și 
suna soția: 

— Della? 

— Harry? 

Avea vocea la fel de caldă și vioaie. Fusese căsătorit cu ea 
destul timp pentru a-i simţi reținerea din respiraţie. 

— Ce mai faci? 

— Bine, bine. Mă întrebam doar... ai nevoie de ceva? 

— Nu cred, Harry. Dar ești drăguţ: că te interesezi. Am fost pe 
la Jeff pe la școală joi, zise ea. Spune că i-a plăcut weekendul cu 
tine. 

— Nu eram sigur. Aveam de lucru duminică. 

— Vai, Harry, spuse ea obosită. L-am trimis la școala cu 
internat cu un an mai devreme, din cauza situaţiei noastre și... i- 
a fost greu. Separarea și toate celelalte l-au afectat mult. 

— Știu. Dar și-a revenit. 

— Sper. Mă bucur că m-ai sunat, spuse ea. Putem lua cina 
împreună? Trebuie să discutăm ceva despre bar mitzvah-ul lui. 

— Bar mitzvah? Dumnezeule, dar mai sunt luni de zile până 
atunci. 

— Harry, e absolut esenţial să luăm niște hotărâri din timp. 


Vrei mai bine să ne întâlnim mâine-seară? 
— Mâine mă duc la masă la tata. L-aș putea suna... 
— Nu, te rog, spuse ea repede. li transmiţi că-l iubesc? 
— Da. Vom vorbi curând despre bar mitzvah. 
— Mulţumesc pentru telefon. Vorbesc serios. 
— La revedere, Della. 
— Pe curând, Harry, îi zise cu vocea ei limpede. 


Mașina lui, un Lamborghini, era la un service din estul 
orașului. Sid Lawrenson, omul lui bun la toate, veni în Manhattan 
să-l ia cu a doua mașină, un Chrysler de trei ani. Lawrenson ura 
orașul și conduse repede către nord până când traficul se subție 
și intrară în ţinutul Westchester. Șoseaua pe care o luară cobora 
într-o vale minunată, mărginită de dealuri umbrite de dafini și 
rododendroni. Înainte de aleea în serpentină se afla casa 
portarului, ascunsă de un paravan de stejari înalţi, sicomori și 
cetini. Casa fusese construită pe jumătate la începutul secolului 
al XVIII-lea, de un patron al companiei Indiilor de Vest. Cealaltă 
jumătate fusese adăugată după mai mult de un secol, cu atâta 
măiestrie încât era greu să spui care secţiune era mai veche și 
unde se îmbinau cele două părți. 

— N-am nevoie de tine în seara asta, Sidney, spuse el, 
coborând din mașină. 

— Sunteţi... sigur, domnule Hopeman? 

Harry dădu din cap. Ruth, soţia lui Lawrenson, era o femeie 
dominatoare și Harry bănuia demult că Sidney avea o prietenă 
mai puţin aspră pe undeva prin apropiere, probabil în sat. 

— Atunci fac niște comisioane. 

— Simte-te bine. 

Se schimbă în blugi și un pulover și mâncă cina preparată de 
Ruth Lawrenson. Când cei doi Hopeman se separaseră, 
menajera cea acră, care-o iubea pe Della, iar pe Harry doar îl 
plăcea, specificase clar pentru cine le-ar plăcea să lucreze, ei și 
soțului ei. Dar Della se mutase într-un mic apartament din oraș 
și chema o femeie pentru curăţenie doar de două ori pe 
săptămână, iar cei doi Lawrenson rămăseseră, lucru pentru care 
și el și Sideny - constată el cu amuzament - trebuia să fie 
recunoscători. 

După masă, urcă în biroul lui confortabil și ticsit de lucruri. O 
masă de șlefuitor dintr-un colţ era încărcată cu ferăstraie, 


dosare, o mașină de șlefuit și o colecţie de cristale de piatră și 
pietre semiprețioase în diferite stadii de șlefuire. Restul camerei 
semăna mai mult a birou decât a atelier. Un pupitru plin de cărţi 
adnotate și manuscrise și rafturi conținând o combinaţie 
improbabilă de periodice - Arheologie Biblică, Giuvaieruri și 
Minerale, Oriens Antiquus, Jurnalul Șlefuitorului, Arhiva Societăţii 
de Explorări Israeliene, Deutsche Morgenlândische Gesellschaft 
Zeitschrift... 

Noaptea se anunţa caldă pentru o zi de primăvară. Deschise 
larg fereastra ca să simtă răcoarea, apoi se așeză și începu să 
lucreze, completându-și cercetarea pentru o lucrare: „Bijuteriile 
regale rusești, de la Coroana lui Ivan din Kazan până la Platoșa 
încrustată a lui Mihail Feodorovici Romanov”. Ori de câte ori 
studia perioada aceea, aprecia în mod deosebit faptul că trăia 
liber în America secolului XX, la sute de ani după cunoscătorii 
slavi, care-și puneau până și pe papuci bijuterii și plătiseră 
pentru tronurile lor sclipind de giuvaieruri cu sângele și oasele a 
milioane de oameni. Citea repede, făcându-și notite pe 
cartonașe de trei pe cinci, cu un scris grijuliu, deși înghesuit; era 
pentru prima dată în ziua aceea când se simţea fericit. 


După câteva ore, o bătaie ușoară în ușă: 

— Telefonul, spuse Ruth Lawrenson. 

— Ce s-a întâmplat? 

De obicei, nu-l deranja niciodată de la lucru. 

— De fapt, nu știu. Cineva pe nume Akiva spune că e foarte 
important. 

— Roagă-l să telefoneze mâine la birou. 

— l-am spus asta. Insistă că e ceva urgent. 

Harry spuse un alo scorţos. 

— DI. Harry Hopeman? Cred că dl. Saul Netscher v-a vorbit de 
mine. 

Vocea avea un accent care-i plăcea lui Harry, trăda o 
persoană care învățase engleza ca pe a doua limbă, sub 
dominație britanică. 

— Da. Mi-e teamă însă că acum sunt ocupat. 

— Îmi cer scuze, vă rog să mă înţelegeţi, dar trebuie să ne 
întâlnim în legătură cu o problemă de cea mai mare importantă. 

— E vorba de afaceri, domnule Akiva? 

— De afaceri, domnule Hopeman. După o ezitare: Cineva ar 


putea spune că înseamnă mult mai mult decât o afacere. 

— Veniţi la biroul meu mâine dimineaţă. 

— Ar fi foarte necugetat. Nu ne-am putea întâlni în altă parte? 
E de asemenea urgent să am ocazia să stau de vorbă cu tatăl 
dumneavoastră, adăugă el după o pauză. 

Harry oftă: 

— Tatăl meu e practic la pensie. 

— Vă rog să-mi acordaţi răbdare. Veţi înțelege totul după ce 
ne întâlnim. 

Harry simţea radarul lui intern: 

— Mâine seară voi fi la tatăl meu, strada 63 Est, numărul 725. 
Veniţi la ora opt acolo? 

— Splendid, domnule Hopeman. Shalom. 

— Shalom, domnule Akiva, răspunse el. 


La ora patru dimineața fu trezit de telefon. Urmă o 
bolboroseală bilingvă: 

— Pronto? DI. Hopeman? 

— Alo, alo! 

— DI. Hopeman? 

— Da. Cine naiba e acolo? 

— Bernardino Pesenti. Cardinal Pesenti. 

Cardinalul Bernardino Pesenti era administrator al 
patrimoniului Sfinţiei Sale. El avea grijă de comorile Vaticanului, 
de vastele colecții de artă și de neprețuitele antichități - crucile 
bătute în pietre scumpe, bijuteriile bizantine, piesele de altar, 
potirele și altele. În urmă cu câțiva ani, aranjase ca Harry să 
achiziționeze coroana strălucind de giuvaieruri a Doamnei de 
Czenstochowa, o tranzacţie care ușurase întrucâtva datoria 
arhidiocezei Varșoviei şi de asemenea, contribuise la 
splendoarea interiorului în negru și cenușiu al firmei Alfred 
Hopeman & Son. 

— Ce mai faceţi, Eminenţa Voastră? 

— Sunt suficient de sănătos pentru a îndeplini însărcinările 
părintelui sfânt. Dar dvs., domnule Hopeman. 

— Foarte bine, Eminenţa Voastră. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

— Plănuiţi să veniţi curând la Roma? 

— Nu plănuiam, dar se poate aranja. 

— Dorim să ne reprezentaţi. 


— Într-o achiziţie? 

De obicei, biserica moștenea. Vindea rareori, dar nu-și 
amintea ultima oară când achiziţionase ceva. 

— Pentru recuperarea unui obiect furat. 

— O bijuterie sau un obiect vechi, Eminenţa Voastră? 

— Un diamant, scos la vânzare în Ţara Sfântă. 

După o pauză, cardinalul Pesenti adăugă: 

— Este ochiul lui Alexandru, domnule Hopeman. 

— E îmbrăcat? 

Piatra lipsea de decenii întregi, fusese furată din Muzeul 
Vaticanului: 

— Familia mea a avut mult de-a face cu piatra aceasta. 

— Știm lucrul acesta foarte bine. A fost tăiat de unul din 
strămoșii dumneavoastră. Un altul l-a așezat în mitra papei 
Grigorie pentru sfânta biserică mamă. Tatăl dumneavoastră a 
curăţat o dată atât mitra, cât și diamantul. Acum, am dori să 
continuaţi tradiția și să ne faceţi acest serviciu. Fiţi 
reprezentantul nostru și aduceţi-l înapoi la locul lui. 

— Mă voi gândi, spuse Harry. 

Urmă o mică tăcere nerăbdătoare: 

— Foarte bine, zise Bernardino Pesenti. Ar trebui să veniţi să 
discutăm aici, Roma e caldă și încântătoare la vremea asta. 
Cum e vremea în New York? 

— Nu știu. E foarte întuneric afară. 

— Vai de mine! își dădu seama cardinalul. 

Harry râse. 

— Niciodată nu-mi amintesc, se scuză cardinalul Pesenti. Sper 
că vă veţi putea relua somnul. 

— Prego, spuse Harry. Vă sun eu peste o zi sau două. La 
revedere, Eminenţa Voastră. 

— Buona notte, domnule Hopeman. 

Se sculă din pat și bâjbâi să pună receptorul la loc. Intuiţia îi 
zbârnâia atât de tare, încât aproape că o putea auzi. Stătu pe 
marginea patului și așteptă să se liniștească, ca să încerce să-și 
dea seama ce i se întâmpla. 


Ww 


NTÂLNIREA 


a) 


Când înţelesese că dorea să aibă parte și de bucuriile 
învăţăturii și de acțiunea și recompensele afacerilor, își dăduse 
seama că va avea nevoie de o autodisciplină extraordinară 
pentru a împiedica una din cele două ocupaţii să consume 
timpul celeilalte. O zi de repaus era acceptată întotdeauna fără 
ezitare de învățatul din el și era bucuros să afle că agenda de la 
birou era goală. După micul dejun, se întoarse în camera lui de 
lucru și scrise articolul despre bijuteriile rusești, folosind notițele 
pe care și le luase în seara precedentă. Lucra cu grijă, rescriind 
paginile, pregătindu-le de publicare și recitind în timp ce mânca 
dejunul adus de Ruth Lawrenson pe tavă. 

După-amiază, articolul era pus în plic, cu adresa scrisă, gata 
să fie trimis la The Slavik Review. 

Se schimbă în trening și adidași, apoi merse prin livada care 
se întindea de lângă casă până la râu, despărţind pădurile. Când 
ajunse la poteca de lângă malul apei, începu să alerge, 
bucurându-se de lucirile râului, ce se zăreau printre copaci. 
Urma acest traseu de mai mult de trei ani, două mile în josul 
curentului și înapoi, peste pământul a vreo șase vecini. Rareori 
întâlnea pe cineva și în ziua aceasta nu întâlni pe nimeni. La 
întoarcere, mări pasul; când în faţa lui se zări casa, alergă cu 
forță, luptându-se cu aerul de parcă ar fi navigat într-o apă. O 
căprioară sări din calea lui, tocmai adulmeca printre frunze când 
îl auzi apropiindu-se cu zgomot. Pieri iute din raza vederii, cu 
codița albă zvâcnind și el consumă niște oxigen râzând. Mai 
aflase ceva despre căprioare: îi mâncau merii. Jeff ar fi vrut o 
pușcă, dar n-avea s-o capete atâta vreme cât trăia Harry. 

— Fugi, afurisitule! 

Pe când intra transpirat în casă, își dădu seama că ar fi putut 
la fel de bine să fie și o femelă. Pufăitul lui îi atrase o privire 
discretă din partea lui Ruth Lawrenson, care nu era de părere că 
o persoană cu inima zdrobită ar trebui să se amuze vizibil. 

Tatăl lui purta un sacou de lână englezească, albastru-marin; 
cămașă de mătase ajustată, albă de parcă ar fi fost înmuiată în 
lapte; cravată din flanel castaniu, cu picăţele mici de un 
albastru-stins; pantaloni gri-deschis și pantofi negri de vară, 
lustruiţi, dar nu lucioși. Alfred Hopeman își purta natural hainele 


impecabil croite, în stil european, un obicei frumos pe care-l 
deprinsese pe când era director la Hauptmann, una dintre cele 
mai cunoscute case de diamante din Berlin. Plecase din 
Germania în 1931, îmbrăcat într-un costum frumos, dar cu un 
bagaj aproape inexistent. Unul din primele lucruri pe care le 
făcu la New York fu să-și găsească un croitor. Crima cu răpire a 
lui Lindbergh nu le ieșise încă din minte americanilor; execuţia 
lui Bruno Hauptmann era destul de recentă pentru a vedea 
curentul scaunului electric reflectat pe faţa oamenilor cărora le 
era prezentat. Își schimbă numele în Hopeman pe documentele 
de naturalizare. 

Strada 47 era mai crudă și mai zgomotoasă decât Leipziger 
Strasse din Berlin, dar Alfred se simţi acasă acolo de la început, 
în ciuda hainelor lui croite fără cusur. Evenimentele vieţii lui îi 
arătaseră foarte clar, ceea ce nu văzuse de la început, că era 
evreu și-i plăcu aerul evreiesc al districtului diamantelor din New 
York. Munci pentru alţii timp de patru ani, gospodărindu-și 
capitalul și așteptând vremea când avea să-și fie din nou 
propriul stăpân. Apoi lucră alţi opt ani pe strada 47, făcând 
tranzacţii cu diamante, tăind și lustruind. Deși noua companie 
nu atinse niciodată eminenţa la modă a atelierului lui german, 
avu totuși succes. Se consolidase, deși modest, atunci când 
avuţia întinsese mâna și-l atrăsese către ea. 

Corporaţia diamantelor DeBeers controlează 95 la sută din 
extracția de pietre preţioase anuală. Numai câteva persoane din 
interior cunosc adevăratele dimensiuni ale rezervei din care este 
lăsată pe piaţă doar o cantitate mică, astfel încât valoarea 
diamantelor să nu scadă. De zece ori pe an, într-o clădire de 
birouri de nouă etaje de la extremitatea străzii Fleet din Londra, 
numită familiar „Sindicatul” și oficial Organizaţia Centrală de 
Vânzări, o mare cantitate de diamante neșlefuite sunt separate 
cu grijă în două sute cincizeci de colecţii mai mici, fiecare dintre 
ele aproximativ egală ca număr, dimensiuni și calitate. Acestea 
sunt destinate celor „Două sute cincizeci”, elita negustorilor 
mondiali de diamante. Cei favorizați simt invitaţi să-și aleagă 
personal diamantele, într-o întrunire numită „vederea”, dar nu 
sunt târguieli și un om de afaceri ia de obicei ceea ce i se 
atribuie. Mulţi stau acasă și primesc pachetele prin poștă, 
înainte de fiecare „vedere” sau expediere, fiecare dealer trebuie 
să plătească un milion de dolari organizaţiei. De cele mai multe 


ori, un cec de returnare însoțește cutia pe care fiecare o 
primește; pachetul conţine pietre netăiate, „brute”, în valoare 
de nu mai puţin de 250 000 și nu mai mult de un milion de 
dolari. 

Selectei fraternităţi i se adaugă un nou membru numai dacă 
moartea sau boala severă duc la ștergerea unui nume de pe 
listă. Alfred nu avea deloc habar că va fi numit printre cei Două 
sute cincizeci. Bucuria lui când află asta fu repede înlocuită de 
îngrijorare, când realiză de ce capital avea nevoie pentru a 
corespunde cerinţelor. Dar numele lui pe lista DeBeers se 
dovedi a fi o garanţie suficientă pentru a obţine orice sumă. 
Vându unor angrosiști primele șase cutii de pietre neprelucrate, 
fără ca măcar să desfacă sigiliile, la preţuri care se dovediră mai 
mari cu 17 la sută decât suma pe care o plătise corporației 
DeBeers. În decurs de optsprezece luni, achită toate 
împrumuturile. 

Când Harry deschise noul și modernul sediu Alfred Hopeman 
& Son pe Bulevardul cinci, preluaseră și atelierul de șlefuit de pe 
strada 47 și tatăl lui îi trimitea direct acolo cutiile cu diamante. 
Faptul acesta reprezenta un avantaj enorm. Harry îi plătea lui 
Alfred profitul și-și lua partea lui, terminând doar diamante pe 
alese în propriul lui atelier și vânzându-le pe celelalte en-gros. 
Cu totul, aranjamentul îl transformă pe tatăl lui într-un 
pensionar foarte bogat. 

— Sunteţi gata de ceai, oameni buni? îi chemă Essie. 

— A fost o masă atât de bună încât nici nu mă pot ridica. 

Talentele culinare ale mamei lui vitrege erau unul dintre 
puţinele subiecte în legătură cu care puteau comunica. Mama 
lui murise când el avea nouă ani; crescând, își văzuse tatăl 
alături de o grămadă de femei, unele dintre ele, frumoase. 
Totuși, la bătrâneţe, acesta o luase de soţie pe cea mai 
șleampătă și mai plicticoasă dintre gospodine. 

Și nu arătase niciodată atât de mulţumit, fu nevoit Harry să 
recunoască. 

— La ce oră îl așteptați pe omul acela? întrebă Essie. 

— In jur de opt. 

— Ar trebui să anunţ la intrare. De când cu jafurile, au devenit 
foarte stricţi, slavă Domnului. 

— Îl cheamă Herzi Akiva. Au fost jafuri pe aici? 

— Domnul Akiva, o auzi strigând de pe scară. Nu la noi, la 


vecini. 

— În clădirea asta? își privi el tatăl. 

Alfred ridică din umeri. 

Când Harry avea unsprezece ani, degetele lui rășchirate 
găsiseră într-o zi niște umflături ciudate într-un vas cu vaselină 
din sertarul de jos din dreapta de la biroul tatălui lui. Chiar 
dedesubtul gelului unsuros se afla o piatră enormă și brută, cu 
cele două treimi din partea de jos pictate în auriu, ca 
suprafeţele unui ban crescut fără măsură. Sub el erau ascunse 
șase mici diamante galbene. Intrebat, Alfred îi spuse că piatra 
cea mare era falsă, un port bonheur dăruit de tatăl lui, pe care îl 
păstra pentru a-i convinge pe eventualii hoţi că vasul conţinea 
fleacuri. Pentru că, în ciuda dimensiunii mici, cele șase diamante 
galbene erau de o calitate excelentă și valorau o mulţime de 
bani. Harry nu putu să nu fie neîncrezător cu privire la cutia pe 
care o dăduse la o parte de atâtea ori, căutând scoci, agrafe de 
hârtie și alte obiecte preţuite de el. 

— De ce stau acolo? își întrebă el tatăl. 

— Nu contează. A 

Dar Harry se ţinu după el cu încăpățânare. In cele din urmă, 
află că o cutie similară îi permisese lui Alfred să fugă din 
Germania: 

— Animalele în cămăși maronii, sper să fi murit de holeră, 
așteptau la magazin să mă aresteze. 

Harry îl privea fix, simțind parcă prezenţa naziștilor. 

— Nu te mai apropia de biroul meu, ce naiba! Ai înțeles? 

După câţiva ani, Harry găsise prezervativele lui Alfred într-o 
cutie de pantofi închisă. Lista mai multor articole de acolo fu 
observată, cutia dispăru și Harry fu scos din clasă în ziua lui de 
studii ortodoxe pentru a avea convorbiri rigide despre sex cu dl. 
Stembane, psihologul școlii. Dar cutia cu vaselină nu dispăru. 
Rămase tot în sertarul din dreapta jos, tatăl lui alegând să 
împartă cu el responsabilitatea cunoașterii. Harry recunoscu în 
asta un compliment. Secretul îl făcea diferit față de ceilalţi copii 
de la școală. Nu mai deschise niciodată cutia. Era suficient că 
știa că e acolo și știa ce conţine. Diamantele din birou nu 
stârniră discuţii până când, cu ani mai târziu, își dădu seama că 
nicio companie de asigurări din New York nu va scrie poliţe 
pentru giuvaierurile ascunse de ochiul hoţilor într-o cutie de 
vaselină. 


Îi ceru lui Alfred să le păstreze în safe-ul de la magazin. Tatăl 
lui refuză și urmă o ceartă. 

— Jafurile, spuse el. 

Alfred îl ignoră: 

— Când o să-mi văd și eu nepotul? 

— Nu te evită, e doar ocupat cu școala. 

— Şcoala goilor. Și Della? 

— Am vorbit ieri cu ea. Ţi-a transmis dragostea ei. 

Alfred dădu acru din cap și oftă, tocmai când sună încet 
telefonul. 

— Urcă scările, anunţă Essie. 

— Ce putem face noi pentru un textilist? întrebă Harry. Herzl 
Akiva era de statură mijlocie, cu părul înspicat cu fire albe și cu 
o mustață subţire, aproape complet căruntă: 

— N-am lucrat decât puţin în industria textilă; sunt trimis 
guvernamental, domnule Hopeman. 

Alfred se înclină spre el: 

— Guvernul Statelor Unite? 

— Guvernul Israelului. 

— Dacă te-a trimis prietenul meu, Netscher, înseamnă că 
vinzi acțiuni israeliene. 

— Nu fac asta, zâmbi Akiva. Ce știți despre manuscrisul de 
aramă? îl întrebă pe Harry. 

— Sulul de aramă de la Marea Moartă? 

Akiva încuviinţă din cap. 

— A fost descoperit la începutul anilor '50, puţin mai târziu 
decât fragmentele de pergament. Nu se află la lerusalim, la 
Altarul Cărţii, cu celelalte suluri de la Marea Moartă. Acesta e la 
Amman, nu-i așa? 

— În muzeul iordanian. Sunteţi familiarizat cu conţinutul 
textului? 

— Se descriu locuri unde au fost ascunse relicve și comori. 
Parcă e și o controversă nerezolvată, nu? Nu se știe dacă 
valorile înregistrate pe listă provin din Templu sau sunt ale 
comunităţii monastice din Qumran. 

— Părerea dumneavoastră? 

Harry ridică din umeri: 

— Depășește specializarea mea. Dar mi s-a părut întotdeauna 
improbabil ca cei din Qumran să fi acumulat bogății de valoarea 
și proporţiile celor descrise acolo. 


— Dacă v-aș spune că a mai fost găsit încă un sul de aramă? 
Și că acesta întărește opinia că Templul a fost sursa bogățiilor 
ascunse? 

Harry auzi respirația grea a tatălui lui în tăcerea care urmă: 

— Vreţi să spuneţi că e adevărat? 

— Da, zise Akiva. 


Le povesti apoi că, în urmă cu mai mult de un an, David 
Leslau, profesor de istorie biblică la Colegiul Unional Ebraic din 
Cincinnati, săpase la zidul sudic al Celui de-al Doilea Templu din 
lerusalim. La nouăsprezece picioare și jumătate adâncime, 
găsise rămășițe - cioburi, monede și câteva unelte manuale. Cu 
șase picioare mai jos, săpătorii lui dădură peste o nișă deschisă, 
construită de inginerii regelui Irod. 

— Instinctul arheologului l-a îndemnat să urmărească drumul 
nișei până la perete, pentru a găsi dovezi cu privire la nașterea 
și moartea marelui templu al lui Dumnezeu, continuă Akiva. Dar 
era interzis. Luni întregi a completat formulare și a așteptat 
învoirea oficială de a săpa în acel loc. Studenţii ortodocși au 
aruncat de două ori cu pietre în oamenii lui și a trebuit să cheme 
poliţia ca să le asigure protecţie. Aflase că în cartierul arab 
circula zvonul că săpăturile urmăreau să facă un tunel către 
Templu, ieșind, se presupunea, chiar lângă Domul Pietrei și 
acolo urma să fie așezate explozibile care aveau să distrugă 
Moscheea lui Omar. 

Nu mai așteptă decizia oficială. Urmă secţiunea nișei care se 
depărta de locul Templului. Se îndreptă către sud, către orașul 
lui David. După aproape șaptezeci de picioare, Leslau văzu că 
cei care făcuseră nișa o legaseră cu un canal de scurgere mai 
vechi, un sistem centrat în jurul unei galerii alcătuite din roci 
masive, fiecare dintre ele scobite în centru, în jurul forajelor, 
pietrele fuseseră îmbinate cu ingeniozitate, astfel încât să 
creeze o ţeavă, imensă, bine îmbucată. 

Leslau intră în galerie cu o torță electrică și nu văzu nimic 
deosebit, în afara faptului că în partea de sus, una din pietrele 
mari fusese înlocuită cu două mai mici. Dar când oamenii lui 
dădură la o parte cele două pietre, găsiră înăuntru ceva ce 
semăna cu tubul ruginit al unei pipe. Era un sul de aramă, 
încheie israelitul, privindu-i pe cei doi. 

— Imposibil, spuse Harry fără intonaţie. 


Akiva aștepta o explicaţie. 

— Corespondez regulat cu Max Bronstein, cel mai apropiat 
coleg al lui Leslau de la facultate. In mod sigur mi-ar fi spus 
ceva. 

— Li s-a cerut să păstreze tăcerea, din motive politice, spuse 
Akiva. Atât Vaticanul, cât și comunitatea evreiască din Israel se 
opun oricăror descoperiri care adaugă greutate pretenţiei 
evreilor asupra lerusalimului de est și n-au încetat nicio clipă să 
acţioneze pentru a putea fi declarat oraș internaţional. Leslau a 
găsit sulul într-un moment când Biserica și Moscheea lui Omar 
își concertaseră eforturile diplomatice pentru a scoate în afara 
legii orice săpături arheologice la Templul de pe munte. La 
început, s-a crezut că descoperirea poate fi anunţată după ce se 
mai liniștesc lucrurile. Numai că, între timp, manuscrisul a fost 
tradus. 

Harry încuviinţă: 

— Descoperirea sulului pe munte ar fi stânjenitoare pentru 
Islam, le-ar aminti acut arabilor că templul a fost acolo înaintea 
moscheii. Pe deasupra, să dai publicităţii un text despre o 
comoară ar însemna să-i stârnești pe toţi în goana după aur, 
atât pe aventurieri cât și pe învăţaţi. 

— Există un motiv și mai întemeiat de a păstra secretul, spuse 
Akiva. Unele dintre genizot, tainiţele rituale, par a fi în deșertul 
samarian, undeva la est de Nablus. 

Harry fluieră de uimire. 

— Nu înţeleg, spuse Alfred. 

— Regiunea se află acum în partea de vest, acolo unde unii 
așteaptă să li se permită să formeze un stat palestinian, spuse 
încet Akiva. Nu e deloc locul potrivit unde dușmanii noștri ne-ar 
lăsa să descoperim vechi obiecte evreiești. O asemenea faptă ar 
întări pretenţia istorică a Israelului modern asupra teritoriilor 
ocupate. 

În ultimul an, un egiptean a contactat occidentali de încredere 
din lordania, încercând să vândă două pietre preţioase. Spune 
că pietrele au o semnificaţie biblică. 

— Aha, aici venim la noi, înţelese Alfred, aprinzându-și o 
ţigară. 

— Una dintre pietre este un granat roșu. 

Alfred Hopeman zâmbi: 

— Nu ne ocupăm decât rareori de pietre semiprețioase. 


Akiva dădu din cap: 

— Veţi fi mult mai interesați de cealaltă piatră. E un diamant 
mare, galben, de felul pe care dumneavoastră le numiţi canari. 

— Şi de ce vă interesează acest canar? întrebă inocent Alfred. 

— V-am spus deja că sulul de aramă este o listă a comorilor 
care au fost luate din Templu și ascunse. David Leslau crede că 
acest diamant canar este una dintre acele comori. 

— Din Templu? 

Harry era obișnuit să lucreze cu pietre preţioase cu 
semnificaţie religioasă, dar gândul că aceasta provenea din 
Templu îl umplea de venerație. 

— Leslau spune că bănuiește locul unde se afla ascunzătoarea 
rituală a diamantului; e vorba de o tainiţă violată. 

— Cât de mare e piatra? mormăi Harry. 

— E mare, răspunse Akiva consultând un carneţel. Are două 
sute unsprezece carate. 

Alfred Hopeman îl privea ciudat: 

— E Diamantul Inchiziției, spuse el deodată. L-am avut în 
safe-ul meu de la Berlin timp de trei luni. Cred că era prin 
1930,1931. 

— Se pare că era în 1931, confirmă Akiva. Dacă e vorba de 
aceeași piatră. Negustorii o numesc Diamantul din Kaaba. 

— Așa-i spun musulmanii, zise Alfred, după clădirea din Mecca 
spre care se întorc toţi mahomedanii când se roagă. Când a fost 
în posesia bisericii catolice, i s-a spus Ochiul lui Alexandru, după 
numele unuia dintre papi. E un diamant și jumătate, domnilor, 
are 211,31 carate și e tăiat în 72 de fațete. Mi s-a dat pentru 
șlefuit în 1931, de către firma Sidney Luzzatti&Sons din 
Neapole. Era așezată într-o acoperitoare din aceea de cap, cum 
le spune, Harry? 

— Într-o mitră. Mitra lui Grigorie. 

— Da. Bineînţeles, după câţiva ani, un hoţ oarecare a smuls 
piatra din mitră și a ieșit cu ea din muzeul Vaticanului. Atunci 
am auzit ultima oară ceva de ea, până acum. 

— A fost furată de la Vatican în '46, zise Akiva și achiziționată 
discret în '49 de Farouk al Egiptului. 

— Ah, comentă laconic Alfred. 

— Cu asta, povestea se încheie, îi spuse Harry tatălui lui, care 
i se părea cam năucit. Tată, te simţi bine? 

— Da, da, sigur. 


— Nu a fost înregistrat de guvernul egiptean printre obiectele 
abandonate de Farouk când și-a părăsit tronul, spuse Harry. Am 
studiat cataloagele licitației Farouk. Avea unele articole 
minunate, dar cele mai multe erau șocant de proaste, avea un 
gust teribil. Singura colecţie de seamă era cea pornografică. 

— Asta-i pentru băieţei, bombăni Alfred. Un bărbat poate face 
multe cu o femeie, restul sunt contorsiuni. 

Alfred nu era în apele lui; își frământa obrazul cu degetele: 

— Dumnezeule! spuse. 

— Așa e, nu era în inventarul licitaţiei, spuse și Akiva, 
privindu-l pe Harry. Dorim să obţineţi dumneavoastră diamantul. 

— Trebuie să staţi la coadă, răspunse Harry. 

Essie intră cu o tavă de plăcinte, urmată de o fată cu serviciul 
de cafea, dar se opri deodată și ţipă. 

Urmărindu-i privirea holbată, văzu partea stângă a feţei 
tatălui lui arătând ca un aluat în care nu era suficientă făină, 
ochiul i se închidea, iar gura se scufunda către bărbie. 

— Tată? șopti Harry. 

Nu știa ce se întâmplă în corpul omenesc în timpul unui 
accident cerebral, dar vedea că tatăl lui tocmai suferea unul. 

Alfred se clătină și el îl prinse. O bucată de plăcintă căzuse de 
pe tavă și Essie se aplecă mașina! și o culese de pe covor. 

— Oprește-te! strigă Harry către fata durdulie și înfricoșată. 
Cheamă doctorul. 

Își ţinea tatăl strâns în braţe, legănându-l. 

Ce-i făcea, bătrânul ticălos! 

Părul alb avea un gust degradat sub buzele lui. Unul dintre ei, 
el sau tatăl lui, începuse să tremure. 


4 
CARNETELE LUI ALFRED 


Îl duseră pe tatăl lui într-o rezervă aflată la capătul unui 
coridor unde se auzea bâzâitul monitoarelor cardiace. Alfred nu i 
se mai părea acum arogant fiului său. Avea partea stângă a 
trupului paralizată. Nu-și purta proteza dentară; căsca mult și 
când expira, buza superioară pufnea și flutura într-un mod 
nesuferit pentru Harry. 

O doctoriţă rezidentă veni și se aplecă deasupra patului: 

— Domnule Hopeman, spuse ea tare, dar pacientul rămase 
inconștient. 

După ce plecă doctoriţa, încercă și Harry: 

— Tată! 

Ochii bolnavului se deschiseră mari, fără să-l vadă: 

— Doktor Silberstein, ich bitte um Entschuldigung, vă cer 
iertare. 

De ce începuse tatăl lui să implore iertarea în limba germană 
și cine era Silberstein? Alfred plutea pe apele unui vis, purtând 
conversații fără destinatar, ininteligibile. 

Plămânii i se umpluseră cu fluide care ieșeau în spume când 
respira și cineva din personal îi aspira toxinele prin nas, cu un 
mic furtun urât. 

După un timp, ochii deschiși întâlniră faţa lui Harry și i-o 
cercetară cu lăcomie: 

— Eu... 

Alfred încercă să șoptească ceva, dar nu reuși să scoată 
niciun sunet. Ochii i se holbară sı mâinile se agitară pe cearșaf. 
Încerca să-i spună ceva fiului lui, cu disperare. Harry îi ridică 
perna și-i duse un pahar cu apă la buze, dar tatăl lui era prea 
slăbit ca să bea. Totuși, lichidul umed îi redărui vocea: 

— „ar fi trebuit să-ţi spun... 

— Ce, tată? 

— „amantul Inchiz... 

— Nu mai vorbi, odihnește-te, tată. 

— Defect. 

Alfred se strădui să vorbească, dar eșuă. 

— Diamantul are un defect? 

Bătrânul închise strâns ochii, apoi îi deschise repede. 

Harry vru să se asigure: 


— Diamantul Inchiziției are un defect? 

Tatăl lui dădu din cap, respirând greu. 

— Nu-mi pasă, zise Harry. La naiba cu diamantele. Odihnește- 
te, ca să te faci bine. Ai înțeles? 

Alfred căzu pe spate ș; pleoapele i se închiseră grele. Așezat 
lângă pat, Harry dormi si el. În curând, rezidenta îi atinse umărul 
cu nervozitate. Când se uită la pat, era ca și cum tatăl lui ar fi 
plecat la o plimbare și și-ar fi lăsat corpul acolo. 


Jeff veni acasă îmbrăcat cu un costum stânjenitor, care-i 
rămânea prea mic. Se duse la Harry și-l îmbrăţișă fără să 
vorbească. ÎI trimiseră înapoi la școală imediat după 
înmormântare, iar băiatul protestă, dar se simţi ușurat. Della îl 
iubise pe bătrân și plânse amarnic la groapă. Respectă ș/ ea 
shiva, doliul ritual, împreună cu Harry și Essie. Incălțaţi cu 
papuci, primiră vizite așezați în faţa oglinzii acoperite, pe bănci 
din placaj de la compania de pompe funebre. Când era copil, 
toată lumea stătea pe cutii tari de lemn într-o casă shiva, 
respectând principiul conform căruia cei îndoliaţi nu trebuie să 
caute confortul. Băncile acelea reprezentau o adaptare modernă 
la tradiţie. Totuși, ar fi preferat să stea pe o cutie adevărată. In 
primele două seri, apartamentul tatălui lui fu vizitat de oameni 
de meserie, care-și vorbeau grav în engleză, idiș, ebraică, 
franceză și flamandă. Murmurul poliglot semăna cu cel de la 
Bursa Diamantelor atât de mult încât îi aducea o mângâiere. 

Essie intenţiona să respecte tot doliul de șapte zile, dar în cea 
de-a treia dimineaţă, Harry se simţi prins în capcană. In după- 
amiaza aceea veni și Akiva. 

— Sper că faptul că am răscolit amintiri vechi n-a contribuit la 
agravarea bolii, spuse el. 

— Avea tensiune foarte mare și nu-și lua niciodată 
medicamentele, în ciuda cicălelilor soţiei. Doctorii spun că era 
inevitabil. 

Israelitul păru ușurat. 

— N-aţi mai apucat să-i spuneţi ce doreațţi. 

— Doream să vă informeze pe scurt pe dumneavoastră în 
legătură cu Diamantul Inchiziției. Am dori ca dumneavoastră să 
cumpăraţi piatra respectivă. 

— Şi alte persoane ar dori asta. 

— Sunteţi evreu, domnule Hopeman. Doar nu aveţi de gând 


să reprezentaţi pe altcineva în această chestiune, nu? 

— Probabil că nu, oftă Harry. 

— Israelul e o femeie obosită, cu trei pretendenți, zise Akiva. 
Evreii simt căsătoriţi legal cu ea - din 1948, avem drept legal 
asupra trupului ei, ca să spunem așa. Arabii și creștinii, amanți 
geloși, îi ţin fiecare câte o gleznă. Toţi trei o trag cu sălbăticie în 
direcţii diferite, astfel încât uneori par că o vor sfâșia. Fiecare 
pretendent vrea diamantul, așa cum vrea și pământul. Anumite 
grupuri arabe sunt disperate să-l obţină și să-l folosească pentru 
propagandă; ar fi un talisman care le-ar permite să transforme 
viitorul conflict într-un adevărat Jihad, război sfânt. Să nu facem 
greșeli, ar putea fi folosit astfel, clătină el din cap. E vorba de 
lupta pentru Ţara Sfântă, la o scară mai mică. Nu le pasă că 
diamantul are o istorie evreiască. Există însemnări care atestă 
că ulterior a fost în proprietatea lui Salaheddin însuși. Timp de 
aproape un secol a fost încrustat în coroana ce ornamenta 
maskura, tronul celui mai mare lider spiritual, în Moscheea din 
Acra, unde Salaheddin a ţinut piept doi ani puterii Franţei și 
Angliei și și-a câștigat locul de cel mai mare erou militar din 
istoria musulmană. 

— Pretențţiile catolicilor sunt și mai puternice și mai recente, 
adăugă Harry. L-au avut din vremea inchiziţiei, când a devenit 
proprietate ecleziastică, în Spania. Îl vor înapoi pentru că e al 
lor. Li s-a furat. 

Israelitul încuviinţă: 

— Timp îndelungat, a făcut parte din colecţia dintre Zidurile 
Leonine. 

— Şi de ce crede David Leslau că provine din Templu? întrebă 
Harry. 

Akiva ezită: 

— Nu voi discuta asta cu dumneavoastră până când nu vă 
hotărâți. 

— Nu hotărăsc nimic. Tocmai mi-am îngropat tatăl. 

— Nu trebuia să-mi amintiţi, să știți. Așteptaţi cât vi se pare 
că e nevoie. Dar avem nevoie de dumneavoastră, domnule 
Hopeman. Omul care se duce acolo trebuie să fie calificat în mai 
multe domenii, în afară de capacitatea de expertiză. Trebuie să 
luăm în considerare și loialitatea, vârsta, forma fizică. De 
asemenea, dorinţa de a vă asuma un oarecare risc. 

— Cu un cumpărător cunoscut, riscul nu este atât de mare. 


— Nu va fi capitalul dumneavoastră. Am aranjat asta. Banii 
vor fi donați de un mic grup de persoane foarte bogate de aici 
din ţară și din Franţa. Nu vorbeam despre riscurile unei 
investiţii, spuse cu blândeţe Akiva. 

— Lăsaţi, ridică Harry din umeri. Unii dintre noi ar trece prin 
orice ca să facă un târg bun cu un diamant. Dar moartea sau 
rănirea nu sunt riscuri pe care să și le asume vreunul dintre noi. 

— Riscul nu este atât de mare. lar profiturile sunt de mai 
multe feluri, domnule Hopeman. 

— La naiba cu palavrele voastre. Eu sunt om de afaceri. 

Israelitul îl privi gânditor: 

— Mie mi se părea că atunci când e important pentru dvs. să 
fiţi om de afaceri, sunteţi om de afaceri. Când e important să fiţi 
un învăţat, sunteţi un învăţat. 

Poate că afirmaţia era prea adevărată; Harry simţi că e 
cuprins de un val de resentiment: 

— În momentul de faţă, mi-e foarte clar ce e important și ce 
nu. 

Akiva oftă. Scoase o carte de vizită din buzunar și o așeză pe 
suprafaţa lustruită a mesei din sufragerie a lui Essie: 

— Sunaţi-mă cât mai curând, spuse. Vă rog. 


Testamentul se dovedi foarte generos cu Essie; tot restul îi 
revenea lui Harry. El nu se putu hotărî să sorteze hainele. Păstră 
o cravată ca amintire; restul avea să facă din patronii Armatei 
Salvării niște oameni excepţional de bine îmbrăcaţi, împachetă 
scrisorile și hârtiile lui Alfred în două cutii de carton și le legă cu 
sfoară. Borcanul de vaselină cu bijuteriile fu pus într-o pungă de 
hârtie pe care o trimise printr-un comisionar angajat direct la 
safe-ul lui. 

In seara celei de-a patra zile, apartamentul începu din nou să 
se umple cu prieteni de-ai lui Essie, bunici vestejiţi cu ochi trişti 
și bătrânele cu coc. 

— Trebuie să ies de aici, îi spuse el Dellei. 

Essie îi conduse la ușă, furioasă de gestul pe care îl considera 
o insultă la adresa memoriei tatălui lui. 

— Mai e argintărie, vase... 

— Totul îţi aparţine. 

— Nu fi așa generos. Cui îi trebuie? Eu plec la sora mea, în 
Florida, are un apartament mic. 


— Eu mă întorc mâine, spuse Della. Am eu grijă de lucruri. 

— Vei termina shiva acasă la tine? îl privi Essie. 

El dădu din cap. 

— Vei merge la sinagogă în fiecare zi? Sau la o slujbă la 
Clubul Diamantelor? Şi vei spune rugăciunea timp de un an? 

— Da, minţi el, gata să fie de acord cu orice, numai să scape 
de gustul morții. 


Luară un taxi până la apartamentul Dellei și se culcară. 

Grăbiţi, ca niște îndrăgostiţi. 

— Afurisitule, gâfâi ea. 

Propriul lui punct culminant descătușă emoția. Se scufundă 
între braţele și picioarele ei. 

— Harry, Harry, îl ţinu ea în braţe cât plânse. 

Rămaseră alături, întinși în pat. O privi o dată și-i văzu chipul 
și se uri. Obosise s-o tot rănească. 

Adormiră cu mâna lui între coapsele ei, așa cum știa că-i 
plăcea. Se trezi după două ore cu încheietura amorțţită, dar dacă 
și-ar fi tras mâna, ar fi trezit-o. 

Până la urmă o făcu. 

— Nu pleca. 

— Şşş, o bătu el pe umeri, învelind-o bine cu cearșaful. 

— Îi vei lua locul între cei Două Sute Cincizeci? 

— Probabil. 

— Ar fi mai mult decât destul pentru oricine, zise ea. 

EI își căuta în întuneric ciorapii, foarte grăbit. 

— Ţi-ai putea lua o slujbă în învățământ, sau să stai să scrii și 
ai avea timp pentru Jeff și pentru mine. 

El își adună hainele și și le duse în sufragerie. 

— Ce dorești de fapt? îl întrebă vocea din dormitor. . 

El era foarte conștient că ea îi alergase în ajutor. Il sprijinise 
ca o soţie în necazul lui. 

— Nu știu, spuse. Totul. 

După puţin timp, era singur pe strada 86 est, ţinând de sfoară 
cutiile de carton și chemând un taxi. Ajunse la Westchester 
înaintea zorilor și se duse în camera lui de lucru să desfacă 
cutiile. Tatăl lui fusese un om păstrător. Avea multe chitanţe 
achitate și multe scrisori. Unele dintre ele, scrise în germană, 
erau de la Essie. Citi suficient cât să înțeleagă că ea și tatăl lui 
avuseseră o relație cu mulţi ani înainte de a se căsători. Spre 


deosebire de engleza pe care o vorbea ea, în germană scria pur 
și pasional. Se așeză pe un scaun. Afară cerul căpăta o culoare 
perlată și o văzu pentru prima oară pe bătrâna cea grasă ca pe 
o persoană. 

Erau și registre de contabilitate. Tatăl lui le păstrase cu grijă, 
deși erau atât de vechi încât nu mai interesau nicio instituţie 
fiscală. Mai erau și trei carnete care nu conţineau înregistrări 
contabile, ci diagrame. Planurile și unghiurile cristalelor erau 
atent marcate pentru a indica dispersia și refracția luminii și 
desenele erau însoţite de descrieri amănunțite, cu scrisul 
încârligat al lui Alfred Hopeman. Întorcând paginile, Harry își 
dădu seama că tatăl lui făcuse descrieri exacte ale tuturor 
pietrelor preţioase importante care-i trecuseră prin mâini de-a 
lungul anilor. Tinea în mâini o legendă a industriei diamantelor: 
memoria fabuloasă a lui Alfred Hopeman. 


Parcursese o parte din al doilea carnet când găsi analiza 
Diamantului Inchiziției. Era exactă și detaliată, dar îl nedumeri. 
Nu menţiona nimic despre defectul pietrei, pe care tatăl lui 
încercase să i-l pomenească pe patul de moarte. 

Era prea devreme; făcu un duș și mâncă ceva. Apoi îi telefonă 
lui Herzl Akiva: 

— Vreţi să vă trimit carnetul? 

— Vă rog să-l păstraţi, domnule Hopeman. Așa cum v-am 
spus, dorim să folosiți dumneavoastră informaţia. 

— Încă nu m-am răzgândit. 

— V-ar plăcea să studiaţi noul sul de aramă? 

Harry ezită, nu știa ce să spună: 

— Nu atât de mult încât să merg în Israel pentru el. 

— Dar, să zicem, în Cincinnati aţi dori să mergeţi? 

— Bineînţeles. 

— Mergeţi la biroul prietenului dvs., dl. Bronstein. Vă 
așteaptă, încheie Akiva. 


5 
SULUL DE ARAMĂ 


Harry coresponda regulat cu Max Bronstein, dar nu-l mai 
văzuse de ani de zile. Impărtășeau amintirile comune ale 
tinereţii lor iudaice de la Brownsville, când petreceau lungi ore 
în faţa ceștilor de cafea, reîmprospătându-și spiritul rebel până 
ce fiecare fu în stare să rupă cu viaţa care i se planificase. 

Pentru Harry fusese o perioadă ciudată, când se simţea ca un 
înotător avansând împotriva curenților ce se întretaie. Tatăl lui 
își smulsese toate rădăcinile când fugise din Germania, dar 
odată ajuns în America, nu uitase cine era. Hitler transformase 
un bonom berlinez într-un evreu care ţinea la etnicitatea lui și 
dorea ca și copiii lui să ţină minte Holocaustul. Așa că Harry se 
duse la o școală ebraică în loc să meargă la una din școlile din 
New York sau la școlile cu internat din Noua Anglie, la care se 
duseseră majoritatea prietenilor lui. Sufletul lui avu de purtat un 
război cu el însuși în ultimul an de la Liceul Credincioșilor 
Ortodocși. Directorul, un bărbat vioi pe nume Reb Labei Fein, îi 
spusese lui Alfred Hopeman că fiul lui era un victorios al 
examenelor fără seamăn: 

— E un tânăr geniu, cunoaște strălucit Gemara. Viitorul unui 
asemenea tânăr nu este o responsabilitate ușoară. 

Alfred cântărise vorbele profesorului, apoi se dusese să 
primească un sfat de la bunul lui prieten, Saul Netscher. 

— Trimite-l la fratele meu, Itzikel, spusese acesta. 

Când află, Harry fu flatat, pentru că toţi elevii școlii ebraice 
auziseră de rabinul Yitzhak Netscher, un lider spiritual al 
Şasizilor și director al Academiei Yeshiva Torat Moshe, una 
dintre cele mai prestigioase din Lumea Nouă. 

Așa că, pe când alţii merseră la facultate la Harvard sau New 
York University, el deveni un învăţat. În fiecare dimineaţă cu 
excepţia Sabatului, îmbrăcat într-o uniformă neagră, lua metroul 
din Park Avenue până în Brooklyn. Se întâlnea într-o clădire din 
piatră cafenie, cu podele scârțâitoare, cu Max Bronstein și alţi 
patru neofiţi și cu toţii începeau discuţii nesfârșite cu învățații și 
înţelepţii, toate despre Talmud și literatura rabinică. 

Era o lume ciudată, străduindu-se doar de dragul învăţăturii, o 
școală ai cărei studenţi de excepţie nu absolveau niciodată. Unii 
bărbaţi de acolo studiau de câte cincisprezece ani la masa 


zgâriată din stejar și nu urmăreau să obţină bogăţie sau glorie, 
ci trudeau spre slava lui Dumnezeu. Alţii fuseseră elevi și mai 
multă vreme, veniseră la Brownsville din Lituania, fugind de 
naziști. Rabinul Yitzhak avea împuternicirea de a unge rabinii, 
de a conferi smicha. O făcea însă numai atunci când sărăcia 
extremă îl forța pe discipol să îmbrăţișeze munca de rabin sau 
când instruirea unei anumite persoane era impecabilă. 

Pe atunci Bronstein era slab și tras la faţă, cu ochi ca cei pe 
care El Greco îi pictase pe chipul lui Cristos. După șase luni și o 
mulțime de cafele, el și Harry se convinseseră că Dumnezeu era 
o invenţie a omului, ca whisky-ul și ca războiul. Uluit și temător 
de propria lui îndrăzneală, Harry părăsise Yeshiva Torat Moshe 
pentru a șlefui diamante în magazinul tatălui lui, până la 
începerea noului trimestru de la Universitatea Columbia. 

Cu toate că era vorba de tradiţia familiei, Alfred nu-l 
împinsese niciodată în industria diamantelor, dar atunci când 
fiul lui se hotărî, îi fu un profesor meticulos. Deși Harry 
acumulase destule pe cont propriu, Alfred o luă de la început, 
având drept material didactic un diamant tăiat: 

— Fiecare dintre aceste mici planuri, fiecare reprezentând o 
suprafaţă perfect lustruită, se numesc fațete. Faţeta ortogonală 
din partea de sus a pietrei rotunde este masa. Faţeta din partea 
opusă este terminusul. Marginea dinspre exterior, chiar acolo 
unde ar fi șoldurile unei femei, dacă diamantul ar fi o femeie 
grasă, este numită centură... 

— Da, tată. 

Bronstein, care avea un tată mai puţin milos decât Alfred, 
fugise de furtunoasele scene de familie și se înscrisese la 
Universitate tocmai la Chicago. Cu toate că trebuise să lucreze - 
ironic, într-o măcelărie kosher - își luase diploma de licenţă în 
lingvistică în doi ani și jumătate; apoi timp de opt ani, se 
străduise să-și dea doctoratul. În timpul acesta, articolele pe 
care le scria îi aduseseră faima unui specialist și i se oferi o 
slujbă la Seminarul Reformat. O acceptă cu seninătatea cu care 
ar fi acceptat aceeași slujbă la o școală budistă sau evreiască. 
Cât despre Seminarul Reformat, câștigă cel mai bun geograf 
lingvist din America și în același timp un rezident ateu, ceea ce-i 
spori reputaţia de instituţie liberală. 


— la te uită, spuse Max, de parcă s-ar fi despărţit de Harry 


doar de zece minute. 

li strânse mâna cu putere. Se îngrășase și-și lăsase mustață: 

— Harry, Harry... 

— A trecut multă vreme. 

— Al naibii de multă. 

— Ce mai faci, Maxie? 

— Viaţa mea e tolerabilă. Tu? 

— Tolerabil e un cuvânt bun, zâmbi Harry. 

Vorbiră prietenește despre vremurile de demult, schimbară 
informaţii despre cunoștințele comune și ajunseră și la David 
Leslau: 

— Se pare că a cășunat de-a binelea pe asta, zise Harry într- 
un târziu. 

— Pari gelos. 

— Tu nu ești? Așa ceva se întâmplă o dată în viață. 

— Dar și durerile lui de cap tot o dată în viață te apucă, 
comentă sec Bronstein. 

Scoase din sertarul biroului un plic greu din hârtie groasă și 
scoase din el niște negative fotografice mari, pe care Harry 
recunoscu semne ebraice. Luă și el fotografiile: 

— Sunt dezamăgit. Credeam că voi vedea originalul. 

— Oricum, e o mare șansă, zise Bronstein. Prietenul meu, 
David, nu și-ar lăsa descoperirea să-i scape din ochi. Tu ai face- 
0? 

— Nu. Ce poţi să-mi spui? 

Bronstein ridică din umeri: 

— De-a lungul secolelor, arama s-a oxidat aproape complet. 
David a tratat-o foarte bine, într-un mod similar cu cel folosit de 
britanici pentru un manuscris găsit în 1952. În loc să-l 
stabilizeze cu un înveliș de clei de avion, așa cum au făcut ei, el 
a utilizat o manta transparentă din plastic creat pentru un 
program spaţial. Apoi sulul a fost tăiat în două pe lungime și 
segmentele au fost ridicate ca foile unei cepe. David a 
îndepărtat materialul corodat cu o freză stomatologică și 
dedesubt a găsit literele, majoritatea lizibile. 

— Fuseseră înțepate în aramă cu un instrument ascuţit? 

Bronstein dădu din cap: 

— Cu un fel de sulă, împinsă cu un ciocan sau cu o piatră. 
Arama era aproape pură, cum era și cea în sulul din 1952. 
Metalurgii consideră că foile de metal ar putea proveni din 


aceeași sursă. 

— Există diferenţe notabile între cele două suluri? întrebă 
Harry. 

— Mai multe. Cel din 1952 era alcătuit din două foi de aramă 
îmbinate rudimentar. Sulul lui David Leslau este mai lat cu 
câţiva inci decât celălalt și a fost alcătuit dintr-o singură foaie 
rulată. Primul sul a fost aproape sigur inscripţionat de un singur 
om, în timp ce acesta a fost alcătuit de doi. Privește, îi întinse 
Bronstein una dintre fotografii. Prima secţiune a sulului lui David 
a fost gravată de cineva care slăbea în puteri pe măsură ce 
înainta. Probabil un om foarte bătrân, poate rănit sau pe 
moarte. Unele litere nu sunt distincte și toate sunt incizate la 
suprafața metalului. Incepând de aici, ridică el o a doua 
imagine, literele devin ascuţite și clare. Și există diferenţe 
sintactice între cele două secţiuni. Este evident că sarcina a fost 
preluată de un om mai puternic, poate cineva mai tânăr care a 
scris după dictarea celui mai vârstnic. 

— Mă ajuţi să-l parcurg? întrebă Harry. 

Bronstein așeză fotografiile în faţa lui: 

— Încearcă și tu. 

Când descifră pasajul introductiv, se simţi înfiorat: 

— Dumnezeule, crezi că acesta poate fi Baruch cel din Biblie, 
din tabăra profetului, care scrie despre leremia al /ui? 

Bronstein zâmbi. 

— De ce nu? spuse el. E la fel de ușor și să crezi și să nu crezi. 

Cuvintele erau schelete de consoane, neînsufleţite de vocale, 
așa ca în scrierile idiș și în ebraica modernă. Harry se lupta ca 
un copil care începe să înveţe trucurile cititului: 

— In locul cu apă... în afara zidului de la nord... 

— Splendid, îl încuraja Max. 

— „îngropat la trei picioare sub piatra pe care... cânta 
regele, un vas cu cincizeci și trei de talanţi de aur. 

— N-o să ai probleme cu lectura. 

— Ce loc cu apă în afara zidului nordic? întrebă Harry. Ce 
piatră? Care rege? 

— Ah, rânji Bronstein. Începi să înţelegi de ce mie nu mi 
separe că David Leslau poate întinde mâna în pământ ca să 
smulgă comorile Templului. Locul cu apă a dispărut demult. 
Piatra e probabil transformată în ţărână. Cineva ar putea ghici 
că e vorba de regele David, din moment ce i s-a dat referinţa cu 


cântatul. Dar nicio legendă de bun simţ despre David n-a 
supraviețuit veacurilor. Nici măcar nu știm dacă orașul 
împrejmuit din manuscris e lerusalimul. Și ca să facă totul și mai 
imposibil, preoţii erau experți în scrierea criptică. Ar fi deghizat 
cu toată priceperea fiecare punct de referință, astfel încât nici 
măcar în epoca în care s-a realizat inscripţia să nu aibă niciun 
înţeles decât pentru un insider. 

Zicând acestea, Bronstein își luă servieta și se ridică de pe 
scaun: 

— Toate cărţile necesare sunt pe rafturile mele. Dacă ai 
nevoie de ceva, mă găsești pe aici. 


Sulul conţinea o lungă serie de pasaje, fiecare descriind 
împrejurimile unei tainiţe separate și enumerând destul de 
detaliat obiectele care fuseseră ascunse acolo. Lui Harry îi luă 
mult ca să citească primele șase pasaje, iar masa din faţa lui se 
umplu de volume de referinţă. De mai multe ori, o literă lipsă îl 
forța să ghicească înţelesul cuvântului și din când în când nota 
câte un cuvânt sau frază în legătură cu care urma să-l întrebe 
pe Max. Locul unde cel de-al doilea scrib preluase manuscrisul 
aproape îl șocă. Fu ca și cum l-ar fi putut vedea pe omul acela, 
mai aspru și mai puţin rafinat decât primul, incapabil să scrie 
bine sau măcar consistent și evident nefamiliarizat cu sarcina 
respectivă. Multe cuvinte se înșirau lipite și pe alocuri rândurile 
se încălecau tocmai pe la mijlocul unui cuvânt care nu ar fi 
trebuit despărţit, făcând munca lui Harry destul de dificilă. 

Până la urmă, ajunse la niște pasaje despre care își dădu 
seama îndată că erau motivul generozităţii cu care Akiva 
aranjase să vadă și el materialul respectiv: 


În locul de îngropăciune unde luda a fost pedepsit pentru că 
așezase stricăciune, îngropat la opt cubiti și jumătate, o piatră 
scânteietoare (ceva indescifrabil) vase de argint și veșminte ale 
fiilor lui Aaron. 


Şi după alte trei paragrafe: 
În locul de îngropăciune unde luda a fost pedepsit pentru că 


așezase stricăciune, îngropat la douăzeci și unu de cubiti, trei 
sute talanti de aur, șase vase de sacrificiu și veșminte ale fiilor 


lui Aaron. 


Parcurseră împreună notele lui Harry și apoi, la rugămintea 
lui, Bronstein traduse în întregime cele două pasaje care 
prezentau un interes special. Traducerea lui Max nu se dovedi 
diferită de a lui. 

— Fără îndoială, fiii lui Aaron sunt marii preoți. 

— Nu pot discuta interpretări, Harry. Pot să-ţi traduc, dar mai 
departe nu mi-e îngăduit să merg. 

— Îngăduit? 

— Îngăduit nu e cuvântul potrivit... 

— Ce ciudat că un expert în lingvistică are probleme în 
găsirea cuvântului potrivit! 

Se priveau cu ochi scânteietori. 

— Nu putem vorbi prea mult dacă David continuă să lucreze 
acolo și să se bucure de toată cooperarea. 

Harry se forţă să zâmbească: 

— Relaxează-te, Max. 

— Bănuiesc că ţi se caută serviciile de om de afaceri. 

— De unde știi că nu vor ca eu să scriu un articol? 

— Când se vorbește despre diamante, vai, numele lui Harry 
Hopeman urmează întotdeauna. 

— Dar când sunt menţionate articole despre istoria meseriei 
nu? Zău, Maxie. Când se vorbește de mine la un pahar la 
întâlnirile Academiei Americane, cum mă etichetează? 

Bronstein își ridică mâna dreaptă și o clătină foarte lent de la 
încheietură: 

— Așa și așa. 

— Brașoave. 

Max râse: 

— Ce frumos e să fii sigur de tine în două lumi. De câte ori ai 
publicat anul ăsta? 

— De șapte ori. 

— Eu am muncit în draci să public trei studii, spuse Bronstein 
încet. 

— Specificul muncii tale ia mai mult timp. 

Bronstein ridică din umeri: 

— Am reușit să-ţi citesc câteva dintre lucrări. Sunt muncite. 
Solide. N-o iei pe scurtătură. De ani de zile vreau să te întreb 
cum de reușești să faci atât de multe? 


Învăţase să urască întrebarea respectivă: 

— Îmi place să muncesc. Sună plicticos, nu? 

— Tu n-ai fost niciodată plicticos, Harry. 

— Munca mea mă stimulează așa cum pe alţii îi stimulează 
tenisul sau... filmele triste, încercă el să explice. 

Bronstein dădu din cap: 

— Uneori mă încarc și eu așa de la muncă. Dar nu am 
niciodată timp suficient, lumea vine peste mine. Copii, femei. 
Soţiei tale nu-i plac tenisul și filmele triste? 

— Poate că acum îi plac. 

— Aha, pricepu Bronstein și se uită în altă parte. Deci ai 
devenit nestingherit, încercă el să adopte un ton lejer. 

Harry își strângea lucrurile: 

— Ştii ce vor de la mine? 

— Te rog să nu-mi spui, clătină Bronstein din cap. 


Fusese invitat acasă la Bronstein să-i cunoască soția și copiii, 
dar își ceru scuze. Pe când Cincinnati rămânea tot mai mic, 
privindu-i din avion căile ferate și râul șerpuitor, Harry își dădu 
seama că nici măcar nu-i spusese lui Max că tatăl lui murise. 

Aprinse veioza de deasupra scaunului și-și revăzu notele. 

Fiii lui Aaron nu puteau fi decât marii preoţi. 

Locul de îngropăciune? Nu putea fi un cimitir. În era aceea, 
cele mai multe trupuri erau depuse în peșteri sau în cavouri 
săpate în piatră. Se gândi și la veșmintele preoțești. Mitra și 
celelalte, încrustate cu giuvaierurile triburilor, fuseseră niște 
obiecte destul de preţioase pentru a fi păstrate într-o tainiţă. 

Locul unde fusese pedepsit luda pentru că așezase 
stricăciune? Îl depășea chestiunea. 

Se aplecă asupra mesajului sulului, în semiîntunericul dintre 
somn și veghe, imaginându-și ca în vis orașul asaltat de război, 
oamenii bisericii lucrând cu înfrigurare pentru a ascunde 
comorile religioase și efemere ale lumii lor. 

La New York, Sidney îl aștepta cu mașina și când ajunse 
acasă, Harry se duse direct în camera de lucru, să verifice 
concordanţele textului cu comentariile biblice. 

Până la urmă găsi în capitolul șapte al Cărții lui losua: 

„... Locul de îngropăciune unde luda a fost pedepsit pentru că 
așezase stricăciune...” 

Achan era fiul lui Carmi, care era fiul lui Zabki, care era fiul lui 


Zerah. Toţi erau din tribul lui luda. Fiind un soldat al lui losua în 
timpul cuceririi lerihonului, Achan nesocotise porunca Domnului 
de a nu jefui și luase de la babilonieni veșminte și un colan de 
aur. Când păcatul îi fu descoperit, fu învinuit pentru următoarea 
bătălie pierdută și el și întreaga familie fură executați. 

Pentru a perpetua exemplul stabilit de execuţii, locul unde 
fură lapidaţi, o mică vale înconjurată de dealuri scobite de 
peșteri, fu numit Valea lui Achor. 

Căutând-o pe harta biblică, Harry văzu că era chiar la sud de 
lerihon, în cartierul de vest. 


6 
MAZEL UN BROCHA! 


ÎI visă pe tatăl lui două nopţi la rând. Treaz fiind, avea pierderi 
de memorie și i se părea că tatăl lui trăiește. Simţea mereu 
nevoia să-l caute la telefon. 

Nu era destul de ocupat. Femeia din Detroit îl sună de două 
ori pentru diamantul alb-albăstrui de 38 de carate, dar o făcea 
doar ca să se răsfeţe; știa că nu va suna și a treia oară. Căută o 
piatră suficient de grandioasă pentru actor, dar se dovedi a fi 
dificil; uneori trebuia să aștepți până apărea ceva potrivit pe 
piaţă. 

Pentru prima dată, se simţea incapabil să înceapă lucrul la un 
nou articol. Fu o ușurare pentru el când un redactor de la S/avik 
Review îl sună să discute despre o mică omisiune în manuscrisul 
cu bijuteriile rusești. Acesta lăudă cu multă căldură materialul: 

— Ar trebui să vă gândiţi să mergeţi la Beijing și să scrieţi 
despre colecţia imperială de giuvaieruri. 

Pe moment, Harry fu intrigat. Nu era decât o chestiune de 
timp până ce un savant occidental avea să realizeze istoria 
definitivă a colecţiilor imperiale chineze. Ar fi putut ieși o carte 
de referință în domeniu. 

— Bijuteriile datează începând din secolul al zecelea, din 
dinastia Sung, spuse redactorul. Chinese Culture sau o altă 
publicaţie ar putea adresa o cerere guvernului chinez pentru a 
vi se permite să lucraţi în Muzeul Palatului. 

— „..Dar nu-i același lucru ca atunci când faci ceva legat de 
începuturile culturii căreia-i aparţii, nu-i așa? spuse Harry. 

Puțin mai târziu, scoase din portofel cartea de vizită a lui 
Akiva, o rupse în două și o aruncă. 

— Eminenţa Voastră? 

— Buon giorno, domnule Hopeman. 

— Domnule cardinal Pesenti, nu vă pot reprezenta în 
problema recuperării diamantului de care vorbeaţi săptămâna 
trecută. 

— lo bisogno di te, murmură cardinalul. Am nevoie de 
dumneavoastră, domnule Hopeman. 

— Cu toate acestea, spuse el stânjenit, îmi cer scuze, 
Eminenţa Voastră. 

— Spuneţi-mi, domnule Hopeman, spuse cardinalul într-un 


târziu, este o chestiune de onorariu? Sunt sigur că... 

— Nu, nu. Nu e vorba de onorariu. 

— Veţi reprezenta pe altcineva în această chestiune? 

— ...nu m-am hotărât să reprezint pe cineva. 

— La revedere, domnule Hopeman, spuse Bernardino Cardinal 
Pesenti. 

Receptorul lui Harry începu să sune ocupat, așa că îl așeză în 
furcă. 


Garajul din West Nyack îi livră Lamborghini-ul. Îl scoase pe 
șosea și simţi frustrarea de a conduce cu 55 de mile la oră o 
mașină cu un motor de 12 cilindri, capabil de a o propulsa cu 
155 de mile pe oră. Era vopsită în ciocolatiu, iar interiorul era 
tapisat cu piele crem. La o săptămână după ce o cumpărase, o 
auzise pe Ruth Lawrenson spunându-i soţului ei că plătise pe 
mașină mai mult decât ar fi dat ei pe o casă. Acum, depășise de 
câţiva ani pasiunea pentru motoare. Singura mașină după care 
mai tânjea era un SJ Duesenberg și nu era probabil să intre în 
posesia vreuneia; doar treizeci și opt de exemplare fuseseră 
produse între 1932 și 1935. În ciuda vechimii lor, erau mai bune 
decât orice se fabricase vreodată și pentru că fuseseră vândute 
unor persoane ca Gabie, Cooper, Farouk, Alphonso al Spaniei 
sau Nicolae al României, erau relativ ușor de găsit. Numai 
treizeci de mașini mai supravieţuiseră. Preţul oricăreia dintre ele 
le-ar fi permis celor doi Lawrenson să cumpere trei case, dar 
nimeni nu vindea un SJ Duesenberg. De aceea își dorea unul, 
recunoștea precis natura râvnei lui. Era aceeași lăcomie de a 
obţine ceva de neatins care alimenta și industria diamantelor. 

Nu știu cu precizie unde mergea până când se pomeni pe 
șoseaua New England Thruway, aproape de intrarea în statul 
Connecticut. Şcoala lui Jeff avea un campus frumos, cu multe 
terenuri, spaţii verzi și cărămidă înnegrită. Cele trei secole de 
vechime a instituţiei vorbeau discret despre succesul educaţiei 
și instruirii realizate acolo. Camera fiului lui mirosea a ciorapi 
jilavi și era goală, dar din camera de alături se iţi un băiat 
mititel, care-l privi prin ochelarii groși ca niște sticle de lapte: 

— Hopeman? E la antrenamentul de baseball. 

Harry îi mulțumi, se întoarse la mașină și conduse de-a lungul 
șoselei până auzi voci și zgomotul bâtelor. Işi luase la revedere 
de la Jeff imediat după înmormântare. Băiatul se întorsese 


bucuros la școală; poate că ar fi simţit prezenţa lui neașteptată 
acolo ca pe o intruziune. Și ce-i mai putea spune fiului lui în 
afară de „bună”? Lecţia din seara, fragmentul din Torah din ziua 
aceea, că durerea e teribilă, dar frica e și mai rea? 

Întoarse mașina și o porni înapoi. 

Ajuns acasă, își prepară o băutură, puse un disc cu Bessie 
Smith și încercă să citească o carte, dar nu putu decât să zacă 
pe canapea în camera care se întuneca, durându-l să se vadă 
reflectat în oglinda unei alte ființe. Voia sex. Dar nu o călătorie 
vinovată cu Della, ci doar pasiune animalică în braţele cuiva 
căreia nu-i păsa. Se gândi la un nume și răsfoi câteva minute 
cartea de telefon. Apoi luă receptorul și formă numărul femeii. 

Sună de patru ori și răspunse un bărbat și - ca în gluma fără 
haz - Harry avu de ales între carte, discuri și sticlă, după ce 
închise. Se duse la coșul de gunoi și luă cartea de vizită ruptă. 
Numărul fu ușor de recompus și formă noul număr. O voce de 
femeie răspunse imediat, repetând numărul de telefon în loc de 
salut. Era o voce vioaie și prietenoasă, doar ușor grăbită, ca 
toate vocile telefonistelor de la corporațiile din Manhattan. 

— Vreau să vorbesc cu domnul Akiva, spuse el. 


Când ajunse în centrul Manhattanului, unde fuseseră de acord 
să se întâlnească, văzu de ce israelitul alesese un restaurant 
kosher. La masă cu Akiva stătea un omuleţ care părea un 
spiriduș bătrân. 

Saul Netscher. 

— El de ce naiba e aici? 

— M-a rugat, spuse blând Netscher, cu o voce de glaspapir. 

Era scund, îndesat și cu părul alb și purta o cravată care nu se 
potrivea cu costumul lui vechi și boţit. Era la fel de nepăsător cu 
ţinuta lui pe cât de atent fusese prietenul lui, Alfred. 

— Ai nevoie de asta, Saul? Mai vrei o operaţie pe coronare? 

— A fost acum patru ani, Harry, nu fi prost. 

— Ai iluzia tinereţii. Eşti un ticălos bătrân și nebun, ar trebui 
să fii încuiat în casă. 

— Calmaţi-vă. Doamne! exclamă Akiva. 

Veni chelnerul și Harry comandă posomorât ficat și salată. 
Akiva, care probabil nu cunoștea restaurantele kosher din 
America, alese coastă friptă, iar Netscher ceru carne fiartă de 
vită și o sticlă de șliboviţă. 


— El va fi aici, în New York. Nu va fi în niciun fel de pericol. 
Fiindcă veni vorba, nici dumneata nu vei fi, după toate 
aparențele. Vei merge în Israel. Dacă diamantul e acolo unde 
spun ei, îl vei cumpăra și-l vei aduce imediat aici. 

— Nu vreau ca el să fie amestecat. De ce nu înţelegeţi asta? 

— Harry, nu-mi place lipsa de respect. Vorbești de parcă eu n- 
aș fi aici. 

Harry îl ignoră: 

— Și nu-mi spuneţi mie că nu e niciun pericol. Mi-aţi spus deja 
că există riscuri. 

Akiva oftă: _ 

— În regulă, hai să vorbim despre riscuri. În partea aceea de 
lume simt guerille cărora le-ar plăcea să folosească diamantul 
ca pe un simbol al spiritului arab. Fără îndoială, mai sunt și alţii 
cărora le-ar plăcea să pună mâna pe el pentru bani. Dar 
serviciul de securitate din Israel e bun, îţi putem oferi o 
protecţie bună împotriva lor. Vei fi mai vulnerabil față de 
vânzători. Îţi vor da diamantul numai după ce s-a plătit suma 
pentru el în America. Până la încheierea tranzacţiei, vei avea 
regim de ostatic. 

— Ostatic, repetă Harry. 

— Da. Dacă încerci să le iei diamantul fără plată, te vor omori. 

— Am reușit să fac multe în industria diamantelor fără... 
stupiditatea asta. Va trebui să aranjăm o tranzacţie mai de 
rutină. 

— Ei așa vor, ridică Akiva din umeri. 

— Mai ducă-se undeva cu vrutul lor cu tot! 

— Ascultă, Harry, spuse deodată Netscher, e în regulă. 
Ameninţă să te omoare dacă ești escroc. Dar, dragul meu Harry, 
tu nu ești un escroc. 

Observase că uneori, lui Netseher îi tremura ușor capul și 
când nu-și ţinea mâinile încleștate, îi tremura stânga. Când 
Harry era copil, erau vecini pe strada 96 est și de multe ori el și 
tatăl lui se întâlneau cu Saul la baia de abur din apropiere, în 
camera fierbinte, cei doi bărbaţi înghiţeau încântați ceața caldă 
și discutau totul, de la Schopenhauer la chiropode, în timp ce 
Harry învăţa să supraviețuiască în iadul unde se respira greu, 
plin de șuierături mulţumite și de pântecuri uriașe și păroase. In 
zilele acelea, Saul arăta ca un titan subdimensionat, era un 
ridicător de greutăţi de o asemenea forță încât ceilalţi îi 


spuneau Shtarkeh-Moyze, ceva asemănător cu Mighty Mouse. 
Odată îl șamponase pe Harry la duș și băiatului i se păruse că 
fusese scalpat și crezuse multă vreme că degetele lui Saul 
Netscher puteau să îndoaie fierul. Apoi crescuse destul de mare 
pentru a-și petrece singur după-amiezile și când Alfred se însură 
cu Essie, întâlnirile celor doi la baia cu abur se răriră și în cele 
din urmă încetară. Totuși, de-a lungul anilor, Harry nu încetase 
să se gândească la Netscher ca la Shtarkeh-Moyze. Acum văzu 
că între penultima lui privire atentă și aceasta, Mighty Mouse 
îmbătrânise. 

— Du-te acolo și încheie târgul, zise Netscher. Dacă ţi se pare 
ceva suspect la piatră - dacă se întâmplă orice ar putea periclita 
tranzacţia - vino imediat acasă. N-o să ne facă greutăţi dacă 
sunt într-adevăr doar oameni care au ceva de vândut. 

Friptura lui Akiva arăta la fel de tare cum se așteptase Harry, 
dar el o atacă aparent încântat, fiind singurul de la masă care-și 
mânca porțţia. 

— Cum voi lua legătura cu ei? i 

— Ei vor lua legătura cu dumneata, răspunse Akiva. li voi 
înștiința că sosești. Pe omul care te va contacta îl cheamă 
Mehdi. Yosef Mehdi. 

Akiva îi repetă numele rar de câteva ori, până când Harry 
dădu din cap. 

— Te va duce la marfă. 

— Dacă va vrea să mă treacă graniţa? 

— E foarte probabil că o va face, spuse Akiva pe un ton egal. 
Vezi de ce este vital ca persoana care se ocupă de afacere din 
New York să fie cineva în care să ai încredere absolută? 

Harry vedea: 

— Vei depozita banii pe care-i iei de la donatori pe numele lui 
Saul, la banca Chase Manhattan. Când îl contactez și-i spun că 
fac afacerea și anunţ preţul, va transfera fondurile acolo unde 
dorește partea vânzătoare. 

— Sună bine, spuse Akiva. 

Netscher zâmbi strălucitor și turnă șliboviţă. 

Akiva termină de curăţat o fâșie de grăsime de resturile 
inexistente de carne: 

— Deci, am stabilit? 

— Nu încă, replică Harry. Mai am două stipulaţii. Prima, nu voi 
face niciun comision colateral pentru voi. Nu-mi place afacerea 


asta. 

Akiva dădu din cap. 

— Şi vreau să mi se dea ocazia să lucrez la sulul de aramă cu 
David Leslau. 

— Nu. 

— Atunci nu merg. 

— Mi-e teamă atunci că asta se va întâmpla. David Leslau e 
un universitar temperamental și gelos. N-o să-și împartă munca. 

Se priviră în ochi. 

— E singurul motiv pentru care m-aţi căutat, nu? 

— Da, admise Harry. 

Akiva oftă: 

— Cine ţi-a spus că Dumnezeu te-a înzestrat cu de toate, 
domnule Hopeman? 

Saul Netscher zâmbi: 

— Fiindcă veni vorba, eu, spuse el, pe când chelnerul le 
aducea ceaiul în pahare. 

Luă o bucăţică de zahăr, o supse, sorbi cu ea din ceaiul 
fierbinte și dădu din cap aprobator: 

— E meritul meu. Băiatul ăsta mai avea încă tuleie pe obraz 
când a venit la mine ca la un prieten. Era tulburat. Am fost 
onorat. Părăsea școala, era confuz; iubea industria diamantelor 
și tânjea să fie un învăţat. Ştiţi ce i-am spus? 

— Am sentimentul că voi afla. 

— Mi-ai spus de Maimonide, zise Harry. 

— Da, i-am spus de Maimonide. V-aţi întrebat vreodată, 
domnule Akiva, de ce industria diamantelor este atât de 
evreiască? Este, pentru că în Evul Mediu noi nu am putut fi 
fermieri ca toată lumea, pentru că nu aveam voie să avem 
pământ. Ni se permitea să fim neguţători. Dar să târguim numai 
lucruri de care nu se ocupa nimeni altcineva, diamante. Și am 
stabilit o tradiție destul de puternică pentru ca azi, când cineva 
încheie un târg cu diamante, indiferent de religia lui, să spună 
„Mazei!"”, iar cealaltă parte să răspundă „Mazel un Brocha!”. 
Sunt cuvinte în idiș, înseamnă noroc și binecuvântare. Noroc și 
binecuvântare. Nu e rău deloc să ne urăm așa ceva unii altora la 
încheierea unei tranzacţii, nu credeţi? 

— Maimonide, îi aminti Akiva obosit. 

— Ah, Maimonide. Marele filosof, scriitor, avocat și medic - i s- 
a permis să ajungă toate astea pentru că David, fratele lui, 


vindea și cumpăra diamante. Au stabilit un model care a fost 
urmat de atunci de fraţii evrei din toate timpurile. Unul pe piaţă, 
negustor de diamante, ca mine. Altul pentru Dumnezeu, învăţat 
sau rabin, ca fratele meu, ltzikel. Spune-mi, domnule Akiva, știi 
ce s-a întâmplat cu impunătorul intelectual când fratele lui 
negustor, David ben Maimon, s-a înecat în timpul unei călătorii 
de afaceri? 

Akiva clătină din cap. 

— Când Maimonide nu l-a mai avut pe fratele lui ca să-l 
sprijine, s-a apucat de altceva. A devenit el însuși negustor de 
diamante pentru a putea câștiga pâinea care să-i permită să fie 
un învăţat. l-am spus tânărului care mi-a cerut sfatul: „Tu nu ai 
un frate, dar ai în tine puterea a doi.” Și, domnule Akiva, am 
avut dreptate. El e Harry Hopeman, negustorul de diamante. 
Dar este și un învăţat respectat de toţi cei din această 
categorie. Dacă aș fi în locul dumitale, n-aș ezita să-l contactez 
pe David Leslau pentru ei. 

— Spune-i lui Leslau că am descifrat o parte din text, spuse 
Harry. Pot identifica cel puţin una dintre ascunzători. 

Akiva oftă: 

— E un argument mai bun decât orice aș fi inventat eu. 

Şi se ridică de la masă. 

— Așteaptă, spuse Harry. Mi-ai spus că dacă mă angajez, îmi 
vei spune de ce crede Leslau că diamantul provine din Templu. 

— Dacă tot i te bagi pe gât, îl voi lăsa pe el să explice, 
răspunse Akiva. Te sun peste câteva ore. 

Plecă și-i lăsă să se privească pe deasupra resturilor cinei. 

Ochii lui Netscher străluceau. Frământa pe masă bucățele de 
pâine până ajungeau să semene cu niște viermișori gri. 

— Așa, Saul. 

— Deci, Harry? 

— Am intrat până peste cap. 

Netscher ridică din umeri. 

— Nici măcar nu știm dacă e cine zice că e. 

— Este. 

— Cum de ești atât de sigur? 

— l-am cerut dovezi. Mi-a spus să merg pe Bulevardul 2, la 
consulatul israelian. Am fost ieri-dimineaţă. M-am întâlnit cu 
consulul general și cu vreo duzină de colectori de fonduri. Ne- 
am strâns mâinile și mi-a mulţumit pentru sprijin. Mi-a dat un 


trabuc și mi-a spus că nu știe nimic despre proiect, dar Akiva e 
un ofițer bun și merită să i se acorde toată cooperarea. 

— E o ușurare. 

— Este? se întrebă bătrânul pufăind. Teribil trabuc, constată 
el. Akiva e un ticălos cu ochii reci. Mi-e mai frică de el decât de 
cei cu care urmează să te întâlnești. 

— Mie nu mi-e. Dar să presupunem că în timp ce mă ţin acolo, 
tu... mă rog, oamenii se mai îmbolnăvesc, se întâmplă 
accidente... 

— Înţeleg ce vrei să spui. Sunt un bătrân cu inima bolnavă. Aş 
putea muri cât ești plecat sau chiar la această masă. Ai 
dreptate. Voi lăsa o scrisoare la avocaţii mei. Dacă se întâmplă 
ceva cu mine, vor perfecta ei transferul de bani. 

Netscher îi zâmbi, fără pic de senilitate, cu dulceaţă: 

— Harry, fără sentimente de vină evreiești. Lăsându-mă să te 
ajut, îmi faci o favoare, nu un rău. 

Harry făcu o grimasă. În mintea lui Netscher, erau amândoi 
urcați pe baricade și fluturau Steaua lui David. Pentru imaginaţia 
lui în materie de capă și spadă nu existau limite. 

— Lasă bucăţile alea nenorocite de pâine. 

— Ştii ce fac eu de douăzeci de ani? Acţiuni israeliene. Vând 
bucățele de hârtie, îmi vânez prietenii. Am strâns mulţi bani, 
mai mulţi decât sunt implicaţi în afacerea asta. Dar ce se 
întâmplă cu banii daţi pe acţiuni israeliene? Merg la dezvoltarea 
industrială. Poate că, de-a lungul anilor, am ajutat la fondarea 
unei întreprinderi de ciment în Israel sau la vreo fabrică de făcut 
cutii de carton. 

Trabucul i se stinsese și-l reaprinse cu pufăituri scurte: 

— Asta înseamnă să faci ceva, nu doar să dai bani. Asta 
înseamnă să iei parte, la vârsta mea. 

Își ridică paharul de tărie: 

— Harry, ai făcut un lucru frumos, mi-ai dat voie să sar în 
fântâna tinereţii. 

— Prietene al tatălui meu, poţi să înoţi? 

Netscher se zgudui de râs: 

— L'chaim, spuse, ridicând paharul. 

Câteva capete se întoarseră spre ei. Harry descoperi că nu-i 
păsa. Își luă și el paharul și se întrebă dacă s-ar fi simţit mai 
sigur dacă încă ar fi crezut că mâinile cu pete cafenii pe piele ar 
mai putea îndoi fierul. 


— L'chaim. Pentru viaţă, Saul, spuse el din toată inima. 


7 
VALEA LUI ACHOR 


— Ce să fac în legătură cu ceremonia? întrebă Della. 

— Sunt de acord cu orice decizie vei lua. 

Ea nu spuse nimic. 

— Della, dacă aș putea, aș planifica-o cu tine. Dar trebuie 
neapărat să plec. Nu poate fi amânat. 

— Nici bar mitzvah-ul nu poate fi amânat. Cel puţin, dă-i un 
telefon fiului tău și ia-ţi la revedere, spuse ea cu amărăciune. 


— Vreţi să vedeţi dacă Jeff Hopeman e în camera lui, vă rog? 
întrebă el vocea cea tânără de la capătul firului. 

— Hopeman?... Hei, picioare de balegă, e pentru tine. 

Harry auzi și surâse. Și el avea la fel de multe semne din 
naștere. 

— Alo? 

— Jeff, sunt tata. 

— Bună. 

— Ce mai faci? 

— O.K. Ai fost pe aici săptămâna trecută? 

— A, da, am fost. 

— Lui Wilson i s-a părut că erai tu. 

— Cui? 

— Lui Wilson. Tipul din camera de lângă a mea. De ce n-ai 
rămas? 

— ...erai ocupat la baseball. 

— Un antrenament nenorocit? Puteam să ies. 

— N-am vrut să te deranjez și nu puteam să aştept. Ştii, 
trebuie să plec din oraș. Afaceri. 

— Cât vei lipsi? 

— Nu e încă stabilit. Voi sta cât e nevoie. 

— Te întorci în două săptămâni? 

— Nu știu. De ce? 

— Atunci se termină școala. 

După o scurtă șovăială, Jeff adăugă: 

— Nu vreau să mă duc în tabără. Mama spunea că poate îmi 
dai ceva de lucru. 

— E o idee grozavă, spuse Harry precaut. Dar dacă ne 
încurcăm în negocieri, călătoria asta îmi poate ocupa o mare 


parte din vară. 

— Chiar așa, unde pleci? 

— În Israel. 

— Pot să vin și eu acolo când se termină școala? 

— Nu, spuse Harry cu fermitate. 

— Mă tratezi ca pe un bebeluș. 

Vocea fiului lui se frânse de furie. 

— Nu mă lași să vânez, trebuie să merg în tabere vara. 
Taberele sunt împuţite. 

— Acesta va fi ultimul tău an acolo. Îţi promit. 

Jeff nu replică nimic. 

— Vin să te văd când mă întorc. Vorbim atunci despre o 
slujbă. O.K.? 

— ...mda. 

— La revedere, Jeff. 

— Pa. 

Închise și-l sună imediat din nou: 

— Uite, ce-ar fi să lucrezi pentru Saul Netscher când se 
termină școala? O să înveţi ceva de la el. Când mă întorc, vei 
lucra cu mine. Ne-am înţeles? 

— În regulă! 

— Aranjez eu cu Saul. O să te angajeze bucuros, dar o să te 
muncească. Comisioane, măturat, uns aparatura, de toate. 

— E grozav, tată! Pot să învăţ să tai diamante? 

— Așa ceva se învaţă în ani de zile, știi bine. Şi e foarte greu. 

— Dacă tu ai reușit, pot și eu. 

Harry râse: 

— Atunci, O.K. Ai grijă de tine. Te iubesc, puștiule. 

— Și eu te iubesc, zise conştiincios fiul lui. 

Harry oftă. 


Cu trei zile înainte de plecare, îi sosi prin poștă un plic alb, 
simplu. Nu se vedea nicio adresă a expeditorului, dar o putea 
ghici. Era un dosar al celui pe care urma să-l întâlnească în 
Israel. 


Hamid Bardissi, cunoscut și sub numele de Yosef Mehdi. 
Născut pe 27 noiembrie, 1919, în Sigiul, Egipt, fiu al lui Salye 
(Mehdi) și al lui Abou Yosef Bardissi Pașa. Tatăl lui a fost 
ambasador al Egiptului în Marea Britanie timp de trei ani (1932- 


1935) și guvernator militar al provinciei Assoiut pentru patru ani 
(1924-1928). Încă din tinerețe, Abou Yosef Bardissi Pasa a fost 
prietenul și sfătuitorul lui Ahmed Fuad Pașa, care a devenit în 
1922 primul rege al Egiptului când s-a încheiat protectoratul 
Marii Britanii. 

Hamid Bardissi s-a născut cu zece luni înaintea lui Farouk, fiul 
regelui Fuad. Incă din copilărie a fost numit tovarășul de joacă al 
prințului. Au fost instruiți împreună. La vârsta de 16 ani, l-a 
însoțit pe Farouk la Academia Militară Regală din Woohoich, 
Anglia. După numai un trimestru, au fost chemați în tară pentru 
înmormântarea lui Fuad. 

Când Bardissi Pașa a murit în 1939, Hamid Bardissi a primit 7 
500 fedani de pământ cultivat cu bumbac (echivalentul a 3 150 
hectare sau al 7 780 acri). S-a căsătorit de două ori, după legea 
musulmană, dar n-a mai trăit cu prima lui soție din 1941. Cea 
de-a doua soție, cu care s-a căsătorit în 1942, a murit în anul 
următor la naștere. Copilul s-a născut mort. 

Deși nu a deținut niciodată vreo slujbă oficială, Bardissi era 
urât și temut ca om al lui Farouk. li distrugea fără ezitare pe toţi 
adversarii politici și i s-a atribuit coruperea Partidului Wafd, care 
a fost transformat în front politic al lui Farouk, deși inițial fusese 
o mișcare violent antimonarhistă. S-a raportat că atât el, cât și 
regele au fost pe lista de asasinate a Frăției Musulmane. 
Oricum, crima a fost împiedicată de lovitura de stat care l-a 
obligat pe Farouk să abdice în 1952. 

Pe 26 iulie, 1952, când Farouk a fost înfruntat de armata 
generalului Naguib în palatul Ras el Tin și obligat să abdice, 
Bardissi era în Belgia, de unde ridica o mică parte din colecția 
de pietre prețioase a lui Farouk, expusă la Antwerp la cea de-a 
46-a Expoziţie Gemologică Internaţională. Bardissi a semnat o 
chitanță pentru șapte diamante mari; trei erau rubine roșii 
transparente, cântărind fiecare între nouă și zece carate; încă 
un rubin descris ca „de mărimea unui ou de porumbel, oferit de 
Gustavus al II-lea al Suediei în 1777 Caterinei a Il-a a Rusiei”; și 
un platou cu „pietre preţioase istorice” - giuvaieruri cu un trecut 
interesant, dar fără mare valoare intrinsecă. 

Bardissi nu s-a mai reîntors în Egipt, unde există încă mandat 
de arestare pe numele lui. Pământul i-a fost confiscat de stat în 
1954. 

Rubinul Caterinei a Il-a a fost menţionat printre bunurile 


Trezoreriei iraniene din Teheran încă din 1954, dar guvernul 
iranian nu a confirmat sau negat această menţiune. Colecţia 
Trezoreriei iraniene nu este accesibilă inspecțiilor. 

Cele trei rubine comparabile au fost vândute în 1968 unui 
afacerist din Tokyo, pe nume Kayo Mikawa. Este aproape sigur 
că provin din colecţia lui Farouk. Când a fost întrebat de 
Interpol, Mikawa a spus că le cumpărase din Londra, de la un 
om pe nume Yosef Mehdi. 

Interpolul a contactat Egiptul, de unde se cereau permanent 
informații legate de Bardissi. Cum Egiptul și Marea Britanie nu 
au încheiat un acord de extrădare, egiptenii nu au putut acţiona. 

Mehdi a admis imediat față de britanici că el e Bardissi. A 
arătat autorităților o scrisoare de la Farouk, expediată de la 
Cannes pe 18 noiembrie, 1953, în care declara că pietrele 
prețioase sunt proprietatea lui personală și nu aparțin 
guvernului egiptean, iar Farouk îi transfera proprietatea 
pietrelor și a altor piese lui Bardissi, drept răsplată pentru 
serviciile bune și loiale aduse. Bardissi convinse autorităţile 
britanice că era căutat ca figură politică și nu ca un criminal și 
că va fi condamnat la moarte dacă îl extrădează în Egipt. 

Ca urmare, a fost eliberat. 

După aceasta, a dispărut din evidența poliției. Este evident că 
el consideră că viața îi este în continuare în pericol. Totuși, la 
începutul anului, la Amman, un bărbat care s-a prezentat drept 
Yosef Mehdi a contactat mai multe persoane cunoscute ca 
având simpatii și relaţii occidentale și s-a oferit să le vândă 
pietre prețioase. 

Cairo consideră cazul lui Hamid Bardissi „curent, dar inactiv”. 


Sistemul Harry Hopeman făcea ca un zbor intercontinental să 
nu fie mai dificil decât o singură săritură peste o clădire înaltă. 
Imediat cum avionul ajungea în aer, își scotea pantofii. În papuci 
moi și un pulover confortabil, se uita la un film, destul de bun 
pentru a fi distractiv. Deasupra Newfoundland-ului mâncă puiul 
încălzit și bău o Jaffa de portocale, ignoră șampania dulce și 
comandă o sticlă de vin sec. 

Petrecu mult timp studiind dosarul lui Mehdi și notele tatălui 
lui, revenind repetat la paginile dedicate Diamantului Inchiziției. 
În cele din urmă, își puse căștile și ascultă Handel, garanţia 
moţăielii pentru el. Sorbi din vin tot drumul. Când două treimi 


din sticlă erau goale, traversase aproape două treimi din 
Atlantic. Își puse pe ochi masca de dormit și încercă diferite 
coloane sonore, până ajunse la una satisfăcătoare, reproducând 
zgomotul valurilor. Avea degetele de la picioare amorţite și 
asculta marea; aromele vinului îl trăgeau în apele somnului, 
până alunecă pe deplin, ca un înec plăcut la șapte mii de metri 
înălțime. 

Plăti preţul real al vinului a doua zi la prânz, când ciocanul de 
aur îl izbi drept între ochi de îndată ce cobori din avion la 
aeroportul Ben Gurion. 

Era zăpuşeală. Își făcu loc prin vamă și ajunse în cele din 
urmă la un taxi. Şoferul manevra volanul cu violenţa obligatorie 
și Harry se lupta cu greaţa când trecură prin râpa din afara 
lerusalimului, unde șoseaua era marcată cu mari carcase 
metalice răsucite. 

— Vehiculele au fost distruse pe vremea Războiului de 
Independenţă, când încercau să spargă blocada, spuse șoferul. 
Încercau să aducă alimente și muniţie în oraș. În timpul ultimului 
război, ticăloșii n-au ajuns aici. Dar prima oară, puștile arabe 
erau aliniate de ambele părţi ale drumului. Am lăsat rămășițele 
astea de mașini ca amintire. 

— Am mai fost aici, dădu Harry din cap. 

De fiecare dată, șoferii simțeau nevoia să-i spună povestea 
grămezilor de rugină. 


Îi telefonă lui David Leslau, dar arheologul plecase pentru tot 
restul zilei, așa că îi lăsă un mesaj. 

Avea camera în partea din spate a hotelului. De la ferestre, 
vedea o secţiune lungă dintr-un minunat zid vechi și o serie de 
clădiri arabe cubice - lerusalimul de Est. Orașul Vechi îl atrăgea, 
dar soarele strălucea sus și cu putere și alese răcoarea 
cearșafurilor din patul moale. 

Când se trezi, durerea de cap îl mai lăsase. La ora 9 și 10 
dimineaţa, lua micul dejun cu ouă, pită, măsline mici verzi și 
ceai la gheaţă, când îi telefonă Leslau, care fu imediat de acord 
să vină la hotel. 

Se cunoștea cu arheologul numai din reputaţie și articole. 
Leslau se dovedi a fi scund și urât, cu un piept ca de taur. Atât 
părul lui roșcat cât și barba mare aveau nevoie de o tunsoare și 
un smoc des de păr galben-castaniu bătând în sur îi ieșea din 


cămașa  descheiată și fără cravată, care-și pierduse 
prospeţimea. Il scruta prin ochelari cu lentile groase, care-i 
măreau ochii căprui și neliniștiţi. Avea pielea tăbăcită de munca 
în aer liber. Purta pantofi prăfuiţi și pantaloni ușori și cumva, îl 
făcea pe Harry să se simtă prea îmbrăcat și prea spălat. 

Se așezară pe fotoliile de piele din hol, în timp ce turiștii se 
învârteau în jurul lor ca niște stoluri de vrăbii. 

— Ce pasaj aţi tradus? îl întrebă imediat Leslau, trăgându-se 
de o ureche cu degetele-i groase. 

Harry îi povesti. 

— Mda, mda. lisus, losua și tremurătorul lov. Noul și sărmanul 
meu prieten, proaspăt sosit din America cu visuri de nemurire... 

— Nu-mi vorbiţi așa, îi spuse calm Harry. 

— Sunteţi a patra persoană care identifică tainiţa descrisă în 
pasajul acela, nu prima. 

Harry îl privi lung. 

Leslau oftă: 

— Haideţi cu mine, zise el. 


Leslau avea un Volkswagen vechi care avea probleme la 
urcatul dealurilor, drept care el le ataca într-o viteză feroce. 
Șoseaua se răsucea sub roţi și se ondula, coborând constant. 

— Aţi mai fost vreodată în zona aceasta? 

— Nu. 

Treceau pe lângă plantaţii de banane și citrice. 

— E o climă neobișnuită, ca în Africa. Cu adevărat sudaneză, 
după cum vedeţi. 

— Hm. 

Leslau îi aruncă o privire rapidă: 

— V-am cam smuls din inimă cântecul de bucurie, nu-i așa? 
La naiba, nu luaţi în seamă ce v-am spus acolo. Eu sunt un 
nemernic caustic. Imi dau seama de asta, dar sunt prea bătrân 
ca să mă schimb. 

— Cine a depistat primul locul tainiţei? întrebă Harry. 

— Max Bronstein m-a trimis aproape imediat la ea. Înainte de 
a primi scrisoarea lui, aproape că-mi dădusem și eu seama. Pe 
urmă am consultat și o femeie foarte inteligentă de la 
Universitatea Ebraică și după aproape o săptămână, a spus și ea 
tot Valea lui Achor. 

La o intersecţie, Leslau viră către sud, arătând cu capul către 


drumul din stânga: 

— lerihonul e la câţiva kilometri de aici, spre nord. Timp de 
peste șaptezeci de ani a constituit un șantier foarte interesant. 
lerihonul e cel mai vechi oraș din lume, datează din anul 8 000 
înainte de Christos, cu mult dinainte de a exista evreii. 
Excavatoarele au găsit în colină nouă cranii umane, învelite în 
clei în loc de carne și cu scoici în loc de ochi. 

— Ce erau? 

— Zei, răspunse Leslau. 

Harry se răsuci către el: 

— Când aţi săpat în tainiţa menţionată în sul, ce ați găsit 
acolo? 

— N-am săpat în tainiţă. Am făcut explorări pentru a treia 
oară. Tainiţa fusese dezgropată. 

Scoase Volkswagenul de pe drumul principal și urmă o vale 
seacă până ajunseră la un povârniș de piatră goală și avansarea 
deveni imposibilă. 

— Până acum, nu am găsit nimic, spuse Leslau. 


Scoase din torpedo o lanternă și-l invită pe Harry să-l urmeze 
pe jos: 

— Aceasta e Valea lui Buke'ah. Cândva se numea Valea lui 
Achor. 

La câţiva kilometri depărtare se întindeau oaze luxuriante, dar 
acum Harry înainta printr-un deșert de piatră sfărâmată. Păsări 
pe care nu le identifica, mici și negre, cu cozi albe, cântau tare 
în tufișurile de tamarisc și în salcâmi. 

— Chiar credeţi că Achan și familia lui au fost lapidaţi aici? 

— O execuţie militară cu scopul de a stabili un exemplu. Sună 
a urâta realitate, zise Leslau. Armatele erau și atunci la fel de 
nebune ca și acum. Cred că oamenii aceia au fost omorâţi aici. 

Il conduse pe Harry la o deschizătură în coasta pietroasă: 

— Atenţie la cap. 

Intrarea abia depășea un metru înălțime. Înăuntru, tavanul 
putea să fie mai înalt cu vreo trei palme. Leslau aprinse 
lanterna, luminând o cameră de vreo șase metri pe patru. 
Partea îndepărtată a tavanului cobora ca streașină unui pod. Pe 
podeaua de pământ erau trasate două dreptunghiuri, ca două 
răzoare nesemănate. 

Harry se lăsă pe vine lângă prima: 


— Ce tainiţă e asta? 

— „îngropată la opt și jumătate cubiţi, o piatră strălucitoare, 
etc. 

— Aici a fost îngropat diamantul. Dar nu aţi găsit nimic. 

— Relativ vorbind, așa este. Am găsit câteva monede 
franţuzești medievale. La trei picioare adâncime, un denier 
carolingian. La șapte picioare, trei monede mai mici, cunoscute 
ca jumătăţi. Mai jos puţin, am descoperit partea de sus a unui 
pumnal. Lama era dintr-un oţel de proastă calitate. Nu era 
frumos lucrat, așa că a aparţinut probabil unui soldat obișnuit, 
nu unui conducător. Poate că s-a rupt fiind folosit ca unealtă de 
săpat. În mâner e gravată o cruce de Lorraine. 

— Cruciaţi francezi. 

— Fără îndoială. Bănuim că este vorba de A Doua Cruciadă, 
deși pe atunci n-au venit mulţi cavaleri din Franţa. 

Leslau își mută raza lanternei spre tainiţa cealaltă, de 
mărimea unui mormânt: 

— Au scos de aici diamantul galben, care a căzut în mâinile lui 
Salaheddin și apoi a fost recapturat de creștini. 

— Ce dovezi aveţi? întrebă Harry. 

— lată: prima referire istorică la piatra prețioasă datează 
imediat după ce tainiţa a fost violată. Când Salaheddin a dăruit 
marele diamant Moscheii din Acra, unde-și câștigase faima de 
general, el însuși notează că sarazinii lui îl luaseră de la soldaţii 
francezi, o rămășiță din armata lui Ludovic al VIl-lea, care 
tocmai fusese înfrânt răsunător de către turci. 

— Dar nu mai târziu de o sută de ani după aceea, diamantul 
galben a fost tăiat în Spania creștină, spuse Harry. 

— Da. După ce a fost tăiat, a fost donat bisericii de Estabân 
de Costa, conte de Leon, care era un fel de funcţionar laic al 
Inchiziției. El îl luase de la un evreu condamnat, un „nou creștin” 
recidivist. De Costa făcea mare caz de faptul că piatra fusese 
luată de la Moscheea din Acra de cavaleri spanioli de sânge pur 
creștin, în timpul uneia dintre cruciadele târzii. 

Leslau rânji: 

— Piatra a fost tratată de cele trei religii ca o minge de fotbal. 
Dar cred că pretenţia evreilor e foarte, foarte timpurie. Cât de 
bine cunoașteţi Biblia? 

Harry ridică din umeri. 

— Vă amintiţi, desigur, că regelui David i-a fost retrasă 


onoarea de a construi Templul pentru că avea mâinile pătate de 
sânge. 

— Cartea a doua a lui Samuel. 

— Da. Se spune că David i-a încredinţat fiului lui planurile și 
comorile, pentru ca Templul să fie construit de Solomon. Mai 
departe, Biblia descrie moștenirea, incluzând „pietre de onix și 
pietre de montat, pietre strălucitoare și de diverse culori și toate 
felurile de pietre preţioase.” 

— Primele Cronici? întrebă Harry. 

Leslau zâmbi: 

— Capitolul 29, versetul 2. Acesta a fost începutul Templului. 
Sfârșitul a venit opt sute de ani mai târziu, când se apropia forţa 
implacabilă a lui Nabucodonosor. Dacă e să ne luăm după 
manuscrisul de aramă, preoţii au selectat cu sânge rece cele 
mai sfinte și cele mai preţioase obiecte din lumea lor. Haideţi să 
presupunem, pentru moment, că diamantul canar provine din 
vistieria Templului - așa cum cred eu. Putea fi ascuns cu 
ușurință și tranzacţionat într-un viitor mai fericit pentru a 
contribui la construirea unei clădiri potrivite pentru a adăposti 
lucrurile sfinte care ar fi supravieţuit. 

— Akiva ne-a spus mie și tatălui meu la New York că Mehdi 
încearcă să vândă și altă piatră, un granat. 

— Granatul e mai greu de autentificat. Nu există decât un 
singur diamant galben ca ăsta, dar granate sunt multe. Dacă 
provine de aici, putea fi un obiect sfinţit. Poate că e una din 
pietrele luate din „veșmintele fiilor lui Aaron”, costumul Marelui 
Preot. 

Harry dădu din cap: 

— N-ar fi îngropat orice haine preoțești care puteau fi ușor 
înlocuite. Dar ar fi ascuns pietrele donate de triburi și încrustate 
în pieptarul Marelui Preot. 

— Gândiţi-vă la inteligenţa celor care au ascuns obiectele, 
zise Leslau. Prima tainiță e relativ puţin adâncă. S-au gândit că, 
dacă este violată, intrușii vor găsi marele diamant galben și nu 
vor săpa mai adânc, unde erau ascunse pietre sfinte mai 
preţioase. 

Lui Harry îi trecu prin minte că era și tehnica folosită de tatăl 
lui când își ascunsese rezervele în borcanul cu vaselină. 

— De unde știți că cruciații nu au golit și tainița mai adâncă? 

— Cea mai adâncă a fost violată mult mai târziu. Singurul 


lucru pe care l-am găsit la sondare a fost un nasture de aramă 
de la o uniformă a armatei regulate britanice, provenind de la 
începutul secolului XX. 

Leslau se așeză pe noroiul uscat: 

— Locuitorii moderni ai acestei văi au fost păstorii de capre 
beduini. Din cauză că nutreţul e atât de greu de găsit, familiile 
de beduini au pășuni întinse care sunt trecute din generaţie în 
generaţie și simt foarte greu cedate altcuiva. Autorităţile 
israeliene sunt foarte pricepute la astfel de lucruri. Au găsit 
familia al cărei teritoriu cuprindea Valea lui Buke'ah, ai cărei 
membri sunt acum cultivatori de bumbac în Tubas și locuiesc în 
case pentru prima dată în istoria lor. Unul dintre bătrânii lor își 
amintește că era un băieţandru când a venit în peștera asta să 
îngroape lucruri de contrabandă. 

— Contrabandă? 

— Familia lui făcea contrabandă. Spune că treceau tutun 
peste graniță să-l vândă la soldaţii englezi. Englezii aveau bani 
destui, așa că putem presupune cu destulă siguranţă că traficau 
hașiș. Bătrânul nu-și amintește anul. Spune însă că turcii tocmai 
plecaseră din Palestina și britanicii nu se instalaseră de multă 
vreme. Bănuim că e vorba de anul 1919. Oricum, spune că 
atunci când a săpat o groapă adâncă să-și îngroape marfa, a 
descoperit obiecte în podeaua peșterii. 

— Ce fel de obiecte? 

— Nu-și amintește cu precizie. Ştie că erau ustensile de metal 
greu care i s-au părut foarte vechi și pietre de cristal colorat 
într-o mică geantă din piele prăfuită. Tatăl lui a dus totul la 
Amman și a vândut obiectele unui negustor de antichităţi pentru 
șaizeci și opt de lire sterline. Își amintește suma, pentru că e cea 
mai mare pe care familia lui a avut-o vreodată. 

— A stat cineva de vorbă cu negustorul de antichităţi? 

— E mort de treizeci și doi de ani. 

— ÎI credeţi pe beduin? 

— Nu are niciun motiv să mintă. Fără să-l întrebăm, a spus că 
uneori, când soldaţii nu aveau bani, tatăl lui le vindea marfă pe 
nasturii de aramă de la uniformele lor. Haideţi, încheie Leslau, 
stingând lanterna. 

Dar Harry rămase în întuneric. Întinse mâna și-și odihni palma 
pe clisa caldă și pietroasă, nedorind să plece. 

— Haideţi, haideţi, îl chemă Leslau. 


Împotriva voinţei lui, Harry îl urmă afară din peșteră. 


— Pământul ăsta, zise Leslau. Trebuie să te obișnuiești cu el. 
Ziua de ieri se suprapune mereu peste azi. Pământul ăsta, pe 
care au trăit și în care sunt morţi atâţia oameni. Nu poţi zgâria 
pământul să sădești un pom fără să dai de urmele lor. Ministerul 
Transporturilor sapă fundaţia unei șosele și descoperă sarcofage 
de prinți. Un fermier arab se hotărăște să-și adâncească pivniţa 
și găsește un mozaic care-i transformă casa într-un muzeu. 

Se opriseră la cafea în lerihon, la un local în aer liber. De 
cealaltă parte a unui zid de piatră, un arab într-un costum 
întunecat și cu fes se plimba printre portocalii lui. 

Stăteau și sorbeau din cafea. Harry se gândi la oamenii care 
se strânseseră în faţa pericolului, căutând să-și ascundă religia 
în găuri, în pământ. 

— S-au ascuns bine, observă el. O ascunzătoare a rezistat 
aproape o mie de ani și cea mai adâncă a ajuns aproape până în 
zilele noastre nedescoperită. 

— S-au recuperat foarte puţine lucruri, observă Leslau. Am 
petrecut luni de zile studiind sulul. Acum nouă ani, niște vase 
superbe din bronz și argint au fost descoperite într-o peșteră din 
lerusalim. Sunt convins că unul din pasaje, într-o manieră 
criptică și sinuoasă, se referă la ele. Dar cred că obiectele cu 
adevărat importante - Chivotul, tabernacolul, poate că și tablele 
legii - zac undeva în pământ, nu departe de noi și așteaptă să 
fie găsite. 


Pe drumul de întoarcere la lerusalim, fiecare era ocupat cu 
propriile lui gânduri. 

— Vreau să lucrez cu dumneavoastră, spuse Harry. 

— Nu, spuse Leslau, schimbând cu sălbăticie vitezele. Nu am 
nevoie de dumneavoastră. Am acces la cei mai buni învăţaţi din 
Israel. Mă bazez pe dumneavoastră să cumpăraţi diamantul. 
Poate că mâine vom descifra sulul și vom găsi fiecare obiect pe 
care-l descrie. Aproape sigur nu o vom face. Poate că nu vom 
găsi niciodată ceva concret. Dar entuziasmul creat de cel de-al 
doilea sul de aramă îmi va asigura reînnoirea bursei pentru 
câţiva ani și sunt pregătit să-mi petrec viaţa în căutare. 

Se aplecă peste volan și își luă ochii de pe șosea, ca să-l 
privească pe Harry: 


— Diamantul valorează enorm. Dar puţin îmi pasă de asta. 
Vreau să-l obţineţi pentru că provine din Templu. Din Templu, 
omule! 

Harry se gândi, apoi îi întoarse privirea: 

— Dacă nu găsiţi obiectele enumerate în manuscris, veţi 
rămâne aici, continuând căutarea? 

Leslau dădu din cap. 

— Aţi făcut o treabă foarte importantă. Dacă nu ajungeţi până 
la capăt, de ce să nu treceţi la altceva? 

— Când aţi fost la Vatican, aţi avut vreodată ocazia să 
observați așezarea relicvelor sfinte? 

Harry zâmbi și clătină din cap. 

— O cameră din palatul apostolic e plină de rafturi așezate pe 
lângă pereţi, adăpostind urne cu cenușă, fragmente de oase și 
alte rămășițe ale primilor sfinţi și martiri creștini. Un bibliotecar 
pune toate resturile de praf de pe aceste urne în plicuri pe care 
le trimite bisericilor noi din toată lumea. După legea canonică, 
fiecare altar de biserică trebuie să conţină o relicvă. 

Harry mormăi. 

Leslau îi spulberă reținerea: 

— Dumneavoastră vedeți rămășițe pământești. Eu văd 
motivul existenţei legii. Biserica a recunoscut nevoia absolută a 
omului modern de a intra în contact direct cu începuturile 
credinţei. 

— Ce legătură are asta cu dumneavoastră? 

— Eu am recunoscut valoarea prafului, spuse Leslau. Dar eu 
nu vorbesc de faptul că-mi voi petrece viaţa în căutarea 
prafului. Eu intenţionez să găsesc chiar osatura Vechiului 
Testament. 

Harry se dădu jos din mașină. 

— Mi-ar plăcea să studiez sulul original, spuse el. 

Leslau păru supărat: 

— Nu cred că se poate, răspunse el. Shalom. 

Închise ușa și mașina se îndepărtă cu motorul păcănind. 

Harry se uită după el, deprimat de grosolănia cu care fusese 
respins. Deodată, fu conștient că avea rău de avion. In 
apropiere, un bătrân trăgea ritmic de o funie, mișcând un 
evantai care îndepărta muștele de tejgheaua lui plină de 
curmale. Harry cumpără o jumătate de kilogram și rămase 
acolo, gândindu-se că-l aștepta camera goală. 


Akiva îi dăduse instrucţiuni să aștepte la hotel până îl va 
contacta Yosef Mehdi, dar în loc de asta el o luă spre apus, 
mâncând curmale. Se aventură pe străzile înguste și mărginașe, 
eliberându-se treptat de tensiune. In spatele propagandei 
turistice și a sloganurilor comerciale despre lerusalimul de Aur 
era un sâmbure de adevăr care-i încălzea inima. 

Era un oraș frumos. 


8 
IERUSALIM 


Harry mergea încet, observând împrejurimile și privind 
chipurile oamenilor. În curând se rătăci și merse la întâmplare, 
dar regăsi din nou peisaje familiare; își dădu seama că se afla 
lângă Universitate și-și găsi și o destinaţie, Muzeul Israelului. 

Se duse imediat la un tablou pe care-l mai văzuse deja de trei 
ori, se așeză pe o bancă și privi „Seceriș în Provence” cum ar fi 
admirat un diamant: prima oară în întregime, apoi fiecare 
bucăţică în parte. Culorile aproape îl asaltau, câmpul galben, 
șocul auriu al grânelor, cerul albastru-verzui coborând ca soarta 
asupra micii siluete umane care lupta cu ea. Aproape că putea 
să pășească în câmpul acela și să atingă starea de nebunie 
care-l împinsese pe Van Gogh la sinucidere la doi ani după ce 
pictase tabloul. 

In cele din urmă se îndepărtă, către o comoară veche din 
obiecte de aramă, descoperită în 1960 într-o peșteră dintr-un zid 
abrupt de stâncă, la trei sute de metri înălţime, de către un 
arheolog care căuta mai multe manuscrise de la Marea Moartă 
în deșertul iudaic. Se aflau acolo topoare, lame de seceri, 
coroane și sceptre lucrate superb. Datau din era Calcolitică, 
dinaintea celei ebraice; privindu-le, îl încercă din nou un 
resentiment puternic faţă de David Leslau și se pomeni tânjind. 

Umblând prin muzeu, văzu și recunoscu propriul lui păcat 
mortal. Dorea dureros să găsească toate lucrurile frumoase 
îngropate demult. Simţea că participă la nebunia creatoare a lui 
Van Gogh. Se lăcomea la fiecare femeie interesantă din lume. 
Era hulpavul suprem, își dorea tot ce era frumos. 


Soarele coborâse pe când ieși din muzeu și o luă pe strada 
Regele George V. Ca niște fluturi de noapte, prostituatele 
ieșiseră deja pe străzi și patrulau două câte două. Harry se 
simţea acasă; era ca pe Bulevardul 8. Mâncă într-o dugheană de 
pe șoseaua Jaffa, al cărei bucătar vorbea rusește, patru blinâi și 
un borș rece cu cartofi. leși și chemă un taxi, în timp ce două 
prostituate se apropiară de el: 

— Chaver, spuse una, ne chemi un taxi? 

Erau tinere și atrăgătoare, una blondă și una brunetă. Ochii 
lor păreau că dansează, provocându-l. 


Se gândi la camera goală și deschise larg portiera: 
— Bona achayot. Haideţi, surioare, le spuse. 


Blonda se numea Therese, era scundă și durdulie. Kochawa, 
cea smeadă, era slabă și vânoasă. Traversară holul hotelului 
foarte demne și calme. 

Ajunse în cameră, îi zâmbiră. 

— Păi, spuse el. 

Se auzi o bătaie în ușă. Nu era un detectiv israelian angajat 
de hotel. Nu era nimeni. 

Bătaia se auzi din nou. 

Venea dinspre ușa camerei alăturate. O descuie și o deschise 
și văzu o femeie înaltă: 

— Domnul Harry Hopeman? 

— Da? 

— Mă numesc Tamar Strauss. Am fost desemnată să lucrez cu 
dumneavoastră. 

Engleza ei avea accentul israelian, semibritanic. Avea pielea 
atât de închisă la culoare, încât la prima vedere o crezuse 
neagră; acum se gândi că poate era de origine din Iran sau 
Maroc. Avea cam douăzeci și șapte de ani și un trup plin, scos în 
evidenţă de rochia bleu, simplă. Avea gura puţin cam mare, 
nasul osos și încovoiat, crud și frumos. Îşi dădu seama că se 
holba la ea. 

— Pot să intru? îl întrebă. 

Therese sau poate Kochawa șopti ceva și chicoti. Femeia se 
uită pentru prima oară peste umărul lui: 

— Ah, deranjez, spuse politicos, fără să-și schimbe expresia. 
Se simţi ca un băiat de cincisprezece ani prins în șură: 

— Deloc. 

Dar ea începuse deja să se retragă: 

— După cum vedeţi, stau în camera aceasta. Vorbim mâine 
dimineaţă. Bună seara. 

— Bună seara, spuse el în faţa ușii care se închidea. 

Se întoarse spre Therese și Kochawa, dar petrecerea se 
sfârșise înainte de a începe. Îi luă mult timp să le explice că 
dorea să plece. Le plăti cu generozitate și le conduse la ușă: 

— Shalom, spuse Kochawa, străduindu-se să arate că regretă. 

— Shalom, Therese, shalom, Kochawa, shalom, shalom, spuse 
el ca într-o lecţie de ebraică pentru începători: conduceţi-le pe 


Therese și Kochawa. Priviţi-l pe Harry bătând la ușă și spuneţi 
cum se deschide ușa. 

Femeia se schimbase. Rochia bleu era pe un umeraș din 
dulapul deschis și purta acum un peignoir albastru-închis, cu un 
decolteu sever. Tinea în mână o perie. Părul pe care-l avusese 
strâns într-un coc îi îmbrăca acum umerii ca un guler gros și 
negru. 

— Acum pot vorbi. 

— Un moment, vă rog. 

Ușa se închise. Când se redeschise, dulapul era închis și peria 
dispăruse. Picioarele ei înguste și brune, cu unghii ca niște scoici 
erau acum încălţate în papuci. 

— Intraţi. 

— Mulţumesc. 

E| se așeză pe un scaun și ea pe pat. 

— D-ra... Strauss, aţi spus? 

— Strauss, dădu ea din cap. 

— De ce aţi fost desemnată să lucraţi cu mine? 

— Există opinia că v-aș putea fi de folos. 

— Și a cui opinie poate fi asta? 

Ea ignoră întrebarea: 

— Sunt muzeograf la Muzeul Israelului. 

— Şi de ce aș avea nevoie de un muzeograf? 

— Specialitatea mea este să controlez autenticitatea 
obiectelor moderne care sunt făcute astfel încât să pară vechi. 

— Discutăm despre pietre preţioase, specialitatea mea. Toate 
giuvaierurile sunt vechi. 

Deodată, înţelese cum se simţise David Leslau: 

— Nu am nevoie de dumneavoastră. 

— Mi-e teamă că instrucţiunile mele nu includ vreo posibilitate 
de alegere, spuse ea calmă. 

— Am venit aici să fac ceva cu care am fost de acord. Nu am 
fost de acord să lucrez împreună cu cineva. 

— Ar fi bine să vă gândiţi la noapte, sugeră ea. Putem discuta 
mâine-dimineaţă. 

El nu se simţea prea dornic să plece. Spre mânia lui, fu nevoit 
să facă un efort ca să pornească spre ușă. Fusese gata să 
discute despre Van Gogh cu ea. 

Ochii ei părură amuzaţi pentru prima dată: 

— Noapte bună, domnule Hopeman și vise plăcute. 


— Noapte bună, d-ră Strauss. 
— De fapt, doamna Strauss, spuse ea în timp ce el închidea 
ușa. 


După o oră, se auzi un alt ciocănit. De data asta însă, era la 
ușa dinspre coridor a camerei ei. O auzi poftind pe cineva, un 
bărbat cu o voce gravă. Vorbiră în ebraică, dar Harry nu reuși să 
înțeleagă nimic. 

Amândoi râdeau foarte des. 

După un timp, porniră televizorul. 

Stătea în pat și asculta sonorul tare al televizorului de alături 
când sună telefonul: 

— Recepţia, domnule Hopeman. Avem un pachet pentru 
dumneavoastră. 

— Poștal? 

— Cred că a fost adus de un comisionar cu puţin timp în 
urmă, cu un taxi. 

— Vă sun eu, spuse el și închise. 

După un timp, sună și-i răspunse aceeași voce: 

— Vreţi să-l trimiteţi sus? 

— Da, domnule. 

In câteva minute, un băiat de serviciu îi înmâna un pachet 
destul de mic, în formă de cub, împachetat în hârtie maro, cu 
numele lui și hotelul scrise pe două feţe, cu un scris încârligat. 
După ce închise ușa, Harry așeză pachetul în mijlocul mesei. 

Făcu un duș și-și puse pijamaua. Când ieși din baie, televizorul 
din camera alăturată se stinse și deodată se făcu foarte liniște. 

Duse pachetul la ureche, dar nu auzi nimic. Cu trei săptămâni 
înainte, o motocicletă încărcată cu explozibil fusese lansată pe 
șoseaua Jaffa și explozia ucisese oameni; văzuse urmele în 
după-amiaza aceea. Era o ţară unde bombele se puneau în 
păpuși, în cărți, în termosul de cafea; în mici pachete învelite în 
hârtie sau chiar în plicuri simple. 

Puse pachetul într-un sertar și-l acoperi cu lenjerie și cămăși, 
apoi trase un scaun tapisat cu piele în faţa biroului. 

Era obosit și încercă să doarmă, dar în loc de asta, retrăi în 
gând evenimentele zilei. Până la urmă, se sculă și mâncă niște 
curmale. Erau dulci și suculente. Scoase pachetul din sertar. ÎI 
deschise și nu se produse nicio explozie. În cutie erau 
ghemotoace de ziare arabe, pe care le dădu la o parte cu grijă. 


În mijlocul lor era o piatră de mărimea unui strugure. 

Dădu la o parte totul de pe masă, lăsând doar piatra. 

Avea o patină densă și întunecată, dar cineva zgâriase în 
două locuri învelișul exterior. O ţinu în lumină și văzu că avea o 
suprafaţă translucidă, dar nu limpede ca apa. 

Luă din geantă lupa și instrumentele de măsurare; dintr-un 
impuls, luă și carnetele tatălui lui. Întorcând până la ultimul 
articol din ultimul carnet, scrise dedesubt cu un scris mare și 
mâna sigură: 


Acesta este sfârșitul 
jurnalului tehnic 
al lui Alfred Hopeman, fiu al lui Joshua Levitul 
(Aharon hen Yeshua Halevi). 


Dădu pagina și scrise: 


Acesta este inceputul 
jurnalului tehnic 
al lui Harry Hopeman, fiu al lui Alfred Levitid 
(Yeshua ben Aharon Halevi) 


Instrumentele îi erau prieteni vechi și păreau să măsoare 
singure. Scrise dimensiunile; operaţiunea îi luă destul timp. 


Tipul pietrei, granat pirop. Diametru, 75 inci. Greutate, 138 
carate. Culoare,  roșu-sângeriu.  Gravitaţie specifică, 3,73. 
Duritate, 7,16. Formă cristalină, cubică, un dodecaedru rombic 
(fețele bine dezvoltate și delicat striate). 

Comentarii: Piatra este brută și nemontată. Cam 70 la sută 
din granat este fisurat sau opacizat, probabil cu oxid de fier. 
Calitatea slabă nu-i neagă pretențiile istorice; dimpotrivă, în 
timpurile biblice nu se știa cum trebuie judecată calitatea 
giuvaierurilor și un granat găsit în deșert în timpul peregrinărilor 
israeliților și dat de tribul lui Levi pentru a fi inclus în 
acoperitoarea Marelui Preot ar fi putut fi o astfel de piatră. 
Inlăturarea ariei impure ar duce la o piatră de aproximativ 40 de 
carate, care ar fi o piatră semipreţioasă de calitate medie de 
rangul doi, cu un preț de vânzare en gros de 180 dolari. Nu are 
calitatea necesară pentru a fi achiziționată de Alfred Hopeman 


& Son. 


Nu putea adormi, ceasul lui fiziologic se dereglase. De la 
fereastră, vedea acum zidul Ierusalimului de Est măturat de 
dâre de lumină, ca o scenă biblică montată la Hollywood. 
Schimbă între ele cele două canale de televiziune încă în emisie, 
unul evreiesc și altul arab, până când amândouă își terminară 
programul. 

Atunci se uită îndelung pe fotocopiile sulului de aramă. Oricât 
își chinui ochii, îi fu imposibil să descifreze cele două cuvinte 
șterse din pasajul despre tainiţa diamantului galben. 


În locul de îngropăciune unde luda a fost pedepsit pentru că a 
adus stricăciune, îngropat la opt cubiti și jumătate, o piatră 
strălucitoare (indescifrabil) (indescifrabil)... 


Deschise carnetul tatălui lui, căutând un indiciu în descrierea 
diamantului. Dar nu era nimic. 

„Tată, ajută-mă.” 

Ştia ce ar fi spus tatăl lui dacă ar fi putut să stea de vorbă cu 
el. Du bist ah nahr. Asta spunea Alfred Hopeman întotdeauna 
atunci când Harry era incapabil să vadă ceva important. De 
obicei, o spunea cu o liniște amuzată, dar înţelesul rămânea 
același. Du bist ah nahr, ești un prost. 

Citi notițele mereu și mereu, încercând să vizualizeze 
diamantul galben așa cum îl văzuse tatăl lui. 


9 
BERLIN 


La patru ani după ce-și stabilise atelierul și magazinul în zona 
cea mai lustruită din Leipziger Strasse, Alfred Hauptmann fu 
invitat la Antwerp, la o întâlnire a comercianților independenţi, 
în ideea de a se forma o asociație a negustorilor de diamante. 
Organizarea fusese respectată în industria diamantelor de când 
grupul DebBeers formase Sindicatul pietrelor prețioase de pe 
piață, așa că Alfred merse la Antwerp. Fură mulţi participanţi la 
întâlnire, dar cluburile diamantelor le ofereau deja servicii care 
le satisfăceau majoritatea necesităţilor, iar comercianții de 
succes sunt atât de individualiști, încât proiectul noii asociații fu 
puternic pus în discuție. Și niciunul dintre cei prezenţi nu avea 
talentul organizatoric sau dorința de putere arătată de cei care 
uniseră companiile miniere în ceea ce avea să devină grupul 
Debeers. 

Nimeni nu păru dezamăgit că întâlnirea iși rată scopul iniţial. 
Se duseră multe negocieri spirituale și plăcute iar Alfred petrecu 
puțin timp alături de trei rude care veniseră la întâlnire din 
Cehoslovacia. Era atașat de vărul lui Ludvik, căruia-i spunea 
Laibel; locuiseră impreună în timpul uceniciei lor, la Amsterdam. 
Nu-l știa prea bine pe Karel, fratele mai mic al lui Ludvik, care 
aproape tot timpul petrecut la Antwerp studie hainele 
conservatoare ale lui Alfred, jambierele lui din piele moale, 
strălucirea cizmelor și floarea proaspătă pe care o purta la 
butonieră. Unchiul lor, Martin Voticky, fu plăcut impresionat 
când mai multe persoane se apropiară de masa la care stăteau 
pentru a da mâna cu tânărul comerciant german. Una dintre 
aceste persoane era Paolo Luzzatti de la Sidney Luzzatti & Sons, 
o casă de diamante din Neapole. 

In aceeași zi, mai târziu, în timp ce Alfred părăsea sediul 
Beurs singur, Luzzatti îi făcu semn cu mâna: 

— Aveţi timp să stăm puţin de vorbă? 

Găsiră o cafenea pe Pelikaanstraate și intrară. Germana lui 
Luzzatti era greoaie și italiana lui Alfred și mai rea, așa că 
vorbiră în idiș. 

— Dacă doriți, puteţi fi de folos companiei mele, spuse 
Luzzatti. Ni s-a cerut să reparăm și să recondiționăm o piesă 
foarte specială. 


— Am mai multe persoane în atelierul meu care fac astfel de 
lucruri, spuse Alfred. 

Luzzatti îl privi amuzat: 

— Mă încumet să spun că și noi avem. Dar aceasta e o 
comoară care a fost tratată neglijent și poate că a fost 
vătămată. E vorba de Diamantul Inchiziției și de mitra în care e 
montat. 

— Familia mea a avut mult de-a face cu această piatră, spuse 
Alfred entuziasmat, dar Luzzatti îl întrerupse: 

— Știm asta, de aceea ne-am gândit la dumneavoastră. Si 
suntem la curent cu munca dumneavoastră cu Sindicatul din 
Africa de Sud. De asemenea, ar trebui să evaluați în ce măsură 
piatra a fost prejudiciată. 

— Mă pricep la asta, vă asigur, și Alfred fluieră ușor. Având 
de-a face cu Vaticanul... 

— Da? 

Gândul îl însuflețea: 

— Mă vor lăsa să-l văd acum? Aș putea pleca de aici direct la 
Roma. 

— Nu, nu! E o problemă de cea mai mare delicateţe. 
Înțelegeţi, firma e evreiască, să lucreze cu biserica catolică... Se 
mișcă foarte încet. Nu știu când ne vor da diamantul. 

— Când o vor face, să mă anuntati, ridică Alfred din umeri. 
Luzzatti încuviință din cap. Apoi făcu semn unui chelner să le 
aducă cafea proaspătă: 

— Spuneti-mi, domnule Hauptmann, vă place să locuiti în 
Berlin? 

— E orașul cel mai incitant din lume, spuse Alfred. 

Berlin era orașul unde se născuse. Ísi petrecuse copilăria într- 
o casă urâtă, pătrată, din piatră cenușie de pe Kurfiirstendamm. 
Plecase de acolo, șocat și îngrozit, la paisprezece ani, la trei zile 
după ce părinții lui muriseră într-un incendiu care izbucnise la 
hotelul din Viena unde stăteau în călătorie de afaceri. Unchiul lui 
era restaurator imobiliar. Îl chema Martin Voticky și locuia la 
Praga, unde se mută și tânărul Hauptmann, căruia unchiul i se 
păru un străin sever: 

— Poţi locui cu noi dacă dorești, îi spuse Voticky. Sau poate ti- 
ar plăcea la un internat. 

Alfred făcu alegerea greșită. 

Unchiul lui avea amintiri neplăcute cu privire la școlile 


germane și-l înscrise la un internat scump din Geneva, ai cărui 
elevi erau niște reflectări ale atitudinilor părinților lor. În vremea 
cât stătu în Elveţia, Alfred se obişnui să-și audă numele numai 
când era chemat la lecţie sau uneori, serile, când juca șah cu un 
băiat pe nume Pinn Ngau, chinez, care era un alt paria al școlii. 
Când vorbea cu alții despre el, Pinn îi spunea lui Alfred le Juif. 

După trei ani de singurătate sfâșietoare, absolvi, cu un 
certificat de fluentă în franceză și aversiunea de a repeta 
experiența educativă și la facultate. Când unchiul lui îi sugeră că 
ar putea merge la Amsterdam să studieze șlefuirea diamantelor 
împreună cu vărul lui, Ludvik, se învoi bucuros. 

Anii care urmară fură cei mai fericiţi din viața lui de până 
atunci. Ludvik deveni repede Laibel, fratele pe care nu-l avusese 
niciodată. Locuiau într-o mansardă cu tavanul înclinat ce dădea 
spre canalul Prinsengracht, la trei clădiri distanță de o moară de 
vânt al cărei scârțăit interminabil îi tinu treji nopti în șir, apoi 
deveni ca un indispensabil cântec de leagăn. Prinseră foarte 
repede gustul șnapsului olandez, al femeilor și al heringului 
afumat numit bokking, deși cel mai adesea nu aveau timp și 
bani decât pentru hering. În fiecare zi, cu excepţia duminicii 
mergeau la cursurile de matematică și optică de la institutul 
tehnic pe care Martin Voticky îl alesese pentru faima lui de 
seriozitate și petreceau lungi ore pe băncile uneia dintre cele 
mai vechi case ale diamantelor, lucrând cu toate tipurile de 
metale și de pietre prețioase. 

Niciunul dintre ei nu avea să devină un șlefuitor faimos, dar 
după patru ani, când părăsiră Amsterdamul, posedau cunoștințe 
tehnice care aveau să le fie nepreţuite în cariera de negustori 
de diamante. 

Laibel se întoarse la Praga, la atelierul tatălui lui. Martin 
Voticki se decisese să-i facă și nepotului loc în compania lui, dar 
Alfred îl surprinse prin faptul că avea și el visurile lui. Candidă la 
un post în sindicatul diamantelor. Peste câteva săptămâni, 
simțindu-se ca un aventurier cosmopolit, se afla în Kimberley, 
Africa de Sud. 


Orașul se afla pe o câmpie africană, înălțat în jurul a ceea ce 
mai rămăsese din mina Kimberley. În timpuri preistorice, lava 
topită iși croise drum spre suprafaţă, apoi se strânsese înapoi și 
se răcise. Minerii descoperiseră devreme că în pământul 


albastru al unei asemenea „guri“ vulcanice se găseau diamante 
mari și când ajunse Alfred acolo, Kimberley era secată. Din 1871 
până în 1914, oamenii scoseseră de acolo trei tone de diamante 
- 14 504 567 karate - lăsând în loc Marea Groapă, ce se căsca în 
locul minei, adâncă de șase sute de metri și cu un diametru de 
trei sute de metri, având pe fund patruzeci de metri de apă. In 
jurul gropii era un gard. Alfred evita cât mai mult să privească 
într-acolo. 

Din cauză că vorbea curent franceza, fu numit pe lângă 
Compagnie Francaise de Diamant, una dintre firmele acţionare 
și fu pus să sorteze, să clasifice și să evalueze pietre brute. 
Lucra toată ziua sub supravegherea unor oameni care puteau 
citi structura internă a unui cristal de parcă ar fi fost scrisă acolo 
negru pe alb. Studie o varietate de diamante cu defecte, 
ajutând la sortarea celor care puteau fi îmbunătățite prin tăiere, 
care puteau fi salvate pentru bijuterii sau care puteau fi folosite 
numai industrial. Fu o experiență educativă rară și era bine 
plătit, dar ura hidoșenia rasismului de care se izbea zilnic și 
detesta clima. Și deși înțelegea că era necesar, nu se obişnui 
niciodată cu priveliștea oamenilor cu lanterne, explorând 
orificiile anatomice ale altor oameni în căutarea pietrelor furate. 

La expirarea contractului lui de doi ani, directorul operativ al 
Compagnie Française îl chemă și-l întrebă dacă dorea să mai 
rămână. Când Alfred refuză politicos, directorul il scrută pe 
deasupra ochelarilor: 

— Așa? Deci, unde vei merge acum, Hauptmann? 

— La Berlin, răspunse el. 


Nu-mi place planul tău, scria unchiul Martin. 

Aveai un viitor strălucit cu Sindicatul. Și e o nebunie pentru 
un om cu o vârstă atât de tânără să intre pe cont propriu în 
afaceri cu diamante. Cine va cumpăra ceva atât de scump de la 
un tânăr ca tine? Dacă vrei să pleci de la DeBeers, vino la Praga. 
Avem o afacere prosperă și ne poţi fi de folos. După zece sau 
cincisprezece ani vei fi experimentat și matur și te vom ajuta să 
te lansezi pe cont propriu. 

Dar Alfred rămase la ideea lui și Martin cedă: 

— A sosit timpul să-ţi asumi singur responsabilitatea pentru 
viața ta, spuse el, chemându-și nepotul la Praga. 

Acolo, Martin încuie ușa, deschise safe-ul și-i dădu lui Alfred 


care era uluit, moștenirea lui - o bucată de material pietros, 
îmbrăcat în bronz la bază: 

— A aparținut familiei de generații, trecând de la tată la fiul 
cel mare. În locul tatălui tău, ţi-l înmânez eu. 

Împreună cu piatra, Alfred ascultă povestea ei și alte secrete 
din meseria negustorilor de diamante. Convorbirea dură toată 
după amiaza și-l mișcă pe Alfred până în adâncul inimii, 
hrănindu-i năzuinţele secrete, ajutându-l să se înțeleagă pe sine. 
Povestea se potrivea cu visurile lui. 

In fine, unchiul îi dădu și banii lăsaţi de tatăl lui. Nu erau chiar 
o avere, iar costul educaţiei lui știrbise întrucâtva moștenirea. 
Dar Alfred mai avea și el o mică sumă pe care o economisise din 
salariul de la Kimberley și considera că pentru început, îi 
ajungea. 

Era momentul cel mai prielnic pentru reîntoarcerea în 
Germania. Cât fusese plecat, țara lui cunoscuse înfrângerea, 
revoluția, șomajul și foamea, dar la mijlocul anilor '20, lumea nu 
fusese niciodată mai prosperă și mai avută iar investitorii străini 
alocau mari sume pentru industria și comerțul german. Hoinări 
prin Berlin, încercând să găsească un loc pentru a-și amplasa 
magazinul. Un om mai bătrân sau mai tânăr ar fi fost socat de 
ce-i trecea prin faţa ochilor, dar el era la vârsta când viciul pare 
atrăgător. Bulevardele erau largi, curate și frumoase, dar 
străbătute de armate de prostituate în cizme de piele verde, 
care patrulau pe Friedrichstrasse la orice oră. Barurile, parcurile 
de distracţii și tavernele răsăriseră în zone pe care el și le 
amintea cu o reputaţie solidă, de cartiere de muncitori și de 
negustori. Berlinul era plin de femei frumoase, cele mai stilate 
pe care le văzuse, cu picioare lungi, zvelte și picante. 

Pe Kurfürstendamm, bulevardul larg pe care locuise cu 
părinţii lui, casa din piatră cenușie arăta la fel, de o remarcabilă 
statornicie, cu excepția câtorva arbori seculari care lipseau din 
curte, fiindcă fuseseră tăiaţi și alţii lăsaţi să crească în locul lor. 
Stătu multă vreme pe trotuarul opus, privind ușa, aproape 
așteptând să se deschidă: Alfred! Alfred! Vino imediat. Tatăl tău 
trebuie să sosească. 

In cele din urmă, ușa chiar se deschise și ieși un bărbat în 
vârstă. Avea o mustață stufoasă și căruntă și părea un ofițer în 
retragere. Aruncă o privire tăioasă de partea cealaltă a străzii, 
tocmai când un homosexual îi atingea brațul lui Alfred: 


— Nu? șopti tânărul. 
— Nu, răspunse Alfred și plecă de acolo. 


Găsi un apartament într-o casă din centrul Berlinului, pe 
Wilhelmstrasse. Odată cu casa, se alese și cu niște părinți de 
circumstanță care locuiau la etajul unu al aceleiași clădiri. Herr 
Doktor Bernhard Silberstein era un medic pensionat, cu părul și 
barba albe, o tuse cronică și degetele îngălbenite de tutun. Soția 
lui, o femeie simplă și reconfortantă pe nume Annalise, îi spuse 
clar lui Alfred că trebuia să cineze cu ei vinerile, pentru a 
celebra Sabatul. 

— Dar eu nu sunt practicant, spuse el, prea jenat pentru a i 
mulțumi cum se cuvine. 

— Atunci, vino miercurea, conchise Frau Silberstein și nu vru 
să admită nicio obiecție. 

Prima dată când se duse, îl ospătară cu ficat de gâscă și 
jumări la aperitiv. Apoi fu servită chiar gâscă, umplută cu fructe 
și crocantă de se topea în gură, cu piure de cartofi și varză roșie. 
La desert îi aduseră ștrudel de mere cu nuci, fierbinte, a cărui 
crustă delicată îl făcu pe Alfred să ofteze. 

— Joci șah? îl întrebă Herr Doktor. 

— N-am mai jucat demult. 

— İti vei aduce aminte, îl asigură Dr. Silberstein, alegându-și 
piesele negre. 

Juca foarte bine și începu să decimeze pionii albi. 

— De ce te-ai întors în Germania? 

— lubesc Berlinul. Visez de ani de zile să mă întorc. 

— Oamenii de aici îi urăsc pe evrei, spuse încet Dr. 
Silberstein. 

— Peste tot e așa. 

— Dragul meu, ai auzit de Walter Ratenhau? 

— Bineînţeles, ministrul de interne. Cel pe care l-au asasinat. 

— Era un marș de înaintare a trupelor: „Împușcaţi-l pe Walter 
Ratenhau, / E un blestemat de jidan împuţit.” A; auzit de Nazisti, 
de Partidul Naţional Socialist al muncitorilor germani? 

— Nu, nu sunt atras de politică. 

— E un partid mic, de adunătură. Promit că vor scăpa 
Germania de evrei. 

— Cum au ieșit la ultimele alegeri? 

— Jalnic, au primit numai 280 000 de voturi în toată țara. 


— Atunci e bine, zise Alfred. 

Magazinul Wertheim din Leipzigerplatz era un local pentru 
aristocrați, un palat de piatră, marmură și cristal. Avea arteziene 
cu borduri de ceramică lucrate chiar de împărat și înăuntru 
lucrau optzeci și trei de ascensoare, ca niște minunate tuburi 
pneumatice. Acum, un arhitect pe nume Eric Mendelsohn 
construia un alt magazin elitist pe Leipziger Strasse, pentru o 
familie de negustori de blănuri pe nume Herpich. Alfred studie 
clădirea, pe care Mendelsohn o proiectase aproape numai din 
sticlă, o noutate nemaivăzută pe vremea aceea. 

Doi tineri din biroul arhitectului se arătară receptivi la 
întrebările lui și-i vorbiră cu entuziasm. Proiectul urma să 
reprezinte un mod nou de expunere a fațadei. Nopțile, becuri 
electrice ascunse aveau să ilumineze interiorul magazinului 
Herpich's, învăluindu-l într-o aureolă glorioasă. 

Pe Alfred îl intriga o idee. 

Puțin mai jos, pe aceeași stradă, era o clădire goală, unde 
fusese un magazin de pantofi. Îl căută pe proprietar și acesta îi 
ceru o chirie mai mare decât valoarea spațiului. 

— Plătesc, dacă faceţi niște modificări. 

Proprietarul îl ascultă și căzură de acord. 


În vreme ce se efectuau renovările, Alfred iși lăsă mustață. 
Unchiul Martin îi trimise scrisori de recomandare pentru 
fabricanţii de ceasuri de mână la un preț convenabil și de 
asemenea, pentru bijutierii care lucrau ieftin și frumos, în aur, o 
gamă de produse care se vindeau bine. In loc să se folosească 
de ele, Alfred dădu telefoane la Londra și scrise câteva scrisori. 
Se gândise foarte mult la tipul de obiecte pe care voia să le 
vândă și solicitările lui fură foarte precise. Indrăzneala lui 
aprinse imaginaţia unuia dintre directorii Sindicatului, care-l 
verifică simplu, căutând în registrele companiei, la foștii 
angajați. Apoi îi scrise că nu-i puteau furniza ceea ce cerea, dar 
îi trimise numele mai multor angrosiști central europeni și 
adăugă că firma Debeers le va recomanda acestora să-și 
mărească creditele. Spre încântarea lui Alfred, magazinul se 
umplu iar el nu avu decât să semneze garantii; în schimb, iși 
investi cea mai mare parte a capitalului în decorarea spațiului: 
carpete turcești groase și scaune stil, confortabile, așezate în 
jurul micilor casete de cristal care găzduiau pietrele. Micile 


locuri rămase în pereţi neacoperite cu oglinzi fură zugrăvite într- 
un alb ca al cojii de ou. 

Seara de deschidere a magazinului Herpich's fu o ocazie 
socială. Politicienii ținură cuvântări, se tăie o panglică, se bău 
șampanie. Bărbaţi și femei în haine de gală străbătură sălile cu 
pereți de sticlă și exclamară privind nurcile, samurul și blănurile 
de jder expuse înăuntru, scăldate în lumina ce se revărsa din 
sursele ascunse inteligent. 

leșind din clădirea uriașă, trecătorii fură atrași de un felinar 
Kliegl de mari dimensiuni, aflat în plină stradă. Lumina lui făcea 
să strălucească un zid brumăriu, din cărămizi care se asortau cu 
restul clădirii fostului magazin de pantofi. După jungla sălbatică 
a blănurilor dinainte, zidul acela răspândea calm și confort. 
Părea că ascunde un mister sub acea aparenţă simplă. Când se 
apropiară, trecătorii văzură că în zid se deschidea o fantă, ca o 
privire către ceva de dincolo de cotidian; sub capacul de sticlă al 
fantei, pe un piedestal acoperit cu catifea neagră, se afla un 
singur diamant alb, nemontat. 

Singura firmă vizibilă era o mică plăcută de bronz pe ușă, 
gravată cu un singur cuvânt. 


HAUPTMANN. 


Avu grijă să-i plătească pe angrosiști cu primii bani pe care-i 
câștigă. La început, doi dintre furnizori îi testară tinereţea. 
Printre ei, cei de la Dietrich Brothers, o veche firmă germană și 
de la Koenig Company, o firmă evreiască mai mică, amândouă 
controlând monturile în aur care soseau la Berlin. Invin Koenig 
ceru un preţ despre care Alfred știa că era ridicol de mare și 
apoi Dietrich Brothers procedă la fel. Fără monturi, nu putea 
vinde inele cu diamante. Era clar că-și fixaseră între ei un pret și 
crezuseră că-l vor obliga să plătească. 

— Nu, mulțumesc, spuse el calm, când furnizorul reveni. M- 
am hotărât să comand în altă parte. 

Spuse același lucru și celui de la Dietrich Brothers. 

Până când Koenig reveni cu o ofertă rezonabilă, petrecu o 
săptămână foarte neliniștită. Apoi, Alfred folosi aceeași manevră 
ca să obțină de la Dietrich Brothers un preţ încă și mai bun și iși 
aranjă ca pe viitor să obțină monturile din Praga, prin firma 
Voticky. În curând, afacerile îi permiseră să angajeze doi 


tehnicieni din Amsterdam, care urmaseră aceeași pregătire ca el 
și Laibel. 

li plăcu de la inceput să câștige bani. Cumpără o mașină de 
culoarea ardeziei, unul din primele produse rezultate după 
fuziunea firmelor Daimler și Benz, apoi se duse la un croitor și 
începu să-și formeze o garderobă. Dr. Silberstein, care avea un 
singur costum pătat și citea publicaţiile Institutului Psihoanalitic, 
îi spuse că-și compensa singurătatea din copilărie, dar el se 
duse la un croitor și mai scump, cel mai scump de pe 
Tauentzienstrasse. Acesta cunoștea un fabricant de lenjerie, 
care la rândul lui știa un pantofar, care confecționa și jambiere. 
De asemenea, un comisionar de la florărie aducea de trei ori pe 
Zi flori proaspete la magazin, pentru butonierele domnului 
Hauptmann. 

Mustata îi crescu stufoasă și roșcată, dar el și-o tunse perie, 
ca cea pe care o avusese tatăl lui și iși imagina că-i adaugă cinci 
ani în plus la înfățișare. În afară de neplăcerile cu furnizorii, 
vârsta nu constitui un handicap pentru el. În afacerile cu 
diamante, dacă aveai succes, era de folos să fii tânăr. 


Învăță să evite diversele invitaţii, dar într-o zi, Lew Ritz, un 
american care era student la medicină în Berlin, îl întrebă dacă 
i-ar plăcea să meargă la o petrecere. Îi plăcea de Lew, al cărui 
nume evreiesc de alint era Laibel, ca și al vărului Luavik. În 
seara aceea merseră cu mașina în suburbiile vestice ale 
orașului, la o casă de pe malul râului Havel. Ușa le fu deschisă 
de o fată care purta numai un sort, iar toate femeile dinăuntru 
erau nude și se amuzau. Toţi bărbaţii erau îmbrăcaţi impecabil 
și câțiva erau strânși în jurul unei dansatoare care venise la 
Berlin cu Josephine Baker. Negresele erau o noutate pe atunci în 
Germania, dar el și Ritz observară pe altcineva și porniră 
amândoi deodată. 

Se opriră, se priviră și Ritz scoase o monedă. 

Fata avea un chip drăgut și dinţi ușor incovoiaţi. Era zveltă și 
pe coapsele albe avea urme roz de la jartiere. 

— Nu, spuse el. Te superi dacă merg eu, Laibel? 

Ritz era foarte bun din fire. Clătină din cap și se îndepărtă. 

— Sunt Alfred. 

Ea părea că nu se simte în largul ei, poate că era supărată. 
Poate că-l vrusese pe Lew, gândi el. 


— Eu sunt Lilo. 

— La ce te gândești? 

— Ai un costum magnific. 

— Nu-i nici pe jumătate atât de magnific ca al tău, îi spuse el 
grav. 

Ea începu să râdă. 

— Trebuie să stăm la circul ăsta? 

— E răcoare, mă duc să-mi iau hainele, spuse ea. 


Lângă chioșcul de unde dr. Silberstein iși cumpăra ziarul idiș, 
tineri în cămăși cafenii începuseră să vândă un săptămânal 
antisemit, Atacul. isi spuneau Ostașii Furtunii, Sturmabteilung si- 
i intimidau pe oameni, dar partidul lor avusese rezultate foarte 
slabe la ultimele alegeri. 

— Numai douăsprezece locuri, exulta dr. Silberstein. Au 
câștigat numai douăsprezece locuri într-un Reichstag de peste 
cinci sute de membri. 

— La urma-urmei, îi amintea Alfred, asta e tara care l-a făcut 
pe Albert Einstein directorul institutului Kaiser Wilhehn. 

— Dar tot asta e țara, mută dr. Silberstein un nebun ca să-i ia 
un pion, unde cetățenii așteaptă la ieșirea din biroul lui Einstein 
de la Academia Prusacă de Stiinte și la ferestrele 
apartamentului lui din Haberlanastrasse să-i strige lucruri 
murdare pentru că e evreu. 

— Prostii. 

Dr. Silberstein mormăi. Păstrau cu sfințenie întâlnirile de 
miercuri seara și șahul lui Alfred se imbunătățise rapid. Prima 
dată când iși bătuse gazda fusese o întâmplare; acum se luptau 
ca niște tigri, nu-și arătau și nu-și cereau nicio milă. Bernhard 
Silberstein era hăituit de spectre. Niste finanţiști olandezi, patru 
frați pe nume Barmat, fuseseră acuzaţi că au făcut „daruri și 
contribuții” unor persoane suspuse din guvernul german. Fraţii 
Barmat erau evrei iar dr. Silberstein aștepta repercusiuni. 

— E absurd, zise Alfred. Nu sunt criminali catolici și criminali 
protestanți? 

— Trebuie să fim super prudenti, zise șovăind dr. Silberstein. 
Mai ales, trebuie să ne păzim de angajarea în practici de afaceri 
concurenţiale. 

Alfred iși dădu seama încotro se indrepta conversaţia; 
Bernhard Silberstein făcea parte din Consiliul Evreiesc, 


împreună cu _ Irivin Koenig, furnizorul cu care avusese el 
necazuri. 

— Ai ajuns să mă cunoști, spuse el. Spune-mi, crezi că l-am 
înșelat pe viermele ăla? 

— Nu contează. Important e că el spune că da. Rabinul Hillel 
spune: „Nu e destul să eviti răul. Omul trebuie să evite și 
aparența răului.” 

Alfred oftă. 

— N-ai vrea să asiști la o ședință a Consiliului Evreiesc marți 
seara, săptămâna viitoare? întrebă dr. Silberstein. Avem 
planificat să sărbătorim două sute de ani de la nașterea lui 
Mendelssohn. 

— Felix Mendelssohn, compozitorul? 

— Nu, nu, Moise Mendelssohn, bunicul lui, care a tradus 
pentateucul în germană. 

— Nu pot, spuse Alfred. 

Studie tabla de șah, apoi făcu o mutare care se dovedi a fi 
foarte vulnerabilă: 

— Sunt foarte ocupat în ultimul timp, se scuză el. 


Ea pretindea că circumcizia îi dădea lui Alfred puteri oculte 
asupra ei, că o ținea tot timpul aprinsă de dorință. După ce actul 
se termina, se apleca deasupra mădularului lui, îl numea 
micuțul ei cavaler evreu și-l conjura să se ridice din nou, gata de 
luptă. Avea cu zece ani mai mult decât el. Toată lumea o numea 
Lilo, dar numele ei de botez era Elsbeth Hilde-Maria Krantz și era 
fiica unui stăpân de turme de porci din Westphalia. Timp de 
șapte ani lucrase pe post de cameristă și-și păstrase virginitatea 
și aproape toţi pfennigii câștigați, adunând zestrea de care o 
fată din clasa ei avea nevoie ca să se poată mărita. Ori de câte 
ori avea o zi liberă de la hanul unde lucra, mergea acasă și 
îngrijea porcii sau ajuta la tăiere, în funcţie de anotimp. Aproape 
că adunase bani destui când izbucni inflaţia. Peste noapte, 
mărcile pe care le pusese deoparte cu atâta strictețe deveniră 
inutile. 

— Viața mea nu mai avea niciun sens, Îi spuse ea, pe când 
stăteau în pat și auzeau acordurile unui fonograf răzbătând slab 
prin podea. De ce trebuia să aleg între a spăla toaletele și a 
mirosi gunoiul porcilor? M-am hotărât să devin actriţă. 

În prezent, era angajată la un magazin de țesături. Era 


chemată din când în când pentru figuratie la studiourile UFA si 
pomeni vag de un film în care jucase; el bănuia cam despre ce 
fel de film era vorba. 

Dar se simţea bine alături de ea. Mergeau la cabarete, mai 
ales la favoritul ei, Tingeltangel. Uneori mai venea cu o prietenă 
pentru Ritz, chiar dacă lui îi venea să le huiduie când le auzea 
spunând jazzului „yatz”, dar cel mai adesea mergeau doar ei 
doi. O duse la teatru, la primele concerte din viața ei. La 
Filarmonică, Artur Schnabel îi umplu ochii de lacrimi. 

Alfred îi dărui un colier, o brățară. li cumpără o haină de blană 
de la Herpich's și uneori îi dădea bani, dar relația lor nu era un 
aranjament. Era încântat de viaţa lui și se credea un tip grozav. 
Dar într-o seară, intrară în barul de la Tingeltangel între două 
spectacole, la timp pentru a auzi lumea plângânadu-se de faptul 
că barmanul închisese radioul. 

— Dar nu e muzică în seara asta, zise acesta. E doar vorbă și 
iar vorbă despre New York. Cui îi pasă de sporovăială de la New 
York? 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă Alfred, foindu-se pe scaunul 
înalt. 

Barmanul ridică din umeri: 

— Niște palavre despre Bursă, zise el. 

La câteva luni după aceea, portarul clădirii unde se afla 
magazinul îi spuse lui Alfred că situaţia îi amintea de anul 1921. 

— Unde erati în '21, domnule? 

— În Elveţia, la școală. 

Omul oftă: 

— În '21, copiii mei se duceau adesea flămânzi la culcare. Era 
adevărat, copiii sufereau și acum de foame în Germania. 
Diamantele erau ultimul lucru pe care l-ar fi cumpărat cineva. 
Dintr-odată, tehnicienii olandezi nu mai avură ce să șlefuiască 
sau să monteze. Le dădu un ultim salariu cât îndrăzni de mare, 
apoi îi concedie. 

Lew Ritz îi spuse că afacerea cu pălării a tatălui lui, care trăia 
într-un oraş numit Waterbury, ajunsese la un punct de stagnare, 
în primăvara aceea, Ritz iși luă diploma de medicinist și plecă 
din Germania. La o zi de la plecarea lui, primi o scrisoare de la 
unchiul Martin. Acesta îi scria că-l poate trimite pe Karel la 
Berlin, dacă Alfred are nevoie de el. De fapt, lucrurile mergeau 
atât de prost la Praga, încât era posibil ca și Laibel să vină să 


lucreze pentru Alfred. 
Le răspunse la scrisoare, sfătuindu-i să rămână acasă. 


— Dau vina pe evrei, spuse dr. Silberstein. 

Lui Alfred nu-i plăcea cum arăta bătrânul. Annalise îi spusese 
că soțul ei stătea foarte prost cu sănătatea. II lăsa inima și tusea 
tot timpul. În nopțile fierbinţi, bătrânul respira greu și stătea ore 
întregi lângă fereastra deschisă, proptit pe perne. 

— Mai am un văr din Polonia în viață la Frankfurt, spunea dr. 
Silberstein. Naziștii îi bat pe evrei acolo. Poliţia nici nu le ascultă 
plângerile. 

— Berlinul e încă civilizat, răspundea Alfred. 

— Ar trebui să pleci. Esti încă tânăr. 

— Hai să jucăm șah, iși pierdea Alfred răbdarea. 

Afacerile deveniră și mai proaste. La Capetown, un individ pe 
nume Ernest Oppenheimer câștigase președinția grupului 
Debeers și descoperi că mai aveau și alte probleme, în afara de 
criză. Debeers acumulaseră o mare rezervă de diamante, atât 
de mare încât, dacă ar fi fost comercializate, ar fi devalorizat 
complet pietrele preţioase. Ca să facă lucrurile și mai rele, se 
deschiseseră mine noi în Transvaal și în Namaqualand. 
Oppenheimer dizolvă Sindicatul și-l înlocui cu Corporatia 
Diamantelor, o organizație cu misiunea de a lansa diamantele 
pe piaţă într-un flux micșorat, pentru a păstra prețurile ridicate. 
Dar la ce bun să mentii valoarea când nu se vindea nimic? 

Într-o dimineaţă, Alfred se sculă cu gândul că ura să fie om de 
afaceri, să meargă în fiecare zi la magazin și să privească o ușă 
care se deschidea prea rar. Unii bijutieri cu reputaţie începuseră 
să vândă fleacurile pe care i le recomandase și lui unchiul Martin 
să le vândă la început. În loc să le urmeze exemplul, își oferi un 
sejur de patru zile în Olanda și comandă o gamă bună de 
bijuterii Delft, în albastru și alb. Toate pietrele preţioase pentru 
care eliberase chitante fură returnate furnizorilor, apoi lichidă 
toată marfa cu excepția a șapte diamante mici, galbene, pe care 
le păstra în safe pentru a continua să se simtă un negustor. Un 
ceas elveţian fu pus în locul diamantului alb din nișa vitrinei. 
Noile produse se vândură prost, dar n-ar fi ajutat la nimic să 
vândă articole mai ieftine. În pădurile din jurul Berlinului, șomerii 
ridicau colonii de corturi. 

— Avem nevoie de un bărbat puternic ca să ne scoată din 


încurcătura asta, spuse portarul, studiind costumul bine croit al 
lui Alfred. În ochii portarului lucea ceva; ori era nazist, ori 
comunist, sau poate că din nou copiii lui erau înfometați. 

Paolo Luzzatti de la Sidney Luzzatti&Sons îi scrise din Neapole 
că lucrarea despre care discutaseră la Antwerp cu mai mulţi ani 
în urmă devenise o urgență. Alfred se gândise mult la Diamantul 
Inchiziției. Perspectiva de a lucra la mitra papei Grigore era un 
gând care înlătura monotonia. Pe de altă parte, viaţa lui la Berlin 
se intunecase. li plăcuse să se plimbe pe Unter den Linden; 
acum, de două-trei ori pe săptămână erau parade, defilări ale 
tinerilor în cămăși maronii sau veneau comuniștii din districtul 
de est, în cămășile lor galbene și decolorate. Ori de câte ori 
coloanele de manifestanți se întâlneau, totul degenera într-o 
violență total nepotrivită pe cel mai frumos bulevard din oraș. 

Alegerile din septembrie fură un dezastru. Naziștii se 
lăudasem că cele douăsprezece locuri ale lor vor crește la 
cincizeci. Dar șase milioane și jumătate de germani îi făcură 
cadou lui Adolf Hitler o sută şapte locuri în Reichstag. 

La o săptămână după alegeri, Paolo Luzzatti veni la Berlin, 
ducând mitra lui Grigore într-un sac albastru cu fermoar gros, 
care ar fi putut la fel de bine adăposti prânzul unui instalator. 

— Magnifică, spuse Alfred, după ce văzu mitra. 

— Familia dumneavoastră execută lucruri bune. 

El dădu din cap, acceptând complimentul. Polita de asigurare 
adusă de Luzzatti era imensă și Hauptmann trebuia să facă faţă. 
Cât timp se încheiară aranjamentele cu compania de asigurări, 
Luzzatti se agită nervos prin încăpere. 

Cadrul de aur al coroanei fusese îndoit datorită căderii. Paolo 
se uită peste umărul lui Alfred când acesta extrase delicat 
diamantul galben din montură și-l examină prin lupă. Amândoi 
știau cât de ușor poate fi ruinat și crăpat un diamant, în ciuda 
durității lui. 

— Nu pare atins, se pronunţă el și celălalt oftă ușurat. 

— Va trebui să fac niște testări extensive ca să mă asigur. Va 
dura ceva timp. Până atunci, continuă el pe un ton lejer, aș 
putea să repar și montura. 

Paolo se încruntă: 

— Aveţi această abilitate? Când o voi înapoia Vaticanului, 
trebuie să fie perfectă. 

— S-ar putea să am nevoie și de un aurar, ridică Alfred din 


umeri. Sunt vreo doi foarte buni aici. 

În cele din urmă, spre usurarea amândurora, Luzzatti luă 
trenul de Neapole și-i lăsă mitra lui Alfred. 

În ciuda asigurării, nu lăsă deloc diamantul sau mitra în voia 
sorții, ducându-le seara acasă în sacul cel albastru și aducându- 
le la magazin în fiecare dimineaţă. Într-o seară, când Lilo era pe 
la el, i le arătă și ei. 

— Ale cui sunt? 

— Ale papei. 

Ea se încruntă. Nu era o persoană religioasă, dar văzu că 
astfel de glume îi displăceau. Poate mai ales pentru că veneau 
de la el. 

— Înainte de asta, au aparținut unui om din Spania, care a 
fost ars pentru că era prea evreu. 

— Uneori, mi se pare că ești nebun, spuse ea posacă. 


La sfârșitul testării, realiză că piatra era intactă. Într-o 
dimineață, o montă la loc în mitră. Se întreba dacă oamenii de 
la Vatican știau pe ce se baza desenul. Strămoșul lui făurise 
coroana exact la fel ca în schițele pe care le văzuse Alfred, 
reprezentând misnepheth, mitra Marelui Preot. Dar aceea fusese 
din pânză și aceasta era din aur. Era foarte greu de curățit, dar 
Alfred era recunoscător că avea de lucru și nu se grăbi. Făcu 
niște experimente și-și dădu seama că prezența unui aurar nu 
era necesară. Netezi singur aria atinsă, fracțiune cu fracțiune de 
centimetru, plăcându-i să dea mici lovituri cu un ciocan ce părea 
că-și trage inspirația din îndemânarea cu care strămoșul lui 
confecţionase mitra. 

Oricât ar fi încercat, munca nu-i putea ocupa toate gândurile. 
Noul Reichstag se întruni în octombrie. Mii de oameni se 
adunară în fata clădirii executivului și-l aclamară pe Hitler. 
Împotriva legii, trupele naziste reușiseră să-și strecoare înăuntru 
soldaţii în uniforme. Înăuntru, aceștia se schimbaseră la toalete 
și intraseră în ședință, transformând totul în haos, vociferând și 
bătând din picioare. Când poliția împrăștie în fine mulțimea de 
afară, organizatorii se îndreptară spre Herpich's, unde sparseră 
vitrinele și prădară blănurile. 

Alfred stătea la sediul lui și-i asculta scurgându-se pe 
bulevard, spre magazinul lui Wertheim. „Juda verrecke!” ţipau 
ei. „Să piară evreii! Să piară, să piară, să piară evreii!” 


Lew Ritz îi scrise că-și făcea stagiatura la un spital din New 
York. „...Înţeleg că cererile de viză americană s-au înmulţit 
foarte tare în Germania. Te-ai gândit să vii aici? In cazul că te-aș 
putea convinge, îţi trimit următorul document. Vei avea nevoie 
de el, pentru că nu acordă vize decât celor care pot dovedi că 
nu vor îngroșa cozile la pâine. Sper că vei veni. Dacă vii, te voi 
duce la un loc numit Cotton Club, unde o să descoperi că nici n- 
ai știut până acum ce e aia „yatz „adevărat...” 

„Următorul document” era o declaraţie semnată de tatăl lui 
Lew, prin care se atesta că Alfred Hauptmann va fi angajat de 
corporația Ritz Headwear după intrarea în Statele Unite. Puse 
plicul în safeul lui. Dar când îi răspunse lui Lew la scrisoare, îi 
reaminti că naziștii erau doar al doilea partid ca mărime din 
Germania. „Paul von Hindenburg este președintele republicii 
germane și a jurat că va respecta Constituţia”, scrise Alfred. Si 
se strădui să uite că Hindenburg avea optzeci și patru de ani și 
ațipea adesea. 

Lilo îi arăta în continuare prietenie și afecțiune, dar era clar că 
ceea ce se întâmpla începuse să o deranjeze. Nu se mai agăța 
de micuțul ei cavaler evreu și uneori, întinși în întuneric, iși 
exterioriza temerile: 

— Naziștii au sedii în diferite părți ale orașului. Depozite 
abandonate și foste fabrici, stiai? 

— N-am auzit. 

— Da, le numesc puncte de concentrare. Îi aduc acolo pe 
dușmanii lor, să-i ia la întrebări. Comunisti și evrei. 

— De unde știi? 

— Mi-a spus cineva. 

EI o bătu ușor pe coapsă, ca s-o liniștească. Poate că era doar 
un zvon, dar putea fi adevărat, pentru că oamenii chiar 
dispăreau. Din canalul Landwehr erau mereu pescuite cadavre. 

Peste tot pe unde mergea, Alfred vedea uniforme naziste. 
Cămășile cafenii sporeau mereu în număr. Hitler le promisese 
slujbe și prosperitate odată ce aveau să se îndrepte prevederile 
injuste ale tratatului de la Versailles din 1919 și evreii aveau să 
fie izgoniți din Germania. 

Un editorial din Atacul îi sfătuia pe cetățeni să nu încerce 
soluții individuale în problema evreiască, pentru că era o 
problemă de stat. Cu toate acestea, tot mai multe persoane 


încercau să găsească singuri ce e de făcut. vărul polonez al lui 
Bernhard Silberstein intră în panică din cauza sălbăticiilor din 
Frankfurt și-și părăsi congregația pentru a veni la rudele din 
Berlin. Era un tânăr cu fața ciupită de coșuri și barba rară. Nu 
era greu să-l identifici pe Max Silberstein ca pe unul dintre 
disprețuiții Ostjuden, adică un evreu venit în Germania din estul 
Europei. La două zile de la sosire, se duse până la chioșc să-i 
cumpere ziarul unchiului lui și dădu peste trupele furtunii, care 
vindeau Atacul. Ajunse acasă palid, cu ochii lucioși și un carton 
prins pe haină, la spate: SUNT UN HOT EVREU. A doua zi luă 
trenul de Cracovia. 

Pentru familia Silberstein, fu picătura finală. Iși lichidară 
bunurile și merseră să trăiască împreună cu o doctoriță, în 
munții Harz. 

— De ce nu pleci din țară? vru să știe dr. Silberstein când iși 
luară rămas-bun. 

— Am afaceri aici, spuse Alfred, încercând să vorbească 
liniștit. 

— Aștepţi momentul când toți vor vrea să plece și va fi prea 
târziu? 

— Dacă asta vă e părerea, de ce nu plecați dumneavoastră 
din Germania? 

— Prostule! Nu știi că trebuie să treci un examen medical ca 
să obţii viză? 

Se priviră în ochi: 

— Lasă-ţi afacerile, continuă dr. Silberstein, care se ambalase 
prea tare și respira cu greutate. Ce ai cu adevărat valoros și nu 
poți lua cu tine? 

— Orașul ăsta, spuse Alfred, după o clipă de gândire. 

Totuși, orașul pe care-l iubea nu mai era același. Naziștii și 
comuniștii mai evoluaseră de la bâte și nu era un fapt neobișnuit 
să-și schimbe ruta în plimbările lui, pentru a evita porțiunile 
unde se auzeau focuri de armă. 


Într-o dimineaţă, venind la lucru, găsi cuvântul JUDE scris cu 
vopsea albă pe zidul lui din cărămizi plumburii. II lăsă acolo și 
poate funcţionă ca un avertisment. Zilnic intrau la el mai multe 
persoane cumsecade și vându câteva bijuterii de valoare. 
Vitrinele lui Herpich fură sparte și înlocuite de mai multe ori și în 
cele din urmă, câteva geamuri fură acoperite cu șipci de lemn și 


lăsate așa. Circulă zvonul că familia Herpich se gândea să vândă 
magazinul unor creștini. Poate că era adevărat. Exista un curent 
de arianizare a afacerilor și într-o după-amiază, Richard Deitrich 
intră în magazin și-i spuse că Deitrich Brothers cumpărase Irwin 
Koenig. 

Richard Deitrich avea o față curată și strălucitoare și un 
croitor foarte bun. Pe reverul pardesiului lui gri era prinsă o 
Zvastică, ceea ce arăta că nu ar fi fost nepotrivit nici dacă ar fi 
purtat o uniformă: 

— Magazinul dumitale e mic și încântător, spuse el. L-am 
admirat întotdeauna. N-ai fi interesat să ni-l vinzi, Herr 
Hauptmann? 

— Nu m-am gândit la asta. 

— Anumite persoane vor avea dificultăţi în afaceri, nu știu 
dacă mă înţelegi. Dacă vinzi acum, poti rămâne angajatul 
nostru. 

— Nu cred că o voi face. 

— În viitor, va valora mult mai puțin, spuse politicos Deitrich. 

Alfred îi mulțumi pentru ofertă. 

Hauptmann era un nume german, el era german. Dar acum, 
la restaurante sau când voia să cumpere un bilet de teatru, 
simțea cum oamenii îi respingeau originea străină, îl urmăreau 
cu ochii. _ 

Apartamentul familiei Silberstein rămase gol. li lipseau 
partidele de șah de miercuri seara și în ultima vreme, Lilo era 
mereu ocupată când o căuta. Într-o seară, barmanul de la 
Tingeltangel ii spuse că venise acolo foarte des în ultimul timp, 
cu o cămașă cafenie alături. 

Îi telefonă și-o întrebă dacă puteau sta de vorbă. Când ajunse 
la ea, era într-o haină de casă și-și punea părul pe niște 
bigudiuri unse cu o substanţă care mirosea a ouă clocite. 

— Da, e adevărat, recunoscu ea. Am un alt prieten. 

EI se aștepta să fie furios sau foarte trist, dar nu experimentă 
niciuna dintre cele două senzații. 

— Mi-a spus că vor da o lege. Va fi aspră cu femeile germane 
care ies cu evrei. 

Și trase din ţigara care-i tremura în colțul buzelor. 

— Doar nu vrem așa ceva, îl privi prin norul de fum. 

— Noroc, Lilo. 

— Noroc și ţie, răspunse ea. 


La miezul nopții, iși aminti că-i arătase ce era în sacul 
albastru, încercă să nu se mai gândească. Orice ar fi lipsit din 
relaţia lor, lucrul acela nu fusese onestitatea. Avea încredere în 
ea. 

Dar se frământa. 

Se ridică din pat înaintea zorilor. Se așeză la masă și lucră cu 
înfrigurare. Când termină, aurul sclipea, diamantul strălucea - 
mitra era perfectă. O impachetă cu multă grijă, tapetând bine o 
cutie mai mare, apoi o ambală și scrise pe pachet adresa lui 
Paolo Luzzatti. Când se deschise la poștă, el era la ușă. 


În acea vineri, de dimineaţă, fu trezit de telefon: 

— Domnul Hauptmann? 

Era portarul din Leipziger Strasse: 

— Am vești foarte proaste, domnule, spuse omul. 

Alfred iși drese vocea. 

— S-a petrecut... ă... un jaf. 

— Magazinul meu? 

— Da. Au luat tot. 

— „„„Al anunţat poliția? 

— Da. 

— Vin imediat, anunţă Alfred. 

Dar mai rămase în pat douăzeci de minute, de parcă ar fi fost 
duminică și n-ar fi avut nicio treabă. Când se trezi, făcu baie, se 
bărbieri și se îmbrăcă cu grijă, apoi iși puse lucrurile într-un 
geamantan. 

Luă un taxi, dar opri șoferul la vreo două sute de metri, la 
Herpich's, pentru că văzuse doi soldați naziști în fața 
magazinului. Ocoli prin spate și veni pe o alee, deschizând cu 
cheia lui. Când intră, portarul era în fata lui. 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa, domnule, răspunse omul, se întoarse și 
începu să măture. 

Ușa dinspre holul clădirii fusese spartă. Toată marfa fusese 
luată, iar rafturile și mobila erau stricate. Alfred se strecură în 
cămăruţța din spate și văzu că încercaseră să forțeze safeul, dar 
nu izbutiseră. Era zgâriat și o mică parte din ușiţă fusese 
decojită, dar era un Kromer, din oţel bun de Ruhr. 

Cei doi soldaţi stăteau în dreptul nișei din peretele exterior. 
Geamul fusese spart și deschizătura acoperită cu o șipcă subţire 


de lemn, prin care-i auzea perfect, discutând despre sânii unei 
fete. 

Oare veniseră acolo pentru femeie sau pentru bijutier? Sau 
era doar o altă întâmplare? 

În momentul acela, lucrul cel mai important era să nu-l audă 
deschizând safeul. Începu să întoarcă discul, acoperit de fâșăitul 
măturii portarului, care se îndrepta spre ușa de la intrare. 

— Hei, tu, îl strigă unul dintre naziști, l-ai văzut pe Izzie? 

— Pe cine? întrebă portarul. 

— Pe Isidor, evreul bijutier. 

— A, pe domnul Hauptmann. 

Ușa safeului era deschisă. Alfred scoase scrisoarea de la Ritz 
și bucata de piatră aurită și micile diamante și le băgă pe toate 
în buzunar. 

— Nu l-am văzut de ieri pe Herr Hauptmann, spuse portarul. 


Petrecu șapte ore la Ambasada Americană din Tiergarten 
Platz, mai mult în sala de așteptare. Când ieși de acolo, banca 
Damstadt Naţional, unde avea cont, se închisese pentru tot 
weekendul, dar avea viză americană. Merse direct la gara 
Anhalter și stătu la ghișeul de clasa 1 mai multe minute, până iși 
aminti și se mută la clasa a III-a. Locurile din tren erau strâmte 
și înghesuite și canapeaua putea, dar altfel, ar fi putut semăna 
cu o călătorie de afaceri în Olanaa. 

Avea câteva cunoștințe la Amsterdam, dar nu voia să vadă pe 
nimeni. De dimineaţă, avea să vândă unul dintre diamante și va 
pleca la Rotterdam, să ia primul vapor de New York. Inchirie cea 
mai ieftină cameră pe care o găsi, pentru o noapte, la etajul 
patru al unei pensiuni și apoi se duse la un local de muncitori și 
luă o cină modestă. Când ieși, afară ploua și pașii îl duseră fără 
să vrea până în fața casei unde locuise cândva, împreună cu 
Laibel. Moara de vânt pe care o îndrăgiseră nu mai era la locul 
ei. 

Se întoarse în cameră și nu mai știu ce avea de făcut. Era o 
cameră meschină și nu prea curată. Nu voia să se bage în pat. 
Se așeză pe un scaun în fata ferestrei, privind ploaia: 

— Îmi cer iertare, doctore Silberstein, le şopti acoperișurilor 
ude și strălucitoare din Amsterdam. 


Partea a Il-a 
ASCUNDEREA 


10 
TAMAR STRAUSS 


În vis, Yoel era viu și-i desfăta trupul cu eficienţa teutonă pe 
care nu reușise s-o alunge odată cu restul trăsăturilor germane 
pe care le moștenea. Tamar se simţea extraordinar, dar se trezi 
singură, în liniștita cameră de hotel. Rămase multă vreme sub 
plapuma boţită, amorţită de o durere pe care aproape că o 
uitase. Covoarele miroseau a praf. i 

Incercă să ațipească din nou, dar somnul o ocoli. Incercă să 
formeze În minte fața lui Yoel, dar claritatea întârzia să apară. 
Pielea lui nu fusese atât de brună ca a ei, dar era și el smead 
pentru un yecheh, adică evreu german. Ochii lui, de un albastru 
palid pe chipul întunecat fuseseră aceia care o captivaseră în 
seara când se întâlniseră la muzeu. Nu li se făcuse cunoștință. El 
o privise doar, din colţul opus al camerei. 

Ea se uitase în altă parte, ciugulind dintr-o salată. 

Când privise din nou, ochii lui blestemaţi erau tot ațintiți 
asupra ei. Fără pic de rușine. Se poate? păreau că o întreabă. 

Bineînţeles că nu, străin arogant, îi răspunsese indignată în 
mintea ei. 

Dar ochii ei, trădători, îi întâlniră pe ai lui și-i risipiră 
împotrivirea. 

Se poate, răspundeau ei. 

leșeau împreună de câteva luni. El era în ultimul an de 
rezidenţiat la spitalul Beilinson din Petah Tikva. Conducea un 
Volkswagen roșu, vechi de doi ani, cu care venea s-o vadă ori de 
câte ori avea timp. Mergeau la cafeneaua Alaska de pe strada 
Jaffa și la concertele Filarmonicii israeliene, pentru care părinţii 
lui dădeau bani, ceea ce o făcea să creadă că erau bogați. 

Se hârjoneau plăcut în mașinuţa roșie. Devenise foarte greu 
să-l ţină la distanţă și într-o seară, pe plaja de la Bat Yam, nu 
mai putu. li făcu rău. După aceea, nu se mai putea opri din 
plâns. El nu realiza că, în conformitate cu educaţia ei, lucrul 


acela însemna că fusese distrusă. Dar îi refăcu sufletul; o iubi. 


Mama lui le dori numai bine, pe un ton pe care le-ar fi spus 
condoleanţe. Să nu crezi tu că nu bănuiesc ce-ai făcut pe nisip 
în întuneric, ca să-l prinzi în plasă, îi spuneau ochii ei, albaștri și 
contemplativi ca și cei ai fiului. 

El merse la tatăl ei, ya abba, cu o versiune modernă a preţului 
miresei, un coș de fructe și o sticlă de arak. 

— Copiii tăi vor fi brun, îi spuse ya abba direct. 

— Așa sper și eu, răspunse Yoel. 

După o săptămână, Tamar se întoarse la Rosh Ha'ayin, satul 
yemenit al părinţilor ei și găsi fructele încă împachetate în 
plastic, bananele înnegrite și piersicile și portocalele mucegăite. 
Le aruncă pe toate. În seara aceea, ya abba o privi: 

— Vrei să-l iei de bărbat pe acest yecheh, pe germanul ăsta? 

Ea nu răspunse și atunci, el dădu din cap cu putere și desfăcu 
sticla de arak. 

Rezidenţiatul lui Yoel se apropia de sfârșit. Propusese să facă 
un studiu de mortalitate maternă la beduini și, spre satisfacția 
lor, proiectul i se aprobă și fu numit la o secție pentru mamă și 
copil de la spitalul Hadassah. 

Plănuiseră să locuiască la lerusalim. O surprinse faptul că 
părinţii lui se oferiră să le cumpere un apartament, pentru că 
între timp își revizuise prima părere, că ar fi fost bogați. Erau 
negustori de mobilă și vindeau destule piese mici și modeste în 
magazinul lor întunecos pentru a le asigura un confort minim. 

Dar li se oferi o plată compensatorie din partea Germaniei. 

Tatăl lui fusese la Mauthausen și trei dintre cei patru bunici ai 
lui și o mătușă dispăruseră la Buchenwald. Proprietăţile ambelor 
familii fuseseră confiscate. Tatăl lui depusese o petiție după 
război și în sfârșit, fusese despăgubit cu o sumă mică. Părinţii lui 
nu doreau să se atingă de bani pentru ei. 

Nici ea nu dorea. 

Domnul Strauss veni într-o zi și o invită la ceai. Se pomeni 
atrasă de el. Era obosit și chel; oare și Yoel avea să arate așa? 

El o bătu ușor pe mână: 

— Să le trimit banii înapoi? 

Așa că, precum milionarii, ea și Yoel se stabiliră într-un 
apartament de trei camere dintr-o clădire destul de nouă cu 
vedere la Yemin-Moshe, încercând să uite că niște umbre le 


plătiseră adăpostul. Domnul Strauss se oferi să le procure 
mobilă daneză la preţ scăzut, dar, spre ușurarea ei, Yoel o 
ascultă și cumpărară un pat cu arcuri, două dulapuri mici, o 
masă joasă și niște burdufuri din piele de cămilă pe care le 
îndesară cu incredibil de multe numere din ziarele locale. 
Căutară și niște vase încântătoare din aramă, spre dezgustul 
mamei ei, ya umma, ale cărei prietene înlocuiseră demodată 
aramă cu vase din aluminiu. Yoel munci trei weekend-uri, 
zugrăvind pereţii în alb, iar ea îi decoră cu tablouri arabe, 
ieftine, cumpărate de la piaţa din Nazareth. 

Când terminară, era chiar mai frumos decât la Sana'a, casa 
unde crescuse. 


Ya umma ar fi vrut să se mărite în veșmântul tradițional 
yemenit, dar simţul ei practic avu câștig de cauză. Cumpără o 
rochie de nuntă pe care o putea purta și după aceea, o tunică 
simplă de culoarea lavandei, care făcea pielea ei brună să iasă 
în evidenţă minunat. Ceremonia avu loc în sinagoga cu acoperiș 
de tablă de la Rosh Ha'ayin. Ya mori, rabinul, era cam senil și 
prelungi stânjenitor cele șapte binecuvântări. După ce Yoel 
sparse în mod tradiţional un pahar, urmă o masă cu pui fript cu 
ouă fierte tari și curățate și orez cu migdale și stafide, totul 
completat cu fructe, legume, vinuri și rachiuri. 

Evadară de acolo în mașinuţa roșie cât putură de repede și 
petrecură trei zile la Eilat, pe o vreme perfectă. Ei tocmai îi 
venise ciclul, înainte de nuntă. În fiecare dimineaţă ieșeau în 
larg cu o barcă cu fundul transparent și studiau coralul și peștii. 
Cunoscură niște hippie francezi care locuiau în corturi pe plajă și 
porniră niște discuţii aprinse despre comunism, dar Yoel le luă o 
sticlă de vin și comunitatea proletară îi acceptă în final. Adunară 
coral, ea se bălăci și el înotă. 

Când se întoarseră la lerusalim, ya umma îi aștepta, ca un 
sfinx în picioare în faţa clădirii. Mama turnă apă pe pământ și 
împrăștie frunze de rută, urându-le bun venit în noua lor casă în 
mod tradițional, spre uimirea unor trecători. Tamar fu mișcată, 
știind cât de greu îi fusese să facă de una singură lungul drum 
cu autobuzul. Insistară amândoi să mai stea, dar ea își sărută 
fiica și-i spuse timidă ginerelui ei că spera să se bucure alături 
de mireasă. Apoi, mângâiată, luă înapoi autobuzul spre Rosh 
Ha'ayin. 


Spre ușurarea lui Tamar, actul dragostei era infinit mai plăcut 
în propriul lor pat. Deveni repede participantă la el, iar Yoel, 
măgulit, începu s-o tachineze. Făcu și el o achiziţie, o oglindă 
mare, care nu se potrivea cu sufletul arab al restului 
apartamentului. O fixară astfel încât să-și vadă trupurile, unul 
cafeniu și unul alb, amestecându-se într-o creatură frumoasă, 
numai a lor. _ 

Căsătoria îi aduse noroc; progresă la muzeu. Într-o zi, un vas 
rar, un bronz fenician în formă de cap de leu, fu adus la 
departamentul de conservare pentru reparaţie, deoarece se 
ciobise puțin. 

Când îl examină, fragmentul desprins lăsă să se vadă o serie 
de straturi suprapuse, foarte ciudate. Primul se dovedi a fi 
aramă, suspect de nouă. Al doilea era un amestec de ceară 
roșie de sigilat cu aliajul moale folosit în sudura modernă. Când 
așeză vasul la lumină ultravioletă, acesta se dovedi alcătuit din 
bronz autentic, distrus, peste care un falsificator construise cu 
abilitate o suprafaţă cu aparenţă de vechime, dar în același timp 
excelent păstrată. 

Muzeul fusese pe cale de a achiziționa vasul la un preţ care 
depășea cu mult salariul ei anual. Foarte mulţi începură de 
atunci s-o salute dimineaţa, când venea la lucru. ` 

Era o satisfacție, dar îi plăcea și condiția de nevastă. Invăță că 
soțul ei nu putea mânca alimentele condimentate ca yemeniţii 
și că ura carnea de miel. În schimb, îi plăceau micile caise 
autohtone, numite mishmish, atât de bune, încât arabii aveau o 
vorbă pentru a descrie o fericire îndepărtată: când va înflori 
mishmish. Yoel puse să-i fie imprimată zicala pe cartonașe, pe 
care le dădea celor care se dovedeau nerăbdători. 

Colegii lui îl plăceau, poate și pentru că - gândea Tamar cu 
vinovăţie - lucra într-un domeniu care era în afara promovărilor 
și carierei rapide. Dar obținea rezultate. Mortalitatea maternă și 
infantilă printre beduini fusese întotdeauna ridicată, în mod 
tragic; în viaţa lor nomadă și grea, grija prenatală practic nu 
exista. Yoel își petrecu primele luni discutând cu structurile de 
putere, vânzându-și ideile. Apăru de mai multe ori în faţa 
Comisiei Apelor cu autorizaţiile necesare de la departamentul 
lui, până când fură de acord să instaleze o conductă de apă 
peste pășunea din Beersheva a unui trib beduin; era o ţeavă 


neagră de plastic, urâtă foc, dar revărsând apă binecuvântată. 
Yoel și un agronom de la guvern îl convinseră pe șeicul bătrân 
să rămână pe loc atât timp cât guvernul avea să le furnizeze 
nutreţ animalelor. În schimb, șeicul le trimitea regulat pe toate 
gravidele la stația mamei și copilului, pentru analize. Cel mai 
greu era să le convingă pe femei să se interneze, deoarece le 
intrase în sânge ideea că un copil trebuie născut în cortul tatălui 
lui. Dar după ce douăsprezece mame la rând supravieţuiră, cu 
copii cu tot, mesajul fu înţeles. 

Yoel nu era împotrivă să meargă și el la tabăra din Beersheva, 
dacă vreo femeie se împotrivea tratamentului. Când era liberă, 
Tamar mergea și ea uneori, să-i traducă. Intr-o astfel de ocazie, 
după ce Yoel certă femeia și ea-i promise cu supunere că luna 
viitoare se va prezenta la consult, se opriră amândoi la cortul 
șeicului, pentru inevitabilele cafea și curmale. 

Bătrânul beduin îi aruncă o privire enigmatică și vorbi: 

— Te întreabă de ce faci asta, traduse ea. 

Yoel o rugă să-l întrebe dacă nu erau cu toţii fraţi. 

— Zice că nu. 

— Întreabă-l dacă n-am putea deveni într-o zi ca fraţii. 

— „„.spune că nu prea se poate. 

— Spune-i că nu-mi pasă ce naiba suntem unii pentru alţii 
atâta vreme cât ne ajutăm și trăim în pace. 

Șeicul privi în ochii soţului ei, căutând pericole ascunse. 

— Zice că, dacă nu putem trăi în pace, ce se întâmplă? 

— Atunci mishmish nu mai înflorește, răspunse Yoel. 


Anul acela, în iulie, o părăsi prima oară, pentru a se prezenta 
la postul militar, timp de treizeci și una de zile. Era ofiţer medic 
cu rangul de seren, căpitan. Înainte de a pleca, ea văzu că 
somnul îi era tulburat de vise. Recunoscu imediat că îi era frică. 
Se oferise voluntar pentru antrenamentele trupelor auxiliare. 

Așa că în fiecare noapte, între orele două și patru, aștepta cu 
ochii arzând să sune telefonul, deoarece acelea erau orele între 
care soldaţii israelieni aveau voie să sune acasă. În cea de-a 
zecea noapte, sună: 

— Nu-i nimic grozav aici. 

Nu-l întrebă despre ce vorbea; un singur lucru i-ar fi transmis 
atâta ușurare în voce. Făcu cinci salturi suplimentare cu 
parașuta și fu trimis acasă după doar douăzeci și una de zile. Ea 


îi cusu pe uniformă emblema cu dragonul roșu, îi admiră bereta 
roșie și cizmele roșii de parașutist, pe care le numeau papuci de 
balet. 

Ofiţerul lui comandant era un maior pe nume Michaelman, 
chirurg la spitalul Eliezar Kaplan din Rehovot. În septembrie, dr. 
Michaelman veni cu soţia la lerusalim, la o conferinţă și ei îi 
invitară la masă. Dov Michaelman era un om slab, cu părul albit 
și ochi liniștiți, un ofițer de cartier general, care-i comanda pe 
alţii în acțiune. Eva Michaelman era o roșcată grăsuţă, cu buze 
ţuguiate, așezate cumva caraghios pe o față de vârstă mijlocie. 
După masă, Yoel făcu o greșeală, dădu drumul la radio să audă 
știrile. Se anunţă că armata egipteană începuse să se adune pe 
malul vestic al canalului de Suez. 

— Manevre, spuse dr. Michaelman. Le fac în fiecare toamnă. 

Ciudat, ceea ce o făcu să-i fie teamă nu fu știrea de la radio, 
ci gurita de amoreză a Evei Michaelman care, deodată, deveni 
de aceeași vârstă ca și restul feţei. 


Merse cu Yoel la mama ei pentru un Rosh Hashana yemenit 
apoi, pentru a fi drepţi, se hotărâră să petreacă Yom Kippur-ul 
cu părinţii lui, la micuța lor sinagogă. 

La scurt timp după prânz, trei ofiţeri intrară în shul. Îi ocoliră 
pe credincioșii acoperiţi cu șaluri de rugăciune și merseră la 
altar pentru a-i da o listă rabinului. 

Paracliserul ceru să se facă liniște. 

— Următorii sunt chemaţi să raporteze la unităţile lor militare, 
spuse rabinul. 

Numele lui Yoel nu era printre cele citite. Din partea rezervată 
femeilor, Tamar își văzu soţul înaintând ca să întrebe ceva. 
Simţea că îi e greu să respire. leşi afară, pe când sirenele 
începură să șuiere. 

Socrul ei o urmă. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă ea. 

Domnul Strauss își zgârie tuleiele cărunte și privi pe cer prin 
ochelarii lui cu ramă de metal: 

— Poate că a început, zise el. 

Se grăbiră să ajungă acasă, dar radioul și televizorul nu 
mergeau. Nu erau programe în timpul sărbătorii Yom Kippur. 

— Mașina are nevoie de benzină, spuse Yoel. 

— Stațiile de alimentare sunt închise. 


— Sunt deschise cele arabe din Orașul Vechi. 

Ea dădu din cap, știind că soţul ei dorea să afle și noutăți și 
acesta se îndepărtă grăbit. 

La ora două și patruzeci de minute după-amiaza, radioul 
transmise un anunţ de la Forțele de Apărare Israeliene. La orele 
paisprezece, armatele egiptene și siriene lansaseră atacuri 
peste canalul de Suez și pătrunseseră în înălțimile Golan. „Din 
cauza activităţii aeriene siriene în sectorul Golan, se aud sirene 
pe tot cuprinsul ţării. Acestea sunt sirene autentice... S-au dat 
ordine pentru mobilizarea forţelor de rezervă. În vederea unor 
urgenţe, orice persoană care nu are neapărat nevoie să se 
deplaseze pe șosele trebuie să renunţe la orice călătorie...” 

Când veni acasă, Yoel o găsi ascultând mesaje ciudate care 
întrerupeau muzica și știrile obișnuite. „Zambila purpurie, 
Zambila purpurie, raportați la ora patru p.m. La punctul de 
concentrare.” 

— Care e numele de cod al brigăzii tale? 

— Carte Bună. Nu e stupid? 

— Nu, spuse ea zguduită. 

Se priveau în ochi când radioul chemă unitatea lui. 

— Ei, spuse el. 

— Pot să te ajut să te pregătești? 

— Trebuie doar să mă schimb în uniformă și să-mi iau 
obiectele de toaletă. Altceva nu am de făcut. 

— Ba da, insistă ea. 

Stătu un moment în baie ţinând în mână diafragma, apoi o 
închise la loc în cutiuţa ei și o puse la loc în dulap. Făcură 
dragoste prea repede și fără plăcere reală. Când îi venea 
sămânţa, ea îi șopti la ureche ce nu făcuse. 

— „ah, prostuţo... 

li putea citi supărarea pe faţă: 

— De ce prostuţă? 

— In câteva zile, toate astea vor trece și va trebui să ne 
gândim serios cum să facem faţă la o sarcină și la un copil. 

Dar o sărută. 

— Crezi că am făcut un copil? întrebă ea, privindu-l cum își 
punea uniforma. 

El ridică absent din umeri. Ea văzu că o mică parte din el era 
nerăbdătoare să plece, plăcându-i pericolele pe care ea le ura. 

— Yoel. 


El o sărută într-un mod care spunea mai mult decât unirea 
grăbită din pat: 

— Shalom, Tamar. 

— Așa sper, răspunse ea. 


Orașul își schimbă înfățișarea. În fiecare dimineaţă, când 
părăsea clădirea ca să meargă la lucru, niște bătrâni băgau cu 
lopata nisip în saci. Traficul civil era lejer. Multe mașini, ca și 
Volkswagen-ul roșu, fuseseră mânjite cu noroi și luate în război 
de posesorii lor. La subsolul blocului lor era un adăpost. Femeile 
din clădire aduseseră saltele acolo și Tamar ajutase la lipirea 
ferestrelor și la coaserea perdelelor de camuflaj. La muzeu, 
funcţionarele tăiară cearșafuri și făcură bandaje. 

Activitatea le-a fost tuturor de ajutor. Bazându-se pe 
experienţa trecută, toţi se așteptau la un război scurt, o apărare 
fulger împotriva invadatorului, urmată de o victorie rapidă și 
totală. 

Dar timp de trei zile, știrile transmise fură năucitor de vagi. 
Deja răniții începuseră să umple spitalul Hadassah iar crainicii 
începură să transmită cu onestitate relatări despre catastrofa 
provocată de atacurile surprinzătoare și de noile arme rusești. 
Egiptenii se stabiliseră în tranșee pe malul estic al canalului iar 
sirienii produceau pierderi mari în Golan. 

Toţi încercau să se poarte ca de obicei. Cu o rapiditate 
ridicolă, Tamar descoperi un alt fals, de data asta o pictură. 
Când o radiografie, văzu că un portret cu presupusa vârstă de o 
sută de ani fusese pictat peste un peisaj. Colectă o mică mostră 
din tabloul original, iar analiza chimică descoperi în aceasta 
urme de titaniu, o substanţă care fusese introdusă în vopselele 
de pictură abia din 1920. Deci pictura originală avea doar 
câteva decenii. 

După noul ei succes, fu convocată de director: 

— Ce te-a făcut să bănuiești ceva? întrebă el. 

Tamar ridică din umeri: 

— Am observat urme ale picturii în puncte și din loc în loc, 
câte o tușă diferită. Într-un loc se trecea cu o pată de la o 
nuanţă la alta. 

Directorul dădu din cap: 

— Ai talent, doamnă Strauss. Ai ochi pentru mărul din 
remorca plină de portocale. Nu e o abilitate pe care o are 


oricine, continuă el gânditor. 

De data aceasta, i se acordă o mărire de salariu și avansă de 
la asistent tehnic la conservator de obiecte. Deveni o parte din 
procedură ca fiecare achiziţie nouă a muzeului să treacă pe la 
biroul ei. În mod obișnuit, ar fi fost încântată. Acum, de abia 
băgă de seamă. În fiecare noapte, alarma ceasului o trezea la 
ora două și stătea trează până la patru. Dar telefonul nu suna. 

Primi două scrisori, note faptice, deloc poetice. Yoel o anunţa 
că el era bine și că nu trebuia să se aștepte la telefoane. Liniile 
erau rezervate pentru „soldaţi cu probleme personale, cum ar fi 
un bolnav în familie, ceea ce, slavă Domnului, noi nu avem.” Nu- 
i scria unde este și nu făcea nicio referire la război. 

Pe la sfârșitul săptămânii, lucrurile începură să se mai 
schimbe pe ambele fronturi. Kissinger încercase să aranjeze un 
acord de încetare a focului, care fusese refuzat de Sadat. Dintr- 
odată, egiptenii se arătau dornici să-l încheie. Forţele israeliene 
intraseră în Siria și se aflau pe drumul spre Damasc și într-o 
dimineață, Tamar auzi la radio că armata traversase canalul și 
războiul se mutase în Egipt. Era de așteptat ca un acord de 
încetare a focului să fie încheiat în doar câteva ore. 


Vru să-i mulțumească lui Dumnezeu la Zidul de Vest. 

Când ajunse acolo, descoperi că aceeași idee o avuseseră și 
sute de alte persoane. Mulțimea făcea valuri și cei de pe margini 
așteptau răbdători, micșoraţi parcă de edificiul lui Irod. Simţea 
intens, dar poate că senzațiile veneau dinăuntrul ei, pe când era 
ţintuită între un om cărunt care suspina și un băiat cu o expresie 
de fascinaţie pe chip. 

Se strecură într-un spaţiu liber, apropiindu-se de zid. Cei care 
stăteau cel mai aproape nu se grăbeau. Rămâneau o clipă sau 
două, apoi îi lăsau și pe alții să se apropie. Impinsă și înghesuită, 
reuși să ajungă și ea lângă blocurile de piatră încălzite de soare. 

De-a lungul lor, oamenii întindeau cu venerație mâna să le 
atingă, lăcrimând cu recunoștință, iar mulţi citeau rugăciuni de 
pe hârtii pe care le vârau apoi în crăpături, plătind tribut 
legendei care spunea că dorinţele astfel așezate aveau să fie 
îndeplinite de Domnul. Ea nu avea drept hârtie decât o listă 
veche de cumpărături. Pe dosul ei, scrise că și-ar dori să aibă 
fiul pe care timpurile i-l refuzau. Puse hârtia într-o crăpătură, 
sperând că cele două feţe ale ei nu vor fi confundate și nu va da 


naștere unor ouă, brânză, pâine, mere și hering conservă. 

Se deplasă, făcându-i loc unei alte femei. Mulțimea semăna 
cu o plasă de pescuit pe care o presă până reuși să iasă în larg, 
înotând pe lângă corul de sunete, adesea dureroase, lamentaţii 
șuierându-i pe la urechi. Un cerc de credincioși polonezi se 
ţineau de mâini și dansau, cântând pe o melodie triumfală 
psalmul Mă încredințez milei Tale! Unii dintre ei erau bărboși și 
cărunţi. Băieţei îmbrăcaţi exact ca părinţii lor, în caftane lungi și 
negre și bonete tivite cu blană, se împărtășeau de pătura de 
euforie ţesută de voci și trupuri. 

Pe când îi privea, un ofiţer de parașutiști se prinse în horă, 
răsucindu-și și bătând din picioarele încălţate în cizme roșii, cu 
capul pe spate și ochii, aţintiţi spre cer, ca și ai celorlalţi. În cele 
din urmă se desprinse și rămase râzând și gâfâind, iar ea își 
dădu seama că îl cunoștea: 

— Domnule maior Michaelman! îl strigă. Dov Michaelman! 

El o auzi. O privi și zâmbetul îi împietri apoi se stinse, 
dezvăluind o durere atât de intensă încât ea o simţi ca pe un 
glonţ și înţelese. 


Sute de oameni fură îngropaţi la ceremonia dedicată special 
eroilor, în Cimitirul Militar. Moshe Dayan și șef-rabinul Israelului, 
Shlomo Goren, îi elogiară în bloc. Ea le văzu buzele mișcându- 
se, dar nu le ascultă cuvintele. În timpul săptămânii de doliu, 
părinţii lui Yoel veniră să stea fără pantofi, încremeniţi, 
răspunzând monosilabic când li se vorbea, ducându-se unul pe 
altul seara și revenind a doua zi devreme. Veni și familia ei din 
Rosh Ha'ayin, dar în a treia zi, tăria lui ya abba se frânse și el 
începu să bea. La sfârșitul perioadei de doliu, când plecară toţi 
acasă definitiv, simţi că poate să se bucure de liniște. 

Primi repede și cecul de asigurare, de zece mii de lire. Tot ce-i 
privea pe veteranii uciși era iute îndeplinit de guvern, așa că îi 
fură expediate și scrisorile de regret, de la capelanul-șef, de la 
comandantul forțelor auxiliare, de la generalul Eleazar, care o 
informa că soţul ei, fie-i memoria binecuvântată, fusese avansat 
în grad post-mortem și-i descria împrejurările în care murise 
maiorul Strauss. Ea îi dădu scrisorile tatălui lui, care le înrămă și 
le atârnă în sala întunecoasă a magazinului de mobilă, deasupra 
biroului unde-și verifica facturile și-și scria chitanţele. 

Depuse banii de asigurare și aranjă să-i fie trimise lunar 


cincizeci de lire familiei ei. 

Oriunde se uita, vedea ceva care continua să existe, deși el 
nu mai era. În orice caz, apartamentul devenise o extravaganţă 
inutilă pentru o singură persoană și socrii ei aveau nevoie de 
banii pe care-i dăduseră lui Yoel ca să-l cumpere. Înainte de a se 
răzgândi, dădu un anunţ. Cartierele bune erau căutate, așa că-l 
vându imediat. 

După câteva zile, îl invită în oraș pe domnul Strauss. Când 
ieșeau din restaurant, îi explică liniștită ce făcuse și încercă să-i 
dea cecul cu banii din vânzare, dar el o privi cu ochii umezi și 
buzele tremurând și împingând cu mâinile hârtia pe care nici n-o 
vedea. 

Plecă repede de lângă ea, un bătrân obosit coborând pe Calea 
Yaffa. 

Ea înţelese, banii însângeraţi veneau din nou spre ei de la altă 
umbră. Dar erau ai lor. Se duse la bancă și deschise un cont pe 
numele lor, apoi le trimise prin poștă carnetul de conturi. 

Noii proprietari o presau să se mute din apartament cât mai 
repede posibil, dar lerusalimul era supraaglomerat și foarte 
scump, aşa că era greu de găsit o cameră potrivită. Se duse să 
caute în ziua ei liberă, dar fețele trecătorilor erau încă încântate 
de bucuria supravieţuirii și când ajunse în orașul vechi, era 
foarte deprimată. Merse mult pe Via Dolorosa și intră într-un 
magazin de cadouri numit ABDULLA HEIKAL, LTD., unde o 
armată de Cristoși cu gâtul frânt atârnau de sute de cruci din 
lemn de măslin. Înăuntru, doi bărbaţi în humusuri se certau, 
suspinau și-și ridicau palmele. Apoi zâmbiră, făcură târgul, iar 
cel care cedase dădu din cap și se grăbi să iasă. 

— Doriţi ceva? 

Dintr-un impuls, ea întrebă în arabă dacă nu știa o cameră 
bună de închiriat. 

Nu, dar nu voia un pled minunat, din păr de cămilă, la un preţ 
de nimic? 

Ea clătină din cap, iar interesul negustorului pieri; tocmai 
atunci intră din nou celălalt, mai bătrân, cărând o cutie de 
carton plină de poșete. 

După câteva minute, pe când pornise mai departe pe Via 
Dolorosa, bătrânul o ajunse din urmă: 

— Căutaţi o cameră? 

Ea îl privi cu îndoială, regretându-și deja pripeala. 


— Haideţi s-o vedeţi, pe urmă hotărâți. 

Scrise ceva într-un carnet, apoi rupse pagina și i-o dădu. 
Adresa era Ahmed Mohieddin, Aleea Fântânii din Aquabat esh- 
Sheikh Rihan. 

Aquabat esh-Sheikh Rihan era mai strâmtă decât Via 
Dolorosa, de unde porneau și alte alei. Intrebă patru oameni 
înainte de a găsi Aleea Fântânii, o fantă printre clădiri lipite. Ușa 
lui Ahmed Mohieddin era sordidă, dar casele arabe care arată 
dezastruos pe dinafară pot să fie cu totul altfel pe dinăuntru. Un 
hol întunecos o duse către o curte însorită, cu plante așezate în 
vase tubulare în jurul fântânii care dădea numele aleii. Soţia lui 
Mohieddin o duse pe niște scări de piatră, într-o cameră cu 
ferestre arcate, traversată de briză. Nu avea apă curentă, 
instalaţiile erau afară, dar îi plăti femeii chiria pe o lună. 

În prima ei noapte în camera cea nouă, stătu în poziţie fetală, 
încercând să întrerupă orice mișcare, sunet sau sentiment. 

El era mort. Ea era vie. 

Nimănui altcuiva nu i se părea ciudat. 


Era cu totul amatoare în ale viciilor. Îi era mai ușor să umble. 
Hoinărea prin orașul vechi în orele liniștite ale nopţii. Când nervii 
începură în sfârșit să-i vibreze cerând o dovadă că pământul era 
locuit, găsi o cafenea lângă Poarta Jaffa, semănând cu o peșteră 
abia luminată plină de arabi care fumau și jucau jocuri de noroc. 
Era în mod clar un teritoriu al bărbaţilor și ea se mulțumea să se 
așeze la o măsuţă de afară și să bea cafea după cafea, 
ascultând amalgamul sonor - voci de bărbaţi și râsete, pufăitul 
narghilelelor și clinchetul pietrelor de remi. Ea și un bărbat 
îmbrăcat în haine care păreau americane erau singurii care 
stăteau la mesele de afară. Omul era tânăr, poate puţin mai 
mare decât ea, cu un port de aparat de fotografiat pe scaunul 
de lângă el și cu o Leica agăţată la gât. Se uită în altă parte și 
plecă pe străzile lungi și întortocheate, unde luna era singura 
lumină, iar respiraţia și pașii ei, singurele zgomote. 

A doua seară, când sosi, el era deja acolo și-i răspunse 
politicoasă la salut. Curând, el luă aparatul și-l fixă asupra ei: 

— Nu, te rog. 

El dădu din cap. Se ridică și se aventură înăuntru, plimbându- 
se printre jucători și făcând fotografii. 

— E un loc bun, spuse când ieși. 


Ea fu de acord și atunci se așeză și el la masa ei și comandă 
cafele proaspete. Era fotograf de modă, din Londra și sosise cu 
câteva zile înaintea modelelor ca să cerceteze împrejurimile: 

— Te-am privit. Eşti atât de nefericită. 

Ea încercă să se ridice, iar el ridică o mână: 

— Nu încerc să fiu băgăreţ, zău, spuse cu blândeţe. Am spus- 
o doar pentru că eu sunt opus prin constituţie nefericirii. 

Ea rămase, sorbindu-și tăcută cafeaua. Când o rugă să-i arate 
locurile, îl însoţi pe niște străduţe înguste, până la Turnul lui 
David, cartierul armenesc, cartierul evreiesc reconstruit după ce 
fusese dărâmat de iordanieni în 1948. Nu-i puse nicio întrebare 
personală și după două ore, tot ce știa despre el în afara 
ocupaţiei era doar numele, Peter. Era o companie plăcută. Într- 
un restaurant arab de pe strada Lanţului, îi cumpără mâncăruri 
tradiționale, dolma în frunze de viță și cuș-cuș și o întrebă dacă 
voia să bea arak. 

Ea clătină din cap. 

— Atunci, scotch? 

— Îmi face rău. 

— A, și mie. 

Scoase din buzunar o cutiuță emailată și deschizând-o, îi 
arătă niște pastile ca niște boabe mari de zmeură: 

— Trebuie să iei două. Una nu e bună de nimic. 

— Ce sunt? 

— Fericire. 

Ea se revoltă, dar el înghiți două pastile cu cafea, arătându-i 
ce ușor era. 

Luă și ea, dar nu simţi nicio schimbare. Nu se întâmplă nimic 
nici după masă, când porniră din nou pe stradă. Era imună la 
fericire. 

— Acum, spuse el, trebuie să găsesc o grădină veche 
arăbească și o fântână încântătoare în mijlocul ei. Cunoști un 
asemenea loc? 

— Ştiu o grădină cu o fântână. E foarte drăguță. 

Când ajunseră la grădina lui Mohieddin, se simţea puţin 
fericită. 

Parcă nu mai avea degete la picioare. 

In jurul gurii, o încerca o amorţeală încântătoare. 

Și aprecia în mod deosebit felul cum luna arginta pietrele și 
crea umbre. 


El fluieră: 

— Stai să vezi pe aici tot felul de domnișoare slabe și înalte, în 
haine mulate. Înăuntru cum e? 

— Fericită? întrebă cineva când îl conducea pe scări. 

Cine? 

— Fericită, fericită, fericită. 

Cine întrebase? Cine răspunsese? 

Aerul era dens. Căzu prin fluidul acela și ateriză pe pat. 

Râzând! 

Și se uită cum înota și el prin ceaţă, într-un balet al 
dezbrăcării. 

Părea mai solid decât Yoel, dar avea mai puţin păr, ce 
interesant; fericirea era amnezie totală, nicio durere, niciun 
sentiment, se gândi pe când privea chipul alb și străin 
așezându-se lângă al ei. 

Începând să penduleze. 

Pendulând. 

Apoi plutind spre tavan. Își execută baletul invers, 
îmbrăcându-se, își luă aparatul de fotografiat sı dispăru din viața 
ei. 

Tamar rămase în pat și râse până adormi. 


Dimineaţa, îngrozită, îi întrebă pe toţi cei de la muzeu dacă nu 
știau un loc unde să se mute, inventând vinovată invazie de 
gândaci. 

Directoarea magazinului de cadouri își încreţi nasul - pfui! - 
dar zâmbi larg: din fericire, exista o cameră chiar în 
apartamentul fiicei ei, Hana Rath, pe frumoasa stradă Rashi. 
Până la căderea nopţii, Tamar locuia din nou în cartierul 
evreiesc; chiar dacă bărbatul acela ar fi vrut să se întoarcă la 
Mohieddin cu fericirea lui, n-ar mai fi găsit-o. 

Dar uri noua cameră. 

După strâmtoare și poruncile fioroase scrise pe pereţi, era 
evident că fusese camera copiilor. Dvora, fiica scoasă afară, 
avea colici și plângea toată noaptea lângă patul părinţilor ei. Eli 
Rath era un șofer de camion posomorât, care sforăia și se 
revolta cu fiere împotriva căsătoriei. Motivele de ceartă erau 
convingerile lui politice, sexul oral și felul cum gătea ea, iar 
cuvintele lor urâte răzbăteau prin zid și-o aduseră pe Tamar în 
stare să fumeze una după alta ţigările comune prin partea 


locului. 

La douăzeci și două de zile după ce-l întâlnise pe acel Peter, 
își dădu seama că ciclul care ar fi trebuit să se încheie, nici nu-i 
venise. 

Mai așteptă patru zile ca să fie sigură, apoi se duse la o clinică 
din Tel Aviv și stătu cu picioarele în suporturi preţ de cinci 
minute, timp în care o mașină zgomotoasă sorbi din ea fiul 
pentru care se rugase lângă Zid. În noaptea aceea, în cămăruţa 
de pe strada Rashi, sângeră mai puţin decât la ciclu și durerea 
era mai mică, dar în camera alăturată, copilul plângea din nou, 
slab și Hana Rath croncănea „Dvoooreh... Dvoooreh, iubito...”. 
Tamar stătea cu fața în sus în pat, fuma ţigările tari și-l 
blestemă pe Dumnezeu. 

A doua zi, ar fi putut să se ducă la lucru, dar în loc de asta, se 
duse la oficiul de recrutare, cu pereţi lucitori aflat la doar câteva 
clădiri de apartamentul soţilor Rath și se oferi să lucreze 
voluntar pentru armată. 


| se oferi un curs de pregătire ca operator radio. De obicei 
erau alese numai femei foarte tinere, dar ea le aminti cu tact 
superiorilor că cei câțiva ani în plus pe care-i avea nu o făceau 
infirmă, iar condiţiile în care se înrolase îi erau favorabile. Intr-o 
zi primi ordin să se prezinte la tabăra 247 din Arad. 

Postul era în deșert, la câţiva kilometri în afara orașului. Un 
gard înalt de sârmă ghimpată înconjura pătratul barăcilor noi, 
cafenii, cu două clădiri mai mari în centru. Toate erau bine 
întreținute, iar în jur aveau pământ lucrat și grădini. Una dintre 
clădirile centrale adăpostea un grup ingineresc pentru minări. In 
cealaltă locuiau cam douăzeci de bărbaţi în haine civile. 

Era și o mică baracă pentru radio, ocupată de ofiţerul cu care 
avea să lucreze, un căpitan pe nume Shamir, care urma să se 
întoarcă la studioul lui civil de înregistrări. Nu-l interesau decât 
persoanele care trăiau pentru cabluri și difuzoare, în prima zi, ea 
îl întrebă despre grupul de civili. 

— Lucrează pentru sistemul de apă. 

— Ah. Şi ce fac? 

— Treburi murdare, spuse el, fără să-și ridice ochii de la 
aparatură. 


Era o tabără mică. Aveau un shekem bun, o combinaţie de 


poștă și club unde se duceau când nu erau de serviciu și după o 
săptămână, ajunse să cunoască pe toată lumea, inclusiv pe 
bărbaţii în civil. Nu mai puse întrebări despre ei, pentru că-și 
dădu seama în curând că nu lucrau pentru sistemul de apă și nu 
erau civili. Observă că, în afară de camionetele taberei, mai 
conduceau și două mașini cu numere de înmatriculare obișnuite, 
un jeep Willys gri și un camion Willys bej. Poarta unităţii lor se 
deschidea numai când cineva din interior apăsa un buton. Pe o 
tăbliță de pe gardul lor scria că sunt Al Patrulea Detașament 
Tactic Special, iar șeful lor era un maior zvelt cu pielea atât de 
bronzată, încât era la fel de întunecată ca a ei. Îl chema Ze'ev 
Kagan și toţi săreau să-i îndeplinească ordinele. După trei zile, 
patru oameni îi spuseră printre altele cine era tatăl maiorului. 

Grupuri de oameni plecau în deșert să se antreneze și uneori 
vedea și una sau două femei din detașamentul Chem mergând 
cu ei. Intr-o după-amiază, o întrebă pe una dintre femeile soldat 
cum erau aranjate plecările: 

— Nu e cazul să te agiţi. Cere doar să pleci. Le place să 
meargă și câte o Chen. 

li permise căpitanului Shamir să o încarce și pe ea cu 
responsabilităţi egale cu ale lui. Simţea cum începe să devină o 
altă persoană, năpârlind de celulele vieţii ei vechi pe măsură ce 
subconștientul accepta că Yoel era mort. Mai erau momente 
când îi vedea parcă faţa în cele mai mici detalii, dar alteori 
trebuia să-și forțeze mintea ca să-și aducă aminte câte o 
trăsătură și să se concentreze ca să le pună pe toate laolaltă. 
Deja trupul ei începuse să aibă nevoie de lucrurile învăţate de la 
el și dormea prost. Când adormea, îl visa mult pe Yoel și adesea 
în ipostaze sexuale: Mergea în fiecare dimineaţă la 
antrenamentele fizice, dar nu ajungea. 

Când intră în biroul comandanților, Ze'ev Kagan stătea la unul 
dintre birouri și bătea la mașină. Ofițerul de serviciu era în ziua 
aceea căpitanul comandant al inginerilor. Acesta ascultă și 
încuviinţă din cap: 

— Ze'ev, tu începi antrenamentele mâine dimineaţă. Poate să 
vină cu tine și doamna locotenent? 

Kagan o privi: 

— Nu pot să-mi permit să trimit pe cineva înapoi cu dumneata 
dacă te hotărăști să abandonezi. 

— N-o să abandonez. 


EI îi surâse cu îndoială: 
— Din partea mea, e în regulă, mai adăugă și se întoarse la 
mașina de scris. 


Merse cu ei trei zile la rând. Oamenii purtau salopete fără 
însemne. In prima zi merseră pe jos numai cincisprezece 
kilometri, dar în fiecare din zilele următoare, maiorul adăugă 
câte cinci kilometri traseului. 

Când se întorcea, făcea dușuri lungi și fierbinţi, dar mușchii îi 
înțepeniră și o dureau. 

In cea de-a treia zi, Kagan îi duse prin loess împrăștiat și pe 
dealuri cu pietre colţuroase și Tamar regretă că venise. In cele 
din urmă, el ordonă oprirea și veni la ea, în mijlocul rândului de 
oameni, lângă un băiat blond pe nume Avram. 

O luă din rând și o conduse în capul coloanei, să meargă cu el. 

— Mă simt bine, spuse ea răutăcioasă. 

— Nu la dumneata mă gândeam, replică el și femeia înţelese 
că o adusese acolo pentru a fi văzută de fiecare om care se 
îndoia că ar fi rezistat până la sfârșit. 

A doua oară nu-i mai vorbi. Era un om masiv, dar dintr-o 
parte, avea un profil ascuţit și urât, ca al unei păsări. 
Transpirase și uneori, când își atingeau trupurile întâmplător, îl 
simţea tare pe al lui. 

In noaptea aceea îl visă și de atunci, bărbatul din visele ei nu 
mai fu întotdeauna Yoel. 

Într-o dimineaţă, se pregătise să meargă cu ei, dar Shamir îi 
dădu foarte multe mesaje care trebuiau trimise. Seara, maiorul 
veni la ea în shekem. 

— Unde ai fost? o întrebă. 

Ea îi explică; el dădu din cap și o întrebă dacă voia să meargă 
cu ei a doua zi. 

— Încă nu m-am hotărât. 

— Aș vrea să vii, o privi el și pe pielea întunecată ca șia ei, 
ochii îi erau cenușii ca ai unui evreu Ashkenazi. 

În tabără se respecta un cod nescris. Cum bărbaţii și femeile 
locuiau în apropiere unii de alţii, erau cu toţii grijulii să nu-și 
complice viața militară cu relaţii personale. Dar era un fapt 
obișnuit ca unele cupluri să iasă împreună în câte o permisie de 
o noapte. 

Trecu atât de mult până o invită, încât crezu că poate se 


înșelase. 

Merseră la Tel Aviv, la un hotel mic cu vedere la o porţiune 
sordidă de plajă. Prin fereastra deschisă, zgomotul mării se 
auzea cu ușurință. El se dezbrăcă și trupul lui o uimi cu albeața 
pe care o avea, de la mijloc până la jumătatea coapselor și la 
început, în nerăbdarea ei, i se păru mult mai bine decât în vise, 
dar se dovedi repede că ceva nu mergea. l-ar fi părut rău de ea 
dacă nu i-ar fi părut atât de rău de el și totuși trebui să-și 
înfrâneze impulsul nebunesc de a râde de amândoi, de parcă ar 
fi privit doi comici luptându-se cu stângăcie pe un ecran 
îndepărtat. 

Făcu tot ce putu ca să-l ajute, dar fu zadarnic. 

El îi spuse că mergea la un psihiatru. Doctorul îl sfătuise să 
încerce cu ea, dar să nu se simtă zdrobit de eșec. 

Apoi îi ceru iertare! 

Când se simţi în stare să vorbească, ea îi luă mâna și-i arătă 
ce gambe musculoase îi formaseră marșurile lui. Apoi îi spuse cu 
grijă că citise puţin despre astfel de necazuri. Nu erau 
neobișnuite și era sigură că era ceva temporar. In curând, 
lucrurile aveau să se îndrepte și pentru ei. 

— Când? întrebă el ca un copil care cere un răspuns. 

Ea luă o ţigară din pachetul lui de Nelson de pe noptieră și 
când i-o aprinse, văzu că avea ochii unui îndrăgostit, plini de 
pasiune și de altceva care o făcu să se mire că-i venise să râdă 
de el sau de ea însăși. Fumul puternic îi înţepă gâtul și-i 
înlăcrimă ochii și-l atinse fără să-l vadă, cu cea mai mare putere 
de vindecare pe care putu s-o pună în degetele tremurătoare: 

— Când înflorește mishmish-ul, îi spuse. 

Nu-i luă decât trei săptămâni ca să reușească ce nu reușiseră 
psihiatrii. 

Il ajuta cu însufleţire pe Ze'ev Kagan. Era un motiv de a trăi. 

Nu era genul ei de bărbat. Soţul ei muncise pentru a le da 
beduinilor sănătate și iarbă în permanenţă. Ştia că Kagan 
otrăvea puţurile pentru a grăbi plecarea triburilor beduine 
suspectate că le furnizau informații spionilor arabi. Le distribuia 
hașiș toxicomanilor informatori. 

Răspundea de lucruri murdare; numai Dumnezeu știa câte 
făcea și mai făcuse. _ 

Timp de paisprezece luni, se întâlniră foarte des. In cele din 
urmă, el deveni prea serios. Voia mai mult decât putea ea să-i 


dea. Rupse relaţia după ce plecă din armată și se întoarse la 
slujba ei de la muzeu. 

Când îi propuse să lucreze cu el pentru o perioadă scurtă, 
crezu că glumește. Dar după ce-i explică însărcinarea pe care ar 
fi avut-o, se mai gândi. 

În cele din urmă, fu de acord să-și ia de la muzeu concediul pe 
care-l tot amânase. Își împachetă câteva lucruri într-o sacoșă și 
se mută în camera de hotel, vecină cu cea a lui Harry Hopeman. 


Americanul o sună și o rugă să-l însoţească la micul dejun. 
Când fu gata, îi bătu la ușă. Se salutară liniștiți. În sala de mese, 
îl așteptă să comande, apoi îi spuse că își dădea seama că nu 
socotea bine-venită asistenţa ei: 

— Acum, nici unul dintre noi nu mai are de ales. Am fost 
desemnată să lucrez cu dumneata. 

— Aș dori să vorbesc cu persoana de la care primești ordine. 

— Domnule Hopeman, eu am fost chemată tocmai pentru ca 
acest lucru să nu mai fie necesar. Superiorii mei nu doresc să fie 
cunoscuți. 

El se încruntă. 

Avea trăsături comune, dar chipul lui banal devenea 
interesant datorită vitalităţii care i se citea în ochi. li observă 
mâinile pe când ungea o chiflă cu unt. Dov Michaelman era un 
chirurg bun și avea degete groase și boante. Acest om avea în 
schimb mâini frumoase, cu degete lungi. Şi le imagina 
desfăcând noduri complicate, cosând. Atingând o femeie. Zâmbi 
de prostia ei; fără îndoială că era stângaci și bâjbâia. 

Spre neplăcerea ei, văzu că îi interpretase greșit zâmbetul. E 
un american răsfăţat, îl etichetă; prea mulţi bani și succes. Prea 
multe femei îi zâmbesc. 

— Am de lucru în camera mea, îi spuse. Nu-ţi voi sta în cale 
până când nu vom fi contactaţi. 

El scoase din buzunarul hainei un pachet mic și pătrat și-l 
puse pe masă: 

— Nu cred că vom avea mult de așteptat. 


11 
MONSENIORUL 


— E ca în ţinutul Gila din Arizona. 

— Cum adică? 

Vocea ei îl făcu să tresară; se dovedise capabilă să păstreze 
tăceri de mile întregi. 

— Arșiţă. 

Își ţinea ochii pe șoseaua îngustă. Spre ei se îndrepta un 
camion cu remorcă; mult mai în faţă, un băiat arab sălta pe 
spinarea unui măgar. Harry puse frână. Camionul trecu 
zgomotos pe lângă ei, apoi îl depășiră pe băiat. Se luptă cu 
schimbătorul de viteze și o atinse cu dosul mâinii: 

— Pardon. 

Simţi o furnicătură. 

De cum intraseră în mașină, îl rugase să închidă aerul 
condiţionat. Insistase că-i va face rău și că era mai bine pentru 
el să înveţe să trăiască în arșiţă. 

Prin fereastră, aerul năvălea în feţele lor dogoritor ca dintr-un 
furnal. 

În dimineaţa aceea, primise un bilet. Era scurt și la obiect, 
scris în aceeași grafie ca cea de pe pachetul cu granatul. Le 
spunea să meargă și să se cazeze la un hotel din Arad. 

— În nord e răcoare. Pe vârful Hermon e zăpadă tot anul. 

— Dar Aradul e la sud, nu la nord, replică el. 

— Da, Aradul e la sud, zâmbi ea. Vezi? Putem să ne 
înțelegem. 


Un oraș de șes, scăldat în soare. Străzile erau pline de oameni 
și vehicule. 

— Așteaptă, te rog! strigă ea, când trecură de un hotel. Vreau 
să intru acolo. Hai cu mine, fac cinste cu o cafea. 

— Nu e hotelul nostru. 

— Știu, știu. Vino. 

La bar, un chelner de vârstă mijlocie, cu ţeasta rasă și o 
mustață stufoasă ca de turc, își plezni de două ori dosul palmei 
de tejghea: „A-aah!” Se dovedi că îl chema Micha. Îndreptând 
un arătător uriaș spre Harry, îl avertiză: 

— Ar fi bine să te porţi frumos cu ea. E o persoană specială. 

Harry se așeză și-i ascultă. Unde era Itzak? Într-un chibuţ din 


nord. Unde era Yoav? Contabil la Tel Aviv. Unde era căpitanul 
Abelson? Tot aici, dar acum era maior. 

— Şi Ze'ev? întrebă Micha. Nu mai vine deloc aici. Ce mai face 
Ze'ev? 

— Cred că bine. 

— Crezi? Aaaha. 

Harry o văzu pentru prima dată stânjenită: 

— Numai Micha poate rosti „aha” cu atâtea subințelesuri, 
spuse ea. 

Micha le aduse cafea din partea casei. 

— S-a mai mărit tabăra? 

Micha ridică din umeri. 

— Am văzut mulţi militari pe străzi. 

— Sunt din alte părţi. Fac manevre. 

— Aha. Aradul s-a mărit. 

Micha dădu din cap posomorât: 

— Dar la Dimona ai fost? Numai imigranţi. Ruși, americani, 
asiatici, marocani. Prea multe legume în aceeași oală. Multe 
probleme. 

Şi se duse să servească pe altcineva. 

Harry îi aruncă o privire furișă pe când își bea cafeaua. Era 
dușmana tehnicilor frigorifice, dar bluza i se lipea deja de corp. 
Se uită în altă parte. 

— Eşti clientă veche aici? o întrebă. 

— Am stat într-o tabără militară din apropiere. Veneam aici 
foarte des. 

Cu Ze'ev, se gândi el. Cel care a fost expediat cu un aaah. 

Își terminară cafelele și-i făcură cu mâna lui Micha. 

— Sunt mulţi soldaţi, manevre, zise ea. Nu vor veni aici. Mă 
refer la oamenii cu care trebuie să te întâlnești. Le-a fost teamă 
să te caute în Ierusalim. N-o să vină acum în mijlocul soldaţilor 
israelieni. 

Harry mormăi. Avusese grijă să nu-i ceară nicio opinie. 

Ajunseră la hotelul indicat, unde nu-i aștepta niciun mesaj. La 
cină vorbiră puţin. Ea îi recomandă să ia pui, dar el comandă 
vițel, care se dovedi tare. 

Chiar înainte de lăsarea întunericului, din deșert veni o cămilă 
care începu să mănânce un strat de flori din spatele hotelului. 
Funcţionarul de la recepţie o goni cu pietre și înjurături. 


De dimineaţă, când trecu prin hol spre micul dejun, Harry găsi 
o scrisoare la recepţie. 

— Bună dimineaţa. 

— Baker tov. 

— Cum sunt ouăle aici? 

— Proaspete. 

Ceru ouă, apoi îi dădu scrisoarea femeii, privind-o cum o 
citește. Îi indica să se întoarcă la lerusalim și să aștepte din nou 
la hotel. 

— Ai avut dreptate. 

Ea îi aruncă o privire: 

— Nu ţi-e greu să recunoști asta în faţa unei femei. 

— Ce e drept e drept, ridică el din umeri. 

— Nici nu pari deranjat de... învârtitul în cerc. 

— Poate că nu e un cerc. Când faci tranzacţii cu obiecte mici 
de valori uriașe, e de recomandat să fii reținut în a face afaceri 
în locuri nesigure. 

— Și acum ne întoarcem la lerusalim și așteptăm la hotel? 

— Ne întoarcem la Ierusalim. Dacă ne sună și sunt plecat, vor 
suna din nou. Îmi arăţi orașul? 

— Mi-ar face plăcere, zâmbi ea. 

Pe drumul de întoarcere, îi spuse că nu vizitase niciodată 
bisericile și nu mersese pe Via Dolorosa: 

— Nu-mi place lerusalimul de Est. Sunt lucruri mai interesante 
în Noul oraș. 

— Eu chiar aș vrea să văd Via Dolorosa. 

Ea dădu din cap. Dar când au ajuns la lerusalim, o durea deja 
capul. 

Așa că Harry se duse singur. Intră în Orașul Vechi pe poarta 
lui lrod, mergând pur și simplu dinspre vest spre est, printr-un 
labirint de alei înguste. Erau aglomerate și zgomotoase, oamenii 
se târguiau. Cu excepţia antenelor de televizoare înălțându-se 
din străvechile acoperișuri de piatră și reclamele nelalocul lor la 
Coca-Cola și mașinile de cusut Singer, era sigur că orașul nu se 
mai schimbase din vremea cruciadelor. 

După câteva minute, fu abordat: 

— Doriţi un ghid, domnule? Pentru Via Dolorosa și biserici? 
Face șapte lire. 

Ghidul era un arab însoţit deja de alţi cinci oameni. Harry li se 
alătură și plăti. Se luă după o familie de francezi - mamă, tată și 


o fiică adolescentă - și după doi băieţandri americani cărora fata 
le arunca priviri furișe. Prima oprire a Crucii, unde lisus fusese 
condamnat la moarte, era marcată de o școală de gramatică. 
Ghidul le arătă, cioplite în pietre, urmele jocurilor jucate de 
soldaţii romani. 

Trecură de a doua oprire, unde lisus primise crucea și de a 
treia și a patra, unde prizonierul căzuse și-și întâlnise mama 
aflată în pragul leșinului. Cea de-a patra staţie era acum o 
biserică armenească. Din ea ieșea o procesiune. 

— În fiecare vineri dimineaţă, pe vremea asta, spuse ghidul, 
preoţi din toată lumea, oaspeţi ai franciscanilor sau ai 
Mitropoliei Ortodoxe Ruse din Ierusalim, reiterează crucificarea 
Domnului. Observaţi că preoţii din cortegiu au costume diferite, 
pentru că fiecare aparţine unui alt ordin religios. Cei doi în 
sutane albe și bonete la fel sunt abaţi cistercieni, mai cunoscuţi 
sub numele de trapiști. Aceia în cenușiu sunt franciscanii. Cel în 
albastru e capucin. Omul acela de culoare cu pălăria roșie este 
un oaspete cardinal. 

Mai erau un preot într-un costum tropical, alb, cu pantofi și 
revere negre și mai mulţi oameni în costume negre, de serviciu. 

Preotul împovărat cu crucea grea de lemn își juca prea bine 
rolul. Se împiedică și fu gata să cadă. Clătinându-se, se întoarse. 
Era atât de transfigurat de efort, încât la început, Harry nu-l 
recunoscu. 

Apoi își dădu foarte bine seama cine era. Făcu un pas către 
procesiune: 

— Peter. 

Ochii celui care ducea crucea erau aprinși de o experienţă 
atât de puternică și personală, încât Harry se dădu înapoi. 

Procesiunea înaintă pe Via Dolorosa către cea de-a cincea 
oprire și el se luă după ea. 

— Domnule! îi strigă agitat ghidul. E prea devreme, nu 
plecaţi, haideţi să intrăm în biserica asta armenească! 

Făcu un semn cu mâna și-i urmă pe preoţi pe lângă alte nouă 
opriri apoi se așeză răbdător în biserica Sfântului Mormânt, 
privindu-l pe Peter Harrington cum îl asistă pe cardinal la 
împărtășanie. 

După celebrarea mesei, merse spre locul unde preoţii își luau 
rămas bun. Îi atinse braţul și omul se întoarse. 

— Bună, părinte. 


Citi în ochii aceluia plăcerea că-l vedea, dar și ceva nelămurit. 
Fu ca o umbră, dar îl avertiză că de data aceasta, găsise că 
avea de înfruntat împotrivirea sub chipul unui prieten. 

Cinară împreună, bineînţeles. 

Peter Robert Harrington descoperise plăcerile voluptuoase ale 
mâncării și băuturii încă de pe când era seminarist la Mount 
Saint Mary în Baltimore. Crabii de stâncă și berea păreau vicii 
scuzabile. Avusese nevoie de ele, dar și muncise din greu. 
Intelectul lui solid și rezistenţa la studiu îl ajutaseră să urmeze 
Collegio Americano del Nord, pentru a-și lua licenţa în teologie 
sacră. Ajuns la Roma, sucombase total în faţa artei clasice și a 
bucătăriei italiene. După ungere, optsprezece luni anoste ca 
pastor asistent la o biserică din Baltimore îl ajutară considerabil 
să revină la vechile gusturi, cu toate că gustul crabilor de stâncă 
nu mai părea atât de bun după bucătăria italiană. 

Dar fu trimis înapoi la colegiul american din Roma. 

La început, se așteptase să primească o muncă de cercetare 
teologică, știință despre care superiorii lui vorbeau invariabil ca 
de „regina tuturor”. Dar spre plăcuta lui surprindere, consilierii 
lui îi încurajară pasiunea pentru artă și fu înscris la Academia di 
San Luca, unde-și susţinu și teza de absolvire („Obiecte de artă 
sacre ca simboluri în scrierile primilor părinţi ai Bisericii”) cu o 
ţinută academică suficientă pentru a i se da acoperământul de 
cap din mătase neagră, în patru colţuri, ornat cu pomporiul 
purpuriu, adică bereta doctorală. 

Fu desemnat să lucreze în muzeul patrimoniului Sfântului 
Scaun. Îndatoririle zilnice îl puneau în contact cu donatori și 
directori de galerii de artă, persoane care luau de obicei masa în 
restaurante selecte. 

Când își dezvăluise prima oară slăbiciunea în taina 
confesionalului, Fra Marcello îl încurajase: 

— Sigur îţi faci griji prea mari. Sporește-ţi rugăciunile, 
mănâncă mai înţelept și rezistă înainte de a lua a patra băutură 
tare. 

Dar când se întoarse de mai multe ori spre a mărturisi că se 
îmbuibase cu mâncare bună, zâmbetul vocii din întuneric nu se 
mai simţi. Duhovnicul lui îi porunci o jumătate de oră de 
meditație nocturnă referitoare la păcatul lăcomiei și-l puse să 
recite zilnic un rozariu cu scopul de a-și controla apetitul. In 
plus, părintele Harrington se supuse singur la penitenţă. După 


fiecare scăpare, postea două săptămâni, renunțând la desert și 
pâine, de care era nepermis de atașat. Începu să alerge în 
fiecare dimineaţă, luptându-se cu slăbiciunea prin exerciţii 
fizice, abstinentă și rugăciune. 

Într-o zi mai observase și alt alergător în Piazza Bologna, un 
american tânăr. In aceeași după-amiază, cardinalul Pesenti i-l 
prezentase. Ceva sclipise; se împrieteniseră aproape imediat. 
De-a lungul șederii lui Harry la Vatican, luaseră adesea masa 
împreună, în tot felul de restaurante. Discutaseră prietenește, 
cu argumente și fiecare recunoscuse în celălalt o minte dură și 
elastică, în același timp o atracţie și o provocare. Harry află 
multe de la preot despre mâncăruri și băuturi. 

La rândul lui, îl învățase pe părintele Harrington o mulţime de 
lucruri despre diamante. 


Preotul îl duse la un local de pe șoseaua King George V. Era 
un bar american de tipul celor menite să le ia banii turiștilor în 
orice parte a lumii. 

— E singurul loc de aici unde au whisky irlandez. 

Işi comandară câte unul dublu fiecare. 

— L'chaim, chaver. 

— În sănătatea ta, părinte. 

— Nu mai sunt părinte, sunt monsenior de aproape doi ani, 
Harry. 

— Ca mâine o să-ţi pui boneta roșie. 

— Nu, nu. Am făcut greșeala de a merge la comandament ca 
ofiţer inferior. Orice soldat m-ar fi putut soma acolo. 

— De fapt nu dai doi bani pe avansare, Peter. Ti-am văzut 
faţa când duceai crucea, spuse Harry, aplecându-se spre el. Te- 
ai născut norocos, ești unul dintre puţinii aleși. 

— Mulţumesc, Harry, rosti Peter încetișor, cântărindu-l din 
ochi, apoi privind din nou meniul. Îți recomand gulașul. 

— Israelul nu e ţara cărnii de vită. 

— Aici au vită adusă de la Chicago. 

Li se aduse mâncarea, fierbinte și condimentată: 

— E un gulaș mai bun decât la Chicago, spuse preotul. 

— Ei, aici folosesc carne din import. 

Monseniorul surâse, dar ochii îi rămaseră serioși: 

— Îţi amintești viţelul de la Roma? 

— La Legrand, suspină Harry. E la fel de minunat? 


— Da, spuse preotul, jucându-se cu șervetul. Ţi s-a arătat 
diamantul? 

— Nu. 

— Nici mie. Am stat la Institutul Biblic Pontifical două 
săptămâni, ca un bleg. 

— E parcă un joc al cuiva care are în mână sforile și pe noi ne 
ţine rezerve, zise stânjenit Harry, privindu-și vechiul prieten. 
Poliția nu te poate ajuta? 

— Nu în afara Italiei. 

— Era asigurat? 

— Ce muzeu face asigurări? Doar pentru obiecte aflate în 
tranzit se fac. Dar cât timp sunt între zidurile muzeului, 
niciodată. Obiectele și tablourile noastre sunt nepreţuite. Taxa 
anuală de asigurare ar fi copleșitoare, adăugă el sumbru. 

— Totuși, nu încercaţi să-l recuperaţi? 

Monseniorul Harrington ridică din umeri: 

— Vrem Ochiul lui Alexandru. Nu e vorba de bani. Chiar dacă 
ar avea un preţ de achiziţie, pentru noi e ca și cum am lua un 
copil înapoi de la răpitori. Vrei să-ți spun ce nu înţelegem, 
Harry? 

— Dacă dorești. 

— Nu putem să înţelegem de ce nu lucrezi pentru noi. 

— Diamantul acesta are o istorie evreiască măreaţă. 

— E al nostru! A fost furat de la noi! 

— Nu a fost furat o singură dată. M-aș bucura să ţii minte 
asta, Peter. 

— Oare m-am înșelat în privinţa ta? Eşti genul de om care 
cumpără bunuri furate? 

— Sângele e mai gros ca apa, spuse Harry. E chiar mai gros 
decât apa sfinţită. Nu mă puteţi obliga acum să lucrez pentru 
voi. Acum nu mai puteţi arde oamenii de vii sau să-i ţineţi în 
închisori. 

— Prostii, spuse dezgustat monseniorul Harrington. O istorie 
apusă. Cei din neamul tău nu uită niciodată trecutul. 

— Învățăm din trecut. Hai să privim spre trecut, monseniore. 
Cum a obţinut biserica diamantul? Al cui a fost înainte de a 
aparţine bisericii? 

— Vorbești ca un sionist. 

— Asta e, e exact același lucru! Tocmai de aceea trebuie să 
cumpăr diamantul acesta. Ni s-a luat ceva preţios și acum ne 


condamnaţi pentru că vrem să-l luăm înapoi și să-l păstrăm. 

Preotul clătină din cap: 

— E al nostru. În muzeul meu e o mitră frumoasă cu o gaură 
în locul unde ar trebui să fie diamantul. Mitra aceasta e purtată 
de papi. Te voi învinge, Harry. 

— Nu, Peter, ripostă acesta blând. 

— Ba da. Pentru vocaţia mea, bineînţeles, pentru biserică. Dar 
cel mai mult pentru mine. Nu e prea creștin, nu-i așa? 

— E foarte uman. Ai toată simpatia mea. 

— Încrederea Hopeman. Ce mai iezuit ai fi fost, Harry! Păcat 
că nu ești catolic. 

— Și eu am fost norocos, sunt un ales. 

Se priviră în ochi, zguduiţi de amărăciunea care-i despărţea 
acum. 

— Mai bine aș cere niţel coniac, zise cu regret Peter 
Harrington. 

— Nu prea au deserturi multe în ţara asta. Dar o să pierzi o 
pâine bună când vei face penitenţă că te-ai îndulcit prea mult. 

Un colţ al gurii lui Peter se zbătu, apoi își dădu capul pe spate. 
Și Harry râdea. 

— Evreu nebun și ticălos! spuse Peter în fine și ceru băuturile. 

Când ochii li se întâlniră, Harry se feri din nou, stresat. 
Începea să-l doară stomacul. 

— ...te înving, îl arăta preotul cu degetul. 

— E... un fund de porc necușer, monseniore, reuși Harry să 
articuleze clar. 

— Dar ce voiai? E din import! 

Se priviră și izbucniră în hohote. Harry mai ceru câte una 
dublă. Barmanul râdea și el cu ei, fără să știe de ce. 


12 
MASADA 


De dimineaţă, când îl căută femeia yemenită, în capul lui se 
derula stăruitor un singur mesaj: Nu bea cu preoții. Inghiţi 
aspirină și suc de roșii și-i acceptă oferta de a merge în oraș. Ea 
îl duse la muzeu, prin galeriile răcoroase și alinătoare, unde 
personalul îi spunea pe nume și o trata regește. Era 
cunoscătoare, cuvintele ei iluminau obiectele din faţa lui, 
umplându-l de plăcere. La capătul unei dimineţi foarte reușite, 
era binedispus și starea i se îmbunătăţise. 

— Unde să mergem la masă? o întrebă. 

Luară un taxi până la poarta Jaffa și ea îl conduse spre un 
local dintr-o clădire mică de piatră, cu vreo șase mese în aer 
liber. 

— Înăuntru ar fi mai răcoare. 

— Nu le place să intre femei acolo. 

Se așezară la o masă situată la umbră. Cerură mai multe 
feluri de salată pe care le mâncară cu azmă și băură ceai de 
mentă. 

În cafenea, se auzeau voci agitate de bărbaţi. Jucau un joc cu 
zaruri și pietre; ea îi spunea shesh-besh,; îi explică regulile și el 
își dădu seama că era vorba de dame. 

— Credeam că nu-ţi place partea asta a lerusalimului, îi 
spuse. 

— O ador. Dar am locuit aici pe vremuri. N-au fost timpuri 
prea bune pentru mine. 

Privindu-l, adăugă: 

— Te-am adus aici pentru că mi-am adus aminte azi-noapte 
că nu poţi fugi de ce ţi-e teamă. 

— Eu o fac tot timpul, replică Harry. 

Chelnerul veni și-i oferi o narghilea. Doi arabi din apropiere 
fumau și ei și furtunul clipocea de câte ori aspirau. Harry clătină 
din cap. Îi spuse și ei de monseniorul Harrington: 

— Cei care ţi-au cerut să lucrezi cu mine ar trebui avertizaţi. 
Le spui să-l supravegheze? 

— Da. 

— Încep să cred că am nevoie de toate asigurările, spuse el. 
Ești divorțată? 

— Soţul meu a murit, răspunse ea, sorbind din cafea. 


Dragă domnule Hopeman, 

Vă rugăm, mergeţi la Masada și așteptați acolo să vă 
contactăm. Permiteţi-mi să vă mulțumesc pentru răbdarea și 
cooperarea dvs. admirabilă. Regret că a fost necesar să 
amânăm tranzacţia, dar sunt sigur că mă veti înțelege. 

Aștept cu nerăbdare să ne întâlnim. 

Cu sinceritate 
Al dvs., 
Yosef Mehdi 


Ea nu păru surprinsă: 

— Masada e în deșert, departe de oameni. Sunt autobuze care 
aduc turiști, dar pe timpul verii vin mai puţini. Și nu vor fi nici 
soldați care să-i sperie pe prietenii noștri. 

— Va trebui să înnoptăm acolo? 

Ea se gândi puţin: 

— Pe partea muntelui dinspre Marea Moartă e o pensiune 
unde am putea sta. Dar de obicei pe acolo sunt turiști tineri și 
Mehdi nu va voi să te abordeze în prezenţa lor. Pe versantul 
estic e o cabană, folosită din când în când de un pădurar de la 
Rezervele Naţionale și Parcuri. Dacă e liberă, poate că obţin 
permisiunea s-o folosim. 

După o jumătate de oră, îi telefonă în cameră: 

— S-a aranjat, îi spuse. 

Plecară din nou către Arad. În timp ce ea făcea cumpărături, 
el duse mașina închiriată la o staţie de benzină și-i făcu plinul, 
asigurând și apa și uleiul necesare. Amintindu-și, cumpără și o 
sticlă de coniac israelian și apoi o luă de la cumpărături pe 
Tamar. 

La mică distanţă de Arad, părăsiră panglica neagră a 
autostrăzii și drumul deveni unul de pietre ce se mișcau sub roți 
și nisip ce scârțâia. Trecură pe lângă două cămile nemișcate și 
el o întrebă dacă deșertul mai putea adăposti și alte ființe. O 
mulţime, îi răspunse ea: gazele și vipere, hiene și hoarde de 
șacali. Recent, nu departe de locul unde se aflau fusese zărit un 
leopard negru. 

— Oprește după colina următoare, spuse ea. 

El frână pe coama micului deal. La vreo opt sau nouă 
kilometri depărtare, Masada se înălța distinctă pe fundalul plat, 


măturat de vânt. 

— Vezi terasele tăiate în deal, acolo, la stânga? Acolo stătea 
regele Irod în serile calde, cu câte o balabustă grasă pe fiecare 
genunchi. 

— O ce grasă? 

— Balabustă, surâse ea. Ceea ce voi, americanii, aţi numi 
bucăţică bună. 

El îi surâse, înțelegând. Mașina se lansă din nou pe șoseaua 
proastă. Masada creștea în faţă. In curând, putu vedea că era 
găurită ca un fagure de peșteri negre. Simţi în el o nerăbdare 
crescândă și pentru prima oară, nu i se mai păru că făcuse un 
lucru stupid venind acolo. 


Cabana avea un frigider vechi, dar funcţional, o plită cu două 
ochiuri, o toaletă cu apă anemică și un duș cu capul ruginit. 
Piesele de mobilă erau ponosite și stricate. Patul era pentru o 
singură persoană, tip de armată. 

— E încântător, hotărî. Stăm aici. 

Tocmai golea mașina de provizii când văzu un grup de soldaţi 
înarmaţi. Ridică alimentele și le duse în cabană: 

— Sunt israelieni, presupun? 

Ea se uită pe fereastră, apoi merse la ușă. Erau în jur de 
douăzeci de soldaţi, printre care două femei. Harry făcuse 
armata la infanterie și acum, privindu-i, simţi din nou durerea de 
picioare, plămânii arzând, raniţa grea lipindu-se de cămașa 
umedă. Cele două femei erau atrăgătoare, în ciuda petelor de 
sudoare și a bidoanelor care le atârnau la talie. Se duse la 
mașină și scoase aparatul de fotografiat. 

Ofițerul, care vorbea cu Tamar, se întoarse și strigă: 

— Fără poze! Fără poze! întâi în ebraică, apoi în engleză. 

El lăsă aparatul, dar omul continua să-l șfichiuiască din gură. 
Harry îl privi în ochi: 

— la-o mai ușor. 

Tamar vorbi și ea ascuţit. 

Ofiţerul dădu o comandă care stârni mormăieli. După câteva 
minute, soldaţii se îndepărtară. 


Reveniră în cabană și aranjară tăcuţi proviziile. 
— N-a fost chiar o lecţie de democraţie, nu-i așa? 
— l-am promis că-ţi iau filmul, spuse ea. 


— Nici măcar n-am apăsat pe declanșator. 

— Voi avea nevoie de film. 

— Cristoase! 

leși afară și aduse aparatul. Ea îl privi bobinând filmul și 
scoţându-l: 

— Îmi pare rău că se pierde, îi spuse. 

El căută un film nou în sacoșă. Sfârși prin a răsturna totul pe 
jos - lenjerie, cămăși, medicamente, ciorapi, cărţi, filme și mai 
multe pachete cu numele Dellei pe ele. 

Ea citi etichetele și se miră: 

— Îţi trimiţi hainele la spălat în America? 

El nu se putu gândi la o replică bună. 

— Dumnezeule! 

— Nu le spală ea, doar mi le duce la spălat. 

Ea luă tigaia și ceainicul și începu să le frece: 

— Podeaua e murdară. E o mătură acolo. 

— Eu sunt obișnuit cu puţină dezordine. Trăiesc separat de 
soţia mea. 

— Cui îi pasă vreun pic cum trăiești dumneata, domnule 
Hopeman? ripostă ea, frecând cu energie. 

— Astupă-ţi urechile, zise el vioi. 

Apoi luă una din păturile militare împăturite pe pat și-și puse 
într-o pungă două bucăţi de pâine și niște banane, simțindu-se 
mai mult decât oricând soţul care fuge de acasă. Luă și coniacul 
din mașină și porni pe drumul care urca spre înălțimile Masadei. 


Ştia că drumul se numea Rampa Romană, pentru că fusese 
construit de cea de-a zecea legiune, pentru a le permite să 
prindă micul grup de evrei care constituiau ultima rezistenţă 
armată a iudeilor în faţa Romei. 

Bârnele de lemn folosite de romani pentru a susţine drumul 
erau vizibile; văzu fără nicio greutate câteva dintre ele când 
ajunsese la o treime din urcuș. 

Se opri să examineze lemnul. Avea o culoare argintie, albită, 
dar părea solid. Fusese menţinut de sare și de aerul uscat timp 
de două mii de ani. 

Era uluit. Lemn adevărat, așezat acolo de mâini la fel ca ale 
lui, conectându-l la ceea ce se întâmplase acolo în urmă cu 
douăzeci de secole. 

În apropiere se vedeau stânci roşii-cenușii, munţi trunchiaţi, 


ale căror vârfuri păreau retezate de o secure naturală. Și fiecare 
munte era bortelit de peșteri. 

Când ajunse pe platoul din vârf, priveliștea era aceeași. Cer și 
piatră. Guri semicirculare de peșteri, ca celulele unor clădiri 
bombardate, cu câte un acoperiș de piatră intact pe ici pe colo. 
Vântul sufla fierbinte și uscat și, nu știa dacă din cauza vântului 
sau a urcușului, îi era greu să respire. Își duse sacoșa într-una 
din grotele mici de piatră, unde era întuneric și răcoare. 

Ceva mic foșni pe lângă el, făcându-l să tresară. 

— Scuze. Shalom, shalom, oricine sau orice ai fi. 

Se așeză să-și recapete răsuflarea și ochii i se obișnuiră cu 
semiîntunericul. Văzu că pereţii erau tencuiți peste tot, o 
tencuială groasă care devenise moale cu vremea și era plăcută 
la pipăit. Pe podea era pământ bătut, rece, dar uscat. Işi întinse 
pătura, luând locul în stăpânire. 

Când ieși să exploreze, experimentă o senzaţie nefamiliară. 
Se simţi de parcă ar fi fost urmărit. 

Ce ridicol, se gândi. 

Dar după câteva minute, ridică ochii și văzu că nu era ridicol. 
O capră foarte neagră stătea pe o ruină profilată pe cer, 
observându-l cu capul înclinat într-o parte. 

Bătu din palme, crezând c-o va speria, dar capra nu se mișcă 
și nu scoase nici măcar un behăit. Oare cum făceau caprele pe 
acolo? Continuă să meargă și când se uită înapoi, capra 
dispăruse. 

Grota pe care o ocupase era similară cu un lanț dispus pe 
marginea unei creste de stâncă. In depărtare, un defileu zimţat 
și plin de bolovani dădea spre pensiunea de tineret, o clădire ca 
un hambar aflată cam la o distanţă de cinci sute de metri. 

Dincolo de ea, licărea plumbul topit al Mării Moarte. 

Nu văzu niciun semn de viaţă la pensiune. Lângă ea, un cablu 
urca până în vârful Masadei, dar telefericul era abandonat jos. 
Operatorul plecase acasă, la Dimona sau Arad, fără îndoială. 

Era încremenit într-o tăcere fierbinte și oranj, în care nu se 
auzea decât vântul. Era singur cu Masada. 


Porni să hoinărească. Ceea ce la început i se păruse 
asemănător, se dovedi a fi destul de diferit în privinţa grotelor. 
Unele erau lungi și joase, probabil depozite de provizii. Altele 
erau ca cea din care tocmai plecase, fiecare având o mică vatră 


deschisă, într-un colţ sau pe peretele din fund; altele aveau însă 
și trepte care coborau spre ceea ce altădată fuseseră desigur 
băi rituale, acum uscate. Văzu și două cabine moderne, pentru 
bărbaţi și femei, cu semnul caraghios al toaletei pe ele. Intră 
într-una și dădu drumul la robinet, răcorindu-se cu apă rece pe 
mâini și pe faţă. 

La capătul nordic al micului platou se aflau ruinele palatului. 
Unele podele erau acoperite cu mozaic, în modele simple, 
geometrice. Cobori treptele către o terasă medie și înţelese 
imediat de ce pusese lrod să fie construită. Era singurul loc din 
Masada apărat deopotrivă de vânt și de soare. 

Stătu în atmosfera calmă și răcoroasă asigurată pentru el de 
un rege mort și privi cum se înșirau milele de țărm și peisaj de 
ţară. Un dușman ar fi fost văzut cu câteva ore înainte de a se 
apropia. 

De acolo, Harry văzu trei - ba nu, patru - din ruinele de formă 
pătrată ale taberelor romane. Cu totul, erau opt tabere, 
construite de jur-împrejurul Masadei și legate de mai multe mile 
de ziduri de piatră, care puteau fi distinse cu ușurință. 

La șaptezeci de ani după moartea regelui Irod, o garnizoană 
romană din Masada fusese anihilată printr-o lovitură de tip 
comando de un mic grup de luptători evrei. La patru ani după ce 
ocupaseră fortăreaţa, evreii din Masada constituiau ultimul 
punct de rezistenţă încăpăţânată împotriva măreţei Rome. 
Guvernatorul roman, Flavius Silva, mărșăluise spre Masada în 
fruntea celei de-a zecea legiuni, întărite de mii de oameni din 
trupele auxiliare și muncitori. Incercuise muntele cu taberele și 
zidul, astupând orice portiţă de ieșire. 

Chiar și așa, celor cincisprezece mii de asediatori le trebuiseră 
încă trei ani sângeroși pentru a-i cuceri pe apărătorii cetăţii, în 
număr de 960 cu femeile și copiii lor cu tot. Când Rampa 
Romană fusese în fine completată și sfârșitul se apropia, evreii 
se sinuciseseră mai degrabă decât să se predea și să devină 
sclavi romani. 

Harry se uită la tabere. Nu se zărea nicio urmă de viaţă. Dacă 
erau ocupate de cineva, acelea erau doar insecte și vieţuitoare 
mici. Dar avea un sentiment de neliniște când părăsi terasa lui 
Irod și își croi drum înapoi pe suprafaţa fierbinte a Masadei. 

Când ajunse la grota pe care o socotea a lui, soarele apusese. 
Amurgul aduse o briză mai răcoroasă. Micile banane pe care 


Tamar le cumpărase verzi în după-amiaza aceea aveau deja 
puncte cafenii. Își curăță una și o gustă; era dulce. 

Capra cea neagră apăru din nou. 

Mergea pe acolo și îi aruncă niște coji, pe care animalul le 
înghiţi, spre încântarea lui Harry. Tocmai când mușca încă o 
dată, capra scoase gaze. 

— Purcico, pleacă de aici! o goni. 

Dar capra se așeză pe burtă. Sensibilităţile lui Harry fură 
întrecute de simţul ridicolului și el începu să râdă. Animalul avea 
în continuare necazuri cu digestia; așa erau caprele, își dădu el 
seama. Foamea învinse greaţa și împărţi o pâine cu animalul 
biblic, în noaptea care se lăsa. 

Briza aducea mici drăcușori de praf. 

Piatra din jurul lui se transformă treptat într-un bloc de un 
negru oţelit. 


Dar întunericul nu dură mult. O lună incredibilă ieși plutind din 
linia orizontului și se simţi ca un păstor. Arunca o lumină atât de 
puternică, încât în curând, vedea aproape ca ziua. Suprafaţa 
pietrei se deschise la culoare. Deschise sticla de coniac israelian 
și înghiţi un gât fără măsură, părându-i-se atât de bun încât 
trebui să mai ia repede unul. Luciul Mării Moarte părea destul de 
solid pentru a merge pe el. În Iordania, pe malul celălalt, văzu 
lumini duble mișcându-se, faruri, desigur. Se întrebă ce fel de 
om era șoferul acela arab de departe. 

Se întinse pe pătură și mai bău din coniac, până când 
podeaua rece și tare i se păru mai moale și chiar mai caldă. Se 
ridică în capul oaselor, își trase de pe el tricoul, își aruncă 
adidașii și scăpă și de bermude și șort, apoi se cuibări gol și 
confortabil în somn. 

Se trezi tușind. Avea gâtul uscat și-i era mai cald decât îi 
fusese vreodată. leși afară și văzu că luna era acoperită de un 
nor subţire de praf, ce părea purtat dinspre est de un vânt slab/ 
dar persistent. Se duse și-și muie tricoul în apă la chiuvetă, ca 
să și-l înfășoare în jurul capului. Dar materialul începuse deja să 
se usuce când ajunse înapoi la grotă. 

— Harry! 

— Aici, răspunse și-și trase pe el șortul. 

Tușea și ea. O conduse înăuntru și-i dădu să bea coniac, care 
o făcu să se scuture, dar îi opri tusea. 


— Ce e ăsta? 

— Se numește sharav. Un vârtej din Egipt. 

— De ce Dumnezeu n-ai rămas jos? 

— Mi-a fost frică să nu te aventurezi la coborâre. Nu departe 
de aici, un preot american s-a rătăcit și a murit. 

El îi prinse fața în palme și o sărută. Limbile li se atinseră. 
Cândva, citise într-un ziar întrebarea unui cititor tânăr: „E 
sărutul franțuzesc un păcat mortal?” Editorialistul de vârstă 
mijlocie răspunsese: „Nu, nu e un păcat mortal, dar e o invitaţie 
sigură la activitate sexuală.” Se sărutară din nou și limba lui îi 
explică întrebarea și răspunsul. Ea nu protestă când ajută să-și 
dea jos hainele, cu excepţia bluzei. 

— Oare cum îl chema pe preotul american? se întrebă ea 
visătoare. Era episcop? ` 

Ce-i păsa lui, când tocmai se dezbrăca din nou? li descheie 
bluza, apoi îi încercă sânii, întâi pe un obraz, apoi pe celălalt. 
Avea sfârcurile moi, până când le atinse cu limba. Atunci 
crescură sub buzele lui mai mult decât se așteptase. A 

Amândoi gâfâiau, din cauza sharav-ului, dar și a pasiunii. In 
grotă se adunase praf și totul era uscat. Singura umezeală era 
chiar în mijlocul blăniţei ei și când o atinse, sări în sus. O luă în 
braţe și o culcă, mângâindu-i șoldurile și descoperind o aluniţă 
incredibilă: 

— N-o atinge. 

Gurile se sărutau frenetic. O atinse până i se îndoiră 
genunchii, apoi îi ridică până la umerii lui. Își făcu loc și găsi un 
ritm ca bătaia inimii unui uriaș. Apoi mai repede, cu un mic 
clipocit de fiecare dată. Braţele ei îi cuprinseră capul. Gura 
senzuală era pe gâtul lui, dinţii îl zgăriau. Tinea pasul cu el. Prea 
experimentată, gândi slab. 

— Da, te rog, spuse ea. i 

Ar fi vrut s-o facă o partidă voluptuoasă. Incercă să se 
gândească la altceva. Impozite, un diamant pentru actor. 
Romanii de la poalele muntelui. Nu putea respira și, ah, prea 
curând, ea gemu și el căzu de pe culme. 

Se întinseră gâfâind, trăgându-și buzele cu buzele celuilalt 
până își dădu seama că o apăsa cu greutatea lui. Mâna ei urcă 
și-i contură cu vârful degetului pleoapele, nasul, nările, interiorul 
buzelor, limba. 

— Episcopul Pike, zise deodată, amintindu-și. 


Când se trezi, ceasul lui arăta patru și patruzeci. Era singur. 
Afară, era apăsător de cald, dar aerul era clar, sharav-ul trecuse. 
Praful plutea ca o ceaţă pe câmpia deșertică din vale. 

Se spălă îndelung, simțindu-se mai bine după aceea. Când se 
întoarse, privi peste zidul de lângă Rampa Romană și o văzu 
lângă cabană. Lumina palidă era crudă cu coapsele ei, groase 
chiar și pentru niște picioare atât de lungi. Stătea aplecată 
deasupra unui lighean pus pe o piatră și se spăla pe cap. Fusese 
prea întuneric. Data viitoare, voia să-i privească gura, curba 
osoasă a nasului, modul cum ochii îi râdeau uneori și alteori nu. 

Curenţii de aer ai Masadei erau ciudaţi; auzi plescăitul apei 
vărsate și zgomotul ligheanului când se ciocni de piatră. 

Soarele începea să se zărească. 

În grota zelotă, luă în mână piatra roșie pe care o avea la el şi 
o ţinu la ochi, concentrându-se asupra ferestrei granatului spre 
lumină. Lucea ca... ce? 

Ochiul blând al unui zeu binefăcător. 

Ochi de tigru lucind fierbinte, recită în gând. Mai aproape de o 
rugăciune ca atunci nu se aflase niciodată și găsi că-i aduce un 
confort ciudat, ajutându-l să se scufunde din nou în somn. 


13 
EIN GEDI 


Cobori pe Rampa Romană scăldată în soare și când ajunse 
jos, Tamar și mașina dispăruseră, dar găsi un bilet pe ușa 
neîncuiată a cabanei: Vin curând. E suc în congelator. T. 

Probabil că frigiderul era cel mai vechi tip pe care-l văzuse, un 
Amkor, replica israeliană la General Electric. Își turnă un pahar 
de suc de portocale și-l bău, privindu-i lucrurile. Pe raniţa ei era 
întins un sutien curat; restul rufelor, uscate, erau așezate pe 
pervazul ferestrei, cu șosete albe strânse ghem și chiloți de 
bumbac împăturiţi deasupra. Pe podea, lângă pat, era căzută o 
carte cu caractere arăbești. Işi răsucea tubul de pastă de dinţi. 

lar trăgea cu ochiul la ea. 

Din lipsă de altă activitate, scoase din sacoșă fotocopiile 
manuscrisului de aramă. Se întinse pe pat și începu să le 
studieze. Dar le parcursese de atâtea ori și tot i se părea 
inteligibil ce scria acolo. 

Când auzi mașina, se bucură. Ea intră încălzită, dar veselă, cu 
părul strâns într-un coc mic, așa cum fusese prima oară când o 
cunoscuse. li plăcea de ea așa. Purta un şort și cămașă veche 
militară, înnodată sub sâni: 

— Erev tov. Eşti un adormit. 

— Shalom. Unde ai fost? 

— La Arad, să dau un telefon. Prietenul tău, monseniorul, a 
avut mai mult noroc decât noi. 

— Cum? se ridică el în capul oaselor. 

— Da, s-a întâlnit cu cineva aseară, în Bethlehem. 

— Mehdi? 

Ea ridică din umeri: 

— Un bărbat de vârstă mijlocie, supraponderal. S-au întâlnit în 
fața bisericii Nașterii Domnului la opt patruzeci și cinci p.m. Şi 
au stat de vorbă în jur de o jumătate de oră. Apoi monseniorul a 
intrat în biserică, a aprins trei lumânări și s-a rugat o oră. După 
câteva minute, s-a întors la lerusalim. 

— Şi Mehdi? 

— A plecat din Bethlehem într-un Mercedes albastru cu număr 
de înregistrare la o firmă de importuri din Gaza, aproape sigur 
un număr fals. Mașina a plecat către sud. L-au urmărit mai 
multe sute de kilometri. Până la Eilat, unde a trecut graniţa în 


lordania. 


Fură de acord că Mehdi nu avea să-l caute la cabană, dacă și 
când se hotăra s-o facă, ci pe Masada. După un mic dejun cu 
pâine și brânză și o cafea atât de tare, încât abia putu s-o bea, 
urcă înapoi pe Rampa Romană. In ciuda arșiţei, pe platou erau 
turiști. Telefericul mergea de la staţia estică, unde două 
autobuze fuseseră parcate pe marginea șoselei. Se alătură unui 
grup de evrei transpiraţi din Chicago, grupaţi la umbra 
acoperișului unui depozit străvechi și ascultându-și rabinul care 
le povestea despre zeloţi. Rabinul încurcă mai multe fapte 
importante, dar numai Harry păru să observe. In cele din urmă, 
povestea se sfârși și oamenii din Illinois se înșirară la coadă la 
teleferic și dispărură din viaţa lui. La întoarcere, telefericul 
aduse un grup din Reading, Pennsylvania. Rabinul din 
Pennsylvania era tânăr și mai bine pregătit decât colegul lui din 
Chicago, dar avea un stil sever și pedant care-l făcu pe Harry să- 
și dorească să meargă la toaletă înainte de încheierea predicii. 
Nu se zărea niciun semn de la Yosef Mehdi. 

Fu o după-amiază foarte lungă. 

Când își croi drum înapoi spre cabană, văzu că Tamar 
pregătise cina, salată și felafei atât de condimentat, încât 
mâncă foarte puţin, doar ca să n-o ofenseze, terminând și ultima 
banană ca să-i treacă de foame. Când îl văzu punându-și lapte 
condensat în cafea, ea se strâmbă. 

În cabană era înăbușitor. În amurg, duseră o pătură afară, ea 
își luă chitara și începu să cânte în arabă. Nu avea vocea la 
înălţimea tehnicii instrumentale, dar avea un timbru care-i 
mergea la inimă. Se întinse lângă ea, simţindu-și inima grea, pe 
când se întuneca: 

— Despre ce era vorba? o întrebă când se termină cântecul. 

— O fată urmează să se mărite. În noaptea dinainte, își face 
griji în privinţa bărbatului. E bătrân? E tânăr? Bea? O s-o bată? 

El zâmbi și ea clătină din cap: 

— Nu poţi înţelege. 

— Ce e de înţeles? 

— Cultura. Fetele care sunt târguite în căsătorii, când sunt 
prea tinere. Au copii înainte ca trupurile lor să fie pregătite. 
Când ajung la vârsta mea, sunt deja bătrâne. 

Văzu că era foarte serioasă: 


— Tu cum ai scăpat? 

— Greu. Un profesor l-a convins pe tata să mă dea la liceu. El 
a cedat, a crezut că așa mă voi putea angaja într-un magazin. 
Dar a fost tulburat când am luat examenul de admitere la 
facultate. A spus că niciun bărbat nu se va însura cu o femeie cu 
carte prea multă. 

El se întinse și-i atinse faţa. 

— M-am depărtat de tatăl meu, a durat trei ani. Ne-a provocat 
o mare durere la amândoi. 

Biata Tamar. 

— Taţii ăștia, spuse el, gândindu-se stânjenit la Jeff. Când 
eram copil, tata mă trimitea în tabără în fiecare vară, așa cum 
mi-am trimis și eu fiul. 

Ea nu știa ce erau taberele de vară, trebui să-i explice: 

— Tata voia să-mi îmbunătăţesc vorbirea, așa că trebuia să-i 
scriu zilnic o scrisoare în ebraică. El nu-mi trimitea nicio 
scrisoare, dar zilnic primeam câte una din scrisorile pe care i le 
trimisesem eu. Cu greșelile de gramatică și de scriere corectate. 

— Bietul Harry. 

Luă și el chitara, dar nu știa decât câteva acorduri de banjo. 
Încercă o versiune din 1920 a cântecului „Am găsit un puișor de 
un milion de dolari într-un magazin de cin'șpe cenți” și ea bătu 
din palme. Trebui să-i explice ce însemna un puișor de un milion 
de dolari și apoi un magazin de cin'șpe cenți. Apoi o rugă să-l 
înveţe cântecul arăbesc. 

— Mai târziu, îi luă ea chitara și o așeză cu grijă la o parte. 

— Scumpule Harry, îi spuse după puţin timp. A 

Își desfăcu părul, care-l gâdilă când se aplecă peste el. Îi dărui 
zeci de sărutări moi și umede: 

— Relaxează-te, îi spuse. Nu-ţi face griji pentru gramatică. Nu 
trebuie să fie perfect. 

Dar bineînţeles că așa a fost. 


A doua zi dimineaţa, aerul era febril. Harry se gândea alarmat 
că revenea sharav-ul, dar Tamar clătină din cap: 

— E doar o zi fierbinte. 

— Mehdi n-o să vină aici pe arșiţa asta. 

— Ba poate tocmai ăsta e timpul pe care-l va alege, răspunse 
ea gânditoare. 

— Dă-l dracului. 


Se simţea un pic năuc. leși afară, se așeză în mașină și porni 
aerul condiționat. Când reveni la cabină, fu și mai rău. Îi spuse 
lui Tamar că mergea să se răcorească în Marea Moartă. 

— N-o să-ţi placă, se strâmbă ea. lți intră sarea în toate 
orificiile. Te arde și cea mai mică tăietură. 

Văzându-i dezamăgirea, zâmbi: 

— Bine, Harry, te duc eu într-un loc mai bun. 

Și-l duse cu mașina la doar zece mile distanţă, într-o oază cu 
verdeață, la Ein Gedi. 

Coborâră din mașină sub un pâlc de palmieri înalţi. Aerul era 
mai răcoros. Ea îl conduse pe o potecă la capătul căreia o 
cascadă se prăbușea sclipind într-un iaz umbrit. 

— Apa din zona ploioasă a ţării se scurge pe sub pământ aici. 
larna, cascada tună de apă; acum e mai mică. 

Dar el nu avea nevoie de scuze pentru locul acela minunat; în 
câteva minute scăpă de haine și sări în iaz, dar apa caldă fu un 
ŞOC. 

Ea râse: 

— Izvoare fierbinți. 

Îşi împături frumos hainele pe mal și veni în apă. Peşti 
minusculi le treceau printre picioare. El se întinse pe nisipul de 
pe fund, lăsând apa să-i bată faţa. Ea adusese săpun și se spălă 
pe cap la cascadă, șamponându-i și lui părul. Era un loc grozav 
pentru dragoste, dar ea își feri faţa când vru s-o sărute: 

— E un chibuţ în apropiere și o școală de teren a unei 
Societăţi de Conservare a Naturii. Pot veni oameni oricând. 

— Ai prea mult simţ practic, îi zâmbi el. 

Aerul le uscă repede trupurile și deja, când se îmbrăcă, Harry 
se simţea mai bine. 

— Tu nu ai simţ practic? se întoarse ea spre el, încheindu-și 
cămașa. Harry, n-o să strici nimic, nu-i așa? Devenind nepractic, 
prea serios. 

Vorbele ei îl luară prin surprindere. Să devină serios în 
legătură cu ea era ultimul lucru la care s-ar fi gândit. 

— Nu vreau să mai simt așa în legătură cu nimeni, încă o 
dată, spuse ea. 

— Vom fi prieteni, cărora le place să se folosească unul de 
altul, o linişti el. Ţi se pare o descriere bună? 

— Foarte bună, îi zâmbi ea. 

— Așa că nu te gândi la responsabilităţi. 


— Fără gramatică, întări ea. 

Se apropie și-l sărută ușor tocmai când veneau trei oameni cu 
sape, urmaţi de un altul care ducea răsaduri de bananieri într-o 
roabă. Se salutară cu prietenie și Tamar îi zâmbi cu inocentă. 

Pe drumul spre mașină, el admiră palmierii: 

— Asta înseamnă numele tău. 

— Da, tamar, palmier. Mai demult, locul acesta se numea 
Hazazon-Tamar, adică acolo unde se altoiesc palmierii. 
Niciodată nu-l uitam când învăţam la geografie. Mă gândeam la 
el ca la locul unde-mi potrivesc părul. 

Lui Harry îi părea rău că părăseau oaza. Conduse încet înapoi 
spre Masada, în aburii căldurii. Spera că Mehdi nu venise cât 
fuseseră ei plecați. Apoi, deodată nu-i mai păsă. Omul începea 
să devină pentru el o abstracţiune; nici măcar nu era sigur dacă 
Yosef Mehdi exista sau nu. 


Mâncară fructe, pâine și băură și câte o cană de limonadă, 
apoi urcară pe platou. Tamar își găsi de lucru scriind un raport 
pentru muzeu în răcoarea terasei lui Irod. Simţind că trebuie să 
stea într-un loc mai vizibil, Harry se așeză la umbră, lângă 
punctul de oprire al telefericului și începu să se uite încă o dată 
la fotocopiile manuscrisului de aramă. 

Parcursese cam jumătate, când un pasaj îi atrase atenţia și-l 
mai reciti de câteva ori. Apoi se grăbi spre terasa lui Irod: 

— Poţi să-mi traduci fraza asta, te rog? 

Tamar o studie: 

— Pare să fie haya karut. 

— Nu haya koret? 

— Ar putea fi și haya koret. Pentru că vocalele nu sunt scrise, 
trebuie să faci singur o alegere. 

— Exact. 

Uitase cu totul de căldură: 

— Acum, am privit asta ca fiind haya koret, forma activă a 
verbului. 

Şi-i întinse notițele lui: 

— Uite cum am tradus pasajul ăsta: 

În locul unde pomii taie un loc lângă teascul de vin de la 
poalele celui mai mic dintre cele două dealuri de la răsărit, un 
sfânt de aur, îngropat în lut la douăzeci și trei de cubiti. 

Dacă presupunem că e haya karut, în loc de haya koret, 


forma pasivă a verbului în loc de cea activă și adăugăm o 
virgulă, uite ce obținem: 

În locul unde pomii sunt tăiaţi, lângă teascul de vin de la 
poalele celui mai mic dintre cele două dealuri de la răsărit, un 
sfânt de aur, îngropat în lut la douăzeci și trei de cubiti. 

Tamar se uită la el: 

— Locul unde pomii sunt tăiaţi? 

El dădu din cap, cu un calm studiat: 

— Hazazon-Tamar. Unde sunt altoiţi palmierii, spuse. 


După ce primul entuziasm trecu, se certară. El voia să se 
întoarcă imediat la lerusalim să-i spună lui David Leslau că 
descoperise unde se afla tainița. 

— Trebuie să stăm aici să-l așteptăm pe Mehdi. 

— Şi dacă nu vine? 

— Dar dacă vine? După ce a stat două mii de ani în pământ, 
ce mai contează câteva zile pentru ascunzătoare? 

— În zilele astea, altcineva ar putea face aceeași traducere. 

Ea îl privi. 

— Nu înţelegi. 

— Cred că abia acum încep, acceptă Tamar. 

În seara aceea, nu-și mai vorbiră decât strictul necesar. Ea 
deschise niște conserve de carne de miel grasă, pe care le 
mâncară cu aceeași cafea tare. El nu comentă nimic, dar ea îi 
văzu reacția: 

— Mâine poţi să prepari tu mâncarea, îi spuse placidă. 

În noaptea aceea, dormi cu faţa la perete, ca o soţie supărată. 
El se ţinu pe marginea cealaltă a patului, evitând să-i atingă 
șoldurile, pe care ajunsese să le admire în mod deosebit. Ea 
sforăia; era un zgomot dezgustător. Işi spuse că nu trebuia să se 
îngrijoreze că o să devină serios în legătură cu ea. 


Dimineaţa, Harry urcă devreme pe platou. În răcoarea uneia 
dintre grote, revăzu fiecare fotocopie a manuscrisului de aramă. 
Fiecare enigmă de acolo putea fi dezlegată cu o cheie 
minusculă, așa cum fusese numele acela străvechi al unei 
localităţi din deșert. 

Nu știa suficient pentru a reuși. 

Leslau știuse mai mult și tot nu fusese în stare să facă nimic. 

Se confruntă în sinea lui cu faptul că în realitate, nu dorea să-l 


ajute pe Leslau. Erau puţine șanse de a profita de pe urma 
descoperirii lui, dar cu toate acestea, îl pizmuia. 

Văzu pe cineva ivindu-se pe poteca Şarpelui. Era un om 
musculos și îndesat, cu pantaloni închiși la culoare și o cămașă 
albă, fără mâneci, descheiată la piept. Buza de sus îi era 
împodobită cu o mustață în stil arab, frumos potrivită. Traversa 
platoul cu o agilitate lipsită de efort, îndreptându-se spre Harry. 
Când ajunse la el, se opri și dădu din cap. 

— Shalom, spuse Harry. 

— Bună, zise omul, atingând pragul grotei. Pereţii aceștia sunt 
minunati, nu-i așa? Simpli și buni. Ştiau ei ce fac. 

— Au rezistat. 

— Cred că trebuie să mă întâlnesc cu cineva aici, spuse omul, 
uitându-se în jur. 

Harry oftă: 

— Şi eu. 

— Ai fost deștept că ai așteptat la umbră, zâmbi omul. 

— Mă cheamă Hopeman. 

— Cum? 

— Harry Hopeman. Din New York. 

— O, replică celălalt, prinzând cu grijă mâna lui Harry. Sunt 
Lew Friedman din Cincinnati. 

El se simţi mai mult ultragiat decât ridicol. 

— Hei, uite-o. Emily! flutură omul mâna spre o fată blondă. Ea 
a mers cu mașina ca să urce pe partea mai ușoară, iar eu am 
luat-o pe Șarpe. 

— Foarte bine. Distraţi-vă. Shalom-shalom. 

Din nou singur, se așeză pe podeaua confortabilă de lut cu 
picioarele încrucișate, ca un ucenic arab. Deși bănuia că avea 
cam tot atâtea șanse să mai rezolve încă un pasaj câte ar fi avut 
să dărâme Masada, le reciti din nou, unul câte unul, încercând 
sinonime și schimbând punctuaţia în vreme ce-l aștepta pe 
numitul Yosef Mehdi să vină și să-l ia în locul unde ar fi putut 
cumpăra diamantul Kaaba sau poate, ar fi fost crucificat pentru 
păcatele lui. 


Trei autobuze cu turiști veniră unul după altul. Un băieţel îl 
întrebă dacă vindea ceva. De cele mai multe ori, oamenii 
aruncau o privire în grota lui, de parcă ar fi fost un animal 
neinteresant într-o grădină zoologică. 


Pe la jumătatea după-amiezii, plecaseră cu toţii. Din cabina 
telefericului mai cobori un singur pasager, un om durduliu care 
venea spre el pufăind și părând atât de satisfăcut, încât Harry fu 
sigur că venise pe Masada pentru a le spune de nenumărate ori 
celorlalți „băieţi” de la templu că-și pusese covorașul de 
rugăciune în cel mai vechi templu al lumii. Laturile bonetei lui 
negre fluturau cu dezinvoltura urechilor unui muschetar și ţinea 
strâns în mână o sacoșă de catifea albastră, cu steaua evreiască 
brodată pe ea în fir de argint, tipul de sacoșă diformă pe care 
obișnuia s-o ia la drum și tatăl lui Harry. Putea presupune cu 
destulă siguranță că pe lângă obiectele de cult necesare, în 
sacoșă mai erau și un pachet de gumă de mestecat, o portocală 
sau un măr și poate vreo chiflă. Când omul se apropie, Harry îi 
zâmbi: 

— E pe acolo. 

— Ce anume? 

— Sinagoga. 

Omul lăsă jos sacoșa tradițională și-i întinse o mână pufoasă 
și manichiurată: 

— Sunt Mehdi, domnule Hopeman, spuse el. 


Se instală pe pământ cu tot felul de gâfâieli și gemete și 
zâmbi invidios: 

— Dumneata n-ai probleme cu greutatea. Nu-ţi dai seama ce 
înseamnă. 

Harry clătină din cap, fascinat de omul din faţa lui: 

— Ai diamantul? 

— La mine? Nu. 

— Când aș putea să-l văd? 

— Avem dificultăţi, zise Mehdi, uitându-se în altă parte. 

Harry aștepta explicaţii. 

— Trebuie să ne înţelegem cu privire la un minimum. 

Harry era șocat: 

— O ofertă minimă? 

— Da. Două milioane trei sute de mii de dolari. 

— Trebuia să ne vorbiţi de oferte minime înainte de plecarea 
mea din New York. 

Omul dădu din cap și se scuză, murmurând că nu se putuse 
face nimic. 

— Ascultă. În ultimii douăzeci de ani, dumneata ai lansat pe 


piaţă cel puţin patru pietre preţioase. Fără îndoială, mai ai încă 
un număr de diamante pe care intenţionezi să le vinzi în viitor, 
unul câte unul. 

Mehdi îl privi clipind calm: 

— Pari să știi foarte multe lucruri despre mine. 

— Așa este, spuse Harry, înclinându-se spre el. Și-ţi fac o 
promisiune: dacă nu sunt tratat cum se cuvine, voi face tot ce- 
mi stă în puteri să-ţi fie extrem de incomod să vinzi diamantele 
pe care le mai ai oriunde în Occident. 

— Și eu știu cine ești dumneata, domnule Hopeman. i 
cunosc poziția în industria diamantelor, dar nu-mi plac 
amenințările. 

— Nu ameninţ, spuse Harry. În sălile oricărei burse a 
diamantelor se află câte o masă lungă de conferinţe. În jurul ei 
se adună un grup de judecători speciali. Dacă o plângere 
împotriva unei persoane e susţinută de o astfel de curte, 
persoana respectivă poate fi exclusă de la încheierea vreunei 
tranzacţii cu oamenii recunoscuţi din domeniu. Asta nu 
înseamnă că nu poate da diamantele pe căi mai puţin 
scrupuloase. Dar asta ar însemna să dea dolarul pe câţiva 
pennies. M-ai purtat pe drumuri o jumătate de glob și mi-ai 
cauzat destule neplăceri și incomodităţi. În schimb, mi-ai promis 
că voi putea inspecta diamantul Kaaba și face o ofertă pentru el. 
Mă aștept să mi se permită să fac exact asta. 

Scoase granatul roșu din servietă și-l puse lângă Mehdi: 

— Nu are valoare. 

— Bineînţeles, fu de acord acesta. 

— L-ai descris ca prezentând interes istoric. Ai vreo dovadă, 
vreo documentaţie? 

Omul clătină din cap: 

— Intotdeauna a fost înregistrat în inventare ca o piatră din 
era biblică. 

Harry mormăi: 

— Deci nu e chiar fără valoare. Îţi ofer o sută optzeci de dolari 
pe granatul ăsta. 

Mehdi dădu din cap: 

— Ti-l dăruiesc. Vezi dumneata, eu te cred. Fie să domnească 
încrederea între noi. 

— Increderea? 

intuiţia lui, care putea fi un blestem, la fel de bine ca și 


binecuvântare, îi dădu ghes să vorbească: 

— Mă ţii în rezervă. Nimeni n-o să plătească atâta. Cred că 
ești angajat deja în negocieri cu alt cumpărător și partea asta a 
preţului e politică. 

— Ce imaginaţie! Presupui prea multe, domnule Hopeman. 

— Poate. 

— Regret că ţi-am cauzat disconfort, sincer. Mergi la un hotel 
unde vei putea sta mai confortabil. Îţi promit solemn că te voi 
contacta în maximum două zile. 

— Nu, am așteptat destul în locuri nepotrivite. Scrie-mi. 
American Express, lerusalim. 

Mehdi dădu din cap. 

— Voi mai rămâne în Israel opt zile. Asta înseamnă o 
săptămână plus o zi în care-mi poţi trimite scrisoarea. Dacă nu 
am nicio veste de la dumneata până atunci, mă întorc la New 
York și depun o plângere. Politica te-a ruinat o dată, căută el 
ochii lui Mehdi. Politica te poate duce din nou la ruină. 

Mehdi se ridică cu greu în picioare. Harry nu-și putea da 
seama dacă în ochii lui se reflectau admiraţia sau respingerea: 

— Shalom, domnule Hopeman. 

— Salaam  aleikhum, domnule Mehdi, răspunse el și-și 
strânseră mâinile. 

După ce telefericul începu să coboare, își strânse lucrurile și 
cobori rampa. Când intră în cabană, Tamar îi aruncă o privire 
iute: 

— A fost ceva? 

El îi povesti. 

— Crezi că am dat de necaz? 

— Cred că a încheiat târgul cu arabii, zise Harry, privind 
interiorul murdar și oftând. Cel puţin pleca de acolo, părăsea 
situaţia aceea. 

— Ce-i pot oferi ei și noi nu? 

Harry își îndesa deja lenjeria în geantă: 

— Onoare, răspunse el. 


Când se apropiau cu mașina de periferia lerusalimului, întrebă 
dacă mergea la hotel. 

— Nu, la mine acasă, spuse ea și-i dădu indicaţiile necesare. 

Mașina se opri în faţa unei clădiri ponosite din piatră, ca toate 
de pe strada aceea. 


— Pot să te ajut cu lucrurile? 

— E o geantă mică și chitara nu e grea. 
— O.K. Te sun curând. 

Ea zâmbi fără mânie: 

— La revedere, Harry. 


Când telefonă la biroul lui David Leslau, află că era închis. 

În mod obișnuit, Harry era un oaspete de hotel critic. Acum, 
camera i se păru incredibil de curată și de spațioasă. Petrecu 
mult timp sub duș, apoi comandă cu atenţie o cină prin room 
service: pud la ceaun, salată de ciuperci și șampanie. După 
masă, cearșafurile albe și salteaua bună îi oferiră o experiență 
senzuală. 

Dar nu adormi. 

Auzi liftul. O voce pe hol, zumzetul aerului condiţionat. 
Bâzâitul unui motor electric, undeva în pântecele hotelului. Pe 
Masada nu se simţise singur. În Ierusalim, se simţi deodată 
pierdut. 

Se dădu jos din pat și scoase carnetele. Dădu paginile până la 
descrierea pe care Alfred Hopeman o făcuse Diamantului 
Inchiziției și începu să citească ceea ce tatăl lui scrisese în urmă 
cu patruzeci de ani, în Berlin. 


Tipul pietrei, diamant. Diametru, 4,34 centimetri. Greutate, 
202,94 carate. Culoare, galben canar. Gravitaţie specifică, 3,52. 
Duritate, 10. Refractie singulară, 2,43. Formă cristalină, 
hexaoctoedru,; diamantul s-a format prin creșterea îngemănată 
a două cristale largi, hemiearale. 

Comentarii: Piatra e de bună calitate, dar valoarea ei enormă 
este dată de dimensiunile mari și istorie. 

Neșlefuite, diamantele octoedrice sunt invariabil striate cu 
scobituri triunghiulare. În acest diamant șlefuit nu apare aşa 
ceva. Cele șaptezeci și două de fațete sunt minunat de egale. 
Există o proporție bună între vârf, centură și bază. Are lumină, 
dar nici lumina, nici culoarea nu sunt expuse la potenţialul 
deplin în forma de brioletă, piatra fiind tăiată în formă de pară, 
cu fațete pe toate părţile. Totuși, diamantul inspiră venerație, 
constituind una din cele mai bune lucrări ale perioadei timpurii. 
A fost tăiat acum cinci sute de ani de mâinile unui meșteșugar 
măiestru. 


14 
O PIATRĂ PREȚIOASĂ PENTRU SFÂNTUL PĂRINTE 


Copilul creștea ca un pepene în pântecul soţiei lui, făcând-o 
pe Anna să-și cântărească mișcările când iși făcea treburile 
Zilnice. Totuși, podelele căsuţei lor erau la fel de albe ca toate 
celelalte din Ghent. Fiul lor, Isaac, era îmbrăcat călduros și 
hrănit regulat și focul ardea întotdeauna în sobă. 

— De ce nu te mai odihnești și tu? o întrebă Vidal arțăgos. 

— Mă simt bine. 

Clopoțelul din față sună și ea ieși din atelierul lui. 

Omul oftă. Micul diamant alb de pe masa din faţa lui era 
acoperit cu linii de cerneală, pe care le schimba încontinuu, 
după ce făcea noi calcule pe tăbliță. Nu era ager la minte; era 
primul care recunoștea asta. Nu era nici slab de minte, slavă 
Celui Preainalt, dar nici nu avea istețimea care-i permitea 
fratelui lui, Manase, să fie rabin și învățat sau care-i arătase 
unchiului lor, Lodeyck, odihnească-se în pace, secretele tăierii 
diamantelor, care aduseseră salvarea familiei lor în aceste 
vremuri tulburi. Mâinile lui Julius erau sigure și deștepte, dar era 
obligat să-și facă toate calculele de zece ori înainte de a se 
putea încrede în planificările lui. 

— E un călugăr, se întoarse Anna. 

— Un benedictin, de la mănăstire? 

— Un dominican, Julius, răspunse ea tulburată. Spune că a 
venit din Spania. 


Nimeni în afară de Anna nu avea voie să intre în atelierul lui. 
Se duse în camera din faţă, unde vizitatorul îl aștepta, lângă foc. 

— Vă urez bună ziua. Sunt Julius Vidal. 

Omul, care se recomandă fratele Diego, îi adusese în dar 
două bidoane de vin spaniol. Se obișnuise cu maroniul cald al 
robelor călugărilor de acolo și sutana neagră a celui din fata lui îi 
readuse în minte trecutul, ca un șoc. 

— Am străbătut pentru a te întâlni distanța de la mănăstirea 
noastră din Segovia. Starețul nostru, fratele Tomas, dorește să 
te angajeze să pregătești un diamant la Leon. 

Julius se încruntă: 

— Un diamant al contelui de Costa? 

— Diamantul a fost donat Sfintei Biserici. 


— De către cine? 

Fratele Diego iși strânse buzele: 

— De către Estabăn de Costa, conte de León. Va fi un dar 
pentru Sfântul nostru Părinte de la Roma. 

Vidal dădu din cap, convins că cel din fata lui știa că fusese 
somat de două ori să se întoarcă în Spania de către contele de 
Costa și refuzase de fiecare dată: 

— Starețul dumneavoastră îmi face o mare onoare. 

— Nu. Deja dumneata ai șlefuit un diamant purtat de trei 
papi. 

Vidal clătină din cap: 

— Eram tânăr, abia învățam meșteșugul. Am trasat acolo 
unde-mi spunea vărul meu să trasez, am tăiat acolo unde-mi 
spunea unchiul meu să tai. Ca să finisez o piatră ca cea descrisă 
de emisarii contelui de Costa, ar trebui să am măiestria lui Van 
Berquem. 

— Lodewyck van Berquem e mort. 

— Fiul lui, Robert, vărul și mentorul meu, e în viață. 

— După cum bine ştii, e la Londra, îndeplinind servicii de 
bijutier pe lângă regele Henric al VII-lea. Englezii au aruncat un 
blestem peste ţinuturile lor. Folosesc meșterii și artizanii voștri 
de parcă le-ar aparține, spuse călugărul acru. 

— Asteptati să termine lucrul pentru regele Henric, îi sfătui 
Vidal. 

— Nu avem timp. Papa Alexandru s-a născut la Valencia, e 
bătrân și bolnav. Darul trebuie oferit cât timp pontiful e spaniol, 
explică fratele Diego. Nu ești nerăbdător să pleci din locul ăsta, 
señor? Provii din încântătorul nostru Toledo, nu-i așa? 

— Acum provin de aici. 

Luă de pe perete un pergament înrămat și i-l dădu călugărului 
să-l citească. Era semnat de Philip de Austria și-l declara 
protejat de ducatele habsburg și burgund pe Julius Vidal și 
familia lui, împreună cu proprietățile și moștenitorii lui. 

Fratele studie documentul, vizibil impresionat: 

— Nu a fost tatăl dumitale, Luis Vidal, meșteșugar tăbăcar în 
Toledo? 

— Tatăl meu a murit. Era negustor de piei și avea câțiva 
tăbăcari angajați. 

Si făceau o piele fină așa cum spaniolii n-au mai văzut de 
când i-au izgonit pe evrei, ar fi vrut el să adauge. 


— Și tatăl lui n-a fost Isaac Vidal, negustor de lână din Toledo? 

Julius nu spuse nimic, dar deveni atent. 

— Și tatăl lui nu a fost un anume Isaac ben Yaacov Vitallo, 
șef-rabin al Genovei? 

Se priviră în ochi. Pe Vidal începu să-l furnice pielea. Clericul îl 
presă: 

— Nu e adevărat că străbunicul dumitale a fost Isaac Vitallo, 
șef-rabin al Genovei? 

— Și ce-i cu asta? 

— Cunoști numele complet al stareţului meu de la Segovia? 

Vidal ridică din umeri. 

— Este fratele Tomas de Torquemada. 

— Marele Inchizitor? 

— Exact. Și mi-a dat instrucţiuni să-ţi spun că Don José 
Paternoy de Mariana e ţinut în temniţă la Leon. 

Vidal clătină din cap. 

— Numele acesta nu înseamnă nimic pentru dumneata? 

— Ce ar trebui să insemne? 

— E fost profesor de botanică și filosofia științei la 
Universitatea din Salamanca. 

— Și? mugi Vidal. 

Se saturase de preotul ăsta. 

— Și e strănepotul unui anume Isaac ben Yaacov Vitallo, șer- 
rabin în Genova. 

Vidal râse: 

— Inchiziția voastră va trebui să-și găsească un motiv mai 
bun pentru a mă aduce martor, spuse el. N-am auzit niciodată 
de această... rudă. Dar chiar dacă l-as cunoaște, nu v-aș spune 
nimic. 

Fratele Diego zâmbi: 

— N-am venit să caut mărturii. Avem dovezi destule. 

— Pentru ce? întrebă Vidal. 

— E un convertit, un creștin decăzut. 

— Propovăduiește iudaismul? întrebă Vidal uscat. 

Călugărul dădu din cap: 

— La început, a fost eliberat de poziția profesorală si 
condamnat să poarte roba de penitenţă, sanbenito, timp de 
optsprezece luni. Aceasta e a doua ofensă și fără îndoială, va fi 
purificat prin foc în Actul de Credinţă. 

Vidal se lupta să-și recapete controlul: 


— Ai făcut atâta drum ca să-mi spui că veţi mai arde un 
evreu? 

— Noi nu-i ardem pe evrei. Îi ardem pe creștinii care 
păcătuiesc purtându-se ca niște evrei. Am primit instrucțiuni să 
te informez că... se opri părintele, alegându-și cu grijă cuvintele, 
dacă tai diamantul papei, se va arăta o clemenţă specială. 

— Blestemaţi să fiți, il fulgeră Vidal cu privirea. Nu e ruda 
mea. 

Chipul fratelui Diego îl avertiză că nu-i plăcea ca un evreu să-i 
vorbească astfel: 

— Don José Paternoy e fiul fratelui Anton Montero de Mariana, 
care, inainte de a se converti la creștinism și a se călugări, era 
rabinul Feliz Vitallo al Castiliei. Fratele Anton e fiul lui Abrahem 
Vitallo, negustor de lână din Aragon, iar acesta, fiul lui Isaac ben 
Yaacov Vitallo, șef-rabin al Genovei. 

— Nu voi merge! 

Fratele Diego ridică din umeri. Scoase din săculețul lui un 
pergament pe care-l puse pe masă: 

— În orice caz, mi s-a ordonat să-ţi înmânez acest permis de 
liberă trecere prin Spania, semnat de însuși fratele Tomas și să 
astept o perioadă rezonabilă în care vei putea chibzui asupra 
mesajului. Mă voi întoarce, señor. p 

După plecarea lui, Vidal se aseză în fața focului. In timpul bolii 
care-i sfârșise viața, cineva il întrebase pe Lodewyck van 
Berquem de starea sănătății lui. Julius iși amintea ce răspunsese 
unchiul lui: Un evreu încă mai respiră și mai simte. Prin urmare, 
există speranţă. 

Duse afară cele două bidoane lăsate de călugăr și le goli. Pe 
zăpadă, vinul spaniol arăta ca sângele. 

Anna veni din camerele din spate. El oftă. O înconjură cu 
brațele și viitoarea lui odraslă îl lovi în vintre: 

— Trebuie să merg la Antwerp să-l văd pe Manasseh, șopti el 
în părul ei. 


— E clar, nici nu se discută, spuse fratele lui. 

EI dădu din cap, invadat de ușurare. 

— Totuși, îmi pare rău că nu stă în puterea noastră să-l 
ajutăm pe acest de Mariana. 

— Ce putem face unii pentru alţii? întări el cu amărăciune. 
Fără îndoială, blestematul de dominican minte. Dacă de Mariana 


ne-ar fi într-adevăr rudă, ar trebui s-o știm. 

— Nu ţi-l amintesti? întrebă încet Manasseh. 

— Tu...? 

— Pe tatăl lui. Îmi amintesc cum îl blestema tata pe un văr, 
cândva rabin, care se făcuse preot după măcelul din 1467, când 
atâția s-au convertit ca să scape cu viață. 

Rămaseră tăcuţi în mica sinagogă. Intră o bătrână, cu un pui 
jumulit într-un coș de trestie. Îi arătă splina lui Manasseh, 
întrebând neliniștită dacă putea considera pasărea kosher sau 
nu. 

Julius privea scena cu resentiment. El era fratele mai mare. El 
ar fi trebuit să-și amintească lucruri pe care Manasseh nu le știa. 
Faptul că rolurile lor erau inversate îi împrospătă conștiința 
minţii lui încete. 

După puțin timp, femeia iși purtă mulțumită pașii de acolo. 

Manasseh oftă și se așeză din nou: 

— În Spania ar fi arsă dacă ar întreba despre o pasăre dacă e 
destul de curată ca s-o mănânce. 

— Noi n-am fi în viață dacă o rudă n-ar fi lucrat pentru noi. 
Dacă omul acela are sângele nostru... 

Se priviră. Manasseh îi luă mâna și i-o tinu, un gest pe care 
nu-l mai făcuse de când erau mici. Julius văzu cu groază că 
rabinul de Antwerp era foarte speriat. 

— În legătură cu Anna și Isaakel al meu... 

— Vor sta aici, cu noi. 

Julius bătu ușurel mâna fratelui lui. 


O ninsoare care nivelase drumurile bolovănoase îi permise s-o 
mute pe Anna la Antwerp cu un disconfort minim. Ea vorbea cu 
o voioșie forțată. Când veni timpul ca soțul ei să plece, se agăță, 
apoi se trase de lângă el. O privi ieșind grăbită din cameră, atât 
cât îi permitea corpul ei greoi. Stia că-i era frică să poarte 
copilul cât era el departe. 

Cu gânduri sumbre, porni pe Jodenstraat, îndepărtându-se de 
casa lui Manasseh. Avea un cal puternic. Tinea întotdeauna un 
animal bun de călărit, pentru că era și mohel, nu numai bijutier 
și mergea prin tară să înfăptuiască actul bun al circumciziei 
pentru orice familie evreiască în care se năștea un copil de 
parte bărbătească. 

În desagii de la șa, alături de uneltele de slefuitor se aflau si 


cuțitele și conform unui aranjament, se opri în Aalte peste 
noapte, la casa unui negustor de brânzeturi a cărui soție 
născuse un băiat cu șapte zile înainte. A doua zi de dimineaţă, 
Vidal ridică bebelușul frumos și gras de pe scaunul oprit pentru 
profetul Eliah la fiecare ceremonie de circumcizie și-l așeză în 
poala nașului pentru operaţie. Infăptuind actul numit periah, 
adică împingerea pielii de pe micul organ, simţi cum poala 
nașului tremură. 

— Stai nemișcat! porunci el. 

Cuţitul împlini legământul lui Avraam și bebelușul începu să 
urle șocat. Vidal iși înmuie degetul în paharul ritual și-i dădu 
copilului să sugă vin, recitând binecuvântarea în timp ce copilul 
primea numele bunicului lui mort, Reuven. 

Rudele lăcrimară și strigară Mazel tov! Julius fu mișcat. Din 
cauza celor două calificări ale lui, oamenii îi spuneau Der 
Schneider, tă'etorul. Manase insista întotdeauna să aibă mai 
multă grijă la circumcizii decât ar avea cu cel mai costisitor 
diamant. Și de ce nu? Știa, pe când învelea penisul copilului într- 
un servet curat, că mamele celor îngrijiţi de el știau foarte bine 
care erau cele mai prețioase diamante pe care le tăia Der 
Schneider. 


Ajunse în portul Ostend la jumătatea după-amiezii. Fu ușor să 
găsească nava, Lisboa, un galion portughez bine întreținut, cu 
vele latine. Văzându-i pe marinarii cu aspect sălbatic încărcând 
marfa, simţi un gol în stomac. Dar nu mai era niciun alt vas cu 
destinaţia San Sebastian, iar ruta pe uscat, prin nenumărate 
domenii aflate în luptă unele cu altele, era de neconceput. 

Spre și mai marea lui dezamăgire, după ce plăti și se îmbarcă, 
află că fratele Diego, a cărui companie spera s-o poată evita, se 
urcase și el la bord. Mai erau încă trei pasageri, cavaleri spanioli 
deja beti, devenind pe rând bătăioși sau strigându-le invitaţii 
sexuale marinarilor. 

Legă frâul juganului de un stâlp și se instală pe punte pe un 
pat de fân, preferând compania calului celei a pasagerilor. 
Lisboa plecă odată cu fluxul. Burnita rece a Mării Nordului făcu 
în curând imposibilă rămânerea lui pe punte. Așteptă cât putu 
rezista de mult, apoi ingrămădi paie în jurul animalului și se 
duse în cabina micuță, ocupată deja de ceilalţi. Când deschise 
ușa, simţi că se sufocă. Stătu cât mai departe de cavaleri, 


înghesuindu-se lângă călugăr, care blestema. Cu fața la perete, 
Vidal incercă să doarmă. 

Era obișnuit cu mersul pe mare, dar în curând, greata 
celorlalţi îi făcu si lui rău. În următoarele trei zile, nava săltă pe 
valurile Canalului Mânecii și toți deveniră bolnavi. Mesele erau 
compuse din peşte sărat prost si pâine stricată. Îi plăcea vinul 
roșu al portughezilor, dar observă că starea cavalerilor se 
înrăutățea după ce-l beau, așa că mâncă ce putu din pâine și se 
mulțumi cu câteva sorbituri de apă cu gust de rezervor. 

După ce înconjuraseră Insulele Britanice, vântul se opri. 
Pasagerii se simţiră mai bine și văslașii începură să tragă din 
greu. Îşi îndoiau spatele, ducând echipajul peste luciul mării, 
doar prin puterea lor omenească. 

Fratele Diego le spusese cavalerilor că Julius era evreu. 
Aceștia vorbeau tare despre credința lor creștină și despre 
importanța purității liniilor de sânge, în spaniolă limpieza. În 
ciuda faptului că puteau ca niște vite, când intra el în cabină iși 
duceau mâna la nas să se apere de Foetor Judaicus, „duhoarea 
evreiască”. Unul din ei istorisi o poveste interminabilă despre un 
evreu care furase pâinea consacrată de la o biserică. Ticălosul le 
dusese la sinagogă și punând o pâine pe altar, o străpunsese cu 
cuțitul! Și din pâine cursese sânge! Inspăimântat, hoțul băgase 
restul pâinilor în cuptor ca să scape de dovezi și atunci forma 
unui copil se ridicase spre cer, după care evreul mărturisise tot 
autorităților. Fusese sfâșiat cu cârlige înroșite, apoi ars. 

Vidal încerca să-i ignore. Unii membri ai echipajului aveau 
monede spaniole. Făcu schimb cu ei și obținu maravedis și 
dineros în locul dinarilor lui de aramă. În cea de-a patra noapte, 
vântul începu să sufle din nou. Scos din cabină de aerul infect, 
se urcă pe punte și -I găsi pe unul din cavaleri furându-i bagajele 
din fân. 

Se gândi la copilul lui nenăscut. 

Omul trase spada. Mâna stângă ținea, cu o legănare 
batjocoritoare, desaga cu preţioasele instrumente peste 
marginea punţii. 

— Aruncă-le în mare, spuse Vidal, dincolo de limita disperării 
și pe urmă explică-i lui Torquemada. 

Fratele Diego trecu pe lângă el, vorbind repede. Cavalerul îi 
dădu înapoi desaga, brusc serios. 

După aceea, fu mai bine. Nu mai rânjea nimeni când evreul se 


ruga pe punte. Îl evitau. Dominicanul îi tot repeta cum l-ar fi 
omorât și l-ar fi aruncat în mare, dacă intervenția bunului și 
credinciosului lui prieten, fratele Diego, n-ar fi sosit la timp și cât 
de apreciat ar fi un cuvânt de laudă pentru el în urechile 
potrivite. Călugărul era mai rău decât răul de mare. 


Vântul se menținea. În cea de-a noua dimineaţă, galionul 
ajunse la limita sudică a marelui golf Biscaiya și aruncară ancora 
la San Sebastian pe o ploaie spaniolă pătrunzătoare. 

Fratele Diego țâșni din cabină doar cât să-i spună că galionul 
oprea și la Gijón: 

— Rămâi la bord până acolo. E mai aproape de León. 

Vidal nu spuse nimic. Ísi cobori calul pe scândura de 
debarcare și se dădură jos. Animalul supravieţuise bine 
călătoriei. Când pământul încetă să i se mai legene sub picioare, 
Vidal se aruncă în șa. Aerul era mai aromat și mai blând decât la 
Ghent. 

Cumpără două cepe de la un țăran cu mutră acră și ochi 
meschini. Când ajunse într-o pădurice de pini de pe un deal, 
descălecă și se rezemă de un copac, având în față o pajiște cu 
vite, un lan de grâu și o plantație de măslini. 

Ar fi vrut să-și țină fiul în braţe și să-i arate. Vezi, Isaac, acesta 
e pământul pe care s-a născut tatăl tău. L-au gonit, dar nu e 
vina ţării. Nu e frumos? Nu sunt bune cepele spaniole? 

Nu erau chiar așa de bune cum iși amintea el. Aveau nevoie 
de ceva imposibil de găsit, o bucată de pâine caldă, tocmai 
scoasă de mama lui din cuptor. 

ÎI strigau Julio. 

Numele i se schimbase când ajunsese în Ţările de Jos. Tatăl 
lui, rămas fără capital, încercase zadarnic să lucreze ca cizmar și 
mănușar. Breslele acceptau să vândă marfă evreilor, dar nu să-i 
lase să lucreze. Când murise tatăl lui, fratele mamei iși asumase 
responsabilitatea pentru cei doi nepoți. 

— Uită de Julio. Trebuie să te cheme Julius, îi spusese unchiul 
ferm. 

EI însuși plecase din Italia numindu-se Luigi, studiase 
matematica la Paris ca Louis și apoi, văzând că evreii nu aveau 
nicio posibilitate de a intra în ierarhia academică, plecase la 
Bruges și devenise Lodewyck, șlefuitorul de diamante. 

Vidal oftă. Bău dintr-un pârău să-i treacă mirosul de ceapă și 


încălecă. Ploaia se opri, apăru soarele și la Victoria cumpără 
pâine de la trei pelerini care mergeau la moaștele sfântului 
lacob de Compostela. Probabil că înfățișarea lui diferită le stârni 
suspiciunea pentru că la scurt timp după despărțirea de ei, fu 
oprit de gărzile Inchiziției. Se simțea amortit, dar permisul 
semnat de Torquemada îi tinu la respect. 

În următoarele patru ore, fu oprit de două ori de oameni 
înarmaţi cărora le arătă documentul. A treia oară, spre seară, 
ajunsese la León și soldații erau ai lui De Costa. II escortară în 
oraș în galop. Era ciudat să fie si el unul dintre călăreții rapizi. li 
plăcea cum alerga peisajul pe lângă el și sunetele pe care le 
auzea. Dar animalele și oamenii se împrăștiau cu teama de a 
nu-și pierde viaţa din calea copitelor crude și nepăsătoare. 


Avea să fie tratat ca un oaspete. Îi dădură o cameră mare, 
unde se aflau vin si mâncare. Aproape uitase apa de trandafiri. 
Flamanzii foloseau numai săpun, pentru fabricarea căruia Anna 
oprea cenușă. 

Fu chemat în aceeași seară. Contele era un bărbat mare și 
neiîngrijit, cu un zâmbet îngâmfat. 

Vidal aflase despre De Costa de la refugiații care locuiau la 
Antwerp. De ani de zile, se ocupa să dovedească faptul că 
anumiţi convertiti bogați erau în secret simpatizanți ai 
iudaismului. Domeniile acestora erau confiscate și De Costa 
cumpărase foarte ieftin multe proprietăţi. Isabella le era 
deosebit de recunoscătoare celor care făceau ca Inchiziția să 
aibă de lucru, pentru că acești profitori erau singurii care 
plăteau fără murmur impozitele ei. De Costa fusese făcut conte 
în 1492, anul expulzării generale a evreilor. 

Cu mai mulţi ani înainte, contele dobândise marele diamant 
galben și o bucată bună de pământ, domeniul unui convertit 
sacrificat pe nume Don Benvenisto del Melamed. Un constructor 
de corăbii „creștin nou”, care făcuse greșeala de a îndatora 
peste măsură coroana spaniolă pentru vasele din flota sa, 
Melamed cumpărase diamantul de la familia unui cavaler care-l 
furase din moscheea din Akra în timpul cruciadelor. In loc de a-l 
dona majestăţilor catolice sau bisericii, corăbierul făcuse o 
ultimă eroare, îl păstrase pentru el. 

Un asemenea egoism fusese pentru De Costa dovada 
iudaismului infailibil al lui Melamed; acestuia îi fuseseră aduse 


tot felul de acuzaţii anonime și drept consecință, fusese ars 
pentru a i se purifica sufletul creștin. Cuplul regal, a cărui 
datorie uriașă fusese brusc suspendată, acceptase cu 
bunăvoință ca domeniile nemernicului executat să fie însușite 
rapid de credinciosul și loialul lor supus, De Costa. 

Contele îi arătă lui Vidal încăperile conacului de piatră. Julius 
nu-l întrebă cine fusese primul proprietar. 

Într-o sală mare, erau obiecte din cruciade, pe care De Costa 
le strânsese cu pasiunea unui colecţionar - săbii creștine, maure 
și sarazine, scuturi și armuri ale mai multor naţii și o varietate 
de stindarde de luptă boțite. 

— Uite favoritele mele, spuse el. 

Ţintuite de marginea unei sei grele militare, atârnau obiecte 
pe care Vidal le identifică drept degete umane uscate, până 
văzu că fiecare era circumcis. 

— Mădulare mahomedane, confirmă De Costa rânjind. 

— Cum puteți ști dacă toate erau mahomedane? întrebă el 
încet. 

Contele păru surprins, de parcă gândul nu-i trecuse niciodată 
prin minte. Apoi izbucni în hohote și-l bătu pe Julius pe spate, 
pentru că fusese așa spiritual. 

A doua zi dimineața, fu condus la o clădire din centrul 
LeGnului. Era una dintre infamele închisori secrete ale Inchiziției. 
Din stradă, putea fi luată drept o reședință impunătoare. 
Inăuntru erau soldaţi înarmați și călugări dominicani. 

Un frate care spunea că e alcade, paznic, îi studie permisul. 

— Da, spuse el, prizonierul De Mariana e aici. 

_ ȘI-I conduse de-a lungul mai multor coridoare, până la o ușă. 
In cameră se auzea cineva tusind. Când se deschise ușa, Vidal 
văzu o cameră foarte mică. Oala putea, dar în rest totul era 
foarte curat. Pe podea erau unelte de scris, un lighean, o 
bucăţică de săpun și un brici și un scaun cu trei picioare. Pe 
patul strâmt stătea un om firav, cu părul alb, trezit de cheia din 
broască. Se ridică în capul oaselor, privindu-i. Faţa lui palidă era 
proaspăt bărbierită, dar ochii albaștri îi erau apoși. 

— Am venit să te ajut. 

Omul nu spuse nimic. 

— Sunt Julius Vidal, slefuitor de diamante din Ghent, în Ţările 
de Jos. Mi s-a spus că suntem rude. 

Omul iși drese vocea: 


— Nu am nicio rudă. 

— Bunicul tatălui meu era Isaac ben Yaacov Vitallo. 

— Nu știu de nicio rudă. 

— Nu e niciun truc. Eu am o pricepere de care au nevoie. Cred 
că te pot salva. 

— Nu sunt condamnat, prin urmare nu am nevoie să fiu 
salvat. 

— Am venit să-ți salvez trupul. Tu singur trebuie să te 
îngrijești de suflet. 

Omul îl privi. Vidal se așeză pe scaun: 

— iți cunosti strămoșii, familia Vitallo? 

— Eu provin din convertiți. Se știe prea bine, de ce aș nega-o? 
Tata a murit întru Cristos, a fost un preot bun. Și eu mi-am dat 
singurul copil Sfintei Biserici. 

— Un fiu? 

— O fiică. Pe Juana mea, acum e soră a milei. 

Vidal dădu din cap: 

— Ce ciudat ca viețile a două rude să fie atât de diferite. 
Fratele meu e rabin. Ne-am născut în Toledo, unde au fost uciși 
mii de evrei, învinuiți de ciumă, Moartea Neagră. Și la o sută 
cincizeci de ani după aceea tot ne mai era frică. 

— Mie nu mi-a fost niciodată frică în copilărie, spuse De 
Mariana, de parcă ar fi demonstrat ceva. Se spune că Toledo a 
fost întemeiat de evrei. Știai? 

— Da. 

— Eu cred că e o minciună evreiască, spuse bătrânul viclean. 

— Numele vine din Toledot, care inseamnă „generaţii” în 
ebraică. E un oraș frumos. Casa tatălui meu era lângă sinagogă. 

— Acum e o biserică acolo. Cunosc bine orașul. 

— Poate te referi la biserica Sfintei Maria Blanca, în locul 
vechii sinagogi de pe râul Tagus, zise Vidal. Aceea era deja 
biserică și când eram noi acolo. 

— Și sinagoga mai nouă e biserică acum. Chiar eu am asistat 
la mesă în ea. 

— Cimitirul evreiesc a mai rămas? 

De Mariana ridică din umeri. 

— Vara, când tata stătea în sinagogă, eu și fratele meu ne 
jucam printre morminte. Practicam ebraica citind epitaful unui 
băiat de cincisprezece ani: 


„ASHER ABEN TURKEL. MORT ÎN 1349 
Piatra aceasta e o amintire 

Pentru o generaţie următoare 

Să știe că aici zace un vlăstar, 

Un copil iubit. 

Desăvârșit în cunoștințe, 

Cititor al Bibliei, 

Student în Mishna și Gemara. 

De la tatăl lui a învăţat 

Ceea ce acesta știa de la profesorii lui: 
Poruncile și îndreptările Domnului.” 


— Dumnezeu să mă ajute, încep să te cred. Cum se face că 
un evreu se află viu aici? 

— Poţi să crezi în mine, vere, luă Vidal mâna prizonierului, 
simţind-o extrem de fierbinte. Esti bolnav. Ai febră, zise el 
neliniștit. 

— Aici e umezeală. Nefiind foc, uneori hainele îmi sunt jilave. 
O să-mi treacă. Am mai avut așa. 

— Nu, nu, trebuie să fii tratat. 

Vidal îl strigă pe alcade și-i spuse că prizonierul era bolnav și 
avea nevoie de un medic. Spre ușurarea lui, paznicul dădu 
morocănos din cap. 

— Acum, aș face mai bine să te las să fii tratat. 

— Întoarce-te. Întoarce-te, chiar dacă ești o iluzie, spuse De 
Mariana. 

Afară, bătrânii stăteau la soare în piaţă, iar copiii țipau, 
urmărind un câine. Era o piată mică și plăcută. li era foame si se 
opri la ghereta unei femei care vindea fasole: 

— Are carne de porc? 

Femeia îl privi cu dispret: 

— Vrei și carne la prețul ăsta? 

Zâmbi si cumpără o portie. Fasolea avea o savoare pe care 
aproape o uitase. Mâncă bucuros, adăpostindu-se la umbra unui 
zid acoperit cu hârtiuțe. Un Auto da Fé, un Act de Credinţă, 
urma să aibă loc peste câteva zile. Cineva vindea o vacă de 
lapte, bună de prăsilă. Altcineva vindea un câine ciobănesc și 
păsări, vii sau tăiate. Mai era și un edict, cerând populației să ia 
legătura cu mai marii tribunalului Inchiziției... 

„„dacă știți sau aţi auzit de cineva care ţine Sabatul după 


legea lui Moise, punându-și în casă cearșafuri curate și pe el 
veșminte noi și faţă de masă nouă în onoarea Sabatului și nu 
folosește nicio lumină de vineri seara până a doua zi; sau dacă 
și-au purificat carnea pe care urmează s-o mănânce lăsând-o să 
sângereze în apă; sau au tăiat gâtlejul vitelor sau păsărilor pe 
care le mănâncă, rostind anumite vorbe sau acoperind sângele 
cu pământ; sau au mâncat carne în post sau în alte zile oprite 
de Sfânta Biserică; sau au ţinut postul mare desculți; sau au 
rostit rugăciuni evreiești seara, cerându-și iertare unii de la alţii, 
iar părinţii și-au pus mâinile pe capul copiilor fără a face semnul 
crucii sau a zice „Fii binecuvântat de Dumnezeu și de mine”; sau 
dacă binecuvântează masa în felul evreiesc; sau dacă recită 
psalmii fără G/oria Patri; sau dacă o femeie nu intră în biserică 
patruzeci de zile de la naștere; sau dacă-și taie împrejur copiii și 
le pun nume evreiești; sau dacă, după botez, spală locul unde 
au stat uleiul și agheasma; sau dacă cineva aflat pe patul de 
moarte se întoarce la perete ca să moară și după ce moare îl 
spală cu apă fierbinte și-i rad tot părul de pe trup... 


După ce termină de mâncat, se uită la arme. Nu folosise 
niciodată o sabie și ar fi mânuit stângaci una. Dar Der Schneider 
n-ar fi avut probleme cu o lamă mai mică. Cumpără un pumnal 
din oțel de Toledo și și-l prinse la cingătoare. În dugheana unui 
tăbăcar, căută până găsi o piele de oaie bine curățită. O duse la 
închisoare, unde descoperi că doctorul venise și plecase. li luase 
sânge lui De Mariana, care zăcea acum și mai slăbit decât 
înainte, abia putând să vorbească. 

Vidal îl înfășură în blana de oaie și se duse să vadă diamantul. 


De Costa îl așeză pe masă și zâmbi. 

— E special, reuși Vidal să zică. 

Era mai mare decât orice piatră pe care îndrăznise s-o 
termine vreodată. 

— Cât va dura? 

— Voi lucra încet. 

De Costa îl privi suspicios. 

— E prea important ca să ne grăbim. Se cere cea mai mare 
precizie și-mi trebuie timp să întocmesc planurile. 

— Atunci trebuie să începi imediat. 

Evident, se aștepta să-l privească la lucru. 


— Trebuie să fiu singur acolo unde lucrez. 

De Costa nu-și ascunse dezgustul: 

— Ai nevoie de materiale speciale? 

— Am tot ce-mi trebuie, spuse el. 

Dar când rămase singur, fu și mai rău. 

Piatra stătea acolo ca un ou opulent. O urâse de la început. 
Habar n-avea cum s-o prelucreze. 

A doua zi, De Mariana părea la fel de slăbit, dar se bucură să-l 
vadă pe Julius. 

Era îmbujorat și scuturat de accese. Tusea incepuse să-i 
producă o flegmă cenușie. 

Vidal se hotări să fie voios: 

— O să te refaci repede după ce te duc la Ghent, unde un 
evreu poate măcar să respire liber. 

Ochii albaștri îl săgetară: 

— Sunt creștin. 

— Chiar și după... asta? 

— Ce au ei de-a face cu lisus? 

Vidal il privi înmărmurit: 

— Atunci, creștinule, care a fost natura iudaismului tău? 

De Mariana îi ceru câteva dintre foile aranjate pe podea: 

— Viața mea e sânge. Manual de ierburi cunoscute. 

Îi arătă lui Vidal că pe fiecare pagină erau diagrame de plante 
și texte cu numele latinești și populare ale acestora, habitatul 
lor, varietățile și foloasele pentru om: 

— Pregăteam un capitol despre plantele din era biblică. 
Traducerile sunt proaste. Ca să mă asigur de precizia textului, 
am achiziționat un pergament. 

— Tora? 

— Da, am făcut-o deschis. Toate traducerile mele erau de la 
un preot specialist în ebraică. O vreme, n-am avut probleme. 
Dar știu mai mult decât majoritatea despre proprietățile 
cunoscute ale ierburilor. Colegii, studenţii, toți îmi cereau un 
leac când se simțeau rău. Nu sunt medic, dar am ajuns să lucrez 
ca unul dintre ei. Într-o zi, în timp ce ascultam la o oră de-a mea 
de botanică, un episcop mi-a sugerat că pergamentul era o 
achiziție evreiască foarte curioasă. Eu sunt un profesor sever, 
poate prea exigent... 

— Ai fost acuzat de unul dintre studenţi? 

— Am fost arestat, vere. Traducătorul meu cu sutană murise. 


Eu eram un creștin proaspăt care avea un pergament evreiesc. 
M-au tinut în temniţă, cerându-mi să mărturisesc ca să scap de 
iad. Cum puteam să mărturisesc? Până la urmă, m-au forțat să 
privesc cum îi torturau pe alții. Există trei metode favorite. 
Prizonierul e legat de încheieturi cu o curea, de o bară înaltă si i 
se atârnă greutăți de picioare. E ridicat încet, apoi lăsat să cadă 
deodată, putându-i-se disloca brațele sau picioarele. Sau e legat 
la pământ și i se vâră o cârpă pe gât, prin care se toarnă apă. Pe 
mine m-au legat de un stâlp cu niște corzi puse direct pe trupul 
gol. Când răsuceau corzile, legăturile se strângeau tot mai tare. 

Zâmbi amar: 

— Credeam că voi putea fi un martir pentru Cristos. Señor, 
după două răsucituri am mărturisit tot ce voiau să audă. 

In celulă fură câteva momente de tăcere deplină. 

— Ce pedeapsă ti-au dat? 

— Am fost dat afară de la facultate și mi s-a poruncit să merg 
printre oameni șase zile de vineri la rând, lovindu-mi trupul cu 
un bici de cânepă. Mi s-a interzis să dețin funcţii publice, să fiu 
negustor sau să schimb bani și chiar să depun mărturie. Mi-au 
spus că dacă voi cădea a doua oară în aceeași eroare voi fi 
condamnat la foc și mi-au dat roba de penitenţă s-o port un an 
și șase luni. Mi s-au imputat toți banii cheltuiţi pentru 
întreținerea mea în închisoare și eu și soția mea am vândut o 
mică fermă ca să plătim datoria Inchiziției. 

Vidal iși drese vocea: 

— Soţia ta trăiește? 

— Cred că a murit. Era bătrână și bolnavă și i-am provocat 
mari suferințe. Când mi-am terminat penitenta, roba mea de 
căință a fost trimisă la biserica parohiei pentru a fi expusă cu 
cele ale altor iudaici convertiți. Rusinea ei... oftă omul, apoi 
continuă: Au mai fost și alte catastrofe, mari si mici. Încă înainte 
de a fi complet, catalogul meu botanic a fost trecut în Indexul 
Cărților Interzise. 

— Nu l-ai mai terminat? întrebă Vidal. 

— A fost completat. Nu mai aveam nevoie de pergamentul 
confiscat, pentru că aveam traducerile. M-am întors la scris. M- 
am gândit că poate va fi răspândit în străinătate. Sau în Spania, 
după ce trece nebunia. 

— O să circule la Ghent, vere. 

De Mariana clătină din cap: 


— N-o să mă lase să plec. 

— Au promis. 

— Că mă vor elibera? 

— Că se va arăta o clemenţă specială. 

— NU, nu, tu nu înţelegi. Clemenţă specială poate însemna o 
strangulare rapidă înainte de rug. Cred că flăcările sunt 
necesare pentru a-mi curăța sufletul, ca să ajung în Paradis. 
Dacă n-ar crede în ceea ce fac, n-ar fi atât de greu, señor. 

Vidal incepea să simtă o greață: 

— Nu înțeleg un lucru: dacă lucrai acasă, în secret, cum ai 
ajuns aici a doua oară? 

De Mariana se ridică pe jumătate din pat, cu ochii 
scânteietori, sălbatici: 

— N-a fost Juana mea cea care m-a acuzat! strigă. N-a fost 
fiica mea! 


De-a lungul vieţii lui, Vidal nu mai văzuse decât trei pietre 
prețioase cu adevărat mari. Prima era un diamant de formă 
neregulată aflat în proprietatea lui Charles Cutezătorul, pe 
atunci duce de Burgundia. Fusese tăiat de Lodewyck înainte ca 
Vidal să-i devină ucenic. Câţiva ani mai târziu, când le fusese 
adus din nou pentru curățare, Julius fusese uimit de fațetele 
simetrice care acopereau complet toate laturile pietrei: 

— Cum ai reușit să-l tai așa, unchiule? 

— Cu grijă, replicase Lodewyck. 

Si cu succes. Focul din piatra care ajunsese să fie numită 
Florentina le dezvăluise celor bogați și puternici că un evreu din 
Bruges descoperise secretul de a transforma bucățele de pietre 
rare în minuni scânteietoare. 

Vidal era ucenic de câţiva ani când unchiul lui finisase a doua 
piatră mare pentru duce. Era tot un diamant neobișnuit, lung și 
subțire, de paisprezece carate. Van Beruem îl fațetase și-l 
montase într-un inel de aur pe care ducele îl oferise papei Sixtus 
la Roma, pentru a fi folosit în ceremonial. Lui Julius i se 
permisese să-l șlefuiască puțin. 

Sapte ani mai târziu, când burgundul le adusese din nou o 
piatră mare, ucenicul era aproape maestru și deci mai chemat 
să participe la operaţiune. Tăiaseră ingenios piatra ciudată și 
neregulată, în formă triunghiulară, exploatând la maximum 
desenul ei natural. Vidal și vărul lui, Robert, făcuseră 


planificarea, sub îndrumările atente ale lui Lodewyck și apoi îl 
fațetaseră. Așezaseră diamantul șlefuit într-o montură care fu 
creația lui Vidal, două mâini de aur împletite, constituind un 
magnific inel dăruit de Burgundia - în semn de prietenie și drept 
chezășie a loialității - regelui Louis al XI-lea de Franţa. 

Lodewyck și Robert se aleseseră cu 5 000 de ducați și cu 
glorie, dar îi recunoscură și lui Vidal meritele, astfel încât el fu 
pus sub protecţia ducatului de Burgundia. 

Acum era singur și lipsit de apărare, uitându-se ore în șir la 
diamantul acesta galben, așa cum se uitase și la cel 
triunghiular, cu unchiul și vărul lui. 

Deschise locuri de observaţie în stratul exterior, așa cum îl 
învățase Lodewyck. Ferestrele adânci, spaniole din spatele lui 
trimiteau o lumină bună, dar nu era destul și tinu piatra la 
flacăra ingemănată a douăsprezece lumânări până începu să-l 
doară mâna. 

Privind în apele ei era ca și cum ar fi trăit un vis, intrarea într- 
o lume de strălucire în care explodau nenumărate flăcări. Dar 
frumusețea aurie se sfârșea într-un defect atât de pronunțat, 
încât gemu când îl văzu. Calda limpezime galbenă se albea, iar 
aproape de centrul diamantului, aspectul lăptos devenea urât și 
întunecat. Era o imperfecţiune majoră și-l nelinistea foarte rău, 
deși responsabilitatea lui consta numai în faţetare și șlefuirea 
exteriorului. Pentru a primi o formă grațioasă, trebuia să înlăture 
umerii pietrei. Examină structura de parcă piatra ar fi fost o 
bucată de lemn, trasând cu cerneală liniile pe unde urma s-o 
despice. 

Ar fi fost ușor să ruineze totul. 

Când soldaţii veniră să pună diamantul la păstrare peste 
noapte, îl găsiră plin de linii de cerneală. Nu se uită la ei, 
ascunzându-și ochii. 

— Se simte mai rău, spuse alcadele. 

Când intră în celulă, Vidal văzu cu deznădejde că privirea 
vărului lui devenise găunoasă, iar gura și nasul îi erau acoperite 
de supurații. Vidal spălă fața înfierbântată și-l somă pe paznic să 
cheme doctorul. 

De Mariana vorbea cu greu: 

— O parte din manuscris... ascunsă. Mi-o aduci? 

— Sigur că da. Unde e? 

— În seră. Pe lângă casa mea. iți desenez o hartă. 


Dar avea degetele prea slăbite pentru a ține pana. 

— Lasă, spune-mi doar cum să ajung acolo, îl linisti Vidal și-și 
scrise totul, punând din când în când câte o întrebare. 

— Într-o cutie verde. Sub ghivecele de pământ dinspre nord, 
spunea bolnavul, sufocat. 

— II găsesc eu, nu te teme. 

Dar ezita. Drumul avea să-i ia câteva ore: 

— Nu sunt sigur că pot să te părăsesc. 

— Du-te, te rog, îl îndemnă De Mariana. 


Nu-și biciuia niciodată calul și nu-l înțepa cu pintenii, dar 
acum avu de luptat cu tentatia aceasta. [inu juganul la trap mai 
tot timpul lungii călătorii. Trecând printr-o pădure, intră de mai 
multe ori printre copaci, se opri și aşteptă; dar nu era urmărit. 

Când ajunse în satul lui De Mariana, văzu biserica. Ușa era 
deschisă. Trecând pe lângă ea, văzu înăuntru rândul de 
sanbenito, robele fără mâneci purtate de penitenţii acuzaţi de 
Inchiziţie. Erau atârnate ca rufele la uscat. Se întrebă care dintre 
ele fusese a lui De Mariana. 

Proprietatea îl făcu să realizeze pentru prima oară că De 
Mariana era un om bogat. Avea un domeniu destul de întins, 
peste care plutea însă un aer general de neglijență. Nu era 
niciun țăran pe câmp și pajiștile erau goale. Cu mult în afara 
șoselei se ridica o casă mare, în stil maur. Perdelele erau trase 
peste ferestre. Vidal nu-și dădea seama dacă era cineva 
înăuntru. 

Sera era acolo unde-i spusese ruda lui; era un fel de hambar 
lung, cu acoperișul jos. Înăuntru, în mijlocul unei puzderii de 
materiale și recipiente, era o masă pe care se aflau resturi de 
plante, moarte din lipsă de apă. Un scaun confortabil era așezat 
cu fața spre crângurile și poienile de la apus. Peste tot se auzea 
tare cântecul păsărilor. Fără îndoială, era plăcut să stai aici și să 
vezi soarele apunând peste pământul tău. 

Găsi hârtiile după o oarecare căutare. Cutia nu era încuiată. 
Paginile de deasupra se ocupau de diferite varietăţi de ciulini și 
nu i se părură prea interesante. 

Călări până la ușă și o lovi cu ciocănelul. Un servitor deschise 
imediat. 

— Señora De Mariana este? 

— Doriti să vorbiţi cu Dona Maria? 


— Da, spuse el, bucuros că femeia trăia. Numele meu e Julius 
Vidal. 

Bătrâna mergea încet, cu greutate. Avea o faţă fină, cu nasul 
subţire. 

— Señora, sunt rudă cu soțul dumneavoastră. 

— Soțul meu nu are rude. 

— Senora, eu și cu el avem strămoși comuni, familia Vitallo 
din Genova. 

Ușa i se închise în faţă și casa se scufundă în tăcere. 

Vidal încălecă și plecă. 

In el creștea o mânie teribilă. Dar când ajunse la închisoarea 
din León, alte lucruri îl preocupau. Pentru prima dată, nu-i mai 
dădură voie să intre. Așteptă până când gardianul îl chemă pe 
alcade. 

— Nu mai e aici, a murit, spuse acesta. 

— A murit? întrebă Vidal, tâmp. 

— Da, în timp ce i se lua sânge, se întoarse omul să plece. 

— Stati puțin, alcade, dar lucrurile lui? Avea scrieri, hârtii. 

— Nu mai e nimic, totul a fost ars, răspunse temnicerul. 


La ieșirea din închisoare, îl așteptau soldații lui De Costa care- 
| escortară până la conac. De vreme ce ruda lui murise și nu mai 
aveau niciun ostatic, le devenise mai mult prizonier decât 
oaspete. 

II lăsară cu piatra și-și deschise sacul și-și scoase fiolele, 
pachețelele și instrumentele, dar când iși revăzu calculele, 
gemu, părându-i rău că unchiul lui nu-l alesese pe el să fie rabin 
și pe Manasseh să fie ucenic. 

Aflat în fața unei suprafețe mai mari decăt oricare pe care o 
fațetase până atunci, impărțise disperat diamantul prin linii 
imaginare, tratând fiecare secţiune de parcă ar fi fost o piatră 
mai mică și aranjând inmănuncherile fațetelor astfel încât să se 
contopească. 

Dar dacă rezultatul final n-ar fi avut scânteie? 

Lodewyck, ticălosule, spune-mi ce să fac. _ 

Dar Lodewyck n-avea să-i mai dea niciodată răspunsuri. In 
cele din urmă, înmuie rășină și o folosi ca să fixeze bine 
diamantul pe un suport de lemn. Prinse suportul în menghina 
lui, apoi răsuci ușor diamantul, trasâna linii fine în locurile unde 
credea că ar trebui să intre dalta. Dar nu putu pune mâna pe 


ciocan. Degetele nu-i ascultau mintea. 

Deveni conștient de zarva de afară și privind pe geam, văzu 
că drumul era plin de oameni. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă pe paznicul de la ușă. 

— Au venit să asiste la Actul de Credinţă, e un spectacol care 
merită văzut, răspunse soldatul, privindu-l cu speranță. Nu vreţi 
să mergeţi să vedeți, señor? 

— Nu, refuză el. 

Intră din nou în cameră, ocupându-se de piatră. Nu fu sigur 
dacă se răzgândise pentru că simţea că trebuie să existe un 
martor la rău sau pentru că ceva otrăvitor dinăuntrul lui 
răspundea la rău la fel ca toți oamenii aceia pe care-i disprețuia. 
Se întoarse la soldat: 

— Să mergem să vedem. 


Procesiunea se formă la catedrală, condusă de civili înarmaţi 
cu sulițe și muschete. 

— Negustorii de cărbune, îi explică soldatul. Au onoarea de a 
merge în fată pentru că ei furnizează lemnul cu care sunt arși 
criminalii. 

Tânărul era binedispus, pentru că nu se așteptase să asiste la 
Auto da Fé. 

Estaban de Costa, contele de Léon, conducea un contingent 
de nobili, purtând stindardul Inchiziției. Urma un grup de 
dominicani, purtând o cruce albă. Apoi cam douăzeci de 
prizonieri, bărbaţii separați de femei. Erau desculți și purtau 
robe galbene pe care fuseseră pictate cruci roșii, pe față și pe 
spate. După ei se impleticeau doi bărbaţi și o femeie, 
condamnații, îmbrăcaţi în robe albe pe care fuseseră pictate 
flăcări şi diavoli. Femeia, de vârstă mijlocie, cu părul răvășit, 
avea o privire sticloasă. Abia mai mergea. Un tânăr, ce nu putea 
fi încă numit bărbat, purta în gură ceva ca o zăbală. Cel de-al 
treilea prizonier mergea cu ochii închiși și buzele i se mișcau. 

— De ce are băiatul căluș? 

— E un păcătos care nu se călește, señor și le e frică să nu 
strice Actul de Credinţă rostind blasfemii. 

Gărzile Inchiziției, în uniforme alb cu negru și purtând o cruce 
verde acoperită cu pânză neagră, încheiau procesiunea. După ei 
se revărsa mulţimea. 

În piaţă fusese înălțat un eșafod de lemn. Dominicanii urcară 


pe el și începură imediat să cânte mesa. Oamenii umpleau 
piața, unii alăturându-se rugăciunii si alții oprindu-se să 
cumpere băutură și mâncare. 

După încheierea slujbei, fură citite numele criminalilor mai 
mici. Pe măsură ce erau strigați, fiecare ridica sus o lumânare 
stinsă, semn al rușinii publice. 

Cei trei condamnați fură duși pe eșafod și legaţi de stâlpi, iar 
un inchizitor le citi crimele. Teresa și Gil de Lanuza erau mamă 
și fiu, eretici stăruitori care conspiraseră să aranjeze circumcizia 
unui copil. Femeia mărturisise, dar fiul ei nu. Celălalt om era 
Bernardo Ferrer, acuzat de sodomie. 

Gloata murmură. Un călău trecuse în spatele Teresei de 
Lanuza și o sugrumase cu un garou. Faţa femeii se contorsionă, 
apoi încremeni. Trei dominicani iși părăsiră piedestalul și urcară 
pe eșafod, cu torţe. Fiecare se apropie pe rând de Gil de Lanuza, 
vorbindu-i cu convingere și trecându-i torta aprinsă pe lângă 
față. . 

— Încearcă să-l convertească, murmură soldatul. Íi arată ce 
înseamnă focul. 

Trupul ereticului fu străbătut de un tremur vizibil din locul 
unde stătea Vidal. Un preot scoase călușul din gura tânărului, 
care spuse ceva. Preotul se intoarse și ridică mâna spre a potoli 
mulțimea: 

— Ce-ai spus, fiule? 

— Mă convertesc la dreapta credinţă. 

Privitorii fură cuprinși de un fior de bucurie. Aproape de Vidal, 
o femeie izbucni în hohote de plâns, speriindu-și copilul din 
brațe, care începu să plângă și el. 

— Mărit fie Domnul cel Preainalt, spuse răgușit soldatul. 

Dominicanii îngenuncheară: 

— Fiule, zise preotul, la ce dreaptă credinţă te convertesti? În 
ce lege mori? 

— Părinte, mor în legea lui lisus Cristos. 

Dominicanii se ridicară și-l îmbrățișară pe tânăr: 

— Esti fratele nostru, strigă preotul. Fratele nostru iubit. 

Ochii tânărului erau lărgiți de entuziasm. Gura îi tremura. 
Călăul îl strangulă din spate. 

Negustorii de cărbune începură să aducă crengi uscate, 
lemne și cărbuni. Le purtau cu ușurință, stivuindu-le în jurul 
celor legați și dedesubtul eșafodului. 


Apoi terminară. 

Toată lumea se uita la condamnatul care mai trăia. Ochii lui 
Bernardo Ferrer erau strâns închiși în fața realității. 

— Lui nu i se dă nicio șansă să se căiască? întrebă Vidal. 

Soldatul aruncă delicat o privire spre femeia cu copilul în 
brațe: 

— Pentru crima lui nu există iertare, serior, răspunse el. 

Un inchizitor dădu din cap și un călău înaintă cu o torță 
aprinsă. Atinse rugul, care se aprinse imediat. Lemnul uscat 
pârâia și ardea cu mici explozii. 

Vidal încercă să plece, dar trupurile din spate îl încercuiau. Se 
uită la victima vie. 

Ferrer se smulse din frânghii, de parcă ar fi încercat să 
întâmpine focul. 

Se ridică fum. Căldura făcea ca cele trei siluete legate de 
stâlpi să pară că dansează. 

Prin crăpăturile eșafodului, flăcările pătrunseră până la 
vreascurile strânse în jurul picioarelor condamnaților. Un șarpe 
de foc se strecură printre tufișuri și se agăță de robă. Ferrer 
striga ceva, dar vocea i se pierdu. 

Părul i se aprinse ca o aureolă. 

Frânghiile arseră și el căzu. După câteva clipe, eșafodajul se 
prăbuși cu totul, într-o revărsare de scântei. 

Atât de puțin dura să arzi un om? 

Vidal sfârși în sinea lui rugăciunea pentru morți. Femeia de 
lângă el iși strângea copilul în braţe. Soldatul iși făcu cruce și 
oamenii îincepură să plece acasă. 


Era curios. Când se întoarse la diamant - poate pentru că 
văzuse tot ce pot face oamenii mai rău - nu-i mai era frică. 

Luă ciocanul și dalta și făcu două scobituri. Umerii pietrei erau 
prea subțiri pentru a fi despicați curat. Făcură așchii, dar putea 
lucra ceea ce rămăsese. Era așa cum dorise, formă mai rotundă 
și mai grațioasă, cu posibilităţi. 

Scoase din sacul lui piesele unei mașini de șlefuit acționată cu 
piciorul și le asamblă. Avea într-un flacon praf de diamant, pe 
care-l strângea cu grijă după fiecare șlefuit sau tăiat. Puse puțin 
într-o cană și adăugă ulei de măsline, formând o pastă groasă 
cu care unse un disc de aramă numit poală, piesa care tăia. 

— Vreau lumânări, zise el, mergând la ușă, toate pe care le 


puteți găsi. 

Le puse în toate colțurile camerei. Flăcările lor combinate nu 
dădeau tipul de lumină de care avea nevoie pentru opera finală, 
dar aveau să-i permită lucrul brut, conturarea de suprafată a 
fațetelor mai largi. 

Puse roata în mișcare, apoi tinu pentru prima dată piatra pe 
muchia poalei. După câteva minute, presiunea pe care o aplică 
făcu pasta de pe marginea discului și diamantul să se unească, 
formând o suprafaţă interactivă. 

Acesta era tot secretul descoperit de Lodewyck și păzit acum 
de întreaga familie: diamantul nu e tăiat decât de diamant. 

Stătu toată noaptea încovoiat peste roată, măcinând. 


Până dimineața, marcase fațetele principale și aşteptă 
nerăbdător zorile pentru a profita de lumina soarelui la tăieturile 
mai delicate. În lumina primei dimineţi, începu să lucreze cu 
tolerante mari fațetele principale, tăindu-le și pe cele mai mici 
pe marginile exterioare ale diamantului, astfel incât să formeze 
un desen pe care Lodewyck îl numea brioletă. 

Piatra semăna cu un bot metalic, cenușiu. 

La prânz, un servitor bătu la ușă cu mâncare, dar Vidal îl 
trimise de acolo. Munci stăruitor, capabil acum să vadă ce 
trebuia făcut. 

Când lumina scăzu, se opri, pentru că ajunsese la un punct în 
care iluminaţia perfectă era absolut necesară. Trimise să i se 
aducă mâncare și apă de spălat, apoi căzu în pat flămând și 
nespălat și dormi îmbrăcat până când îl trezi lumina zorilor. 

În dimineaţa aceea, cineva încercă ușa și bătu. 

— Pleacă. 

— Eu sunt. Vreau să-mi văd diamantul. 

— Nu e gata. 

— Deschide ușa imediat. 

— Îmi pare rău, domnule, e prea devreme. 

— Jidan mizerabil, sparg ușa. O să te... 

— Domnule, asta nu va salva diamantul papei. Trebuie să 
lucrez netulburat, spuse el, conștient că numai succesul îi va 
permite să plece viu de acolo. 

De Costa părăsi pragul furios. 

Existau pericole mari. Piatra trebuia nivelată cu grijă, pentru a 
evita vătămarea suprafețelor sau a roții. Putea înlătura 


asperităţi de pe diamant, dar nu putea pune la loc bucăţile lipsă, 
așa că trebuia să fie mereu atent să nu taie prea mult. Și trebuia 
să oprească roata din când în când, ca diamantul și poala să se 
răcorească, pentru că dacă frecarea supraincălzea piatra, 
suprafața avea să se tulbure, făcând ceea ce Lodewyck numea 
„fulgi de gheață”. 

Totuși, forma se alcătuia. 

Treptat, cenușiul metalic al suprafeței se transformă în 
galbenul pietrei. Și galbenul se limpezi. 

În dimineaţa celei de-a patra zile, termină ultima faţetă. Luă 
din alt flacon cea mai bună cenușă de oase și șlefui toată ziua 
diamantul cu mâna. 

In seara aceea, petrecu mult timp privindu-l. Apoi rosti 
rugăciunea de mulțumire, Hagomel. Pentru prima oară în viața 
lui, știu că Lodewyck făcuse alegerea corectă. Manasseh n-ar fi 
putut face așa ceva. 


Adună resturile cu o pană, până la ultimul strop. Desfăcu 
roata, apoi se spălă și se îmbrăcă pentru călătorie. După ce 
băgase totul la loc în saci, descuie ușa. 

De Costa băuse zdravăn în ultimele două zile. Deodată, se 
trezi că evreul e în faţa lui, întinzându-i diamantul. 

Contele îl luă. Când reuși să se concentreze, începu să râdă 
vesel; 

— Ce dorești? O fecioară? Cea mai pricepută târfă din Spania? 

Chiar așa beat și entuziasmat, se ferea cu grijă să 
pomenească de bani. 

— Sunt fericit că v-am fost de folos. Acum voi pleca acasă, 
stăpâne. 

— Mai întâi să sărbătorim. 

Servitorii mai aduseră niște sticle. De Costa așeză diamantul 
în fața lumânărilor, întorcându-l pe toate feţele: 

— M-ai făcut cineva, evreule. 

Apoi incepu să vorbească însufleţit: 

— N-am fost nobil întotdeauna. Chiar și acum, sunt unii care- 
mi dispreţuiesc sângele, dar voi fi de două ori nobil, cel puțin 
cavaler de Malta. Papa spaniol a făcut cardinali pentru mai 
puțin. 

Vidal se așeză, la început posac, apoi tot mai temător. De 
Costa ar fi putut porunci cu ușurință moartea cuiva căruia-i 


vorbise prea liber. _ 

Interlocutorul lui era deja într-o stare aproape de nesimţire. li 
umplu cupa: 

— În sănătatea dumitale, stăpâne. Să fii prosper și fericit. 
Trebui să-i toarne foarte mult timp. Contele putea rămâne 
năucitor de mult la același nivel de beţie. Când alunecă în fine 
din jilt, goliseră încă o sticlă. 

Vidal se ridică și-l privi dezgustat: 

— Porcule, îi spuse. 

Nu era niciun soldat cu ei. Mâna îi alunecă spre pumnalul de 
Toledo. 

iși spuse că era un prost. În sfârșit, era liber să fugă. Merita 
oare să-și riște viața? 

Privi diamantul de sub lumânări. Sub catifeaua galbenă a 
fațetelor șlefuite de el părea să ardă un trup. 

Scoase pumnalul și se aplecă peste omul beat. Contele se 
mișcă o dată. Gemu ușor și rămase nemișcat. Nobil sau nu, 
sângele lui era pe mâinile lui Vidal. 


Un soldat îl descoperi abia dimineața. Stătea de parcă ar fi 
prins rădăcini în podea. La început, crezu că vreun animal îi 
atacase comandantul. Scoase un strigăt. 

Estaban de Costa se mișcă și-și linse buzele cu limba uscată. 
iși aminti de diamant și se uită alarmat să vadă dacă nu 
dispăruse, dar îl văzu lângă lumânările aproape stinse. Se 
întinse să-l ia și fu străbătut de o durere cumplită cum nu mai 
cunoscuse niciodată. 

Privind în jos, strigă laolaltă cu soldatul. Dar mădularul lui 
însângerat nu era într-o stare chiar așa de rea cum arăta; fusese 
circumcis, nu castrat. 

Hârtia o găsi mai târziii, când șocul se mai diminuase, chiar 
dacă îl mai durea: 

Încă unul pentru șaua ta. 
JULIO VIDAL 


Vidal călărise grăbit toată noaptea, alegând să meargă la 
Ferrol, pentru că bănuia că urmăritorii s-ar fi îndreptat spre 
Bilbao sau Gijon, porturile mai apropiate. 

Dacă nu găsea o corabie, plănuise să se ascundă în munți. 

Dar găsi o corabie a breslei ţesătorilor, cu două catarge, care 


ducea lâna spaniolă pentru a fi transformată în postav flamand. 
Işi cumpără locul, apoi se îmbarcă, urmărind șoseaua dinspre 
est până se ridică ancora și porniră spre larg. 

Când pământul se pierdu din vedere, se prăbuși pe punte, 
cuprins de un acces de slăbiciune. 

Ridică ochii spre o pânză rotundă și întinsă ca pântecul Annei. 

Acum era probabil plat. 

Se rezemă de un balot puturos de lână unsuroasă și privi cum 
pânzele gravide îl poartă spre noul lui născut. 


Pa rtea a Ill-a 
CAUTAREA 


15 
MEA SHE'ARIM 


Când sună la biroul lui Leslau, îi răspunse o femeie de la care 
află că profesorul nu era acolo. 

— Trebuie să vorbesc cu el. Sunt Harry Hopeman. 

— Harry și mai cum? 

— Hopeman. 

— Ah, bine. 

Evident, numele nu-i spunea nimic. 

— Nu pot să-l găsesc la alt număr? 

— Nu are telefon acasă. 

— Lucrează acasă? Daţi-mi, vă rog, adresa. 

Urmă o pauză. 

— Vă asigur că va considera că e important ce vreau să-i 
spun. 

— Rohov Chevrat Tehillim, spuse ea fără chef. Numărul 
douăzeci și opt. _ 

— Mulţumesc. In ce parte a orașului e asta? 

— In Mea She'arim spuse ea. 


Cu mai bine de un secol înainte, un grup de polonezi și 
lituanieni se rupseseră de cartierul evreiesc din lerusalim. 
Construiseră în afara orașului vechi o împrejmuire despre care 
se spunea că are exact o sută de locuinţe, așa că partea aceea 
fu numită „cele o sută de porţi” sau Mea She'arim. In ziua de 
astăzi, zidul original al împrejmuirii e în mare parte distrus. 
Suprapopulat de generaţii pentru care planificarea familială era 
un păcat, cartierul Mea She'arim a devenit o mahala revărsată 
peste margini, înconjurată de mici străzi locuite de pietiști. 

Căutând Chevrat Tehillim, strada Societăţii Psalmice, Harry 
văzu pretutindeni exemplele religiozităţii locuitorilor. Pe un zid 
se putea citi un afiș mare, în limbile engleză, ebraică și idiș: 

FIICĂ EVREIASCĂ! 
Tora te obligă 


să te îmbraci decent 
Noi nu tolerăm 
Trecători îmbrăcaţi indecent 
Pe străzile noastre 
Comitetul pentru păstrarea decenţei 


În cvartalul următor, un alt afiş ataca guvernul israelian 
pentru că permitea ca trupurile umane, create de Cel Preaînalt, 
să fie profanate de autopsii. 

Străzile nu erau indicate. Toate semănau între ele, clădiri din 
piatră înclinate, cu magazine la parter și apartamente deasupra. 
Harry se învârtea neajutorat. Doi băieţi se urmăreau, cu urechile 
fluturându-le tare în alergare. O femeie trecu pe lângă el 
împovărată de o boccea de rufe, dar evită să-l privească. In 
umbra unei clădiri apropiate stătea un bătrân în caftan negru și 
cu tichie. Îi dădu indicaţii bune, dar când Harry găsi în sfârșit 
Chevrat Tehillim, clădirile nu erau numerotate. 

Intră într-un magazin de obiecte religioase, intenţionând să 
întrebe doar de case, dar ochii îi fură atrași de niște tichii 
minunat brodate și petrecu ceva timp alegând câteva pentru 
consacrarea lui Jeff. Proprietarul îi spuse că numărul douăzeci și 
opt era clădirea de lângă magazin: 

— Pe cine căutaţi de acolo? 

— Pe profesorul Leslau. 

Omul îl privi curios: 

— La etajul trei. Apartamentul de pe stânga. 

Scara clădirii era strâmtă și întunecată. Cineva gătise pește. 
Când ajunse la apartamentul de la etajul trei, din stânga, bătu, 
pentru că nu era sonerie. Urmă o tăcere lungă. Tocmai când 
bătea a doua oară, o voce de femeie întrebă cine e. 

— Trebuie să-l văd pe profesorul Leslau. 

După o clipă, Leslau se afla în cadrul ușii: 

— A, Hopeman. Cum ai știut că mă găsești aici? 

Harry îi spuse de omul de la magazin. Buzele lui Leslau se 
subţiară: 

— Ti-a zis că sunt în apartamentul ăsta? Ticălos mizerabil! 

În spatele lui, Harry văzu o femeie de vreo patruzeci de ani. 
Avea o legătură de cap și o rochie largă de casă, cafenie și cu 
mâneci lungi, care nu lăsa să i se distingă formele. 

— Dânsa e doamna Silitsky. Domnul Hopeman. 


Ea dădu din cap cu gravitate. Nu era machiată. Avea o faţă 
lungă, de rândunică și un nas ascuţit. 

— Poftește-l pe domnul să intre, spuse. 

— Îl iau la mine, zise Leslau. 

— Cum dorești. 

— Ne vedem mai târziu, Rakhel? 

Ea dădu din cap: 

— Bună ziua, domnule Hopeman. 

— Bună ziua, doamnă Silitsky. 

Îl urmă pe Leslau, care locuia cu un etaj mai jos, pe dreapta. 

— Nu înţeleg. De ce m-a trimis intenţionat în alt apartament? 

— E complicat, dădu Leslau din mână, de parcă ar fi vrut să 
îndepărteze supărarea. Cu ce te pot ajuta? 

Pe măsură ce-l asculta pe Harry, cinismul din ochii lui de un 
căprui voalat dispărea, înlocuit de interes și apoi de un 
entuziasm involuntar: 

— Un înger de aur. Care-i primul lucru la care te gândești 
când auzi de „înger”? 

— Heruvimii de aur care păzeau tabernacolul. 

— Al naibii de corect, spuse Leslau încet. Hai să facem un 
drum până la Ein Gedi. 

Ca să ajungă la Volkswagenul lui, merseră o jumătate de 
stradă. 

— De ce nu-l parchezi mai aproape? 

— Așa obișnuiam, dar cineva mi-a tăiat cauciucurile. 

Pe lângă ei trecu proprietarul magazinului de unde cumpărase 
Harry bonetele. Leslau nu spuse nimic, dar omul se întoarse pe 
stradă și strigă un epitet. Harry îl auzi clar. Îl numise pe Leslau 
noef, stăpân de târfe. 


Ajungând la Ein Gedi, Leslau conduse atent în sus și în jos; 
amândoi căutau perechea de dealuri care se potrivea cu 
descrierea din manuscris. O luară apoi pe străzile mai mici din 
chibuţ și trecură de școala de teren. 

— Orașul Vechi trebuie să fi fost mai aproape de apă, zise 
Leslau. Cred că dealurile noastre sunt la est de izvoare. 

La nord-vest erau două dealuri. Un ciorchine de dealuri se 
îngrămădeau și la nord-est, întinzându-se către munții scunzi 
atât de neregulat încât pe Harry îl cuprinse îngrijorarea; părea 
imposibil să separe două dealuri de restul. Dar Leslau clătină din 


cap și-i arătă cu degetul: 

— Uite-le. 

Fură nevoiţi să lase mașina și să meargă pe jos cam cinci sute 
de metri până la baza celui mai mic dintre dealuri. Nu avea mai 
mult de șase sute de metri pe cea mai largă înălțime. Terenul 
părea virgin și nu se remarca prin nimic. 

— Ar putea fi aici, spuse Leslau. Dacă am găsi un heruvim! Aș 
începe imediat să-l caut pe celălalt. Ascuns undeva între ele e 
aron hakodesh, Chivotul Legii. 


Asaltaţi de posibilităţi, neglijară să mai ia masa, dar pe 
drumul de întoarcere la lerusalim, lui Harry i se făcu foame. 
Mâncară într-o cafenea arabă mică, vorbind puţin, fiecare 
ocupat cu gândurile și visurile lui. 

La cafea, Harry îl privi curios pe Leslau: 

— De ce locuiește un profesor ca dumneata în Mea She'arim? 

Leslau se strâmbă: 

— Când am venit în Israel, părea o idee inspirată. Voiam să 
absorb bogăţia locului și s-o înapoiez studenţilor mei. 

— Studenţii americani n-ar putea înţelege pe deplin așa ceva. 

Leslau dădu din cap: 

— In Mea She'arim, religia e privită ca o moștenire de familie, 
care trebuie transmisă exact în starea în care a fost primită. 
Chiar și portul lor îl copiază exact pe cel al strămoșilor din 
Europa. Rostesc rugăciunile la fel, cu aceleași inflexiuni. Își 
păstrează și legile la fel de strașnic. 

— Asta, face cartierul atât de bizar și încântător, spuse Harry 
cu blândeţe. Au dreptul să trăiască așa cum vor. 

— Dar în Mea She'arim, toată lumea trebuie să trăiască așa 
cum vor ei. 

— Nu e nicio lege omenească sau divină care interzice să-i 
spui unui habotnic să se ducă dracului. ludaismul e în fierbere 
din cauza comuniunii dintre ortodocși și liber-cugetători. 

— Am o relaţie cu doamna Silitsky. 

— Ei, și? E treaba ta, David, spuse Harry. 

— E treaba cartierului, zise arheologul, palid. E o agunah, 
femeie legată. 

— O agunanh? 

insemna femeie măritată, al cărei soț lipsește, dar nu i se 
poate dovedi moartea. Harry se simţea atras lent într-un serial 


foileton de genul celor publicate în ziarul Jewish Daily Forward. 

— Soţul ei, Pessah, a plecat acum doi ani. Nu poate să-i dea 
de urmă. După legea talmudică, fără consimțământul lui, ea nu 
poate divorța și nu se poate remărita decât după șapte ani. 

— Angajează un avocat. Zbiară la autorităţi, cum ai face la 
Cleveland. 

— În Israel, divorţul nu e acordat de autorităţile civile. 

Pentru liderii religioși pe care i-a urmat cândva, Rakhel e 
persona non grata. Au exclus-o dintre ei înainte de a o cunoaște 
eu. 

— Dar ce-a făcut? 

— Mea She'arim e controlat de secte, cum e Naturei Karta, 
Păzitorii Orașului. Ei cred că Dumnezeu va crea adevăratul stat 
evreu abia după venirea adevăratului Mesia. Condamnă Israelul 
făcut de oameni ca fiind ne autentic. Așa că nu plătesc impozite 
și nu-și trimit copiii la școlile de stat. Și nu votează. In 1973, 
guvernul lui Golda Meir era în mare încurcătură și ea a cerut un 
vot de încredere de la coaliția la putere. Pentru prima dată în 
viaţa ei, Rackhel s-a încumetat să meargă la balotaj. S-a certat 
rău cu Pessah Silitsky pentru asta și pentru altele. Începuse să 
cumpere ziare și să le citească în lipsa soţului de acasă. Dureros 
și împotriva voinţei ei, începuse să gândească într-un mod nou 
și înspăimântător. 

Leslau își îngădui să zâmbească: 

— Dar s-ar putea spune că a părăsit-o pentru bucătărie. 
Gătește minunat mâncăruri tradiționale. Pentru că este interzis 
să aţâţi sau să stingi focul de sabat, pune vinerea după-masă 
legume într-o oală. Toate sfârâie încet pe o lampă de spirt vineri 
noaptea și sâmbătă și pe la sfârșitul sabatului e gata o mâncare 
delicioasă. Într-o seară, când se ducea la culcare, s-a rupt un 
picior al mesei din bucătărie și s-a răsturnat oala. Spirtul din 
lampă s-a vărsat pe covor și i-au luat foc și perdelele. Soţul ei a 
ieșit din dormitor și a găsit-o luptându-se cu flăcările. 

— Şi? 

— E interzis să stingi flăcările de sabat, ridică Leslau din 
umeri. A doua zi a venit rabinul lor. A întrebat dacă îi fusese 
viaţa în pericol. Ea a spus că nu știe. In cazul acesta, a spus el, 
comisese un mare păcat. Mai mult, fusese informat că făcuse 
cumpărături în magazine din afara cartierului. El însuși 
certificase că magazinele din Mea She'sarim erau kosher, 


impecabil de curate. Din moment ce ea cumpărase mâncare din 
altă parte, din magazine pe care rabinul nu le inspectase 
personal, nu-l putea asigura pe Pessah Silitsky că soţia lui nu-i 
servise la masă mâncare impură. În după-amiaza aceea, Pessah 
a venit devreme de la lucru și-a împachetat câteva lucruri de 
valoare și a plecat de acasă. De atunci nu l-a mai văzut. 

Se priviră lung unul pe celălalt: 

— Nu știam că astfel de lucruri încă se mai întâmplă, spuse 
Harry. 

Leslau se ridică de pe scaun: 

— Se întâmplă încă în liniștitul și încântătorul Mea She'arim. 


— Eşti bine-venit la săpături, zise Leslau cu greutate, oprindu- 
și Volkswagenul în fața hotelului. 

Harry clătină din cap și încercă să-și alunge resentimentul 
stârnit de ușurarea evidentă a celuilalt. Leslau îi apucă mâna și- 
și dădu seama că arheologul îi era recunoscător. 

— Shalom, David. Vom ţine legătura, îl asigură el stânjenit. 

Luă masa singur în restaurantul hotelului. Când urcă, nu i se 
mai păru că intra într-o cameră luxoasă. Se întinse pe pat și se 
gândi la Leslau cel gras și de vârstă mijlocie și la habotnica lui 
doamnă Silitsky. Un Romeo și Julieta cam improbabili. Totuși, 
vederea lor îi trezise sentimente care-l surprindeau. Era mai 
conștient ca oricând în viaţă de cât de singur era. 

Impulsiv, își sună soţia. 

Nu răspunse nimeni. La New York era dimineaţă. Poate că 
Della era la cumpărături. Sau poate că era cu altcineva, într-un 
apartament necunoscut de el. Dădu târcoale gândului de parcă 
ar fi atins cu limba un dinte dureros. Ar fi fost mai bine dacă ar fi 
simţit durere. 

După o vreme, căută cartea de telefon a orașului și găsi 
numele Strauss, Tamar. 

Ea păru mirată să-l audă. 

— Pot veni să te văd? 

— Lucrez, mă pregătesc să mă întorc la slujbă mâine. 

— Dar încă mai ești în concediu. 

— Pe moment, nu-ţi pot fi de folos. De ce să-mi irosesc timpul 
de vacanţă? 

— Fă o excursie cu mine. Arată-mi Israelul. 

— Ah, ezită ea. Nu cred că vreau. 


— Asta înseamnă că nu ești sigură nici că nu vrei. Lasă-mă să 
vin pe la tine. Putem sta de vorbă. 
Ea încuviinţă destul de indiferentă. 


Pe la miezul nopţii, Harry se trezi și constată că trupurile lor 
se alipiseră din nou, luând fiecare forma celuilalt, ca două 
linguri. Își strecură mâna sub sânul ei greu. 

— Ce e? se mișcă femeia, apoi stătu nemișcată. 

— Faci ceva pentru mine? 

Ea începu să-l mângâie somnoroasă, dar el râse: 

— Nu asta. Aș vrea să le ceri să afle unde se găsește un om 
pe care-l cheamă Pessah Silitsky. 

Ea se ridică în capul oaselor: 

— Nu mai puteai aștepta până mâine dimineaţă? 

— Acum mi-a trecut prin cap. 

— Dumnezeule! 

Harry se duse până la baie și când veni, ea se mutase din 
partea lui de pat și scotea un zgomot ușor, mai slab decât un 
sforăit. 

Îi plăcea salteaua ei. Adormi aproape imediat. 


16 
UN DRUM CU AUTOBUZUL 


El se gândise la o staţiune confortabilă, poate cu o plajă, dar 
Tamar își puse câteva lucruri într-o raniță și merse cu el la hotel 
ca să facă la fel, sfătuindu-l să-și ia lucruri de felul celor care se 
purtau pe Masada. 

— Unde mergem? o întrebă. 

— De ce nu vrei să fie o surpriză? 

— Dar fără tabără improvizată. 

— N-o să fie chiar așa. 

Se opriră la un magazin de fructe, unde ea cumpără un sac 
enorm de portocale din cele pe care americanii le numesc de 
Jaffa, iar israelienii, de Washington. Apoi luară un expres până la 
Tel Aviv. In faţa unui hotel ponosit cu vedere la Mediterana, se 
așezară la coadă pe marginea trotuarului. 

— Nu vreau să merg într-o excursie cu grupul, zise el alarmat. 

Ea zâmbi. 

Unii dintre oameni erau de vârstă mijlocie, iar alţii, vreo șase, 
copii de liceu. Observă că aveau multă apă la ei. 

— Cel puţin, îmi spui dacă mergem în nord, unde e mai 
răcoare? 

Un bărbat din apropiere auzi întrebarea și-i spuse ceva în 
ebraică tovarășului lui, care îl privi pe Harry cu un zâmbet larg. 

Un autobuz vechi, vopsit cândva în albastru, apăru de după 
colţ și se opri scârțâind în faţa lor: 

— Ascultă ce prost se aude motorul, mormăi cel de lângă 
Harry. 

Geamurile vehiculului erau opace de vreme și funingine; 
corpul mașinii se odihnea pe patru dintre cele mai mari și 
umflate cauciucuri pe care le văzuse Harry vreodată. 

— Cât trebuie să stăm în ăsta? 

— Hai, îl îndemnă ea. 

Aerul dinăuntru era fierbinte și greu. Din fragedă copilărie, nu 
rezista la mersul cu autobuzul fără să i se facă rău. Reuși să 
deschidă un geam, efort din care se alese cu încheietura 
zgâriată. 

— Shimon, aici sunt două locuri! ţipă ascuţit peste interval 
una din fetele de liceu. 

Un bărbat le luă banii, apoi anunţă că el era ghidul, Oved. Li-l 


prezentă și pe Avi, șoferul, care închise ușile cum ar fi trântit 
închizătoarea unei capcane. Autobuzul oftă, se opinti și începu 
să se hurducăie, în uralele nu prea convinse ale pasagerilor. 
Lângă el, Tamar scoase o carte despre arta etruscă și începu să 
citească. Harry se simţi amăgit. În loc de interludiul pe care-l 
visase, avea parte de momente la fel ca cele de la început 
alături de această femeie, lipsă de confort și evenimente pe 
care nu le putea controla. 

— Unde dracu mergem? întrebă supărat. 

— La Sinai, răspunse Tamar, întorcând pagina. 


Peisajul semăna, pe rând, cu Florida, Kansas, California. 

Se opriră la un post militar, cât să ia un căpitan și trei soldați 
cu puști, gardă înarmată despre care Tamar îi spuse că era 
necesară, pentru că mergeau într-o zonă aflată foarte departe 
de protecţia guvernamentală. Pe când Harry moţăia, șoferul ieși 
de pe șosea; când ridică din nou ochii și privi pe geam, câmpiile 
se transformaseră în nisip neted și roci, cât vedeai cu ochii. 
Departe, la răsărit, niște coline negre se ițeau la orizont, 
semănând cu cele din Montana. 

— Sinai? o întrebă pe Tamar. 

— Negev, clătină ea din cap. 

Trecură pe lângă un bărbat în straie negre, călare pe o 
cămilă. Acesta nu le aruncă decât o privire scurtă, deși elevii 
americani strigară la el și declanșară o mulţime de aparate de 
fotografiat dincolo de geamurile mânjite. După o jumătate de 
oră, ajunseră la o oază unde o singură familie de beduini ţinea 
un fel de staţie de reconfortare în deșert. Li se dădu câte o 
bucată de cârnat ca o sfoară, gras și foarte condimentat și de 
băut, o sticlă de suc de portocale aproape fierbinte și cu iz 
chimic. Grupul de elevi își arătă zgomotos dezaprobarea. Harry 
mestecă și înghiţi, conștient că se purtase și el până atunci ca 
un american urât. 


Un băiat din cei de la oază întrebă dacă putea merge cu 
autobuzul lor până la primul sat de acolo. Pe drum, Tamar 
sporovăi lejer cu el în arabă. 

— Il cheamă Moumad Yussif. Are paisprezece ani. La anul se 
va căsători și va deveni tatăl multor copii. 

— Dar și el e un copil. 


— Soţia lui poate avea unsprezece-doisprezece ani. Așa se 
întâmpla unde m-am născut eu, chiar și printre evrei. 

— Îţi aduci aminte de Yemen? 

— Nu prea clar. Noi locuiam în Sana'a, un oraș. Pentru evrei 
era greu acolo. Uneori erau răscoale și stăteam în micul nostru 
apartament până când nu mai aveam mâncare, ne era frică să 
ieşim pe stradă. După colț era un minaret. Muezinul mă trezea 
în fiecare dimineaţă, ca un ceas deșteptător: A/aaaaaaaa Akbar! 


Băiatul arab recunoscu strigătul și zâmbi nesigur, apoi le 
spuse ceva. 

— Ar vrea să fumeze. 

Un soldat care stătea lângă tânăr în autobuz scoase un 
pachet. Băiatul făcu să apară un pistol cu pat de nichel și-l 
îndreptă spre el. Apăsă trăgaciul și din țeavă apăru o flacără; 
era o brichetă. 

— lisuse! răsuflă Harry, în timp ce soldații hohoteau de râs. 
Băiatul apăsa mereu pe trăgaci, aprinzându-le țigările la toţi. 
După un timp, ajunseră în sat și-și luă la revedere de la ei, 
spunând Sa/aam Aleikhum. 


În aceeași după-amiază, oboseala călătoriei începu să se 
simtă. Elevii stăteau prăbușiţi în scaune și jucau un joc, 
inventând companii americanizate care și-ar fi putut face avere 
în Israel. 

— Rav-Alul Motors. Ce e bun pentru Rav-Al/ul Motors e bun 
pentru ţară. 

— Săpături Kissen Tel, Ltd. 

— Furnizor General Avdat. Întreabă de orice. 

Se auziră chicoteli. 

— Compania de Perii Afula, zise Harry, surprins de el însuși. 

Fata care stătea de partea cealaltă a culoarului dintre scaune 
îl privi bucuroasă: 

— Nu e rău. Vrei să fii tipul de la Perii Afula? 

— Am deja o slujbă, călătoresc cu ea. Tamar. Eu sunt Harry. 

— Eu sunt Ruthie și el e Shimon. E israelit. Doamna e soţia ta? 

— E doamna mea. El e soțul tău? 

Fata surâse, acceptând reproșul nerostit: 

— E fantezia mea trecătoare, spuse, sărutându-și tovarășul pe 
obraz. 


Autobuzul intră într-o serie de canioane, peste care stâncile 
aruncau umbre lungi. La vremea când ieșiră din canioanele din 
Eilat, întunericul acoperise Marea Roșie, dar auzeau zgomotul 
valurilor pe când treceau cu autobuzul pe șoseaua semicirculară 
a portului. Depășiră un hotel modern, luminat strălucitor, apoi 
șoferul Avi opri brusc în faţa unui mic motel de pe țărm unde li 
se oferea și cazarea inclusă în circuit. 

Masa de seară fu compusă din șniţel și supă de orz. Mâncară 
fără plăcere, le era prea foame ca să se plângă. 

Camerele se dovediră a fi niște celule strâmte și jilave, cu 
cearșafuri pătate de atâta folosire. 

— Hai, spuse el. 

— Unde? 

— Vom merge la hotelul cel mare pe lângă care am trecut. 
Putem veni înapoi mâine dimineaţă, înainte de a pleca 
autobuzul. 

— Nu vreau să merg la alt hotel. 

— Rahat, spuse el supărat. 

Se așeză pe pat și se uită la ea: 

— Vreau să merg cu autobuzul tâmpit și să mănânc mâncarea 
tâmpită. Dar de ce să nu dormim într-un pat decent la noapte? 

Ea se întoarse și ieși afară, închizând ușa în urma ei. 

La început, crezu că va merge fără ea. Dar o urmă fără să-și 
ia lucrurile. Plaja era chiar peste drum. O găsi stând pe nisip, 
strângându-și genunchii la piept. Fluxul era mare și se vedeau 
peste dig luminile strălucitoare ale hotelului. 

— Ce ai împotriva locului ăla, Tamar? 

— E un hotel frumos. Mi-am petrecut acolo luna de miere. 

După un timp, Harry se întoarse la motel și-i dădu un bacșiș 
gras recepționerului pentru niște pături curate și o sticlă de vin 
alb. Când se întoarse, ea stătea în același loc. Întinse păturile și 
desfăcu dopul. Vinul nu era rău. Băură pe când luna ieșea din 
spatele norilor, descoperindu-le spuma albă a valurilor care 
sfârâiau pe nisip. 

— Vrei să fac ceva? întrebă ea, cu gura pe umărul lui. 

El clătină din cap: 

— Tu vrei? 

Ea îi sărută mâna: 

— Doar stai aici cu mine. 

Se întinseră pe pături și se îmbrăţișară. 


— Aș putea să te iubesc, rosti el la un moment dat. 

Cuvintele îi ieșiră singure din gură; sunetul lor îl înspăimântă. 
Ea nu răspunse nimic; poate dormea. 

Nu era chiar așa de rău ca dormitul pe Masada, dar se sculă 
puţin înţepenit. Luară micul dejun onorabil pe care-l oferă până 
și cel mai sărac restaurant israelian - măsline, roșii tăiate, ouă și 
ceai - și se urcară din nou în autobuz. O autostradă largă și 
netedă îi purtă către sud. Peste două ore, coborâră la Sharm'e 
Sheikh, să se întindă și să meargă la toaletă. 

Armata le furniză o gustare, salată. Tinerii soldaţi Tsahal, din 
forțele de apărare, erau politicoși și prietenoși, dar în soare 
străluceau prea multe arme; Harry fu bucuros când autorităţile 
le aprobară traseul și autobuzul ieși din tabăra militară. Trecură 
de un loc unde cămilele rupseseră sârma ghimpată și intraseră 
pe un câmp minat. Li se vedeau oasele albe împrăștiate. Ghidul 
Oved le distribui tablete de sare și-i avertiză să economisească 
apa. Tinerii americani începură să cânte despre zăpadă și frig și 
focuri în vetre. Trecură apoi la colinde de Crăciun, aducând la 
cunoștința deșertului din care se ridicau aburi de arșiță că s-a 
născut Mântuitorul. 

O israeliană bătrâioară, care stătea singură pe un scaun din 
faţă, se întoarse și-i privi pe cântăreţi. 

— Mi-ar plăcea să văd zăpadă, spuse Tamar. 

— Niciodată n-ai...? 

— De două ori. Dar când ninge în sfârșit la lerusalim, ridică ea 
din umeri, e o nimica toată și dispare cât ai clipi din ochi. Mi-ar 
plăcea s-o văd mare și... știi tu. 

Deodată, el simţi că i se face dor de casă așa cum i se 
întâmpla rareori: 

— Ti-ar plăcea, știu sigur. 

O privi scufundând un deget frumos în coaja unei portocale. 

— Credeam că tinerii ăștia sunt evrei. 

— Și eu cred că sunt. 

Ea aduna ordonat grămăjoara de coji în poală: 

— De ce cântă despre lisus? 

— E un mediu care-i intimidează. Poate că vor să audă ceva 
familiar. 

— Cântecele creștine le sunt familiare? îi dădu ea o jumătate 
de portocală. 

— Bineînţeles. Mmm... bună. 


Erau portocale mai mici decât cele de la New York, dar mai 
dulci; poate că se copseseră în copac, nu în ambalaj. 

— Majoritatea copiilor învaţă colinde la școală. America e ţară 
creștină. 

Ea dădu din cap: 

— Când ești uimit, zici: „lisuse Cristoase!” Ţi-ai dat seama? 

— Cred că da, zâmbi el. Putem să mai mâncăm o portocală? 

De data asta o curăţă el: 

— Așa cum și tata îi spune lui Dumnezeu Allah. Și am văzut 
de mai multe ori cum evreii superstiţioși bat în lemn ca să aibă 
noroc. 

— Şi? 

— E un obicei creștin. Creștinii de demult atingeau lemnul și 
cereau binecuvântarea Domnului, din cauză că și crucea 
răstignirii era de lemn. 

El desfăcu a doua portocală mai stângaci decât ea. Sucul îi 
stropi și n-avea nimic ca să-și șteargă mâinile lipicioase: 

— Nu ne alegem obiceiurile și limba. Le moștenim. 

— E o expresie americană și englezească pe care nu o pot 
accepta, zise Tamar. „Fuck you.” 

Harry își mâncă atent portocala. Elevii nu mai cântau. 

— Avem și în partea noastră de lume cuvintele noastre pentru 
a face dragoste, bineînţeles. Dar nici în arabă, nici în ebraică nu 
există vreo expresie care să spună unei persoane, la supărare: 
„Te urăsc, du-te și iubește-te”. Asta ar trebui să fie o 
binecuvântare, nu un blestem. „Fie ca Dumnezeu să te atingă și 
să-ţi îngăduie să iubeşti.” Când sunt fericită, mi-ar plăcea să 
spun tuturor: „Duceţi-vă și f...! Lume, te f...!” 

Elevii se porniră pe un râs care lui Harry i se păru că nu se 
mai oprește. 

La o oră după aceea, se plictisise total de milă după milă de 
plajă frumoasă, dar autobuzul opri în faţa unei vile. Ghidul Oved 
le spuse că se puteau bucura două ore de apă. Casa avea 
parterul încuiat, dar la subsol erau două vestiare și o baie cu 
apă curentă. Ajunse la plajă înaintea lui Tamar; când alergă și se 
aruncă, oboseala și iritarea dispărură odată cu senzaţia de 
lipicios. Înotă drept înainte, fericit că-și putea întinde mușchii, 
apoi se întoarse să calce apa și văzu vila pătrată și albă, cu 
acoperiș de ţiglă. Cu excepţia paznicului înarmat, s-ar fi potrivit 
bine unui orășel din Florida. Nu arhitectura sau dimensiunile o 


făceau impresionantă, ci singurătatea în care se afla; oricine ar 
fi fost proprietarul, avea un regat măreț de deșert și ocean. Doi 
dintre soldaţii israelieni, ţinându-și armele, stăteau pe aleea de 
piatră ce dădea spre apă. Strigau și-i făceau semn să se 
întoarcă, de parcă ar fi fost salvamari, iar el, un adolescent care 
se dusese la apă adâncă. 

Înotă încet înapoi, savurând umezeala. Grupul de turiști 
oferea prilejul unui studiu al contrastelor. Puștii de liceu își 
arătau carnea tare și tânără și se stropeau mereu. Bătrâna 
israeliană purta o rochie de casă decolorată și prea mare și o 
caschetă de explorator. Se scufunda, lăsându-se pe vine în apă 
și se lăsa purtată de valuri, visătoare, așa cum Harry își amintea 
că le văzuse făcând pe femeile de la Coney Island. 

Tamar, într-un costum de baie negru, dintr-o bucată, se 
întinsese pe valuri. Se ridică lângă ea și-și puse capul pe coapsa 
ei lucioasă și cafenie. Soarele îi mângâia și apa caldă se încreţea 
în jurul lor: 

— Călătoria asta aproape că începe să capete sens. 

— Dar nu încă? 

— Nu încă. 

Ghidul Oved, păros ca un urs, veni către ei, stricând totul: 

— E bine, nu? 

— Foarte bine. Cine e proprietarul locului? 

— Cândva a fost al lui Farouk. Când a fugit, guvernul lor l-a 
luat, apoi l-am luat noi, în timpul Celor Şase Zile. Acum e foarte 
puţin folosit, cu excepţia grupurilor de turiști. 

Harry privi visător vila, mijindu-și ochii în soare; oriunde 
mergea, era urmărit de un rege mort. Se întrebă dacă Farouk 
adusese vreodată aici Diamantul Inchiziției: 

— De ce sunt santinele? E pericol să fim atacați? 

Oved zâmbi: 

— Ne păzesc de rechini, apele astea sunt pline; la urma 
urmei, suntem în Marea Roșie. 

Harry renunţă la orice gând de a se mai avânta în larg. Elevii 
strângeau scoici, unele erau frumoase, dar cel mai frumos lucru 
fu luat din valuri de femeia în vârstă, care, fără să-și întrerupă 
plutitul, scoase din apă o bucată de coral cenușiu de mărimea 
unui grapefruit. Singurul suvenir pe care-l duse Harry la autobuz 
fu bronzul. Tamar îi unse umerii cu o loţiune, cu degete 
cărnoase și ușoare care-l făcură s-o dorească. Mirosul cremei se 


lupta cu cel de portocale pe când șoferul coti pe un drum 
bolovănos și autobuzul începu să salte. li era cald și era obosit, îl 
dureau umerii arși, dar se simţea minunat de viu. 


— Ce e asta? întrebă, dar aproape imediat ghidul anunţă că 
era mănăstirea Sfânta Caterina. 

Semăna mai mult cu o fortăreață de piatră sau o închisoare 
aflată chiar la capătul drumului. Rămaseră foarte mult timp în 
autobuz: 

— De ce nu intrăm? strigă Harry. 

— Există o singură poartă, care este închisă de la prânz până 
la ora unu și de la trei treizeci până la șase treizeci, cât timp 
călugării se odihnesc și se roagă, zise Oved. Așa e obiceiul aici 
de sute de ani. 

La șase treizeci și doi, un braţ cafeniu trase zăvorul și 
coborâră din autobuz, intrând unul câte unul pe poarta îngustă. 
Oved îi conduse printr-o curte și pe niște scări, pentru a le arăta 
cea de-a doua ieșire din mănăstire, un leagăn de frânghie 
atârnat deasupra stâncilor abrupte. Un călugăr în rasă cafenie 
trecu pe lângă ei fără să-i ia în seamă. 

— Ţin jurământul tăcerii? întrebă Tamar. 

Oved clătină din cap: 

— Dar numai câţiva dintre ei vorbesc ebraica sau engleza. 
Sunt obișnuiți cu prezenţa ocazională a turiștilor și nu-i 
consideră o mare binecuvântare. 

Le mai spuse că mănăstirea fusese construită de lustinian | în 
secolul al cincilea, la picioarele muntelui pe care arabii îl 
numeau Jebel Moussa, pe partea despre care se spunea că acolo 
i s-ar fi arătat Dumnezeu lui Moise, cu aureola sa. Avea o 
bibliotecă de aproape zece mii de volume, dintre care multe 
erau manuscrise străvechi, inclusiv o copie a faimosului Codex 
Sinaiticus. 

— Ce e ăsta? întrebă cineva din spate. 

Oved păru stânjenit: 

— Are de-a face cu Noul Testament. Cred că este un 
comentariu. 

— Nu, îl corectă Harry, e Vechiul Testament scris în grecește. 

— De ce au copiat ei Vechiul Testament? întrebă Tamar. 

Nu găsi niciun mod grațios de a evita răspunsul, deși ghidul îl 
privea cu vădit resentiment: 


— Încă nu fusese conceput Noul Testament. Dar creștinii de 
atunci voiau să-și facă slujbele altfel decât evreii. În loc de suluri 
scrise, împătureau foile de papirus sau pergament și prindeau 
cotorul. Codicele au fost începutul cărţilor, așa cum le știm azi. 

Oved îi aruncă o privire neagră și-și reluă expunerea: 

— Codex Sinaiticus în original a fost luat de la Sfânta Caterina 
în 1844 și expus la Muzeul Imperial din Sankt Petersburg. În 
1933, un grup britanic l-a cumpărat de la guvernul sovietic 
pentru o sută de mii de lire, dintre care jumătate au fost donate 
de copii de școală și a fost dus la Muzeul din Londra. 

— Am putea vedea copia de aici? întrebă Harry. 

— Imposibil, răspunse ghidul cu satisfacţie. 

Apoi îi conduse la parter, într-o cameră mică, semănând cu un 
hambar de unelte; dar pe rafturi se aflau, rânduri-rânduri, cranii 
umane și săculeţe de oase, sortate și stivuite ordonat: aici 
femururi și coccisuri, dincolo coaste, coloane vertebrale, iar 
dincolo oasele mici de la mâini și picioare. 

Fata pe nume Ruthie oftă, apoi fugi, urmată de unii dintre 
colegii ei. 

— Scheletul asamblat de acolo este al Sfântului Ștefan, spuse 
Oved. Celelalte oase sunt rămășițele călugărilor care au slujit 
aici neîntrerupt, de o mie cinci sute de ani. Când moare un 
călugăr la Sfânta Caterina, este îngropat și lăsat până i se 
descompune carnea. Apoi oasele îi sunt dezgropate și curățate 
și așezate lângă cele ale predecesorilor. 

Tamar îl luă de mână și ieșiră din camera mortuară. În curte, 
șoferul Avi încerca să le vândă drept prânz adolescenților 
americani niște biscuiţi, și restul de cârnat unsuros rămas din 
seara precedentă. Le spuse că vor dormi în două dormitoare, 
unul pentru femei și unul pentru bărbaţi: 

— E regula mănăstirii. Oricum, vom dormi numai câteva ore, 
ca să ajungem la răsărit în vârful muntelui. 

Harry și Tamar își luară plasa de portocale și urcară pe 
acoperiș. Se făcuse foarte întuneric. Luna plină uriașă pe care o 
văzuseră de pe Masada era acum doar o seceră de argint, sus. 
Prima oară făcură dragoste cu o disperare provocată de vederea 
osemintelor. A doua oară fu mai bine, erau atenţi să-și dăruiască 
plăcere. Dar mintea lui gonea, ocupându-se de lucruri la care nu 
voia să se gândească. In ciuda eforturilor Tamarei, Dumnezeu 
nu-i puse mâna pe umăr ca să-i spună „Fă dragoste, Harry 


Hopeman”. 


Vârful ghetei care-l lovea în coastă fu pentru el dovada 
definitivă că ghidul fusese angajat de cineva care ura turiștii: 

— Haideţi. Dacă veniţi cu noi să vedeţi răsăritul, treziţi-vă 
acum. 

Tamar se sculă imediat cum îi atinse faţa. Cu ochii înceţoșaţi, 
se luptară să se încalţe și bâjbâiră în jos pe scară. 

Turiștii erau adunaţi în curte: 

— Are cineva o lanternă? întrebă Oved. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Ei, asta e. Atunci înseamnă că avem doar două. Eu merg în 
frunte cu una, iar Avi va încheia șirul cu cealaltă. Am plecat. 

Urmară raza lanternei ca niște molii adormite. Terenul era 
acoperit de pietre mari, fixate între bolovani uriași. Harry își suci 
glezna: 

— Pentru numele Domnului! mârâi el la Oved. la-o mai încet, 
altfel oamenii o să cadă. 

— Aproape că am ajuns la trepte, de acolo e mai ușor, replică 
ghidul. 

În coasta muntelui fuseseră montate dale de piatră, formând 
o scară. Oved le spuse că vieţile călugărilor se irosiseră 
încercând să facă două drumuri pe panta mai domoală, urcarea 
de 1700 trepte și coborârea de 3400 trepte. Era o scară din 
coșmarurile unui cardiolog. Se căţărau interminabil. 

El alerga zilnic, dar ea nu și urcușul era lung. Se înţeleseră să 
nu se grăbească și la naiba cu răsăritul. 

Ghidul o luase mult înainte. Puștii de liceu se urcau aproape 
alergând pe munte, iar ceilalţi îi depășeau ca niște umbre. După 
un timp, își dădu seama că unul din cei care trecuseră ducea o 
lanternă și-și făcu griji pentru că șoferul Avi nu-i aștepta pe 
rătăciţi. 

Când ajunseră la capătul treptelor, era tot întuneric. Poteca 
de acolo era mai largă și cerul începuse să se lumineze; de 
îndată ce putură vedea încotro mergeau, se mișcară mai 
repede. În ciuda neangajării lui, își dădu seama că voia să vadă 
răsăritul din poziția cea mai înaltă. Pe ultima milă, o luă de 
mână pe Tamar, îndemnând-o să se grăbească. 

Vârful muntelui era un platou pietros nu prea mare, înconjurat 
de alte piscuri. Harry știa că erau munţi vechi și tociţi, dar nu 


vedea decât conuri strâmbe de piatră, singuratice, bătute de 
vânt și înspăimântător de frumoase. Nu era greu să-ţi imaginezi 
că acolo locuia Dumnezeu. 

— Mulţumesc pentru că m-ai făcut să vin aici. 

Ea îl sărută. 

Merseră spre ceilalţi, bătuţi de vânt. Nu vorbea nimeni, pentru 
că soarele începuse să răsară. Lumina era frumoasă, dar pălea 
în apropierea locului unde se aflau. 

Harry își dădu seama că se împuţinaseră: 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Noi suntem cei care am reușit să ajungem, spuse Shimon. 

Harry se duse la Oved: 

— Ar fi mai bine să cobori. Ai turiștii împrăștiați pe tot drumul. 

— Unii dintre ei fac întotdeauna cale întoarsă, zise Oved 
liniștit. Vor găsi ei drumul până la mănăstire. 

Harry se uită la el tăcut. 

— Mai bine ne-am duce, ticălosul ăsta o să ne facă necazuri, 
spuse șoferul în ebraică. 

— Ar fi înţelept, replică Harry tot în ebraică. 

Cei doi o porniră agale pe drumul de coborâre. 

— Merg și eu, îi spuse el lui Tamar. 

Ea merse cu el. La câteva sute de metri mai jos, se întâlniră 
cu ghidul și cu Avi, care ajutau un cuplu de vârstă mijlocie să 
ajungă pe creastă. 

— Spun că simt ultimii. Ceilalţi s-au întors la Sfânta Caterina, 
zise șoferul. 

— Eu mai cobor puţin, pentru orice eventualitate. 

Nu părea să mai fie nimeni pe drum, dar Tamar îi atinse 
braţul: 

— Uite acolo, departe. Vezi? 

Coborâră repede poteca. 

Era israeliana bătrână, stând pe o piatră. Tamar se opri: 

— E o bătrână mândră. Cred că numai unul dintre noi trebuie 
să-i ofere ajutor. 

— Stai aici, dădu el din cap. 

Femeia era palidă. 

— E totul în ordine, doamnă? 

Ea îl fulgeră cu privirea, luptându-se să se ridice: 

— Mă odihneam puţin, înainte de a ajunge în vârf. 

— Sigur. Pot merge cu dumneavoastră? 


După doi pași, se rezema cu totul de el. Când ajunseră 
aproape de capătul drumului, Harry gâfâia ca o vită de povară. 

Femeia îl împinse și, adunându-și forţele, merse vioaie către 
ceilalţi, fără să rostească niciun cuvânt de mulţumire. 


Când reveniră la mănăstire, Tamar se duse în dormitorul pe 
care-l ignorase în noaptea precedentă. Lui Harry nu-i era somn. 

Un călugăr grebla în curte. Nu era nicio frunză căzută, nici 
pietre, nici gunoaie. Făcea valuri în praf, ca liniile din nisipul 
unei grădini japoneze. 

— Vorbiţi engleza? 

— Puțin. 

— Aș putea vedea cumva biblioteca? 

— Din întâmplare, eu sunt bibliotecarul. Sunt părintele 
Haralambos. 

Vorbea o engleză excelentă. 

— Haralambos, adică „strălucește cu bucurie”. Eu sunt Harry 
Hopeman, părinte. 

— Cunoști greaca? 

— Poli oligon, nu destul ca să conteze. 

Călugărul puse jos grebla și-l conduse spre una din ușile grele, 
care semănau atât de bine între ele. Înăuntru, pereţii zugrăviți 
în alb erau acoperiţi cu volume. 

— Aș putea examina copia din Codex Sinaiticus? 

Pater Haralambos o scoase dintr-un dulap și o puse pe masă. 
Harry deschise atent codicele. Era exact la fel cum își amintea 
originalul din Londra, litere grecești desenate cu mâna pe 
pergament, cu cerneală cafenie. Primele rânduri erau întocmai 
acelea din cea mai nouă ediţie a Vechiului Testament scoasă de 
Societatea Publicaţiilor Evreiești: La început, Dumnezeu a creat 
cerul și pământul... 

Ridică ochii și-l văzu pe călugăr privindu-l: 

— Eşti aici de multă vreme, părinte? 

— De multă vreme, da. 

Haralambos avea o faţă îngustă, calmă; lui Harry i se păru că 
citește putere în ochii căprui și strălucitori, apoi își dădu seama 
că era o seninătate profundă. Se întrebă dacă ar fi atins și el 
acea stare, dacă ar fi rămas la școala confesională: 

— Tânjești vreodată după lumea din afară? întrebă el dintr-un 
impuls subit. 


Călugărul zâmbi: 

— Nu e una din tentaţiile mele. Nu-mi place ceea ce ne vine 
din afară. 

— De exemplu, ce? 

— De dimineaţă, am găsit pe acoperiș obiecte de control al 
nașterilor. Ce fel de persoane se poartă astfel - într-un 
asemenea loc? 

— Persoane cărora nu li se pare că fac ceva greșit, părinte, 
zise el, uitându-se în jos, la codice. 

— Cred că așa trebuie să se fi purtat romanii înainte de a se 
prăbuși civilizaţia lor. Şi grecii mei și evreii dumitale. Nu vezi 
paralele? 

— Încerc să nu văd, răspunse Harry. 


Pe când aștepta în afara zidurilor să se urce în autobuz, 
femeia în vârstă îi vâri în mână, fără un cuvânt, bucata de coral 
cenușiu pe care o luase din Marea Roșie. Încercă să protesteze, 
dar Tamar îi puse mâna pe braţ: 

— Trebuie s-o accepţi, îi spuse. 

Epuizaţi, stăteau lâncezi în autobuz, pe drumul de întoarcere. 
Când ajunseră pe țărm, briza pătrunse prin ferestrele deschise, 
adăugând nisip la disconfortul general. Avi trase autobuzul la o 
staţie de benzină târziu, după-amiaza. Turiștii se duseră la 
toalete, iar Harry folosi telefonul. 

Nu venise nicio scrisoare de la Mehdi. Funcţionarul de la 
biroul American Express spuse că domnul Hopeman nu are 
niciun fel de corespondenţă. 

După mai multe ore, când sosiră în Tel Aviv, fugiră din 
închisoarea autobuzului albastru cu stupidele cauciucuri imense. 

— N-am fost niciodată așa de obosită, spuse ea în taxiul care-i 
ducea la lerusalim. 

— Nici eu. 

— E vina mea. 

— Ai dreptate. 

Şi râseră multă vreme. 

— Ah, Harry, ești amuzant. 

La hotel, simţi aceeași înălțare sufletească provocată de luxul 
cazării pe care o experimentase și după Masada, dar de data 
asta și mai accentuată. 

Făcură amândoi duș fierbinte, spălându-se unul pe altul. 


Văzând cum reacţiona la buretele cald și săpunit, ea fu 
îngrozită, dar o asigură că era o reacţie a cărnii, spiritul îi era 
slab. La cină, Tamar purtă halatul lui și Harry observă cu 
satisfacție că ospătarul de la room-service nu-și putea lua ochii 
de la ea. 

Le fu prea somn ca să termine desertul. 

Cu puţin înainte de a se face dimineaţă, se trezi și rămase 
nemișcat, gândindu-se la multe lucruri. Deveni deodată 
conștient de o duhoare care venea de la sacoșa lui. Coralul pe 
care i-l dăduse femeia conţinea evident animale minuscule care 
acum se răzbunau. Îl aruncă pe pervazul de afară, unde putea 
deranja numai păsările, apoi închise geamul. 

Ea dormea goală, cu cearșaful șifonat între picioare. Deodată, 
știu ce voia să facă din granatul roșu, se duse la sertarul biroului 
și-l luă dintre cămăși. 

Il va șlefui, o să-l monteze simplu; îl va pune pe un lanţ de 
aur... 

Acolo. 

— Lasă-mă în pace, spuse ea în ebraică. 

Işi îndepărtă piatra dintre sâni, unde i-o pusese el și granatul 
se rostogoli pe jos, pe covor. 

Harry se scufundă într-un fotoliu, privind cum lumina creștea, 
jucându-se pe trupul ei. Priveliștea era pentru el mai 
emoţionantă decât răsăritul de pe Muntele Sinai. 


o 
TÂNĂRUL RABIN 


Îşi puse pantalonii de trening și adidașii, apoi împachetă 
lenjeria și scrise pe pachet adresa Dellei. Când ieși din cameră, 
Tamar dormea. Puse pachetul la poștă, apoi se opri, clipind din 
cauza soarelui, în faţa unui tânăr care vindea biscuiţi în faţa 
oficiului poștal: 

— Bună ziua, unde pot găsi un magazin pentru șlefuit pietre? 
Pentru o bijuterie, știți? 

— E un magazin cum ieșiţi din Orașul Vechi. Fac obiecte din 
piatră de Eilat. Lângă poarta Jaffa. 

— Mulţumesc mult. 

Și porni alergând. Să faci jogging în lerusalim era altfel decât 
în Westchester. Pe trotuare se lovi de un cârd de preoţi, de evrei 
bătrâni, copii, de un arab gras care împingea o roabă cu pietre, 
în timp ce traversa strada, încetini ritmul; chiar dacă semaforul 
arăta verde, învățase să se teamă de șoferii din lerusalim. 

Vremea era deja fierbinte. Transpirase din plin când găsi 
atelierul. Proprietarul tocmai expunea tăvi cu brățări și inele. 

— Aţi venit de la olimpiadă să-mi cumpăraţi marfa? 

— Îmi vindeţi niște praf de carbonat de siliciu? 

— Dar ce vreţi să faceţi cu el? 

— Am un hobby, șlefuiesc pietre. 

— Ce hobby! Aduceţi piatra aici, șlefuiesc ieftin. 

— Vreau s-o șlefuiesc singur. 

— Eu nu folosesc praf, ci pânză de carbonat de siliciu. 

— E și mai bună, dacă aveţi puţină în plus. Și am nevoie și de 
acid acetic. 

— Nu am decât oxalic. 

— Bun. Aluminiu pisat aveţi, pentru finisare? 

— la ascultă, e foarte scump. Nu am mult și-l iau tocmai de la 
Tel Aviv. Eu vând bijuterii, nu accesorii tehnice. 

— Am nevoie doar de puţin și plătesc oricât îmi cereţi. 

Omul ridică din umeri și-i aduse materialele. Scrise niște cifre, 
apoi făcu totalul și-i dădu hârtia lui Harry. 

— E bine, vă mulţumesc, zise acesta și plăti în dolari, 
adăugând: prima vânzare a zilei. 

— Asta e vânzare? ripostă celălalt, apăsând sertarul casei de 
bani. 


Când intră înapoi, i se păru că ea tot mai dormea. 

Aplică pe granat câteva picături de acid. Când deveni o 
suprafaţă potrivită, începu s-o frece energic cu pânza de 
carbonat de siliciu. 

— Ce faci? 

— Șlefuiesc. 

Ea se trezi și-și puse halatul lui. Apoi își duse în baie hainele și 
periuţa de dinţi. El șlefui mai departe, în zgomotul apei de la 
duș. X 

— Păstrează tu halatul, îi spuse când ieși. |ţi stă mult mai bine 
decât mie. 

— Nu fi prostuţ, se încruntă ea și-l agăţă în dulap. Oare chiar 
e cu putinţă să fi fost o piatră biblică? 

— Fără nicio dovadă, nu contează. 

— Dacă ar fi fost totuși - la ce folosea? 

— Putea face parte din vistieria templului sau să aparţină 
unuia dintre regi. Singura piatră descrisă în Biblie care s-ar 
potrivi la culoare este smaraldul pieptarului. 

— Dar acesta nu e un smarald. 

E| chicoti: 

— Nu, dar de obicei făceau clasificări greșite. Piatra tribului lui 
Levi arăta foarte probabil cam ca asta. 

— Mi-ar plăcea să cred că e o piatră levită. Familia mea e din 
neamul lui Levi. 

— Şi a mea. 

— Da? se miră ea, așezându-se lângă el. Uite ce neagră e 
pielea mea pe lângă ata. 

— Da. 

— Vorbim limbi diferite. Avem obiceiuri diferite. Totuși, se 
pare că acum mii de ani familiile noastre făceau parte din 
același trib. 

El se ridică și dădu drumul la apă în chiuvetă, peste piatră. 
Acidul îl ajutase să îndepărteze o parte din stratul exterior, 
zgrunțuros: 

— O să-ți fac o broșă, spuse, ridicând piatra. 

Ea încremeni deodată: 

— Harry, nu vreau halatul tău și nici broșă. 

— Vreau să-ţi dăruiesc ceva. 

— Și eu nu vreau nimic de la tine. 


El înţelegea. Îi atinse părul: 

— Uneori, vrei. 

— Asta e ceva diferit, se îmbujoră ea și-l luă de braţ cu 
degetele ei lungi și brune. Nu e vorba de tine. Nu vreau să mă 
mai dăruiesc în felul acela nimănui. Nu mai pot risca să sufăr 
atât. _ 

Era momentul să dea înapoi. Incepea s-o înţeleagă, să 
rezoneze la spaima ei: 

— Dar micul dejun pot să ţi-l ofer? 

Ea păru ușurată: 

— Da, ia-mi un mic dejun, te rog. 

— E încă devreme. lartă-mă că te-am trezit. 

— Nu, mă trezisem înainte. Am vorbit cu Ze'ev la telefon. L-au 
găsit pe omul acela de care întrebai, Silitsky. 

— Aha, Pessah Silitsky! Unde e? 

— În Kiryat-Shemona. 

— Cred că ar fi bine să-i spun lui David Leslau, conchise 
Harry. 


— Te rog, Harry, zise Leslau cu nervozitate. Trebuie să faci 
asta pentru mine. 

Stăteau pe scaune pliante într-un cort bolit de la poalele celui 
mai mic dintre cele două dealuri de lângă Ein Gedi. Auzea 
zgomotul săpăturilor afară, se formau niște pătrate de șanțuri 
care împărțeau panta mai domoală ca pe o tablă de șah. Tabăra 
îl dezamăgea; oamenii de afară ar fi putut fi și instalatori. Leslau 
îi spusese că până atunci nu descoperiseră niciun obiect de 
interes arheologic. 

— Ar trebui să mergi singur la Kiryat-Shemona. Tu ești cel 
care vrea să se însoare cu doamna Silitsky. 

— Tocmai asta e. Soţul ei mă va respinge. Nu voi fi în stare 
să-l conving să se răzgândească și să-i acorde divorţul. Orice le- 
aș spune autorităţilor va părea suspect pentru că sunt parte 
interesată. 

Scoase carnetul și scrise ceva în el: 

— lată numărul Școlii de Conservare a Naturii. Pot sta lângă 
telefonul lor toată după-amiaza. 

Apoi îl privi neliniștit. 

Harry oftă și întinse mâna să ia numărul. 

— N-o să uit niciodată asta, îl asigură Leslau. 


Muntele Hermon se profila fantomatic pe orizont la nord-vest, 
când ajunse cu mașina în valea Hulla. Din fericire, șoseaua era 
dreaptă; își ţinea privirea aţintită asupra piscului înzăpezit ce 
creștea tot mai mare pe un cer coborât parcă din picturile lui 
Gauguin. 

Kiryat-Shemona se dovedi a fi o mică localitate agricolă, cu 
clădiri noi și căsuțe dărăpănate vieţuind laolaltă. Opri un om 
care traversa strada: 

— Bună ziua. Îmi puteţi spune unde găsesc un rabin? 

— Ashkenazi sau sefard? 

— Ashkenazi. 

— E rabinul Goldenberg. La două străzi mai jos, o luați la 
stânga și e antepenultima casă, pe partea dreaptă. 

Era o casă mică, acoperită cu o vopsea gri scorojită. Ciocăni 
și-i deschise un tânăr voinic, cu barbă castanie strălucitoare. 

— Rabinul Goldenberg? Numele meu e Harry Hopeman. 

Mâna rabinului o cuprinse pe a lui: 

— Poftim, poftim. American? 

— Din New York. Dar dumneata? 

— Mi s-a dat harul la casa de învățătură iudaică din Flatbush. 

— Eu am studiat o vreme la Brownsville, dădu Harry din cap. 

— A, în parohia rabinului Yitzhak Netscher! Când ai plecat? 

— Cu ani în urmă; n-am stat decât câteva luni. 

— A, ai abandonat. Și încotro te-ai îndreptat? 

— Spre Columbia. 

Rabinul Goldenberg surâse: 

— Un loc mai mare, dar o facultate mai proastă. 

Apoi, făcându-i semn lui Harry să ia loc pe un scaun: 

— Ce cauţi în Kiryat-Shemona? 

— Dreptate, zise Harry. 

— Ai o lumânare? 

— Vorbesc serios. Am o prietenă care e agunah. 

— O prietenă foarte bună, întrebă rabinul, al cărui surâs 
dispăruse. 

— Nu. Ea e prietena unui foarte bun prieten de-al meu. 

— Înţeleg, zise rabinul, încâlcindu-și barba cu degetele. Soţul 
ei a fost soldat? E dispărut în luptă? 

— Nu, pur și simplu a fugit. 

Rabinul oftă: 


— Nu se poate pronunţa divorţul decât dacă el instituie 
acţiunea. E unul dintre micile cusururi dintr-o lege veche și 
frumoasă. Dacă nu-l poţi găsi, nici eu nu pot face nimic. 

— Credem că e în Kiryat-Shemona. Îl cheamă Pessah Silitsky. 

— Silitsky? Channah-Leah! strigă rabinul. 

În prag apăru o tânără femeie care ţinea un copil în braţe și-l 
hrănea cu biberonul. Pe capotul ei se vedeau pete, pe unde 
scuipase copilul și în ciuda căldurii, avea o basma pe cap. Nu-l 
privi pe Harry. 

— Ştii pe cineva pe nume Pessah Silitsky? o întrebă rabinul în 
idiș. 

— Aici, dragule? 

— Da, aici. 

Ea ridică din umeri: 

— Trebuie să știe Peretz, de la biroul municipal. 

— Da, Peretz știe. Vrei să-i dai un telefon? 

Ea dădu din cap și plecă. 

— Peretz știe pe toată lumea, repetă rabinul, mergând spre 
bibliotecă. Între timp, să vedem ce spune Maimonides despre un 
asemenea caz. 

— Da, îmi place. Avea meseria mea. 

Tânărul rabin îl scrută: 

— Doctor, avocat sau filosof? 

— Diamante. 

— A, diamante. Hopeman's? Pe Bulevardul Cinci? 

Harry dădu din cap. 

— Așa, căută rabinul printre volume. lată aici, Cartea 
Womerilor. 

Se așeză și începu să dea paginile, fredonând. Nu era o 
melodie ebraică. Până la urmă, Harry o recunoscu, era melodia 
grupului Beatles, A Hard Day's Night. 

Peste câteva minute, soția lui se întoarse: 

— Peretz spune că e contabil la lăptărie. 

— Aha, la lăptărie, dădu din cap rabinul Goldenberg. Hai să 
mergem la el. 


Biroul lăptăriei se dovedi a fi mic și aglomerat. La un birou, o 
femeie lucra cu un registru deschis. La celălalt, un bărbat zvelt, 
cu înfățișare comună, sorta un teanc de formulare. Sub boneta 
lui tradițională se vedea un început de chelie, dar barba blondă 


era încă bogată. Arăta mai tânăr decât doamna Silitsky; Harry 
se întrebă dacă așa era sau dacă veșmintele ortodoxe ale lui 
Rakhel Silitsky îl făcuseră s-o creadă mai în vârstă decât era. 

— Dumneata ești Pessah Silitsky? întrebă rabinul în idiș. 

Omul dădu din cap. Un funcţionar din încăperea alăturată 
intră și așeză mai multe formulare pe birou. Prin ușa deschisă 
răzbătu clinchetul separatoarelor laptelui de smântână. 

— Eu sunt rabinul Goldenberg, iar dânsul e domnul Hopeman. 

— Ce mai faceţi? spuse Silitsky. 

— Sănătos, prin mila celui sfânt. 

— Fie numele Lui binecuvântat. 

Rabinul aruncă o privire spre femeia de la celălalt birou: 

— E posibil să stăm de vorbă afară? E vorba de o chestiune 
personală. 

Faţa lui Silitsky se posomori, dar se ridică și-i urmă afară. 
leșiră toţi trei din lăptărie: 

— E vorba de soţia dumitale, spuse rabinul Goldenberg. 
Silitsky dădu din cap, fără să fie surprins. 

— Omul acesta spune că ai făcut-o agunah. 

Silitsky se uită la Harry. Ajunseseră lângă o bancă de la 
umbra unui pin. 

— Să ne așezăm, propuse Harry. 

El nimeri la mijloc, pe locul cel mai stânjenitor. 

— Să faci o femeie agunah e un lucru teribil, zise rabinul. E un 
păcat. 

— Dumneata ești profesorul american? 

Harry își dădu seama că omul îl confundase cu David Leslau: 

— Nu, nu, sunt un prieten de-al lui. 

Silitsky ridică din umeri: 

— Și eu am prieteni care-mi spun multe lucruri. 

Rabinul Goldenberg începu să-și răsucească pe deget fuioare 
din barbă: 

— Când ai plecat de lângă ea? 

— Acum vreo doi ani. 

— Îi trimiţi bani? 

Omul clătină din cap. 

— Atunci, întrebă rabinul încet, ea din ce trăiește? 

Silitsky rămase tăcut. 

— Mi se pare că lucrează la o brutărie, spuse Harry. 

Rabinul Goldenberg oftă: 


— Înţelepţii spun că un om trebuie să-și onoreze soţia mai 
mult decât pe sine însuși. 

— Oamenii râdeau de mine pentru că n-o puteam controla, 
rosti cu greutate Silitsky. Tot înţelepţii spun că soţia trebuie să- 
și onoreze și mai mult soţul, să-l venereze. Nu e așa? 

— Ah, cunoşti legile? întrebă rabinul. 

Silitsky ridică din umeri. 

— Atunci trebuie să știi că legea ebraică obligă un bărbat să-i 
ofere soţiei lui zece lucruri la căsătorie. Șapte dintre acestea 
sunt stabilite de scribi, dar în Tora, în Tora! scrie că soţul îi 
datorează soției îmbrăcăminte, mâncare și o viaţă sexuală. Vrei 
să te întorci în patul ei și să-i fi soț? se aplecă el peste Harry. 

Silitsky clătină din cap. 

— Atunci, dezleag-o, zise rabinul. 

— Sunt dornic să fac asta, spuse Silitsky, privindu-și pantofii. 

— Se întâmplă cumva să fii Kohen? 

— Da, sunt Kohen. 

— Deci știi că, odată ce un Kohen a decis să renunţe la soţie, 
nu i se permite să se recăsătorească tot cu ea? 

— Desigur că știu. 

Rabinul dădu din cap: 

— Următoarea ședință a curţii rabinice va avea loc marți 
după-amiaza. Vrei să apari în fața consiliului la ora două și să 
divorţezi de ea? 

— Da. 

— Cândva ai fugit. Acum ai de gând să te porți omenește și să 
nu mai fugi? 

Silitsky îl privi insistent: 

— N-am avut niciodată intenţia să las lucrurile nerezolvate 
atât de mult timp. La început, am fost foarte supărat, apoi... și 
ridică din umeri. 

Rabinul dădu din cap: 

— Tribunalul rabinic se va întruni în sinagoga mea. Ştii unde 
este? 

— Da, eu merg la sinagoga rabinului Heller, cea poloneză. 

— Marţea asta vei veni la mine? zâmbi rabinul. 

— Voi veni la locașul dumneavoastră. 

Silitsky se ridică în picioare, ușurat și dădu mâna cu amândoi. 

Harry îl privi îndepărtându-se: 

— Deci asta a fost tot? 


Își simţea palmele umede. 

— Nu tocmai. A fost de acord. Acum mai rămâne chestiunea 
divorțului. 

— | se va acorda? 

— Mai mult ca sigur. 

— Rabinul lui din Mea She'arim... 

Degetele rabinului Goldenberg îi scărpinau din nou barba 
castanie: 

— Domnule Hopeman, noi avem papă? Rabinul lui e preot, 
așa cum sunt și eu și colegii mei. Va primi un get, un certificat 
de divorţ, de la un consiliu autorizat și la nouăzeci și una de zile 
după primirea lui se poate remărita. 

Porniră împreună spre mașină. 

— Vrei să auzi ceva nebunesc, domnule rabin? Omul pe care-l 
reprezint - prietenul doamnei Silitsky - acum câteva săptămâni 
nici nu-l cunoșteam. Ce caut eu aici? 

— Asta face din călătoria dumitale o misiune mai puternică, 
zâmbi rabinul. 

Treceau pe străzi liniștite. Harry își amintea altfel orașul din 
imagini de la televizor: 

— Locul unde teroriștii i-au ucis pe copii e pe aproape? 

— Nu e departe, zise rabinul. Dar nu e nimic de văzut, decât 
un bloc de locuit. Urmele de gloanţe au fost astupate și clădirea 
a fost zugrăvită. E foarte important să lași morţii cu morții și viii 
cu viii. 

— Sunt de acord, spuse Harry. Crezi că poţi ajuta pe cineva 
să-și aducă aminte de asta mai repede? 

— O altă misiune? zâmbi rabinul. 

— Nu, doar o acţiune egoistă. 

— Cred că e un lucru pe care fiecare îl face singur. 

Se opriră în faţa căsuţei modeste. 

— Crezi că te vei muta vreodată la o congregaţie din New 
York? 

— Aici e casa mea, domnule Hopeman, răspunse rabinul. 
Mergi sănătos, mai adăugă el, dându-se jos din mașină și 
strângându-i mâna lui Harry. 

— Rămâi sănătos, domnule rabin Goldenberg. 

Se opri după câteva zeci de metri, la oficiul poștal. Avea un 
telefon public, dar era un tip pe care nu știa să-l folosească. 
Trebui să facă o comandă și cumpără fise de la ghișeul de 


timbre. Le lăsă să cadă în fantă și pe geamul aparatului le văzu 
aterizând una după alta în cutia cu monede. Totuși, nu pusese 
destule și nu se auzea niciun semnal. Trebui să ceară ajutorul. 
Până la urmă, sună la destinatar. 

| se răspunse de la școala de cercetare și nu trebui să dea 
prea multe explicaţii. E telefonul pe care-l așteptați, domnule 
profesor, spuse cineva în ebraică. 

— Alo, David? 

Îi era greu să nu chiuie: 

— Mazel Tov! Am reușit! strigă el. 


Când ajunse la biroul American Express din lerusalim era 
după-amiaza târziu și o funcţionară tocmai încuia ușa de sticlă. 

— Nu închideţi, nu-i așa? 

— Am închis. Nu putem ţine deschis în permanenţă. 

— Aștept o scrisoare. 

— Ei, și? Veniţi mâine. 

— Vă rog, numele meu e Hopeman, nu puteţi să vă uitaţi? E 
foarte important. 

Femeia oftă și dădu din cap: 

— Îmi aduc aminte numele, e aici. A 

Descuie ușa și reveni repede cu un plic. li refuză bacșișul: 

— Lăsaţi-mă să plec mai repede, să fac de mâncare, bine? 

— O.K. 

Era același scris înghesuit. Deschise plicul și citi acolo, pe 
trotuar. Scria că a doua zi, la ora opt seara, o mașină gri îl va lua 
de lângă moara de vânt Yemin-Moshe. Găsi un telefon într-un 
restaurant și o sună pe Tamar: 

— Am primit scrisoarea. 

— Da? Când te întâlneşti cu el? 

— Mâine-seară. 

— Bine. 

— Da. Vrei să rămâi cu mine la noapte? 

— Mi-ar plăcea. 

— De ce nu-ţi împachetezi niște lucruri să stai o vreme cu 
mine? 

Ea tăcu. 

— Trebuie să plec imediat după ce închei afacerea, Tamar. Nu 
mi-au mai rămas decât câteva zile în Israel. 

— În regulă. Vin în jumătate de oră, zise ea. 


În seara aceea, stătu în pat și o privi dându-și cu lac unghiile 
de la picioare, foarte concentrată. Primul lucru pe care-l 
observase la ea fusese că avea mare grijă de felul cum arăta. 

li povesti despre urmele de gloanţe astupate de la Kiryat- 
Shemona și de ceea ce-i spusese tânărul rabin în legătură cu cei 
morți și cei vii. 

— Şi ce-i cu asta? se opri ea din treabă. 

— Asta e tot. 

— Vrei să-mi spui că nu vreau să renunţ la Yoel? l-am spus 
adio cu mult timp în urmă. Și nu e deloc treaba ta. 

El o privi tăcut. 

— Doamne, dar n-am făcut decât sex cu tine, zise ea. 

— Ti-a plăcut? 

— Bineînţeles, replică ea triumfătoare. 

— Dar nu-ţi îngădui să simţi nimic altceva. Am fost trei în pat. 

Ea aruncă lacul de unghii cât colo. Sticluţa îl lovi peste obraz 
și ricoșă în perete. Ea se repezi să-l zgârie și el o prinse și-i 
imobiliză braţele. 

Plângea furioasă: 

— Dă-mi drumul, ticălosule! i 

Dar lui îi era teamă că-i va scoate ochii sau va pleca. Incepea 
să-l doară și obrazul. 

— Pur și simplu nu te vreau. Nu poţi să înţelegi asta? 

— Nu asta e problema. Acordă-ţi șansa de a simţi ceva. Pe 
urmă spune-mi să plec și n-o să mă mai vezi niciodată. 

— Eşti un nebun. Nu mă cunoşti deloc. De ce-mi faci asta? 

— Cred că ai fost cu mulţi bărbaţi după ce a murit el. Probabil 
cu prea mulţi pentru o persoană ca tine. 

Ea îl fulgera neîncrezătoare din priviri. 

— Vreau să spui ceva cu voce tare, continuă Harry. Vreau să 
spui: „Harry nu va face niciodată ceva ca să mă rănească.” 

— Te urăsc! Du-te...! ţipă ea. 

Bun venit în cultura mea, gândi el abătut. Pleoapele ei 
încleștate erau umede. Le sărută. Ea răsuci capul, iar el avu 
brusc îndoieli de sine. Era de neînțeles că ea nu împărtășea 
sentimentul care-l zguduia. Nu se mișcă; n-o atingea, doar îi 
ţinea mâinile. Nu făcu nicio încercare de a face dragoste cu ea 
sau sex sau de a vorbi. Se concentră asupra a ceea ce 
experimenta, dorind să-i transmită și ei. Totuși, parcă era o 


încercare de viol, trebui să recunoască, întins lângă trupul ei 
rigid și încercând - cu mintea, cu voinţa, cu percepţia 
extrasenzorială sau rugăciunea - să-și împlânte propriile 
sentimente în sufletul ei, adânc. 


18 
MAȘINA CENUȘIE 


După ce-i dădu drumul, ea se îmbrăcă repede și-l părăsi fără 
niciun cuvânt. El zăcu treaz toată noaptea și dimineaţa se 
simţea oribil. Nu ar fi trebuit să se poarte atât de prostește 
înaintea unei negocieri importante. 

leși pe stradă și alergă până la epuizare. Nu prea era loc de 
sprint în lerusalim, străzile erau pavate sau pietruite și începu 
curând să simtă dureri de tendoane. Intorcându-se la hotel, se 
muie într-o baie fierbinte, apoi se așeză să mănânce ouă fierte și 
pâine prăjită. Intră în pat, aranjând să fie trezit de recepţie la 
patru după-amiaza. 

Reuși să adoarmă, așa că probabil că efortul făcut meritase 
osteneala. Fu obligat să se bărbierească foarte atent: avea pe 
obraz o umflătură urâtă, purpurie. 

La cinci și jumătate, cineva bătu la ușă; deschise și se pomeni 
faţă în faţă cu Tamar. 

— Intră. 

Ea se așeză pe un scaun și scoase o carte din geantă. 

— Mă bucur că te-ai întors. 

— Promisesem că merg cu tine. 

— Nu e nevoie s-o faci. 

— Nu ţie îţi promisesem. 

Harry dădu din cap. Stătură fiecare pe câte un scaun, citind. 

— Ai mâncat? 

— Nu mi-e foame. 

Nici lui nu-i era: 

— Totuși, cred că ar fi o idee bună să mâncăm ceva. 

— Eu aș prefera să nu mănânc, mulţumesc. 

El cobori singur în sala de mese. Se forță să înghită un 
sandviș cu pui, de parcă ar fi alimentat un furnal. 

Apoi se întoarse în cameră și citi în continuare. Camera mai 
mirosea încă ușor a sex, dar acum stăteau amândoi ca și cum ar 
fi fost într-o bibliotecă publică. 


De la hotel, nu mai era mult de mers până la cartierul 
cunoscut sub numele de Yemin-Moshe, în onoarea lui Moise 
Montefiore, fondatorul Noului Ierusalim. Moara de vânt arăta 
exact ca una din Ţările de Jos ale Europei. In timpul bătăliilor, 


fusese folosită ca post de lunetiști, până când britanicii îi 
aruncaseră în aer secţiunea superioară, o operaţiune pe care 
evreii o etichetaseră rânjind „Operaţiunea Don Quijotte”. De 
atunci, adăugând aspectului ei nefiresc în locurile acelea, edilii 
puseseră deasupra morii un acoperiș plat, transformând-o într- 
un punct de orientare extrem de straniu. 

Moara aceasta se află în mijlocul unei mici piaţete deschise, 
delimitate de trei străzi diferite. 

— N-a spus pe ce stradă să așteptăm, zise Harry îngrijorat. 

Se postară pe strada Hebron. Mașinile treceau pe lângă ei; se 
făcu întuneric și în curând, nu mai puteau distinge traficul. 

Un Peugeot veni către ei. 

— Cred că e albastru, spuse el. 

Era cenușiu, dar nu opri, la fel ca și alte mașini asemănătoare 
care urmară. 

La câteva minute după ora opt, o mașină se ivi din întuneric 
ca o nălucă. Recunoscu marca după ţeava de eșapament, dar i 
se păru greu de crezut că era chiar aceea. Mașina opri în curbă 
și unul dintre cei doi bărbaţi care stăteau în față, scund și cu 
mustață, cobori: 

— Mistair Hopeman? 

— Da. 

Omul se uită la Tamar: 

— Domnule, ni s-a spus că veţi fi singur.. 

— Ea vine cu mine. Nu e nimic, îi asigură Harry. 

— Bine, domnule, zise omul cu îndoială. 

Şi le deschise portiera din spate. Harry socoti că mai degrabă 
s-ar fi putut spune că mașina era de culoarea perlei. O lăsă pe 
Tamar să urce înainte, apoi se instală în tapiţeria moale, făcută 
dintr-un fel de piele de căprioară. 

Ușa se închise cu zgomot și fură purtaţi de puterea motorului 
despre care auzise atâtea. Aveau și un frigider la îndemână. 
Conţinea apă, dar nimic alcoolic; poate că Mehdi era musulman 
practicant. Văzu și fructe și brânză și regretă că se străduise să 
mănânce sandvișul uscat de la hotel. 

Puse mâna pe instalaţia de comunicare și văzu, prin geamul 
de sticlă din faţă că omul de lângă șofer devenise atent: 

— Da, domnule? 

— Cum vă numiţi? întrebă Harry. 

Nu arătau a arabi. 


— Eu? Tresca, domnule. 

— Tresca? E un nume grecesc? 

Bărbatul se întoarse și-l privi: 

— Poate că este un nume evreiesc, zise și tovarășul lui râse. 

Zâmbi și Harry: 

— Tresca. Mă înșel eu sau acesta e un automobil SJ 
Duesenberg? 

Dinţii omului sclipiră albi pe sub mustață: 

— Nu vă înșelaţi, domnule, zâmbi el. 


Lui Harry i se părea că mergeau spre sud, apoi fu sigur de 
asta, recunoscând locurile pe lângă care treceau în mare viteză. 
Era autostrada pe care condusese ca să vadă săpăturile lui 
Leslau și pe care merseseră în excursie. 

— E o mașină frumoasă, spuse Tamar. 

El mormăi aprobator. Automobilul îl neliniștea. Omul care-l 
cumpărase putuse să facă un lucru de care el nu fusese în stare. 
Lucrul acesta îi schimbă complet atitudinea față de Mehdi. 

Trecură la mică distanţă de Ein Gedi. Autostrada se oprea, 
cotind ca un râu și apoi se îndrepta ca o săgeată, cu deșert 
negru de ambele părţi. Fără să încetinească, trecură prin câteva 
sate despărțite de mile întregi de pustiu - cu clădiri joase, pe 
zidurile cărora sclipea câte o pată de lumină galbenă, dincolo de 
care se ițea figura câte unui arab. 

De două ori trecură pe lângă camioane militare israeliene, o 
dată pe lângă un jeep. Cei doi bărbaţi de pe locurile din faţă nu 
reacționară în niciun fel la vederea acestora. Harry era sigur că 
aveau acte în ordine. 

Pe când se apropiau de un alt sat, șoferul frână tare, dar ţinu 
bine volanul și încetiniră lin. Tresca deschise torpedoul și Harry 
zări prin geam patul unui pistol. 

Un camion de tonaj greu era oprit oblic pe marginea șoselei 
blocate de o mulţime de oameni furioși. Tresca deschise ușa și 
se strecură afară. 

Dar se întoarse repede și puse pistolul la loc: 

— Camionul a omorât o capră și acum șoferul și proprietarul 
animalului se ceartă pentru preţ. 

Şoferul claxonă și mulțimea se dădu la o parte. Mașina cea 
luxoasă depăși carcasa însângerată și prin geamul din spate, 
Harry văzu satul dispărând în urmă. Nu-i urmărea nimeni. 


Cu cât înaintau, cu atât se făcea mai cald. Nu mergeau decât 
de două ore, dar hainele i se lipeau deja de corp. Tamar dormea 
în colţul cel mai îndepărtat al locului ei. Îi studie chipul și văzu 
că noaptea precedentă îi lăsase cearcăne negre sub ochi. 

Şoferul încetini când în zare apărură luminile din Eilat și o luă 
la stânga, pe un drum bolovănos. Duesenbergul mai merse până 
când fu ascuns complet privirilor din afară de niște dune, apoi se 
opri. 

Tresca deschise din nou torpedoul și inima lui Harry începu să 
bată nebunește, dar de acolo nu fură scoase decât o șurubelniţă 
și o plăcuţă de înmatriculare arabă. Omul se dădu jos și schimbă 
plăcuţele între ele. Reveni după câteva minute, ștergându-se pe 
față cu o batistă și așeză dreptunghiul albastru cu număr 
israelian în torpedo: 

— Bun venit în lordania, domnule Hopeman. 


Casa lui Mehdi era la o distanţă de douăzeci de minute de 
mers cu mașina pe niște șosele proaste. Din fericire, living-ul 
avea aer condiţionat, dar mobila era puţină după standardele 
occidentale. Tapiseriile de pe pereţi erau ornate cu mănunchiuri 
de nuiele și tăvi grele de aramă. Pe o măsuţă joasă era așezat 
un bol cu fructe, alături de un vas cu mangal deasupra căruia o 
oală își împroșca fiertura. 

In ciuda orei târzii, Mehdi îi aștepta. Nu păru să privească 
venirea lui Tamar cu el ca pe ceva neobișnuit. Cu un surâs larg, 
o îmbie cu ceșcuţe minuscule de cafea neagră. Le umplu la 
amândoi ceșcuţele de trei ori înainte de a le accepta refuzul de 
a mai bea: 

— Doriţi să vă odihniţi înainte de a examina piatra? 

Dă-mi-o s-o văd, ar fi vrut Harry să-i ceară, dar în loc de asta 
spuse: 

— Dacă nu vă deranjează; am nevoie de lumina zilei. 

— Știu, zise Mehdi și bătu din palme. 

Tresca îi conduse spre partea din spate a casei, până într-o 
aripă fără aer condiţionat. Primiră camere alăturate. Tamar îi 
spuse noapte-bună și închise ușa. 


Baia era pe coridor. Nu putu să facă duș cu apă fierbinte, dar 
apa rece era suportabilă. Până când își aminti că trebuie să facă 
economie de apă, folosi prea multă, dovedindu-se un oaspete 


nepoliticos. Pe când se ștergea, văzu prin geamul deschis 
luminile unui vapor, plutind pe Marea Roșie. 

Salteaua era departe de a fi nouă și era adâncită în mijloc. 
Zăcu în întuneric, gol și transpirând, gândindu-se la diamantul 
galben. Aproape adormise când deveni conștient că se 
deschisese ușa. 

Cineva traversă camera și se întinse lângă el: 

— Ce mult mă bucur, Tamar, șopti. 

Când o mână blândă îi atinse piciorul, se simţi năpădit de 
fericire. 

Își loviră nasurile. Simţi o aromă pătrunzătoare în vreme ce 
mâinile îi întâlneau umeri foarte zvelţi și sâni ca niște mici fructe 
cărnoase. 

Bâjbâi după veioză. 

Fata nu avea mai mult de doisprezece ani. Era un gest de 
ospitalitate din partea lui Mehdi, își dădu seama ametit. 

Acuzat de trupul ei firav, se dădu jos din pat și deschise ușa. 
Fata rămase ţeapănă, privindu-l cu ochii ei căprui care-i 
aminteau de altcineva: 

— Saidi? șopti. 

— leşi afară. 

Ochii ei se îngustară, trăsăturile i se schimonosiră și începu să 
plângă copilărește. Văzu că îi era frică să se miște; o luă de 
mână și o duse pe hol, sperând că nu va fi pedepsită sau va 
rămâne neplătită. Închise ușa și se azvârli pe pat. 

După un timp, se ridică și bătu încet la ușa dintre camere. 
Tamar veni și o deschise puţin: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Totul e în regulă? 

— Bineînţeles. Suntem într-o casă arabă. Atâta vreme cât 
suntem oaspeţi aici, gazda ne va proteja cu viaţa ei. 

Ușa se închise, apoi, când el se întorsese în pat, se deschise 
din nou: 

— Mulţumesc că îmi porţi de grijă. 

— Cu plăcere. 


Dimineaţa, se trezi într-o tânguire ritmică a cărei sursă o 
descoperi până la urmă: cineva asculta prea tare la un radio. Era 
o căldură insuportabilă și soprana își modula vocea la nesfârșit. 
Simţea impulsul de a-l căuta imediat pe Mehdi ca să-i ceară 


diamantul, dar se abţinu și-și puse șortul și pantofii sport. 
Tresca, îmbrăcat într-o haină albă de bumbac, punea masa în 
sufragerie. 

— Se poate să ies până la plajă? 

— Desigur, domnule, răspunse omul, lăsând pe masă o tavă 
cu pahare pentru a-l însoţi. 

O barcă de pescuit albă părea lipită de apa albastră, departe, 
în larg. Nu se vedea niciun alt semn de viaţă. Harry merse până 
simţi sub picioare nisipul compact, apoi începu să alerge. Tresca 
se ţinea după el, în haina lui albă de servitor. 

— Acum ne întoarcem, zise Tresca după o jumătate de 
kilometru. 

Harry boxa cu umbrele. Se gândi o clipă să-i dea celuilalt un 
cap în glumă sau să-l antreneze într-un meci amical. Tresca nu 
respira deloc cu greutate după fugă și avea sentimentul că dacă 
ar fi vrut, omul acesta i-ar fi putut face mult rău. Așa că se 
întoarse cu ciudă și-l urmă înapoi, către casă. 


După o jumătate de oră, pe masă era așezat un mic dejun 
potrivit pentru vremea fierbinte, legume tăiate felii și iaurt, 
pâine, brânză și ceai. 

— Mâncaţi în numele Domnului, le spuse Mehdi. 

— Bismillah, răspunse Tamar. 

Se vedea că era încordată, pentru că vorbea mai mult decât 
de obicei. Harry privi cum Tresca, purtând o altă jachetă, 
proaspătă, se duce să-i aducă o altă cafea. 

— E un servitor remarcabil, constată Tamar. 

— Poftim? Da, desigur. 

— Nu e egiptean. 

— E albanez, spuse Mehdi. Am avut strămoși albanezi, ca și 
Farouk, ştiați? 

— Când au devenit egipteni? întrebă Tamar. 

— La începutul secolului al nouăsprezecelea. Mamelucii s-au 
ridicat împotriva Imperiului Otoman în Egipt, iar turcii au trimis 
trupe de șoc albaneze contra lor. Erau conduse de un tânăr 
ofițer pe nume Mehmet Ali. El a stins revolta locală, apoi le-a 
întors spatele otomanilor și s-a declarat el însuși conducător al 
Egiptului. 

— Dumneavoastră descindeţi din rândurile acestor oameni? 

— Străbunicul meu era ienicer în trupele lui. Tot atunci au 


cucerit și Nubia Sennaar și Kordofan, au construit Khartumul, au 
învins Siria și când Ali Pașa era bătrân, au învins și turcii care le 
porunciseră cândva. Succesorul și fiul vitreg al lui Ali a fost 
Ibrahim, al cărui fiu a fost Ismail, al cărui fiu a fost Ahmed Fuad, 
al cărui fiu a fost Farouk. 

Tamar părea gata de încă o întrebare. 

— Cred că aș putea profita de lumina asta bună, interveni 
Harry pe un ton banal. 

— Mă scuzaţi, se ridică Mehdi, dând din cap. 

Işi băură cafeaua într-o tăcere nervoasă până la sosirea lui. 
Aducea o cutiuţă din lemn de măslin, pe care o deschise, lăsând 
să se vadă un ciorap bărbătesc cafeniu. Mehdi apucă de călcâi 
ciorapul și-l scutură; pe masă, Harry văzu rostogolindu-se spre 
el unul dintre cele mai mari diamante pe care le văzuse 
vreodată. Chiar în lumina slabă din sufragerie, se reflecta 
strălucitor într-o untieră. Îl ridică, dorindu-și să nu-i tremure 
mâna: 

— Am nevoie de o masă pusă în faţa unei ferestre situate spre 
nord. 

Mehdi dădu din cap: 

— O găsim în dormitorul meu, se scuză el. 

— Nu vă deranjează? 

— Bineînţeles că nu. Mai doriţi și altceva? 

— Poate ar fi posibil să se închidă radioul, răsuflă Harry. 


Ar fi trebuit să le ceară să facă patul. Lumina de la nord intra 
prin ferestrele unei camere în care capotul purpuriu al unei 
femei era aruncat peste cearșafuri boţite. 

Dar îl lăsară singur. Se lăsă într-un scaun și privi diamantul. 

II dezarma complet. Istoricul din el îl copleșea pe expertul în 
diamante și-i permitea să se simtă zguduit de vremurile și 
evenimentele prin care trecuse piatra prețioasă. 

După un timp, se duse la fereastră și-l văzu pe Tresca stând 
afară la umbră și curăţând castraveți. Celălalt servitor, căruia îi 
spuneau Bardyl, stătea în spatele unei mici balustrade pe 
acoperișul unei aripi a casei. Când Harry deschise geamul, 
Tresca își continuă activitatea, dar mâna lui Bardyl dispăru în 
spatele balustradei. 

Era satisfăcut. Se simţea mai în largul lui, știind că erau păziţi. 

Scoase din geantă un carnet cu foi foarte albe, o bucată de 


piele de căprioară și un mic plic cafeniu conţinând un diamant 
de o jumătate de carat, de culoarea galben-canar, cea mai 
potrivită. Frecă ambele diamante cu pielea de căprioară și le 
așeză pe foi albe, astfel ca lumina bogată să fie captată de albul 
foii și reflectată din plin pe geme. 

Nuanţa diamantului mai mic era perfectă. Mai scoase din 
geantă o sticluță de iodură de metilen, diluată cu benzen în New 
York până când ajunsese exact la densitatea canarului de o 
jumătate de carat. Turnă o parte din soluţie într-un pahar și lăsă 
diamantul să cadă în ea. Sub ochii lui, mica piatră prețioasă 
dispăru. Indicele de refracție al lichidului era același cu cel al 
diamantului, așa că razele de lumină nu mai erau deviate, ci 
treceau atât prin lichid, cât și prin piatră în linie dreaptă, făcând- 
o pe aceasta din urmă invizibilă. 

Când așeză și Diamantul Inchiziției în pahar, acesta nu 
dispăru cu totul, ca cel mai mic. Avea în interior niște cristalizări 
îngheţate și o mică parte lăptoasă. Dar un defect ar fi ieșit la 
iveală ca un far într-o noapte întunecoasă. Era evident că 
diamantul acesta nu avea niciun defect. 

Ar fi trebuit să-ţi spun, regretase tatăl lui. 

— La naiba, tată, își îngădui să fie supărat pe cel pe care-l 
plângea. Ce ar fi trebuit să-mi spui? 

Scoase cele două diamante din soluţie și le șterse, apoi își 
scoase instrumentele, pregătindu-se să facă măsurători. 
Diamantul Inchiziției i se rostogoli în palmă, bogat și greu, lucind 
încărcat de lumina refractată. 

Atinse forma de brioletă. 

Era creată de unul din strămoșii lui! 

La baza pietrei erau mici caneluri, migălos șlefuite. Erau 
făcute de alt înaintaș de al lui, își spuse, acela care montase 
diamantul în mitra Papei Grigorie. 


19 
TOPITORIA DE TUNURI 


De câte ori mergea la palatul ducal, Isaac Hadas Vitallo își 
spunea numele complet și totuși, era anunţat ca bijutierul evreu 
din satul Treviso. Mirosurile locului, de piatră umedă și murdărie 
ascunsă imperfect de parfumuri puternice, il  invadau, 
strângându-i stomacul. 

Dogele îl ascultă cu un zâmbet larg, dar cu ochi reci: 

— Profiti de firea noastră bună, îl dojeni el ca pe un copil 
prost. Datorită iubirii noastre, nu ești obligat să porți boneta 
galbenă. Tie și familiei tale vi se permite să locuiţi într-o casă 
frumoasă, ca pentru creștini, nu vă trimitem în ghetou. Dar 
toate astea nu iţi sunt de ajuns. Tot trebuie să mă mai sâcâi si 
cu evreii morți. 

— Procesiunile funebre sunt atacate pe drumul de la ghetou 
la cimitirul nostru, înălțimea Ta, protestă Isaac. Nu ne putem 
îngropa morții nici la adăpostul întunericului, pentru că, prin 
lege, cele trei porți ale ghetoului sunt încuiate în amurg și nu se 
descuie decât când se aud clopotele de dimineaţă în capela de 
la San Marco. Cerem protecția soldaților ducal i. 

— E o chestiune simplă, se învoi dogele. la legătura cu noi de 
câte ori moare cineva dintre ai voștri. 

— Nu am dori să vă tulburăm atât de des, continuă Isaac. 
Știau amândoi că un astfel de aranjament implica o mită masivă 
ori de câte ori ar fi murit câte un evreu. 

— Ar fi mai bine dacă aţi da ordin ca un soldat să asiste la 
fiecare înmormântare. Nu este așa, înălțimea Ta? 

— Hmm, îl măsură dogele cu privirea. Am auzit că oricine 
poartă pe deget un inel cu hiacint nu poate fi atins de ciumă sau 
febră. Știi ceva de asta, bijutierule? 

Isaac ísi reținu un suspin de ușurare: 

— Am auzit și eu. Știu de unde pot lua un hiacint frumos. ÎI voi 
transforma în inel pentru domnia-ta. 

— Dacă dorești, spuse nepăsător dogele. Oricum, nu trebuie 
să te preocupi prea mult în legătură cu funeraliile din cimitirul 
vostru. Condotta expiră la sfârșitul anului. 

— Adevărat, Înălțimea Ta? 

Condotta sau „oblăduirea” era contractul prin care evreilor li 
se permitea să trăiască în Veneţia. De mai multe secole, 


contractul se reînnoia periodic, de obicei după ce refuzul 
autorităţilor era induplecat de o mită. 

— Vor fi oare probleme legate de condotta? 

— Biserica l-a sanctificat pe Simon din Trent. 

Isaac îl privea împietrit. 

— Au avut loc niște minuni la mormânt. Au fost vindecați cei 
muţi, cei orbi și paralizaţii și au fost și cazuri de înviere din 
morți. Copilul se numește acum Sfântul Simon. 

Cu mai mult de o sută de ani înainte de data întâmplărilor 
povestite, un înfocat predicator antisemitic ținuse o predică la 
Trent, oraș aflat pe granița germană, la nord de Veneţia. Preotul 
le spusese ţăranilor că evreii care trăiau printre ei practicau 
asasinate rituale și-i sfătuise să aibă grijă de copiii lor în preajma 
Paștelui evreiesc. 

În joia de dinaintea sărbătorii, un copil de douăzeci și opt de 
luni, pe nume Simon, dispăruse. Fură cercetate toate casele, dar 
nu se găsi nicio urmă din băiat până în lunea de după Paște, 
când niște evrei descoperiră îngroziți trupul lui plutind pe un 
râu. Fură torturati bărbaţii, femeile și copiii, până când câțiva 
dintre ei spuseră printre urlete că băiatul fusese ucis pentru ca 
sângele lui să fie folosit la Paște. Conducătorii comunităţii 
evreiești fură târâţi în fața bisericii locale, botezați, apoi 
măcelăriți și un val întins de teroare se răspândi apoi în Europa. 
La mai mult de cinci ani după incident, în Portobuffole, un sat de 
lângă locul natal al lui Isaac, trei evrei fură acuzaţi de ucidere 
rituală și arși pe rug. 

— Trebuie să-i înțelegem pe cei din Senat, spuse dogele 
împăciuitor. Chiar și fără această sanctificare, există mulţi 
oameni pioși pentru care vederea unui evreu este un afront. 


Mergând prin Fondamenta della Pescăria, vechea piață de 
pește de pe Rio Canareggio, Isaac studia linia frântă a zidurilor 
împrejmuitoare ale acesteia, întrebându-se dacă merita ca 
oamenii să se zbată pentru a continua să trăiască asemenea 
unor prizonieri. Era o mică insulă insalubră, înconjurată de 
canale. Cândva, fusese terenul mlăștinos al Gietto Nuovo, „noua 
topitorie de tunuri”, al cărei nume îl păstrase pe vecie. Când se 
decisese ca evreii să se stabilească aici, proprietarii insulei 
renunțaseră la structurile șubrede; le fusese luat demult dreptul 
de a deține proprietăţi. Plăteau în ghetou chirii cu treizeci la 


sută mai mari decât li se cereau creștinilor pentru locuințe mai 
bune. Spaţiul era prea strâmt. În curând, i se adăugă și o mică 
arie alăturată, Gietto Vecchio, „vechea topitorie” și după aceea 
nu mai putură să se extindă nicăieri. Asa că primele case din 
lemn fură înălțate, etaj după etaj, șubrede, până când deveniră 
niște capcane inflamabile, scuturându-se la fiecare vânt mai 
puternic. Străzile înguste și șerpuitoare erau mărginite de 
trotuare pe care se aflau șase fântâni publice, singurele surse 
de apă pentru aproape douăsprezece mii de suflete. 

Isaac trecu micul pod de la intrarea în ghetou, dând din cap 
către paznicul de la poartă. Erau patru paznici, toți creștini. 
Aveau datoria de a nu lăsa niciun evreu să iasă din incinta 
ghetoului în timpul nopții, de a veghea ca toți să poarte pe 
capete boneta galbenă a calomniei, de a nu le permite 
bărbaților evrei să aibă de a face cu femei creștine și de a 
controla ca cei care împrumutau bani să nu ceară dobânzi mai 
mari decât cele admise. 

iși croi drum către sinagogă si se așeză în anticameră, în timp 
ce paracliserul se grăbea să iasă la datorie. Când liderii 
comunității intrară în shul și se așezară, unii dintre ei îl priviră cu 
resentiment; el și medicul dogelui erau singurii evrei din Veneţia 
cărora li se permitea să trăiască în afara topitoriei. Dar Isaac 
avea conștiința curată. În ciuda privilegiilor lui, lucrase 
întotdeauna pentru binele lor. Se aplecă ușor în față, privindu-i 
pe râna: 

— Avem necazuri mari. 


Calul tropăia în voie, simțind usurarea care-l cuprinsese pe 
Isaac pe drumul de întoarcere către Treviso. Pământul lui era 
dincolo de oraș, pe care-l ocoli din obișnuință. Era un teren 
sărac și calcaros, o parte din pietroasa Câmpie Adriatică întinsă 
de pe coastă până la poalele Alpilor elveţieni, ce se vedeau 
purpurii în zare. Ploaia trecea ușor prin pământul poros și se 
scurgea în mare, așa că vara, Isaac și familia lui trebuia să ude 
plantaţia încontinuu. Închiriase pământul de la doge, care 
fusese sigur că nimic nu putea crește pe un asemenea sol. 

Elijah ara în vie. Cultivau plante și în timpul iernilor blânde, 
încercând să ajute pământul să rețină puțină umezeală. Vita iși 
întindea primăvara cârceii verzi, sugând puterea minerală din 
stratul subțire de pământ, plin de carapacele străvechilor 


moluște, de oase de animale, de bucăţi de metal de la romani și 
de cochiliile tari ale nenumăratelor generații de insecte. Și până 
la urmă, odată cu toamna, apăreau printre frunze ciorchini grei, 
de struguri mari, misterioși, aproape negri, cu o brumă albăstrie 
deasupra, plini de mustul dulce și ametitor - singurul sânge, 
gândea el posomorât, de care aveau nevoie pentru a celebra 
Paștele. 

Văzându-și tatăl, Elijah îi făcu semn cu mâna și îndemnă boii. 
Nu zâmbea des și lui Isaac îi păru rău că trebuia să-l întristeze 
aducându-i veștile zilei. 

— Nu-mi pasă, spuse Elijah, spre surprinderea lui. Vreau să 
mergem într-un loc unde să avem pământul nostru. 

— Nu există un asemenea loc. Aici ne e mai bine decât ne-ar 
fi oriunde. Aici sunt bijutierul dogelui. 

— Ai ceva bani? 

— Și ce să fac cu ei? 

— Trebuie să existe o țară undeva. 

— Nu există. Și chiar dacă ar fi, ce o să se întâmple cu ceilalţi, 
cu cei din ghetou? Mulţi nu au aproape nimic pus deoparte. 

Dar băiatul nu se lăsa: 

— Am putea merge spre est. 

— Am fost pe acolo. La turci, viaţa e un iad pentru noi. 

— Să mergem mai departe, în est. 

Isaac se încruntă. Elijah visase din copilărie să urmeze traseul 
lui Marco Polo, dar băiatul lui era acum aproape un bărbat: 

— Oamenii lui Polo au ajuns în Cathay acum trei sute de ani, 
nu ieri, zise el scurt. Cei din apus care se încumetă să meargă 
acolo sunt omorâți, creștini sau evrei. O să ne descurcăm cu ce 
avem. Avem vreun hiacint? schimbă el apoi subiectul. 

— Nu știu, răspunse Elijah, uitându-se în altă parte. 

— E datoria ta să știi, îl dojeni tatăl. Să sapi pământul e o 
bucurie, o completare. Meseria ta sunt pietrele prețioase. Am 
nevoie de un hiacint pentru doge. Vezi dacă avem vreunul și 
spune-mi imediat. 

__Călărind spre casă în faţa boilor, iși regretă ascuțimea limbii. 
Incă iși mai dorea să-și strângă băiatul la piept, să-i vorbească 
de dragostea pe care i-o purta. Lucrurile nu fuseseră niciodată 
simple pentru firea lui Elijah. La scurt timp după nașterea lui, 
Isaac părăsise Veneţia, mergând în prima mare călătorie de 
achiziționare a diamantelor.  Călătorise prin Levant - 


Constantinopol, Damasc, Cairo, lerusalim - întorcându-se cu 
unele dintre cele mai frumoase geme pe care le văzuse 
vreodată, bijuterii care-i permisesem să scape din semi- 
închisoarea din topitorie. Dar neguțătoria îl ținuse departe de 
casă peste patru ani de zile. Când se întorsese, fata lui mireasă 
era o femeie, iar copilul ţțipase luni întregi când il vedea 
apropiindu-se. Mai făcuse incă două călătorii în afară de 
aceasta, dar nu stătuse departe de casă mai mult de 
optsprezece luni. Urmaseră încă trei fii și două fiice, Fioretta, 
Falcone, Meshullam, Leone și mica Haya-Rachel, destul de 
apropiaţi ca vârstă pentru a se îngriji unii pe alții. Dintre toți 
copiii lui, doar Elijah, întâiul născut, rămăsese singuratic. Elijah 
avea doar cei doi boi, pământul prost închiriat și visurile 
nebunești. 

Oare erau atât de nebunești? 

In puterea noptii, Isaac se confruntă cu faptul că, fie că era de 
acord cu dorința fiului de a pleca, fie că nu, evreilor li se 
ordonase să părăsească statul. 

Se strecură ușor afară din pat, ca să n-o tulbure pe femeia 
adormită. Nu era lună și dacă era lumină, n-ar fi riscat, în ciuda 
orei târzii, să-l vadă cineva pe evreul din Treviso săpând în 
pământ lângă țarcul animalelor. Micul burduf din piele de capră 
era exact acolo unde-l îngropase. Înăuntru, se afla marea piatră 
galbenă pe care o cumpărase în cea de-a treia călătorie. 
Reprezenta câștigurile acumulate de generațiile de negustori de 
diamante ce purtau numele de Vitallo. Nu era o avere atât de 
mare ca cea acumulată de alte persoane, chiar evrei bogați, dar 
însemna totuși o bunăstare la care înaintașii lui nici nu visaseră. 
Îl cumpărase ieftin, într-o ţară și într-un an când se vânduse la 
un preț mult mai mic decât valoarea lui. Faptul că-l avea îi 
permitea să-și ia averea și să plece, dacă lucrul ar fi fost 
necesar. De asemenea, ar fi putut fi și jefuit de tot ce avea și din 
când în când mai controla burduful pentru a fi sigur că se afla la 
locul lui. 

Dacă urmau să plece din Veneţia, le va asigura oare 
diamantul o viaţă ferită de lipsuri? 

După ce fuseseră expulzați din Spania, opt sute de mii de 
evrei plecaseră din tară fără să stie încotro să se îndrepte. Unii 
ajunseseră pe coasta Africii, unde arabii le violaseră femeile și, 
căutând bunuri înghiţite, despicaseră trupurile bărbaților. Unii 


merseseră în Portugalia, unde-și câștigaseră dreptul de a exista 
cu prețul tuturor celor agonisite, iar fiii și fiicele lor fuseseră 
târâţi la botez în fața ochilor lor. Mii dintre ei fuseseră vânduți ca 
sclavi, alte mii se sinuciseseră. In portul Genova, mai multe 
corăbii încărcate cu exilați înfometați nu fuseseră lăsate să 
ancoreze. Bogati și săraci deopotrivă, evreii muriseră de foame 
în port. Trupurile lor putreziseră, stârnind o ciumă care retezase 
vieţile a douăzeci de mii de genovezi. 

Isaac se cutremură. Puse diamantul la loc în burduf și-l 
îngropă, neuitând să mascheze semnele săpăturii. 


Mulţi dintre ei se rugau cu înfocare. Alţii posteau, de parcă l- 
ar fi putut îndupleca pe Dumnezeu să aibă milă de ei smerindu- 
se. Isaac știa din experiență că nu folosea la nimic să se ia după 
cei ce-și frângeau mâinile, jeluindu-se. Căută câțiva bărbaţi cu 
privirea neabătută, care știau ce înseamnă pericolul. 

— Crezi că de data asta vorbesc serios? il întrebă rabinul 
Rafael Nahmia. 

Isaac dădu din cap. 

— Și eu cred la fel, spuse Judah ben David, medicul dogelui. 

— Au mai spus asta și înainte, reluă rabinul. 

— N-au spus-o niciodată după sanctificarea lui Simon din 
Trent, îi atrase atenţia Isaac. N-au mai spus-o în anul 1588 al 
erei lor. 

Băncile erau cea mai mare speranţă a comunității. 

Evreii locuiau în orașele-state din vremea romanilor, când nu 
întâmpinaseră niciun fel de  opreliști. Fuseseră fermieri, 
muncitori, negustori și meșteșugari, dar, odată cu înflorirea 
marilor centre comerciale italiene, muncitorilor creștini începuse 
să le fie teamă de competiția cu acești necredincioși energici, 
iar breslele se organizară ca niște societăți pe jumătate 
religioase. Încet, dar sigur, evreii fură forţaţi să renunțe la 
concurență, să accepte slujbe atât de murdare și degradante 
încât nimeni altcineva nu le voia sau atât de esoterice și 
specializate, cum erau prelucrarea pietrelor preţioase sau 
medicina, încât prea puțini le cunoșteau și atunci serviciile lor 
erau foarte căutate. 

Pe măsură ce trecea timpul, Biserica era nevoită să 
recunoască problema gravă a cămătăriei creștine. Deși era 
considerat un păcat să dai bani cu împrumut, negustorii, prinții 


și oamenii bisericii se angajaseră în această activitate pe scară 
largă. Ratele dobânzilor erau copleșitoare, ajungând uneori la 
șaizeci la sută. Toată societatea depindea de banii împrumutați. 
Țăranii împrumutau când aveau o recoltă proastă, orășenii în 
caz de boală sau când aveau nevoie pentru o nuntă. In vreme ce 
Biserica acuza cămătăria, nici slujitorii ei nu doreau să dea cu 
împrumut fără dobândă. Cu toate astea, recunoșteau cu toții că 
împrumuturile erau necesare pentru supraviețuirea săracilor. 

Foarte mulţi evrei, excluși din comerț și neavând voie să 
vândă produse noi, trăiau de pe o zi pe alta, negustorind mărfuri 
de mâna a doua sau adunând zdrențe. Biserica îi invită pe 
câțiva evrei care fuseseră cândva negustori vestiți să devină 
bancheri, având multe avantaje de pe urma acestui aranjament. 
Bancherii evrei erau ușor de controlat, având puține libertăţi 
civile. Orașul câștiga o taxă anuală de la cei ce aveau privilegiul 
de a conduce bănci, iar Biserica primea o sumă substanţială de 
la bancheri de fiecare dată când se reînnoia condotta. 

Noua rată a dobânzii fu stabilită la patru la sută, dar, după ce 
fură mituite persoanele în poziție de decizie, se înțeleseră că 
această dobândă mică nu putea asigura supraviețuirea băncilor, 
așa că dobânda fu ridicată la zece la sută cu o garanție și la 
doisprezece la sută fără garanție. Pentru economia venețiană, 
aceasta era o rată corectă. După câțiva ani, atât oamenii, cât și 
Biserica uitaseră de dobânzile de șaizeci la sută și erau uniţi cu 
toții în ura și disprețul pentru cămătarii evrei. In curând, datorită 
presiunii colective, rata dobânzii fu coborâtă la cinci la sută si 
privilegiul oferit vechilor familii de negustori deveni o povară 
imposibil de acceptat. Pentru că cele trei bănci ale venețienilor 
erau motivul pentru care aceștia îi tolerau pe evrei, oamenii din 
ghetou considerau de datoria lor să le sprijine și adunau anual 
cincizeci de mii de ducați pentru a depune capital la bănci și a 
asigura astfel fonduri care erau împrumutate creștinilor săraci. 

— Pot fi oare doritori să renunte la bănci? întrebă rabinul. 

— Ne urăsc mai mult decât iubesc împrumuturile, răspunse 
Isaac. 

În apropiere, sunetul rugăciunii se auzi frenetic. 

— Avem nevoie de un miracol, spuse cu amărăciune rabinul. 
Ceva pe măsura minunilor întâmplate la mormântul lui Simon 
din Trent. 


A doua zi, Isaac fu chemat la palatul ducal: 

— Avem nevoie de un serviciu, Vitallo, spuse dogele. 

— Da, Înălțimea Ta. 

— În colecția Vaticanului se află un diamant galben. E mare, o 
piatră strașnic de frumoasă. Se numește Ochiul lui Alexandru, 
după Papa Alexandru al VI-lea, tatăl lui Borgia. 

Isaac dădu din cap: 

— E unul dintre diamantele mari. Am auzit de el, desigur. A 
fost tăiat de unul dintre strămoșii mei. 

— Vaticanul dorește acum să facă o mitră pentru Papa 
Grigorie, în care să fie montat și Ochiul lui Alexandru. 
Îndemânarea bijutierului meu este bine cunoscută, spuse dogele 
cu mândrie. Mi s-a cerut să te însărcinez cu această lucrare. 

— E o onoare imensă, înălțimea Ta. Sunt foarte îndurerat. 

— De ce îndurerat? 

— Nouă, evreilor, ni s-a ordonat să plecăm. 

— Dar bineînţeles, tu poti rămâne să faci lucrarea asta. 

— Nu aș putea. 

— Ba vei sta. Ti se ordonă să stai. 

— Să rămân în timp ce alţii pleacă ar fi mai rău ca moartea 
pentru mine și familia mea, zise Isaac și ochii lui îi întâlniră pe ai 
dogelui. Alte forme de moarte ne sperie mai puțin. 

Dogele se întoarse și merse la fereastră, de unde contemplă 
marea. 

Timpul trecea. Isaac aștepta, pentru că nu i se poruncise să 
plece. Vedea, dincolo de capul dogelui și de boneta lui de 
mătase, nenumărate pete de soare dansând pe apă. Oare câte 
carate avea marea? Dumnezeu era șlefuitorul absolut. Niciun 
bijutier muritor nu putea decât să sugereze slab această 
strălucire. 

În cele din urmă, dogele se întoarse: 

— S-ar putea să-i ajut pe evreii tăi. Sunt câteva persoane în 
Senat care ar regreta închiderea băncilor. Pot să-i influenţez și 
pe ceilalţi. 

— Înălțimea Ta, recunostinta noastră... 

Nobilul ridică mâna: 

— Să ne înțelegem bine, Vitallo. Puțin îmi pasă de 
recunostinta ta. iţi cer să faci un lucru pentru care voi câștiga 
recunostinta Vaticanului. 

Apoi îi indică să plece, făcând un gest dispreţuitor cu mâna. 


Isaac se grăbi să ajungă la ghetou. Merse direct la sinagogă 
și-l căută pe rabinul Nahmia: 

— S-a produs miracolul, spuse el jubilâna. 

Ca să găsească un aurar, Isaac se duse la Neapole. Salamone 
da Lodi era un evreu foarte talentat, care învățase cu Benvenuto 
Cellini în ultimii ani ai vieţii maestrului. Cellini îl alesese din 
recunoștință pentru profesorul lui, Graziadio, care fusese evreu 
și multi îl considerau pe da Lodi succesorul acestuia din urmă. 
Napolitanul era un om îndesat, betiv și cunoștea gropițele 
tuturor femeilor ușoare, dar lui Isaac îi era mai ușor să lucreze 
cu un evreu. Concepură împreună un desen de mitră 
asemănătoare cu cea purtată de Marele Preot în Templu. Aveau 
nevoie de foarte mult aur pentru a o executa, dar, când cerură, 
primiră banii fără nicio întârziere. Ca să reducă prețul și pentru 
ca obiectul să nu fie prea greu pentru Papa Grigorie, da Lodi topi 
aurul și-l trase în fire pe care le impleti într-o coroană înainte de 
a se răci complet. Rezultatul fu o mitră atât de bogată și 
delicată, încât Isaac se simţi copleșit. Era uluit că Dumnezeu 
lucrase astfel încât să creeze această frumusețe din frica lui, din 
ambiția dogelui și din urâţenia lui Salamone da Lodi. 


Dogele fu încântat de mitră; el o încuie sub pază și-i porunci 
lui Isaac să monteze diamantul la palatul ducal. 

— Eu lucrez numai în atelierul meu, Înălţimea Ta, spuse Isaac 
ferm. 

Era un punct asupra căruia mai avuseseră discuţii. 

— Atunci o să-ţi mutăm casa și atelierul în ghetou. 

— Nu pot trăi în ghetou, stăpâne. 

— Nu-ţi pot garanta siguranță deplină acasă la tine, în 
Treviso, zise dogele. 

Poate că exagera, dar lui Isaac i se păru că violența plutea în 
aer. Se apropia Paștele și populaţia era cuprinsă de fervoare. 
Preoții locali vorbeau despre intențiile criminale ale celor care-l 
uciseseră pe lisus. Oamenii aveau medalioane și pene cu copilul 
martirizat din Trent, a cărui moarte era deplânsă de parcă ar fi 
avut loc ieri și nu acum o sută de ani. Când se aventurau afară 
din ghetou, atrăgeau priviri întunecate. Se cerea zgomotos ca 
toți evreii să fie supuși slujbelor de convertire, așa cum se 
întâmplase în alte orașe-state. 

Dogele emise o proclamație. 


S-au luat măsuri pentru ca necreștinii să nu pângărească 
sărbătoarea cea mai solemnă a anului catolic. Porţile ghetoului 
vor fi închise, încuiate și păzite de la răsăritul Sfintei Joi până în 
după amiaza sâmbetei următoare, la vecernie. În tot acest timp, 
toate ferestrele ghetoului care au vedere în afară vor fi 
pecetluite și niciun evreu nu va privi orașul în săptămâna 
Patimilor fără a primi pedeapsa cea mai aspră. 


O trupă urma să fie cazată pe teritoriul fermei de la Treviso. 
Isaac ura să aibă soldaţii atât de aproape de casă. Cu o 
săptămână înainte de venirea lor, dezgropă micul burduf de 
lângă țarcul animalelor. Nu voia ca vreun soldat dornic de 
pescuit într-unul din pârâurile săpate în calcar să dea peste 
diamantul lui galben în timp ce săpa după râme. 

La o zi după ce i se înmânară mitra și diamantul numit Ochiul 
lui Alexandru, îl chemă pe Elijah în atelier și încuie ușa. Luă 
ambele diamante, le puse unul lângă altul pe masă și zâmbi 
văzând ochii fiului lui. 

— Două? izbucni Elijah. 

— Acesta e al meu. Va fi al tău într-o zi și al fraților și surorilor 
tale. 

— Ce pământ am putea cumpăra cu el! exclamă Elijah, 
atingând pretioasa lui moștenire. Au aproape aceeași mărime. 

— Totuși, unul este mult mai valoros. Care? 

Isaac îl şcolise pe băiat de mic să cunoască diamantele. Elijah 
se așeză pe podea lângă scaunul tatălui si scoase lupa: 

— Al lor, zise curând, dezamăgit. Are doar o mică pată neagră 
în vârf, o fantezie. E cel mai bun pe care l-am văzut vreodată. 

— Ai învățat bine. Trebuie să înveţi și mai mult. Tot ce te pot 
învăța. 

Elijah nu spuse nimic. 

— De acum înainte, continuă Isaac blând, vei lucra mai puțin 
pământul și vei studia pietrele prețioase. Nu ai prea mult timp 
pentru pământ. 

Băiatul făcu un gest surprinzător, punând capul pe genunchiul 
lui Isaac: 

— Eu pământul îl vreau, rosti el cu voce disperată și înăbușită. 

Isaac îi mângâie coama aspră: 

— Trebuie să înveţi să folosesti mai bine pieptenul. Ascultă- 


mă, aici au nenumărați lucrători ai pământului. În schimb, 
despre pietrele preţioase știu foarte puţin. Aceste cunoștințe 
sunt singura noastră putere. Singura ta pavăză. 

Ridică bărbia lui Elijah în palmă și-i arătă diamantul 
Vaticanului: 

— Acesta a fost tăiat de ruda ta, Julius Vidal. Un maestru. 

— Unde locuiește? 

— A murit demult. Cu trei generații înainte de a mă fi născut 
eu. 

Îi povesti cum Vidal fugise din Ghent datorită terorii Inchiziției 
și venise la Veneţia, refugiindu-se în ghetou: 

— EI l-a învățat arta șlefuirii diamantelor pe străbunicul tău. 

— Care din rudele noastre sunt din partea lui? 

— Nimeni, clătină Isaac din cap. A fost o molimă de ciumă în 
oraș. Nu se știe de ce, doar cei din ghetou au fost ocoliți de ea. 
Ca să se răzbune, oamenii au aruncat lucruri peste zid, boccele 
cu haine pline de izul bolii. Ghetoul era aglomerat, așa că au 
murit sute de oameni, printre care Vidal, soția lui și copiii lor. 

— Ticăloșii! 

Isaac iși luă fiul în brațe. Avea să aibă umeri mai lati decât ai 
lui. Simti ca un șoc lacrimile lui pe obraz. 

— De ce nu vor să ne lase în pace? strigă Elijah. 

— Ei spun că din cauză că lisus nu mai este în viaţă. 

— Nu l-am omorât eu! 

— Știu. Nici eu, încheie Isaac posomorât. 


În anul acela, cea de-a cincisprezecea zi a lunii Nisan căzu 
devreme în calendarul creștin, iar Paștele evreiesc fu cu o lună 
înaintea celui creștinesc. În ziua de dinaintea sărbătorii, la fermă 
domnea curăţenia, tacâmurile și vasele de sărbătoare le 
înlocuiseră pe cele obișnuite și pâinea nedospită luată din 
ghetou stătea în bucătărie, acoperită cu servete albe, așteptând 
apusul soarelui. Din cuptoare se răspândeau mirosuri de 
budinci, păsări fripte și miel cu verdeturi și mirodenii. Toată 
Ziua, evreii veniseră cu sticle și bidoane să ia pentru Paște vinul 
bun stors de Vidal din strugurii lui încă de toamna trecută. 

Era Miercurea Cenușii. Paznicii plecaseră cu rândul de la 
fermă la biserică, pentru a primi binecuvântarea preotului. Isaac 
și Elijah se agitau pe lângă planșeta de desenat, în timp ce 
primele muște ale anului bâzâiau voioase în căldura primăverii. 


Isaac făcea schițe preliminare pentru montarea diamantului. Nu 
era un lucru dificil, dar voia să lucreze metodic, cu toată 
precauția. 

Elijah se plictisea, iși frământa mâinile și se uita pe geam la 
dealurile înverzite: 

— Trebuie să tăiem via până nu se face prea cald. 

— Du-te, mormăi Isaac. 

Băiatul luă cuțitul cu lama încovoiată, pe care-l ținea ascuţit 
brici și fugi spre vie. 

După un timp, Isaac oftă și lăsă cărbunele din mână. Era o zi 
prea frumoasă pentru a rămâne între patru pereți. Afară sufla o 
briză caldă, aducând mirosul mării. Porni pe un deal scund din 
spatele casei, de unde-i plăcea să-și admire gospodăria. Copiii 
mai mici stăteau în curtea fermei și o ajutau pe mama lor să 
vândă vin. Soldaţii se învârteau pe lângă ei, gustând băutura, iar 
Isaac zâmbi văzând cu câtă strășnicie îi urmărea nevasta lui. 
Fiica cea mare, Fioretta, părea să fi înflorit în această primăvară. 

Pe cer emu niște nori albi și înalţi si oriunde privea, se simțea 
o mireasmă de renaștere. Pământul era rece, dar se așeză și-și 
privi fiul tăind via pe panta mai îndepărtată a dealului. 

Doi băieţei trecură creasta dealului, alergând drept spre vie. 

Fură urmaţi repede de un bătrân, care alerga și el cât putea 
după ei. Oare de ce-i urmărea? Și de ce avea în mână o coasă, 
doar mai erau luni de zile până la strânsul fânului? 

Isaac îi vedea foarte bine pe băieţi, le vedea și petele de 
cenușă de pe frunţi. Alergau drept spre fiul lui și păreau că vor 
să-l lovească. Elijah îi luă cu ușurință de mâini, așteptând să 
sosească bătrânul. 

De peste deal se revărsau oameni de toate vârstele. 

— Nu! strigă Isaac. 

În curte, Fioretta scăpă pe jos o sticlă de vin. Soldaţii iși 
apucară armele. 

Isaac alerga. 

Îl văzu pe bătrân ajungând la Elijah. Lama coasei străluci mai 
puternic decât reflectarea soarelui în mare. Elijah nu făcu niciun 
efort de a folosi cuțitul de tăiat lăstari. A doua oară când 
străluci, coasa avea culoarea rubinului, cel mai teribil giuvaier. 


Elijah fu îngropat în cea de-a treia zi după Paște, în cimitirul 
evreiesc. Dogele le dădu soldați și veni el însuși la fermă câteva 


zile mai târziu: 

— Să nu spui că nu ai fost avertizat, Vitallo. 

Isaac îl privi țintă. 

— Totuși, a fost o întâmplare foarte nefericită... Cel care te-a 
tăiat la umăr, pe care l-au împușcat... a murit. 

Isaac dădu din cap. 

Dogele ridică din umeri: 

— Era un ţăran bătrân. 

Părea stânjenit. Era obișnuit să vadă cenușă pe fruntea 
creștinilor o dată pe an; dar i se părea barbar obiceiul acesta al 
evreilor de a-și acoperi capul cu cenușă și a se îmbrăca în pânză 
de sac când jeleau pe cineva. 

— Asta înseamnă că lucrarea va fi întârziată? 

— Cu treizeci de zile, Înălțimea Ta. 

— „chiar așa de mult? 

— Da, Înălțimea Ta. 

— Atunci vreau să te apuci de treabă imediat după ce se 
sfârșesc cele treizeci de zile, ai înțeles? 

De îndată ce dogele părăsi casa, Isaac se așeză pe podea și 
începu să se roage. 


Rana de la umăr era dureroasă, dar nu-l împiedica să-și 
folosească brațul. În dimineaţa celei de-a treizecea zile, își 
scoase haina de sac și iși potrivi barba. Încuie ușa atelierului și 
puse mitra pe masă. Apoi stătu îndelung cu mâna pe spătarul 
scaunului gol, privind dealurile pe fereastră. 

Până la urmă, luă piatra și o montă în mitra lui Grigorie. 

După două zile, fură evacuați din casă. Nu-și putură lua toate 
lucrurile pe care le adunaseră în anii petrecuţi la Treviso. 
Urmară căruța încărcată, trasă de un cal, pe lângă via în care 
țăranii dogelui erau deja la lucru. 

Boneta nouă era cea mai frumoasă pe care avusese 
posibilitatea să și-o cumpere. Poate era doar imaginația lui, dar 
când intrară în oraș, i se păru că el, soția lui, căruța și calul, 
Copiii, Fioretta, Falcone, Meshullam, Leone și mica Haya-Rachel 
se dizolvară în aer și portarul nu văzu decât boneta galbenă 
trecând ușor podul către ghetou. 


Partea a IV-a 
DESCOPERIREA 


20 
GEMATRIA 


— Două milioane trei sute? 

Uimirea lui Saul Netscher se făcu simțită în ciuda legăturii 
proaste. 

— Probabil că prietenul nostru nu vrea să vândă nici dacă am 
putea să plătim atât. Cred că vrea altceva. Poate o iertare din 
partea Egiptului. Poate chiar o slujbă în guvernul lor. 

— Eşti sigur de asta? 

— ...asta aș dori dacă aș fi în locul lui. 

— El nu e ca tine. Mai încearcă, Harry. Oferă-i orice ţi se pare 
rezonabil. Poate că i-ar plăcea să fie primarul New York-ului. 

— Nu prea cred, zâmbi Harry. E un tip foarte inteligent. Fiul 
meu e acolo? 

Netscher oftă de la o distanţă de șase mii de mile: 

— Așteaptă. 

— Alo, tată? 

— Jeff, ce mai face băiatul meu? 

— E mai bine să muncesc decât să merg în tabără. 

— Cum te tratează Saul? 

— Bine, zise fiul lui, a cărui voce deveni reţinută. Ai avut 
dreptate. 

— Când am zis că o să ia șapte piei de pe tine? 

— Maa, râse băiatul. 

— Ei, pare să-ţi meargă bine. Ţine minte doar că diamantele 
industriale și pietrele preţioase sunt lucruri diferite. 

— Când te întorci? 

— Nu mai stau mult, șovăi el. 

Tamar îl privea. 

— Transmite-i salutările mele mamei tale, fiule. 

— Bine, tată. Pa. 

— Poartă-te frumos, Jeffie. 

Inchise și rămaseră uitându-se unul la altul. La New York era 
aproape ora unsprezece dimineaţa, dar aici era mai devreme de 


patru. Fuseseră aduși la lerusalim noaptea, obosiţi și deprimaţi. 

— Când vorbeai cu el, te-ai schimbat la chip și aveai vocea 
mai caldă. 

Harry mormăi ceva. Privirea ei scrutătoare îl făcea să se simtă 
stânjenit. 

— Crezi că ai mai putea găsi casa lui Mehdi? îl întrebă. 

— De ce? îi aruncă el o privire tăioasă. 

— Nu dintr-un motiv anume. 

— Chiar dacă prietenii tăi ar putea pune mâna pe el, eu nu i- 
aș ajuta. Nu sunt tâlhar. 

— Ne-am dus la Entebbe să salvăm fraţi de-ai noștri, nu 
invadăm o ţară străină ca să furăm un diamant. Pur și simplu 
mi-a trecut prin minte că n-aș mai putea găsi casa, chiar dacă 
aș dori. 

— Nici eu. 

Nu de pe șosea. Dar de pe plajă ar fi putut să o găsească. 
Când îi dăduseră voie să iasă și să alerge pe plajă, știuse că 
Mehdi va părăsi vila imediat după plecarea lor. 

— Am stat de vorbă cu fata arăboaică în timp ce aşteptam 
înăuntru. 

— Da? 

— Mi-a spus că ai gonit-o. 

— Câţi ani are? 

— Cincisprezece. 

— Pare mai mică. 

Tamar veni mai aproape de el: 

— Ești un om drăguţ. 

— Pentru că nu fac sex cu copii? 

— Pentru că ești un om drăguţ. 

— Mulţumesc. 

Îi făcea plăcere s-o audă vorbind astfel. 

— Acum cred că vrei să pleci acasă. 

— Mai stau câteva zile; plec după ce voi fi foarte sigur că nu e 
nicio speranţă să cumpărăm diamantul. 

Ea îi luă faţa în palme: 

— Nu voi mai lucra pentru Ze'ev. Hai să ne purtăm frumos 
unul cu celălalt, Harry Hopeman. Astfel ca atunci când pleci, să 
ne luăm rămas bun ca doi prieteni dragi. 

— Bine, o privi el gânditor. 

Ea îl sărută. Atunci el își dezbrăcă „prietena dragă” și o duse 


în pat, pe jumătate adormită. 


Dimineaţa, alergă și ea cu el, purtând șortul de la Masada și o 
bluză veche, ale cărei mâneci fuseseră tăiate și pe care scria, cu 
litere ebraice, pe care le descifră cu plăcere: Proprietatea 
Departamentului de Educaţie Fizică. Ea nu vru să-i spună de 
unde avea bluza. Avea suflu bun, alerga fără efort; râdea mult și 
dinţii albi îi luminau minunat tenul brun. El era nevoit să se 
concentreze ca să alerge fără s-o privească. Arăta atât de 
sănătoasă și când alerga, totul se punea în mișcare; părul i se 
unduia și sălta, sânii i se ridicau și coborau ca fluxul, picioarele 
ei lungi pompau mereu pe când se strecura cu el prin trafic, 
intrând și ieșind din mulţime, pe lângă puști care rânjeau, 
bătrâni evrei șocați, arabi increduli, vânzători care se certau, 
ambulanți cu priviri chiorâșe și clerici din diverse ordine, 
nefericiți care nu aveau să cunoască niciodată o femeie 
obișnuită, ca să nu mai vorbim de minunea care era Tamar 
Strauss. 

În cele din urmă, intrară într-un parc mic şi se prăbușiră în 
umbra unor cactuși înalți. 

Ea își șterse sudoarea de pe faţă cu braţul gol: 

— Ascultă, aseară am spus că totul trebuie să fie plăcut, să nu 
ne mai certăm. Dar ceva trebuie să-ţi spun. 

— Hm? se lăsă el pe spate și închise ochii. 

— Nu sunt o femeie ușoară. 

— Cine a spus că ești? o privi el mirat. 

— Tu, în seara când m-ai înfuriat atât de tare. 

— Nu; greșești. 

Ea își sprijini faţa în palmă: 

— Dar ai avut dreptate în legătură cu altceva. De când mi-am 
pierdut soțul, mi-a fost teamă să mai... am sentimente. Cred că 
trebuie să recunosc asta și până la urmă, să schimb lucrurile. 

— Mă bucur. 

— Dar sunt văduvă și am douăzeci și șase de ani. Te așteptai 
să trăiesc ca o fecioară? 

— Doamne ferește, replică Harry. 

— Vorbesc serios. Bărbaţii americani duc o viaţă obsedată de 
sex și totuși, în adâncul sufletului, vor ca femeile lor să fie 
virgine. 

El întinse mâna spre ea: 


— Eu nu am zis decât... 

— Ai spus că probabil am avut experienţe cu prea mulţi 
bărbaţi „pentru cineva ca mine”, cam așa te-ai exprimat. 

— Devenim cu toții niște blestemate de automate sexuale. Nu 
mai există pasiune în pasiunea noastră, ca să nu mai vorbim de 
dragoste. Doar tot felul de tracţiuni mecanice. 

— Cred că ai dreptate, răspunse ea calmă. Dar... și ochii ei îi 
susţinură pe ai lui: De unde știm că în viaţa mea au fost mai 
mulţi bărbaţi decât femei în viaţa ta? 

El nu știu ce să replice la o asemenea întrebare. 

— Gândește-te la asta, spuse Tamar. 


Se despărţiră, ea urmând să se ducă acasă să-și ia câteva 
lucruri. Când Harry se întoarse la hotel, îl așteptau câteva 
mesaje. David Leslau îl sunase de două ori, dar nu lăsase niciun 
telefon, spunând că va reveni el. Și sunase și monseniorul Peter 
Harrington de la Roma. 

ÎI sună imediat pe Peter, dar când i se răspunse de la Muzeul 
Vaticanului, află că monseniorul Harrington era plecat toată 
după-amiaza. 

Se ocupă de micul granat șlefuindu-l timp de aproape două 
ore. Începuse să strălucească la fel ca un strop prea mare de 
sânge întunecat. Când sună telefonul, încerca să se hotărască 
dacă i-l va dărui nemontat sau i-l va expedia mai târziu, sub 
formă de broșă. 

Era Leslau. 

— Ce vești ai, David? 

— Şi bune și rele. 

— Ai găsit tainiţa? 

— Asta-i vestea proastă. 

— La naiba. Ce mai rămâne bun? 

— Rakhel tocmai și-a primit hârtia, acum e o femeie divorțată. 
Urmează să ne căsătorim conform legii, după nouăzeci de zile. 

— Ei, asta da veste bună. Mazel Tov. 

— Mulţumesc. Vii la noi la masă, să sărbătorim? 

— Vin cu cineva, anunţă el. 


Credinţa lui Rakhel Silitsky fusese mai puternică decât 
necazurile ei. De aceea, dori să ia masa la un restaurant kosher, 
unde bucătarii bărbaţi pregăteau mâncarea dincolo de o tejghea 


ornată cu borcane cu ouă galbene, scoase din măruntaiele 
păsărilor tăiate. În curând, discutau toţi patru cu ușurința unor 
oameni care începeau să se împrietenească. 

Leslau trată filosofic tranzacţia cu diamantul: 

— Şİ săpătura a fost un eșec. N-am găsit nici urmă din ce 
căutam. 

— Nu s-ar putea să nu fie nimic acolo? întrebă Rakhel. 

Leslau îi luă mâna într-a lui: 

— Acolo e, iubita mea, aproape că pot s-o simt. A fost ascuns 
cu mult timp în urmă. A fost ascuns cu atâta inteligenţă, încât 
pur și simplu nu putem descoperi locul. 

— Poate că trecem cu vederea vreun amănunt din manuscris, 
interveni Harry. O cheie care descifrează toate pasajele. Sunt 
atâtea numere - măsurători, cantităţi de obiecte... Oare nu se 
jucau cu gematria? 

— Ce înseamnă gematria? întrebă Tamar. 

— E o metodă veche de criptografie evreiască, răspunse 
Harry. Fiecărei litere din alfabet i se dă o valoare numerică - a/ef 
e unu, be! e doi, gimel e trei și așa mai departe, iar combinaţiile 
de litere primesc numere mai mari. Învăţaţii au inventat 
gematria pentru a da interpretări mistice unor pasaje biblice și 
au realizat lucruri incredibil de complexe cu ajutorul ei. La 
școală făceam mereu exerciţii simple cu ea. De exemplu, 
numele tău, Tamar. Valoarea numerică a literelor lui e 640. Am 
putea căuta cel de-al 640-lea vers din Biblie, să vedem dacă nu 
poartă un mesaj special pentru tine. 

Și râseră cu toţii văzând expresia ei. 

— Ca să-ţi dau un exemplu mai bun, să luăm Cartea Genezei, 
care are exact 1 534 de versete. La școală, memoram acest 
număr cu ajutorul expresiei Ach /adhashem, Numai lui 
Dumnezeu, cuvinte a căror valoare este exact 1 534. Sau 
cuvântul ebraic pentru graviditate, herayon. Are valoarea 
numerică 270. Graviditatea durează nouă luni, nu? Și în luna 
astronomică sunt treizeci de zile. Așa că nouă ori treizeci egal 
herayon, graviditate. 

— Nu e nicio gematrie în sulul de aramă, mârâi Leslau. 
Gematria nu a fost efectiv folosită decât începând de la 
cabaliști, la sute de ani după ce a fost ascunsă comoara 
Templului. 

— Uneori, oamenii fac teste prea complicate pentru a 


descoperi o operă de artă falsă, spuse Tamar. Nu s-ar putea 
întâmpla la fel și aici? Nu cumva răspunsul e unul foarte simplu? 

— Erau oameni foarte inteligenţi și vicleni, replică Harry. 
Numai dacă privim felul cum au aranjat cele două ascunzători 
de la Achor, cea cu diamantul galben mai la suprafaţă și cea cu 
obiectele religioase la mare adâncime. Poate că aici au inversat 
pur și simplu instrucţiunile. În manuscrisul de aramă scrie că 
tainiţa se află la baza celui mai scund dintre cele două dealuri. 
Poate că în realitate a fost plasată la poalele celui mai înalt. 

— Am încercat să săpăm și acolo. Nu e nimic. Uneori ies din 
cort, le mărturisi Leslau și vorbesc cu cei care au ascuns 
comoara. Le zic: „Ce dracu’ e cu voi? Ştiu că trebuia să le 
ascunderi bine, dar nu vreţi să le mai găsim niciodată?” 

Nu zâmbi nimeni. 

— Ce e asta, izbucni Harry, o petrecere de logodnă sau o 
înmormântare? 

Chipul lui Leslau se însenină: 

— E o petrecere, întări el. Nu e nicio îndoială. 

Şi o sărută pe Rakhel pe obraz. 

— Atunci hai să sărbătorim, zise Harry, împingându-și scaunul 
în spate. 


Când răsuci cheia în broască, telefonul suna, dar încetă 
înainte de a reuși să descuie ușa. 

Se descălțară amândoi imediat. 

— Ah, spuse Tamar ușurată. 

Merseseră la un club de noapte. Dansaseră și băuseră mult 
vin. Folia nostalgiei cuprinsese Israelul sub forma unei restaurări 
a evreismului și cântaseră ore întregi cântece idiș cu niște 
soldaţi, cântece pe care Harry uitase că le știa. 

— O petrecere pe cinste. 

— Pe cinste, fu ea de acord. Sunt drăguţți amândoi. 

— Au noroc că s-au găsit unul pe altul. 

— Bine. 

El o privi periindu-și părul în faţa oglinzii: 

— Te doresc. 

— Bine, zise ea amabilă, înăbușindu-și un căscat. 

El se așeză în spatele ei, privind imaginea din oglindă: 

— Permanent. 

— Harry, vinul e de vină. 


— Nu. 

— Las-o baltă. Așa, n-o să ne simţim niciunul stânjenit mâine 
dimineaţă. 

— Ţi-ai dorit vreodată ceva atât de mult încât nu mai puteai 
suporta gândul de a fi fără el? 

— Da, spuse ea. 

El o atinse pe gât: 

— Pe mine nu mă dorești așa. 

Ea clătină din cap: 

— Dar... și se întinse să-l ia de mână. M-am gândit că viaţa va 
fi mult mai tristă după plecarea ta. M-ai făcut să... trăiesc. 

— Atunci de ce te-aș părăsi? 

— Cum ar putea să meargă lucrurile între noi? Eu și cu tine? 
Ya Allah! Suntem de pe planete diferite, zise ea. 

Atunci sună telefonul. Era Peter Harrington: 

— Harry? 

Nu dorea să-și întrerupă discuţia pentru Peter Harrington. Dar 
ea îi trimise un sărut și plecă să facă duș. 

— Bună, Peter. 

— Eşti tot acolo. Asta înseamnă că m-ai bătut, nu-i așa? 

— Fir'ar să fie, nu. Înseamnă doar că tu ai pierdut mai puţin 
timp decât mine. 

— Ce păcat, Harry... Sunt un ipocrit. Auzi cum încerc să-mi 
ascund bucuria din voce? 

— Nu te simţi vinovat, zâmbi Harry. Chiar și monseniorii sunt 
oameni. Ai ieșit complet din afacere? 

— Nici n-am intrat cu adevărat în ea. 

— Peter, am impresia că nici eu. 

— Sunt bunuri furate, Harry. 

— Erau bunuri furate și pe vremea Inchiziției, zise el supărat. 
Se săturase de argumente. 

Peter se săturase și el, evident: 

— Dacă nu l-ai putut cumpăra, cine sunt eu să mă simt prost? 
Hai la Roma, Harry. Te voi duce la toate restaurantele noi. 

— Încerc să vin curând. Tot mai sunt pe lista neagră a 
cardinalului Pesenti? 

— S-a mai calmat, dar e foarte interesat de cele ce se petrec 
acolo. 

— Spune-i Eminenţei sale că nu se întâmplă nimic. Totul e 
mizerabil. Când voi ști sigur, îţi dau un telefon. 


— Dumnezeu să te binecuvânteze, Harry, încheie Peter după 
o scurtă șovăire. 

Era remarca cea mai afectivă cu care putea înlocui o 
strângere de mână și Harry o acceptă bucuros: 

— La revedere, părinte prieten, și puse la loc receptorul. 

Luă Biblia hotelului și începu s-o răsfoiască, uitându-se la 
numerele versetelor din fiecare capitol al Genezei. 

Cel de-al 640-lea era versetul 48 din capitolul 24. Era clar o 
dezamăgire: Și mi-am plecat capul și m-am prosternat în fața 
Domnului Dumnezeul lui Avraam, care m-a condus pe calea cea 
dreaptă pentru a o lua pe fiica fratelui stăpânului meu pentru 
fiul lui. 

Ce legătură putea să aibă asta cu Tamar? Cam aici se sfârșea 
fascinația gematriei. Versetul 650 ar fi fost mai frumos: Au 
chemat-o pe Rebeca și i-au spus ei: „Vrei să mergi după acest 
bărbat?” Și ea a spus: „Vreau. ” 

Dar numărul versetului era 650, nu 640 și puse Biblia 
deoparte, simțindu-se trădat. 

Ea ieși din baie, ștergându-se cu prosopul. Era udă și 
alunecoasă și avea gust de apă rece și de pastă de dinţi 
americană: 

— Oare ar merge? se întrebă ea, cu ochii ei căprui, yemeniţi, 
strălucitori. 

Simţi nevoia să fie la fel de sincer ca și ea: 

— Nu știu. 

Și luând prosopul, începu s-o șteargă. Ea îl luă în braţe: 

— De un lucru sunt sigură: Harry nu-mi va face rău niciodată. 


21 
ROSH HA'AYIN 


Se trezi ca atunci când era copil, simțindu-se minunat fără să 
știe de ce și apoi amintindu-și că școala se terminase cu o zi 
înainte. 

Se purtară ca de obicei. La suprafaţă, păreau la fel ca în alte 
dimineţi pe care le petrecuseră împreună. 

Citind ziarul Jerusalem Post la cafeaua de dimineaţă, Harry 
văzu un reportaj despre un ministru pe nume Kagan, care critica 
aspru corupţia din partidul muncitoresc Mifleget Ha'avoda. 

— Pe politicianul ăsta îl cheamă la fel ca pe prietenul tău, 
Ze'ev. 

Tamar aruncă o privire pe ziar: 

— E tatăl lui. 

— E membru al guvernului? Ar putea ajunge prim-ministru 
într-o zi? 

— Nu are nicio șansă. Şi-a făcut mult prea mulţi dușmani 
politici. E unul din vechii leaderi din Likud, Partidul Unităţii, 
explică ea, punându-și unt pe pâine. Cred că Ze'ev ar putea 
ajunge prim-ministru într-o zi. 

Harry zâmbi: 

— Ze'ev e doar un ofiţer în armata activă. 

— E deja pe cea mai joasă treaptă a scării. Predecesorul lui a 
devenit ministrul Poliţiei. Odată ajuns membru al guvernului, 
depinde de persoană. Tatăl lui are și destui prieteni, nu numai 
dușmani. Nu e un lucru imposibil să-și propulseze fiul, comentă 
ea. 

Niciunul dintre ei nu mai aduse vorba despre ceea ce 
discutaseră în noaptea precedentă. 

Merseră în vechiul Ford închiriat prin vechiul Tel Aviv, către 
Beit Jimal, unde ea știa o mănăstire de fraţi silezieni care 
vindeau vin făcut de ei. Mergând prin viile unde călugării lucrau 
în soare, se trezi întrebându-se ce anume din senzualul lui suflet 
de evreu îi dădea ghes către peisajul acesta aspru al vieţii 
monastice. 

Un tânăr călugăr american le dădu să guste cele două feluri 
de vin, alb și roșu, fiecare sortiment fiind sec și foarte bun. 
Tânărul monah era stăpân pe sine și avea umor și discută cu 
Harry politică americană. Călugării făceau și brânză tare, 


aproape cașcaval, galbenă la culoare. Harry cumpără patru 
sticle de vin și o bucată atât de mare de brânză, încât Tamar 
protestă. 

— Ce face un tânăr democrat simpatic într-un asemenea loc? 

— Am venit să caut ceva. 

— Şi ai găsit? 

— Cred că da, răspunse călugărul. 

— Ești norocos. Îţi place aici? 

— Tot timpul, în afară de iarna. Toţi răcim, ne curge nasul și 
ne doare în gât. Era cât pe ce să fac și un panou la intrare: 
„Claxonaţi dacă-l iubiţi pe lisus”. 

— Şi de ce n-ai făcut? 

— Nu-l cunoști pe stareţul nostru. Eu nu sunt nebun, ci doar 
un fanatic religios obișnuit. 

Harry râse tot drumul până la mașină. 

— Unde mergem acum? Vrei să urcăm pe dealurile Galileei? 

— Harry, nu cred că am avea vreo șansă, spuse ea apăsat. 

El înţelese: 

— Aseară credeai că am avea una. 

— Cred că te voi duce la Rosh Ha'ayin. 

— Ce e asta? 

— Localitatea unde trăiește familia mea, spuse ea. 


— Le putem oferi vin și brânză, spuse el pe când conducea 
mașina în direcţia arătată de ea. 

— Nu, părinţii mei mănâncă numai kosher. Dacă dorești, ne 
putem opri la masă în Petah Tikva și le putem lua o bucată de 
brânză kosher. 

— Aș putea lua și o sticlă pentru tatăl tău. Ce-i place să bea? 

— Arak, dar tata e alcoolic, îi spuse ea. 

Când ajunseră la Rosh Ha'ayin, ea îl îndrumă pe străduţe 
nepavate, pe lângă case părăginite: 

— În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici a fost 
tabără a trupelor britanice, explică Tamar. Apoi a fost o 
ma'barah, tabără temporară a imigranţilor yemeniţi. Cu câţiva 
ani înainte de a veni noi aici, guvernul a transformat tabăra într- 
o localitate. 

Harry încetini. O fetiță cam de vreo patru ani stătea pe drum, 
răscolind praful cu degetele. 

— Oprește, zise Tamar și cobori din mașină: Habiba, ce mai 


faci, scumpo? întrebă ea în ebraică. Ai fost fetiţă cuminte, 
nepoţică dragă? 

Copilului îi curgea nasul. Pe Harry nu-l deranja asta, dar văzu 
o muscă poposind pe obrazul ei și urcând spre coada ochiului. 
Tamar scoase un șerveţel din geantă și-i șterse nasul fetiţei, 
gonind musca. 

— Chiar aici locuiam și eu. Cred că semănăm foarte mult cu 
nepoata mea. 

— In cazul ăsta, replică Harry, tu, Habiba, vei deveni o femeie 
și jumătate: Una grozavă. 

Fetița zâmbi nesigură, conștientă că i se vorbea, dar 
neînțelegând limba engleză. Musca se întoarse, sau poate era 
alta din grămada de gunoi de lângă casa cea mai apropiată. 

Tamar o luă de mână. Harry merse după ele în josul străzii, 
până la o casă mică din piatră, cu acoperiș de tablă și grădina 
plină de ierburi printre care se vedeau mulţi ardei. O femeie 
grasă, care întindea rufe pe sârmă, o scăpă jos pe cea pe careo 
avea în mână și-i întâmpină încântată. 

Tamar i-o prezentă pe ya umma, cuvinte arabe pentru 
„mama”. Lui îi plăcură cuvintele și femeia. Îi pofti înăuntru și le 
dădu prăjituri cu miere și cafea dulce, numită quishr, făcută 
doar cu cojile boabelor. Vorbea cu Tamar într-o ebraică rapidă, 
în timp ce o ţinea pe Habiba între genunchi, ștergând-o pe faţă 
cu o cârpă umedă. Nu se uita la el, dar o surprinse inspectându-l 
cu priviri agere și repezi când credea că nu e observată. 

— Aveţi o nepoată frumoasă. 

Mama îi zâmbi cu timiditate: 

— E copilul fetei mele mai mici, Yaffa. Am grijă de ea câte ea 
la serviciu, în Petah Tikva. 

Apoi o privi pe Tamar: 

— Rămâneţi la masă să-l vedeţi și pe tata? 

— Da, încuviinţă aceasta. Și o s-o luăm pe Habiba la plimbare, 
ca să poţi să-ţi vezi de treabă. 

Mama îi zâmbi larg: 

— Fie ca buzele să-ţi fie sărutate pentru asta. 

Merseră la râul din apropiere, numit Yarkon. 

Se așezară pe mal, privind-o pe Habiba cum arunca pietre în 
apa de un verde tulbure. Lui nu i se părea că râul e cine știe ce, 
dar ea îl iubea, evident: 

— E cel de-al doilea râu ca mărime din Israel, îi spuse cu 


seriozitate. Acum e foarte poluat cu apele de drenaj din Tel Aviv. 
Trag atât de mult din apa lui, încât sărăcuţul nici nu mai ajunge 
să se verse în mare. Eu stăteam aici și mă uitam cum se jucau 
fratele și sora mea. Mă gândeam la locurile unde ajunge râul, la 
oamenii care beau din apa lui, la câmpiile pe care le udă. 

— Erai fericită când erai mică? 

Tamar se uită la Habiba: 

— Da. Nu știam că în altă parte femeile trăiesc altfel. 

— Mama ta pare fericită. 

— Nu, ăsta e modul ei de a se purta. După ce s-a născut sora 
mea a fost sterilizată și e considerată lipsită de noroc, cu doar 
trei copii. 

Habiba se apropiase prea mult de malul apei și mătușa ei o 
strigă, apoi continuă să povestească: 

— Orășelul nu avea șase mii de locuitori când ne-am mutat 
noi aici. De atunci, n-au mai venit aproape deloc imigranţi din 
Yemen. În fiecare an pleacă foarte mulţi de aici, așa cum am 
făcut și eu. Totuși, populaţia a crescut la aproape treisprezece 
mii de locuitori, pentru că toţi au mulţi copii. 

— Sora ta stă aici? 

Tamar dădu din cap: 

— Stă la o stradă distanţă de părinţii mei, cu soţul ei, Shalom. 
Lucrează amândoi la o fabrică de tricotaje. 

— Şi fratele tău? 

— Ibrahim stă la Dimona. E șofer de camion la minele de 
fosfat din Oron. Ai auzit de mișcarea Panterelor Negre? îl întrebă 
după o scurtă ezitare. 

Harry dădu din cap. 

— Ibrahim e Panteră Neagră. Probabil că el e cel mai puțin 
fericit dintre noi. 

— Dar tatăl tău? 

— Ya abba? zâmbi ea, punându-i pe obraz o palmă caldă. O să 
vezi imediat. 

Tatăl ei era un yemenit din tribul Gunga Din. Era puţintel la 
trup și uscăţiv, cu mușchii ieșind în evidenţă ca niște coarde tari 
prin pielea întunecată și mai mult de soare: 

— Sunt Yussef Hazani. Fii bine-venit în casa mea în numele 
Domnului, spuse el, scrutându-l pe Harry și acceptându-i mâna 
întinsă de parcă ar fi fost muiată într-o otravă occidentală, 
exotică. Apoi o întrebă repede pe Tamar ceva în arabă. Harry nu 


recunoscu decât un singur cuvânt, Nasrani, despre care știa că 
înseamnă „creștin”. 

— Nu, e evreu, răspunse ea într-o ebraică iritată. Din Statele 
Unite. 

— Deci și tu ești evreu, se întoarse tatăl spre el. 

— Da. 

— Atunci de ce nu locuiești aici? 

— Pentru că locuiesc acolo. 

Ya abba dădu din cap dezgustat și se duse în camera 
alăturată. Se așezară așteptându-l până se spălă zgomotos, 
împrăștiind apă și pufnind. 

Sosirea lui Yaffa și Shalom fu o diversiune bine-venită. 
Strigătul de încântare al Yaffei fu ecoul celui articulat mai 
devreme de mamă. Când o îmbrăţișa pe Tamar, Harry văzu că 
avea un pântec de luna a patra sau a cincea și un trup frumos, 
dar voinic; femeile din familia Hazani aveau tendinţa de a arăta 
somptuos. Avea unghii lungi, vopsite în roșu cu argintiu, iar 
soțul ei zâmbea nervos. 

Hazani intră și binecuvântă pâinea, ceea ce însemna că masa 
putea să înceapă. Harry bănui că mâncau puiul de Sabat cu 
câteva zile mai devreme, cu un sos bun, dar, așa cum se 
așteptase, prea condimentat. Aveau azimă proaspătă și salată 
de roșii coapte, lăptucă și unul din fructele lui favorite, avocado 
tăiat în bucăţi mari și zemoase. Aprecie cu glas tare salata și 
Hazani dădu din cap: 

— E din chibuţul Einat, unde lucrez eu. lau de acolo de-ale 
gurii. Aici, în Rosh Ha'ayin, nu trebuie să punem în grădină 
decât ardei și verdeţuri, care nu cresc în chibuţ. 

— Cu ce vă ocupați la Einat? 

— Cu tot ce e de făcut. 

— Oamenii zic că ya abba este cel mai bun lucrător al 
pământului din Israel, zise Yaffa. 

— Nu știam că cei din chibuţuri angajează oameni. 

— Pe vremuri, n-o făceau, spuse Hazani. Astăzi, nu au destui 
oameni tineri și mai angajează câţiva așa ca mine. Uite! întinse 
el pumnii. Muncesc pământul Eretz! 

— Trebuie să fie o bucurie pentru dumneavoastră, comentă 
Harry. 

Hazani zâmbi cu resentiment: 

— Aici suntem cu toţii evrei. Arabilor le-ar plăcea să ne 


omoare, dar dacă vin, evreii vor lupta pentru evrei. La Teman, 
când alergau pe străzi și-i omorau pe evrei, noi stăteam 
flămânzi în spatele ușilor zăvorâte. Asta nu se uită. 

— Și tata avea amintiri asemănătoare. 

— Din ce ţară? întrebă Hazani după o pauză. 

— Din Germania. 

— Aha! Alt renegat, zise el, schimbând priviri reci cu fiica cea 
mare. Apoi, întorcându-se spre Harry: Şi a luat avionul spre 
America? 

— A luat un vapor. 

— Ha! Și noi am luat un vapor de la Hodeida la Aden. Îţi aduci 
aminte, bătrâno? 

Ya umma dădu din cap, zâmbind. 

— Am plecat din Sana'a cu o caravană de cămile care aducea 
cafea la Hodeida. Mergeam pe jos cu soţia, cu fiul nostru 
Ibrahim în braţe. Pe atunci era un bebeluș. Asta, arătă el spre 
Yaffa, nu era născută, ea e mezina noastră. Pe Tamar am 
așezat-o pe spatele unei cămile, deasupra unei încărcături de 
cafea care-i făcea dâre în funduleţ. 

Membrii familiei își zâmbiră ascultând povestea pe care era 
limpede că o mai auziseră de multe ori. Harry era fascinat: 

— Cât timp aţi mers? 

— Doar o zi. Am avut necazuri. Prima dată când s-au oprit să 
se roage cu fața spre Mecca au observat că noi nu am 
îngenuncheat. Au fost multe șoapte și eram sigur că vom fi 
prădaţi și uciși. Când am ajuns în oraș, am cumpărat un braţ de 
iarbă și le-am dat-o conducătorilor de cămile, care au căzut prin 
buruieni de mult ce-au mestecat-o. Apoi a trecut un camion și i- 
am dat șoferului un ryial/ să ne ducă la Hodeida. 

— Și aţi scăpat de necazuri? 

— Nu, nu, zâmbi Hazani. Dar cel puţin nu mai eram singuri, 
parcă toţi ai noștri se adunaseră în Hodeida. De la agenţia 
evreiască ne-au spus că dacă puteam ajunge la Aden pe cont 
propriu, ne duceau ei mai departe. Așa că am pus banii laolaltă, 
mai multe familii, și am angajat un șlep să ne aducă de-a lungul 
coastei Mării Roșii. 

— Ai, își aminti ya umma. Ce mulţi oameni și ce barcă mică. 
Marea ne făcea să vomităm. Am văzut rechini. A durat cincizeci 
și trei de ore și am rămas fără fiertură de mei. Mamele care 
aveau lapte le-au dat să sugă copiilor străini până le-a secat 


izvorul pieptului. Şi după ce am ajuns la Aden, vai de zilele 
noastre, ce-am mai păţit! 

Ya abba sorbi cu zgomot din cafea: 

— Oamenii de la agenţia evreiască ne-au luat cu camioanele 
și ne-au dus până la o câmpie mare. Acolo stătea un monstru de 
argint cu formă de pasăre! Cine mai auzise de așa ceva? Au 
deschis monstrul într-o parte și ne-au poruncit să intrăm. 
Spuneau că egiptenii n-o să ne lase să trecem prin canalul de 
Suez. Dacă nu voiam să zburăm cu lucrul acela, n-aveam să 
ajungem niciodată în Israel. Cu noi era un mori, adică un rabin 
bine-cunoscut. Îl chema Shmuel și a fost și aici rabin până a 
murit, Dumnezeu să-l odihnească. „Mori, i-am spus, ce trebuie 
să facem?” El se trăgea de barbă, povesti Hazani, trăgându-se și 
el de a lui. „Voi ajunge în Israel”, a spus rabinul „așa cum îmi 
spunea adesea bunicul meu, odihnească-se în pace! Voi ajunge 
acolo împreună cu toţi yemeniţii credincioși ai lumii, dansând în 
spatele unui asin alb călărit de Mesia.” Imaginează-ţi. Stăteam 
toţi acolo în soare, încremeniţi. Și pe urmă cineva a spus - un 
om neînsemnat, crescător de capre, nu știu ce s-a ales deel-a 
spus: „Pe numele și faima mea, doar n-o să fiu oprit din drumul 
meu spre Israel de povești de-ale bunicilor. O să intru în lucrul 
ăsta zburător, pe Tora cea vie. Nu este scris că i s-a spus lui 
Moise: A; văzut ce le-am făcut egiptenilor și cum te-am urcat pe 
aripile vulturilor și te-am adus la mine? Şi păstorul ăsta și-a luat 
soția și copiii care plângeau și tremurau și a intrat înăuntru. 
„Așa este scris”, a șoptit ya mori și a intrat și el. 

Atunci ne-am îngrămădit cu toţii, înfricoșaţi că o să fim lăsaţi 
afară, singuri. Oamenii de la agenţia evreiască ne-au legat de 
scaune, luându-ne pe toţi prizonieri. A urmat un zgomot pe care 
l-ar fi putut face numai Cel Fără Nume dacă ar fi ales să 
răcnească. Pântecul uriașului zburător s-a clătinat și s-a încordat 
de parcă, după ce ne-ar fi înghiţit, ar fi vrut să ne dumice și să 
ne arunce apoi afară, cu urletele și rugăciunile noastre, pe 
câmpul măturat de soare. Lucrul s-a mișcat. S-a năpustit înainte. 
A ţâșnit în aer! 

Ce să mai zicem? După o oră, priveam în jos la Hodeida, de 
unde făcusem cu șlepul două zile. Curând, o voce tunătoare ca a 
unui înger ne-a spus că zburam deasupra pustietăţilor unde 
strămoșii noștri se luptaseră cu peste trei mii de ani înainte. 
Inainte de a ne putea înghiţi spaima, eram duși deasupra 


pământului visat pe aripile unui vultur. 

Toate chipurile din jurul mesei aveau o expresie mulțumită. 
Harry o privi pe Tamar: 

— Ce mod minunat de a ajunge în Israel. 


În timp ce femeile strângeau masa, tatăl își aprinse o 
narghilea. Îi oferi un fum și lui Harry, care refuză, întrebându-se 
dacă asta nu-l făcea cumva nesuferit. Spre ușurarea lui, și 
Shalom refuză narghileaua. 

— Dar tu, cu ce te ocupi? întrebă gazda. 

— Vând bijuterii. 

— Aha, ești negustor. Într-un magazin? 

— Uneori, zise el amuzat. 

— În Teman, făuream și eu bijuterii. Cu asta s-a ocupat familia 
mea dintotdeauna. 

— Și 'acum de ce nu mai faceţi asta? 

Hazani se strâmbă: 

— Când am venit aici, agenţia evreiască mi-a găsit o slujbă. 
Era în Tel Aviv, într-un loc unde se făceau filigrane de aramă. 
Majoritatea lucrătorilor de acolo sunt femei. Mânuiesc mașinării 
mici care reușesc să imite bine bijuteriile Temani. l-am spus 
șefului că eu pot să-i fac bijuterii veritabile, manual. M-a întrebat 
de ce ar trebui să mă plătească pentru munca mea migăloasă, 
când turiștii americani dau bani buni pe celelalte. „Pentru că ale 
mele sunt frumoase”, i-am spus, dar el a râs, ridică el din umeri. 
Nu-mi plac mașinile și trebuia să merg mult cu autobuzul. M-am 
bucurat când am găsit slujba de aici, de la chibuţ. Camionul lor 
mă ia și mă aduce acasă. 

— Aveţi pe aici ceva făcut de dumneavoastră? 

— Da, știu eu unde, zise Shalom. 

leși din cameră și se întoarse cu două obiecte făcute de socrul 
lui, un ac de aramă și un cercel de aur. Harry le examină: 

— Sunt frumoase. 

— Oamenii nu recunosc diferenţele. 

— Unii totuși le văd. Mai sunt oameni dispuși să plătească 
pentru meșteșug. Poate te pot ajuta să-i găsești. 

În spatele tatălui ei, Tamar clătină din cap. 

— Te anunţ dacă găsesc pe cineva, zise Harry. 

Hazani dădu din cap cu o expresie cinică. 


— Pot să-l ajut să vândă, de ce m-ai refuzat? o întrebă el pe 
Tamar în mașină, mai târziu. 

— Lasă-l în pace, te rog. A ajuns să se împace cu viaţa lui. E 
sănătos, lucrează în aer liber. Dacă ar câștiga mai mult, ar 
cheltui tot pe arak. 

— Dacă ar face lucrul care-i place cel mai mult, ar fi mai 
fericit. 

— Nu numai munca îl face nefericit. Contribui și eu. 

— Cum îl faci tu nefericit? o atinse el. 

— „Pentru femei, cartea e nebunie!” Obișnuia să-mi strige 
cuvintele astea. Mi-a interzis să plec din Rosh Ha'ayin. Pe 
vremuri, asta ar fi încheiat totul, cuvântul tatălui era lege. Eu l- 
am sfidat și am mers la universitate. Timp de doi ani nici n-a 
vorbit cu mine. 

— Da, dar acum? Doamne, ești curator de muzeu! Ar trebui să 
nu-și mai încapă în piele de mândrie. 

Tamar zâmbi: 

— Ba își încape foarte bine. Când eram în anul al doilea, a 
avut niște speranţe. Nepotul unuia dintre prietenii lui voia să se 
însoare cu mine. Benyamin Sharabi. Avea un taxi, era o partidă. 
Venea în camera mea cu daruri, fructe de cactus, portocale, 
șerbet. Mereu aducea ceva de mâncare. Dar l-am îndepărtat. S- 
a căsătorit cu fata unui rabin și am crezut că tata o să moară. Pe 
Yoel l-a urât imediat pentru că nu era yemenit. 

— Asta e problema lui, zise Harry. Nu e responsabilitatea ta 
să-l scapi de prejudecăţi. 

Se simţea neajutorat. Ar fi vrut s-o mângâie: 

— Și apoi, mai are doi copii. 

— Toţi l-am trădat. A văzut-o pe Yaffa sub vălul de cununie, 
smiorcăindu-se, cu Habiba deja în pântecul ei. În timpurile de 
demult, lucrul acesta i-ar fi adus o rușine și o nefericire de 
negrăit. Acum, totul e aproape uitat. lar fiul lui? În loc să meargă 
la sinagogă sâmbăta, participă la marșuri de protest, clătină 
Tamar din cap. Tata nu înţelege ce s-a întâmplat cu viaţa lui. 

El parcă mașina pe marginea șoselei. Se aflau într-o periferie 
industrială a Tel Aviv-ului, în faţa unei fabrici murdare. 

— De ce m-ai adus aici? 

— Am vrut să vezi ce mai sunt, în afară de curator pentru 
achiziții de muzeu. 

— Puteam să văd și așa, zise Harry, aruncându-și privirea la 


fabrica, probabil de mase plastice, ce se reflecta în oglinda 
retrovizoare. Nu alesese un loc potrivit ca să oprească; era la fel 
de romantic ca și în industrialul New Jersey: 

— Poate să meargă. 

— Dar soţia ta? 

— Ei n-o să-i placă, spuse el pe un ton neutru. Dar nici n-o s-o 
surprindă. 

— Harry, sunt gata să mă căsătoresc din nou. 

— Știu. 

— Dar sunt speriată. Vreau să-mi promiţi că suntem liberi să 
ne schimbăm opiniile. Dacă se întâmplă asta, celălalt trebuie să 
accepte fără plângeri. Nu pot suporta scenele. 

— Doamne, Tamar... Bine. Promit. 

— Mai e ceva. Soţul meu nu va trebui să-și facă griji din 
pricina mea, că... știi tu. Nicio clipă. 

— Nici femeia care trăiește cu mine ca soţie. 

Ea zâmbi: 

— Fie ca buzele tale să fie sărutate, spuse, ca ya umma. 

— Asta ar fi o idee grozavă, trase Harry concluzia. 


22 
GOLAN 


În noaptea aceea stătu treaz lângă ea, ascultându-i respiraţia 
ușoară și gândindu-se la fiul lui. 

Va trebui să găsească o altă casă, n-o putea duce în conacul 
colonial din Westchester. Acela era căminul Dellei. Chiar dacă el 
trăia acolo singur, fosta lui soţie alesese mobila, draperiile. 
Argintăria avea monograma ei. Chiar și servitorii erau ai ei. 

O casă mai mică i-ar fi surâs. 

Sau ar putea călători. 

Se foia fără astâmpăr. Vedea pe tavanul întunecat cum 
pluteau amândoi pe Fluviul Galben într-o joncă, mergeau pe 
Marele Zid, învățau despre o cultură mare și străveche care le 
era străină amândurora, nu numai unuia dintre ei. 

— Ţi-ar plăcea să mergi în China? o întrebă a doua zi 
dimineaţa. 

— Bineînţeles. 

Ochii ei erau întunecați și grei, dar nu de pasiune. Nici ea nu 
dormise bine. 

— Vorbesc serios. Te duc acolo dacă mă duci azi într-un loc 
frumos. _ 

Porniră spre nord, cu căldura în față. Inălţimile Golan arătau 
bine, dar erau golașe. Trecură de două tabere militare. Din când 
în când, pe drum mai apărea și câte un vehicul, tot militar. 

Pe măsură ce urcau, se făcea mai răcoare. La jumătatea 
drumului spre Golan, Harry opri mașina într-un peisaj deluros și 
mâncară ce pregătise Tamar. Era foarte liniște, nu se auzeau 
decât păsările și părea imposibil ca locul acesta să mai fi 
cunoscut și altceva în afară de pace. Cu toate acestea, înainte 
de a-și termina sendvişurile auziră o împușcătură. 

— Drumul acesta ar trebui să fie sigur, zise ea îngrijorată, dar 
nu făcu niciun gest de a strânge lucrurile, așa că rămaseră pe 
loc și-și terminară gustarea. 

În curând, în raza lor vizuală apăru un bărbat cu o carabină 
uzată. Cămașa grosolană îi era intersectată de două centuri de 
care atârnau potârnichi moarte și mai avea și mijlocul încins cu 
o curea cu păsări mai mici, printre care Harry recunoscu sturzi și 
ciocârlii. 

— Un vânător, spuse Tamar. 


Apoi îl strigă pe om în arabă, întrebându-l dacă nu voia o 
răcoritoare. Acesta refuză politicos și ieși din câmpul lor vizual. 

Apoi auziră din nou o împușcătură. 

— Nu-mi place că omoară păsările, spuse ea. 

— Da. 

— Ştii la ce spun prepeliță? 

— Da, zâmbi el. Avem și noi prepeliţe. 

— În fiecare an în august, stoluri mari de prepelite de 
dimensiuni mici zboară din Europa spre Sinai. Bat tot drumul 
prin aer pe deasupra Mediteranei, ceea ce e un mare efort 
pentru astfel de păsări. Când ajung în sfârșit la țărm, sunt 
epuizate. În jurul el-Arishului, arabii pun capcane și le prind, le 
omoară și le vând. Păsările care au luptat atâta cu marea nu se 
mai pot feri de oameni. 

— Poate că într-o zi nu va mai rămâne nicio pasăre de prins. 

— Deja unele specii au dispărut. În Sinai erau foarte multe 
capre sălbatice. Acum, aproape au dispărut, ca și gazelele și 
antilopele, au fost vânate. Totuși în Negev, unde sunt protejate 
de legile israeliene, sălășluiesc turme întregi de astfel de 
animale. 

— Cum de știi atâtea despre sălbăticiuni? 

— Ze'ev vânează, spuse ea, privindu-l calmă. 

Ăsta fusese blestemul lui, să se simtă atras de femei cinstite. 


În zare apăru muntele Hermon, o pată albă pe cer. Aceasta 
crescu, până când putură să vadă piscurile masivului, dintre 
care unul singur mai era încă acoperit de zăpadă. 

— Hai să mergem la ăla cu zăpadă pe el. 

— Nu putem, acolo e Siria, replică Tamar. 

La poalele muntelui, se aflau ogoare și livezi și mai multe sate 
de druzi și alaouizi. Ea îi arătă pe unde s-o ia, urcând o șosea 
abruptă spre un moshav shitufi sau o așezare în tovărășie 
numită Neve Ativ. 

— larna se schiază aici. 

Acum, în august, era aproape pustiu; băură singuri cafea într- 
un restaurant, privind pe geam coasta pietroasă a muntelui. Era 
cald, dar o briză mușcătoare se strecura prin fereastra deschisă: 

— Hai să rămânem la noapte aici, sugeră Harry. 

— Bine. 

Omul care îi servise cu cafea stătea la o masă, reparând 


legături de schi. Harry închirie o cameră de la el și luă cheia, dar 
spuse că o vor vedea mai târziu: 

— Mai întâi să ne plimbăm. 

— Încotro? întrebă ea afară. 

— Drept în sus. Vreau să găsim zăpadă. 

— E prea târzie vara ca să mai fie acum. 

— Israelienii habar n-au de zăpadă. Dacă te gândești la ea, 
obţii. 

Și porniră pe linia teleschiului. Pârtia fusese curățată de pietre 
și era ușor de mers. Când depășiră pârtia, drumul deveni mai 
greu. 

Cu cât urcau mai sus, cu atât vântul bătea mai tare. Nu era 
niciun copac. Din loc în loc, mici petece de pământ găzduiau o 
tulpină cu câte o floare; în rest, piatră goală, oasele muntelui 
descărnate. După un timp, ajunseră la o potecă bătută și drumul 
deveni din nou ușor. 

Dar se treziră că doi soldaţi veneau cu un jeep către ei, 
claxonând. 

— L'ahn atem holcheem? Unde mergeţi? îi întrebă cel de 
lângă șofer. 

— Pe vârf, zise Harry. 

— Nu e permis, domnule. E zonă militară securizată. Accesul 
civililor e interzis. 

— E zăpadă acolo sus? 

— Numai în crevasele unde n-a putut s-o topească soarele. 

— E vreo crevasă pe aici unde avem voie să mergem? 

— Da, pe acolo. 

— Todah. 

Soldatul îi aruncă o privire camaradului lui, rânjind. Se uitau 
din jeep la americanii nebuni în timp ce el și Tamar o luară pe 
ruta indicată. 

— Ce nu vor să ne lase să vedem? o întrebă Harry când se 
mai îndepărtară. 

— Cred că echipament de supraveghere electronic, dar vor și 
să ne protejeze. Libanul și Siria au trupe în munţii ăștia. 
Musulmanii și creștinii se luptă la numai câteva mile de aici. 

Ajunseră la o crevasă. Nu se vedea nici urmă de zăpadă, dar 
către zona umedă din fund creștea un clopoțel albastru, 
singuratic. Harry cobori și i-l culese. Ea abia dacă-i aruncă o 
privire: 


— Nu vreau să plec din Israel. 

— Cred că ţi-ar plăcea la nebunie America. 

Porniră înapoi spre Neve Ativ. 

— Ştii cum le spunem aici israelienilor care pleacă? Yordim. 
Cuvântul înseamnă un om care decade spiritual. Şi pentru mine 
tot asta ar însemna plecarea. 

— Nu trebuie neapărat să stăm la New York. Am putea 
călători o vreme, să facem planuri. Am putea merge în China, 
cum am spus de dimineaţă. 

— Ai spus tu asta? îl privi ea fix. 

El îi vorbi despre Muzeul Palatului din Beijing, despre colecţiile 
de bijuterii imperiale: 

— Ai putea studia arta chineză și ai putea scrie despre ea. 

Ea clătină din cap: 

— Nu mă cunoști. Nu vreau să scriu nimic. Ne-am purtat ca 
doi copii care se îndrăgostesc prima oară. Nici nu ne-am dat 
osteneala să ne gândim dacă putem trăi împreună sau nu. 

El căută victoria din înfrângere: 

— Chiar ești îndrăgostită de mine? 

Ea nu-i răspunse. Vântul începuse să bată din nou și le 
șfichiuia hainele. Harry o luă în braţe. 

— Te iubesc, zise ea cutremurată, agăţându-se de el. Te 
iubesc, Harry! 

In vocea ei, el simţi o bucurie teribilă și în același timp, un fel 
de mirare. 


Merseră cu mașina la un sat aflat mai la vale, pe nume Majdal 
Shams. Se opriră la o fermă, proprietatea celui mai frumos 
bătrân pe care îl văzuse Harry în viaţa lui, un druz cu ochii 
albaștri, nasul drept și trăsăturile sculptate; avea părul alb și 
bogat acoperit cu un fes roșu și purta mustață. 

La fermă aveau o livadă cu două feluri de mere, roșii și 
galbene, o vie și câţiva arbori de fistic. Merele aveau un gust 
străin, erau mai rotunde și mai moi decât soiurile americane 
cultivate la Westchester. Totuși, lui Harry îi plăcu gustul lor. Era 
încă devreme pentru merele de altoi. 

— Cum se numește soiul ăsta? 

— Hmer. 

— Şi ăsta? 

— Sfer. 


Tamar zâmbi: 

— Hmer înseamnă roșu, explică ea. Şi sfer... 

— Galben? 

— Da. 

Pe magazia din livadă fusese bătut în cuie desenul unui măr, 
pictat parcă de Modigliani, foarte înalt și subţire, de un galben 
ca untul cu nuanţe purpurii. 

— Turkiyyi, zise fermierul. 

Şi-i duse în spate, unde creșteau trei meri turcești, grei de 
fructe. Mai aveau o lună până la coacere, dar se vedea deja 
forma lunguiaţă a merelor. Harry rupse unul necopt, tare ca un 
porțelan verde. Cumpără și un coș din celelalte mere, și hmer și 
sfer şi o grămadă de struguri albi, acesta fiind singurul sortiment 
cultivat de druz. 

Duseră coșul înapoi la Neve Ativ. Camera lor din cabana de 
schi se dovedise a fi curată și neîmpodobită, cu zidurile și pereţii 
răspândind încă un miros slab de cherestea proaspătă. Harry 
puse mărul verde turcesc și piatra levitică roșie alături pe 
pervazul ferestrei. Era o compoziţie plăcută. Se întinseră 
amândoi pe pat, admirând natura moartă. 

— Ai putea trăi aici? întrebă ea. 

— Nu știu. 

Ea își ridică piciorul stâng, îngust și frumos și el și-l puse pe al 
lui dedesubt. 

— Ce faci? 

— Te sprijin. 

— Pot să mă sprijin și singură. 

Şi-și mișcă piciorul, dar el o urmări: 

— Îmi face plăcere să te sprijin. 

Degetele lui îi mângâiară ușor talpa: 

— Am putea locui șase luni aici și șase la mine acasă. 

— Asta cere mulţi bani. Ai mai mulţi decât îţi trebuie? 

— Da. Te deranjează? 

— Deloc. Mi-ar plăcea să cheltuiesc bani. Dar... 

— Ce? 

— Cumperi întotdeauna prea mult, zise ea isteaţă. Prea mult 
vin, prea multă brânză, prea mulţi struguri, prea multe mere. 

— Nu, mere n-am luat prea multe, zise Harry și aduse coșul în 
pat. Îi depărtă picioarele și începu să-i deseneze conturul 
trupului cu mere, unul hmer și unul sfer. Pe pântece îi puse 


strugurii albi: 

— Seamănă cu sânii și fesele tale, au aceeași formă. Aș vrea 
să avem pere, sunt cele mai erotice. E vreun cuvânt ebraic 
pentru cineva care e curios în privinţa perelor? 

— Îi zicem pri, adică fruct, zise ea și râsul i se înecă în sărutul 
lui. ÎI sărută și ea, pasional şi Harry abia reuși să salveze 
strugurii. 

Deveniră amândoi serioși și activi. Ea îl atingea blând, de 
parcă ar fi fost rănit. Mușchii gambelor începură să i se 
întărească, sfârcurile erau ca Hermonul, ochii i se îngustară. 

— Akhshaw, zise ea, dar cuvântul ebraic nu avu efect și el 
continuă s-o mângâie. 

Ea îl mușcă tare: 

— lubitule, vino în grădină. 

O parte din el fu în stare să mai gândească admirativ: nu e 
rău, să te joci sexual cu citate din Biblie. 

— O să mă urc în palmier, zise și ochii i se încleștară de ai ei, 
căprui și calzi. 

Se lăsară amândoi pe spate, nemișcaţi. Apoi merele începură 
să cadă din pat unul după altul. Bum, bum, bum, bum și se 
rostogoliră pe podea, formând un contur numai al lor. 


Mai târziu se hrăniră unul pe altul cu struguri și ea mâncă un 
măr galben, iar el unul roșu. Camera avea mirosul ei, al fructelor 
și al lemnului nou. 

— Eu trebuie să rămân în ţara asta, spuse ea. 

— Fără tine o să se prăbușească Israelul? 

— S-ar putea spune și așa. 

— Explică-mi. După, îmi pierd simţul umorului. 

— Israelul poate deveni ca prepeliţele acelea care cad pe 
plajă la el-Arish. Epuizat de luptă, fără apărare. 

— Din câte am văzut, Israelul nu e lipsit de apărare, spuse el 
sec. 

— Locuinţele proaste și hainele zdrențăroase pot realiza ceea 
ce gloanţele nu pot, Harry. Sunt mai mulţi cei ce fug de aici 
decât cei care vin. 

Se întuneca. El se aplecă și aprinse veioza, iar Tamar se ridică 
din pat şi trase jaluzelele. Își puse un halat și reveni lângă el. 
Harry transpirase când făcuseră dragoste, dar acum îi era frig. li 
deschise halatul și se lipi de ea, dar nu era destul material ca 


să-i acopere pe amândoi. 

O venă pe care până acum nu o observase se zbătea pe gâtul 
femeii: 

— Stai cu mine aici, spuse ea. 

Se priviră în ochi. 

— Nu spune da sau nu, gândește-te doar, reluă Tamar. Viaţa 
poate deveni foarte grea în Israel. Dacă trăieşti aici, unii din 
America te vor numi oprimator. 

— Nu mi-ar păsa deloc de asta. 

— E greu să înduri așa ceva. Toată lumea știa că primii care s- 
au stabilit aici erau eroi, așa că o știau și ei. Le dădea curaj în 
luptă, chiar și copiilor și bătrânilor. Tatăl lui Ze'ev, când a venit 
aici, era un orfan de doisprezece ani și a luptat la vârsta asta. 

— De ce tot aduci vorba despre Ze'ev? 

— N-o aduc. 

— Îmi faci o favoare? Nu vreau să vorbim despre Ze'ev Kagan. 
Despre hobby-urile lui, ambițiile politice sau speranţele sau 
despre tatăl lui. 

— Fă-mi tu mie o favoare. Du-te dracului. Sau du-te la New 
York. 

Ea închise ochii și rămaseră tăcuţi. 

Respirația ei îi încălzea fruntea, halatul îl acoperea pe o parte 
și pe spate i se făcuse pielea de găină. 

— Mă duc să fac un duș, zise într-un sfârșit. 

Din ambele robinete din baie curgea apă rece. Se lăsă pătruns 
de jetul rece, în timp ce toate sentimentele bune dispăreau. 
Când reveni, ea culegea merele, în patru labe. 

— Lasă-le acolo. 

— Sunt hrană. 

O ajută și el să le strângă. 

— Doar n-o să le aruncăm. 

Abia după un timp își dădu seama că plângea. 

— Tamar. 

Ea ridică ochii spre el: 

— De ce trebuia să începi cu mine? îi spuse cu amărăciune. 


În timpul nopţii, Harry se trezi cuprins de o iubire atât de 
intensă, încât rămase uimit. Era un sentiment diferit de cel pe 
care-l avea pentru ea; că o iubea pe ea înţelesese demult. 

Israel. 


De ce nu? 

Era încă tânăr. Putea fi și el o parte a locului. 

Își citi viaţa ca și cum ar fi fost tipărită pe tavanul negru, își va 
câștiga existenţa la bursa de diamante din Ramat Gan. Poate 
că-și vor putea cumpăra o bucată de pământ aici și va vedea 
muntele Hermon și va crește meri turcești. 

Îi sărută vena care pulsa și ea se mișcă: 

— Culcă-te, șopti el în ebraică. 


23 
FÂNTÂNA DIN GHĂJAR 


De dimineaţă, se treziră în zgomotul bombelor din Liban. 
Plecară devreme din Neve Ativ și coborâră muntele spre Ghàar, 
unde luară micul dejun într-o cafenea în aer liber, privind 
populaţia locală. Puţini trecători le întoarseră privirile, cei mai 
mulţi se uitau la fântâna satului, în care fusese coborât un 
bărbat. 

Proprietarul cafenelei le spuse că muncitorul curăța mâlul de 
pe fundul fântânii, astfel ca să se poată aduna cât mai multă 
apă la ploile de primăvară. In timp ce-și terminau cafeaua, 
găleţile trimise la suprafaţă începură să fie pline de apă 
murdară în loc de nămol, în zâmbetele de aprobare ale 
privitorilor. 

— Sunt alaocuiţi, o populaţie foarte deosebită, spuse Tamar. 

— Musulmani? 

— O ramură. Îl venerează pe Ali, ginerele lui Mahomed, îi 
explică ea câteva dintre preceptele religiei respective. 

— La ce te uiţi cu atâta atenţie? 

— O să mă crezi nebună, zise ea. 

— Învață să ai încredere în mine. 

Tamar zâmbi: 

— Foarte bine. Uită-te la copilul ăla. 

Un băiețel construia, din grămezile de noroi scoase din 
fântână. Işi ridica moviliţele chiar acolo unde se aruncau găleţile 
și din când în când, spre marea lui încântare, un val de apă 
noroioasă i le săpa la poale. 

— Ce-ar fi dacă, în urmă cu mult timp, cel mai mic deal de la 
șantierul lui David Leslau a fost risipit de apă? 

— Totuși, se vorbește de două dealuri și două sunt acolo, îi 
aminti el. 

— Ţara asta e plină de morminte, măguri artificiale construite 
de oameni. David sapă chiar la est de izvor, unde o asemenea 
așezare ar fi putut exista în mod natural. Să presupunem că 
dealul despre care e vorba în manuscris a fost măturat de ape 
iar el sapă lângă un gorgan care a fost ridicat în apropiere. Ce 
crezi? întrebă ea cu ochi strălucitori. 

— Nu cred că ești nebună, dar... 

Ea oftă și-și mai turnă cafea, în timp ce oamenii îl ridicară pe 


bărbatul din fântână, un tânăr murdar de noroi, părând fericit că 
se întoarce în lume. 

— Mă iei la Ein Gedi, nu-i așa? îi ceru ea. Vreau să vorbesc cu 
David Leslau. 

— Nu. 

— Dacă mă iei, după aceea te fac foarte fericit, spuse ea cu 
viclenie. Fac ce vrei tu. Pepeni. Mandarine. Două feluri de 
portocale. 

— Umorul israelian e ilar. 

— Ah, Harry! 

— Nu pot. Zelul meu de amator l-a costat deja pe David timp 
și foarte mulţi bani. Oricum, mai târziu mă vei face foarte fericit 
pentru că și eu te voi face foarte fericită. 

Îi luă mâna, dar ea și-o retrase: 

— Alaouiților nu le place ca o femeie să fie atinsă în public. 

— Ce păcat. 

— O să mă duci la Ein Gedi. 

Stătea acolo, frumoasă și sănătoasă în soarele dimineţii, 
râzând cu bunătate: 

— O să mă duci pentru că mă iubești, îi spuse. 


Din șantier nu mai rămăsese mare lucru. Mai era doar cortul 
lui Leslau, celelalte două fuseseră strânse. Arheologul le spuse 
că trimisese doi oameni la lerusalim cu un camion care conţinea 
cea mai mare parte a utilajelor. Rămăsese cu un absolvent 
englez și doi lucrători arabi, care puneau la loc pământul 
excavat de pe dealul pietros. 

— Să-l lăsăm cum l-am găsit, nu? zise Leslau. 

— David, începu Tamar. 

El o ascultă pufăind din pipă. 

— Nu e cine știe ce munte, vă garantez, zise el în final. Dar de 
ce să credem că e un gorgan? 

— Ar fi simplu de aflat, nu-i așa? întrebă ea. 

— Draga mea Tamar, nu ar fi foarte greu. Dar trebuie să 
recunosc că descurajarea ne-a tăiat mult din entuziasm. Ei, oftă 
el, ce naiba, hai să mai fim nebuni o dată. 

Se luară după el pe pământul răscolit. Harry transpira, 
supărat că o lăsase să-l convingă: 

— Îmi pare rău, David, murmură el. 

— Înţeleg, zise acesta. 


Se împleticeau după el. Harry începea să fie ameţit. Chestia 
aia proverbială era adevărată, gândi el. 

— Potcoave de cai morți. 

— Poftim? făcu Leslau. 

— Umblăm după potcoave de cai morți. 

— O, zise Leslau absent. Se oprise și ridica rocile în mână, 
examinându-le și luând apoi altele. 

Apoi o privi ciudat pe Tamar. 

— Să mergem, mormăi Harry. 

— Harry? zise Leslau. 

— Ce? 

— Mai departe. 

Îl mai urmară încă o sută de pași. 

— Ştiţi în ce stăm? întrebă Leslau. 

— Nu, zise Harry, încercând să nu pară posomorât. 

— Într-o albie de râu, spuse Tamar. 

— Da, într-o albie secată. Vezi? îi arătă Leslau lui Harry locul 
unde se aplecase prima oară să culeagă pietre. 

El încercă să înţeleagă, dar solul arăta exact la fel ca restul 
deșertului și clătină din cap. 

— Pe vremuri, râul curgea pe aici, zise Leslau, arătându-i o 
piatră. 

— Eu nu văd decât o bucată de calcar, se miră Harry. Se află 
în mijlocul unui deșert de calcar. Ce-ţi poate spune un deșert de 
calcar? 

— Destul de multe, în realitate, răspunse arheologul. 
Majoritatea calcarelor din dealurile astea sunt cenomiane sau 
turoniane, formate cu aproape o sută treizeci de milioane de ani 
în urmă, în era cretacică. Sunt extrem de tari și rezistente. Chiar 
și ochiul tău de amator poate vedea că acest calcar e mult mai 
fragil, prin comparaţie. Acesta a fost probabil format cu vreo 
cincizeci și cinci de milioane de ani în urmă, în perioada 
eoceniană. Sau poate în senonian, nu contează exact când 
anume. Important este că zăpada, curgând secol după secol pe 
acest deal de calcar, l-a măcinat cu ușurință, formând o albie. 
Pietrele sunt împrăștiate de apă, se vede foarte clar. 

Harry clipi din cauza transpiraţiei: 

— Pentru Dumnezeu, vrei să spui că are dreptate? 

— Nu, ripostă Leslau privind-o pe Tamar. 

— Atunci ce dracu spui acolo? 


— Numai că, într-adevăr, cândva, acolo s-a aflat un alt deal. 
Ceea ce poate însemna că au fost de la început trei dealuri și nu 
două și ne-am înșelat tot timpul. Dar... și respiră adânc, dealul 
ăla mic de acolo s-ar putea să fie un gorgan. 

Şi-i luă lui Tamar mâinile în ale lui: 

— Şi dacă e așa, atunci ai dreptate în mod superb. Magnific. 
Și s-ar putea să fiu mai aproape de adevăr decât oricând. 


Stăteau în cort și la început, soarele fiind în nori, interiorul 
acestuia era ca o peșteră verde și răcoroasă. 

— Îmi pare rău, zise el. 

Ea îl sărută. 

— Cum de te-ai putut uita la un copil care se juca în noroi și 
să... 

— Așa e în munca mea. Nu mă gândesc la o idee. Ideea vine 
la mine, încercă ea să explice, ezitantă. Oricum, încă nu suntem 
siguri că am dreptate, nu-i așa? 

— Ba da. 

Leslau studiase cu multă grijă suprafaţa celui mai mic dintre 
dealuri. Îi luase pe student și pe muncitori de la astupat șanțuri 
și-i pusese să sape în trei zone diferite de pe panta nordică, 
fiecare aflată în preajma unei mici scobituri. Acestea pot fi 
indicaţia că pământul de dedesubt se așezase în jurul unei 
structuri solide, explicase el. 

— O să dureze mult? întrebă Tamar. 

Leslau ridică din umeri: 

— Câteva ore sau poate câteva zile. Într-un gorgan, fiecare 
strat se formează peste rămășițe umane. Pot fi și construcţii 
prăbușite înăuntru, al căror material se păstrează. Vântul și 
ploaia adaugă gunoaie și praf și compoziţia sporește prin 
adăugarea vegetației putrede. Când oamenii se stabilesc pe un 
astfel de loc, ei construiesc un al doilea strat peste humusul de 
deasupra primului și așa mai departe. Straturile pot avea 
grosimi diferite. Dacă dealul ăsta mai mic e gorgan și urmele 
cele mai recente de locuire sunt acoperite de un strat subţire, 
am avea norocul de a le găsi rapid. Dacă săpăm într-un strat 
foarte gros... atunci ar putea dura timp îndelungat. 

Harry și Tamar se hotărâră să stea și să privească tot restul 
zilei. 


Ea putea să se relaxeze citind. Tensionat, Harry șlefui din nou 
granatul, deși o făcuse deja la modul cel mai laborios posibil, 
transformându-l într-o minunăţie roșie. Mai vorbea din când în 
când cu Leslau, dar niciunul dintre ei nu prea simţea nevoia să 
converseze. Stăteau pe scaunele lor pliante în jurul burdufului 
cu apă ce atârna de unul din stâlpii susținători ai cortului, ca trei 
englezi taciturni în jurul unei sobe străvechi. Din când în când, 
unul dintre muncitori, transpirat, mai venea în cort să bea o 
înghiţitură și să se odihnească. Absolventul de facultate și unul 
dintre arabi erau tineri, dar Leslau spuse că arabul de vârstă 
mijlocie era cel mai bun muncitor. 

Când veni și acesta din urmă să se odihnească, Harry îi spuse 
să stea mai mult: 

— Îţi ţin eu locul. 

— Nu, zise scurt Leslau și privirile li se întâlniră. Ei sunt 
obișnuiți cu asta, tu, nu. 

Nu era sigur că era o idee bună, dar ieșise deja din cort și 
pornise pe deal. Arabul stătea în umbra cortului și se uita după 
el rânjind. 

La început, n-a fost rău, dar în curând își dădu seama că o 
încurcase. 

Nu mai folosise un târnăcop și o lopată de ani de zile. Ritmul 
ajută, își aminti. Târnăcopul cădea și se ridica în mod egal. 

Şi apoi, palmele lui erau foarte moi. Cu respiraţia nu avea 
probleme, pentru că știa să și-o dozeze de la alergări, dar 
săpatul cerea alți mușchi decât atletismul. 

lar soarele îngreuna totul. În curând, când se uită în sus, 
peisajul i se contură neclar și șters, ca o imagine pe ecranul unui 
televizor alb-negru prost. 

În cele din urmă, Leslau apăru în vârful dealului: 

— Termină cu tâmpenia asta, îi spuse. 

Intră după Harry în cort și-l privi prăbușindu-se pe un covoraș 
de rugăciune, cu toată umezeala trupului uscându-se în clipa 
când era produsă. Se simţea de parcă ar fi fost înmuiat în sare și 
avea în amândouă palmele bășici mari cât niște jumătăţi de 
boabe de struguri. 

Tamar îl privea, fără îngrijorare, cu un fel de interes 
contemplativ care îl deranja oarecum. 


Leslau trimisese majoritatea proviziilor de acolo, dar mai avea 


două conserve de pui pe care le mâncară, împărțind și merele 
moi deja din cauza soarelui. 

O discuţie pe deal le stârni speranţele, dar nu era decât 
ceartă între absolvent și arabii care nu voiau să se întoarcă la 
lucru după ce mâncaseră decât dacă beau și o cafea. Până la 
urmă, cel mai în vârstă o fierse pe un primus, într-un frumos 
ibric de aramă îngustat la capăt și bătut de vremuri. 

Harry îl întrebă pe om dacă nu-l vindea și Tamar spuse ceva 
în arabă. 

— Ce i-ai spus? 

— l-am spus că valorează bani buni. Și l-am avertizat să nu-l 
vândă prea ieftin. 

Omul întrebă în arabă dacă Harry voia să plătească pentru 
ibric destul cât să-i ajungă pentru o casă nouă. 

— Vreau doar să cumpăr ibricul, nu să mă însor cu soră-sa. 

Muncitorul înţelese, pentru că vorbi imediat: 

— Ca și sora lui, ibricul i-a aparţinut tatălui lor, traduse Tamar. 
Spune că nu le vinde. 

Cafeaua era bună și răspunsul o făcu să pară și mai bună. Dar 
la scurt timp de la reînceperea lucrului, Harry își dădu seama că 
era după-amiaza târziu. 

— Trebuie să merg la lerusalim, zise el, privindu-l stânjenit pe 
Leslau. 

Acel ceva bun care fusese între ei se ruinase de gestul pe 
care-l făcuse urcând dealul. 

Leslau trase o sticlă de scotch de sub scăunel și le-o întinse: 

— Luaţi o înghiţitură înainte de a pleca? 

Tamar clătină din cap. 

— Eu vreau, zise Harry. 

— Eşti sigur că ţi-ai revenit după soare? întrebă Tamar. Dacă 
nu, o să-ţi facă foarte rău. 

— Mă simt bine. 

Băură din cești de plastic. Se simţise bine înainte, dar alcoolul 
îl izbi în plin, poate din cauza căldurii. Din cauza asta se bea atât 
de puţin whisky aici, se gândi; din cauza asta și a preţului. 

Leslau umplu din nou ceștile și le băură. 

— Am nevoie la toaletă, zise Harry. 

— Vin cu tine. 

Umbrele se lungeau pe deal. 

— Chiar trebuia să încerci să faci munca necăjitului ăluia? 


întrebă Leslau. 

Vorbea mai mult băutura din el: 

— Nu l-ai putut lăsa să aibă nici cea mai mică experienţă a lui 
fără să încerci să o faci să fie a ta. Ai vreo boală, ceva? 

— Nu, replică Harry. 

Mai trecură de câteva dâmburi, apoi se ușurară alături, Harry 
avea grijă să nu se stropească: 

— Doar că, uneori, nu pot rezista ispitei de a mă purta ca un 
măgar, zise el. 

Se priviră în ochi și Leslau zâmbi: 

— Nu ești lipsit de speranţă. 

Când se întoarseră înapoi la cort, Harry își dădu seama că 
relaţia lor se reparase. 

Pe pantă era din nou agitaţie. Ceilalţi doi săpători 
îngenuncheaseră lângă groapa celui mai tânăr dintre arabi. 

— Ce este? strigă Leslau și porniră în fugă spre ei. 

Nu primi niciun răspuns. Amândoi arabii erau acum în groapă 
și lucrau rapid, azvârlind pământul afară. 

Săpătura era puţin mai adâncă de doi metri, dar Harry nu 
putu vedea prea mult pe fundul ei până când arabul cel tânăr nu 
ieși afară. Cel mai în vârstă lucra foarte atent cu târnăcopul și în 
curând putură vedea pietre în formă asemănătoare cu cele de 
pavaj, două straturi suprapuse; și dedesubt, partea de sus a 
unui al treilea strat, cu pietrele așezate cândva de mâna omului, 
încă solide și durabile. 

Era un zid. 


Se întoarseră toţi trei în deșert, însufleţiţi. 

— Gândiţi-vă că până la urmă am putea găsi moștenirea pe 
care ne-au lăsat-o, spuse Leslau. Nu-i așa că-i vedeţi și voi? 
Armata străină se apropia repede, așa că au luat cele mai 
preţioase lucruri din Templu - bogății ca diamantul galben pe 
care-l vrei tu, Harry - și altele, sfinte și nepreţuite și le-au 
ascuns în pământ, descriind ascunzătorile pe un sul de aramă. 

— Și după două mii cinci sute de ani, tu ai smuls sulul din 
pământ, completă Tamar. 

— Ce crezi, David, întrebă Harry, au fost violate multe tainiţe 
ca cea din valea lui Achor, unde era ascuns diamantul? 

— Majoritatea obiectelor sunt încă sub pământ. Ştiu asta, o 
simt în oase. Dar sunt convins că multe ascunzători sunt în 


teritoriile ocupate. Dacă lucrurile iau o întorsătură nebunească, 
aici s-ar putea stabili un stat palestinian și eu n-aș mai putea 
săpa niciodată pentru moștenirea noastră. De aceea acum, când 
datorită lui Tamar avem o hartă care ne va duce la tainiţă, 
trebuie să sap din răsputeri. 

Vorbind, Leslau le arătă rocile calcaroase presărate ca niște 
schelete în deșert: 

— Apa a curs în direcția aceea și-i putem urma cursul până la 
izvor. După ce vom afla unde era baza dealului, vom stabili o 
grilă arheologică științifică. Undeva pe aici, la douăzeci și trei de 
cubiţi în jos, se află primele obiecte pe care le caut. 

Privi dealurile purpurii dimprejur și le arătă pumnul încleștat: 

— Ascultaţi, ticăloaselor! strigă el în idiș. Până la urmă tot o 
să le găsesc! 

Și strânse din nou pumnii, amenințând... 

— David? îl chemă încet Tamar. 

Leslau clipi, apoi se întoarse și porni înapoi spre cort. 

Când îl rugă mai târziu să-i permită să arunce o privire asupra 
originalului manuscrisului de aramă, Harry fu nedumerit de 
răspuns: 

— Acum nu e necesar. Dă-ne o șansă să săpăm ceva aici. 

Harry clătină din cap: 

— Nu legat de asta. Aș vrea să studiez pasajul legat de 
diamant. O parte din el e ilizibilă în fotocopia pe care am avut-o. 

Leslau ridică din umeri: 

— John, îi comandă absolventului, du-te cu dumnealor la 
lerusalim și ai grijă să obţină ce vor. Şi celorlalţi spune-le că 
vreau camionul plin înapoi mâine-dimineaţă. 


24 
TIBERIAS 


Manuscrisul de aramă fusese curăţat și întins foarte bine. 
Scrisul nu se vedea chiar ca atunci când fusese nou, dar se 
putea descifra cu ușurință. Tamar și Harry stăteau în picioare în 
micul birou al lui Leslau, ca într-un loc sacru și ea citi tare primul 
pasaj: 


Cuvintele lui Baruch, fiul lui Neriah ben Massiah din neamul 
preoților ce s-au ridicat în Anatoth în pământul lui Benjamin, la 
care porunca de a pune la adăpost comorile Domnului a venit 
prin leremia, fiul lui Hilkiahu Kohenul, în zilele lui Zedekiah, fiul 
lui Josiah, regele iudeilor, în cel de-al nouălea an al domniei sale. 


Când găsiră pasajul despre tainiţa din valea lui Achor, văzură 
și scurta descriere pe care n-o putuseră citi în fotocopie. 

Diamantul era descris prin cuvintele haya nega. 

— Haya nega, asta înseamnă „un obiect impur”, comentă 
Tamar. 

— Ştiu, respiră Harry adânc, incapabil de a accepta evidența. 
Poate exista vreo îndoială? 

— Nu, Harry, spuse ea. Asta descrie un diamant cu un defect 
serios. 

— Dumnezeule! exclamă el disperat. Am venit aici după 
potcoave de cai morți. Diamantul pe care-l vinde Mehdi nu are 
defecte majore. Şi asta Înseamnă că diamantul lui Mehdi nu 
este acelaşi cu cel descris aici - diamantul luat din Templul 
lerusalimului și ascuns în pământ. 

Găsi la hotel un bilet și recunoscu scrisul pretenţios - vreo 
guvernantă sau profesoară europeană? - chiar înainte de a 
desface plicul. 


Dragă domnule Hopeman: 

Vă pot cere să ne mai întâlnim încă o dată? 

Sunt foarte conștient că dumneavoastră sunteţi cel care a 
venit la mine în repetate rânduri, uneori cu preţul disconfortului. 
Vă asigur că aceste împrejurări au fost dictate de necesitate. În 
viitoarele noastre tranzacţii pe termen lung care sper că vă vor 
face plăcere, vă promit să vin eu la dumneavoastră, ori de câte 


ori este posibil. 
Veniti vă rog la staţia de autobuz din Eilat miercuri, la ora 
două după-amiaza. 
Cu cea mai mare consideraţie personală, 
Rămân al dvs., 
Yosef Mehdi 


— Ai de gând să te duci? întrebă Tamar. 

— Cred că ar fi bine. 

— Dacă diamantul lui Mehdi nu e cel al Inchiziției, nu este 
piatra pe care ai fost însărcinat să o cumperi. De ce te mai 
deranjezi? 

— E un diamant galben foarte valoros. lar eu sunt negustor de 
diamante, știai? 

Ea dădu din cap: _ 

— Dar... hai, înveselește-te puţin, îl îndemnă cu blândeţe. In 
ciuda sărutului ei, Harry nu prea avea motive de veselie: 

— Nu cred că voi obţine nici diamantul ăsta, cred că Mehdi 
are încă un cumpărător. 

— Atunci de ce vrea să vă întâlniți? 

Referința din bilet la „viitoare tranzacţii pe termen lung” îl 
îndemna pe Harry să nu spere aproape nimic: 

— Întâlnirea asta finală nu va avea de-a face cu diamantul, e 
menită să asigure o despărţire în termeni amicali, să lăsăm 
deschisă o poartă pentru afaceri în viitor. 

Citi din nou biletul, sperând că prima lui intuiţie nu se va 
repeta, dar simţi la fel: 

— Asta înseamnă că mai am de așteptat cinci zile. 

— Hai să stăm la lerusalim, propuse Tamar. 


Simţea gustul înfrângerii și nu știuse niciodată să-l accepte 
elegant. Se mai învioră urmărind vinerea în lerusalim - parcă 
era în America înainte de Crăciun. Toată lumea se repezea spre 
cumpărături de ultim moment. Birourile și magazinele se 
închideau devreme pentru a le permite angajaţilor să ajungă 
acasă la căderea serii și oamenii umblau pe străzi cu sticle de 
vin și flori pentru masă. Era impresionant să vezi străvechiul 
oraș încordându-și forțele și apoi oprindu-și motoarele dintr- 
odată. Nu mai mergea niciun autobuz și traficul dispăru 
complet, deoarece aproape fiecare își lua cina de Sabat în 


familie, cu prietenii, necredincioșii urmând o tradiţie plăcută, iar 
practicanţii pregătindu-se să meargă la sinagogă pentru a saluta 
regina Sabatului. 

A doua zi dimineaţa, nu se mai făceau afaceri, dar tot 
lerusalimul ieși la plimbare; îndrăgostiţi, familii tinere împingând 
cărucioare, bătrâni înaintând încet pe aleile scăldate de soare. 
El și Tamar merseră în Orașul Vechi, unde negustorii arabi își 
întâmpinau ca de obicei clientela numeroasă, alcătuită mai ales 
din evrei, întocmai cum făceau și evreii când arabii celebrau 
vinerea musulmană. 

O porniră spre vechiul cartier evreiesc. Când fusese cucerit de 
arabi în timpul războiului de independenţă, sinagogile și casele 
din piatră fuseseră distruse. Acum fuseseră recreate cu o 
atenţie plină de dragoste pentru detalii și pentru Harry era ca și 
cum ar fi ajuns într-un alt timp și spaţiu, mult mai frumos decât 
actualul lerusalim, afectat de febra construcţiilor înalte. 

Privi mult, fără să vorbească. 

— Ce-ar fi să cumpărăm una din casele astea frumoase de 
piatră? spuse într-un târziu, mai mult pentru el decât pentru 
Tamar. 

— Să locuim aici? Ar fi nevoie de o familie mult mai 
numeroasă sau de o casă mai mică. 

— Nu, nu ca locuinţă. 

Se opri în mijlocul străzii, studiind arhitectura cartierului 
restaurat: 

— Trebuie să fie o clădire superbă, ori una veche care a 
supravieţuit războiului, ori o reconstituire foarte bună, ca astea. 
înăuntru, totul foarte simplu, după moda din Orientul Mijlociu. 
Accente de lux doar cât să inspire încredere. Nu punem nimic pe 
ușă, astfel că lumea va învăţa că trebuie să găsească drumul 
până la Alfred Hopeman & fiul, lerusalim... Nu știu. Poate că 
este suficient. 

Tamar îl ajuta să depășească dezamăgirea că giuvaierul lui 
Mehdi nu era diamantul Inchiziției. Își amintiră triumful ei de la 
Ein Gedi, făcură dragoste, mâncară prea multe curmale și 
plănuiră să fondeze cel mai frumos birou al bijuteriilor din lume. 
Dar luni dimineaţa, Tamar deveni nervoasă: 

— O să am ciclul, zise ea în după-amiaza aceea. Cred că mă 
duc la mine, Harry. 

El fu sigur că de aceea era prost dispusă: 


— Nu, stai cu mine, îi spuse, dându-i părul pe spate și 
sărutând-o pe cap. O să am grijă de tine, să te simţi bine. Hai să 
mergem la Tiberiada și să stăm până mâine-seară. O să 
mâncăm pește, să vezi ce bine o să fie! Poţi să te bălăcești în 
Galileea. 

Ea îl privi amuzată: 

— Ştiu să înot. 

— Atunci o să fie și mai grozav. 

— Ştii ce-mi place cel mai mult la relaţia noastră? 

— Ce? 

— E atât de odihnitoare, zise ea. 


Pe lacul Kinneret erau staţiuni moderne, dar stătură la unul 
dintre hotelurile de lux mai vechi. Când sosiră, era întuneric și 
Harry putu vedea de la fereastra camerei lor roiurile de insecte 
din jurul felinarelor de pe dig. De-a lungul țărmului, apele 
Galileei erau pline de pește. 

În seara aceea, pe Tamar o durură sânii și avu crampe şi 
Harry se pregăti de abstinenţă, pentru că Della își pierdea 
întotdeauna interesul pentru el în astfel de condiţii. 

— Vreau, spuse ea, surprinzându-l cu pasiunea depusă. Mai 
târziu, Harry adormi cu mâna pe pântecul ei, fereastra deschisă 
și briza aproape umedă pătrunzându-le în cameră. 

De dimineaţă, văzură pe fereastră cheiurile de piatră, ca niște 
degete lungi și cenușii muiate în apă. Se vedea și o barcă de 
pescuit pântecoasă, pufăind pe apele liniștite ca într-o ilustrație 
din cărţile pentru copii. _ 

Tamar se bucură de soare. Inotară pe lângă un chei despre 
care aflară că fusese construit de romani. Era o zi bună, nu prea 
fierbinte, cu cerul albastru, brăzdat cu dâre albe. 

Nu mai erau prea mulţi vizitatori și toți păreau israelieni. Un 
bătrân cu burtă care înota placid fu identificat de Tamar drept 
un general faimos. Un cuplu apăru după-amiaza cu doi ogari 
barzoi magnifici. Stăpâna câinilor era mică și slabă, cu sâni de 
păpușă și un funduleţ tare și fură de acord că mușchii gambelor 
îi trădau ocupaţia de dansatoare: 

— Sunt bogaţi, spuse Tamar. Trebuie să stai mult pe lângă 
bogaţi. 

— Nu e o pedeapsă. Sunt oameni interesanţi. 

— Săracii simt și mai interesanţi, zâmbi ea. De aceea Israelul 


e o țară atât de interesantă. 

In seara aceea, stătură la masă cu generalul, proprietarii 
barzoilor și un cuplu care conducea o agenţie de turism și 
încercase toată ziua unul dintre traseele propuse; Harry află de 
la ei mult mai multe decât dorea să știe despre mormântul 
rabinului martirizat Meir. 

Mâncară pește în formă de biban și cu gust de păstrăv, 
peștele Sfântului Petru din Galileea. Generalul le dezvălui că 
peștii aceștia se înmulţeau pe gură. 

— Ce  isteţ, murmură Tamar, ale cărei crampe se 
înrăutăţiseră. 

Agenţii de turism păreau la ei acasă în scumpul hotel Tiberias, 
în timp ce proprietarii ogarilor ar fi părut acasă și în Monaco. 
Femeia era o refugiată rusoaică, fostă membră a trupei de balet 
Kirov din Leningrad. Emigrase așteptându-se la o luptă aprigă și 
la un șoc cultural și în loc de asta găsise bogăţie în persoana 
unui bărbat care producea televizoare. Conversaţia viră spre 
produsele soţului ei. In fiecare duminică-seara, toţi israeliții 
fugeau acasă să vadă emisiunea Totul în familie, titrată în 
ebraică. 

— Cum de puteţi înţelege ceva din asta? întrebă Harry 
amuzat. 

— Înţelegem foarte bine, e vorba despre temerile unui bigot 
simpatic a cărui fiică se mărită cu un om pe care el îl numește 
polac. Bigoţii simpatici din tot Israelul sunt îngrijoraţi. Așkenazii, 
de exemplu, își fac griji pentru că fiicele lor se mărită cu evrei 
din Maroc. Deși marocanii sunt oameni minunaţi, adăugă 
industriașul, observând pielea închisă la culoare a lui Tamar. 

— Ca și yemeniţii, replică ea calmă. 

Omul își ridică paharul cu vin. 

— Până la sfârșit, strănepoţii noștri vor fi un amalgam 
evreiesc, spuse rusoaica. 

— Nu, nu vor fi ca toţi ceilalţi evrei, zise Harry. 

Cei din jurul mesei își aţintiră ochii asupra lui. 

— Credeţi că vom ajunge în final să semănăm foarte bine cu 
musulmanii? întrebă proprietarul de agenţie, prea politicos. Sau 
cu creștinii? 

Harry clătină din cap: 

— Deja sunteţi israelieni, foarte diferiți de alţi evrei, explică el 
continuând să mănânce. 


Generalul păru interesat: 

— Spune-ne de ce suntem diferiţi, ceru el să afle. 

— Sunteţi câștigători. Ca să existaţi, trebuie să câștigați în 
continuare. Restul provenim dintr-o linie lungă de perdanţi. 
Emoţiile noastre viscerale se trag de la oameni care-și ţineau 
respiraţia când auzeau bătăi la ușă din partea stăpânirii. Astfel 
de oameni iubesc dreptatea socială. 

Mesenii ascultau tăcuţi. 

— Provenim din aceiași strămoși, avem aceleași emoţii 
viscerale. Credeţi că pentru că supravieţuim aici am uitat ce 
înseamnă să nu fi stăpân pe propriul destin? 

— Nu cred deloc asta. Cred că e un pericol de care trebuie să 
ne păzim. 

— Dacă vă preocupă atât personalitatea Israelului, interveni 
jovial industriașul, de ce nu locuiţi aici? 

— Chiar mă gândeam să o fac, răspunse Harry pe un ton egal. 
Murmurul aprobator stârnit de vorbele lui semăna cu ropotul 
unor aplauze. 

— Spuneţi-mi, domnule Hopeman, aveţi copii? întrebă 
generalul. 

— Un fiu. 

— Şi l-aţi sacrifica? Pentru a deveni o fiinţă umană sensibilă? 

— Eu nu cred în sacrificii. Dacă povestea lui Avraam și a lui 
Isaac este adevărată, atunci Avraam era nebun, nu credincios. 

Generalul dădu din cap: 

— Nu trebuie să ne îngropăm copiii în ziduri pentru a ne 
păstra umanitatea. Vom fi pregătiţi. Vom pierde cât mai puţini fii 
posibil. Dar evreii din toată lumea vor ști că există un Israel 
unde pot veni dacă este nevoie. 

— Câţi ani are fiul dumneavoastră? întrebă soția agentului. 

— Aproape treisprezece. 

— Şi noi avem adolescenţi. Dacă vă stabiliţi lângă Haifa, luaţi 
legătura cu noi și vă vom recomanda niște școli bune. 

— Sunteţi amabilă, zise el, dar se simţi obligat să continue. El 
va rămâne în America. Să vin aici este decizia mea. Va trebui să 
hotărască și el singur pentru el, mai târziu. 

— Nu oferă Israelul destul pentru a lua dumneavoastră 
această hotărâre pentru el? întrebă cu blândeţe producătorul de 
televizoare. 

— Eu sunt ceea ce se numea pe vremuri un liberal, explică 


Harry. Am protestat, am mers la demonstraţii. Am criticat foarte 
mult Statele Unite. Dar chiar și în momentele cele mai negre, 
America nu a încetat să fie cea mai bună, mai interesantă și mai 
promițătoare ţară din lume pentru oricine, inclusiv pentru un 
băiat de treisprezece ani. 

Buzele lui Tamar se albiseră puţin și în curând ea se scuză și 
se ridică de la masă. Când o urmă, o găsi pe pat în poziţie 
fetală. 

— Să aduc un doctor? 

— Nu fi prostuţ, a început deja să curgă. Pentru mine așa e 
mereu. 

— Vrei să stăm aici la noapte? o întrebă el stânjenit, știind că 
a doua zi trebuia să fie la Eilat. 

— Nu. Du-mă, te rog, la lerusalim. 

Pe drumul de întoarcere ţinu capul lăsat pe spate, pe 
banchetă. Îi aruncă o dată o privire și descoperi că-l studia. 

— Îmi pare rău că nu ai găsit diamantul Inchiziției, Harry. 

EI îi strânse ușor mâna. 

— Nu știu. 

Ea îl rugă s-o ducă la apartamentul ei. 

— Avem multe de vorbit. 

— Dar nu în seara asta. 

— Te sun imediat cum mă întorc, îi promise el. 

La ușă, o sărută ușor: 

— Shalom-shalom. Să te faci bine, Tamar. 

— Shalom, scumpul meu Harry, răspunse ea. 


25 
AUTOMOBILUL SJ DUESENBERG 


Lăsase vorbă la recepţie să fie trezit la ora șase. Telefonul 
sună parcă prea devreme și zăcu amorțţit în pat, apoi petrecu 
prea mult timp la duș, dar lâncezeala din pleoape îi dispăru și-i 
reveni vioiciunea. Era un drum de cinci ore și se hotărî să nu 
conducă el. După micul dejun, ieși în fața hotelului și opri primul 
taxi: 

— La Eilat. 

Şoferul holbă ochii mari: 

— Pot s-o sun pe nevastă-mea? 

— Ai două minute. 

Omul se întoarse mai repede, cu un zâmbet larg. Harry se 
instalase deja pe bancheta din spate: 

— Ai bani în plus dacă nu vorbești și nu asculţi radioul. Vreau 
să dorm. 

— Nani, nani, puiule, zise omul, răsucind cheia în contact. 


La opt fără două minute îl văzu pe omul lui Mehdi în staţia de 
autobuz de la Eilat. 

— Tresca, aici sunt. 

Albanezul îi surâse ca unui prieten vechi: 

— Bună ziua, domnule. 

Harry îl urmă dornic să revadă Duesenberg-ul și fu dus doar la 
un Chrysler asemănător cu cea de-a doua mașină a lui, dar de 
culoare mai deschisă. O mașină mai nouă decât a lui. 

— S-a întâmplat ceva cu mașina cealaltă? 

— Nu, domnule. Nu o folosim când parcăm în oraș. Avem 
foarte mare grijă de ea. 

— Hmm. 

Tresca îl duse în direcţia din care venise taxiul. Călătoriră 
peste o oră, apoi ieșiră de pe autostradă, dar de data asta nu fu 
nevoie să schimbe plăcuţele de înmatriculare. Se adânciră în 
ţinutul Sinaiului, săltând pe drumul bolovănos, ajungând în fine 
la o mică vilă bătută de vânturi și ploi, ce se topea perfect în 
peisajul deluros. Duesenberg-ul era parcat în partea nordică a 
vilei, la umbră. 

— Prietene, îl întâmpină Mehdi la ușă. 

— Cum ai găsit locul ăsta? îl întrebă Harry, strângându-i 


mâna. 

— Nu eu l-am găsit, răspunse Mehdi, ci Bardyl. Bardyl îmi 
găsește toate locuinţele. 

— Nu e nimic primprejur. 

— Absolut nimic. Doar o mică exploatare de aramă la nouă 
kilometri spre sud. 

Apăru și Bardyl, îi servi cu limonadă mentolată și-l salută 
timid pe Harry. Acesta bău trei pahare în timp ce Mehdi 
sporovăia ca o gazdă arabă, cerându-i detalii despre călătoria 
neplăcută. 

— Ai de gând să vinzi piatra galbenă altcuiva, nu-i așa? 

Mehdi îl studie: 

— Eşti pregătit să plătești preţul meu, prietene? 

— Nu. E prea ridicat. 

— Desigur, nu e destul de ridicat pentru un diamant cu o 
asemenea valoare istorică. 

— Nu știu istoria lui. Sunt convins că piatra dumitale nu este 
Diamantul Inchiziției. 

După câte se pricepea Harry, șocul de pe faţa lui Mehdi era 
autentic: 

— Așa ceva este sub demnitatea dumitale, domnule 
Hopeman. 

— Adevărul nu e sub demnitatea nimănui, replică Harry. 

— Aceasta este piatra din Kaaba. 

— Nu. 

— Care e dovada dumitale? 

— Kaaba are un defect. Unul serios. Diamantul dumitale nu 
are așa ceva. 

— De unde știi despre defect? 

— Nu-ţi pot spune. 

Mehdi pufni. 

— Are legătură cu un proiect arheologic important care este 
în desfășurare. Nu-ţi pot spune mai mult fără să dezvălui date 
confidențţiale. 

Mehdi clătină din cap: 

— Îmi pare rău, prietene. Dacă veneai cu nişte dovezi... Dar 
oamenii cărora le vând știu că acesta este Kaaba. Și eu o știu. 

— ÎI vei vinde sub pretenţie falsă. 

— Aceasta e opinia dumitale, zise înțepat Mehdi. Indoielile 
dumitale mă deranjează, desigur, dar nu sunt critice pentru 


vânzare. Din fericire, nu-ţi vând dumitale. 

— N-ai intenţionat niciodată să-mi vinzi mie, sublinie Harry. 
Din alte motive m-ai chemat aici. 

— Da. 

— E vorba de restul pietrelor preţioase pe care ţi le-a lăsat 
Farouk? 

— Aș dori să-mi spui când să le pun în vânzare. Aș dori să-mi 
programezi pe etape operaţiunea și sunt dispus să plătesc bine 
pentru sfat. 

— Dar când te sfătuiesc pe gratis în legătură cu Kaaba, nu 
vrei să mă asculți. 

Mehdi tăcu și Harry cedă primul: 

— Eu nu-mi vând sfaturile. Plănuiești să-mi vinzi mie restul 
pietrelor? 

— Așa sper. 

— Atunci din asta îmi voi câștiga banii. Pot să le văd? 

— Nu, nu acum. Dar am evaluări autorizate pentru fiecare, 
spuse Mehdi, arătându-i un teanc de hârtii de pe masă. 

Colecţia era mai bogată decât se așteptase. Mehdi era un om 
inteligent și prudent. Evaluările fuseseră făcute de mai multe 
persoane din diferite locuri ale lumii și recunoscu imediat câteva 
semnături foarte respectate. Nu se grăbi, citi atent descrierea 
fiecărei pietre, observând când fusese făcută evaluarea și ce se 
mai întâmplase de atunci, în condiţiile fluctuaţiei valorilor pe 
piaţă. 

Mehdi inclusese și copii ale evaluărilor celor patru geme pe 
care le vânduse deja, cu prețurile obţinute. 

Harry îi spuse că făcuse tranzacţii foarte proaste în două 
cazuri. 

— Știu, dădu Mehdi din cap. De aceea pun preţ pe serviciile 
dumitale. 

— Este dificil să stabilim un program de vânzare a lor una 
câte una, spuse Harry. Depinde și de nevoia dumitale de bani. 
Pentru mulţi oameni, o singură piatră din aceasta este de ajuns 
pentru a le asigura o viaţă plăcută tot restul zilelor lor. 

— Toată viaţa am trăit ca un rege. De ce m-aș opri acum, 
când regele e mort și eu sunt în viaţă? Și, ceea ce e mai 
important, anumite condiţii de nesiguranţă fac din continuarea 
existenţei mele o întreprindere scumpă. 

În orele următoare, Harry concepu un plan de achiziţii anuale, 


asemenea unui agent de asigurări, urmând ca prima vânzare să 
aibă loc după trei ani. 

— Desigur, spuse el, ai putea avea un avantaj mai mare dacă 
le-ai vinde pe toate odată. S-ar putea să mori înainte de a vinde 
întreaga colecţie. 

— Dacă mor, nu voi plânge după bani. 

— Dar eu da, zise Harry. 

Mehdi râse ca un copil: 

— Îmi placi, domnule Hopeman. 

— Și dumneata mie, domnule Mehdi. 

Era adevărat, cu toate că nu-l crezuse în privinţa diamantului 
galben. 

— Nu știu dacă mi-ar fi plăcut de dumneata pe vremea când 
erai cu Farouk, dar acum îmi placi foarte mult. 

— Nu, atunci nu ţi-ar fi plăcut de mine, zise încet Mehdi. La 
sfârșit nu ne mai plăceam nici noi, eram o pereche de libertini 
grași și ofiliţi. Dar la început... la început eram minunati. Când 
eram amândoi băieţandri la Academia Militară Regală din 
Anglia, cei mai buni oameni, cele mai respectate creiere din 
Europa obișnuiau să vină la Woolwich în camerele noastre de 
elevi și stăteau până noaptea târziu, ajutându-ne să plănuim o 
monarhie egipteană mai bună. Ne tot spuneau să studiem 
organizarea Suediei. 

— Şi ce s-a întâmplat cu toate planurile acestea? 

— N-aș dori nici să aud povestea, cu atât mai puţin s-o spun, 
zise Mehdi, gratulându-l pe Harry cu un zâmbet ciudat și amar. 
Dar cândva eram ca niște lei tineri. 


Bardyl le servi o cină excelentă, însoţind-o cu trei feluri de vin. 
Afacerile se încheiaseră și se putură relaxa pentru prima oară 
unul în compania celuilalt. Egipteanul era un companion 
excelent și lui Harry aproape că-i păru rău când află că nu urma 
să petreacă noaptea acolo. 

— Te vom lăsa la un hotel confortabil, ai călătorit foarte mult 
azi, zise compătimitor Mehdi. 

— Nu, vreau să mă întorc la Ierusalim. Lăsaţi-mă, vă rog, într- 
un loc de unde să pot lua un taxi. 

— A, putem face ceva mai mult. Trecem și noi prin lerusalim 
și te vom duce tot drumul. 

Așa că-și luară la revedere de la Bardyl, care rămânea să facă 


ordine și să vină după ei în Chrysler. Dar când ajunseră afară, 
Harry nu se simţi îndemnat să urce imediat în Duesenberg. Se 
învârti în jurul lui, admirând linia pe care uzinele din Detroit se 
străduiau s-o imite de câteva decenii. Până la urmă, nu putu 
rezista: 

— Te-ai gândit vreodată să vinzi mașina? 

Mehdi fu încântat: 

— Te-am tot așteptat să mă întrebi. Sunt foarte bucuros că 
până la urmă ai făcut-o. 

Nici nu se osteni să răspundă la întrebare. 

— Automobilul este motivul pentru care am acceptat un preţ 
atât de mic pentru prima piatră prețioasă. 

— Rubinul Caterinei a Ill-a? 

— Da. Mașina asta era în Egipt. Se cocea de patru ani pe un 
câmp, își făceau coţofenele cuib în ea. Nici măcar nu era pe 
butuci, stătea pe niște cauciucuri crăpate. Bardyl a trebuit să 
meargă acolo și să dea bani la mai multe persoane. A fost 
demontată până la cele mai mici piese și fiecare a fost 
expediată separat. Ce însărcinare! Numai șasiul cântărește două 
tone și jumătate. 

— Pot să-l conduc și eu? 

— Te rog, zise Mehdi. Eu stau lângă dumneata. 

Şi tinu deschisă ușa din spate pentru șofer: 

— În seara asta, Tresca va fi stăpânul. 

Motorul se poticni la început. Când încercă să răsucească 
volanul, îi fu incredibil de greu. Avea nevoie de mușchi mai 
puternici decât dacă ar fi condus un camion de tonaj greu. 

— Trebuie pornită la o viteză foarte mică, spuse Tresca din 
spate neliniștit. Apoi motorul se ambalează. 

Era adevărat, după ce o lăsă liberă se tură cu ușurință, 
oferindu-i senzaţia unui șofat unic. Era conștient că se afla mai 
sus decât de obicei față de șosea. Mașinile obișnuite abia 
ajungeau până la partea superioară a geamurilor Duesenberg- 
ului. La început, conduse prea încet și prea atent, din cauza 
drumului prost, dar mașina părea că-și găsește singură drumul 
printre pietre. 

Când ajunseră la drumul pavat, cauciucurile mușcară și 
mașina răspunse prompt. Abia apăsă pe accelerator și mergeau 
cu o sută de kilometri, iar motorul abia torcea. 

— Merge de două ori mai repede, zise Mehdi. 


— Dacă frânaţi prea tare, domnule, o să ne lovim la cap, îl 
avertiză Tresca. 

Apăsă ușor frâna și tăindu-și drum în noapte, se gândi la Ben 
Hur, conducând un atelaj cu patru sute douăzeci de cai 
puternici, alergând cât îi ţinea sufletul. 


Intrară într-un sat și încetini mult. După o oră, văzu luminile 
unui oraș la distanţă și atinse din nou frâna. 

Când se apropiară, o turmă de siluete cenușii potopi șoseaua. 

— Ce mai e și asta? întrebă Mehdi. 

— Cred că sunt oi, zise Harry, oprind motorul ca să 
economisească benzina. 

Dincolo de animale, un camion de o tonă trăgea un Land 
Rover aflat la extremitatea cealaltă a latului șoselei. Vehiculul 
cel mare părea să aibă mari greutăţi în a-l trage pe cel mai mic. 

Tresca se aplecă peste bancheta din faţă: 

— Vă aduceţi aminte de locul ăsta? îi spuse el lui Harry. Aici 
am întârziat și când v-am dus în lordania. 

Își amintea, un camion omorâse o capră pe șosea și oprise 
traficul. 

— Nu-mi place asta, îi zise Tresca lui Mehdi. E a doua oară 
când suntem opriţi aici. De două ori nu pot fi doar accidente. 
Poate vă caută. 

Mehdi deschise torpedoul unde se afla arma. 

Harry se strădui să vadă în noapte. La marginea porțiunii 
luminate de faruri, turma începea să se împrăștie; oamenii din 
mijlocul ei vorbeau. Putu desluși șase sau șapte siluete. Văzu 
într-o clipă că unul dintre oameni purta un turban din pânză 
albă, cu dungi întunecate. Puțin în urma lui era altul, cu o basma 
strânsă bine pe creștet. Cel cu turbanul părea nervos sau 
înfricoșat. Se tot uita în urmă, parcă pentru a se asigura că 
ceilalţi îl urmează. 

Apoi Harry le văzu și mâinile. 

— O, Doamne! exclamă el. 

Tresca spuse ceva în arabă și Mehdi își încleștă mâna pe 
pistol, dar arabul cu basma aruncase deja spre mașină ceva 
care lovi parbrizul. Sticla plezni, dar nu se sparse, grenada 
ricoșă și apoi evenimentele se derulară foarte rapid. 

Harry întinse mâna și deschise portiera dinspre Mehdi, apoi 
puse piciorul în șoldul acestuia și se rostogoli după el pe șosea. 


Fusese un act de instinct pur. Habar nu avea în ce parte a 
mașinii căzuse grenada și l-ar fi putut împinge pe Mehdi chiar 
peste ea. 

Explodă în partea cealaltă, chiar când începu o canonadă 
teribilă. Toţi arabii trăgeau din plin în Duesenberg. Harry îl 
apucă de mână pe Mehdi și se îndepărtară de mașină. Ţinându- 
se de mâini, alergau ca niște copii în întuneric. Mehdi se mișca 
greu, chiar și pentru un om voinic. Abia putea să alerge; lui 
Harry i se părea că aleargă printr-un clei gros. li era teamă ca 
cel de lângă el să nu facă un atac de inimă. Auzea respiraţia 
șuierătoare a lui Mehdi pe fundalul împușcăturilor. 

Căzură peste un gard de sârmă și Harry se tăie la braţ. Sârma 
părea veche și ruginită. Fusese probabil strânsă de printr-un 
război și gândindu-se la tetanos, se zbătu să se elibereze și se 
zgârie și mai tare. 

Sârma ghimpată se agăţase și în hainele lui Mehdi și se 
strădui să-l descurce și pe acesta. 

— Allah, suflă Mehdi. A 

Până la urmă, cămașa i se rupse. În tot timpul acesta, la 
cincizeci de metri de ei se trăgea în mașină. Rezervorul de 
benzină se aprinse tocmai când îl eliberase pe Mehdi și se lipiră 
amândoi de pământ, în încercarea de a se feri de flacăra 
orbitoare. ` 

Văzu că Mehdi avea pistolul cu țeavă groasă al lui Tresca. li 
era teamă că va trage, dezvăluindu-le ascunzătoarea, dar când 
încercă să i-o ia, nu putu descleșta arma din degetele celuilalt. 

— Nu-l folosi, spuse, dar cuvintele îi fură acoperite de 
zgomotul împușcăturilor. 

ÎI ciupi pe Mehdi de o cută a mâinii durdulii: 

— Nu folosi pistolul. 

Acesta îl privi tâmp. 

Harry încerca să-și ţină capul jos, în spatele unor pietre aflate 
de-a lungul gardului. Mai devreme sau mai târziu, se aștepta să 
fie descoperiţi. Când era copil, aflase despre un om al cărui 
nume era purtat și de tatăl lui și ani de zile avusese un coșmar 
în care se chircea în subsolul apartamentului lor, în timp ce 
Bruno Hauptmann venea să-l răpească. Acum i se părea că 
trăiește visul, ușor modificat. 

Dar în loc să vină Hauptmann, se auzi zgomot de camioane și 
focurile se înteţiră. Işi ridică fruntea și reuși să vadă că arabii nu 


mai trăgeau în mașina aprinsă, ci dincolo de ea și ceea ce era 
mai important, trăgeau și alţii în ei. Harry nu văzu decât două 
persoane într-un ochi de lumină, dar fură lovite amândouă pe 
când le privea. Se prăbușiră, dar cei care trăgeau nu se opriră și 
de câte ori erau lovite de gloanţe, trupurile zvâcneau și păreau 
să se chircească. Un alt arab se desprinse din marginea umbrei 
și veni drept spre ei. Era în panică, alerga cum o făcuseră și ei, îi 
auzeau respirația șuierătoare și apoi geamătul când se prăbuși 
peste gardul de sârmă ghimpată, deasupra lor. Işi băgă capul și 
pieptul printre primele două rânduri, așa cum trecuse și Harry. 

Se uitară la el și el îi văzu. 

Mehdi ridică pistolul în mâinile pufoase, îl lipi de gâtul omului 
și trase. 


Harry se ridică, ţinându-l pe bărbatul cel gras în braţe. 

— N-am avut niciodată de gând să-l vând altcuiva, șopti 
Mehdi. Numai alor mei. Să le înapoiez o parte din moștenire. 

Părea să treacă printr-o criză liniștită de isterie: 

— Totuși, nu mă lasă să mă întorc. Nu m-au iertat niciodată. 

Egipteanul își pierduse fesul. 

— Aţi păţit ceva? îi întrebă un soldat în ebraică. 

— Kain, clătină Harry din cap. Suntem bine. 

Dar ceea ce-l deranjă mai târziu - lucrul care-l umplu de 
rușine și de groază - fu că stând acolo, cu Mehdi tremurându-i în 
braţe și morţii pe șosea și obiectul acela care fusese Tresca 
așezat încă pe locul fumegând al stăpânului, el tot mai fusese în 
stare să simtă un regret copleșitor pentru faptul că acum, în 
toată lumea, nu mai existau decât douăzeci și nouă de 
automobile SJ Duesenberg. 


26 
NOROC ȘI O BINECUVÂNTARE 


Fură duși la o tabără militară și interogaţi de un maior tânăr 
cu tenul închis la culoare, care avu răbdarea de a repeta fiecare 
întrebare până când obţinu o relatare a atacului secundă cu 
secundă, din punctul lor de vedere. 

Numai doi dintre atacatori mai erau în viaţă. Unul dintre ei 
fusese dus cu elicopterul la lerusalim, la chirurgie. Fură duși să-l 
vadă pe celălalt, în celulă. 

— İl cunoașteţi? 

Era un arab de vreo nouăsprezece ani. Purta pantofi de lucru, 
pantaloni cafenii din bumbac și o cămașă din material plasă, 
albastră. Nepieptănat, cu cercuri în jurul ochilor și o vânătaie 
albăstruie pe falca nerasă. 

Amândoi clătinară din cap. 

— Erau unsprezece persoane, toţi studenţi egipteni, zise 
maiorul, privindu-l pe Mehdi. Credeau că pe dumneata te ucid 
pe bancheta din spate a mașinii. 

Mehdi dădu din cap. 

— Spun că vinzi un obiect musulman sfânt la necredincioși. 

Băiatul din celulă părea total relaxat, dacă nu-i priveai ochii. 

— Nu l-aș vinde niciodată în afara Islamului, spuse Mehdi în 
arabă. 

— Ba da, replică tânărul. Te târguiești cu ei ca o târfă 
bolnavă, ne vinzi sufletul. Faci negoţ cu o parte a moscheii din 
Acra cu porci creștini și cu ticăloși evrei care ne iau mereu ceea 
ce e al nostru. Noi vedem, te-am urmărit. 

— Nu le-am vândut lor, aveam alte planuri. 

Maiorul dădu din cap: 

— Ambii prizonieri aveau informaţii că negociai să revii în 
guvernul egiptean. 

Băiatul i se adresă din nou lui Mehdi: 

— Ştiam că nu vei veni. N-ai rezista nici câteva ore. 

— Taci din gură, animalule! Au murit nouă oameni tineri. Şi de 
ce? Niciunul din voi nu era născut când am plecat eu din Egipt, 
proștilor! 

— Părinţii noștri te ţin minte bine, zise tânărul. 

Şi apoi rămase tăcut. 

— Unde era paza? întrebă Harry când ieșiră din corpul 


închisorii. 

— Am ajuns foarte repede. 

— Asta nu e securitate. Dacă am fi fost pe bancheta din 
spate... 

Maiorul ridică din umeri: 

— Aţi avut noroc. Oricine spune că securitatea poate opri 
gloanţele e un mincinos. 

După ce le luă declaraţiile, maiorul îi întrebă dacă nu voiau să 
meargă cu elicopterul la spitalul Hadassah. Mehdi clătină ferm 
din cap. Un medic militar le dădu la fiecare câte două tablete 
tranchilizante de cinci miligrame. 

— Nu am nevoie, spuse Harry. Doctorul i le puse în palmă: 

— Sunt pe gratis. 

O mașină a personalului îi duse până la un motel din Dimona. 
Era aproape două noaptea când ajunseră acolo și străzile erau 
pustii. Din fericire, Harry văzu și o patrulă militară motorizată. 

Ajuns în camera lui, începu să tremure. Încercă să se 
stăpânească, dar era ceva care-i scăpa de sub control. Luă una 
din tablete și începu să se dezbrace. Apoi o luă și pe cealaltă și 
se întinse pe pat, așteptând să-și facă efectul. 

Dimineaţa, comandară amândoi câte un mic dejun consistent 
și mâncară cu vinovăţie. 

— Trebuie să mă adresez autorităţilor să-mi dea trupul, spuse 
Mehdi. Bietul Tresca! l-am telefonat lui Bardyl. 

— Erau rude? 

— Mai mult, prieteni. 

— S-a schimbat totul pentru dumneata, nu-i așa? 

— Nu mă vor lăsa niciodată să mă întorc. E bine. Cu slujba pe 
care mi-ar fi oferit-o guvernul, aș fi fost puţin mai mult decât un 
funcţionar public. Aș fi obosit, fără îndoială, oftă el, abandonând 
ouăle. 

— Ironia este că au încercat să te omoare deoarece credeau 
că vrei să-mi vinzi mie diamantul Kaaba, zise Harry și dumneata 
nici nu ești proprietarul pietrei respective. Mehdi se strâmbă. 

— E adevărat. 

— Nu vreau să te insult, prietene, dar... 

— Ascultă-mă, Kaaba are un defect! Unul serios. Trebuie să ai 
o metodă de a verifica asta. 

Egipteanul îl privi cu ochii îngustați: 

— În Moscheea din Acra simt descrieri amănunțite. Poate că e 


și una a diamantului care a împodobit cândva Maksura. Dar să 
ne înţelegem... dacă o astfel de descriere nu pomenește de un 
defect, atunci acesta nu există. 

— Poţi să pui pe cineva să facă rost de ea? 

— Totul e posibil pentru un drept-credincios, zise Mehdi 
ridicând din umeri. 


Egipteanul lucra foarte repede. Îi telefonă lui Harry chiar 
înainte de ora zece seara și se întâlniră în sala de mese. 

— Ai verificat descrierile? 

— E așa cum spui, recunoscu Mehdi încet. 

Harry se simţi ușor ameţit. 

— Kaaba are un defect mare. Diamantul aflat în posesia mea 
nu este piatra luată de cruciați din moscheea din Acra. 

— Atunci poţi s-o vinzi? 

— Nu mai am nicio reţinere de natură religioasă. Nu e o 
relicvă. Dacă ne înțelegem, ţi-o pot vinde. 

Harry avu grijă să nu răsufle ușurat: 

— Așa cum spui, nu este o relicvă. Nu pot plăti pentru ea 
decât atât cât valorează ca piatră prețioasă. 

— Valorează foarte mult și o știm amândoi. 

— Nu e de calitate atât de bună, dar dimensiunile o salvează. 
Mehdi așteptă. 

— Un milion o sută. 

Egipteanul dădu din cap: 

— Îţi doresc cel mai mare noroc cu acest diamant, domnule 
Hopeman, spuse el, întinzându-i mâna. 

Harry i-o strânse tare: 

— Mazel un brocha, pașă Bardissi. 


Ori de câte ori cumpăra un diamant, se gândea la Maimonide, 
vulnerabil în călătorii din cauză că trebuia să poarte cu el atâta 
aur. Tehnologia ușurase această povară. A doua zi dimineaţa, la 
banca Chase Manhattan, un specialist apăsă pe butoanele 
necesare la rugămintea lui Saul Netscher. Introduse în computer 
numerele scrisorii de credit întocmite de Netscher, adăugă un 
mesaj codificat și numărul de identificare al contului lui Mehdi 
de la Credit Suisse din Zurich, iar banii fură transferați electronic 
de la New York în contul elveţian. Harry scrise la Dimona un act 
de vânzare-cumpărare, pe care îl semnă împreună cu Mehdi. 


Era simplu și clar. Dar tot mai avea de împărtășit soarta lui 
Maimonide până ajungea acasă cu diamantul cumpărat. Când 
intră în hotelul din lerusalim, era aproape ora prânzului. 

Văzu biletul aproape imediat. Fusese practică, îl lipise de ușa 
de la baie. 


Dragă Harry, 

lartă-mă că am așteptat să te întorci cu spatele ca să-ţi spun. 
De mai multă vreme știam că n-o să meargă, dar sunt de o 
lasitate teribilă când e vorba de scene. 

Am fost foarte tentată să încerc, pentru că ești un om 
adorabil, dar s-ar fi terminat într-un an. Prefer amintirea. 

Dacă ai simţit ce am simţit si eu, nu încerca să mă cauţi. iţi 
doresc ani mulţi plini de alte bucurii. 

T. 


Se așeză și formă numărul ei, dar nu răspunse nimeni. De la 
muzeu îi spuseră că doamna Strauss își prelungise concediul. Nu 
știau unde era. p 

Avea idee cam unde putea s-o găsească. Inchise telefonul și 
stătu douăzeci de minute să se calmeze. 

Îşi revizui în minte tot ce avea de făcut, foarte metodic. Duse 
Fordul englezesc la agenția de închiriere și achită nota. Își 
împachetă lenjeria și o expedie, oprindu-se la agenţia aeriană 
din hol pentru a cumpăra două bilete pentru zborul ce părăsea 
aeroportul Ben Gurion după-amiaza târziu. Nu mai era prea mult 
timp, dar își făcu repede bagajele și achită și hotelul. 

Apoi se urcă într-un taxi și-i spuse șoferului să-l ducă la Rosh 
Ha'ayin. 


Fetița stătea în praful drumului exact așa cum o găsiseră și 
prima oară. Harry îi ceru șoferului să oprească. 

Merse la copilă și îngenunche lângă ea: 

— Shalom, Habiba, mă mai ţii minte? 

Ea îl privi neștiutoare. 

— Mătușa Tamar e aici? 

Fetiţa întinse mâna spre casa bunicii ei. 

Ajunse acolo, bătu la ușa de sticlă și cei doi oameni dinăuntru 
îl priviră. 

— Intră dacă dorești, zise ya umma. 


Stătea în picioare, sprijinită de perete. Ya abba stătea la masă 
și bea arak. 

— Vreau să vorbesc cu Tamar, spuse Harry. 

Nu-i răspunse nimeni. Dincolo de ușa închisă a celeilalte 
camere chicoti cineva. O auzi pe Tamar spunând ceva scurt și 
apăsat și chicotitul încetă. 

Ya abba clătină din cap: 

— Ea nu dorește, spuse el în engleză. 

— Ce dracu, se enervă Harry, vreau să-mi spună ea asta. 

— Nu înţeleg trei lucruri, zise ya abba, de data aceasta în 
ebraică. Și nu știu nimic despre alte patru: drumul unui vultur în 
aer, drumul șarpelui pe o piatră, drumul unei corăbii pe mare și 
drumul unui bărbat cu o femeie. 

Își termină băutura și-și turnă arak dintr-o sticlă și apă dintr-o 
carafă. Priviră cu toţii lichidele incolore amestecându-se în 
pahar și compoziţia devenind lăptoasă. 

Harry se duse și bătu la ușa închisă: 

— Tamar. 

Liniște. 

— Ascultă, spuse el, cel puţin putem să vorbim despre asta. 

Ea nu răspunse. 

— Trebuie să plec din ţară în după-amiaza asta și am un bilet 
de avion pentru tine. 

Așteptă. 

— lisuse, vorbește cu mine. Așa te porți ori de câte ori ești la 
ciclu? 

Auzi un scaun scârţâind, apoi îl lovi ceva. Se întoarse și ya 
abba era pe cale să-l pocnească din nou. 

— Hei! 

Bătrânul era puternic. Harry spera că nu-i fracturase 
maxilarul. Dar era beat și-l ţinu la respect cu ușurință. 

— Luaţi-l de aici, spuse el. 

Ya umma începu să jelească în felul doliului arab. 

— Luaţi-l de pe mine. 

Şoferul de taxi claxonă afară, în timp ce ya abba era dus 
înapoi la scaun. 

— Fir'ar să fie, nu înţelegi? Te iubesc! strigă Harry prin ușa 
închisă. 

Aceasta se deschise. Sora lui Tamar se strecură afară pe cât 
de repede îi îngăduia pântecul rotund. Chipul lui Yaffa era 


însufleţit de plăcere. Îi dădu un bilet și el îl deschise, apoi oftă. 

Harry n-o să-mi facă rău niciodată. 

O văzu pe Yaffa privindu-l cu o simpatie interesată care-l 
tulbură mai mult decât durerea din obraz. 

— Shalom, murmură ya umma după el când ieșea pe ușă. 

Trei femei iemenite stăteau cu capetele apropiate și 
murmurară când trecu pe lângă ele, urmărindu-l cu ochii. Copila 
stătea tot în praf. Avea din nou o muscă pe obraz. O goni, apoi 
se urcă în taxi și-i ceru șoferului să-l ducă la aeroport. 


27 
DEFECTUL 


Era ca și cum, fără să știe, ar fi avut membrane pe ochi și pe 
urechi până atunci și acum îi căzuseră, așa că vedea și auzea 
America bine pentru prima oară, vedea în Westchester câmpiile 
și pădurile din jurul casei, fluieratul mierlelor, bocănitul cocoșilor 
sălbatici, sunetul îndepărtat al unui ferăstrău, înălțimea și forma 
clădirilor din Manhattan, zgomotul traficului din afara 
magazinului, mult mai sălbatic decât cel din lerusalim, dar 
aproape reconfortant, pentru că era o piesă din jocul lui. 

Carnea i se făcu purpurie-violetă acolo unde-l lovise ya abba 
și-și masa atent vânătaia cu cremă. 

Della se uită la ea când se întâlniră să ia masa, dar nu puse 
nicio întrebare: 

— Am cunoscut pe cineva, Harry. 

— Este... ceva serios, Della? 

Se simţea de parcă ar fi spionat. 

— Vrem să ne căsătorim, spuse ea palidă. 

— Mă bucur pentru tine. 

Era, dar nu o spusese cum trebuie. Ce ciudat; nu fusese izbit 
de veste aproape deloc. 

Luară masa toţi trei săptămâna următoare, civilizaţi și foarte 
stânjeniţi. Numele omului era Walter Lieberman. Era analist al 
securităţii tranzacţiilor de pe Wall Street. Divorţat. Avea un venit 
bun și părul rar. Pe chip avea în mod obișnuit o expresie 
neliniștită și vorbea blând și egal. În alte condiţii, poate că lui 
Harry i-ar fi plăcut de el. 

Era simplu. Ea va depune acţiune și Harry n-o va contesta. 

— Mi-ar plăcea să păstrez casa, spuse el. 

Și ei îi plăcea locul, dar cedă în favoarea lui și făcu mare caz 
de tactul lui Walter, care urma să lipsească intenţionat de la bar 
mitzvah. 

Ceremonia bar mitzvahului le luă în stăpânire viaţa. Della 
făcuse totul; rezervase loc la sinagogă, angajase pe cineva să 
facă mâncare, alesese meniul. Totul era gata, doar Jeffrey 
Martin Hopeman se mai împotmolea la pasajele religioase care 
trebuiau memorate. Harry își dădu seama cu vinovăţie că în 
timp ce el era plecat după zei străini, fiul lui avusese nevoie de 
tată. Începură să lucreze împreună la pasaje. Era o predică 


specială, care se ţinea numai când sabatul cădea în timpul 
Sukkot-ului, festivalul recoltei. Pasajele descriau războiul cu Gog 
și Magog și lui Jeff i se părea că până și traducerea englezească 
e de neînțeles. 

— Cine a fost Gog? 

— Conducătorul unei armate dușmane care a invadat Israelul 
dinspre nord, îi spuse Harry. 

— Și Magog? 

— Magog era ţara din care venea Gog. S-ar putea să nici nu fi 
fost o ţară reală. Poate că reprezintă doar țara dușmanilor 
Israelului. 

— Nu se știe nici măcar despre ce e vorba în capitolul meu? 

— Multe înţelesuri s-au pierdut de-a lungul secolelor, sunt 
misterioase, zise Harry. E un text vechi. E chiar amuzant, nu-i 
așa? Să spui o poveste care s-a întâmplat atât de demult. 

Jeff mormăi. 

Dar îi plăcură bonetele pe care le cumpărase Harry din Mea 
She'arim și-și alese una albastră brodată cu flori pastelate. 

— l-ai cumpărat un tallit? întrebă Della. 

— Nu m-am gândit la șalul de rugăciune, recunoscu el. Ea 
oftă: 

— Trebuie să-i iei unul. 

Așa că se duse la un magazin evreiesc de pe strada de est și-i 
cumpără fiului lui un șal de rugăciune fabricat în Israel. 

Era limpede ce-și dorea Jeff ca dar de bar mitzvah. Harry 
găsea peste tot pagini rupte din reviste, cu reclame și preţuri, 
lăsate special ca să le descopere el. 

— N-o să-ţi iau o pușcă de vânătoare, îi spuse el lui Jeff. 

— De ce nu? Dacă nu rărim cerbii, o să moară iarna de foame. 

— Se întorc și prădătorii și fac o treabă mai bună decât noi cu 
răritul. 

— Dar mulţi oameni buni vânează. 

— Unii dintre ei au nevoie de carne. Cu asta sunt de acord. 
Dacă vrei să vânezi pentru plăcerea sportivă, așteaptă până 
când n-o să mai fiu răspunzător de acţiunile tale. 

li cumpărară o mașină de scris portabilă. După ce se mai 
gândi, Harry îi cumpără și o undiţă minunată de bambus, lungă 
de șapte picioare, dar nu era sigur că asta va satisface visul 
unui băiat care dorea să fie vânător de cerbi. 


Începu să dea atenţie unor știri din ziare pe care altădată nici 
nu le-ar fi observat. Bande neonaziste puneau bombe și 
mitraliau sinagogi și magazine evreiești în Argentina și răpiseră 
două familii de evrei, cerând răscumpărare. Tineri antisemiţi din 
Bavaria se antrenau în formaţii paramilitare. Guvernul sovietic 
trimitea mai mulţi dizidenţi sovietici în azilele de nebuni. Un 
profesor din Wisconsin scrisese o carte în care numea 
holocaustul un mare truc evreiesc. 

Președintele condamnă Israelul pentru că se stabilise în 
teritoriile ocupate și se alătură rușilor, cerând crearea unui stat 
palestinian. A doua zi după ce fu rostită declaraţia comună, 
Harry se duse la seif și luă borcanul de vaselină în care erau 
ascunse cele șase mici diamante galbene. Puse borcanul tot 
acolo unde-l păstra și tatăl lui. Era un birou diferit, dar ca și 
Alfred Hopeman, folosea cel de-al doilea sertar din dreapta 
pentru timbre, agrafe de prins hârtia, gume de șters și mici 
fantezii galbene care-ţi puteau salva viaţa dacă trebuia să pleci 
pe neașteptate. 


Lenjeria îi sosi de la lerusalim abia după cinci săptămâni. O 
despachetă și scoase diamantul galben de lângă un ciorap 
mirositor și o pereche de chiloţi și a doua zi se duse la brokerul 
lui de la vamă și completă formularul guvernului S.U.A. Nr. 
3509, notificare de intrare formală și-l duse apoi la biroul unui 
ofițer de vamă pe nume McCue de la World Trade Center. 

Când îl văzu, McCue clătină din cap: 

— Tot mai faceţi contrabandă, domnule Hopeman? 

Făcuse același lucru de mai multe ori. Deși încălca tehnic 
legea, vameșii înțelegeau că o făcea din motive de securitate și 
Harry venea întotdeauna să plătească taxa de import, patru la 
sută din valoarea pieselor achiziţionate dacă aveau sub o 
jumătate de carat și cinci la sută din preţul pietrelor preţioase 
mai mari. 

Se întâlni imediat cu Saul Netscher și acesta examină 
diamantul încruntat: 

— Ha, e atât de mare. Eşti sigur că nu e diamantul Inchiziției? 

Harry dădu din cap. 

— Atunci unde dracu e ăla? 

— Nu știu. 

— Ce le spun oamenilor care au strâns banii? 


— Adevărul. Pot să le returnez banii acum sau dacă vor, pot 
să aștepte până vând diamantul. Dacă fac așa, îmi scad 
cheltuielile și împart profiturile cu ei, spuse el posac. 

Plouă patru zile la rând, o burniţă stăruitoare de toamnă. O 
masă de aer rece veni dinspre Canada și când apăru din nou 
soarele, păru că se întoarce vara. Ceea ce fusese verde 
începuse să se îngălbenească. Simţi deodată dorinţa de a vedea 
un cerb. Livada era așternută cu mere căzute, așa cum le plăcea 
căprioarelor cu coada albă. Se vedeau urme peste tot și 
excremente, semn că mâncau bine, dar în dimineaţa aceea, 
când alergă pe poteca de la râu, nu văzu decât păsări și 
veveriţe; cerbii erau ca polițiștii, nu veneau niciodată când aveai 
nevoie de ei. 

Fiul lui îl găsi stând lângă mal, cu spatele rezemat de un 
copac. Lucrurile stăteau bine pentru băiat, Harry și Della 
împărţiseră între ei porţia de explicaţii dificile. Jeff înţelegea 
destul de bine ce se întâmpla cu familia lor și ce anume nu avea 
să se schimbe. 

Se așeză lângă el. Fagii erau cafenii, mestecenii și plopii, 
galbeni. Stejarii și arţarii împroșcau cu roșu și portocaliu și un 
frasin alb se înroșise de bobiţe de sumac, rătăcite prin frunzele 
lui ca niște torţe. Toate culorile se reflectau în apa mișcătoare. 

— M-am gândit la ce-aș face dacă ar încerca să ne ia vreodată 
locul ăsta pentru că suntem evrei, zise el. 

Jeff păru nedumerit: 

— Cine ar face așa ceva? 

— Cred că nimeni, aruncă Harry o piatră în apă. Dar s-a 
întâmplat în alte locuri, de mai multe ori. În Israel am învăţat 
ceva. Dacă s-ar întâmpla, aici, ţi-aș cumpăra pușca și aș lua-o și 
pe a mea. 

— ...n-aş vrea s-o folosesc pentru oameni. 

— Pentru, asta sunt puștile, îi spuse tatăl încet. Omoară 
animale și omoară oameni. 

Era greu să-și dea seama ce simţea fiul lui, dar îi urmărea 
faţa. 

— Vrei să spui că nu i-ai lăsa să ne facă ce le place, așa cum 
au făcut în Europa? 

Harry dădu din cap. 

Jeff își încovoie umerii: 

— Ar fi mai bine să luptăm. Nu mi-ar plăcea, dar... aș vrea să 


fiu lângă tine. 

Atinse braţul lui Harry: 

— Aș vrea asta, tată. 

— Știu. 

Când reveniră spre casă, se hotărâse să ia cele șase diamante 
mici din ascunzătoare și să le vândă. Bărbaţii gata să moară 
pentru bucata lor de pământ nu au nevoie de un plan de 
scăpare. 


În seara aceea, acoperi masa de lucru cu un prosop și scoase 
borcanul din sertarul biroului. 

Cele șase pietre erau mici și culoarea le făcea greu de 
detectat în pasta galbenă, așa că trebui să pipăie mult cu 
degetele, o treabă murdară. Imitaţia imensă era chiar deasupra, 
ca un paznic, o luă dintr-odată și săpă în jurul ei până când, unul 
câte unul, scoase toate diamantele. 

Erau foarte frumoase. S-ar fi vândut bine ca inele de logodnă. 

Ștergându-le, observă că strălucirea le fusese întunecată de 
urme de petrol. Nu avea decât câţiva cărbuni în casă, dar 
fărâmiţă din ei într-un bol și pelicula fu îndepărtată foarte bine. 
Tocmai le usca în momentul când ochii îi rămaseră ațţintiţi 
asupra imitaţiei de diamant. 

Partea de jos era suflată cu aur și pătată cu grăsime, dar văzu 
imediat ceea ce n-ar fi observat niciodată la doisprezece ani. 

Nu era o imitație. 

Se aplecă deasupra lui, fredonând ușor, temându-se să-l 
apuce. 

Cu greu izbuti să se stăpânească și să șteargă vaselina de pe 
suprafaţa pietrei. 

Fusese tăiată într-o formă de brioletă încântătoare. Faţetarea 
era foarte similară cu cea a pietrei lui Mehdi. Dar diamantul 
acesta fusese tăiat mai devreme decât cel al lui Mehdi, într-o 
perioadă când nu se cunoșteau atâtea tehnici sofisticate. 

Două treimi din partea de jos a gemei erau acoperite de suflul 
de aur și-l curăţă tremurând, deschizând o fereastră, apoi spălă 
diamantul în baie, împrăștiind pe jos substanţa de șlefuit. 

Aprinse lampa electrică de la piciorul microscopului și așeză 
diamantul deasupra. Lupa aparatului se umplu de structura 
internă a pietrei. 

Avea o culoare superbă; aurie, dar mai caldă decât a aurului. 


Lumina intensă a soarelui se strângea în corpul lui. 

Foc minunat. 

Puritate. 

Sfârșindu-se brusc într-o porțiune lăptoasă și o pată brutală, 
întunecată, aproape de vârf. 

Ştia ce era diamantul înainte de a vedea defectul: 

— Asta încercai să-mi spui! i se adresă el tatălui dispărut. 

Se așeză în faţa lui. 

Îl atinse. 

Prin degetele lui se reluă legătura cu amintirea și promisiunea 
Templului din lerusalim. 

Cu îndelungata tăcere a tainiţei din Valea lui Achor. 

Cu Sfânta Maskura din moscheea din Acra. 

Cu păcatul sângeros al Inchiziției spaniole. 

Cu Majestatea Sacră a papalității. 

Toate acestea fuseseră suspendate de-a lungul celei mai mari 
părţi din viaţa tatălui lui într-un borcan cu o unsoare chimică. 

După un timp, deveni conștient că emitea sunete, zgomote 
ciudate. 

La etajul superior se deschise ușa soţilor Lawrenson. 

— Dacă-ţi spun că el e! Probabil îi e rău, o auzi pe menajeră 
spunându-i soţului ei. 

Pașii lui Sid Lawrenson se auziră coborând scările. În ciuda 
orei târzii, Harry puse mâna pe telefon. 

— Piatra lui Mehdi e cea care a fost furată de la Muzeul 
Vaticanului, îi spuse el lui Saul. 

— ...Ce dracu, hotărăște-te odată! Spuneai că nu e Diamantul 
Inchiziției! 

— Nu este. Sunt două diamante diferite. Pe al doilea vreau să- 
| returnez Romei. Oamenii dumitale cu bani ar dori să-l doneze 
înapoi Vaticanului? Nu mai ţin cont de banii mei de cheltuială. 

Netscher era ultragiat: 

— Ce tot spui? Au fost de acord să cumpere ceva important 
pentru istoria evreilor. O să-mi spună să găsesc un grup de 
catolici bogaţi, care să-l cumpere. 

— Ascultă-mă, Saul, vor primi mai mult decât dau, începu 
Harry, explicându-i apoi totul din fir a păr. 

— Sunt paisprezece donatori, zise Saul în cele din urmă, uluit. 
Cu doisprezece dintre ei ar trebui să discut mult, dar în cele din 
urmă i-aș convinge. Dar doi dintre ei nu l-ar dona Bisericii 


Catolice în nicio circumstanţă. 

— Atunci contribui eu cu două părţi, zise Harry. 

— Asta înseamnă foarte mulţi bani. Ce-ţi pasă dacă pun sau 
nu la loc diamantul în mitra Papei? 

— Până la urmă, e un obiect de furat. Este... o obligaţie de 
familie. 

Îl ura pe Peter Harrington pentru că-i evaluase conștiința atât 
de precis. 

— Spune-le că li se va mulţumi într-o ceremonie specială. Poţi 
să-i convingi, Saul, adăugă Harry blând. 

Netscher oftă. 


Monseniorul Peter Harrington îl întâmpină la Roma și merseră 
direct la Sfântul Scaun. 

Harry îi telegrafiase și cardinalului Pesenti, spunându-i doar 
că un grup de filantropi cumpărase diamantul galben furat și 
acum îl returna Muzeului din Vatican. 

Cardinalul le ieși în întâmpinare: 

— Molte grazie, murmură el. Ce gest generos și amabil! 

Și îi conduse în biroul lui. Se așezară la masă și Harry scoase 
din servietă diamantul, iar cardinalul îl luă în mână, privindu-l 
aproape neîncrezător: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că te-a trimis să pui la loc Ochiul 
lui Alexandru în mitra lui Grigorie, domnule Hopeman. 

— Acesta nu este Ochiul lui Alexandru, Eminenţa ta. 

Cardinalul era nedumerit: 

— Telegrama spunea că ne returnezi diamantul furat. 

— Aceasta este piatra pe care am cumpărat-o în Israel - 
diamantul pe care hoţii de bijuterii l-au smuls din mitra aflată la 
muzeul dumneavoastră. Dar nu este diamantul tăiat de Julius 
Vidal, strămoșul meu și donat apoi bisericii. 

— Nu înţeleg. 

— Diamantul pe care-l ţii în mână a substituit originalul, 
Eminenţa ta. Cu mult înainte de furtul din zilele noastre. 

Amândoi îl priveau neîncrezători. 

Peter Harrington clătină din cap: 

— Avem descrieri excelente; mi-e greu să cred că s-ar fi putut 
face o asemenea substituție. 

— Diamantul a fost trimis în afara Vaticanului numai de două 
ori, spuse Harry. Una dintre ocazii a fost aceea în care tatăl meu 


a reparat mitra la Berlin, remontând piatra. Registrele 
dumneavoastră vor confirma că diamantul pe care l-a returnat 
firmei Sidney Luzzatti & fiii din Neapole era acesta, cel care-i 
fusese trimis. Pe atunci, el știa că acesta nu era cu adevărat 
Diamantul Inchiziției, pentru că-l avea pe acela în seiful lui. Dar 
a descris în jurnal gema fără defect ca fiind Diamantul 
Inchiziției, jucându-și rolul lui într-o șaradă veche de 350 de ani. 
Substituţia nu putea fi făcută decât în cealaltă ocazie, pe la 
1590, de către alt strămoș al meu, Isaac Vitallo din Veneţia, 
bijutierul care a montat diamantul când a fost confecţionată 
mitra. 

Şi le spuse ce descoperise în atelierul lui în urmă cu două seri: 

— Poate că Vitallo era un hoţ de rând; poate că a simţit că are 
un motiv suficient pentru a face ceea ce a făcut. Nu știu decât 
că, de atunci înainte, familia mea a păstrat acest secret și 
diamantul. 

— A trecut mult timp, spuse Peter Harrington. 

Harry dădu din cap: 

— Au fost perioade teribile pentru evrei. Poate că mica lor 
răzbunare le aducea o oarecare satisfacţie. 

— De ce nu ți-a spus tatăl dumitale despre asta? 

— A așteptat prea mult. Cred că pentru el secretul era 
stânjenitor, un anacronism, ridică Harry din umeri. Răzbunarea 
este un anacronism. E timpul să-l scoatem din ascunzătoare. 

Cardinalul Pesenti era fascinat: 

— Piatra aceasta este extrem de valoroasă, spuse el, ridicând- 
o în mână. Asta înseamnă că diamantul pe care l-a substituit 
Vitallo cu asta - Ochiul lui Alexandru - valorează mult mai mult? 

— E practic nepreţuit. 

— Intenţionaţi să-l returnaţi Bisericii, conchise cardinalul 
imediat. 

— Nu, Eminenta Ta. 

Se priviră în ochi. În atmosferă se produse o schimbare 
subtilă. 

— A fost furat de la Maica Biserică. Ai hotărât să ne dai înapoi 
piatra aceasta mai puţin valoroasă. Dar de drept, Ochiul lui 
Alexandru este al nostru, nu-i așa? 

— Noi îl numim Diamantul Inchiziției. Înainte de a fi al 
Bisericii, a aparținut unui om care a fost ars de viu pentru că era 
evreu. 


Peter Harrington își drese vocea în tăcerea care urmă: 

— Nu ai niciun drept, Harry! exclamă el răgușit. 

— Am toate drepturile. Dacă lucrul acesta nu se poate face cu 
lerusalimul, în schimb diamantul poate fi proprietatea mai 
multor persoane. Am luat măsuri pentru a fi donat muzeului din 
Israel, muzeului de aici, din Vatican și muzeului iordanian din 
Amman. Va fi expus la fiecare muzeu prin rotaţie permanentă, 
timp de câte cinci ani la fiecare. 

Gura cardinalului semăna cu o tăietură, maxilarul îi era rigid. 
Dar privindu-l cum se străduiește să-și controleze emoţiile, 
Harry văzu uimit că ceea ce inundase ochii prelatului nu era 
mânia. 

Bernardino Cardinal Pesenti dădu din cap: 

— Era timpul, încuviinţă el și-i întinse mâna lui Harry: 

A sosit timpul să ne vindecăm vechile răni, domnule 
Hopeman. 


28 
GARDIANUL 


Îi telefonă lui David Leslau și petrecu mult timp răspunzând 
pe bani grei la întrebările lui încântate. 

Până la urmă, David începu să râdă: 

— Mai spune-mi o dată. Unde l-ai găsit? într-un borcan de... 
ce? Doamne, uite aici greșesc eu. Nu sap niciodată în Cincinnati, 
în spatele blocului. 

Nu știa de ce, dar nu prea-i plăcu hazul pe care-l făcea David. 

— Cum merg săpăturile? reuși să-l întrebe în cele din urmă. 

— Promiţător, găsim tot felul de semne. Dar încă nu suntem 
răsplătiți. 

— Ce fel de semne? 

— Îți scriu. Raportul complet. 

Încercă să reintre într-o rutină de lucru. Poveștile din presă 
despre furturile din muzee atrăgeau după sine alte furturi, aşa 
că muzeele care primeau diamantul doriră să facă publicitate 
achiziției cu foarte mare grijă, în cercul lor și Harry fu de acord. 
Publicitatea nu strică în afaceri, dar niciun om al diamantelor nu 
vrea să-și vadă chipul în ziare, ca un afiș pus pentru tâlhari. 

Începu să petreacă mai mult timp decât era necesar pe strada 
Patruzeci și șapte, atras de începuturile carierei. Chiar și atunci 
când atelierele și magazinele erau închise și rămâneau doar 
negustorii mărunți, se așeza și el la masa lor în prăvăliile de 
delicatese, le evalua pietrele atunci când i-o cereau, asculta și 
spunea povești despre diamante. Cunoscu oameni pe care nu-i 
băgase în seamă. | se părea că toţi sunt israeliți; pe stradă se 
vorbea mai multă ebraică decât oriunde. 

Ştia ce trebuia să se forțeze să facă. Cunoscu o femeie 
frumoasă la Asociaţia Diamantelor. Mirosea frumos a săpun și 
doar a o boare de altceva și o invită la masă de două ori. Cândo 
rugă să meargă undeva cu el câteva zile, ea fu de acord îndată. 
Merseră cu mașina în Pennsylvania, la un han de lângă niște 
ferme Amish care arătau ca și cum ar fi pozat pentru ilustrate. 
Ea își dădea licenţa în drept la Fordham și dorea să se transfere 
în Asociaţie, din compartimentul de cercetare în cel juridic. li 
spuse cu francheţe că i-ar fi considerat ajutorul bine-venit. 

Vorbi foarte mult despre un loc în industria acţiunilor de 
prejudiciu. Trupul ei slab era sexi, dar pielea îi era palidă și la fel 


îi era și personalitatea. 

Pe drumul către casă, opri la Newark pentru masă și văzu un 
număr din New York Times al cărui colț din stânga al primei 
pagini era ocupat de știrea că, în urmă cu câteva ore, David 
Leslau de la Hebrew Union College descoperise unul dintre 
heruvimii Templului lui Solomon. 


Silueta nu era idilică. Era mică, abia de vreo cincizeci de 
centimetri înălțime, o ființă combinată între om și fiară, cu față 
de bărbat, trup de leu și aripi de vultur lăsate în Jos. Acestea 
acoperiseră cândva - de necrezut! - chivotul Legii! 

Fusese sculptat dintr-un fel de lemn pe care încă nu-l 
identificaseră, pentru că se sfărâma la atingere. Peste lemn era 
un înveliș de aur bătut. Ziarul cita un specialist care observase 
că aurul respectiv conţinea patru la sută argint, acesta fiind o 
impuritate naturală și se mai adăugase aramă, în proporţie de 
zece la sută, pentru soliditate. Aliajul de aur era destul de pur, 
astfel încât nu se produsese aproape deloc oxidarea; totuși, 
suprafaţa era acoperită cu o peliculă cafenie, probabil de la o 
substanţă chimică. 

Harry ar fi vrut să alerge la cel mai apropiat avion. Dar nu 
făcu decât să-i trimită lui Leslau o telegramă de două cuvinte: 
Yasher koach. Bravo. Apoi se scufundă din nou în relatările din 
ziare. 

Heruvimul fusese știrbit de sapa unui lucrător, dar o veche 
tăietură zimţată din partea de jos dovedea că fusese cândva 
atașat de ceva - capacul chivotului. În primele relatări din presă 
nu se menţiona nimic despre Sulul de Aramă sau despre 
altcineva care ar fi lucrat la proiect, dar în după-amiaza aceea, 
Harry începu să primească telefoane de la reporteri și scriitori. Îi 
trimise pe toţi la Hebrew Union College. După câteva zile, 
apărură mai multe detalii, inclusiv o descriere a manuscrisului. 
Era evident că David îi pomenise numele cu generozitate, dar 
ziarele scriau despre el ca despre un „negustor de diamante și 
un cercetător diletant”. În Newsweek fu caracterizat drept un 
criptolog amator. 

U.S. News & World Report scria că profesorul Leslau îi datora 
ajutor pentru localizarea tainiţei lui Tamar Strauss-Kagan, soţia 
directorului general al Ministerului de Interne. 

Se măritase. 


Încercă să nu se gândească la ea, dar în subconștient, nu 
putea renunţa. Cu câteva luni înainte i s-ar fi părut imposibil să 
trăiască o asemenea durere. 


Al 138 BZ LB NY ŞTIRILE DIN ZIARE INFECTE 
NU DILETANT VIRGULA TU STOP ATÂT DE MULT DE LUCRU 
EXCLAMARE VINO SA MA AJUTI 
LESLAU 


Dragă David, 

Sunt mândru că l-ai găsit pe gardianul de aur. Chiar era 
îngropat în argilă la douăzeci și trei de cubiţi? E un detaliu pe 
care presa nu-l menţionează. 

Nu mai trebuie să-ți spun câte probleme se ivesc în 
continuare. Mă indoiesc că există o cheie unică la Manuscrisul 
de Aramă. 

Fiecare tainiţă va trebui abordată ca un puzzle separat. Am 
citit că ţi-ai descoperit heruvimul cu fața către nord. Fără 
îndoială, celălalt zace îngropat cu fața către sud și arca e 
ascunsă undeva între cele două tainițe. Dar cel de-al doilea 
heruvim poate fi departe de Ein Gedi - poate la Muntele 
Hermon. Asta ti-ar reduce cercetarea cam la toată țara. 

Sacalii vor încerca să muște din autenticitatea heruvimului; 
un „expert” afirmă deja că statueta e babiloniană. Trebuie să te 
apuci să-ți scrii lucrările pentru societățile academice. 

Realitatea e că vei avea nevoie de o echipă din cei mai buni 
specialiști. De calibru mare. Și adevărul e ăsta: ca învățat, sunt 
un diletant care și-a făcut cea mai importantă descoperire în 
sertarul biroului propriu. Ca negustor, sunt un profesionist 
(Diamant de vrei, de la Hopeman iei), ceea ce Dylan Thomas 
numea „un comerciant călător sângeros”, cu atâta dispreț. Nu 
vorbim rău de morţi, dar era un prost teribil de talentat. Lumea 
are nevoie de negustori cum are și de poeți. 

Pentru o clipă când ţi-am primit telegrama atât de 
prietenoasă, m-am gândit să lucrez pentru tine la vară. Dar 
cineva trebuie să aibă grijă si de magazin și la vară îmi voi 
învăța fiul să șlefuiască diamante. 

Abia astept să vă revăd când vă întoarceţi la New York. 

Până atunci, transmite-i lui Rakhel complimente de la 
prietenul tău, 


HARRY 


Îl supăra faptul că nu putea să uite. Într-un magazin de fructe 
de pe bulevardul Madison văzu mere lunguieţe, parcă desenate 
de Modigliani, cu pielita de un galben cu îmbujorări ușoare, 
exact ca desenul acela de pe magazia fermierului druz din 
Majdal Sharns. 

Vânzătoarea nu-i putu spune decât că sunt turcești, dar la 
depozit cunoșteau sortimentul. 

Kandil Sinap. li plăcea până și numele. Sună la Corneli și un 
pomicultor îi spuse că se găseau cu greu în statul New York, dar 
putea cumpăra un lot de arbori de la serele din Michigan. Harry 
comandă trei pomi care aveau să-i fie plantați în livadă în 
primăvara viitoare. 

Intr-o dimineaţă, mergând pe bulevardul Park, o văzu pe 
Tamar. 

Guvernele își trimiteau oficialii peste hotare tot timpul și ei 
puteau să-și ia și nevestele cu ei. 

Se repezi în îmbulzeală, strecurându-se pe lângă oameni. O 
văzu din nou, da, era Tamar. Până la moarte ar fi recunoscut 
mersul acela. Statura ta aceasta e asemenea unui palmier și cât 
de frumoși sunt pașii tăi în sandale, o, fiică de prinț! 

Ea se opri să privească rochiile dintr-o vitrină și el o ajunse din 
spate, o atinse pe braţ și-i rosti numele și o faţă brună pe care 
n-o mai văzuse niciodată îl privi un moment, apoi femeia se 
îndepărtă. 


Se așezară în primul rând al sinagogii. Della pregătise câteva 
surprize. Îi dăduse voie lui Jeff să-i numească pe oamenii care 
urmau să aibă funcţii de onoare și Saul Netscher fu chemat la 
altar să recite binecuvântarea patriarhului în locul bunicilor lui 
morţi. Când fu chemat și el, lui Harry îi făcu plăcere. Emoţiile 
începură cu rolul fiului, dar Jeff recită războiul dintre Gog și 
Magog corect și de bună credinţă, de parcă asta ar fi făcut de-o 
viaţă. Pe la mijlocul povestirii, mâna lui Harry o găsi pe a Dellei. 
Doar Walter Lieberman nu era acolo. Se ţinură strâns de mâini 
chiar și când rabinul le ceru să se ridice în picioare și să repete 
rugăciunea: Binecuvântat ești Tu, Doamne, împărat al 
universului, care ne tii în viață și ne sprijini și ne-ai adus în 
această zi fericită. 


A doua zi dimineaţa, Jeff îl trezi devreme și luând undiţa cea 
nouă, porniră la râu. Se căţărară pe pietre și Jeff legă o plută 
roșu cu alb. Avea vântul în spate și a doua oară aruncă lao 
distanță bună. Pe apă era ceaţă. Un animal mic - o vulpe? - 
alerga pe malul îndepărtat; Harry nu știa dacă o văzuse și Jeff. 

— Bang, îl sperie fiul lui, râzând încetișor. 

— A fost o zi mare ieri, se exprimă el. 

— Hmm, făcu Jeff, întinzând undiţa. Ştii ce nu înţeleg? De ce 
tu ai fost chemat al doilea la altar? 

— Aparţin tribului leviţilor. 

— Trib? Ca la indieni? 

— Exact ca la indieni. 

Apoi Harry îi explică faptul ca cele trei triburi iniţiale se 
reduseseră la trei: 

— Kahanii, descendenţii preoţilor, sunt chemaţi primii. Apoi 
leviții, ai căror înaintași au fost oficiali ai Templului, poeţi și 
muzicieni. Și apoi israeliții, din toate celelalte triburi care au 
fuzionat. 

Jeff aruncă din nou: 

— De unde știi că ești levit? 

— Mi-a spus tata și el știa de la tatăl lui. 

— Hei! 

Fiul lui prinse un pește, îl pierdu imediat și apoi mai aruncă o 
dată, foarte repede. De data asta, manevră bine și prinse ceva: 

— E bun de ceva, ce zici? 

— De masă. ` 

— O să-i spun și eu fiului meu, zise Jeff, întinzându-i peștele. Il 
ţinură amândoi o clipă, umed și viu, ca într-un ritual. 

— Așa sper și eu, întări Harry. 


În noiembrie, primi o scrisoare în care i se cerea să facă o 
depunere la Corporația Diamantelor pentru următoarea 
expediţie, dându-i-se datele când urma să facă depuneri de-a 
lungul anului următor. Asta însemna că fusese ales să-i urmeze 
tatălui lui în grupul celor Două Sute Cincizeci. Nu află niciodată 
de ce succesiunea nu se făcuse mai devreme sau pe ce bază 
fusese ales, dar știa că, de acum înainte, viaţa îi va fi marcată 
de pachetele pe care le va primi regulat de la Londra, de zece 
ori pe an. 


Nu se simţea vinovat pentru viaţa pe care o ducea, pentru 
averea lui; totuși, fu cuprins de neliniște citind despre un nou 
atac cu rachete care lăsase mulţi răniţi în Kiryat Shemona. Se 
gândi la rabinul din Kiryat Shemona care-l ajutase să-l găsească 
pe soţul lui Rakhel Silitsky și speră că rabinul, soţia și copiii lui 
nu păţiseră nimic. 

Dimineţile, în loc să meargă direct spre Bulevardul Cinci, 
parca uneori lângă strada Patruzeci și șapte. Trecea pe lângă 
grupuri de bărbaţi scunzi și bărboși, care vorbeau încet, pe 
trotuare sau în pragurile ponosite care constituiau biroul lor, 
scoțând averi frumoase din buzunarele lor, din plicuri modeste. 
La clubul diamantelor, depășea camera de vizionare, unde se 
examinau pietre și mergea direct la capelă. Unii preoţi făcea 
slujbe în fiecare dimineaţă în autobuzele care-i duceau către 
strada Patruzeci și șapte din ghetourile lor moderne. Mai 
rămâneau totuși destui pentru a constitui un consiliu și în 
capelă, format din zece oameni care rosteau rugăciunile de 
doliu. Pentru Harry, nu avea niciun sens să rostească rugăciuni 
pentru tatăl lui în astfel de momente arbitrare, dar nu se simţea 
deloc îndemnat spre logică. : 

larna se înăspri și ţara ardea în neștire petrol arab. In 
dimineţile geroase, tăia lemne cu Sid Lawrenson, curățând 
crengile merilor din livadă. Astfel, avu ocazia să aleagă locurile 
unde dorea să planteze copacii cei noi, Kadil Sinap. Se simțea ca 
un pom care și-a format în sfârșit o rădăcină. 

Viaţa i se așeza și era marcată de pietre. La cimitir, văzu că 
alţi vizitatori lăsaseră șapte pietre de prund pe mormântul 
tatălui lui, unde dorea să înalțe în primăvara viitoare o piatră 
funerară. Se hotări să-i dea lui Jeff granatul; poate că piatra 
aceasta a tribului lor avea să fie transmisă viitoarelor generaţii 
fără secrete, printr-o tradiție mai sănătoasă. Nu se mai gândi 
aproape deloc la gema galbenă pe care o cumpărase în Israel, 
acum din nou în siguranţă în mitra lui Grigorie. Se gândea mai 
des la Diamantul Inchiziției, întrebându-se dacă vreodată, în 
mijlocul treburilor ei de la muzeu, femeia cu piele brună se 
oprea să-l privească. În nopţile fără somn, când temeri fără 
nume se târau din timpuri și gene străvechi spre sufletul lui, 
făcându-l să tremure cuprins de fiori de neînțeles, bântuit de 
ţipete pe care nu le auzise niciodată, se gândea la cele șase 
diamante ale lui Alfred Hopeman. Dar nu regretă niciodată că nu 


se mai aflau în sertarul vechiului birou din ţinutul Westchester.