P.B. Kerr — Cobra, regele din Katmandu

Cartea a treia din seria de succes: 


P.B. Kerr 
Copiii Lămpii Fermecate 


Cartea A Treia 


Cobra, Regele din Katmandu 


Această carte este pentru Brian Bookman 


INDIAN 


PAL 


EAN 


H 
L 
Q 


Nota autorului 
(Pentru aceia dintre cititori care ar fi putut să 
uite ceea ce s-a întâmplat în primele două cărţi) 


John şi Philippa Gaunt, doi copii din New York, 
au descoperit într-o bună zi, după ce li s-au scos 
măselele de minte, că sunt djinni. Măselele de 
minte, ca şi mintea însăşi, apar foarte devreme 
la copiii djinni. 

Unchiul lor, Nimrod, un puternic djinn englez 
care-şi duce veacul prin Londra, s-a ocupat de 
pregătirea lor timpurie în Egipt, ţară cu o climă 
fierbinte, foarte potrivită pentru dezvoltarea 
puterilor de djinn. Djinnii sunt făcuţi din foc. Lor 
nu le prea prieşte frigul. Tinerilor djinni, încă 
imaturi, le este foarte greu, uneori chiar 
imposibil, să-şi concentreze puterile în climate 
reci. 

John şi Philippa mai au destule de învăţat 
despre ceea ce înseamnă să fii djinn, iar puterile 
lor sunt încă în creştere. Ar fi totuşi o greşeală 
să-i subestimezi, căci fiind gemeni - nu gemeni 
identici, pentru că asemănările dintre ei nu-ți 
sar în ochi - pot avea, atunci când acţionează 
împreună, tot atâta putere cât un djinn matur. 

Toate acestea ne ajută să înţelegem cum de- 
au fost capabili să-l sprijine pe Nimrod în 
zădărnicirea tentativei lui Iblis, cel mai rău 
dintre toţi djinnii, de a pune stăpânire pe cei 
şaptezeci de djinni captivi ai lui Akhnaton şi să-i 


folosească astfel încât să rupă echilibrul de 
puteri existent între cele trei triburi de djinni 
buni şi cele trei triburi de djinni răi: 
homeostasisul. 

In timp ce se întâmplau toate acestea, mama 
lor, Layla, ea însăşi djinn, rămăsese acasă, 
ţinându-se deoparte de lumea djinnilor. Fiind 
măritată cu Edward Gaunt, o fiinţă omenească 
normală şi un bancher specializat în investiţii 
(nu neapărat în această ordine), îi era destul de 
uşor să izbutească, cel puţin atât timp cât 
puterile extraordinare ale gemenilor rămâneau 
nedezvăluite. 

Dar atunci când Philippa a fost răpită de 
Ayesha, conducătoarea supremă a djinnilor, cu 
intenţia, cel puţin la prima vedere, de a o 
desemna succesoarea ei la titlul şi la funcţia de 
Djinn Albastru al Babilonului, Layla a înţeles că 
n-ar putea s-o lase indiferentă viitorul propriei 
fiice. Ca să se impună în faţa tuturor djinnilor - 
deopotrivă a celor buni şi a celor răi - un Djinn 
Albastru are nevoie, în îndeplinirea funcţiei sale, 
de o mare independenţă a spiritului. Este, de 
asemenea, o poziţie care implică un 
considerabil sacrificiu personal, Djinnul Albastru 
fiind obligat să renunţe la propria familie şi la 
propriul cămin şi să trăiască în singurătate, mai 
presus de Bine şi de Rău. 

Astfel, Layla a intervenit, ajutându-l pe John în 
viteaza şi eroica lui misiune imposibilă de 


salvare a Philippei din lravotum - tainicul regat 
subteran al Djinnului Albastru - în timpul 
desfăşurării acesteia. 

Pe parcurs, Layla avea să descopere că 
adevăratul scop urmărit de Djinnul Albastru 
fusese acela de a o face pe ea, nu pe Philippa, 
succesoarea sa. Şi, vrând să se asigure că 
Philippa se va putea bucura de ceea ce-i mai 
rămăsese din copilărie, Layla s-a declarat de 
acord ca, după moartea Ayeshei, ea, şi nu 
Philippa, să devină următorul Djinn Albastru. 

Philippa şi John au fost, lucru lesne de înţeles, 
şocaţi când au descoperit că Ayesha era chiar 
bunica lor. Dar, chiar şi-aşa, n-au aflat despre 
înţelegerea secretă dintre Ayesha şi Layla şi 
despre faptul că, foarte curând, iubita lor mamă 
avea să-i părăsească pentru totdeauna. 

Dacă Iblis rămâne cel mai mare duşman al 
gemenilor, ei au în schimb câţiva buni prieteni. 
Domnul Rakshasas este un djinn foarte în 
vârstă, prieten apropiat cu Nimrod, ale cărui 
puteri sunt în declin şi care, deşi născut în India, 
a deprins engleza cu accent irlandez. 
Credinciosul servitor al lui Nimrod, domnul 
Groanin, din Manchester, este un bărbat cu un 
singur braţ - pe celălalt l-a pierdut într-o 
confruntare cu un tigru flămând, în British 
Museum. Dybbuk este un tânăr djinn care 
locuieşte în Palm Springs, California, împreună 
cu mama lui, Jenny Sachertorte, doctor de 


djinni. Domnul şi doamna Gaunt au şi o 
menajeră credincioasă, pe doamna Trump, care 
a continuat să lucreze pentru familia Gaunt 
chiar şi după ce Philippa i-a îndeplinit, în secret, 
dorinţa de a câştiga la Marea Loterie a statului 
New York. 


P.B. Kerr, februarie 2006 


Prolog 
Despre ceva care s-a întâmplat la doar câteva 
săptămâni după ce gemenii, John și Philippa 
Gaunt, s-au născut în orașul New York 


Începutul groaznicei întâmplări s-a petrecut, 
aşa cum e cazul cu mai toate întâmplările de 
groază, în toiul nopţii, în timp ce majoritatea 
lumii dormea. Casa în care a avut loc 
înfiorătorul eveniment era O clădire 
guvernamentală din Londra. Una de mărime 
înşelătoare, din cărămidă, construită în stil 
palladianist! în Whitehall?, având cea mai veche 
şi mai cunoscută adresă din lume. În faţa 
faimoasei uşi negre din faţă, stătea un poliţist; 
pe partea cealaltă a străzii, alte clădiri 
guvernamentale se  înşirau până spre 
Westminster şi spre Palatul Parlamentului şi mai 
departe, spre mocirlosul fluviu Tamisa. Cu mult 
după miezul nopţii, într-o noapte rece de aprilie, 
în ultimii ani ai mileniului trecut, clădirea de la 
numărul zece, de pe strada Downing? era 
cufundată în linişte. 

O fetiţă în vârstă de unsprezece ani era 
singură în camera ei; fetiţa însă nu dormea, ci 
1 Stil arhitectonic preclasic, din secolul al XVI-lea, al cărui nume 
provine de la cel al arhitectului italian Andrea Palladio. 

2 Stradă din Londra, cuprinsă între Parliament Square şi Trafalgar 
Square, pe care se situează mai multe clădiri guvernamentale şi care 
dă numele cartierului în care se află. 


3 Adresă la care se află, conform tradiţiei, reşedinţa prim-ministrului 
britanic. 


se ghemuise sub plapumă şi citea o carte la 
lumina lanternei. Tatăl ei, prim-ministrul Marii 
Britanii şi al Irlandei de Nord, împreună cu 
mama ei dormeau adânc în camera lor, aflată 
de cealaltă parte a holului. La parter, într-o 
încăpere situată în spatele biroului premierului, 
erau de serviciu agentul de pază al prim- 
ministrului şi purtătorul de cuvânt al acestuia. 
Cam pe la ora douăsprezece şi patruzeci de 
minute, fetiţa îşi ridică privirea de pe romanul 
pe care-l citea, încruntându-se nedumerită. | se 
păruse că aude răsunând un râs. Un râs ciudat, 
de femeie. Sau mai degrabă un chicotit 
răutăcios şi copilăresc. 

Ciudat! 

Işi scoase capul de sub adăpostul plăpumii şi 
ascultă cu atenție, timp de câteva clipe; dar 
după aceea nu-i mai dădu importanță. 

Cred că mi s-a părut. 

Dar în clipa în care râsul de fetiţă se făcu din 
nou auzit, ea se ridică în capul oaselor şi-şi 
azvârli cartea deoparte. 

Chicotitul ăsta! Îmi dă fiori! 

Cobori din pat, hotărâtă să vadă despre ce era 
vorba. Trăgându-şi pe ea un halat, deschise uşa 
camerei şi aruncă o privire în lungul holului. 
Chicotitul părea să se audă din dormitorul 
părinţilor. 

Ce se întâmplă oare? Nu e mama cea care 
râde. Ea nu râde aşa. De fapt, de când ne-am 


mutat pe strada Downing, nu mai râde deloc. 

Fetiţa porni tiptil pe hol şi chicotitul se auzi 
dintr-odată mai tare, mai răutăcios şi chiar un 
pic obraznic, dar, în clipa în care deschise uşa 
dormitorului şi păşi înăuntru, încetă brusc, chiar 
dacă numai pentru o clipă. 

Ce naiba se-ntâmplă aici? 

Mama ei se ghemuise într-un colţ al camerei, 
privind ceva, cu ochii larg deschişi şi evident 
cuprinsă de spaimă. Tatăl ei stătea drept, în 
mijlocul patului, dar cu ochii închişi şi respirând 
greu, cu nările fremătând, ca şi cum ar fi 
alergat. Părea să nu se simtă bine deloc. Era 
palid la faţă, cu pijamaua leoarcă de transpiraţie 
şi părul lipit de pielea capului ca un snop de 
paie ude. Dintr-odată, ochii i se deschiseră, i se 
rostogoliră precum o pereche de zaruri şi se 
închiseră la loc. 

Imediat după aceea, fetiţa simţi dogoarea. 
Camera era încinsă ca un cuptor. Se duse la 
fereastră. O deschise. Atinse radiatorul. Era 
rece. 

Asta-i foarte ciudat. 

— Ce-ai păţit, mamă? o întrebă, încetişor. 

— Eu n-am păţit nimic, răspunse în şoaptă 
femeia. Cu tatăl tău se-ntâmplă ceva! 

Fetiţa se apropie de marginea patului, 
aplecându-se spre tatăl ei şi-l dădu la o parte, 
cu dosul palmei, pe Archibald, ursuleţul lui de 


pluş. 


— Tată? Te simţi bine? 

Singurul răspuns fu zgomotul respirației 
greoaie. Ochii lui verzi se deschiseră şi o 
pironiră cu o privire neobişnuită, care-i dădu 
fiori pe şira spinării. 

— Termină, tată! Nu e deloc amuzant. O sperii 
pe mama! 

Atunci, bărbatul începu să râdă. Atâta doar că 
nu era deloc râsul lui. Ceea ce ieşea din gura lui 
era un râs de fetiţă, ca şi cum altcineva ar fi fost 
înăuntrul lui, cineva nepământean şi nedorit şi, 
de asemenea, probabil, nesănătos. Cineva sau 
ceva. 

Ochii reci, fără expresie, care se potriveau 
destul de bine cu acel râs ciudat, îi susţinură 
privirea  întrebătoare timp de mai multe 
secunde, înainte ca vocea unei fetiţe - care, 
după cum suna, nu părea să fie cu mult mai în 
vârstă decât ea - să vorbească, în sfârşit. 

— Cheamă-l pe ministrul de Interne, rosti 
vocea. Şi pe şeful Poliţiei metropolitane. Şi pe 
procurorul-general. Şi pe preşedintele Curţii 
Supreme. Vreau să-mi aresteze pe cineva şi să 
mi-l arunce în Turn‘. Imediat. În noaptea asta. 
Nu e timp de pierdut! 

— Nu poţi să arunci pe cineva în Turn, îi 
răspunse fata. Nu mai merge. Nu aşa, pur şi 


4 Turnul Londrei, clădire folosită ca închisoare, în special pentru 
deţinuţii politici sau de origine nobilă ori chiar regală. în prezent, este 
muzeu. 


simplu. Trebuie să respecţi anumite proceduri. 
Legile. 

— Atunci, dă-mi-o pe Regină la telefon, ceru 
vocea. Vreau să fac o lege nouă. Chiar acum. O 
lege care să mă lase să arestez şi să execut pe 
cineva. În noaptea asta. 

Fetiţa rămase cu gura căscată de uimire. 

— Ei bine, ce mai aştepţi, fetiţă proastă? Dă-i 
drumul şi fă cum ţi-am zis! Nu ştii cine sunt? 
Sunt prim-ministrul. Şi, dacă tot treci la treabă, 
închide gura! Arăţi ca un peştişor din acvariu. Și 
nu ca unul prea deştept, dacă stau să mă 
gândesc. Am văzut feţe mai inteligente decât a 
ta chiar şi la ceasurile stricate”. 

Speriată de moarte, fiica prim-ministrului se 
trase înapoi din faţa lui, încercând în acelaşi 
timp să-şi netezească părul care i se zbârlise în 
vârful capului. 

— Şi, auzi, Faţă-de-Peşte? Ai grijă să afle toată 
lumea că vorbesc foarte serios, altfel voi fi 
nevoit să-mi demonstrez puterile într-un mod nu 
tocmai plăcut. Ai înţeles, Faţă-de-peşte? 

Prim-ministrul chicoti iarăşi ca o fetiţă, ceea 
ce reprezenta pentru fiica lui un fel de semnal 
ca să înceapă, la rândul ei, să ţipe. 


— Bebeluşii sunt nişte făpturi cu înfăţişare 
tare ciudată, observă Nimrod. Vreau să spun, 


> Joc de cuvinte, în limba engleză face însemnând atât chip, cât şi 
cadran de ceas. 


sunt foarte, foarte nesuferiţi, nu-i aşa? 

Aflat în vizită în New York, ca să-şi vadă 
nepotul şi nepoata nou-născuţi, adică pe John şi 
pe Philippa Gaunt, îi privea pe gemenii aşezaţi 
în pătuţurile lor din maternitate cu un sentiment 
apropiat de groază. Nu-i plăceau sub nicio 
formă sugarii, mai ales pentru că-şi amintea 
prea bine înjositoarea, nestăpânita oroare de a 
fi fost el însuşi sugar. Este o atitudine frecvent 
întâlnită la djinnii adulţi, căci mulţi dintre ei îşi 
aduc aminte perfect de tot ce li s-a întâmplat 
vreodată, fiind pur şi simplu incapabili să uite 
ceva. 

— Şi este foarte ciudat, nu-i aşa, cum aproape 
toţi izbutesc să semene cu Winston Churchill€. 
Sau cu Benito Mussolini”. Sunt atât de gură- 
spartă şi puşi pe ceartă! Ca să nu mai vorbesc 
de predilecţia lor deranjantă de a fi mereu în 
centrul atenţiei. 

Sora lui Nimrod, Layla, şi ea tot djinn, stătea 
încordată pe patul de spital, ascultând 
comentariile lipsite de tact ale fratelui ei cu o 
iritare crescândă. În acelaşi timp, gemenii, 
simțind dezgustul artistocratic al unchiului lor, 


ê Prim-ministru al Marii Britanii în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial şi în perioada postbelică, s-a bucurat de o popularitate 
imensă pentru felul în care a condus ţara în această perioadă extrem 
de dificilă. 

7 Supranumit „Il Duce”, a fost liderul mişcării fasciste în Italia. Ajuns 
prim-ministru al tării, a condus Italia în perioada interbelică şi în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, susţinând o politică de 
alianţă cu Germania nazistă. 


începură să miorlăie în cor şi mai tare, ca o 
pereche de pisoi flămânzi. 

— Şi gemeni, pe deasupra! ridică Nimrod 
vocea peste hărmălaia din încăpere. Ce pacoste 
pentru tine, draga mea! Uitându-mă la brutele- 
astea mici, mai că încep să cred în legendele 
despre întemeierea Romei. Despre cum au fost 
puşi gemenii Remus şi Romulus într-un coş şi 
aruncaţi în apele Tibrului, de unde au fost 
salvaţi de o lupoaică şi de o ciocănitoare. Da, 
zău că-ţi sparg timpanele. Extraordinar, cum îşi 
agită braţele, ca o pereche de raci care încă n- 
au fiert bine. 

— Mai este şi altceva ce-ai vrea să-mi spui? îl 
întrebă Layla, cu un zâmbet răbdător. Sau ai 
bătut atâta drum de la Londra doar ca să fii 
nepoliticos în ceea ce-i priveşte pe copiii mei? 

— Nepoliticos, eu? N-aş prea crede! protestă 
Nimrod, apoi ridică o cutie de pantofi de pe 
podea. Fiind singurul lor unchi, le-am adus darul 
tradiţional al djinnilor, o lampă aşa cum se cade. 
Am câte una pentru fiecare. Şi nu sunt prostii 
din alea, de cositor, aduse din Malaysia, nici 
vorbă. Sunt din argint masiv. Veritabil. Din 
Imperiul otoman. Cu interioarele împodobite cu 
prisosinţă, chiar de subsemnatul. 

— Ei bine, poţi să ţi le iei înapoi, îl anunţă 
Layla. Copiii mei nu vor fi crescuţi ca nişte 


3 În mitologia romană, lupoaica şi ciocănitoarea sunt vietăţi protejate 
de zeul războiului, Marte. 


djinni, ci ca fiinţe umane. 

— Pe lampa mea, Layla! Ce vrei să spui cu 
asta? 

— Exact ceea ce am spus. Tatăl lor este un om 
obişnuit, de ce n-ar fi şi ei? 

— Un om chiar plăcut, aş zice, acceptă 
Nimrod, dar copiii aceştia nu vor putea fi 
niciodată mundani, ştii prea bine asta. 

— Aş prefera să nu foloseşti cuvântul acesta, 
răspunse Layla. 

— Mundani? exclamă Nimrod. Dar de ce? 
Exact asta sunt fiinţele omeneşti, draga mea. 
Nu poţi trece peste faptul că puterea djinnilor se 
transmite la copii numai prin intermediul 
mamelor. Într-un anumit stadiu, în viitor - cel 
mai probabil, peste zece sau doisprezece ani, 
când le vor ieşi măselele de minte - tu şi soţul 
tău, Edward, va trebui să înfruntaţi realitatea în 
ceea ce priveşte cine şi ce sunt gemenii. Sunt 
copii ai lămpii, Layla! 

— Ţi-aş fi recunoscătoare dac-ai uita asta, zise 
ea. Şi dacă ne-ai lăsa în pace. De tot. Nu vreau 
să mai am de-a face cu cei din neamul djinnilor. 
lar asta te include şi pe tine, frăţioare. 

— Foarte bine, răspunse Nimrod, simțindu-se 
mai mult decât jignit. Dar, cu toate c-ar fi posibil 
să-ţi îndepărtezi copiii de alţi djinni, nu vei 
putea îndepărta djinnii din ei. 

Nimrod zbură înapoi spre Londra, chiar în acea 
Zi. 


Nici nu se întorsese bine de la New York şi se 
şi dusese în pivniţă, înfăşurând în ziare cele 
două lămpi din argint otomane, pe care dorise 
să le dăruiască lui John şi Philippei, când 
majordomul lui cu un singur braţ, Groanin, 
apăru în prag. 

— E o persoană pe hol, domnule, spuse el, 
pronunţând cuvântul „persoană” în felul în care 
un alt valet ar fi spus „un porc” sau „o hienă”. 
Doreşte să discute cu dumneavoastră, urgent. 

— Persoana asta are şi un nume? 

— Mi-e greu să vă răspund, domnule. 

— De ce? [i-a mâncat pisica limba? 

— Nu, domnule, n-am vrut să spun asta. Mă 
refeream la faptul că-mi este foarte greu să 
pronunţ numele. 

— Măcar încearcă. 

— Foarte bine, domnule. Groanin păru să-şi 
concentreze gândurile, buzele şi limba, apoi 
rosti: Doctorul Ruchira P. Warnakulasuriya?. 

— Da, acum înţeleg ce-ai vrut să zici, Groanin. 
Îţi cam dă de furcă. Ai vreo idee despre ceea ce 
doreşte? 

— N-a vrut să spună clar ce vrea, domnule, a 
spus doar că este o problemă foarte gravă, de 
importanţă naţională. A, da, şi a mai spus că l- 


” Numele personajului poate să însemne wanna call assure ya, ceea ce, 
în limbajul familiar, s-ar traduce prin: vrea să vă viziteze ca să vă 
liniştească. 


aţi cunoscut pe tatăl lui, fachirul Murugan”. 

— Ai face mai bine să-l conduci în bibliotecă, 
Groanin. 

— Da, domnule, răspunse Groanin, după care 
urcă înapoi anevoie, bombănind pe înfundate'!. 

Nimrod încuie cele două lămpi în pivniţă, apoi 
se duse să-şi întâmpine musafirul. Răposatul 
tată al doctorului fusese un renumit om sfânt 
indian şi o cunoştinţă de-a lui Nimrod. Ca semn 
al credinţei şi al marii sale sfinţenii, fachirul 
Murugan petrecuse zece ani cocoţat pe un stâlp 
înalt, cu opt pumnale înfipte în piept şi în spate. 
Oamenii sfinţi din India făceau adesea astfel de 
lucruri şi Nimrod nu înţelesese niciodată de ce; 
numai că obiceiul acesta nefericit părea să-i 
facă foarte fericiţi, iar Nimrod nu era genul să se 
amestece în concepţiile altora despre fericire. 

În bibliotecă, Nimrod găsi un om mic şi 
îndesat, care purta un costum albastru cu 
dungi, ochelari de soare şi un ceas din aur, 
foarte arătos. Doctorul avea purtări foarte alese, 
rezultatul unei educaţii costisitoare, desăvârşite 
în mai multe centre universitare faimoase, 
printre care Colegiul Eton, Groton, Harvard, 
Universitatea din Londra şi alte câteva şcoli de 
medicină, inclusiv cele din Birmingham şi 
Edinburgh. La vederea lui Nimrod, doctorul se 
10 Nume cu o pronunție asemănătoare cu cea a cuvântului morgan, de 
la morganatic, fantomatic. 


11 Este o caracteristică a personajului, al cărui nume vine de la to 
groan: a bombăni, a se văicări. 


înclină şi-i sărută mâna cu respect. Fachirul 
Murugan ştiuse că Nimrod era djinn, iar Nimrod 
bănuia că şi fiul acestuia ştia. 

Doctorul trecu imediat la subiect: 

— lertaţi-mi  deranjul, mult stimate domn, 
începu el, dar s-a ivit o gravă problemă de 
securitate naţională. 

— Mda, răspunse Nimrod, în timp ce-şi 
aprindea un trabuc, aşa mi-a spus şi Groanin. 

— Eu am un cabinet medical, care se bucură 
de un foarte mare succes, pe strada Harley. 
Unul dintre pacienţii mei este chiar doamna 
Widmerpool*, soţia prim-ministrului. De ceva 
vreme, am devenit chiar prietenul şi confidentul 
ei. Doctorul Warnakulasuriya îşi răsuci cravata, 
ca şi cum i-ar fi fost jenă de faptul că era nevoit 
să dezvăluie numele unei persoane atât de 
influente. 

— Probabil că e de bine pentru dumneata, 
spuse Nimrod, nici pe departe impresionat. 
Doamna Widmerpool!? întotdeauna îi lăsase 
impresia unei femei stupide. 

— Da, răspunse doctorul Warnakulasuriya, şi 
aşa se face că eu, şi nu doctorul personal al 
domnului Widmerpool, am ajuns să fiu implicat 
într-o problemă care necesită multă delicateţe 
şi discreţie. 

— Încep să fiu curios, spuse Nimrod, suflând 
norişori de fum care luară forma unor urechi 


12 Nume care s-ar putea traduce prin: baltă întinsă. 


mari, omeneşti. 

— O, minunat! exclamă doctorul 
Warnakulasuriya, văzând urechile de fum. 
Minunat! însă, aducându-şi aminte de urgenţa 
misiunii sale, continuă. Domnule, de fapt, cred 
că prim-ministrul este posedat de un djinn şi am 
venit să vă întreb dacă aţi fi atât de drăguţ încât 
să ne ajutaţi cu o exorcizare. 

— O exorcizare? întrebă Nimrod. Dar ce te 
face să crezi că este posedat de un djinn şi nu 
de altceva? De un diavol, de exemplu. 

— Eu nu sunt ca tatăl meu, domnule, răspunse 
doctorul Warnakulasuriya. Cu toate acestea, în 
limitele a ceea ce ştiu despre djinni, am judecat 
cu toată prudenţa posibilă şi am ajuns să am 
convingerea că este, într-adevăr, posedat de 
unul dintre djinni. Spre exemplu, în dormitorul 
domnului Widmerpool, unde acesta se află 
momentan sub pază, temperatura este destul 
de ridicată. De asemenea, am aprins un băț de 
chibrit lângă buzele lui şi nu l-a stins. Din 
contră, a încercat să absoarbă flacăra, precum 
un om care soarbe ceai dintr-o farfuriuţă. 

— Descrierea, într-adevăr, se potriveşte, 
aprobă Nimrod. Altceva? Vreun miros deosebit, 
de exemplu? 

— Am constatat că mirosea foarte tare a sulf, 
răspunse doctorul. 

— Descrie-mi vocea pe care-ai auzit-o atunci 
când ţi s-a adresat prim-ministrul. 


— Era o voce de fată, răspunse doctorul. Aş 
putea să spun că era una micuță, cam de 
doisprezece ani. Educată. Americancă. 
Răutăcioasă şi obraznică. Le dă ordine tuturor 
celor care se apropie, ca şi cum se aşteaptă să 
fie ascultată pentru că ordinele vin din gura 
prim-ministrului. La început, toate ordinele 
sunau la fel: să fie arestat un bărbat, dus în 
Turn şi executat prin decapitare. 

— O! Chiar aşa? Cum se numea bărbatul 
acela? 

— Are un nume deosebit, ceva străin. Vreau 
să spun, nu unul britanic. Poftim, l-am notat aici 
- Şi doctorul Warnakulasuriya se căută prin 
buzunarul de la vestă şi-i întinse lui Nimrod o 
carte de vizită, care avea un nume scris pe 
spate. Deşi nu sunt sigur că l-am scris corect. 

Nimrod citi numele în tăcere, apoi vâri cartea 
de vizită în buzunarul pantalonilor. 

— Continuă, îl îndemnă el. Ai spus că, la 
început, ordinele erau aceleaşi. Mai târziu ce a 
început să poruncească? 

— Atunci când şi-a dat seama că nimeni n- 
avea de gând să-l aresteze pe omul acela, 
ordinele s-au schimbat. Păreau că au ca scop 
doar să-l discrediteze pe domnul Widmerpool, 
să-l facă să treacă drept nebun. De exemplu, i-a 
poruncit purtătorului de cuvânt să emită un 
ordin de arestare pentru preşedintele Americii, 
sub acuzaţia de înaltă trădare, în cazul în care 


acesta ar fi refuzat să abroge Declaraţia de 
Independenţă şi să vină în Anglia imediat, ca să- 
i jure supunere Maiestăţii Sale Regina. 

Nimrod zâmbi. 

— Interesantă idee, aprecie el. Mă întreb dac- 
ar merge. Rămase o clipă pe gânduri. Spune-mi, 
doctore Warnakulasuriya, cumva există şi o 
pisică în reşedinţa de pe strada Downing, la 
numărul zece? 

— O pisică? Da, cred că da. Dar de ce mă 
întrebaţi? 

— Fiindcă vom avea nevoie de o pisică pentru 
ritualul de exorcizare. 

— Prin urmare, ne veți ajuta. 

Nimrod îşi aruncă privirea pe fereastră şi 
zâmbi. 

— De ce nu? Doar e o zi numai bună pentru o 
exorcizare. 

Motanul din imobilul de la numărul zece de pe 
strada Downing se numea Boothby”. Fusese 
cules de pe stradă, avea blana lungă, neagră cu 
pete albe, şi o slăbiciune pentru prăjiturele. In 
ciuda reputației de ucigaş al puilor de păsări, 
Boothby era foarte iubit de cei din casă şi, până 
în acea dimineaţă de aprilie, când sosi Nimrod, 
singurul necaz pe care-l păţise de când locuia 
pe strada Downing fusese atunci când Cadillacul 
blindat, de două tone, al preşedintelui Americii, 
aproape că trecuse peste el. 


13 Nume care s-ar traduce: cules de prin magherniţe, din cartier. 


Cum sosi în casa de la numărul zece, Nimrod 
nu ceru să-l vadă pe prim-ministru, ci pe 
Boothby. Motanul nu se vedea pe nicăieri, dar 
doctorul se oferi să se ducă să-l caute. Nimrod 
fu condus în Salonul Coloanelor, unde, după 
vreo zece minute, apăru şi doctorul 
Warnakulasuriya, cu motanul în braţe. 
Doctorului nu-i plăceau pisicile; nu-i plăcea să 
vadă păr de pisică pe costumul lui de comandă 
şi în special nu-i plăceau zgărieturile pe care i le 
lăsa animalul care se zbătea să scape din 
îmbrăţişarea lui dezgustată. 

— Au, exclamă doctorul, lingându-şi sângele 
de pe dosul palmei. Parazit mic şi nesuferit! 
Cum îndrăzneşti? Asasin mic! 

Pentru o clipă, păru că vrea să-i tragă un 
picior. Nimrod, însă, dându-şi seama de ce era 
motanul atât de agitat, îl ridică în braţe. 

— Camera asta este bântuită, doctore, îi 
explică el, de fantoma doamnei Gladstone!*. Mai 
bine găsim altă încăpere, fiindcă altfel motanul 
nu va sta locului destul cât să... ăăă... cât să fac 
ceea ce trebuie făcut. 

Doctorul, care în mod evident ştia să se 
descurce prin reşedinţa de la numărul zece, îl 
conduse în Salonul de Teracotă, unde Nimrod, 
încă ţinându-l pe Boothby în braţe, se aşeză pe 
14 Catherine Glynne Gladstone, soţie, timp de 59 de ani, a lui William 
Ewart Gladstone, prim-ministru al Marii Britanii şi un pasionat de 


spiritism, care, convins că morţii vorbesc, a susţinut investirea de 
fonduri în dezvoltarea acestui domeniu. 


o canapea şi începu să-şi mângâie noul prieten 
felin. 

— Fii atât de amabil şi dă-mi scrumiera aceea, 
îi ceru el doctorului. 

Acesta îi întinse scrumiera. 

— la spune-mi, i-ai dat ceva de băut prim- 
ministrului? Un pahar cu apă, poate? 

— Nu. l-am verificat pulsul - era foarte rapid -, 
i-am luat o probă de sânge pentru analize, i-am 
examinat  pupilele, limba, şi i-am palpat 
glandele limfatice din zona gâtului, să văd dacă 
sunt umflate. Şi chiar erau umflate. Într-adevăr, 
acum, când mă gândesc, am simţit mirosul de 
sulf despre care v-am spus mai devreme abia 
după ce am apăsat glandele limfatice de pe 
gâtul domnului Widmerpool. 

— Asta s-a întâmplat deoarece aceste glande 
sunt, de fapt, centrul posedării, îi explică 
Nimrod. Locul în care djinnul alege să se 
stabilească, dacă pot să spun aşa. Apăsând 
aceste glande, ai făcut ca din corpul prim- 
ministrului să emane sulf pur. Djinnii au mult 
mai mult sulf în corp decât mundanii... vreau să 
spun, decât oamenii. Dacă vrei să ştii, corpul 
uman conţine sulf cât să poată omori toţi puricii 
din blana unui câine mare, în timp ce corpul 
unui djinn conţine suficient sulf încât să omoare 
toţi puricii de pe un mamut. Din cauza asta, 
oamenii au simţul mirosului mai ascuţit decât 
djinnii. Este unul dintre puţinele avantaje pe 


care le aveţi faţă de noi. 

Nimrod nu povestea aceste lucruri doar pentru 
a-i îmbunătăţi cunoştinţele doctorului 
Warnakulasuriya - de fapt, el prefera chiar să 
ţină secrete astfel de lucruri - ci pentru faptul 
că-şi dăduse seama că sunetul vocii lui, adânc şi 
puternic, avea un efect calmant asupra 
motanului. Nimrod voia ca Boothby să se 
relaxeze suficient încât să-l lase să-i atingă 
mustăţile. 

Pisicile deţin, ca bunuri mobile, douăzeci şi 
patru de mustăţi, câte douăsprezece pe fiecare 
parte a nasului, iar Nimrod avea nevoie de 
şapte dintre ele pentru exorcizarea djinnului, 
ritual care mai este numit şi Katto, dar din 
motive care n-au nicio legătură cu pisicile}. Nu 
era crud din fire şi regreta faptul că ritualul îl 
împiedica să-şi folosească puterile de djinn 
pentru a obţine mustăţile de pisică, din moment 
ce era foarte clar că Boothby nu va ceda de 
bunăvoie aproape o treime din mustăţile pe 
care le avea în dotare. De aceea, în timp ce 
vorbea cu doctorul, Nimrod încerca să se 
gândească la o metodă prin care să-l consoleze 
pe Boothby după ce furtul mustăţilor va fi un 
fapt împlinit. 

— Să mă iertaţi dacă vă reamintesc, domnule, 
interveni doctorul  Warnakulasuriya, privind 
neliniştit tavanul, dar situaţia de faţă nu e lipsită 


15 Cat, în limba engleză, înseamnă pisică. 


de un anumit grad de urgenţă. Prim-ministrul va 
trebui să ia prânzul cu cancelarul german. De 
aceea, poate doriţi să-l vedeţi acum şi să vă 
gândiţi cum l-aţi putea ajuta. 

Doctorul Warnakulasuriya zâmbi, nerăbdător. 
Nu-şi dădea seama de ce considera Nimrod că 
motanul era atât de important, mai ales când, în 
camera de deasupra, prim-ministrul flecărea 
întruna, ca o şcolăriţă. Pe de altă parte, totuşi, 
ştia foarte bine că unii dintre djinni erau iuți la 
mânie şi, dacă era să-l creadă pe bătrânul său 
tată, deseori trebuia să-i perii şi să-i linguşeşti, 
ca să-i îndupleci să ajute un om obişnuit. De 
aceea, făcu o plecăciune adâncă şi adăugă: 

— Bineînţeles, după ce veţi termina să vă 
jucaţi cu motanul, domnule. 

Nimrod nu spuse nimic, ci continuă să-l 
mângâie pe Boothby pe sub bărbie. Acesta 
torcea mulţumit şi, pentru o clipă, chiar şi 
doctorul se pomeni că închide ochii. Modul în 
care Nimrod îl liniştea pe motan era molipsitor, 
chiar puţin hipnotizant. În clipa următoare, însă, 
doctorul sări în sus de groază, pentru că 
Boothby scoase un miorlăit prevestitor de 
moarte şi se căţără cu viteza luminii pe draperii, 
parcă fugind ca să-şi salveze viaţa. Nimrod lăsă 
ceva să cadă în scrumieră, se ridică şi se 
îndreptă iute către fereastră. 

— QWERTYUIOP! 

Doctorul rămase fără suflare când o farfurie 


plină cu peşte crud apăru ca prin minune în 
mâna întinsă a djinnului. Nu-şi dădea seama de 
ce se purtase motanul în felul acela, dar asta 
nici nu mai conta, pe lângă demonstraţia de 
puteri supranaturale la care asistase. Era pentru 
prima dată când vedea puterile unui djinn la 
lucru şi asta-i impresionase la culme. Între timp, 
Nimrod ridicase farfuria cu peşte spre draperia 
pe care se refugiase Boothby şi acum îşi cerea 
scuze faţă de el. 

— Peştele, îşi regăsi doctorul respiraţia, l-aţi 
făcut să apară! Din senin. Pur şi simplu. Nu-i 
aşa? 

— Păi, măcar atât puteam să fac în schimbul 
ajutorului dat de Boothby în îndeplinirea 
ritualului. Nu eşti de aceeaşi părere? 

Se asigură de faptul că motanul simţise 
mirosul de peşte, înainte să lase farfuria pe 
podea. 

— Da, cred... dar n-am înţeles foarte bine. 
Cum ne va ajuta, domnule? 

— A făcut-o deja, spuse Nimrod, ridicând 
scrumiera şi arătându-i doctorului cele şapte fire 
de mustață pe care i le smulsese lui Boothby. 
Cu mustăţile. 

Crezând că expresia de pe chipul uimit al 
doctorului era una de dezaprobare, Nimrod 
adăugă: 

— Nu-ţi face griji, îi vor creşte la loc. Ei bine, 
arătă el spre uşă, este timpul să mergem. 


Nimrod intră încet în dormitorul prim- 
ministrului. Domnul Widmerpool zăcea întins pe 
spate în pat, având capul sprijinit de o pernă. 
Lângă el, în picioare, era o femeie blondă şi 
înaltă, pe care Nimrod o recunoscu imediat ca 
fiind soția premierului, Sheila. Cu braţele 
strânse în jurul corpului, femeia arăta obosită şi 
tracasată. Într-un colţ al camerei, pe un scaun, 
stătea o fetiţă de unsprezece sau doisprezece 
ani; Nimrod ghici că era vorba despre fata cea 
mică a prim-ministrului, Lucinda. În spatele ei, 
se afla purtătorul de cuvânt al prim-ministrului, 
care întâmpină sosirea doctorului 
Warnakulasuriya şi a lui Nimrod cu un amestec 
de uşurare şi de nervi. 

— Era şi timpul, spuse el, privindu-şi ceasul. 

Zărind costumul roşu al lui Nimrod, adăugă, 
cu stupoare: 

— Şi tu cine eşti? Moş Crăciun? 

Soţia prim-ministrului însă fu mult mai 
primitoare şi mai recunoscătoare. Înlăcrimată, îl 
prinse pe Nimrod de mână şi i-o strânse cu 
putere: 

— Fii binecuvântat pentru că ai venit, zise ea, 
fii binecuvântat! 

— Liniştiţi-vă, doamnă dragă, răspunse 
Nimrod, adulmecând aerul. Necazul în care a 
intrat prim-ministrul va lua sfârşit în curând, vă 
asigur. Nimrod o conduse departe de pat. 


— Cine mai eşti şi tu? 

De data aceasta, vorbise prim-ministrul. Sau, 
mai degrabă, fetiţa djinn care-i poseda trupul. 
Nimrod nu mai avea acum nicio îndoială: 
mirosul de sulf pe care prim-ministrul îl emana 
atunci când deschidea gura era inconfundabil. 

— Te-aş putea întreba acelaşi lucru, spuse el, 
aşezându-se pe marginea patului. Dar aş vrea 
să ştiu mai degrabă de ce faci asta. S-ajung 
închis într-o sticlă, dacă nu mă enervează să te 
văd tratându-l pe prim-ministru cu atâta lipsă 
de respect. 

— Păi, tocmai asta este, nu-i aşa? De fapt, nu 
poţi să mă vezi. Dacă eu nu vreau, nu poţi să 
mă vezi. 

— Te rog frumos să pleci. Acum! 

— Şi dacă nu vreau? chicoti fetiţa, dinăuntrul 
prim-ministrului. 

— Atunci te voi obliga. 

— Serios? Şi cum o să procedezi? 

— Asta-i treaba mea. 

Fetiţa chicoti din nou şi-l făcu pe prim-ministru 
să se ridice. 

— Mă distrez prea bine, ca să plec tocmai 
acum, zise ea. Uite! şi, spunând acestea, capul 
prim-ministrului se învâărti, fără grabă, 360 de 
grade, pe umerii săi, în timp ce gâtul trosnea şi 
scotea un zgomot cumplit, de parcă ar fi răsucit 
cineva o pungă de piele în mâini. 

Soţia prim-ministrului îşi înăbuşi un țipăt cu 


dosul palmei şi îşi îngropă faţa în umărul 
purtătorului de cuvânt. Când capul prim- 
ministrului îşi încheie rotația de 360 de grade, 
fetiţa djinn care-l poseda chicoti din nou şi zise: 

— Asta-i doar ce îi pot face capului său. la 
închipuie-ţi ce le pot face familiei şi celor care-l 
păzesc! 

Nimrod flutură din mână, agasat, şi rosti încet 
cuvântul pe care-l folosea ca să-şi concentreze 
puterile. 

— QWERTYUIOP! 

Imediat, micuța djinn îşi dădu seama că era 
ceva în neregulă. 

— Ce s-a întâmplat? Ce-ai făcut? Nu pot să mă 
mai mişc! 

— Nu te speria, îi răspunse Nimrod. Te-am pus 
doar sub un soi de interdicţie, atâta tot. 

— De ce? Ce vrei să faci? 

— Asta mă întreb şi eu, murmură doctorul 
Warnakulasuriya. 

— Chemaţi poliţia, strigă vocea dinăâuntrul 
prim-ministrului, şi arestaţi-l pe omul acesta 
imediat! 

— Tocmai ai dat ultimul tău ordin, răspunse 
Nimrod, luând prima mustață de pisică din 
scrumieră. S-ajung eu închis într-o sticlă, dacă 
nu. 

Prim-ministrul se uită neliniştit la mustaţa de 
pisică. 

— Ce ai acolo? 


Nimrod scoase o brichetă din buzunarul vestei 
sale roşii. 

— Cred că ştii proverbul acela care spune că o 
pisică părlită e întotdeauna mai bună decât 
pare. Ei bine, nu există miros mai nesuferit 
pentru djinni decât acela de pisică pârlită. 
Nimrod începu să râdă. În timpurile străvechi, 
pentru ritualul Katto de exorcizare a djinnilor 
trebuia să arzi o pisică întreagă. În zilele 
noastre, nu mai suntem atât de cruzi şi, slavă 
Domnului, nu mai este nevoie decât de şapte 
mustăţi de pisică. 

Nimrod flutură din degete şi făcu să apară o 
clemă pentru nas, în genul celor folosite de 
înotători, spre marea uimire a doctorului 
Warnakulasuriya, care stătea chiar lângă el. 

Nimrod îşi strânse nările cu clema, ca să nu 
inspire el însuşi mirosul de mustăţi arse. 

— Bănuiesc, zise el către prim-ministru, c-ai 
sperat să produci o încurcătură politică prin 
ceea ce-ai făcut. 

— Nu-i adevărat, răspunse djinnul din prim- 
ministru. Cel puţin, nu la început. Am vrut doar 
ca Iblis să fie arestat, de-asta am făcut-o. 
Arestat, executat şi torturat, nu neapărat în 
ordinea asta. Cred c-ai auzit de Iblis, nu-i aşa? 
Din cauza lui, familia mea este distrusă. 

Nimrod încuviinţă din cap. Numele lui Iblis îi 
era, într-adevăr, cunoscut. Conducător al 
Ifriţilor, unul dintre cele trei triburi de djinni 


malefici, Iblis trecea drept cel mai rău şi mai 
viclean djinn din lume. 

— Dar de ce-ai crezut că prim-ministrul te-ar 
putea ajuta? o întrebă Nimrod. 

— Niciun alt djinn, nici măcar tatăl meu, n-are 
curajul să ia vreo măsură împotriva demonului 
ăluia. Aşa că am hotărât să caut ajutor în 
mijlocul pământenilor, mai precis la prim- 
ministru. Dar acum, că sunt aici, îmi dau seama 
că nu este deloc ceea ce pare. Mama va fi 
foarte dezamăgită atunci când îi voi spune. 
Mereu vorbeşte despre el şi-l laudă. Ei bine, nu 
merită. N-are niciun pic de putere. 

— Este ultima ta şansă ca să pleci, o preveni 
Nimrod. 

— Pe lampa mea! zise fetiţa djinn, în 
zeflemea. Cum poate fi conducătorul unei ţări, 
dacă nu e în stare să-i trimită pe oameni la 
închisoare când vrea? Pentru că este atât de 
incompetent, îl voi face să plătească prin 
încurcătura politică pe care o voi provoca. Fetiţa 
djinn începu să râdă. Poţi să mă crezi pe cuvânt. 
Să vezi tu, dacă nu! 

— Eşti la un pas să intri tu însăţi într-o 
încurcătură mai mare decât socoteai, o avertiză 
Nimrod. 

— Faci pe grozavul. 

— Mai vedem noi. 

Pentru că vraja puternică de legare a lui 
Nimrod  imobilizase capul şi corpul prim- 


ministrului, djunioara pusă pe rele nu se putea 
feri în niciun fel de mirosul mustăţii părlite, pe 
care Nimrod o ţinea chiar sub nara omului, 
astfel încât fumul înţepător se ridica până la 
sinusurile acestuia, de unde era absorbit în 
plămâni, pătrunzând în sângele care-i curgea 
prin vene. 

— Aaahhh! Opreşte-te! Miroase groaznic! Dă-o 
la o parte! 

— Ai căutat-o cu lumânarea. 

Nimrod scutură cenuşa rămasă din firul de 
mustață, apoi aprinse încă unul, şi încă unul, în 
vreme ce sângele domnului Widmerpool purta 
cu repeziciune  microscopicele particule de 
pisică pârlită prin tot sistemul circulator, până la 
glandele limfatice din gâtul său şi mai departe, 
în creier. Mirosul mustăţilor arse ale lui Boothby 
era acum atât de puternic, încât Lucinda 
Widmerpool fu nevoită să-şi acopere nasul şi 
gura cu mâna. Asta însă nu dură decât o clipă, 
fiindcă imboldul de a urmări cu atenţie ceea ce 
se întâmpla cu patul fu mai puternic decât 
simţul ei olfactiv. 

Patul se ridica de la podea! 

Rămase încremenită, holbându-se la pat. Un 
picior!€. Două picioare. Trei picioare. Greutatea 
tatălui ei şi a bărbatului în costum roşu, care 
acum ţinea un alt fir de mustață arzând, părea 


16 Unitate de măsură a lungimii în sistemul anglo-saxon; 1 picior = 0,3 
m. 


nesemnificativă. Patul mai urcă încă un picior şi 
pluti în aer, ca la un spectacol cu magicieni. 

— Vai de mine! exclamă doamna Widmerpool, 
în timp ce purtătorul de cuvânt scăpă câteva 
înjurături cu voce tare. 

— Nu trebuie să vă fie frică, dragă doamnă, 
spuse Nimrod, aprinzând şi cea de-a şasea 
mustață de pisică. În ritualul de exorcizare, noi 
numim asta faza covorului zburător - când 
dorinţa djinnului de a-şi lua zborul devine 
aproape copleşitoare. Aproape. Încă un fir de 
mustață ar trebui să fie de ajuns. 

— Vai de mine! se auzi din nou vocea soţiei 
prim-ministrului, de data aceasta speriată nu de 
patul plutitor, ci de ceea ce până atunci fusese 
ascuns sub el: bucăţi neterminate de pizza, 
ziare vechi, unghii tăiate de la picioare, mai 
multe dosare pe care scria „STRICT SECRET”, 
câteva şosete desperecheate, un tichet de 
parcare, o pereche de chiloţi purtaţi, o 
fotografie a Maiestăţii Sale Regina cu autograf, 
nişte gumă de mestecat (mestecată), câteva 
monede străine (majoritatea, franci francezi) şi 
o rachetă de tenis ruptă. 

— Nu vă apropiaţi, doamnă, strigă Nimrod, în 
clipa în care doamna Widmerpool se aplecă să 
ridice fotografia Reginei. 

Imediat după aceea, patul se prăbuşi pe 
neaşteptate pe podea, fereastra dormitorului se 
deschise brusc, iar fetiţa djinn pusă pe rele 


părăsi scena, nevăzută. 

— Am câştigat, spuse Nimrod, şi chiar la 
mustață. 

Flutură din mână şi murmură cuvântul de 
concentrare pentru a îndepărta vraja de legare 
pe care o aruncase asupra prim-ministrului, 
care deja începea să semene şi, mai ales, să 
vorbească din nou ca el însuşi. 

— Ce se întâmplă? întrebă el, neliniştit. 

Nimrod se ridică şi se îndepărtă de pat, fiind 
înlocuit de doctorul Warnakulasuriya, care se 
apropie să-i ia prim-ministrului pulsul şi să-i 
asculte inima cu un stetoscop. 

— Mă simt bine, pe cuvânt, zâmbi prim- 
ministrul, în timp ce fiica lui îi dădea înapoi 
ursuleţul de pluş. 

— Domnule prim-ministru, interveni Nimrod, 
vă amintiţi cumva ce s-a întâmplat cu 
dumneavoastră? 

Domnul Widmerpool păru foarte ruşinat. 

— Cred că am avut un vis urât, zise el. Nu-mi 
puteam controla vocea şi nici faptele. Ca şi cum 
cineva în mine ar fi hotărât ce să spun şi ce să 
fac. Aruncă o privire spre purtătorul său de 
cuvânt, de parcă ar fi vrut să se asigure că 
vorbea ceea ce trebuia, apoi continuă. Cred că 
era o fetiţă. Una destul de micuță. Cam de 
aceeaşi vârstă cu fiica mea. 

— Ştiţi cumva cum se numea? 

— Nu. Domnul Widmerpool se gândi un pic, 


apoi ridică din umeri. Tina? Privi spre Nimrod. Îţi 
spune ceva? 

Nimrod clătină din cap. 

— Ei bine, acum trebuie să plec, domnilor, 
spuse el, întrerupând cu o mişcare a mâinii 
toate declaraţiile de imensă recunoştinţă care i 
se adresau. Până şi nervosul purtător de cuvânt 
era plin de izbucniri exuberante de mulţumire. 

— Gata, gata, zise Nimrod. Nu e nevoie să-mi 
mulţumiţi. Pe lampa mea, chiar nu e nevoie. Nu 
mi-am făcut decât datoria de patriot englez. Nu 
ne putem permite ca prim-ministrul să se facă 
de râs în faţa cancelarului german. Nu, nu, să-i 
lăsăm preşedintelui francez onoarea asta. 

Doctorul  Warnakulasuriya îl conduse pe 
Nimrod în holul de la intrare unde, foarte 
respectuos, îi sărută din nou mâna. 

— Tatăl meu, fachirul, mi-a povestit despre 
djinni şi despre puterile lor nemaipomenite. Dar, 
spre marea mea ruşine, domnule, n-am crezut 
mare lucru din ceea ce-mi spunea el. Înţelegeţi, 
eu sunt un om de ştiinţă, nu sunt un 
superstiţios. 

— Cu toate acestea, dumneata ai fost cel care 
m-a adus aici. 

— De fapt, domnule Nimrod, nu prea credeam 
că veţi putea face mare lucru. Asta doar până 
când aţi făcut patul să plutească. Pentru a nu 
mai vorbi despre clema pentru nas, care-a 
apărut din senin. Sau despre peştele acela, 


pentru Boothby. 

— Ei, s-ajung într-o sticlă, era doar un peşte, 
nu un lingou de aur, se apără Nimrod, cu 
modestie. 

— Dar putea la fel de uşor să fie un lingou, nu- 
i aşa? Şi-apoi, djinnul pe care l-aţi alungat din 
corpul prim-ministrului! Mare putere trebuie să 
aibă ca să facă aşa ceva, să ia în stăpânire 
corpul altei persoane! Cred c-ar fi putut face 
aproape orice. 

— Din fericire pentru toţi, nu are suficientă 
experienţă pentru o posedare adevărată. Dacă 
Tina - sau cum o fi chemând-o - ar fi reuşit să 
pună stăpânire şi pe centrul vorbirii prim- 
ministrului, ei bine, atunci nu se ştie de ce-ar fi 
fost în stare. 

Nimrod îşi privi ceasul. 

— Trebuie s-o caut. După atâtea ore petrecute 
în corpul altcuiva, s-ar putea să aibă nevoie de 
ajutorul meu ca să şi-l recupereze pe al ei. 
Corpurile lăsate la întâmplare au tendinţa să 
dispară... Chiar şi în Londra. 

Nimrod zâmbi larg şi-l bătu pe doctor pe umăr. 

— Spuneţi-mi, începu doctorul 
Warnakulasuriya, în timp ce-şi scotea ochelarii, 
este adevărat? Chiar aveţi puterea de a 
îndeplini trei dorinţe? 

Nimrod ştia deja încotro se îndrepta 
conversaţia. 

— Tatăl dumitale, fachirul, care era un bărbat 


foarte înţelept, mi-a spus odată că pentru un 
om este mai bine să aibă voinţă, decât dorinţă. 

Doctorul încuviinţă cu seriozitate din cap, dar 
Nimrod îşi dădu seama că nu era prea 
impresionat de cuvintele tatălui său; lui Nimrod 
i se păru chiar că vede o schimbare abia 
perceptibilă în ochii bărbatului. Aveau să treacă 
însă mai mult de zece ani, până să înţeleagă 
mai bine unde avea să-l ducă schimbarea 
aceasta pe tânărul şi impresionabilul doctor din 
India. 


Capitolul 1 
Desene animate 


Era ora şapte dimineaţa, în biroul directorului 
şcolii gimnaziale Sonny Bono” din Palm Springs, 
California. Ca de obicei, îngrijitorul, domnul 
Astor, spălă şi lustrui podeaua, apoi scoase 
sacul de plastic din coşul de gunoi aşezat în 
spatele biroului domnişoarei Sarkisian!t. Aflat 
chiar la gura sacului, într-o cutie goală de apă 
gazoasă, Dybbuk Sachertorte simţi cum domnul 
Astor ridică sacul de gunoi, aşa că îşi legă 
repede centura de siguranţă în scaunul de avion 
pe care şi-l instalase în cutie tocmai în acest 
scop. După aceea, îşi puse o cască şi o 
apărătoare pentru gât, încercând să prevină 
orice vătămare provocată de zguduire, ca 
urmare a impactului care, după cum ştia prea 
bine djinnul în vârstă de doisprezece ani, avea 
să urmeze imediat. 

Djinnii rareori pot păţi ceva atunci când se află 
într-o sticlă sau într-o lampă sau, în cazul 
acesta, într-o cutie de apă gazoasă, dar se mai 
întâmpla să se lase şi cu vătămări; bunica lui 
Dybbuk se alesese odată cu un cucui pe cinste, 
atunci când sticla de whisky în care călătorea se 
spărsese pe neaşteptate. Dybbuk îşi luase 
măsurile de precauţie exact la timp. În clipa 
1” Salvatore Phillip „Sonny” Bono (1935-1998), cântăreţ, producător 
muzical, actor şi politician american, ales la un moment dat primar în 
localitatea californiană Palm Springs. 

18 Aluzie la Cherilyn Sarkisian, actriţa şi cântăreaţa devenită celebră 
sub pseudonimul artistic Cher. Despre ea se ştie, printre altele, că nu 


şi-a terminat studiile liceale, măritându-se încă de la vârsta de 17 ani 
cu Sonny Bono. 


următoare, îngrijitorul deschise fereastra şi lăsă 
sacul de gunoi să cadă în containerul aflat în 
curtea şcolii, sub fereastră. 

Măsurile luate de Dybbuk erau menite să-i 
asigure o aterizare confortabilă. Rămase liniştit 
pe scaunul din cutie încă vreun minut, ca să fie 
sigur că Astor plecase, înainte să-şi înceapă, în 
sfârşit,  transsubstantizarea.  Dirijând fumul 
format din atomii şi moleculele sale afară din 
cutie, prin gâtul nu prea strâns al sacului de 
gunoi, apoi afară din container, pe pământ, îşi 
recompuse înfăţişarea omenească. 

Chicotind de încântare pentru faptul că 
misiunea lui se încheiase cu succes, se îndreptă 
voios spre casa prietenului său, Brad, şi ciocăni 
la fereastra dormitorului acestuia. 

— Deschide, sunt eu, Buck. 

Dybbuk nu putea suferi numele său şi ţinea să 
i se spună Buck - numele curajosului câine 
dintr-un roman”? de Jack London şi personajul lui 
literar preferat. 

Câteva clipe mai târziu, fereastra se deschise 
şi Dybbuk se căţără înăuntru, unde fu 
întâmpinat de un băiat cam de aceeaşi vârstă 
cu el. Băiatul pământean era înalt, deşi nu cât 
Dybbuk, şi slab, numai piele şi os, în timp ce 
băiatul djinn avea umerii mult mai laţi. 

— Nu se poate! începu Brad. 


19? Chemarea străbunilor, în care personajul principal este Buck, o 
corcitură de ciobănesc scoţian cu Saint Bernard. 


— Ba da, răspunse Buck, desfăşurând câteva 
foi de hârtie ca să le vadă şi prietenul lui. 

— Pe bune? Sunt chiar întrebările de la test? 

— Nu numai întrebările, spuse Dybbuk, plin de 
mândrie. Am făcut rost şi de răspunsuri. 

— Nu se poate! Vocea lui Brad era plină de 
neîncredere. Dar cum? Vreau să spun, în afara 
biroului domnişoarei Sarkisian sunt camere de 
luat vederi şi un sistem de alarmă. lar hârtiile 
erau într-un seif. Buck, ce eşti tu? Vreun 
spărgător, cumva? 

Dybbuk nu-i spusese niciodată lui Brad că era 
un djinn, ca nu cumva prietenul lui să-i ceară 
îndeplinirea a trei dorinţe. Până şi Dybbuk ştia 
că nu era întotdeauna cel mai bun lucru ca 
oamenii să-şi vadă îndeplinite cele mai 
arzătoare dorinţe. Dorinţele sunt influențate de 
Efectul de Haos, ceea ce înseamnă că, uneori, 
obişnuiesc să se sfârşească într-un mod pe care 
nimeni nu-l poate prevedea. Aşa că-şi luă doar 
un aer evaziv şi spuse: 

— Spărgător? Mda, cam aşa ceva, sigur. 

— Pe bune? Admiraţia lui Brad faţă de 
prietenul lui nu mai avea limite. Aşa cum sunt 
cei din filme? 

— Nu te mai gândi la asta acum, îl opri 
Dybbuk,  fluturând foile cu întrebările şi 
răspunsurile pentru test. Trebuie să învăţăm 
câteva ore bune, dacă vrem să luăm vreodată 
testul. 


A doua zi după test - pe care cei doi băieţi îl 
trecuseră cu cele mai mari note din clasă - tatăl 
lui Brad Blennerhassit?0 Harry, îi invită pe 
amândoi la un prânz sărbătoresc, la un 
restaurant din centrul oraşului, aproape de 
anticariatul unde lucra. Mama lui Brad murise, 
iar el şi cu tatăl lui erau foarte apropiaţi. Atât de 
apropiaţi, încât Brad chiar îi mărturisise cum de 
reuşise să obţină rezultate atât de remarcabile 
la test. 

Cu toate acestea, în loc să se aleagă cu o 
mustrare severă pentru înşelăciune - după cum 
se aştepta Dybbuk, şi după cum o merita, de 
altfel - domnul Blennerhassit zâmbi şi-i mulţumi 
lui Dybbuk. 

— Poftim?! Dybbuk aproape că se înecă 
mestecându-şi hamburgerul. 

— Vreau să spun că tot ceea ce ai făcut tu 
demonstrează nu numai o ingeniozitate 
uimitoare, dar şi multă imaginaţie, spuse Harry 
Blennerhassit. Nu cunosc prea mulţi băieţi care 
să se poată strecura pe lângă camerele de luat 
vederi, care să poată trece nestingheriţi de un 
sistem de alarmă şi care să poată sparge cifrul 
unui seif. Ai dat o spargere în toată legea, 
prietene. Da, a fost o poznă pe cinste. 

Dybbuk ridică din umeri, neîndrăznind să-şi 


Numele poate proveni de la planner has it, cu o pronunție 
asemănătoare şi însemnând cel care face planuri a găsit ideea. 


recunoască fapta, în eventualitatea în care ar fi 
fost vorba doar despre o încercare de a-l atrage 
în capcană, ca să mărturisească. 

Domnul  Blennerhassit sorbi din cafea şi 
rămase tăcut o vreme. Cu fruntea încruntată de 
griji, cu zâmbetul larg şi forţat şi cu nasul de 
mărimea unei cireşe, chipul lui Harry 
Blennerhassit semăna mult cu cel al unui clovn, 
dar fără mască. 

— Crezi că ai putea repeta figura? Adică, ai 
putea să dai o spargere? 

Dybbuk privi nesigur spre Brad. 

— Tatăl tău glumeşte, sau ce face? îl întrebă 
el, supărat. Pentru că, în primul rând, nu-mi 
place că i-ai povestit şi lui. În al doilea rând, 
refuz să spun orice din ceea ce-ar putea să mă 
incrimineze. Dacă află mama despre asta, s-a 
zis cu mine. Şi-aşa relaţia dintre mine şi ea nu 
merge prea bine. 

— Buck, nu-i nicio problemă, insistă Brad. Pe 
cuvânt. Ascultă-l pe tatăl meu, bine? Vrea să-ți 
propună o afacere. 

— Bine, răspunse Dybbuk, ascult. 

— Cu ceva timp în urmă, începu domnul 
Blennerhassit, am fost în Germania, la 
München. În legătură cu afacerea mea de 
vânzare a cărţilor şi a gravurilor rare. Şi, într-un 
magazin vechi, am găsit o serie de schiţe 
tehnice ale lui Paul Futterneid, un desenator de 
bijuterii care a lucrat şi cu renumitul Carl 


Faberge. Am cumpărat desenele şi, studiindu-le, 
am înţeles că unul dintre ele era o schiţă a unui 
baston de feldmareşal german, lung cam de un 
picior şi jumătate, făcut din fildeş incrustat cu 
butoane din diamante şi vulturi din aur. Dar cu 
adevărat interesant era faptul că bastonul părea 
gol pe dinăuntru, având un compartiment 
secret, care putea fi deschis doar formând 
combinaţia corectă, prin apăsarea butoanelor şi 
a vulturilor. Atunci când am aflat că bastonul 
fusese proprietatea lui Hermann Goering, mi-am 
dat seama foarte clar că acel compartiment era 
proiectat să ascundă ceva de mare valoare. 

— Cine e Hermann Goering? ridică Dybbuk din 
umeri, căci era clar, din intonaţia domnului 
Blennerhassit, c-ar fi trebuit să fi auzit despre 
el. 

— A fost adjunctul lui Hitler şi conducătorul 
forţelor armate naziste, în cel de-al Doilea 
Război Mondial, îi explică Brad. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? întrebă Dybbuk. 
Vreau să spun, cu bastonul? 

— lţi povestesc imediat, spuse domnul 
Blennerhassit. În 1945, la o lună după victoria 
forţelor aliate în Europa, trupele americane se 
aflau în Germania, adunând prăzile de război. 
Generalul Patch, comandantul Armatei a 7-a 
americane, l-a capturat pe Goering şi i-a dăruit 
bastonul de mareşal preşedintelui Harry 
Truman, ca trofeu de război. 


— De atunci, continuă Brad povestirea, a fost 
expus în muzeul militar de la Fort Benning, din 
Georgia. Îţi dai seama, Buck, pur şi simplu zace 
acolo. Mulţi oameni l-au atins, dar, cel puţin 
până acum, se pare că niciunul n-a descoperit 
mecanismul secret şi, cel mai important, nici 
ceea ce o fi ascuns Goering în el, înainte să fie 
prins. Pot fi diamante, de exemplu. Tata spune 
că lui Goering îi plăceau la nebunie diamantele. 

Dybbuk era de-a dreptul fascinat. li plăceau 
foarte mult povestirile despre cel de-al Doilea 
Război Mondial şi la fel de mult cele despre 
comori pierdute, iar acum le avea pe 
amândouă. 

— Uau! exclamă el. Mă întreb, oare câte 
diamante pot să încapă în bastonul unui 
mareşal german? 

— Haideţi să aflăm, nu vreţi? Domnul 
Blennerhassit puse pe masă un obiect înfăşurat 
în folie protectoare. Uite, Buck, folosind 
desenele originale, eu am făcut o copie a 
bastonului. Asta de-aici e făcut din răşină, iar 
diamantele sunt doar imitații, dar în rest e 
identic cu cel original. 

înlătură folia protectoare şi îi arătă bastonul 
cel fals. După aceea, începu să apese pe 
butoane şi apoi pe vulturi. 

— Bineînţeles că mecanismul e perfect 
funcţional. 

Chiar în timp ce vorbea, unul dintre capetele 


incrustate cu diamante se deschise şi, întorcând 
bastonul cu susul în jos, Harry Blennerhassit 
făcu să cadă pe masă o grămăjoară de nuci 
braziliene. 

— Sunt treizeci şi cinci de nuci, anunţă el. Ei 
bine, Buck, dacă fiecare dintre aceste nuci ar fi 
un diamant, imaginează-ţi cât ar putea să 
valoreze. 

— Milioane! răspunse Buck, rânjind. 

— Tu vei primi o treime din ceea ce vom găsi, 
Buck, îi promise Brad. Tot ce trebuie să faci, 
amice, este să-ţi foloseşti talentul tău deosebit 
de spărgător şi să înlocuieşti bastonul adevărat 
cu ăsta fals, în muzeul militar de la Fort 
Benning. 

Dybbuk rămase un timp pe gânduri. Banii nu-l 
interesau deloc. Fiind djinn, nu trebuia decât să- 
şi dorească şi putea avea bani oricând şi-ar fi 
dorit. Însă aventura şi distracţia erau mult mai 
greu de găsit într-o staţiune ca Palm Springs, 
plină de oameni în vârstă, iar şotia pusă la cale 
de tatăl lui Brad se anunţa a fi foarte amuzantă. 
Nici măcar n-ar fi un furt, hotări el - cu 
siguranţă că n-ar fi, dacă, la un anumit moment 
după aceea, el ar înlocui din nou bastonul fals 
cu cel adevărat. Cât despre cele ce se găseau în 
baston, cu greu s-ar fi putut numi furt. Dybbuk 
chiar nu-şi putea imagina cum ai putea fura 
dintr-un muzeu un lucru despre care nici măcar 
nu se ştia că există. Însă, putea el să ducă 


treaba la bun sfârşit, fără ca Brad şi domnul 
Blennerhassit să afle micul lui secret, acela că 
era un djinn? Fiindcă dac-ar fi aflat, ar fi stricat 
totul: ar fi fost mai interesaţi ca Dybbuk să le 
îndeplinească fiecăruia câte trei dorinţe, decât 
de ceea ce se găsea în bastonul lui Goering. Să 
ascundă faţă de ei faptul că era djinn putea să 
fie, la urma urmei, o şmecherie mult mai grea 
decât înlocuirea bastonului. 

Mai grea, dar nu imposibilă. Dybbuk începu să 
facă semne de încuviinţare din cap. 

— Vrei să spui că eşti de acord? îl întrebă 
Brad, entuziasmat. O să faci asta? 

— Da, o s-o fac, rânji Dybbuk. Asta, îşi zise, în 
sinea lui, chiar o să fie ceva amuzant. 


Cei trei luară un avion spre Atlanta, de unde 
închinară o maşină, apoi călătoriră cale de vreo 
şaizeci de mile?! spre sud, până la Fort Benning, 
cazându-se la o casă de oaspeţi de lângă baza 
militară. De acolo, merseră pe jos spre est, cale 
de câteva străzi, până la muzeul infanteriştilor, 
unde erau expuse o mulţime de arme, uniforme, 
coifuri şi căşti, vehicule militare şi tot felul de 
alte obiecte. Printre ele, se afla şi bastonul de 
feldmareşal al lui Hermann Goering. 

— E greu de crezut, nu-i aşa? reflectă Harry 
Blennerhassit. Zace aici de atâţia ani şi nimeni 


"1 Unitate de măsură a lungimii din sistemul anglo-saxon, o milă 
terestră reprezentând aproximativ 1.609 metri. 


nu şi-a dat seama de faptul că este gol pe 
dinăuntru. Ce ziceţi, băieţi? 

Dar Dybbuk nu-l asculta decât pe jumătate. El 
deja punea la cale un plan. Zărind un dulăpior 
portabil pentru băuturi, care-i aparținuse 
odinioară generalului Ulysses S. Grant? îi veni o 
idee. S-ar fi putut transsubstantiza şi ascunde 
într-una dintre sticlele chihlimbarii, unde să 
rămână până după închiderea muzeului. Asta ar 
fi fost uşor de făcut. Dar nu putea să se 
transsubstantizeze şi a doua oară, cu bastonul 
cel veritabil în mână, pentru simplul fapt că 
puterea  djinnilor nu acţionează şi asupra 
diamantelor. Era clar că trebuia să ascundă 
undeva bastonul, de unde să-l ia a doua zi, 
printr-o altă metodă. Dar cum? Dybbuk găsi 
răspunsul vizitând magazinul de suveniruri al 
muzeului. Şi era atât de la îndemână, încât 
începu să râdă în gura mare, încântat de propria 
ingeniozitate. Avea să ascundă bastonul cel 
veritabil într-un tub pentru postere din magazin, 
pe care-l va cumpăra a doua zi, de dimineaţă, 
când muzeul se va redeschide. 

— Crezi că poţi s-o faci? îl întrebă Brad, când îl 
auzi râzând. 

— Sigur. Pot s-o fac. 

Dybbuk se uită la ceas. Muzeul urma să se 
22 Ulysses Simpson Grant (1822-1885), general american, comandant 
suprem al armatei unionale în timpul Războiului de Secesiune, ulterior 


devenit cel de-al optsprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale 
Americii (1869-1877). 


închidă peste câteva minute, aşa că, ştiind că 
bastonul cel fals se afla în rucsacul domnului 
Blennerhassit; Dybbuk îi ceru lui Harry să-l 
scoată şi să i-l dea. 

— Nici că se putea un moment mai potrivit ca 
ăsta de acum, zise el. O să acţionez la noapte. 
Dar să nu mă aşteptaţi decât mâine-dimineaţă. 
După ce se deschide muzeul. E-n regulă? 

Harry Blennerhassit îşi dădu rucsacul jos de pe 
umeri şi i-l întinse lui Dybbuk, dar băiatul văzu 
clar că omul era tare îngrijorat. 

— Care-i problema? mâărâi el, dându-şi ochii 
peste cap. V-a apucat frica? 

— Poate. Uite ce e, tu nu eşti decât un puşti, 
dar dacă treaba asta iese rău, eu sunt ăla care 
ajunge la închisoare, nu tu. 

— Liniştiţi-vă, încercă Dybbuk să-l calmeze. O 
să fie bine. Aveţi încredere în mine. Am un duh 
care veghează asupra mea. 

Era adevărat, fireşte. Mama lui Dybbuk era şi 
ea tot djinn, deşi n-ar fi privit deloc cu ochi buni 
năzbâtia în care se vârâse băiatul. Doamna 
Sachertorte ştia că fiul ei vizita câmpurile de 
bătălie din Războiul de Secesiune, împreună cu 
domnul Blennerhassit şi cu fiul acestuia, Brad. 
Asta îi spusese Dybbuk. Nu că pentru el ar fi 
contat prea mult ceea ce credea ea. Momentan, 
nu-l interesa decât să se distreze cât mai bine. 

— Harry, ştiu ce fac, îl asigură el. Crede-mă, ai 
fi surprins dac-ai şti de ce sunt în stare. 


Măcar o dată în viaţă, Dybbuk se ţinu de 
cuvânt şi, a doua zi de dimineaţă, la vreo 
jumătate de oră după deschiderea muzeului, se 
întoarse la casa de oaspeţi din Fort Benning, cu 
un zâmbet larg pe faţă şi cu un tub mare pentru 
postere în mână. 

— Slavă Domnului, îl întâmpină tatăl lui Brad, 
eşti bine! 

— Sigur că sunt bine! îi răspunse Buck. 

— L-ai luat? Ala e? îl întrebă Brad. 

— Doar n-o fi harta fortului, răspunse Dybbuk. 
Bineînţeles că l-am luat. Deschise capacul 
tubului pentru postere şi lăsă bastonul de 
mareşal să alunece pe patul lui Brad. 

—A pus mâna pe el! strigă domnul 
Blennerhassit, începând să danseze cu Brad de 
jur-împrejur, prin cameră. 

Când, în sfârşit, se opri, scoase un lung suspin 
de uşurare şi încuie uşa camerei. 

— Începusem să-mi fac griji că ţi s-ar fi putut 
întâmpla ceva, Buck. Ai lipsit mult timp. 

— Pentru isprăvi din acestea e nevoie de 
răbdare, răspunse Dybbuk. lar răbdarea cere 
timp. Cred că de asta hoţii sunt asemănaţi cu 
pisicile şi nu cu câinii. 

Se aruncă pe pat, chiar lângă bastonul furat, 
şi-şi îndepărtă o şuviţă de păr de pe frunte. 
Îmbrăcat în blugi, cu tricou şi ghete de 
motociclist, aducea mai degrabă cu o vedetă 


rock, decât cu un spărgător. 

— Cred că eşti mort de foame, spuse Brad, de- 
a dreptul fascinat de colegul său de clasă. 

Dybbuk era cât pe-aci să spună că nu-i era 
foame, pentru că-şi aranjase un mic dejun într- 
una dintre sticlele lui Grant, dar se abţinu la 
timp. 

— Sunt prea agitat ca să-mi mai fie şi foame. 
Nenică, asta da distracţie! 

Domnul  Blennerhassit ridică bastonul de 
mareşal şi-l examină plin de respect. 

— Nu-mi vine să cred că-l am în mână. E ca şi 
cum aş ţine istoria în palme. 

Dybbuk, al cărui interes faţă de istorie se 
limita la filmele vechi de război, zâmbi 
îngăduitor. 

— Aşa o fi, spuse el, aşteptând ca tatăl 
prietenului său să ajungă la partea interesantă 
a lucrurilor. 

— Aproape că mi-e frică să-l deschid, mărturisi 
domnul Blennerhassit, crispându-se de 
nervozitate. 

Începuseră să-i apară broboane de sudoare pe 
frunte. Îşi muşcă buzele şi se strâmbă. 

— Şi dacă nu e nimic înăuntru, până la urmă? 

— Nu putem afla decât într-un singur fel, îl 
îmboldi Dybbuk. Haideţi, domnule 
Blennerhassit, deschideţi-l! Suspansul ăsta ne 
omoară. 

Harry  Blennerhassit începu să apese pe 


butoanele din diamante şi pe vulturii de aur 
incrustaţi pe baston, în ordinea descrisă în 
desenele originale ale lui Futterneid. De îndată 
ce termină, se auzi un declic uşor şi unul dintre 
capete, reprezentând un vultur din diamant cu 
svastica nazistă în cioc, se deschise cu o 
mişcare lină. 

— Grozav! se bucură Dybbuk, sărind din pat şi 
aşteptându-se să-l vadă acoperit de diamante, 
în timp ce domnul Blennerhassit întorcea 
bastonul cu gura în jos, deasupra cuverturii. 

Zâmbetele de bucurie încremeniră, atunci 
când din bastonul de mareşal, lung de 
optsprezece inchi”, căzu... nimic. Nici diamante, 
nici măcar vreo monedă din aur. Domnul 
Blennerhassit ridică nerăbdător bastonul la ochi 
şi privi în el ca printr-un ochean. 

— Staţi puțin! exclamă el, întrerupând 
dezamăgirea generală. E ceva înăuntru. Par să 
fie nişte hârtii făcute sul. Trase hârtiile afară din 
baston şi le desfăşură cu grijă. Urmă un suspin 
adânc. 

— Spuneţi-mi, vă rog, că n-am furat tubul în 
care-şi ţinea Goering posterele, zise Dybbuk. 

— La drept vorbind, Buck, cred că exact asta 
ai făcut. Harry Blennerhassit începu să râdă în 
hohote. Doar că nu sunt postere, ci desene?. 

23 Unitate de măsură a lungimii din sistemul anglo-saxon; 1 inch = 
2,54 cm. 


24 În original, cartoons, ceea ce înseamnă atât schiţe, crochiuri, cât şi 
desene animate. 


— Desene? se încruntă Brad. Nu seamănă cu 
niciunul dintre desenele pe care le-am văzut 
până acum. 

Era adevărat. Desenele erau făcute pe o 
hârtie foarte groasă şi veche, şi păreau să 
înfăţişeze scene din Sfânta Scriptură. 

— N-ai înţeles, zise tatăl lui, râzând cu gura 
până la urechi. Pentru tine, desenele nu sunt 
decât prostiile alea de la televizor. 

— Şi pentru mine la fel, recunoscu Dybbuk. 

— Desen înseamnă, de fapt, schiţa folosită ca 
bază pentru o pictură. Hermann Goering era un 
mare colecţionar de artă. Nu sunt un expert, dar 
cele de aici par să aparţină vechilor maeştri. 
Asta pare desenat chiar de Leonardo da Vinci. Şi 
asta de Michelangelo. La fel şi ăsta. Ala pare să 
fie de Rafael. Asta s-ar putea să fie un alt da 
Vinci. Cred că bătrânul Goering le pusese 
deoparte ca să-şi asigure traiul pe picior mare, 
după război. O singură schiţă din asta valorează 
cel puţin zece, poate cincisprezece milioane. lar 
noi avem şase. Nu, staţi un pic! Doar cinci. A 
şasea nu seamănă deloc cu celelalte. Nu prea 
ştiu ce-i asta. Pare să fie recentă. Dar nici nu 
prea contează. Celelalte cinci, vândute ca o 
colecţie, ar putea să ne aducă pe puţin 
şaptezeci şi cinci de milioane de dolari. 

— Grozav! se bucură Dybbuk, bătând palma 
cu Brad. Întotdeauna mi-au plăcut desenele. 

— Şi mie, încuviinţă celălalt băiat. Ce facem 


acum, tată? 

— Mergem acasă, în Palm Springs. Cum 
ajungem, o să dau telefon la cele mai mari 
muzee, care dispun de mulţi bani, să văd dacă 
sunt interesate să cumpere. Şi, dacă nu, o să- 
ncercăm la marile case de licitaţii. 

Dădu hotărât din cap. 

— Puteţi să mă credeţi pe cuvânt, băieţi, n-o 
să ducem lipsă de cumpărători. Peste tot în 
lume există oameni care-ar fi în stare şi să ucidă 
ca să pună mâna pe unul dintre desenele astea. 


Capitolul 2 
Petrecerea de aniversare 


John şi Philippa Gaunt se pregăteau să-şi 
aniverseze prima zi de naştere, ca djinni. 
Potrivit datinii djinnilor, celelalte zile de naştere 
nu contează, prima zi de naştere adevărată este 
cea care urmează extracţiei măselelor de minte, 
tot atunci având loc şi înzestrarea cu puteri de 
djinn. 

— Vrei să spui că am împlinit doar un an? o 
întrebă John pe mama lui, şi ea tot djinn. 

— Chiar aşa, dragule, îi răspunse doamna 
Gaunt. 

John era de-a dreptul îngrozit. 

— Cred că glumeşti. 

— Asta înseamnă că vom avea o singură 
lumânare pe tort? interveni şi Philippa. 


— Da, una singură. Din întâmplare, obiceiul 
acesta - să pui lumânări aprinse pe tort - a fost 
împrumutat de oameni tot de la noi. 

Dar pe John nimic nu putea să-l distragă de la 
supărarea lui. 

— Dar nu e cinstit! protestă el. Şi e un pic 
jenant. Vreau să spun, oricine vine la petrecere, 
dacă observă, o să râdă de noi. 

— Nu văd de ce, dragul meu, îi răspunse 
doamna Gaunt. Mai ales că vor veni numai 
djinni la petrecere. Mă tem că e o altă tradiţie 
pe care va trebui s-o respectaţi. 

În timp ce gemenii ar fi vrut ca la petrecere să 
vină prietenii lor pământeni, era foarte clar că 
doamna Gaunt hotărâse deja în alt fel. Şi ei 
ştiau că n-avea sens să mai insiste în privinţa 
aceasta. De când se întorseseră din Babilon, 
doamna Gaunt fusese mai rece şi mai puţin 
îngăduitoare cu abaterile din partea copiilor, 
care încă nu ştiau, din fericire, că ea trebuia să-i 
părăsească în curând şi să devină următorul 
Djinn Albastru al Babilonului. 

— Oricum, nu vor veni foarte mulţi djinni la 
petrecere, continuă ea. Anul acesta, 
aniversarea voastră pică în aceeaşi zi cu 
Samum, o sărbătoare a djinnilor, aşa că mai toţi 
cei din neamul nostru care locuiesc în New York 
vor fi plecaţi din oraş. Cu toate acestea, ridică 
ea din umeri, n-avem ce-i face. Ar fi de 
neimaginat să sărbătoriţi prima aniversare în 


altă zi decât cea de naştere. 

— Samum? repetă Philippa. Ce înseamnă? 

— Literal, înseamnă fum fără foc, explică 
doamna Gaunt. Ceea ce se întâmplă într-o 
transsubstantizare. Samum este ziua în care toţi 
djinnii sărbătoresc ceea ce înseamnă să fii djinn. 

— Dar noi nu cunoaştem alţi copii djinni, zise 
John. In afară de Dybbuk. 

— Şi de nesuferita aia de Lilith de Ghulle, 
adăugă Philippa. Şi în niciun caz n-o s-o invit şi 
pe ea. 

— Am invitat eu deja nişte copii ai lămpii, zise 
doamna Gaunt. Cei mai mulţi dintre ei vor fi 
plecaţi din oraş, fireşte, cu părinţii lor. Dar au 
fost câţiva care au promis că vor veni. 

— Câţiva? întrebă John. Câţi, mai exact? 

— Patru, veni răspunsul. 

— Sună mai degrabă a întâlnire pentru un joc 
de cărţi, decât a petrecere, observă băiatul. 

— Ei bine, nu sună a nimic până când nu ne 
ducem să facem şi nişte cumpărături, încheie 
doamna Gaunt. 

Merseră câteva străzi, până pe Third Avenue, 
la un mic magazin, unde doamna Gaunt îşi făcu 
toate cumpărăturile şi luă şi un ziar. În articolul 
de pe prima pagină scria că un alt cabinet 
stomatologic din Manhattan - cel de-al zecelea 
în acea lună - fusese spart de răufăcători. 

John şi Philippa se grăbiră să între în magazin, 
neluându-l în seamă pe cerşetorul care stătea la 


intrare, întinzând un pahar de carton cu mâna 
lui foarte murdară şi cerând „ceva mărunţiş”. 
Spre surprinderea copiilor - ca să nu mai vorbim 
şi despre cea, chiar şi mai mare, a cerşetorului - 
doamna Gaunt îşi deschise geanta, scoase o 
bancnotă de cincizeci de dolari şi o îndesă în 
paharul de carton. Incântat, cerşetorul se ridică, 
îşi scoase şapca murdară de baseball şi se 
întrecu în mulţumiri. În magazin, gemenii o 
priviră uimiţi pe mama lor. 

— Cincizeci de dolari, zise John, clătinând din 
cap. l-ai dat individului ăluia cincizeci de dolari. 
De fapt, ai vrut să-i dai cinci, sunt sigur! 

— Nu, dragul meu, i-am dat exact cât am vrut. 

— Totuşi, cincizeci de dolari, stărui băiatul. Ce- 
o să facă el cu atâţia bani? Ar putea să-i 
cheltuiască pe orice. 

— Păi, asta e şi ideea, dragul meu. 

— Ştii ce vreau să spun. Mereu le dai 
cerşetorilor câte cincizeci de dolari? 

— Poate că da, răspunse ea. Şi eu am fost în 
situaţia asta, cândva. Ştiu ce înseamnă să 
trăieşti pe stradă. 

Uitându-se la Layla Gaunt, cu haina ei de 
blană scumpă, geanta de piele de struţ şi 
pantofii Manitas del Plata, nimeni nu şi-ar fi 
putut imagina aşa ceva, ca să nu mai vorbim de 
copiii ei. Layla mustea de farmec, tot aşa cum o 
trufă delicioasă musteşte de ciocolată. Philippa, 
însă, îşi aminti un lucru pe care unchiul Nimrod 


li-l spusese despre mama lor. 

— Nimrod ne-a spus că trăiai pe străzi, atunci 
când l-ai întâlnit pe tata. Chiar e adevărat? 

— Da, e adevărat. 

Pe drumul de întoarcere, Layla Gaunt le spuse 
copiilor întreaga poveste. 

— V-aţi întrebat vreodată de ce toţi djinnii 
sunt bogaţi? începu ea. 

Philippa ridică din umeri. 

— E greu de închipuit cum ar putea să fie un 
djinn sărac, zise ea. Dacă tot ai puterea să 
îndeplineşti trei dorinţe, şi chestii de genul ăsta, 
nu văd de ce-ai trăi de pe o zi pe alta. 

— Doar dacă nu eşti un djinn în afara legii, 
interveni John, cum sunt cei care trăiesc în Casa 
lui Kafur?5, din Cairo, unde folosirea puterilor de 
djinn e strict interzisă. 

— Există unii djinni, zise doamna Gaunt, care 
nu cred că e bine să ai deloc bogății. Ei fac 
parte dintr-un cult, numit al Eremiţilor, şi caută 
să trăiască la fel ca îngerii şi sfinţii, fără niciun 
fel de avere. Şi eu am fost Eremit, o perioadă. 
Şi, Philippa, ai dreptate, aşa l-am cunoscut pe 
tatăl tău. Deşi era convins că sunt un cerşetor 
oarecare din New York, tot a încercat să mă 
ajute şi din această cauză m-am îndrăgostit de 
el şi m-am măritat. Tatăl vostru o fi mic de 


25 În Coran, Kafur este una dintre fântânile regenerative din Paradis (în 
contrast cu adăpostul mizer descris de autor în Akhnaton şi ajinnii 
captivi). 


statură, dar are un suflet mare. 

— Prin urmare, unii dintre cerşetorii care 
trăiesc în New York sunt, de fapt, djinni? se miră 
John. 

— Nu numai în New York, dar şi în Londra, în 
Calcutta, în Cairo. Peste tot. Şi nu numai djinnii 
aleg să trăiască astfel. 

Mai sunt şi îngerii. „Lăsaţi ca dragostea faţă 
de aproape să domnească”, este scris, „şi nu 
uitaţi să-i ajutaţi pe cei străini, pentru că, în 
felul acesta, unii i-au ajutat, fără să ştie, pe 
îngeri.” După această filosofie îşi conduc 
Eremiţii viaţa. Ei nu-şi doresc decât să-i aducă 
noroc unui pământean care merită cu adevărat. 
Unui om care le face un bine, fără să cunoască 
adevărata lor natură de djinni sau de îngeri. 

— De aceea i-ai dat cerşetorului cincizeci de 
dolari, spuse Philippa, pentru eventualitatea că 
era, de fapt, un djinn. 

— Pentru eventualitatea că era un înger, 
Philippa. Imi place să cred că ştiu când mă aflu 
în apropierea unui djinn. Dar îngerii sunt mult 
mai puternici decât noi, de aceea se şi ascund 
mai bine. De fapt, pot face cam orice le trece 
prin minte. 

— Pare foarte nobil să fii Eremit, observă John. 

— Da, cred că aşa e, încuviinţă mama lui. Dar 
nu e lipsit de pericole. Tocmai de aceea, vreau 
ca voi doi să-mi promiteţi că nu veţi deveni 
niciodată Eremiţi. Cel puţin, până când veţi fi 


mari. Eu nu voi putea fi mereu lângă voi ca să 
vă apăr. 

Cuvintele ei li s-au părut gemenilor foarte 
neobişnuite. Viaţa fără mama lor era aproape 
de neimaginat. Cu toate acestea, îi promiseră 
că nu vor deveni Eremiţi. Apoi, ajunseră acasă. 
După ce lăsară cumpărăturile în bucătărie, 
Layla îi anunţă că are ceva important să le 
arate. 

— Mai devreme, atunci când v-am povestit 
despre sufletul tatălui vostru, mi-am dat seama 
că prima voastră aniversare ca djinni este 
momentul potrivit ca voi să aruncaţi o privire în 
oglinzile sufletelor voastre. 

— Dar ce e o oglindă a sufletului? întrebă 
Philippa. 

— Un synopados. Nu v-a povestit Nimrod...? 

— Nu. 

— Veniţi cu mine, zise doamna Gaunt. O să vă 
fie mai uşor să înţelegeţi, dacă le vedeţi cu ochii 
voştri. Şi-i conduse în pod, unde copiii nu 
avuseseră voie să între până atunci. 

— Dar ne-ai spus că sunt lilieci, protestă 
Philippa, în timp ce mama ei trăgea scara care 
ducea spre pod. Nu pot să sufăr liliecii. 

— Păi, tocmai de-asta v-am şi zis, răspunse 
doamna Gaunt. Ca să vă descurajez să urcați în 
pod. 

Urcară toţi trei scara. La capăt, doamna Gaunt 
pipăi după întrerupătorul de lumină, aprinse un 


bec nu foarte puternic şi, aplecându-se, intră în 
pod. Gemenii o urmară neliniştiţi, conştienţi de 
faptul că aveau să afle ceva nou, care depăşea 
toate cunoştinţele lor de până atunci. 

Odată ajunşi în pod, priviră în jur. Pe podeaua 
de lemn era o mulţime de cutii de carton 
obişnuite. Dar nu era niciun fir de praf. Nu erau 
pânze de păianjeni şi, mai ales, nici urmă de 
lilieci. Nu se simţea decât un miros puternic de 
naftalină, pe care John îl remarcă imediat. 

— Liliecii nu suportă naftalina, îi explică 
doamna Gaunt. 

Acoperişul părea să fie reparat şi într-o stare 
foarte bună. 

Exista şi o ferestruică, dar afară era o zi 
mohorâtă şi înnorată, aşa că podul era, la 
rândul lui, întunecat şi plin de umbre. În ciuda 
acestui lucru, John zări o crăpătură în perete. 
Mai mult, o şi recunoscu. 

— E aceeaşi crăpătură cu aia din spatele 
tăbliei patului meu, observă el. Cea care a 
apărut exact înainte să ne scoatem măselele de 
minte. Ajunge până aici, sus. 

— Cred c-ar fi bine s-o urmezi, îi sugeră mama 
lui. 

Urmând  crăpătura din perete, gemenii 
ajunseră în capătul celălalt al podului, unde, 
după un rezervor de apă rece, găsiră două 
şevalete vechi, acoperite cu pânze albe. 

— Veţi găsi ceea ce căutaţi sub husele acelea, 


le spuse doamna Gaunt. 

John apucă de una dintre ele, iar Philippa de 
cealaltă. 

— Ei, haide! îi îndemnă doamna Gaunt, 
văzându-i nehotărâţi. Ce mai aşteptaţi? 

— Mi-e frică, răspunse John. 

— Şi mie, se auzi vocea Philippei. 

Doamna Gaunt privi în jur. 

— Mda, cred că e cam întuneric aici. 

Rosti cuvântul pe care-l folosea pentru a-şi 
concentra puterile de djinn: NEPHELOKOKKYGIA. 
De îndată, în pod se făcu lumină ca într-o zi de 
vară, iar husele căzură singure de pe şevalete, 
dând la iveală două oglinzi. 

Oglinzile arătau destul de ciudat, amândouă 
fiind făcute din metal, cu suprafaţa de sticlă 
convexă şi cu tăblia din spate împodobită cu 
desene complicate. Cel mai ciudat era faptul că 
lumina care pătrundea în pod prin ferestruică, 
fiind reflectată de luciul sticlei, arăta o imagine 
aproape luminoasă a desenelor complicate de 
pe tăblia oglinzilor, dar nimic din ceea ce se afla 
în faţa acestora. 

John se aşeză chiar în faţa oglinzii lui, dar 
ridică din umeri. 

— Nu înţeleg, zise el, ori eu sunt vampir şi n- 
am reflexie, ori este o păcăleală. 

— Nu te uita în faţa oglinzii, prostuţule, râse 
mama lui. Aşa n-o să vezi nimic. Du-te în 
spatele ei! îi făcu un semn circular cu mâna. 


Aceea este partea folositoare a unui synopados. 

Plini de nerăbdare, gemenii ocoliră oglinzile 
metalice, împodobite în stil oriental, care în 
spate emanau imagini luminoase, reflectate 
parcă din altă parte decât din podul unei case 
vechi de piatră din New York. În timp ce gemenii 
priveau fascinaţi imaginile - pentru că acelea 
erau sufletele lor -, doamna Gaunt le vorbi în 
cuvinte şi fraze al căror înţeles nu-l pricepeau 
pe de-a-ntregul: 

— Spirit şi materie, trup şi suflet, carne şi 
gândire - numai djinnilor le este dat să 
înţeleagă misterul hotarului unde începe una şi 
unde se sfârşeşte cealaltă, şi să-şi dea seama 
de absurdităţile pe care le spun acei predicatori 
de salon şi papagali, psihologii. Însuşi izvorul 
vieţii vi s-a arătat acum, copii! Gândiţi-vă doar 
câţi muritori îşi doresc să vadă în adâncul 
sufletelor lor şi să înţeleagă cine şi ce sunt ei cu 
adevărat. Pe o parte a oglinzii, se vede doar 
lumea, fără să vă cuprindă şi pe voi, pentru că 
materia este trecătoare. Pe cealaltă parte, se 
vede sufletul, ascuns printre umbre. Dar numai 
voi trebuie să vă uitaţi în aceste oglinzi. Nimeni, 
în afară de voi, nu trebuie să privească în ele, 
pentru că numai voi aveţi puterea să schimbaţi 
înfăţişarea imaginilor ce se văd. Tocmai de 
aceea se află aici, în pod, ascunse. Un 
synopados este un lucru secret, foarte personal 
pentru un djinn. 


Tăcu un timp, lăsându-i pe copii cu gândurile 
lor. 

— Fascinant, şopti Philippa, care nu reuşea să 
se recunoască decât parţial în ceea ce vedea, 
deoarece imaginea strălucitoare îşi schimba 
permanent aspectul, ceea ce o făcea 
misterioasă şi indescriptibilă. Acum era ceva, în 
clipa următoare, altceva. Cu toate acestea, îi 
plăcea să se uite şi i se părea că seamănă cu 
ceea ce văzuse odată pe un calculator, ceva 
care se numea fractal - un soi de imagine care- 
şi schimba mereu forma, generând un nou 
model. 

Şi John împărtăşea cam aceleaşi senzaţii ca 
sora lui. Pentru o clipă, numai, îşi aminti de cei 
cincizeci de dolari pe care mama lui îi dăduse 
cerşetorului de la magazin şi, în adâncul 
sufletului, îşi dădu seama de faptul că 
generozitatea ei îl deranjase. Numai gândul că 
ea-i dăruise cincizeci de dolari unei persoane 
care-i merita mai puţin decât el îl enerva. Cum îi 
trecu acest gând prin cap, ceva negru şi 
neplăcut apăru pe synapados. Era foarte mic, 
dar vizibil. Ca şi cum acest gând murdar i-ar fi 
întinat sufletul lui curat, precum un punctuleţ de 
vopsea neagră. Chiar se înfricoşă un pic, 
gândindu-se cum ar fi arătat sufletul lui dac-ar fi 
făcut ceva cu adevărat rău. 

— Uimitor, şopti el. 

— Orice vi se întâmplă, spuse doamna Gaunt, 


orice faceţi apare aici, în imaginea sufletelor 
voastre. Aduceţi-vă aminte de asta ori de câte 
ori faceţi ceva, pentru că până şi cei mai buni 
dintre noi ascund în suflet Raiul şi ladul. Aici veţi 
învăţa mereu această lecţie. 


În loc să vină patru copii la petrecerea de 
aniversare a gemenilor, se prezentară numai 
trei. Dybbuk nu şi-a făcut apariţia, ceea ce 
părea să fie un gest foarte urât, mai ales că 
mama lui, doctoriţa Jenny Sachertorte, spusese 
că băiatul va veni. Philippa nu era deloc 
surprinsă. Îl mai întâlnise de două ori până 
atunci şi, de fiecare dată, i se păruse destul de 
prost-crescut. 

Orice regret ar fi simţit John, pentru faptul că 
n-avea să-l revadă pe Dybbuk, fu repede 
înlăturat de prezenţa Agathei Daenion, care avu 
asupra lui efectul îndeplinirii a trei dorinţe într- 
una singură. Ceilalţi doi copii djinni care 
veniseră la petrecere erau Jonathan Munnay şi 
Urna Karuna Ayer, amândoi mai mari, mai 
puternici şi mai puţin afectaţi de frig decât erau 
John şi Philippa. În timpul cinei, la care se 
serviră feluri tradiţionale ale djinnilor, flambate 
- creveţi în sos Sambucca, muşchi de vită cu 
piper, clătite Suzette şi tortul aniversar - tinerii 
invitaţi ai gemenilor discutară despre «i, 
dezvăluind în ce fel plănuiau să-i ajute pe 
pământeni atunci când vor creşte mari. 


— Eu voi fi consilier de dorinţe, spuse Agatha. 
Vreau să-i învăţ pe pământeni să nu-şi irosească 
cele trei dorinţe. Potrivit Legilor Bagdadului, îi 
este interzis unui djinn care îndeplineşte dorinţe 
să-l sfătuiască pe om în legătură cu acestea. Eu 
vreau ca un djinn bun să-i dea cartea mea de 
vizită fiecărui pământean care a avut norocul să 
i se promită îndeplinirea a trei dorinţe. Asta-i va 
ajuta psihic şi pe djinni, ştiind că pământeanul 
îşi va dori trei lucruri care merită cu adevărat să 
fie îndeplinite. Este îngrozitor să fii silit să-i 
îndeplineşti cuiva o dorinţă despre care ştii bine 
că nu va aduce decât rău. 

Lui John, numai ideea de a nu fi de acord cu 
Agatha, în legătură cu oricare subiect, i se 
părea aproape de neînchipuit. Chiar şi-aşa, 
trebuia să recunoască faptul că ea avea 
dreptate. Propria lui experienţă în îndeplinirea 
dorințelor era destul de limitată. Cu toate 
acestea, îşi amintea foarte bine cât de rău se 
simţise atunci când fusese obligat să-l 
transforme pe Finlay Macreeby într-un şoim. 

Philippa, observând reacţia fratelui ei, zâmbi, 
pentru că-i dădea dreptate s-o placă pe Agatha, 
cu toate că şi-ar fi dorit, pentru binele lui, să n-o 
arate atât de evident. Cât despre ea, era de 
părere că n-ar fi nevoie de un consilier de 
dorinţe, dacă s-ar acorda mai multă atenţie 
gramaticii în şcoală, astfel încât pământenii să 
fie în stare să exprime exact ceea ce vor să 


spună. Totuşi, pentru că nu voia să fie 
nepoliticoasă, îşi păstră părerea pentru ea. 

Jonathan  Munnay spuse că împărtăşeşte 
principiile Agathei şi că tocmai din cauza 
acestora se hotărâse el să devină medic 
psihiatru: 

— M-am gândit că astfel aş putea afla ce 
probleme au oamenii, explică el, apoi mi-aş 
folosi puterile de djinn ca să le rezolv. Anonim. 
Dac-ar veni cineva la mine pentru că se simte 
deprimat, aş încerca, fără să ştie, să fac ceva 
care să-l înveselească. 

— Ca de exemplu? întrebă Philippa, sceptică. 

— Nu ştiu, deocamdată... Ştiu însă că orice 
situaţie pare mult mai suportabilă când ai un pic 
de noroc. 

— O, sunt de acord, total de acord, interveni şi 
Urna Ayer. Fata îşi cobori vocea. lată de ce m- 
am hotărât să renunţ la tribul meu, la bogăţie şi 
la poziţie socială şi să devin un Eremit. Începând 
de mâine, voi deveni unul dintre cerşetorii din 
New York şi-i voi ajuta pe oamenii care merită 
cu adevărat să li se îndeplinească trei dorinţe. 
Vreau să fac bine, rămânând anonimă, cum 
ziceai tu, Jonathan. Mamei nu i-am spus. De 
aceea, am să vă rog să-mi promiteţi c-o să 
păstraţi secretul. 

Toate aceste idealuri înălţătoare îi făcură pe 
gemeni să se simtă un pic vinovaţi, până şi 
pentru faptul că-şi serbau ziua de naştere. Ei 


doriseră să se laude cu noile laptopuri primite în 
dar de la tatăl lor, însă, cumva, asta li se părea 
acum ceva nepotrivit. Niciunul dintre gemeni nu 
voia să pară egoist şi uşuratic în ochii serioşi ai 
celorlalţi tineri djinni. De aceea, se simţiră de-a 
dreptul fericiţi când petrecerea luă sfârşit şi 
musafirii plecară spre casele lor. 

— N-aş vrea să mai avem şi alte petreceri ca 
asta, mărturisi John. Scopul unei petreceri 
aniversare e ca toată lumea să se învârtească în 
jurul tău. E singura zi din an când ai dreptul să 
fii un pic egoist. Acum, însă, mă simt ca şi cum 
petrecerea asta n-a fost câtuşi de puţin pentru 
mine, ci pentru altceva. 

— Şi eu mă simt la fel, recunoscu Philippa. 

O clipă mai târziu, ea adăugă: 

— Cu toate acestea, mi-am dat seama c-ar fi 
foarte frumos să ajut pe cineva. Pe cineva care 
are, într-adevăr, nevoie de ajutor. 

— Cât timp vremea este încă rece, n-are sens 
să ne gândim la asta. Până când ajungi adult, 
puterile de djinni nu funcţionează decât pe 
vreme caldă, ştii bine. 

— Ştiu, ştiu, dar discuţia cu ceilalţi djinni mi-a 
dat de gândit. Am nevoie de un scop în viaţă. 
Am nevoie de o misiune. 

Philippa nu ştia încă, dar ea şi cu John erau pe 
cale să primească o misiune. 


Având mereu somnul uşor, john se trezi 


convins că simţise un intrus în casă. De altfel, 
se gândise la intruşi, deoarece cu o zi în urmă îi 
auzise vorbind pe părinţii lui despre dentistul 
familiei, doctorul „Mo” Larr?* al cărui cabinet 
stomatologic de pe Sixth Avenue fusese spart 
de răufăcători. Intruşii nu furaseră nimic, dar 
toate fişele pacienţilor doctorului Larr fuseseră 
găsite împrăştiate. 

John se furişă afară din cameră şi, aruncând o 
privire peste balustradă, zări o lumină 
mişcându-se în spatele uşii bibliotecii. Dac-ar fi 
fost o seară caldă de vară şi ar fi dispus de 
întreaga sa putere de djinn, John l-ar fi prins el 
însuşi pe hoţ. Dar, cum noaptea era rece şi el 
lipsit de puteri, n-avea de ales decât să-i 
trezească pe mama şi pe tatăl lui. 


Tatăl său, Edward, era un om mic de statură, 
dar compensa acest lucru cu îndrăzneală şi 
curaj din plin, aşa că nici nu terminase John de 
povestit despre hoţ, că domnul Gaunt sări din 
pat şi înşfăcă bâta de luptă indiană pe care o 
ţinea sub pat, gata să pornească la bătaie. 
Doamna Gaunt, însă, privi bâta cu neîncredere. 

— Ce-ai de gând să faci? îl întrebă pe soţul ei. 

— Să-mi apăr familia, bineînţeles, răspunse 
acesta. 

— Ed, mai bine lasă-mă pe mine să mă ocup 


2 De la molar. Adevăratul prenume al doctorului este Maurice (vezi 
Akhnaton şi ajinnii captivi), diminutivul acestuia fiind Mo. 


de asta, zise ea, îmbrăcându-şi halatul din 
mătase şi încălţându-se cu papucii asortaţi. S-ar 
putea să nu fie un hoţ obişnuit. Ar putea fi unul 
dintre lIfriţi sau chiar Iblis în persoană, gata să 
se răzbune pe copiii noştri pentru ceea ce i-au 
făcut vara trecută, la Cairo, împreună cu fratele 
meu. 

In vocea ei nu era niciun pic de teamă. Femeia 
cobori pe scări precum o regină a amazoanelor. 

Fără voia lui, domnul Gaunt lăsă bâta. 

— Unde e Phil? întrebă el, privind în jur 
neliniştit. 

— Încă doarme, răspunse John. Las-o pe 
mama să se descurce, tată. Dacă e vreun djinn, 
o să fie nevoie de mai mult decât o bâtă de 
război de-a mohicanilor ca să-l oprească. 

Impreună cu tatăl lui, se furişă pe urmele 
doamnei Gaunt, tocmai la timp ca s-o zărească 
deschizând larg uşa bibliotecii şi aprinzând 
lumina. 

John îşi înăbuşi un strigăt de groază în clipa în 
care văzu înăuntru nu unul, ci doi răufăcători. 
Purtau bluze şi pantaloni portocalii, iar feţele 
bărboase le erau vopsite cu galben, ca ale 
sălbaticilor. Unul dintre ei ţinea geanta din piele 
de strut a doamnei Gaunt, iar celălalt o cutie 
veche tibetană pentru bani care, din câte ştia 
John, stătuse dintotdeauna pe poliţa şemineului 
din bibliotecă. Apoi o auzi pe mama lui rostindu- 
şi cuvântul de concentrare. Imediat după aceea 


urmă un bubuit, deoarece, atunci când un djinn 
îşi foloseşte puterile la mânie face foarte mult 
zgomot. În momentul acela, John şi tatăl lui fură 
orbiţi de o lumină puternică şi de un nor gros de 
fum, după care, când priviră înăuntru, cei doi 
hoţi în haine portocalii dispăruseră. În locul lor, 
pe podea, erau două sticle de vin roşu. 

Doamna Gaunt îşi scutură mâinile de praf, 
ridică de jos cele două sticle şi i le întinse 
soţului ei. 

— Uite, zise ea, ceva care să-ţi aline mândria 
de bărbat rănită. 

— Cred că e mai bine, decât să-i fi transformat 
în câini, răspunse domnul Gaunt. Privi etichetele 
de pe sticle. Ce avem noi aici? Un Château 
Lafite Rothschild, din 1966. Şi unul din 1970. 
Excelentă alegere. Dar de ce ai ales doi ani 
diferiţi, Layla? 

— Sunt datele de naştere ale celor doi hoţi, îi 
răspunse ea, nepăsătoare. 

— Ce căutau, mamă? întrebă John, urmând-o 
în bibliotecă. 

— Cam asta mă întreb şi eu, zise domnul 
Gaunt, în timp ce desfăcea dopul uneia dintre 
sticle şi-şi turna într-un pahar. Cutia aia i-a fost 
dată în dar tatălui meu de cel de-al 
treisprezecelea Dalai-Lama”. 

Între timp, doamna Gaunt scosese o cheiţă de 


27 Numele purtat, conform tradiţiei, de conducătorul spiritual suprem 
al budiştilor tibetani. 


pe lănţişorul din aur pe care-l purta la gât şi 
descuiase cutia tibetană. Îi ridică apoi capacul şi 
luă dinăuntru un săculeţ din catifea albastră, 
răsturnându-i conţinutul în palmă. Pentru o 
clipă, John se aşteptă să vadă căzând diamante 
sau poate câteva monede din aur. În loc de 
asta, se pomeni în faţa ochilor cu opt măsele. 

— Sunt măselele noastre de minte, constată 
el. De ce le-ar căuta cineva? Cine erau oamenii 
aceia? Erau djinni? Ifriţi? 

— Erau mundani, spuse doamna Gaunt. 
Zărind zâmbetul înţelegător al soţului ei, se 
corectă repede: Oameni, vreau să spun. 

— Nu-i nimic, o linişti domnul Gaunt. Nu-ţi face 
griji în privinţa mea, Layla. Ştiu ce sunt şi nu mi- 
e ruşine cu asta. 

Gustă din vin, plimbându-l printre maxilare şi 
gingii, ca şi cum ar fi fost apă de gură. După ce, 
în sfârşit, înghiţi, dădu mirat din cap şi zise: 

— O, e bun, foarte bun! 

Mai bău un pic şi scoase un mormăit de 
apreciere. 

— Vinul ăsta, pur şi simplu, dă buzna şi te 
copleşeşte, îţi invadează cerul gurii şi-ţi fură 
papilele gustative. Simt un iz de ţeavă din 
plumb, de explozibil, de pantofi vechi de sport şi 
de gem de coacăze negre. Sau o fi gem de 
şperacle* negre? 


* joc de cuvinte între jammy, care înseamnă gem, şi jemmy, cu 
semnificaţia de şperaclu, ambele având cam aceeaşi pronunție. 


— E numai vina mea, zise doamna Gaunt, 
punând măselele la loc în săculeţul lor din 
catifea albastră. Ar fi trebuit să le pun în seif de- 
acum câteva luni. Imediat după ce v-au fost 
extrase, la dentist. Nici nu vreau să mă gândesc 
la ceea ce s-ar fi întâmplat dac-ar fi căzut în 
mâinile cui nu trebuia. 

— Cum adică? întrebă John. Ce s-ar fi 
întâmplat? 

— Vorbim  mâine-dimineaţă, dragul meu, îi 
răspunse doamna Gaunt. 

Layla scoase o carte din bibliotecă, un 
exemplar din Strategii sigure pentru 
independența financiară, şi o deschise, 
dezvăluind o cavitate în care se afla o cheie 
mare, cu care descuie seiful familiei. Seiful, în 
sine, era o operă de artă, mare cât un televizor, 
pictat cu verde şi negru, incrustat cu aur, care-i 
aparținuse odinioară împăratului francez 
Napoleon al Ill-lea. Doamna Gaunt aşeză 
săculețul din catifea albastră înăuntru, trânti 
uşa, apoi o încuie. 

— Vor fi în deplină siguranţă acolo, zise 
domnul Gaunt, dând pe gât cel de-al doilea 
pahar de vin. Nu poţi sparge seiful acela nici cu 
o armată întreagă. 

— Oricum, răspunse soţia lui, cred că e timpul 
să iau câteva măsuri de securitate în plus. 
Măsuri speciale. Mortale. Dintre cele ale 
djinnilor. 


A doua zi, de dimineaţă, Philippa inspecta 
locul infracţiunii, în timp ce John îi explica în 
detaliu ceea ce se întâmplase. 

— l-a transformat în ce? 

— În două sticle de vin roşu, arătă John spre 
cele două sticle de pe masa din bibliotecă. 

— Dar una dintre ele e pe jumătate goală, 
protestă Philippa. 

— Din aceea a băut tata două pahare. 

— Nu-mi vine să cred! 

Fata mirosi gura sticlei desfăcute. John ridică 
din umeri. 

— Ştii cât de mult îi place vinul scump. 

— Da, dar nu orice fel de vin umbla pe două 
picioare înainte să fie băut, obiectă Philippa. 
Clătină din cap: Şi mai vorbeşte despre cei 
tineri... Ştii, mare păcat că mama e atât de iute 
la mânie. Ar fi fost folositor să ştim mai multe 
despre ăştia doi. Zici că purtau haine portocalii? 

— Mda. Erau cam ciudaţi. Pe frunte şi pe 
obraji erau pictaţi cu galben. Arătă cu degetul 
spre podea. Şi stăteau chiar acolo unde stai tu 
acum, atunci când i-a transformat. 

Philippa se lăsă în genunchi, studiind cu 
atenţie covorul. 

— Ce faci acolo? o întrebă John. 

— Aşa am văzut la televizor că fac poliţiştii, ori 
de câte ori are loc o crimă. Se numeşte căutare 
de amprente. Şi dovezi. 


— Ce fel de dovezi? 

— Din astea! Philippa se ridică, ţinând ceva în 
palmă. 

Era o pietricică de ardezie, rotundă şi plată, cu 
un mic orificiu sfărâmat lângă margine, ca şi 
cum ar fi purtat-o cineva la gât. Pe ea era pictat 
un şarpe portocaliu şi lângă el un fel de semn 
de întrebare, dar fără punctul de jos. 

— Ai mai văzut asta până acum? îl întrebă ea 
pe John. 

— Nu. 

— Atunci, e foarte posibil să-i fi aparţinut 
unuia dintre cei doi. Hai să i-o arătăm mamei. 

Urcară împreună până în camera mamei lor, 
unde o găsiră privind un acvariu plin cu cei mai 
urâţi peşti tropicali pe care-i văzuseră vreodată. 

— O, spuse ea, bine c-aţi venit. Uitaţi-vă la 
asta. Face parte din noile măsuri de securitate 
pe care le-am adoptat. Peşti piranha. Sunt în 
stare să mănânce orice. Un banc de peşti din 
ăştia ar devora toată carnea de pe oasele unei 
vaci vii în doar câteva minute. 

John privi în acvariu, uimit la culme de peştii 
ciudaţi, cu ochi bulbucaţi. 

— Acvariul e din sticlă rezistentă la gloanţe, 
desigur, continuă mama lor. Am aruncat şi o 
vrajă puternică de legare asupra lui, aşa că e 
rezistent şi la djinni. Cel puţin, la oricare djinn 
cu excepţia mea şi a voastră. 

— Aăă... şi cum, mai precis, ne vor apăra 


peştii aceştia? întrebă Philippa. Vreau să spun, 
ei sunt în acvariu, iar noi în afara lui. 

— Uită-te mai de aproape, o îndemnă doamna 
Gaunt. 

Philippa îşi lipi nasul de sticla acvariului şi 
văzu că înăuntru era un alt acvariu, mai mic, 
dar care părea să fie plin cu aer. 

— E o cheie acolo, observă ea, în acvariul cel 
mic. 

— E cheia de la seif, o informă doamna Gaunt. 
Există o uşiţă pneumatică prin care poţi să pui şi 
să scoţi cheia fără să între apa înăuntru. 

— Nu înţeleg, mărturisi John. Ce rost are 
acvariul mai mic? Nimeni n-ar îndrăzni să-şi 
vâre mâna în cel mare. 

— Chiar aşa? Doamna Gaunt îşi suflecă 
mâneca şi-şi vâri braţul în acvariul plin de peşti 
piranha. Nu-i nimic, spuse ea, zărind chipurile 
alarmate ale copiilor. Pe mine nu mă atacă. Nici 
pe voi, fiindcă veni vorba. Dar animalele din cel 
de-al doilea acvariu sunt cu totul altceva. Va 
trebui să fiţi mult mai atenţi cu ele. 

— Dar mă uit şi nu zăresc nimic, se miră John. 

Vârând braţul şi mai adânc în apă, doamna 
Gaunt ciocăni uşor în cel de-al doilea acvariu. 
Imediat, doi păianjeni imenşi încercară s-o 
atace, iar Philippa ţipă de groază. 

— Phoneutria fera, explică doamna Gaunt. 
Păianjeni rătăcitori brazilieni. Colţii lor sunt 
suficient de ascuţiţi încât să străpungă o 


unghie. Doar o jumătate de miligram din veninul 
lor e suficient ca să omoare un om sau chiar un 
djinn, aşa că, ori de câte ori vreţi cheia, trebuie 
să vă asiguraţi că mai întâi i-aţi hrănit aşa cum 
trebuie. 

— Dar de ce atâtea măsuri de siguranţă? 
întrebă John. De ce sunt atât de importante 
nişte măsele scoase? 

— N-ai auzit până acum de Zâna Măseluţă”%, 
zâmbi răbdătoare mama lui. Obiceiul acesta al 
pământenilor îşi are originea într-o superstiție 
foarte veche, născută din legea şi din practica 
legării djinnilor prin contagiune. Orice parte a 
corpului unui djinn - părul, sângele, unghiile - 
rămâne în contact cu djinnul. Dar măselele de 
minte au o legătură şi mai strânsă cu el. Trebuie 
să fie foarte bine păzite, pentru că păstrează 
contactul cu djinnul pe toată durata vieţii lui. 
Dacă le-ar folosi o persoană care ştie despre ce 
este vorba, ar putea face din ele o amuletă care 
ar proteja-o împotriva puterii acelui djinn. Mai 
rău, ar putea confecţiona chiar un talisman, 
care să-i dea atâta putere încât să-l înrobească 
pe djinn. Tocmai de aceea iau atâtea măsuri de 
protecţie, ca să vă apăr pe voi doi; am crezut că 
o cameră de luat vederi şi un sistem de alarmă 
împotriva spărgătorilor ar fi de-ajuns. Dar, după 
ceea ce s-a întâmplat azi-noapte, îmi dau 


29 O zână despre care copiii cred că îi vizitează, în timp ce dorm, şi le 
lasă bani în schimbul fiecărei măsele care le-a fost scoasă. 


seama că m-am înşelat. Nu ne putem permite 
să riscăm. Mai ales după ce s-a întâmplat cu 
Dybbuk. 

— Păi, ce s-a întâmplat cu el? întrebă John. 

— A dispărut, răspunse doamna Gaunt. 
Tocmai se întorsese dintr-o excursie în care 
vizitase locurile bătăliilor din Războiul de 
Secesiune, împreună cu un coleg de şcoală şi cu 
tatăl acestuia, când a dispărut. De aceea n-a 
venit la petrecerea voastră. 

— O să apară el, zise John, doar ştii cum e 
Dybbuk. 

— Ba mi-e teamă că s-a întâmplat ceva mult 
mai rău, îl contrazise doamna Gaunt. Cei doi 
pământeni cu care-a fost în excursie, un 
oarecare domn Blennerhassit şi fiul lui, Brad, au 
fost găsiţi morţi în casa lor din Palm Springs. 

Împrejurările în care au murit sunt neclare. Se 
pare că poliţiştii abia aşteaptă să stea de vorbă 
cu Dybbuk. 

— Vrei să spui că poliţia crede că el i-a 
omorât? întrebă John. 

Doamna Gaunt ridică din umeri, în tăcere. 

— Exclus! se împotrivi John. O fi Dybbuk 
nepoliticos, viclean, pus pe rele, alunecos, 
necinstit şi nedemn de încredere, dar nu este un 
ucigaş. 

— L-a transformat pe unul dintre colegii lui de 
clasă în gândac de bucătărie, este? zise 
Philippa. 


— Doar pentru o zi, răspunse John, clătinând 
din cap. 

— Uite ce e, interveni doamna Gaunt, 
deocamdată poliţia nu vrea decât să stea de 
vorbă cu el. Cred că vor să ştie că e în siguranţă 
şi că-l pot elimina de pe lista suspecţilor, atâta 
tot. Apoi, clătină din cap şi oftă. Dintre toţi 
oamenii, a trebuit să i se întâmple tocmai lui 
Jenny Sachertorte. Mai ales după ce-a pățit fiica 
ei. 

— Dybbuk are o soră? se miră Philippa. 

— A avut o soră, răspunse doamna Gaunt. Era 
mai mare decât Dybbuk. Dar a dispărut şi ea. 
Desigur, asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. 
Dar nicio mamă nu poate să treacă vreodată 
peste dispariţia copilului ei. Căsătoria lui Jenny 
cu domnul Sachertorte a început să scârţăie, 
mai mult ca sigur, de atunci. 

— Dar ce i s-a întâmplat? întrebă Philippa, 
îngrozită. 

— Nimeni nu ştie exact. A fost închisă într-o 
sticlă sau într-o lampă, a fost înrobită de un alt 
djinn - cine poate şti? Dar să nu-i întrebaţi pe 
Dybbuk sau pe mama lui despre asta, bine? 

Gemenii dădură din cap. 

— Pare să fie şi un pic de coincidenţă totuşi, 
nu crezi? întrebă Philippa, după câteva clipe. El 
dispare în acelaşi timp în care doi indivizi intră 
în casa noastră, încercând să ne fure măselele 
de minte. Poate că există o legătură între 


aceste două fapte. 

— O legătură? întrebă doamna Gaunt. Care? 

— Ca să pot răspunde, zise Philippa, ar trebui 
să ştiu mai multe despre ceea ce s-a întâmplat 
în Palm Springs. Şi, adăugă ea, ritos, mi-ar 
trebui nişte indicii mai bune decât o sticlă şi 
jumătate de vin roşu. 

Doamna Gaunt o privi ruşinată. 

— Ai dreptate, desigur, Philippa. A fost un gest 
necugetat din partea mea. Dar eram furioasă. 
Eram furioasă pe cei doi, pentru că intraseră în 
casă, dar şi pe mine, pentru felul în care m-am 
purtat cu tatăl vostru. Orice bărbat are dreptul 
să-şi apere căminul fără să fie împiedicat de 
soţia lui. Eu l-am făcut să se simtă neînsemnat. 
M-am gândit că două sticle din vinul lui preferat 
ar putea să-l consoleze pentru faptul că am 
insistat să mă ocup eu de cei doi intruşi. 

— Păi, eu cred c-a mers, spuse John. Era 
foarte bine dispus după două pahare din vinul 
ăla. 

— Pe de altă parte, continuă doamna Gaunt, 
Philippa are dreptate. Ne-ar fi prins bine să ştim 
ceva mai multe despre cei doi. 

— Poate că asta ne va fi de ajutor, spuse 
Philippa, întinzându-i medalionul din piatră. L- 
am găsit pe covorul din bibliotecă. Probabil că a 
căzut de la gâtul unuia dintre hoţi, când i-ai 
transformat în sticle de vin. 

Doamna Gaunt studie medalionul cu atenţie. 


— Seamănă cu un şarpe, spuse ea. O cobră. 
Mai mult de atât, nu pot spune. Dar cunosc pe 
cineva care-ar putea. 

Domnul Rakshasas. Nimeni nu ştie mai multe 
despre astfel de lucruri decât el. 

— Poate ar trebui să-i trimitem medalionul, 
propuse Philippa, prin curier. 

— Nu e nevoie de asta, zise doamna Gaunt. O 
să-i trimit medalionul lui Nimrod, prin poşta 
djinnternă. 

— Ce-i aia? întrebă John. 

— Priveşte! Doamna Gaunt îşi puse micul 
medalion din piatră în gură şi, nu fără o 
oarecare greutate, îl înghiţi pe de-a-ntregul. 

Timp de câteva clipe, John şi Philippa fură 
prea uimiţi ca să mai poată spune ceva. 

— Nimrod va începe să tuşească şi-l va scoate 
afară în mai puţin de o oră, spuse mama lor. 
Fireşte, metoda asta nu funcţionează decât 
între djinni înrudiţi foarte de aproape. Şi care 
sunt adulţi. Dar, evident, în felul acesta 
economiseşti timpul şi timbrele. Ca să nu mai 
vorbesc despre efectul benefic pe care-l are 
tăind pofta de mâncare. În New York, toţi djinnii 
sunt obezi. 


Capitolul 3 
Dinţi și unghii 


Trecuse atâta timp de când doamna Gaunt nu 
mai folosise poşta djinnternă cu fratele ei, încât 
uitase să respecte procedura normală, adică să- 
i dea un telefon înainte şi să-l anunţe că avea 
ceva de primit. Dac-ar fi ştiut, Nimrod ar fi avut 
grijă să stea undeva, departe de ochii lumii, 
până primea obiectul, evitând astfel o situaţie 
jenantă. Din păcate, Nimrod se afla în cabinetul 
dentistei sale, pe strada Wimpole, din Londra, 
ca să-şi curețe şi să-şi lustruiască dinţii, iar 
poşta djinnternă nici că putea pica într-un 
moment mai prost. 

Mandy Mandibular,  doctoriţa stomatolog, 
tocmai terminase de curăţat tartrul cu ajutorul 
dispozitivului cu ultrasunete, când, dintr-odată, 
se îndepărtă de pacient şi-şi trase masca în jos, 
dând la iveală un chip frumos, dar palid de 
groază. 

Nimrod, care se temea de dentişti încă de 
când i se scoseseră măselele de minte, cu multe 
decenii în urmă - rădăcinile fuseseră atât de 
adânci, încât dentista sa de atunci, doctoriţa 
Jorrid? se văzuse nevoită să-l cheme în ajutor 
pe un alt pacient din camera de aşteptare, un 
atlet de circ numit Belzoni, ca să le scoată -, 


30 Nume care se pronunţă oarecum asemănător cu hornd — îngrozitor, 
înfricoşător. 


privi neliniştit spre Mandy Mandibular. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. Un abces? O 
carie? Ceva îngrozitor? Ce este? 

Mandy înghiţi în sec şi arătă către gura lui 
Nimrod. 

— Se vede ceva care urcă pe esofagul 
dumneavoastră, zise ea. Un soi de obiect. 

— Un obiect? 

Nimrod se ridică de pe scaun, dădu la o parte 
baveta şi începu să tuşească îngrozitor, de 
parcă s-ar fi înecat. 

— S-ajung într-o sticlă, dacă n-ai dreptate, 
spuse el, printre accesele de tuse. 

Deja ghicise ce se întâmpla. Pentru o clipă, o 
bombâni pe Layla pentru faptul că folosise 
poşta djinnternă fără să-l anunţe în prealabil. In 
acelaşi timp, însă, se bucura, căci asta însemna 
că relaţiile dintre ei se restabiliseră şi că 
reveniseră la normal, de vreme ce sora lui se 
simţea în stare să-i trimită ceva pe această cale. 

Mai trecu puţin timp, după care Nimrod duse 
mâna la gură, scuipă obiectul în palmă şi-l 
studie cu atenţie. 

— Ce Dumnezeu mai e şi asta? întrebă Mandy 
Mandibular care, pentru o clipă, crezuse 
îngrozită că avea de-a face cu vreun 
extraterestru, cu vreun parazit care trăise în 
corpul lui Nimrod, ca una dintre acele creaturi 
oribile din filmele SF. 

— Pare să fie un fel de medalion din piatră. 


— Serios? Dar cum Dumnezeu a ajuns acolo? 

Nimrod zâmbi, încercând să găsească o 
explicaţie pentru un lucru imposibil din punctul 
de vedere al oamenilor. 

— L-am înghiţit din greşeală, zise el, pe când 
eram copil. Cred că a stat acolo de atunci. 

Mandy Mandibular păru sceptică. 

— Ce? protestă Nimrod. Dumneata, când erai 
copil, n-ai înghițit nimic din greşeală, 
domnişoară Mandibular? O monedă? Un 
nasture, poate? Nu? Eu, când eram mic, am 
înghiţit o dată un ceas de mână. Ca să nu mai 
pomenesc despre câteva zaruri şi chiar un 
rolfilm. Serios, eram ca un pelican în privinţa 
asta. Dar zău că uitasem şi de medalionul ăsta 
mic. 

Nimrod nu se mai obosi să găsească pretexte. 
Era clar că doar înrăutățea situaţia, aşa că 
părăsi cabinetul stomatologic, ieşind pe strada 
Wimpole, zâmbind în timp ce încerca să-şi 
imagineze ce figură ar fi făcut domnişoara 
Mandibular dacă i-ar fi povestit şi despre alte 
lucruri, chiar mai de mirare, pe care le trimisese 
sau le primise prin poşta djinnternă. Stiloul lui 
preferat. O pereche de ochelari. Un borcan cu 
miere. O legătură de chei. O telecomandă de 
televizor. Ca să nu mai vorbim şi despre câteva 
dintre cărţile lui preferate. O dată, chiar şi o 
statuetă mai mică. 

Ştiind prea bine că Layla nu l-ar fi deranjat, 


trimiţându-i medalionul din piatră, decât dacă 
era vorba despre o urgenţă, Nimrod se duse 
direct acasă şi, după ce vorbi cu ea la telefon şi 
află de unde avea piatra, luă din cabinet o 
lampă veche de alamă şi o cârpă de şters praful 
şi se duse cu ele în bibliotecă. 

Lampa era din alamă, dar îşi pierduse luciul şi 
arăta ca şi când ar fi avut nevoie să fie lustruită. 
Mânerul era mare şi curbat, precum o ureche de 
vacă, iar capacul semăna cu acoperişurile 
rotunde, ca nişte cepe, ale vechilor palate 
persane. Nimrod îl convocă pe domnul 
Rakshasas, frecând lampa cu putere. 

Un fir subţire de fum, degajând un miros 
străvechi, umplu încet biblioteca din casa 
londoneză a lui Nimrod, se adună într-un nor 
compact şi luă înfăţişare umană, iar atunci când 
se risipi, dădu la iveală un bărbat îmbrăcat într- 
un costum alb, cu un turban de asemenea alb. 

Acesta îşi clătină îngrijorat capul: 

— Îmi ia din ce în ce mai mult să mă 
transsubstantizez în ultimul timp, se plânse el. 
Inainte, aveam nevoie doar de câteva clipe. 
Acum, s-au transformat în minute. 

Îşi întinse oasele înţepenite. 

— Cred că îmbătrânesc. 

Nimrod nu-l contrazise. Nu putea nega faptul 
că domnul Rakshasas era, într-adevăr, foarte, 
foarte bătrân. 

— Dar ce-i cu atâta grabă, omule? întrebă 


domnul Rakshasas care, deşi arăta ca un indian, 
vorbea ca un irlandez sadea. Serios, ai frecat 
lampa ca un majordom care a primit o cârpă de 
praf nouă. 

Nimrod îi povesti despre hoţii care spărseseră 
casa surorii lui din New York şi care încercaseră 
să fure măselele de minte ale nepotului şi 
nepoatei sale. 

— Şi au găsit asta pe covor, spuse el, 
întinzându-i medalionul. Cred că este de origine 
indiană. Layla mi l-a trimis prin poşta djinnternă, 
acum vreo oră. Cred că n-a păţit nimic. 

— N-ai cum să strici un ou clocit, murmură 
bătrânul djinn,  întorcând  medalionul cu 
degetele lui osoase. Speram să nu mai văd 
simbolul acesta vreodată. 

— Aşadar, îl cunoşti? 

Domnul Rakshasas oftă şi încuviinţă din cap. 

— E o piatră Naga. Are două scopuri: să-l 
apere pe om de şerpi - cel puţin, aşa se crede - 
şi să-l îmbuneze pe zeul-şarpe. Şarpele de pe 
medalion este o cobră regală. Imaginea lui şi 
simbolul de alături nu sunt o bucurie pentru 
bătrânii mei ochi, asta-i clar. 

— Simbol? Nimrod se uită mai bine la 
medalionul din palma întinsă a bătrânului şi la 
semnul acela curios de lângă şarpe. Te referi la 
semnul ăsta de întrebare, fără punctuleţ sub el? 

— Nu e semnul întrebării. E simbolul brahman 
pentru cifra nouă. Asta înseamnă Nouă Cobre, 


Nimrod. 

Nimrod se încruntă. 

— Nouă Cobre? Ce semnifică? 

— A existat un cult străvechi, numit Aasth 
Naga sau cele Opt Cobre. Sperasem că a 
dispărut. Dar, în ultimul timp, Nimrod, am avut 
o senzaţie foarte ciudată, pe care n-o puteam 
descrie. Acum, văzând din nou acest simbol, 
puţin schimbat, probabil îmbunătăţit, încep să- 
mi înţeleg presentimentul, să-i dau un nume şi o 
formă. Forma unui şarpe. Bătrânul zâmbi 
strâmb. După ce te-ai fript o dată, sufli şi-n 
iaurt, cum se spune. 

Bătrânul djinn se aşeză pe un fotoliu, lăsând 
să-i scape un suspin adânc, istovit. 

— Şi zici că hoţii au încercat să fure măselele 
de minte ale copiilor? 

— Da. 

— Asta-i rău. Asta-i foarte rău. Cred că 
încearcă să facă un nou talisman. Trebuie s-o 
anunţi pe Layla să fie mai atentă. Să ia mai 
multe măsuri de protecţie a casei. 

— Deja a făcut asta, răspunse Nimrod. 

— Foarte bine. Dacă urmăresc să facă un 
talisman nou, înseamnă că adepţii cultului Naga 
nu-l au pe cel vechi. Asta e un lucru bun. 

Bătrânul îşi mângâie gânditor barba albă. 

— Trebuie să aflu mai multe. 

— Vrei să te duci la New York? îl întrebă 
Nimrod. 


— Nu trebuie să-ţi pierzi timpul cu un călugăr, 
dacă poţi să ai întreaga mănăstire. Nu, prietene, 
mă voi duce în India. Să-l caut pe însuşi 
Dervişul?! Verde. 

— Dervişul Verde, repetă Nimrod. Bineînţeles! 
E un înger, nu-i aşa? Trăieşte pe insula aia 
indiană şi ştie cam tot ce se petrece pe 
subcontinentul indian. 

— Într-adevăr, încuviinţă domnul Rakshasas, 
dând din cap. Dacă ordinul Cobrelor este din 
nou activ, atunci acolo îşi au baza. lar Dervişul 
va şti ce şi cum, şi mai ales unde. 

— Atunci, vin cu dumneata, domnule 
Rakshasas, îl anunţă Nimrod. De altfel, o să ai 
nevoie de cineva care să-ţi ducă lampa. 

— Mi-ar face mare plăcere compania ta, 
Nimrod, dar nu voi călători în lampă. Până când 
rezolvăm problema asta, îmi voi păstra forma 
pământeană. Dac-aş sta în lampă, le-ar fi foarte 
uşor acelor diavoli păgâni să mă fure. Nu, nu, 
vom lăsa lampa aici, închisă în pivniţa ta. Cum 
interiorul lămpii are singur grijă de el, ca de 
obicei, aş vrea să-l văd şi eu pe djinnul atât de 
prost încât să între acolo neinvitat. 

După ce se gândi un pic, adăugă: 

— Încă un lucru: ar fi bine să călătorim cât mai 
neobservaţi, precum trei irlandezi pe nume 


31 Adept al unui ordin musulman de călugări cerşetori, ce-şi petrec 
viaţa călătorind şi trăind din ceea ce primesc de pomană. 


Murphy”? în autobuzul spre Cork. La fel, 
identitatea şi scopurile noastre vor trebui să 
rămână secrete pentru toată lumea. Nici măcar 
domnul Groanin nu trebuie să ştie încotro ne 
îndreptăm. El va rămâne aici, pentru orice 
eventualitate. Oricum, India nu este locul 
potrivit pentru un om cu un stomac ca al lui. 

— Fie precum doreşti, domnule Rakshasas, 
încuviinţă Nimrod. Eu mă mai gândesc la ceva: 
nu crezi că Iblis are un amestec în ceea ce se 
întâmplă? La urma urmelor, au trecut doar 
câteva luni de când i-a ameninţat pe John şi pe 
Philippa. În general, se ţine de cuvânt când e 
vorba de ceva rău. 

— Iblis? E un şarpe, desigur. Dar numai ca fire 
şi apucături. Nu! Cred că şi el este la fel de 
îngrijorat din cauza ordinului Aasth Naga ca 
oricare alt djinn care are măsele de minte de 
protejat. Nu, nu, sunt sigur că n-a intrat în 
cârdăşie cu ei. 

— Oricum, de dragul gemenilor, m-aş simţi 
mai bine dac-aş şti unde e şi ce pune la cale. 

— Pe un drum umbrit este mereu noroi, poţi fi 
sigur de asta. Dacă l-am căuta, am intra fără 
tăgadă într-o treabă murdară. Fii calm, 
deocamdată, Nimrod, mă îndoiesc sincer c-ar 
îndrăzni să încerce ceva cât timp Layla locuieşte 
încă în New York. N-ar risca să se arunce într-o 


32 Nume foarte frecvent întâlnit în Irlanda. 
33 Cel de-al doilea oraş ca mărime din Irlanda, după Dublin. 


acţiune de răzbunare cu ea prin preajmă. Se 
teme de puterea pe care ea o va avea când va 
deveni Djinn Albastru. 


Iblis avea de reglat nişte conturi. Cu şase luni 
înainte, fusese învins în Cairo de Nimrod şi de 
nesuferiţii lui nepoți, John şi Philippa Gaunt, în 
timp ce încerca să-i recruteze pe cei şaptezeci 
de  djinni pierduţi ai faraonului egiptean 
Akhnaton de partea Răului. Dar, din punctul de 
vedere al celor trei, homeostasisul, echilibrul 
care există în lume între noroc şi ghinion, ar fi 
fost afectat pentru totdeauna, iar ghinionul ar fi 
domnit atotputernic. După ce-l învinseseră, cei 
trei din tribul Marid îl închiseseră într-o sticluţă 
veche de parfum. Ar fi rămas acolo o veşnicie, 
dacă n-ar fi intervenit un american lacom şi un 
băiat naiv din Guyana, pe care-l convinsese să-l 
elibereze, în schimbul îndeplinirii a trei dorinţe. 
Bineînţeles că Iblis nu-i îndeplinise băiatului cele 
trei dorinţe. Nu stătea în firea lui să-i 
răsplătească pe pământenii care-l ajutau, aşa 
că, în loc de împlinirea dorințelor, aruncase 
asupra băiatului un diminuendo” 
transformându-l într-o păpuşă vie. 

Era adevărat că Iblis n-avea nicio legătură cu 
vreun cult al Cobrelor. Pe de altă parte, însă, 
era la fel de adevărat că urma să fie implicat în 
aventura pe cale să înceapă. Mânat de ura lui 


34 Vrajă prin care o ființă este micşorată. 


împotriva lui Nimrod, a gemenilor şi a domnului 
Rakshasas, era pe punctul de a fi absorbit de 
evenimente, deşi într-un mod pe care nici el, 
nici altcineva n-aveau cum să-l prevadă. 

Ascuns în camerele luxosului său apartament 
de la ultimul etaj al hotelului Cresus din Las 
Vegas, Iblis Ifritul îşi petrecea toată ziua în pat, 
supraveghind mai multe monitoare de 
calculator care arătau câţi bani pierdeau 
pământenii în cazinourile deţinute de el în 
întreaga lume. De partea cealaltă a ferestrei 
închise la culoare se afla un elicopter şi, lângă 
el, o piscină, o pistă pentru popice şi o 
bibliotecă. Nu că Iblis ar fi citit; ar fi jucat 
popice, ar fi înotat sau ar fi zburat cu 
elicopterul! Adevărul este că, măcinat de gândul 
răzbunării, Iblis se neglijase, în ultimul timp. 
Unghiile îi crescuseră lungi cât creioanele, iar 
barba îi atârna în jos pe piept; dacă dorea ceva, 
era de ajuns să bată din palme şi pământeanul 
său sclav american, Oleaginus, i-l aducea 
imediat. N-avea ca prieteni decât o duzină de 
şobolani, pe care-i creştea ca animale de casă şi 
pe care-i lăsa să se caţere în pat sau pe propriul 
corp, ca pe nişte câini mici, mai ales că unii 
dintre ei chiar erau de mărimea unui câine. 

Doar două lucruri umbreau viaţa de lux 
neîntrerupt şi mizerabil a lui Iblis. Unul dintre 
ele era hotelul cazinoului de peste drum. Iblis 
considera hotelul Aladin, cu imitaţia sa de decor 


din O mie şi una de nopți, ca pe o insultă la 
adresa lui şi de multe ori se gândise să-l 
distrugă, provocând un cutremur. N-o făcuse 
deocamdată, deoarece spera ca, într-o bună zi, 
să poată cumpăra el hotelul, să-i schimbe 
numele şi să-l decoreze în alt stil, care să-i placă 
mai mult. 

Celălalt lucru care-i strica viaţa de huzur era 
faptul că tot nu se răzbunase pe John şi pe 
Philippa Gaunt. Avea totuşi motive întemeiate: 
în primul rând, nu reuşise încă să se gândească 
la o pedeapsă suficient de cumplită pentru 
gemeni; în al doilea rând, aflase că Layla avea 
să devină următorul Djinn Albastru al 
Babilonului. lată de ce hotărâse să amâne 
răzbunarea asupra copiilor până când Layla 
avea să fie departe de ei, sau ei departe de ea, 
altfel ar fi atras asupra lui furia ei 
înspăimântătoare. Cu toate acestea, voia măcar 
să plănuiască o răzbunare şi, cu gândul acesta, 
îl chemă pe Oleaginus. 

Oleaginus făcu o plecăciune în pragul uriaşului 
dormitor, apoi înaintă către marginea imensului 
pat al stăpânului său. Ajuns acolo, aşeză pe 
podea o pungă de hârtie cu mâncare pentru 
şobolani şi tresări în clipa în care unul dintre ei, 
lucios şi negru ca pijamalele de mătase ale lui 
Iblis, îi trecu peste picior şi se vâri în pungă. 

Ca de obicei, Iblis părea foarte preocupat de 
ceva, aşa că, simțind că avea să primească 


porunci importante, Oleaginus îşi şterse mâinile 
unsuroase de cămaşă şi scoase la iveală un 
carneţel şi un creion. 

— Nimic nu li se poate întâmpla gemenilor 
Gaunt câtă vreme rămân pe insula Manhattan, 
în New York, spuse Iblis, fără să-şi ia ochii de la 
monitoarele calculatoarelor. 

— Da, stăpâne. 

— Cu toate acestea, vreau să fie atent 
supravegheați. Şi ei, şi caraghiosul lor de unchi, 
Nimrod. Şi el, şi bătrânul acela absurd, domnul 
Rakshasas. În clipa în care gemenii părăsesc 
Manhattanul, îi vreau prinşi, închişi în sticle şi 
aduşi aici. Prinşi şi îmbuteliaţi, dar nevătămaţi. 
La fel şi Nimrod şi Rakshasas. Ai înţeles? 

— Da, stăpâne. 

— Vor fi aduse din magazinele lfriţilor truse 
pentru farmece de legare a djinnilor şi camere 
miniaturale cu infraroşu pentru urmărirea lor. 

— Da, stăpâne. 

— Bineînţeles că misiunea asta nu e lipsită de 
primejdii. Layla Gaunt are puteri deosebite, ca 
şi fratele ei, Nimrod. Prin urmare, cel care va 
reuşi să-mi îndeplinească poruncile va fi 
răsplătit. Răsplata va fi împărătească, în felul 
obişnuit. 

Iblis pocni din degete, nerăbdător, spre 
Oleaginus. 

— A trecut atâta timp de când n-am mai făcut 
ceva bun pentru un pământean, că am şi uitat 


care este răsplata obişnuită. Reaminteşte-mi, 
Oleaginus! 

— Trei dorinţe, domnule? 

— Trei dorinţe. Da, exact, trei dorinţe, mai 
presus de zgârcenia obişnuită a oamenilor. 

Oleaginus se linse pe buze şi înghiţi în sec. 

— Da, ştiu la ce te gândeşti, Oleaginus. Ţi se 
citeşte pe chipul tău urât, la fel de clar ca 
titlurile de pe prima pagină din ziarul meu de 
dimineaţă. Te gândeşti că ţi-ar plăcea tare mult 
să câştigi chiar tu această răsplată. Recunosc, 
sunt chiar curios să ştiu ce ar face un amărât ca 
tine cu trei dorinţe. Pentru început, cred că ţi-ai 
dori nişte mâini care să nu mai semene cu două 
bucăţi de peşte ud. Şi, poate, un chip care să nu 
fie chiar mai urât decât al câştigătorului 
concursului Cea mai urâtă cămilă din lume. i-ar 
plăcea, nu-i aşa? În al treilea rând - ia să vedem 
- da, ştiu! Ţi-ai putea dori să ai personalitate. 
Nu să fii prea fermecător. Doar câteva calităţi, 
în plus de servilitatea ta de broască râioasă. Un 
pic de conversaţie, poate; o idee originală, din 
când în când. Poate chiar şi o linguriţă de 
farmec. Ei, hai să fim generoşi: o lingură 
întreagă! Mda, îmi dau seama că trei dorinţe ți- 
ar prinde foarte bine. Având în vedere că este 
ziua ta, îţi voi da un concediu de trei săptămâni, 
să văd dacă eşti în stare să duci poruncile la 
îndeplinire. Fără plată, bineînţeles. 

Oleaginus îşi simţi inima tresărind în pieptu-i 


de porumbel. 

— Sunteţi prea bun, stăpâne. 

— Da, ştiu. Încă un lucru. Ai grijă să faci corect 
farmecele pentru legarea djinnilor. Atunci când 
îi voi avea pe toţi patru închişi în sticle, pe 
gemeni, pe Nimrod şi pe Rakshasas, vreau să-i 
pot scoate din când în când din ele şi să le râd 
în nas, fără să fiu în pericol. Ai înţeles? 

— Da, stăpâne. 

— Acum, dă-mi punga. 

Oleaginus îi întinse punga, din care lblis 
scoase un cap de capră şi, în mijlocul corului de 
şobolani chiţăitori, cel mai rău djinn din lume le 
aruncă acea încântătoare trataţie pe podea. 
Când şobolanii se năpustiră zgomotoşi asupra 
capului de capră, începându-şi dezgustătorul 
festin, Iblis zâmbi încântat. 

— Ascultă-i, spuse el. Sunt copiii canalelor. Cât 
de frumos cântă! 

Oleaginus zâmbi forţat. 

— Foarte frumos, zise el. 

— Nu mă dezamăgi, Oleaginus. Sunt sigur că 
pentru ei ai fi la fel de gustos ca şi capul de 
capră. Chiar mai gustos, dacă ai fi în viaţă 
atunci când şi-ar începe ospăţul. M-ai înţeles? 

— Da, stăpâne. 


Capitolul 4 
Gemeni 


Gemenii avură nevoie de mai multe ore până 
să-şi  configureze noile laptopuri Bungle”. 
Serviciul telefonic de asistență al 
producătorului, la mii de kilometri depărtare, în 
India, nu le oferi nicio informație utilă. Persoana 
de la celălalt capăt al firului, care părea a fi un 
american foarte calm, le spuse că se numea 
Joey şi că era de fel din Cleveland, Ohio, dar 
părea să ştie prea puține lucruri despre 
calculatoare. După părerea lui John, sfaturile lui 
Joey erau chiar pe dos de ceea ce ar fi fost 
nevoie cu adevărat ca să facă laptopurile să 
funcționeze corect. După aproape o oră de 
discuții inutile şi sugestii anapoda, John îi 
închise telefonul în nas lui Joey şi hotărî că era 
mai simplu să citească manualul cu instrucţiuni. 
În acest fel, până la urmă, reuşi să le facă să 
funcţioneze. Nici nu terminase bine, că primi un 
mail de la Dybbuk: 


N întinim urgent la Insula Bannermann d p 
râul Hudson, nu departe d tine. Problemă d 
viață şi d moarte, t rg nu spn nimănui. Mai ales 
mamei tl pt că ea-i spune mamei ml. lar m.m.m. 
O s vrea s m ajute şi o să-şi plă viața n pericol. 


5 Bungle, în limba engleză, înseamnă lucru făcut de mântuială, 
improvizație. 


Vino singur. T rg, ai grijă să nu fii urmărit. Doi 
oameni ucişi d cei kre mă urmăresc. Nu le e 
frică să ucidă din nou. Prietenul tău în pericol, 
Buck S. 


John îi arătă mailul Philippei, întrebând-o ce 
crede. 

— Trimite-i un alt mail şi întreabă-l despre ce 
e vorba, răspunse Philippa. Vreau să spun că 
mesajul ăsta ar putea fi de la oricine. 

— Ba nu, asta-i chiar adresa lui de e-mail, 
spuse John. Şi felul de a scrie e tot al lui. 
Oricum, i-am răspuns deja. Răspunsul i-a şi 
ajuns. M-am gândit că, dacă este într-adevăr în 
pericol, n-o să-şi mai poată verifica mailul prea 
curând. Mesajul pe care ni l-a trimis avea data 
zilei noastre de naştere. | s-ar fi putut întâmpla 
foarte multe de atunci. 

Philippa aduse un ghid al regiunii, vrând să 
vadă unde se afla insula Bannermann. 

— E cam la şaptezeci de mile depărtare de 
New York, în sus, pe râul Hudson. O călătorie de 
două ore cu trenul până la Newburgh. Şi... fii 
atent aici. Insula e închisă pentru public. Din 
Newburgh, singura modalitate de a atinge 
țărmul insulei e să mergi cu barca. Nici c-ar fi 
putut alege un loc în care să fie mai greu de 
ajuns! 

— Poate că tocmai ăsta era scopul, fu de 
părere John. Dacă e atât de greu de ajuns acolo, 


înseamnă că e mai sigur pentru el. 

— Dar faptul că e foarte greu de ajuns e doar 
o parte a reţinerii mele, zise Philippa. E foarte 
rece în nordul statului. E chiar mai frig decât în 
oraş. Plecăm fără puterile de djinn şi fără şansa 
să le căpătăm acolo. 

— Păi, tocmai de asta se teme Dybbuk pentru 
viaţa lui, răspunse John. Şi e un motiv în plus să 
ne ducem la el. 

Philippa clătină din cap, exasperată din cauza 
fratelui ei. Câteodată, credea ea, John avea prea 
mult curaj faţă de cât ar fi fost bine pentru el. 

— Dacă situaţia ar fi fost invers şi i-am fi trimis 
noi lui un astfel de mail, sunt sigură că Dybbuk 
nu ne-ar fi sărit în ajutor. 

Fata făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Nici nu ştiu cât durează să mergi cu barca 
de la Newburgh până la insula Bannermann. Dar 
sunt convinsă că mama n-o să ne dea voie să 
lipsim o zi întreagă. Poate şi mai mult. N-ai 
observat cât de atent a început să ne 
supravegheze? A început chiar să-mi încuie 
peria pentru păr în seif, de teamă c-ar încerca s- 
o fure cineva ca să facă un talisman. 

— Serios? se miră John. N-am băgat de seamă 
c-ar fi luat şi peria mea. 

— Cum ai fi putut? zâmbi Philippa. Oricum, tu 
nu te piepteni. Vreau să spun că, dacă plecăm 
spre insula Bannermann, fără s-o anunţăm, aşa 
cum ne cere Dybbuk, atunci e foarte posibil ca 


mama să creadă că şi noi am dispărut. 

— Toate astea sunt motive foarte bune să 
stăm acasă fără să facem ceva, zise John. Dar 
eu tot plec. Doar pentru că Dybbuk n-a fost un 
prieten prea bun pentru noi, nu înseamnă că noi 
nu putem să ne purtăm ca nişte prieteni 
adevăraţi faţă de el. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Ascultă, trebuie să existe o modalitate să 
plecăm fără s-o alarmăm pe mama. 

— Bineînţeles că există, răspunse Philippa. Se 
numeşte putere de djinn. Din nefericire, însă, 
noi n-avem niciun pic. Cel puţin, nu acum. Până 
când vremea nu se mai încălzeşte puţin. 

— Atunci, hai să găsim pe cineva care are 
putere. 

— Nimrod? 

— Exact! Poate că, dacă-i explicăm totul, ne 
va ajuta. De altfel, Dybbuk n-a spus că nu 
putem vorbi cu el. 

Philippa dădu un telefon la casa din Londra a 
lui Nimrod şi vorbi cu domnul Groanin. 

— Din păcate, domnişoară Philippa, domnul a 
plecat, o anunţă Groanin, înţepat. Împreună cu 
domnul Rakshasas. 

— A spus cumva unde se duc? A lăsat vreo 
adresă de contact? Vreun număr de telefon? 
Sau de mobil? 

— A preferat să nu se încreadă în mine, 
răspunse Groanin. Vă zic eu, a preferat să nu se 


încreadă în mine... în propriul lui majordom. Cu 
siguranţă este la Samum, sărbătoarea djinnilor. 

— Desigur, zise Philippa, uitasem de asta. A 
spus cumva când se întoarce? 

— Nu, domnişoară, dar nu cred că va lipsi 
prea mult. Nimrod nu mi-a cerut nici măcar să-i 
pregătesc un geamantan, iar domnul Rakshasas 
şi-a lăsat lampa aici, în pivniţă. 

— Nu-i stă în obicei, observă Philippa. 

— Nu, într-adevăr. Asta e tot? 

— Da, domnule Groanin, mulţumesc. 

După aceea, John îl sună pe domnul 
Vodyannoy, un prieten djinn de-al lui, care 
locuia în clădirea Dakota, dincolo de Central 
Park, precum şi pe domnul  Gwyllion, 
proprietarul librăriei Cartea Sigilată de pe strada 
57 Vest, dar amândoi erau plecaţi. Încercă să-i 
caute chiar şi pe Agatha Daenion şi pe Jonathan 
Munnay, prietenii lor djinni de la petrecere, fără 
mai mult succes. 

— Cred că noi suntem singura familie de djinni 
care nu respectă sărbătoarea asta, se plânse 
John, clătinând cu tristeţe din cap. Bineînţeles 
că e doar vina tatălui nostru. Nu pleacă de la 
serviciu nici măcar pentru sărbătorile 
pământene, la care-ar avea tot dreptul, 
darămite pentru cele ale djinnilor. 

— Atunci, înseamnă că nu e nimeni prin 
apropiere care să ne poată ajuta, zise Philippa. 
Cred că va trebui să uităm de toată afacerea. 


John însă nu voia să renunţe să-l ajute pe 
Dybbuk. Pentru o vreme, rămase adâncit în 
gânduri, apoi spuse: 

— Cred c-a mai rămas cineva în oraş care să 
ne îndrume. Urna Karuna Ayer. 

— Fata care zicea că vrea să devină Eremit? 

— Exact. Probabil că n-a făcut ceva atât de 
egoist, cum ar fi să plece în vacanţă. 

— Da, dar dacă trăieşte pe străzi, ca un om 
fără adăpost, unde o s-o găsim? întrebă 
Philippa. În plus, nu e cu mult mai mare decât 
noi, aşa că pe vremea asta e la fel de lipsită de 
puteri. 

— Foarte adevărat, recunoscu John, dar s-ar 
putea să ştie un djinn care să ne ajute. Cât 
despre unde o vom găsi, păi, unde poţi să cauţi 
o frunză, decât în pădure? 

— Incepi să vorbeşti ca domnul Rakshasas. 

— La drept vorbind, chiar /-am auzit spunând 
asta odată, explică John. Voiam să zic că o vom 
căuta pe Urna acolo unde sunt, de obicei, mulţi 
oameni fără adăpost. În parcul Washington, la 
staţia Grand Central, în Cartierul de Est. Am citit 
ieri, în ziar, că liniile de metrou A sau C, care 
pleacă din staţia de pe strada Chambers, ar fi 
un loc numai bun ca să ne începem căutarea. 
Foarte mulţi oameni fără adăpost se strâng 
acolo. Şi încă un lucru: ar fi bine să plecăm 
noaptea. Atunci îi vezi cel mai uşor pe cei fără 
adăpost. Dac-ar avea o casă, ar sta în ea, nu pe 


străzi, nu-i aşa? 


Gemenii  aşteptară până după lăsarea 
întunericului, când ar fi trebuit să fie amândoi în 
pat, apoi se strecurară afară din casă, 
neobservaţi de părinţi, care organizaseră o cină 
în cinstea unuia dintre prietenii domnului Gaunt, 
din lumea bancherilor. Luară trenul A de pe 
strada Chambers şi descoperiră, în primul rând, 
că prin tunelurile de metrou din New York nu 
trăiau oameni fără adăpost şi, în al doilea rând, 
că nu era lipsit de primejdie să se plimbe printre 
cei peste cincizeci de mii de cerşetori ai 
oraşului, mai ales în toiul nopţii. 

Un bărbat, peste care dăduseră în faţa unei 
cafenele din Washington Square, îi urmări o 
vreme şi, cu toate că scăpară curând de el, 
merseră în continuare foarte repede şi privind 
neliniştiţi peste umăr, până când ajunseră în 
Union Square, cu câteva străzi mai la nord. 

— Proastă idee a mai fost, spuse John, când în 
sfârşit îşi recăpătă răsuflarea. De ce nu m-ai 
convins s-o lăsăm baltă, Phil? Aşa cum faci 
mereu atunci când am câte o idee proastă. 

— Pentru că aveai dreptate, răspunse 
Philippa, arătând spre vitrina unei bănci. 

Acolo, stând pe jos, în holul în care era 
amplasat bancomatul, se afla cel mai murdar 
vagabond pe care-l văzuse ea vreodată. Chiar 
lângă el, înfăşurată într-un sac de dormit la fel 


de murdar, stătea o fată blondă, înaltă şi 
subţire, purtând nişte haine mai puţin jerpelite 
şi care arăta doar pe jumătate la fel de 
neîngrijită ca însoţitorul ei. Era Urna Karuna 
Ayer. 

Zărindu-i pe gemeni, Urna sări în picioare, 
dădu la o parte sacul de dormit şi le deschise 
uşa. 

— Ce Dumnezeu căutaţi voi doi aici? îi întrebă 
ea. 

— Pe tine, spuse John, cu un ochi la bătrânul 
vagabond din spatele ei. 

— Mama mea v-a trimis? îi luă ea la rost. 

— Nu, nicidecum, răspunse Philippa. Speram 
că tu ne vei putea ajuta. Un prieten de-al nostru 
e la ananghie şi are nevoie de ajutor. Dar se află 
la câteva ore depărtare cu trenul şi nu putem 
ajunge la el fără ca mama noastră să observe 
că am dispărut. F 

— Da, ştiu bine cum este, zise Urna. Asta e 
unul dintre motivele pentru care mă aflu aici, să 
fac ceva de una singură. 

Fata oftă şi luă o înfăţişare tristă. 

— Zău, mi-ar plăcea să vă ajut. Din păcate, e 
frig şi nu prea am puteri. Până când nu se face 
mai cald afară, abia dacă pot face să apară o 
cană cu cafea pentru mine. 

— Dacă nu te superi că te întreb, interveni 
John, de ce te-ai mai făcut Eremit, din moment 
ce nu te poţi ajuta nici măcar pe tine? E foarte 


periculos ceea ce faci tu, Urna. 

— A, o să mă descurc. Se pare că vremea se 
va îmbunătăţi peste câteva zile. Privi spre 
însoţitorul ei zdrenţăros. Până atunci, prietenul 
meu Afriel va avea grijă de mine. 

Philippa se strâmbă. 

— Şi de Afriel cine va avea grijă? Amândoi 
arătaţi ca şi când aţi avea nevoie de o masă 
bună. Luaţi de-aici! 

Cu aceste cuvinte, fata le dădu câte o 
bancnotă de zece dolari din gentuţa ei. 

Afriel vâri banii în buzunar, după care-şi 
scutură de pe frunte o şuviţă de păr blond 
îmbăcsit, cu nişte degete foarte murdare. 
Mirosea a sendviş cu brânză mucegăită. Un 
deget mare de la picior, de forma şi culoarea 
unei nuci murate, se ivea prin gaura unuia 
dintre tenişi. De fiecare dată când se uita la el, 
Philippei îi venea să scoată o batistă cu care să- 
şi acopere gura şi nasul. 

— Îţi sunt recunoscător, spuse el, cu o voce 
care părea să iasă din fundul unui butoi cu 
catran. 

— Să nu mai vorbim, zise Philippa, vrând să 
spună exact asta, deoarece, atunci când Afriel 
deschisese gura, respiraţia lui cumplit 
mirositoare îi întorsese stomacul pe dos. 

— Spune-mi, o mai întrebă el, ăştia sunt toţi 
banii tăi? 

Philippa se gândi că Afriel era cam 


nerecunoscător. 

— Aăă... da, răspunse ea. Aşa se pare. De ce? 
Nu sunt de ajuns? 

— Mai am şi eu nişte mărunţiş, zise John. ŢI-l 
dau cu plăcere. 

Afriel luă şi banii lui John, vârându-i în 
buzunar. După aceea, zâmbi. 

— Pentru că aţi fost atât de drăguţi şi ne-aţi 
ajutat, pe mine şi pe Urna, vă voi ajuta şi eu. 

— Ce-ai putea să faci tu pentru noi? se miră 
Philippa. 

— De obicei, nu-i ajut pe djinni, spuse Afriel, 
ignorând-o. Ar trebui să-i ajut doar pe oameni. 
Totuşi, de vreme ce sunteţi pe jumătate 
oameni, cred că e-n regulă. 

— De unde ştii că suntem djinni? se miră 
Philippa. Şi tu eşti Eremit? 

— Nu, zâmbi Afriel, nu sunt Eremit. 

— Afriel e un înger, spuse Urna. E Îngerul celor 
tineri. 

John îl privi neîncrezător pe străinul murdar de 
lângă Urna. Arăta mai unsuros ca o cutie de 
pizza şi mai bătrân decât tatăl lui. 

— Glumeşti, zise el. Ce vrei să spui? Că tu-i 
ajuţi pe pământenii care sunt buni cu tine? 

Afriel încuviinţă din cap şi zâmbi larg, arătând 
c-ar fi avut mare nevoie de câteva ore bune de 
spălat pe dinţi. 

„Nu uitaţi să-i ajutaţi pe străini”, îşi aduse 
aminte Philippa de cuvintele mamei ei, „pentru 


că, astfel, unii dintre voi îi ajută, fără să ştie, pe 
îngeri.” 

Chiar în timp ce vorbea, se gândi că doar o 
persoană foarte curajoasă l-ar fi ajutat pe 
cineva atât de urât mirositor ca Afriel. Trebuia 
să recunoască însă că ochii lui albaştri şi 
pătrunzători îl făceau să pară ieşit din comun. 

— Da, răspunse Afriel. Doar că nu cu asta mă 
ocup eu, mai exact. Există prea multă încredere 
în sine prin lume, în ultimul timp. Încredere în 
sine şi în faptul că ştiinţa deţine toate 
răspunsurile. Misiunea mea este să fac să se 
întâmple acele accidente stranii şi evenimente 
deosebite care-i uimesc pe pământeni, ca să le 
demonstrez că oamenii de ştiinţă n-au chiar 
toate răspunsurile. Acel gen de lucruri uimitoare 
care-i ajută pe oameni să creadă şi în altceva 
decât în ei înşişi. 

— Vrei să spui, miracole, zise John. 

— Miracolele sunt doar o parte din lucrurile pe 
care le fac. Mă mai ocup şi cu minuni, prevestiri, 
semne, pieze rele, iluminări, fenomene ciudate 
şi enigme. Cu excepţia duminicilor, bineînţeles. 
Niciodată nu lucrez duminica. 

— Îngerii sunt mult mai puternici decât djinnii, 
îi sări Urna în ajutor. Afriel poate face cam orice, 
dacă vrea. 

— Sunt mişcat de bunătatea voastră faţă de 
mine şi de Urna, şi faţă de prietenul vostru 
Dybbuk, spuse Afriel. Pe Dybbuk vreţi să-l 


ajutaţi, nu-i aşa? 

— Da, răspunse John, înțelegând că îngerii ştiu 
o mulţime de lucruri fără să le spună cineva 
dinainte. 

— Va avea nevoie de ajutorul vostru în mai 
multe privinţe, le zise Afriel. Nu vă pot spune 
mai multe. Ar însemna să mă amestec în Destin. 
Dar vă pot rezolva problemele cu cei de acasă. 
Vă pot da o acoperire. Mai precis, un Altundeva. 
Doi Altundeva, din moment ce sunteţi doi. În 
ceea ce priveşte puterile voastre de djinni, n- 
aveţi de ales, trebuie să aşteptaţi vremea caldă. 
Pot să fac miracole, dar imposibilul rămâne 
imposibil. 

Philippa încuviinţă din cap. 

— Ce-i ăla un Altundeva? îl întrebă ea. 

— Un Altundeva e cineva care vă poate oferi 
un alibi, răspunse Afriel; şi cine-ar putea face 
asta mai bine, decât voi înşivă? 

Cu un deget murdar, Afriel le arătă gemenilor 
două siluete care apăruseră dintr-odată în 
spatele lor. 

— John şi Philippa, faceţi cunoştinţă cu John şi 
Philippa. 

John rămase cu gura căscată, în clipa în care 
se pomeni faţă în faţă cu... el însuşi. 

— Asta-s eu, murmură el, uimit. Cum naiba 
de-ai reuşit miracolul ăsta, Afriel? 

— Nu cu naiba, poţi să fii sigur. Afriel ridică din 
umeri şi începu să se scarpine. Aşa cum v-am 


spus, cu asta mă ocup. ŞI, ca să fiu ceva mai 
riguros în privinţa asta, ceea ce vedeţi voi acum 
nu este un miracol. Este o minune. 

— Chiar că e o minune, spuse Philippa, care 
era nu mai puţin uimită decât fratele ei să-şi 
vadă dublura. 

Îi dădu roată Philippei 2, până în spatele ei - o 
perspectivă din care nu se privise niciodată. 

— Chiar e exact cum arăt eu? 

— John nu e decât geamănul tău biologic, îi 
explică Afriel. Aceasta este însă geamăna ta 
identică. Va gândi, va vorbi şi se va purta la fel 
ca tine. Nimeni nu vă va deosebi, cu excepţia 
ta. Nici John. Nici mama voastră. 

— Nu vorbeşte deloc, remarcă John. Dac-ar fi 
fost cu adevărat Philippa, ne-ar fi întrerupt până 
acum cu o întrebare tâmpită. 

— Mulţumesc mult, John, răspunse Philippa. 
Are dreptate, totuşi. Afriel, ea nu spune nimic. 

— Nu vor începe să se poarte ca voi până 
când nu-i veţi trimite acasă, în locul vostru, le 
explică Afriel. Vedeţi voi, fiecare dintre ei este 
cu adevărat o extensie a voastră. O chestiune 
simplă de fizică cuantică. În ciuda a ceea ce 
credea Einstein, chiar este posibil ca un lucru să 
existe în două locuri în acelaşi timp. E ceea ce 
se numeşte Suprapunere. Nu există o explicaţie 
logică, nu este ceva care-ar putea fi explicat de 
un om de ştiinţă. Cel puţin, pentru încă vreo 
sută de ani. Tocmai de aceea e atât de minunat. 


— Aşadar, imediat cum îi vom trimite acasă, 
spuse Philippa, cei doi se vor purta ca noi. 

— În toate privinţele, deşi cu două excepţii 
importante. În primul rând, n-au suflete. Asta 
nici măcar eu nu pot crea. Aşa că nu-i lăsaţi să 
se apropie de oglinzile sufletelor voastre, 
altminteri mama voastră îşi va da seama şi jocul 
va lua sfârşit. În al doilea rând, cei doi nu vă pot 
înlocui la infinit. Asta ţine de descompunerea 
subatomică, dar mi-ar lua prea mult ca să vă 
explic.  Amintiţi-vă următoarele: cei doi 
Altundeva nu vor dura decât un eon, adică 
unitatea de timp proprie universului eteric, nu 
acea perioadă incomensurabilă de timp despre 
care se scrie în cărţile de pe Pământ. i 

— Şi cât durează un eon? întrebă John. In 
termeni pământeni. 

— Exact un milion de secunde. Exprimat în 
cifre ar fi 
11,57407407407407407407407407407 zile, 
asta ca să-ți fie mai uşor să înţelegi. Afriel 
chicoti. Acum vă dați seama de ce este mai uşor 
să spun un eon. 

— Nu e chiar atât de lung pe cât credeam, 
observă Philippa. Un eon, vreau să zic. Am 
crezut că e mult mai lung. O mie de ani, sau 
cam aşa. 

— Timpul întotdeauna e relativ, zise Afriel. Un 
eon aici, pe Pământ, e foarte diferit de un eon 
acolo, sus. Acesta este un paradox al timpului. 


Oricum, e o cu totul altă poveste. Concluzia e 
că, oriunde ne-am afla, un eon înseamnă exact 
timpul necesar pentru ca un gând să se ivească 
în mintea Domnului, ceea ce pentru El este 
foarte puţin, dar pentru voi, foarte mult. Acesta 
este un alt paradox. 

John îl ciufuli în joacă pe John 2. 

— Şi ce se va întâmpla cu tipul ăsta după un 
eon? întrebă el. 

— Va dispărea. Amândoi vor dispărea. Timp 
de 999.999 secunde vor fi acolo, iar în secunda 
următoare... Afriel pocni din degete: Dispăruţi! 
Cât ai clipi. Precum trăsura şi caii Cenuşăresei. 
Fiindcă veni vorba despre timp, nu credeţi c-ar 
trebui să plecaţi? Dacă vă grăbiţi, mai puteţi 
prinde ultimul tren spre râul Hudson, din gara 
Penn. Îngerul ridică din umeri. Credeţi-mă pe 
cuvânt, bine? 

Philippa clătină din cap. 

— Ar trebui să trecem mai întâi pe-acasă, 
spuse ea. Ne trebuie nişte bani ca să luăm 
bilete de tren. 

— Nu, nu vă trebuie, zise Afriel. Aveţi bani. 
Aveţi şi bilete. 

John se căută prin buzunare şi văzu că Afriel 
spunea adevărul: avea şi bilet de tren şi mult 
mai mulţi bani în portofel decât avusese atunci 
când plecase de-acasă. 

— Hei, ca să vezi! exclamă el. Are dreptate. 

— O să vă aştepte şi o barcă, la Clubul de 


canotaj din Newburgh. Aşa că n-aveţi niciun 
motiv să mai zăboviţi. 

— Mulţumim, Afriel, zise Philippa şi, uitând pe 
moment cât de urât mirosea îngerul, se ridică 
şi-l sărută pe obrazul ţepos. Mulţumim pentru 
tot! 

— Mulţumim şi ţie, Urna, zise John, urmând 
exemplul surorii lui şi sărutând-o, ceea ce nu 
păru s-o deranjeze deloc. 

Gemenii opriră un taxi şi le spuseră celor doi 
Altundeva să urce. 

— Aduceţi-vă aminte, le zise Afriel, peste un 
eon, începând de acum, nu vor mai fi acolo, ca 
să vă acopere. 

— Nu vom avea nevoie de ei atât de mult, îl 
asigură Philippa. 

— În cazul acesta, când vă întoarceţi, spuneți- 
le să dispară. Afriel pocni iarăşi din degete. Uite- 
aşa! 

John şi Philippa îi cerură şoferului de taxi, un 
indian chipeş, cu turban portocaliu, să-i ducă pe 
strada 77 Est, după care să se îndrepte spre 
gara Penn. Dar, câteva minute mai târziu, când 
coborâră din maşină şi John scoase bani din 
buzunar să plătească, şoferul refuză, scuturând 
din cap: 

— Nu vă iau banii, le zise el. 

— De ce? se miră John. 

— O pereche de gemeni e semn bun, 
răspunse şoferul, respingând cu mâna banii lui 


John, dar două perechi de gemeni înseamnă 
noroc chior. 


Capitolul 5 
Insula Bannermann 


Trecuse bine de miezul nopţii, atunci când 
John şi Philippa ajunseră la Clubul de canotaj din 
Newburgh, dar, aşa cum le promisese Afriel, 
acolo îi aştepta o barcă, dotată corespunzător 
pentru o călătorie pe timpul nopţii, cu lanterne 
şi echipament pentru campat. Bătrânul 
supraveghetor al clubului nu păru deloc surprins 
să-i vadă pe cei doi copii la ora aceea târzie. 
Nici măcar nu le ținu o predică despre cât de 
prostesc era să plece, noaptea, cu o barcă pe 
râul Hudson, aşa cum ar fi făcut alți adulți. 
Gemenii se convinseră repede că era tot o 
urmare a misiunii lui Afriel pe Pământ, aceea de 
a-i uimi pe oameni şi de a-i face să creadă şi în 
altceva decât în ei înşişi. 

— Faptul că sunteţi atât de drăguţ cu noi nu e 
tocmai o enigmă, îi spuse Philippa bătrânului, în 
timp ce acesta ţinea barca nemişcată, iar ea se 
urca sprintenă la bord. Nu e nici măcar o 
minune. Mai degrabă, aş spune că e o viziune 
clară asupra lucrurilor. Şi nu suntem deloc 
obişnuiţi să vedem lucrurile astfel. 

— Scopul nostru este să vă fim pe plac, zise 
supraveghetorul. Apropo, copii, încotro vă 


duceţi, dacă nu vă supăraţi că vă întreb? 

— Spre insula Bannermann, îi răspunse John, 
aşezându-se în canoe la pupa. 

— In anul 1920 a avut loc un incendiu acolo, 
urmat de o explozie, spuse supraveghetorul. 
Există şi nişte ruine, chiar sub apă. Aşa că, 
atunci când ajungeţi la vechiul port, aveţi grijă 
să vâsliţi încet şi cu atenţie, ca să nu loviți 
fundul bărcii. Canoea asta e făcută din scoarță 
de mesteacăn, după modelul original al pirogilor 
indienilor irochezi, aşa că e destul de fragilă. 

— Mulţumim pentru sfat, zise John şi, 
instalându-se pe băncuţă, îşi ridică vâsla. 

Philippa, aşezată la prora, aprinse lanterna 
cea mare, care avea să le lumineze drumul de-a 
lungul râului. 

— Dacă aţi vrea să le ascultați, le spuse 
supraveghetorul, v-aş mai putea da câteva 
sfaturi. Insula Bannermann e bântuită. Eu, unul, 
nu m-aş duce acolo nici în timpul zilei. Noaptea 
nu mai vorbesc. Dar văd că voi doi sunteţi 
foarte hotărâți, aşa că-mi închipui că aveţi un 
motiv întemeiat. În orice caz, dacă totuşi vă 
răzgândiţi şi vă întoarceţi aici la noapte - şi, al 
naibii să fiu, nu v-aş învinovăţi cu nimic dac-aţi 
face-o -, nu trebuie decât să ciocăniţi la uşa 
gheretei debarcaderului. De când mi-a murit 
pisoiul, Magnus, mă simt cam singur şi sunt 
oricând bucuros de companie. Indiferent de oră. 

— Ne vom aduce aminte de invitaţie, promise 


John. 

Împinse cu vâsla în micul ponton, apoi o 
scufundă încet în apa întunecată de sub cotul 
lui. 

Câteva clipe mai târziu, ghereta dispăruse cu 
totul în bezna din spatele lor, iar canoea indiană 
aluneca uşor în noapte, peste apele reci şi 
liniştite ale întinsului şi puternicului râu Hudson. 

Avură grijă să stea în permanenţă aproape de 
malul drept al râului, în timp ce, dintre ramurile 
copacilor luminaţi fantomatic de lună, răsunau 
peste ape chemările stranii ale păsărilor, 
precum glasurile unor sălbatici duşmănoşi, aşa 
că lui John îi era foarte uşor să-şi imagineze că 
era un personaj dintr-un roman de James 
Fenimore Cooper, cum ar fi Ultimul mohican. De 
fapt, el nu citise cartea, dar văzuse filmul şi-i 
plăcuse foarte mult. Philippa, mai citadină decât 
fratele ei iubitor de spaţii deschise şi, în orice 
caz, mai citită decât el, se foia neliniştită în 
barcă, gândindu-se la goblini’, la Ichabod 
Crane? şi la călăreţi fără capete 
înspăimântători. 

— E cel mai înfiorător lucru pe care l-am făcut 
vreodată, observă ea, în timp ce ceva mare se 
mişca în ramurile aplecate deasupra apei ale 


3 Personaje fantastice din folclorul nordic şi anglo-saxon, cu caracter 
adesea răutăcios; spiriduşi. 

37 Personaj din nuvela fantastică Legenda Văii; Adormite a scriitorului 
englez Washington Irving, după care s-a realizat filmul Că/ărețu/ fără 
cap. 


unui copac, iar fata privi speriată în sus, 
aproape aşteptându-se ca Rip Van Winkle?! să-i 
aterizeze în canoe. 

— Linişteşte-te, îi spuse John. 

— Să mă liniştesc? icni Philippa, simțind că 
cedează nervos când un fior rece îi străbătu 
umerii. Am îngheţat“ deja. 

John vâsli mai repede. Sora lui avea dreptate. 
Era frig, iar el era bucuros să facă mişcare, 
ştiind că astfel se va încălzi. 

În cele din urmă, după aproape o oră de vâslit, 
lanterna căzu pe un deal plin de tufişuri, de 
aproape treizeci de metri înălţime, care se ridica 
din apă, chiar în faţa lor. John ghidă canoea 
printr-un fel de intrare fortificată, apoi cârmi 
spre țărm. Sărind în apa mică, traseră apoi cu 
grijă barca pe o limbă de nisip, printre tufişuri. 
Bu-hu-hu! ţipă o bufniţă, parcă salutându-i. 
Încet, încet, începură să distingă în întuneric, 
mult deasupra lor, silueta a ceea ce părea să fie 
un autentic castel scoţian. La fereastra celui mai 
înalt dintre turnuri licărea o lumină slabă. 

John aprinse cea de-a doua lanternă şi o luă 
înainte printre tufişuri, urcând apoi o potecă 
abruptă. Philippa îl urmă. Cel puţin până când 
ajunseră la un pod mobil. Acolo se opri şi lăsă 
să-i scape un geamăt de nelinişte. 


38 Eroul nuvelei cu acelaşi nume a scriitorului Washington Irving. 
3 Joc de cuvinte bazat pe multiplele înţelesuri ale cuvântului cool, care 
înseamnă atât a se linişti, cât şi a-i fi frig. 


— Refuz să merg mai departe fără un căţel de 
usturoi şi o cruce de argint, şopti în spatele 
fratelui ei. Ca să nu mai vorbesc de un ciocan şi 
câteva ţepuşe ascuţite“. Supraveghetorul avea 
dreptate. Se vede de la o poştă că locul ăsta e 
necurat, parc-ar scrie pe el, cu litere mari de 
neon: „BÂNTUIT”. Şi, mă rog, ce caută aici un 
castel scoţian sumbru? În mijlocul râului 
Hudson? Ceva nu e în ordine. 

— Păi, de unde propui să începem? se întoarse 
John spre ea, exasperat. Dacă Dybbuk se află pe 
insulă, e de la sine înţeles că aici trebuie să fie. 
Pe toată insula nu se găseşte decât castelul 
asta. 

— Şi dacă nu e aici? Ce facem? Nu cred că 
vreau să dăm peste cineva care locuieşte aici. 
Am văzut cimitire mai primitoare decât insula 
Bannermann. 

— Hei, uşurel! spuse John, la fel de speriat ca 
şi sora lui, dar ascunzând mai bine acest lucru. 
Uite cum facem: tu rămâi aici, iar eu mă duc să 
arunc o privire, să văd dacă Dybbuk e aici, după 
care plecăm acasă, bine? 

— Şi mă laşi singură aici? Philippa plimbă raza 
lanternei pe zidurile castelului în sus. În niciun 
caz! Vin cu tine. 

— Foarte bine, răspunse John, care oricum nu 


4 Usturoiul şi crucea din argint sunt, conform legendei, amulete 
protectoare împotriva vampirilor. Aceştia, se zice, pot fi omorâţi 
numai dacă li se împlântă un ţăruş ascuţit direct în inimă. 


se simţea prea entuziasmat la gândul de a intra 
singur în castel. 

Trecură împreună podul mobil, apoi pe sub un 
portic şi pe lângă camera gărzilor. Ajunşi în faţa 
unei uşi din lemn, mare cât gura unui tunel de 
metrou, John ridică pumnul, vrând să bată, dar 
se răzgândi. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Philippa. 

— E deja deschisă, asta s-a întâmplat, 
răspunse John, împingând uşa care se deschise 
cu un scârţăit la fel de asurzitor ca o rafală de 
mitralieră. 

Înăuntru, holul întins era păzit de o armură 
completă, dotată cu o halebardă uriaşă. In 
spatele ei se afla o orgă de biserică şi, cel mai 
neliniştitor, aceasta părea să cânte de una 
singură încontinuu, o singură notă înaltă. 

John înghiţi în sec. 

— E cineva aici? întrebă el, către banca din 
faţa orgii. 

Philippa se îndreptă către instrument şi 
imediat îşi dădu seama ce se întâmplă. 

— Suflă vântul printr-o ţeavă, explică ea, asta- 
i tot! 

Se întoarse, dar descoperi că John nu mai era 
în spatele ei. Stătea în pragul unei săli foarte 
mari, privind fix la ceva, cu atâta groază 
întipărită pe chip, încât Philippa simţi cum îi 
îngheaţă sângele în vine. 

— la uite-aici! şopti el. 


Fata nu prea voia să privească, dar 
curiozitatea îi mână picioarele înainte, până 
când putu să vadă şi ea ceea ce vedea fratele 
ei. Întins pe un fel de sofa, în faţa unui cămin 
uriaş, dar rece, zăcea cineva care semăna cu un 
om foarte bătrân. Bătrânul purta un frac, 
pantaloni cu dungi, vestă, ghetre, cămaşă şi 
cravată şi părea că doarme... sau că murise. 
Dar cel mai neliniştitor pentru gemeni era părul 
care-l acoperea peste tot, şi trecură mai multe 
clipe până când Philippa să-şi dea seama că nu 
era deloc vorba despre un om, ci despre o 
maimuţă foarte mare. 

— E moartă? şopti ea. 

— Sper din toată inima, îi răspunse John. N-aş 
vrea să trebuiască să-i explic unei gorile de ce 
am intrat în casa ei, neinvitat, la ora asta. 

Privi întrebător spre sora lui. 

— E o gorilă, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. N-am mai văzut până acum o gorilă 
de aproape. Mai ales una îmbrăcată în frac. 

Amândoi ţipară de groază în clipa în care ceva 
bubui în spatele lor şi dădură fuga înapoi la 
intrare, dar găsiră uşa închisă. 

— Crezi c-a fost tot vântul? întrebă John, cu 
răsuflarea tăiată. 

Apoi, arătă spre orga din care încă răsuna o 
notă înaltă şi tremurătoare, precum ţiuitul unui 
ceainic: 

— La fel cum suflă în ţeavă? 


— Sper din toată inima, se cutremură Philippa, 
care avu brusc senzaţia neplăcută că trecuse 
ceva nevăzut pe lângă ea şi că auzise vocea 
unei fetiţe invizibile şoptindu-i în ureche. 

Atunci, orga începu să cânte cu adevărat, iar 
gemenii îşi dădură seama că, dacă vântul ar fi 
putut închide accidental o uşă sau să cânte o 
singură notă, în niciun caz n-ar fi putut 
interpreta o întreagă Toccată şi Fugă în Re 
Minor de Bach. 

— Haide, îl îndemnă Philippa,  apucând 
mânerul uşii. Să plecăm de-aici, înainte să se 
trezească maimuța aia ciudată. 

Uşa însă era încuiată. 

înspăimântați acum de-a binelea, gemenii 
trăgeau din răsputeri de clanţa uşii până când, 
la fel de brusc precum începuse, muzica gotică 
de orgă încetă şi cei doi auziră râsul batjocoritor 
al unui băiat. O clipă mai târziu, draperia din 
spatele orgii se dădu deoparte şi Dybbuk ieşi la 
lumină, încă râzând ironic şi scuturând din cap, 
mândru de efectul pe care păcăleala lui îl 
avusese asupra lui John şi a Philippei. 

— Ce mutre! izbucni el. Aş fi vrut să am o 
cameră de filmat. Amândoi arătaţi de parc-aţi fi 
văzut un vârcolac. Am murit de râs. 

— Mă bucur că te-ai distrat atât de bine, spuse 
Philippa, pe un ton înţepat. 

Fata avea pumnii încleştaţi şi, dacă Dybbuk ar 
fi fost mai aproape de ea, probabil că l-ar fi 


pocnit. 

— Să fii sigur că nu ne-am fi ostenit să batem 
atâta drum, înfruntând atâtea riscuri, dac-am fi 
ştiut că ne vei primi în felul ăsta. 

— Îmi pare rău, dar nu m-am putut abţine. 
Locul ăsta parcă e făcut anume pentru farse. 
Nu-i aşa că-i grozav? 

— Şi noi, care credeam că de fapt eşti în 
primejdie de moarte, interveni John. Cel puţin, 
aşa scria în e-mailul tău. 

— Chiar sunt în pericol. Asta era adevărat. 
Fiecare cuvinţel. Pe cinstite. 

— Mda, sigur, zise John, pe un ton amar. Se 
vede din rânjetul enorm de pe faţa ta tâmpă. 

— Nu, e adevărat, insistă Dybbuk. Vă sunt 
foarte recunoscător că aţi venit. 

— Vino, John, zise Philippa, hai să mergem 
acasă. 

— Nu, aşteptaţi, îi rugă Dybbuk. Ascultaţi-mă, 
vă rog. 

— Bine, răspunse John, dar sper să merite. 

Se întoarseră înapoi, în sala cea mare. 

— Cine e prietenul tău? îl întrebă John, 
Uitându-se neliniştit spre maimuţă. 

— Ala e Max. A fost majordomul mătuşii 
mamei mele, Felicia, timp de mai bine de 
treizeci de ani. 

— Ea e? întrebă Philippa, privind către un 
portret mare, care atârna deasupra căminului, 
înfăţişând o fetiţă foarte frumoasă, de vreo zece 


ani. E mătuşa ta? Când era copil? 

— Nu. Aia e sora mea, Faustina. 

— Nu ţin minte c-ai fi avut vreo soră, zise 
Philippa. 

— Am avut, răspunse Dybbuk. Nu mai e 
printre noi. Bine? 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. 

— Cum se face că mătuşa ta avea o maimuţă 
majordom? întrebă John, schimbând subiectul. 

— Nu i-au plăcut niciodată pământenii foarte 
mult, îi răspunse Dybbuk. Tocmai de-aia a şi 
cumpărat insula Bannermann. Oamenii încearcă 
să evite locul ăsta. Din motive evidente. 
Oricum, pe Max l-a luat de la o grădină 
zoologică, pe când era încă tânăr, şi l-a înzestrat 
cu unele însuşiri omeneşti ca vorbirea şi alte 
funcţii superioare ale creierului. Se pare că era 
şi un bun organist. Cred că ei doi s-au înţeles 
foarte bine. Cel puţin până ieri, când bietul Max 
s-a prăbuşit pe neaşteptate şi a murit. Avea 
şaizeci şi unu de ani, ceea ce înseamnă foarte 
mult pentru o gorilă. Chiar şi-aşa, m-a luat prin 
surprindere. Dybbuk clătină trist din cap. Biata 
mătuşă Felicia va fi tare mâhnită, când se va 
întoarce. 

— Unde e acum? 

— Cu mama mea. Mă caută. 

— Te caută? se miră Philippa. 

— Max era foarte priceput la treburi din astea. 
Se prindea repede. A înţeles că, dacă m-aş 


întoarce la mama, aş pune-o şi pe ea în pericol. 

— De ce nu ne spui mai precis ce s-a 
întâmplat? îi ceru Philippa. De la început. 

— După ce toţi trei ne-am întors de la Fortul 
Benning la Palm Springs, zise Dybbuk, 
continuându-şi povestirea, domnul 
Blennerhassit i-a arătat desenele, pe care le 
găsiserăm în bastonul de mareşal al lui Goering, 
unui tip de la un muzeu din Malibu. Tipul a spus 
că două erau de Leonardo da Vinci, unul de 
Rafael, unul de Michelangelo şi unul de 
Botticelli. Dar cel de-al şaselea desen, o 
acuarelă, era dintr-o perioadă mult mai recentă 
şi n-avea cine ştie ce valoare. Omul a zis că, 
deşi nu era specialitatea lui, ştia că era ceva 
numit „pictură de companie”, ce-o mai însemna 
şi asta. Mie mi-a plăcut mai mult decât celelalte 
şi, pentru că nu valora decât vreo mie cinci sute 
de dolari, domnul Blennerhassit a fost de acord 
s-o păstrez eu, ca amintire. 

Copiii încă stăteau în sala cea mare, aşezaţi 
lângă şemineul imens. Canapeaua pe care se 
cuibăriseră arăta ca şi cum ar fi fost luată din 
palatul unui împărat chinez. Deasupra capetelor 
lor, atârna un candelabru din alamă, aproape la 
fel de mare ca şi ei, precum şi portretul surorii 
lui Dybbuk, Faustina. Acum, că aflase cine era, 
Philippa putea să vadă asemănările cu fratele 
ei: acelaşi păr brun, aceiaşi ochi negri, aceiaşi 
obraji cu pomeţi înalţi, aceeaşi faţă palidă, 


aceleaşi degete subţiri, ca de pianist. Şi aceeaşi 
privire încăpăţânată şi ştrengărească. Oare 
Faustina era moartă? Philippa voia foarte mult 
să ştie, dar se gândi c-ar fi fost mai bine să 
aştepte până când o va putea întreba pe mama 
ei. Dybbuk era foarte susceptibil atunci când 
venea vorba de Faustina. 

— Revenind la individul ăla de la muzeu, zise 
Dybbuk, n-a vrut să ne spună de la început un 
preţ pentru schiţe. Adică nu vorbea decât 
despre importanţa lor istorică şi despre cât de 
nepreţuite erau. Nepreţuit nu înseamnă nimic 
pentru mine. De-aia, după ce a plecat, eu am 
intrat pe un site de Internet, pe care se ţineau 
licitaţii, ca să văd care era preţul desenelor, şi- 
aşa am aflat că mai fusese scoasă la vânzare o 
copie a bastonului de mareşal al lui Goering. 
Vreau să spun, copia perfectă a copiei pe care-o 
lăsasem eu în muzeul militar de la Fortul 
Benning. Atunci când i-am spus domnului 
Blennerhassit, a explodat. Era foarte furios. L-a 
sunat pe bijutierul care făcuse copia, un tip 
numit Hyman Strasberg, din New York, fiindcă 
era clar că ăsta făcuse două copii, nu una. Pe-a 
doua o păstrase pentru el, ca s-o vândă mai 
târziu. 

Dar, în loc să-l găsească pe Strasberg, Harry 
Blennerhassit a nimerit la telefon peste un 
poliţist din New York, care i-a spus că Hyman 
Strasberg era mort. ŞI, fiţi atenţi, c-a murit 


muşcat de un şarpe veninos. Harry i-a spus că-i 
părea rău să afle una ca asta, dar nu avea nicio 
informaţie care i-ar fi putut ajuta pe poliţişti. Și 
chiar nu avea. Vreau să spun, părea să fie doar 
un accident nefericit. Chiar există şerpi veninoşi 
şi în New York. Există şerpi cu clopoței de 
pădure“!, şerpi Massasuga“”? şi cei cu cap 
arămiu“. Bine, ştiu că nu sunt chiar pe toate 
drumurile, dar există. De când stau aici, chiar 
am văzut un şarpe cu cap arămiu pe insula 
asta. Cel puţin, cred că era din specia asta. 

Philippa privi de  jur-împrejur  neliniştită. 
Detesta şerpii aproape la fel de mult cât 
păianjenii şi liliecii. 

— Văd că ştii foarte multe despre şerpi, îi 
spuse ea lui Dybbuk. 

— Bineînţeles! Chiar am acasă un şarpe- 
popândău“*, pe care l-am botezat George. Am 
mai avut şi un şarpe cu clopoței, numit Ryan, 
dar a scăpat pe scurgerea de la toaletă. 

— Mă simt mult mai bine! zise Philippa, pe un 
ton ironic. 


11 Specie de şarpe cu clopoței, cel mai mare şarpe veninos din statul 
New York, considerată pe cale de dispariţie (Crotalus horridus). 

42 Specie de şarpe cu clopoței, care trăieşte în ţinuturi umede şi 
mlăştinoase, numit şi crotal negru sau crotal de mlaştină. Este 
considerat specie pe cale de dispariţie (Sisturos catenatos). 

43 Cea mai răspândită specie de şarpe veninos din estul Statelor Unite, 
numită şi şarpele mocasin sau mocasinul de munte (Agkistrodon 
contortrix). 

+ Specie de şarpe lung de 14 până la 30 de centimetri, care trăieşte 
în zonele deşertice ale Americii de Nord. Nu este veninos, d 
constrictor, omorându-şi prada prin sufocare (Pituophis melanoleuces). 


— Mi-au plăcut întotdeauna şerpii, continuă 
Dybbuk. E unul dintre motivele pentru care am 
vrut desenul de companie. Pentru că reprezenta 
un şarpe. Dar nu mi-am adus aminte de asta 
decât după ce am ajuns din nou acasă. Atunci 
mi-am dat seama că poate exista o legătură 
între desen şi şarpele care-l ucisese pe domnul 
Strasberg. Aşa că, mai târziu, după cină, m-am 
dus înapoi acasă la Brad; vreau să spun, acasă 
la domnul Blennerhassit. De cum am ajuns 
acolo, mi-am dat seama că se întâmplase ceva. 

Dybbuk lăsă să-i scape un oftat adânc şi faţa i 
se întunecă pentru o clipă. lar când îşi reluă 
povestirea, avea lacrimi în ochi. 

— Lucrurile lor erau împrăştiate peste tot, ca 
şi cum i-ar fi călcat hoţii. Bastonul dispăruse 
dar, lucru destul de ciudat, lăsaseră desenele 
dinăuntru. Apoi, i-am găsit şi pe ei doi. 

Dybbuk înghiţi cu greutate şi încercă să se 
stăpânească. 

— Brad şi tatăl lui, Harry, erau morţi, amândoi. 
Aveau feţele vinete şi ochii roşii. Având în 
vedere ceea ce păţise Hyman Strasberg, 
imediat m-am gândit că fuseseră muşcaţi de 
şerpi. 

Vocea lui Dybbuk era din ce în ce mai 
nesigură. 

— Aşa că m-am uitat mai de aproape la ei şi 
am văzut urme de colţi pe braţele şi pe 
picioarele lor. Erau foarte multe. Ca şi cum ar fi 


fost muşcaţi de mai multe ori. 

Işi scutură capul şi-şi şterse o lacrimă. 

— Am luat toate desenele şi am fugit de acolo. 
M-am dus acasă. V-am trimis mesajul şi am 
pornit spre insula Bannermann cu un vârtej. 
Mătuşa mea era deja la mama, de-aia m-am 
gândit că n-o să mă caute nimeni aici. Dybbuk 
ridică din umeri. Asta-i tot. După aia, aţi ajuns 
voi aici. 

— Mă întreb dacă e adevărat, zise Philippa. 

— Fiecare cuvinţel, jur! 

— Nu, nu, insistă fata, mă refer la ceea ce ai 
spus tu, că nimănui nu-i va trece prin cap să te 
caute aici. 

— Te caută poliţiştii, îl informă John. Vor să le 
răspunzi la câteva întrebări. 

— N-am ce să le fac, răspunse Dybbuk. Îți 
închipui că vor crede vreun cuvânt? Eu, un copil, 
să sparg muzeul militar? Mai mult ca sigur că m- 
ar aresta. 

— Unde erai atunci când a murit Max? îl 
întrebă Philippa. 

— Dormeam. 

— Sus? 

— Nu, în spatele orgii e o cameră secretă, de 
unde poţi să faci ca instrumentul să cânte 
singur şi poţi să deschizi uşa din faţă automat. 
lnăuntru e şi un pat, iar eu stau acolo ori de 
câte ori vin pe aici. De când eram mic îmi 
plăcea ideea să am o cameră secretă. 


— Cât timp ai dormit? îl întrebă Philippa. 

Dybbuk ridică din umeri. 

— Cred că vreo zece, douăsprezece ore. Eram 
extenuat după zborul până aici. 

— Nu te-a deranjat zgomotul vântului prin 
ţevile orgii? îl întrebă John. 

— Nu, camera e izolată fonic. Dacă eşti 
înăuntru, nu mai auzi nimic. 

— Serios? se miră Philippa, ridicându-se şi 
îndreptându-se către uriaşa gorilă moartă, 
căreia începu să-i cerceteze braţele şi 
picioarele. 

— Doar nu crezi că... murmură Dybbuk, 
apropiindu-se şi el de trupul lui Max. 

— N-am mai văzut o gorilă moartă până acum, 
zise Philippa. Şi e cam greu să-i disting culoarea 
pielii pe sub toată blana asta căruntă, dar... 

Fata deschise mâna uriaşă, cu piele 
bătătorită, a gorilei şi, desfăcându-i degetele 
groase, simţi că i se taie respiraţia în clipa în 
care zări două înţepături în partea cărnoasă a 
palmei lui Max. 

— Spune-mi, Buck, nu ţi se pare că e o 
muşcătură de şarpe? 

— Da, şopti Dybbuk, aşa e. 

— Atunci, spuse ea mai departe, oricine sau 
orice i-a omorât pe domnul Blennerhassit şi pe 
domnul Strasberg a trecut şi pe aici. Te căuta 
pe tine. În loc de asta, l-a ucis pe Max. 

Philippa îşi scoase ochelarii şi-i aruncă o 


privire pătrunzătoare lui Dybbuk. 

— Ceea ce înseamnă că ai fost foarte norocos, 
Buck. Foarte, foarte norocos. 

— Bietul Max, zise Dybbuk. 

Îşi înghiţi nodul de emoție din gât, în timp ce 
altă lacrimă i se rostogoli pe obraz. Furios, 
parcă supărat pe el însuşi, Dybbuk o şterse 
grăbit. 

— Max a fost dintotdeauna o persoană de 
nădejde, ştiţi? Cineva pe care mă puteam baza. 

Gemenii săriră ca arşi când un motan mare şi 
negru ţâşni de pe rafturile de cărţi pe pieptul 
enorm, dar nemişcat, al lui Max. 

— Nu vă speriaţi, spuse Dybbuk, ridicând 
motanul în braţe şi mângâindu-l cu drag, după 
cum avu Philippa impresia, ca să-l liniştească. El 
e Hendrix. l-a aparţinut familiei Blennerhassit. 

— Le-ai luat motanul? întrebă Philippa. 

— Mai degrabă, l-am salvat. Nu puteam să las 
bietul animal singur, nu-i aşa? Mai mult ca sigur 
că poliţia l-ar fi dus la un adăpost pentru 
animale. Cine ştie ce i s-ar fi întâmplat într-un 
asemenea loc? 

— Da, răspunse Philippa, după care exclamă 
cu putere: Desigur! de parc-ar fi avut o 
revelaţie. Hendrix ştie precis ce s-a întâmplat. 
Probabil că a văzut totul. Şi aici, şi în Palm 
Springs! Nu trebuie decât să-l întrebi. 

— Vrei să spui că unul dintre noi ar trebui să-i 
dea darul vorbirii? Ca lui Max? 


— Evident că nu unul dintre noi doi, răspunse 
Philippa. E prea frig pentru noi, Buck. Dar cred 
că tu ai putea s-o faci. Văzu că Dybbuk clătina 
din cap. Nu poţi? 

— De când am sosit pe insulă, nu mai am 
niciun fel de putere, mărturisi el. Ba chiar era să 
nu mai ajung deloc. Vărtejul meu a cedat 
înainte să aterizez. E mult mai frig aici, pe 
coasta de est, decât pe coasta de vest. Uitasem 
de asta. 

Dybbuk mângâie cu drag motanul timp de 
câteva clipe. 

— Chiar dac-aş avea puterile de djinn, nu cred 
c-aş putea face pisoiul să vorbească. N-am 
suficientă experienţă. E nevoie de un djinn 
adult, ca mătuşa Felicia, dacă vrei să înzestrezi 
un animal cu grai. 

— Foarte bine, atunci, răspunse Philippa. Dar 
ce zici dacă i-am poseda trupul motanului? Cu 
toţii am posedat până acum trupuri de animale. 
E primul lucru pe care-l înveţi atunci când afli că 
eşti djinn. Dac-aş fi înăuntrul lui, cred că i-aş 
putea citi gândurile. Aş avea acces la memoria 
lui. Aşa am descoperi exact ce s-a întâmplat. 

— De ce nu m-am gândit şi eu la asta? se 
întrebă Dybbuk. 

— Pentru că nu eşti la fel de deştept ca ea, îi 
răspunse John. 

— Există vreo saună în casa asta? se interesă 
Philippa. Sau vreun alt mijloc să ne încălzim 


suficient încât să ne recăpătăm puterile de 
djinn? 

— O saună? în vechitura asta? Dybbuk râse cu 
amărăciune. Nu există nici măcar un duş. Sunt 
mai multe băi, dar niciun strop de apă caldă. 
Max nu era un instalator foarte priceput. 
Gorilele n-au suficientă răbdare pentru a fi 
instalatori. lar mătuşii Felicia nu-i plac foarte 
mult săpunul şi apa. Preferă să-şi folosească 
puterile de djinn ca să se menţină curată. Spune 
că aşa îşi păstrează pielea tânără. De aceea, 
preferă să iradieze. Face ca o mare cantitate de 
căldură să emane din corp, în aşa fel încât toată 
murdăria și toate bacteriile de pe piele să fie 
distruse. Asta-i încă un lucru pe care nu-l poţi 
face decât atunci când eşti matur. Am văzut-o şi 
eu odată. E ca şi cum ai lua foc pentru o 
secundă. E ceva extraordinar de privit. 

— Am o idee, spuse John, căscând, pentru că 
se făcuse deja foarte târziu. Dimineaţă, la prima 
oră, o să construim o saună în grădină. Aşa se 
curăţau indienii din America de Nord. În felul 
ăsta, o să ne încălzim. O să ne încălzim suficient 
încât să ne recăpătăm puterile. 

— De ce nu m-am gândit şi eu la asta? se 
întrebă Dybbuk. 

— Pentru că, îi răspunse Philippa, nu eşti la fel 
de deştept ca el. 


A doua zi, de dimineaţă, aprinseră un foc 


mare în şemineu, apoi aşezară mai multe 
lespezi în cărbunii încinşi. După aceea, îl 
îngropară pe bietul Max în grădină. 

Îi făcură o înmormântare simplă, fără sicriu şi 
ceremonie religioasă, doar cu groapa puţin 
adâncă săpată de Dybbuk şi de John şi cu nişte 
flori culese de Philippa. Dybbuk rosti, cu glasul 
tremurător, câteva cuvinte deasupra 
mormântului gorilei. 

— Gorilele poate că se dau mari, aşa cum fac 
în sălbăticie, dar nu mint niciodată, începu el. 
Pur şi simplu, nu ştiu cum să mintă. De aceea, 
sunt mult mai bune decât mulţi dintre oamenii 
pe care-i cunosc. Ca să nu mai vorbesc despre 
djinni. Dacă o gorilă te place, se va ataşa de 
tine pentru totdeauna, fără reţineri. De aceea, 
sunt foarte loiale. Dacă mătuşa mea ar fi fost de 
faţă, ar fi spus că Max i-a fost cel mai bun 
prieten pe care-ar fi putut să-l aibă cineva. Şi eu 
simt la fel. M-a lăsat să stau aici fără să-mi pună 
întrebări şi n-a încercat să-mi dea sfaturi. Aşa ar 
face orice gorilă cu spatele argintiu. De aceea 
sunt majordomi atât de buni. Spre deosebire de 
oameni, care sunt cam neghiobi, gorilele ştiu să 
păstreze un secret şi nu dau buzna în 
intimitatea altuia. 

Spre surpriza ei, Philippa îşi dădu seama că 
Dybbuk se uita la ea în timp ce vorbea, ceea ce 
o făcu să se întrebe dacă nu cumva Dybbuk 
ghicise cât de mult îşi dorea să afle ce se 


întâmplase cu sora lui, Faustina. 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, Max, 
zise el, în încheiere. Într-adevăr, îmi pare rău. 
Îmi vei lipsi, prietene. Ai fost un adevărat 
gentleman. 

Atunci, spre mirarea Philippei, Dybbuk îşi 
şterse ochii cu o batistă curată. Fata nu era 
mirată să-l vadă plângând din nou. Era însă 
surprinsă să descopere că Dybbuk avea o 
batistă curată. 

După ce înmormântarea se termină, tăiară 
câţiva copaci mai mici şi ridicară pe pajişte un 
fel de schelet asemănător unui iglu, pe care îl 
acoperiră cu zdrenţe şi pături vechi, până când 
cortul fu perfect izolat faţă de pătrunderea 
aerului rece de afară. În cele din urmă, săpară o 
groapă mică înăuntrul cortului, unde aşezară 
lespezile fierbinţi, apoi le stropiră cu apă rece, 
care se transformă imediat în aburi. În felul 
acesta, temperatura din sauna lor improvizată 
crescu, până când înăuntru se făcu la fel de cald 
ca în junglă. Cei trei tineri djinni se dezbrăcară 
până la lenjerie şi se târâră înăuntru. 

Încet, încet, fierbinţeala le pătrunse în carne, 
în sânge şi până în măduva oaselor, făcând ca 
focul subtil care arde, neştiut, în fiecare dintre 
djinni, să se înteţească şi să le redea puterile. 

— E mult mai bine, zise John, turnând încă 
puţină apă peste pietrele fierbinţi şi făcând ca 
temperatura să crească şi mai mult. După cum 


mă simt acum, cred că i-aş putea îndeplini trei 
dorinţe şi celui mai lacom dintre oameni. 

— Cine o va face? întrebă Dybbuk. Cine-l va 
poseda pe Hendrix? 

— Păi, e pisica ta acum, îi răspunse Philippa. 
Tu ar trebui să faci asta. 

— Da, dar a fost ideea ta, se împotrivi Dybbuk. 
În plus, dacă nu te superi, nu cred că vreau să 
văd ce s-a întâmplat cu Brad şi cu tatăl lui. Ca 
să nu mai vorbesc despre Max. Erau prietenii 
mei. 

— Înţeleg, făcu Philippa un semn de 
încuviinţare din cap. Bine, o fac eu. 

— Mă duc să aduc aici coşul pisicii, spuse 
Dybbuk, târându-se afară din cort. Nu faceţi 
nimic până când nu mă întorc eu, în câteva 
minute, bine? 

— Ne-am înţeles. 

De îndată ce djinnii îşi pierd măselele de 
minte şi trec prin Tammuz - ceremonia de 
iniţiere care marchează intrarea lor în lumea 
djinnilor - unul dintre primele lucruri pe care-l 
învaţă este  posedarea animalelor sau a 
oamenilor. Philippa avea deja ceva experienţă 
în domeniu, pentru că posedase, cu mai mult 
timp în urmă, o cămilă, o veveriţă şi un poliţist 
egiptean. Fata aşteptă până când îl auzi din nou 
pe Dybbuk în afara cortului, apoi închise ochii, 
adunându-şi puterile într-un punct din spatele 
frunţii în aşa fel încât, atunci când rosti cuvântul 


de concentrare, întreaga ei fiinţă era focalizată 
ca razele soarelui de o lentilă convexă: 

— FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPI 
PICAL! 

Era foarte întuneric în sauna improvizată, aşa 
că, îndată ce sora lui rosti cuvântul de 
concentrare, John ieşi afară, să privească. 

O clipă sau două mai târziu, el şi Dybbuk 
auziră un mieunat prelung din coşul pisicii, 
semnalul prin care Philippa îi anunţa că era 
înăuntrul lui Hendrix. 

Rămase aşa timp de mai multe minute, pentru 
că, deşi memoria unei pisici este foarte 
selectivă, este totuşi de cel puţin două sute de 
ori mai cuprinzătoare decât a unui câine, iar 
amintirile se întind în timp până la două 
săptămâni, mai mult chiar decât la urangutani. 
Atunci când, în cele din urmă, Philippa ieşi din 
cort, după ce-şi reluase propriul corp, îi 
întâmpină pe băieţi cu ochii mari şi fluierând de 
uimire. 

— Habar n-aveam că pisicile au nişte vieţi atât 
de interesante, le spuse ea. Toate chestiile alea 
despre cele nouă vieţi sunt adevărate. Totuşi, 
cele nouă vieţi nu se desfăşoară consecutiv, ci 
în acelaşi timp. Simultan. 

— Nu contează asta, o întrerupse Dybbuk. Ce- 
ai aflat despre Max? 

— Am avut dreptate. Max a fost ucis de 
aceiaşi oameni care i-au omorât pe Brad şi pe 


tatăl său. Au sosit în secret, cu un coş plin de 
şerpi, cărora le-au dat drumul pe podeaua casei. 
De îndată ce Brad şi tatăl lui au fost muşcaţi, 
răufăcătorii s-au arătat şi le-au oferit antiveninul 
în schimbul a ceea ce căutau. La fel i s-a 
întâmplat şi lui Max. 

— Şi ce căutau? întrebă Dybbuk. 

— Nu căutau bastonul, explică Philippa, nici 
schiţele lui Leonardo. Căutau desenul de 
companie. Cel pe care l-ai luat tu, ca amintire. 

— Ştiam eu! izbucni Dybbuk. Dar ai aflat de 
ce? 

— Nu. Ştiu doar că sunt gata să ucidă pentru 
el. Domnul Blennerhassit le-a spus că desenul 
era la tine, Buck, dar, cu toate acestea, i-au 
lăsat pe el şi pe Brad să moară. Max, pe de altă 
parte, nu le-a spus nimic. 

— Bietul şi credinciosul Max, şopti Dybbuk. 

— Dar cine sunt oamenii ăştia? întrebă John. 
Ai aflat măcar asta? 

— De fapt, John, cred că tu eşti singurul care i- 
a zărit. Semănau leit cu hoţii care au încercat să 
între în casa noastră, după cum mi i-ai descris 
tu. Haine portocalii, feţele vopsite cu galben. 
Unul dintre cei pe care i-am văzut în amintirile 
lui Hendrix purta un medalion la fel cu cel găsit 
de noi pe covorul din bibliotecă. Cel pe care 
mama i l-a trimis lui Nimrod prin poşta 
djinnternă. 

— Ce s-o fi întâmplat cu medalionul? se 


întrebă John. N-am mai aflat nimic despre el. 

John rămase un timp pe gânduri, apoi 
continuă: 

— Dar cei care-au pătruns în casa noastră nu 
căutau picturi. Ei voiau măselele noastre de 
minte. Ridică din umeri. Cel puţin, asta crede 
mama. 

— Îmi spune şi mie cineva despre ce e vorba? 
îi întrebă Dybbuk. 

Gemenii îi povestiră lui Dybbuk despre cum le 
spărseseră hoţii casa şi despre medalionul pe 
care-l găsiseră, cu o cobră pictată pe el. 

— O cobră? se miră Dybbuk. Şarpele din 
desenul de companie e tot o cobră. O cobră 
regală, ca să fiu mai clar. 

— Buck! Şarpele acela pe care l-ai văzut aici, 
pe insula lui Bannermann, zise Philippa, nu cred 
că era unul cu cap arămiu. Cred că era tot o 
cobră. Când am fost în corpul şi în mintea lui 
Hendrix, am văzut că unul dintre şerpi a scăpat, 
atunci când criminalii au părăsit casa, aşa că au 
trebuit să-l lase în urmă. De-aia se suise 
Hendrix pe rafturile de cărţi. 

— Cred că e timpul să vedem şi noi desenul 
de companie, zise John. Tu nu crezi? 


Întorşi în sufragerie, se aşezară în faţa focului 
care ardea puternic, cu desenul întins pe podea, 
în faţa lor. Era o acuarelă, înfăţişând o scenă din 
ceea ce părea a fi India în timpul stăpânirii 


britanice. În spate, înălţat spectaculos în vârful 
unei stânci, se vedea un fort roz, iar în prim- 
plan, mai mulţi indieni din acelaşi trib, cu aspect 
fioros, păreau că dansează în jurul unei cobre 
uriaşe, cu gluga desfăcută, care, ridicată pe 
coadă, părea la fel de înaltă ca şi ei. Câtva timp, 
tinerii djinni studiară intens desenul, vehiculând 
când o teorie, când alta. 

— Pe de o parte, observă John, e greu de 
crezut că Hermann Goering şi oamenii cu şerpi 
erau interesaţi de acelaşi lucru. 

— Asta dacă lăsăm la o parte faptul că noi 
ştim deja ce-l interesa pe Hermann Goering, 
răspunse Philippa. Îl interesau picturile scumpe, 
aurul, diamantele. Orice lucru foarte valoros. 

— lar desenul ăsta nu e de valoare, interveni 
şi Dybbuk. Cinş'pe sute de dolari. Expertul de la 
muzeu a spus că atâta poate să valoreze. 

— Poate să valoreze, sublinie John. Până şi 
experţii se mai înşală. 

— Dar eu nu cred că desenul ăsta poate să 
valoreze totuşi mai mult decât unul de Leonardo 
da Vinci, zise Philippa. Voi nu credeţi la fel? 

— Ba da. John ridică desenul ca pe un ziar şi-l 
cercetă îndeaproape. Nu înţeleg, mărturisi el. 

— Ai grijă, John, îl atenţionă sora lui, după 
câteva secunde. Stai prea aproape de foc. 

John însă n-o auzea. El încerca să distingă 
desenele de pe medalioanele pe care indienii 
din desen le purtau la gât. Nu observase nici cât 


de aproape era de foc, nici că hârtia pe care era 
pictată acuarela se încălzise foarte tare. 

— John! Ai grijă! O să ia foc! 

Exact la timp, Philippa smulse desenul din 
mâinile neatente ale fratelui ei, înainte să fie 
cuprins de flăcări. Dădu să-l certe pentru 
neglijenţă, dar se opri brusc. 

— Stai un pic, zise ea. Se întâmplă ceva cu 
desenul. 

Se uitară cu toţii de aproape şi văzură că fata 
avea dreptate. Se întâmpla ceva cu desenul 
sau, mai precis, cu hârtia pe care era pictat. O 
serie de simboluri începuseră să apară chiar 
deasupra fortului roz: un fel de mesaj invizibil, 
pe care căldura focului îl scosese la iveală. 

— Uau! exclamă John. Scriere secretă! 


PE ot îti îs ud fs ftuih 
Sf iii 
did Citita fiti 
Sefi făt ff plftuij 
Pad tut fate build îs 
Pf ate fab wf NP LAA 
tufe tiff astă 
Ida DAI DA LETEA At 
9% fff tul Mu dati 
uishi uS Efes 
Și 155 î5â 15 ER LERTA T AT 
PEPEN TATER ELERES 
i Sif RANEE RTE RTE ALRA 
totu bă fot AP fRA 


Philippa apropie am nou desenul de toc şi, cu 
mare atenţie, lăsă căldura să se împrăştie pe 
toată suprafaţa hârtiei, în aşa fel încât să nu 
mai rămână nimic ascuns din mesajul secret. 

În cele din urmă, atunci când tot scrisul deveni 


vizibil, întinseră desenul din nou pe podea şi 
studiară cu atenţie mesajul. 

— Nu e deloc o scriere, spuse Dybbuk, într-un 
târziu. E un şir de şerpi care dansează. 

— Arată ca un şir de măzgăleli, zise John. 

— Da, dar cine oare şi-ar fi dat osteneala să 
facă un şir de mâăzgăleli cu cerneală invizibilă? 
întrebă Dybbuk. 

— Şi cine-ar fi în stare să ucidă pentru un şir 
de mâăzgăleli? zise şi Philippa. Nu, nu, sunt 
sigură că şerpii ăştia care dansează au o 
anumită semnificaţie. 

— Un fel de cod, poate, presupuse John. 

— Exact, răspunse Philippa. lar noi va trebui 
să-l descifrăm, dacă vrem să aflăm ce se 
întâmplă. Fata oftă. Dacă domnul Rakshasas n- 
ar fi plecat în vacanţă... Sunt sigură că el ar fi 
ştiut să arunce o lumină asupra a ceea ce 
înseamnă şi cine sunt oamenii aceştia. 

— Ei bine, nu poate să fie plecat pentru mult 
timp, spuse John. Nu ţi-a zis Groanin că şi-a 
lăsat lampa la Londra? 

— Ba da, aşa mi-a zis. 

— În cazul acesta, spuse John, el şi cu Nimrod 
probabil că se vor întoarce, până când vom 
ajunge noi la Londra. 

— La Londra!? exclamă Dybbuk. Cine-a spus 
că mergem la Londra? 

— Vrei să rămâi aici? îl întrebă John. Oamenii 
ăia care l-au omorât pe Max s-ar putea întoarce. 


— Dar cum am putea s-ajungem acolo? E frig 
deasupra Atlanticului, iar eu nu vreau să-mi risc 
pielea zburând din nou cu vârtejul. 

— Există şi a/te moduri de a zbura, Buck, îl 
lămuri Philippa. Chiar şi pentru djinni. 

— În cazul acesta, vom avea nevoie de bani, 
paşapoarte, bilete şi haine curate. Şi ce se va 
întâmpla cu Hendrix? Nu-l putem părăsi pe 
insulă, dar nici în avion nu-l putem lua, cugetă 
Dybbuk. 

— Am o idee, spuse John. Îţi mai aduci aminte 
de supraveghetor? o întrebă pe sora lui. 

— Desigur, răspunse fata. Pisoiul lui a murit. ŞI 
se simte singur de atunci, nu-i aşa? 

John încuviinţă din cap. 

— Aşa e. Şi părea tare bun la suflet. Sunt sigur 
că i-ar plăcea să aibă alt pisoi. 

Dybbuk aprobă şi el din cap. 

— Foarte bine. Cred că e un plan bun. 

— In acest caz, mai rămâne doar mărunta 
problemă a biletelor, a hainelor şi a banilor de 
drum. John ridică o piatră şi o aruncă între 
cărbunii încinşi. Cred c-o să trebuiască să mai 
petrecem ceva timp în saună. 


Capitolul 6 
Dervișul Verde 


Ajunşi din Londra la Calcutta, pe urmele 
Cultului celor Nouă Cobre, Nimrod şi domnul 
Rakshasas ieşiră din aeroportul răcorit de aerul 
condiţionat şi zâmbiră de plăcere când arşiţa ca 
de cuptor a Indiei, cu vântul ei uscat şi fierbinte, 
îi izbi în faţă. Nu era încă amiază, dar 
temperatura ajunsese deja la 116 grade 
Fahrenhei”, ideală pentru un djinn, dar aproape 
de nesuportat pentru oameni. Nici măcar 
muştele nu-i deranjau, pentru simplul motiv că 
insectelor nu le place gustul foarte sulfuros al 
sângelui djinnilor. Totuşi, cu cerşetorii din 
Calcutta era o altă poveste, aşa că, de fiecare 
dată când maşina care-i ducea pe Nimrod şi pe 
domnul Rakshasas la hotel se oprea la semafor, 
fie puradeii se înghesuiau şi le băteau în 
geamuri cerându-le câţiva bănuţi, fie vreun 
adept fervent al unui cult hindus sau ashram 
încerca să le înmâneze fluturaşi, în care erau 
lăudate efectele obţinute prin meditaţie, yoga şi 
medicina ayurvedică. 

Cei doi djinni rămaseră peste noapte în cel 
mai mare apartament din Grand Hotel şi plecară 
de acolo cu vârtejul, a doua zi de dimineaţă, 
când nimeni nu se trezise încă. (Vârtejul este 
modul tradițional de călătorie al djinnilor, 
nicidecum covorul fermecat. Orice djinn care se 
respectă ar prefera să moară decât să fie văzut 
călătorind cu ceva atât de demodat precum 


4 Aproximativ 46 de grade Celsius. 


covorul fermecat.) Se îndreptară spre insula 
Sagar, din apropiere, care se află la gura de 
vărsare a fluviului sfânt Gange şi lângă Templul 
celor Nouăzeci şi Cinci de Cupole. 

— Mereu m-am întrebat de ce se numeşte 
aşa, spuse Nimrod, în timp ce-şi dirija vârtejul 
către malurile unui lac mare, din spatele 
templului. Am numărat de multe ori cupolele şi 
sunt, de fapt, o sută unsprezece la număr. 

— Pământenii care au construit templul sunt 
foarte modeşti, îi răspunse domnul Rakshasas. 
Sunt sigur că n-au vrut să se creadă că sunt 
îngâmfaţi. Să spui că ai nouăzeci şi cinci de 
cupole, când în realitate sunt o sută 
unsprezece, este doar un semn de modestie. Pe 
lângă asta, aritmetica nici n-a fost considerată 
foarte importantă în această parte a lumii. O 
rupie“* câştigată cinstit valorează mai mult 
decât o mie câştigate pe nedrept. 

De cum  aterizară, Nimrod şi domnul 
Rakshasas strânseră câteva frunze mari de 
nuferi, pe care aşezară lumânări aprinse şi 
câţiva pumni din jeleurile pe care domnul 
Rakshasas le cumpărase, special, dintr-un 
magazin de dulciuri din Londra. Împinseră mica 
flotilă de frunze pe apele liniştite ale lacului şi 
aşteptară. 

In timp ce aşteptau, Nimrod molfăia la jeleuri. 

— Uitasem cât de bune sunt, îi zise el 


4 Moneda naţională a Indiei. 


domnului Rakshasas. 

— Dintotdeauna ai avut o slăbiciune pentru 
dulciuri, Nimrod, ce-i drept, dar nu le mânca pe 
toate, altfel nu voi mai avea ce să-i ofer şi /u;, 
dacă le-a mâncat deja pe cele pe care i le-am 
trimis. 

— Şi Dervişului Verde îi plac jeleurile astea? 

— Da. Mai ales cele verzi. Cred că simplitatea 
lor îl atrage atât de mult. 

În cele din urmă, la orizont se zări o siluetă. 
Stătea cu picioarele încrucişate pe spinarea 
unui delfin - nu este chiar cel mai uşor mod de 
a călări un delfin - şi venea spre ei, mânând 
mamiferul cu un baston lung şi negru. Purtând 
doar o bucată de pânză portocalie în jurul 
şoldurilor şi o ghirlandă asortată de flori 
portocalii la gât, Dervişul Verde îşi merita 
numele, deoarece pielea lui era închisă la 
culoare, cu o tentă verzuie. Bine făcut, proaspăt 
bărbierit, chipeş şi cu părul negru, spectaculos 
de lung, strâns în poală, Dervişul Verde, care 
era de fapt un înger, aducea mai degrabă cu un 
campion de lupte greco-romane. Ajunse lângă 
țărmul unde îl aşteptau cei doi djinni, dar nu 
cobori de pe delfin. 

Domnul Rakshasas îşi împreună mâinile în 
dreptul inimii şi se înclină. 

— Namaste, rosti el, folosind tradiționalul salut 
hindus. 

Nimrod făcu şi el la fel. 


— Namaste, le răspunse Dervişul Verde. 

Cu degetul mic, atinse smaraldul verde pe 
care-l avea prins în frunte, apoi întoarse degetul 
către cei doi djinni. O lumină verde şi caldă îi 
învălui pe cei doi preţ de câteva clipe, hrănindu- 
le măduva din oase şi focul secret care le ardea 
în suflete. 

— Mulţumesc, îi spuse domnul Rakshasas. A 
fost o senzaţie minunată. 

— Şi eu îţi mulţumesc pentru jeleuri. Mai ai? 

Domnul Rakshasas îi întinse ultima pungă, 
apoi făcu o plecăciune. 

— El e bunul meu prieten, Nimrod, făcu el 
prezentările. 

Nimrod se înclină din nou. 

— Fii bine venit, îi spuse Dervişul Verde, 
aruncându-şi un alt jeleu în gură. 

— Avem nevoie de informaţii, începu domnul 
Rakshasas. 

— Despre Cultul Naga al celor Nouă Cobre? 
întrebă Dervişul, pentru că, spre deosebire de 
djinni, îngerii pot citi gândurile. Da, văd. Şi ai 
avut dreptate. Cultul celor Nouă Cobre este, de 
fapt, continuarea Cultului celor Opt Cobre, care 
a existat cu foarte mulţi ani în urmă. 

— Ca de obicei, înţelegi totul. Domnul 
Rakshasas îi zâmbi cald Dervişului. 

El însă nu căuta numai părerea Dervişului 
Verde. Acum avea loc, de fapt, o întâlnire 
diplomatică supranaturală. India este o ţară 


străveche, plină de tradiţii şi obiceiuri locale, pe 
care chiar şi djinnii trebuie să le respecte. Pe 
lângă sfatul Dervişului Verde, Nimrod şi domnul 
Rakshasas încercau, într-un mod subtil, să 
obţină şi permisiunea acestuia pentru a-şi folosi 
puterile de djinni pe subcontinentul indian. 

— Nici mie nu-mi plac aceste culte diavoleşti, 
aşa cum nu-ţi plac nici ţie, bătrânul meu 
prieten. Dar stârpirea lor este ceva diferit. Chiar 
şi un djinn atât de bătrân şi experimentat ca 
tine trebuie să fie foarte atent. Oamenii acestei 
ţări consideră că şerpii sunt animale sfinte, 
deoarece cred că ei aduc ploaia şi că toţi cei 
care mor muşcaţi de şerpi vor reînvia. Astfel de 
culte îi atrag pe cei slabi de minte şi pe cei naivi 
care, din păcate, se găsesc în număr mare în 
această ţară minunată. 

Domnul Rakshasas încuviinţă din cap. 

— Nu poţi omori un şarpe cu o armă pe care 
n-o ai în mână, aşa se zice. În plus, nu şerpii mă 
interesează pe mine, ci diavolii care se folosesc 
de ei. 

— Vă voi ajuta cât pot de mult, îi răspunse 
Dervişul Verde. Dar, înainte de asta, am eu 
nevoie de ajutorul vostru, djinnilor, deoarece, 
deşi mulţi mi-au cerut-o, jurămintele pe care le- 
am depus nu-mi permit să părăsesc acest loc. 
Aş vrea să mă scăpaţi de doi bagho bhuths, 
pentru că au omorât foarte mulţi oameni prin 
locurile acestea. Câteva sute, se spune. Mult 


prea mulţi, asta-i sigur. Se pare că sunt foarte 
agresivi şi le place să omoare oamenii mai mult 
decât le place să-i mănânce. 

— Bagho? întrebă Nimrod. Acesta este 
cuvântul bengali“ pentru tigru, nu-i aşa? Nu 
cumva aveţi nevoie de un vânător de tigri, 
domnule? 

— Nu sunt tigri obişnuiţi, insistă Dervişul 
Verde. Vânează în pereche. Am vorbit cu 
Bonobibi, îngerul pădurii, iar ea mi-a spus că 
sunt de fapt djinni, la fel ca voi, care au ales să 
trăiască în pielea acestor mâncători de oameni. 
Tocmai de aceea, localnicii îi numesc bhuths, 
adică fantome. Îngerul ridică din umeri şi mai 
înfulecă un jeleu. 

— O pereche de tigri, spui, rămase pe gânduri 
domnul Rakshasas. Mai demult am auzit despre 
o pereche de crocodili, posedaţi de doi djinni răi 
cărora le plăcea gustul cărnii de om. Erau într- 
un sat, nu departe de aici. Crocodilii aceia n-au 
fost niciodată prinşi, din câte ştiu eu. Probabil 
că sunt aceiaşi doi djinni care şi-au schimbat 
pielea, dar năravurile ba. 

— Deja îmi dau seama că sunteţi mai mult 
decât potriviţi pentru această sarcină, spuse 
Dervişul Verde. E nevoie de un djinn ca să prinzi 
un alt djinn. 

— Vom vedea ce putem face, încuviinţă 
domnul Rakshasas. 


“ Limba vorbită în regiunea indiană Bengal. 


— Întoarceţi-vă după ce vor dispărea tigrii, şi 
mai vorbim atunci. Însă aduceţi-vă aminte că, 
pentru oamenii de-aici, tigrii sunt la fel de 
importanţi precum şerpii. 

Dervişul Verde bătu din palme, chemând trei 
preoţi de la Templul celor Nouăzeci şi Cinci de 
Cupole. 

— Aceşti preoţi vă vor arăta unde să mergeţi. 

Dervişul îl atinse uşor pe delfin peste creştet 
cu bastonul şi se îndepărtă plutind pe apă, încă 
mâncând jeleuri. 

Nimrod ridică din sprâncene: 

— Să înţeleg că trebuie să vânăm tigri fără să- 
i omorâm şi fără să fim noi înşine omorâţi? 

— Există mai multe feluri de a jupui o pisică, 
răspunse domnul Rakshasas, apoi se aşeză pe 
iarbă şi începu să mediteze la cum putea jupui 
pisica fără s-o omoare. 


Cei trei preoţi de la Templul celor Nouăzeci şi 
Cinci de Cupole se numeau domnul Chatterjee, 
domnul Mukherjee şi domnul Bannerjee“* iar 
fiecare dintre ei purta roba albă de sadhu, ceea 
ce în India înseamnă om sfânt. Cei trei se 
aşezară răbdători în junii domnului Rakshasas şi 
aşteptară ca el să termine de gândit. 

— Aceşti tigri fantomă, bagho bhuths, îi 
48 În limba engleză, chatter înseamnă pălăvrăgeală, sporovăială, 
mockery (pronunţat asemănător cu mukherjee) are semnificaţia de 


batjocură, iar banner desemnează ceva evident, bătător la ochi. 
Sufixul jee este foarte frecvent întâlnit în onomastica indiană. 


întrebă el, în cele din urmă, pe cei trei preoţi, 
unde şi când au atacat ultima oară? 

— Chiar în dimineaţa aceasta, îi răspunse 
domnul Chatterjee. 

— La ora şapte dimineaţa, îl secondă domnul 
Mukherjee. 

— Pe un sătean care aduna miere, cam la 
cinci kilometri depărtare de aici, se auzi şi 
domnul Bannerjee. 

— Atunci, înseamnă că nu va trebui să 
mergem prea departe, declară domnul 
Rakshasas. E un semn bun, deoarece numai un 
prost ar călători până departe ca să dea de un 
tigru flămând. Ce fel de loc este acela, unde a 
fost ucis săteanul care strângea mierea? 

— Un sat de pescari, răspunse domnul 
Chatterjee. 

— Intr-o pădure de mangrove” zise şi domnul 
Mukherjee, care nu vorbea niciodată înaintea 
domnului Chatterjee. 

— Un loc foarte rău pentru oameni, interveni 
şi domnul Bannerjee, care vorbea mereu 
ultimul. Dar unul foarte prielnic pentru tigri. 

— Vom avea nevoie de o barcă, le spuse 
domnul Rakshasas. 

— Avem una. 

— Lungă de cincisprezece metri. 

— Cu motor de douăzeci de cai putere. 


4 Copaci care cresc numai în locuri mlăştinoase sau lagune, formând 
adevărate păduri plutitoare. 


— Excelent, zise domnul Rakshasas, 
ridicându-se, cam înţepenit, în picioare. Vom 
mai avea nevoie de două căzi mari de metal, 
zece litri de lapte de capră, şase sticle de rom 
nerafinat, şase de coniac şi câteva kilograme de 
zahăr. 

Cei trei preoţi se priviră între ei, apoi îl priviră 
pe domnul Rakshasas, fiecare ridicând, pe rând, 
din umeri. 

— Dacă-ţi aduci aminte, îi spuse Nimrod, am 
adus câteva provizii cu noi, de la hotelul nostru 
din QWERTYUIOP! Cred că avem tot ceea ce ne 
trebuie. Doar n-ai uitat, domnule Rakshasas? 

— Ba da, uitasem. Domnul Rakshasas îi zâmbi 
lui Nimrod. Am adus cu noi ceva provizii, nu-i 
aşa? Reaminteşte-mi unde le-am lăsat. 

— Mi-am permis să le las chiar în barca 
Templului. Nimrod le zâmbi preoţilor. Sper că nu 
e o problemă. 

Cei trei preoţi făcură câte o plecăciune spre 
Nimrod, pentru a-i arăta că n-aveau nimic 
împotrivă. 

— Atunci, ar fi mai bine să ne grăbim, le 
propuse domnul Rakshasas, înainte ca laptele 
să se strice în arşiţa asta. 


Domnul Chatterjee era la cârma bărcii. 
Domnul Mukherjee era cu ochii pe harta regiunii 
Sunderbans - aşa se numea întinsa mlaştină cu 
mangrove spre care se îndreptau. Domnul 


Bannerjee, aşezat la pupa, se uita în jur după 
tigri, despre care se ştia că adesea înoată în 
spatele bărcilor şi-i înhaţă pe pescarii neatenţi. 

Sunderbans este cea mai întinsă pădure de 
mangrove de pe suprafaţa pământului şi 
adăposteşte peste o mie de tigri, ceea ce pare 
mult, la prima vedere, dar trebuie să precizăm 
faptul că odinioară trăiau aici de douăzeci de ori 
mai mulţi. Mulţi dintre tigrii din Sunderbans 
mănâncă oameni mai degrabă de nevoie, decât 
de plăcere. Un bărbat - sau o femeie, dar cel 
mai adesea câte un copil - pierdut în pădurea 
de mangrove constituie o pradă uşoară şi o 
masă delicioasă pentru un tigru flămând, iar 
printre localnici, acest eveniment, când se 
întâmplă, nu este considerat ca fiind ceva 
remarcabil. Cu adevărat remarcabil este faptul 
că nu se întâmplă mai des. 

Locul în care, ceva mai devreme, fusese 
mâncat săteanul care aduna miere - încă se mai 
vedeau urmele - era însemnat pe malul noroios 
de un vas pentru miere, aşezat cu fundul în sus, 
în capătul unei prăjini. Văzând semnul, domnul 
Chatterjee opri motorul şi îndreptă barca lungă 
şi zveltă către malul pe care săteanul îşi găsise 
moartea. Deja se întuneca, iar celor doi djinni le 
era foarte clar că preoţii deveneau din ce în ce 
mai neliniştiţi. Asta, deoarece amurgul este 
foarte periculos în pădurea de mangrove, căci 
este momentul în care ies tigrii la vânătoare. De 


îndată ce descărcară proviziile, Nimrod le spuse 
să plece. 

— Întoarceţi-vă în zori, le ceru el. 

— Nu vă putem lăsa aici, îi răspunse domnul 
Chatterjee. 

— Este foarte periculos, spuse şi domnul 
Mukherjee. 

— Veţi fi amândoi omorâţi şi mâncaţi, îi 
avertiză domnul Bannerjee. 

— Nu vă faceţi griji pentru noi, le spuse 
Nimrod. 

— Dar n-aveţi puşti. 

— N-aveţi niciun fel de arme. 

— Cum îi veţi ucide pe tigri cu o cadă plină cu 
lapte? 

— Asta mă întreb şi eu, murmură Nimrod, 
observând cum domnul Rakshasas îi făcea cu 
ochiul. 

Bătrânul râse încetişor. 

— Multe găini bune au ieşit din ouă mici, zise 
el. Voi trei mai bine plecaţi, înainte să ne 
schimbăm planul şi să vă cerem să înnoptaţi 
aici, cu noi. 

Auzind aceste cuvinte, cei trei preoţi plecară 
iute, foarte speriaţi la gândul c-ar putea petrece 
noaptea în mlaştini. 

— Vom avea nevoie de un fel de turn de 
observaţie, îi spuse domnul Rakshasas lui 
Nimrod, atunci când zgomotul bărcii cu motor 
nu se mai auzi. Trebuie să-i vedem şi să-i auzim 


pe tigri la timp. Ar trebui să aibă cel puţin 
cincisprezece metri înălţime şi să fie camuflat. 
Am mai avea nevoie de o lanternă mare. Şi de 
două fotolii confortabile. Şi de câteva înlesniri, 
să ne putem face un ceai, de pildă; apoi, de 
nişte ochelari cu infraroşu sau de un binoclu. 

Nimrod se apucă să creeze turnul imaginat de 
domnul Rakshasas, pentru că djinnul celălalt nu- 
şi folosea puterea decât rareori, din cauza 
vârstei înaintate. 

— QWERTYUIOP! rosti Nimrod, în clipa în care 
se asigură că-şi imaginase cel mai ferit, mai 
ascuns şi mai confortabil turn de observaţie din 
lume. 

Cât ai clipi, acolo unde mai înainte nu fuseseră 
decât copaci, tufişuri, noroi şi apă, apăru 
construcţia  djinnului, înălțându-se deasupra 
capetelor lor precum o rachetă. Odată terminat 
adăpostul pentru noapte, Nimrod începu să-l 
urmărească atent pe domnul Rakshasas, în timp 
ce acesta turna laptele, coniacul şi apoi romul în 
cele două căzi. 

— Laptele  tigrului, îi explică domnul 
Rakshasas, în timp ce mai adăuga în compoziţie 
un kilogram de zahăr. 

Amestecă totul cu grijă, apoi luă o ceaşcă şi-l 
invită pe Nimrod să guste. 

— E chiar bun, constată acesta. Seamănă cu 
Brandy Alexander. 

— Sper că şi tigrii vor fi de acord cu tine. Nu 


mi-am imaginat alt mod de a-i convinge să stea 
liniştiţi suficient de mult timp încât să ne putem 
ocupa genial de ei. În sensul djinn al cuvântului. 
Până la urmă, şi ei sunt tot djinni. Mă gândeam 
că, dacă merge capcana, şi sunt sigur că aşa va 
fi, ai putea să încerci o transmutaţie asupra lor. 

Îi arătă lui Nimrod un termos gol din oţel, pe 
care-l adusese din barcă. 

— Poţi să-i vâări în ăsta. 


Întunericul acoperise pădurea de mangrove, 
precum o mănuşă neagră, groasă şi lipicioasă, 
storcând tot felul de zgomote din copacii, 
braţele de apă şi tufişurile de dedesubt. Sus, în 
turnul de veghe, avându-se doar unul pe celălalt 
şi câţiva lilieci pentru a-şi ţine de urât, domnul 
Rakshasas şi Nimrod şedeau pe două fotolii, 
privind stelele şi luna şi bucurându-se de 
căldura copleşitoare. Niciunul nu scotea decât 
câte o şoaptă, uneori, iar când în pădurea din 
jur se lăsă tăcerea, Nimrod îşi dădu seama de 
faptul că se întâmpla ceva, aşa că privi spre 
celălalt djinn şi-l văzu încuviinţând din cap, cu 
un deget la buze. 

Nimrod se străduia să stea nemişcat, dar nu-şi 
putea stăpâni ciudata înfiorare a pielii şi părul 
care i se ridica pe cap. Un miros puternic de 
moarte, carne şi sânge se ridica dinspre peticul 
de pământ de sub punctul lor de observaţie. 
După aceea, ceva se mişcă acolo, atât de mare, 


încât înconjură baza turnului. Mai trecură câteva 
minute şi, în întunericul greu, se rostogoli un 
mârâit puternic, precum motorul unei 
motociclete. Era chiar un tigru. Să fi fost însă 
unul dintre tigrii djinni? În întuneric, nu puteai 
să-ţi dai seama. 

Din altă parte, se auzi un al doilea mârâit, iar 
domnul Rakshasas ridică două degete. Erau doi 
tigri. Tigrii sunt animale solitare şi nu vânează 
în pereche. Sigur erau cei doi tigri djinni. 

Mai aşteptară alte câteva minute, până când 
sunetul unei limbi mari care lipăia le ajunse la 
urechi. Urmă imediat şi cel de-al doilea. De- 
acum, nu mai aveau nicio îndoială. Animalele 
începuseră să bea din laptele tigrului! Domnul 
Rakshasas zâmbi. Planul lui mergea de minune. 

— Nu mai e mult, îi şopti el lui Nimrod. 

Lipăitul se auzi şi mai tare, însoţit de respiraţia 
şi mârâitul de mulţumire al celor doi tigri, toate 
amplificate de căzile în care animalele se 
vârâseră până la urechi, iar la un moment dat, 
pădurea de mangrove începu să răsune de 
zgomotele scoase de tigrii beţi. Cu toate 
acestea, cei doi Continuară să bea laptele, 
pentru că erau într-adevăr foarte lacomi, şi nu 
se opriră până ce nu linseră şi ultimul strop. 
După aceea, fiind cu adevărat beţi, se luară la 
harţă şi se luptară cu sălbăticie, până când 
oboseala puse stăpânire pe ei şi, căscând de le 
trosneau fălcile, adormiră. 


Auzind sforăiturile tigrilor, domnul Rakshasas 
aprinse lanterna şi îndreptă raza de lumină spre 
baza turnului. Întinşi pe jos, zăceau doi tigri 
enormi, fiecare de cel puţin trei-patru metri 
lungime şi cântărind între două sute cincizeci şi 
trei sute de kilograme. Dar cu adevărat 
uimitoare nu era mărimea tigrilor, ci culoarea 
lor, pentru că erau tigri melanici” iar blănile lor 
nu erau tărcate, ci aproape negre. 

— Ca să vezi, făcu Nimrod, coborând din turn. 
Tigri negri, da? Aşa se explică de ce se crede că 
sunt fantome. În timpul nopţii sunt aproape 
invizibili. 

Pe pământ, cei doi djinni cu înfăţişare de om îi 
cercetară mai îndeaproape pe djinnii tigri 
ameţiţi. 

— Sunt beţi de-a binelea, constată Nimrod. 
Atunci când se vor trezi, vor avea 
mahmureală cumplită. N-aş vrea să fiu pe lâng 
ei când se va întâmpla. 

— Nici eu, încuviinţă domnul Rakshasas, care 
îngenunchease lângă unul dintre tigri şi se uita 
la colții acestuia. 

Clătină din cap şi se uită încă şi mai atent la 
celălalt tigru. 

— Sunt sigur că ăştia doi sunt gemeni, zise el, 
în cele din urmă. 


O 
ă 


5 Care conţine melanină. Melanină este un pigment organic de 
culoare neagră, care conţine fier şi sulf şi se găseşte în coroidă, în păr 
şi în piele, închizându-le la culoare. 


— Atunci, înseamnă că şi djinnii sunt gemeni. 

Domnul Rakshasas încuviinţă din cap. 

— Ştii că i-am povestit Dervişului Verde 
despre doi crocodili. Din câte-mi aduc aminte, 
erau posedaţi de doi djinni gemeni din tribul 
Ghul. De aceea cred că sunt aceiaşi djinni şi de 
data asta, doar că au renunţat să mai fie 
crocodili şi au devenit tigri, probabil căutând alt 
fel de plăceri. Bătrânul scutură din cap. Dar asta 
s-a întâmplat cu mult timp în urmă, acum 
aproape cincizeci de ani, aşa că nu-mi mai 
amintesc numele lor. 

— N-are importanţă, declară Nimrod. 

După ce termină transmutaţia celor doi djinni 
în termosul din oţel, lipi pe acesta un abţibild pe 
care scria „DJINNI GEMENI. A SE MANEVRA CU 
GRIJA”. 

— Să sperăm că putem ţine sub tăcere 
afacerea asta, spuse domnul Rakshasas. Şi nu 
mă refer la termosul de colo, Nimrod. Mai mult 
ca sigur că locuitorii mlaştinilor vor dansa de 
bucurie când se va răspândi vestea că ambii 
bagho bhuths au dispărut din Sunderbans. Să 
sperăm, prin urmare, că preoţii nu vor descoperi 
ce suntem şi nu vor povesti mai departe. Nu ne- 
ar fi deloc bine dacă adepţii cultului celor Nouă 
Cobre ar afla că ne găsim chiar în grădina lor. 


Capitolul 7 
Unora le place fierbinte”! 


Ningea atunci când John, Philippa şi Dybbuk 
ajunseră de la New York la Londra, în încercarea 
lor de a-l găsi pe domnul Rakshasas. De la 
aeroportul Heathrow, luară un taxi negru până 
la locuinţa bine amenajată a lui Nimrod, de 
lângă Grădinile Kensington. Philippa sună la 
uşă, în timp ce John îi plăti şoferului de taxi, iar 
Dybbuk aduse micul lor bagaj până în faţa 
scărilor. 

Văzând că nu le răspunde nimeni, John apucă 
mânerul în formă de pumn, bătu cu el tare, de 
câteva ori, apoi se lăsă pe vine şi aruncă o 
privire prin fanta pentru scrisori. Mai trecu un 
minut, fără să primească vreun răspuns, 
moment în care Dybbuk se aşeză pe geamantan 
şi începu să se vaite. 

— Grozav, zisei el. Acum, ce ne facem? 

Philippa se încheie mai bine la haină şi-şi trase 
pălăria peste urechi. 

— Aşteptăm, zise ea, hotărâtă. Probabil că 
Groanin a ieşit să cumpere vreun ziar. E ca un 
urs pe care-l doare capul, dacă nu-şi citeşte 
ziarul în fiecare zi. Cred că nu mai întârzie mult. 


51 În original, Some Like It Hot, titlul unei celebre comedii (tradusă la 
noi Unora le place jazzul), cu Jack Lemmon, Tony Curtis şi Marilyn 
Monroe. 


— Dar dacă a plecat şi el în vacanţă? se gândi 
Dybbuk. Ar putea trece câteva zile până se 
întoarce. El, sau altcineva de-al casei. Or să ne 
găsească îngheţaţi aici, pe scări. 

— Putea fi şi mai rău, îl consolă John. 

— Cum să fie mai rău? întrebă Dybbuk, care, 
în ciuda aparenţelor, nu era la fel de optimist 
precum John şi Philippa. Nu mai avem bani. E 
prea frig ca să fim în stare să ne folosim puterile 
şi n-avem unde să rămânem peste noapte. Prin 
urmare, cum putea să fie mai rău? 

— Puteai sfârşi la fel ca prietenul tău, Brad, şi 
ca tatăl lui, îi aminti John. Ca să nu mai 
pomenesc despre Max, majordomul, şi despre 
domnul Strasberg, bijutierul din New York. Sunt 
cu toţii morţi, nu-i aşa? 

Dybbuk rămase pe gânduri preţ de câteva 
clipe şi, dându-şi seama de faptul că John avea 
dreptate, încuviinţă dând din cap. 

— Pe lângă asta, continuă John, sunt sigur că 
Phil are dreptate. În câteva minute, Groanin va 
apărea la capătul străzii, ne va vedea aici şi va 
spune... 

— Ce Dumnezeu căutaţi aici? Am zis, copii, ce 
naiba faceţi voi aici? 

Dybbuk îşi ridică privirile şi văzu un bărbat 
înalt şi îndesat, chel şi doar cu un braţ. Purta 
melon, pantaloni cu dungi, o haină lungă şi 
neagră şi ducea cu el un număr din Daily 
Telegraph. Era Groanin. 


Gemenii săriră şi-l îmbrăţişară cu drag. 

— Ce căutaţi aici? repetă Groanin. Cred că v- 
am spus că stăpânul şi domnul Rakshasas au 
plecat. 

— Păi, speram că, până când vom ajunge noi 
aici, domnul Rakshasas se va întoarce, zise 
Philippa. 

— Ei bine, nu s-a întors, răspunse Groanin, 
înţepat. Nici Nimrod. Şi n-am primit nici cel mai 
mic semn, de la niciunul dintre ei, de când au 
plecat. Arătă spre Dybbuk. El cine e? 

— El e Dybbuk, îl prezentă John. 

Dybbuk îşi dădu ochii peste cap şi scoase un 
zgomot ca de fagot. 

— Buck. Doar Buck, bine? 

— Are probleme, continuă Philippa. A spart o 
bază militară americană, a furat un Leonardo da 
Vinci şi nişte indivizi vor să-l omoare cu şerpi 
veninoşi. 

— Asta-i tot? replică Groanin. Atunci, ar fi bine 
să intraţi în casă, înainte să muriţi de frig. Într-o 
zi de aprilie atât de rece, mori mai degrabă de 
frig, decât din cauza şerpilor veninoşi. 

Îi dădu Philippei ziarul. 

— Ţine-l un pic. 

Vâri cheia în broască, răsuci, apoi deschise 
uşa larg. 

— Nu c-aş şti prea multe despre şerpi, nici 
vorbă. Despre tigri, însă! Asta e cu totul altă 
poveste. 


Groanin îi zori să între, apoi îi conduse până la 
bucătărie şi, în timp ce le pregătea ceva 
fierbinte de băut, le povesti cum un tigru îi 
smulsese braţul în biblioteca de la British 
Museum. Gemenii mai auziseră povestea, dar 
chiar şi a doua oară li se păru la fel de fascinant 
de macabră. 

— Pentru că veni vorba despre biblioteci, zise 
Philippa, am o idee. Dacă domnul Rakshasas nu 
s-a întors, poate folosim biblioteca lui. Cea din 
lampă. Din câte-mi aduc aminte, ai spus că şi-a 
lăsat lampa aici, înainte să plece împreună cu 
Nimrod. 

— Aşa a făcut, răspunse Groanin. Şi nu-i stă în 
fire. Biblioteca aia e sufletul lui. Eu, unul, n-am 
văzut-o. Dar Nimrod mi-a spus că are mai mult 
de zece mii de cărţi. 

— Nu cumva aţi uitat ceva? interveni Dybbuk. 
Fără puterile de djinni, n-avem cum să ne 
transsubstantizăm şi să intrăm în lampă. În 
Anglia nu e mai cald decât la New York. lar 
despre casa asta, ce să mai vorbim, continuă el, 
scuturat de fiori. 

— Mie-mi place aşa, îi zise Groanin. 

— Nu văd cum ne-am putea transsubstantiza, 
doar dac-ar fi în casă o baie cu aburi sau o 
saună. 

— Băiete, ce crezi că e aici? Stațiune balneo- 
climaterică? se supără Groanin. 

— Atunci, o să construim un alt cort pentru 


transpirat, se gândi John, cu voce tare. În 
grădina din spate. Bineînţeles că va trebui să 
tăiem copacii mai mici şi să acoperim scheletul 
cu covoarele astea vechi... 

— Ba nu, nu veţi face nimic din toate astea, 
interveni Groanin. Să vă iasă din cap! Vreţi să-i 
stricaţi pomii stăpânului? Să folosiţi nepreţuitele 
lui covoare persane, pentru... cum i-ai spus? 
Cort pentru transpirat? În niciun caz! Ca 
majordom al lui Nimrod, e de datoria mea să am 
grijă de casa şi de grădina lui, nu să asist cum le 
distrug nişte copii de-a dreptul neastâmpăraţi. 

— Ţi-a spus cumva Nimrod când se va 
întoarce acasă? îl întrebă Philippa, considerând 
că era mai bine să schimbe subiectul. 

Aşteptă o clipă, dar, văzând că Groanin nu 
răspunde în niciun fel, continuă: 

— Ai primit vreo veste de la el? 

Chipul  majordomului se întunecă şi se 
încruntă şi mai mult, în timp ce-şi masa ciotul 
braţului, care-l durea de fiecare dată atunci 
când era îngrijorat. 

— Niciun cuvânt, domnişoară. Clătină din cap. 
Şi nu mi-a spus nici când se vor întoarce acasă. 
Ceea ce nu îi stă deloc în fire. 

— Şi n-ai nici cea mai mică bănuială despre 
locul unde au plecat? îl întrebă John. 

— Nu ştiu decât că Nimrod s-a întors de la 
cabinetul dentistului părând foarte preocupat şi, 
la scurt timp după aceea, m-a anunţat că el şi 


domnul Rakshasas vor pleca, adăugând că-i 
pare rău că nu-mi poate spune unde, dar e 
pentru binele meu şi al altora care ar fi suficient 
de proşti încât să-i urmeze. Şi bănuiesc că se 
referea la tine, domnişoară, şi la John. 

— Mulţumesc, bombăni John. 

— Pentru puţin. 

— Nu-ţi mai aminteşti nimic altceva? insistă 
Philippa. Încearcă să ţi-l imaginezi în timp ce 
vorbea cu dumneata. 

Zărind o umbră de neplăcere aşternându-se 
pe chipul colţuros al lui Groanin, adăugă: 

— Domnule  Groanin, ar putea să aibă 
probleme, aşa că e foarte important. 

— Atunci, prea bine, domnişoară, dacă spui că 
asta ar fi de vreun folos. Groanin îşi închise ochii 
pentru o clipă. 

— ÎI vezi? îl întrebă fata. Cu ochiul minţii? 

— Trebuie să recunosc, la mine ochiul minţii 
are bătaia cam scurtă, spuse Groanin. Stai! Am 
găsit ceva. Ţinea ceva între degete, atunci când 
mi-a spus că va pleca. Un fel de piatră. Cu nu 
ştiu ce desenat sau pictat pe ea. 

— Arăta cam aşa? John apucă în grabă un 
creion şi o bucată de hârtie şi schiţă medalionul 
de piatră pe care-l înghiţise mama lui. 

Groanin deschise ochii, îşi puse ochelarii şi se 
uită la desen. 

— Asta e, spuse el. Chiar aşa arăta. Ce 
înseamnă asta? 


John îi povesti despre cei care intraseră în 
casa lor şi despre cum îi trimisese doamna 
Gaunt lui Nimrod  medalionul prin poşta 
djinnternă. 

— Sunt aproape sigur, încheie el, că, oriunde 
ar fi plecat Nimrod şi domnul Rakshasas, trebuie 
să fie în legătură cu medalionul ăla. 

— Ceea ce face să fie şi mai important, 
adăugă Philippa, să intrăm în lampa domnului 
Rakshasas şi să-i folosim biblioteca. Dacă aflăm 
ceva despre medalion, poate vom afla şi unde 
au plecat. Atunci vom putea porni şi noi pe 
urmele lor. 

Groanin se încruntă. 

— Nu cred c-ar fi foarte înţelept, zise el. La 
urma urmelor, stăpânul nu mi-a spus unde 
pleacă tocmai spre binele meu. Şi spre binele 
vostru, implicit. 

— Da, dar el nu ştia nimic despre cei care-au 
încercat să-l omoare pe Dybbuk, explică John. Și 
nici nu ştia toate detaliile despre încercarea de 
spargere din casa noastră. N-avem altă alegere 
decât să mergem după el. Până când nu-i 
ajungem din urmă pe Nimrod şi pe domnul 
Rakshasas, viaţa lui Dybbuk este în pericol. 
Poate că şi vieţile noastre. 

Dybbuk se cutremură, nu de frig, ci de groază. 
Aproape că se obişnuise cu ideea de a fi în 
pericol; totuşi, când altcineva pomenea de asta, 
i se făcea din nou frică. În plus, era bântuit de 


unele dintre scenele cumplite pe care le văzuse 
în California. Gândul c-ar putea sfârşi la fel ca 
Max sau Brad nu-i surâdea deloc. Deja avusese 
mai multe coşmaruri cu Brad şi domnul 
Blennerhassit. 

Groanin începuse să-şi dea seama că John şi 
Philippa aveau dreptate. Pur şi simplu era 
necesar ca ei să între în lampa domnului 
Rakshasas. Dar cum ar fi putut el să-i ajute? 

— Staţi să văd, bombăni el. Vă trebuie un loc 
suficient de fierbinte pentru ca voi trei să vă 
recăpătaţi puterile şi să vă transsubstantizați, 
nu-i aşa? Dacă mă gândesc bine, cred că ştiu 
locul potrivit. 


Groanin îi luă pe cei trei copii djinni în Rolls- 
Royce-ul lui Nimrod şi-i duse la Grădina Kew 
care, deşi nu este cea mai mare dintre grădinile 
botanice din lume, este cu siguranţă cea mai 
veche şi o atracţie pentru turiştii din Londra, 
mai ales în timpul verii. Aproape de centrul 
Grădinii se află Casa Palmierilor, o seră în stil 
victorian, mare cât trei avioane laolaltă, în care 
este recreată atmosfera pădurilor tropicale. 
Deoarece temperatura este întotdeauna peste 
80 de grade”? şi umiditatea întreţinută artificial 
cu jeturi de apă fierbinte, Casa Palmierilor 
adăposteşte o mulţime de bambuşi sălbatici, 
arbori de cafea, copaci de cauciuc, soiuri de 


5'2 Aproximativ 26 de grade Celsius. 


bananieri şi pomi de mango, iar în aer pluteşte 
mereu parfumul de frangipani** şi de liliac alb. 
Fireşte că nu este la fel de fierbinte ca într-o 
saună sau într-un cort pentru transpirat de-al 
indienilor, cu atât mai puţin ca într-un deşert, 
aşa că Groanin şi copiii trebuiră să petreacă 
acolo mai bine de o oră, înainte ca tinerii djinni 
să-şi simtă puterea întorcându-se în măduva 
oaselor. 

— Cred că suntem gata să intrăm, domnule 
Groanin, îi spuse Dybbuk majordomului. 

Groanin dădu din cap şi aşeză lampa domnului 
Rakshasas între un palmier african de ulei şi un 
nuc de Betel, apoi urcă scara albă, spiralată, 
postându-se de pază. 

Din fericire, afară era o zi foarte rece, cu vânt 
puternic, aşa că prea puţini vizitatori se aflau în 
Grădina Kew, iar cei trei copii djinni se 
transsubstantizară înăuntrul lămpii mai repede 
decât ai spune: 

— FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPI 
PICAL! (Philippa). 

— ABECEDARIAN! (John). 

— ZYGOBRANCHIATE! (Dybbuk). 

Deoarece interiorul unei lămpi de djinn se află 
în afara timpului şi a spaţiului, regulile spaţiului 
normal, tridimensional, nu se aplică şi acolo. 


53 Nume generic purtat de şapte sau opt specii de plante originare din 
America tropicală şi subtropicală, cu flori galbene sau roz, puternic 
mirositoare. 


Unii djinni, care preferă să petreacă mai mult 
timp în lampă - cum ar fi domnul Rakshasas - 
îşi creează un habitat mare cât o casă, astfel că, 
dacă n-ar lipsi ferestrele, nici nu ţi-ai da seama 
că nu eşti, de fapt, într-o casă adevărată. 
Aceasta fu şi prima impresie a gemenilor şi a lui 
Dybbuk, atunci când ajunseră în interiorul 
lămpii domnului Rakshasas. Pe dinăuntru, era 
uriaşă. 

— Nu ştiu de ce, mărturisi John, dar mereu mi- 
a părut rău pentru bietul bătrân, fiindcă stătea 
atât de mult în lampa sa. Credeam că nu e 
decât o cameră prăfuită şi înghesuită, dar uitaţi- 
vă la locul ăsta! E enorm. 

Dybbuk mormăi şi clătină din cap. 

— După mine, nu e chiar atât de confortabil. E 
doar o bibliotecă uriaşă. 

— Da, o bibliotecă, zise Philippa, încă uimită 
de dimensiunile interiorului lămpii. 

Privi în sus, apoi în jos şi în ambele părţi; 
oriunde se uita, vedea numai rafturi pline cu 
cărţi. O scară mobilă din fier forjat făcea 
legătura între etajele rafturilor de cărţi. 

— Dar ce bibliotecă! Trebuie să fie mii de cărţi 
aici. 

— Bine, şi ce fel de carte căutăm noi? întrebă 
Dybbuk, înghițind o pastilă de cărbune ca să-i 
treacă senzaţia de claustrofobie care deja 
începea să-l apese - o afecţiune obişnuită a 
djinnilor. 


Vederea atâtor cărţi nu-i făcea bine, deoarece, 
pe bună dreptate, le asocia cu şcoala, care nu-i 
prea plăcea. 

— Orice despre şerpi, cred eu, răspunse 
Philippa. Şi despre cultele care venerează şerpii. 

Aducându-şi aminte de desenul pe care-l 
găsise Dybbuk în bastonul de mareşal al lui 
Goering, adăugă: 

— Şi despre companii indiene şi coduri, 
probabil. 

— Nu va fi uşor, constată John, răsfoind 
primele două-trei volume care-i picară în mână. 
Cărţile nici măcar nu sunt aranjate într-o 
anumită ordine. 

— E imposibil, îl  contrazise Philippa, 
întorcându-se către cel mai apropiat raft, unde 
găsi o carte de astronomie lângă una de 
grădinărit, urmată de o a treia carte despre Salt 
Lake City”. 

Urcând pe scări, la nivelul următor, se uită pe 
alt raft, care adăpostea aproape orice, de la 
romanele lui Charles Dickens, până la cărţi 
despre sculpturile lui Rodin. 

— E ridicol, se plânse ea, coborând scara. 
Cum poate să suporte o bibliotecă în care nu 
domneşte ordinea? Cum găseşte ceva aici? 

Dybbuk începu să râdă. 

— Până la urmă, cum vom găsi noi ceea ce 
căutăm? 


+ Oraş american, capitala statului Utah. 


— Poate că există o ordine, pe care n-am 
înţeles-o noi, zise Philippa. Oricum, va trebui să 
ne despărţim. O să căutăm în secţiuni diferite. 
John, tu începi de jos. Buck, tu du-te sus. Eu voi 
începe chiar de la etajul ăsta. 

Dybbuk îşi dădu ochii peste cap şi mormăi 
tare. 

— Urăsc bibliotecile, declară el, îndreptându- 
se supărat către scări. Ah, mi-am adus aminte! 
Cred c-ar trebui să ştii ceva atunci când cauţi o 
carte despre şerpi. Cuvântul corect referitor la 
studiul reptilelor este herpetologie. 

— O să ţin minte, zise John, coborând scările. 

Philippa merse încet de-a lungul unui coridor 
întunecat şi îngust, mărginit de nenumărate 
rafturi pline cu cărţi, privind de la un capăt la 
celălalt titlurile care n-aveau nicio legătură unul 
cu celălalt, prefăcându-se că nu simte fiorii care 
o străbăteau, dar convinsă, în adâncul 
sufletului, că biblioteca era de vină. 

In primul rând, becurile se aprindeau în mod 
automat, aşa că, în orice secţiune a coridorului 
s-ar fi aflat, ea era în lumină, în timp ce înaintea 
şi în urma ei domnea întunericul. Din cauza 
aceasta, se simţea izolată şi singură, chiar dacă- 
| auzea pe John vorbind singur şi pe Dybbuk 
fluierând tare. În al doilea rând, auzea ticăitul 
unui ceas mare cu pendulă, deşi nu vedea nici 
urmă de ceas. Şi totul scârţâia, de parcă s-ar fi 
aflat pe o corabie veche. 


Dar cel mai neplăcut era sentimentul că o 
urmărea cineva, deşi ştia foarte bine că domnul 
Rakshasas locuia singur în lampă. Acest 
sentiment se transformă în certitudine în clipa 
în care, trăgând o carte de pe raft, văzu ceva, 
sau pe cineva, dispărând rapid în întuneric, de 
partea cealaltă a raftului. 

— Cine-i acolo? întrebă ea şi, văzând că nu 
primeşte niciun răspuns, adăugă supărată: 
Buck, dacă tu eşti şi pui iar la cale vreo farsă, o 
să regreţi amarnic. 

Fata simţi un fior pe şira spinării când, în altă 
parte îndepărtată a bibliotecii, Buck începu să 
fluiere din nou aceeaşi melodie monotonă pe 
care o fluierase şi până atunci. 

Ceva se mişcă din nou prin întuneric. 

— John? zise ea, aproape şoptind, de această 
dată. Tu eşti? 

Dar, chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, îşi 
dădu seama de faptul că nu putea să fie fratele 
ei. Poate şi fiindcă-i era geamăn, John nu era 
genul de frate care s-ar fi apucat să-şi sperie 
sora. Ar fi fost, într-un fel, ca şi cum s-ar fi 
speriat pe el însuşi. 

Încă un zgomot. De data aceasta, pagini de 
cărţi foşneau în întunericul adânc, undeva în 
spatele ei, şi atunci pricepu faptul că nu mai 
avea cum să ajungă la Buck sau la John fără să 
înfrunte creatura necunoscută. Aproape în 
acelaşi timp, Philippei îi trecu prin cap că putea 


fi chiar domnul Rakshasas şi că poate nu 
plecase în călătorie cu Nimrod. Îl strigă pe 
nume, dar nu primi niciun răspuns. Frica din ea 
începu să se transforme în furie. 

— Uite ce e, începu ea, nu ştiu cine eşti, dar 
eu sunt o prietenă a domnului Rakshasas. Chiar 
foarte bună prietenă. Şi nu cred că i-ar plăcea 
să mă sperii aşa. Absolut deloc! Mă auzi? 

— Nesăbuită mică, sâsâi o voce ca de şarpe, 
nu ştii că nu trebuie să intri în lampa sau în 
sticla altui djinn, cât timp e în viaţă, fără 
permisiunea lui? Aţi fi putut să fiţi omorâţi. Cu 
toţii. 

Lumina din următoarea porţiune a holului se 
aprinse, iar Philippa se trezi faţă în faţă cu o 
şopârlă hidoasă, dar cu o siluetă vag umană. 
Dacă arătarea n-ar fi vorbit şi n-ar fi purtat un 
costum gri, curat, fetei nu i-ar fi venit să-i 
adreseze vreun cuvânt. 

— Ce... vreau să spun, cine eşti? se bâlbâi ea. 

— Sunt spiriduşul lămpii, sâsâi creatura. 

Luă o carte de pe raft, o deschise şi începu să 
dea paginile cu iuţeală, folosindu-şi gheara 
lungă şi ascuţită, după care o trânti în braţele 
Philippei. 

— Uite, şuieră el, citeşte aici! 

Philippa trase aer în piept, aruncă o privire la 
titlu - cartea se numea Manualul Oxford despre 
spiriduşi - apoi se uită la pagina la care era 
deschisă. 


— Partea asta, zise şopăârla şi  bătu, 
nerăbdătoare, cu gheara sa cea lungă, pe un 
anumit paragraf. Aici. Citeşte cu voce tare, te 
rog. 

— „Există mai multe feluri de spiriduşi”, 
începu Philippa să citească, ridicând vocea, în 
speranţa că Dybbuk şi John o vor auzi şi vor veni 
în sprijinul ei. „Există odrasle ale iadului. 
Creaturi ale lui Belzebut. Există drăcuşori puşi 
pe şotii şi diavoli neînsemnaţi. Există spiriduşi 
nebunatici şi spiriduşi care au fost odinioară 
copii. Există demoni şi spirite rele. Şi mai există 
şi spiriduşii lămpilor, pe care djinnii îi folosesc să 
le păzească interioarele lămpilor sau ale 
sticlelor în care aleg să trăiască.” Philippa se 
opri şi îşi ridică ochii din carte. 

— Continuă, o îndemnă spiriduşul. 

— „Spiriduşii, dintre care unii au fost vrăjitori 
sau ucenici vrăjitori într-o viaţă anterioară, sunt 
deseori priviţi ca veninoşi, dar nu este aşa, nu în 
adevăratul sens al cuvântului. Din cauza 
neplăcutei atracţii a spiriduşilor pentru carnea 
putrezită, bacteriile din gura lor sunt extrem de 
periculoase şi de multe ori au provocat moartea 
oamenilor şi chiar a djinnilor care au fost 
suficient de ghinionişti sau de proşti pentru a fi 
răniţi de ghearele sau dinţii acestor creaturi 
străvechi. Chiar şi o muşcătură superficială sau 
o zgărietură provocată de un spiriduş poate fi 
fatală, dacă nu se primesc imediat îngrijiri 


medicale.” 

— Numele meu a fost Liskeard Karswell du 
Crowleigh, spuse spiriduşul lămpii. Cu mult timp 
în urmă, am fost un vrăjitor renumit, aşa că eşti 
foarte norocoasă pentru că nu te-am atacat, aşa 
cum ar fi trebuit s-o fac. 

— Îmi pare foarte rău, îi spuse Philippa, dar 
domnul Rakshasas nu mi-a spus niciodată că 
are un spiriduş în lampă. 

— Bineînţeles că nu, replică, batjocoritor, 
spiriduşul. Nu e genul de lucru despre care să le 
vorbeşti tuturor. Tatăl tău spune la toată lumea 
că aveţi alarmă antifurt? 

— Nu, răspunse Philippa, dar ce-am zis mai 
devreme este adevărat. Prietenii mei şi cu mine 
n-am fi intrat aici, dac-am fi bănuit că domnul 
Rakshasas s-ar supăra. Nici nu ne-a trecut prin 
cap. Numai că, vezi tu, el a dispărut. Sau, cel 
puţin, nimeni nu ştie unde e. lar noi căutam 
nişte indicii, ca să ne dăm seama unde a plecat 
sau ce i s-a întâmplat. 

— Ce fel de indicii? 

— Păi, nu ştiu, ridică Philippa din umeri. Poate 
o carte. 

— O carte anume? Ştii, eu sunt şi 
bibliotecarul. 

Philippa rezistă cu greu tentaţiei de a-i spune 
verde-n faţă lui Liskeard Karswell du Crowleigh 
că nu era foarte priceput pentru această 
funcţie, căci biblioteca era mai răvăşită decât 


dac-ar fi fost în epicentrul unui cutremur. 

— Nu ştiu prea bine, răspunse ea. 

Între timp, sunetul conversaţiei Philippei cu 
spiriduşul lămpii îi adusese la faţa locului pe 
John şi pe Dybbuk, care, zărindu-l pe spiriduş, se 
înarmară, unul cu o ţepuşă din fier şi celălalt cu 
o foarfecă, deşi niciuna, nici cealaltă n-ar fi 
putut să facă faţă ghearelor şi dinţilor ascuţiţi ai 
creaturii. Zărind privirea sceptică a surorii lui, 
John ridică din umeri: 

— Astea sunt singurele arme pe care le-am 
găsit. Se pare că puterile noastre nu 
funcţionează aici. 

— Pentru că domnului Rakshasas îi place mai 
mult aşa, răspunse spiriduşul. Ca nu cumva, 
folosindu-vă puterile, să distrugeţi sau să 
rătăciţi ceva. 

Dybbuk râse dispreţuitor. 

— Nu-mi dau seama cum ar fi posibil, zise el. 
Am văzut conserve aruncate la gunoi în mai 
mare ordine decât cărţile din biblioteca asta. 

— Asta pentru că tu nu înţelegi sistemul, îl 
contrazise spiriduşul. Chiar şi domnul Rakshasas 
se plângea, uneori, că nu găseşte nimic aici. 
Asta până când Nimrod i-a aranjat un catalog al 
dorințelor, ca dar de ziua lui. Este de ajuns să-ţi 
doreşti să găseşti o anumită carte şi ea îţi va fi 
adusă în camera de lectură. 

— Şi asta unde-i? 

— Lângă dormitor. 


Spiriduşul îi conduse de-a lungul unui alt 
coridor lung, apoi în sus, pe o scară cu trepte de 
metal, care răsunau ca nişte clopote sub 
picioarele lor. 

Camera de lectură era de mărimea unei arene 
de tenis, mobilată cu un birou, o masă cu hărţi, 
un suport pentru ziare, mai multe rafturi şi 
câteva scaune de bibliotecă foarte frumoase, 
din piele roşie. 

— Grozav, se entuziasmă Dybbuk, arată ca un 
club de gentleman. 

— Staţi jos, îi îndemnă spiriduşul. Puneţi-vă o 
dorinţă. Cărţile vă vor fi aduse. Dar încercaţi să 
fiţi cât mai precişi. Dacă nu cunoaşteţi autorul, 
atunci gândiţi-vă cât mai clar la subiectul cărţii 
şi la o frază care să descrie ceea ce vreţi să 
citiţi. 

— Subiect: herpetologia, începu Dybbuk. 

— Cultele şerpilor de pe subcontinentul indian, 
adăugă Philippa. Conducere şi venerare. 

— Şi artă, zise John. Picturi. Desene de 
companie. Tot de pe subcontinentul indian. 

— Coduri şi cifruri, spuse iar Philippa, cât 
putea de precis, având în vedere subiectul. 

— Nu uitaţi de Hermann Goering, interveni 
Dybbuk. Colecţionar de artă şi nazist. 

Copiii se opriră, încercând să mai găsească alt 
subiect relevant pentru cercetările lor, dar cum 
nu le mai venea nimic în minte, se aşezară mai 
comod în scaune şi începură să bată din degete 


pe braţele acestora, nerăbdători. 

Cam după un minut, prima carte apăru plutind 
în cameră şi se aşeză pe masă. Philippa o ridică, 
se uită la titlu - părea promiţător - şi începu s-o 
citească. De îndată, alte cărţi o urmară pe 
prima şi, curând, toţi cei trei copii erau absorbiți 
de lectură. 


Scrisă de un anume colonel Mountstuart 
Wavell Killiecrankie, M.C.%, cartea pe care 
Philippa începuse s-o citească trata originea şi 
istoria cultului Aasth Naga, un cult al şerpilor, 
fondat în anul 1855, în Katmandu, capitala de 
astăzi a Nepalului. Spre marea uimire a fetei, 
colonelul Killiecrankie povestea cum 
conducătorul cultului, un bărbat numit Aasth 
Naga, pusese mâna pe patru măsele de minte 
furate de la un băiat djinn numit Rakshasas. 
Aasth Naga le folosise la confecţionarea unui 
talisman, un şarpe de aur cu un smarald imens, 
numit Koh-E-Qaf”* faimos pentru faptul că era 
şlefuit în forma capului unei cobre regale. 

Folosind acest talisman, Aasth Naga îl înrobise 
pe băiatul  Rakshasas şi alesese să-şi 
demonstreze puterile în faţa tematicilor lui 
acoliţi, punându-l să-i îndeplinească dorinţa de a 
fi imun la muşcătura oricărui şarpe veninos. 
5 Abreviere pentru Military Cross (persoană distinsă cu ordinul Crucea 
* nreviere pentru Military Cross (persoană distinsă cu ordinul Crucea 
Militară). 


Colonelul descria cum oamenii aduseseră cobre 
şi vipere din tot Nepalul şi din Nagapur, o 
provincie nordică a Indiei, să-l muşte pe Aasth 
Naga. Într-o zi memorabilă, Aasth Naga se 
lăsase muşcat de nu mai puţin de opt cobre 
regale, fără să păţească nimic, iar această 
ispravă fusese celebrată în numele cultului care, 
de atunci, a început să capete din ce în ce mai 
mulţi adepţi. 

La doi ani după înfiinţarea cultului, indienii se 
ridicaseră la luptă, cu gândul să-şi câştige 
independenţa de sub colonialismul britanic. 
Bineînţeles că în cartea colonelului Killiecrankie 
se descriau pe larg cruzimile indienilor şi mai 
puţin barbariile comise de propria nație la 
înăbuşirea aşa-numitei „răscoale”. Între britanici 
şi regele Nepalului s-a semnat un tratat - Rana 
-, prin care Nepalul se angaja să-i ajute pe 
englezi. Însă, Aasth Naga s-a împotrivit 
tratatului; de aceea, aflând că avea de gând să- 
şi conducă fanaticii şi numeroşii discipoli într-o 
altă răscoală împotriva Imperiului britanic, 
colonelul Killiecrankie, în fruntea unui regiment 
de ghurkas”” nepalezi, a acţionat hotărât, 
omorându-l pe Aasth Naga şi însuşindu-şi 
faimosul talisman, Cobra Regală de Aur. 


57 Soldaţi nepalezi. Numele lor vine de la oraşul-stat Ghorka, situat în 
ceea ce astăzi este vestul Nepalului. Regele acestui oraş a purtat un 
război sângeros cu britanicii între 1814-1816, încheiat cu victoria 
celor din urmă. Impresionaţi de curajul acestor soldaţi, britanicii le-au 
permis să se înroleze ca voluntari în armata Companiei Indiilor de Est. 


Chiar acolo, povestirea despre cultul cobrei 
din Katmandu, în care colonelul îşi lăuda 
propriile merite, se sfârşea abrupt, ca şi cum, i 
se păru Philippei, colonelul n-ar fi mai avut timp 
s-o termine. 

— Crezi că este vorba despre acelaşi 
Rakshasas? o întrebă Dybbuk pe Philippa, de 
îndată ce aceasta termină de povestit cartea - 
din fericire, scurtă - a colonelului. Ştiu că noi, 
djinnii, trăim mai mult timp, dar chiar şi-aşa, ar 
însemna să aibă peste o sută şaizeci de ani, nu? 

Philippa ridică din umeri: 

— Dar mătuşa mamei tale câţi ani are? 

— O sută treizeci. 

— Ei bine, bunica noastră are două sute, 
spuse John. Aşa că trebuie să fie acelaşi 
Rakshasas despre care scria colonelul. 
Altminteri, de ce s-ar fi îngrozit atât de tare 
Nimrod şi Rakshasas de medalionul cu şarpele? 

Băiatul pocni cu pumnul în palmă, luminându- 
se deodată. 

— Desigur! izbucni el. Cred că le e teamă ca 
nu cumva cultul să fi fost reînfiinţat. Pentru că 
oricine va pune mâna pe talismanul Cobra 
Regală de Aur, va obţine puterea asupra 
domnului Rakshasas. 

— Ai dreptate, încuviinţă Philippa. Trebuie să 
fie acelaşi Rakshasas. Mai mult, uită-te la 
desenul ăsta din carte. Este asemănător cu cel 
de pe medalionul din piatră. Doar că semnul de 


lângă şarpe este diferit. 


o - a 


— Ce spuneam eu se potriveşte cu ceea ce 
scrie în carte, continuă John, entuziasmat. E 
vorba despre picturi. O pictură de companie e o 
pictură care a fost comandată de Compania 
Indiilor de Est, care pe vremea aceea, mai exact 
până la răscoala din 1857, participa la 
stăpânirea asupra Indiei. La fel cum turiştii din 
zilele noastre folosesc aparatele foto să facă 
fotografii, angajaţii companiei plăteau câte un 
artist local să imortalizeze anumite scene, apoi 
trimiteau desenele acasă, în Anglia. 

— Pun pariu că desenul ăla are legătură cu 
Regele Cobră, spuse Dybbuk. Dacă talismanul e 
făcut din aur şi cobra are capul dintr-un singur 
smarald uriaş, ăsta-i motivul pentru care 
Hermann Goering a considerat desenul la fel de 
valoros ca unul de Leonardo da Vinci. Bătrânul 
şmecher trebuie să fi ştiut că desenul ăsta e un 
indiciu pentru a pune mâna pe un obiect cu 


adevărat nepreţuit. 

Scutură din cap şi flutură cartea din care 
citise. 

— Nu scrie nimic despre asta în carte. De fapt, 
e cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o. 

Dybbuk o aruncă dispreţuitor, ceea ce-i atrase 
o privire plină de reproş din partea lui Liskeard 
Karswell du Crowleigh şi un țipăt din partea lui 
John, pe care cartea, alunecând peste masă, îl 
lovise în cap. 

— Hei, vrei să ai mai multă grijă, te rog! strigă 
John. 

Frecându-şi fruntea, ridică de pe jos cartea şi 
o puse înapoi pe masă. 

— Uite ce ai făcut, îl mustră el pe Dybbuk, 
văzând că una dintre pagini ieşise din cotor. Ai 
stricat cartea. 

John deschise cartea despre Goering, vrând să 
prindă bine la loc pagina ruptă, dar descoperi 
că, de fapt, aceasta nu era deloc desprinsă, ci 
era în realitate o foaie de hârtie bine împăturită, 
acoperită cu un scris de mână, albastru, frumos 
şi mărunt, de parc-ar fi ieşit din mâna unui elf”. 
John îl recunoscu imediat şi simţi cum îi tresare 
inima. 

— E scrisul domnului Rakshasas, anunţă el, 
citind iute primul paragraf. E o notă către sine, 
despre posibila soartă a desenului Companiei 
Indiilor de Est, aparţinând colonelului 


58 Divinitate a apei, a vântului şi a focului, din mitologia nordică. 


Mountstuart Wavell Killiecrankie! 


După ce copiii se transsubstantizaseră în 
lampa domnului Rakshasas, în Casa Palmierilor 
din Kew, Groanin nu mai avea niciun motiv să 
întârzie pe-acolo. Să ţină lampa suficient de 
caldă, astfel încât cei trei să poată ieşi din ea, 
era mult mai uşor decât să-i încălzească pe toţi 
trei. De aceea, luă lampa de sub nucul de Betel, 
o vâri în rucsacul mic pe care-l purta cu el şi se 
îndreptă spre ieşire. 

Apucând-o spre est, către intrarea principală 
şi către Sera Kew, unde lăsase Rollsul, 
majordomul ciung îşi dădu repede seama de 
faptul că era urmărit de doi bărbaţi, în timp ce 
alţi doi se apropiau din lateral. Era evident că 
voiau să-l încolţească, cel mai sigur ca să fure 
lampa în care se aflau copiii. Groanin iuți pasul, 
dar era clar că trebuia să se apere, dacă nu voia 
să-i piardă pe copii. 

Toată lumea a auzit despre lupta corp la corp. 
Dar foarte puţini au auzit despre lupta cu un 
singur braţ, iar întâmplarea făcea ca Groanin să 
aibă mănuşa neagră la Sharawaggi, una dintre 
artele marţiale japoneze bazată pe lipsa de 
simetrie şi pe anormalităţi ale corpului şi în care 
orice fel de handicap sau orice lipsă devine o 
capcană pentru adversarul neatent. 

Se descurcă fără probleme cu primii doi 
adversari, lăsându-i întinşi pe jos, fără suflare. 


Cel de-al treilea îl prinse pe Groanin de 
încheietură, dar se pomeni că propriul braţ 
începe să se rotească, precum cheia în broască, 
şi n-avu de ales decât să facă un salt în aer, ca 
să nu se aleagă cu braţul rupt. Bărbatul ateriză 
ca un sac într-un strat de lalele, iar şocul 
izbiturii fu atât de puternic, încât azvâărli o cobră 
regală uriaşă de pe cracul pantalonului. 
Zărindu-l pe Groanin, cobra se ridică pe coadă şi 
începu să şuiere ameninţător spre el, scuipând 
un jet de venin care trecu milimetric pe lângă 
urechea majordomului. 

— La naiba! urlă Groanin, luând-o la fugă spre 
poarta principală şi spre adăpostul oferit de 
Rollsul lui Nimrod, urmărit îndeaproape de 
cobră şi de alţi ucigaşi care apăruseră dintre 
copaci. 

Dar, cum fu lângă Rolls-Royce, o altă cobră 
regală uriaşă ieşi de sub maşină, împiedicându-l 
să ajungă la mânerul portierei. 

Dându-şi seama de faptul că de-acum era în 
mare pericol, Groanin apăsă un buton de pe 
telecomanda ataşată la breloc, declanşând 
discrimenul, o dorinţă pentru cazuri de urgenţă 
cu care Nimrod, prevăzător, dotase Rollsul, 
pentru folosul şi apărarea şoferului său cu un 
singur braț. Cum primi semnalul de la 
telecomandă, geamul dinspre locul şoferului 
alunecă în jos, sistemul audio porni şi un singur 
cuvânt bubui în boxele maşinii - codul 


discrimenului, pe care Nimrod îl înregistrase pe 
un CD - TEOMORFOLOGIE! 

Aproape toate maşinile Rolls-Royce au 
radiatoarele împodobite cu o mascotă argintie, 
numită Spiritul  Extazului sau Doamna 
Zburătoare. Dar doamna de argint de pe Rollsul 
lui Nimrod nu era doar o podoabă la modă, ci 
era modelată după chipul gorgonei Medusa®, a 
cărei privire era suficientă să împietrească pe 
oricine ar fi îndrăznit să se uite la ea. 

De îndată ce codul discrimenului răsună în 
boxele maşinii, figurina sări de pe radiator, 
începând să crească rapid până ce ajunse de 
mărimea unei femei în carne şi oase şi, 
înfruntându-i pe atacatori, îi transformă întâi pe 
cea mai apropiată cobră în stană de piatră, apoi 
într-o statuie pe omul care adusese şarpele 
acolo. 

Ferindu-şi ochii de privirea teribilă a Medusei, 
Groanin deschise portiera, sări pe locul şoferului 
şi plecă în trombă, oftând uşurat: 

— Le mulţumesc zeilor pentru teomorfologie“! 
Orice-o fi însemnând asta... 

Cu toate acestea, era încă neliniştit, deoarece 
un Rolls-Royce fără figurină este ca New Yorkul 
fără Empire State Building“! sau ca finala Cupei 
Angliei la fotbal fără cupă. Groanin deja se 
59 Personaj din mitologia greacă, înfăţişat ca un monstru cu şerpi în loc 
de păr, care împietrea orice muritor ce se uita la ea; a fost ucisă de 


eroul Perseu, care i-a tăiat capul şi l-a prins de scutul său. 
© Disciplină care se ocupă de înfăţişarea divinităţilor mitologice. 


întreba cum putea înlocui o doamnă zburătoare 
de pe un automobil construit în 1955. N-ar fi 
trebuit să-şi facă griji. Undeva între Kensington 
şi Kew, mascota, revenită la dimensiunile 
normale, ajunse maşina din urmă şi se aşeză la 
locul ei, pe radiator, aşa că Groanin îşi termină 
drumul cu tot fastul cu care se obişnuise, pentru 
că, se ştie, mulţi majordomi sunt chiar mai 
snobi decât stăpânii lor. 


Total neştiutori de aventura care se desfăşura 
în afara lămpii - deoarece domnul Rakshasas 
avusese înţelepciunea de a-şi dota biblioteca 
din lampă cu stabilizatoare de navă pentru 
pasageri - Philippa şi Dybbuk ascultau atenţi 
cum John le citea biletul pe care domnul 
Rakshasas şi-l scrisese sieşi şi pe care-l găsiseră 
într-o carte despre Hermann Goering. 

— „Britanicii au făcut lucruri abominabile în 
India, şi înainte, şi după răscoală.” John citea 
încet, pentru că scrisul domnului Rakshasas era 
foarte mic, iar lumina din cameră foarte slabă, 
ceea ce-l nedumeri un pic, având în vedere 
faptul că sala de lectură era situată într-o 
lampă. „Mai mult, nimeni nu s-a purtat mai crud 
decât colonelul Mountstuart Wavell Killiecrankie, 
MC. După ce a furat talismanul Regele Cobră 
6 Turn zgârie-nori, simbol al New Yorkului. A fost construit în numai 
doi ani, 1930-1931, având 102 etaje şi o înălţime de aproximativ 449 


m. A fost şi este cea mai înaltă clădire din SUA, fiind depăşită doar de 
World Trade Center, între anii 1972-2001. 


din Katmandu, colonelul a trecut la 
exterminarea cultului care îl venera şi a cărui 
primă victimă fusesem eu. El nu ştia nimic, în 
afară de valoarea materială a talismanului: 
capul cobrei, confecţionat dintr-un smarald fără 
cusur, avea mai mult de 1.300 de carate şi 
preţuia destul de mult. Dar, repet, niciun alt 
ofiţer britanic n-a avut un comportament mai 
condamnabil decât colonelul Killiecrankie, astfel 
încât, deşi îi datorez eliberarea mea din sclavia 
în care fusesem ţinut de cultul Aasth Naga, nu-i 
pot ierta cruzimea de care a dat dovadă faţă de 
bieţii indieni şi nepalezi, membri ai cultului. De 
aceea, n-a fost o surpriză atunci când, înainte 
de a-i trece prin minte să vândă talismanul, a 
trebuit să se ascundă, temându-se pentru viaţa 
sa. Acest lucru nu i-a fost de folos. In 1859, 
următorul an după cel în care i se publicase 
cartea, colonelul a fost muşcat şi omorât de o 
cobră regală, în împrejurări neelucidate până 
astăzi. 

Cu toate acestea, cobra regală de aur n-a mai 
fost găsită - colonelul a reuşit s-o ascundă, când 
şi-a dat seama că duşmanii îl încolţesc. S-a aflat 
însă că, înainte de a muri, a reuşit să între în 
legătură cu membrii familiei sale şi le-a 
transmis instrucțiuni despre cum pot găsi 
talismanul. Nimeni nu ştia sub ce formă 
transmisese aceste instrucţiuni dar, în anii 
următori morţii sale, mi-a devenit foarte clar că 


familia nu profitase în mod direct de aceste 
informaţii, aşa că am tras concluzia că Regele 
Cobră a fost pierdut pentru totdeauna. 

Dar, în anul 1895, fata colonelului, Millicent, s- 
a măritat cu un bancher german bogat, numit 
Otto Kringelein. Cei doi au avut o fiică foarte 
frumoasă, Fania, care a moştenit bogata 
colecţie de artă a tatălui ei, la moartea acestuia. 
Colecţia a fost confiscată de nazişti, în 1936. 
Printre picturile care au căzut în mâinile 
mareşalului celui de-al Ill-lea Reich, Hermann 
Goering, se afla şi o acuarelă simplă a 
Companiei Indiilor de Est, care înfăţişa o scenă 
din colonia britanică. Goering preţuia această 
pictură mai mult decât pe celelalte şi se pare că 
el descoperise faptul că acuarela reprezenta 
cheia către o comoară deosebită. Pictura a 
dispărut în 1945 şi cred că a fost distrusă în 
ultimele zile de război. Dar toată viaţa m-am 
temut că, într-o bună zi, pictura sau chiar 
Regele Cobră vor reapărea, iar eu mă voi trezi 
din nou în robia cultului tanatofidian, Aasth 
Naga.” 

Dybbuk scoase un fornăit ca de fagot şi-şi 
dădu ochii peste cap: 

— Tanatofidian! Ce mai înseamnă şi asta? 

Îşi dori să aibă un dicţionar şi, cum unul 
începu să plutească prin bibliotecă spre el, 
căută cuvântul şi descoperi că însemna studiul 
şerpilor veninoşi. 


— Nu înțeleg ceva, spuse Philippa. Să 
presupunem că membrii cultului chiar caută 
Regele Cobră. Fata ridică din umeri. Şi ce-i cu 
asta? Aproape toţi ştiu că domnul Rakshasas e 
atât de bătrân, încât aproape că a rămas fără 
puteri. Eu ţin foarte mult la el, dar ce sens are 
să înrobeşti un djinn care nu mai are puterea de 
a îndeplini trei dorinţe? Se opri o clipă, apoi îi 
trecu alt gând prin cap. Doar dacă... 

— Dacă...? insistă Dybbuk, atunci când 
Philippa tăcu. 

— Doar dacă, spuse ea cu grijă, membrii 
cultului nu caută doar Regele Cobră din 
Katmandu, ci şi alte măsele de minte, cu care 
să facă un nou talisman. Astfel încât să pună 
stăpânire pe nişte djinni mai tineri şi mai 
puternici. Philippa îl privi pe John. Aşa ca noi! 

John  încuviinţă din cap. Fiind geamănul 
Philippei, se gândise şi el cam la acelaşi lucru. 

— Asta ar explica povestea cu hoţii din casa 
noastră, zise el. 

— Şi acum, ce facem? întrebă Dybbuk. Dacă 
rămânem în Londra, fără puterile de djinni, 
avem toate şansele să fim răpiți sau chiar mai 
rău. Trebuie să mergem undeva unde e cald. 
Unde să ne putem apăra. 

— Dybbuk are dreptate, încuviinţă John. Dar 
unde să plecăm? 

— Până când găsim un mod prin care să 
descifrăm  şerpii care dansează în pictura 


Companiei Indiilor de Est, interveni Philippa, nu 
există decât un singur loc în care am putea 
merge. La Katmandu, în Nepal. 

— Pun pariu că tot acolo s-au dus şi Nimrod şi 
domnul Rakshasas, spuse Dybbuk. 

— Atunci, o să mergem pe urmele lor, 
răspunse John. Cred că lui Groanin n-o să-i placă 
foarte mult acolo, continuă el, zâmbind. 

— De ce crezi c-o să vrea să vină şi el? întrebă 
Dybbuk. 

— Groanin n-o să vrea să vină, îi explică 
Philippa, dar o să considere că trebuie să vină. 
Ca să poată avea grijă de noi. 

— Un tip cu un singur braţ? Dybbuk începu să 
râdă, încă neştiind ce întâmplări dramatice 
tocmai aveau loc în afara lămpii şi ce rol curajos 
juca Groanin în ele. Ca să vezi! 


Capitolul 8 
Rece ca gheaţa în Calcutta 


Maidanul, o suprafaţă întinsă şi pătrată, 
acoperită cu iarbă scorojită, în faţa Grădinii 
Memoriale Victoria, este unul dintre cele mai 
populare locuri publice din Calcutta, mai ales 
seara, atunci când mii de indieni vin aici să se 
plimbe, să meargă cu trăsura, să ia câte-o 
gustare pe marginea drumului, să se bucure de 
aer sau să privească fântânile muzicale din 
apropiere. Vacile pasc, oamenii discută, iar 
fachirii îşi demonstrează extraordinara putere 
de rezistenţă la durere şi flexibilitatea. Maidanul 
este inima Calcuttei, care bate cu putere. 

Nimrod şi domnul Rakshasas rătăceau în jurul 
Maidanului, căutând orice semn despre cultul 
Aasth Naga, pentru că de aici îi sfătuise Dervişul 
Verde să-şi înceapă cercetările, din recunoştinţă 
pentru faptul că scăpaseră Sunderbansul de cei 
doi tigri djinni. 

— Nu trebuie să mergeţi prea departe ca să-i 
găsiţi pe membrii acestui cult teribil, le spusese 
el. li veţi găsi adepţii la marginea Calcuttei. Pe 
Maidan. Acolo veţi afla iluminarea pe care-o 
căutaţi, prieteni. Chiar sub nasurile voastre. 
Dar, dacă veţi călători doar un pic mai spre 
vest, şi veţi avea noroc, s-ar putea să vină ei la 
voi. Trebuie însă să vă avertizez, stimaţi djinni. 
Fiţi foarte atenţi la frig, cât rămâneţi în Calcutta. 


Îmbrăcaţi-vă bine, mai ales noaptea. Cred c-ar fi 
bine să vă ţineţi ferestrele închise şi uşile 
încuiate, altfel s-ar putea să răciţi îngrozitor. 

De vreme ce temperatura în timpul serii era 
de 99 de grade Fahrenheit“? probabilitatea ca 
noaptea să fie frig părea foarte mică, iar Nimrod 
îi spuse acest lucru domnului Rakshasas. 

— Asta-i problema cu îngerii, începu el, deja 
exasperat din cauza Dervişului Verde. Uneori, 
profeţiile lor sunt imposibil de înţeles. 

Domnul Rakshasas îşi scutură capul nins, 
înfăşurat în turban. 

— Păi, n-ar mai fi îngeri, zise el, dacă ţi-ar 
spune câştigătorul celei de-a treizeci şi treia 
curse de la Leopardstown. Îngerii sunt foarte 
subtili. E adevărat, sunt ca o ghicitoare 
înfăşurată bine într-un mister şi pusă într-o 
enigmă. Dacă vrei un răspuns direct, atunci ai 
nevoie de un cântar, nu de un înger. 

— Poate, răspunse Nimrod. Doar că uneori te 
încurcă foarte rău, asta vreau să spun. 
Gândeşte-te, numai, ne-a zis că aici ne-ar putea 
fi frig noaptea. Şi nici nu ştim ce căutăm. 

— Nu le stă în fire îngerilor să fie foarte 
precişi, stărui domnul Rakshasas. Vom înţelege 
ce a vrut să spună atunci când va veni timpul, 
nicio clipă mai devreme. 

Nimrod însă nu era foarte convins. 

— Pe lampa mea, încep să cred că am pornit 


s2 Aproximativ 37 de grade Celsius. 


după cai verzi pe pereţi, spuse el. Suntem deja 
de o oră aici şi n-am descoperit nimic. 

— Exagerezi un pic, îi răspunse domnul 
Rakshasas. Dar nici nu pot să-ţi contrazic 
punctul de vedere. Şi nu c-aş fi de părere că nu- 
i aici ce căutăm, tu şi cu mine. Doar că nu 
reuşim să vedem asta. Cel puţin, nu astă-seară. 
Poate ne va fi mai uşor dacă ne întoarcem 
mâine-seară. În plus, de când ne aflăm aici, tot 
am o mâncărime la baza gâtului, care-mi spune 
că suntem urmăriţi. Şi n-are rost să întinzi o 
capcană pentru vulpe, dacă vulpea te priveşte 
peste marginea ziarului. 

— Stai un pic, tresări Nimrod. Priveşte acolo! 
Arătă către un tânăr care şedea pe pământ, la 
câţiva metri mai departe, şi care încânta 
mulţimea cu un număr de dans al şerpilor. 

O cobră regală uriaşă, cea mai mare pe care o 
văzuse vreodată Nimrod, se ridica încet dintr-un 
COŞ, legănându-se în ritmul  fluierului 
cântăreţului. Cu adevărat remarcabil era faptul 
că, din când în când, omul întindea mâna şi 
atingea şarpele pe cap. 

In cele din urmă, cobra fu încurajată să 
şerpuiască în sus pe braţul tânărului şi să i se 
încolăcească în jurul gâtului, de unde continuă 
să şuiere ameninţător către mulţime. 

— Mă întreb, începu Nimrod, dacă n-ar putea 
să fie exact ceea ce căutăm! mai mult ca sigur, 
doar un adevărat membru al cultului Aasth 


Naga ar risca să fie muşcat de un şarpe atât de 
mare. Nimrod făcu o pauză. Sau ar putea să fie 
un djinn, bineînţeles. 

— Ca să ne convingem, răspunse domnul 
Rakshasas, ar trebui să examinăm şarpele, să 
vedem dacă nu cumva i-au fost scoşi colții. Şi 
nu prea văd cum am putea, chiar şi noi doi, în 
faţa atâtor oameni. 

— Într-adevăr, n-avem cum,  încuviinţă 
Nimrod. Şi-aşa am atras destul atenţia asupra 
noastră, de când am venit aici. 

Nimrod se referea la faptul că domnii 
Chatterjee, Mukherjee şi Bannerjee - cei trei 
preoţi de la Templul celor Nouăzeci şi Cinci de 
Cupole - ghiciseră ce erau cu adevărat 
vizitatorii Dervişului Verde, iar ştirile despre 
djinnii care-i învinseseră pe tigrii fantomatici se 
răspândiseră prin tot Bengalul de Vest. 

— Va trebui să fim mult mai atenţi, pe viitor. 
Am uitat cu totul că am ridicat turnul de veghe. 
Ar fi trebuit să-mi amintesc să scap de el, 
înainte ca preoţii să se întoarcă dimineaţa, cu 
barca. 

— Într-adevăr, e greu să faci o minune fără ca 
oamenii să se uite la tine ciudat. 

Domnul Rakshasas îl mai privi pe îmblânzitorul 
de şerpi câteva clipe, apoi clătină din cap: 

— Nu, nu cred că face parte din cult. Uită-te 
mai bine. Nu poartă o piatră Naga, de genul 
acelui medalion pe care ţi l-a trimis sora ta. Mă 


îndoiesc c-ar avea curajul să atingă şarpele fără 
un medalion la gât. 

— Ai dreptate, răspunse Nimrod, lăsând să 
cadă câteva rupii în coşul îmblânzitorului de 
şerpi. Hai să mergem la cină, continuă el. Am o 
foame de lup. 

Cei doi djinni plecară de pe Maidan, 
îndreptându-se spre hotel. Pe drum, mai mulţi 
localnici încercară să le vândă tot felul de 
lucruri: un covor, o pereche de elefanţi sculptați 
în lemn, nişte flori, o pungă de pani puri. Ceva 
mai încolo, discipolul unui guru numit 
Masamjhasara, din ashramul Jayaar Sho din 
Lucknow, le oferi CD-ul în care guru descria 
mijloacele pentru obţinerea iluminării spirituale, 
în timp ce un alt bărbat îşi oferi serviciile ca 
ghid turistic. Un al treilea bărbat le făcu o 
fotografie. India este chiar esenţa înghesuielii şi 
a forfotei, iar cu atâţia oameni care încercau să 
le vândă câte ceva, cei doi djinni nu observară 
că fuseseră fotografiaţi cu o cameră cu 
infraroşu. Pentru cei mai mulţi dintre noi, acest 
amănunt n-ar fi contat, dar pentru djinni, care 
sunt făcuţi din foc şi al căror corp emite un 
semnal distinct, de un roşu-închis, era foarte 
important, aşa cum Nimrod şi domnul 
Rakshasas aveau să descopere curând. Intr-un 


5 Gustare tradiţională indiană, constând din două lipii prăjite în ulei 
vegetal şi umplute cu piure de cartofi, năut, ceapă tocată mărunt, 
sare, piper, boia iute şi boia dulce. 


fel, Dervişul Verde îi avertizase. Dar, aşa cum ar 
fi spus domnul Rakshasas, tocmai asta este 
problema cu o profeție: câteodată trebuie să se 
împlinească, pentru a fi înţeleasă pe deplin. 

India este patria curry-ului“* iar cel mai iute 
curry se numeşte phal. Curry este picant 
datorită ardeilor iuți folosiţi la reţetă. Cu cât 
sunt folosiţi mai mulţi ardei, cu atât mai iute 
este curry-ul. Djinnilor, fiind făcuţi din foc, le 
place curry-ul foarte iute, mai ales phalul, şi pot 
suporta mult mai mulţi ardei iuți în pha/ decât 
pământenii. 

De mulţi ani de zile, domnul Rakshasas era 
clientul unui mic restaurant de familie de lângă 
Oficiul Poştal din Calcutta, numit Casa Curry-ului 
Siraj-ud-Daula. Proprietarul, un anumit domn 
Hinduja, îl cunoştea pe domnul Rakshasas 
foarte bine şi, ştiind cât de mult îi plăcea 
acestuia phalul foarte iute, îi servea unul 
special, cu douăzeci şi unu de ardei, pe care-l 
numise vasuki. 

Vasuki era atât de iute, încât se ştia că doar 
un singur pământean,  chelnerul-şef al 
restaurantului, domnul Mittal, putea lua mai 
mult de o înghiţitură din el. Dar abilitatea 
aceasta îi servea de minune unui djinn ca 
domnul Rakshasas, din moment ce, în felul 
acesta, domnul Mittal putea verifica dacă vasuki 
era suficient de iute. De data aceasta, însă, cei 


5 Condiment asemănător cu boiaua. 


doi djinni aflară că domnul Mittal era acasă, 
bolnav, aşa că nu putea veni să guste vasuki-ul 
preparat în bucătăria de la Siraj-ud-Daula. 

— Domnul Mittal s-a îmbolnăvit în această 
după-amiază, le explică domnul Hinduja. Pe 
neaşteptate. Da, cu mare părere de rău, trebuie 
să vă spun că, momentan, nu este disponibil. 
Nu este suferind de-o boală anume, nici căzut la 
pat, doar că nu se simte bine deloc. 

— Sper că nu este de la ce a mâncat, spuse 
Nimrod. 

— Onorate oaspete, nu, stărui domnul 
Hinduja. Nu în acest restaurant! 

— Poate c-ar trebui să venim altă dată, îi 
spuse Nimrod domnului Rakshasas. Atunci când 
vom putea beneficia de serviciile domnului 
Mittal ca degustător. Nu-mi place să risc şi să 
gust un curry care să nu fie suficient de iute. N- 
aş putea suporta dezamăgirea. 

Dar, chiar în timp ce vorbea, Nimrod adulmecă 
înfometat aerul ca un câine într-o măcelărie, şi 
se văzu imediat că nu prea mai voia să 
părăsească restaurantul. 

— Poate că ai dreptate, răspunse domnul 
Rakshasas. Uneori, însă, dacă nu-ţi asumi niciun 
risc, poţi să rămâi flămând. 

Nimrod zâmbi. 

— Bine spus, domnule Rakshasas. 

Cu acestea, cei doi djinni se aşezară la masa 
pe care le-o puse la dispoziţie domnul Hinduja, 


cea mai bună din restaurant, apoi mâncară cel 
mai iute vasuki gătit în toată istoria curry-ului, 
nu cu douăzeci şi unu de ardei, ci cu douăzeci şi 
cinci. Într-adevăr, vasuki era atât de iute, încât 
bucătarul şi tot restul personalului ieşiră din 
bucătărie, curioşi să-i vadă pe cei doi djinni cum 
mănâncă - deşi numai proprietarul, domnul 
Hinduja, ştia că ei sunt în realitate djinni - şi se 
minunară că putea cineva să mănânce un curry 
atât de iute. 

Curry-ul foarte iute are totuşi un dezavantaj: 
aroma sa foarte puternică poate ascunde gustul 
amar al unui drog cu efect de somnifer. Aceasta 
era ocazia pe care o aşteptau cei din Aasth 
Naga, ale căror iscoade îi supravegheaseră pe 
Nimrod şi pe domnul Rakshasas încă de când 
părăsiseră  mlaştinile Sunderbans. Şi fusese 
relativ uşor pentru unul dintre membrii cultului 
să între pe una dintre uşile deschise din spatele 
restaurantului şi să toane în vasuki un drog 
pentru adormit, foarte puternic, dar cu acţiune 
lentă, astfel încât atunci Nimrod şi domnul 
Rakshasas mai cerură o porţie, cum făceau 
întotdeauna, înghiţiră mai mult decât credeau. 

— Asta da pha/, cel mai bun phal pe care l-am 
mâncat în viaţa mea! îi spuse Nimrod domnului 
Hinduja, atunci când termină de mâncat. 

Răspunzând  aplauzelor angajaţilor cu o 
fluturare uşoară a mâinii, Nimrod lăsă mai multe 
bancnote pe masă, apoi se ridică. 


—A avut o incandescenţă de-a dreptul 
vezuviană® domnule Hinduja. Un adevărat 
incendiu al gustului şi delicios de focos. 

— Doriţi şi desert? întrebă domnul Hinduja, 
oferindu-le celor doi djinni un meniu. 

Domnul Rakshasas clătină din cap. 

— N-aş putea să mai înghit absolut nimic, zise 
el. Nici dacă viaţa mea ar depinde de asta. In 
plus, a fost o zi lungă şi sunt obosit. Mâine- 
dimineaţă cred c-ar trebui să mă cauţi în 
şemineu, Nimrod, pentru că la noapte voi dormi 
buştean. 

Amândoi căscau încă mai înainte de a ajunge 
la hotel. Nici nu apucară să se schimbe în 
pijamale, că şi adormiră. 

Nici măcar nu reuşiră să  încule uşa 
apartamentului sau să închidă ferestrele 
balconului, aşa cum îi sfătuise Dervişul Verde. 
De aceea, le fu uşor asasinilor angajaţi de Aasth 
Naga să între în cameră şi să-i vâre pe cei doi 
djinni fără simţire într-un coş de rufe. 

Nimrod şi domnul Rakshasas fură scoşi din 
cameră şi coborâţi în holul hotelului, de unde, la 
adăpostul întunericului, fură încărcaţi în lada 
frigorifică a unui camion pentru gheaţă, o 
precauţie necesară pentru eventualitatea în 
care vreunul dintre djinni s-ar fi trezit în timpul 
* Referinţă la Vezuviu (Italia), singurul vulcan de pe continentul 
european care a erupt în secolul al XX-lea. Celebritatea i se datorează 


însă erupției din anul 79 d.Hr., care a distrus complet oraşele romane 
Pompei şi Herculanum. 


lungii călătorii care-i aştepta. Djinnii îngheţaţi 
bocnă n-au niciun fel de putere. 

După ce porniră la drum, şeful asasinilor îi 
telefonă conducătorului cultului şi-i dădu vestea 
cea bună. După mai mult de o sută cincizeci de 
ani, Aasth Naga avea din nou în puterea lui nu 
unul, ci doi djinni. 


Atunci când ieşise la iveală toată isprava cu 
tigrii fantome din Sunderbans, nu doar cei din 
cultul Aasth Naga începuseră să-i spioneze pe 
Nimrod şi pe domnul Rakshasas. Şi Iblis, Ifritul, 
avea un spion în Calcutta. Numele acestuia era 
Upendra Downmidhary“ şi, de îndată ce află de 
sosirea celor doi djinni în zonă, puse mai multe 
întrebări despre Nimrod şi despre domnul 
Rakshasas, la hotelul unde se cazaseră. După 
aceea, îi dădu telefon lui Oleaginus, care sosi în 
Calcutta cu primul avion din Las Vegas. 

Cu toate acestea, niciunul dintre cei doi nu era 
foarte bun la spionaj, aşa că  reuşiră 
performanţa de a ţine sub observaţie Grand 
Hotel timp de douăzeci şi patru de ore, fără să 
observe că djinnii pe care-i urmăreau fuseseră 
răpiți. 

Totuşi, a doua zi dimineaţă, atunci când văzu 
că djinnii nu ies la micul dejun, Oleaginus îşi 
dădu seama că era ceva în neregulă. 


s* joc de cuvinte, bazat pe pronunția asemănătoare a numelui cu up 
and domn mid-air, adică de sus până jos. 


— l-am văzut intrând în hotel, aseară, zise el, 
gândind cu voce tare. Înseamnă că fie sunt în 
camera lor, fie s-au transsubstantizat şi au 
şters-o în altă parte, fără ca noi să ştim. 

— Doar sunt djinni, ridică din umeri Upendra. 
Asta fac djinnii, nu-i aşa? Dispar şi apar în 
mijlocul unui norişor de fum. 

— Nu şi dacă au de ales, răspunse Oleaginus. 
De fapt, chiar preferă să nu-şi folosească 
puterile de djinni, decât dacă este absolut 
necesar. Astfel îşi conservă energia. Oricum, 
cred că i-am pierdut. 

— Dacă au plecat, sugeră Upendra, am putea 
să le cercetăm camera. Am o cheie pe care am 
furat-o de la una dintre menajerele hotelului. 

Lui Oleaginus nu-i surâdea ideea de a face un 
lucru atât de incriminant. Necunoscând deloc 
India şi legile ei, credea, în mod greşit, că se 
afla într-o ţară în care hoţul era pedepsit prin 
tăierea unei mâini. Pe de altă parte, părea 
foarte bună ideea de a cerceta camera. În felul 
acesta, ar fi putut obţine vreun fir de păr dintr-o 
perie sau poate chiar o unghie, care i-ar fi 
permis să arunce un farmec de legare asupra 
celor doi djinni adulţi şi să-i vâre într-o sticlă, 
după cum poruncise stăpânul lui. Iblis ar fi atât 
de mulţumit! Ar fi fost chiar şi mai bine dacă i-ar 
fi prins pe gemeni, dar şi-aşa era de-ajuns. 

Sună în cameră din holul hotelului, ca o ultimă 
încercare de a verifica dacă era cineva acolo şi, 


în timp ce aştepta un răspuns, îşi lăsă mintea 
lacomă să zburde pe străzile din Monte Carlo, 
unde plănuia să trăiască după ce i se vor fi 
îndeplinit cele trei dorinţe, ca un modern conte 
de Monte-Cristo“. 

__— Nu răspunde nimeni, zise el, după un timp. 
Inchise şi-şi frecă mâinile. Haide, să mergem şi 
să facem ceva rău. 

Folosind cheia furată, cei doi pătrunseră în 
camera uriaşă, în care tronau două paturi 
regeşti, cu baldachine şi picioare aurite, şi trei 
balcoane. După cum se şi aşteptau, aceasta era 
goală. Dulapurile însă erau pline de haine, în 
principal ale lui Nimrod, şi era clar că, de fapt, 
cei doi djinni nu părăsiseră definitiv hotelul. 

— Djinnii ăştia trăiesc pe picior mare, nu-i 
aşa? observă Upendra. 

— Bineînţeles, prostule. Ai auzit vreodată de 
un djinn sărac? Nu? Desigur că nu! Numai un 
idiot ar crede că un djinn poate trăi şi altfel 
decât ca un rege. 

— Da, domnule, răspunse Upendra, intrând 
într-una dintre cele două băi, la fel de luxoase 
ca şi camera. 

— Ce cauţi acolo? 

— Vreau să văd dacă găsesc o perie de păr 
sau vreo unghie de la picior, cum mi-ai spus tu. 


6&7 Referire la celebrul roman Contele de Monte-Cristo, al scriitorului 
francez Alexandre Dumas, în care personajul principal intră în posesia 
unei comori fabuloase. 


— Prostule! Văd că nu ştii prea multe despre 
djinni. Ei nu-şi lasă niciodată periile de păr 
aruncate la întâmplare. Totdeauna le încuie în 
seif. La fel şi cu unghiile de la picioare. 

Ca pentru a-şi întări afirmaţia, Oleaginus arătă 
spre un teanc mare de rupii, care zăcea pe 
noptiera patului. 

— Banii? Sunt cu totul altceva. Djinnii n-au 
niciun pic de respect pentru bani şi nici nu le 
trece prin cap să-i încuie într-un seif. Ei pot avea 
bani oricând vor. Peria de păr, în schimb? Ei 
bine, asta-i cu adevărat valoroasă. 

Oleaginus deschise dulapul şi, folosind o 
şurubelniţă mare din trusa de scule pe care o 
adusese cu el, avu nevoie doar de câteva clipe 
până să spargă seiful camerei. Înăuntru, după 
cum se aşteptase, găsi două perii de păr, o 
batistă folosită - pe care o persoană ca el o 
putea întrebuința pentru motive evidente, chiar 
dacă dezgustătoare -, un săculeţ cu resturi de 
unghii şi - deoarece Nimrod şi domnul 
Rakshasas erau deosebit de atenţi în această 
privinţă - chiar o pereche de periuţe de dinţi. 

Toate aceste lucruri ar fi fost suficient de 
multumitoare pentru servitorul lui Iblis. Dar mai 
era un obiect în seif, pe care-l privi ca pe Sfântul 
Graal“: termosul pe care domnul Rakshasas îl 


6 Obiect sacru, despre care majoritatea legendelor susţin c-ar fi 
pocalul din care ar fi băut lisus Hristos la Cina cea de taină; niciodată 
găsit, a devenit simbolul idealurilor nobile, aproape imposibil de atins. 


adusese din Sunderbans. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Oleaginus, cu 
răsuflarea tăiată, arătând spre eticheta de pe 
termos. Uite! Scrie „GEMENI”. 

Incepu să râdă tare. 

— O, pare să fie deja mai mult decât am 
sperat. Ultima dată când am auzit de ei, 
gemenii Gaunt, John şi Philippa, erau în New 
York. Oamenii noştri îi supraveghează 
permanent. 

Clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să scape 
de un surplus de gânduri care-i apăsa creierul 
şi-aşa prea încărcat. 

— Dar, dacă aşa stă treaba, de ce-ar ţine 
Nimrod termosul în seif? câţi gemeni cunoaşte, 
pentru numele lui Dumnezeu? Hei, unde-i 
detectorul termic pe care l-am adus din Statele 
Unite? 

Upendra îi întinse colegului său american 
trusa de scule. Oleaginus o deschise, scoase 
detectorul, îl aprinse şi, cu mare atenţie, aşeză 
termosul sub lentila acestuia.  Înăuntrul 
termosului, două forme de un roşu-închis se 
plimbau în sus şi-n jos prin cuşca lor de sticlă, 
precum două mase de protoplasmă fierbinte 
observate la un microscop electronic. Nu era 
nicio greşeală. În termos erau chiar doi djinni. 

— Bingo! exclamă Oleaginus. 

— Dar dacă ăştia sunt gemenii, John şi 
Philippa, interveni Upendra, care era mult mai 


inteligent decât americanul, atunci ăia de sunt 
supravegheați în New York cine mai sunt? Ori 
oamenii tăi nu şi-au făcut treaba cum trebuie, 
ori... 

— Ori ce? se enervă Oleaginus. 

Upendra ridică din umeri. 

— Nu, nu mă pot gândi la o alternativă, 
recunoscu el. 

— Tu nu, dar eu pot. Se pare că ăia din New 
York supraveghează o pereche de Altundeva. Ai 
auzit despre aşa ceva? Sunt nişte dubluri care-ţi 
pot oferi o acoperire sau o diversiune. Dar ai 
nevoie de un înger ca să-ţi facă un Altundeva. 
Din câte am auzit, copiii ăştia pot fi foarte 
convingători. 

Dădu din cap, plăcându-i teoria. 

— Da, aşa totul capătă sens. Aşa se explică de 
ce sunt în două locuri în acelaşi timp. Acolo, în 
New York şi aici, în termos. 

Oleaginus vâri la loc detectorul termic şi-l 
închise în trusă, împreună cu termosul. 

— Haide, zise el, s-o ştergem de aici! 

— Dar ce facem cu periile de păr? Şi cu 
unghiile? 

— Nu mai contează! Avem deja vrabia în 
mână, ca să zic aşa. Oricum, Iblis a spus foarte 
clar că pe gemeni vrea el cel mai mult să pună 
mâna. 

Deja zâmbetul de pe faţa lui Oleaginus se 
întinsese până la urechi. Cele trei dorinţe erau 


ca şi îndeplinite! Trebuiau să fie! Clătină din 
cap, de parcă nici lui nu-i venea să creadă ceea 
ce reuşise să facă. 

— Iblis o să fie foarte plăcut surprins, când i-i 
voi da pe gemeni pe mână, spuse el. Abia 
aştept să-i văd faţa. 


Capitolul 9 
Nunc fortunatus sum®? 


Sosiţi din Londra în Katmandu, după un zbor 
de zece ore şi jumătate cu un avion al 
companiei Gulf Air, în căutarea fortului roz din 
desenul Companiei, Groanin şi cei trei copii se 
pomeniră într-o metropolă tipic asiatică şi 
clocotitoare, care nu era nici pe departe cum şi- 
o imaginaseră ei. În loc de montaniarzi cu priviri 
de oţel, exploratori cu chipuri de granit şi preoţi 
enigmatici, se treziră înconjurați de hipioţi, 
vânzători de covoare şi camioane pline de 
turişti, poliţişti şi studenţi îmbrăcaţi în robe 
galbene ca şofranul, veniţi din locuri precum 
Buffalo (New York) şi Detroit (Michigan) şi 
vânzând secretul iluminării pe care-l găsiseră la 
vreun ashram sau altul. 

— Ce-i ăla un ashram? întrebă Dybbuk, 


© Acum sunt norocos, în limba latină. Sunt cuvintele atribuite 
generalului Sir Colin Campbell sau unuia dintre aghiotanţii săi, după 
victoria de la Lucknow, împotriva răsculaților din India, în anul 1857. 
Tradusă în engleză, propoziţia ar fi: /'m in luck, now (sunt norocos, 
acum), ceea ce sună apropiat de /'m in Lucknow (sunt în Lucknow). 


Uitându-se la fluturaşul care-i fusese îndesat în 
mână, la doar câteva secunde după ce ieşiseră 
din aeroport, şi suindu-se într-un hârb de taxi, 
care-i ducea spre hotel. 

—E un fel de refugiu religios, îi explică 
Groanin. Pentru cei care caută liniştea, 
meditaţia şi alte nimicuri. O prostie, dacă mă 
întrebi pe mine. 

ÎI îndepărtă cu un gest de portiera maşinii pe 
unul dintre preoţii studenţi. 

— Dacă vor iluminare, ar trebui să citească o 
enciclopedie sau un ziar ca lumea. N-or s-o 
găsească dacă stau cu ochii închişi şi îngână 
vreo mantra” prostească. 

Gemenii se priviră unul pe celălalt şi zâmbiră. 
Era mereu distractiv să călătorească peste 
hotare cu domnul Groanin. 

— Ce-i aia o mantra? întrebă John. 

— Un cuvânt pe care-l repetă la nesfârşit, ca 
să-i ajute să-şi alunge şi ce brumă de gânduri 
mai aveau prin cap. 

— De ce? întrebă şi Dybbuk. 

— Bună întrebare, spuse Groanin. Ca să 
descopere sensul vieţii, cred, sau alte 
asemenea bazaconii. 

Se cazară la hotel, apoi se plimbară prin oraş, 
unde-i aşteptau alte descoperiri. Pe cât de mulţi 
dresori de şerpi văzură în Piaţa Durbar, tot atât 
de multe temple ale oraşului aveau pereţii 


70 Formulă sacră a brahmanilor. 


exteriori decoraţi cu sculpturi înfăţişând cobre, 
în palatul Deotalli Durbar, statuia de aur a unui 
fost rege al Nepalului îl înfăţişa stând pe tron, la 
adăpostul glugii unei uriaşe cobre regale. Cel 
puţin, în privinţa cobrelor, se aflau în locul 
potrivit. 

În ciuda acestor dovezi, Philippa bănuia că nu 
ajunseseră totuşi acolo unde trebuia. Asta 
deoarece niciuna dintre clădirile din Katmandu 
nu semăna cu fortul roz din desenul Companiei 
Indiilor de Est, pe care-l aduseseră cu ei. 
Această părere fu împărtăşită şi de un tânăr 
numit Padma Trungpa” care lucra la recepţia 
hotelului lor. 

— Vă pot spune că fortul din pictura voastră 
nu este o clădire nepaleză, le zise Padma, 
privind desenul. Mi se pare mai degrabă c-ar fi 
unul dintre forturile din statul nord-indian Uttar 
Pradesh. Dar, chiar dacă vă duceţi acolo, să 
căutaţi un asemenea fort în acest fel este ca şi 
cum aţi căuta acul în carul cu fân. India are mai 
multe palate şi forturi decât v-aţi putea imagina 
vreodată. Mi-e teamă că v-aţi asumat o sarcină 
imposibilă. 

Cei patru urcară în camerele lor, simțind că 
singurul lucru încurajator, care le mai ţinea cât 
de cât moralul, era reîntoarcerea puterilor de 
djinn ale celor trei copii, deoarece în Katmandu 


"1 Nume a cărui pronunție, în limba engleză, seamănă cu bad ma, 
drunk pa, adică „mamă rea, tată beţiv”. 


era sufocant de cald. Prea cald pentru Groanin, 
care, în scurt timp, începu să se plângă înciudat 
tocmai celor pe care chiar el insistase să-i 
însoţească. 

— Nu ştiu de ce m-am lăsat convins să vin 
aici, bombăni el. Nu cred că mi-a fost vreodată 
atât de cald. Chiar nu cred. 

De aceea, folosindu-şi puterea de djinn, John îi 
dărui lui Groanin un ventilator electric, care 
păru să-l facă să se simtă mai bine - suficient ca 
să nu se mai vaite, cel puţin -, apoi se 
concentră asupra acuarelei Companiei, pe care 
Philippa o întinsese pe masa din camera lui, şi 
mai ales asupra şiragurilor de şerpi încolăciţi, 
care închipuiau un fel de scris codificat în josul 
picturii. 

— Ai vreo idee despre ce-ar putea să 
însemne? o întrebă el pe Philippa. 

Fata aruncă o privire asupra desenului şi 
clătină din cap. Nu înţelesese mare lucru din 
cartea despre coduri şi cifruri pe care o 
împrumutase din biblioteca domnului 
Rakshasas. De fapt, o făcuse să se simtă chiar 
mai nedumerită. 

— Până acum, nu, murmură ea, gânditoare. 
Dar nu poate fi un cod foarte dificil. Altfel, de ce 
l-ar fi scris Killiecrankie cu cerneală invizibilă? 

— Bine gândit, aprecie Groanin. 

— Îmi aminteşte de ceva, interveni John, 
privind concentrat şirul de şerpi încolăciţi. Dar 


nu ştiu de ce anume. 

Dintr-odată se lumină. 

— Ce tot spun eu?! Bineînţeles că ştiu de ce- 
mi aminteşte! De ce nu m-am gândit la asta 
înainte, când eram în bibliotecă? Şi mai sunt şi 
fan al lui Sherlock Holmes! E exact ca în 
Aventura dansatorilor. E una dintre cele mai 
cunoscute povestiri pe care le-a scris Conan 
Doyle. Doar că, în loc de bărbaţi care dansează, 
noi avem şerpi care dansează. 

Dybbuk mormăi şi-şi dădu ochii peste cap. 

— Ne spui şi nouă despre ce este vorba? 
protestă el, agitând o roată pentru rugăciuni 
tibetană, pe care o luase de pe măsuţa pentru 
cafea. Sau trebuie să te pocnesc mai întâi cu 
asta? 

— Nu, lasă prostiile şi vino mai bine aici, ca să 
înveţi ceva, îi spuse Groanin lui Dybbuk. John 
are dreptate, să ştii. Şerpii ăştia sunt chiar ca 
dansatorii din povestea aia cu Sherlock Holmes. 
Privi nerăbdător spre Dybbuk. Măcar dacă ne- 
am fi gândit să aducem un exemplar de la 
Londra, ne-am fi reamintit cum rezolva domnia 
sa codurile. 

— ABECEDARIAN! rosti John, şi patru 
exemplare din Întoarcerea lui Sherlock Holmes, 
colecţia de povestiri din care făcea parte şi 
Aventura dansatorilor, apărură pe masă, în faţa 
lor. Era aceeaşi ediţie pe care o avea şi John pe 
raft, acasă, în New York. 


— Aşa da! exclamă Groanin. 

— Elementar, dragul meu Groanin'?, spuse 
John. 

— Acum, eu propun ca fiecare dintre noi să 
citească povestea. După ce citim, ne punem 
mintea la contribuţie ca să rezolvăm misterul 
ăsta. Întocmai cum ar fi făcut şi domnul Holmes. 

Dybbuk pufni din nou. 

— Cum? lar citim? Mi se pare că numai asta 
am făcut, de când m-am alăturat vouă, am citit 
o mulţime de cărţi idioate. Scutură exasperat 
din cap: ZYGOBRANCHIATE! Îmi doresc să ştiu 
ce înseamnă codul ăsta şi cum pot să-l 
descifrez! 

John începu să râdă: 

— Nu aşa funcţionează dorinţele. Mai bine-ai 
verifica din nou Legile Bagdadului, îi spuse el lui 
Dybbuk. Secţiunea patru, subsecţiunea trei, 
paragraful întâi. Nu-ţi poţi dori ceea ce nu ştii. 
Poţi să-ţi doreşti doar ceea ce cunoşti. 

Era o diferenţă subtilă, pe care puţini ar fi 
sesizat-o. 

Dybbuk o ştia şi el, fireşte, din moment ce nu 
era chiar atât de neştiutor şi nici nu dispreţuia 
cărţile (inclusiv Legile Bagdadului) atât de mult 
pe cât îi plăcea, uneori, să pretindă. 

— Spuneam şi eu aşa, se apără el. Nu 


72 Aluzie la celebra replică a lui Sherlock Holmes, adresată prietenului 
acestuia, doctorul Watson, atunci când îşi explica raţionamentele: 
„Elementar, dragul meu Watson”. 


încercam să-mi îndeplinesc dorinţa. 

— Atunci, de ce-ai rostit cuvântul pentru 
concentrare, îl întrebă Philippa, dacă nu încercai 
să-ţi îndeplineşti dorinţa? 

— Obişnuinţa, răspunse Dybbuk. Asta-i tot. 
Pură obişnuinţă. 

— Haideţi, copii, îi întrerupse Groanin. 

Ridică unul dintre exemplarele cărţii cu 
povestiri despre Sherlock Holmes şi îl deschise, 
îndoind coperta într-un mod care o făcu pe 
Philippa să tresară. 

— Avem de citit o povestire. Asta, dacă vrem 
să-i îndeplinim vreodată dorinţa lui Dybbuk. 

Dybbuk îşi muşcă buzele. 

— Buck, îl corectă el. Doar Buck, bine? 


Philippa desenase pe o coală de hârtie un 
tabel cu douăzeci şi patru de pătrate. In unele 
pătrate desenase câte un şarpe din cod sau 
lăsase spaţiu liber. 

— Potrivit lui Sherlock Holmes, spuse ea, litera 
e este cel mai des întâlnită din alfabet şi, chiar 
şi într-o propoziţie scurtă, e folosită mai mult 
decât oricare altă literă. Dacă ne uităm la codul 
nostru, şarpele îndreptat spre stânga, care are 
cinci dungi pe corp, apare de douăzeci şi opt de 
ori. Mai mult decât oricare dintre ceilalţi. Dacă e 
adevărat ce spune Sherlock Holmes, atunci e 
foarte probabil să reprezinte un e. 

Philippa înscrise un e lângă şarpe, în tabel. 


— Încă un lucru, o întrerupse Groanin. Aţi 
observat că la unii dintre şerpi limba e vizibilă, 
iar la alţii nu? Potrivit celor spuse de Holmes, în 
povestea despre dansatori, mi se pare corect să 
trag concluzia că prezenţa unei limbi bifurcate 
marchează întreruperea şirului de şerpi în două 
cuvinte separate. 

Groanin trasă pe mesaj câte o bară după 
fiecare şarpe care avea limba scoasă. 

— De aici, deducem că unele dintre cuvinte au 
doar trei litere. Acum, cel mai des întâlnite 
cuvinte alcătuite din trei litere, în limba engleză, 
sunt: the, and, for, but, not, all şi too”. Dacă 
adăugăm la asta ceea ce a spus Philippa despre 
litera e, atunci putem ghici şase cuvinte 
aproape imediat. Dacă facem aşa, vom afla şi 
cum sunt reprezentate literele tşi A. 

Groanin desenă câte un t şi un Ph în tabelul 
fetei, apoi sub şerpii din mesaj, zâmbind. 

— Parc-am rezolva cuvinte încrucişate, spuse 
el. 

— Sau scrabble, zise Philippa. 

— Urăsc jocul de scrabble, declară Dybbuk. 

John hotărî că era rândul lui şi arătă spre toate 
cuvintele care nu puteau fi alcătuite decât din 
două litere: 

— Astea sunt cuvinte formate din două litere, 
spuse el, şi începu să scrie toate cuvintele care-i 
veneau în minte. Sunt cuvinte precum: of, to, in, 


73 însemnând: articol hotărât, şi, pentru, dar, nu, toţi, asemenea. 


is, be, he, by, or, at, it, if, on”... ăă... 

— Aă nu e un cuvânt, sări Dybbuk. 

— Ştiu, doar că nu mă mai pot gândi şi la 
altele, răspunse John. 

— As, an, so” îi completă Dybbuk lista repede, 
ceea ce-l făcu pe John să creadă că poate 
Dybbuk ar fi fost un jucător de scrabble mai bun 
decât îşi închipuia. 

— Ei bine, zise Philippa, recitind ceea ce 
scriseseră până atunci. Având în vedere că ştim 
şi literele t şi h, putem afla toate cuvintele din 
două litere. Şi, prin urmare, aşa aflăm şi care 
sunt literele o, í, f, a ṣi n. 

Completă şi aceste litere în tabel, după care 
zâmbi. 

— Ne apropiem de rezultat, spuse ea. Mai 
avem puţin. 

Fata avea dreptate. Treptat, cu ajutorul lui 
Sherlock Holmes şi prin simpla metodă a 
eliminării, îşi dădură seama de faptul că, în 
realitate, cifrul nu era deloc complicat. Şerpii ale 
căror capete arătau spre colţul din stânga sus al 
pătratului imaginar indicau primele şase litere 
ale alfabetului; iar şerpii ale căror capete erau 
îndreptate spre colțul din stânga jos 
reprezentau următoarele şase litere, i; şi j 
contând ca una şi aceeaşi literă. Şerpii cu 
capetele îndreptate spre colţul din dreapta sus 


IS Însemnând: de, spre, în, este, fi, el, cu, sau, la, el/ea, dacă, pe. 
7> Insemnând: ca, un, aşa. 


echivalau cu literele n, o, p, q, rşi s, în timp ce 
şerpii ale căror capete arătau spre colţul din 
dreapta jos indicau literele de la tpână la z. În 
scurt timp, Philippa şi Groanin putură scrie 
mesajul colonelului Mountstuart Wavell 
Killiecrankie pe de-a-ntregul: 


Am scos din luptă şarpele, nu l-am omorât. 
Am fugit în acest loc cumplit, unde probabil că 
voi fi omorât de duşmanii mei. Dar acum sunt 
norocos. Şi voi ați face bine să veniţi aici şi să 
descoperiți o comoară regească în ochii verzi ai 
Cobrei, regele din Katmandu. Căutaţi cel de-al 
treilea şarpe. Dar aveți grijă la cel de-al optulea. 
M. W.K. 


Dar, dacă de acum cuvintele le erau 
cunoscute lui Groanin şi copiilor, sensul li se 
părea încă de neînțeles. Dybbuk pufni din nou. 

— Atâta muncă, şi tot nu ştim ce înseamnă 
mesajul colonelului! Apoi, clătină din cap. Nu 
voia să rişte, nu-i aşa? Nu-i de mirare că ăia din 
familia lui n-au găsit nimic. 

— Ce înseamnă să scoţi din luptă? îl întrebă 
John pe Groanin. 

— Să râneşti pe cineva periculos, răspunse 
Groanin. Dar nu mă pune să-ţi explic de ce. N- 
am nici cea mai mică idee. Nu ştiu nimic despre 


Scoţia'€. 

Dybbuk scutură din cap. 

— Cred c-am făcut o greşeală, pe undeva. 

— Nu e nicio greşeală, insistă Groanin. ţi 
spune cineva care rezolvă mereu cuvinte 
încrucişate. 

— Dar n-are niciun sens, zise john. Cum poţi 
să spui c-o să fii omorât de duşmanii tăi? După 
care să adaugi că eşti norocos? 

— Aşa-i, încuviinţă Dybbuk. Rakshasas scria 
despre colonelul Killiecrankie c-a fost omorât de 
o cobră regală. Nu văd niciun noroc în asta. 

Înciudat, băiatul lovi tabloul Companiei cu 
dosul palmei, apoi se ridică şi începu să se 
plimbe prin cameră, oprindu-se în dreptul unei 
hărţi înrămate care reprezenta Nepalul şi India 
de Nord. 

— M.W.K, spuse John. Sunt, într-adevăr, 
inițialele colonelului. Şi nu poate exista niciun 
dubiu în legătură cu „ochii verzi ai Cobrei, 
regele din Katmandu”. Au amândouă un înţeles 
foarte clar. Poate că ne aflăm totuşi în oraşul în 
care trebuie. 

— Nu şi dacă-l ascultăm pe tipul de la recepţia 
hotelului, zise Dybbuk. Puse degetul pe hartă şi- 
| plimbă din Katmandu spre Uttar Pradesh. Dacă 
ne luăm după el, ar trebui să ne axăm căutarea 
pe undeva pe-aici. 


76 joc de cuvinte: scotch înseamnă scoţian sau limba scoțiană, dar şi a 
răni grav, a scoate din luptă. 


— Mi-e teamă că flăcăul are dreptate, le spuse 
Groanin gemenilor. Din punct de vedere 
arhitectural, suntem în afara planului. 

Groanin deschise un borcan cu mâncare 
pentru bebeluşi, singurul gen de mâncare pe 
care-l accepta vreodată atunci când se afla 
departe de Anglia, şi începu să înfulece. 

Dybbuk se strâmbă. 

— Nu ştiu cum poţi să mănânci chestia aia, 
zise el. 

— Nu e mare lucru, răspunse Groanin. 
Deschizi gura şi vări linguriţa înăuntru. 

Dybbuk începu să râdă. 

— Dar e scârboasă. 

— Tinere, eu mănânc scârboşenia aceasta, 
cum îi spui tu, pentru că stomacul meu nu 
suportă niciuna dintre porcăriile străine. Curry şi 
mai ştiu eu ce. Asta-i sterilizată. Mâncare pe 
care poţi să i-o dai liniştit unui bebeluş. Şi nu 
există mâncare mai sigură decât asta. 

— Bebeluş? Dybbuk râdea în hohote. Eu nu i- 
aş da mâncarea asta nici măcar unui câine. 

Groanin se încruntă. 

— Poate că dac-ai avea şi tu un stomac 
sensibil, nu ţi s-ar mai părea la fel de amuzant, 
tinere. De fapt, chiar mi-aş dori să ţi se 
întâmple, doar ca să-ţi şterg rânjetul ăla 
prostesc de pe faţă. 

Trecuseră de mult timpurile în care Groanin, 
având încă o dorinţă de îndeplinit, era mai atent 


când folosea cuvântul dorință în compania unor 
djinni. 

— Atunci, cu puţin noroc, ai înţelege cum e să 
fii în pielea mea. 

— Vrei să repeţi? spuse Dybbuk. 

— Cu puţin noroc... 

— Noroc! Dybbuk  înşfăcă traducerea 
mesajului lui Killiecrankie. Da... noroc. 

Sublinie cuvintele cu degetul şi începu să 
citească tare: 

— „...am. fugit în acest loc cumplit, unde 
probabil că voi fi omorât de duşmanii mei. Dar 
acum sunt norocos.” 

Dybbuk se duse înapoi la hartă şi lăsă să-i 
scape un chiot, lovind triumfător cu pumnul în 
aer. Se simţea deodată mult mai bine. Reuşise 
să-şi dea seama de ceva important de unul 
singur! Era o schimbare foarte plăcută, având în 
vedere că, de obicei, Philippa rezolva 
problemele de gândire. Şi, mai rar, John. Cel 
puţin, se putea privi în ochi din nou. 

— Asta e! strigă el. E atât de simplu! Nici nu 
ştiu cum de nu v-aţi dat seama până acum! 

John se uită nedumerit la hartă câteva clipe, 
apoi clătină din cap. După aceea, luă roata de 
rugăciuni tibetană şi o agită ameninţător: 

— Ne spui şi nouă despre ce este vorba? 
porunci el. Sau trebuie să te pocnesc întâi cu 
asta? 

— lată răspunsul! Dybbuk împunse cu degetul 


harta de pe perete. Colonelul Killiecrankie a 
făcut doar un joc de cuvinte. E un calambur. N-a 
vrut să spună acum sunt norocos, ci sunt în 
Lucknow”. Aici, în Uttar Pradesh. În India. La 
numai trei sute de mile de noi, spre sud-vest. 

John, Philippa şi Groanin se apropiară să 
privească harta, în timp ce Dybbuk ţopăia 
bucuros prin cameră. 

— Nu-mi place să recunosc, dar are dreptate, 
spuse Philippa, în cele din urmă, întinzându-se 
după ghidul turistic. 


— Capitala statului nord-indian Uttar Pradesh, 
citi Philippa din ghid, este, poate, mai bine 
cunoscută din pricina asediului de cinci luni la 
care au fost supuşi locuitorii săi britanici în 
1857, în timpul Primului Război pentru 
Independenţă sau, cum mai este numit, Marea 
Răscoală. 

— Se potriveşte cu datele pe care le avem 
până acum, spuse John. 

— Bineînţeles, sări Dybbuk, care n-avea de 
gând să permită vreo contrazicere a soluţiei 
sale în ceea ce privea locul unde trebuiau să 
caute fortul roz şi Regele Cobră pierdut. 

Philippa frunzărea ghidul. 

— Mă tem că aici nu scrie nimic despre vreun 
fort roz aflat în Lucknow, constată ea. 

— Îl vom găsi când vom ajunge acolo, insistă 


77 În limba engleză, /uck înseamnă noroc şi now, acum. 


Dybbuk. 

— Un loc nepotrivit să ajungi la el cu avionul, 
spuse Groanin, privind harta. Cred că va trebui 
să luăm un avion via Calcutta. 

— În niciun caz, îl contrazise Dybbuk. Calcutta 
e în direcţia opusă. Oricum, cine a spus că ar 
trebui să ajungem acolo cu avionul? 

— Sper că nu ne propui să călătorim cu 
vârtejul, interveni Groanin. 

— Ne-am recăpătat puterile pe de-a-ntregul, 
zise Dybbuk, ridicând din umeri. De ce nu? 

— Eu n-am format niciodată un vârtej, 
recunoscu Philippa. 

— Nici eu, se auzi vocea lui John. 

— Eu da, le spuse Dybbuk. Am zburat aşa de 
la Palm Springs, din California, până la casa 
mătuşii mamei mele Felicia, pe râul Hudson. 

— Dar era cât pe-aci să nu mai ajungi, îi 
aminti Philippa. Aşa ne-ai spus. 

— Doar pentru că mersesem prea mult spre 
nord. Ar fi trebuit să rămân mai la sud, unde 
este cald. Să merg în Florida, apoi s-o iau în sus, 
pe Coasta de Est. În plus, acum suntem în India 
şi, în cazul în care n-aţi observat, e foarte cald 
aici. În mod sigur, puterile de djinn nu mă vor 
părăsi în ţara asta. 

Dar, a doua zi - ziua în care aleseseră să 
pornească spre Lucknow - nu puterile de djinn îi 
făcură probleme lui Dybbuk, ci stomacul. In 
clipa în care se trezi, descoperi că se simte 


foarte rău. 

— Parcă-mi strânge cineva măruntaiele în 
pumn, spuse el, neliniştit. 

— N-ar fi trebuit să mănânci atâta curry 
aseară, observă Groanin, nespus de încântat 
pentru faptul că se dovedea că avusese 
dreptate în privinţa „mâncărurilor străine”. Ti- 
am spus să nu mănânci prostiile alea indiene. 
Indrăznesc să cred că nu ţi se mai pare atât de 
amuzant acum, tinere, faptul că eu mă hrănesc 
din borcane cu mâncare pentru bebeluşi 
sterilizată, în loc să-mi încarc stomacul cu 
mizeria aia pe care ai înfulecat-o tu aseară. 

— Nu cred că de la curry se simte rău, îl 
contrazise Philippa. Toţi trei am mâncat, şi eu, şi 
John, şi Dybbuk. Eu n-am nimic. 

John rămase tăcut, simțindu-se vinovat şi 
sperând că nimeni nu-şi va aduce aminte de 
dorinţa pe care-o exprimase Groanin cu o zi în 
urmă: ca Dybbuk să aibă un stomac dat peste 
cap. Nu fusese deloc intenţia lui să-i 
îndeplinească această dorinţă, dar, fiind în 
deplinătatea puterilor sale de djinn pentru 
prima dată, după un timp foarte îndelungat, şi 
încă obosit după zborul lung de la Londra, pur şi 
simplu făcuse ca dorinţa să se îndeplinească. 
Nimrod numea fenomenul „îndeplinirea 
subliminală a dorințelor”, şi se întâmpla atunci 
când un djinn neexperimentat îndeplinea o 
dorinţă fără să vrea. 


Abia acum îşi dădu seama, şocat, de faptul că 
Groanin îşi dorise cu adevărat ca dorinţa lui să 
se împlinească. 

— Nu-ţi poţi dori să te simţi mai bine? îl 
întrebă el pe Dybbuk. Să-ţi foloseşti puterea de 
djinn? 

— Nu crezi că am încercat deja? 

John încuviinţă, cu un semn din cap. Adevărul 
e că şi el încercase să-şi folosească puterea ca 
să-i vindece stomacul deranjat lui Dybbuk dar, 
neştiind prea bine ce face, se gândise ca nu 
cumva să înrăutăţească lucrurile. Era greu să fii 
sigur. 

— Va trebui să formaţi vârtejuri singuri, şopti 
Dybbuk. Mie mi-e prea rău pentru asta. Zărind 
privirea plină de nesiguranţă pe care o 
schimbară gemenii, adăugă: Liniştiţi-vă, o să vă 
descurcaţi. Nu e mare lucru. Oricum, trebuia să 
începeţi cândva, iar acum e un moment la fel de 
potrivit ca oricare altul. 

Groanin scutură din cap. 

— Dacă nu te superi, zise el, eu aş prefera 
avionul, la urma urmei. 

— Nu-ţi fie teamă, domnule Groanin, gemu 
Dybbuk, ţinându-se cu mâinile de burtă. O să le 
spun eu ce trebuie să facă. Băiatul zâmbi slab. 
Gândeşte-te, numai, dacă te prăbuşeşti cu 
avionul, eşti înconjurat de o grămadă de fier 
vechi. Dar, dacă te prăbuşeşti cu un vârtej, eşti 
înconjurat de o pernă de aer. Nu există nimic 


mai sigur decât o pernă de aer, crede-mă. 
Groanin închise ochii şi încuviinţă din cap. 
— Ştiu sigur c-o să regret, declară el. Vă zic 
eu, Ştiu sigur c-o să regret. 


Urcară pe un deal abrupt, în partea de vest a 
oraşului. Dealul oferea O privelişte 
cuprinzătoare a Văii Katmandu care, potrivit 
ghidului Philippei, fusese cândva un lac infestat 
de şerpi. În vârful dealului, se înălța Templul 
Swayambhu, sufocat de maimute, de pelerini şi 
de turişti. Ceva mai departe de templu, în 
parcare, găsiră un loc liniştit, iar acolo John 
începu să formeze un vârtej. La prima încercare, 
reuşi să răstoarne o maşină, iar a doua oară 
vârtejul scăpă de sub control, fugărind câteva 
maimuțe tocmai până la Muzeul de Istorie 
Naturală, în partea de sud a poalelor dealului. 

— Ce mama naibii? se plânse Groanin. O să ne 
bagi pe toţi la închisoare, John. Pentru numele 
lui Dumnezeu, fă-l cum trebuie, până când nu 
ne vede cineva. 

— Cineva ne-a văzut deja! zise Philippa şi 
arătă spre capătul celălalt al parcării, unde un 
călugăr în robă roşie făcea de zor plecăciuni 
spre ei, cu mâinile împreunate în faţă şi rostind 
o rugăciune. Continuă, John, îl îndemnă ea, e 
prea târziu acum ca să ne mai facem griji în 
privinţa lui. 

— Se pare că i-ai înseninat ziua, observă 


Groanin, în clipa în care John reuşi, din cea de-a 
treia încercare, să-i ridice pe toţi de la pământ 
cu un vârtej puternic. Cred că i-ai redat 
credinţa, în orice-ar crede el. 

— Ei bine, sunt total de acord, spuse Philippa, 
făcându-i veselă cu mâna călugărului care, spre 
încântarea ei, îi răspunse la fel. 

— Să mai vorbeşti despre carele zeilor! 
exclamă Groanin, încercând din răsputeri să se 
ţină de ceva, dar descoperind că aerul nu era 
tocmai potrivit pentru asta. Ce mama naibii! 

Dybbuk gemu cu putere în timp ce vârtejul se 
clătina sub ei, pentru ca apoi să pornească la 
drum cu viteză, de parc-ar fi fost tras de nişte 
armăsari nevăzuţi. Un moment mai tărziu, 
băiatul se înclină într-o parte şi vomită drept 
peste capetele unor turişti, spre marele dezgust 
al Philippei. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă ea, înţepată. 

Dybbuk zâmbi forţat. 

— Da, un pic. 

— Vai de bieţii turişti, îi compătimi fata. 

Dar haosul creat de vârtejul lui John şi de 
stomacul lui Dybbuk nu se sfârşise încă. In timp 
ce masa de aer se mişca repede în sus şi tot 
mai departe de deal, John încercă s-o facă să se 
rotească în jurul axei sale, ceea ce avu ca 
rezultat faptul că vârtejul se înclină întâi uşor, 
apoi tot mai mult, încât până la urmă se 
pomeniră aproape aruncaţi din vârful lui. 


— Mai cu grijă! ţipă Groanin. O să ne azvârli 
pe toţi pe pământ. 

— Scuze, îngăimă John, în timp ce Dybbuk 
vomita din nou, de data aceasta peste acelaşi 
grup de maimuțe pe care al doilea vârtej le 
alungase de pe deal. 

— Îndreaptă-l, spuse Dybbuk, ştergându-se la 
gură cu mâneca. Împinge-ţi călcâiele împotriva 
vântului. Asta o să te-ajute să-ţi concentrezi 
gândurile la ceea ce ai de făcut. 

John făcu precum i se spusese şi-şi înfipse 
călcâiele cu putere în aerul învolburat. Imediat, 
vârtejul îşi corectă înclinația. 

— Nu prea mult, îl avertiză Dybbuk. 

— Cred că încep să-l controlez, strigă John, 
deoarece de-acum zgomotul vântului crescuse 
simţitor. 

— Vai de mine, sper că aşa e, gemu Groanin. 
O să-mi las şi eu micul dejun în urmă, dac-ai s-o 
ţii tot aşa. 

Vârtejul se răsuci în josul văii, trecând direct 
peste un popas turistic de la marginea 
drumului, unde coada lui smulse acoperişul de 
tablă ondulată de deasupra băilor şi a 
toaletelor, spre marea supărare şi stinghereală 
ale tuturor celor de dedesubt, care nu trecură 
neobservate de cei patru de deasupra. In ciuda 
stomacului răvăşit, Dybbuk izbuti să râdă. 

— Ar trebui să te las să zbori cu vârtejul mai 
des, John, declară el. 


— Suntem prea jos, îi atenţionă Philippa. O să 
ne vadă toată lumea. 

Avea dreptate. Toţi cei de pe pământ îi puteau 
vedea pe copiii şi pe bărbatul cu un singur braţ 
aşezaţi chiar confortabil în mijlocul vârtejului. 

Un poliţist de la circulaţie încercă, în zadar, să- 
i dirijeze departe de aglomerata Piaţă Durbar, 
dar se văzu obligat să se aplece în timp ce 
discul unei antene parabolice, smuls de vârtej 
de pe acoperişul barului Bonnington Burger, 
zbura direct spre el. Constructorii care aşezau 
cărămizi şi amestecau mortarul cu lopata, pe 
şantierul în lucru al hotelului Tabăra de Bază 
Hillary şi Tenzing”, se împrăştiară care încotro 
din calea vântului rătăcitor. În oricare alt oraş 
decât Katmandu, în urma lor ar fi domnit 
haosul. Dar capitala Nepalului este renumită 
pentru toleranța şi pentru felul ei uşuratic de a 
privi lucrurile. Într-adevăr, doar câţiva oameni 
reacționară negativ la vederea occidentalilor 
noştri zburând, cu picioarele încrucişate, prin 
aer. Pentru mulţi dintre privitori, acesta era 
exact genul de lucru pentru care veniseră în 
Katmandu de la bun început, şi erau de părere 
că se uitau la patru maeştri ai artei secrete a 
zborului yoghin, care e unul dintre rezultatele 
meditaţiei transcendentale. Pentru aceşti 
oameni, evenimentul la care asistau era dovada 


78 Referire la alpinistul Sir Edmund Hillary şi la şerpaşul său, Tenzing Norkay, 
primii oameni care au escaladat Vârful Everest, în anul 1953. 


însăşi a iluminării pe care veniseră s-o caute la 
ashram sau în temple. De aceea, preoţii se 
înclinau, oamenii sfinţi îşi ridicau mâinile spre 
cer, aplaudau, yoghinii se aşezau în poziţia lotus 
şi începeau să ţopăie peste pajişti ca şi cum ar fi 
vrut ei înşişi să decoleze, femeile aruncau flori, 
iar tinerii hippy făceau semnul păcii şi zâmbeau, 
pierduţi. 

— Super! se bucură Dybbuk, răspunzându-le 
şi el cu semnul păcii. 

— În ce parte e Lucknow? îl întrebă John. 

— În partea aia, îi răspunse Dybbuk. 

John îl privi pe Dybbuk, încă teribil de palid, în 
timp ce arăta nelămurit spre vest. 

— Eşti sigur? îl întrebă el. 

— Bineînţeles că sunt sigur, răspunse Dybbuk, 
înghițind cu greu. Un pic spre vest, un pic spre 
sud, apoi drept înainte, până la amiază. 

Nepalul este ţinutul celor mai înalţi munţi din 
lume, printre care se numără Everestul, K2, 
Lhotse, Makalu şi, poate cel mai greu de urcat, 
la urma urmei, Annapurna. Drumul ales de John 
pentru zbor îi purta peste partea de sud a 
Rezervaţiei Naturale Annapurna, unde dădură 
peste un muson timpuriu care, în ciuda 
eforturilor susţinute ale lui John, îi împinse spre 
nord, la poalele Munţilor Himalaya. 

— Ne abatem de la curs! strigă Philippa. 

— Ştiu, răspunse John, dar nu pot face nimic. 

Philippa şi Dybbuk n-aveau cum să-i vină în 


ajutor, pentru că numai djinnul care a creat 
vârtejul îl poate stăpâni. 

— Trebuie să ieşim din curentul ăsta de aer, 
zise Dybbuk. 

— Nu îndrăznesc să urc şi mai sus, răspunse 
John. N-ai observat? Se face tot mai rece. 

Apoi privi în jos. 

— Nici aterizarea n-ar fi o alegere bună. E 
zăpadă acolo, jos. 

Dar, cu cât alunecau mai aproape de pantele 
pline de zăpadă ale Annapurnei, cu atât lui John 
îi era mai frig, până când descoperi că nu mai 
era în stare să menţină vârtejul. Prin urmare, 
aterizară forţat în mijlocul unui câmp de gheaţă, 
pe faţa nordică şi neprimitoare a muntelui, cam 
la trei mii de metri mai jos de pisc. 

Un vânt aspru bătea dinspre înălţimi, 
înţepându-le feţele cu particule de zăpadă şi 
îngheţându-le oasele până la măduva atât de 
importantă pentru djinni. Fără vreun mijloc de a 
face focul, nici n-aveau cum să-şi crească 
temperatura corpului suficient încât să-şi 
folosească puterile de djinni. În imensa vale 
înzăpezită de sub ei nu se vedea nici picior de 
fiinţă omenească - drumeţi sau alpiniştii - care 
i-ar fi putut ajuta cu ceva atât de obişnuit 
precum o băutură fierbinte. În câteva minute, 
cei patru îşi dădură limpede seama de faptul că 
aveau să moară de frig, dacă nu le venea 
repede cineva în ajutor. 


— Nu-i aşa că-i minunat? spuse Groanin. 

Se aşeză la umbra unui bloc uriaş de gheaţă, 
îşi îndesă mâna la subsuoară şi-şi opri dinţii din 
clănţănit numai pentru câteva clipe, cât să 
adauge, vizându-l pe Dybbuk: 

— Nimic mai sigur, ai spus. Şi când mă 
gândesc că am fost atât de prost încât să te 
cred! 

— Nu e vina mea că el nu poate să zboare 
cum trebuie, se apără Dybbuk. Ar fi trebuit să 
meargă spre sud, apoi spre vest. Aşa am fi 
evitat frontul ăsta atmosferic. 

— Îmi amintesc foarte clar că mi-ai spus să 
merg mai întâi spre vest, apoi spre sud, ţipă 
John în contra vântului. 

— Nu da vina acum pe mine, se împotrivi 
Dybbuk. 

— Nimeni n-o să învinovăţească pe nimeni, 
interveni Philippa. N-are niciun rost. Dacă nu ne 
gândim la o soluţie, cât mai repede, o să murim 
aici de frig. 

Fata se aşeză lângă Groanin şi se cuibări cât 
mai aproape de el, încercând în zadar să se 
încălzească. 

Nori mari şi pufoşi începuseră deja să ascundă 
soarele, făcând ca temperatura să scadă 
vertiginos. Cu toţii aveau promoroacă în păr. 

În clipa în care Groanin rosti următoarele 
cuvinte, aburul emanat de respiraţia lui caldă în 
aerul îngheţat îl făcu să semene cu un djinn 


care se transsubstantizează. 

— Dacă are cineva la îndemână o dorinţă de 
urgenţă, ar fi timpul s-o folosească, zise el. 

Niciunul dintre cei trei copii djinni nu spuse 
nimic. 

—Ar fi trebuit să-mi închipui, bombăni 
Groanin, posac. După care adăugă: nunc 
fortunatus sum. 

— Ce-ai spus? întrebă Philippa. 

— Mă gândeam şi eu. Groanin îi înconjură 
umerii cu braţul. Mă gândeam şi eu la ceea cea 
scris colonelul Killiecrankie. Trebuie să 
mărturisesc că-mi doresc şi eu să fiu în 
Lucknow. 

— De fapt, şi eu la fel, înghiţi fata, arătând 
apoi în josul muntelui. Uite! 

Cu paşi lungi şi puternici, o siluetă 
extraordinar de înaltă suia pe pantă. Aducea 
vag cu o maimuţă mare şi era acoperită cu o 
blană roşie, lungă şi încâlcită. Capul îi era mare 
şi ţuguiat, în timp ce faţa părea acoperită cu 
piele şi turtită. 

— O fi cumva un urs? întrebă, neliniştit, 
Dybbuk. 

— Nici pe departe, răspunse john. E Yeti, 
îngrozitorul Om al Zăpezilor. 

Groanin închise ochii şi se pregăti să se roage. 

— La naiba, zise el, un monstru! E tot ce ne 
lipsea! 


Capitolul 10 
Mai mult ca perfect 


La mii de mile depărtare, în New York, cei doi 
Altundeva - copiile fidele ale gemenilor care 
fuseseră create de îngerul Afriel - se purtau 
cam prea bine. Unul dintre lucrurile care-i fac pe 
îngeri să fie atât de angelici este faptul că ei n- 
au niciun fel de înclinaţie către rău, către 
lucrurile făcute de mântuială, nepotrivite şi 
imperfecte. Ceea ce însemna că John 2 şi 
Philippa 2 n-aveau niciunul dintre defectele 
obişnuite pe care le aveau gemenii adevăraţi - 
sau oricare alţi copii, de altfel. Să nu înţelegeţi 
cumva că John şi Philippa ar fi fost copii răi. 
Pentru că nu erau. Dar, ca toţi ceilalţi puşti - fie 
ei pământeni, fie djinni - existau momente în 
care-i  potopea lenea, erau  necugetaţi, 
neascultători sau, pur şi simplu, ştrengari. 
Niciunul dintre aceste cusururi copilăreşti nu se 
manifesta la John 2 şi Philippa 2. De aceea, la 
numai o zi sau două de la sosirea lor în casa de 
pe strada 77 Est, începu să se observe că 
gemenii gemenilor se purtau mai degrabă ca 
nişte îngeri, decât ca nişte djinni tineri. 
Menajera, doamna Trump, fu prima care 
remarcă acest lucru, atunci când o găsi pe 
Philippa 2 făcând curăţenie în baie, iar pe John 2 
ducând gunoiul. Asta, pe lângă faptul că mai 
devreme descoperise că cineva - acum era clar 
cine - dăduse cu aspiratorul şi ştersese praful în 
locul ei. 

— Nu ştiu ce puneţi voi doi la cale, zise ea, în 


timp ce-şi răsucea nervoasă pe degete şiragul 
de perle, pentru că era o femeie foarte bogată 
şi purta de multe ori bijuterii scumpe pe sub 
halatul de lucru. Dar, orice ar fi, sunt foarte 
bucuroasă că m-aţi ajutat. Casa asta cere multă 
muncă. Sunt momente în care cred c-aş avea 
nevoie de puteri magice să fac totul aşa cum 
trebuie. 

— Nu punem la cale nimic, aşa cum crezi tu, îi 
răspunse Philippa 2. Încercam doar să-ţi facem 
ziua mai uşoară. Asta-i tot! 

— Chiar aşa, zise şi John 2. De ce nu te duci să 
te odihneşti vreo cinci minute, până îţi fac eu un 
ceai de plante? Arăţi ca şi cum ai avea nevoie 
de unul. 

— Şi ce-ar spune mama voastră? întrebă 
doamna Trump. Ce-ar crede dac-ar intra şi v-ar 
găsi pe voi doi servindu-mă pe mine? Aş fi 
concediată, asta s-ar întâmpla. Nu mă plăteşte 
ca să stau degeaba şi să beau ceai. 

Cu toate acestea, femeia se aşeză şi-i lăsă s-o 
răsfeţe un timp. Cum ar fi putut refuza? Philippa 
2 făcuse chiar o prăjitură pentru ea. O prăjitură 
îngerească! 

— Nimeni n-a mai făcut vreodată o prăjitură 
pentru mine, spuse doamna Trump, cu lacrimi 
în ochi. Cel puţin, nu de când eram copil. 

Pe lângă asta, era cea mai bună prăjitură pe 
care-o mâncase vreodată. Şi ceaiul îi merse la 
inimă, deopotrivă. 


— M-aş putea obişnui cu aşa ceva, râse 
femeia, dar după o vreme îi uşui pe amândoi din 
bucătărie şi începu să pregătească mâncarea 
pentru cină, aşa că în scurt timp uită de 
amabilitatea copiilor stăpânei sale. 

Nu dură însă decât până după cină, când, 
intrând în sufragerie cu gândul să curețe masa, 
descoperi că gemenii făcuseră asta înaintea ei. 
Mai mult, strânseseră vasele şi le aşezaseră 
frumos în maşina de spălat vase. 

— Nu-mi vine să cred! exclamă ea. 

Şi domnul Gaunt observase schimbarea 
gemenilor. Cum să nu observe, când Philippa 2 
îi adusese de dimineaţă ziarul chiar la pat, lângă 
o cană de cafea - cea mai bună cafea pe care o 
băuse vreodată -, iar John 2 îi pregătise baia? 
Gemenii reuşeau chiar să stângă lumina şi orice 
aparat electric atunci când ieşeau dintr-o 
cameră, unul dintre lucrurile în legătură cu care 
tatăl lor făcea mereu caz. Domnul Gaunt era 
foarte mulţumit de ceea ce făceau pentru el, 
chiar dacă ajunse curând la concluzia că 
gemenii încercau să-l linguşească pentru cine 
ştie ce şotie pe care aveau s-o facă în viitor. El 
însă se hotări să se relaxeze şi să se bucure de 
prezent, până atunci. 

Gemenii gemenilor erau la fel de perfecţi şi în 
ochii doamnei Gaunt, dar, spre deosebire de 
soţul ei, ea ajunse la concluzia că făcuseră deja 
ceva rău, de aceea se hotărî să-i supravegheze. 


Însă mare-i fu mirarea atunci când, în loc să 
descopere cine ştie ce poznă ascunsă, constată 
că John 2 se juca mai puţin pe calculator, se uita 
mai puţin la televizor, dar citea mai mult. Pe 
deasupra, îşi dădu seama de faptul că Philippa 2 
îşi peria părul atunci când trebuia, se spăla pe 
dinţi după masă, făcea curăţenie în cameră şi 
mânca frumos. Amândoi gemenii făceau baie 
sau duş cel puţin o dată pe zi, fără să fie nevoie 
să li se spună. Una peste alta, părea că s-a 
întâmplat un miracol. 

Doar Monty, pisica, ştia adevărul despre 
gemenii gemenilor. Pisicile ştiu, pur şi simplu, 
lucruri pe care oamenii, nici măcar djinnii, nu le 
află. Mai ales pisicile care au fost cândva femei 
în toată regula, precum Monty. Nu că Monty n- 
ar fi avut şi nişte indicii: John 2 nu arunca tot 
felul de obiecte spre ea atunci când îşi ascuţea 
ghearele pe fotoliul lui preferat, iar Philippa 2 - 
în general, foarte permisivă în astfel de 
probleme - nu-i mai dădea de mâncare pe 
ascuns, pe sub masă. Dar, în primul rând, 
mirosul pe care-l simţea o convinsese de faptul 
că nu erau aceiaşi gemeni. Aceştia doi nu 
miroseau deloc, ceea ce nu era surprinzător, 
având în vedere noua lor dragoste faţă de 
curăţenia corporală. 

În clipa în care doamna Gaunt află că John 
făcea două duşuri pe zi, ajunse la concluzia că 
lucrurile nu-s tocmai în regulă şi o chemă pe 


doctorita pentru djinni, pe Jenny Sachertorte, 
mama lui Dybbuk. 

— Se întâmplă ceva cu gemenii, îi spuse ea 
doctoriţei Sachertorte. Nu ştiu ce anume, dar nu 
se poartă ca de obicei. 

— Fii mai explicită, Layla. 

— În general, nu sunt chiar atât de cuminţi. 
Atât de ascultători. Atât de ordonaţi. Atât de 
harnici. Şi, mai presus de toate, atât de curaţi. 
Cred că sunt bolnavi, stresaţi sau ceva de soiul 
asta. 

Doctoriţa Sachertorte clătină din cap. 

— Layla, draga mea, nu te supăra că-ţi spun, 
dar cred că exagerezi. Cei mai mulţi părinţi ar fi 
chiar încântați să aibă copii cu astfel de 
„defecte”. Pe de altă parte, tu cel puţin ştii 
unde-ţi sunt copiii. Cel puţin ştii că sunt vii. 
Doctorita înghiți cu greu, încercând să-şi 
stăpânească emoţiile. 

— Încă nicio veste de la Dybbuk? Doamna 
Gaunt luă mâna prietenei sale şi o strânse uşor. 

— Nu. Eu şi mătuşa Felicia l-am căutat peste 
tot, oftă ea. E vina mea. Am fost prea severă cu 
el. Ar fi trebuit să-l las mai liber. Dar după ce s-a 
întâmplat cu sora lui, Faustina... Doctoriţa 
Sachertorte îşi şterse o lacrimă. 

— Nu e vina ta, insistă doamna Gaunt. 

— Ba da, Layla, este. Ce obişnuia să spună 
naşul lui Nimrod? Să pierzi un copil e un 
nenoroc. Să pierzi doi, e de-a dreptul neglijenţă. 


Femeia îşi suflă nasul. Are legătură cu moartea 
prietenului lui, Brad, şi a tatălui acestuia. Sunt 
sigură. Dar nu ştiu în ce fel. Poliţia din Palm 
Springs n-are nicio informaţie. 

Doamna Gaunt o îmbrăţişă pe Jenny 
Sachertorte. 

— Ai dreptate, zise ea. Poate că exagerez eu. 

— Ştii de ce? 

Doamna Gaunt nu răspunse. 

— Să-ţi spun eu de ce? continuă doctoriţa 
Sachertorte. Nu e evident? Te simţi vinovată 
pentru că, în curând, îi vei părăsi, pentru a 
deveni următorul Djinn Albastru. N-am 
dreptate? 

— Ai aflat? 

— Bineînțeles. Mătuşa Felicia mi-a spus. Ea 
ştie de la Edwiges Rătăcitoarea. Sunt prietene 
vechi. 

— Înţeleg. 

Djinnul Albastru din Babilon - prin tradiție, era 
întotdeauna o femeie şi cea mai puternică 
dintre djinni - era obligată să trăiască într-o 
stare de indiferență morală, astfel încât să 
poată arbitra în mod echitabil între Bine şi Rău. 
În secret, doamna Gaunt fusese de acord să-i 
preia funcţia Ayeshei, actualul Djinn Albastru, 
care se întâmpla să fie chiar mama ei, atunci 
când aceasta avea să moară, încercând astfel s- 
o împiedice pe bătrână s-o numească pe 
Philippa următorul Djinn Albastru. Asta, 


deoarece pentru a fi Djinn Albastru trebuia plătit 
un preţ teribil, cea numită în această funcţie 
fiind obligată să trăiască departe de familia ei şi 
fără dragoste, potrivit legilor reci ale Logicii. 

— Crezi că ţi-ar fi mai uşor să-i părăseşti pe 
gemeni dac-ar fi neascultători şi obraznici? 
Doamna Sachertorte clătină din cap. Dar nu ei 
au o problemă, Layla dragă, ci tu. Ştii bine cât 
de mult le vei duce dorul, atunci când vei pleca 
de acasă. 

Făcu o pauză. 

— Din două una: am dreptate sau am 
dreptate? 

— Da, ai dreptate. Doamna Gaunt lăsă să-i 
scape un oftat adânc. Dar ce pot să fac? Am 
promis, Jenny. A trebuit s-o fac. l-am dat 
Ayeshei cuvântul că voi deveni următorul Djinn 
Albastru, după ce ea va muri. De acum, nu mai 
este mult. Au mai rămas doar câteva zile, de 
fapt. 

Doamna Gaunt îşi muşcă buzele. 

— Ce-o să le spun, Jenny? Ce-o să le spun, lui 
John şi Philippei? 

— Vrei sfatul meu? 

— Bineînţeles. 

— Spune-le ce v-a spus şi vouă Ayesha, ţie şi 
lui Nimrod, atunci când ea a devenit Djinn 
Albastru. Tu ai trecut peste asta, Layla. La fel 
vor face şi ei. Spune-le şi tu ce v-a spus ea. Şi, 
dacă sunt măcar pe jumătate atât de grijulii şi 


de înţelegători cum spui tu că sunt, atunci vor 
înţelege. Sunt sigură. 


În ziua în care Ayesha muri, în casa ei din 
Berlin, doamna Gaunt îi găsi pe cei doi 
Altundeva citind, liniştiţi, în camerele lor. Acest 
lucru era mai ciudat din partea lui John, decât a 
Philippei, de aceea doamna Gaunt îi puse mâna 
pe frunte băiatului, ca să vadă dacă nu cumva îi 
scăzuse temperatura”. Dar, pielea îi era 
suficient de caldă. Cu toate acestea, 
comportamentul lui John era atât de neobişnuit, 
încât doamna Gaunt îi puse un termometru. 
Temperatura băiatului era exact de 101,6 grade 
Fahrenheit* - cu două grade mai mare decât a 
oamenilor, pentru un djinn era numai bine. 

— S-a întâmplat ceva? o întrebă John 2 pe 
doamna Gaunt. 

— Se pare că nu, răspunse ea. Cel puţin, nu cu 
tine. 

— Cu mine? se miră el. Mă simt foarte bine. 

— Chiar aşa, dragul meu? Doamna Gaunt 
ridică din umeri. Mi se pare că eşti prea liniştit, 
atâta tot. 

Philippa 2 se strecură în camera lui John 2, aşa 
cum făcea şi Philippa cea adevărată uneori, 
pentru eventualitatea în care mama ei ar fi vrut 
să-i spună ceva. Zâmbi dulce către doamna 


7? Temperatura unui djinn bolnav scade, nu creşte (n. a.). 
8 Aproximativ 38,7 grade Celsius. 


Gaunt şi se aşeză cu grijă: cu genunchii 
apropiaţi, cu mâinile în poală şi cu spatele 
drept, aşa cum o sfătuia mereu mama ei să 
stea. Purta chiar una dintre rochiile care-i 
plăceau mult doamnei Gaunt, în loc să fie 
îmbrăcată-n jeanşi, cum prefera Philippa. 

— Amândoi aţi păţit ceva, continuă doamna 
Gaunt. Sunteţi prea... îmblânziţi. Uită-te doar 
cât de frumos stai pe scaun, Philippa. De obicei, 
te prăbuşeşti pur şi simplu pe el. Şi porţi o 
rochie. Tu nu purtai niciodată o rochie, decât 
dacă te rugam eu. lar John citeşte o carte, în loc 
să se uite la televizor, ca de obicei. Nu este 
normal. 

— Dar, mamă, mereu îmi spui să nu mă 
trântesc când m-aşez, protestă Philippa 2. 

— lar mie-mi spui c-ar trebui să citesc mai 
mult şi să mă uit mai puţin la televizor, adăugă 
John 2. Tocmai asta fac. 

— Da, dragilor, aveţi dreptate. 

Doamna Gaunt se aşeză pe marginea patului 
şi-i privi pe cei doi Altundeva, fără să ştie că, de 
fapt, erau copiile perfecte ale veritabililor John şi 
Philippa. 

— N-ar trebui să mă plâng pentru că faceţi 
exact ce vă spun eu, nu-i aşa? Doar că sunt 
obişnuită cu mici abateri din partea 
amândurora. 

— Lasă-mă să înţeleg, zise Philippa 2. Vrei să 
spui că ai prefera să facem prostii? 


— Nu! Doamna Gaunt zâmbi, nesigură. Nu 
asta am vrut să spun. Doar că nu vreau ca voi 
doi să deveniți mai cuminţi decât este normal. 
Nu vreau să vă pierdeţi spiritul. 

Fără să ştie, doamna Gaunt nimerise 
problema celor doi Altundeva: un Altundeva n- 
are spirit, din simplul motiv că n-are suflet. Într- 
un singur fel ar fi putut descoperi doamna 
Gaunt acest lucru despre gemenii gemenilor: 
dacă i-ar fi dus în pod să se privească în 
oglinzile sufletelor. Dar nu-i trecu prin minte aşa 
ceva. In plus, bineînţeles că avea altceva pe 
suflet, şi anume cum să le spună gemenilor că 
bunica lor murise, dar, mai ales, că ea însăşi 
fusese de acord să-i succeadă, devenind 
următorul Djinn Albastru din Babilon, ceea ce 
însemna că trebuia să plece de acasă imediat. 
Dându-şi seama de faptul că Jenny Sachertorte 
avusese dreptate şi că n-avea sens să mai 
ascundă lucrurile, doamna Gaunt le spuse 
veştile de-a dreptul, aşa cum făcuse şi mama ei, 
cu mult timp în urmă. 

— Din păcate, asta înseamnă că va trebui să 
plec de acasă pentru totdeauna, continuă ea. 
Va trebui să vă părăsesc, pe voi şi pe tatăl 
vostru, şi să trăiesc în Berlin. Şi în Babilon, 
desigur. Imediat. 

— Cred că înţeleg, spuse Philippa 2, 
ştergându-şi o lacrimă perfectă de pe obraz. Ai 
făcut asta pentru mine, nu-i aşa? 


— Nu, Philippa, răspunse doamna Gaunt. 
Ayesha a vrut dintotdeauna ca eu să-i urmez, 
nu tu. Nu există niciun motiv pentru care să te 
simţi vinovată. 

— Mi s-a părut ciudat, la vremea respectivă, 
adăugă liniştit John 2, pentru că putea să-şi 
amintească foarte bine tot ce-şi amintea şi John 
cel adevărat, felul în care lucrurile păreau deja 
hotărâte, în secret, în lravotum. Băiatul ridică 
din umeri. Acum înţeleg. 

Djinnul Albastru îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului în Berlin. Dar lravotum era locul 
acela straniu din Babilon unde, o dată pe an, 
Djinnul Albastru se ducea să locuiască pentru a- 
şi împietri inima. 

Gemenii gemenilor rămaseră tăcuţi o vreme, 
fiecare dintre ei gândindu-se care ar fi cea mai 
potrivită reacţie şi-şi dădură repede seama de 
faptul că pe doamna Gaunt n-ar fi ajutat-o deloc 
dacă ei ar fi arătat emoţii prea puternice. De 
aceea, hotărâră că, până la urmă, cel mai 
frumos, cel mai bun şi mai puţin egoist lucru pe 
care puteau să-l facă era să se gândească la 
sentimentele ei şi nu la ale lor, şi s-o ajute să 
ducă la îndeplinire ceea ce trebuia. 

— Tata ştie? o întrebă John 2. 

— Nu, nu încă, zise doamna Gaunt, clătinând 
din cap. Mi-e groază să-i spun, se înţelege. Nu 
este la fel de puternic ca voi. 

De fapt, bineînţeles, fuseseră chiar mai 


puternici decât se aşteptase ea. Cu siguranţă e 
consecinţa faptului că sunt gemeni, se gândi. 
Impreună, gemenii au o putere interioară pe 
care persoanele obişnuite n-o pot avea 
niciodată, nici măcar n-o pot înţelege. Doamna 
Gaunt realiză că n-ar fi trebuit să se teamă să le 
dea această veste. Dar cu Edward Gaunt era o 
cu totul altă poveste. De ce nu se gândise oare 
la asta până acum? Trebuia să-şi facă griji în 
privinţa soţului ei, nu a copiilor. Ce se va 
întâmpla cu el? Cum va putea să-şi ducă viaţa 
fără ea? 

Crezând în continuare că vorbea cu propriii 
copii, doamna Gaunt îi strânse pe cei doi 
Altundeva în braţe, le sărută capetele care 
miroseau puternic şi neobişnuit a şampon şi, 
poate un pic dezamăgită de reacţia lor - pentru 
că, deşi le admira stăpânirea, ar fi alinat-o 
câteva lacrimi -, încercă să înfrunte cu mult 
curaj plecarea de acasă. 

Atunci îşi dădu seama de ceea ce se întâmpla. 
Dar greşit! 

— Bineînţeles, zise ea, plângând de-a binelea. 
Bineînţeles. De aceea v-aţi purtat atât de 
frumos. De aceea aţi fost atât de cuminţi, nu-i 
aşa? De aceea reacţionaţi aşa, acum. Incercaţi 
să-mi faceţi plecarea mai uşoară. Aţi ghicit. Aţi 
ghicit că trebuie să plec. V-aţi dat seama şi aţi 
vrut să-mi fie mai uşor, nu? îi mai sărută pe 
gemenii gemenilor de câteva ori. Ce copii 


minunaţi am! Nişte îngeri! Asta sunteţi, nişte 
îngeri mici! 

Ceea ce, desigur, era foarte aproape de 
adevăr. 

Abia acum pricepu John 2 că el şi cu Philippa 2 
greşiseră un pic. Doamna Gaunt sperase că 
adevărații ei copii ar fi incercat măcar s-o 
oprească să plece. De aceea, spuse ceea ce 
credea el c-ar fi spus John cel adevărat: 

— Te rog, nu pleca, mamă! Nu te vom lăsa să 
pleci. Dacă pleci, venim după tine şi te aducem 
înapoi. 

— Chiar aşa, spuse şi Philippa 2, înțelegând ce 
ar fi trebuit să spună de la început, astfel încât 
s-o facă pe doamna Gaunt să se simtă mai bine. 
Nu te vom lăsa să pleci! 

— Mi-e teamă că trebuie, răspunse mama lor. 
Mi-am dat cuvântul. Aşa cum vi-l veţi da şi voi, 
acum. Vreau ca amândoi să-mi promiteţi că veţi 
rămâne aici şi veţi avea grijă de tatăl vostru. Il 
veţi apăra, indiferent de ceea ce ar trebui să 
faceţi pentru asta. 

Şi, atunci când văzu că gemenii rămăseseră 
tăcuţi, aşa cum credeau ei că se cuvenea într-o 
asemenea împrejurare, doamna Gaunt chibzui o 
clipă, apoi zâmbi curajoasă şi le spuse: 

— Ei bine, nu vă pot învinovăţi. Nu cred că aţi 
fi copiii pe care-i ştiu şi pe care-i iubesc, dac-aţi 
promite aşa ceva. De aceea, vă rog să ascultați 
cu atenţie. lată ce se va întâmpla, dacă vă 


hotărâți să plecaţi şi să veniţi după mine. Nu 
vouă, ci tatălui vostru. Fiţi atenţi, amândoi. Aţi 
auzit vreodată despre un om numit Matusalem? 


Capitolul 11 
Soapte necugetate 


Stând chiar în faţa celor patru, aparent fără 
să-i pese de viscol, Yeti arăta ca un zid mare de 
blană. John aprecie că, de fapt, creatura pe 
care-o vedeau avea cam trei metri înălţime. Cu 
toate acestea, Omul Zăpezilor nu părea atât de 
îngrozitor. Nici măcar respingător. În loc să-şi 
arate colții, să se bată cu pumnii în piept şi să 
ragă din răsputeri, aşa cum se aşteptau toţi cei 
înghesuiți pe platoul de gheaţă de pe 
Annapurna, Yeti oftă şi le făcu semn să-l urmeze 
înapoi, pe pantă în jos. Niciunul nu se mişcă. 
Văzând cât le era de frică, Yeti vorbi: 

— Komm, spuse el, Komm, komm, wir müssen 
uns beeilen! 

— Vrea să venim cu el, traduse John, care 
vorbea limba germană perfect, ca urmare a 
unei dorințe pe care şi-o pusese odinioară. 
Spune c-ar trebui să ne grăbim. 

— Tipic pentru nemți, gemu Groanin, 
ridicându-se, rebegit de frig, pe picioarele pe 
jumătate înghețate. Mereu se grăbesc. 

— În mod sigur, nu arată ca un neamţ tipic, 
observă Philippa, cu o doză considerabilă de 


ironie. 

— Nu-mi pasă de unde-o fi, spuse Dybbuk, 
care deja se luase după Yeti, atâta timp cât ne 
duce undeva unde e cald. 

Il urmară pe Yeti în jos, pe versantul 
Annapurnei, până când ajunseră în pragul unei 
uşi cam de trei metri şi jumătate înălţime, 
cioplită drept într-un bloc mare de gheaţă. Uşa 
era blocată cu un sloi de gheaţă pe care Yeti se 
pregăti să-l tragă la loc, după ce vor fi ajuns cu 
toţii înăuntru, la adăpost. 

— Repede, înăuntru, vorbi el, în engleză de 
data aceasta. lute. Înainte să muriţi cu toţii 
îngheţaţi. 

înăuntru, se pomeniră într-un hol lung de 
gheaţă, care părea să ducă în inima muntelui. 
Totuşi, holul era foarte bine luminat, cu lumini 
electrice şi, după două-trei minute de mers, 
ajunseră în faţa unei uşi de sticlă groasă, 
închisă la culoare, care ar fi părut mai potrivită 
într-o bancă din New York, decât în Munţii 
Himalaya. Simţindu-le prezenţa, uşa se deschise 
uşor ca o şoaptă şi un val de aer cald le învălui 
oasele recunoscătoare. 

— Vă rog, îi îndemnă Yeti, intraţi! 

Interiorul locuinţei lui Yeti era cel puţin la fel 
de modern ca şi uşa. Pereţii erau făcuţi din 
sticlă şi rigips alb, iar podeaua neagră, lustruită, 
părea o apă întinsă peste tot. În căminul lung şi 
scund, un foc temperat făcea ca interiorul, cam 


prea asemănător cu al unui spital, să pară mai 
primitor. 

— Bine aţi venit în sălaşul meu din Himalaya, 
spuse Yeti, în timp ce uşa se închidea fără 
zgomot în spatele lui. Vă rog, simţiţi-vă ca 
acasă. 

Uşor de zis, greu de făcut, pentru că nu prea 
era mobilă în apartamentul acesta subteran. De 
aceea, se aşezară direct pe podea, ghemuiţi în 
jurul focului, aşteptând ca îmblănita lor gazdă 
să devină şi mai primitoare. 

— Aţi vrea să beţi ceva fierbinte, nu-i aşa? 
întrebă Yeti. 

— Dacă nu este un deranj prea mare, 
încuviinţă Groanin. 

— Deloc, răspunse Yeti. 

Următorul cuvânt pe care-l rosti fu 
TOHUWABOHU, care părea să fie un cuvânt 
pentru concentrare, pentru că nici nu-l rosti 
bine, că o tavă mare cu ceai, cafea şi ciocolată 
fierbinte, sendvişuri, biscuiţi şi gogoşi apăru 
lângă micul cvartet. 

— Sunteţi djinn, remarcă Philippa, ca şi noi. 
Cel puţin, noi trei. Domnul Groanin e om. 

— Incântat de cunoştinţă, vă asigur, spuse 
Groanin, servindu-se cu o ceaşcă de ceai. Am 
crezut că sunteţi îngrozitorul Om al Zăpezilor. 

Yeti zâmbi. 

— Chiar sunt îngrozitorul Om al Zăpezilor, 
răspunse el. De câteva zeci de ani încoace, vin 


în Munţii Himalaya să-mi petrec vacanţa, ca să 
scap de toate. Un fel de refugiu, departe de 
lumea modernă. Îmi place să mă plimb şi să mă 
caţăr pe munţi, să mă bucur de aerul proaspăt. 
Ca să nu mai vorbesc despre singurătate. 
Singurătatea este foarte importantă, când sunt 
în vacanţă. 

Chicoti în barbă şi spuse: 

— Cred că sunt ceea ce voi, englezii, numiţi 
pustnic, nu-i aşa? 

— Nu mă surprinde, vorbi Dybbuk, cu gura 
plină de sendvişuri. Îmi închipui că n-aveţi prea 
mulţi vizitatori, cu înfăţişarea asta. 

Philippa se uită la tânărul djinn cu o privire 
plină de reproş. 

— Dybbuk, nu fi atât de prost-crescut! 

— Nu, nu, o opri Yeti. Prietenul tău are 
dreptate. Unul dintre motivele pentru care 
prefer înfăţişarea aceasta este acela că vreau 
să-i ţin pe oameni departe. Cu toate acestea, nu 
este şi singurul motiv. Mai sunt şi altele, de 
ordin practic. Chiar eu am conceput creatura 
aceasta. 

Le arătă picioarele desculţe, acoperite de o 
piele groasă, de o mărime impresionantă. 

— Tălpile astea sunt deosebit de folositoare la 
căţărat. Ca şi picioarele, de altfel. lar blana 
deasă îmi ţine de cald pe orice vreme. 
Bineînţeles că aşa umblu numai pe afară. In 
casă, am cu totul altă înfăţişare. 


Spunând acestea, Yeti se transformă într-un 
bărbat care le făcu degajat o reverență. 

— Daţi-mi voie să mă prezint. Sunt baronul 
Reinhold von Reinnerassig. Din tribul de djinni 
Jann. 

Baronul era înalt şi blond, cu o față deschisă, 
aproape ştrengărească. Ochii săi albaştri parcă 
întreceau în sclipire chiar şi micul cercel cu 
diamant pe care-l purta în ureche. 

— Aşadar, începu John, după ce se prezentară 
şi ei, toate acele legende şi mituri despre 
îngrozitorul Om al Zăpezilor se referă la 
dumneavoastră? 

— Mi-e teamă că da. Baronul ridică din umeri. 
La început, am avut chiar succes. Localnicii se 
ţineau departe şi mă lăsau în pace. Dar, mai 
târziu, au început să vină străini, care organizau 
expediţii pentru capturarea mea. Bineînţeles că 
stau aici doar câteva săptămâni în timpul iernii, 
aşa că nu e prea uşor nici să mă vadă cineva. 
Restul anului îl petrec în casa familiei mele, la 
Hohenschwangau, în Bavaria. 

— Dar de ce veniţi tocmai aici? îl întrebă 
Groanin. Aş fi crezut că preferaţi un ţinut mai 
cald, fiind djinn şi aşa mai departe. Şi având 
sânge fierbinte şi chestii de-astea. 

— Problema cu ţările calde şi cu locurile cele 
mai frumoase este că sunt pline de turişti. Acum 
cincizeci de ani, preferam să mă duc în 
Mallorca, Maldive, Hawaii, Jamaica sau Insulele 


Virgine. 

Baronul clătină din cap şi se strâmbă. 

— Acum, însă, toate aceste locuri au devenit 
prea comerciale. Au fost stricate. De aceea, 
prefer să vin aici. Mai sunt şi aici localnicii, 
desigur. Şi  alpiniştii aceia ciudaţi. Dar 
Annapurna nu este atât de uşor de cucerit. Mai 
ales pe vremea aceasta. 

Le zâmbi călduros. 

— Aceasta este povestea mea. A voastră care 
este? V-am văzut vârtejul şi îmi imaginez ce s-a 
întâmplat. 

— Zburam de la Katmandu către Lucknow, 
răspunse Philippa, când un puternic curent de 
aer ne-a abătut de la rută. 

— Aerul rece mi-a luat puterea, adăugă John. 
Şi a trebuit să fac o aterizare forţată. 

Baronul încuviinţă din cap. 

— Este o problemă obişnuită, atunci când 
zbori pentru prima dată. Este un risc al meseriei 
pentru un djinn, să-i scadă brusc temperatura 
corpului. 

— Cum se face că dumneavoastră nu vi se 
întâmplă asta? îl întrebă Dybbuk. Pe muntele 
asta e un frig cumplit. 

— Ei bine, în primul rând că, aici, înăuntru 
este foarte cald, răspunse baronul. 

— Asta-i adevărat, întări Groanin, scoţându-şi 
vesta şi desfăcându-şi cravata. E cald ca într-un 
cuptor. 


— În al doilea rând, îmi este foarte cald atunci 
când sunt în pielea lui Yeti. Stratul de grăsime şi 
blana deasă îmi menţin temperatura măduvei la 
fel de ridicată ca şi atunci când sunt aici. 

Baronul apucă tricoul subţire al lui John şi 
pipăi materialul. 

— Data viitoare când vei zbura, te sfătuiesc să 
porţi ceva mai călduros. Poate un costum 
pentru zbor din blană de oaie. 

— Eu mereu îi spun să poarte haină, adăugă 
Philippa, dar nu mă ascultă niciodată. 

John ridică din umeri. 

— Pur şi simplu, nu-mi plac hainele. 

— Nici mie, i se alătură Dybbuk. 

— Cu toate acestea, insistă baronul, atunci 
când zburaţi folosindu-vă puterea de djinni, vă 
sfătuiesc să vă îmbrăcaţi mai gros. Dacă vreţi 
să ajungeţi de aici la Lucknow, este chiar o 
necesitate. Baronul clătină din cap. Eu, unul, nu 
ţin neapărat să merg acolo. Şi în nicio altă parte 
din India, fiindcă veni vorba. Vedeţi voi, mai 
există un motiv pentru care ocolesc ţările calde. 
Pur şi simplu, nu suport şerpii. lar India este 
plină de ei. Bineînţeles că se găsesc şi în Nepal, 
dar nu aici, în munţi. Nu iarna. 

Baronul zâmbi, ruşinat. 

— Oh, ştiu că este caraghios ca unui djinn să-i 
fie frică de şerpi, din moment ce noi, djinnii, 
suntem imuni la veninul lor. Pe deasupra, nu mă 
tem deloc de arahnide - scorpioni şi păianjeni - 


cu toate că veninul /or ne dăunează. Ridicol, dar 
asta este. 

— Suntem imuni la veninul şerpilor, dar nu şi 
la cel al scorpionilor şi păianjenilor? se miră 
Philippa. Nu ştiam asta. 

— Ei bine, eu ştiam, replică Dybbuk. Sunt 
surprins că ţi-a scăpat. 

— Atunci, de ce-ai fugit de oamenii ăia din 
Palm Springs? îl întrebă John. Cei care i-au 
omorât pe Brad şi pe tatăl lui? 

— Pentru că mi-am imaginat că, pe lângă 
şerpi, au şi arme, îi răspunse Dybbuk. lar eu nu 
ştiu pe nimeni imun la gloanţe. 

— Faceţi-mă să înţeleg, insistă John. Toţi 
djinnii sunt imuni la veninul de şarpe? 

Baronul încuviinţă din cap. 

— Da. Ştii cultele acelea care venerează 
şerpii? De la noi au împrumutat ideea. Mă refer 
la mânuirea şerpilor veninoşi ca un semn al 
sfinţeniei personale şi al biruinţei asupra morii. 
Genul acesta de lucruri. Bineînţeles că este o 
prostie. Niciun pământean n-a supravieţuit 
vreodată  muşcăturii unei cobre mari, fără 
tratament medical. Numai djinnii pot face acest 
lucru. 

— Dar nu poate fi adevărat, protestă John. 
Vara trecută am fost în Egipt cu unchiul meu. 
Un Ifrit mi-a pus o cobră în bagaje. Unchiul meu 
mi-a spus c-aş fi putut muri. 

— Ah, făcu baronul. Dacă lfritul a pus cobra 


acolo, este o altă poveste. Ifriţii se poartă foarte 
bine cu șerpii. Şarpele este vietatea lor aleasăt!. 
Ifriţii se transformă mereu în şerpi. Este foarte 
probabil ca înăuntrul cobrei să fi fost un Ifrit. O 
cobră-djinn este foarte diferită de una obişnuită. 
O cobră-djinn te-ar omori cu siguranţă. 

— Dar cum poţi face diferenţa dintre un şarpe 
obişnuit şi unul posedat de un djinn? întrebă 
John. 

— Aăă... nu prea poţi. Cel puţin, până nu te 
muşcă. Dar cei mai mulți şerpi sunt absolut 
obişnuiţi. De aceea nu trebuie să-ți faci griji, în 
cea mai mare parte a timpului. 

— Domnule baron, aţi adus vorba despre 
cultele şerpilor, interveni Philippa. Ați auzit 
despre Aasth Naga? 

— Cele Opt Cobre? Desigur! Era un cult local 
al djinnilor din Katmandu, dacă-mi aduc bine 
aminte. Dar s-a desființat după Marea Răscoală 
din 1857. 

— Credem că a fost reorganizat, spuse 
Dybbuk. De fapt, suntem siguri. 

— Atunci, ar trebui să fiţi foarte atenți. Cu toții 
ar trebui să fim. Nici nu se poate imagina ce s- 
ar întâmpla cu lumea, dac-ar reuşi să pună din 
nou stăpânire pe un djinn. Oamenii sunt uşor de 
păcălit şi ar putea fi convinși să facă lucruri rele 


s Concept potrivit căruia fiecare om (sau trib) are un simbol care-l 
reprezintă spiritual şi-l protejează. Acesta poate fi un animal sau o 
plantă, un arbore. 


de către cineva care şi-ar dovedi nemurirea în 
faţa lor, supraviețuind muşcăturii unei cobre. 

— Exact asta cred şi eu! întări Philippa. 

— Vă voi ajuta! le promise baronul. Vă voi 
ajuta să vă ridicaţi din nou în aer şi chiar îi voi 
promite domnului Groanin îndeplinirea a trei 
dorinţe, ca să vă protejeze atunci când voi 
singuri nu vă veţi mai putea apăra. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, 
domnule, spuse Groanin. 

Date fiind împrejurările, nu prea putea refuza 
propunerea baronului şi nu se îndoia de faptul 
că avea să le prindă bine în călătoria care-i 
aştepta. Pe de altă parte, însă, era îngrijorat la 
gândul de a avea iarăşi la dispoziţie trei dorinţe 
de îndeplinit şi, pe deasupra, din partea unui 
djinn foarte puternic. 

Mai avusese parte de trei dorinţe înainte şi 
ştia prea bine în ce măsură puteau să 
împovăreze o persoană responsabilitatea şi 
greutatea alegerii dorințelor. Fusese 
inimaginabil de uşurat atunci când, după 
aproape zece ani de nehotărâăre, folosise şi cea 
de-a treia dorinţă. Mai rău era faptul că 
niciodată nu puteai şti ce avea să urmeze după 
îndeplinirea dorinţei. Aşa cum îi plăcea 
domnului Rakshasas să spună: „Să-ţi pui o 
dorinţă este ca şi când ai aprinde un foc. Se 
înţelege că trebuie să te gândeşti că fumul va 
face pe cineva să tuşească”. 


Cu generosul ajutor (care includea şi vreo 
câteva haine călduroase) al baronului, îşi 
reluară călătoria către Lucknow, unde ajunseră 
în siguranţă, dar după lăsarea întunericului, aşa 
că nu putură zări din văzduh fortul roz. 

Dybbuk - care de data asta se simţea suficient 
de bine încât să zboare - opri vârtejul puţin în 
afara oraşului, pe malul sudic al lui Gomti, un 
râu leneş şi plin de mătasea-broaştei. 

Prezenţa lor în oraş nu atrase mai multă 
atenţie decât sosirea lor, pentru că Dybbuk nu 
doar că alesese un loc liniştit pentru aterizare, 
dar, urmând sfatul baronului, deveniseră cu toţii 
indieni. Nu se mulţumiseră doar cu sariul pe 
care-l purta Philippa, rochia tradiţională a 
femeilor indience, nici cu acele cămăşi lungi 
până la genunchi, purtate de bărbaţii şi băieţii 
indieni, numite kurta, în care erau îmbrăcaţi 
Groanin şi cei doi băieţi. Nu se mulţumiseră cu o 
simplă schimbare a hainelor.  Folosindu-şi 
puterile de djinni, îşi făcuseră părul negru şi 
pielea mai închisă la culoare. De asemenea, 
aranjaseră să înţeleagă şi să vorbească hindi, 
limba oficială a Indiei. 

Domnul Groanin devenise domnul Gupta, pe 
John îl chema acum Janesh, Philippa se numea 
Panchali, iar Dybbuk era Deepak. Personalitatea 
lor rămăsese în principiu aceeaşi, deşi existau 
unele diferenţe de amănunt. 


să fie în pielea unor indieni li se păru ciudat, 
la început, dar se obişnuiră destul de repede şi, 
până să ajungă la hotelul lor, Chuna Laga Diya, 
se simțeau la fel de indieni precum o plăcintă cu 
carne de pui şi curry. Curând, chiar le plăcu să 
fie indieni. Mai ales atunci când descoperiră, aşa 
cum le promisese baronul, că localnicii nu mai 
încercau să le vândă tot felul de nimicuri, 
crezându-i nişte turişti bogaţi, ci îi lăsau în pace. 

— Chiar îmi place culoarea asta a părului meu, 
constată Philippa, cercetându-şi noua înfăţişare 
în oglinda din baia camerei de hotel, pe care o 
împărțea cu John. Şi n-aş căpăta niciodată un 
bronz ca ăsta. Nici într-un milion de ani. Eu mă 
fac mereu roşie ca sfecla, ori de câte ori stau la 
plajă. 

Fata aruncă o privire critică spre fratele ei. 

— Şi ţie-ţi prinde bine un pic de culoare, John. 
Eşti mult mai arătos. 

— Crezi? 

John veni şi el în baie şi se studie în oglindă. 

— Poate. Habar n-am. Atâta timp cât oamenii 
nu ne dau atenţie, nu-mi pasă de cum arătăm. 

Bineînţeles că nu era adevărat, lui John îi 
plăcea să fie indian la fel de mult ca şi surorii 
lui. 

Dar entuziasmul tinerilor djinni nu putea 
rivaliza cu cel al domnului Groanin care, pentru 
prima oară în viaţă, putea savura mâncărurile 
locale. Nu numai exteriorul lui devenise indian, 


dar şi interiorul, şi mai ales stomacul lui 
încăpător. Reuşi chiar să mănânce cu poftă un 
chebap, cumpărat de la un vânzător ambulant, 
pe care, fiind gătit la foc de bălegar, nu l-ar fi 
mâncat în ruptul capului dac-ar fi rămas acelaşi 
majordom tipic englez. 

— Nu ştiu de ce-mi era atât de teamă de 
mâncarea străină, mărturisi el. Doar e atât de 
bună! Când mă gândesc la ceea ce-am pierdut, 
în toţi aceşti ani... 

— Eşti sigur că nu pot să-ţi fac poftă cu un 
borcan de mâncare pentru bebeluşi? îl întrebă 
Dybbuk. 

— Mâncare pentru bebeluşi? Groanin se 
strâmbă, în timp ce comanda un al doilea 
porumb copt. Nu vreau să mai văd în viaţa mea 
prostia aia pentru bebeluşi! 

Omul de la care-şi cumpărară această gustare 
la marginea drumului le mai fu de folos cu ceva, 
deoarece putu identifica poziţia şi le oferi 
amănunte despre situaţia actuală a fortului roz 
din desenul Companiei Indiilor de Est, pe care-l 
luase Dybbuk. 

— Acesta este faimosul ashram Jayaar Sho, le 
spuse el. A fost ridicat de Sadhguru 
Masamjhasara. Este unul dintre cele mai 
renumite altare de meditaţie şi centre yoga din 
întreaga Indie. Îl găsiţi chiar în afara oraşului, la 
sud de gara Charbagh, pe drumul către Kanpur. 
N-aveţi cum să nu-l găsiţi. Şi nu numai pentru 


că este roz. Nu, trebuie doar să-i urmaţi pe toţi 
englezii şi americanii care se duc acolo în 
căutarea unor răspunsuri. 

Omul chicoti şi începu să coacă un alt porumb 
pe grămada de bălegar. 

— Şi ca să fie uşuraţi de bani, desigur. Guru e 
foarte bogat. 

— Răspunsuri? întrebă Dybbuk. Ce fel de 
răspunsuri? 

Omul ridică din umeri. 

— Bună întrebare. Poate, dacă tot urci până 
acolo, o să afli întrebându-i tu însuţi. 


A doua zi, de dimineaţă, Groanin şi cei trei 
copii djinni se urcară într-un autobuz care 
mergea spre sud, către aeroport şi mai departe. 
În aceeaşi direcţie mergeau şi câţiva occidentali 
care, în ciuda robelor de călugăr de culoarea 
şofranului pe care le purtau, precum şi a 
sandalelor de sfinţi, se distingeau foarte uşor 
datorită pielii deschise la culoare şi a 
zâmbetelor inexpresive. 

John intră în vorbă cu unul dintre tinerii 
călugări: 

— Vă duceţi la Jayaar Sho? întrebă el. 

— Eu acolo trăiesc. Sunt un sannyasin, un 
discipol al lui Guru Masamjhasara. 

— Dar eşti din Statele Unite, nu-i aşa? 

— Aşa.-i. Din Cleveland, Ohio. 

— Atunci, de ce-ai venit tocmai aici? îl întrebă 


John pe sannyasin. Dacă nu te superi că te- 
ntreb. Ceva din vocea tânărului i se părea foarte 
cunoscut lui John. 

— Nu mă supăr. Yoga, meditaţia, iluminarea. 
Întregul ashram este un rezervor de energie, 
emanat de toţi cei care meditează aici. Chiar şi 
cei care n-au meditat niciodată sunt cuprinşi de 
o stare meditativă, atunci când se află acolo. 

Tânărul afişă un zâmbet fericit, dar cam vag. 

— Tu de unde eşti, puştiule? Vorbeşti engleza 
foarte bine. 

John ridică din umeri. 

— Suntem de pe-aici, interveni Dybbuk. Am 
învăţat engleza la şcoală. lar eu mă uit la o 
mulţime de filme americane la televizor. De-aia, 
tatăl meu - Dybbuk făcu un semn din cap în 
direcţia lui Groanin -, domnul Gupta, ne duce să 
vedem ashramul. Vrea să ne mutăm cu toţii 
aici, ca să ne canalizăm energia în moduri mai 
spirituale. 

Aceasta era povestea de acoperire pe care se 
înţeleseseră s-o spună, înainte de a pleca de la 
hotel, în acea dimineaţă. Credeau că aşa vor 
avea mai multe şanse de a afla ceva la ashram. 
lar Dybbuk ştia ce să spună mai bine decât 
oricine. La staţiunea termală pe care o avea 
mama lui în Palm Springs veneau mereu oameni 
bogaţi, de la Hollywood, ca să-şi petreacă 
weekendul. El ştia pe de rost povestirile lor 
despre tot felul de guru sau despre profesorii lor 


de yoga. 

— Tata vrea ca noi să ne încălzim într-un 
mediu cu adevărat spiritual. 

— Mi-ar plăcea să vă arăt locurile, spuse 
sannyasinul. Numele meu american este Joey 
Ryder?. 

— Joey ai spus? se miră John. 

— Da, dar numele meu în ashram este 
Jagannatha. Înseamnă juggernaut”. 

— Spune-mi... ăăă... Jagannatha, lucrezi 
cumva la un centru de asistență pentru 
computere, în ashram? Le dai oamenilor sfaturi 
la telefon despre cum să-şi configureze 
calculatoare şi alte lucruri din astea? 

— Da, chiar aşa, răspunse Jagannatha. Centrul 
de asistenţă este unul din mijloacele prin care 
ashramul strânge fonduri. 

John clătină din cap. Joey era chiar persoana 
care-i dăduse sfaturi total greşite despre cum să 
instaleze programele pe laptopul primit în dar 
de ziua lui. Băiatul zâmbi subţire. 

— Mă bucur să te cunosc, Jagannatha. Numele 
meu e Janesh. E sunt fratele meu, Deepak, şi 
sora mea, Panchali. 


s În limba engleză, joyrider este numit cineva care se plimbă cu o 
maşină furată. Termenul mai este folosit, în argou, ca desemnând un 
petrecăreţ sau pe cineva aflat într-o stare de euforie provocată de 
consumul drogurilor, în special de marijuana. 

83 Cuvânt folosit de obicei pentru desemnarea unei forţe de neoprit, 
capabilă să zdrobească totul în calea ei. Derivă din cuvântul sanscrit 
Jagannath, cu semnificaţia de stăpân al Universului, a opta încarnare a 
zeului Vishnu. 


— Şi eu mă bucur să vă cunosc. 

— Ne-ar plăcea să ne arăţi împrejurimile, 
spuse Dybbuk. Ce făceai înainte să vii aici? 
Atunci când locuiai în Cleveland? 

— Eram asistent medical într-un spital. 

Autobuzul opri chiar atunci foarte aproape de 
versantul abrupt al unei stânci din gresie, înaltă 
cam de o sută de picioare. 

Philippa cobori din autobuz şi, punându-şi 
mâna streaşină la ochi, împotriva soarelui, privi 
spre vârful stâncii, acolo unde se înălţau 
meterezele crenelate ale unui fort impresionant. 

— Asta trebuie să fie, zise ea. 

— Nu încape îndoială, încuviinţă John. 

— Grozav, li se alătură Dybbuk. Pur şi simplu, 
grozav. 

Ridicate la sfârşitul secolului al XVI-lea, 
zidurile roz ale fortului păreau să inspire groază, 
mai ales că erau inexpugnabile. Vulturii se 
roteau deasupra celui mai înalt dintre turnuri, 
din care tocmai cobora un lift străvechi, acţionat 
cu frânghii. În el se urcară toţi ceilalţi 
sannyasini, cu excepţia lui Jagannatha, iar liftul 
îşi începu urcarea lentă şi abruptă, pe lângă 
peretele stâncii. 

Jagannatha se întoarse şi le spuse că va 
aştepta următoarea ridicare, alături de copii şi 
de tatăl lor, domnul Gupta. 

Groanin privi îngrijorat liftul - un simplu coş, 
de tipul celor care se folosesc la baloanele 


pentru zbor - în timp ce urca spre vârf. În ochii 
majordomului cu un singur braţ, călătoria pe 
lângă versantul abrupt părea foarte 
neliniştitoare. Chiar periculoasă. Îşi aruncă 
nervos privirea spre tânărul sannyasin cu care 
se împrietenise Dybbuk. 

— Cine-i arătarea asta hippy? îl întrebă el pe 
Dybbuk, în hindi. 

— Spune că numele lui în ashram e 
Jagannatha, răspunse băiatul. Dar în realitate îl 
cheamă Joey Ryder şi s-a oferit să ne arate 
ashramul. Eu şi cu John i-am spus că ne gândim 
să ne convertim. Aşa cum am stabilit. 

Privi spre Jagannatha, apoi clătină din cap. 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui, nu vorbeşte 
hindi. 

Când liftul reveni din vârful stâncii, Jagannatha 
se urcă în coş şi le făcu semn copiilor şi lui 
Groanin să i se alăture. 

— E singurul mod de ajuns sus? îl întrebă 
Groanin, în engleză. 

— Din păcate, da. Oricum, cred că e destul de 
sigur. Te vei obişnui cu el. Încearcă să stai 
liniştit şi să nu priveşti în jos. 

În clipa în care erau cu toţii în coş, Jagannatha 
trase de un clopoțel legat de o frânghie şi-şi 
începură urcarea lentă de-a lungul peretelui 
stâncos. 

Groanin ascultă scârţăâitul coşului şi privi 
funiile şi scripeţii tensionaţi plin de nelinişte. Se 


hotări să nu se mai plângă niciodată în privinţa 
călătoriei cu vârtejul, se uită în jos la pietrele de 
dedesubt, apoi închise ochii, căci simţi cum îl 
apucă dintr-odată ameţeala. 

— Câte nu fac eu pentru voi, copii, murmură 
el. Îmi doresc... 

— Nu! exclamă Philippa. Nu spune asta! 

Dar era prea târziu, dorinţa lui Groanin se şi 
exprimase: 

— ... să ajung odată în vârf! 

Bineînţeles că Groanin uitase faptul că baronul 
von Reinnerassig îi garantase îndeplinirea a trei 
dorinţe pentru cazuri de urgenţă. Nici nu 
termină de spus aceste cuvinte, că şi dispăru de 
lângă ei. Din fericire, atenţia lui Jagannatha era 
concentrată asupra orizontului, nu asupra 
celorlalţi patru pasageri, dintre care mai 
rămăseseră doar trei. Dar nu trecu mult şi 
observă şi el lipsa domnului Groanin. 

— Hei, ce s-a întâmplat cu tatăl vostru? îl 
întrebă el pe Dybbuk, cu atâta panică pe cât era 
în stare să arate, adică nu prea multă. 

îngrozit, privi peste marginile  coşului, 
aşteptându-se să-i vadă trupul zdrobit de stânci. 

Un timp, niciunul dintre cei trei copii djinni nu 
zise nimic. Lor le era foarte uşor să înțeleagă 
ceea ce se întâmplase. Dar ca să-i explice unui 
pământean, chiar şi unuia atât de credul 
precum Jagannatha, le-ar fi trebuit imaginaţia şi 
ingeniozitatea unui scriitor. 


— Unde este domnul Gupta? se văită 
sannyasinul. A dispărut! 

— Exact asta a făcut! îşi reveni Dybbuk, din 
nou plin de inventivitate. 

să spună poveşti, ca să folosim un termen mai 
politicos decât minciuni, era punctul lui forte. 

— Ori de câte ori are o frânghie deasupra 
capului, pur şi simplu nu poate rezista tentaţiei. 
Tatăl nostru e magician. Ştii tu, fachir. 
Specialitatea lui e trucul indian cu frânghia. 
Numai să vadă vreo frânghie care urcă spre cer, 
deasupra lui, că şi începe să se urce pe ea şi 
dispare. Dybbuk pocni din degete: Uite-aşa! 

John şi Philippa erau crispaţi de ruşine. Pe 
măsură ce continua, explicaţia lui Dybbuk li se 
părea tot mai puţin credibilă. Nu c-ar fi putut 
găsi ei una mai plauzibilă pentru dispariţia lui 
Groanin din coş. 

Jagannatha privi în sus, de-a lungul frânghiei, 
până la scripetele care-i legăna pe suprafaţa 
stâncii. 

— E cam mult de urcat pentru un bărbat cu un 
singur braţ, Deepak, constată el, plin de 
îndoială. 

— Bineînţeles, continuă Dybbuk, netulburat. 
Tocmai de-aia o şi face. Ca să-şi dovedească lui 
însuşi, şi mai ales nouă, că încă mai poate să 
facă trucul cu frânghia. Ştii, el a avut un 
accident. 

Treptat, Dybbuk începea să fie luat de val cu 


povestea lui fantastică. 

— Mai demult, când urca până la capătul 
frânghiei, obişnuia să-şi ciopârţească diferite 
părţi ale corpului, cu un topor, apoi le arunca 
într-un coş, la baza frânghiei. Asta-i tradiționalul 
truc al frânghiei, nu-i aşa? Atunci, unul dintre 
noi, copiii, arunca o pelerină peste coş, iar tata 
apărea ca prin minune din el, cu toate părţile 
corpului la locul lor. Doar că, ultima dată când a 
făcut asta, un câine a fugit cu braţul lui, aşa că 
nu i-a mai rămas decât să urce frânghia şi să 
dispară. 

John privi chipul plin de uimire al lui 
Jagannatha, care rămăsese cu gura căscată, şi 
abia reuşi să-şi înăbuşe hohotele de râs. 

— Bineînţeles c-am auzit despre trucul indian 
cu frânghia, afirmă tânărul. Cred c-am văzut 
cum se face când eram copil, în Las Vegas. Și 
eu obişnuiam să fac trucuri cu vocea. Adică, 
eram ventriloc. Doar că niciodată n-am făcut un 
truc fără să anunţ înainte. 

Privi încă o dată peste marginea coşului, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat să vadă totuşi trupul zdrobit 
al lui Groanin, la treizeci de metri sub ei. 

— Întreabă-l despre ceea ce ţi-am povestit 
sus, când o s-ajungem, îl îndemnă Dybbuk. 
Asta, dacă nu cumva crezi c-a sărit. Sau că l-am 
împins noi. 

— Nu, nu, nu, bineînţeles că nu, spuse grăbit 
Jagannatha, gândindu-se la eventualitatea ca ei 


să-l fi aruncat cu adevărat pe Groanin din coş, 
iar acum să fi vrut să scape şi de martor. Nici nu 
mi-a trecut prin minte, Deepak, pe cuvânt. 

— Dacă stai să te gândeşti, îi veni John în 
ajutor lui Dybbuk, cu o explicaţie pe care o mai 
folosise o dată, în împrejurări asemănătoare, e 
întocmai cum spune Sherlock Holmes. Atunci 
când ai eliminat motivele imposibile, ceea ce 
rămâne, oricât de puţin probabil pare, e 
adevărul. Îţi aduci aminte că s-a urcat în coş, 
nu-i aşa? 

— Aşa e, încuviinţă Jagannatha. 

John arătă în jos. 

— Aici nu e, şi nici acolo, indică el spre 
pământ. Prin urmare, nu poate fi decât sus, 
corect? 

— Cred că da. 

În cele din urmă, liftul ajunse la marginea 
stâncii, unde un alt sannyasin legă coşul de o 
platformă din lemn destul de nesigură şi 
deschise uşiţa, lăsându-i pe cei patru pasageri 
să păşească în turn. 

Fu rândul lui Groanin să apară din spatele mai 
multor butelii goale în care fusese azot lichid, 
unde alesese să se ascundă în clipa în care 
dorinţa lui „să ajungă odată în vârf” se 
îndeplinise. Din fericire, bătrânul călugăr care se 
îngrijea de mecanismul liftului, pus în mişcare 
de un măgar la fel de bătrân, care învârtea un 
cabestan, nu se uitase la platformă în clipa în 


care Groanin îşi făcuse apariţia în turn şi nu-şi 
dăduse seama de faptul că, dintre cei cinci nou- 
sosiți în turn, doar patru ajunseseră acolo pe 
calea obişnuită. Nu era însă şi cazul lui 
Jagannatha, care-l privea pe Groanin cu 
nespusă uimire. 

— E uimitor, domnule Gupta, spuse el, felul în 
care-aţi urcat pe frânghie. Uimitor! 

Groanin zâmbi nesigur, neştiind cam ce 
poveste fusese inventată de copii ca să-i explice 
dispariţia. 

— Aşa este, într-adevăr, răspunse el. 

— E-n regulă, tată, interveni Dybbuk, i-am 
povestit despre trucul tău indian cu frânghia. 

— Chiar aşa? 

— Trebuie să mi-l arătaţi din nou, cândva, 
domnule Gupta, spuse Jagannatha. Dar 
asiguraţi-vă mai înainte că sunt atent, nu vreau 
să pierd nimic. 

— Nu, n-o să pierzi, replică Groanin, uimit de 
faptul că tânărul călugăr american se mulţumise 
cu o asemenea explicaţie, câtuşi de puţin 
plauzibilă, şi aruncând priviri fioroase către 
Dybbuk, pentru că inventase o poveste atât de 
absurdă. 

Aăă... merită să vezi aşa ceva, chiar dacă 
trebuie să spun eu asta. Dar aş vrea să-ţi cero 
favoare. Te rog, nu mai spune nimănui. N-aş 
vrea ca oamenii să creadă că încerc să atrag 
atenţia asupra mea. 


— Desigur, zâmbi Jagannatha, nicio problemă. 
Haideţi, acum, să vă arăt ashramul. 

Ziua era oricum prea caldă pentru vreo 
plimbare, dar în vârful stâncii se aflau direct în 
bătaia soarelui. Acesta dogorea peste fortul roz 
cu atâta intensitate, încât nici Groanin cel 
indian, oricât de diferit era de cel englez, 
aproape că nu-l putea suporta. Chiar şi îmbrăcat 
în kurta şi purtând papuci moi, majordomul abia 
mai respira, în timp ce Jagannatha le arăta 
chiliile unde dormeau ceilalți  sannyasini, 
biblioteca, precum şi domul, de unde Guru 
Masamjhasara le vorbea discipolilor săi. 

Până când ajunseră la Centrul de Asistență 
pentru computere, unde lucrau duzini de 
sannyasini, răspunzând telefoanelor primite de 
la oamenii care cumpăraseră un calculator 
Bungle din Marea Britanie sau din Statele Unite, 
Groanin gâfâia îngrozitor. 

— Te simţi bine, domnule Groanin? îl întrebă, 
încet, Philippa. 

Majordomul tocmai îşi făcea vânt cu un 
exemplar din ziarul ashramului şi respira greu. 

— Eu? Cred că da, domnişoară. Dar îmi doresc 
să nu fie chiar atât de cald. 

Imediat cum rosti aceste cuvinte, un nor 
negru şi singuratic apăru din senin şi pluti 
deasupra fortului roz, ascunzând în acest fel 
ashramul de dogoarea nemiloasă a soarelui, ca 
un paravan uriaş. 


Temperatura scăzu imediat cu câteva grade. 

— Ce ciudat, spuse Jagannatha, privind norul. 
N-am mai văzut aşa ceva până acum. 

Groanin se strâmbă. 

— Vai de mine, spuse el, în hindi. Am făcut-o 
din nou, nu-i aşa? Mi-am dorit ceva nefolositor. 
Scutură din cap, supărat pe sine. Ce irosire 
îngrozitoare a două dorinţe! 

— Nu te mai gândi, încercă John să-l 
liniştească. | se putea întâmpla oricui. 

— Da, dar mi s-a întâmplat mie. Şi nici măcar 
nu e pentru prima dată. Exact aşa am făcut şi 
când l-am cunoscut pe Nimrod şi mi-a promis 
îndeplinirea a trei dorinţe, pentru că-l salvasem 
din sticla în care fusese închis. 

— John are dreptate, îl consolă Philippa. Nu te 
învinovăţi pentru asta. 

— S-a întâmplat ceva? se auzi vocea lui 
Jagannatha. 

Nu înțelegea nimic din ceea ce-şi vorbeau cei 
patru indieni, dar era clar din purtările lui 
Groanin că-l supărase ceva. 

— Janesh! Panchali! Tatăl vostru se simte 
bine? 

— E din cauza căldurii, îi explică John, în 
engleză. Dar, de când a apărut norul ăla, şi-a 
revenit. 

— Îmi doresc să fi fost adevărat, murmură, 
nefericit, Groanin, dar nefericirea lui dură doar o 
clipă, deoarece imediat i se îndeplini şi cea de-a 


treia dorinţă şi se simţi, dintr-odată, mult mai 
bine. 

Nimic nu-l mai deranja. Trase euforic aer în 
piept, îşi jucă pectoralii şi muşchii umerilor şi 
dădu din cap. 

— La naiba, ştii ceva? Ai dreptate, John, chiar 
mă simt mai bine. De parc-aş fi luat o pastilă 
sau ceva de genul ăsta. 

Clipi fericit din ochi şi afişă un zâmbet larg. 

— Nu m-am mai simţit atât de bine de când i-a 
bătut măr Manchester City pe cei de la United 
cu 5 la 1, în 1989. Am crezut atunci că n-o să 
mă mai simt niciodată la fel de bine. 

— Bucură-te cât mai poţi, îi spuse Dybbuk. Dar 
presimt c-o să regretăm amarnic irosirea celor 
trei dorinţe, ascultați la mine. Ceea ce s-a 
întâmplat aici ne va duce la dezastru. 

— Îmi pare rău, replică Groanin, dar fără să-i 
pară câtuşi de puţin rău şi zâmbind fericit tot 
timpul. 

— De ce să nu-i promitem noi îndeplinirea 
unei dorinţe pentru cazuri de urgenţă? propuse 


Philippa. Un discrimen. Doar pentru 
eventualitatea în care  se-ntâmplă ceva 
neaşteptat. 


— Nu putem, se împotrivi John. Cel puţin, nu 
potrivit Legilor Bagdadului. Nu putem, timp de 
un an şi o zi. O a patra dorinţă le-ar anula doar 
pe cele trei anterioare. O a cincea ar aduce 
ceva chiar mai rău. Aruncă un fel de blestem - 


numit enantodromia -, aşa că orice-ţi doreşti se 
va îndeplini exact pe dos. John clătină din cap. 
Nu vreţi să ştiţi ce se întâmplă în cazul celei de- 
a şasea dorinţe. 

— Nu, nu cred c-aş vrea, încuviinţă Groanin. 
Oricum, să nu mai aud de nicio dorinţă. Cu-atât 
mai puţin de trei. N-aş vrea să mi se întâmple 
ceva acum, când mă simt atât de bine. Pentru 
nimic în lume. 


Capitolul 12 
Sectanţiis! 


Pe măsură ce-şi continuau turul ashramului de 
la fortul roz, Groanin şi copiii îşi dădură seama 
de faptul că, deşi se aflau în locul potrivit, tot nu 
ştiau precis unde să caute Regele Cobră din 
Katmandu. Fortul era uriaş. Foarte curând, 
înţeleseră că trebuiau să se alăture cu adevărat 
ashramului, dacă voiau să mai găsească 
vreodată talismanul pierdut. 

— E singurul mod prin care nu vom trezi 
bănuieli în legătură cu ceea ce urmărim, explică 
Philippa. Pe lângă asta, nu putem să urcăm şi să 
coborâm tot timpul cu liftul ăla tras de frânghii. 

— Slavă Domnului! comentă Groanin. 

— Dacă devenim membri ai ashramului - 
sadhaki, cum sunt numiţi -, vom putea sta aici, 


84 În original, Holy Rollers, sintagmă din engleza americană, având rol 
peiorativ şi desemnându-i pe credincioşii de cult penticostal. 


cu ochii în patru, şi nimeni nu ne va da atenţie. 
În acelaşi timp, ne vom putea da seama mai 
bine unde să căutăm. 

— Cred că eu propusesem planul ăsta, mai 
devreme, interveni Dybbuk. 

— De fapt, replică Philippa, ideea ta era să ne 
dăm drept oameni care doar se gândesc să se 
alăture ashramului. Dar, oricum, tot o idee bună 
e. 


Groanin îi spuse lui Jagannatha că hotărâseră 
să rămână acolo şi, după ce-i felicită pe toţi 
pentru această alegere, pe care era sigur că n-o 
vor regreta, tânărul îi conduse la Guru 
Masamjhasara. 

Pe Guru îl găsiră aşezat într-un scaun de 
dentist, pe altarul sfânt, înconjurat de câteva 
duzini de adepţi şi de sute de lumânări aprinse. 
Guru era un om îndesat, cu o barbă stufoasă şi 
cenuşie de Moş Crăciun. Purta o robă albă, la 
mână un ceas Rolex din aur, ochelari de soare 
şi, în jurul capului, un fel de turban portocaliu. 

În faţa lui atârna un clopoțel de aur din care 
suna uneori, înainte de a le împărtăşi câteva 
cuvinte pline de înţelepciune adepților săi. Chiar 
lângă scaunul lui, aşezat pe un şevalet, era un 
tablou înfăţişând un bărbat viu, care purta doar 
o bucată de pânză în jurul şalelor, cocoţat pe un 
stâlp înalt, nu cu unul, ci cu opt pumnale înfipte 
în spate. 


— Au, făcu John, privind tabloul cu o groază 
amestecată cu fascinaţie. Nu arată prea plăcut. 

— Acela este  fachirul Murugan, îi lămuri 
Jagannatha. A fost tatăl lui Guru. A fost un om 
foarte sfânt. Pe vremuri, oamenii sfinţi făceau 
adeseori astfel de lucruri. Îşi înfigeau cuțite în 
piept, stăteau în vârful unor stâlpi. Aşa arătau 
cât erau de sfinţi. 

— Sper că nu mai fac aşa ceva acum, spuse 
Philippa, pe care o îngrozea gândul de a avea 
corpul străpuns de obiecte ascuţite. Nu vă mai 
înfigeţi cuțite în corp, nu folosiţi şerpi veninoşi şi 
nu vă culcaţi pe paturi de cuie, nu-i aşa? 

— Eu? zâmbi Jagannatha. Glumeşti? Nu suport 
cuţitele. Şi nici n-am văzut vreun şarpe aici sus, 
pe stâncă. Aşa numim noi locul acesta, stâncă. 

După aceea, cu mâinile împreunate în faţă, 
plin de respect, Jagannatha se apropie de Guru, 
se înclină de mai multe ori şi îi prezentă pe cei 
patru noi discipoli, folosindu-le numele de 
indieni: domnul Gupta, Janesh, Panchali şi 
Deepak. 

Guru îi privi cu o indiferenţă amuzată, ca şi 
cum s-ar fi gândit de fapt la altceva. După 
aceea, sună din clopoțel şi toată lumea amuţi, 
în timp ce el începu să vorbească: 

— Bine-ai venit, domnule Gupta. Şi copiii tăi 
sunt bine veniţi. Vă voi învăţa cum, în mod 
conştient, să nu faceţi nimic. 

Accentul său părea să dezvăluie o educaţie 


costisitoare prin internate englezeşti. 

— Şi arta de a trăi fără să mişcaţi un deget. 

— Cred că mi s-ar potrivi, murmură Dybbuk. 

— Şi mie, mărturisi Groanin. 

Guru se aplecă şi-i privi scrutător pe cei patru 
noi prozeliţi. După aceea, sună iarăşi din 
clopoțel. 

— Vă cunosc! spuse el şi, pentru o clipă, ei îşi 
ţinură respiraţia, întrebându-se dacă Guru chiar 
era atât de sfânt încât să-şi dea seama ce erau 
cu adevărat cei trei copii. 

În clipa următoare, însă, cu un chicotit ca de 
fetiţă, se lăsă înapoi pe spate în scaun, 
adăugând: 

— Şi voi mă cunoaşteţi. Ceea ce pot să vă 
spun este că trebuie să vă eliberaţi. De aceea, 
vă veţi aduna şi veţi face yoga timp de trei ore 
pe zi. Vă veţi aduna şi veţi medita. Vă veţi 
aduna şi vă veţi purifica minţile şi corpurile. Veţi 
veni şi îi veţi ajuta pe cei care lucrează la 
Centrul de Asistenţă pentru computere. Veţi 
sfătui o mulţime de englezi şi de americani 
despre cum să-şi asambleze şi să-şi seteze 
calculatoarele, laptopurile şi PDA-urile... ce-o 
mai fi însemnând şi asta. 

— Dar noi nu ştim cum se asamblează un 
calculator, protestă Philippa, aruncându-i pe 
furiş o privire fratelui ei, care se pricepea un pic 
la calculatoare, dar nu suficient încât să le dea 
sfaturi profesioniste altora. 


Spre marea ei uşurare, John, Groanin şi 
Dybbuk dădură cu toţii din cap, în semn de 
încuviinţare. 

— Nu ştim nimic despre PDA-uri. Niciunul 
dintre noi nu ştie. 

— Cu atât mai bine, chicoti Guru din nou. 

Işi ridică unul dintre picioarele murdare, îl privi 
pentru o clipă, apoi îndepărtă mizeria dintre 
degetele de la picioare cu un deget de la mâna 
ca de maimuţă. Philippa era îngrozită. 

— Uite ce e, Janesh, continuă Guru. 

— Eu sunt Panchali, spuse fata. Arătă spre 
fratele ei: El e Janesh. 

— Copila mea, eu predau metoda de a nu face 
nimic. Traiul simplu. E necesar să trăim simplu, 
pentru a elibera lumea de represiunea 
occidentală a calculatoarelor şi a calculelor. De 
aceea, le dăm sfaturi proaste oamenilor care 
continuă să trăiască sub această tiranie. Sfaturi 
groaznice. Sfaturi greşite. Pentru că acestea 
sunt cele mai bune sfaturi. Cu alte cuvinte, le 
spunem că unu plus unu plus unu fac patru, în 
speranța că vor ajunge să-şi deteste 
calculatoarele şi le vor distruge sau le vor 
arunca, întorcându-se la o lume fără computere. 
O lume nelimitată a dragostei şi a bucuriei, şi 
numai a hârtiei şi a creioanelor. 

Chicoti din nou. 

— Puteţi să faceţi asta, copii? Puteţi să le 
spuneţi unor occidentali proşti şi bogaţi cum să- 


şi instaleze programe în mod greşit, pentru a le 
salva sufletele nemuritoare? 

— Nimic mai uşor! Dybbuk râse cu poftă, doar 
la gândul că urma să le dea oamenilor sfaturi 
greşite. 

— Eu numesc acest proces „yoga mentală”, 
explică Guru. Le sucim minţile atât de rău încât, 
provocându-le stres şi hipertensiune, îi 
conducem de partea cealaltă, într-o lume a 
liniştii şi a relaxării. O lume a traiului fără efort. 
O lume a nonactivităţii. 

— Eu, unul, te cred, spuse Dybbuk. 
Bineînţeles. 

Chicotind în continuare, Guru îşi şterse 
murdăria dintre degetele de la picioare de 
barbă, apoi sună de trei ori din clopoțel. 
Audienţa se încheiase. 


— Cred că i-a plăcut de voi, observă 
Jagannatha. Ceva din voi i s-a părut 
extraordinar. 

— Sper să nu fie aşa, replică Philippa, căreia 
Guru i se păruse revoltător. 

Jagannatha îi condusese din altar până la 
camera lor din aripa dormitoarelor, o clădire 
triunghiulară, cu acoperiş de paie, situată într-o 
curte din afara zidurilor fortului, chiar lângă o 
fântână veche, abandonată. 

înăuntru, erau patru paturi, un lavoar, o masă 
simplă, câteva covoraşe pentru rugăciune şi, pe 


un perete, o fotografie mare a lui Guru 
Masamjhasara, plutind în aer, zâmbitor, cu 
picioarele încrucişate. Aproape ca un djinn, 
după cum i se păru Philippei. 

— Profesoara voastră de yoga va sosi în 
curând, îi anunţă Jagannatha. Este cam severă, 
aşa c-ar trebui să vă odihniţi un pic. 

Făcu o plecăciune în faţa lor, apoi încă una 
spre fotografia în care plutea Guru şi ieşi. 

— Ce hippy! pufni Dybbuk, aruncându-se pe 
patul lui, dar chircindu-se imediat: salteaua era 
mult mai tare decât cea cu care era obişnuit 
acasă, în Palm Springs. Bine c-a plecat! 

— Mie mi se pare chiar drăguţ, îl contrazise 
Philippa, iar Groanin, care se simţea încă foarte 
bine, fu de acord cu ea. 

— Şi mie-mi place aici, declară el şi, zâmbind 
fericit, se aşeză pe pat. Cu toţii sunt foarte 
drăguţi. 

Între timp, norul care acoperise fortul 
dispăruse, iar stânca era din nou învăluită de 
dogoare. Groanin însă se simţea mai bine ca 
oricând. 

John se încruntă, pentru că nu-i plăcea foarte 
mult noul Groanin, ci îl prefera pe cel care 
mormăia şi bodogănea, tot timpul nemulţumit, 
dar cu care se obişnuise. Aproape că spera să 
se întâmple ceva care să-i strice starea de bine 
şi nou descoperitul optimism al majordomului, 
amândouă fiind, bineînţeles, urmarea îndeplinirii 


celei de-a treia dintre dorinţele de urgenţă 
acordate de baronul von Reinnerassig. 

Intâmplător, John nu trebui să aştepte prea 
mult, pentru că la uşă se auzi un ciocănit, iar în 
micuța lor cameră intră o femeie înaltă, slabă şi 
cu păr blond. Purta un costum de gimnastică, 
iar sub braţ ţinea un covoraş din cauciuc, rulat. 

Se înclină către fotografie, apoi către Groanin 
şi copii. 

— Bună! îi salută ea, entuziasmată. Mă 
numesc Prudence Crabbe* și vă voi preda yoga. 
Va fi o lecţie particulară. Doar noi cinci. Aşa vom 
vedea ce puteţi face. Vă rog să mă urmaţi la 
centrul de yoga. Vom începe acolo. 

— Eu am doar un braţ, protestă Groanin, nu 
cred că pot să practic yoga. 

— Prostii, i-o reteză domnişoara Crabbe, care 
era canadiancă. Oricine poate practica yoga. 
Chiar şi dumneavoastră, domnule. Adăugă, pe 
un ton tăios: Nu vă faceţi griji! Yoga nu 
înseamnă să-ţi răsuceşti şi să-ţi înnozi corpul în 
tot felul de poziţii chinuite. 

Dar exact asta însemna yoga şi, după mai 
puţin de o oră petrecută cu domnişoara Crabbe, 
şi cu mai mult de două ore până la sfârşit, 
Groanin şi copiii erau extenuaţi. 

— Efectul terapeutic şi valoarea exerciţiilor 
3 Prudence, în limba engleză, înseamnă, pe lângă prudenţă, şi bun- 
simţ, în timp ce crab (în afara cazului în care e vorba despre 


crustaceu) desemnează o persoană ursuză, arţăgoasă, dar şi pe 
cineva care se exprimă confuz, neclar. 


yoga în toate aspectele vieţii, ţipă domnişoara 
Crabbe, în timp ce-i ajuta să menţină o poziţie 
deosebit de chinuitoare, sunt foarte bine 
cunoscute. 

Groanin încercă să-şi tragă răsuflarea, în 
vreme ce se căznea să se chircească în poziţia 
pe care tocmai le-o arătase domnişoara Crabbe. 

— Yoga îi ajută pe oameni să-şi simtă şi să-şi 
exprime divinitatea, continuă ea. 

— Vezi să nu! răbufni Groanin. Nu m-aş simţi 
mai departe de divinitate, nici dac-aş avea 
coadă şi-o pereche de coarne şi un card de 
membru al Clubului Focul ladului. 

Spunând acestea, se prăbuşi greoi pe salteaua 
lui, scoțând un geamăt prelung şi zgomotos, 
care, în urechile lui John, îl făcea să semene mai 
mult cu acel Groanin pe care-l ştia şi-l îndrăgea 
el. 

— Nu mai pot continua. Pur şi simplu, nu mai 
pot. 

— Trei ore de yoga pe zi sunt obligatorii 
pentru cei care doresc să stea aici, la ashram, 
declară  domnişoara Crabbe, fără pic de 
înţelegere. Nu se fac excepţii. Acestea sunt 
ordinele lui Guru Masamjhasara. Se întoarse şi 
se înclină către o altă fotografie care atârna pe 
peretele centrului de yoga. Aţi înţeles? Fără 
excepţii! Acum, următoarea poziţie se numeşte 
„crabul”. 

Prin urmare, nedorind să părăsească ashramul 


fără să aibă mai întâi o şansă de a căuta aşa 
cum se cuvine Regele Cobră, Groanin se adună 
de pe jos şi încercă să continue. Curând, însă, 
deveni foarte clar pentru gemeni, dacă nu şi 
pentru domnişoara Crabbe, că Groanin trebuia 
să se oprească, dacă nu dorea să leşine. Pe de 
altă parte - având în vedere faptul că 
domnişoara Crabbe era imună la rațiune, milă 
sau umor -, John şi Philippa îşi dădură seama că 
trebuie să-şi folosească puterile de djinni 
împotriva ei, dar într-un mod foarte subtil. 

Chiar ar fi făcut ceva subtil, dacă Dybbuk nu 
le-ar fi luat-o înainte. lar Dybbuk n-ar fi fost el 
însuşi, dacă nu şi-ar fi folosit puterea de djinn 
fără niciun fel de subtilitate. 

— ZYGOBRANCHIATEI! 

Dac-ar mai fi avut câteva minute, poate că 
gemenii ar fi făcut ca domnişoara Crabbe să-şi 
piardă vocea sau să i se pună un cârcel la gât, 
care s-o împiedice să mai facă yoga în ziua 
respectivă, dar Dybbuk o transformă, pur şi 
simplu, în crab. Având în vedere faptul că 
numele ei era Crabbe, nu dădu dovadă de o 
prea mare imaginaţie, dar avu, fără îndoială, 
efect. 

— Slavă Domnului! oftă Groanin, întinzându-se 
extenuat pe podea. 

Era prea obosit şi să se dea mai la o parte, 
atunci când crabul înaintă târându-se, în 
direcţia lui. 


— Chiar credeam c-o să mor! 

— Nu puteai s-o transformi în altceva, decât 
într-un crab? îl luă Philippa la rost pe Dybbuk. 
Sunt nu ştiu câte mile până la mare, 110 
grade’ la umbră, vulturii dau târcoale - crabii n- 
o duc bine deloc în partea asta a lumii, Buck. 
Dacă n-o transformi la loc, repede, domnişoara 
Crabbe o să moară. Într-o pisică, într-un 
şoarece, chiar şi într-un păianjen, aş fi putut 
înţelege. Clătină din cap. Dar într-un crab?! Pe 
bune, Buck, eşti cam tâmpit! 

— Ba nu, o contrazise Buck. Crabbe după 
nume, crab după înfăţişare. Poziţia de yoga pe 
care ne-o arătase se numea crabul. Mi s-a părut 
cel mai la îndemână. 

Incepu să râdă în clipa în care crabul îşi agită 
unul dintre cleşti în direcţia lui, de parc-ar fi 
încercat să-i atragă atenţia. 

— Prea evident, fu de părere John. 

— Ei bine, eu, unul, îţi sunt recunoscător, 
Buck, băiete, interveni Groanin. Cred că nici 
dacă apuc să trăiesc o sută de ani n-o să fiu la 
fel de extenuat ca acum. Femeia aia nu e 
umană. 

— Nu mai e, râse Buck. Ai nimerit-o! 

Crabul, care nici măcar nu era unul prea mare, 
continuă să-şi agite cleştii preţ de câteva clipe, 
apoi se retrase într-un colţ, aşteptându-şi 
soarta. 


86 Aproximativ 43 de grade Celsius. 


— Transform-o înapoi, insistă Philippa. Până 
nu se deshidratează. 

— Bine, bine, cedă Dybbuk. Dar, dacă începe 
din nou cu yoga, nu mai răspund pentru ceea 
ce-o să i se-ntâmple. 

Se opri un pic, să se concentreze, apoi rosti: 

— ZYGOBRANCHIATEI! 

Revenind la înfăţişarea umană, subţire şi 
aproape frântă de mijloc, Prudence Crabbe 
rămase ghemuită şi tăcută în colţul centrului 
yoga timp de aproape un minut. 

— Te simţi bine, dragă? o întrebă Groanin, cu 
nevinovăție. 

— Ce s-a întâmplat cu mine? 

— Ai făcut o mică figură nostimă, asta-i tot. 

— Într-o clipă, vă arătam o poziție de yoga, iar 
în clipa următoare, am avut strania senzație că 
m-am transformat într-un crab. Femeia 
adulmecă aerul, bănuitoare. Mai mult, chiar 
miros a peşte. 

Dybbuk râse, plin de cruzime. 

— Îndrăznesc să spun că ai făcut prea multă 
yoga, insistă Groanin. Ori asta, ori soarele o fi 
prea puternic. Dac-aş fi în locul tău, m-aş duce 
înapoi în cameră şi m-aş odihni puţin. O să vezi 
cum o să te simţi mâine-dimineaţă. 

O ajută pe uimita domnişoară Crabbe să se 
ridice şi-i zâmbi cu bunătate. 

— Da, încuviinţă ea, încet, poate că ai 
dreptate. Chiar am exagerat. Soarele e puternic. 


N-am băut suficientă apă. M-am deshidratat. Nu 
există altă explicaţie. E imposibil să mă fi 
transformat în... 

Se împletici către uşă, mergând într-o parte - 
ca un crab, trebuie să recunoaştem - şi, spre 
vizibila încântare a lui Dybbuk şi a lui Groanin, 
părăsi centrul yoga fără să mai spună vreun 
cuvânt. 

— Ei bine, concluzionă Groanin, am scăpat de 
ea. 

Ajunşi înapoi în camera lor, Dybbuk desfăşură 
desenul Companiei Indiilor de Est, îl întinse pe 
masă şi-l studie cu atenţie. 

— Asta-i fortul roz, observă el. Nu încape 
îndoială. Am venit în locul potrivit. Pare că nu s- 
a schimbat deloc de când a fost pictat tabloul. 
Dar unde anume să căutăm? 

Ridică din umeri şi privi la fotografia lui Guru 
Masamjhasara. 

— Dacă se poate descoperi cu adevărat 
iluminarea în locul ăsta, aş vrea să se 
grăbească şi să ne-o ofere. 

— Răspunsul se află în şirul ăla de şerpi 
încolăciţi din mesajul colonelului Killiecrankie, 
zise Philippa. Sunt sigură de asta. Citi din nou 
mesajul cu voce tare: 


Am scos din luptă şarpele, nu l-am omorât. 
Am fugit în acest loc cumplit, unde probabil că 
voi fi omorât de duşmanii mei. Dar sunt în 


Lucknow. lar voi ați face bine să veniți aici şi să 
descoperiți o comoară regească în ochii verzi ai 
Cobrei, regele din Katmandu. Căutaţi cel de-al 
treilea şarpe. Dar aveți grijă la cel de-al optulea. 
M. W.K. 


— Parc-ar fi un indiciu dintr-un joc de cuvinte 
încrucişate, observă Groanin. 

— Ai mai spus asta, zise Dybbuk. 

— Poate pentru că e adevărat. 

— Cuvintele încrucişate sunt pentru copii, se 
încăpăţână Dybbuk. 

— N-ai mai spune asta, dac-ai fi încercat să le 
rezolvi pe cele din Daily Telegraph, insistă 
Groanin. Cuvintele încrucişate nu sunt deloc 
pentru copii. Sunt pentru oamenii care doresc 
să-şi testeze puterea minţii. Puterea minţii, nu 
puterea de djinn, va rezolva ghicitoarea 
noastră. Ai face bine să ţii minte asta, Dybbuk. 

— Buck! Doar Buck, bine? Şi dumneata ai face 
bine să ţii minte asta. 

În timp ce Dybbuk şi Groanin continuau să se 
certe, John se îndreptă spre uşa încăperii şi privi 
afară, în curte. Aceasta era împrejmuită de zidul 
mai înalt, interior, al fortului şi părăsită, cu 
excepţia câtorva vrăbii adunate la umbra oferită 
de acoperişul vechii fântâni. 

Dintr-odată, John se răsuci în prag şi se 
întoarse în cameră, lovind masa din faţa lui 
Dybbuk cu latul palmei atât de tare, încât toţi 


ceilalţi tresăriră. 

— M-am prins! îi anunţă el. E un calambur, un 
joc de cuvinte. Colonelul n-a vrut să spună 
„bine”, ca un adverb alăturat verbului „a face”. 
A folosit cuvântul ca substantiv*. 

Dybbuk, neştiind sigur ce era un adverb, îl 
privi pentru o clipă, nelămurit. 

— Nu  înţelegeţi? John arătă, agitat, către 
pragul uşii. Colonelul vorbea despre fântâna aia 
de-afară. O fântână din care poţi scoate apă, 
dar, la fel de bine, în care poţi să cobori, dacă 
vrei să pui mâna pe o comoară regească! 

Se ridicară cu toţii şi ieşiră în prag, de unde 
priviră fântâna. 

— Desigur! exclamă Philippa. Unde să ascunzi 
mai bine o comoară, decât într-o fântână 
veche? 

— Te scuteşte de osteneală, să mai sapi o 
groapă şi apoi s-o astupi, bănuiesc, observă şi 
Groanin. 

— Nu poate fi decât fântâna aia, trase John 
concluzia. 

— Doar dacă n-o mai fi vreo fântână veche în 
fort, remarcă Dybbuk. Aţi mai văzut vreuna? 

Niciunul nu văzuse. leşiră să se uite mai bine 
la fântână. 

Era la fel de veche ca şi castelul şi era 
adăpostită de soare cu ajutorul unui foişor cu 


s7 În engleză, well poate fi folosit ca adverb, cu sensul de bun, bine, 
dar şi ca substantiv, însemnând izvor, fântână. 


stâlpi din piatră, care sprijineau un acoperiş 
boltit şi împodobit. Avea o căldare mare şi o 
frânghie groasă. Priviră peste ghizdul ei, în 
adâncurile reci şi întunecate. Un curent de aer 
urcă din puț, de parcă însuşi pământul ar fi 
respirat prin el, ceea ce nu avu darul de a le 
micşora frica de a cobori în fântână. 

— Cineva trebuie să coboare, spuse în cele din 
urmă Dybbuk, deşi era evident acest lucru. Să 
caute Regele Cobră. 

— Nici să nu vă gândiţi la mine, îi avertiză 
Groanin. Nu-mi place deloc ideea să cobor într-o 
fântână veche. Mai ales noaptea. 

— Cine-a spus că trebuie să  coborâm 
noaptea? zise Dybbuk, nefiind nici el mai 
nerăbdător decât Groanin să exploreze fântâna. 

De fapt, niciunul dintre copii nu era foarte 
entuziasmat. La urma urmelor, djinnii suferă de 
claustrofobie, din cauza numeroaselor situaţii în 
care oamenii i-au închis în aşa-zisele lămpi 
fermecate. Nu că nu le-ar plăcea să stea în 
lămpi sau în sticle. Unii dintre ei - precum 
domnul Rakshasas - chiar adoră acest mod de 
viaţă. Dar djinnii, ca oricare fiinţă vie, preferă să 
fie stăpâni pe propria soartă şi să între sau să 
iasă din lampă când vor ei. 

— Nu, băiete, zise Groanin, nu prea avem cum 
să intrăm în fântână în miezul zilei. Cu siguranţă 
ne va vedea careva şi se va întreba ce vrem să 
facem. Nu, va trebui să aşteptăm până diseară. 


După cină. Asta, dacă se mai serveşte şi cina în 
locul ăsta. 

Parcă pentru a-i întări spusele lui Groanin, 
Jagannatha îşi făcu apariţia pe o uşă din partea 
cealaltă a curţii şi înaintă către ei. 

— Q.E.D., spuse Groanin, aşa cum făcea 
mereu când avea dreptate, deşi niciunul dintre 
copii nu ştia ce înseamnă. 

— Bună, îi salută Jagannatha. Ce mai faceţi? 

— Cred că am  obosit-o pe  sărmana 
domnişoară Crabbe, zise Groanin. 

— Aşa am auzit şi eu, zâmbi tânărul. Acum 
meditează. Cred c-o să facă asta tot restul zilei. 
De-aia am şi venit, ca să vă invit la cină mai 
devreme. M-am gândit că, după atâta exerciţiu, 
trebuie să fiţi înfometați. 

— Nu atât înfometați, cât însetaţi, spuse 
Philippa, foarte inspirată, arătând spre fântână. 
Ne întrebam dacă o mai fi apă în fântâna asta. 

— Acolo, jos? Jagannatha privi bănuitor în puț. 
Cred c-o mai fi apă, dar eu n-aş bea din ea, dac- 
aş fi în locul vostru. De fapt, n-aş bea nimic de 
pe-aici, decât dacă ar proveni din sticle sau din 
cutii sterilizate. 

— Chiar aşa? se miră Groanin. 

— Oricum, după cină, continuă Jagannatha, 
veţi fi cu toţii de serviciu la Centrul de Asistenţă 
telefonică. Veţi lucra la linia de informaţii pentru 


88 Abreviere de la quod erat demonstrandum (latină) — ceea ce 
trebuia demonstrat. 


calculatoarele Bungle. Ridică din umeri. Îmi pare 
rău, dar asta-i situaţia, având în vedere că 
sunteţi nou-veniţi şi chestii de genul ăsta. 

Zărindu-le chipurile neliniştite, clătină din cap: 

— Nu vă bateţi capul, nu e mare lucru. Citiţi 
doar ce apare pe ecran sau inventaţi din mers. 
Nu e mare diferenţă. Aveţi însă grijă să pară că 
ştiţi despre ce vorbiţi. Eu, ori de câte ori nu ştiu 
ce să mai spun, îl întreb pe amărâtul de la 
celălalt capăt al firului dacă are un cablu UHT®?. 

— Ce-i ăla un cablu UHT? întrebă John. Eu n- 
am auzit despre aşa ceva până acum. 

— Tocmai asta este şi ideea, răspunse 
Jagannatha. Nici nu există. Dar ceilalţi 
înnebunesc atunci când află că n-au un astfel de 
cablu. Ar trebui să-i auzi cum înjură. Unii 
trântesc telefoanele. Alţii chiar dau de pământ 
cu calculatoarele, ceea ce este exact rezultatul 
urmărit de noi. 

— Nu crezi că, dacă le dai oamenilor sfaturi 
greşite, cu bună ştiinţă, începu Philippa cu grijă, 
te faci vinovat de cruzime? 

— Bine, dar noi suntem cruzi pentru binele lor, 
zâmbi Jagannatha. Ca să-i eliberăm pe oameni 
de tirania tehnologiei. Să rupem lanţurile 
dictaturii moderne a siliconului şi a microcipului. 
Acestea sunt cuvintele lui Guru, nu ale mele. 


3 În realitate, UHT este o abreviere de la ultra heat treated, adică 
tratat la temperaturi foarte înalte, tehnologie folosită pentru 
conservarea alimentelor. 


Dar are dreptate, să ştii. E timpul ca oamenii să 
descopere simplitatea vieţii. Trebuie să uite de 
viteza procesoarelor, de adrese de mail, de site- 
uri pe Internet şi de altele asemenea. V-aţi 
întrebat vreodată de ce unii oameni au 
calculatoare, când alţii n-au ce să mănânce? 

— Nu cred că e chiar atât de simplu, replică 
Philippa. Şi nici nu cred că pot sau că vreau să 
conving pe cineva că ştiu ce vorbesc, atunci 
când dau sfaturi despre calculatoare. 

— Hei, dar nu-i mare scofală, o linişti 
Jagannatha. Pe cinstite! Eu o să fiu 
supraveghetorul vostru diseară, aşa că, dac-o 
să aveţi ceva probleme, cum ar fi să puneţi în 
funcţiune calculatorul cuiva din greşeală, îmi 
spuneţi mie, iar eu o să încurc lucrurile din nou, 
în locul vostru, bine? 

Groanin, John şi Philippa păreau în continuare 
reticenţi. Dybbuk însă râdea cu gura până la 
urechi. 

— O să ne distrăm pe cinste, declară el. 


În sala de mese găsiră sute de sannyasini. Unii 
dintre ei erau suedezi, alţii canadieni, indieni şi 
câţiva din Marea Britanie. Dar cei mai mulţi erau 
din Statele Unite. Cu toţii erau îmbrăcaţi la fel şi 
păreau să fie foarte prietenoşi. Se zâmbea 
foarte mult în ashram. Unii cântau din armoniu. 

Câţiva dintre sannyasini chiar dansau în jurul 
sălii, cu ghirlande de flori la gât şi pictaţi pe 


feţe, cântând, lovind în tobe sau în nişte talgere 
micuţe, ţinând ritmul. Ceilalţi mâncau, vegheaţi 
de uriaşa fotografie a lui Guru Masamjhasara, 
care pe Philippa o cam deranja, pentru că nu-i 
plăcea să fie privită în timp ce mânca. Şi ceva 
de pe chipul păros a lui Guru nu-i plăcea deloc. 
Şi, mai ales, îi displăcea faptul că era atât de 
murdar. Dacă el era atât de murdar, ce fel de 
exemplu le dădea discipolilor săi care lucrau la 
bucătării, pregătind mâncarea? 

După cină, care fu surprinzător de bună, se 
prezentară la Centrul de Asistenţă telefonică. 
Era o încăpere mare, cu zeci de telefoane şi 
monitoare. Nu existau însă calculatoare, ci doar 
cea mai mare dintre toate fotografiile lui Guru 
pe care le văzuseră, de parc-ar fi vrut să le 
reamintească tuturor de faptul că-i 
supraveghea. 

La primul apel preluat de Philippa, fata vorbi 
cu o doamnă în vârstă, din Massachusetts, pe 
nume Hester Cardigan, care nu ştia decât să 
pornească şi să oprească un calculator de la 
buton, şi nimic altceva. Voia să afle cum să-şi 
conecteze imprimanta la calculator. Philippei îi 
părea rău pentru biata femeie şi îi venea să-i 
spună că era mai bine să găsească nişte vecini 
amabili, care să se priceapă la calculatoare, şi 
pe care să-i roage să-i instaleze imprimanta. 
Dar cum Jagannatha şi câţiva dintre ceilalţi 
sannyasini trăgeau cu urechea la ceea ce 


spunea, n-avu de ales şi trebui să citească 
prostiile care apăreau pe prompter: 

— Nu este de mirare că imprimanta şi 
computerul dumneavoastră nu comunică, îi 
spuse Philippa doamnei Cardigan, fără tragere 
de inimă. Aveţi un model vechi de imprimantă. 
Trebuie să opriţi calculatorul, să-i daţi drumul 
din nou în modul de siguranţă, astfel încât noi 
să vă putem reconfigură imprimanta, folosind 
instrumentele din meniul de diagnostic. Atunci, 
vom descărca un program îmbunătăţit, vom 
restarta calculatorul, vom verifica noile drivere, 
vom vedea ce porturi folosiţi, vom rula un nou 
protocol de transmisie folosind ASCII, apoi vom 
printa o pagină test. Dar, în cazul în care 
calculatorul dumneavoastră este 76a, în loc de 
76b, va trebui să salvăm toate setările şi apoi să 
descărcăm un nou set de drivere care să fie 
compatibile cu portul pe care îl folosiţi. Nu este 
mare lucru. Sunteţi gata? 

Urmă o tăcere prelungită, timp în care 
Jagannatha îşi ridică entuziasmat degetele mari 
spre Philippa, dorind să-i arate că se descurca 
de minune, apoi plecă mai departe, să-l asculte 
pe Dybbuk cum dădea sfaturi la telefon. 

Aceasta era chiar ocazia pe care o aştepta 
Philippa, aşa că-şi cobori vocea şi încercă să 
rezolve problema doamnei Cardigan cât de bine 
putea. 

— Doamnă Cardigan? Sunteţi acolo? 


— Da, şopti femeia, cu lacrimi în glas. 

— Uitaţi tot ceea ce v-am spus mai devreme. 
Era ceva menit să vă încurce. Nu mă întrebaţi 
de ce, e o explicaţie prea lungă. lată ce trebuie 
să faceţi. Apăsaţi pe butonul pentru meniul de 
start. Acum, selectaţi Panoul de Control, apoi 
Imprimante şi Faxuri. Selectaţi butonul 
„Adăugaţi Imprimantă”. Apăsaţi „mai departe”. 
Aşteptaţi acum ca imprimanta să fie 
recunoscută de calculator. Asta-i tot! 

Urmă o pauză mai lungă, la capătul căreia 
Philippa auzi sunetul unei imprimante intrate în 
funcţiune. 

— Merge! strigă doamna Cardigan, plângând 
de bucurie. 

— Foarte bine, răsuflă uşurată Philippa. Vă 
mai dau încă un sfat, cu adevărat folositor: să 
nu mai sunaţi la numărul acesta. Niciodată! 

Apăsă pe buton ca să întrerupă convorbirea şi 
se întoarse cu scaunul, zâmbind larg către 
Jagannatha: 

— Se întoarce cu imprimanta la magazin. 

Jagannatha îşi flutură pumnul prin aer, 
triumfător. 

— Bravo, bună treabă, Panchali! Sfatul greşit 
este cel mai potrivit. 

Spre deosebire de Philippa, Dybbuk n-avea 
niciun fel de scrupule cu privire la ceea ce făcea 
şi râse încântat, în timp ce prelua cea de-a 
patra convorbire din acea seară. 


Fu şi mai încântat în clipa în care află că 
interlocutorul lui preda matematica la o şcoală 
elementară din sudul Californiei. Dacă exista 
vreo făptură pe lume pe care Dybbuk s-o urască 
mai mult, aceea era un profesor de matematică. 
Cel de la telefon se numea Norman Blackhead?’ 
şi avea o mică problemă cu modemul. 

— Ce viteză are modernul dumitale? îl întrebă 
Dybbuk, nepăsător. 

— Viteză? 

— Mda, viteză. 56, 128, 256, 512. Care dintre 
ele? 

— Aăă... 128. 

— Kilobiţi sau megabiţi? 

— Megabiţi. 

Dybbuk râse. 

— Sunt kilobiţi, tataie. Cel mai rapid modem 
din lume nu merge decât cu patru megabiţi pe 
secundă. Foarte bine. Ai vreo apărătoare pe 
calculator? 

— Da, cred că da. 

Băiatul râse din nou. 

— Se numeşte sistem de protecţie, tataie, nu 
apărătoare. Cred că următorul lucru pe care mi-l 
vei spune este că nu vrei să instalezi un 
program antibiotic. 

— Ba da, vreau! 


% Blackhead înseamnă, în limba engleză, atât cap negru, cât şi punct 
negru, comedon, iar Norman înseamnă normand sau de origine 
normandă. 


— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. 

— Atunci, du-te la doctor, tataie, pentru că eu 
nu pot să te ajut. 

Dybbuk făcu o pauză de câteva clipe. 

— Ce-ai zice de un program antivirus? Vrei să 
instalezi unul? 

Hotărât să nu mai fie păcălit încă o dată, 
profesorul spuse nu, ceea ce declanşă alte 
hohote de râs din partea lui Dybbuk. 

— Atunci, vei avea probleme mari, tataie. 
Calculatorul tău va fi infestat de tot felul de 
viruşi când vei naviga pe Internet. Bine, uite ce 
aş vrea să faci acum. Rulează programul de 
asistenţă pentru conexiuni şi testează 
configuraţia TCP/IP, folosind comanda Ping. 
Ping, precum în ping-pong, tataie. Ştii să scrii? 

Philippa îl ascultă pe Dybbuk mai mult decât 
îngrozită, văzând uşurinţa cu care-i păcălea pe 
clienţii  neajutoraţi ai liniei telefonice de 
asistenţă. 

Câteodată îi venea greu să creadă că Dybbuk 
aparţinea unui trib de djinni buni. Reuşi să 
găsească o scuză pentru purtarea grosolană a 
băiatului doar reamintindu-şi de faptul că 
părinţii lui divorţaseră şi că prietenul lui cel mai 
bun, Brad, fusese ucis. 

Între timp, John îşi dăduse perfect seama din 
ce cauză toate eforturile lui de a-şi configura 
propriul calculator, primit în dar de ziua lui, 


eşuaseră atunci când dăduse telefon la linia 
pentru asistenţă. În ciuda dorinţei afirmate a lui 
Guru Masamjhasara de a-i elibera pe oameni de 
tirania tehnologiei, pentru binele sufletelor lor, 
John era total de acord cu părerea surorii lui 
despre întreaga afacere: era un lucru foarte 
urât, mai ales că descoperise pe propria piele ce 
însemna să le dea oamenilor sfaturi greşite, cu 
bună ştiinţă. 

Gemenii se gândiră că, din fericire, şederea lor 
în ashramul Jayaar Sho din fortul roz de lângă 
Lucknow avea să fie scurtă, altfel ar fi fost 
foarte tentaţi să-i spună lui Guru în faţă ce 
părere aveau ei despre cineva care-şi încuraja 
adepţii să fie atât de cruzi cu oamenii obişnuiţi. 


Capitolul 13 
Fântâna dorințelor’ 


Noaptea era numai bună pentru aventura 
secretă şi subterană care-i aştepta. Luna plină, 
colorată aproape în violet, lumina curtea 
neregulat pavată în care se afla fântâna. Liliecii 
săgetau aerul în jurul orificiilor din zidul interior 
crenelat, dar în afară de chiţăitul lor subţire şi 
aproape insesizabil, noaptea era foarte tăcută. 

Cei trei copii şi domnul Groanin trebuiau să 


% Joc de cuvinte, titlul original fiind The Wett-Wishers, ceea ce poate 
însemna şi cei care doresc binele, dar şi fântâna dorințelor sau, în 
cazul de față, fântâna celor care îndeplinesc dorinţele. 


exploreze fântâna cu mare băgare de seamă, 
deoarece orice sunet ar fi fost propagat de ecou 
şi i-ar fi putut atrage atenţia cuiva din spatele 
ferestrelor puternic luminate, de pe faţa zidului 
interior. Potrivit spuselor lui Jagannatha, în 
spatele unora dintre aceste ferestre înalte, într- 
un apartament luxos, locuia însuşi Guru. 

Cercetând fântâna mai bine, lăsară să cadă o 
piatră în ea, apoi numărară până la 
cincisprezece, înainte de a auzi un lipăit slab în 
adâncurile întunecate de sub ei. 

— Trebuie să aibă o sută de picioare 
adâncime, socoti John. 

— Mai degrabă o sută cincizeci, şopti Groanin. 
Clătină din cap, morocănos. La naiba, pun pariu 
că fântâna asta are multe de povestit! 

— Ce vrei să spui? întrebă Dybbuk, nervos, 
pentru că el se oferise să coboare în fântână, cu 
găleata mare din metal care stătea pe ghizdul 
de piatră al acesteia. 

— Am citit despre fortul ăsta roz în biblioteca 
ashramului, răspunse Groanin. Se pare că, după 
răscoală, armata britanică a aruncat vreo trei 
duzini de sărmani nevinovaţi în puţul ăsta. Făcu 
o pauză, pentru efectul dramatic. De vii! 

Dybbuk înghiţi în sec şi sunetul răsună în 
curtea cu ecou precum cloncănitul unui curcan. 

— Se pare că unii dintre ei s-au aruncat 
singuri în fântână, de teamă să nu sfârşească şi 
mai rău, continuă Groanin, fără să ia în seamă 


reacţia lui Dybbuk. Atenţie, cred că asta s-a 
întâmplat la mult timp după ce colonelul 
Killiecrankie a ascuns talismanul. Mă îndoiesc 
sincer c-ar mai fi avut curajul să coboare în 
fântână, dac-ar fi fost îndesată cu toate 
cadavrele nefericiţilor acelora. 

— Ce s-o fi întâmplat cu ele? se întrebă 
Dybbuk, privind în adâncul rece şi negru, 
imaginându-şi foarte uşor cum putea fi aruncat 
acolo un om, în braţele morţii. Nu-şi putea 
închipui un destin mai cumplit. Cu toate 
cadavrele alea? Or fi tot acolo? 

— Au fost scoase atunci când britanicii au 
hotărât să ocupe din nou fortul transformat în 
garnizoană, spuse Groanin, aruncând încă o 
piatră în puț. 

De data aceasta, zgomotul pietrei semăna cu 
un geamăt scos de unul dintre bieţii sepoy 
indieni care-şi aflaseră moartea acolo. 

— Au fost scoase din fântână şi îngropate, 
pentru ca soldaţii britanici să poată folosi apa. 
Aşa scria în carte, cel puţin. 

Groanin trase găleata într-o parte şi-şi puse 
piciorul pe pârghia care putea s-o coboare mai 
repede sau mai încet, ori s-o oprească de tot. 

— Ei bine, zise el, Dybbuk trebuie să coboare, 
nu-i aşa? 

Chiar şi în umbra foişorului sub care stăteau, 
lui John şi Philippei le era clar că Dybbuk îşi 
pierduse cu totul curajul pentru aventură. Nu că 


gemenii l-ar fi putut învinovăţi. Mai ales după 
povestirea lipsită de tact a lui Groanin. Fântâna 
era la fel de umedă, rece şi înspăimântătoare ca 
o criptă sau ca un mormânt şi era foarte uşor 
să-şi închipuie că în adâncurile ei îi aştepta o 
creatură scheletică, îngrozitoare. Oricine ar fi 
urmat să coboare în găleată ar fi avut nevoie de 
curaj şi de nervi tari. 

Găleata însăşi era mare ca un tomberon de 
gunoi, prinsă cu o frânghie groasă, legată de un 
ax solid care trecea pe deasupra fântânii şi era 
fixat pe o osie străveche. De osie era prins un 
mecanism, cu un mâner greoi din lemn, astfel 
încât tamburul putea fi învârtit, ridicând 
găleata. 

Deşi încercaseră din răsputeri, nici John, nici 
Philippa şi nici Dybbuk nu-şi dăduseră seama 
cum i-ar fi ajutat puterea lor de djinni să 
coboare în alt mod, astfel încât să poată lua în 
seamă ultima parte a mesajului colonelului: 
„Căutaţi cel de-al treilea şarpe. Dar aveți grijă la 
cel de-al optulea”. Dacă s-ar fi transformat în 
păsări, sau chiar în lilieci, ar fi fost mai uşor să 
zboare în şi afară din fântână. Dar niciuna dintre 
aceste vieţuitoare n-ar fi putut mişca o 
cărămidă din fântână - aşa cum se părea că 
trebuie să facă - sau să scoată un talisman din 
aur. Nu izbutiseră să-şi folosească puterile de 
djinni decât ca să-şi facă rost de o daltă, de un 
ciocan, de câteva lanterne puternice şi de un 


set de aparate de emisie-receptie. 

Ca de obicei, tot John găsi o soluţie. 

— Crezi că poţi să te descurci cu greutatea a 
trei copii în găleată? îl întrebă el pe Groanin. Nu 
numai cu cea a lui Dybbuk? 

— Nu, băiete, nici măcar cu doi dintre voi. Nu, 
din moment ce am un singur braţ. Să vă cobor 
nu-i mare problemă. Pot să fac aşa ceva doar cu 
ajutorul pârghiei ăsteia de picior, vezi? Dar să 
vă ridic e mult mai greu. Pentru asta, aş avea 
nevoie de două braţe. După cum vezi, n-am 
decât unul. 

— Dar dac-ai avea două braţe? îl întrebă John. 
Şi dacă noul tău braţ ar fi cu adevărat puternic? 

Groanin se încruntă, cântărind propunerea. 

— Ei bine, asta e o idee, răspunse el, 
aşezându-se pe ghizdul fântânii. Nu te supăra 
că stau să mă gândesc un pic, John, dar m-am 
obişnuit să am doar un singur braţ, atât de tare, 
încât uneori nu ştiu ce-aş putea face cu două 
braţe. Cu excepţia exerciţiilor de yoga, 
bineînţeles. Îmi dau seama că un braţ în plus 
mi-ar prinde bine pentru aşa ceva. 

Oftă din nou. 

— După cum ştii, Nimrod s-a oferit de multe 
ori să-mi dea un braţ nou şi l-am refuzat mereu. 
Nu pentru că-mi place să am doar o mână, ci 
pentru c-ar trebui să mă obişnuiesc iarăşi cu 
două. Acum, însă, dacă mă gândesc bine, n-am 
niciun motiv să refuz. Numai că mă întreb dacă 


eşti în stare de asta. N-aş vrea să sfârşesc 
precum monstrul lui Frankenstein“, cârpit cu 
ceva groaznic şi străin. 

Până la urmă, Groanin făcu un semn de 
încuviinţare din cap. 

— De acord, spuse el, închizând ochii. Dar ar fi 
mai bine să vă grăbiţi, înainte să mă 
răzgândesc. 

Din instinct, John îi apucă mâna Philippei. Fata 
îl prinse, la rândul ei, de mână pe Dybbuk, 
pentru a-şi concentra puterea cât mai bine, 
deoarece, având în vedere cele treizeci şi două 
de oase ale mâinii - două la umăr, trei la braţ, 
opt la încheietură, nouăsprezece în palmă şi în 
degete - ca să nu mai vorbim despre vasele de 
sânge şi despre muşchi, crearea oricărei părţi a 
corpului uman din nimic l-ar fi lăsat fără putere 
pe oricare djinn, chiar şi pe unul adult. 

— FABULONGOSHOO... 

— ABECEDARIAN! 

— ... MARVELISHLY... 

— ZYGOBRANCHIATE! 

— ... WONDERPIPICAL! 

Întunericul care-l învăluia pe Groanin străluci 
un pic, precum un val de căldură, şi un puternic 
miros de sulf se ridică în aer: folosirea puterii de 


% Referire la cunoscutul roman al scriitoarei britanice Mary 
Wollstonecraft Shelley, Frankenstein sau Prometeul modem, în care 
un savant, numit Victor Frankenstein, încearcă să-i dea viaţă unui om 
pe care-l alcătuieşte din bucăţi provenite de la diferite cadavre. Atunci 
când prinde viaţă, creatura se transformă într-un monstru. 


djinn într-o concentraţie atât de mare lasă 
adesea un miros puternic, distinct. 

Majordomul deschise ochii încet. 

— Gata? întrebă el precaut. 

— Da, răspunse John, e gata. 

Se adunară cu toţii ca să admire ceea ce 
făcuseră, în timp ce Groanin, pentru prima dată, 
după atâţia ani, îşi întinse amândouă mâinile în 
faţă, apoi îşi muşcă buzele, încercând să-şi 
ascundă furia şi supărarea. 

— Nu se poate! Mi-aţi făcut două mâini 
drepte, proştilor! Uite! Degetul mare este pe 
partea greşită a mâinii. 

— Ups! făcu John. 

— Nu te poţi descurca şi aşa? întrebă Dybbuk. 
Până la urmă, nimeni n-o să observe, nu? 

— Doar n-o să mă lăsaţi aşa! Groanin 
ameninţă să-l pocnească pe Dybbuk cu mâna lui 
normală. Nu sunt un cobai dintr-un spital pentru 
păpuşi, băiete! 

Aşa că o luară de la capăt, iar de data aceasta 
nimeriră calea cea dreaptă... sau, mai degrabă, 
pe cea stângă. Reugşiră chiar să adauge un ceas 
foarte frumos pe încheietura mâinii stângi a lui 
Groanin, ca să-l consoleze. Acesta păru atât de 
încântat de ceas, încât le era greu să-şi dea 
seama ce-i plăcea mai mult: ceasul sau mâna 
cea nouă pe care era prins. 

— Haide, spuse John, urcându-se în găleată. 
Să mergem. Pierdem întunericul atât de preţios. 


Aerul deveni din ce în ce mai umed şi mai 
rece, pe măsură ce găleata cobora în puț, 
purtându-i pe tinerii djinni spre înfricoşătoarele 
adâncimi ale stâncii de sub fort. Cea mai mare 
parte a zidului fântânii fusese cioplită direct în 
gresie, dar erau şi porţiuni făcute din cărămidă, 
ca şi cum stânca fusese întărită sau, poate, 
ceva fusese zidit în ea. 

În găleată, John privea într-o parte, Philippa în 
cealaltă şi Dybbuk în cea de-a treia, astfel încât 
să poată cerceta puţul în întregime, în timp ce 
pârghia controlată de piciorul lui Groanin îi 
cobora uşor în adânc. Încet, încet, lumina lunii 
deveni tot mai slabă, apoi dispăru complet, aşa 
că nu le mai rămaseră decât lanternele care să 
le lumineze drumul. O dată sau de două ori 
priviră înapoi, în sus, dar după vreo douăzeci de 
metri gura puţului nu se mai zărea şi doar 
frânghia care pârâia deasupra lor mai făcea 
legătura cu lumea vie de la suprafaţă. 

Din când în când, fiecare dintre djinni atingea 
peretele, sperând să descopere vreun semn 
ascuns sau vreo cărămidă desprinsă, care l-ar fi 
putut dezvălui pe Regele Cobră din Katmandu. 
In ciuda aerului umed, pereţii erau uscați şi 
curaţi, spre surprinderea lor, până când îşi 
aduseră aminte de căldura Indiei şi de distanţa 
până la apa de jos. De aceea, abia dacă 
îndrăzneau să privească în jos, de frică să nu 


vadă ceva îngrozitor urcând pe zid către ei. 

— Staţi un pic, spuse Dybbuk, vocea lui 
răsunând în fântână. Cred că am găsit ceva. 

John îşi duse la gură aparatul de emisie- 
recepţie. 

— Domnule Groanin, opreşte coborârea o 
clipă, zise el. 

Găleata se opri din coborâre, dar continuă să 
se mişte în cerc, precum capătul unui pendul. 

John şi Philippa urmăriră degetul lui Dybbuk 
până la un semn crestat în zid. Apropiind o 
lanternă de semn, văzură că reprezenta o cobră 
săpată fidel în cărămidă. 

— Din moment ce noi căutăm cea de-a treia 
cobră, aş putea spune că asta e prima, nu 
credeţi? întrebă Dybbuk. 

Gemenii fură de acord, iar John îi strigă lui 
Groanin să-i coboare din nou, dar mai încet, ca 
să nu le scape cea de-a doua cobră. Nici nu 
trebuie să mai spunem că erau mult mai 
speriaţi de coborârea într-o fântână adâncă, 
vârâţi în găleată, decât de escaladarea stâncii 
într-un coş tras de funii, şi nu trecu mult până 
când fiecare dintre ei se văzu nevoit să înghită 
câte o pastilă de cărbune, modalitatea obişnuită 
prin care djinnii îşi liniştesc stomacul şi 
depăşesc atacurile de panică. 

Cam la şaizeci de picioare adâncime, Philippa 
descoperi cea de-a doua cobră, scrijelită 
grosolan pe suprafaţa altei cărămizi. Nu se 


opriră însă s-o mai cerceteze, deoarece, 
apropiindu-se de fundul fântânii, plin de apă, se 
făcuse mult mai frig. Philippa observă că 
tremura şi nu putu să-şi dea seama dacă era din 
cauza frigului sau din cauza faptului că acum se 
uitau la o porţiune a peretelui care se prăbuşise. 
Părea că fusese ascuns ceva în spatele acestor 
cărămizi. Dar niciuna dintre ele nu era marcată 
cu emblemele în formă de cobră ale lui 
Killiecrankie, aşa că hotărâră să coboare mai 
departe. Nu trecu mult şi fundul găleţii în care 
stăteau atinse suprafaţa apei. 

John apăsă iute butonul aparatului de emisie- 
recepţie. 

— Opreşte imediat! 

Găleata mai cobori cu un picior sau două 
înainte să se oprească, rămânând cu marginea 
la doar câţiva inchi deasupra apei. Neliniştiţi, 
copiii plimbară lanternele în jur, căutând cel de- 
al treilea semn cu o cobră, dar nu văzură nimic. 

— Cred c-am trecut de el, spuse Philippa. 
Poate că era acolo, în porţiunea aceea 
prăbuşită. Poate că bucata de cărămidă cu 
semnul cobrei a căzut în apă. 

— Sau poate c-a ajuns cineva aici înaintea 
noastră, fu de părere Dybbuk. 

— Întotdeauna optimist, îl ironiză Philippa. 

John îşi lăsă lanterna pe un mic pervaz al 
zidului de cărămidă şi încercă apa cu mâna. 

— Rece ca gheaţa, constată el. 


Philippa şi Dybbuk îl imitară. John avea 
dreptate. Apa din fântână era rece ca gheaţa. 

— Poate că e apă de izvor, presupuse Philippa. 
Vine direct din munte. 

— Mai bine urcăm înapoi, zise Dybbuk. 
Probabil că n-am văzut semnul. 

Dar, înainte să primească vreun răspuns, se 
auzi un plescăit puternic, în timp ce un obiect 
lovi apa cu putere lângă ei. 

— Ce-a fost asta? întrebă John şi, privind 
repede peste marginea găleţii, zări un aparat de 
emisie-recepţie scufundându-se în apă. 

Pentru o clipă, crezu că-l scăpase pe al lui. 
După aceea, văzu că îl avea încă în mână. Dar 
tocmai când îşi dădu seama de faptul că 
aparatul scufundat era al lui Groanin, găleata de 
sub el căzu dintr-odată şi, înainte ca vreunul 
dintre ei să-şi revină şi să-şi folosească puterea 
de djinn, se pomeniră scufundaţi în apa 
îngheţată. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Dybbuk, de îndată 
ce reuşi să iasă la suprafaţă. 

— Nu ştiu, strigă la rândul lui John, care abia 
avusese timp să apuce dalta din găleată. 

Se uită la aparatul lui de emisie-receptie, 
devenit acum nefolositor, şi-l aruncă, după care- 
şi puse dalta la brâu, ca să-şi poată folosi 
ambele mâini şi să plutească. Din fericire, 
fusese bine că-şi lăsase lanterna pe marginea 
din cărămidă, pentru că Dybbuk şi Philippa şi le 


pierduseră pe ale lor în apă. 

Abia respirând din cauza temperaturii scăzute 
a apei, fiecare dintre ei încerca să găsească 
suficientă putere de djinn încât să ajungă la 
gura fântânii, dar prea târziu, deoarece erau 
deja îngheţaţi până în măduva oaselor şi 
rămăseseră fără puteri. 

— Idiotul ăla! izbucni Dybbuk. Ce-şi închipuie 
că face? 

Şi începu să strige după ajutor. 

— Taci, îi porunci John. Taci o clipă şi lasă-mă 
să mă gândesc. Groanin n-ar fi făcut asta 
dinadins. Cu* siguranţă i s-a întâmplat ceva. 

Şi le povesti cum văzuse aparatul lui Groanin 
dispărând sub apă, cu doar câteva clipe înainte 
să cadă găleata. 

— In cazul ăsta, n-ar fi o idee prea bună să 
strigăm după ajutor. Cel puţin, nu imediat. 

— Dar ce ne facem? întrebă Dybbuk. Niciunul 
dintre noi nu mai are putere de djinn. ŞI nici n- 
avem cum să ne căţărăm înapoi pe frânghie. Pe 
de altă parte, dacă rămânem aici, ne înecăm. 

— Întotdeauna optimist, repetă Philippa. 

— Poate că nu pricep eu bine ce se întâmplă, 
spuse Dybbuk, plesnind apa cu mâna, înciudat. 
Dar nu văd niciun motiv pentru care să fiu 
optimist. 

— Nu te ajută cu nimic dacă te înfurii, îi atrase 
atenţia Philippa. 

— Nu vă mai certaţi! interveni John. 


— Cine se ceartă!? protestă Philippa. 

— Ştii ce, putea să fie mai rău, observă John. 
Puteam fi într-o beznă adâncă. Dar, mi se pare 
mie, atâta timp cât avem lumină, avem o cale 
de scăpare. 

— Cum ar fi? întrebă Dybbuk, nefiind convins 
de argumentele lui John. 

— Va trebui să ne căţărăm până la locul ăla 
din zid de unde s-au prăbuşit cărămizile. Poate 
c-o să izbutim să mai scoatem câteva dintre ele, 
ca să formăm o bordură, apoi vom sta acolo 
până când ne uscăm. După ce ne uscăm şi ne 
încălzim suficient, o să fim în stare să ne folosim 
puterile de djinni. 

Philippa privi în susul fântânii. Porțiunea 
scobită a zidului era cam la zece metri deasupra 
lor. Nu era deloc sigură că putea face cum 
spusese John, dar Dybbuk încerca deja. 

— Bună idee, zise ea, cu voce tare, sperând că 
aveau să reuşească. 


Capitolul 14 
Ochiul fermecat 


Încă de dimineaţă, de la audiența cu discipolii 
săi, din altar, pe Guru Masamjhasara îl tot 
sâcâise sentimentul că-l mai întâlnise cândva pe 
bărbatul cu un singur braţ. Bineînţeles că 
trecuseră zece ani de atunci, iar bărbatul pe 
care-l ştia, majordomul lui Nimrod, era englez, 
în timp ce omul acesta - omul pe care-l văzuse 
de dimineaţă şi care-şi spunea Gupta - era 
indian. Cu toate acestea, ceva în legătură cu 
noul lui adept îi reamintea puternic de 
majordomul lui Nimrod. Dar ce anume? 

Guru era doctor pe atunci, cu un cabinet 
înfloritor în Londra, printre pacienții lui 
numărându-se chiar soţia prim-ministrului. 
Tocmai de aceea fusese chemat, într-o 
dimineață de aprilie, pe strada Downing, într- 
unul dintre ultimii ani ai secolului douăzeci, fiind 
rugat să-i îngrijească pe prim-ministru. 

Puţini doctori ar fi putut recunoaşte 
simptomele ciudate ale pacientului deoarece, la 
prima vedere, acesta părea să sufere de iluzia 
că este o fetiţă în vârstă de doisprezece ani. 
Guru se gândise că majoritatea doctorilor ar fi 
ajuns la concluzia că prim-ministrul este nebun 
şi ar fi dispus să fie internat într-un ospiciu. Dar 
doctorul Wamakulasuriya, cum îşi spunea pe 
atunci Guru Masamjhasara, înţelesese, pe bună 
dreptate, că prim-ministrul era posedat de un 
djinn pus pe rele. Permiţându-şi să profite de pe 
urma relaţiei cu Nimrod a tatălui său decedat, 


doctorul Wamakulasuriya se dusese direct la 
locuinţa djinnului, să-i ceară de urgenţă ajutorul. 
Atunci îl întâlnise pe majordomul cu un singur 
braţ al lui Nimrod. Asta era, cu siguranţă! ŞI 
omul acesta - acest domn Gupta - avea doar un 
braţ! 

La vremea respectivă, i se păruse ciudat că o 
fiinţă precum Nimrod angajase un servitor cu un 
singur braţ. Dar acest lucru nu era nici pe 
jumătate la fel de ciudat precum cele care 
urmaseră şi care-l convinseseră pe doctorul 
Wamakulasuriya că era mai bine să abandoneze 
medicina şi să devină un om sfânt, la fel ca tatăl 
lui. Curând după  exorcizarea din strada 
Downing, se întorsese în India şi, folosind 
fondurile obţinute prin vânzarea cabinetului 
medical din Londra, cumpărase fortul roz din 
Lucknow, iniţiase acolo ashramul jJayaar Sho şi 
se învestise pe sine Guru. 

Ashramul era acum centrul unei reţele 
internaţionale de aşezări spirituale, peste 
cincizeci la număr, iar Guru avea mii de 
discipoli. Astfel, întreprinderea lui devenise 
extrem de profitabilă, iar acum, că planurile 
sale se apropiau de împlinire, ultimul lucru pe 
care-l dorea Guru era un grup de curioşi care să 
strice totul. Mai ales dacă aveau vreo legătură 
cu Nimrod. De aceea, chiar după miezul nopţii, 
Guru îi trimise pe câţiva dintre cei mai voinici 
sadhaki din Bahutbarhiya Jan Bachane - „garda 


lui minunată” - cu misiunea să-l aducă la el pe 
acest domn Gupta, astfel încât să-l poată lua la 
întrebări, ca să afle ce căutau, el şi copiii lui, în 
ashram. 

Sadhaki tocmai se îndreptau către dormitoare, 
când îl găsiră pe Groanin zăbovind pe lângă 
fântâna din curtea interioară a fortului roz. 

Văzându-se încolţit de o forţă considerabilă, 
Groanin intrase în panică. Mai întâi, aruncase 
aparatul de emisie-recepţie, sperând din tot 
sufletul să nu-l nimerească pe vreunul dintre 
copii. După aceea, gândindu-se că, fiind djinni, 
puteau să aibă grijă singuri de ei, luase piciorul 
de pe pârghia care cobora găleata şi, vârându-şi 
noul braţ în faldurile largii cămăşi indiene pe 
care o purta, încercă să pară nevinovat. 

Domnul  Bhuttote, cel mai voinic dintre 
sadhaki, se apropie încruntat de Groanin. 

— Ce faci aici? îl întrebă el, în hindi. Nu ştii că 
e interzis să ieşi din camera ta după miezul 
nopţii? 

— Tocmai mi-am terminat treaba la Centrul de 
Asistenţă telefonică, răspunse Groanin. Am stat 
pe scaun ore în şir şi simţeam nevoia să-mi 
dezmorţesc un pic picioarele şi să iau o gură de 
aer. 

— Guru vrea să te vadă, îl informă domnul 
Bhuttote. Trebuie să vii cu noi. 

— Eu? Pentru ce? 

— N-am nici cea mai mică idee. 


— Bine, dar la ora asta? Groanin se prefăcu 
că-şi înăbuşă un căscat. Nu poate aştepta până 
mâine-dimineaţă? Am făcut yoga toată după- 
amiaza, iar seara am lucrat la Centrul de 
Asistenţă telefonică. Sunt frânt de oboseală. 

— Nu poate aştepta, insistă domnul Bhuttote. 
Am primit ordin. Dacă Guru spune să vii acum, 
atunci vii acum. Oricum, Guru Masamjhasara nu 
doarme niciodată. De fapt, n-a mai dormit de 
doisprezece ani. 

— Îmi pare rău să aflu asta, zise Groanin. 
Suferă de insomnie, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse un alt sadhak. Doar că se 
petrec prea multe lucruri în capul lui ca să-şi 
mai irosească timpul dormind. 

— Bietul om, comentă Groanin, urmându-i pe 
sadhaki către altarul în care-l aştepta Guru, 
după cum i se spusese. Trebuie să fie cumplit 
pentru el! 

— Nu este deloc cumplit, îl contrazise domnul 
Bhuttote. Guru îşi dedică nopţile gândurilor 
măreţe. Împarte aceste gânduri cu noi şi, 
mulţumită lui, dobândim iluminarea. 

— Da, răspunse Groanin, nu prea convins. 
Sunt sigur că tuturor ne-ar lipsi gândurile 
măreţe ale lui Guru. 


John apucă frânghia şi mâna surorii lui şi trase 
de amândouă până când le aduse una lângă 
cealaltă. 


— Poţi s-o faci, Phil, o îndemnă el. 

Dybbuk urcase deja pe frânghie vreo treizeci 
de picioare şi era aproape de porţiunea scobită 
a zidului fântânii. 

Philippa era amorţită de frig. Dinţii îi 
clănţăneau cu putere, precum copitele unui 
căluţ la trap. Nu fusese niciodată prea bună la 
educaţie fizică şi, acasă în New York, dacă i s-ar 
fi cerut să urce pe frânghie treizeci de picioare, 
ar fi spus probabil că nu este în stare. Oricum, 
nu fără sprijinul discret al puterii de djinn. Dar 
sunt situaţii în care, din cauza pericolului şi 
disperării, se săvârşesc fapte care dovedesc o 
mare putere şi rezistenţă, iar copiii se aflau 
tocmai într-una dintre aceste situaţii. De aceea, 
Philippa n-avea nevoie de îndemnul lui John. 
Apucând frânghia, se trase în sus suficient încât 
să poată sta pe marginea găleţii scufundate, 
apoi începu să urce. 

Între timp, aşteptându-şi rândul, John îşi vâri o 
clipă capul sub apă, să arunce o privire. leşind 
din nou la suprafaţă, îşi scutură capul şi trase 
aer în piept. 

— Cred că mai sunt cel puţin o sută de 
picioare până la fund. Cu toate astea, apa este 
destul de limpede. 

— Te rog, spuse Philippa, nu cred că vreau să 
ştiu. 

Ceva greu lovi din nou apa. Ea şi John priviră 
în sus şi-l văzură pe Dybbuk ţinându-se de 


frânghie şi lovind cu picioarele în partea 
dărâmată a zidului. O altă cărămidă desprinsă 
căzu în apă, apoi următoarea. 

— Ai grijă, strigă John la el, de jos. Asta 
aproape că m-a lovit. 

— Scuze, răspunse Dybbuk, care mai aruncă 
vreo câteva cărămizi în apă, înainte de a se 
muta în cavitatea largă pe care o săpase. Veniţi 
sus, strigă el peste umăr. Cred că e destul loc. 
Vezi dacă poţi să iei şi lanterna cu tine, când 
urci. 

Philippei îi trebui un întreg sfert de oră ca să 
ajungă lângă Dybbuk. Cu toate acestea, 
eforturile ei extenuante nu rămaseră fără 
rezultat. Luptându-se să pună piciorul în 
deschizătura pe care Dybbuk o făcuse în perete, 
ea desprinse din greşeală o altă cărămidă. Dar, 
în loc să cadă în apă fără să lovească pe cineva, 
la fel cum se-ntâmplase cu celelalte, aceasta se 
ciocni de lanterna pe care John o lăsase pe 
pervazul de cărămidă şi o împinse în apă, exact 
în clipa în care băiatul se întindea după ea. 

Dybbuk ţipă de groază, iar John, care deja era 
pe la jumătatea frânghiei, n-avu de ales decât 
să sară înapoi în apă după lanterna care acum 
reprezenta singura lor sursă de lumină. 

Din fericire, lanterna, care era rezistentă la 
apă, rămase aprinsă, ceea ce o făcu să fie uşor 
de urmărit în adâncimile apei îngheţate de 
munte. John dădea tare din picioare şi se 


repezea către lumină când cu un braţ, când cu 
celălalt, încercând s-o prindă. De două ori o 
atinse cu vârful degetelor, dar nu reuşi s-o 
apuce. Doar a treia oară, tocmai când simţea că 
plămânii aveau să-i explodeze, reuşi în sfârşit s- 
o prindă bine. 

Atunci îl văzu: un şarpe încolăcit, gravat pe 
cărămidă. A treia cobră! N-avea timp să iasă la 
suprafaţă pentru aer. Nu credea că mai putea 
reuşi o asemenea scufundare şi a doua oară şi 
să-i rămână putere cât să mai şi urce pe 
frânghie. Acum ori niciodată! Înotă către cel de- 
al treilea semn şi, având destulă lumină să vadă 
ce face, înfipse dalta în mortarul cărămizii pe 
care, după toate aparențele, colonelul 
Killiecrankie o marcase cu mai multă atenţie 
decât pe celelalte două. Îşi luase chiar măsura 
de precauţie să scrie numărul trei lângă şarpe, 
ca să nu încapă vreo îndoială. John simţi 
cărămida mişcându-se şi înfipse mai adânc 
dalta, ca s-o scoată din zid. 

Stând pe poliţa scobită, în întuneric, Philippa 
aştepta ca fratele ei să se întoarcă, simțind un 
amestec de mândrie şi nelinişte, pentru că-i era 
teamă să nu-l răpună apa rece ca gheaţa. Ea şi 
cu Dybbuk nu puteau zări decât lumina 
tremurândă a lanternei sub apă. 

— De ce nu mai iese odată? murmură Dybbuk. 

Philippa nu răspunse. Apoi, tocmai când fata 
era gata să sară în apă după el, lumina ieşi la 


suprafaţă şi, spre marea ei uşurare, John făcu la 
fel. Strigă ceva spre ei şi ridică un obiect. Părea 
să fie un săculeţ din piele. 

— L-am luat, spuse John fără suflare, ridicând 
săculeţul, triumfător. Am talismanul! 

— Fantastic, John, spuse Philippa, fericită doar 
să-şi vadă fratele nevătămat. 

— Grozav, strigă Dybbuk. Bună treabă, John! 

— Cel puţin, cred că l-am luat. Am văzut 
cărămida cu cea de-a treia cobră în timp ce mă 
scufundam după lanternă. Am prins şi lanterna. 

— Se vede, observă Dybbuk. 

— Foarte bine, îl lăudă Philippa. Fără lumină 
am fi fost terminati. 

— Era cam la zece picioare adâncime. A 
trebuit să-mi vår tot braţul în deschizătură şi am 
rămas înţepenit. Pentru o clipă, am crezut c-o să 
mă înec. 

Lumina lanternei tremură şi, pentru o secundă 
sau două, se stinse de tot, lăsându-i pe cei trei 
într-un întuneric atât de dens, încât aproape că 
îi sufocă. 

— Să sperăm că nu se stinge de tot, spuse 
John, îndesând lanterna şi săculeţul din piele 
sub centură, apoi înotând către frânghie şi 
începând să se caţere. 

— Ce-o fi fost în mintea colonelului? se plânse 
Dybbuk, aruncând alte cărămizi în apă. Să 
ascundă talismanul tocmai acolo, sub apă? 

— Ştii ceva, pun pariu că apa nu urcase atât 


de sus atunci când a săpat colonelul semnul ăla, 
spuse Philippa. După ce armata britanică a 
reparat fântâna, cred că nivelul apei a crescut. 

John era obosit după efortul depus în apă. Era 
obosit şi foarte, foarte îngheţat, aşa că se 
căţăra pe frânghie cu o încetineală agonizantă. 
O dată sau de două ori, chiar alunecă în jos vreo 
câteva picioare, zdrelindu-şi mâinile pe frânghia 
aspră, ceea ce-l ajută totuşi să nu mai simtă 
durerea care-i cuprinsese muşchii obosiţi ai 
umerilor. In cele din urmă, reuşi să pună 
picioarele pe marginea scobiturii, unde Dybbuk 
îl prinse de cămaşă şi, cu mare sforţare, reuşi 
să-l împingă pe John la loc sigur, deasupra lui, 
declanşând o avalanşă de cărămizi şi praf. 

Pentru o clipă, lanterna pâlpâi din nou. John se 
rostogoli de pe Dybbuk, tuşi un pic, scoase 
lanterna de la curea şi se uită la ea, moment în 
care aceasta se stinse de tot, aruncându-i în 
întuneric. John lovi uşor geamul lanternei de 
palma sa jupuită de frânghie, sperând că se va 
aprinde. De data aceasta, însă, nu-şi mai reveni. 

— Grozav, comentă Dybbuk. Numai bine! Ce 
ne facem acum fără lanternă? 

— Poate că, dac-o desfac, reuşesc s-o usuc, 
spuse John. După aceea, n-ar avea niciun motiv 
să nu funcţioneze. 

Dybbuk respira agitat şi era evident că 
întunericul îi agrava senzaţia de claustrofobie. 
Se căută orbeşte prin buzunare şi găsi o altă 


pastilă de cărbune. Aceasta însă i se sfărâmă 
între degete, aşa că se văzu nevoit să 
ciugulească fărâmele. 

— Cel mai important lucru e să nu intrăm în 
panică, îi sfătui John. Şi să nu facem mişcări 
bruşte, ca nu cumva vreunul dintre noi să 
alunece şi să cadă în apă. Cine ştie, poate noi o 
să ne uscăm şi-o să ne încălzim înaintea 
lanternei şi, în cazul ăsta, toate problemele 
noastre vor dispărea. 

Dybbuk reuşi să se liniştească. (Pastilele de 
cărbune acţionează repede.). 

— Foarte bine, răspunse el, te cred. 

— Între timp, continuă John, vezi dacă... vreau 
să spun, încearcă să faci mai mult loc şi pentru 
noi. 

Scoase bateriile lanternei, apoi o întoarse şi-o 
scutură, ca să îndepărteze picăturile de apă. 

— Eu pot să fac ceva să vă ajut? întrebă 
Philippa. 

— Desigur, răspunse Dybbuk. O să-ncep să 
sap în spatele nostru. Îţi dau câte-o cărămidă 
sau o bucată de piatră, iar tu o arunci în apă, 
pentru că eşti mai aproape de margine decât 
mine. 

Se împinse cât putea de mult în scobitură şi, 
scoțând un bulgăre de bucăţi de cărămidă şi 
pietre, i-l dădu Philippei. 

— Uite, îi arătă el, peretele e destul de 
măcinat şi ar trebui să ne fie uşor. Acum ştiu 


cum e să fii în pielea unei cârtiţe. 

Philippa aruncă bulgărele de moloz pe care i-l 
dăduse Dybbuk în hăul întunecat de sub ea. In 
clipa următoare, îl auzi cum cădea în apă. 

John suflă în corpul lanternei, lăsă bateriile şi 
capacul cu grijă pe jos, apoi îşi încolăci corpul în 
jurul lor, ca nu cumva să le piardă. Nu încăpea 
îndoială, îşi spuse el în gând, posomorât. Fără 
lanternă era de rău. Dar, chiar dac-ar fi avut 
lumină, ce-ar fi putut face? În sinea lui, nu era 
nici pe jumătate la fel de încrezător în şansele 
pe care le aveau, precum lăsase să se înţeleagă 
din cuvintele pe care le spusese lui Dybbuk şi 
Philippei. În puț era frig, mult prea frig ca să 
întrezărească vreo şansă de creştere a 
temperaturii corporale, care să le redea puterile 
de djinni. Era frig şi întuneric. Atât de întuneric, 
încât nu-şi vedea mâinile în faţa ochilor. Deşi se 
mai aflaseră la strâmtoare, de data aceasta 
erau chiar înghesuiți. Cu cât se gândea mai 
mult, cu atât îşi dădea seama de faptul că 
singura lor cale de a mai ieşi din puț era să se 
întoarcă Groanin şi să-i salveze. Singura lor 
speranţă era aceea ca, orice i s-ar fi întâmplat 
lui Groanin, să fie doar ceva temporar. 


Guru Masamjhasara-in hindi, ma samjha sara 
înseamnă „vă înţeleg pe toţi” - cobori de pe 
scaunul său de dentist şi se apropie încet de 
Groanin, fixându-l cu cea mai teribilă privire de 


care era în stare. 

Groanin, pironit între doi dintre cei mai voinici 
sadhaki, îndură fără niciun protest cercetarea 
omului sfânt şi nu se plânse nici măcar atunci 
când Guru îşi puse mâinile urât mirositoare pe 
capul lui şi închise ochii, de parc-ar fi vrut să-i 
citească mintea. 

— Ne-am mai întâlnit cândva? îl întrebă Guru, 
perfect nemişcat. 

— Nu, până astăzi, răspunse Groanin. Vreau 
să spun, până ieri. Sunt sigur că mi-aş aduce 
aminte de cineva atât de distins, Sfinţia Ta. 

Sub pleoapele lăsate ale lui Guru, ochii i se 
roteau încet, de parc-ar fi urmărit cum se 
învârteşte lumea. După aceea, repetă 
întrebarea, ca şi cum n-ar fi auzit ceea ce 
spusese Groanin sau pur şi simplu nu l-ar fi 
crezut; era imposibil de ghicit. 

— Nu, îi răspunse Groanin. 

Și totuşi... Şi totuşi, de aproape, Groanin îşi 
dădu seama de faptul că Guru i se părea o 
figură foarte familiară. Ca şi cum l-ar fi întâlnit 
cândva, cu mulţi ani în urmă. Mai ales respiraţia 
lui urât mirositoare i se părea cunoscută. Parcă 
era un peşte mort într-o pungă din plastic, într-o 
zi foarte caldă, cu o cutie de iaurt lângă el. De 
asemenea, în spatele bărbii stufoase, stil Karl 
Marx, se ascundea un chip pe care Groanin avu 
impresia că-l mai văzuse înainte. Barba însă îl 
deruta. Sau, mai degrabă, chestiile pe care le 


putea vedea în barbă, deoarece acum, că Guru 
Masamjhasara se apropiase, Groanin distingea 
toate resturile de mâncare din ea, care 
căzuseră din gura sau din furculiţa lui Guru în 
timpul meselor, timp de câteva săptămâni. O 
bucată de porumb. Câteva boabe de pilaf. O 
macaroană. Un sâmbure de portocală. Resturi 
de spaghete. Ca să nu mai vorbim despre o 
bucăţică veche de gumă de mestecat, un 
chiştoc de ţigară şi ceva muci. 

— Ştii, eu sunt dotat cu un sistem de alarmă 
intern, pentru oameni, declară Guru cu vocea 
joasă, cu un vag accent englezesc, întinzându-şi 
degetele unsuroase pe capul lui Groanin ca 
tentaculele unei caracatiţe. Şi tu, prietene, mă 
îngrijorezi. 

— Nu-mi dau seama de ce, răspunse Groanin. 
Sunt un nimeni. 

— A, nu, chicoti Guru. Eu îi spun oricui vine la 
ashram: „eşti unic”. Tuturor. Şi chiar sunt. 
Oricine este cineva. 

Guru vorbea ca şi cum abia ar fi picat din nori. 

— Mai ales oamenii care susţin că nu sunt 
cineva. 

Îşi deschise ochii încet. 

— Poate că mă confundați cu altcineva, 
domnule. Cineva cu care semăn mult, poate. 

— Nu cred, răspunse Guru. Eşti un om 
deosebit, domnule Gupta. În viaţa mea am 
întâlnit foarte puţini oameni cu un singur braţ. 


Ca să fiu sincer, nu-mi amintesc decât un singur 
om fără un braţ. 

Groanin zâmbi. 

— A, dacă numai despre asta e vorba, atunci 
înţeleg de ce vi se pare că mă cunoaşteţi, spuse 
el, liniştit. Da, cred că aveţi dreptate. Să ai un 
singur braţ nu este ceva obişnuit. Nici eu n-am 
întâlnit prea mulţi oameni cu un singur braţ. 

Groanin hotărâse că era spre binele lui să-l 
convingă pe Guru că făcuse o greşeală, de 
aceea alese tocmai acest moment ca să-şi 
scoată braţul cel nou din faldurile cămâşii sale 
largi. 

— Dar, după cum puteţi vedea, domnule, am 
două braţe. 

— Foarte ciudat. Guru se încruntă. Într-adevăr, 
foarte ciudat. Aş fi jurat că n-ai decât un braţ, 
spuse el. Oricum, de ce-ţi ţii una dintre mâini 
ascunsă? 

Apucă ambele mâini ale lui Groanin şi le 
strânse, de parc-ar fi vrut să vadă că nu sunt 
false. 

— Şi doamna Crabbe, profesoara de yoga, a 
crezut acelaşi lucru. 

— Domnule, mărturisesc că am sperat că voi 
scăpa de exerciţiile de yoga, dacă pretind că am 
doar un braţ. De aceea mi-am ascuns mâna. Am 
greşit. Îmi cer iertare. 

— Ai ascuns acest lucru foarte bine. 

— De fapt, domnule, eu am fost magician, 


spuse Groanin, crezând că era mai bine ca 
povestea lui să semene cu cea spusă lui 
Jagannatha de copii. De multe ori pretindeam că 
sunt ciung, deoarece acest lucru mă ajuta să-mi 
fac scamatoriile, domnule. 

Groanin strânse, la rândul lui, mâinile lui Guru. 

— Îmi cer iertare pentru faptul că m-am 
ascuns, domnule. Dar, după cum puteţi vedea, 
m-aţi confundat cu altcineva. Cu siguranţă. 

Groanin zâmbi şi-şi îngădui o mică glumă. 

— Până la urmă, n-ar fi putut să-mi crească o 
mână de ieri până azi, nu-i aşa? 

Guru Masamjhasara dădu drumul mâinilor lui 
Groanin şi, apucându-se de barbă, începu s-o 
răsucească, de parc-ar fi încercat să stoarcă o 
idee din desimea ei cenuşie. În loc de asta, nu 
făcu decât să-şi scuture bucata de porumb în 
cârlionţii cărunţi care-i acopereau pieptul ca 
nişte arcuri vechi de pat. 

— Într-adevăr, nu s-ar fi putut, domnule 
Gupta. Dacă acesta este adevăratul tău nume. 
Sunt de acord. Nu ţi-ar fi putut creşte o mână. 
Dar ti-ar fi putut fi dată una. De către un djinn. 

— Un ajinn?! Groanin se prefăcu că-şi ascunde 
un zâmbet. Păi, da, domnule, dacă 
dumneavoastră credeţi că fiinţele alea există, 
atunci presupun că un djinn ar fi putut s-o facă. 

— Dar  djinnii chiar există, spuse Guru 
Masamjhasara. Ştiu eu, am întâlnit unul. Ca şi 
tine, poate. 


— Eu, domnule? Groanin zâmbi. Nu, domnule, 
eu sunt un om obişnuit şi n-am cunoştinţă 
despre astfel de lucruri. Mama m-a învăţat că 
numai marii brahmani şi sfinţii îi pot vedea pe 
djinni. 

— Doar dacă - Guru nu-l mai asculta pe 
Groanin - doar dacă nu eşti tu însuţi un djinn, 
desigur. Asta ar explica mica ta şmecherie pe 
frânghia liftului, din după-amiaza asta. Chicoti. 
Bineînţeles, am auzit despre ea. Discipolii mei 
îmi povestesc totul. 

— Aia a fost o prostie din partea mea, 
domnule, spuse Groanin. Îmi place să fac trucul 
indian cu frânghia ori de câte ori am ocazia. Ca 
să-mi păstrez îndemânarea. Vedeţi, domnule, 
nu sunt djinn. Sunt doar un om obişnuit. 

— Atunci, nu vei avea nimic împotrivă să te 
aşezi în scaunul meu de dentist, ca să mă uit în 
gura ta, spuse Guru, făcându-le semn celor doi 
sadhaki să-l aducă pe Groanin lângă scaunul din 
mijlocul altarului. 

Lui Groanin nu-i plăceau dentiştii deloc. Nu-i 
plăcea nimic la ei: degetele curioase, vorbăria 
prostească, zâmbetele plictisitor de perfecte şi 
îngrozitoarele lor instrumente de tortură. Dar 
cel mai mult îi displăcea mirosul unui dinte 
polizat care îi stârnea tot felul de amintiri 
neplăcute despre copilăria petrecută în 
Manchester. 

— Ce vrei să faci? strigă el, pomenindu-se 


întins pe scaun. 

Guru se scobi în nas fără să-l bage în seamă, 
înghiţi rezultatul scârbos şi verde, apoi luă o 
scobitoare dintr-o tăviţă de instrumente şi veni 
lângă majordom. 

— Linişteşte-te, nu vreau decât să văd dacă ai 
toţi dinţii. 

— Dinţii? repetă Groanin. Ce-au a face dinţii 
mei cu toată afacerea? 

Bineînţeles că ştia exact ceea ce spera Guru 
Masamjhasara să găsească, dar crezu că era 
mai bine să pară neştiutor în tot ceea ce-i 
privea pe djinni, mai ales în privinţa faptului că 
aceştia n-au măsele de minte. Chiar şi aşa, nu 
era deloc fericit la gândul că Guru avea să-şi 
våre degetele murdare în gura lui, mai ales 
degetul care ieşise, puţin mai înainte, verde şi 
lipicios din nasul său. 

— Cei mai mulţi oameni cred că am acest 
scaun doar pentru propriul confort, murmură 
Guru, Uitându-se în gura lui Groanin. Dar 
bineînţeles că are două scopuri, aşa cum vei 
descoperi şi tu. 

Pentru că nu credea că Guru chiar voia să-l 
tortureze - ceea ce era foarte bine, căci nu se 
îndoia că i-ar fi spus tot ce voia să afle - Groanin 
deschise gura cu silă. 

— Vai de mine! se strâmbă Guru, dezgustat. 
Ce-ai mâncat la cină? 

Groanin încercă să răspundă. Încercă să 


spună: „Mirosul vine de la tine, domnule 
Respiraţie-ca-fundul-de-sconcs”, dar îi fu 
imposibil să rostească măcar o silabă, cu gura 
ocupată de scobitoare şi de degetele mizerabile 
ale lui Guru. 

In clipa în care examinarea dinţilor luă sfârşit, 
Guru se dădu un pas înapoi, îşi şterse mâinile 
pe barbă şi lăsă să-i scape un oftat de 
dezamăgire. 

— Nu, zise el, nu eşti djinn. Bineînţeles, nu se 
ştie ce ai fi încercat să-mi faci dac-ai fi fost 
djinn. Spun „ai fi încercat”, deoarece, fireşte, eu 
sunt pregătit pentru orice eventualitate. 

Îi arătă lui Groanin un medalion pe care-l 
purta în jurul gâtului, foarte asemănător cu cel 
pe care-l primise Nimrod prin poşta djinnternă. 

— Asta-i amuleta mea. A fost făcută de tatăl 
meu, fachirul, ca să-l protejeze împotriva puterii 
djinnilor. A fost un om măreț. Şi un mare fachir. 

Guru chicoti. 

— N-aş fi încercat să-ţi examinez dinţii, fără 
amuleta asta a mea. Dacc-ai fi fost djinn, ai fi 
putut... 

Ochii lui Guru Masamjhasara se îngustară şi 
privirea îi deveni iar vrăjitorească. 

— Stai un pic! exclamă Guru, privind către 
sadhaki. N-a venit aici însoţit de trei copii? 

— Ba da, Sfinţia Ta, răspunse unul dintre 
sadhaki. 

— Mă întreb... continuă Guru. Nu, nu pot fi. Ar 


fi un noroc chior. 

— Să-i laşi pe copii în pace, spuse Groanin, 
încercând să sune cât mai patern cu putinţă. 

— Copiii... Mă întreb... 

Guru îşi mângâie barba lungă, aruncă o 
bucăţică de pilaf pe jos şi-şi înclină capul ca un 
om care aude o voce. 

— Unu plus unu plus unu fac trei, spuse el, 
încetişor. 

Continuă apoi cu voce tare, către sadhaki: 

— Găsiţi-i. Găsiţi-i pe copii. 


Capitolul 15 
Cea de-a noua cobră 


În întunericul puţului, copiii îşi continuau 
săpăturile orbeşti. 

— Pietrele astea par foarte ciudate, observă 
Philippa, în timp ce arunca altă piatră în 
întuneric şi o asculta căzând în apa din fundul 
fântânii. Sunt ceva mai uşoare decât cele pe 
care le-am dat la o parte, la început. 

— Şi mie mi se pare la fel, recunoscu Dybbuk. 
Poate că sunt roci vulcanice. Cum sunt pietrele 
alea pentru picioare. 

— Piatră ponce? Da, ar putea fi. 

Săpau deja de o oră şi scobitura în care s-ar fi 
putut sta lejer devenise un tunel lung de zece 
sau chiar douăsprezece picioare, care le oferea 
speranţa unei ieşiri din fântână. Hainele le erau 


încă ude şi le era încă prea frig ca să-şi recapete 
puterile de djinn, dar era clar, chiar şi pe 
întuneric, că situaţia lor se îmbunătăţise un pic. 
Cu cât săpau mai mult în zidul fântânii, cu atât 
mai optimişti deveneau. Plină de praf şi de 
moloz, Philippa muncea în continuare orbeşte, 
fluierând ca să-i înveselească. 

— Cum e cu lanterna? îl întrebă Dybbuk pe 
John. 

— Componentele par să fie destul de uscate 
acum. Cred c-aş putea s-o montez la loc. 

Puse cele două baterii în tubul metalic. 

— Ţineţi-mi pumnii, zise el, şi înşurubă 
capacul. Trase aer în piept şi  apăsă 
întrerupătorul. 

Lanterna se aprinse, scăldând în lumină micul 
tunel pe care-l săpaseră. Dar niciunul dintre ei 
nu respiră uşurat. Nici pe departe. În loc de 
asta, toţi cei trei copii ţipară de groază când, 
dintr-odată, îşi dădură seama unde se aflau. In 
jurul lor zăceau zeci de schelete de om, pentru 
că nimeriseră într-un fel de criptă sau într-un 
mormânt. Piatra pe care Philippa o avea în 
poală nu era deloc piatră, ci un craniu. Copleşită 
de scârbă, fata se dădu înapoi, până pe 
marginea puţului. Ca şi ea, Dybbuk descoperi că 
băţul cu care săpase grota în peretele din 
spatele său nu era deloc un băț, ci un femur. 
Odată cu această descoperire extrem de 
neplăcută, îşi dădură seama ce se întâmplase 


cu toţi acei bieţi indieni răzvrătiți, ale căror 
trupuri fuseseră recuperate de britanici după 
ce-i aruncaseră în fântână. Fuseseră îngropaţi 
din nou aici, unul peste celălalt, ca o grămadă 
de trabucuri, într-o criptă săpată în peretele 
fântânii, unde rămăseseră netulburaţi timp de 
mai bine de o sută cincizeci de ani. 

Erau atât de multe schelete, încât nu puteau 
fugi de lângă ele. Philippa îşi întoarse 
dezgustată privirea de la rânjetul unui craniu, 
doar ca să dea nas în nas cu un altul. Urcând 
mai mult de-a lungul criptei, Dybbuk reuşi să 
dărâme şi mai multe schelete peste ei. Praful 
morţii şi al descompunerii umane nu le întuneca 
doar vederea, ci le pătrunse şi în gură şi în 
plămâni. 

John îşi reveni primul, luminând cu lanterna în 
spatele lui Dybbuk, în timp ce scutura 
scheletele căzute peste el, târându-se apoi până 
în colţul cel mai adânc al criptei subterane. 
Peretele din fundul acesteia era făcut din 
cărămidă. Cimentul însă era măcinat, şi Dybbuk 
reuşise deja să facă o bortă suficient de mare 
cât să se poată strecura prin ea. Târându-se pe 
burtă, John se înghesui pe lângă Dybbuk, 
încercând să vadă mai de-aproape, vârându-şi 
capul şi umerii prin deschizătură. Gestul lui îi 
făcu pe ceilalţi doi să-l urmeze, pentru că John 
avea lanterna şi nici Philippa, nici Dybbuk nu 
simțeau vreo dorinţă cât de mică să rămână 


singuri, în întuneric, printre morţi. 

Văzând în faţa lui o deschidere largă, fără 
resturi de schelete, John se strecură prin ea şi, 
târându-se câţiva metri mai în faţă, reuşi în 
scurt timp să se ridice. Răsuflând de uşurare, 
fără a mai fi nevoit să inhaleze praf de oase, se 
întoarse către însoțitorii lui, care-l urmaseră. 
John zâmbea. 

— Se pare că am găsit, până la urmă, calea de 
ieşire din fântână, spuse el, îndreptând lanterna 
către o scară veche de piatră care începea în 
fata lor. 

— Slavă Domnului, răsuflă Philippa. 

— Astea sunt veştile bune. 

— Dar care sunt veştile rele? întrebă Dybbuk. 

— N-aţi observat? E şi mai frig aici, uite! John 
suflă în conul de lumină al lanternei. Poţi să-ţi 
vezi răsuflarea. 

— Tot e mai bine decât în apă, murmură 
Dybbuk. 

— Da, insistă John, dar nu-ţi dai seama? Atâta 
timp cât e frig, n-avem cum să ne folosim 
puterile de djinni. 

Dybbuk ridică din umeri. 

— Probabil că treptele conduc afară. Acolo e 
cald. De-aia, eu sunt de părere să le urcăm. Cu 
cât simt mai curând nişte raze pe mine, cu atât 
mai bine. Acum parcă aş fi un şarpe într-o cutie 
cu gheaţă. 

— Hei! exclamă John. Cu toate scheletele alea, 


cu lanterna care nu funcţiona şi cu atâtea 
belele, aproape c-am uitat! 

Scoase săculeţul din piele de la curea şi, 
înmânându-i lanterna lui Dybbuk, îl deschise cu 
grijă. lnăuntru se afla un obiect de vreo şase 
sau şapte inchi lungime, înfăşurat în mai multe 
straturi de hârtie rezistentă la apă. John înlătură 
hârtia şi rămase fără suflare, în timp ce Dybbuk 
concentra toată lumina lanternei pe obiectul 
aflat în palma lui. Era o statuetă reprezentând o 
cobră regală, care-şi înălța capul din colacul 
corpului. Corpul şarpelui era făcut din aur plin, 
dar capul şi gluga fuseseră modelate într-un 
smarald enorm. Coada - după părerea lui 
Dybbuk, nu prea reuşită, semănând mai curând 
cu a unui şarpe cu clopoței - era făcută din 
patru măsele de minte galbene, montate în aur. 
Acest detaliu, precum şi numeroasele morţi pe 
care le provocase talismanul - mai degrabă 
decât mărimea smaraldului Koh-E-Qaf care 
împodobea Regele Cobră - îi amuţiră pe toţi 
pentru mult timp. 

— Greu de crezut, nu-i aşa? rupse John 
tăcerea, în cele din urmă. Cele patru măsele i- 
au aparţinut cândva bătrânului Rakshasas. 

— Te face să realizezi cât de bătrân e cu 
adevărat, spuse Dybbuk. După aceea, ridică din 
umeri. Totuşi, îţi dai seama uşor de ce şi-a dorit 
Hermann Goering talismanul. Smaraldul ăla e 
mai mare decât un ou de găină. Şi trebuie să 


valoreze o avere. 

— Da, dar valoarea în bani nu înseamnă nimic, 
în comparaţie cu puterea pe care ar fi putut s-o 
aibă cineva asupra lui Rakshasas, răspunse 
John. Imaginează-ţi, un djinn aflat în puterea ta! 
Mă întreb dacă Goering ştia despre asta. Şi dacă 
ştia cât de puternic şi bogat ar fi putut să 
devină, dac-ar fi avut talismanul. 

— Dacă mă întrebi pe mine, zise Philippa, e de 
rău. E de rău şi cred c-ar trebui să-l distrugem. 
Să-l facem bucăţi, pe care să le aruncăm în 
fântână, laolaltă cu toate craniile şi oasele, unde 
să nu le mai găsească nimeni. Inclusiv 
smaraldul. 

— Glumeşti? se împotrivi Dybbuk. După toate 
necazurile prin care-am trecut ca să-l găsim? 
Scutură din cap. Nici gând. De altfel, în caz că ai 
uitat, eu am sacrificat mai multe decât voi până 
s-ajung aici. Doi prieteni de-ai mei sunt morţi. 

— Cu atât mai mult ar trebui să fii de acord cu 
mine, stărui Philippa. Te gândeşti ce risc ne 
asumăm doar avându-l asupra noastră? Tu ce 
spui, John? 

John  oftă din greu. Răsuflarea lui se 
transformă într-un norişor. Era greu de crezut că 
încă se aflau într-o ţară caldă, ca India. Nu-i 
plăcea să-i dea dreptate lui Dybbuk, şi nu surorii 
lui gemene, dar talismanul părea mult prea 
valoros ca să-l distrugă şi să-l arunce, aşa cum 
propusese Philippa. 


— Spun că, înainte să hotărâm ceva în privinţa 
talismanului, trebuie să-l găsim pe domnul 
Rakshasas şi să vedem ce părere are. El trebuie 
să decidă ce va face cu Regele Cobră. Până la 
urmă, astea sunt măselele lui de minte şi 
talismanul pe el îl înrobeşte. 

— Dacă merită, mârâi Dybbuk. Nu-mi dau 
seama la ce foloseşte să ai un talisman care-i 
dă purtătorului putere asupra unui djinn gata de 
călătoria către Marea Lampă din Ceruri. 

— Dybbuk, zău aşa! îl certă Philippa. 
Câteodată spui cele mai îngrozitoare lucruri! 
Domnul Rakshasas e prietenul nostru. 

— Dar ce-am spus? protestă Dybbuk. Nu poţi 
să negi faptul că e foarte bătrân. Aproape că nu 
mai are puteri. În ultimul timp, abia dacă mai 
poate să iasă din lampă sau să intre. Scutură 
din cap. Tot nu-mi dau seama de ce cultul ăsta 
al cobrei vrea să pună mâna pe el. 

— Nu e vorba că n-are putere, îi explică John. 
Doar că, fiind atât de bătrân, preferă să şi-o 
păstreze. Nu-şi foloseşte puterea decât dacă n- 
are de ales. Oricum, dacă distrugem Regele 
Cobră şi-l aruncăm în fântână, n-avem nicio 
garanţie că vom descuraja astfel pe cineva 
hotărât să-l găsească. De exemplu, ar putea 
face rost de un scafandru pe care să-l coboare 
în fântână. Sau de un submarin în miniatură. 

John arătă către deschizătura din perete. 

— In plus, nu mă încântă prea mult ideea să 


trec din nou printre schelete. Aproape că m-au 
speriat de moarte prima oară când am dat de 
ele. Îmi pare rău, Phil, dar sunt de acord cu 
Dybbuk. Păstrăm talismanul, deocamdată. 

Dybbuk încuviinţă din cap, ca şi când nu mai 
încăpea loc de alte discuţii. 

— Foarte bine, acceptă Philippa. Dacă asta 
credeţi voi doi că trebuie să facem, atunci aşa 
vom face. Dar să nu spuneţi că nu v-am 
prevenit. Privi, îngrijorată, către Regele Cobră. 
Nimic bun nu va ieşi din asta, credeţi-mă. 

Dybbuk ridică mâna, cu gândul s-o facă pe 
Philippa să tacă, iar fata tocmai dădea să se 
enerveze, când îşi dădu seama că el asculta 
ceva. 

— Ce e? îl întrebă. 

— N-auzi? Un fel de murmur. 

— Am urechile pline de apă, zise ea, bătându- 
se cu muchia palmei într-o parte a capului. Cu 
apă îngheţată. 

— Zgomotul vine din susul scărilor, anunţă 
Dybbuk şi, încă ţinând lanterna, porni înainte. 

Înfăşurând Regele Cobră în hârtia rezistentă la 
apă, John îl puse la loc în săculeţul din piele, îl 
vâri sub centură şi-l urmă pe Dybbuk. Acum 
auzea şi el sunetul. 

— Poate c-ar fi mai bine să stângi lanterna, îl 
sfătui Philippa. Sau, măcar, să-i faci lumina mai 
mică. Până când vedem ce se întâmplă. Pentru 
eventualitatea în care dăm peste cineva căruia 


nu i-ar conveni că ne aflăm aici. 

— Şi ce dacă? se împotrivi Dybbuk. Suntem 
membri ai ashramului, nu-i aşa? Ne-am alăturat 
lor tocmai ca să putem merge unde vrem, fără 
să fim luaţi la ochi. 

— Ai uitat de Groanin? insistă Philippa. Nu 
cred că ne-ar fi abandonat în fântâna aia 
îngrozitoare, decât dacă i s-ar fi întâmplat ceva 
grav. 

— Phil are dreptate, interveni John. Ar trebui 
să fim atenţi, până când aflăm ce-o fi păţit. 

— Foarte bine, încuviinţă Dybbuk, urcând 
scările. Dar tot avem nevoie de puţină lumină, 
ca să nu ne rupem gâtul pe scări. Ştiu că pare o 
nebunie, dar sunt acoperite de gheaţă. 

John pipăi scara cu degetul, în faţa lui. 

— Are dreptate, constată el. Cum Dumnezeu 
se poate să fie gheaţă aici, jos? 

— Nu ştiu, răspunse Dybbuk. Dar cred c-o să 
aflăm. 

Mască lanterna cu mâna, care se coloră în 
roşu, lăsând să treacă doar atâta lumină cât să 
vadă pe unde mergeau. 

Murmurul deveni mai puternic şi recunoscură 
acum o psalmodiere. 

— Poate că e lecţia de meditaţie 
transcendentală, îşi dădu cu părerea John. 

Dybbuk îşi privi ecranul luminos al ceasului. 

— La ora trei dimineaţa? Se opri şi ascultă din 
nou. În plus, când au cântat aşa ceva la 


meditaţie? la ascultați! 
— NA-GA, NA-GA, NA-GA... 
— Naga, şopti Dybbuk. Asta scandează: Naga! 


Cei trei copii se cutremurară, nu din cauza 
frigului, ci din cauză că frica îi cuprinse treptat, 
când îşi dădură seama că, de fapt, acel cuvânt 
repetat obsesiv era termenul sanscrit* pentru 
şarpe. 


Recunoaşterea cuvântului sanscrit pentru 
şarpe îi amuţi pe copii. 

— Am o presimţire rea în legătură cu toată 
treaba asta, spuse Philippa. 

— Ai mai zis, sări Dybbuk. 

— De fapt, n-am mai zis. Am zis că nu va ieşi 
nimic bun, dacă păstrăm talismanul. Sper că n- 
are legătură cu presimţirea de acum. Pentru că, 
de data asta, chiar n-aş vrea să am dreptate. 

— Mda, sunt convins, răspunse Dybbuk. 

Mai sus, pe scări, se putea distinge o lumină 
slabă, iar Dybbuk stinse lanterna. La capătul 
scărilor abrupte din piatră, dădură peste un 
tunel îngust, terminat cu o scară de metal, care 
urca mai departe, cale de cincisprezece sau 
douăzeci de picioare, printr-un cilindru din 
bronz. Cilindrul era larg cam de patru sau cinci 
picioare, iar în partea de sus avea o deschidere 
prin care pâlpâia o lumină strălucitoare şi prin 


3 Limba veche vorbită în India. 


care se auzea sunetul monoton al psalmodierii: 

— NA-GA, NA-GA, NA-GA, NA-GA, NA-GA. 

Copiii urcară scara în tăcere, degetele lipindu- 
li-se de metalul îngheţat, şi aruncară cu grijă o 
privire peste marginea cilindrului. O privelişte 
uimitoare se desfăşură în faţa ochilor lor, plini 
de praf şi obosiţi. 

Erau într-un templu, construit într-o peşteră, 
cu tavanul înalt de cincizeci-şaizeci de picioare 
şi luminat, oarecum nepotrivit, de câteva becuri 
electrice. O ceaţă stranie plutea peste 
pardoseală, ca într-un spectacol de magie, 
învăluind picioarele  încălţate în cizme de 
cauciuc ale celor câtorva sute de bărbaţi şi 
femei, care priveau fix într-un loc aflat sub 
punctul de observaţie al copiilor, cu braţele 
ridicate ca pentru rugăciune. Purtau hanorace şi 
haine de lână peste robele portocalii, iar feţele 
le erau mânjite cu galben. Ca hipnotizaţi, 
continuau să scandeze: 

— NA-GA, NA-GA, NA-GA... 

— E cultul cobrei, şopti Philippa. Cultul Aasth 
Naga. 

Sensul mesajului colonelului Killiecrankie - 
caută cel de-al treilea şarpe, dar fereşte-te de al 
optulea - îi era acum clar. 

— Cred că folosesc ashramul ca acoperire 
pentru activitatea lor. 

Cei trei tineri djinni tăcură, gândindu-se la 
ironia celor ce li se întâmplau: cultul de care 


speraseră să ascundă talismanul era peste tot 
în jurul lor. Cumva, reuşiseră să nimerească 
drept în mijlocul celor pe care încercaseră din 
răsputeri să-i ocolească. 

De acum, adevăratul scop al tubului de bronz 
în care se ascunseseră era clar. La câţiva metri 
în faţa scării pe care stăteau copiii, o limbă 
bifurcată se întindea printre doi colţi: se aflau în 
gura unei statui imense - statuia unei cobre 
regale cu capul ridicat. Totuşi, nu aceasta făcea 
obiectul adorării şi devoţiunii. Litaniile erau 
îndreptate către bărbatul aşezat chiar sub 
punctul lor de observaţie. Era Guru 
Masamjhasara, dar îmbrăcat total diferit faţă de 
cum fusese mai devreme. În loc de roba albă, 
purta o haină groasă de blană, care-l apăra 
împotriva frigului neaşteptat de puternic ce 
invadase peştera. Picioarele, mai înainte 
desculţe, erau acum încălţate în cizme 
elegante, de piele. 

John, cu privirea lui ageră, descoperi sursa 
inexplicabilei temperaturi scăzute: într-un colţ al 
templului, doi sadhaki, care purtau mănuşi 
groase din piele, mânuiau blocuri mari de 
gheaţă şi mutau butelii cu azot lichid. 

— Pentru ce naiba au nevoie de aşa ceva? se 
miră el. 

— Nu ştiu, răspunse Dybbuk. În loc de aer 
condiţionat, poate. E foarte cald sus. Cine ştie 
cât de cald ar fi fost aici, fără atâta gheaţă? 


— Nu cred aşa ceva, se împotrivi John. După 
ce am stat pe patul ăla din cameră, ştiu că Guru 
nu dă nici doi bani pe confortul discipolilor săi. E 
vorba despre altceva. Cu totul altceva. Dar 
despre ce oare? 

Guru îşi dădu la o parte haina de blană, 
dezvelindu-şi pieptul gol, acoperit de aceeaşi 
vopsea galbenă ca şi obrajii şi fruntea. După 
aceea, îşi ridică mâinile în aer ca un predicator 
baptist, iar discipolii săi tăcură. 

— Vă prezint esenţa lucrurilor pe care le-aţi 
sperat, rosti el, cu o voce puternică şi 
înfiorătoare. Vă prezint dovada lucrurilor 
nevăzute. Orice bărbat sau femeie care mă 
urmează şi care mi se supune va primi darul 
miracolelor şi putere asupra vieţii şi a morţii. În 
seara aceasta, prieteni, în seara aceasta veţi 
vedea dovedit adevărul despre această putere. 
O putere mai mare decât raţiunea. O putere mai 
mare decât gândirea. Da, copiii mei, o putere la 
care veţi fi martori. 

Guru bătu din palme şi doi dintre discipoli 
aduseră în faţă un acvariu din sticlă, plin cu 
şerpi care se zvârcoleau. Era evident că Guru 
voia să pună mâna pe ei. 

— Cred că de-aia ţin încăperea îngheţată, 
şopti Dybbuk.  Şerpii sunt  ectotermici. 
Temperatura corpului lor depinde de cea a 
mediului. Atunci când corpul unui şarpe se 
răceşte, şarpele amorţeşte şi devine letargic. 


Sunt mai uşor de manevrat aşa, cred. 

— Dar nu şi şerpii ăia, observă John. la uite! E 
un încălzitor cu infraroşu în acvariu. Şerpii ăia 
sunt calzi. 

Chiar în timp ce vorbea, unul dintre sadhaki 
luă un băț lung şi-i împunse cu el de mai multe 
ori pe şerpii din acvariu, ca şi când ar fi vrut să-i 
înfurie, şi chiar reuşi asta. Unul dintre şerpi, o 
cobră regală uriaşă, muşcă din băț, iar celor trei 
copii djinni ascunşi în statuie le fu clar că pe 
Guru Masamjhasara nu-l interesau şerpii reci, 
adormiţi şi cuminţi. Voia să pună mâna pe şerpi 
furioşi şi agresivi. 

Foarte ceremonios, se apropie de acvariu şi 
ridică fără ezitare cobra regală, iar şarpele îl 
muşcă imediat de mână, făcând să curgă 
sângele, care i se prelinse pe braţ - spulberând 
astfel următorul argument al lui Dybbuk, acela 
că şerpii aveau colții scoşi. 

Văzându-se muşcat, Guru zâmbi încântat şi 
luă o altă cobră, care-l muşcă nu o dată, ci de 
mai multe ori. O a treia cobră îşi înfipse colții 
atât de adânc în braţul lui Guru, încât nu-i mai 
putu scoate şi şarpele rămase atârnat acolo, 
până când greutatea corpului său care se 
zvârcolea făcu să i se rupă colții, căzând pe jos. 
Guru îl ridică şi îl înfăşură în jurul gâtului ca pe o 
eşarfă din mătase. Atunci când luă cel de-al 
şaptelea şarpe, era deja muşcat de două ori mai 
mult, dar niciuna dintre răni nu părea să-l 


deranjeze câtuşi de puţin. 

— Nu înţeleg, spuse Dybbuk. Ar fi trebuit să 
fie mort până acum sau, cel puţin, să zacă în 
comă. 

John o privi pe Philippa. 

— Te gândeşti şi tu la ce mă gândesc eu? o 
întrebă el, amintindu-şi de ceea ce le spusese 
Yeti - baronul von Reinnerassig - când erau pe 
Annapurna: că djinnii erau imuni la veninul de 
şarpe. 

— Ar putea fi unul dintre noi? 

— Un djinn? Philippa clătină din cap. Nu, sigur 
nu. Dac-ar fi fost djinn, n-ar fi scăzut atât de 
nebuneşte temperatura templului ăstuia. N-ar fi 
riscat să-şi piardă puterile în faţa discipolilor. Nu 
ştiu. Poate că şi-a injectat până la refuz 
antivenin. 

Acest lucru însă era greu de imaginat. Şerpii 
erau nişte cobre mari, puternice, fiecare dintre 
ele fiind capabilă să producă mari cantităţi de 
venin. 

— Dar ar trebui să fie foarte mult antivenin. 

— Vedeţi semnele? spuse Guru, acum 
împodobit cu atâția şerpi, încât părea un brad 
de Crăciun. Credeţi în puterea mea, care este 
măreaţă, pentru că, vă spun, va veni vremea 
când noi vom conduce lumea. 

Guru înşfăcă alţi doi şerpi şi, muşcat în 
continuare, îi ridică deasupra capului ca să-i 
vadă toţi. 


— Predecesorul meu, Aasth Naga, a îngăduit 
să fie muşcat de opt şerpi odată. Dar eu sunt 
mai puternic, pentru că pot rezista veninului a 
nouă cobre. Vă prezint cele nouă cobre! 

Spectatorii începură din nou să scandeze. 

— NA-GA, NA-GA, NA-GA... 

— Chestia asta mă îngrozeşte, şopti Dybbuk. 
Oamenii ăştia sunt nebuni. 

— E puţin spus, îl completă Philippa. Sunt 
nişte ucigaşi! 

— Dar aşteptaţi, prieteni, strigă Guru, 
reducându-şi din nou credincioşii la tăcere. 
Uneori, dacă vrem să demonstrăm puterea 
asupra morţii, trebuie să vedem chiar moartea. 
Nu trebuie să-i mai admirăm puterea. Pentru că 
semnele mele nu sunt urmate de necredincioşi. 
Şi nu orice om poate face tot ceea ce fac eu. 
Aşa cum veţi vedea acum! Veţi vedea o 
încercare căreia i-am supravieţuit de multe ori. 
Veţi vedea moartea. Aduceţi-l pe prizonier! 

Spectatorii se dădură la o parte, în timp ce, 
din spatele templului, sadhaki îl aduceau pe un 
bărbat, cu mâinile legate la spate, palid de frică. 

Copiii rămaseră fără suflare, pentru că omul 
desemnat pentru moarte de Guru 
Masamjhasara nu era altcineva decât domnul 
Groanin. 


Capitolul 16 
Cu sânge rece 


— Trebuie să facem ceva, spuse John. Nu-l 
putem lăsa pe Groanin să fie muşcat nici măcar 
de o cobră, darămite de nouă! Cu sau fără braţ 
nou, o să moară sigur. 

— In cazul în care-ai uitat, se împotrivi 
Dybbuk, n-avem puteri. 

— Nu în întregime, zise John. 

— Nu cred că înţeleg. Ce vrei să spui? 

— Să-i luăm locul lui Groanin, bineînţeles, 
răspunse John. Până la urmă, noi suntem imuni 
la veninul de cobră. Aşa a spus baronul. 

— Bună idee, interveni Philippa, de acord cu 
fratele ei geamăn. 

— Bună idee? se îndoi Dybbuk. Ştiţi ceva, 
poate că există o diferenţă între ceea ce 
înseamnă să fii imun la veninul unei singure 
cobre şi să fii imun la veninul a nouă cobre. V- 
aţi gândit la asta? Să presupunem că una dintre 
cobre e posedată de un djinn. V-a trecut prin 
cap? Să presupunem că baronul a greşit. Sau 
poate c-a minţit. 

— Credeam că tu ştii bine despre ce e vorba, îl 
întrerupse John. Când baronul ne-a spus că 
suntem imuni, păreai să ştii totul despre 
subiect. 

— Foarte bine, am minţit. Nu ştiu mai multe 
decât voi. 


— De ce ne-ar minţi baronul? întrebă Philippa. 
Mie mi se părea foarte drăguţ. 

— Era nebun, continuă Dybbuk. Numai un 
nebun şi-ar petrece jumătate din viaţă în pielea 
Omului Zăpezilor. Dar, chiar dacă n-a minţit, nu 
ne-a spus şi cum funcţionează imunitatea. De 
exemplu, am putea fi imuni numai dacă 
dispunem de întreaga putere. Poate că nu 
suntem imuni dacă e frig. Şi aici chiar e. Sunt 
şanse mari să murim. 

— E mai bine decât să n-ai nicio şansă, 
răspunse John. Şi exact asta se va întâmpla cu 
Groanin, dacă nu-i sărim în ajutor. 

— John are dreptate, şuieră Philippa. 

— Şi ce se va întâmpla atunci? continuă 
Dybbuk. Să presupunem că vom fi muşcaţi cu 
toţii şi n-o să murim. Cum va fi privită de ei 
treaba asta? 

John scutură nerăbdător din cap. 

— N-avem deocamdată toate răspunsurile, 
într-adevăr, Buck. Dar n-avem nici timp să ne 
certăm. În plus, nu e nevoie să mergem cu toţii. 
Ţine! 

Luă lanterna de la Dybbuk şi i-o întinse 
Philippei, împreună cu săculeţul în care se afla 
Regele Cobră. 

— Ascunde Regele Cobră. Şi caută o altă cale 
să ieşi de-aici. 

Philippa ezită pentru o clipă, apoi făcu aşa 
cum îi spusese fratele ei. N-avea rost să fie 


prinşi amândoi. Mai ales dacă aveau la ei 
talismanul. 

— Ai grijă, John, îl rugă ea, alunecând înapoi 
pe scară şi îndreptându-se către tunel. Dybbuk 
o urmă. 

John se urcă pe treapta cea mai de sus a scării 
şi, ţinându-se de limba bifurcată a şarpelui, se 
lăsă jos, în peşteră. 

— Aşteaptă! strigă către Guru, care stătea 
chiar sub el. Opreşte-te! Lasă-l în pace! 

Se auzi un murmur şi câteva mâini puternice îl 
prinseră pe John, în timp ce încă atârna agăţat 
de limba cobrei, deasupra lui Guru. 

— Am mai auzit despre şerpi care 
regurgitează mâncarea, declară Guru, dar asta-i 
de-a dreptul ridicol. 

Puse înapoi în acvariu şerpii pe care-i ţinea şi 
se întoarse către John, chicotind ca de obicei. 

— Ştii ceva, începu el, apucându-l pe John de 
braţ, habar n-aveam că statuia e goală pe 
dinăuntru. Deţin locul acesta de aproape zece 
ani şi n-am ştiut. Îţi vine să crezi? Oricum, ce 
făceai acolo? 

— Te spionam, răspunse John, privindu-l pe 
Groanin şi făcându-i semn din cap. 

— Dar unde sunt ceilalţi doi prieteni ai tăi? îl 
întrebă Guru. 

— Ultima dată când i-am văzut, erau în 
cameră, dormind, răspunse băiatul. 

Guru zâmbi răbdător. 


— Nu-i adevărat. V-am căutat deja acolo, 
atunci când l-am arestat pe tatăl vostru. 

Privi în sus, către statuie, cu ochii îngustaţi de 
curiozitate. 

— Ştii, eu cred că sunt tot acolo. 

Le spuse ceva oamenilor lui, iar doi dintre 
aceştia se dezbrăcară până la brâu. După 
aceea, unul se ridică pe umerii celuilalt, intrând 
în gura statuii. Dispăru timp de câteva minute. 

— Totuşi, începu Guru Masamjhasara, de ce- 
aţi venit, tu şi tatăl tău, aici, la ashram? 

— Ţi-am mai spus, insistă John, ca să te 
spionăm. 

— Cu un scop? Sau a fost o întâmplare? Guru 
se uită mai întâi la John, apoi la Groanin şi, 
neprimind niciun răspuns, îi răsuci dureros 
braţul băiatului. 

Auzindu-l pe John ţipând de durere, Groanin se 
zbătu să scape din mâinile paznicilor lui. Dar 
mai avea de învăţat cum să-şi folosească 
puterea din braţul lui cel nou. 

— Lasă băiatul în pace, strigă el. 

— Am vrut să dovedim că eşti un mincinos, 
continuă John, pentru că tocmai îi venise o idee. 

Putea încerca să-i submineze reputaţia lui 
Guru în faţa discipolilor. Se smulse din mâinile 
însângerate ale lui Guru şi fugi către acvariul cu 
şerpi. Erau cam patruzeci sau cincizeci de şerpi 
înăuntru, cu toţii mortali. Dar John nici nu clipi. 
Îşi scufundă amândouă mâinile în grămada 


sâsâitoare de şerpi, ridică o cobră mare şi 
neagră şi o ţinu în sus. Spectatorii din templu 
începură să vocifereze puternic în faţa aparentei 
nebunii a lui John. 

— Vedeţi? zise John. N-aveţi de ce să vă 
temeţi. Şerpii aceştia sunt inofensivi. Aţi fost 
păcăliţi cu toţii. 

Guru nu încercă să-l oprească pe John. 
Dimpotrivă, laolaltă cu toţi cei din templu, privi 
fascinat, aşteptând urmările faptei lui John. 
Pentru o clipă, şi uriaşa cobră din mâinile 
băiatului păru la fel de fascinată. Aproape 
blândă, îl fixa pe John cu ochii negri ca două 
mărgele, cu limba încercând uşor aerul din faţă. 
In următoarea clipă, şarpele şuieră cu putere, 
scoțând un sunet ca de ceainic pe jumătate gol 
dând în clocot. O fracțiune de secundă mai 
târziu, cobra lovi, muşcându-i pe John mai întâi 
de încheietură - atât de adânc, încât trebui să-şi 
scuture capul ca să-şi elibereze colții -, apoi de 
piept, chiar deasupra inimii. Audienţa inspiră 
zgomotos pentru că, mai ales la un copil, 
muşcătura unei cobre uriaşe, aproape de inimă, 
este întotdeauna fatală. 

John nu era foarte surprins de faptul că fusese 
muşcat de cobră, ci doar că-l durea atât de tare. 
Parcă i se făcuseră două injecții în acelaşi timp, 
de către un doctor neîndemânatic. Îşi atinse 
pieptul, iar degetele i se mânjiră de sânge. 
Şarpele îl mai muşcă o dată, de mâna care-i 


ţinea încă trupul gros. John ţipă şi lăsă cobra să 
cadă înapoi în acvariu. 

Din instinct, John îşi duse mâna la gură şi 
supse muşcătura. De acum, nu mai avea nicio 
îndoială că toţi şerpii erau veninoşi. Simţea 
chiar gustul veninului pe buze, care deja îi 
amorţeau. Făcuse, oare, O greşeală 
îngrozitoare? Avusese Dybbuk dreptate? 
Imunitatea la veninul de şarpe depindea şi ea 
de căldură, precum puterea de djinn? John se 


cutremură. Dintr-odată, i se făcu frig cu 
adevărat. Frig şi greață. 
— Doare, nu-i aşa? chicoti Guru 


Masamjhasara. Chiar fără venin, poţi să-ţi dai 
seama clar că ai fost muşcat, nu? 

John îşi simţi pielea, pe rând, rece şi fierbinte, 
în timp ce se întreba dacă avea să vomite. 

— Mi s-a spus că şarpele boa constrictor are 
cea mai dureroasă muşcătură dintre toţi şerpii. 
Dar, deşi este mortal, şarpele boa nu este 
veninos. Veninul este diferenţa. Mai ales la un 
şarpe precum cobra regală. Picătură cu 
picătură, este, de fapt, mai puţin periculos 
decât veninul unei cobre obişnuite. Totuşi, 
cobra regală injectează de obicei cam şapte 
mililitri de venin la o muşcătură. O cantitate 
imensă. De ajuns încât să ucidă un elefant. Sau 
patruzeci de băieţi de doisprezece ani. 

Zâmbi subţire şi clătină din cap, ca şi cum s-ar 
fi gândit la ceva. 


— Ţi-am ghicit vârsta, băiete. Dar adevărul 
este că, de acum, sistemul tău respirator ar 
trebui să se oprească. 

Guru se apropie de John şi, apucându-i 
încheietura mâinii, îi luă pulsul. Dar era mai 
degrabă curiozitate decât grijă. 

— Bineînţeles că în clinica noastră de aici 
avem antivenin şi un aparat pentru respiraţie 
artificială. Totuşi, îţi pot spune deja că nu vei 
mai avea nevoie de ele. 

Privi în sus, deasupra capetelor lor, unde cei 
doi sadhaki care se suiseră în statuie ieşeau de 
acolo, în spatele Philippei şi al lui Dybbuk, 
silindu-i să coboare. Mai mulţi dintre adepţii lui 
Guru îi dădură jos. 

— Doar tu eşti imun sau şi micii tăi prieteni? 
Dacă da, de ce? De ce sunteţi imuni? 

— Nu sunt imun! strigă John către discipolii lui 
Guru. Şerpii sunt inofensivi. Şi el e un mincinos. 
Aţi auzit? Guru al vostru e un mincinos. 

Guru zâmbi cu răbdare. 

— Dac-ar fi adevărat, spuse el, atunci nu te-ai 
mai fi grăbit să dai buzna aici, ca să-ţi salvezi 
tatăl, nu-i aşa? Ceea ce mă face să cred că el 
este foarte diferit de voi. Sau poate că voi trei 
sunteţi foarte diferiţi de restul lumii. Asta este? 

Eliberă încheietura lui John. Se uită la 
muşcătura de pe pieptul lui, parcă vrând să se 
asigure că fusese cu adevărat muşcat şi, zărind 
cele două puncte însângerate, clătină din cap. 


— Remarcabil. De-a dreptul remarcabil. Ar fi 
trebuit să mori până acum, tinere. 

Cei doi sadhaki care-i aduseseră pe Philippa şi 
pe Dybbuk din statuie îi dădură lui Guru 
săculeţul de piele în care se afla Regele Cobră. 
John îi aruncă o privire Philippei, care clătină din 
cap, neliniştită. 

Guru Masamjhasara ţinea săculeţul ca şi cum 
nici n-ar fi îndrăznit să afle ce putea conţine. 

— Nu, spuse el, nu se poate. Ar fi un noroc 
prea mare, chiar şi pentru cineva atât de 
norocos ca mine. Totuşi, asta ar explica totul. 

Deschise săculeţul de piele, scoase obiectul 
din el, smulse hârtiile şi apoi se holbă uimit la 
talismanul nepreţuit pe care-l ţinea în mână. Un 
icnet puternic se auzi ieşind din gura amorţită a 
lui Guru. 

— După zece ani lungi de căutări, reuşi el să 
respire, în sfârşit, e al meu! 

Abia acum îşi dădu seama de ceva. Înţelesese. 
Se lumină pe de-a-ntregul. 

— A fost aici tot timpul, nu-i aşa? Zece ani am 
crezut că s-a pierdut şi, în tot acest timp, a fost 
chiar sub nasul meu. 

Cei trei copii nu spuseră nimic aşa că, 
înhăţându-l pe John de ureche, Guru i-o răsuci 
dureros. 

— Era aici, nu? 

— Auuu! Da! Dă-mi drumul! 

— Unde era? întrebă el, răsucind şi mai mult 


urechea lui John. 

— Lasă băiatul în pace, strigă Groanin, sau te 
pocnesc. 

— În fântână. L-am găsit în fântână! 

John nu vedea de ce nu i-ar spune lui Guru. 
Mai ales când urechea lui era încă între 
degetele ca de maimuţă ale acestuia. 

— Colonelul Killiecrankie a lăsat un mesaj 
secret pe un tablou al Companiei Indiilor de Est, 
spuse el. Pictura a ajuns la mareşalul Hermann 
Goering. Am găsit-o, am descifrat mesajul şi am 
venit aici să căutăm talismanul. 

— Ştiam eu c-ar fi trebuit să-l distrugem, zise 
Philippa. 

— Să-l distrugeţi? De ce-ai fi făcut asta, draga 
mea? 

— Pentru că ţi-l doreai atât de mult, încât erai 
gata să omori pentru el. Nu pot să-mi închipui 
un motiv mai bun. 

— Ba cred că poţi, spuse Guru Masamjhasara. 
Ai impresia că m-am născut ieri? Că sunt prost? 
Eu voiam Regele Cobră ca să pun stăpânire pe 
un djinn. Un djinn foarte bătrân, numit 
Rakshasas. 

Guru rânji neplăcut. 

— Dar acum, că am pus mâna pe voi, el nu 
mai este important. 

— Nu ştim despre ce vorbeşti, îl înfruntă 
Dybbuk. 

— Nu? 


Guru flutură un deget în faţa lui Dybbuk, iar 
băiatul djinn nu se putu opri să nu-i observe 
murdăria de sub unghie. 

— Ţi-aş putea face oricând o examinare a 
dinţilor. Dar ar fi mai rapid dacă mi-ai spune tu 
singur. 

Se aplecă peste acvariu şi, apucând o cobră, o 
apropie de chipul lui Groanin. Şarpele se năpusti 
către acesta, dar, în ultima clipă, Guru îl azvârli 
înapoi, aşa că dinţii şarpelui trecură la doar 
câţiva centimetri de nasul majordomului englez. 

Philippa ţipă. 

— Data viitoare, s-ar putea să nu mai fie atât 
de norocos, continuă Guru  Masamjhasara, 
ignorând o muşcătură de pe propria mână. 
Sunteţi djinni, nu-i aşa? îl întrebă el pe John. 
Numai un djinn ar putea fi muşcat aşa, ca tine, 
şi ar supravieţui. 

— Foarte bine, suntem djinni, admise Dybbuk. 

— Toţi trei? 

— Da, toţi trei. Acum, lasă-l în pace. El e om. 
Dacă va fi muşcat, va muri. 

Guru chicoti şi aruncă şarpele în acvariu. 

— Djinni, da? Atunci, daţi-i drumul, 
transformaţi-mă în şobolan. 

— Aş vrea să putem face asta, ripostă 
Dybbuk. Atunci, l-aş hrăni cu tine pe unul dintre 
şerpi. Dar cred c-ar muri, pentru că eşti atât de 
murdar. 

— Îndepliniţi-mi trei dorinţe şi vă las să 


plecaţi. Începu să râdă. Nu, cred că nu. N-aveţi 
puteri, nu-i aşa? Nu aici, unde e prea rece 
pentru sângele vostru fierbinte de djinni. 

— Atunci când va ajunge aici, spuse Philippa, 
domnul Rakshasas te va transforma într-un 
sconcs, ceea ce eşti deja. 

Guru Masamjhasara bătu din palme. 

— Predica s-a terminat, le spuse discipolilor 
săi. Apoi, Uitându-se către domnul Bhuttote, 
adăugă: Dă-i afară. Vreau să le arăt ceva 
oaspeţilor noştri. 


Părăsiră templul subteran, trecură printr-o 
serie de uşi glisante, până când ajunseră în 
ceea ce păreau a fi nişte laboratoare ştiinţifice. 
Pereţii albi semănau cu tavanul, iar acesta 
semăna cu podeaua; se simţea un miros 
puternic de chimicale. Aici era chiar mai frig 
decât în peştera templului şi, chiar în interiorul 
uşii glisante, era o bară pentru haine, de care 
atârnau câteva mantouri scumpe de blană. 
Guru îl purta deja pe-al său, din nou, iar 
celelalte care se găseau acolo fură îmbrăcate de 
gorilele din garda personală a lui Guru. 

Dybbuk se întinse şi el după o haină, dar fu 
oprit de Guru. 

— Nu, îi spuse acesta, cred că-mi place de tine 
mai mult aşa cum eşti acum. Adică, pe jumătate 
îngheţat. 

Arătă către Groanin şi chicoti. 


— Dar el poate să poarte o haină. Nu trebuie 
să ne temem dacă i s-o face cald pe sub guler. 

Recunoscător, Groanin îmbrăcă una dintre 
hainele de blană, în timp ce Guru flutura o 
mână către holul modern care se întindea în 
faţa lor. 

— Totul, aici, este păstrat chiar sub punctul de 
înghețare. Temperatura acestei unităţi medicale 
este cea mai importantă din ashram. Veţi vedea 
imediat de ce. 

Îi conduse printre alte uşi glisante, folosind un 
cod numeric ca să le deschidă. 

— Măsurile de securitate sunt foarte stricte, le 
explică el. Aşa şi trebuie să fie, având în vedere 
comoara pe care oam aici. 

Încă ţinea în mână Regele Cobră din 
Katmandu, pe care începu să-l agite prin aer, 
victorios. 

— O comoară aproape la fel de mare ca şi 
asta. Poate chiar mai mare. 

Păşiră în ceea ce părea a fi un mic salon dintr- 
un spital scump. Erau acolo câteva paturi şi 
multe echipamente medicale. Un îngrijitor, care 
purta un costum de protecţie termică, stătea la 
un birou supraveghind mai multe monitoare, în 
timp ce un altul muta o butelie de azot lichid pe 
un cărucior. 

— E foarte bine că discipolii mei sunt generoşi 
cu banii, râse Guru. Facturile noastre pentru 
azot lichid şi gheaţă sunt imense. Le aducem cu 


elicopterul, o dată pe săptămână. Bineînţeles că 
aici, pe stâncă, nu e cel mai accesibil loc pentru 
livrare. E preţul pe care-l plătim pentru 
intimitate, aş zice. E nevoie de milioane de rupii 
ca să fac locul acesta să funcţioneze. Aşa că nu 
se poate spune că n-avem grijă de distinşii 
noştri oaspeţi. 

Guru se duse lângă o draperie albă, 
dezvăluind vederii încă două paturi pe care 
stăteau întinşi doi bărbaţi, îmbrăcaţi în pijamale 
portocalii. Tot felul de sârme şi tuburi erau 
legate de  piepturile şi capetele lor, 
monitorizându-le funcţiile vitale, iar cei doi 
păreau să fie inconştienţi, adormiţi sau în comă; 
copiilor le era greu să ghicească. 

Philippa trase aer în piept. John îşi încleştă 
pumnii şi scrâşni din dinţi. Dybbuk mâărăi. 

— Bineînţeles că i-aţi recunoscut, spuse Guru 
Masamjhasara. Zâmbi către Groanin. Cred că tu 
eşti servitorul omului ăstuia. 

Se uită apoi la copii. 

— Şi cred că doi dintre voi, deşi nu sunt foarte 
sigur care anume, sunt nepoţii lui, John şi 
Philippa. Acela dintre voi care nu este rudă cu 
ceilalţi doi, este, cred eu, copilul care a scăpat 
de oamenii mei în Palm Springs şi pe Insula 
Bannermann. 

Nimrod şi domnul  Rakshasas  zăceau 
netulburaţi în paturile lor, fără să ştie ce se 
întâmpla în jur. Amândoi păreau mai mici decât 


ultima dată când îi văzuseră Groanin şi gemenii. 
Păreau intraţi la apă. Micşoraţi, mai slabi şi 
cumva chiar mai bătrâni. Mai ales Nimrod. 

Adâncit în somnul său îngheţat, unchiul djinn 
al gemenilor înghiţi din reflex. Numai vederea 
acestui gest o făcu pe Philippa să înghită şi ea. 

— Sunt bine? întrebă ea, ştergându-şi o 
lacrimă de la colţul ochiului. 

— Animalule, izbucni John. Ce le-ai făcut? 

— Nu-ţi face griji, răspunse Guru, sunt foarte 
bine, te asigur. Sunt mult prea valoroşi ca să 
îngădui să li se întâmple ceva. Dintre ei doi, 
Nimrod are nevoie de mai puţină supraveghere 
şi îngrijire. E mai tânăr şi mai puternic decât 
domnul Rakshasas, căruia îi trebuie o îngrijire 
specială. Era de aşteptat, având în vedere 
vârsta lui înaintată. 

Guru îşi plimbă privirea de la domnul 
Rakshasas la Regele Cobră şi înapoi. 

— Greu de crezut că poate să fie atât de 
bătrân. Că întregul nostru cult a început cu el. 

— Porcule! exclamă Groanin. 

— Cât de britanic din partea ta, domnule 
Groanin. Acesta este numele tău, cred. Oh, nu 
m-am lăsat prostit de culoarea pielii tale. A fost 
isteţ din partea voastră, copii, să vă gândiţi la 
aşa ceva. Să deveniți indieni. 

Guru clătină din cap. 

— Dar un om cu un singur braţ e greu de 
ascuns. Atunci când ai venit aici aveai un singur 


braţ. Cum Nimrod era deja oaspetele nostru, 
apariţia unui bărbat cu un singur braţ - chiar şi 
a unuia care părea să fie indian - era o 
coincidenţă prea mare. 

— Porcule! repetă Groanin. 

Guru începu să chicotească. 

— Ştii ceva? Mereu mi-am dorit ca un englez 
să-mi spună asta. Să-mi spună porc. De când 
eram copil. Mă face să mă simt încântător de 
patriot, ca un adevărat indian. Într-adevăr, se 
pare că astăzi mi se împlinesc toate dorinţele. 
Până la urmă, am pus mâna pe domnul 
Rakshasas şi pe talismanul care-mi dă putere 
asupra lui. La o adică, pot risca să-l dezgheţ. 
Dar nu voi face acest lucru. Cel puţin, nu acum. 
Nu, când lucrurile s-au schimbat atât de radical. 

— Nu înţeleg, spuse Philippa. Ne-ai zis că ai 
petrecut zece ani căutând talismanul. Chiar ai 
ucis ca să pui mâna pe el. Şi toate astea, doar 
ca să ai putere asupra domnului Rakshasas. lar 
acum spui că nu te mai interesează? 

— E bătrân, ridică Guru din umeri. Şi nu mai e 
la fel de puternic ca pe vremuri. Bineînţeles c-aş 
fi fost foarte fericit să-l pot folosi pentru scopul 
meu. Dar acum am ceva mult mai bun. Acum vă 
am pe voi trei. Un avantaj nesperat. Ce ironie, 
nu-i aşa? Am irosit ani întregi, ca să nu mai 
vorbim despre milioanele de dolari, încercând 
să prind un djinn viu. Şi, acum, ce să vezi? Am 
pus mâna pe cinci dintr-odată. Ca şi cum aş fi 


aşteptat un autobuz. 

— Tu ai încercat să furi măselele noastre de 
minte, nu-i aşa? întrebă Philippa. 

— Da, erau oamenii mei. De câţiva ani 
încoace, am angajat spioni ca să fure fişe 
stomatologice, încercând să găsesc copii care 
şi-au pierdut foarte devreme măselele de minte. 
Speram să-i pot răpi. Vedeţi voi, îmi pierdusem 
orice speranţă să mai găsesc talismanul. De 
aceea, am început să-mi dau seama că mi-aş 
cheltui mai bine timpul şi banii dac-aş găsi 
măselele unui djinn, cu care să fac un talisman 
nou. Fiindcă veni vorba, ce s-a întâmplat cu 
oamenii mei? 

Copiii nu răspunseră, aşa că Guru arătă câtre 
Groanin şi le spuse: 

— Vă sfătuiesc să cooperaţi, copii. Dacă nu 
vreţi să găsesc un animal de casă pentru 
prietenul vostru. O cobră de casă. 

— Mama i-a transformat în două sticle de vin, 
mărturisi John. 

— Serios? Ce deosebit! Cred că sunt de acord 
cu ea. 

— Măselele noastre de minte sunt acasă, în 
New York, spuse Philippa. Apărate de puterea 
djinnilor. 

— Exact, interveni John. Nimeni nu poate pune 
mâna pe ele. Prin urmare, ce vrei de la noi? 

— Nu vreau măselele voastre, băiatule djinn, 
răspunse Guru. Nu acum, când vă am pe voi. 


Nu. Vreau altceva, vreau sângele vostru. 


— Datorită faptului că sunt mult mai puternici, 
djinnii adulţi trebuie ţinuţi îngheţaţi, altfel şi-ar 
putea folosi puterile, le explică Guru 
Masamjhasara. Ce s-ar întâmpla cu mine 
atunci? Amuleta nu mă apără decât pe mine 
personal. Nu l-ar opri pe un djinn să evadeze de- 
aici. De aceea am avut o problemă. E imposibil 
să iei sânge din corpul unui djinn îngheţat. Pur 
şi simplu, nu se poate. Sângele se mişcă prea 
încet. Sau nu se mişcă deloc. E ca melasa 
întărită. De aceea aveam nevoie de Regele 
Cobră. Sau, cel puţin, aşa credeam. 

Se pare că djinnii juniori, aşa ca voi, îşi pierd 
puterile la temperaturi mai ridicate decât un 
djinn matur, ca Nimrod sau ca domnul 
Rakshasas. Asta înseamnă că vi se poate lua 
sânge cât timp sunteţi treji. Guru zâmbi. A, nu 
mai fiţi atât de îngrijoraţi. Nu-l vreau pe tot. 
Doar un litru sau doi, din când în când. 

— Ce vrei să faci cu el? îl întrebă Philippa, 
politicoasă. 

— Bună întrebare, observă Guru. Poate ar 
trebui s-o iau de la capăt şi să vă povestesc 
cum a început totul. 

Îi zori către trei paturi goale. 

— Vă rog, aşezaţi-vă confortabil, voi începe 
după aceea. 

Văzându-i pe copii că rămân în picioare, Guru 


adăugă: 

— Vă rog, insist! 

lar gorilele sale îi legară pe fiecare de câte un 
pat. 

Vederea unor astfel de brutalităţi la care erau 
supuşi copiii însemna prea mult pentru Groanin, 
care încercă să intervină, stăruind până când 
unul dintre sadhaki îndreptă o armă către 
stomacul lui. 

— Închide-l! porunci Guru, iar Groanin fu scos 
afară. 

Guru privi o clipă spre copiii care se zbăteau 
în paturi, apoi se aşeză între John şi Philippa, cu 
un zâmbet îngâmfat. 

— N-are rost să încercaţi să scăpaţi, îi avertiză 
el, scobindu-se în ureche cu unghia degetului 
mic, apoi ştergându-se pe părul de pe piept. Vă 
veţi simţi mult mai bine, dacă staţi cuminţi. 
Unde rămăsesem? 

— Acolo unde erai îngâmfat, spuse Dybbuk. 
Îngâmfat şi vrednic de dispreţ. Ştii ceva, nu 
pricep de ce i s-ar alătura cineva unui cult care 
te are pe tine în frunte. 

— Taci, Dybbuk, îi ceru Philippa. Vreau să 
ascult povestea. Voia să ne spună cum a 
început toată afacerea asta. 

— Buck,  şuieră Dybbuk, printre dinții 
încleştaţi. Doar Buck, bine? 

— Prin urmare, este adevărat, observă Guru. 
Femeile djinn sunt mult mai deştepte decât 


jumătăţile lor. Mereu m-am întrebat dacă e 
adevărat. Ei bine, să vedem. Acum doisprezece 
ani, eram un tânăr doctor, cu un cabinet 
medical care mergea foarte bine, pe strada 
Harley. Pe lângă medicina convențională, 
ofeream şi alte terapii alternative şi 
complementare. Spre exemplu, homeopatia, 
terapia cu minerale, terapia cu unde psihice sau 
prin vortex. Eram foarte cunoscut şi câştigam 
mult. Una dintre aceste terapii alternative i-a 
atras atenţia nevestei prim-ministrului, care a 
devenit pacienta mea, iar eu am devenit 
sfetnicul ei de încredere. Intr-o dimineaţă de 
aprilie, mi-a dat telefon, cuprinsă de panică, şi 
m-a rugat să vin urgent să-l consult pe soţul ei, 
pe strada Downing, la numărul zece. În clipa în 
care-am sosit acolo, l-am găsit pe prim-ministru 
purtându-se foarte ciudat şi vorbind cu vocea 
unei fetiţe. Doctorii săi credeau că prim- 
ministrul trecea printr-o cădere nervoasă, după 
ce muncise atât de mult ca să fie reales. Cu toţii 
voiau să-l trimită la un spital de nebuni, până 
când şi-ar fi revenit. Dar, când l-am examinat, 
eu mi-am dat repede seama că bietul om era 
posedat. Posedat nu de un demon sau un spirit 
rău, ci de un djinn. Un djinn tânăr şi pus pe rele, 
aşa ca voi, probabil. 

Guru ridică din umeri. 

— Nici până în ziua de azi n-am aflat cine era. 
Doar că părea să fie americancă şi să fi avut 


doisprezece sau treisprezece ani. Cred că 
unchiul vostru Nimrod ştie mai multe, deoarece 
pe el l-am chemat în ajutor. Nu ne 
cunoscuserăm până atunci. Dar Nimrod fusese 
prieten cu tatăl meu, răposatul fachir Murugan. 

Acum, că Guru începuse să le spună povestea, 
lui Dybbuk i se părea ciudat de fascinantă. Chiar 
cuceritoare. Îi plăcea chiar mai mult decât lui 
John. 

— E tipul din tablou? întrebă John. Cel cocoţat 
pe stâlp, cu toate cuţitele alea înfipte în spate? 

— Da. Indienii cred că acesta este un semn de 
mare credinţă şi că demonstrează puterea 
exercitată de yoga asupra corpului. 

— Vrei să spui că şi-a înfipt el singur cuţitele în 
spate? se miră John. 

Când Guru  încuviinţă din cap, băiatul 
continuă: 

— Şi eu, care credeam că i le-au înfipt 
prietenii şi cei din familie... 

Guru zâmbi subţire şi ignoră insulta lui John. 

— Oricum, Nimrod a confirmat diagnosticul 
meu şi a fost de acord să facă o exorcizare. Ca 
să fiu sincer, mă îndoiam că unchiul vostru ar fi 
putut să fie de ajutor. Dar chiar a rezolvat 
problema. Nimrod a fost un adevărat maestru. 
Atotputernic. Uimitor. Trebuie să vă aduceţi 
aminte că, pe vremea aceea, nu ştiam ce 
înseamnă puterea unui djinn. Nu ştiam decât 
ceea ce-mi povestise tatăl meu, fachirul. Eu nu 


văzusem încă nimic din ceea ce văzuse el. 
Lucruri cu adevărat remarcabile. Materia apărea 
ca din cer. Un pat s-a ridicat la câteva picioare 
deasupra podelei. Capul prim-ministrului s-a 
învârtit trei sute şaizeci de grade pe umeri. În 
cele din urmă, djinnul a fost alungat. De atunci, 
l-am venerat pe unchiul vostru, ca şi pe întregul 
neam al djinnilor. 

— Veneraţie, repetă John. Ce drăguţ. 

— Taci, John, murmură Dybbuk. 

Inghiţi un nod de emoție şi încercă să 
clipească, vrând să-şi îndepărteze lacrimile din 
colţul ochilor. 

— După aceea, am citit toate cărţile despre 
djinni din biblioteca unui mag englez foarte 
cunoscut, numit Virgil Macreeby. La început, a 
fost numai din curiozitate. Dar mai târziu am 
vrut să găsesc o cale prin care să pot folosi un 
lucru pe care-l aveam asupra mea. Inainte să-l 
chem pe Nimrod pe strada Downing, l-am 
examinat pe prim-ministru, timp în care i-am 
luat o probă de sânge într-o seringă. După ce s- 
a terminat exorcizarea, iar djinnul a fost alungat 
din corpul prim-ministrului, am început să mă 
întreb cât anume din tânărul djinn rămăsese în 
sângele prim-ministrului, în cazul în care 
rămăsese ceva. Din moment ce prim-ministrul 
avea aceeaşi grupă de sânge ca şi mine, mi-a 
trecut prin cap să văd ce s-ar fi întâmplat dac-aş 
fi făcut o transfuzie cu sângele luat în timp ce 


fusese posedat de djinn. 

Guru ridică din umeri. 

— Vă imaginaţi ce s-a întâmplat? Absolut 
nimic! Cel puţin, aşa am crezut. La câteva zile 
după ce am făcut transfuzia, a trebuit să mă 
întorc în India, să-mi vizitez mama bolnavă. În 
mai puţin de o săptămână, ea a murit, iar eu am 
dat o mână de ajutor la adunarea lemnului 
necesar pentru arderea pe rug, după obiceiul 
funerar al locului. În timp ce adunam lemnul, 
am fost muşcat, de mai multe ori, de o cobră. 
Una foarte mare. Eram prea departe de vreun 
spital şi nu credeam că voi supravieţui. Totuşi, 
lucru curios, în ciuda muşcăturii, nu m-am simţit 
rău. Mai mulţi oameni din satul mamei mele 
văzuseră cum fusesem muşcat de cobră şi, 
dându-şi seama de faptul că nu păţisem nimic, 
începuseră să se teamă de mine. Întrebându-l 
pe unul dintre bătrânii satului de ce se 
speriaseră, mi-a spus că le era teamă că sunt 
djinn, deoarece, după cum ştiţi, djinnii sunt 
imuni la veninul de şarpe, cu excepţia celui de 
şarpe-de-mare. Cel puţin, aşa am aflat eu. 

Guru făcu o pauză, apoi continuă: 

— Faptul că n-am murit în urma muşcăturii 
cobrei a fost, pentru mine, o mare uşurare. Şi o 
sursă de fascinatie. Făcând rost de mai mult 
antivenin, în cazul în care teoria mea s-ar fi 
dovedit incorectă, am căutat să fiu muşcat din 
nou. De data aceasta, am fost muşcat de o 


viperă, tot un şarpe indian, al cărei venin este 
de şaisprezece ori mai puternic decât cel al 
cobrei. Din nou, nu mi s-a întâmplat nimic şi am 
ajuns la concluzia că imunitatea mea era 
rezultatul transfuziei cu sânge atins de djinn. 
Dar m-a făcut să-mi pun şi următoarea 
întrebare: ce s-ar întâmpla dacă mi-aş înlocui 
tot sângele cu al unui djinn? N-aş deveni eu 
însumi djinn? Înzestrat cu puterea de a îndeplini 
dorinţe şi de a trăi două sute de ani? M-am pus 
pe treabă, cu gândul să fac posibil acest lucru 
şi, foarte curând, am descoperit o cale prin care 
puteam combina imunitatea mea la veninul de 
şarpe cu ceea ce devenise ambiția vieţii mele. 
Auzisem despre străvechile culte ale cobrelor şi, 
mai ales, despre Aasth Naga şi despre Cobra, 
regele din Katmandu, talismanul său pierdut. 
Mi-am dat seama că, dacă l-aş găsi, acesta mi- 
ar da putere asupra domnului Rakshasas, care, 
din întâmplare, era chiar prietenul lui Nimrod. 
Aş fi avut suficientă putere încât să-i scot 
sângele şi să-l înlocuiesc pe al meu. De aceea, 
am reînviat cultul. Cu o singură diferenţă: 
astăzi, sunt nouă cobre, nu opt. Nouă a fost 
mereu un număr mult mai propice pentru mine. 
Am fost născut în cel de-al nouălea ceas al celei 
de-a noua zi din luna a noua, în anul 1959, pe 
strada Nouă Ulmi, din Calcutta. Şi cântăream 


exact nouă livre. Tuturor celor care se alătură 
cultului le promit acelaşi lucru. Şansa de a primi 
sânge de djinn şi, poate, dacă avem parte de 
sânge suficient, şansa de a deveni ei înşişi 
djinni. 

— Eşti nebun! exclamă John. 

— Sunt doar înnebunit de fericire, micule 
djinn, chicoti Guru. Pentru că, mulţumită vouă, 
planurile mele se vor îndeplini mult mai repede 
decât aş fi sperat vreodată. Nu numai că am 
căpătat Regele Cobră, pe domnul Rakshasas şi 
pe Nimrod, dar am mai şi pus mâna pe alţi trei 
djinni tineri, de la care voi lua cel puţin şase litri 
de sânge pe săptămână. Aşa, voi deveni şi eu 
djinn, foarte curând. lar atunci când eu însumi 
voi fi djinn, va fi mult mai simplu să-i prind pe 
alţi djinni şi să le fur sângele. 

Dybbuk începu să se zbată în legăturile care-l 
ţintuiau de patul de spital. Insă era în zadar. 

— N-o să te lăsăm, ameninţă el, printre dinţii 
încleştaţi. 

— Dar nu aveţi de ales, răspunse Guru. 
Sunteţi prizonierii mei. Aşa că veţi sta aici şi mă 
veţi lăsa să vă mulg sângele ori de câte ori voi 
avea nevoie, aşa cum aş mulge laptele de la 
nişte văcuţe. 

— Vampirule! exclamă Philippa. Asta eşti tu, 
fiinţă dezgustătoare! 


% Unitate de măsură a masei din sistemul anglo-saxon, echivalentă cu 
aproximativ 450 de grame. 


— Da, cred că ai dreptate într-un fel, admise 
Guru. Dar nu vă speriaţi atât de rău. Veţi fi bine 
hrăniţi şi îngrijiţi. Trupurile djinnilor sunt şi ele 
remarcabile. Poate chiar mai aparte decât vă 
daţi voi înşivă seama. Spre deosebire de 
oameni, voi puteţi să vă regeneraţi sângele în 
câteva zile. Mult mai repede decât orice fiinţă 
umană. 

Guru Masamjhasara se ridică, îşi puse o 
pereche de mănuşi de cauciuc - era prima dată 
când copiii îl vedeau că acordă atenţie igienei 
personale - şi începu să pregătească 
echipamentul pentru transfuzie. Fără să se 
poată împotrivi în vreun fel, John şi Philippa îl 
urmăriră cum îi ridică mâneca lui Dybbuk, cum 
îi şterge pielea braţului cu un tampon, apoi îi 
introduce acul în venă. Câteva clipe mai tărziu, 
sângele lui Dybbuk picura încet într-o pungă 
colectoare, aflată lângă pat. 

— Aşa, spuse Guru, n-a durat prea tare, nu? 
Nu e mare lucru. Să donezi sânge e la fel de 
uşor ca atunci când te laşi să cazi la vale pe un 
buştean. 

— Aş vrea să cazi tu la vale pe un buştean, 
mârâi Dybbuk. Sau, şi mai bine, ca un buştean 
să cadă peste tine. Unul mare, ascuţit la capăt. 

Fără să-l ia în seamă, Guru se apropie de patul 
lui John şi legă repede o pungă colectoare goală 
de braţul acestuia. 

— Eşti bolnav la cap, îl înfruntă John. Ştiai? 


Dacă scap vreodată de aici, te transform într-o 
latrină. 

— Dar nu vei scăpa niciodată de aici, îl asigură 
Guru. Oricum, nu înainte să treacă mulţi ani. 
Pereţii acestei clinici au cincizeci de picioare 
grosime. E prea frig pentru ca puterea de djinn 
să funcţioneze. Nimeni de-aici nu vă va ajuta. 
Pentru că asta ar însemna să piardă ocazia să 
trăiască două sute de ani având puteri de djinn. 
Voi, djinnii, chiar aţi luat premiul cel mare la 
loteria vieţii. În multe feluri minunate. 

— Nu e chiar aşa, remarcă Philippa. Nu acum, 
cel puţin. 

— Ai un punct la faza asta, fu de acord Guru, 
înfigându-i un ac în braţ. 

Râzând, cu râsul lui iritant, adăugă: 

— La sensul propriu, se pare”. 

Se dădu un pas mai în spate, ca să-şi admire 
opera: trei pungi de plastic se umpleau încet cu 
sângele preţios de djinn. Atunci, îşi scoase 
mănuşile de cauciuc, îşi împreună mâinile şi se 
înclină în faţa celor trei tineri prizonieri. 

— Fiţi fericiţi în noua voastră casă. E un loc al 
liniştii şi al relaxării. Un loc al traiului fără 
eforturi. Un loc unde nu faceţi nimic. V-aţi 
împlinit cu adevărat destinele. 


% Joc de cuvinte, point însemnând punct, dar şi ac. 


Capitolul 17 
Iluminarea spontană 


În celula lor de sub laboratoarele lui Guru, cei 
trei copii djinni tremurau şi-şi mâncau prânzul. 
Erau palizi din cauza pierderii de sânge, dar şi 
pentru că, fiind făcuţi din foc, djinnii n-o duc 
bine la frig şi au nevoie de căldură ca să-şi 
regenereze sângele cât de repede pot. De fapt, 
copiii erau pe moarte şi nici ei, nici Guru 
Masamjhasara nu-şi dăduseră seama de acest 
lucru până acum. În ciuda promisiunilor lui 
Guru, că vor fi bine îngrijiţi, el era prea grăbit să 
devină djinn ca să mai realizeze faptul că 
valoroşii lui prizonieri se îmbolnăviseră destul 
de grav. 

— larăşi friptură, constată Dybbuk, înfulecând 
lacom. Cel puţin, n-o să murim de foame. 

— Da, încuviinţă John, e o consolare. 

— Proştilor, spuse Philippa, neluând în seamă 
mâncarea.  Strângându-şi braţele în jurul 
trupului, ca un şal, fata clătină din cap. 

— Voi doi, proştilor, nu înţelegeţi, nu-i aşa? Nu 
ne dau friptură pentru că le place de noi. 
Carnea roşie conţine mult fier, iar fierul e 
necesar pentru refacerea celulelor sângelui. 

— Dar nu ne dau numai friptură, protestă 
Dybbuk. Avem usturoi, ceapă, broccoli, 
sparanghel, avocado, urmate de nucă de 
COCOS... 


— Mda! Toate mâncărurile astea sunt bogate 
în sulf, îi explică Philippa. Sângele de djinn are 
nevoie de cantităţi mari de sulf. Mâncând bine, 
nu faci decât să-l ajuţi pe Guru să-şi împlinească 
ambițiile. 

— Şi ce, vrei să spui c-ar trebui să ne 
înfometăm până la moarte? întrebă Dybbuk. 
Uite ce e, oricum o să ne ia sângele, aşa că, la 
urma urmei, ce mai contează? E destul de rău 
că tremurăm de frig tot timpul, şi fără să ne mai 
fie şi foame. În plus, nu-mi mai e chiar atât de 
frig şi nu mă mai simt atât de obosit după ce 
mănânc. 

— Eşti obosit pentru că ai pierdut sânge, 
spuse Philippa. Fiecare dintre noi a pierdut câte 
un litru de sânge în trei zile. Data viitoare când 
o să ne ia din nou sânge, o să aibă suficient 
încât să-şi înlocuiască sângele lui de pământean 
cu al nostru. După aia, cine ştie ce s-o mai 
întâmpla? 

Cei doi băieţi rămaseră tăcuţi un timp. 

— Tu ce crezi, Phil? o întrebă John. Chiar se 
poate transforma într-un djinn? Vreau să spun, 
i-ar trebui mai mult decât atât, sunt sigur de 
asta. 

— Nu ştiu, îi răspunse fata. Dar imunitatea la 
veninul de cobră, pe care şi-a dezvoltat-o de la 
prima transfuzie, arată că a descoperit ceva. 

— Mă surprinde faptul că niciun pământean nu 
s-a gândit la asta mai devreme, zise Dybbuk. E 


destul de evident, dacă te gândeşti. 

— Adu-ţi aminte că transfuziile de sânge - şi 
mă refer la cele reuşite - se practică de mai 
puţin de o sută de ani, spuse Philippa. Asta-i 
doar o jumătate din durata de viaţă normală a 
unui djinn. 

— Fiindcă veni vorba, o întrerupse Dybbuk, 
mă întreb oare cât mai are de gând să ne ţină 
aici? 

— Nu prea mult, răspunse Philippa. 

— De unde ştii? 

— Pentru simplul motiv că, din câte ştiu, cei 
doi Altundeva, pe care i-a făcut îngerul Afriel, ca 
să ne înlocuiască pe mine şi pe John, nu durează 
decât un eon. 

— Cât înseamnă asta? întrebă Dybbuk. 

— Un milion de secunde, îi răspunse John. Mai 
precis 11,57407407407407407407407407 zile. 
Phil are dreptate. Atunci când vor dispărea, 
mama o să-şi dea seama de faptul că s-a 
întâmplat ceva şi-o să vină să ne caute. 

— Sper că ai dreptate, spuse Dybbuk. Sper cu 
adevărat. Dar gândeşte-te la altceva: mama 
mea ştie deja că am dispărut. Şi, până acum, n- 
a avut prea mult noroc să mă găsească. Băiatul 
ridică din umeri. Şi, ca şi cum n-ar fi de ajuns, 
acum nici nu mai suntem atât de uşor de găsit. 
Cel puţin, nu în spatele unor pereţi de stâncă, 
de cincizeci de picioare grosime. 

— Are dreptate, îi zise John Philippei. Mama o 


să aibă mult de furcă până o să ne găsească 
aici. Măcar dac-am putea să-i trimitem un 
mesaj. 

John se opri. 

— Staţi un pic! Există o cale. Poşta djinnternă. 
Poate că l-am putea face pe Nimrod să înghită 
un mesaj pentru ea. 

— Asta chiar e o idee bună, încuviinţă 
Philippa. 

— Am mai auzit eu despre mesaje aruncate în 
sticle, se împotrivi Dybbuk, dar ceea ce vreţi voi 
să faceţi este ridicol. În cazul în care-aţi uitat, 
Nimrod e îngheţat bocnă. 

— Poate c-o fi el îngheţat, insistă John, dar e 
încă în stare să înghită. L-am văzut eu. 

— Ai vreo idee mai bună? întrebă Philippa. 

— Nu, n-am, recunoscu Dybbuk. 

— Atunci, ăsta-i planul, stabili John, începând 
să scrie un mesaj. Chiar dac-o să ne ia şase luni 
de zile, trebuie s-o facem. Trebuie să punem 
mesajul pentru mama în gura lui Nimrod. 


Chiar era un plan bun. De fapt, era cel mai 
bun plan care le mai stătea la dispoziţie. Şi ar fi 
funcţionat, cu siguranţă. Problema era că mama 
lor nu se mai afla în New York, ci în Babilon sau, 
ca să fim mai precişi, în lravotum, tainicul regat 
al Djinnului Albastru din Babilon, ale cărui 
atribuţii şi puteri erau deţinute acum de Layla 
Gaunt. Era puţin probabil că şi-ar fi salvat copiii. 


Asta, deoarece inima doamnei Gaunt se 
înăsprise deja un pic, o trăsătură comună 
tuturor djinnilor care sunt nevoiţi să stea în 
lravotum. Orice-ar fi sosit la ea prin poşta 
djinnternă ar fi fost, probabil, tratat cu o totală 
indiferenţă. De fapt, Layla Gaunt era deja 
pierdută pentru copiii ei deoarece, fiind Djinn 
Albastru, judecător suprem al justiţiei djinnilor, 
nu se mai putea purta aşa cum îi dictau 
sentimentele, ci conform logicii, care e, desigur, 
transcendentală. Logica este cea mai severă 
stăpână şi are mereu grijă doar de ea. Copiii 
doamnei Gaunt nu ştiau încă, dar minunata, 
eleganta şi iubitoarea femeie care-i crescuse nu 
mai exista. Singurul lor părinte adevărat, 
Edward Gaunt, stătea nefericit acasă, 
neconsolat, neglijându-şi înfăţişarea şi munca, 
având privirea pierdută în gol şi plângând 
pierderea femeii care-i dăduse vieţii lui sens şi 
interes. Cei doi Altundeva, John 2 şi Philippa 2, 
încercaseră să-l consoleze pe domnul Gaunt, 
dar adevărul este că nu-i fuseseră deloc de 
ajutor, pentru că până şi gemenii cei adevăraţi 
ar fi trebuit să lupte din răsputeri ca măcar să 
zgârie carcasa de durere în care se retrăsese 
tatăl lor. 

Uneori, neştiinţa este o binecuvântare. Pe 
scurt, era foarte bine că niciunul dintre copii, în 
celula lor de sub fortul roz al Gurului 
Masamjhasara, nu ştia ce se întâmplase fiindcă 


altfel ar fi renunţat la speranţă, fapt care, 
adăugat la pierderea zilnică de sânge pe care o 
sufereau, le-ar fi distrus fără îndoială de două 
ori mai repede sănătatea. 

Bineînţeles că nimic nu este imposibil, nu în 
acest univers. Mai ales dacă eşti djinn. Aşa cum 
a spus odinioară un foarte mare poet, „nu poţi 
face decât ceva ce poate fi făcut”, prin urmare 
„nu poţi salva decât pe cineva ce poate fi 
salvat”. 


A doua zi după ce John se gândise să 
folosească poşta djinnternă a lui Nimrod ca să-i 
trimită un mesaj mamei lui, cei trei copii fură 
din nou chemaţi în laboratoare, să mai doneze 
câte o jumătate de litru din preţiosul lor sânge. 
De data aceasta, Jagannatha, tânărul preot 
american, al cărui nume adevărat era Joey 
Ryder, era de serviciu în laborator. Purta şi el 
acelaşi costum de protecţie ca şi celălalt 
îngrijitor, iar Philippa îşi aminti de faptul că le 
povestise cum fusese asistent medical, înainte 
să se alăture ashramului. Acum, totul căpăta un 
sens. 

Între timp, Nimrod şi domnul Rakshasas îşi 
continuau, îngheţaţi, somnul criogenie. Dar, de 
această dată, Guru Masamjhasara era foarte 


% Vers din A// I Need Is Love, melodie foarte cunoscută compusă de 
John Lennon (în 1967, cu aportul lui Paul McCartney) şi interpretată de 
formaţia The Beatles. 


agitat şi, în scurt timp, le explică şi motivul. 

— Astăzi veţi avea onoarea să mă primiţi 
printre voi, ca djinn, le spuse el. După ce voi 
mai lua câte o jumătate de litru de sânge de la 
fiecare dintre voi, îl voi folosi, împreună cu tot 
sângele pe care vi l-am luat până acum, ca să 
înlocuiesc tot sângele din corpul meu. 

— Singurul loc în care te-aş primi pe tine, 
răspunse Dybbuk, ar fi sub roţile unui camion. 

— Am aşteptat clipa aceasta de mai bine de 
zece ani, spuse Guru, şi nimic nu-mi va strica 
ziua. Nici măcar tu, tinere prieten djinn. 

— Cred că-ţi dai seama că este nevoie de mult 
mai mult ca să devii djinn, decât de simpla 
putere de a face lucrurile să se întâmple, spuse 
Philippa, în timp ce Jagannatha înfigea acul în 
mâna ei. Simţi cum inima îi tresare în clipa în 
care-l văzu făcându-i cu ochiul. 

— Mai ţine-l de vorbă un timp, îi şopti el. Cu 
grijă şi ca de obicei. Dar ascultă cu atenţie ceea 
ce-ţi voi spune. 

Philippa îi auzea vocea, dar buzele lui nu se 
mişcau. Atunci îşi aminti că Jagannatha le 
povestise că el fusese ventriloc. 

— Da, să fii djinn înseamnă mult mai mult 
decât crezi, continuă ea să discute cu Guru. De 
exemplu, la început, ţi se verifică puterea de 
djinn. 

— Voi chiar sunteți  djinni? o întrebă 
Jagannatha pe Philippa. Ca în povestea aceea 


cu Aladin? Cu cele trei dorinţe, lampa fermecată 
şi toate celelalte? 

Atunci când Philippa încuviinţă din cap, 
Jagannatha rânji. 

— Grozav, se bucură el. Bine, puştoaico, vă 
voi ajuta pe toţi trei să evadați. Pe voi şi pe tatăl 
vostru, domnul Gupta, sau oricare i-ar fi 
numele, individul acela care făcea trucul cu 
frânghia. Dar cu o condiţie. 

— Dacă te referi la măselele de minte, 
Philippa, continuă Guru, ale mele deja au fost 
scoase. Eram încă la facultatea de medicină pe 
atunci. 

— Dar e nevoie de mai mult decât atât, dacă 
vrei să fii djinn, insistă Philippa. 

— Uite care-i târgul, îi şopti Jagannatha. Dacă 
vă ajut să scăpaţi de aici, îmi îndepliniţi trei 
dorinţe. După ce vă reveniţi un pic. Bine? Trei 
dorinţe, ca în O mie şi una de nopți. Ne-am 
înţeles? 

Philippa încuviinţă din cap. 

— Ne-am înţeles, şopti ea. 

— Ai spus ceva, Jagannatha? îl întrebă Guru. 

— Am întrebat-o doar dacă stă bine acul, 
domnule, răspunse Jagannatha. Tânărul prinse 
tubul la o pungă colectoare şi trecu la John. 

— Scuză-mă, Philippa, ce spuneai? reveni 
Guru, 

— Tocmai asta. Că puterea de djinn trebuie 
canalizată şi controlată, răspunse Philippa. 


Trebuie concentrată, folosindu-ţi propriul cuvânt 
pentru putere. E ca o lupă. Ai văzut cum lumina 
soarelui poate fi focalizată cu o lupă, într-un 
punct mic de pe o hârtie, până când ia foc? Un 
cuvânt pentru concentrare funcţionează în 
acelaşi fel. 

— O să mă-nveţi tu, Philippa, spuse Guru 
Masamjhasara. 

Întinzându-se pe pat şi suflecându-şi mâneca 
hainei sale din blană de coiot, îşi legă singur 
braţul la un tub, pregătindu-se pentru înlocuirea 
întregii cantităţi de sânge din corp. 

— Într-adevăr, tu vei fi guru pentru mine, 
chicoti el din nou, enervant. 

— Eu? ripostă Philippa. Nu cred! 

— Ai prefera ca unchiul tău Nimrod să sufere 
un accident în somn? Sau ca domnul Groanin să 
ia o lecţie de zbor de pe acoperişul fortului? 
Fără să aibă aripi? Nu, Philippa, tu-mi vei fi guru 
în călătoria mea spre iluminare. lluminarea 
transformării în djinn. Pentru că puterea este 
adevărata iluminare, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Philippa, hotărâtă. Iluminarea 
înseamnă să ştii când să nu-ți foloseşti puterea 
de djinn. 

— Mai vedem noi, zise Guru. 

Tăcu, în timp ce Jagannatha lua un litru şi 
jumătate de sânge de la copii şi-l adăuga celor 
doi litri deja pregătiţi pentru transfuzia în corpul 
voinic al lui Guru. 


Philippa îl privi pe Jagannatha, sperând că 
americanul se va uita la ea din nou şi-i va da 
vreun indiciu despre cum voia să-i ajute. 

— Sper să te otrăvească, spuse John, în clipa 
în care procesul de înlocuire a sângelui lui Guru 
începu. 

— N-ai aflat până acum? îi răspunse acesta. 
Noi, djinnii, suntem imuni la otravă. 

John nu-l contrazise. Spera să vină vremea 
când Guru va afla pe pielea lui că djinnii nu erau 
imuni şi la veninul de păianjen sau de scorpion; 
mai mult, spera să aibă şansa să se apropie de 
Nimrod şi să introducă mesajul pe care-l 
scrisese în gura acestuia. 

— A fost urât din partea mea, spuse el, pe un 
ton umil. Îmi pare rău. 

— Să nu mai vorbim, nu face nimic. 

— Mă întrebam, continuă John, pe acelaşi ton 
umil, dac-aş putea să-mi văd unchiul, măcar 
pentru o clipă. 

— Poţi să-l vezi de aici, nu? 

— Vreau să fiu suficient de aproape încât să-l 
pot ţine de mână. Vreau să ştiu că e încă viu. 

— Dar n-o să poţi afla asta dacă-i ţii mâna, îl 
contrazise Guru. Mâna lui Nimrod e rece ca 
gheaţa. Doar funcţiile vitale monitorizate pe 
ecranul de deasupra îţi pot spune că e în viaţă. 

— Te rog, insistă John, e foarte important 
pentru mine. 

— Ce-i asta? O şmecherie de djinn? Guru 


începu să-şi scarpine posteriorul. 

— Nu, nu e o şmecherie. Oricum, ce-aş putea 
face? N-am nicio putere, la fel ca şi el, de altfel. 

— Oricum, ai face mai bine să înveţi bunele 
maniere, tinere djinn. Îmi ceri o favoare, la doar 
câteva clipe după ce mi-ai urat ca transfuzia 
asta să mă otrăvească. 

— Da, ai dreptate, spuse John. Dar mi-am 
cerut scuze. Şi-mi cer din nou. 

Guru termină de scărpinat şi-şi duse degetul 
la nas, mirosindu-i. 

— İn cazul acesta, îţi accept scuzele. Poţi să-i 
ţii mâna pentru o clipă. În momentul în care 
transfuzia se va termina, iar eu voi simţi 
puterea de djinn în vene. 

Chicotitul lui Guru se transformă repede într- 
un fel de cotcodăcit. 

— De fapt, cred că deja se întâmplă. Mă simt 
fantastic. Ce senzaţie de putere interioară şi de 
bine, cum n-am mai simţit niciodată! Un fel de 
căldură şi de înviorare care mi se răspândeşte 
în tot corpul. Aşa te simţi atunci când eşti djinn? 

— Cred că da, răspunse John, dar spunându-şi 
în sinea lui că nu se simţea deloc astfel. 

In cea mai mare parte a timpului - cel puţin 
atunci când nu era îngheţat până la oase şi nu-i 
fura sângele un nebun - să fie djinn nu i se 
părea ceva ieşit din comun. Era doar normal. La 
fel cum îşi închipuia că se simțeau şi ceilalţi 
oameni în propria piele. 


— Vreau să spun, cel puţin, aşa cred. 


În clipa în care, după mai mult de o oră, 
procedura se încheie şi ultima picătură de 
sânge de djinn se scurse în braţul lui vlăguit, 
Guru  Masamjhasara se ridică, îşi aruncă 
picioarele peste marginea patului şi inspiră 
adânc, precum un om care se trezeşte dintr-un 
somn lung şi odihnitor. 

— Sunt mort de foame, spuse el, scărpinându- 
se furios în cap şi zâmbindu-i larg lui 
Jagannatha. Vreau să mănânc. Nu, stai! Am 
gura uscată. Dă-mi nişte apă! 


— Cum vă  simţiţi, domnule? întrebă 
Jagannatha, întinzându-i lui Guru un pahar mare 
de apă. 


— Mai bine ca niciodată. Mă simt ca un milion 
de dolari. 

— Da, murmură Dybbuk, verde şi mototolit. 
Am înţeles figura. 

Ignorându-l pe Dybbuk, Guru adăugă: 

— Dar mă simt diferit. Foarte diferit. Îşi frecă 
pieptul  dezgolit şi stomacul. Diferit pe 
dinăuntru. Ca şi cum s-ar fi aprins ceva în 
mintea mea. Ceva care-a fost stins până acum. 

Dădu pe gât paharul de apă şi, atunci când îl 
termină, îl lăsă pe Jagannatha să-i pună un 
termometru sub limbă şi să-i asculte inima cu 
un stetoscop. Guru îi întinse paharul gol celuilalt 
îngrijitor medical şi, cu termometrul încă în 


gură, ceru din nou apă. 

— Nu ştiu de ce mi-o fi atât de sete, dar aşa 
simt. 

Guru aşteptă până când Jagannatha scoase 
termometrul, apoi dădu pe gât şi cel de-al 
doilea pahar de apă, fără să-i pese că vărsase 
din ea, iar acum îi picura pe barba stufoasă. 

— Ştiţi ceva, în Anglia, după ce donează 
sânge, oamenii sunt răsplătiți cu o ceaşcă de 
ceai. Începu să râdă. O ceaşcă de ceai! Cât de 
învechit! Dar, lucru curios, exact asta aş vrea şi 
eu acum. O ceaşcă de Darjeeling?” bun şi tare. 

Guru îi făcu un semn celuilalt îngrijitor, care se 
duse după ceai. 

— Aveţi temperatura ridicată, îi spuse 
Jagannatha. 101,6 grade. 

— Serios? 

Jagannatha privi din nou termometrul, apoi se 
uită la copii. 

— Nu e ceva obişnuit pentru un om. Dar o fi 
normal pentru un djinn? 

Copiii, care ştiau foarte bine că era 
temperatura normală pentru un djinn, rămaseră 
tăcuţi, până când reuşiră să asimileze gândul că 
era posibil ca Guru să fi devenit un djinn 
adevărat. Philippa fu prima care răspunse. 

— Nu, nu e deloc normal. 

— la-i temperatura, îi porunci Guru lui 


9 Soi de ceai negru indian, foarte aromat. 
% Aproximativ 38,7 grade Celsius. 


Jagannatha. Fii sigur că nu minte. 

Jagannatha se duse spre fată cu termometrul. 

— Nu pun chestia aia în gură, protestă ea. Nu, 
până când n-o dezinfectezi. 

— Pardon. Jagannatha luă un alt termometru 
şi-l puse sub limba fetei. Ai 98,7 grade? spuse 
el, după un minut. Temperatură normală. 

Deşi această temperatură era normală pentru 
un pământean, pentru un djinn era foarte 
scăzută. Philippa nu se simţea deloc bine. Şi ea 
ştia asta, ca şi băieţii, dar nu spuse nimic, 
sperând să-i dea planurile lui Guru peste cap. 

— Temperatura dumneavoastră ar trebui să 
fie mai mică, îi spuse Jagannatha lui Guru 
Masamjhasara. Mai ales că aici e frig. 

— Poate, dar eu mă simt foarte bine. Guru 
ridică din umeri pe sub haina din blană. Eşti 
sigur că aici este încă frig? 

N-aş vrea ca oaspeţii noştri să se simtă 
suficient de încălziţi încât să încerce să ne 
păcălească. 

Cel de-al doilea îngrijitor se întoarse cu ceaşca 
de ceai a lui Guru. Acesta luă ceaiul, apoi făcu 
un semn către un sistem sofisticat de menţinere 
a temperaturii, de pe peretele laboratorului. 

— Verifică temperatura! porunci el. 

Îngrijitorul se uită la termometru, îl încercă, 
apoi ridică din umeri. 

— Toate valorile sunt normale, Sfinţia Ta. 


% Aproximativ 37 de grade Celsius. 


— Ce înseamnă asta? Guru se înfuriase deja. 
Temperatura de aici este menţinută scăzută în 
mod artificial. Nu este nimic normal în asta. 

— Linişteşte-te, Sfinţia Ta, spuse Jagannatha. 
E foarte frig aici. Totul e aşa cum trebuie, 
domnule. 

— Asta e părerea ta, zise Guru. Mai bine 
verifică sistemul ăla. Ai grijă să meargă aşa cum 
trebuie. 

Se ridică, se întinse un pic, apoi se apropie de 
patul Philippei. 

— Prea bine, Guru Philippa, de unde începem? 

— E prea frig aici, răspunse fata. Trebuie să 
mergem afară, la soare. Djinnii sunt precum 
şopârlele. Au nevoie de căldură, dacă vor să-şi 
folosească puterea. 

Guru râse. 

— Crezi că sunt prost? în clipa în care te vei 
încălzi, eu voi fi prăjit. Nu, nu, nu, uite cum vom 
face. Tu-mi vei da câteva indicaţii preţioase 
despre cum să-mi folosesc puterea de djinn, iar 
eu mă voi duce afară, ca să le pun în practică. 
Deşi nu cred, sincer, că va fi nevoie. Eunu mă 
simt deloc înfrigurat. Din contră. Sângele acesta 
nou de djinn clocoteşte în mine. Ca o sticlă de 
şampanie pe care o agiţi. Sunt plin de forţă. E 
minunat. 

— Foarte bine, zise Philippa, atunci trebuie să 
te gândeşti la un cuvânt pentru concentrare. Un 
singur cuvânt, pe care-l vei folosi doar atunci 


când vrei să-ţi concentrezi puterile de djinn. 

— Am înţeles. Ca o mantra sau un cuvânt 
magic. 

— Nu, nu e chiar atât de simplu. Djinnii sunt 
făcuţi din foc. Trebuie să foloseşti cuvântul 
astfel încât să focalizezi puterea. Aşa cum ţi-am 
explicat mai devreme. Aşa cum concentrezi 
lumina soarelui într-o lupă, pe o foaie de hârtie. 
Doar că sunetul se află în tine. Toate gândurile 
şi concentrarea ta trebuie adunate într-un 
singur punct, prin propria voinţă. 

— Da, da, da, sări Guru. Am înţeles asta. Tu 
descrii ceva care-mi este deja familiar, datorită 
meditaţiei transcendentale. 

— Ar trebui să fie un cuvânt lung, continuă 
Philippa. Ca să nu cumva să-l rosteşti din 
greşeală. In somn, de exemplu. Şi nici să nu-l 
uiţi. 

Guru se gândi o clipă. 

— Un cuvânt. Ca un cod. Am înţeles. Da. 

Se opri din nou. 

— Gata! Am găsit unul. Acum, ce fac? 

Philippa se suci, stingherită, în pat. Îi era greu, 
datorită legăturilor strânse. 

— Ar fi mai uşor să văd ceea ce faci şi să te 
ajut, dacă legăturile acestea n-ar fi atât de 
strânse. 

— Intr-un minut, spuse Guru. Poate. 

— Ar trebui să începi încercând să faci ceva să 
dispară, oftă Philippa. Sau, cel puţin, să 


micşorezi ceva. 

— Ceaşca de ceai, sugeră Guru, punând 
ceaşca şi farfuriuţa pe masa de lângă pat. 

— Da, dacă vrei. Dar, te rog, dă-o la o parte 
de lângă capul meu. Uneori, la început, puterea 
de djinn poate fi imprevizibilă. Chiar explozivă. 

Guru mută ceaşca şi farfurioara pe un 
cărucior, apoi le privi fix. 

— Închipuie-ţi o imagine, în care ceaşca şi 
farfurioara nu mai sunt, şi ataşeaz-o realităţii, îl 
sfătui Philippa, citând chiar cuvintele lui Nimrod 
de când îi învățase, pe ea şi pe John, cum să-şi 
folosească pentru prima dată puterile de djinn. 
Atunci când vei anticipa că logica are de-a face 
cu orice posibilitate, atunci să rosteşti cuvântul 
pentru concentrare. Aşa te concentrezi. 

— Prin urmare, spuse Guru, dacă vreau să le 
fac să dispară, nu trebuie decât să-mi imaginez 
din toate puterile, în minte, că nu mai există. 
După aceea, trebuie să rostesc cuvântul, nu? 

— Ceea ce poate fi imaginat e posibil, îi 
răspunse Philippa. 

Guru zâmbi. 

— Incepi să vorbeşti ca mine. 

— Da, interveni Dybbuk, adică prosteşte. 

— Nu-mi întrerupe concentrarea, îl ameninţă 
Guru, că, dacă nu, te voi cufunda într-un somn 
îngheţat, ca pe ăia doi prieteni ai tăi. 

Arătă către Nimrod şi domnul Rakshasas, care 
zăceau în continuare pe paturi, într-o stare de 


inconştienţă criogenică, precum nişte statui de 
pe un mausoleu vechi. O ceaţă rece se 
învolbura în jurul lor şi aproape că-ţi venea să 
crezi că tocmai se transsubstantizaseră dintr-o 
lampă sau dintr-o sticlă. 

Încruntându-se din răsputeri, Guru se 
concentră asupra ceştii şi a farfuriei, timp de 
aproape un minut, înainte să pronunţe cuvântul. 
Copiilor li se păru că spusese 
FENNIMOREWAXPLUMPERTON. (Poate că există 
într-adevăr un cuvânt care seamănă cu 
FENNIMOREWAXPLUMPERTON, dar, dacă este 
aşa, nu apare în Dicţionarul Englez Oxford, nici 
măcar în Dicţionarul Indian Oxford.) Spre 
surprinderea tuturor, poate mai puţin a copiilor, 
ceaşca şi farfuriuţa se Sparseră în bucăţi. 

Guru râse încântat, fără să ia în seamă faptul 
că efortul pe care-l depusese concentrându-şi 
voinţa asupra ceştii îl făcuse să se înroşească la 
faţă, ca să nu mai pomenim despre faptul că 
împrăştiase ceai peste tot. Respira greu şi arăta 
ca un om care tocmai alergase la maraton. 

— Ai văzut? strigă el la Jagannatha, care 
continua să pară uimit. Ai văzut? Eu am făcut 
asta. Le-am distrus cu puterile mele. 

— A fost un efort bun, pentru prima dată, 
aprecie Philippa. În mod sigur ai crescut viteza 
moleculelor ceştii şi ale farfuriei. Asta s-a văzut 
de la o poştă. Dar, dacă vrei să faci ceva să 
dispară, trebuie să-ţi imaginezi mai bine ideea 


de nimic în minte. 

— Of! Mi se pare foarte greu, îşi şterse Guru 
fruntea. 

— La început, chiar este, îi explică Philippa. 
Dar e la fel ca exerciţiile fizice. Înveţi să-ţi 
dezvolţi acea parte din creier în care sunt 
adunate puterile de djinn. Acea parte pe care 
noi, djinnii, o numim Weshamah. E sursa puterii 
djinnilor. Focul neştiut, care arde în noi precum 
uleiul într-o lampă. 

Philippa scutură din cap. 

— Dar nu ştiu cum funcţionează la tine. Nu 
ştiu dacă ai Neshamah sau nu. Tu nu eşti ca noi, 
ceilalţi. 

— Vrei să spui că nu sunt la fel de bun ca voi, 
zise Guru. Ei bine, îţi arăt eu foc neştiut, 
domnişoară. 

Arătă câtre haina lui, care acum zăcea pe 
podeaua laboratorului. 

— Uită-te la haină. 

Guru îşi îndreptă privirea spre haina făcută din 
blană de coiot, apoi se holbă la ea fioros, cu 
ochii mari şi fruntea încruntată ca un câmp arat. 
Tremurând vizibil şi respirând greu, semăna cu 
un taur gata să atace capa matadorului. 
Sudoarea îi picura de pe nas, de pe lobii 
urechilor şi din barbă, iar un val de căldură îl 
înconjura, precum mirajul tremurător din deşert. 

— De data aceasta, veţi vedea cum va 
dispărea ceva din faţa ochilor voştri, şopti el. 


Aşteptaţi numai. 

Chipul concentrat al lui Guru era îngrozitor. 
Trecu aproape un minut, iar Philippei i se păru 
că era atât de pornit să facă să dispară ceva, 
încât nu mai lua în seamă nimic din jur. Se uită 
la Jagannatha şi prinse privirea acestuia. Le era 
limpede amândurora că, dacă voia să-i ajute, 
acum era momentul. 

Poate că i-ar fi ajutat, dar chiar atunci haina 
înaintă câţiva centimetri pe podea, către 
piciorul lui Jagannatha. 

— Este o demonstraţie impresionantă de 
telechinezie, spuse acesta, pe un ton liniştit. 
Sau cum se numeşte, atunci când mişti o haină 
de blană cu puterea minţii. 

Din instinct, se trase puţin mai în spate, în 
clipa în care haina înaintă din nou spre el. De 
astă dată, însă, aceasta continuă să se mişte şi, 
mai rău, începu să şi mârâie. Jagannatha râse 
nervos şi se îndreptă către uşa laboratorului, în 
timp ce haina luă forma familiară a unui câine, 
mai bine spus, a unui coiot. Mişcarea tânărului 
fusese înţeleaptă deoarece, o clipă mai târziu, 
un uriaş şi foarte fioros coiot sări spre el, lătrând 
tare şi clănţănind turbat din fălci. Americanul 
dădu bir cu fugiţii, ca şi celălalt îngrijitor 
medical şi, spre uşurarea copiilor, care 
rămăseseră legaţi de paturi, coiotul o luă pe 
urmele lor. 

Între timp, Guru Masamjhasara dobândise o 


nuanţă deosebită, de roşu-închis, care se 
transformă, chiar în timp ce-l priveau, în 
purpuriu, apoi în verde şi, în sfârşit, în negru. 
Era destul de alarmant şi aşa, dar ceea ce a 
urmat a fost mai rău. Din urechi, din nări, ba 
chiar şi de sub unghiile lui murdare a început 
să-i iasă fum. În clipa următoare, Guru deschise 
gura şi lăsă să-i scape un urlet care-ţi îngheţa 
sângele în vine, ca să nu mai pomenim şi 
despre un nor de fum, apoi lovi şi dărâmă 
căruciorul pe care se găseau Regele Cobră şi 
carafa cu apă care, poate, l-ar fi răcorit şi l-ar fi 
salvat. După aceea, se împletici până în colţul 
cel mai îndepărtat al laboratorului şi se prăbuşi 
pe un scaun, între Nimrod şi domnul Rakshasas. 
Rămase acolo, cu trupul scuturat convulsiv, cu 
şi mai mult fum ieşind din posteriorul său uriaş. 

— A înnebunit, ţipă Dybbuk, răsucindu-se în 
legăturile strânse, încercând să-l vadă mai bine 
pe Guru cuprins de spasme. 

— Nu cred, se împotrivi John. 

Chiar în timp ce vorbea, o flacără subţire şi 
albastră învălui trupul lui Guru, care începu să 
ardă, precum fitilul de pe o lumânare imensă. 

— Mie mi se pare că e un caz de combustie 
spontană. Am citit într-o revistă. Câteodată, 
oamenii iau pur şi simplu foc, fără un motiv 
anume. 

Un miros neplăcut de ars umplu aerul şi, doar 
după câteva clipe, copii îşi dădură seama că 


mirosea barba stufoasă şi murdară a lui Guru, 
acum pârlită de flăcări. Chiar în timp ce priveau, 
cu o groază amestecată cu fascinaţie, o muscă 
verde-albastră, mare, un pic pârlită, dădu buzna 
afară bâzâind zgomotos din barba cuprinsă de 
flăcări, de parcă n-ar fi vrut să părăsească de 
bunăvoie locul în care o dusese atât de bine 
timp de mulţi ani. 

— N-a fost nimic spontan în asta, observă 
Philippa. Cred că tocmai a aflat că djinnii sunt 
făcuţi din foc. A aflat chiar pe pielea lui. Ori 
asta, ori s-a concentrat prea tare asupra ideii de 
Neshamah, focul care arde în noi. 

— Oricum, e prăjit, constată Dybbuk. 

Din moment ce Guru Masamjhasara nu se mai 
mişca şi nici nu mai scotea vreun zgomot, în 
afară de câte un pârâit sau un sfârâit, ca 
grăsimea încinsă în tigaie, copiii îşi dădură 
repede seama de faptul că Dybbuk avea 
dreptate. Guru era mort. 

John îşi încordă braţele şi umerii în legături. 
Dar acestea erau făcute din piele şi imposibil de 
slăbit. 

— Ce ne facem acum? întrebă el. 

— Nu ne rămâne decât să sperăm că o să se- 
ntoarcă Jagannatha şi-o să ne elibereze, spuse 
Philippa. 

Îşi petrecură următoarele minute strigând 
după ajutor. 

În zadar. 


Flacăra albastră care-l învăluia pe Guru se 
ridică până la un punct galben de deasupra 
capului său. Curios, dar chipul lui Guru, încă 
uşor de zărit prin perdeaua de flăcări, arăta ca 
şi cum, în cele din urmă, ar fi atins un fel de 
iluminare. Dintr-un punct de vedere, chiar aşa şi 
era. 

— Cred c-o să trebuiască să mai stăm aici şi 
să-l privim. 

Dybbuk răâse plin de cruzime, văzând că 
Philippa îşi întorsese dezgustată privirea de la 
scena neplăcută. Şi, nefiind genul care să nu 
facă o remarcă de prost-gust atunci când avea 
ocazia, adăugă: 

— Tot e bun şi el la ceva. Face un foc frumos. 


Capitolul 18 
Evadarea din prizonierat 


Timp de câteva ore, trupul lui Guru 
Masamjhasara rămase nemişcat pe scaun, între 
Nimrod şi domnul Rakshasas, arzând încet, cu o 
flacără albastră şi limpede. Nefiind în stare să-şi 
desfacă legăturile strânse care-i ţintuiau de 
paturi, cei trei copii n-aveau de ales decât să 
privească şi să-l aştepte pe Jagannatha, ori pe 
alt îngrijitor medical, ca să-i elibereze. Dar pe 
măsură ce trecea timpul, iar coiotul era încă 
liber - copiii îl puteau auzi urlând undeva, 
departe -, îşi dădură seama de faptul că erau 
slabe şanse să fie cineva suficient de curajos 
încât să între înapoi în laboratoare. Acest lucru 
i-ar fi aruncat într-o neagră deznădejde, dacă n- 
ar fi descoperit, în acelaşi timp, că intensa 
căldură degajată de combustia spontană a lui 
Guru făcea ca trupurile îngheţate, cel al lui 
Nimrod şi cel al domnului Rakshasas, să se 
dezghețe. 

Bălţi mari de apă începură să se formeze sub 
paturile lor şi, în scurt timp, toată podeaua 
laboratorului mustea de apă. Dându-şi seama 
de faptul că Nimrod şi domnul Rakshasas, 
dezgheţaţi, aveau să redevină rapid Nimrod şi 
domnul Rakshasas conştienţi, copiii începură să 
strige la ei, sperând că zgomotul avea să-i 
trezească mai repede, ca şi cum faptul că se 


aflau aproape de un cadavru arzând n-ar fi fost 
destul. Treptat, cei doi djinni mai în vârstă 
începură să respire tot mai uşor, până când, în 
cele din urmă, Nimrod scoase un oftat tare, tare 
adânc, mârâi cu putere, îşi mişcă maxilarele 
timp de câteva minute, căscă, apoi îşi deschise 
ochii. 

— Nimrod! strigă John, care se afla cel mai 
aproape de unchiul lui. Te-ai trezit! Slavă 
Domnului! 

Nimrod căscă din nou, clipi buimac şi se ridică 
încet, ţinându-se de cap ca şi cum ar fi avut o 
migrenă îngrozitoare. 

— S-ajung închis într-o sticlă, dacă nu mă simt 
groaznic, începu el. De parc-aş fi dormit o sută 
de ani. Pentru numele lui Solomon, unde mă 
aflu? Şi ce... 

Zărindu-l pe bărbatul arzând de lângă el, 
Nimrod sări iute din pat. 

— Ce i s-a întâmplat?! 

— Lasă asta acum, îi spuse John. Desfă-ne 
legăturile. Stăm legaţi aici de ore întregi. 

— Da, da, desigur, zise Nimrod, călcând cu 
grijă pe lângă trupul încă în flăcări al lui Guru. 
lartă-mă, John, dar nu te-am recunoscut, nici pe 
tine, nici pe sora ta. Nici măcar pe Dybbuk. E 
Dybbuk? Da, Dybbuk. V-aţi schimbat culoarea 
de când v-am văzut ultima dată. V-am 
confundat pe toţi trei cu nişte cetăţeni ai 
subcontinentului indian. 


John îşi clătină capul într-un fel tipic indian şi-i 
răspunse în hindi: 

— Dacă vrei să spui indieni, asta suntem, cel 
puţin, deocamdată. 

In timp ce Nimrod le desfăcea legăturile, copiii 
îi povestiră totul, de la început, până în clipa în 
care Guru Masamjhasara luase foc. 

— Ce om prost, constată Nimrod. l-aş fi putut 
spune eu ce urma să se întâmple. Dacă m-ar fi 
întrebat. 

Nimrod se uită mai de aproape la domnul 
Rakshasas care, fiind mult mai bătrân, nu-şi 
recăpătase încă luciditatea. 

— N-ar fi prima oară când se întâmplă aşa 
ceva, continuă Nimrod. Pământenii au încercat 
şi mai înainte să-şi injecteze sânge de djinn. A 
încercat un cavaler polonez, numit Polonus 
Vorstius, în anul 1654. A mai fost şi o contesă 
de Cesena, în 1731. Amândoi au luat foc, 
bineînţeles. De fapt, chiar cazurile lor au 
declanşat întreaga teorie a combustiei 
spontane. Ceea ce este o prostie. Nimeni nu ia 
foc fără motiv. Ei au luat foc din pricina 
amestecului dintre sângele de djinn şi bacteriile 
care se găsesc în număr mare în corpul uman. 
Atunci când bacteriile se înmulţesc, degajă 
căldură. Foarte multă căldură. In plus, 
pământenii au mult mai multe bacterii decât 
djinnii. Mai ales acum două sute de ani, când 
oamenii se spălau mai puţin. Bacteriile fac ca 


pielea oamenilor să ardă mult mai uşor. Sângele 
de djinn se comportă ca un chibrit şi pur şi 
simplu îi dă foc. 

— Bacterii, ai? interveni Philippa. Cred că asta 
a fost foarte adevărat în cazul lui Guru. 
Picioarele şi unghiile lui erau mizerabile. Numai 
Dumnezeu ştie câte bacterii înfloreau pe pielea 
lui. 

— Nu uita de barbă, completă John. Barba lui 
arăta ca un cuib vechi de pasăre. 

— Ei bine, atunci, înseamnă că asta a fost, 
murmură Nimrod. 

Zărind un obiect strălucitor pe podea, chiar 
sub patul domnului Rakshasas, se aplecă, 
ţțeapăn, să-l ridice. Era Regele Cobră din 
Katmandu, talismanul care căzuse acolo atunci 
când Guru Masamjhasara răsturnase căruciorul. 

Îngrijorată, Philippa îşi puse o mână pe umărul 
domnului Rakshasas. 

— O să fie bine, unchiule Nimrod? întrebă ea, 
mai mult decât speriată, pentru faptul că 
refacerea prietenului ei cu turban dura atât de 
mult. 

— Domnul Rakshasas e bătrân, foarte bătrân. 
A fost un mare nenoroc pentru el să fie îngheţat 
bocnă la vârsta asta. Dar cred că talismanul îl 
va ajuta. 

Nimrod tinu o clipă Regele Cobră cu 
delicateţe, înainte să-i ridice mâna domnului 
Rakshasas şi să-i strângă degetele osoase în 


jurul nepreţuitului talisman. 

— Regăsirea propriilor măsele de minte îi va 
grăbi, în mod sigur, refacerea. 

Chiar în timp ce Nimrod vorbea, domnul 
Rakshasas îşi deschise ochii. 

— Să ştiţi că un om nu se poate bizui pe ochii 
lui, dacă imaginaţia i-o ia razna, spuse el, 
privindu-i fix pe cei trei copii care se 
strânseseră neliniştiţi în jurul patului său. Dar mi 
se pare că voi, cei trei ba/bachhe!%, semănaţi 
leit cu trei copii americani pe care-i cunosc. 

— Suntem noi, domnule Rakshasas, îi zise 
fata, Philippa şi John. Şi Dybbuk. 

— Nu sunteţi bhihari!“, pentru că n-am niciun 
ban să vă dau. 

— Nu, ne-am transformat în indieni ca să ne 
putem pierde printre localnici. 

— Foarte înţelept din partea voastră, îi lăudă 
domnul Rakshasas. Chiar şi un tigru se abate de 
la drumul lui, dacă vrea să nu fie zărit. 

Privi într-o parte, spre Guru Masamjhasara. 

— Păcat că flăcăul acesta nu se pierde pe 
nicăieri. 

— Poate doar într-un incendiu de pădure sau 
la un grătar, spuse Dybbuk. 

— Ce ţin în mână? Domnul Rakshasas se 
ridică şi, găsind Regele Cobră în palmă, lăsă să-i 
scape un oftat prelung şi-şi şterse o lacrimă. 


1% Balbachhe este cuvântul hindi pentru copii. (n. a.) 
101 Bhihari este cuvântul hindi pentru cerșetori. (n. a.) 


Deci e adevărat ce se spune. Ultimul peşte pe 
care-l prinzi într-o zi ţi se pare la fel de proaspăt 
ca şi primul. 

— Ce-o mai fi însemnând şi asta? murmură 
Dybbuk. 

— În sfârşit, după atâţia ani, îl am. Domnul 
Rakshasas clătină din cap şi-i zâmbi lui Dybbuk. 
Niciodată nu m-am gândit că voi apuca să 
trăiesc clipa aceasta. Şi mă simt minunat. 

— Poţi să le mulţumeşti copiilor pentru asta, îi 
spuse Nimrod. Dar după ce vom reuşi să ieşim 
de aici. 

Privirea lui era aţintită spre o crăpătură mare, 
apărută într-o pată neagră de arsură, chiar 
deasupra trupului în flăcări al lui Guru. 

— Ar trebui să ne ocupăm de asta cât mai 
curând, spuse el. Nu-mi place cum arată 
tavanul. 

— Staţi! îşi aminti John. Nu putem pleca 
deocamdată, nu fără domnul Groanin. L-au 
închis pe aici, pe undeva. 

— Groanin? se miră Nimrod. Ce caută aici? El 
urăşte India. 

— Are grijă de noi, replică Dybbuk, rece. 

Nimrod  zâmbi, apoi rosti: QWERTYUIOP, 
cuvântul lui pentru concentrare. Dar nu se 
întâmplă nimic. 

— Nu e bine, constată el. Sunt încă pe 
jumătate îngheţat. Va trebui să-l căutăm cu 
mijloace pământene. Domnule Rakshasas? Poţi 


merge? 

— Da. Domnul Rakshasas cobori din pat, 
înţepenit. Numai că, uneori, vârsta înaintată 
pare un preţ mult prea mare pentru 
înţelepciune şi experienţă, adăugă œl, 
clătinându-se pe picioare. 

Gemenii îl ajutară. Cu oasele spatelui trosnind 
cu putere, bătrânul se îndreptă şi adăugă: 

— În clipe ca astea îmi doresc să fi murit 
tânăr. John, Philippa, lăsaţi-mă să mă sprijin de 
umerii voştri un pic. Pas cu pas, tot mers 
înseamnă. 

De îndată ce djinnii adulţi se îmbrăcară din 
nou cu hainele lor, se îndreptară către uşile 
glisante de sticlă ale laboratorului, fără să 
privească nici măcar o dată înapoi, în timp ce 
trupul în flăcări se prăbuşi pe podea, unde 
continuă să ardă împreună cu scaunul, 
alimentat de impresionanta cantitate de 
grăsime a lui Guru. 


De acum, devenise limpede faptul că 
îngrijorarea lui Nimrod, cu privire la incendiu, nu 
fusese neîntemeiată. Pe lângă faptul că le 
dezgheţase trupurile, lui şi domnului Rakshasas, 
căldura degajată de cadavrul lui Guru dăduse 
foc podelei camerei aflate chiar deasupra 
laboratorului, iar toată construcţia subterană 
era acum plină de un fum înecăcios. 

— Cum o să-l mai găsim acum pe Groanin? 


întrebă John. 

— Foarte simplu, răspunse Nimrod, începând 
să strige numele majordomului cât putea de 
tare. 

Copiii reluară strigătul în cor şi, după ce 
Nimrod le ceru să tacă, aşteptară să audă un 
răspuns. Dybbuk, ale cărui urechi erau mai 
ascuţite decât ale tuturor, arătă către hol. 

— Pe acolo, spuse el, hotărât. Sunt sigur că 
am auzit ceva acolo. 

Nimrod luă o mască de oxigen şi un mic tub 
de aer din rezervele laboratorului înainte de a 
porni după Dybbuk, pentru că ştia prea bine că, 
spre deosebire de cei cinci djinni, Groanin nu va 
putea respira. 

— Aici, arătă Dybbuk, întorcând cheia în 
broasca uşii unei camere, care era, cât se poate 
de limpede, spălătoria. 

Majordomul ieşi  împleticindu-se, tuşind şi 
pufnind. 

— Mulţumesc Cerurilor, spuse el. Vă zic eu, 
mulţumesc Cerurilor. Pentru o clipă, am crezut 
că mă voi transforma în scrumbie afumată. Sau 
în oricare altă afumătură. 

Începu din nou să tuşească şi nu se opri până 
când Nimrod nu-i fixă masca de oxigen pe faţă. 

— Dumneavoastră!? Şi domnul Rakshasas!? 
exclamă Groanin, uimit să-i vadă, mai întâi pe 
Nimrod, apoi pe domnul Rakshasas. Cum aţi 
ajuns aici? 


— Guru ne-a răpit, pe mine şi pe domnul 
Rakshasas, din hotelul nostru din Calcutta, zise 
Nimrod. Dacă n-aţi fi fost voi, tu şi copiii, am fi 
zăcut aici mult şi bine. 

— Unde e? întrebă Groanin. Mă refer la Guru 
cel nebun. 

— Cred că e foc şi pară, spuse Nimrod. Ceea 
ce ni se va întâmpla şi nouă, dacă nu găsim 
repede o cale de ieşire. 

Groanin îndesă tubul de oxigen sub braţul lui 
cel nou şi arătă înapoi, spre coridor. 

— Cred că pe-aici se iese. Am auzit mulţi 
oameni fugind pe-aici, acum vreo oră. 

— Groanin! exclamă Nimrod. Observ că ai 
două braţe. 

— Mda... Ei bine, defendit numerus’, spuse 
Groanin, făcându-le cu ochiul copiilor, pe 
deasupra măştii de oxigen. Cu cât mai multe, cu 
atât mai bine, nu? 

Merseră repede - cel puţin, atât de repede pe 
cât putea merge domnul Rakshasas - pe holul 
invadat de fum, trecând de mai multe rânduri 
de uşi, până când ajunseră la un lift. Spre 
deosebire de cel tras de măgar, din afara 
ashramului, acesta era electric, dar părea să nu 
funcţioneze. Dybbuk apăsă de mai multe ori pe 
buton, chemând cabina, dar nu se întâmplă 
nimic şi, făcând un pas în spate, cu intenţia să 
examineze indicatorul etajului, se împiedică de 


102 Siguranța stă în număr — în limba latină; dicton anonim. 


ceva. Era coiotul, doborât de fum. Dybbuk îl 
ridică şi-l strânse în braţe. 

— Nu-l putem lăsa să moară aici, încercă el să 
explice. 

Coiotul, părând să-l recunoască drept prieten, 
se învioră un pic şi, nemaifiind la fel de fioros ca 
înainte, începu să-l lângă recunoscător pe faţă 
pe băiatul djinn. 

— Dacă nu putem face ca uşile liftului să se 
deschidă... murmură Nimrod. 

Nu-şi termină fraza, dar tuturor le era limpede 
la ce se gândea. Nici măcar djinnii nu pot să 
respire fum la nesfârşit. Mai mult, în scurt timp, 
rezerva de aer din tubul cu oxigen al lui Groanin 
avea să se termine. 

— QWERTYUIOP! rosti Nimrod din nou, mai 
tare şi mai grăbit. 

Nici de data asta nu se întâmplă nimic. 
Nimrod îndreptă spre domnul Rakshasas o 
privire întrebătoare, dar bătrânul djinn clătină 
din cap, confirmând ceea ce Nimrod deja ştia: 
nici el nu-şi recăpătase puţinele puteri care-i 
mai rămăseseră. 

— John? Philippa? Dybbuk? întrebă el. Mai are 
cineva putere de djinn? 

Cei trei copii clătinară, la rândul lor, din 
capete. Coridorul poate că era plin de fum, dar 
era încă foarte frig acolo. 

— Ce adunătură bună de nimic sunteţi, 
interveni Groanin, întinzându-i lui Nimrod tubul 


de oxigen ataşat la masca lui. Poftim, ţineţi asta 
un pic, cât încerc eu uşa asta. De când mi-au 
dat copiii un braţ nou, am simţit că ambele 
mele mâini sunt mult mai puternice. Atunci 
când m-au închis haidamacii lui Guru, eram 
sigur c-aş fi putut să-i ridic în aer şi să-i dau cap 
în cap. 

— Noi am făcut asta, se mândri Dybbuk. Noi 
ţi-am făcut braţele mai puternice decât este 
normal, atunci când ţi l-am dat pe cel nou. Şi, 
fiindcă tot ai pomenit de asta, de ce nu i-ai dat 
cap în cap? 

— Pentru că unul dintre ei mă ameninţa cu o 
armă, băieţaş zăpăcit, răspunse Groanin. Un 
braţ puternic înseamnă ceva, dar să fii rezistent 
la gloanţe este cu totul altceva. 

Groanin îşi vâri degetele în crăpătura dintre 
uşile liftului şi, semănând mai degrabă cu 
Samson? în templul filistenilor, începu să-şi 
folosească întreaga forţă ca să le deschidă. 

Se auzi un scârţâit metalic, printre norii de 
fum, ca de navă care trage la ancoră. Pentru o 
clipă, uşile liftului rezistară asaltului 
majordomului apoi, dintr-odată, cedară, ca 
părţile laterale ale unei cutii din carton, 
îndoindu-se un pic când îşi folosi Groanin umerii 


1% Personaj biblic, cu o putere impresionantă. Trădat de soţia sa, 
Dalila, este capturat de filisteni, care-i scot ochii şi-l leagă de una 
dintre coloanele templului zeului păgân Dagon. Adunându-şi pentru 
ultima dată forţele, Samson doboară coloana şi, odată cu ea, templul, 
strivind sub dărâmături o mulţime de filisteni. 


şi apoi spatele pentru această sarcină de unul 
singur. 

Gemenii rămaseră cu gura căscată în faţa noii 
puteri a majordomului şi, pentru o clipă, nici 
măcar nu observară că nu se vedea liftul. 

— Păcat, spuse Groanin. 

Dar, pe o parte a puţului liftului, până sus, 
urca o scară de urgenţă. Fumul se împrăştia 
deja într-un fel care promitea aer curat, 
libertate şi, pentru cei cinci djinni, lumina 
soarelui, atât de importantă şi dătătoare de 
puteri. 

— Putem să urcăm pe scara asta, domnule, îi 
spuse Groanin lui Nimrod, care rămăsese țintuit 
în spate, cu tubul de oxigen în braţe. Nu voi mai 
avea nevoie de el, domnule,  adăugă 
majordomul, smulgându-şi masca de oxigen de 
pe faţă şi, prinzându-se de scară, începu să 
urce. Mai bine urc eu primul, pentru 
eventualitatea în care-ar fi cineva acolo, sus, 
care să simtă nevoia unui pumn în nas. 

In sinea lui, Groanin spera că-l va găsi pe 
vârful stâncii pe vreunul dintre sadhaki sau 
dintre îngrijitorii medicali, ca să-i administreze o 
chelfăneală bună, deoarece nu se îndoia că laşii 
aceia îi părăsiseră, pe el şi pe copii, lăsându-i să 
moară. 

— Da, Groanin, aşa să faci, încuviinţă Nimrod. 

Se uită la copii şi se strâmbă. 

— Nu-mi vine să cred, zise el, un pământean 


precum Groanin ne salvează vieţile în felul 
acesta. 

— Dar numai pentru că noi l-am salvat primii, 
preciză Dybbuk. 

— Da, ai dreptate, recunoscu Nimrod. Cred că 
trebuie să laşi coiotul aici, îi spuse apoi lui 
Dybbuk. Ai nevoie de amândouă mâinile ca să 
urci scara, nu-i aşa? 

— Cine a spus că o să-l duc în braţe? zise 
Dybbuk şi, ridicând coiotul deasupra capului, şi-l 
puse în jurul umerilor, ca pe un guler din blană. 
O să-l port până sus. Cred că e obişnuit cu asta. 
Doar până adineauri era o haină de blană. Nu-i 
aşa, băiete? 

Coiotul îl linse din nou pe faţă şi se încolăci 
comod în jurul gâtului lui Dybbuk. Acesta începu 
să urce scara, Urmându-i pe Philippa şi pe John. 

Nerăbdător, Nimrod privi în jur după domnul 
Rakshasas. 

— Ce crezi, domnule Rakshasas? Poţi să urci 
scara? 

Bătrânul privi în sus, în lungul puţului liftului, 
apoi dădu din cap. 

— Se pare că e singurul mod de a avea o viaţă 
lungă, spuse el. Dar urcă tu primul, Nimrod. Eu 
te-aş încetini. 

Nimrod apucă scara şi puse piciorul pe prima 
treaptă. 

— Vrei să ţin eu Regele Cobră pentru tine? îl 
întrebă el pe bătrân. Poate că-ţi va fi mai uşor 


să urci aşa. 

— Nu, mulţumesc, veni răspunsul. Domnul 
Rakshasas îşi îndesă talismanul sub turban. 
Obiectul acesta nu mă va mai părăsi niciodată. 


Cutia liftului bloca partea superioară a puţului, 
dar, din fericire pentru cei şase oameni şi un 
coiot, care urcau pe scara de urgenţă, mai era 
un etaj sub acest nivel. Groanin cobori de pe 
scară, pe o poliţă îngustă, de unde începu să 
forţeze uşile de la etajul respectiv, cu braţele lui 
extraordinar de puternice. De data aceasta, 
deschiderea uşilor se dovedi mai dificilă decât 
fusese la baza liftului. Groanin trebuia să fie 
atent să nu păşească în spate şi să-şi piardă 
echilibrul, pentru că, fără îndoială, o cădere în 
puţul liftului i-ar fi fost fatală. În cele din urmă, 
însă, reuşi, aşa că păşi într-un mic hol, situat 
chiar sub altar, care ducea către ceea ce părea 
a fi camera paznicilor. Pe un birou se afla un 
monitor TV, care încă mai transmitea imagini 
din laboratoarele subterane, înecate în fum. 
Oricine ar fi privit înregistrările, i-ar fi văzut 
foarte clar mai întâi pe Guru luând foc, apoi pe 
cei doi djinni mai în vârstă revenind la viaţă. 
Groanin credea că toţi cei din ashram fugiseră, 
înspăimântați de ceea ce mai mulţi djinni 
înfuriaţi le-ar fi putut face paznicilor lor umani. 

Groanin merse prin fortul roz până la turnul în 
care sosea liftul tras de frânghii şi găsi măgarul 


mâncând ovăz în grajd. Funia fusese tăiată. 
Liftul dispăruse şi, pentru o clipă, Groanin se 
întrebă cum aveau să coboare cu toţii de pe 
stâncă. Asta, însă, până când îşi aduse aminte 
de faptul că stăpânul lui era un djinn foarte 
puternic şi că, după ce se va încălzi sub soarele 
indian, va stârni, fără îndoială, un alt vârtej, 
care-i va duce iute pe toţi la Londra. 

Incordându-şi muşchii braţelor, Groanin se 
duse înapoi la altar şi la puţul liftului, unde 
domnul Rakshasas tocmai ajunsese pe ultima 
treaptă şi ieşea la lumina înviorătoare a 
soarelui. Groanin îşi frecă mâinile, un gest pe 
care nu-l mai făcuse de foarte mult timp, şi 
spuse: 

— Ei bine, domnule, mergem înapoi la Londra, 
da? 

— Nu chiar, răspunse Nimrod, intrând în biroul 
gărzii. Va trebui să facem un ocol, pe la 
Calcutta. Am lăsat în camera de hotel un 
termos, cu doi djinni foarte periculoşi în el. 

— Desigur, îşi aminti domnul Rakshasas, tigrii 
gemeni din Sunderbans. Uitasem cu totul de ei. 
Da, ai dreptate, Nimrod. N-ar trebui să-i lăsăm 
pe cei doi aici. 

— Tigri? înghiţi Groanin în sec, pălind. Aţi spus 
tigri? 

Avea motive întemeiate să se teamă de tigri, 
deoarece chiar un tigru îi smulsese braţul stâng 
original şi-l mâncase. Aşa cum fac tigrii de 


obicei. 

— A, nu trebuie să-ţi faci griji, Groanin, spuse 
Nimrod. Sunt închişi într-un termos, aşa că n-ai 
de ce să te temi. Totuşi, trebuie să văd dacă nu 
s-a întâmplat ceva cu termosul. 

Ridică telefonul de pe birou şi sună la Grand 
Hotel. Dar, după ce ajunse să cunoască 
uimitoarea sumă de plată pentru camera de 
hotel, află repede că nu fusese găsit niciun 
termos. Seiful camerei fusese golit complet. 

— Se pare că am întârziat, spuse Nimrod. 
Cineva ne-a furat tigrii gemeni. 

Se întinse la soare, ca o pisică, simțind cum 
puterea de djinn îi trecea în valuri prin corp. 
După zâmbetele lor, era limpede că şi cei trei 
copii şi domnul Rakshasas se simțeau, la rândul 
lor, mult mai bine. Numai Groanin nu zâmbea. 

Majordomul îşi strânse cu drag braţul cel nou. 

— Ştiţi, domnule, începu el, dacă nu vă 
deranjează, aş prefera să nu merg în Calcutta, 
după cei doi tigri. N-aş vrea să-mi pierd braţul 
din nou. Ca să-ţi mănânce un tigru un braţ, asta 
înseamnă ghinion, dar ca să-ţi mănânce două, 
ar fi curată neglijenţă. 

— Nu cred că mai are rost să ne întoarcem la 
Calcutta ca să căutăm termosul, Groanin, îl 
linişti Nimrod. Cred că persoana care l-a furat a 
dispărut de mult. Nimrod începu să râdă. Mi-ar 
plăcea să-i pot vedea faţa hoţului, în clipa în 
care va deschide termosul. Dacă nu-şi va lua 


măsurile de precauţie cuvenite, va avea o 
surpriză foarte neplăcută. Nu crezi, domnule 
Rakshasas? 

— Fiecare crimă are şi o pedeapsă, îi răspunse 
domnul Rakshasas. Dar sunt puţine fapte rele 
care sunt şi pedepse, în acelaşi timp. Fapta lui 
Guru Masamjhasara a fost una de acest fel. lar 
furtul termosului este o alta. E un lucru dureros 
să fii prins, dar este de două ori mai dureros să 
fii prins şi mâncat. 


Capitolul 19 
Caveat emptor!” 


Trei dorințe, trei dorinţe mai presus de 
obişnuita zgârcenie umană!” 

Oleaginus, sclavul pământean al lui Iblis Ifritul, 
repeta cuvintele acestea în sinea lui şi şi-ar fi 
frecat fericit mâinile lipicioase, dacă n-ar fi ținut 
în ele termosul pe care-l furase din seiful 
camerei de hotel a lui Nimrod, în Calcutta. Cele 
trei dorințe ale lui erau ca şi îndeplinite, se 
gândea el. Iblis avea să fie atât de fericit atunci 
când îi va da termosul în care erau prinşi 
gemenii. 

„Trei dorințe, mai presus de obişnuita 
zgârcenie umană.” Prima lui dorință era să aibă 
un miliard de dolari. Poate chiar două miliarde. 


104 Expresie în limba latină, folosită cu semnificaţia: Cumpărătorul 
trebuie să fie atent la ceea ce cumpără. 


Două erau mai bune decât unul. 

Oleaginus tocmai ajunsese în Las Vegas, din 
New York, unde se dusese după ce plecase din 
Calcutta, ca să-i verifice pe gemenii pe care 
oamenii lui Iblis îi supravegheau la reşedinţa 
familiei Gaunt, pe strada 77 Est. Aşa cum îşi 
închipuise Oleaginus, cei doi nu erau gemenii 
adevăraţi, ci o pereche de Altundeva. Era chiar 
simplu să-ţi dai seama de natura unui 
Altundeva, dacă erai pregătit să acţionezi 
hotărât şi fără milă. Un Altundeva n-are suflet, 
ceea ce înseamnă* că nu poate fi omorât şi, 
dorind să dovedească faptul că el avea 
dreptate, iar oamenii lui Iblis se  înşelau, 
Oleaginus adoptase o soluţie radicală, furând un 
taxi, cu care dăduse peste cei doi gemeni falşi. 

Accidentul şi fuga de la locul faptei păruseră 
chiar reale. O martoră a accidentului, care 
avusese loc pe bulevardul Madison, leşinase. 
Chiar exista o adâncitură pe apărătoarea din 
faţă a maşinii, unde fuseseră loviți gemenii cei 
falşi. Dar, chiar în timp ce Oleaginus le cerceta 
rămăşiţele strivite şi amestecate, ca gemul de 
căpşuni, cei doi Altundeva dispăruseră fără 
urmă. Întorcându-se la reşedinţa familiei Gaunt, 
de pe strada 77 Est, câteva minute mai târziu, 
Oleaginus nu fusese deloc surprins să-i vadă pe 
cei doi falşi copii djinni, la fereastra de la etaj. 
De acum, nu mai avea nicio îndoială. Gemenii 
adevăraţi erau la el, în termos. 


Oleaginus intră în Hotelul Cresus şi, fără să ia 
în seamă sutele de jucători care mânuiau 
jocurile de noroc mecanice în aşteptarea 
marelui premiu, se duse direct la lift şi urcă în 
apartamentul de lux, repetând în minte 
povestea pe care o inventase, despre cum îi 
ajunsese din urmă pe John şi pe Philippa în 
India, şi folosise farmecul de legare a djinnilor 
dat de Iblis, astfel încât să-i închidă în cel dintâi 
recipient pe care-l avusese la îndemână. 

Nimic nu se schimbase foarte mult în uriaşul 
apartament. Panorama spectaculoasă a Las 
Vegasului era aceeaşi. Iblis purta aceeaşi 
pijama neagră pe care-o purtase şi atunci când 
îl văzuse Oleaginus ultima oară. Doar unghiile şi 
barba îi erau mai lungi, iar şobolanii erau mai 
mari şi mai răi, chiţăind cu agresivitate în clipa 
în care Oleaginus intră în camera stăpânului 
său. 

— Măi, măi, măi, măi, măi, să fie! exclamă 
Iblis. la uite ce-a adus pisica! Este chiar 
Oleaginus, buretele uman. După expresia de pe 
chipul tău dezgustător, aş spune că fie te-ai 
împăcat cu ideea de a rămâne hidos pentru tot 
restul vieţii tale, fie ai veşti bune pentru mine. 
Pentru binele tău, sper că este vorba despre 
ultima variantă. 

Oleaginus zâmbi neliniştit, încercând să nu ia 
în seamă tulburarea care-i cuprinsese stomacul. 
Să stea aproape de Iblis şi de animalele lui 


favorite, şobolanii, îl făcea mereu atât de 
nervos, încât ar fi vrut să se ducă direct la 
toaletă şi să facă pipi timp de câteva minute în 
şir. Chiar şi atunci când îndeplineai ceva ca la 
carte, nu ştiai cum va reacţiona Iblis. Djinnul era 
în stare de orice. 

— Am pus mâna pe ei, domnule, începu el, 
triumfător. Pe gemeni. 

Ridică termosul pe care scria „GEMENI”, de 
parc-ar fi fost un trofeu mult râvnit. 

— Sunt înăuntru, domnule. 

— Oleaginus, este imposibil, zise Iblis. 
Gemenii sunt în New York. Oamenii mei îi 
supraveghează douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 

— Nu, domnule. Aceia sunt o pereche de 
Altundeva. Am dat peste ei cu un taxi furat, ca 
să mă asigur. l-am strivit pe amândoi ca pe 
nişte gândaci. Păreau morţi de-a binelea 
amândoi. Sclavul ridică din umeri. Dar, câteva 
minute mai târziu, erau din nou în viaţă, în casa 
lor. Ţopăiau pe acolo ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. l-am văzut cu ochii mei. 

— Interesant. Iblis era plin de îndoială. Ai 
folosit farmecul pentru legarea djinnilor pe care 
ţi l-am dat? 

— Da, domnule, minţi Oleaginus. 

Iblis zâmbi încet, crud, un zâmbet care pe 
Oleaginus îl nelinişti la fel de mult ca o 
încruntare. 


— Oleaginus, zise el, aproape că încep să cred 
că există un scop pentru viaţa ta fără sens. 

Iblis îi făcu semn să se apropie. 

— Dă-mi termosul. 

Oleaginus se apropie de pat, dar, în timp ce se 
apleca spre stăpânul lui, încercând să-i întindă 
termosul, unul dintre şobolani, care era cel mai 
ataşat de Iblis, deveni gelos şi sări chiar la gâtul 
lui Oleaginus, care, făcând un salt înapoi, se 
împiedică, gata-gata să cadă cu termos cu tot. 

— Nu! strigă Iblis, cu o voce anormal de 
puternică, şi în acelaşi timp un soi de flacără 
ieşi din trupul djinnului, arzându-i pe toţi 
şobolanii şi oprindu-se la doar câţiva centimetri 
de Oleaginus însuşi. 

Şobolanul care sărise la gâtul lui, cu o 
fracțiune de secundă mai înainte, căzu 
fumegând pe podea, cu un sunet înfundat, ca 
un coltuc de pâine mucegăită. In aceeaşi 
fracțiune de secundă, Iblis înlătură resturile de 
şobolani arşi de pe corpul său şi, sărind în 
picioare, înconjură patul şi prinse termosul 
exact în clipa în care Oleaginus îl scăpa din 
mâini. 

— Văd că nu prea eşti genul de sportiv, 
Oleaginus, comentă Iblis. 

— Îmi pare rău, domnule, dar şobolanul acela 
aproape că m-a muşcat. 

— E o chestiune de gusturi, presupun, spuse 
Iblis, privind cu lăcomie spre termos. 


Traversă podeaua din marmură a 
apartamentului, îndreptându-se către un 
detector termic aşezat pe un dulăpior pentru 
băuturi şi, punând termosul sub lentilele 
sensibile la căldură, se uită la cele două forme 
de un roşu-închis, care se mişcau în sus şi în jos 
în interiorul de sticlă. 

Iblis lăsă să-i scape un geamăt de plăcere 
sadică, văzând ceea ce se afla în termos. 

— Fericire, murmură el, fericire, plăcere, 
bucurie, exaltare, extaz, euforie, desfătare pură, 
la gândul că... 

Mângâie cu un gest aproape drăgăstos 
termosul, apoi spuse: 

— Termos mic şi viteaz! A închis în el nişte 
copii atât de îngrozitori! 

După aceea, se ridică de lângă detector şi-l 
ţintui pe Oleaginus cu cea mai pătrunzătoare 
privire. 

— Te-ai descurcat bine, spuse el, oarecum 
surprins. Vreau să spun, pentru un pământean. 
În mod normal, nu m-aş deranja să-mi respect o 
promisiune făcută în faţa unui specimen atât de 
josnic ca tine, Oleaginus. Dar nu în fiecare zi am 
ocazia să le fac cele mai îngrozitoare şi 
incredibil de crude lucruri unor copii pe care-i 
dispreţuiesc şi-i detest. Prin urmare, care să fie 
răsplata ta? Un IQ: din trei cifre? Sau doar o 


1% Abreviere de la /ntel/ligence Quotient, un coeficient de inteligenţă 
specific fiecărei persoane în parte, calculat pe baza unor teste 


neruşinată sumă de bani? 

Oleaginus se foi neliniştit sub privirea 
stăpânului său. 

— Aăă... N-aţi spus trei dorinţe, domnule? 
întrebă el. De fapt, domnule, cuvintele exacte 
au fost: „Trei dorinţe mai presus de obişnuita 
zgârcenie omenească”. 

— Cred că ai dreptate, recunoscu Iblis. Prin 
urmare, te-ai hotărât la bani, nu? De ce oare nu 
mă mir? Mereu mă uimeşte faptul că 
pământenii cărora li se îndeplinesc trei dorinţe 
nu-şi doresc să fie mai inteligenţi. Sau mai 
fermecători. Ar fi mult mai folositor decât banii. 
Banii nu înseamnă nimic, Oleaginus, nimic. 
Crede-mă pe cuvânt. Sunt doar o adunătură de 
cifre. 

— Banii sunt numai prima mea dorinţă, 
domnule. 

— Atunci, mai bine pune-ţi prima dorinţă. Iblis 
se uită la ceas. 

Detesta să-i îndeplinească trei dorinţe unui 
pământean. Era ceva îngrozitor de plicticos 
pentru el. 

— Mi-aş dori să fiu putred de bogat, domnule. 

Pentru o clipă, Iblis se amuză cu gândul de a-l 
face pe Oleaginus mai întâi putred, apoi bogat, 
dar renunţă, din motive pur egoiste. S-ar fi 
putut ca Oleaginus să-i fie de folos în 
continuare. 


complexe. 


— Nu vrei să-mi spui o sumă? întrebă el, 
răbdător. Pentru eventualitatea în care nu 
înţeleg prea bine la ce te gândeşti. 

— Mi-aş dori să am cinci miliarde de dolari, 
răspunse Oleaginus. 

Iblis aşteptă ca Oleaginus să fie mai clar în 
privinţa monedei, dar văzând că el nu mai zice 
nimic, pocni repede din degete. 

— Gata, spuse el, s-a aranjat. Cinci miliarde de 
dolari. 

Îi întinse lui Oleaginus o foaie de hârtie pe 
care o făcuse să apară chiar în faţa uimită a 
servitorului său. 

— E un extras de cont de la o bancă dintr-un 
paradis fiscal, din Jamaica, unde te aşteaptă 
banii tăi. 

Iblis ar fi putut adăuga că era vorba despre 
dolari jamaicani, care nu sunt nici pe departe la 
fel de valoroşi ca dolarii americani. (De fapt, un 
dolar jamaican valorează exact a şaizecea parte 
dintr-un dolar american, ceea ce înseamnă că, 
în realitate, cele cinci miliarde de dolari dorite 
de Oleaginus valorau doar optzeci şi trei de 
milioane în dolari americani. Cinci miliarde de 
dolari jamaicani înseamnă mult, dar nu la fel de 
mult pe cât înseamnă cinci miliarde de dolari 
americani.) Nu că Iblis n-ar fi avut puterea de a-i 
da lui Oleaginus cinci miliarde de dolari 
americani, dar nu putuse rezista tentaţiei de a-l 
păcăli. Pe el sau pe oricare alt om, fiindcă veni 


vorba. Tocmai de aceea au lfriţii cazinouri, ca 
să-i înşele pe oameni. 

— Mulţumesc, domnule, spuse Oleaginus, 
cercetând cifrele din noul său cont bancar. 

— Care e cea de-a doua dorinţă? 

— Mi-aş dori să fiu mai atrăgător, domnule. 

— Începi să-mi pui răbdarea la încercare, 
Oleaginus, ştii? oftă prelung şi trist Iblis. 

Pentru scurt timp, îi trecu prin cap să-l 
transforme într-un magnet şi să urmărească 
apoi cum toate obiectele metalice din 
apartament se vor izbi de corpul lui. In loc de 
asta, i se făcu iarăşi milă de Oleaginus. 

— Fii mai clar, omule. Ai grijă la ceea ce-ţi 
doreşti, altfel nu răspund pentru ceea ce ţi se va 
întâmpla. Ai vrut să spui: atrăgător ca un 
magnet? 

— Nu, domnule, atrăgător pentru femei, 
domnule. 

— Atunci, spune aşa! 

— Mi-aş dori să fiu mai atrăgător pentru femei, 
domnule. 

Iblis pocni din degete pentru cea de-a doua 
oară. 

— Gata, s-a făcut, anunţă el. 

Oleaginus se întoarse şi se privi într-o oglindă 
de pe perete. 

— Dar arăt la fel ca înainte, constată el, 
dezamăgit. 

— Crede-mă, spuse Iblis, cu cinci miliarde de 


dolari în bancă, femeile vor fi atrase de tine, 
fără nicio îndoială. Cea de-a treia dorinţă? 

Oleaginus se încruntă, crezând că fusese 
păcălit, dar nu îndrăznea să se certe cu cineva 
ca Iblis, care, era limpede, se plictisise deja să- 
şi răsplătească servitorul pentru sarcina 
îndeplinită. 

— Mi-aş dori să am un talent, domnule, spuse 
el, un fel de desăvârşire. 

— Bravo, exclamă Iblis. Mă surprinzi, 
Oleaginus. Un talent... Din moment ce n-ai 
niciunul, nici vreo altă desăvârşire, cred că este 
o alegere grea, dar eu mă cam grăbesc. Am o 
întâlnire cu aceşti doi copii şi cu o sticlă de acid 
sulfuric. 

— Acid? 

— Ca să-l torn în termos, bineînţeles. Iblis 
zâmbi. Picătură cu picătură. 

— Ah! 

— Prin urmare, era vorba despre un talent. Ce 
fel de talent vrei să ai? Talentul de a fi 
amuzant? E prea mult pentru tine. Talentul de a 
înşela? Nu, poate că deja îl ai pe ăsta. Talentul 
de a conversa? Mi-ar plăcea să găsesc asta la 
un pământean. 

— Mi-aş dori să fiu un pianist cu adevărat 
strălucitor, domnule, răspunse  Oleaginus. 
Dintotdeauna mi-am dorit să cânt la pian. 

— Excelentă alegere. Asta chiar este ceva 
care merită să-ţi doreşti. Nici nu ştii cât de 


norocos eşti. Dac-ai fi spus că vrei să cânţi la 
chitară, te-aş fi omorât imediat, pentru că mai 
mult decât orice pe lumea asta îi urăsc pe 
pământenii proşti care cântă la chitară. Am 
distrus avioane pline de oameni, doar pentru că 
pe lista de pasageri se afla câte un tânăr 
degenerat cu o chitară. 

Iblis pocni pentru cea de-a treia oară din 
degete. Un pian mare, pentru concerte, apăru în 
colţul camerei, iar Iblis îi făcu semn lui 
Oleaginus să se aşeze şi să cânte. 

— Ce să cânt, domnule? 

— Poţi să cânţi orice, aşa că alege ceva care-ţi 
place, spuse Iblis, dorindu-şi ca sclavul să cânte 
un Impromptu de Schubert. 

— Ştiu, domnule. Voi cânta un /mpromptu de 
Schubert. 

— Ah, bună alegere, spuse Iblis. 

Abia aştepta momentul în care-i va spune lui 
Oleaginus c-ar fi fost mai bine să-şi utilizeze cea 
de-a treia dorinţă ca să scape din sclavie. Şi că 
banii din Jamaica nu-l vor ajuta cu nimic, dacă 
va fi obligat în continuare să-l servească pe 
Iblis. Să aducă lucruri, să care şi să cânte la 
pian. Dar această revelaţie o păstra ca pe o 
plăcere pentru viitor, ceva de care să se bucure 
după ce se va distra dezintegrându-i cu acid, 
încetul cu încetul, pe gemenii Gaunt. Acest lucru 
chiar trebuia savurat. Imediat!  Ridicând 
termosul, rosti cu voce tare spre exteriorul 


metalic al acestuia: 

— Aşa,  Carevasăzică, începu el, John şi 
Philippa. Nici nu ştiu cum să vă spun cu câtă 
plăcere vă întâlnesc pe amândoi din nou. Doar 
că, de data asta, unchiul vostru Nimrod nu mai 
este aici ca să vă salveze. Cum, de data asta 
nici eu nu voi mai fi la fel de blând ca data 
trecută. 

Neprimind niciun răspuns, adăugă: 

— Ce este, Marizilor:%? Nu mai sunteţi 
sfidători? Mă dezamăgiţi. Iblis râse. Dar îmi veţi 
implora mila până când voi termina cu voi. 

Încă neauzind nimic, Iblis se încruntă. Nu se 
putea bucura la fel de mult de chinul duşmanilor 
săi, dacă nu-i auzea cum se chinuiesc. Rânjind 
oribil, Iblis scutură termosul cu furie, preţ de 
câteva clipe, ca un pilot de curse care agită 
sticla cu şampanie după ce-a câştigat un Mare 
Premiu. 

— Gata, zise el, asta ar trebui să vă mai 
înmoaie. 

Iblis îşi lipi urechea de termos. 

— V-a mâncat pisica limba, ai? Foarte bine. Mă 
obligaţi să fiu violent. 

Rostind numele lor şi cuvântul lui de 
concentrare, care era TETRAGRAMMATONITIS, 
pentru a-i supune pe cei doi copii djinni voinţei 
lui, deschise termosul metalic şi-l aşeză pe 
podea. Spre marea lui surpriză, nu se întâmplă 


1% John şi Philippa Gaunt făceau parte din tribul de djinni Marid. 


nimic. Niciun pic de fum, niciun fel de 
transsubstantizare. Nimic. 

Iblis privi acuzator spre Oleaginus, care cânta 
cu multă îndrăzneală bucata pentru pian de 
Schubert. Tocmai era pe punctul să-i reproşeze 
lui Oleaginus că a greşit, fiindcă termosul era 
gol, când îşi dădu seama de faptul că-i văzuse 
totuşi pe cei doi djinni plimbându-se în 
recipient, la detectorul termic. 

— Ştiu că sunteţi acolo, zise el, cu asprime. 
Aveţi cinci secunde să ieşiţi, înainte să umplu 
termosul cu acid sulfuric. 

Aproape imediat, din termos începu să iasă 
fum - cam mult pentru doi copii, ceea ce ar fi 
putut să observe şi Iblis, dacă n-ar fi fost atât de 
încântat de sine. De asemenea, fumul era mult 
mai închis la culoare decât ar fi trebuit. Fumul 
rezultat din transsubstantizarea unui djinn din 
tribul Marid este alb. Dar acest nor de fum, care 
se despărţi repede în două, era aproape negru. 

— Aşa mai merge, spuse Iblis. 

Încă nu-şi dădea seama de faptul că nu era, 
totuşi, în ordine. Nici împreună, doi djinni tineri, 
precum John şi Philippa, n-ar fi fost în stare să-l 
înfrunte pe un djinn atât de puternic precum 
Iblis. El ştia asta şi de aceea se purta atât de 
neglijent. 

— Dacă sunteţi cuminţi, poate, am spus 
poate, că nu vă voi dizolva cu acid şi nici nu vă 
voi îngropa de vii în deşert. 


Eliberaţi din termosul în care stătuseră închişi, 
cei doi djinni aşteptară până în ultimul moment 
să-şi reia înfăţişarea de tigri. Cu o mahmureală 
cumplită, însetaţi şi foarte, foarte înfometați - 
ca să nu mai spunem zgâlţăiţi şi furioşi - erau 
gata să se răzbune cumplit. Dar simţiseră 
prezenţa unui djinn foarte puternic şi ştiau că 
surpriza era cea mai bună tactică a lor, 
deoarece îşi mai dăduseră seama şi de faptul că 
djinnul acesta îi confundase cu altcineva. 

— Imi puneţi răbdarea la încercare, zise Iblis, 
în timp ce norii de fum refuzau în continuare să 
ia vreo formă. Foarte bine, dar să nu spuneţi că 
nu v-am averti... 

Nu apucă să-şi termine propoziţia, pentru că 
de îndată cei doi tigri, fiecare cântărind vreo 
mie de livre, cât nişte cai mai mici, săriră în 
acelaşi timp. Unul dintre ei îşi înfipse colții în 
braţul lui Iblis, iar celălalt îl apucă de cap. 
Deoarece aveau avantajul surprizei, Iblis n-avu 
timp să se concentreze şi să-şi folosească 
puterea. Mârâind cu putere, cei doi tigri îl răniră 
pe Iblis foarte rău şi poate că l-ar fi ucis, dacă n- 
ar fi fost Oleaginus care, văzându-şi stăpânul 
atacat, fugi direct spre lift. Laşitatea şi 
necredinţa lui, deşi de înţeles, fură de ajuns să-l 
salveze pe Iblis pentru că, zărindu-l pe 
Oleaginus, primul tigru djinn renunţă să mai 
molfăie braţul lui Iblis şi sări asupra servitorului. 


— Nu mă mânca, eu sunt doar pianistul”! 
strigă Oleaginus, în clipa în care tigrul îl apucă 
de picior, apoi de gât. 

Înfruntându-se acum doar cu un tigru, Iblis 
avu un răgaz de o secundă să-şi tragă 
răsuflarea, ceea ce-i fu de-ajuns ca să-şi 
pronunţe cuvântul de concentrare şi să-şi 
abandoneze trupul omenesc, acum definitiv 
sfârtecat, în ghearele tigrului. Iblis îşi scoase 
repede spiritul din apartament, zburând pe 
scările de urgenţă şi în cazinoul Hotelului 
Cresus, unde sute de bărbaţi şi femei îşi 
pierdeau banii la jocurile mecanice. 

Revenindu-şi după şocul întâmplării, Iblis 
începu să caute un alt corp. 


107 Parafrază a cunoscutului afiş din cârciumile Vestului Sălbatic, prin 
care pistolarii puşi pe răfuială erau îndemnați să-l cruţe pe pianistul 
din local: Dont shoot me, l'm only the piano player! 


Capitolul 20 
Ultima reflectare 


Era timpul să plece din fortul roz şi din 
ashramul acum părăsit, ca să zboare înapoi, 
acasă. Dar în ce parte trebuiau să zboare? Spre 
est sau spre vest? Dacă te îndrepţi spre est şi 
nu spre vest, Lucknow este mai aproape de 
Palm Springs decât de New York. Dar, dacă 
zbori spre vest din Lucknow, Londra este pe 
drumul spre New York. Factorul hotărâtor în 
rezolvarea dilemei fu chiar mama lui Dybbuk, 
doctorita Sachertorte. Nimrod se îngrozi când 
află că ea încă nu ştia unde-i era băiatul, nici 
măcar dacă mai era în viaţă sau nu. De aceea, 
se luă hotărârea ca Nimrod, domnul Rakshasas 
şi Groanin să zboare spre vest, înapoi la Londra, 
iar cei trei copii să stârnească un vârtej separat 
şi să zboare spre est, la Palm Springs, de dragul 
lui Dybbuk. 

— Mama ta e speriată de moarte din cauza ta, 
Dybbuk, îi spuse Nimrod, cu toată seriozitatea. 
Biata femeie, mai ales după ce a trecut prin 
atâtea. Şi ceea ce au făcut John şi Philippa a fost 
rău, dar cel puţin mama lor a stat liniştită, în 
timp ce ei erau plecaţi, mulţumită celor doi 
Altundeva. 

— Ei bine, nu sunt prea mulţi îngeri prin Palm 
Springs, se apără Dybbuk. Cel puţin, nu-i vezi. 
lar eu nu ştiu niciunul dispus să-mi facă o clonă. 


Dybbuk zâmbi amărât. Asta, în cazul în care eu 
sunt cel adevărat. Nu mai sunt sigur de nimic. 
Oricum, biata femeie, cum îi zici tu, poate c-o 
merită, pentru ceea ce a făcut. 

Chipul lui Nimrod deveni gânditor. 

— Ah, înţeleg, spuse el straniu. Aia! 

Nimrod rosti cuvântul a/a într-un fel care-i făcu 
pe gemeni să creadă că aʻa - Orice-ar fi fost - 
era ceva despre care Nimrod ştia totul. De 
aceea, erau mai mult decât curioşi să ştie ce 
era aia. 

— O învinovăţeşti pe ea, nu? 

— Nu cred că eu sunt primul care-o 
învinovăţeşte, spuse Dybbuk. Tu nu? 

— Dybbuk, poate c-ar trebui să vorbim puţin 
între patru ochi, zise Nimrod, conducându-l pe 
Dybbuk, care era însoţit de coiot, înapoi în 
camera gărzilor şi închise uşa în urma lor. 

— Mă întreb ce-o fi fost a'ia, începu Philippa. 

— ÎI ştii pe Dybbuk, ridică John din umeri. 

— De fapt, nu prea. Nu cred. În ciuda tuturor 
lucrurilor prin care-am trecut împreună, ceva nu 
e în ordine cu Dybbuk. Ceva ce nu pot defini 
încă. 

— Exagerezi, răspunse John. 

În adâncul inimii, însă, ştia că Philippa avea 
dreptate. Simţise că, în privinţa lui Dybbuk, 
ceva nu era destul de clar pe cât ar fi trebuit să 
fie. 

— Exagerez? Atunci care să fie marele secret 


dintre el şi Nimrod? 

Atunci când cei doi apărură din camera 
gărzilor, după aproape cincisprezece minute, nu 
oferiră nicio explicaţie şi nici nu le fu cerută 
vreuna. Orice ar fi discutat, fusese ceva 
personal şi, în ciuda curiozităţii lor arzătoare, 
gemenii încercară să-i respecte intimitatea 
prietenului lor. Dacă Dybbuk ar fi vrut să le 
vorbească despre asta, aveau la dispoziţie mai 
multe ore, cât avea să dureze călătoria lor cu 
vârtejul. 

De îndată ce Nimrod făcu să se reverse apă în 
laboratoarele subterane, asigurându-se astfel că 
incendiul fusese stins, se îndreptară către cel 
mai înalt punct din fort, turnul în care găsea 
liftul cu frânghie, ca să-şi pornească vârtejurile. 

— Ce-o să se-ntâmple cu el? întrebă Philippa. 

Se referea la măgăruşul care învârtise mai 
înainte  cabestanul, ridicând liftul pe lângă 
marginea stâncii. Acum, că frânghia fusese 
tăiată de membrii ashramului, care fugiseră, 
animalul stătea tăcut în grajdul lui, mâncând fân 
şi bucurându-se de odihnă şi linişte. 

— Philippa are dreptate, spuse Dybbuk, care 
nu se mai despărţea de coiot - era clară intenţia 
de a-l lua cu el în vârtej până la Palm Springs. 
Nu-l putem lăsa aici! 

— Desigur, există adăpostul acela pentru 
măgari, în Cork, îşi aminti domnul Rakshasas. Ar 
putea nimeri şi mai rău decât acolo. L-am putea 


lua cu noi, după care-l vom trimite la Cork. 

— Un măgar care soseşte cu vârtejul, constată 
Nimrod. 

— Există un început pentru toate, spuse 
domnul Rakshasas. Chiar şi în Cork. Va fi un 
Pegas!” irlandez. Aşa îl vor numi, dacă-l va 
observa cineva. 

Işi luară apoi rămas-bun, iar Philippa, care 
urma să conducă în prima parte a drumului, 
tocmai voia să stârnească vârtejul, când 
Groanin o opri. 

— N-ai uitat ceva? o întrebă el. Voi trei, copii, 
aţi rămas indieni. Mai mult, şi eu la fel. 
Mulţumesc, domnişoară, dar aş vrea culoarea 
mea originală înapoi. Nu mă deranjează să 
recunosc, eu şi stomacul meu ne-am simţit de 
minune ca indieni. A fost o experienţă de 
neuitat şi mi-a dat o nouă perspectivă asupra 
noţiunii de străin. Poate cam târziu, totuşi. Dar 
eu sunt ce sunt, adică un flăcău gras, chel şi cu 
pielea roz, din Moss Side. 

— Credeam că eşti din Manchester, domnule 
Groanin, îi spuse John. 

— Moss Side este Manchester, fiule, nu uita! 

Aşa că, de îndată, cei trei copii se prinseră de 
mâini şi, rostindu-şi diferitele cuvinte pentru 
concentrare, îl transformară pe Groanin şi 
deopotrivă pe ei înşişi la loc, revenind la 
culoarea lor normală. Dar, pentru că ştiinţa nu 


1% Armăsar înaripat din mitologia greacă. 


poate fi desfăcută, nici măcar de puterea 
djinnilor, putură să vorbească în continuare 
limba hindi, lucru foarte kam Ka (folositor), dat 
fiind că mai mult de un miliard de oameni 
vorbesc limba aceasta. 

Semănând din nou cu ei înşişi, copiii îşi luară 
iarăşi rămas-bun, apoi Philippa începu să ridice 
vârtejul. 

— Aduceţi-vă aminte să nu zburaţi prea 
repede, strigă Nimrod, mai ales pe deasupra 
Oklahomei. 

Dar vântul îi purtă cuvintele departe, fără să 
fie auzite de copii şi, în mai puţin de un minut, 
aceştia porniseră-n zbor către est, făcându-le cu 
mâna celor trei siluete rămase în turn. 

— O să-mi fie dor de copii, spuse Groanin. 

Domnul Rakshasas îşi desfăşură turbanul şi, 
scoțând Regele Cobră, pe care-l pusese acolo 
pentru mai multă siguranţă, îl privi, gânditor. 

— Ce vei face cu el? întrebă Nimrod. 

Razele soarelui picară asupra capului de 
smarald al talismanului, în timp ce domnul 
Rakshasas îl studia recunoscător, apoi i-l dădu 
lui Groanin. 

— Uite, zise el, tu eşti puternic. Smulge 
smaraldul şi măselele de minte, te rog. 

— Sunteţi sigur? îl întrebă Groanin. 

— Foarte. 

Groanin făcu aşa cum i se spusese şi, rupând 
Regele Cobră în trei bucăţi - corpul din aur, 


capul din smarald şi coada din măselele de 
minte -, i le înmână pe toate domnului 
Rakshasas. 

— Sunt mulţi oameni săraci în India, zise 
acesta. 

Cântări smaraldul în palmă, ca pe un ou, apoi 
îl lăsă să cadă în buzunar. 

— Smaraldul va fi tăiat în mai multe bucăţi. 
Acestea, împreună cu aurul, vor fi vândute ca 
să-i ajute pe săraci. Cât despre măselele mele, 
clătină el din cap, mai bine le-am arunca 
undeva, pe drumul de întoarcere. Marea 
Mediterană poate fi un loc bun, sau Canalul 
Mânecii. Nimeni nu va mai pune mâna pe ele, 
niciodată! 


Philippa îi duse până la Hakone, o staţiune 
termală de lângă Muntele Fiji, cel mai înalt din 
Japonia. Ar fi rămas mai mult în Japonia, ţara pe 
care copiii îşi doriseră dintotdeauna s-o viziteze, 
dar gemenii erau nerăbdători să ajungă acasă şi 
să-şi vadă părinţii. Din Japonia, fu rândul lui John 
să-i poarte în cea de-a doua etapă a călătoriei, 
adică spre insula Maui, aflată la şaptezeci de 
kilometri mai la nord de Hawaii şi pe la 
jumătatea Oceanului Pacific. De acolo, pilotă 
Dybbuk, pentru cea de-a treia parte a călătoriei, 
către coasta de vest a Statelor Unite şi mai 
departe, către Palm Springs. 

— Mi se pare ciudat să mă întorc, mărturisi el. 


Parc-aş cobori din al nouălea cer. 

Philippa clătină din cap, încercând să-i arate 
simpatie. Nu uitase că prietenul cel mai bun al 
lui Dybbuk, Brad, şi tatăl acestuia fuseseră 
omorâţi în Palm Springs. 

— Cum rămâne cu poliţia? îi aminti John. 

— Mă descurc eu cu poliţia, spuse Dybbuk, 
rece. Doar sunt djinn, nu? începu să râdă. Dacă 
o să-mi pună prea multe întrebări nechibzuite, îi 
fac să dispară. 

Philippa şi John schimbară o privire. Câteodată 
le era greu să-şi dea seama dacă Dybbuk 
glumea sau nu. 

— Mama ta va fi foarte fericită să te revadă, 
spuse Philippa, care murea de curiozitate să afle 
despre ce discutase Dybbuk mai devreme cu 
Nimrod. 

— Mda. 

Dybbuk nu prea era convins şi zâmbi doar 
atunci când coiotul îi linse mâna cu afecţiune. 

— Îl voi numi Colin, hotărî Dybbuk. Îl voi 
păstra ca animal de casă. 

ÎI mângâie pe coiot pe cap şi-l trase în joacă 
de urechi. 

— Bietul de tine, atâţia ani petrecuţi pe post 
de haină de blană! Cred că eşti mort de foame. 

Asta, însă, nu mai era adevărat. De când îl 
scosese din liftul fortului roz, Dybbuk îi dăduse 
lui Colin cel puţin trei bucăţi suculente de 
friptură, de care făcuse rost cu ajutorul puterilor 


sale de djinn. 

Un coiot nu era tocmai un animal de casă 
obişnuit, şi Philippa se întrebă cum va reacţiona 
mama lui Dybbuk, şi dacă el va încerca să ţină 
animalul în casă în ciuda împotrivirii ei. 
Doctoriţa Sachertorte i se păruse mereu o 
femeie de treabă. Ce făcuse, oare, de era atât 
de supărat Dybbuk pe ea? Atunci când, în cele 
din urmă, aterizară pe un teren de golf care se 
învecina cu locuinţa lui Dybbuk, nu se mai putu 
abţine şi-l întrebă direct. 

— Tu nu te superi niciodată pe părinţii tăi? o 
întrebă el, în loc de răspuns. 

Copiii mergeau de-a lungul pajiştii verzi, iar 
Dybbuk lovi cu piciorul o minge de golf care 
zăcea acolo, apoi o alta. 

— Ba da, răspunse Philippa. Dar există 
supărare şi răzbunare, iar tu despre ultima 
vorbeai cu Nimrod. Răzbunare pentru ceea ce 
ţi-a făcut mama ta. 

— Uite ce este, Phil, zise Dybbuk, în timp ce 
înaintau pe potecă, noi trei am trecut prin multe 
împreună. Suntem prieteni, corect? 

Gemenii aprobară din cap. 

— Atunci, hai să nu stricăm prietenia 
întrebându-mă tot felul de lucruri despre care 
nu sunt pregătit să vorbesc. În timp ce eram la 
ashram, am descoperit ceva important. Am 
făcut o legătură. Un lucru care s-a întâmplat cu 
mult timp în urmă, dar asta-i o problemă 


personală, a mea şi a familiei mele. O să vă 
povestesc eu odată, promit. Dar nu chiar acum, 
bine? 

— Bine, se învoiră gemenii, urmându-l pe 
Dybbuk în casa care era un fel de hacienda” 
mexicană. 

De îndată ce doctorita Sachertorte îl văzu pe 
Dybbuk, sări în sus de fericire şi-l îmbrăţişă 
strâns. 

— Unde-ai fost până acum? întrebă ea, cu 
lacrimile rostogolindu-se pe obraji. Am crezut că 
te-am pierdut, Dybbuk. Am fost îngrijorată de 
moarte din cauza ta. 

Dybbuk o lăsă să-l îmbrăţişeze un pic, înainte 
s-o dea uşor la o parte şi să-i explice - cu 
ajutorul unor exclamaţii ajutătoare din partea lui 
John şi a Philippei - exact ceea ce se 
întâmplase. În timp ce el vorbea, doctoriţa 
Sachertorte se tot uita la coiot şi la gemeni, 
neliniştită. În clipa în care Dybbuk termină de 
povestit, ea nici nu aduse vorba despre vreo 
pedeapsă pentru fiul ei. În loc de asta, părea 
mult mai preocupată de lucrurile pe care 
gemenii le lăsaseră în New York. 

— În tot acest timp, aţi lăsat acasă, în locul 
vostru, doi Altundeva? întrebă ea. 

— Da, mi-e teamă că da, răspunse Philippa. 

— Asta explică multe, murmură doctoriţa 
Sachertorte. 


109 Fermă, în limba spaniolă. 


— Cum ar fi? întrebă John, dându-şi seama, 
pentru prima dată, de faptul că, poate, ceva nu 
era în ordine. 

— Nimic. Dar aş zice că e timpul ca voi doi să 
vă duceţi acasă. Nu credeţi? Dacă-mi amintesc 
bine, un Altundeva nu durează decât un eon. 
Cât înseamnă asta? Unsprezece zile? 

— Mai exact, 
11,57407407407407407407407407407 zile, 
preciză John, Uitându-se la ceas. Potrivit 
ceasului meu, mai avem o zi la dispoziţie. 

— Nu-l veți certa pe Buck, doamnă 
Sachertorte, nu-i aşa? întrebă Philippa. N-ar fi 
plecat niciodată la Londra şi apoi în India, dacă 
n-am fi fost noi, John şi cu mine. 

— Nu, draga mea. Doctoriţa Sachertorte își 
scutură capul deosebit de frumos. Nu mă voi 
supăra pe el. Sunt bucuroasă că s-a întors 
acasă. Aici este locul tău, da? 

Femeia zâmbi un pic tristă, iar gemenii simţiră 
că le ascundea ceva, nu despre ea, nici despre 
Dybbuk, ci chiar despre John şi Philippa. 

— Are dreptate, îi spuse John Philippei. Ar 
trebui să plecăm. 

Se întoarse să-şi ia rămas-bun de la Dybbuk, 
dar nu era nici urmă de el. 

— Unde a plecat? 

— Probabil sus, în camera lui, zise doctoriţa 
Sachertorte, făcând un semn spre scări. 

| găsiră pe Dybbuk privindu-şi oglinda 


sufletului. Gemenii nu-l mai văzuseră niciodată 
atât de trist şi dezamăgit. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă John. 

Zărindu-i pe gemeni în pragul dormitorului, 
Dybbuk aruncă în grabă un cearşaf peste 
oglindă şi clătină din cap. 

— Nimic, răspunse el, împingându-i uşor afară 
din cameră. 

Apoi, închise uşa în spatele lor. 

— Prin urmare, plecaţi, le zise Dybbuk şi, 
afişând un zâmbet, îi strânse mâna lui John şi o 
sărută pe Philippa pe obraz. 

— Da, zise John. 

— Mulţumesc. Mulţumesc pentru tot. A fost 
distractiv, nu-i aşa? în pofida relelor. 

— Da, răspunse Philippa, acum foarte 
nerăbdătoare să plece. A fost distractiv. 


Zburară către est, peste Arizona, New Mexico 
şi Texas. Dar, undeva deasupra Oklahomei, 
Philippa începu să zboare prea repede şi, 
înainte să-şi dea seama, vârtejul lor dădu 
naştere unei tornade. În partea aceasta a 
Statelor Unite, tornadele nu sunt ceva 
neobişnuit, dar în acea perioadă a anului, din 
fericire, erau mai rare. Temperaturile în statele 
centrale fuseseră foarte ridicate şi aerul 
Oklahomei mustea de umiditate, iar vârtejul 
Philippei crease un curent de aer vertical. La 
mai puţin de cincisprezece minute după ce 


intrară pe teritoriul acestui stat, gemenii se 
treziră deasupra unui vârtej de tornadă în toată 
regula, un con negru şi mare de vânt, care culcă 
la pământ câteva lanuri de porumb şi smulse un 
hambar întreg, înainte să reuşească să-l 
controleze. 

— Asta se întâmplă dacă te grăbeşti prea tare, 
îi spuse John. 

— Nu m-am putut abţine, recunoscu Philippa. 
Mi-e teamă de ceea ce vom găsi acasă. Sunt 
sigură că doctorita Sachertorte ne ascundea 
ceva. 

— Chiar se purta ciudat, remarcă John. Dar, pe 
de altă parte, şi tu ai fi cam ciudată, dacă l-ai 
avea pe Dybbuk drept fiu. După cum se uita la 
oglinda sufletului, parcă văzuse o fantomă. 

— Poate că se gândea la prietenul lui, Brad, 
presupuse Philippa. Dybbuk n-are prea mulţi 
prieteni. Probabil că-i va fi dor de el. Cred că de- 
aia era atât de supărat. Ce altceva ar putea fi? 
întrebă ea, ridicând din umeri. 

Philippa nu era nici ea convinsă de propriile 
argumente şi rămase tăcută până când ajunseră 
în New York, unde, la adăpostul întunericului, 
aterizară cu vârtejul în Central Park, chiar lângă 
statuia lui Alice în Ţara Minunilor. De acolo, nu 
mai aveau decât foarte puţin de mers pe 
Bulevardul Parcului şi pe Madison, până la 
strada 77 şi acasă. 

John îşi găsi cheia de la uşă şi intrară încet, 


pentru eventualitatea în care părinţii lor sau 
doamna Trump s-ar fi aflat cu cei doi Altundeva. 
Casa era anormal de tăcută, şi nu se auzea 
decât ticăitul ceasului vechi din hol, în liniştea 
stranie. Copiii urcară scările pe furiş. Ajungând 
la etajul şapte, se opriră pentru o clipă, 
ghemuiţi sub balustradă, în timp ce, prin uşile 
dormitoarelor lor, îşi zăriră dublurile. John 2 
stătea în fotoliul preferat al lui John, citind, în 
timp ce Philippa 2 era absorbită în scrierea unei 
poezii. Amândoi erau fără pată de curaţi şi de 
aranjaţi, de parcă fuseseră scoşi din cutie. 
Fascinaţi, gemenii se priviră pe ei înşişi timp de 
câteva minute, până când John se plictisi să se 
vadă atât de cuminte şi intră în dormitor. 

— Bună! spuse el. 

John 2 ridică privirea din cartea pe care o 
citea. Spre groaza sa, John constată că John 2 
citea Biblia. 

— Spune-mi că n-o citeşti de când am plecat, 
zise el. 

— Numai seara, îi răspunse John 2. 

John lăsă să-i scape un oftat exasperat. 

— Dar eu nu fac aşa ceva. Nu c-ar fi ceva rău 
să citeşti Biblia, desigur. Doar că, ei bine, nu 
sunt atât de cuminte. 

La fel de îngrozită, Philippa se uită la ceas. 

— Nici eu, îi zise ea Philippei 2. Acum m-aş fi 
uitat la televizor, în loc să scriu ce-oi fi scriind tu 
acolo. 


— E o poezie, explică Philippa 2. Mai precis, un 
haiku. O poezie japoneză. Îi întinse poezia 
Philippei. Are exact şaptesprezece silabe. Cinci, 
şapte şi cinci. Ce crezi? 

Philippa citi cu voce tare acel haiku compus 
de dublura ei. 

— O dorinţă-chin, un peşte-a vrut de la djinn: 
înc-un peşte lin. 

Philippa ridică din umeri. 

— E drăguță, zise ea politicoasă. Dar John are 
dreptate. De obicei, noi nu suntem atât de 
cuminţi cum sunteţi voi. Mă mir că mama n-a 
chemat-o pe Jenny Sachertorte. E doctoriţa 
noastră, a djinnilor. 

— Mama voastră nu mai e aici, spuse Philippa 
2. A plecat. 

— A plecat? Ce vrei să spui? o întrebă Philippa 
pe clona ei. Unde-a plecat? 

— A plecat de-acasă. 

— Nu e posibil, o contrazise John. N-ar fi plecat 
fără să ne spună. 

— Ne-a spus nouă, îi explică John 2. 

— Credea că vorbeşte cu vo;, adăugă Philippa 
2. 


— Mi se părea mie c-am auzit ceva, răsună o 
voce cunoscută şi, uitându-se în jur, gemenii îl 
văzură pe unchiul lor Nimrod urcând scările. Mă 
tem că, de fapt, cei doi Altundeva au dreptate, 
Philippa. Mama voastră chiar a crezut că 


vorbeşte cu voi. 

— Despre ce să vorbească? întrebă John. 
Nimrod, ce se petrece? 

— Nici eu n-am aflat decât după ce am ajuns 
la Londra, le spuse el, încet. Şi, cum am aflat, 
am venit încoace în grabă, cu alt vârtej. Ayesha, 
Djinnul Albastru din Babilon, a murit, iar mama 
voastră a plecat să-i ia locul. 

Gemenii rămaseră tăcuţi. Dintr-odată, o mare 
parte din ceea ce se întâmplase în Irak, cu doar 
câteva luni mai înainte, căpăta sens. Acum 
înțelegeau de ce Philippa putuse să plece din 
lravotum atât de uşor. 

Nimrod încuviinţă din cap. 

— Îmi dau seama că aţi ghicit deja singura 
explicaţie posibilă. Mama ta a fost de acord să-ţi 
ia locul, Philippa, şi să devină următorul Djinn 
Albastru. De aceea a plecat. Din câte-am aflat 
până acum, se pare că este deja acolo, în 
lravotum. 

— O să mergem după ea, spuse Philippa, şi-o 
s-o aducem înapoi. 

— Nu, se împotrivi Nimrod. 

— De ce nu? John a venit după mine. A 
dovedit că se poate asta. Ştiu totul. Treizeci de 
zile, de atât e nevoie ca să-ţi împietrească inima 
suficient încât să devii un adevărat Djinn 
Albastru. 

Philippa îl privi pe John. 

— Noi o să reuşim, John, nu-i aşa? 


John, care ştia cât de grea fusese călătoria lui, 
se aşeză şi clătină din cap, cu un aer sumbru. 

— O să fie foarte greu, zise el. Incredibil de 
greu. Dar sunt sigur că putem. O s-o aducem 
înapoi. 

— Mi-e teamă că nu se poate, zise Nimrod. Nu 
şi de data asta. Mama voastră e o femeie 
deşteaptă, foarte deşteaptă. 

— Ce vrei să spui? Ce-a făcut? 

— S-a asigurat că nu veţi putea pleca din New 
York, cel puţin timp de treizeci de zile. Nimrod 
oftă. Până atunci, va fi prea târziu. 

— Nu ne poate opri, insistă Philippa, nu şi 
dacă vrem cu adevărat să plecăm. 

— Veniţi cu mine, le spuse Nimrod, coborând 
scările. Dar trebuie să vă pregătiţi pentru un alt 
Şoc. 


Nimrod deschise uşa biroului domnului Gaunt 
şi intră, urmat îndeaproape de John şi de 
Philippa. Li se arătă o imagine neobişnuită. În 
fotoliul de piele de lângă birou stătea un bătrân, 
într-un halat din mătase. Lui John i se păru cam 
de vreo optzeci de ani, dar Philippa crezu că era 
chiar mai bătrân. Niciunul dintre copii nu-l 
recunoscu pe bătrân şi abia după un timp îşi 
dădură seama cine era. 

— Tată? şopti Philippa. 

Bătrânul zâmbi uşor, dar nu spuse nimic, ca şi 
cum nu mai putea să vorbească. Ingroziţi, 


gemenii se furişară lângă el. De aproape, nu 
mai aveau nicio îndoială. Bătrânul era chiar 
tatăl lor, Edward Gaunt. 

— Ce ţi s-a întâmplat, tată? întrebă John şi, cu 
ochii plini de lacrimi, luă mâna osoasă şi pătată 
a tatălui său. 

Edward Gaunt mâărâi şi salivă fără să-i bage în 
seamă. 

— Înainte de a pleca, mama voastră a aruncat 
o vrajă matusalemică asupra lui, le explică 
Nimrod. Aceasta îi accelerează metabolismul şi 
produce îmbătrânirea într-un ritm mult mai 
rapid. După aceea, le-a explicat clonelor voastre 
că, pentru fiecare zi în care nu veţi fi aici, ca să 
ţineţi vraja sub control cu puterile voastre de 
djinni, el va îmbătrâni cu douăzeci de ani. 
Desigur, n-avea de unde să ştie că vorbea cu 
cei doi Altundeva, în loc de propriii copii. De 
aceea a îmbătrânit atât de mult tatăl vostru. 

— Tu nu-l poţi ajuta? întrebă Philippa. 

— Din păcate, nu. E vraja făcută de Layla şi nu 
mă pot amesteca. 

— Ce ne facem? se văită Philippa. 

— E numai din vina noastră, zise John. Dacă n- 
am fi plecat în India, tata ar fi fost ca mai 
înainte. 

— Ascultaţi-mă, le spuse, cu asprime, Nimrod. 
Dacă n-aţi fi plecat în India, eu şi cu domnul 
Rakshasas am fi dormit încă, îngheţaţi bocnă. 
Mai mult ca sigur că am fi rămas acolo foarte 


mult timp. Cel puţin, atât cât i-ar fi trebuit lui 
Guru Masamjhasara să găsească Regele Cobră. 

Nimrod îi mângâie cu afecţiune mâna 
scheletică lui Edward Gaunt. 

— Totuşi, după părerea mea, procesul de 
îmbătrânire este reversibil. Cu alte cuvinte, tatăl 
vostru va fi din nou ca înainte. În cele din urmă. 
Dar asta numai dacă niciunul dintre voi nu 
pleacă de-acasă în căutarea mamei voastre. Va 
trebui să aveţi răbdare. 

Nimrod rămase tăcut, ca şi cum l-ar fi deranjat 
ceva. 

Philippa ghici despre ce era vorba. 

— Îmi pare rău, Nimrod, zise ea. Cred că-ți 
părem foarte egoişti. Am uitat să ne purtăm 
frumos. Ayesha a fost mama ta. 

— Şi mie-mi pare rău, adăugă John. 

— Mulţumesc, John, Philippa, le răspunse 
Nimrod. 

Din buzunarul hainei, Nimrod scoase un 
trabuc mare şi-l aprinse. 

— Prin urmare, începu el, scoțând un nor de 
fum, după câte vedeţi, iese din discuţie s-o 
urmăriţi pe Layla până-n lravotum. Nu merge, 
de data asta. Trebuie să staţi amândoi aici, timp 
de treizeci de zile, să aveţi grijă de tatăl vostru, 
ca să nu mai îmbătrânească. 

— Ce-o să se-ntâmple cu ea, unchiule Nimrod? 
îl întrebă John, îndurerat. 

Deja îi era dor de mama lui. Casa nu mai era 


un cămin fără ea. 

— Îşi va îndeplini destinul, John. Asta se va 
întâmpla. Aşa cum vom face cu toţii. 

Philippa scutură din cap. 

— Nu suport să mă gândesc la ea acolo, în 
palatul acela înfiorător, singură. 

— Va sta acolo doar treizeci de zile, o consolă 
Nimrod. După aceea, se va duce în Berlin. Acolo 
are o reşedinţă oficială. O veţi putea vedea 
atunci, deşi vă avertizez de pe-acum că nu va 
mai fi aceeaşi. În plus, nu e singură, are un 
însoțitor. 

— Domnişoara Glumjob? 

— Cred că domnişoara Glumjob s-a întors în 
Statele Unite, în Carolina de Nord, mai precis. 
Nu, mă refeream la altcineva. 

— Cine? întrebară gemenii în cor. 

— Vă amintiţi de băiatul acela din Guyana 
Franceză, flăcăul care căuta prin gunoaie, 
asupra căruia Iblis a aruncat un diminuendo, 
după ce l-a eliberat din sticluta de parfum în 
care-l încinseserăm noi? 

— Da, spuse John. Îl chema Galibi Magăna şi 
farmecul l-a transformat într-un fel de păpuşă 
vie. 

— Mama îl ţinea într-o cutie de pe dulapul din 
camera ei, zise Philippa. Din când în când, îl 
scotea de-acolo, se uita la el şi-i promitea să-l 
transforme la loc, într-o bună zi. Vrei să spui că 
l-a luat cu ea? 


— Potrivit celor spuse de cei doi Altundeva, 
făcu Nimrod un semn din cap în direcţia scărilor, 
exact aşa s-a întâmplat. Sunt sigur că vrea să 
folosească puterea Djinnului Albastru ca să rupă 
vraja şi să-l transforme din nou în băiat normal. 

— Poate să facă aşa ceva? întrebă John. Poate 
să-i învingă puterea lui Iblis? 

— E Djinn Albastru. Poate face cam tot ce 
vrea. 

— lar Galibi va fi însoţitorul ei? întrebă 
Philippa. Precum domnişoara Glumjob? 

Dacă Philippa părea supărată de acest gând, 
se întâmpla fiindcă, în realitate, chiar era. 
Scuturându-şi nervoasă capul, continuă: 

— Dar eu ce aveam? Aş fi putut s-o însoțesc 
eu. 

— Şi eu, zise John. 

Nimrod clătină din cap. 

— Nu i-ar fi plăcut. Şi, în mod sigur, nu şi-ar fi 
dorit asta pentru voi. Dar va fi o viaţă mai bună 
pentru Galibi. Îi va fi mult mai bine decât să 
stea pe dulap, sau să fie căutător prin gunoaie. 
Aşa va primi o educaţie bună şi va avea mai 
multe perspective. Când va fi mare, cred că 
mama voastră îi va găsi ceva, o slujbă, poate. 
Sau îi va îndeplini trei dorinţe. Cine ştie? 

— Asta mi-a dat toată viaţa peste cap, spuse 
Philippa, luând mâna tatălui ei. Îmi pare rău că 
trebuie să-ţi spun, Nimrod. E o mare porcărie. 

Îşi şterse lacrimile de pe obraji şi privi, 


pierdută, pe fereastră. 

— Ar fi putut fi mai rău, încercă Nimrod să-i 
consoleze. Cred că trebuie să vă amintiţi mereu 
de asta, ca să puteţi depăşi acest moment. 

— Mai rău decât plecarea mamei de acasă? 
pufni John. Nu cred c-ar putea fi ceva mai rău. 


Nimrod îi lăsă singuri un timp. John avea 
dreptate. Nu era nimic mai rău decât plecarea 
mamei lor de acasă. Şi el îşi amintea când 
mama lui, Ayesha, plecase de acasă, şi durerea 
cu care el şi Layla trăiseră luni întregi după 
aceea. Chiar şi tristeţea provocată acum de 
moartea Ayeshei nu era nimic în comparaţie cu 
durerea de atunci. Pierderea era un lucru, dar 
respingerea - aşa cum o percepuseră el şi cu 
Layla - era cu totul altceva. Hotărî să rămână cu 
nepoţii lui, peste noapte. 

De dimineaţă, cei doi Altundeva dispăruseră. 

— Mă bucur c-au plecat, recunoscu John. 
Începuseră să-mi dea fiori. 

— Puteai să le spui să plece mai devreme, îi 
zise Nimrod. Cred că asta era tot ce trebuia. 

— N-am vrut, îl lămuri Philippa. Tu ţi-ai cerut 
vreodată ţie însuţi să pleci? 

— Aăă... nu, recunoscu Nimrod. 

— Nu e uşor, zise John. 

— Cât timp au stat aici? întrebă Nimrod. 

— Un eon, răspunse John. 11,57407... 

— Ştiu, ştiu, îl întrerupse Nimrod din înşiruirea 


zecimalelor. Ştiu ce înseamnă un eon. 

— Atât a spus Afriel că vor rămâne. 

— Îngerii ştiu ce spun, în general. De aceea 
este mereu bine să-i asculţi, când apar în viaţa 
ta. Este adevărat, unii dintre ei pot fi chiar prea 
sinceri. Un pic prea buni. Dar este bine să fii 
atent la ei, atunci când sunt prin preajmă. Ei 
ştiu tot felul de lucruri pe care djinnii nu le pot 
şti, lucruri secrete. Misterele universului. Mi-am 
adus aminte! Cum vi s-a părut Dybbuk, înainte 
să-l părăsiţi? 

— Straniu, răspunse Philippa, ca de obicei. 

— Ba nu, o contrazise John, nu e adevărat. Era 
mai straniu decât de obicei. Atunci când am 
plecat, se uita în oglinda sufletului. Şi nu voia s- 
o vadă altcineva. 

— Dar aţi văzut ceva? îi întrebă Nimrod. Aţi 
reuşit să aruncaţi o privire în oglinda sufletului 
lui? 

Gemenii clătinară din cap. 

— A acoperit-o la loc, spuse John, înainte ca 
noi să apucăm să vedem ceva. 

— E foarte important. V-a spus măcar ce a 
văzut? 

— Nu, răspunse John, dar orice-ar fi fost, nu l-a 
făcut prea fericit. De fapt, abia îndrăznea să se 
uite. 

— Mă întreb... murmură Philippa. 

— Ce anume? zise Nimrod. 

— Mă întrebam de ce-i era atât de greu lui 


Dybbuk să se uite la propriul suflet, răspunse 
fata. E pus pe şotii, încăpățânat, capricios. E 
chiar crud, uneori. Dar e doar un băiat. Vreau să 
spun că nu poate fi ceva foarte rău, care să-i 
întunece sufletul. 

— Ţi-am spus mai demult că sunt şase triburi 
de djinni, începu Nimrod. Dar, teoretic, sunt 
şapte, deoarece uneori se naşte un djinn care 
nu este nici Marid, nici Ifrit, nici Jinn sau Ghul, 
nici Jann sau Shaitan. E un hibrid din două 
triburi. În acest caz, între Marizi şi Ifriţi. 

— Dar nu înţeleg, se miră Philippa. Doamna 
Sachertorte este din tribul Marizilor, sunt sigură. 
La fel şi domnul Sachertorte. 

— Asta-i foarte adevărat, spuse Nimrod. Dar 
mai este ceva. Un lucru dificil, mai ales pentru 
Dybbuk. Domnul Sachertorte nu este tatăl 
adevărat al lui Dybbuk. Chiar el a descoperit 
asta abia de curând. De aceea, el şi doctoriţa 
Sachertorte nu mai locuiesc împreună. 

— Vrei să spui că Dybbuk este pe jumătate 
Marid, pe jumătate Ifrit? întrebă John. 

Nimrod încuviinţă din cap. 

— Din păcate, da, John. Există o parte bună în 
Dybbuk, dar există şi o parte rea. Asta vede 
când se uită în synopados. |n spatele luminii şi 
al frumuseţii, pândeşte ceva negru şi vrednic de 
dispreţ. lar în Dybbuk se duce o luptă între cele 
două - Binele şi Răul - care vor să-i stăpânească 
sufletul. De aceea sunt bucuros că v-aţi 


împrietenit cu el. Cu ajutorul vostru, copii, sunt 
sigur că Binele va ieşi învingător. 

— Bietul Dybbuk, îl compătimi Philippa. Dar 
cum de s-a-ntâmplat? Doamna Sachertorte pare 
o femeie foarte drăguță. 

— Pentru că Iblis a aruncat o vrajă asupra 
domnului Sachertorte şi i-a luat locul. 

— Doar nu vrei să spui că Iblis e tatăl lui 
Dybbuk? se miră John. 

— Din păcate, da. 

— Şi Dybbuk ştie? 

— Bineînţeles, răspunse Nimrod. Dar e un 
mare secret, întunecat. Nimeni altcineva nu 
ştie, în afara celor din familie. Cred că nici 
măcar Iblis nu ştie. 

— Dar cum se face că ştii tu, îşi dădu seama 
Philippa, dacă e un secret atât de întunecat? 

— Vă amintiţi de exorcizarea care l-a inspirat 
pe Guru Masamjhasara să spere că va deveni el 
însuşi djinn? 

— Da, răspunse John. L-ai exorcizat pe prim- 
ministru. Guru a spus că acesta fusese posedat 
de un djinn. O fetiţă de vreo doisprezece ani. 

— Acea fetiţă era Faustina, sora lui Dybbuk. 

— Cea care a dispărut? îşi aminti Philippa. 

— Aţi aflat despre asta? 

— Într-un fel, recunoscu Philippa. l-am văzut 
portretul în casa mătuşii lui Dybbuk, de pe 
insula Bannermann. 

— Prin urmare, aţi ajuns şi acolo, nu-i aşa? 


— Acolo se ascunsese Dybbuk, îl lămuri John, 
atunci când îl căutau adepţii lui Guru. Se pare 
că era foarte apropiat de Max, majordomul 
gorilă al mătuşii lui. 

— Da, aşa era... 

Nimrod se opri, gânditor, ca şi cum şi-ar fi 
amintit de ceva. 

— Ne povesteai despre Faustina, îl îmboldi 
Philippa. 

— Da, reveni Nimrod. Faustina era considerată 
un copil foarte talentat. Un copil de aur. De 
pildă, era o jucătoare de djinnversoctoannular 
chiar mai bună decât tine, Philippa. Era 
admirată de djinnii de peste tot. Era isteaţă, 
raţională. Faustina mi-a povestit că Iblis era 
tatăl lui Dybbuk, în timpul în care-mi 
desfăşuram exorcizarea. La vremea respectivă, 
soţii Sachertorte locuiau în Londra, iar mama ei, 
Jenny, care tocmai îl născuse pe Dybbuk, era o 
mare admiratoare a prim-ministrului. Doar de la 
distanţă. Nu se întâlniseră niciodată, înţelegeţi. 
Atunci când Faustina a aflat despre Iblis, s-a 
hotărât să facă ceva în privinţa asta. Ascultând- 
o deja de câteva luni pe mama ei vorbind 
despre cât de minunat era prim-ministrul, 
Faustina a ajuns la concluzia că el era singura 
persoană suficient de puternică încât să-l 
închidă pe Iblis. De aceea l-a posedat. Era un 
copil foarte încăpățânat. Cel puţin, în privinţa 
asta, semăna leit cu Dybbuk. 


Bineînţeles că totul a mers pe dos. Nu mai 
posedase pe nimeni până atunci. E chiar uimitor 
că a reuşit să-l stăpânească atât de mult timp 
din prima. Dar a făcut greşeala să-şi păstreze 
propria voce, ceea ce a demascat-o imediat. 
Atunci, totul i-a scăpat de sub control. 
Sentimentul de putere a devenit prea mult 
pentru ea. Dându-şi seama de faptul că prim- 
ministrul n-o putea ajuta în niciun fel, s-a 
supărat pe el, dar şi pe mama ei. Tocmai atunci 
am apărut eu şi, neştiind că era vorba despre 
Faustina, am făcut exorcizarea şi am scos-o din 
corpul prim-ministrului. După exorcizare, am 
aflat cine-l posedase pe prim-ministru. De 
aceea, am plecat să-i caut corpul Faustinei. In 
cele din urmă, l-am găsit ascuns în Muzeul 
Figurilor de Ceară al Doamnei Tussaud!!. Am 
aşteptat şi am tot aşteptat, dar spiritul Faustinei 
nu s-a mai întors ca să-şi recupereze trupul. Cel 
puţin, asta credeam. După aceea mi-am amintit, 
cam târziu, de mostra de sânge pe care 
doctorul Warnakulasuriya - aşa se numea Guru 
Masamjhasara pe atunci - i-o luase prim- 
ministrului, în timpul consultului şi înainte de 
exorcizare. Aşa ceva este teribil de riscant 
pentru un djinn, în timpul unei experienţe în 


110 Celebru muzeu din Londra, în care numeroase personalităţi din 
diferite domenii sunt înfăţişate sub forma unor statui confecţionate 
din ceară. A fost înfiinţat de sculptoriţă Marie Tussaud, în anul 1835. 
În prezent, există muzee Madame Tussaud's şi în New York, Las Vegas, 
Amsterdam, Hong Kong şi Shanghai. 


afara corpului. Vedeţi voi, copii, o mică parte din 
sufletul ei a fost pierdută pe vecie. De aceea n-a 
mai putut să se adune la loc şi să între înapoi în 
trup. Nu în întregime. 

Nimrod pufăi din trabuc. 

— Asta a descoperit Dybbuk în India. A pus 
totul cap la cap şi şi-a dat seama că Guru 
Masamjhasara vorbea despre sora lui. Despre 
sora pe care el n-o cunoscuse niciodată. 

— Bietul Dybbuk, spuse John. 

— Biata Faustina, spuse şi Philippa. Oare ce s- 
a întâmplat cu ea? 

— Corpul ei a fost dus la un spital din 
apropiere, pentru djinnii bolnavi, le răspunse 
Nimrod. Acolo a rămas, în comă, până în ziua de 
azi. Cât despre spiritul ei, ridică Nimrod din 
umeri, am făcut multe cercetări. Prin toată 
Londra. La fel şi Jenny Sachertorte. Dar n-am 
găsit nimic. Nu e uşor să găseşti o fantomă, nici 
măcar pentru noi, djinnii. Nici nu era ataşată 
cum trebuie de ceva anume, cum ar fi o casă, 
sau o grădină. Poate că încă mai pluteşte pe 
undeva. 

— Ce groaznic, făcu Philippa. 

— Da, aşa e, murmură Nimrod. 

Rămase tăcut un timp. Apoi, inima îi tresări în 
piept ca un animal în cuşcă. De ce nu se 
gândise la Faustina mai înainte? Desigur! 
Faustina! Ea ar fi putut fi răspunsul tuturor 
problemelor. Trebuia să-l întrebe mai întâi pe 


domnul Rakshasas, bineînţeles. Apoi, trebuia să 
facă unele cercetări la spitalul privat în care 
încă mai era ţinut trupul fără suflet al Faustinei. 
Dar, dac-ar fi putut să-i găsească sufletul 
rătăcitor, exista o mică, subţire, infimă, minimă, 
foarte îndepărtată şi improbabilă speranţă că, 
într-un fel, cândva, împotriva destinului, el ar fi 
putut rezolva o problemă, în timp ce sora lui, 
Layla, s-ar fi putut întoarce în casa ei dragă şi la 
familia ei iubitoare. Dar nu voia să le dea 
speranţe copiilor, nu încă. N-ar fi fost cinstit. Ar 
fi fost prea crud. Dacă nu reuşea? Mai bine să 
nu le spună nimic, se hotări el. Cel puţin, pe 
moment. Până atunci, John şi Philippa trebuiau 
să suporte pierderea şi să-şi întărească astfel 
caracterul. 

— Curios, nu-i aşa? vorbi Nimrod, în cele din 
urmă. Felul în care lucrurile se leagă între ele. 
Un lucru duce la altul, care duce la altceva şi de 
aici te pomeneşti înapoi la început. Mă rog, pe 
aproape. Nimic nu există rupt de restul lumii. 

Gemenii nu spuseră nimic. Nimrod crezu că se 
gândeau încă la biata Faustina şi la Dybbuk. De 
fapt, ei se gândeau la mama lor, care rămăsese 
fără copii, fără soţ şi fără prieteni, la 
îngrozitoarea izolare la care era supusă şi la 
faptul că, Orice-ar fi spus Nimrod, acum ea trăia 
ruptă de restul lumii, ca o fantomă. Nedreptatea 
era de nesuportat. 

In timp ce minutele treceau unul după altul, 


începură să se gândească la modul în care, într- 
o bună zi, vor schimba lucrurile şi o vor aduce 
înapoi la ei, pentru totdeauna. Sau, cel puţin, 
pentru cât însemna totdeauna. 

Fără să-şi mişte buzele, copiii lămpii rostiră un 
jurământ, un jurământ telepatic, pe care numai 
gemenii l-ar putea rosti, că vor îndrepta ei 
lucrurile. Orice-ar însemna asta pentru neamul 
djinnilor şi pentru cel al oamenilor. 

— Cred că va trebui să locuiesc împreună cu 
voi de-acum, le spuse Nimrod. Măcar până când 
lucrurile se întorc la normal. 

Ridică din umeri ruşinat, în clipa în care le 
întâlni privirile amărâte şi-şi dădu seama că aşa 
ceva nu se va întâmpla. 

— Nu, nu-i bine spus normal, continuă el. Nu 
va mai fi aşa vreodată. Nu, voi sta aici doar un 
timp. Vă voi ajuta să treceţi prin această 
perioadă grea. Şi Groanin, dacă vreţi. Şi domnul 
Rakshasas. Suntem cu toţii aici pentru voi, copii. 
Şi vă vom sta alături, în orice vreţi voi să faceţi. 

Philippa vorbi prima. 

— Ce ironie, nu? Doi djinni care nu-şi pot dori 
ceea ce vor cu adevărat. Ai fi crezut că aşa ceva 
e posibil? 

— Vă voi spune un lucru pe care mi l-a spus şi 
mie, mai demult, domnul Rakshasas, copii, cu 
mulţi ani în urmă. Mereu am socotit aceste 
vorbe folositoare. Cred că sunt adevărate, 
indiferent de ceea ce sunteţi, djinni sau 


pământeni. lată: Să nu pui niciodată un iadeş ín 
loc de şira spinării. Câteodată, trebuie să lăsăm 
lucrurile aşa cum sunt. Trebuie să ne dăm 
seama că un fapt rămâne fapt, deoarece dorinţa 
noastră nu-l poate schimba. Dac-am încerca să 
schimbăm totul în lume, potrivit dorințelor 
noastre, n-am fi decăt nişte copii. 

— Dar suntem copii, protestă John. 

Nimrod zâmbi, după care-i mângâie, mai întâi 
pe John, apoi pe Philippa, cu drag. 

— Nu mai sunteţi, John, spuse el, încet. Nu 
mai sunteţi!