P.B. Kerr — Akhnaton si Djinnii captivi

Magicul New săi ues Bestseller 


CORINT JUNIOR 


P.B. Kerr 
Copiii Lămpii Fermecate 


Cartea Întâi 


Akhnaton Și Djinnii Captivi 


Această carte a fost scrisă pentru, dar şi cu 
ajutorul lui William Falcon Finlay Kerr, Charles 
Foster Kerr şi Naomi Rose Kerr, cu toții din 
Londra, SW 19. 

Fie ca veşnic să cunoaşteţi fericirea! 


Prolog 
Cel mai fierbinte loc de pe pământ 


Era imediat după ora amiezii, într-o zi fierbinte 
de vară, în Egipt. Hussein Hussaout!, fiul său în 
vârstă de doisprezece ani, Baksheesh?, şi 
câinele lor, Effendi?, îşi ridicaseră tabăra în 
deşert, la douăzeci de mile“ în sud de Cairo. Aşa 
cum obişnuiau, făceau săpături ilegale, căutând 
tot felul de antichităţi pe care să le poată vinde 
în magazinul lor. Nimic nu mişca prin deşert, în 
afara unui şarpe, a unui gândac, a unui scorpion 
micuţ şi, în depărtare, a unui măgar trăgând un 
car mic din lemn, încărcat cu frunze de palmier, 
pe un drumeag plin de colb. Altfel, totul era 
pustiu şi încremenit sub arşiţă, iar un vizitator 
ocazional cu greu şi-ar fi putut închipui că 
această creastă stearpă, numai piatră şi nisip, 
făcea parte din cel mai întins sit arheologic al 
Egiptului şi că o bogăţie incomensurabilă de 
monumente şi comori încă zăcea ascunsă sub 
pământul arid. 

Lui Baksheesh îi plăcea să-şi ajute tatăl să 
descopere tot felul de lucruri prin deşert. Dar 
munca îi făcea să se încingă, aşa că, la fiecare 
câteva minute, fie Baksheesh, fie tatăl său, 


Multe dintre numele personajelor au anumite semnificaţii, de obicei 
obţinute prin jocuri de cuvinte. In acest caz, este o combinaţie dintre 
hussy, ceea ce desemnează o persoană lipsită de principii morale, şi 
in, out, care înseamnă înăuntru şi, respectiv, afară. 

2 Se pronunţă bacșiș. 

3 Formulă de politeţe folosită în Turcia şi în ţările arabe, cu 
semnificaţia de domn. 

^4 Unitate de măsură a lungimii din sistemul anglo-saxon, o milă 
terestră măsurând aproximativ 1.600 de metri. 


aruncau deoparte lopata şi se duceau la Land 
Roverul lor, să bea puţină apă şi să stea o 
vreme să se răcorească în interiorul cu aer 
condiţionat al acestuia, înainte de a se întoarce 
la săpat. Munca era, de asemenea, 
primejdioasă, fiindcă, pe lângă şerpi şi 
scorpioni, regiunea era plină de gropi adânci şi 
ascunse, în care, din neatenţie, oamenii sau 
cămilele ar fi putut cădea. 

Fusese o dimineaţă de muncă rodnică: 
găsiseră mai multe figurine antice Shabti?, vreo 
două vase de ceramică sparte şi un mic cercel 
de aur. Baksheesh se simţea extrem de fericit, 
fiindcă el fusese cel care scosese la iveală 
cercelul de aur, despre care tatăl lui spusese c- 
ar fi foarte valoros. Reflectând razele soarelui 
fierbinte al deşertului, cercelul ardea ca un cerc 
de foc în mâinile murdare ale lui Hussein. 

— Du-te şi mănâncă şi tu ceva de prânz, 
băiete, zise el. O meriţi! 

În schimb, el continuă să sape, sperând că va 
mai găsi şi alte antichităţi îngropate. 

— Da, tată. 

Baksheesh se îndreptă spre partea din spate a 
Land Roverului, urmat îndeaproape de Effendi, 
care nădâăjduia să primească şi el ceva de 
mâncare. Baksheesh deschise uşa din spate şi 


> Numite şi Ushabti, erau figurine funerare confecţionate, în Egiptul 
antic, sub forma unor mumii, conform credinţei că, pe lumea cealaltă, 
vor munci în locul persoanei decedate pe care o înfăţişau. 


era pe cale să scoată din portbagaj lădiţa 
frigorifică, în clipa în care, dintr-odată, Land 
Roverul se mişcă. Gândindu-se că, probabil, 
frâna de mână nu fusese trasă aşa cum trebuia, 
dădu fuga spre portiera din dreptul şoferului, cu 
gând să sară înăuntru şi să asigure vehiculul 
mai bine, dar când atinse mânerul, acesta se 
smuci brusc din mâna lui. După o clipă sau 
două, Baksheesh simţi un şoc puternic sub 
picioare, de parcă vreun uriaş din subteran ar fi 
izbit cu pumnul în tavanul stâncos de deasupra 
capului său, şi, privind în jos, băiatul observă că 
solul părea să se unduiască în valuri care se 
întindeau pe toată lungimea văii. Pierzându-şi 
echilibrul, căzu peste maşină, lovindu-se uşor la 
cot, iar apoi scoase un țipăt, în clipa în care un 
al doilea şoc, mult mai puternic, îi urmă celui 
dintâi. 

Baksheesh se ridică anevoie pe picioare, 
încercând să-şi menţină echilibrul, ceea ce 
deveni o sarcină mai uşoară când încetă să se 
mai uite la pământ şi îşi pironi privirea în 
peretele râpei. La un sfert de milă depărtare de 
locul în care stătea acum, se afla zona de râpă 
pe care el şi cu tatăl său o cunoşteau foarte 
bine, fiindcă adesea îşi făcuseră de lucru pe- 
acolo. Dar, chiar în timp ce-o privea, o întreagă 
faleză cedă, prăbuşindu-se pe solul sclipitor al 
deşertului, într-un mare arc de praf, pietre, 
bolovani şi nisip. 


Baksheesh se aşeză brusc, pur şi simplu ca să 
evite să cadă din nou. Niciodată nu mai trăise 
până atunci experienţa unui cutremur, totuşi 
intuia că teribila mişcare a pământului cu greu 
ar fi putut fi luată drept altceva. Spre deosebire 
de el, tatăl lui era mai degrabă încântat decât 
înfricoşat, începând să râdă isteric în timp ce se 
străduia, fără succes, să se ridice din nou în 
picioare. 

— În sfârşit, striga el, în sfârşit! 

Părea să fie convins că, de fapt, cutremurul îi 
venea în ajutor. 

În pofida zguduiturilor tot mai violente - 
legănări orizontale, amestecate cu câteva 
zgâlţâăieli pe verticală, ca şi cum Natura ar fi 
avut de gând să-i ruşineze pe toţi cei ca Hussein 
Hussaout, care erau suficient de încrezuţi să 
pretindă că ei puteau păşi pe puntea unei 
corăbii în timpul furtunii - Baksheesh era mai 
impresionat de faptul că tatăl lui părea că 
înnebunise. 

— Zece ani, striga din răsputeri Hussein, 
acoperind huruitul ca de tunet al pământului. 
Zece ani am aşteptat să se-ntâmple aşa ceva! 

Spre uimirea lui Baksheesh, buna dispoziţie şi 
agitația tatălui săli nu dădeau vreun semn că s- 
ar domoli, nici măcar atunci când o erupție 
explozivă de pietre şi de pământ făcu să se 


ridice Land Roverul cu aproape şase picioare* 
deasupra capului său, răsturnându-l apoi cu 
capota în jos. 

— Tată, termină! ţipă băiatul, înşfăcându-l în 
braţe pe Effendi, care scheuna şi tremura de 
frică. Eşti nebun! Termină, te rog eu, şi fereşte- 
te sau o să fii omorât! 

În realitate, Hussein Hussaout nu se afla într-o 
primejdie mai mare în timp ce încerca să stea în 
picioare pe solul care se cutremura, decât fiul şi 
câinele său, care, întinşi pe nisip, se agăţau 
zadarnic de acesta; numai că băiatului i se 
părea c-ar fi ceva aproape necuviincios în 
comportamentul tatălui său, imaginându-şi că 
spiritele Pământului, văzând veselia şi aparenta 
lui neînfricoşare, le-ar putea socoti o lipsă de 
respect faţă de ele, şi, din această pricină, s-ar 
hotări să-i distrugă pe toţi trei. 

Dar atunci, la fel de subit precum izbucnise, 
huruitul subteran se stinse,  îngrozitoarea 
mişcare se opri, praful şi nisipul se aşezară la 
locurile lor, iar neclintirea arzătoare se instaură 
iarăşi, de parcă Natura şi-ar fi ţinut respiraţia, să 
vadă ce urma să se mai întâmple. Apoi, totul 
redeveni tăcut... mai precis, totul cu excepţia lui 
Hussein Hussaocut. 

— Nu-i aşa că-i minunat? strigă el; şi, abia 
acum, când pământul încetase în sfârşit să se 


ê Unitate de măsură a lungimii în sistemul anglo-saxon, un picior fund 
echivalent cu aproximativ 0,3 metri. 


mai clatine, căzu în genunchi, încă rânjind ca un 
smintit, şi îşi împreună mâinile ca pentru 
rugăciune. 

Baksheesh se întoarse să privească spre Land 
Rover, care acum zăcea cu roţile-n sus, şi 
clătină din cap. 

— Se pare c-o să trebuiască să mergem pe jos 
până la drum şi să facem rost de ajutoare, zise 
el. Nu văd ce-i aşa de minunat. 

— Ba da, e minunat, insistă tatăl lui şi ridică 
de jos o bucată de piatră, cu puţin mai mică 
decât un CD. Uite-aici! Am văzut-o imediat cum 
s-a mişcat pământul. De mii de ani, vântul şi 
nisipul sunt paznicii comorii faraonilor. Dar, din 
când în când, pământul se cutremură şi ceea 
ce-a fost îngropat, poate ieşi la lumină. 

Lui Baksheesh, bucata de piatră nu i se părea 
câtuşi de puţin o comoară. De fapt, aproape 
oricine altcineva n-ar fi luat, probabil, în seamă 
bucata pătrată de rocă bazaltică, netedă, 
cenuşie, acoperită cu şănţuleţe dăltuite, pe care 
i-o arăta Hussein. Numai că Hussein îşi dăduse 
imediat seama despre ce era vorba: un 
fragment dintr-o stelă” egipteană. 

— E o tăbliță de piatră, pe care e gravată o 
inscripţie antică, cu scrierea hieroglifică din 


7 Monument funerar, de obicei având forma unei mici coloane sau a 
unui pilastru, cioplit dintr-un singur bloc de piatră şi purtând diferite 
inscripţii. 


timpul celei de-a Optsprezecea Dinastii”. 

li explică tatăl băiatului. Dacă piatra asta e 
ceea ce cred eu, atunci înseamnă c-am 
descoperit cheia care ne va ajuta să dezlegăm 
un mister care-a rezistat timp de mii de ani. 
Asta s-ar putea dovedi cea mai mare zi din viaţa 
noastră. Un om ca mine aşteaptă toată viaţa lui 
o ocazie ca asta. De-aia e minunat, fiule! De-aia 
sunt eu fericit! 


Capitolul | 
Botezul câinilor 


3 Una dintre epocile cele mai bogate şi înfloritoare ale Egiptului antic, 
deschisă prin secolul al XV-lea î.Hr. prin domnia reginei Hatshepsut, 
una dintre puţinele femei faraon din istorie. Ea a fost urmată de 
Amenophis al Ill-lea şi, apoi, de fiul acestuia, Amenophis al IV-lea, 
care, adoptând atonismul ca religie, şi-a schimbat numele în 
Akhnaton, ceea ce înseamnă „cel care îl slujeşte pe Aton”. Acesta, 
împreună cu soţia sa, Nefertiti, a construit un nou oraş, pe care l-a 
numit tot Akhnaton, mutând acolo capitala Egiptului. La câteva luni 
după moartea lui, Tutankhamon a devenit faraon. 


Doamna şi domnul Edward Gaunt? locuiau în 
New York, la numărul 7 de pe Strada 77 Est, 
într-o clădire veche, cu şapte etaje. Aveau doi 
copii de doisprezece ani, John şi Philippa, care, 
în ciuda faptului că erau gemeni, era de 
neînchipuit cât de puţin semănau unul cu altul 
(spre marea lor uşurare şi satisfacţie). Nimănui 
nu-i venea să creadă că sunt gemeni, atât erau 
de diferiţi. John, care era mai în vârstă cu zece 
minute decât sora lui, era înalt şi slab, cu părul 
castaniu şi drept, şi-i plăcea să se îmbrace în 
negru. Philippa era mai micuță, cu părul roşu şi 
ondulat, şi purta o pereche de ochelari cu rama 
de baga, care-o făceau să pară cea mai 
inteligentă dintre ei doi; ei îi plăcea să se 
îmbrace în roz. Amândoi îi compătimeau pe 
gemenii identici şi considerau că ei doi 
avuseseră mare noroc că scăpaseră, cu toate 
că-i cam sâcâiau veşnicele observaţii ale 
celorlalţi despre cât erau ei de deosebiți, de 
parcă n-ar fi băgat de seamă până atunci. 

În minţile lor, însă, lucrurile stăteau cu totul 
altfel. John şi Philippa adesea gândeau 
asemănător. Uneori, la şcoală, când profesorul 
punea câte-o întrebare, amândoi ridicau mâna 
să răspundă exact în aceeaşi clipă. Când 
urmăreau la televizor emisiuni concurs, rosteau 
răspunsurile într-un singur glas. Şi erau 


” Gaunt, în limba engleză, înseamnă slab, firav. 


imposibil de învins la Pictionary'%, când jucau în 
aceeaşi echipă. 

Tatăl lor, domnul Gaunt, era bancher 
specializat pe investiţii, ceea ce e un alt fel de a 
spune că era bogat. Doamna Gaunt, mai 
cunoscută în societatea din New York sub 
numele de Layla, era o femeie foarte frumoasă 
şi lua parte la multe activităţi caritabile, la care 
era foarte des invitată, pentru că oriunde se 
implica, reuşita era garantată. Organiza 
numeroase dineuri, conversaţia ei era la fel de 
sclipitoare ca un candelabru de cristal, într-un 
cuvânt, era fermecătoare, altfel spus era 
inteligentă şi frumoasă, colac peste pupăză. 

Nu putea fi negat, cu toate acestea, faptul că 
doamna şi domnul Edward Gaunt alcătuiau un 
cuplu destul de neverosimil, aproape la fel de 
neverosimil ca şi ideea că John şi Philippa ar 
putea fi gemeni. Layla, cu părul ei negru şi o 
conformaţie magnifică de sportivă, avea mai 
mult de şase picioare înălţime!!, desculţă, în 
timp ce soţul ei, Edward, abia dacă măsura cinci 
picioare? încălţat cu pantofii săi Berluti, avea 
părul grizonat, purta plete şi ochelari cu lentile 
colorate. Oamenii o remarcau pe Layla atunci 
când intra într-o încăpere, dar rareori îl 
remarcau pe Edward, căruia, din fericire, îi 
1 joc asemănător cu mima, în care cuvântul de ghicit (în cel mult un 
minut) este desenat, nu mimat. 


11 Aproximativ 1,80 metri. 
12 Aproximativ 1,50 metri. 


plăcea să treacă neobservat, fiind un tip timid şi 
retras, suficient de mulţumit că soţia sa şi casa 
de pe Strada 77 acaparau toată atenţia. 
Reşedinţa familiei Gaunt, situată în partea 
simandicoasă a estului New Yorkului, arăta mai 
degrabă ca un templu decât ca o casă 
obişnuită, fiind frecvent prezentată în tot felul 
de reviste cu hârtie lucioasă. Uşa din faţă era 
protejată de o enormă poartă de fier forjat, 
arcuită, iar pereţii casei erau lambrisaţi cu cel 
mai scump lemn de mahon. Se găseau acolo 
numeroase tablouri  franţuzeşti minunate, 
mobilă englezească veche, covoare persane 
rare şi vaze chinezeşti preţioase. Uneori, 
Philippa spunea că avea impresia că părinţii săi 
se preocupau mai mult de mobilele sau de 
antichităţile lor, decât de copii; cu toate 
acestea, ştia că nu era adevărat, şi o spunea 
numai de dragul de a o spune, aşa cum şi 
fratelui ei geamăn, John, îi plăcea să-i spună 
tatălui său că imobilul de la numărul 7 arăta mai 
degrabă ca o galerie de artă decât ca un cămin 
potrivit pentru doi copii în vârstă de doisprezece 
ani. Ori de câte ori spunea John acest lucru, 
ceea ce se întâmpla, de obicei, când tatăl lui 
venea acasă cu încă un tablou vechi şi îmbâăcsit, 
domnul Gaunt râdea şi-i răspundea fiului său că, 
dacă în imobilul cu numărul 7 s-ar fi aflat o 
galerie de artă, cu siguranţă că n-ar fi fost 
permis accesul câinilor, nici măcar al celor doi 


câini, foarte bine educați, pe care cei din familia 
Gaunt îi ţineau ca animale de companie. 

Alan şi Neil erau doi rottweileri uriaşi, nişte 
animale cu totul remarcabile, fie măcar pentru 
faptul că păreau să înţeleagă tot ceea ce li se 
spune. Odată, John, fiindu-i prea lene să se 
ridice şi să caute telecomanda de la televizor, îi 
ceruse lui Alan să schimbe programul şi, spre 
surprinderea lui, Alan executase comanda. Neil 
nu era mai puţin inteligent decât Alan; ambii 
câini erau capabili să facă deosebirea dintre Fox 
Kids, Canalul Disney, Nickelodeon” şi CNN. 

Cei doi câini îi însoțeau adesea pe gemeni în 
călătoriile acestora în afara New Yorkului, iar 
John şi Philippa erau, probabil, singurii copii din 
oraş care se simțeau în siguranţă să se plimbe 
prin apropiere de Central Park după lăsarea 
întunericului. Dar faptul că doi câini atât de 
inteligenţi purtau nume atât de banale 
reprezenta un motiv de serioasă enervare 
pentru John. 

— Rottweilerii au fost crescuţi pentru prima 
dată în chip de câini de pază de vechii romani, 
se plânse el în faţa părinţilor săi, într-o 
dimineaţă, la micul dejun, cu puţin înainte de 
vacanţa de vară. Sunt cam singurii câini de 
companie despre care Ministerul Sănătăţii a 
publicat o avertizare. Muşcătura lor e mai 
puternică decât a oricărui alt câine, poate doar 


13 Trei dintre cele mai cunoscute canale de televiziune pentru copii. 


cu excepţia celui cu trei capete care păzeşte 
Hadesul!*. 

— Cerber,  murmură domnul Gaunt şi, 
ridicându-şi ziarul New York Times, începu să 
citească despre cutremurul din Cairo, ilustrat pe 
prima pagină cu o fotografie mare şi 
impresionantă. 

— Ştiam şi eu, tată, răspunse John. Oricum, 
din acest motiv, rottweilerii sunt rasa preferată 
a celor din armată şi din poliţie. Aşa că mie mi 
se pare ridicol să-i strigi pe nişte nume ca Alan 
şi Neil. 

— De ce? se miră domnul Gaunt. Aşa li s-a 
spus dintotdeauna. 

— Ştiu. Dar, tată, după părerea mea, dac-ar fi 
fost să le dau eu nume unor rottweileri, le-aş fi 
găsit unele mai potrivite. De pildă, Nero şi 
Tiberius, poate, după cei doi împărați romani. 

— Adevărat, încuviinţă tatăl său. Lui Tiberius îi 
lipsea complet cordialitatea, civile ingenium”. Şi 
era o fiinţă omenească dezgustătoare. lar Nero 
era, pur şi simplu, nebun. Mai mult, şi-a omorât 
propria mamă, pe Agrippina. Şi pe soţia lui, 
Octavia. Şi a ars oraşul până-n temelii. Odisse 
coepi, postquam parricida matris et uxoris, 
auriga et histrio et incendiarius extitisti!€. 

— Tatăl lui râse cu cruzime. Te întreb, ce fel 
14 Infernul, în mitologia greacă. 

15 Spirit liberal, popular, simplu, în limba latină — caracterizare făcută 


lui Tiberius de istoricul roman Publius (Gaius) Cornelius Tacitus (56- 
117 d.Hr.) în Anale, Cartea 1, capitolul 33. 


de exemplu ar fi acesta pentru un câine? 

John îşi muşcă buzele; întotdeauna îi venea 
greu să discute în contradictoriu cu tatăl lui 
atunci când acesta începea să vorbească în 
latină. Există ceva la cei care vorbesc în latină - 
cum ar fi judecătorii sau papii - care te face să- 
ţi vină greu să-i contrazici. 

— Bine, poate că nu oricare împărat roman, 
acceptă John. Deci, poate altceva. Ceva care să 
sune mai tipic câineşte. Ca Elvis, să zicem. 

— În cazul în care n-ai observat, replică 
domnul Gaunt, băţos, niciunul dintre cei doi 
câini ai noştri nu este tipic câinesc, în sensul în 
care te referi tu. Rottweilerii sunt, aşa cum ai 
spus, preferaţii instituţiilor care impun legea şi 
ai celor militare. Nu sunt o rasă de căâţeluşi care 
dau din coadă tot timpul. Unele familii au câini 
dresați să le aducă ziarul din cutia de scrisori. 
Noi avem câini în stare să dea fuga la brutărie, 
sâmbăta dimineaţa, şi să aducă o sacoşă cu 
chifle fără să mănânce vreuna. Dă-mi voie să-ţi 
spun că nici măcar Elvis n-ar fi putut face asta. 
Şi cât de tipic câinesc este să te duci singur la 
veterinar, când te simţi bolnav? Sau să vâri o 
monedă în aparatul de taxat din parcare? Ştii 
ceva? Mi-ar plăcea mie să-l văd pe împăratul 
Nero vârând o monedă în aparatul de taxat! Pe 
16 Am început să te urăsc atunci când te-ai transformat în ucigaş al 
mamei şi al soţiei tale, în concurent la cursele de care, în actor şi în 


incendiator — replică atribuită de Tacitus tribunului Subrius Flavus, în 
dialog cu împăratul roman Nero, în Anale, Cartea a 15-a, capitolul 67. 


lângă asta, adăugă el, împăturindu-şi ziarul, 
acum e cam târziu. Sunt câini adulţi. Toată viaţa 
lor i-am strigat Alan şi Neil. Ce crezi, c-ar putea 
să înveţe să răspundă la nişte nume noi, chiar 
aşa, dintr-odată? Un câine nu este ca un tâmpit 
de cântăreţ pop sau un star de cinema. Oamenii 
de genul ăsta se pot obişnui să poarte şi cine 
ştie ce nume prostesc. Ca Pink. Sau Dido. Sau 
Stâng. Nu, un câine este legat de propriul său 
nume într-un fel în care niciun alt animal nu 
este. 

Domnul Gaunt aruncă o privire spre fiica sa. 

— Eşti de acord cu mine, Philippa? 

Philippa dădu din cap, gânditoare. 

— Adevărat că nu sunt câini ca toţi câinii. Prin 
urmare, părerea mea este că, dac-am sta să le 
explicăm, cu grijă, că fiecare va avea un alt 
nume, am putea vedea cum răspund. Un câine 
care e suficient de inteligent încât să facă 
diferenţa dintre CNN şi Fox Kids este, probabil, 
suficient de inteligent încât să se descurce cu 
un nume nou. 

— Dar eu tot nu înţeleg ce nu vă convine la 
numele lor. Alan şi Neil sunt, amândouă, nume 
de origine celtică. Alan a devenit sinonim cu 
„chipeş”, iar Neil, sinonim cu „campion”. Nu văd 
ce n-ar fi în regulă la doi câini ale căror nume să 
însemne „chipeş” şi „campion”. Chiar nu văd. 

— Eu cred că e o idee excelentă, dragul meu, 
interveni doamna Gaunt. Oricât ţi-ai pune 


imaginaţia la încercare, n-ai putea să-l descrii 
pe Alan ca fiind chipeş. lar Neil n-a câştigat 
niciodată nimic, în viaţa lui. Layla zâmbi, ca şi 
cum problema ar fi fost tranşată. Deci, cum să-i 
numim? Trebuie să recunosc că mi-ar cam 
plăcea numele de Elvis. Alan e cel mai solid 
dintre ei doi şi are şi-o poftă de mâncare mai 
mare. Dacă nici el nu-i un Elvis, apoi nici că mai 
ştiu pe vreunul care să fie! 

Domnul Gaunt îi aruncă soţiei sale o privire 
stăruitoare, reprobatoare, ca şi cum ar fi fost 
total împotriva a ceea ce spunea. 

— Layla, zise el, liniştit, nu mi se pare deloc 
amuzant. 

— Şi haideţi să-i spunem Winston lui Neil, 
propuse Philippa. De la Winston Churchill. El e 
cel mai fioros dintre ei doi, iar cu fălcile lui şi la 
cum mârâie, e leit Winston Churchill”. 

— Îi plac şi ţigările de foi, adăugă John. Ori de 
câte ori fumează cineva în casa asta o ţigară de 
foi, Neil vine imediat şi începe să adulmece, ca 
şi cum s-ar topi după fum. 

— E-adevărat, îl susţinu Philippa. Aşa face, nu- 
i aşa? 


17 Om politic englez (1874-1965), militar şi scriitor (Premiul Nobel 
pentru literatură, 1953); secretar de stat al ministerului de război, 
secretar colonial, cancelar, prim-ministru. Una dintre cele mai 
proeminente figuri ale secolului al XX-lea, remarcabil orator, care s-a 
impus prin imaginaţie şi îndrăzneală, susţinător al acţiunii agresive — 
eficace în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Fizionomia şi 
tenacitatea de buldog i-au atras această poreclă. Vorbea hârâit şi era 
un pasionat fumător de trabucuri. 


— Ei bine, singura problemă care mai rămâne 
este cine-o să le spună? continuă John. 

— Tu trebuie să faci asta, mamă, zise Philippa. 
Pe tine întotdeauna te ascultă. Toată lumea te 
ascultă. Până şi tata. 

Era adevărat: Alan şi Neil o ascultau 
întotdeauna pe doamna Gaunt, fără nicio 
ezitare. 

— Eu tot nu sunt de acord, se încăpăţână 
domnul Gaunt. 

— Foarte bine, atunci, să supunem la vot, 
propuse John. Toţi cei care sunt pentru 
schimbarea numelui câinilor să ridice mâna! 

Văzând că se ridică trei mâini, domnul Gaunt 
oftă, înfrânt. 

— Bine, fie ca voi! Dar pun pariu că Alan şi 
Neil n-or să înghită asta. 

— O să vedem, replică doamna Gaunt. Ştii, ar 
fi trebuit să ne gândim mai de mult la asta, 
dragul meu. Copiii chiar au dreptate. 

Şi Layla îşi vâri degetele în gură scoțând un 
fluierat asurzitor, pentru care ar fi invidiat-o 
orice cowboy. 

După câteva secunde, cei doi câini îşi făcură 
apariţia în bucătărie şi se postară în faţa 
doamnei Gaunt, într-o atitudine care arăta că 
sunt gata să execute ordinele. 

— Ascultaţi-mă cu mare atenţie, băieţi, spuse 
ea. S-a hotărât ca voi să aveţi, de-acum încolo, 
alte nume, mai potrivite unor câini. 


Neil privi spre Alan şi scoase un mârâit 
înfundat. Alan doar căscă ostentativ şi se aşeză. 

— Nu vreau să avem discuţii pe tema asta, 
insistă doamna Gaunt. Neil! Pe viitor, numele 
tău va fi Winston. Şi, Alan! Numele tău va fi 
Elvis. Aţi înţeles? 

Câinii rămaseră tăcuţi, aşa că doamna Gaunt 
repetă întrebarea şi, de data aceasta, amândoi 
câinii lătrară cu putere. 

— Super! exclamă John. 

— Eu, în ceea ce mă priveşte, voi continua să 
folosesc vechile nume, interveni domnul Gaunt. 
Câinii poate că or să se obişnuiască, în cele din 
urmă, cu noile nume, dar sunt sigur că eu, nu. 

— Winston! Culcat! porunci doamna Gaunt, iar 
câinele căruia până atunci i se spusese Neil se 
întinse pe podeaua bucătăriei. Elvis! Sus! lar 
câinele al cărui nume fusese Alan se ridică în 
picioare. 

— Minunat! aprecie John. Cine-a zis că nu poţi 
să-l înveţi chestii noi pe un câine bătrân? 

— Câinii ăştia ar merita să fie daţi la televizor, 
adăugă Philippa. 

Domnul Gaunt îşi aruncă deoparte ziarul şi se 
ridică de la lunga masă din lemn de cireş de la 
bucătărie. 

— Nici prin gând să nu-ţi treacă! zise el, apoi 
ieşi cu paşi apăsaţi, părând destul de supărat pe 
familia lui. 

Ceva mai târziu, gemenii se duseră la şcoală, 


ca de obicei, şi nimic deosebit nu se mai 
întâmplă, tot ca de obicei. John şi Philippa erau 
aproape în fruntea clasei la majoritatea 
materiilor, cu excepţia matematicii, dar la 
educaţie fizică excelau de-a binelea, fie doar şi 
pentru faptul că erau mereu într-o formă foarte 
bună, mult mai bună decât a majorităţii copiilor 
de la ei din şcoală, mulţi dintre aceştia fiind 
leneşi şi supraponderali. Motivul pentru care 
gemenii erau într-o formă atât de bună era 
acela că ambii erau claustrofobi, ceea ce 
însemna că nu puteau suporta să stea în spaţii 
închise. În mod special nu puteau suporta 
ascensoarele, care, aşa cum vă puteţi imagina, 
le făceau nu puţine probleme într-un oraş ca 
New York, cu atâtea clădiri înalte. În timp ce 
majoritatea oamenilor urcau cu ascensoarele, 
John şi Philippa preferau să urce pe scări, uneori 
alergând pe câte cincizeci sau chiar şaizeci de 
şiruri de trepte, până să ajungă acolo unde 
trebuia. Din această cauză, gemenii erau la fel 
de în formă ca doi purici săltăreţi. De fapt, 
puricii ar fi trebuit să se antreneze serios într-o 
sală de gimnastică, până să fie într-o formă la 
fel de bună ca ei. Dar oricât de bună ar fi fost 
condiţia lor fizică, John şi Philippa n-aveau cum 
să fie la fel de iuți ca un ascensor şi, prin 
urmare, întârzierile lor, oricând şi oriunde, 
ajunseseră de notorietate. Ceea ce i-ar fi putut 
supăra foarte tare pe tatăl şi pe mama lor, dacă 


Edward şi Layla Gaunt n-ar fi avut o mai mare 
înţelegere faţă de copiii lor, decât ar fi putut 
bănui vreodată aceştia. 


Capitolul 2 
O vizită la dentist 


Majoritatea copiilor abia aşteaptă să se 
termine trimestrul de primăvară şi să înceapă 
vacanţa de vară. Dar, în ceea ce-i privea pe 
gemeni, prima zi a vacanței de vară era mereu 
asociată cu un anumit grad de teamă şi de 
repulsie, fiindcă aceasta era întotdeauna ziua 
aleasă de doamna Gaunt pentru o programare 
la dentist. 

John şi Philippa aveau dinţi sănătoşi şi 
puternici, albi ca laptele şi regulaţi ca un şir de 
maşini parcate. Niciunul dintre ei n-avusese 
vreodată nevoie de o plombă şi, în realitate, 
aveau prea puţine motive să fie emoţionaţi. Cu 
toate acestea, nu se ştie cum, întotdeauna 
avuseseră presimţirea că, într-o zi, doctorul Larr 
va găsi ceva care să trebuiască făcut şi că, 
atunci, toate burghiele strălucitoare din oţel, 
acele, cleştii şi sondele, care zăceau pe masa lui 
de lucru, ca tot atâtea instrumente de tortură, 
ar putea fi deodată solicitate să între în acţiune. 
Gemenii văzuseră destule filme la viaţa lor ca să 
ştie câtă durere putea provoca un dentist atunci 
când se apucă de lucru, în loc să-şi desfăşoare 


examenul de rutină, cu care se obişnuiseră 
deja. 

Aceasta o fi fost, poate, explicaţia faptului că, 
devreme, în dimineaţa zilei în care aveau 
programare la doctorul Larr, John se trezi dintr- 
un vis extrem de veridic, în care suferea de o 
durere îngrozitoare de dinţi: acel gen de durere 
de dinţi agonizantă care-l transformă pe ditamai 
adultul într-o piftie scâncitoare plângându-şi de 
milă sau pe un fioros urs grizzly în cel mai bun 
prieten al unui băiat suficient de viteaz încât să- 
şi asume rolul de stomatolog veterinar; acel gen 
de durere de dinţi care, în visul lui John, avusese 
ca rezultat scoaterea tuturor dinţilor săi. 

Gâfâind, lac de sudoare şi tremurând de frică, 
John căzu din pat ţinându-se cu mâinile de faţă, 
uşurat la gândul că o asemenea durere 
groaznică de dinţi nu fusese altceva decât un 
coşmar. Dar mai exista un amănunt curios în 
legătură cu acest vis, fiindcă, în timp ce 
dormea, oglinda de pe peretele din spatele 
patului său se crăpase de-adevăratelea de la un 
capăt la celălalt; şi nu numai oglinda, dar şi 
tăblia patului, astfel încât crăpătura din oglindă 
se continua clar şi în lemn. Sau probabil sensul 
fusese invers, fiindcă exista chiar o zgărietură 
mică şi o ruptură în faţa de pernă, acolo unde-şi 
odihnise el capul, părând că durerea imaginată 
de mintea lui în timpul visului s-ar fi manifestat 
prin cine ştie ce fel de putere asupra materiei 


înconjurătoare, respectiv a mobilei, din camera 
lui. 

Cel puţin, acesta fu cel dintâi gând al lui John. 

— Ce-ai făcut? îl întrebă Philippa, cercetând 
stricăciunile din pragul uşii. Ţi s-a făcut foame 
azi-noapte şi te-ai apucat să ronţăi peretele? 

— Arăt eu a hamster? replică John, nervos, dar 
parcă nu-i venea să-i mărturisească surorii sale 
care credea el c-ar fi explicaţia pentru ciudata 
crăpătură din perete, de teamă c-ar râde de el. 

— Nu, îi răspunse ea. Dar cu siguranţă că 
miroşi ca unul, câteodată. Se îndreptă spre 
oglindă şi-şi plimbă degetul cu grijă de-a lungul 
fisurii. Dacă n-aş fi ştiut, aş fi zis c-a fost făcută 
de un cutremur. Numai că ultimul care a avut o 
magnitudine cât de cât notabilă în statul New 
York a fost cel din 1983, de 5,1 grade. 

— Se pare că ştii destul de multe despre asta, 
observă John, impresionat. 

— Am văzut un film la televizor, acum vreo 
două săptămâni, mărturisi ea, apoi se încruntă. 
Ce ciudat! 

— Ei, na, normal că e ciudat, spuse John, dar 
Philippa ieşise deja din cameră şi, timp de 
câteva minute, el nu se mai gândi la ceea ce 
spusese ea, până când n-o văzu reapărând şi 
aducând cu ea un exemplar din New York 
Times. 

— la fii atent aici! strigă ea, aruncându-i ziarul 
în braţe. 


— Ziarul de ieri? Şi ce-i cu asta? 

— A fost un cutremur în Egipt. 

— Şi ce are asta de-a face cu crăpătura din 
oglinda mea? 

— Uită-te puţin, îl invită Philippa şi, luându-i 
înapoi ziarul, îl puse pe oglindă, astfel încât 
fotografia de pe prima pagină, înfăţişând o 
crăpătură din peretele Muzeului Egiptean de 
Antichităţi, din Cairo, faimos în toată lumea, să 
fie alături de crăpătura oglinzii de perete a lui 
John. John rămase cu gura căscată. Nu putea să 
nege faptul că, într-adevăr, cele două crăpături, 
cu zigzagurile lor aparent întâmplătoare, erau 
identice. 

— Oau, răsuflă John. E chiar super. 

Philippa se încruntă din nou. 

— Ai făcut-o intenţionat. Să mă sperii pe mine. 

— Ba nu, se apără John. Pe cinstite. Pur şi 
simplu, m-am trezit şi am găsit-o acolo, jur! 

— Şi-atunci, cum s-a întâmplat? 

— O să ţi se pară o prostie, dar am visat c- 
aveam o durere de dinţi îngrozitoare. Şi cel mai 
ciudat lucru este că, uite, crăpătura pare să 
pornească tocmai de unde stăteam eu cu 
obrazul pe pernă. 

În loc să-l ia peste picior, Philippa examină 
perna. 

— Şi-atunci, eu de ce n-am visat asta? întrebă 
ea. Vreau să spun, deseori visăm acelaşi lucru, 
este? 


— De asta m-am mirat şi eu, recunoscu John. 
Şi am ajuns la concluzia că e din cauză că mie 
mi-e mai frică de dentist decât ţie. 

Philippa încuviinţă: era adevărat. 

— Dar asta tot nu explică similaritatea dintre 
crăpătura de pe peretele tău şi cea de pe 
peretele Muzeului din Cairo. 

Încă mai discutau despre crăpătura din perete 
în timp ce urcau, două ore mai târziu, cele 
douăzeci şi patru de rânduri de scări spre 
cabinetul stomatologic al lui Maurice Larr, de pe 
Third Avenue. 

Gemenii îşi găsiră mama, care urcase cu 
ascensorul, în camera de aşteptare, unde 
doctorul Larr discuta deja cu ea; nu despre 
stomatologie, ci despre tenis, un sport de care 
atât doamna Gaunt, cât şi doctorul Larr, erau 
foarte pasionaţi. 

Doctorul Larr îi privi pe deasupra ochelarilor şi 
le făcu un semn cu ochiul. 

— Mi-a tăiat macaroana, zise el, referindu-se 
la ultima partidă pe care o jucase împotriva ei. 
M-a curăţat de tot şi-a obţinut şi reducere. 
Mama voastră ar fi putut ajunge jucătoare 
profesionistă. Sunt femei care trăiesc din asta şi 
care-ar vrea să aibă o lovitură de serviciu ca a 
mamei voastre. Şi mai e şi frumoasă, ştiţi? Mai 
rar ca ea! Câte campioane de tenis n-aţi văzut, 
care arată de parcă locul lor ar fi în turneele 
masculine? Dar nu şi mama voastră. Ar trebui 


să fiţi mândri de ea. 

Gemenii încuviinţară, politicoşi. Se obişnuiseră 
să audă cum i se aduceau osanale mamei lor 
pentru faptul că era pricepută ba la una, ba la 
alta. Imuni la ceva atât de greu de definit cum e 
farmecul, gemenii aveau câteodată impresia că 
mama lor are o putere stranie, chiar misterioasă 
asupra oamenilor, aproape ca şi cum viaţa i-ar fi 
dăruit acel ceva în plus, astfel încât totul, în 
cazul ei, să fie un pic mai bun decât în mod 
normal. Coafezele o lăudau pentru părul ei 
frumos, negru, sclipitor, susţinând c-ar trebui să 
apară într-o reclamă pentru  şampoane. 
Croitoresele o lăudau pentru silueta ei superbă 
şi susțineau c-ar fi trebuit să fie prezentatoare 
de modă. Cosmeticienele o lăudau pentru pielea 
ei mătăsoasă şi netedă, susţinând c-ar trebui 
să-şi lanseze o linie proprie de produse 
cosmetice. Scriitorii o lăudau pentru talentul ei 
şi susțineau c-ar trebui să scrie o carte. Oaspeţii 
de la dineurile pe care le organiza o lăudau 
pentru priceperea într-ale gătitului şi susțineau 
c-ar trebui să-şi deschidă un restaurant. 
Organizațiile caritabile o  lăudau pentru 
abilitatea de a strânge fonduri pentru cauzele 
nobile şi susțineau c-ar trebui să abordeze o 
carieră diplomatică. Pentru John şi Philippa, nu 
era nimic surprinzător în faptul că doctorul Larr 
avea o părere atât de bună despre modul în 
care juca tenis mama lor. 


— Încetează, Mo! râse doamna Gaunt. Mă faci 
să mă simt jenată. 

Dar gemenii ştiau că pe ea n-o deranja deloc. 
Dacă mama lor avea o slăbiciune, atunci aceea 
era că îi plăcea să fie măgulită, şi înghiţea 
laudele la fel cum înfulecă oamenii lacomi prea 
multe prăjituri. 

Doctorul Larr îi privi pe copii, zâmbi cu cel mai 
prietenos zâmbet al său şi-şi frecă palmele. 

— OK, care dintre voi doi, copii, se suie primul 
pe scaunul unchiului Mo? 

— John, spuse doamna Gaunt, şi cu asta se 
încheie orice discuţie. Doamna Gaunt era 
obişnuită să fie ascultată ca un judecător sau un 
agent de poliţie: fără comentarii. 

John luă loc pe scaun, în timp ce doctorul Larr 
îşi puse o pereche de mănuşi de cauciuc, care 
făceau ca mâinile lui să arate de parcă şi le-ar fi 
cufundat într-o găleată cu frişcă. Apoi, veni 
lângă John şi apăsă pe un buton din podea cu 
vârful unuia dintre mocasinii săi cu ciucuri, 
astfel încât scaunul, care era mai degrabă o 
canapea din piele, se ridică, făcându-l pe John 
să se simtă ca un voluntar folosit de un 
iluzionist pentru o şedinţă de levitaţie în faţa 
publicului. 

— Gura mare, zise doctorul Larr, şi aprinse o 
lampă care-i încălzi nasul lui John. 

John deschise gura. 

— Puțin mai mare, te rog, John, mulţumesc. 


Şi, înarmându-se cu o oglindă care semăna cu 
o crosă de golf în miniatură şi cu o bâtă de 
cioban ascuţită, dar la fel de miniaturală, 
doctorul Larr se uită atent în gura lui John, 
aplecându-se suficient de aproape încât băiatul 
să-i poată simţi aroma pastei de dinţi a 
respirației şi a aftershave-ului Aqua di Parma - 
acelaşi pe care-l folosea şi tatăl lui John - de pe 
pielea lui netedă, bronzată. 

— Mmm-hmm, mormăi doctorul Larr, cu aerul 
cuiva care rosteşte „mmm-hmm” de o mie de 
ori pe zi. Şi apoi: Măi, măi, măi. Ce avem noi 
aici? 

Palmele lui John se încleştară cu nervozitate 
pe braţele scaunului. 

— Măi, măi. Ce-i asta? Şi încă una? Phii... 

Ridicându-şi ochelarii de protecţie şi lăsându- 
şi în jos masca pentru gură, doctorul Larr se 
întoarse spre doamna Gaunt. 

— Adu-mi aminte, Layla. Câţi ani are John? 

— Doisprezece, Mo. 

— Mă gândeam eu. Mă gândeam eu. Clătină 
din cap şi rânji. N-am mai văzut niciodată aşa 
ceva în gura unui băiat de vârsta lui John. 
Tinere? Ai măsele de minte. Cea mai tânără 
persoană pe care-am văzut-o vreodată să aibă 
măsele de minte. 

— Măsele de minte? Doamna Gaunt se lăsă să 
cadă pe un scaun şi gemu: Asta-i bună! 

— Măsele de minte? întrebă John, ridicându-se 


pe coate. Să aibă măsele de minte nu i se părea 
c-ar suna nici pe departe atât de rău pe cât ar fi 
fost să aibă cavităţi care-ar fi trebuit umplute. 
Ce sunt alea măsele de minte? 

— Li se spune măsele de minte pentru că 
apar, în mod normal, atunci când eşti cu mult 
mai matur. Vezi, se presupune că trebuie să fii 
mai în vârstă ca să ai minte, cu toate că, uneori, 
n-ai crede aşa ceva, văzând cum se comportă 
unii oameni maturi. Treaba este, Layla, continuă 
doctorul Larr, că maxilarul băiatului nu este încă 
suficient de dezvoltat cât să poată face faţă 
altor măsele. Da, aşa e, John. La fel ca şi 
cavalerii Apocalipsei. Sunt patru. Şi atunci când 
maxilarul nu-ţi este suficient de dezvoltat 
pentru  măselele acestea noi, pot apărea 
probleme la ceilalţi dinţi. Aceste măsele de 
minte îi vor înghesui pe ceilalţi dinţi, astfel încât 
zâmbetul tău de vedetă de cinema va deveni cu 
totul îmbâărligat şi dezordonat. Şi noi nu vrem 
asta, nu-i aşa? 

— Şi-atunci, ce propuneţi, domnule? se 
interesă John, deşi bănuia că ştie deja răspunsul 
pentru această întrebare. 

— Mintea trebuie să iasă afară, John. Trebuie 
să facem o extracţie. Patru extracţii, ca să fiu 
mai precis. Va fi nevoie de un pat de spital. O să 
faci o anestezie generală şi o să dormi cât timp 
le scoatem noi afară. 

— Cum? John se albi vizibil la faţă. 


— Hei, hei, hei, rosti doctorul Larr, cu 
blândeţe. N-ai de ce să-ţi faci griji, tinere. O să 
mă ocup eu însumi. Nici n-o să ştii ce s-a- 
ntâmplat. Floare la ureche, îţi spun eu. Layla? 
Aş putea să programez asta pentru poimâine, 
dacă vrei. 

— Trebuie să le scoţi chiar acum, Mo? îl 
întrebă doamna Gaunt. N-am putea să le mai 
lăsăm o vreme? Vreau să spun, e foarte 
neplăcut. 

— Pentru o dantură atât de tânără ca a lui 
John, replică doctorul Larr, aş recomanda ca 
operaţia să aibă loc cât mai curând posibil. 
Lăsând la o parte aspectul estetic, ceilalţi dinţi 
ar putea avea de suferit. Şi atunci apare riscul 
unor abcese şi infecţii. 

— Sigur, Mo, oftă doamna Gaunt. Cum spui tu. 
Dacă trebuie, trebuie. Doar că nu m-aşteptam la 
aşa ceva atât de curând, înţelegi? 

— Cine s-ar fi aşteptat la ceva atât de 
precoce? E-n regulă. Am terminat pentru 
moment, tinere. Hai s-o vedem şi pe surioara ta, 
Philippa. Phil, hai sus aici şi fă ca o solistă de 
operă. 

Philippa se urcă pe scaun şi deschise gura 
mare. Se simţea sigură de faptul că doctorul 
Larr n-avea să găsească nimic interesant la 
dantura ei şi era chiar fericită la gândul c-avea 
să-l audă spunând că are dinţii cei mai puţin 
interesanţi din lume. | se părea ceva tipic 


pentru John să fie el cea mai tânără persoană cu 
măsele de minte pe care-a văzut-o vreodată 
doctorul Larr. Mereu se dă în spectacol, gândi 
Philippa, în timp ce încerca să se relaxeze şi să 
se gândească pentru ce film să opteze, după ce 
se va încheia excursia lor la dentist - doamna 
Gaunt întotdeauna îi ducea pe gemeni să vadă 
un film, după vizita la dentist. 

— Ei drăcie! Nu pot să cred, rosti doctorul 
Larr. Ei bine, ce părere aveţi? Ştiu că voi, copii, 
sunteţi gemeni şi aşa mai departe, dar... ei 
drăcie! 

Doamna Gaunt lăsă să-i scape un alt geamăt. 

— Ce  s-a-ntâmplat, doctore Larr? întrebă 
Philippa. Dar, fiindcă avea gura plină cu 
degetele doctorului Larr şi instrumentele 
stomatologice, sună mai degrabă cam aşa: „E 
aânhi-aah, o-hoo-ee aah?” 

Doctorul Larr, care înţelegea de minime acest 
limbaj, îşi retrase degetele şi instrumentele, 
apoi îşi dădu jos masca, etalând un rânjet 
enorm. 

— Îţi spun eu ce s-a-ntâmplat, domnişoară. E 
ceva care ţine de istoria stomatologiei, asta e. 
Şi tu ai măsele de minte, întocmai ca şi fratele 
tău geamăn. 

— Perfect, absolut perfect, mormăi doamna 
Gaunt, pe un ton care-l făcu pe John să creadă 
că, de fapt, voia să spună exact pe dos. 

— Ei bine, zise Philippa, privindu-l triumfătoare 


pe John, din moment ce sunt cu zece minute 
mai mică decât John, cred că asta mă face să fiu 
eu cea mai tânără persoană cu măsele de minte 
pe care aţi văzut-o vreodată, în locul bubosului. 

Philippa îi spunea întotdeauna fratelui său 
bubosul, când voia să-l necăjească. 

— Asta cred şi eu, confirmă doctorul Larr, 
rânjind larg spre doamna Gaunt. Copiii ăştia! 
Sunt uimitori... 

— Da, răspunse cu o voce pierită doamna 
Gaunt. Uimitori. 

— Nici nu ştiu de ce-am fost atât de surprins, 
continuă el, apucându-i mâna doamnei Gaunt şi 
bătând-o uşurel, cu blândeţe. Chiar nu ştiu. N-ar 
trebui să mă mir, din moment ce au o mamă 
atât de remarcabilă. 

Philippa se simţi nemulțumită de nedreptatea 
unei astfel de observaţii. lată, era cea mai 
tânără persoană pe care o văzuse el vreodată 
să aibă măsele de minte, iar doctorul Larr 
încerca să-i fure gloria, lăsând să se înţeleagă 
că totul se datora mamei ei. De parcă ar fi fost 
un alt merit al ei, deopotrivă cu acela că juca 
bine tenis sau că avea o piele minunată. 

— Prin urmare, ce înseamnă asta? întrebă 
Philippa. 

— Necazuri, răspunse doamna Gaunt. Asta 
înseamnă. 

— Adică, trebuie scoase şi măselele mele de 
minte? 


— Da, trebuie, Philippa. Probabil c-ar fi cel mai 
bine să rezolvăm problema asta în acelaşi timp 
cu a fratelui tău. O să vă instalăm în paturi 
alăturate, aşa că n-o să vă simţiţi singuri. ŞI, 
întorcându-şi privirea spre doamna Gaunt, 
clătină din cap. Vorbesc serios, Layla, nu e 
niciun fel de necaz. 

Abătută, doamna Gaunt stabili întâlnirea cu 
doctorul Larr şi apoi plecă, împreună cu copiii, 
pe jos, înapoi spre casa de pe Strada 77. 

— In situaţia de faţă, spuse ea, cred că mai 
bine amânăm mersul la cinematograf. Trebuie 
să-i dau vestea şi tatălui vostru. Avem lucruri de 
aranjat. 

— Ca, de pildă, să suni la pompele funebre, 
zise John, sperând să-i poată plăti surorii sale, 
strecurându-i ceva îngrijorare, pentru 
observaţia de mai devreme cu bubosul. 

— Nu fi prostuţ, dragul meu. Doctorul Larr are 
dreptate. Nu e absolut niciun motiv de 
îngrijorare. 

Schiţă un zâmbet forţat, ca şi cum ar fi 
încercat să se convingă pe ea însăşi. 

— Aş putea foarte bine să vă spun, continuă 
doamna Gaunt, n-am vrut să audă asta şi 
doctorul Larr - era atât de agitat! —, dar 
adevărul este că măselele de minte precoce nu 
sunt ceva neobişnuit în neamul meu. De 
exemplu, eu aveam doar cu vreo doi ani mai 
mult decât voi, când mi-au ieşit măselele de 


minte. Şi uitaţi-vă la mine acum! zâmbi, un 
zâmbet perfect pentru o reclamă la pastă de 
dinţi, dar plin de tristeţe şi îngrijorare. Am o 
dantură perfectă. 

— Da, dar spitalul... bombăni John. 

— Încearcă şi tu, îl întrerupse mama lui, să 
priveşti operaţia asta ca pe un rit de trecere la 
viaţa de adult. Spune-ţi că totul ţine de creştere. 
De două ori mai mult, în cazul vostru, adăugă 
ea. Vreau să spun, pentru că sunteţi gemeni. 

Doamna Gaunt oftă şi-şi aprinse o ţigară, 
determinându-i pe gemeni să facă mutre: nu 
puteau suporta ca ea să fumeze. Asta păruse să 
fie întotdeauna cel mai lipsit de farmec lucru la 
Layla, mai ales în New York, unde oamenii se 
ambalează mai mult pentru chestii ca fumatul, 
decât pentru armele de foc. 

— Chiar trebuie să fumezi? se feri John, într-o 
parte. 

— Uite cum facem, zise doamna Gaunt, fără 
să ia în seamă dezaprobarea copiilor săi. Dacă o 
să vă purtaţi curajos, dac-o să mergeţi la spital 
să vă scoată măselele astea de minte fără să 
faceţi tămbălău, o să vă dau voie să mergeţi în 
tabăra de vară. E bine? 

— Vorbeşti serios? 

— Fireşte că vorbesc serios, insistă doamna 
Gaunt. Tot ceea ce vă cer este să fiţi amândoi 
curajoşi. Şi o să cer să vă păstrez măselele de 
minte. 


— Ce, mamă? Vrei tu măselele? se miră 
Philippa. Pe toate opt? Uff, ce scârbos! Din 
partea mea, n-ai decât! 

— Dar de ce vrei tu măselele? întrebă şi John. 

— Poţi să spui că e o amintire, dacă vrei. Mă 
gândeam să le îmbrac în aur şi să le agăț pe o 
brățară. 

__— Super, exclamă John. Cam ca la canibali. 
Ințeleg cum vine asta. 

— O să vă distrați de minune, schimbă vorba 
doamna Gaunt. E o tabără de vară formidabilă, 
pe care-o ştiu eu, în Salem, Massachussets, 
unde-o să puteţi amândoi să... 

— Mamă, protestă Philippa, eu nu vreau să 
merg în aceeaşi tabără cu el! 

— lar eu sigur nu vreau să merg în cine ştie ce 
tabără din Massachussets cu ea, adăugă şi John. 
Eu vreau să învăţ ceva tehnici de supravieţuire. 

— Casa Alambic, pot să v-o spun sigur, este 
una dintre cele mai bune tabere rezidenţiale 
mixte din America de Nord, continuă doamna 
Gaunt. Şase sute de acri! de câmpii, dealuri, 
râuri şi păduri, şi două mile de plajă, pe țărm. 
Fireşte, dacă nu vreţi să vă duceţi, puteţi să vă 
petreceţi vara cu tatăl vostru şi cu mine, în Long 
Island, aşa cum facem întotdeauna. 

John privi spre Philippa, ridicând din umeri. 
Casa Alambic suna cu mult mai bine decât să nu 


18 Unitate de măsură a suprafeţelor, în sistemul anglo-saxon, un acru 
echivalând cu aproximativ 4.047 de metri pătraţi. 


mergi în nicio tabără, după cum orice ar fi fost 
mai bine decât încă o vară plictisitoare la 
Hampton. Philippa dădu din cap afirmativ spre 
fratele său, intuindu-i gândurile. 

— Eu cred că, până la urmă, Casa Alambic 
sună bine, zise Philippa. 

— Da, sigur că da, fu de acord John. Când am 
putea să plecăm? 

— O să vă ia, probabil, câteva zile să vă 
refaceţi după operaţie, înainte de a fi suficient 
de întremaţi pentru călătorie, aprecie doamna 
Gaunt. Şi, evident, trebuie să lămuresc treaba 
asta cu tatăl vostru. Ştiu că abia aştepta să 
petreacă şi el ceva timp cu voi, în vara asta. 
Dar, ce-aţi zice de săptămâna viitoare? 


Capitolul 3 
Nu trăiești decât de două ori 


Era în dimineaţa operaţiei, iar John şi Philippa 
se aflau la Spitalul pentru copii W.C. Fields! 
Memorial, o frumoasă şi modernă clădire, 
situată în parcul Gramercy din New York, în faţa 
căreia fusese amplasată o statuie mare de 
bronz, opera sculptorului Antony Gormley, 
înfăţişând un bărbat cu chipul vesel, ţinând în 
mână o sticluţă cu medicamente. 

Operația lor fusese programată pentru ora 
nouă dimineaţa, ceea ce însemna că gemenilor 
li se interzisese să ia micul dejun; aşa că, atunci 
când doctorul Larr se opri în salonul lor, cu puţin 
înainte de ora opt, ca să i-l prezinte pe doctorul 
Moody” anestezistul, foamea şi emoţiile lui John 
îl făcură - în absenţa mamei sale, care plecase 
să-şi ia o cafea de la restaurantul Starbucks, din 
Union Square - să fie puţin cam certăreţ. 

— Ei, i se adresă el doctorului Moody, ce fel de 
substanţă  dărâmătoare v-aţi propus să 
experimentați pe mine şi pe soră-mea? 

Doctorul Moody, un bărbat înalt, cu o 
înfăţişare de om obosit, care nu era deloc 
obişnuit să discute cu cineva despre alegerea 


19 William Qaude Fields (1879-1946), actor de comedie american, 
bine-cunoscut pentru replicile sale umoristice. Avea un nas mare şi 
personajele pe care le jucă, de obicei, beau mult alcool şi urau copiii şi 
câinii. 

20 Moody înseamnă, în limba engleză, posac, ursuz, indispus.a 


anestezicelor pe care le folosea, cu atât mai 
puţin cu un puştan de doisprezece ani, zâmbi 
stingherit: 

— Ei bine, dacă tot m-ai întrebat, o să folosesc 
o substanţă numită ketamină, care dă 
întotdeauna rezultate foarte bune. 

John, care citise pe Internet tot ceea ce se 
putea despre anestezice, iar acum ştia tot atât 
de multe despre acest subiect ca oricare alt 
băiat, se încruntă: 

— Dar asta nu-i ceea ce le dau veterinarii 
animalelor atunci când vor să le sedeze? 

— Copiii din ziua de azi... rânji doctorul Larr. 
Nu poţi să-i mai duci de nas cu nimic, vezi tu? 

— Dar n-am încercat să duc de nas pe nimeni, 
replică doctorul Moody, străduindu-se din 
răsputeri să-şi stăpânească iritarea. Te 
îngrijorează faptul că voi folosi ketamina, 
tinere? 

— Nu, domnule, nu mă îngrijorează câtuşi de 
puţin, îi răspunse John, liniştit. La drept vorbind, 
chiar speram să fie ketamină. 

— Da? Şi de ce, mă rog? 

— Se spune c-ar fi cea mai bună pentru a-i 
oferi pacientului o EAM. Sau, cel puţin, 
caracteristicile principale ale unei EAM. 

— EAM? Nu cred c-am auzit de aşa ceva, 
recunoscu doctorul Moody, scrâşnind din dinţi. 

— O Experienţă Apropiată de Moarte, îi explică 
John, cu aerul că era ceva de la sine înţeles. Ştiţi 


povestea. Atunci când eşti într-o operaţie, şi 
aproape că mori, şi călătoreşti printr-un tunel 
întunecat spre lumină, şi eşti înhăţat de un 
înger, la capătul celălalt... 

Chipul doctorului Moody se întunecă de 
mânie. Doctorul Larr observă acest lucru şi se 
hotări să îndrepte discuţia pe un făgaş potrivit. 

— John, John, zise el, îngrijorat. Linişteşte-te. 
Totul o să fie în regulă. Anestezia e floare la 
ureche. Doctorul Moody este un foarte bun 
anestezist. Cel mai bun din New York. 

— Da, sigur, replică John. Nu mă îndoiesc nicio 
clipă. Doar mă gândeam c-ar fi super să văd un 
înger. Chiar dac-ar fi numai o halucinație. 

— De un lucru poţi să fii sigur, zise doctorul 
Moody. Niciunul dintre pacienţii mei nu s-a trezit 
vreodată din anestezie spunându-mi că vede un 
înger. 

— De ce mi se pare atât de uşor de crezut? 
murmură John. 

Uşa se deschise şi intră doamna Gaunt, 
purtând un pahar mare cu cafea de la Starbucks 
în mâna ei cu manichiură perfectă. 

— Pentru că tot vorbeam despre îngeri, zise 
doctorul Larr. lată-l! 

Philippa gemu şi îşi întoarse privirea, 
dezgustată. 

— Nu s-ar putea să începem? întrebă ea. Deja 
am pierdut micul dejun. N-aş vrea să pierd şi 
prânzul. 


Pe peretele coridorului din afara salonului lor 
se afla o expoziţie de artă, alcătuită de alţi copii 
din spital, cu desene, afişe şi povestiri despre 
cum e să fii operat. Dar niciuna dintre 
povestirile scrise sau dintre desenele pictate de 
ceilalţi copii care fuseseră în spital nu reuşise 
să-i dea o idee despre ceea ce însemna cu 
adevărat să treci printr-o operaţie. Era nevoită 
să recunoască faptul că trebuie să fi fost ceva 
despre care era greu să scrii. Acum îşi ţinea 
mama de mână şi simţea ceva rece 
răspândindu-i-se prin braţ, iar în clipa imediat 
următoare, nimic. Era de parcă ar fi apăsat 
cineva pe un întrerupător dinăuntrul capului ei, 
dezactivându-i toate simţurile. 

Sau, aproape pe toate. 

Din conversaţia mamei sale cu doctorul 
Moody, Philippa rămăsese cu impresia că, în 
clipa în care anestezicul avea să-şi facă efectul, 
ea n-avea să mai simtă absolut nimic; dar, de 
îndată ce ketamina pătrunse în ea, descoperi că 
mergea pe lângă un râu întortocheat, ca un 
labirint, care curgea printr-o peşteră aproape 
nemărginită spre o mare, ceea ce putea să fie 
ceva oarecum înfricoşător, fie şi pentru faptul 
că, lucrul cel mai curios dintre toate, John se 
afla acolo, de asemenea. 

— Ce-i asta? îl întrebă ea. Un vis, sau una 
dintre acele EAM-uri despre care vorbeai mai 
devreme? 


John privi în jur. 

— Habar n-am. Dar ăsta sigur nu prea arată a 
tunel, şi nu văd nicio luminiţă albă şi niciun 
înger. 

Ajungând la ţărmul acelui ocean aparent lipsit 
de viaţă, zăriră, plutind prin aer la vreo cincizeci 
de picioare deasupra valurilor, un fel de pavilion 
regal ca din Orientul Mijlociu, cu minarete şi 
paravane şi acoperişuri boltite, cu ferestre mici, 
în formă de diamante, în care se reflectau 
razele soarelui. 

Privindu-i chipul surorii sale, John observă că 
nu se simţea deloc în largul ei. 

— Nu-ţi face griji, surioară, îi spuse el. O să 
scapi cu bine. 

— Cu siguranţă visez, zise Philippa. 

John se încruntă. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că eşti drăguţ cu mine, îi explică ea. 

— Ascultă, nu se poate să avem amândoi 
acelaşi vis. 

— Dar cine spune asta? Eu doar am un vis în 
care tu susţii că ai acelaşi vis ca mine, asta-i tot. 

— Dacă pui problema aşa, pare foarte logic, 
admise John. Dar de unde poţi să fii sigură că nu 
eşti tu în visul meu? 

— Nu sunt. Cred că n-o să ştiu sigur până 
când n-o să ne trezim amândoi din anestezie. 

După o clipă sau două, una dintre ferestrele 
bolţii se deschise şi un individ mătăhălos, cu 


ochii scânteietori şi pletele în vânt, se aplecă şi 
flutură mâna spre ei. 

— Hei, Phil, mai ştii ce spuneam mai 
devreme? Despre cât mi-ar plăcea să întâlnesc 
un înger? Asta era doar vrăjeală. E înfricoşător! 

— Şi mie mi-e frică. 

John îi apucă mâna surorii sale şi, ţinând-o 
strâns, ceea ce o făcu să se simtă ceva mai 
bine, o trase în spatele lui, ca şi cum ar fi vrut s- 
o ferească de orice-ar fi urmat să se-ntâmple. 
Erau momente când John părea să fie cel mai 
bun frate din lume. 

— Nu staţi acolo, aşa, ca două momăi, îi zori 
bărbatul aflat la fereastra cupolei. Haideţi sus! 

— Cum? întrebă John. Nu există scări. 

— Vorbeşti serios? Bărbatul se aplecă şi mai 
mult pe fereastră şi privi fix spre marea de sub 
el. Ai perfectă dreptate. Se pare că plutim prin 
aer, în loc să plutim pe valuri. Greşeala mea. 
Oricum, curând va fi îndreptată. 

Şi treptat, ca o enormă navă spaţială 
aterizând pe cine ştie ce planetă interzisă, 
pavilionul regal, în care se afla misteriosul 
străin, începu să coboare din văzduh, până când 
ajunse să se proptească zdravăn pe plajă. 

— lacătă! strigă bărbatul. Acum, grăbiţi-vă! N- 
avem prea mult timp la dispoziţie, înţelegeţi. 

Încă ţinându-se de mâini, gemenii pătrunseră 
în clădire, care era atât de înţesată de oglinzi, 
încât fiecare încăpere semăna cu o peşteră de 


gheaţă. Undeva, o femeie cânta, acompaniată 
de un instrument muzical pe care niciunul dintre 
ei nu izbuti să-l recunoască. 

— Poate că, la urma urmei, este un înger, rosti 
Philippa, temătoare. Asta-i o halucinație, corect? 

— Dacă nu e, înseamnă c-ai dat de-o mare 
belea. 

— Eu? 

— Tu ai spus că e visul tău, nu al meu, nu-ţi 
aminteşti? 

Zgomotul unor paşi îşi răspândi ecourile prin 
încăperea din faţa lor şi apoi îl văzură, înalt şi 
brunet, purtând un costum roşu, o cămaşă şi o 
cravată roşie, şi zâmbindu-le larg. 

— Ei bine, nu mă recunoaşteţi? rosti bărbatul 
cu o voce puternică, bubuitoare, care se 
răspândi prin încăperea cavernoasă, colorată în 
roşu şi auriu, ca ţignalul unei sirene pentru 
ceaţă. 

— Eu nu prea cred că îngerii se îmbracă în 
roşu, murmură Philippa. 

— Doar nu crezi că e... Diavolul? întrebă John. 

— Diavolul, spui? bolborosi bărbatul. De unde 
ţi-a venit ideea asta? Eu sunt unchiul vostru, 
Nimrod, fireşte. Din Londra. Făcu o pauză, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat la cine ştie ce recunoaştere 
zgomotoasă. Ne-am cunoscut atunci când v-aţi 
născut voi, zise el. 

— O să ne ierţi dacă nu ne amintim, spuse 
John. 


— Chiar aşa? Unchiul Nimrod părea surprins. 

— Dar am auzit despre dumneata, adăugă 
Philippa, cu drăgălăşenie. Numai că suntem 
puţin cam speriaţi să te întâlnim aici, în visul 
nostru. În timp ce trecem printr-o operaţie. 

— Da, îmi cer scuze pentru subterfugiu, spuse 
Nimrod. Dar mă tem că nu se poate face nimic. 

Unchiul Nimrod îşi desfăcu larg braţele. 

— Ei bine, nu primesc şi eu o îmbrăţişare, sau 
un pupic, sau ceva de genul ăsta? 

Şi, din moment ce era vorba despre un vis, şi 
din moment ce, la urma urmei, era unchiul lor, 
pe care-l recunoşteau vag dintr-o fotografie de 
pe biroul mamei lor, zâmbiră curajoşi şi-l 
îmbrăţişară, politicoşi, pe Nimrod. 

— Ce loc mai e şi ăsta? se încruntă Philippa. 

— Nu-ţi place? E Pavilionul Regal Brighton, o 
informă Nimrod, de pe coasta de est a Angliei. 
M-am gândit c-o să fie potrivit cu visul vostru. 
Ştiţi voi. Omul din Porlock... 

Gemenii îl priviră nedumeriţi. 

— Coleridge? „În Xanadu a ctitorit / Temutul 
Kubla Khan / Un dom al plăcerii, cum nu s-a 
întâlnit”?2* Nu? Nu-i nimic. Nu e ceva care să se 
predea în şcolile americane, evident. 

— Şi cine cântă acolo? 


?1 Citat din poemul lui Samuel Taylor Coleridge (1772-1834), intitulat 
Kubla Khan, unul dintre cele mai cunoscute din creaţia poetului 
romantic englez, în care peisajul este întocmai cel pe care a văd în vis 
gemenii. 


— Trebuie să fie fecioara din Abisinia” 
cântând la timpanon”, spuse el, apoi clătină din 
cap, ruşinat. Au venit la pachet. Oricum, nu-i 
daţi importanţă. Aşa cum am spus, n-avem prea 
mult timp la dispoziţie, din moment ce 
anestezicele moderne sunt aşa cum sunt. Le 
făcu semn spre câteva fotolii elegante, cu 
aspect antic, aranjate în jurul unei mese de joc. 
Haideţi să ne aşezăm şi să stăm de vorbă. 

Se aşezară şi Nimrod făcu să apară o cupă 
mare de lemn, în care lăsă să cadă cinci zaruri. 

— Putem să jucăm în timp ce discutăm, spuse 
el, pe un ton binevoitor. 

— Să jucăm... ce? se interesă John. 

— Tesserae, răspunse Nimrod. Zaruri, băiete, 
zaruri. Aruncăm zarurile în timp ce complotăm, 
aşa cum obişnuiau romanii. Eu, primul. Nimrod 
aruncă zarurile, făcu o faţă lungă, apoi le 
ascunse din nou în palma sa, înainte ca John şi 
Philippa să apuce să observe ce aruncase. 

— Şi ce complotăm? întrebă John. 

— Hai să vedem. Aruncă o privire spre ceasul 
său din aur. Orice vreţi, de fapt. Nimrod lăsă să-i 
cadă zarurile în cupă, pe care i-o întinse lui John. 
E rândul tău. 

— Aş fi vrut să ştiu care sunt regulile, zise 
John. 

— Există o singură regulă în jocul ăsta, replică 


*2 Vechiul nume al Etiopiei. 
23 Instrument muzical exotic, oarecum asemănător cu ţambalul. 


Nimrod, în timp ce John dădea trei de şase. 
Regula cea mai importantă în oricare joc: să fii 
norocos. Ceea ce, în mod evident, tu unul eşti, 
băiete. 

Philippa strânse zarurile. 

— Orice poate el să facă, anunţă ea, aruncând 
zarurile în cupă şi apoi rostogolindu-le pe 
postavul verde al mesei de joc, eu pot să fac şi 
mai bine. Şi scoase un mic chiţăit de plăcere, 
atunci când observă că aruncase patru de şase. 

— Excelent! exclamă Nimrod, adunând 
zarurile. Acum, hai să vedem ce puteți să faceți 
împreună. Îi întinse cupa lui John, apoi îi luă 
mâna Philippei şi o aşeză deasupra celei a 
fratelui ei. Daţi-i bătaie! N-am toată ziua la 
dispoziţie. 

Gemenii se uitară unul la altul, ridicară din 
umeri şi apoi aruncară... cinci de şase. 

— Exact cum băânuiam, zise unchiul Nimrod. 

— Ce zici de asta? se bucură John. 

— Că sunteţi mai norocoşi împreună, decât pe 
cont propriu. Asta-i bine. Asta-i foarte bine. Ne 
poate fi de folos. 

— Cum? întrebă John. 

— la lasă-mă să mă uit la zaruri, interveni 
Philippa. 

— Nu sunt măsluite, se împotrivi Nimrod. 

— Nu există noroc, îl sfidă Philippa. Cel puţin, 
aşa crede tata. 

— O, draga mea, nu mai spune asta, o certă 


unchiul Nimrod. Şansele să arunci cinci de şase, 
la comandă, sunt de unu supra şase la puterea 
a cincea, sau de zero virgulă zero zero zero unu 
doi opt şase. După calculele mele, majoritatea 
oamenilor ar trebui să arunce zarurile de trei mii 
opt sute optzeci şi opt de ori, ca să aibă măcar 
cincizeci la sută şanse de a da cinci de şase. lar 
acesta este doar modul tipic matematic de a 
spune că sunteţi doi puştani norocoşi. 

— Eu n-am observat, interveni John. 

— A, poate că nu, deocamdată. Dar o să 
observi. O să observi. Trebuie să vă pun să 
jucaţi astaragali. 

— Ce-i asta? 

— Un joc la care se folosesc şapte zaruri 
hexagonale, explică Nimrod. Un joc care-a fost 
inventat acum mii de ani, tocmai ca să combată 
rolul norocului. Aş putea să vă spun regulile, 
dacă vreţi. 

— Chiar nu văd rostul, se împotrivi Philippa, 
din moment ce ăsta e doar un vis. 

— Prostii.  Aborigenii din Australia, de 
exemplu, recunosc faptul că visele sunt la fel de 
importante ca viaţa adevărată. Adeseori, aici se 
întâmplă lucrurile cu adevărat importante. 

— Mda, şi uite ce li s-a întâmplat lor, replică 
John. 

— Aş vrea să cunosc o altă cultură umană 
care să fi avut mai mult succes decât cea a 
aborigenilor, zise Nimrod. Tot ceea ce au ei 


dăinuieşte de opt mii de ani. Tu, pe de altă 
parte, pariez că nu poţi să-mi spui ce-ai primit 
de Crăciun, acum doi ani. Nimrod clătină din 
cap cu fermitate, ca pentru a încheia discuţia, 
zâmbi, îşi vâri zarurile în buzunar, apoi aruncă 
din nou o privire la ceas. Oricum, fiindcă am 
stabilit faptul că sunteţi norocoşi, haideţi să 
discutăm despre viitorul vostru. Ascultaţi-mă cu 
cea mai mare atenţie. Se întâmplă ca eu să am 
nevoie de ajutorul vostru. Prin urmare, iată ceea 
ce vreau să faceţi. Atunci când vă veţi pune pe 
picioare după operaţie, sub nicio formă nu 
trebuie să-i povestiţi mamei voastre că m-aţi 
întâlnit. Noi doi am fost în relaţii destul de 
proaste, de când v-aţi născut voi doi, din motive 
pe care n-are rost să le discutăm acum. Dar vă 
promit c-o să vă povestesc totul, când o să 
veniţi la Londra. 

— La Londra? Când o să mergem noi la 
Londra? 

— Cât de curând doriţi. Căci vreţi să veniţi la 
Londra, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, încuviinţară gemenii. 

— Atunci, tot ceea ce trebuie să faceţi este să 
le spuneţi părinţilor voştri, cu toată politeţea, că 
v-ar plăcea foarte mult să veniţi şi să staţi cu 
mine. La Londra. Numai voi. Asta tot încerc eu 
să vă spun. Nimrod se uită din nou la ceas. Of, 
vai de mine, s-a cam dus timpul. Dintr-un 
moment într-altul, o să vă treziţi. 


John izbucni în râs. 

— Glumeşti, nu? N-or să fie niciodată de acord 
cu asta. Exclus! 

— Dimpotrivă, îl contrazise unchiul Nimrod. 
Cred c-o să vedeţi c-or să se împace cu ideea. 
Bineînţeles, în afară de cazul în care voi chiar 
vreţi să mergeţi în tabăra aceea de vară din 
Salem. Cu toate că, la drept vorbind, e mai 
degrabă o şcoală. 

— O şcoală? strigă John, contrariat. 

— Da, confirmă Nimrod. O şcoală de vară, 
pentru copiii dotați. 

— Şcoală de vară, repetă John, cu o intonaţie 
oarecum apropiată de dezgust. 

— Atunci, sfatul meu ar fi să veniţi la Londra. 
Dar încercaţi să ţineţi minte că nu trebuie să 
spuneţi cum că eu v-am propus asta. E foarte 
important, vorbesc serios. Mama voastră şi cu 
mine nu prea suntem de acord într-o serie de 
probleme. 

— Cum ar fi? vru să ştie John. 

— Ei bine, de exemplu, în ceea ce priveşte 
modul potrivit în care pot să-şi petreacă 
vacanţa de vară doi tineri. Există şcoala de 
gândire, cu multă distracţie, pe care personal o 
aprob. Şi există şcoala de gândire fără-niciun- 
fel-de-distracţie, cea din Salem, la care şi-a 
propus mama voastră să vă trimită, în vara 
asta. 

— Fără discuţie, zise Philippa, iar John făcu un 


semn de încuviinţare din cap. 

Nimrod se ridică. 

— E-n regulă. Am terminat aici. Acum o să- 
ncepeţi să vă treziţi. 

— Mai stai o clipă, îl opri John. 

— S-a terminat, repetă unchiul Nimrod. 

— Şi dac-or să spună nu? întrebă el. 

— S-a terminat, anunţă doctorul Larr. 

John se ridică ameţit de pe patul său de spital 
şi-şi duse mâna, cu un gest instinctiv, la 
maxilar, cercetându-şi noile goluri din gingii cu 
vârful limbii. 

— O să-ţi simţi gura foarte sensibilă timp de 
câteva zile, îi explică doctorul Moody, 
anestezistul. Dar e normal. Mă duc să-ţi aduc 
ceva pentru durere. Zâmbi şi ieşi din sala de 
operaţie. 

— A plecat? se interesă Philippa, ridicându-se 
în capul oaselor, pe patul ei. 

— Da, a plecat, îi răspunse doctorul Larr, 
crezând că întrebarea îi fusese adresată. Vrei 
să-ţi vezi măselele de minte? întrebă el. Uite-le, 
adăugă, arătându-i un fel de farfurie de oţel de 
forma unui rinichi, pe care zăceau patru mici 
măsele de minte, pline de sânge. 

Philippa îşi zise că arătau ca nişte piese dintr- 
un joc de şah care se terminase rău. 

— Uhhh, se strâmbă ea. Luaţi-le de-aici)! 

— Tu l-ai văzut? o întrebă John pe sora lui 
geamănă. Pe Nimrod? 


— Da. Dar tu? 

— Uite-le aici, spuse doctorul Larr, crezând 
încă, nu fără motiv, că gemenii discutau despre 
măselele lor extrase, şi întinzându-i lui John tava 
pe care se aflau fostele lui măsele de minte. 

john aruncă o privire şi simţi o uşoară 
ameţeală. Îşi zise că măselele lui arătau ca 
fildeşii unui elefant mic, dar dintr-o specie rară, 
tăiaţi de un braconier african. În acelaşi timp, îşi 
dădu seama că printre meseriile pe care nu şi le 
va alege niciodată, pe lângă cele de bancher 
specializat în investiţii sau de expert contabil, 
va fi şi aceea de dentist. 

— Da, îi răspunse el Philippei. L-am văzut. 

— Aşadar, zise Philippa, să fi fost doar efectul 
ketaminei? Un vis? Şi  coincidenţe de-ale 
gemenilor? 

— Poate. 

— Pe de altă parte, cred că n-ar trebui să le 
pomenim despre asta nici mamei, nici tatălui 
nostru. Cel puţin, nu pentru o vreme. 


Capitolul 4 
Schimbări 


În seara în care se întoarseră de la spital, 
moment în care feţele ambilor gemeni arătau 
de parcă şi-ar fi umflat obrajii cu mâncare ca o 
pereche de hamsteri lacomi, se aflau pe scări, 
când îi auziră pe mama şi pe tatăl lor discutând 
între ei. 

— Ei bine, spunea tatăl lor, amândoi par să fie 
în regulă, nu crezi? Vreau să spun, nu s-a- 
ntâmplat nimic ciudat, până acum. 

— Aşa ţi se pare ţie? îl întrebă doamna Gaunt. 

— Da. Cel puţin, eu n-am observat. Domnul 
Gaunt se opri. Ce-i? Ce-i? Spune-mi. S-a 
întâmplat ceva? 

— Nimic, dragă. Mă rog, nu mare lucru, 
oricum. Doar că, dacă nu mă-nşel prea tare, 
John deja se schimbă. Doamna Gaunt oftă. Ei 
bine, n-ai băgat de seamă? De când s-a întors 
din spital, băiatului i-au dispărut coşurile de pe 
faţă. Philippa se zgâi îndeaproape la faţa lui 
John. 

— Hei, bubosule, ştii ceva? Are dreptate. S-au 
dus. Nu mai ai niciun coş pe faţă. 

John se năpusti pe scări în sus, îndreptându-se 
spre budoarul mamei lui şi spre oglinda mare 
cât peretele, de vizavi de enormul ei şifonier, 
cât o cameră. Mai tot anul trecut, avusese mari 
probleme din cauza  coşurilor:  deluşoare 


infectate, roşii, greu de uitat, care-i erupeau din 
când în când pe faţă, oribil de-a dreptul. 

— Ai putea crede că nici n-au existat 
vreodată,  murmură John, pentru sine. 
Examinându-şi îndeaproape faţa, îşi întinse 
pielea într-o parte şi apoi în cealaltă, dar oricât 
s-ar fi străduit, John nu putu descoperi nici 
măcar un coş sau un punct negru pe chipul său, 
acum fără pată. Lucru firesc, încercase să evite 
să se privească în oglinzi, ca să nu cadă pradă 
unei depresii din cauză că era plin de coşuri, dar 
acum nu vedea niciun motiv rezonabil pentru 
care ceilalţi din familia lui să nu fi observat 
acest aparent miracol sau, din contră, cum era 
cazul mamei lui, să privească absenţa coşurilor 
de pe chipul lui John ca pe un motiv de 
îngrijorare. 

Philippa îşi făcu apariţia în pragul băii şi păru 
să înţeleagă motivul supărării fratelui ei pe 
familie. 

— Îţi jur, spuse ea, că atunci când ne-am 
întors de la spital, faţa ta tot mai arăta ca o 
hartă a Lunii. 

— E incredibil, observă John. Se pare că 
doctorii aveau dreptate, până la urmă. Coşurile 
chiar s-au curăţat de la sine. 

— Mda, mormăi Philippa, nu prea convinsă de 
încrederea regăsită a fratelui său în ştiinţa 
medicală. Sigur. Dacă asta vrei tu să crezi, eşti 
invitatul meu. 


— Ce vrei să spui? 

— Nu crezi că se întâmplă ceva ciudat? 

— Poate, admise John. Încă era prea 
impresionat de propriul său chip, ca să mai dea 
atenţie celor spuse de sora lui. Habar n-am. 
Scoţând un „ţţ” puternic, suspină enervant şi 
adăugă: Crede-mă, dacă ţi s-ar fi întâmplat ţie 
ceva de genul ăsta, Phil, te-ai fi simţit grozav în 
propria piele. 

— Şi-atunci, ce părere ai despre ceea ce 
vorbeau ai noştri? 

— Habar n-am. Chestii de-ale adolescenţei, 
probabil. Am auzit că o mulţime de părinţi se 
dau peste cap, atunci când vine vorba despre 
adolescenţă. Hormonii copiilor lor îşi fac de cap, 
iar ei se apucă să-i trimită la psihiatru. Părinţii 
lui Felix Grabei l-au trimis la dermatolog, când a 
început să-i crească mustata. 

— Părinţii lui Felix Grabei sunt şi mai ciudaţi 
decât el, declară Philippa. Dar, dacă vrei ceva 
ciudat, hai cu mine. O să-ţi arăt eu ceva cu 
adevărat ciudat. 

Philippa îl duse pe John cu un etaj mai sus, în 
dormitorul ei, un loc în care el rareori se 
aventura, într-atât de dezgustătoare i se părea 
pasiunea surorii lui faţă de jucării din pluş, 
animale cu blană şi poze de formaţii muzicale 
de băieţi cu înfăţişare de fete. Pe peretele din 
spatele uşii se afla un poster cu Cei Mai Scunzi 
de la Hollywood (UITĂ-TE CU CÂT EŞTI MAI 


ÎNALT DECÂT ARTISTUL TĂU DE FILM PREFERAT, 
scria acolo). Philippa îi arătă cea mai recentă 
măsurătoare, făcută cu o zi înainte să-i fie 
extrase măselele de minte. 

— Alaltăieri aveam exact cinci picioare 
înălţime?*, îi spuse ea, întinzându-i lui John o 
riglă şi un creion. Acum, uită-te! Philippa îşi 
azvârli pantofii din picioare şi apoi se postă între 
Tom Cruise şi Robert De Niro. 

john tinu rigla dreaptă deasupra capului 
surorii sale şi apoi îi însemnă înălţimea cu 
creionul. 

— Sunt sigură c-am mai crescut, zise ea. 

— OK, Phil, o anunţă John. Gata. 

Philippa se îndepărtă de afiş şi apoi amândoi 
înghiţiră în sec, uimiţi. Nu putea fi nicio îndoială 
asupra faptului că Philippa crescuse considerabil 
în înălţime. John îi măsură creşterea. 

— Un inci” întreg? se miră el. E imposibil! 
Sigur nu te-ai măsurat ca lumea data trecută. 

— Ba da, insistă Philippa. Doamna Trump? m- 
a măsurat. 

Doamna Trump era femeia pe care părinţii lor 
o angajaseră ca bucătăreasă şi menajeră. 

— Atunci, înseamnă că ea a greşit. Nimeni nu 


24 Aproximativ 1,53 metri. 

25 Unitate de măsură a lungimii în sistemul anglo-saxon, echivalentă 
cu aproximativ 2,54 centimetri. 

26 Trump înseamnă, în limba engleză, atât atu (la jocul de cărţi), cât şi 
un noroc neaşteptat; în acelaşi timp, în limbajul familiar, desemnează 
o persoană credincioasă şi generoasă. 


creşte cu un inci întreg în mai puţin de patruzeci 
şi opt de ore. 

— Bine, tu când te-ai măsurat ultima dată? 

— Săptămâna trecută. Tata m-a măsurat. Mi-a 
promis că de îndată ce voi ajunge la înălţimea 
de cinci picioare şi şase inci?” o să-mi cumpere o 
pereche nouă de schiuri. N-ar fi putut să 
greşească. El e întotdeauna atât de precis. 

— Atunci, hai să aruncăm o privire! 

Merseră în camera lui John, unde acesta se lipi 
cu spatele de propriul său afiş cu James Bond 
(VEZI CÂT MAI Al PÂNĂ SĂ AJUNGI CÂT 007), 
între Sean Connery şi Pierce Brosnan, după care 
aşteptă ca Philippa să-l măsoare. 

— Nu-i nicio îndoială, îi spuse ea. Şi tu ai 
crescut. la să vedem... cu un inci şi jumătate. 

— Chiar am crescut? Phii, am crescut. E 
grozav. 

— E tocmai aşa cum îţi tot spun, replică 
Philippa. Se întâmplă ceva ciudat aici. Mai întăi, 
ne ies măselele de minte cu ani buni înainte de 
vârsta la care se presupune c-ar trebui să iasă; 
apoi, în timp ce ni se face operaţia, ca să ni se 
scoată măselele astea, avem amândoi acelaşi 
vis, în care ne apare unchiul nostru. Şi, nu în 
ultimul rând, fiecare dintre noi are parte de o 
creştere extraordinară în înălţime, practic peste 
noapte. 

— Nu uita de coşurile mele. 


2 Aproximativ 1,68 metri. 


— Ca să nu mai zic de coşurile tale. 

— Şi de crăpătura de pe peretele din 
dormitorul meu. Şi despre cum arată exact ca 
aia din zidul muzeului ăla egiptean. 

Philippa rămase pe gânduri pentru o clipă, 
apoi zise: 

— Vrei să ştii ce altceva mai e ciudat? Mi se 
pare mie sau simţi şi tu că aerul condiţionat e 
dat un pic cam tare? 

— Aşa-i de când ne-am întors de la spital. John 
ridică din umeri. Doamna Trump. Probabil că l-a 
dat ea mai tare. Atunci când dă cu aspiratorul 
pe covoare, se cam înfierbântă. 

— Hai să mergem s-o întrebăm. 

Gemenii coborâră în fugă scările până la 
bucătăria de la subsol, unde doamna Trump 
tocmai scotea vasele de la spălat. Era greu de 
crezut, dar odinioară, într-o galaxie îndepărtată, 
cu multă vreme în urmă, doamna Trump fusese 
o regină a frumuseţii; copiii văzuseră fotografiile 
şi decupajele din ziare care dovedeau acest 
lucru. Timpul nu fusese, totuşi, îngăduitor cu 
doamna Trump, fiindcă acum arăta ca o femeie 
obişnuită, tristă la înfăţişare, cu un dinte lipsă, 
sus, şi cu două fiice care locuiau în Europa, 
unde ea nu ajunsese niciodată. 

— Doamnă Trump, i se adresă Philippa, aţi dat 
cumva mai tare instalaţia de aer condiţionat? 

— Nu, n-am dat mai tare aerul condiţionat. De 
ce-aş fi dat mai tare aerul condiţionat? Imi place 


la nebunie să lucrez ca într-un cuptor. Unii 
oameni plătesc o groază de bani să meargă la o 
sală de fitness, ca apoi să stea într-o baie de 
aburi şi să transpire. Eu? Eu am norocul să vin 
aici şi să am parte de acelaşi tratament pe 
gratis. 

Doamna Trump râse de mica ei glumă şi, 
trântind sertarul pentru cuțite şi îndreptându-se 
spre masa de lucru din bucătărie, zâmbi, 
acoperindu-şi gura cu palma, astfel încât copiii 
să nu-i observe dintele lipsă, ceea ce, de fapt, 
observau întotdeauna. 

— Nouă ne e un pic cam frig, de când ne-am 
întors de la spital, spuse John. 

Doamna Trump îşi puse o mână rece pe 
fruntea lui John. 

— Nu mi se pare c-ai avea temperatură, 
constată ea. Dar probabil c-o să faci vreo 
răceală. 

— Pe bune, insistă John. Ne simţim foarte 
bine. Doar că suntem un pic cam îngheţaţi, 
asta-i tot. 

— Îngheţaţi, auzi la el, chicoti doamna Trump. 
Sunt nouăzeci de grade afară? şi o umiditate de 
şaptezeci şi cinci la sută. Clătină din cap. Tot 
ceea ce pot eu să spun este să nu daţi vina pe 
mine, daţi vina pe mama voastră. O fi adevărat 
ceea ce am auzit despre voi doi? 


28 Este vorba despre temperatura măsurată în grade Fahrenheit, ceea 
ce reprezintă, în cazul de faţă, peste treizeci de grade Celsius. 


Philippa se încordă şi o privi bănuitoare pe 
doamna Trump. 

— Ce-aţi auzit? 

— Că sunteţi nişte copii atât de norocoşi... 
spuse doamna Trump. Când am fost copil, nu 
m-am dus niciodată în vreo tabără de vară. De 
fapt, niciodată nu m-am dus nicăieri! 

— Unde aţi fi vrut să vă duceţi, doamnă 
Trump? întrebă Philippa, recăpătându-şi simţul 
umorului pe măsură ce se relaxa din nou. Dac- 
aţi fi putut să vă duceţi undeva...? 

— Dac-aş fi avut bani? M-aş fi dus la Roma, să- 
mi văd cele două fete. Amândouă s-au măritat 
cu italieni. 

— Costă foarte mult să te duci la Roma? se 
interesă John. 

— Pentru cineva ca mine, costă destul, daţi-mi 
voie să vă spun. Dar, poate că, odată şi-odată, 
tot o să mă duc, dac-o să câştig la loterie. 

— Cineva trebuie să câştige, fu de părere 
Philippa, căreia-i plăcea de doamna Trump şi-i 
părea rău pentru ea. De ce n-aţi fi 
dumneavoastră aceea? 

— Într-o zi, poate. Doamna Trump îşi ridică 
ochii şi o mână spre Cer. Mi-aş dori. 

Philippa gemu şi se aşeză deodată pe un 
scaun de bucătărie. 

— Te simţi bine, dragă? o întrebă doamna 
Trump. 

Philippa dădu din cap. 


— Sunt OK. Doar că, pentru o clipă, m-am 
simţit oarecum ciudat. Ca şi cum mi-aş fi 
pierdut toată energia. 

Scutură din cap. 

Doamna Trump îi aduse Philippei un pahar cu 
apă, pe care ea-l bău înainte de a-şi aminti cât 
de scârbos i se părea gustul apei din New York. 

După vreo două minute, simțind că-şi 
revenise, Philippa răsuflă adânc şi zâmbi. 

— Ce ciudat! Acum, mă simt bine din nou. 

— E aşa cum vă spuneam. După o operaţie, n- 
ar trebui să fiţi în picioare şi să bântuiţi peste 
tot, atât de curând. Voi doi, puştanilor, ar trebui 
să fiţi în pat. Mai vrei nişte apă? 

— Uhhh! Nu, mulţumesc, refuză Philippa. 

Ochii îi căzură pe geanta doamnei Trump, care 
zăcea deschisă pe masa din bucătărie, şi pe 
pachetul de ţigări, pe care-l putea zări 
deasupra. 

— Dar... ştiţi, e cel mai ciudat lucru, chiar nu 
pot să-mi explic asta, absolut deloc, dar, 
deodată, simt o dorinţă irezistibilă să... 

Philippa ezită să termine ceea ce avea de 
spus, ca şi cum ar fi fost ceva prea cumplit de 
rostit, cum şi era, de fapt. Ea însăşi era 
îngrozită. 

În clipa în care ghici ceea ce voia Philippa să 
spună, doamna Trump lăsă să-i scape un hohot 
de râs zgomotos, iar apoi, luându-şi seama, îşi 
acoperi gura, în special dintele lipsă, cu mâna. 


— Voi, copiii, spuneţi cele mai nostime lucruri, 
zise ea. 

— Nu pot să-mi explic, insistă Philippa. Vreau 
să spun, nu pot să suport nici măcar să mă 
gândesc la ţigări. Chiar sunt convinsă că fac 
rău. Şi mi-aş dori ca mama să nu mai fumeze. 
Dar, pur şi simplu, mă simt brusc ispitită de 
ideea de a-mi aprinde una. Vă rog, doamnă 
Trump. Pot să-mi aprind o ţigară de-a 
dumneavoastră? 

Doamna Trump îşi îndreptă privirea spre John. 

— Ce face, glumeşte, sau ce...? 

John ridică din umeri şi nu răspunse nimic. În 
sinea lui, spera ca doamna Trump să fie de 
acord, fiindcă, lucru ciudat, simţea aceeaşi 
dorinţă inexplicabilă ca şi sora lui geamănă. 
Ideea de ţigară - şi, ceea ce era cel mai 
important, a fumului pe care-l producea şi a 
jarului micuţ, strălucind şi arzând la capătul ei - 
i se părea pur şi simplu fascinantă şi nu-i 
stârnea deloc dezgustul pe care îl simţea de 
obicei când privea pe cineva fumând. | se părea 
că are nevoie de fum şi de căldură, aproape ca 
şi cum trupul său ar fi crezut că întreg ritualul 
de a aprinde o ţigară i-ar fi oferit un anumit soi 
de căldură, compensând frigul de care continua 
să sufere. 

— Vă rog, doamnă Trump, insistă Philippa. Vă 
rog frumos de tot, cât se poate de frumos. 

— Ce, vrei să fiu dată afară? Doamna Trump 


râse cu nervozitate. Doamne, apără-mă, n-am 
mai auzit în viaţa mea una ca asta! Ai mai 
fumat până acum? 

— Nu, recunoscu Philippa. Cred că pur şi 
simplu m-am simţit cumva atrasă de idee. 

— Şi eu, mărturisi John. Şi n-am habar de ce. 

— Asta-i pentru că sunteţi gemeni, remarcă 
doamna Trump. 

John încuviinţă. 

— Adevărul este, zise el, ca să fim sinceri, că 
glumeam şi noi. 

Aruncă o privire cu înţeles spre sora lui, 
dorindu-şi ca ea să priceapă. 

— Aşa că, dumneavoastră nu ne luaţi în 
seamă şi fumaţi una în curte, aşa cum faceţi 
mereu. Ne-am gândit că, dacă vă spunem că 
vrem şi noi una, o să fiţi atât de şocată, încât o 
să vă lăsaţi. Nu-i aşa, Phil? 

— Da, aprobă ea, începând să înţeleagă unde 
bătea fratele ei. 

Cine ştie cum, îi venise în gând felul în care 
Winston, rottweilerul care până de curând 
fusese cunoscut sub numele de Neil, apărea ori 
de câte ori tatăl lor fuma o ţigară de foi şi 
începea să adulmece aerul. 

— A fost doar o glumă proastă. Mergeţi şi 
fumaţi o ţigară. Noi nu vrem să vă stricâăm 
plăcerea. 

Doamna Trump dădu din cap. Adevărul era că, 
atunci când gemenii intraseră în bucătărie, 


tocmai avea de gând să se ducă în curtea din 
spate şi să tragă o ţigară, îndeletnicire pe care 
abia o aştepta de mai multe ore. Îşi luă pachetul 
de ţigări Salem şi ieşi în curte. 

Urmând planul stabilit aproape telepatic, 
gemenii ieşiră după doamna Trump în curte şi 
se aşezară lângă ea, pe nişte scaune de 
grădină, privind-o cu atenţie cum îşi aprindea 
ţigara şi apoi sufla un norişor de fum albăstrui. 

— Acolo e tabăra de vară unde se presupune 
c-ar trebui să mergem, zise Philippa. În Salem. 

Doamna Trump păru surprinsă. 

— Ciudat loc pentru o tabără de vară, spuse 
ea. Vreau să spun, cu istoria lui şi toate 
celelalte. 

— La asta ne-am gândit şi noi, zise John. Am 
învăţat despre piesa lui Arthur Miller, 
Vrăjitoarele din Salem, la şcoală. Şi... Trase în 
piept aerul plin de fum de ţigară. Şi aveţi 
dreptate: nu e genul de loc în care te-ai aştepta 
să mergi într-o tabără de vară. 

— Nu, într-adevăr, îl aprobă doamna Trump. 
Totuşi, sper c-o să vi se pară plăcut, când o s- 
ajungeţi acolo. 

— Da, zise Philippa, inspirând adânc fumul 
doamnei Trump cu nările fremătând. Numai că 
ne-am gândit c-am prefera să mergem în 
Europa. 

incetul cu încetul, doamna Trump îşi dădu 
seama că o priveau ca nişte pisici care 


urmăresc pe cineva cum înfulecă o bucată de 
peşte. 

— Frumoasă seară, afirmă john, cu un aer 
inocent, în timp ce sora lui adulmeca zgomotos. 

— Da, nu-i aşa? zise Philippa, în timp ce 
fratele ei făcea acelaşi lucru. 

Doamna Trump se încruntă. 

— Nu cumva...? 

Supărată, se ridică în picioare, aruncă ţigara 
pe pietrele pavajului şi o strivi sub pantoful ei 
sport. 

— Pe cuvânt, spuse ea, întorcându-se în 
bucătărie, n-am mai pomenit una ca asta. Ar 
trebui să vă spun mamei voastre, asta ar trebui 
să fac. Norocul vostru că nu-s eu genul de om 
căruia să-i placă să umble cu pâra. Chiar şi în 
cazul unor copii care-ar merita o chelfăneală pe 
cinste. 

Simţindu-se mai mult decât ruşinaţi de ceea 
ce făcuseră, gemenii rămaseră în curtea din 
spate, cu ochii aţintiţi spre cerul portocaliu. 

— A fost chiar bătător la ochi ceea ce făceam? 
întrebă John. 

— Bănuiesc c-a fost, altfel n-ar fi observat. 

— Mai devreme, în bucătărie, acum câteva 
minute, când te-ai aşezat şi-ai început să gemi, 
ce-aveai? 

— Nu ştiu, John. Philippa făcu o pauză, ca şi 
cum ar fi încercat să caute o explicaţie care să-l 
poată satisface pe fratele ei. A fost de parcă mi- 


aş fi adus aminte de ceva. Ceva de mult uitat. 
Tot ce ştiu sigur este că, deodată, m-am gândit 
ce drăguţ ar fi ca doamna Trump să câştige la 
loterie, fiindcă aşa, şi-ar permite să meargă să- 
şi vadă fetele. Dar, de cum mi-a trecut asta prin 
cap, m-am simţit brusc obosită. Cum te simţi 
după ce alergi într-o cursă. Philippa ridică din 
umeri. Cred c-a ţinut doar o clipă. De parcă 
dădeam să leşin, bănuiesc. 

— Şi acum? 

— Mă simt bine. 

— Hormonii, îşi dădu cu părerea John. 

— Cum adică? 

— Mă gândeam la ce-ai zis tu mai devreme, şi 
cred că asta ar putea fi ceea ce s-a întâmplat cu 
noi. 

— Poate. Habar n-am. Philippa se ridică în 
picioare, cuprinzându-şi trupul cu braţele. Hai să 
mergem înapoi în casă. Mi-e frig. 

Părinţii lor încă mai stăteau de vorbă în 
sufragerie, iar gemenii se aşezară pe scări, să 
mai tragă puţin cu urechea. 

Trăgând cu urechea pe scări, aşa află cei mai 
mulţi dintre copii despre lucrurile importante, 
care le afectează vieţile. Şi John şi Philippa se 
lămuriră foarte repede că domnul şi doamna 
Gaunt acordau o mult mai mare semnificaţie 
măselelor lor de minte şi plecării în tabăra de 
vară din Salem, decât ar fi părut normal. 

— Doamne Sfinte! Totul mergea bine, zicea 


tatăl lor. Şi apoi a trebuit să se-ntâmple una ca 
asta. 

— Nu poţi să spui că nu te aşteptai să vină şi 
ziua asta, replică doamna Gaunt. Am făcut tot 
posibilul să fim o familie normală. Am făcut, ca 
femeie, sacrificii personale considerabile. Am 
renunţat la ceea ce făceam înainte să te 
cunosc. 

Acestea erau veşti noi pentru gemeni, cărora 
niciodată nu le trecuse prin cap că mama lor ar 
fi putut face altceva în afară de a fi mama lor. 

— Ştiu, ştiu, şi să nu crezi că nu-ți sunt 
recunoscător pentru asta, Layla, iubito. 

— Dar întotdeauna, întotdeauna am fost 
sinceră cu tine în legătură cu copiii noştri, 
Edward. 

— Sigur, sigur, numai că nu m-am aşteptat să 
se-ntâmple atât de devreme. Vreau să spun, 
pentru numele lui Dumnezeu, Layla, care tată 
se aşteaptă să le iasă copiilor lui măselele de 
minte înainte de a deveni adolescenţi? Eu 
aveam douăzeci şi patru de ani când mi-au ieşit 
măselele de minte. Douăzeci şi patru. 

— Ţi-am mai spus. Procesul de maturizare 
decurge altfel în neamul meu. 

— Parcă nu ştiu? replică domnul Gaunt. Uită-te 
la tine, Layla. Arăţi fabulos. lar eu, arăt ca... nici 
nu ştiu. Oricum, mai bătrân. Ca şi cum ţi-aş fi 
tată, sau ceva de genul ăsta. 

— Mai în vârstă şi mai distins, îl consolă 


doamna Gaunt. Asta-mi place la un bărbat. 

— Hai, termină. Sunt imun la linguşeli. Am o 
oglindă în care mă uit când mă bărbieresc, iar 
ea îmi spune adevărul în fiecare dimineaţă. Prin 
urmare, acum ce-o să se mai întâmple? 

— Or să meargă la Casa Alambic în vara asta, 
aşa cum am căzut de acord. Inainte să înceapă 
să se întâmple lucruri. 

— Of, Doamne, Layla, o faci să sune ca şi cum 
ar putea... 

Domnul Gaunt rosti în şoaptă restul frazei, de 
parcă nu s-ar fi simţit în stare să-l pronunţe, aşa 
că, deocamdată cel puţin, gemenii nu putură să- 
| audă. 

— „„„Să le vedem pe-aici. 

— Dar nu-ţi dai seama? Tocmai asta e. Ei 
poate că nu ştiu încă, dar sunt în pragul unui soi 
de deşteptare. Asta e ceea ce mă îngrijorează 
pe mine. Ori îi trimitem la doctorul Griggs, ori 
începi să te înveţi să ai grijă la ce spui. Şi toată 
lumea va trebui s-o facă. 

— Layla, spune-mi că nu vorbeşti serios, se 
rugă domnul Gaunt. Doar sunt copiii mei, pentru 
numele lui Dumnezeu! De ce-ar trebui să am 
grijă la ce spun? 

— Pentru că ei n-au cum să se împotrivească. 
Să presupunem că unul dintre ei se supără pe 
tine. Şi-atunci? 

— Sună de-a dreptul drastice propunerile tale, 
zise domnul Gaunt. Tabăra asta. Casa Alambic. 


Adică, e într-adevăr un loc drăguţ? Cum e 
Griggs ăsta? 

— Edward, iubitule, chiar n-ai de ce să-ţi faci 
griji. Pot să te-asigur. E pentru binele lor. Scopul 
pentru care vreau să-i trimit acolo este ca ei să 
poată stabili anumiţi parametri, în legătură cu 
ceea ce pot face şi ceea ce nu. William Griggs 
este foarte experimentat în problemele astea. 
Mult mai mult faţă de cât sunt eu. Vrei ca 
amândoi să aibă parte de vieţi normale şi 
fericite, nu-i aşa? 

— Fireşte că vreau. Ştii că vreau. 

— Asta e, şopti John. Cred c-a venit momentul 
să aflăm ceva mai multe despre Casa Alambic şi 
despre doctorul Griggs ăsta, nu? 

Philippa merse după fratele ei sus, în camera 
lui, unde, aşezându-se în faţa computerului, el 
începu să tasteze adresa unui motor de căutare. 
În mai puţin de un minut, obținuse ceea ce 
căuta. 

„Doctor William Griggs, M.D.%,  Psihiatru 
pentru copii şi  Pediatru. Specialist în 
transfigurare, transformare, transmutaţie şi 
socializare generală a copiilor dotați. Proprietar 
şi Consultant Principal al Casei Alambic, din 
Salem, Massachussets, Clinică şi Şcoală de Vară 
pentru tinerii savanţi, pentru copiii minune şi 
pentru genii adolescenţi.” 


2% Abreviere pentru titlul de Doctor în Medicină (din limba latină: 
Medicinae Doctor). 


— Ce-o fi aia, genii? se miră John. 

— Pluralul latin de la genius, tâmpitule. 

— Aşadar, e întocmai cum ne-a zis unchiul 
Nimrod, în visul nostru. Nu e deloc o tabără de 
vară. E o şcoală de vară. Pentru geniuri. 

— Genii. Philippa se încruntă. Cuvântul corect 
este genii. Mare geniu mai eşti şi tu. 

— la stai un pic, o opri John. Stai numai un pic. 

— Ce-i? 

— Nu-ţi dai seama ce dovedeşte asta? N-am fi 
avut cum să ştim că nu e o tabără de vară 
adevărată. Cum am fi putut să visăm una ca 
asta? John scutură din cap. Nu, ăla n-a fost 
deloc un vis. 

Philippa încuviinţă. 

— Da, înţeleg unde vrei s-ajungi. Înseamnă că 
într-adevăr Nimrod a fost acela pe care l-am 
văzut. 

— Asta e, zise John. Hai să le spunem. Aşa 
cum ne-a învăţat Nimrod. Că vrem să mergem 
la Londra. Dacă are dreptate în ceea ce priveşte 
şcoala din Salem, este la mintea cocoşului că 
are dreptate şi atunci când spune că mama şi 
tata ne vor lăsa să mergem la Londra, dacă le-o 
cerem. 

Philippa tresări. Adevărul era că se simţea u 
pic înfricoşată la gândul că ar putea s 
călătorească singuri până la Londra, numai c 
nu dorea ca John să ştie acest lucru. 

— Noaptea e un sfetnic bun. Poate c-ar trebui 


& a 3 


să aşteptăm să vedem cum ni se vor părea 
lucrurile mâine dimineaţă. 

John încuviinţă. 

— Bună idee. O împinse binişor pe Philippa 
spre uşă, afară din dormitorul său. Până atunci, 
o să stau aici şi o să contemplu posibilitatea 
reală ca eu să fiu un geniu. Întotdeauna mi-am 
dorit să câştig premiul Nobel pentru o chestie 
sau alta. 


Capitolul 5 
Tipătul 


Ziua următoare începu cu un țipăt puternic. 
John ţâşni ca din arc din pat şi se îndreptă în 
vârful picioarelor spre camera Philippei, pe care 
o găsi stând în capul oaselor pe pat, frecându- 
se la ochi şi căscând. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă Philippa. Mi s-a 
părut că aud un țipăt. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, zise John. Se privi în 
oglindă, doar ca să verifice dacă nu cumva, în 
timpul nopţii, coşurile lui nu s-au întors să se 
răzbune; dar obrazul lui era în continuare neted 
şi lipsit de coşuri. Ce uşurare! observă el. Am 
crezut că s-ar putea să fi visat. 

— Ce? Ţipătul? 

— Nu. Că mi-au dispărut coşurile. 

Coborâră şi-i găsiră pe tatăl şi pe mama lor 
discutând în şoaptă pe hol. 


— Poate c-o fi doar o coincidenţă, spunea 
domnul Gaunt. 

— Ştii care e probabilitatea să se-ntâmple o 
astfel de coincidenţă? îl întrebă doamna Gaunt. 
Cam de unu la zece milioane. Nu, ăsta-i doar 
începutul. 

— Poate că exagerezi. 

— Oare? Nu prea cred. 

— De altfel, cum ar putea? Ei nici măcar nu 
ştiu. Domnul Gaunt făcu o pauză. Sau ştiu? Dar 
atunci, încă o dată, s-ar putea să ai dreptate. 
Sunt de părere că e destul de dubios, să se- 
ntâmple aşa ceva atât de curând după... 

Zărindu-i pe gemeni, domnul Gaunt se abţinu 
să mai continue. 

— „„aăă... bună dimineaţa, copii, spuse el, 
încurcat. 

— Am auzit un țipăt, zise Philippa. Ce s-a 
întâmplat? 

Domnul Gaunt privi către soţia sa şi zâmbi 
forţat. 

— Mama voastră o să vă spună totul, nu-i aşa, 
draga mea? Eu trebuie să mă duc la lucru. Am 
întârziat deja. Acum... ăăă... să fiţi cuminţi, 
copii, şi încercaţi să nu... dăă... intraţi în vreo 
belea. 

— Asta ce vrea să însemne? se interesă John. 

— Nimic, răspunse domnul Gaunt, făcând pe 
nevinovatul. Absolut nimic. E doar un fel de a 
spune. Ceva de genul: „aveţi grijă”. Sau: „vă 


doresc o zi bună”. Nu trebuie să vă supăraţi. Nu 
vă certam. 

— Păi, suna de parcă ai fi făcut-o, insistă John. 
Cred că e puţin cam nedrept, să dai de înţeles 
că noi ar trebui să ne străduim să nu intrăm în 
vreo belea. Ca şi cum să intrăm în belele ar fi 
ceva obişnuit pentru noi. 

De îndată ce termină de vorbit, lui John îi trecu 
prin minte că poate mersese prea departe, 
vorbindu-i astfel tatălui său. Şi, chiar din clipa în 
care ultimul cuvânt îi ieşi de pe buze, John se 
aşteptă ca tatăl lui să-şi smulgă ochelarii cu 
lentile colorate de la ochi şi să-l fixeze cu cea 
mai pătrunzătoare privire a lui, una care-ar fi 
putut străpunge orice armură. Aşa că tot ceea 
ce se întâmplă în continuare fu cât se poate de 
neaşteptat. 

Domnul Gaunt îşi ceru scuze. 

— lartă-mă, John. lartă-mă şi tu, Philippa. 
Aveţi dreptate. A fost ceva negândit din partea 
mea. Nici n-aş fi putut să-mi doresc nişte copii 
care să se poarte mai frumos decât voi. 

Şi, în timp ce vorbea, vâri mâna în buzunarul 
de la spate, scoase enormul său portofel, de 
mărimea unui sendviş, şi extrase din el două 
bancnote de câte o sută de dolari. 

— Poftim, zise el, întinzând banii spre John şi 
spre Philippa. Câte una de fiecare. Cumpăraţi-vă 
ceva frumos. Pentru tabăra de vară. 

— Edward, nu era nevoie să faci asta, protestă 


doamna Gaunt. Devii pur şi simplu paranoic. 

John, având impresia că „paranoic” era ceva 
de bine, din moment ce se lăsa cu câte o sută 
de dolari de fiecare, întinse mâna să ia banii de 
la domnul Gaunt, înainte ca mama lui să-l 
convingă să se răzgândească, dar rămase şocat 
văzându-şi tatăl că-şi trage repede mâna înapoi, 
de cum îl atinse. Şi plăcerea pe care John o 
simţise la gândul că primeşte o bancnotă de o 
sută de dolari se evaporă brusc, în clipa în care- 
şi dădu seama de faptul că tatălui său părea să- 
i fie frică de el. Întâlnindu-i privirea surorii sale, 
John observă că şi Philippa observase gestul; şi, 
în timp ce mama lor îl conducea pe domnul 
Gaunt până la treptele din faţa casei, unde-l 
aştepta limuzina, John o apucă de braţ pe 
Philippa şi-i şuieră la ureche: 

— Ai văzut asta? zise el. L-ai văzut? Felul în 
care ne-a privit? N-o să avem niciodată o ocazie 
mai bună decât asta. 

— Pentru ce? 

— Să facem ceea ce ne-a sugerat Nimrod. Să 
le spunem amândurora că vrem să mergem în 
Europa. 

— Nu ştiu ce să zic. 

— Preferi să-ţi petreci toată vara în cine ştie 
ce şcoală pentru tinerele geniuri? 

— Genii, îl corectă Philippa. Pluralul este genii. 
Dac-ai fi fost cu adevărat un geniu, ai fi putut 
să-ţi aminteşti asta. 


Apoi, fata făcu un semn de aprobare. E-n 
regulă. Hai să-i dăm bătaie! 

Gemenii o luară după tatăl lor, spre maşină. 

— Ne-am gândit, începu John. Nu vrem să 
mergem în tabăra aia de vară. Am căutat-o pe 
Internet. Şi se pare că în locul ăla din Salem 
este mai degrabă o şcoală decât o tabără de 
vară. 

— Mai mult decât atât, individul ăla, Griggs, e 
un... psihiatru, adăugă Philippa, de parcă asta 
ar fi pus capac. 

— Mda. O să ne treacă pe ritalin* înainte să-ţi 
poţi da seama. 

— Of, John, astea-s prostii, spuse doamna 
Gaunt. Doctorul Griggs e un om minunat. Casa 
Alambic este un loc minunat, pentru copiii 
dotați, adăugă ea, mângâind-o pe păr pe 
Philippa, unde puteţi să învăţaţi cum să obţineţi 
tot ceea ce este mai bun din voi. 

— Dar nu vreau să fiu un copil dotat, insistă 
John. Eu vreau să fiu un copil normal. 

— Bine, şi-atunci, ce propui? 

John aruncă o privire spre sora lui, trase aer 
adânc în piept şi rosti: 

— Vrem să mergem în Europa. 

— Exact, întări Philippa. Vrem să mergem să-l 
vizităm pe unchiul Nimrod, la Londra. 


3% Medicament având la bază o substanţă de genul amfetaminelor, 
numit metilfenidat (MPH), folosit pentru tratarea tulburărilor de 
atenţie provocate de suprasolicitare şi a unor traumatisme cerebrale. 


— Singuri, completă John. Vrem să mergem 
singuri. 

Domnul Gaunt se încruntă şi clătină energic 
din cap. 

— Categoric... 

John era sigur că un „nu” avea să calce iute 
pe urmele lui „categoric”, dar în ultima clipă, 
domnul Gaunt întâlni privirea soţiei sale, iar 
amândoi gemenii o văzură cum clatină din cap, 
de parcă l-ar fi sfătuit să nu cumva să rostească 
un refuz. 

Domnul Gaunt se stăpâni şi, în loc să-i dea un 
răspuns negativ lui John, zâmbi. Apoi, spre 
uimirea copiilor săi, încuviinţă. 

— Categoric, spuse el, categoric. Dacă asta 
vreţi amândoi. Dacă ei vor să se ducă singuri la 
Londra, atunci asta e ceea ce trebuie să facă. 
Nu eşti de aceeaşi părere, Layla? 

— Fireşte, spuse ea, răbdătoare, ca şi cum 
gemenii ar fi făcut cea mai rezonabilă 
propunere din lume. Nu văd de ce nu. Amândoi 
sunteţi suficient de maturi încât să puteţi 
călători pe cont propriu. O să vorbesc azi cu 
Nimrod şi o să-i spun că vreţi să vă duceţi să 
staţi cu el şi să convenim asupra perioadei. 

— lar eu o să vorbesc cu secretara mea, să vă 
rezerve biletele de avion, completă domnul 
Gaunt. La Liniile Aeriene Britanice, clasa Club, 
vă convine? 

John rămase cu gura căscată. El şi cu Philippa 


nu călătoriseră vreodată altundeva decât la 
clasa Economic. 

— Clasa Club? repetă ei, încremenit de uimire 
în faţa acestei perspective. 

— Bine, bine. Atunci, la clasa întâi, zise 
domnul Gaunt. Nu-i nicio problemă. 

Văzând chipul tatălui său, John avu impresia 
că n-ar fi fost refuzat, nici chiar dacă i-ar fi spus 
că vrea să plece cu circul. 

— E foarte bine la clasa Club, tată, interveni 
Philippa. Şi-ţi mulţumim. 

— Da, mulţumim mult, tată, zâmbi John. 

Domnul Gaunt zâmbi cu bunăvoință, închise 
după el portiera limuzinei şi, respirând mult mai 
uşurat acum, că nu mai era faţă-n faţă cu copiii 
săi, îi ordonă şoferului să pornească. 

Gemenii urcară la loc treptele spre uşa din 
faţă a casei, încă făcând cu mâna semne de 
rămas-bun spre limuzina care dispărea în zare. 

Mama lor le adresă un zâmbet politicos. 

— Dar ce v-a venit? îi întrebă ea. N-aţi mai 
pomenit niciodată despre unchiul Nimrod. 

— Asta e mai puţin vina noastră, îi reproşă 
Philippa. Nici tu nu prea pomeneşti despre el. 
Fata clătină din cap. Chiar nu pot să-nţeleg 
treaba asta. E fratele tău, doar. 

— A fost o vreme când eram destul de 
apropiaţi, cam aşa ca voi doi. Doamna Gaunt 
ridică din umeri. Dar am crescut separat, asta-i 
tot. 


John şi Philippa îşi urmară mama jos, în 
bucătărie, unde Philippa îşi petrecu braţele în 
jurul mijlocului doamnei Gaunt. 

— E foarte drăguţ din partea ta că ne laşi să 
mergem singuri la Londra, aşa, pur şi simplu. 

Doamna Gaunt zâmbi, vitează, dar gemenii 
vedeau limpede că exista ceva care-o întrista. 

— Nu fi tristă, o rugă Philippa. 

— Oricare mamă se simte puţin tristă când îşi 
vede copiii maturizându-se, recunoscu doamna 
Gaunt. Doar că s-a-ntâmplat mai devreme decât 
mă aşteptam, asta-i tot. Ca şi cu măselele de 
minte. Probabil, pentru că sunteţi gemeni. Peste 
câţiva ani, o să vreţi să mergeţi la facultate, iar 
atunci o să plecaţi de-acasă. Ridică din umeri. 
Asta-i viaţa, probabil. 

În bucătărie, Winston şi Elvis se traseră 
îndărăt din faţa lui John, atunci când încercă să-i 
mângâie pe urechi, în chip de „bună 
dimineaţa”. 

— Ce s-a întâmplat cu voi, maidanezilor? se 
miră el, în timp ce-i urmărea în jurul mesei, cu 
mâna întinsă, ca să le-arate că n-avea de gând 
să le facă niciun rău. 

Doamna Gaunt privi supărată spre cei doi 
rottweileri. 

— Mai întâi Edward, şi-acum voi doi, zise ea. 
Asta chiar că-i culmea. Winston! Elvis! Aici! 

Şovăind, cei doi câini se prezentară ruşinaţi în 
faţa pantofilor Jimmy Choo ai doamnei Gaunt. 


Ea întinse un deget arătător ţeapăn, de „fără 
prostii”, spre boturile lor imense. 

— Amândoi vă comportaţi foarte prosteşte, îi 
certă ea. Nu există absolut niciun motiv, pentru 
niciunul dintre voi, să se teamă de cineva din 
casa asta, cu atât mai puţin de copii. Dacă mai 
aud de vreun comportament nepotrivit din 
partea vreunuia dintre voi, s-a zis cu televizorul 
şi cu mâncarea pe ziua respectivă. Ne-am 
înţeles? 

Cei doi câini lătrară la unison. 

— Acum, duceţi-vă şi cereţi-i scuze lui John, 
pentru bădărâănia voastră. 

Cu capetele plecate de ruşine, cei doi câini se 
îndreptară spre John, apucându-se să-i lângă 
mâinile, în semn de căinţă. 

— E-n regulă, nu m-am supărat pe voi, îi 
asigură el. Dar, în realitate, era mai degrabă 
intrigat de ceva din ceea ce spusese mama lui. 
Oare el de ce nu înţelesese asta până acum? Lui 
Winston şi lui Elvis chiar le plăcea să se uite la 
televizor. Această înţelegere adăugă o nouă 
dimensiune faptului că erau capabili să schimbe 
canalele. 

— Unde-i doamna Trump? se interesă Philippa. 

În loc să le pregătească micul dejun copiilor, 
aşa cum făcea de obicei, doamna Trump nu se 
vedea pe nicăieri. 

— E în curtea din spate, să ia puţin aer, 
răspunse doamna Gaunt. 


— Doamna Trump a fost cea care-a ţipat? 
întrebă John. 

— Da... Nu ştiu precis cât, dar se pare că a 
câştigat la loteria din New York. 

— Ce? urlă Philippa. Asta-i fantastic. Cât? 

— Aşa cum spuneam, nu ştiu prea exact. 
Chestiile astea sunt un pic cam misterioase 
pentru mine, mă tem. Însă, din ceea ce spunea 
ea, i-au ieşit şase numere şi crede c-ar putea să 
fi câştigat marele premiu. 

Zărind ziarul tabloid pe care avea obiceiul să-l 
citească doamna Trump, zăcând pe masa de 
lucru, John îl ridică şi-l găsi deja deschis la 
pagina la care fuseseră publicate numerele 
câştigătoare şi valoarea estimată a marelui 
premiu. 

— Oau! exclamă el. Aici scrie c-a fost un 
singur câştigător, cu un premiu de treizeci şi trei 
de milioane de dolari. 

John aruncă o privire prin bucătărie şi zări, în 
geanta doamnei Trump, biletul ei de loterie. Îl 
luă şi verifică numerele. 

— Incredibil, murmură el. Chiar i-au ieşit toate 
cele şase numere! 

— Nu e minunat? se entuziasmă Philippa. 
Acum, doamna Trump o să poată să se ducă la 
Roma şi să-şi viziteze fetele. 

— Asta a zis că i-ar plăcea să facă? întrebă 
doamna Gaunt. 

— Da. A zis că şi-ar fi dorit să câştige într-o 


A 


bună zi la loterie, fiindcă asta i se părea singura 
posibilitate să-şi poată permite să se ducă până 
acolo. 

— Încep să-nţeleg ceea ce s-a-ntâmplat, 
murmură doamna Gaunt. 

— Ce vrei să spui? se interesă Philippa. 

— Încep să-nţeleg de ce era prost dispus tatăl 
vostru în dimineaţa asta, îi oferi doamna Gaunt 
un răspuns plauzibil. 

Dar, văzându-şi fiica încruntându-se, adăugă: 
Vreau să spun că o să-i pară rău că ea o să 
plece. Fiindcă era ca şi cum ea ar fi făcut parte 
din familie. Vreau să zic, vă închipuiţi că o 
persoană care are treizeci şi trei de milioane de 
dolari ar mai vrea să lucreze ca menajeră? 
Probabil că şi-ar angaja propria menajeră, 
acum, că e bogată. N-aveam habar că era vorba 
de atâţia bani. 

Merseră în grădină şi-o găsiră acolo pe 
doamna Trump, făcându-şi vânt cu un pachet cu 
seminţe de flori. Faţa-i era umedă de lacrimi şi 
bărbia îi tremura, în timp ce vorbea. 

— Ce să fac? murmura ea. Sunt atât de mulţi 
bani... Ce să fac? 

— Ce să faceţi? repetă John, nevenindu-i să 
creadă. Păi, ce să faceţi? Cred c-o să vă distraţi 
de minune cheltuindu-i. Eu asta aş face. 

— N-am de gând să plec de-aici, ştii... 
mărturisi doamna Trump, printre lacrimi. 

— O, doamnă Trump, n-o să vreţi să mai 


lucraţi în continuare, cu siguranţă. Nu acum, 
când aveţi atâţia bani. Aveţi o datorie faţă de 
dumneavoastră, să vă uşuraţi viaţa de-acum 
încolo. 

— Nu, am tot stat aici, să mă gândesc la asta, 
se smiorcăi doamna Trump. O să-mi lipsiţi 
îngrozitor de mult cu toţii, dac-o să renunţ la 
slujba asta. Ştiţi, n-am prea mulţi prieteni. Şi ce- 
aş putea să fac? Să umblu toată ziua la 
cumpărături? Asta nu-i un mod de viaţă. Nu, 
dacă sunteţi şi dumneavoastră de acord, 
doamnă Gaunt, o să-mi iau doar un concediu de 
două săptămâni. Să mă duc să-mi văd fetele. Să 
le dau şi lor ceva bani, cred. Şi-apoi să mă-ntorc 
aici. Dacă nu vă deranjează. 

— Luaţi-vă concediu cât de mult doriţi, 
doamnă Trump. Şi nu luaţi nicio hotărâre 
deocamdată. Asta-i sfatul meu. Aţi putea să 
priviţi lucrurile cu totul altfel peste o zi-două. 
Aşa fac de obicei oamenii după ce li se- 
ndeplinesc dorinţele dintr-odată. 

Spre după-amiază, doamna Gaunt o convinse 
pe doamna Trump să-şi ia câteva zile libere, să- 
şi revină din şocul provocat de faptul că 
devenise brusc aproape la fel de bogată ca 
familia pentru care lucra. 

— Petrecere frumoasă în tabăra de vară, le 
ură ea lui John şi Philippei, când plecă să ia 
metroul spre periferie, ca să ajungă la 
apartamentul ei de pe Aqueduct Avenue, din 


Bronx. Sunt convinsă c-o să vă distraţi de 
minune. 

— Nu mai mergem în tabăra de vară, doamnă 
Trump, o informă John. 

— Mergem la Londra, adăugă Philippa, 
triumfătoare. 

— Ce drăguţ, zise doamna Trump. Să-mi 
trimiteţi o ilustrată, dac-aveţi ocazia. 

— Aşa o să facem, promise Philippa, 
străduindu-se să-şi stăpânească lacrimile, în 
timp ce se întreba dacă o vor mai vedea 
vreodată pe doamna Trump. 


Capitolul 6 
Cei doi Barstool dispăruţi 


Câteva zile mai târziu, doamna Gaunt îi 
conduse pe John şi pe Philippa la aeroportul 
John F. Kennedy, din New York, ca să prindă 
cursa de la ora nouă seara spre Londra. li ajută 
pe gemeni să-şi îmbarce bagajele, iar apoi îi 
escortă spre sala de plecare a Liniilor Aeriene 
Britanice. 

— În cazul în care simţiţi că sunteţi în pragul 
unei crize de claustrofobie, le spuse doamna 
Gaunt, iată ceva care-o să vă facă să vă simţiţi 
mai bine, dragilor. Îi întinse Philippei o sticluţă 
de culoare purpurie, cu un capac auriu, 
înşurubat. Luaţi câte una la patru ore. 

— Mulţumesc, mamă, zise Philippa, răsuflând 


uşurată. Chiar sperase că vor primi o provizie 
din pastilele speciale pentru voiaj ale doamnei 
Gaunt; în precedentele călătorii, gemenii 
întotdeauna primiseră medicamente împotriva 
claustrofobiei, fie dizolvate în ceva de băut, fie 
pisate şi amestecate cu o linguriţă de gem. Din 
moment ce era prima dată că plecau undeva în 
călătorie fără părinţii lor, era şi prima dată când 
urma să li se  încredinţeze propriile 
medicamente. 

— Ar trebui să ajungeţi la Londra cam pe la 
şapte şi jumătate dimineaţa, spuse doamna 
Gaunt, întinzându-i biletele lui John. Nimrod va fi 
acolo, să vă aştepte la aeroport. 

Doamna Gaunt se aplecă să-şi îmbrăţişeze 
copiii. 

— La revedere, dragii mei, le spuse ea, 
înlăcrimată. O să-mi fie tare dor de voi. Londra 
şi Nimrod ar putea să vi se pară ciudate, la 
început. Dar, orice s-ar întâmpla, încercaţi să vă 
aduceţi aminte că tatăl vostru şi cu mine vă 
iubim foarte mult. Şi că tot ceea ce-am făcut a 
fost numai spre binele vostru. 

Îşi înghiţi nodul din gât, apoi scoase o batistă 
din geanta ei Hermes Kelly, din piele de 
crocodil,  tamponându-şi colțurile ochilor 
înceţoşaţi. 

— La revedere. 

Şi apoi plecă. 

După ceea ce li se păru o veşnicie, 


însoţitoarea de zbor veni să-i conducă pe 
gemeni la avion, ceea ce pentru ei reprezenta 
semnalul că trebuie să-şi ia pastilele primite de 
la mama lor pentru combaterea claustrofobiei. 
John privi pastila argintie din palma sa cu multă 
curiozitate. 

— Nici nu ştiu dacă s-o înghit sau să-i dau 
lustru. 

— Sunt destul de drăguţe, nu-i aşa? întrebă 
Philippa, după care şi-o înghiţi pe a sa. Tu ce 
faci, n-o iei? 

— Cred c-o să aştept până ajungem în avion. 
În eventualitatea c-o să cazi leşinată. 

În clipa în care ajunseră la avion, John deja 
transpira de teamă, pe măsură ce gândul că vor 
petrece şapte sau opt ore în interiorul unui 
imens cilindru din metal începea să-i chinuie 
mintea. 

— Pare destul de strâmt aici, spuse el, atunci 
când îşi găsiră locurile. Parc-am fi înăuntrul unui 
aspirator. Te superi dacă stau eu pe locul de la 
fereastră, Phil? Mă simt cam închis aici. Phii, e 
înăbuşitor. Cum se face rost de mai mult aer în 
chestia asta? Chiar trebuie să închidă uşa aia 
acum? 

— la-ţi pastila, îi zise, cu calm, Philippa. 

Fără să mai cârtească, John înghiţi pastila 
argintie. Efectul fu aproape miraculos. Imediat, 
o căldură plăcută începu să i se răspândească 
dinspre gât şi piept spre stomac, apoi spre cap, 


mâini şi picioare. Era ca şi cum ar fi acţionat 
cineva un comutator prin care l-ar fi făcut să se 
simtă mai relaxat şi mai în largul lui, în acel 
mediu. Atunci John îşi spuse, în sinea lui, că şi 
să-l fi vârât cineva într-o sticlă, şi tot nu l-ar fi 
deranjat câtuşi de puţin. 

Douăzeci de minute mai târziu, zburau deja. 

Se serviră băuturile şi, odată cu ele, începu şi 
programul distractiv din timpul zborului. 
Gemenii abia aşteptau să vadă toate filmele 
care nu le-ar fi fost permise în cazul în care-ar fi 
călătorit împreună cu părinţii lor. John rămase 
treaz toată noaptea, urmărind două filme 
nepotrivite la rând, fără pauză, şi încă jumătate 
din al treilea. În schimb, Philippa adormi după 
primul film. 

O trezi o turbulenţă care zgâlţâi violent 
avionul, de parcă s-ar fi aflat într-un autobuz pe 
o şosea plină de hârtoape. Avionul scârţâi într- 
un mod alarmant, ca un carusel ieftin dintr-un 
bâlci, iar afară, văzute pe fereastră, aripile se 
clătinau în sus şi-n jos ca nişte trambuline 
deasupra unui bazin. Simţindu-se din nou 
agitată şi oarecum apăsată de atmosfera 
presurizată a aeronavei, Philippa luă o altă 
pastilă împotriva claustrofobiei, care de data 
aceasta, avea un gust pronunţat de carne friptă 
la grătar, după care se apucă să tragă cu 
urechea la ceea ce discuta perechea de dincolo 
de culoar. După felul în care se ţineau de mâini 


şi după cât de vizibil le era tremuratul, era clar 
că nu le prea plăcea zborul acesta cu peripeții 
spre Londra. 

— O, Doamne, Dumnezeule! exclamă 
jumătatea feminină a cuplului, o femeie 
corpolentă, ce purta o şepcuţă de baseball şi un 
poncho viu colorat. E groaznic. O, Doamne! 
Oare e normal ca avionul să zvâcnească aşa? 
Parcă s-ar rupe. Otis? Dacă rămânem cu viaţă 
după noaptea asta, promite-mi că n-o să mai 
zburăm niciodată. În afara întoarcerii în State. 

Otis, cealaltă jumătate a cuplului, era şi mai 
corpolent, cu un trup care arăta ca a şasea sau 
a şaptea bărbie sub capul lui de-o mărime 
demnă de Rushmore”. Privi către Philippa şi 
zâmbi forţat, ca şi cum, chiar în abisurile fricii 
lui, spera să-i aducă altcuiva alinare. Era chiar 
suficient s-o facă pe Philippa să simtă că-i place 
de Otis şi să nutrească un pic mai mult decât 
compasiune faţă de el. Otis sughiţă uşor, înghiţi 
anevoie, ca şi cum ar fi încercat să-şi 
stăpânească pornirea de a voma, apoi îşi lipi o 
palmă durdulie de gură şi întrebă: 

— Totu-i bine, micuță domnişoară? 

Philippa încuviinţă. 

— Totu-i bine, zise ea. 

— iți admir curajul, tânără domnişoară. Da, 
31 Referire la sculpturile de pe muntele Rushmore, din Dakota de Sud 
(S.U.A.), măsurând câte 18 metri înălţime şi înfăţişându-i pe foştii 


preşedinţi ai Statelor Unite, George Washington, Thomas Jefferson, 
Theodore Roosevelt şi Abraham Lincoln. 


chiar aşa. În ceea ce mă priveşte, mi-aş dori să 
fi fost acasă, în Poughkeepsie. Nu mi-e jenă s-o 
spun. Aş fi vrut să fiu acasă. 

Poughkeepsie, aşa cum ştie toată lumea, este 
un orăşel cu o populaţie de 30.000 de locuitori, 
în apropiere de New York, celebru pentru 
fabrica sa de becuri. 

Philippa îi zâmbi lui Otis în chip de răspuns 
într-un mod care spera să arate consolator. Era 
limpede că bietul om era îngrozit. 

— Mergem la Londra, o anunţă Otis. 

Philippa se împotrivi tentaţiei de a-i aminti că 
toată lumea din acel avion mergea la Londra. 

— Ce mică e lumea, zise ea. Şi noi, la fel. 

— Dar ce-i în sufletul nostru, acum, nu spun! 
Amândoi ne-am dori să fim acasă, în 
Poughkeepsie. 

— E cam greu, recunoscu Philippa. 

— Ei bine, mi-a făcut plăcere să stăm de 
vorbă, micuță domnişoară. Am şi eu o fată. E 
mare acum. Dar nu te jena să mă chemi, dacă 
ai nevoie de ceva. O să văd ce pot face să-ţi fiu 
de ajutor. 

— Mulţumesc mult. Philippa se gândi că Otis 
era, probabil, cel mai drăguţ bărbat din câţi 
întâlnise. 

Curând după aceea, adormi buştean. 

Philippa n-avea idee cât de mult dormise, dar 
când însoţitoarea de zbor o trezi, destul de 
brutal, după părerea ei, John urmărea un film 


total diferit, despre maimuțe vorbitoare. 
Insoţitoarea de zbor părea îngrijorată. 

— Nu i-aţi văzut pe cei doi de dincolo de 
culoar? 

Arăta spre cele două scaune pe care stătuse 
perechea din Poughkeepsie. 

— Vreţi să spuneţi, Otis şi soţia lui? 

— Exact. Otis Barstool şi soţia lui, Melody. 

— Ba da. l-am văzut. Am şi vorbit cu Otis. E 
drăguţ. Puțin cam speriat de turbulente, dar 
drăguţ. 

— Nu ştii unde-or fi acum? Dacă s-or fi ascuns 
pe undeva? 

— Să se ascundă? 

Dacă vocea Philippei trăda surprinderea, 
aceasta era deoarece ea considera că exista un 
număr foarte limitat de locuri în care te-ai putea 
ascunde la bordul unui Boeing 747, chiar şi 
pentru un copil ca ea, ca să nu mai vorbim 
despre doi oameni atât de corpolenţi cum erau 
Otis şi Melody Barstool. Ea însăşi de-abia s-ar fi 
descurcat să se cațere într-unul dintre 
compartimentele pentru bagaje de deasupra 
capului, dar nu era cazul lui Otis, cu atât mai 
puţin al lui Melody; şi, în afara toaletelor şi a 
cabinelor pentru schimbat, Philippa n-avea ce 
altă idee să-i sugereze bietei însoţitoare de zbor 
despre locul în care ar putea să-i mai caute pe 
cei doi dispăruţi. In afară de asta, Otis nu-i 
făcuse impresia că s-ar putea preta la o faptă 


atât de răutăcioasă, cum ar fi să se ascundă 
într-un avion transatlantic pentru care plătise 
deja biletul. 

— De ce s-ar fi ascuns? 

Pilotul îşi făcu apariţia în spatele însoţitoarei 
de zbor. 

— Ei bine, speram să ne poţi spune asta, zise 
însoţitoarea de zbor. Din moment ce pari să fii 
ultima persoană care-a vorbit cu ei. Vezi tu, 
Philippa, nu sunt pe locurile lor, iar căpitanul a 
aprins semnalul de legare a centurilor de 
siguranţă, fiindcă foarte curând o să aterizăm în 
Londra, iar adevărul este că am căutat peste tot 
prin avion şi, pur şi simplu, nu sunt de găsit pe 
nicăieri. Am căutat până şi în cala pentru 
bagaje. 

Pilotul se înghesui lângă scaunul Philippei, 
zâmbindu-i cu bunătate. 

— Avem o evidenţă a tuturor celor care se 
urcă în avion şi a locurilor pe care stau, aşa că, 
vezi, nu poţi să dispari aşa, oricum. Trebuie să 
se fi ascuns pe undeva. Singura întrebare este 
unde şi de ce. Dac-am şti de ce, am putea să ne 
dăm seama şi unde. Ridică din umeri. E o 
problemă foarte gravă, atunci când îţi pierzi 
pasagerii în timpul unui zbor. Foarte gravă. 
Există tot felul de reglementări menite să 
prevină astfel de întâmplări. Dacă e ceva, orice- 
ar fi, care crezi că ne-ar putea ajuta să-i găsim, 
atunci îţi vom fi nespus de recunoscători. 


Philippa scutură din cap. Nu putea să 
răspundă. 

— Îmi pare rău, nu-mi poate veni nimic în 
minte. Doar atât, că nu le prea plăcea să zboare 
cu avionul. 

— Aţi făcut o numărătoare a pasagerilor? se 
interesă John. 

— Bineînţeles, îi răspunse, răbdător, pilotul. 
Patru sute nouăzeci de persoane s-au îmbarcat 
în avionul acesta pe JFK. Acum sunt doar patru 
sute optzeci şi opt pe care le-am putut număra. 

— Hopa! John rânji. 

Pilotul şi însoţitoarea de zbor făcură câte un 
semn abătut din cap şi plecară, arătând mai 
îngrijoraţi ca oricând. 

— Ce crezi că li s-ar fi putut întâmpla? întrebă 
Philippa. 

— Nu văd cum s-ar fi putut paraşuta, 
închizând şi uşa în urma lor, spuse John. Nu, în 
afară de cazul în care-ar fi avut un complice la 
bord. Dar, atunci, pilotul ar fi ştiut că s-a deschis 
uşa. Am fi ştiut cu toţii. Aşa că, din câte cred eu, 
există o singură posibilitate. 

— ŞI care-i aia? 

— Ei bine, ai auzit despre oameni care dispar 
de pe nave. Cum a fost cu Maria Celeste?” - 


32? Bric care a fost descoperit, pe data de 15 februarie 1873, plutind în 
derivă în Oceanul Atlantic. Deşi nava avea stricăciuni minore, la 
bordul ei nu se afla niciun membru al echipajului. în schimb, pe mese 
se găsea mâncare proaspătă şi o pisică dormea pe punte. Dispariţia 
inexplicabilă a echipajului de pe Maria Celeste este considerată ca 


Triunghiul Bermudelor, chestii de genul ăsta. 
Poate c-o fi vorba despre ceva asemănător. 
Poate c-au fost luaţi la bordul unei nave 
spaţiale. 

— Mă bucur foarte mult că nu i-ai împărtăşit 
părerea asta şi pilotului, zise Philippa. 

Gemenii priviră ţintă spre cele două scaune 
goale aflate de cealaltă parte a coridorului, 
care, pentru toată lumea, păreau că i-ar aştepta 
pe cei doi dispăruţi să se-ntoarcă dintr-o clipă în 
alta. 

— Mă aştept să se-ntoarcă, oftă Philippa. Era 
un tip drăguţ. Sper doar ca asta să nu le strice 
vacanţa. 

— la ascultă, îi zise John. Atunci când or s- 
apară, se va dovedi că eu am avut dreptate. Or 
să confirme ceea ce am zis eu, ţine minte ce-ţi 
spun. l-au răpit extratereștrii. 

— Extratereştrii, pufni Philippa. N-ai de gând 
să termini cu prostiile astea cu extratereştrii? 
Teoria ta este atât de improbabilă, încât mă şi 
mir cum de eşti frate geamăn cu mine. 

— Ai citit vreodată Sherlock Holmes? 

Philippa clătină din cap. 

— Ai putea să te-nvredniceşti să ţii minte un 
lucru pe care l-a spus el, odată. 

— Şi-anume? 

— Că atunci când ai eliminat imposibilul, orice 
altceva rămâne, oricât de improbabil ar părea, 


fiind unul dintre cele mai mari mistere din istoria navigaţiei. 


trebuie să fie adevărul. John îşi întări afirmaţia 
cu un semn din cap. Au căutat în tot avionul, de 
sus până jos. De aceea, e clar că ei nu sunt în 
avion. Din moment ce ai admis asta, atunci mi 
se pare că ajungi să accepţi improbabilul, fie că- 
ţi place, fie că nu. 


Capitolul 7 
Nimrod 


După ce trecură de poarta de sosire a 
aeroportului Heathrow din Londra, gemenii îl 
recunoscură cu uşurinţă pe unchiul Nimrod în 
mulţimea de oameni care aştepta să-i 
întâmpine pe pasagerii zborului Liniilor Aeriene 
Britanice dinspre New York. În primul rând purta 
acelaşi costum roşu, aceeaşi cămaşă roşie şi 
aceeaşi cravată roşie cu stele aurii pe care le 
purtase şi în visul lor. Printre oamenii cu o 
înfăţişare obişnuită de la Heathrow, el ieşea în 
evidenţă ca o căpşună roşie şi singuratică pe un 
banal pandişpan. Acum, că-l întâlneau din nou, 
Nimrod li se părea puţin mai înspăimântător 
decât îşi aminteau, ca şi cum ar fi fost într- 
adevăr pe o scenă de teatru englezească, 
jucând rolul unui rege tiran, cu pretenţii 
oratorice, într-o piesă de William Shakespeare. 
Vocea lui puternică şi profundă răsună prin 
întregul terminal, în clipa în care-şi descoperi 
tânărul nepot şi tânăra nepoată, la fel de 
limpede pe cât ar fi fost dacă, în loc de ţigara sa 
de foi, groasă cât un mic telescop, ar fi ţinut un 
microfon. 

— Ei, pe lampa mea, au venit, în sfârşit! spuse 
el, fără să-i pese dacă-l auzea cineva. 

Şi într-adevăr, la vreo cincizeci de picioare 
distanţă, două fete îngâmfate de la chioşcul de 


cărţi, în capătul celălalt al terminalului, 
întoarseră capul, gândindu-se că le vorbeşte lor 
cineva. 

— ŞI, vai de capul meu, cât aţi crescut! Păreţi 
mai înalţi decât ultima dată când ne-am văzut. 

— Cu un inci şi jumătate, de când ne-am scos 
măselele de minte, explică John, cu mânarie. 

— Un inci şi jumătate, ai? Ei bine, nu sunt 
absolut deloc surprins. Totul este la o scară mai 
mare în New York, nu-i aşa? Clădiri, maşini, 
sendvişuri, oameni, totul. De ce-aţi face voi doi 
excepţie? 

Plasându-şi ţigara uriaşă în gură, Nimrod îşi 
repezi două mâini mari, pline cu inele masive 
din aur, pe căruciorul care purta bagajele 
gemenilor. 

— Asta-i tot? Cunoscând-o pe sora mea am 
presupus că veţi veni cu cel puţin o jumătate de 
duzină de genţi fiecare. 

— Astea-s toate, confirmă John. 

— Da? Atunci, să mergem să vedem unde-o fi 
Groanin cu maşina. 

Copiii, în timp ce mergeau pe urmele lui 
Nimrod, care împingea căruciorul cu bagaje 
spre ieşire, căscară asemenea pisicilor în clipa 
în care intrară în contact cu ceea ce trecea 
drept aer curat, în faţa Aeroportul Heathrow. 
Era ora şapte şi jumătate dimineaţa, iar ei 
începură să tremure un pic, din cauza aerului de 
dimineaţă englezească de vară, care le strecură 


frigul în oase. 

— Ai spus „de când ne-am întâlnit ultima 
oară”? observă Philippa. Te refereai la atunci 
când eram bebeluşi, sau la visul pe care l-am 
avut săptămâna trecută, cel în care ne-ai 
apărut? 

— Aşa am făcut? zâmbi Nimrod. 

— Purtai exact costumul ăsta, preciză John. ŞI 
ne-ai zis că aveai nevoie urgentă de ajutorul 
nostru. 

— Toate la timpul lor, spuse Nimrod. Toate la 
timpul lor. Îmi pare rău că ne-am văzut atât de 
puţin în ultimii zece ani. 

— Mama nu ne-a spus exact de ce, spuse 
Philippa, tatonând terenul. 

— Cum, absolut nimic? 

— Nu, nimic, confirmă Philippa. 

Nimrod se strâmbă. 

— O, înţeleg. Ei bine, aşa este mama voastră, 
bănuiesc, spuse Nimrod. Nu s-a simţit niciodată 
în largul ei să vorbească despre treburile astea 
ale noastre. 

— Ce treburi? întrebă John. 

— Hai să găsim întâi maşina, da? A, noi trei 
vom avea parte de nişte aventuri fabuloase. Ce 
vară interesantă va fi! Am sperat mult că într-o 
zi se va întâmpla asta. Încă de când v-aţi născut 
voi doi. 

Chiar dacă era dimineaţă devreme, Nimrod 
părea destul de efervescent, ca o sticlă de 


băutură gazoasă, care-a fost agitată, mai 
degrabă decât amestecată”. 

— Bineînţeles, e foarte posibil ca asocierea 
noastră să ajungă, până la urmă, şi la o parte 
mai primejdioasă. Dar orice aventură adevărată 
trebuie să conţină şi o puternică doză de risc şi, 
la urma urmei, e singurul mod prin care să ne 
putem pune la încercare şi să ne întărim 
caracterele. Şi, dacă apar probleme, ce-are a 
face? Acum, unde-o fi Groanin cu maşina aia 
afurisită? 

Nimrod îşi miji ochii, cercetând de-a lungul 
drumului, oferindu-le lui John şi Philippei ocazia 
să schimbe între ei o privire mirată, cu ochii 
mari, de genul: „despre ce-o fi vorba, cu 
pericolul ăsta?” 

— Problema e că nu mi-am luat ochelarii care 
trebuia, murmură Nimrod. 

John descoperi un Rolls-Royce enorm, colorat 
în maroniu cu argintiu, parcat cam la cincizeci 
de iarzi** distanţă şi, lângă el, un bărbat care 
părea să le facă semne furioase cu mâna. 

— Acela este, de acolo? întrebă John, făcându- 
| pe Nimrod să-şi întoarcă privirile spre Rolls- 
Royce. 

— Aha, acolo era! tună Nimrod, pornind spre 
maşină. Era şi timpul. 

3 Aluzie la celebra replică a lui James Bond, care dorea ca băuturile 
din cocteiluri să fie „agitate, nu amestecate”. 


34 Unitate de măsură a distantei din sistemul anglo-saxon, un iard 
măsurând aproximativ 0,9 metri. 


Apropiindu-se de Rolls-Royce, văzură că 
şoferul acestuia - un bărbat înalt, corpolent, cu 
un aspect cadaveric, purtând un costum 
cenuşiu şi o bonetă ascuţită pe creştetul chel - 
n-avea decât un singur braţ, ceea ce gemenii 
considerară că era cel mai interesant lucru la el, 
deoarece amândoi copiii presupuseseră 
întotdeauna că, pentru conducerea oricărui tip 
de maşină, ca să nu mai vorbim despre un 
Rolls-Royce, era absolută nevoie de două braţe. 

— Acesta este domnul Groanin”. 

— ÎI prezentă Nimrod. 

Domnul Groanin reuşi să mormăie un salut şi 
începu să încarce genţile în portbagajul uriaşei 
maşini. 

— Un agent de circulaţie m-a obligat să mut 
vehiculul, domnule, explică Groanin cu o voce 
care i s-ar fi potrivit mai degrabă unui 
antreprenor de pompe funebre din Lancashire. 
Vă zic eu, am fost obligat să deplasez vehiculul, 
domnule, şi am fost nevoit să conduc de jur- 
împrejur până când v-am observat pe toţi aici. 
Regret orice inconveniente pe care le-aţi suferit 
sau, ceea ce e mai probabil, pe care nu le-aţi fi 
suferit. 

— Ai întotdeauna o scuză bună, Groanin, 
spuse Nimrod, trimiţându-i pe gemeni pe 
bancheta din spate. 


35 Joc de cuvinte, groan, în limba engleză, înseamnă vaiet, geamăt, iar 
personajul Groanin este veşnic nemulţumit. 


— Mulţumesc, domnule. 

— După cum aţi observat, copii, spuse 
Nimrod, domnul Groanin nu este doar insolent, 
ci are şi un singur braţ. Probabil că vă gândiţi că 
este o mare nenorocire pentru domnul Groanin, 
dar acest lucru nu-l împiedică să fie un şofer 
excelent. Pot să vă asigur că vă veţi afla în 
siguranţă cu el, atât timp cât se află la volanul 
acestei maşini. 

— Mulţumesc, domnule. Foarte frumos din 
partea dumneavoastră, cu siguranţă. 

— Care, după cum puteţi observa, de 
asemenea, adăugă el, arătând spre volanul de 
care fusese ataşat un buton mare, a fost 
modificat astfel încât să-i permită unei persoane 
cu un singur braţ s-o conducă. 

Când se puseră, în cele din urmă, în mişcare, 
îndreptându-se spre casa lui Nimrod din Londra, 
acesta din urmă îşi aprinse din nou ţigara de foi 
şi pufăi un nor enorm de fum albastru, încât 
gemenii se întrebară dacă nu cumva era o fisură 
în ţeava de eşapament a maşinii. Din nările 
fremătătoare ale lui Nimrod ieşi şi mai mult fum, 
iar acesta, observând dintr-odată interesul pe 
care gemenii păreau să i-l acorde ţigării sale, 
privi întâi la ea, apoi la ei, cu aerul - sau, mai 
bine zis, cu fumul - cuiva care se gândeşte c-a 
făcut o mare gafă. 

— O, dragii mei, dar chiar uitasem, spuse el. 
Voi sunteţi americani, nu? Scuzele mele, faţă de 


amândoi. Nu mi-a trecut prin cap gândul că v-ar 
putea displace ţigara mea. 

— Nu ne deranjează mirosul de ţigări, câtuşi 
de puţin, îl anunţă Philippa. 

— Mă aştept ca asta să vă fi învăţat mama 
voastră. Şi ea obişnuia să aprecieze o ţigară de 
foi bună. 

— Mama? Glumeşti. 

— O, nu. Era o mare amatoare de ţigări de foi, 
mama voastră. 

În timp ce Nimrod vorbea cu elocvenţă despre 
subiecte apropiate de sufletul lui, Rolls-Royce-ul 
plutea lin pe străzile londoneze, asemenea unui 
covor fermecat cu acoperiş, iar Philippa privea 
prin geamurile fumurii, încercând să-şi formeze 
prima impresie despre acest oraş. Londra părea 
mult mai răsfirată decât New Yorkul, iar cerul 
era un lucru de sine stătător şi nu era împărţit 
cu zgârie-nori înalţi. Primul sentiment pe care-l 
avu văzând clădirile oraşului fu acela de 
uşurare, la gândul că nu mai avea de urcat atât 
de multe rânduri de scări. Îi plăceau parcurile 
pe care le vedea şi numeroşii lor copaci, iar 
când zări primul autobuz roşu şi primul taxi 
negru, aproape că strigă de bucurie. 

John, pe de altă parte, părea mai interesat de 
maşină decât de oraş. Nu mai fusese niciodată 
într-un Rolls-Royce, iar acesta, cu scaunele 
tapiţate cu piele roşie, mocheta groasă şi 
măsutele din lemn de nuc, îi amintea de biroul 


tatălui său din New York. Cu siguranţă, era la fel 
de silențios, chiar şi în mişcare. 

— Îmi place maşina ta, unchiule Nimrod, zise 
John. 

— Foarte drăguţ din partea ta, dragă băiete, 
spuse Nimrod. Calitatea rămâne chiar şi după 
ce preţul şi compania care i-au dat naştere au 
fost de mult uitate. L-am cumpărat de la un 
regizor de film, a cărui soţie avea o afecţiune 
cromatică, după cum s-a dovedit, simțindu-se 
îmboldită să fure când vedea culoarea roşie. Şi 
astfel, din nefericire pentru el, a fost nevoit să 
mi-l vândă mie. 

— Toată lumea în Anglia vorbeşte ca tine, 
unchiule Nimrod? întrebă John. 

— Nu, în niciun caz. Cea mai bună engleză 
este vorbită de olandezi şi de germani. Englezii 
adevăraţi vorbesc un talmeş-balmeş stricat de 
engleză, care nu pare să aibă niciun început 
clar, niciun sfârşit clar, ci e un fel de terci 
îngroşat pe care ţi-l aruncă în farfurie şi se 
aşteaptă să-l înţelegi. Mai ales în nordul Angliei. 
Nimrod părea acum să i se adreseze cefei lui 
Groanin. Limba de-acolo este cea mai 
necizelată. 

Domnul Groanin mormăi ceva încet, de parc- 
ar fi recunoscut faptul că remarca fusese făcută 
în mod special ca o provocare la adresa lui. 

Unchiul Nimrod locuia la numărul şapte, pe 
Stanhope Terrace, dând din strada Bayswater şi 


foarte aproape de Kensington Gardens, spre 
care arătă scoțând mâna pe fereastra 
automobilului. 

— Undeva, acolo, e o statuie a lui Peter Pan, 
spuse el, adăugând pe un ton îngroşat în bătaie 
de joc: „Băiatul care refuza să crească!” Să n- 
aveţi niciodată încredere într-un copil căruia îi 
place să fie copil. E la fel de ciudat ca atunci 
când nu-i place carnea, sau ciocolata, sau 
grădinile zoologice, sau circurile, sau parcurile 
tematice, sau maşinile rapide, sau Crăciunul, 
sau să-şi sărbătorească ziua de naştere. Ştiţi 
cum numim noi un copil căruia nu-i plac toate 
lucrurile acestea? 

Philippa se gândi o clipă. 

— Prost? 

— Pe aproape, dar nu chiar. Un bebeluş. Aşa-l 
numim pe un copil căruia nu-i plac toate 
lucrurile acestea: un bebeluș. 

Faţa lui Nimrod se încreţi de dezgust: 

— Lăptic, lăptic, lăptic, numai la asta le stă 
mintea. Nu pot să suport genul ăsta de creaturi. 
Mi se face rău doar când mă gândesc la brutele 
alea mici şi lipsite de păr. Lacome, egoiste, care 
nu se pot ţine şi se umplu de scârnăvii. 

— Dar şi tu ai fost un bebeluş cândva, Nimrod, 
spuse Philippa, căreia-i plăceau destul de mult 
copiii mici. Nu-i aşa? 

— Nu-mi aminti. Nimrod se cutremură vizibil. 
Toată experienţa aceea continuă să-mi 


bântuiască toate visele, asemenea spectrului 
nedorit al lui Banquo*. 

— Vrei să spui că-ţi aminteşti de perioada 
când erai copil? 

— Da. Îmi amintesc fiecare farfurie de griş, 
fiecare scutec ud. 

— Dar cum e posibil? 

— Este o ciudăţenie a familiei noastre, ca pe 
măsură ce îmbătrânim să ne amintim toate 
detaliile acelea oribile ale copilăriei noastre. În 
ziua în care a murit, bunicul meu mi-a povestit 
că şi-a amintit până şi clipa în care s-a născut. 
De fapt, eu cred că tocmai şocul acelei amintiri 
l-a ucis pe bătrân. 

— Scârbos, spuse Philippa. 

— Chiar aşa, fu de acord Nimrod. Scârbos la 
puterea o sută patruzeci şi patru. 

Philippa îi zâmbi drăguţ unchiului ei, dar se 
întrebă dacă nu cumva faptul că nu-i plăceau 
copiii fusese adevăratul motiv pentru care ea şi 
John nu-l mai văzuseră decât o singură dată în 
viaţa lor. 

Rolls-Royce-ul se opri în faţa unei clădiri înalte 
şi albe, cu acoperiş crenelat şi cu vreo câteva 
turnuri, care-i dădeau aspectul unei mici 
fortărețe, recent renovate. Nimrod îi conduse pe 
domeniul lui magic. 


3 Personaj din drama Macbeth, de William Shakespeare. Banquo îl 
ajută pe Macbeth să cucerească tronul, dar apoi acesta pune să fie 
ucis. Spectrul lui Banquo îi bântuie, apoi, visele lui Macbeth. 


— Bine aţi venit la mine acasă, le spuse el. 
Intraţi de bunăvoie, simţiţi-vă liberi, dar aveţi 
grijă, la plecare, să lăsaţi în urma voastră câte 
ceva din fericirea pe care-aţi adus-o cu voi. 

John şi Philippa, care nu erau obişnuiţi cu 
astfel de invitaţii ceremonioase, spuseră că erau 
de acord. 

În interior, casa părea mult mai mare. 
Domnea o linişte uimitoare, având în vedere 
faptul că la numai câţiva iarzi distanţă se afla 
un drum foarte circulat. Avea un amestec ciudat 
de stiluri. Cea mai veche parte a casei arăta 
destul de medieval, cu pereţi acoperiţi cu 
lambriuri vechi de lemn, tapiţerii decolorate, 
parchet din lemn de abanos şi cămine de piatră, 
în stil franțuzesc, decorate cu chipuri sculptate, 
despre care Nimrod spunea că erau ale unor zei 
şi zeițe romane. În turnul pe jumătate de lemn, 
se afla o salamandră uriaşă de lemn, care se 
târa pe o scară tot de lemn şi peste care se 
profila silueta din lemn de stejar a unui beduin 
arab zâmbitor, care ţinea în mână o lampă cu 
gaz veche, de alamă, luminând întregul palier 
cu o flacără lungă, dreaptă şi albastră. Cea mai 
mare parte a casei arăta însă mult mai modern, 
ceea ce, altfel spus, însemna că avea doar vreo 
două-trei sute de ani vechime; această parte a 
casei era plină de trucuri arhitecturale: oglinzi, 
tavane cu aspectul cerului de vară, biblioteci, 
care erau de fapt uşi, iar, în pereţii acoperiţi cu 


un tapet de o culoare stranie, argintiu-gălbuie, 
asemănătoare cu a frunzelor veştede, de un 
auriu pal, uşi care nu erau de fapt uşi. 

In majoritatea camerelor se aflau antichităţi 
egiptene, statuete de animale din bronz, trofee 
de vânătoare, ouă de struţ. Toate scaunele şi 
canapelele erau tapiţate cu roşu, care părea să 
fie culoarea preferată a lui Nimrod. In aproape 
toate căminele erau aprinse focuri; sfeşnice 
groteşti şi candelabre uriaşe de argint, unele 
dintre ele încărcate cu duzini de lumânări din 
ceară de albine, făceau ca în casă să pară 
seară, chiar şi în toiul dimineţii. Aproape toate 
picturile erau nuduri, dar Philippa se gândea că 
doar câteva dintre persoanele înfăţişate în ele 
erau atrăgătoare şi că o parte ar fi trebuit să 
mai slăbească înainte să se lase pictate. In alte 
părţi ale casei se aflau tabachere ornamentate, 
pline cu ţigări de foi din cele mai alese soiuri, 
care se luptau să-şi găsească locul printre 
obiecte fine de sticlă, brichete vechi şi opaițe 
romane sau etrusce. 

Nimrod părea să se simtă cel mai confortabil 
în biblioteca sa, care număra câteva sute de 
cărţi, iar acolo, ocupând locul de onoare, trona 
un birou uriaş din lemn de abanos cu picioare 
de leu şi cu un scaun aurit, despre care Nimrod 
susţinea că-i aparținuse însuşi marelui rege 
Solomon. 

— Sunt, cum să zic, foarte valoroase? întrebă 


John. 

— Valoroase? Vrei să spui, în bani? 

— Mda. Vreau să spun, regele Solomon era 
foarte bogat, nu-i aşa? 

— Este concepţia eronată generală, observă 
Nimrod. 

— Păi, n-avea el propriile mine de diamante? 
întrebă Philippa. 

— Da, fu John de acord. Minele regelui 
Solomon”. Sigur ai auzit de ele. 

Nimrod deschise un sertar al biroului şi scoase 
de-acolo o carte mare, pe care o puse în faţa 
lor. 

— Citeşte aici, îi spuse el cu mândrie lui John. 

— Nu pot. E scrisă într-un alfabet vechi şi 
ciudat. 

— A, da. Aşa este. Am uitat că niciunul dintre 
voi n-a ajuns încă să aibă prea multă educaţie. 
Ei bine, vedeţi voi, regele Solomon avea tot felul 
de probleme cu supuşii săi. Ţinea un fel de 
jurnal în care descria feluritele chipuri în care-l 
enervau oamenii. Şi, deoarece avea simţul 
umorului, bătrânul Solomon şi l-a numit Cartea 
cea Mare a Plângerilor't. Vedeţi? Poate c-a fost 
urmarea unei simple traduceri greşite sau 
37 Aluzie la romanul cu acelaşi titlu al scriitorului englez, H. Rider 
Haggard, publicat pentru prima dată in anul 1885, prin care s-a făcut 
cunoscută legenda despre fabuloasele bogății ale biblicului rege 
Solomon, îngropate pe continentul african. 

38 Joc de cuvinte în limba engleză, între mines, care înseamnă mine, şi 


moans, adică plângeri. Cele două cuvinte au o pronunție oarecum 
asemănătoare. 


cineva, pur şi simplu, n-a înţeles despre ce era 
vorba, dar n-au existat niciodată minele regelui 
Solomon. Ceea ce a existat a fost o carte de 
plângeri. Plângerile regelui Solomon. 

Nimrod flutură un deget arătător uriaş către 
gemeni. 

— Veţi învăţa multe lucruri interesante cât 
timp veţi sta cu mine. Lucruri folositoare, de 
asemenea, nu prostiile care vi se predau la 
şcoală. Asta este problema cu şcolile în ziua de 
azi. Nu se gândesc decât la bani şi la rezultatele 
de la examene. Scot pe bandă rulantă bancheri 
pentru investiţii şi experţi contabili, de parcă 
lumea ar mai avea nevoie de aşa ceva. Urmati- 
mi sfatul: educaţia e cel mai bine să ţi-o faci 
singur. Ceea ce-mi aminteşte, continuă el, de 
faptul că am câte un cadou pentru voi doi. 

Nimrod se îndreptă spre rafturile bibliotecii 
sale, alese două cărţi frumos legate şi le oferi 
fiecăruia dintre gemeni câte una. 

— Asta este una dintre cele mai frumoase 
cărţi scrise vreodată. Nopțile arabe - Poveşti din 
cele O mie şi una de nopți. Poveştile cu care 
prinţesa Şeherezada îl distra pe un sultan 
înfricoşător, care ameninţase s-o omoare, pe ea 
şi pe celelalte soţii ale sale, dacă s-ar fi plictisit 
de poveştile ei. Citiţi-o cât mai repede şi 
Spuneţi-mi apoi ce părere aveţi. 

— Repede? se miră John, răsfoind cartea. Dar 
are mai mult de o mie de pagini! O mie şi una, 


ca să fiu mai exact. S-ar putea să-mi ia un an 
întreg ca să citesc toată cartea asta. Poate şi tot 
anul viitor. 

Philippa cântări într-o mână cartea grea, 
legată în piele, încercând parcă să-i afle 
greutatea. Era o cititoare mai sârguincioasă 
decât John, dar până şi ea, care citise Oliver 
Twist de Charles Dickens, se simţea descurajată 
în faţa dimensiunilor acestui proiect de lectură 
care-i fusese încredinţat. 

— Trebuie să cântărească vreo cinci livre“, 
spuse ea. Dacă adormi în timp ce o citeşti, rişti 
să-ţi provoace răni grave. 

— Cu toate acestea, aştept din partea voastră 
s-o citiţi, insistă Nimrod. Şi acum, să vă conduc 
în camerele voastre. 

Gemenii descoperiră că fuseseră cazaţi în 
turnul vechi, în două camere heptagonale mari, 
separate de o baie fabuloasă în stil Art Deco“, 
plină de antichităţi ruseşti din onix şi bronz. 

— Vă veţi simţi foarte confortabil în camerele 
acestea, spuse unchiul Nimrod. Pot să vă asigur. 
Dar, dacă vă hotărâți să exploraţi casa, aduceți- 
vă aminte de faptul că e foarte veche. Mai ales 
partea asta. Ţineţi minte că sunteţi în Anglia, iar 
Anglia nu este America. Obiceiurile noastre sunt 


3 Unitate de măsură a masei în sistemul anglo-saxon, o livră 
echivalând cu aproximativ 500 de grame. 

4 Curent arhitectural din prima jumătate a secolului al XX-lea, al cărui 
nume provine de la Târgul Mondial de la Paris, din anul 1925, numit şi 
Expoziţia Internaţională de Arte Decorative şi Industriale Moderne. 


diferite de ale voastre şi s-ar putea ca unele 
lucruri să vi se pară puţin ciudate. Apoi clătină 
din cap. Dacă se va întâmpla ceva neobişnuit, 
nu vă alarmaţi. Casa este destul de sigură. 

John şi Philippa zâmbiră cu vitejie şi încercară 
să nu pară speriaţi, ceea ce era destul de greu, 
din moment ce vorbele lui Nimrod sunau destul 
de alarmant. 

— lar asta, ca să vă simţiţi cu adevărat ca 
acasă, continuă el, conducându-i într-o mică 
sufragerie, unde se aflau o canapea şi un mic 
televizor. Luând telecomanda şi aprinzând micul 
televizor, adăugă: V-am pus la dispoziţie şi un 
televizor, cu ajutorul căruia, din când în când, 
vă veţi putea relaxa. Eu nu mă folosesc de 
televiziune. Dar cred că, în zilele noastre, copiii 
nu-şi pot imagina viaţa fără chestia asta. 

— Hei, priveşte! John arăta spre ecranul 
televizorului, unde apăruse o fotografie a lui 
Otis şi Melody Barstool, din Poughkeepsie, New 
York. Repede! îi strigă el unchiului său. Dă-l mai 
tare. E musai să vedem asta. 

— Ei, poftim! exclamă Nimrod. Nu ştiam că 
dependenţa e atât de cronică. 

— Trebuie să fie vorba despre cuplul care 
stătea pe scaunele de lângă noi în avion. Au 
dispărut, pur şi simplu, în timpul zborului. 

— Chiar aşa, pe Jupiter?! comentă Nimrod. 
Schiţă un mic zâmbet ciudat şi se aşeză lângă 
gemeni, pe canapea. Asta-i fascinant! Imi plac 


misterele de calitate. 

— Nici cercetarea completă a avionului în 
timpul zborului, nici cea de la sol, efectuată în 
Londra, n-au oferit niciun indiciu despre locul în 
care s-ar putea afla cuplul, spunea 
comentatorul ştirilor de la BBC. A fost alertată 
atât poliţia din Londra, cât şi cea din New York, 
căci îngrijorarea pentru siguranţa celor doi 
bătrâni de şaptezeci de ani a crescut. Apoi, în 
dimineaţa aceasta, foarte devreme, cuplul a 
apărut,  nevătămat, în casa proprie din 
Poughkeepsie, aparent incapabili să dea vreo 
explicaţie despre dispariţie. Numeroşi martori 
susţin că i-au văzut pe cei doi Barstool 
îmbarcându-se într-un Boeing 747, aparţinând 
Liniilor Aeriene Britanice, şi c-au vorbit cu ei, în 
timpul zborului. 

— Şi, se interesă Nimrod, ziceţi că stăteau 
lângă voi? 

— Da, confirmă Philippa. 

— Tocmai luasem masa în avion, îi spunea 
Otis Barstool unui reporter. Eu am luat o friptură 
de vită, iar Melody, una de pui. Niciunul dintre 
noi nu bea alcool. Apoi, mă pregăteam să citesc 
o carte, când am pătruns în acea turbulenţă 
extrem de periculoasă. Nu mai zburaserăm prea 
mult înainte şi, nu mă deranjează să vă spun, 
deveniserăm amândoi destul de agitaţi. 

Nimrod izbucni în râs. 

— „Destul de  agitaţi”, repetă el, imitând 


perfect accentul lui Otis Barstool. 

— Amândoi am început să ne dorim, să ne 
rugăm să fim din nou acasă. Următorul lucru pe 
care-l mai ştiu este că ne aflam pe canapea, în 
sufrageria noastră, de parcă n-am fi plecat 
niciodată. Un timp, am stat, pur şi simplu, acolo, 
încercând să ne dăm seama de ceea ce s-a 
întâmplat şi, în cele din urmă, am ajuns la 
concluzia c-am trecut prin cine ştie ce tulburare 
mentală sau chiar c-am visat totul. Insă, după 
aceea, a sunat şeriful la uşa noastră şi cred că, 
de aici, ştiţi cu toţii ce s-a întâmplat. Am mai 
auzit până acum să se piardă bagajele în 
cursele aeriene, dar n-am mai auzit să se piardă 
doi oameni. De fapt, Liniile Aeriene Britanice nu 
ne-au pierdut bagajele, acestea au ajuns până 
la urmă în Londra, dar pur şi simplu aşa s-a 
întâmplat. 

— Credeţi că este posibil să vă fi fost ascultată 
ruga? întrebă reporterul. 

— Sincer, cred că aceasta este singura 
explicaţie posibilă, admise Melody Barstool. 

— Plănuiţi cumva să depuneţi vreo plângere 
oficială împotriva Liniilor Aeriene Britanice? mai 
întrebă reporterul. 

— Am vorbit deja cu un avocat, dar el ne-a 
spus că, deoarece amândoi credem că 
rugăciunea a fost cea care ne-a adus acasă, 
acest lucru ar putea afecta orice acţiune legală 
împotriva Liniilor Aeriene Britanice. Se pare că o 


companie aeriană nu este responsabilă, din 
punct de vedere legal, atunci când se-ntâmplă 
astfel de lucruri. O „faptă dumnezeiască”, aşa-i 
spun ei. 

Nimrod se aplecă spre John, cu ochii strălucind 
de o bănuială batjocoritoare. 

— Spune-mi, tinere, sora ta este întotdeauna 
atât de impulsivă? Atât de spontană şi de ad- 
hoc? 

— Ce-i drept, e destul de ciudată, râse John, 
care habar n-avea ce însemna ad-hoc. 

— Trebuie să te fi supărat el cu ceva, Philippa, 
râse Nimrod, de l-ai făcut pe sărmanul om să 
dispară astfel. Râse din toată inima şi hohotele 
lui răsunară în toată camera. Văd că trebuie să 
fiu foarte atent cu ceea ce-ţi spun, draga mea, 
dacă nu vreau să ajung ca domnul şi doamna 
Barstool. 

Philippa zâmbi, încercând să înţeleagă gluma. 

— Râzi cât vrei, spuse ea, dar erau o pereche 
de bătrânei foarte simpatici şi mă bucur că sunt 
vii şi nevătămaţi. 

— Eu zic că puiul a fost de vină, spuse John. 
Masa din avion. Avea un gust suspect, după 
părerea mea. 

— Asta doar din cauză c-ai luat şi friptură de 
vită, declară Philippa. 

— Că tot vorbim despre mâncare, spuse 
Nimrod, îi e vreunuia dintre voi foame? 

— De lup, mărturisi John. 


— Bine. Atunci, voi găti pentru amândoi un 
mic dejun englezesc enorm. Seamănă foarte 
mult cu cel american, cu aceste trei variaţii 
locale: ouăle prăjite trebuie aşezate pe partea 
dinspre răsărit a farfuriei, ca să fie cât mai 
departe de apus; baconul trebuie să aibă gust 
de carne, în loc de fâşii de piele uscată jupuite 
de pe talpa unui conducător de ricşă istovit de 
prea multă muncă, iar roşiile trebuie să fie 
servite fără accent, fiindcă altfel totul se 
anulează. 

După micul dejun, care se dovedi la fel de 
delicios pe cât promisese Nimrod, Philippa se 
întoarse la subiectul cu familia Barstool. 

— Cum este posibil ca doi bătrâni să dispară 
dintr-un avion aflat în zbor, aşa, pur şi simplu? 
întrebă ea. Vreau să spun că trebuie să fie vreo 
greşeală. Aşa ceva nu se întâmplă, pur şi 
simplu. 

— Se pare că se-ntâmplă, totuşi, o contrazise 
Nimrod. Asta, în cazul în care ştirile de 
televiziune merită crezare. Chicoti şi-şi aprinse o 
ţigară. Da, într-adevăr, de acum va trebui să 
avem grijă cu dorinţele. 

— Cum adică? spuse Philippa. 

Nimrod se ridică. 

— Am spus c-ar trebui să spălăm vasele“. 


4 joc de cuvinte în limba engleză, între watch our wishes (să avem 
grijă cu dorinţele) şi wash our dishes (să spălăm vasele), pronunţate 
în mod asemănător. 


Domnul Groanin are şi aşa destule sarcini de 
îndeplinit în casă, fără ca noi trei să-i mai 
adăugăm şi alte poveri. Şi, dacă-i lăsăm şi 
vasele acestea să le spele, va mormăi până la 
sfârşitul zilei. Fiind un servitor cu un singur braţ, 
Groanin se simte nedreptăţit de orice sarcină pe 
care este obligat s-o îndeplinească. Mormăit 
după nume, mormăit ca fire, asta spun eu 
mereu. 

După ce terminară de spălat farfuriile se 
întoarseră în bibliotecă, să se încălzească în faţa 
focului. Nimrod îşi aprinse o altă ţigară şi 
Philippa se uită la câteva dintre numeroasele 
cărţi de pe rafturi. Observă că printre ele se 
aflau mai multe duzini de ediţii ale unei cărţi 
despre jocul de cărţi şi alte forme de jocuri de 
noroc, scrisă de un anume Hoyle“, precum şi un 
set de cincizeci de volume, legate în piele, din 
ceva numit Legile Bagdadului. 

— Ce sunt Legile Bagdadului? întrebă Philippa. 

— Sunt reguli de protocol, spuse Nimrod, 
evaziv. Formulate în Bagdad, cu mult timp în 
urmă. Dacă n-aveţi nimic mai bun de făcut în 
după-amiaza asta, aţi putea încerca să citiţi un 
capitol sau două din exemplarele acelea din 
Nopțile Arabe, pe care vi le-am dat. Astfel, vom 
avea despre ce să vorbim diseară la cină, nu? 
42 Edmond Hoyle (1672-1769) a studiat jocurile de cărţi în lucrarea A 
Short Treatise on the Game of Whist (1742) şi în ediţiile succesive. 


Mai multe enciclopedii modeme ale jocurilor de cărţi utilizează numele 
Hoyle în titlurile lor. 


Şi, după ce le citiţi, vă voi explica faptele vieţii. 
Despre cum aţi ajuns voi aici. 

John şi Philippa arătau îngroziţi. 

— Aăă... ascultă, spuse John, ştim deja toate 
poveştile alea despre cum se fac copiii. Chiar 
nu-i nevoie. 

— Nu, nu acele fapte ale vieţii, pufni în râs 
Nimrod. Vorbesc despre ceva cu mult mai 
interesant decât cum se concep copiii ăia oribili. 

— Ce-ar putea fi mai interesant decât asta? îl 
tachină Philippa, ceea ce-i atrase o privire tristă 
şi plină de reproş din partea unchiului ei. 

— Vorbesc despre cum aţi ajuns voi aici, în 
Londra. Şi despre cum s-a întâmplat ca părinţii 
voştri să nu fie în stare să vi se împotrivească, 
atunci când aţi dorit să vă petreceţi vara cu 
mine, în loc să vă duceţi în Casa Alambic. Şi 
despre cum am pătruns eu în visul vostru, în 
timp ce eraţi sub efectul anestezicului. Despre 
cine şi ce sunteţi voi. Despre noroc şi despre 
ceea ce înseamnă el. Şi despre misiunea 
importantă care necesită prezenţa voastră 
acum, aici. Aceste fapte ale vieţii! 

Nimrod era pe cale să mai spună ceva, dar 
cuvintele i se transformară într-un căscat. 

— Vai de mine, spuse el, vă rog să mă scuzaţi. 
Nu sunt obişnuit să mă trezesc atât de devreme 
dimineaţa. Cred că am nevoie să trag un pui de 
somn. Vă sugerez să faceţi şi voi la fel. Ridică 
mâna, în timp ce trecea pragul bibliotecii. Ne 


vom revedea la cină, când vom lămuri toate 
lucrurile. 


Capitolul 8 
Domnul Rakshasas 


Atunci când John se trezi, nu cu multă vreme 
după ora amiezii, rămase un timp cu ochii 
aţintiţi spre tavan. Acesta era unul destul de 
interesant, fiind pictate pe el nori şi fulgere 
bifurcate, încât, privindu-l, John fu stăpânit de 
senzaţia că fie avea să înceapă ploaia, fie urma 
să se producă vreun eveniment de proporiii 
apocaliptice. O jumătate de oră trecu astfel şi, 
ajungând la concluzia că era cu adevărat 
plictisit, se ridică în capul oaselor pe pat şi 
începu să citească din cartea pe care i-o dăduse 
unchiul său. Aceasta fu oarecum o surpriză în 
sine, din moment ce el avusese intenţia doar să 
arunce o privire prin ea. 

În Poveştile celor O mie şi una de nopți nu 
este vorba despre o singură istorisire, ci despre 
o colecţie caleidoscopică de poveşti spuse de o 
femeie curajoasă, prinţesa Şeherezada, pentru 
care arta povestirii a devenit un mijloc de 
supravieţuire. Sunt acolo poveşti despre regi şi 
prințese, despre  djinni puternici, despre 
miracole înșelătoare, despre şarlatani 
inteligenţi, despre negustori lacomi şi hoţi 
ingenioşi. Unele dintre poveşti, ca Sinbad, Ali- 


Baba şi cei patruzeci de hoți sau Aladin îi erau, 
bineînţeles, cunoscute lui John. Dar ceea ce era 
cel mai captivant la cartea aceasta era modul în 
care o poveste părea să se nască din cealaltă, 
ca un puzzle chinezesc, astfel că, după un timp, 
cartea îl absorbi mai mult decât oricare alta pe 
care-o citise înainte şi, practic, nu se mai opri 
până când n-o termină. John privise întotdeauna 
cu un considerabil scepticism cronicile despre 
oricare carte, în care potenţialii cititori primeau 
asigurări cum că o anumită persoană nu reuşise 
să mai lase cartea din mână, odată ce se 
apucase s-o citească. Dar acum, spre 
surprinderea lui, descoperi că i se întâmplase 
exact acest lucru. Îşi dădu seama ce fapt 
remarcabil era acesta şi, pentru tot restul vieţii 
lui, avea să ţină minte ziua sosirii la Londra, 
când a deschis prima oară volumul acesta 
minunat. 

Curios lucru, exemplarul din Nopțile Arabe pe 
care i-l dăduse Nimrod avea proprietăţi fizice 
ciudate. În primul rând, John descoperi că-i era 
imposibil să-şi lase un semn îndoind colţurile 
paginilor; o dată sau de două ori, îndoise o 
pagină, dar, când se uitase din nou la ea, 
observase că se îndreptase. Pe de altă parte, 
cartea părea capabilă să se lumineze singură şi, 
pe măsură ce se lăsa seara, John descoperi că 
putea să citească fără să aprindă lumina. 
Făcând o experienţă, descoperi că putea citi 


chiar într-un întuneric aproape complet, cu o 
pătură pe cap şi fără ajutorul vreunei lanterne. 

La fel de remarcabilă pentru John, care nu 
citise în viaţa lui o carte atât de lungă şi cu o 
plăcere atât de mare, era viteza cu care se 
surprinse întorcând paginile fine şi mătăsoase 
ale cărţii. Ochii săi păreau să zboare peste 
cuvinte şi, acolo unde altădată i-ar fi luat două- 
trei minute să citească o singură pagină, acum 
o făcea în mai puţin de o zecime din acest timp, 
astfel că termină cartea de o mie şi una de 
pagini în mai puţin de şase ore. De îndată ce 
întoarse ultima pagină, John se simţi atât de 
mândru de el însuşi, încât dădu fuga în camera 
Philippei, să se laude cu realizarea sa. Acolo află 
că Philippa citise deja cartea din scoarţă-n 
scoarță şi, după câte se părea, o terminase cu 
cel puţin o oră înaintea lui. 

— Se întâmplă ceva ciudat aici, declară el, 
înăbuşindu-şi iritarea faţă de sora sa geamănă. 

Philippa, care fusese întotdeauna o cititoare 
sârguincioasă, cu mult mai mult decăt fratele ei, 
râse: 

— Mie-mi spui? Când ai mai petrecut tu o 
după-amiază întreagă cu o carte? Nu, stai 
puţin... a fost atunci, de Crăciunul trecut, când 
tata ţi-a promis cincizeci de dolari, dac-o să 
citeşti Chemarea străbunilor, de Jack London. 

— Am meritat fiecare cent din ăia cincizeci de 
dolari, confirmă John. A fost cea mai plictisitoare 


carte pe care am citit-o vreodată. Şi, pe de altă 
parte, tu ştii exact despre ce vorbesc. 

Philippa zâmbi. 

— Mai mult decât tine, John, spuse ea. Te-am 
aşteptat să vii, ca să fac un experiment în 
prezenţa unui martor. 

— Ce fel de experiment? 

— Ai să vezi, spuse ea şi, luându-şi exemplarul 
din Nopțile Arabe, îl aruncă în focul care ardea 
liniştit în cămin. 

— Hei, strigă John, eşti nebună? 

— M-am gândit şi eu la asta, spuse ea, 
triumfătoare, arătând spre cartea care 
rămăsese pe cărbunii încinşi, fără să fie 
cuprinsă de flăcări. Ciudată carte, una care nu 
arde, nu crezi? 

Aşteptară timp de câteva minute, privind 
cartea, care refuza cu încăpățânare să se 
aprindă; apoi, John luă cleştii de lângă cămin şi 
o scoase din foc. O puse cu grijă pe cămin, 
înainte s-o atingă, precaut. 

— N-are nicio urmă de arsură, anunţă el, 
deschizând cartea şi întorcând paginile. Şi, pune 
mâna pe ea, nici măcar nu e fierbinte. 

Philippa puse mâna pe o pagină, care i se păru 
evident rece la atingere. 

— Mă întreb, oare din ce-o fi făcută? 

— Ce-ar fi să-l întrebăm pe Nimrod? 

Coborând scările, îi surprinse întâlnirea cu un 
bărbat care urca: un bătrân înalt, slab, ciudat la 


înfăţişare, cu o barbă albă, purtând un turban 
alb şi o redingotă lungă, albă şi ea. Văzându-i 
pe gemeni, îşi împreună mâinile, îşi înclină 
capul, în timp ce trecea pe lângă ei, şi-şi 
continuă drumul, deschizând o uşă mascată în 
peretele argintiu şi apoi închizând-o în urma lui. 

John răsuflă, nervos. 

— Cine crezi c-o fi fost ăsta? 

— Linişteşte-te, îi răspunse Philippa. Probabil, 
e vreun prieten al lui Nimrod. Ne-a zâmbit, nu? 

— Nu crezi că e puţin cam ciudat ca prima 
persoană pe care-o vedem, după ce-am citit 
Nopțile Arabe, să fie un individ care arată ca 
unul din carte? Părea un duh. 

— Un duh? De unde-ai scos asta? râse 
Philippa. În cazul în care n-ai observat, n-a ieşit, 
plutind ca un abur, dintr-o sticlă, ci a urcat pe 
scări. 

— Purta un turban. 

— În zilele noastre, nu oricine poartă un 
turban are şi puteri magice. Philippa ridică din 
umeri. Totuşi, poate c-ar fi trebuit să-i ceri să-ţi 
îndeplinească trei dorințe, pentru orice 
eventualitate. 

— Chiar dacă nu era un duh, insistă John, cred 
că Nimrod trebuie să ne dea vreo câteva 
explicații. 

ÎI găsiră pe Nimrod în sufragerie, unde 
fuseseră aduse pe masă o duzină de feluri 
diferite de mâncare, inclusiv o gâscă întreagă 


friptă, o jumătate de căprioară, şuncă prăjită, o 
pulpă de berbec, legume, brânză, fructe, vin şi 
Coca-Cola. Nimrod părea să-i aştepte, deoarece 
masa era pusă pentru trei persoane şi el tranşa 
deja gâsca. 

— A, iată-vă, spuse Nimrod, blând. Aţi ajuns la 
timp pentru cină. Serviţi-vă. 

Le reduse la tăcere primul val de întrebări, 
ridicând palma şi, timp de câteva minute, cel 
puţin, uitară de toate gândurile care-i 
îmboldiseră să-l descoasă pe Nimrod despre 
cartea cea ciudată şi despre bărbatul şi mai 
ciudat de pe scări, fiindcă îşi dădură seama cât 
le era de foame. Aşezându-se imediat la masă, 
începură să-şi umple farfuriile. 

— Am văzut adineauri un bărbat ciudat, 
îmbrăcat în alb, spuse Philippa, în timp ce 
înfuleca o felie de şuncă. Avea şi turban! 

— Era o fantomă? întrebă John. 

— O fantomă? A, nu, nu în casa asta. Porcării 
d-astea n-ar îndrăzni să apară. Nu, nu era o 
fantomă. Era domnul Rakshasas. E originar din 
India. Ni se va alătura curând. Cred că l-aţi 
speriat destul de tare. 

— Noi l-am speriat? se încruntă John. Dar cu 
noi cum rămâne? El ne-a speriat de moarte. 

— Domnul Rakshasas ar fi foarte supărat să 
audă asta, John. E un tip teribil de timid, 
vorbesc serios. N-ar speria nici măcar o gâscă. 
Nimrod ezită pentru o clipă, apoi îşi îndesă un 


întreg piept de gâscă în gură. Nu c-ar avea 
vreun sens să încerci să sperii gâsca asta, de 
exemplu, din moment ce deja este moartă. Dar 
bănuiesc c-aţi prins ideea. 

— John exagerează, spuse Philippa. Domnul 
Rakshasas al tău n-a fost atât de 
înspăimântător, dar, adăugă ea, apăsat, părea 
destul de misterios. 

— Răbdare, răbdare, o opri Nimrod. V-am spus 
că vă voi povesti faptele vieţii şi exact asta voi 
face. 

Domnul Groanin intră în încăpere, purtând o 
prăjitură uriaşă pe singura sa mână. 

— Dar fiţi atenţi aici, spuse Nimrod. Mi-am dat 
suficientă osteneală să vă aduc pe masă toate 
aceste bunătăţi... 

Domnul Groanin pufni dispreţuitor şi aşeză 
prăjitura pe masă. 

— Auzi colo, osteneală, mormăi el. Ce glumă 
bună! 

— Prin urmare, cred că puteţi cel puţin să vă 
abţineţi, până când onoraţi cum se cuvine acest 
magnific ospăț. Da, Groanin? Ce spuneai despre 
osteneală? 

— Niciun fel de osteneală, domnule. Asta ar fi 
tot? 

— Da, da. Nimrod luă cu furculita o felie mare 
de şuncă şi o transferă în farfuria sa, deja plină. 
Nu mai vorbim până când nu vom fi cu adevărat 
sătuli. 


Treizeci de minute mai târziu, Nimrod îşi 
descheie haina roşie, îşi privi ceasul din aur, îşi 
turnă încă un pocal mare de vin de Burgundia, 
îşi aprinse o ţigară de foi enormă şi se lăsă pe 
spate, în fotoliul său care scârţâia. 

— Of, aşa mai zic şi eu. A fost un ospăț pe 
cinste. Cum? Cum? 

— Minunat, fu de acord John. 

Se auzi o bătaie în uşă şi domnul Rakshasas 
intră în sufragerie, înclinându-se cu solemnitate. 

— O sută de mii de salutări fraţilor mei întru 
lampă, spuse el. Fie să vi se împlinească toate 
dorinţele, în afară de una, ca să mai aveţi un ţel 
de urmărit. Şi fie ca ziua cea mai tristă a 
viitorului nostru să nu fie mai rea decât cea mai 
fericită din trecut. 

Spre surprinderea lui John şi a Philippei, 
domnul Rakshasas vorbea cu un accent irlandez 
şi, Văzându-le sprâncenele ridicate, Nimrod se 
simţi obligat să le ofere gemenilor o scurtă 
explicaţie. 

— Timp de mulţi ani, domnul Rakshasas a fost 
obligat să trăiască singur, astfel c-a învăţat 
toată engleza pe care-o ştie de la televiziunea 
irlandeză. 

Domnul Rakshasas aprobă cu solemnitate: 

— Fie ca duşmanii Irlandei să nu poată mânca 
vreodată pâine şi nici să bea whisky, ci să simtă 
mâncărimi, fără să aibă privilegiul de a se putea 
scărpina. 


Acum, că gemenii îl vedeau din nou, într-o 
lumină mai puternică, observară că domnul 
Rakshasas nu era câtuşi de puţin înfricoşător. 
Purta o haină albă, lungă, încheiată la nasturi 
până la gât, pantaloni albi, papuci albi şi turban 
alb, cu o perlă micuță, de forma unei lacrimi, 
care-i atârna chiar deasupra frunţii. O barbă 
lungă şi aspră şi mustaţa la fel de albă ca 
turbanul  completau /e tout ensemble“” al 
acestei apariţii neobişnuite. Ochii săi căprui 
erau blânzi şi zâmbitori, totuşi Philippa simţea 
că ascund o mare tragedie, care se abătuse 
cândva asupra domnului Rakshasas. Se aşezase 
pe apărătoarea învelită în piele a şemineului, 
atât de aproape de vatră, încât gemenilor li se 
părea c-ar putea oricând să ia foc, şi-şi încălzi 
mâinile lungi şi subţiri deasupra flăcărilor timp 
de câteva minute, înainte să-şi aprindă o pipă. 

— Ca de obicei, aţi ajuns la momentul 
oportun, domnule Rakshasas, spuse Nimrod. 
Tocmai eram pe cale să le povestesc tinerilor 
mei nepoți despre darurile lor. 

Inima lui John îi zvâcnea în piept asemenea 
unui somon sălbatic. Un dar, şi nu era nici 
Crăciunul, nici ziua lui. Philippa avu, cu toate 
acestea, o bănuială ceva mai apropiată despre 
genul de dar la care se referea Nimrod, aşa că 
începu să se îngrijoreze iarăşi, ca nu cumva asta 
să însemne că era destinată să devină un fel de 


% Întregul — în limba franceză, în text. 


cititor înrăit şi excentric. 

Un ceas de pe vremea bunicilor, care ticăise 
tot timpul cinei, ca un cuţit izbind într-o coardă 
de pian, se opri deodată, lăsând o tăcere 
apăsătoare, aproape palpabilă; părea să le dea 
de înţeles gemenilor că, într-un fel, vechea lor 
viaţă luase sfârşit, şi una nouă se pregătea să 
înceapă. 

— Acum, spuse Nimrod, cred c-ar fi bine dacă 
eu aş vorbi şi voi aţi asculta. Pentru că sunt 
foarte multe lucruri pe care voi doi, copii, 
trebuie să le înţelegeţi. Şi poate c-ar fi mai bine 
să încep cu începutul, nu, domnule Rakshasas? 

Acesta răspunse încet, printre două pufăituri 
din pipă. 

— Da, spuse el. Poate că e mai bine să spui 
toată povestea. Se ştie că o femeie din Tyrone 
n-ar cumpăra niciodată un iepure fără cap, de 
frică să nu fie pisică“. 

— Tot ceea ce vă voi spune acum este 
adevărat, începu Nimrod. Multe lucruri le veţi 
considera uimitoare, ba nu, de-a dreptul de 
necrezut, de aceea vă cer să aveţi încredere în 
mine şi să îndepărtați, o vreme, orice urmă de 
scepticism, aşa cum aţi face dac-aţi fi la 
cinematograf şi v-aţi uita la un film în care 
fantezia este dusă foarte departe. Nimrod pufăi 
din ţigară, gânditor, lăsând să-i iasă un vălătuc 
mare de fum din gură. După cum v-ar spune 


4 Proverb din Tyrone (ţinut din Ulster, Irlanda). 


orice om înţelept sau mag, există trei tipuri de 
făpturi cu inteligenţă superioară în Univers. Sunt 
îngerii, făcuţi din lumină, fiinţele umane, făcute 
din pământ... sunt sigur c-aţi văzut toate 
înmormântările acelea la televizor, unde preotul 
spune: din pământ te-ai întrupat, în pământ te 
întorci, cenuşă din cenuşă şi aşa mai departe... 
Ei bine, din asta sunt făcuţi toţi oamenii, într- 
adevăr. Pământ, sau carbon, dacă vreţi să 
vorbim în termeni ştiinţifici. Pământ şi apă, dacă 
vreţi să ne exprimăm cu adevărat ştiinţific. În 
orice caz, în ceea ce priveşte scopul 
conversaţiei noastre, nu fiinţele umane ne 
preocupă. Nu, pe noi ne preocupă ultima dintre 
cele trei categorii de fiinţe cu o inteligenţă 
superioară.  Şi-anume  djinnii. Djinnul este 
termenul potrivit pentru a numi ceea ce este 
cunoscut, în mod vulgar, ca „duh”. Sper că nicio 
rudă de-a mea nu va folosi vreodată un astfel 
de cuvânt cum e duh“ nu? Acesta este un 
cuvânt potrivit pentru pantomimele de Crăciun 
şi pentru filmele de animaţie, nu pentru fiinţe ca 
voi şi ca mine. Cuvântul corect este djinn şi 
djinnii sunt făcuţi din foc. Da, foc. Nimrod suflă 
încă puţin fum de ţigară, ca şi cum prin aceasta 
şi-ar fi întărit afirmaţia. 


4 După cum explică Nimrod, cuvântul duh (genie, în limba engleză), le 
displace djinnilor; din acest motiv, forma normală de singular a 
cuvântului djinn, care este djinni, este desconsiderată (deoarece sună 
exact ca genie) şi, printre djinni, cuvântul djinn este folosit atât pentru 
singular, cât şi pentru plural. (n. a.) 


— E cumva o glumă? întrebă Philippa. 

— Te asigur că sunt cât se poate de serios, 
insistă Nimrod. Ei bine, există mai multe triburi 
de djinni. Am putea să ne petrecem întreaga 
noapte ca să-i descriem, nu-i aşa, domnule 
Rakshasas? 

— O, într-adevăr. 

— Dar noi, eu, mama voastră şi domnul 
Rakshasas, aici de faţă, suntem destul de 
norocoşi încât să fim djinni din cel mai ales trib, 
Marid. Suntem cei mai puţini, ca număr, dar 
suntem şi cei mai puternici. Gata, chicoti 
Nimrod, am spus-o. Djinnul a ieşit din sticlă, ca 
să spun aşa. Fără îndoială, aţi mai auzit 
expresia asta şi înainte. Îndrăznesc să spun că 
nu v-aţi gândit niciodată că ar avea ceva de-a 
face cu voi înşivă. Ei bine, eu pot să vă asigur că 
are. Pentru că sunteţi amândoi copii ai lămpii. 


Capitolul 9 
Djinn 


Vrei să spui că suntem djinni, ca în Nopțile 
Arabe? întrebă John. Unde un tip găseşte o 
lampă sau o sticlă şi-l lasă pe djinn să iasă? 

Nimrod îl aprobă printr-o mişcare a capului. 

— De bună seamă că glumeşti, zise Philippa. 

— Este destul de greu de crezut, ştiu, 
recunoscu Nimrod. 

— Mie-mi spui, adăugă John. 


— Dacă vă gândiţi la câteva dintre lucrurile 
stranii care vi s-au întâmplat în ultimul timp, în 
special de când v-au fost scoase măselele de 
minte, atunci trebuie să acceptaţi posibilitatea 
unei explicaţii cel puţin la fel de stranii. 

Nimrod îşi studie ţigara înainte s-o ducă din 
nou la gură, după care trase din ea, până când 
jarul străluci la fel de roşu ca şi jacheta sa, şi 
apoi suflă un uriaş rotocol de fum. Pentru o 
clipă, înainte să dispară în aer, inelul de fum luă 
forma pavilionului plutitor pe care gemenii îl 
văzuseră în visul lor din timpul operaţiei de 
extracţie a măselelor de minte. 

— De exemplu, continuă Nimrod, nu vi se pare 
ciudat că ştiu totul despre visul pe care l-aţi 
avut amândoi în timp ce eraţi sub efectul 
anestezicului? Cum ne-am întâlnit în Pavilionul 
Regal din Brighton. Că era acolo o doamnă care 
cânta la timpanon. C-am jucat zaruri. Că John a 
aruncat trei de şase, Philippa patru şi împreună 
aţi dat cinci? Dac-ar fi fost un vis, atunci cum aş 
fi ştiut eu toate astea? 

— Atunci, ce-a fost, dacă nu un vis? întrebă 
John. 

— Destul de simplu: m-am dus la New York, 
mi-am lăsat corpul să stea la hotelul Carlyle, pe 
Madison Avenue, după care am călătorit, în 
trupul meu astral - care reprezintă partea 
eterică sau umbra corpului meu fizic - până la 
spitalul unde vă scoteaţi voi măselele, şi am 


intrat în corpurile voastre. 

— Uau! 

— In timp ce eraţi sub efectul anestezicului, v- 
am luat în stăpânire minţile, implantându-vă o 
parte din întâmplările de care vă amintiţi atât 
de bine. Apoi, v-am sugerat că trebuie doar să 
le spuneţi părinţilor voştri că vreţi să veniţi la 
Londra, ca lucrul ăsta să se şi întâmple. 

— Şi cum s-a întâmplat, exact? întrebă 
Philippa. Cum de au fost de acord atât de 
repede? 

— Fiinţele umane şi djinnii se maturizează la 
vârste diferite, le explică Nimrod. Să fii djinn nu 
înseamnă nimic, până nu-ţi apar măselele de 
minte şi nu-ţi sunt scoase. La fiinţele umane, 
măselele de minte - sau dinții dragonului, cum 
preferă djinnii să le spună - nu servesc niciunul 
scop. Dar la noi, djinnii, sunt acolo cu un rol 
bine determinat. Sunt semnul că puterile 
noastre sunt gata să fie folosite. Îndată ce-ţi 
sunt scoşi dinţii dragonului, viaţa ta de djinn 
adevărat poate să înceapă. 

Următorul fum pe care-l scoase luă forma New 
Yorkului văzut de sus. 

— Odată ce v-aţi scos dinţii dragonului, urmă 
el, părinţii voştri n-au mai îndrăznit să vi se- 
mpotrivească. 

— Inţelepciunea  djinnilor începe de-aici, 
interveni domnul Rakshasas. 

Philippa încă mai clătina neîncrezătoare din 


cap. 

Unchiul Nimrod privi spre domnul Rakshasas 
şi clătină şi el din cap, oarecum exasperat. 

— E mult mai greu decât am crezut, constată 
el. Aşteaptă, m-am gândit la ceva. Îşi pocni 
degetele spre John şi Philippa. Aţi suferit 
vreodată de claustrofobie? 

Copiii se uitară unul la altul şi făcură câte un 
semn afirmativ din cap. 

— Aha, spuse el, după care suflă un inel de 
fum în forma unei lămpi fermecate. Asta se 
întâmplă deoarece mulţi dintre noi am fost 
prinşi în vreo lampă sau vreo sticlă de oameni 
inteligenţi, care, în zilele noastre, din fericire, 
sunt mai puţini decât înainte. De aceea avem 
pastilele de cărbune, ca să ne ţină de cald 
înăuntru şi să ne ferească de panică, atunci 
când ne pomenim închişi undeva. Dacă unui 
djinn îi este cald, djinnul este calm şi relaxat. 
Nu-i aşa, domnule Rakshasas? 

— Pisica este cel mai bun sfătuitor al nostru, e 
foarte adevărat, observă domnul Rakshasas. 

— Astea erau pastilele pe care ni le-a dat 
mama, nu? se interesă John, care era mult mai 
uşor de convins de faptul că era un djinn, decât 
sora sa geamănă. 

— Bănuiesc că da. Cum am spus, djinnii sunt 
făcuţi din foc, astfel că veţi vedea că toate 
sursele de căldură vă vor ajuta să vă păstraţi 
calmul. 


Philippa privi cu  nelinişte spre domnul 
Rakshasas, care stătea lângă cămin, fumându-şi 
pipa, şi reflectă că era destul de uşor să-şi 
închipuie că era făcut din foc; dac-ar fi stat 
puţin mai aproape de flăcări, s-ar fi prăjit. 

— Primul lucru pe care djinnul îl face după ce 
el sau ea se eliberează dintr-o lampă sau sticlă 
este să se transforme în fum, cu ajutorul 
oxigenului din atmosfera pământului, continuă 
Nimrod. Focuri în aer liber, grătare, lumânări, 
pastile de cărbune, chiar şi o banală ţigară, 
toate ajută. 

— Dar fumatul nu e dăunător? obiectă John. 

— E foarte dăunător pentru fiinţele umane, da. 
Dar nu e deloc dăunător pentru un djinn. Veţi 
vedea că fiinţele umane încearcă să facă o 
mulţime de lucruri pe care numai noi le putem 
face, de obicei cu nişte consecinţe dezastruoase 
pentru ele. A durat ceva, dar am reuşit să 
răspândim peste tot anunţul că fumatul este 
dăunător. 

— Presupunând că toate acestea sunt 
adevărate, spuse John, privind nesigur spre sora 
sa, şi nu spun că eu cred că sunt, atunci, să fii 
djinn, înseamnă că le poţi îndeplini oamenilor 
trei dorinţe şi alte lucruri din astea? 

— Ei bine, da, până la urmă. Dar ceea ce 
trebuie să înţelegi mai întâi, tinere, şi cel mai 
important dintre toate, este că djinnii sunt 
păzitorii norocului din Univers, supraveghetorii 


şi custozii materializării aşa-zis imaginare, a 
ceea ce este cunoscut, în termeni populari, ca 
şansă. A apariţiei întâmplătoare a 
evenimentelor favorabile sau nefavorabile 
pentru interesele oamenilor. Pe scurt, şansa, ca 
o cauză sau o favorizare a succesului sau a 
eşecului, există de fapt ca o forţă fizică în 
Univers, o forţă care nu poate fi controlată 
decât de djinni. Veţi putea acorda îndeplinirea a 
trei dorinţe, atunci când veţi fi înţeles cum şi de 
ce. Dar până atunci, până când puterea voastră 
de djinn mai creşte puţin, doar subconştientul 
va putea să le realizeze. 

— Vrei să spui, ca şi cum s-ar petrece într-un 
vis? întrebă Philippa. 

— Exact aşa, spuse Nimrod. 

— Asta ar putea explica întâmplarea cu 
domnul şi cu doamna Barstool, din avion, spuse 
Philippa. Bănuiesc. 

— Ai început să înţelegi, fu Nimrod de acord. 
Unul dintre ei trebuie să fi folosit cuvântul 
dorință şi tu ai simţit că-l placi. 

Următorul său nor de fum luă forma unui 
Boeing 747. 

— El a spus că şi-ar dori să fie înapoi acasă, 
spuse Philippa. Mi-a părut rău de el. 

— Vezi? Un caz clasic a ceea ce djinnii numesc 
îndeplinirea subliminală a dorințelor. Probabil, ai 
adormit gândindu-te cât de bine ar fi dacă 
sărmanul domn Barstool ar primi ceea ce-şi 


dorea. 

— E adevărat. Philippa îşi strânse buzele şi 
păru gânditoare. În visul nostru, presupunând 
pentru o clipă că erai cu adevărat tu, motivul 
pentru care ne-ai pus să aruncăm zarurile avea 
ceva de-a face cu norocul? 

— Da, am vrut să vă testez capacitatea 
actuală de a influenţa şansa. Şi s-a dovedit că, 
împreună, capacitatea voastră este excelentă. 
Atunci când sunteţi împreună, este la fel de bine 
dezvoltată ca a oricărui djinn adult. Ceea ce 
este foarte folositor pentru scopul nostru. Să vă 
explic... 

— Chestia aia... sumbilicală, îl întrerupse John 
pe Nimrod. 

— Îndeplinirea subliminală a dorințelor, repetă 
Nimrod. 

— Ar putea explica şi ceea ce i s-a întâmplat 
menajerei noastre, doamna Trump, continuă el. 
Chiar înainte să venim aici, doamna Trump a 
câştigat treizeci şi trei de milioane de dolari la 
loteria din New York. 

— Da, îmi amintesc că m-am gândit cât de 
frumos ar fi, dac-ar câştiga destui bani cât să-şi 
poată vizita fiicele în Europa, admise Philippa. 

— Ei, şi n-a fost rău, nu? spuse Nimrod. Se mai 
întâmplă. Dar, ştiţi, când oamenii folosesc 
cuvântul dorință, nu numai ei trebuie să fie 
atenţi. Şi noi, djinnii, trebuie să fim cu băgare 
de seamă. Nu întotdeauna e un lucru bun ca 


oamenii să aibă parte de ceea ce-şi doresc. 
După cum au descoperit domnul şi doamna 
Barstool. Poate simţim că vrem să-i ajutăm, dar 
uneori - de cele mai multe ori, ca să fiu sincer - 
e mai bine să-şi obţină singuri ceea ce-şi doresc. 
Prin munca lor. În felul acesta, tind să aprecieze 
mai mult acel ceva pe care şi l-au dorit. De 
asemenea, sunt multe situaţii în care ei nu-şi 
conştientizează dorinţele, când nu se gândesc la 
toate implicaţiile pe care le-ar putea avea 
îndeplinirea celei mai mari dorinţe ale lor. 

— De multe ori, gura unui om i-a spart propriul 
nas, comentă domnul Rakshasas. 

— Ca în unele poveşti din O mie şi una de 
nopți, remarcă John. 

— Aşa este. 

— Dacă este adevărat ceea ce spui, interveni 
Philippa, că suntem djinni, atunci există un mod 
simplu de a dovedi acest lucru. 

— Şi ce propui? o întrebă Nimrod. 

Philippa ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Vreau să spun, tu eşti expertul aici. 
Ce-ar fi să faci ceva să apară sau să dispară? 

— Şi ce-ar dovedi asta? întrebă Nimrod. 

— Cu siguranţă, un truc nu e truc până când 
nu e făcut de trei ori, declară domnul 
Rakshasas. 

— Ar putea dovedi faptul că eşti un djinn, 
spuse Philippa. 

— Serios? Şi dacă fac ceva să apară, atunci 


cum ai putea să ştii că n-a fost acolo tot timpul? 

Philippa privi cu atenţie prin cameră. 

— Ca de exemplu? întrebă ea. 

— Un rinocer, poate, propuse Nimrod, suflând 
un inel de fum în formă de rinocer. 

— Ce truc super, exclamă John, cuprins de o 
enormă admiraţie. 

— Nu e decât fum, obiectă Philippa. Nu există 
niciun rinocer adevărat pe-aici. 

— Cum poţi fi atât de sigură de asta? întrebă 
Nimrod. 

— Sunt sigură, spuse Philippa, dând din cap cu 
hotărâre, în timp ce rinocerul de fum dispărea, 
până la urmă, în aer. 

— Dar dac-ar fi un rinocer foarte mic? 

— Atunci, n-ar mai fi un rinocer adevărat. 

— Bun răspuns, acceptă Nimrod. Dar 
întâmplarea face să fie un rinocer în cameră. Şi 
pot s-o dovedesc. 

Arătă spre celălalt capat al camerei, unde 
stătea acum un rinocer. Avea douăsprezece 
picioare în lungime şi cinci în înălţime, la nivelul 
umărului, şi fornăia puternic pe nările uriaşe; 
apoi începu să tropăie pe picioarele lui groase, 
astfel încât podeaua sufrageriei lui Nimrod 
trosni sub greutatea de două tone a animalului. 

— Sfinte Sisoe! exclamă Philippa, făcând un 
pas înapoi, iar în clipa în care auzi vocea şi simţi 
mişcarea, rinocerul îşi roti urechile mari, îşi 


încordă buza prehensilă“€. 

— De sus şi apoi îşi smuci în aer cornul lung 
de douăzeci şi opt de inci, cu agresivitate. 

Nimrod rânji spre nepoata sa. 

— Mulțumită? 

— Da, şopti ea, împietrită. Scapă de el. 

— Să scap de cine? 

— De rinocer, bineînţeles. 

— Ce rinocer? 

Philippa privi din nou şi observă că rinocerul 
dispăruse. Mirosul puternic de animal care-o 
însoţise pe creatură dispăruse, de asemenea. 

— Magie, răsuflă John, care era teribil de 
impresionat de demonstraţia lui Nimrod. 

— Magie? Doamne, Dumnezeule, nu, băiete. 
Un djinn nu face magie. Chestia aia este pentru 
copiii şi pentru adulţii mărginiţi la minte. Un 
djinn îşi pune la lucru voinţa. Asta este o 
definiţie mai potrivită pentru ceea ce facem. Ne 
punem la treabă voinţa. Este, ca să mă exprim 
puţin mai altfel, puterea minţii asupra materiei. 
Asta-i tot. Să n-o numeşti niciodată magie. Nu 
este vorba despre nimic magic. Pe lampa mea, 
data viitoare o să mă-ntrebaţi dacă am un 
iepure şi un joben de magician! Dar aţi înţeles la 
ce mă refeream atunci când vorbeam despre 
dovadă. Acum e acolo, apoi, în clipa următoare, 
nu mai e. 

— Dar tata? întrebă Philippa. E şi el djinn? 


46 Termen din zoologie, desemnând un organ capabil să apuce. 


— Nu, tatăl vostru este om normal, spuse 
Nimrod. Puterea djinnilor vine pe linie maternă. 
Mulţi dintre djinni se căsătoresc cu oameni. 
Femeile djinn, care se căsătoresc cu oameni, 
vor avea copii djinni. Dar bărbaţii djinn, care se 
căsătoresc cu femei oameni, vor avea doar copii 
oameni. 

— Şi tata ştie despre asta? întrebă Philippa. 

— Bineînţeles. Totuşi, nu ştia atunci când s-a 
căsătorit cu mama voastră. Ea s-a îndrăgostit 
de el de la distanţă, ca să spun aşa, şi s-a 
hotărât să afle ce fel de om este. Aşa că i-a 
jucat o festă. Nu una rea. Doar un subterfugiu 
inteligent, ca să vadă dacă are inimă bună. S-a 
îmbrăcat în zdrenţe şi, pretinzând că n-are 
adăpost, i-a cerut ceva mărunţiş pentru o 
ceaşcă de cafea. Tatăl tău a avut inimă bună şi 
a înţeles că era ceva special cu mama ta. Apoi, 
i-a oferit casă şi slujbă. În cele din urmă, s-au 
căsătorit şi abia atunci Layla i-a spus că e djinn. 
Dar toată averea însemnată pe care a 
acumulat-o a făcut-o prin forţele lui proprii. 

— Ce romantic, aprecie Philippa. 

— Până la un punct, fu de acord Nimrod. 
Mama ta i-a făcut un mare serviciu ca djinn, fără 
de care el n-ar mai fi fost ceea ce este astăzi. 
Doi bărbaţi, care erau foarte geloşi pe succesul 
lui Edward, au plănuit să-l ucidă şi să-i fure 
banii. Layla a aflat despre asta şi i-ar fi ucis pe 
amândoi, dar Edward s-a rugat de ea să le cruţe 


vieţile. Vedeţi voi, aceşti bărbaţi erau fraţii lui, 
Alan şi Neil. 

— Doar nu vrei să spui câ...? John rămase cu 
gura căscată, în timp ce Nimrod sufla nu unul, ci 
două cercuri de fum, care luară, cel puţin pentru 
o clipă, forma celor doi câini iubiţi ai familiei 
Gaunt. 

— Layla i-a preschimbat pe amândoi în câini. 

— Asta explică multe, spuse Philippa. 

— Nu-i aşa? fu de acord John, dorindu-şi acum 
să nu-i fi convins pe toţi să le schimbe numele 
câinilor. Nu era de mirare că numele lor sunau 
atât de uman, nici că sărmanul lor tată se 
împotrivise atâta să le schimbe numele în 
Winston şi Elvis. 

— Tatăl vostru a fost atât de şocat, văzând de 
ce e în stare mama voastră, atunci când e 
furioasă şi apelează la puterea ei de djinn, încât 
a convins-o să-i promită că nu-şi va mai folosi 
niciodată puterile. Şi, mai important, când v-aţi 
născut voi doi, Edward a făcut-o pe Layla să-i 
promită că nu vă va creşte ca djinni, ci ca pe 
oamenii obişnuiţi. O promisiune pe care şi-a 
tinut-o până acum. Şi care, regret c-o spun, este 
motivul pentru care eu şi cu ea am stat departe 
unul de celălalt în ultimii zece ani. Orice intenţie 
au avut, mama şi tatăl vostru n-au dorit să facă 
decât cel mai corect lucru cu putinţă. Dar eu am 
fost întotdeauna de părere că n-ar trebui să vi 
se ascundă cine şi ce sunteţi. 


Nimrod ridică din umeri. 

— Dar asta n-a fost treaba mea, până când nu 
s-au hotărât să vă trimită la şcoala de vară din 
Salem. Vedeţi voi, pentru a fi djinni, aveţi 
nevoie de o anume concentrare, iar şcoala 
doctorului Griggs oferă un mediu în care tinerii 
djinni ca voi ajung să nu se mai deosebească de 
toţi ceilalţi copii umani înzestrați. 

— Vrei să spui că mai sunt şi alţi părinţi ca ai 
noştri? întrebă John. Care vor să-şi împiedice 
copiii să fie djinni? 

— Câţiva, spuse Nimrod. În societatea în care 
trăim astăzi, să te conformezi cu ceea ce este 
considerat normal reprezintă totul. Griggs 
mizează pe teama oamenilor de a fi diferiţi. 

— Dar cum te poate opri să ai putere? întrebă 
John. Era deja indignat de ideea că exista un loc 
în care cineva putea să-l împiedice să-şi 
dezvolte însuşirile, ce păreau atât de 
distractive, de djinn. 

— Tehnica sa - „Alambic” - este foarte simplă, 
îi explică Nimrod. Îți dă atâtea teme, încât 
mintea ta este distrasă, conştient sau nu, de la 
exersarea puterilor tale de djinn. Dar mai rău 
este că-şi convinge elevii să nu creadă nimic din 
ceea ce nu poate fi explicat prin cunoştinţele 
ştiinţifice obişnuite. Asta este un dezastru 
pentru un tânăr djinn, deoarece, să creadă doar 
în lucrurile convenţional posibile îi afectează 
mintea atât de tare, încât nu va mai reuşi 


niciodată să-şi exercite puterea de djinn. Ca să- 
ţi foloseşti acea putere, încrederea în tine este 
totul. Atunci când am aflat că mama voastră 
plănuia să vă trimită la Griggs - ceea ce am 
bănuit de mult că va face - am hotărât să 
acţionez. 

— Este, într-adevăr, o ruşine să încerci să faci 
o barbă de tap din coada unui armăsar frumos, 
remarcă domnul Rakshasas. 

— Dar, obiectă Philippa, dacă un djinn nu-şi 
poate folosi puterile decât după ce-i sunt 
extrase măselele de minte, n-ar fi fost mai 
simplu pentru mama noastră să nu ne ducă la 
operaţie? Să ne fi lăsat măselele aşa cum erau? 

— Indată ce v-au apărut măselele de minte, 
spuse Nimrod, v-aţi putut manifesta cumva 
puterea. În cazul Philippei, prin îndeplinirea 
dorințelor pe plan subconştient. Nimrod privi 
spre John. Fără îndoială c-ai simţit şi tu, într-un 
fel, puterea ascunsă, John. 

— Crăpătura din peretele dormitorului meu, 
spuse John, a apărut chiar în tăblia de la capul 
patului şi părea să fi pornit de sub obrazul meu. 

— Vezi? Nimrod îşi ridică mâinile în aer, de 
parc-ar fi fost vorba despre o demonstraţie a 
ceea ce spusese. Mai mult, cu cât amâni 
extracția, cu atât puterea de djinn devine mai 
dramatică şi mai violent manifestată, adăugă 
Nimrod. Mama voastră a fost înţeleaptă, 
hotărându-se să acţioneze acum, cât timp 


puterea voastră de djinni este încă imatură. 

Philippa se gândi o clipă. 

— Mama şi tata, întrebă ea, au făcut toate 
acestea cu cele mai bune intenţii, nu? 

— Desigur, nu vă vor decât binele, confirmă 
Nimrod. Din punctul lor de vedere, să fii om îţi 
oferă o şansă mai mare de a duce o viaţă 
obişnuită, normală, decât dacă eşti djinn. 

— Nu sunt sigură că vreau o viaţă obişnuită, 
normală, spuse Philippa. Cel puţin, nu mereu. 
Dar n-aş vrea nici să plec de acasă. Cel puţin, 
nu deocamdată. 

— Nici eu, o susţinu şi John. N-am putea învăţa 
să fim djinni şi apoi să ne întoarcem acasă, în 
New York? 

— Tocmai asta voiam să vă propun şi eu, 
zâmbi Nimrod, îmbrăţişându-i pe John şi pe 
Philippa. Dar acum avem o treabă urgentă de 
făcut. Dumnezeule, da! Trebuie să ne apucăm 
de lucru. 

— Că tot veni vorba despre lucru, îl întrerupse 
Philippa. Am o întrebare. N-am înţeles de ce 
crăpătura din dormitorul lui John a fost exact ca 
aia pe care am văzut-o în ziar. 

Philippa îi explică pe îndelete cum crăpătura 
din dormitorul lui John era absolut la fel cu cea 
pe care o văzuse într-o fotografie a Muzeului din 
Cairo, după ultimul cutremur din Egipt. 

Nimrod păru şocat. 

— De ce nu mi-aţi spus despre asta înainte? îi 


mustră el. 

John şi Philippa ridicară din umeri. 

— Ne-am gândit că nu era decât o coincidenţă 
interesantă, spuse John. g 

— Coincidență? râse Nimrod. Asta este doar 
termenul ştiinţific pentru noroc. 

— Jurnalul coincidenței conţine deja prea 
multe programări pentru a mai ține socoteala, 
să fiți siguri, adăugă domnul Rakshasas. 

Nimrod clătină din cap. 

— Nu, acesta este un mesaj pentru voi. 
Întrebarea este de la cine? 

— De la cine sau de la ce? îl completă domnul 
Rakshasas. Nu trebuie să vezi pământul că se 
învârteşte ca să ştii c-a vorbit. 

— Exact, încuviinţă Nimrod. Va trebui, oricum, 
să mergem în Egipt. Asta încercam să vă spun. 
lar povestea cu crăpătura nu face decât să 
sublinieze nevoia de a merge acolo cât mai 
repede posibil. Am sperat, însă, că pot păstra 
secretă existenţa voastră. 

— De cine s-o ascunzi? întrebă Philippa. 

— De duşmanii noştri. 

— Acesta este pericolul despre care ai 
pomenit în aeroport? întrebă ea. 

— Am spus eu asta? E bine, da, ar putea fi 
ceva pericol. Nu vom fi singurii djinni veniţi în 
Egipt, în căutare de comori. Dacă vă amintiţi de 
Nopțile Arabe, sunt şi alte triburi de djinni care, 
spre deosebire de noi, nu prea iubesc rasa 


umană şi-i vor răul. 

— Ca Ifriţii? întrebă John. 

— Ca lIfriţii, da, băiete, ţi-ai amintit foarte bine, 
confirmă Nimrod. Sunt cei mai răi djinni dintre 
toţi. Un trib rău şi diabolic, duşmanii noştri de 
moarte. S-ar putea să-i întâlnim în excursia 
noastră în Egipt. 

— Nu-mi place cum sună, mărturisi Philippa. 

— Lumea este plină de lucruri rele, oftă 
domnul Rakshasas, iar dacă vreţi să le evitaţi, 
trebuie să trăiţi singuri, cu uşile încuiate şi 
draperiile trase. 

— Dacă plecăm din Londra mâine după- 
amiază şi prindem zborul de cinci şi jumătate, 
vom fi la Cairo până la miezul nopţii, făcu 
socoteala Nimrod. 

— Într-adevăr, Egiptul este cel mai bun loc 
pentru antrenarea unor djinni tineri ca voi, fu de 
părere domnul Rakshasas. 

— Da? se miră John. De ce? 

— Egiptul este o ţară din deşert şi djinnii se 
simt foarte puternici acolo, le explică Nimrod. 
Djinnul provine din deşert, ştiţi? Căută o 
lumânare şi, aprinzându-şi ţigara, pufăi din ea 
timp de câteva secunde, ca un dragon furios, 
suflând, în cele din urmă, un nor de fum în 
forma unui sfinx. 

— Nu ştiu de ce, mărturisi John, dar acum, 
când mă gândesc la asta, mi se pare că mi-am 
dorit întotdeauna să merg în Egipt. 


— Vorbeşte djinnul din tine, băiete, spuse 
Nimrod, vorbeşte djinnul din tine! 

— Ei bine, dacă mă scuzaţi, spuse domnul 
Rakshasas, a venit vremea să mă întorc în 
lampa mea. Şi, făcând o reverență adâncă, 
părăsi camera. 

— Domnul Rakshasas suferă de agorafobie, le 
explică Nimrod. 

— Asta înseamnă frica de spaţii deschise, nu-i 
aşa? vru să se verifice Philippa. 

— Da. Vedeţi voi, domnul Rakshasas a fost 
cândva închis într-o sticlă de către un Ghul, 
pentru o lungă perioadă de timp. Atât de lungă, 
încât acum se simte agitat ori de câte ori stă 
afară din lampa lui mai mult timp. Vreau să 
spun, închipuiţi-vă cum v-aţi simţi voi, dac-aţi fi 
fost închişi pentru o perioadă mare de timp, şi 
apoi v-aţi afla din nou printre oameni. Lumea 
devine din ce în ce mai gălăgioasă. 

— Sărmanul domn Rakshasas, îl compătimi 
Philippa. 

— Cred că-i va face foarte bine sănătăţii lui 
mintale să aibă alături djinni tineri ca voi, cu 
care să vorbească şi care să-i pună întrebări, 
afirmă Nimrod. Veţi vedea că este un djinn 
foarte interesant, ceea ce nu e deloc 
surprinzător, având în vedere că şi-a petrecut 
atâţia ani studiind ce şi cine sunt djinnii. Cititul a 
fost aproape singurul lucru care l-a ţinut în viaţă 
în timpul îndelungatei sale captivităţi. Asta, şi 


televiziunea irlandeză. 

— Dar cum poţi studia sau privi la televizor, 
dacă te afli într-o sticlă? întrebă John. 

— Chiar dacă te afli într-o sticlă, ai totuşi 
puterea de a-i aranja interiorul aproape cum îţi 
place: radio, ziare, cărţi, mâncare, canapele, 
scaune, paturi, depinde de mărimea lămpii, sau 
a sticlei în care eşti. Vedeţi voi, ca un djinn să 
între într-o sticlă, este nevoie ca el, sau ea, să 
părăsească spațiul tridimensional. Astfel, 
înăuntru are un spațiu mult mai mare decât vă 
puteți imagina. Doar că nu poate părăsi 
recipientul până când nu-i dă cineva drumul. ŞI 
nici nu poate primi pe cineva în vizită. Este ca o 
încarcerare, dar într-o închisoare foarte luxoasă. 
Singurătatea te afectează cel mai mult. Altfel, 
este chiar suportabil. 

— Ai fost vreodată închis într-o sticlă 
împotriva voinţei tale? întrebă John. 

— Da, de mai multe ori. Sunt riscurile meseriei 
de djinn. Cel mai mult, am fost scos din 
circulaţie timp de şase luni. Un accident, de 
fapt. N-am avut cum să mă feresc. Am fost 
închis într-o carafă veche de vin. Priveam în 
vitrina unui magazin încântător, din târguşorul 
Wimbledon, chiar lângă Londra. Proprietarul 
magazinului se afla în spate, împachetând ceva; 
atunci, am intrat în carafă, să văd dacă e 
confortabilă. Dar, în timp ce mă aflam acolo - 
nu trecuseră mai mult de treizeci de secunde - 


proprietarul magazinului a pus capacul sticlei. 
N-a fost vina lui, vreau să spun, n-avea de unde 
să ştie că eu eram acolo. N-am putut face 
altceva decât să aştept să cumpere cineva 
carafa. Dar era foarte scumpă, astfel încât am 
fost nevoit să rămân acolo până când carafa și- 
a găsit o nouă casă. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat domnul Groanin, asta-i ceea 
ce s-a întâmplat. 

— Vrei să spui că a cumpărat sticla. 

— De fapt, nu. Groanin mă va uri că vă spun 
povestea asta, dar realitatea e c-a furat-o. Da, a 
furat sticla în care eram captiv. 

— Şi i-ai acordat, totuşi, îndeplinirea celor trei 
dorinţe? Philippa părea surprinsă. Pentru c-a 
furat ceva? 

— Am fost nevoit. Există un cod nescris printre 
djinnii buni, care spune că trebuie să-i acorzi 
întotdeauna persoanei care te eliberează 
îndeplinirea a trei dorinţe. Niciodată patru. Cea 
de-a patra dorinţă le va anula pe cele trei. 
Legile Bagdadului. Mai bine l-aţi întreba pe 
domnul  Rakshasas, continuă Nimrod. El 
cunoaşte mult mai bine Legile Bagdadului decât 
mine. Le-a studiat o viaţă-ntreagă şi, credeți- 
mă, este nevoie de o viaţă-ntreagă să le ştii pe 
toate. 

— Şi ce şi-a dorit domnul Groanin? întrebă 
John. 


— De obicei, lucrurile acestea nu se spun, 
pufăi Nimrod din ţigară o clipă. Dar, după cum 
aţi văzut şi în O mie şi una de nopți, nu rareori 
se întâmplă să-i oferi îndeplinirea a trei dorinţe 
unui om şi acesta să şi le irosească pe ceva 
nefolositor. Obişnuiesc să spună: „Aş dori să nu- 
mi mai fie atât de sete”; şi, când te duci să le 
aduci un pahar cu apă, se uită la tine, răniți şi 
trădaţi. Asta s-a întâmplat şi cu Groanin. Când 
ne-am întâlnit, acum zece ani, n-avea decât un 
braţ, ca şi acum. ŞI-I pierduse pe celălalt la 
Muzeul Britanic. Dar asta este o altă poveste. In 
orice caz, în loc să-şi dorească pe loc un braţ 
nou, cum ar fi făcut orice persoană rezonabilă, 
şi-a risipit primele două dorinţe pe lucruri cu 
adevărat inutile. lar acum nu ştie dacă să-şi 
dorească un braţ nou sau altceva, ca de 
exemplu, mulţi bani. Şi, până când se va hotări 
asupra celei de-a treia dorinţe, nu-şi poate 
permite să mă piardă din ochi, iar eu sunt 
obligat să-l ţin pe lângă mine. De aceea l-am 
angajat ca servitor. De aceea şi mormăie. Ca să 
nu-l aud. E îngrozit să nu folosească din 
greşeală cuvântul „dorinţă” şi să şi-o risipească 
şi pe cea de-a treia, tot pe ceva inutil. Dacă 
vreunul dintre voi îl aude pronunţând acest 
cuvânt, vă voi fi recunoscător dacă-mi veţi 
spune şi mie, pentru că tare-aş dori să pun la 
punct lucrurile astea o dată pentru totdeauna; 
el să-şi vadă de viaţa lui, iar eu să-mi pot angaja 


un servitor cu care să pot purta o conversaţie 
decentă. 

— Sărmanul domn Groanin, îl compătimi 
Philippa. 

— Oamenii deştepţi îşi doresc ceva intangibil, 
ca talentul sau înţelepciunea, spuse Nimrod. 
Câţiva şi-au dorit să fie buni scriitori. Astăzi, 
însă, majoritatea vor bani şi să fie staruri de 
film. Foarte plictisitor. Dar ce poţi să faci? O 
dorinţă este o dorinţă. 


Capitolul 10 
Cairo 


Ajunşi la Cairo, târziu, în noaptea aceea, fură 
întâmpinați de Creemy, servitorul egiptean 
extraordinar de înalt al domnului Nimrod, a 
cărui înălţime era accentuată de prezenţa unui 
fes roşu pe cap şi care chiar părea să aibă 
nevoie de bastonul gros pe care-l ţinea într-una 
din mâinile-i uriaşe. 

Lui Creemy părea să-i placă mai mult copiii 
decât domnului Groanin, pentru că zâmbea 
întruna, oferindu-le gemenilor bomboane de 
mentă Extra Strong de-ale Regelui Fahd, pe 
care se dădea în vânt să le ronţăie cu dinţii lui 
puternici şi foarte albi. Aşteptară împreună, 
mult timp, bagajele, lângă caruselul de 
recuperare a bagajelor. 

— De ce n-a venit şi domnul Rakshasas cu 


noi? întrebă John. 

— Dar este cu noi, îi răspunse Nimrod. 

— Cu noi? Unde? John privi în jur şi se 
încruntă. Nu-l văd. 

— Asta pentru că este într-o lampă, în bagajul 
tău. L-am pus acolo, pentru că ale mele erau 
pline. Aşa se plimbă djinnii, unul în bagajele 
celuilalt, atunci când vor să facă economie la 
biletele de avion sau, ca în cazul domnului 
Rakshasas, atunci când suferă de agorafobie. 

În cele din urmă, caruselul cu bagaje se opri 
şi, văzându-şi geanta, câteva minute mai tărziu, 
John se întinse s-o prindă de mâner, dar se trezi 
dat la o parte de Creemy. Acesta începu apoi să 
lovească geanta cu bastonul său, ceea ce 
produse panică printre turiştii care aşteptau 
liniştiţi să-şi recupereze bagajele. Situaţia făcu 
ca un poliţist să-şi scoată arma. 

— Hei! ţipă John. Care-i problema? 

După o clipă sau două, Creemy se aplecă şi 
ridică de acolo corpul unui şarpe verzuliu-auriu- 
maroniu, mort, care se înfăşurase în jurul 
mânerului de aceeaşi culoare al genţii din piele 
a lui John. 

Polițistul îşi vâri arma înapoi în tocul din piele 
şi-l bătu prieteneşte pe Creemy pe spate, în 
timp ce John examina îndeaproape şarpele 
mort. Avea cel puţin patru-cinci picioare 
lungime şi, după reacţia mulţimii agitate, care 
se adunase să privească şi să-l felicite pe John 


pentru modul în care scăpase, era evident unul 
veninos. 

— Naja haje, spuse Creemy. 

— Doamne, Dumnezeule, spuse Nimrod. Dac- 
ai fi ridicat geanta, cu siguranţă ai fi fost muşcat 
Şi ucis. Aceea era o cobră egipteană, John. Cel 
mai mortal şarpe din Egipt. 

John înghiţi în sec, înțelegând deodată cât de 
aproape fusese pericolul. 

— Mulţumesc, domnule Creemy, spuse el. 

Creemy zâmbi şi-i scutură lui John mâna 
întinsă, după care începu să adune celelalte 
bagaje din carusel, lucru uşor, având în vedere 
că majoritatea oamenilor veniţi din Londra se 
arătau acum destul de reticenţi în a-şi ridica 
bagajele, temându-se să nu cumva să mai fie 
vreun şarpe  încolăcit pe mânerul unui 
geamantan. 

— Toată ţara asta este plină de dăunători, 
murmură Groanin, şi nu mă refer doar la şerpi şi 
insecte. Indiferent ce atingi, ai face bine să te 
speli pe mâini cu săpun antiseptic, ăsta este 
sfatul meu. 

— Nu cred că a fost un accident, spuse 
Nimrod, atunci când ieşiră din aeroport, 
aşteptându-l pe Creemy să le aducă maşina. 
Cobrele egiptene sunt creaturi timide, cel puţin 
până sunt provocate. Un carusel de bagaje nu 
mi se pare un loc în care să te aştepţi să găseşti 
aşa ceva. 


— Vrei să spui c-a pus-o cineva special acolo? 
întrebă John, zâmbind nervos. Încercând să mă 
ucidă pe mine? 

— Dacă-ţi aminteşti, aceea este geanta în 
care se află lampa domnului Rakshasas, explică 
Nimrod. Probabil că i-a fost detectată prezenţa, 
când geanta a fost coborâtă din avion. E vina 
mea. Dar, ascultă-mă, dacă întâmplarea asta te- 
a deranjat foarte tare, putem merge direct la 
casa de bilete a companiei americane şi-ţi fac 
rezervări la următorul zbor spre New York. 

John se gândi o clipă. 

— Nu, spuse el, curajos. Ai spus încă de la 
început c-ar putea fi periculos... şi n-am văzut 
încă piramidele. 

Dar pericolele acelei seri nu se încheiaseră 
încă; la zece minute după ce părăsiră 
aeroportul, într-un Cadillac Eldorado vechi, de 
culoare albă, Creemy îi anunţă că erau urmăriţi. 

— Un Mercedes negru, şefu', spuse el, privind 
în oglinda retrovizoare. 

instinctiv, gemenii priviră înapoi şi, într- 
adevăr, la vreo treizeci-patruzeci de iarzi în 
spatele lor, se afla un Mercedes mare, negru, 
care circula pe autostradă cu aceeaşi viteză ca 
a lor. 

— Poţi să scapi de ei? 

Creemy rânji. 

— Asta-i Cairo, şefu'. Fii atent! 

Câteva mile mai departe, Creemy apăsă 


pedala de acceleraţie, ieşi de pe autostradă şi 
intră pe o stradă lăturalnică, apoi pe o alta, 
până când ajunseră într-o zonă plină de 
magazine vechi şi înţesată de oameni. 

— Asta, bazar vechi, şefu', spuse Creemy, 
intrând pe o străduţă îngustă şi apoi printr-un 
pasaj, vechi şi el ca aspect. Multe străzi vechi. 
Chiar şi poliţia rutieră se pierde aici. Dar 
bătrânul Creemy cunoaşte Cairo ca-n palmă. 
Nicio problemă. 

Maşina viră cu viteză într-o curbă strânsă, 
aruncându-i pe gemeni în poala lui Nimrod, apoi 
urmă o alta. Într-o piaţă luminată de razele lunii, 
pietonii se feriră speriaţi din calea lor, în timp ce 
Cadillacul trecea în goană pe lumina roşie a 
semafoarelor. Nimrod privi în oglinda 
retrovizoare şi observă că Mercedesul negru se 
ţinea după ei. 

— Sunt încă în spatele nostru, îi spuse lui 
Creemy. 

— Îi văd, rânji acesta. 

Urcă în viteză o pantă, întoarse brusc în 
parcarea unui hotel, intră între două autobuze, 
stinse rapid farurile şi opri motorul. O clipă mai 
târziu, Mercedesul trecu în goană pe lângă ei şi 
cu toţii răsuflară uşuraţi. 

— Bună treabă, Creemy, spuse Nimrod. 

— Era un Ifrit? întrebă Philippa. 

Dar Nimrod nu-i răspunse. 

— Du-ne acasă, Creemy, ceru el, după care-şi 


aprinse din nou ţigara. 

Casa lui Nimrod se afla în zona cunoscută în 
Cairo sub numele de Oraşul Grădinilor şi era mai 
mult un palat, cu pajişti bine întreţinute, 
palmieri bogaţi şi ziduri mari, albe. În interiorul 
răcoros, podelele din marmură erau acoperite 
cu covoare persane şi peste tot se aflau 
antichităţi egiptene. 

Semănă cu un muzeu chiar mai mult decât 
casa tatălui lor din New York. Cel mai neobişnuit 
lucru referitor la această casă era ceea ce 
Nimrod numea Camera tuchometrului, unde pe 
un perete atârna un obiect ciudat, mare, rotund, 
asemenea unui ceas. În faţa acestuia se afla un 
scaun sculptat, pe care stătea, atunci când nu 
conducea Cadillacul sau nu gătea în bucătărie, 
Creemy; uneori, stătea pe el chiar Nimrod. Privit 
mai de-aproape, se putea observa că era un 
ceas din aur, cu diametrul de aproximativ şase 
picioare, şi avea o singură limbă. De fapt, nici 
nu era ceas. Pe faţa argintie a tuchometrului 
erau pictate doar trei cuvinte, scrise cu litere 
mari: RAU, HOMEOSTASIS, BINE; singura limbă, 
în forma unui braţ musculos, cu degetul arătător 
întins, arăta uşor spre stânga cuvântului 
HOMEOSTASIS, intrând astfel în segmentul 
etichetat ca Rău. 

— Acesta e tuchometrul, le explică Nimrod, cu 
mândrie, în timp ce le arăta încăperea. Măsoară 
tot norocul din lume, bun sau rău. Este o replică 


exactă a unuia mai mare, deţinut de Djinnul 
Albastru din Babilon, în Berlin, care 
înregistrează cantitatea oficială de noroc de pe 
glob, aşa-numitul NMB, Norocul Meridianului din 
Berlin. Mai am unul mai mic, în casa din Londra. 

— Şi chiar poţi măsura norocul din lume? 
întrebă John. 

— La fel de uşor cum ai putea măsura tu 
vremea cu un barometru, spuse Nimrod. Legile 
fizicii din Univers au exclus posibilitatea ca 
lucrurile să se „întâmple”, pur şi simplu. Nimic 
nu este la voia întâmplării. Atunci când a fost 
creat Universul, oamenilor le-a fost dat în 
stăpânire Pământul, iar îngerilor, Cerurile, în 
timp ce djinnilor li s-a oferit interacţiunea dintre 
cele două, ceea ce unii oameni numesc destin. 
Destinul pare, de multe ori, să ţină de şansă. 
Dar, bineînţeles, nu-i aşa. El este noroc şi este 
controlat de djinni. Norocul bun este influenţat 
de trei triburi bune de djinni. Ghinionul, de 
triburile rele. Există o luptă permanentă între 
cele două. Un echilibru sensibil, pe care-l numim 
homeostasis.  Tuchometrul acesta, al cărui 
paznic neoficial e Creemy, mă ajută să văd dacă 
triburile rele, dintre care cei mai răi sunt lfriţii, 
produc prea mult ghinion, astfel încât să fie 
nevoie să intervenim. 

— Acordându-i cuiva îndeplinirea a trei 
dorințe? întrebă John, care era nerăbdător să 
facă şi el asta. 


— Exact, confirmă Nimrod. Pentru o clipă, 
păru neliniştit. De la cutremur încoace, mâna a 
arătat spre stânga homeostasisului, ceea ce mă 
îngrijorează şi mă face să bănuiesc că lfriţii 
plănuiesc ceva. Este foarte posibil ca ei să ne fi 
urmărit de la aeroport şi tot ei să fi pus şarpele 
pe mânerul genţii lui John. Privi la ceas şi clătină 
din cap. Timpul trece şi doream să vă arăt ceva 
din oraş, înainte de culcare. Totuşi, cred c-ar fi 
mai bine să alegem un mijloc de transport mai 
puţin bătător la ochi. 

Nimrod îi ceru lui Creemy să cheme o trăsură 
trasă de cai, numită ghari şi, cu toate că era 
foarte târziu, cei trei porniră la plimbare prin 
inima oraşului, încă plin de lume. Cu toate că 
era trecut de ora unu dimineaţa, multe 
magazine erau deschise şi vindeau lucruri pe 
care gemenii nu le mai văzuseră niciodată. De 
asemenea, nu remarcară aproape nicio urmă a 
stricăciunilor lăsate de cutremur. 

— E mai interesant să faci cumpărături la ora 
asta, le explică Nimrod. 

Philippa nu văzuse niciodată atâţia oameni 
sau atâtea maşini şi-i spuse acest lucru lui 
Nimrod. 

— În Cairo locuiesc douăzeci de milioane de 
oameni, zise Nimrod. E multă sărăcie, dar, într- 
un fel sau în altul, locuitorii reuşesc să fie 
întotdeauna cu zâmbetul pe buze. 

— Ca şi Creemy, interveni John. 


— Numele lui adevărat este Karim, spuse 
Nimrod. Dar întotdeauna mi s-a părut că este 
mai potrivit Creemy“'. Nu se opreşte niciodată 
din zâmbit. Ca un pisoi care tocmai a mâncat 
smântână. 

Nimrod îşi aprinse o ţigară şi arătă cu mâna 
spre străzile înconjurătoare. 

— Ei, întrebă el, ce credeţi despre Cairo? Vă 
place? 

Din tonul lui, era evident că Nimrod avea o 
părere foarte bună despre acest oraş. 

— Da, spuse Philippa, încreţindu-şi nasul 
puţin, în timp ce trăsura trecea printr-un bazar 
foarte aglomerat. 

Pentru o clipă, fură aproape copleşiţi de 
oamenii care se căţărau şi încercau să le vândă 
ceva, până când îl auziră pe Nimrod cerându-le, 
într-o arabă fără cusur, să se dea la o parte, iar 
vizitiul pocni din bici ca să câştige viteză şi să-şi 
facă loc mai departe. 

— Doar că miroase puţin cam ciudat, adăugă 
ea. 

— Toată lumea spune aşa, când vine pentru 
prima oară aici. E mirosul de la canalizare. Te 
vei obişnui. 

— N-am vrut să spun asta. E bine, poate, 
puţin. În unele părţi miroase mai rău decât în 
altele. Ceea ce vreau să spun e că e un miros 


+ Cream înseamnă smântână, în limba engleză, iar creamy, pronunţat 
aproape identic cu creemy, înseamnă moale, catifelat. 


ciudat. Ca şi cum ar fi foarte vechi, de parcă 
oamenii ar trăi aici de foarte mult timp. E un 
miros pe care-l simţi în zonele aglomerate din 
centrul comercial al New Yorkului, într-o zi 
fierbinte de vară. Cam aşa miroase şi aici, doar 
că de o sută de ori mai puternic. 

John aprobă. 

— Da, aşa mi se pare şi mie, dar am şi un 
sentiment ciudat, c-am mai fost şi altă dată pe 
aici. Ca şi când aş fi acasă. 

— Da, ai dreptate, admise Philippa, dar e mai 
mult decât atât, cred. De când am ajuns aici, 
am avut senzaţia că sunt urmărită. 

— Excelent, spuse Nimrod. Bineînţeles că într- 
un fel sunteţi acasă, John şi Philippa. Sunt mai 
mulţi djinni în Cairo decât oriunde altundeva, cu 
excepţia, probabil, a Istanbulului. Este posibil 
să-i simţiţi. 

— Asta înseamnă că suntem arabi? întrebă 
John. 

— Doamne fereşte, spuse Nimrod. Arabii sunt 
o rasă de oameni. Noi suntem djinni. Djinnii sunt 
foarte diferiți de rasa umană. Domnul 
Rakshasas vă va spune mai multe despre asta, 
dacă doriţi. 

— Acum nu-mi doresc decât ca vizitiul trăsurii 
să nu-şi mai folosească biciul pe sărmanul cal, 
spuse Philippa, tresărind în clipa în care 
egipteanul îşi pocni biciul în aer. 

Nimrod chicoti. 


— Dorinţa ta este poruncă pentru mine, 
tânără stăpână, declară el şi, închizând ochii, 
murmură ceva în barbă. 

In clipa următoare, calul porni în galop, 
trăgând ghari-ul cu o viteză atât de mare, încât 
întrecură şi maşini, şi autobuze. Vizitiul strigă 
ceva în arabă, dar calul refuză să se oprească, 
potcoavele sale lovind zgomotos pe caldarâmul 
alunecos. 

— Oricum era timpul să ne întoarcem acasă, 
spuse Nimrod, calm. S-a făcut mai târziu decât 
doream. 

— Nu asta am vrut să spun, strigă Philippa, 
ţinându-se de marginea ghari-ului, când luară o 
curbă. 

— Ce vrei să zid? râse Nimrod. Vizitiul nu-şi 
mai foloseşte biciul, nu? 

— Asta pentru că nu mai îndrăzneşte, de 
teamă ca animalul să nu alerge şi mai repede, 
spuse Philippa. 

Când ghari-ul trecu peste o groapă mare din 
asfalt, Philippa ţipă de frică. 

— Palpitant, nu-i aşa? se amuză Nimrod. Nimic 
nu se compară cu o plimbare cu trăsura în 
Cairo, într-o noapte caldă de vară. 

Ajunseră la Oraşul Grădinilor şi, o clipă mai 
târziu, calul se opri, fără să i se ceară, chiar în 
faţa casei lui Nimrod. Cei trei djinni coborâră din 
trăsură. Vizitiul se dădu şi el jos, vădit alarmat, 
nu doar de viteza calului, ci şi de faptul că 


acesta îşi găsise singur drumul înapoi, fără 
niciun ajutor din partea lui. Nimrod bătu 
entuziasmat cu palma greabănul calului, pentru 
a arăta că nu era supărat, după care-i dădu 
omului un bacşiş generos, ca să-i scoată din cap 
ideea de a-şi pedepsi calul mai târziu. 

— Am fi putut fi ucişi, spuse Philippa, 
certându-l, când erau din nou în casă. 

— Nu cred că ne-am aflat vreo clipă în pericol, 
zâmbi Nimrod, dar poate că acum înţelegi ceea 
ce-am vrut să spun cu dorinţele. E imprevizibil. 
Niciodată nu ştii cum se vor sfârşi lucrurile. Tu 
ţi-ai dorit ca vizitiul să nu-şi mai folosească 
biciul şi aşa a făcut. Apoi nu ţi-a plăcut motivul 
pentru care nu mai folosea biciul. Asta este o 
lecţie importantă pentru orice tânăr djinn. Când 
te joci cu viitorul, trebuie să ştii că ai de-a face 
cu o parte neaşteptată, întâmplătoare, chiar 
neplăcută. Problema este că trăim într-o lume 
foarte complicată. Variaţiile cât de mici în 
condiţiile iniţiale pot produce transformări 
dinamice la finalul evenimentului. lar variațiile 
mari, cum ar fi acordarea îndeplinirii unei 
dorinţe din partea unui djinn, pot produce 
transformări extraordinar de dinamice la finalul 
evenimentului. 

— A... da, încuviinţă John, privind neliniştit 
către Philippa, în speranţa că ea nu va lăsa 
impresia că înţelege toate acestea mai bine 
decât el; Observându-i privirea, ea ridică din 


umeri. 

Nimrod îi trimise în salon, unde Creemy le 
pregătise nişte băuturi calde la întoarcere. 

— Djinnii au un proverb, care spune aşa: 
„Dorinţele-s la fiinţe ca nişte seminţe. Odată ce 
le-ai înghiţit, e mai greu să le scuipi afară”. 
Nimrod făcu o mică pauză. Poate că pierde o 
parte din semnificaţie, prin traducerea din 
arabă. Dar înseamnă că trebuie să ai grijă ce-ţi 
doreşti, în eventualitatea că ţi se îndeplineşte 
dorinţa, pentru că aceasta aduce lucruri la care 
nu te-ai gândit niciodată. 

John căscă zgomotos. 

— Ei bine, cred c-aţi prins ideea. 

— Da, spuse Philippa, cred că da. 

John privi spre sora lui. Era tipic pentru ea să 
pretindă că înţelegea ceva, chiar şi atunci când 
nu înţelegea. 

— Suficientă distracţie pentru o singură seară, 
spuse Nimrod. Nu sunteţi de acord? Cred că e 
timpul să mergem la culcare. 

Şi aşa, cu genunchii încă tremurându-le după 
plimbarea cu trăsura, gemenii se retraseră în 
camerele lor, care erau atât de mari şi frumos 
aranjate, încât puteau rivaliza cu tot ce-şi 
imaginaseră despre atacurile prinţesei 
Şeherezada din Nopțile Arabe. Îndată ce se 
urcară în pat, adormiră. 


Capitolul 11 
Aproape ca o cămilă 


Târziu, în dimineaţa următoare, Creemy îi 
anunţă că Nimrod avea un vizitator. Era doamna 
Coeur de Lapin“5, soţia ambasadorului Franţei în 
Egipt, care locuia în casa alăturată. Doamna 
Coeur de Lapin era înaltă, avea o piele perfectă 
şi un profil de împărăteasă, iar nasul lung şi 
subţire, în vânt, o făcea să pară că le vorbeşte 
oamenilor de sus. Acesta chiar era felul ei de-a 
fi, dar nu era neprietenoasă, pentru o 
franţuzoaică. Il întâmpină pe Nimrod ca pe un 
verişor de mult pierdut, elogiindu-l năvalnic, 
asemenea Cascadei Niagara, preţ de câteva 
minute şi abia apoi doamna Coeur de Lapin 
ajunse la subiectul vizitei. 

— Am auzit glasuri de copii în grădină, spuse 
ea, cu o voce suavă. Şi m-am gândit că trebuie 
să vin imediat în vizită, ca să văd cum le-aş 
putea face şederea mai plăcută în Cairo. 

Doamna Coeur de Lapin purta o rochie 
purpurie, lungă şi elegantă, o eşarfă verde în 
jurul gâtului său ca de lebădă şi, peste claia sa 
de păr blond, un batic negru cu luciri verzi-aurii, 
care-i dădea un aer boem, de parc-ar fi fost o 
ghicitoare în palmă sau o prezicătoare a 
viitorului şi nu o soţie de ambasador. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, 


48 Inimă de lepure, în limba franceză. 


doamnă Coeur de Lapin, spuse Nimrod, care o 
plăcea în mod evident, cel puţin asta era 
părerea  Philippei; felul în care Nimrod îşi 
frământa nervos cravata între degete atunci 
când vorbea cu doamna Coeur de Lapin - de 
parc-ar fi cântat la clarinet - era foarte 
asemănător cu modul în care se comportau 
bărbaţii atunci când vorbeau cu mama ei. 

— E atât de drăguţ să ai copii prin preajmă, 
spuse ea, zâmbindu-le călduros gemenilor. 
Propriii mei copii au crescut şi locuiesc în 
Franţa, de aceea mi se pare casa foarte pustie. 
Poate veniţi pe la mine, într-o zi. Avem o 
grădină atât de frumoasă. De când locuiesc aici, 
la Cairo, sunt ca englezii: trăiesc pentru grădina 
mea. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, 
replică Nimrod, dar vom fi foarte ocupați cât 
timp vom sta în Cairo. 

— Am putea merge la un picnic, propuse 
doamna Coeur de Lapin, ignorând obiecțiile lui 
Nimrod. Mâine, poate. V-ar plăcea, copii? 

— Da, răspunse John,  căruia-i plăceau 
picnicurile foarte mult. Aş fi încântat. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, 
repetă Nimrod, care se juca din ce în ce mai 
mult cu cravata. Într-adevăr. 

— Nu, adăugă ea, mângâindu-i părul lui John. 
Sunt egoistă, iubesc copiii. 

Apoi, doamna Coeur de Lapin oftă încet. 


— Timp de mulţi ani, ei au fost viaţa mea, 
continuă ea. Am nişte copii atât de frumoşi! 
Nimrod, nu mi-ai spus că eşti unchiul unui băiat 
şi al unei fetiţe atât de frumoşi! Îmi amintesc de 
propriii mei copii. 

După ce doamna Coeur de Lapin plecă, 
Philippa îl întrebă pe Nimrod de ce nu dorea să-i 
accepte ospitalitatea. 

— N-am venit aici în vacanţă, să ştiţi, îi explică 
Nimrod. Avem multe de făcut. Multe despre 
care nu ştiţi încă nimic. Trebuie să începem 
antrenamentul. Dar, înainte de asta, vreau să 
mă ocup de iniţierea voastră. Tammuzul vostru. 

— Iniţiere? repetă John. Nu sunt sigur că-mi 
place cum sună. 

— Cu mii de ani în urmă, începu Nimrod, unul 
dintre strămoşii mei era rege, numit tot Nimrod; 
a rămas faimos pentru că a construit Turnul 
Babel. Era un adevărat personaj acest Nimrod şi 
a trăit mulţi ani. Foarte curând după moartea 
lui, înainte să-l poată jeli în voie, regina lui, 
Semiramida, a născut un fiu pe care l-a numit 
Tammuz. Îndată ce s-a înzdrăvenit, Semiramida 
a plecat în deşert, să ţină post patruzeci de zile 
şi patruzeci de nopţi, ca să-şi plângă soțul. In 
acest timp, a avut o viziune prin care i se 
aducea la cunoştinţă că Tammuz era Nimrod, 
renăscut. Astăzi, toţi tinerii djinni din tribul 
nostru îndeplinesc ritualul lui Tammuz, care 
comemorează renaşterea şi marchează trecerea 


lor la maturitate. Nimeni nu poate fi djinn şi nu- 
şi poate folosi puterea de djinn, înainte ca el sau 
ea să fi postit în deşert. Din deşert am venit şi, 
până când nu simţiţi căldura deşertului că vă 
arde oasele, nu puteţi înţelege flacăra de djinn 
care arde înăuntrul vostru. 

— Stai puţin, îl întrerupse Philippa, vrei să spui 
că trebuie să petrecem patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopţi singuri în deşert? 

— Nu patruzeci, spuse Nimrod, stânjenit. Nici 
pe departe. De fapt, un timp extrem de scurt. 

— Cât de scurt? întrebă John, bănuitor. 

— O noapte, spuse Nimrod. De la apusul până 
la răsăritul soarelui. 

— Singuri? exclamă Philippa. 

— În întuneric? Fără mâncare şi apă? 

— Vreţi să fiţi djinni adevăraţi, nu? îi întrebă 
Nimrod. Să aveţi puterea de a îndeplini cuiva 
trei dorinţe şi alte lucruri dintr-astea? Sau vreţi 
să rămâneţi oameni obişnuiţi? 

— Sigur că vrem să fim djinni, confirmă John. 

— Zău, nu-i mare lucru, spuse Nimrod. Cunosc 
o bucăţică de deşert, drăguță, lângă piramide, 
unde vă veţi simţi foarte confortabil. 

— Când? întrebă Philippa. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, nu? 
Mă gândesc că în noaptea asta ar fi cel mai 
bine. 

John şi Philippa tăcură pentru o clipă. 

— De ce să nu mergem până acolo acum, în 


timpul zilei, să vedeţi locul, să vă obişnuiţi cu 
ideea? Vedeţi şi piramidele... 

Nimrod îi ceru lui Creemy să-i ducă în Giza, un 
sat în apropierea piramidelor. Pe drum, maşina 
făcu câteva opriri scurte la magazine de 
antichităţi şi mici muzee, unde coborâră, iar 
Nimrod puse întrebări despre cutremur şi 
despre ce se mai descoperise în urma acestuia, 
de parcă ar fi căutat ceva anume. 

John şi Philippa se întrebau ce-ar putea fi. 

In cele din urmă, maşina se opri pe o stradă 
liniştită şi prăfuită, iar Nimrod îi conduse pe 
gemeni într-o parfumerie mică şi aparent 
banală, care se afla între o piaţă de fructe şi 
legume şi un grajd. Gemenilor li se păru un loc 
ciudat ca să vinzi parfum. La fel de ciudat ca şi 
dorinţa lui Nimrod de a intra în prăvălie, cel 
puţin până când văzură o cutie din sticlă, care 
conţinea mai multe vase antice şi opaițe 
romane. Un bărbat, care purta o cămaşă lungă, 
albă, se înclină în faţa celor trei vizitatori ai săi, 
apoi îi sărută respectuos mâna lui Nimrod. 

Preţ de câteva clipe, cei doi bărbaţi vorbiră în 
franceză, apoi în arabă, înainte ca Nimrod să se 
întoarcă spre copii. 

— Acesta este Huamai, spuse el. Huamai, ei 
sunt nepoata mea Philippa şi nepotul meu John. 

Huamai se înclină în faţa copiilor. 

— Imi faceţi o mare onoare, spuse el, să vă 
aduceţi nepoţii aici. 


Nimrod îl bătu pe umăr pe Huamai. 

— Deloc, bătrâne prieten. Spune-mi, Huamai, 
fiul tău, Toeragh, este aici? Aş vrea să închiriez 
cele trei cămile albe. i 

— Aşteptaţi, vă rog, aici, spuse Huamai. li 
conduse pe Nimrod şi pe gemeni într-o cameră 
mică, cu pereţi din sticlă, arătându-le câteva 
perne răzlețe, aşezate pe podea, pe care să se 
odihnească puţin. li spun imediat. Se înclină din 
nou Şi-i lăsă singuri. 

— Huamai este un mare parfumier, le explică 
Nimrod. Unul dintre cei mai mari. După 
plimbarea noastră, împreună cu cămilele, ne 
vom întoarce aici şi vom încerca vreo câteva 
dintre parfumurile lui. Poate atunci veţi înţelege 
cum a reuşit Dalila să-l înrobească pe Samson, 
Sheba să-l vrăjească pe regele Solomon şi 
Cleopatra să-l farmece pe Marc Antoniu. 

— Eu nu, refuză John, eu n-o să mă parfumez. 
Asta-i de fete. 

Nimrod zâmbi discret. 

— Vom vedea. Se ridică, atunci când Huamai 
îşi vâri capul pe uşă şi se înclină din nou. Veniti, 
cămilele noastre sunt gata. 

Copiii îl urmară pe Nimrod prin magazinul cu 
miros dulceag, până într-o mică curte din spate, 
unde erau îngenuncheate trei cămile albe, 
legate de un stâlp, iar pe ele, încărcaţi cu multe 
camere de filmat, sticle cu apă şi ghiduri 
turistice, stăteau trei turişti americani, pentru 


care cuvântul „imens” părea diminutiv; fiecare 
dintre ei arăta ca un maldăr de colaci enormi, 
îngrămădiţi unul peste altul. 

— O cămilă este mijlocul cel mai bun de 
deplasare în jurul piramidelor, spuse Nimrod. Pe 
de-o parte, plimbarea pare mai lungă, iar pe de 
altă parte, doar astfel poţi să nu fii agasat de 
localnicii care încearcă să-ţi vândă câte ceva din 
ceea ce nu vrei să cumperi. 

Un tânăr zâmbitor, cu mustață şi un bici 
pentru cămile, veni în fugă spre Nimrod şi se 
înclină. 

— Acesta este Toeragh, le spuse Nimrod, apoi 
începu să discute cu tânărul în arabă. 

După câteva minute de negocieri, Nimrod îi 
întinse lui Toeragh câteva bancnote cu un 
aspect slinos, numite piaştri, apoi se întoarse 
spre copii. 

— S-a stabilit. Aceste trei cămile sunt ale 
noastre, atât cât avem nevoie de ele. 

Chiar în clipa în care rosti aceste cuvinte, cele 
trei cămile se ridicară, behăind cu putere, iar cei 
care le conduceau ţipară de teamă şi încântare 
totodată. 

— Cămilele astea sunt deja închiriate, protestă 
John. Priveşte, şi arătă spre turiştii care-şi 
făceau fotografii unul altuia. Au călăreţi. 

— Nu, nu, nu, spuse Nimrod. Nu m-aţi înţeles. 
Nu vom călări pe cămile. Nu-i nimic distractiv în 
asta. Chiar inconfortabil, dacă mă întrebi pe 


mine, mai ales datorită cocoaşei aceleia mari 
din mijlocul spatelui. Nu, noi vom fi cămilele. 

— Cum? exclamă Philippa. Dar eu nu vreau să 
fiu cămilă. Este foarte scârbos. 

Dezgustul ei la ideea de a fi cămilă crescu 
rapid atunci când una dintre ele începu să facă 
pipi pe pământ. 

— Prostii, spuse Nimrod. Astea sunt nişte 
cămile foarte frumoase. Cele mai bune din 
Cairo. Mai mult, cămilele sunt animale foarte 
importante pentru tribul nostru de djinni. Cei din 
tribul Marid s-au tot transformat în cămile de mii 
de ani. Şi apoi, experienţa aceasta vă va fi utilă 
când veţi fi djinni în deplinătatea puterilor. 

— Cum aşa? întrebă John, care nu era nici el 
mai nerăbdător în faţa acestei idei decât sora 
sa. Cum ne va fi de folos? Noi locuim în New 
York. Un câine, o pisică sau chiar un cal, aş 
înţelege. Dar nu o cămilă. 

— Mai ales una care face pipi, adăugă 
Philippa, ţinându-se de nas. Când are de gând 
să se oprească? 

— N-am timp de discuţii în contradictoriu, 
spuse Nimrod. Plecarea va fi dintr-o clipă în alta. 
Uite, eu am fost cămilă, mama voastră a fost 
cămilă, bunicul vostru la fel. Şi apoi, nu durează 
decât vreo două ore. 

Philippa se îndrepta deja spre parfumerie. 

— Nicio şansă, spuse ea, atunci când Nimrod 
îşi ridică mâinile în sus. N-am de gând să fiu o 


amărâtă de cămilă. 

— Nici eu, spuse John, doar că ultimele lui 
cuvinte ieşiră ca un râgâit enorm de cămilă şi-şi 
simţea deja cocoaşa. 

Philippa râgâi ca răspuns, deoarece şi ea era 
acum o cămilă. 

— Nu vorbi, gândeşte, părea să-i spună 
Nimrod în minte. Dacă vei încerca să vorbeşti ca 
de obicei, totul va ieşi ca un râgăit. 

John râgâi cu putere de câteva ori, la fel şi 
Philippa, care era îngrozită. Din câte-şi aducea 
aminte, nu mai râgâise niciodată. 

— Ce scârbos, se gândi ea, nefericită. 

— Aşa e mai bine, se gândi şi Nimrod. 

— Pot să-ți aud gândurile, observă Philippa. 

— Bineînţeles, doar nu credeai că şi cămilele 
pot vorbi! 

Toeragh trase de hăţurile lui Nimrod şi acesta 
porni. John şi Philippa, legaţi de harnaşamentul 
lui printr-o sfoară, n-avură altceva de făcut 
decât să-l urmeze. Merseră înainte un timp şi, 
cotind la un moment dat, văzură pentru prima 
dată piramidele. 

— lată, declară Nimrod, ce părere aveți despre 
asta? 

— Uau, se gândi Philippa. După un timp, uită 
de bărbatul de pe spatele ei şi încetă să-i mai 
asculte pălăvrăgeala; nu dură mult până când 
se abandonă pe deplin acestei experienţe şi 
începu să se bucure de piramide, chiar şi sub 


înfăţişarea de cămilă; într-adevăr, după o 
jumătate de oră de la plecarea lor din 
parfumeria lui Huamai, i se păru cel mai natural 
lucru cu putinţă să fie cămilă. Se simţea în 
largul ei, chiar dacă nu voia s-o recunoască în 
faţa lui Nimrod. 

Fiind  geamănul  Philippei, John gândea, 
bineînţeles, la fel ca sora lui. Erau, după părerea 
lui, câteva avantaje clare în a te plimba în jurul 
piramidelor în pielea unei cămile. Chiar şi cu 
femeia de pe spatele lui, care, era clar, nu ştia 
nimic despre cămile, atât de prost stătea în şa, 
era foarte uşor să te plimbi prin deşert. În plus, 
se simţea incredibil de puternic, ca şi când ar fi 
putut duce doi turişti cale de treizeci-patruzeci 
de mile. John n-avea nicio îndoială: în Egipt, cel 
puţin, faptul de a fi cămilă îşi avea avantajele 
lui. 

— N-am putea să ne petrecem noaptea de 
inițiere în deşert sub înfăţişarea de cămile? se 
gândi el. 

— Din păcate, nu, îi răspunse Nimrod. Totul 
trebuie să se petreacă sub înfăţişarea voastră 
umană. Dar mă bucur tare mult c-ați răspuns 
atât de bine la această experiență. Mai ales 
având în vedere că este crucial să luati forma 
unui animal pentru dezvoltarea puterii voastre 
de  djinni. Puteţi să deveniți aproape orice 
animal doriți, dar pentru o perioadă limitată de 
timp. Cu excepția cămilei: cămila este o 


creatură în care noi, cei din tribul Marid, putem 
să ne transformăm pe timp nelimitat. 

Parcurseseră o milă şi ceva spre sud, trecând 
de cea mai mică dintre piramidele din Giza, 
ajungând într-o zonă deşertică numită Abu Sir, 
unde Nimrod le explică nepoților săi că mai 
există două piramide îngropate în nisip. 

— Acesta este deşertul despre care vă 
vorbeam, explică Nimrod, unde vă voi aduce la 
noapte, pentru inițierea voastră. 

John râgâi cu putere, ca să-şi arate astfel lipsa 
de entuziasm pentru întreaga afacere. 

— De ce-am venit aici? întrebă una dintre 
turiste. Nu e nimic de văzut aici; să ne 
întoarcem. 

— Cum le faci pe animalele astea proaste să 
meargă mai repede? se plânse soţul ei, 
desfăcând funia ataşată de celelalte două 
cămile şi lovind-o pe Philippa într-o parte. 

Philippa porni într-un trap rapid, care părea 
să-i placă turistului, apoi în galop, care nu-i mai 
plăcu. Râgâind cu putere de-atâta entuziasm, 
Philippa se întoarse spre Giza, urmată pe jos de 
Toeragh şi de celelalte două cămile, până când, 
temându-se pentru viaţa lui, bărbatul sări din şa 
şi căzu într-o dună de nisip, fără să păţească 
nimic. Philippa îşi încetini galopul până la trap, 
apoi se întoarse să scuipe pe pământ, lângă 
călăreţul ei căzut. 

— Asta-l va învăța minte, să mă mai lovească, 


se gândi ea, fericită. 

Ajungând înapoi la parfumerie, după plecarea 
turiştilor, Nimrod se transformă, îi aduse şi pe 
cei doi gemeni la înfăţişarea lor umană şi, 
îndată, John observă ceva neplăcut în ceea ce-l 
privea. 

— Uh, ce miros, se strâmbă el. Miros 
îngrozitor. 

— Toţi mirosim aşa, le explică Nimrod. Asta 
este problema cu transformarea în animale. 
Mirosul şi, uneori, gustul pot să se menţină mult 
timp după ce-ţi iei din nou înfăţişarea umană. E 
unul dintre motivele pentru care Huamai ţine 
parfumeria împreună cu locul pentru închiriat 
cămile. Pentru ca djinni ca noi, care au nevoie 
urgentă să miroasă bine din nou, s-o poată face. 

Intrară în magazin, unde Huamai îi aştepta să 
le vândă o sticlă din cel mai bun parfum: Briză 
de Onajeestringh. 

— Încă mai crezi că parfumul ăsta este pentru 
fete? chicoti Nimrod, luând sticla din mâna lui 
Huamai. 

— Bănuiesc că orice e mai bine decât să 
miroşi a cămilă, mormăi John, dându-şi şovăitor 
cu câte puţin parfum în spatele urechilor şi pe 
piept. Chiar şi să miroşi ca o fată. 

— la ascultă la el, remarcă Nimrod, cum 
seamănă cu Groanin. 

— Apropo de Groanin, îşi aminti Philippa. Unde 
este? Nu l-am văzut azi-dimineaţă. 


— E nemulţumit de ceva? întrebă John. 

— Nu, răspunse Nimrod, dar nici mulţumit nu 
e. Groanin urăşte Egiptul, sărmanul. Preferă să 
stea acasă şi să se uite la televizor, să citească 
Daily Telegraph sau poezii. Nu suportă căldura, 
mâncarea, muştele, oamenii. S-ar putea să-l 
vedeţi foarte puţin până când ne vom întoarce 
la Londra. 

— Nu înţeleg de ce l-ai adus, spuse John. 

— Pentru că, dragul meu nepot, pot să stau 
fără covor, dar nu fără servitor. Cine ar mai 
lustrui argintăria? Cine mi-ar mai împături 
lenjeria? Cine mi-ar mai aduce ceaiul, sau cine 
mi-ar pregati baia? Şi, mai presus de toate, cine 
ar răspunde la uşă şi le-ar spune că nu sunt 
acasă tuturor acelora care vor să-mi vândă ceva 
din ceea ce nu vreau să cumpăr? Domnul 
Groanin este interfaţa mea cu lumea. 

— Poate ar vrea să vină cu noi diseară, spuse 
Philippa, pentru cazul în care ar vrea cineva să 
ne vândă ceva. 


Capitolul 12 
Cum au luat fiinţă djinii 


În acea seară, chiar înaintea amurgului, 
Nimrod îl puse pe Creemy să-i ducă pe toţi 
patru, cu maşina, în deşert, la sud de piramide, 
pentru iniţierea gemenilor. Ajungând în acelaşi 
loc pe care li-l arătase mai devreme în acea zi, 
el şi cu Creemy deschiseră portbagajul şi 
scoaseră o pătură, un dicţionar de limba 
engleză, două bucăţi de hârtie şi două creioane, 
doi saci de dormit, o cutie cu chibrituri şi un 
opaiţ de bronz, cu un mâner de forma unui 
bătrânel aplecat. 

— Toate lucrurile de care aveţi nevoie, declară 
Nimrod. 

— Dar nu e niciun pic de mâncare, obiectă 
John. 

— Ce fel de post ar mai fi, dac-am avea şi 
mâncare? întrebă Nimrod. 

— N-ai cumva şi o lanternă? întrebă şi 
Philippa, măsurând din ochi împrejurimile şi 
apoi, nesigură, echipamentele pe care le aveau 
în faţă. Se va întuneca foarte curând şi lampa 
aia nu cred c-ar putea lumina nici măcar un tort. 
Nimrod părea îngrozit. 

— Nu poate fi vorba despre un Tammuz cu o 
lanternă, spuse el. Nu sunteţi hoţi, ci djinni, şi, 
mai mult, proveniţi şi dintr-o familie bună de 
djinni. Încercaţi să ţineţi minte asta. Întregul 
scop al iniţierii este acela de a vă face să vă 
petreceţi noaptea în sălbăticie având drept 
unică tovarăşă flacăra. 


Opaiţele au o semnificaţie foarte importantă 
pentru noi. Nimrod clătină din cap. O lanternă... 
Ce idee! 

— Da, doar că noi nu prea suntem obişnuiţi cu 
întunericul, atâta tot, spuse John, oarecum 
emoţionat. Toată poluarea luminoasă din New 
York face ca acolo să nu fie niciodată cu 
adevărat întuneric. Nu aşa cum este aici, în 
Egipt. 

— Aceasta este o lampă bizantină din secolul 
al şaptelea al erei noastre, îi informă Nimrod. ŞI 
vă asigur că vă va fi pe deplin de folos. 

— Dar ce vom face toată noaptea? întrebă 
Philippa. 

— Veţi încerca să dormiţi, spuse Nimrod. Asta 
fac oamenii normali noaptea. Vă recomand să 
folosiţi sacii de dormit, se face uneori destul de 
frig după ce se întunecă. Dacă vă plictisiţi, 
atunci poate că veţi dori să jucaţi un joc de 
cuvinte cu ajutorul dicționarului. Sau poate o să 
mai lustruiţi un pic lampa asta veche. Mă 
gândeam când veneam încoace că parcă şi-a 
cam pierdut un pic din strălucire. 

Creemy era deja înapoi în Cadillac şi pornise 
motorul. 

— Ne vom întoarce în zori, le mai spuse 
Nimrod, urcându-se la locul său din spatele 
şoferului. 

— Dar dacă ni se va întâmpla ceva? întrebă 
John. 


— Nimeni nu ştie că sunteţi aici, cu excepţia 
mea şi a lui Creemy. Ce vi se poate întâmpla? 
Oricum, sunteţi djinni. Altora ar trebui să le fie 
teamă de voi. Nimrod închise portiera maşinii şi 
cobori geamul din dreptul său. Apropo, dacă 
vedeţi nişte lumini ciudate şi se aude o voce 
solemnă din cer, nu vă îngrijoraţi. Asta va fi son 
et lumiere de la piramide. Un spectacol de 
lumini şi sunete pentru turişti. De aici, cred că 
veţi auzi fiecare cuvinţel. Cine ştie? Poate chiar 
veţi şi învăţa ceva. 

Nimrod îl atinse apoi uşor pe umăr pe Creemy 
şi maşina dispăru într-un nor de praf şi 
pietricele, ca un car uriaş şi alb, lăsându-i pe 
gemeni singuri în întunericul de la Abu Sir. 

john era destul de sigur că-şi putea auzi 
propria inimă bătându-i. 

— Mi-aş dori să-i fi avut aici pe Alan şi pe Neil, 
spuse el. Adică, pe Winston şi pe Elvis. 

— Da, şi eu, mărturisi Philippa. Nu cred c-am 
mai fost vreodată atât de speriată. 

— Presupun că asta e şi ideea, spuse John. 
Iniţierea n-ar mai fi cine ştie ce, dac-ar fi doar o 
plimbare prin parc. 

Un vânt calm păru să-i tachineze pentru 
câteva momente,  mângâindu-le feţele şi 
ciufulindu-le părul. 

— Sper că o să merite, spuse Philippa. 

— Presupun că o să merite, dacă ne vom 
alege la sfârşitul ei cu puteri de djinn ca ale lui 


Nimrod, spuse şi John. 

Curând după ce Nimrod plecase, spectacolul 
la piramide începu: deja se auzea o muzică 
veselă şi o rază laser împungea cerul întunecat, 
cam la doi kilometri de locul unde se aflau ei, 
înspre nord. Şi, cel puţin pentru o vreme, 
deveniră prea interesaţi de ceea ce se petrecea 
deasupra capetelor lor pentru a mai fi atenţi la 
întunericul din jur. Dar, când în cele din urmă 
spectacolul luă sfârşit, Philippa descoperi că 
tremura din cauza unui amestec de teamă şi 
frig. 

— Se întunecă foarte repede, nu-i aşa? spuse 
ea şi, înghițind în sec, stingherită, la lumina 
lunii, se adăposti în sacul ei de dormit, în 
speranţa că acesta o putea proteja de ceea ce 
pândea în deşertul ameninţător. N-ar fi vremea 
să aprindem lampa acum? 

John luă de pe jos cutia cu chibrituri şi apoi şi 
lampa, pe care o cântări în mână. 

— Asta e chiar ciudat, spuse el. Blestemăţia 
asta nu vrea să se aprindă. 

— Nu te prosti, John. Nu e amuzant. 

— Nu, serios, nu glumesc. Băiatul îi întinse 
lampa şi chibriturile. Uite, încearcă şi tu. 

Philippa luă lampa şi chibriturile şi încercă să 
aprindă focul, neavând mai mult succes decât 
fratele ei, până când, ajungând să folosească 
unul dintre ultimele cinci bețe de chibrit pe care 
le mai aveau, inspectă mai atentă lampa. 


— Nici nu-i de mirare că n-o putem aprinde, 
observă ea. N-are nicio chestie pe care s-o 
putem aprinde. Lampa asta tâmpită n-are fitil. 

Nervoasă, începu să lustruiască lampa cu 
mâneca. 

— Măcar e lună plină, spuse John, încercând 
să-şi mai înveselească sora, care deja începuse 
să se descurajeze. Fără să mai aprindă vreun 
băț de chibrit, abia dacă mai vedea unde se 
afla. Şi uită-te şi la cer! Atâtea stele! Unele 
dintre ele par atât de aproape, de parcă le-ai 
putea atinge. Uită-te la aia. Chiar deasupra 
orizontului. Parc-ar fi la câteva sute de metri. E 
aşa cum îi spuneam şi lui Nimrod: în New York 
nu vezi un cer ca lumea. 

Philippa încetă să mai frece lampa şi privi în 
sus. Era gata să-l aprobe pe fratele ei, în 
speranţa că l-ar fi ajutat să nu se mai 
gândească la soarta lor nefericită, când lampa 
din mâna ei zvâcni brusc şi păru că începe să 
zboare. Fata ţipă înspăimântată, convinsă că i-o 
smulsese cineva din mână şi, fiind încă în sacul 
ei de dormit, sări în picioare şi se repezi spre 
fratele ei, simțindu-se oarecum ca o omidă 
uriaşă. 

— John, îi spuse ea. Se întâmplă ceva cu 
lampa. 

Chiar în momentul în care spunea asta, un 
fum gros, luminos, ieşi din lampă, ridicându-se 
spre cer deasupra capetelor lor cu o viteză 


incredibilă şi formând un nor uriaş care părea să 
plutească deasupra lor de parc-ar fi ameninţat 
cumva ca, în acel deşert, să înceapă să plouă 
numai asupra lor. În acelaşi timp, deveniră 
amândoi conştienţi de mirosul puternic care se 
simţea în jur şi care semăna cu cel al unei 
vopsele, de parcă ar fi încercat cineva să 
vopsească fumul cu o pensulă. 

— Nu-mi place ce se-ntâmplă, spuse Philippa. 
Nu-mi place deloc. 

În clipa în care fumul ieşi cu totul din lampa 
cea veche, se strânse şi formă un corp solid, o 
siluetă umană de două ori mai mare decât 
oricare uriaş imaginat vreodată de vreunul 
dintre ei, dar care se micşoră treptat până când 
ajunse de dimensiunea unui djinn normal. 

— Domnule  Rakshasas, exclamară în cor 
gemenii, răsuflând uşuraţi, slavă Cerului că 
dumneavoastră eraţi! 

— O seară bună şi vouă, spuse djinnul, cu un 
accent irlandez atât de pur, încât părea aproape 
teatral. 

— Ne-ai speriat destul de tare, râse Philippa, 
după ce-şi regăsi suflul. 

— Acest lucru face parte din Tammuz? întrebă 
John. 

— Chiar aşa, tineri djinni, spuse bătrânul. 
Chiar aşa. Chiar mă întrebam cât avea să vă ia 
până să vă daţi seama că trebuia să frecaţi 
lampa. Doar nu credeaţi că unchiul vostru v-ar fi 


lăsat aici singuri-singurei, nu? Oftă. Ei bine, 
poate că totuşi v-aţi gândit aşa. Eram sigur că, 
imediat după ce Nimrod o să vă dea lampa, 
aveaţi să vă gândiţi la vechea poveste a lui 
Aladin, din O mie şi una de nopti; dar se pare că 
m-am înşelat. Ceea ce este cu adevărat 
important este că v-aţi simţit abandonaţi în 
deşert pentru o vreme, şi asta e tot ceea ce 
contează pentru Tammuz. Asta şi câteva mici 
instrucţiuni de la subsemnatul. În postura mea 
temporară de conducător ceremonial al tribului 
Marid. 

— Credeam că Nimrod este conducătorul 
tribului nostru, spuse Philippa. 

— Ca să fim corecţi, mama voastră este 
conducătoarea tribului nostru, preciză domnul 
Rakshasas. Dar, de vreme ce ea a jurat să nu-şi 
mai folosească puterile de djinn, Nimrod a 
rămas responsabil cu problemele de zi cu zi ale 
tribului Marid. Totuşi, el avea câteva urgenţe în 
această seară, aşa că m-a lăsat pe mine să vă 
iniţiez. 

Ca şi mai înainte, domnul Rakshasas purta un 
turban alb şi o haină albă care se potriveau 
perfect cu barba lui aproape albă. [inea în 
mână un alt opaiţ, doar că aceasta chiar ardea 
şi lumina destul de puternic deşertul, la câteva 
sute de metri în jurul lor. Gemenii nu-l mai 
văzuseră încă de când plecaseră din Londra şi, 
treptat, frica şi surprinderea lor se transformară 


în plăcere, întrucât era prima dată când vedeau 
un djinn apărând dintr-o lampă. 

— Ce-o să ni se întâmple acum? întrebă John. 

— Cea mai grea parte a chinului vostru a luat 
sfârşit, spuse domnul Rakshasas. Asta, doar 
dacă nu consideraţi vorbăria unui bătrân ca fiind 
cea mai grea parte. Unchiul vostru, Nimrod, un 
djinn măreț pe care sunt onorat să-l pot numi 
prietenul meu, mi-a cerut să vă povestesc 
despre cum au luat fiinţă djinnii. Dar va trebui 
să vă rog să fiți foarte atenţi, întrucât există 
chestiuni foarte importante care sunt foarte 
legate de această poveste. ŞI, ca să fiu sigur, 
este extrem de necesar ca înţelegerea voastră 
să fie la fel de mare ca şi importanţa pe care o 
aveţi în schema generală a lucrurilor. 

Vocea domnului Rakshasas deveni un pic mai 
rigidă şi mai puternică în timp ce bătrânul 
continua să vorbească, astfel încât gemenii 
începură să bănuiască faptul că poate djinnul nu 
era atât de timid şi de retras pe cât le dăduse 
Nimrod de înţeles. 

— La începuturile Pământului, nu existau 
decât două puteri în lume şi doar trei tipuri de 
fiinţe care puteau să le deosebească. Aceste 
puteri erau Binele şi Răul, şi numai îngerii, 
djinnii şi oamenii le cunoşteau. 

Djinnii se aflau oarecum între îngeri şi oameni 
ŞI, fiind făcuţi dintr-un fel de foc mai subtil, 
aveau puterea de a lua, mai mult sau mai puţin, 


orice înfăţişare îşi doreau. Datorită puterilor pe 
care le aveau, ei dirijau şi norocul, iar unii 
oameni îi proslăveau pe aceşti djinni ca pe nişte 
semizei, în timp ce alţii, care proslăveau un 
singur zeu, erau foarte mânioşi din această 
cauză. Treptat, totuşi, toţi au avut de ales, în 
egală măsură: îngerii, djinnii şi oamenii trebuiau 
să facă alegerea între Bine şi Rău. Aceasta s-a 
numit Marea Alegere. Îngerii care au ales răul 
erau destul de puţini, dar numele lor sunt destul 
de puternice pentru a nu putea fi pronunţate cu 
uşurinţă. Oamenii erau cei mai numeroşi şi, în 
timp ce unii au ales binele, cei mai mulţi au ales 
răul. Fiind atât de mulţi, figurile distincte nu s- 
au făcut remarcate. În cazul djinnilor, însă, 
lucrurile au fost diferite; erau numai şase triburi 
şi mult mai puţini decât oamenii, astfel încât se 
putea ţine socoteala în cazul lor. Trei triburi - 
Marid, Jinn şi Jann - au ales binele, iar alte trei - 
Ifrit, Shaitan şi Ghul - au ales răul. 

Privind înapoi, este oarecum păcat că triburile 
de djinni buni au hotărât să le declare război 
celor de djinni răi şi, în consecinţă, că n-au 
reuşit să lupte pentru Bine aşa cum ar fi putut. 
Multe bătălii au fost purtate între oameni şi 
djinni în urma acestei decizii, iar triburile 
malefice au făcut lucruri îngrozitoare nu numai 
faţă de alţi djinni, dar şi faţă de oameni. Acesta 
este şi motivul pentru care, pe parcurs, oamenii 
s-au hotărât să-i trateze pe toţi djinnii ca fiind 


malefici. Unii djinni au fost măcelăriți. Alţii au 
fugit ca să aibă parte de o viaţă mai liniştită, 
dar lipsită de strălucire, în climate mai 
răcoroase. Acest lucru le-a slăbit puterile, dar 
le-a asigurat supraviețuirea pe termen lung şi, 
treptat, de-a lungul secolelor, s-a asigurat un 
echilibru între Bine şi Rău. Dar, într-un anumit 
sens, acest război se mai poartă încă şi în ziua 
de azi. 

— Atunci, înseamnă că noi suntem în război cu 
cei din tribul Ifrit? întrebă John. 

— Intr-un fel de război, da. Un război rece, 
dacă vreţi, totuşi un război, admise domnul 
Rakshasas. 

— Cum se face că nu auzim mai multe despre 
asta? întrebă Philippa. 

— Pentru că, în ziua de azi, cei mai mulţi 
oameni cred că djinnii nu mai există deloc, iar 
asta ne  avantajează. Alţii, care se 
autointitulează magicieni, sau înţelepţi, au aflat 
cum să lege un djinn care să-i servească. Unii 
dintre ei chiar au sânge de djinn. Din toate 
aceste motive, djinnii înţelepţi au învăţat să fie 
foarte atenţi în legătură cu oamenii. 

— Şi cum arată Ifriţii ăştia? întrebă Philippa. 

— Bună întrebare, copilă. Da, trebuie să 
învăţaţi să deosebiți diferitele triburi de djinni, 
diferitele feluri de djinn, dacă este un prieten, 
duşman, şi, dacă este duşman, cum vă puteţi 
apăra. Ca să faceţi asta, voi apela la ajutorul 


unui sistem de cărţi de djinn pe care vi le voi da 
acum. 

Spunând asta, domnul Rakshasas vâri adânc 
mâinile în buzunarele hainei şi scoase două 
pachete mari de cărţi, pe care le întinse lui John 
şi Philippei, câte unul fiecăruia. 

Pe fiecare carte se afla numele unui djinn, 
tribul din care făcea parte, înfăţişarea de animal 
preferată şi diferitele puteri şi slăbiciuni. 

John privi spre pachetul de cărţi. 

— Sunt foarte mişto, spuse el. 

— John! Crezi c-ai putea renunţa la acest 
cuvânt? îl mustră domnul Rakshasas. „Mişto” nu 
e un cuvânt pe care djinnii respectabili să-l 
folosească în mod curent. Noi, djinnii, suntem 
făcuţi dintr-un fel foarte fin de foc. Şi Crede-mă 
că nu e nimic mişto“ în asta, te asigur. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Philippa. Un fel 
foarte fin de foc? Focul e foc oricum ar fi, nu? 

— Poate pentru cineva din Cork, da, spuse 
domnul Rakshasas. Dar, uite, aţi auzit, spre 
exemplu, că eschimoşii au optsprezece cuvinte 
diferite pentru zăpadă? Aşa şi noi, djinnii, avem 
douăzeci şi şapte de cuvinte diferite pentru foc, 
fără să mai includem cele aproximativ 
douăsprezece cuvinte din limba engleză. Cele 
mai multe din aceste cuvinte se referă la ceea 
ce noi numim focul primordial, adică focul 


4 joc de cuvinte intraductibil în limba română, coo!/ însemnând atât 
mişto, cât şi răcoros. 


fierbinte, sau focul obţinut din frecare. Dar mai 
există şi focul acela subtil, care arde în toţi 
djinnii, fie ei buni sau răi. Oamenii numesc asta 
suflet, deşi la ei sufletele n-au o aplicaţie 
practică foarte clară, spre deosebire de flacăra 
care arde în voi doi. Toată puterea unui djinn se 
leagă de acest foc fin. Este ceea ce dă putere 
minţii voastre asupra materiei din jur. Aceasta 
este puterea pe care şi-o doresc şi oamenii cu 
ardoare. 

— Dar cum? întrebă John. Cum facem toate 
lucrurile pe care le putem face? Ce trebuie să 
facem ca să ne exersăm puterile? Să ne gândim 
la „ceva minunat”, ca în Peter Pan? 

— Tot ceea ce trebuie să faceţi este să 
învăţaţi să concentrați puterea focului din voi 
asupra lucrului pe care-l doriţi făcut. Şi cel mai 
bun mod de a face aceasta este de a vă gândi 
la un cuvânt, unul singur, pe care-l veţi asocia 
mereu cu folosirea puterii voastre de djinn. 
Acesta este principalul scop al acestei nopţi. Să 
vă ajute să găsiţi spaţiul şi solitudinea din voi 
pentru a medita şi a ajunge la un cuvânt care vă 
va ajuta să vă concentrați puterea. 

— Cum ar fi un cuvânt magic? întrebă 
Philippa. 

Domnul Rakshasas se strâmbă. 

— Noi, djinnii, preferăm să-l numim cuvânt de 
concentrare. Dar e adevărat că aşa au apărut 
poveştile despre cuvinte magice printre oameni. 


Aud djinni neglijenţi rostindu-şi cuvântul de 
concentrare şi apoi, văzând rezultatele, se 
gândesc că va merge şi pentru ei în acelaşi fel. 
In acest mod a apărut „Sesam”. Sesamul n-are 
nimic special; este o plantă” cultivată pe arii 
foarte mari în India de Est, dar unui djinn i s-a 
părut c-ar fi un cuvânt de concentrare bun şi, 
înainte să-şi dea seama de ceea ce se întâmpla, 
cuvântul a fost preluat de cel care a scris O mie 
şi una de nopți. 

— Prin urmare, tot ceea ce trebuie să facem, 
spuse Philippa, este să ne gândim la un cuvânt 
de concentrare potrivit ca să putem începe să 
facem trucuri. 

— Trucuri? Domnul Rakshasas păru amuzat. 
Trucurile nu sunt pentru djinni. Atunci când m- 
am referit la puterea focului, am vorbit serios. 
Oamenii pot fi răniţi. De aceea vă aflaţi aici, în 
mijlocul pustietăţii. Ca să învăţaţi să vă folosiţi 
puterea de foc în mod responsabil. i 

— Da, domnule Rakshasas, spuse Philippa. Imi 
cer iertare. 


— Cuvântul vostru de concentrare este ca o 
lupă. Aţi văzut cum o astfel de sticlă 
concentrează puterea soarelui pe o bucată de 
hârtie şi o face să ardă? Un cuvânt de 
concentrare funcționează în acelaşi fel. Tot ceea 
ce trebuie să faceți este să alegeți un cuvânt 


5 În limba engleză, sesame înseamnă susan. 


care n-are mari şanse de a apărea într-o 
conversaţie obişnuită. Aşa a apărut şi 
„Abracadabra”. Şi multe altele. 

— Care e cuvântul dumneavoastră de 
concentrare? întrebă Philippa. 

— Al meu? Este SESQUIPEDALLAN. Se spune 
că este un cuvânt inventat de poetul roman 
Horaţiu, care avea nevoie de un cuvânt foarte 
lung. lar al lui Nimrod este QWERTYUIOP. Astea 
sunt primele zece litere de pe o tastatură de 
computer. Ambele cuvinte sunt imposibil de 
uitat şi la fel de imposibil de apărut într-o 
conversaţie normală. 

— Da, aprobă Philippa. Sunt cuvinte de 
concentrare foarte bune. Nu voi putea să mă 
gândesc la ceva la fel de bun ca ele. 

— Nu e nicio grabă, o sfătui domnul 
Rakshasas. Şi, serios, ar trebui să vă gândiţi la 
asta. Asta e şi scopul pentru care vă aflaţi aici, 
în deşert. În fond, un cuvânt de concentrare 
trebuie să vă ţină o vreme îndelungată. 

— Cum e Biltong? sugeră Philippa. E un fel de 
carne uscată de antilopă din Africa de Sud. N-o 
să vreau niciodată să intru într-un magazin să 
comand aşa ceva. E dezgustător. 

— Ştiu ce reprezintă, spuse domnul 
Rakshasas. Dar nu te sfătuiesc să alegi un 
cuvânt chiar atât de scurt, totuşi. Ca să fiu mai 
precis, cunosc djinni care şi-au murmurat 
cuvintele de concentrare în somn, cu rezultate 


dezastruoase. Dar n-am auzit, spre exemplu, de 
cineva care să fi dormit şi care să fi spus, din 
greşeală, de exemplu, 
FLOCCINAUCINHILIPILIFICATION. 

— Nici nu cred c-aş putea vreodată să pronunt 
un cuvânt atât de lung, declară John. Şi cu atât 
mai puţin când dorm. 

— Ce înseamnă cuvântul ăla? întrebă Philippa. 

— FLOCCINAUCINHILIPILIFICATION? Reprezintă 
estimarea unui lucru ca fiind total lipsit de 
valoare. Ceea ce îl face mai mult sau mai puţin 
potrivit pentru un cuvânt de concentrare, dar, 
cel puţin, nimeni n-ar putea să rostească 
FLOCCINAUCINHILIPILIFICATION într-o 
conversaţie normală. 

Domnul Rakshasas îşi puse lampa pe pământ 
şi aduse dicţionarul, cele două bucăţi de hârtie 
şi cele două creioane lăsate acolo de Creemy. 

— Dac-aveţi nevoie de inspiraţie, vă sugerez 
să folosiţi dicţionarul pentru ajutor. Scrieţi 
câteva idei pe hârtie înainte să vă culcaţi în 
seara asta şi dimineaţă, când Nimrod va ajunge 
aici, vom alege cele mai bune variante. 

Domnul Rakshasas privi în jur. 

— Dar uit de alte lucruri. Haideţi să vedem 
dacă putem face acest loc un pic mai primitor, 
ei, ce ziceţi? 

— Un foc ar fi drăguţ, propuse Philippa. 

— Şi un cort, spuse şi John. Şi, dacă tot 
discutăm despre asta, domnule Rakshasas, cum 


ar suna un hamburger? 

— Nu mă înţelegeţi aşa cum trebuie, se 
împotrivi domnul Rakshasas. În aceste zile, 
propriile mele puteri de djinn sunt limitate la 
transsubstantizare. Aşa se numeşte procesul 
prin care noi ne dematerializăm ca să intrăm 
într-o lampă sau sticlă, sau ca să ieşim de acolo. 
Altfel, sunt cam lipsit de puteri. 

— Atunci, cum vom face acest loc un pic mai 
drăguţ? întrebă Philippa. 

— Din fericire, nu ducem chiar lipsă de 
resurse. Arătă înspre întuneric, în direcţia 
piramidelor. Cam la o sută de metri în sus, pe 
drum, vom găsi o cutie mare cu tot ceea ce ne 
este de trebuinţă pentru o noapte confortabilă. 
Corturi. Lemne pentru foc. Ulei pentru lampă. 
Nimrod le-a lăsat acolo pentru noi. Tot ceea ce 
trebuie să facem este să mergem să le luăm. 

Spunând asta, djinnul îşi ridică lampa de jos şi 
stinse flacăra. 

— Cum crezi că o vom găsi în întuneric? 
întrebă John. 

— Simplu, spuse domnul Rakshasas. Vezi 
lumina aceea de lângă linia orizontului? Aceea 
este o lampă aşezată pe cutie. Nimrod a lăsat-o 
acolo tocmai ca să ne ajute s-o găsim mai uşor. 

— Şi eu care credeam că era o stea, 
recunoscu John. 

O jumătate de oră mai târziu, cu un cort foarte 
mare ridicat şi un foc pâlpâind vesel lângă ei, 


gemenii se simțeau deja mult mai bine. 

— Prin urmare, unde e Nimrod? întrebă 
Philippa. Ai spus că avea nişte treburi urgente 
de rezolvat. 

Domnul Rakshasas era tăcut, iar chipul lui 
deveni sumbru, de parcă era pe cale să le 
împărtăşească ceva de cea mai mare 
importanţă. 

— Adevărul este că investighează un zvon 
cum că Iblis, cel mai rău djinn din tribul Ifrit, 
care este cel mai malefic trib de djinni, ar fi fost 
văzut în Cairo. /b/is înseamnă obârşia disperării 
şi, credeţi-mă, i se potriveşte, a făcut foarte 
multe rele. Dacă Iblis a părăsit cazinourile şi 
locurile pentru jocuri de noroc din palatele 
Ifriţilor ca să vină în Cairo acum, înseamnă că 
are un scop precis. Încercăm să aflăm care e 
scopul lui. Cu siguranţă nu poate fi nimic de 
bine. Când aflăm ce urmăreşte, trebuie să-l 
oprim. Indiferent cu ce preţ. 

— Ifriţii au un cazino? 

— Câteva duzini. Multe dintre jocurile de noroc 
din lume au fost inventate de lfriţi, pentru 
tortura generală a umanităţii, explică domnul 
Rakshasas. Îi scuteşte să mai încerce să-şi 
exercite puterile pentru a aduce ghinion asupra 
oamenilor. Cazinourile lor din Macao, Monte 
Carlo şi Atlantic City le fac treaba. lIfriţii sunt 
foarte leneşi din fire. 

Domnul Rakshasas clătină apoi solemn din 


cap. 

— Până atunci, însă, gândiţi-vă la cuvântul 
vostru de concentrare, care vă va ajuta să vă 
folosiţi puterea de foc. S-ar putea să avem 
nevoie de forţele voastre mai devreme decât 
am crede. Bătrânul djinn se cuprinse apoi cu 
braţele şi oftă adânc. Şi acum, mă simt cam 
obosit pentru c-am stat atât de mult în afara 
lămpii mele. Aşa că, dacă nu e cu supărare, mă 
voi duce acasă acum. Dacă aveţi nevoie de 
mine, frecaţi lampa, da? Aşa cum aţi făcut şi 
mai înainte. Noapte bună. 

— Noapte bună, domnule Rakshasas, spuseră 
şi gemenii. 

În timp ce domnul Rakshasas vorbea, din gura 
şi din nările sale începu să iasă fum, deşi el nu 
fuma în acel moment. Fumul însă continua să 
iasă, de parcă nu s-ar mai fi sfârşit, până ce 
bătrânul djinn ajunse să fie înfăşurat în propriul 
fum şi abia mai putea fi văzut de cei doi copii. 
Apoi, lampa parcă începu să inhaleze brusc, iar 
întreg fumul fu absorbit instantaneu prin gura 
ei. În clipa în care ultima urmă de fum dispăruse 
din aerul deşertului, domnul Rakshasas nu se 
mai afla în faţa gemenilor. 

— Mişto, spuse John. 


Capitolul 13 
Picnic la piatra care dispare 


În dimineaţa următoare, chiar după răsăritul 
soarelui, când doar jumătate din discul soarelui 
apăruse deasupra liniei orizontului, precum gura 
unui enorm tunel în flăcări, Nimrod sosi în 
Cadillacul său, condus de Creemy, părând 
foarte nerăbdător. Prea nerăbdător ca să-i mai 
întrebe pe gemeni cum li se păruse noaptea 
petrecută în deşert. În loc de asta, le arătă o 
scrisoare primită chiar în acea dimineaţă. 

— E de la un vechi prieten de-al meu, pe 
nume Hussein Hussaout, explică el. Acestea ar 
putea fi exact veştile pe care le aşteptam. 
Hussein Hussaout este unul dintre cei mai 
norocoşi jefuitori de morminte din Egipt. El 
spune c-ar fi în avantajul nostru dac-am merge 
la magazinul lui din Oraşul Vechi. Se pare c-a 
găsit ceva de mare interes. 

— Adică o mumie? se interesă Philippa. 

— Sper să fie, totuşi, ceva mai interesant de- 
atât, spuse Nimrod. E posibil ca Hussein 
Hussaout să fi dat peste vreun obiect scos la 
iveală de recentul cutremur. Totuşi, va trebui să 
fim foarte atenţi. lIfriţii s-ar putea să stea cu 
ochii pe el. Nimrod se uită la ceas. 

— Prin urmare, cu cât începem mai repede să 
vă antrenăm, cu atât mai bine veţi putea face 
faţă unui atac al altor djinni. 

— Un atac? se miră Philippa. 

— E mai bine să vă puneţi în gardă, spuse 
Nimrod, când e vorba de Ifriți. Îşi aprinse apoi 


un trabuc. Însăşi supraviețuirea voastră s-ar 
putea să depindă de folosirea, chiar şi 
rudimentară, a puterilor voastre de djinn. Îmi 
pare rău, dar aşa stau lucrurile. După cum v- 
aduceţi aminte, cineva a încercat deja să-l ucidă 
pe John. 

— Aşadar, nu planează nicio ameninţare 
asupra noastră, nu? spuse Philippa, cu un 
sarcasm pe care Nimrod îl sesiză imediat. 

Djinnul începu să râdă şi apoi spuse: 

— Foarte bine, foarte bine. Şi apoi: în regulă, 
John. Cred că tu eşti cu zece minute mai mare 
ca sora ta, aşa că tu începi. Hai să-ţi auzim 
sugestiile. 

— Cuvântul meu de concentrare va fi 
ABECEDARIAN, anunţă John. Înseamnă ceva 
care are legătură cu alfabetul. Nu cred că voi 
avea nevoie să spun vreodată acest cuvânt, 
când aş putea spune alfabet, sau alfabetic. 

Nimrod râse. 

— Ai fi surprins cât de mulţi adulţi te-ar 
dezaproba, spuse el. Câţi dintre ei folosesc un 
cuvânt lung şi obscur, atunci când unul scurt ar 
avea, de fapt, acelaşi efect! Dar, continuă! 

— Sună oarecum special, continuă John. De 
parcă l-ar folosi cineva ca să facă să apară sau 
să dispară ceva. Şi sună un pic şi ca 
ABRACADABRA. 

— Da, aşa e, admise Nimrod. Cred că este un 
cuvânt excelent. De fapt, sunt destul de gelos. 


Sună ca şi cum ar fi un cuvânt cu o putere reală. 

Nimrod privi apoi spre nepoata sa. 

— Philippa? Care este cuvântul ales de tine? 

— Am vrut un cuvânt care să fie unic pentru 
mine. Un cuvânt nou, care n-a mai existat 
niciodată. 

— Ambiţioasă. Îmi place asta. Să auzim. 

Philippa inspiră adânc şi rosti: 

— FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPI 
PICAL. 

— Chiar sună special, admise Nimrod. Asta îţi 
voi recunoaşte. Dar, în ceea ce priveşte uşurinţa 
de utilizare, nu sunt la fel de sigur. Parc-aş fi 
preferat BILTONG lui... ää... 
FABULOCUMÎISPUNE... 

— Însuşi faptul că abia l-ai auzit şi nu-l poți 
rosti este în favoarea lui, argumentă Philippa. 

— Da, asta aşa este, conchise Nimrod. Bine 
gândit, Phil. Arătă apoi către câteva pietre 
aflate cam la treizeci de metri de locul în care 
se aflau. Foarte bine, haideţi să vedem dacă 
puteţi, pentru început, să faceţi ca una dintre 
acele pietre de acolo să dispară. Mai întâi, 
încercaţi să adunați suficientă putere în 
cuvântul pe care vi l-aţi ales. Asta înseamnă să 
închideţi ochii şi să vă concentrați cât puteţi. 

Philippa şi John îşi închiseră ochii şi începură 
să se concentreze asupra cuvintelor lor, 
investind fiecare în cuvântul lui credinţa că el 
conţinea toată energia din trupurile lor tinere de 


djinni. 

— Încercaţi să vă creaţi, în propria voastră 
minte, impresia că acel cuvânt ales de voi 
trebuie folosit cu foarte multă economie, de 
parc-ar fi butonul roşu care lansează o rachetă, 
sau care ar detona o armă foarte puternică. 
John? începe tu. Vreau să-ţi deschizi ochii şi să 
vizualizezi absenţa unei anumite pietre. 
Imaginează-ţi dispariţia pietrei ca şi cum ar fi un 
fapt logic în spaţiul acesta. Fixaţi-vă în minte 
imaginea, de parcă realitatea nici n-ar putea fi 
diferită de ceea ce vă imaginaţi voi. Şi apoi, 
păstrând acelaşi gând, rostiţi cuvântul de 
concentrare cât de clar puteţi. 

John îşi adună gândurile şi, amintindu-şi de 
felul în care-şi folosise şi Nimrod puterile în 
anumite situaţii, îşi apropie picioarele, îşi ridică 
mâinile în aer, cam la nivelul pieptului, precum 
un fotbalist care execută o lovitură de 
pedeapsă, şi apoi strigă: 

— ABECEDARIANI! 

Timp de zece sau cincisprezece secunde, nu 
se întâmplă nimic, iar John era pe cale să-i ofere 
scuzele şi un „ţi-am spus eu” lui Nimrod când, 
într-un mod incredibil, piatra înaltă de doi metri 
pe care şi-o alesese vibră destul de vizibil şi din 
ea se desprinse o bucăţică de mărimea unei 
alune. 

— Uau, spuse John. Aţi văzut ce s-a întâmplat? 
Aţi văzut? începu să râdă aproape isteric: Am 


făcut-o. Ei, în fine, am făcut ceva măcar. 

— Nu e rău, pentru o primă încercare, aprecie 
Nimrod. N-a dispărut, dar cred că vom fi de 
acord c-ai acţionat niţel asupra ei. Philippa? 
Incearcă piatra mai mare, de lângă cea aleasă 
de John. Gândeşte-te cum se leagă de realitate 
imaginea ta despre absenţa pietrei, îi sugeră el. 
Aminteşte-ţi, dispariţia pietrei este o posibilitate 
care a existat în piatră încă de la început! făcu o 
pauză. Când eşti gata, când ai acceptat că 
logica se ocupă de fiecare posibilitate şi că 
toate posibilităţile sunt, de fapt, nişte fapte 
palpabile, atunci apasă pe butonul roşu care e 
reprezentat de cuvântul tău de concentrare. 

In timp ce se concentra asupra bolovanului şi 
se pregătea să pronunţe acel cuvânt al puterii 
ales de ea însăşi, Philippa ridică o mână precum 
o balerină şi apoi flutură din cealaltă, precum un 
poliţist în trafic: 

— FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPI 
PICAL! 

Exact în clipa în care ultima silabă îi părăsi 
buzele, bolovanul ales de ea începu să se 
clatine şi continuă să facă asta, într-un mod 
destul de violent, i se păru Philippei, pentru 
aproape un minut, înainte să se oprească. Fata 
bătu încântată din palme şi ţipă fericită. 

— Da, spuse, răbdător, Nimrod. Cu siguranţă, 
ai deranjat structura moleculară a pietrei. Atâta 
lucru s-a văzut. Doar că mi se pare că amândoi 


aveţi nevoie să vă formaţi mai clar în cap 
imaginea nimicului. Amândoi confundați ideea 
alterării cu cea a dispariţiei. O greşeală 
filosofică destul de comună. Alterarea apariţiei 
unui obiect este însă ceva radical diferit de 
faptul că acel lucru nu se află, de fapt, acolo. 
Acum, mai încercaţi o dată. [ineţi minte, orice 
este posibil în logică este permis. Un gând 
conţine posibilitatea situaţiei care l-a generat. 
Aşa că orice se poate închipui se poate şi 
înfăptui. 

Gemenii erau surprinşi de cât de multă 
concentrare era necesară ca să-şi folosească 
puterile de djinn. Destul de curând, se 
convinseră că nu e treabă uşoară şi rămăseseră 
deja fără suflu, de parc-ar fi ridicat un obiect 
greu, ar fi alergat şi ar fi încercat să rezolve o 
ecuaţie foarte dificilă, toate în acelaşi timp. 
După două ore, tot ceea ce reuşiseră să facă 
fusese să transforme câteva pietre mari în 
pietre mai mici, moment în care Nimrod îi lăsă 
să se odihnească pentru câteva minute. 

— Asta-i treabă grea, recunoscu John. 

— La început, da, spuse şi Nimrod. Dar este ca 
şi atunci când vă antrenați ca să obţineţi o 
putere fizică mai mare. Trebuie să învăţaţi să 
controlaţi acea parte a creierului în care vă sunt 
concentrate puterile. Acea parte pe care noi 
djinnii o numim Weshamah. Este sursa puterii 
voastre de djinn. Focul fin care arde în interiorul 


vostru. Seamănă un pic cu flacăra unei lămpi 
vechi. 

Nimrod îşi frecă apoi mâinile. 

— În regulă, haideţi să încercăm să facem 
ceva să apară. Deja se apropie prânzul, aşa că 
v-aş propune un picnic? Uite, o să vă arăt la ce 
mă refer. 

Şi, zicând asta, Nimrod îşi mişcă mâinile şi 
făcu să apară o masă de picnic destul de mare 
pe pământul deşertului, cu tot cu o faţă de 
masă şi un coş de picnic cu multe sendvişuri, 
copane de pui, fructe şi termosuri cu supă 
fierbinte. 

— lată ceea ce vreau să spun, zise el. Tot 
ceea ce trebuie să ţineţi minte este că nu puteţi 
crea nimic care să sfideze legile logicii. Adevărul 
este că niciunul dintre noi n-ar putea spune 
exact cum arată o lume ilogică. Şi, de vreme ce 
aşa stau lucrurile, însuşi faptul că vă puteţi 
gândi că veţi crea ceva din energia din interiorul 
vostru este suficient pentru a admite orice 
posibilitate. Imediat ce v-aţi convins că există 
posibilitatea să faceţi să apară un picnic, 
picnicul devine mai uşor de adus din interiorul 
fiinţei voastre. Înţelegeţi? 

Dură o vreme dar, treptat, gemenii începură 
să-şi dea seama că toate obiectele conţin 
posibilităţile oricăror situaţii şi izbutiră chiar să 
stăpânească mai bine puterea de djinn din 
interiorul lor. În final, după alte nouăzeci de 


minute de gândire intensă şi de examinare a 
nivelului de concentrare, în faţa lor se aflau trei 
picnicuri destul de diferite, dar aparent 
comestibile. 

Nimrod se apropie de picnicul Philippei şi 
ridică un sendviş cu castraveți. 

— Să vedem roadele”, ca să zic aşa, spuse el, 
şi gustă circumspect sendvişul. 

Aproape imediat, scuipă. 

— Are un gust cam dezgustător, spuse el, şi-şi 
îndreptă apoi atenţia către un hot dog de-al lui 
John. lar ăsta n-are niciun gust. Nimrod lăsă 
apoi să-i cadă de pe limbă îmbucătura de hot 
dog. Uh, parc-ar fi cauciuc! îşi scoase apoi din 
buzunar batista roşie şi-şi şterse limba. 
Amândoi aţi făcut aceeaşi greşeală elementară. 
Aţi fost atât de preocupaţi de felul în care va 
arăta picnicul, încât aţi uitat să vă mai gândiţi şi 
la gust. Acum, mai încercaţi o dată, dar de data 
asta încercaţi să vă  vizualizaţi mâncând 
picnicul. Cel mai delicios picnic care-a existat 
vreodată. Ţineţi minte, nu există nimic mai rău 
decât un picnic care arată bine, dar la care nu 
puteţi mânca. 

După încă o oră şi mai multe încercări eşuate, 
toţi trei se aşezară să se bucure de picnicurile 
pe care le creaseră gemenii cu puterile lor de 


51 În text, aluzie la proverbul the proof of the pudding is in the eating, 
care ar avea ca echivalent în limba română pomul după roade se 
cunoaşte. 


djinni. Gemenii mâncau, în timp ce Nimrod le 
vorbea. 

— Ei, aşa mai merge, spuse el, gustând din 
diferitele bucate din faţa lor. John, floricelele- 
astea au chiar gust de... ei, de floricele. Nu-mi 
pot imagina de ce-ar vrea cineva să ia floricele 
la un picnic, dar gustul nu poate fi contestat. 
Pentru mine, oricum, gustul lor seamănă mereu 
cu cel al unei pungi din plastic. ŞI, Philippa, nici 
nu mai ţin minte când am gustat ultima oară un 
covrigel care să şi aibă gust de covrigel. Clătină 
apoi din cap. Serios, trebuie să am o discuţie cu 
mama voastră. Nu pot să cred ce fel de picnicuri 
aţi avut. 

— Nu-mi vine să cred că mănânc o mâncare 
pe care am creat-o din nimic, admise John şi 
mai deschise un al treilea pachet de floricele. 

— Exact asta era în neregulă cu primele 
voastre încercări, spuse Nimrod, servindu-se cu 
o porţie din plăcinta cu brânză a Philippei. Ideea 
este că nu faceţi orice din nimic. Cu siguranţă, 
nu plăcinta asta cu brânză. Aţi creat aceste 
lucruri din sursa de energie care există în voi. 
Focul fin. Vă mai amintiţi? Şi elementele din 
jurul vostru, desigur. 

— Cum funcţionează? întrebă John, punând o 
felie de şuncă şi câteva murături pe farfuria din 
faţa lui. Puterea djinnilor? Adică, trebuie să 
existe şi o explicaţie ştiinţifică pentru ea. 

— Ei bine, unii djinni care erau oameni de 


ştiinţă au încercat, într-adevăr, să înţeleagă 
cum anume funcţionează puterea unui djinn. 
Credem că are ceva de-a face cu abilitatea 
noastră de a afecta protonii din moleculele care 
alcătuiesc obiectele din jur. A face un obiect să 
apară sau să dispară are drept cerinţă 
adăugarea sau scoaterea de protoni şi, prin 
urmare, preschimbarea unui element în alt 
element. Atunci când am făcut ca piatra să 
dispară, am extras neutroni din diferiţii atomi 
care compun piatra. Aşa că, vedeţi voi, nu e 
nicio magie, de fapt. Este ştiinţă. Fizică. Este 
imposibil să creezi ceva din nimic, mai ales un 
picnic gustos. Dac-ai fi spus că l-aţi creat din 
aer, ai fi fost mai aproape de adevăr, John. 

Nimrod începu să caşte. 

— Oricum, cred că ne-am antrenat destul 
pentru ziua de azi. E mai bine să nu vă gândiţi 
prea mult la ştiinţă, ca să nu vă afecteze 
capacitatea de a vă folosi puterea. E ca şi când 
aţi merge pe bicicletă; e mai uşor s-o faceţi, 
decât s-o explicaţi. Data viitoare, vom încerca 
să facem o cămilă să dispară, sau să apară. 
Ceva viu. Asta e mult mai dificil decât un picnic. 
A crea ceva care trăieşte poate fi destul de 
alambicat. De aceea facem lucrurile astea în 
deşert, unde nimeni nu s-ar supăra dac-aţi 
zămisli o creatură care să fie pe dos. 

O clipă mai târziu, Nimrod gemu. 

— O, nu, exclamă el, Uitându-se la ceas. 


— Ce s-a întâmplat? îl întrebară îngrijoraţi 
gemenii. 

— Mi-am amintit de ce am vrut eu să facem 
un picnic, spuse el. Pentru că doamna Coeur de 
Lapin ne-a invitat la un picnic la ea acasă, la 
prânz. Peste exact treizeci de minute. 

— Sunt plin, se văită John. N-aş mai putea 
mânca absolut nimic. 

— Nici eu, îl susţinu şi Philippa. Dacă mai pun 
ceva în gură, plesnesc. 

— Nu înţelegeţi, le spuse Nimrod. Nu putem să 
nu mergem. În primul rând, este vecina mea. Şi, 
în al doilea, este franţuzoaică. Mâncarea este 
pentru ea cel mai serios lucru de pe acest 
pământ. S-a chinuit enorm pentru acest picnic, 
ascultaţi-mă pe mine. Dacă nu mergem acolo, s- 
ar putea ivi un incident diplomatic major între 
ţările noastre. 

— Dar nu putem să mergem acolo şi să nu 
mâncăm nimic, insistă John. Asta ar fi la fel de 
nepoliticos ca şi când nu ne-am duce deloc. 

— N-ai putea s-o faci să dispară? spuse şi 
Philippa. Măcar pentru o vreme. Sau până după 
prânz. 

— Nu pot face asta, se opuse Nimrod. Este 
soţia ambasadorului francez. S-ar presupune c-a 
fost răpită, sau chiar mai rău. Nu, nu, nu. Nu e 
asta soluţia. Nimrod se ridică apoi de la masă şi- 
şi roti degetul, gânditor. Dar s-ar putea să fiţi pe 
drumul cel bun. Am putea face picnicul să 


dispară în aşa fel încât să creadă că l-am 
mâncat. 

— Grozav, aprobă John. Ridici un sendviş, îl 
aduci aproape de gură, îi zâmbeşti doamnei 
Coeur de Lapin şi apoi, când nu se uită, îl faci să 
dispară. Da, asta ar putea să meargă. 

— Trebuie să meargă, spuse Nimrod. 


Întorşi în Oraşul Grădinilor, Nimrod şi gemenii 
se schimbară repede în haine mai confortabile 
şi apoi se îndreptară către uşa casei din vecini, 
care era chiar mai mare decât casa lui Nimrod şi 
era înconjurată de un zid înalt, astfel încât locul 
părea mai degrabă o fortăreață. Nimrod îi arătă 
paşapoartele unui ofițer francez foarte 
neprietenos de la poartă, care le privi 
documentele americane şi englezeşti cu un 
aparent dispreţ. 

Atunci când, în cele din urmă, ofiţerul le 
permise lui Nimrod şi copiilor să între înăuntrul 
ambasadei, un alt funcţionar nu mai puţin rigid 
îi conduse de-a lungul unei grădini acoperite cu 
un gazon superb, verde şi bine udat, pe lângă o 
sculptură modernă şi un stâlp în vârful căruia 
atârna un tricolor francez în bătaia vântului, 
către o căsuţă mică şi un minunat picnic întins 
pe gazon, precum o scenă dintr-un tablou. 
Nimrod şi doamna Coeur de Lapin sărutară 
fiecare aerul de lângă urechea celuilalt şi, preţ 
de câteva clipe, discutară în franceză, care 


părea să fie o altă limbă în care Nimrod vorbea 
perfect fluent. 

În timp ce discutau cei doi, Philippa profită de 
ocazie s-o studieze pe gazda lor mai 
îndeaproape, întrucât se afla la o vârstă la care 
era interesată de femeile mai în etate, şi ajunse 
la concluzia că, deşi franţuzoaica era o femeie 
incontestabil frumoasă, hainele sale erau un pic 
excentrice, mai ales bentiţa negru-aurie pe care 
o purta din nou. Doamna Coeur de Lapin îi 
amintea Philippei de felul în care se îmbrăcau 
oamenii în anii '60, când florile şi părul lung şi 
pictarea feţei în culori ciudate fuseseră - dacă s- 
ar fi luat după emisiunile televizate - la modă. 

Între timp, Nimrod privi la mâncarea întinsă pe 
cuvertura Louis Vuitton cu un entuziasm fățiș. 

— la uitaţi-vă, copii, spuse el, frecându-şi 
mâinile. Aţi mai văzut vreodată un picnic mai 
frumos? Minunat. Foie gras, homar, caviar, 
trufe, ouă de prepeliţă. Şi câte brânzeturi. 

Brie, Roquefort, le simt mirosul de aici. 
Doamnă Coeur de Lapin, cu siguranţă ştiţi ce fel 
de mâncăruri le plac tinerilor, nu-i aşa? 

Doamna Coeur de Lapin zâmbi cald şi-şi trecu 
degetele subţiri prin părul lui John. 

— Nu există niciun înlocuitor pentru mâncarea 
bună, ei? spuse ea, invitându-i apoi pe toţi să se 
aşeze pe cuvertură. 

— Asta aşa este, aprobă Nimrod. Ei bine, 
aceştia doi vor face în curând totul să dispară, 


aşa, paf! Nimrod pocni din degete. Nu-i aşa, 
copii? 

— Cu siguranţă, ne vom da toată silinţa, 
promise John, aşezându-se aparent hămesit. 

Philippa se aşeză lângă fratele ei şi se servi cu 
o bucată mare de foie gras, întinsă pe o felie de 
pâine prăjită. Habar n-avea ce era acolo, şi ar fi 
fost cu siguranţă oripilată dacă i-ar fi spus 
cineva. Dar recunoscu destul de uşor caviarul şi 
homarul şi se gândi că era destul de norocoasă 
pentru faptul că nu era nevoită să mănânce aşa 
ceva, întrucât detesta majoritatea bucatelor pe 
care le avea în faţă. Zâmbind însă către doamna 
Coeur de Lapin, spuse „Delicios!” şi, imediat ce 
privirea  franţuzoaicei se mută, adăugă 
„FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPIPIC 
AL!”, 

Felia de pâine unsă cu foie gras pe care o 
ţinea în mână dispăru instantaneu. 

— Ce ai spus, ma cherie”? o întrebă doamna 
Coeur de Lapin. 

— Nimic, răspunse Philippa, luând şi o bucată 
de homar rece. 

— QWERTYUIOP, murmură şi Nimrod, şi un ou 
de prepeliţă dispăru din mâna lui. 

John îşi umpluse o farfurie cu o întreagă 
selecţie de mâncăruri şi, imediat ce se simţi 
pregătit, arătă spre florile din grădină. 

— Ce flori minunate, doamnă Coeur de Lapin, 


> Draga mea — în limba franceză, în text. 


spuse el, politicos. Sunt o specie locală? 

— Sunt margarete albastre de Nil, rosti ea, 
Uitându-se înspre flori şi adăugând că Fatih, 
grădinarul ei, era cel mai bun din Cairo. 

— ABECEDARIAN, şopti John, trimițând întregul 
conţinut al farfuriei sale în neant. 

— Nu mânca atât de repede, John, îl mustră, 
vizibil afectat, Nimrod. Fii băiat cuminte. O să ai 
o indigestie. 

— Îmi pare rău, unchiule, spuse John. Dar uni 
este cam foame. 

— Şi mie la fel, spuse şi Philippa, lingându-şi 
într-un mod melodramatic buzele. Aţi făcut 
toate astea singură, doamnă Coeur de Lapin? 

— Nu, draga mea, râse gazda. Pe cele mai 
multe le-am importat din Franţa. Şi apoi, au fost 
pregătite de cei doi bucătari ai noştri. 

— Aveţi doi bucătari, doamnă Coeur de Lapin? 
zâmbi John. 

— Da, îl avem pe domnul Impoli din Paris şi pe 
domnul Maleleve din Vezelay. 

Nimrod făcu ca homarul din mâna sa să 
dispară cu o singură mişcare. 

— Ah, la belle France, spuse el. Cât de dor 
îmi este de ea! Foarte inteligent să aduceţi 
toate aceste bunătăţi aici, în Egipt. Probabil c-a 


53 Cuvântul impoli, în limba franceză, înseamnă nepoliticos, în timp ce 
mal eleve are semnificaţia de prost-crescut, iar Vezelay este o 
transcriere fonetică aproximativă a lui vaisselier, adică dulap pentru 
vase. 

+ Ah, frumoasa Franţă - în limba franceză, în text. 


fost foarte scump. 

— Oh, non”, ridică doamna Coeur de Lapin 
din umeri. Contribuabilul francez. El plăteşte. 

Prânzul continuă în acest fel timp de aproape 
patruzeci şi cinci de minute, până când aproape 
toată mâncarea dispăru, sau fu mâncată de 
doamna Coeur de Lapin. În acel moment, 
Nimrod clătină din cap când gazda lor îl întrebă 
dacă mai dorea brânză Brie. 

— Nu, vă mulţumesc, spuse el, privind cu 
subiînţeles spre gemeni. N-aş mai putea pune 
nimic în gură. A fost magnific. Nu-i aşa, copii? 

— Da, confirmă John, aruncându-şi şervetul în 
faţă în felul în care o făcuse şi Nimrod. 
Mâncarea a fost absolut magică. 

Nimrod se strâmbă un pic, dar trebui să lase 
remarca să treacă fără vreun alt comentariu. 

— Aveţi un apetit excelent, remarcă doamna 
Coeur de Lapin, atunci când sosi timpul ca 
musafirii ei să plece. Unchiul vostru nu vă dă de 
mâncare acasă? 

— Oricând dorim, spuse Philippa. Tot ceea ce 
trebuie să facem este să pocnim din degete şi 
să spunem cuvântul magic şi mâncarea apare. 

— Atunci, va trebui să mai veniţi, şi asta 
repede, îi îmbie doamna Coeur de Lapin. Este o 
plăcere să cunosc nişte tineri americani cărora 
le place atât de mult mâncarea bună. 

— Slavă Cerului că s-a terminat, spuse 


55 O, nu — idem. 


Philippa, în timp ce se îndreptau spre casa lui 
Nimrod. Nu crezi c-a observat ceva ciudat, nu? 

— Cred că aţi fi putut fi, eventual, mai subtili, 
îi muştrului Nimrod. La un moment dat, John, a 
părut că mâncaseşi o întreagă farfurie dintr-o 
suflare. Probabil c-a văzut cai cu un apetit mai 
scăzut decât crede că aveţi voi. 

— Voiam doar să nu nedreptăţesc mâncarea, 
cum ai spus şi tu, se scuză John. 

— Sărmana femeie, spuse Philippa. Să se 
chinuie atât şi apoi să nu mâncăm nimic. O 
asemenea risipă de mâncare bună! 

— Intr-adevăr, sărmana femeie, spuse şi 
Nimrod gânditor, şi apoi căscă. 

— l-ai observat ochii? continuă Philippa. A fost 
ciudat. Atunci când te privea, părea că nu te 
vede că eşti acolo. 

John ridică din umeri. 

— E franţuzoaică. lar francezii se uită la 
americani de parcă n-ar fi acolo. 

— Nu numai la americani, îl corectă Nimrod. Ei 
au părerea asta despre oricine care nu e 
francez. Da, asta numesc ei „civilizaţie”. Djinnul 
căscă din nou. Pe lampa mea, uite ce mai casc. 
După toată mâncarea asta, ar trebui să trag un 
pui de somn. Din nefericire, nu e timp. Trebuie 
să ne grăbim să ajungem în Oraşul Vechi, ca să- 
| vizităm pe Hussein Hussaout. 


Capitolul 14 
Băiatul cu picioare albastre 


Partea veche a oraşului Cairo se afla la sud de 
Oraşul Grădinilor şi aici, pe o stradă liniştită, 
flancat de case cu ziduri înalte, biserici 
medievale şi cimitire îngrijite, se găsea un 
magazin mare de unde se puteau cumpăra tot 
felul de suveniruri ieftine. 

— Hussein ştie, desigur, că eu sunt un djinn, 
spuse Nimrod, în timp ce se apropiau de 
magazin. Dar, pentru moment cel puţin, vom 
păstra secret faptul că şi voi doi sunteţi djinni. 
Atunci când eşti djinn, nu e bine să le spui prea 
multor oameni. Şi, în afară de asta, dacă 
Hussein crede că sunteţi doar doi copii normali, 
va socoti că vă puteţi împrieteni cu fiul lui, 
Baksheesh. Băiatul vorbeşte destul de bine 
engleza şi s-ar putea să-i scape ceva din ceea 
ce tatăl lui nu va vrea să spună. Aşa că, fiţi pe 
fază. 

John privi pe fereastra magazinului, în 
interiorul acestuia. 

— Astea sunt doar vechituri, nu? Chestii 
pentru turişti. 

— Ţine lucrurile de valoare, originale, într-o 
cameră de la etaj, îl informă Nimrod. Unul dintre 
voi s-ar putea să vrea să arunce o privire prin 
jur, în timp ce celălalt îl ţine de vorbă pe 
Baksheesh. 


ÎI găsiră pe Hussein Hussaout lângă intrarea 
din faţă a magazinului, purtând un costum alb şi 
stând printre mormane de perne brodate în stil 
beduin, în spatele unei mese de cafea pe care 
se aflau fistic, dulciuri arăbeşti, limonadă şi 
pahare. Emoţionat, le înmână un şirag de 
mătănii din secolul al unsprezecelea, din jad, iar 
apoi începu să fumeze ceva care mirosea foarte 
puternic a căpşuni dintr-un rezervor cu apă 
destul de mare şi să bea o cafea dulce şi 
fierbinte dintr-un ibric mic din argint. Era un 
bărbat arătos, cu barba albă, o mustață neagră 
şi strungăreaţă între dinţi, care-i dădea un aer 
uşor amuzant. 

Văzându-l pe Nimrod, îi zâmbi, îşi atinse 
fruntea cu vârfurile degetelor şi-şi înclină uşor 
capul. 

— Prin urmare, ai venit, spuse el. Începeam să 
mă întreb dacă mai ajungi. 

Apoi se ridică şi-l sărută pe Nimrod pe obraz. 

Nimrod se întoarse către gemeni. 

— Ei sunt tinerii mei prieteni, John şi Philippa. 
Rudele mele din America. Stau cu mine vreo 
două săptămâni. 

Hussein Hussaout zâmbi, arătându-şi 
strungăreaţă, după care se înclină spre copii. 

— Sunteţi  bine-veniţi, spuse el, mijindu-şi 
bănuitor ochii. Dar nu e prea cald în Egipt 
pentru voi? 

Simţind că era, de fapt, o întrebare prin care 


voia, probabil, să descopere dacă gemenii erau 
djinni, precum unchiul lor, Philippa aprobă, 
sfârşită, din cap. Numai un djinn ar fi găsit 
căldura din Cairo suportabilă, şi numai un om s- 
ar fi plâns de ea. 

— Da, foarte cald, spuse ea, făcându-şi vânt 
cu o hartă a Oraşului Vechi. 

— Mult prea cald, adăugă şi John, dându-şi 
seama de ceea ce se petrecea. Dacă se face şi 
mai cald, o să mă coc. 

— Ei bine, nu putem lăsa să se întâmple aşa 
ceva, spuse Hussaocut, turnându-le câte un 
pahar de limonadă. Uite, ceva răcoros pentru 
voi. 

Gemenii, care ar fi preferat de fapt o ceaşcă 
din cafeaua care li se părea că miroase delicios, 
luară fiecare câte un pahar de limonadă şi-i 
mulţumiră. 

— Puţini oameni tolerează căldura atât de 
bine pe cât o tolerează Nimrod. Dar el este 
englez, şi, după cum spune şi un cântec, doar 
câinii turbaţi şi englezii ies afară la amiază, 
când soarele dogoreşte. 

— Aşa este, spuse Philippa, încercând să 
menţină iluzia că ea şi fratele ei erau doar doi 
copii americani obişnuiţi. E ciudat că lui 
niciodată nu-i e cald. 

— Da, el este un pic ciudat. Hussein Hussaout 
zâmbi. Un adevărat englez excentric. 

Nimrod se aşeză pe un tron aurit, care era o 


copie fidelă a celui din mormântul lui 
Tutankhamon de la Muzeul din Cairo, şi se 
întoarse către Hussein Hussaout. 

— Ce mai face fiul tău, Baksheesh? întrebă el, 
privind prin magazin. 

— Foarte bine, mulţumesc. 

— E la şcoală? Nu-l văd. 

— Da, la şcoală. 

Nimrod aprobă din cap. 

— Bine, atunci. Să trecem la treabă. Am primit 
biletul tău. 

Hussein Hussaout privi către gemeni. 

— E în regulă? Să vorbim despre astfel de 
lucruri în faţa copiilor? 

— Ceea ce ei nu pot înţelege nu-i poate răni, 
spuse Nimrod. 

— Atunci ar fi mai bine să n-audă deloc, fu de 
părere Hussein Hussaocut. 

— Cum doreşti, prietene. Nimrod privi spre 
gemeni şi le făcu un semn cu ochiul, arătând cu 
capul spre partea din spate a magazinului. 
Copii! De ce nu mergeţi să vă căutaţi un suvenir 
drăguţ? 

— Bine, unchiule, spuseră cei doi, ascultători, 
mergând apoi în spatele magazinului ca să se 
uite la câteva sarcofage de jucărie. In interiorul 
fiecărui sarcofag se afla o replică perfectă a 
unei mumii bandajate. Dar gemenii erau mult 
mai interesaţi de ceea ce se vorbea şi, ciulindu- 
şi urechile, descoperiră cu surprindere că 


puteau auzi aproape fiecare cuvinţel rostit de 
Nimrod şi de negustorul egiptean. In acelaşi 
timp, îşi păstrară privirile aţintite asupra lui 
Hussein Hussaout, aşteptând ocazia să iasă 
printr-o uşă care ducea în curte şi să caute prin 
jur, cum le sugerase şi Nimrod. 

— Aşadar, spuse Nimrod. În scrisoarea ta ai 
spus c-ai găsit ceva. 

— Asta fac eu de obicei, rânji Hussein 
Hussaout. 

— Este ceva dezvelit de cutremur, poate? 

— Este un vânt care n-aduce prevestiri prea 
bune, spuse Hussein Hussaout. Mai ales în 
Egipt. Tot felul de lucruri apar în ţara asta după 
fiecare cutremur. Tu, de exemplu. Şi Iblis. 
Amândoi căutaţi acelaşi lucru. 

— L-ai văzut pe Iblis? Aici, în Cairo? 

— Da. Alaltăieri. La Muzeul Cairo, explică 
Hussaout. După cum ştii, eu merg destul de des 
acolo, dimineaţa, să caut comori vechi şi să mă 
inspir. Acele pietre antice sunt pline de vibrații. 
Aşa era şi atunci, o zi ca oricare alta. Sau, aşa 
mi s-a părut până când m-am uitat prin jurul 
meu şi am văzut c-am fost observat de Iblis. ŞI 
nu doar de el, ci de mai mulţi Ifriţi din neamul 
lui. Maymunah, tatăl ei, Al Dimiryat, şi Dahnash. 
Întâlnirea noastră n-a fost o coincidenţă, sau 
aşa mi-au dat ei de înţeles. Nu veniseră să vadă 
muzeul, ci pe mine. Aşa că i-am dus sus, la 
cafeneaua muzeului, ca să stăm de vorbă. Totul 


a fost foarte politicos, desigur. 

— Şi, cum mai e Iblis? întrebă Nimrod. 

— Are barbă acum. 

— Chiar aşa? 

— Da, una mică, blondă, pe bărbie, precum şi 
o mustață subţire. Ca un arab. Altfel, cum îl ştii. 
Finuţ. Ca un om de afaceri. Maniere impecabile. 
Costum scump, Saville Row. Pantofi lucraţi de 
comandă. Foarte englez, la fel ca şi tine, 
Nimrod. Hussein Hussaout rânji şi atinse spaţiul 
dintre dinţii săi din faţă cu unghia de la degetul 
mic. Tu şi cu el aveţi foarte multe în comun, 
prietene. 

— Ca de exemplu? 

— Mi-a spus că era interesat să achiziţioneze 
nişte antichităţi egiptene care ar fi putut fi 
găsite de la cutremur încoace. Antichităţi 
originale. Mai ales cele dintr-a Optsprezecea 
Dinastie. Şi, bineînţeles, banii nu sunt o 
problemă. Niciodată nu sunt, de fapt, în cazul 
poporului vostru. Aş putea să cer orice preţ, 
dacă obiectele sunt de calitate. 

— Nu mai este nicio altă dinastie de care să 
fie interesați  djinnii, spuse Nimrod. Cum, 
desigur, ştii şi tu. 

— Iblis a spus că auzise un zvon cum că eu aş 
avea nişte informaţii privind mormântul pierdut 
al lui Akhnaton. 

— Şi a auzit bine? Ai aceste informaţii? 

Negustorul pufăi din narghileaua sa şi zâmbi. 


— Vai, i-am spus şi lui, este, cum a zis, de 
altfel, doar un zvon. În fond, dacă aşa ceva ar fi 
adevărat, această informaţie ar valora o avere. 

— Sau ar putea să te ucidă, completă Nimrod. 

— Dacă Iblis ar şti că te-am chemat, ar fi 
foarte supărat pe mine, asta aşa e. Şi de aceea 
vei înţelege precauţia mea de a discuta acest 
lucru acum, cu tine. 

— Dacă această informaţie ar exista, spuse 
Nimrod atent, cum ar putea să arate? 

— Ca o hartă. 

Nimrod zâmbi. 

— O hartă? în ţara asta? Toată lumea are hărţi 
pentru comori de vânzare. Şi toate sunt inutile. 
Nisipurile mişcătoare fac ca un astfel de obiect 
să devină nefolositor, după cum ştii şi tu. Ai 
putea la fel de bine să-mi dai o hartă a Lunii. 

— Sunt hărţi şi hărţi, spuse Hussein Hussaocut. 
Asta nu este o hartă pe un papirus vechi. 
Niciuna pe piele de animal luată din mâna unui 
explorator mort. 

— Îmi pierd timpul, clătină din cap Nimrod. 
Doar dacă... Nimrod se opri. Doar dacă nu 
cumva ai găsit cheia de la Tăbliţa Netjer. Un 
obiect din piatră care permite să descifrezi ceea 
ce scrie acolo. 

— Cine ştie dacă aşa ceva există? Hussein 
Hussaout zâmbi. Şi, ca să fiu sincer, cineva care 
ar găsi aşa ceva, ştiind ce semnificaţie are, ar 
distruge probabil imediat obiectul. Aşa zic eu. 


Hussein Hussaout îşi ridică mâna pentru a opri 
cuvintele de protest care erau pe cale să iasă 
din gura djinnului. Pe de altă parte, un om care 
ar fi înţeles tăbliţa, ar putea să deseneze el 
însuşi o hartă. Mai exact, o hartă a zonei 
Medinet el-Fayyum şi a împrejurimilor. O hartă 
care are o nouă semnificaţie de la cutremur 
încoace. Hussaout îşi atinse fruntea. Ar putea 
desena o astfel de hartă cu ajutorul unei bucăţi 
de hârtie şi a unui creion, şi a unei sume 
considerabile de bani, desigur. O astfel de hartă 
ar putea fi extrem de bună sau inutilă precum o 
hartă veche pe o bucată de papirus. 

— Dar este adevărat? spuse Nimrod. Ai văzut 
Tăbliţa Netjer? Ştii unde se află mormântul lui 
Akhnaton? 

— E o posibilitate destul de ridicată, admise 
Hussein Hussaocut. 

— Dacă le-ai dezvăluit atât de multe şi Ifriţilor, 
sunt surprins că încă mai trăieşti, spuse Nimrod. 
În special dacă mă gândesc la Iblis. Este un 
djinn foarte nerăbdător. 

— Sunt mult mai orientaţi spre afaceri decât 
îţi imaginezi tu, Nimrod. Sunt destul de hotărâți 
să cumpere ceea ce odată ar fi luat cu forţa. 

În cealaltă parte a magazinului, John lăsă jos 
pisica mumificată pe care o ridicase şi, văzând 
că Hussein Hussaout şi unchiul său erau acum 
adânciţi în conversaţie, prea adânciţi ca să 
observe că rămăseseră singuri, o înghionti pe 


sora sa şi arătă câtre uşa din spate, deschisă: 

— Haide, spuse el. Hai să vedem ce putem 
găsi dacă aruncăm o privire. 

John şi Philippa se aflau acum într-o curte 
mare şi prăfuită, plină cu antichităţi egiptene, 
dintre care multe le păreau, lor cel puţin, reale. 
Intr-un colţ se afla o altă uşă deschisă, cu o 
toaletă destul de urât mirositoare, pe care însă 
muştele păreau S-O găsească foarte 
atrăgătoare, şi în alt colț se afla altă uşă, prin 
care se puteau zări nişte scări care duceau spre 
etajul superior. 

— Aici, cred, spuse John, îndreptându-se către 
scară. Nimrod a spus că are o cameră la etaj, 
unde ţine toate lucrurile de valoare. 

După ce stătuseră în soarele orbitor din curte, 
scara părea foarte întunecoasă şi sinistră, 
credea Philippa, chiar înspăimântătoare, în 
special din cauza modului în care scârţăia sub 
picioarele lor în timp ce urcau, ca într-un film de 
groază. Cu atât de multe obiecte egiptene 
împrejurul lor, se aştepta oarecum să găsească 
o mumie desfăşată aşteptându-i în capătul 
scărilor. 

— Nu-mi place asta, admise ea, atunci când 
ajunseră la etaj şi păşiră pe un coridor care 
avea pereţii împodobiţi cu fotografii ale unor 
exploratori şi arheologi din trecut. 

— Linişteşte-te, spuse John. Vom arunca 
numai o privire şi apoi ne vom întoarce jos. 


În acea clipă, auziră un geamăt venind dinspre 
o uşă deschisă din capătul coridorului. Philippa 
simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. 

— Ce a fost asta? întrebă, apucându-l pe 
fratele ei de braţ. 

— Nu sunt sigur, spuse john, care era şi el 
destul de speriat şi trebui să-şi reamintească de 
faptul că era djinn, chiar dacă un djinn foarte 
tânăr, şi că, dacă poveştile din O mie şi una de 
nopți erau adevărate, trebuia să fie pregătit să 
vadă nişte lucruri destul de înfricoşătoare, genul 
de lucruri care l-ar fi îngrozit pe oricare băiat 
normal. Stai aici, dacă vrei, şopti el. 

— Singură? răspunse Philippa, privind spre 
coridorul cel lung şi prost luminat. Se simţea 
atât de speriată, încât trebui să-şi ţină cuvântul 
de concentrare pregătit în minte ca să poată 
păşi mai departe. Nu, mulţumesc. Vin cu tine. 

Dar, preţ de o clipă, fata se întoarse cu faţa 
către perete şi se sprijini de suprafaţa rece şi 
uşor umedă. 

— Eşti bine? Apucând-o de mână, John o 
strânse cu afecţiune. Haide. Ar trebui să 
aruncăm o privire. Altfel, Nimrod va fi 
dezamăgit de noi. 

— Cred, înghiţi Philippa cu greu, că va fi mai 
dezamăgit de noi dacă vom fi sfâşiaţi de vreun 
monstru. 

Exact în timp ce vorbea, un alt geamăt se auzi 
din camera de la capătul coridorului, un geamat 


înfundat, inuman, care putea veni ori dintr-un 
mormânt, ori dintr-un sarcofag deschis. Deja 
erau destul de aproape încât să audă nu numai 
gemetele, ci şi o respiraţie greoaie, hârâită, 
care părea să vină de la un animal rănit sau de 
la o persoană care trecea prin dureri groaznice; 
sau căreia îi era frică. 

Philippa se gândi că sunetul nu era la fel de 
puternic ca şi bătaia inimii ei şi, cuprinsă de un 
sentiment de groază, întrebându-se în acelaşi 
timp de unde avea John atât de mult curaj, nu 
mai îndrăzni să-l urmeze spre uşa deschisă şi în 
camera de unde veneau zgomotele. Urmă o 
tăcere lungă, după care John vorbi. 

— E în regulă, Philippa, n-ai de ce să te temi. 

Fata trecu de pragul uşii şi văzu că, pe un pat 
mare, se afla un băiat pe jumătate dezbrăcat, 
nu cu mult mai mare decât ei. Părea să fie 
inconştient, deşi se zvârcolea în pat, lac de 
sudoare, şi murmura, pierdut, cuvinte fără 
înţeles. Pielea îi era palidă şi era albastru în 
jurul gurii şi pe picioare, iar la unul dintre ele 
avea două puncte roşii, de parc-ar fi fost înţepat 
de două ori în călcâi cu un ac gros şi foarte 
ascuţit. 

John privi mai atent piciorul albastru al 
băiatului. 

— Dac-aş şti mai bine despre ce vorbesc, aş 
Zice că băiatul ăsta a fost muşcat de ceva, 
spuse el. Poate de un liliac vampir. 


— Liliecii vampiri sunt în America de Sud, nu 
în Egipt, spuse Philippa. 

— Atunci, un şarpe. Cum era cel care era să 
mă muşte pe mine. John înghiţi în sec, 
amintindu-şi de soarta neplăcută pe care o 
evitase ca prin minune. 

— Crezi că domnul Hussaout ştie despre asta? 

— Aşa ar trebui. John arătă spre noptiera de 
lângă pat, pe care era o fotografie a băiatului 
lângă un Land Rover, împreună cu Hussein 
Hussaout. Aş spune că el e fiul lui Hussein 
Hussaout, Baksheesh. 

Cei doi erau, evident, foarte fericiţi în poză şi, 
dacă era să te iei după fotografia aceasta, 
Hussaout nu părea genul de tată care şi-ar fi 
neglijat fiul. 

— Nu spunea că Baksheesh e la şcoală? îşi 
aminti Philippa. Se aşeză apoi pe pat şi-şi puse 
mâna pe fruntea băiatului. Arde. Cred c-ar 
trebui dus la spital. 

Simţindu-i atingerea, băiatul păru să se 
relaxeze un pic, iar apoi îşi deschise ochii. 

— Nu mers la spital, şopti el. Te rog. 

— De ce nu? întrebă Philippa. 

— Trebuie să plecaţi, gemu băiatul. Foarte 
periculos aici. 

Philippa se ridică brusc. 

— Doar nu crezi că e ceva contagios, nu, John? 
Neauzind niciun răspuns, se întoarse: John? 

John privea într-o cutie deschisă de lângă 


fereastră. 

— Uită-te la asta, spuse el încet. 

Philippa se apropie de fratele ei şi văzu că în 
cutia de lângă el se afla corpul neînsufleţit al 
unui câine. 

— Poate c-ar trebui să-l aducem pe Nimrod 
aici, spuse ea. 

— Nimrod? repetă Baksheesh, devenind mai 
agitat. Nu, nu trebuie să vină aici. E în mare 
pericol. Trebuie să-i spuneţi să plece. 

— Cine-l ameninţă? întrebă John. Ifriţii? 

— Spuneţi-i să plece înainte să fie prea tărziu, 
repetă Baksheesh, şi apoi deveni din nou 
inconştient. 

— Haide, spuse Philippa. Să ieşim de aici. 

Merseră înapoi la parter şi traversară curtea, 
ajungând la magazinul de antichităţi unde 
Nimrod şi Hussein Hussaout încă erau adânciţi 
în conversaţia lor. 

— Nu e vorba că nu doresc să te ajut, spuse 
Hussaout. Bineînţeles că vreau. Crezi că vreau 
să închei un târg cu lIfriţii? Împunse furios cu 
degetul în aer. lată, asta cred despre ei. Dar 
uită-te în jur, prietene. Totul e de vânzare. Sunt 
negustor. 

N-am abilităţile tale speciale. Resursele tale 
infinite. Trebuie să-mi câştig existenţa. Rânji. 
înţelegi, Nimrod? Nu e nimic personal. Sunt doar 
afaceri. 

— Cât? întrebă, pe un ton sec, Nimrod. 


— Nu e vorba despre bani. Nu de la tine, un 
prieten vechi. Cel puţin, nu direct. Pot obţine 
bani de la oricine. Nu asta vreau. 

— Atunci, ce? 

— De la un djinn? Ce altceva, dacă nu trei 
dorinţe? 

— Asta ai putea obţine şi de la lIfriţi, spuse 
Nimrod. 

— Dar aş putea avea încredere în ei că s-ar 
ţine de cuvânt? Ar putea să-mi acorde 
îndeplinirea celor trei dorinţe şi apoi s-ar putea 
întoarce să mă prefacă într-un purice, doar din 
răutate. Reputația lor e prea bine cunoscută, 
Nimrod. Aşa cum e şi a ta. În tine pot avea 
încredere că te vei ţine de cuvânt. Dar Ifriții, 
chiar dacă obţin ceea ce vor, nu sunt de 
încredere. 

Nimrod se gândi pentru o clipă. 

— Doar trei dorinţe? 

— Trei dorinţe. 

— După Legile Bagdadului? O listă de dorinţe 
înainte. 

— Dacă aşa vrei. 

— Nu ştiu, spuse Nimrod. 

Hussein Hussaout îşi înfăşură mătăniile în jurul 
încheieturii mâinii sale păroase şi rânji. 

— Haide. Ştii că o să spui da. ŞI, serios 
vorbind, ce te costă? O zi sau două din viață, la 
celălalt capăt? Hussaout ridică din umeri. La cât 
de mult trăiţi voi, îţi permiţi. 


Nimrod privi  nerăbdător spre gemeni, 
muşcându-şi unghiile pentru un moment. 

— Ce-mi vei cere? întrebă el. 

— După Legile Bagdadului, cum ai spus şi tu. 
Nu va fi nimic care să-ţi rămână pe conştiinţă. 
Nu, vor fi doar lucrurile obişnuite. Mulţi bani, să 
mă faci atrăgător pentru femei, să-mi 
îmbunătăţeşti sănătatea. Hussaout  tuşi 
elocvent. Am tusea asta enervantă, ştii. 
Probabil, de la prea mult fumat. Sincer, mi-ar 
plăcea o pereche nouă de plămâni. Haide. Ce 
spui? Facem târgul? 

— Bine, acceptă Nimrod. 

— Excelent! Nu vei regreta, îţi promit. 

— Şi primeşti cele trei dorinţe doar după ce-mi 
dai ceea ce vreau. 

— Atunci, cu cât plecăm mai repede, cu atât 
mai bine. Ce spui de seara asta? 

— Prea bine, aprobă Nimrod. Cum ajungem 
acolo? 

— Întoarce-te aici pe la ora şase. Ne poţi duce 
acolo în frumosul tău Cadillac vechi. Călătoria 
va dura probabil o oră. Dar vino singur. 

Nimrod se ridică. 

— Fie, atunci. La ora şase. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile şi apoi 
Nimrod şi gemenii plecară de la magazinul de 
antichităţi al lui Hussein Hussaout. 

Imediat după ce ieşiră în aleea principală, 
gemenii începură să-i spună lui Nimrod despre 


Baksheesh şi despre câinele mort din camera 
sa, dar Nimrod îi opri şi le ceru să aştepte până 
când ajungeau în maşină, departe de urechile 
străine. 

— Pe străzile astea vechi, spuse el, privind 
bănuitor în jur, niciodată nu ştii cine te ascultă. 
Pereţii au urechi. Mai ales când aceşti pereţi ar 
putea conţine spiritul viu al Ifriţilor. 

— Este posibil aşa ceva? întrebă Philippa, 
grăbindu-se să ţină pasul cu unchiul ei, care 
mergea înainte. Ca un djinn să ia forma unui 
zid? 

— O, da. De obicei, ia forma unui copac, dar şi 
un perete sau o piatră sunt forme posibile, deşi 
nu foarte confortabile. Şi doar pentru acei djinni 
experimentați care-şi pot stăpâni claustrofobia. 

Ajunseră la Cadillac. 

— Acum, spuse Nimrod, după ce intrară şi 
Creemy închisese uşa grea a maşinii, ce-mi tot 
spuneaţi despre Baksheesh? 

Gemenii îi povestiră lui Nimrod tot ceea ce 
văzuseră în camera de deasupra magazinului. Îi 
ascultă răbdător, fără să-i întrerupă şi, când 
terminară, oftă şi clătină din cap. 

— Mă întreb de ce mi-a spus că băiatul era la 
şcoală, spuse el. Nu prea îi stă în fire lui Hussein 
Hussaout. Şi toată discuţia noastră despre 
afaceri. Abia l-am recunoscut. Ziceţi că 
Baksheesh avea febră? 

— Da, confirmă Philippa. Foarte mare. 


— Îşi iubeşte băiatul mai mult decât propria 
viaţă, adăugă Nimrod. N-ar permite să i se 
întâmple nimic rău. 

— Poate că deja a bătut palma cu Ifriții. 

Nimrod îl privi pe John şi se încruntă. 

— Cum ai ştiut despre asta? 

— V-am putut auzi, spuse John, ridicând din 
umeri. Cel puţin, atunci când ne concentram. 

— Da, chiar mă întrebam dacă veţi putea, 
încuviinţă Nimrod. Atunci, ştiţi ce a spus despre 
târgul cu lIfriţii. N-ar putea avea niciodată 
încredere în ei că-şi ţin cuvântul dat. Ifriţii nu 
pot fi altfel decât trădători, ştie şi el asta. 

— Ce vei face? 

— O să-l întreb despre Baksheesh atunci când 
o să-l văd, în seara asta. 

— Doar nu vrei să mergi, protestă Philippa. Ar 
putea fi o capcană. 

— Adevărat, dar n-am de ales. Chestiunea 
este mult prea importantă, nu pot lăsa să-mi 
scape o asemenea şansă de a găsi mormântul 
lui Akhnaton. 

— Cine e Akhnaton? întrebă John. 

Nimrod se aplecă spre Creemy şi-i spuse să nu 
oprească în Oraşul Grădinilor, ci să conducă mai 
departe, către capătul de nord al cartierului 
Maidan Tahrir, la Muzeul Cairo. 

— O să vă fac cunoştinţă, spuse el. E timpul 
să-l cunoaşteţi pe cel mai temut şi urât om din 
istoria djinnilor. 


Capitolul 15 
Akhnaton 


Cairo are peste o duzină de muzee, dintre 
care Muzeul Antichităţilor, cunoscut şi ca 
Muzeul Cairo, este cel mai cunoscut, cel mai 
garnisit şi cel mai popular. Este un loc uriaş, 
fierbinte, murdar şi haotic, cu ferestre sparte, 
acoperiş găurit, iluminare proastă şi explicaţii 
deficitare pentru exponatele preţioase. Este, de 
asemenea, unul dintre cele mai mari muzee din 
lume. În clipa în care intrară pe uşa din faţă şi 
trecură de numeroşii agenţi de pază, Nimrod le 
spuse gemenilor că, înainte să le facă 
cunoştinţă cu Akhnaton, trebuia să le facă o 
mărturisire foarte importantă. 

— E legat de exercitarea puterilor voastre de 
djinn şi-ar fi trebuit să vă avertizez încă de la 
început. Ceva despre care l-aţi auzit pe Hussein 
Hussaout pomenind, atunci când mi-a cerut să-i 
îndeplinesc trei dorinţe. Voiam să vă spun de ce 
nu folosim noi puterea noastră mai des. De ce 
aleg să zbor cu avionul, de exemplu, în loc să 
zbor cu covorul. De ce prefer să-mi pregătească 
cineva mâncarea, în loc s-o fac să apară în faţa 
mea. Pe scurt, de ce fac atât de multe lucruri în 
felul în care le fac oamenii şi nu cum le fac 
djinnii. 

— Chiar mă întrebam şi eu asta, admise John. 


— După cum probabil v-aţi dat seama, spuse 
Nimrod, un djinn poate trăi foarte mult. Mult 
mai mult decât oamenii. 

Până la cinci secole. Chiar şi mai mult, dacă 
stă într-o sticlă sau într-o lampă, unde intră într- 
o stare de conservare, de suspendare a 
funcţiilor vitale. Dar, de fiecare dată când vă 
folosiţi puterile de djinn, vă consumaţi o parte 
din forţa voastră vitală. De aceea, veţi constata 
că obosiţi când vă folosiţi puterile. Pentru că, 
atunci, ceva din voi se consumă iremediabil. 

— Aşa este, spuse Philippa. Acum îmi 
amintesc. Atunci când i-am îndeplinit dorinţa 
doamnei Trump, am simţit ceva părăsindu-mi 
trupul. Aproape că m-a făcut să leşin pentru o 
clipă. 

— Exact acesta este şi motivul pentru care, 
continuă Nimrod, puterea trebuie folosită cu 
chibzuinţă. De fiecare dată când îndepliniţi o 
dorinţă, sau faceţi ceva să apară sau să dispară, 
focul care arde în voi, focul djinnilor, se 
micşorează un pic; şi un pic din timpul pe care-l 
aveţi pe acest pământ se pierde. Şi, pe măsură 
ce îmbătrâniţi, costul îndeplinirii unei dorinţe 
este mai mare. 

— Cât timp se pierde? întrebă John, cel cu 
firea mai pragmatică. 

— Nimeni nu ştie cu siguranţă, recunoscu 
Nimrod. Dar, ca o regulă generală, pentru un 
djinn de vârsta mea, o dorinţă costă o zi din 


viaţă. Asta nu pare foarte mult, la vârsta 
voastră. Dar, atunci când veţi ajunge la fel de 
bătrâni ca domnul Rakshasas, o zi poate fi 
foarte prețioasă. De aceea el nu-şi foloseşte 
puterile decât foarte rar, doar pentru 
transsubstantizare, care, din fericire, este un 
proces în care se consumă puţină putere. N-aş fi 
vrut să vă dezvălui lucrul ăsta deocamdată, ca 
să vă distraţi încă puţin fără să vă gândiţi la 
consecinţe. Dar, de vreme ce aţi auzit ceea cea 
spus Hussaout, n-am prea avut de ales. Cel 
puţin, acum veţi înţelege de ce djinnii nu dau 
ghes să îndeplinească oricui cele trei dorinţe. În 
afară de evidentul haos care ar fi creat în 
societate, generozitatea asta ne-ar scurta, 
considerabil, şi vieţile. 

— Cât de mult poate trăi un djinn într-o sticlă 
sau o lampă? întrebă Philippa. 

— E o întrebare bună, spuse Nimrod. Şi este, 
de asemenea, unul dintre motivele pentru care 
ne aflăm în acest muzeu, acum. Vreme 
îndelungată, nimeni n-a ştiut cât de mult poate 
să stea un djinn într-o sticlă. Dar, din 1974, ne- 
am făcut o idee. Aţi auzit de armata de 
teracotă, din vechiul oraş Xian, din China 
centrală? A fost descoperită de ţărani, după ce 
stătuse îngropată 2200 de ani şi, printre soldaţii 
din teracotă, se afla şi un vas cu mai mulţi 
djinni. 

— Vrei să spui că după 2200 de ani încă mai 


trăiau? se miră Philippa. 

— Da. De atunci a devenit evident că, în 
starea suspendată din sticlă, putem trăi 
aproape la nesfârşit. Şi aici devine Akhnaton 
important. 

Nimrod îi duse la etaj, şi apoi, în sensul de 
mişcare al acelor de ceasornic, pe lângă 
toaletele muzeului, în capătul îndepărtat al 
clădirii, şi probabil în dreptul celei mai ciudate 
statui din muzeu. Figura din faţa lor avea o faţă 
lungă, ochi înguşti şi migdalaţi, buzele groase, o 
falcă lăsată, un gât foarte lung, umerii căzuţi, o 
burtă proeminentă şi cele mai late coapse pe 
care le văzuseră vreodată gemenii. 

— John, Philippa, aş vrea să vă fac cunoştinţă 
cu Akhnaton, spuse Nimrod. 

— N-am mai văzut niciodată pe cineva atât de 
urât, constată Philippa, holbându-se la statuia 
din faţa ei. 

— Da, e cam grotesc, nu? recunoscu şi 
Nimrod. E Akhnaton, numit şi Amenhotep al IV- 
lea, faraonul Egiptului din cea de-a 
Optsprezecea Dinastie, care a domnit acum trei 
mii cinci sute de ani. 

John atinse statuia mare din granit, una dintre 
cele patru din galeria Amarna din Muzeul Cairo, 
şi-şi înclină uşor capul. 

— Încântat, Maiestate, spuse el. 

— | s-a dat numele de Amenhotep la naştere, 
explică Nimrod. Dar el şi l-a schimbat atunci 


când a renunţat la toţi zeii egipteni - Isis, 
Anubis, Seth, Thot - în favoarea unuia singur, 
Aton, şi a provocat o revoluţie religioasă. Acest 
lucru a fost intens dezaprobat de preoţi, care 
erau cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din 
Egipt. Chiar şi astăzi, Akhnaton este numit 
faraonul eretic, ceea ce defineşte o persoană 
despre care toată lumea crede că a comis o 
crimă îngrozitoare împotriva religiei sale. Din 
cauza fanatismului lui faţă de noua religie, se 
spune că şi-a neglijat poporul şi apărarea ţării 
sale. Forţele ostile au profitat de slăbiciunea 
militară a Egiptului, provocată de indiferența 
regelui faţă de armata sa, şi au invadat ţara. 
Akhnaton a fost forţat să fugă din palatul său şi 
a murit la scurt timp după aceea. Asta ne spune 
istoria, cel puţin. Dar adevărul este diferit. 
Vedeţi voi, Akhnaton era mai mult decât un 
simplu faraon şi rege. El era, de asemenea, şi 
un mare magician. Mama lui, fiica unui djinn, 
era o vrăjitoare şi învățase cum să lege un djinn 
de voinţa ei. L-a învăţat aceste trucuri şi pe fiul 
ei, care şi-a folosit cunoştinţele ca să devină 
mai puternic decât orice djinn. Nu se ştie cum a 
putut Akhnaton să lege atât de mulţi djinni de 
voinţa sa. Dar este sigur că puterea acestor 
djinni a fost şi sursa puterii lui Akhnaton. Istoricii 
au spus că Akhnaton a introdus cultul soarelui în 
Egipt. Dar aşa-numitul Zeu al Soarelui nu era 
deloc un zeu, ci forţa colectivă a celor şaptezeci 


de djinni sclavi ai lui Akhnaton, pe care el a 
numit-o Aton, după discul soarelui cu acelaşi 
nume. Discul soarelui, Aton-Ra, a devenit 
simbolul noii religii. 

Alţi djinni au fost oripilaţi de această blasfemie 
şi au ajutat poporul Egiptului să-l răstoarne pe 
Akhnaton şi să pună capăt acestei preaslăviri a 
djinnilor. Şi astfel, cu adepţii numeroşi pe care-i 
avea şi cu aceşti şaptezeci de djinni pe care-i 
legase de voinţa sa, Akhnaton a reuşit să fugă 
din capitala Amarna, pe care o construise în 
chip de centru al noii sale religii. A dispărut în 
deşert şi nici el, nici cei şaptezeci de djinni 
preoţi care-l serveau, n-au mai fost văzuţi. 
Probabil c-a murit în deşert, dar mormântul său 
n-a fost niciodată găsit. 

— Totuşi, nu înţeleg. De ce vreţi tu şi Iblis cu 
restul Ifriţilor să-i găsiţi mormântul? întrebă 
Philippa. 

— Pentru comoară, desigur, spuse John. E şi o 
comoară, nu-i aşa, unchiule Nimrod? 

— O comoară? Da, aşa cred. Dar nu asta caut. 
Nici Ifriţii, de altfel. Au şi ei destui bani din 
cazinourile lor. 

— Atunci, ce anume? 

— Cum v-am spus şi mai devreme, în lumea 
djinnilor există un echilibru al puterilor între 
Bine şi Rău. 

— Homeostasisul, spuse John. Măsurat cu 
tuchometrul. 


— Exact. Echilibrul homeostatic a fost ultima 
oară dat peste cap în 1974, când mai mulţi 
djinni au ieşit din vasele găsite în acelaşi loc cu 
armata de teracotă din Xian. Pentru o vreme, a 
părut că djinnii aceia ar fi fost de partea Ifriţilor, 
a Shaitanilor şi a Ghulilor, împotriva triburilor de 
djinni care luptă de partea Binelui. Dar, în 
practică, s-a dovedit că lucrurile erau diferite, şi 
djinnii chinezi, şase la număr, s-au dovedit buni 
şi răi în egală măsură. Dar, dacă Iblis şi Ifriţii 
reuşesc să-i găsească pe djinni pierduţi ai lui 
Akhnaton, lucrurile ar putea ieşi cu totul altfel 
decât atunci, la Xian. Echilibrul puterii s-ar 
putea pierde. Şi şaptezeci este un număr destul 
de mare ca să poată face asta. 

— Dacă mă întrebi pe mine, spuse John, deja 
mi se pare că există destul ghinion pe lume. Nu- 
mi imaginez cum ar putea sta lucrurile mai rău 
ca acum. 

— Dacă şi acei şaptezeci de djinni ar fi de 
partea ghinionului, consecinţele ar fi aproape 
prea groaznice ca să mai poată fi descrise, 
continuă Nimrod. Oamenii ar pierde lucruri, 
bani, ar uita, ar pierde trenurile şi avioanele, ar 
fi răniți. Da, multe aşa-zise accidente sunt 
provocate de ghinionul aruncat asupra 
oamenilor de djinnii malefici. Nimrod clătină din 
cap şi se cutremură. Mi-am petrecut întreaga 
viaţă  inventând sisteme ca să  ruinez 
cazinourile, ca să influenţez guvernele să scoată 


în afara legii schemele de îmbogăţire rapidă, ca 
să combat forţele ghinionului în orice fel am 
putut, dar mereu trebuie să-mi folosesc propriile 
puteri ca să le dăruiesc noroc oamenilor. Da, 
uneori chiar dacă asta înseamnă să îndeplinesc 
trei dorinţe. Dar, cu atât de mult ghinion în jurul 
meu, djinnii buni ca mine, şi ca şi voi, ar trebui 
să muncească mult mai mult ca să-l 
compenseze. Şi cu un cost imens. In cele din 
urmă, ne-am consuma toată puterea şi am 
muri, iar după aceea întreaga rasă umană ar fi 
sortită pierzaniei. Asta s-ar întâmpla, John. 

— Dar de ce ar fi djinnii aceia dispăruţi diferiţi 
de djinnii chinezi? întrebă Philippa. Dacă 
jumătate dintre ei sunt buni şi jumătate răi? 

— Nu e chiar atât de simplu, spuse Nimrod. 
Vedeţi voi, nimeni nu i-a căutat pe djinnii aceia 
chinezi. Existenţa lor nu era ştiută de rumeni. 
Descoperirea lor a fost un accident. Dar, în 
1974, după descoperirea armatei de teracotă şi 
a acelor şase djinni, s-a ajuns la concluzia că 
djinnii pierduţi ai lui Akhnaton, despre care am 
ştiut dintotdeauna, ar putea să determine o 
înclinare a balanței puterii, dac-ar fi vreodată 
găsiţi. Şi astfel, timp de peste treizeci de ani, 
triburile Ifrit şi Marid i-au căutat. Cine-i va găsi 
primul, va avea puterea de a-i controla. Aşa 
este legea djinnilor. Cei şaptezeci de djinni vor fi 
legaţi de voinţa celor care-i găsesc. 

— Dar cum ar putea şti Hussein Hussaout 


unde se găseşte mormântul? întrebă John. 
Poate că minte. 

— Dacă spune că ştie, atunci chiar ştie, 
răspunse Nimrod. E adevărat că are un magazin 
de antichităţi cu suveniruri ieftine, dar Hussein 
Hussaout, tatăl lui şi bunicul lui au fost cei mai 
mari  descoperitori de morminte din istoria 
Egiptului. Mă îndoiesc că există cineva în ţară 
mai experimentat în astfel de treburi decât 
Hussein Hussaout. Şi, în afară de asta, el mai 
are un avantaj, pe care nu-l mai are niciun alt 
arheolog. Poate c-aţi auzit despre Piatra de la 
Rosetta. Este o bucată mare de piatră pe care 
sunt înscrisuri în trei limbi şi care i-a permis 
englezului Thomas Young să descifreze înţelesul 
hieroglifelor egiptene. O piatră similară, Tăbliţa 
Netjer - cuvântul este din egipteana veche şi 
înseamnă „putere divină” - a fost găsită, se 
presupune, de tatăl lui Hussein Hussaout, în anii 
'50. Această tăbliță conţine, se pare, indicii 
foarte importante cu privire la locul în care se 
află mai multe morminte regale, inclusiv cele 
ale lui Akhnaton şi Ramses al Il-lea. Doar că 
scrierile sunt într-un cod care nu poate fi 
descifrat fără o tăbliță mai mică din piatră, 
numită stelă. Eu cred că Hussein a găsit această 
stelă din piatră după cutremur. 

— Prin urmare, când ne întoarcem la 
magazin? întrebă John. 

Nimrod clătină din cap. 


— O, nu, nu! De data asta mă duc singur. Ar 
putea fi periculos. Voi veţi rămâne acasă şi veţi 
studia cărţile alea despre djinni, pe care vi le-a 
dat domnul Rakshasas. 

Tocmai se îndepărtau de statuie, ca să vadă şi 
celelalte exponate ale muzeului, inclusiv 
mumiile şi comorile lui Tutankhamon, când John 
observă ceva pe peretele din spatele statuii lui 
Akhnaton. 

— E crăpătura, spuse el. Cea făcută de 
cutremur. Îţi aminteşti, Phil? Cea pe care ai 
văzut-o şi tu în ziar. Crăpătura similară cu cea 
de pe peretele dormitorului meu. 

— Aşa e, confirmă Philippa. 

— Mă întreb, continuă John, o fi doar o 
coincidenţă c-a apărut aici, pe peretele din 
spatele statuii lui Akhnaton? 

— Nu v-am spus? zise Nimrod. „Coincidenţă” 
este doar un alt cuvânt folosit de oamenii de 
ştiinţă pentru „şansă”. Nu, nu este niciun 
accident. Cum am spus şi în Londra, este un 
mesaj. Dar de la cine? 

După ce văzură statuia lui Akhnaton, Nimrod 
şi gemenii se duseră acasă şi se întinseră la 
soare, căscând ca un trio de şopărle aurii. Apoi, 
la cinci şi jumătate, Nimrod se sui în Cadillacul 
său Eldorado, singur, dar nu înainte de a le 
spune gemenilor că  Creemy le  gătise 
„specialitatea sa specială” şi de a se asigura că- 
i ofereau puţin şi domnului Groanin, ca să-i 


scoată după aceea undeva afară. 

— Să ai grijă, îi spuse Philippa unchiului său. 

— O să am. 

— Ar putea fi o capcană, adăugă John. 

— Ştiu. 

„Specialitatea specială” al lui Creemy se 
dovedi că era o friptură umplută cu chili şi era 
extrem de iute. Spre încântarea lui Creemy, 
John şi Philippa descoperiră că le plăcea la 
nebunie. Abia începuseră să mănânce, când 
domnul Groanin, purtând un costum colonial bej 
şi o pălărie de pai şi părând mult mai slab decât 
ultima oară când îl văzuseră, ieşi din camera sa 
din spatele casei şi-i informă pe gemeni că era 
gata să-i însoţească afară. 

— Nu înainte să gustaţi puţin din asta, îl invită 
John. Este una dintre specialităţile lui Creemy, şi 
este absolut delicioasă. 

— Trebuie să recunosc că miroase foarte bine, 
spuse domnul Groanin. În mod normal, evit 
mâncarea din ţinutul ăsta sălbatic. Standardele 
de igienă nu sunt foarte bune. Este prea uşor să 
te alegi cu ceea ce se numeşte, în termeni 
relativ blânzi, un stomac deranjat. Domnul 
Groanin râse amar. Să vă spun eu, „deranjat” 
nici nu acoperă întregul fenomen. „Stomac dat 
peste cap” poate că da, „stomac răvăşit”, sau 
un alt cuvânt mai puternic. Sau poate „stomac 
William Wallace”, după rebelul acela scoţian 
căruia Edward Longshanks i-a scos maţele. Dar 


nu „deranjat”. „Deranjat” este un cuvânt mult 
prea blând ca să poată descrie întregul fenomen 
al oribilelor încleştări şi sfâşieri ale unui stomac 
nenorocit în acest loc uitat de Dumnezeu. 

John înghiți pe nerăsuflate o îmbucătură 
zdravănă din „specialitatea specială” a lui 
Creemy. 

— Dar cum de mai trăiţi dacă nu mâncaţi 
nimic? întrebă el. 

— Am un frigider în camera mea, spuse 
domnul Groanin. 

Este plin cu sticle de apă minerală şi cu 
borcane cu mâncare pentru copii, pe care le-am 
adus din Londra. Asta mănânc. 

— Mâncaţi mâncare pentru copii? John 
aproape se înecă de uimire. Mere şi pere 
pasate, orez cremos şi piersici, şi genul ăsta de 
mâncăruri? 

— Vedeţi voi, toate sunt sterilizate, spuse 
domnul Groanin. În borcane mici şi sigilate. În 
ţara asta împuţită, este singura mâncare în care 
am încredere sută la sută din punctul de vedere 
al stomacului meu. Groanin privi apoi spre 
mâncarea din farfuria lui John şi-şi linse 
înfometat buzele. Totuşi, îţi spun, arată destul 
de bine, şi miroase la fel. 

— Gustaţi un pic, spuse John. 

— Nu ştiu dac-aş putea, răspunse Groanin. Se 
aşeză la masa din lemn de stejar, trase spre el 
vasul cu „specialitatea specială” a lui Creemy şi 


inspiră adânc aroma ei. 

— Nu e un bucătar rău, Creemy ăsta, recunosc 
atâta lucru, spuse el, morocănos. Dacă-ţi place 
un ghiveci de mâncare. Groanin îşi poziţionă 
nasul lung deasupra vasului şi inhală încă o dată 
adânc. La naiba, mirosul ăsta îţi limpezeşte 
capul, chiar aşa. Cineva ar putea mânca asta şi 
n-ar mai suferi niciodată de răceală. 

— Faptul că aveţi un singur braţ vă face să fiţi 
atât de preocupat de igienă? întrebă John. 

— Poate că da. 

— Sper că nu vă supăraţi dacă vă întreb, 
continuă John. Dar cum l-aţi pierdut? Braţul, 
vreau să spun. 

— E o poveste destul de interesantă, răspunse 
Groanin. Lucram ca bibliotecar în vechea sală 
de lectură a bibliotecii Muzeului Britanic, şi-i 
uram pe cei care veneau acolo să citească. O 
gloată de înfumuraţi. Era un cititor pe care-l 
uram cu toţii în mod special. Un dresor de tigri, 
pe nume Thug Vickery. Thug Vickery, un anglo- 
indian din Dulwich, scria la o carte despre care 
spera să fie cartea supremă în materie de tigri; 
dar, într-o zi fierbinte de vară, deranjat în 
munca sa de noi, bibliotecarii de la Muzeul 
Britanic, sau cel puţin având această impresie, 
s-a hotărât să se răzbune pe noi toţi. 

Alegându-şi o oră apropiată de închidere, la 
care cei mai mulţi alţi cititori deja merseseră 
acasă, Thug a adus o pereche de tigri albi, 


înfometați, în uriaşa sală de lectură, şi le-a dat 
drumul. Mai mulţi bibliotecari au fost ucişi şi 
mâncaţi, iar eu am fost suficient de norocos 
încât să-mi pierd doar un braţ. 

— Ce li s-a întâmplat tigrilor? întrebă John. 

— Au fost împuşcaţi de cei de la Protecţia 
Animalelor. Imediat după aceea, mi-am pierdut 
slujba şi am început să fur, şi aşa l-am cunoscut 
pe unchiul vostru. Asta e povestea mea. 
Groanin ridică apoi furculita de pe masă. Nu 
cred totuşi că o bucăţică din asta o să mă ucidă, 
spuse el, după care aruncă o cantitate 
considerabilă din „specialitatea specială” a lui 
Creemy pe o farfurie goală. Nu pot să 
supraviețuiesc la nesfârşit cu broccoli şi morcovi 
cu brânză. Am slăbit cinci kilograme de când am 
ajuns în ţara asta. Mă topesc cu zile din cauza 
foamei şi a îngrijorării, zău aşa. 

— Dar este un pic cam iute, îl avertiză John. 
Aţi face bine să aveţi grijă. 

Domnul Groanin râse. 

— Uite ce e, fiule, eu mâncam ardei iuți 
înainte să te naşti tu. Vindaloo, Madras! Dacă 
există un lucru pentru care eşti pregătit atunci 
când te naşti în nordul Angliei, fiule, acela este 
mâncarea iute. Aşa că nu-ți face griji pentru 
mine, tinere. Tu ai grijă de organismul tău şi 
lasă-mă pe mine să am grijă de al meu. Groanin 
fornăi nervos. Obraznic băiat, mormăi el, apoi 
luă o îmbucătură zdravănă din mâncare. 


Pentru o clipă, totul păru să fie în regulă. 
Groanin zâmbi sarcastic către John şi tocmai se 
pregătea să ia o a doua înghiţitură, când 
inevitabilul se produse. Faţa lui Groanin începu 
să devină din ce în ce mai roz, apoi roşie şi, în 
final, purpurie. 

— Pe toţi dracii, arde, sughiţă el, scăpând 
furculita din mână. Repede! Nu staţi aşa! Apă! 
Apă! 

Philippa ridică vasul cu apă şi era pe cale să-i 
toarne în pahar, când Groanin îi smulse vasul 
din mână şi-l dădu pe tot pe găt. 

— Cred că asta înrăutăţeşte lucrurile, nu? 
observă John. 

— Arde, repetă Groanin. Mai mult. Sughiţă 
apoi din nou. 

— Chili? 

— Apă! Apă! Pentru numele lui Dumnezeu, 
daţi-mi apă! 

Philippa ridică vasul de apă şi era gata să 
alerge la bucătărie, să aducă nişte apă 
minerală, când domnul Groanin aruncă florile 
din vaza din centrul mesei şi bău apa verzuie în 
care stătuseră acestea. Dar asta nu păru să-l 
ajute prea mult. 

— Faceţi ceva, spuse el, oarecum greoi. Limba 
mea! Parc-ar fi un cărbune încins. Sunati un 
doctor! Sunaţi la ambulanţă! 

— Ce număr să formez? întrebă Philippa, 
ridicând receptorul. 


— Nu mă-ntreba pe mine, protestă John. 
Pentru o clipă, se gândi să-şi folosească puterile 
de djinn ca să-l ajute pe domnul Groanin, dar 
apoi respinse ideea, din teama de a nu-l lăsa pe 
valetul cu un singur braţ al lui Nimrod şi fără 
limbă. 

Philippa, gândind într-un fel similar, se temea 
să încerce să facă iuţeala din gura domnului 
Groanin să dispară, ca să nu-i îngheţe gura de 
tot. 

Şi, astfel stând lucrurile, Creemy fu cel care-l 
ajută, până la urmă, pe Groanin. 

Oprindu-l pe valet să mai bea apa din vaza 
florilor, îi spuse: 

— Apa foarte rea, rog. 

Apoi îi dădu lui Groanin bolul cu zahăr. 

— Mănâncă, spuse el. Mănâncă. Şi, văzându-l 
incapabil să se controleze, Creemy îi îndesă o 
lingură plină cu zahăr în gură. Zahărul ajută 
gura arde foarte bine, spuse el. 

Groanin înghiţi zahărul din lingură şi apoi, cum 
acesta păruse că-l mai liniştise, mai luă una; şi, 
după zece minute, focul din gura lui ajunse să 
fie destul de potolit încât să poată vorbi din nou. 

— La naiba, a fost un chili foarte iute. Ce a 
fost, lavă topită? Am crezut că mi-a sunat 
ceasul. Nu ştiu cum de puteţi mânca aşa ceva, 
chiar nu ştiu. Groanin îşi dezlipi cămaşa de pe 
trup. Uitaţi-vă la mine. Sunt leoarcă de 
transpiraţie, chiar sunt. Ridică un covoraş şi 


începu să-şi facă vânt. A cui reţetă e asta? A lui 
Lucifer? A Inchiziției Spaniole? expiră apoi, din 
adâncul plămânilor. Asta numeşti tu glumă, 
tinere? Te întreb, asta numeşti tu glumă? 

— Nu, domnule, spuse John. Am încercat, dacă 
vă amintiţi, să vă avertizez că s-ar putea să fie 
un pic iute. 

— Da, aşa ai făcut, aprobă Groanin. Nu pot să 
neg asta. Doar că toată chestia asta ar trebui să 
vină cu o avertizare de sănătate de la guvern, 
sau ceva de genul ăsta. 

John se hotărî să nu mai pomenească de 
faptul că Nimrod fusese cel care-i sugerase să-i 
ofere lui Groanin ceva din „specialitatea 
specială” a lui Creemy. Era clar că sărmanul om 
suferise în mod real şi nu prea credea c-ar fi 
putut să râdă de ceea ce se întâmplase, cel 
puţin pentru o vreme. 

După ce Groanin îşi reveni de-a binelea, îi luă 
pe gemeni şi-i duse la spectacolul de lumini şi 
sunete de la piramide (copiii fură prea politicoşi 
să-i spună că-l văzuseră deja), fără să se mai 
plângă, şi nu mai pomeni niciodată despre 
incidentul cu „specialitatea specială” a lui 
Creemy. 


Capitolul 16 
Cea de-a treia dorinţă 


În dimineaţa următoare, unchiul Nimrod nu 
apăru la micul dejun. 

— Poate c-a stat până târziu, azi-noapte, 
spuse Philippa, plină de speranţe. 

— Hai să-l căutăm în camera lui, propuse John. 

Dar niciunul dintre gemeni nu se aştepta, de 
fapt, să-l găsească pe unchiul lor încă în pat. 

Dormitorul lui Nimrod ocupa cea mai mare 
parte a primului etaj. Lângă uşa dublă a 
acestuia, se aflau două statui de mărimea unui 
om, care-l reprezentau pe Anubis, zeul morții, 
cu cap de şacal. înăuntru, lucrurile erau 
aranjate mai degrabă pentru lucru, decât pentru 
somn, pentru că Nimrod folosea uriaşa cameră 
şi pe post de birou. Pe o masă mare din lemn de 
nuc se afla un computer. Lângă un scaun din 
coarne de cerb se afla un set de rafturi înalte; 
pe unul dintre acestea, se găsea un borcan 
mare de sticlă, cu un homar albastru uriaş în el, 
de care atârna o plăcuţă pe care scria, cu litere 
grosolane: A NU SE MÂNCA. Lângă pat se afla 
un cufăr aurit, aparent egiptean, împodobit cu 
hieroglife, care conţinea o varietate foarte mare 
de sticluţe cu medicamente. În oricare altă 
situaţie, camera ar fi indicat un unchi care 
colecţiona antichităţi, sau care nu arunca nimic; 
era dificil de hotărât între cele două variante: în 
jur se aflau maldăre de valize, laptopuri, CD-uri 
încă nedesfăcute, învelitori, seturi de astaraga!/i, 
cutii pline cu ochelari, ceasuri, stilouri aurite, 


brichete, cutii de trabucuri, medicamente, 
caiete, precum şi un dulap plin cu pălării, 
pantofi, duzini de cravate şi aproape o sută de 
costume de diferite nuanţe şi materiale. Mai 
multe zigurate de cărţi înconjurau un pat 
franțuzesc imens, acoperit cu cele mai fine 
cearceafuri irlandeze, pe care nu dormise însă 
nimeni. 

— Garajul, spuse Philippa. Poate că maşina 
este acolo. 

Garajul lui Nimrod, din spatele casei, nu era 
mai puţin plin decât dormitorul lui. Avea acolo o 
motocicletă Vincent cu o înfăţişare destul de 
veche, un bob al echipei olimpice britanice (care 
părea foarte nelalocul lui în Egipt), cel puţin o 
duzină de covoare persane, puse unul peste 
altul ca nişte clătite, câteva echipamente pentru 
crichet şi un sarcofag din granit. Nu era, însă, 
nici urmă de vreun Cadillac Eldorado alb şi, în 
cele din urmă, gemenii fură nevoiţi să admită 
ceea ce deja bănuiau, şi anume că unchiul lor 
nu se întorsese în noaptea trecută. 

— Am un presentiment rău în legătură cu 
toată povestea asta, spuse Philippa. 

— Şi eu, admise John. Ce facem? 

— Ar trebui să le spunem lui Creemy şi 
domnului Groanin. Şi apoi să plecăm să-l 
căutăm, desigur. 

Gemenii îl găsiră pe domnul Groanin în 
camera sa, citind un exemplar al ziarului Daily 


Telegraph din ziua precedentă şi savurându-şi 
micul dejun: un borcan cu mâncare pentru copii. 

— Fulgi de ovăz cu mure şi mere, spuse el, 
văzându-i pe gemeni. Delicios. 

— Nu ştiu cum de puteţi mânca aşa ceva, 
spuse John, privind prin camera ticsită cu poze 
de-ale lui Shakespeare, Shelley şi Lordului 
Byron. 

— Asta aud de la băiatul cu un stomac de 
azbest, spuse valetul, luând încă o îmbucătură 
din amestecul gelatinos. Cu ce vă pot ajuta? 

— Este vorba despre unchiul Nimrod, spuse 
Philippa. Nu e aici. N-a venit acasă aseară. 

Domnul Groanin gemu încet. 

— Ei bine, şi ce vreţi să fac eu acum? Scoase 
ultimele rămăşiţe de mâncare din borcan şi apoi 
linse, lacom, lingura. Cred că va apărea. Şi, în 
afară de asta, poate să-şi poarte singur de grijă. 
Vorbeşte vreo şase limbi, inclusiv araba. Are 
bani. Cunoaşte ţara ca pe propriul buzunar. Asta 
ca să nu mai spunem că are şi puteri 
supranaturale. Nu e chiar neajutorat, nu? Eu, pe 
de altă parte, nu vorbesc o boabă arabă, n-am 
niciun sfanţ din banii locali, nu găsesc nici 
măcar drumul până la aeroport, oricât de mult 
aş vrea, vă spun. Şi, dacă n-aţi observat, am 
doar un braţ. Aşa că nu prea văd ce aş putea 
face. 

— Trebuie să ne ajutaţi să-l găsim, stărui 
Philippa. A spus că la întâlnirea de aseară l-ar 


putea pândi o grămadă de pericole. De aceea a 
insistat să rămânem acasă. 

— Foarte rezonabil din partea lui, spuse 
Groanin. În acest caz, ce vă face să credeţi c-ar 
aprecia dacă l-am căuta acum? Dacă mă 
întrebaţi pe mine, mai bine aţi face ceea ce vi s- 
a spus şi l-aţi aştepta aici până când va apărea 
la uşă. 

Gemenii îi povestiră despre Hussein Hussaout 
şi despre djinnii captivi ai lui Akhnaton, dar şi 
despre cum plecaseră cei doi în deşert ca să 
caute mormântul lui Akhnaton. 

— Asta pare o treabă de djinni, spuse Groanin, 
ştergându-şi singura mână pe un prosop pe care 
era o poză de-a Madonnei. Am face mai bine să- 
| găsim pe domnul Rakshasas. Să vedem ce are 
şi el de spus. 

Coborâră până în salonul de la parter, după 
lampa în care se afla bătrânul djinn. Era pe 
masa pe care o lăsase Nimrod. John o ridică şi o 
frecă nerăbdător, ca şi Aladin, se gândea el. Ca 
şi mai înainte, fumul albastru începu să iasă din 
gura îngustă a lămpii şi apoi, când se risipi, 
domnul  Rakshasas şedea pe unul dintre 
scaunele din bibliotecă. Ascultă răbdător ceea 
ce-i spuneau gemenii şi apoi clătină, cu un aer 
grav, din cap. 

— Mă tem că s-ar putea să aveţi dreptate, 
spuse el. Că i s-a întâmplat ceva dragului nostru 
prieten, fiindcă altfel cu siguranţă ar fi luat până 


acum legătura cu noi, să ne asigure că este 
bine. Haideţi să vedem dacă putem lua noi 
legătura cu el. 

— Cum? Folosindu-ne puterile de djinn? 
întrebă John. 

— Nu, spuse domnul Rakshasas, ridicând 
telefonul. Voi încerca să-l sun pe telefonul 
mobil. Formă un număr şi apoi aşteptă o vreme 
până să pună receptorul la loc. Se pare că şi-a 
închis telefonul. Domnul Rakshasas se încruntă. 
Sau asta, sau nu mai are semnal. Dar se poate 
să fie şi legat de un talisman, sau să fi fost făcut 
sclavul cuiva care doreşte ca Nimrod să-i 
asculte poruncile. 

— Nu se compară nimic cu un strop de 
optimism, rosti, pe un ton sarcastic, Groanin. Pe 
de altă parte, poate că a pus cineva dopul sticlei 
în care se află el acum. Ca atunci când Nimrod 
s-a dus într-un magazin de antichităţi din 
Wimbledon şi a intrat într-o carafă ca să arunce 
o privire. Ar fi stat acolo o veşnicie, dacă nu 
eram eu. 

— Da, e o posibilitate, acceptă domnul 
Rakshasas. Dar asta se poate întâmpla doar 
când un djinn se transformă în fum, ca să între 
într-o sticlă sau o lampă. Ca să capturezi un 
djinn, atunci când se află în starea sa normală, 
înseamnă să-l legi. Ca să faci asta, trebuie să-i 
ştii numele de djinn şi să ai ceva din corpul lui. 
Cum ar fi o unghie. Sau un fir de păr. 


— Mi se pare că locul cel mai bun în care 
putem să ne începem căutările, spuse domnul 
Groanin, este magazinul lui Whoosy Whatsit”€. 

— Hussein Hussaout, îl corectă John. 

— Hussein Hussaout este un om de treabă şi 
un prieten de nădejde al tribului Marid, spuse 
domnul Rakshasas. Dar se poate să fi devenit 
sclavul Ifriţilor şi să se afle sub controlul lor. 
Acesta ar fi unicul motiv pentru care l-ar fi 
trădat pe unchiul vostru. În acest caz, aţi face 
bine să fiţi foarte atenţi. Ar putea fi periculos. 

— Nu vii cu noi? întrebă domnul Groanin. 

— Nu voi putea să vă însoțesc în persoană, 
spuse domnul Rakshasas. Dar luaţi lampa mea 
cu voi. S-ar putea să vă pot oferi nişte sfaturi. În 
afară de asta, dacă Hussaocut se află sub 
controlul Ifriţilor, ar fi mai bine să avem un as în 
mânecă. Am înţeles că unchiul vostru nu dorea 
să-l informeze pe Hussaout că voi sunteţi djinni, 
nu? Dacă Hussein Hussaout este sclavul Ifriţilor, 
atunci va fi mai bine dacă el şi Ifriţii vor crede 
că sunteţi doar simpli oameni. Nu se vor simţi 
ameninţaţi de voi. 

— Cum o să ajungem acolo? 

— Ne poate duce Creemy cu maşina, spuse 
domnul Groanin. 

— Nu uitaţi ceva? N-avem maşină. Nimrod a 
luat-o aseară, spuse John. * 


56 Un fel de Cine-i ăla, ce-i ăla, cu o pronunție asemănătoare cu cea a 
numelui Hussein Hussaout. 


— Atunci, va trebui să închiriem una, răspunse 
Groanin. 

— Nu, se opuse John. Ar lua prea mult. Va 
trebui să facem să apară una. Noi înşine. Cu 
puterile de djinn. Ce spuneţi, domnule 
Rakshasas? 

— Nu vă pot ajuta decât foarte puţin în 
această privinţă, John. Vai, sunt foarte bătrân, şi 
puterile mele sunt stoarse ca un prosop Galway 
ud. Dar, dacă tu şi sora ta v-aţi ţine de mână, v- 
aş putea ajuta eu să vă concentrați energiile 
tinere. Doriţi să creaţi o maşină cu motor, da? 

— Da, confirmă John. 

— Atunci, va trebui să încercăm cu toţii s-o 
vizualizăm pe aceeaşi. 

— Mi-era teamă că asta veţi spune, admise 
Philippa. Abia dacă ştiu diferenţa între un Jeep şi 
un Jaguar. 

— Ce este un Jeep? întrebă domnul 
Rakshasas. 

— Nicio problemă, spuse John şi, alergând la 
etaj, luă revista cu maşini pe care o cumpărase 
din aeroportul Heathrow şi o aduse jos, în 
camera de zi. Uite, spuse el, arătând modelul 
roşu, aerodinamic de pe copertă. Ferrari 575 M 
Maranello. Face suta în 4,25 secunde şi are o 
viteză maximă de 325 de kilometri pe oră. lată 
o maşină pe care n-o uiţi uşor. Are şi patru 
locuri. 

Groanin luă revista din mâinile lui John şi 


întoarse paginile. 

— Poate că totuşi am putea găsi ceva mai 
puţin pretenţios, mormăi el. Ceea ce vrem noi 
este un model practic. Un fel de SUV. O maşină 
cu tracţiune integrală. Un Range Rover. Ferrariul 
ăla arată ca pentru o pistă de curse, nu pentru 
un drum prin deşert, în afara oraşului Cairo. 

— De fapt, o mulţime de şeici ai petrolului 
cumpără maşina asta, spuse John. 

Philippa se holbă cu atenţie la maşina de pe 
copertă. Părinţii uneia dintre prietenele ei de la 
şcoală aveau un Range Rover, şi-i plăcea destul 
de mult, dar nu se compara cu acest Ferrari. 

— Imi place, declară ea. E drăguţ. Prefer roşul 
faţă de negru. Tata mereu alege maşini negre. 
Una roşie ar fi mai drăguță. 

II aduseră pe Creemy şi merseră cu toţii în 
garaj, unde domnul Rakshasas îi luă de mâini şi- 
şi închise ochii, invitându-i să se gândească la 
mintea lui ca la un fel de amplificator care i-ar 
ajuta să mărească puterea propriilor lor gânduri. 

— Domnule Groanin? spuse el. Aţi fi atât de 
bun să numărați în sens invers, de la zece? 
John. Philippa. Fiţi gata să vă rostiţi cuvintele de 
concentrare, când îl auziţi pe domnul Groanin 
spunând „zero”. Aţi înţeles? 

— Inţeles, spuseră gemenii. 

— Oricând sunteţi gata, domnule Groanin. 

— Zece-nouă-opt-şapte-şase-cinci-patru-trei- 
doi-unu-zero! 


— FABULONGOSHOO... 

— ABECEDARIANI! 

— ...MARVELISHLYWONDERPIPICAL! 

Pentru câteva clipe, aerul din interiorul 
garajului se văluri ca o fata morgana deasupra 
nisipului încins al deşertului. Temperatura 
crescu şi ea considerabil, urmând apoi un 
clinchet, ca şi când o lingură ar fi lovit o sticlă. 
Domnul Groanin clipi o dată, dar nu văzu nimic, 
însă când clipi din nou, un Ferrari roz strălucitor 
se afla în garaj. 

— Roz? urlă John. N-are culoarea care trebuie. 
Cum am făcut un Ferrari roz? Şi roţile? Ce s-a 
întâmplat cu roţile? 

Era adevărat: şi roţile erau greşite. În loc de 
profilul subţire din aluminiu, gravat cu un cal 
cabrat, care se găseşte de obicei la un Ferrari, 
acesta avea roţi mari, de teren, cum se văd la 
un Range Rover. 

— E vina mea, se scuză Philippa. Mă tem că 
am început să mă gândesc la culoarea roz în 
ultimul moment. 

— Şi roţile? gemu John. 

— Ei bine, am fost un pic confuză, mărturisi 
sora lui. Atunci când domnul Groanin a pomenit 
despre un Range Rover, am început să mă 
gândesc la maşina părinților lui Holly 
Reichmann. 

— Pare că poate fi condusă, anunță Groanin, 
deschizând uşa şi ridicând scaunul din piele, 


astfel încât gemenii să se poată sui pe cele 
două scaune mici din spate. Dacă mă întrebaţi 
pe mine, e chiar o îmbunătăţire. 

— Haideţi atunci, spuse John. Să mergem. 

Acesta fu semnul pentru domnul Rakshasas să 
se întoarcă în lampa sa, pe care Philippa o ridică 
şi o strânse la piept. 

Creemy apăsă pe un buton de pe perete, ca 
să deschidă uşa electrică a garajului, în timp ce 
Groanin se urcă în maşină după gemeni şi 
închise portiera. 

— Eu, unul, prefer Rolls-Royce. Asta e un pic 
cam înghesuită pentru gusturile mele. 

Creemy murmură ceva în arabă şi arătă spre 
contactul maşinii, clătinând din cap. 

— Nu prea e ulei în lampa asta a băiatului, 
mormăi Groanin, întorcându-se pe scaun ca să-l 
privească pe John. Ai uitat de chei, deşteptule. 

— Îmi pare rău, spuse John şi, închizându-şi 
ochii, se concentră: ABECEDARIAN! 

Câteva clipe mai târziu, Creemy dădu din cap 
şi porni motorul, care părea mai puţin puternic 
decât crezuse John. Creemy scoase ciudatul 
Ferrari din garaj şi o luă pe drumul care mergea 
spre sud, afară din Oraşul Grădinilor, spre 
partea veche a oraşului Cairo, unde se afla şi 
magazinul de antichităţi. 

Traficul prăfuit al oraşului nu mai văzuse 
niciodată o maşină atât de ciudată precum 
Ferrariul roz, iar oamenii se aplecau afară din 


autobuze, curioşi, sau ieşeau din magazine ca 
să se uite la el. Groanin gemu zgomotos atunci 
când Creemy fu nevoit să tragă brusc de volan 
ca să evite un măgar care trăgea după el o 
căruţă. Căruţaşul se ridică şi arătă spre Ferrariul 
roz, râzând. John îl observă. 

— Cât de ruşinos, spuse el, cufundându-se în 
scaunul lui. 

Creemy ajunse în final pe un drum mai liber şi 
apăsă pedala de acceleraţie. Maşina prinse 
viteză şi-i lăsă pe ceilalţi, încet-încet, în urmă. 
Uşor dezamăgit de primul său Ferrari, John se 
simţi uşurat atunci când, în sfârşit, ajunseră la 
Oraşul Vechi şi Creemy opri maşina. 

— Amintiţi-vă de ceea ce a spus domnul 
Rakshasas, le atrase atenţia Groanin. Indiferent 
ce vă spune individul acela, cred că este bine 
să-i lăsăm impresia că încă avem încredere în 
el. E o vorbă veche pe care-o avem noi, în 
Lancashire:  „[ine-ţi prietenii aproape şi 
duşmanii şi mai aproape”. 

Lăsând lampa în care se afla domnul 
Rakshasas în maşină cu Creemy, domnul 
Groanin şi gemenii o luară pe străduţa mică şi 
pietruită, spre magazinul lui Hussein Hussaout. 

Avură noroc că domnul Groanin îi avertizase 
să arate încredere, pentru că prima persoană pe 
care o văzură atunci când intrară fu Baksheesh, 
fiul lui Hussein Hussaout, care purta un bandaj 
la picior, dar altfel părea că-şi revenise. 


Hussaout însuşi, aşezat pe aceeaşi grămadă de 
perne, purtând acelaşi costum alb şi fumând din 
aceeaşi narghilea, părea destul de obosit şi 
îngrijorat dar, văzându-i pe gemeni şi pe 
domnul Groanin, încercă din răsputeri să se 
arate cât mai primitor. 

— Bună ziua, spuse el. Ce vă aduce aici? 
Aproape instantaneu, adăugă, pe un ton 
inocent: Şi unde e Nimrod? 

— Speram să ne spuneţi dumneavoastră asta, 
replică domnul Groanin. Sunt valetul domnului 
Nimrod, domnule. Mă tem că nu l-am mai văzut 
de când a plecat spre dumneavoastră, aseară. 

— Dar n-a ajuns aici, spuse Hussaout, 
ridicându-se în picioare şi părând chiar îngrijorat 
acum. Presupun c-a fost reţinut de ceva mult 
mai important şi că se va întoarce astăzi. 

Philippa nu era foarte convinsă de povestea 
lui. 

— Dacă n-a venit aici, atunci unde credeţi că 
s-a dus? îl întrebă ea, politicoasă, pe Hussaout. 

Egipteanul ridică din umeri. 

— Vă rugăm, domnule Hussaout, interveni 
John. Ne ajutaţi să-l găsim? 

Hussein Hussaout privi nervos către fiul lui 
care, din fericire, nu arăta niciun semn că i-ar fi 
recunoscut pe gemenii care fuseseră în 
dormitorul lui cu o zi în urmă. 

— Desigur, spuse el. Uite, de ce nu mergeţi 
voi acasă şi să aşteptaţi telefonul meu. O să 


cercetez prin jur. Voi căuta în câteva dintre 
locurile lui preferate. Important este să nu vă 
faceţi prea multe griji. Vă zic, Cairo este un oraş 
mare. Oamenii dispar tot timpul. Dar, de obicei, 
apar din nou. Dacă voi crede că există motive 
de îngrijorare, voi suna chiar eu la poliţie. Ce 
ziceţi? 

— Este foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră, vă asigur, spuse domnul 
Groanin. Şi suntem încântați de faptul că 
Nimrod are un prieten atât de bun. Nu-i aşa, 
copii? 

— Da, răspunseră gemenii, fără să se simtă 
câtuşi de puţin încântați şi fiind destul de 
convinşi acum de faptul că Hussein Hussaout îi 
minţea. Era ceva în neregulă cu însănătoşirea 
atât de rapidă a lui Baksheesh, care părea să fie 
oarecum legată de dispariţia lui Nimrod. Băiatul 
însuşi îi privea nervos pe gemeni, mutându-şi 
privirea de la unul la altul, ca un robot prins cu 
mâţa-n sac. 

— Încă un lucru, spuse John, în timp ce erau 
pe punctul de a pleca din magazin. Era o 
stratagemă pe care-o văzuse la avocaţii din 
procesele televizate: îşi lăsau martorii să creadă 
că nu mai aveau întrebări şi apoi aruncau o 
ultimă întrebare, sperând să-i prindă cu garda 
coborâtă. Locul ăsta unde trebuia să mergeţi, în 
deşert. Nu credeţi că s-a dus acolo singur, nu? 

Hussein Hussaout încercă să pară gânditor 


pentru un moment. 

— Nu, spuse el. Nu cred. l-am dat doar o idee 
generală despre unde s-ar afla. 

— Şi unde anume i-aţi spus c-ar fi? 

— La Medinet el-Fayyum, spuse Hussaocut. 
Apoi clătină, ferm, din cap. Dar nu-l veţi găsi 
acolo, sunt sigur de asta. De ce-ar fi mers acolo 
fără mine? N-are niciun sens. Doar eu ştiu unde 
este el. Hussein Hussaout se grăbi să se 
corecteze. Adică, unde este locul. Locul de 
lângă Medinet el-Fayyum. Unde urma să-l duc şi 
pe Nimrod. N-are niciun rost să-l căutaţi acolo. 

— Vă vom aştepta telefonul, spuse domnul 
Groanin. 

— Da. Da, vă rog. 

În clipa în care se întoarseră la maşină, 
domnul Groanin se încruntă. 

— E un muşteriu greu de citit, nu încape nicio 
îndoială, spuse el. 

— Dacă asta înseamnă că nu este de 
încredere, replică Philippa, atunci sunt de acord. 

— Mi s-a părut mie, întrebă John, sau a părut 
destul de nervos la ideea c-am merge în acest 
loc, Medinet el-Fayyum? 

— Nu, şi eu am remarcat, confirmă Philippa. ŞI 
aţi auzit ce-a zis? „Doar eu ştiu unde este EL.” 
Apoi s-a corectat, desigur, şi a zis: „Doar eu ştiu 
unde este LOCUL.” Există doar o singură situaţie 
în care se poate face o astfel de greşeală: 
atunci când creierul tău gândeşte ceva, iar gura 


spune altceva. 

— Da, ai dreptate, aprobă Groanin. Se 
numeşte scăpare freudiană. Şi sugerează că 
există o cauză inconştientă pentru un cuvânt 
greşit dintr-o propoziţie, care poate fi ghicită. 

— Cred c-ar trebui să facem exact ceea ce nu 
voia el să facem, propuse John. 

— Şi adică? întrebă Philippa. 

— Să mergem la Medinet  el-Fayyum, 
bineînţeles. Poate că i-a văzut cineva maşina. 
Un Cadillac Eldorado alb nu e chiar o maşină 
care să treacă neobservată în Egipt. 

Domnul Groanin ciocăni în lampa veche din 
bronz a domnului Rakshasas. 

— Aţi auzit, domnule Rakshasas? spuse el, cu 
voce tare. Vrem să mergem la Medinet şi să-l 
căutăm pe Nimrod. 

O voce slabă, părând că-i aparţine cuiva care 
vorbea dintr-o fântână foarte adâncă, le 
răspunse: 

— Ideea băiatului e mai bună decât orice aş fi 
putut eu să născocesc. 

— Bine, atunci am stabilit, hotărî Groanin, 
punându-şi centura de siguranţă. Creemy? 
Arătă prin fereastra Ferrariului roz: Medinet el- 
Fayyum. Şi nu face economie de cai-putere. 

Două ore mai târziu, Ferrariul roz ajunse la 
Medinet el-Fayyum, un orăşel destul de întins, 
aflat la vest de marele fluviu Nil. După ce fu 
parcat în piaţă, Ferrariul atrase destul de 


repede o mulţime de spectatori şi, cu ajutorul 
unor fotografii ale Cadillacului Eldorado alb, 
condus de Nimrod, pe care le purta cu mândrie 
în portofel, Creemy începu să-i întrebe pe 
localnici dacă-şi amintea careva să fi văzut acea 
maşină cu o noapte în urmă. Dar se părea că 
nimeni n-o văzuse şi, după o oră de întrebări 
răbdătoare, cei patru începură să se simtă uşor 
descurajaţi. 

— Poate c-am putea să mergem pe aici, prin 
jur, propuse Philippa. Şi să vedem dacă nu 
cumva zărim noi maşina pe undeva. 

Groanin arătă spre cealaltă parte a unui canal 
de irigaţii care lega râul de oraş. 

— Vedeţi ăla de acolo? spuse el. Acela este 
Deşertul de Vest. Mai multe mii de kilometri 
pătraţi. Apoi, Groanin arătă în direcţia opusă. Şi 
acela este Deşertul de Est. Tot câteva mii de 
kilometri pătraţi. Să căutăm prin jur? Nu prea 
cred. 

— Domnul Groanin are dreptate, spuse John. E 
ca şi cum am căuta acul în carul cu fân. 

— Ce-ar fi să ne transformăm în păsări de 
pradă, propuse Philippa, şi să zburăm prin jur? 

— Nu recomand asta, interveni domnul 
Rakshasas, din interiorul lămpii sale. În primul 
rând, transformarea într-un animal sau într-o 
pasăre cere multă experienţă. Şi, în cel de-al 
doilea, niciunul dintre voi n-a învăţat să zboare. 

— Atunci, asta este, spuse John, lovind cu 


piciorul o piatră. 

Deja soarele apunea acum şi era clar că, 
destul de curând, aveau să fie nevoiţi să se 
întoarcă la Cairo. Gemenii nu-şi puteau ascunde 
dezamăgirea sau temerile privind siguranţa lui 
Nimrod. În cele din urmă, în clipa în care 
Creemy era gata să pornească maşina şi s-o ia 
înspre casă, un bărbat călărind o cămilă, care 
aflase despre Ferrariul roz şi despre căutarea 
unui Cadillac Eldorado alb, se îndreptă către ei 
şi începu o conversaţie cu Creemy, pe care o 
sfârşi arătând în susul drumului şi dându-i 
indicaţii. 

— Cadillac, spuse Creemy şi, după ce-i 
mulţumi călăreţului, porni maşina. El văzut. 

Domnul Rakshasas, traducând conversaţia 
celor doi din arabă în engleză, adăugă că 
străinul care călărea cămila îi spusese lui 
Creemy că văzuse o maşină americană în satul 
Biahmu, la câteva minute distanţă de 
intersecţia cu drumul principal, lângă o 
grămadă de pietre şi nişte ruine. 

Ajunseră destul de repede înapoi, pe drumul 
principal, de unde, văzând un semn care arăta 
către Sennuris şi Biahmu, Creemy îndreptă 
Ferrariul către un drum destul de accidentat pe 
o distanţă de câţiva kilometri. 

— Mai bine că avem roţi de Range Rover la 
maşina asta, observă Groanin, când maşina lovi, 
cu zgomot, o altă groapă din dram. Dac-am fi 


avut roţile originale, n-am fi putut să mergem 
prin hârtoapele astea. 

In cele din urmă, ajunseră la o grămadă de 
pietre, lângă care se afla o pereche uriaşă de 
picioare din piatră şi chipul unui faraon uitat. 
Creemy opri maşina şi ieşiră cu toţii afară. 

— Astea sunt, probabil, ruinele, spuse John. 

— Nu, nu ruine, rosti încet Groanin. Asta este 
poezie. 

— Poezie? întrebă, mirată, Philippa. Îi plăcea 
destul de mult poezia, dar nu înţelegea despre 
ce vorbea Groanin. Înainte să-l roage însă să-i 
explice, Groanin deja se lansase în recitarea 
uneia dintre cele mai cunoscute poezii din 
literatura engleză: 


Am cunoscut un călător venit de pe un vechi tărâm, 

Care-a spus: „Două picioare uriaşe, fără trup, din 
piatră Se află în deșert! Aproape de ele, în nisip, 

Pe jumătate îngropat se află un chip, 

A cărui încruntare şi buză încrețită, şi căutătură dură, 

Spun că artistul care l-a sculptat prea bine a citit 

Acele patimi care încă mai trăiesc, întipărite-n lucruri 
fără viată, 

De mâna care le-a făurit, şi inima care le-a hrănit; 

lar pe piedestalul său, cuvintele acestea sunt 
cioplite: 

Ozymandias mi-e numele, şi sunt al Regilor din lume 
Rege: 

La vorbele-mi, cuprinşi de disperare, luaţi cu toţi 
aminte! 

Nimic nu mai rămâne în urmă. În jurul decăderii 


Acestei colosale stricăciuni,  nemărginite în 
singurătate, 
Se-ntind în depărtare, pustii, nisipurile tăcerii. 


Groanin se opri, parcă aşteptând ca efectul 
poeziei să pătrundă în mintea tinerilor săi 
ascultători. 

— Ce poezie este aceasta, domnule Groanin? 
îl întrebă Philippa, care se gândea că i-ar plăcea 
s-o mai asculte o dată. 

— Ei, să nu-mi spuneţi că n-aţi mai auzit 
niciodată Ozymandias, rosti Groanin, clătinând 
din cap. Amintiţi-mi să vă dau un exemplar din 
Noua ediție Oxford a versurilor britanice, atunci 
când ajungem înapoi. Ozymandias este primul 
poem pe care l-am învăţat vreodată la şcoală. 
De Shelley. Unul dintre cei mai mari poeţi 
englezi care au trăit vreodată. 

— Bănuiesc că vrea să fie ironic, spuse John, 
care sărise pe o stâncă, încercând să vadă mai 
bine zona din jur. Deodată, zâmbi: Cum ar suna 
„Nimic nu mai rămâne în urmă... afară de un 
Cadillac alb”. 

Cadillacul alb al lui Nimrod era parcat aproape 
de peretele din piatră, de cealaltă parte a 
ruinelor. Era intact şi descuiat, iar capota parţial 
îngropată în nisip, de parc-ar fi fost acoperită de 
o furtună. 

— Mă duc să caut prin maşină, spuse John. 
Poate c-a lăsat un bilet. 


Dar înăuntru nu era nimic. 

Philippa îşi puse palmele în jurul gurii şi începu 
să-l strige pe Nimrod, în timp ce John se căţăra 
înapoi pe pietre ca să vadă ce mai putea 
observa în jur; dar nu erau nici măcar vulturi pe 
cer care să indice prezenţa unui cadavru pe 
vreo dună îndepărtată de nisip. 

Philippa strigă încă o dată. Apoi îi veni o idee 
şi, închizându-şi ochii pentru o clipă, îşi rosti 
cuvântul de concentrare: 
FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPIPICA 
L! O portavoce din alamă, de genul celor 
folosite de marinari ca să comunice de la un vas 
la altul, apăru în nisip. 

— Aşa mai merge, aprecie Groanin, în timp ce 
Philippa se învârtea printre ruine, strigându-l în 
continuare pe Nimrod prin megafonul ei. Nu se 
poate să n-audă asta, adăugă, acoperindu-şi o 
ureche cu singura sa mână. 

— Opreşte-te, strigă şi John. Cred c-am auzit 
ceva. 

Philippa îşi cobori portavocea şi ascultă, 
atentă. 

În cele din urmă, Groanin răsuflă şi clătină din 
cap. 

— Nu e nimic aici, spuse el, încet. Şi, fluturând 
energic din mână înspre deşertul arid, adăugă: 
Nimic! Dacă mă întrebaţi pe mine, a ajuns aici 
în maşina lui şi apoi a plecat cu altă maşină. Cel 
mai probabil, a fost răpit. Sau închis într-o sticlă 


şi luat. 

John se ghemuise în spatele Cadillacului. 

— Pe lângă urmele noastre de cauciucuri, mai 
este un singur rând, anunţă el. Parc-ar fi venit 
aici cu maşina şi apoi ar fi dispărut. Băiatul 
merse în faţa maşinii şi inspectă duna de nisip 
care acoperea capota. Mă întreb... Vouă vi se 
pare că nisipul a ajuns pe cale naturală aici? Tot 
nisipul? Nu-mi amintesc să fi fost atât de 
puternic vântul astăzi. 

— Nisipul e nisip, spuse Groanin. Şi cum 
ajunge în orice loc rămâne un mister pentru noi. 
— Asta nu e un răspuns, îl repezi, iritat, John. 

Dar Groanin deja se îndrepta înapoi spre 
Ferrariul roz. 

— Vă spun eu, nu e nimic aici, repetă el 
supărat şi, intrând în maşină, închise uşa şi 
porni aerul condiţionat. Oftă de uşurare, în timp 
ce aerul rece îi învăluia trupul. Îi privi pe John şi 
Philippa vorbind cu domnul Rakshasas, care se 
afla încă în lampa sa, timp de câteva minute, şi 
apoi, când aceştia se întoarseră la maşină, i se 
păru că gemenii îl priveau într-un mod ciudat. 
Philippa deschise portiera maşinii, lăsând tot 
aerul rece să iasă. 

— Domnule Groanin, spuse ea, cu grijă. 

— Da, ce este? Simţind că gemenii pun ceva 
la cale, Groanin se încruntă şi adăugă: Orice-ar 
fi, nu doresc să ştiu. Mi-e cald, sunt obosit, mi-e 
sete şi vreau să mă întorc în camera mea. 


— Ne-a venit o idee, continuă cu delicateţe 
Philippa. Dar implică un sacrificiu din partea 
dumneavoastră. 

— Sacrificiu? Nu voi fi sacrificat ca să-l salvez 
pe unchiul vostru. 

— Nu vrem să vă sacrificăm pe 
dumneavoastră, domnule Groanin, îl linişti 
Philippa. Vrem doar să folosiţi ceva din puterea 
dumneavoastră, ceva care ar fi fost în beneficiul 
propriu, pentru beneficiul altuia. 

Groanin se încruntă. 

— Mai puţin mister, te rog, copilă, ceru el. Și 
mai multă claritate. N-am nici cea mai vagă 
idee despre ce vorbeşti acum. 

— Acum multă vreme, Nimrod v-a acordat 
îndeplinirea a trei dorinţe şi, până acum, aţi 
folosit doar două, nu? Fata se opri. Ei bine, nu e 
evident? Vă puteţi folosi cea de-a treia dorinţă 
ca să-l găsim pe Nimrod. Tot ceea ce trebuie să 
faceţi este să spuneţi: „Dorinţa mea este să ştiu 
unde se află Nimrod” şi-l vom găsi. 

— Vreţi să-mi folosesc cea de-a treia...? Anii 
lungi de obişnuinţă îl împiedicară pe Groanin să 
folosească termenul exact, „dorinţă”, şi în loc 
de asta el făcu un gest de spirală cu degetul, de 
parc-ar fi mimat acţiunea prin care un djinn 
îndeplinea o dorinţă. 

— Exact, zâmbi Philippa. 

— Dar asta ar însemna să nu mai am nicio 
chestie de-aia rămasă, obiectă Groanin. Ar 


însemna că, în toţi aceşti ani pe care i-am 
petrecut gândindu-mă la ceva, am pierdut 
timpul. Se încruntă: Oricum, n-ar trebui ca 
Nimrod să fie aici, ca să-mi îndeplinească 
dorinţa? 

— Am discutat problema cu domnul 
Rakshasas, îi răspunse Philippa. Dacă Nimrod se 
află la mai puţin de cinci mile de aici şi dacă 
strigaţi destul de tare, vă va auzi şi vă va 
îndeplini dorinţa. Dar, dacă n-aude, atunci n-o 
va îndeplini şi cu siguranţă nu ne va fi mai rău 
decât ne este acum. 

— Şi, oricum, nu veţi mai avea parte de oa 
treia dorinţă, dacă Nimrod e mort, nu? interveni 
si John. 

— Pe lângă asta, adăugă Philippa, am discutat 
şi am fost de acord să vă oferim şi noi 
îndeplinirea a trei dorinţe. 

Groanin râse. 

— Cu tot respectul, niciunul dintre voi nu se 
compară cu unchiul vostru Nimrod. Uitaţi-vă la 
ce s-a întâmplat atunci când aţi încercat să 
creaţi un Ferrari roşu. Nu spun că nu este bine, 
doar că, ei bine, în materie de astfel de 
chestiuni, nimeni nu vrea decât ce e mai bun, 
nu? 

Se opri şi ieşi din maşină, învârtindu-se pe 
lângă ea şi cântărind în minte situaţia. 

— Mă scuzati, spuse el, dar am nevoie de 
puţin timp de gândire, după atâţia ani de 


nehotărăre. Este o chestie destul de importantă, 
asta despre care vorbim aici. Ceva care mi-ar 
putea afecta restul vieţii. 

Menţionarea restului vieţii sale păru că atinge 
ceva în adâncul lui Groanin; şi deodată îşi dădu 
seama cât de mult irosise din ultima perioadă a 
vieţii sale căutând cea de-a treia dorinţă. Oare 
timpul care-i mai rămăsese de trăit avea să fie 
petrecut în acelaşi fel? Şi, deodată, ştiu ce 
trebuie să facă. Nu doar pentru Nimrod. Ci şi 
pentru el însuşi. 

— O s-o fac, anunţă el. O s-o fac, o s-o fac! N- 
aveţi idee câte necazuri mi-a adus această a 
treia chestie. Tot timpul ros de nehotărăre, 
gândindu-mă la ce să fac cu ea... Şi mereu m- 
am temut că o s-o folosesc din greşeală şi o s-o 
irosesc pe ceva inutil. Domnul Groanin zâmbi: 
Dumnezeule! Ar fi extraordinar dac-ar putea să 
mi se îndeplinească în sfârşit chestia şi s-o 
consum cu folos şi să termin pentru totdeauna 
cu ea. N-ar fi cel mai potrivit? 

— Aşa vă vrem, domnule Groanin, îl felicită 
John. 

— Dar staţi un moment, se încruntă Groanin. 
Aşteptaţi doar o clipă. Îşi roti un deget către 
gemeni. Trebuie să fii extrem de atent cu 
chestiile. Uneori poţi folosi cuvântul ăla cu „d” şi 
totul iese într-un fel pe care nu-l poţi anticipa. 
Credeţi-mă, ştiu perfect ceea ce spun. Aşa că, 
să zicem că spun: chestia mea este să ştiu unde 


este Nimrod acum. Este posibil să mă pomenesc 
transportat acolo unde se află el, şi atunci eu aş 
şti, dar n-am fi mai câştigaţi cu asta. Inţelegeţi? 

— Poate c-ar trebui să scriem dorinţa pe 
hârtie, înainte, propuse John. In mod precis. 
Conform regulilor numite de Nimrod Legile 
Bagdadului. 

— lhî,  aşa-i. Legile Bagdadului!  Groanin 
aprobă din cap. Da, aşa trebuie să facem. 

— „Fără să mă aflu într-un alt loc sau moment 
decât cel prezent”, începu să dicteze Philippa, 
„îmi doresc să ştim cu toţii exact...” 

— „Exact“, repetă Groanin. Excelent. 

— „Exact unde se află Nimrod acum”, 
continuă Philippa. 

John îl privi întrebător pe domnul Groanin, 
apoi pe Philippa şi, văzându-i că aprobă, scrise 
dorinţa în caietul său. Apoi, rupând foaia, citi 
dorinţa cu voce tare, pentru domnul Rakshasas. 

— E o dorinţă bună, fu de părere acesta. 
Foarte precisă. Nu lasă loc de erori. Conformă 
cu secţiunea 93 a Legilor Bagdadului. Să 
sperăm că Nimrod o va auzi. Altfel, nu prea ştiu 
ce putem să facem. Nu prea putem să mergem 
prin tot Egiptul, repetând dorinţa, în speranţa că 
Nimrod o va auzi. În privinţa asta, Cadillacul 
reprezintă, probabil, unica noastră speranţă să 
ne restrângem căutările. 

John îi întinse bucata de hârtie domnului 
Groanin. 


— Gata? îl întrebă el. 

— N-o să fiu niciodată mai pregătit decât 
acum, mărturisi domnul Groanin. Privi ceea ce 
scrisese John, ca un actor care încearcă să se 
familiarizeze cu un rol dintr-o piesă, iar apoi 
aprobă din cap. Bine. Haide! 

Groanin îşi umezi nervos buzele şi apoi începu 
să dea glas dorinţei. 

— Fără să mă aflu într-un alt loc sau moment 
decât cel prezent, îmi doresc să ştim cu toţii 
exact unde se află Nimrod acum, citi el, cu grijă. 

In clipa următoare, pământul se zgudui şi, 
pentru câteva clipe, crezură cu toţii că se 
producea un alt cutremur. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă Groanin. 

— Asta a fost îndeplinirea dorinţei, idioţi 
nesimţitori, se auzi vocea profundă a lui Nimrod. 
Sunt aici. Nu m-aţi auzit strigând mai devreme? 

— Te auzim, strigă Philippa. Dar nu te putem 
vedea. 

— Normal că nu puteţi, spuse vocea lui 
Nimrod. Asta pentru că sunt îngropat de viu. 
Intr-un mormânt, sub nisip, cam la două sute de 
iarzi de maşină. Mergeţi spre vest, către soare, 
şi o să vă spun eu când vă apropiaţi. 

— Eşti bine? întrebă Philippa. 

— Da, sunt bine, răspunse vocea lui Nimrod. 
Dar sunt un pic supărat pe mine c-am fost 
păcălit atât de uşor de Hussein Hussaout. 

— Cum a putut face asta? întrebă Philippa, 


continuând să meargă în direcţia vocii lui 
Nimrod. 

— Pentru că-mi rod unghiile, mărturisi Nimrod. 
A fost mereu un obicei de-al meu. Este unul 
dintre lucrurile de care are nevoie un om ca să 
lege un djinn. O parte din el, cum ar fi un dinte, 
o şuviţă de păr sau o unghie. 

— Când am fost la magazinul lui Hussein 
Hussaout, îţi rodeai unghiile, îşi aminti John. 

— Aşa se pare, încuviinţă Nimrod. Dar cumva 
îmi ştia şi numele secret. Cu aceste două 
elemente, m-a putut închide în mormântul ăsta. 

— Dar de ce ar vrea Hussein Hussaout să te 
trădeze? întrebă John. 

— Pentru că e şantajat de Ifriți. Pe când mă 
aflam întins pe jos, năucit, în mormânt, l-am 
auzit cerându-şi scuze şi rugându-mă să-l iert. 
Sărmanul, n-a prea avut de ales. Ifriții l-au 
otrăvit pe fiul lui, Baksheesh, şi pe câine, 
Effendi, şi au lăsat câinele să moară, ca un 
exemplu despre ceea ce i s-ar întâmpla lui 
Baksheesh, dacă Hussein Hussaocut nu făcea 
exact ceea ce i se spunea. 

— L-am văzut pe Baksheesh, spuse John. Şi-a 
revenit de când l-am văzut ultima dată. Ne-am 
dus iar la magazin. Ne-am prefăcut c-am crezut 
ceea ce ne spunea. Că n-ajunseseşi pe acolo. 
Nu cred c-a bănuit că şi noi eram djinni. 

— Am noroc cu nişte nepoți atât de inteligenţi, 
altfel aş fi rămas aici secole întregi. Aţi făcut o 


treabă excelentă de detectivi. Ca să nu mai 
spun de faptul că v-aţi gândit că domnul 
Groanin mai avea o dorinţă. Ceea ce-mi 
aminteşte cât de îndatorat îţi sunt, domnule 
Groanin! 

— Lăsaţi asta acum, spuse Groanin, mergând 
în continuare prin deşertul torid înspre soare. 
Ne apropiem? 

— Încă vreo cincizeci de iarzi şi ajungeţi, îi 
îndrumă vocea lui Nimrod. O să vedeţi un dâmb. 
Mergeţi până la baza lui şi mai aşteptaţi 
instrucţiuni. 

— Îl văd, anunţă John. 

La baza dâmbului se opriră, după cum li se 
spusese, şi începură să privească în jur, la 
peisajul format în întregime din dune de nisip. Li 
se părea imposibil ca Nimrod să fie undeva prin 
apropiere. 

— Unde staţi voi acum, se auzi vocea lui 
Nimrod. Sunt chiar sub picioarele voastre. Va 
trebui să mutaţi cea mai mare parte a dunei de 
nisip din faţa voastră. Singuri. Nu vă pot ajuta, 
înţelegeţi? Pentru că mormântul ăsta e sigilat cu 
puterea unui djinn, nu pot face nimic ca să vă 
ajut. 

— Îl putem face să dispară? întrebă Philippa. 

— Ar lua prea mult timp, răspunse Nimrod. 
Nisipul, prin definiţie, este un element prea 
înşelător pentru novici ca voi, ca să-l puteţi face 
să dispară. Fiecare fir de nisip tinde să se 


comporte ca un obiect individual, ceea ce-l face 
greu de mânuit cu puterea unui djinn. Nu-l 
puteţi face să dispară şi nu-l puteţi sufla. Va 
trebui să găsiţi o modalitate să-l mutaţi. 

— Bine, acceptă John. Ceva care să mute 
pământul. Un excavator. O privi pe Philippa. 
Crezi că ştii cum arată unul? 

— Nu sunt foarte sigură, mărturisi Philippa. 

— Am eu unul cu telecomandă acasă, spuse 
John. Galben. Stă peste cărţile mele. Acum ştii? 

— Se întâmplă că, interveni Groanin, pe 
drumul înspre Medinet el-Fayyum, am trecut pe 
lângă nişte utilaje şi sunt destul de sigur că 
printre ele era şi un excavator. Uite, rămân eu 
aici cu domnul Rakshasas, ca să nu uităm unde 
este îngropat Nimrod. Voi doi şi cu Creemy 
mergeţi înapoi la drumul principal, să vedeţi 
dacă puteţi aduce excavatorul. Sau faceţi altul. 
Nu ştiu. Dar grăbiţi-vă. Se va întuneca în 
curând, iar locul ăsta deja începe să-mi dea 
fiori. 


Capitolul 17 
Scorpionul 


Stând singur în deşert, aşteptându-i pe 
Creemy şi pe copii să se întoarcă, Groanin se 
simţea oarecum ca o statuie uitată de lume. S- 
ar fi aşezat pe pământ, dar îi era teamă să nu 
fie muşcat de vreun scorpion, o creatură atât 
periculoasă, cât şi des întâlnită în deşert. 

— Aşadar? îl întrebă el, emoţionat, pe Nimrod, 
în timp ce zbură ceva - un liliac? — aproape de 
capul lui. Cum e acolo, jos? 

— Frig şi întuneric, răspunse Nimrod. N-am 
putut să fac nimic în privinţa asta. Puterea de 
djinn care mă leagă este foarte mare, iar 
puterile mele sunt aproape inutile aici. Probabil 
că Hussein a folosit o legare dublă. Sau chiar 
triplă. Am o lanternă, dar bateriile încep să se 
termine. Mobilul nu-mi merge. Şi am mâncat 
toată ciocolata pe care-o aveam în buzunar. Aşa 
că lucrurile stau destul de prost. 

— Atunci, cum aţi putut să-mi îndepliniţi 
dorinţa? întrebă Groanin. Dacă n-aveţi nicio 
putere. 

— Legile Bagdadului, spuse Nimrod. Secţiunea 
152. O dorinţă importantă are prioritate faţă de 
legarea unui djinn. Vezi tu, atunci când 
îndeplinirea unei dorinţe este acordată, puterea 
acelei dorinţe i se ataşează purtătorului. Intr-un 
fel, nici nu era prea mare nevoie să fiu prin 


preajmă ca să ţi se îndeplinească dorinţa. 
Nimrod oftă. Ce păcat c-ai avut doar o dorinţă. 
Încă o dorinţă dacă mai aveai la dispoziţie şi 
ieşeam de aici. 

— Mi-ar fi plăcut şi mie, mărturisi Groanin. 
Privi apoi în jur, la o creatură care se târa pe 
pământ; observă că era vorba despre un şarpe, 
care intră într-o gaură. Tot ţinutul ăsta îmi dă 
fiori. 

Patruzeci de minute şi patruzeci de secunde 
mai târziu, Creemy şi gemenii se întoarseră cu 
un excavator, un Tata Hitachi portocaliu, cu o 
capacitate a cupei de un metru cub şi o 
adâncime de săpare de opt metri. Spre 
surprinderea lui Groanin, vehiculul părea că se 
conduce singur; asta, până când îl văzu pe John, 
ieşind din Cadillac cu o telecomandă în mână. 

— Este exact ca şi excavatorul meu de jucărie 
de acasă, explică el. Mă pricep destul de bine 
să-l conduc, aşa c-am zis că-i mai simplu să-i fac 
câteva modificări celui adevărat. ŞI, sub 
comanda lui expertă, excavatorul începu să 
sape în duna de nisip şi să depună nisipul la 
câţiva metri mai încolo de locul sub care se afla 
Nimrod. 

O oră de săpat îi aduse aproape lângă uşă, iar 
Creemy îndepărtă ultimele rămăşiţe de nisip cu 
o lopată găsită în excavator. Deja se întunecase 
şi în jurul lor se mai aflau doar liliecii care se 
învârteau la lumina lunii, astfel încât şoferul fu 


nevoit să lucreze la lumina farurilor 
excavatorului, în timp ce John ţinea o lanternă 
găsită în portbagajul Cadillacului. 

— E un loc malefic, spuse Groanin. O simt. 
Teribil. 

— Nu mai spuneţi nimic, interveni Philippa. Şi- 
aşa sunt speriată. 

— Aproape am ajuns, strigă John. 

Creemy se retrase din faţa uşii şi, aruncând 
lopata deoparte, îi strigă lui John să coboare 
treptele cu lanterna. 

Philippa porni pe urmele lui către uşa din 
piatră şi-l ajunse în clipa în care începuse să 
inspecteze spaţiul dintre uşă şi perete. 

— Staţi un pic, spuse el. E ceva prins de uşă. 

— Nu, orice-ai face, nu-l atinge, John, strigă 
Nimrod. Mi-era teamă de asta. Probabil că e un 
sigiliu de djinn. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Philippa. 

— Înseamnă că Iblis sau unul dintre Ifriţi era 
cu Hussein Hussaout, spuse Nimrod. Doar ei ar 
fi putut face asta. Este foarte probabil să fie 
făcut din jad sau din cupru, ambele având 
puteri de talisman pentru tribul Marid; nu putem 
atinge aceste materiale, dacă se află sub 
puterea unui djinn. 

— Bănuiesc că asta explică de ce mamei nu-i 
place jadul, murmură Philippa. 

— Cu siguranţă, răspunse Nimrod, aşa că 
niciunul dintre voi nu trebuie să-l atingă. Sigiliul 


trebuie rupt doar de Creemy sau de domnul 
Groanin, pentru că altfel puterea lIfriţilor v-ar 
lega şi pe voi, copii. Sau mai rău. 

John clătină din cap. 

— Nu mi se pare c-ar fi jad sau cupru, raportă 
el. Mi se pare că este o bucată mare de 
substanţă ca de ceară, în spaţiul dintre uşă şi 
perete. E cam de mărimea unei mingi de fotbal 
şi pare semitransparentă. la staţi o clipă. Se 
mişcă.  Parc-ar fi ceva arămiu înăuntru. 
Măiculiţă! E un scorpion! 

— Un sigiliu viu, tălmăci Nimrod. Sunt cele mai 
periculoase dintre toate. Şi pentru oameni, şi 
pentru  djinni, în egală măsură. Ceea ce 
înseamnă că însuşi Iblis a fost aici. Asta explică, 
desigur, şi puterea legării. Orice-aţi face, nu 
încercaţi să  rupeţi sigiliul, fiindcă altfel 
scorpionul va ieşi şi va încerca să vă omoare. 
Trebuie să aprindeţi un foc sub sigiliu, care să 
topească învelişul de ceară şi să omoare 
scorpionul. 

Se întoarseră la treptele din piatră, căutând 
ceva care s-ar fi putut aprinde, ceea ce nu era 
atât de uşor pe întuneric, şi având în vedere că 
tufişurile şi copacii sunt aproape inexistenţi în 
deşert. 

— Am putea folosi covoraşele de la Ferrari, 
propuse Philippa. Dacă le înmuiem în benzină, 
ar trebui să ardă destul de uşor. 

— Oricum n-aveau culoarea potrivită, 


încuviinţă John şi începu să le sfâşie. 

— Incă un lucru, le spuse Nimrod, în timp ce 
gemenii puneau covoraşele îmbibate cu benzină 
sub sigiliul uşii de la mormântul lui Akhnaton. 
Atunci când scorpionul va fi ars, s-ar putea să 
auziţi cuvântul pe care i l-a dat Iblis lui Hussein 
Hussaout ca să facă legarea. [ineţi-l minte, 
dacă se întâmplă aşa. Ar putea fi un indiciu. 

Domnul Groanin aprinse un chibrit. 

— Îmi place la nebunie un foc bun, spuse el, 
după care aruncă bâţul aprins pe covoarele 
înmuiate în benzină. 

O pălălaie se ridică în aer, iluminându-le feţele 
murdare şi îngrijorate şi, aproape imediat, 
balonul de ceară de pe uşa mormântului începu 
să se topească, făcând ca scorpionul arămiu din 
interior să se mişte. Chiar şi prin ceară, puteau 
cu toţii vedea coada înţepătoare a creaturii 
îndoindu-se pe spatele ei şi tremurând, ca 
unghia unei vrăjitoare rele. 

— Nu vreau să fiu lângă chestia aia, atunci 
când se va topi ceara, recunoscu Groanin, 
urcând câteva trepte mai sus, mai departe de 
pericol. Dar, pentru câteva clipe, Creemy şi 
gemenii rămaseră încă pe loc. În cele din urmă, 
atunci când ceara se topi, cel mai mare scorpion 
pe care-l văzuse vreodată cineva, inclusiv 
Creemy, căzu în flăcări. 

Gemenii înghiţiră amândoi în sec, speriaţi. 
Corpul lung de doisprezece inci al creaturii era 


la fel de gros şi de solid împlătoşat ca al unui 
tatu, cleştii păreau desprinşi de pe o masă de 
tortură, cele opt picioare semănau cu ale unui 
păianjen, dar cea mai înfricoşătoare era coada, 
care avea mai mult de zece inci şi se termina cu 
un ac cât degetul mare al unui om. Spre oroarea 
lor, arahnida fu cuprinsă de flăcări, dar nu fu 
mistuită imediat, ci, cu o flacără lungă şi 
albastră ţâşnind din trupul său la aproape un 
picior înălţime, deasupra acului său veninos, 
scorpionul sări de pe covoarele arzând şi ţâşni 
instinctiv către gemeni, de parc-ar fi ştiut că 
făceau parte din acelaşi trib de djinni ca şi 
prizonierul pe care fusese pus să-l păzească 
pentru eternitate. 

Creemy şi John se dădură un pas înapoi, dar 
John călcă strâmb pe terenul inegal şi căzu chiar 
în faţa scorpionului în flăcări. Simţind ocazia de 
a-l ucide, scorpionul arămiu sări spre braţul gol 
al lui John, cu cleştii clănţănind zgomotos şi cu 
vârful cozii ridicat ca acul unei seringi, veninul 
letal  prelingându-se deja din sacii care 
alimentau arma sa mortală. 

— Fereşte-te, John! O să te înţepe, strigă 
Groanin. 

— Nu! ţipă Philippa, înaintând şi apoi lovind cu 
piciorul creatura. 

În clipa aceea, scorpionul reuşi să se prindă cu 
ghearele sale oribile de şiretul pantofului 
Philippei, urcând apoi pe glezna ei descoperită; 


şi acum, că se afla pe piciorul ei, fata îşi dădu 
seama cu groază cât de greu era, gândind c- 
avea cel puţin două kilograme. Philippa ţipă 
ascuţit şi lovi cu putere în uşa mormântului, 
trimițând scorpionul, în zbor, la pământ, unde 
insecta se rostogoli ca o minge, aruncă un 
proiectil cu venin chiar pe lângă capul ei, şi apoi 
fu cuprins de flăcări. Auzind cum aerul iese din 
corpul umflat ca o minge de piele al 
scorpionului şi amintindu-şi ce le spusese 
Nimrod, Philippa se aplecă foarte atentă, 
rămânând totuşi la distanţă şi încercă să audă 
ceea ce părea a fi un cuvânt şoptit din 
adâncimile unei gropi infernale. Apoi, fata urcă 
pe trepte şi vomită după o dună. Peste câteva 
clipe, John se ridică de jos şi o urmă. 

— Mi-ai salvat viaţa, spuse el. Scorpionul era 
gata să mă înţepe. 

Philippa se şterse la gură. 

— Şi tu ai fi făcut la fel, răspunse ea. 

John aprobă din cap şi-i strânse, recunoscător, 
mâna. 

— Eu nu, recunoscu Groanin. Urăsc scorpionii. 

Scoaseră apoi rămăşiţele sigiliului de pe uşa 
mormântului, o deschiseră cu mare greutate şi 
intrară în vechea încăpere funerară, unde-l 
văzură pe Nimrod venind spre ei, din întuneric, 
părând mai sobru decât era de obicei. Gemenii 
alergară spre el şi-l îmbrăţişară călduros. 

— Am crezut că nu te vom mai vedea 


niciodată, spuse Philippa. 

— Aproape că aşa era să se întâmple, 
recunoscu Nimrod. Aş fi putut rămâne închis aici 
o vreme îndelungată. Răsuflă uşurat şi apoi îşi 
scoase batista, ştergându-şi o lacrimă din colţul 
ochiului. Mi-aţi salvat viaţa, copii, mi-aţi salvat 
viaţa. 

Nimrod îşi înghiţi apoi emoţiile, tuşi uşor, îşi 
puse batista la loc în buzunar şi se apropie de 
valetul său, zâmbind subţire. 

— Şi dumneata, domnule Groanin, continuă 
Nimrod. Deşi Secţiunea 42, subsecţiunea 12 a 
Legilor Bagdadului exclude acordarea 
îndeplinirii a trei dorinţe unui om care-l ajută pe 
un djinn să scape prin mijlocirea unor dorinţe 
anterioare, totuşi mă simt obligat să invoc 
secţiunea 44, privind situaţiile care au de-a face 
cu actele complet lipsite de egoism şi să-ţi mai 
acord trei dorinţe, domnule Groanin, care-ţi stau 
la dispoziţie oricând. 

Groanin gemu cu putere. 

— Nu! strigă el. Vă rog. Fără alte dorinţe. 
Pentru prima dată, după atâţia ani, mă bucur de 
libertatea de a nu mai avea dorinţe. Voi, djinnii, 
n-aveţi idee cât de oribil poate fi să trăieşti cu 
gândul unei astfel de alegeri. Câtă tensiune 
creează într-un om. Să-mi doresc asta, sau să- 
mi doresc aia? Să devin asta, sau să devin aia? 
Epuizant. Aşa că nu mai vreau. 

— Dar acum am spus-o, insistă Nimrod. ŞI 


dorinţele acordate nu pot fi luate înapoi. 

— Atunci, îmi doresc să nu mai am dorinţe, 
spuse Groanin. Pentru simplul fapt că mi-am dat 
seama de ceva foarte important în legătură cu 
dorinţele. Că uneori eşti blestemat să nu mai 
vrei ceea ce ţi-ai dorit, de îndată ce ţi-ai rostit 
dorinţa. Nu, nici măcar un braţ nou nu vreau, 
pentru că adevărul este că m-am obişnuit să am 
numai unul, şi n-aş şti ce să fac cu al doilea. 

— Ei bine, domnule Groanin... spuse Nimrod. 
Bine zis. Apoi îi privi pe gemeni. Apropo, aţi 
auzit vreunul dintre voi cuvântul care a ieşit din 
trupul muribund al scorpionului? 

— N-a fost un cuvânt pe care să-l recunosc, 
spuse Philippa. Apoi ridică din umeri. Mi s-a 
părut c-a fost Rabat. g 

— Rabat, repetă John. Asta este un oraş din 
Maroc, nu? 

— Rabat, zici? murmură Nimrod. 

— Înseamnă ceva pentru tine? 

Nimrod scutură hotărât din cap. 

— Nu. Absolut nimic. 

Între timp, domnul Rakshasas se materializase 
din nou din lampa sa şi, împrumutând lanterna 
de la John, începuse să examineze minunatele 
picturi în relief de pe pereţii mormântului, care 
altfel era gol. Având puteri magice, sculpturile 
în piatră aveau rolul de a uşura drumul către 
lumea cealaltă a unui egiptean şi de a-l proteja 
pe veci. Domnul Rakshasas le atinse cu vârfurile 


degetelor, de parc-ar fi citit ceva scris în 
alfabetul Braille, ca un orb, iar gemenii n-avură 
de ales şi trebuiră să se ţină după el prin 
mormânt, ca să nu rămână singuri în întuneric. 

— Sunt zeci de camere în mormântul ăsta, 
spuse Nimrod, de undeva din umbră. Se întinde 
pe sute de iarzi, până sub pietrele lângă care 
am lăsat maşina, unde se află o altă intrare, 
dezvelită de cutremur. Legarea pe care a 
folosit-o Hussein  Hussaout le-a acoperit, 
probabil, cu nisip pe amândouă, înainte să 
plece. Am mers până aici, sperând să găsesc o 
altă ieşire. Dar se pare că e un soi de labirint şi 
n-am mai putut să mă întorc la cealaltă intrare. 

— Priviţi hieroglifele astea, le atrase atenţia 
domnul Rakshasas. N-au referinţele obişnuite 
către Osiris, zeul vieţii de apoi, care apar în mod 
normal în mormântul unui egiptean care crede 
în zei. Toate aceste picturi îi aduc omagii numai 
lui Aton. Asta chiar e mormântul lui Akhnaton. 

— Dar unde este comoara? întrebă John. 

— Bună întrebare, murmură Nimrod. 

— Poate că se află deja într-unul dintre 
muzeele lumii, fu de părere domnul Rakshasas. 
Având în vedere locul în care se află mormântul 
şi aceşti pereţi, aş spune c-avem de-a face cu 
mormântul 42, descoperit pentru prima dată în 
1923 şi pierdut apoi în timpul unei furtuni de 
nisip, după ce a fost în mod clar clasificat greşit 
ca fiind mormântul unui trezorier, sau al unui 


administrator. Şi e uşor să ne dăm seama de ce. 
Picturile de lângă intrarea pe unde am venit 
sunt destul de diferite de cele din interior. De 
parcă Akhnaton ar fi vrut să-şi mascheze 
mormântul, de teamă să nu fie profanat de cei 
care-l considerau eretic. Probabil c-a fost 
înţelept să-şi ia atâtea măsuri de precauţie. 

Domnul Rakshasas arătă către o pictură 
egipteană uriaşă care acoperea un perete întreg 
al mormântului gol. Acolo era înfăţişat un om cu 
un sceptru din aur de mărimea unui toiag, din 
care ţâşneau raze de soare către trupurile goale 
ale câtorva zeci de oameni care îngenuncheau 
în faţa sa. 

— Dar asta, continuă el, vizibil emoţionat, asta 
e inconfundabilă. Pentru oricine care cunoaşte 
măcar un pic istoria djinnilor, povestea din 
imaginea asta este destul de clară. Preoţii care 
îngenunchează în faţa lui sunt în număr de 
şaptezeci, un număr destul de ciudat pentru 
egipteni; dar care mă face să cred că este vorba 
despre o pictură, poate singura existentă, a 
djinnilor pierduţi ai lui Akhnaton. Domnul 
Rakshasas privi peste umăr spre Nimrod. 
Interesantă mască, nu crezi, Nimrod? 

— Mă gândeam la acelaşi lucru, aprobă 
Nimrod. La cele mai multe măşti egiptene, 
întregul corp al zeiţei şarpe Wadjet apare în 
faţă. Dar corpul şarpelui acestuia pare să se 
încolăcească în jurul capului Regelui. Este mai 


realist aşa. De parc-ar fi un şarpe adevărat. 
Corpul negru cu auriu seamănă foarte mult cu al 
unei cobre egiptene. Şi observați şi felul în care 
Wadjet pare să-l ţină pe Aton - discul soarelui - 
sub trupul său, de parcă... Nimrod îşi lovi palma 
cu pumnul. Da, desigur. De ce n-am remarcat 
mai devreme? 

— Ce este? întrebă Philippa. 

— Timp de mii de ani, tribul nostru s-a întrebat 
cum a fost posibil ca un om, fie el şi parţial 
djinn, să controleze atât de mulţi djinni. 
Şaptezeci. Dar această mască pare să sugereze 
că, în tot acest timp, Akhnaton n-a fost propriul 
său stăpân. Ci a fost controlat de un alt djinn. 
Cel mai probabil, de un Ifrit care a favorizat 
apariţia şerpilor şi scorpionilor. 

— Asta ar explica multe, admise domnul 
Rakshasas. Cum ar fi de ce par Ifriţii să ştie mai 
multe despre asta decât ştim noi. 

— Nu crezi că deja i-au găsit, nu? întrebă 
Nimrod. Pe cei şaptezeci de djinni pierduţi ai lui 
Akhnaton. 

— Dacă era aşa, fu de părere Philippa, cu 
siguranţă că nu s-ar mai fi chinuit atâta ca să te 
dea la o parte din calea lor, nu? 

— Bine gândit, încuviinţă Nimrod. Ar fi înclinat 
deja balanţa puterii şi deja aş fi fost mort. 

— Cred că este destul de clar, din pictura asta 
murală, reveni domnul Rakshasas, că djinnii 
pierduţi s-au aflat, la un moment dat, aici. Într- 


un soi de vas. Probabil o canopă. Împreună cu 
restul comorilor lui Akhnaton. Dar unde se află 
acum, cine ştie? Probabil că într-un muzeu. 

— Dar în care? întrebă Nimrod. Un astfel de 
recipient s-ar putea afla oriunde. Dacă nu este 
clasificat aşa cum trebuie, ar putea dura mulţi 
ani până să-l găsim. 

— Atunci, Orice-ar crede Ifriţii despre locul în 
care se află comorile alea va fi la fel cu ceea ce 
vom crede şi noi, spuse Philippa. 

— Posibil, admise Nimrod. Dar există un singur 
om care ne poate răspunde la aceste întrebări. 
Cel care a redescoperit mormântul 42. Hussein 
Hussaout. Privi spre ceasul său. ŞI, oricum, 
trebuie să ne dea nişte explicaţii. Cred c-ar fi 
bine dacă i-am face o vizită, în drum spre casă. 
Cu siguranţă nu ne aşteaptă în seara asta. 

Se întoarseră la ruine şi la Cadillac, unde 
Nimrod privi cu un ochi critic Ferrariul roz. 

— Ce vrea să fie asta? întrebă el, râzând. 

— N-aveam timp să închiriem o maşină, îi 
explică John. Aşa c-a trebuit să ne folosim 
puterile de djinni. Clătină din cap. Ştiu, ştiu. 
Roţile nu sunt potrivite. Şi culoarea... 

— Da, pare a fi un automobil pe care un şeic 
al petrolului i l-ar oferi celei mai urâte dintre 
soțiile lui, ca să-i aducă pe copii acasă de la 
şcoală, prin deşert. Totuşi, având în vedere 
faptul că o maşină are cam douăzeci de mii de 
piese diferite, cred că v-aţi descurcat destul de 


bine. Zâmbi. Întrebarea este, ce facem acum cu 
ea? O ţinem şi mergem cu ea în Cairo, unde va 
îndura batjocura şi răsetele tuturor oamenilor 
care nu s-ar urca nici morţi în ea? Sau o 
aruncăm într-o binemeritată uitare? 

— O aruncăm în uitare, spuseră gemenii în 
cor. 

— Răspunsul potrivit, aprobă Nimrod şi, 
fluturând din mâini, făcu astfel încât ciudatul 
Ferrari să dispară în neant. Acum, ce facem cu 
excavatorul? 

— L-am împrumutat, mărturisi John. 

— Asta mi-am dat şi eu seama. Pare mult prea 
normal ca să fi fost creat de voi. În primul rând, 
portocaliul nu este culoarea ta, Philippa. Sunt 
sigur c-ai fi preferat unul roz, nu? În general 
este bine ca, atunci când împrumutaţi ceva, să 
încercaţi mereu să-i returnati într-o stare mai 
bună decât cea iniţială, da? De dragul bunelor 
maniere. 

În timp ce vorbea Nimrod, excavatorul Hitachi 
obţinu o nouă nuanţă de portocaliu, roţi noi, 
cutie de viteze nouă şi un rezervor plin. 

După ce exploraseră mormântul lui Akhnaton, 
Creemy şi Nimrod dezgropaseră Cadillacul din 
nisip şi, îndată ce-şi văzu maşina, Nimrod 
deschise torpedoul, găsi o cutie cu trabucuri, îşi 
aprinse unul şi începu imediat să pufăie, 
scoțând un rotocol de fum, care luă forma 
maşinii sale. 


— Nici n-aveţi idee cât de mult am aşteptat 
acest moment, spuse el, trăgând evident uşurat 
din trabucul său. Serios, am crezut că nu voi 
mai pune gura niciodată pe aşa ceva. 

Intrară cu toții în maşină şi  urmară 
excavatorul pe care, folosind încă telecomanda, 
John îl duse încet înapoi pe drumul principal şi îl 
lăsă lângă celelalte utilaje, de unde îl luase. 
Apoi, Creemy porni spre nord, întorcându-se la 
Cairo. 


Capitolul 18 
Tinerele spirite 


Trecuse de miezul nopţii, când au ajuns în 
Oraşul Vechi din Cairo şi, ca de obicei, străzile 
erau încă pline de oameni. Nimrod şi gemenii îi 
lăsară pe Creemy, pe domnul Groanin şi lampa 
în care se afla domnul Rakshasas în Cadillac, 
mergând în căutarea lui Hussein Hussaout. Dar, 
exact când intrau pe aleea care ducea către 
magazinul acestuia, îşi dădură seama de faptul 
că era ceva în neregulă. Aleea era ticsită de 
oameni şi, lângă magazin, câţiva poliţişti în 
uniforme albe stăteau de pază, oprindu-i pe toţi 
cei care voiau să între. 

— Ce s-a întâmplat aici? îl întrebă Nimrod, în 
arabă, pe unul dintre cei prezenţi. 

— Proprietarul magazinului, Hussein Hussaout, 
a fost găsit mort, veni răspunsul. 


— Cum a murit? 

— Se spune c-a fost jefuit. Dar eu am auzit c- 
ar fi fost muşcat de un şarpe. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum mai puţin de o oră, îi răspunse 
bărbatul. Nimrod îi luă pe copii de mână, îi duse 
pe o altă alee, mai liniştită, printr-un portic 
ornat, iar apoi pe nişte scări care duceau într-o 
biserică veche, unde îi aşeză şi le spuse ce 
aflase. 

— Ucis?  Philippei nu-i venea să creadă. 
Sărmanul Baksheesh. 

— Să sperăm că este nevătămat, spuse 
Nimrod. Trebuie neapărat să intrăm în magazin 
şi să aflăm exact ce s-a întâmplat, dar se poate 
ca Ifriţii să supravegheze locul. În acelaşi timp, 
n-aş vrea să petrecem noaptea la secţia de 
poliţie, răspunzând unor întrebări stupide. Ceea 
ce se va întâmpla dacă vom merge acolo să 
spunem că l-am cunoscut pe bietul Hussein 
Hussaout. Poliția din Cairo este foarte 
ineficientă. 

— Sărmanul Hussein Hussaout? obiectă John. 
A încercat să te omoare. 

— Poate că da, admise Nimrod. Dar, în mod 
evident, acţiona sub presiunea unei ameninţări. 
Vreau să aflu care era aceasta. Acum, ascultați 
cu atenţie. Ca să intrăm în magazin, va trebui 
să fim şi noi poliţişti. 

John şi Philippa schimbară priviri nedumerite. 


— Cum putem să facem asta? întrebă Philippa. 

— Va trebui să ne lăsăm trupurile în biserica 
asta, spuse Nimrod. Nimeni nu le va deranja, 
dacă vor crede că se roagă. Apoi, vom pluti 
înapoi pe alee şi vom pune stăpânire pe 
trupurile a trei poliţişti, la fel cum am ocupat şi 
trupurile acelor cămile. Nu e foarte greu, serios. 

John aprobă. Pentru el, să fie poliţist, chiar şi 
unul egiptean, i se părea o îmbunătăţire 
evidentă faţă de o cămilă; dar Philippa era 
destul de deranjată de idee. Cămila ei fusese 
femelă, dar un poliţist era bărbat, iar ideea de a 
ocupa trupul unui bărbat, chiar şi pentru câteva 
minute, o stingherea. 

— De ce nu putem doar să plutim? întrebă ea. 
De ce trebuie să fim în trupurile altcuiva? 

— Simplu, spuse Nimrod. Dacă vrei să stea de 
vorbă cineva cu tine, este mai uşor aşa. Şi e 
singurul mod în care poţi să ridici ceva de pe 
jos, ca să vezi ce este. În afară de asta, dacă 
stai prea mult timp fără trup, rişti să zbori prea 
departe. Un trup este ca o ancoră, vezi tu. Te 
ţine pe pământ. Nimrod clătină din cap. Dar, 
dacă nu-ţi place ideea, Philippa, atunci mai bine 
rămâi aici şi ne păzeşti trupurile. 

Philippa privi în jur, prin biserica mică şi 
ciudată. Din tavanul vechi, care arăta ca o 
barcă răsturnată, candele aprinse atârnau de 
lanţuri lungi şi de undeva se auzea o voce 
îngânând o rugăciune. Biserica părea să aibă o 


mie de ani vechime. 

— Dacă vine cineva şi, găsind trupurile 
noastre, ne face vreun pocinog, cât timp 
suntem noi plecaţi? spuse ea. 

— Într-o biserică? Nimrod îngenunche pe un 
covoraş şi-şi plecă uşor capul, într-o atitudine de 
rugăciune. Ai deranja pe cineva care stă cam 
aşa? 

— Nu, admise Philippa. Bine, vin şi eu. 

— Aşa te vreau! Asta e starea de spirit 
potrivită, zise Nimrod. Şi spun „spirit” la propriu. 
Incercaţi să nu vorbiţi cât timp nu suntem în 
trupuri. E destul de alarmant pentru inundării să 
audă voci în aer. 

— Pentru cine? întrebă John. 

— Pentru mundani, repetă Nimrod. Aşa îi 
numim noi pe oameni. Oricum, ţineţi minte ceea 
ce v-am spus. Multe dintre superstiţiile din lume 
au fost provocate de djinni neglijenţi sau 
răuvoitori, care le-au vorbit mundanilor când nu 
se aflau în trupurile lor. Aşa că, dacă nu vreţi să 
aveţi asta pe conştiinţă, aţi face mai bine să 
păstraţi tăcerea. Ce mai trebuie să ştiţi? A, da, 
încercaţi să nu dărâmaţi nimic, decât dacă vreţi 
să faceţi pe cineva să creadă că este bântuit de 
o stafie. Credeţi-mă, e destul de uşor să faci 
asta, atunci când nu-ţi vezi mâinile sau 
picioarele. Încă un lucru. N-ar trebui să fie o 
problemă pe o noapte călduroasă ca asta, dar 
oricum ţineţi minte. Când sunteţi invizibili, nu 


staţi în curent de aer rece. Frigul afectează 
destul de tare puterile unui djinn şi, invizibili 
fiind, vă poate face să deveniți 
semitransparenţi, aşa c-aţi putea părea nişte 
stafii. 

— Adică vrei să spui că nu există fantome? 
întrebă Philippa. 

— Ba da, există fantome. Fantome umane, 
oricum. În general, nu sunt malefice. Dar 
fantomele umane pot deveni foarte rele, dacă 
sunt posedate de spiritul unui djinn mort. Sau, 
cel puţin, aşa cred eu. Din fericire, n-am întâlnit 
niciodată aşa ceva. Vedeţi voi, djinnii nu devin 
fantome, ca regulă generală. Dar nu este chiar 
atât de rar ca spiritul unui djinn, Neshamahul 
său, să posede o fantomă a unui om, în acelaşi 
fel în care ar poseda un corp de om. Dar, după 
cum am spus, toate astea sunt altă mâncare de 
peşte faţă de experienţa de părăsire a trupului 
prin care vom trece noi acum. Nimrod zâmbi. 
Încercaţi doar să vă relaxaţi şi să vă bucuraţi de 
asta. Vă veţi simţi ciudat, dar destul de repede 
vom găsi nişte trupuri şi totul va fi bine din nou. 
Vă promit. Făcu câte un semn din cap spre 
fiecare. Haideţi, atunci! 

John îngenunche în stânga lui Nimrod şi-şi 
înclină uşor capul. 

— Gata, spuse el. 

— Gata, spuse şi Philippa, făcând la fel ca 
fratele ei, dar la dreapta lui Nimrod. 


Nimrod îi luă pe gemeni de mâini. 

— Incercaţi să nu-mi daţi drumul, până când 
nu găsim nişte poliţişti pe care să-i ocupăm, 
spuse el. E mai uşor dacă ştim cu toţii unde ne 
aflăm la un moment dat. Dar, dacă ne 
despărţim, atunci ne vedem la maşină. Bine, 
cred că asta ar fi cam tot. 

— O să fie trăsnet, spuse John. 

— Ei, sper că nu”, replică Nimrod. Haideţi. 
QWERTYUIOP! 

Philippa ţipă uşor în clipa în care se simţi 
ridicându-se din propriul ei trup. Pentru o clipă, 
avu impresia că începe să crească în înălţime, 
tot mai mult, doar că atunci când privi în jos 
văzu capul unei persoane roşcate cu ochelari, 
pe care n-o recunoscu, şi mai dură câteva clipe 
până să-şi dea seama, tresărind, că era chiar 
capul ei. Vai, cum îi stătea părul! John nu se 
simţea mai puţin dezorientat decât sora lui şi, 
dacă n-ar fi ştiut că Nimrod îl ţinea de mână, ar 
fi intrat lesne în panică. 

— E destul de normal să vă simţiţi aşa, le 
spuse Nimrod, observându-le frica. Trageţi aer 
în piept şi veniţi după mine. 

— Dacă nu suntem aici, unde suntem? întrebă 
John, în timp ce pluteau înapoi spre aleea 
întunecată, către magazinul de antichităţi. 

— Aţi putea spune că ocupăm două 


57 Acelaşi joc de cuvinte ca şi mai devreme, cuvântul cool fiind folosit 
atât în sensul de trăsnet, stranşnic, cât şi în cel de frig, răceală. 


dimensiuni diferite, zise Nimrod. Sau, ca să fiu 
mai precis, corpul vostru este de o parte a 
gardului, în timp ce spiritul e de cealaltă parte. 
Aş putea explica şi în termeni mai ştiinţifici, dar 
mă tem c-aţi avea nevoie de o licenţă în fizică 
pentru a putea înţelege. Poate chiar de două. 

— Te rog, îl opri Philippa. Fără fizică. Urăsc 
fizica. 

— O, nu spune asta, răspunse Nimrod. Tot 
ceea ce face un djinn, şi tot ceea ce poate face, 
este rezultatul fizicii. Într-o zi, veţi înţelege asta. 

— Câtă vreme nu trebuie să iau un examen ca 
să demonstrez c-am înţeles, se încăpăţână 
Philippa, totul va fi bine. 

Trecură de bariera poliţiştilor şi apoi merseră, 
neobservaţi, în magazinul luminat, care era plin 
de poliţişti. Unul dintre ei folosea o bucată de 
cretă galbenă ca să deseneze conturul trupului 
lui Hussein Hussaout, care zăcea pe podea, 
între seturile de şah şi tronurile egiptene. Celor 
doi gemeni li se părea că trupul îi semăna cu al 
lui Baksheesh, atunci când fusese bolnav în 
patul său; buzele şi mâinile îi erau albastre. 

— Sărmanul, şopti Philippa. 

Auzind asta, unul dintre poliţişti privi în jur, 
dar nu văzu nimic, aşa că ridică din umeri şi 
apoi se mută în partea cealaltă a magazinului, 
lângă alţi doi poliţişti care se sprijineau de 
perete, fumând şi părând plictisiţi. 

— Acolo, şopti Nimrod. Se pare c-avem acolo 


trei trupuri care ne cheamă. Nimrod o strânse 
pe nepoata sa de mână, cu înţeles, şi apoi îi 
conduse pe gemeni prin văzduh chiar deasupra 
poliţiştilor. Ţineţi-vă degetele de la picioare în 
jos şi ochii fixaţi pe polițistul ales, îi sfătui el 
încet. Nu e mai dificil decât dacă v-aţi îmbrăca 
într-un costum ud. Imediat după ce veţi fi 
înăuntru, o să vedeţi că spiritul care se află deja 
în trup va fi atât de copleşit de sosirea voastră, 
încât nu vă va face nicio problemă. Nici nu-şi 
vor aminti ceva după aceea. 

Imediat după ce se întrupară cu toţii în câte 
un poliţist, Philippa privi la cei doi bărbaţi de 
lângă ea şi spuse, cu o voce şi într-o limbă pe 
care abia le recunoscu: 

— Nimrod? 

Unul dintre poliţişti dădu din cap către ea. 

Philippa zâmbi. 

— E ciudat să fii bărbat, spuse ea. 

— Da, răspunse polițistul în care se afla 
Nimrod. Dar să nu mai spui asta, da? Să nu te 
audă vreunul dintre colegii bietului om şi să-şi 
facă o părere greşită despre el. Şi încearcă să 
vorbeşti în arabă, Philippa. 

— Putem? întrebă polițistul lui John. 

— Desigur, răspunse polițistul lui Nimrod. Doar 
eşti într-un egiptean, dacă-ți aminteşti. 

— Îmi amintesc tot felul de lucruri, recunoscu 
John. Unele dintre ele nu sunt prea plăcute. 

— Haideţi, îi îndemnă polițistul lui Nimrod, 


aruncându-şi ţigara pe jos. Să mergem. Pe aici. 

Il urmară pe poliţistul-sergent pe uşa din 
spate, prin curte şi apoi pe scara de lemn, până 
la camerele de la etaj, unde îl găsiră pe 
Baksheesh singur în dormitor, stând pe 
marginea patului pe care se aflase şi atunci 
când îl cunoscuseră gemenii, plângând încet. 
Sergentul îngenunche în faţa lui şi-i luă mâinile. 

— Ascultă-mă foarte atent, Baksheesh, spuse 
sergentul. Nu te speria de ceea ce o să-ţi spun. 
Tatăl tău a fost un om bun. Şi mi-a fost prieten. 

Băiatul se  încruntă, încercând să-şi 
amintească dacă tatăl lui îi pomenise vreodată 
despre vreun sergent de poliţie. 

— Serios? 

— Ştiu că ţi-a povestit despre djinni. Aşa că 
ştiu că nu te vei speria, dacă îţi voi spune că 
Nimrod îţi vorbeşte din interiorul trupului 
poliţistului pe care-l vezi. 

Pentru o clipă, băiatul păru îngrozit, ochii lui 
se dilatară de spaimă, iar gemenii crezură c- 
avea să alerge afară din cameră, ţipând. Dar 
Nimrod îl ţinu de mâini şi, cu o voce aproape 
hipnotică, îi vorbi băiatului până când îl linişti. 

— Eşti mort? întrebă băiatul. De aceea te afli 
în trupul poliţistului? 

— Nu, nu sunt mort, spuse sergentul. Sunt în 
acest trup pentru că este posibil ca ucigaşul 
tatălui tău să mai fie încă prin preajmă, 
supraveghind magazinul. 


Băiatul începu din nou să plângă. 

— iți aminteşti de băiatul şi de fata care au 
venit aseară să te viziteze? întrebă sergentul. 
Nepoţii mei. Mă căutau. Îţi aminteşti? 

— Da, spuse Baksheesh, ştergându-şi ochii cu 
dosul mânecii. Mi-i amintesc. 

— Şi ei sunt djinni, îi destăinui sergentul. Şi 
sunt acum cu mine. In trupurile acestor doi 
poliţişti. Philippa. Vino aici şi vorbeşte cu 
Baksheesh. Cu vocea ta, dacă poţi. 

Philippa îngenunche lângă sergent şi încercă 
să fie cât de expresivă putea cu noul său chip; 
dar, spre surprinderea ei, constată că încă-şi 
putea folosi vocea de fată. i 

— Baksheesh, spuse ea, cu blândeţe. Imi pare 
foarte rău pentru bietul tău tată. 

— Mă bucur că unchiul vostru este bine, 
răspunse Baksheesh. Tatăl meu n-a vrut 
niciodată să vă facă rău. 

— Ştiu, spuse ea, mângâindu-i părul. 

— Iblis l-a forţat să vă mintă. Şarpele lui m-a 
muşcat de picior şi m-am zbătut între viaţă şi 
moarte, în timp ce tatăl meu era obligat să-i 
asculte poruncile. Abia atunci când ai fost prins, 
Iblis l-a lăsat pe Palis, servitorul lui, să-mi lângă 
piciorul, ca să îndepărteze otrava. 

— Palis? întrebă sergentul. Palis Lingetălpi a 
fost şi el aici? 

— E un djinn foarte rău, spuse Baksheesh, 
privindu-şi piciorul bandajat. 


Sergentul o privi pe Philippa şi-i explică: 

— Palis linge talpa piciorului cuiva până când 
poate să-i sugă sângele. Limba lui este foarte 
aspră, ca şmirghelul. Sau ca a bizonului. 
Suficient de aspră, încât să jupoaie pielea din 
doar câteva mişcări. După care suge sângele. 
Intorcându-se spre Baksheesh, Nimrod spuse: Ai 
fost norocos c-a băut doar un pic din sângele 
tău, Baksheesh. De obicei, Palis îl bea pe tot. 

— Nu cred că sunt atât de norocos, oftă 
Baksheesh. 

— Nu, desigur că nu. Nimrod se opri. L-ai 
văzut şi pe Iblis? 

— Nu, doar i-am auzit vocea. Atât de şoptită, 
încât ai fi crezut că este bun. Dar mereu a stat 
în umbră. Cred că i-a fost frică să mă lase să-l 
văd. Mereu în umbră. Mereu vorbind atât de 
şoptit, ca şi şarpele pe care l-a adus. Cobra 
egipteană. Cea mai mare pe care am văzut-o. 

— Spune-mi exact ce i s-a întâmplat tatălui 
tău, îi ceru Nimrod. Băiatul însă nu-i răspunse, 
aşa că Nimrod adăugă: Dacă-l voi răzbuna pe 
tatăl tău, trebuie să ştiu exact ce s-a petrecut. 

Baksheesh oftă nesigur şi apoi aprobă din cap. 

— Un scorpion a murit, începu el. Era într-o 
cuşcă din bambus. Geamănul celui lăsat de Iblis 
să păzească uşa mormântului tău, a spus el. L-a 
lăsat aici cu tatăl meu şi, atunci când scorpionul 
a murit, tata a devenit foarte palid şi speriat, 
pentru că ştia că asta însemna că scăpaseşi şi 


că Iblis se va întoarce ca să-l împiedice să-ţi 
dezvăluie ceva. A bănuit că nu avea timp să 
fugă. Iblis se mişcă iute ca vântul, a spus. A 
izbutit doar să mă ascundă într-un sarcofag din 
curte, ca să-l împiedice pe Iblis să-şi pună 
şarpele să mă muşte. Aşa c-a fost muşcat 
numai el. 

— Ifriţii i-au găsit cumva pe djinnii pierduţi ai 
lui Akhnaton? îl întrebă Nimrod. 

— Nu. Băiatul zâmbi. l-au pus o mulţime de 
întrebări despre acei djinni tatălui meu. Cred că 
încă-i mai caută. 

— Unde sunt? interveni Philippa. Ştii? 

Băiatul clătină din cap. 

— În ce sunt închişi? întrebă sergentul. 

— Nu ştiu nici asta. 

— O să te descurci, Baksheesh? întrebă 
Philippa. Cine o să aibă grijă de tine? Te putem 
ajuta în vreun fel? 

— Am o mătuşă în Alexandria, şi un unchi în 
Heliopolis. Cred că vor veni ei să aibă grijă de 
mine acum. 

— Nu uita că ai un unchi şi în Anglia, îi spuse 
sergentul, cu căldură. Într-o zi, când îţi vei fi 
terminat studiile, vino şi vizitează-mă şi te voi 
ajuta în orice vei dori să faci. Îți voi trimite 
adresa mea. Ai înţeles? 

— Da, vă mulţumesc, domnule. 

Auzind voci pe scări, Nimrod se ridică. 

— Mă tem că trebuie să plecăm. Noroc, 


băiete. La revedere! 

— La revedere, domnule. 

— John? Philippa? Plecăm. 

Philippa se ridică şi ea şi se întoarse spre uşă. 

— Nu, se opuse sergentul. Nu e timp pentru 
asta. Va fi mai rapid dacă vom călători ca 
spirite. Repede. Luaţi-mă de mâini! 

În timp ce gemenii îl apucau pe sergent de 
mâinile întinse, se simţiră din nou plutind către 
tavan, doar că de data asta totul se întâmplă 
mult mai repede şi abia avură timp să-i vadă pe 
cei trei poliţişti care, recăpătându-şi controlul 
trupurilor şi văzând că se ţineau de mână, 
făcură feţe-feţe. 

— Ne întoarcem la biserică, le şopti spiritul lui 
Nimrod, conducându-i la parter. 

— Ce vom face acum? întrebă John, în timp ce 
pluteau afară din magazin şi se îndreptau, pe 
aleea pietruită, spre biserică. 

— Trebuie să-i găsim pe Iblis şi pe lfriţii săi, 
înainte să-i găsească ei pe djinnii captivi ai lui 
Akhnaton, spuse Nimrod. 

Pentru aceasta, va trebui să-l scoatem din 
umbră în câmp deschis. 

— Cum vom face asta? întrebă Philippa. 

— Nu va fi uşor. De fapt, s-ar putea să fie 
chiar periculos. 

După ce îşi reluară trupurile din mica şi 
ciudata biserică, merseră pe jos până la 
Cadillac, pe străzile întunecate - gemenii păşind 


un pic nesigur, din cauză că nu erau obişnuiţi să 
treacă de la forma trupească la cea de spirit şi 
înapoi. Zărindu-i, Creemy îi ajută să găsească 
mai uşor drumul, aprinzând farurile maşinii. 


— Mâine am să vă încredinţez o misiune 
importantă, le spuse Nimrod gemenilor, când 
ajunseră în casa din Oraşul Grădinilor. 

— Are ceva de-a face cu scoaterea lui Iblis la 
lumină? întrebă John. 

— Da, răspunse Nimrod. Haideţi să vă arăt la 
ce m-am gândit. 

Nimrod îi duse până pe acoperiş şi arătă peste 
gazonul întunecat, care-i înconjura casa, spre 
casa ambasadorului francez, care se afla de 
cealaltă parte a zidului grădinii. Casa 
ambasadorului era luminată din belşug, cu 
paznici patrulând peste tot, şi, într-un turn în stil 
italian, o lumină răzbătea printr-un mic geam 
dreptunghiular. 

— Vedeţi turnul acela? îi întrebă el. Aceea este 
biblioteca ambasadorului francez. Pe lângă 
faptul că este pasionat de egiptologie, este şi 
astronom amator, iar biblioteca are nu numai un 
număr impresionant de cărţi, dar şi un telescop 
destul de puternic. Folosindu-l, cineva ar putea 
vedea aproape tot ceea ce se întâmplă în 
această parte a casei şi a grădinii. Mâine, vă 
propun s-o întrebaţi pe doamna Coeur de Lapin 
dacă vă puteţi petrece ziua în bibliotecă, să vă 


uitaţi prin cărţile ambasadorului. 

— Ce? gemu John. Chiar trebuie să facem 
asta? se plânse el. Mereu îmi pune mâna pe păr 
şi-mi spune cât de frumos sunt. Şi nu văd cum o 
să ajute la prinderea lui Iblis cititul unor cărţi 
vechi. 

— Nu suntem chiar copii, să ştii, adăugă 
Philippa. Dacă nu eram noi, ai fi încă în 
mormântul ăla. 

— Lucru pentru care vă sunt, desigur, foarte 
recunoscător, mărturisi Nimrod. Dar vreţi să mă 
lăsaţi să termin? 

Gemenii dădură din cap. 

— Folosind telescopul din biblioteca doamnei 
Coeur de Lapin, veţi putea ţine casa asta sub 
observaţie. 

— De ce? întrebă John. 

— Pentru că, dragul şi nerăbdătorul meu 
nepot, îi voi întinde o capcană lui Iblis şi am 
nevoie ca voi doi să mă ajutaţi. 

— Oau! exclamă John. 

— Ce fel de capcană? întrebă Philippa. 

— Voi lansa zvonul prin anumite locuri din 
Cairo, unde sunt văzuţi uneori Ifriţii, cum ar fi 
Cafeneaua Ibis, din spatele hotelului Cairo 
Hilton, restaurantul Groppi, desigur, şi clubul de 
dansatoare orientale Yasmin Alibhai, că am 
găsit o casetă cu djinnii pierduţi ai lui Akhnaton. 
Cu puţin noroc, Iblis va apărea aici, sperând să 
fure caseta pentru lfriţi. Va găsi casa goală, 


desigur, şi va profita de absenţa noastră ca să 
caute prin jur. Într-una dintre camerele situate 
în partea aceasta a casei, supravegheată de voi 
prin telescopul doamnei Coeur de Lapin, va găsi 
o casetă de lemn din Dinastia a Optsprezecea, 
cu numele Amenophis al Ill-lea înscris pe ea, în 
care voi pune dinainte o capcană specială 
pentru djinni. Şi astfel, îl vom captura. 

— De unde vei lua o astfel de casetă? îl 
întrebă Philippa. 

— Am una la mine în dormitor, le destăinui 
Nimrod. O folosesc drept cufăr pentru 
medicamente. Desigur, Iblis nu e prost şi va 
simţi, cu siguranţă, dacă eu sau domnul 
Rakshasas ne aflăm în imediata apropiere. Ceea 
ce l-ar încuraja să între în casă. Dar nu cred că 
vă va simţi pe voi în casa de alături. N-aţi ajuns 
încă la maturitate şi n-aveţi aura pe care o 
avem eu sau domnul Rakshasas. Nimrod ridică 
din umeri. Şi cam asta ar fi tot. Imediat după ce 
vedeţi că Iblis a fost prins în cutie, mă sunaţi pe 
mobil. 

— Tu unde vei fi? îl întrebară gemenii pe 
Nimrod. 

— La mai multe mile distanţă. De cum aflu că 
Iblis este prins, voi da fuga acasă şi voi termina 
procesul de legare a lui. Creemy şi domnul 
Groanin vor veni cu mine, fireşte. N-are sens să- 
i expun la riscuri inutile. Servitori buni precum 
Creemy şi domnul Groanin se găsesc greu. 


Ochii Philippei se îngustară, bănuitori. Era 
ceva în planul lui Nimrod care nu-i mirosea a 
bine. 

— Pe cuvânt de onoare că nu încerci să ne dai 
la o parte, ca să fim în siguranţă, îl întrebă ea 
pe unchiul ei, ca să mergi tu în altă parte şi să 
faci ceva mult mai periculos? 

— După cum ştiţi foarte bine, spuse Nimrod, 
doamna Coeur de Lapin vă place pe amândoi 
foarte mult şi, deşi nu cred că s-ar supăra dacă 
voi doi aţi privi prin telescopul soţului ei, cred că 
n-ar mai fi la fel de înţelegătoare sau de 
indulgentă, dac-ar fi vorba ca eu, Creemy sau 
domnul Groanin să-i cerem voie să-i folosim 
biblioteca. Nu, nu încerc deloc să vă dau la o 
parte. După cum veţi vedea, dacă vă gândiţi 
mai bine, planul ăsta depinde de voi, copii. 

— Bine, acceptă Philippa. Vom face cum spui 
dumneata. 

— Ar fi o schimbare binevenită, suspină 
Nimrod. 


Capitolul 19 
Şerpi și scări 


În dimineaţa următoare, se treziră şi aflară din 
Ziarele egiptene povestea unei spargeri 
senzaţionale la Muzeul de Antichităţi din Cairo, 
petrecute peste noapte. Ignorând fabuloasele 
comori de aur ale  regelui-adolescent 
Tutankhamon, intruşii îşi concentraseră 
eforturile asupra altor încăperi din muzeu, unde 
erau expuse artefacte din timpul Dinastiei a 
Optsprezecea, mult mai puţin valoroase. Şi mai 
curios pentru ziare şi pentru poliţie, care se 
declarau uimite de acest incident, era faptul că 
niciunul dintre exponate nu fusese luat, ci doar 
câteva fuseseră mutate de la locul lor: un 
sceptru regal şi nişte figurine Shabti fuseseră 
sparte, iar mai multe canope, urnele menite să 
adăpostească  măruntaiele unor mumii, se 
ciobiseră când fuseseră deschise. 

— Crezi că Ifriţii au făcut asta? întrebă John. 

— N-am nicio îndoială, răspunse Nimrod. 
Dinastia a Optsprezecea este perioada din care 
provin artefactele de pe vremea lui Akhnaton. 
Trebuie să spun că toate astea se potrivesc de 
minune cu planul nostru. 

— Nu crezi c-au găsit ceea ce căutau? întrebă 
John. Philippa scutură cu fermitate din cap. 

— Conform articolului din ziar, spuse ea, hoţii 
au intrat în muzeu în jurul orei nouă seara. Dar 
Hussein Hussaout a fost ucis de şarpe la miezul 
nopţii. Nu s-ar mai fi deranjat să-l reducă la 
tăcere, dacă deja ar fi găsit ceea ce căutau. 


Pariez că sunt multe muzee, prin toată lumea, 
care vor fi sparte în felul ăsta, fără să fie luat 
nimic din ele. 

— Asta, dacă n-ajungem noi acolo primii, 
spuse John. 

— Trebuie să ajungem acolo primii, spuse şi 
Nimrod. Chiar trebuie. Homeostasisul o cere. 

După micul dejun, Nimrod îi telefonă doamnei 
Coeur de Lapin, care-i spuse c-ar fi fericită să 
aibă grijă de gemeni toată ziua. Imediat ce totul 
fu pus la punct şi după ce recapitulară pentru 
ultima oară planul de capturare a lui Iblis, cei 
doi copii merseră la Ambasada Franceză cu un 
mic cadou: o sticlă veche de parfum, pe care 
Nimrod spusese că o luase de la Huamai, din 
Giza. 

— Cât de drăguţ din partea lui, spuse doamna 
Coeur de Lapin, atunci când văzu parfumul. A 
unchiului vostru. Este de-a dreptul fermecător. 
Şi, pentru un englez, atât de romantic. Sunteţi 
norocoşi să aveţi un unchi ca el, zic eu. Un 
bărbat foarte interesant. 

— Da, este minunat, aprobară gemenii. 

— Bine, atunci... ce v-ar plăcea să faceţi, 
copii? Sunt la dispoziţia voastră. 

— Păi, începu Philippa, Nimrod ne-a povestit 
că aveţi o bibliotecă minunată. 

— Da, aşa este. 

— Cu un telescop uriaş, adăugă John, cu un 
entuziasm uşor prefăcut, care-i atrase o privire 


critică din partea surorii sale. 

— Ideea este, doamnă Coeur de Lapin, 
continuă Philippa, c-aş vrea să citesc câte ceva 
despre aceste situri arheologice, ca să le pot 
aprecia mai bine, când le voi vedea. 

— Şi eu sunt interesat să observ păsările, 
adăugă John. Speram să folosesc telescopul ca 
să mă pot uita la unele păsări din grădina 
noastră. 

— Sunteţi siguri? se miră doamna Coeur de 
Lapin. Am putea să luăm barca pentru o mică 
plimbare, dacă vreţi. Sau am putea merge la 
piscina de la Hiltonul Nilului. E o piscină foarte 
bună, cea mai bună din Cairo, cred. Şi servesc şi 
un prânz delicios acolo. Sau, poate facem o 
călătorie până la piramidele de la Saggărah. 

— Nu, serios, insistă John. Biblioteca este 
perfectă. Ca să fiu sincer, am avut parte de cam 
mult soare în ultimele zile şi chiar am vrea să 
stăm înăuntru, la aer condiţionat. 

Philippa aprobă din cap, gândindu-se că, 
atunci când voia, fratele ei putea să mintă 
destul de convingător. 

— Prea bine, cum doriţi voi, zâmbi doamna 
Coeur de Lapin, după care-i conduse în 
bibliotecă. 

Biblioteca nu semăna cu nimic din ceea ce-şi 
imaginaseră ei. Era foarte curată şi funcţională, 
cu o mulţime de picturi abstracte, un covor bej, 
o mobilă care fusese odată atât de modernă şi 


acum părea de modă veche, şi mai multe sute 
de metri de rafturi de metal lustruit, pe care se 
odihneau mai multe sute de cărţi. Vitrinele din 
sticlă erau aranjate de jur-împrejurul camerei, 
ca să etaleze colecţia de obiecte antice 
egiptene a familiei Coeur de Lapin, în timp ce la 
ferestre, lângă o masă cu un computer şi câteva 
eprubete, se afla un telescop uriaş, pe un 
trepied din aluminiu. 

Philippa se uită la fiecare obiect în parte şi 
apoi începu să privească, politicoasă, cărţile. 

— Cred că ştiţi o mulţime de lucruri despre 
Egipt, remarcă ea. Sunteţi arheolog, sau ceva 
de genul acesta? 

— Doar amator, mărturisi doamna Coeur de 
Lapin. Domnul Coeur de Lapin este mai priceput 
decât mine. 

John arătă spre zecile de figurine mici şi verzi, 
în formă de mumii de pe polita de marmură a 
şemineului. 

— Astea sunt dintr-un mormânt? 

— Da. Se numesc figurine Shabti şi au fost 
create ca să fie servitorii unui egiptean mort, în 
viaţa de apoi. Doamna Coeur de Lapin ridică o 
mică statuetă şi le-o arătă mai de aproape 
gemenilor. Mie personal îmi place la nebunie să 
ţin figurinele astea în mână, pentru că sunt atât 
de vechi. Mă fac să mă simt conectată cu 
trecutul. Aproape că pot să-mi dau seama cum 
era în trecut, în Egiptul Antic. Înţelegeţi? 


— Aş putea să mă uit prin telescop acum? 
întrebă John. 

Doamna Coeur de Lapin zâmbi şi-şi trecu 
mâna prin părul lui John. John se strâmbă. li 
detesta pe oamenii care-i atingeau părul, şi în 
special pe doamna Coeur de Lapin, căreia acest 
lucru părea să-i facă o atât de mare plăcere. 

— Desigur, spuse ea, arătând printr-un gest 
elegant cu mâna în direcţia telescopului. 
Pofteşte! Doar să nu-mi ceri să-ţi spun cum 
funcţionează. E al soţului meu. 

— Cred că ştiu să-l manevrez, spuse John. 

Băiatul îi mulţumi apoi gazdei sale şi, după ce 
se urcă pe o scară mică de lângă telescop, 
îndreptă lentila puternică spre ferestrele 
deschise, construite în stil franțuzesc, de la 
camera de zi a lui Nimrod. Cufărul egiptean al 
faraonului se afla în mijlocul camerei şi, 
ajustând încă un pic obiectivul telescopului, 
John descoperi că putea să vadă suficient de 
clar încât să citească şi hieroglifele care 
acopereau lemnul auriu. Ar fi fost imposibil, 
constată el, să deschidă cineva cufărul şi să nu 
fie foarte lesne observat de o persoană care ar 
fi privit prin telescopul domnului Coeur de 
Lapin. Misiunea lui avea să fie relativ uşoară, 
presupunând, desigur, că planul lui Nimrod ar 
funcţiona. N-avea idee în ce consta exact o 
capcană pentru djinni. Nimrod fusese un pic 
cam evaziv în această privinţă, dar se gândea 


că totul o să i se lămurească odată ce apărea 
Iblis. 

— Poți să vezi bine prin el, John? îl întrebă 
doamna Coeur de Lapin, trecându-şi încă o dată 
mâna prin părul lui. Înțelegi cum funcționează, 
da? 

— Da, spuse el, stingherit. Da, mă descurc, 
multumesc. 

În mod hotărât, îşi spuse el, era ceva ciudat la 
doamna Coeur de Lapin, care nu putea fi 
explicat prin simplul fapt că era franțuzoaică. 
Poate că era bentiţa neagră cu auriu, pe care o 
purta mereu şi datorită căreia John se gândea 
că o face să arate precum un indian apaş. Sau 
poate că erau ochii ei albaştri, şterşi, aproape 
lipsiți de viață, care păreau să privească prin el, 
chiar şi atunci când zâmbea. În orice caz, nu era 
nicio îndoială că doamna Coeur de Lapin îl făcea 
pe John să se simtă ciudat şi emoţionat. 

— John, i se adresă ea. Vrei să vezi colecţia 
mea de scarabei? 

Philippa nutrea exact aceleaşi sentimente ca 
şi fratele ei: doamna Coeur de Lapin era greu de 
suportat. Şi era bucuroasă că John era cel care 
trebuia să vorbească mai mult cu ea. In timp ce 
el privea colecţia de scarabei a doamnei Coeur 
de Lapin - mici bijuterii din jad şi din lapislazuli - 
şi din când în când arunca o privire prin 
telescop, Philippa începu să examineze unele 
dintre cărţile din biblioteca doamnei Coeur de 


Lapin. Cele mai multe erau în engleză, dar chiar 
şi cele în franceză păreau să fie despre 
egiptologie şi faraoni. Fata se aşeză pe un 
scaun incomod, modern, şi ridică de jos o carte, 
care părea că tocmai e citită de domnul sau de 
doamna Coeur de Lapin, întrucât pe ea se 
odihnea o pereche de ochelari, iar în interior, în 
chip de semn, avea o pagină ruptă dintr-o 
revistă sau un catalog. 

Spre surprinderea Philippei, era o carte despre 
Akhnaton, ca de altfel şi cele mai multe cărţi 
care se aflau pe podea, lângă scaun. 
Descoperirea înfioră sângele de djinn tânăr al 
fetei, care simţi cum i se opreşte inima în loc. 
Era doar o coincidenţă că doamna Coeur de 
Lapin citea cărţi despre Akhnaton? Sau exista 
un motiv ascuns, mai sinistru, pentru interesul 
pe care-l arăta faţă de faraonul eretic al 
Egiptului? 

Philippa se holbă la soţia ambasadorului 
francez, sperând să nu-i atragă atenţia. Acum, 
doamna Coeur de Lapin râdea la glumele 
nesărate ale lui John, într-un fel care-i amintea 
fetei de chiţăitul jucăriilor ei de pe patul 
camerei sale din New York. Doamna Coeur de 
Lapin era atât de ciudat de feminină, trase 
concluzia Philippa. La fel ca şi gesturile ei 
prosteşti. Unghiile stupid de lungi. Fardul de 
ochi prea gros. Bentiţa ridicolă. De ce trebuia s- 
o poarte mereu, ca un fel de fată de cabaret din 


anii '20? „Şi care de ce”, se gândi Philippa, „de 
ce mi se pare bentiţa atât de familiară, de parcă 
am mai văzut-o undeva, şi încă recent?” 

Şi era oare imaginaţia ei, sau bentiţa părea, 
brusc, vie? 

Philippa clipi şi se frecă la ochi, iar apoi 
încercă să vadă bentiţa mai de aproape, fără să- 
i trezească doamnei Coeur de Lapin bănuiala că 
ea şi bentiţa ei îi stârniseră o deosebită 
curiozitate. Nonşalantă, cu mâinile la spate, 
Philippa se îndreptă către masa telescopului, 
unde erau şi scarabeii, şi ridică unul. 

— De ce considerau egiptenii că insectele 
astea sunt atât de interesante ca să le ia ca 
modele pentru bijuteriile lor? întrebă John, 
privind repede prin telescop şi apoi înapoi la 
scarabei, strâmbându-se discret în acelaşi timp 
la sora sa. 

— De ce? Doamna Coeur de Lapin ridică una 
dintre bijuterii cu degetele ei osoase. Să vă 
spun de ce. Sunt foarte multe specii de 
scarabei. Şi multe dintre ele sunt gândaci de 
bălegar. 

— Asta înseamnă ceea ce cred eu că 
înseamnă? întrebă John. Privi în jur, dându-şi 
seama de faptul că deschisese cineva 
computerul. 

Doamna Coeur de Lapin râse în stilul ei 
inconfundabil. 

— Da, spuse ea. Strâng bălegar de la oi sau de 


la cămile, îl aduc la forma unei mingi de tenis şi 
apoi îl duc la cuiburile lor de sub pământ, unde 
femelele îşi depun ouăle în minge. Şi, atunci 
când larvele eclozează, mănâncă balega. 

— Fugiţi de-aici, exclamă John. Văzând-o pe 
doamna Coeur de Lapin privindu-l nedumerită, 
adăugă, în chip de traducere: Glumiţi. 

— Nu, râse doamna Coeur de Lapin. Nu 
glumesc. Se duse la computer şi-l stinse. Ai 
aprins tu ăsta? îl întrebă. 

John era prea fascinat de gândacul de bălegar, 
ca să-i mai răspundă la întrebare. 

— Mănâncă balegă de cămile, spuse el. Nu 
văd ce ar fi atât de remarcabil în asta. Şi nu 
prea e genul de insectă pe care aş folosi-o ca 
inspiraţie pentru un ornament. Schiţă un 
zâmbet schimonosit, ca rictusul unui mort, şi 
apoi mai aruncă o privire prin telescop, spre 
camera lui Nimrod unde, ca şi mai înainte, nu se 
întâmpla nimic. Supravegherea se dovedea o 
sarcină mai grea decât crezuse, având în 
vedere faptul că doamna Coeur de Lapin îi tot 
arăta scarabeii ei blestemaţi şi vorbea întruna, 
ciufulindu-i părul. 

— Dimpotrivă, îl contrazise doamna Coeur de 
Lapin. E un animal ieşit din comun. Egiptenii 
credeau că scarabeul îl reprezintă pe zeul 
soarelui, pe Ra. Ra era zeul egiptean care 
împingea soarele în fiecare zi pe cer şi-l îngropa 
în fiecare seară. Ca un scarabeu. Scarabeii 


aceştia sculptați ar fi trebuit să-i dea 
proprietarului aceleaşi însuşiri ca şi ale 
scarabeului însuşi. 

— Ce? se încruntă John. Să mănânce balegă? 

Doamna Coeur de Lapin ţâţâi zgomotos din 
buze. 

— john, îl mustră ea. Nu fi prostuţ. Nu, 
egiptenii  admirau  perseverenţa cu care 
scarabeul împinge rotocolul de balegă, ca şi 
utilitatea sa ecologică. E un simbol al unei vieţi 
noi. Şi al învierii, de asemenea, prin felul în care 
iese la lumină din pământ. 

Philippa scăpă scarabeul pe care-l ţinea în 
mână pe podea, lângă picioarele doamnei Coeur 
de Lapin, de parc-ar fi fost şocată de ceea ce 
auzea. Dar, de fapt, gestul ei avea un alt scop. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

— E în ordine, răspunse doamna Coeur de 
Lapin, aplecându-se să ridice scarabeul. Sunt 
făcuţi aşa cum trebuie. Chiar şi acum, după mii 
de ani, este aproape imposibil să se spargă. 

În timp ce doamna Coeur de Lapin se apleca 
să culeagă scarabeul din piatră verde de pe jos, 
Philippa profită de ocazie ca să arunce o privire 
mai atentă la bentiţa neagră şi aurie; făcând 
asta, avu impresia că, pentru un scurt moment, 
cel puţin, bentiţa se umflase foarte uşor şi apoi 
se micşorase la loc, ca şi cum - Philippa nu 
putea găsi altă explicaţie - s-ar fi umplut cu aer. 
Şi, chiar în clipa în care Philippa începuse să 


bănuiască faptul că bentiţa de pe capul 
doamnei Coeur de Lapin inspirase şi apoi 
expirase o gură de aer, fata îşi aminti de ce i se 
părea atât de cunoscută. Bentiţa pe care o 
privea era aproape similară cu cea pe care-o 
purta Akhnaton, în pictura murală din mormânt. 
Aproape identică, mai puţin faptul că acest 
şarpe negru cu auriu - dacă, într-adevăr, asta 
era - nu părea să aibă cap. 

John nu observase nimic. Era prea ocupat să 
profite de aplecarea doamnei Coeur de Lapin 
după scarabeul ei ca să privească din nou prin 
telescop, aşa că nu acordă nicio atenţie bentiţei. 
Philippa ajunse la concluzia că trebuia să fie o 
cale de a afla cu siguranţă dacă bentiţa era un 
şarpe sau nu. „Ce mănâncă şerpii?” se întrebă 
ea. „Rozătoare mici? Ar putea un şarpe 
respectabil, chiar şi unul care a ales să trăiască 
înfăşurat în jurul capului sec al soţiei 
ambasadorului francez, să refuze şansa unei 
mese gratuite, constând în, să zicem, un 
şoarece?” Philippa începu să se concentreze 
foarte puternic, mult mai mult decât îi era 
obiceiul, probabil ca urmare a faptului că dorea 
să creeze o fiinţă vie, lucru pe care nu-l mai 
făcuse până atunci. În cele din urmă, atunci 
când concentrarea ei păru să fie completă, fata 
îşi rosti cuvântul de concentrare, cât de tare 
îndrăzni. 

— FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPI 


PICAL! 

— Ai spus ceva, draga mea? o întrebă doamna 
Coeur de Lapin. 

— Aăă, am spus că vă mulţumesc pentru 
faptul că ne-aţi arătat o colecţie fabuloasă, 
spuse Philippa, încercând să ignore micul 
şoarece de câmp pe care-l făcuse să apară în 
vârful hălăciugii de păr blond din capul doamnei 
Coeur de Lapin. 

Philippa nu se dădea în vânt după şoareci, 
dar, văzând vietatea din părul doamnei Coeur 
de Lapin, îşi dădu seama de faptul că noţiunea 
ei de şoarece era mai îngrozitoare decât 
drăgălaşul animăluţ care acum explora mediul 
din jur; şi fata speră ca bănuielile ei în legătură 
cu bentiţa să fie complet greşite, măcar de 
dragul micuţului şoarece. Dar, chiar în timp ce 
privea, bentiţa de pe capul doamnei Coeur de 
Lapin începu să se desfacă, precum dopul unei 
sticle care se deşurubează, şi ceea ce păruse a 
fi doar mătase şi satin se arătă a fi, de fapt, un 
şarpe cu pielea strălucitoare. 

Philippa îşi simţi sângele îngheţându-i în vene 
şi-l lovi uşor pe John în picior, în timp ce capul 
unei cobre egiptene sinistre, enorme, se ivea 
dintre buclele doamnei Coeur de Lapin şi, 
scoţându-şi limba, privea hipnotic la şoarece. 
John privi în jurul său, aproape furios şi apoi, 
văzând ochii surorii sale, se uită spre părul 
doamnei Coeur de Lapin, exact în clipa în care, 


simțind pericolul, şoarecele iscodea cu privirea, 
dincolo de corpul şarpelui, încercând să-şi dea 
seama de mărimea săriturii pe care ar fi trebuit 
s-o facă de pe capul franţuzoaicei până la 
podea. Prea târziu! In secunda următoare, 
şarpele lovi cu viteza unui bici şi, în câteva 
clipe, sărmanul rozător fu înghiţit de viu, cu 
totul. 


Capitolul 20 
Imbuteliațţi 


Bestial, îngăimă John, în timp ce şarpele îşi 
închidea gura şi începea să-şi îndese şoarecele 
pe gât. 

— Nu-mi place asta, şopti Philippa. Poate c-ar 
fi mai bine să plecăm. 

— Cred că ai dreptate, aprobă John, 
împingând telescopul deoparte cu nonşalanţă, 
de parcă nu i-ar fi păsat câtuşi de puţin de 
coafura doamnei Coeur de Lapin şi, zâmbind 
politicos în timp ce cobora scara, se îndreptă 
spre uşă. 

— Nu puteţi pleca, protestă doamna Coeur de 
Lapin, aparent neavând habar ce se întâmpla pe 
capul ei. Abia aţi venit. Apoi tresări un pic, de 
parcă s-ar fi rupt un arc în interiorul ei. Abia aţi 
venit. Abia aţi venit. Doamna Coeur de Lapin 
părea un disc zgâriat. Abia aţi venit. Abia aţi 
venit. 


Şi apoi ochii îi deveniră sticloşi şi goi; gura i se 
deschise, dinţii falşi îi căzură şi capul îi căzu 
într-o parte, pe umăr, de parcă ar fi apăsat 
cineva pe un întrerupător de curent din ceafa ei. 

— Să ieşim de aici, spuse John. 

— Încerc, răspunse Philippa, dar se pare că nu 
prea-mi pot mişca picioarele. 

— Hei! Nici eu! Ce se întâmplă? Sunt paralizat. 

— Mi-aş dori să fie şi Nimrod aici. 

După ce înghiţi şoarecele, cobra egipteană îşi 
ridică fiorosul cap şi partea de sus a corpului în 
faţa chipului doamnei Coeur de Lapin şi începu 
să-şi  descolăcească trupul, care părea 
interminabil, până când ajunse la podea. Acolo, 
cobra prinse să crească în dimensiuni, până 
când trupul îi deveni gros cât un om, iar capul 
mare cât o lopată. 

— Nu te uita în ochii lui, îl sfătui Philippa pe 
John. Încearcă să ne hipnotizeze. 

— Nu mă deranjează să fiu hipnotizat, mai rău 
mă deranjează să fiu muşcat, spuse John, care 
se simţea deja uşor hipnotizat, fiindcă avea 
impresia că şarpelui îi creşteau mâini şi picioare 
şi părea să se fi prefăcut într-un bărbat cu nasul 
coroiat, cu o barbă micuță, deschisă la culoare, 
şi cu o expresie neplăcută pe faţa-i îngustă. 
Câteva clipe mai târziu, locul reptilei fu luat de 
un englez arâtos şi arogant, care mirosea destul 
de puternic a şarpe şi a snobism. 

Văzând că nu putea alerga, Philippa încercă 


să-şi ascundă teama. 

— Iblis, bănuiesc, spuse ea, cu răceală. 

— Bănuieşti cam multe, broască mică şi 
băgăcioasă ce eşti, fornăi Iblis. Dacă există ceva 
ce urăsc mai mult decât un djinn tânăr din tribul 
Marid, ei bine, asta ar fi doi djinni tineri din 
tribul Marid. Iblis înghiţi, vizibil incomodat, şi-şi 
duse mâna la stomac. Presupun că acum te 
crezi foarte isteaţă, cu şoarecele ăla, nu? 

— Nu chiar atât de isteaţă, răspunse, 
tremurând, Philippa. 

— Ai măcar idee cât de dezgustător este un 
şoarece? Uh, mi-e rău de-a binelea. Şi miros ca 
o cameră de reptile de la Grădina Zoologică din 
Londra. 

Djinnul îşi plimbă limba prin gură, îşi trase 
nasul cu zgomot şi scuipă o substanţă verde şi 
scârboasă pe covor. 

— Nu, cred că nu. 

— Atunci, de ce l-ai mâncat? îl întrebă 
Philippa. 

— Pentru că, domnişoară  Isteţimea în 
Persoană, asta fac şerpii, răspunse Iblis. Şerpii 
mănâncă şoareci. L-am mâncat înainte să am 
timp să mă întreb cum e posibil ca un şoarece 
să fojgăie prin părul doamnei Coeur de Lapin. O 
fi ea franţuzoaică dar, contrar părerii generale, 
chiar şi francezii îşi mai spală părul, din când în 
când. 

Iblis purta un costum cu dungi Saville Row, o 


pereche de pantofi din piele de şarpe, făcuţi pe 
comandă, şi avea un baston ornamentat cu 
mâner din argint. Îşi slăbi la gât cravata cu nod 
de tip Eton, vechi, îşi deschise primii nasturi de 
la cămaşa sa Turnbull Asser şi tuşi într-un mod 
neplăcut. Tusea se transformă într-un vomitat 
zgomotos. 

— Asta se întâmplă dacă-mi reiau înfăţişarea 
umană atât de repede după ce mănânc un 
şoarece, mărturisi Iblis, vomitând şi mai multă 
substanţă verde pe podea. Blana este de vină. 
Mai vomită o dată. iţi rămâne în gât. Chiar şi 
şerpii o vomită după ce mănâncă. 

Iblis se îndreptă către tava cu băuturi, luă o 
sticlă de coniac şi-i goli conţinutul dintr-o 
singură înghiţitură. Pentru o clipă, se uită iritat 
la computer, de parc-ar fi fost un pic distras. 
Apoi, cu ochii micşoraţi, privi cu ură la gemeni. 

— Desigur, nu m-aş fi întors atât de repede la 
înfăţişarea umană, dacă nu v-aţi fi vârât 
degetele voastre mici şi murdare în lampa mea. 

Clătină nerăbdător din cap şi apoi zâmbi 
sarcastic. 

— Dar, nu. N-aţi putut rezista, nu-i aşa? Aşa 
fac toţi cei din tribul Marid. Mereu vă băgaţi 
nasul unde nu trebuie. 

Eu eram chiar dispus să vă arăt milă, datorită 
tinereţii voastre, dar voi a trebuit să aruncaţi 
şoarecele ăla spre mine. Iblis mai icni o dată 
oribil şi, de data asta, aruncă şi şoarecele pe 


podea. Ei bine, mârâi el, pregătiţi-vă să vă pară 
rău, copii. 

Îmbibat cu coniac, şoarecele rămase nemişcat 
pentru o clipă şi apoi se ridică, întrucât, 
incredibil, încă mai trăia. Mustăci câteva clipe şi 
apoi alergă spre uşă. Philippa se bucură în 
tăcere că şoarecele scăpase cu viaţă din 
chinurile sale groaznice. 

— Vedeţi şoarecele ăla? întrebă Iblis. Şi, cu o 
palmă înainte ca animalul să ajungă la uşă şi să 
fie liber, djinnul îl arse cu o privire a ochilor săi 
cruzi prefăcându-l în cenuşă. Atunci când am să 
termin cu voi, continuă el, o să vă gândiţi că 
şoarecele a fost mai norocos decât un om care 
a sărit fără paraşută dintr-un avion şi a căzut 
într-o fabrică de saltele. Singurul motiv pentru 
care încă n-aţi murit este că nu m-am hotărât 
dacă să vă mănânc sau să vă arunc trupurile 
inutile în cea mai adâncă hazna din lume, care, 
în cazul în care vă întrebaţi, se găseşte într-un 
hotel din Sankt Petersburg, în Rusia. Credeţi- 
mă, nu ştiţi ce este suferinţa adevărată, până 
când nu staţi într-un hotel din Rusia. Cât despre 
haznale, sunt ca desprinse din opera lui Dante. 

Chiar şi în timp ce vorbea Iblis, John simţi că 
Philippa încerca să-şi adune suficientă voinţă 
pentru momentul în care, împreună, ar fi putut 
învinge forţa djinnului care-i ţinea pe loc, aşa că 
încercă să facă şi el acelaşi lucru. 

— Nici să nu vă treacă prin minte să vă folosiţi 


puterile împotriva mea, mârâi Iblis, ajustându-şi 
mânecile cămăşii sale superbe. Djinnii tineri ca 
voi n-au absolut nicio şansă împotriva unui djinn 
cu experienţa şi răutatea mea. V-aş mânca la 
fel de uşor precum aş mânca un biscuit scoţian 
subţire şi fără gust, la cafeaua mea de 
dimineaţă. Pe lângă asta - Iblis le flutură sub 
ochi câteva şuviţe de păr - am părut vostru. 
Ceea ce face ca legarea voastră să fie floare la 
ureche. 

— Prin urmare, de asta îmi tot treceai mâna în 
păr, se lumină John. Mereu am simţit că era 
ceva ciudat în asta. 

— Şi eu am simţit mereu că era ceva ciudat cu 
voi. De când am controlul asupra femeii ăsteia, 
ca să-l pot iscodi pe Nimrod. V-am urmărit şi pe 
voi, încă de la picnicul acela. Niciun copil 
pământean n-ar fi mâncat caviar şi foie gras 
mai cu poftă decât ar fi mâncat un şoarece. Iblis 
îşi înlătură cu grijă ultimul smoc de blană de 
şoarece de pe buze. 

— Nu ţi-am făcut nimic, spuse John, sfidător. 

— Desigur, uitaţi de şoarece. 

— În afară de şoarece. 

— Vreţi să imploraţi îndurare? Iblis se aşeză 
pe scaunul modern şi incomod şi rânji. Vă rog. 
După ce am mâncat un şoarece, chiar mi-ar 
prinde bine o porţie sănătoasă de râs. 

— Nu, pe cinstite. De ce vrei să ne ucizi? 
insistă John. 


— O, văd că dragul vostru unchi Nimrod nu 
prea şi-a dat silinţa să vă pună la curent, spuse 
Iblis. Ne aflăm în tabere diferite în acest război, 
fiule. De asta. Ai putea la fel de bine să întrebi 
de ce nu se înţeleg şoarecii cu şerpii. Eu mă 
ocup cu ghinionul, iar tribul vostru cu norocul. 
Doar că, în cazul vostru, norocul e mereu foarte 
puţin. 

— Cu siguranţă, n-ar trebui să fie aşa, îl 
contrazise Philippa. 

Iblis râse, părând sincer amuzat de remarca 
fetei. 

— Ce naivitate  adorabilă, comentă «l. 
Faimoasa conştiinţă a celor din tribul Marid, 
presupun. Chipul lui Iblis deveni mai dur în clipa 
în care djinnul se ridică repede şi se apropie de 
faţa lui John, suficient cât băiatul să poată simţi 
mirosul de şoarece în damful lui: Care e 
problema cu tribul vostru? De unde această 
pornire de a le strica distracţia altor djinni? Ca 
tineri djinni, ar trebui să înţelegeţi că e mult mai 
distractiv să atrageţi ghinion asupra oamenilor, 
decât să încercaţi să le aduceţi un pic de noroc. 
Şi ce zadarnică e strădania asta a voastră. 

Iblis se încruntă şi respiră adânc atunci când 
văzu îndoiala de pe chipul lui John. 

— Sau Nimrod nu v-a spus? Văd că nu. 
Adevărul este că toţi începem la fel. Ifrit, Marid, 
Jann, Ghul. Tuturor ne plac farsele. Să tragem 
scaunul de sub o femeie grasă. Să aruncăm o 


coajă de banană în faţa unui poliţist tâmpit. Nu-i 
aşa, John? N-ai vrut niciodată să faci să apară o 
băltoacă în faţa unui orb care traversează 
strada? Sau să faci un stilou să curgă pe 
costumul alb al unui mire? Văd c-ai vrut. 

Iblis zâmbi şi îşi îndreptă spinarea. 

— Când era tânăr, cam de vârsta voastră, 
Nimrod se dădea în vânt să împartă şi el un pic 
de ghinion. O, da. N-a fost întotdeauna un băiat 
bun. Doar că, pe măsură ce a îmbătrânit, ca şi 
restul tribului vostru, a devenit scorţos şi 
plictisitor. Conştiinţa Maridului. Homeostasisul. 
Prostii. Nu există niciun homeostasis. Adevărul 
este că mereu va exista pe lume mai mult 
ghinion decât noroc şi că tribul vostru duce o 
bătălie deja pierdută. Iblis îl privi din nou 
îndeaproape pe John. Văd că aşa gândeşti şi tu, 
nu, John? 

— Nu, îl contrazise John. Te urăsc şi pe tine, şi 
tot ceea ce reprezinţi. 

— Avem principii, nu? Iblis râse din nou. Eşti la 
fel de scorţos ca şi unchiul tău. Nu c-ar mai 
conta. lIfriţii îi urăsc pe cei din tribul Marid şi 
invers. Mereu a fost aşa. Aş spune şi că mereu 
va fi aşa dar, ca trib, zilele vă sunt numărate. 
Imediat după ce voi pune mâna pe djinnii 
pierduţi ai lui Akhnaton. 

Iblis scutură sticla goală de coniac pe care 
încă o mai ţinea în mână. 

— Dar întâmplarea face că nu vă voi ucide. Ar 


fi o pierdere. Vă voi închide în sticlă şi vă voi 
ţine în frigiderul meu până când va veni ziua în 
care veţi fi gata să mă numiţi stăpânul vostru. 

— Acea zi nu va veni niciodată, protestă 
Philippa. 

— Nu te vom numi niciodată stăpânul nostru, 
întări şi John. 

— Curajoase cuvinte, tinerilor, dar n-aţi citit 
Legile Bagdadului. Nu prea aveţi de ales în 
această chestiune. Sunteţi obligaţi să-i acordaţi 
îndeplinirea a trei dorinţe celui care vă 
eliberează. Inclusiv mie. 

— Niciodată, spuse Philippa. 

— Nu c-ar conta Legile. Vedeţi voi, puteţi fi 
siguri că, după un an sau doi de stat închişi în 
sticla asta, vă veţi schimba părerile. Iblis 
scutură din nou sticla în mână. Închiderea într-o 
sticlă limpezeşte foarte bine mintea. Credeţi-mă 
pe cuvânt. Nu există nimic ce n-aţi face, nicio 
faptă rea pe care n-aţi comite-o, după ce vă veţi 
răcori aici o vreme. 

Djinnul goli şi ultimele picături de coniac pe 
limba sa verde şi apoi puse cu grijă sticla pe 
masă, printre scarabeii doamnei Coeur de 
Lapin. 

— Aveţi ultime implorări de milă? Cuvinte 
sfidătoare? Nu? Păcat. 

— Mori, îl blestemă John. 

Iblis râse. 

— Ai face mai bine să speri că nu mi se va 


întâmpla asta, fiule djinn, spuse el. la gândeşte- 
te un pic. Dacă eu mor, atunci cine va mai şti că 
vă aflaţi în sticla asta? Aţi putea foarte uşor să 
ajungeţi ca idiotul de Rakshasas. Agorafob. 
Liliac. Dus cu pluta. Bătrânul Rakshasas a stat 
timp de cincizeci de ani într-o sticlă murdară de 
lapte. Gândiţi-vă puţin, copii. Cincizeci de ani. 
După cum se pare, mirosul de lapte, de brânză 
acră şi de mucegai, desigur, l-au înnebunit. 
Serios, este uimitor că se mai poate comporta 
normal în societatea djinnilor. Gândiţi-vă la asta, 
atunci când o să vă mai dezmorţiţi în sticla asta 
de coniac, da? 

Un fum gros începu să apară sub picioarele 
gemenilor, astfel că, pentru câteva clipe, 
crezură că luase foc covorul. Dar, treptat, îşi 
dădură seama că fumul le învăluia trupurile şi 
deja nu-l mai vedeau pe Iblis, nici camera în 
care se aflau. 

— Şi să fiţi recunoscători pentru faptul că nu 
folosesc o legare dublă. Şi că vă închid într-o 
sticlă relativ decentă ca mărime, continuă Iblis, 
în loc de una mai mică. Aş fi putut la fel de bine 
să vă închid în interiorul stiloului meu, sau în 
compartimentul pentru otravă din mânerul 
bastonului meu. Cel puţin, veţi sta confortabil. 

Vocea lui Iblis părea să se ridice deasupra lor 
şi, în câteva clipe, gemenii îşi dădură seama că 
asta se datora faptului că ei se dizolvau şi se 
preschimbau în fum. 


Apoi, procesul păru să se inverseze, iar ceea 
ce era fum se solidifică şi luă formă umană, iar 
senzaţia puternică de plutire îi lăsă locul celei 
de atingere a pământului, urmată de un simţ 
apăsător al spaţiului închis. În clipa în care 
dispăru şi ultima urmă de fum, gemenii se 
găseau în ceea ce părea a fi o cameră uriaşă din 
sticlă şi, brusc copleşiţi de claustrofobie şi aburi 
de coniac, dură câteva minute până ca vreunul 
dintre ei să se dezmeticească. 

Philippa oftă adânc şi apoi se aşeză pe 
podeaua din sticlă, murmurând: 

— S-a zis cu planul lui Nimrod. Stăpânindu-se 
să nu izbucnească în plâns, adăugă: Ce vom 
face acum? 

— Putea să fie şi mai rău, îşi dădu cu părerea 
John. Puteam să fim morţi. 

— Da, aşa este, admise Philippa, muşcându-şi 
buza. Mi-e frică, John, mărturisi fata. 

— Şi mie, spuse John. Cred că pân-aici ne-a 
fost.  Trecându-şi mâna tremurândă peste 
peretele neted şi strălucitor, adăugă: Casă, 
dulce casă. Până când ne scoate cineva. 

— Nu-mi imaginez de ce ar alege cineva să 
călătorească prin lume aşa, spuse Philippa. 
Încercă să inspire adânc, dar descoperi că era o 
limită a aerului pe care-l putea trage în plămâni. 
Mi-aş dori să fie mai mult aer aici. 

Văzând efortul surorii sale de a respira, John 
păru şi el afectat atunci când încercă să tragă o 


gură de aer în piept, în încercarea de a-şi 
stăpâni sentimentul de panică. 

— Nu crezi că o să rămânem fără aer aici, nu? 

— N-ai auzit ceea ce-a spus Iblis? Că domnul 
Rakshasas a stat într-o sticlă timp de cincizeci 
de ani. 

— Nu-mi aminti. John clătină din cap. Oare 
cum o fi respirat? 

— Cred că e mirosul de vină. Te face să crezi 
că n-ai destul aer. Ce e mirosul ăsta oare? E 
destul de toxic. 

— Cred că sunt aburii de la coniac, răspunse 
John. Băiatul linse apoi peretele. Are un gust 
destul de bun, constată el şi, lingând încă puţin, 
începu să râdă necontrolat. Ar trebui să încerci. 
Te-ar putea ajuta să te calmezi. 

— Nu văd ce e atât de amuzant, protestă 
Philippa. 

— Mă gândeam şi eu. Djinn într-o sticlă de 
coniac. 

Philippa zâmbi sarcastic. 

— Incerc doar să privesc partea bună a 
lucrurilor, se scuză John. 

— Există şi aşa ceva? Philippa îşi scoase 
batista şi-şi şterse colţul ochiului. Mai spune-mi. 

— Ne avem unul pe celălalt, o consolă John. 
Aşezându-se lângă sora sa, băiatul îşi puse 
mâna după umerii ei. Mi-ar fi cumplit de greu să 
fiu singur aici. 


58 Joc de cuvinte bazat pe asemănarea fonetică dintre djinn şi gin. 


— Şi mie, mărturisi Philippa. 

— Adică, aş prefera să nu fii şi tu aici, dacă 
înţelegi ceea ce vreau să spun. Dar, de vreme 
ce eşti, ei bine, mă bucur, atâta tot. 

După o vreme, Philippa îi dădu braţul la o 
parte şi începu să se plimbe preocupată prin 
sticla de coniac, timp de vreo câteva minute. 

— Curios, spuse ea. Cât de mare pare pe 
dinăuntru. 

— Suntem în afara spaţiului tridimensional, 
de-aia, îi explică John. 

— Mă întreb dacă asta înseamnă că suntem şi 
în afara timpului. Asta spune şi Einstein, nu? 
Relativitatea timpului. Depinde de spaţiu. 

— Asta însemnând...? 

Philippa ridică din umeri. 

— Nu ştiu exact. Poate că timpul curge altfel 
în sticla asta. 

— Ce gând optimist, comentă John. Încercam 
să mă obişnuiesc cu ideea că vom petrece 
cincizeci de ani aici, şi acum tu sugerezi că şi 
aceşti cincizeci de ani ar putea părea mai mult 
decât atât. 

Philippa înghiţi, neliniştită. 

— Ai dreptate. Pe de altă parte, poate că 
timpul trece mai repede aici, iar cincizeci de ani 
or să ne pară cinci minute. Oricum, aş vrea să 
am pastilele de cărbune ale mamei. 

— De ce nu încerci? îi propuse John. N-a zis 
Nimrod ceva despre faptul că, în interiorul unei 


sticle, un djinn îşi poate folosi puterile ca s-o 
mobileze şi să-şi aducă mâncare şi băutură? 
Nişte pastile n-ar fi prea greu de obţinut. 

Ezitând foarte puţin, Philippa îşi murmură 
cuvântul de concentrare şi două pastile de 
cărbune îi apărură în palmă. 

— Foarte bine, o lăudă John, înghițind pastila 
care i se oferise. 

— Ce-ai zice despre un covor? îl întrebă 
Philippa. Podeaua asta e cam tare şi cam 
alunecoasă. 

— Ce culoare? 

— Roz, spuse Philippa. Îmi place rozul. _ 

— Roz? John se strâmbă. De ce nu negru? Imi 
place negrul. Negrul este straşnic. Şi totuşi, n-ar 
fi mai bun un televizor? 

— Vrei să te uiţi la televizor, acum? 

John ridică din umeri. 

— Ce altceva să facem? 

După câteva încercări nereuşite, materializate 
în nişte obiecte ce aduceau mai degrabă a 
sculpturi moderne decât a televizor, John reuşi 
să creeze un aparat şi, imediat după ce-şi făcu 
şi un fotoliu, se aşeză şi-l aprinse. 

— Tipic, observă Philippa. Suntem blocaţi aici 
şi ţie-ţi stă mintea la televizor. 

Dar, în clipa în care apăru imaginea, John 
gemu. 

— Grozav, spuse el. Televiziunea egipteană. 

— Ce credeai? Doar suntem în Egipt. Fata 


ridică din umeri. Poate că putem învăţa araba. 
John aruncă telecomanda către ecran, ţipă de 
furie şi apoi îşi îngropă faţa în mâini. 
— N-o să scăpăm niciodată de aici, oftă el. 


Capitolul 21 
Sceptrul Sekhem 


În interiorul sticlei, minutele se transformară 
în ore, iar orele deveniră zile. Gemenii se 
distrau încercând să decoreze şi să mobileze 
sticla de coniac a doamnei Coeur de Lapin astfel 
încât să fie amândoi mulţumiţi. Acest lucru se 
dovedi, totuşi, imposibil, aşa că, după o 
săptămână, conveniră să împartă spaţiul în 
două, prin intermediul unui paravan, alegând 
două stiluri complet diferite de amenajare 
interioară: John aranjă, pentru el, un spaţiu de 
locuit foarte high-tech, în nuanţe de gri şi negru, 
completat de un fotoliu din piele cu spătar 
rabatabil, de un frigider imens, de o consolă 
Playstation şi de un televizor cu ecran foarte lat, 
cu DVD player, astfel încât să aibă întotdeauna 
la ce să se uite, cu condiţia să fie vorba despre 
un film mai vechi, fiindcă se dovedi imposibil să 
poată crea un DVD pe care să nu-l mai fi văzut 
niciodată. Spaţiul de locuit creat de Philippa era, 
totodată, mai roz şi mai pufos, cu un pat mare, 
o mulţime de jucării din pluş, un aparat de radio 
(difuzând numai muzică egipteană, care 
aproape că începu să-i placă), o bibliotecă plină 
cu cărţi despre faraoni, precum şi o bucătărie 
foarte bine utilată, în care se apucă să înveţe să 
gătească. Într-o zi, se hotărî să gătească pentru 
John şi-şi invită fratele în jumătatea ei de sticlă. 
Abia se aşezaseră, când auziră un sunet 
puternic şi strident, sus, mult deasupra 
capetelor lor, anunțând că sticla de coniac urma 


să fie destupată. 

Philippa înghiţi în sec zgomotos, în timp ce 
începea să se dezintegreze din nou. 

— Poate că Iblis a hotărât să ne omoare, până 
la urmă, zise John, în timp ce sticla se umplea 
de fum. 

— Parcă ziceai să fim optimişti, ripostă 
Philippa. 

— Nu-mi pasă, doar să fie repede, zise John. 
Înnebunesc să tot stau închis aici. 

— Ce te face să crezi că Iblis e tipul de djinn 
care să-i ofere cuiva o moarte rapidă? întrebă 
ea şi începu să tipe, simțind cum trece prin 
gâtul sticlei şi ajunge din nou în lumea de afară. 

După ce fumul se împrăştie, cei doi gemeni se 
treziră iarăşi în biblioteca doamnei Coeur de 
Lapin. Franţuzoaica stătea întinsă într-un 
şezlong, cu ochii închişi, sforăind cu poftă. Dar 
nu era nici urmă de Iblis sau măcar de vreo 
cobră; în schimb, gemenii fură încântați să-l 
vadă pe Nimrod, aşezat pe acel incomod scaun 
modern, fumând un trabuc şi părând foarte 
mulţumit de sine. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă John. 

— Unde-i Iblis? întrebă Philippa. 

— Iblis? Nimrod flutură sticluța antică pe care 
gemenii i-o aduseseră mai devreme doamnei 
Coeur de Lapin. O, e pus la păstrare, aici, zise 
el. N-o să ne mai deranjeze. 

— L-ai prins? exclamă Philippa. Cum? 


— N-aş fi reuşit fără voi doi, chiar n-aş fi 
reuşit. Vedeţi voi, mă tem că v-am trimis aici cu 
un motiv fals. Încă de la acel picnic, am început 
să am bănuieli în legătură cu doamna Coeur de 
Lapin. Mă bazam pe faptul că şi voi aveţi 
suspiciuni legate de ea. Mai ales că trebuia să 
vă petreceţi o zi întreagă cu ea. Iblis o stăpânea 
pe biata femeie de când am ajuns noi în Cairo. 

— Prin urmare, toată povestea aia legată de 
casetă şi de faptul că trebuia s-o supraveghem 
cu telescopul a fost o păcăleală, zise John. 

— Ne-ai folosit ca momeală, adăugă Philippa. 
Ca şi când ai folosi o capră ca să atragi un tigru. 

— O, cred că sunteţi cam aspri, se apără 
Nimrod. N-aţi fost niciodată cu adevărat în 
primejdie. 

— Puteam să ne pierdem vieţile, insistă 
Philippa. 

— O, nu, o contrazise Nimrod, fumându-şi 
fericit trabucul. Iblis n-ar fi renunţat la doi djinni 
atât de buni ca voi. Mai ales că sunteţi aşa de 
tineri. Incă doi care să-i îndeplinească 
poruncile? Nu prea cred. Nu e prost. Tot ce 
zicea, că o să vă mănânce şi o să vă îngroape, 
era doar ca să vă sperie. 

— L-ai auzit spunând asta? Cum? întrebă John. 

— Doar nu credeţi că v-aş fi lăsat să veniţi 
singuri aici? Eram înăuntrul unui obiect fără 
viaţă. Sau, mă rog, aproape fără viaţă. 

— Cum? Vrei să spui c-ai fost aici tot timpul? 


se miră Philippa. 

— Bineînţeles. Am fost înăuntrul calculatorului 
de pe birou. Să vă aduc aminte: la un moment 
dat, după ce şi-a băut coniacul, am crezut că m- 
a descoperit. M-am aprins, din greşeală, pentru 
o clipă. 

— Îmi amintesc, zise John. Mi s-a părut cam 
ciudat. 

— Da, la fel i s-a părut şi lui Iblis. Sunt convins. 
Oricum, ştiam că are să vă închidă în sticlă. Și 
ăsta era momentul pe care-l aşteptam. Vedeţi 
voi, puterile unui djinn sunt mai slabe atunci 
când şi le foloseşte împotriva altui djinn. Şi sunt 
şi mai slabe atunci când este nevoit să le 
folosească împotriva a do; djinni. Şi, dacă se 
întâmplă ca, aşa cum a fost acum cazul, cei doi 
djinni să fie şi gemeni... ei bine, înţelegeţi ceea 
ce vreau să spun. În momentul în care v-a vârât 
în sticla aceea de coniac, am acţionat. Vă asigur 
că nu exista o altă cale prin care să-l ataci pe un 
djinn atât de puternic cum e Iblis. 

— Şi unde-ai fost în tot acest timp? întrebă 
Philippa. Am stat câteva săptămâni în sticla aia. 

Nimrod clătină din cap. 

— Vouă vi s-au părut săptămâni. De fapt, aţi 
stat acolo... să vedem... Nimrod se uită la ceas. 
Cincisprezece minute. 

— Cincisprezece minute? se miră John. Doar 
atât? Eşti sigur? 

Nimrod îi făcu un semn cu ochiul. 


— Da, îmi pare rău. După cum v-am povestit, 
interiorul unei sticle de djinn e în afara spaţiului 
tridimensional. Mă tem că n-am avut timp să vă 
spun despre modul potrivit pentru un djinn de a 
se transforma şi de a intra într-o sticlă. În 
emisfera nordică, trebuie să-ţi aminteşti să intri 
în sens invers acelor de ceasornic: altfel, timpul 
trece încet; şi invers, în emisfera sudică. E 
acelaşi principiu ca atunci când se scurge apa 
dintr-o cadă. Sau aproape. Fireşte, e mult mai 
greu să-ţi aminteşti despre astfel de lucruri 
când altcineva te vâră în sticlă. Dar, dacă 
nimereşti direcţia corectă, poţi să economiseşti 
o grămadă de timp. De exemplu, o călătorie cu 
avionul de la Londra în Australia, care durează 
de obicei douăzeci şi patru de ore, poate să 
pară c-a durat doar douăzeci şi patru de minute. 
Dacă nu procedaţi corect, poate să pară ca 
douăzeci şi patru de săptămâni. Timpul, faţă de 
spaţiu, e relativ. Credeam că v-au învăţat 
lucrurile-astea din clasa-ntăâi. Totul a ieşit 
splendid. Şi voi aţi fost de-a dreptul minunati. 
Mie nu mi-ar fi venit niciodată ideea să fac să 
apară un şoricel în părul doamnei Coeur de 
Lapin. Aţi fost foarte inspirați. L-ai creat perfect, 
Philippa. 

Gemenii încă păreau puţin supăraţi pe unchiul 
lor. 

— Îmi pare rău că v-am minţit, continuă 
Nimrod, dar sincer vă spun că nu exista o altă 


cale. N-aţi mai fi venit aici, dac-aţi fi crezut că 
nu luaţi parte la adevărata acţiune. Şi nu 
puteam să vă mărturisesc că faceţi parte din 
capcana mea pentru djinn, ca să nu vă daţi 
cumva de gol. Hai, vă rog, Spuneţi-mi că mă 
iertaţi! 

— O, în regulă, ziseră ei. 

— N-ar trebui să-ţi îndeplinim trei dorinţe? 
adăugă John. Aşa cum spun Legile Bagdadului. 

— Nu e nevoie. Secţiunea 18. /nrudirea. 
Suntem rude, aşa că nu e nevoie. 

Nimrod trase fericit din trabuc şi scoase un 
rotocol de fum în forma unei cobre. 

— Dar cum de ţi-ai dat seama de faptul că 
Iblis o controlează pe doamna Coeur de Lapin? 
întrebă Philippa. 

— După panglică, bineînţeles. E la fel ca 
panglica pe care o poartă Akhnaton, în desenele 
din mormânt. Ei bine, ăsta a fost unul dintre 
indicii. 

— Şi celălalt? 

— Un lucru pe care mi l-ai spus tu, Philippa. 

— Ce anume? 

— Cuvântul pe care l-ai auzit atunci când 
scorpionul cu care m-a legat Iblis de mormântul 
lui Akhnaton a fost ars de foc. 

— Rabat? 

— Da... Dar cuvântul nu este rabat, ci unul 
asemănător. Rabbit, mai exact. 

— lepure! exclamă John. Bineînţeles. Lapin 


înseamnă iepure, în franceză. 

— Exact, confirmă Nimrod. Iblis, pe cât e de 
inteligent, pe atât e de leneş. Şi mă aşteptam 
să-i dea lui Hussein Hussaout un cuvânt ca să 
mă lege care-mi va oferi măcar o informaţie 
despre el. Dar chiar şi-aşa, mi-a luat ceva timp 
până să fac legătura între iepure şi /apin. 

— Dar cum rămâne cu ceilalţi Ifriţi? întrebă 
John. Palis, cel care linge tălpile... Şi ceilalţi. 

— O, nu vor îndrăzni să încerce nimic acum. 
Nu când l-am înlăturat pe conducătorul lor, Iblis. 
Sunt mult prea laşi. 

Nimrod se lăsă pe spate şi suflă spre tavan un 
rotocol imens de fum, care luă forma unui „V” 
churchillian, de la victorie. 

— Nici nu pot să vă spun ce lucru minunat am 
realizat. Poate că nu i-am găsit pe djinnii captivi 
ai lui Akhnaton, dar am făcut un lucru aproape 
la fel de bun. l-am împiedicat pe lfriţi să-i 
găsească. 

— De fapt, interveni Philippa, cred că ştiu 
unde să-i căutăm pe aceşti djinni. 

Scrumul căzu din trabucul lui Nimrod, în timp 
ce acesta o privea surprins pe Philippa. 

— Ştii? 

— Da. 

Philippa îngenunche lângă incomodul scaun 
modern şi, luând de jos cartea despre Akhnaton, 
pe care o citise doamna Coeur de Lapin, dădu la 
o parte pagina ruptă care era folosită pe post de 


semn de carte şi i-o întinse lui Nimrod. 

Nimrod şi John priviră pagina pe care erau 
patru imagini colorate ale aceluiaşi obiect 
ciudat. Obiectul avea forma unui baston, lung 
de vreo două picioare, având partea de sus sub 
formă de romb, gros de vreo trei-patru inci şi 
lung de vreo şase-şapte. 

— Acestea sunt sceptre Sekhem, zise ea. 
Sceptre regale, folosite de regii egipteni şi de 
înalții conducători, ca simbol al puterii, şi 
fluturate deasupra ofrandelor la morminte, 
astfel încât să dea putere sufletelor morţilor, 
zise ea, cutremurându-se. Am citit multe de 
când am venit în Egipt. 

Nimrod zâmbi cu duioşie. 

— Dar nu văd cum ne vor ajuta informaţiile 
astea să-i găsim pe djinnii pierduţi. 

— Cineva a încercuit imaginea unui alt sceptru 
regal din cartea asta, continuă Philippa. 
Presupunând că Iblis a fost cel care a încercuit 
sceptrul, sau doamna Coeur de Lapin, sub 
îndrumarea lui, atunci am putea crede că Iblis a 
vrut să pună mâna pe sceptrele regale. 

— Spune mai departe, o îndemnă Nimrod. 

— În primul rând, anunţă Philippa, am găsit 
asta. In articolul din ziar despre spargerea de la 
Muzeul din Cairo, scria c-au fost distruse mai 
multe sceptre regale. 

— Da, aşa e, încuviinţă Nimrod, gânditor. Dar 
au fost deschise şi nişte vase. Canope egiptene. 


— Da, dar dac-a fost doar o diversiune pentru 
presă, ca să ne arunce praf în ochi? Poate că 
voiau doar sceptrele. 

— In regulă, acceptă Nimrod. Să presupunem 
că aşa este. De ce-ar vrea cineva să fure un 
sceptru Sekhem? 

— Pictura murală din mormântul lui Akhnaton, 
explică Philippa, îl înfăţişa pe faraon ţinând 
sceptrul deasupra capetelor celor şaptezeci de 
djinni. Îţi mai aminteşti cum razele soarelui 
păreau să emane din partea de sus a sceptrului, 
acea parte voluminoasă, şi să-l atingă pe fiecare 
djinn în parte? 

— Da, îmi amintesc, zise Nimrod. 

— Ei bine, iată cea de-a treia parte a teoriei 
mele. Iblis a zis ceva, atunci când ne-a închis în 
sticla de coniac. A zis c-am avut noroc că nu ne- 
a închis în stiloul lui, sau în compartimentul cu 
otravă din bastonul lui. Şi asta m-a pus pe 
gânduri. Dacă partea voluminoasă a sceptrului 
este goală pe dinăuntru, n-ar fi aceasta un loc 
potrivit unde să-i ascunzi pe cei şaptezeci de 
djinni, de la care îţi aduni puterile? Nu într-un 
vas sau într-o sticlă, ci în sceptrul tău, chiar în 
simbolul puterii tale. Eu am fost doar înăuntrul 
unei sticle de coniac. Dar mi-am dat seama 
deodată că acolo pot încăpea cu uşurinţă 
şaptezeci de djinni. Şi, dacă încap acolo atâţia, 
de ce nu i-ar ascunde în partea de sus a 
sceptrului, unde se află toate inscripţiile cu 


hieroglife? 

— Sceptrul Sekhem are legătură cu Osiris, zise 
Nimrod. Osiris era numit odată Marele Sekhem. 
Sekhem înseamnă „putere” sau „măreţie”. 
Chiar ai dreptate, Phil. Djinnii fiind sursa puterii 
şi măreției lui Akhnaton, acolo ar fi fost locul 
perfect în care să-i ascundă pe cei şaptezeci de 
djinni. 

Nimrod privi cu atenţie imaginea sceptrului. 

— Cred că au loc toţi acolo, dacă e gol pe 
dinăuntru, aşa cum ai spus tu. Ar putea chiar să 
ascundă o sticlă secretă. Da, pe lampa mea, eo 
teorie extraordinară. 

— Totuşi, cum de a reuşit Akhnaton să obţină 
puterea asupra atâtor djinni? întrebă Philippa. 
Încă n-am reuşit să-mi dau seama. 

— Ba cred că ştim, interveni John, acum, când 
am văzut cum a obţinut Iblis controlul asupra 
doamnei Coeur de Lapin. Pun pariu că, acum 
patru mii de ani, Ifriţii îl aveau în puterea lor pe 
Akhnaton, la fel cum o stăpânea Iblis pe 
doamna Coeur de Lapin şi că unul dintre ei a 
luat înfăţişarea unui şarpe adevărat, stând 
înfăşurat pe capul regelui ca o panglică. 

— Da, aprobă Nimrod. Raționamentul tău nu-i 
rău deloc, John. 

Merse spre masă şi ridică receptorul. 

— Pe cine suni? întrebă John. 

— Sun la poliție, răspunse Nimrod. Vreau să le 
pun o întrebare despre spargerea de la muzeu. 


Nimrod vorbi în arabă timp de câteva minute 
şi apoi puse receptorul în furcă, părând 
surescitat. 

— Sceptrele n-au fost rupte în jumătăţi, le 
comunică el. Doar partea de sus, cu ornamentul 
sculptat, a fost deteriorată. Zdrobită, de fapt, ca 
şi când ar fi vrut cineva să afle dacă este goală 
pe dinăuntru. 

Se îndreptă repede spre uşă. 

— Unde pleci? întrebă Philippa. 

— Acasă. Trebuie să-i spunem domnului 
Rakshasas despre asta. Cât mai repede. 

— Şi cu ea cum rămâne? zise Philippa, arătând 
spre doamna Coeur de Lapin, care dormea pe 
canapea. O să fie în siguranţă? 

— O să fie bine, după ce va dormi o vreme, 
zise Nimrod. Nu cred că o să-şi amintească 
mare lucru, când se va trezi. Cum era şi de 
aşteptat. Oricum, e franţuzoaică. Atunci când se 
va deştepta, probabil se va gândi c-a băut prea 
mult vin la micul dejun. 


Acasă la Nimrod, Groanin aduse în bibliotecă 
lampa din bronz în care se afla domnul 
Rakshasas şi o frecă energic, pentru a-l chema 
pe bătrânul djinn. Domnul Rakshasas ascultă cu 
răbdare ceea ce-i povesti Nimrod şi apoi 
încuviinţă. 

— Nu găsesc altă explicaţie, fu el de acord. 
Nepoata ta are o minte foarte ageră. 


— Nu-i aşa că-i extraordinar? zise Nimrod. 
Acum ştim ce căutăm, chiar dacă nu ştim încă 
unde să căutăm. 

— Aşa este, încuviinţă domnul Rakshasas, 
sunt o mulţime de sceptre, pretutindeni în 
muzeele lumii. 

Le făcu un semn gemenilor. 

— Cred că este unul şi în Muzeul Metropolitan 
din New York. Dar n-am auzit decât despre un 
singur sceptru Sekhem din cea de-a 
Optsprezecea Dinastie care să nu se mai afle în 
Cairo. Acela este în Muzeul Britanic din Londra. 

Nimrod oftă. 

— Nu-i aşa că-i o ironie a sorții? Timp de 
treizeci de ani i-am căutat pe djinnii ăştia 
pierduţi şi se pare c-au fost chiar sub nasul meu 
tot timpul. 

— Asta înseamnă c-o să ne întoarcem în 
Anglia? întrebă John. 

— Da, mă tem c-o să ne întoarcem, confirmă 
Nimrod. Domnule Groanin, ar trebui să suni la 
Liniile Aeriene Britanice, să ne rezervi bilete 
pentru următorul zbor spre Londra. 

— Slavă Domnului! zise Groanin, îndreptându- 
se vioi spre uşă. Slavă Domnului! Nu mai 
suportam căldura asta! 

— Mare păcat, comentă Nimrod, ignorându-şi 
servitorul. Tocmai când vă descopereaţi puterile 
de djinn. S-ar putea să vă scadă considerabil, 
departe de căldura deşertului. 


— N-avem ce face, zise John, ridicând din 
umeri. 

— Lucrul ăsta e mult mai important, fu de 
acord Philippa. 

— Putem să ne întoarcem oricând în Egipt, 
continuă John. Nu-i aşa? 

— Bineînţeles, răspunse Nimrod. În 
următoarea voastră vacanţă. 

— Ai avut dreptate, îi mai zise John lui Nimrod. 
În legătură cu Cairo. Nu mă aşteptam să-mi 
placă atât de mult. Deşi e murdar, miroase urât 
şi e prea aglomerat, niciun loc din lume nu se 
compară cu el. 

— Am spus eu asta? se miră Nimrod. Ei, da, e 
minunat, într-adevăr. Dar stai să vezi cum e 
Alexandria. Şi  lerusalimul. Şi  Delhi-ul. Şi 
Istanbulul. Ca să nu mai amintesc de deşertul 
Sahara. Chiar şi Berlinul, unde locuieşte Djinnul 
Albastru din Babilon, după cum ştiţi. Doar că 
acum niciunul nu e la fel de important ca Londra 
şi Muzeul Britanic. De ceea ce vom găsi acolo 
depinde nu numai viitorul djinnilor, dar şi cel al 
întregii lumi. 


Capitolul 22 
Camera 65 


Ca de obicei, locuitorii Londrei nu se prea 
bucurau de vara londoneză. Ba era prea cald, 
ba nu era cald destul. Ba era prea multă ploaie, 
ba nu era suficientă. Şi întotdeauna era cineva 
care să se plângă de vreme, oricum ar fi fost 
aceasta. Singurul londonez care nu se plângea 
aproape niciodată din cauza verii londoneze era 
Groanin. 

— Cel mai mult îmi place diversitatea vremii, 
zicea el, în timp ce se întorceau în casa de 
lângă Grădinile Kensington. Niciodată nu sunt 
două zile la fel. Astăzi e cald, foarte cald pentru 
Londra. Aşa că, mâine, probabil, va ploua, iar 
poimâine, poate la fel de bine să bată vântul. 
Incercaţi să urmăriţi un joc de crichet timp de 
patru zile, dacă nu mă credeţi. Vremea se 
schimbă de nenumărate ori în timpul unui meci 
de crichet. 

John, care descoperise că e greu să priveşti un 
joc de crichet şi timp de patru minute, ce să mai 
vorbim de patru zile, îi zise lui Groanin că-l 
crede pe cuvânt. 

A doua zi dimineaţa, exact la ora zece, Nimrod 
îi duse pe gemeni la Bloomsbury şi la clădirea 
imensă în care se afla Muzeul Britanic sau, cum 
îi plăcea lui Nimrod să-l numească, MB. 

MB este o clădire impunătoare, care seamănă 


puţin cu un templu grecesc, în special cu marele 
templu grecesc închinat zeiţei Atena Parthenos, 
de pe Acropole, în Atena. Dar urcând treptele 
din faţă, care dădeau în strada Great Russell, 
Nimrod şi gemenii nu întâlniră decât un autocar 
plin de turişti japonezi, veniţi în Londra să-l 
venereze pe Hermes, zeul grec al călătoriilor, al 
comerţului şi al genţilor ridicol de scumpe. 

Nimrod îi conduse pe gemeni prin holul de la 
intrare într-o curte interioară, numită Marea 
Curte, apoi trecură de vechea Sală de Lectură, o 
imensă clădire rotundă din mijlocul Marii Curti. 
Merseră spre partea vestică a Marii Curți şi 
intrară în Galeriile Egiptene, unde erau expuse 
cele mai multe şi mai importante antichităţi 
egiptene.  Ignorând exponatele mai mari, 
Nimrod îi conduse spre nord, pe scările vestice, 
în camerele 60-66 unde, într-o vitrină, printre 
multele mumii ale regilor Egiptului, unele vechi 
de cinci mii de ani, şi diferite obiecte funerare, 
Nimrod găsi ceea ce căutau. Dar, punându-şi 
ochelarii pentru a cerceta mai îndeaproape 
sceptrul, aşezat pe un mic soclu de granit, se 
încruntă şi clătină din cap. 

— Vai de mine, zise el. Aici scrie aşa: „Sceptru 
regal, A Şaptesprezecea Dinastie”. E prea 
devreme pentru Akhnaton. Sper că domnul 
Rakshasas nu s-a înşelat. 

Philippa cercetă exponatul şi ridică din umeri. 

— Prin urmare, MB nu ştie totul, zise ea, şi mai 


privi o dată. Poate că eí au greşit. 

Nimrod mormăi ceva, ca şi când ar fi vrut să 
spună că era imposibil. 

— Deşi, trebuie să recunosc, zise Philippa, 
arată destul de obişnuit. Nu pare să conţină 
şaptezeci de djinni. 

— Aşa e, confirmă Nimrod, oftând. 

— Poţi să-ţi dai seama dacă e cel pe care-l 
căutăm? întrebă ea. Vreau să zic, nu emană 
vreo vibraţie sau ceva? 

— Nu sunt baghetă fermecată, se apără 
Nimrod. Şi nici clarvăzător. În orice caz, dac-ar 
emana vreo vibraţie, aşa cum zici tu, nu crezi 
că, după atâtea zeci de ani, eu sau alt djinn am 
fi observat până acum? 

— Cred că da, recunoscu Philippa. 

Lipindu-şi nasul de vitrină şi privind cât putu 
de aproape sceptrul Sekhem, John fu aproape 
gata să-i dea dreptate surorii sale, când observă 
ceva ciudat. 

— Staţi puţin! zise el. N-aţi observat nimic? 
făcu vreo câţiva paşi înapoi şi arătă cu degetul. 
E o fisură foarte subţire în geam. 

Nimrod şi Philippa se îndepărtară puţin de 
vitrină, în timp ce John adăugă: 

— Şi, dacă vă vine să credeţi, arată exact ca 
fisura peretelui meu din dormitor. 

— Ai perfectă dreptate, John, zise Nimrod. 
Bravo! Trebuie să-mi iau alţi ochelari. Aştia nu 
mai sunt buni de nimic. 


— Bine, dar ce înseamnă asta? întrebă 
Philippa. 

— E un mesaj, răspunse John. Şi, de data asta, 
cred că ştiu de la cine. 

— De la cine? întrebă Philippa. 

— De la djinnii captivi ai lui Akhnaton, 
bineînţeles, zise John. 

— Dumnezeule, da, confirmă Nimrod. John are 
dreptate. Asta trebuie să fie explicaţia. 

— E un semn ca să ştim că tocmai acesta este 
sceptrul pe care-l căutăm, încheie John. 

Pentru o clipă, rămaseră cu toţii cu privirile 
aţintite asupra lui. 

— E din aur? întrebă Philippa. Nu pare să fie 
din aur. 

— Dac-ar fi fost din aur, ar fi fost prea greu, 
zise Nimrod. Un sceptru nu-i bun, dacă e prea 
greu de purtat. Nu, e din lemn acoperit cu foiţă 
de aur. 

— Şi acum, o să-l furăm? întrebă John. 

— Dumnezeule mare, nu! zise Nimrod. Acum 
cercetăm teritoriul, cum se spune în lumea 
hoţilor. Stabilim întinderea perimetrului, ca să 
zic aşa. Pe scurt, ne uităm cu atenţie în jur, 
înainte de a ne face un plan care să ne ajute să 
punem mâna pe sceptru. 

— De ce nu facem, pur şi simplu, ca geamul 
protector să dispară şi apoi să-l înşfăcăm? 
întrebă John. N-ar trebui să fie prea complicat, 
fiind deja fisurat. 


Nimrod îl privi pe John şi apoi îi arătă cu capul 
spre camera de supraveghere dintr-un colţ al 
tavanului. 

— Facem să dispară şi camera! îi sugeră John. 

— Dragul şi tânărul meu nepot, începu 
Nimrod. Nu te-am sfătuit să-ţi foloseşti cu 
prudenţă puterile de djinn? Nu te-am prevenit în 
legătură cu preţul pe care trebuie să-l plăteşti, 
dacă le foloseşti în mod greşit pentru a-ţi 
îndeplini dorinţele? Unde şi când putem, 
încercăm să ne comportăm ca oamenii 
obişnuiţi. Şi, în plus, în situaţia asta, s-ar putea 
să fie periculos să ne folosim puterile de djinn. 

— Periculos? De ce? 

— Acum, când ştim că în acest sceptru într- 
adevăr se află djinnii pierduţi ai lui Akhnaton, 
puterile de djinni s-ar putea dovedi primejdioase 
pentru cei dinăuntru. Sau chiar şi pentru noi. 
Aşa că, decât să intrăm în MB cu ajutorul 
puterilor de djinni, ca să spargem vitrina, cred 
c-ar fi mai bine să folosim metodele mai 
convenţionale de | prin E, zise el, zâmbind. 
Adică, de intrare prin efracţie. 

— Cum ar fi? întrebă Philippa. 

Nimrod lovi uşor geamul. 

— Un arzător, zise el. Geamul acesta e, de 
fapt, din plastic. Ceea ce înseamnă că nu se va 
sparge prea uşor, dar se va topi ca untul. 

— Grozav! exclamă Philippa. Putem să purtăm 
pulovere negre pe gât, ca ăia din filme care dau 


spargeri? 

Nimrod îi făcu un semn cu ochiul. 

— Noi n-avem de gând, aşa cum ai zis tu, să 
dăm o spargere la MB. 

— Dar plănuim o intrare ilegală, insistă John. 

Nimrod privi stânjenit spre câţiva turişti 
japonezi, care-şi făceau fotografii lângă una 
dintre mumii, şi se întoarse cu spatele la 
sceptrul Sekhem. 

— Nu poţi să vorbeşti mai tare? îi zise el 
printre dinţi lui John. Cred că turiştii ăia japonezi 
nu te-au auzit prea bine. 

Apoi, Nimrod privi de jur-împrejurul camerei 
65 de parc-ar fi căutat ceva. 

John îi urmări privirea. 

— Ce cauţi? îl întrebă el. 

— Un loc în care să ne ascundem, atunci când 
ne vom întoarce, mai târziu, îi explică Nimrod. 

— N-or să ne detecteze camerele de filmat? 

— Nu, pentru că o să fim într-un recipient, 
ceva. 

John încuviinţă, făcând un semn cu capul, în 
timp ce unul dintre turiştii japonezi scoase o 
sticlă de Coca-Cola din rucsac şi începu să bea. 

— Ca, de exemplu, o sticlă de Coca, zise el. 

— Da, fu de acord Nimrod. Nimeni n-ar 
observa-o. 

John merse de-a lungul sălii şi se aplecă spre 
una dintre mumii, numai că ochii săi priveau 
spre golul dintre capătul de jos al vitrinei şi 


Covor. 

— Domnul Groanin ar putea să pună o sticlă 
de Coca, în care ne-am afla noi, sub una dintre 
vitrinele acestea cu mumii, zise el. 

— Da, răspunse Nimrod, gânditor. Lucrul ăsta 
ar fi posibil. 

Atinse cu degetul arătător marginea unei 
vitrine, cercetând praful care se strânsese. 

— După murdăria de aici, aş putea crede că 
vor trece câteva zile până când o va găsi vreuna 
dintre îngrijitoare. 

Nimrod se ridică, frecându-şi bărbia, gânditor, 
analizând planul lui John. 

— Da, zise el. Ne vom întoarce aici, în 
interiorul unei sticle, chiar înainte de ora cinci, 
când se închide MB. Domnul Groanin va aşeza 
sticla sub acest răposat şi, mai târziu, după ce 
se va face întuneric, ne vom transsubstantiza şi 
ne vom apuca de treabă. 

John citi eticheta exponatului. 

— Un egiptean necunoscut, de rang înalt, a 
Nouăsprezecea Dinastie. 

Clătină din cap. 

— Pare ciudat s-o sfârşeşti aşa, într-o vitrină 
de muzeu. Nu cred că mi-ar plăcea să mi se 
întâmple şi mie la fel. Bietul tip, nici măcar n- 
are un nume. Nici cel de lângă el. E chiar trist. 

— Mie mi se pare grotesc, zise Philippa. Toţi 
oamenii aceştia au avut vieţile lor. Prieteni, 
părinţi, copii. Probabil erau exact ca şi noi. Mă 


rog, nu exact ca noi, dar ştiţi ce vreau să spun. 
Ar trebui să fie o lege împotriva lucrurilor de 
genul ăsta. 

— Cred că o să fie, într-o bună zi, dacă nu 
există deja, replică Nimrod. Se pare că în Anglia 
există o lege împotriva oricărui lucru, mai puţin 
a ignoranței şi prostiei. Dar, în momentul de 
faţă, mă preocupă mai mult djinnii captivi decât 
drepturile sacului ăstuia de oase. Pe lângă asta, 
după cinci mii de ani, nu cred că-ţi mai pasă 
unde ajungi. Eu mi-am dorit întotdeauna să fiu 
aruncat în mare şi să fiu mâncat de peşti. Mi se 
pare corect, după cât peşte am mâncat eu. 
Apropo! E ora prânzului. 

După ce mâncară homar de Cornwall şi calcan 
de Dover, la Ivy, un restaurant în care Nimrod 
era foarte cunoscut, acesta cumpără un arzător 
de la o fierărie din Seven Dials, pe care-l testă 
pe o fereastră din sera sa de lângă casă. 
Exceptând îngrozitorul miros de plastic ars, 
experimentul decurse bine, iar lui Nimrod îi luă 
mai puţin de cincisprezece minute să facă o 
gaură de mărimea unei farfurii într-unul dintre 
panouri. 

— Sper că paznicii n-au mirosul prea fin, 
comentă Philippa. Duhneşte îngrozitor. 

Cam pe la ora trei, John bău o sticlă de Coca- 
Cola, pe care apoi Groanin o spălă cu 
minuţiozitate. Gemenii se echipară cu ceea ce 
considerară ei potrivit pentru un jaf (îmbrăcară 


pulovere pe gât, îşi înnegriră feţele şi-şi luară 
rucsacurile), iar Nimrod, care purta un costum 
mai închis şi o pălărie neagră, cu boruri late, ca 
singură acceptare a caracterului necinstit al 
faptei lor, îi transsubstantiză pe cei doi alături 
de el în sticla cea goală. 

— Luaţi! zise el, dându-le câte o pastilă de 
cărbune. Mai bine luaţi câte una. S-ar putea să 
stăm aici câteva ore. Zâmbi. Relativ vorbind, 
bineînţeles. 

— Partea asta din experienţa de djinn nu-mi 
place,  recunoscu Philippa, plimbându-se 
nerăbdătoare înăuntrul sticlei. 

— O să te obişnuieşti, o linişti Nimrod. Ai 
călătorit cu avionul la clasa economic în ultimul 
timp? Sau cu metroul din Londra? Părerea mea 
e că interiorul unei sticle de Coca e mult mai 
plăcut. Oricum, n-am terminat amenajarea. Ne 
mai trebuie nişte scaune. 

Nimrod îşi folosi puterile pentru a crea trei 
fotolii imense din piele, cu centuri de siguranţă. 

— Intotdeauna folosesc modelul ăsta, zise el. 
Sunt aceleaşi scaune ca la clasa întâi de la 
Liniile Aeriene Britanice. Sunt foarte comode, 
când călătoreşti. 

Simţind că sticla începe să se mişte, adăugă: 

— Fiindcă veni vorba, ar fi bine să vă legaţi 
centurile de siguranţă. Din proprie experienţă, 
vă pot spune că domnul Groanin manevrează 
destul de brutal sticlele de djinn. Bineînţeles, 


asta pentru că el n-a stat niciodată în interiorul 
vreuneia. 

John şi Philippa ţipară de îndată ce sticla 
începu să se clatine ca un clopot. ` 

— Se duce la maşină, chicoti Nimrod. Asta-i 
necazul, atunci când n-ai decât o mână. O să tot 
dea din ea. 

— Cred c-ar trebui să-i arăţi şi lui cum e să fii 
înăuntru, propuse John. Poate aşa o să fie mai 
atent în viitor. 

— O, nu, e imposibil, zise Nimrod. Pământenii 
n-ar rezista unei astfel de experienţe. Nu v-aţi 
dat seama, dar un djinn n-are nevoie să respire 
prea mult atunci când se află în interiorul unei 
sticle sau al unei lămpi. Când un djinn se află în 
starea aceasta imaterială, poate supravieţui 
mult timp fără aer. E, întru câtva, ca şi cum ţi-ai 
suspenda toate funcţiile vitale. Dar, vedeţi voi, 
mundanii nu mor doar din cauză că trebuie să 
inspire, ci pentru că trebuie să expire. Nu lipsa 
oxigenului îi omoară, ci dioxidul de carbon. Aşa 
că nu încercaţi nici în glumă să-l închideţi pe un 
mundan într-o sticlă! Tocmai de aceea îi 
transformăm în animale pe cei care ne 
enervează, să ştiţi. Cel puţin, pot respira. 

— Apropo, interveni Philippa. Ce s-a întâmplat 
cu sticla în care se află Iblis? 

— E în congelatorul meu, zise Nimrod. În casa 
din Cairo. E spre binele lui. Vedeţi voi, djinnii 
seamănă puţin cu şopârlele. Se mişcă mai încet 


atunci când este frig. 

— În congelator? se miră Philippa. Nu eşti cam 
crud? 

— Nu uiţi ceva? o certă John. Iblis era gata să 
ne facă acelaşi lucru. Poate mai rău. 

— Fratele tău are dreptate, Phil, zise Nimrod. 
Să nu-ţi pară rău pentru Iblis! E pus numai pe 
rele. Aşa semicongelat, Iblis n-o să se mai 
enerveze atât de uşor şi, dacă o să deschidă 
cineva, din greşeală, sticla în care se află, el n-o 
să înceapă să distrugă imediat toate lucrurile. 
Ifriţii sunt cunoscuţi pentru faptul că se 
enervează repede, chiar şi în zilele lor cele mai 
bune. Aţi auzit de marele incendiu din San 
Francisco, din 1906, provocat de un cutremur? 
Iblis a fost de vină. Dar asta nu-i nimic în 
comparaţie cu ce a făcut tatăl lui, Iblis Senior, în 
1883. A distrus o insulă întreagă, lângă 
Indonezia. Se numea Krakatoa. Explozia a fost 
atât de puternică, încât s-a auzit la patru mii 
cinci sute de kilometri depărtare. Cenuşa a 
căzut până la mai mult de şapte sute cincizeci 
de kilometri la nord de Krakatoa, în Singapore, 
şi din cauza exploziei s-a format un tsunami 
înalt de treizeci de metri. Pe puţin treizeci şi 
şase de mii de oameni au murit atunci. 

Nimrod clătină din cap. 

— Nu, într-adevăr. Nimeni n-ar vrea să fie în 
apropierea unui Ifrit care a stat închis mult timp. 

Douăzeci de minute mai târziu, Groanin parcă 


Rollsul în Piaţa Montagu şi, cu sticla de Coca în 
buzunar, intră în MB pe uşa din spate. Chiar şi în 
cea mai bună dispoziţie a lui, ura să vină la MB, 
pentru că locul acesta îi amintea de întâmplarea 
în urma căreia îşi pierduse braţul, cu mai mult 
de zece ani în urmă. N-ar fi putut să între pe uşa 
din strada Montagu sau, cu atât mai puţin, prin 
intrarea din strada Great Russell, fără să 
retrăiască întâmplările din acea zi îngrozitoare, 
când tigrii parcă înnebuniseră în Sala de 
Lectură, scoțând răgete fioroase şi sărind pe 
masa Cu noutăţi, atacând personalul 
înspăimântat al bibliotecii. 

Biblioteca fusese mutată într-un depozit oribil, 
din cărămidă, în Sf. Pancras, despre care 
Nimrod zicea c-are farmecul unei toalete 
publice, dar Sala de Lectură era la fel cum şi-o 
amintea Groanin, mai puţin animalele sălbatice. 
Şi astfel, cu amintirea răgetelor îngrozitoare ale 
tigrilor încă sunându-i în ureche, Groanin merse 
la primul etaj, îndreptându-se spre camera 65. 

Începu să se plimbe cu nonşalanţă, ca oricare 
turist, prin Sala Mumiilor, apoi îngenunche, 
prefăcându-se că-şi leagă şireturile, şi puse 
sticla de Cola sub vitrina în care se afla mumia 
anonimă. Bătu de trei ori în sticlă. 

înăuntrul sticlei, bătăile lui Groanin sunară ca 
nişte lovituri puternice de gong. Nimrod şi 
gemenii se uitară la ceasuri. Era cinci fără un 
sfert şi mai erau câteva ore până să se 


întunece. 

— Sunteţi la locul stabilit, aşa cum mi-aţi spus, 
anunţă el. Eu plec. 

— Mulţumesc,  Groanin, zise Nimrod. Ne 
vedem mâine. 

Apoi Groanin se îndepărtă, nu înainte de a-i 
arunca o privire sceptrului Sekhem şi de a se 
gândi că semăna mai degrabă cu o vâslă sau cu 
un făcăleţ, decât cu un sceptru, şi că era foarte 
greu de imaginat că într-un obiect atât de 
ciudat ar încăpea şi şaptezeci de furnici, 
darămite şaptezeci de djinni. 

— Doreşte cineva să ia ceaiul? întrebă Nimrod, 
făcând să apară în mijloc o masă pentru ceai. Pe 
o faţă de masă albă, din damasc, se aflau 
sendvişuri, biscuiţi, prăjituri, gem, mai multe 
feluri de ceai şi câteva sticle de Coca-Cola, 
pentru gemeni. 

— Mie nu prea mi-e foame, zise John. 

— Ceaiul n-are nicio legătură cu foamea, 
răspunse Nimrod. Pentru englezi, e ca o oră 
canonică. Şi e un ritual aproape la fel de 
important ca şi ceremonia ceaiului din Japonia, 
cu o singură excepţie. La ceai, în Japonia, se 
spune că întâlnirea dintre participanţi e o ocazie 
unică şi că niciodată nu va mai avea loc exact la 
fel. Astfel, fiecare aspect al ceaiului trebuie 
savurat pentru semnificaţia pe care i-o dau 
participanţii. Dar în Anglia, semnificaţia constă 
în faptul că ceaiul e întotdeauna la fel şi că 


întâlnirea se va desfăşura mereu în acelaşi fel. 
Cum altfel poate fi măsurată rezistenţa unei 
mari civilizaţii? 

— Nici mie nu prea mi-e foame, zise Philippa. 
Încerca să citească o carte pe care i-o dăduse 
Groanin: WNoua ediție Oxford a versurilor 
britanice. 

Nimrod mormăi, morocănos, parcă 
dezaprobând lipsa de interes a lui John şi a 
Philippei pentru ritualul ceaiului. 

— Atunci, rămân mai multe pentru mine, zise 
el, umplându-şi, cu lăcomie, farfuria cu 
sendvişuri cu castraveți. 

— Nu ştiu cum poţi să mănânci, zise Philippa. 

— E simplu, răspunse Nimrod. Vâr mâncarea 
în gură şi mestec puţin, până când sunt gata să 
înghit. 

Privi împrejur, la pereţii de sticlă de culoare 
verzuie. 

— Bineînţeles, nu sunt obişnuit cu aşa ceva. O 
sticlă de Coca-Cola. De obicei, călătoresc într-o 
sticlă frumoasă, făcută din cristal venețian, pe 
care am aranjat-o foarte confortabil. 

Are o sală de gimnastică, un cinematograf 
mic, o bucătărie, bineînţeles, şi un pat 
extraordinar. Eu o numesc Palatul Grotti. Era o 
glumă. Nu cred c-aţi înţeles-o, dar asta e. 
Amintiţi-mi să v-o arăt odată! Neapărat. 

John deschise o sticlă de Coca-Cola şi începu 
să bea, înainte să-şi dea seama cât de ciudat 


era să bei Coca-Cola înăuntrul unei sticle de 
Coca-Cola. „Pun pariu că asta n-a mai făcut-o 
nimeni până acum!” îşi zise el. 

— Nu ştiu cum de poţi să fii atât de calm, îi 
zise Philippa lui Nimrod. Noi plănuim să jefuim 
Muzeul Britanic şi tu vorbeşti despre ceai. Ceea 
ce urmează să facem nu te nelinişteşte niciun 
pic? 

— Of, draga mea, eşti cam dură, nu crezi? 
protestă Nimrod. Nu suntem nişte răufăcători. 

— Eu mă simt ca un răufăcător, se plânse 
Philippa. 

— Îndrăznesc să spun că te simţi aşa, pentru 
c-ai insistat să te îmbraci ca atare, remarcă 
Nimrod, turnându-şi nişte ceai. Funingine pe 
faţă, pulovere pe gât, mănuşi de piele, pantofi 
sport? Dacă eu aş fi fost îmbrăcat aşa, aş fi 
chemat poliţia să mă aresteze imediat. Păreţi 
de-a dreptul disperaţi amândoi. 

Nimrod scoase o cutie cu pastile de cărbune 
din buzunarul pantalonilor. 

— Mai luaţi câte o pastilă! 

Timpul trecu foarte repede şi, până să-şi dea 
seama, se făcu ora nouă, iar Nimrod le aminti 
gemenilor de avantajele transsubstantizării în 
sensul invers acelor de ceasornic în emisfera 
nordică. Spunând acestea, reveniră la mărimea 
iniţială în siguranţă în camera 65. 

— Cred că îngrijitorii au plecat deja, zise el. 
Dac-au venit cumva. Lucrurile în MB nu mai sunt 


cum erau odată. 

— Dar cu camerele de filmat ce facem? 
întrebă John. 

Nimrod scoase din buzunar un aparat 
electronic, nu mai mare decât un mouse pentru 
calculator. 

— E un aparat pe care l-am proiectat chiar eu, 
le explică. ÎI numesc Filtrul  Idioţilor. 
Interceptează frecvențele de radio şi televizor. ÎI 
folosesc împotriva oamenilor care vorbesc la 
telefonul mobil în tren, ca să le opresc 
pălăvrăgeala. L-am inventat ca să-mi înăbuş 
primul impuls, de a-i face pe astfel de oameni 
să  amuţească pentru câteva ore. Dar 
funcţionează foarte bine aproape asupra 
oricărei frecvenţe, chiar şi a televiziunii cu 
circuit închis. 

Nimrod arătă spre vest. 

— Philippa, vreau să mergi în dreptul uşii de 
acolo şi să ne anunţi dacă vine cineva pe scări, 
să vadă de ce nu mai funcţionează camerele. 
Nu c-ar fi aici ceva de furat. Nu se prea caută 
cadavrele vechi de cinci mii de ani. 

— Nu-mi mai aminti de ele, te rog! zise 
Philippa. Şi-aşa sunt îngrozită. 

— John, tu poţi să mă ajuţi să desfacem 
echipamentul. 

Nimrod puse echipamentul jos, pe o parte a 
galeriei, în faţa vitrinei în care se afla sceptrul. 
În mijloc era o altă vitrină, conţinând mai multe 


sarcofage, iar de partea cealaltă a galeriei, într- 
o a treia vitrină, erau mai multe mumii, inclusiv 
ale unor oameni: cadavre micşorate, înfăşurate 
în bandaje gri şi aşezate unele peste altele, ca o 
mulţime de ţigări aflate într-una dintre cutiile lui 
Nimrod. În timpul nopţii, Galeriile Egiptene erau 
şi mai sinistre decât ziua. Umbrele parcă 
schimbau poziţiile obiectelor, iar reflexiile mute 
ale vitrinelor jucau feste imaginaţiei, astfel că, 
de mai multe ori, lui John şi Philippei li se păru 
că exponatele se mişcă. Dar nu numai lumina 
sau lipsa ei se jucau cu minţile gemenilor, ci şi 
sentimentul profanării, amplificat de sporovăială 
morbidă a lui Nimrod, despre felul în care erau 
îngropaţi egiptenii. 

Philippa îşi strânse braţele în jurul său. 

— Locul ăsta îmi dă fiori, zise ea. 

— Trebuie să recunosc că e o atmosferă 
ciudată aici, încuviinţă Nimrod, scoţându-şi 
bricheta. Ştiaţi voi că despre unul dintre aceste 
sarcofage, cred că despre cel din aur, se zice că 
ar fi conţinut mumia care s-a aflat pe Titanic? 
Bineînţeles, însoţită de blestemul său. 

— A fost o mumie pe Titanic? se miră John, 
întinzându-i arzătorul lui Nimrod. N-am ştiut. 

— Da, a fost, răspunse Nimrod, aprinzând 
arzătorul. Prințesa Amon-Ra. Titanicul s-a 
scufundat, provocând moartea a o mie cinci 
sute de oameni şi, la vremea aceea, în 1912, 
mulţi au dat vina pe mumia prinţesei. Ceea ce 


nu-i deloc surprinzător, având în vedere 
numărul mare al celor care au avut o moarte 
ciudată în urma întâlnirii cu prinţesa Amon-Ra. 
Se pare că, înainte ca mumia să fie cumpărată 
de un colecţionar american şi mutată din 
această cameră, paznicii şi  îngrijitorii nu 
îndrăzneau să se apropie de sarcofagul ei. 
Aceştia chiar pretindeau c-aud ciocănituri şi 
suspine din interiorul sicriului. 

Nimrod începu să râdă, batjocoritor. 

— Bineînţeles că e doar o poveste. lar eu nu 
mi-aş face griji din cauza ei. După cum am spus, 
mumia ei se află pe fundul Oceanului Atlantic, 
cu toţi ceilalţi pasageri ai Titanicului care n-au 
reuşit să se salveze. Aşa că n-o să ne deranjeze. 

— M-am liniştit, zise Philippa. 

— Bineînţeles, aici erau mult mai multe 
mumii, continuă Nimrod. Cele câteva expuse 
acum sunt doar o selecţie foarte mică dintre 
multe altele deţinute de MB. Cred că marea 
majoritate e depozitată la subsolul muzeului. 
Ascunse, ca să nu-i vătămeze pe oameni. Eu, 
personal, nu văd cum i-ar vătăma. În definitiv, 
când eşti mort, eşti mort. 

Nimrod începu să râdă. 

— N-au numai mumii ale unor oameni acolo, 
zise el. Cred că au şi o mulţime de mumii ale 
unor animale. Clătină din cap. Mă mir că 
susţinătorii drepturilor animalelor n-au protestat 
încă. 


În timp ce Nimrod apropia flacăra albastră a 
arzătorului de vitrina din plastic aflată dinaintea 
sceptrului Sekhem, John mai aruncă o privire 
primprejur. Era adevărat: erau pisici, babuini, 
câini, crocodili, şoimi, cobre mumificate, era 
chiar un tipar mumificat. John scutură din cap, 
nerăbdător. 

— De ce-ar vrea cineva să transforme un tipar 
într-o mumie? zise el şi încercă, fără succes, să 
nu se mai gândească la morţi şi la mumii. Cu 
groaza de mumii, mirosul de plastic ars şi 
conversaţia macabră a lui Nimrod, începuse să i 
se facă rău. 

— Bineînţeles, continuă Nimrod, tot ceea ce 
credeau egiptenii despre reîncarnare au luat de 
la noi, djinnii. Nu că noi am crede c-ar fi 
adevărat. 

Dar John nu mai era atent la unchiul său, 
părându-i-se că una dintre mumii se mişcase 
foarte încet. Sau nu fusese decât în imaginaţia 
sa? După o secundă sau două, John îşi zise că 
trebuie să fi fost o nălucire, că i s-a părut din 
cauza mirosului de plastic ars şi că mumiile de 
cinci mii de ani nu se mişcă decât în filmele 
vechi de groază. Îşi spuse că se afla în Londra, 
în secolul al XXI-lea, şi că este imposibil ca 
morţii să revină la viaţă. Cu siguranţă că 
paznicii despre care vorbise Nimrod se înşelau. 
Era imposibil ca prinţesa Amon-Ra să fi fost 
îngropată de vie şi să fi rămas în viaţă timp de 


cinci mii de ani. 

Işi muşcă buza ca să nu mai tremure. Şi asta 
era ciudat. Ca şi când corpul său ar fi 
recunoscut ceea ce mintea refuza să accepte. 
Apoi, ceva se mişcă din nou în vitrină. John clipi, 
se frecă la ochi şi, privind încă o dată, îşi dădu 
seama de faptul că nu una dintre mumii se 
mişcase, ci ceva care se afla înăuntrul mumiei şi 
care avea înfăţişarea unui om, dar prin care 
putea să vadă, într-un fel, ca şi când nici nu s-ar 
fi aflat acolo. Pentru o clipă, crezu că era 
reflexia arzătorului pe geamul din faţa mumiei, 
înainte să-şi dea seama că Nimrod deja 
închisese arzătorul şi că acum examina gaura 
din vitrina în care se aflau sceptrele, fără să fie 
atent la ceea ce se întâmpla în vitrina din 
spatele lui. 

Forma se ridică din mumia întinsă şi ieşi din 
vitrină. Era mai înaltă decât bănuise el. Acum 
mirosea a ceva distinct, ca şi când arătarea ar fi 
adus cu sine un miros urât, de descompunere, 
dintr-un mormânt antic, ca o carte foarte veche 
care s-a umezit şi a putrezit, şi poate la fel şi 
altceva, mai rău, înăuntrul ei. 

— Unchiule Nimrod, zise John, fără să 
îndrăznească să-şi dezlipească ochii 
înspăimântați de pe silueta înaltă şi aproape 
transparentă care apăruse dinăuntrul vitrinei cu 
mumii. Chiar crezi că există stafii? 

— O, da. Stafiile chiar există. 


— Atunci, cred c-ar trebui să te uiţi puţin la 
asta. 


î Capitolul 23 
Intoarcerea lui Akhnaton 


Stând în dreptul intrării Sălii Mumiilor, pentru 
a supraveghea scările dinspre vest, şi dornică 
să-şi îndeplinească sarcina aşa cum se cuvine, 
Philippa nu era foarte atentă la ceea ce se 
petrecea în spatele ei, în camera 65. Auzind 
arzătorul stingându-se, presupuse că aproape 
terminaseră treaba şi-l strigă pe Nimrod, vrând 
să afle ce se mai întâmpla. Nu primi niciun 
răspuns şi, atunci când se întoarse, găsi intrarea 
în Sala Mumiilor blocată de conturul albăstrui al 
unui babuin foarte mare şi fioros, care se 
îndrepta spre ea. 

— Uaaa! exclamă ea. Ce-i asta? 

Philippa nu mai văzuse niciodată o stafie, cu 
atât mai puţin stafia unui babuin, pentru că asta 
era, dar îşi păstră calmul şi nu începu să ţipe de 
frică, aşa cum fusese prima sa intenţie, ca să nu 
fie auzită de paznici. Aşa că se învârtiră, cu 
grijă, unul în jurul celuilalt o clipă, pentru ca 
apoi, scoțând nişte ţipete ascuţite şi arătându-şi 
colții, cu agresivitate, babuinul să înainteze spre 
Philippa. Străduindu-se să-şi controleze frica, 
Philippa încercă să între în camera 65. Dar 
babuinul rămase pe loc, ca şi când ar fi păzit 


intrarea. 

— Nimrod! zise ea. E o fantomă aici. Sau, cel 
puţin, cred că e o fantomă. A unui babuin, cred. 

— Da, îi răspunse Nimrod, cu o voce înceată, 
liniştită, ca şi când n-ar fi fost deloc surprins de 
vestea aceasta. Este un chaeropithecus, E dintr- 
una dintre mumiile de aici, bănuiesc. Incearcă 
să rămâi calmă, draga mea! 

— ie ţi-e uşor să zici! răspunse Philippa. 

Alături de babuin apăru un crocodil, arătând 
tot ca o stafie. Şi apoi o cobră. 

— Au apărut mai mulţi acum, se plânse ea. Un 
crocodil şi o cobră. Şi nu par deloc prietenoşi. 
Vino să vezi! 

— Mă tem că nu pot, Philippa, replică Nimrod, 
calm. Vezi tu, şi aici e o stafie... 

Dând ocol stafiilor de animale, Philippa se 
îndepărtă, mergând cu spatele, se lipi de o 
vitrină şi apoi, privind peste umăr, îi văzu pe 
Nimrod şi John absolut nemişcaţi, ca şi când ar fi 
fost ţintuiţi de podeaua camerei 65. La prima 
vedere, ar fi crezut că ei se uitau la o statuie, 
făcută dintr-un fel de piatră  albăstruie, 
reflectorizantă, şi doar atunci când acea siluetă 
se mişcă îşi dădu seama, cu groază, că aceasta 
era aproape transparentă şi că era imaterială, 
ca şi animalele. În acelaşi timp, nu putu să-şi 
stăpânească uimirea, iar părul i se zbârli, pentru 
că recunoscu înfăţişarea stafiei. N-avea cum să 
se înşele, Uitându-se la faţa lungă şi sinistră de 


stafie, la ochii cruzi şi migdalaţi, la buzele 
groase, falca lăsată, burta mare şi coapsele 
enorme. 

Era stafia unui faraon egiptean. Era stafia 
regelui eretic, a lui Akhnaton însuşi. John se 
cutremură. Poate pentru că era o stafie, 
Akhnaton arăta mult mai fioros decât Iblis. 

— Vino în spatele meu, John! zise Nimrod. ŞI 
tu, Philippa! 

Gemenii îl ascultară fără să ezite. 

— N-aveţi de ce să vă îngrijoraţi, dar nu faceţi 
nimic, decât ceea ce vă spun eu! 

Avându-i pe gemeni ascunşi în spatele său, 
Nimrod îşi îndreptă spinarea şi privi cu calm 
stafia regelui. 

— Cum ai ajuns aici? întrebă Nimrod. 

Vocea care-i răspunse păru la început ca o 
şoaptă, ca un geamăt de muribund, ca o piatră 
moale, fărâmiţată pe o podea din lemn, dar 
deveni, treptat, amenințătoare şi puternică. 

— Tu m-ai adus aici, djinnule, zise fantoma lui 
Akhnaton. Puterile tale de djinn m-au invocat, 
pe mine şi pe ai mei. Am zăcut aici, în locul ăsta 
josnic, dormind timp de aproape două secole; 
mi-au fost furate numele şi toate comorile. Am 
rămas la fel de necunoscut ca nisipul deşertului. 
Dar am ştiut că, într-o zi, un djinn ca tine va 
veni aici să caute asta. 

Fantoma lui Akhnaton arătă de partea cealaltă 
a galeriei, spre sceptrul Sekhem, aflat încă în 


vitrina în care Nimrod făcuse o gaură. 

— Sceptrul meu regal şi puterile ascunse pe 
care le conţine. 

Buzele groase afişară un zâmbet respingător. 

— ŞI, atunci când ai venit, am folosite puterile 
tale de djinn împotriva ta, ca să mă întorc. 

— Ai fost aici de atâta timp şi nimeni n-a ştiut 
cine erai? întrebă Nimrod, trăgându-se mai în 
spate, împreună cu copiii, pe măsură ce 
babuinul şi crocodilul înaintau spre ei. 

— Da, confirmă stafia. Atunci când aţi ieşit din 
sticlă, eraţi chiar sub trupul mumificat al lui 
Akhnaton. Şi vă rămăsese mai mult decât 
suficientă putere de djinn pentru a-mi aduce 
spiritul înapoi din eternitate. Al meu şi al 
câtorva dintre creaturile mele. 

— Dar cum ai putut să te întorci? întrebă 
Nimrod. Djinnii nu devin fantome. Decât dacă... 
Nimrod se opri. Decât dacă este un spirit djinn 
cel care posedă fantoma umană a lui Akhnaton. 

— În sfârşit, ai înţeles, răspunse fantoma lui 
Akhnaton. 

— Încep să înţeleg, zise Nimrod. Nu prinţesa 
Amon-Ra era cea care-i speria pe paznicii aceia. 
Tu erai! Dar asta se întâmpla în 1910. De ce-ai 
păstrat tăcerea în toţi aceşti ani? 

— A fost o întrunire aici. În 1910. Alt djinn a 
venit aici, în secret. 


— Bineînţeles. Harry Houdini”?. 

— A simţit că era ceva în neregulă şi a oprit 
totul înainte ca eu să apar. Dar tu ai adus încă 
doi djinni. Mai mult decât suficient ca eu să mă 
reîntorc. 

— Ei bine, a fost fascinant, zise Nimrod. Şi-mi 
pare rău să-ţi fac asta după atâţia ani. Dare 
timpul să dispari. 

Nimrod îşi flutură mâinile prin aer şi rosti 
cuvântul magic mai tare ca oricând. 

— QWERTYUIOP! 

Akhnaton începu să râdă. 

— După cinci mii de ani, un singur djinn nu mă 
poate închide, Marid, şuieră stafia. Şi există 
mult mai multe moduri de a închide un djinn, 
moduri antice, decât credeţi voi! 

Akhnaton privi în jos spre stafia babuinului. 

— Babi! mâărâi el. 

Nimrod urlă de durere când babuinul sări 
asupra sa şi-şi înfipse colții în piciorul lui. Ţipă 
din nou, atunci când babuinul îl urmări de-a 
lungul camerei şi-l muşcă de picior a doua oară. 
Intr-o secundă, babuinul ajunse lângă stăpânul 
său şi, la porunca acestuia, lăsă o picătură din 
sângele lui Nimrod să cadă de pe colții săi 
ascuţiţi pe o bucată de material, acoperită de 
hieroglife, pe care Akhnaton o ţinea în mână. 

— Tot ce-mi mai trebuie acum e numele tău 


5 Celebru magician francez, renumit mai ales prin dispariţiile sale din 
locuri în care era închis. 


străvechi, zise stafia lui Akhnaton, zâmbind. 
Numele tău de piatră prețioasă, cum i se spune 
astăzi. 

îndepărtându-se, şchiopătând, de gemeni şi 
îndreptându-se spre uşă, Nimrod le strigă: 

— John, Philippa, fugiţi, salvaţi-vă! 

Dar, înainte ca gemenii să se poată mişca, 
Akhnaton îi înşfăcase deja. 

— Spune-mi numele tău străvechi, sau o să-i 
poruncesc lui Babi să-i sfâşie! porunci Akhnaton. 

— Nu-i spune, unchiule! strigă Philippa, 
făcându-l pe babuin să mârâie furios la ea. 

Nimrod nu ezită şi-i spuse lui Akhnaton 
numele său secret. 

Akhnaton zâmbi şi-i eliberă pe gemeni. Luă o 
canopă mare de pe un soclu, îi îndepărtă 
capacul, în formă de cap de babuin, apoi îl vâri 
sub braţ. 

— Fugiţi, copii, fugiţi! zise Nimrod care, atacat 
de crocodil şi de şarpe, se zbătea să-l 
îndepărteze pe Akhnaton de gemeni. N-aveţi 
destulă putere încât să vă luptaţi cu el. 

Stafia lui Akhnaton privi cu răutate spre John 
şi Philippa. 

— O să mă ocup şi de voi doi, după ce o să-l 
închid pe el în canopă, zise el, îndreptându-se, 
fără grabă, spre Nimrod. 

Gemenii se priviră, disperaţi, unul pe celălalt. 

— Ce ne facem? zise John. Nu putem să-l 
lăsăm. 


În dreptul uşii, Nimrod ţipă de durere în timp 
ce stafia crocodilului îl muşca pentru cea de-a 
treia oară. Privi împrejur şi văzu stafia lui 
Akhnaton, năpustindu-se asupra sa cu urna 
deschisă. Încercă să se împotrivească, dar ştia 
că nu mai avea nicio speranţă. Un djinn malefic, 
controlând stafia unui om, era destul de rău, dar 
Akhnaton părea să aibă puterea mai multor 
djinni. Miile de ani petrecute în mormânt nu-i 
slăbiseră puterile, iar ceea ce era dureros de 
clar pentru Nimrod era faptul că avea de-a face 
cu ceva mult mai puternic decât Akhnaton 
însuşi. Akhnaton şi lfritul fără nume care l-a 
stăpânit odată trebuie să fi murit în acelaşi 
timp, pentru că spiritele lor erau acum 
îngemănate. 

Akhnaton puse vasul lângă capul lui Nimrod. 

— O să fii sclavul meu, zise el. Pentru 
totdeauna. 

— Fugiţi! le strigă Nimrod gemenilor pentru 
ultima dată, un strigăt care se transformă în 
țipăt, în timp ce babuinul îl muşca de braţ. 

Dar John şi Philippa nu părăsiră Sala Mumiilor, 
fiindu-le frică să rămână şi, în acelaşi timp, 
fiindu-le frică să-l lase pe Nimrod pradă unei 
sorţi atât de crunte. 

— N-a zis Akhnaton că e nevoie de mai mulţi 
djinni ca să-l înfrunte? zise John şi, vârând mâna 
în gaura pe care Nimrod o făcuse în vitrina din 
plastic, apucă sceptrul Sekhem, îl întoarse pe 


lungime şi-l scoase din vitrină. Ei bine, sunt 
şaptezeci de djinni în sceptrul ăsta. Sigur sunt 
de ajuns ca să-l învingă pe Akhnaton. 

— Dar de unde ştim că ne vor ajuta? îl întrebă 
Philippa. Până la urmă, aceştia sunt djinnii care 
odinioară îi îndeplineau poruncile lui Akhnaton. 

— Un djinn trebuie să-şi ţină promisiunea pe 
care o face atunci când este eliberat, insistă 
John. Asta-i regula. 

Începu să examineze, cu foarte mare atenţie, 
bucata mai groasă, din partea de sus a 
sceptrului, în lumina torţei Philippei. 

— Dar cum îl deschidem? 

Îi răspunse o voce dinăuntrul sceptrului, 
aproape făcându-l pe John să scape acel obiect 
antic pe jos. 

— Trebuie să aduci la viaţă şaptezeci de 
djinni, se auzi vocea. Caută ceea ce e scris. O să 
te ajute. 

— Caut! strigă John. Dar nu văd cum o să mă 
ajute. 

— Hierogilifele, îi zise Philippa. Se referă la 
hieroglife. Uite, chestia aia rotundă se numeşte 
cartuş şi conţine un singur simbol: ankh, care e 
semnul vieţii. Şi cred că fiecare dintre aceste 
simboluri de sub cartuş, care seamănă cu litera 
„n”, semnifică numărul zece. 

— Ai dreptate, zise John. Sunt şapte astfel de 
simboluri. Şapte ori zece fac şaptezeci. Asta 
trebuie să fie răspunsul. Dar cum aducem cele 


şapte simboluri în dreptul semnului ankh? 

John începu să apese hieroglifele cu degetul. 
Deodată, simţi cum un „n”, însemnând un zece, 
se mişcă. 

— E ca un joc de puzzle, descoperi el. 
Hieroglifele îşi schimbă locul, mai zise, 
împingând unul dintre simbolurile de zece într- 
un cartuş lângă ankh. 

— Funcţionează! strigă el. 

— Stai puţin! îl opri Philippa. Încă n-am obţinut 
promisiunea djinnilor din sceptru. 

Adresându-se celui din sceptru, John zise: 

— Ascultă, djinnule, o să vă eliberez pe toţi, 
dacă juraţi că-l veţi distruge pe Akhnaton şi că 
veţi lucra doar în slujba Binelui. 

Fără să ezite, cel dinăuntru răspunse: 

— Am aşteptat timp de trei mii de ani venirea 
voastră, tinere djinn. Nu trebuie decât să ne 
porunciţi. 

John împinse cele şapte semne de zece în 
cartuşul conţinând semnul ankh al vieţii. Simţi 
imediat că se întâmplă ceva. 

— Cred c-a mers, anunţă el, dând drumul 
sceptrului. 

Acesta rămase ridicat, nemişcat ca o trestie 
împietrită. 

Apoi, partea de sus a sceptrului se deschise, 
ca o floare mare şi aurie, lăsând să iasă un nor 
de fum umed şi verzui, ca atunci când Nimrod şi 
gemenii ieşiseră din sticla de Cola. Lui John i se 


păru că mirosea a mucegai, iar Philippei i se 
păru că e acelaşi miros precum cel dinăuntrul 
mormântului lui Akhnaton, din Egipt. Fumul, 
vechi de trei mii de ani, umplu camera cu 
repeziciune, declanşând alarma de incendiu, şi 
deveni atât de gros, încât gemenii abia se mai 
puteau vedea unul pe celălalt. John o apucă de 
mână pe sora sa. 

După ceea ce păru o veşnicie, fumul din 
camera 65 dispăru deodată, dezvăluind galeria 
plină de djinnii pe care-i eliberaseră din sceptrul 
Sekhem. Erau zeci de omuleţi raşi pe cap, cu 
ochii încondeiaţi, îmbrăcaţi în robe albe de 
preoţi egipteni, care arătau exact ca 
personajele desenate pe pereţii din mormântul 
lui Akhnaton de lângă Cairo. Fiecare dintre ei se 
înclină şi-şi declară supunerea în faţa lui John şi 
a Philippei, apoi se adunară într-un cerc în jurul 
lui Akhnaton şi a fantomelor animalelor lui. Într- 
o limbă necunoscută gemenilor, cei şaptezeci 
de djinni începură să rostească o incantaţie, 
prin care cereau înfrângerea lui Akhnaton. 

— Opriţi-vă! strigă stafia lui Akhnaton. Vă 
poruncesc! 

Dar djinnii îşi Continuară incantaţia, şi mai 
tare acum, cu o voce înfricoşătoare. Deşi John şi 
Philippa nu înțelegeau nimic din ceea ce 
spuneau aceştia, era uşor de înţeles, după 
lătratul isteric al babuinului şi blestemele lui 
Akhnaton însuşi, că o forţă puternică era 


invocată. În acel moment, un vânt puternic 
începu să bată prin Galeriile  Egiptene, 
îndreptându-se exact în mijlocul cercului, ca şi 
când ar fi vrut să-l ia pe sus pe Akhnaton şi să-l 
ducă undeva unde va fi uitat pentru totdeauna. 
Crocodilul răcni şi babuinul lătră, agresiv, pe 
măsură ce incantaţia şi vântul păreau să se 
unească într-un crescendo păgân. 

— Nu! strigă stafia lui Akhnaton. Nu! 

Era un strigăt atât de disperat şi de trist, încât 
Philippei aproape îi păru rău pentru el. 

Atunci când, în cele din urmă, vântul se opri, 
iar Akhnaton şi animalele fură reduse la tăcere, 
gemenii îşi făcură loc spre uşă, unde îl văzuseră 
ultima dată pe Nimrod, sperând să-l găsească 
teafăr şi  nevătămat,  mişcându-se printre 
corpurile puternic mirositoare ale acestor făpturi 
antice care, cel puţin până când John şi Philippa 
i-au obligat să le îndeplinească ordinul, au 
controlat echilibrul între puterea binelui şi cea a 
răului. Djinnii se înclinară din nou, în timp ce 
gemenii trecură printre ei. 

— Nimrod! strigă John. Te simţi bine? Unde 
eşti? 

Vasul din calcar cu capul de babuin zăcea pe 
podea, lângă piciorul unui preot djinn, care 
părea să fie conducătorul. Acesta ridică vasul de 
jos, îl atinse cu fruntea şi, înclinându-se, i-l 
întinse lui John, spunând: „Akhnaton”. 

— E înăuntru? 


Preotul djinn încuviinţă. 

Philippa privi prin cameră. 

— Dar unde e Nimrod? Unde este unchiul 
nostru? 

Privirea preotului djinn căzu asupra vasului. 

— Doar nu vreţi să spuneţi că şi el e înăuntru? 
zise Philippa. 

Preotul djinn încuviinţă din nou. 

John luă vasul şi vru să scoată capacul, dar 
preotul djinn îl opri şi clătină din cap. 

— Akhnaton, zise el. Akhnaton. 

— Are dreptate, spuse Philippa. Nu putem să-l 
eliberăm pe Nimrod fără să-l eliberăm şi pe 
Akhnaton. 

John ridică vasul în dreptul capului şi strigă. 

— Nimrod? Ne auzi? Eşti bine? 

Se auzi o voce foarte slabă, pereții vasului 
fiind groşi, ca de la o mare depărtare, dar nici 
John, nici Philippa nu înțelegeau ceea ce 
spunea. 

— Ce ne facem? întrebă John. 

Auzeau deja strigătele paznicilor care se 
apropiau pe scările dinspre vest. 

— Nu putem să lăsăm aici vasul, zise Philippa. 
Altcineva poate să-l deschidă din greşeală şi să-l 
elibereze pe Akhnaton. 

— Ai dreptate, o aprobă John. 

Preoţii djinni începură să se aşeze pe podeaua 
camerei 65, ca şi când ar fi aşteptat să fie 
prinşi. 


— Haide! zise John. Am o idee. 

Luă Filtrul Idioţilor şi se îndreptă în direcţia 
opusă scărilor. 

— N-avem timp de pierdut! 

Avea dreptate.  Paznicii urcaseră scările 
acoperite cu mozaic, iar mirarea lor, atunci când 
văzură ceea ce păreau să fie şaptezeci de 
bărbaţi purtând haine specifice Egiptului antic, 
se auzea deja manifestându-se. 

— La naiba! zise unul dintre ei. De unde au 
apărut? 

— Ce crezi că faci aici, Mustafa? întrebă un al 
doilea. Ce-i asta? Un fel de întrunire? Sau 
moment artistic? 

— Chemaţi poliţia! zise un al treilea. Chemaţi-i 
pe cei de la Interne! Chemaţi Biroul de Imigraţii! 
Cred că sunt străini. 

— Poate este o bandă de hoţi, îşi dădu altul cu 
părerea. Am citit în ziar despre astfel de lucruri. 

Cu atâţia bărbaţi cheli blocând intrarea în 
camera 65, paznicii nu-i observară pe cei doi 
gemeni fugind din Sala Mumiilor spre colecţiile 
greceşti şi romane. 

John o duse pe Philippa într-o cameră în care 
erau expuse vase romane şi etrusce mai puţin 
importante. Era o noapte caldă, cu umezeală în 
MB şi, mulţumită apropierii surorii sale gemene, 
simţea că puterea sa de djinn nu era afectată 
de climatul londonez. Se concentră foarte tare 
pentru o clipă asupra unei vitrine şi apoi zise: 


„ABECEDARIAN!” 

În vitrină apăru o uşă pe care John o deschise 
şi începu să aranjeze altfel exponatele. 

— Ce faci? 

— O să vezi. Adu vasul! 

Philippa îi întinse fratelui său vasul în care se 
aflau fantoma lui Akhnaton şi Nimrod, iar John îl 
aşeză, cu foarte mare atenţie, în partea din 
spate a vitrinei, pe un soclu de lemn, pe care-l 
golise, având eticheta: „Vas Apulian”. 

— Nu vor observa diferenţa, zise el, aşezând 
adevăratul vas apulian în partea opusă a 
vitrinei. Apoi, mulţumit de aranjamentul făcut, 
închise uşa. 

— N-ar fi fost mai bine să punem vasul într- 
una dintre galeriile egiptene? întrebă Philippa. 

— Poate, răspunse John. Dar cred că de-acum 
galeriile egiptene sunt pline de paznici. Ba mai 
mult, cred că vor verifica exponatele zile întregi, 
să vadă ce s-a furat. Poate chiar vor închide 
galeriile pentru o vreme. În timp ce camera asta 
pare chiar liniştită. 

— Foarte bine, acceptă Philippa. Dar noi unde 
o să ne ascundem? 

— M-am gândit şi la asta, zise John, arătând 
spre o vază din cobalt albastru, care ocupa ea 
singură o vitrină. Deja îşi folosea puterile de 
djinn pentru a face o gaură mică în partea de 
sus a vitrinei, prin care ar putea intra atunci 
când se vor transsubstantiza. 


— Dar nu ne-am mai transsubstantizat până 
acum, se împotrivi Philippa. Nu singuri. Şi, în 
mod sigur, nu într-un climat răcoros. 

— N-avem de ales, insistă John. Ori facem 
asta, ori vom fi prinşi de paznici. Şi, dacă vom fi 
prinşi, probabil vom fi trimişi acasă, iar Nimrod 
va rămâne închis aici pentru mult timp. ŞI, în 
plus, vaza arată foarte bine. lar dacă n-ai 
observat, e o noapte frumoasă, caldă. Mă simt 
puternic. Cred c-o să reuşim. 

John dădu să o apuce de mână pe Philippa. 

— Ne vom ascunde în vaza asta şi mâine, 
când spiritele se vor fi calmat şi nu va fi nimeni 
în preajmă, o să ieşim, o să luăm vasul în care 
se află Nimrod şi o să plecăm acasă. 

— De ce nu plecăm acum acasă? întrebă ea. 

— Pentru că nu putem risca să ne folosim 
puterile de djinn asupra vasului, în timp ce 
stafia lui Akhnaton se află înăuntru, zise John. 
Trebuie să aşteptăm până mâine dimineaţă la 
ora zece, când muzeul se va redeschide, şi apoi 
să încercăm să-l ascundem în rucsacul meu şi 
să ne furişăm pe uşa principală. 

Philippa fu de acord cu planul lui John, 
neputând să se gândească la altul mai bun. 
Stând înaintea vazei, se luară de mână şi 
încercară să se transsubtantizeze. Philippa 
începu să se concentreze asupra vazei în care 
aveau de gând să pătrundă. 

— Este vaza Portland, zise ea. A fost făcută cu 


aproximaţie la începutul primului mileniu. În 
anul 1845, a fost spartă în mai mult de două 
sute de cioburi de o tânără irlandeză, dar astăzi 
e cunoscută cel mai mult ca subiect al poemului 
Odă unei urne greceşti, de John Keats. O, e în 
cartea mea de poezii, zise ea, arătând cu capul 
spre rucsacul ei. Cea pe care mi-a dat-o domnul 
Groanin. 

— Ai terminat? întrebă John, cu nerăbdare, 
auzind lătratul câinilor poliţişti în afara camerei. 

— Da, confirmă Philippa. Încercam să mă 
concentrez asupra vazei, atâta tot. 

— La trei? 

— La trei, zise Philippa. Nu, stai! Nu uita că 
trebuie să intrăm în sens invers acelor de 
ceasornic. 

John o privi lung. 

— Emisfera nordică. Îţi mai aminteşti? Timpul 
spaţial. Ca timpul să pară că trece mai uşor 
înăuntrul vazei. 

John înclină din cap, încuviinţând. 

— Atunci, la trei. 

Philippa încuviinţă şi ea. 

— La trei. 

— Unu... doi... trei... 

— FABULOONGOSHOO... 

— ABECEDARIANI! 

— ...MARVELISHLYWONDERPIPICAL! 


Capitolul 24 
In Portland 


Lui John i se păru o noapte lungă înăuntrul 
vazei Portland, iar sora sa făcu să i se pară şi 
mai lungă. De îndată ce se aşeză confortabil 
într-un scaun roz, proiectat de ea, scoase din 
rucsac Nova ediție Oxford a versurilor britanice 
şi începu să citească. 

— Cum poţi să citeşti în situaţia asta? întrebă 
John, plimbându-se în sus şi-n jos înăuntrul 
vazei. După tot ceea ce i s-a întâmplat lui 
Nimrod. 

— Încerc să nu mă gândesc la ceea ce i s-a 
întâmplat lui Nimrod, zise Philippa. Aş începe să 
plâng, dacă m-aş gândi la el. Ce preferi? 

— Ai dreptate, fu de acord John. Continuă să 
citeşti! Şi mie mi-ar trebui ceva, să nu mă mai 
gândesc la asta. 

Philippa citi cu voce tare prima strofă a 
poemului scris de Keats, inspirat de vaza 
Portland: 


Tu, neprihănită încă, a liniştii mireasă, 

TU, a tăcerii fiică şi-a timpului cel lin, 

Istoric al pădurii, poveste mai aleasă 

Nu poate exprima, decât versu-ți divin. 

Ce veştedă legendă se țese-n jurul formei tale, 
Cu zeități sau muritori, sau toate la un loc, 


In Tempe, sau în văile de prin Arcadia de azi? 
Ce oameni, sau ce zei or fi? Fecioarele, ce ură au de 


foc? 
Ce căutare nebunească? Ce luptă de salvare? 
Ce fluiere şi tamburine? Ce primitiv extaz? 


— N-ai crede că ar scrie cineva o poezie 
despre o vază veche, zise John. Keats ar fi avut 
altă părere despre o urnă grecească, dac-ar fi 
fost nevoit să-şi petreacă noaptea într-una. 

— Nu ştiu dacă trebuie să ne petrecem toată 
noaptea aici, replică Philippa. Relativ vorbind, 
cel puţin. 

John o privi, inexpresiv. 

— Am intrat în sens invers acelor de 
ceasornic, nu-i aşa? 

John clătină din cap, aprobator. 

— Atunci, putem să credem că timpul va trece 
mai repede în afara vazei, decât în interiorul ei. 

— Sigur că da, zise John. Nu trebuie să stăm 
aici decât zece sau cincisprezece minute şi se 
va face dimineaţă. Se uită la ceas. Dintr-o clipă 
într-alta, ar trebui să ieşim de aici. 

— Sper să-l vedem pe domnul Groanin, oftă 
Philippa. O să se îngrijoreze dacă nu se poate 
întoarce în Camera Mumiilor, ca să caute sticla 
de Coca-Cola. 

— Nu la fel de mult pe cât o să se îngrijoreze 
dacă o să între, o să ia sticla acasă şi apoi o să- 
şi dea seama că nu suntem înăuntru. 

Lipindu-şi urechile de pereţii din sticlă ai vazei 
Portland, ascultară cu atenţie zgomotele din 


cameră, ca să-şi dea seama dacă se afla cineva 
acolo. 

— Pare destul de linişte, zise John. 

— Ssst, ascultă în continuare! îl opri Philippa. 
Oamenii nu fac niciodată gălăgie într-un muzeu. 
Probabil, ar fi daţi afară dac-ar face zgomot. 

Trecu un minut şi tot nu se auzea nimic. 

— Cred c-ar trebui să riscăm, zise john. O 
apucă de mână pe Philippa. Gata? 

— Gata. 

Vaza de Portland n-avea decât cincisprezece 
centimetri lungime. Peretele din sticlă groasă, 
albastră, a părţii de jos a vazei, era acoperit cu 
câteva siluete, făcute din sticlă albă. Erau 
siluete  înfăţişând personaje mitologice: 
Poseidon, Afrodita şi probabil Paris, marele 
luptător troian. Aceste înfăţişări îi dădeau vazei 
un aer magic, ca şi când şarpele ţinut de 
Afrodita ar fi putut creşte deodată şi l-ar fi 
mâncat pe Cupidonul care zbura deasupra 
capului Afroditei. Sau, aşa i se părea studentului 
la arte plastice, având ca temă desenarea vazei. 

La început, se întrebă dacă fumul care ieşea 
din vază era o iluzie optică, sau dacă era doar în 
imaginaţia lui, ca o urmare a atâtor nopţi 
pierdute pentru terminarea vreunui portret 
pentru un client. Se spunea că Van Gogh ar fi 
înnebunit din cauza  suprasolicitării, iar 
studentul la arte plastice îşi spunea că, dacă 
înnebunise şi el, cel puţin se afla într-o ilustră 


companie. 

Lăsă jos creionul şi caietul pentru desen, îşi 
scoase ochelarii şi-şi frecă ochii, în timp ce 
fumul cobora până la podea, de parcă nici n-ar 
fi fost fum deloc, semănând mai degrabă cu 
ectoplasma, substanţa din care unii oameni 
cred că sunt făcute fantomele. Instinctiv, 
studentul se îndepărtă de locul unde-şi imagina 
că se afla vaza, pentru că fumul devenise foarte 
gros. Era gata s-o ia la fugă din cameră şi să-i 
anunţe pe paznici, când fumul se risipi cu o 
rapiditate neobişnuită, scoțând la iveală doi 
copii, în jur de doisprezece ani, cu feţele 
înnegrite, ca doi mici hoţi. 

— Distrage-i atenţia, până iau eu vasul! zise 
John, din colţul gurii. 

Philippa îi zâmbi studentului şi, luând caietul 
cu desenul acestuia, îi privi cu interes schiţele. 

— Nu-i rău, aprecie ea, pe un ton prietenos. 
Cred că e destul de greu să desenezi. 

Studentul îşi luă caietul de la Philippa şi 
clătină din cap. 

— N-am talent. Dac-aş fi avut talent, totul ar fi 
fost altfel. Îmi doresc atât de mult să fi avut 
talent! 

— Ooh, mă simt puţin ciudat, zise ea, 
aşezându-se pe podea. 

Dar ştia de ce se simţea aşa. Se simţea la fel 
cum se simţise în New York, atunci când 
doamna Trump îşi dorise să câştige la loterie. 


— E cam frig aici. 

— Te simţi bine? întrebă studentul. Vrei să-ţi 
aduc un pahar cu apă? 

— Nu, zise Philippa. O să mă simt bine. 

john se apropie şi o ajută să se ridice. 
Rucsacul său, în care se afla vasul, părea destul 
de greu. Philippa îi aruncă o privire, ca şi când l- 
ar fi întrebat ceva, iar el îi răspunse, dând 
afirmativ din cap. 

— Sunt bine, zise ea, zâmbindu-i cu 
amabilitate studentului. Domnule...? 

— Finger“, se prezentă studentul. Frederick 
Finger. 

Philippa luă caietul pentru desen şi privi din 
nou schiţa, dându-şi seama de faptul că 
studentul avusese dreptate. Desenul era făcut 
de un artist prea puţin talentat. Doar că lucrul 
acesta se va schimba de acum înainte. Era 
sigură de asta. 

— Trebuie să plecăm, zise ea. Şi, domnule 
Finger, te înşeli. Ai talent. Foarte mult. Dar nu l- 
ai găsit încă. Ascultă-mi sfatul şi caută-l din nou 
mâine. Cred că o să fii surprins de ceea ce se 
poate întâmpla într-o zi. 

— Hai! o grăbi John, printre dinţi. Hai să 
plecăm de-aici! l-ai îndeplinit o dorinţă? întrebă 
John când ajunseră pe scări. 

— Ai zis c-ar trebui să-i distrag atenţia, se 
justifică Philippa. Exact asta am şi făcut. 


© Finger, în limba engleză, înseamnă deget. 


— Era cam nebun, dacă mă întrebi pe mine, 
zise John. De ce-ar vrea cineva să deseneze o 
vază veche? 

— E artist. Asta fac artiştii. 

După câteva minute, se aflau în faţa MB, 
lângă un vânzător de ziare, căutând un taxi. 
Atunci văzură titlul de pe prima pagină a 
ziarului Daily Telegraph: „70 de egipteni au 
pătruns în Muzeul Britanic” şi o fotografie în 
care mai mulţi preoţi djinni se urcau într-o dubă 
a poliţiei. Philippa cumpără ziarul şi citi cu voce 
tare: 


Șaptezeci de bărbaţi îmbrăcaţi în preoți 
egipteni din Antichitate au fost arestați marți 
noapte la Muzeul Britanic, unde poliția a fost 
chemată ca urmare a unei tentative de 
spargere în Sala Mumiilor din cadrul galeriilor 
egiptene antice. Nu se ştie dacă bărbații, care 
erau raşi pe cap şi purtau straie specifice 
preoților din Egiptul antic, şi nu prea cunoşteau 
limba engleză, se adunaseră să protesteze 
împotriva expunerii cadavrelor mumificate, 
unele vechi de câteva mii de ani, care au fost 
aduse din locurile lor de odihnă inițiale la 
începutul secolului trecut. Un purtător de cuvânt 
al Muzeului Britanic a confirmat faptul că mai 
multe artefacte de dimensiuni reduse au fost 
deteriorate sau lipsesc. Avocatul bărbaților, care 
par să provină din Orientul Mijlociu, deşi până 


acum niciunul n-a putut fi identificat, ne-a spus 
că aceştia vor cere azil în Marea Britanie. 
Miercuri, Primul Ministru a comunicat Camerei 
Comunelor că, dacă se va descoperi că bărbații 
au pătruns ilegal în Marea Britanie, vor fi trimişi 
înapoi în țara de origine. În ultimii ani, Muzeul 
Britanic a primit mai multe sesizări din partea 
diferiților propagandlişti, pentru ca mumiile din 
acest muzeu să fie îngropate aşa cum se 
cuvine. Doamna Deirdre  Frickin-Humphrey- 
Muncaster, din partea grupului de presiune 
Mame pentru Mumii, a precizat: „Acest incident 
scoate în evidență un scandal care există de 
Zeci de ani în cadrul Muzeului Britanic. Oricine 
are dreptul la o înmormântare decentă, 
indiferent cu cât timp în urmă a murit.” 


— Sunt de acord cu asta, zise Philippa. E 
timpul să respectăm mai mult celelalte culturi. 

John mormăi tare. 

— Nu-mi spune mie de timp! zise «el, 
smulgându-i Philippei ziarul din mână. Uite! 
arătă spre partea de sus a primei pagini a 
Ziarului. Asta e ziarul de joi, descriind 
evenimentele de marţi noaptea. Inseamnă c-am 
stat în vază timp de treizeci şi şase de ore! 

— O, nu! suspină Philippa. Groanin o să fie 
atât de îngrijorat. 

Opriră un taxi şi se întoarseră în casa de lângă 
Grădinile Kensington, unde-i găsiră pe Groanin 


şi pe domnul  Rakshasas  aşteptându-i 
nerăbdători. 

— La naiba, ne-am făcut atâtea griji pentru 
voi! zise Groanin. leri nici nu m-am putut 
apropia de galeriile egiptene, poliţia fiind peste 
tot. Şi, atunci când m-am dus acolo, la prima 
oră în dimineaţa asta, n-am găsit nimic. Nici 
măcar sticla de Coca-Cola. Groanin se încruntă. 
Unde-i Nimrod? 

— E o poveste lungă, oftă John, după care le 
povesti tot ceea ce se întâmplase. Cum că 
Nimrod se afla înăuntrul vasului, împreună cu 
djinnul care controla stafia lui Akhnaton şi că 
sperau că domnul Rakshasas ştie ce trebuie să 
facă în continuare. Bătrânul djinn ascultă cu 
atenţie, examină vasul în care se aflau atât 
Nimrod, cât şi stafia lui Akhnaton, iar apoi 
scutură, trist, din cap. 

— Orice-am face, anunţă domnul Rakshasas, 
nu putem să scoatem capacul vasului, pentru că 
Akhnaton o să fie liber din nou. Oftă, cu 
resemnare. Bietul Nimrod. 

— Dar Nimrod poate să facă în aşa fel încât să 
stea confortabil acolo, nu-i aşa? întrebă John. 

— O, n-o să îndrăznească să-şi folosească 
puterile prea mult, zise domnul Rakshasas. De 
teamă să nu-l facă mai puternic pe Akhnaton. 

— Ce putem face, atunci? întrebă Philippa. _ 

— E foarte complicat, recunoscu el. Intr- 
adevăr, e greu să ştii cum să mănânci oul, fără 


să spargi coaja. Mi-aduc aminte de cele 
Douăsprezece Munci pe care Eurystheus i le-a 
dat lui Hercule. Sau de ghicitorile Sfinxului. Ah, 
într-adevăr, e o situaţie grea. 

— Asta ştim deja, zise John, cu răbdare. Dar 
cum o s-o rezolvăm? 

— Nu ştiu, mărturisi domnul Rakshasas. Vă 
spun sincer că nu m-am mai confruntat cu o 
astfel de problemă. Niciodată de când sunt 
djinn. 

— Trebuie să existe o cale, insistă John. 
Hercule a îndeplinit cele douăsprezece munci 
care i-au fost stabilite şi Oedip a rezolvat 
ghicitoarea Sfinxului. Sunt sigur că şi noi o să 
rezolvăm problema asta, dacă ne străduim cu 
toţii. 

Domnul Rakshasas clătină din cap, aprobator. 

— Voi sunteţi tineri, aveţi minţi mai agere 
decât mine, zise el. O pipă veche scoate cel mai 
dulce fum, dar una nouă arde mai repede. S-ar 
putea ca vouă să vă vină vreo idee. Dar eu 
mărturisesc că, pentru moment cel puţin, nu 
reuşesc să găsesc nicio soluţie. 

— Mă duc să fac nişte cafea, zise Groanin, 
căruia nu-i plăcea să gândească prea mult când 
la televizor se transmitea un meci de crichet. 

Philippa începu să-şi lovească fruntea cu 
vârful degetului arătător, ca şi când, într-un fel, 
ar fi reuşit să se gândească la ceva folositor cu 
ajutorul părţilor celor mai puţin folosite ale 


creierului. 

Ceea ce păru să dea rezultate. 

— În timp ce eram în sticlă, zise ea, în cele din 
urmă, deoarece gândului îi trebui ceva vreme 
ca să ajungă până la gură, Nimrod a zis ceva 
despre Iblis. Cum că djinnii ar fi ca şopărlele. 
Cum sângele lor cald circulă mai încet atunci 
când e frig. 

— Îmi aduc aminte, confirmă John. 

— Şi c-a pus sticla în care se află Iblis în 
congelator, acasă în Cairo, ca să-l facă să se 
mişte mai încet. Mă gândeam... Dac-am duce 
vasul undeva unde este foarte frig şi i-am lăsa 
pe Nimrod şi pe Akhnaton să se răcească în 
acelaşi fel... Atunci, când ar fi amândoi rebegiţi, 
adică atunci când frigul i-ar împiedica să se mai 
mişte, am putea deschide vasul, am intra şi noi 
şi l-am ajuta pe Nimrod să iasă. ŞI, pe urmă, am 
închide vasul înainte ca Akhnaton să poată ieşi. 

— Dar, se împotrivi domnul Rakshasas, odată 
ajunşi în vas, vi s-ar face şi vouă frig şi puterile 
voastre ar scădea considerabil. 

— Am putea să purtăm costume de 
cosmonauţi, zise John, căruia îi plăcea planul 
Philippei. In spaţiu, temperatura este zero 
absolut, dar costumul de cosmonaut ţine de 
cald foarte bine. Aşa am putea intra în vas şi 
frigul nu ne-ar afecta. 

— Excelentă idee, acceptă Philippa. Dar unde 
este suficient de frig? 


— Ce spuneţi despre Polul Nord? propuse 
John. Acolo, chiar dacă Akhnaton ar reuşi să 
scape, ar fi puţine şanse să rănească pe cineva. 
Sau să distrugă ceva. 

— Întotdeauna mi-am dorit să văd Polul Nord, 
zise Philippa. 

— Şi eu, adăugă John. Să sperăm că Nimrod 
rezistă până când ajungem acolo. 


Capitolul 25 
Cel mai friguros loc de pe pământ 


Împreună cu Groanin şi lampa în care se afla 
domnul  Rakshasas, gemenii zburară spre 
Moscova, prima oprire în călătoria lor spre Polul 
Nord. De îndată ce aterizară, un vameş rus, cu 
faţa împietrită, le ceru gemenilor să-şi deschidă 
rucsacurile şi, cercetând vasul în care se aflau 
Nimrod şi fantoma lui Akhnaton, le ceru să-l 
deschidă şi pe acesta. 

— Am încurcat-o! zise Groanin, întorcându-se, 
ca şi când n-ar fi suportat să privească scena 
respectivă. 

Philippa rosti cuvântul său de concentrare, cât 
putu de repede. Nu îndrăznea să-şi folosească 
puterile de djinn asupra vasului, dar se gândi că 
nu era nicio problemă dacă le folosea împotriva 
celui de la vamă. 

— Deschideţi, vă rog! repetă vameşul. 

Philippa făcu un pas înapoi şi arătă spre şapca 


vameşului cu un dezgust evident. Încruntându- 
se, iritat, vameşul îşi scoase şapca şi văzu că, la 
fel ca majoritatea lucrurilor de pe aeroportul 
Şeremetievo din Moscova, era plină de gândaci 
mari. Începu să ţipe şi scăpă şapca pe jos. 
Profitând de faptul că vameşul era ocupat, 
Philippa rosti din nou cuvântul magic, de data 
aceasta creând o copie exactă a vasului în care 
se aflau Nimrod şi fantoma lui Akhnaton, şi 
punând, în acelaşi timp, vasul adevărat înapoi în 
rucsac. Imediat ce vameşul îşi reveni, Philippa 
scoase capacul sub formă de cap de babuin al 
vasului, lăsând să se vadă un al doilea vas 
identic, dar mai mic. Scoţându-i şi acestuia 
capacul, se ivi încă un vas, şi încă unul, şi încă 
unul, până când masa vameşului se umplu cu 
mai mult de douăsprezece astfel de vase, ca 
păpuşile ruseşti Matrioşka. Obosit de acest 
interogatoriu şi găsind încă un gândac urcându- 
i-se pe ceafă, vameşul le făcu, nerăbdător, 
semn să plece. 

— La naiba! exclamă Groanin, atunci când 
Philippa îşi închise din nou rucsacul. Pentru o 
clipă, am crezut că totul s-a terminat. Chiar am 
crezut că s-a terminat. Că o să ajungem cu toţii 
într-un lagăr din Siberia. 

— Cât de repede te-ai descurcat, Phil! o lăudă 
John. Bravo! Ideea cu gândacii a fost foarte 
inspirată. Cum de te-ai gândit la asta? 

Philippa arătă spre vitrina unei cafenele din 


apropiere, unde mai mulţi gândaci îşi croiau 
drum peste o bucată de prăjitură. 

— E plin de gândaci aici. M-am gândit că n-o 
să pară ciudat dacă mai apar câţiva pe şapca 
tipului. 

Deşi aveau de aşteptat vreo două ore pe 
aeroportul Şeremetievo, invazia de gândaci îi 
descurajă să mănânce la restaurantele de-acolo 
înainte de a se îmbarca pentru zborul următor, 
spre Norilsk. 

Din Norilsk, unul dintre cele mai mari oraşe de 
dincolo de Cercul Polar, zburară spre Khatanga, 
în Peninsula Taimir; iar de la Khatanga zburară 
din nou spre nord, de-a lungul Capului Celiuşkin, 
cel mai nordic punct al Eurasiei, spre Insula 
Srednij, unde rămaseră peste noapte. În Srednij 
se aflau un mic detaşament militar, câţiva 
oameni de ştiinţă care studiau ghețarii, o 
mulţime de foci şi tot atâţia urşi polari. Urşii 
polari erau o pacoste, zicea unul dintre oamenii 
de ştiinţă; veneau noaptea să fure gunoiul. De 
asemenea, erau foarte periculoși. 

Din Insula Srednij, zburară cu elicopterul spre 
Baza de Gheaţă, un aerodrom situat pe o 
banchiză, la mai puţin de o sută de kilometri 
distanţă faţă de Polul Nord. Aici, zilele erau lungi 
de douăzeci şi patru de ore, iar temperaturile 
coborau întotdeauna cu mult sub zero grade. Nu 
se vedea nimic în afară de zăpadă - care abia 
se deosebea de cerul gri-albastru -, de corturile 


viu colorate, în care aveau să-şi petreacă a 
doua noapte în Rusia, precum şi de un vechi 
elicopter militar, care arătase bine odată şi care 
urma să-i ducă la Polul Nord în ziua următoare. 

— Nu ştiu ce caut eu aici, se plânse Groanin în 
noaptea aceea, în timp ce tremurau toţi trei în 
cortul lor. Chiar nu ştiu. Nu-mi vine să cred că 
m-am lăsat convins să vin în locul ăsta uitat de 
Dumnezeu. Asta e ultimul loc de pe pământ în 
care-aş vrea să fiu acum. Credeam că în Egipt e 
rău, dar aici e mult mai rău. Domnul Rakshasas 
se simte foarte bine. Îndrăznesc să spun că e 
cald şi bine în lampa lui. Pun pariu că are tot 
confortul. Dar nu mă deranjează să vă spun că 
mi-a ajuns. Un om cu vârsta şi invaliditatea 
mea. Nu sunt făcut pentru călătorii în timpul 
cărora aş putea ajunge mâncare pentru urşii 
polari. l-am auzit aseară, fornăind în jurul 
tomberoanelor de gunoi de afară. N-am închis 
un ochi. Chiar deloc. 

Philippa îi întinse o cană cu cafea fierbinte lui 
Groanin, în speranţa că-l va face să se oprească 
din bodogănit. 

— la ascultați! zise el, mângâindu-şi barba 
care-i crescuse de când ajunsese în Rusia. De ce 
vreţi să mergeţi până la Polul Nord? Dacă mă 
întrebaţi pe mine, aici e suficient de frig pentru 
ceea ce vreţi voi să faceţi. Acolo n-o să fie mai 
frig decât aici. Polul Nord nici măcar nu e un loc 
anume. E doar un punct pe hartă, de navigaţie 


prin satelit. Nu e ca şi când ai putea să faci o 
poză, sau ceva de genul ăsta. Vă spun, dac-aş 
putea să-mi aleg trei dorinţe care... 

— Nu, se împotrivi John. Nu! 

— Are dreptate, într-un fel, zise Philippa. 

— Bineînţeles că am dreptate. Uite, de ce nu 
deschideţi vasul aici? În noaptea asta. La 
douăsprezece. Atunci când dorm cu toţii. Cu 
douăzeci şi patru de ore de lumină, o să ne fie 
la fel de uşor să vedem ceea ce facem ca şi 
când ar fi ziuă de-a binelea. 

— E destul de frig, încuviinţă Philippa. ŞI, 
pentru Nimrod, poate că e mai bine să facem 
asta mai devreme, decât mai târziu. 

— Bine. John luă vasul din rucsacul Philippei şi 
se ridică, hotărât. 

— Acum, unde te duci? întrebă Groanin. 

— Să duc vasul în frig, afară, îi explică John. 
Vreau să fiu sigur că stafia lui Akhnaton va fi 
îngheţată tun atunci când o să scoatem 
capacul. Între timp, ar trebui să-i spui lui 
Volodea că s-a schimbat puţin planul. 

Ghidul lor, Volodea, un omuleţ cu ochelari 
murdari şi o mustață subţire şi împrăştiată, fu 
foarte surprins, pe bună dreptate, atunci când 
Groanin şi Philippa îl anunţară că se 
răzgândiseră şi nu mai voiau să ajungă exact în 
punctul geografic - zero grade longitudine şi 
nouăzeci de grade latitudine - care marca Polul 
Nord. 


— Dar certificatul vostru de exploratori? îi 
întrebă el. Care să ateste c-aţi fost acolo. Cum 
rămâne cu certificatul? 

Philippa ridică din umeri. 

— E doar un punct pe hartă, nu-i aşa? Nu-i 
vreun steag sau ceva acolo, nu? 

— Nu pot să vă dau banii înapoi, zise el. Dacă 
la asta vă referiţi. 

— Nu vrem banii înapoi, îl linişti John. Nu la 
asta ne referim. Doar că însoţitorul nostru adult, 
domnul Groanin, nu mai suportă. 

Volodea ridică la rându-i din umeri. 

— Să ajungeţi atât de departe şi să renunţaţi, 
când mai aveţi atât de puţin, mi se pare cam 
ciudat, atâta tot. Dar aveţi dreptate, într-un fel. 
Polul Nord e aici, la fel cum e şi la o sută de 
kilometri depărtare. O sută de kilometri nu 
înseamnă nimic pe întinderea asta de gheaţă. 
Îşi lovi fruntea cu degetul. Polul Nord e o stare 
de spirit. Aşa că, poate, vă dau la toţi certificatul 
de exploratori până la urmă, da? 

— Aşa te vrem! zise Groanin. Apropo, Volodea. 
Ce avem la cină? 

— Tocană de focă şi îngheţată, răspunse 
Volodea, zâmbind şi lăsând să se vadă lipsa 
unui dinte. Bun, da? 

— Nu din nou! protestă Groanin. Şi aseară am 
mâncat tot tocană! Parc-aş fi mâncat bucăţi de 
cauciuc fierbinte. 

— Cauciuc, repetă Volodea, rânjind. Foarte 


bun, da? 

— Nu, răspunse Groanin. Urs polar n-ai? 

— E foarte greu să omori un urs polar, zise 
Volodea. Dar ursul polar îl ucide pe vânător 
foarte repede. Volodea se cutremură. Foca e 
cea mai bună. Şi, bineînţeles, îngheţata 
rusească. 

— Dacă zici tu, răspunse Groanin. 

— Ce s-a întâmplat? Nu vă place îngheţata 
rusească? Toată lumea ştie că îngheţata 
rusească e cea mai bună din lume. 

— Cine i-a spus asta? întrebă Groanin, atunci 
când se întoarseră în cortul lor. Cine i-o fi zis că 
îngheţata rusească e cea mai bună din lume? E 
clar că n-a mâncat niciodată îngheţată 
italienească. Nu c-ar fi ceva în neregulă cu 
îngheţata englezească. Sau americană, dacă tot 
veni vorba. Cel puţin, îngheţata noastră are ouă 
şi lapte şi zahăr. Singurul ingredient din 
îngheţata rusească e gheaţa. 

— Ce contează, dacă el e fericit crezând asta? 
întrebă Philippa. 

— Dar nu e adevărat, insistă Groanin. 

— Da, dar ce contează? Atunci când eşti aici şi 
n-ai altceva de mâncat decât îngheţată 
rusească, probabil că îţi face bine să crezi că 
îngheţata rusească e cea mai bună din lume. 

După cina din cortul cel mare de lângă 
elicopter, Volodea jucă o partidă de cărţi cu 
pilotul elicopterului, o femeie posomorâtă, pe 


nume Anna, ai cărei dinţi erau aproape la fel de 
urâţi ca ai lui Volodea, şi care avea prostul 
obicei de a înjura ori de câte ori pierdea. 

— Dacă eram în locul lui, comentă Groanin, 
cred c-aş fi lăsat-o pe femeia aceea să câştige 
de câteva ori. Cred c-ar fi bine pentru noi toţi 
dac-ar avea mai mult noroc. 

— Sunt de acord cu tine, zise Philippa şi, 
rostind cuvântul de concentrare, făcu astfel 
încât Anna să câştige următoarele patru jocuri, 
ceea ce, aşa cum prezisese Groanin, relaxă 
considerabil atmosfera în cortul cel mare. 

După o jumătate de oră, Groanin şi gemenii 
merseră în cortul lor, iar Groanin adormi. John şi 
Philippa aşteptară până când cei doi ruşi 
terminară de jucat cărţi şi merseră la culcare, 
iar apoi îl treziră pe Groanin şi-l chemară pe 
domnul Rakshasas din lampa lui. Cu barba sa 
albă şi costumul roşu de supravieţuire în 
zăpadă, domnul Rakshasas arăta exact ca Moş 
Crăciun. Aşteptându-i pe gemeni să se îmbrace 
cu costumele de cosmonauţi, cei doi bărbaţi îşi 
aruncară privirea asupra pustiei şi îngheţatei 
întinderi şi începură să tremure. Un vânt rece 
suflă peste cort şi, din când în când, gheaţa se 
mişca, amenințătoare, sub paşii lor, cu un 
zgomot puternic. 

— Ce loc îngrozitor, zise domnul Rakshasas, 
privind împrejur, cu tristeţe. 

— Sunt de acord, îl aprobă Groanin, ajutându-l 


pe John să-şi pună în spate rucsacul în care se 
afla costumul de supravieţuire al lui Nimrod. 

— Spuneţi-mi, vă rog, întrebă domnul 
Rakshasas, ce e mirosul acesta îngrozitor? 

— Tocană de focă, îl informă Groanin. Credeţi- 
mă, oricât de rău ar mirosi, nu se compară cu 
cât de îngrozitor îi e gustul. 

— Miroase foarte tare a carne, constată 
domnul Rakshasas, încreţindu-şi, dezgustat, şi 
mai mult nasul. Eu nu mănânc niciodată carne. 
Nu la vârsta mea. Carnea e pentru tineri, nu 
pentru bătrâni. E nevoie de dinţi buni şi de mult 
efort ca să se digere. 

— Mi-au scăpat din vedere lucrurile astea, zise 
Groanin. Dar poţi să mă crezi pe cuvânt. N-ai 
pierdut mare lucru. Mâncarea e foarte proastă. 
Şi corturile sunt de proastă calitate. Nici nu 
vreau să mă gândesc dacă elicopterul acela o 
putea sau nu să zboare. Singurul lucru căruia îi 
prieşte foarte bine aici e barba mea. 

— E adevărat ceea ce se spune, că iarna 
laptele ajunge la coamele vacii, declară domnul 
Rakshasas. 

După ce se îmbrăcară în costumele NASA, pe 
care John le cumpărase de la Harrod's, gemenii 
ieşiră din cort şi, deşi vântul de nord sufla cu 
asprime, lor le era cald şi bine. Groanin şi 
domnul Rakshasas îi urmară. 

— Un pas mic pentru om, zise el, glumind, un 
salt uriaş pentru omenire. 


John luă vasul de unde îl lăsase, în zăpadă, şi 
arătă în depărtare. 

— Să ne îndepărtăm de corturi! le strigă el 
celorlalţi, ca să se facă auzit dinăuntrul 
costumului. Să nu ne audă careva. 

Cu Philippa putea să vorbească mai uşor, 
datorită microfoanelor din interiorul căştilor. 

Ţinând vasul cu mănuşile portocalii ale 
costumului, merse vreo sută de iarzi la nord de 
corturi. 

— Locul ăsta pare destul de bun, zise el, 
privind în sus, în timp ce ceva uşor pluti prin aer 
şi se opri pe casca sa. Începuse să ningă, cu 
fulgi de mărimea unei farfurioare. 

John spera să termine ceea ce aveau de făcut 
înainte ca vântul să se înteţească şi să se 
transforme într-un  viscol,  îngreunându-le 
operaţiunea de salvare a lui Nimrod. Lăsă vasul 
pe zăpadă şi făcu un pas în spate. 

Domnul Rakshasas îngenunche lângă vas şi 
puse mâna acoperită de mănuşă pe capacul cu 
cap de babuin. 

— Aştept până când  începeţi să vă 
transsubstantizați şi pe urmă scot capacul, 
strigă el, ca să acopere zgomotul vântului. Dacă 
mi se pare că Akhnaton încearcă să iasă din 
vas, pun imediat capacul înapoi. Aţi înţeles? 

— Cum o să-ţi dai seama? întrebă Philippa. 

— Un gândac îl recunoaşte pe un alt gândac, 
declamă domnul Rakshasas, zâmbind. O să ştiu 


dacă e Nimrod sau nu. 

John şi Philippa îi făcură semn că e totul în 
regulă şi apoi se apucară de mâini. 

— Trebuie să-l apucaţi pe Nimrod şi să vă 
ţineţi de mâini înainte să începeţi să vă 
transsubstantizați, continuă domnul Rakshasas. 
Şi sub nicio formă să nu vă transsubstantizați 
dacă vă atinge Akhnaton. O să fie foarte 
periculos pentru toţi trei. 

Gemenii îi făcură din nou semn. 

— O să încep numărătoarea, anunţă domnul 
Rakshasas. Trei... doi... unu... 

— FABULOONGOSHOO... 

— ABECEDARIANI! 

— ...MARVELISHLYWONDERPIPICAL! 

Aerul rece de dinaintea câăştilor lor se 
transformă în fum, iar domnul Rakshasas 
scoase capacul vasului. Ultimul lucru pe care-l 
văzură gemenii înainte ca fumul să-i acopere şi 
să-i transporte înăuntrul vasului, în sens invers 
acelor de ceasornic, fu un imens urs polar 
flămând îndreptându-se spre ei. 

Undeva în spaţiul dintre exteriorul şi interiorul 
vasului, John zise: 

— Un urs. L-ai văzut? Cred c-a simţit tocana 
de focă. 

— Cel puţin, văd că-i place cuiva, zise 
Philippa. 

— Ce crezi că vor face? 

— Depinde dacă domnul Rakshasas poate să- 


şi folosească puterile de djinn, răspunse 
Philippa, în timp ce fumul se împrăştia şi se 
treziră înăuntrul vasului aproape îngheţat. 

— Mai degrabă or să încerce s-o ia la fugă. 


Nimrod stătea pe fundul vasului, sprijinindu-se 
de perete, cu genunchii strânşi la piept, purtând 
o haină groasă de blană, cizme şi mănuşi. Avea 
părul ţeapăn şi nu părea să respire. In capătul 
celălalt al fundului vasului se afla ceea ce, la 
prima vedere, gemenilor li se păru că este un 
obiect de artă modernă: conturul strălucitor, 
albăstrui, semitransparent al aceleiaşi statui 
groteşti pe care o văzuseră în Muzeul din Cairo. 
Era stafia lui Akhnaton, la fel de îngheţată. 

Gemenii îngenuncheară lângă unchiul lor, 
privindu-i faţa albită de îngheţ. Nimrod nu se 
mişcă şi nici nu părea să observe prezenţa 
gemenilor în interiorul vasului. Ochii săi căprui, 
de obicei calzi şi strălucitori, erau nemişcaţi şi 
deschişi, iar în clipa în care John îl atinse, 
descoperi că era îngheţat bocnă. 

Pentru o clipă, niciunul dintre gemeni nu zise 
nimic. 

— E mort? întrebă John, în şoaptă. 

— Dacă n-ar fi ceea ce este, aş zice că e mort, 
răspunse Philippa, muşcându-şi buza de frică. 
Dar atunci când eşti înăuntrul unei lămpi, sau al 
unei sticle, e ca şi când viaţa s-ar suspenda, şi 
eşti în afara spaţiului normal, a timpului 


continuu, ceea ce înseamnă că niciunul dintre 
noi nu e viu, în adevăratul sens al cuvântului, 
atâta timp cât se află aici, aşa că nu văd cum ar 
putea fi mort, cu adevărat. 

— Mai zi o dată! îi ceru John. Nu, dacă mă 
gândesc mai bine, nu mai zice! Tot n-o să 
înţeleg. 

— Vreau să spun că n-a murit, pentru că, de 
fapt, nu e, cu adevărat, în viaţă aici. Trebuie să-l 
scoatem şi să-l ducem într-un loc călduros şi 
abia atunci ne putem da seama cum se simte. 

Vasul se clătină deodată şi gemenii priviră 
spre stafia îngheţată a lui Akhnaton, încercând 
să-şi dea seama dacă el era cel răspunzător de 
acest lucru. Dar aceasta nu se mişcase. In clipa 
următoare, o rafală de aer pătrunse în vas. 

— Ursul! strigă John. Adulmecă vasul, ca să 
vadă dacă e ceva de mâncare. 

Încă o rafală de aer pătrunse în vas şi Philippa 
observă cum vârful unei şuviţe din părul 
îngheţat al lui Nimrod se îndoaie şi se 
transformă în apă. 

— Se topeşte! strigă ea, ridicându-se de pe 
podeaua vasului. Uitându-se, cu atenţie, la faţa 
unchiului său, i se păru că una dintre pupile se 
micşorase foarte puţin. 

— Trăieşte! Trăieşte! 

John verifică temperatura cu ajutorul 
aparatului de pe costumul său. 

— Asta pentru că a crescut temperatura, zise 


el. Uite! Respirația caldă a ursului încălzeşte 
interiorul vasului. 

În timp ce vorbea, privi nerăbdător spre 
Akhnaton şi văzu că stafia djinn a faraonului se 
dezgheţa, la rândul ei. Şi chiar mai repede 
decât Nimrod, pentru că, de fapt, stafiile, chiar 
şi stafiile djinn din Egipt, suportă mai bine frigul 
decât oricare djinn. Nu era nicio îndoială. Ochii 
migdalaţi ai lui Akhnaton începeau să se 
deschidă, ca şi când s-ar fi trezit după un somn 
lung şi adânc. 

— N-avem timp să-l îmbrăcăm cu costumul de 
supravieţuire, zise John. Trebuie să plecăm chiar 
acum, cât e încă îngheţat şi înainte ca Akhnaton 
să-şi revină. 

— Ce facem cu ursul polar? întrebă Philippa. 
S-ar putea să ne atace. 

— Trebuie să riscăm. Nu cred că avem ce 
altceva să facem. Să sperăm că o să fie ameţit 
din cauza fumului care va apărea atunci când o 
să ne transsubstantizăm şi că o să ne vină o 
idee între timp. 

John îi apucă de mână pe Nimrod şi pe sora 


— Gata. 

— Plecăm! 

— FABULOONGOSHOO... 

— ABECEDARIAN! 

— ...MARVELISHLYWONDERPIPICAL! 


După câteva secunde, se treziră afară pe 
zăpadă, la câţiva metri de ursul care-şi vâra, cu 
lăcomie, botul în vas, convins că va găsi acolo 
ceva bun de mâncare. Nu era nici urmă de 
domnul Rakshasas, sau de Groanin. 

Căldura puterilor de djinn ale gemenilor şi ale 
transformării îl făcură pe Nimrod să-şi mai 
revină şi să scoată un geamăt involuntar. 
Auzindu-l, ursul se întoarse şi-i văzu. 

— Uf-of! exclamă John, ridicându-se. 

Ursul polar era gata să-i atace. John avea la 
dispoziţie doar câteva secunde ca să decidă 
ceea ce avea să facă. 

Imensul urs polar nu mai mâncase niciodată 
carne de om, nici de djinn, dar cu siguranţă îşi 
dorea să încerce. Cu nasul său negru ca 
tăciunele adulmecând prada, ursul se repezi 
spre cei trei djinni, răcnind cu putere. 

N-avea timp de gândit. Nici măcar nu putea să 
se concentreze. John făcu primul lucru care-i 
trecu prin minte. Îşi aminti de ziua în care 
Nimrod îi dusese în deşert ca să-şi exerseze 
cuvintele magice şi de primul lucru pe care-l 
făcuse cu ajutorul noului său cuvânt magic. Un 
picnic. 

— ABECEDARIANI! 

Un picnic mare, cu tot cu pătură şi coşuleţ, 
apăru deodată înaintea ursului. Nu era un picnic 
obişnuit. Era campionul picnicurilor la categoria 
grea, pentru campionul ursuleţilor la categoria 


grea: cu şuncă, friptură de curcan, carne de 
berbec, un somon întreg, peste douăzeci de 
sendvişuri, două prăjituri enorme, o prăjitură cu 
brânză şi patru sticle mari cu limonadă. John nu 
ştia dacă urşilor polari le place limonada. Nici n- 
ar fi contat prea mult, deoarece, abia crezându- 
şi ochilor, ursul se opri, adulmecă o bucată de 
şuncă, o linse şi se aşeză să mănânce. 

— B-b-bravo, zise Nimrod, cu greu. 

— Ptiu, exclamă Philippa. Era cât pe ce. 

— V-v-vasul, mai bâigui Nimrod, cu dinţii 
clănţănind. P-p-puneţi-i capacul v-v-vasului! 

Văzând cum ursul mănâncă fericit şi că 
aproape nici nu-i mai bagă în seamă, dar 
rămânând la distanţă, ca nu cumva ursul să 
creadă că vrea să ia şi el parte la picnicul lui, 
John sări spre vasul abandonat. 

Ajunse chiar la timp, pentru că un fum subţire, 
albăstrui, începea să iasă din vas, ca fumul unei 
ţigări aproape stinse, iar John se gândi că 
trebuia să fie stafia lui Akhnaton, încercând să 
scape. Dar unde era capacul cu cap de babuin? 
Fiind făcut din calcar alb, era foarte greu de 
găsit pe pământul acoperit de zăpadă. 

„Haide, haide!” îşi zise el, forţându-se să-l 
găsească, înainte ca Akhnaton să reuşească să 
fugă. Îşi scoase casca, sperând să-l găsească 
mai uşor cu privirea nestânjenită de vizorul de 
culoare portocalie. 

Încă mai căuta pe jos, când, la vreo treizeci, 


patruzeci de metri depărtare, văzu o movilă de 
zăpadă mişcându-se şi, pentru o clipă, John se 
gândi c-ar putea fi un al doilea urs polar. Apoi, 
dinăuntrul movilei, care se dovedi a fi un fel de 
iglu, apăru domnul Rakshasas şi, din spatele lui, 
se ivi Groanin. 

— Asta cauţi? zise Groanin şi-i aruncă lui John 
capacul vasului. Pentru cineva cu un braţ 
normal, ar fi fost greu de aruncat, însă pentru 
singurul, dar bine dezvoltatul braţ al lui Groanin, 
se dovedi o nimica toată, iar capacul vasului 
zbură spre mâna întinsă a lui John, ca un puc de 
hochei mai mare. 

De îndată ce-l prinse, John se aruncă spre 
vasul deschis. Il apucă exact la timp şi trânti 
capacul asupra spiritului rău care voia să iasă. 
Pentru o clipă, simţi ceva împotrivindu-i-se sub 
mâini, iar apoi totul rămase nemişcat. 

Domnul Rakshasas şi Groanin îl ajutară să se 
ridice. 

— L-ai prins bine, tinere! îl lăudă Groanin. A 
fost o mişcare pe cinste! Ai fi un foarte bun 
jucător de crichet. 

— A fost o aruncare pe cinste! răspunse John. 

— Obişnuiam să joc popice în tinereţe, 
mărturisi Groanin. 

— Felicitări! zise domnul Rakshasas. Ai pus 
capacul la timp. Încă o secundă şi Akhnaton ar fi 
fost liber. 

— Ce s-a întâmplat atunci când şi-a făcut 


apariţia ursul? întrebă Philippa. Ne-am făcut griji 
pentru voi. 

— Când a apărut ursul? zise domnul 
Rakshasas. Mi-am folosit puterile limitate pentru 
a construi un iglu în jurul nostru. A fost singurul 
lucru la care m-am putut gândi. 

— Şi a fost în ultima clipă, adăugă Groanin. 
Dacă n-ar fi apărut acel iglu, ursul ne-ar fi 
mâncat până acum. 

Priviră cu toţii, cu grijă, în direcţia ursului, 
care, din fericire, îi ignora în continuare şi 
începuse să mănânce din somon. Somonul e 
mâncarea preferată a urşilor. Păstrând în 
continuare distanţa, îi urmară pe Philippa şi pe 
Nimrod înapoi spre corturi. 

— Cum te simţi? îl întrebă John pe Nimrod, 
atunci când ajunseră la adăpost. 

— Nu prea rău, răspunse Nimrod. Mulțumită 
ţie şi lui Phil. Sunteţi cei mai curajoşi nepoți din 
lume. Faceţi cinste poporului de djinni. 

— Ce să facem cu el? întrebă John, arătând 
spre vasul pe care încă-l ţinea în mâini. 

— Da, ai dreptate, zise Nimrod. N-o să mă 
simt bine, până când nu vom scăpa de spiritul 
ăsta îngrozitor. 

După aproximativ o oră, când Nimrod îşi 
recăpătă puterile de djinn datorită căldurii din 
cort, puse vasul într-un coş din fire de titan, pe 
care-l scufundă în Oceanul Arctic, printr-o gaură 
pe care o făcuse în gheaţa groasă. 


— Gata, zise el. Cred că niciodată nu ne vom 
mai întâlni cu stafia lui Akhnaton. 

— Sper că aşa va fi, adăugă Philippa. 

— lar acum, continuă Nimrod, dacă nu vă 
supăraţi, cred c-a venit vremea să intru în 
lampa dumneavoastră, domnule Rakshasas. Am 
nevoie de o baie fierbinte, de o cană de ceai şi 
de un somn lung. N-aveţi idee cât de obositor a 
fost înăuntrul acelui vas infernal. M-am luptat cu 
spiritul cel rău al lui Akhnaton de dimineaţă 
până seara. Sunt epuizat. 

— Ce bine e pentru unii, se plânse Groanin, 
după ce Nimrod şi domnul Rakshasas dispărură 
înăuntrul lămpii de bronz. Da, e foarte bine 
pentru unii. Şi mie mi-ar plăcea o baie fierbinte 
şi o cană de ceai. 

John şi Philippa se priviră unul pe celălalt şi 
zâmbiră. 

— De ce nu? ziseră amândoi. 

Şi, oricât de uimitor i s-ar fi părut lucrul acesta 
lui Volodea, Groanin îşi petrecu ultima oră în 
cortul din Baza de Gheaţă, înainte de a zbura cu 
toţii spre Insula Srednij şi apoi spre casă, 
savurând o cană de ceai şi cea mai plăcută baie 
din viaţa sa. 


Capitolul 26 
Epilog 


Întorcându-se acasă, la Londra, aflară vestea 
cea mare: cei şaptezeci de djinni captivi ai lui 
Akhnaton, numiți de ziare Cei  Şaptezeci 
Bloomsbury, fuseseră trimişi înapoi în Egipt. 
Lucrul acesta îi înveseli pe toţi, pentru că, după 
câteva mii de ani, tuturor le era foarte dor de 
ţara lor şi de priveliştea piramidelor. Între timp, 
un val de căldură cobori asupra oraşului, spre 
bucuria gemenilor. Cu temperaturi de treizeci 
de grade, în Londra era aproape la fel de cald 
ca în Cairo şi, în scurtul timp care le rămase 
până la întoarcerea acasă, în New York, John şi 
Philippa profitară de astfel de temperaturi, 
asemănătoare celor din deşert, ca să-şi 
continue pregătirea de djinni, sub îndrumarea 
lui Nimrod. Învăţară să dezlege trei dorinţe 
îndeplinite, să călătorească în afara corpurilor 
lor şi să detecteze prezenţa altor djinni. De la 
domnul Rakshasas învăţară mai mult din istoria 
djinnilor şi mult mai multe din Legile 
Bagdadului. De asemenea, învăţară să joace 
astaragali. 

— Toţi djinnii care se respectă învaţă să joace 
astaragali, le explică Nimrod. E un joc vechi, cu 
zaruri, inventat acum două sau trei mii de ani, 
cu scopul de a minimiza efectele norocului. 
Şapte zaruri hexagonale sunt aruncate înăuntrul 
unei cutii cu capac, ca să nu fie văzute, şi-i sunt 
apoi oferite următorului jucător, împreună cu o 
licitaţie mai mare decât cea precedentă. Atunci 


când o licitaţie este atacată, cel care oferă sau 
cel care primeşte îşi pierde o dorinţă, după cum 
licitaţia a fost falsă sau adevărată. Iscusinţa în 
stabilirea licitaţiei, fie ea adevărată, fie falsă, 
duce la scăderea rolului pe care-l joacă norocul. 
In zilele noastre, numai djinnii mai joacă acest 
joc, dar a existat o vreme când până şi romanii 
jucau astaragali. Cu toate acestea, cred că unii 
oameni încă mai joacă ceva de genul ăsta, în 
Germania, unde se numeşte Unwahrheit 
Notluge, ceea ce înseamnă, şi sunt sigur că 
ştiaţi, Minciuni Albe. 

Gemenii învăţară jocul cu entuziasm şi se 
dovediră extrem de abili în strategiile de 
stabilire a licitaţiilor, astfel că Nimrod le propuse 
să se înscrie în Campionatul Internaţional de 
astaragali al Statelor Unite, care urma să se ţină 
spre sfârşitul anului, la Chicago, considerat 
deseori ca fiind cel mai ghinionist oraş din 
America. 

— Dacă vă înscrieţi la concursul de juniori, veţi 
avea marea ocazie să cunoaşteţi alţi djinni de 
seama voastră, zise Nimrod, şi să-l vedeţi pe 
Marele Djinn Albastru al Babilonului, care de 
obicei participă în calitate de Arbitru Suprem. 

— O să vii şi tu? întrebă John. 

— Nu-l ratez niciodată. 

— Atunci, o să ne facă plăcere să participăm, 
răspunseră ei. 

— In cazul ăsta, vă sfătuiesc să exersaţi din 


plin! zise Nimrod. E singurul loc în care cele 
şase triburi de djinni se întâlnesc în condiţii de 
neutralitate totală, şi, din motive lesne de 
înţeles, competiţia e foarte strânsă. 

Mult prea curând, veni vremea ca John şi 
Philippa să se întoarcă acasă, în New York, într- 
un avion al Liniilor Aeriene Britanice. Trecuseră 
prin atâtea întâmplări de când plecaseră de 
acasă, dar Nimrod îi sfătui să nu le dezvăluie 
toate amănuntele părinţilor lor. 

— Spuneţi-le c-aţi fost în Egipt şi că v-aţi 
distrat de minune, le zise Nimrod, în timp ce 
Groanin îi ducea la Aeroportul Heathrow. 
Distracţia e bună. Părinţii se bucură atunci când 
copiii lor se distrează. Asta se presupune că fac 
tinerii ca voi. Dar spargerea MB şi aventurile 
aproape fatale de la Cercul Polar înseamnă 
altceva. Niciun părinte nu vrea să audă cum 
copiii lui aproape c-au fost mâncaţi de un urs 
polar. Bineînţeles că mama voastră o să aibă 
ceva bănuieli. S-ar putea să-şi fi reluat propriile 
puteri de djinn şi trebuie să fi simţit, cu 
siguranţă, schimbările  homeostasisului din 
cauza faptului că djinnii captivi ai lui Akhnaton 
au trecut de partea norocului. Mulțumită vouă. 
Spuneţi-le c-aţi fost la o mulţime de muzee! 
Ceea ce este adevărat. Şi c-aţi văzut o grămadă 
de lucruri interesante, cum ar fi piramidele. 
Ceea ce e, de asemenea, adevărat. Taţilor 
pământeni le place să audă despre muzee şi 


despre cât de interesante au fost. Şi povestiţi-le 
toate cărţile pe care le-aţi citit! Ba mai bine, 
cumpăraţi mai multe cărţi şi citiţi-le! E un ordin. 
Niciodată nu poţi citi suficient de multe cărţi. 
Citiţi şi ziare! Învăţaţi să cântaţi la pian! Aşa 
trebuie să se comporte doi djinni tineri care au 
un tată pământean. Cu alte cuvinte, încercaţi să 
păreţi pământeni! Fiţi cât se poate de 
pământeni pentru doi tineri djinni! Asta 
înseamnă că n-aveţi voie să le îndepliniţi 
dorinţele oamenilor, Philippa. Dacă auziţi că-şi 
doreşte cineva ceva, respiraţi adânc, numărați 
până la o sută şi, în timp ce faceţi asta, încercaţi 
să vă gândiţi dacă într-adevăr viaţa acelei 
persoane ar fi mai bună în cazul în care i s-ar 
oferi pe tavă ceea ce-şi doreşte cel mai mult în 
viaţă. Nu cred că altcineva s-a exprimat mai 
bine decât tine, Groanin! 

— Mulţumesc, domnule! 

— Aminteşte-le gemenilor ceea ce ai spus, 
Groanin! 

— Ai mare grijă ce-ţi doreşti! zise Groanin. Nu 
pentru că se poate întâmpla, ci pentru că n-o 
să-ţi mai doreşti acel lucru, atunci când îl vei 
primi. 

— Nu-ţi face griji! îl asigură Philippa. Ne-am 
gândit la o modalitate de a-i face să se simtă 
mai liniştiţi în legătură cu întoarcerea noastră la 
numărul 7 al străzii 77 Est! 

După ce-i explicară la ce se refereau, Nimrod 


fu de acord că, pe lângă faptul că aveau să fie 
nişte jucători de astaragali foarte buni, probabil 
că vor face şi carieră în diplomaţie. 

— O să-mi fie dor de voi, zise Nimrod, atunci 
când ajunseră la aeroport. 

— Nu la fel de mult cum o să ne fie nouă de 
tine, răspunse Philippa, îmbrăţişându-l pe 
Nimrod şi ştergându-şi lacrimile. 

— Promiţi că o să vii să ne vezi în curând? 
întrebă John, venindu-i şi lui să plângă puţin. 

— Bineînţeles. N-am spus că o să vin la 
Chicago? Pentru Campionatul Internaţional de 
astaragali? 

Nimrod îşi scoase batista cea roşie şi-şi suflă 
nasul. 


Ajungând înapoi în New York, gemenii fură 
întâmpinați la aeroport de şoferul tatălui lor şi 
merseră direct la casa de vacanţă din Quogue, 
în Long Island, pentru Ziua Muncii. 

Domnul şi doamna Gaunt se bucurară foarte 
tare să-şi revadă copiii. Bineînţeles, şi gemenilor 
le părea foarte bine să-i vadă, pentru că abia 
acum îşi dădeau seama cât de mult le lipsiseră 
părinţii lor şi cât de mult îi iubeau. In special 
domnul Gaunt se bucura să vadă cât de culţi şi 
de serioşi deveniseră copiii lui şi părea să nu-i 
mai fie frică de ei şi să fi uitat cum de ajunsese 
să aibă o menajeră ca doamna Trump, care 
venea în fiecare zi cu limuzina la serviciu şi care 


purta un colier cu diamante de la Tiffany, în 
timp ce spăla podeaua din bucătărie. 

Cei doi rottweileri, Winston şi Elvis, care se 
numiseră înainte Alan şi Neil, erau la fel de 
bucuroşi de întoarcerea gemenilor, iar cu 
timpul, John şi Philippa uitară că, odinioară, 
aceştia plănuiseră să-l omoare pe tatăl lor. Erau 
doar două animale de companie devotate 
familiei şi se vor comporta întotdeauna ca atare, 
atâta timp cât aveau să rămână câini. 

Bineînţeles că mama lor, Layla, simţi că 
gemenilor li se întâmplase mult mai mult decât 
lăsau să se înţeleagă. Fiind şi ea djinn sută la 
sută, simţise o schimbare a echilibrului de 
puteri între Bine şi Rău, datorată eliberării 
djinnilor captivi ai lui Akhnaton, şi n-avea nevoie 
de mari puteri de deducție pentru a-şi da seama 
că descoperirea acestora şi schimbarea lor în 
bine i se datora familiei ei. 

— Aveţi de gând să-mi spuneţi ce s-a 
întâmplat cu adevărat? îi întrebă ea, în prima 
noapte petrecută în casa de pe coastă, în 
Quogue. 

— Unchiul Nimrod ne-a spus totul despre ceea 
ce suntem şi ne-a învăţat să facem o mulţime 
de lucruri, o informă Philippa. 

Şi apoi, încercând să evite curiozitatea mamei 
sale, Philippa căută să schimbe rolurile: 

— Dar eu aş vrea să ştiu asta: tu ai de gând să 
ne spui de ce nu ne-ai explicat tu cine şi ce 


suntem? 

— Aşa e, fu de acord John. În loc să-l laşi pe 
Nimrod să facă toate astea? 

— E simplu, răspunse Layla. Pentru că i-am 
promis tatălui vostru că o să încerc să vă cresc 
ca pe nişte copii normali. Şi, atâta timp cât aţi 
fost ca toţi ceilalţi copii, mi-am respectat 
promisiunea. Dar totul s-a schimbat atunci când 
v-au apărut măselele de minte. Din acel 
moment, aţi devenit djinni. Şi eu nu mai puteam 
să-mi respect promisiunea faţă de tatăl vostru. 
Era îngrijorat pentru voi, de aceea îi era şi frică 
de voi. 

— De aceea, noi avem o sugestie, anunţă 
Philippa. Am hotărât, de dragul familiei, să nu 
ne folosim puterile înainte de a ne consulta cu 
tine. 

Aceasta era ideea pe care i-o împărtăşiseră lui 
Nimrod. 

— Nu poţi să ne ceri să ne prefacem că nu s-a 
întâmplat nimic, sau să negăm ceea ce suntem, 
adăugă John. Dar poţi să fii sigură că ne vom 
folosi puterile cu discreţie şi responsabilitate. 

— Cred că este o idee excelentă, fu de acord 
Layla. Şi, dacă cineva - poate să fie cel mai bun 
prieten al vostru de la şcoală, doamna Trump, 
sau chiar tatăl vostru - are o dorinţă? 

Philippa scutură din cap. 

— O să respirăm adânc, o să numărăm până 
la o sută şi o să ne gândim dacă viaţa lor chiar 


se va îmbunătăţi, dacă vor primi pe tavă ceea 
ce-şi doresc ei cel mai mult pe lumea asta. 

— Şi apoi n-o să facem nimic, adăugă John. 

— Sunt impresionată, recunoscu Layla. Văd c- 
aţi învăţat ceva foarte important. Că dorinţele 
sunt periculoase. Mai ales atunci când se 
îndeplinesc.  ineţi minte asta! Lumea se 
întoarce cu susul în jos din cauza dorinţei de 
bogății şi de putere. Dacă dorinţele ar fi fost cai, 
cerşetorii ar călări. Dacă dorinţele ar fi soldaţi, 
atunci oamenii slabi ar fi la putere. Şi dacă 
dorinţele ar fi elixire, atunci toţi oamenii ar trăi 
pentru totdeauna. 

— Dacă se poate, interveni Philippa, acum am 
vrea să vorbim despre o dorinţă mică. 

— Vă ascult. 

— Ne-am dori să te împaci cu Nimrod, zise 
John. 

— Asta-i simplu. Layla zâmbi. O să-l sun în 
seara asta, cum vi se pare? 

— Minunat. 

— Tatăl vostru e atât de fericit că sunteţi 
acasă, adăugă ea. 

— Aşa crezi? 

— Ştiu sigur că aşa e, confirmă Layla. 

— De unde ştii? întrebă John. 

— Ştiu. 

Şi, chiar în timp ce vorbeau, auziră o voce pe 
care înainte o auzeau rareori. Era a tatălui lor, 
cântând în baie.