P.B. Kerr — Babilonul Djinnului Albastru

Magicul New York Times Pestseller 


d Sim E E DAP 
KE So NES, Sf 
CORINT JUNIOR 


P.B. Kerr 
Copiii Lămpii Fermecate 


Cartea A Doua 


Babilonul Djinnului Albastru 


Această carte le este dedicată lui 
Natalie, Clemmie şi Freddie Clough 


Capitolul 1 
Djinnii rebegiţi de frig 


Eu vreau să fiu o vrăjitoare, anunţă Philippa, 
să am o mulţime de negi! 

— lar eu vreau să fiu un vampir, spuse John, 
să am sânge adevărat pe dinţi! 

— Amândoi ştiţi că nici nu încape discuţie, 
replică sec mama celor doi. 

— Ne certăm pe asta în fiecare an, oftă John. 
Nu înţeleg ce ai împotrivă, mamă. Halloweenul 
este doar o distracţie inofensivă. 

John şi Philippa Gaunt, care locuiau pe strada 
77 Est, la numărul 7, în New York, erau nişte 
gemeni cărora le plăceau aceleaşi lucruri ca 
tuturor copiilor din lume. Lucruri precum mersul 
cu colindul în ziua de Halloween!. Dar 


1 În original, trick or treat, referire la obiceiul copiilor care colindă pe 
la casele oamenilor de Halloween şi care, atunci când nu sunt 
răsplătiți, conform tradiţiei, cu dulciuri sau cu alte bunătăţi, le joacă 
gazdelor tot felul de farse. 


întâmplarea făcea ca ei să fie şi djinni?, cu 
puteri extraordinare, ca, de pildă, îndeplinirea a 
trei dorinţe. Sau, cel puţin, asta puteau să facă 
atunci când era mai cald afară. Djinnii, fiind 
plămădiţi din foc, nu suportă deloc frigul, iar 
djinnii tineri şi neexperimentați, ca John şi 
Philippa, sunt aproape lipsiţi de puteri în climate 
mai reci. De aceea, djinnii trăiesc cel mai 
adesea în ţinuturi deşertice caniculare. Ei bine, 
dacă în New York vara este foarte cald, iernile 
sunt foarte geroase şi, chiar înainte de sfârşitul 
lunii octombrie, vremea începe să se răcească 
zdravân. Dar în acel an, în ziua de Halloween 
era neobişnuit de cald şi, încercând să-i împace 
într-o oarecare măsură pe copii pentru faptul că 
le interzicea să meargă la colindat împreună cu 
prietenii lor, doamna Gaunt, care era de 
asemenea djinn, le făcu o propunere. 

— Auziţi, începu ea, de ce n-am profita de 
vremea asta, ca să mergem în Central Park, 
unde puteţi amândoi să intraţi în câte un animal 
- aşa, ca să nu vă pierdeţi exerciţiul. La urma 
urmei, ar putea fi ultima voastră ocazie să vă 
folosiţi puterile mai înainte de venirea iernii. 

— Dar eu nu vreau să fiu un animal! se 
împotrivi Philippa. Eu vreau să fiu o vrăjitoare cu 
o mulţime de negi. 

— lar eu vreau să fiu Dracula, stărui John, cu 


? Spirite din mitologia musulmanilor, care pot fi binefăcătoare sau, 
dimpotrivă, malefice. 


dinţii mânjiţi de sânge. 

— lar eu spun nu, repetă doamna Gaunt. 

Cu ani în urmă, la puţină vreme după ce-l 
cunoscuse pe domnul Gaunt, ea însăşi se jurase 
să nu-şi mai folosească puterile de djinn, din 
motive încă neclare gemenilor. John credea că 
hotărârea fusese legată de faptul că tatăl lor, 
Edward, era un om obişnuit şi destul de nervos 
că avea doi copii cărora le stătea în putere - cel 
puţin, în lunile de vară - să-l prefacă într-un 
animal. Probabil că tocmai din acest motiv 
doamna Gaunt făcuse mai demult un târg cu 
John şi cu Philippa, să-şi folosească puterile de 
djinn doar după ce îi cereau ei voie. Asta, pentru 
evitarea unor acţiuni pripite, pe care ei să le 
regrete mai târziu, căci puterea unui djinn, chiar 
şi a unuia tânăr, este foarte mare. Dar, de 
asemenea, ea ştia că djinnii tineri aveau nevoie, 
din când în când, să-şi mai exerseze puterile, fie 
şi numai de dragul menţinerii în bună formă. 

Însă gemenii nu păreau deloc convinşi că 
transformarea într-un animal ar fi fost mult mai 
interesantă decât colindatul. 

— Nu înţeleg, insistă John. De ce să nu 
sărbătorim şi noi Halloweenul? Nu ne-ai spus 
niciodată ce ai împotrivă. 

— Nu v-am spus? 

— Nu, răspunseră în cor gemenii. 

Doamna Gaunt clătină din cap. 

— Mda, poate că aici aveţi dreptate, admise 


ea. 

— Atunci, hai să auzim, spuse John, pe un ton 
sceptic, pentru că se gândea că mama lui lua 
Halloweenul prea în serios. 

— Ei bine, e foarte simplu, dragii mei, începu 
ea. Halloweenul face referinţă la un subiect 
despre care oamenii nu ştiu prea multe, şi este 
un moment foarte dificil al anului pentru 
triburile paşnice de djinni, ca al nostru. Vedeţi 
voi, cu multe secole în urmă, triburile rele de 
djinni, Ghul, Shaitan şi Ifrit, i-au convins pe 
oamenii naivi ca în această perioadă a anului să 
li se închine, făgăduindu-le în schimb că nu vor 
mai avea de suferit din partea lor. Oamenii s-au 
îmbrăcat în costume despre care presupuneau 
c-ar fi fost o reprezentare a djinnilor răi, cărora 
li se închinau, şi le-au adus ofrande, ca djinnii să 
nu-i păcălească şi să-şi ţină făgăduiala. lată de 
ce tribul nostru, Marid, a refuzat dintotdeauna 
să aibă vreun amestec în această sărbătoare. 
Acum înţelegeţi? Sinceră să fiu, sunt destul de 
surprinsă că puteţi să luaţi aşa ceva atât de 
uşor, după tot ce-aţi păţit astă-vară cu Nimrod. 

Gemenii rămaseră tăcuţi pentru o clipă, 
reflectând la explicaţia doamnei Gaunt. Nu le 
trecuse niciodată prin cap că neamul djinnilor 
stătea, de fapt, la originea a tot ceea ce era rău 
în sărbătoarea Halloweenului. Şi, spre deosebire 
de cei mai mulţi dintre copii, ştiau prea bine că 
un djinn malefic putea pune stăpânire pe un om 


sau chiar pe un alt djinn, făcându-l sclavul 
voinţei sale. În prima lor vară ca djinni, văzuseră 
răul de aproape, sub înfăţişarea fantomei lui 
Akhnaton şi în persoana lui Iblis, conducătorul 
Ifriţilor, cel mai cumplit trib de djinni. Fuseseră 
martori ai mârşăviilor de care erau capabile 
adevăratele forţe ale răului. Ifritul mersese până 
acolo încât îl ucisese pe un bărbat din Cairo, pe 
nume Hussein Hussaout. Doamna Gaunt chiar 
avea dreptate. Prin lumea largă bântuiau într- 
adevăr toate relele. 

Philippa ridică din umeri. 

— Acum, că ne-ai explicat, mi se pare totul 
mult mai logic. 

— Mă bucur că gândeşti astfel, draga mea, 
răspunse doamna Gaunt. 

— Cu siguranţă, spuse John, ne-o interzici 
numai pentru că ne porţi de grijă, este? 

Doamna Gaunt aprobă din cap. 

— Sunt mamă, zise ea. E de datoria mea. 


Începură cu grădina zoologică din Central 
Park. Dar, ajungând la concluzia că nu era chiar 
deloc amuzant să fii un animal în cuşcă - ursul 
polar părea cel mai nefericit -, părăsiră grăbiţi 
grădina şi porniră prin parc, în căutarea unor 
animale libere, ale căror corpuri să le poată 
împrumuta pentru o oră sau două. 

După o vreme, Philippa se hotări să ia 
înfăţişarea unei veverite şi se distră teribil, 


alergând în sus şi-n jos prin copaci, sâcâindu-i 
pe turiştii care nu se arătau suficient de prompţi 
în a-şi întinde mâna cu alunele spre ea. Nu 
luase însă în consideraţie puricii şi nici veverița 
tărcată, în al cărei copac făcuse greşeala să se 
caţere. lar atunci când o pisică începu s-o 
fugărească, se bucură sincer să redevină o 
fetiţă. 

Lui John îi fu mult mai greu să se hotărască în 
ce animal să se întrupeze. În ochii lui, veveriţele 
erau prea drăguţe şi prea feminine; tocmai se 
resemnase cu gândul de a se întoarce la 
grădina zoologică şi de a intra, până la urmă, în 
pielea vreunui urs polar sau poate a vreunui leu- 
de-mare, când văzu ceva care i se păru mult 
mai ispititor. Lângă patinoar, un bărbat le arăta 
unor copii şoimii săi. De îndată ce-i picară ochii 
pe superbul şoim călător, cu pene pământii şi 
albastre, de pe mâna înmănuşată a bărbatului, 
John îi şi ceru voie mamei sale să-l folosească. 
Apoi rosti cuvântul său de concentrare (care era 
ABECEDARIAN) şi luă în stăpânire şoimul, care 
se numea Malty. (Cuvintele de concentrare sunt 
parolele secrete folosite de djinni, care-i ajută 
să-şi focalizeze puterile, în acelaşi fel în care o 
lupă focalizează razele de soare într-un punct 
foarte mic din centrul unei hârtii, astfel încât 
aceasta începe să ardă.) 

Şoimii călători sunt cele mai iuți păsări din 
lume, iar john se simţi minunat să zboare pe 


deasupra copacilor din parc şi să cadă în picaj 
asupra unor porumbei şi a unui individ 
practicant de tai-chi, înainte de a se năpusti 
spre prada oferită de stăpânul lui Malty - totul la 
viteze de peste 200 de mile la oră. 

Experienţa lui John ca şoim n-a fost însă lipsită 
şi de părţi neplăcute. Timp de mai multe ore 
după aceea, încă-i mai era rău când îşi amintea 
de gustul scârbos al şobolanului mort, primit ca 
răsplată de la şoimar. 

În ciuda acestui fapt, John hotărî că darul pe 
care şi-l dorea cel mai mult de Crăciun era un 
şoim călător. Şi după ce căută cu sârguinţă 
ofertele pe Internet, îndrăzni să deschidă 
discuţia cu tatăl său. 

Edward Gaunt era un om şi, prin urmare, după 
cum îi spunea unchiul gemenilor, Nimrod (el 
însuşi un mare şi foarte puternic djinn), era 
„pământean”, ceea ce era un fel de a spune că, 
la fel ca toţi oamenii, nu era plămădit din foc, ci 
din pământ, aşadar destul de comun. Asta însă 
nu însemna că domnul Gaunt nu exercita o 
puternică autoritate asupra copiilor săi cei cu 
însuşiri miraculoase. Şi mai ales iarna, când ştia 
că sunt, într-o oarecare măsură, lipsiţi de puteri. 
Atunci se arăta mult mai predispus să se poarte 
cu ei de parcă ar fi fost nişte copii obişnuiţi şi să 
le interzică să facă ori să aibă lucruri cu care el 
nu era de acord - ca, de pildă, un şoim călător. 

— AŞ înţelege dacă ţi-ai dori un canar, spuse 


domnul Gaunt, din spatele ziarului, în dimineaţa 
în care John pomeni despre dorinţa sa, la micul 
dejun. Chiar şi un papagal. Dar un şoim? Un 
şoim este cu totul altă mâncare de peşte, John. 
Şoimii sunt păsări de pradă. Dacă atacă pudelul 
cuiva în parc? Dacă-i scoate ochii vreunui 
bătrân? M-aş trezi dat în judecată, silit să 
plătesc milioane de dolari despăgubire. Şi pe 
unde am mai scoate atunci cămaşa? 

— Tată, spuse John, vorbim despre un şoim, 
nu despre un pterodactil. 

Dar domnul Gaunt nu se lăsă convins. 

— Dacă vrei un animal de casă, atunci de ce 
nu-ţi iei un purceluş de Guineea sau un 
hamster, aşa ca... 

Era cât pe ce să spună: „ca orice băiat 
normal”, când îşi dădu seama de greşeală şi se 
opri brusc, amintindu-şi că fiul său nu era nici 
pe departe un băiat normal, la fel cum nici fiica 
lui nu era o fată normală. Uneori lui Edward 
Gaunt i se mai întâmpla să-şi privească gemenii 
şi să uite ce erau de fapt. La urma urmelor, 
arătau ca nişte copii normali. Nici măcar nu 
erau gemeni identici. John era mai înalt şi 
brunet, în timp ce Philippa era mai scundă, avea 
părul roşu şi purta ochelari. Dar ştia prea bine 
că, la sosirea verii, când temperaturile din New 
York se ridicau la peste 30 de grade, era din nou 
obligat să fie foarte atent când vorbea cu ei. 
Asta ca să evite situaţia în care unul dintre ei s- 


ar fi hotărât să-l prefacă într-un câine. N-ar fi 
fost prima oară când s-ar fi întâmplat ceva de 
felul ăsta. Şi soţia sa îi transformase pe cei doi 
fraţi ai lui, Alan şi Neil, în rottweileri (în prezent, 
animalele de casă ale familiei Gaunt), după ce 
aceştia încercaseră să-l ucidă pentru averea sa 
deloc neglijabilă. 

Desigur, nici John, nici Philippa nu erau genul 
de djinni care s-ar fi gândit vreodată să-şi 
transforme tatăl într-un câine. Indiferent de cât 
de enervant li s-ar fi părut. În fond, erau din 
tribul Marid, ceea ce însemna că aparţineau 
unuia din cele trei triburi de djinni buni, care 
încercau să aducă mai mult noroc în lume şi 
care se opuneau celor trei triburi de djinni răi, 
care încercau să aducă mai mult ghinion 
omenirii în general. Chiar şi aşa, John se supără 
destul de tare când tatăl său refuză să se 
gândească măcar la posibilitatea de a-i 
cumpăra un şoim călător de Crăciun. Asta îi 
puse capac la celelalte necazuri pe care le mai 
avea. 


Era o dimineaţă friguroasă de decembrie, în 
New York. Şcolile erau închise pentru vacanţa 
de Sărbători, iar prima zăpadă a iernii tocmai 
începuse să cadă. De la fereastra dormitorului 
său, la al şaptelea etaj al casei în care locuiau, 
John privea ninsoarea împreună cu Philippa, 
tremurând. Fiecare fulg le amintea cât de mult 


mai aveau de aşteptat până când să-şi poată 
folosi din nou puterile. Simţind frigul mult mai 
acut decât oamenii obişnuiţi, John îşi mai puse 
un pulover şi-şi petrecu braţele în jurul corpului, 
puţin cam îngrozit de ceea ce vedea. El şi sora 
sa erau în vârstă de doar doisprezece ani, dar 
erau suficient de mari încât să-şi amintească de 
iernile din New York care se întinseseră până în 
aprilie. 

— Ce noroc avem şi noi, gemu el. Halal noroc, 
să fim djinni într-un oraş în care iernile pot dura 
şi patru luni! 

— Mi se pare că a trecut o veşnicie de când 
mi-a fost cu adevărat cald, spuse şi Philippa, 
îndepărtându-se de fereastră şi aşezându-se pe 
podeaua de lemn lustruit, cu spatele lipit de 
caloriferul imens. N-am mai simţit cu adevărat 
că mi-e cald din după-amiaza aceea din parc, 
când eu am fost veveriţă şi tu, şoim. 

— Nu-mi mai pomeni despre şoimi, bombăni 
John, aşezându-se lângă ea. 

Era şi aşa abătut, dar începutul ninsorii din 
acea dimineață  geroasă de decembrie îl 
întorcea pe dos şi mai tare. 

Insă, chiar înainte de prânz, ninsoarea se opri, 
iar mama lor veni să-i întrebe dacă voiau s-o 
însoţească la cumpărăturile de Crăciun. John şi 
Philippa săriră imediat în picioare de lângă 
calorifer şi dădură fuga la dulapurile cu haine, 
căci, spre deosebire de copiii oamenilor, copiii 


djinni se dau în vânt după cumpărături. 

Se încălţară cu cele mai mari şi mai bine 
căptuşite cizme pe care le aveau şi se 
îmbrăcară cu mai multe haine călduroase, apoi 
porniră pe Madison Avenue, împreună cu mama 
lor, care purta o haină groasă din blană de 
zibelină, o căciulă elegantă de blană, o pereche 
de cizme Tommy Trinder, căptuşite cu blană de 
iepure, şi ochelari de schi Blue Max. Chiar şi 
aşa, îmbrăcată pentru o plimbare prin zăpadă, 
arăta mai strălucitor decât orice actriţă de la 
ceremonia de decernare a premiilor Academiei’. 

Pentru o vreme, lucrurile merseră bine. 
Gemenii cumpărară o carte pentru tatăl lor, iar 
pentru unchiul lor Nimrod, o cravată roşie, 
foarte elegantă, de la firma Campbell & 
Bummer, despre care erau siguri că-i va plăcea, 
fiindcă el purta întotdeauna numai cravate roşii. 
Dar în Rockefeller Piaza, privindu-i pe patinatori 
şi ascultând un grup de colindători cântând „Vă 
dorim un Crăciun fericit”, gemenii începură să 
se simtă ciudat. La început, senzaţia nu se 
deosebi prea mult de o stare generală de 
agitaţie, dar după câteva minute, gemenii 
începură să gâfâie, să transpire şi chiar să le fie 
greață, de parcă erau gata să vomite sau, 
poate, să leşine. Imediat doamna Gaunt ghici ce 
li se întâmpla. 


3 Numele oficial sub care sunt cunoscute premiile Oscar, fiind 
decernate de Academia Americană de Film. 


— Sunt prea multe dorinţe în jur, asta se 
întâmplă, le explică ea şi chemă repede un taxi, 
care să-i ducă înapoi acasă. Oamenii îşi doresc 
una, îşi doresc alta, îşi doresc un Crăciun fericit 
împreună, asta ca să nu mai vorbim despre 
toate urările de bine. Crăciunul este, de fapt, o 
singură mare dorinţă. Asta nu-i o problemă, 
dacă eşti pământean. Dar dacă eşti un tânăr 
djinn, într-un climat rece, atunci nu poţi face 
nimic pentru niciuna dintre aceste dorinţe, nici 
să vrei. lar asta vă afectează rău, pe amândoi. 

— Chiar mă simt un pic ciudat, recunoscu 
John, în timp ce stăteau în taxi. Cam ametit şi 
buimac. 

— Şi ce-i nou în asta? zise cu o voce pierită 
Philippa, dar John se simţea prea rău ca să-i 
răspundă cu aceeaşi monedă. 

— Trebuia să-mi dau seama că asta se va 
întâmpla, spuse doamna Gaunt, dojenindu-se 
singură. Sindromul PMD este foarte des întâlnit, 
în această perioadă a anului. Şi eu sufeream, 
când eram copil, la Londra. 

— PMD? şopti Philippa. Ce înseamnă asta? 

— Prea Multe Dorinţe, îi răspunse mama ei. 

Philippa aprobă din cap. Auzise despre 
îndeplinirea Subliminală a Dorinţelor, care se 
întâmpla atunci când un djinn îndeplinea o 
dorinţă a unui pământean fără să-şi dea seama. 
Ca atunci când îi îndeplinise ea, fără să ştie, 


dorinţa menajerei lor, doamna Trump’ de a 
câştiga la loteria din New York. Dar acest PMD 
era destul de nou pentru ea. 

— O să vă reveniţi în câteva clipe, îi linişti 
doamna Gaunt, de îndată ce o să vă mai 
încălziţi. Dar, uite, asta mă face să mă gândesc 
că poate ar fi bine să vă duc la un doctor de 
djinni, ca să vă ajute să treceţi peste astenia de 
iarnă. 

— Peste ce... de iarnă? gemu John. 

— Amorţirea capacităţilor voastre normale de 
djinni, spuse mama lui. 

Câteva minute mai târziu, taxiul opri în faţa 
casei lor, iar doamna Gaunt îşi grăbi copiii să 
între pe uşa arcuită de abanos, ducându-i direct 
în sufragerie, unde un foc ardea liniştit în cămin. 

— Aşezaţi-vă lângă foc, copii, spuse ea. Vă 
veţi încălzi cât ai pocni din degete. 

Găsind coşul de lemne gol şi doar câţiva 
cărbuni rămaşi în găleata de cărbuni, doamna 
Gaunt o chemă în ajutor pe doamna Trump. 
Deşi câştigase la loterie, aceasta lucra în 
continuare pentru familia Gaunt, fiindcă era 
foarte ataşată de membrii ei, mai ales de copii, 
deşi habar n-avea de faptul că gemenii erau 
djinni, nici că datorită  Philippei, care-i 
îndeplinise dorinţa, câştigase la loterie averea ei 


4 joc de cuvinte, trump însemnând, în limba engleză, atât atu (la jocul 
de cărţi), cât şi noroc neaşteptat; în acelaşi timp, în limbajul familiar, 
desemnează o persoană devotată şi generoasă. 


de 33 de milioane de dolari. 

Doamna Trump apăru în pragul uşii, zâmbind 
plăcut, astfel încât să-şi arate noua dantură, 
foarte scumpă. Pe sub halat, purta o rochie 
Christian Ribbentrop şi, la gât, un şirag cu cinci 
rânduri de perle. Cu părul coafat şi vopsit la 
salonul lui Pierre Petomane, de pe Fifth Avenue, 
arăta mai bine ca niciodată. 

— Doamnă Trump, gemenii au cam îngheţat, 
o anunţă doamna Gaunt. Trebuie să înteţim 
focul, ca să-i încălzim din nou. Mai adu 
dumneata cărbuni, iar eu o să aduc nişte lemne. 

— Da, doamnă Gaunt. 

In timp ce femeile plecară după lemne şi 
cărbuni, gemenii se ghemuiră pe lângă cămin. 
Câteva clipe mai târziu, doi câini uriaşi intrară în 
cameră. Văzând care era problema, dispărură 
imediat, după care se întoarseră, ducând fiecare 
câte un buştean de dimensiuni respectabile 
între fălcile lor imense şi puternice. Câinii lăsară 
lemnele să cadă peste tăciuni şi-apoi îşi ocupară 
poziţiile, de-o parte şi de cealaltă a şemineului, 
ca şi cum ar fi stat să-i păzească pe cei doi 
copii. 

John  zâmbi, dezvelindu-şi dinții care 
clănţăneau de frig ca o pereche de castaniete. | 
se părea mai uşor de crezut că Alan şi Neil 
fuseseră odinioară oameni, decât faptul că 
încercaseră, la un moment dat, să-i omoare 
tatăl. Căci, de când se născuseră gemenii, câinii 


vegheaseră asupra lor şi niciun lucru nu era mai 
sigur decât acela că loialitatea lor n-avea limite. 
John şi Philippa îşi întrebaseră mama dacă, după 
o perioadă atât de lungă în care le fuseseră 
credincioşi, nu s-ar fi cuvenit să-i prefacă la loc, 
pe Alan şi pe Neil, în oameni. Doamna Gaunt 
spusese însă că-i părea foarte rău, dar nu putea 
face asta, căci transformarea lor în animale era 
pe viaţă. In plus, ea jurase să nu se mai 
folosească niciodată de puterile sale de djinn. 

Prin urmare, John o întrebase dacă e/ar putea 
să le redea lui Alan şi lui Neil înfăţişarea umană, 
măcar vara, când temperaturile urcau şi puterile 
sale de djinn îi reveneau. Doamna Gaunt îi 
răspunsese că, din nefericire, nici acest lucru nu 
era posibil, pentru că o transformare în animal 
putea primi dezlegare doar de la djinnul care o 
făcuse. Toate acestea o făcuseră pe Philippa să- 
şi întrebe mama dacă exista vreo situaţie în 
care ea mai putea vreodată să-şi folosească 
puterile de djinn. 

— Numai una, le spusese ea. Dacă vieţile 
voastre sau cea a tatălui vostru ar fi cumva în 
pericol. 

Doamna Trump se întoarse în sufragerie şi 
puse nişte cărbuni pe foc. Imediat în urma ei, 
intră doamna Gaunt, cu mai multe lemne, şi, 
curând, căminul duduia. Gemenii  căscau 
mulțumiți ca două pisici, în timp ce căldura 
flăcărilor le pătrundea în oase şi le ațâța focul 


acela nevăzut, care arde în toţi djinnii, tineri sau 
mai bătrâni. 

Doamna Gaunt ridică receptorul telefonului şi 
începu să formeze un număr. 

— Pe cine suni? o întrebă Philippa. 

— Pe un doctor de djinni. 

— Dar nu-i nevoie, pe cuvânt, spuse John, 
care-i ura pe doctori aproape la fel cât îi ura pe 
dentişti. 

Însă doamna Gaunt vorbea deja cu persoana 
de la celălalt capăt al firului. 

— Avem noroc, anunţă ea, când termină de 
vorbit. Intâmplarea face ca Jenny Sachertorte»” 
să fie aici, în New York, împreună cu fiul ei, 
Dybbuk. 

— Cine e Jenny Sachertorte? întrebă John. 

— Doctoriţa Sachertorte este un doctor de 
djinni. Are o staţiune de terapie holistică€, în 
Palm Springs, frecventată de cei de la 
Hollywood, deşi cele mai multe dintre 
tratamentele pe care le oferă ea au fost 
concepute pentru djinni. Se pare că-şi deschide 
o nouă clinică în New York. De aceea se află 
acum aici, împreună cu fiul ei. Dar şi pentru că 
doamna Sachertorte s-a despărţit de tatăl lui 


5 Numele unei faimoase prăjituri vieneze, în care alternează straturi 
de blat cu ciocolată neagră şi gem de caise, acoperite cu glazură 
dulce-amăruie. 

€ Terapie bazată pe concepea metafizică idealistă, care susţine 
primordialitatea întregului asupra părţilor şi ireductibilitatea lui în 
componentele sale, tratând organismul ca un ansamblu. 


Dybbuk, iar Dybbuk trebuie să-şi petreacă o 
parte din vacanţă împreună cu el. Aşa că 
purtaţi-vă frumos, când îl întâlniți. Cred că este 
cam supărat, după tot ce s-a întâmplat. In orice 
caz, trebuie să sosească din clipă în clipă. 

Nici nu termină bine de spus, că se şi auzi 
soneria de la intrare. 

— Repede au mai venit, observă John. 

— Doctoriţa Sachertorte nu crede în folosirea 
mijloacelor  lumeşti de transport, explică 
doamna Gaunt. Ea încă mai călătoreşte în 
modul tradiţional al djinnilor. 

— Şi care este acela, mai exact? întrebă 
Philippa, dar doamna Gaunt, care deja ieşise din 
cameră şi se îndrepta spre vestibul, ca să 
răspundă la uşă, n-o mai auzi. 

— Un covor zburător, presupun, zise John, 
care, simțindu-se deja mai încălzit, îşi scoase şi 
ultima haină groasă de pe el. 

În sufragerie intrară două persoane străine, 
urmate de doamna Gaunt, care tocmai le 
explica musafirilor că, pe lângă astenia de 
iarnă, gemenii erau nevoiţi să îndure şi urmările 
interdicţiei de a-şi folosi puterile de djinni fără 
permisiunea ei. Doctoriţa Sachertorte dădu din 
cap cu gravitate, în timp ce fiul ei, Dybbuk, 
încercă, dar nu izbuti, să-şi înăbuşe un chicotit. 

— Copii, dumneaei este doamna Sachertorte, 
doctorita de djinni despre care v-am vorbit. 
Jenny, ei sunt John şi Philippa. 


Doamna  Sachertorte îşi scoase perechea 
uriaşă de ochelari de soare negri şi le zâmbi 
călduros gemenilor. Părul ei lung şi buclat era 
negru şi strălucitor, de parcă ar fi fost făcut din 
acelaşi plastic ca şi ochelarii. Purta un costum 
albastru, cu pantaloni, împodobit cu strasuri 
albastre, şi o pereche de pantofi albaştri, cu 
tocuri înalte. Farmecul ei era mai evident decât 
cel pe care-l poseda Layla Gaunt: Jenny 
Sachertorte, doctor de djinni, arăta de parcă 
tocmai coborâse de pe o scenă din Las Vegas. 

— |lmi pare bine de cunoştinţă, spuse doamna 
Sachertorte. El e fiul meu, Dybbuk. E de-o 
vârstă cu voi, aşa că nu-l lăsaţi să vă convingă 
că-i mai mare. Dybbuk, salută-i pe John şi pe 
Philippa! 

Dybbuk scoase un sunet ca de contrabas şi-şi 
dădu ochii peste cap. Avea părul lung şi purta o 
bluză de rocker, jeanşi, o scurtă de piele şi 
cizme de motociclist, care dădeau impresia că 
ar fi alergat singure pe circuitul internaţional de 
viteză de la Daytona. Philippa îşi zise că părea 
să aibă mai mult de doisprezece ani - nu că ar fi 
avut prea mult timp să se gândească la asta, 
căci doctoriţa Sachertorte deja o apucase de 
încheietura mâinii şi-i lua pulsul, cu ajutorul unui 
mic pendul. Apoi ea repetă operaţiunea şi cu 
John, fiind foarte atentă la direcţia în care se 
învârtea pendulul, şi, la sfârşit, clătină din cap. 

— Djinnii seamănă un pic cu şopărlele, spuse 


ea încet. Le trebuie să stea la soare. O să vă 
prepar un supliment nutritiv care o să rezolve 
problema. Este un remediu pe termen lung. 
Deocamdată, trebuie să atragem cât mai multă 
căldură în corpurile voastre. Am adus câteva 
lucruri care vor face asta. Dybbuk, vrei te rog 
să-mi aduci geanta? 

Dybbuk îşi dădu din nou ochii peste cap şi-i 
aduse o geantă Gladstone, bleumarin, care 
fusese lăsată pe podea. Din interiorul încăpător 
al acesteia, doamna Sachertorte scoase trei 
sticle pământeşti obişnuite. 

— Eu numesc licoarea asta djinn tonic”, spuse 
ea. Este un /evitator. Apă vulcanică din izvorul 
fierbinte de la Nimeni Nu E Perfect, staţiunea 
mea de sănătate din Palm Springs. Le întinse 
câte o sticlă lui John şi Philippei, iar pe cea de-a 
treia i-o înmână doamnei Gaunt însăşi. la şi tu 
una, Layla! spuse ea, cu hotărâre. Cred că ţi-ar 
trebui şi ţie un /evitator. Apoi le făcu cu ochiul 
gemenilor. Asta e, de fapt, doar un cuvânt 
pompos, folosit de doctorii de djinni pentru 
„întremător”. 

— Pare fierbinte, constată Philippa. ŞI 
oarecum însuflețită. Ca şi când ar fi ceva care 
se mişcă înăuntru. Îşi apăsă apoi mâinile cu 
putere pe sticlă. Sau ceva care fierbe. Ca apa 


7 Joc de cuvinte bazat pe omofonia cu cocteilul numit gin tonic, 
preparat cu gin şi apă tonică, la care se adaugă lămâie şi cuburi de 
gheaţă. 


dintr-un ceainic. 

— Mai bine o beţi acum, pe toată, înainte să 
se răcească, spuse doctoriţa Sachertorte. 

Văzând că mama lor îşi bea /evitatorul/ fără 
ezitare, gemenii făcură la fel şi descoperiră că le 
plăcea gustul; dar cel mai mult se bucurară de 
faptul că începură să-i simtă efectul binefăcător. 
Doctoriţa Sachertorte nu terminase însă cu ei. 
Scotoci din nou în geanta ei Gladstone şi scoase 
două pietre fine, netede, de mărimea şi forma 
unor farfurioare, pe care le împărţi copiilor. 

— Oau! exclamă John. Şi asta-i fierbinte. 

— Este o piatră de  salamandră, spuse 
doctorita Sachertorte. Vine din centrul 
Pământului şi nu-şi va pierde căldura niciodată. 
Mă rog, cel puţin în următorii şaizeci sau 
şaptezeci de ani. Puteţi s-o ţineţi în buzunar, 
când ieşiţi în oraş, sau în pat, noaptea, când 
dormiţi. Ca şi cum ar fi o sticlă cu apă fierbinte. 
Vă va ajuta să vă menţineţi plini de energie şi 
să nu vă mai simţiţi amorţiţi. 

— iți mulţumesc, Jenny, spuse doamna Gaunt, 
îmbrăţişând-o strâns pe cealaltă femeie. 

— Nu e nevoie, Layla. Mă bucur că te-am 
putut ajuta. 

Doamna Gaunt privi spre gemeni. 

— Copii, spuse ea, doctoriţa Sachertorte şi cu 
mine avem multe să ne povestim. Ce-ar fi să-l 
duceţi pe Dybbuk în bucătărie şi s-o rugaţi pe 
doamna Trump să vă facă vreo câteva 


sendvişuri? 

Privind însă înspre Philippa, doamna 
Sachertorte adăugă: 

— Spune-i doamnei Trump să nu cumva să 
pună sare în porţia lui Dybbuk. Sarea nu-i face 
bine. Nu-i aşa, Dybbuk? 

Dybbuk îşi dădu încă o dată ochii peste cap, 
după care îi urmă pe gemeni în bucătărie. 

Acolo, o găsiră pe doamna Trump prost 
dispusă. In ultima vreme, fusese adesea 
morocănoasă, iar gemenii ştiau motivul. După 
ce câştigase la loterie, doamna Trump cheltuise 
o parte din bani pentru a-şi cumpăra un 
apartament în faimoasa clădire Dakota, de pe 
Strada 72. lşi angajase o menajeră, pe 
domnişoara Pickings$, care muncea foarte puţin, 
pentru o sumă destul de mare de bani. Doamna 
Trump era plecată în cea mai mare parte a zilei, 
lucrând pentru familia Gaunt, iar domnişoara 
Pickings stătea cât era ziulica de lungă, 
Uitându-se la televizor şi făcându-şi cafele. 
Doamna Trump ar fi concediat-o imediat, dacă 
n-ar fi ştiut că domnişoara Pickings îşi dăduse 
cu succes în judecată foştii angajatori pentru 
concediere nejustificată. Sărmana doamnă 
Trump era îngrozită la gândul că, dacă ar fi 
concediat-o, ar fi fost târâtă prin tribunale. 

Domnişoara Pickings era doar una dintre cele 
două probleme pe care John îşi propusese să le 


8 Joc de cuvinte, pickings însemnând ciupeli, furtişaguri. 


rezolve imediat ce-şi va recăpăta puterile, odată 
cu încălzirea vremii. Cealaltă problemă a lui era 
că avea necazuri, la şcoală, cu un bătăuş pe 
nume Gordon Warthoff. John chibzuise îndelung 
la ce avea să-i facă. Iniţial, se gândise să-l 
transforme într-un porc sălbatic”, dar John nu 
credea că mama lui avea să fie de acord cu 
asta. Erau momente când se simţea incomodat 
de faptul că se născuse într-un trib de djinni 
buni. Dacă ar fi făcut parte din tribul Ifrit, care 
era de departe cel mai rău dintre triburile de 
djinni, Warthoff deja ar fi mâncat termite şi ar fi 
trăit într-o băltoacă de noroi în savana africană, 
ca un porc ce era. 


Capitolul 2 
Imagine 


După masa de prânz, John şi Philippa îl duseră 
pe Dybbuk la etaj şi-i arătară camerele lor. Era 
primul djinn de vârsta lor pe care-l cunoşteau şi 
gemenii îl găseau mai interesant decât părea 
să-i considere el pe ei. Intr-adevăr, foarte 
curând le deveni clar faptul că Dybbuk îi privea 
cu dispreţ. 

— Mama voastră vorbea serios? îi întrebă el. 
Aveţi puteri de djinni, dar nu le folosiţi din cauza 


? joc de cuvinte, între numele de Warthoff şi termenul warthog, care 
desemnează o specie de porci sălbatici din Africa, numiţi şi porci- 
alergători. 


unei promisiuni tâmpite pe care i-aţi făcut-o? 

John se zburili. 

— Eu n-aş descrie-o chiar aşa. 

— O promisiune i-am făcut, ce-i drept, adăugă 
Philippa. Dybbuk începu să râdă zgomotos. 

— Sunteţi de necrezut! 

— Dar chiar dac-am vrea să ne folosim 
puterile, n-am avea cum s-o facem, spuse John. 
Uită-te afară. E prea frig. 

— Fraiere, asta vor ei să crezi. Ca întotdeauna 
în viaţă, există o modalitate să eviţi neplăcerile 
de genul ăsta, dacă ştii cum, spuse Dybbuk, şi 
se aruncă în fotoliul lui John. 

— Vrei să spui că-ţi poţi folosi puterile de 
djinn, se miră Philippa, deşi e atât de frig? 

— Nu chiar, zise Dybbuk. Mama a pus o vrajă 
asupra mea, care mă împiedică să-mi folosesc 
puterea, până când va hotări ea că mă aflu în 
ceea ce numeşte „o stare de spirit 
responsabilă”. 

— De ce a făcut una ca asta, Dybbuk? întrebă 
John. 

Dybbuk tresări. 

— Buck, zise el. Spuneţi-mi doar Buck, bine? 
Îmi urăsc numele. Unul dintre colegii mei de 
şcoală m-a tot chinuit. Spunea că sunt malefic şi 
alte lucruri de genul ăsta. Aşa că l-am 
transformat într-un gândac de bucătărie. Doar 
pentru scurtă vreme. Dar mama a fost foarte 
furioasă din cauza asta. De asta şi pentru ceea 


ce i-am făcut profului meu de mate. 

— Oau, exclamă John, a cărui admiraţie faţă 
de Dybbuk era, de acum, deplină. Visase 
adeseori să-i facă şi el ceva oribil profesorului 
său de matematică. Ce i-ai făcut? 

Dybbuk rânji, evident încântat de veneraţia pe 
care i-o arăta celălalt băiat. 

— Profu' ăsta, domnul Strickneen'%, se lua 
mereu de mine pentru că nu pricepeam 
ecuaţiile de gradul doi şi alte chestii d-astea. 
Aşa că m-am gândit să-i arăt exact cum este să 
nu ştii, să fii bâtă la matematică. Timp de două 
zile, idiotul n-a putut nici măcar să adune doi şi 
cu doi, darămite să rezolve vreo ecuaţie de 
gradul doi! Credea că a înnebunit de tot. 

— Grozav! aprecie John. 

— Dar după aia, mama m-a întrebat de ce nu 
mai primeam teme la mate, iar eu i-am spus. O 
prostie din partea mea! A făcut în aşa fel încât 
să nu-mi pot folosi puterile o vreme. Cu o vrajă 
opritoare. 

— Ce face, exact, vraja asta? îl întrebă 
Philippa. 

— M-a făcut să-mi uit cuvântul de 
concentrare. 

— Nu te poţi folosi de altul? îi sugeră John. 

Dybbuk clătină din cap şi-şi dădu părul la o 


10 joc de cuvinte, numele pronunţându-se aproape identic cu cuvântul 
strychnine (stricnina, o otravă puternică); pe de altă parte, cuvântul 
striken desemnează o persoană lovită de o nenorocire. 


parte din ochi. 

— Nu e chiar atât de simplu, mucosule, spuse 
el. Un cuvânt de concentrare este ca o parolă 
pe un computer. Trebuie să ţi-l aminteşti pe cel 
vechi ca să-l poţi schimba cu cel nou. 

— Până când o să te ţină mama ta fără niciun 
fel de putere? întrebă Philippa. 

— Până când ne vom întoarce acasă. Vedeţi 
voi, eu ar trebui să-mi petrec timpul cu tatăl 
meu, cât stăm aici, iar mama nu vrea să-i fac 
ceva rău noii lui soţii. Nadia, mama mea vitregă, 
nu e djinn. E designer de decoraţiuni interioare. 

— Şi i-ai face ceva râu? se interesă Philippa. 
Dac-ai putea? 

Dybbuk rânji. 

— Desigur. Voi n-aţi face la fel, dacă tatăl 
vostru s-ar muta din casa voastră şi şi-ar lua o 
nouă soţie? 

Philippa se gândi preţ de câteva clipe şi apoi 
spuse: 

— Probabil că aş transforma-o într-un liliac. Nu 
mă pot gândi la ceva mai rău de-atât. Urăsc 
liliecii. 

Dybbuk ridică din umeri. 

— Da. Posibil. Dar, ştii, dacă ar fi vorba despre 
indivizi cu adevărat nesuferiţi, probabil că aş 
dezlâănţui un elemental asupra lor. Asta este 
ceva mult mai oribil decât un amărăt de liliac. 

Philippa privi spre John, care clătină din cap. 

— Nu-mi spuneţi că nu ştiţi despre elementali! 


pufni Dybbuk. Ce naiba v-au învăţat pe voi, 
mucoşilor? În afară de nimic? E/ementalii sunt 
micii demoni care trăiesc în interiorul celor opt 
elemente. Ştiţi care-s alea, pământ, aer, foc şi 
apă; şi elementele nobile: spiritul, spaţiul, 
timpul şi norocul? Ei, având în vedere că Nadia 
este ocupată cu decorarea noului lor 
apartament, eu aş dezlănţui un elemental de 
apă. O inundație în casă. Doar aşa, ca bobârnac. 
Dybbuk îşi puse mâinile pe umerii lor: poate mă 
puteţi ajuta voi doi, în privinţa asta, adică să 
dezlănţuiţi un e/lementa! pentru mine. 

— Nu prea văd cum, spuse John. După cum 
am mai zis, este prea frig ca să ne putem folosi 
puterile de djinni. 

— Şi după cum am mai zis, asta este exact 
ceea ce vor ei să credeţi. Ca să nu intraţi în 
belele. Ştiţi, s-ar putea să vă arăt eu cum să vă 
recăpătaţi puterile. Asta doar dacă-mi promiteţi 
că, după aceea, o să dezlăânţuiţi un elemental 
asupra mamei mele vitrege. 

Philippa clătină hotărâtă din cap. 

— Mă tem că n-am putea face aşa ceva, spuse 
ea. Şi, pe de altă parte, nici n-am şti cum, chiar 
dac-am vrea. Nu-i aşa, John? 

— Nu, n-am putea - spuse John, cu mai puţină 
convingere decât sora sa. Nu se gândea la 
mama vitregă a lui Dybbuk, Nadia, pe cât se 
gândea la asupritorul său, Gordon Warthoff, şi la 
ceea ce i-ar putea face, dacă şi-ar recăpăta 


puterile de djinn. Ca să nu mai pomenim de 
ceea ce i-ar fi putut face menajerei leneşe a 
doamnei Trump, domnişoara Pickings! Ar fi 
putut să se ocupe de ambele probleme. 

— Nu, repetă el, n-am putea face aşa ceva. 

— Hei, nu e mare chestie. Dybbuk se ridică de 
pe fotoliu şi privi afară, în stradă. Incepuse din 
nou ninsoarea şi, de data asta, se depunea şi pe 
trotuar. Ştiţi, cred că înţeleg care vă e 
problema. Am uitat cât de frig poate fi în New 
York. În California, unde locuim noi, este deşert. 
Şi asta face ca lucrurile să fie mult mai uşoare. 
Pentru un djinn, vreau să spun. Băânuiesc că de 
asta sunt eu mai avansat decât voi, ca putere şi 
djinntuiție. 

— Bănuiesc că da, spuse John, gândindu-se 
cât de îmbietor suna Palm Springs faţă de New 
York City. 

— Uite ce e, continuă Dybbuk. Îmi place de voi 
doi. Aşa că o să vă spun, oricum, în ce fel puteţi 
să aranjaţi să vă recăpătaţi puterile de djinn, cât 
timp sunteţi consemnați în congelatorul ăsta pe 
care îl numiţi climat. Este vreunul dintre voi 
membru al unui club de sport? Şi dacă da, 
clubul ăsta are o saună uscată sau cu aburi? 

— Avem o saună aici, la subsol, zise John. 

Dybbuk rânji. 

— Atunci, problemele voastre sunt rezolvate. 
Tot ceea ce trebuie să faceţi este să staţi acolo 
şi să vă încălziţi la maximum. O vreme, după 


aceea, o să vă puteţi comporta ca oricare alt 
djinn. 

Începu să râdă, zeflemitor. 

— Nu-mi vine să cred că nu v-aţi dat seama şi 
singuri de soluţia asta. 

— Fiindcă nu intrăm niciodată acolo, spuse 
Philippa, d'aia! Ne apucă claustrofobia. 

— Atunci,  înghiţiţi o pastilă de cărbune, 
înainte să intraţi în saună, şi aţi rezolvat-o. 
Puah! Simplu ca bună ziua. 

Djinnii iau pastile de cărbune ca să combată 
efectele claustrofobie! Pe care le resimt atunci 
când se află în spaţii închise, mai ales într-o 
lampă de djinni sau într-o sticlă. 

— Este la mintea cocoşului, acum, că ne-ai 
spus, Buck, zise John. larna, sauna chiar se 
aprinde singură, după-amiaza, ca tata să poată 
intra acolo de cum ajunge acasă. 

— Vreţi să spuneţi că este aprinsă şi în clipa 
asta? întrebă Dybbuk. 

John îşi privi ceasul de la mână. 

— Bănuiesc că da, răspunse. 

— Şi-atunci, ce mai aşteptăm? strigă Dybbuk. 
Împrumutaţi-mi un costum de baie şi haideţi să 
mergem acolo, să încercăm figura! 

Astfel, îşi puseră toţi trei costumele de baie, 
luară nişte pastile de cărbune şi coborăâră până 
la subsol. 

Sauna domnului Gaunt era ca o cabană mică 
de lemn. Înăuntru se aflau mai multe băncuţe 


aşezate în jurul unui cuptor, a cărui suprafaţă 
era căptuşită cu pietre fierbinţi. Conform 
termometrului de pe perete, temperatura era de 
aproape o sută de grade Celsius, de două ori 
mai mare decât temperatura oricărui deşert în 
care fuseseră vreodată gemenii. lar la câteva 
minute după ce intraseră în saună şi începuseră 
să transpire, gemenii deja simţiră cum puterile 
le reveneau. John observă prima dată cum pe 
dinăuntru avea o senzaţie de căldură, iar apoi 
cum i se limpezeşte capul, ca şi cum s-ar fi 
refăcut după o îndelungată răceală. Philippa 
simţea cum corpul i se trezea, revigorat, ca 
după un somn îndelungat şi foarte adânc. 

În Egipt, unde începuse să-i antreneze pe 
gemeni ca djinni, unchiul lor Nimrod le vorbise 
despre controlul minţii asupra materiei. Gemenii 
îşi cam ieşiseră acum din formă, dar nu trecu 
mult timp până când John reuşi să-şi folosească 
puterile ieşite din amorţire pentru a crea câteva 
CD-uri pe care le tot căutase, iar Philippa îşi 
făcu un halat gros, flauşat, în care intenţiona să 
se îmbrace după ce aveau să iasă din saună. 
Niciunul dintre ei nu consideră că exercitarea 
puterilor în acest fel ar fi suficient de importantă 
încât să-i spună mamei lor. 

— Ar trebui să-l răsplătim pe Buck, pentru că 
ne-a arătat cum ne putem recăpăta puterile, îi 
spuse John surorii sale. 

— Există un joc nou pe computer pe care mi- 


ar plăcea să-l am, recunoscu Dybbuk. Dacă 
sunteţi siguri că se poate. 

Când le spuse numele jocului, doar John îşi 
dădu seama că mai auzise despre el, dar singur 
n-avea suficientă putere ca să-l creeze. 

— Să vă spun mai bine cum facem, zise 
Dybbuk. Ne ţinem de mâini şi mă voi folosi de 
puterea voastră ca să creez jocul pe care-l 
doresc. 

— Bună idee, încuviinţă Philippa. Am mai făcut 
asta şi înainte, John, îţi mai aminteşti? Cu 
domnul Rakshasas. Când am creat Ferrari-ul 
acela roz, în Cairo. 

— Cum aş putea să uit? 

John o luă pe sora sa de mână şi apoi şi pe 
Dybbuk. 

Prima dată când încercară să creeze jocul 
pentru Dybbuk, nu se întâmplă nimic sau, cel 
puţin, li se păru că nu se întâmplase nimic, ceea 
ce Philippa consideră un pic ciudat, dată fiind 
senzaţia ei clară că o anumită cantitate de 
putere îi părăsise corpul. Dar a doua oară când 
încercară, jocul se materializă imediat, iar 
Dybbuk păru atât de încântat, încât fata chiar 
uită că existase o primă încercare. 

Curând după aceea, doamna Sachertorte îl luă 
pe Dybbuk acasă. Rămas singur în camera sa, 
John continuă să-şi încerce puterile. Descoperi 
că putea să facă o transsubstantizare - cum 
numesc djinnii fenomenul prin care apar dintr-o 


sticlă sau lampă, sau dispar în interiorul uneia - 
chiar şi la trei ore de la ieşirea din sauna tatălui 
său. Asta-i dădu o idee despre cum s-o ajute pe 
doamna Trump, împreună cu Philippa. Dar, 
după ce ascultă planul fratelui ei, Philippa nu 
păru convinsă. 

— Nu ştiu, spuse ea. Nu sunt sigură că ar 
trebui să facem asta, John. 

— E doar o transsubstantizare, insistă John. Nu 
e ca şi cum am transforma-o pe domnişoara 
Pickings într-un gândac de bucătărie. 

— Nu sunt sigură că mama va fi de acord. 

— Doamna Trump are nevoie de ajutorul 
nostru, nu? 

— Da, aşa este, spuse ea, încă un pic 
nesigură. 

— Uite ce e, eu voi fi cel care va face propriu- 
zis  transsubstantizarea. Aşa că va fi 
responsabilitatea mea, nu a ta. John aşteptă ca 
Philippa să spună ceva şi, când văzu că ea 
rămâne tăcută, adăugă: Ai tu vreun plan mai 
bun? 

Philippa fu nevoită să recunoască faptul că n- 
avea. 


În ziua următoare, în timp ce John se încălzea 
în saună, Philippa aşteptă până când limuzina 
doamnei Trump o aduse pe aceasta la lucru, 
pentru ca apoi să „împrumute” din geanta ei 
cheile de la apartamentul din clădirea Dakota. 


Când se duse pentru a-l lua pe John din saună, 
acesta se transsubstantiză într-o sticluţă plată 
de argint, pentru buzunarul de la spate, goală, 
pe care o împrumutaseră din sertarul biroului 
tatălui lor. Apoi, fata vâri cheile şi sticluţa plată 
de buzunar în rucsacul ei, îşi îmbrăcă repede 
cea mai groasă haină de iarnă şi ieşi pe uşa din 
faţă a casei. 

Cum stratul de zăpadă atingea câţiva 
centimetri, nu se vedeau prea multe taxiuri în 
zonă, astfel că Philippa fu nevoită să meargă pe 
jos prin Central Park, ca să ajungă pe Strada 72 
Vest şi, de acolo, la clădirea cu apartamente de 
lux în care locuia acum doamna Trump. Văzând 
grilajul de fier, şanţul din jurul clădirii şi cabina 
paznicului, Philippa se gândi că Dakota semăna 
mai degrabă cu un castel german înfricoşător, 
ceea ce n-o ajută prea mult să scape de 
încordare, când portarul îi deschise şi-i făcu 
semn din cap să între, iar ea urcă până la etajul 
şapte. 

Gemenii mai fuseseră acasă la doamna Trump 
de vreo câteva ori. Apartamentul ei se afla 
lângă cel care-i aparținuse beatle-ului John 
Lennon, care fusese împuşcat la intrarea în 
imobil, în anul 1980. Ştiind asta, precum şi 
faptul că doamna Trump îşi cumpărase un pian 
alb uriaş, fratele Philippei născocise întregul 
plan. Avea să pretindă că este John Lennon. Mai 
exact, stafia lui John Lennon. 


Intrând în apartament, Philippa se duse direct 
la pian, puse sticluţa de buzunar pe radiatorul 
de lângă el şi-i deşurubă dopul. Nu mai era timp 
de pierdut. Domnişoara Pickings trebuia să 
sosească dintr-o clipă într-alta. 

— Eşti pe cont propriu, frăţioare, spuse ea, 
vorbind la gura sticluţei. Ne vedem mai târziu, 
sper. Să ai grijă! 

— Doar să nu uiţi să te întorci să mă iei, strigă 
John, ca răspuns. 

Philippa luă liftul ca să ajungă înapoi în holul 
principal. Se gândea la una dintre cele mai bune 
prietene ale ei, Isabel Getty, care uneori locuia 
în Dakota şi alteori în Hong Kong, când uşa 
liftului se deschise şi în faţa ei apăru o femeie 
slabă şi înaltă, cu părul scurt, blond-murdar, şi 
un şirag de dinţi galbeni. Era domnişoara 
Pickings, care se îndrepta spre apartamentul 
doamnei Trump. Philippa o văzuse pe 
domnişoara Pickings doar o dată, la o zi sau 
două după ce o angajase doamna Trump, pe 
când domnişoara Pickings încă se mai arăta 
drăguță şi chiar se deranja să curețe 
apartamentul. Dar, văzând-o acum, Philippa 
descoperi că domnişoara Pickings era oricum, 
numai drăguță nu; femeia îşi miji ochii şi o 
apucă pe Philippa de gulerul hainei. 

— Ce cauţi aici? mârâi ea. 

— Îmi vizitez o prietenă, răspunse Philippa. 

— Cum o cheamă pe prietena asta a ta? ceru 


domnişoara Pickings să afle. 

— Isabel Getty, şi dă-mi drumul! Vreau să 
plec. 

Domnişoara Pickings se dădu înapoi. Cu ochii 
ei albaştri, pomeţii înalţi şi gâtul lung, părea o 
pisică birmaneză, şi încă una destul de rea. 

— Eşti o fetiţă nepoliticoasă şi nesuferită. Nu 
mi-a plăcut niciodată de tine. Ştii asta? 

Philippa o împinse şi trecu pe lângă 
domnişoara  Pickings, îndreptându-se repede 
spre uşă. Dacă mai avusese îndoieli cu privire la 
ceea ce urma John să-i facă femeii, acum i se 
risipiseră complet. 

În sticluţa plată de buzunar de pe radiatorul 
din apartamentul doamnei Trump, John se 
simţea la fel de încălzit de parcă ar mai fi fost 
încă în saună. Mai aşteptă cam vreun sfert de 
oră peste momentul în care domnişoara 
Pickings ar fi trebuit să se prezinte la lucru, 
înainte să se transsubstantizeze afară din sticlă, 
în sufrageria doamnei Trump. Era suficient de 
departe de bucătăria în care domnişoara 
Pickings deja se aşezase într-un fotoliu, bea 
cafea, se uita la televizor, citea ziarul şi folosea 
telefonul pentru o convorbire interurbană. 

John se ghemui lângă pian pentru o clipă, apoi 
se furişă spre bucătărie, ca să arunce o privire 
asupra victimei sale. Domnişoara Pickings părea 
că se instalase confortabil pentru tot restul zilei 
şi, după câteva clipe, puse pe masă ceaşca de 


cafea, îşi închise ochii şi începu să sforăie 
zgomotos. Astea erau veşti foarte proaste 
pentru doamna Trump, dar foarte bune pentru 
John. Se întoarse în sufragerie şi se aşeză la 
pian. 

Imagine era cea mai cunoscută şi longevivă 
piesă solo a lui John Lennon şi, de asemenea, 
una dintre puţinele pe care John Gaunt le putea 
interpreta la pian. Tânărul John avea o voce 
plăcută şi reuşi să cânte în întregime primul 
vers, până să audă paşi venind dinspre 
bucătărie. Imediat, rosti cuvântul de 
concentrare a puterilor sale de djinn: 
„ABECEDARIAN!”. O fracțiune de secundă mai 
târziu, luase forma unui bibelou aşezat pe pian, 
un kitsch de porțelan, întruchipând un băiat 
îmbrăcat într-un costum din secolul al 
optsprezecelea, care cânta la o harfă. 

Era o senzaţie ciudată să fie din porțelan şi să 
nu aibă niciun muşchi pe care să-l poată mişca, 
dar poziţia-i oferea o privire de ansamblu 
asupra domnişoarei Pickings, care, speriată, se 
apropia de pian. 

— E cineva aici? întrebă ea, atingând 
temătoare câteva clape ale pianului. 

Dacă bibelourile ar fi putut râde, John ar fi 
căzut de pe scăunelul său de porțelan; aşa că 
mai bine că, măcar pentru moment, era 
împietrit. 

După o vreme, domnişoara Pickings se 


întoarse în bucătărie, oferindu-i lui John şansa 
de a reveni la înfăţişarea pământeană şi de a 
cânta alte câteva versuri din piesa lui Lennon, 
înainte să efectueze o contra-transsubstantizare 
şi să se întoarcă în căldura de cuptor care era 
acum în interiorul sticluţei de pe radiator. 
Hotărându-se să nu rişte să mai cânte şi ceea 
ce-i mai rămăsese din /magine în aceeaşi 
dimineaţă, ca să nu fie descoperit de 
domnişoara Pickings, John se puse pe aşteptat 
întoarcerea Philippei. Aveau să mai treacă pe 
puţin zece ore înainte ca sora lui să poată 
reveni în apartamentul din Dakota, împreună cu 
doamna Trump. 

Din fericire pentru John, el n-a trebuit să 
aştepte mult, în sensul că, de fapt, cele zece ore 
nu i se părură chiar zece ore. Deoarece intrase 
în sticlă în sens invers acelor ceasornicului, 
invers rotației normale a Pământului, şi aflându- 
se în emisfera nordică, timpul din interiorul 
sticlei, care exista în afara spațiului 
tridimensional, trecea mult mai repede. lar lui 
John i se păru că nu trecuse mai mult de o oră 
până când se pomeni din nou în camera lui, 
povestindu-i Philippei tot ceea ce se întâmplase. 

— Doamna Trump are dreptate, să ştii, îi zise 
el. Pickings este o femeie groaznică. Adormise 
în fotoliu, când am început eu să cânt la pian. E 
atât de leneşă! 

— Nu numai leneşă, adăugă Philippa. Doamna 


Trump crede că s-ar putea să fie şi hoaţă. Unele 
dintre bijuteriile ei lipsesc. 

În ziua următoare, Philippa luă sticluţa care 
conţinea forma de-transsubstantizată a fratelui 
ei şi o duse înapoi la Dakota, lăsându-l din nou 
pe John acolo. De această dată, băiatul era mult 
mai sigur pe puterile sale de djinn. După ce se 
re-transsubstantiză, se ascunse în dulap unde, 
pentru o scurtă perioadă de timp, îşi abandonă 
cu totul corpul, şi, invizibil pentru orice ochi 
omenesc, se aşeză la pian şi cântă întreaga 
piesă /magine, închipuindu-şi că imită bine 
accentul de Liverpool, caracteristic lui John 
Lennon. Nu era aşa. Dar el nu ştia asta şi, ceea 
ce era mai important, nu ştia nici domnişoara 
Pickings, care ieşi în goană, ţipând, din 
bucătărie, încuindu-se în baie. De acolo, îi 
telefonă doamnei Trump. După câteva minute, 
fugi din apartament, aruncând cheile de la uşă, 
precum şi cerceii cu diamante pe care-i furase 
din noptiera doamnei Trump, pe podeaua din 
spatele ei. 

John chiui de bucurie, ceea ce o convinse pe 
domnişoara Pickings să coboare pe scări, în loc 
să mai aştepte liftul. 

Luându-şi din nou corpul din dulap, John o 
sună pe Philippa pe telefonul ei mobil şi află că 
domnişoara Pickings îi spusese doamnei Trump 
că apartamentul din Dakota era bântuit şi că n- 
avea să se mai întoarcă vreodată la lucru. 


Philippa adăugă că doamna Trump părea acum 
fericită cum nu mai fusese de multă vreme - 
doar că fusese îngrijorată că ar putea avea o 
stafie în casă, drept pentru care Philippa se 
simţise obligată s-o convingă că nu existau 
stafii. 

— Vrei să vin să te iau? îşi întrebă ea fratele. 

— Nu mai e nevoie să mă ascund acum. 
Individa a plecat, aşa că pot să vin şi singur 
acasă. John aruncă o privire pe fereastră. Şi, în 
afară de asta, adăugă el, a început să ningă din 
nou. 

inchise telefonul şi se pregăti să iasă din 
apartament. Încă se mai felicita pentru 
misiunea reuşită, când aproape că-şi ieşi din 
piele de spaimă, căci îşi dădu seama de faptul 
că nu mai era singur. Intr-un colţ al camerei, 
stătea un bărbat cu o barbă lungă şi roşie şi un 
nas coroiat. Purta un costum albastru, cu dungi, 
iar pe degetul lui se afla un inel cu o piatră 
prețioasă uriaşă, de mărimea ochiului unui 
aligator, care, ţinută de bărbat în dreptul feţei 
sale, părea să-l facă pe John să rămână 
nemişcat în pofida voinţei sale. Cu furia 
întipărită pe chip, bărbatul cu păr roşu se 
îndreptă către John. 

— Ce ai vrut să faci, speriind-o în asemenea 
hal pe o sărmană femeie pământeană fără 
apărare? se răsti bărbatul. Explică-te! 

John încercă să explice, dar, de fiecare dată 


când deschidea gura, ceva oribil îi ieşea de 
acolo: mai întâi, supă de mazăre, apoi un 
mănunchi de broccoli, câteva frunze de salată, 
mai multe bucăți de anghinare, o felie de nap şi, 
la final, aproape o jumătate de kilogram de 
mâncare de spanac. John nu putea suferi 
majoritatea legumelor, astfel că să simtă 
deodată gustul atâtora era prea mult pentru el. 
Pentru prima oară, în scurta sa viaţă de djinn, 
leşină. 


Capitolul 3 
Tras la răspundere 


Când John îşi recăpătă cunoştinţa, se găsea 
într-un alt apartament. Işi dădea seama că se 
află tot în Dakota, pentru că, întins pe un 
şezlong lângă fereastră, observă că priveliştea 
era la fel. Apartamentul în sine era, însă, diferit. 
Spre deosebire de mobila doamnei Trump, care 
era nouă, proaspăt cumpărată de la un magazin 
universal, totul în acest apartament era vechi. 
Se aflau acolo chiar şi o masă egipteană mare şi 
câteva sculpturi, care-i aminteau lui John de 
casa din Londra a unchiului său, Nimrod. Niciun 
sunet nu răzbătea prin pereţii groşi ai acestui 
apartament şi, atunci când ameninţătorul său 
proprietar începu să vorbească, până şi vechiul 
ceas cu pendulă păru că tace. 

— |lmi pare rău că te-am speriat aşa, spuse 


bărbatul, trăgându-şi un scaun şi aşezându-se 
lângă John. Permite-mi să mă prezint. Mă 
numesc Frank Vodyannoy şi sunt un djinn, ca şi 
tine. Locuiesc în clădirea asta de cincizeci de ani 
şi, pe lângă faptul că sunt djinn, sunt de 
asemenea şi un consilier de afaceri pentru mulţi 
dintre locuitorii pământeni care locuiesc aici. De 
fapt, i-am ajutat, aproape pe toţi cei care 
locuiesc aici, în carierele lor, într-un fel sau altul. 
Dacă n-aş fi fost eu, nu ştiu cum ar fi reuşit unii 
dintre ei să prospere. Timp de cincizeci de ani 
am fost singurul djinn din clădire. 

Aşa că, ieri, când am detectat puterea unui alt 
djinn în Dakota, m-am îngrijorat un pic şi am 
vrut să văd cine o folosea. Dar, când am venit 
să te caut, nu te-am găsit. Apoi, astăzi, când din 
nou ţi-am simţit prezenţa, m-am înfuriat un pic. 
Nu mi-am dat seama că eşti un djinn atât de 
tânăr. Şi am fost cam dur cu tine, îmi pare rău. 
Dar, după cum am spus, oamenii aceştia se 
bazează pe mine. Nu ne permitem să avem un 
djinn malefic în Dakota. 

— Nu sunt un djinn malefic, protestă John. 
Sunt un djinn bun. 

— Nu este treaba mea ce alegi tu să faci cu 
viaţa ta, dar nu voi tolera năzbâtii fără sens. Nu 
în Dakota. 

— Sincer, insistă John, nu era o năzbătie fără 
sens. 

Frank Vodyannoy îi zâmbi răbdător lui John. 


— Aşa părea, spuse el. Mi s-a părut că încercai 
să sperii pe cineva. Urăsc când djinnii fac asta 
oamenilor. 

— Aţi înţeles greşit, domnule. Încercam să ajut 
pe cineva. Pe o femeie pământeană, pe nume 
doamna Trump. 

— Atunci, nu cred că te va deranja să-mi spui 
cum anume voiai să faci asta, replică domnul 
Vodyannoy. 

Simţindu-se un pic mai bine, John se ridică şi 
începu să-i spună ce anume se întâmplase. lar 
atunci când termină de povestit, domnul 
Vodyannoy începu să râdă zgomotos. 

— Îmi place stilul tău, puştiule, spuse el. L-am 
cunoscut pe John Lennon. Mi-a plăcut mult de 
tot de el. Cred că ar fi fost de acord cu ceea ce- 
ai făcut tu. Avea un simţ al umorului foarte 
dezvoltat. 

John îşi frecă tâmplele şi-şi lăsă picioarele jos 
de pe şezlong. 

— Dar ce mi s-a întâmplat? 

— Te-ai aflat sub influenţa unei restricţii de 
djinn, îi explică domnul Vodyannoy. Un 
Quaesitor. Este conceput în aşa fel încât să afle 
cele mai neplăcute lucruri pentru tine şi apoi să 
le facă să-ţi iasă pe gură. Spre norocul tău, ce 
nu suporţi tu sunt legumele, dar eu am văzut 
lucruri mult mai oribile ieşind din gura 
oamenilor: şerpi, tarantule, chiar şi un şobolan. 
Cred că urăşti legumele cu adevărat. 


— Nu le pot suferi, domnule. 

— Oricum, nu-ţi face griji, îl linişti domnul 
Vodyannoy. Am curăţat mizeria — legumele, 
vreau să spun — de pe covoarele prietenei tale, 
doamna Trump. Clătină din cap. Ştii, John, 
credeam că deja cunosc toţi djinnii din New 
York. Pe tine de ce nu te ştiu? Din ce trib faci 
parte? Care este familia ta? Şi nu-mi mai spune 
„domnule”. Spune-mi Frank. Sau, măcar, 
domnule Vodyannoy. 

— Mă numesc John Gaunt, domnule. Vreau să 
spun, domnule Vodyannoy. Tatăl meu este om... 
adică pământean. Mama mea este Layla Gaunt. 

— Asta explică totul. Layla nu şi-a prezentat 
niciodată copiii în societatea djinnilor. lar 
zvonurile care circulă în afara lămpii susţin că a 
renunţat la puterile ei de djinn. 

— Aşa e. 

— Atunci, voi trebuie să fiţi nepoţii lui Nimrod. 
Da, am auzit totul despre tine şi sora ta. ŞI 
despre cum aţi învins-o pe creatura aceea 
îngrozitoare, pe Iblis. Un nenorocit, ca de altfel 
toţi djinnii Ifrit. Da, tinere, aceea a fost o ispravă 
pe cinste! Dacă a existat vreodată un djinn care 
să merite să fie închis într-o sticlă, acela este 
Iblis. 

— Vă mulţumesc, spuse John. 

— Desigur, va trebui să fiţi cu ochii în patru 
din cauza fiilor lui. Au firi la fel de rele. De pildă, 
dintre uraganele pe care le-am avut în Florida, 


cel puţin două au fost stârnite de Rudyard Teer, 
fiul cel mai mic al lui Iblis. 

John se  încruntă. După cunoştinţele lui, 
Nimrod nu le spusese nimic, lui şi Philippei, ca 
să-i prevină în legătură cu rudele lui Iblis. Era 
posibil să-i fi spus ceva mamei lor, dar la ce 
bun, dacă ea renunţase la puteri? 

— Eu fac parte din tribul Jann, spuse domnul 
Vodyannoy. Unii dintre noi sunt drepţi, alţii nu, 
dar tribul Jann, ca şi tribul Marid, este de partea 
norocului. Nu suntem la fel de puternici sau de 
influenţi ca voi, cei din Marid, dar ne 
descurcăm. 

— Sunt convins de asta. 

John se gândea că Frank Vodyannoy era doar 
modest. Oprirea cu acel guaesitor i se păruse 
destul de puternică. 

— Mă simt prost din cauza faptului că am pus 
un Quaesitor asupra ta aşa cum am făcut-o. 
Domnul Vodyannoy îşi mângâie inelul de pe 
deget. Piatra asta de lună face ca vraja să fie şi 
mai puternică. Şi mai greu de controlat. Asta e 
necazul cu pietrele astea. Sunt cam greu de 
stăpânit. Şi foarte gotice, desigur. 

— Nu trebuie să vă faceţi griji, domnule 
Vodyannoy. Sunt bine. N-am vrut să vă 
deranjez. 

— Frumos din partea ta. Frumos şi foarte 
politicos. Îmi place când djinnii de vârsta ta sunt 
manieraţi. Atât de mulţi djuniori din zilele 


noastre n-au nici pic de respect pentru 
djinnerația mai în vârstă. Nici măcar cei din 
triburi bune. 

john se gândi la Dybbuk Sachertorte şi 
înţelese de ce domnul Vodyannoy ajunsese să 
spună asta. Era greu să-şi imagineze că Dybbuk 
i-ar fi vorbit domnului Vodyannoy cu respect, 
câtuşi de puţin. 

— Să-ţi spun ce o să fac, continuă domnul 
Vodyannoy. În primul rând, aş vrea să-ţi fac un 
cadou. Ştii ce este acela un discrimen, John? 

— Nu, domnule. 

Domnul Vodyannoy râse. 

— Este doar un alt cuvânt ciudat pentru o 
dorinţă urgentă, atâta tot. Tatăl meu mi-a dat 
unul, pe când eram cam de vârsta ta. Foarte 
folositor, în cazul în care te simţi strâmtorat, la 
un moment dat. Asta se întâmplă, de obicei, 
atunci când puterile tale încă mai cresc. Ca să 
foloseşti un discrimen, tot ceea ce trebuie să 
faci este să rosteşti un cuvânt de cod. Este la fel 
ca un cuvânt de concentrare, dar este un 
cuvânt ataşat de un djinn altui djinn, ca un fel 
de cadou. Sau ca despăgubire, cum este şi în 
cazul tău, pentru neplăcerea provocată. 

— Nu este nevoie, refuză John. Să mă 
despăgubiţi, vreau să spun. 

— Dar insist, reveni domnul Vodyannoy. 
Acum, cuvântul pe care ţi-l voi da este un 
cuvânt german. Cuvintele germane sunt foarte 


bune pentru discrimeni. Mai ales cele lungi, 
pentru că sunt imposibil de rostit din greşeală. 
Doar dacă nu eşti german, desigur. Nicio limbă 
nu se compară cu germana, în materie de 
cuvinte lungi. Nu mergi des în Germania, nu? 

John clătină din cap. 

— Atunci e bine, spuse el. lată cuvântul pe 
care ţi-l voi da: 
„DONAUDAMPFSCHIFAHRTSGESELLSCHAFTKAPI 
TĂN”. 

— N-o să mi-l amintesc niciodată, obiectă 
John. 

— ŢI-l vei aminti cu siguranţă, zise domnul 
Vodyannoy. Pentru că nici măcar nu este, de 
fapt, nevoie să-l reţii. Un discrimen se ţine 
minte singur, pentru tine. Oricând te-ai afla într- 
o situaţie în care un discrimen te-ar putea ajuta, 
într-o urgenţă reală, adică, acest cuvânt îţi va 
sta pe buze. 

John nu izbutea să înţeleagă cum ar fi fost 
posibil. 

— Poate dac-aş şti ce înseamnă, spuse el. 

— Nu e nevoie, obiectă domnul Vodyannoy. 
Dar, fiindcă întrebi, este un cuvânt care se 
referă la căpitanul flotei Dunării. Şi, crede-mă, 
nici că-ţi puteam da ceva mai simplu decât 
căpitanul flotei Dunării. Ştiu eu. L-am cunoscut 
pe unul. 

— În regulă, spuse John. Sunt gata. 

— Pentru ce? 


— Să-mi ataşaţi d/scrimenul. 

— Deja am făcut asta. 

— Ah. Ei bine, vă mulţumesc, domnule. 
Domnule Vodyannoy. Adică, Frank. 

— N-ai pentru ce. Domnul Vodyannoy privi pe 
fereastră. Celălalt lucru pe care-l voi face pentru 
tine va fi să te duc până acasă. Unde locuieşti? 

— Chiar dincolo de parc, spuse John. Pe Strada 
77 Est, la numărul 7. Dar, serios, nu este 
nevoie. O să merg pe jos sau o să iau un taxi. 

— Nu, că n-ai să poţi. Frank Vodyannoy începu 
să râdă. Mai uită-te o dată pe fereastră. S-au 
depus cam zece centimetri de zăpadă, cât ai 
stat tu întins. 

John privi spre parc. Era adevărat. Abia mai 
putea să vadă copacii, de aşa o ninsoare deasă. 
Cum de nu observase până atunci? Traficul 
fusese oprit, iar parcul părea acoperit de un 
strat gros de vată. 

— Asta e chestia cu guaesitorii, spuse domnul 
Vodyannoy, văzând cât de surprins era John. 
Durează un timp, până îţi revii după efectul 
unuia. De aceea, te voi trimite acasă în singurul 
fel în care te poţi apăra de vremea de afară. 
Într-un vârtej. 

— Nu, aşteptaţi! 

— Nu-ţi face griji. Într-o zi ca asta, nimeni nu 
va observa nimic. Crede-mă. 

John îşi ridicase vocea cu gândul să 
protesteze, întrucât ar fi vrut să ajungă acasă în 


linişte, astfel încât mama lui să nu-l observe, 
ceea ce ar fi fost aproape imposibil dacă se 
întorcea cu un vârtej. Asta ar fi impus, în mod 
cert, nişte explicaţii şi era aproape convins că 
mama lui n-avea să-l creadă, când avea să-i 
spună că, de fapt, vârtejul nu fusese decât un 
capriciu al vremii din New York. Dar, mai înainte 
să apuce să-l oprească pe domnul Vodyannoy, 
aerul de sub el începuse să se învârtă cu o 
viteză ameţitoare, până când un vârtej mic, dar 
perfect, îl ridică uşor de pe covor. Încercând să- 
şi menţină echilibrul, john bătea energic aerul 
cu braţele, ca un clovn care merge pe sârmă. 

— Nu încerca să stai pe el, băiete! îi strigă 
domnul Vodyannoy, deschizând fereastra sa de 
la etajul şapte. Aşază-te, înainte să cazi! Vai de 
mine, s-ar crede că n-ai mai călărit niciodată un 
vârtej! 

— Chiar n-am mai călărit, strigă John, 
aşezându-se brusc. 

Dar era prea târziu. Vârtejul, care nu era mai 
mare decât un fotoliu, şi poate la fel de 
confortabil, îl purta deja afară din complexul de 
apartamente Dakota, şi dincolo de parc. John 
închise ochii şi, străduindu-se să-şi scoată din 
minte, pentru moment, posibilele consecinţe ale 
acestui mijloc de transport, încercă să se bucure 
de călătoria sa. 

La vreo două minute după ce părăsise 
fereastra apartamentului domnului Vodyannoy, 


vârtejul cobori în faţa uşii casei sale, exact în 
clipa în care doamna Trump o deschidea să 
arunce nişte sare pe trepte, ca să împiedice 
zăpada să se troienească acolo. Ţipă în gura 
mare, dar nu-l văzu pe John, căci vârtejul, care 
deja acumulase o cantitate considerabilă de 
zăpadă, pătrunse în hol ca o minitornadă, o 
răsuci în loc pe doamna Trump şi apoi urcă cele 
şapte rânduri de scări până în dormitorul lui 
John, unde-l lăsă pe băiat, cu grijă, pe fotoliul lui 
de piele. 

În orice alt moment, aşa ceva ar fi fost foarte 
pe placul lui John, dar întâmplarea făcea ca, 
atunci, în camera lui să-l aştepte doamna 
Gaunt. Tocmai primise un telefon furios de la 
doctorita Sachertorte, care-i acuza pe gemeni 
că dezlănţuiseră un elemental de apă asupra 
noii soţii a domnului Sachertorte, Nadia, la 
cererea lui Dybbuk. lar acum doamna Gaunt 
era, cu siguranţă, cu atât mai supărată, cu cât 
îşi vedea fiul sosind acasă într-un mod care 
părea să confirme faptul că-şi folosise puterea 
de djinn fără s-o consulte pe ea mai întâi. 

— Sper că doamna Trump nu te-a văzut 
călărind pe un vârtej, John, spuse doamna 
Gaunt, cu răceală. 

— Aăă, nu, zise John. Cel puţin, nu cred. 
Vârtejul a dat peste ea şi a cam orbit-o cu 
zăpadă, chiar în clipa în care am intrat în casă. 

— Mda, bănuiesc că e şi asta ceva. 


Philippa apăru, spăsită, în prag. 

— Ei, dacă tot sunteţi amândoi aici, zise 
mama lor, poate că n-o să aveţi nimic împotrivă 
să-mi spuneţi şi mie ce se petrece? Am crezut 
că am stabilit o înţelegere - o înţelegere cu care 
aţi fost de acord - ca niciunul dintre voi să nu-şi 
folosească puterile fără să vorbească mai întâi 
cu mine. Acum îl găsesc pe John călărind pe un 
vârtej, la câteva minute după ce am vorbit la 
telefon cu doctoriţa Sachertorte, care era foarte 
supărată. Se pare că a dezlănţuit cineva un 
elemental de apă asupra Nadiei, noua soţie a 
fostului ei soţ. În ultimele douăsprezece ore a 
tot plouat în apartamentul lor. Da, a plouat. 
Torenţial. Doctorita  Sachertorte crede că 
Dybbuk v-a pus să faceţi asta. 

— Nu-i adevărat, negă John. N-am avut nimic 
de-a face cu asta. 

— N-a fost Dybbuk, de asta este sigură. Până 
când nu ridică vraja opritoare pe care a pus-o 
asupra lui, el nu-şi poate folosi puterile de djinn 
nici măcar să-şi lege şireturile. Presupunând că 
se leagă vreodată la şireturi. Oricum, nu mă 
interesează băiatul ăla. Dar încep să cred că ar 
fi cazul să-l rog pe Nimrod să pună o vrajă 
opritoare asupra voastră. 

— N-am avut niciun amestec. Pe cuvânt, 
stărui John. 

— Îmi ceri să cred asta, John, când tocmai ce 
te-am văzut venind acasă călare pe un vârtej. 


Atunci, John îi povesti mamei sale despre 
apartamentul doamnei Trump din Dakota, şi 
despre cum fusese ea intimidată de domnişoara 
Pickings, şi despre cum o „convinsese” el pe 
femeia aceea să plece, şi apoi cum îl cunoscuse 
pe domnul Vodyannoy, care fusese foarte 
drăguţ şi-l trimisese acasă pe un vârtej, mai 
înainte de a putea el să refuze. 

— Aşa că, vezi tu, nu foloseam puterea de 
djinn pentru mine, spuse John, încercând să se 
justifice, ci doar ca să ajut pe altcineva. 

— Asta nu explică musonul din apartamentul 
cel nou al Nadiei Tarantino, spuse, rigidă, 
doamna Gaunt. 

Cât timp John îi explicase mamei sale ce se 
întâmplase cu domnişoara Pickings, Philippa îşi 
amintise de Dybbuk Sachertorte şi de incidentul 
din saună. 

— Cred că am eu o idee despre ceea ce s-a 
întâmplat. 

Îşi scoase ochelarii, aşa cum făcea mereu 
când dorea ca mama ei s-o privească drept în 
ochi şi s-o creadă că spunea adevărul, chiar şi 
atunci când, de fapt, o minţea. 

— Dybbuk ne-a arătat cum să scăpăm de 
slăbirea puterilor pe timp de iarnă, stând în 
saună. Am hotărât să-i oferim ceva drept 
răsplată. Un lucru pe care l-am făcut cu puterile 
noastre de djinni. Un joc pe computer. Numai că 
nu prea puteam vizualiza tocmai jocul pe care-l 


voia el. Aşa că ne-am luat toţi trei de mâini, iar 
el a folosit puterea noastră ca să se concentreze 
asupra jocului pe care-l voia. 

— Aşa e, confirmă şi John. Numai că prima 
dată n-a mers. Da. Uitasem de asta. 

— Totuşi eu am simţit că o cantitate de putere 
ne-a părăsit corpurile, zise Philippa, clătinând 
din cap. E adevărat că el ne ceruse să 
dezlănţuim un elemental de apă asupra mamei 
sale vitrege, dar noi îl refuzaserăm. Aşa că eu 
cred că ne-a păcălit şi că l-a dezlăânţuit totuşi, 
fără ca noi să ne dăm seama. 

— Nu v-a învăţat Nimrod nimic vara trecută? 
oftă doamna Gaunt. Niciodată să nu vă ţineţi de 
mână cu un alt djinn, căci poate încerca să vă 
înhame puterile la voinţa lui. Asta se numeşte 
djinncantație; de aici au împrumutat oamenii 
ideea aceea stupidă de a se ţine de mâini, în 
timpul şedinţelor de spiritism. Pentru că-şi 
imaginează că asta le oferă puterea grupului. 
Dacă trebuie să daţi mâna cu cineva, atunci 
asiguraţi-vă că vă îndoiţi degetul mijlociu în 
palmă, astfel încât să împiedicaţi un contact 
direct între linia vieţii voastre şi cea a altcuiva. 
Doamna Gaunt le arătă cum trebuie să dea 
mâna un djinn. Dar, de vreme ce n-aţi ştiut asta, 
mi se pare că nu vă prea pot învinui. Numai că, 
vă rog, fiţi mai atenţi pe viitor, copii! 

— Şi nu eşti supărată pentru ceea ce i-am 
făcut domnişoarei Pickings? întrebă John. 


— Am înţeles de ce aţi vrut s-o ajutaţi pe 
doamna Trump, răspunse mama. Dar fiţi atenţi 
la ceea ce vă spun. Această întâmplare poate 
avea urmări pe care nu le-aţi prevăzut. Orice 
folosire a puterii de djinn în lumea pământeană 
are un efect aleator şi imposibil de prezis. Asta 
era un alt lucru pe care credeam că vi l-a 
explicat Nimrod. 

Apoi, zâmbi: 

— Dar nu, nu sunt supărată. Ceea ce probabil 
că este foarte bine pentru voi, căci nu mi-ar fi 
plăcut să vă interzic să participaţi la lansarea de 
carte a domnului Rakshasas. 

— Ce este o lansare de carte? întrebă John. 

— O petrecere la care se sărbătoreşte 
publicarea unei cărţi, fraiere, îi explică Philippa. 

— Bătrânul Rakshasas a scris o carte? întrebă 
John, ignorându-şi sora. 

— Da,  încuviinţă doamna Gaunt, Legile 
prescurtate ale Bagdadului după Rakshasas. 

— Nu prea pare a fi o carte pe care ar 
recomanda-o Oprah”, spuse John. 

— Când e petrecerea? întrebă Philippa. Şi 
unde? 

— Diseară. Aici, în New York, la librăria Cartea 
Sigilată, pe Strada 57 Vest. 

— Diseară? spuse John. Dar de ce nu ne-ai 


11 Aluzie la celebra realizatoare de emisiuni de televiziune Oprah 
Winfrey, care recomandă în special cărţi ce vorbesc despre voinţa 
personală — calea sigură spre reuşită. 


spus mai devreme? Vine şi unchiul Nimrod? 

— Bineînţeles că vine. Şi de-aia nici nu v-am 
spus mai devreme. Voia să vă facă o surpriză 
plăcută. 

Cartea  Sigilată era o denumire potrivită, 
pentru că această librărie newyorkeză n-avea 
uşă. Dacă n-ar fi avut o fereastră de mărimea 
unui hublou de vapor şi, pe o porţiune de 
cărămidă de lângă aceasta, o placă de bronz, pe 
care erau gravate frumos numele şi adresa 
magazinului, nimeni n-ar fi ghicit că acolo se 
află un magazin. 

— Eşti sigur că ăsta este locul? îl întrebă 
Philippa pe John. 

— Asta scrie pe invitaţie, spuse el, arătându-i 
cartonaşul pe care era scris titlul cărţii şi pe 
care era desenată o mică hartă a Străzii 57, 
partea dintre Broadway şi Bulevardul Americilor. 

— Probabil că există o intrare secretă, spuse 
Philippa, apoi începu să citească ce scria pe 
bucata de carton luminată, care era singurul 
lucru afişat în fereastra rotundă a magazinului. 

— Aş spune că suntem aşteptaţi, observă 
John. Şi încă de un djinn foarte puternic. 

— De ce crezi asta? îl întrebă Philippa. 

— Simplu. Asta este singura stradă din New 
York care n-are zăpadă. 

— Ai dreptate, zise ea. E zăpadă la ambele 
capete ale străzii, dar nu şi aici. 

— Normal că am dreptate, spuse John. Şi simţi 


aerul? E chiar cald. De fapt, e aproape cu 
douăzeci sau treizeci de grade mai cald decât 
pe strada următoare. Ca un microclimat, ştii? 
Pentru asta e nevoie de o putere mare. Cineva - 
Nimrod, poate, sau domnul Rakshasas - a 
încercat să facă strada mai plăcută pentru 
mulţimea de djinni iubitori de căldură. 

Dar Philippa abia dacă-l mai asculta. 

— E o ghicitoare, spuse ea, la sfârşit, arătând 
către cartonaşul luminat din ciudata fereastră 
rotundă. Cred că, dacă găsim răspunsul, o să 
putem intra. Ascultă! „Începutul eternității. 
Sfârşitul fiecărei planete. Începutul fiecărei 
elipse. Sfârşitul fiecărei stele.” 

John ridică neputincios din umeri. 

— Nu mă prind. 

— Tu nu, dar eu da, rosti, triumfătoare, 
Philippa. Răspunsul este litera e. £ este 
începutul eternității, sfârşitul fiecărei planete, 
începutul fiecărei elipse, sfârşitul fiecărei stele. 

— Şi unde ajungem cu asta? 

— Înăuntru, spuse Philippa, şi apăsă pe litera 
„e” din cuvântul „VEST”, gravat pe plăcuţa de 
bronz cu adresa librăriei, de lângă fereastră. 

Imediat, o parte a peretelui din cărămidă, 
inclusiv fereastra, se dovedi că era o uşă prinsă 
în nişte balamale ascunse, care se deschise şi 
dezvălui nu un loc înfricoşător şi întunecat, ci o 
galerie mare şi luminoasă, iar în galerie se afla 
o scară în spirală care ducea la un alt etaj, de 


unde se auzeau clar zgomotele unei petreceri în 
desfăşurare. 

— Bună treabă, surioară. John intră grăbit în 
galerie. Vino, odată! Până nu se închide la loc. 

Philippa îşi urmă fratele în galerie şi apoi pe 
scara în spirală, uşa secretă închizându-se cu 
zgomot în urma lor. La capătul scării, se 
pomeniră într-un salon foarte mare, cu o 
privelişte spectaculoasă, nu a Străzii 57, 
priveliştea pe care s-ar fi aşteptat s-o vadă de la 
fereastra unei clădiri de pe Strada 57, ci a unei 
mări care părea că se află într-o ţară foarte 
călduroasă. Apoi, dintr-un grup, un bărbat înalt, 
îmbrăcat într-un costum roşu-aprins, se îndreptă 
către ei, cu braţele larg deschise, la fel ca şi 
zâmbetul său. Era unchiul lor, Nimrod. 

— lată-i, spuse el, îmbrăţişându-i pe gemeni 
cu dragoste. Incepuserăm să ne întrebăm pe 
unde-oţi fi. 

— Am avut o mică problemă cu ghicitoarea de 
la uşă, explică Philippa. 

— Serios? Mă  surprindeţi. Nu e nimic 
complicat. Doar o bagatelă, creată de marele 
scriitor englez Jonathan Swift. Ca să nu între 
nepoftiţii. 

Nimrod era urmat îndeaproape de un bătrân 
cu barba albă, cu un turban alb şi un costum 
alb. Acesta îi îmbrăţişă fericit pe copii. 

— Ca să fim sinceri, o petrecere este cu 
adevărat reuşită dacă vin şi unii care nu sunt 


invitaţi, spuse domnul Rakshasas. 

Arăta ca un maharajah indian, dar vârstnicul 
djinn vorbea engleza ca un adevărat irlandez, 
ceea ce era rezultatul faptului că, timp de mulţi 
ani, fusese închis într-o sticlă din Irlanda şi 
învățase toată engleza pe care o ştia de la 
televizor. 

— Felicitări pentru carte, îi spuseră gemenii 
domnului Rakshasas. 

— Chiar felicitări, întări şi Nimrod. Aceasta 
este, probabil, cea mai importantă carte de la 
Grimoarul!? regelui Solomon încoace. 

Domnul Rakshasas zâmbi uşor. 

— Eşti foarte amabil, spuse el. Dar, de fapt, 
cartea mea este doar o copertă nouă pentru idei 
vechi. 

— Ce este un grimoar? întrebă John. 

— Un manual de vrăjitor, care să-i lege pe 
djinni, îi explică Nimrod. Cea mai veche astfel 
de carte şi cea mai importantă este 
Testamentul lui Solomon. De aceea am făcut 
comparaţia cu noua carte a domnului 
Rakshasas, Legile prescurtate ale Bagdadului. 

— N-ai dreptate, se împotrivi, cu modestie, 
domnul Rakshasas. Trebuie fapte, nu vorbe. 

— Dar vorbele sunt rezultatul unor fapte, 
declară Nimrod. Domnul  Rakshasas şi-a 
petrecut întreaga viaţă scriind această carte, le 
spuse el gemenilor. Vedeţi voi, de-a lungul 


12 Culegere de formule magice şi incantaţii. 


timpului, cartea despre Legile Bagdadului a 
devenit foarte mare, greu de consultat, plină de 
contradicții şi absurdităţi. Pe lângă faptul că 
aceasta este o ediţie importantă, într-un singur 
volum, a legilor - legi pe care, datorită 
domnului* Rakshasas şi a cărţii sale, le poţi 
descoperi cu uşurinţă şi te poţi bizui pe ele - 
este şi una completă: toate lucrurile de interes 
despre djinni sunt puse acum pe tapet, ca să zic 
aşa. Pe scurt, domnul Rakshasas, precum un 
marinar care traversează un ocean, a dus la bun 
sfârşit o lucrare despre un subiect care ne cam 
dădea bătăi de cap înainte. 

— Abia aştept s-o citesc, spuse John. 

— Şi o vei citi, John, încuviinţă Nimrod. Dar 
mai întâi trebuie să vă prezint pe amândoi unor 
membri ai societăţii djinnilor din New York. 


Capitolul 4 
Campionul djunior 


Nimrod îi  descrisese pe djinnii de la 
petrecerea domnului Rakshasas ca fiind crema 
societăţii djinnilor din New York, dar, de fapt, 
djinnii cu care făcură cunoştinţă gemenii erau 
din întreaga lume. De pildă, îi întâlniră pe 
Morgan Mbulu din Africa de Sud, pe Maud 
Merrow din Irlanda, pe Oonagh Ponaturi din 
Noua Zeelandă, pe Toshiro Tengu din Japonia şi 
pe Stan Bunyip din Australia. Câţiva dintre ei 
erau destul de vestiți în lumea pământenilor: 
Peri Bannu era o bine-cunoscută actriţă de film, 
Janet Jann era preşedinta unui studio de film de 
la Hollywood, Virdjinnia Nisse era o sculptoriţă 
renumită din Norvegia, iar David Kabikaj era un 
entomolog din Canada, laureat al premiului 
Nobel. 

— Cred că l-ai cunoscut deja pe Frank 
Vodyannoy, îi spuse Nimrod lui John, 
împingându-i pe gemeni spre un grup de patru 
djinni aşezaţi la o masă mare, pe care se 
găseau câteva exemplare ale cărţii domnului 
Rakshasas. Şi, desigur, amândoi o cunoaşteţi pe 
strălucitoarea doctoriţă Jenny Sachertorte, ca şi 
pe fiul ei, Dybbuk. 

Gemenii îl salutară cu destulă răceală pe 
Dybbuk, care primi sosirea lor cu obişnuitul său 
amestec de amuzament şi dispreţ - cel puţin, 


până când mama lui îi dădu un cot. 

— Dybbuk are ceva să vă spună, amândurora, 
zise ea, zâmbindu-le drăguţ gemenilor. Nu-i aşa, 
dragul meu? 

Dybbuk îşi dădu ochii peste cap şi mormăi 
către John şi Philippa: 

— Scuze. 

— Mama voastră mi-a explicat ce s-a 
întâmplat, continuă doctoriţa Sachertorte. Cum 
v-a păcălit Dybbuk ca să-l ajutaţi să-i facă rău 
soţiei fostului meu soţ. Totuşi, este un djinn de 
treabă. Şi mi-a promis că n-o să vă mai tragă 
niciodată pe sfoară, nu-i aşa, dragule? 

— Mda, mormăi Dybbuk. Sigur, cum spui tu. 

— Altfel, va simţi pe pielea lui puterea mea 
deplină. Nu-i aşa, scumpete? 

— Ceea ce spun eu mereu, doamnă 
Sachertorte, interveni domnul Rakshasas, este 
că puterea tot va ieşi biruitoare. Uneori trebuie 
să se întâmple asta. E spre binele lui, dacă 
apele rămân liniştite. Am dreptate, Nimrod? 

— Totul este în regulă acum şi asta contează 
cel mai mult, încuviinţă Nimrod. Apartamentul 
noii doamne Sachertorte a revenit la normal, iar 
Dybbuk se va schimba, de acum încolo. Aşa e, 
Dybbuk? 

— Buck, zise băiatul, dându-şi din nou ochii 
peste cap - un obicei pe care Philippa îl 
considera îngrozitor. Spuneţi-mi doar Buck, 
bine? 


— John, spuse Nimrod. Ce-ar fi să-l iei tu pe, 
ăăă, Buck şi să mergeţi să mâncaţi ceva, cât voi 
sta eu un pic de vorbă cu Philippa? 

— În regulă, acceptă John, iar cei doi băieți- 
djinni se îndreptară către o masă unde se afla 
un bărbat în spatele unui ceaun aburind, plin de 
chili iute foc. Odată ajunşi acolo, se luară la 
întrecere să vadă care dintre ei putea să 
mănânce mai mulţi ardei iuți. 

— Aşa, acum spune-mi, zise Nimrod, luând-o 
pe Philippa deoparte, cum se mai învârt 
astaragalii zilele astea? 

— Ei, spuse ea, ridicând din umeri, dac-o iei 
aşa, se învârt şi-atăt. 

Astaragali şi tesserae sunt denumirile folosite 
de djinni pentru zaruri. Djinnii joacă un soi de 
astaragali, specific lor, care se numeşte 
Djinnverso, sau, mai exact, 
Djinnversoctoannular. Djinnverso este jucat cu o 
cutie circulară din cristal, cu capac, şi un set de 
şapte astaragali ortogonali, ceea ce înseamnă 
că fiecare zar are opt feţe, nu şase, precum cele 
obişnuite. Cele opt feţe ale unui astaragali 
reprezintă Spiritul, Spațiul, Timpul, Focul, 
Pământul, Aerul, Apa şi Norocul. Folosirea 
puterilor de djinn este interzisă în timpul unui 
joc de Djinnverso (orice ilegalitate este imediat 
detectată de cutia de cristal), iar efectele 
norocului fiecăruia sunt depăşite prin abilitatea 
jucătorului de a-şi păcăli adversarii. 


Pentru cineva care juca Djinnverso doar de 
câteva luni, Philippa era deja o jucătoare destul 
de bună. Cel mai des juca împreună cu tatăl ei 
şi cu un prieten al lui pământean, pe nume Bull 
Huxter, unul dintre puţinii oameni care ştiau că 
gemenii lui Edward Gaunt erau djinni. Philippa 
bănuia că Nimrod avea s-o întrebe dacă voia să 
participe la Campionatul Mondial de D//nnverso, 
care urma să înceapă în curând şi care avea loc 
în fiecare an, între Crăciun şi Anul Nou, dar fata 
încă nu se decisese. Era o fată-djinn retrasă şi 
mai tăcută decât ceilalţi djinni-copii şi, spre 
deosebire de fratele ei, nu prea-i plăcea să se 
remarce, sau să încerce să-şi dovedească sieşi 
câte ceva; nici altcuiva, de altfel. 

Nimrod, îi ghici frământarea şi, aprinzându-şi 
un trabuc uriaş, îi spuse: 

— Hai, în numele lămpii! Fă-mă fericit! Cu 
siguranţă că ai să participi. Cineva cu abilităţile 
tale nu se poate gândi să nu între în competiţie. 
E de neconceput, Philippa! Complet 
djinnadmisibil. Expiră o cantitate mare de fum, 
care luă forma unui semn de exclamare. Sper să 
nu te superi că-ți zic asta. 

Philippa ridică din umeri şi încercă să schimbe 
subiectul. 

— Văd că nu ţi-ai pierdut pasiunea pentru 
trabucurile astea uriaşe, spuse ea. 

— Nu mai încerca s-o scalzi! Te-ai înscris la 
competiția de Djinnverso sau nu? 


— Nu. ŞI, sinceră să fiu, nu sunt sigură că 
vreau să particip, unchiule. 

— Depinde de tine, cred. Nimrod se gândi preţ 
de câteva clipe. Uite ce-i, vino să-ţi fac 
cunoştinţă cu o altă fetiţă djinn de vârsta ta: 
Lilith de Ghulle. Cei din familia de Ghulle sunt 
un pic mai ciudaţi. Sunt o familie de djinni 
malefici, care încearcă să-i convingă pe toţi că 
ei, de fapt, sunt buni. Sau, cel puţin, că nu sunt 
atât de răi pe cât se crede. De aceea se află aici 
Lilith şi mama ei, Mimi. Nimrod zâmbi indulgent: 
Cine ştie, poate că totuşi lupul poate să-şi 
schimbe şi năravul. 

Mimi de Ghulle purta o haină de blană, o 
pereche de cercei mari şi o geantă de piele 
foarte scumpă, agăţată de braţ, în forma unui 
lacăt uriaş. Vorbea cu Frank Vodyannoy şi căsca 
zgomotos, de parcă se plictisea de moarte. 

Philippa o privi pe Mimi de Ghulle şi se 
cutremură. Avea ceva care nu-i plăcea deloc; 
doar că era ceva mai mult decât îi spusese 
Nimrod. Atunci când Mimi o privi, Philippa se 
simţi lovită de un val de ură atât de puternică, 
încât o făcu să se dea un pas înapoi. 

— Mimi, i se adresă Nimrod, pe un ton glumeţ, 
te distrezi? 

— Ah, da, desigur, răspunse doamna de 
Ghulle. Vorbea din colţul gurii. N-aş fi lipsit de 
aici pentru nimic în lume! 

Philippa vedea clar că doamna de Ghulle nu 


era deloc sinceră. Mai observă, de asemenea, 
că buzele ei păreau să fi fost umflate cu o 
pompă de bicicletă, asta ca să nu mai pomenim 
despre nas, care, deşi era perfect ca formă şi 
era o adevărată laudă la adresa chirurgului 
plastician care-l ajustase, era prea mic pentru 
faţa ei şi-i făcea capul să pară mai degrabă un 
craniu descărnat. 

— lar aceasta cred că este scumpa ta fiică, 
Lilith, observă Nimrod. 

Lilith de Ghulle îi semăna aproape întru totul 
mamei sale, chiar şi la haina din blană purtată şi 
alegerea genţii. Similaritatea nu era, însă, deloc 
plăcută, iar Philippa gândi că Lilith semăna cu 
mama ei în acelaşi fel în care un câine semăna 
cu stăpânul lui (şi invers, după cum se întâmplă 
foarte des). 

— Lilith, aş vrea să-ţi fac cunoştinţă cu 
nepoata mea, Philippa Gaunt. 

— Bună, spuse Philippa. 

Lilith zâmbi într-un fel neplăcut şi sarcastic în 
direcţia Philippei şi continuă să-şi mestece 
guma. 

— Lilith este, în prezent, campioana djunioară 
la Djinnverso. 

— Adevărat, spuse doamna de Ghulle. Şi în 
acest an va câştiga din nou campionatul. Veţi 
vedea. 

— Lilith, continuă Nimrod, poate izbuteşti s-o 
convingi pe Philippa să se înscrie şi ea. Pare un 


pic cam nehotărâtă. Sunt sigur că ar fi 
suficiente câteva cuvinte de încurajare din 
partea ta ca s-o convingă să participe. 

Lilith, care nu era cu mult mai mare decât 
Philippa, îl privi amuzată pe Nimrod. 

— Vrei să râzi de mine, nu? Mototoala asta 
mică n-are nicio şansă. Cel puţin cât sunt eu 
prin preajmă. 

Nimrod chicoti nervos, dar Philippa simţi că i 
se aprind obrajii de furie, în timp ce Lilith îi 
întorcea, fără jenă, aceeaşi privire. 

— Ascultă-mi sfatul, bebeluşo, mâărâi Lilith. 
Rămâi la păpuşelele tale şi în ţarcul tău de 
joacă. Djinnverso este un joc pentru oameni 
mari. 

Doamna de Ghulle zâmbi într-un fel în care se 
împleteau mândria şi ruşinea. 

— O, doar glumeşte. Nu-i aşa, draga mea? Ştii, 
e la vârsta aceea mai dificilă, Nimrod. 

— Da, văd asta, spuse Nimrod. Foarte dificilă, 
într-adevăr. 

Nimrod o luă de acolo pe Philippa, ducând-o 
spre masa pe care se aflau exemplarele cărţii 
domnului Rakshasas. 

— Până aici! spuse, cu fermitate, Philippa. Mă 
înscriu în competiţie. Merită, măcar pentru 
şansa de a o învinge pe fata asta groaznică. 

— De asta am vrut s-o cunoşti, chicoti Nimrod. 
Ca să înţelegi importanţa faptului de a deveni 
următoarea campioană djunioară. 


— Chiar crezi că pot să câştig? 

— Dacă n-aş fi crezut-o, cu siguranţă că nu te- 
aş mai fi expus atacurilor lui Lilith de Ghulle. 

— Atunci, tot nu crezi că lupul îşi schimbă 
doar părul? 

Nimrod zâmbi. 

— Ba da! De fapt, mi-e foarte clar ce încearcă 
Mimi de Ghulle să facă. Speră că poate 
convinge pe cineva că ea este mai presus de 
toate lucrurile legate de Bine şi Rău care se 
petrec între tabăra noastră şi a lor. Să convingă 
pe cineva, în mod special. 

— Pe tine? 

— Pentru numele lămpii, nu. Mimi nu dă o 
ceapă degerată pe ceea ce cred eu despre ea. 
Nu, ea tot încearcă să-l impresioneze pe Djinnul 
Albastru din Babilon şi, din câte se pare, 
reuşeşte, ceea ce este foarte trist. Toată lumea 
bănuieşte că Mimi va fi următorul Djinn 
Albastru, şi mai aşteaptă doar un cuvânt de la 
Ayesha, atunci când va participa la campionatul 
de  Djinnverso, Ayesha fiind arbitrul oficial. 
Ayesha - aşa se numeşte actualul Djinn Albastru 
din Babilon - caută un succesor. Şi, de fapt, îl 
tot caută de o bună bucată de vreme. Toată 
lumea ştie că întrecerea de Djinnverso este 
locul unde a fost şi ea remarcată de precedentul 
Djinn Albastru, în 1928. 

— În 1928? exclamă Philippa. Atunci, 
înseamnă că este foarte bătrână. 


— Are aproape două sute de ani, spuse 
Nimrod. Dar nu uita, Philippa, că noi, djinnii, 
îmbătrânim mult mai încet decât oamenii. Când 
te uiţi la ea, ai zice că are optzeci sau cel mult 
nouăzeci de ani. 

— Dar ce este Djinnul Albastru din Babilon, 
adică ce face el, mai exact? 

— Este conducătorul simbolic al tuturor 
djinnilor, buni sau răi. Este o funcţie pe care o 
poate îndeplini, deoarece el însuşi nu este nici 
bun, nici rău. Ayesha, pacea fie cu ea, se află 
mai presus de Bine şi de Rău şi, numai din 
pricina asta, poate să arbitreze corect cele două 
părţi. Pe lângă faptul că se ocupă de bunăstarea 
tuturor  djinnilor, ea este, de asemenea, 
supremul arbitru între djinni, pedepsindu-i pe 
cei care încalcă Legile Bagdadului. 

— Ce fel de pedepse? Şi asupra cui? 

— Ayesha a fost cea care a decis că, deoarece 
Iblis l-a ucis pe sărmanul Hussein Hussaout în 
Cairo, sticla în care tu, John şi cu mine l-am 
închis trebuie exilată într-un loc de unde el să 
nu se poată întoarce mai devreme de zece ani. 

Iblis fusese şeful tribului Ifrit, un trib foarte 
malefic de djinni. Cu ajutorul nepoatei şi al 
nepotului său, Nimrod îl închisese pe Iblis într-o 
sticlă antică de parfum, despre care Philippa 
crezuse că se află pusă la loc sigur, în frigiderul 
din casa de la Cairo a lui Nimrod. 

— Prin urmare, unde-l trimite? întrebă ea. 


Nimrod păru un pic încurcat. 

— ÎI trimite pe Venus, la bordul unei sonde 
spaţiale europene. 

— Pe Venus, repetă Philippa. Ce oribil! 

— Cred că va fi destul de neplăcut pe Venus, 
admise Nimrod. Dar sunt sigur că Iblis nu va 
păţi nimic. Peste vreo zece ani, o a doua sondă 
spaţială va aduce înapoi pe Pământ majoritatea 
echipamentelor trimise acolo cu prima sondă, 
inclusiv capsula cu sticla în care se află Iblis. 

Philippa se încruntă. 

— Ştiu că l-a ucis pe Hussein Hussaout. Şi că 
Hussein Hussaout avea un fiu, care acum a 
rămas fără tată. Dar, chiar şi-aşa, pare o 
pedeapsă destul de grea, să trimiţi pe cineva 
într-un exil de zece ani pe Venus. Nu putem să 
intervenim cumva în apărarea lui? 

— Să-ţi spun sincer, deja am încercat, spuse, 
trist, Nimrod. Dar Djinnul Albastru, binecuvântat 
să fie, dăduse deja verdictul. 

— Atunci, cred că are o inimă de piatră. 

— De fapt, ai pus punctul pe /, Philippa. Chiar 
are. Nici nu-ţi închipui cât adevăr ai rostit. 
Djinnul Albastru are cea mai rece inimă din 
lume. Cum altfel ar putea să fie mai presus de 
Bine şi de Rău? Toate astea înseamnă că, 
întocmai ca justiţia omenească, justiţia djinnilor 
poate părea dură uneori. Nimrod luă o copie a 
Legilor prescurtate ale Bagdadului de pe masă 
şi o răsfoi. O să găseşti o mulţime de lucruri 


despre ea aici, dacă te interesează. 

Philippa era foarte interesată, într-un mod pe 
care nici ea nu şi-l putea explica. De aceea totul 
păru mai mult decât o simplă coincidenţă când, 
a doua zi după petrecere, îl cunoscu pe Djinnul 
Albastru. In persoană. 


Philippa mergea pe Fifth Avenue, după ce 
jucase Djinnverso cu tatăl ei şi cu prietenul lui, 
Bull Huxter, în apartamentul acestuia, când, la 
Hotelul Pierre, îi găsi pe cei doi câini ai familiei 
Gaunt, Alan şi Neil, aşteptând răbdători la 
intrare. Doamna Gaunt lua adesea ceaiul cu 
prietenele sale la Pierre, iar Philippa intră, 
sperând să poată gusta vreo câteva prăjituri. 
Totuşi, de această dată, mama ei nu se afla 
acolo cu prietenele ei, ci cu o femeie foarte în 
vârstă, iar Philippa ghici imediat că, dacă 
aparențele n-o înşelau, aceea trebuia să fie 
Djinnul Albastru. 

Bătrâna purta un costum taior azuriu, o bluză 
bleumarin, cu o fundă mare, cochetă, şi o 
pălărie albastră pe părul, de asemenea, nuanţat 
în albastru. Purta câteva inele cu safire care se 
asortau cu cerceii, care sclipeau în lumină de 
fiecare dată când femeia dădea din cap, ceea 
ce se petrecea destul de des, fiindcă se părea 
că ea şi cu doamna Gaunt se certau. Şi, în loc să 
se apropie de mama ei şi să salute, Philippa se 
ascunse în spatele unei coloane de marmură, 


trăgând cu urechea. 

— Nu, nu, nu, nu, nu! spunea bătrâna, cu un 
puternic accent britanic. Vocea, foarte fermă şi 
lipsită de orice fel de emoţii, o făcu pe Philippa 
să se cutremure. Cu ochii aceia, înguşti şi tăioşi, 
şi cu gura mică şi pungită, femeia semăna mai 
curând cu o împărăteasă văduvă din China, 
decât cu o venerabilă lady din Anglia. Ar fi 
ascultat şi mai departe, dar Ayesha îşi cobori 
vocea, aproape de şoaptă, încât fata nu mai 
putu să audă ce-şi spuneau. După o vreme, 
Philippa se hotări să iasă pe furiş din hotel, fără 
să mai treacă să le salute. Djinnul Albastru, 
dacă într-adevăr el era, părea mult prea pornit 
ca să mai poată fi întrerupt uşor. 

In acea seară, după cină, Philippa o descusu 
pe mama ei în legătură cu incidentul. 

— Am mers să joc Djinnverso, la apartamentul 
lui Bull Huxter, în după-amiaza asta, spuse ea. 

— Chiar aşa, draga mea? Foarte frumos. 

— După ce am terminat, am luat-o pe Fifth 
Avenue şi, pentru că i-am văzut pe Neil şi Alan 
în faţă la Pierre, am intrat şi eu acolo, gândindu- 
mă că probabil îţi iei ceaiul de după-amiază cu 
vreuna dintre prietenele tale. Şi, în loc de asta, 
te-am văzut vorbind cu o doamnă în vârstă, 
îmbrăcată în albastru. Şi mă întrebam dacă ea 
era Djinnul Albastru din Babilon. 

— Da, draga mea. A venit aici pentru 
Campionatul de Dj/nnverso, şi stă la Hotelul 


Algonquin. Ar fi trebuit să vii să saluţi. Ştiu sigur 
că i-ar fi plăcut să te cunoască. 

— Aş fi venit, admise Philippa. Doar că părea 
destul de fioroasă. În afară de asta, mi s-a părut 
că vă certaţi. 

Doamna Gaunt clătină din cap. 

— Nu, draga mea. Aici te-ai înşelat. Nu ne-am 
certat. Doar că Ayesha este foarte bătrână şi 
desigur că ea are mereu dreptate. Datorită 
poziţiei sale în lumea djinnilor, este obişnuită să 
le spună altor djinni ce să facă. De aceea, o 
discuţie cu ea poate fi dificilă uneori. Mai mult, e 
o funcţie care te izolează, asta, de Djinn 
Albastru. Atunci când ceilalţi nu sunt de acord 
cu ea, îşi cam pierde răbdarea, atâta tot. 

— Şi n-aţi fost de acord în legătură cu ceva? 

— Am avut o mică divergență de opinii. Dar nu 
o ceartă. Nu, n-a fost ceartă. 

— Dar nu trebuie să faci ceea ce spune ea? Ea 
fiind Djinnul Albastru, şi toate astea? 

— Asta s-ar fi întâmplat dac-am fi mers la 
Curtea de Justiţie a Djinnilor. Dar nu în afara ei, 
în lumea pământeană. 

— Curtea asta e în Babilon? 

— Acolo era înainte. Cu multe secole în urmă. 
Dar nu mai e acolo. Acum îi primeşte pe djinni la 
Curtea din Berlin, un loc mult mai convenabil 
pentru toată lumea. Doar o dată pe an rangul 
său o obligă, într-adevăr, să viziteze Babilonul. 
Se spune că trebuie să facă asta ca să-şi mai 


răcească inima, pentru încă un an. 

— Cum vine asta? N-am auzit până acum ca 
oamenii să-şi poată răci inimile. 

Doamna Gaunt oftă. 

— Pentru moment, hai să zicem că se poate. 
Ţine cont că djinnii nu sunt ca oamenii. Poate că 
arătăm ca ei. Sau, mai degrabă, ei arată ca noi, 
ca să nu mai pomenim despre îngeri. Dar sunt 
diferenţe mari, la nivel atomic. Şi subatomic. 

— Şi ea are o inimă atât de rece? 

— Da, foarte. 

Doamna Gaunt zâmbi, dar Philippa se gândi că 
era un zâmbet foarte trist şi, în clipa în care 
doamna Gaunt ieşi din cameră, avu impresia că 
mama ei îşi şterge o lacrimă din colţul ochiului. 
Asta n-o ajută pe Philippa să înlăture senzaţia 
că se petrecuse ceva între mama ei şi Djinnul 
Albastru, ceva care n-o făcea foarte fericită. ŞI 
se hotărî, prin urmare, să discute imediat 
problema cu John. 


Capitolul 5 
Djinnverso și cercul vicios 


Rezistând primei sale tentaţii, aceea de a-l 
transforma pe Gordon Warthoff, băiatul care-l 
chinuia la şcoală, într-un porc sălbatic, John 
încercase să se gândească la un mod în care ar 
fi putut să se ocupe de el, astfel încât mama lui 
să fie de acord, dacă ar fi aflat vreodată despre 
asta. Transformările în animal şi e/lementalii 
erau clar interzişi, astfel că, până la urmă, John 
ajunse la concluzia că lucrul cel mai bun pe 
care-l putea face era să încerce să-şi sporească 
puterea fizică, astfel încât să aibă o şansă de a-l 
învinge pe celălalt băiat în luptă dreaptă. 
Singura problemă era că antrenamentul mai 
lung de cinci minute, fie şi cu cele mai uşoare 
greutăţi din sala de forţă a tatălui său, îl lăsa pe 
John fără pic de vlagă. De aceea fu încântat să 
descopere că putea trage de fiare mult mai mult 
timp în saună, unde trupul său tânăr de djinn 
era în largul lui. Nu după multă vreme, începu 
să-şi dezvolte vizibil muşchii,  sporindu-şi 
încrederea că va fi în stare să se ocupe de 
Warthoff în stilul brutal al acestuia. Însă, când 
Philippa descoperi cum îşi petrecea el timpul în 
saună şi ascultă planul lui John, se arătă 
sceptică. 

— Nu este el băiatul al cărui tată lucrează la 
CNN? Un băiat masiv? Cu coşuri? 


John aprobă din cap şi mai aruncă puţină apă 
pe pietrele încinse, ca să mai crească 
temperatura din saună. Philippa îşi înfăşură un 
prosop în jurul capului, hotărând că faptul de a 
se simţi din nou ca un djinn adevărat nu justifica 
întreaga tevatură a spălării şi uscării părului, de 
fiecare dată când intra acolo. 

— Cu siguranţă, trebuie să existe o cale mai 
uşoară şi mai subtilă să ne ocupăm de el. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi psihologia, de pildă. Te-ai întrebat 
de ce se ia de tine? 

— Pentru că e un prost cu o faţă plină de 
coşuri, de-aia. 

— Ceea ce vreau să te întreb este, de fapt, ce 
nu-i place la tine? 

John ridică din umeri. 

— Nu cred că are nevoie de prea multe 
motive. Pur şi simplu, e o brută. Asta-i treaba 
lui, persecutarea altora. 

— Când a început să-ţi facă necazuri? 

— La începutul semestrului. 

Philippa se gândi câteva clipe. 

— Poate că te chinuie pentru că tu nu eşti 
unul dintre cei cu multe coşuri pe faţă, nu? Fata 
aprobă din cap, vizibil încântată de idee. De 
fapt, ştii, ăsta e răspunsul. Sunt sigură. 

— Nu cred că înţeleg, recunoscu John. 

— Îţi aminteşti că aveai şi tu multe coşuri? ŞI 
apoi, când ţi-ai scos măselele de minte şi ţi-au 


apărut puterile de djinn, coşurile pur şi simplu 
au dispărut? 

— Cum aş putea să uit? A fost una dintre cele 
mai fericite zile din viaţa mea. Puteam să mă uit 
în oglindă fără să-mi mai vină să mă arunc sub 
roţile unui tren. 

— Atunci, nu ţi se pare că te chinuieşte pentru 
că este invidios pe tine? Pentru că el încă mai 
are coşuri, şi tu nu? 

— E o posibilitate, aprobă John. Dar ce-i cu 
asta? N-o să mai fac coşuri niciodată. Nici măcar 
ca să scap de Gordon Warthoff. 

— Nici nu-i nevoie. Dar nimic nu ne poate opri 
să facem ca acneea /u/ să dispară. 

— Vrei să spui, cu puterile de djinn? 

— Doar nu crezi că mă gândeam să-i trimitem 
o cremă de faţă. 

— Chiar dacă mama ar fi de acord să-i repar 
faţa lui Warthoff, nu sunt sigur că m-aş putea 
face pe mine să-i doresc altceva în afară de un 
picior rupt. 

— Nici nu-i nevoie, zise Philippa. O fac eu 
pentru tine. 

John văzu că sora lui vorbea serios şi, cum se 
aflau în saună în momentul acela, ştia că era în 
stare să facă exact ceea ce spunea. 

— Nu vrei s-o întrebăm pe mama mai întâi? 
propuse el. 

— Cred că acum are alte lucruri mai 
importante la care să se gândească, decât la 


coşurile lui Gordon Warthoff, spuse Philippa. 

In ultima vreme, doamna Gaunt fusese mai 
tăcută şi mai preocupată, iar starea ei părea să 
fie cauzată de întâlnirea cu Djinnul Albastru. 

Philippa îşi adună gândurile, pregătindu-se să- 
şi folosească puterea. 

— In afară de asta, nu prea văd cum s-ar 
putea împotrivi ca tu să-ţi foloseşti puterile în 
ajutorul lui, mai ales dacă luăm în consideraţie 
şi beneficiile care ar putea rezulta pentru tine. 
lar soluţia asta este, cu siguranţă, mai bună 
decât să te baţi cu el la şcoală. 

Astfel, fata începu să se gândească la Gordon 
Warthoff, şi se gândi la coşurile de pe faţa lui, şi 
apoi îşi imagină cum aveau să dispară în 
următoarea dimineaţă, când el avea să se 
trezească, şi, ca urmare a acestui fapt, el avea 
să devină o persoană mai bună. Apoi rosti 
cuvântul ei de concentrare: 

— FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPI 
PICAL! 

John aşteptă politicos câteva clipe, apoi o 
întrebă: 

— Ai reuşit? 

Philippa aprobă din cap. 

— Ai să vezi. Totul va fi bine. 

John o bătu uşor pe umăr. 

— Mersi, Phil. 

Apoi îi zâmbi drăgăstos surorii sale. Nu erau 
deloc asemănători, ca înfăţişare; John, ca şi 


mama lui, era înalt, slab şi brunet, pe când 
Philippa era scundă, ca tatăl ei, şi purta 
ochelari. Dar lăuntric se asemănau şi se 
completau, precum cele două feţe ale aceleiaşi 
monede. John ar fi făcut orice pentru Philippa, 
iar acum simţea că voia să-i spună asta. Doar 
că, desigur, imediat cum gândi acest lucru, ea 
deja îl ştia. 
— Ştiu, îi spuse fratelui ei. Ştiu. 


Philippa îşi petrecu apoi restul zilelor până la 
Crăciun jucând Djinnverso, fie cu Nimrod şi 
domnul Rakshasas, fie cu tatăl ei şi cu Bull 
Huxter. 

Bull  Huxter fusese avocat, agent de 
publicitate, jurnalist şi jucător profesionist de 
poker, înainte de a se alătura Programului 
Spaţial European, în calitate de Director de 
Marketing şi Comunicare. Era canadian, originar 
din Toronto, şi pretindea că făcuse totul şi-i 
cunoscuse pe toţi cei care erau cineva. Fata 
credea că era un bărbat destul de ciudat, dacă 
era implicat în ceva atât de serios cum era un 
program spaţial, fie şi unul de sorginte 
europeană, în cea mai mare măsură. De fiecare 
dată când îi pomenea, însă, despre slujba lui 
(sperând că astfel putea afla ceva despre Iblis şi 
soarta lui crudă, întrucât racheta care avea să-l 
ducă pe Venus urma să fie lansată cât de 
curând), Huxter schimba subiectul, iar Philippa 


ajunse repede la concluzia că, dacă ea s-ar fi 
ocupat de banca tatălui ei, nu i-ar fi împrumutat 
acestui bărbat nici măcar cinci dolari. Dar Bull 
era un jucător excelent de Djinnverso. Niciun 
om, spunea Nimrod, nu putea să blufeze cu 
zarurile de  astaragali mai bine decât Bull 
Huxter!* şi, deşi era un pic surd (din cauză că 
stătuse prea mult în preajma rachetelor lansate, 
spunea el), Philippa învăţă o mulţime de lucruri 
de la el despre ceea ce însemna să blufezi. 

Spre deosebire de sora lui, John nu era deloc 
interesat de Djinnverso. Nu putea înţelege de ce 
se făcea atâta caz de jocul ăsta şi prefera să-şi 
petreacă timpul citind cartea scrisă de domnul 
Rakshasas, Legile prescurtate ale Bagdadului. 
De fapt, nu atât regulile îl interesau, cât ardea 
de nerăbdare să afle lucruri noi despre djinni. 
Doamna Gaunt numea aceste lucruri banalităţi, 
şi poate că erau, dar lui John nu-i păsa; în timpul 
acelui Crăciun, nimic nu era mai important 
pentru el decât cartea atât de captivantă a 
domnului Rakshasas. 

De exemplu, descoperi de ce-i displăcea 
gustul sării şi mirosul de catran. În trecut, 
pământenii le folosiseră ca să-i alunge pe djinni. 
Conform acestei cărţi, djinnii urau, se pare, şi 
zgomotele foarte puternice (ceea ce era, cu 
siguranţă, adevărat în cazul Philippei); de 


13 joc de cuvinte, numele personajului, transcris bull huckster (se 
pronunţă la fel) desemnează, în argou, un speculant la Bursă. 


asemenea, nu suportau contactul cu fierul sau 
oţelul; de aceea, doamna Gaunt şi Nimrod 
evitau atingerea oricărui fel de metal, cu 
excepţia aurului. 

Philippa răsfoi şi ea cartea şi rămase încântată 
mai ales când descoperi informaţiile despre 
tribul lui Lilith, Ghulii. Femelele tribului se 
numeau S;'/ate, şi se spunea că erau pe cât de 
hidoase, pe atât de rele. Philippa găsi, de 
asemenea, foarte satisfăcătoare partea din 
carte în care se vorbea despre cum mâncau 
Ghulii carne de om, deşi credea că acest fapt 
era destul de puţin probabil în prezent. Oricum, 
nu câtă vreme exista Mcdonalds. Cartea 
explica, de asemenea, cum putea fi ucis un 
Ghul cu o singură lovitură în faţă, deşi, în mod 
ciudat, aceeaşi parte a cărţii preciza că o a doua 
lovitură l-ar fi adus înapoi la viaţă. 

— Dacă o pocnesc vreodată pe Lilith, îi 
spusese atunci Philippa lui John, te rog, asigură- 
te că n-o mai fac şi-a doua oară. 

Coperta de piele a LPB (aşa cum numea toată 
lumea cartea) era făcută din piele de cămilă 
pictată manual şi împodobită cu un mic 
ornament oval de argint care, atunci când era 
un pic frecat cu degetul, genera o imagine 
tridimensională a domnului Rakshasas. 
Completă aproape până la cel mai mic detaliu, 
holograma era ca un djinn artificial care, odată 
chemat, oferea o mulţime de informaţii despre 


cum să fie folosită cartea, sau despre „faptele 
vestite ale djinnilor”. lar John îl găsea pe domnul 
Rakshasas cel artificial teribil de interesant, mai 
ales când vorbea despre Djinnul Albastru din 
Babilon: 

— Primul Djinn Albastru, explica domnul 
Rakshasas cel artificial, al cărui accent irlandez 
părea la fel de pregnant ca în realitate, a fost 
Ishtar, fie sufletul ei binecuvântat, care era 
venerată ca regina Raiului şi care îi urmase lui 
Bellili. Simbolurile lui Ishtar erau leul şi culoarea 
albastră, care, ca să fim mai precişi, este de 
asemenea culoarea asociată Lunii şi Nopţii. Ei 
bine, Djinnul Albastru n-a făcut niciodată Marea 
Alegere între Bine şi Rău. Nu se ştie exact de 
ce, dar, pe măsură ce secolele au trecut, 
încarnările următoare ale Djinnului Albastru au 
devenit ceva şi cineva pentru care toţi djinnii au 
învăţat să păstreze un adânc respect, şi astfel s- 
a ajuns la o situaţie convenabilă pentru ambele 
părţi - a Binelui şi a Răului - să aibă un djinn 
atotputernic, care să rămână deasupra eternei 
lupte de a controla Norocul lumii pământeşti. In 
cele din urmă, Djinnul Albastru a reuşit să 
impună legea djinnilor asupra tuturor celor şase 
triburi de djinni. 

Cam în acelaşi timp, regele Nabucodonosor al 
II-lea a construit marea Poartă a lui Ishtar, în 
noua sa cetate a Babilonului, în cinstea lui 
Ishtar. De asemenea, a construit şi pentru el un 


palat magnific, cu acele faimoase grădini 
suspendate care constituiau una dintre cele 
şapte minuni ale Lumii Antice. Dar Ishtar s-a 
înfuriat că Nabucodonosor îşi construise palatul 
şi grădinile înaintea palatului ei. Adică, o poartă 
specială este foarte frumoasă şi aşa mai 
departe, dar, dacă poarta nu duce nicăieri 
anume, atunci nu-i e de folos nimănui. Situaţia a 
rămas la fel de încurcată, până când bătrânul 
Nabucodonosor a pornit să-l înfrunte pe cel mai 
mare magician al Lumii Antice, pe regele 
Solomon însuşi. Nabucodonosor l-a învins, a 
jefuit lerusalimul, a furat faimosul Grimoar al lui 
Solomon şi s-a întors cu toată prada în Babilon. 
Intre timp, este drept s-o spunem, 
Nabucodonosor îşi dăduse seama de nevoia de 
a o împăca pe Ishtar şi a folosit tot aurul luat din 
lerusalim pentru a-i construi un palat faimos, 
aşa-numitul Palat Suspendat al Babilonului, a 
cărui locaţie rămâne, chiar şi în ziua de azi, un 
secret bine păzit. lIshtar l-a iertat pe 
Nabucodonosor pentru afrontul pe care i-l 
adusese, dar numai până când, rămânând fără 
bani cu care să pornească un alt război, regele 
a luat înapoi aurul din palatul ei. De data asta, 
Ishtar nu l-a mai iertat şi l-a transformat într-o 
oaie. N-a mai fost văzut niciodată. 

John ascultă atent. N-avea nici cea mai mică 
idee despre cât de importante aveau să devină 
aceste informaţii despre Djinnul Albastru, în 


viitorul apropiat. 

— Babilonul a decăzut apoi şi n-a mai 
reprezentat un oraş de seamă al lumii, astfel că 
următoarele încarnări ale Djinnului Albastru au 
început să locuiască în Elveţia, care este o ţară 
mai rece şi, din punct de vedere politic, neutră 
de când se ştie. Neutralitatea aceasta a avut o 
valoare simbolică, întrucât însemna că Djinnul 
Albastru nu intenţiona să folosească puterea 
pentru el însuşi, ci doar în calitate de judecător 
sau de consilier. Aproape toate Legile 
Bagdadului sunt rezultatul gândirii celor 
şaptezeci şi cinci de încarnări ale Djinnului 
Albastru care au existat până în prezent. Dar, 
după reconstituirea faimoasei Porţi a lui Ishtar, 
în Muzeul Pergamon din Berlin, cea de-a 
şaptezeci şi cincea încarnare a Djinnului 
Albastru a decis ca întreaga sa Curte 
judecătorească să se mute din Geneva, Elveţia, 
în Berlin, Germania. Şi, în afara perioadei 1940- 
1944, când Djinnul Albastru s-a întors la 
Geneva, el a locuit permanent acolo, unde se 
mai află şi azi. 

Explicaţia oferită de domnul Rakshasas cel 
artificial îl lăsă pe John cu multe întrebări încă 
fără răspuns. Dar, atunci când îşi întrebă mama 
despre Djinnul Albastru, doamna Gaunt refuză 
să discute ceva pe această temă. Având în 
vedere ceea ce-i spusese deja Philippa despre 
întâlnirea de la Hotelul Pierre dintre mama lor şi 


Djinnul Albastru, băiatul consideră refuzul ei ca 
fiind cel puţin foarte curios. Şi a trebuit să 
aştepte până în prima zi a Campionatului de 
Djinnverso, ţinut în faimosul Hotel Algonquin din 
New York, ca să-l întrebe pe adevăratul domn 
Rakshasas despre Djinnul Albastru. 

— Djinnul Albastru este mereu o femeie? 

— Da, mereu, spuse domnul Rakshasas. Se 
spune că femeile djinni sunt întotdeauna mai 
inteligente decât bărbaţii. 

— Cum este ales un nou Djinn Albastru? 

— Este numit de însuşi vechiul Djinn Albastru, 
în conformitate cu anumite semne care-i sunt 
cunoscute doar Ayeshei, fie ea binecuvântată. 

— Şi cine va fi următoarea? Ştim deja? 

— Circulă un zvon destul de credibil cum că va 
fi Mimi de Ghulle. Domnul Rakshasas începu să 
râdă. Poate că va fi chiar un anunţ oficial în 
acest sens, la campionatul acesta. Dar, de fapt, 
nimeni nu ştie exact, în afară de Ayesha. De 
zece ani îşi caută o înlocuitoare. Este dificil să 
alegi dintre două rele pe cel mai mic. Am auzit 
că se spune că niciuna dintre cele care vor 
postul nu este potrivită pentru el, iar cele care 
sunt potrivite nu-l vor. 

— Dar de ce n-ar vrea cineva să fie următorul 
Djinn Albastru? întrebă John. 

Domnul Rakshasas deveni grav şi-şi mângâie 
gânditor barba albă. 

— Dificilă întrebare, spuse el. Poate că numai 


cei cu o inimă bună pot ghici cu adevărat cât de 
greu poate fi atunci când eşti obligat să ai o 
inimă rece. Apoi se opri şi adăugă: Ceea ce n-ar 
fi o problemă pentru Mimi, cu siguranţă. 

John ridică din umeri, nesigur pe faptul că 
înţelesese ceea ce-i spusese domnul Rakshasas, 
iar asta nu era neapărat ceva neobişnuit. 

— Cred că, în timp, va găsi pe cineva potrivit, 
spuse el. 

— Dacă ar avea timp, ar dormi mai liniştită, 
îndrăznesc să spun. Ca să fie sigură că n-are 
motive de îngrijorare, în cazul în care se 
întâmplă ceva. Dar dacă nu găseşte... Domnul 
Rakshasas clătină din cap. Şi, desigur, cu cât 
îmbătrâneşte mai tare, cu atât mai puţin timp 
are, şi cu atât mai rece-i devine inima. Trecerea 
vremii îi face judecata şi mai nemiloasă, iar 
acesta este un risc pentru noi toţi, buni sau răi. 
Iblis, sărmanul de el, a simţit-o pe pielea lui. 

— Înţeleg, spuse John. 

— Nu, nu înţelegi, îl contrazise domnul 
Rakshasas. Ca şi fiinţele umane, şi noi, djinnii, 
ştim că vom muri. De asta suntem diferiţi de 
animale. De asta şi din cauza vorbirii. Şi a 
purtării hainelor. Şi-ar mai fi una sau poate două 
deosebiri. Dar ştim că vom muri. Numai că nu 
ştim exact când. Ceea ce este o binefacere şi o 
uşurare pentru toţi. Însă Dijinnul Albastru ştie 
exact când i se va sfârşi viaţa. Este unul dintre 
lucrurile care-i face inima să fie atât de 


împietrită. Cel puţin aşa se presupune, de 
obicei. O mulţime dintre lucrurile care se petrec 
în palatul ei din Babilon sunt un mister pentru 
noi toţi. Inclusiv pentru mine. 

— Ce cumplit! spuse John. Vreau să spun, e 
groaznic să ştii exact când vei muri. 

— Sigur că da, şi când cerul va cădea, cu toţii 
vom fi afectaţi. 

— Foarte adevărat, spuse John, deşi nu prea 
avea idee ce însemna asta mai precis. 


O încercare temerară de a ţine Campionatul 
de  Djinnversoctoannular în Chicago eşuase, 
când se recunoscuse faptul că temperaturile 
scăzute de iarnă ale oraşului, deşi 
recomandabile - frigul stăvilea folosirea 
puterilor de djinn, iar organizarea Campionatului 
undeva la rece împiedica trişatul -, erau totuşi 
prea scăzute pentru a asigura unui djinn 
confortul elementar. Şi, ca de obicei, 
Campionatul avea să se ţină în faimoasa Sală a 
Stejarului, din Hotelul Algonquin. Competiţia, 
care era programată să dureze trei zile, era 
deschisă tuturor celor şase triburi, bune sau 
rele, interzicând clar folosirea puterilor de djinn, 
care se pedepsea cu descalificarea. Dar, 
păstrând tradiţia hotelului, care era locul de 
adunare al unora dintre cei mai inteligenţi şi 
isteţi scriitori din New York, djinnilor li se 
permitea - şi erau chiar încurajați - să se 


şicaneze unii pe alţii şi să se insulte uşor, dar cu 
stil. 

Prin urmare, când Palis Lingetălpi - unul dintre 
cei mai cunoscuţi membri ai tribului malefic Ifrit 
- îl întâlni pe Nimrod în uşa Sălii Stejarului, 
primul lucru pe care-l făcu fu să mârâie spre el 
o observaţie maliţioasă: 

— Ah, iată-te, Nimrod, spuse el. Cel mai bun 
prieten al omului. Ham, ham, ham. 

Şi, cât ai clipi, aceşti doi djinni bătrâni deja se 
duelau în vorbe care mai de care mai ascuţite, 
iar John îi asculta uimit. 

— Ca întotdeauna, Palis, răspunse Nimrod, 
arăţi ca un fior gata să-l furnice pe-un şobolan 
pe şira spinării. 

Palis era un individ înalt, mereu îmbrăcat în 
negru, şi se strecura prin viaţă fără zgomot ca o 
pisică. Pielea lui era albă, cadaveric de albă, iar 
ochii lui păreau ca apa dintr-o fântână foarte 
adâncă. Din când în când, limba sa foarte lungă 
îi ieşea din gură, ca un tipar uriaş, gustând aerul 
din faţa lui. John ştia că Palis era un fel de djinn 
vampir şi că limba lui căuta sânge de om. Deşi 
ştia asta, limba lui Palis continua să fie un izvor 
de fascinaţie morbidă pentru John. 

Conştient că tânărul djinn se uita la el cu o 
curiozitate intensă, Palis îl privi cu ochii 
îngheţaţi şi întrebă: 

— La ce te holbezi, căţel mic şi urât ce eşti? 

Făcându-şi curaj, John îi răspunse pe acelaşi 


ton: 

— Cred că prefer să fiu un căţel mic şi urât, 
decât un câine bătrân şi turbat, spuse el. Ba, 
mai mult, un câine care nici măcar nu ştie să se 
poarte. 

Nimrod râse. 

— Bravo, John, îl felicită el. Bravo! 

— John te cheamă, da? mârâi Palis. Chiar 
miroşi aşa. 

— Sunt surprins că poţi mirosi cu şarpele ăla 
care-ţi intră în nas, spuse John. Începea să se 
simtă chiar bine. Ca orice şcolar de doisprezece 
ani, să-i insulte pe alţii - cu precădere pe ceilalţi 
copii din curtea şcolii - era un sport pe care-l 
practicase îndelung. Cu o limbă ca aia, ar trebui 
să te angajezi la un oficiu poştal, să lipeşti 
timbre. 

— Touchet, murmură Nimrod. 

— Alege-ți cu grijă următoarea remarcă de 
acest gen, băiete, şuieră Palis. S-ar putea să fie 
şi ultima. 

Nimrod clătină din cap. 

— Ca întotdeauna, Palis, te ridici la înălţimea 
ocaziei ca umezeala pe un perete. Mă tem că 
ultima ta remarcă este o ameninţare, ceea ce 
contravine convențiilor de şicanare şi insultare 
din acest campionat: cel mult insulte, nu şi 
ameninţări. Mă tem că va trebui să-ţi retragi 


14 Atins, în limba franceză; termen din scrimă, care anunţă că unul 
dintre cei doi combatanți a fost atins de spada sau floreta celuilalt. 


cuvintele şi să-i ceri scuze băiatului, sau să 
părăseşti Algonquinul. 

Palis păstră tăcerea pentru câteva momente. 

— Desigur, pot oricând să-l rog pe Djinnul 
Albastru însuşi să ne judece, continuă Nimrod. 

Palis îşi linse zgomotos buzele şi zâmbi 
strâmb. 

— Nu este nevoie de asta, spuse el, făcând un 
gest politicos de acceptare a înfrângerii. Scuzele 
mele, tinere djinn. Felul în care ai reuşit să dai 
impresia că ai ceva isteţime este remarcabil, 
având în vedere că vii dintr-un trib de djinni 
care nu posedă niciun strop de aşa ceva. 

Mai înainte ca John să-i poată da o replică pe 
măsură, Palis făcu o plecăciune şi se retrase. 

— Pe lampa mea, a fost foarte bine, spuse 
Nimrod. L-ai încurcat de tot. Felicitări! 

In Djinnversoctoannular, cei şapte astaragali, 
sau zaruri, sunt aruncate şi apoi date 
următorului jucător într-o cutie de cristal închisă 
cu capac, licitând o miză care trebuie să fie 
superioară celei de dinainte. Se anunţă intenţia 
de verificare a unei mize cu cuvântul-cheie 
mendax şi atunci capacul cutiei se ridică şi 
astaragalii sunt examinaţi; în acest moment, 
jucătorul care a licitat, sau jucătorul care-şi 
arată intenţia de a verifica miza, pierde una 
dintre cele trei dorinţe (depinde dacă miza este 
mai mare sau mai mică decât arată zarurile din 
cutie). 


Primul meci al Philippei o aruncă pe aceasta 
împotriva a trei jucători, inclusiv Marek Qutrub, 
un personaj foarte dubios, a cărui respiraţie 
mirosea a carne crudă, şi Rudyard Teer, cel mai 
tânăr fiu al lui Iblis, din tribul Ifrit. 

După ce Teer verifică, cu succes, miza lui 
Qutrub, ceea ce-l costă, pe acesta din urmă, 
una dintre cele trei dorinţe, îi veni rândul şi 
Philippei să arunce şi, după ce făcu asta, văzu 
că are un Ark: patru astaragali de un fel, plus 
trei de alt fel. Închise cutia şi, înmânându-i-o 
următorului jucător, care era Rudyard Teer, îşi 
anunţă miza. Un Ark era un început excelent şi 
era clar că Teer nu-i credea miza. Dar Teer o 
credea pe Philippa parţial responsabilă pentru 
ceea ce i se întâmplase tatălui lui şi acum 
refuza să-i vorbească. Prin urmare, îl informă pe 
domnul Bunyip, supraveghetorul meciului, că va 
verifica miza. Şi, fiind un Ifrit adevărat, înjură 
zgomotos atunci când deschise cutia şi văzu că 
miza Philippei fusese reală. Asta a fost suficient 
ca să-l facă să primească un avertisment oficial 
pentru limbaj inadecvat. 

— Ah, se strâmbă cel de-al patrulea jucător, 
Zadie Eloko, care era celălalt djinn bun din 
meci, un Jann din Jamaica. Simt fiori pe şira 
spinării atunci când te aud înjurând aşa. 

Rudyard Teer îi aruncă jamaicanului cutia de 
cristal, într-un mod evident lipsit de maniere. 

— Şi ce ştii tu, mă rog, despre şira spinării? 


spuse el. Dacă tribul tău ar fi avut aşa ceva, nu 
v-aţi fi transformat cu toţii în sclavii 
pământenilor. 

Remarca îl costă pe Teer încă o dorinţă, 
întrucât nu erau permise insultele adresate 
celorlalţi concurenţi, ci numai spectatorilor. 
Philippa trecu astfel de prima rundă fără să 
piardă nici măcar o dorinţă, ceea ce-i surprinse 
pe mulţi care presupuseseră că Marek Qutrub 
avea să-i pună cele mai mari probleme lui Lilith 
de Ghulle. 

— Haide, spuse Nimrod după meci. Ea vrea să 
te cunoască. 

— Care ea? 

— Ayesha, desigur. Cea-care-trebuie- 
ascultată. Doamna de fier. 


Capitolul 6 
Regula Badroulbadour 


Ayesha stătea într-un colţ al Sălii Stejarului, în 
spatele unei mese mari şi rotunde. Lângă ea se 
afla o femeie mică şi destul de ştearsă. Văzând- 
o pe Philippa apropiindu-se cu unchiul ei, 
Ayesha o goni pe femeie şi zâmbi rece. 

— la loc, copilă, îi spuse ea Philippei. Nu te 
speria. Nu te muşc. 

Fata era un pic speriată de Ayesha, dar se 
aşeză totuşi şi îşi încrucişă mâinile, de parcă ar 
fi vrut să se ţină în braţe, ca să-i fie mai bine. 


Ayesha îi aruncă o privire aspră lui Nimrod. 

— N-ai nimic de făcut, Nimrod? 

— Ba da, desigur, aprobă Nimrod. Aş putea 
merge să vorbesc cu Edwiges, Djinnul Rătăcitor. 
Mă bucur să văd că s-a întors în societatea 
djinnilor. 

Ayesha râse batjocoritor. 

— Societatea djinnilor este o amăâăgire, spuse 
ea. Uită-te în jur, Philippa. Ceea ce vezi nu e 
decât o adunătură de djinni, unii buni şi alţii răi, 
iar cantitatea de noroc din lume depinde de cât 
de mult este pregătit fiecare dintre noi să-şi 
asume responsabilitatea. 

Nimrod zâmbi politicos, sugerând că nu era 
întru totul de acord cu Ayesha, apoi plecă s-o 
caute pe Edwiges. 

— De ce se numeşte „Djinnul Rătăcitor”? o 
întrebă Philippa pe Ayesha. 

— Edwiges? Pentru că merge peste tot în 
lume, într-o încercare fără speranţă de a-i ajuta 
pe pământeni să câştige în cazinourile pe care 
tribul Ifrit le-a inventat numai ca să sporească 
ghinionul omenirii. 

— De ce este fără speranţă? 

— În ceea ce priveşte jocurile de noroc, 
pământenii nu vor să fie ajutaţi. Logic, norocul 
pare noroc doar dacă există posibilitatea 
alternativă de ghinion. Asta e plăcerea jocului. 
Dar nu te-am chemat aici ca să discutăm 
filosofia jocurilor de noroc. Uită-te la mine, 


copilă. 

Philippa rămase tăcută pentru câteva 
momente, cât timp Ayesha o privi cu interesul şi 
atenția pe care le are cineva care-şi cumpără o 
maşină nouă. 

— Eşti leit mama ta, se vede. 

— O cunoaşteţi bine pe mama? 

Ayesha râse. 

— Destul de bine cât să mă plâng că a întors 
spatele propriului destin şi a ales să fie ceea ce 
nu este. Şi ce n-ar putea fi niciodată. 

— Şi ce anume? 

— O pământeană. Ayesha clătină din cap. 
Atunci când cei mai buni dintre noi ajung să 
pretindă că sunt pământeni, e o adevărată 
pierdere. Nu crezi? 

Philippa nu răspunse pe moment. 

— De asta v-aţi certat voi două la Hotelul 
Pierre? Şi apoi, înainte ca Ayesha să nege, aşa 
cum făcuse doamna Gaunt, Philippa adăugă 
repede: V-am văzut. 

— Ah! mai bine o întrebi pe mama ta despre 
asta. 

— Am întrebat-o. 

— Şi ce și-a spus? 

— Nu prea multe. 

— Este treaba ei, presupun. Ayesha îşi trase 
nasul cu zgomot, şi-l şterse cu o batistă şi apoi 
schimbă subiectul. Îți place la primul tău 
Campionat de Djinnverso? 


— Foarte mult, spuse Philippa. Doar că... pe 
măsură ce mă descurc mai bine, simt că se 
aşteaptă mai multe de la mine. Cel puţin, ăsta e 
sentimentul meu. Ciudat, nu? Adică, nimeni n-a 
spus nimic, dar mă apasă, ştiţi? 

Ayesha aprobă din cap. 

— Da, cunosc sentimentul, Philippa. La 
început, nu m-am bucurat că-l simt. Desigur, 
acum lucrurile sunt altfel. Cred că am puterea 
să fac orice simt că trebuie făcut. Chiar dacă, 
uneori, ceea ce trebuie făcut este foarte dificil, 
şi nu e ceea ce am alege, de fapt, să facem. 
Ceva pentru binele general. Înţelegi? 

— Cred că da, spuse Philippa, abia urmărindu-i 
şirul ideilor. 

— Ceea ce vreau să spun este că nu e nimic 
personal. Ţine minte asta. 

Philippa aprobă din cap, deşi era destul de 
sigură că habar n-avea despre ce vorbea 
Ayesha. Se gândea că Ayesha părea cam de 
optzeci de ani, ceea ce, având în vedere 
îmbătrânirea înceată a djinnilor, însemna că 
avea în realitate cam două sute cincizeci de ani. 
Prin urmare, îşi zise că, fiind atât de bătrână, 
Ayesha s-ar putea să aibă dificultăţi în a-şi 
aduna gândurile aşa cum trebuia. Aceasta este 
o greşeală comună a tuturor tinerilor, nu numai 
a djinnilor tineri, faţă de cei bătrâni. Philippei 
nici nu-i trecea prin cap că Ayesha era coerentă; 
abia mai târziu avea să-şi dea seama de acest 


lucru. 

— Mai ai şi alte întrebări, copilă? 

— Da. De ce Djinnul Albastru este mereu o 
femeie? 

— Pentru că pe Pământ există o lege 
universală care se aplică atât oamenilor, cât şi 
djinnilor. Când ceva trebuie spus, cauţi un 
bărbat s-o spună. Dar când ceva chiar trebuie 
făcut, cauţi o femeie. Te satisface răspunsul 
asta? 

— Da, zâmbi Philippa. 

— Noi, femeile, trebuie să fim unite, Philippa. 

— Da, Ayesha. 

— Mi-a plăcut mica noastră discuţie, chiar 
foarte mult. Acum, du-te şi joacă-ţi următorul 
meci. Şi aminteşte-ţi ce ţi-am spus. 

— Da, Ayesha. 


John o urmări pe sora lui vorbind cu Djinnul 
Albastru, cu un amestec de admirație şi teamă. 
Ideea că această bătrânică plăpândă, cu o 
geantă de mână, ordonase fără milă ca Iblis să 
fie exilat pe Venus timp de zece ani i se părea 
greu de crezut. O voce din spate se auzi ca un 
ecou al gândurilor lui John. 

— Îşi pierde minţile, omule. 

John se întoarse şi zări un băiat destul de 
solid, cam de şaisprezece sau şaptesprezece 
ani. Nu era un băiat frumos, cât mai degrabă 
unul dintre cei ale căror calităţi fizice îi fac să 


pară foarte hotărâți. Vorbea cu o voce uşor 
dogită, cu un accent puţin cam apăsat şi avea o 
respiraţie care mirosea puternic a tutun. 

— Îmbătrâneşte şi devine uitucă, şi asta e 
periculos, spuse băiatul. Nu doar pentru ea 
însăşi, ci pentru toţi djinnii. De aceea trebuie să 
vorbesc cu Nimrod, cât mai repede posibil. 

— Dar tu cine eşti? 

— Izaak  Balayaga, se prezentă băiatul, 
întinzându-i mâna. 

John îşi întinse şi el mâna să i-o strângă, 
amintindu-şi abia în ultima clipă să-şi îndoaie 
degetul din mijloc în palmă. 

— Lucrez pentru Ayesha, explică Izaak. Sunt 
djinnul paznic al Palatului Topkapi din Istanbul. 

— Asta este capitala Turciei, nu? 

— Greşit. Izaak zâmbi cu superioritate. 
Capitala Turciei este Ankara. Deşi nu ştiu de ce 
m-aş aştepta ca un american să ştie asta. 
Geografia este pentru tine doar un cuvânt 
oarecare din dicţionar, nu? 

John se gândi că era insultat doar pentru că 
acesta era obiceiul turneului. 

— Presupunând că-ţi poţi aminti, replică el, ce 
face, mai exact, un djinn paznic? 

— Simplu. 

— Îmi dau eu seama că trebuie să fie simplu, 
spuse John. Altfel, ţi-ai căuta de lucru în altă 
parte. 

Izaak primi insulta cu o politicoasă aplecare a 


capului. 

— Pietrele preţioase foarte mari îi pot spori 
puterea unui djinn. În acelaşi fel în care ai 
nevoie de un rubin, dacă vrei să creezi un laser 
mai puternic. Una dintre cauzele pentru care 
funcţionează puterile unui djinn este că atomii 
bombardaţi cu energie eliberează fotoni, da? 

John aprobă vag şi se întrebă dacă piatra 
aceea prețioasă de pe inelul domnului 
Vodyannovy fusese folosită în acest scop. 

— Ei bine, o piatră prețioasă îi agită pe aceşti 
atomi, ca să-i energizeze mai tare. Cam de două 
sau trei ori mai mult decât ar putea s-o facă un 
djinn, de unul singur. Nu e prea complicat. 
Oricum, există un pumnal faimos, incrustat cu 
pietre preţioase, la Palatul Topkapi, care trebuie 
să fie păzit împotriva oricărui djinn care ar 
încerca să-l fure. Mai există şi alţi djinni paznici, 
cu îndatoriri asemănătoare, în alte locuri care 
adăpostesc asemenea pietre din întreaga lume. 
Presupun că ai auzit poveşti despre cum pot fi 
blestemate diamantele şi rubinele foarte mari, 
nu-i aşa? 

— Da, desigur, răspunse John, care deja 
începuse să se plictisească de băiatul mai mare. 

— Ei bine, astea-s doar nişte prostii. 
Diamantele n-au blesteme. Doar că unii djinni, 
nu dau nume, înţelegi tu de ce, se arătau foarte 
răzbunători faţă de oamenii care aveau pietre 
preţioase foarte mari. Asta, ca să-i împiedice pe 


pământeni să le mai ţină şi, astfel, să pună ei 
mâna pe ele. Pietrele preţioase sunt singurele 
lucruri din lume pe care djinnii nu le pot crea, în 
ciuda părerii generale a oamenilor. De aceea, 
cele mai mari pietre din lume se află, în prezent, 
în muzee. Păzite de alţi djinni. Înţelegi tu? 

— Da, zise John, dar în acelaşi timp se gândea 
ce păcat că domnul Rakshasas nu menţionase 
deloc aceste lucruri destul de importante în LPB. 

— Înainte, pumnalul de la Topkapi era luat din 
locul său de expoziţie, o dată pe an, continuă 
Izaak. Şi, prin convenţie, patruzeci dintre 
oamenii sultanului, inclusiv un djinn numit 
special de Djinnul Albastru însuşi, trebuia să fie 
prezent. Acel djinn era unul dintre strămoşii 
mei. Şi de asta fac eu, astăzi, ceea ce fac. 

— Dar Turcia este republică astăzi, nu? 
întrebă John. Ceea ce înseamnă că, în prezent, 
nu mai există niciun sultan. 

— Isteţ băiat, zâmbi Izaak. Nu eşti atât de 
fraier pe cât pari. 

— Eu pot oricând să mai citesc o carte, spuse 
John. Dar tu vei fi mereu urât. 

Izaak rânji. 

— Eşti destul de bun la insultele astea, 
constată el. 

— Am o soră, răspunse John. Le practic intens. 

— Poate că sultanul nu mai este. Dar un djinn 
tot trebuie să fie prezent, atunci când este scos 
pumnalul de acolo. Trebuie să stau prin 


preajmă, cu nişte scoarță de aloe şi câteva vrăji 
de legare din Grimoarul lui Solomon, ca să mă 
asigur că niciun djinn nu va pune mâna pe 
pumnal. Despre asta vreau să vorbesc cu 
Nimrod. 

— Despre pumnalul din Topkapi? 

— Nu, fraiere. Despre grimoar. Despre marea 
Carte a lui Solomon. 

John îşi aminti că Nimrod adusese vorba 
despre grimoar. 

— Asta e o carte importantă, nu? 

— Există doar trei grimoare care sunt 
importante pentru un djinn, spuse Izaak. Mai era 
şi un al patrulea: Pergamentele Bellili. Dar acela 
a fost distrus atunci când lulius Cezar a ars 
Biblioteca din Alexandria. Aşa că, astăzi, mai 
sunt doar trei: Summa Arcanus, Meta Magus şi 
Cartea lui Solomon. Dintre cele trei, Grimoarul 
lui Solomon este, de departe, cel mai important. 
Folosind invocaţiile care sunt detaliate în cartea 
aia, un djinn sau un mag poate să obţină putere 
absolută asupra multor alţi djinni. Datorită 
importanţei sale deosebite, de mai bine de două 
mii de ani Grimoarul lui Solomon este păstrat de 
Djinnul Albastru. Djinnul din zilele noastre îl ţine 
într-un seif special, marca Heisenberg Electron, 
la Curtea sa din Berlin. 

— Un seif... cum? 

— Heisenberg Electron, repetă Izaak. Este cel 
mai securizat tip de seif din Univers. Orice 


încercare de a descoperi combinaţia o face să 
se schimbe imediat. Combinația este imposibilă, 
până când nu este descoperită, iar singura 
persoană care poate face acest lucru este 
Ayesha, deoarece seiful foloseşte, de fapt, mai 
mulţi electroni din atomii ei. Băiatul clătină 
nerăbdător din cap: Oricum, asta nici n-a mai 
contat în ultima vreme, pentru că a început să 
uite să mai pună Grimoarul lui Solomon înapoi 
în seif după ce l-a folosit, aşa că, acum, cartea a 
dispărut. Liliacul ăla de babă nici măcar nu ştie 
asta. Din cauza faptului că e dusă aproape de 
tot. Sunt singurul care ştie ce s-a întâmplat. 

— Măiculiţă! exclamă John. Acum pricep de ce 
vrei să vorbeşti cu Nimrod. E o chestiune de 
viaţă şi de moarte să găsim cartea asta şi să i-o 
dăm înapoi Djinnului Albastru, ca să-l pună bine, 
nu? 

Izaak clătină din cap. 

— De fapt, este ceva mult mai important 
decât asta, spuse el. lartă-mă că-ţi vorbesc aşa, 
dar nu-l cunosc pe Nimrod şi este o convenţie a 
campionatului ca, în cazul în care eşti un djinn 
junior, ca mine, să nu li te adresezi djinnilor 
seniori decât dacă le-ai fost prezentat mai 
înainte sau ai fost insultat de ei. Te-am văzut 
vorbind cu el mai devreme şi am sperat să mă 
poţi prezenta. 

— Nimic mai simplu, acceptă John. Nimrod 
este unchiul meu. 


— Atunci, tu trebuie să fii vestitul John Gaunt. 
Unul dintre gemenii care l-a înfrânt pe maleficul 
Iblis. Am auzit multe despre tine şi despre sora 
ta. 

— Serios? 

John privi în jur, îngrijorat. Era destul de 
surprins de cât de mulţi djinni malefici erau 
prezenţi la campionat. Cel puţin trei membri ai 
familiei lui Iblis erau acolo, dintre care unul, 
Jonathan Teer, se afla la doar câţiva paşi de ei. 

— Mersi, spuse John. Dar vorbeşte mai încet, 
bine? Unii dintre djinnii din camera asta nu sunt 
prea încântați de ceea ce s-a întâmplat. 

— Da, desigur. Ce neglijenţă din partea mea! 

— Lasă asta. Acum, vino să-l saluţi pe unchiul 
meu, Nimrod. 

Traversară podeaua acoperită cu un covor 
gros a Sălii Stejarului, către locul unde Nimrod, 
uşor de depistat în obişnuitul său costum roşu, 
urmărea cu atenţie, împreună cu un alt grup de 
djinni, un joc de Djinnverso. 

— Hei, unchiule Nimrod, spuse John. Am aici 
un tânăr djinn care ar vrea să te cunoască. 

Nimrod nu spuse nimic, ci doar pufăi deasupra 
capului lui John un inel de fum în care scria 
„9ŞŞt!. 

— E cam urgent, şopti John. O chestiune de 
viaţă şi de moarte. 

— Chiar mai important de atât, insistă Izaak. 

Nimrod se aplecă mai aproape de cei doi tineri 


djinni. 

— |lmi pare rău, John, dar va trebui să mai 
aştepte. Tu nu vezi? Sora ta e în finala 
djuniorilor. 


În afară de Philippa, mai erau trei djinni în 
jocul finalei: Patricia Nixie, din Germania, Yuki 
Onna din Japonia şi Lilith de Ghulle. Lilith tocmai 
strigase „Mendax”, contrând licitaţia Patriciei, 
care avea Argintul lui Aaron (ceea ce însemna 
cinci zaruri de acelaşi fel) şi, spre evidenta ei 
supărare, pierduse o dorinţă. Asta făcea ca 
Philippa să rămână singura din joc cu toate cele 
trei dorinţe intacte. 

Yuki Onna aruncă astaragalii şi, cu o miză de 
doar un Magi (trei de un fel), îi întinse Philippei 
cutia. 

Philippa privi calmă conţinutul cutiei, găsi trei 
piese cu Foc şi le luă pe celelalte patru în mână. 
„Arunc patru”, anunţă ea, respectând Regula 
Paribanon, care spunea că un jucător trebuie să 
fie sincer în legătură cu numărul de astaragali 
pe care-i aruncă. Privind apoi zarurile, Philippei 
abia-i veni să creadă ce noroc avusese. 
Adăugase încă patru zaruri cu Foc celor trei 
primite de la Patricia, făcând astfel un Bastion 
(şapte piese de acelaşi fel, cea mai valoroasă 
aruncare din Djinnverso şi, de altfel, o aruncare 
aproape imposibil de bătut). 

Philippa se gândi un moment. Dacă-i oferea 


miza de Bastion Patriciei, aceasta n-ar fi avut de 
ales decât să încerce s-o ridice şi să piardă o 
dorinţă; în loc de asta, se hotări s-o atace pe 
Lilith, către care avea să-şi îndrepte Patricia 
miza. Şi, privind drept în ochii Patriciei, cu 
înţeles, Philippa spuse: „Rubin şi Safir”, licitând 
astfel sub ceea ce se afla, de fapt, în cutie, în 
speranţa că Patricia avea să accepte miza şi să-i 
dea cutia lui Lilith fără să mai arunce niciun 
astaragali. 

Exact asta se şi întâmplă. lar Lilith n-avu de 
ales decât să verifice miza Patriciei, cu un 
„Mendax” puternic, care se transformă într-un 
urlet şi mai puternic de furie, atunci când văzu 
cum îi întinsese Philippa capcana. În jurul mesei 
se auzi un murmur de apreciere faţă de 
subtilitatea jocului Philippei. Sentimentul nu era 
însă împărtăşit şi de Lilith de Ghulle. 

— Aşadar, vrei să joci tare, ei, mucoaso? 
şuieră Lilith prin aparatul dentar de pe dinţii săi 
galbeni. 

— Aplic întocmai cuvintele tale, Lilith, 
răspunse Philippa. Djinnverso este un joc pentru 
adulți. Asta ai spus, nu? 

— Amuzantă fată, spuse Lilith. 

Acum mai avea doar o dorință şi era, prin 
urmare, rândul ei să arunce prima, iar, după ce 
făcu asta, Lilith se uită la cei şapte astaragali 
aproape furioasă, rearanjându-i obsesiv, înainte 
să închidă cutia şi să i-o dea lui Yuki Onna. 


„Pentad”, spuse ea, dezamăgită. (Un Pentad 
înseamnă trei zaruri de un fel şi două de alt fel.) 

Yuki luă cutia, o deschise, inspectă astaragalii 
şi anunţă apoi că o să arunce doar unul. Aruncă, 
închise cutia, şi-şi anunţă miza de Pătrat (patru 
de un fel) înainte de a-i da cutia Philippei. 

Philippa găsi în cutie un Pătrat şi o pereche şi 
aruncă doar un astaragali, în speranţa că putea 
face un Ark, dar văzu că nu putuse să 
îmbunătăţească în niciun fel ceea ce i se 
dăduse. De vreme ce miza lui Yuki nu indusese 
şi perechea, Philippa doar o adăugă la miză. 

— Pătrat şi o pereche, anunţă ea, dându-i 
cutia Patriciei. 

Patricia se gândi o clipă, acceptă miza 
Philippei şi deschise cutia cu  astaragali. 
Ridicând o sprânceană, închise capacul, fără să 
mai arunce, şi-i întinse cutia lui Lilith. 

— Rubin şi Safir, spuse ea. 

Lilith clătină din cap. Rubin şi Safir fusese 
ceea ce mizase Philippa, atunci când, de fapt, în 
cutie avea un Bastion. 

— Nu se poate, spuse ea, cu fermitate 
adăugând: Mendax! 

Şi, deschizând cutia, Lilith urlă, nevenindu-i să 
creadă, când găsi un alt Bastion în cutie. Lilith 
ieşise din joc. 

Sau, cel puţin, aşa credea. 

— Staţi un pic, spuse Yuki Onna. Nu se poate 
asta. Miza mea pentru Philippa a fost un Pătrat. 


l-am dat un Pătrat şi o pereche, iar ea a aruncat 
un astaragali. 

— Aşa e, spuse Philippa. Şi asta i-am dat şi eu 
Patriciei. 

— Dar când eu am deschis cutia am găsit un 
Bastion, se apără Patricia. Am crezut că faci 
aceeaşi figură ca şi data trecută. Că încerci s-o 
păcăleşti pe Lilith din nou. De aia n-am aruncat 
nimic şi i-am dat miza de Rubin şi Safir, şase de 
un fel. 

Yuki Onna făcu o plecăciune politicoasă către 
Patricia şi apoi către Philippa, de parcă abia 
putea spune ceea ce avea de spus: 

— Îmi pare foarte rău, dar una dintre voi 
minte. În niciun caz Philippa n-avea cum să 
arunce doar un astaragali şi să facă un Bastion 
dintr-un Pătrat şi o pereche. 

— S-ar părea, spuse domnul  Duergar, 
supraveghetorul meciului, că una dintre voi 
două a trişat. Una trebuie să-şi fi folosit puterea 
de djinn ca să mute astaragalii după ce cutia a 
fost închisă. 

— Dar scopul cutiei de cristal nu e tocmai 
acela de a detecta orice fel de escrocherie? 
întrebă Philippa. Nu se presupune că începe să 
lucească în cazul în care cineva încearcă să-şi 
folosească puterea de djinn asupra ei? 

Domnul Duergar, care era un englez foarte 
scund, ridică încet cutia de cristal şi, după ce o 
examină, eliberă din vârful degetelor puterea sa 


de djinn asupra ei. Dar, în loc să se înroşească, 
aşa cum ar fi trebuit, cutia rămase la fel. 

— Cutia asta este un fals, spuse el, furios. 

In Sala Stejarului izbucniră strigăte de uimire, 
când djinnii care asistau la meci îl auziră pe 
domnul Duergar. 

— Veniţi cu mine, amândouă, spuse domnul 
Duergar. Mă tem că va trebui să hotărască 
arbitrul meciului. 

Cu toţii îl urmăriră pe domnul Duergar, care se 
îndrepta către masa rotundă din colţul Sălii 
Stejarului - fiindcă, desigur, arbitrul meciului nu 
era nimeni altcineva decât Djinnul Albastru 
însuşi - şi, însoţit de Philippa şi Patricia, începu 
să facă un raport oficial asupra celor întâmplate. 

Philippa avea o presimţire rea. Ştia prea bine 
că nu trişase, dar acum nu putea decât să-şi 
amintească de cuvintele ciudate pe care i le 
spusese Ayesha. li lăsaseră o puternică bănuială 
că, într-un fel sau altul, i se înscena ceva. 

— In toţi anii de când fac asta, strigă domnul 
Duergar, clătinându-şi capul micuţ, n-am văzut 
niciodată aşa ceva. Chiar n-am văzut. Cer ca 
Excelenţa Voastră să se ocupe de asta, în cel 
mai sever mod cu putinţă. 

Ayesha clipi încet către domnul Duergar, ca o 
pisică plictisită. Era evident că nu-i păsa de el, 
dar era la fel de evident că toată lumea se 
aştepta ca ea să ia măsuri. Ayesha îşi ridică 
mâna, oprindu-i astfel plângerile domnului 


Duergar, care se văită de parcă el însuşi ar fi 
fost partea vătămată. 

— Adevărul va ieşi la iveală, spuse ea, pe un 
ton grav. Arătă întâi către Patricia, care-şi 
clătină cu fermitate capul. Puterea lui Ishtar te 
obligă! 

Imediat după ce Ayesha rosti aceste cuvinte, 
Patricia se simţi în cleştele unei forţe foarte 
puternice care părea să strângă acea parte din 
ea pe care o numim conştiinţă. Nu era un 
sentiment neplăcut, dar nu era niciunul prea 
confortabil. lar senzaţia era aceea că era 
dezbrăcată de echivalentul mental al unui 
costum de baie în faţa tuturor djinnilor din 
cameră. 

— N-am făcut-o eu, spuse ea, înroşindu-se 
evident. N-am făcut-o eu, jur. 

Ayesha aprobă din cap, satisfăcută de faptul 
că Patricia spusese doar adevărul. Apoi privi 
către Philippa, care deja era conştientă că toată 
lumea o privea cu multă atenţie, aşteptând 
tăcuţi răspunsul ei. 

— Adevărul va ieşi la iveală, repetă Ayesha, cu 
accentul ei britanic pur şi, întinzând un deget 
descărnat către Philippa, rosti: Puterea lui Ishtar 
te obligă! 

Philippa îşi zise că, atâta vreme cât avea să 
spună adevărul, totul avea să fie în ordine. 
Aceasta este o maximă utilă în viaţă şi una pe 
care toţi oamenii, de peste tot, chiar şi din 


Creta, ar trebui s-o adopte. Totuşi, în lumea 
djinnilor, asemenea chestiuni nu sunt mereu 
atât de simple pe cât par la început. Îşi deschise 
gura să vorbească şi observă că nu putea, de 
parcă, nu se ştie cum, ar fi amuţit dintr-odată. 
Nu era nicio îndoială în legătură cu asta. Mai era 
un djinn în ea. Şi, chiar în clipa în care îşi dădu 
seama de asta, simţi cum djinnul pune 
stăpânire pe plămânii ei, pe corzile ei vocale, pe 
limba şi pe buzele ei, ca să răspundă la 
întrebarea Djinnului Albastru. Philippa încercă 
să-şi închidă gura, dar nu putu. Incercă să-şi 
ducă mâna la gură, dar nu putu. Încercă şi să-şi 
clatine capul, cu gândul să nege ceea ce ştia că 
avea să spună vocea, dar nu putu. Ca şi ceilalţi 
din Sala Stejarului, tot ce mai putea să facă era 
să asculte vorbele rostite de vocea care venea 
dinăuntrul ei: 

— Bine, fie, spuse vocea care, Philippa trebuia 
să recunoască, chiar părea să fie a ei. Am trişat. 
Am schimbat cutia de cristal cu o imitație şi mi- 
am folosit puterea de djinn ca să schimb 
astaragalii din interior, după ce capacul a fost 
închis. E un joc stupid, oricum, şi nu dau nici doi 
pence” pe cei care află. Mă auzi, vrăjitoare 
bătrână? Nu dau nici doi pence! 

Se auzi un murmur general în Sala Stejarului, 
ca reacţie la vehemenţa „mărturisirii” Philippei. 


'5 Monedă divizionară englezească (la singular penny), echivalând cu 
a suta parte dintr-o liră sterlină. 


Era destul de rău că trişase, dar s-o numească 
şi „vrăjitoare bătrână” pe Djinnul Albastru, era 
prea de tot. Până şi Philippei i se părea 
exagerat. Dar, deşi vocea din lăuntrul ei se 
oprise, Philippa tot nu era în stare să vorbească 
şi, prin urmare, nu putea contrazice în niciun fel 
ceea ce toată lumea credea că spusese. 

— Aţi auzit-o cu toţii, spuse Ayesha, privind 
prin sală. A fost obligată să spună adevărul. 
Este condamnată de propriile cuvinte. 

Din moment ce Ayesha n-o obligase în niciun 
fel să facă aşa ceva, Philippa deja se întreba 
dacă nu cumva bătrâna însăşi o făcuse să 
mintă. În afară de asta, îşi dădea seama că 
djinnul celălalt era încă în interiorul ei - nu 
putea totuşi să-l identifice - şi pusese stăpânire 
pe voinţa ei, în acelaşi fel în care pusese 
stăpânire şi ea pe veverița din Central Park. 

— Voi trece cu vederea insulta la adresa 
propriei noastre persoane, spuse Ayesha. Nu ne 
pasă deloc de aceste chestiuni. Dar folosirea 
puterii de djinn în Campionatul de 
Djinnversoctoannular este o încălcare flagrantă 
a Regulii Badroulbadour. Nu poate exista decât 
o pedeapsă pentru aceasta: Philippa Gaunt eşti 
descalificată de la acest turneu şi de la toate 
competiţiile Şi campionatele de 
Djinnversoctoannular, pentru totdeauna. Ai ceva 
de spus? 

Philippa avea destul de multe de spus, singura 


problemă era aceea că nu le putea spune. 

— Absolut nimic, declară vocea străină din 
interiorul ei. Şi poţi să-ţi iei descalificarea aia şi 
să ţi-o bagi în... ` 

— ATUNCI, POŢI SA PLECI! tună Ayesha şi 
arătă către uşa Sălii Stejarului. 

In acest moment, celălalt djinn alese să 
părăsească trupul Philippei şi, văzând că-şi 
stăpânea din nou pe deplin centrii vorbirii, fata 
se gândi pentru o clipă să vorbească în 
apărarea sa. De această dată, singurul lucru 
care o opri fu emoția care se adunase în ea. 
Philippa voia să plângă, şi încă rău, dar n-avea 
să facă asta. Voia să tipe din toate puterile 
împotriva nedreptăţii care i se făcuse, dar n- 
avea să facă asta. Voia să se arunce pe jos, să 
bată cu pumnii în covor şi să declare că i se 
înscenase totul, dar n-avea să facă nici asta. 
Care, se întreba ea, ar fi fost rostul? Oricine îi 
făcuse aşa ceva - şi, cu atâţia lfriţi prezenţi, 
cercul suspecţilor era, cu siguranţă, destul de 
mare - probabil spera ca ea să se umilească şi 
mai tare. Aşadar, n-avea să-i ofere această 
satisfacţie.  Păstrându-şi calmul, rămânând 
demnă şi înghiţindu-şi lacrimile, Philippa ieşi pe 
uşă, în holul hotelului. 

— Nu mă prind, îi spuse John lui Nimrod. Phil 
n-a trişat niciodată. | s-a înscenat totul. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta, murmură 
Nimrod. Philippa n-ar spune niciodată „doi 


pence”. 

— Ai dreptate, încuviinţă John. Ar fi spus „doi 
cenți”, nu-i aşa? N-ar fi mai bine să-i spunem 
cuiva? 

— Nu e momentul potrivit acum. Djinnul 
Albastru a vorbit deja şi a dat verdictul. N-ar fi 
foarte indicat să-i punem la îndoială judecata în 
faţa tuturor. Va trebui să abordăm problema 
altfel. Arătă spre uşă. Până atunci, însă, ai face 
mai bine să te duci după ea. Ai grijă să ajungă 
cu bine acasă. 

— Da, domnule, spuse John, care plecă 
imediat după sora lui. 

Nimrod se întoarse spre Izaak Balayaga, care 
privea în gol. 

— Şi acum, spuse el, un pic iritat, ce anume 
vrei de la mine? 

— Mmm? 

— Nepotul meu, John, a spus că ai ceva 
important să-mi comunici. 

— Îmi cer scuze, domnule, eram cu mintea în 
altă parte. 

— O chestiune de viaţă şi de moarte, a spus 
John, zise Nimrod. 

— De fapt, domnule, e ceva mult mai 
important decât atât. 


Capitolul 7 
Expresul regal al Ungariei 


Mă credeți, nu-i aşa? întrebă Philippa, 
înlăcrimată. 

Se afla în sufrageria casei sale, stând pe cât 
de aproape de foc putea să stea, fără să se 
aprindă. Cu ea se mai aflau John, mama ei, 
unchiul Nimrod şi domnul Rakshasas, acesta din 
urmă rămânând în lampa care-i era casă şi care 
se afla acum în buzunarul lui Nimrod. 

— Sigur că te credem, spuse John, care repetă 
apoi observaţia lui Nimrod, cum că Philippa n-ar 
fi spus niciodată „doi pence” în loc de „doi 
cenți”. 

— Atunci, de ce n-ai spus nimic, în momentul 
acela? întrebă Philippa. 

— Pentru că n-ar fi servit la nimic, interveni 
Nimrod. Oricine ar fi cel care ţi-a înscenat asta, 
s-a chinuit destul de mult ca să poată s-o facă în 
acest fel. Pentru început, a avut o cutie de 
Djinnverso, care era o copie exactă a cutiei de 
cristal folosită la turneu. Cutiile adevărate sunt 
făcute din fluorit, datorită proprietăţilor sale 
termoluminiscente. Fluoritul străluceşte când 
este detectată puterea de djinn. Cutia găsită în 
turneu este făcută însă din lechatelirită, un 
mineral ieftin, nu unul cristalin, care n-are nicio 
proprietate fluorescentă sau termoluminiscentă, 
dar seamănă cu fluoritul. Mai mult, cel care a 


pus stăpânire pe corpul tău ştia că trebuia s-o 
facă până după verdictul Djinnului Albastru, 
fiindcă, după aceea, nimeni din sală n-ar mai fi 
îndrăznit să-i pună la îndoială autoritatea. 

— Dar sunt sigur că, dacă Ayesha ar fi folosit 
cu adevărat puterea lui Ishtar pentru a forţa să 
fie rostit adevărul, atunci şi djinnul care o 
poseda pe Philippa ar fi fost subjugat, obiectă 
John. 

— Asta aşa este, într-adevăr, spuse Nimrod. ŞI 
de aceea cel care a făcut acest lucru este foarte 
viclean. Vezi tu, John, djinnul din Philippa, 
oricine ar fi fost el, n-a spus altceva decât 
adevărul, atunci când a mărturisit că a schimbat 
cutia şi a folosit puterea de djinn ca să 
măsluiască astaragalii. Desigur, toată lumea a 
crezut că Philippa face această mărturisire. A 
fost o înşelătorie foarte bine pusă în scenă. 

— Asta se întâmplă atunci când te iei de 
djinni, spuse doamna Gaunt. Unii dintre ei sunt 
nişte diavoli. Creaturi scârboase şi rele. Asta 
este motivul pentru care, cu mult timp în urmă, 
m-am hotărât să nu mai am nimic de-a face cu 
ei şi cu trucurile lor mârşave. Poate acum puteţi 
înţelege de ce am încercat cu atâta stăruinţă să 
vă ţin departe de djinni. Am vrut să vă protejez 
pe amândoi de acest soi de lucruri. 

— Şi dac-am fi făcut toţi ceea ce ai făcut tu, 
Layla? o întrebă, cu blândeţe, Nimrod. Unde ar 
mai fi omenirea acum? Fie că-ţi place, fie câ nu, 


noi, djinnii, suntem păstrătorii norocului în acest 
Univers. Avem responsabilitatea de a proteja 
Homeostasisul. 

Homeostasisul este denumirea pe care djinnii 
o dau echilibrului dintre noroc şi ghinion; 
cantitatea acestora este măsurată prin 
tuchometre, iar cel mai mare şi cel mai precis 
dintre acestea se găseşte în Berlin, la Curtea 
Djinnului Albastru al Babilonului. 

— Depinde de noi ca ghinionul generat de 
djinnii malefici să nu depăşească norocul 
generat de triburile bune, precum e al nostru. 

După ce-şi dădu seama că o judecase totuşi 
greşit pe Ayesha, Philippa începu din nou să 
plângă, ceea ce o făcu pe mama ei să ofteze, 
exasperată. 

— A fost atât de umilitor, mamă, mărturisi 
Philippa. Şi în faţa tuturor. 

— Ştiu, draga mea. Dar Nimrod are dreptate. 
Nu putem face nimic. Odată ce s-a hotărât, 
Ayesha nu este genul de femeie care să-şi 
retragă decizia. Nu este uşor s-o faci să se 
răzgândească. 

— N-am spus chiar aşa, se împotrivi Nimrod. 
Am zis că Sala Stejarului era locul nepotrivit ca 
s-o convingi să se răzgândească. Mai există o 
cale s-o facem pe Ayesha să retragă 
descalificarea Philippei şi să-i redăm fetei buna 
reputaţie în faţa celorlalţi djinni. Da, pentru că, 
dacă n-ar face asta, Ayesha şi-ar risca propria 


reputaţie. 

— Ce tot spui acolo Nimrod? întrebă doamna 
Gaunt. 

— Doar atât: că a furat cineva Grimoarul lui 
Solomon. 

— Dar asta este imposibil. Doamna Gaunt 
părea consternată. Cum? 

— Mă bucur că înţelegi seriozitatea acestei 
chestiuni, Layla, spuse Nimrod. Îţi poţi imagina 
ce s-ar întâmpla, dacă cei din triburile Ifrit, Ghul 
sau Shaitan ar pune mâna pe cartea aia? 

— Desigur că pot, răspunse femeia. Oi prefera 
eu să stau deoparte de treburile djinnilor, 
Nimrod, dar asta nu înseamnă că sunt o idioată. 
Dacă Grimoarul ar cădea în mâinile cui nu 
trebuie, ar fi un dezastru. Niciun djinn, bun sau 
rău, n-ar mai fi în siguranţă. 

— Nici măcar djinnii care vor să se ţină 
departe de treburile djinnilor, spuse Nimrod. 

— Punct ochit, încuviinţă doamna Gaunt. 

— Îmi amintesc când ne-ai spus, mie şi lui 
John, despre Cartea cea mare a plângerilor 
scrisă de Solomon, interveni Philippa. E aceeaşi 
carte? 

— Din păcate, nu, spuse Nimrod. Cartea care 
a dispărut este mult mai importantă decât 
aceea. Conţine incantaţii dintre cele mai 
diverse, care-i oferă puteri nelimitate celui care 
le foloseşte. Cu asemenea incantaţii, ar putea 
dispune de oricare dintre noi după bunul lui 


plac. Ca să nu mai spunem că Homeostasisul ar 
fi definitiv compromis. Lumea, aşa cum o ştim 
noi, s-ar nărui în haos şi anarhie. 

— Dar cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? 
întrebă doamna Gaunt. Ştiu că Ayesha ţinea 
Grimoarul lui Solomon în perfectă siguranţă 
împotriva djinnilor. Într-un seif imposibil de 
spart, proiectat de un om de ştiinţă german, 
foarte cunoscut. Imi amintesc că ne-a povestit 
despre asta. Şi de ce n-a anunţat pe nimeni că a 
dispărut? Cum justifică faptul că şi-a luat liber 
pentru a arbitra un stupid concurs de 
Djinnverso, când s-a întâmplat aşa ceva? 

— Pentru că nu ştie încă de lipsa Grimoarului, 
spuse Nimrod. Cel puţin, asta mi s-a dat de 
înţeles. 

— Cine ţi-a zis? 

— Izaak Balayaga. 

— N-am auzit în viaţa mea de el, mărturisi 
doamna Gaunt. 

— Este un djinn paznic de la Palatul Topkapi 
din Istanbul, îi spuse John mamei sale. Şi acum 
înţeleg. Aceasta este chestiunea de viaţă şi de 
moarte despre care tot vorbea. 

— De fapt, e ceva mai important de atât, 
spuse Nimrod. 

— Dar el cum de ştie că Grimoarul lui Solomon 
a fost furat? întrebă John. Lucrează în Istanbul, 
nu în Berlin. 

— Deoarece lzaak Balayaga a fost cel care l-a 


furat, spuse Nimrod. Ayesha a scos cartea din 
seiful Heisenberg Electron, ca să-i dea 
incantaţia care este folosită în mod tradiţional 
pentru a proteja pumnalul Topkapi de oricare 
djinn care ar încerca să-l fure. După cum spune 
Izaak, Ayesha a scos cartea din seif şi apoi, pur 
şi simplu, a uitat s-o mai pună înapoi. 

— Ce băiat idiot, spuse doamna Gaunt. Ce l-a 
împins să fure cartea? 

— Tentaţia a fost prea mare pentru el, explică 
Nimrod. Desigur, acum regretă profund. A luat 
cartea ca urmare a unui impuls de moment şi n- 
o mai poate pune înapoi, pentru că nu poate 
deschide seiful. Nimeni nu poate face asta, în 
afara Ayeshei. Şi se teme că, dacă-i spune ce a 
făcut, se va ocupa de el într-un fel asemănător 
celui în care s-a ocupat de Iblis. De aceea vrea 
ca eu să vorbesc cu Ayesha pentru el. 

— E prea bătrână pentru a-şi mai îndeplini 
rolul, spuse doamna Gaunt. E de-a dreptul 
ridicol că nu există nicio regulă care să spună 
când să se retragă Djinnul Albastru. Cu cât mai 
curând îşi va numi succesoarea, cu atât mai 
bine. Chiar dacă va fi Mimi de Ghulle. A făcut 
vreun anunţ? 

Nimrod clătină din cap. 

— Nu, slavă Cerului. 

— Dar cum o ajută toate astea pe Philippa? 
întrebă John. 

— Da, nici eu nu prea înţeleg, admise şi 


doamna Gaunt. 

— Ei bine, spuse Nimrod, în primul rând că, 
dacă furtul Grimoarului lui Solomon ar fi făcut 
public, acest lucru i-ar aduce multă ruşine 
Ayeshei. Nu că aş visa măcar să-i spun altcuiva 
decât vouă - şi Ayeshei, desigur. Mai important 
decât asta ar fi, însă, că Izaak n-are destulă 
încredere în mine personal, încât să-mi dea 
Grimoarul. A spus că le va da cartea doar lui 
John şi Philippei. Aparent, crede că e mai puţin 
probabil ca voi doi să-l închideţi într-o sticlă sau 
într-o lampă. Poate că se gândeşte că nu aveţi 
deocamdată puterea să-i faceţi asta. 

— Unde şi când propune să aibă loc această 
preluare? întrebă doamna Gaunt. 

— Într-un tren, între Istanbul şi Berlin, spuse 
Nimrod. Peste două zile. 

— Ar putea fi o capcană, se împotrivi doamna 
Gaunt. Ştii asta, nu? In această perioadă a 
anului, va fi frig în acel tren. Gemenii nu vor 
avea nicio putere şi, prin urmare, niciun mijloc 
să se protejeze. Izaak Balayaga probabil că şi-a 
dat seama de asta. 

— Am luat în calcul şi această posibilitate, 
spuse Nimrod. Şi m-am gândit la o modalitate 
de a-i proteja pe gemeni. 

— Un discrimen? întrebă ea. 

Nimrod aprobă din cap. 

— Ce este un discrimen? întrebă Philippa. 

— O dorinţă de urgenţă, spuse John, ridicând 


din umeri. Am citit despre aşa ceva în LPB. 

Nerăbdător să meargă la Istanbul, John îşi 
propuse să mai aştepte câteva minute, până 
când Nimrod termina descrierea planului, 
înainte să povestească despre discrimenul 
primit de la domnul Vodyannoy. De aceea, uită 
definitiv să mai pomenească despre el. 

— Nu putem să dăm cu piciorul şansei de a 
vedea Grimoarul din nou în siguranţă, la Berlin, 
spuse Nimrod. 

— Şi apoi, ce se va întâmpla? întrebă doamna 
Gaunt. 

— Philippa va câştiga recunoştinţa veşnică a 
Ayeshei pentru rolul jucat în recuperarea cărţii, 
normal. Nimrod privi spre gemeni. Desigur, asta 
dacă voi doi sunteţi gata şi doriţi să vă implicaţi. 
Îmi pare rău, dar, fiind voi atât de energici şi de 
deschişi la lucruri de acest gen, am presupus că 
veţi dori să faceţi asta. 

— Desigur că suntem gata să facem asta, 
insistă John. Nu-i aşa, Phil? 

Philippa aprobă ferm. 

— Da, spuse ea. Nici nu se pune problema. 

— Mereu am vrut să merg la Istanbul, adăugă 
băiatul. Şi la Berlin. 

— Nu vei merge acolo ca turist, John, îi atrase 
atenţia Nimrod. S-ar putea să fie destul de 
periculos. Cum a spus şi mama voastră, ar 
putea chiar să fie o capcană. 

— Dacă este o capcană, spuse doamna Gaunt, 


nu ştiu ce fel de capcană ar putea fi. În cazul în 
care cei din tribul Ifrit ar fi pus mâna pe 
Grimoar, atunci sigur l-ar fi folosit deja 
împotriva noastră. Şi unde ar fi fost mai potrivit 
să facă asta, decât la Campionatul de 
Djinnverso? Unde se adunaseră atât de mulţi 
djinni... Se încruntă apoi, gânditoare. În cazul în 
care cei din tribul Ifrit, din Shaitan sau din Ghul 
sunt în vreun fel implicaţi, atunci nu văd cum... 

— Să înţeleg, prin urmare, spuse Nimrod, că 
eşti de acord să plece la Istanbul? 

— Va trebui să-l întreb pe tatăl lor. Femeia 
privi apoi spre Nimrod şi ridică din umeri. Dac-ai 
fi fost vreodată căsătorit, Nimrod, ai fi ştiut că o 
căsnicie este un parteneriat. Deciziile 
importante trebuie luate împreună. 

— Toate  căsniciile sunt fericite, observă 
domnul Rakshasas, din interiorul lămpii sale. 
Doar micul dejun luat împreună strică totul. 

— Dar, dacă este şi el de acord, spuse 
doamna Gaunt, cu voce tare, ca să audă şi 
domnul Rakshasas, atunci da, copiii pot pleca. 

Dar domnul Gaunt nu-şi dădu acordul. Nu de 
la început, cel puţin. Şi aproape întreaga seară 
încercară cu toţii să-l convingă. Era, totuşi, un 
bărbat foarte perspicace şi-şi dădu seama că 
doamna Gaunt n-ar fi insistat să-i lase pe 
gemeni, dacă n-ar fi crezut că misiunea lor era 
una vitală. 

— E chiar atât de important? o întrebă el. 


— Da, încuviinţă doamna Gaunt. Mă tem că 
este. 

— Şi periculos? 

— S-ar putea, admise doamna Gaunt. Dar cred 
că, totuşi, scopul scuză riscul. 

— Dacă nu vor recupera cartea asta - 
Grimoarul lui Solomon sau cum s-o fi numind - e 
posibil să ni se întâmple ceva rău? 

— Da, spuse doamna Gaunt. Şi nu numai 
nouă, Edward. Probabil că multora, djinni şi 
oameni deopotrivă. 

Domnul Gaunt nu era un bărbat înalt, nici pe 
departe pe cât de înaltă era superba lui soţie. 
Scund, cu părul grizonat, mai lung, şi cu 
ochelari, părea un om de ştiinţă foarte inteligent 
sau un profesor universitar. Şi niciodată nu lua 
vreo decizie importantă, fără să se gândească 
îndelung la toate rezultatele posibile. Începu, 
prin urmare, să le discute împreună cu Nimrod 
şi doamna Gaunt, înainte de a fi de acord să-şi 
lase copiii să plece în Turcia cu unchiul lor. 

— Am o condiţie însă, anunţă el. lată care 
este: să fie însoţiţi de Alan şi de Neil. Câinii ăia 
sunt la fel de buni ca orice bodyguarzi. 

— Asta voiam să sugerez şi eu, spuse Nimrod. 

— Şi cum veţi ajunge cu toţii acolo, Nimrod? în 
Istanbul? N-aş vrea să zboare până acolo în 
vreun avion de Doamne-ajută. 

— Ai încredere în mine, spuse Nimrod. Voi 
avea grijă să călătorim cu cel mai sigur mijloc 


de transport posibil. 

— Da? Şi ce companie aeriană crezi că este 
mai potrivită? 

— Un charter privat, anunţă Nimrod. Plătit de 
mine, desigur. 

Domnul Gaunt aprobă alegerea. 

— Bună idee, spuse el. E mai uşor şi pentru 
câini aşa, cred. 

— Da, spuse Nimrod. Şi asta e adevărat. 

Desigur, domnul Gaunt îşi închipuise că, 
atunci când Nimrod îi vorbise despre un charter 
privat, se referise la vreun avion de tipul 
Gulfstream IV, Falcon sau, cel puţin, Learjet. 
Poate că n-ar mai fi părut atât de liniştit, dacă 
Nimrod i-ar fi spus că, de fapt, plănuia să ajungă 
la Istanbul, la 4.975 de mile depărtare, 
împreună cu gemenii, cei doi câini şi lampa în 
care se afla domnul Rakshasas, călare pe un 
vârtej artificial. 

— Nu mai este timp să ajungem la bordul unui 
avion, le spuse el gemenilor, în dimineaţa 
următoare, în timp ce se pregăteau cu toţii să 
părăsească New Yorkul de pe acoperişul 
faimosului Muzeu Guggenheim. În afară de asta, 
trebuie să-l luăm şi pe Groanin. S-a întors în 
Londra acum, după vacanţa din Manchester. 
Nimic nu urăşte mai tare decât să călătorească 
pe vârtejuri. Dar n-avem cum să evităm asta. 

Groanin era numele valetului lui Nimrod, care 
avea un singur braţ şi a cărui fire, de obicei 


ursuză şi foarte plângăcioasă!*, ascundea un 
bărbat cu resurse nebănuite şi cu un curaj greu 
de ghicit; mai mult, era foarte ataşat de John şi 
Philippa. 

Alan şi Neil priveau neliniştiţi peste marginea 
acoperişului şi chelălăiau, în timp ce vârtejul 
care trebuia să-i ducă peste Atlantic continua să 
se ridice, învârtindu-se, pe lângă faimosul imobil 
al arhitectului Frank Lloyd Wright. Era destul de 
clar că împărtăşeau părerea lui Groanin despre 
acest mijloc de transport. Philippa îşi dădu 
seama de faptul că nici ea nu era prea 
mulţumită de ceea ce se stabilise pentru 
transport, preferând un mijloc clasic, pe care să- 
| fi putut vedea cu ochii ei. 

— De ce decolăm de pe Guggenheim? îl 
întrebă ea pe Nimrod. 

— Mereu vin aici când am nevoie să fac un 
vârtej uriaş în New York, spuse Nimrod. Forma 
de spirală răsturnată a clădirii uşurează mult 
sarcina de a produce un vârtej cu adevărat 
puternic. In afară de asta, face ca întreaga 
călătorie cu un vârtej să pară o ocazie specială, 
nu credeţi? 

— Cu siguranţă asta şi este, aprobă Philippa, 
înghițind cu greutate. Dar nu va fi frig? 

— În mod normal folosim aer cald, spuse 
Nimrod, punând cu grijă lampa care-l conţinea 
pe domnul Rakshasas în buzunarul hainei sale. 


16 Groan, în limba engleză, înseamnă vaiet, geamăt. 


Nu învăţaţi fizică la şcoală? Aerul cald se ridică. 

— Relaxează-te, îi spuse John surorii sale, pe 
tonul cuiva cu experienţă în acest tip de 
călătorii. O să-ţi placă. 

— Dacă spui tu, murmură ea. 

lvindu-se de după marginea acoperişului, 
vârtejul îi învălui uşor, iar peste câteva clipe, 
Philippa îşi dădu seama că fuseseră deja 
ridicaţi, cu tot cu bagajele lor, deasupra clădirii 
Guggenheim. Alan şi Neil scânceau stins şi, 
văzând cum acoperişul de sub ei rămânea din 
ce în ce mai mic, se aşezară şi-şi acoperiră ochii 
cu labele din faţă. 

— Staţi jos, staţi jos! le spuse Nimrod 
gemenilor. Doar pentru că nu-l vedeţi, asta nu 
înseamnă că nu vă puteţi aşeza pe el. 

John rânji şi se tolăni pe ceea ce simţea a fi un 
uriaş fotoliu din aer; văzându-şi fratele că-şi 
scoate pantofii şi-şi ridică picioarele, Philippa îi 
urmă exemplul. Descoperi că era sprijinită cu 
blândeţe de un mic nor cumulus!! care-şi 
schimba poziţia de fiecare dată când se mişca 
ea, ca să-i fie cât mai comod, aşa că răsuflă 
uşurată. Era cel mai confortabil scaun pe care 
stătuse vreodată. 

În timp ce se ridicau deasupra lui Fifth 
Avenue, John îşi dădu seama de faptul că 
vârtejul acesta era cumva diferit de cel creat de 


1 Nor gros şi albicios, prevestitor de vreme frumoasă, a cărui formă 
se schimbă continuu. 


domnul Vodyannoy ca să-l ducă pe el acasă din 
clădirea Dakota. În primul rând, era mult mai 
mare şi mai puternic, iar în al doilea rând, acum 
erau înconjurați de vârtej, nu stăteau călare pe 
el. 

Plutiră peste Manhattan ca într-un balon cu 
aer cald, îndreptându-se apoi spre sud-est, 
peste Râul de Est din New York, Brooklyn, Golful 
Rockaway şi parcul Jacob Riis, înainte să ajungă 
la Oceanul Atlantic. Aici, vârtejul începu să 
câştige altitudine şi viteză, până când Nimrod 
anunţă că, mergând cu aproximativ 750 de mile 
pe oră, urcaseră până la înălţimea de două mii 
de metri. Curând, aveau să urce mult mai sus şi 
să fie împinşi de jet strecori - un curent rapid de 
aer, orientat spre est - urmând să atingă viteza 
maximă, de 825 de mile pe oră. 

— Asta înseamnă că vom fi în Londra peste 
aproximativ patru ore, trase concluzia Nimrod. 
Şi, la vreo două ore după aceea, în Istanbul. 

— Patru ore? gemu John, în timp ce treceau 
printr-un nor, speriind un stol de pescăruşi care- 
şi făceau zborul de dimineaţă. Ce-o să facem 
timp de patru ore? 

Alan oftă din greu şi se prăbuşi pe o parte, de 
parcă i-ar fi împărtăşit grija lui John. 

— Unde-ţi este simţul poeziei, băiete? întrebă 
Nimrod. William Wordsworth'f, și-ar fi dat braţul 


18 Poet romantic britanic (1770-1850), care a scris, printre altele, 
poemul Excursia (1814). 


drept ca să se afle în locul tău acum. 

— William şi mai cum? întrebă John. 

Nimrod clătină trist din cap. Scoase din 
buzunar lampa care-l conţinea pe domnul 
Rakshasas şi strigă către ea: 

— Ai auzit? Primul zbor transatlantic al 
băiatului, şi el întreabă ce va face timp de patru 
ore! 

— L-am auzit, confirmă domnul Rakshasas, 
care stătea la căldură şi în siguranţă în interiorul 
lămpii sale. De bună seamă, îţi vine să crezi că 
nu-i învaţă nimic la şcolile alea ale lor. Doar 
aminteşte-ţi de asta, John: cerneala unui învăţat 
este mai durabilă decât sângele unui martir. 

— Adevărat, încuviinţă Nimrod. Pe lampa mea, 
John, acest mod de a călători este mult mai 
convenabil decât claustrofobia dintr-un avion 
comercial. Respiră adânc şi entuziast o gură de 
aer. Vreau să spun, uite, simte aerul! Este ca şi 
cum te-ai afla pe un vârf de munte din Elveţia. 

— Ah, nu mă înţelege greşit, insistă John. 
Serios, îmi place la nebunie fiecare secundă. 
Doar că nu m-aş fi supărat dacă am fi avut un 
film şi o gustare în timpul zborului. Sau două. 

— Ba, mai bine un bufet pe care să-l putem 
goli, adăugă Philippa. Aşa cum au la clasa 
business. Se mai gândi un moment: Şi, poate, 
ultimele numere ale revistelor? 

— Nu te supăra pe ei, Nimrod, spuse domnul 
Rakshasas, chicotind. Cât de bun ar fi, câinele 


tot se scarpină; asta e! 

Nimrod îşi privi nepotul şi nepoata cu 
dezamăgire. Arătă apoi spre interiorul semiopac 
al vârtejului. 

— Vă rog nu vă sfiiţi să vă creaţi propriul 
mediu ideal de călătorie, spuse el, cu răceală. 

John încuviinţă din cap. 

— Păi am face-o, să ştii. Doar că, ei bine, nu 
ne e destul de cald ca să ne putem folosi 
puterile. 

— Înţeleg, spuse Nimrod, aprinzându-şi un 
trabuc. Bănuiesc, prin urmare, că vreţi să fac eu 
asta pentru voi. Oftă. Foarte bine! Numai că 
refuz vehement să mă uit la unul dintre acele 
ecrane nu mai mari decât o pungă de floricele. 
Dacă trebuie să vedem un film, măcar să avem 
un ecran ca lumea. 

Nimrod suflă un cerculeţ de fum care se turti 
şi se curbă în jurul vârtejului, până când se 
treziră în faţa unui ecran argintiu de 
cincisprezece metri înălţime şi douăzeci lăţime. 
Alan şi Neil se ridicară, nerăbdători. De mult nu 
mai văzuseră un film pe un ecran panoramic. 

— Super, se entuziasmă John. 

— Exact, îi ţinu isonul Nimrod. Desigur, un 
ecran super cere şi un film super. Nu unul cu 
buget redus sau vreun desen animat stupid. Nu, 
filmul ăsta trebuie să fie unul potrivit pentru 
nişte djinni. Ceva despre deşert. Ceva fierbinte. 
Ceva inspirat. Ceva britanic. Da, există un 


singur film care să corespundă tuturor acestor 
criterii. Cel mai bun film al tuturor timpurilor: 
„Lawrence al Arabiei”. Superb! Zilele astea, e 
singurul film la care m-aş uita. 

Şi, în următoarele trei ore, stând confortabil 
pe scaunele lor din aer cald, se uitară cu toţii la 
„Lawrence al Arabiei”. Care, din întâmplare, 
după cum bine spusese Nimrod, era cel mai bun 
film făcut vreodată. 

Ajungând în Londra imediat după prânz, 
vârtejul îi duse pe deasupra Tamisei şi peste 
Grădinile Kensington, înainte de a ateriza în 
grădina din spatele casei lui Nimrod. Fusese o zi 
friguroasă şi vântoasă în Londra, astfel că 
nimeni nu observă vârtejul care aşteptă câteva 
minute în spatele casei cu numărul 7, de pe 
Stanhope Terrace, în timp ce o siluetă solidă, 
îmbrăcată într-o haină lungă şi purtând o pălărie 
neagră pe cap, activa alarma casei, încuia uşa 
din spate şi mergea cu repeziciune pe cărarea 
din grădină, ducând o geantă mare de piele sub 
un braţ. Pentru o clipă, silueta se opri în faţa 
perdelei de vânt care se învârtea înaintea 
chipului său, îmbufnat ca de obicei. Nu era 
deloc bucuros să călătorească din nou cu un 
vârtej. Scoţându-şi pălăria, ca să nu rişte s-o 
piardă, încercă să nu ia seama la ceea ce se 
întâmpla, în timp ce tornada în miniatură îi 
zbura şuviţa fină de păr care-i acoperea capul 
chel. 


— A trecut ceva vreme de când n-am mai 
călătorit cu un vânt din acesta cald, domnule, 
strigă Groanin. Cum intru? Sau, mai bine zis, 
cum mă urc? 

Groanin îi spunea mereu „domnule” lui 
Nimrod, atunci când era indispus de ceva în 
mod special. 

— Îmi pare rău, Groanin, spuse Nimrod, care 
ridică o margine a vârtejului la vreun metru 
jumătate deasupra solului, ca să-i permită 
valetului său să între pe sub ea. 

Odată ajuns în interiorul conului de aer care 
se învârtea rapid, Groanin privi vârtejul cu 
obişnuita sa dezaprobare. 

— E o cale nenaturală de-a călători. Cu 
uraganul. Mai ales pentru cineva cu stomacul 
meu. 

— Nu e un uragan, îl contrazise Nimrod. E un 
vârtej. E o diferenţă. lar stomacul tău va fi bine, 
după cum cred că şi ştii. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule, 
zise Groanin. 

— Mă bucur să te revăd, Groanin, interveni 
Philippa, care-şi dăduse între timp seama cât de 
dor îi fusese de văicărelile lui Groanin. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, îţi spun. Mi-a 
fost dor de voi amândoi, cu siguranţă. Şi mă 
bucur să vă văd, chiar dacă asta înseamnă că 
trebuie să călătoresc ca o grămadă de frunze 
moarte. 


— De fapt, spuse John, zborul a fost cu mult 
mai confortabil decât cu un avion comercial. 
Adică n-au fost turbulenţe, nici zgomot de 
motor. lar urechile mele nu sunt deloc 
înfundate. 

Alan şi Neil lătrară, încuviinţând. 

— Ei bine, poţi să-mi spui că sunt de modă 
veche, fiule, dar mie îmi place să văd o podea 
sub picioare şi un acoperiş deasupra capului. 
Asta ca să nu mai pomenim despre o toaletă cu 
uşă şi aromă de dezinfectant. E ceva liniştitor în 
mirosul de dezinfectant. 

— Cum a fost vacanţa în Manchester? îl 
întrebă John. 

— Groaznică, mărturisi Groanin. Arătă 
respectuos spre Nimrod şi apoi schimbă 
subiectul. Şi unde anume zburăm de data asta, 
domnule, dacă-mi permiteţi să întreb direct? 

— Spre Istanbul, spuse Nimrod. Şi apoi, spre 
Berlin. 

— Urăsc Istanbulul, spuse Groanin. Vă spun, îl 
urăsc. Locul ăla e plin de străini, ştiţi. 

— Dar ce spui despre Berlin, domnule 
Groanin? întrebă John, rânjind: Groanin nu se 
schimbase deloc. 

— Plin de nemti lipsiţi de respect, murmură el 
cu amărăciune şi apoi, făcându-se comod în 
scaunul său invizibil, îşi închise, nefericit, ochii. 

Soarele deja apunea, când ajunseră ei la 
Marea Neagră, astfel că aceasta chiar părea 


neagră. Vârtejul lui Nimrod îi duse apoi spre 
sud, pe deasupra Bosforului, până când, la 
întâlnirea cu un alt țărm, Cornul de Aur, li se 
dezvălui privirii panorama Istanbulului, cu 
moschei şi minarete, cupole şi antene de 
televiziune. Philippa îşi simți inima tresărindu-i 
atunci când privi acest oraş vechi, ajungând la 
concluzia că probabil aşa arăta şi New Yorkul în 
Evul Mediu. Nimrod conduse vârtejul peste 
Podul Galata, iar apoi coti brusc deasupra 
malului de sud al Cornului de Aur. În final, exact 
când începuse să se întunece - ceea ce era 
foarte bine, întrucât turcii sunt un popor 
superstiţios şi probabil că ar fi privit cu teamă 
descinderea lor - aterizară în grădinile părăsite 
ale Palatului  Topkapi. Ploua şi, spre 
surprinderea gemenilor, era destul de răcoare în 
Istanbul, chiar frig, iar John se bucură că purta 
haina sa îmblănită. 

— Aici lucrează Izaak Balayaga, spuse Nimrod, 
arătând spre palat. Cam la o jumătate de milă 
depărtare, se află gara Sirkeci, de unde pleca în 
trecut Orient Expresul, care ajungea la Viena şi 
apoi la Paris. În prezent, Expresul Regal al 
Ungariei, pe care-l veţi lua şi voi, oferă cea mai 
apropiată experienţă de călătoria cu vechiul 
Orient Expres. Oricum, mai departe de aici noi 
nu vă mai putem însoţi. Izaak a precizat asta 
stăruitor. Nici eu şi nici domnul Rakshasas n- 
avem voie să ne apropiem la mai mult de cinci 


sute de metri de gară. Alan şi Neil vă vor 
escorta până acolo. Le-am dat indicaţiile despre 
cum să ajungă. 

Alan lătră, ca încuviinţare, şi apoi mirosi atent 
pământul, asigurându-se că avea să ştie să se 
întoarcă în acelaşi loc. Nu ţinea să fie lăsat în 
Istanbul. 

— După aceea, spuse Nimrod, veţi fi pe cont 
propriu până când veţi ajunge la Berlin. Îi întinse 
Philippei un plic. lată şi biletele voastre. Trenul 
pleacă peste exact o oră. Şi, ca să ştiţi, trenul 
va face patru opriri înainte de a ajunge în Berlin. 
În Bulgaria, în Transilvania, la Budapesta şi la 
Praga. Izaak se va urca la una dintre aceste 
staţii, dar numai după ce va şti sigur că eu mă 
aflu în Berlin şi voi doi călătoriţi singuri. Dacă 
totul merge bine, o să între în legătură cu voi în 
Expres şi o să vă dea grimoarul; eu o să vă 
aştept la staţia Zoo din Berlin. Aveţi întrebări? 

— Ai spus Transilvania? îl întrebă Philippa. 

— Da. Trenul se va opri în staţia numită 
Sighişoara. E un oraş medieval, mic şi frumos, 
aşezat pe un deal. Foarte pitoresc, spuse 
Nimrod. 

— Nu prea cred că e frumos, pufni Groanin. ŞI 
e pitoresc doar dacă te referi la un film de 
groază. Sighişoara este reşedinţa lui Dracula. 

— Dracula? John înghiţi cu zgomot. 

— Da. Ştiţi voi. Vampirul. Groanin chicoti. 
Dacă vreţi să-mi ascultați sfatul, mai bine staţi 


cu geamul închis cât timp treceţi prin 
Sighişoara. Şi să aveţi grijă să nu vă tăiaţi. 
Sânge, ştiţi? Ei îl miros de la o poştă. 

Nimrod îi aruncă o privire plină de reproş 
valetului său şi apoi zâmbi liniştitor spre John. 

— N-aveţi de ce să vă faceţi griji, insistă el. 
Contele Dracula este mort de secole. 

— Mai există unii care contestă acest lucru, 
spuse Groanin. 

— În afară de asta, continuă Nimrod, aveţi un 
compartiment drăguţ, la clasa |, doar pentru voi. 
Mai există şi un vagon-restaurant superb, aşa că 
puteţi să mâncaţi ce vă pofteşte inima, de câte 
ori vreţi. Totul e inclus în preţul biletului. 

— Dar să vă asiguraţi că tot ceea ce mâncaţi 
conţine mult usturoi, murmură Groanin. Nu prea 
le place usturoiul, vampirilor. De fapt, nici eu nu 
mă omor. 

— lar Philippa ştie ce să facă în caz de 
urgenţă, nu-i aşa, Philippa? Nimrod îi zâmbi 
nepoatei sale şi încercă s-o încurajeze, dând din 
cap. 

— Ştiu? apoi fata îşi aminti de dorinţa de 
urgenţă pe care i-o dăduse Nimrod pentru 
această călătorie şi aprobă. A, da, ştiu ce să fac! 

Nimrod se uită la ceas. 

— Bine, atunci, spuse el, frecându-şi mâinile. 
Aţi face mai bine să plecaţi. Nu cumva să 
pierdeţi trenul. Îi îmbrăţişă pe amândoi cu drag. 
Noroc! le spuse. Şi să fiţi atenţi. 


Se auzi un strigăt din buzunarul hainei lui 
Nimrod. 

— Să aveţi parte doar de cuvinte calde într-o 
seară rece, strigă domnul  Rakshasas, 
adăugând: „Go n-eirian bóthar leat”, ceea ce 
înseamnă „Călătorie plăcută”, în irlandeză. 

— Să nu faceţi nimic, ascultaţi-mă pe mine, să 
nu faceţi nimic din ceea ce n-aş face eu, zise 
Groanin. 

Nimrod îl privi sceptic pe valetul său. 

— O, nu. Nu asta trebuie, spuse el. Dacă ar fi 
după tine, Groanin, n-ai face nimic şi n-ai merge 
nicăieri. Nu, John şi Philippa trebuie să fie 
inventivi şi întreprinzători. 

— Mai bine să fie în siguranţă, decât să le pară 
rău după aceea, aşa spun eu mereu, insistă 
valetul, ridicând din umeri. 

Alan lătră zgomotos şi puse o labă din faţă pe 
ceasul de la mâna lui John. 

— Totuşi, câinele are dreptate, admise 
Groanin. Aţi face mai bine să porniţi. 

John şi Philippa ieşiră din Grădinile Topkapi, 
îndreptându-se către gara Sirkeci. La poarta 
grădinilor, se întoarseră şi le făcură cu mâna lui 
Nimrod şi lui Groanin, apoi îi urmară pe câini 
spre vest, de-a lungul lui Ibnike Mal Caddessi, 
după care intrară în Ankara Kaddesi. Câinii 
mergeau pe lângă gemeni, ca doi motociclişti 
de escortă, asigurându-se că nu-i pândea niciun 
pericol dinspre oamenii din jur. 


Istanbulul era un oraş foarte ciudat, dar 
interesant, iar gemenii se pomeniră dorindu-şi 
să mai fi putut sta, ca să-l vadă mai bine, 
înainte să se urce în tren. Era mult mai frig 
decât se aşteptaseră, şi atât John, cât şi 
Philippa, erau gânditori şi tăcuşi, dându-şi 
seama că, într-o călătorie spre nordul 
Germaniei, nu erau prea mari speranţe ca 
temperatura să se ridice suficient cât să-şi 
poată folosi puterile. 

Pe drum, cetăţenii din Istanbul îi priveau pe 
gemeni şi pe câinii lor mari şi puternici cu un 
amestec de curiozitate prietenească şi de 
atenţie. Desigur că turcii sunt un popor care 
crede cu tărie în existenţa djinnilor, şi câţiva îi 
recunoscură ca făcând parte din această 
categorie de fiinţe, dar aceştia nu îndrăzneau să 
le vorbească, de frica celor doi rottweileri. In 
timp ce gemenii intrau în gara aglomerată, un 
bărbat îi îmbie cu un simit, un fel de covrig în 
formă de inel, dintr-o grămadă uriaşă, pe care o 
plimba în spinare prin sala unde se vindeau 
bilete, dar se retrase grăbit, când Neil mârâi la 
el. 

Era o gară foarte frumoasă şi, tras la un peron 
din cărămidă roşie, cu vitralii, se afla un tren 
mare, de lemn lustruit, Expresul Regal al 
Ungariei. La capătul trenului era o locomotivă 
mare şi roşie, zumzăind ca o mică centrală 
electrică, în timp ce ruşi şi germani bine 


îmbrăcaţi îşi urcau bagajele în tren şi vorbeau 
tare, ignorându-l pe un vânzător de pe peron, 
care încerca să le vândă sticle de Fruko, o 
băutură răcoritoare turcească. Şeful de gară, 
pântecos ca un butoi, luă un steag verde 
înfăşurat pe mâner şi-l privi nerăbdător pe 
mecanicul locomotivei. 

— Până aici puteţi merge, băieţi, le spuse John 
câinilor. 

Cei doi copii îngenuncheam şi-i îmbrăţişară pe 
uriaşii câini, care scheunară trişti şi le linseră 
feţele, după care animalele se întoarseră şi 
ieşiră din gară, luând-o înapoi, spre locul unde-i 
lăsaseră pe Nimrod şi pe Groanin. 

Gemenii se urcară în tren, străbătură un 
culoar şi ajunseră la compartimentul lor. 

— E grozav, spuse John, aruncându-se pe un 
scaun şi apoi pe altul. Uită-te aici! Şi toate sunt 
doar pentru noi. 

Câteva minute mai târziu, trenul se puse în 
mişcare, la început mai încet, şi cu hopuri, de 
parcă nu s-ar fi putut hotări dacă să plece sau 
nu. Prinzând apoi un pic de viteză, înconjură 
Capul Seraglio şi ţâşni de-a lungul coastei, 
înainte de a se îndrepta spre interiorul ţării şi 
apoi spre nord, pe unde trenul începu să 
meargă chiar şi mai repede. 

— Mă întreb unde se va urca lzaak în tren, 
spuse John. 

— N-aş fi surprinsă dacă ar fi deja aici, 


observă Philippa. Toată povestea aia, că se va 
urca undeva între Istanbul şi Berlin, are probabil 
rolul să ne deruteze. Poate că-l va suna pe 
Nimrod din tren. De pe un telefon celular. 

— Cum va şti dacă Nimrod este sau nu la 
Berlin? întrebă John. 

— Nimrod spunea că Izaak va suna la hotelul 
lui din Berlin. Şi, dacă Nimrod este acolo, va 
considera că este în siguranţă şi că poate să 
facă schimbul. 

— Poate că ar trebui să mergem să-l căutăm 
chiar acum, sugeră John. 

— La ce bun? se împotrivi Philippa. Nu ne va 
da grimoarul, până când nu va fi pregătit. Şi nu 
vrem să-l speriem şi să-l facem să coboare din 
tren. 

— Ai dreptate. John se ridică. Atunci, hai să 
mergem să căutăm vagonul-restaurant! Mi-e 
foame. 


Capitolul 8 
Transelementare în Transilvania 


Expresul Regal al Ungariei înainta vâjâind prin 
noapte. 

Philippa adormi aproape imediat după cină, 
dar John se concentră să rămână treaz. Doar 
pentru cazul în care ar fi apărut Izaak Balayaga. 
Acest lucru nu era însă deloc uşor, 
compartimentul  legănându-se încet ca un 


balansoar şi auzindu-se permanent zgomotul 
hipnotizant al roţilor pe şine. Băiatul căsca 
întruna, se întindea ca o pisică şi-şi lipea fruntea 
de geamul rece, în speranţa că ar fi putut vedea 
ceva din peisajul de afară, la lumina lunii. Dar 
era foarte greu să desluşească altceva în afară 
de propriul său chip, palid şi cu ochii umflaţi de 
somn, reflectat în geam. 

John îşi lăsă ochii să se închidă pentru o clipă. 
Această clipă se prelungi, în timp ce mişcarea 
lină a trenului îl purta către un loc mai liniştit şi 
mai întunecat. Când se va urca Izaak în tren? De 
ce n-aveau şi trenurile televizoare, ca 
avioanele? De ce era staţia din Berlin într-o 
grădină zoologică? De ce se aflau părinţii lui în 
tren? Şi de ce zâmbeau spre bagaje, în timp ce 
un şarpe uriaş, cu capul lui Iblis, se uita ţintă la 
ei? Şi de ce oprise Iblis trenul? 

John se trezi brusc, tresărind, şi îşi dădu 
seama că Expresul stătea pe loc. Privi neliniştit 
spre bagaje, chiar dacă ştia că visase. Philippa, 
care se întinsese peste trei scaune, dormea deja 
dusă, sforăind încet, apoi, deodată, nu chiar 
atât de încet. Un bubuit asurzitor de tunet fu 
urmat de un fulger care scoase la iveală peronul 
pustiu al unei gări, deasupra căreia, pe un 
panou, scria SIGHIŞOARA. Se aflau acum în 
Transilvania. Şi nu doar în Transilvania, ci chiar 
în locul despre care Groanin spusese că era 
reşedinţa lui Dracula. 


John se uită neliniştit la ceas, văzu că era un 
pic trecut de miezul nopţii şi-şi dori să fi urmat 
sfatul lui Groanin cu privire la cină. Gulaşul 
unguresc avusese un gust un pic ciudat - era 
chiar acel fel de mâncare pe care Groanin, cu 
stomacul său sensibil, nu l-ar fi gustat niciodată 
-, dar John n-avea nici cea mai mică idee dacă 
asta însemna că avusese usturoi în el. In afară 
de torsul încet al motorului locomotivei, în tren 
era o linişte deplină. John închise lumina şi, 
turtindu-şi nasul de geam, încercă să vadă mai 
mult din vechiul oraş transilvan. Aproape 
instantaneu, sări înapoi, îngrozit: pentru o 
fracțiune de secundă, un alt fulger luminase un 
chip care-l privea, la rândul lui, de dincolo de 
geam. Un chip care arăta a favorit la titlu în 
Campionatul Mondial de Feţe Hidoase. Cu inima 
bătându-i nebuneşte, John se retrase în partea 
opusă a compartimentului, cât mai departe de 
fereastră. 

— Ce-i? întrebă Philippa,  somnoroasă, 
privindu-i faţa înspăimântată cu un singur ochi 
deschis şi, evident, neştiind nimic despre 
creatura care se afla de partea cealaltă a 
ferestrei. Arăţi de parc-ai fi văzut o stafie. 

John arătă spre fereastră. 

— E ceva acolo, afară, spuse el, neliniştit. 

— Sigur că da, prostuţule, căscă Philippa. | se 
spune Europa. 

— Nu, nu asta, altceva. Ceva, sau cineva. 


Philippa trase adânc aer în piept, ca să se 
trezească mai bine, se ridică în capul oaselor şi 
apoi privi pe fereastră, exact în clipa în care un 
alt fulger lumina panoul cu numele staţiei; dar 
nu văzu nimic deosebit. Peronul era chiar 
pustiu. 

— Nu-mi spune, era Dracula! Fata clătină 
tristă din cap, de parcă l-ar fi compătimit pe 
fratele ei pentru un simţ al umorului atât de 
pueril. Eşti caraghios. 

— Serios, chiar era cineva acolo. 

— E un peron de gară. Bănuiesc că mai sunt 
oameni care stau pe peroane din astea, chiar şi 
în Transilvania. Şi chiar şi pe o asemenea 
vreme. 

— Cineva destul de urât. 

— Urâţenia nu te face neapărat şi rău. Ar 
trebui să ştii asta. 

— Există urâţenie şi există filme de groază, 
spuse John, arătând ferm către fereastră. Crede- 
mă, cunosc diferenţa. 

— Oricine ar fi fost, cred că era destul de înalt, 
observă Philippa, privind în jos spre peron. Cel 
puţin doi metri şi jumătate, sau chiar trei, ca să 
poată ajunge la fereastra acestui vagon. 

Trecură zece minute şi trenul tot nu se urni. 
Philippa se cutremură. Posibilitatea ca John să 
nu fi glumit începea s-o îngrijoreze. În orice caz, 
gara asta avea ceva care o speria. 

— Sper că nu s-a stricat trenul, spuse ea, 


nerăbdătoare. 

John se ridică, deschise uşa compartimentului 
Şi, privind de-a lungul culoarului gol al trenului, 
ascultă atent, încercând să prindă orice indiciu 
despre ceea ce se întâmpla. Dar nu se întâmpla 
nimic, aşa că se întoarse înapoi în 
compartiment, închizând uşa. Nu voia să spună 
nimic care s-o sperie şi mai mult pe sora sa; dar 
era sigur că, mai devreme, văzuse pe cineva la 
fereastră, şi recunoscuse chipul dintr-o ilustrație 
din cartea domnului  Rakshasas, Legile 
prescurtate ale Bagdadului. 

Până să aibă acces la informațiile din carte, 
fusese lăsat să creadă că pe lume existau 
numai trei tipuri de fiinţe: oamenii, djinnii şi 
îngerii; totuşi, după cum spunea clar LPB, mai 
exista şi o a patra categorie: îngerii căzuți, sau 
demonii. Dintre toți demonii despre care citise, 
Asmodeus era unul dintre cei mai răi şi mai 
nemiloşi. Despre acesta se spunea că avea trei 
capete, dintre care unul de taur şi unul de 
berbec; dar mai era şi cel de-al treilea cap - 
acela al unui căpcăun hidos - pe care John era 
sigur că-l văzuse, chiar dacă într-o străfulgerare, 
pe fereastră. Nu era sigur, dar se gândi că se 
prea poate ca demonii precum Asmodeus să fie 
destul de înalţi încât să ajungă la fereastra unui 
vagon de tren. Nu credea în niciun caz că un 
demon respectabil ar fi luat o ladă pe care să se 
urce. 


— Nu mi-ar plăcea deloc să rămânem blocaţi 
aici peste noapte, spuse Philippa. Mai ales după 
tot ceea ce ne-a spus Groanin despre 
Sighişoara. 

— Voia doar să ne sperie, zise John. 

— Da? Ei bine, ştii ceva, frăţioare? Bla-bla, bla- 
bla. 

— Incearcă să priveşti partea bună a 
lucrurilor, spuse John ca s-o încurajeze. Acesta 
este un compartiment de clasa întâi. Dacă 
trenul s-a stricat, avem cam tot ceea ce ne 
trebuie chiar aici. Şi, poate mai la obiect, nimic 
din ceea ce nu ne-am dori. 

În timp ce vorbea, toate luminile care mai 
rămăseseră aprinse în compartiment se 
stinseră, motorul locomotivei se opri şi, în afara 
ocazionalelor fulgere, totul se cufundă în 
întuneric. 

— Ce spuneai? zise Philippa. 

— Apă, probabil, spuse John, încercând să se 
convingă şi pe sine ca şi pe Philippa, că nu se 
întâmpla nimic deosebit. 

La circuitele electrice ale trenului, vreau să 
Zic. Cu toată ploaia asta... Pariez că vor trimite 
pe cineva chiar acum, să încerce să repare 
defecţiunea. Probabil că deja e afară. 

John deschise fereastra. Cu foarte mare 
precauţie, îşi scoase capul afară, în aerul rece şi 
umed al nopţii, Uitându-se în lungul trenului şi 
sperând să vadă că se încerca o reparaţie. In loc 


de asta, mult mai departe, lângă şine, stând la 
marginea unui pâlc de copaci, protejată de 
întuneric, zări o siluetă uriaşă. La început, John 
speră că era statuia vreunui erou transilvănean. 
Dar apoi, norul care acoperea luna plină se 
dădu la o parte şi lumina căzu din plin pe peron 
şi pe şine, iar John simţi cum i se lipeşte 
stomacul de şira spinării în clipa în care, 
îngrozit, desluşi cele trei capete diferite, coada 
de  reptilă a creaturii şi apoi picioarele, 
asemănătoare cu ale unui cocoş negru uriaş. 
Era un demon, fără urmă de îndoială, şi părea 
să aştepte să se urce cineva în Expres. 

— Se vede ceva? întrebă Philippa. 

— Nu, minţi John, absolut nimic. 

Închise fereastra şi se aşeză, cu un zâmbet 
larg şi fals întipărit pe chip, de parcă totul ar fi 
fost în regulă. Dar în sinea lui se întreba dacă nu 
era timpul să folosească dorinţa de urgenţă, 
discrimenul primit de la domnul Vodyannoy, în 
clădirea Dakota din New York. John tocmai îşi 
amintise de faptul că nu-l folosise şi încă-l mai 
avea; acum mai trebuia doar să-şi aducă aminte 
cuvântul german de concentrare pe care-l 
ataşase domnul Vodyannovy de această dorinţă. 
Într-adevăr, şi-l aminti instantaneu, aşa cum 
prevăzuse domnul Vodannoy că o să se 
întâmple. Singura problemă era că, deşi şi-i 
amintea - vedea foarte clar în faţa ochilor 
cuvântul 


DONAUDAMPFSCHIFAHRTSGESELLSCHAFTKAPIT 
ÄN, ca şi cum i-ar fi fost întipărit în interiorul 
pleoapelor - nu-şi putea da seama nici să-l pici 
cu ceară cum se pronunţa. 

— Don ou damp schiff... 

— Eşti cam încordat, frăţioare, spuse Philippa. 
Aiurezi. Scoţi sunete fără niciun sens. 

— Ei, da, spuse John. Pălăvrăgeala surorii lui 
nu-i era deloc de ajutor, în timp ce se căznea să 
pronunţe cuvântul lui Frank Vodyannoy. Donut 
ampfi... 

— Nu, serios. S-ar putea să mai stăm aici o 
vreme. Adică, vreau să spun că ăsta e un tren, 
nu o maşină. S-ar putea să dureze ceva, până 
când vor găsi un uscător destul de mare, care 
să usuce toate circuitele electrice. 

Dar, nici nu termină bine Philippa de vorbit, că 
motorul porni din nou şi luminile din 
compartiment se aprinseră. Şi, pentru un răgaz 
foarte scurt, John uită că încerca să pronunţe 
codul  di/scrimenului prin care-şi dorea ca 
demonul să plece. Acum era rândul lui să facă 
pe deşteptul. 

— Ce spuneai? întrebă el, exact când trenul, 
zvâcnind o dată, se puse din nou în mişcare. 

— Îi mulţumesc lămpii pentru asta, spuse 
Philippa, râzând uşurată. Chiar mă pot gândi la 
multe locuri mai plăcute unde să stăm peste 
noapte. 

Dar în secunda următoare îngheţară amândoi, 


când auziră, în depărtare, un urlet sălbatic, ca al 
unui animal uriaş. 

— Ce-a fost asta? întrebă înfricoşată Philippa, 
înghițind în sec. 

John se hotărî ca mai bine să nu-i descrie 
surorii sale ce văzuse mai devreme. 

— O vacă, spuse el. Poate. 

Se mai auzi un urlet, mai tare de data 
aceasta. 

— Sau poate un elan. 

— Nu există elani în Transilvania, îl contrazise 
Philippa. Şi, dacă nu mă înşel, nici cele mai mari 
vaci de pe aici nu sunt cât un autobuz de mari. 

— Creatura mai urlă o dată. 

— Şi cam atât de mare pare să fie chestia aia. 
Philippa clătină temătoare din cap. În afară de 
asta, nu prea ragi aşa, decât dacă ai o mulţime 
de dinţi şi gheare care să se asorteze. 

Un zgomot diferit, de galop, îi atrase atenţia 
lui John asupra ferestrei, dincolo de care văzu o 
căruţă mică şi neagră, trasă de doi cai negri, 
care gonea pe lângă tren. Ambii gemeni îşi 
apropiară feţele de geam şi văzură cum căruţa 
trece de compartimentul lor şi se opreşte, cam 
la douăzeci de metri în faţa lor. Cel care 
conducea căruţa, îmbrăcat într-un raglan gros şi 
cu o pălărie cu boruri mari pe cap, aruncă 
hăţurile, sări din căruţă, alergă pe lângă tren 
câteva clipe şi apoi deschise una dintre uşi, 
sărind înăuntru. 


— Crezi că este Izaak? întrebă Philippa. 

— Sper, spuse John. Niciuna dintre celelalte 
alternative nu este prea atrăgătoare. 

O clipă mai târziu, auziră din nou urletul 
creaturii, dar mult mai îndepărtat de această 
dată, de parcă trenul o lăsase mult în urmă, în 
întunericul transilvănean. John era aproape gata 
să răsufle uşurat. 

— Ce a fost asta? repetă Philippa, auzind uşa 
trenului  închizându-se cu zgomot în urma 
misteriosului pasager. 

Acum, John socoti că era momentul să-i spună 
surorii sale exact ceea ce văzuse lângă şina de 
tren, iar Philippa se bucură că nu-i spusese mai 
devreme, gândindu-se că ea, una, ar fi fost 
tentată să folosească d/scrimenul pe care i-l 
dăduse Nimrod pentru această călătorie. l-l 
dăduse ei, şi nu lui John (care nici măcar nu ştia 
de existenţa lui), pentru că Nimrod spusese că 
discrimenul era pentru o urgenţă reală şi nu 
pentru ceea ce-ar fi crezut John că este o 
urgenţă, căci, în cazul lui, putea fi vorba despre 
plictiseală, sau foame, sau amândouă deodată. 
Cu toate acestea, fata se gândi că fratele ei era, 
fără discuţie, curajos. Dacă i-ar fi spus mai 
devreme că Asmodeus era lângă şina de tren, 
cu siguranţă că ea ar fi pronunţat cuvântul 
SHABRIRI şi atunci dorinţa i s-ar fi dus, odată cu 
demonul. Mai era o cale destul de lungă până la 
Berlin şi se simţea mult mai bine ştiind că mai 


avea încă discrimenul la dispoziţie. Nici prin cap 
nu-i trecea că John era şi el înarmat cu un 
discrimen al lui. 

— De ce crezi că Asmodeus păzea trenul ăsta? 
întrebă ea, aşezându-se. 

Se auziră paşi pe culoar şi o siluetă îmbrăcată 
într-o haină udă apăru la geamul uşii 
compartimentului lor. 

— Habar n-am, spuse John, dar presimt că 
vom afla imediat. 

Uşa se deschise alunecând uşor şi silueta intră 
în compartimentul lor, prăbuşindu-se pe o 
banchetă. Purta mai multe fulare la gât şi o 
pălărie îndesată pe cap, deasupra urechilor, dar 
se mai scurseră câteva clipe până când gemenii 
să fie siguri că era Izaak Balayaga. In timp ce-şi 
scotea şi ultimul fular, oftă cu zgomot şi zâmbi 
răutăcios către cei doi. 

— L-aţi văzut? strigă el. Ashmadai! L-aţi văzut 
cum mă aştepta, ticălosul bătrân? 

— Cine este Ashmadai? se interesă John, un 
pic dezamăgit de faptul că nu-l recunoscuse 
întocmai pe demonul pe care-l văzuse. 

— Cine e Ashmadai, auzi ce-ntreabă! chicoti 
Izaak. Asmodeus, desigur. Creatura Judecății de 
Apoi, aia este. Un duşman periculos şi un diavol 
teribil de rău, ăsta este, şi e invocat cel mai 
bine atunci când îţi scoţi pălăria. 

Izaak îşi aruncă propria pălărie pe jos şi, 
râzând tare, păru foarte mulţumit de sine şi, 


probabil, şi de dentistul său, atât de larg îşi 
dezveli dinţii albi în rânjetul pe care-l etală în 
direcţia Philippei. 

— De asemenea, continuă el, mai este 
cunoscut şi sub numele de Saturn, Marcolf şi 
Chammaday. Izaak se ridică şi-şi scoase 
raglanul. În ultima vreme, i-am mai dat şi eu 
vreo câteva nume, pe care însă nu le pot repeta 
în faţa unei domnişoare. Mă urmăreşte de două 
zile, diavolul. De două zile! râse cu amărăciune. 
Aveţi idee cum e să ai un demon cu experienţa 
lui Ashmadai pe urmele tale, timp de patruzeci 
şi opt de ore? 

— Nu, recunoscu Philippa. 

— Ei bine, nu e ca la un picnic, vă spun eu. Mi- 
ar mânca inima şi ficatul la micul dejun, fără 
îndoială. Le-ar prăji în sânge de capră şi s-ar 
ospăta. Da, dom'le. 

— De ce te urmărea Asmodeus? întrebă 
Philippa. 

— Aş fi crezut că este evident, domniţă, spuse 
Izaak, rânjind. 

Philippa îşi muşcă limba. Nu-i plăcea prea mult 
să i se spună „domniţă”, mai ales de către 
cineva cu doar câţiva ani mai mare decât ea. 

— Bestia vrea Grimoarul lui Solomon, desigur, 
spuse Izaak, în timp ce-şi aprindea un trabuc 
enorm, de parc-ar fi vrut cumva să 
sărbătorească faptul că scăpase. Asmodeus, 
cum îl numiţi voi, şi Solomon se cunosc de mult. 


Izaak purta o redingotă lungă şi neagră, cu o 
cravată subţire de piele, o cămaşă simplă, albă, 
şi mănuşi negre de piele. 

— Vedeţi voi, pe vremea când Solomon era 
regele Israelului, Asmodeus a devenit invidios 
pe faptul că regele avea o mie de soţii şi, cum 
era un diavol viclean, a furat inelul cu puterea 
lui Solomon. L-a scos binişor de pe degetul 
regelui în timp ce dormea şi l-a pus pe degetul 
său. A pretins că era Solomon şi, pentru că 
inelul era magic, toată lumea l-a crezut. 
Totodată, nimeni nu-l mai credea pe Solomon 
cel adevărat că ar fi cine spunea el că este şi, 
pentru o vreme, regele a fost bucătar în propriul 
său palat. 

Din fericire pentru Solomon, una dintre soțiile 
sale a scăpat făină pe podeaua palatului şi 
Asmodeus a călcat din întâmplare pe acolo. lar 
soţia a observat că urmele din făină erau cele 
ale unui demon. Ghicind ceea ce se întâmplase, 
a furat inelul înapoi, pe când Asmodeus dormea, 
şi aşa Solomon cel adevărat s-a reîntors pe 
tronul său. 

Dar, cât se dăduse drept Solomon, care era un 
mare magician, demonul a avut acces la 
biblioteca regelui şi a descoperit cartea pe care 
o scria acesta. Ea conţinea întreaga lui 
înţelepciune şi descria felul în care putea fi 
obţinută puterea asupra djinnilor, a îngerilor, a 
pământenilor şi a demonilor. Aşa că a fost o 


întâmplare norocoasă că următoarea persoană 
care a pus mâna pe carte a fost însăşi Ishtar. Un 
cadou din partea regelui Nabucodonosor, se 
spune. De atunci, Asmodeus a tot încercat să 
pună gheara pe cartea asta. Izaak începu să 
râdă: Ca să fiu sincer, abia am aflat şi eu toate 
acestea. Este unul dintre motivele pentru care 
sunt atât de nerăbdător să-i înapoiez e; cartea. 
Nu doresc să-l mai am pe urmele mele pe 
Asmodeus. 

— Ei? 

— Ayesha. Cea-care-trebuie-mereu-ascultată. 

— Unde este cartea acum? întrebă Philippa. 

Izaak îşi ridică haina de pe podea şi-i arătă 
cum aceasta avea în interior un buzunar ascuns 
cu isteţime, cam de mărimea unui rucsac. Din 
interiorul acestuia, scoase o carte frumos legată 
în piele, împodobită cu o scară de aur, în vârful 
căreia se afla, de asemenea incrustat în aur, 
acelaşi ochi atoatevăzător - Ochiul lui Horus - 
care se găseşte şi pe bancnotele americane de 
un dolar. 

— lat-o! spuse Izaak, punând cartea lângă el, 
pe banchetă. 

— Dar, dacă ai cartea, se miră John, iar în ea 
se descrie cum să faci să ai putere asupra 
demonilor, n-ai putea s-o foloseşti ca să te ocupi 
de Asmodeus? 

— Aşa crezi, nu? spuse Izaak. Dar numai după 
ce am şterpe... împrumutat cartea, am 


descoperit că nu poate fi deschisă chiar de 
oricine. Doar cei cu adevărat înţelepţi şi cu 
inima pură o pot deschide. Este un mecanism 
de protecţie pe care Djinnul Albastru i l-a ataşat 
cărţii, în cazul în care ar fi furată. 

— Prin urmare, n-ai putea folosi cartea, nici 
dac-ai vrea, spuse Philippa. 

— Mă tem că nu. Se pare că sunt unii care pot 
şi unii care nu pot. Şi simplul fapt că eu am 
furat-o înseamnă, prin definiţie, că fac parte 
dintre cei care nu pot. Ridică din umeri. Aşa că, 
iată-ne. 

John privi cu un ochi critic cartea. 

— Îmi permiţi? 

Izaak ridică din umeri. 

— Te rog. 

Cu multă precauţie, John ridică de pe 
banchetă cartea şi fu surprins să constate că 
era la fel de grea ca o piatră de aceeaşi 
mărime. 

— Are o tonă, constată el. Şi miroase cam 
ciudat. Ca nişte flori, doar că mai puternic. 

— Coperta cărţii este unsă cu un balsam din 
lemn de aloe, explică Izaak. Ca să nu se crape, 
cred. 

John puse cartea în poală şi încercă s-o 
deschidă. 

— Ai dreptate, zise el, coperta nu vrea să se 
clintească. N-o pot deschide mai mult decât poţi 
şi tu. 


— N-are nicio logică, îşi dădu cu părerea 
Philippa. Nu tu ai furat-o, John. Şi eşti doar un 
copil, ca şi mine. Nu văd cum ai putea fi altfel 
decât cu inima pură, atunci când ai doar 
doisprezece ani. Luă apoi cartea de la fratele ei. 
la, lasă-mă şi pe mine să încerc. Şi ea băgă de 
seamă parfumul cărţii şi se aplecă s-o miroasă 
mai bine. Crini, anunţă ea. Miroase a crini. 

— Hai, deschide-o, spuse John, mai interesat 
să vadă dacă sora sa putea deschide cartea, 
decât de mireasma acesteia, un miros care-i 
rămăsese întipărit pe buricele degetelor. Dacă 
poţi. 

Dar şi Philippa eşuă în încercarea ei de a 
deschide cartea şi, simțindu-se oarecum 
exasperată, clătină din cap. Philippa se 
mândrise mereu cu inteligenţa ei sclipitoare şi 
cu inima ei pură, astfel că o irita faptul că o 
carte destinată celor puri şi inteligenţi refuza să 
se deschidă la atingerea ei. N-avea nicio logică. 

Izaak luă înapoi cartea şi abia în acel moment 
observară gemenii că el încă mai purta 
mănuşile şi părea că zâmbeşte într-un fel 
ciudat. Intr-o clipă, John îşi dădu seama că, de 
fapt, nu zâmbetul lui Izaak era atât de ciudat, 
cât felul în care se simţea. O senzaţie stranie de 
amorţeală îl cuprinse, strecurându-se de la 
vârful degetelor în sus, în braţe, într-un fel care- 
i dădu de bănuit că îi intrase ceva prin piele 
când pusese mâna pe carte. Această senzaţie 


de amorţeală fu imediat urmată de una de furie, 
în clipa în care îl văzu pe Izaak deschizând 
cartea, fără niciun fel de dificultate, şi scoțând 
câteva obiecte din interiorul ei. 

— Hei! strigă John, încă nedându-şi seama de 
înşelătoria lui Izaak. Parcă ai spus că n-o poţi 
deschide. 

— Nu puteam, răspunse celălalt. Nu, până 
când n-aţi atins-o amândoi, fiindcă altfel vraja n- 
ar fi fost ridicată. 

Între timp, şi Philippa se simţea deja 
paralizată de la gât în jos. 

— Ce se petrece? întrebă ea. Nu mă pot 
mişca. 

— Asta e doar efectul unguentului de pe 
coperta cărţii, explică Izaak. Conţine o enzimă 
care se absoarbe foarte repede în piele, extrasă 
din veninul unui scorpion mortal. Nu vă va 
ucide. Dar vă va paraliza pentru câteva minute. 
Nici n-am nevoie de mai mult. Şi vă rog să n-o 
luaţi ca pe ceva personal. N-am avut de ales. 

John îşi dădu seama de faptul că, de această 
dată, se confrunta cu o urgenţă reală care, spre 
deosebire de o urgenţă imediată, îl făcu să 
poată pronunţa fără absolut nicio dificultate 
cuvântul german care invoca dorinţa de 
urgenţă, pe care mai devreme nu-l putuse rosti. 
Exact cum intenţionase şi Frank Vodyannoy să 
se întâmple. 

Fiind, însă, sora geamănă a lui John, Philippa 


deja trecea prin acelaşi proces de gândire, cu 
rezultatul că ambii rostiră cuvintele de cod 
ataşate discrimenilor lor... 

— DONAUDAMPFSCHIFAHRTSGESELLSCHAFTK 
APITAN! 

— SHABRIRI! 

„În exact aceeaşi clipă. 

lar rezultatul nefericit fu acela că discrimenii 
se anulară unul pe celălalt, ceea ce era un alt 
motiv pentru care Nimrod le dăduse gemenilor 
doar o singură dorinţă de urgenţă pentru 
amândoi. 

Desigur că John şi Philippa n-aveau de unde să 
ştie acest lucru şi presupuseră, în mod greşit, că 
puterea lui Izaak Balayaga era mai mare decât 
a discrimenilor lor. Priviră neajutoraţi cum, 
folosind câteva bucăţi de lemn de aloe, puţin 
lut, două frânturi de os de animal, ceva mătase 
şi câte un fir de păr de la fiecare dintre ei, Izaak 
reuşi să plămădească două păpuşi mici, ambele 
nişte copii foarte asemănătoare ale lui John şi 
Philippa. 

— Ce faci? întrebă Philippa. 

— Aceasta este vraja de legare a unui djinn. 
Vedeţi, vă pot transelementiza doar pe câte 
unul, pe rând. Dacă nu vă leg mai întâi pe 
amândoi foarte bine, unul dintre voi m-ar putea 
transelementiza, în timp ce-i fac acelaşi lucru 
celuilalt. 

— Transelementiza? spuse Philippa. Asta e un 


fel de transsubtantizare? 

— Chiar nu v-a învăţat nimic fraierul ăla de 
Nimrod?  Transsubstantizarea, explică Izaak, 
este atunci când dispari într-o sticlă. 
Transelementizarea este când îi faci acest lucru 
altcuiva. Şi împotriva voinţei sale. În timp ce 
vorbea, Izaak scoase două ace subţiri şi-l trecu 
pe unul dintre ele prin corpul păpuşii lui John. 

John râse. 

— N-a durut, spuse el, batjocoritor. 

— Nici nu trebuia, răspunse lzaak. Nu e o 
păpuşă voodoo, deşi din asta s-au inspirat 
vrăjitorii. Asta înseamnă că legarea e terminată. 
Pentru atunci când efectul veninului de scorpion 
va trece. 

John începu să strige, în speranţa că paznicul 
de pe tren, sau oricare alt pasager l-ar fi auzit şi 
le-ar fi sărit în ajutor. 

— Uşurel, îi spuse Izaak. Toată lumea doarme. 
Şi te poţi considera norocos că nu te transform 
pe tine într-o păpuşă. 

Dacă aş fi folosit un diminuendo şi te-aş fi 
transformat într-o păpuşă, ai fi rămas aşa până 
când hotăram eu altfel. Într-o zi sau două, îţi vei 
reveni. Aşteaptă şi-ai să vezi. 

— Dar de ce faci asta? îl întrebă Philippa. 
Despre ce este vorba? Lucrezi pentru 
Asmodeus? 

Izaak râse şi străpunse păpuşa Philippei cu cel 
de-al doilea ac. 


— Nu există niciun Asmodeus, afirmă el. Ei 
bine, ba da, există. Dar nu în acest caz. Nu era 
Asmodeus cel pe care l-aţi văzut mai înainte, ci 
o chestie pe care-am plăsmuit-o eu, ca să elimin 
orice suspiciuni aţi fi putut avea în privinţa mea. 
Nu, adevăratul Asmodeus ar fi prins din urmă 
trenul în câteva secunde şi l-ar fi sfărâmat în 
bucăţi, doar ca să pună mâna pe cartea 
adevărată. Care nu este această carte, desigur. 
N-a fost nicio clipă. Adevăratul Grimoar al lui 
Solomon este mult prea valoros ca să-l aduci 
într-un tren. Demonul pe care l-aţi văzut nu era 
decât o creaţie de-a mea, bazată pe ilustraţia 
din cartea cea nouă a domnului Rakshasas. 

Ţinând fiecare păpuşă în aer timp de câteva 
clipe, Izaak îşi cobori capul, lovi podeaua de 
două ori cu piciorul şi rosti următoarele: 

— Am bătut de două ori la porţile uriaşe ale 
Pământului interior pentru a-i lega pe aceşti doi 
djinni. HADROQUARKLUONI! 

Apoi se aruncă pe banchetă şi-şi aprinse din 
nou trabucul. 

— Gata, spuse el mândru. S-a terminat. 
Sunteţi legaţi. Acum pot face cu voi orice vreau 
eu. 

— Şi cam ce ai vrea tu să faci? întrebă 
Philippa. 

— Cred că am mai spus, nu? zise Izaak. Să vă 
pun în două tuburi pentru trabucuri şi să vă las 
închişi în ele. 


Spunând asta, scoase cele două tuburi din 
buzunarul hainei şi le scutură, tachinându-i pe 
cei doi copii. 

— Nu vei scăpa prea uşor! spuse John. 

— Te rog, zise şi Philippa, nu face asta! 

Izaak oftă şi apoi se sprijini de fereastra 
compartimentului. 

— Aş vrea să vă pot ajuta, chiar aş vrea. Îşi 
puse degetul pe geam şi urmări dâra unei 
picături de ploaie care se prelingea pe geam. 
Doar că am mâinile legate. Dar nu fiţi atât de 
supăraţi. Nu este atât de îngrozitor. 

— Aş vrea să te pot arunca pe fereastra aia, 
spuse John. 

— Dar n-o vei face, bătrâne! chicoti Izaak. Nu 
poţi. Apoi se ridică. Îmi pare rău. Chiar îmi pare 
rău. Dar încercaţi să vă amintiţi ceea ce a spus 
odată, cineva: „Unii dintre noi sunt buni, iar alţii 
nu sunt, dar eu, eu doar îmi ascultam ordinele.” 

Işi rosti din nou cuvântul de concentrare, îşi 
scutură mâinile într-un gest teatral, iar în clipa 
următoare unul dintre gemeni dispăru într-un 
nor de fum, urmat imediat de celălalt. 


Capitolul 9 
Târâtorul 


Încă înainte ca ultimul pasager să coboare din 
Expres, în staţia Zoo din Berlin, Alan şi Neil deja 
începuseră să scâncească nerăbdători, 
nerecunoscându-l pe niciunul dintre cei care 
coborau din tren. 

— Acum ce facem? întrebă Groanin. Am zis, 
acum ce facem? 

— Căutăm în tren, desigur, spuse Nimrod. Tu 
ia-l pe Alan şi începe din capătul îndepărtat, eu 
îl iau pe Neil şi încep din capătul apropiat. Ne 
vedem la mijloc. 

Groanin începu să meargă pe peron. 

— Ei, vino odată, dacă vii, strigă el spre Alan, 
care porni după el. 

Nimrod se urcă în tren. Până acum, deja se 
obişnuise cu gândul că gemenii nu erau în 
Expres, dar voia să caute orice fel de indicii cu 
privire la ceea ce li se întâmplase. Cel puţin, se 
aştepta ca nările antrenate ale celor doi câini să 
miroasă ceva. Şi, într-adevăr, în clipa în care 
Neil intră în compartimentul în care fuseseră 
gemenii începu să latre puternic. Nimrod îl 
trimise după Groanin şi Alan şi apoi frecă lampa 
din buzunar, chemându-l pe domnul Rakshasas. 

— Mă tem că nu sunt în tren, spuse Nimrod, 
după ce domnul Rakshasas se transsubstantiză. 

— Da, ştiu. Te-am auzit vorbind cu Groanin, 
explică domnul  Rakshasas, începând să 
adulmece prin aer ca un câine. Simţi mirosul 
ăsta? întrebă el. 


— Nu, recunoscu Nimrod. Nu simt nimic în 
mod special. Ei, am spus în mod special, dar îmi 
miroase a trabuc de calitate. Începu să 
adulmece şi el: Un Romeo Y Julietta, aş spune. 
Un Churchill, probabil. Acelaşi tip de trabuc pe 
care l-am văzut la Izaak Balayaga, la Hotelul 
Algonquin, din New York. Nimrod şovăi. Asta ai 
simţit şi dumneata, domnule Rakshasas? 

— Nu, spuse domnul Rakshasas, adulmecând 
din nou aerul. Este ciudat, dar în ultimele zile, 
când ies din lampa mea, am un simţ al mirosului 
mai dezvoltat, cel puţin pentru scurtă vreme. 
Acum simt un puternic parfum de balsam din 
lemn de aloe. De parcă... 

Groanin şi cei doi câini apărură în uşa 
compartimentului de tren. Alan ducea un os în 
gură, pe care-l depuse la picioarele lui Nimrod. 
Pentru o clipă, Nimrod fu înclinat să-l ignore, 
până când îşi dădu seama de posibila 
semnificaţie şi-l ridică de pe jos. 

— Un os de oaie, spuse el. Asta, şi mirosul pe 
care-l simţi, sugerează un singur lucru. 

— Cineva a fost legat, concluzionă domnul 
Rakshasas, aprobând din cap. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Groanin. 

— Înseamnă că oricine le-a făcut ceva 
nepoatei şi nepotului meu a folosit o incantaţie 
foarte veche şi foarte puternică, găsită chiar în 
cartea pe care John şi Philippa trebuiau s-o ia de 
la Izaak Balayaga. 


Neil începu să amuşine podeaua 
compartimentului, apoi scaunele şi, în final, 
locul pentru bagaje, moment în care începu din 
nou să latre. 

— Ai găsit ceva, nu? întrebă Nimrod. 

Se urcă pe scaun şi privi spre suportul pentru 
bagaje. Chiar în spate, aproape imposibil de 
văzut din cauza barei metalice, se afla un tub 
de la un trabuc Churchill. 

— lzaak a fost aici, asta e sigur, spuse Nimrod 
şi, ridicând tubul de trabuc, îl deschise. 

Imediat începu să iasă fum  dinăuntrul 
acestuia, având loc o transsubstantizare a unui 
djinn. Treizeci de secunde mai târziu, John 
stătea în compartiment şi le povestea ceea ce 
se întâmplase. Treptat, Nimrod şi domnul 
Rakshasas aflară şi răspunsul la întrebarea care 
nu le dădea pace: cum de nu funcţionase 
discrimenul pe care i-l dăduse Nimrod Philippei? 

— Asta explică totul, spuse domnul 
Rakshasas. Mă tem că dorinţa pe care ţi-a dat-o 
domnul Vodyannoy şi cea pe care i-a dat-o 
Nimrod Philippei s-au anulat reciproc. În Legile 
complete ale Bagdadului pentru djinni, ediţia 
din 1940, volumul 10, secţiunea 62, 
subsecţiunea 49, este clar specificat faptul că, 
la un moment dat, poate funcţiona doar o 
singură urgenţă, şi că două urgenţe au nevoie 
de două momente de timp diferite. Din acest 
motiv nu pot exista în acelaşi moment doi 


discrimeni, şi pentru că nu pot exista, ei vor fi 
judecaţi ca fiind amândoi nuli şi vizi şi, prin 
urmare, inoperabili. 

— Să lăsăm la o parte uşile grajdului, pentru 
moment, spuse Groanin. În cazul în care n-ai 
observat, calul a fugit. 

— Are dreptate, încuviinţă John, luând tubul 
de trabuc din mâna lui Nimrod. Izaak avea două 
astfel de tuburi. Trebuie să mai fie pe aici pe 
undeva unul în care e închisă Philippa. Tinu apoi 
tubul în dreptul nasului lui Alan, ca să-i permită 
să ia urma mirosului: Du-te şi găseşte-l! îi 
porunci câinelui. Du-te şi găseşte celălalt tub! 

— Da, bănuiesc că merită să încercăm, 
admise Nimrod. Dar mă tem că va căuta în 
zadar. Dacă Izaak ar fi vrut să vă ia pe amândoi, 
nu s-ar fi chinuit atât să vă transelementizeze 
separat. 

— De ce-ar lua-o pe Philippa şi nu pe mine? 

— Nu ştiu. Dar, pe lampa mea, intenţionez să 
aflu. 

II aşteptară pe Alan să se întoarcă, ceea ce 
câinele făcu după o vreme, fără nimic în bot 
care să semene cu un tub de trabuc şi părând 
foarte trist, întrucât o iubea pe Philippa la fel de 
mult cât îl iubea şi pe John. 

— In regulă, spuse Nimrod. lată ceea ce vom 
face. Groanin, tu şi domnul Rakshasas îi veţi lua 
pe Alan şi pe Neil şi veţi merge înapoi la hotel, 
în cazul în care răpitorul va încerca să ne 


contacteze, ca să ceară vreo răscumpărare. 

— Tu unde te duci? întrebă Groanin. 

— La Muzeul Pergamon, răspunse Nimrod. Am 
câteva întrebări pe care vreau să i le pun 
Ayeshei. 

— Cum ar fi? întrebă John. 

— Cum ar fi dacă Grimoarul lui Solomon 
lipseşte cu adevărat. Sau dacă asta a fost doar 
o poveste inventată de Izaak, ca să ne atragă 
într-o capcană. 


Muzeul Pergamon, din estul Berlinului, este 
unul dintre cele mai importante muzee de 
comori orientale din lume, alături de British 
Museum şi de Smithsonian. Paisprezece dintre 
camerele  Pergamonului sunt dedicate unei 
colecţii care include mai multe reconstituiri 
faimoase ale unor monumente babiloniene 
minunat colorate, folosind cărămizile emailate 
sparte, care fuseseră excavate de arheologii 
germani. Unele dintre aceste reconstrucţii 
reprezintă Poarta lui Ishtar - aşa-numita Poartă 
Albastră din Babilon - Calea Procesiunii şi faţada 
sălii tronului regelui Nabucodonosor al II-lea. 
Dar, după cum îi povesti Nimrod lui John, atunci 
când ajunseră la Pergamon, mai există şi o serie 
de camere secrete, complet necunoscute 
pământenilor care lucrează în muzeu sau care-l 
vizitează. 

— Unul dintre pereţii Căii Procesiunii, explică 


el, este un perete fals, ceea ce înseamnă că nu 
serveşte decât unui scop pur vizual şi ascunde 
un spaţiu cuantic, opus unui spaţiu cartezian. 

— Vrei să spui că există o cameră secretă 
acolo, zise John, reducând cuvintele lui Nimrod 
la o formă mai simplă. 

— Da, admise Nimrod. 

— Păi, de ce n-ai spus aşa de la început? 
bombăni John, urmându-şi unchiul. 

În interiorul muzeului, Nimrod îl conduse la 
Calea Procesiunii, unde se opri în faţa unui 
perete alcătuit din cărămidă emailată albastră, 
cu un basorelief al unui leu în mărime naturală. 

— In spatele acestui perete se află Curtea 
Djinnului Albastru al Babilonului, spuse Nimrod. 
Există o singură modalitate să intri acolo. 

John dădu din cap fără convingere. 

— Să-ţi eliberezi mintea de ideile normale 
despre timp, spaţiu şi materie, continuă Nimrod. 
Să te laşi purtat de val, ca să spunem aşa. 

Să se lase purtat de val i se părea ceva destul 
de simplu lui John. Era un lucru pe care-l putea 
încerca. Oricum, i se părea mult mai uşor decât 
să meargă împotriva valului. 

— Prin urmare, spuse el, încercând să 
înţeleagă mai bine ceea ce-i spunea Nimrod, 
acesta este un perete fals. Trebuie doar să 
mergem spre el şi apoi să trecem prin el, aşa e? 

— Nu chiar. Vezi tu, nu poţi să mergi spre 
ceva care nu există de fapt. Peretele nu există. 


Cel puţin, nu pentru noi. Trebuie să încerci să 
gândeşti dincolo de perete, John. 

John se încruntă, încercând să-şi forţeze 
mintea să ducă la îndeplinire ceea ce-i sugera 
Nimrod. Din câte-şi dădea seama, necazul cu 
gânditul dincolo de perete era însuşi peretele. li 
stătea cumva în cale. Exact cum trebuia, de 
altfel, să facă un perete. 

— Haide! îl îndemnă Nimrod. O să încercăm 
împreună. Uite, ia-mă de mână. Gata? 

John aprobă din cap. „Lasă-te purtat de val”, 
îşi spuse el apoi. Se descurca destul de bine şi 
tocmai se convinsese că nu era mare lucru, 
când, în ultima secundă posibilă, una dintre 
luminile muzeului se aprinse şi se reflectă în 
basorelieful în formă de leu. În următoarea 
clipă, John era întins pe jos, în interiorul Căii 
Procesiunii, şi se simțea pe jumătate 
inconştient, în felul în care s-ar simţi cineva 
dacă ar intra într-un perete de cărămidă cu o 
viteză de două-trei mile pe oră. John deschise 
ochii şi văzu cum piciorul lui Nimrod dispărea 
prin peretele fals. Frecându-şi capul care-l 
durea, se ridică în picioare. 

O namilă de paznic veni şi-l ajută pe John să 
se pună din nou pe picioare, dar, întrucât 
vorbea în germană, John n-avea nici cea mai 
mică idee despre ceea ce-i spunea, aşa că doar 
îi zâmbi şi-i spuse că era în regulă, cerându-şi 
scuze pentru faptul că nu se uitase pe unde 


mergea. Îşi petrecu următoarele zece minute 
patrulând pe coridor, revenindu-şi în simţiri şi 
prefăcându-se fascinat de Calea Procesiunii, în 
timp ce-l aştepta pe Nimrod să se întoarcă. Ar fi 
încercat din nou să între în camera secretă, dar 
acum paznicul îl urmărea atent, îngrijorat, 
poate, că John ar fi vrut să strice valorosul 
exponat izbindu-se încă o dată de el. După o 
vreme, îl urmărea pe John atât de concentrat, 
încât nici nu-l mai văzu pe Nimrod apărând 
printr-o parte a zidului, chiar din spatele 
scaunului său. De fapt, nimeni în afară de John 
nu observă revenirea djinnului. 

— Ai un cucui, observă Nimrod, inspectând 
umflătura de pe fruntea lui John. E nevoie de un 
pic de antrenament până să poţi face un salt 
cuantic. Cred că eşti încă afectat de legarea pe 
care ţi-a făcut-o Izaak. 

— Nu prea sunt sigur că bietul meu cap ar mai 
suporta încă o tentativă din asta, admise John. 


Ce-a spus? 
— Cine? 
— Ayesha, normal. 
— Nu era acolo, răspunse Nimrod, 


îndreptându-se către Ausgang, ceea ce 
înseamnă /eşire, în germană. 

— Şi unde mergem acum? 

— Acasă la Ayesha. 

— Vrei să spui că ea nu locuieşte în muzeu? în 
spatele peretelui? 


— Dumnezeule, nu, spuse Nimrod. Acelea sunt 
camerele ei oficiale, unde vin djinnii ca să-i 
ceară sfaturi şi ca să se judece. În afara orelor 
oficiale, ea locuieşte într-o vilă de la marginea 
Berlinului. Vila Fledermaus. 

Pe strada din faţa muzeului, Nimrod opri un 
taxi şi-i ceru şoferului să-i ducă la numărul 1 de 
pe Amon Goeth Strasse. În maşină, John spuse: 

— Cumva „Fledermaus” înseamnă „liliac” în 
germană? 

— Da. Când eram mic, obişnuiam să numim 
vila asta „Vila Liliacului”. 

— Prin urmare, ai mai fost pe-aici? 

— Ah, pe lampa mea, desigur! Nimrod oftă, un 
pic trist, după cum i se păru lui John. Dar vai, nu 
pentru prea mult timp! 

„Vila Liliacului” îşi merita numele. Înconjurată 
de copaci foarte înalţi, casa care-ţi dădea fiori 
se înălța dincolo de o poartă foarte înaltă de 
fier. Nimrod privi cu atenţie prin poartă la vila 
înconjurată de grădini, de parcă n-ar fi fost 
foarte sigur de ceva, iar asta îl făcu pe John să 
se întrebe dacă precauţia sa avea vreo legătură 
cu cele trei cuvinte scrise pe poartă, în 
germană. John le citi cu voce tare: 

— „Vorsicht, Bissiger Damon”. Băiatul clătină 
din cap. Mi-aş dori să pot înţelege germana, 
adăugă el, fără să se gândească prea mult la 
ceea ce spune, şi uitând că se afla lângă un 
djinn foarte puternic. Imediat, John îşi dădu 


seama de semnificaţia inscripţiei. Fiindu-i un pic 
milă de nepotul său, după experienţele avute în 
tren şi la muzeu, Nimrod îi îndeplinise dorinţa. 
lar djinnul cel tânăr putea acum să înţeleagă 
germana la fel de bine pe cât putea înţelege şi 
engleza, ceea ce-l făcu pe John să se simtă de 
parcă i s-ar fi dublat creierul ca mărime. 

— „Atenţie, demon periculos”, spuse John. 

— Exact aşa, murmură Nimrod, deschizând 
încet poarta. Ai face bine să stai pe lângă mine, 
băiete. 

— Aăă, ce fel de demon periculos? spuse John. 
Nu Asmodeus, sper. 

— Pe lampa mea, şi eu sper că nu, şopti 
Nimrod. De unde ţi-a venit ideea asta? 

John ar fi vrut să-i spună, dar Nimrod încă mai 
vorbea, în timp ce înainta pe cărare, pietrişul 
trosnind sub pantofii săi cu talpă solidă ca un 
pachet de fursecuri care ar fi fost sfărâmate în 
acelaşi timp. 

— Nu, demonul de aici este un târâtor. Un 
demon de intrare, destul de comun odinioară, în 
anticul Babilon. Nimrod se opri pentru o clipă şi 
ascultă atent, înainte de a se mişca din nou. 
Este o specie care obişnuieşte să lâncezească 
pe pragul unei case şi s-o protejeze de vizitatori 
nepoftiţi. Nimrod privi apoi deasupra uşii de 
care, între timp, se apropiaseră. Pe prag sau pe 
acoperiş. 

— Dar ce, noi suntem vizitatori nepoftiţi? 


întrebă nedumerit John. 

— E şi asta o posibilitate, recunoscu Nimrod. 

Începuse să se întunece şi totuşi în casă nu 
era nicio lumină aprinsă. Ideea că prin apropiere 
putea fi un demon ghemuit, gata să sară asupra 
lor, îl făcea pe John să nu se simtă deloc în 
largul lui. Sentiment care îi deveni mai intens, 
atunci când Nimrod păşi în faţa pragului, apucă 
ciocânelul pentru bătut la uşă, de forma unei 
inimi, şi apoi păru să ezite, privindu-l îndelung. 

— Poftim! Ideea  Ayeshei despre glumă, 
remarcă el. Ea, care are o inimă atât de rece. 

În lumina lunii pline, aşteptară cam un minut 
la uşă. 

Prin parc şi în jurul turnurilor întunecate, se 
auzeau liliecii care zburau încolo şi încoace şi, 
de undeva dintr-un copac, ţipă o bufniţă. John 
se aplecă şi, ridicând uşiţa care servea la 
primirea poştei, privi cu atenţie în casă. In holul 
întunecat, desluşi un orologiu vechi, un suport 
pentru umbrele în forma unui picior de mamut, 
un şemineu uriaş şi gol, o masă şi, pe podea, o 
grămadă mare de scrisori nedeschise. 

— Nu e nimeni, constată John. 

— În locul tău, n-aş merge mai departe, îl 
avertiză Nimrod. Să nu deranjăm nimic. 

— Pare destul de liniştit totul, ridică din umeri 
John. 

— Ştiu. Asta mă şi îngrijorează. Este cam prea 
liniştit. 


Nimrod făcu o grimasă când John dădu drumul 
uşiţei, care se închise cu zgomot. 

— Liniştit, în mare parte a timpului, adăugă el. 

— Haide! spuse John, întorcându-se cu spatele 
la uşă. Locul ăsta mă înfioară. Să plecăm de 
aici. 

— John, opreşte-te! îi strigă Nimrod, dar era 
deja prea târziu. 

Imediat ce tălpile lui John atinseră din nou 
pietrişul, cu coada ochiului văzu ceva 
repezindu-se către el; ceva mai mare decât un 
câine, dar care se mişca prea repede ca să-şi 
poată da seama exact ce anume era. Instinctiv 
ştiu că acesta era un târâtor şi că trebuia să 
încerce să scape de el. Dar, mai înainte ca acest 
gând să-şi facă loc în mintea tânără a djinnului, 
târâtorul era deja în aer, cu fălcile deschise 
îndreptate către gâtul lui John. În afară de cap, 
corpul său era în mare parte negru şi ca de 
hienă, cu umerii mari şi cu omoplaţii lăsaţi în 
jos. Capul era masiv şi pe jumătate omenesc, cu 
urechile mari, rotunde, şi colţi ieşiţi în afară. De 
pe ei picura saliva când, rânjind oribil, târâtorul 
sări la beregata lui John, pe care i-ar fi sfârtecat- 
O, cu siguranţă, dintr-o singură muşcătură. 

John ţipă, convins de faptul că era ultima sa 
clipă din viaţă, şi, dacă n-ar fi fost prezenţa de 
spirit a unchiului său, ar fi avut dreptate. Chiar 
şi aşa, Nimrod abia dacă avu timp să 
gândească, atât de repede se mişcă târâtorul 


(pentru o miime de secundă, îl compătimi chiar 
pe sărmanul poştaş german care era nevoit să 
treacă zilnic de o asemenea creatură). Nimrod 
dorea să-şi ferească nepotul de a fi rănit, dar, 
pe de altă parte, nu voia să-l ucidă pe demon. 
Nici nu mai trebuie spus că lui Nimrod nu-i 
plăcea ideea să ucidă, fiind un gentleman 
perfect, pentru care simţul fairplay-ului era 
crucial. Dar, în plus de asta, acum mai avea şi 
nişte întrebări de pus, care, în absenţa altor 
persoane la vilă, puteau fi lămurite, socoti el, 
doar de târâtor. Şi astfel, parţial inspirat de 
ceea ce i se întâmplase lui John cu peretele fals 
din Muzeul Pergamon, Nimrod strigă 
„QWERTYUIOP!” şi atunci un scut de sticlă 
rezistentă împotriva gloanţelor (eficientă şi 
împotriva muniției de 7,62 milimetri, care 
pătrunde prin vestele antiglonţ) apăru între 
nepotul lui şi târâtorul dezlănţuit. Sticla aleasă 
de Nimrod era cea mai bună de pe piaţă, cu un 
nivel de transparenţă de 91,4, ceea ce însemna 
că John n-o văzu. Nici tăârâtorul. Cu un zgomot 
puternic, asemănător dangătului unui clopot, 
bestia se ciocni de sticla rezistentă la şoc, cu o 
viteză de aproape 31 de mile pe oră. Târâtorul 
fu aruncat la câţiva centimetri de bariera 
invizibilă, se prăbuşi pe pietriş şi rămase 
nemişcat. 

John răsuflă adânc şi aşteptă să i se mai 
domolească bătăile inimii, înainte de-a îndrăzni 


să cerceteze, prin peretele de sticlă, „chestia” 
care încercase să-l omoare. 

— E mort? 

— Sincer, sper să nu fie, spuse Nimrod, 
îngenunchind lângă creatură şi apăsându-şi 
degetele pe gâtul acesteia ca să-i verifice 
pulsul. Dar, chiar în timp ce Nimrod răspundea, 
târâtorul începu să sufere o transformare. Capul 
pe jumătate omenesc începu să capete un 
aspect în întregime uman, în timp ce corpul cu 
patru picioare se prefăcu în trupul unui bărbat 
micuţ, care purta un costum de culoare închisă, 
un papion şi o pereche de mănuşi galbene. 
După o vreme, bărbatul gemu şi se întoarse cu 
faţa în sus. John ştia din experienţă cum se 
simţea cel din faţa sa. Incă îl mai durea cucuiul 
din frunte, pe care-l căpătase la Muzeul 
Pergamon. lar el se mişcase atunci cu o viteză 
de zece ori mai mică decât cea a târâtorului. 

După o clipă, bărbatul se ridică în capul 
oaselor, îşi frecă un pic capul, îşi scoase o 
mănuşă, îşi pipăi gura, care-i sângera, şi apoi 
observă că sângele i se scursese pe cămaşă. Se 
încruntă, scos din fire. 

— Uite ce mi-aţi făcut la cămaşă, spuse el, 
vorbind în germană, cu o voce piţigăiată. John 
se bucură să constate că înţelegea fiecare 
cuvinţel. 

— Imi cer scuze pentru asta, spuse Nimrod, a 
cărui germană era impecabilă. Dar imaginează- 


ţi cât de alarmaţi am fost atunci când ne-am 
văzut atacați de un demon înfricoşător. Adică de 
tine. Nimrod îi întinse mâna. Hai, lasă-mă să te 
ajut să te ridici! 

Nimrod îl ajută pe omuleţ să meargă până la 
un scaun de piatră de pe veranda Vilei 
Fledermaus, unde acesta se aşeză, anevoie. 

— Vă mulţumesc, domnule, spuse, politicos, 
omuleţul. Comportamentul său era atât de 
diferit faţă de ceea ce văzuse John sub 
înfăţişarea sa de demon, încât băiatul se întreba 
cum de puteau fi una şi aceeaşi creatură. N-aţi 
văzut semnul de la poartă? îl întrebă bărbatul 
pe Nimrod. 

— Ba da, domnule...? 

— Damascus. Jonah Damascus. Domnul 
Damascus găsi o batistă şi-şi şterse sângele din 
jurul gurii. Dar, dacă ați văzut semnul - domnul 
Damascus afişa un scepticism politicos - de ce- 
ați riscat, împreună cu băiatul, să vă răniți 
serios intrând aici? Sunteţi un djinn. Asta-i 
evident. Prin urmare, cunoaşteţi procedura 
necesară atunci când doriţi să-l contactaţi pe 
Djinnul Albastru, binecuvântat fie-i numele. 
Numai la Pergamon. Asta e regula. 

— Deja am fost la Pergamon, spuse Nimrod, 
ridicând floarea care căzuse din buzunarul de la 
piept al domnului Damascus. Şi Ayesha nu era 
acolo. 

— Atunci, ar fi trebuit să aşteptaţi. Sau să vă 


faceţi o programare. În modul în care se face de 
obicei. 

__— Mă tem că este o urgenţă, insistă Nimrod. 
In afară de asta, ştiam ce fac. Vedeţi, eu am 
mai fost pe aici. 

— Serios? Aţi mai fost? Când? 

— Asta nu contează acuma, spuse Nimrod. 
Problema este că ea nu e aici. lar eu am nişte 
veşti importante pentru ea. Despre Grimoarul 
lui Solomon. 

— Veşti? Ce veşti? 

— S-ar putea să fi fost furat. 

— Imposibil! exclamă domnul Damascus. Nu 
poate fi adevărat. 

— Ei bine, chiar dacă nu este, atunci cineva 
foloseşte cunoştinţele care se găsesc acolo. 
Tânărul meu nepot, aici de faţă, a fost subjugat 
de o vrajă puternică de legare a unui djinn, care 
nu putea fi cunoscută decât din grimoar. Prin 
urmare, după cum vedeţi, este foarte important 
ca ea să fie informată de acest lucru cât mai 
curând posibil. Ştiţi unde se află, domnule 
Damascus? 

— Poate că ştiu. Dar, mai întâi, îmi permiteţi 
să vă întreb cine sunteţi voi doi? 

— Numele meu este Nimrod Plantagenet 
Godwin. Şi el este tânărul meu nepot, John 
Gaunt. 

Damascus se ridică de pe scaunul de pe 
verandă şi făcu o plecăciune. 


— Am auzit despre voi, spuse el. Vă pot spune 
doar atât: Ayesha a plecat, ieri, din Berlin. Am 
condus-o chiar eu la aeroport. În afară de 
domnişoara Glumjob, care este însoţitoarea 
Djinnului Albastru şi, totodată, menajera sa, eu 
fac cam tot ceea ce trebuie făcut aici. Sunt 
valet, grădinar, om bun la toate, paznic, şofer. 

— Ştiţi unde se ducea? 

— O, da. La Budapesta. 

— Şi de ce voia să se ducă acolo? întrebă 
Nimrod. 

— Sunt doar târâtorul ei, replică domnul 
Damascus. Nu pot şti asta. 

— Unchiule Nimrod, spuse John, după 
Transilvania, Budapesta era următoarea oprire 
programată a Expresului Regal al Ungariei. 

— Pe lampa mea, chiar aşa e! încuviinţă 
Nimrod. 

— Poate că voia să recupereze cartea ea 
însăşi, îşi dădu cu părerea John. Grimoarul lui 
Solomon. 

— Poate, spuse, gânditor, Nimrod, punând 
floarea înapoi în buzunarul de la piept al 
domnului Damascus. 

— Vă mulţumesc, domnule. Domnul 
Damascus strânse cu putere floarea prin 
țesătura costumului său, şi-o apropie de nas şi 
inhală cu putere, de parcă asta l-ar fi ajutat să- 
şi recapete forţele. 

— Credeţi că se va întoarce curând? îl întrebă 


Nimrod. 

— N-aş putea spune, zise domnul Damascus. 
Sunt doar târâtorul. Nu-mi spune tot ceea ce 
face, domnule. Zâmbi un pic amar: Totuşi, în 
timp, am ajuns s-o cunosc destul de bine pe 
Ayesha, binecuvântat fie numele ei. În această 
perioadă a anului, ar fi destul de neobişnuit 
pentru ea să nu petreacă pe puţin trei sau patru 
săptămâni în palatul ei din Babilon. Până pe 
treizeci şi unu ianuarie, inclusiv. 

Nimrod se încruntă. 

— Treizeci şi unu ianuarie? 

— Vechea Sărbătoare a lui Ishtar, domnule. 

— Desigur, spuse Nimrod. Era noaptea în 
care... Nimrod privi spre John şi păru să se 
răzgândească în legătură cu ceea ce voia să 
spună. Vă mulţumesc, domnule Damascus. Ne- 
aţi fost de mare ajutor. 

John îşi arătă şi el mulţumirea, plecând uşor 
capul către domnul Damascus, care aproape că- 
şi revenise, după care-l urmă pe Nimrod pe 
cărarea Vilei Fledermaus, unde Nimrod deja 
începuse să stârnească un vârtej. 

— N-am putea să oprim un taxi? îl întrebă el 
pe unchiul lui. Cred că am văzut unul mai 
devreme pe drumul principal. 

— Nu ne întoarcem la hotel, spuse Nimrod. Mă 
tem că acum mergem niţel mai departe. Hai, 
grăbeşte-te! N-avem toată ziua la dispoziţie. 

— Mergem la Budapesta? Să vorbim cu 


Ayesha? 

— Nu, nu. N-am mai găsi-o acolo acum. 

— Atunci, unde mergem? întrebă John, în timp 
ce vârtejul îi ridica deja în aer. 

— La Cairo. Să vorbim cu Izaak Balayaga. 


Capitolul 10 
Cele trei dorinţe ale lui Virgil Macreeby 


De unde ştii că Izaak e la Cairo? îl întrebă John 
pe Nimrod, pe când vârtejul îi purta spre sud, 
îndepărtându-i de Berlin. 

— Nu sunt sigur. Mă tem că, în situaţia asta, 
nu pot decât să ghicesc. Dar, dacă eu aş fi în 
locul lui Izaak şi aş şti că un djinn mult mai 
puternic decât mine mă caută, acolo m-aş duce. 

— De ce nu în Babilon? se interesă John. N-ar 
fi posibil să se fi dus într-acolo, împreună cu 
Ayesha? 

— Pentru că toţi ceilalţi djinni, în special 
bărbaţii, pur şi simplu nu au voie să pătrundă în 
palatul Djinnului Albastru din Babilon, îi explică 
Nimrod. Dacă într-adevăr Ayesha s-a dus acolo, 
atunci înseamnă că Izaak n-ar fi avut cum să 
meargă cu ea. Şi, în acest caz, cred că el o să 
între în panică şi o să se ducă la Cairo, la Casa 
lui Kafur. 

— Am citit despre Casa lui Kafur, spuse John, 
în Legile prescurtate ale Bagdadului. Este 
singurul sanctuar al djinnilor recunoscut oficial 


din întreaga lume. 

— Aşa este. In momentul în care te afli acolo, 
niciun djinn sau mag nu se mai poate atinge de 
tine. Secţiunea 319,  sub-secţiunea 48, 
paragraful 900a. 

— Sanctuarul djinnilor, comentă John. Pare o 
destinaţie potrivită. 

— Da, dacă eşti un ticălos sau un nelegiuit. 
Aceştia sunt singurii djinni care se duc într-un 
asemenea loc. Cei mai mulţi dintre ei sunt 
exilați de propriile triburi. Sau fugari, 
ascunzându-se de alţi djinni mult mai puternici, 
pe care i-au supărat. Şi asta-i include şi pe cei 
care refuză să se supună autorităţii Djinnului 
Albastru. i 

Obosit, John se aşeză în vârtej. Incă nu-şi 
revenise întru totul de pe urma legării la care-l 
supusese Izaak. lIncă-şi mai amintea de 
furnicăturile pe care le simţise în palme, de la 
veninul scorpionului. Doar gândindu-se la el se 
simţea somnoros. Închise ochii şi, în clipa în 
care-i deschise din nou, se aflau deja deasupra 
triunghiului verde, forma sub care li se înfăţişa 
delta fluviului egiptean, Nil. 

— Am adormit, cumva? întrebă el, căscând. 

— Numai un pic, zâmbi Nimrod. Cum te mai 
simţi? 

— Mult mai bine, mulţumesc. Cum nu m-am 
mai simţit de multă vreme. 

Era adevărat. Cel puţin din punct de vedere 


fizic, John se simţea mult mai bine. Îşi 
recăpătase puterile chiar în clipa în care simţise 
vântul fierbinte al deşertului egiptean 
atingându-i faţa. Cu toate acestea, sentimentul 
general de formă fizică bună îi fu risipit de 
îngrijorarea în privinţa Philippei. lar această a 
doua senzaţie nu se domoli cine ştie ce în urma 
răspunsurilor  evazive ale lui Nimrod la 
întrebările lui John despre Sărbătoarea lui Ishtar 
şi despre plecarea Ayeshei la Babilon, oriunde- 
ar mai fi fost şi acesta. Cel puţin din câte-şi 
amintea John, Babilonul, capitala  anticei 
Mesopotamia, fusese distrus de perşi cu mai 
bine de două milenii în urmă. De aceea, era 
ferm convins de faptul că nu le va fi uşor s-o 
găsească pe Ayesha. 

Casa lui Kafur nu era altceva decât un bloc de 
apartamente dărăpănat, acoperit de iederă, 
zăcând pe o insulă de pe Nil, în partea vestică a 
oraşului Cairo. Era genul de loc care-i face pe 
oameni să-şi grăbească pasul când trec prin 
faţa intrării cu aspect malefic, puţini fiind cei 
care îndrăzneau să se apropie de sinistrul 
portar, cu turban şi cu ga/abiyah!” lung, ce 
stătea afară. Aproape fără dinţi, nebărbierit şi 
împrăştiind în jurul lui un puternic miros de 
pisică, cloncăni în semn de recunoaştere, în 
timp ce Nimrod se apropia de poartă, urmat la 


19 Veşmânt tradiţional egiptean, un fel de cămaşă mai lungă, din lână 
sau din bumbac. 


mică distanţă de John. 

— Domnu' Nimrod, rosti el cu un puternic 
accent cockney?. Ce mare plăcere, sir! Şi ce v- 
aduce p-aci? 

Rânjetul bărbatului era oribil la vedere, 
întrucât dinţii care-i mai rămăseseră erau tociţi, 
doar nişte cioturi îngălbenite. 

— De parcă n-aş şti, completă el. 

— Salut, Ronnie, spuse Nimrod. John, salută-l 
pe Ronnie Plankton, paznicul sanctuarului 
djinnilor. Ronnie, ţi-l prezint pe nepotul meu, 
John Gaunt. 

— Incântat să vă cunosc, domnule, spuse 
John. 

— ŞI eu, fiule, şi eu. 

— Sunteţi englez, nu-i aşa? constată John. 

— Aşa-i. Din Londra. Din West Ham, ca să fiu 
mai precis. Am stat p-acilea-n ultimii trei'jde 
ani. O mică indiscreţie a fost cauza îndepărtării 
mele bruşte şi trecerii într-un peisaj străin. 

— E pe-aici, Ronnie? se interesă Nimrod. 

— Izaak Balayaga? A venit ieri, domnule, într- 
un hal de nedescris. A zis că s-ar putea întâmpla 
să-l căutaţi. M-a pus să vă zic că-i aci, dacă 
veniţi. Etaju' patru, număru' 28. Aveţi grijă la 
şobolani, da? Nu d-ăia din neamu' djinnilor, nici 
măcar d-ăia din neamu' omenesc, ci d-ăia cu 
cozi. Vin încoa' dinspre râu, să le ţină tovărăşie 
şobolanilor mai mari, ca noi. Ronnie izbucni în 


2 Dialect al limbii engleze specific locuitorilor de la periferia Londrei. 


râs. Cred că ştiţi care-i treaba, domnule. Dar 
poate c-ar trebui să-l puneţi în temă şi pe 
tânăru' nepot. 

Nimrod se aplecă să se descalţe, făcându-i 
semn din cap lui John să-l imite. Apoi, scoase un 
carneţel, scrise cuvântul de concentrare pe o 
bucăţică de hârtie, pe care-o mototoli şi o 
împinse în vârful unuia dintre pantofii săi, 
înainte de a-i întinde pe amândoi lui Ronnie. 
John făcu la fel, chiar dacă şovăind puţin. 

— Dar suntem în siguranţă aşa? îşi întrebă el 
unchiul. 

— O fi Ronnie cum o fi, spuse Nimrod, dar 
numai hoț nu e. 

— Vă mulțumesc pentru vorba asta, sir, 
replică Ronnie. Cu atât mai mult cu cât vine de 
la un djinn din neamul meu. Adăugă, 
adresându-i-se lui John: Am făcut de strajă la 
sanctuaru' ăsta trei'j'de ani bătuţi pe muchie, şi 
nimeni n-a rămas pân-acu' fără perechea lui de 
pantofi. Sau fără cuvântu' de concentrare. Aşa 
că nu-ţi face griji nici tu, fiule! 

— Să-ţi laşi cuvântul de concentrare în pantof 
este un semn de bună-credinţă, explică Nimrod. 
În cazul în care-ai fi atât de nesăbuit încât să 
încalci regulile sanctuarului, Ronnie ar fi obligat 
să-ţi pună pantoful pe foc. 

— Aşa-i, încuviinţă Ronnie. Dacă-i pantoful tău 
propriu şi personal, uite-aşa, şi dacă în el e 
cuvântu' tău de concentrare, picioru' tău va fi 


cuprins de focu' veşnic. lar asta nu-i deloc de 
dorit. Nici măcar pentru noi, care totuşi suntem 
făcuţi din foc. 

John îl urmă pe Nimrod într-un antreu rău 
mirositor, pe jumătate acoperit cu graffiti, 
numai că fiecare dintre inscripţii reprezenta ori 
o incantaţie, ori o legare; unele dintre acestea 
erau scrise sau pictate în limba engleză, dar 
cele mai multe erau în latină sau în hieroglife 
egiptene, având ca scop, după cum îi explică 
Nimrod lui John, să împiedice orice izbucnire 
nelalocul ei în interiorul clădirii. 

— E foarte important să înţelegi asta, fl 
povăţui Nimrod, în timp ce urcau treptele, 
fiecare dintre ele fiind acoperită cu câte o altă 
incantaţie. Indiferent de ceea ce ne va spune 
Izaak, indiferent de cât de supăraţi am fi pe el, 
nu trebuie să folosim în niciun fel puterile de 
djinni aici. Şi, pe lângă asta, cu toate incantaţiile 
din jurul nostru, probabil că orice-am încerca ar 
ieşi cu totul altfel. 

— Dar de ce-ar putea cineva să-şi dorească să 
stea într-un asemenea loc? se miră John. Mai 
mult ca sigur că, dacă folosesc doar un pic din 
puterile de djinn, cei care au nevoie de 
adăpostul unui sanctuar se pot descurca mult 
mai bine. 

— Mă tem că n-ai prea înţeles, replică Nimrod. 
Exercitarea puterilor de djinn nu le este 
interzisă numai vizitatorilor. Le este deopotrivă 


interzisă şi celor care locuiesc aici, în siguranţă. 
Prin urmare, nu vei găsi nimic din confortul şi 
chiar luxul pe care mulţi dintre noi ni-l permitem 
ca să ne mobilăm interiorul sticlelor sau al 
lămpilor noastre. 

— Înseamnă că alternativa este chiar atât de 
rea? se interesă John. Vreau să spun, ar fi în 
stare vreun djinn, cu adevărat, să facă un lucru 
atât de îngrozitor împotriva celor care sunt 
nevoiţi să locuiască aici? 

— Întreabă-te doar atât: ce-ai fi în stare să-i 
faci lui Izaak Balayaga, dacă n-aş fi eu aici, să te 
ajut să-ţi ţii firea? 

— L-aş transforma într-o balegă de cămilă, 
mărturisi John. 

— Cred că ţi-ai răspuns singur la întrebare, 
rosti Nimrod, în timp ce ciocănea la uşa cu 
numărul 28. 

De îndată ce Izaak îi zări în pragul uşii, îi 
apucă mâna lui John, o sărută şi-l imploră să-l 
ierte. 

— Hei, las-o baltă! îl apostrofă John, trăgându- 
şi mâna, după care şi le înfundă pe amândouă 
în buzunarele pantalonilor, pentru 
eventualitatea în care Izaak ar mai încerca să i 
le sărute. 

Înclinându-se cu umilinţă, Izaak păşi înapoi în 
apartamentul soios. 

— Intraţi, îi invită el. Nu-i mare lucru, dar n-am 
găsit un alt loc în care să mă duc. 


John îl urmă pe Nimrod înăuntru şi, încercând 
să nu ia în seamă duhoarea de carne de oaie 
fiartă, aruncă o privire spre draperiile jerpelite şi 
spre igrasia de pe pereţi. Un şobolan se odihnea 
într-un colţ, curăţându-şi mustăţile. Din ceea ce 
văzu prin odaie, John ajunse la concluzia că 
şobolanul era probabil singura fiinţă care se 
preocupa vreodată de curăţenie în 
apartamentul lui Izaak. 

— Spune-ne ce-ai făcut cu sora mea, îi ceru 
John, băţos. Spune-mi, fiindcă altfel o să 
dezlănţui asupra ta cel mai cumplit elemental 
care-mi trece prin minte. 

Nimrod îi aruncă lui John o privire mirată, ca şi 
cum ar fi fost surprins de faptul că el ar fi ştiut 
de astfel de lucruri. 

— Gata, gata. Să nu mai aud despre 
elementali, cât timp sunt eu pe-aici. Sunt chestii 
neplăcute. Şi greu de înlăturat. Îl privi pe Izaak 
cu dezgust. Spune-ne ce s-a întâmplat. Şi cine 
te-a constrâns să comiţi aşa ceva. 

— Ea a prins-o, mărturisi Izaak, cu răsuflarea 
tăiată. Ea m-a pus s-o fac. Chiar n-am avut de- 
ales, în niciun fel. Eu n-am vrut să fac asta. Nu 
sunt un djinn de soi rău, chiar nu sunt. Dar ce 
puteam să fac? 

— Las-o mai încet, îl sfătui Nimrod. Şi ia-o de 
la început. 

— Ayesha m-a pus să fac asta. Ea a pus totul 
la cale, înţelegeţi? N-am furat Grimoarul lui 


Solomon. Ea m-a învăţat să vă spun asta. A zis 
că nu veţi lăsa ca grimoarul să cadă vreodată în 
mâinile unui Ifrit şi că veţi face tot ceea ce va fi 
nevoie ca să-i împiedicaţi să pună mâna pe el. 
Chestia asta, ca eu să le dau cartea gemenilor, 
a fost tot ideea ei. 

— Inţeleg, spuse Nimrod. Asta explică multe 
lucruri. 

— Dar ce-ar putea să aibă Ayesha cu Philippa? 
se miră John. 

— Nu ţi-e clar? replică Izaak. Vrea s-o facă pe 
sora ta următorul Djinn Albastru din Babilon. 

— Ceee? ţipă John, îngrozit. 

— Ayesha mi-a spus că a recunoscut 
capacitățile djinntelectuale ale Philippei, ca şi 
un anume semn secret despre care eu n-am 
habar. 

— Mă temeam eu c-ar fi ceva de genul ăsta, 
spuse Nimrod. 

— Uitaţi, măcar atâta lucru ştiu, continuă 
Izaak. Pentru Ayesha, timpul devine tot mai 
scurt. Mult prea scurt ca să-i mai pese dacă 
urmaşa ei va accepta de bunăvoie învestitura. 
Şi, astfel, a hotărât că succesoarea trebuie să 
fie sora ta, John. Aşa că m-a făcut complicele ei. 
La început, am refuzat-o. Atunci mi-a spus că, 
dacă nu fac întocmai ceea ce-mi cere, o să 
ajung alături de Iblis, exilat pe Venus. Ştii, am 
impresia că l-a trimis acolo numai ca să mă 
sperie pe mine şi să mă convingă să fac ce mi-a 


cerut. Atunci, am primit. Ce era să fac? Ea mi-a 
încredinţat formula aceea de legare pe care am 
folosit-o în tren, cartea aceea falsă, totul. După 
ce v-am făcut prizonieri, pe tine şi pe sora ta, 
m-am întâlnit cu Ayesha în tren, la Budapesta. 
Asta s-a întâmplat ieri. Ea mi-a poruncit să mă 
fac pierdut. l-am spus că asta nu înseamnă cine 
ştie ce răsplată pentru faptul c-am ajutat-o, dar 
ea mi-a răspuns că orice recompensă mi-ar 
acorda n-ar avea nicio valoare, fiindcă, mai mult 
decât probabil, primul lucru pe care îl va face 
Philippa, când va deveni Djinnul Albastru, va fi 
să mă caute şi să mă pedepsească. De aceea 
am venit aici. Era singurul loc la care m-am 
putut gândi. 

— Inţeleg în ce situaţie delicată te aflai, rosti 
Nimrod. Păcat că nu te-ai gândit la asta înainte. 

— Şi Philippa unde e acum? întrebă John, 
furios. Unde e, şobolan nenorocit? 

— Acum, trebuie să fie cu Ayesha, la palatul ei 
secret din Babilon, spuse Izaak. Palatul 
Suspendat. 

John clătină energic din cap. 

— Philippa n-o să se împace niciodată cu 
ideea de a deveni noul Djinn Albastru, insistă el. 
Poate că Ayesha o fi reuşit s-o târască după ea 
în Babilon, dar n-o să poată s-o oblige să devină 
ceea ce ea nu vrea să fie. 

john aruncă o privire fugară către chipul 
posomorât al lui Nimrod, simțind dintr-odată o 


umbră de îndoială. 

— Ar putea...? 

— Mă tem că, în cazul acesta, nu e nevoie de 
forţă, răspunse Nimrod. Dacă Philippa rămâne 
cu Ayesha în palatul ei o anumită perioadă de 
timp, atunci, fie că vrea, fie că nu, ea va fi 
următorul Djinn Albastru. Inima i se va împietri. 
lar toată înclinația ei către bunătate şi căldură 
va seca. Va căpăta o nouă personalitate, ceva 
mai presus de Bine şi Rău. lar pe Philippa 
aceea, pe care-o cunoaştem cu toţii, o vom 
pierde pentru totdeauna. 

— Nu înţeleg, se împotrivi John. Cum ar fi 
posibil aşa ceva? 

— Nu prea cred că vreunul dintre noi, cei 
cărora nu ni s-au împărtăşit secretele iniţiatice, 
ar putea să înţeleagă, zise Nimrod. Tot ceea ce 
ştiu sigur este că Philippa va trebui să stea 
acolo timp de treizeci de zile, cel puţin până la 
Sărbătoarea lui Ishtar, iar atunci se va întâmpla 
un lucru care-o va schimba pentru totdeauna. 
Aşa a fost şi cu Ayesha. Aşa a fost întotdeauna. 

— Atunci, înseamnă că trebuie s-o salvăm cât 
mai repede, trase concluzia John. 

— Imposibil, îl contrazise Izaak. Nu ştii ce spui. 
În primul rând, locul în care se află palatul e 
secret. În afară de faptul că e în Babilon, nimeni 
nu ştie unde se află cu adevărat. În al doilea 
rând, este extrem de bine păzit, de anumite 
lucruri despre care numai Ayesha ştie. 


John privi descurajat spre Nimrod. 

— Trebuie să existe o cale, spuse el. N-o 
putem lăsa acolo, unchiule Nimrod! 

— Nu pot să-ţi spun cât de rău îmi pare pentru 
ceea ce s-a întâmplat, mărturisi Izaak. Dar chiar 
nu puteţi face nimic. Ceea ce spui tu înseamnă 
să-l înfrunţi pe cel mai puternic djinn care a 
existat vreodată. Spune-i şi dumneata, Nimrod. 

— E cât se poate de adevărat, John, spuse 
Nimrod. Un Djinn Albastru este, dacă vrei, 
cumva ca o bombă atomică. Fiecare dintre ei 
este şi mai puternic decât cel de dinainte. Poate 
că arată Ayesha ca un liliac bătrân, dar nu i te 
poţi împotrivi în niciun fel, crede-mă. E 
aproape... atotputernică. 

— Dar trebuie să fie ceva ce putem face, 
insistă John. Poate că domnul Rakshasas ar 
avea o idee. El ştie multe despre Djinnul 
Albastru. Ştie mult mai multe lucruri despre el, 
decât a scris în cartea lui, asta ţi-o spun sigur. 

— Poate că ştie, într-adevăr, ceva, încuviinţă 
Nimrod. 

— N-avem timp de pierdut, afirmă John, 
îndreptându-se spre uşă. 

— Şi eu? interveni Izaak. 

— Şi tu, ce? se încruntă John. 

— O să trebuiască să rămân aici pentru tot 
restul vieţii mele, dacă nu mă ierţi. 

John aruncă o privire către unchiul său, care 
ridică din umeri. 


— Asta depinde de tine, John, zise Nimrod. 
Fiind frate geamăn cu Philippa, eşti cea mai 
apropiată rudă a ei, asta-i în afara oricărei 
discuţii. Dacă tu vrei să te răzbuni pe Izaak, aici 
de faţă, atunci înseamnă că întregul trib Marid 
va fi obligat să-ţi ducă la îndeplinire răzbunarea. 
Este ceea ce djinnii numesc o vindicta. Pot să-ţi 
spun exact ce cuvinte să rosteşti atunci când 
vom ajunge în afara sanctuarului, dacă vei 
alege să urmezi o astfel de cale. O vindicta 
pronunţată împotriva lui l-ar obliga pe bietul 
Izaak să rămână aici, în Casa lui Kafur, probabil 
pentru totdeauna. Dar tu trebuie să hotărâăşti. 

— Hai s-o zic pe-a dreaptă, spuse John. Nu am 
voie să-mi folosesc puterile de djinn împotriva 
lui, atât timp cât încă ne aflăm în Casa lui Kafur, 
aşa-i? Nimrod încuviinţă cu un semn din cap. 
Dar pot să pronunţ o vindicta împotriva lui, 
atunci când vom ajunge afară. 

Nimrod încuviinţă din nou. Izaak se holbă, 
neajutorat, la John. 

John încă mai era furios pe Izaak. Dar nu 
putea merge până acolo încât să-şi dorească o 
răzbunare pe viaţă împotriva altui djinn. Pe de 
altă parte, nu era nici de părere că Izaak ar fi 
meritat să scape basma curată, după tot ce se 
întâmplase. Era o adevărată dilemă, mai ales 
fiindcă-şi dădea seama de faptul că Philippa era 
mult mai pricepută în astfel de probleme decăt 
el. Şi, în timp ce jumătatea de djinn din fiinţa lui 


era de părere că trebuie să meargă mai 
departe, jumătatea omenească se împotrivea. 
Prin urmare, John îi trase lui Izaak un pumn 
zdravăn, iar acesta din urmă, urlând cât îl 
ţineau bojocii, se întinse pe podea, ţinându-se 
cu mâna de nasul care-i sângera. 

— Te iert, Izaak, anunţă John. Dar ar fi bine să 
nu se mai întâmple aşa ceva. Altfel, îţi promit că 
te vei alege cu ceva cu mult mai rău decât un 
pumn în nas. 

Izaak începu să plângă. 

— Nu mai fac, scânci el. Îţi promit. 

— Haide, îi zise John lui Nimrod. Să plecăm de- 
aici, înainte să mă răzgândesc. Sau să-i mai trag 
un pumn. 


Ajungând înapoi la Berlin, într-un apartament 
bine pus la punct din faimosul Hotel Adlon, 
domnul Rakshasas şi Groanin îi ascultară cu 
multă răbdare pe Nimrod şi pe John, care le 
povestiră că Ayesha o răpise pe Philippa, 
ducând-o în palatul ei secret din Babilon. 

— A naibii treabă, afirmă Groanin. Vă zic eu, a 
naibii treabă. Să răpeşti un copil în halul ăsta? E 
ceva inuman, asta e. E inuman. 

— De vreme ce nici Ayesha, nici Philippa nu 
sunt, în realitate, oameni, îi explică Nimrod 
servitorului său ciung, atunci latura umană a 
situaţiei sau lipsa acestei laturi pare extrem de 
puţin relevantă. 


— Ştiţi ce-am vrut să spun, sir, replică 
Groanin. 

— Îmi pare rău, Groanin. Ai destulă dreptate, 
bineînţeles. Inuman este un cuvânt foarte 
potrivit pentru ceea ce s-a întâmplat. 

— Nu există nimic pe lumea asta să nu fac 
pentru copila noastră, insistă Groanin. Apoi, 
scoţându-şi din buzunar o batistă mare, îşi 
şterse o lacrimă din colţul ochiului. 

Într-o încercare de a-l face pe John să se simtă 
mai bine, Alan şi Neil începură să-i lângă 
mâinile. 

— La urma urmei, unde e Babilonul? întrebă 
el, mângâindu-i pe urechi. 

— În Irak, îi răspunse Nimrod. 

— Bată-mă să mă bată! interveni Groanin. A 
naibii treabă! 

John oftă. Irakul era, probabil, una dintre cele 
mai periculoase ţări din întreaga lume. Simpla 
idee de a încerca să salvezi pe cineva dintr-o 
ţară în care omul e atât de vulnerabil în faţa 
întâmplărilor, ca să nu mai vorbim despre cele 
create de cineva cu mari puteri de djinn, părea 
o întreprindere pur şi simplu nesăbuită. Dar, 
dacă Philippa era acolo, înseamnă că şi el 
trebuia să se ducă. Nu-şi putea închipui o altă 
posibilitate. Măcar lrakul era o ţară din deşert, 
cu climă toridă, îşi spuse el. Cel puţin, acolo se 
va putea folosi de puterile sale de djinn. Cât de 
periculos putea să fie lrakul pentru cineva cu 


puteri speciale? 

— Atunci, cred c-am face mai bine să pornim 
spre Irak, declară el. 

Domnul Rakshasas clătină din cap. 

— Câteodată, spuse el, trecându-şi degetele 
prin barbă, ceea ce întotdeauna era un semn că 
se gândea adânc la un anumit lucru, dacă vrei 
să ajungi acolo unde-ţi doreşti cu adevărat, e 
nevoie să porneşti în direcţia opusă, asta-i. 
Babilonul poate fi la sud-est de-aici, dar numai 
un nebun ar putea să pornească într-acolo 
înainte de a parcurge o bună bucată de drum 
spre vest. Pe calea Marii Ninive. 

— Vă rog, domnule Rakshasas, spuse John. 
Mai precis, ce vreţi să spuneţi? 

— Doar atât: că trebuie să dăm de o oaie 
râioasă, înainte de a ne găsi mieluşica pierdută. 
Acum, domnul Rakshasas îşi pieptăna barba 
lungă şi albă cu ambele mâini. Trebuie să stăm 
de vorbă cu Macreeby, îi spuse el lui Nimrod. 

— Virgil Macreeby e un ticălos şi-un şarlatan, 
ripostă Nimrod. 

— Asta e cât se poate de adevărat, recunoscu 
domnul Rakshasas, zâmbind cu blândeţe. Dar, 
uneori, chiar şi un ticălos şi-un şarlatan poate să 
te îndrume spre locul de unde poţi să iei ultimul 
autobuz spre casă, spre Cork. Pe lângă asta, nu 
există pe lume un alt pământean care să 
cunoască mai multe despre mijloacele ezoterice 
şi cele secrete ale djinnilor decât Virgil 


A 


Macreeby. 

— Virgil Macreeby este cel mai aproape, în 
prezent, de ceea ce a fost cândva Solomon, îi 
explică Nimrod lui John. lar asta-i face să fie 
foarte periculos. Cel puţin, pentru o fiinţă 
omenească. 

— De altfel, asta-i face pe oricine demn de a 
se vorbi despre el, completă domnul Rakshasas. 
Virgil Macreeby a studiat djinnii o viaţă întreagă, 
e adevărat. Am auzit că se spune c-ar fi citit 
absolut toate cărțile interzise din British 
Museum şi din Biblioteca Vaticanului. 

— Şi a mai şi furat vreo câteva dintre ele. 

— Motiv pentru care colecţia lui de cărţi 
secrete este cea mai impresionantă din lume, 
completă domnul Rakshasas. Mai valoroasă 
chiar decât a mea. 

— Da, asta-i destul de adevărat, cred. Nimrod 
îşi aprinse un trabuc gros şi pufăi, scoțând un 
rotocol de fum în forma simbolului dolarului. 
Bineînţeles, nu ne va ajuta pe gratis. Şi vă spun, 
cu toată sinceritatea, că este ultima persoană 
de pe lumea asta căreia i-aş împlini trei dorinţe. 
E un om rău, foarte rău. 

— Am putea să-i dăruim o carte, pentru 
faimoasa lui bibliotecă, propuse domnul 
Rakshasas. 

— Da, aş putea să-i dau Gâ/cevile lui Solomon, 
cred. Marea Carte a Plângerilor. E un volum 
destul de rar. 


Domnul Rakshasas clătină din cap. 

— Rar, da. Interesant, câteodată. Folositor, în 
niciun caz. Nu pentru un om ca Virgil Macreeby. 
Cred că o singură carte din lume şi-ar putea-o 
dori el, Nimrod. Propriul meu exemplar din Meta 
Magus. Şi întâmplarea face să-l am la mine, în 
lampa mea. 

— Dar e o carte nepreţuită, se împotrivi 
Nimrod. 

— Mi-am făcut o copie, declară domnul 
Rakshasas, bătându-se cu degetul pe frunte. 
Uite-aici. Şi acum, că tot am terminat de scris 
Legile prescurtate ale Bagdadului, nu-mi mai e 
de prea mare folos. Pe lângă asta, nu poţi să fii 
cu adevărat stăpân al unei cărţi atât de rare ca 
Meta Magus, ci doar să ai grijă de ea pentru o 
vreme. Fireşte, nu spun că Macreeby nu e un 
maestru al înşelăciunilor. Chiar dacă-i dăm o 
carte ca Meta Magus, tot trebuie să fim cu 
luare-aminte. Cel puţin, pentru cazul în care ar 
încerca să ne lege de propria lui voinţă. 

— Suntem trei, afirmă Nimrod, aruncând o 
privire spre John. N-ar îndrăzni. E-n regulă, dacă 
eşti convins că asta vrei să faci. 

Domnul Rakshasas încuviinţă tăcut. 

— Sunt de aceeaşi părere cu tine în ceea ce-l 
priveşte pe Macreeby. Am face bine să fim cu 
ochii-n patru. Cum te simţi, John? În putere sau 
amorţit? 

John aruncă o privire pe fereastra dormitorului 


de la Hotelul Adlon, spre noaptea geroasă din 
Berlin. După cum arăta termometrul din holul 
recepţiei hotelului, temperatura de afară era 
situată sub limita de îngheţ. 

— Amorţit, răspunse el. Căldura deşertului 
pare să-mi fi ieşit din oase, acum, că ne-am 
întors la Berlin. 

— Atunci, ar fi cazul să te pun pe picioare cu 
un discrimen, pentru orice eventualitate, 
aprecie Nimrod. Ba nu, stai! mai bine-ar fi să-ţi 
încredinţez trei dorinţe de urgenţă, după tot ce 
s-a întâmplat. Dar să fii foarte atent, John! Astfel 
de lucruri trebuiesc utilizate cu cea mai mare 
grijă. 

— Da, domnule. 

Nimrod pufăi din trabuc, gânditor. 

— Acum, hai să vedem. Trebuie să mă 
gândesc la un cuvânt potrivit pe care să-l 
foloseşti. 

— Ce părere ai despre... 

— Nu, John, eu trebuie să fiu cel care se 
gândeşte la cuvântul acela, îl întrerupse 
Nimrod. Numai aşa are efect un discrimen. 

— Bine, atunci, caută unul care să nu fie prea 
complicat, spuse John. Domnul Vodyannovy mi-a 
dăruit un cuvânt german pe care mi-era 
aproape imposibil să-l pronunţ. 

— Ce părere ai despre Rimski-Korsakov? 

— Rimski şi mai cum? 

— Rimski-Korsakov. Un compozitor rus, a cărui 


lucrare de căpetenie, scrisă în anul 1889, este 
suita simfonică Șeherezada. Ea este eroina 
care, dacă-ţi mai aminteşti, pune în mişcare 
ciclul de poveşti din 1001 de nopti. 

John încuviinţă cu un semn din cap. 

— Rimski-Korsakov, ai? făcu din nou un semn 
cu capul. OK, pe-ăsta o să mi-l amintesc! 

— N-o să ai nevoie, îl contrazise Nimrod. În 
cazul în care apare vreo urgenţă, d/scrimenul o 
să ţi se amintească singur. 

Un alt vârtej îi purtă spre vest, către satul 
Marii Ninive, în Kent - un comitat din sud-estul 
Angliei - şi către castelul construit în stil 
normand pe o insulă din mijlocul unui lac, căruia 
Virgil Macreeby îi spunea casă. 

— Uite-l aici, anunţă Nimrod. Castelul 
Cumbernauld. 

John era de părere că, în definitiv, 
Cumbernauld era un loc cu totul uimitor în care 
să locuieşti şi, văzându-l din aer, n-ar fi fost 
deloc surprins dac-ar fi zărit braţul unei doamne 
ieşind din apele lacului, cu o spadă în mână, ca 
în legenda despre regele Arthur. 

— Se pare că suntem aşteptaţi, adăugă 
Nimrod, zărind un bărbat destul de solid care 
privea ţintă spre cer, de pe o mică pajişte, ca o 
pistă de aterizare pentru elicoptere, din centrul 
insulei pe care se afla castelul. Asta-i Virgil 
Macreeby. 

Nimrod dirijă vârtejul spre spatele castelului, 


făcând ca puterea acestuia să scadă când 
ajunseră deasupra lacului, înainte de a-l 
conduce  încetişor spre pista de aterizare. 
Macreeby le făcea acum semne de salut cu 
mâna, dar părea destul de relaxat, ca şi cum 
venirea a trei djinni într-un vârtej ar fi fost o 
întâmplare de zi cu zi la Castelul Cumbernauld. 

— Cum ar fi putut el să ştie că venim? se miră 
John. 

— La un tip ca Macreeby, răspunse domnul 
Rakshasas, care rămăsese în afara lămpii sale 
pe toată durata călătoriei, nu poţi să-ţi dai 
niciodată seama ce ştie şi ce nu. Un lucru e 
sigur: trebuie să fim precauţi. Fie şi numai 
pentru cazul în care are de gând să ne facă o 
primire ca la Castelul din Dublin”. 

După ce-i făcu să aterizeze cu bine, Nimrod 
lăsă vârtejul să se îndepărteze, iar Virgil 
Macreeby veni spre ei, rânjind prietenos. Purta 
un costum din tweed%?, avea o bărbuţă 
semănând cu o perie de pantofi, iar vocea lui 
delicată, bine modulată, îi amintea lui John de 
un actor jucând un rol într-o piesă de 
Shakespeare. 

— Minunat, râse Macreeby. Ştiţi, niciodată nu 


1 Castel din Irlanda, reşedinţă, până în 1922, a guvernului de 
ocupaţie britanic al acestei ţări, simbol al perfidiei şi cinismului. O 
primire ca la Castelul din Dublin are semnificaţia de cursă, capcană. 

2 Stofă din lână fină, cu fire în culori diferite, specifică portului 
scoţienilor, motiv pentru care modelul obţinut se mai numeşte şi 
ecosez (de la franţuzescul écossais = scoţian). 


mă plictisesc văzând cum lumea călătoreşte în 
felul acesta. „Am venit ca apa şi plec ca 
vântul”, aşa-i? Şi e ceva mult mai prietenos 
pentru mediu decât o aeronavă. Da, chiar sunt 
invidios pe vârtejurile dumitale, Nimrod. Într-o 
zi, o să-ţi cer să mă iei într-o plimbare. Ar fi o 
schimbare cât se poate de plăcută faţă de 
bătrâna mea coadă de mătură. Macreeby îşi 
întoarse privirea spre John şi-i făcu băiatului cu 
ochiul. Glumeam, doar. În realitate, n-am nicio 
coadă de mătură. Cu toate că unii dintre sătenii 
de pe-aici chiar cred c-aş avea. Sunt prea 
creduli, mulţi dintre oamenii din partea asta a 
Angliei. 

Macreeby îşi întinse mâna. 

— Dumneata trebuie să fii tânărul John de 
Gaunt. Am auzit foarte multe despre dumneata, 
tinere. 

— Bine v-am găsit, domnule, zise John, 
strângându-i mâna lui Macreeby, cu degetul 
mijlociu îndoit cu grijă, astfel încât să se 
suprapună cu linia vieţii. 

— L-ai învățat bine, Nimrod, constată 
Macreeby. Ştie cum îşi strâng mâinile djinnii. 

— Mama lui l-a învăţat asta. 

— A da, încântătoarea Layla. Ce mai face? ŞI 
dumneata, domnule Rakshasas. Aştept cu mare 


23 Vers dintr-un poem aparţinând matematicianului, astronomului şi 
poetului persan Omar Khayyam (1048-1123), inclus în culegerea 
Rubăiyăte. 


nerăbdare să-ţi citesc cartea. Sper din toată 
inima că mi-ai adus un exemplar pentru 
biblioteca mea. E chiar completă, din câte am 
auzit. Sau, mă rog, pe aproape. Mare păcat că 
nu m-ai consultat înainte s-o tipăreşti. Le făcu 
un semn de invitaţie cu mâna spre castel. Dar 
intraţi, vă rog. 

Odată ajunşi în castel, Macreeby avu o ezitare 
în faţa celor trei uşi masive. 

— Mda, haideţi să mergem în bibliotecă, zic 
eu. Acolo e şi un foc, care cred că v-ar prinde 
bine. Ca să nu mai pomenesc despre câteva 
dintre celebrele prăjituri cu lămâie ale doamnei 
Macreeby. Şi acolo n-o să fim deranjaţi. 

— A trecut cam multişor de când n-am mai 
văzut colecţia Macreeby, interveni domnul 
Rakshasas. 

Totul, în privinţa bibliotecii, putea fi 
caracterizat ca fiind imens: mărimea flăcărilor 
din cămin, numărul cărţilor, circumferința 
mesei, înălţimea scaunelor din jurul ei, până şi 
bucata de prăjitură cu lămâie pe care Macreeby 
i-o întinse lui John, de îndată ce se aşezară cu 
toţii. Atât de prietenoasă era purtarea lui 
Macreeby, încât John era pe jumătate înclinat să 
creadă că, poate, Nimrod exagerase potenţialul 
pericol pe care-l reprezenta magul englez. Dar 
tocmai atunci observă unghiile lui Macreeby. 
Erau lungi şi ascuţite la vârfuri, ca nişte mici 
spade. Şi, în buzunarul de la pieptul sacoului, în 


loc de o batistă de mătase, avea un păianjen 
mare şi negru. Toate aceste amănunte îl 
îndemnară pe John să-şi privească bucata de 
prăjitură din faţă cu suspiciune. 

— E-n regulă, băiete, chicoti  Macreeby, 
prăjitura nu e otrăvitoare. Cu toate că nu pot să 
spun acelaşi lucru şi despre micuțul ăsta. 
Macreeby scoase păianjenul din buzunar şi-i 
dădu voie să-şi înfigă colții în palma lui. E un 
Atrax formidabilis. Un păianjen care trăieşte în 
copaci şi-şi ţese pânzele în formă de pâlnie. 
Este, probabil, cel mai veninos dintre toţi 
păianjenii din lume. Mă antrenez astfel încât să 
devin imun la veninul lui, lăsându-mă înţepat de 
câte un exemplar foarte tânăr în fiecare zi. 

John aproape se înecă muşcând din prăjitură. 

— Dar de ce vrei să devii imun la veninul lui? 
întrebă el, tocmai în clipa în care tânărul 
păianjen îl înţepa din nou pe Macreeby. 

— Din câte ştiu eu, în ţara din care vii, mulţi 
bărbaţi poartă asupra lor arme de foc, îi explică 
Macreeby. Asta, ca să se apere împotriva 
atacurilor, nu? Ridică din umeri. Eu port cu mine 
un păianjen din aceleaşi motive. Să mă apăr 
împotriva numeroşilor mei duşmani. Fireşte, să 
mânuieşti un păianjen cum e Atrax formidabilis 
cere mult mai multă pregătire decât o armă de 
foc. Veninul unui mascul adult poate ucide un 
om în câteva ore. Exemplarele astea tinere sunt 
destul de veninoase şi ele. Chiar mortale. Cu 


toate acestea, rezistenţa mea la venin este 
acum atât de mare, încât pot să suport 
muşcătura unui adult fără să păţesc nimic grav. 
Macreeby făcu un semn cu ochiul, în timp ce 
micul păianjen îl muşca pentru cea de-a treia 
oară. Fireşte, durerea este cumplită. Dar chiar 
am nevoie să-mi creez această imunitate. 
Macreeby zâmbi spre John. Vrei să ţi-l dau 
puţin? 

John clătină energic din cap. 

— E destul de agresiv pentru un tinerel, nu-i 
aşa? Nu? Ei bine, nu pot să spun că nu faci bine, 
arătându-te prudent. Cel puţin, nu după ce s-a 
întâmplat cu sărmana ta soră. Cred că, 
deocamdată, o să-l pun la loc, în buzunar. 

— Ce ştii dumneata despre asta? îl întrebă 
John pe Macreeby. Adică, despre ceea ce s-a 
întâmplat cu sora mea? 

Macreeby îşi vâri păianjenul în buzunarul de la 
piept. 

— Numai ce-am auzit din zvonuri. Dar, dacă 
vrei neapărat să ştii, atunci lasă-mă să mă 
gândesc. Păi, da, am auzit povestea de la Mimi 
de Ghulle, care o ştia de la Izaak Balayaga. 

— N-am ştiut că te cunoşti cu Mimi de Ghulle, 
interveni Nimrod. 

— Suntem prieteni vechi, Mimi şi cu mine. 
Macreeby îşi deschise braţele, arătând spre 
încăperea în care se aflau. Numai datorită 
generozităţii originale a lui Mimi îmi permit să 


locuiesc într-un loc ca ăsta. Clătină din cap. 
Sincer vorbind, John, mă uimeşte faptul că l-ai 
lăsat să scape atât de ieftin pe Izaak. Dac-aş fi 
fost eu în locul tău, aş fi asmuţit un demon 
împotriva lui. Bănuiesc că tocmai de-asta ai şi 
venit aici. Ai nevoie de ajutorul meu, ca să pui la 
cale o misiune de salvare. 

— Ai dreptate, încuviinţă Nimrod, destul de 
stingherit de faptul că Macreeby le ghicise 
scopul vizitei. De ajutorul dumitale şi de cel al 
faimoasei biblioteci de care dispui. Mai degrabă, 
sperăm s-o putem folosi ca să găsim nişte 
sugestii despre cum am putea s-o aducem 
înapoi din Babilon. 

— Păi, n-o să fie uşor, asta pot să v-o spun de 
pe-acum, afirmă Macreeby. Zâmbi, de parcă 
tocmai îi trecuse pentru prima dată un anume 
gând prin minte. Dar trebuie să spun că este şi 
o ironie în toate astea, nu-i aşa? Faptul că 
tocmai dumneata, dintre toţi, Nimrod, trebuie să 
cauţi sugestii, cum le-ai spus, şi încă tocmai la 
mine! chicoti din nou. Da, trebuie să fie destul 
de jenant pentru dumneata, dacă luăm în 
consideraţie toate aspectele. 

John tocmai se pregătea să-şi întrebe unchiul 
la ce anume se referea Macreeby, când se auzi 
un ciocănit în uşă şi un băiat, cam de vârsta lui 
John, intră în bibliotecă. Era un tânăr cu un 
aspect studios, dar taciturn, cu ochii verzi, 
strălucitori, şi cu o înfăţişare poznaşă. Macreeby 


îl privi cu destulă răceală. 

— El e fiul meu, Finlay, deloc interesat de 
stăpânirea artelor întunericului şi de a deveni 
un mag. Computerele. Asta e tot ceea ce-l 
interesează pe Finlay, nu-i aşa, Finlay? 

— Da, tată. 

— Este vreun motiv anume pentru care ne 
onorezi cu prezenţa ta, Finlay? 

— Bunica vrea să ştie dacă oaspeţii noştri 
rămân şi la cină. 

— Nu, nu cred, răspunse Macreeby. Mă aştept 
ca ei să-şi dorească să pornească la drum de 
îndată ce-mi vor termina de stors creierii. li 
aşteaptă o călătorie lungă şi obositoare. Câte 
mile să fie până la Babilon? Ceva mai mult de 
şaptezeci, ai, Nimrod? 

— Cam aşa ceva, răspunse Nimrod. 

Macreeby îi făcu băiatului un semn cu mâna 
să iasă, ca unui servitor. 

— Familia, nu-i aşa, Nimrod? Cât de mult ne 
pune la încercare, pe amândoi... Băiatul ăsta e o 
mare dezamăgire pentru mine. 

— Pare să fie un tânăr de treabă, îşi dădu cu 
părerea domnul Rakshasas. 

— Dumneata vezi partea bună din oricine, 
domnule Rakshasas, observă Macreeby. Până şi 
în cazul meu, nu mă îndoiesc. 

— La dumneata, aş avea nevoie de o pereche 
de ochelari cu multe dioptrii, replică domnul 
Rakshasas. 


Macreeby rânji. 

— Adevărat. Oricum, nu cred că veţi avea 
poftă pentru ceva atât de pământean cum este 
o cină, când aveţi atâtea de înghiţit. Nu cred că 
vreţi să vă pierdeţi, mâncând, un timp pe care l- 
aţi putea folosi mult mai bine, citind, de 
exemplu, Pergamentele lui Bellili. 

— Te ţii de glume, îl apostrofă Nimrod. 

— Scuzele mele, Nimrod. Dacă voi chiar vreţi 
să rămâneţi la cină, nu e absolut niciun deranj. 

— Vreau să spun că te ţii de glume cu 
Pergamentele lui Bellili. 

— Ba bine că nu! ŞI, fireşte, e tocmai cartea 
pe care-o căutaţi. 

— Pergamentele lui Bellili au fost distruse, 
insistă domnul Rakshasas. Atunci când lulius 
Cezar a incendiat marea Bibliotecă din 
Alexandria. 

— Asta e ceea ce am crezut şi eu întotdeauna, 
replică Macreeby. Dar nu era adevărat. Asta, 
pentru voi, ţine de istorie, bănuiesc. Dar o mare 
parte din poveste se pare că e doar un zvon 
fără acoperire. În realitate, un coş cu 
pergamente rare a fost salvat: cel care conţinea 
Pergamentele lui Bellili. Le-am găsit pe un raft 
uitat din bătrâna Bibliotecă a Vaticanului. Mă 
fac vinovat de fapta drăcească de a le fi furat. 

Macreeby privi chipurile neîncrezătoare al lui 
Nimrod şi al domnului Rakshasas şi zâmbi. 

— Vă pot asigura, domnilor, de faptul că 


vorbesc cât se poate de serios. Chiar am făcut o 
traducere a acestor pergamente, în limba 
engleză. Aş fi foarte dispus să vă vând un 
exemplar. 

— Te ţii de glume, repetă Nimrod. 

— Ba nu glumesc deloc, replică Macreeby. l- 
am vândut un exemplar lui Mimi de Ghulle, aşa 
că nu văd de ce nu v-aş vinde unul şi vouă. 

— l-ai vândut, zici? exclamă Nimrod. Mă întreb 
la ce i-o fi trebuit? 

— N-ar putea să-mi spună şi mie cineva 
despre ce e vorba în Pergamentele lui Bellil se 
amestecă John. 

— Bellili, Zeita Albă, îi explică domnul 
Rakshasas, a fost predecesoarea lui Ishtar. Ea a 
fost cea cărora i se închinau oamenii, mai 
înainte de Ishtar. Pergamentele alcătuiesc o 
carte scrisă de Marele Preot al lui Bellili, Eno, şi 
se spune despre ele că ar conţine o descriere 
detaliată a lumii secrete subterane a 
Babilonului, pe care Ishtar a moştenit-o de la 
Bellili şi care se numeşte lravotum. 

— Nu o descriere, îl corectă Macreeby. Singura 
descriere. 

— lravotum? întrebă John. 

— lravotum, confirmă Macreeby. Acesta este 
locul în care Ayesha a dus-o pe sora ta, John. 

Nimrod şi domnul Rakshasas continuau să-şi 
arate uimirea, ceea ce-l încânta, dar, în egală 
măsură, îl şi exaspera pe Macreeby. 


— Uite ce e, le spuse el. Pentru nişte djinni cu 
ştiinţa şi cu pregătirea voastră, o examinare de 
zece minute a originalului vă va convinge de 
faptul că  pergamentele sunt autentice. 
Macreeby făcu o pauză, astfel încât să obţină un 
efect dramatic mai intens. Există chiar şi o 
hartă. 

— Există şi o hartă? strigă Nimrod. Cu 
lravotum? Incredibil! 

— Minunat! Macreeby îşi frecă mâinile, agitat. 
Minunat! Ador să fac afaceri cu oameni care ştiu 
să aprecieze adevărata raritate a unui obiect şi, 
prin urmare, valoarea evidentă a acestuia. Da, 
există şi o hartă, într-adevăr. Nicăieri să nu te 
duci în străinătate fără să ai o hartă, John, asta 
spun eu întotdeauna. Nu, în afară de cazul în 
care vrei cu tot dinadinsul să te rătăceşti. lar 
asta este, fireşte, ceea ce vă voi spune în cazul 
în care preţul meu vi se va părea prea mare. 
Fiindcă v-o declar cu toată sinceritatea, 
domnilor, am de gând să obţin un profit frumos 
de pe urma lipsei voastre de cunoştinţe. 

— Atunci, dă-mi voie să joc cu cărţile pe masă, 
interveni Nimrod. Domnul Rakshasas este 
dispus să-ţi ofere exemplarul său din Meta 
Magus, în schimbul unei copii a originalului şi a 
unui exemplar din traducerea dumitale. Asta, în 
cazul în care examinarea va avea un rezultat 
satisfăcător. 

— E foarte frumos din partea dumitale, 


domnule Rakshasas, afirmă Macreeby. Dar, 
Nimrod, sper din tot sufletul să mai ai vreo carte 
sau două în mânecă, fiindcă mă tem că e prea 
puţin faţă de preţul pe care-l doresc eu. Ştiţi, eu 
am un facsimil fotocopiat după Meta Magus. Tot 
ceea ce se află în acea carte îmi este acum 
cunoscut. Şi nu mă feresc să vă spun, părerea 
mea este că a fost cam supraevaluată. Acum, 
dacă mi-aţi oferi un exemplar din Grimoarul lui 
Solomon, ar putea fi o cu totul altă poveste. Dar 
nu cred că veţi face asta, nu-i aşa? Schiţă un 
rânjet ca de lup. Ştim cu toţii cine se află în 
posesia singurului exemplar. 

— Spune ce preţ vrei, Macreeby, oftă Nimrod. 

— Nu te sfii, Nimrod. Haide să menţinem 
tradiţia, nu vrei? Trei dorinţe. În schimbul lor, 
primeşti pergamentele originale, propria mea 
traducere în limba engleză şi, e de la sine 
înţeles, nepreţuita hartă a Marelui Preot Eno. 

— Să-ţi acord ţie trei dorinţe, Macreeby, ar fi 
ca şi cum aş da o mitralieră pe mâinile unui 
copil. Nici nu încape discuţie! 

— Ei, haide, acum... Ce înseamnă trei dorinţe 
pentru un djinn ca dumneata? 

— De ce nu i-ai cerut asta lui Mimi de Ghulle? 
îl întrebă Nimrod. Ai spus că i-ai dat un 
exemplar din traducerea Pergamentelor lui 
Bellili. Nu pot să-mi închipui că ea şi-ar face 
atâtea probleme, când ar veni vorba să-i acorde 
trei dorinţe unuia ca tine. 


— Problema este că, până să afle ea că am 
Pergamentele lui bBellili, îi eram deja foarte 
îndatorat, se justifică Macreeby. Stânjenitor de 
îndatorat. Aşa s-a făcut că am fost constrâns de 
familia de Ghulle, aproape fără îndurare, să-mi 
ţin anumite promisiuni, extrem de nesăbuite, pe 
care le făcusem faţă de ei cu câţiva ani în urmă. 
lar în schimbul acestora am beneficiat deja de 
trei dorinţe. Aşa că a fost un mare noroc pentru 
mine faptul că am găsit Pergamentele lui Bellili. 
Altfel, chiar nu ştiu ce ar fi fost în stare să-mi 
facă, Nimrod, sincer! Ştii cât de răzbunători pot 
fi cei din familia de Ghulle. Dar atunci când a 
aflat că am găsit Pergamentele, atitudinea lui 
Mimi faţă de mine s-a schimbat radical. Şi sunt 
fericit să mărturisesc că, mulţumită faptului că 
am fost capabil să-i furnizez un exemplar al 
Pergamentelor, datoria mea faţă de Mimi e 
acum plătită. 

— Mă întreb la ce i-or fi trebuit, gândi cu voce 
tare Nimrod. Ai vreo idee? 

— Chiar n-aş putea să spun, răspunse 
Macreeby. Mai bine-ai întreba-o pe ea. Dar, să 
revenim, Nimrod, ăsta-i preţul meu: trei dorinţe. 
Primeşti sau renunţi. 

Nimrod continuă să-l privească bănuitor pe 
magul englez. 

— Eşti un om rău, foarte rău, Virgil Macreeby. 
Nici nu se poate spune ce dezastru ai putea 
provoca, în cazul în care un djinn atât de 


puternic ca mine ţi-ar oferi, pur şi simplu, trei 
dorinţe. 

— Rău? Ce e rău în faptul că vreau să am un 
acoperiş nou pentru castelul meu? E un loc 
destul de costisitor de întreţinut, Nimrod. Un 
acoperiş nou n-ar însemna că aş cere prea mult, 
sunt sigur de asta. Pur şi simplu, nu pot să 
suport ideea că i-aş vedea pe constructori 
lucrând aici timp de atâtea luni. Şi, pe urmă, 
ceva bani. Ce înseamnă banii pentru cineva ca 
dumneata? Şi, poate, noul tip de Rolls-Royce 
despre care am citit. Există o listă de aşteptare, 
am impresia. Rău? Nu prea cred asta. 

— N-aş avea încredere în faptul că te-ai 
mărgini la aceste trei dorinţe, nici dacă mi-ai da 
în scris, cu propriul tău sânge, Macreeby, 
declară Nimrod. Ştim amândoi la fel de bine că 
eşti un maestru în a zice un lucru, în timp ce 
gândeşti un altul. Şi chiar dacă aş fi de acord cu 
cele trei dorinţe, în ultima clipă posibilă, ai 
putea să-ţi doreşti altceva. 

— Sunt convins că o astfel de situaţie e 
prevăzută în Legile Bagdadului, spuse 
Macreeby. Există o prevedere referitoare la 
cazul în care un djinn şi o fiinţă omenească 
ajung la o înţelegere în legătură cu trei dorinţe 
acordate dinainte. Ştiu că există. 

— Atunci, trebuie să ştii şi că înţelegerea se 
bazează pe un jurământ, interveni domnul 
Rakshasas. Pe tot ceea ce ţi-e mai sfânt şi în 


ceea ce crezi. Ceea ce, în cazul dumitale, ar fi 
un nonsens, din moment ce toată lumea ştie că 
nu respecţi nimic şi că eşti cea mai 
necredincioasă persoană care a respirat 
vreodată aerul Pământului. 

— Corect, corect! Mă mândresc să spun că, 
într-adevăr, acesta este cazul meu. Macreeby 
zâmbi cu răceală. Se pare că ne aflăm într-un 
impas, domnilor, continuă el. Voi vreţi 
Pergamentele. lar eu vreau să obţin un preţ 
corect. 

— Nu-ţi voi acorda cele trei dorinţe, Macreeby, 
declară Nimrod. Întâmplă-se orice! Şi amândoi 
ştim la fel de bine că domnul Rakshasas nu mai 
este în măsură să-i acorde cuiva îndeplinirea a 
trei dorinţe. 

Macreeby  încuviinţă din cap, simțind că 
Nimrod este pe cale să-i facă o contraofertă. 

— Continuă. Te ascult. 

— Cred că s-ar putea găsi o soluţie de mijloc, 
rosti Nimrod. Nepotul meu, John, îţi va acorda 
îndeplinirea a trei dorinţe. După cum fără 
îndoială că ştii, puterea lui de djinn nu a ajuns 
încă la deplina maturitate şi, prin urmare, s-ar 
putea întâmpla ca îndeplinirea anumitor dorinţe 
să-l depăşească. Cu alte cuvinte, ar fi, prin 
urmare, în interesul tău să-ţi păstrezi dorinţele 
în limitele pe care le-ai arătat mai devreme. 

Macreeby se gândi câteva clipe. 

— Băiatul ar putea să facă asta? Poate să-mi 


acorde îndeplinirea a trei dorinţe? Pe cuvântul 
dumitale, Nimrod? 

— Da, cu condiţia să nu te arăţi prea lacom. 

— Tu ce spui, băiete? îl întrebă Macreeby pe 
John. 

— Întocmai ceea ce spune şi unchiul meu, îi 
răspunse John. Cu condiţia să nu te arăţi prea 
lacom. 

— E-n regulă. Ne-am înţeles. 

— Hai să vedem mai întâi Pergamentele, ceru 
Nimrod. Şi traducerea pe care le-ai făcut-o. 
Apoi, cele trei dorinţe. 

Macreeby îşi plesni palmele durdulii, ca un 
copil emoţionat. Ochii lui reci scânteiau. Dar 
vocea îi rămase mulţumită, ca torsul unei pisici. 

— Foarte bine. O să vi le-aduc. Şi exemplarul 
din traducere pe care puteţi să-l luaţi cu voi. 
Totul este cât se poate de savant acolo, vă pot 
asigura de asta. Voi doi îmi cunoaşteţi foarte 
bine reputaţia. 

Se repezi pe o scară înaltă din bibliotecă, la fel 
de agil ca o maimuţă, aducând de sus o carte 
legată în piele de un albastru-deschis, precum şi 
cutia care conţinea pergamentele, pe care le 
depuse apoi pe masă. 

— Pergamentele sunt, într-o oarecare măsură, 
la fel ca trabucurile de calitate, explică el. 
Trebuie să le ţii în anumite condiţii de umiditate. 

Aproape cu religiozitate, deschise cutia şi, pe 
urmă, se dădu un pas înapoi, făcându-le loc lui 


Nimrod şi domnului Rakshasas să examineze 
pergamentele originale, aşa că timp de câteva 
minute cei doi djinni se lăsară absorbiți, în 
tăcere, de această sarcină. 

Macreeby zâmbi către John. 

— Mai vrei prăjitură? îl îmbie el. 

John clătină din cap şi se aşeză mai aproape 
de foc, încercând să-şi aducă aminte cuvântul 
de concentrare pentru cele trei dorinţe ale 
discrimenului cu care fusese înarmat mai 
devreme.  Convingându-l pe  Macreeby să 
accepte ca John să fie cel care-i va acorda 
îndeplinirea a trei dorinţe, Nimrod dăduse 
dovadă de înţelepciune, vedea clar acest lucru 
acum. Magul englez n-ar fi fost în niciun fel 
capabil să ghicească faptul că John n-avea nicio 
putere, câtă vreme era afectat de clima rece; 
astfel, dorinţele pe care John se pregătea să i le 
îndeplinească lui Macreeby ar fi urmat să se 
bazeze tot pe puterile considerabile ale lui 
Nimrod. Işi dădea seama de faptul că era o 
metodă bună de a-l împiedica pe Macreeby să-şi 
dorească anumite lucruri de-a dreptul 
scandaloase. Dar, din cauza faptului că nu era 
vorba despre o urgenţă, cuvântul corespunzător 
discrimenului nu venea de la sine, ceea ce 
însemna că John trebuia să şi-l amintească 
singur. Acum, dacă s-ar fi putut gândi la numele 
rusului ăluia! Cum i-o fi zis? Un nume ciudat. 


Ceva gen Rumplestiltskin. Numai că nu era 
asta. 

Trecură vreo cincisprezece minute, după care- 
i observă pe ceilalţi doi djinni făcând semne de 
aprobare din cap. 

— N-aş fi crezut niciodată c-ar fi cu putinţă, 
spuse domnul Rakshasas. Ce bine-ar fi fost să 
am pergamentele astea atunci când am scris 
cartea. 

— Nu se-ntâmplă întotdeauna aşa? replică 
Macreeby. Asta-i soarta istoricilor.  Ursita 
biografilor. 

— Într-adevăr, e şi o hartă, rosti şi Nimrod. 

— Pergamentele sunt autentice, fără îndoială, 
aprecie domnul Rakshasas. Calitatea hârtiei... 
cerneala... limba... Incredibil! 

Nimrod cerceta acum volumul legat în piele 
conţinând traducerea pergamentelor făcută de 
Macreeby. 

— Foarte bună treabă ai făcut, Macreeby, 
aprecie el. Foarte savantă. 

— Este o apreciere măgulitoare din partea 
cuiva cu djinntelectul dumitale, Nimrod. 

Numai că Macreeby începuse să-şi piardă 
răbdarea. 

— Şi acum, dacă nu vă supăraţi... Eu mi-am 
îndeplinit partea mea din înţelegere. E rândul 


24 Numele unui personaj din celebra poveste cu acelaşi nume a fraţilor 
Grimm, un pitic care, în versiunea originală, germană, era numit 
Rumpelstilzchen, rumpelstilz însemnând spiriduş. 


vostru să v-o îndepliniţi pe cea care vă revine. 

— Eşti gata, John? se interesă Nimrod. 

Dezbracă-ţi corsetul?** Sigur nu era asta. 

— Aăă, da, aşa cred. John se ridică în picioare, 
sperând că ar putea găsi un indiciu în legătură 
cu cuvântul său de concentrare. Rom şi sherry 
să te răcorească?% 

— Dacă nu vă supăraţi, spuse Macreeby, aş 
prefera ca Finlay să fie de faţă. Poate că faptul 
de a fi martor atunci când un djinn chiar îmi 
îndeplineşte trei dorinţe mă va ajuta să-l 
conving că tatăl lui nu este chiar un şarlatan, 
aşa cum crede el. Cine ştie? Poate, totuşi, 
reuşesc să-l conving pe băiat să-mi calce pe 
urme. 

Nimrod îi aruncă o privire întrebătoare lui 
John. 


— Ăăă, din partea mea e foarte bine, spuse 
băiatul. Între timp, îşi amintise că era vorba 
despre un compozitor rus. Nu Ceaikovski. Dar 
ceva cu Ovski, mai mult ca sigur. Sau Kovici. 
Cum ar fi Șostakovici. Alt compozitor rus. Dar nu 
era el. Ovskikovici? 

leşiră să-l caute pe Finlay, iar Nimrod găsi 
astfel ocazia potrivită să-i şoptească la ureche 
cuvântul-cheie nepotului său - fiindcă îi era 


235 joc de cuvinte, bazat pe asemănarea fonetică dintre numele lui 
Rimski-Korsakov şi tip your corsets off. 
26 Alt joc de cuvinte, Rum and Sherry cool you off, în original. 


foarte clar că, din moment ce nu se punea 
problema unei urgenţe, John uitase cuvântul de 
cod pentru discrimen. 

— Rimski-Korsakov, îi spuse el. Rimski- 
Korsakov. 

ÎI găsiră pe Macreeby aşteptându-i în curtea 
castelului, împreună cu Finlay. 

— Uită-te aici, îi spuse el fiului său, frecându-şi 
palmele, agitat. Priveşte şi-ai să vezi un lucru pe 
care un computer nu-i în stare să-l facă. 

— Nu uita, Macreeby, îi atrase atenţia Nimrod, 
Păstrează-ţi dorinţele în limite rezonabile! 

— Am pomenit despre un acoperiş nou, nu-i 
aşa? Ce ar putea să fie mai modest şi mai 
rezonabil decât aşa ceva? Aveţi idee despre cât 
ar putea să coste un acoperiş nou, într-un loc ca 
ăsta? Da, îmi doresc un acoperiş nou pentru 
castelul meu! 

John privi în sus, spre acoperiş. Era adevărat 
că se folosea de puterile lui Nimrod, dar tot era 
nevoit să se concentreze intens, astfel încât să-i 
îndeplinească prima dorinţă lui Macreeby. Nu 
ştia prea multe despre arhitectură şi, cu atât 
mai puţin, despre castelele englezeşti, dar era 
evident că Macreeby îşi dorea, pur şi simplu, un 
acoperiş de acelaşi gen cu cel pe care-l avea 
deja, ceea ce i se păru destul de uşor de 
realizat. 

— Rimski-Korsakov, murmură el. 


Şi apoi: 


— S-a făcut! 

Finlay Macreeby scutură din cap şi izbucni 
într-un hohot zgomotos de râs. 

— Ce-ai găsit de râs? îl întrebă tatăl său. 

— Nu văd nicio diferenţă faţă de cel de 
dinainte, spuse Finlay. 

— Nu mi-a trecut prin cap c-ai vrea să arate 
foarte diferit faţă de ceea ce aveai, ripostă John, 
enervat de Finlay. Aşa nu merge! Trebuie să te 
duci sus şi să priveşti mai îndeaproape, ca să 
vezi că e unul nou. 

— Mda, rânji Finlay. Sigur. 

— la stai! se răsti Macreeby. Care-i problema 
cu tine, băiete? Dacă John spune că e un 
acoperiş nou, atunci e un acoperiş nou! 

Nimrod îşi privi ceasul. Era nerăbdător să 
înceapă să studieze traducerea lui Macreeby 
după Pergamentele lui Bellili cât mai curând cu 
putinţă. 

— Cea de-a doua dorinţă, spuse el, încercând 
să grăbească lucrurile. 

— Banii, anunţă Macreeby, clătinând din cap. 
Evident. 

— Evident, chicoti Finlay. 

— Acum, hai să vedem. Câţi? Întâlnind privirea 
lui Nimrod, dădu repede din cap, săâcâit. Da, da, 
ştiu. Să nu fiu prea lacom. Un milion de lire? 
Cum ţi se pare? Nimrod făcu un semn de 
încuviinţare. Îmi doresc să am un milion de lire, 
cash. 


— Rimski-Korsakov, rosti John, îndreptându-i 
atenţia lui Macreeby spre două valize din oţel 
care apăruseră în pragul castelului. 


Cu un urlet de încântare, Macreeby căzu în 
genunchi şi, deschizând una dintre valize, îşi 
plimbă mâinile lacome pe deasupra teancurilor 
de bancnote. 

— Ai văzut? întrebă el, întorcându-şi privirea 
spre Finlay. 

Finlay înghiţi în sec. 

— la stai puţin, zise el, înşfăcând un teanc de 
bancnote de câte cincizeci de lire, înfăşurat în 
celofan. Banii ăştia sunt adevăraţi! 

— Fireşte că sunt adevăraţi, ripostă Macreeby. 
Doar asta ţi-am şi spus! 

— Înseamnă că oamenii ăştia sunt cu 
adevărat genii? 

Nimrod se strâmbă vizibil nemulţumit. 

— Preferăm termenul de djinni, dacă nu te 
superi. 

— Prin urmare, chestia asta cu cele trei 
dorinţe e pe bune? 

Macreeby izbucni în râs. 

— N-ai auzit? Asta fac geniile. Tâmpitule! Tu 
ce crezi că fac eu aici? Vreun joc de societate? 

Finlay zâmbi neîncrezător, în timp ce privea 
spre bani. 

— Şi ţi-ai risipit două dorinţe numai pentru un 
acoperiş nou şi un amărât de milion? Clătină din 


cap. Ce se-ntâmplă cu tine, tată? Puteai să-ți 
doreşti o casă aşa cum trebuie, în locul 
dărăpănăturii ăsteia de castel! 

— E de-ajuns, mulţumesc, Finlay, îl opri tatăl 
său. 

— Nu, râse Finlay, nu e nici pe departe de 
ajuns. Un milion înseamnă un pospai de 
mărunţiş în zilele noastre. Cu un milion nu poţi 
să cumperi nimic. la ascultă, păsăroi mare şi 
prost, ţi-a mai rămas o singură dorinţă, aşa că, 
măcar de data asta, încearcă să n-o dai în bară. 
Hai să vedem că ai un strop de imaginaţie, 
păsăroi mare şi prost! 

— Taci odată, îl repezi Macreeby. Taci şi lasă- 
mă să mă gândesc. Imi doream un Rolls-Royce 
nou. Noul tip, Phantom. 

— Nu-ţi dori un Rolls-Royce, îl sfătui Finlay. 
Doreşte-ţi toate automobilele din magazin. Sau, 
mai bine, doreşte-ţi întreaga companie. 

— Tu nu înţelegi, protestă Macreeby. 

— Tu eşti ăla care nu înţelege, păsăroi mare şi 
prost. 

— Mi-aş dori ca tu să fii un păsăroi, Finlay, 
rosti Macreeby furios şi, înainte ca John să se 
poată opri - de fapt, el n-ar fi avut cum să se 
oprească, dorinţa fusese acum rostită şi tot 
ceea ce mai putea să facă era să se 
concentreze spre cea mai bună pasăre pe care 
şi-o putea imagina - pronunţă  „Rimski- 
Korsakov” pentru cea de-a treia oară, astfel 


încât să-i transforme dorinţa lui Macreeby în 
realitate. Şi, de îndată ce numele compozitorului 
rus părăsi buzele lui John, sărmanul Finlay se şi 
transformă într-un şoim călător. 

— Of, Doamne, exclamă Nimrod, uite ce s-a 
întâmplat! 

— Dorinţele-s, la fiinţe, cam ca nişte seminţe, 
declară domnul Rakshasas. Odată ce le-ai 
înghiţit, e mai greu să le scuipi afară. 

Şoimul se înălţă în zbor spre cer, deasupra 
curţii castelului, începând să se rotească furios 
deasupra capetelor lor. 

— Incă nu-i prea târziu, spuse Nimrod. 
Repede, Macreeby, rosteşte-ţi cea de-a patra 
dorinţă! 

— Ce? se miră Macreeby. 

— Legea Bagdadului cu numărul 18, insistă 
Nimrod. „A patra dorinţă fără zarvă decţi 
rosteşti, la cele dinainte, tustrele, efectul 
risipeşti.” 

— Adică să-mi pierd acoperişul cel nou şi 
milionul de lire în bani gheaţă? Nici nu mă 
gândesc! 

— Dar cum rămâne cu Finlay? îl întrebă John. 

Macreeby privi către şoimul care se rotea pe 
cer, sus, deasupra capului său. 

— Poate că asta o să-l înveţe minte să-şi 
respecte tatăl, spuse el, cu asprime. 

— Macreeby, nu fi tâmpit! exclamă Nimrod. E 
propriul tău băiat. 


— Nu, nu mai e. Macreeby începu să râdă cu 
cruzime. E o pasăre. Îi doresc mult noroc. 

Ridică de jos cele două valize şi intră în castel. 

— Mult noroc şi vouă! le strigă el peste umăr. 
Din ceea ce am citit în Pergamentele lui Bellili, o 
să aveţi nevoie de tot norocul din lume. 

Apoi, lăsă jos valizele pe holul castelului său şi 
împinse uşa cu piciorul, iar aceasta se trânti în 
urma lui. 

Simţind cum i se întoarce stomacul pe dos la 
gândul răului pe care-l produsese, John privi 
cum şoimul călător se înalţă deasupra noului 
acoperiş, parcă mai sus decât zeii, înainte de a 
se îndrepta spre sud, unde, până la urmă, 
dispăru la orizont. 

— Mă temeam eu că se va întâmpla ceva de 
genul ăsta, rosti Nimrod. 

— Ce-am făcut? se văită John. Ce-am făcut? 

— Tu n-aveai ce să faci, îl linişti Nimrod. Cel 
puţin, nu după ce dorinţa a fost rostită. Nu 
puteai să te mai opreşti. 

— Are dreptate, John, spuse şi domnul 
Rakshasas, aşezându-şi cu blândeţe mâna pe 
umărul lui John. Ei bine, acum ştii cum e. Acesta 
este riscul pe care ni-l asumăm întotdeauna 
atunci când le acordăm  pământenilor 
îndeplinirea a trei dorinţe. Riscul ca ei să 
vorbească întâi şi-abia apoi să gândească. Sigur 
că-mi aduc aminte foarte bine de prima oară 
când am fost obligat să îndeplinesc o astfel de 


dorinţă, de îndată ce-a fost rostită. Am fost 
destul de întors pe dos, chiar aşa am fost! Lăsă 
să-i scape un suspin. Dar aşa stau treburile. 
Experienţa! Nu poţi să înveţi să înoţi pe 
podeaua din bucătărie. 

Nimrod îşi puse cartea lui Macreeby sub braţ 
şi-şi lăsă mâna pe celălalt umăr al lui John. 

— Haide, spuse el. Să plecăm de-aici până nu-l 
transform pe individul ăsta într-o vrabie. Am 
vedea atunci cât de încântat ar fi de faptul că 
băiatul lui e un şoim. 


Capitolul 11 
Palatul suspendat din Babilon 


Eliberată, după un timp ce i se păru cât o 
veşnicie, din tubul pentru trabuc în care fusese 
închisă de Izaak Balayaga, Philippa se pomeni 
singură într-un dormitor enorm, decorat 
splendid, care parcă ar fi aparţinut unei regine. 
Coloane grandioase de marmură se ridicau 
către un tavan sofisticat, de care atârnau 
câteva candelabre imense de cristal. Ferestrele, 
mai înalte decât un autobuz, erau mărginite de 
draperii din mătase galbenă, care se asortau cu 
aşternuturile patului şi tapiţeriile aurite ale 
fotoliilor. Pretutindeni se vedeau statuete de 
marmură albă, înfăţişând bebeluşi, cei mai mulţi 
dintre ei goi, dolofani, înfăşuraţi în scutece, sau 
proptindu-se, incomod, de enorme cochilii de 
scoici. Încăperea nu era pe gustul Philippei. Cu 
toate acestea, era ceva în ea care-i plăcea: un 
parfum  îmbietor care  înmiresma aerul, 
provenind parcă de la cele mai exotice şi mai 
proaspete flori pe care le mirosise vreodată. 

Lumina strălucitoare a soarelui pătrundea prin 
ferestre, dar atunci când Philippa traversă 
covorul gros, cu desene roz, încercând să 
privească afară, constată, spre surprinderea ei, 
că nu exista niciun fel de privelişte: nimic, nici 
măcar vreun colţ al clădirii în care se afla, ci 
numai lumina aceea albă, goală. Era destul de 


neplăcut şi, după o vreme, Philippa ajunse la 
concluzia că era o privelişte dintre acelea pe 
care le-ar fi putut vedea într-un vis, şi nu într-un 
vis frumos, aşa că se ciupi zdravân de câteva 
ori, după cum scrie în cărţi că fac oamenii când 
vor să se asigure că sunt treji. Sau când vor să 
se trezească. Dar, văzând că ea era trează de-a 
binelea, fără nicio îndoială, această descoperire 
o făcu să-şi dorească să nu fi fost; cu atât mai 
mult când, ducându-se la uşă, o găsi încuiată. 

Primul ei gând fu acela să ţipe şi să strige şi să 
lovească în uşă până când avea să vină cineva, 
s-o elibereze. Dar în acea clipă îşi aminti cine şi 
ce era, aşa că, adunându-şi toate puterile 
mentale, murmură cuvântul ei de concentrare - 
FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPIPICA 
L! — şi-şi dori să fie din nou acasă la ea, în New 
York. 

Nu se întâmplă nimic, cu toate că ea era 
sigură de faptul c-ar fi trebuit să se întâmple, 
fiindcă era foarte cald în colivia ei aurită, 
suficient de cald încât puterile de djinn să se 
poată manifesta. lar acest lucru o făcu să-şi 
închipuie că poate îşi pierduse puterile, din 
moment ce, pentru a doua oară, în tot atâtea 
zile, un cuvânt de concentrare o trădase. Mai 
întâi, al discrimenului primit de la Nimrod, iar 
acum, al propriilor sale puteri. Nu avea altceva 
mai bun de făcut decât să aştepte răbdătoare, 
treabă la care, din fericire, Philippa se pricepea 


bine. Aşa că se întinse pe patul uriaş, destul de 
moale, aşteptând să se întâmple ceva. 

Şi, după o vreme, se întâmplă. 

Auzind zgomotul produs de o cheie în 
încuietoarea uşii, Philippa ţâşni din pat şi, 
alergând de-a lungul încăperii cu sufletul la 
gură, se pomeni faţă-n faţă cu o femeie 
măruntă, cu o înfăţişare de şoarece, pe care o 
recunoscu. Femeia ducea o tavă de argint pe 
care se aflau câteva sendvişuri, prăjituri, 
bomboane, precum şi o carafă mare cu suc de 
fructe, toate acestea făcând-o pe Philippa să-şi 
dea seama cât era de flămândă. Dar era încă şi 
mai flămândă să primească răspuns la câteva 
întrebări urgente, ca, de exemplu, unde se afla 
şi de ce fusese adusă acolo. 

— Hei, începu Philippa. Te cunosc, nu-i aşa? 

Femeia încuviinţă cu un semn şi lăsă tava pe o 
masă. Purta o rochie care fusese în acelaşi timp 
şi scumpă, şi modernă, dar asta se întâmplase 
cu vreo patruzeci de ani în urmă, o pereche de 
mănuşi din dantelă, precum şi câteva şiraguri 
de perle, destul de învechite. Părul îi era prăfuit, 
dinţii îngălbeniţi, avea prea multă pudră pe 
obraji, iar în ochii ei se citea o mare 
dezamăgire. 

— Ne-am mai văzut, aşa-i, rosti femeia. La 
Campionatul de Djinnverso de la New York. Sunt 


domnişoara Glumjob?”. 

— Da, îmi amintesc bine, spuse Philippa. Erai 
împreună cu Ayesha. 

— Eu sunt camerista ei personală şi 
însoţitoarea în călătorii. Accentul domnişoarei 
Glumjob era de undeva din inima sudului 
Statelor Unite. 

— Atunci, poate că-mi vei spune de ce am fost 
răpită şi adusă aici. În vocea Philippei se simţea 
furia. Oriunde-ar fi acest „aici”. 

— Sigur, drăguță, sigur. Dar, înainte de a face 
asta, lasă-mă să-ţi spun altceva: că eu n-am 
absolut nimic de-a face cu răpirea ta. Nu-ţi sunt 
duşman. O să-ţi cer să-ţi aduci aminte de asta, 
mai târziu. O să-ţi fiu prietenă, dacă vei vrea, şi- 
o să te ajut când şi dacă o să pot, atâta vreme 
cât asta nu intră în conflict cu dorinţele stăpânei 
mele, de care am depins în ultimii patruzeci şi 
cinci de ani. Domnişoara Glumjob se strădui să 
zâmbească. Ţi-e sete cumva, copilă? N-ai vrea 
nişte suc de mere? Mama, de la care am învăţat 
reţeta, obişnuia să facă cel mai grozav suc de 
mere din întreaga Carolina de Nord. 

— Mai întâi, explicaţiile, ceru Philippa. 

Domnişoara Glumjob se aşeză pe unul dintre 
fotoliile galbene, atât de asortate cu dinţii ei. 

— Din moment ce eşti ceea ce eşti, atunci 
sper că n-o să-mi ceri, la urma urmei, să-ţi 


27 În limba engleză, cuvântul g/um înseamnă posac, posomorât, ursuz, 
în timp ce job are semnificaţia de meserie, ocupaţie. 


explic cum de-au fost posibile toate acestea. Ce 
este, este, iar ăsta e un fapt împlinit. Îşi roti 
ochii prin încăpere şi dădu din cap. Ei bine, 
palatul acesta este o copie fidelă, în absolut 
toate detaliile, a Palatului Osborne, unde şi-a 
avut căminul regina Victoria, începând din anul 
1845 şi până la moartea ei, în 1901. 

— Suntem în Anglia? 

— Lasă-mă să termin. Ayesha, englezoaică ea 
însăşi, fireşte, a fost foarte îndrăgostită de 
palatul acesta, încă de când l-a vizitat pentru 
prima dată, pe vremea când era o fetiţă. Atunci 
când, la mulţi ani după aceea, Ayesha a devenit 
Djinnul Albastru, a hotărât că, dacă va trebui să- 
şi petreacă o parte din timp în Babilon, acolo 
unde suntem în realitate, atunci aşa ar trebui să 
arate interiorul palatului său. 

— Dar Babilonul este în Irak. Vrei să-mi spui că 
noi acum suntem pe undeva prin lrak? 

— Exact. Suntem la marginea cea mai 
îndepărtată a unei peşteri secrete şi adânci, 
numite lravotum. Domnişoara Glumjob se opri 
pentru o clipă. Ai auzit, fireşte, despre Grădinile 
Suspendate din Babilon. Ei bine, acesta este 
Palatul  Suspendat, construit de regele 
Nebuchadnezzar, numit şi Nabucodonosor, în 
onoarea lui Ishtar, una dintre cele care au 
ocupat postul de Djinn Albastru înainte de 
Ayesha. A fost numit Palatul Suspendat datorită 
faptului că, de obicei, atârna pe buza unei 


prăpăstii. Şi ăsta este un alt motiv pentru care 
Ayesha a făcut ca locul acesta să arate ca-n 
Anglia victoriană. Nu-i plac câtuşi de puţin 
înălțimile. Oricum, modul în care arată locul 
ăsta acum are o importanţă destul de scăzută. 
Este căminul spiritual al Djinnului Albastru. Ea 
vine aici la începutul fiecărui an, în ianuarie, „să 
se usuce”. Domnişoara Glumjob zâmbi. Cel 
puţin, aşa ne-am obişnuit să spunem noi. Vezi 
tu, drăguță, doamna asta bătrână e faimoasă 
pentru inima ei împietrită. Aşa şi trebuie să fie, 
ca să păstreze pacea între voi toţi, djinnii. Doar 
venirea ei aici o face atât de tare. N-am voie să- 
ţi spun una ca asta, dar să ştii că, dacă n-ar veni 
aici o dată pe an, să se usuce, atunci ar fi ca o 
bunicuţă oarecare, cred eu. Nu că i-aş lua-o în 
nume de rău. Dac-ar fi să ştiu ceea ce ştie ea, 
aş fi cam la fel, cred eu. 

— Şi ce au toate astea de-a face cu mine? 

— Ei, asta-i bună! Când eram în New York, am 
avut impresia că eşti bine mobilată la 
mansardă. Trebuia să fi ghicit până acum, nu? 

Philippa clătină din cap. 

Domnişoara Glumjob ridică din umeri. 

— E-adevărat că nici eu nu sunt la curent cu 
toată afacerea. Dar, după cât mă duce pe mine 
capul, are de gând să te numească următorul 
Djinn Albastru din Babilon. 

— Dar e ridicol, se împotrivi Philippa. Am doar 
doisprezece ani! 


— Au fost o grămadă de regi şi de regine care 
s-au urcat pe tronurile lor când încă nu ieşiseră 
din scutece, drăguță. Vârsta, mai înaintată sau 
mai fragedă, n-a fost considerată un obstacol 
prea mare pentru ocuparea funcţiilor înalte. 

— Dar eu nu vreau funcţia asta, insistă 
Philippa. Pur şi simplu, n-am s-o fac. 

— Tu trebuie să-i spui asta, nu eu. Dacă vrei, 
pot să te duc la ea chiar acum, iar ea bănuiesc 
că te va lămuri în orice problemă care te 
tulbură. 

— Da, răspunse cu fermitate Philippa. Du-mă 
la ea. Cu cât mai repede se explică situaţia, cu 
atât mai bine. Înţeleg că e o mare onoare. Dar 
pur şi simplu nu sunt pregătită să-mi asum 
genul acesta de responsabilitate. 

Domnişoara Glumjob o conduse pe Philippa 
afară din dormitor, apoi prin câteva coridoare 
lungi, după care coborâră o grămadă de trepte. 
Palatul părea să nu mai fie populat de nimeni, 
cu toate că Philippa ajunse degrabă la impresia 
că era bântuit. Într-una dintre camere, zări un 
aspirator de praf mişcându-se singur; şi, la 
picioarele scării, dădu peste o cârpă pentru 
praf, care tocmai lustruia balustrada din lemn. 
Văzând evidenta îngrijorare care pusese 
stăpânire pe Philippa, domnişoara Glumjob îi 
explică imediat că servitorii de care dispunea 
Ayesha erau, cu toții, invizibili. 

— Eu sunt singura persoană vizibilă din suita 


ei de la Babilon, îi spuse ea Philippei. Servitorii 
invizibili sunt cei mai buni. Cumva, simţi nevoia 
să vorbeşti cu un servitor pe care-l vezi. Dar, 
când servitorul e invizibil, statul de vorbă devine 
inutil. Aşa-i place bătrânei doamne: ca ei să se 
poată face auziţi, câteodată, dar nu văzuţi. 

— Dar pe ei nu-i deranjează să fie invizibili? 

— Sunt bine plătiţi. Domnişoara Glumjob 
scutură din cap. Îşi fac doar îndatoririle şi, 
atunci când se întorc la casele lor, devin din nou 
vizibili. Serios, nu e nicio problemă cu asta. 

— Nu m-aş putea obişnui niciodată cu servitori 
invizibili, spuse Philippa, cutremurându-se. Sunt 
şi ei oameni, la urma urmei. Nu, n-aş putea 
niciodată să trăiesc în palatul ăsta. 

— Dar nu te obligă nimeni, îi răspunse 
domnişoara Glumjob. Atunci când va fi al tău, 
vei putea să-l transformi după bunul tău plac: în 
stil minimalist, modernist, gotic, din anii şaizeci, 
rococo, oricum vei dori. Ba chiar poţi să-l faci la 
loc aşa cum era, adică în stil antic. Nu trebuie 
neapărat să rămână aşa. Eu n-am intrat 
niciodată într-o sticluţă de-a djinnilor, sau într-o 
lampă - Ayesha susţine că n-aş scăpa cu viaţă 
dintr-o experienţă ca asta -, dar bănuiesc că, în 
principiu, este ceva foarte asemănător. 

Philippa continua să clatine din cap. 

— Ar putea să arate şi ca un hotel Four 


Seasons%, că tot n-aş accepta să stau aici. 

— Ayesha are puterile ei, fireşte. Orice-şi 
doreşte, face să apară. Cele mai noi cărţi, 
ultimele filme, ziarele, cele mai bune mâncăruri 
şi vinuri. În toate celelalte privinţe, e total 
dependentă de mine. Chiar îmi place să mă 
măgulesc spunând că am devenit prietene 
destul de bune. 

Intrară într-o încăpere imensă, albă, care 
părea să fie desprinsă nu dintr-un palat al 
reginei Victoria, ci dintr-unul al unui maharajah 
indian. Domnişoara Glumjob îi explică: 

— Pe lângă că era regina Marii Britanii, 
Victoria era şi împărăteasa Indiei. Asta se vede 
şi din modul în care a amenajat salonul ăsta. | 
se spune Salonul Durbar, după un cuvânt din 
limba hindustană, care se referă la un fel de 
petrecere. Eu n-am fost niciodată în India, dar 
am auzit c-ar fi un loc fascinant. lar camera, 
sunt sigură c-o să-ţi placă, e magnifică. 

— Dar, mai precis, de unde eşti dumneata, 
domnişoară Glumjob? 

— Din Greenville, Carolina de Nord. Într-o zi, 
am de gând să mă întorc acolo. 

— Cât e de când n-ai mai fost pe-acasă? 

— N-am mai fost de când am început să lucrez 
pentru Ayesha, de-acum vreo patruzeci şi cinci 
de ani. 


* Four Seasons Hotels - renumită reţea internaţională de hoteluri de 
lux. 


— Sunt patruzeci şi cinci de ani de când n-ai 
mai fost acasă? 

Domnişoara Glumjob  încuviinţă, puţin 
melancolică. 

— Dar de ce nu-ți iei o vacanţă? 

Se aşezară amândouă pe o canapea din 
dreptul unei ferestre care oferea o privelişte 
spre nimic altceva decât aceeaşi lumină opacă 
pe care o văzuse şi în dormitor. 

— Nu există vacanțe într-un serviciu ca ăsta, 
răspunse domnişoara Glumjob. Asta a făcut 
parte din înţelegerea mea cu Ayesha, la 
început, când am intrat în slujba ei. O altă 
condiţie a fost să nu cer niciodată o mărire de 
salariu, aşa că, din start, urma să cer oricare 
salariu mi-ar fi convenit, iar acela ar fi rămas 
salariul meu pentru toţi anii în care aş fi stat în 
serviciul ei. Prin urmare, am cerut 15.000 de 
dolari pe an. Dă-mi voie să-ţi spun că, pe atunci, 
în anii '50, 15.000 de dolari pe an însemna o 
avere. Şi-ţi spun cu toată sinceritatea că am 
crezut că m-am aranjat pe viaţă. Bineînţeles, în 
ziua de azi, 15.000 de dolari nu înseamnă prea 
mult. Dar nu îndrăznesc să-i cer o mărire de 
salariu, cum nu îndrăznesc să-i cer un concediu. 

— De ce nu încerci să-ţi renegociezi contractul 
cu ea? 

Domnişoara Glumjob clătină din cap. 

— În primul rând, deoarece Ayesha e faimoasă 
pentru inima ei împietrită. N-o să fie niciodată 


de acord. În al doilea rând, mi-a promis că, 
dacă-mi voi respecta partea de înţelegere, într-o 
zi îmi va îndeplini trei dorinţe. La fel ca-n cărţile 
cu poveşti. Trei dorinţe.  Ilmaginează-ţi! 
Domnişoara Glumjob zâmbi, un pic ruşinată. ŞI 
eu am făcut-o. Mi-am imaginat. Vreau să zic, m- 
am gândit la ceea ce o să-mi doresc, atunci 
când ea o să fie pregătită să mi le împlinească. 

Philippa clătină din cap, cu un oarecare 
sentiment de milă faţă de domnişoara Glumjob. 

— Poţi să dai tu din cap cât vrei, spuse 
domnişoara Glumjob, dar la noi în Greenville, nu 
prea aveai de-a face cu magia. Numai cu 
realitatea. Dar tot ceea ce-mi doream eu era 
magic. Zâmbi. Ţi se pare ceva în neregulă cu 
asta? 

— Depinde din ce punct de vedere priveşti 
lucrurile. Dar părerea mea este că ţi-ai irosit 
viaţa, domnişoară Glumjob. Şi pentru ce? Pentru 
un vis. Doar realitatea contează. 

— Jie ţi-e uşor să spui asta, replică 
domnişoara Glumjob. Eşti din neamul djinnilor. 
Poţi să faci orice-ţi doreşti. 

— Are dreptate, să ştii. 

Philippa îşi ridică privirea şi observă că Ayesha 
stătea într-o mică lojă care amintea de cea a 
organistului dintr-o biserică. 

— Poţi să schimbi lumea în care trăieşti, 
continuă Ayesha. Numai că pentru ea, ca şi 
pentru oricare altă fiinţă pământeană, realitatea 


nu înseamnă altceva decât un copac sau o 
piatră. Realitatea nu este, mai mult ca sigur, un 
lucru pe care să-l poţi găsi în sufletul unei fiinţe 
omeneşti. Acesta, sufletul, ţine de organul cu 
care-şi doresc ceva. De inimă. Nu de creier, aşa 
cum vei descoperi atunci când vei ajunge să 
cunoşti mai multe despre locurile acestea. 

— Nu vreau să cunosc mai multe despre 
locurile acestea, ripostă Philippa. Vreau să merg 
acasă. Sunt onorată de oferta pe care mi-ai 
făcut-o, Ayesha, cu adevărat onorată. Dar asta 
nu e pentru mine. 

— Nu este vorba despre o ofertă pe care s-o 
poţi refuza, spuse Ayesha, coborând treptele. 
Purta o rochie albastră din mătase, cu un guler 
înalt, plisat, şi, ca întotdeauna, avea o geantă 
pe braţ şi o batistă la mânecă. Mă tem că nu ai 
dreptul să alegi în această problemă. Timp de 
mulţi ani am căutat persoana potrivită să-mi ia 
locul, când eu nu voi mai fi. lar acum am găsit- 
o. Atunci când voi pleca de pe lumea asta - 
ceea ce, slavă Domnului, nu va întârzia să se 
întâmple - vei prelua puterea. Tu, Philippa, vei fi 
următorul Djinn Albastru din Babilon. 

— O să fug. Nu poţi să mă ţii aici. N-o să te las 
s-o faci. 

— Şi unde vrei să fugi? 

Ayesha vorbea cu o voce blândă, aproape 
şoptită, dar în ea existau inflexiuni de oţel, ca şi 
în fermitatea fălcilor ei, sau în ochii a căror 


privire putea străpunge orice armură. 

— Nici măcar nu ştii unde te afli. Dac-ai şti, nu 
te-ai mai gândi la fugă. lrakul e destul de 
primejdios, dar nici nu se compară măcar cu 
primejdiile pe care le poţi întâlni aici, în 
lravotum. 

— Unde? 

Philippa se încruntă. Auzise destule despre 
Irak. Şi despre Iran. Cine nu auzise? Dar, până în 
clipa în care domnişoara Glumjob pomenise 
acest nume, nu auzise niciodată despre 
lravotum. 

Ayesha o apucă pe Philippa de braţ şi o 
conduse către una dintre ferestrele largi ale 
Salonului Durbar, la fel de opacă şi cu aceeaşi 
lumină albă; dar, în clipa în care Ayesha o 
atinse, sticla se limpezi, iar Philippa zări 
pădurea întunecată şi de nepătruns din faţa 
palatului. 

— Acesta, îi explică bătrâna, este lravotum, 
locul tuturor dorințelor neîmplinite şi al mâniei. 
Atunci când oamenii îşi doresc lucruri rele, aici 
este locul în care vin aceste lucruri rele, în 
speranţa că vor fi îndreptate. Chiar în dimineaţa 
aceasta, lângă poartă, am văzut o fiinţă, pe 
jumătate sconcs, pe jumătate om. Întâmplarea 
face să ştiu că mama sărmanei creaturi a rostit 
cu voce tare, în apropierea unui djinn care 
putea s-o audă: „Mi-aş dori să am un copil, chiar 
dacă ar semăna cu un sconcs”. Şi dorinţa i s-a 


îndeplinit. Abia când l-a născut, şi-a dat seama 
de faptul că pruncul ei era tocmai ceea ce-şi 
dorise: pe jumătate sconcs, pe jumătate om. 

Ayesha schiţă un zâmbet îngheţat. 

— Ai mare grijă ce-ţi doreşti! S-ar putea ca 
dorinţele să ţi se îndeplinească. 

— Ce fel de djinn ar fi în stare să 
îndeplinească o astfel de dorinţă? se miră 
Philippa. 

— Nu toţi djinnii care-şi exercită puterile sunt 
la fel de buni ca unchiul tău, Nimrod. Mulţi 
dintre cei de seama noastră se bucură să le 
joace feste muritorilor. Dar, tot la fel de bine, se 
pot ivi situaţii în care până şi un djinn bun poate 
îndeplini dorinţe fără să le cunoască. In visele 
djinnilor bătrâni, de exemplu. Minţile lor 
adormite nasc monştri. Şi, uneori, djinnii tineri şi 
fără experienţă transformă dorinţele în realităţi, 
cu efecte dezastruoase. Îndeplinirea subliminală 
a dorințelor, o numim noi. Cred că şi tu ai avut o 
experienţă de acest gen. 

Philippa încuviinţă. 

— Da, zise ea, amintindu-şi de o astfel de 
întâmplare, petrecută într-un avion care zbura 
de la New York spre Londra. 

— O să te-ntâlneşti cu toate dorinţele acestea 
acolo, afară, dacă vreodată vei fi atât de 
nesăbuită încât să ieşi din palat şi să le cauţi. 

Ayesha atinse geamul cu degetul, iar 
perdeaua de lumină albă acoperi din nou 


priveliştea de afară. 

— De ce nu-i ajuţi? întrebă Philippa. 

— Nu eu sunt cea care i-a făcut să fie ceea ce 
sunt, răspunse Ayesha. Pe de altă parte, nu 
rezistă multă vreme. Până la urmă, sunt 
devoraţi de un monstru căruia i se spune 
Optabellower. Un monstru puternic, care s-a 
născut din mintea adormită a lui Ishtar însăşi. 
Prin urmare, nu e nevoie să intervin eu. Dar îţi 
spun, cu toată sinceritatea, îmi este cât se 
poate de indiferentă soarta lor. 

— Este un alt motiv întemeiat pentru care n-aş 
vrea să fiu în locul tău, insistă Philippa. Nu 
semăn absolut deloc cu tine. Nu sunt genul de 
persoană care să dea înapoi şi să-i lase pe 
oameni să sufere, fără ca măcar să încerce să-i 
ajute. 

— Nu? Djinnul Albastru zâmbi. Semeni cu 
mine mult mai mult decât ţi-ai putea închipui, 
Philippa. Tocmai de-asta te-am ales. 

— Nu mă interesează cât de mult o să 
trebuiască să stau aici. Niciodată n-o să ajung 
să fiu la fel de rea ca tine. 

— Nu rea. Indiferentă. E o deosebire. 

— Eu sunt de părere că a nu-ţi păsa este ceva 
la fel de urât ca răutatea. 

— Vom trăi şi vom vedea, replică Ayesha. Dar, 
din fericire, nu va trebui să stăm prea mult timp 
aici, până când inima ta va fi la fel de împietrită 
ca şi a mea. Atunci, vom putea să mergem la 


vila mea din Berlin. O să-ţi placă Berlinul. Şi, cu 
timpul - cel puţin, atât cât ne-a mai rămas -, o 
să ne împăcăm foarte bine, noi două. 

— N-o să fie aşa, chiar dac-ai trăi să ajungi la 
vârsta de o mie de ani, cum de fapt şi arăţi, 
femeie oribilă ce eşti! Şi cu atât mai mult după 
ceea ce s-a întâmplat la Campionatul de 
Djinnverso. Tu ai fost, nu-i aşa? Tu ai schimbat 
zarurile. Şi tot tu m-ai obligat să dau impresia 
că mărturisesc o faptă pe care n-am făcut-o. 

— Eşti foarte aproape de adevăr. Eu am 
aranjat cutia şi zarurile. Numai că Izaak 
Balayaga a fost cel care a pătruns, pentru o 
vreme, în trupul tău, răspunzând la întrebările 
mele. 

— Da, dar sunt convinsă că tu l-ai pus să facă 
asta. 

— A, nu l-am pus s-o facă. l-am dat un ordin. E 
o diferenţă. N-avea de ales, chiar şi dac-ar fi 
ştiut ce e mai bine pentru el. 

— Dar de ce? De ce mi-ai făcut una ca asta? 

— Din mai multe motive. În primul rând, am 
vrut să văd cum va reacţiona Mimi de Ghulle la 
umilirea ta. Să văd dacă avea vreuna dintre 
calităţile intelectuale necesare pentru a deveni 
următorul Djinn Albastru. E suficient să-ţi spun 
că n-am fost deloc încurajată de 
comportamentul ei. Dar, în principal, am vrut 
să-ţi pun la încercare tăria de caracter. Şi să văd 
dacă, în ciuda tuturor celor ce ţi s-au întâmplat, 


vei accepta misiunea pe care avea să ţi-o 
încredinţeze Nimrod. Dacă vei fi de acord să 
încerci să recuperezi Grimoarul lui Solomon, 
pentru binele întregului neam al djinnilor. Cu 
alte cuvinte, am vrut să văd dacă ai fi dispusă 
să pui binele altora înaintea binelui tău. Ridică 
din umeri. Ceea ce, fireşte, ai făcut, copilă. La 
urma urmei, te afli aici, nu? 

— Nu-mi mai spune copilă! strigă Philippa. Nu 
sunt o copilă. Şi nu mă mai lua ca pe-un ţânc, 
vrăjitoare bătrână ce eşti! 

Ayesha schimbă o privire cu domnişoara 
Glumjob, apoi făcu un semn de încuviinţare cu 
capul. 

— E bine, zise ea. A început. 

— Ce să-nceapă? 

Ayesha se aşeză pe un fotoliu şi-şi împreună 
mâinile în poală. 

— Grădina Raiului nu era prea departe de-aici. 
Mulţi dintre cei care au citit povestea lui Adam 
şi a Evei îşi amintesc de faptul că erau acolo doi 
copaci: Copacul Ştiinţei Binelui şi Răului, 
precum şi Copacul Vieţii. În unele versiuni ale 
poveştii se mai vorbeşte şi despre un al treilea 
copac. Acesta era Copacul Logosului, pe care 
alţii îl numesc al Raţiunii sau chiar al Logicii. Eu 
însămi prefer Logica, fiindcă ea există mai 
presus de Bine şi de Rău. Logica îşi poartă 
singură de grijă, Philippa. Toate celelalte sunt 
lipsite de înţeles. 


— Şi ce-are asta de-a face cu mine? 

— Tot ceea ce se află aici este sub influenţa 
acestui copac. Aerul pe care-l respiri este plin 
de mireasma mugurilor copacului, mireasmă 
care, în această perioadă a anului, este foarte 
puternică. De asemenea, folosim uleiul extras 
din muguri pentru mâncarea pe care-o 
preparăm în bucătăriile noastre. Sucul de mere 
al domnişoarei Glumjob este preparat din 
merele culese din Copacii Logicii care cresc în 
grădină. Până şi apa pe care-o bem este 
influenţată de rădăcinile acelor copaci. 

Philippa clătină din cap, neîncrezătoare. 

— Nu te cred, rosti ea. 

— Intreabă-te pe tine însăţi, draga mea. Fetiţa 
drăguță şi politicoasă pe care-am cunoscut-o la 
New York ar fi fost în stare să-mi spună 
vrăjitoare bătrână? Mă îndoiesc. 

— Ei bine, atunci n-o să mai beau suc de 
mere, anunţă Philippa. 

— Poate că nu. Dar până şi djinnii au nevoie 
să respire, Philippa. Nu te-aş sfătui să te abţii şi 
de la aşa ceva, decât dacă vrei să te 
îmbolnăveşti. 

— Aş prefera să mă îmbolnăvesc, decât să 
ajung ca tine, rosti Philippa, pe un ton sfidător, 
apoi porni spre uşă. 

— Poţi să mergi oriunde vrei, prin palat şi prin 
grădini, o anunţă Ayesha. Orice vrei, ajunge să 
pui mâna pe telefon. Şi-atunci unul dintre mulţii 


noştri servitori invizibili îţi va aduce orice ai 
nevoie. Dacă vei da peste vreo uşă încuiată, să 
ştii că nu este încuiată ca să te ţină prizonieră, 
ci mai degrabă ca să te protejeze împotriva 
unor lucruri care nu ti-ar fi pe plac, fiindcă eşti 
încă tânără şi te poţi înspăimânta cu uşurinţă. 
Adu-ţi aminte de asta, în primul rând: te afli în 
lravotum, nu în America, nici măcar în Irak, la 
urma urmei. În ciuda a ceea ce-ţi văd ochii, locul 
acesta este foarte vechi, la fel de vechi ca şi 
piramidele, aşa că poţi să dai peste foarte multe 
lucruri ciudate. Mai ales în grădină. Aşa că, ai 
grijă, copila mea! Întotdeauna să ai grijă! 


Capitolul 12 
Drumul spre Bagdad 


Între timp, la Berlin, în apartamentul lui 
Nimrod din Hotelul Adlon, John, istovit, se ducea 
la culcare, dar Nimrod şi domnul Rakshasas 
rămaseră treji toată noaptea, ca să studieze 
traducerea lui Virgil Macreeby după scrierile 
Marelui Preot Eno. În dimineaţa următoare, John 
se trezi cu forţe proaspete şi, după ce înfulecă 
de ici, de colo, de pe imensul cărucior adus de 
Nimrod pentru micul dejun, împreună cu 
Groanin, cu Alan şi cu Neil, se aşeză să asculte 
ceea ce aveau să spună cei doi djinni mai 
vârstnici. Dar foarte curând deveni limpede 
faptul că atât Nimrod, cât şi domnul Rakshasas, 
şovăiau să ajungă la subiectul principal. 

— Din studiile noastre asupra scrierilor lui 
Eno... începu încetişor Nimrod. 

— El este autorul pergamentelor, adăugă 
domnul Rakshasas. Preotul lui Bellili. Cea care a 
fost predecesoarea lui Ishtar. 

— Treaba este, John, că am ajuns la o serie de 
concluzii. Nu toate plăcute. 

— Haideţi, îi îndemnă John. Care sunt şansele 
noastre s-o salvăm pe Philippa? 

Domnul Rakshasas clătină din cap. 

— Cerbul care intră într-un magazin de pălării 
nu face altceva decât să atragă atenţia asupra 
lui, asta-i cât se poate de clar, rosti el, 
misterios. 

John gemu, exasperat. Îi plăcea foarte mult de 
domnul Rakshasas, dar în unele momente - iar 


acesta era unul dintre ele - se gândea că 
bătrânul djinn ar fi de mai mult folos dac-ar 
tăcea. 

— Băiatul a pus degetul pe rană, continuă 
domnul  Rakshasas. Cu siguranță, şansele 
noastre sunt destul de mici. Dar şansele tale, 
John, ar putea fi mai mari. 

— Ceea ce vrea el să spună este că eu nu voi 
veni cu tine, explică Nimrod. Dacă m-aş 
apropia, fie şi la o distanţă de o sută de mile de 
lravotum şi de Palatul Suspendat din Babilon, 
Ayesha m-ar simţi şi imediat şi-ar lua anumite 
contramăsuri. 

— Ce fel de contramăsuri? se interesă 
Groanin. 

— Nu ştiu sigur, răspunse Nimrod. Eno nu se 
exprimă prea clar în legătură cu asta. Pe de altă 
parte, tu, John, ai două avantaje importante. 
Primul este acela că, fiind fratele geamăn al 
Philippei, eşti aproape imposibil de detectat. 
Ayesha, dacă te-ar simţi prin apropiere, ar crede 
că eşti, de fapt, Philippa. 

Nimrod se opri. 

— Şi care-ar fi cel de-al doilea avantaj 
important? 

— E o sabie cu două tăişuri, la drept vorbind, 
interveni domnul Rakshasas. Faptul că eşti mai 
puţin puternic decât Nimrod te face să fii greu 
de detectat, dar nu imposibil. 

— Ceea ce vrea să spună el este că vei putea 


să rămâi ascuns pentru simţurile bătrânei 
Ayesha numai atâta timp cât te vei abţine să-ți 
foloseşti propriile puteri de djinn. 

John schiţă un zâmbet subţire. 

— Hai să punem lucrurile la punct, zise el. 
Aşteptaţi de la mine să merg de unul singur, 
într-una dintre cele mai primejdioase ţări din 
lume, fără niciuna dintre puterile de djinn care 
să mă apere? 

Nimrod încuviinţă. 

— Cam pe-acolo, da. 

— Fără măcar un discrimen? 

— Fără măcar un discrimen, confirmă Nimrod. 
Nu eşti obligat să faci asta, John. Ai de înfruntat 
nişte condiţii foarte dificile, poţi să fii sigur de 
asta. Poate c-ar trebui chiar să mai chibzuieşti. 
Nimeni, cu atât mai puţin eu, nu va gândi ceva 
rău despre tine, dacă nu te vei duce. 

— Mă voi duce, replică John, liniştit. 

— Dacă te vei duce, te va însoţi domnul 
Rakshasas, în calitate de sfătuitor, din moment 
ce poate rămâne nedescoperit, ascuns în lampa 
lui. Şi, fireşte, te vor însoţi, de asemenea, Alan 
şi Neil. 

Amândoi câinii lătrară în acelaşi timp. lar 
domnul Groanin îşi drese vocea cu zgomot. 

— Cu tot respectul pe care vi-l datorez, sir, 
interveni acesta din urmă, nu vi se pare c-aţi 
uitat ceva? 

Nimrod se încruntă. 


— Nu, nu cred, Groanin. 

— Aţi uitat de mine, domnule. Şi eu o să-l 
însoțesc pe flăcău. Oi avea eu numai un braţ, 
dar ştiu să-mi port de grijă. Vă spun eu, ştiu să- 
mi port de grijă. Şi, aşa cum am mai spus-o, nu 
există lucru pe lumea asta pe care nu l-aş face 
pentru tinerii ăştia doi. 

— iți mulţumesc, domnule Groanin, spuse 
John, care se simţea foarte mişcat de această 
demonstraţie de afecţiune din partea valetului 
lui Nimrod. 

— Da, încuviinţă Nimrod. E un gest foarte 
nobil din partea dumitale, Groanin. 

Groanin scutură din cap. 

— Nobil? Nu, domnule, nu e nobil. E doar 
omenesc. Da, cred că aşa s-ar putea numi. 
Omenesc. Uneori, dumneavoastră, djinnii, uitaţi 
de ce suntem în stare noi, oamenii obişnuiţi. 

Alan lătră cu putere, ca şi cum şi-ar fi amintit 
de ceea ce fusese capabil, la rândul lui, pe 
vremea când era o fiinţă umană. 

— Dar unde e lravotum? se interesă John. ŞI 
cum vom ajunge acolo? 

— EI, aici chiar avem şi veşti bune, anunţă 
Nimrod. Marele Preot Eno dă instrucţiuni 
detaliate în privinţa modului în care se poate 
ajunge acolo, cum se poate intra, precum şi 
despre câteva dintre primejdiile pe care se prea 
poate să le întâmpini într-o călătorie subterană 
către Regatul tainic, lravotum. A desenat chiar 


şi o hartă, în care arată drumul cel mai prielnic 
pe care-l poţi urma. 

— Ai spus subterană, nu-i aşa? vru să ştie 
John, întrebându-se cum va izbuti să se 
descurce cu claustrofobia, într-o astfel de 
expediţie. Să ia o pastilă de cărbune ca să 
reziste la un zbor de câteva ore cu avionul era 
una, dar să călătorească pe sub pământ i se 
părea cu totul alta. 

— Palatul Suspendat şi lravotum, care este 
locul dorințelor neîmplinite şi mânioase ce 
înconjoară palatul, se află la câteva mile 
adâncime sub suprafaţa pământului, îi explică 
Nimrod. E mai potrivit pentru un loc secret, 
ermetic. Actuala lui amplasare este sub ruinele 
anticului Babilon, care, la rândul lui, e situat la 
vreo cincizeci şi cinci de mile la sud de Bagdad. 
Eno nu arată propriu-zis cum intrau în palat 
Ishtar şi urmaşele ei, dar descrie în amănunt 
existenţa unei alte intrări secrete, aflată sub 
amplasamentul anticului Turn Babel. 

— A existat cu adevărat? se miră John. 
Credeam că este doar o poveste despre mai 
multe popoare care s-au pomenit deodată că 
vorbesc în sute de limbi diferite, încât nimeni nu 
înţelegea ceea ce spuneau ceilalţi. 

— Babel a existat cu adevărat, aşa este, 
afirmă Nimrod. Amplasamentul este cam la vreo 
sută de mile distanţă la nord de Babilon, într-un 
loc numit Samarra, unde un fel de turn mai 


există şi în zilele noastre. Eno ne învaţă cum să 
găsim intrarea secretă dedesubtul acestui turn, 
precum şi cum se poate ajunge la lravotum de- 
acolo. După cum se spune în pergamente, 
există o mare subterană, dar şi un luntraş care 
te va duce pe malul celălalt. 

— Să mă bată Dumnezeu! exclamă Groanin. 
Era pretextul nimerit pentru ca el să recite 
câteva versuri dintr-un poem, lucru cu care se 
mândrea nespus: 


De unul singur navigând, în barca dreaptă, 
Plătind obol doar un bănutț, cum se cuvine, 
Pe cine, pe al Letei?* țărm care te-aşteaptă, 
Ţi-nchipui că găseşti? 

Doar nu pe mine.“ 


Chicoti sinistru. 

— Vă zic eu, nu pe mine. 

John încuviinţă. 

— Groanin are dreptate, rosti el. Nu vi se pare 
că sună un pic cam, să zicem, gotic? 

Incepuse să se întrebe oarecum dacă merita 
să fie un djinn. Ultimele întâmplări fuseseră de 
natură să-i cam ridice părul pe cap şi să-l 
29 Unul dintre râurile Infernului (Hades) din mitologia greacă. În greaca 
veche, /ethe înseamnă uitare, ascundere. Vechii greci credeau că 
sufletele, înainte de a se reîncarna, erau obligate să bea din apa Letei 
ca să-şi uite existentele anterioare. 

30 Strofă dintr-un poem intitulat Easter Hymn (Imn de Paşte), al 


poetului englez Alfred Edward Housman (1859-1936), din populara 
culegere A Shropshire Lad (Un flăcău din Shropshire). 


înfioare, aşa că o jumătate din el şi-ar fi dorit să 
fie din nou acasă, în New York, ocupându-se de 
lucruri normale, ca de exemplu să fie hărțuit de 
Gordon Warthoff. Ceea ce-l făcu să se întrebe, 
pentru o clipă, dacă Philippa izbutise într-adevăr 
să facă să dispară coşurile celuilalt băiat şi dacă 
prin aceasta îl făcuse să devină mai bun. Fără 
îndoială că avea să afle răspunsul, dacă va 
izbuti să supravieţuiască misiunii în faţa căreia 
se afla şi să se întoarcă la şcoală, pentru 
următorul semestru. De un singur lucru era 
convins John, cu toate acestea: că-i lipseau tare 
mult înţelepciunea şi sfaturile surorii lui. Fără ea 
alături, se simţea ca şi cum ar fi lipsit o parte 
din el. 

— Gotic, zici? replică Nimrod. Este aşa cum 
este, John. Dacă pământenii s-or fi folosit de 
lravotum ca temelie pentru miturile şi legendele 
lor prosteşti, asta are o importanţă mult prea 
mică pentru noi. Aruncă o privire spre ceasul 
său de la mână. E timpul să pornim la drum. Vă 
voi conduce pe toţi cu un vârtej până la 
Amman, în lordania. Cel mult până acolo pot să 
vin Şi eu cu voi. 

— lordania este o ţară învecinată cu Irakul, 
corect? întrebă John. 

— Da. De-acolo, va trebui să găsim mijloace 
mai pământeşti care să vă transporte pe voi 
patru prin deşertul irakian. 

Câteva ore mai târziu, poposiră la cel mai bun 


hotel din capitala Regatului Haşemit al 
lordaniei. Lăsându-i pe Groanin şi pe John într- 
unul dintre numeroasele restaurante ale 
hotelului, Nimrod şi domnul Rakshasas plecară 
să caute un mijloc de transport. Hotelul era plin 
de oameni de afaceri şi jurnalişti britanici şi 
americani, unii dintre ei având de asemenea 
intenția de a călători dincolo de graniță, în Irak. 
Dar, din povestirile pe care John le auzi în timp 
ce savura un delicios hamburger, Irakul i se 
păru chiar mai primejdios decât bănuise la 
început. 

— Nu pot să sufăr locul ăsta, mărturisi 
Groanin, cufundând o linguriţă într-un borcan cu 
mâncare pentru copii. Neavând încredere în cea 
mai mare parte a mâncărurilor care nu erau 
gătite în Anglia, Groanin îşi adusese cu el un 
rucsac uriaş, în care pusese câteva duzini de 
borcane cu mâncare sterilizată pentru copii, 
ceea ce considera el c-ar fi singura mâncare 
sănătoasă într-o ţară cu clima atât de 
caniculară. Dar, oricât de sigură ar fi fost 
mâncarea pentru copii, John considera că e de-a 
dreptul de prost gust pentru un adult să 
mănânce un soi de pastă maronie, căreia i se 
spunea plăcintă mocănească de morcovi. În 
ceea ce-l privea, John prefera să rişte să-şi 
deranjeze stomacul, decât să mănânce praz şi 
conopidă cu brânză Cheddar: numai mirosul de 
aşa ceva era suficient să-l facă să se simtă rău. 


— Nu ştii ce pierzi, spuse John, muşcând atât 
cât îi permiteau fălcile din hamburger. E 
excelent. 

— Dacă vrei să rişti să mănânci aşa ceva, e 
treaba ta, replică Groanin. Pe lângă asta, din 
experienţa căpătată în timpul în care am avut 
grijă de unchiul tău toţi aceşti ani, pot să-ţi spun 
că voi, djinnii, puteţi mânca orice. Nu vreau să 
spun mai mult decât atât. N-am chef să mă 
îmbolnăvesc. 

Dar, dacă vei studia cartea aia, cea pe care-a 
scris-o domnul Rakshasas, atunci vei vedea 
exact despre ce vorbesc. 

Între timp, Nimrod găsise un şofer dispus să-i 
ducă pe John, pe Groanin şi pe cei doi câini (ca 
să nu mai punem la socoteală şi lampa care-l 
conţinea pe domnul Rakshasas) dincolo de 
deşert, în Samarra. Şi, foarte devreme, în 
dimineaţa următoare, la ora patru, când era 
încă întuneric, şoferul îi aştepta în faţa hotelului, 
cu maşina: un sedan mare, Mercedes diesel. 

— La naiba, se plânse Groanin, în timp ce 
şoferul, Darius al Baghdadi, se prezenta. E un 
puştan, pe ochii mei! Câţi ani ai, fiule? 

Darius rânji, mândru. 

— Sir, am doisprezece ani, anunţă el. 

— Şi tatăl tău ce părere are despre tine, e de 
acord să conduci maşina? 

— Tata a murit, spuse Darius. Eu trebuie să-mi 
întreţin familia, acum. Sunt un şofer foarte bun. 


O să vă convingeţi, domnule. 

— Toată lumea cu care-am vorbit mi-a spus că 
Darius e unul dintre cei mai buni şoferi din Irak 
şi ştie drumul prin deşert ca pe propriul 
buzunar. 

— Şi cu bodyguardul cum rămâne? insistă 
Groanin. Aţi spus c-o să angajaţi unul. Unde e? 

Darius clătină din cap. 

— Fără bodyguarzi, zise el. Bodyguarzii atrag 
atenţia. Îi fac pe unii să creadă că am fi pradă 
bogată. Mai bine nu avem bodyguard. 

Groanin, în atribuţiile căruia intra şi să 
conducă limuzina Rolls-Royce a lui Nimrod, 
atunci când se aflau în Londra, gemu, nefericit. 

— Nu pot să sufăr locul ăsta, repetă el. 

— O să vă placă Irakul, zise Darius. Irakul este 
ţară foarte frumoasă. Oameni foarte drăguţi. 

— Tare mă mai îndoiesc de asta, bombăni 
Groanin. 

John îi strânse mâna băiatului irakian. 

— Drăguţă maşină, afirmă el, simțind o uşoară 
invidie faţă de băiatul de doisprezece ani căruia 
i se permitea să conducă aşa ceva. 

— Mercedes Benz este maşină foarte 
puternică, foarte de încredere, aprecie Darius. 
Dar la service şi la dealeri nu stăm bine. A fost 
maşina tatii. Eu prefer Ferrari. 

— Şi eu, fu de acord John. 

— Vreau să fiu pilot de curse, când ajung 
mare, spuse Darius. De Grand Prix. Ca Michael 


Schumacher. El e preferatul meu. 

— Şi mie-mi place, îl susţinu John, cu toate că-i 
plăceau mai mult maşinile de formula Indy 
decât cele de Formula 1. 

Darius avea un zâmbet larg şi o căpăţână 
mare, acoperită cu o claie deasă de păr negru 
care-i cădea în ochi şi despre care John avea 
impresia că-l face să semene cu unul dintre 
membrii formaţiei Beatles. Purta jeanşi, o 
imitație de ceas Rolex din aur, precum şi un 
tricou pe care scria Hasta la vista, baby”. 
Darius îi spuse că tricoul îl primise cadou de la 
un soldat britanic. La cingătoarea din jurul taliei 
avea un toc pentru pistol, dar care nu conţinea 
o armă, ci banii săi, precum şi o teacă din 
argint, în care nu se afla un cuţit, ci o pereche 
de ochelari de soare. Lui Darius părea să-i placă 
foarte mult de Alan şi de Neil, spunând că 
nimeni n-ar crede despre câinii aceştia că ar fi 
americani. În schimb, insistă să-i ducă pe John şi 
pe domnul Groanin la un magazin de haine 
arăbeşti din apropierea hotelului, astfel încât 
fiecare dintre ei să-şi cumpere câte o thobe- o 
cămaşă lungă, albă, pe care o purtau bărbaţii 
arabi şi care le ajungea până la glezne - şi câte 
un bisht, un fel de halat lung, purtat pe 
deasupra. 

— Mai bine arătaţi ca arabii, atât timp cât 
călătorim, le explică Darius. Astfel, bandiți care 


31 „La revedere, puiule!”, în limba spaniolă, în original. 


ne văd zic că nu merită osteneala să ne 
jefuiască. 

— Dar cu tine cum rămâne? îl întrebă Groanin 
pe Darius, simțindu-se caraghios în straiele sale 
lungi. Tu nu eşti îmbrăcat ca un arab. 

Darius începu să râdă. 

— Da, dar eu sunt arab. Dacă se-ntâmplă 
ceva, vorbesc arăbeşte şi n-or să încerce să mă 
jefuiască. Dar dacă vreunul bănuieşte că sunteţi 
englezi sau americani, atunci s-ar putea să 
încerce să vă jefuiască. 

Groanin înghiţi în sec, stingherit. 

— Ai dreptate, cred eu. 

— Mi-aş dori să vorbesc şi eu arăbeşte, spuse 
John. 

Avea să fie o zi caniculară. În seara 
precedentă, temperatura trecuse de patruzeci 
de grade, iar fierbinţeala deşertului îi încălzise 
oasele lui John, făcând să-i revină puterile de 
djinn. Astfel, de îndată ce-şi dori să vorbească 
arăbeşte şi pronunţă cuvântul său de 
concentrare, dorinţa i se şi îndeplini. 

— Ai face mai bine să ai grijă cu astfel de 
lucruri, îl sfătui Nimrod, atunci când, ceva mai 
târziu, îl auzi pe John vorbind araba şi înţelese 
ceea ce se întâmplase. Mă refer la dorinţe. Adu- 
ţi aminte. De îndată ce treceţi graniţa în Irak, nu 
trebuie sub nicio formă să-ţi mai foloseşti 
puterile de djinn. Asta pentru cazul în care 
Ayesha s-ar gândi să-şi folosească radarul 


pentru djinni. Îi înmână lui John un telefon 
celular. 

Sună-mă aici, în Amman, când o s-ajungi iarăşi 
la suprafaţa pământului. Nu cred că o să ai 
semnal până atunci. 

Alan şi Neil scoaseră fiecare câte un lătrat 
puternic, după care săriră pe bancheta din 
spate a automobilului. 

— La revedere, domnule, spuse Groanin, 
scuturându-i cu putere mâna lui Nimrod. 

— La revedere, Groanin, şi-ţi mulţumesc. 

Valetul englez se căţără pe bancheta din 
spate, alături de cei doi rottweileri, apucându-se 
să citească din Daily Telegraph. 

— Ce-ai de gând să faci? îl întrebă John pe 
Nimrod. Vreau să spun, cât timp vom fi în Irak? 

— Poţi să fii sigur că voi avea destule de făcut, 
răspunse Nimrod. Dacă vom izbuti s-o 
împiedicăm pe Ayesha să facă din sora ta 
următorul Djinn Albastru din Babilon, este de 
asemenea de datoria noastră să căutăm o 
înlocuitoare pentru Ayesha, cât mai repede cu 
putinţă. 

— Dar eu credeam că nimeni nu vrea postul 
asta. 

— Nu e întru totul adevărat, spuse Nimrod. O 
parte a problemei a fost aceea că Ayesha, 
având inima atât de împietrită, şi-a pierdut 
abilitatea de a-şi conduce poporul. A îmbătrânit. 
l-a jignit pe mulţi dintre djinni. Dar eu sunt mult 


mai convingător şi mai diplomat. Ca rezultat, 
este foarte posibil ca eu să reuşesc cu uşurinţă, 
acolo unde ea a eşuat în totalitate. 

— Atunci, unde-o să cauţi? 

— Mă gândesc că mai degrabă ar trebui să 
încerc la Monte Carlo, declară Nimrod. E 
capitala europeană a ghinionului*?, iar acolo se 
află cineva care s-ar putea dovedi persoana 
potrivită. 

Nimrod îl îmbrăţişă pe John şi-şi frecă apoi 
mâinile cu un gest de fals entuziasm, încercând 
să-şi învingă îngrijorarea pe care-o simţea la 
gândul că nepotul său pleca într-o expediţie 
atât de primejdioasă. 

— Bine, atunci. La revedere, John, şi mult 
noroc. 

— La revedere, unchiule, răspunse John şi, 
fără să mai stea pe gânduri, sări pe scaunul din 
faţă al Mercedesului, înainte ca Nimrod să-i 
observe teama. 

Privi spre Darius, apoi spre Groanin. 

— Am luat tot ceea ce trebuia, domnule 
Groanin? întrebă el. 

Ca un bun valet, Groanin avea o listă. 

— Telefon celular, încărcător, trusă de prim 
ajutor, apă, pliculeţe cu ceai, lanterne, umbrelă, 
şerveţele, mâncare pentru câini Mutt'n'Pooch - 
cincizeci şi şase de cutii - hârtie igienică, 


3? Aluzie la faptul că în Monte Carlo se află cele mai multe şi mai 
frecventate cazinouri din Europa. 


mâncare pentru copii - cincizeci şi şase de 
borcane - prăjituri cu mentă Kendall, sendvişuri 
arăbeşti... asta-i tot, cred eu. 

— Umbrelă? se miră John. Pentru ce 
Dumnezeu ai mai luat-o şi pe-asta? 

— Pentru cazul în care plouă, fireşte. 

— În deşert nu plouă, râse John. 

— Cred că nu eşti bine informat, replică 
domnul Groanin. Plouă peste tot. Şi mai bine e 
să fii pregătit, asta e ceea ce am spus 
întotdeauna. 

— N-ai uitat nimic? întrebă Nimrod şi, prin 
fereastra deschisă a Mercedesului, îi întinse lui 
John traducerea legată în piele, a lui Virgil 
Macreeby, după Pergamentele lui Bellili. Cartea 
lui Eno. 

— Da, zâmbi John. Avem nevoie de asta. 

Porniră prin suburbiile oraşului Amman şi, 
aproape imediat, John descoperi un indicator pe 
care scria că până la Samarra sunt cinci sute de 
kilometri, ceea ce înseamnă un pic mai mult de 
trei sute de mile. Aveau în faţa lor un drum de 
şase sau şapte ore. Sau poate mai puţine, 
ţinând cont de viteza cu care Darius conducea 
maşina. John constată că băiatul irakian 
conducea cu mare îndemânare, mai ales atunci 
când observă că Darius se cocoţase pe un teanc 
alcătuit din mai multe cărţi de telefoane ale 
Bagdadului, astfel încât să poată vedea pe 
deasupra bordului. Mai erau şi alte modificări pe 


care i le adusese Mercedesului, astfel încât să-l 
poată conduce. Capătul cu care se loveşte al 
unei crose pentru golf fusese montat pe 
schimbătorul de viteze, iar pedalele fuseseră 
înălțate de un tinichigiu priceput, care se 
folosise de câteva cutii goale de tablă pentru 
cafea. În clipa în care se crăpă de ziuă, se aflau 
pe drumul deşertului, într-un peisaj aproape ca 
de pe Marte; abia acolo Darius apăsă cu 
adevărat pedala de acceleraţie. 

— Chiar trebuie să conducă atât de repede? 
se plânse Groanin. 

— Sunt şofer foarte bun, râse Darius, atingând 
cu degetul o fotografie a lui Michael 
Schumacher, pe care-o agăţase de oglinda 
retrovizoare, ca să-i poarte noroc, înainte de a 
mări şi mai mult viteza. Vedeţi? Foarte repede. 
Ca Michael Schumacher, este? 

Groanin gemu tare şi, lăsându-se pe spate pe 
banchetă, se apucă să înfulece dintr-o cutie cu 
friptură de porc cu sos de mere, ca să se mai 
liniştească puţin. 

— Când ţi-ai luat permisul? îl întrebă John pe 
Darius. 

Băiatul irakian îi răspunse râzând: 

— Care permis? N-am niciun permis. Am 
familie de întreţinut. Mama şi patru surori. Nu 
trebuie permis. 

Groanin gemu din nou tare şi, ascunzându-se 
în spatele ziarului său vechi de două zile, 


încercă să nu bage de seamă ceea ce se 
întâmpla în faţa lui. 

Maşina lor nu era singura care călătorea spre 
Bagdad. Incă de când plecaseră din Amman, 
aveau în spatele lor trei Range Roveruri albe, în 
care se aflau câţiva ziarişti occidentali, fotografi, 
precum şi bodyguarzii lor foarte bine înarmaţi. 
Darius făcu un semn cu capul în direcţia lor, în 
timp ce-i privea în oglinda retrovizoare. 

— Încearcă să se ţină după noi, anunţă el, 
fericit. Vreţi, poate, să-i pierdem pe drum? 

— Dumnezeule, nu! exclamă Groanin. Cu cât 
suntem mai mulţi, cu atât suntem mai în 
siguranţă. 

— Nu şi aici, în deşert, spuse Darius. Numărul 
poate aduce siguranţă în Anglia sau în America. 
Numai că aici, cu cât mai mulţi, cu atât mai 
multe ţinte. Mai bine să călătorim singuri. Aşa 
cred eu. 

— lar eu nu cred, protestă Groanin. De fapt, 
opreşte un pic şi vezi dacă se opresc şi ei. Ar 
putea să aibă un ziar mai recent decât al meu. 

— OK, spuse Darius. Dumneavoastră sunteţi 
şeful. Dar ar fi mai bine să aşteptăm până la 
Safawi, zic eu, şi să poposim acolo. 

Safawi era un oraş iordanian, tradiţional punct 
de popas pentru camioane, unde şoferii 
matahalelor pe roţi se opreau să bea ceva rece 
şi să înfulece un chebap, sau o lipie de la 
vreuna dintre brutăriile din drum. Darius trase 


automobilul în afara drumului, în faţa unei 
benzinării improvizate. Cele trei Range Roveruri 
îi urmară exemplul şi un întreg detaşament de 
bărbaţi şi femei cobori. Una dintre femei, 
frumoasă, dar cu înfăţişarea aspră, se apropie 
de John, în timp ce şoferii îşi făceau plinul cu 
benzină, iar Groanin îi implora să-i dea un ziar. 

Femeia purta o cămaşă neagră, pantaloni 
bufanţi negri, de călărie, o jachetă neagră, 
ochelari de soare negri, precum şi mai multe 
aparate de fotografiat atârnate de gât, în stilul 
în care-şi poartă medalioanele cântăreții de rap. 

— Britanic? întrebă ea. 

— American, răspunse John. 

— Ce cauţi aici? îl luă ea la rost. Aici nu e parc 
de distracţii. Locul acesta e primejdios. Tipul de 
colo, cu o singură mână, e tatăl tău sau ce e? 

— Nu, zise John. Nu e tatăl meu. Uitaţi, vă 
mulţumesc, dar nu e cazul să vă faceţi griji 
pentru mine. Sunt îmbrăcat arăbeşte. Vorbesc 
araba cursiv. Şi merg cu o maşină cu numere de 
înmatriculare irakiene. Spre deosebire de cele 
ale dumneavoastră. Probabil că sunt mai în 
siguranţă decât dumneavoastră. 

— Ai dreptate. Femeia zâmbi. Îi întinse mâna, 
iar John i-o apucă, grijuliu, în timp ce-şi rostea 
numele. 

— Eu sunt Montana Retch, zise ea. De la 
agenţia de presă Beretta. Poate c-ai auzit de 
mine. 


— Nu, chiar nu, răspunse John. 

— N-are importanță. Auzi,  puştiule, te 
deranjează dacă-ţi fac o poză? Domnişoara 
Retch deja desfăcuse capacul de la obiectivul 
unuia dintre aparatele sale de fotografiat. Nu ai 
ocazia să vezi prea mulţi băieți americani pe- 
aici. Şi, cu siguranţă, nu îmbrăcaţi aşa cum eşti 
tu. Cam ca Lawrence al Arabiei. 

John zâmbi, oarecum mândru. Să fie asemănat 
cu Lawrence al Arabiei i se părea că sună foarte 
bine. 

— Daţi-i bătaie, o invită el. Faceţi fotografia. 

— Încotro vă îndreptaţi? îl întrebă ea, privind 
prin obiectiv. 

— Spre Samarra. 

— E vreo poveste pe-acolo? 

— Nu, din secolul al XVII-lea încoace, spuse 
John. Adică, de când persanii i-au învins pe 
mauri”, Cel puţin, asta susţine ghidul turistic al 
Irakului. 

— A, exclamă domnişoara Retch, părând 
oarecum dezamăgită. Ei bine, nu poţi să te 
superi pe o fată fiindcă întreabă. 

John se întoarse în clipa în care Groanin 
scotea un şuierat asurzitor, venind spre el şi 
fluturând un ziar în mână. Dincolo, la 
benzinărie, Darius terminase de făcut plinul. 

33 În realitate, Irakul a făcut parte din Regatul Persic din secolul al Il- 
lea până în secolul al Vil-lea, la venirea musulmanilor arabi, sub 


ocupaţia cărora a rămas până în secolul al XIll-lea, când a fost 
incorporat în Imperiul Otoman. 


— Trebuie să plec, anunţă John. 

— Bun, mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu 
tine, John, zise ea. 

— Şi mie, domnişoară Retch. Şi vă doresc 
succes în călătoria dumneavoastră. i 

— Mulţumesc, îi răspunse ea. li sunt 
recunoscătoare pentru asta. 


Capitolul 13 
Ziua lăcustelor 


Ajunseră la graniţa irakiană chiar înainte de 
amiază, iar acolo se văzură nevoiţi să-şi arate 
paşapoartele la nu mai puţin de şase puncte de 
control, mai întâi în faţa funcţionarilor 
iordanieni, apoi a celor irakieni. Paşaportul 
american al lui John şi evidenta sa tinereţe 
atraseră puţin atenţia, dar el şi cu domnul 
Groanin le serviră funcţionarilor povestea pe 
care Nimrod o ticluise - că Groanin îl ducea pe 
John să-şi vadă bunicuţa pe care n-o întâlnise 
niciodată - aşa că, după câteva ore de explicaţii 
şi de aşteptare, li se permise în sfârşit să-şi 
continue călătoria. 

Pe partea irakiană a graniţei, şoseaua era la 
fel de bună ca oricare dintre cele pe care le 
văzuse John în Statele Unite. Parapetele se 
întindeau de-a lungul întregii şosele şi, la fiecare 
şaizeci de mile, se găseau chiar şi mese din 
beton pentru picnic, cu umbrele metalice. Intr- 


un astfel de loc de popas, aflat în apropierea 
unui lan de porumb, se opriră să ia prânzul, 
moment în care Groanin descoperi că rucsacul 
în care-şi ţinea mâncarea pentru copii îi fusese 
furat, probabil la unul dintre punctele de 
control. O altă cercetare prin maşină dezvălui 
faptul că şi lada frigorifică în care se găseau 
sendvişurile cu falafel pentru John şi Darius 
dispăruseră, laolaltă cu toate cutiile cu mâncare 
pentru câini Mutt'n'Pooch. 

— Asta-i ca naiba, se plânse domnul Groanin. 
Acum ce-o să ne facem? Am zis, acum ce-o să 
ne facem? 

— Cine-ar putea să fure cincizeci şi şase de 
cutii de hrană pentru câini? îl întrebă John pe 
Darius. 

— Unii oameni din Irak foarte săraci, îi 
răspunse Darius. Probabil mănâncă ei mâncarea 
pentru câini. Putem să găsim ceva mâncare 
lângă Fallujah. Ştiu eu loc bun. Mult falafel. Mult 
de toate. 

— Nu, mulţumesc, refuză Groanin. Probabil că 
vom ajunge să fim serviţi cu propria noastră 
mâncare pentru câini. 

John arătă spre lanul de porumb. 

— Poate găsim de mâncare în lanul ăsta. 

— Porumb prea crud pentru mâncat, spuse 
Darius. 

— Nu mă gândeam să mâncăm porumb, 
replică John. Detesta porumbul aproape la fel de 


mult pe cât detesta broccoli. Nu, eu mă 
gândeam la altceva. 

După cum scria în LPB, djinnii care trăiau în 
deşert se hrăneau uneori cu lăcuste şi cu larvele 
lor (care treceau chiar drept delicatese în 
rândurile djinnilor mai sofisticaţi), numite /arad. 
Citind despre acest subiect atunci când fuseseră 
la hotel, în Amman, jaradul devenise un subiect 
de oribilă fascinaţie pentru John. Apoi, se 
gândise că e puţin probabil ca el să ajungă 
vreodată să mănânce /arad. Numai că acum se 
afla în deşert, încins şi flămând deopotrivă, iar 
ideea de a încerca o gustare specifică djinnilor 
nu i se mai părea atât de revoltătoare, aşa că, 
înarmat cu o geantă cu clapetă, pătrunse în lan, 
să vadă dacă va putea găsi ceva insecte sau 
larve ale lor suficient de mari încât să poată fi 
mâncate. 

Invaziile lăcustelor constituiau o problemă 
serioasă pentru fermierii din partea locului, iar 
prima lăcustă pe care o prinse John, avea 
lungimea de opt inci*. În ochii flămânzi de djinn 
ai lui John, lăcustele păreau să compună o masă 
copioasă, aşa că, în mai puţin de zece minute, 
îşi umplu geanta şi o aduse cu el la masa pentru 
picnic, lângă care Darius deja aprinsese un mic 
foc, pe care să fiarbă apă pentru ceai şi cafea. 

Groanin se arătă oripilat. 


34 Unitate de măsură a lungimii în sistemul anglo-saxon, un inci (sau 
tol) echivalând cu 2,54 centimetri. 


— Sper că n-ai de gând, spuse el. 

— Dacă mă iau după ceea ce scrie în LPB, se 
pare că sunt delicioase, îl informă John pe 
domnul Groanin. Nu ştii că şi în Biblie se 
povesteşte despre oameni care mâncau 
lăcuste? Lăcuste şi miere sălbatică. 

— In Biblie mâncau o grămadă de lucruri pe 
care n-ai vrea să le mănânci şi tu, ripostă 
domnul Groanin, care simţea că i se face rău 
numai la gândul c-ar putea mânca lăcuste. Mie- 
mi place să stea mâncarea nemişcată pe 
farfurie, atunci când mănânc. 

Închizând bine geanta, astfel încât nimic din 
neastâmpărata lui pradă să nu-i scape, John se 
îndreptă spre marină să caute lampa în care se 
afla domnul Rakshasas, căruia să-i ceară sfatul 
despre cum ar fi mai bine să prepare jarad. lar 
bătrânul djinn îl învăţă să caute mai întâi ceva 
cu care să le pună în frigare, ceva de genul unui 
beţişor pentru chebap. Privind pe podeaua 
maşinii lui Darius, John observă ceva potrivit. 

— N-ar merge şi o bucată de antenă auto 
ruptă? se interesă el. 

— Foarte bună, foarte bună, îi răspunse 
domnul Rakshasas. Pune-le în frigare, frige-le la 
foc, apoi smulge-le picioruşele şi rupe-le 
capetele şi toracele, în acelaşi fel în care faci cu 
un crustaceu. Abdomenul care rămâne din 
insectă o să fie foarte bun de mâncat. Mi-ar 
plăcea să pot să mănânc jarad cu voi, asta-i 


sigur. Sunt ani de zile de când n-am mai mâncat 
aşa ceva. Domnul Rakshasas oftă. Cu toate 
acestea, e mai bine să rămân ascuns în lampa 
mea. Pentru cazul în care Ayesha ar încerca să 
mă descopere cu radarul ei. 

După ce fripse vreo şase-şapte lăcuste în 
frigarea lui improvizată, John se pregăti să guste 
una, scoţând-o de pe sârma antenei, apoi 
smulgându-i picioruşele şi capul. Darius şi 
Groanin priviră cu groază cum John duce mica 
insectă la gură şi începe să mestece, la început 
încetişor, apoi din ce în ce mai repede, pe 
măsură ce descoperea că-i place la gust. 

— Ştiţi cum e? îi întrebă el. E delicioasă. Un fel 
de combinaţie între un ou fiert şi un crevete din 
ăla mare. 

Groanin se întoarse cu spatele, încercând să-şi 
stăpânească stomacul care se revolta 
spasmodic. 

— Cred c-o să mi se facă rău, anunţă el, cu o 
voce slabă. 

Alan şi Neil urmăreau scena, de asemenea, 
dar, spre deosebire de Groanin şi de Darius, îl 
invidiau pe john pentru  gustarea lui 
improvizată. Mişcându-se nerăbdători pe labele 
din spate, se lingeau pe boturi şi scânceau de 
foame, în timp ce John înghiţea prima lăcustă şi 
se pregătea s-o înfulece pe cea de-a doua. 

— Vreţi şi voi? 

Cei doi câini începură să latre vioi. 


John le împărţi câteva trupuri de insecte lui 
Alan şi lui Neil, apoi mai fripse câteva. 

— Sunteţi siguri că nu vreţi să încercaţi? îi 
întrebă el pe însoțitorii săi umani, cu zeama de 
lăcuste şiroindu-i pe bărbie. Sunt mult mai bune 
la gust decât arată. 

Groanin îşi înghiţi nodul din gât, îngreţoşat, 
apoi scutură din cap. 

— Nu, mulţumesc foarte mult, răspunse el, cu 
acreală. Mai degrabă mor de foame. lţi spun eu, 
mai degrabă mor de foame. 

— Ei bine, dacă eşti sigur de asta, spuse John, 
mestecând o altă lăcustă, e problema dumitale. 

— Mai degrabă a ta”, pufni Groanin. 

Darius, în schimb, făcu un gest afirmativ. 

— Poate încerc şi eu una, la urma urmei, zise 
el, trăgând trupul unei lăcuste de pe fosta 
antenă auto, acum înnegrită. 

— Aşa te vreau, spuse John, vorbindu-i pentru 
prima dată într-o arabă curgătoare şi ajutându-l 
pe celălalt băiat să curețe picioarele gustării 
specifice djinnilor. 

Darius muşcă puţin dintr-o margine a trupului 
de lăcustă, înghiţi, rânji spre John, făcu un semn 
de aprobare din cap, apoi înfulecă şi restul. 

— E bun, îi spuse el lui John. Dar cum de se- 
ntâmplă că vorbeşti atât de bine în arabă? Şi 
35 Joc de cuvinte intraductibil în textul original, expresia it's your 
funeral, folosit de John, însemnând, în argoul american, te priveşte, e 


problema ta, în timp ce personajul celălalt, Groanin, se referă la 
înţelesul primar, acela de ceremonie funerară. 


cum ai făcut şmecheria cu vocea aia care ieşea 
din lampă? Eşti cumva ventriloc? Înghiţi o altă 
lăcustă. Dacă n-aş fi ştiut, aş fi zis că vocea era 
a unui djinn. Şi că, poate, djinnul acela era 
sclavul tău. 

— De fapt, îi mărturisi John, eu însumi sunt un 
djinn. 

— Fără vrăjeală? 

— Fără vrăjeală. 

— E tare, exclamă Darius. Dacă apar bandiții 
şi încearcă să ne jefuiască, o să poţi să-i 
transformi în lăcuste şi pe urmă o să ne putem 
mânca duşmanii. 

— Mă tem că nu pot să mă folosesc de 
puterile mele, îi explică John lui Darius. Ştii, sora 
mea, Philippa, a fost răpită de un djinn foarte 
puternic, iar eu am venit aici s-o salvez. Dacă 
mă folosesc de puterile mele, djinnul va prinde 
de veste că sunt aici şi o va duce pe sora mea 
în altă parte. Sau îşi va folosi puterile împotriva 
noastră. 

— Înţeleg, spuse Darius, vorbind din nou 
englezeşte, ca să priceapă şi Groanin. Atunci, 
trebuie să sperăm că nu vin bandiții. Dar, cel 
mai important, poate, e să sperăm că n-or să 
vină Utug şi Gigim. Eu nu i-am văzut niciodată 
cu ochii mei, dar toată lumea din părţile astea 
ştie despre ei. Sunt doi demoni care trăiesc în 
deşert, pe teritoriul prin care trebuie să trecem. 
De când cu războiul, în general îi lasă pe 


oameni în pace. Ridică din umeri. Dar un djinn 
tânăr ca tine, John? Cine ştie ce s-ar întâmpla 
dacă află că eşti aici? Ar putea să-ţi ceară cine 
ştie ce tribut. Aşa fac ei, mi s-a spus. 

— Avem noi ceva care să semene a tribut? 
întrebă Groanin. 

John ridică din umeri şi-i ceru sfatul domnului 
Rakshasas. 

— Tributurile cerute de demoni sunt, după 
tradiţie, în forma unui ospăț grandios sau al 
unui buchet de flori foarte frumoase, le spuse 
el. Sau al unei pietre preţioase fabuloase, poate. 

— E bine, replică Groanin. Avem găleți întregi 
de pietre preţioase. Îşi scutură capul, necăjit. 
Haideţi! Ar fi mai bine s-o pornim la drum 
înainte să mă răzgândesc şi să înghit una dintre 
gângăniile-astea săltăreţe. 

După o oră de drum, trecură pe lângă un 
crater larg format în urma exploziei unei 
bombe, chiar pe mijlocul şoselei, apoi pe lângă 
un transportor blindat abandonat. Două 
elicoptere se roteau pe deasupra lor şi, în 
depărtare, zăriră o trâmbă de fum negru ieşind 
din dreptul unei conducte petroliere în flăcări. 
Câteva minute mai târziu, Darius fu nevoit să 
tragă cu putere de volan într-o parte, ca să 
evite ciocnirea cu o maşină care venea spre ei 
cu toată viteza, pe partea lor de drum. lar John 
scoase un țipăt când văzu că un bărbat din 
cealaltă maşină îndreaptă o armă spre ei. 


Darius învârti volanul în direcţia opusă, apoi 
acceleră puternic. În spatele lor, auziră 
zgomotul câtorva împuşcături, iar ceva metalic 
izbi maşina, numai că băiatul irakian îşi păstră 
atât cumpătul, cât şi piciorul apăsat pe pedala 
de acceleraţie până la podea, sau, cel puţin, cât 
de aproape de podea putea să ajungă. 
Parcurseră vreo câteva mile până să-şi ridice 
din nou piciorul de pe pedala de acceleraţie, 
după care îndreptă automobilul spre un mic pâlc 
de palmieri, aflat la vreo sută de iarzi** în afara 
drumului. 

— Am scăpat de ei, strigă, vizibil uşurat. 

— Şi-atunci, de ce ne oprim? se interesă 
Groanin. 

— Pentru că, domnule, trebuie să schimbăm 
roata, îi explică Darius. Am rămas pe jantă. Cred 
că un glonţ ne-a găurit cauciucul. 

— Mai bine pe el, decât pe noi, observă 
Groanin. 

Darius opri maşina în spatele unei dune mari 
de nisip, ca să nu poată fi zăriţi de pe şosea. 

— Vă rog, nu faceţi prea mult zgomot, le 
spuse el, coborând din maşină. Aici e marginea 
ținutului demonilor. Şi al bandiţilor. Foarte prost 
loc pentru oprit. 

O examinare rapidă îi confirmă bănuielile lui 
Darius. Erau nevoiţi să schimbe roata. 


36 Unitate de măsură a lungimii în sistemul anglo-saxon, un iard 
reprezentând 0,9 metri. 


— Pot să te-ajut? se oferi John. 

— Da, te rog, acceptă Darius. 

Domnul Groanin îi ajută la rândul său, pe cât 
putea s-o facă folosindu-se de singurul său braţ. 
Între timp, Alan şi Neil plecară să facă acea 
treabă pe care-o fac câinii, dar după câteva 
minute lătrau furioşi şi goneau după o vulpe, 
lucru pe care, de asemenea, îl fac uneori câinii. 
John îi strigă, supărat, cerându-le să vină la 
piciorul lui. 

— N-aţi auzit ce-a zis Darius adineauri? îi certă 
el. Jos! 

Alan îşi plecă puţin capul, îi linse spăsit mâna 
lui John şi apoi plecă să-şi arunce privirea pe 
prima pagină a ziarului lui Groanin, în timp ce 
Neil sări în maşină, deschise radioul şi, lipindu-şi 
urechea de unul dintre difuzoare, ascultă 
emisiunea de la Radio Bagdad, cu volumul dat 
la minimum. 

— Sunt câini foarte deştepţi, constată Darius. 

— Asta se-ntâmplă pentru că, în realitate, nu 
sunt câini, îi explică John. Sunt unchii mei. Apoi 
îi povesti cum mama lui îi transformase pe cei 
doi bărbaţi în rottweileri, ca urmare a tentativei 
lor de a-i omori tatăl. 

— Pe cel care l-a omorât pe tata, zise Darius, 
vorbind în arabă, mi-ar plăcea să-l pot 
transforma într-un câine. În timp ce scotea 
cricul din portbagaj, rânji spre John. Poate faci 
tu asta pentru mine. 


— Nu fac lucruri de genul ăsta, refuză John, 
amintindu-şi cât de îngrozitor de vinovat se 
simţise atunci când fusese obligat să-l 
transforme pe Finlay Macreeby într-un şoim; era 
o imagine care avea să-l bântuie pentru tot 
restul vieţii sale. Indiferent cui! 

— Păcat, spuse Darius, începând să 
deşurubeze buloanele de la roată. Dar, ca să fiu 
sincer cu tine, chiar nu văd rostul să mai fi 
djinn, dacă nu-i transformi pe oameni în 
animale. În special pe oamenii nesuferiţi. 

Intre timp, soarele începuse să coboare şi, în 
tot timpul în care lucră la schimbarea roții, 
Darius aruncă întruna priviri peste umăr şi 
recită o incantaţie în limba arabă împotriva 
celor doi demoni ai deşertului despre care 
amintise mai devreme. 

— Utug şi Gigim sunt imuni la îndurare şi 
bunăvoință, îi explică el lui Groanin. Arătă spre 
oglinzile laterale ale automobilului. Dacă-i 
vedeți, va trebui să ne folosim de oglinzile astea 
ca să-i învingem, pentru că, dacă-şi vor vedea 
propriile chipuri, se vor îngrozi. Cel puţin, aşa 
mi-a spus tata. 

Darius şi John tocmai izbutiseră să scoată 
roata cea veche şi o fixau pe cea de rezervă pe 
osie, când băiatul şofer se ridică deodată, brusc, 
ca şi cum ar fi văzut un lucru extrem de 
înspăimântător. În tăcere, Darius le arătă spre 
coama unui deal, unde două siluete se profilau 


în lumina soarelui la apus. Şi, chiar în timp ce 
John urmărea cu privirea direcţia spre care-i 
arăta braţul lui Darius, Alan şi Neil apărură 
lângă el, mârâind ca şi cum ar fi simţit primejdia 
care-i ameninţa pe tânărul lor stăpân şi pe 
prietenii acestuia. 

— E ceva-n neregulă, aşa-i? întrebă Groanin. 

— Utug, îi şopti Darius, şi Gigim. Demonii 
deşertului. Aoleu! Arată ca două lăcuste uriaşe. 
înghiţi în sec cu zgomot şi clătină din cap. Mă 
tem că sunt deja furioşi pe noi, tinere stăpân. 

Era cât se poate de adevărat. Cele două 
siluete de pe dealul din apropiere, ambele la fel 
de înalte ca un bărbat bine clădit, aveau mâini 
şi picioare ca ale oamenilor, dar capete şi aripi 
ca ale unor lăcuste enorme. Dându-şi seama de 
faptul că fuseseră văzute, cele două creaturi 
începură să zboare, scoțând un fel de băzâit 
oribil şi îndreptându-se direct spre automobil. 

John înşfăcă lampa în care se afla domnul 
Rakshasas de pe bancheta din faţă. 

— Doi demoni ai deşertului se reped spre noi! 
ţipă el. Utug şi Gigim, aşa zice Darius că se 
numesc. N-aş putea să spun sigur dacă astea 
sunt numele lor adevărate. Dar amândoi au 
înfăţişarea unor lăcuste uriaşe şi oribile. 

— E un mare ghinion, după ospăţul vostru cu 
jarad, asta e, comentă domnul Rakshasas, 
dinăuntrul lămpii. N-or să fie prea amabili cu 
voi, după ce le-aţi înfulecat prietenii. Demonii 


deşertului sunt înfierbântaţi din fire, ăsta-i şi 
motivul pentru care locuiesc în deşert. Răutate 
şi ferocitate pură, asta înseamnă ei, fără niciun 
gram de rațiune în fiinţele lor. Sunt foarte 
înfierbântaţi împotriva voastră, John, poţi să fii 
sigur de asta. 

— Dacă aveţi vreo idee bună, îl zori John, 
văzând că demonii se apropiau din ce în ce mai 
mult, acum ar fi momentul cel mai potrivit să 
ne-o spuneţi. 

Dar era deja prea târziu. Cei doi demoni ai 
deşertului aterizară în faţa lui John, a lui Darius 
şi a domnului Groanin. Alan şi Neil începură să 
mârâie la hidoasele creaturi, dar John îi ţinu pe 
cei doi câini de zgărzile lor, dându-şi seama de 
faptul că, dacă s-ar fi repezit la acei monştri, ar 
fi fost imediat măcelăriți. Darius avusese, cu 
siguranţă, dreptate. Atât Utug, cât şi Gigim, 
arătau cât se poate de limpede că sunt imuni la 
ceea ce se numeşte îndurare sau bunăvoință. 
Mai mult decât atât, păreau să radieze, la 
propriu, fierbinţeala furiei lor. Temperatura 
aerului depăşea 120 de grade Fahrenheit” dar 
în apropierea celor doi demoni era de parcă ar fi 
lăsat cineva uşa cuptorului deschisă. John trase 
concluzia că, dacă într-adevăr această 
fierbinţeală suplimentară se datora mâniei celor 
doi demoni, atunci chiar că se aflau la ananghie. 
Între timp, încercările lui Groanin de a întoarce 


37 Echivalente, pe scara Celsius, cu aproximativ 50 de grade. 


oglinzile laterale ale automobilului astfel încât 
acestea să poată reflecta oribilele înfăţişări ale 
celor doi demoni, iar aceştia să şi le vadă, nu 
dăduseră niciun rezultat favorabil. 

— Am impresia că vrea să ne sperie cu 
reflectarea propriilor noastre imagini, rosti cel 
mai înalt dintre cei doi, care era Utug. Vocea lui 
era profundă şi seacă, dar râsul lui fu ceea ce i 
se păru mai înspăimântător lui John. Începea ca 
o tuse şuierată, continuând astfel timp de mai 
multe secunde, fără să dea vreun semn că s-ar 
mai înmuia. 

— Jalnic, fu de părere Gigim, a cărui voce nu 
era mai puţin uscată decât cea a lui Utug. La fel 
ca şi în cazul celuilalt demon, chipul său, ca al 
unei lăcuste, dar conţinând şi câteva trăsături 
omeneşti, cum ar fi o gură şi doi ochi mari, era 
schimonosit într-o veşnică strâmbătură. la uite, 
n-are decât o mână, adăugă el, arătând către 
Groanin, în timp ce antenele i se bâţâiau într-un 
mod oribil pe vârful capului său de un maroniu 
închis şi în întregime lipsit de păr. 

— Poate că micuțul djinn i-o fi rupt-o şi i-o fi 
mâncat-o, rosti Utug, cu un sarcasm îndreptat 
către John. Aşa cum a făcut şi cu prietenii noştri 
zburători. Sunt convins că le pot simţi mirosul 
trupurilor în respiraţia lui şi că-i aud zvârcolindu- 
se în stomacul lui. O să vedem cum te vei simţi 
tu, pus în frigare, fript de viu pe nişte cărbuni 
încinşi, iar apoi mâncat. 


— N-ai auzit despre drepturile animalelor? îl 
întrebă Gigim. Există legi împotriva cruzimilor 
precum cele comise de tine, chiar şi în Irak. 

— N-am ştiut că lăcustele-alea erau prietenii 
voştri, răspunse curajos John. Dac-aş fi ştiut 
asta, nu le-aş fi mâncat, în niciun caz. Îmi pare 
foarte rău, sincer. 

— Asta îndreaptă lucrurile, aşa-i? pufni Utug, 
din ale cărui urechi mici, atrofiate, ieşea fum, de 
parcă furia lui ar fi devenit tot mai aprinsă de la 
o secundă la alta. Dă-mi voie să-ţi spun ceva, 
micuţule djinn: şi o lăcustă are simţire. 

— Şi nu doar simţire, insistă Gigim. Şi drepturi. 
Are tot atâtea drepturi să trăiască pe cât are un 
djinn, sau o fiinţă umană. 

Utug făcu un pas mare în direcţia lui Groanin. 

— Abia aştept să-l mănânc pe ăsta mai gras, 
anunţă el. Dar e mare păcat că nu i-a rămas 
decât un braţ. Tocmai braţele îmi plac mai mult 
dintre toate. Mai ales degetele. 

— Pielea de pe degete e gustoasă. Dar mie îmi 
place să ronţăi capetele, cel mai mult. Mai ales 
atunci când au păr mult, ca al omuleţului ăstuia. 

Câteva mici vârtejuri se jucau în jurul 
degetelor de la picioarele lui Gigim, trimițând 
trâmbe de praf fierbinte în aer, care-i 
împăienjeniră ochii lui John şi-l făcură să simtă 
că-i arde nasul pe dinăuntru. Strănută drept în 
faţa lui Gigim, iar stropii împrăştiaţi prin strănut 
sfârâiră pe pieptul maroniu al demonului 


deşertului ca un ou crud aterizând pe o plită 
încinsă. 

— O, e de-a dreptul încântător, nu-i aşa? se 
strâmbă Gigim. 

— Sfâşie-l în bucăţi pentru lipsa lui de 
maniere, îl sfătui Utug. Fă-l praf pentru 
bădărănia lui. 

Alan şi Neil începură să latre cu putere. 

— Înfulecă-i pe câinii ăştia, pentru feţele lor 
urâte. 

— Fă ceva, ţipă Groanin spre John. Altfel 
ajungem pe post de sendvişuri. 

— Nu pot, se justifică John. Dacă-mi folosesc 
puterile, Ayesha va simţi asta şi nu vom mai 
avea nicio şansă s-o salvăm pe Philippa. 

— N-o să mai avem absolut nicio şansă dacă 
vom muri cu toţii, protestă Groanin, lăsând apoi 
să-i scape un urlet de durere, în timp ce Utug îl 
atingea cu un deget lung şi osos. Naiba să mă 
ia, dar creatura asta arde. Degetul lui e ca un 
vătrai înroşit în foc! 

— E-adevărat, îi spuse Darius lui Groanin, e 
de-a dreptul incandescent. Şi, în timp ce vorbea 
astfel, o rupse la fugă spre deşert. 

— Bun, hohoti Gigim, şuierător. Putem să-l 
hăituim după ce terminăm de mâncat ce-avem 
aici. Îmi place când fuge. E mult mai amuzant. ÎI 
împunse pe John cu un deget incandescent. Tu 
de ce nu fugi? Sau, şi mai bine, de ce nu încerci 
să te salvezi folosindu-ţi puterile? Dă-i bătaie! 


Scoase un asemenea hohot de râs, încât îl 
făcu pe John să creadă că, şi să fi vrut să-şi 
folosească puterile de djinn, poate că nu i-ar fi 
fost suficiente împotriva acestor doi demoni. 

— Încearcă! 

— E ud tot, şi prea moale ca să mai încerce, 
constată Utug. Ha, ha, ha! 

Tocmai pronunţarea cuvântului „ud” făcu să 
se rezolve totul. John aruncă o privire spre cer, 
nutrind speranţa vagă că ar putea apărea un 
nor deasupra celor doi demoni şi că i-ar face să 
se răcorească printr-o rafală de ploaie. Dar de 
îndată ce acest gând îi apăru în minte, că s-ar 
putea întâmpla aşa ceva, se şi întâmplă. Un nor 
mare apăru deodată pe cer, chiar deasupra 
celor doi demoni şi, o secundă sau două mai 
târziu, începu să plouă. Nici măcar nu era o 
ploaie obişnuită, ci una musonică, dar pe un 
perimetru restrâns, care-i mură pe toţi până la 
piele în câteva clipe, iar cei doi demoni începură 
să chiţăie, alarmaţi şi tulburaţi. 

— Opreşte-o, ţipă Gigim. Opreşte-o! 

John era prea uimit de această ciudată 
întorsătură pe care-o luaseră lucrurile, ca să mai 
poată spune ceva în clipa aceea. 

— Ce să opresc? întrebă el, până la urmă. 

— Elementalul tău de apă, ce altceva?! 
bolborosi Utug. Aburii ieşeau din trupul său, 
care deja trecuse de la culoarea maronie la una 
verzuie. Opreşte-o, te rog. N-am mai fost atins 


de apă de ani de zile. Nu pot să suport durerea. 
Pe cinstite, nu pot. 

Şi, până să apuce John să mai rostească vreun 
cuvânt, amândoi demonii o rupseră la fugă, 
urmăriţi îndeaproape de norul cel mare de 
ploaie, iar rafalele de apă continuau să cadă 
asupra lor. 

John izbucni în râs şi speră ca e/lementalul de 
apă să-i urmărească măcar timp de o zi sau 
două, ceea ce se şi întâmplă. 

— Niciodată nu mi-a trecut prin gând c-aş 
putea să văd cu adevărat un nor cu margini 
argintii, observă Groanin. Dar aşa a fost, cu 
adevărat. De unde naiba o fi venit? Ceva pus la 
cale de tine, aşa-i? 

Domnul Rakshasas, vorbind dinăuntrul lămpii 
sale, se arătă tot atât de surprins ca şi Groanin, 
dar în acelaşi timp era îngrijorat la gândul că 
Ayesha ar putea afla acum că el se află în Irak. 

— Dar n-am făcut nimic, insistă John. Sunt 
sigur că n-am pronunţat cuvântul meu de 
concentrare. Şi n-am simţit niciun fel de energie 
ieşind din mine atunci când a început ploaia. 

— Orice s-ar fi întâmplat, spuse Groanin, ţi-am 
spus eu că am putea avea nevoie de umbrelă. 

Dar, între timp, John ghicise explicaţia a ceea 
ce se întâmplase. li povesti domnului Rakshasas 
despre Dybbuk şi despre e/ementalul/ de apă, 
pentru care-i păcâălise pe John şi pe Philippa, 
făcându-i să-l ajute să creeze unul, în New York. 


— Trebuie să-l fi avut cu mine tot timpul, de- 
atunci. 

— În acest caz, afirmă domnul Rakshasas, 
suntem norocoşi că nu s-a gândit nimeni să 
revoce  e/lementalul. Ceea ce se cuvine 
întotdeauna să faci cu un e/emental. Şi ai 
suficientă dreptate, John. N-ar fi fost nevoie să-ţi 
foloseşti puterea de djinn ca să  abaţi 
elementalul de apă asupra ăstora doi. Doar să 
te gândeşti c-ar fi bine să plouă peste demonii 
ăştia a fost de-ajuns ca asta să se şi întâmple. 
Din moment ce e/ementalul exista deja, 
independent de tine, în mod sigur, Ayesha nu-i 
va da nicio atenţie. 

John începu să-şi stoarcă hainele, cu gândul să 
le usuce mai repede. Groanin procedă la fel, 
apoi privi în direcţia în care o rupsese la fugă 
Darius. 

— Bun, atunci, rosti el. Haideţi să mergem şi 
să-l găsim pe Michael Schumacher, ca să putem 
porni din nou la drumul nostru. Şi te rog, pentru 
numele lui Dumnezeu, nu mai mânca lăcuste 
dintr-alea. Doar nu vrei să mai avem belele şi cu 
alţii. 


Capitolul 14 
Jurnalul Philippei Gaunt 


Ziua întâi: M-am hotărât să scriu acest jurnal 
ca un mod de a-mi ţine mie însămi companie, în 
timpul în care sunt ţinută prizonieră de Ayesha, 
în ciudatul ei palat subteran. 

Am spus că e subteran, dar îmi vine cam greu 
să cred asta, date fiind dimensiunile verticale 
ale acestui loc. Din moment ce văzduhul de- 
afară are o asemenea înfăţişare, e aproape 
imposibil să-ţi imaginezi că un loc precum 
acesta ar putea exista sub pământ. 

„„„Oricum, sper că jurnalul acesta mă va ajuta 
să stau cu ochii pe ceea ce se petrece cu mine 
aici şi că-mi va servi ca un mijloc de a-mi da 
seama dacă voi deveni la fel de logică în 
gândire şi de împietrită la inimă ca Ayesha; asta 
mi s-a spus că mi se va întâmpla, dacă voi 
rămâne aici destul de mult timp. Dar chiar dacă 
pot refuza să beau din sucul de mere al 
domnişoarei  Glumjob, făcut din fructele 
provenite din Copacul Logicii, n-aş putea să mă 
abţin să respir aerul contaminat cu parfumul din 
mugurii acestuia. Ce-o face John, mă întreb? Nu 
neapărat ceea ce trebuie. Dar ceva hotărâtor, 
mă aştept. Presimt că nu e prea departe de 
mine, şi că numai el ar putea să mă salveze. 
Sper să nu mă înşel. 

Atunci când am întâlnit-o pe Ayesha în Salonul 


Durbar eram furioasă şi un fel de sentiment 
sălbatic a pus stăpânire pe mine. Am alergat în 
sus şi-n jos pe scări, izbind cu picioarele în ziduri 
şi strigând cât mă ţineau plămânii, dar, după un 
timp, simţindu-mă neajutorată, m-am întors în 
camera mea şi m-am aşezat să mă gândesc la 
ceea ce-ar trebui să fac în continuare. Este de la 
sine înţeles că puterile mele de djinn par să mă 
fi părăsit. Dar, dacă vreodată-mi vor reveni 
puterile şi-l voi mai vedea pe acel ticălos mic de 
Izaak  Balayaga, o să-l transform într-un 
ornitorinc cu cioc de rață, unul dintre cele mai 
primitive mamifere care au existat vreodată. 
Fiind în acelaşi timp veninos - are un pinten 
otrăvitor la picioarele din spate, despre care se 
spune că ar putea ucide un câine - şi cu o 
înfăţişare cumva prostească, asta o să i se 
potrivească foarte bine. 

întâmplător, m-a tulburat foarte mult faptul 
că, atunci când am izbit cu picioarele în pereţi, 
lăsând o urmă destul de urâtă, puţin mai tărziu 
am văzut un burete ud şi o găleată cu apă şi 
săpun trebăluind, aparent fără să fie mânuite de 
cineva, ca să înlăture urma. Când ai de-a face 
cu servitori invizibili, îţi trebuie ceva timp până 
să te obişnuieşti cu ideea. 

Prima mea hotărâre a fost să încerc să aflu tot 
ceea ce se poate despre Ayesha şi despre 
Palatul acesta Suspendat al ei (mai trebuie să şi 
văd exact cum şi unde e suspendat), întrucât 


acest lucru mă poate ajuta s-o păcălesc. Cu 
gândul acesta în minte, m-am dus în vasta 
bibliotecă de la parterul palatului. Acolo, am 
fost încântată să găsesc un număr mare de cărţi 
în limba engleză - rafturi întregi, pline - ca şi 
cele mai noi reviste apărute în Statele Unite şi 
toate ziarele englezeşti. Cărţile tratau subiecte 
foarte variate şi printre ele se aflau câteva 
despre adevăratul Palat Osborne. Mai erau şi 
câteva cărţi, destul de puţine, despre Palatul 
Suspendat, cel iniţial, aşa că m-am hotărât să le 
studiez cu mare grijă. În timp ce alegeam cărţile 
şi le puneam deoparte, să le citesc mai târziu în 
camera mea, uşa s-a deschis şi Ayesha a intrat 
în bibliotecă. M-a salutat cu căldură, sau, cel 
puţin, cu atâta căldură de câtă poate fi ea în 
stare, ceea ce nu înseamnă prea mult. 

— Mă bucur că te-ai descurcat să ajungi aici, 
mi-a spus ea, politicoasă. Sunt sigură că se 
găsesc o mulţime de lucruri care să te 
intereseze şi să te ajute să-ţi petreci timpul. 

Gândindu-mă că ar fi mai bine să ascund de 
Ayesha şi de curiozitatea ei cărţile despre Palat 
pe care aveam intenţia să le citesc, am 
procedat astfel, răspunzându-i cu un zâmbet, ca 
să-i abat atenţia. Trebuie să fiu cu mare grijă, să 
nu-i trezesc bănuielile în legătură cu faptul că 
strâng informaţii care să mă ajute să-mi 
plănuiesc evadarea. 

— A, da, i-am zis. Mă duc foarte des la 


bibliotecă, atunci când sunt la şcoală. 

ŞI, cu mai multe cărţi şi reviste sub braţ, am 
plecat, lăsând-o pe Ayesha să-şi citească ziarul. 

Rămânând singură în camera mea, am răsfoit 
puţin revistele, după care am început să mă uit 
mai cu atenţie pe cărţile pe care le alesesem. 
Una dintre ele părea să-mi fie mai de folos, în 
mod special: un ghid despre Palatul Suspendat 
şi despre lravotum, scris de Eno, fostul Mare 
Preot al lui Ishtar, sau Bellili, aşa cum fusese 
numită Ishtar înainte. Eno descrie destul de 
multe lucruri folositoare. De exemplu, există 
ceva aici care poartă numele de Bocca Veritas, 
ceea ce înseamnă Gura Adevărului. După cum 
spune Eno, nu este altceva decât un oracol 
care-ţi poate da răspunsuri de un adevăr 
absolut la toate întrebările pe care i le-ai pune. 
Singura problemă este că nu scrie şi unde se 
găseşte, aşa că va trebui s-o caut eu prin tot 
palatul. Dacă un astfel de lucru chiar există, aş 
putea să obţin anumite răspunsuri care m-ar 
ajuta să scap de-aici. 


Ziua a doua, miezul nopţii: Mi-am petrecut cea 
mai mare parte a zilei căutând prin palat Gura 
Adevărului, încercând în acelaşi timp s-o evit pe 
domnişoara Glumjob, care mă urmăreşte peste 
tot ca un câine şi se străduieşte întruna să între 
în vorbă cu mine. Cred că se simte singură. Dar 
nu pot să-mi permit să am încredere în ea. Nu, 


dacă vreau să evadez. 

Dimineaţa devreme, m-am dus în grădină, 
observând că e foarte diferită de cea prin care 
trebuie să se fi plimbat regina Victoria, şi sunt 
destul de sigură de faptul că trebuie să fie cea 
care înconjura palatul iniţial, fiindcă, cel puţin 
pe una dintre laturi, există cel puţin o sută de 
niveluri diferite pe o faleză abruptă, în jos. 
Fiecare dintre grădini este construită astfel 
încât să fie suspendată peste o alta, fiind, 
poate, aşa cum trebuie să fi arătat la origine 
Grădinile Suspendate ale Babilonului. 

De cealaltă parte a clădirii, este un gazon cu 
aspect englezesc, la capătul căruia e o poartă, 
iar dincolo de poartă se întinde ceea ce se 
numeşte lravotum, care pare să fie cea mai de 
nepătruns pădure. Poarta e încuiată şi e mult 
prea înaltă ca să poată fi escaladată, iar să 
explorezi mai departe nu e prea tentant, fiindcă 
o creatură imensă şi, probabil, oribilă, pare să 
pândească, nevăzută, dincolo de şirul copacilor. 
N-am putut s-o văd, dar am auzit-o foarte clar şi 
suna de parcă ar fi la fel de mare ca un elefant 
mascul, şi de două ori mai fioroasă. 

Oricum, eram de cealaltă parte a clădirii, 
plimbându-mă  printr-una dintre grădinile 
suspendate,  bucurându-mă de puternicul 
parfum de levănţică şi de iasomie, când am dat 
peste o mică uşă din lemn, cam de înălţimea 
unui şemineu, într-un zid din cărămidă. Şi, 


gândindu-mă că acolo s-ar putea ascunde Gura 
Adevărului, am încercat s-o deschid. Era 
încuiată, dar zgomotul pe care l-a făcut clanţa 
apăsând-o mi-a dat impresia c-ar fi deşteptat 
ceva înăuntru, fiindcă am auzit o voce foarte 
slabă din spatele uşii aceleia. Privind în jurul 
meu, am încercat să găsesc ceva cu care să pot 
forţa uşa să se deschidă, deoarece clanţa era 
foarte veche şi, după câteva lovituri zdravene 
cu o piatră, curând am izbutit să deschid uşiţa. 
În spatele ei se afla o celulă micuță, cu pereţii 
umezi, de care era atârnată, cu un lanţ, un fel 
de sticlă cu o înfăţişare curioasă, făcută din 
cupru şi având un gât lung şi încovoiat. 
Curioasă, fiindcă sticla aceea arăta mai degrabă 
ca un porc ghimpos, cu spini şi ace ascuţite de 
jur-împrejurul ei, astfel încât era aproape 
imposibil s-o apuci. Aproape, dar nu chiar 
imposibil, iar după ce am apucat-o cu multă 
grijă, am auzit o voce vorbindu-mi dinăuntrul ei. 

— Scoate-mă de-aici, spunea vocea. 

— Tu eşti Bocca Veritas - Gura Adevărului? 

— S-ar putea, mi-a răspuns vocea. 

— Asta nu prea sună ca un răspuns veridic, 
am zis eu. 

— Aşa e, nu sunt. Sunt prizonier aici, la fel ca 
şi tine. 

— Nu chiar ca şi mine. La urma urmei, eu mă 
plimb prin grădina asta frumoasă, în timp ce tu 
eşti înţepenit în sticla asta ţepoasă care, până 


acum câteva clipe, era încuiată într-o celulă 
micuță. 

— Dar, chiar şi-aşa, tot prizonieră eşti, a 
insistat vocea, care-i aparținea unui francez. 

— De ce spui asta? am întrebat. 

— Pentru că mi-ai spus că nu eşti chiar ca 
mine, atunci când am afirmat că eşti prizonieră 
ca mine. Dacă n-ai fi fost prizonieră, ai fi spus-o. 

— Adevărat. 

— Dacă mă scoţi de-aici, o să te-ajut să 
evadezi. 

— Nu văd cum m-ai putea ajuta pe mine, din 
moment ce nu pari să fii în stare să te-ajuţi pe 
tine însuţi. 

— Adevărat. Cu toate acestea, însuşi faptul că 
mă aflu aici pare să indice că este necesar un 
supliment de măsuri de siguranţă pentru 
închiderea mea. Că aş putea să evadez, dacă n- 
aş fi în interiorul acestei sticle şi al acestei 
celule. 

— Aici s-ar putea să ai dreptate, am spus eu, 
în cazul în care singurul motiv pentru care te-au 
închis în sticla asta a fost să te împiedice să 
evadezi. Un alt motiv pentru care te-ar putea 
ţine aici, în loc să te lase prin palat, unde tot 
închis ai fi, este că au vrut să-ţi dea o pedeapsă 
mai severă. 

— Din nefericire, spui numai adevărul, mi-a 
răspuns vocea. Numai că acesta este mult mai 
rău decât ţi-ai putea închipui vreodată. Ayesha 


a abătut asupra mea o pedeapsă suplimentară, 
obligându-mă să port o mască de fier pentru 
totdeauna. 

— Şi nu poţi s-o scoţi? 

— E mai degrabă ca un coif, prins de un guler 
metalic în jurul gâtului şi încuiat cu lacăt, a cărui 
singură cheie se află la Ayesha. 

— Îngrozitor, am zis eu, după care am început 
să mişc într-o parte şi-n alta dopul care astupa 
gâtul sticlei. Ţinând cont de faptul că sticla era 
acoperită cu spini peste tot, nu mi-a fost deloc 
uşor. Sigur c-o să te scot de-acolo, dacă o să 
pot. Oricine-i este duşman Ayeshei îmi este mie 
prieten. Cum te numeşti? 

— Ravioli Poussin, se prezentă djinnul francez. 

Între timp, reuşisem să-mi dau seama de 
modul în care se putea deschide sticla şi, 
nefiindu-mi prea teamă de un djinn cu un nume 
ca Ravioli Poussin“ am tras afară dopul din 
gâtul sticlei. Câteva clipe mai târziu, atunci 
când fumul verzui şi greţos s-a risipit (cred că 
nu este ceva neobişnuit, după o atât de lungă 
perioadă de captivitate într-o sticlă pentru 
djinni) şi transsubstantizarea lui Ravioli Poussin 
s-a desăvârşit, un bărbat cu un aspect destul de 
înfiorător a apărut în faţa mea. Purta un fel de 
anteriu lung, negru, din piele, ale cărui mâneci 
păreau să fie prea lungi pentru mâinile lui, o 


33 În limba franceză, poussin înseamnă puişor de găină, iar ravioli 
desemnează un soi de colţunaşi cu carne sau cu legume. 


cămaşă albă cu un guler înalt, care-i făcea capul 
să pară prea mare, o centură neagră de cowboy 
care făcea ca picioarele să-i pară prea scurte, 
precum şi o cravată neagră. Şi imediat am 
observat că nu purta niciun fel de mască de fier. 
Avea părul alb şi lung, strâns într-o coadă mare 
de cal, purtând şi o pereche de ochelari de 
soare enormi. 

— Unde ţi-e masca de fier? l-am întrebat 
prosteşte, fiindcă între timp înţelesesem că mă 
înşelase. 

Cu un zâmbet sardonic, care i-a dezvelit dinţii 
mai degrabă ascuţiţi, lăsând să iasă totodată şi 
ceva din respiraţia lui urât mirositoare, domnul 
Poussin mi-a răspuns: 

— Nu port nicio mască de fier. Port numai 
negru. Să se asorteze cu sufletul meu. 

— Înţeleg, am zis eu, încuviinţând cu 
precauţie, sperând că pot să mă scuz şi să plec, 
cât de repede va fi cu putinţă. 

— Nu, nu cred că înţelegi câtuşi de puţin, a 
spus el, apăsându-şi palma pe unul dintre obraji 
şi arcuindu-şi spatele ca o pisică. Atunci când 
Ayesha te vâră într-o sticlă, îţi ia şi toate 
puterile, ca să-i fie mai uşor. Mi-a dat un pat, un 
scaun şi o carte din biblioteca ei. O singură 
carte, pentru toţi anii aceştia în care am stat 
înţepenit în sticla asta împuţită. Şi ştii ce carte 
era? 

Am ridicat din umeri. 


— Sper să fi fost una lungă, mi-am dat cu 
părerea. 

— Omul cu masca de fier, de Alexandre 
Dumas, a zis el, izbind cu călcâiul micii sale 
cizme cubaneze în pământ, ca un bâieţaş 
capricios. Cred c-am citit cartea asta nenorocită 
de cel puţin o sută de ori. De-atâtea ori, încât 
sunt în stare acum s-o recit în întregime, pe 
dinafară. 

Şi-a împreunat pe piept mâinile încărcate cu 
inele şi, pentru o clipă, aproape că semăna cu 
un preot. 

— În primii cinci ani, mi-am tot promis mie 
însumi că, indiferent cine m-ar elibera, o să-i fiu 
sclav pentru totdeauna. În următorii cinci ani, 
mi-am spus că-l voi distruge pe acela, oricine ar 
fi, care m-ar elibera din sticlă. 

Domnul Poussin a zâmbit din nou şi, de data 
aceasta, damful respirației lui a fost atât de 
urât, încât aproape că am leşinat. Era cât se 
poate de clar faptul că Ayesha neglijase să-i dea 
domnului Poussin o periuţă de dinţi şi ceva 
pastă. 

— la ghici când ai apărut tu. Exact aşa. La 
sfârşitul celorlalţi cinci ani. Îşi muşcă unghia 
degetului mare, agitat. Ştii, mă bucur că eşti un 
djinn fată, fiindcă îi urăsc pe djinnii femei. 
Ayesha e de vină pentru asta. 

Şi domnul Poussin a izbucnit într-un hohot de 
râs care m-a făcut să-mi treacă un fior rece pe 


şira spinării, iar ochii i-au scânteiat ca doi 
tăciuni aprinşi, în timp ce mă prindea de mână 
înainte ca eu să pot fugi. 

— Mai întâi şi-ntâi, o să te transform într-un 
şoricel. Apoi, o să mă transform pe mine într-un 
motan, astfel încât să mă distrez, jucându-mă 
cu tine, înainte să te mănânc. 

Am ajuns la concluzia că nu era altceva de 
făcut decât să-l înfrunt făţiş pe Ravioli Poussin. 
Să blufez, ca şi cum el şi cu mine am fi 
adversari într-o partidă de Djinnverso. 

— Am impresia că eşti cel mai prost dintre 
djinnii pe care i-am cunoscut vreodată, am zis 
eu, cu sufletul la gură. Spun asta fiindcă, dacă 
eu aş fi fost cea care să-şi fi petrecut ultimii 
zece ani din viaţă fără să am altceva de citit 
decât Omul cu masca de fier, atunci primul 
lucru pe care mi l-aş dori ar fi să aud o poveste 
nouă. De fapt, cred c-aş vrea atât de mult să-mi 
spună cineva o poveste nouă, încât aş face din 
asta prioritatea mea absolută, înainte de a-mi 
smulge părul din urechi, de a mă spăla pe dinţi, 
de a mă tunde şi de a transforma pe cineva 
foarte puţin important într-un şoricel. 

Am ridicat din umeri cu atâta nepăsare de 
câtă am fost capabilă, ţinând cont de faptul că 
treceam prin cea mai mare spaimă din viaţa 
mea. 

— Dar acum, ce să spun, nu ştiu, poate că tu 
chiar preferi Omul cu masca de fier. Şi de ce n- 


ar fi aşa? E o carte grozavă. 

— E o carte groaznică! a urlat Ravioli Poussin. 
Cred c-aş muri dac-ar trebui să mai citesc 
cartea asta înc-o dată. 

M-a tras mai aproape de el pentru o clipă, atât 
de aproape încât am putut simţi cum în 
respiraţia lui era amestecat un iz de brânză 
înverzită. 

— Ştii vreo poveste bună? 

— Sunt copil, i-am răspuns. Fireşte că ştiu. 
Întreaga mea viaţă a fost plină de poveşti. Mi-au 
fost citite de tata şi de mama, le-am ascultat pe 
casete, le-am citit pe cele apărute în librăria din 
cartierul nostru. Eu sunt prinţesa poveştilor de 
pe Madison Avenue. lar Madison Avenue, în 
cazul în care n-ai ştiut, este centrul poveştilor 
din capitala lumii poveştilor. New Yorkul 
înseamnă toate poveştile. 

— Bine, atunci, a zis domnul Poussin, 
acceptând provocarea mea ascunsă. Spune-mi 
o poveste. Şi, dacă e una bună, n-o să te mai 
omor. Cum ţi se pare? 

— Destul de corect, am zis. Stai suficient de 
comod? 

Oribilul djinn pe care făcusem imensa prostie 
să-l eliberez, şi care nu stătea jos de fapt, s-a 
aşezat imediat pe o bancă de piatră dintre două 
tufişuri de levănţică şi şi-a încrucişat brațele, 
într-un gest de aşteptare. 

— Atunci, o să încep, i-am spus eu. A fost 


odată ca niciodată... am început eu, 
scormonindu-mi prin minte după o poveste care 
să dureze vreo câteva ore; la urma urmei, încă 
existau şanse mari ca, de îndată ce aveam să 
spun „şi au trăit fericiţi până la adânci 
bătrâneţi”, Ravioli Poussin să folosească asta 
drept pretext să mă omoare. Mi se părea c-ar fi 
în interesul meu să lungesc povestea cât mai 
mult posibil, deoarece nu prea credeam c-ar fi 
tentat să mă omoare înainte ca ea să se 
termine. Singura problemă era aceea că nu 
fusesem niciodată prea bună la compuneri. La 
şcoală, nu se interesează nimeni cine ştie ce de 
asta, cel puţin nu la fel de mult cât de abilitatea 
de a selecta şi a pune în ordine tot felul de 
fenomene, ca şi când fenomenele, mai mult 
decât spusul poveştilor, ar conta cu adevărat, 
când, de fapt, toată lumea ştie că e exact 
invers. De aceea, povestea mea n-a fost chiar 
una originală şi am avut noroc cu faptul că 
citisem destul de mult. Începea ca un fel de 
combinaţie între Oliver Twist şi Marile speranțe 
(ambele, romane de Charles Dickens), dar cu 
multe adăugiri, făcute ca să-mi impresionez 
ascultătorul, în mod special lupte cu spada de 
genul celor care, bănuiam, se găseau foarte 
frecvent în Omul cu masca de fier, fiindcă altfel 
ar fi început să caşte şi să se plictisească. 
Speram că, după o vreme, Ravioli Poussin o să 
adoarmă sau o să mă informeze că are nevoie 


de o pauză de cinci minute, ceea ce mi-ar putea 
oferi prilejul să scap. Dar n-am avut parte de un 
asemenea noroc şi, după un maraton de şase 
ore de povestit continuu, m-am văzut obligată 
să mă opresc pentru o clipă. 

— Sper că nu s-a terminat povestea, a spus 
domnul Poussin, trăgând nervos de câteva fire 
lungi de păr care-i crescuseră în palma uneia 
dintre mâinile sale micuţe. 

— Am nevoie să beau ceva, asta-i tot. Mi s-a 
uscat gâtul. 

— Mai bine un gât uscat, decât unul tăiat, a 
replicat domnul Poussin, potrivindu-şi ochelarii 
de soare pe nas. 

— A, da, cam aşa e. Dar să ştii că povestea e 
de-abia la început. 

— E un robinet de apă acolo, pe zid, unul pe 
care-l foloseşte grădinarul, m-a informat domnul 
Poussin, care avea obiceiul enervant de a folosi 
un briceag ca să-şi curețe unghiile lungi şi 
interiorul urechilor. A scos din urechea stângă o 
bucată de ceară mare cât un cub de zahăr, a 
aruncat-o prin tufişuri, după care a arătat spre 
ceva, în spatele meu. Poţi să bei de-acolo, dacă 
ai neapărată nevoie. 

Aşa că m-am ridicat şi m-am dus spre zid, 
unde am putut să văd acum un robinet din 
alamă şi, după ce am băut apă, am zărit şi o 
scară aproape invizibilă, care ducea către etajul 
de jos, sau cel puţin aşa presupuneam. 


— Grăbeşte-te, mi-a strigat el şi, văzând că 
mă holbez la scară, a adăugat: dacă vrei să ştii 
ce se află acolo jos, atunci află că este acea 
Bocca Veritas, despre care m-ai întrebat. Dac-ai 
sta în faţa ei în clipa asta, ţi-ar spune că, dacă 
nu reiei povestea în zece secunde, viitorul tău 
nu mai există. 

— Incearcă să ai mai multă răbdare, i-am zis 
eu, aşezându-mă din nou în faţa domnului 
Poussin. 

— Ce răbdare? a urlat el. Nu-mi spune mie 
despre răbdare. După ce-am stat timp de zece 
ani în sticla aia, m-am săturat de atâta răbdare, 
pentru totdeauna. 

Am continuat să-i spun povestea. 

Alte opt ore au trecut, iar domnul Poussin nu 
dădea niciun semn de somnolenţă sau de 
oboseală. Acum, eram deja istovită şi 
începusem să arunc cu duelurile în povestea 
mea improvizată, doar ca să mă menţin trează. 
John e mult mai bun la treburile de genul acesta 
decât mine. 

Apoi, chiar în clipa în care mă gândeam că n-o 
să mai pot continua sub nicio formă, a apărut în 
grădină Ayesha, urmată îndeaproape de 
domnişoara Glumjob. Se pare că grădinarul 
invizibil văzuse situaţia disperată în care mă 
aflam şi-o anunţase pe Ayesha că Ravioli 
Poussin scăpase din sticla lui. Părea să fie destul 
de supărată, atât pe mine, cât şi pe domnul 


Poussin, care deja începuse să implore îndurare. 
Dar, după ce i-am explicat ce se-ntâmplase, că 
mi-am petrecut întreaga zi spunându-i domnului 
Poussin o poveste, de teamă să nu mă omoare, 
Ayesha a izbucnit într-un râs zgomotos. 

— Poate că asta o să te-nveţe minte să nu mai 
umbli de colo-colo şi să-i eliberezi pe djinnii 
ciudaţi, care-au fost închişi în sticle pentru 
siguranţa celorlalţi. Nu că lfritul ăsta ar fi putut 
să-ţi facă vreun rău. Sunt singura dintre djinni 
care-şi păstrează puterile aici. El e destul de 
neputincios acum. Şi ştie asta. 

— Dar zicea c-o să mă omoare, m-am 
împotrivit eu. Zicea c-o să mă prefacă într-un 
şoricel, iar el o să se transforme într-un motan, 
şi c-o să mă vâneze şi-o să se joace cu mine 
înainte de a mă omori. 

Ayesha a râs din nou. 

— Nu era în stare să te transforme într-un 
şoricel, aşa cum n-ar fi putut s-o facă 
domnişoara Glumjob. 

— Aha, asta era, am zis eu şi l-am privit 
mânioasă pe Ravioli Poussin, care stătea acum 
în genunchi, implorând-o pe Ayesha să-l ierte. 

— Te rog, Ayesha, spunea el, scoţându-şi 
ochelarii de soare. Te rog, nu mă pedepsi. 

— Eu n-o să te pedepsesc, a rostit atunci 
Ayesha, după care a arătat spre mine. Ea o să 
facă asta. 


Am clătinat din cap pentru câteva clipe, în 
timp ce încercam să mă gândesc la o pedeapsă 
pentru Poussin. În mod normal, sunt genul de 
persoană destul de iertătoare şi, în alte condiţii, 
i-aş fi spus s-o lase baltă. Dar ceva se înverşuna 
înăuntrul meu la gândul suferinţei îndurate din 
cauza djinnului francez. Poate că asta se- 
ntâmpla şi din cauză că mă simţeam o idioată - 
în ce hal mă păcălise, făcându-mă să cred că m- 
ar putea omori - că m-am trezit propunând 
ceva. 

— Cred c-ar trebui să-l pui să citească Omul 
cu masca de fier, i-am zis eu. Cu voce tare. /n 
engleză. 

— Aşa să fie, a încuviinţat Ayesha. 

Asta fusese în regulă. Dar partea care a urmat 
mi s-a părut cu adevărat tulburătoare. 

— Şi, după ce termini de citit cu voce tare, a 
adăugat ea, o să începi din nou, înc-o dată şi 
înc-o dată. Şi aşa mai departe. Până la sfârşitul 
vieţii tale. 

Urletul de disperare al lui Ravioli Poussin s-a 
întrerupt brusc în clipa în care s-a pomenit 
înlănţuit de un scaun mare, una dintre mâinile 
sale fiind prinsă într-un fel de mănuşă din fier, în 
care fusese țintuit un exemplar uriaş al cărţii, 
neputând să se împiedice să citească din ea, cu 
voce tare: 


În timp ce toată lumea de la Curte se ocupa 


de zor de propriile treburi, un bărbat cu 
înfăţişarea misterioasă pătrunse într-o casă 
situată în spatele Pieței Greve. Intrarea 
principală a acestei case era pe strada 
Baudoyer; era potrivit de mare, înconjurată de 
grădinile cuprinse, pe strada Saint-Jean, între 
prăvăliile meşteşugarilor, care-o apărau de 
privirile indiscrete, fiind împrejmuită cu un triplu 
parapet de piatră, de zgomot şi de verdeață, ca 
o mumie îmbălsămată în triplul ei sarcofag. 


Ayesha se îndepărta deja, urmată 
îndeaproape de domnişoara Glumjob. 

— Pare să fie puţin cam aspră pedeapsa, nu 
crezi? am întrebat-o, zorindu-mă după ea. 

Ayesha nu m-a luat în seamă. 

— OK, am zis, dar atunci când voi deveni eu 
Djinnul Albastru, voi întoarce pedeapsa. O să-l 
las liber. Şi voi face asta chiar în clipa în care 
vei muri. 

Ea continua să nu mă bage în seamă şi, 
simţindu-mă enervată pe ea, am adăugat, cu 
duşmănie: 

— Ceea ce probabil că se va întâmpla foarte 
curând, după cum arăţi. 

Încă o dată, nu eram eu însămi. Mama s-ar fi 
îngrozit auzindu-mă că-i spun aşa ceva unei 
femei în vârstă, cum era Ayesha. 

De data aceasta, Ayesha se opri şi aţinti spre 
mine o privire ciudată. 


— Cât de curând crezi că se va-ntâmpla asta, 
fata mea? Vreau să spun, când o să mor. 

Am ridicat din umeri. 

— Habar n-am. Dar destul de curând, 
bănuiesc, dacă m-ai adus aici în condiţiile-astea. 

Ea a zâmbit cu răceală. 

— Vino cu mine. Trebuie să vezi ceva. 

Am intrat în clădire şi am urcat în turnul cu 
ceas. M-am pomenit condusă printr-un labirint 
complicat de scări prin care, dacă n-ar fi fost 
Ayesha, sunt sigură că niciodată nu m-aş fi 
descurcat să găsesc drumul, fie să intru, fie să 
ies. În mijlocul labirintului, Ayesha mi-a arătat 
un şemineu metalic, cam de înălţimea unei 
girafe, în centrul căruia creştea un tufiş cam de 
două picioare? înălţime, încărcat cu flori ale 
căror culori variau de la un purpuriu pal până la 
alb. Dinspre tufiş venea un miros ciudat, ca de 
coajă de lămâie, dar ceea ce era şi mai ciudat la 
tufişul acesta era că atmosfera din jurul lui 
ardea cu o flacără delicată, albăstruie, fără să-i 
facă plantei niciun rău. Înaltul şemineu metalic 
era însemnat cu gradaţii ca o riglă, şi, la o 
examinare mai atentă, se vedea clar că flacăra 
albăstruie, care înconjura planta ca o aureolă, 
ajunsese odată până sus de tot. 

— Dintre toate fiinţele vii, a rostit Ayesha, 
numai Djinnului Albastru al Babilonului i-a fost 


3 Unitate de măsură a lungimii în sistemul anglo-saxon, un picior fiind 
echivalent cu 0,3 metri. 


dat să ştie cu precizie când va muri. Tufişul 
acesta în flăcări nu este altceva decât sufletul 
meu, copilă. Focul djinnilor, care arde în tine, în 
cazul meu arde aici, arătându-mi măsura 
puterilor. Sau, ca să mă exprim mai exact, a 
împuţinării puterilor mele. Odată, flacăra 
ajungea până sus, iar viaţa părea aproape 
nesfârşită. Acum, după cum poţi să vezi cu 
propriii tăi ochi, abia dacă mai arde cât de cât. 
În fiecare an vin aici şi privesc floarea asta mică 
şi ştiu, până la minut, când îmi va sosi ceasul 
morţii. Aşa că nu mai vorbi cu uşurinţă despre 
moartea mea, copilă. Dacă vrei să ştii când se 
va întâmpla, n-ai nevoie decât să vii aici şi să te 
uiţi tu însăţi. 

Vorbind astfel, Ayesha m-a împins un pic mai 
în faţă. 

— Hai! Uită-te. 

îngrozită, m-am uitat mai de aproape la 
măsurători şi am văzut că înălţimea la care se 
ridica flacăra albăstruie mai indica doar câteva 
luni de viaţă pentru Ayesha. Şi, în timp ce 
priveam, Ayesha îşi ţinea mâna în flacără, ca şi 
cum şi-ar fi cufundat-o într-un iaz cu apă, într-o 
zi fierbinte de vară. 

— Nu te doare? am întrebat-o. 

— Nu, fetiţo. Nu pe noi. Nu pe copiii lămpii 
fermecate. 

Ayesha m-a condus apoi spre poalele scării 
aurii spiralate. 


— Focul propriului tău suflet de djinn este 
acolo, sus, Philippa. Oricând te vei simţi 
pregătită, poţi să te urci pe scară şi să 
descoperi cu exactitate cât timp mai ai de trăit. 

— Ce idee oribilă, am replicat eu. Nu-mi vine 
în minte nimic mai rău decât să ştiu când voi 
muri. Nu înţeleg cum ai putea să trăieşti fericită, 
dac-ai şti exact când vei muri. Faptul că nu ştii 
face ca viaţa să fie plăcută şi fără griji. 

Ayesha a zâmbit. 

— Aici vorbesc sentimentele tale, Philippa. 
După ce vei sta aici mai multă vreme şi te vei 
bucura mai mult de mireasma şi de fructele din 
Copacul Logicii, lucrurile ţi se vor părea cu totul 
altfel. Vei ajunge să-ţi dai seama de faptul că, în 
realitate, ai mai multe avantaje dacă ştii cu 
precizie cât ţi-a mai rămas de trăit. 

Înfricoşată, am fugit înapoi în camera mea, 
unde, după o vreme, m-am aşezat şi m-am 
apucat să scriu în jurnalul acesta. 

Incep să înţeleg că faptul de a fi djinn are şi o 
parte neplăcută. Chiar şi-aşa, cu toate cele care 
s-au întâmplat mai devreme, eu tot o să mă- 
ntorc în grădină. Acum, că ştiu unde poate fi 
găsită Gura Adevărului, sunt hotărâtă să 
descopăr ceva care să mă ajute să scap de-aici. 


Capitolul 15 
Turnul Babel 


De îndată ce John şi domnul Groanin îl găsiră 
pe Darius şi-i spuseră că demonii deşertului 
fugiseră, terminară de schimbat cauciucul 
automobilului şi apoi îşi Continuară drumul. 

— Trebuie să fii un mare djinn, dacă i-ai învins 
pe demonii ăştia, spuse Darius, în timp ce 
mergeau mai departe, de data asta mai încet, 
fiindcă era întuneric. Eram sigur c-o să fim 
omorâţi cu toţii. 

— Eram doi care credeam asta, adăugă 
domnul Groanin. Alan şi Neil lătrară în semn de 
aprobare, ca şi cum ar fi spus: „De fapt, eram 
chiar patru”. 

— Adevărul este, mărturisi John, că nu sunt 
deloc un mare djinn. În cea mai mare parte a 
timpului, nici n-am habar de ceea ce fac. Sora 
mea e cea deşteaptă. Ea ştie cu mult mai multe 
despre chestiile astea ale djinnilor, decât mine. 

Darius scutură din cap şi replică în arabă: 

— Aud ceea ce spui, John. Dar numai un mare 
djinn ar putea vorbi cu atâta modestie despre el 
însuşi. Cu adevărat, numai un mare şi curajos 
djinn ar veni într-un loc atât de primejdios cum 
e lrakul, să-şi salveze sora, lăsându-şi deoparte 
puterile. 

Era trecut de ora opt atunci când ajunseră la 
marginea oraşului Samarra, care nu însemna 


mai mult decât o mână de palmieri şi câteva 
clădiri cu aspect sărăcăcios, de culoarea 
nămolului, cea mai mare parte dintre ele 
avariate de bombardamente. 

— Samarra a fost odinioară capitala Califilor, îi 
informă Darius în timp ce intrau în oraş. Dara 
fost părăsită cu mai bine de o mie de ani în 
urmă. Acum, mai vin pe-aici numai soldaţii şi 
arheologii. 

Până la urmă, ajunseră în locul pe care-l 
căutau: turnul în formă de spirală din Samarra, 
care, după cum îi asigură Darius, cu toată 
încrederea unui experimentat ghid turistic, 
fusese construit pe amplasamentul originar al 
Turnului Babel, având în mare măsură acelaşi 
aspect. 

— Fundaţiile sunt aceleaşi, insistă el. Cel 
puţin, asta e ceea ce mi-a zis mereu tata. 

Era, de asemenea, locul în care, după cum 
scria Eno, Marele Preot al lui Bellili, trebuiau să 
caute intrarea secretă în tărâmul subteran 
lravotum. De îndată ce zăriră turnul, se treziră, 
totuşi, în faţa unei probleme mult mai 
stringente: turnul în formă de spirală era 
înconjurat de o tabără a militarilor din armata 
americană, astfel încât părea să fie mult mai 
greu să poată pătrunde în orice intrare secretă. 
Tabăra era înconjurată de câteva rânduri de 
sârmă ghimpată, precum şi de vreo câteva sute 
de mii de saci cu nisip. 


— Afurisită treabă, exclamă Groanin. Acum, 
ce-o să facem? 

—O să ne croim un drum prin sârma 
ghimpată, bănuiesc, ridică John din umeri. 

— Aici nu e vorba despre o tabără de 
cercetaşi, replică Groanin. Şi nu prea par să 
aibă chef de oaspeţi. Mai ales de oaspeţi 
îmbrăcaţi aşa ca noi. 

Darius opri automobilul la o distanţă sigură şi 
cu toţii se apucară să privească lung spre 
tabără, încercând să se gândească la un plan. 

— Hainele arăbeşti nu sunt o problemă, 
declară John, descotorosindu-se de bisht şi 
trăgându-şi lungul thobe peste cap. Pe 
dedesubt, purta hainele sale obişnuite, 
occidentale. Pe urmă, am paşaport american. 
Poate c-ar trebui să mergem acolo şi să ne dăm 
pe mâna lor. 

— Eu n-am paşaport american, îi atrase 
atenţia Darius. 

— Nu, aprobă John. Însă presupuneam c-o să 
vrei să stai la maşină. Să fii sigur că n-o fură 
nimeni. 

— Adevărat, încuviinţă Darius. O să stau la 
maşină. 

— Nici eu n-am paşaport american, adăugă 
Groanin. 

— Nu, dar ai paşaport britanic. lar americanii 
şi britanicii sunt aliaţi. 

— Aşa au vrut întotdeauna să ne facă să 


credem, mormăi Groanin, cu toate că, din tonul 
său, se înţelegea destul de limpede că nu dădea 
prea mulţi bani pe această alianţă. Dar cum o 
să le explicăm ce caută un valet englez cu o 
singură mână şi un yankeu de doisprezece ani 
într-una dintre cele mai primejdioase ţări din 
lume? 

— Vom spune că dumneata mă păzeşti, 
propuse John. Ceea ce înseamnă că o să 
vorbeşti cel mai mult, domnule Groanin. Le vom 
spune că bunica mea locuieşte în Bagdad şi că e 
bolnavă. De fapt, nu ne mai aşteptăm să 
supravieţuiască. Şi că pe mine nu m-a văzut 
niciodată. Prin urmare, era o urgenţă să vin aici. 
Vom spune că şoferul nostru trebuia să ne ducă 
până la Bagdad, dar şi-a pierdut curajul şi ne-a 
părăsit. 

— Sună destul de plauzibil, încuviinţă Groanin. 
Ar putea să meargă, adăugă el. 

— Atunci când Darius m-a auzit pentru prima 
dată vorbind cu domnul Rakshasas, care e în 
lampa dumnealui, m-a întrebat dacă nu cumva 
sunt ventriloc. Prin urmare, vom spune că 
dumneata eşti ventriloc de profesie. Lucrezi cu 
o lampă în care pretinzi că s-ar afla un djinn. 
Acesta va fi domnul Rakshasas, fireşte. Mai mult 
decât atât, domnul Rakshasas se va folosi de 
biblioteca din lampa dumnealui ca să caute 
răspunsul pentru oricare întrebare din lume. Aşa 
că, la fel de bine ca şi treaba cu ventrilocul, 


dumneata poţi să joci şi rolul domnului Ştie-Tot, 
în acelaşi timp. 

— Dar crezi că ne e de folos aşa ceva? se miră 
Groanin. 

— Poţi să dai un recital, ca să distrezi trupele, 
îi explică John. În timp ce ei se distrează, eu voi 
arunca o privire prin tabără, cu harta lui Eno în 
mână. Să văd dacă găsesc vreo intrare secretă. 

— Sună cam prea ţicnit ca să şi meargă, 
aprecie Groanin. 

— Sigur c-o să meargă, insistă John. Cu 
domnul Rakshasas, care să ne ajute, vei părea 
cel mai bun ventriloc din lume. 

— E o idee excelentă, interveni domnul 
Rakshasas, care ascultase totul cu atenţie din 
interiorul lămpii sale. 

Îşi luară rămas-bun de la Darius, care le ură 
succes şi le spuse că-i va aştepta la restaurantul 
Kebabylon“, de lângă oraş, un local pe care-l 
conducea verişoara de-a doua a mamei sale. 

— E pe drumul spre Bagdad, le explică el. N- 
aveţi cum să nu-l găsiţi. Tot mobilierul e 
purpuriu, iar pe perete e un tablou mare cu 
Michael Schumacher. Verişoara de-a doua a 
mamei, doamna  Lamoor*e mult mai 
îndrăgostită de Michael chiar şi decât sunt eu. 

Turnul din Samarra se afla în mijlocul unui 
4 Joc de cuvinte, o combinaţie dintre kebab (sau chebap) şi numele 
legendarului Babilon. 


11 joc de cuvinte, numele fiind pronunţat la fel ca franţuzescul L'amour 
(dragostea). 


teren întins, neted şi deschis. În spatele 
gardurilor din sârmă ghimpată şi a sacilor cu 
nisip, a câtorva duzini de tancuri şi a câtorva 
transportoare blindate, se găseau vreo douăzeci 
de corturi militare americane Quonset, grupate 
chiar în jurul turnului. În gardul de sârmă 
ghimpată era o poartă cu două puncte de 
control, ambele inundate cu lumină şi cu paza 
întărită de un post de mitraliori. 

John, Groanin şi cei doi câini se apropiară de 
poartă, iar acolo Groanin, care se dovedi un 
actor destul de talentat, spuse povestea lor 
destul de neverosimilă în faţa a două santinele 
care păreau să fie destul de proaspete, după 
chipurile lor, cele două santinele ascultară într-o 
tăcere politicoasă, dar _ vigilentă, până când 
domnul Rakshasas, pretinzând c-ar fi vocea 
domnului Groanin ieşind din lampa pe care 
acesta o ţinea în mână, îi provocă pe ambii 
soldaţi să-i pună la încercare memoria. 

— E-n regulă, spuse una dintre santinele. Eu 
sunt din New Mexico, începu el. Poate ştiţi să-mi 
spuneţi care e capitala statului. 

— Prea uşor, replică Groanin, încercând să 
câştige timp suficient pentru ca domnul 
Rakshasas să caute informaţia în volumul său 
din Encyclopaedia Britannica. Trebuia să mă 
întrebaţi ceva mai dificil. Îşi ridică lampa. Dar 
lăsaţi-i pe duhul din lampă să vă spună 
răspunsul. 


— Capitala statului New Mexico este Santa Fe, 
rosti domnul Rakshasas. Este capitala cu cea 
mai mare longevitate din Statele Unite. Cu o 
populaţie de şaptezeci de mii de locuitori, este, 
de asemenea, situată la altitudinea de şapte mii 
de picioare deasupra nivelului mării. 

— Drace, nici măcar eu nu ştiam atâtea, 
mărturisi soldatul. 

— Poate-am putea poposi peste noapte aici, 
zise Groanin. Chiar n-avem unde altundeva să 
mergem. Şi chiar dacă nu mă acceptaţi pe 
mine, atunci trebuie să-l primiţi pe băiat. La 
urma urmei, e cetăţean american. 

— O să-l informez pe locotenent, declară 
primul dintre soldaţi. Să văd ce-o zice şi el. 

În cele din urmă, fură conduşi înăuntrul celui 
mai mare dintre corturile Quonset, unde 
locotenentul Kelly Sanchez ascultă povestea 
domnului Groanin. Era o femeie subţire şi 
palidă, cu părul scurt, roşu, şi cearcăne 
întunecate sub ochii săi verzi, cu care-l privea 
pe Groanin cu destulă dezaprobare. 

— Nu ţi se pare că e o nechibzuinţă? întrebă 
ea, ţeapănă. Să aduci un copil într-un loc ca 
asta? 

— Înţeleg de ce vorbiţi aşa, replică Groanin. 
Dar băiatul vorbeşte cursiv araba. Asta, datorită 
faptului că mama lui, sora mea vitregă, este 
atât de origine arabă, cât şi americană. 

— E-n regulă, oftă locotenentul. Puteţi să 


rămâneţi în noaptea asta. Dar numai în noaptea 
asta. Mâine dimineaţă, o să pun pe cineva să vă 
aranjeze transportul până la Bagdad, dacă într- 
acolo vreţi într-adevăr să mergeţi. 

— Vă mulţumesc, spuse Groanin. Îl privi pe 
John şi zâmbi. John îi răspunse tot printr-un 
zâmbet. Nu-i aşa că-s veşti bune, John? 

— Ba da, răspunse John. Vă mulţumesc foarte 
mult, doamnă locotenent. 

— După cum v-am mai spus, sunt ventriloc 
profesionist, spuse Groanin. Aş fi foarte fericit 
să dau un recital pentru dumneavoastră şi 
pentru oamenii dumneavoastră, ca o modalitate 
de a vă mulţumi. Am susţinut spectacole în 
cabarete din toată Europa şi America. Haideţi, 
doamnă locotenent! Întrebaţi-l pe duhul din 
lampă orice doriţi. 

— Ce-aţi zice de cele trei dorinţe? întrebă 
locotenentul. 

— Mi-ar fi imposibil să fac aşa ceva, răspunse 
domnul Rakshasas. Demonstraţiile de magie 
durează mai mult. Dar vă voi sta cu plăcere la 
dispoziţie să-mi testaţi limitele cunoaşterii. 

— OK, acceptă locotenentul Sanchez. În liceu, 
am studiat matematica, înainte să mă înrolez în 
armată. Prin urmare, puteţi să-mi spuneţi care 
este foliul lui Descartes? 

— Foliul lui Descartes, repetă Groanin. Ai auzit 
întrebarea, o, duhule din lampă? 

— Rene Descartes, născut în Franţa, în La 


Touraine, pe data de 31 martie 1596, turui 
domnul Rakshasas. A murit la Stockholm, pe 
data de 11 februarie 1650. Matematician şi 
filosof francez. Foliul lui Descartes este curba 
definită de ecuaţia carteziană x*+y*=3axy. 

— E uimitor, recunoscu locotenentul Sanchez 
şi, pentru prima dată de când intraseră în cortul 
ei, John şi Groanin o văzură zâmbind. Poate că 
ai dreptate. Poate că le va prinde bine 
oamenilor. Ce părere ai, sergent? 

— Sir, yes, sir! strigă sergentul aflat imediat în 
spatele lui John. 

— Să zicem, peste o oră? propuse Sanchez. 

— Nu văd niciun motiv pentru care să nu ne 
convină, răspunse domnul Rakshasas. 

— Foarte bine, zâmbi Sanchez. Foarte bine. 

Un soldat îi conduse pe John, pe Groanin şi pe 
cei doi câini într-un cort Quonset mai mic, unde 
urmau să fie încartiruiţi, dar apoi rămase de 
gardă în faţa intrării acestuia. Era un aspect în 
legătură cu care nu se târguiseră. 

— N-o să ne fie uşor să intrăm şi să ieşim de- 
aici cu ăsta stând de pază afară, remarcă John. 

Groanin arătă cu capul spre harta pe care John 
o tot studia cu atenţie. 

— Ai vreo idee până acum despre unde poate 
să fie intrarea secretă? îl întrebă el. 

— Pare să fie pe partea dinspre nord a 
turnului, imediat în spatele a ceea ce pare să fie 
cortul pentru baie. 


Groanin lăsă să-i scape un lung oftat. 

— Atunci, nu ne mai rămâne decât un singur 
lucru de făcut, spuse el. Cel mai bine ar fi să te 
duci în lravotum fără noi. 

— Vrei să spui, să merg de unul singur? 

— Să-i iei pe Alan şi pe Neil, fireşte, îi explică 
Groanin. Dar nu ne aştepta şi pe noi, pe mine şi 
pe domnul Rakshasas. Cu paza asta afară, ai 
putea să ai o singură ocazie să ajungi la intrarea 
aia secretă. Ai face mai bine să profiţi de ea cât 
mai poţi. 

— Domnul  Groanin are dreptate, John, 
interveni domnul Rakshasas. Asta ar putea fi 
prima şi ultima ta şansă, poţi să fii sigur. 

— Pe lângă asta, mă gândesc că un om cu un 
singur braţ n-ar face decât să te încetinească, 
adăugă cu vitejie Groanin, fiindcă nu putea 
suporta ideea de a-l părăsi pe John. Iți spun eu, 
un om cu un singur braţ n-ar face decât să te 
încetinească, băiete. Nici n-ai avea nevoie de 
ajutorul meu. Din câte-am văzut până acum, ai 
mai mult curaj decât majoritatea celor de două 
ori mai mari ca tine, şi ca vârstă, şi ca statură. 
Dacă există cineva care să-ţi poată salva sora, 
acela eşti tu, John. 

Domnul Groanin îl strânse pe John la pieptul 
său şi apoi îşi şterse o lacrimă de la ochi. 

— Mult noroc, fiule, zise el. Şi grăbeşte-te să 
te-ntorci. O să te aşteptăm, împreună cu Darius, 
la restaurantul Kebabylon. Nu-i aşa, domnule 


Rakshasas? 

— Fii sigur că aşa vom face, confirmă bătrânul 
djinn. 

— Dar ce-o să-i spui locotenentului Sanchez, 
atunci când va descoperi c-am dispărut din 
tabără? 

— Pur şi simplu, o să-i spun că te-ai purtat un 
pic cam aiurea, probabil din cauza căldurii, şi c- 
ai şters-o pe undeva, dar că o să mă învârtesc 
eu prin zonă, până când o să te-arăţi. Sunt sigur 
c-o să ne descurcăm şi cu doamna Lamoor, la 
restaurantul  Kebabylon. Haideţi, domnule 
Rakshasas, continuă el, ridicând de jos lampa în 
care se afla bătrânul djinn. Ar fi mai bine să-i 
dăm bătaie cu spectacolul. Nu-i bine să-i facem 
pe soldaţi s-aştepte. 

Soldatul îi conduse spre cortul R&AR“, unde 
trebuia să aibă loc spectacolul, dar cam pe la 
jumătatea drumului, cei doi câini şi cu John - 
care purta în spate un mic rucsac, conţinând 
cartea lui Eno, o mistrie, o lanternă, o sticlă cu 
apă şi câteva batoane Hershey pe care i le 
dăduse locotenentul Sanchez - îşi pierdură 
urma, neobservaţi. 

— Se pare că am rămas numai noi trei, acum, 
constată John, în timp ce-şi vedeau de drum 
spre cortul pentru baie. 

Cortul acela avea în spate un postament 


42 Abreviere militară pentru Rest & Recuperation (Odihnă şi 
Recuperare). 


imens, cel pe care stătea Turnul din Samarra. 
Erau acolo câteva closete comune, câteva 
duşuri comune, un şir de chiuvete şi vreo 
câteva duzini de coşuri, pline cu lenjerie 
murdară. Podeaua era alcătuită dintr-o serie de 
grătare din lemn, pe care soldaţii să poată 
merge fără să-şi umple picioarele ude de nisip. 
Totul arăta foarte primitiv, dar destul de 
funcţional. 

John îşi strecură capul şi umerii printr-o 
deschizătură a cortului, în spatele unor coşuri 
cu rufe, trimițând un fascicul strălucitor de 
lumină câtre baza turnului. Un cap mic de leu 
sculptat în zid marca locul, exact aşa cum 
descrisese Eno. 

— Asta e, le spuse el câinilor. Suntem chiar 
deasupra intrării secrete în lravotum. 

Mută unul dintre coşurile cu rufe şi apoi ridică 
unul dintre grătarele din lemn, descoperind 
dedesubt nisip întărit. Era necesar să sape, aşa 
că deveni de îndată limpede faptul că mica 
mistrie pe care-o luase John la el nu prea putea 
să facă faţă situaţiei. Norocul lui fu acela că 
unul dintre soldaţi lăsase o raniţă atârnată de 
un cârlig, iar de aceasta era prinsă o lopăţică 
pliantă, din cele utilizate pentru săpatul 
tranşeelor. John luă unealta şi se pregăti să 
sape. Deja putea auzi cum Groanin îşi 
„încălzea” publicul cu ceva glume îngrozitoare 
care, spre surprinderea lui John, păreau să 


prindă neaşteptat de bine. Dar abia dacă izbuti 
John să zgârie suprafaţa nisipoasă, când, auzind 
că intră cineva, el şi câinii fură nevoiţi să se 
ascundă într-unul dintre coşurile cu rufe. 

John rămase să asculte, în timp ce vreo şase 
soldaţi intrară în camera pentru baie, îşi 
scoaseră vestele antiglonţ şi uniformele, apoi 
începură să chiuie de plăcere pe măsură ce 
păşeau sub jeturile de apă fierbinte. Şi lui John i- 
ar fi priit un duş. Bluza i se lipise de piele din 
cauza transpiraţiei şi chiar îşi dorea să se fi 
gândit să facă un duş înainte de a trece la 
următoarea etapă a misiunii sale de salvare. 

In sfârşit, ultimul dintre soldaţi părăsi cortul 
pentru baie, iar John putu să respire din nou în 
voie. 

— Haideţi, le spuse el câinilor, deschizând 
capacul coşului. Haideţi să găsim intrarea. 

Apucând lopăţică pliantă, John începu să sape, 
cu toate că încă îi venea greu să creadă ceea ce 
scrisese Eno: că sub nisip s-ar fi ascuns un 
mâner în formă de leu, pe care-ar fi trebuit doar 
să-l apuce, înainte de a rosti cuvântul secret 
care va deschide o uşă dedesubt. Dacă tot ceea 
ce scrisese Eno era adevărat, acesta ar fi fost 
doar începutul problemelor sale. Marele Preot 
scrisese despre „şapte păzitori”, dintre care 
şase în faţa cărora John trebuia să se supună 
„fără nicio şovăială”. Cel mai alarmant dintre 
toate era ordinul sever transcris de Eno, cum că 


„intrusul trebuie să-l ucidă pe cel de-al şaptelea 
păzitor fără ezitare, fiindcă altfel îşi va vedea 
năruite în întregime ambițiile sale ezoterice”, 
frază prin care, pesemne, Eno voia să dea de 
înţeles că va eşua în încercarea de a pătrunde 
în lravotum. 

John se opri pentru câteva clipe să se 
odihnească şi ascultă cum îşi continua Groanin 
„jocul”. Soldaţilor părea să le placă şi aplaudau 
entuziasmați, pe măsură ce, după toate 
probabilitățile, el făcea încă o demonstraţie a 
talentelor sale de  ventriloc, constând în 
recitarea unei poezii în timp ce da pe gât o 
sticlă de bere. 

Încă o dată, se apucă să sape, chiar dacă 
începea să-şi piardă încrederea în şansele lui de 
reuşită. Cuvintele secrete pe care trebuia să le 
rostească la intrare sunau de parc-ar fi fost 
scoase din cine ştie ce basm vechi şi ruginit. 
Sau de parcă le-ar fi inventat Virgil Macreeby. 
Chiar în clipa în care acest gând îi trecu prin 
minte lui John, lopăţica pliantă izbi ceva metalic 
şi, cufundându-şi mâna în nisip, John apucă un 
inel greu din alamă, care fusese sculptat în 
forma capului unui leu. Mânerul era prins de un 
lanţ care se afunda în nisip, dedesubtul lui. 

— Ei, aici e-aici, am impresia, spuse el, rostind 
apoi cuvintele secrete: Deschide-te, Simsimi cu 
toate că nu se prea aştepta ca ele să şi aibă 
vreun efect. 


Nu se întâmplă nimic altceva, decât că restul 
nisipului se prăbuşi în groapă şi dispăru în 
întuneric. Nefiind sigur dacă acesta fusese 
rezultatul pronunțării cuvintelor secrete sau nu, 
John aprinse lanterna şi-i îndreptă fasciculul 
spre groapă, după care, zărind o trapă rotundă 
sub el, se lăsă să cadă peste ea. 

— Asta e, într-adevăr, intrarea, le spuse el lui 
Alan şi lui Neil, care rămăseseră pe marginea 
puţului, privind în jos spre el. John se plasă cu 
picioarele de-o parte şi de cealaltă a 
chepengului, prinse cu mâinile mânerul în formă 
de cap de leu şi trase de lanţ. Trapa, veche şi 
ruginită, se înălţă cu vreo câţiva centimetri, dar 
îi trebuiră alte cinci sau chiar zece minute până 
s-o poată ridica, astfel încât să se deschidă de-a 
binelea. 

Rezemând chepengul de pereţii puţului, John 
îşi ridică de jos lanterna şi o făcu să lumineze 
printr-un tunel din piatră cu înfăţişare antică, cu 
toate că n-ar fi prea avut nevoie de aşa ceva, 
întrucât, atunci când îşi îndreptă privirea spre 
el, tunelul se lumină cumva, ca şi cum acesta ar 
fi fost un efect al deschiderii trapei. 

— Bănuiesc că oxigenul pătruns din afară a 
făcut să se-ntâmple asta, zise el. 

Întorcându-se în puț, îi zori pe cei doi câini să 
sară înăuntru, după care târî grilajul din lemn în 
urma lor, astfel încât să acopere groapa, pentru 
eventualitatea în care soldaţii ar descoperi puţul 


şi s-ar hotărî să-l exploreze ei înşişi. Era ultimul 
lucru pe care şi l-ar fi dorit John: un grup de 
soldaţi porniţi pe urmele lui. Apoi, îşi înşfăcă 
rucsacul şi intră prin chepengul deschis. 
Scrâşnind din dinţi, fiindcă deja simţea cum îl 
cuprinde claustrofobia, John luă o pastilă de 
cărbune şi tustrei începură să coboare pe o 
pantă domoală, în formă de spirală. Aceasta, 
trase el îndată concluzia, avea acelaşi model ca 
şi Turnul din Samarra, numai că se afla sub 
pământ, dar treptat observă că partea 
subterană era cu mult mai mare decât cea de 
deasupra, cam cum se-ntâmplă cu un aisberg. 
Se întrebă dac-ar fi fost posibil să fi existat o 
vreme în care întregul turn să se fi aflat 
deasupra pământului. In acest caz, părea foarte 
probabil ca turnul să fi fost la fel de înalt ca un 
zgârie-nori din New York. Fixate pe pereţii 
tunelului, o serie de torţe ardeau cu o flacără 
dreaptă, dar ciudată, de o culoare violetă. 

— Mă întreb ce le-o face să ardă, rosti el cu 
voce tare. 

Aproape imediat, deveni conştient de cea mai 
bizară senzaţie: vorbea acum într-o limbă pe 
care n-o recunoştea. Ştia foarte bine ceea ce 
spusese, doar că în clipa în care cuvintele 
ieşiseră din gura lui, îi deveniseră străine. Şi nu 
doar lui. Nici Alan şi nici Neil nu înţeleseseră 
ceea ce zisese, lucru pe care-l ştiu cu siguranţă 
atunci când Neil trasă un semn de întrebare cu 


laba din faţă în praful drumului, iar Alan scoase 
un chelălăit, de genul acelora la care recurgea 
atunci când nu înţelegea ce i se spune. 

— E tare ciudat, spuse John, dar rostite cu 
voce tare, cuvintele sunară cu totul altfel. 

Şi trecură vreo câteva clipe până când 
înţelese că trecea prin ceea ce Eno descrisese 
ca fiind „efectul Babel”, după cum se povestea 
în Cartea Facerii despre oamenii care deodată 
au început să nu se mai înţeleagă unul cu 
celălalt şi să vorbească fiecare într-o altă limbă. 

— N-aveţi nicio grijă, încercă el să le spună 
câinilor. În Pergamentele lui Bellii, Eno spune că 
se poate întâmpla una ca asta. E ceva legat de 
faptul că în locul acesta s-a găsit, la origine, 
Turnul Babel. 

Numai că nici Neil şi nici Alan nu înţeleseră o 
iotă din ceea ce le spunea. Şi trecură vreo 
câteva minute până când i se ivi lui John în 
minte gândul că, de fapt, vorbea dialectul 
indienilor Dakota din America de Nord, mai bine 
cunoscuţi sub numele de Sioux. Ştiu acest lucru 
fiindcă de curând urmărise un program de 
televiziune în care o bătrână femeie din tribul 
Dakota îi învăţa pe câţiva actori de film să 
vorbească în limba ei. Senzaţia nu era una 
neplăcută, iar John îşi aminti de faptul că, după 
cum scria Eno, efectul Babel era numai unul 
temporar. 

Dar, puţin mai încolo, mergând pe cărarea în 


spirală, el şi cu câinii întâlniră ceva destul de 
puţin plăcut. Era un bărbat masiv, cu pieptul 
gol, purtând pantaloni din mătase şi o spadă. 
Chiar şi avându-i pe Alan şi pe Neil care să-l 
apere, era evident că n-aveau cum să treacă de 
bărbatul acela fără ca măcar unul dintre ei să 
fie ucis, sau grav rănit. 

— Ascultă, spuse John. S-a făcut o greşeală. 
Am gânduri paşnice. Pe cinstite. Numele meu 
este John. Tu cine eşti? 

Numai că, în dialectul Dakota, aceasta suna 
cam de genul: „Hoka hey. Wonunicun. Miyelo ca 
kola. Zunta. Micaje John. Nituwe he?”. 

Bărbatul cu spada rânji spre John în chip de 
răspuns - i se părea mai degrabă oribil - cu 
toate că se vedea limpede că nu înţelesese 
niciun cuvinţel din ceea ce i se spusese. John 
căută la repezeală prin cartea Marelui Preot Eno 
un sfat în legătură cu ceea ce-ar trebui să facă 
în continuare, în eventualitatea că ar fi uitat 
ceva. Dar traducerea lui Macreeby spunea 
destul de desluşit: „Viaţa ne învaţă că numai cel 
care este cu adevărat hotărât va izbuti. In 
explorarea ta, trebuie mai întâi să te arăţi umil. 
De aceea, trebuie să te supui fără nicio şovăială 
în faţa a şase dintre cei şapte păzitori, fiindcă 
altfel expediţia-ţi va fi pe veci pierdută. De şase 
ori trebuie să te pleci în faţa a orice s-ar 
întâmpla, indiferent cât de îngrozitor sau 
ucigător ţi s-ar părea”. 


Nu se putea spune că Eno ar fi exagerat. Omul 
cu spada părea să fie tot atât de ucigător pe cât 
de îngrozitor arăta. Şi chiar dacă John ar fi vrut 
să i se împotrivească, n-ar fi ştiut cum. 

— Bine, spuse el. Hai să mergem. Dar ceea ce 
se auzi fu ceva de genul „Hin, hoppo”. John se 
înclină şi apoi se îndreptă încetişor spre 
bărbatul cu spada, înclinându-se de vreo câteva 
ori, ca de la el, şi repetând întruna „co/api”, 
cuvântul folosit de indienii Dakota pentru 
„prieten“. 

In clipa în care se apropie de omul acela, John 
simţi o mână grea căzându-i pe umăr, silindu-l 
să îngenuncheze, iar el înghiţi în sec atunci 
când văzu că bărbatul tăcut face un pas înapoi 
şi-şi ridică spada. Lama acesteia scânteie în 
acea ciudată lumină subpământeană, iar John 
simţi cum ea îi mângâie ceafa, pe măsură ce 
spadasinul se pregătea să lovească. Oare cum 
ar fi putut el să se plece în faţa a aşa ceva? 
Toate instinctele îi spuneau că, dacă rămâne 
îngenuncheat, va fi sigur decapitat. Oare cum ar 
fi posibil să fie în avantajul lui supunerea în faţa 
unei asemenea încercări, dacă supunerea 
aceasta ar avea ca rezultat moartea? Dacă 
traducerea lui Macreeby întorsese, pur şi 
simplu, totul pe dos? Dacă Eno spusese, de fapt, 
că nu trebuie să se supună în faţa păzitorului, 
iar Macreeby sărise peste acest cuvânt de o 
importanţă crucială? 


Alan şi Neil începură să mâărâie, pe măsură ce 
braţul vânjos al bărbatului ducea spada spre 
grumazul lui. John le ceru să stea liniştiţi şi-şi 
închise ochii. 

— Păzea, cap, ține-te bine, murmură el în 
dialectul Dakota, în timp ce bărbatul îi îndrepta 
spada spre cap. Păzea, gât, uite-o că vine! 


Capitolul 16 
Mai presus de bine și de rău 


După cum v-ar putea spune oricare djinn, 
nimic nu ţine de norocul pur. Atunci când a fost 
creat Universul, omul a primit stăpânirea asupra 
Pământului, îngerii, asupra Cerurilor, iar djinnii, 
asupra  Norocului, care nu este decât 
interacţiunea celorlalte două. Multe dintre 
jocurile de noroc îndrăgite de pământenii din 
toată lumea au fost inventate de djinnii răi, cum 
ar fi lfriţii, pentru tulburarea generală a 
omenirii, dar şi din dorinţa de a fi scutiţi de 
osteneala exercitării propriilor puteri, fiindcă 
Ifriţii alcătuiesc un trib foarte leneş de djinni. 
Dar au existat şi există destui djinni buni care 
şi-au dedicat vieţile combaterii ghinionului 
generat de jocurile de noroc. Una dintre aceste 
persoane, Edwiges - Djinnul Rătăcitor, a plănuit 
să ruineze cazinourile, punând la cale sisteme 
de joc capabile să învingă sorții, iarăşi şi iarăşi. 
Singura problemă era aceea că, din moment ce 
djinnilor buni le era interzis să câştige ei înşişi 
bani din practicarea jocurilor de noroc, Edwiges 
a fost obligată să le ofere altora, gratuit, 
sistemele ei de joc. Şi, din moment ce prea 
puţini oameni erau pregătiţi să-şi rişte banii prin 
utilizarea unui sistem pe care-l dobândeau pe 
degeaba, la fel de puţini au fost şi cei care-au 
câştigat cât nici cu gândul n-au gândit. 


Nimrod o găsi pe Edwiges pe treptele 
frumosului cazino Belle Epoque din Monte Carlo. 
Era o femeie cu un aspect excentric, de vârstă 
mijlocie, dar destul de înaintată, cu o dispoziţie 
agreabilă, ca mătuşa preferată a oricui; şi, într- 
adevăr, datorită bunătăţii pe care o arătase faţă 
de el, Nimrod se obişnuise să-i spună mătuşa 
Edwiges, cu toate că, de fapt, nu-i era rudă de 
niciun fel. Ea purta o rochie în formă oarecum 
florală şi, ca de obicei, emana o impresie 
generală de uitare de sine, ceea ce contribuia 
prea puţin la sporirea încrederii oamenilor de 
rând faţă de sistemele ei de joc. Dar, pe sub 
înfăţişarea ei exterioară de  mătuşică-fată 
bătrână şi de excentricul ei aspect distrat, se 
afla un creier de-a dreptul prodigios de 
matematic. N-ar fi fost în stare să-i spună unui 
poliţist adresa ei exactă sau numărul de telefon, 
dar dac-ar fi întrebat-o cineva cum se rezolvă 
ultima teoremă a lui Fermat, ar fi putut da 
răspunsul în timp ce se cocea un pandişpan. 

— Nimrod! exclamă ea, plăcut surprinsă. 

— Bună, mătuşă, rosti el, îmbrăţişând-o cu 
drag. Privi peste umărul ei spre braţul de 
broşurele pe care le avea la ea. Îmi dai voie? Ea 
îi întinse o broşură, pe care el o deschise şi 
începu să citească de pe pagina de titlu. 


„Sistem infailibil pentru învingerea hazardului 
în perniciosul joc de ruletă, a cărui folosire 


corectă va avea ca rezultat imediata îmbogăţire 
a utilizatorului conştient. 

Notă: se cere o cunoaştere minimă a teoriei 
probabilităților, a mecanicii lui Newton şi a 
principiilor de funcţionare a aerului conditionat.” 


— Eu îl numesc Sistemul de Trei Minute, îl 
informă Edwiges. Folosindu-l, un pământean ar 
putea transforma cinci sute de dolari în 
douăzeci şi trei de milioane numai cu trei 
învârtiri ale roții de la ruletă. 

— Nu crezi că asta ar putea să-i încurajeze pe 
pământeni să joace şi mai mult? o întrebă 
Nimrod. 

— Numai pe termen scurt. Dacă s-ar găsi 
destui pământeni care să adopte sistemul meu, 
cazinourile ar începe să piardă teren. Şi, până la 
urmă, să dea faliment. Am calculat că n-aş avea 
nevoie decât de şase oameni care să folosească 
sistemul şi să câştige, pentru ca el să devină 
semnificativ din punct de vedere statistic. Oftă. 
Din nefericire, o metodă infailibilă nu este ceva 
uşor de dăruit. Pământenii nu vor să-şi pună 
încrederea într-un lucru pe care-l primesc pe 
gratis. 

Traversară către Cafe de Paris, aflată în 
apropiere, unde Nimrod comandă ceva cafea şi 
deserturi. 

— Ei, şi ce te-aduce la Monte Carlo? îl întrebă 
Edwiges. Vacanţa? 


— Mă tem că nu, replică el. Sunt aici cu 
treburi de-ale djinnilor. Ştii, Ayesha mi-a răpit 
nepoata, pe Philippa, se pare cu intenţia să facă 
din ea următorul Djinn Albastru din Babilon. 

— Pe Philippa? se miră Edwiges. Da, înţeleg de 
ce Ayesha o vrea pe ea. E fermecătoare, 
strălucită, foarte bună la Djinnverso. Pare să 
aibă o perspicacitate deosebită în aplicarea 
principiilor matematice în ceea ce priveşte jocul 
cu cele şapte astaragali ortogonale. Dar Philippa 
e încă o fetiţă şi mult prea tânără ca să devină 
următorul Djinn Albastru. Merită să vadă câte 
ceva din viaţă, înainte de a-i fi încredinţată o 
astfel de responsabilitate. Nu, ar trebui să fie 
cineva care a văzut destul din viaţă. Cineva ca 
femeia aia îngrozitoare, de Ghulle. Cred că e de- 
a dreptul disperată să fie următorul Djinn 
Albastru. Din câte-am auzit, se pare că le-a spus 
tuturor încă de multă vreme că funcţia ea ei. 

— A, sunt de acord, zise Nimrod. Dar mai 
degrabă cred că Ayesha a ales-o pe Philippa ca 
urmare a unui fel de panică, doar ca să-i 
zădărnicească planurile lui Mimi de Ghulle. 

— Mimi e o femeie îngrozitoare, e drept. Dar, 
dacă te gândeşti mai bine, ce rău face ea dacă- 
şi doreşte una ca asta? Odată ce Mimi se va 
situa mai presus de Bine şi de Rău, se va 
termina cu toate astea şi nu va mai avea nicio 
importanţă din ce trib provine. 

— N-ar trebui să conteze dacă următorul Djinn 


Albastru este ales dintr-un trib bun sau dintr- 
unul rău. In această situaţie, totuşi, contează. 
Foarte mult. 

— Cum? 

— De curând, am intrat în posesia unui 
exemplar din Pergamentele lui Bellili. 

— Credeam că, de fapt, cartea asta e numai o 
legendă. 

— Aşa credeam şi eu. Dar am cumpărat un 
exemplar de la Virgil Macreeby. 

— Ticălosul... E autentic? 

— A, da. Şi am aflat ceva interesant. 
Interesant şi tulburător. Pe lângă informaţiile pe 
care le conţine despre cum poţi să pătrunzi în 
lravotum, Eno, Marele Preot al lui Bellili, descrie 
cum ar putea un djinn fără scrupule să 
submineze procesul normal prin care un djinn 
evoluează la stadiul de a fi mai presus de Bine 
şi de Rău. Se pare că indiferența faţă de Bine şi 
de Rău este dată de expunerea la Copacul 
Logicii. La fructele lui şi la mirosul florilor lui. 

— Intotdeauna m-am întrebat cum se petrece 
treaba asta, mărturisi Edwiges. 

— Cu toate acestea, după cum scrie Eno în 
cartea sa, dacă sucul fructului este distilat şi 
fermentat astfel încât să se obţină alcool din el, 
devine de multe ori mai puternic, iar indiferența 
faţă de Rău este blocată. Cu alte cuvinte, am 
putea vorbi despre un djinn la fel de puternic ca 
Ayesha, dar care să fie indiferent numai faţă de 


Bine. 

— Şi ce te face să crezi că aşa ceva ar fi 
posibil, Nimrod? 

— Atunci când Macreeby mi-a vândut un 
exemplar din traducerea lui, mi-a spus şi că un 
alt djinn se mai află în posesia unui exemplar: 
Mimi de Ghulle. Pe atunci, n-am dat mare 
importanţă chestiei ăsteia. Dar, de atunci, am 
citit eu însumi cartea şi acum sunt convins că 
ştiu de ce a vrut-o Mimi. În cazul în care ea 
devine următorul Djinn Albastru din Babilon, să 
poată perverti ritualurile Djinnului Albastru şi să- 
şi folosească poziţia pentru propriul avantaj. 
Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, echilibrul puterii ar 
fi distrus şi haosul ar deveni din nou 
atotstăpânitor. 

— E de-a dreptul şocant, afirmă Edwiges. Nu 
putem decât să ne înfiorăm gândindu-ne la ce s- 
ar putea întâmpla dacă Mimi va izbuti cumva să 
ajungă Djinn Albastru. Ar putea să pună mâna 
pe Grimoarul lui Solomon, iar atunci orice idee 
de echilibru al puterii ar dispărea din peisaj. 
Noua posibilitate de care ar dispune Mimi, 
aceea de a lega un alt djinn de voinţa ei, ar 
putea face din ea un virtual dictator. Sau, ca să 
fiu mai corectă, o virtuală dictatoare. Edwiges 
clătină din cap, necăjită. Mimi a avut 
întotdeauna o tendinţă ambițioasă. Şi nu se va 
opri aici. După toate probabilitățile, va încerca 
să se asigure că fata ei... cum o cheamă? 


— Lilith. 

— Aşa, Lilith. O fată nesuferită. Va încerca, 
probabil, să se asigure că ea îi va urma în 
funcţia de Djinn Albastru. Astfel, s-ar putea 
chiar să avem parte de o dinastie de Ghulle a 
Babilonului. 

— Nu mi-a trecut prin cap aşa ceva, recunoscu 
Nimrod. Dar ai dreptate, bineînţeles. Ce-ar 
trebui să facem? 

— Trebuie s-o oprim, Nimrod. Asta e ceea ce 
trebuie să facem. Vreau să spun că nu putem s- 
o lăsăm pe Ayesha să facă din Philippa noul 
Djinn Albastru, dar nici nu putem să-i permitem 
lui Mimi de Ghulle să obţină funcţia. Mimi ar fi o 
alternativă foarte nefericită. Mai ales dacă, aşa 
cum Spui, o să găsească o cale de a perverti 
riturile Djinnului Albastru pentru a-şi atinge 
propriile scopuri, rele. Singura problemă este, 
dacă n-o să fie Philippa şi n-o să fie nici Mimi de 
Ghulle, atunci cine ar putea fi? Ştii ce? Trebuie 
să găseşti pe altcineva potrivit. Bineînţeles, 
trebuie să fie o femeie. Şi cineva în care să poţi 
avea încredere că nu se va folosi de poziţia ei 
pentru propriile avantaje. 

— Da, subscriu părerii tale, spuse Nimrod. lar 
acesta este adevăratul motiv pentru care mă 
aflu aici, în Monte Carlo. Mă gândeam că tu ai fi 
potrivită. 

— Eu? De unde ţi-a venit o idee ca asta? Eu nu 
sunt deloc potrivită. 


— Prostii, afirmă Nimrod, punându-şi o mână 
pe umărul lui Edwiges. De fapt, vei fi perfectă. 
Eşti necăsătorită, foarte bine pregătită din punct 
de vedere intelectual, ai mai mult de o sută de 
ani, o viaţă petrecută în serviciul oamenilor şi, 
peste toate, eşti o fiinţă cu suflet bun. 

Edwiges zâmbi. 

— Chiar crezi asta? Edwiges continuă să 
zâmbească preţ de câteva clipe; apoi, dintr- 
odată, zâmbetul îi dispăru de pe buze şi clătină 
din cap. Dar n-ar fi posibil să fac una ca asta. 
Una e să te plasezi mai presus de Rău. Dar alta 
e să te ridici mai presus de Bine. Nu mi-ar 
plăcea deloc. Pe urmă, trebuie să mai pun la 
socoteală şi munca mea. Sunt mult prea 
ocupată. Mi-ar plăcea să te ajut, Nimrod, chiar 
mi-ar plăcea. Întotdeauna am ţinut la tine. Chiar 
de când erai tu însuţi un tânăr djinn. Dar sunt o 
sută de motive distincte pentru care nu pot să 
accept. Şi doar pentru că nu-mi vin în minte 
decât două dintre ele acum, asta nu înseamnă 
că nu sunt motive importante. 

Nimrod încuviinţă din cap, răbdător. Avea 
nevoie de multă atenţie în ceea ce făcea, dacă 
voia s-o convingă pe Edwiges să devină 
următorul Djinn Albastru din Babilon. Dar, 
aruncând o privire spre broşurică pe care-o 
ţinea în mână, îi veni deodată o idee. 


Capitolul 17 
Oedipus Schmoedipus“ 


După mai multe secunde care i se părură 
interminabile, John îşi deschise un ochi, apoi pe 
celălalt, apoi îşi duse mâinile la gât, înghiţi ca 
de încercare şi, simțindu-se uşurat de faptul că 
încă părea să aibă capul pe umeri, privi 
încetişor împrejur. Bărbatul cu spada dispăruse. 
Cu toate că John simţise cum ceva îi atinge 
gâtul, era clar faptul că acel ceva nu fusese o 
spadă. Sau fusese? Frecându-şi ceafa, în locul în 
care lama spadei îl atinsese pentru o clipă, văzu 
că degetul său arătător era pătat de o picătură 
de sânge. Înghiţi în sec cu putere şi apoi îşi 
drese vocea - ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă 
totul funcţiona aşa cum trebuie în regiunea 
gâtului - înainte de a-şi scutura capul şi de a 
încerca să vorbească, până la urmă, cu Alan şi 
cu Neil, care rămăseseră întinşi la pământ, cu 
labele acoperindu-le ochii. 

— Hei, băieţi! Descoperi cu plăcere faptul că 
vorbea din nou în engleză. E-n regulă. 
Spadasinul a plecat. Şi eu încă mai am capul pe 
umeri. 

Cei doi câini săriră în picioare şi se repeziră 
să-l lângă pe faţă şi pe mâini. 


% Joc de cuvinte pornind de la schmo (schmoe) care în argou 
înseamnă fraier, şi Oedipus - personaj al lui Sofocle (496-406 î.Hr.) 
din tragedia Oedip rege. 


— Cred că toată treaba a părut cu mult mai 
urâtă decât am simţit-o, spuse el, mângâindu-i 
pe urechi şi alintându-le grumajii. Cu toate că 
am simţit ca şi cum ar fi fost destul de adevărat, 
pot să vă spun asta. E ciudat, dar încă-mi 
amintesc senzaţia pe care-am avut-o atunci 
când spada mi-a atins gâtul. Se cutremură şi 
rânji. Ca o vizită la frizer. 

Alan scoase un lătrat şi se repezi să cerceteze 
ceva care zăcea pe pământ. Era spada. 

Ridicând-o şi trecându-şi degetul mare peste 
tăişul lamei, John se convinse, fără vreo urmă 
de îndoială, de faptul că spada era una 
adevărată; era şi ascuţită, de asemenea. O 
ridică de câteva ori, nefiind încă sigur dacă 
întâmplarea prin care trecuse fusese o amăgire 
sau nu. Oare ceilalţi şase paznici pe care încă-i 
mai avea de înfruntat vor fi la fel de adevăraţi 
ca şi acesta? Se hotări să ia spada cu el, pentru 
orice eventualitate. 

Porniră mai departe pe poteca spiralată, dar 
nu apucară să meargă mai mult de cinci, hai, 
zece minute, că se pomeniră faţă în faţă cu un 
lăncier arab călare, înveşmântat din cap până-n 
picioare în negru, cu faţa ascunsă de 
acoperământul pe care-l purta pe cap. Calul, de 
asemenea negru, tropăia nervos sub călăreţul 
său, în timp ce acesta îşi întindea lancea spre 
John, care-i atinse vârful şi descoperi că, la fel 
ca şi spada, era cât se poate de adevărată. 


— Dezgoleşte-ţi pieptul! îi porunci călăreţul în 
arabă, limbă pe care, din fericire, John era acum 
capabil s-o înţeleagă. 

Chiar şi-aşa, nu era mai puţin tulburat la 
gândul că trebuia să se supună în faţa vârfului 
lăncii din mâna călăreţului, decât fusese în faţa 
spadei călăului. Nici prin gând nu-i trecu să se 
lupte; un băiat înarmat cu o spadă nu părea să 
fie un adversar pe măsură pentru un călăreț cu 
o lance. 

john procedă aşa cum i se poruncise, 
rugându-se în gând ca împunsătura suliţei să nu 
aibă un efect mai ucigător decât lovitura de 
spadă. Descheindu-şi bluza, îşi dezveli pieptul şi 
privi cum călăreţul galopează cale de câţiva 
iarzi în josul potecii, apoi îşi întoarce calul. In 
clipa imediat următoare, îşi îndreptă lancea spre 
John şi porni la atac. 

— Staţi pe loc, băieţi! le strigă John câinilor şi, 
murmurând o rugăciune tăcută, închise ochii. 

De data aceasta, simţi până şi cum vibrează 
pământul sub picioarele lui, iar nările lui 
percepură un miros puternic de cal năduşit, mai 
înainte ca, mijindu-şi ochii pentru o clipă, să se 
vadă învăluit într-un nor de praf stârnit de 
copitele armăsarului negru, dar încă fiind cât se 
poate de viu şi fără să mai vadă vreo urmă de 
călăreț. 

Alan lăsă să-i scape un lung suspin de uşurare 
şi tuşi, ca să scape de praful care-i intrase pe 


gât. Neil clătină din cap şi apoi se întinse pe jos, 
istovit, privindu-şi tânărul stăpân cum îşi 
examinează pieptul şi apoi îşi încheie bluza. 

— Din ceea ce scrie Eno, zise John, tremurând 
de frică, mai sunt patru paznici în faţa cărora 
trebuie să mă supun, înainte de a-l ucide pe cel 
de-al cincilea rămas. Sper doar ca el să fie 
idiotul care a inventat încercările astea tâmpite. 
Sunt cu nervii la pământ. Îi trase capul lui Alan 
lângă pieptul său. Ascultă cum îmi bate inima, 
adăugă el, izbucnind într-un râs nervos. Parc-ar 
fi o pasăre mică încercând să scape din colivie. 
Am impresia că, până la sfârşitul zilei de azi, 
vom şti dacă inima mea e suficient de tare sau 
nu. La urma urmei, poate că tocmai despre asta 
e vorba. 

Plin de curaj, John înaintă pe cărarea spiralată 
şi, într-o succesiune destul de rapidă, fu nevoit 
să se supună în faţa unui arcaş, care trase o 
săgeată în direcţia lui, fără ca, de fapt, aceasta 
să-l atingă, apoi întâlni un luptător care-l înşfăcă 
în braţe şi-l zdrobi, fără ca, în realitate, să-l 
zdrobească. La cea de-a cincea încercare - în 
care se cerea ca John să-şi vâre capul în botul 
deschis al unui leu - devenise destul de blazat 
faţă de aceşti paznici subterani. 

— Cred că, după ce treci de trei dintre ei, te 
prinzi care-i treaba, afirmă el, în timp ce păşea 
prin flăcările aruncate de un dragon. Adică te 
prinzi că nu se-ntâmplă nimic în realitate. Vreau 


să spun că trei ar fi fost de-ajuns. 

Dar, după ce şase dintre cele şapte încercări 
fură trecute cu succes, John era epuizat din 
punct de vedere psihic şi i se părea la fel de 
greu să omoare o lăcustă, darămite pe oricine 
sau orice l-ar fi aşteptat după prima cotitură a 
potecii. ŞI,  resimţind din plin tensiunea 
sarcinilor pe care le avusese de îndeplinit, 
încercă să-şi stimuleze singur curajul, ca să-l 
înfrunte pe cel din urmă dintre cei şapte 
păzitori. 

— Mă aştept ca, de fapt, să nu fie vorba să 
omor pe cineva, le spuse el lui Alan şi lui Neil. 
Nu mai mult decât am fost omorât eu însumi 
până acuma. Voi ce credeţi? 

Cei doi câini lătrară în chip de încurajare, dar 
sperând în tăcere că, dacă John va trebui să 
omoare ceva, atunci să fie vorba despre o vacă 
adevărată, caz în care s-ar putea alege fiecare 
dintre ei cu o ciozvârtă proaspătă. Pentru că, 
fiind câini, niciunul dintre ei nu avea scrupulele 
omeneşti ale stăpânului în ceea ce priveşte 
uciderea unei alte fiinţe vii; cel puţin, a uneia 
care să nu fie o insectă. 

Dar nimic n-ar fi fost în măsură să-l 
pregătească pe John pentru ceea ce avea să 
întâlnească dincolo de următoarea cotitură a 
potecii spiralate. Fiindcă acolo, la o distanţă de 
doar cinci picioare şi un inci faţă de el, purtând 
costumul său Badoglio preferat cu dunguliţe, 


precum şi cei mai buni pantofi Cascio Ferro ai 
săi - purta până şi cămaşa pe care John şi 
Philippa i-o cumpăraseră de Crăciun - se afla 
însuşi tatăl lui John. 

— Bună, John, îi spuse tatăl său. Mă bucur să 
te văd. 

— Tată, răspunse John. Ce Dumnezeu cauţi 
aici? 

— Nu, tu ce cauţi aici? 

Alan şi Neil veniră în fugă spre fratele lor, dar, 
chiar în clipa în care se pregăteau să pună 
labele pe el şi să-l lângă pe faţă, aşa cum 
obişnuiau să procedeze acasă, lucru care-l 
obliga deseori pe domnul Gaunt să-şi scoată 
ochelarii şi să şi-i şteargă - deoarece, atunci 
când se ridicau pe labele din spate, ambii câini 
erau la fel de înalţi ca domnul Gaunt - se opriră 
deodată, apoi se dădură înapoi din faţa siluetei 
de pe potecă, mârâind cu nervozitate, ca şi cum 
ar fi simţit că e ceva în neregulă. Alan şi Neil 
priviră spre John şi lătrară de câteva ori, iar John 
nu avu nevoie să-i mai întrebe pe câini despre 
ce era vorba, ca să-şi dea seama că bărbatul de 
pe potecă nu era - nici n-avea cum să fie - tatăl 
lui. Şi totuşi... 

— Cum ai ajuns aici, tată? 

— Bună întrebare. Nici eu nu ştiu sigur. 

Fusese un răspuns bun, aşa cum sunase. Dar, 
ştiind ce se întâmplase cu ceilalţi şase paznici, 
John nu mai era deloc înclinat să creadă în ceea 


ce vedea cu ochii, anume că tatăl lui ar fi fost în 
realitate acolo. În afară de cazul în care, fireşte, 
toate încercările precedente ar fi fost special 
concepute ca să-l înşele în legătură cu 
adevărata identitate a acestui ultim păzitor. 
John se apropie de tatăl său şi-i puse o mână pe 
umăr. Materialul din care era confecţionat 
costumul era caşmirul şi se simţea clar la pipăit 
că e autentic. Şi nu era chiar apa de colonie 
preferată a tatălui său? Până şi bomboana 
mentolată Beezer de pe vârful limbii lui Edward 
Gaunt părea autentică: domnul Gaunt 
întotdeauna obişnuia să sugă două-trei 
bomboane Beezer după ce fuma o ţigară de foi. 
Dacă toate acestea reprezentau o plăsmuire a 
imaginaţiei lui John sau cine ştie ce fantasmă, 
atunci era vorba despre una la fel de exactă ca 
şi ceasul din aur de la încheietura tatălui său. ŞI 
toate acestea constituiau motive suficient de 
întemeiate pentru ca John să înţeleagă acum că 
nu putea să-l lovească pe omul acela cu spada 
şi să-l ucidă, fără să fie sută la sută sigur de 
faptul că avea de-a face cu un impostor sau cu 
o nălucire. 

— Tată, începu el, precaut. 

— Da, John. 

— Ştii Statuia Libertăţii din aur, aia mică, de 
pe biroul tău? Ei bine, i-am rupt mâna care ţinea 
torţa. A fost un accident. Am tot vrut să-ţi spun 
asta, de o vreme încoace. Am lipit mâna la loc 


cu superglue, numai că n-am făcut-o prea bine. 
Imi pare tare rău pentru asta, sincer. 

Era vorba despre o greşeală pe care plănuise 
s-o îndrepte, numai că apăruse Nimrod, să le 
ceară gemenilor să-l ajute în recuperarea 
Grimoarului lui Solomon. N-avea nicio scuză 
pentru faptul că stricase statuia. N-ar fi putut să 
spună cum de făcuse asta, decât că o luase de 
pe birou cu un gest cam neglijent, prefăcându- 
se că tocmai primise un Premiu Oscar, iar braţul 
care ţinea torţa, pur şi simplu, se rupsese. 
Prostia aceea costase 25.000 de dolari, pentru 
numele lui Dumnezeu, iar lui John i se părea 
destul de greu de crezut că tatăl lui ar fi fost 
încântat de o asemenea ispravă. La fel de 
încântat, se gândea el, cum ar fi fost şi de 
prezenţa lui în Irak. La urma urmei, fusese de 
acord doar ca John şi Philippa să meargă cu 
Nimrod la Istanbul şi în Germania. 

— Chiar nu ştiu cum de s-a întâmplat, adăugă 
el. Numai că s-a întâmplat. Aşa cum se-ntâmplă 
lucruri de genul ăsta. Câteodată. John ridică din 
umeri. lartă-mă. 

— E-n regulă, fiule. Înţeleg. N-ai ce-i face. Pe 
urmă, e doar un ornament, nu? Şi Edward Gaunt 
zâmbi, cu cel mai drăguţ şi mai indulgent 
zâmbet al său. Nu înjură, nici nu ameninţă că-l 
va chelfâni pe John şi nici nu-i tăie banii de 
buzunar pentru următoarele şase luni. Ceea ce 
nu-i semăna deloc adevăratului domn Gaunt. 


Cel puţin, acelui domn Gaunt din lunile de iarnă. 
Philippei îi plăcea să-şi acuze părinţii că le pasă 
mai mult de mobilierul şi de obiectele de artă 
din casă, decât de copiii lor, deci, chiar dacă 
John ştia că nu e chiar adevărat acest lucru, era 
în continuare sigur de faptul că tatăl lui 
adevărat i-ar fi ţinut o morală mai ceva decât 
toate dinainte la un loc. Până şi aici, în Irak, era 
convins că tatăl lui s-ar fi înfuriat pe el. 

— Auzi, tată? Vreau doar să ştii asta. Nu e 
ceva personal, bine? 

Şi, chiar în timp ce vorbea, John îşi lovi tatăl cu 
spada, cu gândul la instrucţiunile severe ale lui 
Eno: „Intrusul trebuie să-l ucidă pe cel de-al 
şaptelea păzitor fără ezitare, fiindcă altfel îşi va 
vedea  năruite în întregime ambițiile sale 
ezoterice”. John nu era prea sigur că înţelegea 
ce însemna „ezoteric”, dar era convins de faptul 
că, dacă nu i-ar respecta literă cu literă 
instrucţiunile, acest lucru ar putea avea ca 
rezultat să nu-şi mai vadă niciodată sora; cel 
puţin, pe acea soră pe care-o cunoştea şi-o 
iubea. 

Dar, dacă John se aşteptase ca spada lui să 
lovească în gol, se înşelase. Mâna care ţinea 
mânerul spadei simţi şocul loviturii din plin. Şi, 
ceea ce era mai rău, tatăl lui John scoase un 
țipăt puternic, ca şi cum ar fi fost omorât cu 
adevărat. Nici nu dispăru, aşa cum se- 
ntâmplase cu ceilalţi paznici. În loc de asta, 


căzu pur şi simplu, cu faţa în jos, pe pământ, 
apoi rămase acolo, întins într-o baltă de sânge. 
Sânge care părea să fie, în acelaşi timp, prea 
umed, prea adevărat şi prea roşu. 

John începu să ţipe. 

— Ce-am făcut? se văită el. 

John azvârli deoparte spada şi îngenunche la 
repezeală lângă victima lui, simțind cum i se 
întoarce stomacul pe dos şi o adâncă îngrijorare 
la gândul că făcuse un lucru îngrozitor. Prin 
minte îi bântuia bănuiala că Eno greşise cumva 
sau, ca mai înainte, că traducerea lui Virgil 
Macreeby după cartea lui Eno fusese greşită. 
Mort, bărbatul încă mai arăta întocmai ca tatăl 
lui John. 

— Nu, nu, te rog, nu, asta nu poate să se- 
ntâmple! 

Cu mâinile tremurânde, îi scoase ochelarii 
mortului şi-i strecură în buzunarul de la piept al 
hainei sale, unde dădu peste o tabacheră în 
care se afla o Manyana Grand Cru, ţigara de foi 
preferată a tatălui său. La urma urmei, de ce-ar 
fi avut un Edward Gaunt iluzoriu o ţigară de foi 
la el? 

— Tată, te rog, trezeşte-te, îl imploră el. N-am 
vrut... 

Dar era cât se poate de clar, după cantitatea 
de sânge scursă pe pământ şi după culoarea 
feţei, că bărbatul care zăcea pe pământ nu mai 
putea fi ajutat în niciun fel. John îşi strânse 


pleoapele, simțind cum lacrimile încep să curgă 
printre ele şi să picure pe faţa lividă a mortului. 

— lartă-mă, rosti el, acum neputincios în faţa 
nenorocirii şi, în ciuda dovezilor care-i 
demonstraseră înainte contrariul, destul de 
sigur de faptul că-şi ucisese cu adevărat 
propriul tată. Tată, îmi pare rău, atât de rău... 

Nefiind în stare să-l asigure pe John de faptul 
că nu era în niciun caz vorba despre tatăl său, 
Alan şi Neil se străduiră în zadar să-l tragă 
deoparte de lângă cadavru. Şi, timp de vreo 
câteva minute, John rămase aşa, îngenuncheat 
lângă mort, cu ochii închişi. 

La un moment dat, Neil începu să latre cu 
putere şi, deschizându-şi din nou ochii, John 
descoperi că, atât de real cât i se păruse cu 
câteva clipe înainte, cadavrul dispăruse acum. 

John scutură din cap şi lăsă să-i scape un oftat 
stingherit. Zâmbi slab spre Neil, recunoscând că 
totul fusese, de fapt, o amăgire, la urma urmei. 
Dar chiar şi-aşa, ştia că nu se va simţi deloc în 
largul lui până în clipa în care avea să-şi 
petreacă din nou braţele în jurul gâtului tatălui 
său cel adevărat şi să-l strângă la piept din 
toate puterile. 

Alan, care se tot repezise în susul şi-n josul 
potecii, să cerceteze drumul, venea acum 
înapoi, alergând în salturi. Lătră de câteva ori şi, 
apucându-i cu botul mâneca bluzei lui John, 
trase de ea, străduindu-se să-l facă să se ridice 


în picioare. 

— OK, OK, zise John, stai că vin. 

Urmându-i pe cei doi câini de-a lungul potecii 
şi apoi pe după următoarea cotitură, prin 
tunelul spiralat care şerpuia în partea subterană 
a Turnului din Samarra, deodată îi fu uşor să 
înţeleagă agitația câinilor, fiindcă poteca se 
termina, iar în faţa lor apărea o uşă scundă, 
într-un zid. Cam la fel de înaltă cât o masă, uşa 
era confecţionată dintr-un lemn cu aspect antic, 
ţintuită cu piroane negre şi prevăzută cu o 
clanţă mare din fier, care fusese modelată în 
forma unui cap omenesc. Acest cap era de 
bărbat, cu barba împletită în codițe şi părul 
atârnând în bucle mari în jurul feţei. Dar lucrul 
cu adevărat remarcabil la această clanţă era 
limba din fier a bărbatului, care fusese scoasă 
afară din gură şi bătută în cuie de uşă. Era, 
după cum îi trecu lui John prin minte, un simbol 
foarte izbitor, ca să nu spunem plin de 
înţelesuri, ca şi cum cineva, poate chiar Eno, ar 
fi vrut să îl avertizeze pe orice nepoftit să nici 
nu-i treacă prin gând să apese pe acea clanţă, 
ca să nu mai vorbim despre a încerca să afle 
secretul celor de dincolo de uşă. 

Eno oferise destul de puţine informaţii în 
legătură cu ceea ce l-ar fi putut aştepta acum 
pe John. Şi, după toate încercările prin care 
trecuse, John era foarte emoţionat, lucru lesne 
de înţeles, la gândul că trebuie să apese pe 


clanţă. lravotum se întindea de cealaltă parte a 
acestei uşi, dar el n-ar fi fost mai deloc surprins 
să descopere că era aşteptat de un tigru cu 
şapte capete. Sau de altceva şi mai rău decât 
atât, ceva care, în clipa de faţă, îi era absolut 
imposibil să-şi imagineze ce-ar fi. 

— Ce părere aveţi, băieţi? îi întrebă el pe Alan 
şi pe Neil, care tot adulmecau uşa de vreo 
câteva clipe. Hei, tocmai mi-a trecut o idee prin 
minte! Ce-ar fi să fie încuiată? 

Într-adevăr, se dovedi că aşa era, iar John avu 
nevoie de câteva minute până să-şi dea seama 
de faptul că pironul putea fi scos din limba 
întinsă a capului metalic, iar aceasta, odată 
eliberată, putea fi ridicată, astfel încât uşa, 
neavând decât un zăvor simplu, să fie deschisă. 

— Super, rosti John şi, trăgând uşa spre el, se 
aplecă şi trecu dincolo. 

Spre deosebire de poteca spiralată şi 
şerpuitoare, luminată de torţe, pe care 
coborâseră partea îngropată a Turnului din 
Samarra, cale de mai multe sute de picioare 
spre interiorul pământului - poate chiar mai 
mult de-atât -, aici, dincolo de uşă, era aproape 
imposibil de crezut că se aflau tot sub pământ; 
aşa că, preţ de câteva clipe, John şi cei doi câini 
rămaseră încremeniţi de uimire. 


În faţa lor se întindea o mare, ale cărei valuri 
clipoceau cu gingăşie, spărgându-se de un țărm 


neted, cu nisip auriu, fin. Un vânticel blând îi 
răvăşi părul lui John, mângâindu-i faţa cu o pală 
de aer proaspăt şi sărat. Dar ceea ce-l făcu să 
se minuneze cu adevărat nu erau dimensiunile 
mării, nici măcar vântul care-i  încreţea 
suprafaţa pustie, ci faptul că putea vedea prin 
ea, datorită unei anumite lumini de o albeaţă 
curată, aproape selenară, care nu degaja nici 
pic de căldură şi părea să aibă la bază ceva de 
origine electrică. Şi, cercetând aerul de 
deasupra capului său, John îşi aminti de 
documentarele pe care le văzuse la televizor 
despre aurora boreală, acele aşa-numite lumini 
ale Nordului. Efectul general era acela de lume 
în afara lumii. 

Incercă să-şi închipuie ce fel de fenomen 
geologic ar putea explica existenţa acestui loc 
subpământean. Odată, cu ani în urmă, vizitase, 
împreună cu părinţii săi, o peşteră de proporţii 
uriaşe din Kentucky. Dar aceea părea cât o 
vizuină de şoarece, în comparaţie cu ceea ce 
vedea aici. Nici măcar cele mai vaste peşteri din 
lume nu aveau parte de un climat propriu şi de 
astfel de lumini ciudate. 

După cele şapte încercări epuizante prin care 
trecuse, sentimentul general de uimire care-l 
cuprinsese acum pe John părea să-i redea 
întreaga vigoare. Poate că asta i se datora 
aerului curat şi tare, cu un miros şi un gust 
foarte diferite de atmosfera îmbâăcsită de noxe 


pe care se obişnuise s-o respire la suprafaţa 
pământului. Alan trase cu putere aer pe nări 
lângă malul apei, apoi se întoarse spre John, 
privindu-l de parcă ar fi vrut să-l întrebe: „Ei 
bine, acum ce-o să se mai întâmple?”. 

— Eno pomenea ceva despre o bărcuţă care- 
ar trebui să fie pe-aici, spuse John, zornăind în 
palmă două monede de câte douăzeci şi cinci 
de cenți. 

Conform celor scrise de Marele Preot, trebuia 
să-i plătească barcagiului două monede şi, deşi 
nu se specificase clar ce fel de valută circula pe- 
acolo, Nimrod îi spusese că, probabil, n-avea 
nicio importanţă. 

— Numai că nu văd nici urmă de vreo barcă. 

Chiar în timp ce vorbea John, Neil, a cărui 
vedere era mai ascuţită decât cea a fratelui său 
şi decât cea a stăpânului său, şi care tot cerceta 
orizontul nedesluşit - fiindcă era imposibil să-ţi 
dai seama unde ajungea să se sprijine, de fapt, 
pământul de deasupra lor pe cel de dedesubtul 
lor, tot aşa cum era imposibil să spui cu 
certitudine unde se termina marea şi unde 
începea cerul acela luminos, electric -, începu 
să latre, în timp ce pe suprafaţa apei, în 
depărtare, apărea ceva. 

— Ce este, Neil? întrebă John, urmărind 
direcţia privirii masivului câine. Vezi ceva? 

Neil lătră din nou şi înaintă în apă, dar numai 
ca să chelălăie ascuţit şi să iasă în goană din ea, 


fiindcă, după cum descoperi acum John, apa era 
fierbinte. 

— Asta explică prezenţa norilor de colo, 
declară el. Sunt formaţi din aburi. Îşi linse 
degetul pe care şi-l cufundase în apă. Pe de altă 
parte, e destul de potabilă. Păcat că n-am luat 
cu noi şi ceva cafea solubilă. Într-adevăr, e 
aproape suficient de fierbinte pentru aşa ceva. 

Nu mai trecu multă vreme până când John 
putu să desluşească faptul că obiectul de pe 
apă consta într-o siluetă omenească, stând în 
picioare la pupa unei bărci şi văslind spre ei cu 
o prăjină lungă, ca un gondolier venețian. Dar 
abia în clipa în care barca ajunse, în sfârşit, la 
țărm, John îşi dădu seama de faptul că era 
numai silueta unui om, fiindcă barcagiul era un 
automat, un fel de robot confecţionat din alamă. 

— Salut, rosti John, agitat. Mă întreb, oare ne- 
ai putea duce până dincolo de apă, spre Palatul 
Djinnului Albastru al Babilonului? 

Îi întinse cele două monede pe care le 
adusese cu el şi care i se păreau acum destul 
de puțin potrivite. Tăcut, barcagiuul luă 
monedele cu braţul său din alamă şi, apoi, le 
făcu semn spre băâncuţele de la prora bărcii. 
Fără să stea prea mult pe gânduri, se urcară la 
bord cu toţii. 

Cu o putere supraomenească, înaltul vâslaş 
din alamă îndepărtă barca de țărm, împingând 
cu putere în prăjină şi, în câteva minute, se 


deplasau deja prin apa fierbinte cu o viteză care 
li s-ar fi părut imposibilă, dacă n-ar fi fost vorba 
despre ciudatul om metalic care mânuia vâsla. 
Şi nu trecu mult timp până când ţărmul dispăru 
în urma lor. 

John ciocăni, ca o încercare, scândurile din 
lemn de stejar ale bărcii. 

— Sper că sunt aşa cum trebuie, zise el. Nu 
mi-ar plăcea să trebuiască să înot. Cinci minute 
în apa asta şi-aş arăta ca un homar de Maine. 

Era îngrijorat mai mult pentru câini, decât 
pentru sine; fiind un djinn, nu credea că apa 
fierbinte i-ar putea face rău, dar nu era la fel de 
sigur în privinţa câinilor. 

Trecu o oră, apoi o alta şi după o vreme, John 
adormi şi visă ceva plăcut. Dar uită ceea ce 
visase de îndată ce-şi deschise din nou ochii şi 
văzu că se aflau, în sfârşit, într-un loc din care 
puteau zări un țărm îndepărtat, presărat cu 
copaci. Alan şi Neil se tot fâţâiau de colo-colo 
prin barcă, deoarece erau nerăbdători să facă 
lucrul pe care îl fac câinii, de obicei, atunci 
când, după o călătorie, găsesc un copac drăguţ. 

John privi către barcagiu şi, dând cordial din 
cap, zise: 

— E foarte drăguţ din partea ta. Chiar nu ştiu 
cum ne-am fi descurcat altfel. 

Barcagiul nu răspunse nimic. 

— Dacă nu e o întrebare prea impertinentă, 
continuă John, insistând în încercarea lui de a-l 


atrage pe barcagiu într-o conversaţie. Şi n-am 
absolut nimic împotriva ideii de aşa ceva. Vreau 
să spun, într-o lume trebuie să fie tot felul de 
oameni, nu-i aşa? Dar, spune-mi, eşti într- 
adevăr făcut din alamă? 

Barcagiul nu putea să vorbească. Măcar atâta 
lucru era sigur. Dar, la fel de bine pe cât putea 
să vâslească, putea să şi arate, ceea ce şi făcu. 
Se opri din vâslit pentru o clipă şi, în chip de 
răspuns la întrebarea lui John, arătă cu un deget 
lung, din alamă, spre cerul de deasupra lor, 
înainte de a reincepe să vâăslească. John 
încuviinţă politicos, dar aceasta se întâmplă cu 
câteva clipe înainte să înţeleagă cu adevărat 
semnificaţia gestului făcut de vâslaşul din 
alamă. Fiindcă numai un vâăslaş făcut din alamă 
ar fi putut vreodată să supravieţuiască la ceea 
ce se întâmplă în continuare. 


Capitolul 18 
Jurnalul Philippei Gaunt (continuare) 


Fireşte, am ascuns jurnalul acesta, pentru 
eventualitatea în care domnişoara Glumjob, 
Ayesha sau vreunul dintre servitorii ei invizibili |- 
ar găsi, fiindcă bănuiesc că l-ar lua şi l-ar 
distruge, fie şi numai pentru că, pe lângă că-mi 
oferă mijloacele de a-mi da seama cât de mult 
am stat aici, îmi permite de asemenea să 
Zugrăvesc în el unele dintre lucrurile pe care le- 
am spus şi pe care le-am făcut, precum şi să fiu 
conştientă de schimbările petrecute în mine 
însămi. 

Schimbări de genul celor descrise de Ayesha 
şi provocate de respirarea aerului de pe-aici şi 
de băutul apei, cu toate că din sucul de mere al 
domnişoarei  Glumjob n-am gustat deloc. 
Schimbări provocate de prezenta în apropierea 
Copacului Logicii. 

Am văzut copacul, care nu arată cine ştie ce. 
Creşte într-o încăpere specială, aici în palat, şi 
seamănă mai degrabă cu un stejar bătrân decât 
cu un pom care face mere, cu toate că se 
găsesc mere în el. Dar nu poate fi nicio îndoială 
asupra faptului că are un efect considerabil 
asupra mea. Cum altfel aş putea să explic ceea 
ce i-am spus domnişoarei Glumjob la micul 
dejun? 

Vorbea, cu ochii înceţoşaţi şi pe un ton 


unsuros, despre cum avea să-şi exprime ea 
dorinţele înainte de a se întoarce în Greenville, 
Carolina de Nord (probabil după ce Ayesha va fi 
dusă spre Lampa cea Mare din Cer). Toate 
chestiile pe care le spunea erau cât se poate de 
previzibile. Oricum, am ascultat totul, am fixat-o 
cu cea mai urâtă privire a mea, iar apoi i-am 
spus că, „atunci când liliacul bătrân” va fi mort, 
o să vin după ea, după domnişoara Glumjob 
adică, şi o s-arunc un elemental asupra ei. 

— Un elemental de foc, i-am spus, plină de 
ciudă. Unul cu adevărat urâcios şi viclean, care 
se va lipi de tine pentru totdeauna. 

Şi au mai fost şi altele, multe altele. Dar mi-e 
ruşine să transcriu toate lucrurile cu adevărat 
oribile pe care i le-am spus sărmanei 
domnişoare Glumjob, şi care au făcut-o să plece 
înlăcrimată de la masa pentru micul dejun. 
Ayesha însăşi părea să fie destul de indiferentă 
faţă de orice i-aş fi spus servitoarei şi 
însoţitoarei ei, ceea ce este, bănuiesc, tot ce 
poţi aştepta de la cineva care se situează mai 
presus de Bine şi de Rău. Dar această 
întâmplare mi-a atras atenţia asupra faptului că 
ar trebui să-i spun că, după părerea mea, nu 
deveneam o persoană logică, ci mai degrabă 
una de-a dreptul răutăcioasă. 

— E perfect normal, la început, mi-a zis ea. 
Logica poate fi un stăpân foarte pretenţios, 
Philippa. Până când înveţi cum să te obişnuieşti 


cu ea, mintea ta va împinge logica unui fapt 
până la concluzia supremă, într-un fapt 
neştirbit. Uneori, asta poate fi ceva foarte 
neplăcut. Tu o vezi pe domnişoara Glumjob ca şi 
cum ar fi unul dintre obstacolele din calea ta 
spre ieşirea de aici. De aceea vrei ca obstacolul 
să fie înlăturat. 

Oricare ar fi adevărul în legătură cu ceea ce 
mi-a spus Ayesha, n-am nicio îndoială asupra 
faptului că am început să devin acelaşi tip de 
persoană cu inima împietrită ca ea. lar acest 
lucru mă umple de groază. Dar ce-aş putea să 
fac? 


Ziua a treia. De fapt, nu sunt deloc sigură cât 
timp este de când mă aflu aici, din moment ce 
lumina zilei pare să tină foarte multă vreme, 
într-adevăr, iar întunericul aproape deloc. S-ar 
putea ca însuşi timpul să fie încetinit aici, în 
acelaşi mod în care se-ntâmplă atunci când 
realizezi o transsubstantizare şi te strecori într-o 
sticlă sau într-o lampă. Poate că, într-un mod 
similar, Palatul Suspendat şi lravotum există în 
afara timpului Şi spaţiului normal, 
tridimensional. Nu se pomeneşte nimic despre 
aşa ceva în cartea lui Eno, dar el a scris-o cu 
câteva mii de ani înainte; nu prea cred că un 
Mare Preot antic al lui Bellili ar fi putut să 
cunoască astfel de lucruri precum relativitatea 
şi astrofizica. 


Oricum, esenţialul este că, în două rânduri, m- 
am dus la culcare atunci când era lumină afară, 
iar când m-am trezit, am descoperit că era încă 
lumină. Am întrebat-o pe domnişoara Glumjob 
despre asta, dar, după cele pe care i le-am spus 
ieri, nu vrea să mai discute cu mine. Fireşte că 
n-am putut să las lucrurile aşa, fără să adaug 
ceva dureros pentru biata femeie. ŞI, ciudat 
lucru, de data aceasta chiar am simţit ceva 
împietrit înăuntrul meu, ca şi cum inima mea, 
sau orice altceva s-ar afla în interiorul unei fiinţe 
în stare să-i provoace acesteia griji față de 
sentimentele unei alte persoane, s-ar fi prefăcut 
într-un mic pumn. O senzaţie foarte ciudată, 
într-adevăr. Şi totuşi... 

Ei bine, nu chiar totul e de rău. Mai există şi 
anumite beneficii care provin din introducerea 
unui plus de logică în viaţa cuiva. De exemplu, 
încep să înţeleg ceva destul de important: că 
modul în care există lucrurile în lume pentru 
cineva care se situează mai presus de ele 
reprezintă o problemă complet indiferentă. 
Uneori, lucrurile există şi gata, şi n-are niciun 
rost să judeci dacă ele sunt bune sau rele. 

Oricum, aş vrea să apară John. Îl simt cu mult 
mai multă putere acum, ceea ce mă face să 
cred că sentimentul pe care l-am avut atunci 
când am început să scriu în acest mic jurnal - 
acela că vine să mă salveze - a fost şi este unul 
corect. Ar putea să însemne şi că John este mult 


mai aproape decât cred eu. lar acesta este, 
fireşte, un alt motiv pentru care ascund cu grijă 
acest jurnal în camera mea. Cred că Ayesha nu-i 
simte prezenţa câtuşi de puţin. Sau, dacă o 
simte, faptul că John este geamănul meu o face 
să-i confunde prezenţa cu a mea. 


În aceeaşi seară. În două ocazii, m-am întors 
în grădină să vizitez scara care, dacă mă iau 
după domnul Poussin, duce în jos spre Bocca 
Veritas, Gura Adevărului. Dar, în ambele situaţii, 
am găsit-o pe domnişoara Glumjob acolo, 
îngrijindu-se de trandafiri. Astăzi, totuşi, 
domnişoara Glumjob nu era de găsit nicăieri şi 
nu era decât sărmanul domn Poussin, înlănţuit 
de scaunul lui şi citind în continuare cu voce 
tare din Omul cu masca de fier. Înainte s-o 
pornesc în goană în jos pe scară, m-am oprit şi 
mi-am cerut scuze faţă de el, ceea ce însemna 
un lucru frumos din partea mea, cred, după tot 
ceea ce m-a făcut să îndur. 

— Indiferent de ceea ce-ai merita, domnule 
Poussin, nu vei rămâne aici pentru totdeauna, i- 
am spus eu. Atunci când o să devin Djinnul 
Albastru, o să te eliberez de sub povara 
pedepsei acesteia. 


„D'Artagnan, încă tulburat şi strivit de 
impresia conversatiei pe care tocmai o avusese 
cu regele...” 


citi în continuare domnul Poussin, fiindcă, 
după toate aparențele, niciun fel de altă replică 
nu-i era permisă acum. Imi zâmbi şters, dar nu 
se opri din citit. 


„=. Se întrebă dacă într-adevăr mai era în 
deplinătatea tuturor simturilor sale; dacă scena 
s-a petrecut la Vaux; dacă el, d'Artagnan, era 
într-adevăr căpitanul muşchetarilor şi Fouquet 
stăpânul castelului in care Ludovic al XIV-lea se 
afla, în acele clipe, beneficiind de ospitalitatea 
lui.” 


Lăsându-l pe sărmanul om cu soarta lui 
nefericită, am alergat în jos pe scară spre locul 
în care speram să găsesc GA. 

M-am pomenit într-o grotă slab luminată. 
Lumina era un pic mai puternică spre capătul 
grotei, aşa că m-am îndreptat într-acolo, unde 
acum mă aştepta o întâlnire îngrozitoare. 
Fiindcă acolo, într-o nişă a peretelui din 
cărămidă, ca o vază cu flori, se afla un cap 
omenesc ai cărui ochi s-au deschis fluturând la 
apariția mea şi s-au holbat la mine, strălucitori 
şi fără să clipească, precum două mici luminiţe. 
Din moment ce tot părul se dusese şi carnea 
care mai rămăsese pe acel craniu căpătase 
culoarea şi textura pielii, mi-ar fi imposibil să 
descriu acea creatură monstruoasă altfel decât 


menţionând faptul că oribilul cap fusese odată 
al unui bărbat. 

— Spune-ţi întrebarea, a rostit capul, cu toate 
că buzele - sau ceea ce mai rămăsese din ele - 
se mişcau atât de puţin, încât aproape că am 
vrut să privesc împrejur, să văd dacă nu cumva 
cineva se ţinea de farse. Cu toate acestea, 
vocea suna oarecum în legătură cu acel cap, ca 
şi cum ar fi fost ceva care ieşea dintr-un put 
adânc, întunecos. M-am simţit atât de mişcată 
de situaţia în care se afla capul, încât mi s-a 
părut prea puţin politicos să întreb ceva legat 
de propria-mi situaţie. 

— Cine eşti? l-am întrebat pe acel cap. Şi cum 
de-ai ajuns aici? 

— Odată, am avut un nume. Acest nume era 
Charles Gordon. Unii oameni îmi spuneau 
Gordon Chinezul, cu toate că mă născusem în 
Londra. Pe vremuri, am fost general în Armata 
Britanică, am fost luat prizonier de inamicii mei 
cu mai mult de o sută de ani în urmă, apoi dat 
pe mâinile unor vrăjitori şi adoratori ai 
demonilor. M-au vârât până la gât într-un butoi 
cu ulei din susan şi m-au ţinut aşa timp de 
patruzeci de săptămâni. În tot acest timp, au 
practicat ritualuri de o răutate de nedescris. Ca 
rezultat, carnea mi-a căzut de pe oase. Până la 
urmă, capul mi-a fost despărţit de trup şi purtat 
peste tot într-o cuşcă mare din argint, timp de 
mulţi ani, expus în bazaruri şi obligat să spună 


profeţii. La un moment dat, Ayesha m-a salvat 
şi m-a adus aici, unde, de atunci, ca întrupare a 
Gurii Adevărului, m-am bucurat de ceva linişte 
în răcoarea grotei acesteia. Fiindcă nu pot să fiu 
îngropat vreodată, din moment ce nu pot să 
mor niciodată. lată cine sunt eu. lată cum am 
ajuns aici. Întrebarea ta a primit un răspuns cât 
se poate de adevărat. 

— Ce poveste îngrozitoare, am spus eu. Aş 
putea să fac ceva pentru tine? Nu există nicio 
speranţă, cât de mică? 

— Toate speranţele s-au spulberat, mi-a zis 
Gordon. lar speranţa la care-am visat n-a fost 
decât un vis. Speranţa nu este altceva decât o 
amintire demult uitată. Întrebarea ta a primit un 
răspuns cât se poate de adevărat. 

— N-aş putea să fac eu ceva pentru tine? 

Capul lui Gordon Chinezul rămase tăcut 
pentru o clipă. 

— Mi-ar plăcea să mai pot să fumez o ţigară 
de foi, spuse el. Întrebarea ta a primit un 
răspuns cât se poate de adevărat. 

— Atunci, o să-ţi fac rost de una, i-am promis 
eu. 

Mi se părea cel mai neînsemnat lucru pe care 
l-aş fi putut face. Am dat fuga înapoi în clădire, 
să iau o ţigară de foi din vastul umidificator de 
pe masa din bibliotecă. Ayesha adoră să fumeze 
câte una după masa de seară, la cafea. 

Ajungând înapoi în grotă, am vâărat ţigara între 


buzele întinse ale lui Gordon, am aprins-o, apoi 
i-am urmărit multumirea evidentă. 

— Sunt ani de când n-am mai avut parte de o 
ţigară, mi-a mărturisit Gordon. 

— Unchiul meu, Nimrod, spune că fumatul le 
face rău muritorilor, l-am avertizat eu. Că numai 
djinnii ar avea voie să fumeze. l-am zâmbit şi 
am reconsiderat lucrurile cu mai multă grijă. 
Dar, în această situaţie, nu cred că-ţi va face 
vreun rău. l-am zâmbit din nou. De câtă vreme 
te afli aici? 

— De o sută şi douăzeci de ani, ca să fiu mai 
precis. Întrebarea ta a primit un răspuns cât se 
poate de adevărat. Dar, ştii tu, Philippa, că în 
tot acest timp, tu eşti prima persoană care mi-a 
pus vreodată această întrebare? 

— Despre care întrebare vorbeşti? 

— M-ai întrebat: „N-aş putea să fac ceva 
pentru tine?” întrebarea ta a primit un răspuns 
cât se poate de adevărat. 

— Dacă mă cunoşti, înseamnă că-l cunoşti şi 
pe fratele meu geamăn, John. 

— Aceasta nu este o întrebare. 

— Fratele meu, John, vine să mă salveze? 

— Da. Întrebarea ta... 

— Unde e el acum? 

— Aproape. Destul de aproape. Dar se află în 
primejdie. Întrebarea ta a primit... 

— Ce fel de primejdie? 

— Rukhkh. Întrebarea ta... 


— Cine sau ce este Rukhkh? 

— Rukhkh este o pasăre imensă, carnivoră. 
Primejdioasă pentru oricine, în afara bătrânilor 
pustiiţi pe dinăuntru, fiindcă este un lucru sigur 
că firele din părul oricui mănâncă dintr-ai lui 
Rukhkh pui nu vor deveni vreodată cenuşii. 
Întrebarea ta a primit un răspuns cât se poate 
de adevărat. 

— Va scăpa cu viaţă fratele meu? Te rog, 
domnule Gordon, spune-mi ce-o să se-ntâmple 
cu el. 

— Nu pot să prezic, fiindcă aici, în lravotum, 
nu există nici viitor, nici trecut. Acest lucru este 
valabil pentru oricine, cu excepţia Djinnului 
Albastru. Aici, există numai prezentul. 
Întrebarea ta a primit... 

— De ce trebuie să vorbeşti numai în pilde? l- 
am întrebat eu, furioasă. 

— Fiindcă prezentul este o pildă mult mai mult 
decât viitorul. Şi pentru că tâlcul pildei 
referitoare la viaţă în timp şi-n spaţiu se află 
dincolo de timp şi de spaţiu. Intrebarea ta a 
primit un răspuns cât se poate de adevărat. 

Am fost foarte îngrijorată să aflu că fratele 
meu John era în primejdie. Dar ce puteam eu să 
fac? Eram tot atât de lipsită de putere să-l ajut 
pe cât eram să m-ajut pe mine însămi. Sau aş fi 
putut? Îmi apăru în minte ideea că n-aveam 
decât să-l întreb pe Gordon Chinezul, ca să ştiu 
sigur. 


— Aş putea să-l ajut? 

— Unul dintre gemeni întotdeauna poate să-l 
ajute pe celălalt, fie că e djinn, fie muritor. 
Dorinţele gemenilor sunt întotdeauna 
îndeplinite, mai ales în ceea ce priveşte vremea. 
lată de ce gemenii sunt numiţi uneori „copiii 
Cerului”. Datorită acestei puteri secrete. 
Întrebarea ta a primit un răspuns... 

— Vrei să-mi spui, te rog, cum m-ar putea 
ajuta asta să mă descurc cu Rukhkh? 

— Rukhkh e o pasăre. O pasăre zboară prin 
aer. Acum atmosfera din Iravotum este foarte 
sensibilă. De câteva mii de ani, a devenit destul 
de imprevizibilă, spre deosebire de atmosfera 
de la suprafața pământului. Fiind o geamănă, 
poţi influenţa această atmosferă prin respiraţia 
corpului tău şi prin mişcarea mâinilor tale. Pe 
scurt, vei da naştere unei vijelii. Păsărilor, chiar 
şi celor mari, nu le plac vijeliile. De aceea, 
trebuie să mergi în cel mai înalt loc din grădină 
şi să sufli către orizont. Acest lucru va rezolva 
problema lui John cu Rukhkh. Dar grăbeşte-te. 
Intrebarea ta a primit un răspuns cât se poate 
de adevărat. 

— iți mulţumesc, Gordon Chinezule, am spus 
eu. Mi-ai fost de un mare ajutor. Şi m-am întors, 
vrând să părăsesc grota. 

— Dar mai ai o întrebare de pus, nu-i aşa? 

— Da. De unde ştii? 

— Eu sunt Gura Adevărului. Acesta e rostul 


meu. Să spun ceea ce este. Întrebarea ta a 
primit un răspuns cât se poate de adevărat. 

— De ce m-a ales Ayesha pe mine? Asta e 
ceea ce aş vrea să ştiu cu adevărat. 

— Pentru că eşti nepoata «i, fireşte. 
Întrebarea ta a primit un răspuns cât se poate 
de adevărat. 

La acest răspuns, m-am auzit ţipând cât mă 
ţineau puterile, dar nu mai aveam timp să 
ascult mai multe. Fiecare secundă cu care 
întârziam însemna o altă secundă în care John 
ar fi putut să fie omorât de Rukhkh. Am dat fuga 
spre cel mai înalt nivel al Grădinilor Suspendate, 
unde am tras adânc aer în piept, apoi am suflat 
spre orizont, din toate puterile mele, chiar şi 
fluturând cu mâinile în aceeaşi direcţie. Am 
făcut toate acestea timp de douăzeci de minute, 
până când aproape că m-am învineţit la faţă, 
înainte să mă întorc în camera mea, să transcriu 
toate acestea şi să reflectez în legătură cu ceea 
ce mi-a spus Gordon Chinezul despre Ayesha. 


Capitolul 19 
Nebunul din iarbă 


Atacul veni fulgerător. Într-o clipă, vâslaşul din 
alamă propulsa barca prin apa clocotită, iar în 
clipa următoare, John şi câinii stăteau ghemuiţi 
la prora, încolţiţi de o pasăre de mărimea unui 
quetzalcoatl preistoric (cea mai mare specie de 
pterodactili), care se  abătu asupra lor, 
năpustindu-se spre capetele lor cu un cioc 
imens, capabil să sfâşie şi carcasa unui Boeing 
747. Numai uriaşul vâslaş din alamă rămase în 
picioare la pupa bărcii lui, izbind uriaşa pasăre 
cu prăjina cu care vâslea, atât de puternic, încât 
una dintre pene căzu peste capul lui John. 

In timp ce pasărea se înălța puţin, dar numai 
ca să-şi ia avânt, să se rotească în zbor şi să 
atace din nou, John observă că pana era tot atât 
de mare cât aripa unei găini. Pasărea ar fi fost 
în stare să ridice, în cioc, şi un elefant cu 
aceeaşi uşurinţă cu care o bufniţă ar fi ridicat un 
şoarece de câmp. Mârâind ca un aligator, 
gigantica pasăre se năpusti din nou, iar 
barcagiul îi expedie o nouă lovitură cu vâsla lui. 
John înţelese acum de ce barcagiul fusese 
confecţionat din alamă. Niciun vâăslaş din carne 
şi oase n-ar fi putut rezista în faţa ciocului şi 
ghearelor înfiorătoare ale acelei creaturi. Dar, 
cu fiecare lovitură de vâslă dată de barcagiu, 
puntea se legăna în chip primejdios sub 


picioarele lui, iar John îşi dădu seama de faptul 
că nu va dura mult până să se răstoarne cu toţii 
în apă. lar acest lucru îl făcea să se îngrijoreze 
cel mai mult. Chiar dacă e/ ar fi fost capabil să 
îndure temperatura vulcanică a apei - şi nu era 
întru totul sigur de asta - câinii în niciun caz n- 
ar fi putut supravieţui. 

La cel de-al treilea atac, gigantica pasăre îşi 
înfipse ghearele în lemnul bărcii şi poate c-ar fi 
reuşit chiar s-o ridice din apă, dacă n-ar fi fost 
Alan şi Neil, care făcură câte un salt şi-şi 
înfipseră colții în încheieturile solzoase ale 
creaturii. Pasărea uriaşă scoase un țipăt 
asurzitor şi, lăsând barca din gheare, flutură din 
aripile ei imense şi se ridică în aer, cu Alan şi 
Neil încă prinşi de gleznele ei. 

— Daţi-i drumul! le strigă John celor doi câini. 
Daţi-i drumul, că altfel o să vă ucidă pe- 
amândoi! 

Poate că i-ar fi dat drumul, dacă în clipa 
imediat următoare nu s-ar fi abătut asupra lor o 
enormă rafală de vânt dinspre țărm, care-o izbi 
în plin pe cumplita pasăre şi-o împinse cu 
violenţă prin aer, îndepărtând-o de barcă. Şi de 
îndată deveni limpede faptul că, dacă Alan şi 
Neil chiar s-ar fi desprins de încheieturile 
păsării, ar fi pierit cu siguranţă în marea 
vulcanică şi fierbinte. 

— Ţineţi-vă bine! strigă iarăşi John spre ei, 
contrazicându-şi precedentul ordin. Nu-i daţi 


drumul, că altfel o să fiţi ucişi amândoi! 

In ciuda evidentei dureri pe care-o resimțea, 
imensa pasăre atacă barca pentru cea de-a 
patra oară, dar, încă o dată, vântul o păli cu 
putere, făcând-o să se îndepărteze. Şi, 
recunoscându-se până la urmă învinsă, creatura 
îşi întinse aripile şi porni spre ţărmul îndepărtat, 
împreună cu Alan şi cu Neil, ale căror maxilare 
erau încleştate cu hotărâre de încheieturile 
păsării. 

— După ei! îi porunci John barcagiului, care-şi 
fixă iarăşi vâsla în locaşul ei şi apoi propulsă 
barca înainte. 

Îngenuncheat la prora, John stătea cu privirea 
aţintită spre pasăre, urmărind-o în timp ce se 
micşora la orizont. Apoi, chiar atunci când ea 
ajunse deasupra țărmului, i se păru că-i vede pe 
cei doi câini dându-i drumul şi căzând pe plaja 
nisipoasă. 

— Grăbeşte-te! zise el. Te rog, grăbeşte-te! 

Şi, spre surprinderea lui John, barcagiul se 
supuse, vâslind mai repede decât înainte, astfel 
încât acoperi distanţa de o jumătate de milă 
care-i despărţea de țărm în doar câteva minute. 

Intre timp, John aştepta cu sufletul la gură. 
Simţind cum i se strânge stomacul, îşi tot 
spunea în gând că nisipul trebuie să fi amortizat 
şocul căderii, dar, atunci când ajunseră mai 
aproape şi zări cele două trupuri inerte, John 
începu să creadă că doar printr-o minune cei doi 


ar fi putut să supravieţuiască. 

In clipa în care mai erau doar vreo zece iarzi 
până la țărm, John sări în apă şi alergă pe plaja 
pe care zăceau Alan şi Neil. Trupurile se aflau la 
o distanţă de doar câteva picioare unul faţă de 
celălalt, iar el observă că ambii câini încă mai 
respirau, dar numai atât, fiindcă, de îndată ce-i 
atinse, îşi dădu seama că se petrecuse ceea ce 
era mai rău, că niciunul dintre câini nu se va 
mai ridica vreodată de-acolo. Lacrimile îi ţâăşniră 
din ochi. 

Alan încetă cel dintâi să respire, apoi Neil, iar 
John se lăsă să cadă între ei, simțindu-se mai 
singur decât fusese vreodată în viaţa lui. Orice- 
ar fi făcut rău în calitate de fiinţe omeneşti, cei 
doi credincioşi însoțitori ai săi răscumpăraseră 
cu prisosinţă, prin loialitatea şi curajul lor 
neabătute. Nimeni n-ar fi putut avea doi prieteni 
mai buni. 

Vâslaşul îl privise pe John în tot acest timp, 
dar nu se mişcase din barca lui. Până la urmă, 
John rosti: „Sunt morţi” şi se întinse alături de 
trupurile celor doi câini. După tot ceea ce-şi 
imaginase că s-ar fi întâmplat cu tatăl lui, asta i 
se părea acum mult prea greu de îndurat. ŞI, 
dorindu-şi să fi murit şi el, îşi îngropă faţa adânc 
în nisip, încercând să-şi şteargă lacrimile care îi 
curgeau şiroaie pe obraji şi gândindu-se că, 
dacă struţii chiar îşi îngropau capetele în nisip, 
acum îşi dădea seama de ce făceau asta. 


Câteodată, lumea pare pur şi simplu mult prea 
greu de privit în faţă. Într-un târziu, când ochii i 
se secătuiră de lacrimi, se ridică şi privi cu 
tristeţe spre cele două trupuri care zăceau 
alături de el, sperând că şi morţile lor ar putea fi 
tot rezultatul unei amăgiri, aşa cum se 
întâmplase şi cu cea a tatălui său. Dar trupurile 
celor doi câini rămaseră acolo. 

După o vreme, se gândi să încerce să-i 
îngroape, numai că nu avea nimic cu care să 
sape, fiindcă-şi lăsase lopăţica pliantă la 
suprafaţa pământului. Aşa că luă câteva frunze 
de palmieri şi acoperi trupurile, cu gândul că, 
poate, Philippa va şti ce să facă atunci când le 
vor regăsi. Erau, oricum, destule şanse ca ei să 
trebuiască să se întoarcă tot pe-acolo. Eno nu 
se gândise să le ofere o indicație despre o 
eventuală cale alternativă de ieşire din 
lravotum. 

În conformitate cu harta Marelui Preot, acum 
distanţa nu mai era atât de mare. Palatul se afla 
la doar câteva mile, aşa că tot ceea ce trebuia 
el să facă era să meargă de-a lungul unei poteci 
care ducea printr-o pădure aparent de 
nepătruns, şi avea s-ajungă la porţile palatului. 
Fireşte, n-avea să fie ca o plimbare prin parc. 
Eno furnizase indicii despre celelalte pericole 
care încă-i mai stăteau în faţă şi sugerase că 
oricare călător care s-ar gândi să pornească pe 
acea potecă ar trebui să se ferească de şerpi. 


Aşa că, scoţându-şi cuțitul, de genul celor 
folosite de armata elveţiană, John îşi ciopli un 
băț zdravăn şi, luându-şi adio de la cei doi câini 
ai săi, mai plânse puţin, după care porni pe 
cărare. 

Aproape imediat, zări o frumoasă pasăre 
cocoţată pe o ramură a unui copac din 
apropiere. Era un şoim călător şi, instinctiv, John 
îşi dădu seama de faptul că şoimul acela nu era 
altul decât fiul lui Virgil Macreeby, Finlay, de a 
cărui actuală înfăţişare păsărească era direct 
răspunzător. Poate, se gândi el, încă ar mai fi o 
posibilitate de a-l face pe băiat să se întoarcă la 
înfăţişarea lui originară. John îşi scoase rucsacul, 
tăie o bucată mare de material căptuşit, şi-o 
înfăşură în jurul încheieturii şi, ridicându-şi 
braţul, îl strigă. 

— Finlay, zise el. Vino-ncoace! 

Şoimul de-abia dacă ezită puţin şi, 
desfăcându-şi aripile, veni plutind lin prin aer şi 
se aşeză pe braţul lui John. 

— Ascultă, Finlay, continuă John, mângâind 
uşor capul micuţ al păsării. Dacă mă ajuţi, o să 
te-ajut şi eu. De îndată ce-o să-mi găsesc sora, 
o să-ncerc să te transform din nou, să fii aşa 
cum erai înainte, presupunând că-mi va sta în 
puteri. De acord? 

Şoimul scoase un țipăt şi-şi aplecă puţin capul. 

— O să interpretez că un țipăt înseamnă „da” 
şi două ţipete, „nu”, spuse John. Tu poţi să-mi ţii 


loc de ochi. Ca Horus**. Poţi să zbori deasupra 
copacilor de colo şi să vezi ce primejdii m- 
aşteaptă. Şi, un lucru la fel de important, poţi 
să-mi fii prieten, dacă vrei, din moment ce toţi 
prietenii mei fie au murit, fie i-am lăsat în urmă. 

Şoimul scoase un alt țipăt şi sări pe bareta 
rucsacului de pe umărul lui John, astfel încât 
băiatul să-şi poată folosi braţul în timp ce 
merge. 

După ce parcurseră cam o milă, cărarea se 
lăţi, iar în faţa lui John apăru o deschidere largă, 
ca un bulevard, mărginită de două şiruri drăguţe 
de oale mari din lut. Fiecare dintre acestea era 
înaltă cât o uşă, avea forma unui clopot 
răsturnat şi stătea pe câte o mică piramidă din 
nisip. John se întrebă ce-ar putea fi în acele 
oale, dacă era ceva, aşa că-i propuse lui Finlay 
să zboare deasupra lor şi să arunce o privire, 
din moment ce el nu era suficient de înalt încât 
să poată vedea înăuntrul lor. Finlay îşi luă 
Zborul, se roti pe deasupra unei oale, apoi 
deasupra alteia. Păreau să fie umplute cu petrol 
şi, mulţumit de faptul că nu reprezentau niciun 
pericol aparent, se întoarse pe umărul lui John. 

— Ai văzut ceva? Vreau să zic, ceva periculos? 

Finlay ţipă de două ori, ceea ce însemna „nu”, 
aşa că, oarecum liniştit, John îşi văzu de drum. 
+ Zeul Cerului, din mitologia egipteană, fiul lui Osiris şi-al lui Isis, 
înfăţişat de obicei ca un şoim cu cap omenesc. Ochiul lui Horus a 


devenit, în timp, unul dintre cele mai importante simboluri ale puterii 
pentru egipteni. 


Dar, având în minte ceea ce scrisese Eno 
despre şerpi, tatona întruna cu băţul cărarea din 
faţa lui, ca un orb. Mergând, descoperi iute 
faptul că Eno nu prea exagerase primejdia, 
fiindcă drumul era ca şi minat. În fiecare oală se 
afla numai câte o pojghiţă subţire de petrol, 
care camufla un capac, iar sub acesta pândea, 
ascuns, câte un şarpe. Vibraţia produsă de paşii 
lui John, sau poate de băț, făcu ca piramida de 
nisip care sprijinea cea dintâi oală să se năruie, 
iar oala să cadă în faţa lui, crăpând ca o coajă 
de ou şi scoțând din găoace un şarpe lung de 
aproape cincizeci de picioare. Dacă John ar avut 
vreo îndoială în legătură cu cât de periculos era 
şarpele, aceasta i-ar fi fost risipită fără 
întârziere. Apucându-i băţul între fălcile lui 
imense, şarpele făcu băţul ghem, apoi îl 
sfărâmă ca pe un băț de chibrit, după care 
şuieră cu putere şi-şi aţinti privirea asupra lui 
John. 

Zărind ochii şarpelui, Finlay nu mai şovăi şi se 
năpusti asupra lui, cu ghearele scoase, atacând 
capul  reptilei cu toată acea ferocitate 
zgomotoasă care  caracterizase asaltul lui 
Rukhkh asupra bărcii. Era şansa lui John s-o 
rupă la fugă şi, în timp ce giganticul şarpe 
încerca să se împotrivească tentativelor micului 
şoim înfoiat de a-i scoate ochii, alergă cu toată 
viteza de care era în stare, ajungând la capătul 
bulevardului, care se afla la o bună jumătate de 


milă distanţă, fără să păţească nimic. Acolo, se 
aşeză şi, sprijinindu-se de trunchiul unui copac, 
rămase aşa până când, câteva minute mai 
târziu, şi cu câteva pene mai puţin, Finlay îl 
ajunse din urmă. Avea sânge pe gheare. 

John bău puţină apă, închise ochii şi, în liniştea 
pădurii, deveni treptat conştient că ceva mare 
se mişcă prin pădure, undeva în faţa lui. La 
început, se gândi c-ar putea fi un alt şarpe uriaş, 
sau chiar Rukhkh, aşa că, trimiţându-l pe Finlay 
pe creanga unui copac, pentru mai multă 
siguranţă - fiindcă, privită din văzduh, pădurea 
era atât de deasă încât Finlay n-ar fi putut să 
vadă ceea ce se întâmpla sub bolta copacilor - 
se hotărî să se târască în stilul indienilor spre 
ce-o fi fost aceea, să vadă despre ce era vorba. 


La marginea unui luminiş, John se întinse pe 
burtă şi aşteptă, fiind sigur de faptul că, Orice- 
ar fi fost chestia aceea, se aflase acolo doar cu 
câteva clipe mai înainte. Părea imposibil ca o 
creatură atât de mare să se fi putut deplasa cu 
atâta iuţeală. Dar chiar atunci ceva se mişcă în 
faţa lui, ceva aproape invizibil, dar nu tocmai, 
fiindcă aerul din jurul creaturii părea să vibreze, 
dându-i acelei fiinţe, Orice-ar fi fost, o formă 
nedefinită. ŞI, treptat, John descoperi că era un 
fel de fantomă, o fantomă imensă, poate 
fantoma unui uriaş, pentru că era înaltă cât un 
copac şi lată cât o casă. Din când în când, 


fantoma mormăia puţin şi pocnea, scoțând 
scântei verzui, astfel încât vaga formă umană 
devenea, pentru o clipă, ceva mai desluşită. 

Încetişor, John luă cartea lui Eno şi află că, în 
timp ce Marele Preot făcuse o descriere destul 
de neclară asupra a ceea ce putea fi acea 
creatură, Virgil Macreeby introdusese o notă de 
subsol la traducerea lui, care părea să sugereze 
o explicaţie mai exactă în legătură cu ceea ce 
vedea acum John: 


Nu doar nesăbuința, mânia, răul şi dorințele 
inutile gravitează prin Iravotum. Într-o anexă la 
această carte, din care s-a păstrat doar un 
fragment, Marele Preot sugerează că, la fel cum 
rezultatele acestor dorințe ajung în Iravotum, 
tot aşa ajung şi toate dorințele omeneşti care 
rămân  neimplinite, dorințele care nu s-au 
concretizat şi nici nu se vor concretiza vreodată. 
Eno comentează că toată energia acestor 
dorințe neimplinite se strânge într-o uriaşă forță 
supranaturală, pe care el o numeşte 
Optabellower sau Optabelua. Această denumire 
s-ar traduce, aproximativ, prin „monstrul 
dorințelor”. Se spune că fiinta aceasta, dacă 
poate fi denumită ființă, a ieşit prima dată din 
mintea adormită a lui Ishtar, atunci când ea şi-a 
dorit ca regele Nebuchadnezzar să-i 
construiască un templu. Aceasta ar putea fi şi o 
explicație a zicalei cunoscute printre ajinni, „ai 


mare grijă ce-ti doreşti...” 


Privind spre creatura aceea străvezie, aproape 
invizibilă, şi ascultându-i mormăitul gros, care 
pornea din centrul ei inform, nebulos, John se 
întrebă ce-ar putea fi, hotărându-se să recurgă 
la o experienţă simplă, care l-ar putea ajuta să 
se lămurească. Gândindu-se la cuvântul său de 
concentrare, doar pentru o clipă - pentru 
eventualitatea în care Ayesha i-ar fi putut simţi 
puterea - John îşi dori, atât de intens cât putea 
îndrăzni, ca Alan şi Neil să fie din nou în viaţă. 

Dorinţa sa experimentală avu un efect 
imediat. O scânteie electrică păru să se propage 
prin trupul creaturii, iar John ar fi putut să jure 
că acesta se şi mărise puţin. Nu putea fi nicio 
îndoială în legătură cu asta, se gândi el; doar 
era monstrul dorințelor, nu? Şi, cu toate că nu-şi 
dădea seama exact în ce fel, simţi că era ceva 
primejdios. Dar, atunci când se întoarse cu 
gândul s-o şteargă de-acolo, John se pomeni 
faţă-n faţă cu un bărbat cu înfăţişarea stranie, 
care, la fel ca şi el, stătea în patru labe. Aici, 
asemănările se opreau, totuşi, fiindcă bărbatul 
era gol şi ud de rouă de pe iarba prin care se 
târâse, ca să nu mai vorbim şi despre cea pe 
care-o mânca. Părul îi creştea pe corp ca penele 
unei păsări, iar unghiile de la mâini şi de la 
picioare semănau cu ghearele păsărilor. John ar 
fi scos un țipăt de teamă, dacă bărbatul ierbivor 


nu şi-ar fi pus o palmă puternică şi destul de rău 
mirositoare peste gura băiatului, clătinând în 
acelaşi timp din cap, în tăcere, ţinând-o aşa 
până când John îl înştiinţă, printr-un semn 
afirmativ din cap, că n-o să mai ţipe. O clipă mai 
târziu, bărbatul îşi îndepărtă palma şi începu să 
se târască mai încolo pe coate şi pe genunchi, 
iar John îl urmă. 

După ce ajunseră la o distanţă care li se părea 
sigură, bărbatul se opri şi se aşeză în faţa lui 
John, împletindu-şi cu mâna barba cea lungă şi, 
din când în când, smulgând câte-un pumn de 
iarbă, pe care-l mesteca la fel ca o vacă. Nu 
arătă deocamdată nicio dorinţă de a vorbi. 

— Cine eşti? îl întrebă, până la urmă, John. 

— Eu sunt Regele. Fie ca Pacea să se 
multiplice în interiorul tău. 

— Care rege? 

Bărbatul ridică din umeri şi înfulecă încă un 
pumn de iarbă. 

— Regele şi-atât, zise el, întinzându-i puţină 
iarbă şi lui John. 

— Nu, mulţumesc, refuză John. Mă face să mă 
balonez. Zâmbi în felul său obişnuit, călduros, 
ca şi cum şi-ar fi salutat un nou coleg de şcoală. 

Câteva minute mai târziu, Finlay apăru plutind 
în jos până pe umărul lui John, spre încântarea 
mâncătorului de iarbă. 

În tăcerea care se lăsase, John ajunse să se 
întrebe dacă bărbatul acela o fi fost cu adevărat 


un rege. Să mănânci iarbă, să nu-ți tunzi părul şi 
să nu-ţi tai unghiile, să te târăşti peste tot în 
patru labe, toate acestea nu erau comportări pe 
care John să le poată asocia cu faptul de a fi 
rege, dar, la urma urmei, totul părea să fie 
posibil în lravotum. Şi, în definitiv, până şi regii 
ajung uneori să înnebunească. lar acesta părea 
puţin cam nebun, dar nu şi primejdios. 

— Chestia aia de-acolo, începu el, era 
monstrul dorințelor? 

Regele rânji. 

— Da, răspunse el. Monstrul dorințelor. 

— E periculos? 

— Foarte periculos. Tot ceea ce ajunge în 
lravotum are câte o dorinţă. Dar una foarte 
puternică. Dorinţa de a se îndrepta, oarecum. 
Sau dorinţa de a se desface. Sau dorinţa de a se 
împlini, poate. Dar monstrul dorințelor se 
hrăneşte cu ele, le consumă pe ele şi, ceea ce 
este mai important, dorinţa care le pune în 
mişcare. Regele îşi ciocăni pieptul într-un mod 
sugestiv, cu un deget mare şi păros. Asta-l face 
să fie foarte puternic. Foarte tare. 

Apoi, arătă către Finlay şi ridică din umeri, cu 
tristeţe. 

— El va fi consumat, dacă va rămâne aici 
destul de multă vreme. Şi tu vei fi. E doar o 
problemă de timp. Ori eşti consumat, ori nu-ți 
doreşti absolut nimic. Dar, te întreb, cine poate 
fi în stare de aşa ceva? Cine poate să ajungă cu 


adevărat mulţumit? 

Regele îşi îndesă un braţ mare de iarbă în 
gură şi se apucă să mestece cu zgomot. Apoi, 
trase un vânt şi mai zgomotos, timp de aproape 
treizeci de secunde, ceea ce păru să-i ofere o 
mare satisfacţie. 

John izbucni într-un râs sănătos şi admirativ. 

— Asta a fost tare, aprecie el. Apoi: Şi cu tine 
cum e, Maiestatea Ta? Vreau să spun, eşti 
mulţumit? 

— Da, sunt mulţumit, replică Regele. Nu-mi 
doresc nimic. Pedeapsa mea a fost dreaptă. lată 
de ce am rămas în viaţă. Pentru că n-am nicio 
dorinţă pe lumea asta. Tot ceea ce-mi doresc se 
află aici. larbă zemoasă din belşug de mâncare. 
Râgâi, mulţumit. Apă de băut din belşug. Ce şi- 
ar mai. Putea dori un Rege? 

— Întreabă-mă să te-ntreb, zise John, politicos. 
Dacă asta-ţi face barca să plutească, atunci e cu 
atât mai bine pentru tine, Sire. Oricum, de când 
eşti aici? 

— De multă vreme. Regele se gândi preţ de o 
clipă. la să vedem. E pe-aici, pe undeva, un 
copac în care-am făcut crestături, doar pentru 
eventualitatea în care mi-ar pune cineva o 
întrebare ca asta. Cu toate că întâmplarea face 
ca tu să fii primul. 

Se târi pe sub câteva tufişuri, iar John şi Finlay 
îl urmară. Ceva mai încolo, Regele se opri într- 
un mic luminiş şi arătă, cu mândrie, spre un 


copac în care fuseseră cioplite câteva sute de 
crestături. 

— lată-l, zise el. Sunt exact 250 de crestături 
în scoarța copacului. Fiecare  crestătură 
corespunde unui an, cred eu... 

Dar, zărind un mănunchi de iarbă cu un 
aspect delicios, Regele se întrerupse, îl smulse 
şi începu din nou să mănânce. 

Abia atunci observă John că, de fapt, erau mai 
mulţi copaci, la fel de brăzdaţi cu crestături. li 
numără şi descoperi că în total erau zece copaci 
cu câte 250 de crestături fiecare, precum şi un 
altul, cu doar 65. Simţi cum îi cade maxilarul pe 
măsură ce calcula. 

— Vrei să spui că te afli aici de 2565 de ani? 

Şi, deodată, prin mintea lui John trecu o 
străfulgerare de inspiraţie, dându-şi seama cine 
era Regele. 

— E multă vreme, spuse Regele. E foarte 
multă vreme pentru cineva ca tine, venit de- 
afară. Dar nu şi aici. Nu şi în lravotum. 

— Dar n-ai încercat niciodată să scapi de-aici? 
se interesă John. 

Regele clătină din cap. 

— Unde să mă duc? Am tot ceea ce-mi trebuie 
aici. larbă suculentă din belşug de mâncare. Mai 
trase un vânt. 

— Da, văd şi aud foarte bine cât de mult îţi 
place, comentă John. 

Regele zâmbi cu zâmbetul său verde şi 


rămase cu privirea visătoare aţintită spre 
vârfurile copacilor. 

— Palatul Suspendat din Babilon, spuse John. 
E aproape de-aici? 

— Vrei să spui, Palatul lui Ishtar? 

John încuviinţă. 

— Da, afirmă Regele. Destul de aproape. 

— Trebuie să merg acolo, adăugă John. 

— Toată lumea care vine aici vrea să meargă 
la Palatul lui Ishtar. N-o să primeşti niciun ajutor 
de acolo. 

— N-ai înţeles. Nu vreau să m-ajute nimeni de- 
acolo. Sora mea e prizonieră acolo. Trebuie să 
ajung la ea, s-o scot din Palat şi pe urmă să ne 
întoarcem împreună la New York. Asta-i un oraş. 
Un oraş mare. Mai mare decât Babilonul. 

Ochii Regelui  scânteiară la această 
menționare a numelui de Babilon. 

— Mai mare decât măreţul oraş al Babilonului? 
Pe cinstite? 

— Pe cinstite. 

— Clădirile sunt foarte înalte? 

— Mai înalte şi decât unii munţi. 

— Mi-ar plăcea să văd oraşul acela măreț al 
tău. 

— Atunci, o să facem o învoială, înălţimea Ta, 
zise John. Du-mă în Palatul lui Ishtar, iar eu o să 
te duc la New York. 

Regele încuviinţă. 

— Există o cale să intri înăuntru. Nimeni n-o 


cunoaşte, în afară de mine. O să te duc pe- 
acolo. Şi apoi tu o să mă duci la New York. Da? 

John se gândi preţ de o clipă. Şi-aşa erau tot 
felul de zdrenţăroşi prin New York. Cine-ar 
observa un tip care mănâncă iarbă în Central 
Park? Fie şi unul cu unghiile de la picioare atât 
de lungi precum cele ale Regelui. Există, în 
Texas, miliardari din afacerile cu petrol, ale 
căror comportamente sunt şi mai excentrice. Pe 
lângă asta, cu o manichiură, o tunsoare bună, o 
expediţie la cumpărături pe Madison Avenue, un 
dietetician ca lumea - pe scurt, cu un pic din 
puterile unui djinn - Regele ar putea fi dichisit 
destul de bine. 

— Haide, îl îndemnă John. Hai să mergem, 
până nu vine chestia aia după noi. 


Capitolul 20 
John, băiatule 


Philippa se oprise din scrierea jurnalului. Nu 
părea să mai aibă cine ştie ce rost să-l scrie. 
Gândurile şi reflecţiile ei de dinainte i se păreau 
acum îngrozitor de banale, chiar un pic jenante. 
Până şi-aşa, nu se putea îndura să-l distrugă. 
Într-un fel, o amuza, ca un lucru pe care-l avea 
atunci când era mică. În loc să mai scrie în 
dormitorul ei, Philippa îşi petrecea acum cea 
mai mare parte a timpului în bibliotecă, 
lecturând cărţi scrise de filosofi ca Aristotel, 
Platon, Kant sau Wittgenstein, ori jucând 
Djinnverso cu domnişoara Glumjob şi cu 
Ayesha. 

Acum, i se părea perfect plauzibil Philippei că 
Ayesha ar fi bunica ei. Aceasta explica interesul 
pe care-l manifesta faţă de Philippa. Cu 
siguranţă, explica şi discuţia în contradictoriu pe 
care o surprinsese Philippa, între Ayesha şi 
doamna Gaunt, la Hotelul Pierre din New York, 
precum şi de ce fusese mama ei atât de evazivă 
în privinţa acestei discuţii, ulterior. Explica, 
probabil, şi de ce nici mama ei, nici Nimrod nu 
pomeniseră vreodată despre bunica ei; Philippa 
Presupusese întotdeauna că ar fi murit. ŞI, 
desigur, explica şi o anumită asemănare pe 
care o desluşea acum, între mama ei şi Ayesha: 
farmecul foarte îngrijit, dar şi un fel de 


rigiditate. Singurul lucru care-o surprindea era 
acela că nu observase aceste asemănări 
dinainte. Sau că nimeni nu se gândise să 
pomenească despre aşa ceva faţă de ea. Nu 
putea fi nicio îndoială, Layla era fiica Ayeshei, 
era clar. Şi era mai inteligentă decât unchiul 
Nimrod, la fel cum ea însăşi era mai inteligentă 
decât fratele ei, John. 

Bietul băiat. Oare ce s-o face fără ea, cum s-o 
feri singur de necazuri? Nu că i-ar fi păsat. 
Rudele erau, într-adevăr, un fel de pacoste. O 
pacoste şi ceva stânjenitor. Nu că şi-ar mai fi 
amintit acum prea multe despre John, în afara 
faptului că era o caricatură grotescă a ei. 
Descoperi că-i era aproape imposibil să-şi 
proiecteze chipul lui în faţa ochilor minţii. Uitase 
ce culoare aveau ochii lui, de exemplu. Oare 
avea şi el părul roşu, ca al ei? Sau era închis la 
culoare? Şi-şi aminti cât de des fusese nevoită 
să poarte în minte calităţile fratelui ei, doar ca 
prezenţa lui să i se pară cât de cât suportabilă. 

La tatăl ei, Edward, ea nu se gândea câtuşi de 
puţin. El era cel mai stânjenitor dintre toţi. Un 
pământean oarecare, tată al ei! Asta-i bună! Ce 
Dumnezeu o fi fost în mintea sărmanei ei 
mame? Nici măcar nu era prea arătos. Într- 
adevăr, chiar şi pentru un pământean, părea să 
fie destul de pământean. 

Toate aceste gânduri, totuşi, le păstra pentru 
ea. Nu i se părea c-ar avea ceva de câştigat 


discutând cu Ayesha despre familia ei. Ce rost 
ar fi avut? Niciunul! N-ar fi putut să schimbe 
nimic. Nu acum. De asemenea, nu se simţea 
câtuşi de puţin tentată să discute astfel de 
lucruri cu domnişoara Glumjob. Ce rost ar fi 
avut? Într-adevăr, se întreba Philippa, ce rost o 
avea, de fapt, domnişoara Glumjob? Nu prea 
părea normal ca o persoană atât de inteligentă, 
atât de bine educată şi atât de logică, precum 
era Ayesha, s-o aleagă pe domnişoara Glumjob 
ca servitoare şi însoţitoare. Philippa şi-ar angaja 
pe altcineva mai inteligent care să-i fie 
însoţitoare personală, dacă ar deveni Djinnul 
Albastru, ceea ce i se părea că se va întâmpla 
suficient de curând, date fiind puterile mentale 
din ce în ce mai slabe ale Ayeshei. Cum altfel s- 
ar putea explica acel fiasco pe care-l 
reprezentase presupusa exilare a lui Iblis pe 
Venus? 

Philippa aflase că Ayesha îi plătise zece 
milioane de dolari lui Bull Huxter, ca să plaseze 
canistra cu sticla în care se afla Ifritul la bordul 
sondei spaţiale Wolfhound, cu destinaţia Venus. 
După cum scriseseră ziarele, totuşi, racheta 
care propulsa sonda spaţială Wolfhound încă 
mai aştepta să decoleze de la Centrul Spaţial 
Francez din Guyana. Întârzierea era datorată 
unor probleme de natură tehnică. Sau, cel puţin, 
aşa relatau ziarele. Dar ceea ce era şi mai 
îngrijorător era faptul că Bull Huxter dispăruse 


cu desăvârşire, cu tot cu canistra în care se afla 
Iblis şi cu banii primiţi de la Ayesha. lar ceea ce 
era cel mai rău dintre toate, tuchometrul din 
lravotum - care măsura norocul şi ghinionul din 
lume - arăta că urmează o perioadă de cumplite 
ghinioane.  Homeostasisul,  fragilul echilibru 
dintre noroc şi ghinion, era compromis, cel puţin 
pentru moment. Acest lucru, declara Ayesha, se 
datora faptului că Iblis era din nou liber, în voia 
lui, plănuindu-şi răzbunarea. 

— Şi a cui e vina pentru asta? întreba Philippa. 
Niciodată n-ar fi trebuit să-i încredinţezi o 
misiune atât de importantă pentru djinni unui 
pământean ca Bull Huxter. Cred c-a descoperit 
ce se afla în canistra aia. Şi s-o fi gândit că 
poate face un fel de târg cu Iblis. Să-l lase să 
scape din sticlă, în schimbul îndeplinirii a trei 
dorinţe, o chestie de genul ăsta. De ce nu l-ai 
adus pur şi simplu aici, închis într-una dintre 
încăperile clădirii ăsteia vechi? Am putea foarte 
bine să fim şi pe Venus, la câte se-ntâmplă aici. 
In plus, puteai să economiseşti zece milioane de 
dolari. 

— Te aprinzi prea tare, Philippa, replică 
Ayesha. 

— Fireşte că mă aprind. Evident, ai uitat că eu 
am fost cea care l-a ajutat pe Nimrod să-l 
închidă pe Iblis. Din scurta, spre norocul meu, 
cunoştinţă pe care-am făcut-o cu el, m-a izbit 
impresia unui djinn foarte viclean, tocmai genul 


capabil să pronunţe o vindicta împotriva lui 
Nimrod, a fratelui meu John şi, ceea ce e cel mai 
important, a mea însămi. Aşa că, fireşte, mă 
îngrijorează faptul c-a dispărut, da. 

— Exagerezi, copilă, insistă Ayesha. 

— În timpul Campionatului de Djinnverso, a 
trebuit să joc o partidă împotriva celui mai tânăr 
dintre fiii lui Iblis, Rudyard. Nici măcar nu 
catadicsea să-mi vorbească, Ayesha. Făcea 
licitaţiile care-mi erau adresate prin intermediul 
domnului Bunyip, arbitrul. Crede-mă, dacă 
privirile ar putea să ucidă, aş fi fost deja moartă. 
Philippa  clătină din cap. Asta înseamnă 
necazuri, ţine minte cuvintele mele. O grămadă 
de necazuri. 

— Cred că eu sunt cea care trebuie să judece 
asta, fetiţo, nu tu. 

— Bine, râse Philippa. Şi vom vedea unde ne 
va duce asta. N-am cerut eu să te înlocuiesc, 
Ayesha, dar am impresia că, dacă o să fac asta, 
tu ar trebui să încerci să faci să pară că ştii ceea 
ce faci. 

Ayesha îşi muşcă buzele preţ de o clipă. Dar 
atunci când Philippa începu s-o bodogănească 
în barbă, se supără de-a dreptul, fiindcă, oricât 
de bătrână ar fi fost, Ayesha avea un auz 
excelent. Genul acesta de lipsă de respect - nu-i 
trecea prin minte cum altfel să-l numească - era 
intolerabil din punctul de vedere al unui djinn ca 
Ayesha, care nu putea suporta proasta-creştere 


aproape la fel cum nu putea suporta 
manifestările emoţionale. 

— Philippa, du-te în camera ta, te rog. Şi să 
stai acolo până când manierele tale se vor 
îmbunătăţi. 

Philippa ţăâşni de pe scaun cu vioiciune. 

— Bucuroasă, zise ea şi porni spre uşă, dar 
acolo se opri pentru o clipă, adăugând cu 
obrăznicie: dar, dacă sunt prost-crescută, să ştii 
că tu m-ai făcut să fiu aşa, cu tâmpenia ta de 
Copac al Logicii şi cu Palatul tău plictisitor şi 
urât. 

Philippa începuse deja să râdă şi descoperi că 
nu putea rezista tentaţiei de a arunca o insultă 
şi la adresa domnişoarei Glumjob, aşa, ca un 
supliment. 

— Ca să nu mai pomenesc şi de pruna asta 
veche şi uscată de însoţitoare a ta, don'şoara 
Licurici“, sau care i-o fi numele ăla idiot. 

— Părăseşte camera, te rog! rosti, cu 
fermitate, Ayesha. 

— Cu plăcere. 

Philippa trânti uşa cu zgomot în urma ei, ca 
să-şi încununeze spusele, după care porni pe 
coridor spre camera ei, într-adevăr cu plăcere. 

La început, nu-i plăcuse camera ei, care i se 
părea prea mare şi prea „palaţială”. Dar acum 
descoperea că-i era chiar pe plac. Cu toate 
mătăsurile şi aurăriile şi marmura. Îi plăcea felul 


% În original, Glow-worm. 


invizibil în care se făceau treburile. Nu se putea 
contesta logica pe care-o urmase Ayesha în 
privinţa servitorilor. Aici, Philippa se vedea 
nevoită să-l felicite pe Djinnul Albastru. 
Servitorii erau, la urma urmei, un rău necesar 
pentru cei mai mulţi dintre oamenii care, la fel 
ca Ayesha, se aflau într-o poziţie înaltă. Un rău 
necesar, dar tot rău, cel puţin cât timp erau 
vizibili. Acum, că ajunsese să se obişnuiască să 
vadă - oricum, aproape să vadă - cum se 
ştergea şi se aspira praful din camera ei, cum se 
făcea patul, cum se schimbau florile, toate 
acestea fiind executate de servitorii invizibili, 
nici nu-şi putea imagina cum ar fi să trăiască 
altfel. Mare păcat că nu era invizibilă şi 
domnişoara Glumjob. 

Trecând de un colţ al coridorului, Philippa se 
pomeni faţă-n faţă cu un băiat foarte 
dezordonat şi murdar, căruia îi aruncă o privire 
severă, mai ales spre mâinile aspre şi ghetele 
murdare. La început, îşi închipui că putea să fie 
unul dintre servitori, devenit, temporar, vizibil. 
Băiatul care se ocupa de încălţăminte, poate. Cu 
toate că niciunul dintre servitori n-ar fi îndrăznit 
vreodată să i se adreseze. Era cât se poate de 
sigură de acest lucru. 

— Salut, începu băiatul, încercând să 
zâmbească, dar găsindu-şi cu greu puterea să 
fie la înălţimea unei astfel de misiuni, atât de 
rece era privirea Philippei. 


— Vrei să vorbeşti cu Ayesha? îl întrebă ea. 

— Nu, ripostă băiatul, îmbufnat. Fireşte că nu. 

— Ei bine, atunci, băiete, spune-ţi păsul şi 
cară-te, deoarece covorul pe care stai şi pe 
care-l murdăreşti cu ghetele tale pline de noroi 
este unul foarte scump. 

— Nici că poate să-mi pese mai puţin, zise 
băiatul. Ce se-ntâmplă cu tine? 

— Cu mine nu se-ntâmplă absolut nimic, 
replică ea. Nu eu sunt cea care arată de parc-ar 
fi fost târâtă printr-un gard viu. 

— La drept vorbind, chiar am fost târât printr- 
un gard viu, declară John. Dacă pot să mă 
exprim astfel. Şi asta-i pentru că am avut parte 
de o călătorie cumplită, până s-ajung aici. 
Philippa, sunt eu, John. Nu mă recunoşti? Am 
venit să te salvez din casa asta îngrozitoare. 

Vorbind astfel, John încercă să-i apuce mâinile 
surorii sale, dar ea şi le smulse, ca şi cum s-ar fi 
temut de cine ştie ce grozăvie de boală 
contagioasă. 

— La drept vorbind, zise ea, casa asta 
îngrozitoare, cum o numeşti tu, este un palat. 
lar acesta este, probabil, motivul pentru care 
arăţi atât de nepotrivit într-un astfel de loc, 
băiete, cu unghiile tale negre şi cu iarbă prin 
păr. Un palat, ai auzit? Regina Victoria a murit în 
casa asta. 

— Nu mă surprinde câtuşi de puţin, comentă 
John, încruntându-se nervos. 


Nu se aşteptase deloc la una ca asta. Semăna 
cu sora lui, nimic de zis, era îmbrăcată la fel ca 
ea, de asemenea, până şi vocea îi suna un pic 
asemănătoare cu a ei, dar comportamentul nu 
semăna mai deloc cu al Philippei. Fata asta 
groaznică se purta ca şi cum nu l-ar fi cunoscut 
de când lumea. 

— Şi încetează să-mi spui „băiete”, se răsti el. 
Sunt fratele tău, John, vrăjitoare mică! 

— Mamă! râse Philippa. Nu-i aşa că sună 
frăţeşte? 

— Şi am venit aici să te iau acasă, adăugă el, 
încercând să n-o bage în seamă. 

— Ai mai spus o dată asta, băiete, râse 
Philippa sfidător, dându-i un brânci lui John. 
Poate c-ar trebui să te speli prin urechi, după 
ce-ţi scobeşti noroiul de sub unghiile astea 
mizerabile. Acesta este un palat. Este căminul 
meu, acum. Acesta, ca şi alte palate peste care 
stăpâneşte Ayesha. Uită-te la el. E magnific, nu-i 
aşa? Dormitorul meu este de mărimea unui 
teren de tenis. Dorm pe aşternuturi din mătase 
şi mănânc din farfurii de aur, aşa că nu ştiu ce 
te face să crezi c-aş vrea să mă-ntorc în cutia 
aia din New York pe care tu o numeşti casă! îl 
îmbrânci din nou. Răspunde-mi la asta, dacă 
eşti în stare, băiete. 

John se holbă la magnifica scară şi la imensul 
candelabru.  Cuprinse cu privirea toate 
frumoasele mobile antice şi minunatele tablouri. 


Tatăl lui avea nişte chestii drăguţe, dar nimic nu 
se putea compara cu ceea ce vedea aici. ŞI, 
deodată, se simţi umilit, ca un câine căzut în 
dizgrație, ca şi cum batjocura ei ar fi fost 
justificată. Niciodată nu se gândise la aşa ceva 
înainte, dar casa lor părea ceva atât de mărunt 
acum, că vedea clădirea asta. Începea să se 
simtă oarecum vulgar, ca şi cum casa lor n-ar 
mai fi fost potrivită pentru Philippa. Ca şi cum 
ea l-ar fi lăsat deja în urmă. Să fi ajuns prea 
târziu? Să se fi schimbat ea, deja, pentru 
totdeauna? 

— Hai, dă-i drumul şi boceşte, îl îndemnă ea. 
Am impresia că asta vrei să faci. 

— Nu, nu-i aşa, protestă John. 

— Ba da, aşa e! afirmă ea, triumfătoare, 
îmbrâncindu-l pentru a treia oară. 

— Nu, nu-i aşa, insistă John. Şi termină cu 
îmbrâncitul, că altfel o să-ţi pară rău! 

Philippa izbucni în râs. 

— Ce-ai putea tu să-mi faci? îl îmbrânci pentru 
a patra oară. Băiete! 

John îi întoarse spatele, gândindu-se că, dacă 
o mai vedea în faţa ochilor, o pocnea. Ca 
majoritatea fraţilor şi surorilor, avuseseră parte 
de încăierări pe cinste. Odată, ea îi trăsese chiar 
un şut în fund. Dar cumva i se părea nepotrivit 
să bată atâta amar de drum numai ca să-i tragă 
şi el un şut. lar asta era exact ceea ce avea chef 
să facă. Aşa că se prinse cu mâinile de masa din 


mijlocul holului, doar ca să-şi împiedice palma 
să se strângă într-un pumn pe care să i-l 
repeadă în bot, aşa cum o merita din plin. 

— Ascultă, vrăjitoare mică şi  afurisită, 
bombăni John, gândindu-se la numeroasele 
păţanii prin care trecuse ca să-şi regăsească 
sora. Şi nu numai el, de fapt. Alan şi Neil îşi 
sacrificaseră vieţile pentru ea, iar asta era toată 
multumirea de care aveau parte. 

Philippa se întoarse cu spatele şi-şi puse 
piciorul pe prima treaptă, încă râzând de el. 

— Băiat prost! 

Mai spuse şi multe alte răutăţi, de asemenea, 
care-l făcură pe John să se simtă cu mult mai 
ignorant şi mai ruşinat decât îşi putuse închipui 
că s-ar simţi în îndeplinirea acestei misiuni 
aproape imposibile. Nici vorbă ca Philippei să-i 
pese de modul în care se simţea. Era complet 
uscată pe dinăuntru, de cât suc de mere din 
Copacul  Logicii băuse şi de cât inhalase 
miresmele  otrăvitoarelor flori ale acestuia. 
Uscată şi împietrită, ca un bulgăre de pământ 
după o secetă cumplită. 

John ajunse la concluzia că era momentul să 
înmoaie acest bulgăre. Scoase afară florile dintr- 
o vază mare de pe masă şi le azvârli pe covor. 
Apoi, ridică vaza, grea de câtă apă se afla în ea, 
înainte ca Philippa să-şi dea seama de ceea ce 
se întâmplă, o urmări preţ de câţiva paşi pe 
scară şi, cuprins de furie împotriva surorii sale, îi 


vărsă conţinutul în cap. 

— Uite, zise el. Asta-i ceea ce cred eu despre 
tine. 

Philippa scoase un țipăt, în timp ce aproape 
un galon“* de apă se revărsa în cascadă peste 
ea. Şi, pentru o clipă, rămase pur şi simplu 
locului, într-o stare de şoc absolut, dându-şi 
seama dintr-odată unde se afla şi în ce aproape 
că se transformase. Până la urmă, păru să-l 
recunoască de-a binelea, pentru prima dată. 
Dar John era încă prea furios pe ea, încât să 
observe. 

— Şi asta-i ceea ce cred despre porcăria asta 
a ta de covor şi despre porcăria ta de vază, 
adăugă el, trântind vaza de podea, unde 
aceasta se sfărâmă în bucățele. 

— John! strigă Philippa, bucuroasă. Eşti aici! Ai 
venit! îşi plimbă privirea de jur-imprejur şi 
adăugă: Cum am ajuns aici? 

— Phil? john o cuprinse pe după umeri şi 
zâmbi. Chiar mă recunoşti, până la urmă. 

— Normal că te recunosc, idiotule! 

Şi atunci se agăţă de gâtul fratelui ei şi râse şi 
plânse de bucurie. De asemenea, tuşi şi se 
înecă puţin, fiindcă o parte a apei din vază îi 
pătrunsese pe nas şi pe gât, aşa că John îi dădu 
să bea din sticla cu apă pe care-o avea la el în 
rucsac, suficientă cât să dilueze şi să 


“* Unitate de măsură a capacităţii din sistemul anglo-saxon, 
echivalentă cu 4,54 litri în Marea Britanie, sau cu 3,78 litri în S.UA. 


contracareze efectul Copacului Logicii. În clipa 
imediat următoare, o substanţă de culoare 
neagră, semănând la aspect cu o otravă, ţâşni 
din gura ei şi i se împrăştie pe bărbie şi pe gåt. 

Înţelegând că apa pe care i-o adusese el 
avusese asupra ei cine ştie ce efect 
dezintoxicator, Philippa îi luă sticla din mână şi 
bău până când o goli complet. Şi mai multă 
substanţă din aceea neagră îi ieşi din gură şi, cu 
fiecare mică erupție de logos - pentru că asta 
era ceea ce ieşea -, din ce în ce mai mult din 
Philippa cea de altădată revenea, până când ea 
îl apucă de mână şi-l întrebă: 

— Există vreo ieşire de-aici? 

— Normal. 

— Atunci, hai să mergem. 

John o conduse la subsol printr-un şir de 
coridoare pe care ea le explorase deja, de 
câteva ori. 

— Unde mergem? se miră ea. Nu e nimic pe- 
aici. M-am uitat eu deja. 

Fără s-o ia în seamă, John o trase după el 
printr-un culoar cu un aspect şi mai antic, care 
părea să se termine într-o fundătură; în clipa în 
care ajunse la peretele din fund, îşi scoase 
lanterna şi o făcu să lumineze asupra unei 
inscripţii din tencuială, din apropierea 
plafonului. 

— Ţine lanterna, îi ceru el şi, urcându-se pe un 
scaun pe care-l plasase acolo ceva mai 


devreme, tocmai în acest scop, îşi plimbă 
degetul peste inscripţie. În timp ce proceda 
astfel, literele deveneau aurii, apoi luminoase, 
iar Philippa văzu că se puteau forma patru 
cuvinte, cu toate că alfabetul şi limba nu erau 
dintre cele pe care să le poată recunoaşte. De 
îndată ce degetul lui John termină de trasat cea 
din urmă dintre acele litere antice, zidul se 
prefăcu într-o uşă. 

— „Degetul cel mişcător scrie”, rosti John, 
sărind jos de pe scaun. „Și, scrisul terminând, 
mişcă”. Sau, cel puţin, noi o facem, dacă 
procedăm aşa cum trebuie. 

— Nu ştiu ce să cred că e mai ciudat, medită 
Philippa. Uşa asta ascunsă, ori faptul că fratele 
meu tocmai a spus un citat dintr-un poem? 

— Era un poem? 

— Sigur. Din Rubăiyăte, de Omar Khayyam. 

— Ei, ce să-ţi spun?! Şi eu, care credeam că e 
cine ştie ce aiureală pe care-am citit-o undeva, 
în vreo revistă. 

Philippa rânji. 

— Îmi pare bine să te văd din nou, frăţioare. 

John o conduse dincolo de uşă. 

— Pân-acum, e bine, zise el. Să sperăm că 
Regele mai e aici, ca să ne conducă prin labirint. 

— Regele? Care rege? 

— Nu sunt foarte sigur cum i-o zice, îi explică 
John. Nu foarte. Încearcă doar să nu te sperii, 
când o să-l vezi. Arată şi se poartă cam 


grosolan, dar de fapt e un tip destul de 
simpatic. Şi o să-l luăm acasă cu noi, ca să ştii. 
Vrea să vadă şi el New Yorkul. 

După ce-l găsiră pe Regele mâncător de iarbă 
şi află cât de bătrân era, probabil, Philippa îi 
spuse lui John că, din câte credea ea, Regele ar 
putea fi Nabucodonosor. 

— Aşa m-am gândit şi eu, confirmă John. 
Nabucodonosor al ll-lea. Regele anticului 
Babilon. 

Regele deveni foarte agitat la auzul acestui 
nume, care părea să-l încremenească. 

— Regele Nabucodonosor al II-lea, da, rosti el, 
înghițind iarba pe care-o tot rumega de câteva 
minute. Regele Babilonului, da. Asta-i ceea ce 
mă tot străduiam să-mi amintesc de-atâţia ani. 

Îi oferi Philippei un pumn plin de iarbă. 

— Nu, mulțumesc, Maiestatea  Voastră, 
răspunse ea, politicoasă. 

— Pe-aici, le spuse Regele. Şi nu vă ţineţi de 
hoinăreli. Labirintul e foarte complicat. Sunt 
câteva mile de poteci. 

Labirintul din faţa lor era făcut din garduri din 
lemn de carpen, cu două sau chiar trei picioare 
mai înalte decât Regele, cu toate că era destul 
de greu de spus, din moment ce Regele părea 
să meargă peste tot numai în patru labe, ceea 
ce făcea ca înaintarea lor să fie destul de 
înceată. Cu atât mai mult cu cât Regele părea 
că de fiecare dată ţinea să pună câte o mână pe 


perete atunci când ajungea la câte-o răspântie 
şi cotea doar dacă mâna lui nu părăsea lemnul; 
astfel, Philippa izbuti să înţeleagă cum de ştia el 
atat de bine să se descurce prin labirint. 

In timp ce mergeau, Regele îi întrebă pe cei 
doi gemeni mai multe despre New York şi 
despre cu ce-ar putea acesta să semene. 

— Au şi grădini suspendate? 

— Da, răspunse John, cu gândul la grădina de 
pe acoperişul blocului de locuinţe de peste 
drum de ei. Într-un fel. 

— Şi iarbă din belşug de mâncat? 

— Sigur, confirmă John.  Încercă să-şi 
imagineze cum arăta Central Park şi-şi aminti de 
faptul că, atunci când plecaseră ei din New 
York, parcul era acoperit de un strat de zăpadă 
de câţiva centimetri. De fapt, s-ar putea să nu 
fie prea multă de mâncat chiar acum. Aveam 
ceva zăpadă, atunci când am plecat. Dar 
primăvara, vara şi toamna e iarbă din belşug 
pentru toată lumea. 

Regele Nabucodonosor deja părea mai puţin 
entuziasmat la ideea de a pleca din lravotum, 
oricum, iar John, văzând acest lucru, adăugă: 

— Dar se poate aranja şi asta. Suntem djinni, 
sora mea şi cu mine. Putem să aranjăm să aveţi 
cât de multă iarbă vreţi. Sau - iar asta e doar o 
propunere, Maiestatea Voastră - dacă v-aţi 
săturat de regimul vegetarian, atunci n-aţi 
putea să alegeţi un oraş mai bun în care să trăiţi 


decât New York. Nene, nu simţi că trăieşti până 
n-ai gustat păstrama picantă. Sau o friptură 
bine făcută într-o berărie. Credeţi-mă pe cuvânt, 
Sire, o să faceţi explozie! 

Moment în care Regele trase iarăşi un vânt. 

— Era un fel de-a vorbi, adăugă Philippa. 

leşind din labirint, Regele smulse câteva mâini 
de iarbă şi se apucă să mănânce în tăcere, în 
timp ce arunca priviri bănuitoare de jur- 
împrejur. Finlay apăru în zbor dintr-un copac şi 
se căţără pe umărul lui John, iar el tocmai se 
pregătea să i-l prezinte surorii sale pe şoimul 
călător, când Regele le făcu semn să tacă. 

Privirea lui John iscodi pădurea. Copacii 
rămăseseră nemişcaţi şi nu exista niciun semn 
care să arate că orice altceva în afara lor ar mai 
fi fost în viaţă, în afara faptului că erau urmăriţi. 

— Ce este? îl întrebă John în şoaptă pe Rege. 
Ce ne urmăreşte? 

— Optabellower, îi răspunse Regele. Monstrul 
dorințelor. 


Capitolul 21 
Mongştrii raţiunii 


Departe, adânc în pădure, ceva se agita. Se 
putea auzi pocnetul scânteilor electrice, urmat 
de un geamăt puternic, iar apoi pământul se 
zdruncină pe măsură ce, undeva printre copaci, 
o creatură imensă se deplasa. John îi povesti 
Philippei despre monstrul dorințelor. 

— Încearcă să nu-ți doreşti să plece, o sfătui 
el. Asta doar îl va ajuta să ne găsească. De fapt, 
încearcă să nu-ți doreşti absolut nimic. 

— Mai uşor de spus, decât de făcut, şopti 
Philippa. Cam cincizeci la sută din gânduri par 
să aibă câte-o dorinţă ascunsă în ele. 

— Poate c-ar trebui ca voi doi să vă despărțiți, 
le propuse Regele. Ca să vă separați dorinţele. 
Aşa, monstrului i-ar fi greu să vă urmărească. 

John scutură din cap. 

— Nici gând, spuse el. Doar am plecat 
împreună. O să riscăm. 

Copacii se cutremurară din nou. 

— Atunci, ar fi mai bine să nu vă gândiţi la 
ceva, şi asta foarte repede, îi sfătui Regele. Se 
apropie. 

— M-am prins, interveni Philippa. Trebuie să 
ne gândim la matematică. Un enunţ matematic 
nu exprimă niciun fel de gând sau de dorinţă. E 
ceva transcendental. Un monstru al dorințelor 
nu poate să ne prindă dacă facem exerciţii 


mentale de matematică. 

Cu toate că era destul de greu pentru John să- 
şi ocupe mintea cu exerciţii de matematică fără 
să-şi dorească să facă orice altceva, îşi închipui 
că era o soluţie la fel de bună pentru problema 
lor ca oricare alta. Mai bună, probabil, 
cunoscându-şi sora. Aşa că, în timp ce Philippa 
se străduia să rezolve în minte câteva ecuaţii de 
gradul al doilea, John încercă tabla înmulţirii cu 
13, 14, 15, 16, 17 şi 18. Şi, pentru o vreme, 
pădurea rămase tăcută, ceea ce părea să arate 
că monstrului dorințelor i se părea mult prea 
greu să se concentreze asupra lor. 

— Nouăsprezece ori şaptesprezece egal... trei 
sute douăzeci şi trei, murmură John încetişor 
pentru sine, după un efort considerabil. Îşi dădu 
seama de faptul că nu mai putea continua astfel 
multă vreme. Monstrul dorințelor poate că 
dispăruse, dar comportamentul Regelui 
Nabucodonosor indica faptul că încă mai era 
cineva prin imediata apropiere. Trebuia să se 
gândească la un alt plan mai bun, fiindcă altfel 
puteau să rămână acolo înţepeniţi multă vreme. 
Deodată, îi veni o idee în minte şi, mutându-l pe 
Finlay pe braţul său, îl privi pe micul şoim drept 
în ochi. 

— Ascultă, Horus, îi zise el, cel al cărui ochi 
drept era Soarele şi al cărui ochi stâng era Luna. 
Am nevoie de ajutorul tău. 

Finlay flutură din aripi în semn că aşteaptă săi 


se spună ce are de făcut, nerăbdător să-i fie de 
folos tânărului djinn care îl putea ajuta să-şi 
redobândească libertatea. 

— Dar e vorba despre ceva primejdios, 
adăugă John. 

Finlay îşi înălţă ciocul şi ţipă uşor, ca pentru a- 
| asigura pe John că era la fel de dispus să-şi 
îndeplinească sarcina, indiferent cât de 
primejdioasă ar fi fost ea. 

— Am nevoie să-i distragi atenția monstrului 
dorințelor. 

Am nevoie să te roteşti deasupra lui, la o 
distanță suficientă încât să nu te poată atinge, 
şi să-ți doreşti din răsputeri să redevii băiat. In 
timp ce tu vei face asta, sora mea şi cu mine 
vom porni în goană spre plajă, unde te vom 
aştepta. Ai înțeles? 

Finlay scoase un țipăt scurt şi, de îndată ce 
John îşi ridică braţul drept deasupra capului, 
porni în misiunea lui, deja dorindu-şi din 
răsputeri să redevină băiat. Imediat cum se va 
întoarce la trupul lui firesc, o să se răzbune într- 
atâtea feluri pe tatăl său... o să-i facă atâtea 
lucruri... Despre ce ar fi urmat să fie vorba, nu 
ştia încă, dar precis trebuiau să fie toate 
grozăviile pământului. 

Prinzând în raza lui vizuală singura creatură 
abia vizibilă, Finlay cobori spre ea, dorindu-şi 
din răsputeri. Şi, simțind dorinţa puternică a 
şoimului, monstrul dorințelor se ridică şi, cu un 


răget groaznic, nepământesc, încercă să-l 
înşface cu mâna lui ciudată, informă. Finlay 
calculase greşit dimensiunile creaturii şi 
distanţa până la care aceasta putea ajunge, aşa 
că de-abia dacă izbuti să se ferească de 
atingerea ei, în mod evident mortală. Nu avea 
nici cea mai mică îndoială asupra faptului că 
electricitatea care circula prin trupul în mişcare 
al monstrului dorințelor i-ar fi absorbit întreaga 
sa energie. Finlay zbură ceva mai sus şi începu 
să-şi dorească din nou, din răsputeri. 


De îndată ce Finlay se înălţă pe cer, Regele Îi 
conduse pe John şi pe Philippa pe drumul de 
întoarcere prin pădurea deasă din lravotum. Din 
motive lesne de înţeles, evită poteca, dar, 
urmând o cale numai de Rege cunoscută, 
ajunseră curând pe plaja nisipoasă de la 
marginea lacului oceanic. 

Acolo, îi aştepta un şoc. Între timp, John îi 
povestise Philippei despre moartea lui Alan şi a 
lui Neil, având de gând să-i arate cele două 
cadavre şi să-i ceară ajutorul, ca să-i îngroape 
pe cei doi câini, înainte de a se urca în barcă. 
Dar nu se vedea nici urmă de vâslaş, nici de 
cadavrele lui Alan şi Neil. Câinii dispăruseră de 
sub frunzele de palmier cu care-i acoperise. 

— Eşti sigur c-au murit? îl întrebă Philippa. 

— Cât se poate de sigur, confirmă John. 

— Poate că i-a luat barcagiul, îşi dădu ea cu 


părerea. Sau altcineva. 

John se gândi că părea să fie cea mai evidentă 
explicaţie. Nu mai vru să pomenească de faţă 
cu Philippa despre şarpele uriaş sau despre 
Rukhkh, dar tocmai i se ivi în minte gândul că, 
poate, credincioşii lui prieteni au fost mâncaţi. 
Pur şi simplu, nu făcuse o treabă suficient de 
bună atunci când încercase să-i ascundă. 

Făcându-şi singur reproşuri pentru neglijenţa 
sa, John se îndreptă spre apă, plescăind uşor pe 
nisip, ca şi mai înainte, şi privind nerăbdător 
după barcagiu, pe care se aştepta să-l vadă 
apărând la orizont. 

— O să vină, rosti o voce bărbătească. 

Gândindu-se că accentul prea suna a New 
York ca să fie cel al Regelui, John se întoarse şi 
văzu doi bărbaţi venind spre ei. Ambii purtau 
costume de business şi niciunul nu era prea 
înalt. Unul dintre ei purta ochelari şi semăna leit 
cu tatăl lui John. 

— Nu ne recunoaşteţi? întrebă cel care purta 
ochelari. 

— Cum ar putea, pentru numele lui 
Dumnezeu, să ne recunoască? ripostă celălalt 
bărbat. Ei nu ne-au văzut niciodată. Cel puţin, 
nu arătând aşa ca acum. 

— Cred că ai dreptate. Primul dintre cei doi 
bărbaţi rânji. 

— Sigur că am dreptate. Cel fără ochelari, 
care semăna destul de bine cu celălalt, arătă 


spre orizont. Am spus eu că mijlocul nostru de 
transport nu se va lăsa aşteptat. 

— Observ că vederea ţi-e la fel de bună ca 
întotdeauna, Neil, aprecie bărbatul cu ochelari. 

Maxilarul inferior al lui john căzu până-n 
ghete. 

— Unchiul Neil? strigă el. Dumneata eşti 
unchiul meu Neil? 

— Sigur că eu sunt, puştiulică, zise Neil, 
îmbrăţişându-şi nepotul, în timp ce Alan îşi 
îmbrăţişa tânăra nepoată. 

— Unchiul Alan? întreba ea. Chiar dumneata 
eşti, cu adevărat? 

— Eu sunt, confirmă Alan. Cu toate că, nu mă 
deranjează să ţi-o spun, mă simt minunat să 
merg iarăşi pe două picioare. N-o să le duc 
nicidecum dorul celorlalte două! 

— Credeam că aţi murit, zise John, cu lacrimile 
şiroindu-i pe chipul murdar. 

— Aşa a şi fost, răspunse Alan. Am tras o 
cădere, a naibii! 

— Nu-mi mai aduce aminte, interveni Neil. Și- 
acum mă mai doare spatele. 

— Dar ce s-a întâmplat? se interesă John, 
râzând de bucurie. Cum se face că sunteţi 
oameni din nou? 

— Întreabă-mă să te-ntreb. Neil ridică din 
umeri. Sincer să fiu, nu-mi mai amintesc nimic 
din clipa în care pasărea aia s-a înălţat în aer cu 
fălcile mele încleştate de gheara ei. Acum 


câteva ore, m-am trezit sub un maldăr de frunze 
şi, în afară de faptul că am observat că niciunul 
dintre noi nu mai era câine, cam asta ar fi totul. 

— Cred că Layla ti-ar fi putut explica, adăugă 
Alan. Dac-ar fi fost aici. În definitiv, ea a fost cea 
care ne-a prefăcut în câini. A fost legarea ei, sau 
dorinţa, sau oricum i-o spune. Clătină din cap. 
Nu că n-am fi meritat ceea ce s-a întâmplat, dat 
fiind ceea ce i-am făcut, sau mai exact ceea ce 
am încercat să-i facem tatălui tău. 

John privi înapoi, spre orizont, unde silueta 
inconfundabilă a vâăslaşului, stând la pupa 
bărcii, putea fi acum desluşită cu uşurinţă. 

— N-a trecut nici măcar o zi de-atunci, în care 
să nu ne fi căit pentru ce-am făcut, mărturisi 
Neil. Din tot sufletul îmi doresc să n-o fi făcut 
niciodată. 

— E cea mai aprinsă dorinţă a mea, acum, 
adăugă Alan, ca tatăl tău să ne ierte atunci 
când ne va vedea din nou. Îmi doresc asta cel 
mai mult dintre toate... 

— Nu, interveni Regele. Nu spuneţi asta. Nu 
vă mai doriţi nimic! 

Dar era prea târziu. La vreo sută de iarzi mai 
încolo de plajă, în spatele şirului copacilor, un 
pocnet puternic, urmat de un răget şi de o 
descărcare de electricitate statică îi anunţară pe 
John şi pe Philippa că monstrul dorințelor se afla 
din nou pe urmele lor. O clipă sau două mai 
târziu, Finlay cobori în picaj şi, cu câteva pene 


mai puţine în coadă, după întâlnirea recentă cu 
Optabellower, ateriză un pic stângaci pe braţul 
lui John. Ţipă cu putere şi-şi flutură aripile într- 
un mod prin care spera să transmită un apel de 
urgenţă. John strigă câtre barcagiu să se 
grăbească. Şi, spre marea surprindere a tuturor, 
barcagiul păru să se supună, vâslind mai repede 
ca înainte, astfel încât acoperi ultima sută de 
iarzi care mai rămăsese între el şi țărm în mai 
puţin de un minut. Dar nu înainte ca monstrul 
dorințelor să se ivească dintre copaci şi să-şi 
croiască drum, încet dar sigur, către micul grup 
care aştepta pe malul apei. Monstrul era la o 
distanţă de cel mult cincizeci de iarzi atunci 
când, în sfârşit, barca se izbi de țărm şi toată 
lumea sări la prora; toată lumea, în afară de 
Rege, care îşi propti umărul puternic şi păros de 
prora bărcii şi-l ajută pe barcagiul din alamă s-o 
împingă de pe nisip. 

— Repede, ţipă John către Rege, atunci când 
văzu că barca începe să plutească liber. Sari 
înăuntru! 

Dar marele Nabucodonosor deja se îndepărta 
în patru labe, ca un cal nărăvaş şi, prinzând 
privirea lui John, zâmbi şi-şi ridică braţul păros, 
făcând semne de adio. John ţipă din nou, 
arătându-i spre monstrul dorințelor, care 
aproape că era deasupra Regelui. 

— E-n regulă, strigă Regele. N-o să-mi facă 
niciun rău. E aşa cum ti-am spus mai devreme, 


John. Eu nu-mi doresc nimic. Şi bănuiesc că 
iarba e mai verde aici decât de cealaltă parte a 
mării. 

Regele mai spuse şi altceva, dar cuvintele îi 
fură acoperite în clipa în care, urlând furios, 
monstrul dorințelor se repezi, împleticindu-se, 
spre malul apei. Dat fiind faptul că John, 
Philippa, Alan, Neil şi Finlay îşi doreau, cu toţii, 
cu disperare să ajungă cât mai departe de țărm, 
creatura devenise de-a dreptul înnebunită de 
perspectiva că-i va scăpa. Numai că 
temperatura apei părea s-o împiedice să înoate 
spre ei, aşa că, foarte curând, mişcările rapide 
ale barcagiului cu vâsla sa lăsară cu mult în 
urmă fiara născută din subconştientul lui Ishtar, 
încă urlând neputincioasă pe țărm. 

— Phii, exclamă Philippa. A fost cât pe-aci! 

— Încă n-am ieşit din necaz, o avertiză John, 
privind agitat spre cer. Când veneam încoace, 
am fost atacați de o pasăre uriaşă. 

— A, da, zise Philippa. Trebuie să fi fost 
Rukhkh. Am auzit despre aşa ceva. Şi-i povesti 
lui John despre Gordon Chinezul şi despre Gura 
Adevărului, şi despre cum stârnise ea o vijelie 
care să împingă departe creatura. 

Pe john nu-l lăsă inima să-i povestească surorii 
lui că tocmai această vijelie fusese cea care 
purtase departe nu numai pasărea, ci şi pe Alan 
şi pe Neil. 

Cu toate acestea, Rukhkh nu mai apăru, ceea 


ce-i făcu pe Alan şi pe Neil să spună că nu erau 
prea surprinşi, date fiind rănile pe care le 
făcuseră în picioarele giganticei păsări. 

— Cred c-o să treacă o vreme până să poată 
sta în picioare fără să-şi amintească de noi, 
afirmă cu mândrie Alan. Ciudată treabă cu 
picioarele păsării ăsteia. Aveau gust de brânză. 
De brânză topită. Încă le mai simt gustul şi- 
acum. Se strâmbă şi scuipă peste marginea 
bărcii. Oribil. 

După vreo câteva ore, barca ajunse pe celălalt 
țărm şi, luându-şi rămas-bun de la vâăslaşul din 
alamă (din nefericire, scăpară din vedere să-i 
mulţumească şi bărcii, a cărei proră din lemn de 
stejar avea darul vorbirii, şi care-i consideră pe 
toţi ca fiind foarte nepoliticoşi), trecură prin uşa 
scundă din zid şi apoi porniră pe drumul de 
întoarcere, pe poteca spiralată care ducea în 
sus, roată, prin partea subterană a Turnului din 
Samarra. Şi, treptat, pe măsură ce se apropiau 
de nivelul solului, iar temperatura creştea, 
Philippa simţi că-şi recapătă o foarte mică parte, 
cât un chiţăit subţire de liliac, a puterilor sale. 

— S-a gândit cineva, din întâmplare, vorbi 
Alan, fără să i se adreseze cuiva în mod special, 
cum o să explicăm sosirea noastră bruscă în 
tabăra armatei? Privi spre John. John, tu eşti 
singurul dintre noi pe care femeia aceea, 
locotenentul Sanchez, l-a mai văzut pân-acum. 
Nu cred c-o să fie prea bucuroasă văzând alți 


trei străini şi un şoim călător apărând în ceea ce 
se presupune c-ar fi o zonă sigură. 

— Mă tot gândesc la asta, îl asigură John. 

— Ei bine, gândeşte-te mai repede, nepoate, îl 
Zori şi Neil. Nu mă tentează prea tare ideea de a 
fi închis într-o puşcărie irakiană, până când se 
vor gândi ei la ceea ce e de făcut cu noi. 

— Mă gândesc că poate-ar fi timpul, propuse 
fratele său Alan, ca voi, copii, să scoateţi repede 
la iveală un covor fermecat sau ceva de genul 
acesta. 

John scutură din cap. 

— Nici vorbă nu poate fi despre puterile de 
djinn, până când nu vom ajunge înapoi în 
lordania, declară el. Nimrod a fost foarte strict 
în privinţa asta. Pe urmă, sunt de-a dreptul 
istovit. Aşa cum mă simt acum, n-aş fi în stare 
să creez niciun suport fermecat pentru halba de 
bere, darămite un covor fermecat. 

— Şi eu sunt la fel, căscă Philippa. Nu ştiu ce-o 
fi fost în aer pe-acolo, dar sunt epuizată. 

— Închisoare, păzea, că venim, bombăni Neil. 

— Stai un pic, strigă John. Poate că noi nu ne 
putem folosi puterile de djinn. Dar nimic nu-l 
poate opri pe Nimrod să facă e/ ceva. 

Se aflau acum chiar sub acel puț care ducea 
spre zona duşurilor. 

John îşi scoase telefonul celular, verifică dacă 
avea semnal, după care făcu semn cu el spre 
cei doi unchi ai săi. 


— Tocmai mi-a venit o idee grozavă! 


N-avea să fie deloc uşor s-o convingă pe 
Edwiges să devină următorul Djinn Albastru, dar 
Nimrod avea încredere c-o să se descurce. 
Conform  raţionamentului care-i spunea că 
Edwiges ar fi mai degrabă dispusă să-şi 
abandoneze misiunea de a falimenta cazinourile 
din Monte Carlo, dacă vreo câţiva pământeni s- 
ar lăsa până la urmă convinşi să-i utilizeze 
sistemul de joc, Nimrod îi găsi un grup de 
oameni dispuşi să rişte ceva bani în acest sens. 
În Cafe de Paris, situată peste drum de celebrul 
cazino vechi, Nimrod şi Edwiges nimeriră peste 
un grup de opt doamne în vârstă din Anglia, 
care veniseră într-o excursie cu autocarul pe 
Coasta de Azur, organizată de biserică. Se 
arătară foarte captivate de Edwiges şi, 
mulţumită diplomaţiei abile şi aptitudinilor de 
agent comercial ale lui Nimrod, curând începură 
să fie entuziasmate de perspectiva utilizării 
sistemului ei pentru jocul de ruletă. 

Cele opt doamne de la Cheltenham puseră 
fiecare câte cincizeci de euro ca miză, 
cumpărând jetoane de joc în valoare de aproape 
cinci sute de dolari la vechiul club sportiv, iar 
apoi se îndreptară către mese, unde, aşa cum 
fuseseră instruite, începură să numere câte 
zece rotiri ale ruletei fără să mizeze vreodată, 
înregistrând cu atenție rezultatele, iar apoi îşi 


plasară mizele în conformitate cu ceea ce le 
recomandase Edwiges în broşurică ei. Prima 
miză le făcu să câştige optsprezece mii de 
dolari. Cea de-a doua, şase sute patruzeci şi opt 
de mii. lar cea de-a treia le aduse ameţitorul 
câştig de douăzeci şi trei de milioane trei sute 
douăzeci şi opt de mii de dolari. Ar fi vrut să 
parieze şi pentru cea de-a patra oară, deoarece 
între timp hotărâseră definitiv că sistemul lui 
Edwiges era, într-adevăr, infailibil, dar în acel 
punct al jocului conducerea închise cazinoul 
pentru tot restul zilei. Poate că a fost mai bine 
pentru casă, fiindcă o a patra miză le-ar fi adus 
bătrânelor doamne un uluitor câştig de opt sute 
treizeci şi nouă de milioane, ceea ce, aproape 
sigur, ar fi avut ca rezultat falimentul cazinoului. 
Poate chiar al întregului Monte Carlo. Cu toate 
acestea, Edwiges se declară pe deplin 
satisfăcută de rezultat şi, curând după aceea, fu 
convinsă să devină următorul Djinn Albastru, 
motiv pentru care i se alătură lui Nimrod la 
bordul vârtejului său particular, pornind în zbor 
spre Amman, în lordania. De acolo, el îi propuse 
să între în legătură cu Ayesha, chiar în clipa în 
care află de la John că Philippa fusese salvată. 
Nimrod şi Edwiges se aflau în holul de la 
recepţia hotelului, atunci când John sună de pe 
telefonul său mobil. După ce-l felicită pe John şi- 
şi exprimă enorma bucurie că el şi cu Philippa 
erau teferi, Nimrod recunoscu că era puţin 


încurcat. 

— Dacă Alan şi Neil au redevenit oameni, 
atunci înseamnă că Ayesha a simţit că Layla şi-a 
exercitat puterile. Fiindcă numai ea putea să-i 
readucă la propriile lor înfăţişări. Caz în care 
prea puţin mai contează dacă vă folosiţi şi voi 
puterile sau nu. Mai mult decât atât, Ayesha e 
sigur conştientă acum de faptul că Philippa a 
izbutit să evadeze. Să mă băgaţi într-o sticlă 
dacă nu sunt, măcar un pic, surprins că n-a 
încercat până acum să vă oprească să ieşiţi din 
lravotum. Mai bine să fiţi cu ochii-n patru, 
pentru eventualitatea în care ar pune la cale 
altceva. 

— Am înţeles ceea ce ai spus despre 
libertatea de a ne folosi din nou puterile de 
djinn, replică John, dar sunt mort de oboseală. 
N-am dormit de secole. Dac-aş vrea să fac un 
hamburger să dispară, tot ceea ce-aş putea să 
fac ar fi să-l mănânc, atât sunt de obosit. Şi cred 
că Phil resimte urmările efectului a ce-o fi fost 
aia, de-a făcut din ea o asemenea operă de 
artă. Cu toate acestea, am o idee. Numai că am 
nevoie de ajutorul tău, unchiule Nimrod. 


Locotenentul Sanchez tocmai îşi lustruia 
cizmele în clipa în care o altă femeie, cu gradul 
de caporal, pătrunse în cortul ei şi-o anunţă că 
era solicitată de urgenţă în zona duşurilor. 
Ajunse la timp să vadă doi bărbaţi în costume 


business închise la culoare, însoţiţi de doi copii 
şi de o pasăre răpitoare. 

— Ce mama naibii se-ntâmplă aici? îl întrebă 
ea pe sergentul care păzea cvintetul intrus. Cine 
sunt oamenii ăştia? 

— l-am găsit ieşind dintr-o groapă din pământ, 
în spatele coşurilor cu rufe murdare, raportă 
sergentul. Aceşti doi domni susţin c-ar fi de la 
CIA. 

— Aşa este, locotenent, interveni Neil. Şi ne 
aflăm aici într-o misiune strict secretă. 

Locotenentul Sanchez izbuti cu greu să-şi 
stăpânească indignarea. La urma urmei, soldaţi 
sau nu, aceea era zona duşurilor pentru femei. 

— Ce motivaţie posibilă ar avea CIA să se 
ascundă într-o groapă sub duşurile fetelor mele? 
îl întrebă ea pe Alan. Şi cine sunt copiii ăştia 
doi? 

— Mă tem că este o informaţie clasificată, 
strict secretă, replică Alan. 

— Ba, pe dracu’, exclamă Sanchez. la staţi 
puţin, adăugă ea, recunoscându-i pe John. Te 
ştiu, nu-i aşa? Eşti puştiul care-a fost aici 
împreună cu ventrilocul. Tipul cu un singur braţ. 

— Locotenent, spuse Neil. Aveţi un computer 
pe-aici? 

= Sigur. 

Incă aflaţi sub pază, Alan, Neil, John şi Philippa 
o urmară pe locotenentul Sanchez până în 
biroul ei, unde Alan îi ceru să se conecteze la 


website-ul CIA. 

— Şi-acum? întrebă Sanchez, în clipa în care 
website-ul CIA apăru pe ecranul laptopului ei. 

— In josul paginii, o îndrumă Neil. Secţiunea 
Contactaţi-ne. Alegeţi modalitatea prin e-mail. 
lar în caseta mesajului, tastaţi numele Alan şi 
Neil Gaunt. Site-ul ne va recunoaşte numele şi 
va genera un mesaj de răspuns prin care puteţi 
verifica identitatea noastră şi ceea ce v-am spus 
despre natura misiunii noastre. 

Lui Sanchez îi displăceau spionii, chiar şi cei 
care se aflau de aceeaşi parte cu ea în război, 
dar ridică din umeri şi făcu ceea ce i se ceruse. 
Atunci când eşti în armată, e mai uşor aşa. 

La mii de mile depărtare, în serverul central al 
CIA din Washington, e-mailul locotenentului fu 
procesat în cea mai mare viteză şi, mulţumită 
iuţelii cu care se mişcase Nimrod - în schimbul 
faptului că Nimrod îi acordase îndeplinirea a trei 
dorinţe, un vechi prieten de-al lui care lucra în 
cadrul agenţiei introdusese în anumite baze de 
date operaţionale unele înregistrări care nu mai 
fuseseră vreodată acolo - fu generat automat 
un mesaj de răspuns. 


Alan şi Neil Gaunt sunt agenți de teren 
operând în prezent pe teatrul de război din Irak, 
în căutarea a doi copii, cu numele de cod John şi 
Philippa, despre care se crede că ar fi fost 
implicați într-un program secret de înarmare. Vi 


se solicită să le acordati agentului Gaunt şi 
agentului Gaunt orice ajutor doresc, pentru 
facilitarea îndeplinirii misiunii lor. Ordin al 
Directorului Adjunct al Serviciului Operativ de 
Informații. 


După ce termină de citit mesajul primit de la 
CIA, locotenentul Sanchez îndreptă spre John şi 
Philippa o privire neîncrezătoare. 

— Trebuie să vă spun, domnule agent Gaunt, 
că par cam tineri ca să poată fi implicaţi în 
astfel de treburi. Vreau să spun, arată ca nişte 
copii obişnuiţi. Rămase o clipă pe gânduri. În 
afara şoimului de pe umărul băiatului. El e puţin 
mai neobişnuit. 

Neil zâmbi. 

— E posibil să arate ca doi copii obişnuiţi, fu el 
de acord. Dar, credeţi-mă, puştii ăştia doi sunt 
orice, numai obişnuiţi nu. Privi spre John. Dă-i 
bătaie, puştiule. Fă-i doamnei o demonstraţie de 
ceea ce poţi. 

John aprobă cu un semn din cap. 

— Fiţi atentă la ceaşca aia de cafea, zise el şi, 
îndreptându-şi degetul arătător spre cana aflată 
pe biroul locotenentului, murmură: 
„ABECEDARIAN”. Cu puterile sale aproape 
sleite, avusese de gând doar să facă să dispară 
cana. Numai că John era obosit, foarte obosit, 
aşa că, în loc de asta, o făcu zob. Fiind şi plină 
cu cafea, efectul general obţinut fu acela că 


locotenentul se convinse imediat că trebuie să 
coopereze în totalitate cu Alan şi cu Neil. 

— Oau! exclamă locotenentul. Dacă n-aş fi 
văzut cu propriii mei ochi, n-aş fi crezut 
vreodată c-ar fi posibil. Copiii ăştia doi! Parc-ar 
fi ieşiţi dintr-o carte cu benzi desenate. 

— Aşa cum am mai spus, interveni Alan, este 
o informaţie clasificată, strict secretă. Ceea ce 
tocmai aţi văzut nu s-a întâmplat. Copiii aceştia 
n-au fost niciodată aici. N-aţi auzit niciodată de 
noi. Înţeles? Privi spre locotenent, care făcu un 
semn de încuviinţare, ca răspuns. 

— Yes, sir, rosti locotenentul Sanchez. Aşa-i 
cum spuneţi. Numai să-mi ordonaţi ce trebuie 
să fac. 

— Foarte bine, aprobă Neil. lată ceea ce puteţi 
să faceţi, ca să ne ajutaţi. Avem nevoie de un 
jeep care să ne ducă la restaurantul Kebabylon, 
de-aici, din Samarra. 

— L-am dus acolo şi pe tipul cu un singur braţ, 
spuse locotenentul. Mi-a spus că se numeşte 
Groanin. A sosit aici împreună cu băiatul, ieri 
sau alaltăieri. 

— Profesorul Groanin? ŞI el e unul dintre ei. 

— Asta ar explica, desigur, modul în care 
putea să-şi facă vocea să sune astfel, spuse 
locotenentul Sanchez. 

— Aţi rămâne uimită dac-aţi şti câte poate să 
facă, doamnă, zise Alan. Dar lăsaţi asta în 
seama noastră. O să avem noi grijă de 


profesorul Groanin. 


Capitolul 22 
Magnum Opus“ 


La restaurantul Kebabylon, nimănui nu părea 
să-i pese de faptul că Groanin nu mânca din 
chebapul pregătit de verişoara mamei lui 
Darius, doamna Lamoor. Darius îi spusese 
doamnei Lamoor că, din motive care ţineau de 
religie şi de dietă, Groanin era obligat să 
mănânce numai din acele MGP care-i fuseseră 
date de la armată. 

— Eu aş prefera mai degrabă să mănânc 
lăcuste decât porcăriile-astea, declară doamna 
Lamoor. 

Darius zâmbi în tăcere, amintindu-şi de acel 
jarad pe care-l mâncase împreună cu John. 

— Şi eu, zise el, gândindu-se că acele MGP din 
care mânca Groanin păreau să fie în regulă, 
câtă vreme îţi plăcea gustul de plastic. 

Un MGP este un Meniu Gata Preparat, adică o 
raţie operativă autonomă, constând într-un 
meniu complet, împachetat într-o pungă 
flexibilă, la fel de sterilă ca un borcan cu 
mâncare pentru copii, putând să reziste 
nealterat până la trei ani. Atunci când părăsise 


+ Joc de cuvinte între expresia latinească opus magnus, însemnând 
capodoperă a unui artist şi Magnum, numele celebrei mărci de arme 
de foc. 


tabăra armatei din Samarra, Groanin, a cărui 
demonstraţie de Domnul Ştie-Tot şi de ventriloc 
se desfăşurase în cele mai bune condiţii, fusese 
răsplătit cu o  lădiţă în care se aflau 
douăsprezece MGP, gest pentru care, în lipsa 
obişnuitei sale mâncări pentru copii, fusese 
extrem de recunoscător. Tocmai se ocupa să 
manevreze dispozitivul de încălzit fără flacără al 
raţiilor, ca să-şi pregătească aperitivul, când o 
persoană, pe care-o recunoscu doar pe 
jumătate, îşi vâri capul pe uşa restaurantului. 
Era unul dintre ziariştii pe care-i întâlnise pe 
drumul dinspre Amman; şi îi recunoscu nu atât 
chipul, ci mai degrabă pantalonii negri din piele 
şi jacheta pe care-o purta. 

— Salut, zise ea, zâmbindu-i cu căldură. Vă 
supăraţi dacă stau şi eu? 

— Sunteţi invitata mea. Groanin arătă spre 
scaunul purpuriu din plastic aflat în faţa lui. 

Ea se aşeză şi adulmecă aerul. 

— Miroase bine, spuse. Ce e? 

— Este ceea ce recruţii numesc un MGP, îi 
explică Groanin. Furnizează în medie o mie 
două sute cincizeci de calorii, ca să nu mai 
pomenim şi despre o treime din raţia zilnică 
recomandată de vitamine şi de minerale, 
considerată esenţială de Ministerul Sănătăţii din 
Statele Unite. Totul este foarte gustos şi la fel 
de steril ca discursul unui politician. Ştiţi, am un 
stomac delicat, ceea ce mă face să nu pot 


mânca nimic din mizeriile-astea străine. Vreţi şi 
dumneavoastră unul? Un meniu? Mi-au mai 
rămas câteva. 

— Nu, mulţumesc, refuză femeia. 

— Haideţi, serviţi-vă, o îndemnă Groanin. Nu 
vreţi o prăjitură cu caramel? Sunt delicioase. 

— Bine, atunci, o să iau. 

— Aşa te vreau. Îţi spun eu, aşa te vreau. Ţi-ar 
prinde bine o masă copioasă, după cum arăţi, 
fetiţo. 

Groanin scotoci prin lada cu MGP - acolo unde 
ţinea de asemenea şi lampa în care se afla 
domnul Rakshasas - înainte de a scoate la 
iveală prăjitura cu caramel. 

— Uite-o, iubire, anunţă el. Bagă la jgheab. 

Ziarista înveşmântată în piele despachetă 
prăjitura cu caramel şi luă o muşcătură. 

— Ai avut perfectă dreptate, zise ea. E 
delicioasă. 

Privi spre oamenii care stăteau la mese de 
partea cealaltă a restaurantului, sub un poster 
uriaş al zâmbitorului Michael Schumacher. 

— Nu-i deranjează? Vreau să spun, e un 
restaurant specializat pe chebap. Dacă mănânci 
MGP, înseamnă că nu cumperi chebap. 

— Nu-i deranjează. Groanin scutură din cap. 
La drept vorbind, sunt oameni foarte drăguţi. 
Foarte ospitalieri. Foarte cumsecade. Doamna 
Lamoor asta e o adevărată comoară. Nimic nu 
înseamnă pentru ea prea mult deranj. Şi, dacă 


n-ar fi fost stomacul meu delicat, aş fi mâncat 
mai mult ca sigur de-aici. Nici urmă de îndoială. 
Pe urmă, le plătesc pentru cazare, cât timp îl 
aştept pe tânărul meu prieten să-şi facă 
apariţia. ÎI ştii. Flăcăul cu care călătoream. 

— A, da? Unde s-a dus? 

— Să caute ceva printre ruine, nimic altceva, o 
informă Groanin, care nu vedea niciun motiv 
întemeiat de a-i spune adevărul. E pasionat de 
arheologie, John ăsta. 

— Dar e o treabă sigură? Vreau să spun, e 
doar un băieţel, nu-i aşa? 

— Ştie să-şi poarte singur de grijă, flăcăul 
ăsta. Poţi să mă crezi pe cuvânt, domnişoară...? 

— Montana Retch. Sunt fotoreporter. 

— Groanin, se prezentă el, strângând mâna 
întinsă a domnişoarei Retch. Harry Groanin. 

— Mi-ai citit cumva articolele? 

— Nu, chiar nu, se scuză Groanin. Nu, în afară 
de cazul în care pozele dumitale au fost 
publicate vreodată în The Daily Telegraph, asta- 
i. 

— Şi, a avut noroc să-şi găsească sora, deja? 
se interesă domnişoara Retch. 

— Cum adică? se încruntă Groanin. 

— John zicea că ea a plecat să hoinărească, 
sau cam aşa ceva. 

— Aşa a zis, nu-i aşa? Groanin ridică din 
umeri. Sper să se întoarcă. 

— Şi dumneata ce eşti, unchiul lor, sau ce? 


— Sunt angajatul unchiului copiilor. Ca să fiu 
mai precis, sunt valetul acelui domn. La Londra. 

— Phii, n-am întâlnit niciodată un valet 
adevărat, până acum. Domnişoara Retch 
izbucni într-un râs nervos. Pot să vă fac o 
fotografie, domnule? 

— Dacă doriţi, doamnă, dacă doriţi. Cu toate 
că nu pot să-mi închipui de ce-aţi vrea să 
fotografiaţi o biată fiinţă ca mine, cu un singur 
braţ. 

— Sunteţi prea modest, domnule Groanin, 
replică domnişoara Retch. Sunteţi cu adevărat 
un bărbat cu un aspect foarte distins. lar 
accentul acesta englezesc al dumneavoastră 
este atât de încântător! îşi ridică de jos geanta 
cu aparatură şi, alegând un aparat de 
fotografiat, începu să declanşeze. 

— Ce risipă de film, protestă Groanin. Atâtea 
fotografii cu mine! Ce risipă, vă zic eu... Numai 
că zâmbea şi se simţea extrem de măgulit. 

— Nu e nicio risipă, replică domnişoara Retch, 
care spunea de fapt adevărul, deoarece nici n- 
avea film în aparat. 

Montana Retch era tot atât de interesată să-l 
fotografieze pe Groanin pe cât era de fotografii, 
în general; şi, dacă ar fi fost un pic mai puţin 
flatat de faptul că ea îl considera „distins” (în 
viaţă, un bărbat trebuie întotdeauna să se pună 
în gardă atunci când o femeie îl descrie ca fiind 
„distins”), Groanin poate c-ar fi observat că 


domnişoarei Retch nici nu-i trecuse prin cap să 
înlăture capacul de pe obiectivul aparatului său. 
Fiindcă domnişoara Retch nu era fotograf de 
profesie. Era căutătoare profesionistă de djinni, 
angajată de Mimi de Ghulle ca s-o găsească pe 
Philippa Gaunt. 

Dar era chiar mai rău decât atât, fiindcă 
găsirea unui djinn - ceea ce ar fi însemnat o 
probă de abilitate pentru un pământean, 
solicitând o ingeniozitate ieşită din comun şi un 
curaj evident - era doar jumătate din ceea ce-i 
ceruse Mimi căutătoarei de djinni. Fiindcă Mimi 
era o adevărată de Ghulle şi întru totul neagră 
la suflet, cum bănuia Nimrod; şi, în ciuda tuturor 
încercărilor ei de a-i câştiga favorurile bătrânei 
Ayesha, Mimi ştiuse întotdeauna că marea ei 
şansă de a deveni Djinnul Albastru solicita din 
partea ei acţiuni mult mai drastice. Rezultatul 
fusese acela că două dintre cele trei dorinţe 
care constituiau onorariul  Montanei  Retch 
urmau să fie dobândite prin uciderea persoanei 
pe care Mimi o percepea ca fiind principalul 
obstacol în calea ţelului ei, acela de a deveni 
următorul Djinn Albastru din Babilon. lar Mimi o 
angajase pe Montana Retch s-o ucidă pe 
Philippa Gaunt decum aflase de la Izaak 
Balayaga că Ayesha plănuia s-o învestească pe 
Philippa ca succesoare a ei. Lilith aprobase din 
toată inima decizia mamei sale. 

— O urăsc pe fata aia, spusese Lilith. Mi-aş 


dori numai să fiu acolo, să văd cu ochii mei ce-o 
să se aleagă de Philippa Gaunt. 

Numai că găsirea şi legarea unui djinn era o 
treabă dificilă şi primejdioasă; iar uciderea 
unuia - chiar şi a unei tinere, aşa cum era 
Philippa - era şi mai şi. Pentru Montana Retch, 
cu toate acestea, răsplata merita riscul. Cea 
dintâi parte a onorariului său de trei dorinţe o 
aştepta acum într-o cutie de valori, la banca 
Suchard şi Lindt“ din Zurich, în Elveţia. Bani 
gheaţă. Tone. Mai muţi bani gheaţă decât 
văzuse vreodată bancherul care avea grijă de 
bani. Bani destui câţi să poţi cumpăra o ţară 
mică din Africa; sau, aproape sigur, o 
proprietate dintr-o alta. Montana Retch abia 
aştepta să-şi cheltuiască banii, atunci când, 
până la urmă, treaba va fi încheiată. Era o 
femeie răbdătoare. Trebuia să fie astfel. ŞI 
ajunsese la concluzia că modalitatea cea mai 
simplă de a o găsi pe Philippa era să-l 
urmărească pe fratele ei, John. lată de ce 
ajunsese ea în Samarra, punând tot felul de 
întrebări, iar până la urmă îl descoperise pe 
Groanin, la restaurantul Kebabylon, de pe 
drumul spre Bagdad. 

Încetă să-l mai fotografieze pe Groanin şi-şi 
puse aparatul din nou în geantă, deasupra unui 
revolver foarte mare, Magnum Opus, cu care 


48 Suchard şi Lindt sunt două renumite firme producătoare de 
ciocolată, dulciuri şi îngheţată din Elveţia. 


plănuia să-şi împuşte victima. Experienţa o 
învățase pe domnişoara Retch că modalitatea 
cea mai sigură de a ucide un djinn era să-l 
împuşti cu cel mai rapid glonţ disponibil. 
Folosind revolvere mai mici, apăsase pe trăgaci 
numai ca să descopere că djinnul se 
transsubstantizase mai înainte ca glonţul să 
parcurgă o distanţă mai mare de două picioare 
de la ieşirea de pe ţeavă. Acest lucru nu era, 
totuşi, posibil şi cu Magnum Opus. Gloanţele 
ţâşneau din el cu o viteză de peste trei mii de 
picioare pe secundă. Singurul dezavantaj în 
folosirea acestei arme era greutatea ei: nu ridici 
pur şi simplu un Magnum Opus, trebuie să-l 
salţi. Cântărind cinci livre“ era la fel de greu ca 
şi o halteră. Cei mai mulţi se foloseau de 
Magnum Opus împotriva urşilor grizzly; pentru 
Montana Retch, era arma preferată. Ea o 
botezase djinntrerupător. 

— Sunteţi cu adevărat foarte fotogenic, îl 
complimentă ea pe Groanin. 

Valetul zâmbi, fericit. Era destulă vreme de 
când nu-i mai făcuse vreo femeie un asemenea 
compliment. 

Domnişoara Retch stătea încă în faţa lui atunci 
când, după o oră, John intră pe uşa 
restaurantului, urmat îndeaproape de sora lui, 
de un şoim călător şi de alţi doi bărbaţi pe care 
Groanin nu-i recunoscu. Dorind să imortalizeze 


“9 Unitate de măsură a masei, o livră echivalând cu 453,6 grame. 


zgomotoasa şi, în mod evident, fericita 
reîntâlnire, domnişoara Retch alese un alt 
aparat, pe care-l duse la ochi, prefăcându-se că 
vrea să mai facă şi alte fotografii. De data 
aceasta, era vorba despre un aparat pe care 
domnişoara Retch ştia, totuşi, să-l folosească. 
Era un aparat cu senzor termic, folosit pentru 
detectarea căldurii degajate de un obiect sau de 
un corp, fiindcă este un fapt simplu şi natural 
acela că djinnii radiază de două ori mai multă 
căldură decât pământenii. 

— Philippa, rosti Groanin, strângând-o pe fată 
de pântecul său voluminos. 

— Domnule Groanin, interveni John. Îmi face 
plăcere să ţi-i prezint pe Alan şi pe Neil. 

— Doar nu vrei să spui...? 

— Ba vreau să spun. 

— Este o mare plăcere pentru mine, domnilor. 
Vă zic eu, e o foarte mare plăcere, într-adevăr. 
Groanin le strânse mâinile lui Alan şi lui Neil, ale 
căror corpuri se vedeau în galben, întocmai ca 
şi cel al lui, la examinarea făcută de aparatul cu 
senzor termic al domnişoarei Retch. 

Domnişoara Retch răspunse cu un zâmbet 
plăcut atunci când John o recunoscu şi-o salută 
cu o înclinare a capului. Acesta, ca şi cel al 
surorii sale, apărea într-un roşu uniform în 
vizorul aparatului, ceea ce însemna că era 
fierbinte. E un puştan simpatic, îşi spuse ea în 
gând, şi e mare păcat că trebuie să-l ucidă şi pe 


el. S-o omori pe sora djinn şi să-l laşi în viaţă pe 
fratele djinn ar însemna, pur şi simplu, să cauţi 
necazurile cu lumânarea. 

Darius apăru şi-l îmbrăţişă cu multă căldură 
pe John. 

— Mă bucur să te revăd, zise el. 

Domnişoara Retch puse aparatul cu senzor 
termic înapoi în geantă şi mâna pe patul 
cauciucat al revolverului placat cu nichel. În 
timp ce Groanin îl îmbrăţişa pe John, iar Philippa 
făcea singură cunoştinţă cu Darius, domnişoara 
Retch desfăcu încărcătorul cu degetul mare şi 
verifică dacă toate cele cinci orificii conţin câte 
un glonţ lunguieţ. Mulțumită de faptul că totul 
era pregătit, îl închise la loc, trase piedica de 
siguranţă şi-şi lăsă arma lângă şoldul ei din 
piele neagră. Se gândi că, dacă John s-ar muta 
spre stânga doar cu vreo câteva picioare, astfel 
încât să stea chiar faţă-n faţă cu Philippa, i-ar 
putea nimeri pe ambii gemeni dintr-o singură 
lovitură. 

x 

Domnişoara Montana Retch era concentrată 
asupra misiunii sale, aşa că n-o observă câtuşi 
de puţin pe o femeie înaltă, de-a dreptul 
fermecătoare, care apăruse în spatele ei, în 
umbră. Dacă domnişoara Retch ar fi privit-o pe 
această femeie prin vizorul aparatului său cu 
senzor termic, ar fi văzut că trupul pare să fie 
destul de roşu. La fel de roşu ca şi trupurile 


gemene ale celor doi copii ai acestei femei. 
Fiindcă djinnul nou apărut nu era altcineva 
decât Layla Gaunt, a cărei neaşteptată şi, până 
atunci, neobservată sosire la restaurantul 
Kebabylon fusese rezultatul a ceea ce simţise 
ea că li se întâmplase lui Alan şi lui Neil. 

Niciun djinn nu poate da greş dacă este vorba 
să detecteze atunci când cineva, pe care el sau 
ea l-a transformat într-un animal, a fost omorât. 
Şi norocul lui Alan şi al lui Neil fusese acela că, 
atunci când doamna Gaunt îi prefăcuse în câini, 
cu mai bine de un deceniu în urmă, ea se 
gândise ca pedeapsa lor să se întindă doar pe 
durata vieții animalelor în care se 
transformaseră. În acest mod, ea avusese 
întotdeauna intenţia ca, atunci când vieţile lor 
de câini se vor sfârşi, Alan şi Neil să-şi poată 
relua existenţele omeneşti. Acesta era felul ei 
de-a fi ca djinn. 

Fireşte, doamna Gaunt era de asemenea 
conştientă de faptul că, dacă Alan şi Neil 
mureau amândoi în acelaşi timp, atunci acest 
lucru putea însemna că gemenii se aflau într-o 
primejdie foarte mare. Între timp, până şi ea - 
care n-avea nicio legătură, sau prea puţine, cu 
lumea  djinnilor - auzise prin intermediul 
zvonurilor că Philippa fusese răpită de Ayesha, 
aşa că doamna Gaunt renunţase la legământul 
de a nu-şi mai folosi niciodată puterile de djinn 
şi venise de îndată de la New York, pe un vârtej 


puternic, pentru o întâlnire urgentă cu Ayesha. 

Doamna Gaunt nu observă arma din mâna 
domnişoarei Retch. Oricum, nu imediat. Era 
prea preocupată să-i privească pe gemeni şi să 
se simtă nespus de uşurată la gândul că erau 
teferi. Un alt motiv pentru care doamna Gaunt 
nu observase arma din mâna domnişoarei Retch 
era acela că avea lacrimi în ochi. O lacrimă de 
regret, fiindcă numai doamna Gaunt cunoştea 
cu precizie motivul pentru care Ayesha n-o 
urmărise pe Philippa. Pentru că doamna Gaunt 
fusese de acord să-i ia locul propriei sale fiice. 

Ea însăşi avea să fie următorul Djinn Albastru, 
după ce va muri Ayesha. 

Doamna Gaunt ştia foarte bine că Ayesha îşi 
dorise întotdeauna acest lucru, chiar de la 
întâlnirea lor de la hotelul Pierre, din New York, 
atunci când Ayesha îi spusese doamnei Gaunt 
că vrea ca ea să devină următorul Djinn 
Albastru. Atunci, doamna Gaunt refuzase, ceea 
ce, poate, Ayesha ştiuse foarte bine că avea să 
facă. Dar doamna Gaunt nu luase nici măcar 
pentru o clipă în considerare posibilitatea ca 
Ayesha să aibă inima atât de împietrită încât s-o 
răpească pe Philippa, ca un mijloc de a o forţa 
pe ea să accepte ceea ce i se ceruse. Doamna 
Gaunt o subestimase pe Ayesha, lucru dureros 
de evident. Şi gândul că propria sa mamă ar fi 
în stare să comită o astfel de faptă era, fireşte, 
foarte neplăcut. Dar acum nu se mai putea face 


nimic. Şi, cel puţin pentru moment, înţelegerea 
pe care-o încheiase cu Ayesha trebuia să 
rămână secretă. 

— Nu mişcă nimeni! strigă domnişoara Retch, 
îndreptând ţeava de cincisprezece inci a 
revolverului Magnum Opus spre capul Philippei. 

Acestea aveau să fie ultimele cuvinte rostite 
vreodată de Montana Retch, fiindcă, de îndată 
ce le pronunţă, se văzu o lumină strălucitoare, 
albăstruie, şi se auzi un bubuit puternic, astfel 
încât, pentru o clipă, toţi oamenii din încăpere 
fură ferm convinşi de faptul că domnişoara 
Retch apăsase pe trăgaci. Dar John şi Philippa 
ştiau bine că, atunci când un djinn îşi foloseşte 
puterile fiind mânios, se degajă un puternic 
miros de sulf, element întâlnit în compoziţia 
corpurilor djinnilor. 

Se auzi un zăngănit asurzitor, în clipa în care 
revolverul, cu toate cele cinci livre ale sale, 
ricoşă, de pe masa purpurie din plastic, pe 
podeaua restaurantului. Şi abia acum se 
observă, în primul rând, că domnişoara Retch 
dispăruse cu desăvârşire; în al doilea, că o 
pisică sură ocupa acum locul în care stătuse ea; 
şi, în cel de-al treilea, că sosise doamna Gaunt, 
aparent de nicăieri. 

— Mamă! strigă Philippa, alergând spre 
doamna Gaunt cu o fracțiune de secundă 
înaintea infinit mai istovitului său frate. 

— Bună, dragilor, le zise ea, îmbrăţişându-i cu 


mult drag pe cei doi gemeni. 

Groanin ridică de jos revolverul şi-l cântări în 
singura sa mână. 

— Domnişoara Retch, zise el. Să nu-mi spuneţi 
că era... 

— Mă tem că da, Groanin. Doamna Gaunt izbi 
cu piciorul geanta domnişoarei Retch, astfel 
încât să se deschidă, apoi, zărind sugestiva 
cameră foto cu senzor termic, făcu un semn de 
încuviinţare cu capul. După cum arată lucrurile, 
era o căutătoare profesionistă de djinni. Şi o 
asasină. 

— Dar părea să fie atât de prietenoasă... Atât 
de drăguță, insistă Groanin. Privi din nou spre 
revolverul Magnum Opus din mâna lui şi-şi dădu 
seama ce amenințare serioasă fusese 
domnişoara Retch. Dar cine-o fi pus-o să facă 
una ca asta? Ayesha? 

— Nu, nu ea, afirmă doamna Gaunt, cu o 
siguranţă absolută. Altcineva. 

— Atunci, cine? întrebă şi Philippa. 

— Am eu bănuielile mele, rosti doamna Gaunt, 
deşi era conştientă de faptul că n-ar putea să 
ştie niciodată cu certitudine cine a fost în 
spatele a ceea ce se întâmplase, până când nu- 
şi dădea osteneala să anuleze legarea şi s-o 
aducă pe domnişoara Retch înapoi la înfăţişarea 
ei omenească. lar aceasta i se părea c-ar fi o 
prea mare bătaie de cap. Pe urmă, poate că era 
mai bine să nici nu ştie, cel puţin deocamdată. 


— De-aia ai venit? se interesă Philippa. Fiindcă 
ai ştiut c-am putea fi în primejdie? 

— Da, încuviinţă mama ei. Mi-am dat seama 
că era ceva foarte rău atunci când am simţit 
ceea ce s-a întâmplat cu Alan şi cu Neil. Doar 
soarta noastră bună a vrut ca eu să ajung aici la 
timp s-o opresc pe femeia aia. 

— Ei bine, indiferent ce-ar fi fost şi indiferent 
ce-ar fi avut de gând să facă, declară Philippa, 
ridicând pisica şi mângâind-o pe cap, acum eo 
pisicuţă foarte drăgălaşă. Putem s-o păstrăm? 
Mamă? Te rog? Mai ales acum, că nu mai avem 
niciun câine. Ştii că mi-am dorit întotdeauna o 
pisicuţă. 

— Da, dragă, acceptă doamna Gaunt. Dacă 
vrei tu... Aruncă o privire spre Alan şi spre Neil, 
zâmbind cu căldură. Din experienţa mea, pot 
spune că animalele domestice care-au fost 
odată oameni devin cele mai bune animale de 
companie. 

— Eu probabil că n-aş fi fost aici, dacă nu erau 
tipii ăştia doi, spuse John. 

— Ştiu asta, John. Doamna Gaunt se îndreptă 
spre Alan şi Neil şi le strânse mâinile. Vă 
mulţumesc, amândurora, zise ea. Şi, fără 
resentimente, sper. 

— Fără resentimente, Layla, încuviinţă Alan. 
De fapt, a fost foarte amuzant. Să fiu câine. Privi 
spre domnul Groanin şi ridică din umeri. 
Vorbesc serios. Au fost unele momente... 


— Cu excepţia celui când John a încercat să ne 
schimbe numele în Winston şi Elvis, adăugă 
Neil. 

— Ştiu că Edward va fi încântat să vă revadă 
pe amândoi, anunţă doamna Gaunt. Aproape la 
fel de mult ca şi mine. V-a dus foarte mult dorul. 

— Ascultă, Layla, am meritat din plin tot ceea 
ce ni s-a întâmplat, insistă Neil. Şi poţi să fii 
sigură că ne-am învăţat lecţia. 

Alan tot privea spre pisica din braţele 
Philippei, ca şi cum tare şi-ar fi dorit să alerge 
după ea. 

— Trebuie să spun că mă bucur că ne-ai 
prefăcut în câini, şi nu în pisici, declară el. Nu 
cred c-aş fi putut suporta să fiu pisică. Urăsc 
pisicile. 

— Aici vorbeşte câinele din tine, Alan, preciză 
Neil. Şi avea dreptate. Întotdeauna, de-acum 
încolo, va exista o componentă canină la fiecare 
dintre cei doi fraţi. 

John gâdilă pisica sub bărbie. 

— Cum o să-i spunem? întrebă el. Pisicii. Doar 
n-o să-i spunem domnişoara Retch. 

— Prenumele femeii era Montana, spuse 
Groanin. Nici aşa nu puteţi să-i spuneţi. 
Montana nu e un nume potrivit pentru o pisică 
din Marea Britanie, cu pete argintii şi blana 
scurtă. Se gândi preţ de câteva clipe. Ceva care 
să aibă legătură cu numele de dinainte al pisicii. 
Dar şi ceva specific felin. Şi, mai presus de 


toate, ceva potrivit pentru britanici, aşa cum i 
se cuvine rasei ei. Ştiu! De ce nu i-aţi zice 
Monty? După numele celebrului general 
britanic”. 

— Monty să fie, aprobă John. Apropo, asta 
înseamnă, oare, că ai revenit în afacerile 
familiei? 

Doamna Gaunt răspunse printr-un zâmbet. N- 
avea niciun rost să strice bucuria momentului 
mărturisind adevărul exact despre motivul 
venirii ei în Irak. 

— Da, asta înseamnă, dragule. Fie că-ți place, 
fie că nu. Vezi tu, în conformitate cu Legile 
Bagdadului, renunţarea unui djinn la exercitarea 
puterilor sale trebuie să fie respectată de toți 
ceilalți djinni, iar cel sau cea care renunță, să fie 
lăsat sau lăsată în pace. Cu toate acestea, în 
cazul în care un djinn se răzgândeşte în ceea ce 
priveşte această renunțare, dacă-şi anulează 
legământul pe care l-a făcut, de a nu-şi mai 
folosi puterile, atunci nu se mai poate aştepta 
ca vreo altă renunțare să mai fie vreodată 
respectată de alţi djinni. Nici nu mai poate face 
un al doilea jurământ. Fondul problemei este 
acela că, într-o situaţie precum cea de acum, ar 


5% Este vorba despre Bernard Montgomery (1887-1976), comandant al 
trupelor britanice din Africa de Nord în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial, învingătorul generalului german Erwin Rommel, supranumit 
„Vulpea deşertului”, la El Alamein, prima victorie a aliaţilor împotriva 
Germaniei naziste. Deşi sever, încrederea în victorie pe care o insufla 
soldaţilor săi i-a atras simpatia acestora şi numele de alint Monty. 


fi pur şi simplu prea primejdios să nu-mi 
folosesc puterile. Şi, în timp ce eu mi-aş 
respecta legământul, alţi djinni, duşmani ai 
tribului nostru, n-ar face-o. N-ar fi nevoiţi. 

— Tata n-o să se prea bucure pentru asta, nu-i 
aşa? întrebă Philippa. 

— Nu, dragă, n-o să se bucure. Dar, asta e. 
Acum nu se mai poate face nimic. Dar sunt 
convinsă c-o să înţeleagă, după ce o să-i explic 
tot ceea ce s-a întâmplat. El întotdeauna 
înţelege. E unul dintre motivele pentru care m- 
am măritat cu el. 

— Apropo, interveni John, care încă era 
bântuit de iluzia uciderii propriului său tată. Ce 
mai face tata? 

— E bine, îi răspunse doamna Gaunt. 

— Sigur? E bine-bine? 

— Sigur. L-am văzut ieri. Îţi transmite toată 
dragostea lui, dragul meu. 

John scoase un suspin tăcut de uşurare. 

— Hei, ar trebui să-l sun pe Nimrod. Să-i spun 
că suntem bine. 

— Da, completă doamna Gaunt. Şi ar cam fi 
timpul să plecăm. Tatăl tău este în continuare la 
fel de îngrijorat. 

— Nu pot să-mi imaginez cum o să-ncăpem în 
maşina aia, se văită Groanin. Acum suntem 
şapte. Opt, dacă-l punem la socoteală şi pe 
Finlay. 

Doamna Gaunt clătină din cap. 


— N-avem nevoie să mergem cu maşina. Am 
lăsat un vârtej să m-aştepte, pe-aici, pe undeva, 
prin deşert. 

— O, ce bine, se bucură John. Fiindcă eu nu 
pot să fac asta deocamdată. Vreau să spun, să 
stârnesc un vârtej. 

— lar eu sunt mult prea epuizată ca să încerc 
măcar, recunoscu Philippa. 

— Cred că Ayesha a pus asupra ta un 
djinnhibitor, îi spuse doamna Gaunt Philippei. O 
legătură care să te împiedice să-ţi foloseşti 
puterile împotriva ei, draga mea. O să mai 
treacă o vreme până când o să se risipească în 
întregime. 

— Dar chiar şi aşa stând lucrurile, rosti John, 
punându-şi o mână pe umărul tânărului irakian, 
tot aş vrea să fac ceva pentru Darius şi pentru 
familia lui, mamă. Are o viaţă grea, e obligat să 
facă pe taximetristul ca să-şi întreţină familia. 
Vreau să spun, are numai doisprezece ani. 

— E-n regulă, aprobă doamna Gaunt. O să mă 
asigur ca familia lui să aibă tot ceea ce-i 
trebuie. Astfel, Darius va putea să se întoarcă la 
şcoală. 

— La şcoală? Darius făcu o faţă lungă. 

— Există un singur gen de şcoală la care ar 
vrea să meargă Darius, izbucni John în râs. lar 
acel gen este acolo unde înveţi cum să fii pilot 
de Formula 1. Arătă către afişul de pe perete. 
Intocmai ca Schumacher. 


— Foarte bine, fu de acord doamna Gaunt. 
Atunci când va avea vârsta potrivită, o să 
aranjez astfel încât să poată să meargă şi la 
şcoala de piloţi. Dar, până atunci, va trebui să 
meargă la o şcoală ca lumea. OK, Darius? 

Darius era în culmea fericirii. Nici măcar 
perspectiva neplăcută de a se întoarce la şcoală 
nu-l mai îngrijora. 

— Dar eşti sigur că n-ai putea să-mi mai faci o 
favoare? îl întrebă el pe John. Tipul care l-a 
omorât pe tata? N-ai putea, te rog, să-l prefaci 
într-o pisică, eventual, sau într-un câine? Câine, 
pisică, e totuna pentru mine. Dar mi-aş dori 
foarte mult ca el să se transforme într-un 
animal, de orice fel. 

— Nu, râse John. În niciun caz. 

Dar cererea lui Darius îi reaminti lui John de 
promisiunea pe care i-o făcuse lui Finlay, 
şoimul. Şi, apucând mâna mamei sale, ca să 
poată beneficia de puterile ei, pronunţă 
cuvântul său de concentrare, iar micul şoim 
rătăcitor se prefăcu la loc într-un băiat. Ceea ce 
se întâmpla tocmai la timp, fiindcă şoimul şi 
pisica începuseră să se tot privească într-un 
mod destul de neplăcut. 

— Mulţumesc foarte mult, zise Finlay, după 
care  scuipă rămăşiţele unei vrăbiuţe pe 
jumătate mâncate - ultima lui masă în chip de 
şoim - pe podeaua restaurantului. 

— Vrei să te luăm cu noi? îi propuse John. 


Putem să te lăsăm la Londra, dacă vrei. Domnul 
Groanin locuieşte acolo, împreună cu unchiul 
meu, Nimrod. Chiar acum, Nimrod ne aşteaptă 
la Amman. Acolo mergem acum. Ai mai călătorit 
vreodată cu un vârtej, Finlay? E distractiv. 


Capitolul 23 
Epiloguyana 


În clipa în care Nimrod află de la sora lui, 
Layla, că Ayesha găsise pe altcineva decât pe 
Philippa, pe care s-o numească următorul Djinn 
Albastru, ghici ceea ce se întâmplase: că 
doamna Gaunt se oferise voluntară pentru 
această misiune, dorind s-o scutească pe 
Philippa. Era, se gândea el, ceva destul de tipic 
pentru ea să se comporte într-un mod atât de 
altruist. Şi se simţi foarte mândru de ea. Dar, de 
dragul gemenilor, pe care se bucura foarte mult 
să-i revadă, ca şi din respect faţă de sora lui, se 
hotări să nu spună nimic. Chiar şi atunci când 
gemenii deschiseră subiectul, cu ocazia unui 
prânz tărziu, la hotelul din Amman. 

— Mă întreb cine-o să fie acum următorul 
Djinn Albastru, începu Philippa. 

— A, mă aştept ca Ayesha să-şi găsească pe 
cineva, răspunse Nimrod cu un aer nevinovat, 
încercând să evite privirea surorii sale. 

— Într-un fel, îmi pare rău pentru ea, continuă 
Philippa - deocamdată, se străduia şi ea, de 


asemenea, să evite vreo referire la descoperirea 
ei, aceea că Ayesha îi era bunică şi, în acelaşi 
timp, mama lui Nimrod şi a lui Layla, pentru 
Ayesha, vreau să spun. Trebuie să te simţi 
groaznic de singură, atunci când eşti Djinnul 
Albastru din Babilon. 

John, care nu aflase că Edwiges venise la 
Amman la insistenţele lui Nimrod, mizând pe 
faptul că ea s-ar putea oferi să îndeplinească 
această misiune, o întrebă: 

— N-ai vrea să accepţi tu asta, Edwiges? 

Edwiges, care ghicise, la rândul ei, că doamna 
Gaunt i-o luase înainte, zâmbi stânjenită şi 
clătină din cap. 

— O, nu, John, nu eu. Sunt mult prea ocupată 
cu treburile mele. De fapt, acum sunt în drum 
spre Cairo. Să mă ocup de cazinourile de-acolo. 

— Poate c-ar trebui să merg cu tine, se oferi 
Nimrod. Puțin mai devreme, astăzi, m-a sunat 
Creemy. După cum ştiu cei mai mulţi dintre voi, 
el are grijă de casa mea din Cairo şi urmăreşte 
tuchometrul pe care l-am instalat acolo. Mi-a 
spus că tuchometrul arată o foarte clară 
tendinţă spre ghinion. Aş vrea să-l verific eu 
însumi, înainte de a încerca să aflu despre ce o 
fi vorba. 

— Cred c-aş putea să te lămuresc eu, zise 
Philippa. 

— Tu, Philippa? se miră doamna Gaunt. Cum? 

— Atunci când stăteam cu Ayesha, ea a aflat 


că Bull Huxter a dispărut, cu tot cu canistra în 
care se afla Iblis, explică fata. Ştiţi, aia pe care 
era vorba s-o strecoare în racheta europeană cu 
destinaţia Venus. 

— A dispărut? strigă Nimrod. Cum adică a 
dispărut? 

— Am ajuns amândouă la concluzia că Bull 
Huxter a înşelat-o pe Ayesha, îl lămuri Philippa. 
Că a fugit cu banii ei. Ca să nu mai vorbesc 
despre probabila lui intenţie de a-l folosi pe Iblis 
pentru el. Ştii cum e. Să obţină de la el 
îndeplinirea a trei dorinţe, în schimbul eliberării 
lui din sticlă. 

— Luminează-mă, copilă, rosti Nimrod. Vrei 
să-mi spui că în tot acest timp noi am stat aici şi 
ne-am văzut în tihnă de un prânz prelungit, 
când unul ca Iblis, pus pe vindicta, ar putea fi 
liber? 

Philippa încuviinţă în tăcere. 

— De ce nu mi-ai spus asta imediat? 

— Ţi-o spun acum, nu-i aşa? replică ea şi, 
simțindu-se destul de jignită, adăugă: ştii, cred 
că n-ar trebui să fii supărat pe mine, după ce- 
am trecut prin atâtea în mâinile propriei mele 
bunici! 

Dar, în cazul în care crezuse că va fi ca şi cum 
ar fi aruncat un obuz pe masă, se înşelase. 

— Ei, nu mai contează asta, acum, declară 
Nimrod, ridicându-se de la masă. Problema e 
mult mai gravă. Trebuie să-l găsim pe Bull 


Huxter, iar asta cât mai repede. 

— Cred că s-ar putea să ştiu eu unde e, 
interveni doamna Gaunt. Edward a vorbit cu el 
la telefon alaltăieri. Era în Guyana Franceză. 
Într-un loc numit Kourou. 

— Putem să trecem pe-acolo, în drum spre 
New York, propuse Nimrod. Aruncă o privire 
necăjită spre Finlay. Îmi pare rău, Finlay, 
adăugă el, politicos. Dar mă tem că zborul 
nostru de întoarcere spre Anglia va trebui să 
mai aştepte ceva vreme. Trebuie neapărat să 
mergem direct în Guyana Franceză. Ştii, e un 
djinn foarte periculos acolo, pe numele lui Iblis... 

— Nu e nicio problemă, îl întrerupse Finlay. Nu 
vreau să mă-ntorc în Anglia. 

— Uite, îi zise Nimrod, cu blândeţe. Sunt sigur 
că pot să aranjez lucrurile între tine şi tatăl tău. 
Atunci când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, 
era supărat. Sunt convins că a avut timp destul 
să se gândească la asta şi să-i pară rău pentru 
ceea ce a spus. 

— E adevărat, m-am purtat îngrozitor cu el, 
recunoscu Finlay. N-am fost un fiu prea bun. Dar 
asta s-a întâmplat numai pentru că el a fost un 
tată atât de rău. Pe urmă, am vorbit cu Edwiges 
şi a fost de acord să merg cu ea la Cairo. 

Cu ajutorul ei, o să încerc să câştig suficienţi 
bani încât să-mi termin şcoala. O să-mi iau un 
serviciu pentru o scurtă vreme, iar apoi ne vom 
folosi de veniturile mele, ca să facem ceva bani 


adevăraţi. 

— Da, aşa e, confirmă Edwiges. Finlay şi cu 
mine ne vom înţelege foarte bine, am impresia. 
Din moment ce e potrivit pentru sistemul meu... 

— Nu sunt sigur c-aş fi de acord, se împotrivi 
Nimrod. Jocurile de noroc sunt un viciu. 

— O, aici nu mai e vorba despre jocuri de 
noroc, insistă Finlay. Nu, cu sistemul ei. Edwiges 
mi-a povestit totul în legătură cu el. Jocurile de 
noroc implică prezenţa sau nu a norocului, ceea 
ce, mai departe, implică şi faptul că ai putea să- 
ţi pierzi banii. Dar, cu sistemul ei, nu mai e un 
joc de noroc. E un lucru sigur. 

Ţinând seama de ceea ce se întâmplase la 
Monte Carlo, Nimrod nu prea avea cum să 
contrazică demonstraţia logică a băiatului. In 
plus, nici nu mai avea timp pentru discuţii în 
contradictoriu. 

— Mult noroc, îi ură John lui Finlay. Şi-mi pare 
rău pentru ceea ce s-a întâmplat. 

— Las-o baltă. A fost foarte amuzant să fiu 
şoim. 

— Nu-i aşa? se bucură John. N-a fost o chestie 
tare? 


Galibi Magăna era un băiat din Guyana 
Franceză, în vârstă de vreo zece ani, credea el, 
cu toate că nu era tocmai sigur, care-şi câştiga 
existenţa ca gunoier la o mare groapă de gunoi 
din apropierea capitalei Cayenne. Galibi era 


doar unul din cei aproape o sută de copii care 
stăteau la groapa de gunoi, câteodată muncind 
timp de şase sau chiar opt ore fără pauză, 
căutând lucruri aruncate de oameni pe care le- 
ar fi putut vinde în schimbul a câţiva cenți. 
Muncea cu mâinile şi cu picioarele goale, şi fără 
mască pe faţă, cu toate că era pericol de 
infecţii. Uneori, chiar dormea printre gunoaie. 
Cel mai adesea căuta oase de vită, cutii de 
sucuri, polietilenă, cartoane şi bidoane de 
plastic pentru apă. Dar într-o zi descoperi o 
canistră metalică lustruită, care arăta foarte 
diferit faţă de genul de lucruri pe care le găsea 
de obicei prin gunoi. Se gândi c-ar putea să fie 
făcută din aluminiu şi că e destul de valoroasă. 
Frumuseţea canistrei, cu toate acestea, nu 
însemna nimic în comparaţie cu frumuseţea a 
ceea ce se afla înăuntrul ei: o sticlă de cristal, 
ceea ce nu era în niciun caz genul de lucruri pe 
care le aruncă oamenii în mod obişnuit. 

Atunci când Galibi găsi canistra şi sticluţa de 
cristal, nu spuse nimănui despre cele două 
descoperiri ale sale. Avea motive întemeiate 
pentru asta. Mai întâi, că-şi făcea griji ca nu 
cumva să i le fure cineva. Canistra şi sticla de 
cristal erau atât de frumoase... mai ales sticla. 
Când o ridica în lumina soarelui, razele învăluiau 
gâtul lung, de formă cilindrică, astfel încât 
acesta semăna cu una dintre acele rachete 
spaţiale care, din când în când, decolau de la 


centrul spaţial din apropiere, de la Kourou. 
Oricare dintre prietenii lui Galibi l-ar fi invidiat 
pentru o astfel de sticlă. Dar un alt motiv, şi mai 
important, pentru care nu vorbise cu nimeni, 
fusese acela că se auzea o voce dinăuntrul 
sticlei de cristal - o voce care vorbea cu el - iar 
Galibi se temea că prietenii lui ar putea să 
spună că e nebun şi poate c-ar fi obligat să 
renunţe la munca de-acolo. Cum altfel s-ar fi 
putut explica faptul că auzea o voce în sticla de 
cristal? 

Guyana Franceză se află în America de Sud, 
iar Galibi, care nu ştia să citească şi nici nu 
fusese vreodată la şcoală, nu auzise niciodată 
despre duhuri sau djinni, cu atât mai puţin 
despre tradiţia care cerea ca un djinn să-i 
acorde îndeplinirea a trei dorinţe aceluia care-l 
elibera dintr-o lampă sau dintr-o sticlă. Prin 
urmare, băiatul era mult mai înclinat să creadă 
că înnebunise, decât că vocea îi aparţinea cuiva 
care-ar fi putut, aşa cum i-ar fi promis, să-i facă 
un foarte mare serviciu. Sau chiar trei foarte 
mari servicii. 

Galibi se gândi că, dacă era adevărat că nu-şi 
pierdea minţile, atunci putea fi vorba despre un 
Kayeri. Un Kayeri era un demon periculos, care- 
şi făcea deseori apariţia acolo unde se găseau 
multe furnici, ceea ce, desigur, se întâmpla şi la 
groapa de gunoi, unde erau cu milioanele. 

Aceasta era problema care-i stătea în faţă lui 


Iblis, fiindcă el era djinnul închis în sticlă: cum 
să convingă pe cineva care n-avea nicio 
cunoştinţă despre cele 1001 de nopți, nici 
despre Aladin, nici despre vreuna dintre 
porcăriile acelea de poveşti vechi din Orientul 
Mijlociu, că i-ar putea face un serviciu. Sau chiar 
trei servicii. 

— Nu se poate să nu fi auzit povestea despre 
duhul din lampă, spuse Iblis, urându-se pe sine 
însuşi pentru faptul că folosise cuvântul „duh”, 
un cuvânt pe care pământenii ignoranţi păreau 
că-l preferă, în locul celui corect, de djinni. 
Niciun djinn n-ar fi folosit vreodată un 
asemenea cuvânt. 

— Nu se poate să n-o fi văzut la cinematograf 
sau la televizor! 

Iblis aproape că-şi muşcă limba în clipa în care 
pomeni despre televizor. Ura televiziunea mai 
mult decât orice altceva. Şi-ar fi dorit să poată 
distruge toate televizoarele de pe planetă. Chiar 
şi-aşa, făcea el ce făcea, bruind semnalul unor 
posturi de televiziune sau interferând cu emisia 
unor programe care aveau o importanţă 
inexplicabilă în ochii pământenilor. Pasiunea lor 
pentru televiziune era unicul lucru care-l 
determina pe Iblis să creadă că pământenii îşi 
meritau numele. 

— Eu n-am televizor, îi spuse Galibi lui Iblis. Şi 
n-am auzit de Aladin sau de duhul din lampă 
despre care vorbeşti. 


Iblis îşi muşcă din nou limba. Ghinionul lui, să 
fie găsit tocmai de un băiat analfabet, care nici 
măcar nu auzise vreodată de djinni. Chiar şi- 
aşa, tot era, probabil, o îmbunătăţire, faţă de 
ultimul pământean în posesia căruia se aflase 
sticluţa în care era acum prizonier. Un cretin, pe 
numele lui Bull Huxter, căruia Ayesha îi plătise 
zece milioane de dolari ca să-l strecoare la 
bordul misiunii spaţiale Wolfhound Express care 
urma să plece pe Venus. Iblis îşi închipuise că 
are noroc atunci când Husxter luase banii de la 
Ayesha şi, în loc să plaseze canistra la bordul 
rachetei, o păstrase în portbagajul maşinii sale. 
Presupusese că Huxter face acest lucru, fiindcă 
ar fi descoperit că în canistră se afla un djinn 
puternic, urmând să se ajungă la obişnuitele trei 
dorinţe. Dar, aşa cum avea să afle ulterior, 
Huxter, care vânduse de trei ori mai mult spaţiu 
de depozitare faţă de cel real disponibil la 
bordul rachetei, n-avea habar de faptul că în 
canistră se afla un djinn şi nu arăta absolut nicio 
intenţie de a o deschide. Mai mult decât atât, 
era la fel de surd ca un stâlp, fiind prezent la 
lansarea atâtor rachete, aşa că nu auzea nici 
măcar un cuvânt din ceea ce tot striga Iblis. 
Chiar şi atunci când avea canistra în mână, Bill 
Huxter nu auzea nicio vorbuliţă din ceea ce-i 
spunea Iblis. Cel puţin, băieţelul acesta putea 
să-l audă, chiar dacă, deocamdată, n-avea 
încredere în el. 


Dar Iblis era inteligent. Foarte inteligent. 

— Nu sunt un demon, Galibi, îi spuse el cu 
blândeţe, încercând să învingă teama foarte 
acută pe care-o resimțea băiatul faţă de 
demoni. Sunt un om de ştiinţă care lucra la o 
experienţă, numai că totul a ieşit pe dos. Nu 
sunt un demon. Ci doar un biet om care-a avut 
un accident şi a fost micşorat. 

Cu toate acestea, pot să-ţi înţeleg destul de 
bine îngrijorarea în legătură cu faptul că aş 
putea fi un demon. În cazul acesta, nici nu e 
nevoie să deschizi tu sticla. Tot ceea ce trebuie 
să faci este să-i dai sticla aceasta cuiva, care o 
să-ţi dea în schimb o răsplată foarte frumoasă, 
pentru faptul că i-ai predat-o întreagă. Tot ceea 
ce trebuie să faci este să dai un telefon în 
Statele Unite. Ştii ce-i aia o convorbire cu taxă 
inversă, Galibi? 

— Nu. 

— O să-ţi dau numărul şi, atunci când suni la 
el, persoana de la capătul celălalt al firului 
plăteşte. O să te învăţ eu ce trebuie să spui. 
Persoana cu care o să vorbeşti la telefon o să 
vină încoace şi-o să-ţi dea o grămadă de bani. O 
răsplată binemeritată, exact aşa cum ţi-am 
spus. Nimic mai simplu decât atăt. 

— Dar dacă persoana asta e tot un demon, ca 
şi tine? 

— Galibi, insistă Iblis, de câte ori trebuie să-ţi 
spun? Nu sunt un spirit rău. Sunt unul bun. 


Dar Iblis plănuia deja ce soartă mizerabilă şi 
crudă avea să-i rezerve băiatului atunci când, în 
sfârşit, avea să fie eliberat. Şi lui Bull Huxter, 
atunci când o să pună mâna pe el, doar pentru 
vina de a fi surd. Fireşte că adevărata răutate a 
lui Iblis urma să-i fie rezervată lui Nimrod şi 
celor doi băgăreţi de copii de djinn, care-l 
vârâseră în sticla asta. 

— Ai putea să fii un Kayeri, spuse Galibi. 

— Ce e acela un Kayeri? Hai, spune-mi. 

— Trebuie să ai mare grijă cu ei în anotimpul 
ploios şi să te fereşti de prezenţa lor ori de câte 
ori vezi furnici multe. 

Iblis oftă. 

— la ascultă, Galibi. Nu sunt un Kayeri. Nu pot 
să sufăr ploaia. Şi nu-mi plac furnicile, decât să 
le mănânc, fireşte. 

Pentru o clipă, lui Iblis îi trecu prin minte 
gândul că a făcut o greşeală şi că ar urma să se- 
ntâmple ceea ce s-ar fi întâmplat cu majoritatea 
copiilor pământeni: ideea de a mânca furnici ar 
fi fost mai mult decât suficientă să-i pună în 
gardă şi să-i facă să aibă serioase bănuieli cum 
că era ceva în neregulă cu vocea care ieşea din 
sticlă. Numai că Galibi era sărac. Foarte sărac. 
Şi, uneori, o mână de furnici însemna o sursă 
foarte utilă de proteine suplimentare. 

— Şi ţie-ţi place să mănânci furnici? 

— Fireşte, confirmă Iblis, observând fascinația 
din glasul băiatului. Mai ales... — iar aici urmă 


una dintre loviturile de maestru, caracteristice 
pentru un geniu al răului cum era Iblis - mai 
ales furnicile îmbrăcate în ciocolată. 

— În ciocolată? repetă Galibi, aproape cu 
răsuflarea tăiată de uimire. Pe bune? 

— Pe bune, zise Iblis. Sunt delicioase. Cred că 
e lucrul cel mai delicios din tot ceea ce am 
mâncat vreodată. 

— Mi-ar plăcea să mănânc şi eu câteva dintr- 
astea, mărturisi băiatul. 

— Galibi, dragă băiete, dacă-i dai un telefon 
fiului meu, Rudyard, aşa cum te-am rugat, pot 
să-ţi promit că-ţi voi da atâtea furnici trase în 
ciocolată câte poţi mânca. 


Spre nord, era Oceanul Atlantic, plin cu rechini 
ucigaşi. Spre sud, era pădurea tropicală în care 
aterizase vârtejul lui Nimrod, după un zbor de 
zece ore. leşind dintre copaci, John şi Philippa, 
Nimrod şi doamna Gaunt, Alan şi Neil, domnul 
Groanin şi Monty, precum şi lampa în care se 
afla domnul Rakshasas, se pomeniră în faţa 
unui gard electrificat care împrejmuia Centre 
Spatial Guyanais - Centrul Spaţial Francez din 
Guyana. Aflat doar la câteva mile distanţă de 
Insula Diavolului, acolo unde odinioară Franţa îşi 
trimitea ocnaşii în vacanţă, păzit de Legiunea 
Străină Franceză - acea parte a armatei 
franceze renumită în întreaga lume pentru 
cinstea şi abnegaţia ei - baza spaţială a CSG 


părea de nepătruns. Pentru oricine, cu excepţia 
celor cinci djinni şi a celor trei însoțitori 
pământeni ai lor. 

— Nu cred că le-ar face plăcere să vadă şapte 
străini şi o pisică fâţâindu-se prin centrul lor 
spaţial, remarcă Alan. Asta se presupune c-ar fi 
o zonă de securitate maximă. Vreau să spun, 
tre' să fim cu mare atenţie pe-aici. Ne-am putea 
trezi împuşcaţi, sau ceva de genul ăsta. Sau 
ghilotinaţi. 

Dar, murmurând „QWERTYUIOP”, Nimrod deja 
deconectase gardul de la reţeaua electrică şi 
introdusese o versiune miniaturală a Arcului de 
Triumf în sârma ghimpată, astfel încât să poată 
trece cu toţii în deplină siguranţă, dar şi într-un 
mod plăcut pentru privire. 

— Nici asta n-o să le placă, remarcă Alan. Cam 
seamănă a lipsă de respect. Ca şi cum ţi-ai bate 
joc de ei. 

— Prostii, ripostă Nimrod. Cum ar putea să nu 
le placă Arcul de Triumf? A fost inaugurat de 
Napoleon, la scurt timp după victoria de la 
Austerlitz. Şi e o copie perfectă, la o zecime din 
mărimea monumentului original. Cu toate 
acestea, sunt de acord cu tine în legătură cu 
faptul că nu suntem francezi. Ai dreptate. Poate 
c-ar fi fost mai bine să mă duc de unul singur. 
Vorbesc franţuzeşte perfect, aşa că nu cred să 
atrag atenţia cuiva asupra mea. 

— În costumul ăsta? îl luă peste picior John. 


Nimrod se studie puţin. Un semafor n-ar fi 
putut arăta mai roşu decât el. Costum roşu, 
cămaşă roşie, cravată roşie, pantofi roşii, 
batistă roşie, ciorapi roşii. 

— Da, ai dreptate, recunoscu el. Poate că asta 
s-ar potrivi mai bine. QWERTYUIOP! 

Într-o clipă, Nimrod se afla în faţa lor 
înveşmântat într-o uniformă de general al 
Legiunii Străine Franceze. Cu chipiul său alb, cu 
mănuşile albe şi epoleţii de un roşu strălucitor, 
arăta într-adevăr destul de distins. 

— Ce părere aveţi? întrebă el. 

— Foarte Beau Geste”, aprecie doamna 
Gaunt. 

— Uraţi-mi succes, spuse el. Apoi, salută 
energic şi porni în marş pe sub Arc, către 
cartierul general al centrului spaţial. 

Toţi ceilalţi se aşezară, aşteptându-l să se 
întoarcă. 

— Este adevărat că Ayesha e bunica noastră? 
o întrebă John pe mama sa, după o vreme. 

— Da, dragul meu. 

— De ce nu ne-ai spus până acum? 

— Nu-mi plăcea să vorbesc despre asta, 
răspunse ea. M-a deranjat faptul că a ales să fie 
Djinnul Albastru, în loc să aibă grijă de unchiul 
vostru şi de mine. Oricum, asta a fost ceea ce 
51 Joc de cuvinte, beau geste însemnând în limba franceză gest frumos, 
cavaleresc, şi Beau Geste fiind titlul unui roman din 1924 al lui P.C. 


Wren, de multe ori ecranizat, despre Legiunea franceză în Nordul 
Africii. 


am crezut la vremea respectivă. 

— Eraţi foarte tineri? se interesă Philippa. 
Atunci când a plecat? 

— Eram, poate, puţin mai mari decât sunteţi 
voi acum, zise Layla. Nu cu mult. Se opri pentru 
câteva clipe. Cred că a fost, după toate 
probabilitățile, unul dintre motivele pentru care 
m-am hotărât să renunţ la viaţa mea de djinn. 

— De ce-a făcut-o? întrebă John. De ce v-a 
părăsit? 

— Bănuiesc că, pur şi simplu, a simţit că era 
un lucru pe care trebuia să-l facă. 

— Din acelaşi motiv pentru care m-a răpit pe 
mine, probabil, interveni Philippa. 

— Da, s-ar putea. 

— Ayesha nu e tocmai rea, continuă Philippa. 
Dar nici nu poţi să spui că ar fi bună, nici asta. E 
doar... Philippa ridică din umeri. În viaţă nu 
trebuie întotdeauna să faci numai ceea ce este 
logic. Câteodată, să alegi calea greşită este la 
fel de important ca atunci când alegi calea cea 
bună. Asta face ca viaţa să fie distractivă. Mi se 
pare că să-ţi trăieşti viaţa altfel decât aşa 
înseamnă să negi viaţa însăşi. 

Doamna Gaunt rămase tăcută preţ de câteva 
clipe şi se bucură văzându-l pe Nimrod că se 
întoarce, fiindcă scăpa astfel de povara unui 
răspuns. Nimrod conducea un transportor 
blindat, împrumutat de la un tânăr ofiţer 
aspirant. 


— Allons-y! le strigă el, în franceză. Vreau să 
spun, să mergem! Toată lumea, sus! 

— Unde mai mergem acum? întrebă Philippa, 
în timp ce se căţăra înăuntrul transportorului 
blindat. 

— La hotelul Roaches, zise Nimrod. În Kourou. 
La doar o milă sau două distanţă de-aici. Se 
pare că Bull Huxter e acolo, cu domiciliu forţat. 
Francezii l-au concediat atunci când s-a dovedit 
că pusese la cale o mică escrocherie, vânzând 
de câteva ori mai mult spaţiu de depozitare la 
bordul rachetei decât era disponibil. Sunt foarte 
furioşi pe el. Dar, în acelaşi timp, încearcă să 
muşamalizeze totul, naturellement. 

— Şi-atunci, cum de-ai aflat despre asta? se 
interesă John. 

— E o chestie nostimă să fii general în armata 
franceză, explică Nimrod. Soldaţii îţi spun tot 
ceea ce vrei să afli. Apoi, îţi dau chiar şi 
transportoarele lor blindate, dacă le-o ceri. 

Bull Huxter era într-o stare destul de jalnică în 
clipa în care-l găsiră, la hotelul Roaches, care-şi 
merita pe deplin numele*?. Era cuprins de febră, 
dar, după o ceaşcă de cafea* neagră tare şi un 
duş rece, le spuse ceea ce doreau să ştie: locul 
în care aruncase canistra încredinţată de 
Ayesha. Şi tocmai într-acolo se îndreptară în 
continuare. Către imensa groapă de gunoi de 
lângă Cayenne. 


> Roaches, în limba engleză, înseamnă gândaci de bucătărie. 


Simţiră mirosul acelui loc cu mult înainte de a- 
| vedea şi fură, aşa cum era de aşteptat, 
dezgustaţi. Dar dezgustul lor nu era nimic faţă 
de  şocul pe care-l avură atunci când 
descoperiră că vreo sută de copii îşi duceau 
existenţa în acea groapă de gunoi, într-o 
aparentă competiţie cu cele câteva duzini de 
pescăruşi pentru care locul acela era un fel de 
fast-food. 

— Ce mod cumplit să-ţi petreci copilăria, 
constată John. 

— Cei mai mulţi dintre copiii din ţările sărace 
nu-şi pot permite să trăiască o copilărie aşa 
cum ar trebui, îi explică doamna Gaunt. N-au 
cum să se ducă la şcoală. În loc de asta, trebuie 
să se ducă să muncească de la o vârstă cât mai 
fragedă, ca să-şi poată întreţine familiile. 
Clătină din cap, cu tristeţe. Imediat cum ajung 
la New York, o să fac eu ceva să-i ajut pe copiii 
aceştia. 

Intre timp, Nimrod îi convocă pe toţi micii 
căutători prin gunoaie şi, vorbindu-le în 
franceză, le oferi cincizeci de dolari americani 
pentru orice informaţie care l-ar putea ajuta să 
recupereze o canistră de argint, pe care se 
apucă să le-o descrie cu lux de amănunte. 

Copiii se priviră unii pe ceilalţi - cu teamă, 
avură impresia John şi Philippa - dar, până la 
urmă, unul dintre băieţi, al cărui nume era 
Herbin, îşi adună curajul şi-i duse la canistra pe 


care-o căutau. Nimrod o deschise imediat, dar, 
aşa cum se şi aşteptase, mica sticlă de parfum 
care trebuia să se afle înăuntru dispăruse. 

Nimrod îi spuse lui Herbin că în canistră 
trebuia să se afle un flacon foarte valoros de 
sticlă, fabricat în Egipt, şi că va plăti alţi 
cincizeci de dolari în schimbul ei. La început 
Herbin ezită să-i spună mai multe decât spusese 
deja. Dar, până la urmă, recunoscu că-l văzuse, 
cu o zi înainte, pe prietenul lui, Galibi, 
ascunzând exact o astfel de sticluţă. Pomenirea 
numelui lui Galibi provocă o anumită agitaţie în 
rândul celorlalţi copii. Câţiva dintre ei chiar 
începură să plângă. Nimrod îşi dădu seama de 
faptul că nu era deloc un semn bun. 

— Unde e Galibi? îl întrebă Nimrod pe băiatul 
acela murdar. Trebuie să vorbesc cu el cât se 
poate de urgent. 

Herbin părea îndurerat. 

— Galibi a dispărut, îl informă el. 

— De-asta plâng ceilalţi copii? 

— Da. Ei cred c-a fost victima unui voodoo. 

— Voodoo? Ce Dumnezeu vrei să spui? 

— Eu nu sunt dintre cei care cred în lucruri de- 
astea, spuse Herbin. Dar nu e mai puţin 
adevărat că Galibi a dispărut. Nici că a rămas 
aici numai păpuşa lui. 

— Aş vrea să văd păpuşa despre care 
vorbeşti, dacă se poate, ceru Nimrod. 

Herbin îi conduse pe Nimrod şi pe ceilalţi spre 


un mic altar de pe marginea gropii de gunoi, 
unde diferite obiecte fuseseră aşezate în faţa 
unei cruci rudimentare; printre acestea, se afla 
şi o păpuşă cu un aspect uimitor de natural, de 
vreo două picioare înălţime, înfăţişând un băiat. 
Băiatul părea să aibă vreo unsprezece ani, era 
desculţ şi purta o pereche de jeanşi zdrenţuiţi şi 
un tricou murdar. 

— Nu ştiu din ce-o fi făcută, spuse Herbin. Dar 
e destul de grea, monsieur. Şi de o asemănare 
perfectă. Mai ales ochii. Vedeţi? Par să te 
urmărească. De-asta le e frică tuturor de ea. 

Nimrod scoase o lanternă micuță de pe un 
breloc şi trimise o rază subţire de lumină spre 
ochii statuii. 

— Foarte naturală, într-adevăr, rosti el pe un 
ton aspru, în clipa în care observă cum pupilele 
statuii se micşorează în contact cu fascicolul 
luminos. Se întoarse spre doamna Gaunt şi-i 
spuse în limba engleză, ca să nu-l mai 
necăjească pe Herbin: El e, sigur. 

— Vrei să spui că e un băiat adevărat? 

— N-am nicio îndoială în privinţa asta. 

Cu un gest absent, Nimrod culese ceva de pe 
faţa statuii. La început, crezu că era o murdărie 
oarecare, dar privind-o mai îndeaproape 
observă că era de fapt o insectă, care părea să 
fi fost îmbrăcată în ciocolată. 

— Ce e asta? întrebă Philippa. 

Nimrod mirosi insecta, bănuitor. 


— Pare să fie o furnică îmbrăcată în ciocolată, 
zise el. Foarte probabil, conţine un diminuendo. 
Un djinn care te leagă să mănânci aşa ceva te 
face să te micşorezi şi să te prefaci într-o 
păpuşă, exact ca asta. 

— Bietul băiat, zise Philippa. Trebuie să-l 
ajutăm! 

— Ce-am putea să facem? răspunse doamna 
Gaunt. Este lucrarea lui Iblis. Puterea lui, 
legarea lui. Este ceva care nu poate fi desfăcut 
de altcineva, decât de el însuşi. Asta e firea 
lucrurilor, Philippa. 

Philippa îşi îndreptă privirea imploratoare spre 
unchiul ei, dar acesta clătină din cap, 
neputincios. 

— Mama ta are dreptate. E exact genul de 
faptă ticăloasă, murdară, pe care i-ar fi făcut-o 
oricui l-ar fi eliberat dintr-o lampă sau dintr-o 
sticlă de djinn. Nici vorbă să-i acorde 
îndeplinirea a trei dorinţe. În schimb, îl reduce, 
literalmente, la starea de păpuşă-vie. 

— Vie? strigă domnul Groanin. la staţi, doar nu 
vreţi să spuneţi că ne poate auzi şi vedea? 

— Mă tem că este exact ceea ce am vrut să 
spun, replică Nimrod. 

— Atunci, trebuie să fie vreun lucru pe care 
să-l putem face pentru el, interveni John. 

— Nimic, atâta vreme cât nu-l avem pe Iblis în 
puterea noastră, îl contrazise Nimrod. Vezi tu, 
John, e la fel cum a fost atunci când l-ai prefăcut 


pe bietul Finlay într-un şoim. Numai tu puteai 
desface vraja care l-a transformat într-un şoim. 

Auzind un strigăt, priviră cu toţii împrejur şi 
văzură că vreo câţiva dintre ceilalţi copii veneau 
în goană spre ei. Unul dintre ei purta în mână 
micul flacon antic de sticlă, pe care-l folosise 
Nimrod ca să-l ia prizonier pe Iblis, la Cairo. 
Lipsea dopul, în gâtul sticlei fiind vârâtă o 
bucată de hârtie. Era un bileţel, adresat lui 
Nimrod, care-l citi cu voce tare. 


Dragul meu Nimrod, 

Atunci când vei citi bilețelul acesta, eu voi fi 
deja departe. Dar nu-ţi face griji. Tu şi cu oribilii 
tăi gemeni mă veți revedea. Mai devreme decât 
credeți, poate. Se spune că tuturor copiilor le 
plac păpuşile. Aşa că le las lui John şi Philippei 
ceva special cu care să se joace. Numai ca să le 
arăt la ce trebuie să se aştepte atunci când ne 
vom reiîntâlni cu toții. Puteţi să spuneți că e un 
cadou de Crăciun oferit cu întârziere de unchiul 
lor Iblis. 


— O să-l luăm pe copilul ăsta cu noi, la New 
York, hotări doamna Gaunt. 

— Credeam c-ai spus că nu-l putem ajuta, zise 
Philippa. 

— Asta a fost înainte să ştiu că Iblis plănuieşte 
să ne viziteze în New York, răspunse doamna 
Gaunt. Dacă se va arăta, vom fi pregătiţi. ŞI, 


atunci când va fi acolo unde vrem noi, închis 
într-o sticlă de înălbitor pentru rufe, vom vedea 
dacă-l putem convinge să schimbe ceva din 
soarta bietului Galibi. Doamna Gaunt îşi muşcă 
buza, supărată. Chiar dac-ar fi să fie ultimul 
lucru pe care-l mai fac, înainte... 

Se opri şi nu-şi mai încheie fraza. Întâlnindu-i 
privirea lui Nimrod, adăugă: 

— O să-l fac pe Iblis să regrete toată viaţa că a 
îndrăznit să-mi amenințe copiii. 


După vremea din Guyana Franceză, lordania şi 
lrak, cea din New York li se păru foarte rece. 
Până şi pământenii se plângeau de cât de 
friguros era acest ianuarie. A doua zi după ce 
John şi Philippa ajunseseră acasă, temperatura 
era de minus şaisprezece grade, ceea ce, 
conform ştirilor de la televiziune, reprezenta cea 
mai scăzută temperatură înregistrată vreodată 
în Central Park. Cu siguranţă că aşa li se părea 
şi lui John şi Philippei, care, în cele câteva ocazii 
în care se aventurară pe-afară, luară cu ei, în 
rucsacurile pe care le purtau în spate, pietrele 
fierbinţi de salamandră pe care le primiseră în 
dar de la doctorita Sachertorte, ca să-şi poată 
păstra căldura interioară. Şi întotdeauna urma 
sauna din subsolul casei, atunci când aveau 
nevoie să se simtă ca nişte djinni adevăraţi. 

Primul lucru pe care-l făcu John, la întoarcere, 
fu să-şi îmbrăţişeze tatăl şi să se convingă de 


faptul că era, într-adevăr, viu, fiindcă tot mai 
era bântuit de amintirea uciderii celui de-al 
şaptelea paznic din subteranele Turnului din 
Samarra. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? se miră domnul 
Gaunt, în timp ce John îl strângea cu putere în 
braţe. 

— Nimic, zâmbi cu tâlc băiatul. Chiar nimic. 
Mă bucur să te revăd, tată. 

Şi zâmbetul fericit nu-i pieri de pe buze nici 
măcar atunci când, după ce-i mărturisi tatălui 
său că stricase Statuia Libertăţii din aur, domnul 
Gaunt îl pedepsi, tăindu-i banii de buzunar pe o 
perioadă de patru săptămâni. 

— Nu e nimic amuzant, John, îl mustră domnul 
Gaunt. Ai putea să arăţi ceva mai multă părere 
de rău pentru ceea ce ai făcut. 

— Da, domnule, răspunse John, continuând să 
zâmbească. 

— Ei bine, atunci, pentru asta, două luni! Două 
luni fără bani de buzunar! 

John încercă să-şi stăpânească zâmbetul. 

— Da, domnule, zise el. Imi pare rău. Foarte 
rău. 

Şi apoi îşi îmbrăţişă din nou tatăl, ca 
supliment. 

Monty se acomodă destul de bine cu viaţa din 
familia Gaunt şi-şi satisfăcea tendinţele ucigaşe 
doar în ceea ce privea câte-un şoarece sau 
câte-o vrabie. Nu se prea dădea în vânt după 


statul la televizor, aşa cum fusese cazul cu Alan 
şi cu Neil, dar se simţea bine tolănindu-se în 
cutia pentru mănuşi din şifonierul de pe hol, sau 
lângă cuptorul din bucătărie, ascultând radioul 
împreună cu doamna Trump, care-o aprecia cel 
mai mult dintre toţi. Uneori, chiar pleca 
împreună cu doamna Trump spre apartamentul 
din clădirea Dakota, deoarece acolo asculta 
mereu muzica lui John Lennon, care-i plăcea cel 
mai mult pe lume şi de care doamna Trump 
devenise foarte ataşată. Din când în când, 
Monty se ducea la cinematograful de pe Strada 
86 Est, atunci când rula un film pe care chiar 
dorea să-l vadă. Orice în care să fie implicat şi 
un asasin. Sau o pisică. 

Edward Gaunt se arătă, bineînţeles, încântat 
să fie din nou împreună cu fraţii săi, Alan şi Neil. 
Acest lucru îl ajută să-şi mai ia gândurile de la 
descoperirea pe care-o făcuse, anume că soţia 
sa îşi reluase utilizarea puterilor de djinn; dând 
dovadă de o deosebită generozitate, îi implică 
în afacerea lui de investiţii financiare, ca 
asociaţi cu drepturi depline. Nu la multă vreme 
după aceea, Alan şi Neil concepură şi finalizară 
preluarea celei mai mari companii din America 
specializată în mâncarea pentru animalele de 
casă, Mutt'n'Pooch, o tranzacţie care-i făcu pe 
cei trei fraţi mai bogaţi ca niciodată. Acţionarii 
acesteia din urmă fură impresionați cel mai 
mult de încrederea demonstrată faţă de 


companie şi faţă de produsele acesteia de fraţii 
Gaunt, doi dintre aceştia chiar înfulecând 
câteva cutii cu carne de vită şi de miel 
Mutt'n'Pooch, la adunarea generală anuală a 
companiei. 

Între timp, doamna Gaunt o convinse pe 
Ayesha să discute cu Comitetul Clubului de 
Djinnversoctoannular Şi să anuleze 
descalificarea  Philippei. Doamna Gaunt îi 
trimise, de asemenea, un mesaj lui Mimi de 
Ghulle, în stilul djinnilor, un colet care conţinea 
revolverul Magnum Opus al Montanei Retch, 
mănuşile ei din piele, precum şi trei pachete de 
mâncare uscată pentru pisici. 

La două săptămâni după întoarcerea acasă, 
John primi o carte poştală din Cairo. Era de la 
Finlay, care avea să-i transmită ceva veşti bune. 
Folosind sistemul lui Edwiges, izbutise să 
falimenteze banca de la cazinoul Groppi, iar 
acum primise interdicţie de la Ifriţi să mai între 
vreodată în vreunul dintre cazinourile lor. Dar, 
cu câteva zeci de milioane câştigate, asta conta 
prea puţin, iar cartea poştală fu aproape 
imediat urmată de un pachet pentru John. 
Cântărind tot atât de mult cât una dintre 
halterele tatălui său, pachetul conţinea statuia 
unei păsări negre, un şoim, înalt de aproape 
cincisprezece inci. Mai era şi un bileţel de la 
Finlay, ataşat de pasăre, pe care scria: 


Îți trimit această rara avis ca un mic 
memento. N-o lăsa să zboare! 


john aşeză pasărea neagră pe policioara 
căminului din dormitorul său, unde o văzu 
domnul Gaunt, care-şi exprimă admiraţia. 
Ridicând obiectul, îl cântări în mâini. 

— E greu, constată el. Din ce-o fi? 

John zâmbi pieziş. 

— E materialul din care sunt făcute visele. 


Anexă 


Regulamentul Oficial pentru 
Djinnversoctoannular, un joc antic cu zaruri, sau 
cu astaragali 


Djinnversoctoannular este un joc pentru 
oricâţi jucători djinni, în care se utilizează un set 
de zaruri elementale, cu opt feţe, numite şi 
astaragali. Fiecare dintre astaragali este marcat 
cu Spirit, Spaţiu, Timp, Foc, Pământ, Aer, Apă şi 
Noroc. Norocul, Spiritul, Timpul şi Spaţiul, 
Lemnul, Aerul, Apa, Focul şi Pământul, feţele, 
aşa cum au fost enumerate aici, se află în 
ordinea valorilor, Norocul fiind cel mai bun 
dintre toate. 

Astaragali se  rostogolesc şi i se oferă 
următorului jucător, împreună cu o licitaţie 
declarată ca la jocul de poker, care trebuie să 


fie superioară licitației anterioare. Când o 
licitaţie este contestată, fie licitatorul care oferă 
zarurile, fie contestatarul care le primeşte 
pierde o „dorinţă”, în funcţie de cum a fost 
licitaţia, mincinoasă sau autentică. Fiecare 
dintre jucători are câte trei „dorinţe”. Un jucător 
părăseşte jocul atunci când şi-a pierdut toate 
cele trei dorinţe. 
Jocul 

Oricâţi jucători djinni se aşază în jurul unei 
mese potrivite, astfel încât un set de astaragali 
pentru d/innverso să poată fi dat mai departe, în 
sensul acelor ceasornicului, de la un jucător la 
altul, fără ca poziţia zarurilor să fie deranjată. 
Jocul este cel mai bine să fie jucat de patru 
până la opt jucători, iar în cadrul unui 
campionat va fi jucat doar cu patru jucători. 
Folosirea puterilor de djinn este strict interzisă 
în timpul unui joc de djinnverso, iar astaragali 
vor trebui aruncate în interiorul unei cutii 
speciale de cristal, concepută astfel încât să 
poată, în acelaşi timp, să ascundă rezultatul 
aruncării unui jucător şi să detecteze utilizarea 
ilegală a puterilor de djinn; astfel, efectele 
norocului sau cele datorate puterilor de djinn 
sunt întrecute de abilitatea jucătorului de a 
blufa în faţa adversarilor. 

Oricare jucător despre care se observă că şi-a 
folosit puterile de djinn va fi imediat exclus din 
joc. 


Cel care începe jocul este decis de cea mai 
valoroasă aruncare de astaragali. Dacă mai 
mulţi jucători sunt la egalitate, având, fiecare, 
aceeaşi valoare a aruncării, se reia turul, pentru 
departajare. 

Pe rând, fiecare jucător aruncă 
toate/câteva/niciunul dintre astaragali, alegerea 
fiind la discreţia sa, de obicei ascunzându-şi 
aruncarea de ceilalţi jucători. Jucătorul care 
începe va trebui să arunce toate cele şapte 
astaragali. Fiecare jucător trebuie să declare 
corect câte  astaragali aruncă. Această 
convenţie a fost pusă sub semnul întrebării, la 
ultima dezbatere asupra regulamentului. 
Concluzia Arbitrului Suprem a fost aceea că 
regulamentul rămâne valabil. Acum este 
cunoscut sub denumirea de Regula 
Badroulbadour. 

Apoi, jucătorul care a aruncat îi oferă cutia cu 
astaragali ascunse adversarului din stânga sa, 
declarându-şi mâna (declaraţia de „pas” este 
exclusă). Licitaţia trebuie să fie mai valoroasă 
decât oferta făcută atunci când el a acceptat 
cutia cu astaragali. (Jucătorul care începe poate 
să rostească orice licitaţie). 

Următorul jucător poate fie să accepte 
astaragali şi să arunce la rândul său, ori poate 
să conteste licitaţia. 

Contestaţia este simbolizată prin rostirea 
cuvântului „mendax”. Atunci când licitaţia este 


contestată, se arată astaragali din cutie. Dacă 
mâna din cutie este egală sau mai bună decât 
licitaţia declarată, primitorul contestatar pierde 
o dorinţă, iar zarurile trec la jucătorul din stânga 
lui, care începe din nou jocul. Dacă mâna este 
mai slabă decât licitaţia, atunci ofertantul 
contestat pierde o „dorinţă”, iar primitorul 
contestatar devine jucătorul care începe. 

Procedura de mai sus este deseori executată 
într-o manieră confuză, astfel încât să le 
îngreuneze jocul celorlalţi jucători. 

Nu este necesar ca la fiecare licitaţie să fie 
precizată în totalitate valoarea aruncării, caz în 
care se consideră că este cea mai slabă 
posibilă, în condițiile impuse de licitația 
precedentă. Mai bine este o licitaţie validă, 
după care urmează Mult mai bine, care 
înseamnă Mai bine decât mai bine etc. 

Dacă un jucător face o licitaţie inferioară, 
aceasta este considerată ca fiind Mai bine. 
Licitaţia inferioară poate fi remarcată de oricare 
dintre jucători în oricare moment viitor al 
respectivei mâini, până la şi inclusiv etalarea 
unui set contestat de astaragali. 

Atunci când licitaţia ajunge la şapte de Noroc 
(N, N, N, N, N, N, N), jucătorul care trebuie s-o 
îmbunătăţească trebuie să arunce toate 
zarurile, iar apoi poate arunca toate / unele / 
niciunul dintre astaragali de încă două ori, 
încercând să obţină din nou şapte de Noroc. 


Dacă izbuteşte acest lucru, atunci nimeni nu 
pierde vreo dorinţă şi următorul jucător începe o 
nouă mână, în cazul contrar pierzând o 
„dorinţă”. Atunci când un singur jucător mai are 
doar o dorinţă rămasă, după ce şi-a pierdut-o pe 
cea de-a doua, el sau ea va arunca din nou 
astaragali, mai degrabă decât următorul 
jucător. 

Fiecare jucător are câte trei dorinţe şi iese din 
joc atunci când le-a pierdut pe toate. Câştigător 
este singurul jucător rămas cu cel puţin o 
dorinţă. 

Dacă un jucător lipseşte de la masă atunci 
când îi vine rândui, se consideră că el sau ea a 
acceptat licitaţia şi a dat zarurile mai departe, 
fără să le arunce, licitând Mai bine. Aceasta este 
Regula Cairo. 

Licitaţiile 

Nu există pas în jocul cu astaragali. În ordinea 
crescătoare a valorii, tipurile de licitaţii sunt 
următoarele: 

. Singleton 

+ O pereche 

+. Două perechi 

- Magi: trei de un fel 

Trei perechi 

+ Pentad: trei de un fel plus două de alt fel, cele 
trei fiind mai valoroase 

+ Cazarmă: două triple 

+ Pătrat: patru de un fel 


+ Patru de un fel plus o pereche 

- Ark: patru de un fel plus trei de un fel 
- Argintul lui Aaron: cinci de un fel 

e Cinci de un fel plus o pereche 

+ Rubin şi Safir: şase de un fel 

+ Bastion: şapte de un fel 

- Djinnverso: şapte de Noroc 

O licitaţie se mărgineşte deseori la a declara o 
valoare superioară decât cea a jucătorului 
dinainte, adică Mai bine. Jucătorul trebuie să fie 
atent, deoarece, după trei sau patru de Mai bine 
la rând, este uşor să pierzi din vedere la ce nivel 
a ajuns licitaţia. 

Nu există nicio obligaţie pentru un jucător să- 
şi repete licitaţia, în scopul clarificării situaţiei 
pentru vreun alt jucător, odată ce astaragali au 
fost acceptate de primitor. 

Jucătorul trebuie să fie corect în legătură cu 
numărul de astaragali pe care le aruncă. 
Aceasta este Regula Paribanon. Nu trebuie să 
menţioneze pe care dintre astaragali le aruncă. 
Aceasta este Regula Solomon. 

Tehnici 

Nu eşti obligat să priveşti astaragali atunci 
când îţi vine rândul, cu toate că, de obicei, este 
mai înţelept s-o faci. 

Este necesar să-ţi aminteşti care a fost cea 
mai recentă licitaţie, chiar dacă acest lucru este 
determinat analizând şirul de Mai bine. Este 
recomandabil să-ţi aminteşti cu exactitate ce 


astaragali ai dat mai departe în stânga şi câte 
astaragali a aruncat fiecare jucător din 
momentul în care nu le-ai mai văzut. 

Colaborarea cu jucătorul din stânga sau din 
dreapta constituie o bună strategie, formându- 
se o alianţă împotriva jucătorilor din celălalt 
capat al mesei. 

Conduită 

Şicanarea, luarea peste picior şi insultarea 
jucătorilor nu sunt permise. Acestea le sunt 
permise doar spectatorilor. Spectatorii nu au 
însă voie să se amenințe unii pe alţii. O 
ameninţare din partea unuia dintre spectatori la 
adresa altuia va fi considerată ca reprezentând 
o ofensă şi va fi pedepsită prin excluderea din 
campionat.