P.B. Kerr — Djinnii razboinici

Cartea a patra din seria de succes: 


Ta 


pa 


L DVINNII R RĀZB? JINI 


m f yF p) 
3 | P. | N X ` | N d N , 
CORINT JUNIOR 


P.B. Kerr 
Copiii Lămpii Fermecate 


Cartea A Patra 
Djinni Războinici 
Lui Charlie şi Naomi Ken 


Capitolul 1 
Matusalem 


Înainte de a pleca din New York spre Irak, să-şi 
preia funcţia de Djinn Albastru al Babilonului, 
cel mai puternic djinn din lume, Layla Gaunt a 
aruncat o vrajă de legare Matusalem asupra 
soţului ei, Edward, astfel încât să-i oprească pe 
copiii ei, gemenii John şi Philippa, să vină după 
ea. Se ştie că Matusalem este cea mai vârstnică 
persoană menţionată în Biblie. Şi, aşa cum v-aţi 
putea aştepta, o vrajă de legare Matusalem face 
ca o persoană să îmbătrânească şi să înainteze 
în vârstă foarte repede. 

În mod normal, doamna Gaunt nu şi-ar fi 
supus soţul unei sorţi atât de cumplite. Vraja de 
legare fusese menită să funcţioneze numai în 
absenţa gemenilor. Doamna Gaunt nu voise 
decât să-i împiedice pe gemeni s-o şteargă de 
acasă şi să umble haimana spre Babilon, în 
căutarea ei. Domnul Gaunt n-ar fi îmbătrânit în 


niciun caz mai repede, dacă ambii copii ar fi 
rămas acasă. Dar când aruncase asupra lui 
vraja de legare, doamna Gaunt habar n-avusese 
de faptul că siluetele despre care credea că 
sunt gemenii erau, în realitate, două imitații 
perfecte, create de un înger, pe nume Afriel, ca 
să le servească drept acoperire adevăraţilor 
copii, care se aflau în Nepal şi în India, prinşi 
într-o aventură. În consecinţă, când gemenii s- 
au întors, în sfârşit, la casa lor de pe strada 77 
Est, bietul lor tată era deja un om foarte bătrân. 

Cuvântul „ramolisment” n-ar putea nici pe 
departe să descrie felul în care arăta el, atunci 
când l-au revăzut. Fiinţe omeneşti - fiindcă, spre 
deosebire de soţia şi de copiii săi, Edward Gaunt 
era doar un om obişnuit, într-un scaun cu rotile, 
din pricină că picioarele lui, subţiri ca două fuse, 
erau acum prea nevolnice ca să-l mai poată 
susţine, şi înfofolit cu un şal din tartan, ca să-l 
apere de răcoarea primăverii din New York, era 
greu să-l asociezi pe domnul Gaunt de acum cu 
tatăl pe care-l cunoscuseră gemenii. într- 
adevăr, abia mai aducea a om - semăna mai 
degrabă cu o creatură dintr-un film de groază 
vechi. 

John aprecie că tatăl lui părea de optzeci de 
ani. În realitate, îmbătrânise atât de tare, încât 
arăta de parcă ar fi avut două sute cincizeci de 
ani. Domnul Gaunt era de departe cea mai 
bătrână fiinţă cu înfăţişare umană care a existat 


vreodată de la Matusalem încoace. 

Nimrod, un alt djinn puternic, unchiul lui John 
şi al Philippei, era de părere că atâta vreme cât 
gemenii rămâneau aproape de tatăl lor, vraja de 
legare a doamnei Gaunt n-ar mai fi avansat. 

— După o vreme, afirmase el, legarea asta se 
va întoarce de la sine şi tatăl vostru va începe 
să întinerească la loc. Cel mai important lucru 
este să rămâneţi cu el, aici, în New York. Fireşte 
că o să stau şi eu cu voi, în loc să mă întorc la 
mine acasă, în Londra. 

Domnul Rakshasas, tot un djinn, şi el destul de 
bătrân, având cel puţin o sută cincizeci de ani - 
fiindcă djinnii trăiesc mult mai mult decât 
oamenii - fusese de acord cu Nimrod, referitor 
la reversibilitatea legării. Vorbind cu gemenii 
dinăuntrul lămpii antice din alamă în care 
locuia, el le recomandă să-i ceară sfatul 
doctorului de djinni Jenny Sachertorte. 

— In mod cert, zisese el, cu delicatul său 
accent irlandez, ea va fi în măsură să vă spună 
ce s-ar putea face pentru ca unele dintre cele 
mai neplăcute efecte ale legării să devină mai 
puţin chinuitoare pentru bietul domn Gaunt. Nu 
există o mai bună alinare de bătrâneţe pentru 
un bărbat ca îngrijirile din partea unei femei 
tinere. 

Numai că Jenny Sachertorte nu putu să vină şi, 
când vorbiră la telefon, îi sugeră lui Nimrod s-o 
angajeze pe o infirmieră de djinni, numită 


Marion Morrison. 

— Face parte din Eremiţi, spusese doamna 
Sachertorte. Ştii, unul dintre acei djinni care şi- 
au dedicat viaţa slujirii oamenilor. Ea s-a 
specializat în ajutorarea victimelor legărilor din 
partea djinnilor răuvoitori sau a celor care şi-au 
pus dorinţe nefericite. O să-i transmit un mesaj, 
numai că s-ar putea să mai dureze. Cred că e 
prin jungla Amazonului, ocupându-se de nişte 
indieni ghinionişti, care s-au pomenit blestemaţi 
cu o labă de maimuţă. 

— Asta chiar este o urgenţă, Jenny, stăruise 
Nimrod. 

— Ştiu, ştiu, răspunsese doamna Sachertorte, 
dar eu trebuie să stau cu Dybbuk. 

Dybbuk era fiul ei, un djinn răutăcios, prieten 
cu John şi cu Philippa. 

— Are nevoie de mine, Nimrod. Mai ales acum, 
când a aflat cine este adevăratul lui tată. 

Jenny Sachertorte era un djinn bun. La fel şi 
Dybbuk. Cel puţin, aşa fusese până acum. De 
curând, totuşi, bietul Dybbuk descoperise faptul 
că adevăratul lui tată era Iblis, cel mai rău djinn 
din lume şi conducătorul lfriţilor, cel mai înrăit 
dintre cele şase triburi de djinni. Exista o 
veritabilă îngrijorare în rândul djinnilor aflaţi de 
partea Binelui cum că, dacă Dybbuk n-ar fi fost 
tratat cu foarte multă atenţie, ar fi putut cu 
uşurinţă să treacă de partea Răului. 

— Înţeleg, zisese Nimrod. Nu-i nevoie să-mi 


spuneţi mai multe, dragă doamnă. Dybbuk 
trebuie să fie pe primul loc, sunt de acord. O să 
aştept sosirea lui Marion Morrison aici, în New 
York. 

Între timp, până să vină infirmiera de djinni, 
familia era obligată să-l lase pe domnul Gaunt în 
grija menajerei casei, doamna Trump. ŞI, 
anticipând faptul că ea va fi de-acum ocupată 
până peste cap cu acordarea asistenţei 
domnului Gaunt, Nimrod se hotărâse să trimită 
după Groanin, servitorul său englez. 

— Bietul domn Groanin, îl căinase Philippa. N- 
avea el oroare de New York? 

— Detestă totul la acest oraş, confirmase 
Nimrod. Dar nu avem de ales. Doamna Trump 
are nevoie urgentă de ajutorul lui. 


Fostă regină a frumuseţii, doamna Trump 
avea un suflet blând, ca să nu mai pomenim şi 
de faptul că era bogată. Cu un an în urmă, 
câştigase milioane de dolari la Loteria statului 
New York. Ea încă n-avea ştiinţă de faptul că-şi 
datora norocul unei dorinţe pe care şi-o 
exprimase cu voce tare, auzită de Philippa, 
care, fără să vrea, i-o îndeplinise. Cu toată 
bogăţia de care dispunea, doamna Trump 
rămăsese în serviciul familiei Gaunt, ca o 
slujitoare devotată. Îi îndrăgea în mod special 
pe copii, dar şi pe minunata doamnă Gaunt. 
Numai că răbdarea doamnei Trump fu, curând, 


pusă la grea încercare de comportamentul 
pretenţios al domnului Gaunt, cum le explică ea 
lui Nimrod şi copiilor. 

— E de-a dreptul exasperant, zise ea. Uneori, 
până să fac tot drumul spre camera dumnealui, 
uită complet ce a vrut. Apoi, după un minut sau 
două de la plecarea mea, îşi aduce aminte 
despre ce era de fapt vorba şi sună din nou. Vă 
spun, cu toată sinceritatea, că sunt complet 
epuizată. 

— Biata doamnă Trump, o compătimi John. 

El şi sora lui încercaseră s-o ajute pe doamna 
Trump să vadă de tot mai cicălitorul lor tată, 
numai că bătrânul nu dorea să fie servit decât 
de doamna Trump. Şi asta deoarece persista în 
credinţa că menajera ar fi fost soţia lui, doamna 
Gaunt. Într-adevăr, existau câteva asemănări 
între cele două femei. Mai ales în ultima vreme. 
De când îşi dobândise uriaşa avere, doamna 
Trump îşi îmbunătăţise considerabil înfăţişarea. 
Fusese la dentist şi-şi pusese dinţii lipsă. Purta 
veşminte mai frumoase. Una peste alta, 
doamna Trump redevenise o femeie 
atrăgătoare. Dar tot îi lipseau farmecul 
remarcabil şi personalitatea doamnei Gaunt. 

Nu că domnul Gaunt, cu vederea şi auzul mult 
slăbite, ar fi observat ceva din toate acestea. ŞI 
nimeni nu şi-a dat seama că această confuzie 
de persoană era fundamentată întru totul pe 
simpla coincidenţă că doamna Trump folosea 


acelaşi parfum ca şi doamna Gaunt. Simţul 
olfactiv al bătrânului funcţiona normal. Aşa că i 
se adresa cu „dragă”, sau cu „scumpo”, uneori 
chiar cu „iubito”, cerându-i cu insistenţă să-l 
ţină de mână. 

Era o situaţie pe care doamna Trump o 
considera jenantă. Putea să scuze starea şi 
comportamentul ciudat al domnului Gaunt 
numai fiindcă acceptase explicaţia lui Nimrod, 
potrivit căreia el suferea de o afecţiune 
genetică rară, dar reversibilă, precum şi 
asigurările lui Nimrod că va sosi curând o 
infirmieră specială, ca să se ocupe, acasă, de 
bătrân. 

Oricum, doamna Trump deja se obişnuise cu 
ciudăţeniile care se petreceau la numărul 7 de 
pe strada 77 Est. Într-adevăr, atât de frecvent 
se întâmplau lucruri stranii în casa Gaunt, încât 
multe dintre ele nici măcar nu i se mai păreau 
stranii. 

— Infirmiera asta n-o să ajungă aici la timp, 
comentase doamna Trump, la capătul unei alte 
zile istovitoare. Dacă şi mâine va fi tot ca azi, eu 
însămi voi avea nevoie de o infirmieră. 

Cuvintele acestea aveau să fie ciudat de 
profetice. În dimineaţa următoare, domnul 
Gaunt izbuti, cu neîndemânare, să rupă şiragul 
de perle pe care doamna Trump îl purta pe sub 
veşmintele de lucru. Şiragul acesta reprezenta 
cea mai preţuită dintre comorile doamnei 


Trump, motiv pentru care nu şi-l scotea 
niciodată, nici măcar atunci când gătea, dădea 
cu aspiratorul sau ştergea bibelourile de praf. 

Târându-se pe podeaua dormitorului în patru 
labe, doamna Trump îşi recuperase aproape 
toate perlele. Numai că trei dintre ele se 
rostogoliseră pe sub uşă, traversând palierul şi 
oprindu-se în locul în care, câteva minute mai 
târziu, avea să calce ea însăşi, alunecând şi 
căzând de-a berbeleacul pe un întreg şir de 
trepte. Zgomotul bufniturii finale răsună de 
parcă s-ar fi prăbuşit toată casa. 

John şi Philippa veniră fuga în hol şi o găsiră 
pe doamna Trump zăcând fără cunoştinţă la 
podea. Nimrod chemă o ambulanţă şi doamna 
Trump fu dusă, câteva străzi mai încolo, la 
spitalul Kildare, de pe strada 78. Dar, după 
operaţie, ea tot fără cunoştinţă rămase. 

Chirurgul care-o  operase, doctorul Saul 
Hudson, veni în faţa lui Nimrod şi a gemenilor 
cu o înfăţişare la fel de gravă şi de rău- 
prevestitoare ca şi cimitirul Salem. 

— Mă tem că am făcut tot ce-am putut, zise 
el. Acum, depinde de ea în ce măsură se va 
restabili. Dar, în clipa de faţă, nu răspunde la 
niciun fel de stimuli. Şi, cu cât rămâne mai mult 
timp inconştientă, cu atât mai taxe o să mă 
îngrijoreze. Îmi pare rău că nu pot să vă dau 
veşti mai bune. 

— Putem s-o vedem, domnule doctor Hudson? 


întrebă John. 

— Fireşte. 

Doctorul Hudson îi conduse la patul doamnei 
Trump, după care-i lăsă singuri. Capul femeii 
era acum înfăşurat în bandaje, iar faţa ei 
căpătase culoarea cenuşii vulcanice. Se afla 
într-o rezervă, cu o fereastră de la care se 
vedea grădina din spatele casei familiei Gaunt. 
Pentru o lungă bucată de timp, nimeni nu spuse 
nimic. 

— Mi se pare drăguţ că se poate vedea casa 
noastră de aici, zise, în cele din urmă, Philippa. 
Doamnei Trump i-ar plăcea asta. 

— Sunt convins, aprobă Nimrod. 

— Nu putem face nimic pentru ea? îl întrebă 
John pe Nimrod. Adică, folosindu-ne puterile de 
djinni? 

— Mă tem că nu, răspunse Nimrod. N-aş şti de 
unde să încep. Creierul este un organ complex 
şi niciodată nu e bine ca un djinn să-şi facă de 
lucru cu el. Aşa a început şi Frankenstein. 

— Ce păcat că mama nu-i aici, oftă Philippa. 
Zâmbi, brusc ruşinată, spre Nimrod. O, n-am 
vrut să spun că nu te cred în stare să te 
descurci cu toate astea, unchiule Nimrod. Eşti în 
stare! Ştiu că eşti. Doar că mi-e dor de ea şi m- 
aş simţi mult mai bine dacă ar fi şi ea aici, cu 
noi. 

— Pe lampa mea, dacă nu sunt de acord cu 
tine, răspunse Nimrod. Mama voastră, şi sora 


mea, e o femeie foarte capabilă. 

Gemenii mai zăboviră la căpătâiul patului 
doamnei Trump, ţinând-o de mâini şi vorbindu-i. 
Dar ea rămase tot fără cunoştinţă. Nimrod 
aşteptă împreună cu ei, încercând, de dragul 
lor, să pară optimist în legătură cu şansele 
doamnei Trump de a-şi reveni complet. Totuşi, 
ştia că şi ei îşi dădeau seama de faptul că 
situaţia menajerei lor era departe de a fi sub 
control. După o vreme, John se ridică şi se duse 
la fereastră. Privind peste mica grădină a 
spitalului şi peste curtea din spate a casei lor, 
avu impresia că vede ceva la fereastra 
dormitorului tatălui lor. Şi apoi, o secundă sau 
două mai târziu, silueta unui bărbat apăru la o 
fereastră de la un etaj mai jos. 

— Ciudat, zise el. 

Nimrod veni lângă el, la fereastră. 

— Ce-i, ai văzut ceva? 

— Ceva sau pe cineva, îi răspunse John. Nu 
mai e nimeni acasă. Dacă nu-l punem la 
socoteală pe Monty. 

Monty era motanul lor. Era un motan 
neobişnuit, prin faptul că, timp de mulţi ani, 
fusese o femeie, cu numele de Monica Retch. 
Asta până când doamna Gaunt o transformase 
într-un pisoi. 

— Dar nu cred că era Monty, adăugă John. 

— Sper că totul e în regulă, zise Philippa. Nu 
cred c-aş mai putea suporta încă un dezastru în 


clipa asta. 

— Ar fi mai bine să mergem acasă, hotărî 
Nimrod. De altfel, aici nu prea avem ce să 
facem. 


Capitolul 2 
Războiul urechii Philippei 


În loc de un alt dezastru care să-i aştepte 
acasă, îl găsiră pe domnul Groanin, în bucătărie, 
lustruind argintăria şi făcând ceai. De când îşi 
redobândise cel de-al doilea braţ (multă vreme, 
avusese numai unul), Groanin se obişnuise să 
facă întotdeauna două lucruri în acelaşi timp - 
ca, de exemplu, să strângă doi copii la vastul 
său piept, în loc de numai unul o dată. 

— Am sosit cu avionul de la Londra, în 
dimineaţa asta, le explică el. Uşa de la intrare 
nu era încuiată, aşa că m-am invitat singur 
înăuntru şi mi-am găsit ceva util de făcut, după 
cum vedeţi. 

Gemenii erau încântați să-l aibă pe Groanin cu 
ei. Chiar dacă era cel mai ursuz dintre 
majordomii care au ţinut vreodată în mână o 
tavă pentru ceai sau o perie pentru şters praful, 
izbutea cumva să-i facă întotdeauna să se simtă 
mai veseli. 

— Mă bucur să vă revăd, copii, continuă el, cu 
puternicul său accent de Manchester. Vă zic, mă 
bucur să vă revăd. Chiar dacă într-o împrejurare 


atât de nefericită ca asta. Zău aşa! După 
eşecurile voastre dezastruoase, v-aţi putea 
deschide propria şcoală de corecție. 

Gemenii tresăriră, fiindcă vorbele lui Groanin 
le călcau sentimentele în picioare ca o pereche 
de bocanci enormi cu ţinte. Totuşi, ştiau că 
inima majordomului era fără cusur, chiar dacă 
gura i-o lua uneori razna. 

— Sper să fie adevărat că nenorocirile vin câte 
trei, că atunci asta ar fi ultima, adăugă Groanin. 
Vă zic, sper că asta a fost ultima. Şi că n-o să se 
ia şi la mine ghinionul vostru. 

— la mai taci, Groanin! îl apostrofă Nimrod. 

Philippa îşi întipări un zâmbet pe faţă şi-l 
îmbrăţişă mai strâns pe Groanin, sperând că-i 
va opri majordomului trenul cuvintelor, scăpat 
de sub control. 

— Îţi mulţumesc c-ai venit, domnule Groanin, 
zise ea. 

— N-ai pentru ce, domnişoară, îi răspunse el. 
Oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. ŞI 
ăia din City nu mai au deloc chef de joc în 
prezent. 

Manchester City era echipa de fotbal preferată 
a lui Groanin. 

— Domnul Groanin e neschimbat, comentă 
John. 

Câteva minute mai târziu, se auzi soneria de 
la intrare, iar Groanin, fiind un adevărat 
majordom, îşi scoase la repezeală şorţul, îşi 


îmbrăcă haina şi se duse să deschidă. 

— O persoană din America doreşte să vă 
vadă, anunţă el, întorcându-se la fel de 
netulburat. O duduie cu o înfăţişare oarecum 
neobişnuită, care afirmă că e aşteptată şi că se 
numeşte domnişoara Marion Morrison. 

— Ai face mai bine s-o conduci în bibliotecă, 
zise Nimrod. 


Marion Morrison era, într-adevăr, neobişnuită. 
Era o femeie în vârstă, înaltă şi grasă, cu o voce 
răguşită şi nişte ochi vioi ca două mărgele 
cenuşii, pe care era capabilă să-i controleze 
astfel încât să poată privi în două direcţii 
diferite, simultan. Părul ei scurt şi roşcat 
semăna cu un burete de sârmă ruginit. Purta o 
cămaşă roşie, o pereche de pantaloni cafenii, o 
vestă de piele şi o pereche de cizme de cowboy, 
într-o mână, ţinea un imens sendvici cu fasole, 
iar în cealaltă, o cană cu cafea neagră, 
aburindă. 

— Sal'tare! Dumneata trebuie să fii Nimrod, 
zise ea, cu un ochi îndreptat spre gemeni. lar 
voi trebuie să fiţi John şi Philippa Gaunt, 
continuă, cu celălalt ochi fixat asupra lui 
Nimrod. Am auzit o grămadă de lucruri despre 
voi, copii. Mai mult de bine. După ce sorbi o 
dată cu zgomot din cafea, adăugă: Mi-am 
pregătit ceva pentru cină. Sper că nu vă 
deranjează. Am călărit pe un vârtej toată ziua 


ca s-ajung aici şi sunt cam deşelată. 

— Aţi avut un zbor plăcut? se interesă, 
politicoasă, Philippa. 

— Sunt aici, nu? Madon Morrison rânji şi luă o 
muşcătură zdravănă din sendviciul ei. Mai bine 
de-atât nu se poate, bănuiesc. 

Spre groaza şi indignarea lui Groanin, câteva 
boabe de fasole din sendviciul femeii căzură pe 
covorul scump din bibliotecă; în plus, cizmele de 
cowboy erau cam prea înnămolite pentru o 
persoană care călătorise toată ziua cu un vârtej. 
Lângă uşă se vedeau sacul ei de dormit şi câţiva 
desagi dintre cei care se prind la şa, de parcă 
de-abia ar fi descălecat de pe cal. 

— Doctoriţa Jenny Sachertorte zicea că eşti 
infirmieră pentru djinni, i se adresă Nimrod. 

— Pentru djinni, poate, replică femeia cu 
înfăţişare ciudată. Dar pentru oameni sunt mult 
mai mult decât o simplă infirmieră. Doctor, 
tămăduitor, vraci. Mundanii m-au numit în toate 
felurile astea. Sorbi din nou cu zgomot din cafea 
şi apoi azvârli zaţul în foc. Ei, unde e pacientul? 
Dac-a fost lovit cu un Matusalem, timpul nu ţine 
cu noi, aşa că, hai să luăm taurul de coarne. 

Nimrod şi gemenii îşi conduseră ciudata 
musafiră pe scări, iar până să ajungă la 
dormitorul domnului Gaunt, ea îşi terminase 
imensul sendvici. Când intră în cameră, îşi ridică 
mâinile ca un chirurg spălat pentru operaţie, iar 
acestea pocniră, scoțând o mică flamă albastră 


- pentru o clipă, îi permisese unei mici cantităţi 
din puterea de djinn să-i iasă din trup şi să 
distrugă murdăria şi bacteriile de pe ele. Flama 
a fost suficient de puternică încât să-i pârlească 
manşetele cămâşii. 

John, care nu mai văzuse niciodată aşa ceva, 
rămase cu gura căscată. 

— Vreo problemă, flăcău? întrebă ea. N-ai mai 
văzut pân-acum pe nimeni spălându-se pe 
mâini? 

— Aăă... nu cu ajutorul puterilor de djinn, 
mărturisi el. 

— E de departe mai bine decât cu apă şi 
săpun, zise ea. Nu mi-a plăcut niciodată să simt 
apa pe piele. Dacă e să mă întrebi pe mine, 
pare nefiresc pentru un djinn să se-apropie de 
apă. Aşezându-şi enormul posterior pe patul 
domnului Gaunt, îl privi cu blândeţe. Hai salut, 
tataie, zise ea. 

Domnul Gaunt privi, miop, dincolo de noua sa 
infirmieră, în gol. 

— Cine-i acolo? întrebă el, făcându-şi pâlnie 
mâna tremurătoare şi ducând-o la o ureche 
incredibil de păroasă şi de elefantină. Poftim? 

— E puţin cam surd, explică Philippa. 

— Mmm-hmmm. Boşorogu' nici nu vede prea 
bine. 

— Nu e chiar boşorog, o corectă John. Nu vă 
supăraţi că vă spun asta, doamnă Morrison, dar 
în realitate, n-are decât cincizeci de ani. Ceea 


ce înseamnă c-ar fi destul de în vârstă, pentru o 
fiinţă omenească, bănuiesc, dar nu foarte 
bătrân. Oricum, nu atât de bătrân pe cât pare. 
Şi, în mod normal, nu e atât de săcâitor pe cât 
se arată acum. Ba chiar e foarte drăguţ, pentru 
un tată. 

Păstrându-şi un ochi îndreptat către pacient, 
infirmiera djinnilor şi-l aţinti pe celălalt asupra 
lui John şi schiţă un zâmbet aprobator. 

— Mă bucur că spui asta, replică ea. Tipu' are 
noroc cu un băiat ca tine. Treaba e că până şi 
oamenii mari au nevoie de bunătate şi de 
înţelegere. Presupun că or să-i trebuiască două- 
trei luni ca să-şi revină complet. Până atunci, 
putem să ameliorăm câteva dintre cele mai rele 
simptome ale vârstei a treia. Şi, apropo, nu-mi 
mai spune doamnă şi în niciun caz Marion. 
Spune-mi M sau Doc. 

— Poftim? întrebă domnul Gaunt. 

— Acum,  povestiţi-mi tot ce ştiţi despre 
legare, ceru ea. 

Nimrod îi explică natura şi desfăşurarea 
cronologică a vrăjii de legare, precum şi faptul 
că gemenii ar fi trebuit să joace rolul de 
inhibitori. Doc ascultă, iar apoi îşi vâri un deget 
în interiorul uneia dintre urechile domnului 
Gaunt şi altul într-o nară, ca să-i ia temperatura. 
Ochiul ei zăbovi pe un bonsai plasat deasupra 
unui scrin, în capătul celălalt al dormitorului. Era 
un arțar japonez, de numai şaizeci şi opt de 


centimetri înălţime. 

— Bonsaiul ăla de colo e unul autentic, din 
Orientul îndepărtat, sau vreo porcărie luată 
dintr-un catalog de firmă cu vânzare prin poştă? 

— Garantat autentic, răspunse Philippa. A fost 
un cadou de aniversare de la tata pentru mama. 
L-a cumparat din Hong Kong. 

Marion se ridică şi privi copăcelul mai 
îndeaproape. 

— Aşadar, pământul ăsta e sută la sută 
chinezesc? 

— Aşa cred, zise Philippa. Sunteţi interesată 
de bonsai? 

— Ntt! făcu femeia. Nu pot să-i sufăr. 

Marion se servi cu puţin pământ din ghiveciul 
cu bonsai, îl adulmecă, îl gustă, îl scuipă şi apoi 
făcu un semn de aprobare cu capul. O clipă mai 
târziu, smulse bătrânul copăcel din ghiveciul 
său şi-l azvârli într-un colţ al încăperii. 

— Hei! protestă Philippa. Copacul ăla a costat 
20 000 de dolari! 

— Nu cred că dimensiunile  portofelelor 
oamenilor au vreo legătură cu creierele lor. 

Scuipă pe un pumn de pământ, iar apoi încălzi 
amestecul în palme, folosindu-şi puterile de 
djinn şi obţinând un fel de lut, cu care se apucă 
să-i mânjească pleoapele domnului Gaunt. 

— Asta o să-i îmbunătăţească vederea cât de 
cât, explică ea. Destul cât să poată să citească 
Ziarul sau să se uite la televizor. 


Lutul rămas îl mai încălzi puţin în mâini, până 
când îl transformă într-o pulbere fină. Din 
aceasta, suflă puţin în cele două canale auditive 
păroase ale domnului Gaunt şi puţin în nările lui. 

— lar asta o să-i dreagă auzul, ca să poată 
asculta la radio. 

— Cum funcţionează? vru să ştie Philippa. 

— Cu salivă de djinn, îi răspunse Marion. Are 
proprietăţi tămăduitoare. Cel puţin, aşa e 
pentru oameni. Şi, dacă e amestecată cu 
pământ chinezesc, devine un material foarte 
puternic, cu un număr infinit de proprietăţi, 
aparent supranaturale. Marion zâmbi larg. A fost 
chiar un noroc, să găsesc bonsaiul la voi, căci 
rămăsesem în pană de pământ chinezesc. 
Ridică de jos ghiveciul şi turnă restul de pământ 
într-o pungă din plastic, pe care o scosese din 
buzunarul de la şold. Ce-a rămas, o să-l pun în 
desagii de la şa, dacă nu vă supăraţi, în locul 
onorariului meu. 

— N-am ştiut asta, zise Nimrod. Despre saliva 
de djinn şi pământ. 

— N-ai auzit niciodată de Adam? îl întrebă 
Marion. 

— Adam? 

— Tipu’ din Biblie, făcut din pământ. Asta 
înseamnă numele lui. Din ţărână. 

Nimrod încuviinţă. 

— Da, desigur, zise el. 

— Tu nu eşti Layla, îi zise domnul Gaunt lui 


Marion, dezmeticindu-se dintr-odată. 

Se părea că vederea îi revenise deja în bună 
măsură. 

— la-o încetişor, bătrâne, îl domoli Marion. 
Sunt o tămăduitoare. Incercăm să te facem 
bine, pe-aici. 

— Probabil c-aţi putea s-o vindecaţi şi pe 
doamna Trump, interveni Philippa, apucându-se 
să-i explice tot ceea ce i se întâmplase iubitei 
lor menajere. 

— Doamna Trump? interveni domnul Gaunt. 
De ce? Ce i s-a întâmplat? Şi unde e soţia mea? 
Unde-i Layla? 

— Linişteşte-te, tati, îi spuse John. Stai 
cuminte. Doamna a venit să te ajute. 

— Mâine-dimineaţă o să dau o fugă şi-o să 
arunc o privire, îi răspunse Doc Philippei. Numai 
că la cap e mai complicat. 

În timp ce ieşea din dormitorul domnului 
Gaunt, Marion se aplecă şi culese ceva de pe 
podea. Era o perlă. O privi o clipă şi apoi, înainte 
s-o poată opri cineva, îşi azvârli perla în gură şi- 
o ronţăi cu zgomot, ca pe o alună, lucru pe care 
nicio pereche de maxilare omeneşti nu l-ar fi 
izbutit vreodată. 

— Mâncaţi perle? se miră John. 

— Sigur că da, răspunse Marion. Dacă eşti 
djinn, îţi fac bine. Unirea focului cu apa. Al 
treilea ochi, cum le numesc unii. Una dintre cele 
opt comori - asta fără îndoială. O perlă este 


cristalizare a luminii, înţelepciune 
transcendentală, conştiinţă spirituală şi esenţă a 
Universului. Rânji. Pe deasupra, e gustoasă. 


Mai târziu, în aceeaşi seară, după ce Marion şi 
domnul Groanin plecaseră la culcare şi în urma 
unei lungi conversații cu domnul Rakshasas, 
Nimrod îi convocă pe copii în bibliotecă. 

— Am tot discutat, le spuse el, şi credem că ar 
putea să existe o cale de a o aduce pe mama 
voastră înapoi acasă. 

Ca de obicei, unchiul lor purta un costum roşu 
şi, alături de domnul Rakshasas, îmbrăcat cu 
unul alb, cei doi djinni arătau ca steagul 
Indoneziei - care, aşa cum ştie toată lumea, 
este alcătuit dintr-o fâşie roşie deasupra uneia 
albe. Amândoi stăteau foarte aproape de foc - 
poate chiar prea aproape - dar, fiind djinni, 
adică făcuţi din foc, se simțeau, fireşte, la fel de 
confortabil acolo ca două felii de pâine prăjită 
fierbinte, unse cu unt. 

— Cum? se interesă Philippa, care chiar 
abandonase orice speranţă de a-şi mai vedea 
vreodată mama, deoarece, aşa cum o ştia şi ea, 
şi încă prea bine, când deveneai Djinn Albastru 
în Babilon te plasai mai presus de Bine şi de Rău 
şi nu mai ascultai decât de vocea rece şi dură a 
logicii pure, ca a unui profesor de mate urâcios. 
Numai aşa, se credea, Djinnul Albastru putea 
să-şi îndeplinească funcţia de judecător suprem 


între cele trei triburi de djinni buni şi cele trei 
triburi de djinni răi. Şi numai aşa, se considera 
îndeobşte, putea menţine un echilibru al puterii 
între ele. 

Philippa îşi scoase ochelarii brusc aburiţi şi îi 
şterse cu gesturi furioase. Numai gândul că nu- 
şi va mai putea vedea niciodată mama, cu 
adevărat, îi adusese lacrimi în ochi. 

— E doar o idee, luaţi aminte, adăugă domnul 
Rakshasas. Şi sigur nu se face să vă clădiţi 
speranţele pe plaja Dingle!. Nu, până nu-l 
întrebăm pe el, personal. Şi, în ceea ce priveşte 
situaţia de faţă, şi pe ea, personal. Ceea ce n-o 
să fie chiar ca o promenadă prin parcul 
Phoenix?, gândesc eu. 

— Pe el, personal? repetă John. Pe ea, 
personal? Ce vreţi să spuneţi? Treceţi la subiect, 
dacă sunteţi amabil, domnule Rakshasas. 

— Pe Dybbuk, preciză Nimrod, şi pe sora lui, 
Faustina. O să avem nevoie de ajutorul lor. 

— Dar nu şi-a pierdut Faustina trupul pe 
undeva prin Anglia? întrebă Philippa. După ce i- 
ai exorcizat spiritul care pusese stăpânire pe 
prim-ministru? 

— Aproape corect, răspunse Nimrod. Atunci 
când Guru  Masamjhasara sau doctorul 


1 Punctul cel mai vestic al Irlandei, situat în peninsula Dingle, din 
comitatul Kerry. Aici, parafrază a expresiei „să nu-ți clădeşti castele 
pe nisip”. 

? Vast parc aflat la trei kilometri de capitala Irlandei, Dublin, unul 
dintre cele mai mari parcuri închise din lume. 


Warnakulasuriya, aşa cum era cunoscut pe- 
atunci, a luat o mostră de sânge de-a prim- 
ministrului, a împiedicat-o, fără să vrea, pe 
Faustina să-şi mai poată lua trupul înapoi. Cel 
puţin, nu fără ajutorul altui djinn. O mică parte a 
spiritului ei s-a pierdut pentru vecie, împreună 
cu acea mostră de sânge. 

— Nu înţeleg cum ne-ar putea ajuta ea, zise 
Philippa. 

— Nici eu, o susţinu John. 

— Dac-am putea cumva să-i reunim trupul cu 
spiritul, explică Nimrod, ar exista şanse 
considerabile ca ea să devină Djinn Albastru, în 
locul mamei voastre. 

— Dintotdeauna s-a dorit ca Faustina să 
devină Djinn Albastru, într-o bună zi, adăugă 
domnul Rakshasas. Ea era aleasa. Desigur, 
pierderea propriului trup a năruit toate aceste 
planuri, fără discuţie. 

— Dar este posibil, insistă Philippa, să-i reunim 
trupul cu sufletul în modul pe care-l descrii? 

— Ei bine, da, confirmă Nimrod. Presupunând 
că ar şti cineva unde să-i caute sufletul. Eu unul 
n-am ştiut, până când nu mi-ai spus tu, Philippa. 

— Eu? 

— N-ai povestit tu că, atunci când aţi fost în 
insula Bannermann, aţi auzit vocea unei fete 
invizibile şoptindu-vă la urechi? 

Pe insula Bannermann, de pe râul Hudson din 
New York, locuia mătuşa lui Dybbuk, Felicia, 


într-o splendidă şi deopotrivă înfricoşătoare 
izolare. 

— Da, replică Philippa. Însă doar pentru o 
clipă, oricum. Am simţit ceva trecând pe lângă 
mine şi atingându-mă, ca o pânză de păianjen. 
Vrei să spui că spiritul Faustinei mai dă târcoale 
pe-acolo? 

— Când a fost în primejdie, Dybbuk a fugit pe 
insula Bannermann, pentru că acolo se simţea 
în siguranţă, adăugă John. Pun pariu că şi 
Faustina a simţit acelaşi lucru. 

— Parcă înţelesesem că, dacă rămâi prea mult 
timp în afara trupului, rişti să te pierzi în spaţiu, 
zise Philippa. Oricum, asta ne-ai spus 
dumneata, când eram în Egipt. 

— E adevărat, admise Nimrod, dar numai dacă 
nu poţi să ajungi într-un loc care să-ţi fie 
familiar. Unul de mult bântuit, dacă-mi scuzi 
expresia. Dacă poţi să găseşti un astfel de loc, 
spiritul tău poate hălădui pe-acolo la nesfârşit. 
În cazul Faustinei, e foarte probabil să-şi fi ales 
insula Bannermann. 

— Prin urmare, tot ce trebuie să facem este să 
mergem pe Bannermann şi să-i reunim trupul 
cu sufletul, trase concluzia Philippa. 

— N-o să fie chiar atât de simplu pe cât sună, 
îi atrase atenţia domnul Rakshasas. 

— Nu ştiu cum, dar bănuiam eu că n-o să fie, 
bombăni John. 

— Va trebui să pătrundă cineva în lumea 


eterică, în chip de fiinţă transsubstantizată, 
continuă Nimrod. Acea persoană va trebui să-şi 
lase trupul deoparte şi să treacă printr-un portal 
din zidul care ne separă de cealaltă lume, ca să 
stea de vorbă cu Faustina. 

— Ce fel de portal? se interesă Philippa. 

— Al unui templu antic, zise Nimrod. Egiptean, 
maya, babilonian. De fapt, pentru asta au şi fost 
construite, în primul rând. 

— Gândesc că unul egiptean ar fi cel mai 
nimerit, spuse domnul Rakshasas. Aşa, vom 
putea face rost de un Ka’? slujitor, care să se 
ocupe de orice personaje sinistre pe care le-am 
putea întâlni. 

— Cine-o să facă asta? vru să ştie John. 

— Va trebui să fie cineva de vârsta ei, în care 
Faustina să aibă încredere, zise Nimrod. 

— Dybbuk, realiză John. 

— Da, confirmă Nimrod, la el m-am gândit şi 
eu. 

— O s-o facă, zise John. Trebuie s-o facă. La 
urma urmei, Faustina e sora lui. 

— Poate,  oftă domnul  Rakshasas. Dar 
socotesc că va fi nevoie de o oarecare putere 
de convingere precaută. Orice picior păşeşte 
mai cu teamă pe o cărare neştiută. 

— Sigur c-o s-o facă, stărui John. 

3 În credinţa egiptenilor antici, una dintre cele cinci părţi componente 
ale sufletului, alături de Ren, Ba, Sheut şi Ib, toate acestea, împreună 


cu Ha (trupul fizic) alcătuind o fiinţă umană. Ka reprezenta forţa 
vitală, iar când părăsea trupul, survenea moartea. 


Şi, o dată în viaţă, se hotărî să-i răspundă 
domnului Rakshasas cu aceeaşi monedă: cu un 
proverb. 

— La urma urmei, sângele apă nu se face. 

— Da, aprobă domnul Rakshasas, într-un fel 
care-l făcu pe John să creadă că nu era deloc 
convins. Mierea e dulce, dar trebuie să fii 
curajos ca s-o lingi de pe stupul cu albine. 

— Domnul Rakshasas are dreptate, John, îl 
susţinu Nimrod. Trebuie să ne purtăm cu 
mănuşi de catifea cu bietul băiat. Dybbuk încă e 
în refacere după şocul suferit când a aflat cine 
şi ce este. Dar n-avem prea mult timp la 
dispoziţie. În mai puţin de treizeci de zile, va fi 
prea târziu pentru Faustina ca să mai poată face 
ceva s-o înlocuiască pe mama voastră. O să 
plec în noaptea asta şi-o să discut cu el, mâine. 

John era pe cale să sugereze că ar fi mai bine 
dacă ar merge şi el cu Nimrod, fiindcă el şi 
Dybbuk erau prieteni. Însă în clipa aceea, John 
îşi aminti de tatăl său şi de vraja de legare 
Matusalem. 

— Sunt de acord, rosti cu glas tare Nimrod, 
care, deşi nu putea citi gândurile, era foarte 
priceput când venea vorba să descifreze ce 
scria pe chipul băiatului. Ar putea să fie o idee 
bună să vii şi tu cu mine, chiar dacă ar fi numai 
ca să ne fortificâm pledoaria. 

— Dar cum? îl întrebă John pe Nimrod. Suntem 
nevoiţi să rămânem aici, nu? Eu şi cu Phil. Altfel, 


tati o să-nceapă din nou să îmbătrânească. 

— Ar putea să existe o modalitate, interveni 
domnul Rakshasas, care, în calitate de autor al 
Legilor prescurtate ale Bagdadului, era expert în 
privinţa a ceea ce putea să facă un djinn şi ce 
nu. Şi anume printr-un Posse Commodata. Asta 
înseamnă un împrumut al puterilor. Cei mai 
mulţi dintre djinni şovăie să-şi împrumute 
puterile unui alt djinn, din moment ce, pentru 
aşa ceva, se cere un grad neobişnuit de 
încredere. Dar gândesc că asta n-ar trebui să fie 
o problemă între gemeni. Legarea cu vraja 
Matusalem este afectată doar de apropierea 
puterilor de djinn. Nu şi de a trupului tău, John. 

— Foarte bine, atunci, acceptă John. Cum 
trebuie să procedez? Cum să-i dau lui Phil toate 
puterile mele? 

— Nu face ca gâsca, repezindu-te spre 
bârlogul vulpii, băiatul meu, îi domoli pornirea 
năvalnică domnul Rakshasas. Să-i dai unui alt 
djinn toate puterile tale nu-i lucru uşor. Mai mult 
decât atât, Posse Commodata nu e întotdeauna 
pe gustul celuilalt. Nici înainte, nici după. 
Singura cale prin care un djinn îi poate 
împrumuta altuia puterile este ca el să-şi adune 
toată căldura interioară şi apoi s-o sufle în 
urechea celuilalt djinn. 

— Să-i sufle în ureche? 

— Timp de aproape şaizeci de secunde, 
preciză domnul Rakshasas. 


John aruncă o privire spre urechea surorii sale 
şi se strâmbă, dezgustat. 

— Nici gând. Nu se poate să vorbiţi serios. 
Adică, prefer pe oricine altcineva, în afara ei... E 
scârbos! 

— Crede-mă, sentimentul e reciproc, frăţioare, 
ripostă Philippa, rece. Gândul că gura ta băloasă 
s-ar atinge de oricare parte din mine e absolut 
scârbos. 

— Dar ce-i scârbos în asta? vru să ştie domnul 
Rakshasas. 

— In primul rând, ea e sora mea, protestă 
John. 

— ŞI, în al doilea rând, el e fratele meu. 

— Nu e câtuşi de puţin genul de lucruri pe 
care să-l facă un frate şi o soră, continuă John. 
Să-şi sufle unul în urechea celuilalt. 

— Nu facem aşa ceva. 

Nimrod şi domnul Rakshasas rămaseră tăcuţi 
şi-i lăsară pe gemeni să-şi consume protestele 
de repulsie şi dezgust, ştiind că - după cum o 
ştiau şi copiii -, în pofida acestor cuvinte 
dispreţuitoare, urmau să facă ce trebuia. ŞI, 
după puţin timp, când John şi Philippa încetară 
să mai ţipe şi să se strâmbe unul la celălalt, 
amândoi îi priviră pe cei doi djinni mai vârstnici, 
simțindu-se un pic stânjeniţi după această 
etalare de capricii tinereşti. 

— Imi pare rău dac-a sunat aşa, începu John. 

— Şi mie, îl susţinu Philippa. Nu ştiu ce m-a 


apucat. 

— Pe măsură ce-o să înaintați în vârstă, zise 
domnul Rakshasas, veţi învăţa că tăcerea este 
gardul care împrejmuieşte grădina unde e 
depozitată înţelepciunea. Zâmbi, calm. În viaţă, 
înveţi să sorbi şi zeama din ciorbă, până să 
ajungi la bucăţică. 

— Ce trebuie să fac? întrebă John, liniştit, deşi 
nu foarte convins că înţelesese despre ce 
vorbea domnul Rakshasas. 

Nimrod îi ceru Philippei să se întindă pe 
podea, iar lui John, să-şi aşeze degetele în jurul 
urechii surorii sale. 

— Şi-acum, John, inspiră adânc, după care 
apasă-ţi gura pe toată urechea ei, ca şi cum ai 
încerca s-o mănânci. Trebuie să expiri cu putere 
în ea, până când o să-ţi spun eu să te opreşti. 

— Sper că ai urechile curate, zise John. 

— Mai curate decât ale tale, pun pariu, replică 
Philippa. 

John privi spre Nimrod, ridicându-şi 
sprâncenele, ca şi cum i-ar fi cerut să ia 
cunoştinţă de această ultimă provocare. 

— Hai odată, idiotule, zise Philippa şi închise 
ochii. 

Ţinând cu degetele urechea surorii sale, John 
se aplecă spre ea. 

— Puah! exclamă Philippa. Respirația lui... e 
fierbinte. 

— Tocmai despre asta era vorba, Philippa, îi 


explică Nimrod. 

De îndată ce John termină, Philippa se 
îndepărtă repede, rostogolindu-se şi ştergându- 
şi urechea cu antebraţul. 

— Pfui! A fost de-a dreptul oribil. Ca şi cum aş 
fi avut o mreană lipită de ureche. 

Dezgustul pe care-l resimțea John pentru că-şi 
lipise gura de urechea surorii sale fu aproape 
întrecut de îngrozitoarea senzaţie că a devenit 
muritor obişnuit. Era ca şi cum o mică parte din 
el ar fi murit. Se ridică în picioare, dar se aşeză 
la loc aproape imediat, lăsându-şi capul în 
palme. 

— Ce-i aia o mreană? întrebă el, în şoaptă. 

— Un peşte fără maxilare, îi răspunse ea, cu 
cruzime. Cu o gură ca o pâlnie cu dinţi, care 
suge. Un fel de ţipar. 

John îi adresă un zâmbet istovit. 

— Cum te simţi? îl întrebă Nimrod pe băiat. 

— Stors, răspunse John. 

— Şi tu, Philippa? o întrebă şi pe ea Nimrod. 
Cum te simţi? 

— De două ori mai puternică, zise ea. Ca şi 
cum mi-aş fi vârât degetele în priză şi apoi aş fi 
băut o cană de cafea tare. 

— Cred c-a mers, trase Nimrod concluzia. 

— Aşa te simţi când eşti om obişnuit? vru să 
ştie John. 

— Şi anume cum? se interesă Philippa, 
punându-i o mână de soră grijulie pe umăr, 


regretând deja câteva dintre răutăţile pe care i 
le adresase mai devreme. 

— Ca şi cum aş fi ajuns ultimul la maratonul 
New Yorkului şi, undeva pe traseu, aş fi pierdut 
ceva foarte, foarte valoros. Ca de pildă un 
picior. Mă simt de parcă sunt pe cale de-a fi 
doborât de un soi de virus. 

— Desigur, nu-ţi lipseşte niciodată apa, până 
nu seacă puţul, comentă domnul Rakshasas. 

— Asta-i clar, aprobă John. Inspiră adânc, apoi 
se ridică. Şi când plecăm? 

— Numaidecât, îi răspunse Nimrod. Chiar nu-i 
timp de pierdut. 

leşiră din casă şi o luară spre Central Park, 
care, la acea oră târzie din noapte, era în cea 
mai mare parte pustiu. Acolo, pe un petic de 
pământ descoperit, Nimrod stârni o tornadă 
puternică, dar invizibilă, evidenţiată doar de un 
ziar aruncat pe jos, care începu să se rotească 
la baza vârtejului. În doar câteva secunde, el şi 
cu John începură să se înalțe spre vârful 
coloanei de aer, de parcă ar fi fost convocați să 
apară în faţa unui tribunal ceresc. Philippa şi 
domnul Rakshasas îi urmăriră din priviri până 
când ajunseră la aproape cincisprezece metri 
înălţime, moment în care Nimrod întoarse 
tromba de vânt spre vest şi, cu o viteză de 
aproape 420 de kilometri pe oră - echivalent cu 
F-5 pe scara Fujita-Pearson a tornadelor - 
dispărură pe cerul nopţii din Manhattan. 


Capitolul 3 
Inşelător 


Dybbuk voia să-şi întâlnească adevăratul tată. 

E ceva normal, nu? O fi Iblis cel mai malefic 
djinn din lume, dar tot fiul lui sunt. Ce-ar putea 
să fie rău în asta, să vreau să-l cunosc pe tip? 
Oricare puşti vrea să-şi cunoască babacul, chiar 
dacă e un soi de monstru. 

În acelaşi timp, totuşi, el ştia că mama lui, 
Jenny Sachertorte, n-ar îngădui niciodată una ca 
asta. În primul rând, că era înspăimântată de 
Iblis. Foarte delicaţi mai erau unii. Şi în al doilea 
rând, cu siguranţă şi-ar fi făcut griji că întâlnirea 
cu Iblis n-ar însemna decât o ispită pentru 
Dybbuk ca să treacă de partea Răului. 

Nu ştiu de ce-și face atâtea griji. Că doar nu 
sunt pus pe rele sau mai ştiu eu ce, ca el. 
Practic, sunt un tip destul de la locul lui. Sigur 
că mai fac câte-o poznă, din când în când. Care 
copil nu face? Dar asta nu mă transformă într-o 
ființă rea. Poate, dacă m-ar cunoaşte, asta l-ar 
ajuta pe Iblis să nu mai fie nici el rău. Probabil 
din pricină că nu m-a avut prin preajmă 
niciodată în viața lui s-a înrăit, pur şi simplu. 

Dybbuk bănuia unde putea fi găsit tatăl lui. 
Orice djinn ştia că lfritul era cel care controla 
Las Vegasul, şi nu Mafia, cum credeau cei mai 
mulţi dintre muritori. Şi Vegasul nu era, la urma 


urmei, foarte departe de Palm Springs, unde 
locuia Dybbuk. Problema era doar cum să 
ajungă acolo. Cum şi-ar fi putut convinge 
vreodată mama să-l lase să plece? Incă de la 
întoarcerea lui din India, nu-l scăpa o clipă din 
ochi. Mai rău încă, îl silise să jure că nu va crea 
niciun vârtej cu care să zboare undeva, de capul 
lui. Era la pământ. 

Dybbuk râdea întotdeauna când îi auzea pe 
copii, la şcoală, folosind expresia „la pământ”, 
ca şi cum ar fi însemnat ceva. Spre deosebire 
de ei, fireşte, el chiar era la pământ. Ar fi putut 
oricând să ia un autobuz spre Vegas, numai că 
Dybbuk era mult prea leneş ca să facă aşa ceva. 
Detesta autobuzele. Chiar îi era un pic frică de 
ele, ca şi de oamenii graşi, urât mirositori, 
agresivi care se aflau deseori în ele. Şi apoi, mai 
era şi claustrofobia pe care o resimțea într-un 
autobuz - normală pentru un djinn, care detestă 
spaţiile închise, cu excepţia propriei lămpi. 

Aşa că Dybbuk rămăsese acasă şi ticluia un 
plan care să-l poată duce în Vegas în mod 
legitim. 

Erau momente în care Dybbuk putea să-şi 
joace mama pe degete ca pe o chitară. Ştia 
exact cum s-o ia, s-o acordeze un pic şi apoi să 
ciupească tocmai coardele care trebuiau, astfel 
încât să asculte melodia dorită. Ştia precis ce să 
facă, astfel încât ea să spună întotdeauna 
lucrurile pe care le spunea. Aşadar, se plimba 


prin casă cu faţa înnourată, vorbind doar 
monosilabic şi privind în gol. Între timp, ea îi 
pregătea prăjitura preferată cu curry, îl lăsa să 
se uite la DVD-uri nepotrivite, îi dădea bani de 
buzunar, ba chiar îi dăruise un nou joc 
PlayStation. Cu toate acestea, el afişa aceeaşi 
mutră mohorâtă. Până la urmă, ea cedă. li 
smulse din mână un bol cu cereale, pe care el le 
alesese în locul prăjiturii, şi-l azvârli de peretele 
bucătăriei. 

— Dybbuk! ţipă ea. Numai atunci când era 
supărată de-a binelea îi spunea pe numele 
adevărat, în loc de Buck, numele pe care îl 
prefera el. Îmi pui răbdarea la încercare! Îţi fac 
prăjitură, îți cumpăr un joc şi tu continui să te 
târăşti pe-aici, cu o faţă lungă ca de 
înmormântare. Nu există nimic care să te poată 
înveseli? 

Acum am prins-o. 

— Nu pot face chiar nimic, ca să-ţi aduc un 
zâmbet pe faţa aia posomorâtă? repetă Jenny. 

El făcu un semn afirmativ. 

— Ba da, răspunse. Vreau să merg în Las 
Vegas. 

Ochii lui Jenny Sachertorte se îngustară, 
bănuitori. 

— În Vegas? Pentru ce vrei să mergi acolo? 
Eşti prea mic pentru jocurile de noroc şi prea 


mare pentru turul Fabricii de ciocolată*. Pe 
lângă asta, niciun djinn bun nu se duce 
vreodată în Vegas, fără să-şi ia o mulţime de 
măsuri de precauţie. Ştii că locul acela e 
stăpânit de Ifriţi. 

— Las-o baltă, mormăi el, cu un sunet ca de 
fagot, dându-şi ochii peste cap. 

— Nu, nu, nu, insistă ea. Dacă asta ar putea 
să te facă fericit, o să mergem în Vegas. Spune- 
mi doar de ce vrei să mergi. Pentru lumini? 

— Nu pot să sufăr luminile, replică Dybbuk. 
Arată atât de prosteşti şi de prăpădite. 

— Atunci? 

— Vreau să-l văd pe Adam Apollonius. 

Adam Apollonius era cel mai celebru iluzionist 
şi magician din America. De asemenea, era 
autorul câtorva cascadorii publicitare de 
autopromovare, ca de exemplu faimoasa lui 
evadare, plonjând în gol, încătuşat în cămaşă de 
forţă, precum şi escaladarea, legat la ochi, a 
exteriorului Turnului Sears” din Chicago. Dybbuk 
avea un poster cu el pe peretele din dormitor. 

— Nu înţeleg fascinația asta, zise mama lui. 
Ştii că totul e doar o iluzie. Oricare djinn poate 


+ Una dintre atracțiile turistice din Las Vegas, constând în vizitarea 
Fabricii de ciocolată Ethel M, amatorii având parte de proiecţii video, 
de panouri care explică pas cu pas procesul de fabricaţie, precum şi 
de mostre gratuite. În prezent, înregistrează o medie anuală de 700 
000 de vizitatori. 

5 Cea mai înaltă clădire din Statele Unite (442 m), construită în 1973. 
Măsurată de la nivelul solului până în vârful antenei, este şi una dintre 
cele mai înalte din lume (572 m). 


să facă magii dintr-astea cu adevărat. Aşadar, 
de ce-l placi pe individul ăsta? 

— Nu ştiu, căscă Dybbuk. Cred că pur şi 
simplu le face să arate mai haios decât noi. Pe 
lângă asta, îmi place tocmai faptul că e vorba 
despre o iluzie. Aşa cum spuneai, noi putem să 
le facem de-adevăratelea şi asta le transformă 
în lucruri cumva obişnuite. lar el le face la 
vedere, nu le păstrează ca pe nişte secrete 
bizare, aşa cum procedăm noi. 

— Ştii bine de ce le păstrăm secrete, zise 
Jenny Sachertorte. Ca să ne protejăm. 

Căscatul lui Dybbuk deveni şi mai larg. 

— Mda, ştiu. Ridică din umeri. Uite ce e, m-ai 
întrebat ce ar putea să mă facă fericit. Ti-am 
răspuns. Dar nu-i mare scofală. Las-o baltă, 
bine? 

— Ba nu, o să mergem, se învoi ea. Ar putea 
să fie amuzant, la urma urmelor. 

Dybbuk se felicită în sinea lui pentru reuşita 
planului. 

E greu de crezut c-aş putea să fiu în Las 
Vegas, fără ca tatăl meu să afle. O să fie nevoit 
să mă caute. Cu siguranță. Nu c-aş vrea să facă 
el ceva pentru mine. Tot ce vreau e să stau de 
vorbă cu tipul. Să-mi petrec câteva ore cu el. 

Zâmbi. 

— Ei, aşa-i mai bine, zise mama lui Dybbuk. 
Vreau doar ceea te face fericit, dragule. 


Iblis se aşteptase dintotdeauna ca fiul său să- 
şi facă apariţia în Las Vegas, mai devreme sau 
mai târziu. Într-adevăr, timp de mulţi ani 
contase pe asta, deşi probabil nu era cazul, atât 
de devreme. Şi era doar spre norocul lui Iblis - 
ceea ce, desigur, însemna ghinion pentru noi, 
toţi ceilalţi - faptul că Dybbuk şi mama lui 
aveau să apară în capitala mondială a jocurilor 
de noroc la doar câteva ore după ce Iblis fusese 
maltratat de doi djinni sub înfăţişarea unor tigri 
negri. Maltratat destul de rău cât să fie nevoit 
să-şi abandoneze precedentul trup şi să-şi caute 
un altul nou. Tocmai trecea prin acest proces 
anevoios, când se simţi deodată afectat de 
prezenţa fiului său - în clipa în care Dybbuk 
coborâse din avion, pe aeroportul internaţional 
Mecarran, păşind pe pista de aterizare pustie. ŞI 
acesta fusese un dram de noroc pentru Iblis. 
Întrupat, în forma lui umană, probabil n-ar fi 
simţit deloc prezenţa băiatului. O formă fizică îl 
face pe un djinn mai puţin sensibil la vibraţiile 
cosmice. În schimb, în temporara sa existenţă 
ca spirit pur, îi fusese mult mai uşor să 
detecteze sosirea fiului său în Las Vegas, lucru 
pe care Jenny Sachertorte nu l-ar fi putut bănui 
vreodată. 

Deplasându-se cu viteza luminii, Iblis zbură 
prin aerul fierbinte al aridei Nevada ca o rachetă 
invizibilă, îndreptată spre neştiutoarea sa ţintă. 
li găsi pe băiat şi pe mama lui la banda rulantă 


pentru bagaje, recunoscând-o imediat pe Jenny 
Sachertorte, în costumul ei  stacojiu, cu 
pantaloni cu ştrasuri. Băiatul era înalt, arătos şi, 
evident, carismatic. Exact ca tatăl lui, îşi spuse 
Iblis, cu trufie. Şi avu nevoie de doar câteva 
secunde ca să-i ocupe mintea lui Dybbuk şi să 
descopere secretele inimii lui tinere. Cu un 
zâmbet eteric, ocult, Iblis îşi dădu seama de 
faptul că ingeniosul plan, pe care aştepta de 
aproape treisprezece ani să-l pună în aplicare, 
era acum gata să funcţioneze. 

La fel de repede pe cât luase în stăpânire 
trupul lui Dybbuk, Iblis dispăru din nou, înainte 
ca Jenny Sachertorte sau chiar însuşi Dybbuk să 
conştientizeze faptul că forma spirituală a 
djinnului malefic s-ar fi aflat în preajma lor. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea pe Dybbuk. 
Mi s-a părut că eşti absent pentru o clipă. 

— Da? 

— Da. Ti-am zis să iei valiza aia şi parcă nu m- 
ai auzit. 

— Păi nu te-am auzit. Am probleme cu 
urechile. Încă nu mi-am revenit după statul în 
avion. Detest avioanele aproape la fel de mult 
pe cât detest autobuzele. 

— O să-ţi treacă. Mai ia o pastilă contra 
claustrofobiei. 

— Tot nu înţeleg de ce-am luat avionul, la 
urma urmei, în loc să călătorim cu vârtejul. 

— Păi, suntem aici, nu? Nu te mai plânge. Pe 


lângă asta, nu vreau să atragem atenţia asupra 
noastră prin folosirea puterilor de djinn. M-ai 
auzit, Buck? Oraşul ăsta e plin de Ifriți şi, dacă 
ne simt că folosim puterile de djinn, am putea 
să dăm de bucluc. Bine? 

— Bine, bine. 

Luară un taxi spre Hotelul Winter Palace€ şi se 
cazară într-un apartament de la ultimul etaj, cu 
două dormitoare şi o privelişte spectaculoasă a 
Las Vegasului. După cină, se duseră să vadă 
spectacolul lui Adam Apollonius, unde obţinură 
cele mai bune locuri din sală. Apollonius era un 
bărbat înalt şi zvelt, cu un mic barbişon, un 
cercel în ureche şi o sumedenie de tatuaje. 
Jenny Sachertorte îşi spuse în gând că arăta şi 
se purta ca o vedetă a fotbalului englezesc’. 

Spectacolul avu două părţi. În cea dintâi, 
Apollonius făcu o serie de urşi - polari şi grizzly 
- să apară şi să dispară, în şi din diferite părţi 
ale sălii. De asemenea, se transformă el însuşi 
într-un goriloi de munte, revenind la înfăţişarea 
firească înainte de a fi decapitat de un bărbat 
mânuind o secure gigantică, ce se apucă să se 
plimbe pe scenă ţinând în mână capul 
magicianului care încă vorbea. (Pentru cei care 
ê Denumire fictivă, inspirată din cea a Palatului de larnă din Sankt 
Petersburg, reşedinţă a țarilor Rusiei, în prezent parte componentă a 
Muzeului Ermitaj. Un hotel cu acest nume există pe malul Nilului, în 
localitatea egipteană Luxor. 

7 Aluzie la fotbalistul englez David Beckham, în prezent legitimat la 


echipa americană Los Angeles Galaxy, renumit pentru excentricităţile 
sale. 


nu-l puteau suferi pe Adam Apollonius, acesta 
era, de regulă, cel mai bun număr din 
spectacol.). 

Doctoriţa Sachertorte încercă să nu pară 
plictisită, dar fireşte că aşa era. In schimb, 
Dybbuk arăta de parcă ar fi fost în transă. La 
pauză, se duseră să-şi ia ceva de băut, iar Jenny 
îl întrebă pe Dybbuk dacă s-ar supăra în cazul în 
care ea nu s-ar mai întoarce la a doua parte a 
spectacolului. 

— Nu mă supăr, zise Dybbuk prompt. 

În cea de-a doua parte, Apollonius făcu să 
dispară un elefant de pe scenă, ceea ce, chiar şi 
în ochii de djinn ai lui Dybbuk, păru destul de 
impresionant. Apoi, Apollonius anunţă că are 
nevoie de un voluntar din public, care să-l ajute 
la trucul lui special: Prinderea Glonţului Magic. Il 
alese pe Dybbuk să urce pe scenă. Şi Dybbuk 
fu, bineînţeles, încântat. Îi plăceau armele de 
foc aproape la fel de mult ca magia. 

Prinderea Glonţului Magic, număr în care un 
glonţ însemnat este tras în direcția 
magicianului, iar acesta îl prinde în dinţi, este 
cel mai periculos truc din lumea iluzionismului, 
din cauza lui pierzându-şi viaţa mai mult de o 
duzină de executanţi. Apollonius, care nu făcea 
niciun lucru pe jumătate, îl invită pe Dybbuk să 
tragă cu o puşcă spre capul lui. Inainte ca 
Dybbuk să-şi dea seama precis cum avea de 
gând Apollonius să-şi realizeze trucul, 


magicianul îi comandă orchestrei un puternic 
răpăit de tobe, invitându-l pe asistentul său 
voluntar să apese pe trăgaci. 

O fracțiune de secundă mai târziu, magicianul 
îi strigă lui Dybbuk să se oprească. Prea târziu. 
Arma se descărcă şi Adam Apollonius, care 
trebuie să fi crezut c-a fost împuşcat, scoase un 
țipăt puternic şi se rostogoli la podea. Toţi 
spectatorii se ridicară în picioare ca unul singur. 
Se auziră strigăte şi ţipete. Cineva dădu buzna 
pe scenă. Îngrozit, Dybbuk aruncă arma şi se 
repezi spre magicianul aparent rănit. 

O clipă după aceea, Apollonius sări din nou în 
picioare, rânjind triumfător, ţinând un glonţ de 
puşcă între dinţi. Îi înmână lui Dybbuk glonţul, 
iar acesta verifică dacă era, într-adevăr, acelaşi 
pe care el îl însemnase mai devreme, după care 
magicianul se înclină în faţa publicului, într-un 
ropot de aplauze dezlănţuite, care zgudui 
întreaga sală. Luându-i mâna lui Dybbuk, 
Apollonius îl invită pe entuziasmatul tânăr djinn 
să facă şi el o plecăciune publicului, după care 
să vină cu el în culise. 

Dybbuk nu-şi mai încăpea în piele de plăcere 
şi încântare la gândul că-şi va cunoaşte idolul. 

— Pentru o clipă, acolo, pe scenă, am crezut 
că v-am împuşcat de-a binelea, mărturisi 
Dybbuk, când rămaseră singuri în cabina 
magicianului. 

— Totul făcea parte din spectacol, bătrâne, 


replică Apollonius. Ideea că s-ar întâmpla cine 
ştie ce accident emoţionează publicul. Adoră 
gândul că aş putea să fiu ucis. 

— La fel ca marele Houdini*, nu? 

— Ai citit despre magicieni, puştiule? 

— Houdini a fost cel mai mare, afirmă Dybbuk. 
Dar şi dumneavoastră sunteţi destul de bun. 

Apollonius încercă să pară modest - nu reuşi. 

— Dar tu, puştiule? Ştii şi tu câteva trucuri 
magice? 

— Sigur că da. 

Contaminat de strălucirea luminilor din Las 
Vegas şi de emoţiile unui spectacol pe cinste, 
Dybbuk dorea să-şi impresioneze fermecătoarea 
gazdă şi, în pofida sfatului pe care i-l dăduse 
mama lui de a nu-şi folosi puterile de djinn, se 
hotări să-i arate lui Apollonius ceva despre care 
magicianul să creadă că este un truc magic, nu 
ceva real. Dybbuk îşi întinse braţul, îşi suflecă 
mâneca, aşa cum procedau adevărații magicieni 
la televizor, şi îi arătă lui Apollonius palma 
deschisă, pe faţă şi pe dos. Apoi, Dybbuk îşi 
rosti în şoaptă cuvântul de concentrare. lar când 
îi arătă din nou palma lui Apollonius, avea un 
baton de ciocolată. 

3 Harry Houdini (1874-1926), celebru iluzionist american de origine 
maghiară (pe numele său adevărat Erich Weisz), considerat drept cel 
mai mare specialist în numerele cu evadări. A murit în urma unui 
incident din cabina sa, după un spectacol, încercând să-i demonstreze 
unui admirator că poate suporta fără durere loviturile de pumn în 


stomac. Nefiind suficient pregătit, s-a ales cu o apendicită acută care, 
nouă zile mai târziu, s-a transformat în peritonită şi i-a adus moartea. 


— Destul de bine, aprecie Apollonius. 

— Vreţi să-mi împrumutaţi batista, domnule? îi 
ceru, politicos, Dybbuk. 

Apollonius îşi scoase batista din buzunarul de 
la piept şi, aşa cum i se ceru, acoperi batonul de 
ciocolată din palma lui Dybbuk. Băiatul îşi rosti 
din nou în şoaptă cuvântul de concentrare, după 
care ridică batista, arătând că batonul de 
ciocolată dispăruse. Apollonius se porni să 
aplaude. 

— Ce vârstă ai, fiule? îl întrebă el. 

— Aproape treisprezece ani, domnule. 

— Cred că-i cel mai bun număr de iluzionism 
de aproape pe care l-am văzut vreodată, îl 
lăudă omul. Şi, crede-mă, am văzut tot ce era 
mai bun. Mai arată-mi un truc! 

— Staţi să mă gândesc, mormăi Dybbuk, 
chibzuind pentru o clipă. Ce-aţi zice despre o 
mică levitaţie? 

Văzuse la televizor magicieni de stradă, 
levitând la câţiva centimetri deasupra solului. 
Era un truc realizat cu ajutorul a doi magneţi 
puternici,  introduşi în  tocurile pantofilor; 
ajungea să-ţi scoţi un pantof, să-l laşi să se 
lipească de celălalt, apoi să ridici un picior în 
aer. De obicei, magicienii trişau un pic în faţa 
camerelor de televiziune, astfel încât puteai să 
le vezi numai o latură a trupului. Dar, chiar şi- 
aşa, numărul făcea totdeauna impresie. 

Poate că, dac-ar fi izbutit să producă un foarte 


mic vârtej sub picioare, ar fi fost capabil să se 
ridice cu el de la sol. Nu încercase niciodată 
asta până atunci, dar, spre surprinderea lui, 
reuşi. În plus, demonstraţia fu mult mai 
convingătoare decât orice se văzuse vreodată la 
posturile de televiziune. Dybbuk se înălţă chiar 
la treizeci de centimetri de podea, plutind astfel 
timp de câteva secunde, înainte de a cobori, 
încetişor, la loc. 

— Uluitor, zise Apollonius. N-am mai văzut pe 
nimeni să facă un număr de levitaţie atât de 
bun. Cum ai procedat? 

Dybbuk dădu din umeri, modest. 

— Antrenamentul, răspunse el. 

— Doar treisprezece ani şi execuţi nişte 
trucuri pentru care-ţi trebuie, de regulă, ani de 
zile ca să le faci perfect! Ani. Apollonius clătină 
din cap, cuprins de o autentică uimire. Care e 
cel mai bun truc al tău, culmea performanţei 
tale? 

— Trucul cu funia indiană. 

— Ai adus funia? 

— E în sală, zise Dybbuk. Am lăsat-o acolo, 
sub scaunul meu. 

Şi, chiar în timp ce spunea acestea, făcu să 
apară o funie groasă şi lungă sub scaunul lui, cu 
ajutorul puterilor de djinn. 

— Ai venit pregătit, aşa-i? 

Se întoarseră pe scenă, în faţa sălii acum 
goale. Dybbuk aduse funia, după care o aşeză 


cu grijă pe scenă într-un colac, ca un piton 
adormit. Apoi, în timp ce Apollonius o examina, 
Dybbuk făcu să apară de nicăieri un fluier. 

— Cum ai făcut asta? vru să ştie Apollonius. 

— Antrenamentul. 

Dybbuk se aşeză şi începu să cânte, iar funia 
se porni, încetişor, să se înalțe. Apollonius 
privea, părând uluit, cum funia se îndrepta şi se 
ridica spre reflectoarele de deasupra scenei. 

— E vreo sârmă în funie, nu-i aşa? 

Dybbuk lăsă jos fluierul şi se căţără ca o 
maimuţă pe funie, iar atunci când ajunse 
aproape de vârf, începu să se 
transsubstantizeze, ceea ce se văzu ca o perdea 
de fum care i-ar fi acoperit dispariţia. 

— Unde eşti? îl strigă Apollonius. Unde te-ai 
dus? 

Dybbuk lăsă funia să cadă la loc pe scenă şi, 
în timp ce Apollonius se ocupa cu examinarea 
acesteia, transportă norul de fum în care se 
aflau toţi atomii săi componenți în spatele sălii, 
unde se reconstitui şi apoi îl strigă pe celebrul 
magician. 

— Aici sunt! 

Dybbuk se întoarse pe scenă, unde Apollonius 
tot mai clătina din cap. 

— N-am mai văzut niciodată una ca asta. În 
toţi anii mei de magie. Vreau să spun, ai făcut 
ca trucul cu funia indiană să pară adevărat. 

Dybbuk rânji. Se distra de minune. 


— Ai tot ce-ţi trebuie, puştiule, continuă 
Apollonius. Eşti tânăr, arăţi bine şi ai mai mult 
talent decât am văzut vreodată. Nu ţi-ar plăcea 
să ai propriul show de televiziune? 

— Nu cred, îi răspunse Dybbuk, conştient 
acum de faptul că probabil mersese prea 
departe. 

Apollonius izbucni în râs. 

— Ce vrei să spui cu asta, cum adică nu crezi? 
Eşti un talent înnăscut. Un star. Şi eu pot să 
transform asta în realitate. Crede-mă, în câteva 
săptămâni ai putea să fii cel mai celebru 
personaj din America. Pot să te fac mai celebru 
decât însăşi celebritatea. 

Dybbuk continuă să clatine din cap. Mama lui 
avea să-l omoare. 

Apollonius avu impresia că Dybbuk era 
modest. 

— Nu glumesc. Vorbesc serios. Eşti exact ceea 
ce-i trebuia cu disperare magiei. Un magician la 
fel de important ca oricare star pop. Poate şi 
mai important. O să facem avere. lar fetele or 
să te iubească, Buck. Fetele or să te 
idolatrizeze, băiete! 

Asta îi atrase atenţia lui Dybbuk. 

— Fetele? 

— Sigur, fetele. O mulţime de fete. Îți plac 
fetele? 

— A, fireşte, dar... 

Acel „dar” era consecinţa faptului că Dybbuk 


era un pic cam timid cu fetele - cu fetele era 
atât de uşor s-o dai în bară! Existase o fată, pe 
numele ei Lisa, de care-i plăcuse foarte mult. Ea 
îşi pusese o dorinţă şi, deoarece Dybbuk voia 
din toată inima ca dorinţa ei să se 
îndeplinească, i-o îndeplinise el. Mai bine n-ar fi 
făcut-o. Dar o făcuse. Lisa îşi dorise ca Teddy 
Grosvenor, un băiat de la ei, de la şcoala din 
Palm Springs, „să dispară pur şi simplu”. lar 
Dybbuk învățase crudul adevăr al vorbelor pe 
care domnul Rakshasas le rostea mereu: 
„Dorinţele-s, la fiinţe, aidoma unor seminţe. 
Odată ce le-ai înghiţit, e mai greu să le scuipi 
afară.” 

— Fetele, stărui Apollonius. Ai face mai bine să 
te obişnuieşti cu ideea că sute de fete or să ţipe 
în faţa hotelului la care te-ai cazat şi or să-şi 
întindă corturile în faţa porţilor reşedinţei tale 
de la Hollywood. Or să-ţi trimită fotografiile lor şi 
şuviţe de păr. Or să te întâmpine, la sosire, pe 
aeroporturile din toată ţara. Or să leşine de 
emoție, când o să le dai autografe pe palme. Or 
să urle doar pentru că le-ai spus salut. 

— Sute? 

— Mii! 

Dybbuk făcu un semn de aprobare. Toate 
gândurile de a-şi întâlni tatăl îi dispăruseră 
acum din minte. Ştia pe cine voia să 
întâlnească. Voia să întâlnească fete. Mii de 
fete. 


În partea cealaltă a Americii, Nimrod o suna 
pe Jenny Sachertorte pe telefonul mobil, din 
interiorul vârtejului său. 

— Nimrod, îi spuse ea, tocmai mă duceam la 
culcare. Ce s-a întâmplat? Nu s-a arătat încă 
Marion Morrison? 

— Ba da, dragă doamnă, totul e bine la acest 
capitol, zise Nimrod. Ce mai face Dybbuk? 

— A, bine, cred eu. 

— John şi cu mine suntem în drum spre Palm 
Springs, ca să stăm de vorbă cu el pentru o 
misiune de salvare, îi explică Nimrod. 

— Păi, nu suntem acolo. Suntem în Las Vegas, 
la Winter Palace, într-o excursie de weekend. 
Dybbuk a vrut să vadă un spectacol. Am 
impresia că l-a înveselit cu adevărat. Tonul ei se 
aspri puţin. Are iarăşi probleme? Ce fel de 
misiune de salvare? 

— Pe lampa mea, n-are nicio problemă. Nimic 
de genul acesta. Poate c-ar fi mai bine să vă 
spun când o să vă văd pe amândoi. Îşi consultă 
ceasul. Să zicem, la micul dejun? Mâine- 
dimineaţă? La voi, la hotel? 

După un zbor de câteva ore, ajunseră în 
apropiere de Las Vegas. În întunericul nopţii din 
Nevada, oraşul părea un soi de meduză 
electrificată, imensă şi exotică, plutind pe o 
mare neagră ca tuşul. Nimrod ateriză în uriaşa 
parcare de la Marriott Winter Palace - un hotel 


de lux care imita faimosul palat regal din Sankt 
Petersburg, din Rusia. Se cazară şi se duseră 
imediat la culcare, obosiţi şi un pic răvăşiţi în 
urma lungului lor zbor. 

Dimineaţă, coborâră pentru micul dejun în 
Salonul Pompei, găsindu-i deja la masă pe 
Dybbuk şi pe Jenny Sachertorte, stând în tăcere 
şi privindu-şi fix cerealele. Pe chipurile lor se 
citea limpede că se certaseră. 

— Salut, Buck! zise John bucuros, dându-i în 
joacă un pumn în umăr. Ce faci, amice? 

Dybbuk nu-l luă în seamă. 

— Uite, o să trec direct la subiect, zise Nimrod 
şi le explică în detaliu planul său, de a-i reuni 
Faustinei spiritul cu trupul, permițându-i astfel 
să-şi împlinească destinul, acela de a deveni 
Djinnul Albastru al Babilonului. 

Bineînţeles, Jenny Sachertorte, care era mama 
Faustinei, începu să plângă. 

— Chiar crezi că ar fi posibil, Nimrod, s-o 
aducem înapoi pe Faustina, după toţi anii care- 
au trecut? 

— Da, îi răspunse el. Dar n-avem timp de 
pierdut. Dybbuk, aici de faţă, va trebui să 
meargă cu noi în Egipt şi... 

— Mă tem că asta n-o să se poată, interveni, 
cu răceală, Dybbuk. Am alte planuri. 

— Păi, ştii, zise John, nu trebuie să plecăm 
imediat. Vreau să spun că, dacă mai vrei să 
rămâi o zi în Vegas, sunt convins că se poate. 


— Nu înţelegi, replică Dybbuk. Atunci când 
spun că am alte planuri, înseamnă că am alte 
planuri... pentru tot restul vieții mele. Mi s-a 
oferit să am propriul show de televiziune. Şi n- 
am de gând să las să-mi scape o asemenea 
şansă, numai ca să plec cu voi într-o altă 
călătorie fără rost. Faustina s-a dus. Obişnuiţi-vă 
cu ideea. Îi aruncă o privire răutăcioasă mamei 
sale. Voi toţi. 

Se ridică de la masă şi se îndepărtă. Nimrod îl 
privi pe John şi-i făcu semn din cap să se ducă 
după el. 

John îşi lăsă şervetul şi-şi urmă vechiul prieten 
în Salonul lui Hercule, plin de aparate de jocuri 
mecanice şi de sute de oameni care le umpleau 
la repezeală cu fise. 

— E sora ta, Buck, zise el, prinzându-l din 
urmă. Eşti obligat s-o faci. 

— Sora mea a murit, replică el. 

— Nu, n-a murit, stărui John. S-a pierdut, asta-i 
tot. Tu poţi s-o găseşti. Nu se poate s-o 
părăseşti aşa, pur şi simplu. 

— Să nu crezi că n-am ghicit motivul pentru 
care faci asta, amice, zise Dybbuk. Crezi că poţi 
să-ţi aduci mama înapoi de la Babilon, dac-o pui 
pe Faustina în locul ei, ca Djinn Albastru. Ei 
bine, eu n-o să fac asta. 

— Dar e ceea ce-şi dorea Faustina, din câte se 
pare, nu se lăsă John. Uite, întreab-o pe mama 
ta, dacă nu mă crezi. 


— Ca s-o întreb, ar trebui să vorbesc cu ea, şi 
nu vreau să fac asta, ca nu cumva să încerce să 
arunce o vrajă de legare asupra mea. Ea sau 
Nimrod. 

— Nimrod n-ar face aşa ceva, zise John. 

— Zău? Dybbuk nu părea deloc convins. Uite, 
n-am nimic cu tine, dar chiar cred că ar fi mai 
bine ca noi doi să nu ne mai vedem. Eu o să fiu 
celebru. Şi nu vreau să se amestece nimeni din 
vechea mea viaţă, înţelegi? 

john se simţi dezamăgit de vechiul său 
prieten. 

— Ce fel de show de televiziune o să fie, la 
urma urmei? se interesă el. 

— Magie de stradă, îl informă Dybbuk. 

— Adică să-i păcăleşti pe oamenii creduli cu 
trucuri prosteşti de iuţeală de mână? 

— Adio, John, zise Dybbuk. Dac-o să mă mai 
vezi vreodată, prefă-te că nu mă cunoşti. 

— Nu te cunosc nici acum, ripostă John. 

Clătină din cap şi plecă. Dar nu ajunse prea 
departe, când zări o persoană pe care o 
recunoscu. 

Era Finlay Mecreeby. Finlay era fiul lui Virgil 
Mecreeby, mag şi vrăjitor, căruia John fusese 
odată obligat să-i îndeplinească trei dorinţe. 
Una dintre cele trei dorinţe fusese ca John să-l 
transforme pe bietul Finlay într-un şoim 
rătăcitor. Din fericire, John fusese capabil să-l 
readucă pe Finlay, în cele din urmă, la 


înfăţişarea lui originară, omenească, iar Finlay 
plecase împreună cu Edwiges, Djinnul Rătăcitor, 
ca să pună în practică unul dintre sistemele ei 
de a juca la ruletă, cu scopul de a câştiga 
suficienţi bani încât să-şi poată urma studiile. 
John îl găsi pe Finlay plimbându-se prin holul 
hotelului. Cel puţin, John îşi închipui că el era - 
Finlay arăta cu mult mai înalt decât îşi amintea. 

— Finlay, ce cauţi aici? 

— Încerc să mă feresc de pază, zise Finlay. 
Sunt prea tânăr ca să pot juca la aparate. Or să 
mă azvârle afară, dacă mă găsesc. 

— Ce s-a întâmplat cu sistemul pentru ruletă? 

— A, sistemul a fost minunat, răspunse Finlay. 
Numai că Edwiges a tot încercat s-o facă pe 
mama cu mine. Îmi voia binele, dar după o 
vreme a trebuit s-o şterg. 

— Şi cu şcoala cum a rămas? 

— Mi-am găsit un loc la o şcoală cu internat 
din Anglia, zise Finlay. Totul a fost plătit în 
avans de Edwiges. Trebuie să mărturisesc, a 
fost foarte drăguță. Dar, până să încep şcoala, 
îmi umplu timpul. Nu e chiar atât de uşor să joci 
la jocurile de noroc, puştan fiind. Ca să fiu 
sincer, îmi cam caut un serviciu. Să treacă 
vremea, până începe şcoala. 

John avu o inspiraţie de moment. 

— Îţi dau eu de lucru. Aruncă o privire în jur și- 
| zări pe Dybbuk de cealaltă parte a Salonului lui 
Hercule. Îl vezi pe băiatul de colo? Cel cu tricoul 


rock şi cizme de motociclist? 

— Încruntat, cu plete, brunet? 

John încuviinţă. 

— Ala e. 

— Ce-i cu el? 

— Vreau să-l urmăreşti, îi zise John. Să afli cu 
cine se întâlneşte, cu cine vorbeşte, unde se 
duce. 

— M-am prins, spuse Finlay. Ca un detectiv 
particular. 

— Exact. John îşi scoase portofelul şi-i întinse 
toţi banii pe care-i avea la el. Uite, ăştia ar 
trebui să-ţi acopere cheltuielile pe câteva zile. 
Ca să ţinem legătura, sună la casa din New 
York. Suntem în cartea de telefon. 

— Mersi, John, zise Finlay. Îţi rămân dator. 
Apropo, cum îl cheamă pe puşti? Pe cel pe care- 
| urmăresc. 

— Dybbuk Sachertorte, îl informă John. Şi nu e 
chiar un puşti. E djinn. 

Finlay rânji. 

— Cu un nume ca ăsta? Probabil că e totuna. 


Capitolul 4 
Miracol pe Madison Avenue 


Atunci când se întâmplă un accident, de obicei 
este urmat de alte două. Să gândeşti altfel 
înseamnă că nu înţelegi natura tridimensională 
a Norocului, care reprezintă o forţă în Univers, 
la fel ca masa şi timpul. Marele savant Albert 
Einstein n-a sesizat niciodată cu adevărat 
importanţa Norocului, după cum el însuşi a 
recunoscut, atunci când a afirmat că nu poate 
să creadă „că Dumnezeu joacă barbut cu 
Universul” şi că ar fi putut la fel de bine să fi 
scris E/ ecuaţia E=mc?, care îl făcuse celebru pe 
matematician. 

După cum ştiu unii, djinnii sunt singurele fiinţe 
de pe pământ care pot să influenţeze Norocul, 
în bine sau în rău. Dar până şi djinnii pot să 
păţească accidente. Mai ales atunci când sunt 
obosiţi şi tulburaţi, ca Philippa, care-şi făcea griji 
în legătură cu părinţii ei şi cu doamna Trump. Şi 
aşa s-a făcut că Philippa, trecând de colţul 
străzii în drum spre spital, unde voia s-o viziteze 
pe doamna Trump, a ajuns să traverseze prin 
faţa unui autobuz. 

Autobuzul, unul de pe linia patru, îndreptându- 
se spre nord, pe Madison Avenue, se deplasa cu 
viteză şi Philippa n-ar fi avut niciun motiv 
plauzibil pentru care să nu-l audă venind. In 
mod normal, probabil c-ar fi fost omorâtă. Se 


ştie despre autobuzele din Manhattan că sunt 
neiertătoare faţă de cei care se nimeresc să 
treacă prin faţa lor. Mai ales cele de pe linia 
patru. (La chinezi, patru este un număr foarte 
nenorocos, fiind desemnat de acelaşi cuvânt 
folosit pentru moarte, motiv pentru care rareori 
putem vedea chinezi circulând cu numărul 
patru, spre nord, pe Madison Avenue.) Spre 
norocul ei, Philippa nu fu călcată şi omorâtă. 

Un poliţist călare, care tocmai trecea prin 
preajmă, se repezi în galop, o înşfăcă de guler, 
o smulse din calea autobuzului care venea în 
viteză şi-i salvă viaţa. 

— Ce naiba crezi că faci? răcni el, după ce o 
văzu din nou la loc sigur, pe trotuar. Putea să te 
omoare. 

Polițistul avea o faţă de forma şi de culoarea 
unei cărămizi, altfel spus, pătrăţoasă, roşie şi 
dură. 

— Îmi pare rău, zise Philippa, simțind cum i se 
înmoaie picioarele, pe măsură ce începea să 
înţeleagă cât de puţin lipsise să n-o păţească. 

Se aşeză pe pragul unui restaurant franțuzesc 
de lux. 

— Ar fi cazul să-ţi pară, ţipă polițistul. 
Descălecă, îşi legă calul de un felinar de stradă 
şi reîncepu să urle la ea. Ar fi cazul să-ţi pară, 
micuță domnişoară sinucigaşă! îşi scoase pixul 
şi carnetul cu formulare pentru amendă. O să-ţi 
dau o amendă, ca să-ţi aminteşti să te uiţi pe 


unde mergi. 

Nu întotdeauna persoana care-ţi salvează 
viaţa e şi cea mai drăguță. Sau cea care merită 
mai mult să aibă parte de un mare noroc. Cu 
toate acestea, Philippa ştia că era de obligaţia 
ei, solemnă, în calitate de djinn bun, să-l 
răsplătească acum pe poliţist în modalitatea 
tradiţională, consfinţită de datină. 

— O să vă dau şi eu ceva, zise ea. 

— Să-mi dai, hm? repetă polițistul. Ce anume? 

— Trei dorinţe. 

— Trei dorinţe? Polițistul zâmbi. Mi-aş fi dorit 
să am trei dorinţe. Chiar mi-aş fi dorit. Nici n-ai 
idee. Presupun că eşti un geniu, aşa-i? 

— Ceva de genul ăsta. Apropo, tot mai aveţi 
dreptul la trei dorinţe. Prima dorinţă pe care v- 
aţi exprimat-o duce la o eroare logică de 
cauzalitate. Nu puteţi să vă doriţi ceva din ceea 
ce aveţi deja, fiindcă eu nu pot să vă dau ceea 
ce deja v-am dat. Dar, dacă sunteţi dispus să vă 
irosiţi o dorinţă, eu pot să vă dovedesc că aveţi, 
într-adevăr, dreptul la trei dorinţe, domnule 
agent. Cu toate că, desigur, atunci o să 
rămâneţi doar cu două dorinţe. 

— Mi-aş dori să înţeleg despre ce vorbeşti, 
puştoaico, zise polițistul... 

— FABULONGOSHOOMARVELISHLYWONDERPI 
PICAL! 

„Şi, deodată, polițistul înţelese despre ce 
vorbea Philippa. 


— Sfinte Sisoe! exclamă el. Chiar eşti un djinn. 

— Mi-aţi salvat viaţa, zise Philippa. Vă sunt 
datoare. Şi, chiar dacă aţi fost un pic ticălos, 
dacă nu vă supăraţi că v-o spun, sunt obligată 
să vă acord îndeplinirea a trei dorinţe. Sau, ca 
să respectăm adevărul, două, din moment ce v- 
aţi exprimat deja una. Numai că trebuie să aveţi 
grijă acum. Cu o gură slobodă ca a 
dumneavoastră, ar fi foarte uşor să călcaţi în 
străchini şi să le irosiţi pe celelalte două, 
„dorindu-vă” să ştiţi ce trebuie să faceţi. 
Credeţi-mă, am mai văzut întâmplându-se de- 
astea. 

Polițistul îşi scoase cascheta şi se scărpină în 
creştet. 

— Ai dreptate, zise el. Sunt un ticălos. Mi-aş fi 
dorit să nu fiu aşa, dar ce pot să fac? Asta se 
trage din faptul că am de-a face cu o grămadă 
de alţi ticăloşi. Uneori, meseria asta scoate la 
iveală tot ceea ce e mai rău din mine. 

—N-o să mai fie aşa, zise Philippa şi, 
murmurându-şi cuvântul de concentrare, îi 
îndeplini dorinţa poliţistului. 

Imediat, chipul lui căpătă un aspect mai puţin 
asemănător cu o cărămidă, ceva mai puţin 
pătrăţos, ceva mai puţin roşu şi ceva mai puţin 
dur. Izbuti chiar să schiţeze un zâmbet, lucru pe 
care muşchii feţei sale nu-l mai realizaseră în 
atâţia ani de proastă dispoziţie, în serviciul de 
poliţist. 


— Două s-au dus, mai e una, anunţă Philippa. 

— Hei! exclamă polițistul. Ştii ceva? Chiar mă 
simt un pic diferit. De parcă n-aş fi un tip chiar 
atât de rău, la urma urmei. 

— Pentru că nici nu sunteţi, îi confirmă 
Philippa. Sunteţi un tip bun. Un tip foarte 
cumsecade. Probabil că, în adâncul sufletului 
dumneavoastră, aţi fost întotdeauna tipul ăsta 
bun. Pot să v-o garantez, căci n-a fost nevoie de 
prea multă putere ca să-l scot la iveală. 

Polițistul o mângâie cu afecţiune pe Daisy, 
iapa sa. Nu se purtase mereu la fel de drăguţ cu 
Daisy. Fuseseră ocazii când o călărise puţin cam 
brutal. Şi abia acum îşi aminti el de ce ajunsese, 
în primul rând, poliţist călare. Pentru că iubea 
caii. Şi nu doar caii. lubea toate animalele. 
Numai gândul la cât de mult iubea animalele îi 
aduse o lacrimă în colţul ochiului. 

— Ştii ceva, fetiţo? zise el, lăsând să-i scape 
un oftat puternic. Urăsc felul în care oamenii 
maltratează fiinţele vii. Făcu un semn cu capul 
către meniul afişat în vitrina restaurantului în 
faţa căruia se aflau încă. Adică, numai uită-te şi 
tu ce chestii mănâncă oamenii în oraşul ăsta! 
Unele dintre ele înseamnă atât de multă 
cruzime împotriva animalelor. 

În timp ce vorbea, lacrimile începură să 
şiroiască pe faţa lui grăsună. 

— Vrei să ştii care mi-e cea de-a treia dorinţă? 
îmi doresc ca nimeni din New York să nu mai 


poată mânca pâte de foie gras. Asta-mi doresc. 
Ca nimeni să nu mai poată mânca pâte de foie 
gras. 

Philippa aruncă o privire spre meniu, văzu că 
scria acolo şi pâté de foie gras printre hors 
d'oeuvres - ceea ce înseamnă aperitive, pe 
franţuzeşte - şi se gândi preţ de o clipă cum ar 
putea să-i îndeplinească dorinţa altruistă, de 
iubitor de animale, a poliţistului. Ea habar n- 
avea cât de mulţi oameni din Manhattan se 
dădeau în vânt după pâte de foie gras. Mai mult 
decât atât, chiar simțindu-se atât de puternică 
pe cât se simţea în prezent, n-avea idee c-ar fi 
putut să afecteze gusturile a sute, poate chiar a 
mii de newyorkezi. Dar îndeplinirea unei dorinţe 
era îndeplinirea unei dorinţe. Aşa că se hotări 
să-i îndeplinească poliţistului cea de-a treia şi 
ultima dorinţă în cel mai simplu şi direct mod 
posibil: făcând să dispară pur şi simplu întregul 
stoc de pâté de foie gras al oraşului. În 
consecinţă, la câteva secunde după ce ea îşi 
pronunţă cuvântul de concentrare, nu mai 
exista nicio fărâmă de pâté de foie gras în New 
York şi nici măcar nu se pomenea despre un loc 
în care s-ar putea găsi aşa ceva. 

— lată, zise ea triumfătoare, ciocănind în 
vitrină, în dreptul meniului. Exact cum aţi cerut. 
S-a dus. Nimeni nu mai poate să mănânce pâté 
de foie gras în New York. Mulţumit? 

Polițistul dădu din cap. 


— Mda, zise el. Îţi mulţumesc mult, fetiţo. 

— Nu, eu vă mulţumesc, replică ea, pentru că 
mi-aţi salvat viaţa. 

— Să ai grijă, de-acum. 

Şi apoi, cu un zâmbet larg pe faţă, polițistul 
încălecă pe iapa lui şi porni spre parc. 

Philippa simţi că a săvârşit o faptă bună. Dar, 
în loc să se felicite pentru faptul că ajutase pe 
cineva să devină un om mai bun, mai bine şi-ar 
fi amintit, totuşi, că orice utilizare a puterilor de 
djinn în lumea oamenilor obişnuiţi are efecte 
hazardate şi imprevizibile, chiar şi atunci când 
aceste puteri sunt folosite pentru ceva cu totul 
nevinovat în aparenţă, cum ar fi salvarea 
ficaţilor câtorva gâşte franţuzeşti - fiindcă din 
aşa ceva se face pâté de foie gras, din ficat de 
gâscă îngrăşată. Şi, dacă djinnii se arată uneori 
reticenţi când e vorba să le îndeplinească 
oamenilor de rând trei dorinţe, n-o fac din 
pricină că ar fi meschini sau zgârciţi, ci pentru 
că au învăţat că îndeplinirea dorințelor fiinţelor 
omeneşti are consecinţe nevăzute Şi 
neprevăzute. Chiar şi în cazul dorințelor 
exprimate cu bune intenţii. 

Acesta este un aspect al vieţii care-i ia unui 
tânăr djinn cel mai mult timp până să-l înveţe. 
Uneori, lecţia este, de asemenea, dură. Aşa cum 
îi plăcea domnului Rakshasas să spună: „Să-ţi 
pui o dorinţă e ca şi cum ai aprinde un foc. E 
normal să te gândeşti că fumul ar putea să-l 


facă pe un altul să tuşească.” 

Există un vechi cântecel pentru copii care 
explică felul în care lucrurile mărunte pot avea 
consecinţe de mari proporţii. Sună cam aşa: 


Din lipsa unui cui, potcoava se pierdu. 
Potcoava fiind lipsă, şi calul se pierau. 
Lipsindu-i calul, călărețul se pierau. 

Lipsind un călăreț, războiul se pierau. 
Pierzându-se războiul, regatul se pierdu. 

ȘI totul numai fiindcă un cui la locul lui nu fu. 


În cazul de faţă, din cauza dorinţei pe care 
Philippa i-o îndeplini poliţistului, se porni un 
întreg lanţ de evenimente, unul conducând 
rapid la altul. Probabil că a fost mai bine că 
Philippa n-a făcut niciodată legătura dintre 
îngrozitoarele întâmplări din lume şi cea de-a 
treia dorinţă îndeplinită acelui poliţist din New 
York. 

Djinnii au un nume pentru acest gen de 
ghinion: kismet, care vine din persanul qismat. 
Potrivit Legilor prescurtate ale Bagdadului, 
înseamnă „ceea ce e menit”. 


Ajunsă cu bine din nou acasă, Philippa 
deschise televizorul şi încercă să se relaxeze. 
Dar nu putu să nu observe că multe dintre 
emisiunile ei preferate de televiziune fuseseră 
scoase din program. Conform ştirilor televizate, 


aceasta se întâmplase din cauza unei companii 
de televiziune cu sediul în Las Vegas, numită LZ 
Kid TV, care cumpărase printr-o campanie 
agresivă toate emisiunile de televiziune cotate 
drept cele mai bune, depozitând pur şi simplu 
casetele într-o pivniţă, acolo unde nimeni nu 
putea să le vadă. 

— E cel mai bun loc pentru ele, dacă e să mă 
întrebi pe mine, zise domnul Groanin. Unele 
dintre emisiunile astea pe care le urmăriţi la 
televizor, voi, copiii, sunt porcării. Îţi zic eu, 
unele dintre emisiunile astea care par să-ți 
placă atât de mult sunt doar porcării. 

Philippa închise televizorul. 

— Bine, atunci, hai pe afară, zise ea. 

— Şi cum rămâne cu tatăl tău? întrebă 
Groanin, care nu era dispus să iasă nicăieri prin 
Manhattan. 

— O să aibă Doc grijă de el. Deja se simte mai 
bine. 

— E un miracol ce poate face femeia aia, 
comentă Groanin, căruia îi plăcea de Marion 
Morrison mai mult decât ar fi recunoscut 
vreodată faţă de Philippa. 

— Ştiu, zise ea. Hai să mergem la Muzeul 
Metropolitan. Au un exemplar din faimoasele 
statui ale războinicilor de teracotă, împrumutat 
din China. Mi-am propus de mai mult timp să 
mă duc s-o văd. În plus, Metul e plin de lucruri 
super. O să-ţi placă. 


— Mă îndoiesc, mârâi Groanin, întinzându-se 
să-şi ia haina. Dacă-ţi aminteşti, domnişoară, 
am avut odată o experienţă neplăcută într-un 
muzeu. Un tigru mi-a mâncat braţul. Totuşi, o să 
mă las pradă?, dacă aşa vrei tu. 

Muzeul Metropolitan, de pe Fifth Avenue, se 
afla la câteva străzi distanţă de casa familiei 
Gaunt, de pe strada 77 Est. Din faţă, arata ca un 
fel de templu de dimensiuni gigantice, cu 
coloane înalte şi o scară largă cât un teren de 
fotbal. Numai că muzeul era închis, din cauza 
unei greve de 24 de ore declarate de personalul 
administrativ, iar treptele erau înţesate de 
oameni purtând pancarte şi strigând ceva din 
răsputeri. Philippa şi domnul Groanin Stătură 
câteva clipe să citească pancartele, pe care 
erau înscrise sloganuri ca: MUZEUL 
METROPOLITAN AL GROAZEI, NU INTRAŢI ÎN 
GALERIILE FANTOMA, METSTRIGOI şi VIZITATORI 
DE NOAPTE ÎNSEAMNĂ INTERZIS 
VIZITATORILOR. 

O conversaţie de câteva minute cu unul dintre 
angajaţi le dezvălui faptul că îngrijitorii se aflau 
în grevă, deoarece, zicea el, Metropolitanul era 
bântuit. Câţiva dintre ei povestiseră că văzuseră 
şi auziseră strigoi în Aripa Sackler, precum şi în 
Galeriile de artă chineză, de la etajul al doilea. 


” Joc de cuvinte, expresia folosită fiind /'m game, care poate fi 
interpretată şi ca „intru în joc”, dar şi ca „sunt vânat” sau „sunt 
infirm”. 


— Eu aş spune că vor doar mai mulţi bani, zise 
Groanin, în timp ce se întorcea acasă, împreună 
cu Philippa. Părerea mea e că unul dintre băieţii 
ăia care lucrează la Met a citit asta. 

Şi îi arătă fetei un exemplar din Daily 
Telegraph, din ziua precedentă, atrăgându-i 
atenţia asupra unui titlu de pe prima pagină 
care anunţa: FANTOMELE BÂNTUIE BRITISH 
MUSEUM. 

— E foarte probabil să fi citit cineva asta şi să 
se fi gândit că sună ca o modalitate bună de a 
obţine un salariu mai mare. 

Philippa citi din mers articolul din ziarul lui 
Groanin. 

— Nu sunt sigură, zise ea. Treaba asta are o 
semnificaţie, dar nu ştiu precis care. 


Ajungând acasă, Philippa şi  Groanin 
descoperiră că John şi cu Nimrod se întorseseră 
din Las Vegas. Erau în bibliotecă, stând la taifas 
cu domnul Rakshasas şi povestind despre tot ce 
făcuseră la Hotelul Winter Palace. 

— Prin urmare, acum ce se întâmplă? întrebă 
Philippa, după ce fratele şi unchiul ei îşi 
încheiară explicaţiile cu privire la lipsa lor de 
succes. Am irosit două zile încercând să-l 
aducem pe Dybbuk de partea noastră. 

— Încă nu-i totul pierdut, zise Nimrod. Însoţit 
de domnul Rakshasas, pentru care lumea 
eterică e mai confortabilă, la vârsta lui, unul 


dintre voi, copii, va trebui să se ducă după 
Faustina, în locul lui Dybbuk. 

John se uită la Philippa. 

— Aminteşte-mi, te rog, îi ceru el, ce 
înseamnă mai exact lumea eterică? 

— Lumea spiritelor, John, îi răspunse domnul 
Rakshasas. Lumea stafiilor, a fantomelor şi a 
nălucilor din aceeaşi categorie. 

— A, lumea a'a. 

John se înfioră, tulburat. Lui nu-i plăceau 
stafiile, iar întâlnirea cu stafia faraonului 
Akhnaton nu avusese darul să-i schimbe 
părerea despre ele. Stafiile erau 
înspăimântătoare. Mai ales cele care umblau 
prin locurile bântuite şi-i speriau pe oameni. 

Philippa, căreia stafiile îi plăceau şi mai puţin 
decât fratelui său, tocmai se pregătea să se 
ofere totuşi voluntar, când interveni Groanin. 

— Lumea spiritelor poate fi înspăimântătoare, 
chiar dacă eşti djinn. Mai ales atunci când nu 
poţi, de fapt, să te bazezi pe folosirea propriilor 
puteri de djinn. 

Urmă o lungă tăcere. 

— Am spus eu asta? întrebă Nimrod. Nu, 
probabil că n-am făcut-o. Puterile de djinn sunt 
drastic limitate în lumea eterică. A, poţi să faci 
câte ceva, dar puţin. Să iei pe cineva în 
stăpânire, să zornăi un lanţ, să deschizi o uşă - 
nu că ai avea nevoie, fireşte. Dar cuvântul de 
concentrare nu-ţi foloseşte la nimic, din păcate. 


— Putem pătrunde în lumea spiritelor numai 
ca spirite, adăugă domnul Rakshasas. Dar 
puterile de djinn nu fac parte din acea lume. 

— Mai pe şleau, nu poţi să-ţi pui mintea cu 
materia, acolo unde nu există materie, preciză 
Nimrod. Dar, într-un fel, se pot obţine mai 
multe. Veţi descoperi că timpul se mişcă mult 
mai încet în lumea spirituală. 

Preţ de câteva clipe, niciunul dintre copii nu 
scoase o vorbă. Dar, în cele din urmă, simțind 
teama mai mare faţă de stafii a surorii sale, 
John luă cuvântul. 

— Cred c-ar fi mai bine să mă duc eu, zise el. 

— Bun băiat, îl lăudă domnul Rakshasas. 
Sigur, e adevărat ceea ce se spune: atunci când 
te temi să auzi un lucru, mai bine îl spui tu 
însuţi primul. Dar vom avea grijă unul de 
celălalt, socotesc eu. 

— Foarte bine, atunci, zise Nimrod şi continuă. 
Tu, Philippa, ne vei însoţi pe mine şi pe Groanin 
la Londra, unde vom încerca să găsim trupul 
Faustinei şi să-l aducem aici, ca să-l reunim cu 
spiritul ei. 

— Stai un pic, îl întrerupse Philippa. Am crezut 
c-ai spus că știi unde îi e trupul. Ai spus că e 
într-o clinică particulară pentru djinni. 

— Aşa am spus, recunoscu Nimrod. Dar nu e 
aşa. Se pare că a fost un soi de greşeală de 
înregistrare. E ceva destul de obişnuit în 
spitalele britanice. Crede-mă, încurcă deseori 


pacienţii, ca şi trupurile, să nu mai vorbim 
despre organele oamenilor. Se pare că 
ambulanţa a uitat s-o ia. Prin urmare, e posibil 
ca trupul să fie tot acolo unde l-a lăsat Faustina. 
La Madame Tussaud. 

— În Muzeul figurilor de ceară? întrebă 
Groanin. 

— Exact. 

— Uhh, se cutremură majordomul. Nu-mi 
place cum sună asta. Expoziţiile cu figurile de 
ceară sunt locuri înspăimântătoare. Cu stafii şi 
chestii de-astea. Poate chiar mai rele de-atăt. 
Când eram flăcău, cei de la Tussaud te plăteau 
cu douăzeci de lire sterline dacă îndrăzneai să-ţi 
petreci noaptea în Camera Ororilor. Cei care-au 
încercat şi-au ieşit din minţi sau li s-a albit părul 
din cauza groazei simţite acolo. 

— Mulţumesc, Groanin, zise aspru Nimrod. E 
suficient. 

— Mai e un lucru pe care nu-l înţeleg, 
interveni Philippa. Dacă John se duce în lumea 
spirituală s-o caute pe Faustina, eu cum aş 
putea să merg la Londra cu voi? Cum rămâne cu 
tata? N-ar trebui să rămânem în apropierea lui, 
ca să contracarăm efectele vrăjii de legare 
Matusalem a mamei? 

— E foarte simplu, îi răspunse Nimrod. O să-i 
dai lui John toate puterile tale. lar el o să-şi lase 
trupul aici, acasă. O să aibă nevoie doar de o 
mică parte din puterile de djinn, cât să iasă din 


trup. Restul va rămâne aici, lângă tatăl vostru. 
Asta va contracara vraja de legare, cum spuneai 
tu. 

Philippa făcu o față lungă. 

— Vrei să spui că acuma trebuie să-i suflu eu 
lui în ureche? 

— Mă tem că da, confirmă Nimrod. 

— Să nu crezi că eu de-abia aştept, zise John. 
Mai degrabă m-aş întâlni cu stafia lui Akhnaton, 
decât să te las să-mi simți gustul urechii, 
surioară. 

— Gata, gata, îi potoli domnul Rakshasas. N- 
au nimic nou a spune cei care-şi vorbesc de rău 
propriile rude. 

— Bine, frățioare, îmi cer scuze, cedă Philippa. 
Uite, îţi sunt chiar recunoscătoare pentru faptul 
că te duci tu în lumea spirituală, în locul meu. ŞI 
mă gândeam că n-o să trebuiască să baţi tot 
drumul până la Cairo, ca să pătrunzi în lumea 
eterică prin portalul unui templu egiptean. Poţi 
s-o faci chiar de-aici, din New York. De la Met. 
Au un templu acolo. Templul din Dendur. 

— Pe lampa mea! exclamă Nimrod. Sigur că 
da. E unicul templu egiptean aflat în emisfera 
vestică. Un dar primit de Statele Unite de la 
poporul egiptean, în 1965. 

— Numai că muzeul e închis în clipa de faţă, 
adăugă Philippa. Domnul Groanin şi cu mine am 
încercat să mergem acolo astăzi, ceva mai 
devreme. 


— Închis? 

— Personalul administrativ al muzeului e în 
grevă, explică ea. Pentru că, spun ei, clădirea ar 
fi bântuită. Tipul cu care am vorbit susţine că 
activitatea fantomelor pare să fie localizată în 
Aripa Sackler şi în Galeriile de artă chinezească 
de la etajul al doilea. 

— Acelaşi lucru pare să se fi întâmplat la 
Londra, domnule, adăugă Groanin, arătându-i 
ziarul lui Nimrod. ŞI la Paris, şi la Berlin... 

— Interesant, rosti gânditor Nimrod. Poate că 
John şi domnul Rakshasas vor afla mai multe 
când vor ajunge în Aripa Sackler. 

— În Aripa Sackler? repetă John. 

— Acolo se află Templul din Dendur, îi explică 
Philippa. La Met. 

— Când pornim? mai întrebă John. 

— Acum, desigur, îi răspunse Nimrod. 

— Aşa-i, întări domnul  Rakshasas. Nu-i 
moment mai bun decât cel prezent. Afară de 
cazul în care eşti mort. 

John înghiţi în sec. 

— O să întâlnim oameni morţi adevăraţi, în 
lumea spiritelor? 

— Nu ca atare, nu, zise domnul Rakshasas. 
Morţii li se par suficient de adevăraţi celor ca ei, 
în lumea spiritelor. Dar ei nu sunt oameni. Nu 
mai sunt. lată de ce nici nu spun poveşti!”. Cu 


10 Parafrazare a titlului unui roman celebru, al scriitorului britanic 
Ernest William Hornung (1866-1921), Dead Mm Tell No Tales (Morţii 


siguranţă, ai mai multe de învăţat dintr-o 
expediţie în cimitir. 


Capitolul 5 
Ka-ul slujitor al templului din Dendur 


Philippa îi restitui puterile lui John şi, în acelaşi 
timp, îi transferă propriile puteri, suflându-i în 
ureche. 

Apoi, John îşi luă rămas-bun de la ea, de la 
Nimrod şi de la Groanin, după care, însoţit de 
domnul Rakshasas, se duse în camera lui, îşi 
întinse trupul pe pat şi, lăsându-şi aproape toate 
puterile în interiorul trupului, se pregăti să-şi 
înalțe spiritul spre tavan. 

Pentru o clipă, se simţi de parcă ar fi crescut 
mai înalt, mult mai înalt, numai că atunci când 
privi în jos se pomeni holbându-se la un băiat 
înăltuţ, arătos, brunet, pe care cu greu putu să-l 
recunoască. Pentru o clipă, crezu că era 
Dybbuk. Şi mai trecu o fracțiune de secundă 
până să-şi dea seama, tresărind, că de fapt se 
privea pe el însuşi. 

— Fără îndoială, te descurci de minune, auzi 
spunând o voce de lângă el. 

Era domnul Rakshasas, fireşte, pe care nu 
putea să-l vadă, dar, fapt destul de ciudat, al 
cărui miros putea să-l simtă destul de desluşit. 
Trupul bătrânului djinn era acum aşezat pe 


nu spun poveşti), publicat pentru prima dată în 1897. 


fotoliul preferat al lui John. 

— Ai vrea să ne ţinem de mână sau crezi că 
eşti destul de mare încât să încerci şi fără? 

— Cred c-o să încerc fără, îi răspunse John, 
căruia nu-i plăcea să se ţină de mână cu nimeni. 

— În cea mai mare parte a timpului, o să fim 
invizibili, îl informă blajinul bătrân. Dar, dacă ne 
rătăcim, să stai undeva unde e mai rece, ca să 
te pot zări un pic şi să vin după tine. Numai 
străduieşte-te să n-o faci undeva unde mai sunt 
oameni, altminteri or să creadă că eşti o stafie. 

— OK. 

— Dacă începi să intri în panică la ideea că 
eşti un spirit liber sau simţi că te apucă râul 
astral, atunci nu trebuie decât să te strecori în 
trupul unui mundan, timp de cinci minute, şi să 
te odihneşti. Cu siguranţă, asta o să-i ofere 
persoanei în cauză un moment drăguţ de déjà 
vu, aşa că nu trebuie să-ţi faci griji. 

— Ce-i ăla un moment de déjà vu? 

— Atunci când cineva îşi închipuie c-a mai 
făcut cândva un lucru pe care, de fapt, îl face 
pentru prima dată. 

— Înţeleg. 

— Dar numai în lumea fizică ne vom simţi ca 
nişte stafii. Din clipa în care vom intra prin 
portal, ni se va părea că suntem din nou reali. 
Eu voi putea să te văd, iar tu vei putea să mă 
vezi. Ca să nu mai punem la socoteală şi 
celelalte spirite pe care le-am putea întâlni pe 


drum. 

— Tocmai asta mă îngrijorează. 

Porniră plutind pe scară în jos, ieşiră pe uşa 
din faţă a casei - fără s-o deschidă, desigur - şi 
se îndreptară spre Central Park. La propunerea 
domnului Rakshasas, zburau la vreo trei metri 
deasupra solului, ca să nu trebuiască să treacă 
prin oameni. În plus, aşa le era mai uşor şi să 
traverseze. 

Pe Fifth Avenue, cotiră la dreapta şi plutiră 
mai departe spre Muzeul Metropolitan, unde 
angajaţii grevişti încă mai erau adunaţi pe 
trepte. John avea senzaţia că domnul Rakshasas 
se mişca mult mai uşor ca spirit, decât ca trup. 
Şi mult mai repede, de asemenea. Nu putea să- 
şi dea seama cu cât mai repede, până când, 
urcând treptele, zări câţiva angajaţi îngroziţi, 
arătând spre uşile de sticlă de la intrarea din 
strada 81. Ajungând el însuşi la acea intrare, 
zări şi el ceea ce îi speriase pe ei: conturul şters 
al siluetei domnului  Rakshasas, plutind, 
fantomatic, deasupra imensei întinderi a 
pardoselii din marmură. John ghici ce se 
întâmplase. Afară, era o vreme călduroasă şi, cu 
toate că muzeul era închis vizitatorilor, 
instalațiile de aer condiționat funcționau. Prin 
urmare, aerul mai rece din interiorul muzeului 
făcuse ca domnul Rakshasas să devină aproape 
vizibil. 

— Aduceţi echipa aia de televiziune aici, ţipă 


unul dintre grevişti. E o stafie care se îndreaptă 
spre biroul personalului! 

John privi cum, fără să-şi dea seama de 
agitația pe care o provocase, domnul Rakshasas 
dispare dincolo de biroul personalului, 
îndreptându-se către nord, spre Galeriile 
egiptene şi spre Aripa Sackler. Şi, dorind să 
evite riscul de a fi filmat de echipele de 
televiziune, care-şi îndreptau acum camerele 
spre uşile de sticlă - era convins că tocmai 
rataseră ocazia de a-l filma pe domnul 
Rakshasas - John se hotări să caute o altă 
intrare în Met. 

Plutind pe deasupra capetelor oamenilor, care 
acum se zgâiau prin uşi, în speranţa că vor 
vedea o stafie adevărată, John ocoli muzeul 
până pe latura opusă şi pătrunse pe o fereastră 
înaltă, deschisă, de la primul etaj. Odată ajuns 
în muzeu, pluti prin Galeriile de artă 
chinezească şi tocmai se pregătea coboare spre 
Aripa Sackler, când observă că una dintre 
vitrinele muzeului fusese spartă, iar exponatul, 
scos. Cuprins de curiozitate, se opri pentru o 
clipă, să citească  plăcuţa explicativă, 
constatând că o nepreţuită colecţie de piese de 
jad, expusă acolo, fusese furată, din câte se 
părea. Asta îl făcu pe John să se întrebe dacă 
furtul are cumva vreo legătură cu stafiile care 
se presupunea c-ar fi bântuit muzeul. Dar acum, 
nimic din toate acestea nu mai părea important. 


Trebuia să-l prindă din urmă pe domnul 
Rakshasas. 

La etajul de dedesubt, găsi Aripa Sackler a 
muzeului şi un mic templu din gresie, deloc 
deosebit de cele pe care le văzuse John în Egipt. 
Cu excepţia faptului că templul acesta se afla 
într-un enorm salon modern, înconjurat de un 
mic lac cu apă. O privire aruncată asupra 
informaţiilor înscrise pe peretele salonului 
confirmă ceea ce bănuia John. Acesta era 
Templul din Dendur. 

Închipuindu-şi că domnul Rakshasas trebuie să 
fi ajuns deja acolo, John îl strigă cu voce tare. 

— Domnule Rakshasas? zise el. Sunt eu, John. 
Unde sunteţi? 

Spre surprinderea lui, nu primi niciun răspuns. 
John strigă din nou şi, plasându-se aproape 
imediat deasupra unui aparat de aer condiţionat 
din podea, făcu astfel încât să devină mai puţin 
invizibil. | se părea curios să se vadă pe sine 
astfel: era acolo şi, totuşi, nu era. Ca o imagine 
reflectată pe suprafaţa unei ape. 

— Domnule Rakshasas? zise el, ceva mai tare, 
de data aceasta. Aici sunt. 

— Taci, John, taci, şopti domnul Rakshasas. 

Printr-un gest instinctiv, John privi în jur şi 
văzu... NIMIC. 

Simti cum domnul Rakshasas îl trage de lângă 
aparatul de aer condiţionat, apoi îşi zări propriul 
trup dispărând, pe măsură ce spiritul i se 


încălzea la loc. 

— Ce este? şopti spre silueta pe care acum 
putea s-o simtă, dar nu s-o şi vadă lângă el. 

— Nu ştiu sigur, îi răspunse, tot în şoaptă, 
domnul Rakshasas. Dar gândesc că e ceva 
ciudat, asta-i clar. Şşt! Priveşte. Priveşte colo, 
John. 

Prin uşa dinspre sud a Aripii Sackler, apăru o 
siluetă stranie, de vreo doi metri înălţime, 
purtând o robă cenuşie, lungă până la genunchi, 
o armură „solz de peşte”, o mică bărbiţă şi o 
complicată coafură cu creastă, trăgând după ea 
o spadă lungă. Era un bărbat, şi totuşi nu un 
bărbat, fiindcă griul strălucitor al chipului lipsit 
de expresie al siluetei, precum şi felul în care 
ochii săi goi rămâneau complet nemişcaţi, îl 
făcură pe John să creadă că era doar imaginea 
unei fiinţe omeneşti. Mişcările siluetei abia dacă 
păreau normale, la rândul lor, pentru că erau 
smucite, ca şi cum n-ar fi avut obişnuinţa 
mersului sau a legănării braţelor sale puternice, 
astfel încât semăna cu un tip foarte vechi de 
robot. De aceea, John s-ar fi putut aştepta să 
audă zgomot de paşi pe podeaua lustruită din 
marmură; cu toate acestea, bărbatul cu aspect 
ciudat se deplasa destul de în linişte, aproape 
de parcă nici n-ar fi fost acolo. Silueta păşi 
direct dincolo de pragul retras în dreptul căruia 
stăteau John şi domnul Rakshasas, şi un 
puternic miros de pământ mucegăit le sfredeli 


nările invizibile, ca şi cum ar fi întâlnit ceva care 
fusese îngropat de foarte multă vreme. 

— Ce este? şopti John. 

Creatura se opri şi privi fix, ca şi cum ar fi vrut 
să caute locul din care venea zgomotul. Era clar 
că nu avea nicio problemă cu auzul, iar John se 
întrebă ce-ar fi fost în stare să facă, mânuind 
spada, în cazul în care i-ar fi văzut. Aşteptă aşa 
timp de aproape un minut, privind atent, dar 
fără să-i vadă cu ciudat de goii săi ochi, înainte 
de a-şi relua drumul cu încetineală, până când 
ajunse la peretele muzeului, unde se opri, 
dispărând apoi după colţ. 

— Orice-ar fi fost, zise John, nu cred că avea 
gânduri prietenoase, ce ziceţi? 

— Nici eu, răspunse domnul Rakshasas. 

Răcindu-se din nou, deveniră mai vizibili. 

— Aici, se auzi o voce. 

Privind de-a lungul giganticei săli, zăriră o altă 
siluetă, făcându-le semn din pragul Templului 
din Dendur. Numai că aceasta nu putea să arate 
mai diferit faţă de înspăimântătoarea creatură 
pe care tocmai o văzuseră şi purta costumaţia 
unui gentilom din epoca victoriană!!. 

— Repede, strigă el. Înainte să se-ntoarcă iar. 

John şi cu domnul Rakshasas traversară sala 
către Templu şi, imediat după ce păşiră printre 
cele două coloane ale portalului, îşi recăpătară 


11 Perioada istorică dintre 1837 şi 1901, anii domniei reginei Victoria a 
Marii Britanii. 


aparențele fizice. John scoase un suspin de 
uşurare, mulţumit să-şi vadă trupul reîntors, sau 
cel puţin forma acestuia. Chiar dacă era în alb şi 
negru, în loc să fie în culori. 

— Ei bine, e altă treabă, zise el. Să fii invizibil 
e un lucru mult mai greu decât pare. Înţelegeţi 
ce vreau să spun. Dar de ce suntem doar în alb 
şi negru? 

— Pentru că doar lumea vie e în culori, îi 
răspunse domnul Rakshasas. Culoarea e cea 
care face ca viaţa să merite trăită, gândesc eu. 

— Pare logic, aş zice, fu de acord John. 

Domnul Rakshasas arătă spre câteva dintre 
sculpturile de pe zidurile Templului. Ankh-ul - 
simbolul vieţii - mugurii de lotus legaţi cu 
papirus, precum şi diversele hieroglife, care-i 
descriau pe zeii lumii de apoi, odinioară veneraţi 
aici: Isis, Osiris şi fiul lor, Horus. 

— Am ajuns, rosti el, cu simplitate. Aici este 
poarta câtre lumea spiritelor. Ei, dar unde-a 
dispărut omul acela? Cel care ne-a strigat. 

— Aici, domnilor, zise o voce şi, printr-o uşă 
falsă a templului, păşi un omuleţ dolofan, chel, 
cu dinţii butucănoşi şi stricaţi, cu o voce 
chiţăită, străină, purtând un costum alb, destul 
de murdar. 

— Leo Politi, la dispoziţia dumneavoastră, 
domnilor, se prezentă, făcând o plecăciune. 
Sunt Ka-ul slujitor al acestui templu. 

— Ce? se miră John. 


— Oricare templu antic egiptean îşi are un Ka 
slujitor, îi explică domnul Rakshasas. În lumea 
morţilor, el era răspunzător cu slujirea spiritelor 
- numite Ka - ale celor care au pătruns în acest 
templu. Dar e lucru sigur că n-am mai auzit 
niciodată de vreun italian care să facă asta. ŞI 
mult mai sigur de niciunul care, după aspectul 
cămăşii şi al cravatei, n-a murit decât de o 
clipită. 

— Sunt grec, de fapt, îl corectă Leo. Din Cipru. 
Dar aveţi dreptate în cealaltă privinţă, domnilor. 
Nu sunt mort decât din 1872. 

John fu un pic surprins la vederea omuleţului. 
Leo Politi nu prea arăta a strigoi, dar asta era. 

— Dacă nu vă supăraţi că vă întreb, începu 
domnul Rakshasas. Cum se poate ca o persoană 
care a murit acum mai puţin de o sută cincizeci 
de ani să fie Ka-ul slujitor al unui templu 
egiptean vechi de două milenii? 

— M-am dus în Egipt, să negociez un contract 
de furnizare a delicateselor turceşti câtre familia 
regală egipteană, le explică Leo. În ziua mea 
liberă, am fost să vizitez Templul acesta şi, într- 
o clipă de plictiseală, ca şi alţii înaintea mea, 
mi-am scrijelit numele pe perete. lată-l. Vedeţi? 

Leo le arătă locul de pe zidul templului în care 
numele POLITI era încă destul de vizibil. 

— Dar, făcând asta, am şters hieroglifele unui 
important preot egiptean, care fusese 
precedentul Ka slujitor al acestui templu. Astfel, 


m-am condamnat pe mine însumi să-i fiu 
înlocuitor pe veşnicie. Curând după asta, am 
fost muşcat de un ţânţar, am murit şi, apoi, m- 
am pomenit aici. De atunci, am tot fost în 
templu. Cât era încă în Egipt, n-o duceam atât 
de rău. Dar, de când templul le-a fost dăruit 
americanilor, totul a devenit mult prea liniştit. 
N-au mai fost morţi pe care să-i călăuzesc. 
Numai turişti. Voi sunteţi primii mei morţi noi, 
după ani de zile. Spuneţi-mi, domnilor, aţi murit 
de multă vreme? 

John se încruntă. 

— Cine-a spus că am fi...? 

— Nu de mult, interveni domnul Rakshasas, 
întrerupându-l pe John şi fulgerându-i cu o 
privire menită să-l convingă că trebuie să-ţi ţină 
gura în legătură cu acest subiect. Dar, spune- 
ne, Leo, care-i povestea cu individul cu spadă? 

— Cred că poate o fi un exponat, zise Leo. Dar 
nu sunt sigur. Mărşăluieşte de colo-colo, după 
cum vedeţi, domnilor. Aţi face mai bine să vă 
asiguraţi că nu vă vede. Nu e prea prietenos. 
Cred că ăsta îi este rostul: să-i înfricoşeze pe 
angajaţi. De când a sosit, întregul muzeu a fost 
cuprins de haos. Acum, muzeul are o 
sumedenie de strigoi. 

— Strigoi? se miră domnul Rakshasas. 

— În muzeu, da, domnilor, confirmă Leo. 
Noaptea, mai ales, sunt foarte zgomotoşi. 

— Asta explică de ce fac grevă tipii de afară, 


zise John. 

— E adevărat, domnilor, continuă Leo. Strigoii 
aceştia i-au pus pe fugă pe toţi grăsanii ăia de 
angajaţi. 

— Dar ce a provocat una ca asta? vru să ştie 
domnul Rakshasas. De unde au venit strigoii 
aceştia, Leo? 

— Nu ştiu cu certitudine, domnule, zise Leo. 
Dar cred că din interiorul tipului cu spadă. 

— Din interiorul lui? repetă domnul Rakshasas. 
Ce lucru extraordinar! 

— Şşt, iată-l că vine iar. Dacă vă vede, trebuie 
să fugiţi amândoi. Pentru mine să nu vă faceţi 
griji. O să mă lase-n pace. Din cauza 
blestemului Ka-ului slujitor, sunt obligat să 
rămân aici, fie că-mi place, fie că nu. 

Leo îi împinse pe John şi pe domnul Rakshasas 
spre uşa falsă, astfel încât creatura cu spadă să 
nu-i observe. La fel ca şi înainte, se mişca încet, 
fără zgomot, precum un soi de automat. 

— Hainele pe care le poartă, observă John, şi 
toată armura aia... Mie nu mi se pare prea 
egiptean. 

Ca şi mai înainte, strania apariţie se opri în 
faţa zidului nordic al Aripii Sackler, apoi se 
întoarse brusc şi-şi continuă marşul după colţ. 

Leo lăsă să-i scape un oftat de uşurare, 
ştergându-şi transpiraţia de pe faţa lui rotundă 
şi netedă, cu o batistă de un alb murdar. 

— Gata. S-a dus. 


— Ce ni s-ar întâmpla, dacă n-am fugi, Leo? 
întrebă John. 

— Pe cei care se apropie prea mult, pur şi 
simplu îi absoarbe, îi răspunse Leo. li suge. Ca 
un burete. E adevărat, l-am văzut făcând asta. 
Am impresia că încearcă să-i absoarbă pe toţi 
cei pe care i-a eliberat mai devreme. 

— Ei, dar de ce-ar face una ca asta? se miră 
domnul Rakshasas. 

— Asta nu pot s-o explic, domnilor, zise Leo. 
Dar, în ultima vreme, aici au fost multe pe care 
nu pot să le explic. Mai multe decât în oricare 
altă perioadă pe care am prins-o de când am 
devenit Ka-ul slujitor al Templului din Dendur. 

— Ca de exemplu? întrebă John. 

— Înainte ca strigoii aceştia să-şi facă apariţia 
în muzeu şi să-i sperie pe toţi aceşti grăsani de 
angajaţi, cred că a fost un fel de cutremur în 
lumea spirituală. E cel mai potrivit mod în care 
l-aş putea descrie. 

— Un cutremur? 

Leo făcu un semn de încuviinţare. 

— Lumea spirituală se cutremură, de cele mai 
multe ori cu violenţă. După aceea, lucrurile din 
lumea spirituală au fost foarte liniştite, pentru o 
vreme. Era de parcă nu s-ar fi aflat nimeni aici. 
Şi atunci, a sosit omul cu spada, iar bântuirile 
au început. Ca să fiu cinstit cu dumneavoastră, 
domnilor, atunci când au început să se 
întâmple, m-am simţit un pic uşurat la gândul 


că nu mai eram singur. Că mai existau, cu 
adevărat, şi alte spirite prin preajmă. Până în 
clipa aceea, începusem să cred că eram 
singurul spirit rămas pe-aici. lar asta mă 
înspăimânta. 

— Pot să-mi închipui, zise John. 

— Şi-acum, domnilor, continuă Leo, unde aţi 
vrea să vă călăuzesc? Spre Lumea de Jos? Spre 
Purgatoriu? Sau v-aţi pus în minte să bântuiţi, 
dumneavoastră înşivă, pe cineva? O rudă 
nerecunoscătoare? Un şef urâcios? O soţie 
necredincioasă? În acest caz, vă pot îndruma 
direct spre casele lor. Eu însumi cred că aş fi 
încântat să bântui pe cineva. 

— Am vrea să mergem pe insula Bannermann, 
zise John. Pe râul Hudson, imediat la nord de- 
aici, în partea superioară a statului New York. O 
ştii? 

— Din fericire, nu există aproape nimic despre 
care să nu ştiu, îi răspunse Leo. Unul dintre cele 
câteva avantaje ale faptului de a fi mort este 
acela că, dintr-odată, pari să ştii totul. Bine, 
poate că nu chiar totul. Dar, oricum, mult mai 
multe decât ştiai înainte. Fireşte, asta e ceea ce 
face să fie atât de simplu ca oamenii vii să fie 
înşelaţi de spiritele răutăcioase, în şedinţele de 
spiritism şi chestiile de genul ăsta. 

— Aşa-i, e destul de corect, cu siguranţă, 
încuviinţă domnul Rakshasas. Nu ştii niciodată 
cu cine stai de vorbă, când ţii mâinile întinse pe 


întuneric. 

— Am face mai bine s-o pornim, îi îndemnă 
Leo. Avem un drum destul de lung în faţă. 

Leo împinse uşa falsă, care se dovedi că era o 
uşă falsă numai pentru lumea reală. ŞI, fiind o 
călăuză  experimentată, însemna că avea 
pregătită şi explicaţia acestui fenomen: 

— În lumea spirituală, acesta e unul dintre 
punctele prin care sufletul unei persoane 
decedate poate trece, în chip magic, din lumea 
aceasta în cea de după, rosti el, îndemnându-i 
să treacă. Acest lucru era bine cunoscut de 
egipteni, desigur. Totuşi, în ziua de azi nu mai e 
chiar aşa. Dar fiţi bine veniţi, domnilor! Bine aţi 
venit în locul pe care egiptenii îl numeau 
Regatul Vestului! Bine aţi venit în lumea de 
după! 


Capitolul 6 
Muzeul figurilor de ceară 


Un vârtej îi transportă pe Philippa, pe Nimrod 
şi pe domnul Groanin la Londra, în grădina din 
spatele casei lui Nimrod, de la numărul 7, de pe 
Stanhope Terrace, în Kensington. 

— Obişnuiam să cred că nu mă voi obişnui 
niciodată să călătoresc aşa, se văită Groanin, în 
timp ce descuia uşa bucătăriei, dându-se apoi 
deoparte, politicos, ca Philippa şi cu Nimrod să 
între în spaţioasa casă înaintea lui. Dar n-o mai 


cred. Zborul cu avionul nu prea mai are farmec, 
în cazul meu, acum. Să stai la rând la 
îmbarcare, al dumneavoastră e bagajul ăsta, 
maşinării cu raze X, scannere biometrice şi 
Dumnezeu mai ştie câte altele. Sunt prea multe 
la care să te gândeşti. Am ajuns la concluzia că, 
pentru un om din lumea asta, cel mai bine e să 
fie nebun - un nebun frumos. 

— Atunci, am impresia că eşti la jumătatea 
drumului spre a fi un om foarte fericit, îl înţepă 
Nimrod. 

Groanin bombăni ceva în barbă şi plecă să 
pregătească masa de seară. 

— Nimrod, îl mustră Philippa, ai fost grosolan. 

— Şi nedrept, poate, acceptă Nimrod. Dar e 
spre binele lui. Groanin n-a fost în apele lui în 
ultima vreme. Nu e mulţumit decât atunci când 
bombăne în legătură cu ceva. 

Adineauri a fost prima oară, în zece ani, când 
Groanin!? a zis ceva de bine despre călătoria cu 
vârtejul. 

x 

Mâncară câte ceva şi, după ce se întunecă, 
Groanin aduse Rolls Royce-ul, ca să-i conducă la 
Madame Tussaud. 

În faţa intrării se afla un Rolls Royce chiar mai 
mare, de un albastru-electric, iar din acesta ieşi 
un bărbat micuţ, subţire, vânos, cu chipul cel 


12 Numele personajului derivă din verbul to groan, care înseamnă a se 
văită, a bombăni. 


mai criminal pe care-l văzuse vreodată Philippa. 
Avea o frunte povârnită, cu multe încreţituri, 
urechile proeminente, cu cercei bătuţi cu 
diamante, precum şi mai multe tatuaje decât 
vezi pe o plajă din Ibiza. Omuleţul îşi duse mâna 
la zuluful de pe frunte, în timp ce se apropia de 
Nimrod. 

— Bună seara, domnule, rosti el, cu un domol 
accent cockney”. 

— Bună seara, Silman, îi răspunse Nimrod. 
Silman, ea e nepoata mea, Philippa. 

— Ce mai faceţi, domnişoară? 

— Philippa, el e marele Silman Franco, recent 
întors pe țărmurile astea, după o lungă şedere 
în sudul Spaniei. Şi e foarte bine-venit, de 
asemenea. 

— Sunteţi prea bun, domnule, zise Franco, cu 
modestie. 

— De-a lungul anilor, Silman i-a adus multe 
servicii valoroase tribului nostru, continuă 
Nimrod. Face lucruri care, câteodată, dintr-un 
motiv sau altul, preferăm să nu le facem noi 
înşine. Spionaj,  urmăriri,  cotrobăieli prin 
bagajele altora, recunoaşteri, spargeri, efracţii 
şi intruziuni, precum şi filaje. Nu există nimic 
infam, ilegal sau criminal care să fie mai presus 
de puterile lui. 

— Orice ar putea să vă fie de vreun ajutor, 
domnule Nimrod. 


13 Dialect specific locuitorilor din cartierul londonez East End. 


— Silman e un tâlhar cinstit, în care poţi să ai 
încredere, adăugă Nimrod. 

— Toate mulţumirile către dumneavoastră, 
domnule, rosti Franco, înclinându-se din nou. 

— Ai adus-o? 

— Da, domnule, am adus-o. 

Silman Franco se scotoci în buzunarul jachetei 
sale din mătase şi scoase de-acolo o cutiuţă 
mică, din piele tare, cam de mărimea unei cutii 
cu chibrituri, pe care i-o înmână lui Nimrod. 

— Cu ani în urmă, o informă Nimrod pe 
Philippa, am fost nevoit să-i împlinesc lui Silman 
trei dorinţe. Una dintre acestea a fost să creez o 
cheie specială, pentru misiunile lui speciale. 

Nimrod deschise cutiuţa şi scoase la iveală un 
schelet omenesc, nu mai lung decât o agrafă 
pentru păr şi nu cu mult mai gros. Luă micuțul 
schelet în palmă, îl strânse în pumn şi suflă 
asupra lui, ca şi cum ar fi fost o pereche de 
zaruri micuţe. În clipa în care-şi deschise 
pumnul, scheletul se ridică în picioare şi se 
întinse, precum cineva care a dormit multă 
vreme. 

— Deşteptarea,  hopa-sus! zise Silman, 
chicotind. Răsari şi străluceşte, frumuseţe. 

— Uhh, făcu Philippa. Ce-i asta? 

— Un şperaclu!*, îi răspunse Nimrod. 

Philippa privi, destul de îngrozită, cum Nimrod 


14 În original, skeleton key, ceea ce, literal, se traduce prin cheie- 
schelet. 


îşi întinde mâna spre uşa de la intrarea în 
muzeul figurilor din ceară, iar scheletul porni să 
meargă prin palma lui, după care dispăru 
înăuntru. 

— Nici n-ai nevoie să te munceşti cu o 
încuietoare,  dacă-l ai pe  omuleţul ăsta 
remarcabil în buzunar, comentă Nimrod. El face 
totul pentru tine. Împinge pârghiile, mişcă 
pârghiile, desface şuruburile. 

— Aşa e, domnule Nimrod, confirmă Silman. 
Nu există nimic pe care să nu-l poată deschide. 

Trecură câteva secunde şi Philippa auzi 
limpede sunetul încuietorii desfăcându-se. O 
clipă mai târziu, micuțul schelet se căţăra înapoi 
în cutiuţa sa din piele, iar Silman se strecura pe 
uşă la fel de iute ca un zăvor uns, să aranjeze 
sistemul de alarmă. Până să poată rosti Philippa 
„Misiune  Imposibilă”, era înapoi,  rânjind 
triumfător. 

— Gata, domnule Nimrod, anunţă el. 

— Mulţumesc, Silman, zise Nimrod. Dacă nu te 
superi, aşteaptă-ne aici, pentru eventualitatea 
în care am mai avea nevoie de dumneata. 

Silman îşi atinse din nou motul din frunte. 

— Aveţi dreptate, domnule. O să aştept în 
maşină. 

Aprinzându-şi lanterna, Nimrod porni înainte 
printre exponatele din ceară, urmat 
îndeaproape de Philippa şi de Groanin. 


Groanin a avut dreptate, se gândi Philippa, 
plimbându-şi propria lanternă de-a lungul 
expoziţiei, în timp ce ea şi cu Groanin îl urmau 
pe Nimrod, prin clădirea întunecată. Era 
înfricoşător acolo înăuntru, printre statuile din 
ceară. Oriunde te întorceai, aveai impresia că 
lumea te priveşte. Pe câţiva îi recunoscu 
imediat, evident. Preşedintele. Prim-ministrul 
britanic. Familia regală britanică. Vreo câteva 
stele de cinema. Unele dintre aceste păpuşi 
lucrate în ceară păreau extrem de reale. Dar 
altele aproape c-o făcură să râdă, de cât de 
proaste erau. Aproape. Era ceva la aceste 
sculpturi în ceară, văzute noaptea, care te făcea 
să-ţi pierzi pofta de râs. Şi, ca de obicei, Groanin 
fu cel care izbuti să exprime în cuvinte senzaţia 
de frică de care fusese cuprinsă Philippa, 
aflându-se într-un astfel de loc după căderea 
întunericului. 

— Se spune că Madame Tussaud şi-a învăţat 
meşteşugul la Paris, şopti el, fabricând modele 
după capetele tăiate ale celor ghilotinaţi în 
timpul Revoluţiei Franceze. Asta e ceva destul 
de înfricoşător. Dar nu pot să-mi stăpânesc 
senzaţia că, poate, unele dintre figurile acestea 
din ceară n-ar fi altceva decât veritabilele 
cadavre ale oamenilor morţi, îmbrăcate în 
ceară. Tocmai  de-asta sunt atât de 
asemănătoare cu realitatea, o parte dintre ele. 
Şi ai observat cum par să te urmărească ochii 


lor? 

— De fapt, am încercat să nu le iau în seamă, 
mărturisi Philippa. Şi de ce vorbeşti în şoaptă? 

— Asta mă întrebam şi eu, zise Nimrod. 

— Păi, e ca şi cum ai fi într-o criptă sau într-un 
cimitir, se explică Groanin. Întotdeauna am fost 
de părere că e mult mai probabil ca un strigoi 
să-şi facă apariţia şi să bântuie prin preajma 
imaginii cuiva, aşa cum era în viaţă, decât în 
lada cu oase depusă într-un mormânt. Mai ales 
la câţiva dintre asasinii ăştia de jos, care au fost 
spânzurați sau şi-au făcut singuri felul. 

— la mai taci, Groanin, îl repezi Nimrod şi, 
deschizând o uşă, porni înainte de-a lungul unui 
coridor îngust. O faci pe nepoata mea să devină 
agitată. 

— Nu, sunt bine, zise Philippa, dar îşi grăbi 
pasul, astfel încât să evite să rămână în urmă, 
pe întuneric. 

— Sunt câteva magazii vechi pe undeva, pe- 
aici, unde sunt păstrate statuile vechi, le explică 
Nimrod. Şi într-una dintre acestea şi-a lăsat 
Faustina trupul, când i s-a desprins spiritul şi l-a 
posedat pe prim-ministru. Pe raftul numărul 
treisprezece, din magazia numărul treisprezece, 
ca să fiu mai precis. 

— Număr nenorocos, pentru unii, comentă 
Groanin. 

— Numai că au trecut mai mult de zece ani de 
când n-am mai fost pe-aici, continuă Nimrod. ŞI 


amintirile mele s-au cam învechit un pic. 

Coborâră pe o scară lungă spiralată, într-un 
subsol adânc şi destul de muced. Nimrod merse 
până în capătul unui coridor şi deschise o altă 
uşă. 

— A, asta e, cred, zise el şi, măturând cu 
mâna câteva pânze de păianjen, păşi înăuntru şi 
aprinse becul. 

Philippa aruncă o privire uimită de jur- 
împrejur, prin încăpere. Fotoliul aflat într-un colţ 
era, poate, singurul lucru normal de-acolo. Se 
vedeau câteva şiruri de capete, odinioară 
celebre, ca şi cum Madame Tussaud le-ar fi 
adunat din coşul de la picioarele unei ghilotine 
mult mai recente, aflate încă în funcţiune. 
Câteva rafturi mai spaţioase, puse separat, 
adăposteau manechinele. Exista şi o cutie 
pentru mâini, ca şi una pentru ochi. 

— Cum o fi putut s-o facă? se întrebă Philippa. 
Cum o fi putut Faustina să-şi lase trupul într-un 
loc ca ăsta? Aş fi rămas împietrită numai intrând 
aici. De ce tocmai aici şi nu altundeva? 

— Faustina nu era ca majoritatea femeilor 
djinn de vârsta ei, o lămuri Nimrod. În timp ce 
vorbea, el înainta spre fundul magaziei, unde, 
pe rafturile metalice, zăceau sute de păpuşi. Ea 
a fost un copil singuratic. Serios. Hărăzit 
melancoliei. Poate chiar un pic cu sânge-rece. 
Toate acestea erau motive excelente pentru ca 
ea să fie considerată candidatul ideal la 


demnitatea de Djinn Albastru din Babilon. Pe 
lângă asta, una dintre statuetele astea vechi 
este a lui Ronald Reagan. După informaţiile 
mele, Faustina întotdeauna l-a admirat pe 
Ronnie ca pe un fel de bunic şi, bănuiesc, s-o fi 
gândit că ar fi drăguţ să stea pe acelaşi raft cu 
Reagan, o vreme. Fiindcă în locul ăsta am găsit- 
o, prima dată când am venit aici. 

— Te referi la tipul ăla care a fost cândva 
preşedinte al Statelor Unite? întrebă Philippa, 
amintindu-şi acum destul de vag de el. 

— Exact, confirmă Nimrod. Şi iată-l! 

Nimrod înaintă spre un bărbat îmbrăcat în 
costum, care încă rânjea binevoitor, de pe raftul 
pe care zăcea. Dar, alături de el, pe raft, era un 
evident spaţiu gol. 

— Nu mai e, constată Groanin. 

— Era chiar aici, zise Nimrod. Sunt sigur de 
asta. 

— Poate că ambulanţa aia o fi ajuns şi o fi 
luat-o, până la urmă, sugeră Philippa. 

— Nu, nu, insistă Nimrod. Ţi-am spus, Philippa, 
am verificat la spital. Pe lângă asta, totul s-a 
întâmplat relativ recent. Uită-te la praful de pe 
raft. E clar că o statuetă a zăcut aici până acum 
câteva luni, aş zice. Statueta unei persoane 
tinere, aş adăuga. Priveşte cât de înguste sunt 
contururile, faţă de cele ale preşedintelui 
Reagan. 

— Doar nu bănuiţi că ar fi luat-o s-o topească, 


închipuindu-şi că e făcută din ceară, zise 
Groanin. 

Păşi până spre capătul rafturilor separate şi-şi 
îndreptă lanterna spre porţiunea întunecată. 

— Ce idee îngrozitoare, constată Philippa. 

— Dar de ce pe ea, şi nu pe toţi ceilalţi? se 
împotrivi Nimrod. Sunt lucrări din ceară în 
încăperea asta de mai multă vreme decât 
Faustina. Nu, Groanin, trupul Faustinei a fost 
furat, sunt destul de sigur de asta. 

— Cine i-ar fi furat trupul? se interesă Philippa. 
Şi de ce? 

— Poate că au dispărut mai multe, îşi dădu cu 
părerea Groanin. Priviţi aici! 

Nimrod şi Philippa îl urmară până în capătul 
raftului. La fel de clar erau vizibile două alte 
contururi prăfuite, unde zăcuseră alte statuete 
din ceară. 

— Da, ai dreptate, Groanin, acceptă Nimrod. 

Groanin se aplecă şi culese ceva de pe podea. 
Era o mică fâşie de bandă adezivă. lar pe ea se 
vedea o amprentă. 

— Hopa! exclamă el. Ce avem noi aici? 
Lumină cu lanterna podeaua şi mai găsi o bandă 
asemănătoare, numai că aceasta nu fusese 
folosită. Asta-i de la investigatorii de la Scotland 
Yard. E o bandă pentru probe. Pentru amprente. 

— În acest caz, interveni Philippa, furtul celor 
trei statuete din ceară e posibil să fi fost 
constatat şi reclamat. 


— Bravo, Groanin, îl lăudă Nimrod. E foarte 
probabil să existe o copie a raportului poliţiei, 
sus, în birou. Haideţi să mergem să vedem, de 
acord? 

Sus, în biroul directorului muzeului figurilor de 
ceară, Philippa încercă să vadă ce poate să afle 
folosind computerul, în timp ce Nimrod şi 
Groanin căutau prin dulapurile cu dosare. Nu le 
luă mult până să găsească indiciile dorite. 

— Aici e ceva, anunţă Nimrod. S-ar părea că o 
angajată nemulțumită, pe numele ei Cristina 
Buonaserra, ar fi fost concediată, fiind bănuită 
de furt, acum trei luni. 

Nimrod flutură o foaie de hârtie pe sub ochii 
lui Groanin, care-şi însemnă numele, după care 
începu cercetarea altui dulap. 

— A fost bănuită c-ar fi furat trei statuete din 
ceară, continuă Nimrod. Nu se spune ale cui au 
fost statuetele. Dar una dintre ele trebuie să fi 
fost Faustina. Statuetele n-au fost niciodată 
recuperate. La scurt timp după ce a fost 
concediată, domnişoara Buonaserra a părăsit 
ţara şi s-a stabilit în Italia. În Italia! Of, Doamne! 
N-o s-o mai găsim la timp. Ar putea să fie 
oriunde. 

— Hm. Nu neapărat, domnule, interveni 
Groanin. Aici e dosarul domnişoarei Buonaserra, 
domnule. Ruda ei cea mai apropiată e 
consemnată ca locuind în Italia. Se pare că ar 
avea un frate preot. Sau, mai precis, abatele 


mănăstirii carthusiene din Malpensa, imediat în 
afara oraşului Eboli. 

— Malpensa, repetă Philippa, începând să 
iniţieze o căutare, bătând pe tastatura 
computerului. 

— Malpensa e un oraş din sud, zise Nimrod. 

— Pun pariu că s-a dus la fratele ei, adăugă 
Groanin. 

— Evrika! exclamă Philippa, lăsându-se pe 
spate din faţa monitorului. Am găsit-o! 
Convento di Carthusi, în Malpensa. Oribil! Asta 
trebuie să fie locul în care s-a dus. Priviţi! 

Pe ecran se vedea o fotografie a ceea ce 
părea să fie un cimitir subteran, alcătuit din 
tuneluri şi încăperi cu platforme şi rafturi pentru 
sicrie şi sarcofage. Dar ceea ce era cu adevărat 
straniu era faptul că toţi morţii fuseseră 
mumificaţi şi plasați ca exponatele dintr-un 
muzeu. Câteva dintre cadavre îşi pierduseră de 
multă vreme toată carnea, fiind doar un pic mai 
mult decât nişte schelete, în timp ce altele 
arătau de parcă ar fi fost doar nişte oameni 
adormiţi. 

— Oribil, repetă Philippa. 

— Sunt catacombe, constată Nimrod, privind 
peste umărul Philippei. Dedesubtul mănăstirii. 
Nişte cripte unde sunt păstrate trupurile 
oamenilor după ce au murit, în loc să fie 
îngropate. E o veche tradiţie italiană. 

Locul de cinste pe site-ul catacombelor îi era 


atribuit cadavrului, încă perfect conservat, al 
unei fete în vârstă de vreo doisprezece ani, care 
murise în anul 1920 şi pe care oamenii din 
partea locului o numeau „Frumoasa Adormită”. 
Fata era expusă într-o vitrină deschisă din sticlă, 
iar cu panglicile roz din părul ei încă lucios chiar 
arăta ca un personaj dintr-o poveste cu zâne. 
Dar exista ceva la această fată care i se părea 
vag cunoscut Philippei. Pentru o clipă, se simţi 
izbită de ciudata asemănare cu Dybbuk, tocmai 
cu el. Şi atunci Philippa îşi aminti de portretul de 
pe peretele casei din insula Bannermann, 
aceeaşi insulă spre care se îndreptau acum John 
şi domnul Rakshasas. Acolo o mai văzuse pe 
fata aceasta. Era fata din portret. Tânăra nu era 
câtuşi de puţin moartă. Era Faustina. 


Capitolul 7 
Bărbaţi în negru” 


— E ciudat, zise Leo Politi, Ka-ul slujitor al 
Templului din Dendur. Dar dumneavoastră, cei 
doi strigoi, nu semănaţi cu nimeni dintre morţii 
pe care a trebuit vreodată să-i călăuzesc prin 
lumea spirituală. 

— Chiar? întrebă John. De ce spui asta? 

— Cei mai mulţi sunt foarte tulburaţi din cauza 
'5 Titlul unui celebru film de comedie Sci-Fi din 1997, al lui Barry 
Sonnefeld, care a câştigat, printre altele, 3 premii Oscar şi a cărui 


continuare, Man in Black II, din 2002, s-a bucurat de un succes 
asemănător. 


a ceea ce li s-a întâmplat, explică Leo. Atât de 
tulburaţi, încât nici nu  bănuiesc marea 
schimbare la care au fost supuşi. 

— Ce vrei să spui? insistă John. 

— Vreau să spun că n-au habar de faptul că 
sunt morţi, zise Leo. Nici nu ies bine din 
învelişurile lor pământeşti, că şi încearcă să-şi 
ducă viaţa în vechile coordonate, familiare. Şi se 
enervează atunci când oamenii vii nu-i iau în 
seamă. Egiptenii ştiau asta. Tocmai de aceea şi- 
au creat templele, precum şi funcţia de Ka 
slujitor, astfel încât să existe cineva destul de 
amabil care să le explice spiritelor ce li s-a 
întâmplat. Fireşte, în zilele noastre, oamenii 
habar n-au unde se duc după ce mor. În mod 
cert, nici n-ar visa să ajungă în Muzeul 
Metropolitan din New York şi în Templul din 
Dendur. Dar voi doi păreţi să ştiţi ce sunteţi, ce 
faceţi şi unde vreţi să mergeţi. 

— E lucru sigur că nu-i de folos să duci cu tine 
o umbrelă, dacă ai găuri în pantofi, rosti domnul 
Rakshasas. Ştim unde suntem, Leo, şi nu 
suntem dintre cei care să se plângă de asta. 
Trebuie să sorbi şi zeama din ciorbă, până să 
ajungi la bucăţică. 

Stăteau tustrei într-un autobuz, îndreptându- 
se spre gara Grand Central, de unde urmau să 
ia un tren spre râul Hudson. John observase că 
niciunul dintre ceilalţi pasageri nu le acorda nici 
cea mai mică atenţie. Ca şi cum nici n-ar fi fost 


acolo. Ca şi cum ar fi fost strigoi. Leo avea 
dreptate în această privinţă. Făcând abstracţie 
de asta, John avea impresia că lumea spirituală 
semăna mult cu cea fizică. Cu excepţia faptului 
că totul era în alb şi negru. Până şi cei vii se 
vedeau în alb şi negru, de această parte a 
porticului templului. Dar începea să creadă că 
pătrunderea în lumea eterică, aşa cum o numise 
Nimrod, prin templu, fusese oarecum o pierdere 
de vreme. 

Se aplecă spre domnul Rakshasas şi-i spuse în 
şoaptă: 

— Dacă e vorba doar să mergem cu autobuzul 
şi cu trenul, atunci e clar că puteam s-o facem 
şi singuri, zise el. Ştiu drumul spre insula 
Bannermann. De ce-a trebuit să mergem până-n 
templul ăla, şi de ce-am avea nevoie de Leo? 

— În primul rând, îi răspunse domnul 
Rakshasas, fiindcă ne putem vedea acum unul 
pe celălalt, în timp ce înainte nu puteam, ceea 
ce ne e de folos. Şi vom putea s-o vedem şi pe 
Faustina, ceea ce, de asemenea, ne va fi de 
folos. Să fii invizibil e un mare dezavantaj, 
atunci când încerci să porţi o discuţie cu cineva. 

— Da, la asta nu m-am gândit, şopti John. 

— Pe de altă parte, continuă domnul 
Rakshasas, un Ka slujitor seamănă cu oricare alt 
ghid turistic, prin faptul că ştie câteva lucruri pe 
care noi nu le ştim. Ca, de exemplu, care dintre 
oamenii aceştia pe care-i privim e mort şi care 


dintre ei e viu, în adevăratul sens al cuvântului. 
Şi, dintre oamenii care sunt morți, el ştie în cine 
poţi să ai încredere şi în cine nu. Care dintre ei e 
strigoi şi care e altceva. E lucru sigur că mai 
mulţi lupi au încercat să se dea drept bunicuţa. 
Altfel spus, el e ceva mai mult decât un ghid, 
John. El are putere în această lume în care noi 
nu avem. 

— Vreţi să spuneţi că e ca o gardă de corp? 

— Din moment ce niciunul dintre noi nu are 
corp, în clipa de faţă, îl corectă domnul 
Rakshasas, nu e tocmai aşa. E mai de grabă ca 
un înger păzitor. Cu excepţia faptului că nu e un 
înger, fireşte. Nu cunosc exact cum se petrec 
lucrurile pe aici. Să sperăm doar că n-o să aflăm 
pe căi dureroase. 

John fu de acord. Fiind ceva mai mult decât un 
strigoi, începuse şi el să creadă că un strigoi era 
ceva cu care s-ar fi putut descurca; dar, cu ceea 
ce domnul Rakshasas numise „altceva”... Ei 
bine, asta era altceva. 

Ajungând la Grand Central, se îmbarcară în 
acelaşi tren spre Newburgh Bay cu care 
călătoriseră John şi Philippa prima oară când 
fuseseră pe insula Bannermann, cu doar câteva 
săptămâni înainte. Se întunecase până să 
ajungă la Clubul de canotaj din Newburgh, unde 
John îi spuse lui Leo că ar putea să împrumute o 
canoe, cu care să ajungă la insula Bannermann. 
Şi, în timp ce Leo se dusese să caute o canoe, 


john şi domnul  Rakshasas pormiră să 
hoinărească spre vechea căsuţă a 
debarcaderului. Din exterior, arăta exact la fel, 
dar bătrânul barcagiu care locuia acolo părea 
mai tânăr faţă de cum îşi amintea John. Mai 
tânăr, dar oarecum mai trist, de asemenea. Ca 
şi cum cine ştie ce nenorocire s-ar fi abătut 
asupra lui. Mai mult decât atât, John avea 
senzaţia clară că barcagiul putea să-i vadă, deşi 
ştia că lucrul acesta n-ar prea fi fost posibil. 
Oamenii vii puteau să vadă strigoi numai în 
circumstanţe cu totul excepţionale. 

II urmăriră timp de câteva clipe pe barcagiu, 
de afară, prin uşa deschisă a bucătăriei, cum îşi 
pregătea un ceai. Apoi, mormăind în barbă, 
trecu dincolo de uşă, în camera de odihnă, 
trântind cu zgomot uşa în urma lui. John voia să 
vadă dacă-l mai avea pe Hendrix, motanul 
prietenului lui Dybbuk şi astfel, fără să-şi 
închipuie că ar face ceva nepotrivit, îl urmară, 
trecând prin uşa închisă, în căsuţa barcagiului. 

Casa părea foarte liniştită şi tăcută, deloc 
tihnită, ca data trecută când fusese John acolo. 
Nu se vedea nici urmă de Hendrix, motanul. Un 
orologiu bătrânesc zăcea, tăcut, în hol. Pe 
ferestrele fără perdele atârnau pânze de 
păianjen. Şi cea mai mare parte a mobilierului 
era acoperită de un strat gros de praf. Era o 
seară răcoroasă, dar nu ardea niciun foc în 
camera de dormit, amănunt care-l izbi pe John, 


ca fiind un pic neobişnuit. Dar nu atât de 
neobişnuit cât erau cei doi bărbaţi aşezaţi la o 
masă în cameră. 

Bărbaţii purtau amândoi costume negre 
lucioase şi cămăşi negre, aveau bărbi negre şi 
ochi negri, ţinând în mâini cărţi şi mătănii 
negre. Până şi şosetele lor erau negre. Unul 
dintre ei avea o valijoară neagră, ca o geantă de 
doctor, pe care o ţinea la picioare, iar celălalt, o 
carte de Mersul trenurilor în buzunarul de sus, 
ca şi cum ar fi coborât dintr-un tren sosit mai 
devreme. John trase concluzia că exista ceva 
anume care nu-i plăcea la aceştia doi, iar acest 
ceva nu era mirosul puternic de tămâie emanat 
de hainele lor. 

Fără să-i adreseze o vorbă vreunuia dintre ei, 
barcagiul se aşeză pe un balansoar şi începu să 
se legene; şi, în timp ce se legăna, murmura 
ceva. De îndată ce făcu asta, cei doi bărbaţi 
ciudaţi tresăriră un pic, ca şi cum i-ar fi speriat 
ceva. Unul dintre ei îl privi pe celălalt, după 
care-şi înclină capul, cu un aer grav. Apoi, îşi 
deschiseră cărţile pe masă şi începură să 
citească tare şi pe rând, la care barcagiul din 
balansoar începu să geamă încetişor, ca şi cum 
l-ar fi durut stomacul. 

— Ce se-ntâmplă cu el? întrebă John, în 
şoaptă. 

Imediat cum vorbi John, unul dintre bărbaţii de 
la masă începu să citească mai tare, iar celălalt, 


să împroaşte prin toată camera cu apă dintr-o 
sticluţă pe care o ţinea în mână, ceea ce păru 
doar să transforme miorlăitul barcagiului într-un 
fel de chelălăit câinesc. 

Volumul cititului lor cu voce tare crescu încă o 
dată. Nu că asta ar fi însemnat prea mare 
diferenţă pentru John, care nu înţelegea o iotă 
din ce spuneau. Cărţile din care citeau păreau 
să fie scrise într-o limbă care-i era cunoscută şi 
nu prea. Apoi, citind în continuare, cei doi 
bărbaţi se ridicară, iar John observă ceva la ei, 
din ceea ce nu văzuse înainte. Erau 
înspăimântați. Dar de ce anume? 

— Înţelegeţi ce spun? îl întrebă el pe domnul 
Rakshasas. 

— E în latină, strigă domnul Rakshasas, fiindcă 
între timp glasurile cititorilor deveniseră destul 
de puternice încât să facă ascultarea 
deranjantă. 

Zgomotul îl aduse pe Leo în casă. Pentru o 
clipă, rămase în pragul uşii, pe chipul lui 
durduliu aşternându-se o expresie din ce în ce 
mai îngrozită. 

— Haideţi, zise el. Trebuie să plecăm. Acum. 
Nu înţelegeţi? Sunt exorcişti. 

— Tii, de ce fel? se interesă John. 

— Are vreo importanţă? ţipă Leo, extrem de 
agitat. Dacă nu plecăm, ceva îngrozitor o să se- 
ntâmple. Asta-i ceea ce fac exorciştii. Alungă 
strigoii dintr-un loc. 


Înainte să mai poată rosti şi altceva, totuşi, 
barcagiul din balansoar urlă cu putere şi se 
azvârli pe fereastră. Şi abia în clipa în care văzu 
că geamul nu se transformă în cioburi, John, 
profund şocat, înţelese că barcagiul era un 
strigoi. 

— E mort, zise el. 

— Aşa e, confirmă domnul Rakshasas. Numai 
că nu cred s-o recunoască faţă de el însuşi. E 
tulburat. Aşa cum spunea Leo că se tulbură 
spiritele oamenilor după ce mor. 

Dar, dacă John îşi închipuise că barcagiul ar fi 
fost unicul strigoi din căsuţa de pe debarcader, 
se înşelase amarnic. În clipa în care el şi domnul 
Rakshasas ieşiră pe coridor, îndreptându-se 
spre uşa din spate, mai mulţi strigoi apărură de 
la alte niveluri şi din alte încăperi. Strigoi mai 
vechi. Spirite străvechi. Strigoi care bântuiseră 
prin acea parte a văii râului Hudson timp de, 
poate, sute de ani. Strigoi care acum ţipau şi 
zbierau, cuprinşi de o considerabilă suferinţă 
provocată de faptul că trebuiau să fugă din casă 
înainte de a putea cei doi exorcişti să abată cine 
ştie ce calamitate în plus asupra capetelor lor. 

— Nu înţeleg, strigă Leo. N-ar fi trebuit să fie 
atât de mulţi strigoi într-o singură casă. N-are 
niciun sens. E ca şi cum s-ar fi ascuns aici de 
teama a ceva. 

John încercă să se tragă deoparte din faţa 
acestor strigoi panicaţi, dar n-avu timp. Unul 


dintre ei, înnebunit să iasă din căsuţă, trecu în 
goană chiar prin John, aşa că, pentru o fracțiune 
de secundă, şi el alerga să-şi salveze viaţa, ceea 
ce-i dădea o senzaţie oribilă; se auzi pe sine 
strigând din răsputeri către domnul Rakshasas. 
În acelaşi timp, resimţi un fulger orbitor de 
groază - groaza de care acel strigoi mai vechi 
fusese pătruns înainte de moartea lui, în urmă 
cu vreo trei sute cincizeci de ani, precum şi 
nenorocirea pe care o îndurase de-atunci 
încoace. 

Prima dată când se întâmplă, dură numai o 
clipă. A doua oară, păru să dureze veşnic... 


Alerga prin pădurea umedă, să-şi salveze 
viaţa. Aerul de dimineață devreme de 
primăvară din valea Hudson era plin de mirosul 
de praf de puşcă, de urzici ude şi de strigătele 
de luptă ale indienilor mohicani, care năvăliseră 
ca din senin peste micul grup de vânători de 
blănuri olandezi. Armele indienilor erau 
rudimentare, dar eficiente. Bâte de război, 
arcuri şi săgeți, precum şi tomahawk-uri. Câţiva 
din grupul lui trăseseră cu flintele lor cu 
cremene, dar cei mai mulţi dintre ei pur şi 
simplu nu mai avuseseră timp, iar distanţa era 
prea mică pentru împuşcături. Şi acum, el 
alerga să-şi salveze viaţa, deşi, în ce direcţie, 
habar n-avea. Lucrul cel mai important era să se 
îndepărteze, pur şi simplu. Să scape. Să ajungă 


suficient de departe de mohicani, astfel încât să 
se poată ascunde şi apoi, sub acoperirea 
întunericului, să-şi regăsească drumul spre fort. 
Faptul că nu era decât un băiat avea prea 
puţină importanţă în ochii mohicanilor. Se 
aplecă repede, trecând pe sub o creangă de 
copac, apoi sări peste un râuleţ. Pentru o clipă, 
îşi pierdu echilibrul şi căzu, dar se lăsă să se 
rostogolească pe spate de câteva ori, după ce 
atinse pământul, prăbuşindu-se pe o pantă 
abruptă, recăpătându-şi greu poziţia verticală, 
apoi pornind în viteză şi sărind peste un 
buştean căzut, cu agilitatea unui vulpoi în 
goană. Ceva izbi buşteanul din spatele lui, după 
care auzi strigătul ascuţit, ca de pasăre, al unui 
indian urmărindu-l îndeaproape, dându-le astfel 
de ştire celorlalţi unde se afla şi chemându-i să 
vină şi să-l ajute la vânarea „ochilor albi”. Se 
apropiau de el, iar singurul gând pe care-l avea 
în minte era în legătură cu data: 12 mai 1640. 
Era cea de-a cincisprezecea aniversare a zilei lui 
de naştere. Va mai avea parte de vreuna? îşi va 
revedea vreodată mama, rămasă în 
Amsterdam? Făcându-şi loc cu zgomot printre 
câteva tufişuri, se pomeni lângă malul înspumat 
al măreţului râu Hudson. N-avea rost să încerce 
traversarea apei netede ca sticla. Albia era mult 
prea lată. Pe lângă asta, nu ştia să înoate. 
Încotro să fugă? În aval, sau în amonte? Alese 
să pornească în aval. Dar îi era din ce în ce mai 


greu să-şi facă drum pe malul cu vegetaţie 
densă. Copaci şi tufişuri se aplecau spre apă, 
împiedicându-i trecerea.  Trunchiuri căzute, 
peste tot. Şi era conştient de faptul că lasă 
semne lesne de urmărit de-a lungul țărmului. 
Mai mult ca sigur, mohicanii îl vor prinde 
curând. Rămas fără suflare, cu pieptul arzându-i 
din cauza efortului, cu braţele şi faţa zgăriate de 
cioturi şi crengi, tot nu se opri. Speriaţi de 
apariţia lui bruscă într-un luminiş, iepurii se 
împrăştiară ca frunzele moarte luate de vijelie. 
Un porumbel sălbatic mare îşi luă zborul. Ce 
bine ar fi fost dac-ar fi putut să facă şi el acelaşi 
lucru... Şi-ar fi dat şi sufletul în schimbul unei 
perechi de aripi. Sau dac-ar fi fost acasă, în 
Olanda. Ajuns pe mâlul de pe mal, alunecă, se 
târi pe sub un tufiş, plescăi puţin prin apă, apoi 
alergă în jurul unui trunchi gros de copac, 
nimerind drept în braţele larg desfăcute, 
musculoase, ale unui sălbatic masiv, cu trupul 
vopsit. Indianul puternic mirositor îl înşfăcă de 
încheietură, rânjind cu un zâmbet de lup, 
părând şi mai alb datorită vopselei negre care-i 
acoperea în întregime ţeasta rasă, după care-l 
izbi în cap cu o bucată de lemn în culori 
strălucitoare, de forma unui pistol, făcându-l să 
rămână, ameţit, la pământ. Ridicându-şi privirea 
spre vârfurile copacilor, sălbaticul pe jumătate 
gol scoase o serie de strigăte triumfătoare, 
pătrunzătoare, apoi îl târî spre malul râului ca 


pe un sac cu cartofi, legându-l acolo repede de 
un brad înalt, cu fâşii subţiri din piele de animal. 
Alţi mohicani sosiră în goană, urlând cu putere, 
ca o haită de lupi cenuşii stârniţi, cu ţestele 
vopsite în negru, precum a celui care-l 
capturase, astfel încât păreau să fi fost ţintuite 
de cine ştie ce copil poznaş de trupuri 
nepotrivite. Unul dintre indieni aprinse un foc. 
Un altul făcu rost de un buştean găunos şi 
începu să bată ritmic în el, ca într-o tobă, şi să 
îngâne un cântec fără melodie. Simţind că se 
afla într-o situaţie extrem de disperată, el îşi 
ridică privirea spre cerul albastru, fără nori, 
începând să-şi spună rugăciunile... 


__ Capitolul 8 
Ingerul de miercuri 


Zburaseră, cu ajutorul vârtejului, până pe un 
câmp din afara oraşului Malpensa, aflat în tocul 
cizmei care înfăţişează, pe hartă, Italia. Şi, 
odată ajunşi acolo, folosindu-se de o ambulanţă 
pe care o crease Nimrod, cu ajutorul puterilor 
de djinn, sperând să ia cu ea trupul Faustinei, 
trecură peste o colină abruptă, pătrunzând în 
oraş. 

Philippa îşi spuse, în sinea ei, că Malpensa era 
un târg neobişnuit. Clădit pe culmea unei faleze 
înalte, oraşul arăta de parcă ar fi crescut din 
stâncă, precum un copac sau o tufă. În interiorul 


oraşului, clădirile se aflau într-o stare precară, 
din cauza cutremurelor care afectau din când în 
când această parte a lumii. Temându-se de 
efectul pe care un astfel de cutremur l-ar fi 
putut avea asupra caselor lor deja slăbite, cei 
mai mulţi dintre locuitorii oraşului aleseseră, în 
prezent, să-şi ducă traiul în reţeaua întinsă de 
peşteri din zonă, la fel ca urşii şi liliecii. 

Destul de puţine dintre clădirile mai mari şi 
mai importante, precum cea a Primăriei sau a 
secţiei de Poliţie, erau acum proptite cu enorme 
grinzi din lemn sau împrejmuite cu schele ca 
nişte cuşti, astfel încât unele părţi din Malpensa 
arătau de parcă în ele ar fi fost închise fiare 
extrem de mari şi de fioroase. 

— Uşor de văzut de unde-şi trage numele 
oraşul, observă Philippa. 

— Hm? făcu Groanin. De fapt, ce anume 
înseamnă Malpensa? 

— Gând rău, îi traduse ea. 

— Chiar are un anumit aspect dezastruos, zise 
Groanin. 

Catacombele carthusiene erau amplasate într- 
o bisericuţă din Piazza Carthusi, la marginea 
oraşului, vizavi de un teren de fotbal unde, sub 
lumina puternică a reflectoarelor, un meci, 
urmărit de întreaga populaţie - aproximativ 825 
de oameni - se desfăşura zgomotos. 

— Cum naiba? se văicări Groanin. Am 
impresia că mereu ajungem să vizităm locuri 


de-astea sinistre noaptea. 

— Catacombele acestea sunt singura atracţie 
turistică adevărată din Malpensa, interveni 
Nimrod. Aşa că nu prea avem de ales cu privire 
la momentul vizitei. Conform ghidului tipărit, 
locul acesta are până la o sută de vizitatori pe 
zi, în timpul verii. 

— Inexplicabil, ce fac unii oameni în vacanţă 
sau ce vor să vadă, comentă Groanin. 

— Pe lângă asta, adăugă Philippa, nu cred c-or 
să ne lase să ieşim, pur şi simplu, cu unul dintre 
principalele lor exponate, în toiul zilei, nu eşti de 
părere? 

— Mărturisesc că da, zise Groanin. Furtul 
cadavrelor e un lucru pe care e cel mai bine să-l 
laşi pentru timpul nopţii. Cu toate că tare mi-aş 
fi dorit să fie altfel. 

Uşa bisericii nu era încuiată. Intrară şi-şi croiră 
drum printre câteva grinzi care propteau pereţii. 
Mai multe zeci de lumânări ardeau într-un 
candelabru enorm, atârnat de tavan, precum şi 
pe un postament metalic, dintr-o micuță capelă. 
Nimrod cumpără trei lumânări dintr-un teanc 
stivuit sub postament, ca nişte trabucuri, le 
aprinse şi apoi îi întinse una dintre ele Philippei, 
iar alta, majordomului său. În partea din spate a 
bisericii, dincolo de altar, un afiş rudimentar 
tipărit arăta drumul către catacombe. 

Nimrod împrumutase şperaclul lui Silman 
Franco pentru călătoria în Italia, iar acum îl 


introduse în orificiul unui lacăt cât o farfurioară, 
cu care fusese încuiată poarta din fier dinspre 
catacombe. Odată ce lacătul se deschise, 
Groanin împinse poarta grea şi se trase 
deoparte, în timp ce Nimrod şi Philippa porniră 
în jos pe scări. Fireşte, era destul de încântat să 
le ofere această dovadă de curtoazie, din 
moment ce era o persoană care se temea în 
suficientă măsură de întuneric şi, în mod 
special, de strigoi. Ca să nu mai vorbim despre 
zecile de cadavre. 

Se pomeni scuturat de un mic fior în clipa în 
care ochii îi căzură pe primul grup de trupuri. 
Suficient de aproape încât să poată fi atinse, 
erau etalate ca şi cum ar fi fost cele mai 
preţioase comori din muzeul particular al cine 
ştie cărui colecţionar excentric. Întinse pe rafturi 
sau rezemate de pereţii văruiţi, unele dintre ele 
erau foarte bine păstrate, perfecte în totalitatea 
trăsăturilor, cu păr şi cu ochi; în acelaşi timp, 
altele erau doar ceva mai mult decât nişte 
schelete, cu membre şi maxilare lipsă. Erau, de 
asemenea, bebeluşi şi copii morţi, din moment 
ce moartea nu ţine deloc cont de vârsta 
fragedă. Pe Groanin tocmai acestea îl întristară 
în mod special, iar vederea câtorva dintre 
chipurile micuţe îi aduse lacrimi în ochi. Totuşi, i 
se părea lesne de înţeles de ce ar fi putut 
cineva să manifeste o asemenea lipsă de 
scrupule, încât să fure trei statuete din ceară şi 


să le folosească pentru înlocuirea unora dintre 
cadavrele din catacombe - fiindcă locul acela îi 
amintea cel mai mult de un muzeu al figurilor 
din ceară. 

— Naiba să mă ia, zise el. la uite ce de 
cadavre! Sunt mii. De parcă ar fi camerele 
Parlamentului aici. 

Philippa adulmecă zgomotos aerul. Cu toate 
acestea, nu se simţea nici pic de miros. 

— La naiba, exclamă Groanin. Asta e mort 
încă din 1599! E ciudat să te gândeşti că 
oamenii ăştia au avut vieţile lor, familiile şi 
slujbele lor, ca şi noi. Îmi dă o senzaţie stranie. 
Ca şi cum n-ar mai fi mult până când o să fiu şi 
eu gata să mă pună cineva pe un perete. 

— Un gând  îmbucurător, zise Nimrod, 
plesnindu-l vesel pe Groanin pe spinare cu 
palma. 

— Şi vreți să spuneți că turiştii chiar vin aici, 
jos? îl întrebă Groanin pe Nimrod. Nu e tocmai 
ca-n Disneyland, greşesc? 

— Nu chiar, zise Philippa, arătând spre un alt 
afiş. In schimb, scrie: „Pe aici, spre Frumoasa 
Adormită”. 

Trecând după colţ, se pomeniră într-o 
încăpere în care se afla un singur trup: întins 
deasupra unei vitrine din sticlă, precum eroina 
cine ştie cărui film obişnuit de desene animate, 
se afla corpul, perfect păstrat, al unei fete cam 
de aceeaşi vârstă cu Philippa. Era Faustina. 


— După cum scrie în ghid, Frumoasa Adormită 
care a fost aici a murit în 192016, zise Nimrod. 
Nu m-ar deranja să pun pariu că originalul a 
dispărut şi că au avut nevoie să-l înlocuiască de 
urgenţă. Cel mai probabil, au îngropat originalul 
şi apoi au şterpelit-o pe Faustina de la muzeul 
figurilor de ceară. 

— E o faptă de-a dreptul şocantă, murmură 
Groanin. 

Numai că, pentru Philippa, mai şocante 
păreau veşmintele pe care le purta Faustina. 

— O, Doamne, ia priviţi ce haine are pe ea! 
Sunt atât de demodate... N-aş vrea să fiu 
văzută nici moartă îmbrăcată aşa! 

— Atunci, e cu atât mai bine pentru Faustina 
că e doar într-o stare de moarte clinică, zise 
Nimrod. 

— Şi ce s-a întâmplat cu părul ei? vru să ştie 
Philippa. 

— Cred că turiştii au smuls şuviţe din el, ca 
amintire, replică Nimrod. 

Groanin aruncă o privire de jur-împrejur, 
agitat, auzind cum foşneşte ceva prin întuneric. 
Copleşitoarea senzație a morii şi a 
descompunerii începuse să-l pătrundă până în 
măduva oaselor. 


16 În realitate, Frumoasa Adormită este cea mai veche dintre figurile 
de ceară expuse la Madame Tussaud. Se spune că modelul ar fi fost 
doamna du Barry (1743-1793), amanta regelui francez Ludovic al XV- 
lea. Un mic dispozitiv implantat în pieptul statuetei o face să pară că 
respiră. 


— Haideţi, domnule, zise el. Cred că pe-aici 
trebuie să fie şoareci, sau şobolani, sau alte 
alea. Vârâţi-o într-o sticlă de coca-cola, sau în 
orice aveţi de gând şi haideţi s-o ştergem de- 
aici. 

Nimrod îşi murmură cuvântul de concentrare. 
Numai că Faustina nu dispăru. În schimb, sub 
trupul Faustinei apăru o targă. 

— Ce? gemu Groanin. Vreţi să spuneţi că 
trebuie s-o cărăm cu braţele? 

— Mă tem că da, Groanin, îi răspunse Nimrod. 
Ar fi primejdios să transsubstantizăm un djinn al 
cărui spirit a părăsit trupul. 

Lăsă jos lumânarea şi apucă de un capăt al 
tărgii. 

— Haide! Pune mâna. 

Întinzându-i lumânarea sa Philippei, Groanin 
prinse celălalt capăt al tărgii, ridicând-o pe 
Faustina, după care o transportară de-a lungul 
coridorului. 

— Nu merge atât de repede cu lumânările 
alea, o sfătui Groanin pe Philippa. Ne laşi în 
urmă, aici, în întuneric. 

Philippa se opri, permițându-le celor doi 
bărbaţi s-o ajungă din urmă. Lumânările 
răspândeau o lumină caldă, blândă asupra 
Faustinei, astfel încât ea aducea cu adevărat cu 
ceva de genul Frumoasei Adormite. 

— Parc-ar fi un înger, zise ea. 

— Nu prea cred, rosti o voce profundă şi, în 


întunericul acela, foarte masculină. 

Groanin scânci şi aproape scăpă targa pe care 
se afla Faustina, iar Philippa fu nevoită să-şi 
înăbuşe un mic țipăt. 

Un bărbat voinic, purtând un costum alb care 
nu-i venea bine, păşi în lumina lumânărilor. Pe 
ţeasta lui, ca o bilă de bowling, părul deschis la 
culoare era tuns scurt şi nepieptănat, iar 
obrazul, nebărbierit. Umerii îi erau la fel de laţi 
ca una dintre bârnele care propteau biserica. 

— Nu seamănă cu niciunul dintre îngerii pe 
care i-am văzut vreodată, zise bărbatul. Şi i-am 
cunoscut pe toţi. Şi buni, şi răi. Chicoti într-un 
fel subpământean şi aruncă o privire în jos, spre 
Faustina. Nicio asemănare. În primul rând, e 
prea slabă. Şi, în al doilea, e fată. 

— Am dreptate dacă-mi închipui că 
dumneavoastră sunteți un înger? întrebă 
Nimrod. 

— Ai, răspunse îngerul. Numele meu e Sam. 

— Sam? Vocea lui Groanin sună 
neîncrezătoare. Cine-a mai auzit de vreun înger 
pe nume Sam? 

— Şi cine-a zis că nu poţi să fii înger, dacă eşti 
fată? îl interpelă Philippa. 

Ingerul înaintă spre Groanin şi Philippa, 
mandibula lui  bărboasă ajungând chiar 
deasupra capului majordomului. 

— Eu nu m-aş pune contra lui, dac-aş fi în 
locul vostru, îi sfătui Nimrod. Îmi imaginez că e 


aici să stea de pază la ceva. 

— Sam, repetă îngerul, e diminutivul de la 
Samuel. Şi, exact aşa cum ştiţi, să fii înger e o 
treabă de bărbat. Intotdeauna a fost aşa. 

— Sunt convins, zise Groanin. 

— Tot după cum ştiţi, continuă Sam, eu sunt 
îngerul care guvernează ziua de miercuri. ŞI 
încep să fiu sătul până-n gât de toate tablourile 
astea cu îngeri, care ne fac să arătăm ca o 
gaşcă de fete ude, cu ochi mari şi plângăcioşi şi 
cu feţe lipsite de păr. 

— Hm, făcu Groanin. Dacă nu vă supăraţi că 
spun asta, azi e joi. 

— Mda, poate că aşa e, acceptă Sam. Dar eu 
tot trebuie să vin, dacă sunt chemat. Şeful 
dumitale, djinnul, are dreptate, înţelegi? De sute 
de ani vin aici la cererea călugărilor care conduc 
lăcaşul acesta, să-l păzesc împotriva intruşilor. 
Făcu un semn cu capul spre targa pe care se 
afla Faustina. Aşa că, eu aş pune-o jos, dac-aş fi 
în locul vostru. 

Nimrod şi Groanin aşezară targa pe podea. 

— Fără supărare, începu Nimrod. Dar sunteţi 
sigur de asta? 

— Ce vrei să spui, djinnule? 

— Sunteţi sigur că păziţi tot acest loc sau, 
cumva, pe cineva, în special? La urma urmei, 
mulţi dintre cei aflaţi aici au fost nişte anonimi, 
fără vreo importanţă reală. Arătă spre Faustina. 
Fata asta djinn nici măcar nu e moartă. 


— Atunci de ce e aici? mârâi Sam. 

— Şi-a rătăcit trupul, nimic mai mult, îi explică 
Nimrod. Îl scoatem de-aici, astfel încât să-l 
putem reuni cu spiritul ei. 

— Asta nu schimbă cu nimic faptul că sunt 
dator să am grijă de locul ăsta. Prin urmare, ea 
rămâne aici. Şi-am încheiat povestea. 

— V-au cerut în mod explicit s-o păziţi pe ea? 
îl întrebă Nimrod. 

— Să-mi ceară să păzesc o fată dormind? se 
miră Sam. Aş spune că nu. Să fii înger eo 
treabă de bărbat. 

— Da, aţi mai spus asta, zise Nimrod. la fiţi 
atent, aţi spus că vă ocupați de locul acesta de 
sute de ani. Dar prietena noastră a intrat aici, în 
rolul de Frumoasă Adormită, de doar câteva 
luni. 

— lar adevărata Frumoasă Adormită nu se află 
aici decât din 1920, adăugă Philippa. 

— Aşadar, nu puteau să-i pretindă cuiva atât 
de important ca dumneavoastră să se ocupe de 
ea, trase concluzia Nimrod. Sunt convins că 
sperau să aveţi grijă de altcineva. De 
osemintele unui sfânt, poate. Sfântul Bruno, de 
exemplu. 

— Nu e nicio diferenţă, amice, ripostă Sam. N- 
o s-o luaţi. Nu, fără o luptă. Ochii i se luminară 
şi rânji, scoțând la iveală o strungăreaţă. Asta, 
presupunând că vreunul dintre voi ar avea 
sânge-n vine să se lupte. 


— Nu e o înfruntare prea echitabilă, remarcă 
Nimrod. Oricine ştie că un înger e mai puternic 
decât un djinn. Să nu mai vorbim despre 
oameni. 

— Nu, nu, insistă Sam. N-aş avea nevoie de 
puterile de înger ca să-l bat pe oricare de 
seama voastră. Fie ei djinni, fie oameni. Tot 
ceea ce-mi trebuie sunt muşchii. 

— Păreţi să aveţi din plin aşa ceva, observă 
Nimrod. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Nu cumva sunteţi acel Samuel care s-a 
luptat cu lacob, în Cartea Facerii!7? se interesă 
Philippa. 

— Poate, răspunse Sam, pe un ton defensiv. ŞI 
ce-i cu asta? 

— E-n regulă, atunci, zise Philippa. Acceptăm 
provocarea dumneavoastră  ridicolă. Dacă 
sunteţi de acord să nu vă folosiţi puterile de 
înger, domnul Groanin, aici de faţă, se va lupta 
cu dumneavoastră, nu-i aşa, Groanin? 

— Eu? Lui Groanin îi căzu falca. Să mă lupt cu 
el? Ai înnebunit, domnişoară? 

— Aşa mă gândisem şi eu, mărturisi Sam. 

— Şi, dacă el câştigă, o scoatem de-aici pe 
prietena noastră, continuă Philippa. Ne-am 
înţeles? 

— Pot să vorbesc ceva cu dumneata, 


Y De fapt, în Facerea, capitolul 32, se spune că lacob s-a luptat cu 
Cineva, sugerându-se că ar fi fost vorba despre însuşi Dumnezeu. 


domnişoară? şopti Groanin. 

Rânjetul lui Sam se mai lăţi cu vreo câţiva 
centimetri. 

— Ne-am înţeles, îi răspunse el Philippei. Dar 
trebuie să fie o partidă de lupte cum scrie la 
carte. Cu ring, arbitru şi mulţime. Nu ca lupta cu 
lacob. Acolo eram doar noi doi, în pustietatea 
nopţii. Nu e nimic distractiv în asta. Şi nimic 
care să te stimuleze să câştigi. Mie-mi place 
mulţimea. 

— Da, văd asta, zise Nimrod, privind de jur- 
împrejur prin catacombe. 

— Nu mă refer la locul ăsta, replică Sam. Mă 
refer la un loc în care să putem avea o mulţime 
propriu-zisă. Undeva, într-un loc potrivit. Cum e 
la luptele de la televizor. Să zicem la Madison 
Square Garden, în New York. De acord? 

— O, de acord, zise Philippa. 

— Îmi place de tine, îi spuse Sam Philippei. 
Eşti ca la carte. Adică, pentru o fată. Dar ţie... 

— Sam îşi îndreptă un deget arătător gros şi 
îndesat spre Groanin - o să-ţi rup capul şi o să-l 
folosesc ca prespapier. 

Sam pocni din degete şi se pomeniră 
transportaţi într-un ring pentru lupte din 
Madison Square Garden, în faţa unei mulţimi de 
douăzeci de mii de spectatori. Erau pe-acolo şi 
vânzători ambulanți de programe şi de hotdog, 
ziarişti şi fotografi la marginea ringului, erau 
chiar şi blonde  planturoase, încărcate de 


diamante, ridicând pancarte cu numele lui Sam 
înscris pe ele. 

— Naiba să mă ia! exclamă Groanin. Pare la 
fel de adevărat ca un weekend ploios în 
Manchester. 

— E adevărat, zise Nimrod, care nu era prea 
surprins să vadă o asemenea demonstraţie de 
putere absolută, cât era că totul fusese realizat 
cu atâta uşurinţă şi atât de bine. lar asta îl ajută 
să-şi reamintească faptul că, în ciuda bărbiei lui 
solide şi a manierelor un pic cam grosolane, 
Sam era un înger, la urma urmei, ba chiar unul 
foarte puternic. Cel puţin, e adevărat în 
momentul de faţă. Realitatea este ceva lesne de 
fabricat, pentru un înger. 

Un zgomot puternic de fanfară şi câteva 
reflectoare strălucitoare întâmpinară sosirea lui 
Sam pe scenă, din spatele sălii. Îşi ridică 
braţele, într-un gest încrezător în privinţa unei 
victorii. Lupta era pe cale să înceapă. 


Capitolul 9 
Zombi și Faustina 


— John, trezeşte-te! 

John deschise ochii. Stătea pe pământ, 
rezemat de un copac, privindu-i pe domnul 
Rakshasas Şi pe Leo Politi, care 
îngenuncheaseră în faţa lui, îngrijoraţi. Apoi, îşi 
aminti de mohicani şi se strădui să se ridice în 


picioare, cuprins de frică şi de încă via amintire 
dureroasă a ceea ce-şi imaginase că i se 
întâmplase. 

— la-o încet, flăcău, îl sfătui domnul 
Rakshasas. Eşti bine acum. 

— A fost oribil, gâfài el, trecându-şi cu 
nervozitate ambele mâini prin păr, ca şi cum ar 
fi vrut să verifice dacă mai avea încă scalp. 
Oribil. Eram tocmai în 1655. Eram un băiat 
olandez, alergând prin pădure, urmărit de 
indieni. Şi era... oribil. 

— Eram în căsuţa debarcaderului, îl lămuri 
domnul Rakshasas. Îţi aminteşti? S-a oficiat un 
exorcism. Şi, atunci când toate spiritele au fugit 
din casă, unul dintre ele trebuie că s-a 
amestecat cu spiritul tău, pentru o vreme. 
Indrăznesc să spun că tu doar ai retrăit ceva 
care i s-a întâmplat bietului tânăr de atunci şi 
care l-a transformat în strigoiul de acum. 

— Indienii ăia, zise John, şi simțindu-se slăbit 
doar la gândul acesta, se aşeză din nou şi 
încercă să-şi debaraseze mintea de amintirile 
care încă o umpleau. 

— Stai liniştit un minut. E lucru sigur că s-au 
comis multe fapte groaznice de ambele părţi, 
gândesc eu. Firea omenească e ceva groaznic, 
atunci când sunt implicate ignoranţa şi prostia. 

— Nu era ceva adevărat, zise John. Dar tot mi- 
a dat senzaţia că ar fi fost. 

— Să vezi înseamnă să crezi, declară domnul 


Rakshasas. Dar să simţi înseamnă adevărul lui 
Dumnezeu, şi asta-i cât se poate de adevărat. 

— Poate c-ar fi acum momentul potrivit ca voi 
să-mi explicaţi cum de-aţi fost singurii doi, 
printre spiritele din casă, cu excepţia mea, care 
nu s-au zorit să dispară, în timp ce se desfăşura 
un exorcism, zise Leo, pe un ton aspru. Părerea 
mea e că niciunul dintre voi nu e câtuşi de puţin 
mort. Fiindcă, dac-aţi fi fost, cu greu aţi mai fi 
putut rămâne aici. 

— Destul de corect, replică domnul 
Rakshasas. Ai dreptate. Niciunul dintre noi nu e 
mort, mă bucur să afirm asta. Şi-mi pare cât se 
poate de rău pentru faptul că te-am înşelat, Leo, 
fiindcă eşti un băiat de treabă. Suntem djinni, 
aflaţi într-o misiune caritabilă. 

— Vrei să spui, ca geniile? vru să ştie Leo. 

— Acelaşi lucru. Şi, până să mă întrebi, nu pot 
să-ţi îndeplinesc trei dorinţe, fiindcă, în primul 
rând, eşti mort, şi în al doilea, puterile de djinn 
nu funcţionează în lumea spirituală. Făcu o 
pauză, apoi adăugă: Spune-mi, Leo, te pricepi 
să-i judeci pe oameni? 

— Cred că mă pricep foarte bine să-i judec pe 
oamenii în care am încredere, domnule, 
răspunse Leo. 

— Un răspuns minunat, zise domnul 
Rakshasas. Dacă ne ajuţi, Leo, o să facem tot 
ceea ce ne stă în puteri să te ajutăm, atunci 
când vom fi înapoi, în cealaltă lume. Nu-i aşa, 


John? Ai cuvântul nostru pentru asta. Şi atunci 
n-ai să mai fi nevoit să joci rolul de Ka slujitor, 
după ce te vei întoarce în Manhattan. Ce zici? 

— Zic că e foarte bine, replică Leo. N-am nimic 
de pierdut. După o sută treizeci de ani, m-am 
săturat să fiu ghid. 

— Ai spus că, după părerea ta, prea multe 
spirite se ascundeau în casa aceea. De ce, mai 
precis? 

— Păi, uite, zise Leo, în mod normal, sunt mii 
de spirite prin preajmă. Dar alea au fost primele 
pe care le-am văzut, încă de când am trecut 
prin portal. Şi, mai mult decât atât, se 
ascundeau. 

— De ce? 

— Nu ştiu. E important? 

— Ar putea să fie. Domnul Rakshasas ridică 
din umeri. Unde-i canoea aia? 

Leo îi conduse la canoe. Şi, în timp ce vâsleau, 
în drumul lor pe râul Hudson, John şi domnul 
Rakshasas îi povestiră un pic despre Faustina şi 
un pic mai mult despre ce însemna să fii djinn. 

— Să ai puterea de a-i îndeplini cuiva trei 
dorinţe trebuie să fie o răspundere 
extraordinară, afirmă Leo. Dar şi dacă ţi se 
dăruieşte îndeplinirea a trei dorinţe, trebuie să 
dispui de o inteligenţă corespunzătoare, ca să le 
exprimi cum trebuie. Poate că nu întotdeauna e 
bine să primeşti exact ceea ce-ţi doreşti. 

— Cu siguranţă că, de vreme ce eşti atât de 


înţelept, ai putea tu însuţi să fii djinn, Leo. 

Ajunseră la insula Bannermann la primele ore 
ale dimineţii. Zorii cenuşii se iveau, iar casa, la 
fel de cenuşie, cu o înfăţişare înfricoşătoare, era 
cât se poate de nemişcată şi de tăcută, în 
centrul insulei, exact aşa cum şi-o amintea John. 
Mai mult sau mai puţin. Mormântul în care el şi 
cu Dybbuk îl îngropaseră pe majordomul 
Feliciei, Max, era acum marcat de o piatră de 
căpătâi în forma unei maimuţe!:. 

Intrară în camera de zi, unde resturile unui foc 
încă mocneau în şemineu, aşezându-se sub 
tabloul în alb-negru, pictat în ulei, al Faustinei. 
În ochii lui John, ea semăna chiar mai mult cu 
Dybbuk, faţă de cât îşi amintea. Încăpăţânată şi 
răutăcioasă. Era greu de crezut că ultima dată 
când fusese el în acea încăpere ar fi fost şi ea 
acolo. Invizibilă. Ca spirit. Urmaărindu-i. 

— Credeţi c-ar trebui s-o strigăm? îl întrebă 
John pe domnul Rakshasas. 

— Dacă e aici, o să vină. Aminteşte-ţi că e o 
fată care tace şi le face. 

Domnul Rakshasas se lăsă pe spate pe 
canapea, după care căscă. 

— Asta a fost mereu o cameră minunată 
pentru aşteptat. 

Dar nu trebuiră să aştepte mult. 


18 Max era, de fapt, un goriloi care îndeplinea rolul de majordom 
pentru mătuşa lui Dybbuk, Felicia, după cum se ştie din cartea a treia 
a seriei Copiii lămpii fermecate: Cobra, regele din Katmanau. 


— Cine sunteţi? se auzi o voce. Şi, dacă nu vă 
supăraţi, ce căutaţi aici? 

Faustina era mai înaltă decât bănuia John, 
după portretul ei, şi mult mai drăgălaşă. John se 
gândi că arăta exact aşa cum fusese în ziua în 
care spiritul ei se înălţase, părăsind trupul de 
djinn al unei fete de doisprezece ani. Şi, totuşi, 
ştia că trecuseră douăzeci şi patru de ani de 
când se născuse. Sau doar doisprezece? Spera 
din tot sufletul să fi fost adevărată ultima 
variantă şi-şi simţi inima oprindu-se pentru o 
clipă în loc, în timp ce se ridica şi o privea în 
ochii cenuşii pentru prima oară în viaţă. 

— Pe mine mă cheamă John, zise el, un pic 
stângaci. Sunt prieten cu fratele tău, Dybbuk. 

— Ai mai fost pe-aici, nu-i aşa? 

— Da. Acum câteva săptămâni. 

— Mi s-a părut mie că te recunosc. 

— Am venit să te ducem înapoi acasă, zise el, 
astfel încât să-ţi poţi redobândi stăpânirea 
asupra trupului. 

Faustina răsuflă adânc şi se aşeză, bufnind, în 
faţa celor trei vizitatori. 

— Nu vrei să mergi acasă? o întrebă John, 
îngrijorat. 

— Am vrut întotdeauna, îi răspunse ea. La 
început, m-am rugat să vină cineva, să mă 
găsească şi să mă ducă înapoi acasă. Dar n-a 
venit nimeni. Faustina începu să plângă. N-a 
venit nimeni. 


— Am venit noi, acum, zise John. Şi se apucă 
să-i povestească despre Nimrod şi Philippa, cum 
se duseseră la Londra să-i recupereze trupul 
dintre statuile din ceară, unde-l lăsase ea, în 
timp ce luase, neastâmpărată, în stăpânire 
trupul prim-ministrului britanic. 

Până la urmă, după ce Faustina se opri din 
plâns, îşi şterse ochii, îşi suflă nasul şi zise: 

— Nu ştiu cum m-aţi putea ajuta. Am mai 
încercat să reintru în trupul meu. Dar, pur şi 
simplu, n-am putut. 

— Asta a fost pentru că doctorul indian 
chemat să-l trateze pe prim-ministru a luat o 
mică mostră din sângele tău, îi explică John. O 
parte din sângele acela conţinea câteva grame 
din spiritul tău. Ceea ce înseamnă că o parte din 
tine lipsea, atunci când ai încercat să-ţi recapeţi 
stăpânirea asupra propriului trup. Dar acum o 
să fie aşa cum trebuie. Unchiul Nimrod a luat o 
mostră din sângele mamei tale, şi o s-o folosim 
în locul celui al tău. 

— Chiar crezi c-o să meargă? vru ea să ştie. 

— Desigur, altminteri n-am fi fost aici, acum, 
dac-am fi crezut că umblăm după cai verzi pe 
pereţi, interveni domnul Rakshasas. 

— Dumnealui e domnul Rakshasas, îl prezentă 
John. E un djinn foarte înţelept. Cu toate că, 
uneori, înţelepciunea îi e cam greu de înţeles. 

— Aşa ţi se-ntâmplă cu înţelepciunea, când 
eşti tânăr. 


Domnul Rakshasas îi zâmbi Faustinei şi-şi 
înclină capul. 

— Şi el e prietenul nostru, Leo Politi. Ne-a fost 
ghid prin lumea spirituală. Leo ştie totul despre 
lumea spirituală. 

— N-aş spune chiar totul, se apără Leo, un pic 
stânjenit. Se înclină, cu multă politeţe. Dar sunt 
un strigoi cumsecade. 

— Bine, atunci. Poate o să fiu în stare să merg 
acasă, zise ea. Chiar dacă va fi pentru scurt 
timp. 

— Ce vrei să spui? o întrebă John, care fusese 
deja orbit de frumuseţea Faustinei, uitând în 
bună măsură motivul pentru care el şi cu 
domnul Rakshasas veniseră s-o caute, în primul 
şi-n primul rând. 

— E vorba să fiu următorul Djinn Albastru din 
Babilon, zise Faustina. Aşa mi-a fost destinat 
dintotdeauna. Atunci când o să moară Ayesha, 
eu o să-i iau locul. Nu-i aşa, domnule 
Rakshasas? 

— Aşa este. Şi am veşti pentru tine, răspunse 
domnul  Rakshasas. Ayesha, fie-i numele 
binecuvântat, a murit. 

— Înţeleg, zise Faustina. Asta explică de ce-aţi 
venit să mă căutaţi. Ridică din umeri, întristată. 
Pentru că acum e nevoie de mine, în timp ce 
înainte nu era. 

— Nu e adevărat, o contrazise John. N-am ştiut 
unde să-ţi găsim spiritul până foarte de curând. 


Abia după ce-am venit aici prima dată, cu sora 
mea şi cu fratele tău, am ghicit unde am putea 
să te găsim. 

— Aşadar, sora ta m-a auzit atunci? 

— Da. 

— Spune-mi, pe cine a numit Ayesha ca Djinn 
Albastru, în lipsa mea? 

John ezită să-i răspundă. Ştia că, dacă i-ar 
spune adevărul, n-ar face decât să-i confirme 
bănuielile Faustinei, precum că exista un motiv 
ascuns în spatele salvării ei. Dar mai ştia şi că 
nu prea avea cum să mintă într-o astfel de 
privinţă. Şi faţă de ea, în mod special. John era 
de părere că Faustina era mult prea 
încântătoare ca să fie înşelată, indiferent despre 
ce ar fi fost vorba. 

— Pe mama mea, zise el. 

— A, făcu ea. Asta explică de ce tocmai tu ai 
fost cel care a venit să mă ia, John. Ai nevoie de 
mine ca s-o împiedici pe mama ta să vă 
părăsească, pe tine şi pe sora ta. Nu-i aşa? 

— Aşa e, recunoscu John, nefericit. Cel puţin, 
aşa era până să te cunosc. 

Faustina zâmbi curajoasă, ceea ce păru să-l 
atingă pe John până în străfundurile inimii sale 
brave, băiatul fiind de-acum sigur de faptul că 
nu exista nimic pe lume pe care să nu-l facă 
pentru ea. 

Leo îl privi pe domnul Rakshasas, care-i 
răspunse cu un zâmbet, fiindcă amândoi aceşti 


bărbaţi mai vârstnici recunoscuseră ceea ce se 
petrecea între cei doi tineri, chiar dacă aceştia 
din urmă n-o înţeleseseră. 

Puțin stângaci, ca şi cum ar fi fost conştient de 
faptul că rupea un fel de vrajă care atârna în 
aer, domnul Rakshasas zise: 

— N-o să coci niciodată o clătită, dacă ţi-o 
arunci pe cap, aşa că părerea mea ar fi să 
pornim. 

— Aşteptaţi, îl opri Faustina. Înainte să ne 
întoarcem în lumea fizică, e un lucru important 
pe care trebuie să vi-l spun, un lucru pentru 
înţelegerea căruia am putea avea nevoie de 
ajutorul lui Leo. Nu sunt sigură ce anume, dar 
ceva foarte ciudat s-a întâmplat în lumea 
spiritelor. 

— Întotdeauna se întâmplă ceva ciudat în 
lumea spiritelor, replică Leo, stingherit, destul 
de puţin dornic s-o contrazică pe tânăra aceasta 
încântătoare. Într-adevăr, aş putea să merg 
pân-acolo încât să spun că termenul de „ciudat” 
este cel care caracterizează perfect lumea 
spirituală. 

— Ceea ce am vrut să spun este că se- 
ntâmplă ceva mai ciudat decât simpla 
ciudăţenie. E ceva anormal şi bizar. Ar putea 
chiar să fie ceva malefic. În ultimii doisprezece 
ani, am învăţat să-mi găsesc drumul prin lumea 
spiritelor şi să recunosc simpla ciudăţenie. 

Faustina îi aruncă o privire lui Leo, ca şi cum l- 


ar fi provocat s-o contrazică în legătură cu 
această definiţie. 

— Am întâlnit moroi, zâne vestitoare ale 
morţii, fiinţe eterice, fantome, spectre, chiar şi 
un demon sau doi. Aşa cum nu vă îndoiţi nici 
voi, lumea spirituală seamănă în mare măsură 
cu cea fizică. Dar, acum vreo câteva săptămâni, 
s-a întâmplat un lucru pe care nu pot, pur şi 
simplu, să-l explic. Acum câteva săptămâni, mă 
plimbam prin grădinile de-aici, când puterea aia 
enormă a început să mă tragă, ca o imensă 
forță magnetică. Şi uimitor de repede, de 
asemenea. N-aveam habar unde mă ducea. 
Ştiam doar că era absolut irezistibilă. În acelaşi 
timp, eram conştientă de faptul că toate 
celelalte spirite alergau în direcţia opusă, 
departe de locurile pe care le bântuiau în mod 
obişnuit, şi că erau urmărite de bărbaţii aceia cu 
înfăţişări ciudate. Abia ulterior am izbutit să-i 
privesc mai bine. 

— Despre asta vă povesteam şi eu, acolo, în 
muzeu, le spuse Leo domnului Rakshasas şi lui 
John, emoţionat. 

— Atunci, nu i-am văzut prea limpede, preciză 
Faustina. Într-adevăr, puterea era atât de mare, 
încât e posibil să fi leşinat pentru o vreme. 
Habar n-am cât o fi durat. Poate şi câteva ore. 
Atunci când, până la urmă, m-am oprit, n- 
aveam nici măcar un indiciu în legătură cu locul 
în care mă aflam. Nici cea mai mică idee. Cu 


excepţia faptului că eram într-o imensă peşteră 
subterană, cu un lac mare din argint lichid, care 
înconjura o enormă piramidă verde. 

— O piramidă verde subterană, repetă mirat 
domnul Rakshasas. Fără îndoială că n-am auzit 
niciodată despre aşa ceva. 

— Mulţi dintre bărbaţii despre care am 
pomenit mai devreme lucrau în jurul piramidei 
acesteia, continuă Faustina. Cu toate că nu ştiu 
foarte sigur ce făceau. N-am zăbovit pe-acolo 
prea mult. Mai ales după ce mi-am dat seama 
că nu erau nicidecum bărbaţi. Doar arătau ca 
nişte bărbaţi. De fapt, cred că erau zombi. 

— Zombi? se miră John. Vrei să spui, oameni 
morţi care umblă de colo-colo? 

— Ceva de genul ăsta, consimţi Faustina. Nu 
erau morţi. Dar nici vii nu erau. Era ca şi cum ar 
fi fost şi vii şi morţi. De aceea mi-am închipuit 
că trebuie să fi fost zombi. Sinceră să fiu, le 
spun aşa numai pentru că era un bărbat acolo - 
nu ştiu cine era - care a folosit denumirea 
aceasta. Cel puţin, aşa cred eu că a zis. Ei nu m- 
au văzut, din fericire, fiindcă nu păreau deloc 
prietenoşi. Oricum, am hoinărit pe-acolo o 
vreme, încercând să găsesc o cale de ieşire din 
peşteră. Până la urmă, am izbutit să ies. Şi 
puteţi să vă imaginaţi surprinderea mea, când 
am descoperit că sunt în China. 

— În China? repetă John. Glumeşti. 

— Ca să fiu mai precisă, eram în Xian, zise 


Faustina, capitala Chinei antice. 

— Şi, cum ai ajuns înapoi? se interesă John. 

Faustina ridică din umeri. 

— M-am dus la aeroportul local, explică ea. Mi- 
au trebuit secole până să ajung înapoi aici. 

— Intr-adevăr, e o poveste ciudată, recunoscu 
domnul Rakshasas. 

— Asta e. Mai rămâne să spun că toţi par să fi 
părăsit lumea spiritelor. Cred că acei zombi au 
devorat toate spiritele pe care le-au putut găsi. 
Mă întrebam dacă Leo, fiind un Ka slujitor şi aşa 
mai departe, ar putea să-mi spună ce anume s- 
a putut întâmpla. 

— N-am nicio explicaţie pentru ceea ce s-a 
întâmplat, mărturisi Leo. Şi n-am auzit de 
nimeni altcineva, în afara dumitale, domnişoară 
Faustina, care să se pomenească în China. Din 
ceea ce cred eu, a fost ca şi cum lumea 
spirituală ar fi fost afectată de un fel de 
cataclism natural. Toate spiritele şi toţi strigoii 
au fost goniţi din locurile lor obişnuite de bântuit 
de acele creaturi despre care spuneai. Cred că, 
poate, multe spirite au fost absorbite în ziua 
aceea. Absorbite şi, posibil, distruse pentru 
totdeauna. Dacă n-aş fi fost blestemat să rămân 
în Templul din Dendur în chip de Ka slujitor, s-ar 
fi putut să fiu distrus şi eu ca toţi ceilalţi. 

— Dar e posibil una ca asta? se miră John. Să 
distrugi un strigoi? Vreau să spun, cum poţi să 
omori pe cineva care e deja mort? 


— Există modalităţi, replică Leo. Exorcismul 
este una dintre ele, deşi mulţi dintre strigoi sunt 
mult prea inteligenţi ca să rămână pe-acolo şi 
să se lase, pur şi simplu, distruşi. O rup la fugă. 
Exact cum au făcut strigoii aceia, din casa de pe 
debarcader. 

Domnul Rakshasas făcu un semn de aprobare. 

— E timpul să plecăm şi noi, zise el. Avem 
destul de călătorit până să ajungem înapoi la 
Templul din Dendur. 

Porniră fără să mai piardă o clipă, cu canoea, 
înapoi spre Newburgh, în lumina dimineţii, 
îmbarcându-se apoi într-un tren pentru navetişti 
care făcea legătura cu oraşul New York. In timp 
ce trenul se legăna pe drumul lui, domnul 
Rakshasas îi spuse Faustinei ce urma să se- 
ntâmple când vor ajunge înapoi în templul din 
muzeu. 

— Noi trei ne vom întoarce la John acasă, zise 
el. În mod sigur, cu puţin noroc, Nimrod şi 
Philippa se vor fi şi întors din Londra cu trupul 
tău, Faustina. De îndată ce ne vom fi introdus şi 
ne vom fi instalat confortabil în învelişurile 
noastre omeneşti, vei putea hotărî următoarele 
tale mişcări, în timp ce noi, ceilalţi, vom încerca 
să ne dăm seama ce e de făcut cu mica 
problemă a lui Leo. 

— Mulţumesc, domnule  Rakshasas, zise 
Faustina. Nu pot să vă spun cât vă sunt de 
recunoscătoare, dumneavoastră şi lui John. Dar, 


mai mult decât orice, abia aştept să mai văd şi 
ceva culoare în viaţa mea. 

Era cam pe la jumătatea dimineţii, când 
ajunseră din nou la Muzeul Metropolitan, unde 
greva personalului administrativ continua încă; 
dar nu se mai gândiră la grevişti, până când nu 
ajunseră la uşa Templului din Dendur, care le-ar 
fi permis celor trei djinni să părăsească lumea 
spirituală şi să reintre în lumea vie, a materiei 
fizice. Acolo, un şoc brutal îi aştepta, fiindcă în 
uşă era postată aceeaşi siluetă cenuşie, cu 
aspect straniu, de care se feriseră înainte şi 
care, cu spada în mână, bloca intrarea. Individul 
stătea cu spatele la uşă, ca şi cum ar fi fost în 
căutarea a ceva. 

— E unul dintre urâţii pe care i-am văzut în 
China, în peştera aia subterană, le zise Faustina. 
E unul dintre acei zombi despre care v-am 
povestit. 

— Putem să trecem de el? îl întrebă John pe 
Leo. 

— Nu cred, îi răspunse Leo. Nu, fără să fim 
atacați şi absorbiți. Ca toţi ceilalţi despre care v- 
am spus, mai devreme. 

— Ce e de făcut? insistă John. Nu putem să 
reintrăm în trupurile noastre, decât dacă 
plecăm printr-un templu. 

— Măcar dac-am şti ce vrea individul ăsta, 
zise domnul Rakshasas. Poate c-ar trebui să 
încerc să discut cu el. 


— Nu v-aş sfătui, replică Leo. 

— Poate aş ajunge la o înţelegere cu el, stărui 
domnul Rakshasas. 

— Cinstit vorbind, zise Leo, cred c-aţi face o 
greşeală fatală. 

— Cine-o fi individul ăsta? John scutură din 
cap, cuprins de furie şi de neputinţă. 

Erau atât de aproape de casă şi, totuşi, atât 
timp cât făptura aceea le stătea în drum, 
blocând intrarea în templu, erau încă atât de 
departe. 


Capitolul 10 
Cap la cap 


Erau douăzeci de mii de oameni în Madison 
Square Garden, iar Nimrod şi Philippa aveau 
impresia că majoritatea erau de partea lui Sam, 
fiindcă sosirea lui în ring fu întâmpinată cu 
ovaţii asurzitoare. 

Groanin se urcă pe ring, fiind salutat printr-un 
cor de fluierături şi huiduieli puternice, câteva 
monede şi coji de portocale. 

— Nu le da atenţie, îl sfătui Philippa, în clipa în 
care ajunse, împreună cu Nimrod, în colţul lui 
Groanin. Asta vrea Sam, ca ei să te sperie. 

— Uite ce e, domnişoară Philippa, de ce-oi fi 
zis dumneata c-o să mă lupt eu cu el? Nu sunt 
un luptător. Ştii asta. Groanin arătă spre Sam, 
care-şi încorda muşchii deloc neglijabili, pentru 


distracţia mulţimii. Şi el ştie asta, ceea ce e şi 
mai rău. 

— Fireşte, replică Philippa. El se aşteaptă să 
şteargă pe jos cu dumneata. Să te facă pachet, 
iar capul să ţi-l folosească drept prespapier, aşa 
cum a spus. Numai că dumneata ai o armă 
secretă pentru care el n-o să fie pregătit. 

— Ce armă secretă? vru să ştie Groanin. 

— Noul dumitale braţ, fireşte, îi explică 
Philippa. Cel pe care ţi l-am dăruit noi în India, 
ca să-l înlocuiască pe cel pierdut. E mult mai 
puternic decât un braţ normal, omenesc. Asta e 
lucrul la care nu se aşteaptă el. 

— Are dreptate, o susţinu Nimrod. Am uitat de 
asta. Sam crede că nu eşti decât un om 
oarecare. 

— Şi nu uita, adăugă Philippa, că atunci când 
Samuel s-a luptat cu lacob în Biblie, rezultatul a 
fost egal. Şi gândeşte-te la asta: lacob nici 
măcar nu era cel mai puternic. Acela era fratele 
lui, Esau. lacob era cel mai blând. 

— Bravo, Philippa, o felicită Nimrod. Şi p-asta 
o uitasem! 

— Sper să aveţi dreptate, voi doi, zise 
Groanin, aruncându-şi capa. La urma urmei, 
despre capul meu e vorba să fie folosit pentru 
presat hârtii. 

La fel după cum îi transportase, în mod 
miraculos, până în Madison Square Garden, Sam 
se asigurase că el şi Groanin să poarte 


costumaţia potrivită pentru un astfel de 
spectacol. Sam purta o splendidă capă albă, 
brodată cu diamante, precum şi un costum din 
elastan, dintr-o bucată, asortat. Era la fel de 
clar, totuşi, că Sam intenţionase ca Groanin să 
arate ca personajul negativ al înfruntării. 
Groanin purta un costum din elastan dintr-o 
bucată, dar de culoare neagră, precum şi, la 
gât, un colier din cranii albe. Erau mici cranii 
chiar şi pe şireturile ghetelor sale negre. 

Groanin înaintă până în centrul ringului şi-i 
strânse mâna zâmbitorului său adversar. Se 
întoarse în colţul său, străduindu-se să 
zâmbească încrezător, dar îi ieşi o strâmbătură 
ucigătoare şi sinistră. O coajă de portocală îl izbi 
în ceafă. Gongul anunţă începerea întrecerii. 

— Succes, Groanin, îi ură Nimrod, împingându- 
| din colţul ringului. O să ai nevoie! 

Sam întinse mâna. Groanin i-o apucă, 
politicos, dar se pomeni azvârlit prin aer, ca un 
băieţaş făcând o tumbă în iazul din sat, într-o zi 
toridă de vară. Philippa şi Nimrod închiseră ochii 
pentru o clipă, în timp ce Groanin cădea lat pe 
saltea, cu un zgomot mai puternic decât cel pe 
care l-ar fi făcut un pian de concert picat de la 
etajul şase, rămânând nemişcat. 

Arbitrul începu să numere. Sam deja păşea 
triumfător în jurul ringului, primind uralele 
mulţimii. Philippa şi Nimrod deschiseră câte un 
ochi. Şi, până la urmă, mai degrabă fără voia 


lui, deschise ochii şi Groanin. 

— Ridică-te, Groanin, urlă Nimrod. Până nu 
termină numărătoarea. 

— Da, domnule, zise Groanin. 

Şi, ca un om beat, se ridică bălăbănindu-se pe 
picioare, dar se pomeni huiduit cu putere şi 
căzu din nou, în urma unei puternice lovituri 
primite de la Sam. 

— Sam nu e tocmai ceea ce-aş numi o fiinţă 
angelică, observă Nimrod. Numai că pare să se 
priceapă să încânte un public american. 

Groanin se ridică pentru cea de-a treia oară, 
dar Sam îi cosi picioarele. De data aceasta, 
atunci când izbi podeaua, sări în sus ca o minge 
din cauciuc. 

Philippa, care detesta fiecare clipă a acestei 
întreceri, clătină din cap şi-şi şterse lacrimile din 
ochi. Să-l vadă pe Groanin aruncat ca o păpuşă 
zdrenţuită era ceva îngrozitor pentru ea, mai 
ales deoarece ea fusese cea care se oferise în 
numele lui pentru această luptă. Şi totuşi, 
Philippa încă era de părere că Groanin putea să- 
| înfrângă pe Sam. Se aplecă în faţă, pe sub 
coardă, ţipând la majordomul năucit: 

— Foloseşte-ţi braţul, Groanin. Data viitoare 
când  maimutoiul ăsta mare mai dă în 
dumneata, blochează-l cu braţul. 

Groanin se căzni să se ridice în picioare, iar 
Sam, înfumurat şi gândindu-se că ar putea 
termina repede înfruntarea, îşi repezi cotul cu 


putere peste umerii lui Groanin, ca pe un baros. 
Numai că, înainte ca lovitura să-şi atingă ţinta, 
Groanin îşi ridică braţul deasupra capului, să se 
apere. 

Era ca şi cum Sam ar fi lovit cu cotul într-un 
drug de fier. Strâmbându-se de durere, începu 
să se împleticească prin ring, ţinându-şi braţul 
lipit de corp şi urlând, aproape de parcă i s-ar fi 
rupt. Nu se rupsese, dar în mod sigur era rănit 
rău. 

— Acum, apucă-l şi azvârle-l, ţipă Philippa. 

Încă o dată, Groanin procedă cum îi sugerase 
ea şi, cu braţul său mult mai puternic, îl făcu pe 
Sam să zboare, pe o traiectorie verticală, prin 
aer. Îngerul ateriză pe podea cu un zgomot ca 
de uşă trântită în castelul vreunui uriaş. 
Mulțimea parcă înnebunise. 

— Acum, cuprinde-l de grumaz, ţipă Philippa, 
şi ţintuieşte-i umerii de podea, cât numără 
arbitrul până la trei. 

Groanin îl înşfăcă pe voinicul înger, îl trânti la 
podea şi-l apăsă din toate puterile. 

— Unu... rosti arbitrul, plesnind podeaua cu 
palma desfăcută. 

— Chiar cred că Groanin o să câştige lupta 
asta, comentă Nimrod. 

— Doi... continuă arbitrul, plesnind din nou 
podeaua. 

Sam făcu un efort supraomenesc să se ridice, 
dar nu era nimic de făcut împotriva imensei 


puteri a braţului lui Groanin. Atunci, cu un icnet 
formidabil, întregul său trup păru să se înmoaie 
şi se lăsă biruit. 

— Trei! 

Groanin câştigase. Arbitrul îi ridică braţul. 

— Învingătorul! răcni el. 

Philippa îl trase pe Nimrod spre ea şi-l 
îmbrăţişă. 

— A reuşit! strigă ea. A reuşit! 

Se urcară şi ei pe ring şi, în timp ce Philippa îl 
îmbrăţişa pe majordom, Nimrod îi ridica braţul 
celălalt, în semn de triumf. 

— Bravo, Groanin, zise el. N-am ştiut ce zace 
în tine. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Sam rămase culcat preţ de câteva clipe, apoi 
se rostogoli pe burta sa îmbelşugată şi începu 
să-şi scuture capul, nevenindu-i să creadă ceea 
ce i se-ntâmplase, pornindu-se apoi să izbească 
podeaua, mânios, cu pumnii. 

— Sper că e furios numai pe el însuşi, zise 
Nimrod. Nu serveşte la nimic să înfurii un înger. 
Uite, numai, ce s-a întâmplat în Egipt. Ca să nu 
mai pomenim de Sodoma şi Gomora. Îngerii nu 
prea ştiu să piardă. 

Groanin îşi şterse picăturile de transpiraţie din 
ochi şi, atunci când o privi iar pe Philippa, erau 
din nou în catacombele carthusiene, din 
Malpensa. Purta din nou veşmintele sale 
obişnuite de majordom, iar Sam stătea pe o 


poliţă, între două cadavre, părând de-a dreptul 
nenorocit. 

Philippa îşi puse o mână pe umărul îngerului. 

— Nu contează, Sam, zise ea, străduindu-se să 
găsească o replică drăguță. Mi-a plăcut 
costumul tău. Era foarte... angelic. 

— Nu sunt mare scofală ca înger, replică el, 
dacă nu sunt în stare să-l fac praf pe un amărât 
de majordom englez, într-un meci de lupte. 

— Să nu-l subestimezi niciodată pe un valet 
englez, îl povăţui Nimrod. Ei sunt ienicerii 
civilizaţiei. 

— Nici măcar nu ştiu unde e Sfântul Bruno, 
zise Sam, oftând adânc. Ştiţi care? Băiatul de 
ale cărui oseminte ar trebui să mă îngrijesc. Aţi 
avut dreptate în privinţa asta. Toate etichetele 
au fost încurcate prin 1750, înţelegeţi? Şi eu le- 
am cam pierdut urma. Sunt un ratat fără 
speranţă. 

— Cred c-aş putea să te ajut eu, la asta, se 
oferi Nimrod. Ridică una dintre lumânările care 
încă ardeau, pornind înapoi de-a lungul 
coridorului străjuit de cadavre. Mulţi dintre 
băieţii ăştia sunt călugări, după cum arată. 

Nimrod se opri în faţa unuia dintre scheletele 
care păreau cele mai vechi. 

— Dar acesta este interesant în mod special, 
continuă el. Ţine în mâini un craniu. Asta, de 
obicei, înseamnă ceva important. Şi uite aici. 
Bucata asta de metal ruginit de pe capul lui. 


Dacă nu greşesc, trebuia să fie o coroană 
micuță, cu şapte stele. O coroană. Asta 
înseamnă, de asemenea, ceva important. 

Sam se ridică în picioare, un zâmbet 
întinzându-i-se pe faţă. 

— Eşti sigur? 

Exact în acea clipă, capul scheletului căzu pe 
podea, ca o nucă de cocos prăbuşindu-se dintr- 
un copac. 

— Aş zice că bătrânul Bruno ţi-a făcut un 
semn de încuviinţare cu capul, Sam, comentă 
Groanin. 

Nimrod ridică de jos anticul craniu şi suflă 
puţin din praful care-l acoperise. 

— Cineva i-a scris ceva pe cap, anunţă el, 
punându-şi ochelarii. E puţin cam şters. Sancti 
Brunonis Confessoris, qui Ordinis 
Carthusianoruim fuit Institutor. Nimrod îi azvâårli 
craniul lui Sam. Nu-i nicio îndoială în privinţa 
asta, Sam, bătrâne. Băiatul ăsta e Sfântul 
Bruno, e clar. 

— Sfântul Bruno, repetă Sam, legănând 
craniul. L-ai descoperit! 

Nimrod îşi şterse mâinile pe batista pe care i-o 
întinse Groanin. 

— Cum aş putea să-ţi mulţumesc? îl întrebă 
Sam. În ochi îi apăruseră lacrimi de 
recunoştinţă. Credeam că n-o să-l mai găsesc 
niciodată. 

— Păi, pentru început, ai putea să ne laşi să 


ne scoatem prietena de-aici, zise Nimrod. 

— Sigur că da, acceptă Sam. Am avut o 
înţelegere.  Majordomul dumitale a câştigat 
lupta în mod corect şi fără drept de apel. 

Nimrod şi Groanin se întoarseră pe coridor şi 
ridicară targa pe care se afla Faustina. 

— Dacă mai aveţi nevoie de ceva, continuă 
Sam, orice, ajunge să mă chemaţi şi o să fiu 
acolo. 

— E bine de ştiut, acceptă Nimrod. 

— Mda, eşti un înger, adăugă Philippa. 


Capitolul 11 
Zombi și Faustina ll 


— Mie nu prea mi se pare că arată ca un 
zombi, se împotrivi John. 

Rămăseseră în templu, neputând să treacă 
prin uşa atât de importantă a acestuia, acum 
blocată de personajul cu spada, ca să ajungă în 
lumea vie, fizică şi colorată. Stătea cu spatele la 
ei, cu faţa spre Aripa Sackler a muzeului, ca şi 
cum scopul lui ar fi fost să împiedice pe oricine, 
sau chiar spiritele, să se folosească de templu 
ca să pătrundă în lumea eterică. 

— Cred c-ai văzut prea multe filme, îi zise John 
Faustinei. 

— Da? Şi cum ar trebui să arate un zombi? îl 
întrebă ea. 

— Un corp omenesc fără creier, în putrefacție, 


târşâindu-şi picioarele, înfometat de carne de 
om, replică John. Toată lumea ştie asta. 

— Ei, acum cine vorbeşte de parc-ar fi văzut 
prea multe filme? i-o întoarse Faustina. 

— Tipul de colo nu arată ca un cadavru, insistă 
John. Şi el sigur nu vrea să mănânce oameni. 

— Atunci când am folosit denumirea de zombi, 
tocmai caracteristicile despre care vorbeai tu le- 
am avut în minte: târşâitul picioarelor şi lipsa de 
creier, explică Faustina. În privinţa asta, şi tu ai 
putea să fii un zombi, John. 

John înţelese că nu putea să se pună cu 
Faustina, atunci când era vorba despre o 
discuţie în contradictoriu. Din acest punct de 
vedere, ea îi amintea mult de propria soră. 

— Poate că e un strigoi zombi, zise ea. Şi, în 
loc să devoreze carne omenească, devorează 
strigoi şi spirite. Asta e ceea ce ziceai, nu, Leo? 
Că absoarbe spirite? 

— E foarte corect, domnişoară, confirmă Leo. 

— E ridicol, se împotrivi John. N-am mai auzit 
niciodată una ca asta. 

— E lucru sigur că, dacă vrei să auzi o discuţie 
în contradictoriu fără obiect, filosofă domnul 
Rakshasas, nu trebuie decât să asculţi o 
conversaţie dintre o pisică şi un câine. Chicoti 
încetişor. Orice ar fi, tipul ne stă în cale. După 
cum văd eu situaţia, ori va trebui să găsim un 
alt templu prin care se poate pătrunde în lumea 
spirituală, ori vreo cale prin care să-l ocolim pe 


amicul de colo. 

— Nu mai există un templu ca ăsta în toată 
America de Nord, zise John. 

— N-o fi unul în America de Sud? se interesă 
Faustina. Sau, poate, în cea Centrală? 

— Posibil, replică domnul Rakshasas. 
Întrebarea este: putem să ne permitem un 
asemenea consum de timp, până ajungem cu 
toţii acolo, după care să ne întoarcem atâta 
drum până aici, ca să ne recuperăm trupurile? 

— Are dreptate, îl susţinu John. 

— Da, am uitat că vă grăbiţi să scăpaţi de 
mine, zise Faustina, la adresa lui John. 

— Îţi zăvorăşti uşa cu un morcov fiert, 
Faustina, o atenţionă domnul Rakshasas. Şi- 
atunci, de ce te mai deranjezi, punându-ne s-o 
spargem? 

Faustina rămase tăcută preţ de câteva clipe. 

— Unul dintre noi ar trebui, probabil, să-i 
distragă atenţia acelui zombi, zise ea. Işi 
întoarse privirea spre John şi-şi ridică bărbia, de 
parcă l-ar fi sfidat s-o contrazică din nou. Astfel 
încât ceilalţi doi să poată încerca să fugă. 

— O s-o fac eu, se oferi John. Sunt cel mai 
potrivit pentru asta. La urma urmei, sunt cel 
mai iute. 

Domnul Rakshasas oftă şi-şi lăsă o mână pe 
umărul lui John. 

— Prudenţa ne spune că ar fi mult mai 
neplăcut dac-ai fi tu absorbit de acest zombi. 


Mă duc eu. 

Şi domnul Rakshasas ridică o mână, astfel 
încât să-i oprească protestele lui John. 

— Aşa trebuie să fie, John, zise el. Vezi tu, nu- 
ţi rişti numai propria viaţă, ci şi pe cea a 
Philippei. Întreabă-te singur asta: cum şi-ar 
putea ea recăpăta puterile din trupul tău, dacă 
tu n-ai fi acolo, s-o ajuţi? 

Recunoscând înţelepciunea celor spuse de 
bătrânul djinn, John făcu un semn de aprobare. 

— O să aveţi grijă, nu-i aşa? 

— Sigur, o să am grijă, confirmă domnul 
Rakshasas. Şi, murmurând în barbă, adăugă: 
Dar dacă te apuci să coseşti iarba în toiul unei 
curse de cai, întotdeauna rişti să fii luat în 
copite. Arătă spre întunericul adânc de lângă 
uşa templului. Voi doi ascundeţi-vă aici, le spuse 
el lui John şi Faustinei. Şi, când vedeţi că i-am 
distras atenţia, luaţi-o la fugă. 

— Succes, îi ură John. 

— Băiatul o să facă tot ceea ce-i stă în puteri 
pentru tine, îi spuse domnul Rakshasas Ka-ului 
slujitor al templului. 

— Ce-o fi vrut să spună cu asta? o întrebă John 
pe Faustina, după ce se ascunseră în întuneric. 

Faustina ridică din umeri. 

— Tu ştii mai bine decât mine cum e el. Îşi 
muşcă buza, fiind evident faptul că ea 
înţelesese ceea ce nu înţelesese John: că 
domnul  Rakshasas nu se aştepta să 


supravieţuiască înfruntării cu acel zombi. Eu nu 
înţeleg nici jumătate din ceea ce spune, 
continuă ea. 

John zâmbi şi se pregăti să fugă. 

Domnul Rakshasas ajunsese deja lângă zombi, 
în spatele lui. Scuipă în palme şi le frecă, 
nerăbdător. Apoi, îşi drese glasul şi zise: 

— Te-ar deranja să te dai la o parte din drumul 
meu, tăntălău mare şi urât ce eşti? 

Creatura îşi mută greutatea de pe un picior pe 
celălalt şi, în timp ce se întorcea încetişor cu 
faţa spre domnul Rakshasas, cu ochii lui holbaţi, 
ca de păpuşă, John se simţi obligat să 
recunoască, în sinea lui, că semăna cu un zombi 
mai mult decât orice altceva i-ar fi putut trece 
prin minte. Numai că de data aceasta, văzându- 
| mai de aproape, n-ar fi putut să nu recunoască 
şi faptul că ochii ca o fantă ai creaturii, pomeţii 
ridicaţi şi mustaţa pleoştită a la Charlie Chan îl 
dădeau de gol ca fiind chinez. Un zombi chinez. 
Şi, la urma urmei, de ce nu? Şi China putea să 
aibă zombi, ca orice altă ţară. 

Chiar dacă ochii acelui zombi rămăseseră fără 
expresie, păreau să funcţioneze destul de bine, 
deoarece creatura îşi întinse spre domnul 
Rakshasas un braţ lung şi gros, încercând să-l 
înşface. Domnul Rakshasas se lăsă în jos pe sub 
braţul acela şi se repezi, şchiopătând, în afara 
templului, luând-o prin muzeu. Creatura se 
răsuci pe călcâie şi porni în urmărirea lui. 


— Haide, zise John. Să mergem. 

John o apucă de mână pe Faustina şi ieşiră în 
fugă din templu, apoi începură să coboare 
scara, spre palierul din marmură al Aripii 
Sackler, dispărând în clipa în care pătrunseră în 
lumea fizică. În timp ce fugeau, strigară la 
zombi, încercând să-i distragă, la rândul lor, 
atenţia,  îndepărtându-l de la urmărirea 
domnului Rakshasas. Dar creatura nici măcar nu 
se osteni să privească în jur, fiindcă, fireşte, nu 
era nimic de văzut şi, mult mai iute decât 
înainte, se apropia de bătrânul djinn, care, în 
mod intenţionat, trecuse în fugă prin apele reci 
din faţa templului, apoi printr-un curent degajat 
de instalaţia de aer condiţionat, astfel încât să 
rămână  ispititor de vizibil pentru ochii 
urmăritorului său. 

Deodată, uriaşul zombi păru să iuţească pasul, 
aproape de parcă ar fi fost mânat înainte de 
cine ştie ce descărcare de curent electric. In 
acelaşi timp, domnul Rakshasas se opri să-şi 
recapete suflul şi privi în jur. John ţipă, îngrozit 
de ceea ce vedea că e pe cale să se întâmple. 

— Domnule Rakshasas, aveţi grijă! ţipă el. 

În clipa imediat următoare, uriaşul zombi se 
ciocni de bătrânul djinn. Numai că nu-l dărâmă. 
Nici nu trecu, fără urmări, prin spiritul domnului 
Rakshasas. Pentru o clipă, silueta subţire, pe 
jumătate vizibilă a domnului  Rakshasas, 
aproape că mai era prezentă; şi totuşi, nu era. 


Dispăru cu desăvârşire, de parcă ar fi fost 
aspirat de zombi, acesta din urmă continuându- 
şi drumul cu încă vreo câţiva paşi, după care 
trecu după colţ. 

John şi Faustina se opriră din alergare şi 
aşteptară să vadă dacă domnul Rakshasas va 
redeveni aproape vizibil. Când văzură că nu se 
întâmplă aşa ceva, John şi Faustina îl strigară pe 
nume de câteva ori. Trecură câteva minute, dar 
nimic nu se întâmplă. 

— A fost exact aşa cum a zis Leo. A fost 
absorbit de chestia aia. 

Incă ţinându-se de mâini, traversară salonul şi 
se întoarseră la treptele Templului din Dendur, 
unde-l puteau vedea pe Leo, privind îngrijorat 
dincolo de intrare, spre muzeu. În clipa în care 
ajunseră între  pilaştrii templului, John şi 
Faustina redeveniră vizibili. 

— Trebuie să plecaţi, le spuse Leo. În 
eventualitatea că zombi se întoarce iar. 

— Nu putem să plecăm fără el, insistă John. 

— Asta ar fi vrut domnul Rakshasas, zise Leo. 
Ştia ce face, de-asta a şi făcut-o - ca voi doi, 
copii, să scăpaţi. 

John clătină din cap. 

— Nu se poate să se-ntâmple una ca asta, zise 
el, deznădăjduit. Nu pot să cred. Nu domnului 
Rakshasas! 

Faustina îi strânse mâna şi-şi petrecu braţele 
în jurul gâtului lui John. 


— Leo are dreptate, John, zise ea. Trebuie să 
plecăm, şi chiar acum. Înainte să se-ntoarcă şi 
să ne facă şi nouă ceea ce i-a făcut domnului 
Rakshasas. 

— Nu înţelegi, se împotrivi John. E prietenul 
meu. Nu pot să-mi părăsesc prietenul. 

— E prea târziu, John, zise ea. S-a dus. Domnul 
Rakshasas e mort. 


Capitolul 12 
Vocea tăcerii 


Nimrod şi Groanin purtară trupul Faustinei 
până la ambulanţă şi-l aşezară cu grijă în 
spatele maşinii. Groanin se strecură în cabină, 
la volan, şi porni iute motorul, în timp ce Nimrod 
şi Philippa se urcară alături de el. 

— Încotro, domnule? întrebă el. Spre vreun 
câmp liniştit? Un acoperiş? Undeva, unde să 
puteţi crea un vârtej drăguţ? 

— Groanin, noul tău entuziasm faţă de 
călătoriile cu vârtejul este cât se poate de 
îndoielnic, zise Nimrod. 

Îşi scoase telefonul mobil şi sună în New York. 
Îi răspunse Marion Morrison, care-i raportă că, în 
timp ce domnul Gaunt continua să facă 
frumoase progrese, nu se petrecuse nicio 
schimbare în starea doamnei Trump, care 
rămăsese în comă. Şi încă nu primise nicio 
veste de la John şi de la domnul Rakshasas. 


Nimrod îi mulţumi şi apoi închise. 

— Trebuie să luăm legătura cu John şi cu 
domnul Rakshasas, să aflăm unde sunt şi ce se 
întâmplă, zise el. Am nevoie ca domnul 
Rakshasas să aducă aici spiritul Faustinei, în 
Italia. În primul rând, asta ne va scuti de a bate 
drumul înapoi la New York. În al doilea, Italia 
este chiar dincolo de jumătatea drumului spre 
Babilon. Să nu uităm că avem din ce în ce mai 
puţin timp. Sunt aproape trei săptămâni de 
când a plecat mama voastră din New York. 

— Şi cum o să luăm legătura cu ei? se interesă 
Philippa. 

— În acelaşi fel în care procedează oamenii 
obişnuiţi, atunci când vor să ia legătura cu 
lumea spiritelor, îi explică Nimrod. Printr-o 
şedinţă de spiritism. 

— O şedinţă de spiritism? repetă Groanin. 
Vreţi să spuneţi că tot talmeş-balmeşul ăla cu 
mutarea paharelor de vin şi cu cărţile de 
canastă e adevărat? 

— În parte, îi răspunse Nimrod. Lucrul cel mai 
important este să-ţi alegi un medium bun. lar 
din acest punct de vedere suntem foarte 
norocoşi pentru faptul că ne aflăm în Italia. Cel 
mai bun medium din lume locuieşte la Roma. 
Haide,  Groanin. Acolo mergem. La Roma, 
cetatea eternă. 

— Ce-i ăla un medium? îl întrebă Philippa pe 
Nimrod. 


— Un medium este o persoană despre care se 
crede că ar avea puterea de a stabili 
comunicarea cu spiritele morţilor sau cu 
reprezentanţii altor lumi sau dimensiuni. Mai 
sunt numiţi şi senzitivi. 

— Mai degrabă sedativi, bombăni Groanin, 
conducând maşina pe un drum de munte. O 
sumedenie de proşti care-şi vâră nasul în chestii 
pe care nu le înţeleg, dacă vreţi să ştiţi părerea 
mea. Credeam că nu sunteţi de acord cu toate 
minciunile-astea, domnule. 

— În mod obişnuit, nu sunt, Groanin, mărturisi 
Nimrod. Dar acesta e un caz special. În plus, 
Madame Theodora Sofi nu e un medium 
obişnuit. Puterile ei sunt chiar autentice. Ceea 
ce nici nu prea e surprinzător. La vârsta de 
şaptesprezece ani, s-a dus în Tibet, să studieze 
timp de şapte ani cu Frații. 

— Care frați? se miră Philippa. 

— Adevăraţii autori ai Cărții tibetane a 
Morţilor!:?, îi explică Nimrod. Câţiva călugări şi 
lama, care ştiu mai multe despre viaţa de după 
decât oricare alţi muritori din câţi au existat 
vreodată. Ei au învăţat-o tot ceea ce ştiau. Ea și- 
a dedicat întreaga viaţă spiritualităţii. 


19 Numele sub care e cunoscută îndeobşte lucrarea intitulată Bardo 
Thodol (Cunoaşterea prin auz în starea intermediară), un text funerar 
tibetan ce descrie experienţele prin care trece conştiinţa după 
moarte, în intervalul cunoscut sub numele de bardo, dintre moarte şi 
renaştere. Este recitat în mod tradiţional de lama (preoţii budişti) 
asupra trupurilor muribunzilor sau ale celor de curând decedați. 


Groanin avu nevoie de câteva ore să străbată 
cu ambulanta distanţa dintre Malpensa şi Roma. 
Ajungând la marginile marelui oraş, Groanin îi 
ceru lui Nimrod adresa lui Madame Sofi. 

— Nu are aşa ceva, zise Nimrod. E unica 
persoană din Roma care nu are nevoie de o 
adresă. 

— Cum asta? se miră Groanin. 

— Pentru că locuieşte bine mersi în unica 
piramidă din Roma, îl lămuri Nimrod. Tot ceea 
ce trebuie să facem este să întrebăm unde-i 
piramida. 

Şi, coborând fereastra portierei, Nimrod se 
aplecă în afară şi, în italiana lui perfectă, îl 
întrebă pe un poliţist călare pe motocicletă 
încotro trebuie s-o ia. Polițistul, care avea o 
mustață mare, roşcată, îi arătă în lungul străzii, 
apoi îşi îndoi mâna spre stânga şi, după ce 
termină de vorbit, îl salută cu eleganţă pe 
Nimrod. 

Groanin porni mai departe. 

— Dar cum a ajuns Madame Sofi să locuiască 
într-o piramidă, la urma urmei? îl întrebă 
Philippa pe unchiul ei. E una adevărată? 

— Cât se poate de adevărată, îi răspunse 
Nimrod. A fost construită în anul 12 înainte de 
Hristos, ca mormânt pentru un bogat pretor 
roman, numit Cestius?, care şi-a închipuit un 


Piramida lui Cestius, numită în italiană Piramida di Caio Cestio (după 
numele celui care a construit-o, Caius Cestius) sau Piramide Cestia, 


cavou de familie cu totul diferit. Totuşi, Madame 
Sofi este prima persoană care a trăit în 
interiorul ei. Nu e la îndemâna oricui să trăiască 
într-o piramidă. 

— Aşa zic şi eu, interveni Groanin. E greu să-ţi 
alegi mobila, m-am gândit eu. Dar n-o să vrea 
ceva în schimbul ajutorului pe care ni-l dă? 
Vreau să spun, trei dorinţe. Asta ajunge să se 
termine întotdeauna cu necazuri. 

— A avut trei dorinţe, ultima dată când ne-am 
întâlnit. Cum credeai că a ajuns să locuiască 
într-o piramidă? 

În sfârşit, zăriră piramida. În comparaţie cu 
piramidele egiptene, pe care le văzuse cu un an 
înainte, Philippa avea impresia că piramida 
romană a lui Cestius era puţin cam prea 
țuguiată. Ca un creion prea ascuţit. Construită 
din marmură albă şi având o înălţime de exact o 
sută de picioare?!, era, totuşi, într-o excelentă 
stare, ca şi cum ar fi fost de curând terminată 
de vreun arhitect la modă din zilele noastre, 
precum cea din Paris. 

O găsiră pe Madame Theo Sofi? aşteptându-le 
este amplasată în apropiere de Porta San Paolo şi de cimitirul 
protestant. 

"1 Afirmaţie inexactă, piramida lui Cestius având înălţimea de 27 de 
metri (o sută de picioare ar fi însemnat 30,5 metri) şi o suprafaţă de 
aproximativ 22 de metri pătraţi. în plus, ea este construită din 
cărămidă, numai învelişul fiind din lespezi de marmură albă. 

22 Joc de cuvinte, numele personajului făcând aluzie la teozofie, acea 
doctrină  filosofico-religioasă care promovează ideea cunoaşterii 


nemijlocite a divinității prin stabilirea unor legături cu lumea 
transcendentală. 


sosirea în pragul uşii ei triunghiulare de la 
intrare, fapt care pe Philippa şi pe Groanin îi 
impresionă puternic, fără voia lor, dat fiind că 
Nimrod nu-i telefonase marelui medium, să-i 
spună că vin. 

Era o italiancă înaltă, cu un gât lung şi şerpuit, 
o coamă voluptuoasă de păr roşu, un nas mare 
şi ochelari cu lentile colorate, mari cât ecranele 
de televizor. 

— V-am simţit că veniţi de-acum zece minute, 
îi întâmpină Madame Sofi. Apropo, aţi vorbit 
cumva pe drum cu un poliţist pe motocicletă? 
Un bărbat cu o mustață mare, roşcată? 

— Cum de puteţi să ştiţi asta? se miră 
Groanin. 

— Eu sunt Theo Sofi, îi răspunse ea, pe un ton 
mai degrabă semeţ, ca şi cum aceasta ar fi fost 
unica explicaţie necesară. 

Pătrunseră în interiorul piramidei. Nu existau 
ferestre, dar atmosfera era straniu de răcoroasă 
şi de luminoasă, de parcă ar fi existat anumite 
mijloace secrete prin care lumina solară şi aerul 
proaspăt să fie conduse în interiorul piramidei, 
ceea ce era la fel de adevărat ca afirmaţia că 
locul ar fi fost înţesat de pisici. 

Nimrod îşi prezentă nepoata şi majordomul. 

Dar Madame Sofi era mai nerăbdătoare să-şi 
vadă de meserie, decât să stea de discuţii. 

— Aţi venit pentru că vreţi să vorbiţi cu cineva 
care se află de cealaltă parte, nu? 


— Da, confirmă Nimrod. Se pregătea să mai 
spună ceva, când Madame Sofi începu să 
plângă. Ce s-a întâmplat oare, doamnă dragă? 

Madame Sofi îşi scoase ochelarii şi-şi tamponă 
ochii cu o batistă. 

— Ceea ce-mi cereţi ar putea să nu fie posibil, 
afirmă ea. Fie că mi-am pierdut harul, fie că se- 
ntâmplă ceva foarte rău de partea cealaltă. Am 
încercat să vorbesc cu spiritele de multe ori în 
ultimele câteva săptămâni. Dar cu un succes 
prea mic sau chiar nul. Aproape ca şi când n-ar 
fi nimeni acolo, cum nu mi s-a mai întâmplat 
vreodată. 

— Ce vreţi să spuneţi cu „nimeni acolo”? vru 
să ştie Nimrod. i 

— Exact ceea ce am spus. Işi suflă nasul şi-şi 
puse batista pe sub mânecă. In mod normal, 
larma vocilor de pe cealaltă lume e foarte 
puternică. Acum, nu e decât tăcere. Spiritele cu 
care vorbesc de obicei, de-aici, din Roma, nu 
mai sunt prezente. 

— Ciudat, remarcă Nimrod. 

— Nu-i aşa? Şi totuşi, de curând, muzeele şi 
templele antice din oraş au raportat, toate, o 
creştere a activităţilor paranormale. Personalul 
administrativ nici nu se mai apropie de ele. Au 
intrat cu toţii în grevă. 

— La fel s-a întâmplat şi în New York, zise 
Philippa. 

— Ceea ce a însemnat o veste minunată 


pentru spărgători, desigur, preciză Madame 
Sofi. 

— Zău? întrebă Nimrod. Ce vreţi să spuneţi? 

— In timpul grevei, le explică Madame Sofi, 
multe dintre muzeele din Italia au fost jefuite. 
Ciudat, dar de fiecare dată s-a furat acelaşi 
lucru. Jad. 

— Jad? repetă Nimrod. Interesant. 

— Pietrele prețioase nu înseamnă nimic 
pentru mine, declară Madame Sofi. 

Philippa se gândi că erau prea neînsemnate, 
dat fiind colierul cu diamante pe care-l purta 
Madame Sofi în jurul gâtului ei lung. 

— Fără spirite cu care să vorbesc, nu am 
nimic, afirmă Madame Sofi. Am fost până şi la 
Forum. Am încercat să vorbesc cu unele dintre 
cele mai vechi spirite din Roma, dar n-am putut 
să răzbesc până la ele. A fost ca şi cum s-ar fi 
temut să stea de vorbă cu mine. Ridică din 
umeri. Sau n-ar mai fi fost deloc pe-acolo. 

— Cei cu care vreau să iau legătura nu sunt, 
de fapt, morţi, îi explică Nimrod. Sunt djinni care 
şi-au părăsit trupurile. Nepotul meu John, 
precum şi prietenul meu, domnul Rakshasas, pe 
care l-aţi cunoscut, cred. 

— N-or să ne audă, replică ea, pe un ton 
nepăsător. Nefiind morţi, înseamnă că nu sunt 
obişnuiţi cu lumea spiritelor. Dar, dacă ar fi avut 
suficientă minte încât să pătrundă în lumea 
spiritelor printr-un portal... Printr-un templu, 


poate... 

— Aşa au făcut, o întrerupse Philippa. Prin 
Templul din Dendur. În New York. E un templu 
egiptean închinat zeiţei Minerva”, construit de 
împăratul roman Augustus. 

— În acest caz, e sigur c-au încercat să-şi ia 
un spirit călăuzitor. Toate templele egiptene au 
câte un Ka slujitor. Trebuie să încercăm să luăm 
legătura cu el. Urechile Ka-ului slujitor vor fi 
bine acordate, pe lumea cealaltă. Dacă mai 
există. 

Madame Sofi îi conduse într-o încăpere largă 
şi-i pofti să se aşeze în jurul unei mese. Se 
aşezară şi, la invitaţia lui Madame Sofi, se 
prinseră de mâini. Ea îşi puse o dantelă neagră 
pe cap, îşi scoase ochelarii supradimensionaţi, 
închise ochii şi începu să respire profund pe 
nasul măricel. Minutele treceau şi, după o 
vreme, Philippa era deja destul de convinsă că 
Madame Sofi adormise. Îl privi pe Groanin şi se 
strădui să nu zâmbească atunci când el făcu o 
strâmbătură. 

După încă un timp, mediumul se îndreptă un 
pic şi zise: 

— Vorbesc cu Ka-ul slujitor al Templului din 
Dendur. A fost la Aswan, în Egipt, iar acum în 
Manhattan, la New York. Dacă mă poţi auzi, o, 
2 În realitate, templul a fost închinat zeiţei Isis (asimilată la un 
moment dat cu Afrodita, la greci, şi cu Venus, la romani), precum şi 


zeilor Harpocrates şi Osiris, dar şi celor doi copii zeificaţi ai unei 
căpetenii nubiene, Pedesi şi Pihor. 


spirit călăuzitor, rogu-te, vorbeşte cu noi! Sunt 
aici cu prieteni de-ai domnului Rakshasas şi de- 
ai lui John Gaunt, care sunt nerăbdători să ia 
legătura cu ei. 

Încă un minut trecu şi, treptat, Philippa deveni 
conştientă de un şuvoi lung şi subţire de sunete, 
de parcă ar fi pornit cineva un aparat de radio 
invizibil. Sunetul părea să vină dinspre Madame 
Sofi, din gura ei deschisă. O clipă sau două mai 
târziu, simţi cum i se zburleşte părul pe cap, 
când o voce care suna ciudat ieşi, plutind 
încetişor, din gura lui Madame Sofi, ca şi cum ar 
fi sosit, dintr-o îndelungată tăcere, pe un vârf 
foarte înalt de munte, aflat într-o ţară foarte 
îndepărtată. Numai că buzele lui Madame Sofi 
nu se mişcau. 

— Sunt Ka-ul slujitor al Templului din Dendur, 
rosti vocea. Numele meu e Leo Politi. Alături de 
mine îl am pe nepotul lui Nimrod şi pe prietena 
lui, Faustina. Suntem în templul din muzeul de 
la New York. 

— Ei sunt, chiţăi Philippa. Slavă Domnului, 
sunt bine. 

— Asta-i ceva minunat. Madame Sofi îl strânse 
mai tare de mână pe Nimrod. Încă o dată, avea 
lacrimi în ochi, numai că, de data aceasta, erau 
lacrimi de fericire. Dă-i bătaie, rosti ea, cu 
propria voce. Vorbeşte cu el. Te va auzi prin 
intermediul urechilor mele. 


John şi Faustina părăseau templul pentru cea 
de-a doua oară, când Leo îşi duse la ureche 
palma durdulie şi le ceru să aştepte puţin. 

— E o voce care vine din lumea cealaltă, le 
zise el. Un medium care e împreună cu unchiul 
şi cu sora ta. 

— N-aud nimic. John oftă şi clătină din cap, 


mohorât. După ceea ce i se întâmplase 
domnului Rakshasas, avea impresia că simţurile 
îi amorţiseră. Lucru care nu i se părea 


surprinzător. În acelaşi timp, avea o senzaţie de 
imensă uşurare la gândul că va intra în legătură 
cu Nimrod. Mai mult ca sigur, unchiul lui avea să 
ştie ce trebuia făcut. 

— Şşşt, zise Leo. Urechile tale nu sunt încă 
acordate pe frecvenţa lumii spiritelor. lată de ce 
nu auzi nimic. Eu îţi voi fi medium. Aşteaptă 
câteva clipe, apoi vorbeşte, iar ei vor auzi prin 
intermediul meu. 

Leo îşi închise ochii de purceluş şi, inspirând 
adânc, păru să între într-o uşoară transă. Gura i 
se deschise, moale, apoi începu să iasă un 
sunet. Un sunet straniu, lipsit de vlagă, despre 
care John ştiu, din instinct, că nu venea de la 
Leo. La început, John avu impresia că semăna 
cu un aspirator de stomatolog. Treptat, pe 
măsură ce volumul zgomotului creştea, începu 
să semene cu un aparat pentru preparat 
capucino. Apoi, cu un aspirator de praf. Şi, în 
sfârşit, urmă o tăcere înţepenită, iar după ea, o 


voce umană pe care o recunoscu. 

John privi de jur-împrejur. 

— Mai bine stai cu ochii-n patru, pentru 
eventualitatea că s-ar întoarce acel zombi, o 
sfătui el pe Faustina. 

— John? Vocea lui Nimrod ieşea din gura 
nemişcată a lui Leo. Mă auzi? 

— Te aud, ţipă John, fiindcă, în realitate, vocea 
aceea auzită în tăcere era foarte slabă, iar el 
credea că e mai bine dacă vorbeşte mai tare, 
pentru cazul în care s-ar fi petrecut acelaşi 
fenomen şi la celălalt capăt. Oricare ar fi fost 
acela. Slavă Domnului că m-ai... ăăâ... căutat, 
continuă el. 

— Faustina e cu tine? 

— Da, e aici. 

— Şi domnul Rakshasas? Trebuie să vorbesc 
cu el, dacă se poate, John, te rog. 

— Nu se poate, îi răspunse John. | s-a 
întâmplat ceva. Un soi de zombi l-a absorbit. A 
dispărut. Simţi un nod în gât şi încercă să-şi 
stăpânească durerea care ameninţa să-l înece. 

— L-a absorbit? Cum? 

— Nu ştiu. S-a întâmplat aici, în muzeu. E un 
zombi, care arată ca un fel de vechi războinic 
chinez şi care i-a pus pe fugă pe toţi ceilalţi 
strigoi de-aici. Şi, dacă-i prinde, îi absoarbe. 
Sau, cel puţin, aşa pare. Şi aşa s-a întâmplat şi 
cu domnul Rakshasas. John îşi înghiţi încă un val 
de durere. Nici nu ştiu dacă e viu sau mort, 


unchiule Nimrod. 

— Un zombi chinez, spui? repetă Nimrod. N- 
am auzit în viaţa mea de aşa ceva. 

— Nu inventez nimic. Adineauri era aici şi, în 
clipa următoare, a dispărut. 

— Ascultă-mă, John, zise Nimrod. Vreau ca tu 
şi cu Faustina să vă duceţi acasă şi să vedeţi ce 
se-ntâmplă cu trupul lui. E posibil ca el să fi avut 
un motiv întemeiat să vă părăsească şi să se fi 
dus într-acolo. Să reintre în propriul trup. 

— Şi dacă nu-i acolo? Dacă a murit? Şi cum 
Dumnezeu să-mi dau seama? Nu mă pricep la 
chestii de-astea. Nu ştiu dacă o să fiu în stare să 
spun dacă totul e în regulă. 

— Dacă nu-i acasă, n-ai nimic de făcut. Fără 
spiritul lui, nu poţi să-l ajuţi. Va trebui să-i laşi 
trupul în locul în care e. Pe urmă, vreau ca tu şi 
cu Faustina să vă urcați într-un avion şi să veniţi 
aici, în Italia. Dar să nu uiţi să-ţi laşi propriul 
trup acasă, John. Aminteşte-ţi că asupra tatălui 
tău a fost aruncată o legare matusalemică încă 
activă. Dacă atât trupul tău, cât şi puterile de 
djinn pleacă din New York, el o să înceapă din 
nou să îmbătrânească. 

— Foarte bine, răspunse John, posomorăt. 
Plecăm amândoi în Italia. Dar de ce în Italia? 
Credeam că sunteţi la Londra. 

— A fost o schimbare de plan, îl lămuri 
Nimrod. Trupul Faustinei era în Italia. Spune-i că 
e în perfectă stare. Şi că e exact aşa cum l-a 


lăsat. 

— Unde anume, în Italia? se interesă John. 

Urmă o tăcere destul de îndelungată. 

— John, zise Nimrod. De ce spuneai despre 
zombi că era chinez? 

John îi povesti despre acel tsunami petrecut în 
lumea spirituală, despre cum se pomenise 
Faustina în Xian, vechea capitală a Chinei, 
precum şi cât de asemănător era acel zombi din 
muzeu cu cei pe care ea îi văzuse acolo. 

— Cinstit să fiu, ea nu e sigură întru totul în 
legătură cu denumirea de „zombi”, adăugă 
John. Crede că a auzit pe cineva folosind 
cuvântul acesta. Dar ar putea să fie altceva. 

— Foarte bine, John, zise Nimrod. Ascultă-mă 
cu atenţie, vreau ca tu şi cu Faustina să veniţi în 
Veneţia. O să vă aşteptăm la Hotelul Gravelli 
Palace. Se întâmplă ceva foarte ciudat în lumea 
eterică şi eu cred că ar fi mai bine să aflăm 
despre ce e vorba, iar asta, cât se poate de 
repede. 

— În Veneţia? repetă John. De ce în Veneţia? 

— Pentru că în Veneţia există una dintre cele 
mai bune biblioteci din lume cu cărţi vechi 
despre China. Trebuie să încerc să aflu mai 
multe despre acel zombi al vostru. 

— John, strigă Faustina, avem oaspeţi! 

John privi iute împrejur şi-l văzu pe fiorosul 
zombi chinez păşind mecanic pe podeaua 
muzeului, îndreptându-se spre ei. 


— Trebuie să plec, unchiule, ţipă John spre 
Nimrod. S-a întors zombi ăla al Faustinei. Ne 
vedem în Veneţia, sper. 

O apucă de mână pe Faustina şi o rupseră la 
fugă, să se salveze. 


Capitolul 13 
Băiatul minune 


De când plecase din Las Vegas împreună cu 
Adam Apollonius, Dybbuk se distrase mai bine 
ca niciodată în viaţa lui atât de tânără, în oraşul 
New York. Britanic de origine, Apollonius îşi 
închinase propriul timp, precum şi pe cel al 
majorităţii persoanelor care lucrau pentru el, 
prefacerii lui Dybbuk în vedeta propriului său 
show de iluzionism în direct de la televiziune, 
intitulat Bă/atu/ Minune. 

— Mai întâi, trebuie să-ţi administrăm o 
transformare completă, îi explică Apollonius, 
astfel încât să şi arăţi ca vedeta care, evident, 
vei fi. 

— Înainte să trecem la asta, zise Dybbuk, 
vreau să-mi schimb numele. Detest numele 
ăsta. Întotdeauna l-am detestat. 

— Eu ziceam că Dybbuk sună destul de bine, 
de fapt, replică Apollonius. Înseamnă... 

— Ştiu ce înseamnă, îl întrerupse Dybbuk. Şi 
detest asta. Vreau să fiu numit altfel. 

— Bine, atunci ar fi de preferat un nume care 


să pară potrivit cu magia, nu? Apollonius izbucni 
în râs. David nu ştiu cum. În zilele noastre, 
jumătate dintre magicienii lumii par să se 
numească David, nu crezi? 

— Detest numele de David. Dybbuk scutură 
din cap. Îmi place numele dumneavoastră. 

— Îmi pare rău, puştiule, dar mă folosesc eu 
de el. 

— Adică, mi-ar plăcea un nume de genul ăsta. 
Ceva cu un pic de fler. 

Apollonius se gândi preţ de câteva clipe. 

— Ce-ai zice despre Jonathan Tarot? îl întrebă 
el. Tarot, ca numele cărţilor alea pe care le 
folosesc uneori oamenii ca să ghicească viitorul. 
E o prostie, desigur, dar e un nume plin de 
semnificaţii magice, nu eşti de acord? 

— Jonathan Tarot, repetă Dybbuk. Îmi place. 

— Atunci, Jonathan Tarot rămâne, băiete. 
Apollonius îşi împreună cu zgomot palmele şi le 
frecă, nerăbdător. Şi, cu noul tău look cum 
rămâne? 

— Noul meu look? 

— Ştii tu. Felul în care arăţi. 

Dybbuk nu fusese niciodată cu adevărat 
interesat de felul în care arăta. Se pieptăna 
rareori, părul lui fiind puţin cam lung şi doar 
când şi când spălat. Aproape întotdeauna purta 
un tricou cu mâneci scurte, o pereche de jeanşi 
negri şi cizme de motociclist. În afară de asta, 
niciodată nu se gândise la părul şi la hainele lui, 


decât din punctul de vedere a ceea ce vedea la 
alţi oameni, ale căror veşminte le detesta şi 
cărora le plângea de milă. 

— Poate că ţi-ar plăcea să arăţi ca mine? 
sugeră Apollonius, trecându-şi degetele, plin de 
trufie, peste  bărbuţa lui îngrijită, apoi 
mângâindu-şi cercelul. 

Pe scenă, ca şi la televiziune, Apollonius purta 
de obicei halate albe cu mâneci scurte, despre 
care spunea că le alesese special ca oamenii să 
vadă că nu ascundea nimic în mâneci. Dybbuk 
avea impresia că, îmbrăcat astfel, Apollonius 
arăta mai degrabă a dentist sau a bucătar, 
decât a magician. Îi zâmbi, politicos, apoi clătină 
din cap. 

— De fapt, am eu o idee, zise el. Mi-ar plăcea 
să arăt ca Elvis Presley, atunci când cânta în Las 
Vegas. Vreau să port un costum din acela 
strălucitor, cu un vultur din ştrasuri pe el, cu 
guler mare, franjuri şi capă şi cizme albe. 

— Nu ţi se pare că Elvis e un pic cam prea de 
anii şaptezeci? îl întrebă Apollonius. 

— E iarăşi un look la modă şi socotit interesant 
ca şi în anii şaptezeci, insistă Dybbuk. 

În realitate, nu ştia dacă aşa era, dar nici nu-i 
păsa, oricum. Dybbuk era suficient de priceput 
încât să ştie că maturii dădeau înapoi, de 
regulă, atunci când puştanii începeau să le 
spună ce e mişto şi ce nu. 

— Nimeni n-a fost vreodată atât de mişto ca 


Elvis, adăugă el. 

Apollonius ridică din umeri. 

— Dacă zici tu, puştiule, replică el, atunci, ca 
Elvis să rămână. 

În consecinţă, Dybbuk beneficie de o tunsoare 
de o mie de dolari din partea celui mai în vogă 
frizer din New York, surprinzător de chelul Jon 
Bread, ajungând ca părul lui negru precum 
cărbunele să pară ceva care i-ar fi fost desenat 
pe ţeastă de un artist de comicsuri Manga, cu o 
creastă potrivită şi un luciu care n-ar fi fost 
făcut de ruşine nici de un Cadillac. Exact ca 
Elvis. Lui Dybbuk îi plăcea la nebunie noua sa 
tunsoare, aşa că-şi petrecu vreo două ore 
exersând un rânjet asortat, de rock'n'roll pur. 

Apoi, sosi un tip de la un magazin din 
Hollywood, cu un bogat sortiment de 
combinezoane în stilul lui Elvis, de diverse 
culori. Cele mai multe dintre ele erau 
împopoţonate cu ornamente metalice, pietre 
preţioase şi mărgele, cântărind foarte mult, dar, 
atunci când îmbrăcă unul dintre ele, Dybbuk se 
simţi ca un rege. Lucru deloc surprinzător, 
întrucât numai un rege şi-ar fi putut permite aşa 
ceva. Fiecare costa cincizeci de mii de dolari. 
Lui Dybbuk îi plăceau în mod special centurile, 
fiecare dintre ele având câte o cataramă mare 
cât o farfurioară. 

Între timp, Dybbuk se preocupase să 
descopere acele moduri în care-şi putea folosi 


puterile de djinn astfel încât lumea să le ia drept 
iluzii şi trucuri magice, oricât ar fi fost de 
spectaculoase. Vizionă filme cu magicieni 
celebri, ca David Blaine, David Copperfield sau 
Penn şi Teller, căutând să imite ceea ce făceau 
aceştia, dar, în acelaşi timp, puţin mai bine 
decât ei. Sau chiar puţin mai mult. Şi, curând, 
avea un repertoriu de aşa-zise iluzii despre care 
Adam Apollonius declară că era cel mai 
impresionant din câte văzuse vreodată. 
Chestiile de aproape erau uşoare, fireşte. Numai 
că Dybbuk îşi dorea ceva mai deosebit decât să 
facă doar să apară un măr sub batista din 
mătase pe care-o ţinea în palmă. Sau să dispară 
o pisicuţă de sub cămaşa lui. 

— M-am tot gândit, îi spuse el lui Apollonius. 
Avem nevoie de ceva cu adevărat uimitor care 
să încheie show-ul în direct, aşa-i? 

— Eu credeam c-o să faci trucul cu funia 
indiană. 

— Am ceva mai bun, declară Dybbuk. Eu îi zic 
trucul Goldfinger. E inspirat din filmul cu James 
Bond. 

— Goldfinger, repetă Apollonius. Îmi place. 

— E chiar foarte simplu. Mă las încuiat într-un 
automobil Aston Martin care se întâmplă să fie 
implicat într-o ciocnire. Evadez din maşină 
nevăzut de camerele de filmare, mai înainte ca 
maşina să se ciocnească şi, pe sub nasul 
câtorva sute de soldaţi, pătrund pe furiş în 


Rezerva Federală de aur a Statelor Unite. 

Rezerva Federală de aur a Statelor Unite este 
o clădire fortificată, cu un beci, amplasată în 
apropiere de Fort Knox, în statul Kentucky, 
folosită pentru depozitarea celei mai mari părţi 
a rezervelor de aur ale Statelor Unite. Beciul în 
care se află aurul are pereţi din granit şi este 
protejat de o uşă cântărind douăzeci şi cinci de 
tone. 

— De îndată ce ajung în beci, fur un lingou de 
aur, continuă Dybbuk, fireşte, unul marcat 
special de monetăria Statelor Unite, poate 
pornesc şi alarma, doar cât să se ştie că sunt 
acolo, după care să apar pe acoperiş, ţinând 
lingoul în mână. 

— Glumeşti, zise Apollonius. 

— Pot s-o fac, susţinu Dybbuk. 

— Da, dar cum? 

Dybbuk îi adresă zâmbetul lui secretos. 

— Prin antrenament. 

— Vorbesc serios, puştiule. Fii şi tu serios. 
Care-i trucul? 

— V-am întrebat eu cum vă realizaţi trucurile? 

— Nu, îi răspunse Apollonius, cu precauţie. 
Dar ceea ce propui tu e puţin altfel faţă de 
dispariţia unui urs polar din incinta unei săli de 
teatru. Tu lucrezi în exterior. O să ai nevoie de 
imagini trucate, iar asta costă foarte scump. 

— Harry Houdini ar fi folosit imagini trucate? îl 
întrebă Dybbuk. Nu cred. În primul rând, fiindcă 


nu existau trucaje pe vremea lui. Şi, în al doilea, 
era cel mai bun. Era cel mai bun pentru că 
făcea imposibilul. Asta e ceea ce-mi propun să 
fac. Imposibilul. Dacă mă gândesc mai bine, 
poate că aşa ar trebui să intitulăm trucul: 
Misiune Imposibilă. 

— Sunt nevoit să-ţi admir tupeul, puştiule, zise 
Apollonius. Dar... 

— Niciun dar, îl întrerupse Dybbuk. Credeţi- 
mă, pot să fac asta. 

— A, nu mă îndoiesc că poţi s-o faci, replică 
Apollonius. Doar că tare-aş vrea să ştiu şi cum. 
Nu poţi să-mi spui? Promit să nu dezvălui 
nimănui. Ştii că aş fi azvârlit afară din Cercul 
Magicienilor, dac-aş spune ceva. 

Dybbuk se gândi preţ de câteva clipe. 

— Mi-ar plăcea să vă pot spune, răspunse el, 
cu isteţime. Chiar mi-ar plăcea. Dar n-aţi 
observat cum e atunci când afli cât de simplu e 
să realizezi un număr de iluzionism, că nu ţi se 
mai pare deloc ceva magic? Gândiţi-vă la asta. 
N-aţi prefera să păstraţi iluzia magiei, mai 
degrabă decât să cunoaşteţi toate micile 
şmecherii pe care le folosesc ca să-mi fac 
treaba? 

— Aşadar, sunt trucuri sută-n mie, ca toate 
trucurile? vru să ştie Apollonius. 

Dybbuk zâmbi. 

— Fireşte, zise el. Ce, aţi avut impresia c-aş fi 
un soi de extraterestru? 


Apollonius zâmbi, la rândul lui. 

— Poate. Habar n-am. Tot ceea ce ştiu e că, 
pentru cineva în vârstă de treisprezece ani, 
chiar eşti băiatul minune. Clătină din cap. 
Puştimea o să fie înnebunită după tine, adăugă 
el. Mai ales fetele. 

Dybbuk zâmbi din nou. 


Incredibilele isprăvi ale lui Jonathan Tarot în 
domeniul magiei fură urmărite cu o uimire 
generală, atunci când se difuză programul 
special de televiziune. Şi, cu excepţia acelor 
oameni norocoşi cărora câte un djinn bun le 
îndeplinise vreodată trei dorinţe, toţi cei care 
vizionaseră show-ul căzură de acord asupra 
faptului că niciodată nu se mai văzuse un 
spectacol de magie la fel de bun precum cel al 
lui Tarot. 

Niciun iluzionist din lume nu făcuse vreodată 
să apară o monedă în palma altcuiva, sau să 
îndoaie o furculiţă numai cu puterea minţii, într- 
un interval de zece secunde. Levitaţia lui 
Jonathan Tarot, la tocmai treizeci de centimetri 
deasupra unui trotuar din New York provocase 
gâfâieli de uluire, la fel ca şi cuprinzătorul său 
repertoriu de „trucuri” cu cărţi, cel mai bun 
dintre acestea fiind cel în care transformase 
toate cărţile dintr-un pachet în fotografia unei 
fete în faţa căreia executa numărul. Dar de cea 
mai mare apreciere se bucurase trucul 


Goldfinger, pe care Tarot îl realizase atât de 
bine, încât mai mulţi oameni leşinaseră atunci 
când automobilul Aston Martin fusese zdrobit, 
iar cei care aveau în pază Rezerva Federală de 
aur a Statelor Unite iniţiaseră o anchetă, 
încercând să afle cum de fuseseră depăşite cu 
atâta uşurinţă măsurile lor de securitate. 

Adam Apollonius nu exagerase cu privire la 
efectul pe care prima apariţie la televiziune a lui 
Jonathan Tarot avea să-l producă asupra întregii 
lumi. Puştanii care urmăriseră ediţia specială 
chiar înnebuniseră după el. Mai ales fetele. Într- 
adevăr, „înnebunit” era un cuvânt care nu prea 
descria la justa valoare  nou-descoperita 
celebritate a lui Tarot. Pe scurt, ediţia specială 
în direct a lui Tarot făcuse din el ceea ce 
oamenii din show-business obişnuiesc să 
numească „o apariție senzațională, peste 
noapte”. O înregistrare a show-ului fu difuzată 
două seri la rând, cea de-a doua reluare 
atrăgând o incredibilă audiență de cincizeci de 
milioane de tineri privitori, surclasând ca 
performanță toate celelalte show-uri de 
televiziune. Desigur, de ajutor fusese şi faptul 
că erau prea puţine de văzut pe alte canale de 
televiziune, din moment ce multe dintre cele 
mai populare show-uri TV fuseseră, în mod 
misterios, scoase din grila de programe. Dar 
nimeni nu se gândi să facă legătura dintre cele 
două evenimente. 


Jonathan Tarot fu invitat la câteva talk-show- 
uri de seară la televiziuni, unde i se ceru să 
execute, în direct, alte noi numere de magie şi 
evadări imposibile. În unul dintre aceste show- 
uri, se vârâse într-un sac de plastic pentru gunoi 
şi, transsubstantizându-şi numai picioarele, 
crease iluzia că i-a luat foc trupul. În alt show, 
ieşea din teatrul Ed Sullivan, de pe Broadway, 
realizând o senzaţională evadare în direct, după 
ce fusese imobilizat cu cătuşe la mâini şi încuiat 
în portbagajul unui automobil al poliţiei din New 
York, parcat lângă clădire. Dar cea mai bună 
dintre aceste cascadorii fusese cu ocazia 
apariţiei la un show al televiziunii NBC, când 
dispăruse dintr-un ascensor din clădirea GE? în 
Rockefeller Piaza din New York, în timp ce urca 
de la etajul 1 la etajul 69, reapărând, câteva 
secunde mai târziu, pe acoperişul clădirii. 


Apollonius plesni cu dosul palmei ziarul pe 
care-l citea. 

— la ascultă aici, zise el. „Până săptămâna 
trecută, nimeni nu auzise vreodată de băiatul 
de treisprezece ani, Jonathan Tarot. Săptămâna 
aceasta, senzaţionalul tânăr iluzionist şi artist al 


24 Zgârie-nori construit în stil Art Deco în centrul complexului 
Rockefeller, din cartierul newyorkez Manhattan. înaltă de 259 m, 
clădirea are 70 de niveluri şi adăposteşte, printre altele, sediul central 
al reţelei de televiziune NBC. Denumirea de GE este prescurtarea de 
la General Electric, concernul în a cărui proprietate se află RCA, 
compania care a construit clădirea, reţeaua NBC şi altele. 


evadărilor este cel mai celebru băiat din 
America, la fel de cunoscut ca oricare idol al 
muzicii pop, sau ca oricare vedetă de cinema. 
Mai mult decât atât, spre deosebire de ceilalţi, 
Tarot are un talent înnăscut şi se speră că va 
deveni un model de erou pozitiv, care să 
exercite o influenţă benefică asupra copiilor din 
întreaga lume”. Apollonius izbucni într-un hohot 
de râs. Despre tine e vorba, puştiule. Ce zici? 
Ei? Nu e uimitor, Jonathan? 

— Cred că da, recunoscu Jonathan. (Nimănui, 
nici măcar lui Adam Apollonius, nu i se mai 
permitea să-i spună Dybbuk.). 

— Vrei să-i influenţezi pe copiii din întreaga 
lume? 

Jonathan ridică din umeri. 

— Habar n-am. Cred că da. De ce nu? 

Apollonius rânji. 

— Ei bine, e grozav, fiule, zise el. E grozav 
faptul că poţi exercita o influenţă cum n-a făcut- 
o nimeni, în istorie. Cu talentul tău imens şi cu 
enorma putere a televiziunii, putem să facem 
orice vrem. 

— Cum zici, Adam. 

— Aşa zic. Apollonius îşi frecă mâinile, 
entuziasmat. Am planuri mari cu tine, băiete. O 
să facem bani şi o să facem istorie. 

— Grozav. 

— Acuma spune-mi: cum faci, puştiule? 

— Antrenamentul, replică Jonathan, răbdător. 


Nu-i lua în nume de rău lui Adam Apollonius 
faptul că întreba. Câtuşi de puţin. În ochii lui 
Jonathan, părea un lucru extrem de firesc ca 
Apollonius să vrea să-i ştie secretele, dat fiind 
faptul că el însuşi era un profesionist al magiei. 
Ar fi fost chiar ciudat dacă nu şi-ar fi manifestat 
curiozitatea cu privire la modul în care-şi realiza 
Jonathan trucurile. 

Apollonius ştia foarte bine acest lucru. Într- 
adevăr, acesta fusese motivul pentru care îl 
întrebase pe Jonathan despre trucuri. Ca să 
abată orice bănuieli ar fi putut avea băiatul în 
privinţa lui. Fiindcă realitatea era că Apollonius 
cunoştea deja secretul cu privire la modul în 
care băiatul îşi executa numerele de magie. Ştia 
precis cine şi ce era Jonathan Tarot. 

Cum ar fi putut să nu ştie? Dybbuk era 
propriul lui fiu nelegitim. Trupul lui Adam 
Apollonius era posedat de nimeni altcineva 
decât de spiritul lui Iblis, Ifritul. Şi, ca de obicei, 
maleficul djinn punea la cale ceva pe măsură de 
oribil. 


Capitolul 14 
Unde-s doi” 


Ajungând la el acasă, pe strada 77 Est, John se 
simţi deodată bolnav. Era ca şi cum l-ar fi pus 
cineva pe puntea unei corăbii care se legăna, 
prinsă de furtună pe mare. Echilibrul îi 
dispăruse. Abia mai putea să stea în picioare şi 
fu nevoit să se târască prin uşa de la intrare. De 
fiecare dată când îşi fixa privirea asupra vreunui 
obiect nemişcat, acesta începea s-o ia razna, de 
capul lui. Dacă n-ar fi ştiut ce făcuse înainte, ar 
fi zis că e beat. Sau drogat. 

— Faustina, croncăni el. Eşti aici? Nu mă simt 
prea bine. O simţi cum îngenunchează lângă el 
şi-l apucă de mână. 

— Ce se-ntâmplă cu tine? îl întrebă ea. 

— Habar n-am. Poate c-o să mă ajute Doc. 

— Cine-i Doc? 

— Marion Morrison, femeia care-l îngrijeşte pe 
tata, îi explică John. E infirmieră de djinni. 

Faustina îl ajută să se târască până în 
bucătărie, unde Doc era ocupată să cânte la 
muzicuţă o melodie drăguță, care părea s-o 
liniştească atât pe ea, cât şi pe motanul Monty. 
Spre surprinderea lui John, mai era şi altcineva 
în încăpere:* Finlay Mecreeby. Nici el, nici Doc 
nu văzură spiritele celor doi tineri djinni. Dar 


*5 Referire la proverbul englezesc Two is company, three is none, care 
se traduce prin Unde-s doi, al treilea e de prisos. 


Monty le văzu. Se ridică, arcuindu-şi spinarea 
precum cea a unei cămile şi, cu blana cenuşie 
cu negru zburlită, începu să şuiere cu putere 
spre vizitatorii invizibili. Doc îşi lăsă jos 
muzicuţa şi privi împrejur. 

— Ce are pisica asta? întrebă Finlay. 

— Cred că avem musafiri, zise Doc. Se duse la 
frigider şi deschise brusc uşa, făcând să se 
împrăştie un val de aer rece pe podeaua 
bucătăriei, astfel încât, încet, încet, cei doi tineri 
djinni deveniră pe jumătate vizibili. 

— Ce şmecherie mişto, aprecie Finlay. 

John îi replică lui Finlay că nu se simţea deloc 
mişto târându-se pe podea, dar era clar că 
băiatul, care nu era decât un om obişnuit, nu-l 
putea auzi. Treptat, totuşi, aerul rece păru să le 
amplifice şi vocile; le făcu să sune chiar un pic 
fantomatice. 

— Care-i treaba cu voi? vru să ştie Doc. 

— Nu mă simt prea bine, croncăni John. Mi-am 
pierdut echilibrul. 

— Pare să fie un caz de greață astrală, zise 
Doc. Se întâmplă atunci când spiritul 
supersensibil nu se mai împacă deloc cu 
imponderabilitatea. Dacă te-ai întrebat vreodată 
de ce se vaită strigoii atât de mult, cred că 
acum ştii. Am auzit că poate să fie ceva destul 
de neplăcut. 

— Eu sunt imponderabilă de doisprezece ani, 
interveni Faustina. Niciodată nu m-am simţit 


aşa. 

— Nu toată lumea suferă de asta, explică Doc. 
Djinnii gemeni o păţesc mai frecvent. 

— Acum mi-o spune, se plânse John. Există 
vreun leac? Trebuie să ajung în Italia. 

— Trupul tău e la etaj, îl sfătui Doc. Nu trebuie 
decât să reintri în el şi-o să te simţi mai bine. 

— Nu cred că sunt în stare să urc scara, 
mărturisi John. 

— Atunci, singurul lucru pe care poţi să-l faci 
este să te muţi în interiorul unui trup omenesc, 
cât să te mai odihneşti un pic. Doc privi ţintă 
spre Finlay. Ce zici de asta, Finlay? Te simţi 
dispus să-i faci cuiva un bine pe ziua de azi? 

— Adică să-mi împart trupul cu el? 

— Pe undeva pe-acolo, încuviinţă Doc. Doar 
dacă nu vrei să-ţi vezi prietenul târându-se în 
continuare pe burtă, până când o să-şi poată 
căra fundul până sus. 

— Bine, acceptă Finlay. 

Doc arătă spre podea. 

— Ai face mai bine să te întinzi pe jos, lângă 
el, îl sfătui ea. Fiindcă aşa o să-ţi poată intra pe 
sub piele fără să se ridice în picioare. 

Finlay se aşeză pe jos, apoi se întinse pe 
spate. 

— Îs câteva chestii pe care tre’ să le ştii 
despre împărţitu' trupului, continuă Doc. Unu’ e 
că un djinn bun tre’ să facă asta numa’ pentru 
scurt timp, în caz de urgenţă. Ceea ce cre' că 


se-ntâmplă acum. Numa’ un djinn rău pune 
stăpânire pe trupul cuiva permanent. Altă 
chestie este ca tu, John, să respecţi faptul că 
Finlay e la comandă. Ai putea să ai senzaţia că 
e trupul tău, după ce intri, John. Da' nu-i. E al 
lui, aşa că trebuie să-ncerci să respecţi asta. 
Lasă-l pe el să ia hotărârile, aşa cum o face în 
mod normal. Mănâncă şi tu ce vrea să mănânce 
el, chiar dacă nu-ţi place. Uită-te la programele 
TV pe care le vrea el. Chestii d-astea. 

John se târî în trupul prietenului său şi imediat 
se simţi mai bine. In aceeaşi clipă, ştiu tot ceea 
ce făcuse Finlay: că-l urmărise pe Dybbuk până 
în New York; că Dybbuk îşi schimbase numele în 
Jonathan Tarot şi că avea, acum, un show 
propriu de televiziune, cu un foarte mare 
succes; şi că locuia în apartamentul prezidenţial 
al Hotelului Cimento dell'Armonia, din New York. 
Nu mai era nevoie de vreo explicaţie. Nici nu 
mai avea nevoie să vadă show-ul lui Dybbuk. 
Finlay îl văzuse şi, cum John avea acces la 
memoria lui Finlay, fu ca şi când l-ar fi văzut la 
rândul lui. 

Nu era nevoie nici să mai întrebe de domnul 
Rakshasas. Spiritul bătrânului djinn nu 
reapăruse să reia în stăpânire propriul trup, 
care rămăsese în dormitor, stând pe fotoliul 
preferat al lui John, exact acolo unde-l lăsase. 
Finlay ştia şi despre tatăl lui John. Domnul 
Gaunt întinerea la loc. Dar, din nefericire, 


doamna Trump era tot în comă, fără să dea 
vreun semn că şi-ar mai reveni vreodată. 

— Ei, asta mă scuteşte de o grămadă de 
întrebări, îi spuse John lui Finlay, în interiorul 
capului acestuia. 

— Nu-ţi face prea multe griji pentru domnul 
Rakshasas şi doamna Trump, îl sfătui Finlay. 
Sunt convins c-o să le fie bine. 

Dar, desigur, John ştia că Finlay vorbea doar 
aşa, fără să creadă cu adevărat c-ar fi cu 
putinţă. 

Deoarece John ştia, şi Finlay ştiu imediat totul 
despre Faustina, precum şi motivul pentru care 
ea şi cu John trebuiau să plece în Italia, fireşte. 
Ştiu până şi de ce fusese obligat John să-şi lase 
propriul trup în urmă, în New York, iar acum îşi 
dorea să meargă şi el, astfel încât John să evite 
pe viitor pericolul greţii astrale. lar John ştia că 
era bine cu Finlay. Numai că Finlay nu prea era 
pregătit pentru ideea care avea să-i vină 
imediat lui John. Într-adevăr, asta-i trecuse prin 
gând numai lui John. 

— Călătoria ar putea să devină şi mai uşoară, 
dacă şi Faustina ar intra în trupul tău, îi zise el 
lui Finlay. Doar pentru eventualitatea în care s- 
ar putea rătăci. Lucru care ţi se poate întâmpla 
destul de uşor, atunci când eşti invizibil, dă-mi 
voie să-ţi spun. 

— Ştiu. 

— În plus, am economisi o grămadă de timp, 


pe care altfel l-am pierde vorbind cu ea, şi 
invers. Nu e uşor, atunci când eşti în afara 
trupului. 

— Ştiu. 

— lar eu ştiu că nu eşti convins de asta, 
adăugă John. Din pricina faptului că e fată. 

— E vorba doar că unde-s doi, ştii tu, îi 
răspunse Finlay lui John. Trei am fi cam prea 
mulţi aici. Dar cred c-o să fie bine. Să-i spun eu 
sau îi spui tu? 

John aruncă o privire în jurul lui şi zări o siluetă 
subţire, albăstruie, feminină, stând pe un scaun 
în faţa uşii deschise a frigiderului. 

— Acolo erai, zise el. Şi-i spuse ce idee îi 
venise. Spre surprinderea lui, ea fu de acord 
fără şovăială. 

— Chiar speram să spui asta, mărturisi ea. De 
altfel, dacă mergem toţi trei în Italia, o să ne fie 
mult mai uşor să comunicăm între noi. Doar un 
lucru mă îngrijorează. Cum o să ajungem acolo? 
De îndată ce vom fi cu toţii în trupul lui Finlay, 
nu prea cred c-o să fim în stare să ne 
strecurăm, invizibili, într-un avion. Cine-o să 
plătească biletul? 

John şi cu Finlay îşi întoarseră privirile spre 
Doc. 

— Scuză-mă că te întreb, Doc, începu John. N- 
ai putea să ne faci rost de un bilet? 

— Scuzele nu sunt de ajuns, zise Doc. Scoase 
la iveală o batistă mare, roşie, privi nodul pe 


care i-l făcuse, apoi lăsă să-i scape un suspin 
adânc. Ei, cum era? 

— Ce să fie? o întrebă John. 

— Cuvântul meu de concentrare. A trecut 
atâta timp de când nu mi-am mai folosit 
cuvântul de concentrare, încât cred că l-am 
uitat. 

— Credeam c-ai venit încoace pe un vârtej, 
zise John. 

— Asta e doar ceea ce v-am spus eu. Adevărul 
e că am venit cu avionul. Nu-mi place ca lumea 
să ştie că mi-am uitat cuvântul de concentrare. 
E destul de jenant. Mă face să par 
incompetentă. lar asta e ceva rău pentru o 
infirmieră. 

— Când l-ai uitat? se interesă John. 

— Acum şase luni. Poate şi mai mult. Când 
eram prin Amazon. Există o modalitate prin care 
poţi să-ţi aminteşti cuvântul de concentrare 
uitat. Dar nu pot să-mi amintesc care era. 
Clătină din cap. Ar putea să-mi ia ceva timp 
până să-mi amintesc. O grămadă de timp. Ar 
putea să fie săptămâni. 

— Nu putem să aşteptăm atâta, interveni 
Faustina. 

— Dac-ar fi aici domnul Rakshasas, probabil 
că ne-ar fi spus el cum să ţi-l aminteşti, zise 
John. 

— „Dacă” nu-ți ţine de foame, puştiule, 
filosofă Doc. 


— Dar de ce nu foloseşti cartea de credit a 
bătrânului tău ca să-ţi cumperi bilet? îi propuse 
Finlay lui John. Aşa obişnuiam eu să fac atunci 
când voiam să-mi iau ceva, iar el nu voia. 

— Bună idee, răspunse John. 

— Nu întotdeauna, recunoscu Finlay. 

— Eşti gata să mă primeşti la bord? îl întrebă 
Faustina pe Finlay. 

— Mai gata ca oricând, răspunse Finlay. Fac 
orice pentru familia asta. 


Să împartă un trup omenesc cu alte două 
persoane i se părea Faustinei ca şi cum s-ar afla 
într-o cadă cu apă rece împreună cu nişte 
străini: stingheritor de aproape. În cea mai mare 
parte a timpului, nu ştia unde să se plaseze. ŞI 
cel mai rău era să ştie că John şi cu Finlay ştiau 
asta deja. Ca să nu mai punem la socoteală că 
ei ştiau tot ceea ce ştia şi ea. Nici ea, nici John 
nu se gândiseră că, astfel, celălalt va descoperi 
adevăratele sentimente pe care le aveau unul 
faţă de altul. Şi acest lucru ar fi putut să nu fie 
totuşi atât de jenant, dacă n-ar fi fost şi Finlay 
acolo. 

— N-am crezut niciodată că aş putea să mă 
simt ca un nepoftit în propriul meu trup, 
comentă el, în timp ce mergea prin aeroport 
spre avionul care pornea spre Londra, apoi spre 
Veneţia. 

— Cine-a zis că ai fi nepoftit? îl întrebă 


Faustina. 

— Apropo de nepoftit, interveni John. Cel de 
colo nu e cumva tatăl tău? 

— Ştii bine că e, replică Finlay. Trebuie să fie 
şi el în drum spre Londra. 

Virgil Mecreeby purta un costum din tweed şi 
o bărbuţă semănând cu o perie pentru pantofi; 
şi nu arăta câtuşi de puţin ca un om căruia i-ar fi 
fost dor de unicul său fiu. 

— Crezi că te-a văzut? îl întrebă John pe 
Finlay. 

— Ştii bine că nu, zise Finlay. Întrebarea este: 
cum o să mă răzbun eu pe tata. Vreau să spun 
că nu pot să-l las să scape cu una, cu două. 
Trebuie să existe o chestie neplăcută pe care să 
i-o fac. A treia dorinţă i-a fost să fiu transformat 
într-o pasăre, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Asta doar pentru că-l enervai, îi aminti John. 
Şi-a pierdut cumpătul. Aşa li se-ntâmplă taţilor 
cu fiii. 

— E adevărat, dar, dacă-ţi aduci aminte, 
Nimrod l-a sfătuit să-şi pună o a patra dorinţă, 
astfel încât eu să mă transform la loc într-o 
fiinţă omenească. lar el n-a făcut-o. A vrut să 
rămână cu ceea ce obținuse din primele două 
dorinţe. 

— Da, asta a fost urât din partea lui, fu de 
acord John. N-ar fi trebuit să facă aşa ceva. 

— Am citit undeva că există o listă cu 
persoane indezirabile pe computerele de la 


îmbarcare, interveni Faustina. Menită să ajute la 
identificarea persoanelor suspecte. Aş putea să 
mă strecor afară din trupul tău şi să intru într-al 
unei stewardese, doar ca s-o fac să-l identifice 
pe tatăl tău cu un personaj suspect. Şi să-l facă 
să piardă avionul. N-ai nevoie de puterile de 
djinn ca să faci ceea ce survine firesc la oricare 
spirit. 

— Şi atunci, adăugă John, când el o să 
protesteze, ea o să cheme un poliţist. lar eu pot 
să-l iau în stăpânire pe poliţist suficient timp cât 
să-l conving că trebuie arestat. 

— Chiar arată cam suspect, aprecie Faustina. 
Nu vi se pare? 

— A, asta-i sigur, fu de acord Finlay. Doar e 
vrăjitor, la urma urmei. Îi făcu un semn de 
aprobare. Daţi-i bătaie! 

Finlay simţi cum cei doi djinni se strecoară 
fără zgomot afară din trupul lui şi se aşeză să se 
delecteze cu spectacolul. Era adevărat ce 
spuneau unii, se gândi el: nu trebuie neapărat 
să te duci la teatru ca să vezi un spectacol bun. 


Capitolul 15 
Veneţia în primejdie 


Veneţia este cel mai interesant oraş din Italia, 
pentru simplul motiv că aproape toate străzile 
sunt canale cu apă, iar toate maşinile sunt, de 
fapt, bărci. Gravelli Palace era cel mai vechi şi 
cel mai bun dintre hotelurile Veneţiei şi oferea o 
privelişte a celei mai mari „străzi” din oraş, 
Marele Canal. Sub fereastra dormitorului 
Philippei, razele strălucitoare ale soarelui 
dimineții dansau pe valuri ca o muzică fluidă, 
ceea ce o făcu să-şi spună că nu văzuse 
niciodată o privelişte mai frumoasă. În schimb, 
Groanin nu era deloc impresionat. 

— Cam miroase, Veneţia asta, zise el, 
încreţindu-şi nasul, atunci când ieşiră din hotel 
să facă o excursie la bordul unei frumos 
lustruite bărci din lemn cu motor, prin apele 
limpezi, de un verde-strălucitor, către insula 
Torcello. Vă zic eu, cam miroase, Veneţia asta. 
Parcă s-ar simţi nevoia serviciilor unui bun 
instalator. Mi-am turnat tot aftershave-ul cel 
nou pe mine, ca să acopăr duhoarea. Fireşte, eu 
am un simţ olfactiv foarte sensibil. Dar unde 
mergem, la urma urmei? 

— La biblioteca lui Atila Hunul, îl informă 
Nimrod. 

— Ce, ăla care-a jefuit Roma? se miră Groanin. 
N-aş fi crezut că a fost un cititor. Vă ziceu,nue 


omul pe care să mi-l închipui citind ultimul 
roman al lui John Grisham. 

— Cărţile erau, în vremea aceea, o sursă a 
puterii şi a poziţiei sociale, îi explică Nimrod, 
indiferent dacă erai cititor sau nu. Înainte să 
jefuiască Roma, Atila a jefuit Şi 
Constantinopolul, care era capitala Imperiului 
Roman de Răsărit, iar de-acolo a furat o 
bibliotecă pe care împăratul bizantin o furase de 
la perşi, care, la rândul lor, o furaseră de la 
chinezi. 

— E aşa cum am spus eu întotdeauna, filosofă 
Groanin. Există mai multe furturi în biblioteci 
decât ţi-ai închipui vreodată. Clătină din cap, cu 
severitate. Ştiu asta. Am lucrat într-o bibliotecă. 
Tocmai acolo... 

— Ştiu, îl întrerupse Nimrod. Un tigru ţi-a 
mâncat braţul în Biblioteca Britanică. Ne-ai mai 
spus-o de nenumărate ori. 

— lertaţi-mi  sporovăială, zise  Groanin. 
Desigur. 

Trase cu zgomot aer pe nas şi se strâmbă din 
nou, în clipa în care mirosul canalului îi înţepă 
nările sensibile. 

— La întoarcerea sa din Roma, în anul 453, 
Atila a lăsat biblioteca la Torcello, continuă 
Nimrod. Şi acolo a rămas până-n ziua de azi, în 
grija Cavalerilor Sfântului Marcu”. Astăzi, este 


26 Sfântul Evanghelist Marcu este considerat protectorul Veneţiei, fiind 
sărbătorit în fiecare an pe data de 25 aprilie. 


cea mai bună bibliotecă dintre cele cu profil 
oriental din Europa. 

— Ei bine, vorbind în calitate de fost 
bibliotecar, replică Groanin, pe un ton înţepat, 
n-am auzit niciodată despre aşa ceva. 

— Biblioteca lui Atila nu este accesibilă 
publicului, preciză Nimrod, ci numai Cavalerilor 
Sfântului Marcu, al căror Mare Comandor sunt. 

Şi, spunând acestea, Nimrod le arătă o 
medalie din aur pe care o purta la gât, legată de 
o panglică din mătase purpurie. 

Era rândul lui Groanin să mormăie şi să-şi dea 
ochii peste cap spre Philippa. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama, rosti el. E aşa 
cum am spus întotdeauna: cei care au, mereu 
primesc mai mult. 

Torcello era o insuliţă înţesată de case mai 
degrabă simple, vopsite în culori strălucitoare, 
multe dintre ele arătând de parcă ar fi stat să se 
prăbuşească. Intrarea în bibliotecă se făcea cu 
barca, printr-o ecluză jilavă şi întunecată, dintr- 
o parte a zidului cu un aspect anodin, 
ascunzându-i cu pricepere destinaţia; şi abia 
după ce debarcară şi urcară o serie de trepte 
alunecoase din piatră, deschizând apoi o uşă 
grea din lemn, Philippa fu în măsură să 
aprecieze adevăratele dimensiuni ale clădirii şi 
însemnătatea ei. 

Se aflau sub o imensă boltă din beton, înaltă 
de aproape 45 de metri, cu un orificiu în centru, 


numit oculus?” deschis spre cer. 

— N-am mai auzit să existe vreo bibliotecă pe 
lume cu gaură în acoperiş, comentă Groanin. Nu 
se udă cărţile când plouă? Asta întreb, nu se 
udă cărţile? 

— Cărţile sunt ţinute în firidele amplasate pe 
circumferință, zise Nimrod. Nu se udă niciodată. 
Când plouă, bibliotecarii mătură pur şi simplu 
apa în jos, pe trepte. 

Îi conduse de-a lungul podelei din marmură 
către locul în care se afla un bibliotecar ce 
părea să-i aştepte. Dar, la o examinare mai 
atentă, se dovedi că erau doi bibliotecari. Unul 
dintre ei avea vreo doi metri şi zece centimetri 
înălţime şi-l purta în braţe pe celălalt, care nu 
părea să aibă mai mult de un metru şi douăzeci 
şi care - în ciuda veşmintelor sale - era de 
origine din Orient. Amândoi purtau ciorapi lungi 
din mătase neagră, pantofi cu catarame din 
argint, jachete din brocart negru, peruci 
impozante şi gulere din dantelă albă. Philippa 
avu impresia că arătau de parcă ar fi picat 
direct din secolul al optsprezecelea. Cel mai 
înalt nu zise nimic, lăsând conversaţia în seama 
celui mărunţel. 

— El este Peng Win, o informă Nimrod pe 


21 Mică fereastră de formă circulară, caracteristică bisericilor din 
perioada romanică sau gotică timpurie. în limba latină, oculus 
înseamnă ochi. 


Philippa. Custodele bibliotecii. Peng Win, ea 
este tânăra mea nepoată, Philippa, iar el e 
majordomul meu, Groanin. 

— Bine aţi venit în universul pe care ceilalţi îl 
numesc Biblioteca lui Atila, spuse Peng Win. Iți 
plac cărţile, Philippa? 

— Fireşte, răspunse fata. 

— Şi dumitale, domnule Groanin? 

— Suport un pic poezia. Şi citesc şi recitesc 
thriller-urile. 

Observând zâmbetul nesigur al Philippei, Peng 
Win zise: 

— Te întrebi de ce mă cară prietenul meu, 
domnul Borges, peste tot, nu-i aşa? Pentru că 
nu pot să-mi folosesc picioarele, iar în bibliotecă 
sunt multe scări. Cu mult mai multe decât 
puteţi vedea. Nu-ţi face griji, copilă. E foarte 
puternic, iar eu sunt foarte uşor. Îşi întoarse 
privirea spre Nimrod. Dacă vrei o carte veche, 
atunci ai venit în locul potrivit, prietene. 

Dintr-un buzunar adânc, cu clapă, al elegantei 
sale jachete, scoase o mica bucată de hârtie şi 
un toc cu aspect străvechi, ca să poată nota 
numele cărţii. 

— Caut o carte despre zombi chinezi, zise 
Nimrod. Cel puţin, aşa cred. Ar putea să existe o 
confuzie în privinţa utilizării denumirii de zombi. 

— Termenul chinezesc pentru stafii sau trupuri 


28 Pronunţia englezească a numelui acestui personaj este foarte 
asemănătoare cu cea a cuvântului penguin, adică pinguin. 


reînviate este wui wan xi”. 

Peng Win desenă caracterele chinezeşti care 
alcătuiau acest cuvânt pe mica sa tăbliță. 

— Vine de la wui- ceva care se întoarce, de la 
wan - suflet, sau spirit şi de la xi, sau shi - 
însemnând cadavru sau înveliş corporal. Peng 
Win clătină din cap, care constituia cea mai 
mare parte din corpul său. Dar nu există un 
termen precis pentru zombi, nici măcar în 
chineza antică. Plin de regret, vă informez că 
wui wan xi este cel mai apropiat termen. Şi sunt 
sigur că nu există nicio carte despre acest 
subiect. Nici măcar aici, unde biblioteca este 
completă. 

Nimrod se gândi preţ de câteva clipe, ceea ce 
lăsă destul loc în atmosfera răcoroasă a 
bibliotecii pentru ca Philippa să admire tocul lui 
Peng Win. 

— Mă bucur că-ţi place, zise el. Toate tocurile 
din bibliotecă au fost făcute din Spada lui Marte, 
care i-a aparţinut lui Atila Hunul însuşi. S-a 
procedat astfel încât toată lumea să poată şti că 
tocul este, într-adevăr, mai puternic decât 
spada. 

— Mă întreb, reveni Nimrod, dacă zombi nu 
este cuvântul potrivit, atunci poate că există un 
cuvânt chinez care să semene, la sonoritate, cu 
zombi. La urma urmei, cuvântul a fost auzit în 


29 În engleză, pronunția numelui este foarte asemănătoare cu we 
won't see, care se traduce prin n-o să vedem. 


China. Prin urmare, ar putea să aibă logică. 
Există un asemenea cuvânt, Peng Win? 

Peng Win stătu puţin pe gânduri. 

— Da, rosti el. Există o posibilitate care s-ar 
nimeri cu ceea ce căutaţi. Dong XP®. În primul 
rând, sună un pic ca zombi. Ridică din umeri. Un 
pic. Dar poate că este mai aproape de 
adevăratul sens a ceea ce m-ai întrebat, 
Nimrod, bătrâne prieten. Dong Xi înseamnă 
nebun, sau un lucru, ceva mai prejos decât o 
fiinţă omenească, oricum. Înseamnă, în acelaşi 
timp, o creatură. E ceva timp de când am citit-o, 
dar cred că s-ar putea găsi o referire privitoare 
la Dong Xi în Cartea de jad a împăratului 
Chengzong al Chinei, din dinastia Yuan”. 

— Ai spus Cartea de jad? stărui Nimrod. 

— Da. De ce întrebi? 

— Pentru că, în ultima vreme, s-au comis 
multe furturi de jad, zise Nimrod. Trebuie să ai 
mare grijă de cartea asta. 

— Domnul Borges e cel care păzeşte cărţile, 
zise Peng Win. Nici nu vreau să mă gândesc la 
ceea ce i s-ar putea întâmpla cuiva care ar 
încerca să fure vreuna. 


30 Se pronunţă ca don't see, adică nu vezi. 

31 Cartea de jad este datată din anul 1661, fiind alcătuită din zece (şi 
nu treizeci, cum afirmă autorul) tablete de jad, legate între ele cu 
două şnururi de mătase galbenă, autorul ei, împăratul Kangxi, dorind 
să omagieze memoria bunicului său Shi Zu (Shunzhi), întemeietorul 
dinastiei Qing (manciuriană). 


Mare cât un anuar telefonic, cartea era 
alcătuită din treizeci de tablete din jad, legate 
cu şnururi din mătase galbenă, cu textul 
chinezesc gravat cu litere din aur. 

— Chengzong” a fost nepotul lui Kublai Han, 
le explică Peng Win. Domnia lui, din 1294 până 
în 1307, a fost una fără nimic remarcabil. Mai 
precis, cu excepţia acestei magnifice cărţi, 
scrise de însuşi împăratul, care constituie o 
culegere de mituri şi legende vechi chinezeşti, 
cu demoni, zâne şi alte spirite subversive. A 
fost, în orice caz, un om foarte superstiţios. 

Domnul Borges se aşeză în tăcere la o masă 
mare din lemn de stejar, iar Peng Win se cuibări 
în poala lui. 

Bibliotecarul chinez îşi puse o pereche de 
ochelari cu lentilele în formă de semilună, 
deschise cartea şi începu să întoarcă tabletele 
cu grijă, în timp ce Nimrod, Groanin şi Philippa 
priveau peste umerii lor. 

— Ce avem aici? A, da. Uite-l. Dong Xi. Chipul 
bibliotecarului se întunecă puţin, în timp ce 
citea ce era scris în cartea aceea fabuloasă. 
„Feriţi-vă de forma materială numită Dong Xi, 
fiindcă nu este nici moartă, nici vie. Feriţi-vă de 
atingerea sa încinsă. Feriţi-vă de invizibilitatea 


3 Chengzong, sau Temür Han, este considerat de istorici ultimul 
împărat al dinastiei Yuan, care a izbutit să menţină intact imperiul, 
aşa cum îl lăsase Kublai Han. După moartea lui, atât dinastia cât şi 
imperiul au intrat într-un accentuat declin. Nu există consemnări 
despre o eventuală Carte de jad scrisă de el. 


sa. Feriţi-vă de Dong Xi. Feriţi-vă de diavolul 
războinic. Numele lui este mâl, deoarece 
creatura este o umbră nămoloasă a ceea cea 
fost creat de Dumnezeu. El este materia brută a 
Răului şi în gură are doar cuvântul distrugere. E 
neîndemânatic, e lent, dar nu cunoaşte odihna. 
Ocoliţi-l pe diavolul războinic, aşa cum l-aţi ocoli 
pe cel mai respingător dintre demoni, fiindcă el 
este şi vestitor al morţii. Lăsaţi-l să zacă 
îngropat şi nu-i permiteţi să vadă lumina zilei. 
Trimiteţi-l pe diavolul războinic în groapa în 
care-i este locul. Redaţi-l pământului. Rugaţi-vă 
să nu scape niciodată de-acolo, dar dacă scapă, 
atunci căutaţi osemintele măreţului Maa Ho. 
Numai el va şti cum să vă ajute. Feriţi-vă de 
Dong Xi. Feriţi-vă de diavolii războinici.” 

Peng Win îşi ridică privirea şi-şi scoase 
ochelarii. 

— Asta-i tot, zise el. 

— Pare să fie destul, îşi dădu cu părerea 
Groanin. Orice ar fi, nu mi-ar plăcea să mă 
întâlnesc cu vreunul dintre diavolii ăştia 
războinici, într-o noapte întunecoasă. 

— Cine a fost măreţul Maa Ho, la care se 
referea împăratul Chengzong? întrebă Philippa. 

— Mă tem că nu ştiu, mărturisi Peng Win. 
Posibil, vreun filosof confucianist, acum căzut în 


33 Pronunţat ca Mao, aluzie la Mao Zedong (1893-1976), dictatorul 
care a condus Republica Populară Chineză de la întemeierea ei, în 
1949. 


uitare. 

— Păcat, zise Philippa. Părea să fie un tip pe 
care ar fi fost de folos să-l cunoşti. 

— Îţi mulţumesc, Peng Win, zise Nimrod, care 
rămase apoi tăcut până când ajunseră în barcă, 
pornind pe drumul de întoarcere spre hotel. 

— Să sperăm că diavolul războinic nu e ceea 
ce ne-a descris John, zise Philippa. 

— Da, aşa e, fu de acord Nimrod. Va trebui s-o 
întrebăm pe Faustina despre asta ceva mai 
amănunţit, atunci când, în sfârşit, ea şi cu John 
vor ajunge la Veneţia. 

— Biata, biata fată, o plânse Groanin. Pariez 
că moare de nerăbdare să ajungă din nou în 
propriul trup. Sper că ideea asta a 
dumneavoastră va da roade, domnule. Ar fi 
mare păcat să târâm targa asta atâta drum şi 
să nu iasă nimic. Mai ales după ce ne-am pus 
toate speranţele în asta. Nici nu pot să-mi 
închipui ce mai tortură ax fi, să-ţi vezi trupul şi 
să nu poţi să te strecori înapoi în el. Dac-aş fi 
fost eu şi n-ar fi ieşit treaba, cred că m-aş fi 
înecat în Marele Canal de colo. 

— Nu prea poţi să te îneci, dacă n-ai trup, îi 
atrase atenţia Nimrod. 

Groanin ridică din umeri. 

— Bine, atunci nu ştiu ce-aş face. Presupun că, 
de vreme ce-ai ajuns strigoi, tot ceea ce-a fost 
mai rău în viaţă a trecut. Tot ceea ce s-a 
întâmplat, tot ceea ce se va întâmpla vreodată, 


s-a întâmplat deja. 

— Faustina nu e moartă, Groanin, îl corectă 
Philippa. Tocmai acesta e motivul pentru care-o 
aducem în Veneţia. Că nu e moartă. 

— Aşa-i, domnişoară, dar dacă nu poate să-şi 
reintre în trup, este ca şi când ar fi. 

— Ca de obicei, Groanin, interveni Nimrod, ai 
pus punctul pe i. Dar unul foarte înţepător. 
Exact cum e colonia cu care te-ai gândit să-ţi 
dai. 


Ajungând la hotel, rămaseră surprinşi când îl 
găsiră pe Finlay Mecreeby aşteptându-i în hol. 
Băiatul se ridică şi zâmbi, ruşinat. Şi, din 
moment ce se aflau în trupul lui Finlay, John şi 
Faustina considerară că e de preferat să-l lase 
pe el să explice faptul că, în realitate, erau trei 
persoane înghesuite în interiorul lui, precum şi 
că erau gata să treacă la transferarea spiritului 
Faustinei în propria ei formă fizică, iar asta, cât 
mai repede cu putinţă. 

— Fie şi pentru că începe să fie cam mare 
aglomeraţie pe sub pielea mea, afirmă Finlay. 

— Unde-s doi, al treilea e de prisos, comentă 
Groanin. Destul de corect. 

— Trupul Faustinei e aici, în Veneţia? întrebă 
Finlay. 

— E sus, în pat, zise Nimrod, conducându-l pe 
Finlay spre lift. Apropo, ce mai face tatăl tău? 

— Tata? Finlay scutură din cap. N-am mai 


vorbit cu el de când m-a transformat într-un 
şoim. Vă aduceţi aminte? 

— Nu-ţi serveşte la nimic să-i porţi pică pentru 
aşa ceva, zise Nimrod. 

— Probabil că aveţi dreptate, acceptă Finlay. 
Mai ales că suntem chit. 

Şi, cu multă bucurie, îi descrise întâmplările 
de pe aeroportul JFK din New York, în urma 
cărora tatăl lui fusese arestat ca suspect de 
terorism. 

— A fost foarte furios. Mai ales atunci când m- 
a văzut. Îmi închipui că trebuie să fi ghicit ce s-a 
întâmplat. Finlay chicoti. Totuşi, mă aştept să-l 
elibereze, până la urmă. 

Nimrod închiriase un apartament la ultimul 
etaj, cu terasă proprie, o mică piscină, un salon 
şi o sufragerie, precum şi câteva dormitoare. 
Finlay rămase impresionat. 

— Aici e ca un palat, zise el. 

— Asta fiindcă exact aşa ceva a fost, îl lămuri 
Nimrod. Un palat, aflat odinioară în proprietatea 
familiei Gravelli, una dintre cele mai bogate din 
Veneţia. Bine că mi-am amintit. Frumoasa 
Adormită e aici, înăuntru. 

— Frumoasa Adormită? Finlay părea 
nedumerit. 

Nimrod deschise o uşă pe care atârna un afiş 
cu „Nu deranjaţi”, invitându-l pe Finlay într-un 
dormitor întunecat, unde  lăsaseră trupul 
Faustinei aşezat astfel încât ai fi zis că doarme 


adânc. 

— Aşa-i spuneau acolo unde am găsit-o, îi 
explică Nimrod. 

De îndată ce Finlay o văzu întinsă acolo - era 
prima dată când o vedea cu adevărat pe 
Faustina, de când îi cunoscuse spiritul, în New 
York - înţelese de ce îi plăcea lui John atât de 
mult. Ceea ce fu stânjenitor pentru Faustina, din 
moment ce era capabilă să-i citească toate 
gândurile. Şi pentru John, căruia nu-i făcea 
plăcere să i se amintească de cât de repede se 
îndrăgostise de ea. Sau să-şi închipuie că ar 
putea să aibă de-acum un rival. 

— Era în nişte catacombe, într-un loc numit 
Malpensa, în sudul Italiei, adăugă Nimrod. l-au 
furat trupul dintr-un depozit de la Madame 
Tussaud şi o prezentau ca fiind un trup 
mumificat. 

Faustina nu se mai putu stăpâni. 

— Ca fiind ce? strigă ea. Vocea îi suna straniu 
în gura lui Finlay, speriindu-i în bună măsură pe 
Groanin, când o auzi. 

— Călugării din Malpensa au conservat 
cadavrele localnicilor timp de secole, zise 
Nimrod, după care le-au expus publicului, ca 
într-un muzeu. Nimrod zâmbi forţat. Ai fost 
principala lor atracţie turistică, draga mea. 

— Vrei să spui c-am stat în cine ştie ce criptă 
oribilă, alături de câteva cadavre? insistă 
Faustina. 


— Mai multe decât câteva, interveni Groanin. 
Erau vreo patru sau cinci sute, ca să fim mai 
exacţi. Multe dintre ele abia dacă erau ceva mai 
mult decât schelete, cu mâinile şi maxilarele 
stând să cadă. Era o cameră a ororilor în toată 
regula, fără îndoială. O făcea pe cealaltă, de la 
Madame Tussaud, să pară şcoală de duminică. E 
cel mai înspăimântător lucru pe care l-am văzut 
vreodată, pot să-ţi spun. Film de groază în toată 
legea, aşa era, domnişoară. Nu mă îndoiesc c-o 
să am coşmaruri cu locul acela în săptămânile 
care au să vină. 

Groanin se aplecă şi aprinse veioza de lângă 
pat, intenţionând să se facă folositor, numai că 
gestul lui avu efectul contrar. 

Faustina scoase un țipăt. 

— Părul meu! urlă ea. Ce s-a întâmplat cu 
părul meu? 

— Credem că unii dintre turişti au luat şuviţe 
din el ca amintire, zise Philippa. Nu-ţi face griji. 
O să-ţi crească la loc. 

Faustina clătină din cap şi-şi muşcă buza. 

— Dar arăt atât de palidă! Şi ce e cu 
cearcănele alea de sub ochii mei? Parcă sunt un 
vampir. 

— La ce te-ai fi aşteptat? o întrebă Philippa. N- 
ai mai văzut lumina zilei de doisprezece ani. 
Oricine ar avea o înfăţişare puţin cam gotică, 
după toate cele prin care-ai trecut. 

— Bănuiesc că ai dreptate,  recunoscu 


Faustina. 

Tânăra se folosi de braţul lui Finlay ca să 
arunce o privire pe sub păturile de pe pat, sub 
care îi zăcea trupul, dar scoase un țipăt 
puternic, suficient încât să-l facă pe Groanin să 
scape din mână un pahar cu apă, pe care 
tocmai şi-l umpluse, încercând să-şi revină din 
precedentul şoc. 

— Hainele mele! strigă ea. Ce s-a întâmplat cu 
hainele mele? Să nu-mi spuneţi că am stat în 
expoziţia aia de strigoi... fără haine pe mine?! 

— Aveai haine, când erai în catacombe, o 
linişti Nimrod. Dar Philippa ţi le-a scos şi le-a 
aruncat. 

— Hainele tale era într-un hal fără de hal, îi 
explică Philippa, putrede şi mâncate de molii. 
Miroseau şi urât. Nu te puteam lăsa în ele. Mai 
ales într-un hotel ca ăsta. 

— Şi eu cu ce-o să mă îmbrac? 

— Nimrod şi cu mine ţi-am cumpărat nişte 
haine din magazinele de-aici, din Veneţia, o 
linişti Philippa. Cred că ţi-am nimerit măsurile. 
Sunt în dulap. 

Finlay deschise dulapul şi-şi trecu degetele 
peste mai multe veşminte care păreau să fie 
scumpe, de la case de modă. 

— Arată... foarte frumos, zise Faustina, 
revenindu-şi. Sunt convinsă că mi se potrivesc. 
Mulţumesc, Philippa. 

— Uite, dacă nu vă supăraţi, interveni John, 


care simţea cum se înroşise Faustina, n-am 
putea să trecem la treabă? După părerea mea, 
cu cât mai repede o să rămânem numai noi, 
băieţii, în trupul lui Finlay, cu atât mai bine o să 
fie. Nu mi se pare normal să fie şi Faustina aici. 
Bietul Finlay n-a mai făcut un duş de două zile. 
Nu vrea să facă. Nu de faţă cu Faustina. 

— Nu vi se pare ridicol? replică Faustina. Ca şi 
cum mi-ar păsa. 

— Adineauri mi s-a părut că-ţi pasă, când ti- 
am văzut trupul gol, o contrazise Finlay. 

— Asta era altceva, insistă Faustina. 

— John are dreptate, zise Nimrod. Poate că ar 
trebui să trecem la treabă. Şi pe urmă să-mi 
povestiţi despre domnul Rakshasas. Şi despre 
zombi ăla al tău. 

— O faci să sune de parcă l-aş fi născocit eu 
pe zombi, ripostă Faustina. 

— Dacă tot ai spus „să sune”, zise Nimrod, cât 
de sigură eşti în privinţa cuvântului pe care l-ai 
auzit? încearcă să-ţi aminteşti. Ar putea să fie 
important. 

— Era în caverna în care lucrau, începu 
Faustina. În China. Era un bărbat acolo, diferit 
faţă de ceilalţi. N-aş putea să spun cine era, 
doar că purta o armură verde. 

— O armură verde, repetă Nimrod. 

— Da, şi el a fost cel care a folosit cuvântul 
„Zombi”, continuă Faustina. Dar cuvântul părea 
să fie nimerit, judecând după cum se comportau 


tipii ăia. Ştii cum e: morţi, cu privirile fixe şi 
mersul târşâit, ca şi cum ar fi fost într-un soi de 
transă. 

— Echivalentul chinez pentru zombi e cu totul 
diferit, zise Nimrod. E wui wan xi. 

Faustina se gândi o clipă, apoi clătină ferm din 
cap. 

— Nu era aşa. 

— Problema e că nu este un cuvânt pe care 
te-ai aştepta să-l auzi în China, zise Nimrod. 
Zombi este o derivare a cuvântului nzambi, 
însemnând zeu şi provenind din limba triburilor 
bantu, din Africa. 

— În mod sigur era ceva cu „om”, sau cu 
„ong”, în cuvântul acela, insistă Faustina. Şi o 
vocală „i” la sfârşit. Sunt sigură măcar de asta. 

— Ar fi posibil ca termenul acela pe care ţi s-a 
părut că-l auzi să fi fost, de fapt, Dong Xi? o 
întrebă Nimrod. 

Faustina se încruntă. 

— Dong Xi. Repetă de câteva ori cele două 
silabe. Da, cred că putea să fie ăsta. 

Nimrod rămase tăcut pentru moment. 

— Ei bine, interveni Philippa, veselă. Am 
rezolvat misterul acesta. Cel puţin, acum ştim 
cu cine avem de-a face. Într-un fel. 

— Ce e un Dong XI? se interesă Faustina. 

— Un diavol războinic, îi răspunse Groanin. 

— Un fel de zombi, adăugă Philippa, numai că 
mai rău. Mult mai rău. 


Le povesti lui Finlay, Faustinei şi lui John 
despre ceea ce descoperiseră în biblioteca lui 
Atila. 

— Acum, tot ceea ce avem de făcut este să ne 
dăm seama cum e cu osemintele măreţului Maa 
Ho, încheie ea. 

— Asta-i tot? bombăni Groanin. Vă întreb, 
asta-i tot? 


Capitolul 16 
Mai înţepătoare decât o barbă obișnuită 


Nimrod scoase din valiza lui o mică seringă, în 
care se găsea cam o lingură de sânge. Finlay 
privi seringa neliniştit. 

— Sper că nu-mi faci o injecție, zise Faustina. 
Fiindcă detest injecţiile. 

— Nu, nu, o linişti Nimrod, arătându-i lui Finlay 
seringa. Uite, nu-i niciun ac. Pe lângă asta, e 
doar sânge. Sângele mamei tale, ca să fiu mai 
precis. O să te ajute să reconstitui partea din 
tine care s-a pierdut când doctorul Nu-ştiu-cum 
a luat o mostră din sângele prim-ministrului, 
atunci când puseseşi stăpânire pe trupul lui. 
Asta o să-ţi dea un pic de culoare, sper. Privi 
împrejur. Groanin, trage draperiile alea, eşti 
amabil? Şi deschide ferestrele. Să avem ceva 
lumină aici. 

— Tot nu-mi vine să cred că am făcut aşa 
ceva, zise Faustina. Adică, să-l posed pe prim- 


ministru. 

— Să zicem că a fost o zburdălnicie 
tinerească, bine? propuse Nimrod. 

Se aşeză pe pat, alături de trupul Faustinei. 

— Apropo, nu s-a întâmplat nimic rău. 

— Crezi? îl întrebă Faustina. Am fost ţinută 
afară din trupul meu timp de doisprezece ani. 

— Mă refeream la prim-ministru,  preciză 
Nimrod. Mi-a fost recunoscător de-atunci. Mi-a 
oferit rangul de cavaler, pe care l-am refuzat, 
fireşte. 

Toată lumea se îngrămădise în dormitor, să 
vadă ceea ce avea să se întâmple. Nimrod 
introduse puțin din sângele lui Jenny 
Sachertorte în gura Faustinei, mânjind-o cu încă 
puţin pe buze şi pe obraji, de parcă ar fi 
machiat-o. 

— Mi-aş fi dorit să fie aici şi domnul 
Rakshasas, zise el. De fapt, n-am mai făcut asta 
niciodată. Ştiu ce trebuie să fac, dar... îi mai 
întinse puţin sânge pe frunte şi pe lobii 
urechilor. Se pare că ai nevoie de foarte puţin. 
Restul îl împroşcă pe gât. Italia e o ţară 
călduroasă, fireşte, iar asta va înlesni lucrurile. 

După ce termină tot sângele, se lăsă pe spate 
şi aşteptă să vadă efectul care trebuia să se 
producă; şi, treptat, văzu. Cu toţii văzură. Pielea 
Faustinei reacţionă de parcă sângele mamei 
sale ar fi fost turnat pe o bucată de sugativă. Ca 
prin miracol, fu absorbit în totalitate, fără să 


rămână pe undeva, pe pielea ei, vreo urmă de 
sânge, transformând imediat paloarea Faustinei 
într-o culoare caracteristică unei persoane 
normale, vii. Philippa icni un pic. 

— Maică, exclamă Finlay. Sunteţi sigur că e un 
djinn şi nu un vampir? 

— Taci din gură, îl repezi Faustina. 

Nimrod făcu un semn de aprobare cu capul, 
satisfăcut. 

— Ei bine, pare să fi fost ceva destul de 
eficient, n-aţi spune? 

— Şi-acum, ce se-ntâmplă? se interesă Finlay. 

— Acum, depinde de tine, Faustina, zise 
Nimrod. Dacă domnul Rakshasas a anticipat 
corect, ar trebui să poţi să reintri în trupul tău 
fără nicio piedică. 

— Pornesc, anunţă Faustina. Ţineţi-mi pumnii. 

John şi Finlay o simţiră cum se strecoară afară 
din trupul lui Finlay, fiecare dintre ei scoțând 
câte un suspin de uşurare, fiindcă aveau acum 
cu mult mai mult spaţiu. Numai că în camera de 
hotel era cald şi nimeni nu putu să vadă ceea ce 
se întâmplă în continuare. Faustina se întinse pe 
pat, lângă trupul său, după care se rostogoli 
înapoi în el. Pentru o clipă, rămase nemişcată 
acolo, savurând senzaţia de a fi din nou ea 
însăşi. Totul părea să fie exact aşa cum îşi 
amintea. Cu excepţia faptului că o mânca 
îngrozitor pielea capului. Avea nevoie să-şi 
spele părul. Încercă să ridice mâna, să se 


scarpine. Şi nu se întâmplă nimic. Încercă să 
vorbească. Tăcere. Intrând puţin în panică, 
încercă să iasă din trup şi să mai între o dată, 
dar descoperi că nu putea să se mişte. De fapt, 
era înţepenită. 


— Ei? zise Groanin. N-ar fi trebuit să se 
întâmple ceva până acum? 

— Ba da, recunoscu Nimrod. Işi întoarse 
privirea spre Finlay. Ai simţit cum iese din trupul 
tău, nu? 

— Sigur. 

— John, continuă Nimrod. Strecoară-te afară 
din Finlay şi aruncă o privire iute prin cameră, 
să vezi dacă nu cumva e pe-aici şi nu putem noi 
s-o vedem. 

John dispăru timp de câteva minute şi, atunci 
când se întoarse în trupul lui Finlay, îl informă 
pe Nimrod că nu se vedea nicio urmă de 
Faustina. 

— Am strigat-o pe nume, de câteva ori, 
adăugă el. Dacă ar fi fost sub formă de spirit, m- 
ar fi auzit. 

— Atunci, trebuie să fi reintrat în propriul trup, 
trase concluzia Nimrod. N-ar fi avut unde să se 
ducă, altundeva. Inşfăcă veioza de lângă pat şi, 
ducând-o aproape de ochii ei, observă că 
pupilele i se îngustară puţin. Este exact aşa cum 
m-am gândit. S-a întors în trupul său. Numai că 
e paralizată. 


Se ridică. 

— Groanin. Ridic-o şi du-o pe terasă. Pune-o 
pe şezlong, într-un loc în care să bată direct 
razele soarelui. Asta ar putea să rezolve 
problema. 

Groanin o înfăşură pe Faustina într-un cearşaf 
şi o cără afară, pe terasa cu parfum de iasomie. 
În depărtare, un clopot greoi al unei biserici se 
tânguia a jale, de parcă ar fi vrut să marcheze 
eşecul demersului lor. 

Nimrod se aplecă în faţă şi-i cercetă din nou 
ochii. 

— Îmi închipui că aude tot ceea ce spunem, 
zise el. Dar, după atâţia ani, nu poate să-şi 
mişte nici măcar un muşchi. Deloc surprinzător, 
dacă stai să te gândeşti. Domnul Rakshasas m-a 
avertizat că s-ar putea întâmpla ceva de genul 
acesta. 

— Şi-acum? îl întrebă John, îngrijorat. Ce-o să 
facem? 

— Trebuie să-i administrăm un şoc anafilactic, 
zise Nimrod. Ceva care să-i provoace trupului 
trecerea printr-o reacţie alergică masivă la ceva 
relativ inofensiv. 

— Vrei să spui, ca la untul de arahide? întrebă 
Philippa. 

— Într-un fel, acceptă Nimrod. 

— Dar cum? Ea nu poate să mănânce, nu? 

Nimrod îşi scoase portofelul şi-i întinse lui 
Groanin o carte de vizită şi un pumn de bani. 


— Groanin, vreau să te duci în locul în care ne- 
am lăsat maşina şi apoi să porneşti către 
Padova. Du-te la adresa de pe cartea asta de 
vizită şi discută cu un crescător de porci de 
acolo, numit Cesare Medici. Dă-i banii şi spune-i 
că-l aşteaptă mai mulţi dacă vine imediat 
încoace cu tine. Spune-i că solicităm de urgenţă 
ajutorul micilor sale prietene. El va şti precis ce 
înseamnă. Deseori, poartă o barbă foarte lungă. 
Şi, că tot mi-am amintit: să nu te sperii atunci 
când îl vezi. E un pic cam excentric. 

— Excentric? repetă Groanin, simțindu-se deja 
speriat. Cum adică, excentric? Concepția 
dumneavoastră despre ceea ce înseamnă să fii 
excentric e un pic mai excentrică decât ceea ce 
consideră cei mai mulţi dintre oameni că ar fi 
excentric. Concepţia dumneavoastră despre 
ceea ce înseamnă să fii excentric este foarte 
asemănătoare cu ceea ce majoritatea oamenilor 
ar numi un monstru cuprins de un acces de 
nebunie. 

— Poate c-ar trebui să-l însoțesc pe Groanin, 
propuse John. Adică, împreună cu Finlay. 

— Mulţumesc, Finlay, zise Groanin. Adică, 
John. Sau oricine ai fi. 

— A, foarte bine, se bucură Nimrod. Philippa şi 
cu mine vom merge şi vom admira priveliştea, 
până vă întoarceţi. Padova nu e prea departe. 
N-ar trebui să vă ia mai mult de două sau trei 
ore. A, da. Şi aveţi grijă să cumpăraţi ceva 


miere specială. Mierea specială a lui Cesare 
Medici e cea mai bună din lume. 


De la hotel, Groanin şi cu Finlay luară o barcă 
spre parcarea maşinilor, aflată în partea de est 
a oraşului, după care porniră spre sud, către 
Padova, cel mai vechi oraş medieval din Italia, 
precum şi locul de desfăşurare a uneia dintre 
cele mai puţin nostime comedii ale lui 
Shakespeare**. După cum prezisese Nimrod, le 
luă vreo oră* să ajungă cu maşina acolo şi să 
găsească ferma de porci a lui Cesare Medici. 

În timp ce se apropiau de casă, Groanin lăsă 
în jos geamul portierei şi adulmecă aerul, 
bănuitor. 

— Trebuie să spun că nu prea miroase a fermă 
de porci, zise el, privind anunţul de pe poartă pe 
care scria: „PROFUMO VEITATO / PARFUMATUL 
INTERZIS”. Ei, acum de ce-ar vrea cineva să 
interzică folosirea parfumului într-o fermă de 
porci? Când porcii miros aşa cum miros. 

— Poate că parfumul îi irită pe porci, îşi dădu 
cu părerea John. Poate c-ar trebui să rămâi în 
maşină, cât timp mergem noi până acolo. 

— Dacă m-aş fi parfumat, puteam să fiu de 
acord cu voi, replică Groanin. Dar n-am făcut-o. 
Mi-am dat cu Viola del Pensiero, un aftershave 
34 Este vorba despre Îmblânzirea scorpiei, una dintre operele timpurii 
ale lui Shakespeare, scrisă probabil în 1593 sau 1594. 


35 În realitate, Padova este situată la 40 de kilometri de Veneţia, spre 
vest. 


bărbătesc foarte scump. L-am luat de la un 
magazin duty-free, din Veneţia. 

— Un aftershave nu e decât un parfum 
bărbătesc, nu? zise John. 

— Ba nu, răspunse Groanin, înţepat. Drept 
cine mă iei? 

— Oricum, nu porcii miros, interveni Finlay, ci 
mâncarea lor. Am citit asta undeva. 

— Eu nu pot să simt niciun miros, în afara 
celui al aftershave-ului lui Groanin, se plânse 
John, încetişor. 

— E cam puternic, nu? îl susţinu Finlay. 

— la mai terminaţi cu discuția despre 
aftershave-ul meu, îi repezi Groanin. Vă zic clar, 
terminaţi cu discuţia despre el, aţi înţeles? 

Groanin opri maşina în curtea fermei şi se uită 
împrejur. O fetiţă în vârstă de vreo şase ani ieşi 
din casă şi-i privy întrebător. Groanin îşi exersă 
asupra ei zâmbetul care-i dezvelea întreaga 
dantură. 

— Signor Medici, per favore?* rosti el, cu un 
chinuit accent italian cu iz de Manchester. 

Fetiţa se apropie şi-i arătă cu mâna spre o 
livadă de piersici. 

— Grazie”, zise Groanin. Porni, împreună cu 
Finlay, în direcţia indicată. Pân-acum, e bine, 
adăugă. N-am văzut nimic prea excentric la ea. 
Sau pe-aici. E pur şi simplu drăguţ, asta e. 


36 Domnul Medici, vă rog? (în limba italiană). 
37 Multumesc (în limba italiană). 


Mirosiţi numai florile astea de piersic! g 

Finlay şi John se declarară de acord. Intr- 
adevăr, părea un loc idilic. Păsările ciripeau, 
albinele zumzăiau, din depărtare răsunau 
clopotele bisericii. Era Italia, cu ceea ce avea ea 
mai frumos. În capătul celălalt al livezii, zăriră 
un bărbat cu o enormă barbă maronie. Îi făcură 
semn cu mâna, dar el nu le răspunse. In schimb, 
foarte încet şi ţeapăn, porni spre ei, ca şi cum ar 
fi avut ceva probleme cu spatele. 

— Nimrod avea dreptate, să ştiţi, zise Groanin. 
Ce spiriduşul Rumpelstiltskin:*? Signor Medici 
chiar are cea mai mare barbă din lume. Ai putea 
să ascunzi un batalion întreg într-o barbă ca 
asta. 

— Poate că e doar imaginaţia mea care-mi 
joacă feste, zise Finlay, în timp ce se apropiau 
de el, dar barba pare să-i crească. 

Şi, chiar în timp ce vorbea Finlay, barba cea 
deasă şi maronie a lui Signor Medici păru să mai 
crească vreo cinci sau zece centimetri - 
măsurând de la piept în jos, spre nasturele de la 
betelia pantalonilor. 

— Nu creşte, constată John. Se mişcă. 

— Şi nici nu e barbă, adăugă Finlay. Cel puţin, 
nu e o barbă din fire de păr. Sunt albine, pe faţa 
lui şi pe piept, albine care fac miere. 

Zâmbindu-i neliniştit bărbatului care ajunsese 


3 Personaj din povestea cu acelaşi nume a fraţilor Grimm, un pitic cu 
o barbă foarte lungă. 


în imediata lor apropiere, zise: 

— Bună ziua. Signor Medici? 

— Da, răspunse Signor Medici, tot în engleză. 
Cu ce vă pot ajuta? 

Cu excepţia pălăriei ieftine şi a bărbii din 
albine, era un om greu de descris. 

Întreaga atmosferă era acum încărcată de 
zumzetul puternic al albinelor. Groanin dădu să 
facă stânga-mprejur şi descoperi faptul că erau 
înconjurați de stupi. Livada de piersici era plină 
de stupi. 

— Nu, eu n-aş face vreo mişcare bruscă în 
clipa asta, dacă aş fi în locul tău, englezule, zise 
Signor Medici. Şi, chiar în timp ce vorbea, barba 
i se micşoră, iar albinele începură să se aşeze 
pe umerii lui Groanin. De fapt, aţi face foarte 
bine să staţi cât se poate de nemişcaţi şi să nu 
intraţi în panică. N-or să vă facă nimic, dacă 
staţi liniştiţi, bine? 

Groanin închise ochii, văzând cum un roi de 
vreo cincizeci de mii de albine se instalează pe 
bărbia sa dublă şi pe gâtul grăsuliu. 

— Naiba să mă ia, bombăni el, scuipând o 
albină care-i intrase în gură. Ajutor! 

— Nici n-aş vorbi, îl atenţionă Signor Medici. 
Altfel, intră în gură şi le înghiţiţi. Înţepăturile 
interne sunt întotdeauna cele mai rele. Probabil 
că v-aţi dat cu ceva aftershave. 

— Şi încă din belşug, zise Finlay. Duhneşte a 
chestia aia. Acqua del Pensiero, aşa parcă zicea 


că se numeşte, dacă asta poate să fie de vreun 
ajutor. 

— Atunci se explică, replică Signor Medici. N- 
aţi văzut anunţul de la poartă pe care scrie că 
parfumul e interzis? 

— El a crezut că e vorba despre parfumurile 
femeieşti, explică Finlay, încercând să nu ia în 
seamă albina rătăcită care i se târa prin păr. 

Nu putea decât să-şi imagineze cum se simţea 
Groanin, acoperit de albine. Groanin scânci 
încetişor, în timp ce Signor Medici adulmeca 
aerul din jurul lui. 

— Poţi să-l ajuţi cu ceva, Signor Medici? 
întrebă Finlay. 

— Prietenul tău, zise Signor Medici, miroase 
exact ca florile de piersic. Chicoti. Asta e ceea 
ce le place micilor mele prietene. Mirosul florilor 
de piersic. Se opri din chicotit şi ridică din 
umeri. N-o să păţească nimic, prietenul tău, 
dacă nu face vreo mişcare bruscă. Albinelor nu 
le plac mişcările bruşte. Dar îl scap eu, nicio 
problemă. 

Acum, că albinele îi părăsiseră faţa lui Signor 
Medici, Finlay şi John putură să observe că era 
proaspăt bărbierit şi în întregime nevătămat de 
albine. Un bărbat mărunt, cu ochi albaştri şi o 
faţă rotundă, parcă scoasă dintr-un desen 
animat produs de Warner Brothers. Se îndreptă 
spre unul dintre numeroşii stupi şi scoase de- 
acolo o ramă în care se afla un fagure întreg. Il 


vâri într-o cutie mare din carton, pe care o 
aşeză în faţa lui Groanin. Apoi, cu ajutorul 
mâinilor, Signor Medici începu să măture cu 
delicateţe albinele, făcându-le să între în cutie 
şi, treptat, Groanin rămase fără barba 
băzâitoare. 

— Slavă Domnului, zise el. Credeam că m-am 
ars. Vă zic, credeam că m-am ars. 

— Ai fi fost ca o felie de pâine prăjită cu 
miere”, îmi închipui, glumi Finlay. 

— N-ai decât să râzi, tinere, ripostă furios 
Groanin. Dar nu e nimic amuzant să ai pe 
moacă o mulţime de albine cât spectatorii de la 
o finală de cupă. Am crezut că mi-a sunat 
ceasul. 

— Micilor mele prietene le place parfumul tău, 
zise Signor Medici. Pentru asta e anunţul de pe 
poartă. Nu ştii să citeşti englezeşte? 

Prin urmare, acestea erau micile prietene la 
care se referise Nimrod, se gândi John. Albinele. 
Dar ce-ar putea să facă albinele pentru 
Faustina? Numai dacă n-avea de gând... 

— N-am nicio problemă cu engleza, insistă 
Groanin. În primul rând că sunt la fel de englez 
ca untul pe pâine. Şi, în al doilea, n-am folosit 
parfum. Groanin îşi tamponă ţeasta mare, 
abundent transpirată, cu o batistă. Acum, nu 
mai e. Asta-i sudoarea groazei pure, Signor 


3 Joc de cuvinte; în limba engleză, toast înseamnă atât ars, cât şi felie 
de pâine prăjită. 


Medici. 

— Pentru ce-aţi venit, la urma urmei? se 
interesă Signor Medici. 

— Am venit într-o misiune umanitară, zise 
Finlay. Prietena noastră, aflată în Veneţia, are 
nevoie urgentă de un şoc anafilactic. Ni s-a spus 
că micile dumneavoastră prietene ar putea să-i 
fie de ajutor. 

— Vrei să spui că am venit după nişte albine? 
îl întrebă Groanin pe Finlay. 

— Şi, şi, răspunse Signor Medici. Pe lângă 
faptul că sunt crescător de albine, am şi 
autorizaţie de terapeut cu albine. Veninul 
albinelor e recomandat pentru toate felurile de 
dureri: provocate de circulaţia proastă, de 
artrită, de astm, pentru boli de piele sau 
depresii. 

— Pentru depresii? se miră Groanin. La astea 
cum funcţionează? 

— Dacă te vezi înţepat de câteva ori, nu prea 
mai ai chef să te gândeşti la celelalte probleme, 
îi explică Signor Medici. Aţi adus bani? 

Groanin îi întinse un teanc de bancnote. 
ltalianul le numără şi făcu un semn aprobator. 

— Bine. Să iau câteva dintre micile mele 
prietene, să le pun într-o cutie şi mergem. 

— Putem să luăm şi ceva miere specială, vă 
rog? îl întrebă Finlay. 

— Miere specială? Ce ştiţi despre mierea mea 
specială? 


— Nimic, mărturisi Finlay. Decât că ni s-a spus 
să nu uităm să cumpărăm. 

Signor Medici mai numără o dată bancnotele. 

— Bine. Mi-aţi oferit destul. O să vă dau şi 
ceva miere specială. 

— Ce-i atât de special la ea? vru să ştie 
Groanin. 

Signor Medici izbucni în râs. 

— O să vă spun în maşină. 


Capitolul 17 
Plutește ca un fluture... 


În timp ce Groanin, Finlay şi John călătoreau 
spre şi dinspre Padova, Nimrod şi Philippa se 
duseră în Piazza San Marco, cel mai spaţios loc 
public din Veneţia: o piaţă cu o faimoasă 
bazilică, un palat, un turn înalt din cărămidă 
roşie, numeroase cafenele, orchestre în aer 
liber, sute de porumbei bine hrăniţi şi mii de 
turişti. 

— Crezi că Faustina o să fie bine, acolo unde 
am lăsat-o? îl întrebă Philippa pe Nimrod. Aşa, 
întinsă pe terasă? 

— Dacă vine camerista, o să presupună că 
face plajă, zise Nimrod. Pe lângă asta, după cea 
stat doisprezece ani închisă, soarele o să-i facă 
bine. Numai oamenii obişnuiţi fac insolaţie. 

Cumpără un ghid tipărit, pe care i-l întinse 
Philippei. 


— la, îi zise el. Aşa, o să ştii la ce te uiţi, când 
te apuci să vizitezi. 

— Nu vii şi tu? îl întrebă ea. 

— Nu, răspunse el categoric. În primul rând, 
pentru c-am văzut totul deja de prea multe ori. 
Şi, în al doilea, vreau să stau să mă gândesc 
serios. 

Se aşeză pe terasa de la Cafe Florian şi-şi 
comandă ceaiul de după-amiază. Philippa nu se 
prea dădea în vânt după ceai. Aşa că, 
împotrivindu-se imboldului de a-i spune lui 
Nimrod că era plin de sine, Philippa făcu ceea ce 
i se spusese, cu toate că foarte curând îşi dori 
să n-o fi făcut. Într-adevăr, nu trecu mult timp 
până ca aproape să-şi dorească să fi fost 
oriunde altundeva decât în Piazza San Marco. 
Căldura n-o deranja. Canicula nu-i deranjează 
niciodată prea mult pe djinni. Dar mulţimea 
imensă o indispuse puţin, fiindcă i se părea că 
toţi sunt porniţi să vadă aceleaşi lucruri pe care 
voia să le vadă şi ea. Fu nevoită să se aşeze lao 
coadă lungă, ca să viziteze Palatul Dogilor, apoi 
la una şi mai lungă, ca să urce în turnul cu 
clopotniţă. Nu văzuse în viaţa ei atât de mulţi 
turişti şi din atât de multe ţări. Şi începu să 
înţeleagă de ce nu voia Nimrod să viziteze 
nimic, ci doar să stea liniştit pe terasa unei 
cafenele, să bea nişte ceai şi să se gândească. 
Până şi de la înălţimea turnului, de o sută de 
metri, îi era uşor să-l vadă, în costumul lui roşu. 


Era, îşi dădu ea seama, zâmbind, persoana cea 
mai uşor de văzut din întreaga Veneţie. 

Coada pentru vizitarea Bazilicii San Marco era 
deosebit de lungă, iar Philippa se pomeni în 
mijlocul unui grup numeros de turişti chinezi 
vârstnici. Cu toţii erau prietenoşi şi politicoşi, iar 
ea ajunse curând să-şi reproşeze faptul că, mai 
devreme, îşi dorise să dispară cu toţii. Totuşi, 
puţini dintre ei vorbeau o brumă de engleză, 
aşa că, dac-ar fi avut măcar o parte din puterile 
de djinn, şi-ar fi putut dori să poată vorbi 
chineza, astfel încât să le poată spune ceva 
drăguţ, în timp ce-şi târşâiau picioarele prin faţa 
magnificei şi istoricei biserici, câtre uşa de la 
intrare de pe una dintre laturi. 

După o vreme, mintea îi plecă haihui şi se 
pomeni gândindu-se la mama ei, întrebându-se 
cum o ducea şi sperând că Faustina putea încă 
să-şi revină la timp, astfel încât să ajungă în 
Babilon şi să preia rolul de Djinn Albastru, ca 
succesoare. Şi doamna Trump apăru în 
gândurile ei, îngrijorând-o foarte tare faptul că 
era încă în comă. Cel mai îngrijorător lucru 
dintre toate, probabil, era dispariţia domnului 
Rakshasas. Să fi fost mort, aşa cum părea 
convins John? Nu îndrăznise să-l întrebe pe 
Nimrod ce credea. Şi ajunse la concluzia că, 
poate, la asta se gândea el acum. La domnul 
Rakshasas şi la diavolii războinici. Destul de 
probabil, îşi storcea creierii ca să-l identifice pe 


acel misterios Maa Ho, despre care se pomenise 
în Cartea de jad a împăratului. 

Atunci îl auzi. 

Nu o dată, ci de mai multe ori. ŞI, trezindu-se 
din reveria ei de după-amiază caniculară, 
aproape că-i veni să se ciupească, în clipa în 
care-l auzi pe unul dintre turiştii chinezi rostind 
numele lui Maa Ho. În loc de asta, îl bătu pe 
umăr pe chinezul din faţa ei şi-i zâmbi. El se 
înclină, politicos, în chip de răspuns. 

— Maa Ho? rosti ea, apoi ridică din umeri, 
încercând să-i arate că nu ştia despre ce era 
vorba. 

— Maa Ho, îi răspunse el, rânjind. 

De data aceasta, ea îşi aruncă braţele în sus. 

— Maa Ho? Ce-i asta? 

Chinezul îi arătă spre biserică. 

— Maa Ho, zise el. 

— Ce e Maa Ho? O biserică? 

— Maa Ho, şi-i arătă din nou. 

Philippa clătină din cap. Ghidul tipărit pe care-l 
avea chinezul era la fel cu cel al Philippei, doar 
că era în engleză. El îi luă cartea, răsfoi paginile 
până la cea în care se ofereau amănunte despre 
Bazilica San Marco şi-i arătă spre un mozaic 
reprezentându-l pe Sfântul Marcu. 

— Maa Ho, repetă el. 

— Vrei să spui, Marcu? întrebă ea. Sfântul 
Marcu? 

Chinezul încuviinţă. 


— Maa Ho. 

Un alt chinez care stătea la rând fu împins în 
spate, spre ea. Era numai dinţi şi lentile, cu 
întreaga faţă numai zâmbet, un zâmbet imens. 
Părea să vorbească engleza, cât de cât. 

— Maa Ho? zise el. Aşa spunem noi la Marcu în 
chineză. Maa Ho sau uneori Maa Ko, depinde de 
unde vii. 

Philippa îi mulţumi de mai multe ori, astfel 
încât el să nu creadă că era nepoliticoasă. Apoi, 
plecă fuga să-l caute pe Nimrod. 

II găsi acolo unde-l lăsase, cu ochii închişi, cu 
chipul lui iscoditor, inteligent, cu nasul uşor 
încovoiat, îndreptat spre soare ca o antenă 
pentru satelit. Pe masă erau rămăşiţele unui 
platou cu sendviciuri, biscuiţi din orz, fursecuri 
şi câteva ceşti de ceai. Trăgându-şi un scaun şi 
alungând un porumbel cu şervetul lui Nimrod, 
Philippa se aşeză, mâncă o prăjiturică şi-l privi 
fix, încercând să-şi ascundă entuziasmul pe 
care-l resimțea. 

— Cum merge meditaţia? se interesă ea. 

Nimrod deschise ochii încetişor, ca şi cum s-ar 
fi trezit din somn. 

— Mă gândeam la bietul domn Rakshasas, 
zise el. Să fie absorbit, la vârsta lui. E cât se 
poate de îngrijorător. Lăsă să-i scape un oftat şi 
bău puţin ceai. Care-i treaba cu tine? Arăâţi de 
parcă tocmai ai găsit o perlă într-o stridie. 

— Chiar am găsit, răspunse ea. Intr-un fel. 


Maa Ho. Ştiu cine e. Te uiţi la el. 

Nimrod continuă să se gândească preţ de 
câteva clipe. Apoi, îşi plesni fruntea cu palma. 
Zgomotul răsună atât de puternic, ca şi când l- 
ar fi lovit cineva cuprins de furie, iar o pereche 
de îndrăgostiţi care bea şampanie la masa 
alăturată îi aruncă Philippei o privire ciudată, de 
parcă ar fi bănuit-o că ea ar fi fost făptaşa. 

— Fireşte, se văită Nimrod. Sfântul Marcu! 
Cum de-am putut să fiu atât de prost? Şi mai 
sunt şi Mare Comandor al Ordinului Sfântului 
Marcu! Pe lampa mea, dar tu cum ai ghicit? 

Philippa îi povesti despre toţi chinezii care 
stăteau la rând, aşteptând să între în bazilică, şi 
despre cum îi auzise ea vorbind de Maa Ho. 

Nimrod ţâţâi zgomotos, exasperat de sine. 

— Mă tem că întâmplarea cu domnul 
Rakshasas mi-a cam răvăşit puterea de 
concentrare, se plânse el. 

— Conform ghidului meu, continuă Philippa, în 
biserică se află osemintele Sfântului Marcu. 

— Aşa susțin ei, confirmă Nimrod. 

— Acestea trebuie să fie osemintele despre 
care pomeneşte împăratul, în Cartea de jad. 
Arătă apoi spre o fotografie din carte. Uite! Asta 
e sarcofagul în care a fost înmormântat. 

Nimrod părea cuprins de îndoieli. 

— Ce-i? vru ea să ştie. Nu e corect ceea ce 
scrie în carte? 

— A, e corect în măsura în care poţi să fii sigur 


de ceea ce se pretinde, zise Nimrod. Dar multă 
lume, inclusiv eu, crede că trupul sfântului a 
pierit în marele incendiu din 976. E sigur că 
lipsea în 1094, atunci când autorităţile 
venețiene au întreprins cercetări pentru găsirea 
lui. Câteva luni mai târziu, s-a petrecut un mic 
cutremur şi, din câte se crede, trupul sfântului a 
fost regăsit, în mod miraculos. 

— Miraculos? 

— Ca să nu spunem convenabil. Nimrod ridică 
din umeri. Nu eşti de acord? 

— Prin urmare, osemintele nu sunt acolo? Asta 
e ceea ce vrei să spui? 

— Nu, ar putea să fie, de fapt, acolo, zise 
Nimrod. Pe undeva. Numai că nu în sarcofagul 
acela de sub marele altar. Teoria mea este că 
mult mai probabil sunt adăpostite, într-un mai 
mare anonimat, pe undeva prin relicvariul 
bisericii. Acela e un loc în care se păstrează tot 
felul de relicve sfinte. Oase, dinţi, păr, bucățele 
de lemn, sânge, tot ce vrei. Oamenii aveau 
obiceiul să pretindă că tot felul de bucățele şi 
fărâmiţe proveneau de la un sfânt sau de la 
altul. Cu relicvele s-au făcut afaceri mari în Evul 
Mediu. Relicvariul din Bazilica San Marco e unul 
dintre cele mai mari şi mai vechi din lume. 
Părerea mea este că, dacă osemintele sunt 
acolo, înăuntru, atunci relicvariul e locul în care 
le vom găsi. Dacă împăratul Chengzong şi 
Cartea de jad au dreptate, o să avem nevoie de 


ele atunci când vom merge în China. 

— Mergem în China? întrebă Philippa. 

— De îndată ce vom rezolva cu Faustina, zise 
Nimrod. Nu mă îndoiesc că are şi ea dreptate şi 
că se întâmplă ceva ciudat în lumea spiritelor, 
despre care trebuie să aflăm mai multe. 


— Şpilul e să laşi albina să înţepe, fără s-o 
omori, zise Signor Medici. 

— E posibil aşa ceva? întrebă Nimrod. 

— Dacă te pricepi s-o faci, răspunse el. 

— Îmi pare rău, Faustina, zise Nimrod. Dar 
este pentru binele tău, aşa cred. 

— De fapt, n-am mai reînviat până acum pe 
nimeni cu înţepături de albine, mărturisi Signor 
Medici. E prima dată pentru mine. Unde aţi vrea 
s-o înţepe albina? Şi, ţinând cu o pensetă una 
dintre „micile sale prietene”, Cesare Medici se 
aşeză pe şezlong, lângă trupul nemişcat al 
Faustinei. Pe spate? Pe umăr? Vă rog, spuneţi 
unde. 

— În lobul urechii, zise Nimrod. În fine, aşa mi- 
a zis domnul Rakshasas că trebuie. 

— O, ce să mai zic, gemu GGroanin, 
acoperindu-şi ochii. Nu ştiu unde să mai privesc. 

— În lobul urechii? repetă Signor Medici. 

Nimrod încuviinţă. 

Signor Medici zâmbi şi rosti ceva în italiană, 
despre care Philippa crezu că e termenul 
italienesc pentru lobul urechii. Şi, ţinând încă 


albina de cap cu penseta, o bătu uşor pe torace 
de câteva ori, enervând-o suficient cât să vrea 
să înţepe. Albina îşi făcu datoria, înţepând 
aproape imediat şi, curând, apăru un semn 
roşu-vineţiu pe lobul urechii Faustinei. 

— Au, făcu Philippa, muşcându-şi buza. 

Faustina zvâcni, destul de sesizabil, după cum 
i se păru Philippei, dar apoi recăzu în nemişcare. 

— Două albine sau nu două albine“ declamă 
Nimrod. Aceasta-i întrebarea. Încă o dată, aş 
zice, Signor Medici. 

ltalianul încuviinţă şi luă o altă albină din 
cutiuţa de momeli pentru pescuit, pe care o 
adusese de la Padova în buzunarul sacoului. 
Philippa o privise cât timp îşi făcuse el de lucru 
cu penseta: fiecare albină era în propriul său 
compartiment, acoperit cu sticlă, având şi 
câteva picături de miere ca hrană. Ca un mic 
deţinut. 

Cea de-a doua înţepătură avu ca rezultat o 
tresărire mult mai violentă a capului Faustinei, 
ca şi cum ar fi făcut să treacă prin ea un curent 
electric destul de puternic, precum o broscuţă, 
într-un experiment din laboratorul de biologie 
de la şcoală. Aşa avu impresia Philippa. 
Întotdeauna detestase acea parte a lecţiilor de 
biologie. 

— Au, exclamă ea, ceva mai tare de această 


% În engleză, Two bees or not two bees se pronunţă asemănător cu 
celebra replică a lui Hamlet, To be or not to be (A fi sau a nu fi). 


dată. 

— Chiar cred că suntem pe-aproape, zise 
Nimrod. Încă una ar trebui să ajungă. De data 
asta, în spinare“!. Nu, poate că nu. Pe interiorul 
încheieturii de la mână, zic eu, Signor Medici. 

— Nu ştiu cum de poţi să glumeşti cu asta, 
unchiule Nimrod, îl mustră Philippa. Pare să fie 
dureros. 

— Bine, acceptă Signor Medici. Acum, o să-mi 
folosesc albina specială. Albina aceasta e una 
foarte tare. Foarte furioasă. Are o veritabilă 
problemă de comportament. Nu e drăgălaşă şi 
prietenoasă, precum cele mai multe dintre 
albinele mele. Nici măcar nu-i place mierea. Nu- 
i place nimic. De-asta o ţin într-o cutie separată. 
Eu îi zic Silvio. 

Scoase, dintr-o altă cutie, o albină mult mai 
mare decât celelalte două, al cărei bâzâit suna 
ca al unei drujbe mici. 

Philippa privi albina şi tresări în clipa în care 
Signor Medici o apropie de încheietura 
Faustinei, iar apoi îi dădu un bobârnac, ca din 
neglijenţă. Albina băzâi furioasă, îşi îndoi 
abdomenul, se propti cu picioarele din spate de 
carnea fetei, iar apoi îşi înfipse acul în 
încheietura ei cu toată puterea, eliberând, 
pentru mai multă siguranţă, o cantitate 


4 Joc de cuvinte intraductibil în textul original, personajul pronunţând 
bee-live în loc de believe (cred) şi bee-hind în loc de behind (spate), 
bee însemnând a/bină. 


suplimentară de venin. 


Faustina scoase un țipăt ascuţit, îşi apucă 
încheietura, apoi lobii de la urechi, cu ambele 
mâini, gest prin care-i zbură penseta din mână 
lui Signor Medici. Silvio, albina, scăpată acum 
de sub controlul stăpânului, se aşeză pe 
antebraţul Faustinei şi o înţepă iar. Şi iar. 


Faustina sări de pe şezlong, încălecă 
balustrada înaltă şi, văzând că albina vine spre 
ea pentru a patra oară, se azvărli într-un plonjon 
elegant, ca de lebădă, direct în apele Marelui 
Canal din faţa hotelului. 

Nimrod şi Philippa se repeziră spre balustradă, 
ajungând să privească peste ea exact la timp 
cât s-o vadă pe Faustina ridicându-se la 
suprafaţă şi înotând către mal. O mică mulţime 
se adunase s-o urmărească. ŞI, destul de 
repede, după cum avu impresia Philippa, 
mulţimea crescu. Înşfăcă un halat de prosop şi 
ieşi în fugă pe uşă, coborând pe scări, pregătită 
s-o scutească pe Faustina de o nouă îmbujorare. 
Nimrod râdea în hohote. 

— E un rezultat pozitiv, cred eu, Signor Medici, 
zise Nimrod. Misiune îndeplinită. Bine lucrat, 
domnule, bine lucrat! 

Signor Medici privi de jur-împrejur şi apoi 
ridică din umeri. 

— Mi-am pierdut cea mai bună albină, rosti el, 


nefericit. 
Nimrod îi întinse un pumn de bancnote. 
— Uite, zise el. Cumpără-ţi un stup întreg. 


__ Capitolul 18 
Ințepător ca o albină 


Faustina se întoarse în hotel, împreună cu 
Philippa. Nu-i prea păsa de efectul senzaţional 
pe care apariţia ei în apă îl produsese asupra 
gondolierilor - celebrii barcagii ai Veneţiei - care 
deja o numiseră /a sirena americana, ceea ce e 
echivalentul italian pentru sirenă americană. Tot 
ceea ce conta pentru ea era că se afla din nou 
în propria piele şi că totul i se părea de-a 
dreptul minunat. Fericirea ei era vecină cu 
delirul. Până şi scufundarea în Marele Canal 
fusese agreabilă, mai ales pentru că făcuse să-i 
treacă durerea provocată de cele cinci 
înţepături de albine. Dar, ceea ce era chiar şi 
mai grozav, era conştientizarea faptului că 
puterile de djinn i se întorseseră în propriul trup. 
Simpla mângâiere a soarelui fierbinte al 
Veneţiei îi confirmase asta. 

Se îndreptau spre ascensor, când Faustina 
auzi o voce pe care o recunoscu. 

— Faustina? 

— Mami? 

Jenny Sachertorte îşi îmbrăţişă fiica pe care n- 
o mai văzuse de doisprezece ani şi încercă să-şi 


stăpânească lacrimile. Faustina o îmbrăţişă, la 
rândul ei, fără să-i pese prea mult dacă-şi uda 
sau nu mama. Era atât de fericită s-o vadă! 

— Mami, ce cauţi aici? 

— Credeai că pot să stau departe de propria 
mea fiică? 

— Am fost atât de supărată pe tine, mărturisi 
Faustina. Îmi pare rău. 

— Ştiu, zise Jenny Sachertorte. Şi mie. 

— N-a fost din vina ta ce s-a întâmplat cu 
Dybbuk. Ştiu asta acum. N-a fost din vina ta. Îmi 
pare rău că te-am învinovăţit. Îmi pare rău că 
am făcut ceea ce am făcut cu prim-ministrul 
britanic. 

— Hai să lăsăm asta pe mai târziu. 

— Dar de unde ştiai că sunt aici? se interesă 
Faustina. 

— De la Nimrod, fireşte, răspunse doctoriţa 
Sachertorte. De îndată ce a aflat că spiritul tău 
a fost găsit, mi-a telefonat. La început, n-am 
vrut să vin, de teamă că s-ar putea să nu 
reuşească. Adică, să te întoarcă în propriul tău 
trup. Dar apoi mi-am dat seama că trebuie să 
vin, indiferent de ceea ce avea să se întâmple. 

— A fost foarte aproape să nu reuşească, zise 
Faustina, râzând. Atunci când m-am întors în 
trupul meu, m-am cam blocat. Nu puteam să-mi 
mişc nici măcar un muşchi. Puteam să aud şi să 
văd totul în jurul meu, numai că eram 
paralizată. Fără ajutorul câtorva albine, puteam 


să şi rămân aşa. 

— Albine? 

În ascensor, Faustina şi Philippa îi povestiră 
despre Signor Medici şi terapia lui cu albine. 

— Nu mi-am închipuit niciodată să fiu atât de 
fericită că fiica mea a fost înţepată de o albină, 
declară doctoriţa Sachertorte. 

— Aşa gândesc şi eu. 

Faustina începu să râdă şi-şi îmbrăţişă din nou 
mama. 

Ajunse în apartamentul lui Nimrod, îl găsiră pe 
acesta bând şampanie, ca o sărbătorire a 
readucerii Faustinei la starea normală de djinn. 
Groanin îşi citea ziarul, cu o cană de ceai 
alături. Finlay şi John se uitau la televizor. Cei 
doi băieţi o întâmpinară cu răceală pe Faustina, 
deoarece fiecare dintre ei încerca să pretindă 
faţă de celălalt că n-avea cine ştie ce 
sentimente pentru ea, dar eşuând lamentabil, 
deoarece, fireşte, e imposibil să ţii ceva secret 
atunci când împarţi un trup şi un creier cu 
altcineva. Şi, se înţelege de la sine, şi Faustina 
ştia asta. 

Nimrod se ridică şi o îmbrăţişă afectuos pe 
doctorita Sachertorte. 

— Se pare că ai din nou o fiică, zise el. 

— Nu e minunat? exclamă doctorita 
Sachertorte. 

— Am crezut c-o să te faci praf, măi fată, când 
ai sărit de pe balcon, zise Groanin. Trebuie că 


sunt pe puţin nouă metri până jos, în canalul 
ăla. Apa e absolut infectă, desigur. Adică, ştii că 
toate toaletele din Veneţia se golesc direct în el. 
De-aia şi miroase aşa. Dac-aş fi în locul 
dumitale, domnişoară, aş pune să mi se 
golească imediat stomacul. Ca nu cumva să fi 
cules cine ştie ce microbi păcătoşi la burtică. ŞI, 
ia seama, pentru că veni vorba, ai avut noroc c- 
ai sărit pe partea asta şi ai căzut în canal. De 
partea cealaltă, ai fi aterizat în stradă. Atâta 
tevatură pentru câteva înţepături de albină. N- 
am mai văzut în viaţa mea aşa ceva. 

— E teafără, interveni Nimrod. Şi ăsta-i 
principalul. 

— Mi-a părut atât de rău să aud ce-a păţit 
domnul Rakshasas, îi zise doctorita Sachertorte 
lui Nimrod. Nu există nicio speranţă? 

— Mă tem că n-o să ştim asta, îi răspunse 
Nimrod, până când nu vom descoperi mai multe 
despre fiinţa care l-a absorbit în lumea 
spirituală. 

— Asta înseamnă că vă întoarceţi la New 
York? 

— De fapt, nu, zise Nimrod. Cred că e posibil 
să trebuiască să mai stăm o vreme aici, în 
Veneţia. Să mai facem unele cercetări. 

— Grozav, interveni Finlay. Ador Veneţia! 

— Zău? murmură Groanin îşi încreţi nasul cu 
neplăcere şi, scoțând la iveală o sticluţă din 
buzunarul sacoului, se mai tamponă în spatele 


urechilor cu nişte aftershave. 

— Ce zici, Faustina? o întrebă Finlay. Rămâi şi 
tu cu noi în Veneţia, o vreme? 

— Mă tem că nu, îi răspunse Faustina. Am alte 
planuri, după cum cred că ştii deja. 

— A, da, zise Finlay. Babilonul. Am uitat. 

— Ce-ar fi să veniţi în vizită la mine, când o să 
fiu Djinnul Albastru? întrebă ea. La reşedinţa 
mea oficială, din Berlin. 

— Cine, eu? se miră Finlay. 

— Amândoi. 

— E voie? vru să ştie John. Adică, eu credeam 
că nu-i e permis oricui să vină în vizită la Djinnul 
Albastru. 

— Asta e valabil numai în Babilon, John, îi 
explică Faustina. În plus, am de gând să fac 
anumite schimbări când voi ajunge djinnul 
suprem. Ayesha a fost în funcţie atât de mult 
timp, încât lumea a cam uitat cum a fost 
înaintea ei. Vezi tu, mare parte din ceea ce 
credem despre Djinnul Albastru provine de la 
ea. Şi nu e nevoie să fie astfel. Să te afli mai 
presus de bine şi de rău, e una. Să te comporţi 
astfel, e alta. Am făcut şi eu ceva cercetări pe 
această temă. 

— Dar eu am fost acolo, interveni Philippa, în 
Babilon. La un moment dat, am crezut c-o să 
devin eu însămi Djinnul Albastru. Îmi amintesc 
ce efect a avut asupra mea locul acela. 

Abia dacă l-am recunoscut pe John, atunci 


când a apărut să mă salveze. 

— E adevărat, confirmă John. Era o adevărată 
scorpie. 

— Am găsit o cale prin care nimic din toate 
acestea să nu mă afecteze. 

— Trebuie să fie interesant, aprecie Nimrod, 
schimbând o privire cu doctoriţa Sachertorte. 

— Am învăţat foarte multe cât timp am fost 
afară din trupul meu, în cei doisprezece ani. Mi- 
am petrecut doi ani întregi studiind Legile 
Bagdadului. MNu Legile  prescurtate ale 
Bagdadului, cele compilate de domnul 
Rakshasas, ci versiunea lungă. Toate cele două 
sute de volume. Dacă Ayesha le-ar fi citit 
vreodată, ar fi descoperit că există o mulţime 
de indicaţii în ele despre cum trebuie să-şi 
petreacă o femeie djinn cele treizeci de zile în 
lravotum, dacă urmează să devină, fizic, Djinnul 
Albastru din Babilon. Dar nu există nicăieri scris 
cum că şi spiritul ei ar trebui să stea acolo. E 
ceva atât de evident, încât mă întreb de ce nu 
s-a gândit nimeni la aşa ceva până acum. 

— Vrei să sugerezi că spiritul ţi-ar putea fi 
altundeva? o întrebă Nimrod. Că mama mea ar 
fi putut să fie Djinnul Albastru şi totuşi să-şi 
poată păstra sentimente calde faţă de sora 
mea, Layla, şi faţă de mine? 

— Nu vreau să sugerez, replică Faustina. 
Enunţ asta ca pe un adevăr de netăgăduit. De 
îndată ce voi ajunge acolo, îmi voi părăsi trupul 


şi-mi voi duce spiritul altundeva, pentru treizeci 
de zile. Cred c-aş putea să mă duc pe Muntele 
Olimp. Am auzit că e foarte bine acolo pentru 
spirite. 

— Prin urmare, susţii că, în timp ce trupul 
poate să-ţi fie afectat, zise Nimrod, spiritul 
poate să-ţi rămână neschimbat? 

— Exact aşa. Pot să fiu Djinnul Albastru fără să 
trebuiască să mă schimb prea mult. Nu e 
minunat? 

— Dar cum rămâne cu capacitatea de a fi 
imparţială, în privinţa judecăților dintre Bine şi 
Rău? vru să ştie Nimrod. 

— Judecătorii se descurcă şi aşa, zise 
Faustina. Ei pot să pară pe deplin inumani 
atunci când aplică legea, fără să fie, de fapt, 
astfel. Şi fac asta de secole. 

— Asta înseamnă că poţi să împaci şi capra şi 
varza, trase concluzia Nimrod. 

— Da, nu e minunat? Faustina zâmbi către 
Philippa şi apoi spre Finlay/John. lată de ce voi o 
să puteţi să mă vizitaţi şi chiar să staţi cu mine, 
în Berlin. 

— Grozav, se bucurară cei trei copii. 

— Ei bine, sunt nevoit să spun că e cea mai 
bună veste pe care-am auzit-o toată ziua, zise 
Nimrod. Îşi întoarse privirea spre Jenny 
Sachertorte. Ştiai ceva din toate astea, Jenny? 

— Nu. E prima oară când le aud. Doctoriţa 
Sachertorte clătină din cap. Măcar dac-ar fi 


descoperit cineva toate astea mai devreme. Tu 
şi cu Layla aţi fi fost scutiţi de pierderea mamei 
voastre. 

— Da, aprobă Nimrod, liniştit. 

— Că mi-am adus aminte, interveni Faustina. 
Aş face mai bine să plec imediat, dacă e s-o 
împiedic pe Layla să devină Djinnul Albastru în 
locul meu. Ştiţi, păcat că nu e şi Dybbuk aici. Mi- 
ar fi plăcut să-l mai văd o dată, înainte de 
plecare. 

— Poţi să-l vezi acum, zise John, arătând, cu 
mâna lui Finlay, spre televizor. Uite-l! 

Cu toţii se întoarseră încet spre televizor şi 
priviră cum, purtând un combinezon fabulos, 
incrustat cu diamante, Jonathan Tarot executa 
un număr spectaculos de magie de aproape, 
făcând să apară un şoarece în palma unei fete. 
Publicul din studio aplauda cu un imens 
entuziasm. 

— Numai că nu-şi mai spune Dybbuk, în 
prezent, adăugă John, îşi spune Jonathan Tarot. 
Şi este o megavedetă. Cu greu poţi să mai 
deschizi vreo revistă sau vreun ziar fără să-i 
vezi chipul. 

Nimrod clătină din cap cu tristeţe. 

— Dybbuk, Dybbuk, zise el, oftând. 

— Am încercat să stau de vorbă cu el despre 
asta, zise Jenny Sachertorte. Dar nu vrea să 
asculte. Chiar am încercat să arunc o vrajă de 
legare asupra lui. Numai că a devenit prea 


puternic ca să-l mai pot controla, Nimrod. 

— La el, puterile de djinn au fost întotdeauna 
intense, fu de părere Nimrod. Mai intense decât 
judecata. 

— La ce te-ai fi aşteptat? replică doctoriţa 
Sachertorte. Ştii cine-i e tată! zâmbi în chip de 
scuză spre Faustina. 

— Le face să arate ca şi cum ar fi vorba 
despre numere de iluzionism veritabil, aprecie 
John. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Ca şi 
cum ar fi doar trucuri. Trucuri de foarte bună 
calitate. Dar, oricum, trucuri. 

— Dacă vreodată oamenilor le-ar trece prin 
cap că sunt adevărate, zise Philippa, probabil c- 
ar începe să-şi pună întreaga lume sub semnul 
întrebării. 

— Înţelepte cuvinte, Philippa, o lăudă Nimrod. 
Acesta e adevăratul pericol apărut din faptul că 
Dybbuk face tot ceea ce face. C-o să meargă 
prea departe, iar ei or să descopere că nu e 
vorba despre nicio iluzie. 

In timp ce priveau, cameramanul luă un cadru 
cu publicul care aplauda un număr de magie 
remarcabil pentru oricine, dar nu şi pentru un 
alt djinn. Printre spectatori era şi un bărbat cu 
părul deschis la culoare, cu barbă mică şi 
purtând o jachetă ciudată, albă. Era Adam 
Apollonius. 

— Nu pare să-şi dea seama de primejdiile unei 
asemenea utilizări destrăbălate a puterilor lui 


de djinn, zise Nimrod. 

Folosindu-le aşa, tot timpul, pe trucuri magice 
ieftine, va provoca grave consecinţe. 

— Nu crezi că i-am spus şi eu asta? se apără 
doctorita  Sachertorte. Mi-a răspuns că nu-i 
pasă. Şi că e viaţa lui şi face cu ea ce vrea. Oftă. 
Ce-ar trebui să facă o mamă? Nu ştiu sigur. Nu 
mai am cum să-l ameninţ cu tatăl lui. Mai ales 
acum, când ştie că tatăl lui nu-i e tată adevărat. 
Nu pare să mai dea doi bani pe ceea ce spun 
eu. Şi asta după tot ce am făcut pentru el! 

Cu toţii, în afara lui Groanin, Continuară să 
privească fix spre televizor, în tăcere. 

— Hei! exclamă Faustina. Asta-i omul din 
caverna cu piramida şi cu lacul din argint. Cel 
pe care l-am auzit folosind termenul de Dong Xi. 
Făcu un semn cu mâna spre spectatorii din 
studioul înfăţişat pe ecranul televizorului. El e! 

Faustina arătă spre un bărbat care stătea 
lângă Adam Apollonius. Aproape imediat, 
camera de filmat se mută pe un Dybbuk 
zâmbitor şi doar Philippa fu destul de ageră 
încât să-l zărească pe tânărul cu înfăţişarea 
dură spre care arăta Faustina şi să-şi dea seama 
că şi ea îl mai văzuse înainte - la turneul de 
Djinnversoctoannular, din New York, de 
Crăciunul trecut. ŞI-l amintea foarte bine din 
pricina noianului de insulte grele pe care i le 
aruncase, după ce ea îl învinsese în prima 
rundă. Îşi simţi urechile arzându-i iarăşi, 


răsunându-i în minte vorbele neplăcute pe care 
i le adresase el, în timp ce ieşea din Hotelul 
Algonquin. 

Adam Apollonius stătea lângă Rudyard Teer, 
unul dintre fiii lui Iblis, Ifritul, frate vitreg cu 
Dybbuk. Nu numai atât, dar Philippa era pe 
jumătate convinsă că Teer stătea în faţa unui alt 
Ifrit, la fel de antipatic: Palis Lingetălpi. Le spuse 
toate acestea lui Nimrod şi  doctoriţei 
Sachertorte. 

— Acum sunt cu adevărat îngrijorată, 
recunoscu doctoriţa Sachertorte. 

— Linişteşte-te, dragă doamnă, zise Nimrod. 
Poate că lucrurile nu stau chiar aşa cum par. 

— Nimrod cam are dreptate, doamnă doctor 
Sachertorte, se amestecă Groanin. Vă zic eu, n- 
are rost să vă întoarceţi pe dos din cauza a ceva 
care s-ar putea dovedi ca fiind o nimica toată. 
Pe de altă parte, ar putea să existe un plan 
malefic în spatele prezenţei lor în public. Acest 
Dybbuk e într-o primejdie gravă şi mortală, 
asta-i sigur. Dar eu n-aş începe să-mi fac griji în 
legătură cu asta, până când n-aş fi nevoit. Am 

Şi un Groanin, cu faţa extrem de roşie, ţâşni 
din fotoliul său, îşi aruncă ziarul pe jos şi, 
strâmbându-se de durere, sprintă spre baie, 
trântind uşa, care se închise cu fermitate în 
urma lui. 

— Ei, halal uşurare, n-am ce să spun, comentă 


doctorita Sachertorte. 

— Ce zicea c-a descoperit? se interesă John. 

— Cred că tocmai a descoperit albina pierdută 
de Signor Medici, îi răspunse Philippa, 
străduindu-se să nu izbucnească în râs. 


Capitolul 19 
Cei doi Marco 


Camera relicvariului din Bazilica San Marco se 
afla în vârful clădirii, într-o încăpere cu aspect 
prăfuit, care semăna mai degrabă cu o celulă 
din turnul unui castel. Avea o fereastră înaltă, 
cu gratii, iar în jurul pereţilor se aflau mai multe 
dulapuri supradimensionate pentru acte, cu 
sertare adânci, ordonate alfabetic, în 
conformitate cu numele sfinţilor ale căror 
relicve se presupunea că ar fi păstrate în ele. 

Păstrătoarea  Relicvelor era o călugăriţă 
americancă în vârstă, căreia i se spunea sora 
Cristina şi despre care John avea impresia că 
arată, ea însăşi, ca o relicvă. Totuşi, se gândi că 
era, probabil, mai în formă decât arăta - erau 
două sute de trepte de la intrarea de la parter şi 
până în camera relicvariului, iar trupul lui Finlay 
şuiera, cu respiraţia tăiată, până să reuşească 
Nimrod şi copiii să se caţere acolo sus. 

Groanin  preferase să rămână la hotel, 
îngrijindu-şi o înţepătură mare de albină în 
creştetul capului, care-l făcea să semene cu 


girofarul de pe o ambulanţă. Era îmbufnat din 
cauză că John şi cu Finlay consideraseră ca fiind 
foarte amuzat să scoată zgomote ca de sirenă 
ori de câte ori intra el în cameră. Faustina 
plecase spre Babilon, cu un vârtej. Mama ei, 
Jenny Sachertorte, luase un avion, întorcându-se 
în Statele Unite, după o extrem de emoţionantă 
scenă de rămas-bun cu fiica ei. 

Sora Cristina era îndatoritoare şi dornică să 
ofere informaţii, aşa cum era şi de aşteptat, dat 
fiind înaltul rang al lui Nimrod, de Cavaler 
Comandor al Ordinului Sfântului Marcu. Dar era, 
în acelaşi timp, destul de cinstită în privinţa 
originilor dubioase ale multora dintre aşa- 
numitele relicve din relicvariu. 

— Nu înţeleg de ce mai păstrăm atâtea 

gunoaie, mărturisi ea. Chiar nu înţeleg. Pentru 
că aşa ceva sunt, majoritatea: gunoaie. Avem 
de toate, de la unghiile de la picioarele Sfântului 
Vlasie“”, până la ceara din urechile Sfântului 
Mungo“*. La ultimul meu inventar, aveam 
treizeci şi trei de degete de-ale Sfântului 
Anton“, cincisprezece degete de la picioare 
42 Medic şi episcop al Sevastiei (actualul Sivas), din Armenia, numit şi 
Sfântul Mucenic Blaise, Blasius sau San Blas (în ţările hispanice), 
martirizat din ordinul guvernatorului roman, în anul 316. E celebrat, la 
catolici, pe data de 3 februarie, iar la ortodocşi, pe 11 februarie. 
43 Numele folosit în mod obişnuit pentru Sfântul Cantigernus (sau 
Kentigem), sfântul protector şi întemeietor al oraşului scoţian 
Glasgow. Numele de alint Mungo derivă din dialectul brit, my-nghu 
însemnând cel drag. 


1 Există mai mulţi sfinţi cu numele Anton sau Antonie, cel mai 
cunoscut fiind Sfântul Antonie cel Mare (cca. 251-356), cunoscut şi 


aparţinându-i Sfintei Munditia”, şase femururi 
de-ale Sfântului Bartolomeu“ şi trei cranii ale 
Sfântului Barnaba“. Cea mai generoasă provizie 
e de dinţi. Probabil că am putea să înlocuim, cu 
dinţii pe care-i avem aici, o jumătate din 
danturile oamenilor din Italia. Sunt o mulţime de 
cutii pline. 

— Dar Sfântul Marcu? se interesă Nimrod. 
Aveţi bucățele sau fragmente din el? 

Sora Cristina zâmbi. 

— Vreţi să spuneţi că nu credeţi în faptul că se 
află sub marele nostru altar? 

— Cred că, la fel la mulţi oameni, am îndoielile 
mele, recunoscu Nimrod. 

Sora Cristina ridică din umeri şi se îndreptă 
spre un sertar având pictat cu grijă în exterior 
numele de „Marco”. Îl deschise şi arătă spre un 
talmeş-balmeş de oase, dinţi, flacoane cu 
sânge, şuviţe de păr, unghii de la degetele 
mâinilor şi ale picioarelor, oase de la braţe sau 
de la picioare, precum şi vertebre. Înfăşurat 


sub numele de Sfântul Antonie din Deşert, sau Egipteanul, sau 
Părintele tuturor călugărilor, creştin de origine egipteană. E celebrat 
de cele mai multe dintre Biserici pe 17 ianuarie. 

4 Protectoarea femeilor necăsătorite. Numele provine din latinescul 
munditia, care înseamnă curățenie. 

46 Unul dintre cei doisprezece ucenici ai lui lisus, cel care a 
propovăduit Evanghelia printre indieni. A fost răstignit de adversarii 
creştinismului şi este sărbătorit de Biserica ortodoxă pe 11 iunie, iar 
de cea catolică, pe 24 august. In general, se presupune c-ar fi una şi 
aceeaşi persoană cu Nathanail, din Evanghelia după loan. 

+ Numit şi losif în Faptele apostolilor, a fost unul dintre primii profeţi 
şi învăţători ai Bisericii din Antiohia. Este sfântul protector al Ciprului, 
fiind sărbătorit, atât de catolici, cât şi de ortodocşi, pe 11 iunie. 


într-o bucată de catifea perlată, era şi un craniu 
întreg, completat cu ochi din sticlă şi dinţi din 
pietre preţioase. Exista până şi un picior din aur, 
despre care se spunea că ar conţine femurul 
Sfântului Marcu. 

— Bogat sortiment, nu-i aşa? întrebă sora 
Cristina. Am încercat o datare cu carbon a 
lucrurilor acestea cu ceva timp în urmă şi 
niciunul nu este mai vechi de o mie de ani. Cu 
alte cuvinte, cele mai multe dintre ele sunt 
falsuri. Dar le păstrăm, fiindcă fac parte din 
istoria noastră, dintr-o vreme în care relicvele 
aveau importanţă pentru oameni. Din vremea 
când credincioşii erau convinşi că au puterea 
să-i tămăduiască. 

— Există ceva din tot ceea ce păstraţi aici, 
despre care să credeţi că ar avea, cu adevărat, 
puteri autentice? vru să ştie Philippa. 

Sora Cristina stătu o clipă pe gânduri. 

— Da, există, răspunse ea. Lucru destul de 
straniu, şi despre ele se presupune că ar fi 
relicve ale Sfântului Marcu. Şi, cu toate că nu e 
posibil să fie autentice, cutia în care se află, una 
prea mare ca să încapă într-un sertar, şi foarte 
frumos lucrată, chiar emană un soi de putere 
sau de energie, depinde cum vreţi să-i spuneţi. 
Mie mi se pare ceva foarte curios. 

— Şi-atunci, de ce spuneţi că relicvele nu pot 
fi autentice? 

— Pentru că şi pe ele le-am datat cu carbon, 


ca să vedem cât de vechi sunt, cu adevărat. Din 
cărţi, ştim că Sfântul Marcu a murit în 
Alexandria, în timpul celui de-al optulea an al 
împăratului roman Nero, cam prin anul 63. În 
schimb, scheletul acesta anume a fost datat ca 
provenind din prima parte a secolului al 
paisprezecelea. Cam de pe la 1320. Aşa că, 
vedeţi, nu poate să fie al Sfântului Marcu. 

— Da, vă înţeleg punctul de vedere, zise 
Nimrod. De la 1320? Şi eu mă mir. 

— Mai e ceva, continuă sora Cristina. Pe 
fiecare dintre cele 205 de oase sunt cioplite şi 
incrustate cu aur caractere chinezeşti. 

— Aţi spus 205? 

— Exact, 205, repetă sora Cristina. 

— Ce fel de caractere chinezeşti? vru să ştie 
Nimrod. 

— Numere, îi răspunse sora Cristina. Fireşte, 
nu există vreo consemnare conform căreia 
Sfântul Marcu să fi fost vreodată în China. 
Egiptul şi lerusalimul sunt cele mai îndepărtate 
puncte spre est până la care a călătorit 
vreodată. Aşa că, pur şi simplu, nu poate fi el, 
nu? 

— Nu. Oricum, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să 
arunc o privire asupra acelui schelet anume, 
zise Nimrod. Numai ca să-mi satisfac propria 
curiozitate. 

Sora Cristina descuie un dulap mare, mută o 
serie de mitre episcopale, cârje pastorale, pari 


pentru crucificare, ţepe şi sulițe romane, arcuri 
pentru luptă, trăgând afară o ladă din lemn cu 
aspect prăfuit, în care puteau să încapă o 
duzină de puşti cu ghinturi, aşezând-o pe 
podea. Finlay, a cărui ofertă de ajutor fusese 
declinată cu politeţe, rămase surprins de cât de 
puternică era bătrâna călugăriță. 

— E drăguţ din partea dumitale că te-ai oferit, 
dar asta e treaba mea, ştii, îi explică ea lui 
Finlay. 

Deschise lada şi scoase la iveală un cufăr din 
aramă, ornat şi lustruit, gravat cu diverse 
numere chinezeşti. 

— Acesta este numele Sfântului Marcu, aici, 
scris în chineză, anunţă sora Cristina, arătând 
spre o plăcuţă din fildeş, montată la baza 
cufărului. Cel puţin, aşa ne-au spus vorbitorii de 
chineză. Izbucni în râs. Cu toate că, după mine, 
ar putea să scrie „Fabricat în Taiwan”. 

Nimrod îşi trecu degetele peste plăcuţa din 
fildeş cu numele de „Marcu”, alcătuit din cele 
două caractere chinezeşti. 

Sora Cristina a avut dreptate, îşi spuse Nimrod 
în gând. Vârfurile degetelor sale detectaseră 
faptul că lada era încărcată cu un soi de energie 
stranie; totuşi, desenul de pe capacul lăzii fu cel 
care-i atrase atenţia în primul rând. 

— După cum vedeţi, e diagrama unui schelet 
omenesc, zise sora Cristina. Priviţi modul în care 
sunt individualizate toate oasele. Fascinant, nu-i 


aşa? 

— Parc-ar fi o planşă de care s-ar folosi un 
student la medicină, fu de acord Philippa. 

In acea clipă, sună telefonul, iar sora Cristina 
se duse să răspundă. 

— E mai mult decât atât, cred, rosti încet 
Nimrod, astfel încât bătrâna călugăriţă să nu-l 
poată auzi. Fiecare dintre oase pare să aibă o 
corespondenţă cu un număr de pe celălalt 
desen. Arătă spre un pătrat cu treizeci şi şase 
de numere, cioplite pe capac, imediat deasupra 
capului scheletului. 

— Ce-i ăsta? se interesă Philippa. 

— Dacă nu mă-nşel, zise Nimrod, este un 
pătrat magic chinezesc. Se spune că pătratul 
magic ar fi fost inventat de un djinn puternic, 
acum multe secole. Şi pătrate precum acesta 
erau deseori plasate sub pietrele de temelie ale 
caselor din China, să aducă noroc. Dar erau 
câteodată folosite şi pentru crearea unui 
discrimen. Ştiţi ce e: o dorinţă care poate exista 
independent de un djinn. Uneori bună, alteori 
rea. Şi pentru o durată nelimitată de timp. 
Numai că n-am auzit niciodată să dureze vreuna 
atât de mult timp ca asta. 

— Dar ce rol are? întrebă Finlay. 

— Măcar dac-ar fi aici domnul Rakshasas, oftă 
Nimrod. El ştie mult mai multe decât mine 
despre astfel de lucruri. Din câte cred, acesta e 
ceva care se numeşte un chuan dai zhe. Nu 


cred că ştiu precis ce înseamnă. Numai că lada 
aceasta cu oase a fost menită să transmită un 
fel de mesaj. Cred că trebuie să desenezi un 
pătrat magic pe podea, cu toate numerele 
aşezate în poziţiile corecte, după care să plasezi 
fiecare os în căsuţa indicată de diagramă. 
Mesajul poate fi transmis. În persoană. 

— Te referi la persoana căreia îi aparţin 
oasele? întrebă Philippa. 

— Exact, confirmă Nimrod. 

— Glumeşti, zise Finlay. Câteva amărăâte de 
numere pot să facă toate astea? 

— Dimpotrivă, replică Nimrod. Numerele sunt 
fundamentul a tot ceea ce ţine de materie. Şi, 
prin urmare, fundamentul a tot ceea ce ţine de 
primordialitatea spiritului asupra materiei. 

— Asta ar explica, desigur, de ce Cartea de 
jad menţiona anume oasele lui Marcu, înţelese 
John. 

— Într-adevăr, ar explica, fu de acord Nimrod. 

— Dar cine să fie Marcu ăsta, dacă nu Sfântul 
Marcu? se miră Philippa. 

— Păi anii 1320, Veneţia, China, enumeră 
Nimrod. Nu ghiceşti? Dumnezeule, ce vă învaţă 
la şcoală, în zilele astea? 

Sora Cristina era pe cale să-şi încheie 
convorbirea telefonică. 

— Întrebarea este, continuă Nimrod, prin ce 
subterfugiu am putea să-l ascultăm pe mesager, 
fără ca draga de sora Cristina să-l vadă şi ea? Ar 


putea să fie un pic cam şocant pentru ea. Ar 
putea chiar să se înfricoşeze. Nu primeşti în 
fiecare zi un mesaj transmis de cineva care-a 
murit de aproape şapte sute de ani. 

— De ce n-o expediaţi, pur şi simplu, 
altundeva? se miră Finlay. Sunteţi un djinn, la 
urma urmei. 

— La vârsta ei? replică Nimrod. Nu cred. 

— Ce-ar fi să ia unul dintre noi telefonul tău 
mobil şi să iasă afară, propuse John, s-o sune şi 
să-i spună că a primit un pachet urgent, la uşa 
de la intrare. E nevoie de cincisprezece minute 
până să ajungă aici, sus. Dus-întors? Ar putea să 
fie plecată şi treizeci de minute. Timp mai mult 
decât suficient. 

Nimrod îşi muşcă buza. 

— Imi displace s-o supun pe o femeie bătrână 
la genul acesta de efort, pe care-l descrii tu, 
John, zise el. Totuşi, nu găsesc nicio variantă 
eficientă care să nu implice folosirea puterilor 
de djinn. 

— Pare să stea foarte bine cu condiţia fizică, 
adăugă Philippa, căutând o scuză pentru ceea 
ce puneau la cale. 

— Presupun că ar fi mai bine s-o sun eu, zise 
Nimrod, din moment ce vorbesc italiana. 

Sora Cristina îşi termină convorbirea. 

— Aşa, zise ea. Unde rămăsesem? 

Nimrod îi adresă un zâmbet politicos. 

— Puteţi să mă scuzaţi puţin? 


leşi din încăpere şi, un minut mai târziu, sună 
telefonul din relicvariu. Sora Cristina răspunse, 
ascultă, scoase un ţâţâit zgomotos, spuse ceva 
în italiană, cu nervozitate, apoi lăsă receptorul 
jos. Nimrod se întoarse în încăpere cu o figură 
destul de vinovată, dar sora Cristina nu bănui că 
el ar fi fost autorul apelului telefonic; şi, după 
ce-şi ceru la rândul ei scuze „pentru cât timp 
îmi ia să ajung până jos şi să urc la loc”, ieşi din 
cameră, lăsându-i pe Nimrod, pe Philippa şi pe 
Finlay/Jjohn singuri cu cufărul din aramă cu oase. 

— Are cineva o bucată de cretă? întrebă 
Nimrod. 

N-avea nimeni, aşa că Nimrod se folosi de 
puterile de djinn, făcând astfel încât să-i apară o 
cretă în mână; şi, cu ea, se lăsă în genunchi şi 
începu să deseneze pătratul magic chinezesc pe 
podeaua din piatră a  relicvariului Sfântului 
Marcu. 


La început, Nimrod desenă o grilă de treizeci 
şi şase de pătrăţele, ceea ce o făcu pe Philippa 
să rămână extrem de impresionată de faptul că 
unchiul ei era atât de bun la trasatul unor linii 
perfect drepte. 

— De fapt, e un dar cu care se nasc toţi 
djinnii, murmură Nimrod. Talentul de a desena 
linii perfect drepte, precum şi cercuri perfecte. 
Mult mai dificile decât crezi. E un lucru pe care 
muritorii nu-l pot reuşi nicidecum. 


— E ceva foarte folositor, îmi închipui, zise 
Finlay, strâîmbându-se. 

— Presupun că trebuie să fac un pătrat destul 
de mare, continuă Nimrod, dat fiind faptul că în 
fiecare casetă ar urma să încapă câte cinci sau 
şase oase. 

După ce termină de trasat grila, începu s-o 
completeze cu numere de la unu la treizeci şi 
şase, începând cu douăzeci şi şapte, în colţul 
din stânga jos, şi încheind cu zece, în colţul din 
dreapta sus. 

— Desigur, dintr-un punct de vedere 
matematic, lucrul cel mai interesant la pătratul 
magic, explică Nimrod, este că, indiferent în ce 
direcţie ai privi - pe orizontală, pe verticală sau 
pe diagonală - numerele din fiecare şir, 
adunate, dau exact o sută unsprezece. Se 
ridică, îşi şterse praful de cretă de pe mâini şi se 
aşeză mai în spate, să-şi admire opera. Gata, 
am terminat, anunţă el. 

— Mie nu mi se prea pare grozav de magic, 
constată John. 

— Asta pentru că priveşti, dar nu vezi, îl puse 
Nimrod la punct. 

— Eu am observat ceva, interveni Philippa. 
Dacă pe fiecare linie avem exact o sută 
unsprezece, asta înseamnă că toate numerele 
din pătrat, adunate, dau şase sute şaizeci şi 
şase. 

— Corect, zise Nimrod. Bravo, Philippa! 


— Hopa! exclamă Finlay. Nu e ăsta numărul 
Fiarei? Sau, oricum, ceva malefic? 

— E adevărat, dar nu e neapărat necesar ca 
un număr să fie malefic, Finlay, zise Nimrod. 
Sau benefic, la urma urmei. Chinezii consideră 
că numărul şase sute şaizeci şi şase ar fi unul 
dintre cele mai norocoase numere. Ceea ce 
contează este modul în care foloseşti numerele. 
Şase-şase-şase este ceea ce matematicienii 
numesc un număr îmbelşugat. E un număr 
triunghiular. E, de asemenea, un numeral 
cardinal. Şi un numeral ordinal. Şase sute 
şaizeci şi şase mai este şi suma pătratelor 
primelor şapte numere prime. 

— Fascinant, comentă Finlay. 

Nu ştia prea sigur ce era acela un număr prim, 
ci doar că făcuseră aşa ceva la şcoală. 

— Un număr prim e un număr care nu se 
divide decât cu unu şi cu el însuşi, îi reaminti 
John. 

— Ştiu ce-i ăla un număr prim, insistă Finlay. 


[i JA l 
El | 2 


] fie 
Val i 

5! 
HAN : : 


E ISOL NE aa rezete | 


DALIL Li aa RON RAE 


— Nu, nu ştiai, îl contrazise John. Cel puţin, 
până acum, când ţi-am spus eu. 

— la ascultă, se răsti Finlay, dacă ai de gând 
să rămâi ca oaspete în trupul meu, cred c-ar 
trebui să încetezi să-mi citeşti gândurile, ai 
înţeles? 

— AŞ vrea, mărturisi John. Numai că nu e atât 
de simplu, după cum ştii prea bine. 

— Mda, bine, acceptă Finlay. Scuză-mă. 

Nimrod încă vorbea despre numărul şase- 
şase-şase şi despre cum, dacă-l scrii cu cifre 
romane, adică DCLXVI, observi că se folosesc 
toate cifrele romane, în afara celei pentru o mie, 
în ordinea descrescătoare a valorilor lor: 
D=500, C=100, L=50, X 10, V=5 şi l=1. 

— Am mai observat ceva, zise Philippa. Sunt 


exact optsprezece perechi de numere care, 
adunate, dau treizeci şi şapte. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă John. 

În schimb, Nimrod aproba, entuziasmat. 

— Excelent, Philippa, zise el. Şi? 

— Păi, e evident, nu? ridică ea din umeri. 

— Pentru mine, nu, o contrazise Finlay. 

— Nici pentru mine, mărturisi John. Eu încă mă 
străduiesc să-mi aduc aminte cine trăia în 1320. 

— Optsprezece înmulţit cu treizeci şi şapte 
egal şase sute şaizeci şi şase, explică Philippa. 
Zâmbi cu gura până la urechi, încântată de 
descoperirea ei. Hei, nu e de mirare că-l numesc 
pătratul magic! 

Philippa ridică de jos ceea ce părea să fie un 
os al piciorului, femurul, apoi i-l întinse lui 
Finlay. 

— Pe fiecare os există câte un număr de la 
unu la treizeci şi şase, zise ea. Acesta are 
numărul douăzeci şi şapte. 

Finlay aşeză osul în aşa fel încât capătul lui să 
ajungă în centrul pătrăţelului din stânga jos. 

Cam pe la jumătatea încercării lor de a plasa 
oasele în pătratul magic, Nimrod zise: 

— Sper c-o să meargă. Sora Cristina spunea 
că sunt numai două sute cinci oase în cutia 
asta. Numai că un schelet omenesc complet ar 
trebui să aibă două sute şase. 

— Cred că totul depinde de osul care lipseşte, 
îşi dădu cu părerea John. 


Philippa îi întinse lui Nimrod craniul, pe care el 
îl plasă, cu grijă, în pătrăţelul cu numărul unu, 
lângă o mână de vertebre. 

— Parc-ar fi un soi ciudat de joc de la 
televizor, spuse John. Trebuie să ghicim cine e, 
înainte ca scheletul să se reconstituie. 

— Chiar dacă se va reconstitui, replică Finlay, 
nu văd cum ar putea să vorbească, fără muşchi, 
fără limbă şi toate celelalte. 

— Din fericire pentru noi, acesta este un 
pătrat magic, zise Nimrod, şi nu o integramă din 
Ziarul Times. 

Philippa îşi goli în palmă o punguţă din mătase 
numerotată, cu oase mititele, fiecare dintre ele 
fiind mai mic decât o unghie de-a ei. 

— Să fie bucățele cioplite dintr-una mai mare? 
întrebă ea. 

— Acestea ar putea să fie oasele interne ale 
urechii, fu de părere Nimrod. Sunt câte trei în 
fiecare ureche: ciocănelul, nicovala şi scăriţa. Le 
aşeză cu grijă în căsuţa cu numărul unu, după 
cum îl îndrumă Philippa, care aruncă o privire în 
cufărul din aramă şi declară că era gol. 

— Astea au fost ultimele, anunţă ea. Două 
sute cinci. Exact câte a spus sora Cristina că 
sunt. 

Se ridicară şi se traseră înapoi de lângă 
pătratul magic. 

— Şi-acum? vru să ştie Philippa. 

— Nu ştiu, mărturisi Nimrod. Ne lipseşte ceva. 


Poate că osul lipsă. 

— Aşa cum am mai spus, repetă Finlay. Nu 
pare prea magic. 

— De fapt, cred că eu am spus asta, îi atrase 
atenţia John. 

— Da, tu ai spus-o, recunoscu Finlay. Numai 
că folosindu-te de gura mea. 

— O să fiu bucuros când o să mă întorc în 
trupul meu, zise John. În clipa de faţă, mă simt 
ca un ţăruş pătrat într-o groapă rotundă. 

— Ce-ai spus tu acolo? îl întrebă Nimrod pe 
John. 

— Am spus că sunt ca un ţăruş pătrat într-o 
groapă rotundă. 

— Da, sigur! exclamă Nimrod. Îngenunche 
lângă cutia din aramă şi, scoțând la iveală o 
lupă din buzunarul său, examină mai 
îndeaproape desenul de pe capac. După un 
minut, clătină din cap şi oftă. Nimic, zise el. Nu 
înţeleg. Sunt convins că asta trebuie să fie. 

— Ce? întrebă Philippa. 

— Cvadratura cercului, zise Nimrod. O 
problemă enunțată de geometrii antici. 

— la, interveni John. Lăsaţi-mă să arunc o 
privire! 

Privi şi, la fel ca Nimrod, nu văzu nimic. Dar 
tocmai atunci soarele venețian îşi trimise razele 
direct prin fereastra relicvariului, aruncând un 
puternic fascicul de lumină în încăpere, care 
făcu să se reflecte cu strălucire în cutia din 


aramă care conţinuse oasele. Şi, plictisiţi cum 
erau în acea clipă, John şi cu Finlay se amuzară 
focalizând fasciculul luminos pe capacul cutiei. 
Treptat, un miros de ars umplu atmosfera. Un 
nor de fum apăru deasupra cutiei şi o dâră 
subţire de ceară topită se scurse, ca un râuleţ 
firav, pe capacul metalic, apoi pe podea. 

— Hei, ia uitaţi-vă la asta, strigă John. Mai e 
ceva pe capacul cufărului. 

— Bravo, John, zise Nimrod, ştergând cu 
batista lui ceea ce mai rămăsese din ceara 
topită. Nu s-a îndepărtat toată ceara, atunci 
când a fost gravată cutia, adăugă, ridicând 
puţin capacul din aramă, astfel încât să capteze 
mai multă lumină solară. Priviţi! E exact aşa 
cum am crezut. Există un cerc care înconjoară 
întregul pătrat, cu excepţia celor patru colţuri. 
Desenul nostru de-aici, de pe podea, nu e 
complet încă. 

Ridică de jos bucata de cretă şi se duse 
deasupra pătratului. 

— Întrebarea este: cât de precis trebuie să fie 
cercul acesta. Teoretic, suprafaţa cercului aflată 
în afara pătratului va trebui să fie perfect egală 
cu suprafaţa pătratului aflată în afara cercului. 
În mod normal, n-aş putea să încerc aşa ceva 
fără un set de compasuri şi un calculator de 
buzunar. Începu să deseneze. Totuşi, timpul nu 
permite. 

Nimrod continuă să-şi deseneze cercul. 


— În acest mod, oameni ca Leonardo da Vinci 
au izbutit să înfăţişeze două lucruri: existenţa 
materială sau lumească în interiorul pătratului, 
precum şi existenţa spirituală, în interiorul 
cercului. 

Incheindu-şi cercul, se ridică. 

— Gata, asta ar trebui să fie. Mai bine daţi-vă 
mai în spate, copii. 

Aproape de îndată ce termină de desenat 
cercul în jurul pătratului, câteva lucruri 
remarcabile se întâmplară. Mai întâi, toate 
numerele dispărură; apoi, pătratele parcă se 
retraseră în podea, unul câte unul, ca şi cum ar 
fi fost apăsate în jos, precum tastele unei maşini 
de scris, de cine ştie ce deget uriaş nevăzut. 
Oasele rămaseră nemişcate pentru o clipă, după 
care începură să fumege, ca şi cum ar fi fost 
încălzite, până când fumul ascunse parţial faptul 
că oasele se reasamblau singure. Dar, treptat, 
fumul se împrăştie, dând la iveală trupul unui 
bărbat culcat la podea, cu braţele şi picioarele 
întinse la maximum, într-o poziţie de vultur în 
zbor. Philippa îşi aminti de celebrul desen al lui 
Leonardo da Vinci, la care bănuia că se referise 
Nimrod: era acelaşi desen de pe coperta 
manualului ei de biologie de la şcoală, 
exceptând faptul că bărbatul acesta purta 
veşminte din prima parte a secolului al 
paisprezecelea, specifice unui italian, ba chiar 
unuia bogat, dacă se lua numai după mătăsuri 


şi după gulerul din blană al hainei. Bărbatul se 
ridică în şezut şi încercă să se desprindă de 
podea, numai că era bătrân şi, observând că 
avea unele dificultăţi în trecerea la poziţia 
verticală, John se îndreptă spre el, cu gând să-l 
ajute. 

— Nu, îl opri bărbatul, cu asprime. Nu mă 
atinge! Fiindcă nu sunt încă eu însumi pe de-a- 
ntregul. Îmblânzindu-şi un pic tonul şi, în sfârşit, 
izbutind să se ridice în picioare, adăugă: E mai 
bine să nu mă atingi, băiete. Starea mea 
actuală ar putea să-ți provoace unele 
neajunsuri. 

Se îndreptă, se întinse puţin, oftă şi apoi făcu 
un semn de aprobare, cu o oarecare satisfacţie, 
în timp ce privea în jurul lui prin încăpere. Nu 
era un strigoi, ci un om adevărat, viu, deşi era 
ceva pe chipul lui care s-ar putea descrie cel 
mai bine prin „supranatural”. În vârstă de vreo 
şaptezeci de ani, avea o barbă deasă şi o figură 
blândă. Zâmbi nesigur spre Finlay/John şi apoi 
spre Nimrod şi Philippa. Adulmecând aerul, făcu 
din nou un semn cu capul: 

— Suntem în Veneţia, da? 

— Da, confirmă Nimrod. 

— Mirosul acesta, continuă bărbatul. E 
inconfundabil. Nicăieri nu-i ca în Veneţia. 

— Cu asta sunt de acord, zise Nimrod. 
Permiteţi-mi să mă prezint, stimate domn. 
Numele meu e Nimrod. Ei sunt nepoata mea 


Philippa şi prietenul ei, Finlay. Trupul lui Finlay 
este, de asemenea, gazdă temporară a 
nepotului meu, John. 

Bărbatul se înclină, ceremonios. 

— Copii, am onoarea şi plăcerea să vi-l prezint 
pe cel mai celebru explorator din toate 
timpurile, continuă Nimrod. Philippa, Finlay, 
John, vi-l prezint pe marele Marco Polo. 


Capitolul 20 
Numerele 


— Ai văzut cifrele audienței? 

Adam Apollonius flutură o foaie de hârtie, în 
timp ce intra în apartamentul lui Jonathan Tarot, 
de la ultimul etaj al Hotelului Cimento 
dell'Armonia din New York. 

— Sunt de-a dreptul uimitoare! 

Era ora unsprezece dimineaţa, dar Jonathan 
încă nu coborâse din pat. Cel mai grozav lucru 
din noua lui viaţă era că nimeni nu-i spunea 
niciodată să se trezească dimineaţa, sau să facă 
duş, sau să îmbrace un tricou curat, sau cât de 
mult trebuie să mănânce la micul dejun. Se 
ducea târziu la culcare, se uita la televizor în 
dormitorul lui şi comanda tot ceea ce-i poftea 
inima de la room-service. Avea chiar o limuzină 
proprie, cu şofer, care era parcată în faţa 
hotelului. Nu că s-ar fi dus undeva, de fapt, în 
zilele acelea. Era mult prea celebru încât să se 


plimbe pe străzile din New York. Mai întâi, că 
era aproape permanent prezent pe posturile de 
televiziune. Şi-apoi, că afişele cu fotografia lui 
erau peste tot. Aşa că avea un asistent 
personal, pe numele lui Julian, a cărui îndatorire 
era să se ducă să cumpere orice şi-ar fi dorit 
Jonathan din magazine: CD-uri, reviste, 
bomboane, DVD-uri, haine, pantofi de sport. Pe 
cele mai multe le folosea o dată şi apoi le 
arunca. Mama lui s-ar fi îngrozit de o asemenea 
risipă. lar acesta, fireşte, era unul dintre 
motivele pentru care proceda astfel. 

— Ce e aia o cifră de audienţă? întrebă 
Jonathan. 

— Ratingul, îi explică Apollonius. Este numărul 
persoanelor care ţi-au urmărit ultimul show de 
televiziune. Există aproximativ o sută zece 
milioane de gospodării cu televizor în Statele 
Unite. Ai avut o cotă de audienţă de patruzeci şi 
unu la sută. O sută patruzeci şi trei de milioane 
de fani. E incredibil! Fiecare puştan din America 
trebuie c-a urmărit show-ul. Clienţii de 
publicitate delirează de fericire. Eşti cel mai 
grozav lucru care s-a întâmplat de la Elvis 
încoace. Mai vor un program special, ASAP%, 


Jonathan căscă. Atunci când oamenii începeau 
să discute despre procentaje, îi aminteau de 


48 Abreviere uzuală a expresiei as soon as possible, care se traduce 
prin cât mai curând posibil. 


şcoală, iar asta, de obicei, îl făcea să se întindă 
după o gogoaşă, o bucată de pizza sau o brioşă; 
oricum, după ceva cu care să arunce în ei. 
Uneori, chiar arunca tot felul de lucruri în 
oameni. De când devenise o mare vedetă de 
televiziune, Jonathan ajunsese să fie mult mai 
puţin tolerant faţă de oamenii obişnuiţi şi faţă 
de conversațiile lor prosteşti şi plictisitoare. Cel 
mai des arunca în oamenii care lucrau pentru el 
cu pizza. Numai că Adam Apollonius era altceva. 
Jonathan îl trata întotdeauna cu respect şi nu 
arunca niciodată cu pizza după el. Nici măcar 
atunci când era plictisitor, ca în clipa de faţă. 
Era ceva la omul acesta care-i impunea respect 
lui Jonathan. Desigur, continua să se afle într-o 
binecuvântată ignoranță cu privire la adevărata 
identitate a noului său prieten şi mentor; dar, 
poate, exista vreo micuță parte a 
subconştientului lui Dybbuk care-şi recunoştea 
neamul, ca să nu mai spunem că era vorba 
chiar despre tatăl său natural, Iblis. 

— A sosit timpul să începem să facem bani 
serioşi, zise Apollonius. Şi, când spun „serioşi”, 
nu glumesc. Milioane de dolari. 

Banii nu-l interesau prea mult pe Jonathan, 
aşa că se strădui, fără succes, să-şi înăbuşe un 
alt căscat. Banii aveau o foarte mare importanţă 
pentru oamenii obişnuiţi, desigur, aşa că pe el 
nu-l prea surprindea faptul că Apollonius vorbea 
aproape tot timpul despre ei. În această 


privinţă, cel puţin, părea să fie exact ca oricare 
alt om obişnuit. 

— Îţi place sau nu, puştiule, banii sunt totul în 
branşa asta, zise Apollonius. Aşa cum spune 
cântecul, ei sunt cei care fac lumea să se- 
nvârtească. 

Desigur, Iblis nu credea nicio clipă în ceea ce 
spunea, nefiind mai interesat de bani decât 
Jonathan/Dybbuk. Dar, pentru scopurile 
urmărite de planul lui, precum şi pentru 
manipularea lui Dybbuk, care constituia nucleul 
acestui plan, era încă nevoie să se prefacă 
ahtiat după bani. 

— Pentru următoarea ediție specială, mă 
gândeam că poate ar merge ceva cu o 
participare în masă a publicului. Cum ar fi să 
îndoaie toată lumea o lingură, folosindu-şi 
spiritul asupra materiei. 

— Să îndoaie o lingură? rânji Jonathan, 
batjocoritor. Toată lumea a mai văzut asta. Şi n- 
are niciun chichirez. 

— Atunci, altceva, insistă Apollonius, lăsându- 
I, cu înţelepciune, pe Jonathan să înţeleagă că 
va trebui să vină el cu ideea. 

— Cum ar fi? 

— Habar n-am. Tu eşti geniul pe-aici, nu eu. 
Numai că trebuie să fie ceva care să-i facă pe 
copii să dea banii, fireşte. 

— Cum ar fi? întrebă din nou Jonathan, 
oarecum intrigat. 


— Mă gândeam că poate ar merge să-i punem 
să cumpere un pătrat magic chinezesc simplu, 
zise Apollonius. O simplă foaie de hârtie, cu 
câteva numere pe ea. La un dolar bucata, asta 
ar putea să aducă şaptezeci sau optzeci de 
milioane de dolari. lar pe noi ne-ar costa 
fabricaţia numai câţiva cenți. S-o întindă pe 
podea şi să se aşeze pe una dintre casete, la 
numărul patru - e un număr important - şi apoi 
să-şi concentreze minţile ca să te ajute să 
execuţi cel mai uimitor număr de magie din 
câte-au fost văzute vreodată. Cum ţi se pare că 
sună? 

— Mai bine decât îndoitul lingurii, zise 
Jonathan. 

— Am dat doar un exemplu cu îndoitul lingurii, 
se apără Apollonius. Dar ideea ta e mult mai 
bună. 

— Ideea mea? 

— Folosirea spiritului în masă împotriva 
materiei. 

Jonathan aprobă. 

— Ce părere ai despre asta? Aş putea să 
dispar, zise el. În direct. La televiziune. Fără 
niciun ajutor. 

Pocni din degete. 

— Uite-aşa! 

— Grozav. Imi place. Poţi s-o faci? 

— Sigur. Nicio problemă. 

— Numai că va trebui să încercăm s-o facem 


cu mai mult dramatism decât... 

Apollonius pocni, la rândul lui, din degete. 

— ...Uite-aşa! 

— Mi-e indiferent, replică Jonathan. 

Se ridică şi începu să se plimbe prin enorma 
sală de baie din marmură, gândindu-se dacă să 
facă un duş, apoi hotărându-se în favoarea a 
ceva mai bun. Îmbrăcă un halat de baie gros şi 
sună, de la telefonul din baie, la room-service, 
să comande ceva pentru micul dejun. Atunci 
când chelnerul îl întrebă ce-ar vrea să mănânce, 
îi răspunse tipului să aducă, pur şi simplu, tot 
ceea ce avea. | se părea mai simplu decât să 
trebuiască să ia o hotărâre în legătură cu ceva 
atât de banal. 

— Şi, ştii ceva, grăbeşte-te! Bine? Mi-e foame. 

leşi din sala de baie, deschise televizorul şi se 
aruncă pe canapea. 

— Ce vrei să spui cu asta, că ar trebui să 
dispar cu mai mult dramatism? îl întrebă pe 
Apollonius. 

— Vreau să spun că e cazul să facem astfel 
încât dispariţia ta să dureze mai mult decât 
câteva secunde. 

— Dispariţia e dispariţie, declară Jonathan. 
Acum eşti aici, iar, în clipa următoare, nu mai 
eşti. Ce altceva ar mai fi? 

— Aici nu suntem într-o afacere confidențială 
sau secretă, puştiule, îi explică Apollonius. | se 
spune show-business, şi pentru un motiv 


întemeiat. Nu, dacă e să dispari, uite-aşa, 
trebuie să nu te grăbeşti şi să savurezi 
momentul. Poate să faci un pic pe titirezul, la 
început. Să faci spectacol. 

Jonathan se gândi la propunere, imaginându-şi 
că ar putea să creeze un vârtej, să se suie în 
vârful lui, apoi să dispară, într-un nor de fum. 

— Sigur, încuviinţă el, schimbând canalele 
până când găsi unul care-i difuza propriile 
spectacole. Aş putea să fac asta. Nicio 
problemă. 

— Ai auzit vreodată despre dervişii rotitori? îl 
întrebă Apollonius. 

— Oarecum. Jonathan ridică din umeri. Cred 
că e posibil să fi citit ceva prin National 
Geographic. Poate. 

Apollonius rânji. Era convins de asta. Lăsase 
un exemplar din National Geographic, cu un 
articol despre dervişii rotitori din Mevlevi, în sala 
de baie a lui Jonathan, tocmai în acest scop. 

— Nu sunt nişte tipi de prin Orientul Mijlociu, 
care dansează învârtindu-se în jurul lor? îl 
întrebă Jonathan. 

— O faci să sune de parc-ar ţopăi în jurul 
genţilor pe un ring de discotecă din Cocoa 
Beach. Nu, tipii ăştia o iau chiar în serios. 
Dervişii sunt persoane mistice care cred că, cu 
cât se învârtesc mai repede, cu atât mai 
hipnotic va fi efectul dansului lor, iar ei vor fi cu 
atât mai deschişi faţă de viaţa viitoare. Derviş 


înseamnă „intrare”. Intrarea în viaţa viitoare. 

— ŞI, aşa e? 

— Prin învărtirea rapidă, se creează un spaţiu 
gol, în care se pot întâlni umanul şi divinul, îi 
explică Apollonius. Atunci când forţa de atracţie 
gravitaţională a dansului devine mai puternică, 
învârtirea devine moleculară şi galactică, o 
rememorare spirituală a puterii din miezul 
Universului. Poate chiar o alterare a puterii din 
miezul Universului. 

Jonathan căscă din nou. De data aceasta, 
cuvântul „moleculară” îi provocase o asemenea 
reacţie.  „Molecular” era un termen care-i 
amintea de chimie, iar aceasta, după 
matematică, era tocmai materia care-i 
displăcea cel mai mult la şcoală, punct. Să fie 
nevoit să înveţe grămezi de simboluri mici şi 
prosteşti, pentru tot felul de chestii care nu-i 
erau nimănui de folos! Cel puţin, nu cuiva 
înzestrat cu puteri de djinn. 

Apollonius observă că mersese prea departe 
cu explicaţiile sale. Cel mai bine era să se 
exprime cât mai simplu, atunci când era vorba 
despre Jonathan. Nu că tânărul djinn ar fi fost 
vreun prost. Departe de aşa ceva. Doar că se 
plictisea foarte uşor. 

— Ştii, ideea asta a ta e strălucită, îi zise el lui 
Jonathan. 

— Crezi? 

— Sigur. Copiilor le place la nebunie să se 


învârtească în jurul lor. Tu nu făceai asta când 
erai copil? Să te învârteşti ca un derviş, până 
când ameţeai şi cădeai? 

— Cred că da, zise Jonathan, pe care-l 
plictiseau amintirile despre vremea când era 
copil. 

— Dă-mi voie să duc ideea ta ingenioasă pe o 
treaptă mai înaltă, continuă Apollonius. Te 
superi? 

— Dă-i bătaie! 

— Combinăm aspectul cu dervişul cu cel al 
pătratului magic. Le putem oferi instrucţiuni 
despre cum să danseze precum  dervişii 
adevăraţi, atunci când cumpără pătratul magic. 
Şi împuşcăm doi dolari dintr-un foc. Apoi, în 
timp ce se desfăşoară spectacolul, îi punem pe 
toţi copiii care-l urmăresc să se aşeze în 
pătratul cu numărul patru şi să-şi concentreze 
puterea colectivă a minţilor, astfel încât să te 
facă pe tine să te roteşti tot mai repede şi tot 
mai repede, până când dispari. 

Jonathan aprobă. 

— Pe urmă, ce zici despre asta? Atunci când te 
vor vedea dispărând, după ce te-ai învârtit ca 
un derviş, să-i punem pe copii să facă şi ei 
acelaşi lucru. Apollonius chicoti. Cine ştie? Poate 
izbutim să le sugerăm că există suficientă 
putere matematică în pătratul acela magic 
simplu, încât să-ţi multiplice puterile magice 
îndeajuns încât să-i faci pe toţi copii aceia să 


dispară, la rândul lor. Adică, ştii că suma 
numerelor din fiecare coloană a pătratului 
magic este de o sută unsprezece? Şi că suma 
coloanelor este de şase-şase-şase? Şi că, dacă 
înmulţeşti şase-şase-şase cu numărul rândurilor, 
al coloanelor şi al diagonalelor, obţii o sută 
patruzeci şi patru de mii, ceea ce reprezintă 
numărul celor puţini aleşi despre care se spune 
că vor ajunge în Rai? Ridică din umeri, cu 
nevinovăție. Sau cam aşa ceva. 

Jonathan tresări auzind despre matematică şi- 
şi simți ochii devenind sticloşi la auzul 
interminabilelor înmulţiri făcute de Adam 
Apollonius. Nu era sigur dacă 666x6x6x6 făceau 
exact 144000. În schimb, era sigur că nu voia 
să-şi lase baltă sau să-şi dezamăgească fanii. 

— Şi, care-i şpilul aici? vru să ştie Jonathan. 
Adică, puştanii n-or să dispară de-a binelea. Și- 
atunci, care-i şpilul? 

— Nu e niciun şpil, îl asigură Apollonius. 
Absolut niciun şpil. E doar un pic de 
amuzament. Poţi să-i spui şmecherie. Sau poţi 
să-i spui televiziune de calitate sau poţi să-i spui 
show-business. 

— N-or să fie cam dezamăgiţi, atunci când n- 
or să dispară de-a binelea? 

— Nt! îl linişti Apollonius. Pur şi simplu, o să 
spunem pe website că ei n-au crezut suficient 
de mult. Sau că, poate, nu s-au învârtit suficient 
de repede. Ceva de genul ăsta. Scutură din cap. 


Oricum ar fi, n-or să dea vina pe tine, puştiule. 
Or să dea vina pe ei înşişi. O să fie vina lor, nu a 
ta. Ridică iarăşi din umeri. Pe lângă asta, cine-o 
să se plângă, după ce-o să dispari tu? Vreau să 
spun că vor vedea un lucru pe care nu l-au mai 
văzut în viaţa lor, corect? Un truc cu dispariţie 
care n-o să arate ca un truc. Ce zici? 

Jonathan aprobă din nou. 

— Corect, zise el, încălzindu-se pe măsură ce 
dezvolta ideea în minte. Fără niciun ajutor. Fără 
vreo capă sub care să mă ascund. Fără trape în 
podea, prin care să cad. Fără imagini trucate. 
Putem să facem astfel încât să fiu undeva, pe o 
podea solidă, din beton. Să aducem un muncitor 
de la pavaje, care s-o încerce cu picamărul, 
doar ca să sublinieze asta. 

Şi pe un tip de la FBI, care să verifice dacă nu 
sunt camere trucate sau oglinzi. 

— Imi place la nebunie ideea asta a ta, zise 
Apollonius. E atât de îndrăzneață şi fără 
precedent! Houdini? Cine-i ăla, Houdini? Pe 
lângă tine, puştiule, pare un amator de rând. 

Se auzi un ciocănit în uşa apartamentului. Era 
chelnerul de la room-service, cu mai multe 
cărucioare pe care se afla micul dejun al lui 
Jonathan Tarot. 

— Cum o s-o faci, puştiule? 

Jonathan se servi cu trei perechi de cârnaţi 
canadieni, şase fâşii de bacon de Rhode Island, 
patru clătite cu lapte bătut, ceva sirop de arțar, 


trei ouă prăjite şi nişte suc de portocale, apoi 
rânji spre Adam Apollonius. 

— Antrenamentul, răspunse el. Pur şi simplu, 
antrenamentul. 


Capitolul 21 
Povestea lui Marco Polo 


Falanga din vârful degetului mic al lui Marco 
Polo lipsea. 

Observă că Philippa îl privea şi-şi ridică mâna, 
conştient de sine. 

— Nu vreau să fiu nepoliticoasă, îi explică 
Philippa. Doar că ne miram cum de aveţi numai 
două sute cinci oase, în loc de două sute şase. 
Şi cred că acum ştim. 

— Questo? Acesta? L-am pierdut în bătălia de 
la Curzola“, în 1298, povesti el. În timp ce eram 
gentilomul comandant al unei corăbii venețiene. 
O ghiulea genoveză a explodat lângă mâna 
mea. Asta a fost după prima mea călătorie în 
China, înţelegeţi. În viaţa mea, am avut onoarea 
şi şansa de a fi emisar al marelui împărat 
chinez, Kublai Han. Şi în moarte îi sunt emisar, 
fiindcă a fost întotdeauna foarte bun cu mine, 


4 Numele dat de italieni vechii cetăţi Koreula, de pe insula cu acelaşi 
nume din Marea Adriatică, aparţinând în prezent Croaţiei. Pe data de 
9 septembrie 1298, s-a desfăşurat acolo o bătălie între flota venețiană 
şi cea genoveză, Marco Polo căzând prizonier la genovezi. în timpul 
lungii sale detenţii, şi-a dictat amintirile — în ceea ce avea să devină 
faimoasa carte Că/ătoriile lui Marco Polo. 


iar eu am fost preamărit prin bunăvoința şi 
favoarea lui. Atât în timpul domniei sale, cât şi 
după ea, Marele Han a trimis un număr de soli 
în moarte, printre care şi pe mine. Către toate 
cele patru colţuri ale lumii cunoscute, astfel 
încât oamenii să poată fi avertizaţi cu privire la 
marea primejdie aflată în interiorul împărăției 
sale. Acesta a fost motivul pentru care China s-a 
închis faţă de restul lumii şi faţă de alţi vizitatori 
străini, atât de multă vreme. Ca să apere lumea 
de diavolii războinici, acei Dong Xi. Dacă într- 
adevăr pentru aceasta am fost chemat dintr-un 
somn de aproape două sute de ani”, atunci 
sunt pregătit să vă spun o poveste şi să vă ofer 
ceva ajutor. Dacă nu, rogu-vă, aveţi 
amabilitatea de a-mi pune oasele înapoi în 
cufărul în care le-aţi găsit şi de a nu mă mai 
deranja. 

— Intr-adevăr, căutăm ajutorul 
dumneavoastră împotriva diavolilor războinici, 
domnule, încuviinţă Nimrod. Şi am fi foarte 
onoraţi să vă ascultăm povestea. Nu-i aşa, 
copii? 

— Da, confirmă Philippa. Numai că aş vrea să 
ştiu cum se face că vorbiţi o engleză atât de 
bună, domnule? 

— Moartea e cel mai important paşaport pe 
care-l poţi obţine, declară Marco Polo. Atunci 
când mori, toate misterele se dezleagă. Inclusiv 


5 Pentru edificare, vezi pagina 251. 


misterul reprezentat de funcţionarea limbii 
engleze. 

Marco Polo făcu un semn cu capul spre 
scaunul călugăriţei Cristina. 

— V-ar deranja dacă aş sta jos? întrebă. E o 
poveste lungă. 

— Vă rog, zise Nimrod, împingând scaunul, 
care era unul pe rotile, spre marele explorator. 

Pentru o clipă, Marco examină scaunul, 
părând fascinat de rotilele fixate pe picioarele 
lui; apoi, se aşeză şi începu să-şi spună 
povestea. 

— Cel dintâi împărat al întregii Chine a fost 
Qin Shihuang. (Marco Polo pronunţă numele 
împăratului „Cin Şi Huan”.) A trăit cu multe 
secole înaintea Marelui Han. Înainte de el, nu 
exista China. Existau, în schimb, şapte regate 
separate, dintre care cel al lui Qin era cel mai 
întins şi mai războinic, aşa că n-a trecut multă 
vreme până când ambițiosul suveran Qin şi-a 
înghiţit vecinii, ca un vierme de mătase 
devorând o frunză de dud. 

Poţi să-ţi dai seama ce fel de om era după 
numele pe care şi l-a luat: Qin Shihuang. Asta 
înseamnă „cel dintâi împărat, Dumnezeu în 
Ceruri şi cel mai puternic din Univers.” în ciuda 
acestei titulaturi pompoase, împăratul Qin se 
temea de un lucru - de moarte. Îşi dorea să fie 
ca toţi ceilalţi zei şi să trăiască veşnic, aşa că, în 
acest scop, a luat multe leacuri secrete care să-l 


ajute să-şi prelungească viaţa. Niciunul dintre 
ele nu şi-a făcut efectul. În schimb, a auzit 
povestindu-se despre un elixir al vieţii care i-ar 
putea permite să-şi îndeplinească dorinţa. De 
aceea, i-a adunat la palatul lui pe cei mai 
înţelepţi oameni din împărăție - vreo patru sute 
şaizeci - poruncindu-le să plece şi să caute 
elixirul cu pricina. Alesese cu înţelepciune, 
fiindcă bărbaţii aceia erau cu toţii învăţăcei ai 
marelui filosof Confucius, oameni cu spirit 
practic şi cu judecată, deloc dispuşi să creadă în 
elixiruri ale vieţii sau în viaţa de după moarte. Ei 
credeau doar ceea ce putea fi dovedit în mod 
satisfăcător şi, cu o structură mentală sceptică, 
n-ar fi fost înşelaţi prea lesne, gândise 
împăratul, şi făcuţi să creadă că este elixir al 
vieţii ceva care nu era. 

Numai că împăratul interzisese toate cărţile în 
împărăţia lui, astfel încât oamenii să nu capete 
idei mai presus de condiţia lor, după cum 
credea el. Ceea ce însemna că învățații îl 
îndrăgeau prea puţin pe împăratul lor. Dar nu 
aveau de ales, ci trebuia să-i îndeplinească 
porunca, fiindcă orice nesupunere atrăgea după 
sine imediata execuţie. 

Unul dintre aceşti învăţăcei ai lui Confucius 
era Yen Yu. Era foarte tânăr, dar şi foarte isteţ. 
Citise în secret mai multe cărţi despre marele 
oraş Bagdad, aflat la multe sute de kilometri de 
marginea apuseană a imperiului chinez. Citise 


povestiri despre lucrurile magice care se 
petrecuseră acolo. Yen Yu ajunsese la concluzia 
că, dacă exista vreun elixir magic pe undeva, 
atunci numai în Bagdad putea să fie. Prin 
urmare, într-acolo hotărî să plece. 

Când ajunse acolo, rămase uimit de ceea ce 
văzu. Femeile erau frumoase, librăriile erau 
pline de cărţi interesante, iar savanții pe care-i 
întâlni erau foarte luminaţi. Dar cel mai uimitor 
lucru pentru el fu ceea ce găsi în bazar. Acolo, 
era un circ. Printre artiştii circului se numărau 
înghiţitori de foc, o frumoasă înghiţitoare de 
săbii şi un bărbat care putea să-şi împrumute 
vocea unui câine, unui copac sau unei sticle de 
vin. Era ceea ce am numi un ventriloc. Din 
cauza împăratului Qin, care nu suferea ideea ca 
poporul său să se distreze cu astfel de plăceri 
trândave, nu exista nimic de genul circului 
acestuia nicăieri în China. 

Yen Yu rămase atât de impresionat de aceşti 
artişti, încât ajunsese aproape să creadă că 
aveau cu adevărat puteri supranaturale, motiv 
pentru care i se părea de-a dreptul logic ca ei să 
poată cunoaşte şi alte lucruri, precum elixirele 
magice ale vieţii. Artiştii de circ crezură despre 
Yen Yu că era un prost şi numai înghiţitoarea de 
săbii, ea însăşi chinezoaică, îi mărturisi că nu 
era niciun mare secret în ceea ce făceau. Pur şi 
simplu, exercițiu. Dar ventrilocul, care se 
îndrăgostise de înghiţitoarea de săbii, îşi făcea 


griji ca nu cumva Yen Yu să-i fure dragostea ei. 
Aşa că-i spuse lui Yen Yu că un elixir magic 
poate fi găsit în deşertul din afara Bagdadului. 
Astfel, ventrilocul spera ca Yen Yu să se 
rătăcească prin deşert şi să piară. i 

A fost foarte aproape de a sfârşi astfel. In timp 
ce călătorea prin deşert, în căutarea elixirului, 
Yen Yu rămase fără apă şi începu să sufere de 
sete. Dar, târându-se printre dunele de nisip, 
nimeri peste o sticlă cu gâtul lung şi, nădăjduind 
că e plină cu apă, o ridică şi-o scutură. Sticla era 
goală. Când o azvârli cât colo, cuprins de 
disperare, auzi o voce omenească venind din 
interiorul sticlei. Vocea dinăuntrul sticlei îi spuse 
lui Yen Yu că era un djinn şi-l imploră să-l 
elibereze, promiţându-i că-i va îndeplini trei 
dorinţe dacă o va face. 

Înnebunit de sete, Yen Yu, crezând că mintea-i 
joacă feste, se gândi că nu avea de ales decât 
să fie de acord, aşa că scoase dopul. Din sticlă, 
apăru un nor mare de fum, care degrabă se 
prefăcu într-un djinn; acesta îi mulţumi lui Yen 
Yu şi-l anunţă că se va ţine de cuvânt, că-i va 
îndeplini tânărului învățăcel trei dorinţe. 

Prima dorinţă a lui Yen Yu fu să primească 
apă, desigur. Dar, înainte să-şi pună o a doua, îi 
povesti djinnului despre împăratul Qin şi despre 
cum dorea acesta să cunoască secretul vieţii 
veşnice. Djinnul îi răspunse că era cu neputinţă 
să trăiască cineva veşnic pe pământ, dar că 


oricine ar putea trăi din nou în Ceruri, dacă-şi 
doreşte, şi că, probabil, împăratul îşi dorea să 
afle cum poate să trăiască bine după moarte 
sau cum poate să domnească în viaţa lui de 
după; pentru aceasta, ar fi avut nevoie de o 
anume cantitate de salivă de djinn şi de Cartea 
Vie a Vieții, o foarte veche şi înţeleaptă carte. ŞI 
că amândouă aceste lucruri i-ar putea permite 
împăratului să izbândească în ceea ce-şi dorea. 
E de la sine înţeles că a doua dorinţă a lui Yen 
Yu a fost să aibă acea carte şi nişte salivă de-a 
djinnului. lar djinnul scuipă bucuros o cantitate 
mare de salivă în sticlă, dându-i-o lui Yen Yu, 
fiindcă nu-şi mai dorea câtuşi de puţin să mai 
vadă vreodată sticla în care stătuse închis atâta 
vreme. 

Aproape de îndată ce dorinţa-i fu îndeplinită şi 
Cartea Vie a Vieţii îi ajunse-n mână, Yen Yu se 
dumiri că se afla acum într-o situaţie ingrată. 
Fiindcă îşi amintise că împăratul ura cărţile. 
Cum să-i arate împăratului său o carte, fără să- 
şi primejduiască totodată viaţa? Atunci, îi veni o 
idee. Amintindu-şi de abilitatea ventrilocului de 
la circ, Yen Yu îşi zise că, dacă şi-ar fi putut 
trimite vocea într-o sticlă, ar fi putut să-i 
stăpânească atenţia împăratului. Ba, şi mai bine 
încă, ar fi putut citi orice prostii s-ar fi aflat în 
carte - fiindcă aşa privea Yen Yu acea scriere 
veche despre viaţa de după moarte - şi să se 
folosească de vocea din sticlă pentru 


repovestirea fantasticului conţinut al cărţii în 
faţa împăratului credul, păstrându-şi, în acelaşi 
timp, capul pe umeri. Şi asta-i fu cea de-a treia 
dorinţă: să aibă parte de talentul unui mare 
ventriloc. 

Aşa se întâmplă că, înarmat cu cartea, cu noul 
lui talent prin care să-şi arunce vocea, şi cu 
sticla având în ea saliva djinnului, Yen Yu, care- 
şi iubea poporul şi se temea să-l părăsească în 
voia cruzimii lui Qin, se întoarse în China. Spera 
că, ajutat de sticla lui cu salivă, de carte şi de 
talentul de a-şi arunca vocea, ar putea să-l 
atragă pe împărat sub influenţa gândirii 
confucianiste, făcându-l astfel să devină un om 
mai bun. lar asta nu era o ambiţie exagerată. ŞI, 
totodată, era o foarte bună rezolvare pentru 
problemele ţării sale. Dar, aşa cum vom vedea, 
avea să fie, de asemenea, greşeala 
învăţăcelului, fiindcă în realitate există mult mai 
multe lucruri pe lume decât în filosofia 
confucianistă; cu certitudine, mai multe decât 
putea vreodată să viseze Yen Yu. 

Ajungând înapoi în China, Yen Yu descoperi că 
toţi ceilalți învăţăcei ai lui Confucius se 
întorseseră înaintea lui şi, neavând nimic de 
arătat ca rod al expedițiilor lor, fuseseră 
îngropaţi de vii de diabolicul împărat Qin. Yen 
Yu îşi adună întregul său curaj şi se duse la 
palat, unde-i înmână sticla împăratului. Îi spuse 
că în ea era elixirul vieţii, numai că elixirul nu 


era o băutură, ci un oracol înţelept, care ştia 
toate secretele vieţii. După aceea, îşi trimise 
vocea în sticlă, iar vocea anunţă că nu va vorbi 
cu împăratul, ci numai cu acela care găsise 
sticla, anume cu Yen Yu. 

În prima clipă, împăratul se înfurie, 
ameninţându-l pe Yen Yu că va fi îngropat de 
viu, dar numai până când vocea din sticlă îi 
aminti că nu-l oprea nimic pe lume să asculte la 
ceea ce doar Yen Yu îi poate spune: anume, 
secretul despre cum poate domni de-a pururi 
cineva, în viaţa care va să vină. Şi, văzând el 
raţiunea celor spuse de voce, fiind convins c-ar 
fi mai bine să cârmuiască peste zeii cei din 
Ceruri, decât peste aceşti oameni proşti de pe 
pământ, Qin îi cruţă viaţa lui Yen Yu. Mai mult 
chiar, cum încântarea lui la gândul că va domni 
asupra zeilor creştea întruna, împăratul Qin şi-l 
făcu pe Yen Yu prim-ministru. 

Cartea Vie a Vieții, care, după cum vă amintiţi, 
era cea dăruită de djinn lui Yen Yu, spunea că 
doar de-atât avea nevoie cel care vrea să 
cârmuiască în viaţa următoare: să-şi înzestreze 
mormântul cu statuete de soldaţi care să-i 
îndeplinească poruncile. Şi, gândindu-se că l-ar 
putea distrage pe împărat cu-această aparent 
nevinovată îndeletnicire, făcându-l să lase-n 
sarcina noului său prim-ministru guvernarea 
cum se cuvine a ţării, Yen Yu îl învăţă, în 
consecinţă, pe Qin cum să îşi modeleze soldaţii 


care vor lupta în slujba lui pe lumea cealaltă. 
Aceşti soldaţi urmau să fie făcuţi din teracotă 
(care-i un soi de ceramică impermeabilă) şi din 
scuipat de djinn, apoi să fie arşi în uriaşe 
cuptoare pentru cărămidă, la dogoare mare. Cu 
siguranţă că nu-i trecuse niciodată lui Yen Yu 
prin minte că tot ceea ce scria în Cartea Vie a 
Vieţii era în întregime posibil de îndeplinit. 

Ei, şi Yen Yu îi spuse împăratului că, doar când 
îşi va avea armata pregătită, vocea din sticlă îi 
va destăinui şi cea din urmă parte a ritualului 
care o va duce la o viaţă veşnică. Dar, după o 
vreme, distras fiind de sarcina de a conduce 
ţara cu dreptate şi echitate, Yen Yu aproape că 
uită de sarcina pe care i-o trasase credulului său 
împărat. Acesta părea inofensiv, preocupat de 
aiurelile din carte pe care vocea din sticlă a lui 
Yen Yu i le transmisese. Împăratul nu fusese, 
totuşi, niciodată omul lucrurilor făcute doar pe 
jumătate şi, în câţiva ani, izbutise să strângă o 
armată de soldaţi din teracotă, numărând vreo 
opt mii de războinici. Atunci când descoperi 
aceasta, Yen Yu se îngrozi, fiindcă, lucru 
aproape necunoscut lui, un mare număr de 
țărani săraci fusese forţat să trudească la 
clădirea mormântului subpământean al lui Qin şi 
a armatei sale din teracotă. Dar ceea ce era mai 
rău abia urma. 

Îmboldit de faptul că descoperise adevărata 
anvergură a armatei din teracotă, Yen Yu căută 


să pună capăt imediat nebuniei lui Qin şi 
declară că sosise vremea ca vocea din sticlă să-i 
transmită cea din urmă parte a ritualului. Acum, 
adevărul adevărat în această privinţă fusese că 
Yen Yu, care credea numai în ceea ce putea să 
vadă, nu se deranjase niciodată să citească şi 
sfârşitul Cărţii Vii a Vieţii. Aceasta este o eroare 
a multor învăţaţi, aceea că se lasă prea lesne 
abătuţi şi nu se concentrează. Dacă Yen Yu ar fi 
citit sfârşitul Cărţii Vii a Vietii (care poate c-ar fi 
fost mai nimerit să se intituleze Cartea Mortală 
a Morții), cu certitudine nu l-ar mai fi îndemnat 
la construirea armatei din teracotă. Pentru că 
ultima pagină descria cum fiecare dintre 
războinicii din teracotă putea doar să devină un 
Dong Xi al împăratului, o creatură a lui, dacă 
mai întâi ar fi fost însufleţit de sufletele a zece 
copii în viaţă. Yen Yu fu îngrozit deoarece, în 
vreme ce credea că nu era deloc posibil ca 
imensa armată de diavoli războinici a 
împăratului să fie adusă vreodată la viaţa 
spirituală, îi era îngrozitor de clar că, dacă 
împăratul avea să afle ceea ce scria în carte, 
mai mult ca sigur ar fi poruncit sacrificarea a 
vreo optzeci de mii de copii, ceea ce, în acea 
vreme, era numărul total al copiilor din China. 
Dar, încă o dată, inventivitatea lui Yen Yu 
salvă situaţia. Când împăratul porunci să-i fie 
adusă sticla şi-i ordonă apoi acelei voci să i se 
adreseze lui Yen Yu - cum se petrecea totul de 


obicei - vocea „îi spuse” lui Yen Yu că, armata 
de Dong Xi fiind acum terminată, lui Qin nu-i 
rămânea decât să bea o mare cantitate de 
mercur şi să moară, astfel încât să poată învia şi 
trăi din nou, mult mai puternic ca-nainte, 
pornind să cucerească însuşi Cerul. 

Oricare altul decât Qin ar fi dibuit evidenta 
înşelătorie conținută în ceea ce vocea din sticlă 
îi spusese lui Yen Yu că trebuie să se întâmple. 
Dar lui Qin toate acestea i se părură perfect 
justificate şi, spre uşurarea tuturor, se apucă să 
facă exact ce-i propusese Yen Yu. Bău destul 
mercur cât să omoare şi un cal, apoi muri. Şi 
toţi copiii Chinei scăpară, aşadar, cu viaţă. Apoi, 
Yen Yu dădu poruncă să fie îngropat alături de 
armata lui de diavoli războinici, în mormântul pe 
care şi l-a construit, însă cu deosebirea 
importantă că partea cea din urmă a ritualului 
Dong Xi nu fu vreodată îndeplinită. Gorganul 
funerar în care se afla şi uriaşa armată de 
diavoli războinici fu, atunci, cu foarte multă grijă 
acoperită cu şapte tone de pământ, toate 
intrările fiind pecetluite, astfel încât nimeni să 
nu găsească vreodată armata din teracotă a 
împăratului. Şi, cu timpul, împăratul Qin ajunse 
să fie uitat. 


— Ştiţi, zise John, pun pariu că sunt aceiaşi 
războinici din teracotă care au fost găsiţi de 
nişte muncitori chinezi, în anul 1974. Unii dintre 


ei au fost împrumutaţi unor muzee din întreaga 
lume. 

— Inclusiv la Met, adăugă Philippa. 

— Desigur, continuă John. Cel pe care l-am 
văzut eu a fost unul dintre războinicii din 
teracotă - cel care l-a absorbit pe domnul 
Rakshasas. Nu ştiu de ce nu mi-am dat seama 
de asta până acum. 

— Toate problemele pe care le-au avut 
muzeele, zise Philippa, furturile de jad şi 
bântuirile, toate acestea au fost urmări ale 
împrumutului războinicilor. 

— Per favore” interveni Marco Polo, povestea 
mea nu s-a încheiat. 

— Scuzele mele faţă de dumneavoastră, 
domnule, zise Nimrod. Vă rog, încheiaţi-vă 
povestea. 

— Yen Yu a trăit până la o vârstă foarte 
înaintată, spuse Marco. Dar, pe măsură ce 
îmbătrânea, devenea tot mai puţin convins de 
ceea ce crezuse el odinioară. Acesta e un lucru 
suficient de obişnuit, atunci când oamenii 
îmbătrânesc şi simt apropierea morţii. Ideea 
unei vieţi ulterioare devine pe zi ce trece tot 
mai atrăgătoare. În acelaşi timp, Yen Yu începu 
să-şi facă griji că, într-o zi, armata diavolilor 
războinici ar putea să fie descoperită şi folosită 
în slujba Răului şi pentru cucerirea Cerului, aşa 
cum avusese împăratul Qin de gând. Aşa că Yen 


1 Vă rog (în limba italiană). 


Yu reciti Cartea Vie a Vieții şi, folosind ceea ce-i 
mai rămăsese din saliva de djinn, fabrică cinci 
tablete de comandă din aur - cu una dintre ele 
un singur om bun putea să le poruncească 
supunere necondiționată tuturor celorlalţi, ca şi 
armatei de diavoli războinici. Înainte de a muri, 
Yen Yu lăsă aceste cinci tablete din aur în grija 
împăraţilor Chinei care aveau să urmeze. 
Aceasta e povestea pe care mi-a spus-o marele 
Kublai Han, încheie Marco. Aşa că acum ştiţi, 
poate, ceea ce numai împărații Chinei ştiau 
odinioară. Ca să ajut la apărarea lumii, Marele 
Han mi-a dat şi mie una dintre tabletele acestea 
de comandă din aur. lar eu am adus-o aici, cu 
mine, în Veneţia. 

Ajuns în acest punct, Marco Polo scoase un 
oftat puternic şi greoi. Era, se gândi Philippa, un 
oftat acumulat de şapte secole. Fiindcă oftatul 
fu urmat de o groaznică mărturisire şi de o 
penibilă dezvinovâăţire. 

— Tableta din aur urma să fie pusă în cufărul 
din aramă, împreună cu oasele mele, astfel 
încât să-mi pot transmite mesajul şi să v-o 
înmânez, zise Marco Polo. Dar, din nefericire, 
am pierdut-o. Pe undeva pe-aici, prin Veneţia. 

— Aţi pierdut tableta de comandă a lui Kublai 
Han? Finlay îşi ieşise parcă din piele de 
indignare. 

— Ne spuneţi o poveste ca asta, adăugă John, 
şi-apoi ne anunţaţi că aţi pierdut singurul lucru 


care ne-ar fi putut ajuta să-i înfrângem pe 
diavolii ăştia războinici? Ce prostie mai e şi 
asta? 

— N-aveţi habar cât de rău poate să-mi pară, 
mărturisi Marco, frângându-şi mâinile, cuprins 
de remuşcări. 

— Vă pare rău, se răsti John, al cărui prim 
gând fusese îndreptat spre domnul Rakshasas. 
Unul dintre diavolii ăştia războinici tocmai mi-a 
absorbit un bun prieten. Nu văd cum am mai 
putea vreodată să-l readucem, decât dac-am 
avea tableta aceea din aur. 

Nimrod primise vestea cu calm. La fel şi 
Philippa. Nu părea să aibă vreun rost să te 
înfurii pe Marco Polo. Întâi, că era un om bătrân. 
Pe urmă, era evident că Marco Polo încă izbutea 
să fie destul de furios pe sine însuşi, chiar şi 
după şapte secole. 

— Vă rog, nu-i luaţi în seamă pe tinerii mei 
prieteni, zise Nimrod. Vorbesc aşa cum fac 
adesea tinerii, fără respectul datorat unui 
bărbat cu vârsta şi cu măreaţa reputaţie a 
domniei voastre. Dac-aţi putea să descrieţi cum 
s-a întâmplat de aţi pierdut-o, domnule, v-am fi 
recunoscători. 

— Eram într-o gondolă, în drumul meu spre 
casa lui Cuzzo, din Cannaregio, aici în Veneţia, 
zise Marco, să depun tableta de comandă din 
aur într-o tainiţă a băncii de acolo. Tableta din 
aur era într-un săculeţ din catifea. În clipa în 


care am coborât din gondolă, a venit pe 
neaşteptate un val şi mi-am pierdut echilibrul. 
Tableta a alunecat din săculeţ şi a căzut în 
canal. Băieţii din partea locului s-au aruncat în 
căutarea ei timp de multe zile după aceea, dar 
niciodată n-a mai fost găsită. Apa era prea 
murdară şi mâlul mult prea adânc. Fără tableta 
de comandă din aur, importanţa mesajului meu 
e mult redusă. Dar ce pot eu să fac? Mă tem că 
e pierdută pentru totdeauna. 

— Dacă e pierdută pentru totdeauna, zise 
Nimrod, atunci mă tem că şi noi suntem. 


Capitolul 22 
O erupție de logică 


lravotum este lumea secretă cunoscută doar 
de djinni, aflată mult în adâncime, sub ceea ce 
odinioară a fost Babilonul, în Irakul zilelor 
noastre. Este un loc straniu şi înspăimântător, 
după cum atât John, cât şi Philippa puteau lesne 
să depună mărturie. Amândoi erau încă bântuiţi 
de amintirile lor despre acel loc şi despre 
lucrurile pe care le văzuseră acolo. Şi aveau să 
fie întotdeauna. 

Atunci când fiinţele umane îşi doresc lucruri 
rele sau izvorâte din mânie, uneori aceste 
dorinţe se transformă în realitate, iar lravotum 
este locul în care ajung toate aceste dorinţe 
neîndurătoare, în speranţa că vor fi corectate. 


Ceea ce rareori se întâmplă. Dar nu numai 
dorinţele  răutăcioase sfârşesc la  lravotum. 
Atunci când djinnii bătrâni sau cei foarte tineri 
au coşmaruri groaznice, uneori aceste 
coşmaruri se transformă într-o înfricoşătoare 
realitate; şi aceşti monştri născuţi din somnul 
raţiunii lor trebuie să ajungă în lravotum, de 
asemenea. 

lravotum este şi locul în care un djinn - bun 
sau rău, dar conform unei străvechi convenţii, 
întotdeauna o femeie - se duce să devină cel 
mai puternic dintre toţi djinnii, marele Djinn 
Albastru din Babilon; aici îşi are căminul 
spiritual şi aici trebuie, din când în când, să se 
întoarcă pentru reînnoire. 

Fiindcă aici există un Copac al Logicii, aflat 
într-o strânsă legătură cu alţi doi copaci mai 
faimoşi: Copacul Cunoaşterii Binelui şi a Răului 
şi Copacul Vieţii. 

Un filosof celebru a spus că Logica are nevoie 
doar să-şi poarte singură de grijă şi că, alături 
de ea, totul pare fără sens. Aceasta este 
modalitatea prin care djinnii administrează 
Legea. Dar Viaţa nu înseamnă totdeauna să faci 
ceea ce e logic. Libertatea de a greşi este la fel 
de importantă ca libertatea de a face lucrurile 
corect. Şi aceasta face ca viaţa să fie 
interesantă. Şi era un fapt general acceptat că, 
devenind Djinnul Albastru, era necesar un grad 
considerabil de sacrificiu, fie că era vorba 


despre un djinn bun, fie despre unul rău. Pentru 
că nu e puţin lucru să nu mai fi ceea ce eşti - fie 
că e vorba despre un blând Marid, fie despre un 
înrăit Ifrit, demn de dispreţ - şi să devii cu totul 
altfel. În realitate, procesul transformării în 
Djinn Albastru însemna aproape negarea vieţii 
însăşi. 

De la sosirea ei în lravotum, aproape primul 
lucru pe care-l făcuse doamna Gaunt fusese să 
meargă în grădină şi să privească foarte atentă 
Copacul Logicii, care, după cum ştia, avea să 
aibă un efect atât de puternic asupra ei, 
transformând-o din femeia drăguță şi fericită, 
mamă a doi copii drăguţi şi fericiţi, într-o fiinţă 
în mare măsură indiferentă faţă de orice, în 
afara aplicării dreptăţii printre djinni. 

Era un copac cu un aspect straniu, cum nu 
puteai vedea niciunde altundeva pe suprafaţa 
pământului. În primul rând, pentru că era foarte 
bătrân - mult mai bătrân decât cel mai bătrân 
sequoia gigantic cunoscut - cu scoarţa gri- 
albăstruie la fel de tare ca şi coralul şi frunzele 
cu muchii ascuţite precum briciul, cu o nuanţă 
stranie de albastru-verzui. In al doilea rând, una 
dintre enormele rădăcini ale copacului, unele 
dintre ele crescând deasupra solului, semăna 
izbitor cu capul unui leu fioros, în timp ce alta 
semăna cu chipul unei femei foarte frumoase. 
De fapt, cu cât privea mai mult Layla Gaunt 
această rădăcină, cu atât era mai convinsă că 


era chipul lui Ishtar” însăşi, primul Djinn 
Albastru din Babilon, odinioară venerată ca 
Regină a Cerurilor, ale cărei simboluri erau leul 
şi culoarea albastru. 

Următorul lucru pe care-l făcuse Layla fusese 
s-o elibereze pe domnişoara Glumjob, să-i 
acorde femeii îndeplinirea a trei dorinţe - lucru 
pe care Ayesha, predecesoarea ei, îl neglijase - 
şi s-o trimită înapoi la Greenville, în Carolina de 
Nord, locul de unde venise. | se părea cât se 
poate de corect, după patruzeci şi cinci de ani în 
care femeia slujise cu credinţă. În plus, Layla îşi 
adusese cu ea propriul însoțitor, un băiat ţăran 
din Guyana Franceză, numit Galibi, care, din 
cauza unei legări malefice cu un diminuendo, 
aruncate asupra lui de Iblis, era în prezent 
prizonier al unei stări de moarte clinică, de 
hibernare, ca un fel de păpuşă voodoo imitând 
viaţa. De îndată ce avea să devină Djinnul 
Albastru, suficient de puternică încât să 
surclaseze puterea lui Iblis, Layla plănuise să-l 
scoată pe Galibi din cutia sa de carton şi să-l 
prefacă la loc într-un băiat viu, pe care să-l 
poată educa şi, până la urmă, după ceva ani de 
serviciu şi de însoţire, să-l trimită înapoi în lume. 
Cel puţin, acesta îi era planul. 

Layla încerca să nu se gândească la ceea ce 


52 Zeița fertilităţii, a iubirii trupeşti şi a războiului din mitologia asiriană 
şi babiloniană, numită şi Ammit, Atarsamain sau Esther, echivalentă 
cu Innana, la sumerieni, sau cu Astarte, la popoarele semitice. 


lăsase în urma ei, în New York. Şi-şi ocupa 
timpul pregătindu-se pentru scurgerea celor 
treizeci de zile şi pentru momentul anume în 
care avea să devină Djinnul Albastru din 
Babilon. Îşi făcu planuri despre cum să modifice 
faimosul palat suspendat, astfel numit 
deoarece, în mod tradițional, atârnase pe 
marginea unei prăpăstii. Deoarece Ayesha nu 
prea agrease înălțimile, îşi folosise puterile şi 
modificase palatul original, construit de regele 
Nabucodonosor pentru Ishtar, într-o copie fidelă 
în toate amănuntele a Casei Osborne, reşedinţa 
timp de mulţi ani a reginei Victoria”. 

Casa Osborne nu era pe gustul Laylei. Era 
prea în genul Bătrânei Doamne”, cu draperii 
pompoase, ciucuri, picturi mohorâte în ulei şi 
mobilier cu aspect demodat. Aşa că se hotări să 
înlocuiască Osborne cu altceva. Palatul original 
al lui Ishtar constituia încă o opţiune, fireşte. Era 
în continuare acolo, constituind nucleul oricărui 
alt palat clădit de Djinnii Albaştri succesivi. 
Numai că fiecare djinn poartă în minte o casă a 
visurilor, care de obicei este o imagine a 
modului în care tinde să-şi decoreze interiorul 


53 Regină a Marii Britanii între anii 1837-1901 şi împărăteasă a Indiei 
între 1876-1901, cel mai longeviv monarh britanic din istorie. Casa 
Osborne, din East Cowes, în insula Wight din Anglia, a fost construită 
între anii 1845-1851, fiind proiectată de însuşi prinţul Albert, soţul 
reginei. 

5+ Porecla sub care e cunoscută clădirea în care-şi are sediul Banca 
Angliei, de pe strada Threadneedle din Londra, construită în anul 
1734. 


aşa-numitei sale lămpi fermecate, care, desigur, 
este mult mai mare pe dinăuntru decât pe 
dinafară. Casa visurilor lui Nimrod era faimosul 
pavilion de pe coasta Angliei, la Brighton, iar 
casa visurilor domnului Rakshasas era o celebră 
bibliotecă veche, din piaţa londoneză St. James. 
Dar casa visurilor Laylei Gaunt urma să fie ceva 
foarte diferit de acestea. 

Întotdeauna  admirase o casă numită 
Fallingwater”? construită de celebrul arhitect 
Frank Lloyd Wright în anul 1939. Casa fusese 
construită dintr-o serie de „tăvi” din beton, 
deasupra unei cascade de pe Bear Run, un râu 
învolburat de munte. Încă de când văzuse o 
fotografie a ei, în copilărie, Layla îşi dorise să 
locuiască în această casă. Aceasta era şansa ei; 
şi i se părea că reprezintă o compensație 
măruntă pentru faptul că fusese obligată să 
renunţe la atâtea. 

Din fericire, biblioteca lăsată de Ayesha era 
una foarte bună şi existau acolo câteva cărţi 
despre cel mai celebru arhitect al Americii, cu 
multe fotografii ale celei mai cunoscute dintre 
casele construite de el. Şi Layla putuse să le 
examineze cu atenţie, înainte de a distruge 
copia Casei Osborne, concentrându-şi toate 
puterile ei de djinn pentru crearea celei care 
55 În traducere literală, Apa care cade. Frank Lloyd Wright (1867-1959) 
a proiectat de fapt casa în anul 1935, ca reşedinţă pentru omul de 


afaceri din Pittsburgh, Edgar J. Kaufmann Sr., fondatorul lanţului de 
magazine universale Kaufmann. 


avea s-o înlocuiască. Fu necesară o muncă de 
mai multe ore, după care se simţi atât de 
epuizată, încât trebui să amâne crearea 
interioarelor şi a mobilierului pentru câteva zile. 
Dar, după două-trei săptămâni, se simţea 
aproape ca la ea acasă, ceea ce, desigur, se 
datora efectului exercitat asupra ei de lravotum. 
Fiindcă adevărata Layla nu s-ar fi putut simţi 
niciodată ca la ea acasă fără soţul şi copiii ei, ca 
să nu-i mai punem la socoteală şi pe doamna 
Trump, pe motanul Monty şi pe toţi prietenii ei 
inteligenţi din New York. 


— Îmi place casa ta, se auzi o voce de fată. E 
foarte... unitară. Aprob asta. Nu sunt convinsă 
că aş vrea să locuiesc şi eu într-o casă ca asta. 
Dar, cine ştie? Poate c-am s-o fac. 

Layla, care citea un ziar în noua sa cameră de 
zi, magnific mobilată, îşi ridică privirea de pe 
fotografia lui Jonathan Tarot, tipărită pe acea 
pagină, fixând-o pe Faustina cu ochi ca de 
pisică. 

— Tu ce Dumnezeu cauţi aici? o întrebă ea. 

— Ei, uite un mod minunat de a întâmpina o 
persoană pe care n-ai mai văzut-o de mai mult 
de doisprezece ani, zise Faustina. 

— Da, am uitat că, de fapt, dispăruseşi, 
recunoscu Layla. 

— Majoritatea au uitat, cred, zise Faustina. 
Totuşi, nu şi fratele tău, Nimrod, nici fiul şi fiica 


ta. Ei m-au salvat. 

— Te-au salvat? Layla părea surprinsă. Adică, 
nu eşti una dintre acele creaturi născute din 
dorinţe  nedeterminate, care viețuiesc prin 
pădure, de cealaltă parte a zidurilor palatului? 

— Nu. Sunt cea adevărată. Faustina îi întinse 
mâna. Convinge-te singură! 

Layla îi luă mâna, iar Faustina se înfioră. Mâna 
Laylei era dură şi rece, iar Faustina îşi închipui 
că şi inima îi ajunsese deja în aceeaşi stare. 

— Aşadar, tu eşti, zise Layla. Ca să vezi! 
Vasăzică, ai izbutit să-ţi regăseşti trupul. 

— Da, confirmă Faustina. Sau, mai degrabă, ei 
au izbutit. 

— Atunci, mă bucur pentru tine. 

— Nu mă întrebi ce-ţi mai face familia? 

— Ce-mi mai face familia? întrebă, pe un ton 
glacial, Layla. 

— Bine. Îţi trimit cu toţii iubirea lor. Şi speră să 
te revadă foarte curând. 

Layla nu zise nimic. 

— Aşa cum ţi-am spus, Nimrod şi Philippa mi- 
au descoperit trupul, continuă Faustina. Era prin 
catacombe, undeva în Italia. Şi apoi, John şi cu 
domnul Rakshasas au venit şi mi-au adus înapoi 
spiritul, din casa mătuşii mele, de pe insula 
Bannermann. Au fost minunaţi. Mai ales John. E 
foarte curajos. Foarte arăâtos. Dar sunt convinsă 
că eşti mândră de ei toţi. 

— Se pare c-au trecut printr-o mulţime de 


încurcături, rosti Layla, ca să repare un rău pe 
care ţi l-ai provocat singură, Faustina. Ce te-o fi 
apucat să faci un lucru atât de prostesc, la urma 
urmei? Posedarea prim-ministrului? 

— Zburdălnicie tinerească? 

— Eşti exact ca fratele tău. 

— Nu chiar. 

— Ei bine, sper că ţi-ai învăţat lecţia. Ar trebui 
să te consideri norocoasă că s-au deranjat cu 
toţii să te regăsească. De ce-au făcut-o? 

— Sperau să te înlocuiesc, îi explică Faustina, 
ca Djinn Albastru din Babilon. 

— Şi ce-i face să creadă că eu aş vrea să fiu 
înlocuită? replică Layla. Mie îmi place aici. Privi 
în jurul ei, ascultă sunetul cascadei şi făcu un 
semn aprobator. E destul de drăguţ, nu ţi se 
pare? 

— Poate c-ai uitat ceva, zise Faustina. Eu 
eram cea unsă. Nutu. 

— Asta a fost înainte ca tu să dispari, o 
contrazise Layla. Înainte să se presupună că ai fi 
murit, Faustina. 

— Ei bine, e limpede că n-am murit, doamnă 
Gaunt. 

— Layla. Doar Layla ar fi foarte bine. Aşadar, 
unde ajungem cu toate astea? 

— Tu să-mi spui, Layla. 

— Eu aş spune c-ai ajuns prea târziu, replică 
Layla, glacial. Spectacolul a mers mai departe. 
Eu sunt acum Djinnul Albastru. Dac-aş fi în locul 


tău, mi-aş spune că am avut parte de o salvare 
norocoasă, aş pleca şi mi-aş trăi viaţa. 

— Eu nu sunt de acord. 

Layla ridică din umeri, indiferentă faţă de ceva 
atât de banal ca dezaprobarea Faustinei. 

— Hai s-o luăm logic, încercă Faustina. 

— Cum să nu, haide! 

— Ai promis faţă de Ayesha că o să-i preiei 
funcţia după ce-o să moară, corect? 

— A fost o promisiune solemnă, făcută în 
ultima conversaţie pe care-am avut-o, noi două. 

— Numai că eu am depus un jurământ 
înaintea ta şi am fost unsă de însăşi Ayesha. 
Personal, nu-mi amintesc asta. Dar mama 
întotdeauna mi-a spus că am depus un 
jurământ. 

— Ce mai face mama ta? 

— Îşi face griji. În legătură cu fratele meu, cu 
Dybbuk. 

— Bună idee. Să-şi facă griji în legătură cu el. 
Băiatul ăsta e o pacoste. Aşchia nu sare departe 
de trunchi. 

— Adică? 

— Aşa tată, aşa fiu. Layla zâmbi subţire. O să 
se termine cu lacrimi, ţine bine minte ce-ţi spun. 
O să-şi irosească puterile şi-apoi... 

Pocni din degete. 

— ...Puf! Uite-aşa. Focul care arde înăuntrul lui 
se va stinge. Ai văzut vreodată un djinn care să- 
şi fi pierdut toate puterile? 


— Nu. 

— E o privelişte tristă. Ca şi cum ai vedea un 
leu fără dinţi. Destul de jalnic. 

Faustina se aşeză pe un scaun vizavi de Layla. 

— Ne-am îndepărtat de la subiect, zise ea. 
Discutam despre cum m-a uns, ca Djinn 
Albastru, însăşi mama ta. Motiv pentru care ai 
fost invitată la ceremonie. S-au spus unele 
lucruri. Lucruri importante. S-a depus un 
jurământ. Eu l-am depus. Nu tu. Să înţeleg că-ţi 
aminteşti? 

— N-am probleme cu memoria. 

— Şi eşti aici... de când? 

— De douăzeci şi şase de zile. 

— În acest caz, nu eşti ceea ce pretinzi c-ai fi. 
Îţi lipsesc cinci zile ca să fii, într-adevăr, Djinnul 
Albastru. Putem să cădem de acord şi în 
această privinţă? 

— Nu pot să găsesc nicio fisură în logica ta, 
copilă. 

— Ai pe-aici vreun exemplar din Legile 
Bagdadului? 

— Desigur. Drept cine mă iei? Un fel de 
amatoare? 

— Doar drept o pretendentă. 

— Asta rămâne de văzut, sunt convinsă. 

— Am avut la dispoziţie ani de zile pentru 
studierea Legilor Bagdadului o  informă 
Faustina. Doisprezece ani, ca să fiu mai exactă. 
Cred că pot să spun, cu toată siguranţa, că ştiu 


legile şi de la coadă la cap. Multe dintre ele au 
mai multă logică aşa. Dacă-mi vei permite să 
citez secţiunea 459, sub-secţiunea 18, clauza 
14, paragraful 12, rândul şase: „Un jurământ 
solemn depus în faţa a doi alţi djinni martori şi 
sub pecetea ungerii va prevala întotdeauna 
asupra unei promisiuni solemne făcute în faţa 
unui djinn martor.” Poţi să te uiţi, dacă nu mă 
crezi. 

— O, te cred, zise Layla. Întrebarea este cine 
sunt cei doi djinni martori? 

— Mama mea. Şi cu tine. 

— Eu trebuie să fiu unul dintre martorii aflaţi 
contra mea, aşa-i? 

— Vrei să negi faptul c-ai fost acolo? o întrebă 
Faustina. 

— Şi dacă aş face-o? 

— Care ar fi logica dac-ai minţi? Dac-ai nega 
adevărul? Ai fost acolo atunci când am depus 
jurământul. Nu e aşa? 

— Logica ta e impecabilă. Mă recunosc 
învinsă. Pretenţiile tale sunt superioare. Deşi 
cineva s-ar putea întreba de ce vrei asta. Adică, 
să fii Djinnul Albastru. Eu cred că o fată de 
vârsta ta ar avea ceva mai bun de făcut cu viaţa 
ei. Cum ar fi să şi-o trăiască. 

Faustina nu luă în seamă remarca. Asta era 
treaba ei. 

— Ce vei face? o întrebă ea pe doamna Gaunt. 

— Voi face un vârtej. Să zbor acasă. 


— Cred că e de preferat să pleci cât mai 
curând posibil, nu-i aşa? zise Faustina. Din 
motive evidente. 

— De acord. Doamna Gaunt se ridică. E un 
băiat într-un dulap, undeva pe-aici. A fost 
victimă a unui diminuendo făcut de Iblis. Ai 
putea să te îngrijeşti de revenirea lui la o viaţă 
normală, atunci când vei fi suficient de 
puternică. Urma să fie însoţitorul meu aici. 

— Sigur. Nicio problemă, Faustina făcu un 
semn de încuviinţare. Fiica ta mi-a spus că, 
dacă vrei să contracarezi efectele Copacului 
Logicii, trebuie să aştepţi până ajungi afară din 
lravotum şi apoi să bei o cantitate mare de apă. 

— Mersi, îi răspunse doamna Gaunt. O să 
încerc. 

Ea şi cu Faustina îşi strânseră mâinile. 

— Succes, îi ură doamna Gaunt, după care ieşi 
din casa a cărei creaţie o terminase de curând. 


Layla îşi cumpără o cutie de şerveţele de 
hârtie şi o sticlă mare cu apă minerală dintr-o 
micuță cafenea din centrul oraşului Bagdad. 
Bău întreaga sticlă, după care vomită o 
substanţă cu aspect otrăvitor, având culoarea şi 
consistenţa uleiului. Numai că apa avu un efect 
miraculos asupra ei. Cu fiecare erupție de 
logos” - fiindcă despre aşa ceva era vorba, 


56 Formă superioară a gândirii umane, conform filosofiei materialiştilor 
antici. 


acesta fiind efectul Copacului Logicii - cu atât 
mai mult se refăcea vechea Layla, până când 
putu să se recunoască din nou pe ea însăşi. 
Imediat, i se făcu dor de soţul ei, de copiii ei şi 
de casă. Cu disperare. Aşteptă până când se 
întunecă, iar apoi se duse într-o parcare auto, 
unde se ocupă de crearea unui vârtej puternic. 
Câteva minute mai târziu, zbura pe cerul nopţii, 
în drumul de întoarcere spre New York. 

Drumul ei aerian o duse spre est, peste Marele 
Zid Chinezesc, peste Beijing şi peste Japonia, iar 
apoi peste Oceanul Pacific. Ceva timp, fu 
înlăcrimată de bucurie la gândul întoarcerii 
acasă. Care mamă nu e nerăbdătoare să ajungă 
din nou împreună cu familia ei? Sufletul îi era 
plin de bucurie şi de nerăbdare. Dar Layla cu 
greu s-ar fi putut aştepta ca una dintre cele trei 
dorinţe pe care propria ei fiică i le îndeplinise 
unui obscur poliţist din New York să fie pe cale 
să-i afecteze, în mod radical, planurile. 

— Vrei să ştii care îmi este cea de-a treia 
dorinţă? o întrebase polițistul pe Philippa. Îmi 
doresc ca nimeni din New York să nu mai poată 
să mănânce pâte de foie gras. Asta e ceea ce- 
mi doresc. Ca nimeni să nu mai poată să 
mănânce pâte de foie gras. 

Asta fusese ceea ce-şi dorise polițistul; şi tot 
asta fusese ceea ce făcuse Philippa să se 
întâmple. Ea nu prea avea cum să ştie că o 
intenţie atât de nobilă ar putea să aibă altfel de 


consecinţe. Consecințe dezastruoase. Fiindcă, 
aşa cum s-a spus deseori, sunt momente în care 
îndeplinirea dorințelor unei fiinţe omeneşti duce 
la rezultate nevăzute, nebănuite. Chiar şi a unei 
dorinţe exprimate cu bune intenţii. Aşa cum îi 
plăcea domnului Rakshasas să afirme, „să-ţi puli 
o dorinţă e ca şi cum ai aprinde un foc. Nu-i 
prea greu să presupui că fumul ar putea să facă 
pe altcineva să tuşească”. 

Şi, în acest caz anume, nu avea să existe fum 
fără un foc mare. 

Prin urmare, deoarece Philippa provocase 
dispariţia întregii rezerve de pâte de foie gras, 
importatorul american solicitase ca o altă tonă 
de pâte de foie gras să-i fie livrată de urgenţă 
din Franţa. 

Din această cauză, furnizorul francez din 
Perigord redirijase rezerva de pâte de foie gras 
dinspre clienţii săi mai săraci, mai îndepărtați, 
din locuri precum Guyana Franceză, spre New 
York. 

Apoi, din cauză că doctorul Pierre Chartreuse, 
din Guyana Franceză, nu-şi primise cutia de 
pâté de foie gras pe care o comandase pentru 
aniversarea zilei sale de naştere, îşi luase puşca 
şi împuşcase un porumbel pentru cină, aceasta 
fiind o altă delicatesă franţuzească. 

În continuare, din cauză că porumbelul fusese 
împuşcat, el nu mai mâncase fructele pe care le 
observase pe creanga din apropiere a unui 


copac. 

Apoi, din cauză că fructele nu fuseseră 
mâncate de porumbel, le mâncase un şoricel 
înfometat, care altfel ar fi murit de inaniţie. 

Şi, din cauză că şoricelul rămăsese în viaţă, 
fiindcă mâncase acele fructe, ulterior ronţăise 
un fir din interiorul unei rachete franceze, care 
fusese programată să lanseze un satelit în 
spaţiu. 

Mai departe, din cauză că firul din interiorul 
rachetei nu funcţionase, se produsese un 
scurtcircuit în cadrul sistemului de ghidare a 
rachetei. 

Şi-acum, din cauză că racheta aceea franceză 
nu funcţionase aşa cum trebuia, modulul de 
propulsie fusese azvârlit prea devreme şi 
aterizase în vulcanul Kilauea, din Hawaii, cel 
mai mare vulcan activ din lume. Combustibilul 
modulului aflat la o temperatură extrem de 
scăzută răci magma din interiorul vulcanului, 
provocând apariţia unei cruste la suprafaţă, 
ceea ce produse efectul de oală sub presiune, 
presiunea aceasta neputând să se descarce 
decât atunci când avea să se atingă nivelul de 
explozie. În acelaşi timp, o masivă surpare a 
platoului vulcanic de sub apă dublă mărimea 
camerei de magmă. Toate acestea generară o 
problemă de mari dimensiuni pentru Layla 
Gaunt. 

Deoarece ruta spre casă a vârtejului ei o 


ducea exact pe deasupra craterului vulcanului 
Kilauea, la o înălţime de peste 1500 de metri, 
tocmai când acesta se pregătea să izbucnească 
în cea mai mare erupție de când insula Krakatoa 
a explodat, în 1883. 

Aoleu. 


Capitolul 23 
Tableta de comandă 


Nimrod aruncă o privire stânjenită spre Marco 
Polo, apoi spre ceasul de la mână. Spera să 
provoace dispariția bătrânului explorator 
venețian luând o cârpă şi ştergând pătratul 
magic chinezesc care-i dăduse fiinţă; totuşi, 
Marco Polo nu dădu niciun semn că ar înţelege 
această puternică aluzie, iar sora Cristina era 
evident că urma să se întoarcă dintr-o clipă în 
alta din călătoria sa către parter şi înapoi. Finlay 
deja stătea, îngrijorat, în pragul uşii, cu ochii la 
pândă pe lunga scară care ducea spre 
relicvariul Bazilicii San Marco. 

Fiind un gentleman englez, Nimrod avusese 
întotdeauna oroare de bădărănie şi de proastă 
creştere, numai că nu găsea o altă cale de ao 
scoate la capăt. Avea să fie nevoit să ia taurul 
de coarne şi să-i atragă atenţia, cu îndrăzneală, 
lui Marco Polo, că trebuie să plece; mai mult sau 
mai puţin. 

— Hm, făcu el, frecându-şi mâinile şi, în 


acelaşi timp, atingând cu piciorul cufărul gol din 
aramă care adăpostise osemintele lui Marco 
Polo, cu înţeles. Ei bine, sunt convins că vrem 
cu toţii să-i mulţumim marelui Marco Polo 
pentru faptul c-a venit să stea de vorbă astăzi 
cu noi. Nu-i aşa, copii? Philippa îşi întipări pe 
faţă un rânjet ca un rictus. 

— Aăâă, da, zise ea. 

— Vă mulţumim, domnule, declară 
John/Finlay. Povestea dumneavoastră despre 
Yen Yu şi Dong Xi a fost foarte interesantă. 

— Nu-i aşa? aprobă Nimrod. Dar nu trebuie să- 
| mai reținem, corect? Sunt convins că are o mie 
de alte lucruri de făcut în clipa asta. Zâmbi 
nerăbdător spre Marco Polo. După o pauză 
destul de lungă, adăugă: Aşadar, haideţi să-i 
exprimăm mulţumirile noastre şi să ne luăm 
rămas-bun, în felul obişnuit. 

Nimrod începu să aplaude; şi, fără prea mult 
entuziasm, Philippa şi Finlay/John îi urmară 
exemplul. 

Urmă o altă pauză îndelungată, în timpul 
căreia Marco Polo rămase aşezat ferm pe 
scaunul de la biroul ocupat de sora Cristina. 

— Mesajul a fost transmis, zise Nimrod, cu un 
aer de încheiere, care spera să fie contagios. 
Complet. Absolut. În totalitate. Mai mult sau mai 
puţin. 

— Poate că nu m-am făcut suficient de bine 
înţeles, rosti Marco, pe un ton nedefinit. Sunt 


ceva mai mult decât un mesager. Eu trebuie să 
vă ajut la distrugerea diavolilor războinici. Nu 
pot să vă părăsesc până când nu dispar ei. Nu 
acum. 

Nimrod zâmbi, stânjenit. 

— Sora Cristina e pe drum, anunţă Finlay. O şi 
văd urcând scara. Ce-o să-i spunem despre el? 

— Aăă... zise Nimrod. 

— Folosiţi-vă puterile, insistă Finlay. ŞI 
scoateţi-ne de aici. Sau transformaţi-o pe 
bătrâna cucuvea în... habar n-am, într-o 
cucuvea sau în altceva. Dar faceţi ceva! 

— La ce te gândeşti? îşi întrebă Philippa 
unchiul. 

Deja putea să audă sunetul paşilor, urcând 
încetişor pe scară, afară. 

— Mă gândesc că sora Cristina e pe cale să 
descopere faptul că pe lume există ceva mai 
multe decât ar fi bănuit vreodată, zise Nimrod. 
Dacă poate să urce scara asta, sunt de părere 
că sigur poate să suporte şocul celor ce-i vom 
spune, nu crezi? 

Sora Cristina îşi făcu apariţia, părând că şi-a 
pierdut doar în mică parte suflarea, în uşa 
relicvariului. Spre surprinderea lui Finlay/John şi 
a Philippei, ţinea în mâini un pachet frumos 
ambalat. Şi Philippa ghici că Nimrod aranjase, 
cu bunăvoință, ca un pachet pentru sora 
Cristina să apară jos, astfel încât călătoria 
bătrânei să nu pară o crudă înşelătorie. 


— la priviţi, rosti ea, bucuroasă. 

— Uau, exclamă Philippa. 

Întâlni privirea unchiului ei, iar el îi răspunse 
cu un semn din cap, tăcut. 

— Mă întreb ce poate să fie, continuă sora 
Cristina, fără să fi observat deocamdată silueta 
lui Marco Polo, aşezat pe scaunul ei. N-am mai 
primit un pachet care să arate atât de frumos 
de când eram copilă. Desfăcu repede pachetul, 
scoțând la iveală o cutie scumpă de ciocolată 
venețiană. Şi abia atunci îl zări pe Marco Polo. 
O, mă scuzaţi! Nu ştiam că mai era cineva cu 
dumneavoastră. 

Marco Polo se ridică, politicos, şi se înclină. 

— Soră Cristina, rosti Nimrod, liniştit. Cutia cu 
oase s-a dovedit că-l conţinea pe omul acesta, 
de-aici. Cumva, s-au reasamblat singure, atunci 
când le-am întins pe podea. 

Spusese toate acestea ca şi cum ar fi fost cel 
mai firesc lucru din lume ca un faimos personaj 
istoric să se întoarcă din morţi. 

— Doar nu vreţi să-mi spuneţi că e cu 
adevărat binecuvântatul Sfânt Marcu, zise sora 
Cristina. 

— Nu, nu. E Marco Polo. 

Marco Polo se înclină din nou, cu mare 
curtoazie. 

— Vreţi să spuneţi că e acel Marco Polo? Cel 
care s-a dus în China? 

Nimrod îi confirmă că despre el era vorba. 


— Of, Doamne! Ce minunat. Doriţi o ciocolată, 
domnule? 

— Da, vă rog, acceptă Marco. 

Sora Cristina deschise cutia şi-i oferi lui Marco 
o serie de mici batoane din ciocolată cu lapte, 
înfăşurate în foiţă aurită. 

— Sunt o mare admiratoare a cărții 
dumneavoastră, declară ea. Şi a filmului pe care 
l-au făcut despre viaţa dumneavoastră. 

Marco zâmbi politicos, deşi, fireşte, nu văzuse 
în viaţa lui un film. Luă o ciocolată, o privi 
pentru o clipă, după care o ridică, arătându-le-o 
lui Nimrod şi copiilor. 

— O tabletă din aur, zise el. Madonna”, măcar 
dacă asta ar fi fost aceea, ei? Apoi, despachetă 
ciocolata şi şi-o aruncă în gură. Quando si viene 
al dunque” ...lucrurile ar fi fost mult mai simple 
pentru noi. 

Sora Cristina le oferi tuturor, pe rând, 
ciocolată. Fiecare luă câte una. Finlay şi John 
înfulecară două ciocolate, una după alta. 

— Trebuie să spun, zise sora Cristina, că a fost 
o zi cât se poate de deosebită. Nu te întâlneşti 
în fiecare zi cu Marco Polo. 

Copiii încuviinţară. Părea ceva de la sine 
înţeles. 

— Şi pentru mine, zise Marco Polo. Nu te ridici 
din morti în fiecare zi. 


57 Sfântă Fecioară (în limba italiană). 
58 Când ajungi la „dacă” (idem). 


— Nu, într-adevăr, îl aprobă sora Cristina. E 
ceva destul de încurajator, serios. Pentru cineva 
de vârsta mea. La urma urmei, dacă sunteţi 
acum aici, înseamnă că trebuie să existe ceva 
după viaţa aceasta. Mai vreţi o ciocolată? 

— Si, per favore”, îi răspunse Marco. Sunt 
foarte bune. Nu atât de bune ca îngheţata, 
totuşi. Aţi gustat vreodată aşa ceva? Am adus 
cu mine reţeta din China. Îşi sărută vârfurile 
degetelor. Îngheţata e squisito... delicioasă. 

— O, da, fu de acord sora Cristina. Îmi place şi 
îngheţata. 

— E ceva care mă deranjează, interveni John. 
Se întoarse spre Nimrod. Ai zis, mi se pare, că 
Marco a murit acum vreo şapte sute de ani. 

— Aşa e, confirmă Nimrod. A murit în anul 
1324. Nu-i aşa, domnule? 

— Da. De ce mă întrebaţi? 

Finlay/John părea în continuare deranjat. 

— Ei bine, e vorba despre un lucru pe care l- 
aţi spus adineauri, continuă John. Acum i se 
adresa lui Marco Polo. Despre faptul că e o zi 
deosebită. Şi despre altceva, de mai devreme. 
Despre cum aţi fost chemat dintr-un somn de 
două sute de ani. Aţi vrut să spuneţi, sunt 
convins, că aţi dormit timp de şapte sute de ani. 

— Nu, nu, îl contrazise Marco, servindu-se cu 
un alt baton de ciocolată. Am mai fost o dată 
chemat din moarte. În 1820, cred. Şi chiar în 


5° Da, vă rog (în limba italiană). 


încăperea aceasta. l-am spus povestea mea 
unui tânăr preot. Dar atunci nu exista nicio 
ameninţare din partea diavolilor războinici, aşa 
că am stat doar cât timp mi-a trebuit să spun 
povestea, după care m-am întors în cutia mea 
de colo. 

— l-aţi povestit şi partea cu tableta de 
comandă din aur? se interesă Nimrod. ŞI la ce 
foloseşte? Şi despre cum aţi scăpat-o în canal şi 
aţi pierdut-o pentru totdeauna? 

— O, da. 

— Doar din simplă curiozitate, zise Finlay, 
atunci când aţi spus că tableta aceea din aur le 
porunceşte supunere tuturor, la ce fel de 
supunere vă refereaţi? 

— Giuererei di averlo“. Îşi plesni o palmă de 
cealaltă, de parcă ar fi rostit un jurământ. 
Nimeni nu se poate împotrivi puterii sale, nici 
dac-ar vrea. Acelui gen de putere. Putere 
supranaturală. Omul care-a găsit-o ar putea să 
facă aproape orice cu tableta din aur. Să se 
ridice în absolut toate privinţele, indiferent de 
meritele sale. 

— Dar preotul acela, încercă Nimrod, vă mai 
amintiţi cum se numea? 

Marco Polo scutură din cap. 

— Nu. Dar era un tip extrem de încântător. Am 
stat de vorbă mult timp. 

— Cum arăta? se interesă Nimrod. 


© Aş fi jurat că o am (în limba italiană). 


Marco făcu o strâmbătură tipic italienească şi 
ridică din umeri, în timp ce încerca să se 
gândească la o descriere. 

— Ca un preot, răspunse el, vag. 

— Omul acesta a fost? 

Sora Cristina ţinea deschisă o carte pe care o 
luase dintr-un raft. În carte, era ilustraţia 
chipului unui preot. 

Marco privi cartea şi încuviinţă. 

— Cred că da, zise el. 

Nimrod privi şi el ilustraţia. 

— Cardinalul Daniele Marrone, zise el, citind 
legenda de sub imagine. 

— Dar nu era cardinal atunci când l-am 
cunoscut, preciză Marco. 

— În cazul acesta, vechea poveste ar putea să 
fie, de fapt, adevărată, îşi dădu cu părerea sora 
Cristina. 

— Care veche poveste? 

Sora Cristina ezită. 

— Îmi pare rău, dar nu, rosti ea, scuturând din 
cap. Nu e o poveste lungă, dar nu pot s-o spun 
aici. Nu în lăcaşul Sfântului Marcu. Nu mi se 
pare potrivit să vă povestesc aici despre 
cardinalul Marrone. Se gândi o clipă, apoi vorbi 
din nou: Să ne întâlnim în camera douăzeci şi 
trei, de la Academie, peste o oră. 


Galeria Academiei, aflată de partea cealaltă a 
Marelui Canal, deţine cea mai mare colecţie de 


artă venețiană din lume. lar camera douăzeci şi 
trei a galeriei conţine o expoziţie de tablouri 
înfăţişând bărbaţi cu favoriţi care au jucat un rol 
important în istoria venețiană. Sunt acolo 
portrete ale câtorva sumbri duci venețieni, 
cărora li se spunea „Dogi”, ale astronomului 
Galileo, ale compozitorilor Vivaldi şi Monteverdi, 
ale celebrului scriitor de jurnale şi libertin 
Casanova, ale împăratului Napoleon, ale 
poetului lord Byron şi ale multor altora, despre 
care Philippa, John şi Finlay nu auziseră 
niciodată. Printre acestea, era şi un portret al 
cardinalului Daniele Marrone, pictat în anul 
1820. Şi exact în faţa acestui tablou o găsiră pe 
sora Cristina, aşteptându-i. 

Ea le arătă spre bărbatul din tablou, care 
purta sutana roşie de cardinal al Bisericii 
romano-catolice. Bărbatul stătea în picioare, 
într-o bibliotecă lambrisată cu lemn de stejar, 
citind dintr-o carte voluminoasă, de care atârna 
un semn de carte albastru, din mătase, iar la 
capătul acestui semn de carte se afla o medalie 
din aur. Bărbatul era înalt, cu părul deschis la 
culoare, dar pe cale să chelească, iar în bărbie 
avea o crestătură adâncă. 

— Acest portret al cardinalului Marrone a fost 
realizat de marele pictor italian Niccolò Polo! le 
6 persoană fictivă, Niccolò (sau Nicolò) Polo fiind numele tatălui lui 
Marco Polo. E posibilă o referire la pictorul francez Nicolas Poussin 


(traducere exactă în franceză a numelui Niccolò Polo), care a trăit în 
secolul al XVII-lea, dar arta lui a exercitat o puternică influenţă asupra 


explică ea. Dar, înainte de a deveni cardinal, 
părintele Marrone, cum i se spunea pe atunci, a 
fost unul dintre predecesorii mei, ca Păstrător al 
relicvariului bazilicii Sfântului Marcu. Nu mă 
simt în largul meu să vorbesc deschis despre el 
într-un loc pentru care a făcut atât de multe. 
Dar, vorbind deschis, trebuie să spun că nu era 
cine ştie ce, ca preot. Era prea interesat să se 
distreze, ca să mai fie preocupat cât de puţin şi 
de aspectele spirituale. 

Părintele era un bun prieten de-al lordului 
Byron, un bărbat descris odinioară ca fiind 
„nebun, rău şi primejdios să-l cunoşti. Mai ales 
pentru un preot, era primejdios să-l cunoşti. Cei 
doi se duceau să bea, iar apoi se azvârleau în 
Marele Canal, să vadă care dintre ei izbuteşte 
să-l traverseze primul înot. Ca şi lordul Byron, 
părintele Marrone era un înotător excepţional. 
Se spunea că era capabil să-şi ţină respiraţia 
timp de patru minute şi că adesea se ducea să 
înoate noaptea. 

Era clar pentru toată lumea că drumul 
părintelui Marrone în cadrul Bisericii nu ducea 
nicăieri. Şi totuşi, în 1816, a plecat într-o 
călătorie la Roma şi, curând după aceea, a fost 
înaintat episcop. Nimeni nu putea să-şi dea 
seama pentru ce. Şi nici nu s-a oprit acolo din 


pictorilor din secolul al XIX-lea. în plus, printre protectorii lui Poussin s- 
au numărat şi câţiva înalţi prelați, precum cardinalii Richelieu, Omodei 
şi Barberino. 


ascensiune. Foarte curând, a devenit 
arhiepiscop, iar apoi, cardinal. Se spunea că ar 
fi putut să ajungă chiar papă, dar că ar fi 
refuzat, fiindcă era prea leneş. În acelaşi timp, a 
ajuns foarte bogat. Restaurarea din 1820 a 
Bazilicii Sfântului Marcu a fost finanțată de 
cardinalul Marrone. Dar, încă o dată, nimeni nu 
putea să-şi dea seama de unde îi provenea 
averea şi, până în ziua de azi, acesta rămâne un 
mare mister al Veneţiei. 

Unii au crezut că a găsit vreo sursă ascunsă 
de bogăție prin relicvariu, continuă sora 
Cristina. Dar nu s-a descoperit niciodată că ar fi 
lipsit ceva şi nimic n-a fost vreodată dovedit. Se 
întoarse spre Marco Polo. Mă gândeam că, dacă 
părintele Marrone este cel căruia i-aţi spus 
pentru prima dată povestea, atunci poate că 
părintele Marrone este cel care a descoperit 
tableta din aur pe care aţi pierdut-o. 

— Desigur, zise John. Aşa ceva ar fi însemnat 
un fleac pentru oricine era capabil să-şi ţină 
respiraţia timp de patru minute. 

— l-aţi spus locul din canal în care aţi pierdut- 
o? întrebă Finlay. 

— Ma certo, îi răspunse Marco, desigur. La 
urma urmei, era preot. Nu există secrete faţă de 
un preot. 

— Faptul că părintele se afla în posesia 
tabletei de comandă din aur ar putea să explice 
rapida lui avansare în ierarhia bisericii? se 


interesă Nimrod. 

— Ar putea, încuviinţă Marco Polo. Nu există 
limite ale influenţei pe care tableta de aur poate 
să i-o dăruiască unui om. Eu însumi aş fi putut 
să ajung doge al Veneţiei, dac-aş fi vrut. După 
părerea mea, cele cinci tablete din aur ar putea 
să constituie unul dintre motivele pentru care 
marele Kublai Han a fost marele Kublai Han. 
Puterea lui a părut întotdeauna puţin cam 
nepământească. 

— Întrebarea este, zise Nimrod, dacă ar fi 
avut-o, ce-ar fi făcut părintele Marrone cu 
tableta din aur? 

— Răspunsul la această întrebare ar putea să 
fie aici, interveni sora Cristina. 

Îi conduse până lângă următorul tablou, care 
înfăţişa palatul ducilor venețieni. În faţa 
palatului, care avea culoarea aurie a soarelui 
Veneţiei, se aflau patru ţărani, părând să 
examineze una dintre pietrele de temelie ale 
acestuia, pe care era scrisă o ecuaţie 
matematică aparent fără sens: 

XI+1=X 

— Tabloul acesta este de Riccardo 
Furbogigione, zise sora Cristina. Şi se presupune 
că ar fi Palatul Dogilor, de aici, din Veneţia. Aşa- 
numitul palat de aur. Se spune că n-ar fi un 
tablou prea bun. Unii l-au considerat chiar 
plictisitor. Oricum, tabloul a fost comandat de 
cardinalul Marrone. Şi aici, în Veneţia, s-a spus 


întotdeauna că ascunde un mare secret. 
Secretul cardinalului Marrone. Cu certitudine, nu 
prea e caracterizat de acuratețe. Artistul s-a 
folosit de razele soarelui reflectate de apele 
canalului, astfel încât palatul să pară mai auriu 
decât este în realitate. De asemenea, palatul nu 
are pietre de temelie precum e cea din tablou. 
Sau orice care să semene cu acea inscripţie, 
oriunde în clădire. 

— Dacă ar fi numerale romane, atunci nici 
ecuaţia n-ar avea vreun sens, constată Philippa. 
Unsprezece plus unu egal doisprezece, nu zece. 

— Exact aşa, murmură Nimrod. Fascinant. 

— Isteţe piedici, şopti Finlay. 

— Nuanţa aurie a palatului, încercă Nimrod, ar 
putea să pară, de asemenea, că vrea să ne 
spună ceva. 

— Aurul, zise Philippa. Poate că tableta din aur 
e ascunsă undeva pe-acolo. 

— Mai e şi un şir de numere aproape ilizibile, 
întinzându-se în josul tabloului, anunţă sora 
Cristina. Dar nimeni nu ştie nici despre acestea 
ce-ar putea să însemne. 

— N-ar putea să fie un cod? întrebă John. 

— E cât se poate de sigur că e ceea ce e, 
confirmă sora Cristina. Mulţi învăţaţi au încercat 
să-l dezlege. Dar nimeni n-a izbutit. Se pare că 
secretul cardinalului Marrone a murit odată cu 
el. 

Mai Stătură o vreme să privească fix tabloul. 


Apoi, Nimrod se întoarse la portretul cardinalului 
Marrone. Ceilalţi îl urmară. 

— Semnul de carte din Biblia cardinalului, 
începu Finlay. Se apropie de tablou atât cât îi 
permiteau dispozitivele de siguranță ale 
muzeului şi cercetă cu mai multă atenție 
semnul de carte. Scrie ceva pe el! 

— Poți să citeşti ceea ce scrie, băiete? îl 
întrebă Nimrod. 

Finlay îşi încordă privirea şi-şi împinse capul şi 
mai aproape, astfel încât aproape că atingea 
pânza cu nasul. 

— Scrie: Aurum... dii... tango. 

— Aurum dii tango, repetă Nimrod. E în latină. 
Înseamnă „ating aurul zeilor”, traduse el. 

— Cred că pentru asta merită să înveţi latina, 
comentă John. Cred că asta rezolvă problema. 
Bătrânul Dan Marrone a avut, sigur, tableta din 
aur. Şi a vrut să se ştie că a avut-o. 


Părăsind-o pe sora Cristina, luară un taxi 
acvatic până la hotel. Nimrod mai găsi o cameră 
şi pentru Marco Polo, după care se întoarse, 
alături de copii, în apartamentul lor de la ultimul 
etaj, unde aceştia tocmai terminaseră să-i 
povestească lui  Groanin tot ceea ce 
descoperiseră. 

— E de o importanţă vitală să dezlegăm 
misterul din tabloul acela şi să găsim tableta de 
comandă aurie, preciză Nimrod. E clar că nu se 


poate amâna. Dar mi se pare la fel de important 
să ajungem în China cât mai repede cu putinţă 
şi să găsim locul pe care l-a descris Faustina. 

— Nu înţeleg, se împotrivi Finlay. De ce ar fi 
importante oricare dintre astea? 

— Sunt de aceeaşi părere cu Finlay, zise John. 
Tot ceea ce-mi doresc eu acum este să mă 
întorc la New York şi să aştept să se întoarcă 
mami. 

Nimrod le povesti băieţilor despre ceea ce 
descoperise, împreună cu Philippa, în Cartea de 
jad, precum şi ce legătură avea cu ceea ce le 
spusese Marco Polo. 

— Avertismentele trecutului n-ar trebui să fie 
ignorate niciodată, încheie el. S-a întâmplat 
ceva grav în lumea spiritelor. Acei diavoli 
războinici sunt în spatele a ceea ce s-a 
întâmplat, asta-i clar. Noi trebuie să aflăm şi de 
ce. 

— Dar, dacă e vorba despre lumea spirituală, 
de ce ar fi important pentru noi? insistă Finlay. 
Adică, spiritele sunt moarte, corect? Ce-ar putea 
să fie mai rău, pentru ele, decât atât? 

— Ar putea fi ceva mult mai rău, îl contrazise 
Nimrod. Şi pentru noi, de asemenea. Lumea 
spiritelor poate să influenţeze lumea fizică, în 
moduri pe care n-ai putea să le bănuieşti. Nu i 
se spune degeaba lumea cealaltă. Gândeşte-te 
la ea ca şi cum ar fi o monedă. Nu poţi să ai 
cap, fără să ai şi pajură. lată de ce trebuie să 


mergem în China. 

— În China? vocea lui Groanin nu suna deloc 
încântată. 

— În China, repetă Nimrod. Dar va trebui să 
ne împărţim efectivul. Groanin, Finlay, John şi cu 
mine vom pleca în China. Dacă am presupus 
corect, înseamnă că diavolii războinici şi 
războinicii din teracotă sunt unul şi acelaşi 
lucru. Cred că unul dintre războinicii din 
teracotă trebuie să fie cel pe care l-a văzut John 
în Met şi care l-a absorbit pe domnul Rakshasas. 

— Aceiaşi războinici din teracotă despre care 
ne-a spus Marco Polo, în povestea lui Yen Yu şi a 
împăratului Qin, corect? zise Finlay. 

— Am impresia că a descoperit cineva vechiul 
secret al războinicilor din teracotă şi acum îl 
foloseşte în favoarea lui sau a ei, afirmă Nimrod. 

— Şi cu mine cum rămâne? vru să ştie 
Philippa. 

— Philippa? Vreau ca tu să rămâi aici, în 
Veneţia, cu Marco Polo, să vedeţi dacă puteţi să 
rezolvati misterul acelui tablou. E de o 
importanţă vitală să găsiţi tableta de comandă 
din aur. Ar trebui să-i fac rost lui Marco de un 
paşaport, pentru eventualitatea că va trebui să 
plecaţi undeva, în căutare. 

— Nu e puţin cam riscant? întrebă Philippa. 
Adică, să vă duceţi în China fără tableta de 
comandă din aur? 

— Posibil, recunoscu Nimrod. Dar e ceva 


necesar, cred eu. O să cercetăm terenul, ca să 
zic aşa. Să adunăm informaţii. 

— Grozav, comentă Finlay. Întotdeauna mi-am 
dorit să merg în China. Acolo, se zice că jocurile 
de noroc sunt formidabile. 

_ — Detest China, interveni Groanin, întunecat. 
Aia din China obişnuiesc să mănânce câini. 

— Groanin, oftă Nimrod. N-ai mai fost 
niciodată în China. 

Groanin îi adresă lui Nimrod o privire 
imploratoare. 

— N-aş putea să rămân aici, cu domnişoara 
Philippa, domnule? întrebă el. Nu cred că ideea 
de China s-ar potrivi cu stomacul meu. E destul 
de rău că sunt în Italia. Cu tot uleiul ăsta de 
măsline şi cu usturoiul. Pun usturoi până şi pe 
pâinea lor cu unt, pentru numele lui Dumnezeu! 
Aş putea s-o ajut pe Philippa să rezolve enigma 
din tablou. Sunt bun la enigme, chiar sunt. Ştiţi 
că sunt. Nimeni nu e în stare să rezolve 
enigmele din Daily Telegraph mai repede decât 
mine, asta-i ceva de necontestat. 

— Îmi pare rău, Groanin, dar nu se poate, 
replică Nimrod. După lupta aia a ta cu îngerul, e 
clar că ne vei fi mai folositor în calitate de gardă 
de corp. Am putea să avem nevoie de puterea 
din braţul tău special, dacă va fi vorba să 
ajungem la o luptă cu acei diavoli războinici. 

Groanin gemu cu putere. 

— Mă temeam eu de asta. N-or să treacă nici 


cinci minute până să apară lătrătorii în meniu. 
Pot să-i văd deja cum vin. Ţineţi minte cuvintele 
mele! 

— O, domnule Groanin, nu se mai hrănesc cu 
câini în China, zise Philippa. E doar o poveste de 
speriat copiii. 

— Nu se mai hrănesc? se miră Groanin. Aşa să 
fie? Tăcu preţ de câteva clipe, apoi aprobă. Ei 
bine, atunci presupun c-o să fie bine. Numai că 
mie îmi plac câinii. Am avut un câine. Pe 
vremea când eram flăcău. 

— Ce mică e lumea, comentă John. 


Capitolul 24 
Albina și albatrosul 


De îndată ce Layla Gaunt plecă din 
Fallingwater, casa ei din lravotum, Faustina îşi 
începu pregătirile pentru propria ei plecare. Nu- 
şi dorea ca spiritul ei să petreacă în acel loc 
straniu niciun minut mai mult decât ar fi fost 
absolut necesar, de teamă să nu i se întâmple 
ceva neplăcut, cum, în mod evident, se 
întâmplase deja cu Layla. 

Planul Faustinei era să-şi găsească un pat 
drăguţ şi confortabil, să se întindă pe el, iar apoi 
să-şi lase trupul să absoarbă atmosfera din 
lravotum atât cât era necesar ca să devină 
Djinn Albastru, în timp ce-şi ducea spiritul 
altundeva, pentru treizeci de zile. Dar unde 


avea ea să se ducă? Nu se punea câtuşi de 
puţin problema să nu ia în stăpânire o altă fiinţă 
vie în acest interval de timp, fiindcă altfel n-ar 
mai fi fost capabilă să-şi între din nou în timp. ŞI 
ce formă urma să adopte? 

Experienţa o învățase pe Faustina că trebuie 
să fie precaută atunci când e să împrumute un 
trup omenesc. Faptul că se aflase înăuntrul 
prim-ministrului britanic dusese la rezultate 
catastrofale, pe care n-ar mai fi vrut să le vadă 
vreodată repetate. Dar, dacă nu a unei fiinţe 
omeneşti, atunci forma cărei creaturi avea s-o 
preia? De când sosise în Irak, văzuse tot felul de 
dovezi în sprijinul faptului că ţara era acum 
riscantă pentru oricare formă de viaţă, nu doar 
pentru oameni. Singurele vietăţi pe care le 
văzuse Faustina şi care păreau să prospere erau 
scorpionii, numai că Faustina avea o oroare 
instinctivă față de aceste creaturi, mai 
otrăvitoare în cazul djinnilor decât al oamenilor 
de rând. Aşa că varianta aceasta cădea, ca de 
altfel, din aceleaşi motive, şi cea a păianjenilor 
de orice fel. Nu suporta nici şerpii. Ce-i 
rămânea, atunci? Problema era destul de 
îngrijorătoare, aşa că ajunse la concluzia că ar 
fi, probabil, cel mai bine dacă şi-ar lăsa intuiţia 
să aleagă în locul ei. Ceea ce este doarun alt fel 
de a spune că lăsase norocul să hotărască, iar 
aceasta era, desigur, o alegere foarte specifică 
unui djinn. 


Se întinse pe patul mare al Laylei şi închise 
ochii. După un minut sau două de concentrare, 
îşi făcu spiritul să se ridice liber din trup şi să se 
înalte în atmosferă, prin tavanul din beton al 
casei  Fallingwater, până când ajunse la 
acoperişul aproape invizibil al imensei lumi 
subterane reprezentate de  lravotum. Apoi, 
drept în sus, cale de mii de metri, prin straturi 
dense de roci şi pături mişcătoare de şisturi şi 
de nisip, până când se pomeni zburând din nou 
liberă, în lumina şi răcoarea dimineţii timpurii 
din Babilon. 

O vreme, Faustina pluti pe-acolo, bucurându- 
se de adierea liberă a vântului, după acea 
ţintuire de pământ, întunecoasă şi dătătoare de 
claustrofobie. Dar, în tot acest timp, îşi căuta o 
gazdă vie, potrivită. Într-o rapidă succesiune, 
respinse o pisicuţă, un ţap, un lăcar de mlaştină 
şi un bărbat cu turban negru. Până la urmă, 
alese să fie o albină. Albinele erau creaturi 
muncitoare şi inofensive. Pe lângă asta, 
Faustinei îi plăcea foarte mult mierea. Numai că 
era o alegere care urma să aibă efecte 
nebănuite şi de durată, ca rezultat al faptului că 
luase înfăţişarea unei albine când încă mai avea 
în lobii urechilor o rămăşiţă de venin de albină. 

De acum încolo, toată viaţa ei, Faustina avea 
să zumzăie ori de câte ori se simţea fericită. 

x 


În acest timp, Layla Gaunt abia aştepta să-şi 


revadă familia şi se bucura de călătoria ei spre 
casă, cu vârtejul. Ca de obicei, îşi pusese la 
punct mijlocul de transport atmosferic, adică îşi 
prevăzuse partea interioară a vârtejului cu 
confortul şi eleganța mobilierului din piele şi a 
covoarelor dintr-un mic, dar extrem de costisitor 
avion particular cu reacţie. Dar, fiind un djinn 
puternic şi cu experienţă, ea nu avea nevoie să 
acorde mai mult decât o atenţie minimă 
traseului real de zbor al vârtejului. Ideea unui 
pilot automat, prin care un computer dirijează 
zborul unei aeronave convenţionale, le era de 
asemenea cunoscută djinnilor, cu excepţia 
faptului că ei numeau un astfel de dispozitiv 
idee fixe, în franceză. În mintea unui djinn care 
pilotează un vârtej, această idee fixe există ca 
un gând independent sau ca „o idee fixă”, iar 
modul ei de operare este mult mai simplu de 
explicat, atunci când e privit din punctul de 
vedere al alcătuirii creierului unui djinn, fiindcă 
un djinn matur poate să se gândească la cel 
puţin două lucruri în acelaşi timp. În cazul în 
care condiţiile meteorologice sunt favorabile, un 
djinn poate să piloteze un vârtej şi, în acelaşi 
timp, să urmărească un film, să citească un ziar 
sau chiar să tragă un pui de somn. 

Înainte de a părăsi Bagdadul, Layla îşi dăduse 
osteneala să verifice buletinul meteo şi aflase 
că, deasupra Oceanului Pacific, condiţiile de 
zbor erau aproape perfecte. Stratul de nori era 


la nivelul minim, vântul adia uşor şi, chiar şi la 
altitudinile mai joase, vizibilitatea era excelentă. 
Cuibărită în confortul propriului ei vârtej 
particular, Layla gonea pe ceruri precum o zeiţă 
Nut a zilelor noastre, aceasta, după cum oricine 
ştie, fiind, la vechii egipteni, zeiţa Cerului. (Ea 
este, de asemenea, improbabila, dar adevărata 
origine a vechii zicale a djinnilor, despre cum nu 
trebuie să zbori cu un vârtej pe vreme rea: 
„Trebuie să fii nebun“ ca să zbori cu aşa 
ceva”.). 

Layla urmărea cu un ochi un film, iar cu 
celălalt citea o revistă lucioasă, având şi o idee 
fixe înmugurită pe undeva, prin adâncurile 
minţii. Nu i-ar fi trecut prin gând, nici ei, nici 
altcuiva, să ocolească spaţiul aerian din jurul 
vulcanului Kilauea. Nu existaseră înştiinţări 
despre vreo recentă activitate a acestuia, ceea 
ce însemna că vulcanologii care lucrau pe buza 
craterului celui mai mare vulcan din lume erau 
pe cale să aibă parte de surpriza vieților lor. 

Într-adevăr, s-a dovedit a fi şi ultima surpriză a 
vieților lor. 

În interiorul imensului crater al uriaşului 
Kilauea, presiunea ajunse la punctul de 
detenţie. Altfel spus, se atinseră cotele 
explozive de presiune, ceea ce produse o 
erupție cu un efect spectaculos. Prima explozie 


“2 În original, joc de cuvinte intraductibil, cuvântul nut însemnând, 
printre altele, nebun, iresponsabil. 


azvârli în atmosferă vreo patru kilometri cubi de 
cenuşă şi de pietre, la mii de metri înălţime, 
fiind urmați de un nor arzând de gaze 
supraîncălzite, ceea ce vulcanologii cunosc sub 
numele de erupție piroclastică. 

Se ştie că djinnii sunt făcuţi din foc, fiind 
extrem de rezistenți la căldură. Dar una e 
căldura obişnuită şi alta e cea provenită dintr-o 
erupție piroclastică, a cărei temperatură poate 
să treacă de opt sute de grade Celsius. Mai mult 
decât atât, termeni ca „nor” sau „erupţie” abia 
dacă pot descrie viteza cu care se deplasează 
gazele fierbinţi ale unei erupții piroclastice. O 
viteză mai mare de 240 de kilometri pe oră nu e 
ceva neobişnuit. Şi tocmai această erupție 
piroclastică fu cea care-i incinera trupul Laylei 
Gaunt. Arzându-l până ajunse ca o rondea de 
cartof prăjit. Cu totul. 

Oricine, în afară de un djinn, ax fi fost ucis. 
Cum a fost cazul acelor sărmani vulcanologi. ŞI, 
într-un fel, Layla Gaunt chiar fu ucisă, fiindcă 
trupul cu care se obişnuiseră copiii şi soţul ei 
era acum complet carbonizat, redus la un pumn 
de cenuşă zburătoare în mai puţin de o 
secundă. Cu toate acestea, spiritul ei 
supravieţui. In clipa în care vulcanul erupsese, 
acea idee fixe a Laylei preluase controlul ca un 
scaun de catapultare dintr-un avion militar cu 
reacţie,  azvâărlindu-i spiritul în înălţimi, în 
relativa siguranţă a stratosferei. Să fi reacţionat 


o secundă mai tărziu, şi spiritul i-ar fi fost 
mistuit la fel ca şi trupul. O erupție piroclastică 
era capabilă de aşa ceva. 

Dură câteva minute până ca Layla, lipsită de 
trup, să înţeleagă ceea ce i se întâmplase şi să 
se adune - cel puţin, să-şi adune ceea ce mai 
rămăsese din ea - într-un fel de ceaţă 
fantomatică. La o asemenea altitudine, ar fi 
putut să se piardă foarte repede în spaţiu, 
pentru totdeauna. Mare noroc avu când, la mai 
puţin de o oră după erupție, o pasăre în zbor 
intră întâmplător drept în norişorul care, de 
fapt, era Layla, permițându-i acesteia să-i ia în 
stăpânire trupul de douăsprezece kilograme - 
fiindcă nu era vorba despre o pasăre obişnuită, 
ci despre un albatros, iar printre păsări, 
albatrosul, o pasăre pentru care pare să fi fost 
creată briza, e considerat un fel de vedetă. 

Layla fu recunoscătoare pentru 
binecuvântarea care căzuse asupra ei şi încercă 
să vadă latura pozitivă a lucrurilor. Să se 
întoarcă la New York şi să-şi revadă familia sub 
înfăţişarea unui albatros nu era chiar ceea ce 
avusese ea în gând, dar cel puţin nu murise. 
Încă avea spiritul viu şi, în vreme ce Legile 
Bagdadului erau stricte cu privire la luarea în 
posesie a unui trup omenesc fără 
consimţământul stăpânului acestuia, luarea 
înfăţişării unei pisici sau a unui câine, la 
întoarcerea în New York, rămânea o posibilitate 


evident deschisă. Tot ceea ce avea ea de făcut 
era să ajungă acolo. lar asta o făcea să se simtă 
cu atât mai norocoasă, cu cât ocupa trupul unui 
albatros. Acestea sunt păsările care călătoresc 
la cele mai mari distanţe dintre toate câte se 
află pe această planetă. Dacă albatroşii ar avea 
un orar stabil de zbor, ar face să dea faliment 
companiile aeriene. 

Nimic n-ar fi fost mai simplu pentru un 
albatros, decât un zbor pe deasupra a jumătate 
din Oceanul Pacific şi a întregului continent 
nord-american. Layla se înălţă mai mult şi, 
folosindu-se de o combinaţie între forța 
gravitaţională şi puterea solară, îşi calculă 
poziţia. 

Avea o latitudine de 21,18 grade nord şi o 
longitudine de 157,51 de grade vest. Îşi stabili 
ruta spre New York: latitudinea de 40,45 de 
grade nord şi longitudinea de 73,59 de grade 
vest. Instinctiv, îşi calculă distanţa pe care 
trebuia să zboare, ca fiind de 7976,582 
kilometri. Viteza ei de bază era cu puţin peste 
110 kilometri pe oră. Avea să ajungă acasă în 
trei zile, mai exact în 2,923 zile. 

Albatrosul e în primul rând o pasăre foarte 
precisă în navigația ei. 


Capitolul 25 
Gropile 


La vreo şapte mii şapte sute şaptezeci şi şapte 
de mile® spre vestul cerului de deasupra 
arhipelagului Hawaii, unde se afla albatrosul 
care o reprezenta acum pe doamna Gaunt, 
fratele ei Nimrod zbura dinspre Veneţia, cuibărit 
într-un vârtej, împreună cu John/Finlay şi cu 
Groanin. 

Deasupra Europei de Est, atmosfera era 
călduroasă şi lipsită de orice altceva în afara 
culorii albastre. Aşa că înaintară destul de mult, 
în vreo câteva ore, până când, la doar câţiva 
kilometri distanţă de graniţa cu China, zăriră 
ceva pe orizontul din ce în ce mai împurpurat, 
ceva care semăna cu ciuperca norului unei 
explozii nucleare, cu o deosebire de o 
importanţă majoră: norul părea să se mişte nu 
vertical, ci orizontal. 

— Ce-i asta? se miră Finlay. 

— Dac-aş fi Moise, zise domnul Groanin, aş 
putea să spun că e un stâlp de nor, care să ne 
călăuzească pe drumul cel bun. Dar nu sunt. ŞI 
nici el nu e. 

— Liniştiţi-vă, zise Nimrod. E doar un taifun. 
Un ciclon tropical. N-o să ne deranjeze. 

— Parcă spuneaţi că ne aşteaptă o vreme 
senină, observă Groanin. Vă zic, parcă spuneaţi 


6& Ceva mai mult de 12500 de kilometri. 


că vremea e nemaipomenită pentru zborul cu 
chestii de-astea ca vârtejurile. 

— Aşa am spus, recunoscu Nimrod. Şi aşa era. 
Numai că taifunurile pot să apară din senin în 
perioada aceasta a anului. Mai ales în partea 
aceasta a lumii. Bazinul nord-estic al Gangelui a 
fost întotdeauna o regiune importantă în 
privinţa cicloanelor tropicale. O să trebuiască, 
pur şi simplu, să zburăm pe lângă el, asta-i tot. 

Nimrod revizui în consecinţă ruta şi fu surprins 
când, câteva minute mai târziu, cu privirea mai 
ageră, Finlay/John îi arătă că taifunul părea încă 
să se îndrepte spre ei. 

— Asta-i ciudat, constată Nimrod. Taifunurile, 
în general, nu-şi schimbă cursul atât de brusc. 
Sunt de origine ciclonică, adică, altfel spus, 
vântul se învârteşte în jurul unei zone de 
presiune atmosferică scăzută. 

— Aăă... ce s-ar întâmpla dac-ar reuşi să dea 
peste noi? se interesă Finlay. 

— Tranca-fleanca, luă Nimrod în râs evidenta 
tulburare a celor doi/trei tovarăşi de călătorie ai 
săi, chicotind cu putere. N-o să dea peste noi. 
Asta ar însemna să fie controlat de un anume 
soi de inteligenţă. Nu e niciun motiv de 
îngrijorare în legătură cu el, vă spun eu. 

În acelaşi timp, totuşi, din precauţie, făcu ca 
vârtejul cu care călătoreau să se ridice la o 
altitudine mai mare, astfel încât nu doar să 
ocolească taifunul, ci să şi treacă pe deasupra 


acestuia. Numai că taifunul era de dimensiuni 
mai mari decât crezuse. Mult mai mari. ŞI 
deveni iute evident faptul că nu vor putea să 
zboare pe deasupra lui. Nici să-l ocolească. Faţa 
lui Nimrod începu să capete un aer de tăcută 
îngrijorare. 

— Cât de sus putem să ajungem? vru să ştie 
John. 

— Se pare că nu atât de sus ca taifunul, zise 
Nimrod. Poate c-am face mai bine dacă ne-am 
întoarce. Doar pentru moment. Atât cât să ne 
aflăm pe partea sigură. Trebuie să mărturisesc 
că nu înţeleg ce se-ntâmplă. În toţi anii mei de 
pilotat vârtejuri, aşa ceva nu mi s-a mai 
întâmplat. 

Îşi muşcă buzele, nesigur, pe măsură ce 
enorma coloană de nori părea tot mai densă şi 
apoi tot mai întunecată, până când ajunse să 
arate ca o enormă cobră neagră. 

— În mod normal, taifunurile sunt destul de 
previzibile. Adică, la urma urmei, nu e decât o 
grămadă de aer cald, învârtindu-se în cerc. 

— Nu-mi spuneţi mie, replică Groanin. 
Spuneţi-i taifunului. 

— Domnul Groanin are dreptate, îl susţinu 
John. Acum pare să ne urmărească. 

— Mi-aş fi dorit să fi luat avionul, continuă să 
se vaite Groanin. Detest lucrurile astea. 
Nefireşti aşa cum sunt. Dacă omului i-ar fi fost 
menit să zboare cu vârtejul, Dumnezeu ne-ar fi 


făcut şi pe noi profeţi, ca pe llie; sau zei, ca pe 
Apolo, după care s-ar fi lăsat de meserie. 

Între timp, taifunul părea să fi ajuns la doar 
doi-trei kilometri distanţă, ceea ce ar fi 
însemnat încă mult, dacă n-ar fi avut şi o 
înălţime de cinci-şase kilometri. lar Nimrod fu 
silit să recunoască faptul că John avea dreptate: 
taifunul părea să-i vâneze. Afară doar de faptul 
că, din câte ştia, taifunurile nu se comportă 
chiar aşa. Decât dacă... 

— Mai există o posibilitate, urlă el, mărind la 
maximum viteza vârtejului, într-un efort de a 
depăşi răuvoitoarea coloană neagră. Şi striga, 
deoarece  taifunul se apropia acum cu 
repeziciune, atât de repede, încât puteau deja 
să audă şuieratul vânturilor cu viteze de opt 
sute de kilometri pe oră. Mai rămâne o 
posibilitate aparte, anume aceea ca taifunul 
asta să fie dirijat de cineva. De cineva care nu 
vrea ca noi să ajungem în China. 

— Vreţi să spuneţi, de un alt djinn? strigă 
Finlay. 

— Păi, doar n-o fi Charles Lindbergh, se răsti 
Groanin, nervos. Îţi zic eu, doar n-o fi Charles 
Lindbergh. Fireşte că se referă la un alt djinn. Îşi 
întoarse privirea spre Nimrod. Nu puteţi să 
faceţi chestia asta să meargă mai repede? 


5 Charles Augustus Lindbergh (1902-1974), celebru pilot american, 
primul om care a izbutit să traverseze Atlanticul într-un zbor solitar, 
fără escală, în anul 1927. 


— Merg cât pot de repede, ţipă Nimrod. Nu e 
suficient aer pe-aici, ca să mergi mai repede. 

Transpiraţia îi curgea pe frunte, pe măsură ce- 
şi concentra fiecare fibră a fiinţei sale de djinn 
la pilotarea vârtejului, zburând în zigzag, când 
într-o parte, când în cealaltă, sperând că astfel 
se vor putea salva. 

John privi în jur şi se pomeni foarte-foarte 
speriat. Între timp, taifunul se apropiase într- 
atât, încât aproape că puteai să-l atingi. Îl simţi 
cum suge din marginea vârtejului, ca un uriaş 
aspirator pentru praf. Erau doar la câţiva 
centimetri distanţă. Şi care se înşela el, sau 
zărea silueta confuză şi sinistră a cuiva, stând în 
adâncurile întunecate ale norului? 

— Nimrod, fă ceva! ţipă el. O să ne înghită 
într-un minut. 

Nimrod nu-i răspunse. Numai puterea mentală 
de care ar fi avut nevoie ca să-i răspundă 
nepotului său i-ar fi solicitat redirijarea unei 
cantităţi foarte importante de energie de la 
pilotarea vârtejului. 

— Data viitoare când mai merg în China, dac-o 
să mai fie o dată viitoare, strigă Groanin, privind 
ţintă spre coloană, o să mă asigur că fac cum 
zice cântecul şi să iau o barcă înceată spre 
China“. 


s5 Slow Boat to China, cunoscut cântec din repertoriul lui John Prine, 
solist şi compozitor american de muzică folk şi country, apărut pe 
albumul Aim/ess Love, în anul 1984. 


— Groanin, exclamă Nimrod, eşti un geniu! De 
ce nu m-am gândit la asta? Desigur! Uite aşa 
putem să generăm mai mult aer cald în 
interiorul vârtejului şi să ne deplasăm mai 
repede. Putem să cântăm! 

— Eu? Să cânt? ţipă Groanin, incredul. Eu nu 
ştiu să cânt. Vă zic, nu ştiu să cânt. Ce să cânt, 
mai precis? 

— Nu contează, strigă Nimrod. Cântă orice. 
Dar cântă ca şi cum viaţa ta ar depinde de asta. 
Ceea ce e destul de adevărat, mă tem. 

El însuşi începu să cânte imnul naţional 
britanic cât de tare putea, aşa că, neştiind 
precis ce-ar vrea Nimrod să audă, Groanin 
începu să cânte şi el acelaşi lucru. 

John ar fi vrut să cânte imnul naţional 
american, dar, desigur, nu se găsea în trupul lui 
fizic, aşa că se simţi obligat să lase alegerea 
imnului naţional pe seama lui Finlay, care era, 
se ştie, britanic. Generarea a cât de mult aer 
cald posibil părea să solicite o anumită 
consistenţă a  cântatului, aşa că, lăsând 
deoparte sentimentele sale politice în legătură 
cu regii şi reginele, Finlay consideră că e 
preferabil să li se alăture lui Nimrod şi domnului 
Groanin. 


Dumnezeu s-o mântuiască pe milostiva noastră 
regină, 
Viață lungă să aibă nobila noastră regină, 


Dumnezeu s-o mântuiască pe regină, 
S-o facă biruitoare, 

Să-i dea fericire şi onoare, 

Ani mulți domnia să-i țină, 

Dumnezeu s-o mântuiască pe regină! 


Curând,  tustrei  răcneau Dumnezeu s-o 
mântuiască pe regină cât îi ţineau bojocii şi cu 
un asemenea entuziasm, încât bietul John 
începu să se simtă cam lăsat pe dinafară. 

— Pe lampa mea, simt că funcţionează! răcni 
Nimrod. Cântaţi mai departe! 

Trecură douăzeci de minute. Apoi, o jumătate 
de oră. Şi, păstrând o distanţă de doar câţiva 
metri în faţa imensului taifun care ameninţa să-i 
anihileze, continuau să cânte imnul naţional 
britanic. Toate cele şase versuri. Încă o dată, şi 
încă o dată, şi încă o dată. 

Aerul cald umfla vârtejul, sporindu-i lent 
puterea. Jumătatea de oră se transformă într-o 
oră. Apoi, în nouăzeci de minute. Taifunul mai 
avu o tentativă asurzitoare, îngrozitoare de a-i 
aspira în burdihanul lui rece şi negru, după care, 
treptat,  vârtejul începu să se depărteze, 
centimetru cu centimetru. Centimetrii deveniră 
zeci de centimetri. Zecile de centimetri se 
transformară în metri. Metrii se adunară în sute 
de metri. Până când, sigur de faptul că 
răuvoitorul taifun rămăsese departe în spatele 
lor, Nimrod îi anunţă că se puteau opri, în 
sfârşit, din zbierat. 


Timp de câteva minute, nimeni nu spuse 
nimic. Doar îşi refăcură respiraţia, îşi odihniră 
coardele vocale şi-şi şterseră frunţile de 
transpiraţie. Finlay fu cel care vorbi primul. 

— Dacă mai aud vreodată cântecul ăsta, zise 
el, cred c-o să omor pe cineva. Probabil pe 
mine. 

— Şi eu, pufni Groanin. 

— Că veni vorba despre omorât pe cineva, 
interveni John. Acolo, adineauri, cineva încerca 
să ne omoare. Sunt destul de convins c-am zărit 
o siluetă omenească în interiorul taifunului 
ăluia. 

— Poate cineva care nu vrea ca noi să 
ajungem în China, îşi dădu cu părerea Finlay. 

— E clar că aşa pare, constată Nimrod. 

— Dar cine? întrebă John. 

— Nu ştiu, zise Nimrod. Dar e sigur că şi-a 
pierdut vremea. Adăugă, arătând în jos: Priviţi! 

La câteva sute de metri sub ei, era ceea ce 
semăna cu şira spinării dezosată a unui dragon 
verde, alungit. 

— Uau! exclamă John. E Marele Zid Chinezesc. 

— Ei, ăsta mai zic şi eu zid, comentă Finlay. 

— Dacă vreţi să aflaţi părerea mea, sunt prea 
multe ziduri pe lumea asta, zise Groanin, care 
ţin grămada asta de oameni înăuntru şi 
grămada ailaltă afară. Mă doare-n cot de cât de 
vechi este. Cel mai bun lucru pe care poţi să-l 
faci cu un zid ca ăsta e ce i-au făcut ăluia din 


Berlin: să-l dărâmi. 

— Mă uimeşti, Groanin, zise Nimrod. N-aş fi 
ghicit niciodată că ai un asemenea apetit pentru 
democraţie. 

— Nu ştiu despre niciun apetit pentru 
democraţie, replică Groanin. Dar un apetit tot 
am. Cântatul ăsta m-a făcut să fiu atât de 
hămesit de foame, încât aş fi în stare să 
mănânc şi un cal. Vă zic, aş mânca şi un cal. 

x 


— Credeam că nu-ți place mâncarea străină, 
domnule Groanin, comentă Finlay, servindu-se 
cu încă un castron aburind de orez fiert. 

Luau cina în restaurantul Shikua Urchi, de pe 
strada Gustării, din Xian, capitala vechii Chine. 
Strada aceea pitorească îşi merita numele, 
deoarece existau acolo aproape o sută de 
localuri în care se putea mânca, de la un capăt 
la celălalt, toate fiind pline de chinezi care se 
îndopau cu o largă varietate de mâncăruri 
exotice. Restaurantul era imediat după colţ faţă 
de Cel Mai Minunat Hotel din Xian, cum se 
numea hotelul la care poposiseră. 

— În mod obişnuit, e foarte adevărat, îi 
răspunse Groanin, scormonind într-un castron 
cu ceea ce semăna a pulpe de pui fripte. Dar 
acestea sunt circumstanţe istovitoare. Mai întâi, 
întâmplarea face să nu-mi fi luat cu mine 
proviziile de mâncare pentru bebeluşi. Apoi, 
ghidul tipărit susţine că e cel mai bun 


restaurant din partea asta a Chinei. Şi, în al 
treilea, după cele prin care am trecut în după- 
amiaza asta, aş putea să mănânc şi un cal. Vă 
zic, aş putea să mănânc şi un cal. 

— Ai tot spus asta încă de când am aterizat, îi 
atrase atenţia Finlay. 

— Măcar cu asta ghidul tipărit are dreptate, 
zise Nimrod. Xian e capitala delicateselor 
chinezeşti, cum e şi acest chow chow$ pe care-l 
înfuleci tu acum, Groanin. Ca să nu mai vorbim 
despre populara bucătărie Shichuan“, din care 
face parte şi cratita fierbinte“ comandată de 
Finlay. Şi, fără îndoială, acesta e cel mai bun 
restaurant din Xian. 

— Ei, vezi? replică Groanin către Finlay, cu un 
aer triumfător. 

— Xian este şi locul în care s-a pomenit 
Faustina, atunci când s-a produs tulburarea 
aceea din lumea spiritelor, continuă Nimrod. ŞI 
căminul faimoşilor războinici din teracotă. lată 
de ce suntem aici. De îndată ce ne terminăm 
cina, o să mergem să aruncăm o privire asupra 
lor. Sunt prezentaţi într-o sală locală de expoziţii 


s Un fel de ghiveci chinezesc din legume, cu roşii, ardei gras, varză şi 
ceapă tocate mărunt, amestecate cu un sos din ulei, oţet, zahăr, 
şofran şi ţelină. 

6&7 Bucătăria Szechuan, sau Shichuan, constituie unul dintre cele patru 
stiluri principale ale  gastronomiei chinezeşti, având drept 
caracteristică distinctivă iuțeala dată de boabele de piper numite 
fagara. 

6 Reţetă specific chinezească, preparată din coaste de vită cu sos din 
soia, vin alb, ghimbir şi ceapă verde. 


încă de când au fost dezgropaţi, accidental, în 
1974, de nişte ţărani fermieri. Opt mii de soldaţi 
chinezi, cu carele şi caii lor. 

— Ce, fără câini chinezeşti“ se miră Groanin, 
apoi chicoti. Ar fi fost de aşteptat să includă şi o 
pereche de câini chinezeşti, nu? Tuşica mea, 
Florence, avea o pereche de câini ornamentali 
din porțelan pe polita de deasupra căminului. 
Toată lumea avea, acolo de unde sunt eu. 

— Câinii aceia n-au fost fabricaţi în China, 
Groanin, zise Nimrod, ci în Staffordshire, în 
Anglia, pentru clienţii englezi iubitori de câini. 
Chinezii, de fapt, privesc câinii ca pe ceva cu 
totul nefavorabil. lată de ce n-o să vezi prea 
mulţi câini de casă în China. În cea mai mare 
parte, sunt crescuţi doar pentru carne. 

— Pentru carne? Groanin se opri din mâncat 
pentru o clipă. Aţi spus că sunt crescuţi câinii 
pentru carne? 

— Exact. 

— Dar domnişoara Philippa spunea că e doaro 
poveste de adormit copiii. 

— Dar ce Dumnezeu ar putea să ştie ea 
despre asta? replică Nimrod. Nu cred c-o fi fost 
vreodată în China. A fost, John? 

— Nici măcar nu-i place mâncarea 
chinezească, zise John. 

Groanin privi, nefericit, spre farfuria cu pulpe 


6 În limba engleză, termenul de China se foloseşte şi referitor la 
bibelourile din porțelan, majoritatea acestora fiind chinezeşti. 


de pui din care mânca. Numai că nu erau pulpe 
de pui. Dac-ar fi fost aşa, puii ar fi avut peste un 
metru înălţime. Şi cozi. Şi plăcuţe cu numele. Şi 
zgărzi. 

— Doar nu vreți să spuneti... 

Nimrod făcu un semn aprobator. 

Groanin scuipă o bucată mare de carne din 
gură, iar aceasta traversă în zbor restaurantul, 
lipindu-se de un acvariu plin cu peştişori aurii, 
nervoşi în aparenţă. Înghiţi, iritat. 

— Dar aţi spus că asta e chow chow. 

— Chow chow înseamnă câine în chineză, îi 
explică Nimrod. Uite ce e, Groanin. Îmi pare 
sincer rău, dar am crezut că nu te deranjează. 
In India, ai mâncat tot felul de lucruri pe care nu 
le-ai mânca în mod normal. 

— Da, dar atunci eram indian, ripostă Groanin. 
Cu stomac de indian. Acum m-am întors la 
starea mea naturală de englez. 

— Pe urmă, ai spus că eşti atât de înfometat, 
încât ai putea să mănânci şi un cal, continuă 
Nimrod. Cal ai mâncat deja. Ai comandat asta 
ca aperitiv. De aceea, am presupus că nu vei 
avea obiecţii de ordin etic atunci când va fi să 
mănânci câine. 

— Aia fusese o metaforă, se plânse Groanin, 
ducându-şi palma la gură şi arătând complet 
îngreţoşat. Vă zic eu, a fost o metaforă. Pe 
urmă, e o diferenţă a naibii de mare între a 
mânca un cal şi a mânca un câine. 


— Prostii, îl contrazise Nimrod. În esenţă, dacă 
se mişcă, înseamnă că e în meniu aici, la Shikua 
Urchi. Asta şi înseamnă shikua urchi. Patru 
picioare, două aripi. Câine, cal, vacă, oaie şi 
porc. Oamenii vin de la sute de kilometri 
distanţă să mănânce aici. Am avut noroc să 
găsim o masă, la urma urmei. Şerpi, iepuri, 
porumbei, vulpi, pisici. Şi, evident, şobolani. 

— Dar şobolanii sunt animale murdare, zise 
Groanin, care se albise rău la faţă. 

— Ca şi porcii, replică Nimrod. Dar am 
constatat că asta nu te opreşte să-ţi găteşti 
bacon cu ouă dimineaţa, atunci când suntem 
acasă, la Londra. În China, o jumătate de 
kilogram de carne de şobolan costă de două ori 
mai mult decât carnea de porc sau de pasăre. 
Ceea ce poate să arate cât de preţuită e carnea 
asta, ca delicatesă. 

— Cu porcul e altceva, zise Groanin, din ce în 
ce mai palid. 

— Şobolanul e gătit excelent aici. Mai bine 
decât oricare carne de porc. 

Deodată, Groanin ţâşni de la masă şi, ţinându- 
şi mâna la gură, ieşi în fugă din restaurant. 

John/Finlay se opriră, la rândul lor, din mâncat. 

— Spuneţi-mi că glumiţi, ceru Finlay. 

— Câtuşi de puţin, zise Nimrod. Cratiţă asta 
fierbinte condimentată, din care mănânci se 
numeşte ping shu guo, iar principalul ingredient 
este un şobolan gras şi suculent. Le pârlesc 


părul cu arzătorul, îi spală, îi tranşează, îi 
condimentează, apoi îi frig. Delicios! 

John, care mâncase odată lăcuste, nu fu 
tocmai deranjat de faptul că mâncase carne de 
şobolan. Avea un gust delicios, la urma urmei, 
chiar dacă nu era atât de bun ca lăcustele. ŞI 
şobolanii nu făceau parte dintr-o specie pe cale 
de dispariţie, sau aşa ceva. Dar, chiar şi-aşa, lui 
John îi fu de îndată limpede, aflându-se în 
interiorul trupului lui Finlay, că stomacul lui 
Finlay nu era deloc de acord cu simpla idee de a 
mânca şobolan. John făcu tot posibilul să-l ducă 
pe Finlay cu vorba şi să-i înfrângă evidentul 
dezgust, dar strădaniile lui nu avură niciun 
rezultat, aşa că, un minut sau două mai târziu, 
se pomeni afară, pe strada Gustării, alături de 
Groanin, vomitând în şanţ, spre marele 
amuzament al câtorva chinezi care-i văzuseră 
ieşind în goană din restaurant. 

După vreo două minute, Nimrod veni şi el 
afară şi-şi privi cu tristeţe însoțitorii. 

— Ei bine, auzisem eu spunându-se că, dacă 
mănânci prea multă carne de şobolan, poate să- 
ţi curgă sânge pe nas, dar aşa ceva e de-a 
dreptul ridicol. N-o să mai pot să mă arăt la faţă 
pe-aici. Oftă şi arătă în josul străzii luminate de 
lămpi cu neon. Haideţi! Ar fi de preferat să 
mergem spre sala pentru expoziţii. Trebuie să 
se fi închis până acum. 


Erau, în realitate, trei săli pentru expoziţii, 
fiecare dintre ele acoperind câte o enormă 
groapă funerară, în care fuseseră găsite sute 
sau mii de războinici din teracotă. Sala pentru 
expoziţii care acoperea groapa principală era o 
clădire cu aspect modern, de dimensiunile şi 
forma unui hangar pentru avioane. Sala era 
închisă noaptea şi, încă o dată, Nimrod se folosi 
de  scheletul-şperaclu pentru o pătrundere 
neautorizată. Finlay/John se serviră cu un ghid 
tipărit în limba engleză, în timp ce treceau pe 
lângă un magazin cu cadouri, spre corpul 
principal al sălii. 

Finlay/John îndreptară una dintre lanternele pe 
care le cumpăraseră de la un magazin de 
fierărie cu program prelungit spre adâncurile 
reverberante ale clădirii, începând treptat să 
aprecieze  enormitatea a ceea ce fusese 
descoperit acolo. Sala era vastă - cam de două 
ori mărimea unui teren de fotbal - atât de 
vastă, încât razele lanternelor lor nu puteau să 
ajungă până la tavan, sau la oricare dintre cei 
patru pereţi. 

În groapa aflată imediat dedesubtul lor, se afla 
o avangardă din 204 soldaţi şi, în spatele lor, o 
armată care număra vreo şase mii de statuete, 
cu puţin mai mari decât mărimea naturală. 
Câtorva le lipseau capetele sau mâinile, dar cu 
toţii stăteau în picioare, cu feţele spre răsărit, 
aliniaţi frumos pe rânduri, de parcă ar fi putut, 


dintr-o clipă în alta, să pornească în marş 
undeva, la porunca diabolicului împărat Qin. 
Totul - statuete şi groapă - avea aceeaşi nuanţă 
mohorâtă de cenuşiu, însăşi culoarea morții. 

— De ce trebuie întotdeauna să vizităm 
noaptea locuri dintr-astea? se plânse Groanin. 
Se cutremură în clipa în care mirosul de 
mucegai al unui vechi mormânt îi înţepă nările, 
în acelaşi timp zărind pentru prima dată 
rândurile strânse de războinici din teracotă. Mă 
bagă în sperieţi, să mă strecor pe aici într-un 
întuneric ca ăsta. Şi ei toţi, holbându-se aşa la 
noi cu ochii goi. Vă zic eu, mă bagă în sperieţi, 
chiar aşa! Mă simt de parc-am fi intrat nepoftiţi 
pe o proprietate particulară. 

Groanin nu exagera. Locul acela era, fapt de 
netăgăduit, înspăimântător. Totuşi, un mormânt 
comun care nu te obligă la câteva clipe de 
reflecţie n-ar fi unul obişnuit. Nimrod trecu 
peste barieră. 

— Staţi aici, cât timp arunc eu o privire mai de 
aproape. 

— La ce, mai precis? întrebă Groanin. 

— Nu ştiu, îi răspunse Nimrod. Până nu văd, 
nu ştiu. 

Nimrod sări jos în groapa propriu-zisă, astfel 
încât ajunse să fie umăr la umăr cu războinicii 
din teracotă. 

— Ai grijă, unchiule Nimrod, strigă John. N-aş 
vrea să fii şi tu absorbit ca bietul domn 


Rakshasas. 

— Pot să vă reamintesc faptul că nu avem 
tableta aia de comandă din aur? zise şi Groanin. 
la uitaţi, domnule, John are dreptate. Dacă 
prinde vreunul dintre ei viaţă acum, o să fiţi 
înghiţit, fără doar şi poate. 

— Încă nu plecăm, zise Nimrod. 

Işi plimbă fasciculul lanternei pe torsul celui 
mai apropiat dintre războinici, de sus şi până 
jos. Putea să fi avut mai mult de două mii de 
ani, dar statuia era fantastic de bine păstrată. O 
atinse cu grijă, apoi o ciocăâni cu lanterna în 
piept. Se auzi un sunet greu şi gol, ca şi cum ar 
fi fost o vază grea din porțelan. 

— Flăcăul ăsta seamănă un pic cu Groanin, 
constată el. Nu cred că poate să absoarbă mare 
lucru. Băieţii ăştia de-aici sunt din teracotă 
masivă. 

— Foarte amuzant, bombăni Groanin. 

— Oricum, asta e ceea ce s-a întâmplat, zise 
John. Domnul Rakshasas a dispărut înăuntrul 
diavolului războinic al templului din Dendur şi n- 
a mai ieşit de-acolo. 

— A, sunt convins că ai dreptate, replică 
Nimrod. Numai că acesta pare destul de 
inofensiv. 

Îşi ridicară cu toţii brusc privirile în clipa în 
care ceva zbură pe deasupra capetelor lor, iar 
Nimrod, un pic surprins de mişcarea 
neaşteptată, scăpă din mână lanterna. 


— Ce-a fost asta? întrebă Groanin, îndreptând 
fasciculul lanternei spre îndepărtatul tavan. 

— Probabil că doar un liliac, zise Nimrod, 
aplecându-se să-şi recupereze lanterna de pe 
podeaua pavată cu cărămizi. 

— Ar trebui să fie mai atent, bombăni Groanin. 
Mă aştept de la chinezii ăştia să mănânce şi aşa 
ceva. 

— Staţi un pic, interveni Nimrod. Ceva îi 
atrase privirea, în timp ce-şi recupera lanterna. 
Indreptă puternicul fascicul spre fundul gropii. la 
uitaţi aici! Îndreptaţi-vă lanternele spre locul în 
care e şi a mea, bine? 

Groanin şi Finlay/john îşi concentrară razele 
lanternelor spre un interval dintre două rânduri 
de războinici, luminând câteva urme de paşi pe 
un strat gros de praf pe podea, ca şi cum vreo 
şase sau şapte dintre războinicii din teracotă ar 
fi coborât pur şi simplu de pe micile lor socluri şi 
ar fi pornit spre spatele gropii. 

— Asta-i ciudat, comentă Nimrod. 

— E ceva mai mult decât atât, zise Groanin, 
privind cu nervozitate peste umăr. Vă zic eu, e 
ceva mai mult decât ciudat, ca statuile să plece 
la plimbare! 

Stând încă pe pasarela pentru privitori, cu 
razele lanternelor îndreptate spre locul în care 
se afla Nimrod, Finlay/john şi Groanin porniră 
spre partea din spate a sălii pentru expoziţii, în 
timp ce djinnul englez mergea după urmele de 


paşi, de-a lungul gropii. 

— Straniu, zise el. Urmele de paşi se termină 
brusc în faţa zidului din cărămidă. Aproape de 
parcă ar fi trecut prin el. 

Îndreptându-şi lanterna spre peretele lateral al 
gropii, Nimrod îşi plimbă mâna peste suprafaţa 
prăfuită, după care scoase o exclamaţie 
zgomotoasă, care părea să indice faptul că 
găsise ceva. 

— Ce-i? se interesă Finlay. 

— Ceva scris, zise Nimrod, ştergând cu dosul 
palmei ceva din praf. Apoi urmă: Nu pot să 
cred! 

— Ce scrie? întrebă John. 

— E un fel de poruncă, zise Nimrod. Numai că 
e în chineză. Ceea ce mi se pare destul de 
ciudat, deoarece întotdeauna am crezut că 
genul acesta de comenzi cabalistice se poate 
întâlni doar în mormintele din Orientul Mijlociu. 

— Canibalistică? întrebă Groanin. Mai există 
ceva pe care să nu-l mănânce oamenii ăştia? 

— Nu  canibalistic, îl corectă Nimrod. 
Cabalistic. Înseamnă mistic sau ocult. N-ai decât 
mâncare în cap, dragul meu băiat! 

— E oare de mirare, din moment ce în stomac 
n-am nimic? se plânse majordomul. Oricum, 
nimic de la cină încoace. 

Dar Nimrod nu-l mai asculta. 

— Cuvintele acestea... alcătuiesc exact 
aceeaşi comandă folosită de Ali Baba, ca să 


deschidă uşa de la ascunzişul hoţilor, în 
povestea lui Ali Baba şi a celor Patruzeci de 
Hoti. Pare ceva nelalocul lui, aici, în China. 

— Te referi la povestea din 1001 de nopți? îl 
întrebă John. 

— Da.  Traduse literal, cuvintele acestea 
chinezeşti înseamnă „Sesam, deschide-te”. 

— Vă rog, nu le rostiţi, ceru Groanin. 

Dar, chiar în timp ce vorbea majordomul, 
Nimrod pronunţă cuvintele în modul cuvenit 
pentru o formulă magică de poruncă. 

— Kai shen! rosti el, cu voce tare. 

Imediat, o uşă ascunsă în zidul de cărămidă se 
deschise, huruind, scoțând la iveală un tunel 
lung şi întunecat. 

— Urmele de paşi merg încolo, anunţă el, 
luminând tunelul cu lanterna. Şi par să ducă 
spre vest, pe o distanţă destul de mare. 

— Aş pune pariu că tunelul ajunge până la 
gorganul funerar al împăratului Qin, zise John, 
privind harta din ghidul tipărit. E la vreo opt 
sute de metri spre vest faţă de locul în care 
suntem acum, de cealaltă parte a râului Wei. 

Finlay citi un pic mai departe. 

— Din anumite motive, gorganul funerar încă 
n-a fost excavat, anunţă el. Mai există o sală 
pentru expoziţii deasupra gropii cu numărul 
patru, neterminată. Mă întreb de ce n-o fi fost 
terminată. 

— Cu opt mii de războinici deja împânzind 


locul, probabil şi-au închipuit că au destui, îşi 
dădu cu părerea Groanin. 

— Da, şi eu mă întreb de ce, recunoscu 
Nimrod, neluând în seamă ipoteza lui Groanin. 
Interesant, nu-i aşa? 

— l-o fi speriat ceva, poate, sugeră Finlay. 

— Nu pot să-mi imaginez ce-ar putea să-i 
sperie, pe pământul ăsta, pe unii care sunt gata 
să mănânce câini şi şobolani, comentă Groanin. 

— Poate că nu era ceva de pe pământ, 
remarcă Finlay. Ci de sub el. 

— Cu siguranţă că n-o să aflăm dacă stăm 
aici, observă Nimrod. 

— Doar nu vă duceţi încolo, de capul 
dumneavoastră? vru să ştie Groanin. 

— Sigur că nu, Groanin, replică Nimrod. Vii şi 
tu cu mine. 

— Ar putea să fie o capcană. 

— Corect. Pentru această eventualitate, John 
şi Finlay, ar fi de preferat să ne aşteptaţi la Cel 
Mai Minunat Hotel, în Xian. Tocmai pentru 
eventualitatea că s-ar întâmpla ceva. Îi azvârii 
cutiuţa cu şperaclul lui Finlay, care o prinse şi şi- 
o strecură în buzunar. E posibil să ai nevoie de 
cheie ca să te întorci aici, îi explică Nimrod. 

— Chiar trebuie? protestară Finlay/john. Să 
stăm deoparte, adică. 

— Nu că s-ar putea întâmpla ceva, fireşte, 
adăugă repede Nimrod, pentru urechile lui 
Groanin. Ar fi o creatură de-a dreptul nesăbuită 


cea care şi-ar putea închipui vreodată că ar 
întrece un djinn într-o luptă. 

— Şi-atunci, de ce vreţi să vin şi eu, domnule? 
se interesă Groanin. 

— Eşti  majordomul meu, omule, replică 
Nimrod. Un gentleman englez nu merge nicăieri 
fără majordom. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, domnule. 

— Termină cu văicăreala, Groanin, şi hai jos 
aici, insistă Nimrod. 

— Foarte bine, domnule. Dacă  insistaţi. 
Groanin trecu peste barieră şi se rostogoli pe 
povârnişul gropii, precum cineva care şi-a 
pierdut săniuţa. Plin de praf, ajunse pe fundul 
gropii, tot într-o rână, dar se ridică fără să se 
mai plângă, încercând să se scuture. S-o iau 
înainte, domnule? întrebă el, privind tunelul. 

— Nu, Groanin, mai bine o iau eu înainte, se 
opuse Nimrod. Pentru orice eventualitate. 

Finlay/John îi priviră pe cei doi cum pătrund în 
tunel şi-i urmăriră până când uşa din piatră se 
închise în urma lor cu un huruit. Mai rămaseră 
acolo timp de câteva minute. 

— Chiar vrei să te întorci la hotel? îl întrebă 
Finlay pe John. 

— N! îi răspunse el. Cred că ar trebui să mai 
aşteptăm vreo câteva minute, după care să 
mergem după ei. Doar ca să fim cu ochii pe ei. 
Să ne asigurăm că nu dau de cine ştie ce 
bucluc. 


Finlay/john se căţără peste barieră, apoi 
cobori în groapa cu miros de mucegai, stând cu 
ochii ţintă pe războinici, ca nu cumva vreunul 
dintre ei să prindă viaţă şi să înceapă să se 
comporte agresiv, precum diavolul războinic al 
templului din Dendur, de la muzeul Metropolitan 
din New York. 

— Groanin avea dreptate, zise Finlay. Locul 
ăsta e cum nu se poate mai rău”. 

Dar John nu-l asculta, pentru simplul motiv că, 
desigur, aflându-se în interiorul trupului lui 
Finlay, ştia tot ceea ce urma să spună acesta 
înainte să vorbească. 

— Ai dreptate, replică în gând Finlay. De acum 
încolo, ax trebui să schimbăm doar gânduri. 

— Ai auzit ceva? întrebă John, tot în gând. 

— Ştii bine că da, îi răspunse Finlay, în acelaşi 
mod, după care stinse lanterna. Vine cineva. 

Finlay/john se ghemuiră în spatele uneia 
dintre statui, în timp ce lumina din sală se 
aprindea, iar zgomotul paşilor unui american se 
reverbera pe puntea de deasupra lor. Ştiau că 
era un american, fiindcă autorul zgomotului de 
paşi forma, în acelaşi timp, un număr pe 
telefonul lui mobil. 

— Tati, sunt eu, Rudyard, rosti o voce 
puternică, dar tinerească. Ştii că Nimrod şi 
ceilalţi măscărici tâmpiţi au scăpat de taifunul 


7 joc de cuvinte în textul original, the pits însemnând atât cel mai rău, 
cât şi gropile. 


meu? Ei bine, sunt aici, în sala pentru expoziţii, 
din Xian. Şi ghici ce! Cu toţii au intrat direct în 
capcana pe care le-am întins-o. Exact. Au intrat 
în tunelul „Sesam deschide-te”. Exact cum 
spuneai tu că vor face. Mda. 

Scoase un hohot de râs care suna neplăcut. 

— Ca şobolanii într-o cursă. Mamă, ce de mai 
surprize îi aşteaptă, când vor ajunge la lacul din 
argint! Tare mai sunt nerăbdător să le văd 
feţele, atunci când şi-or da seama cum merg 
treburile pe-aici. 

John se îţi din spatele unui războinic din 
teracotă şi zări un băiat cu chipul palid, cu părul 
roşu, în vârstă de vreo cincisprezece ani, 
purtând un costum negru, în stil chinezesc, şi 
ochelari fumurii. ÎI mai văzuse pe tânărul acela 
O singură dată, la turneul de 
Djinnversoctoannular, în luna decembrie a 
anului trecut, la Hotelul Algonquin din New York. 
Dar era un chip pe care cu greu puteai să-l uiţi. 
Tânărul care vorbea la telefonul mobil era un 
djinn, un Ifrit, ba chiar unul în întregime afurisit. 
Philippa îl învinsese cu uşurinţă în prima ei 
partidă şi, lucru previzibil, el se comportase ca 
un tip care nu ştie să piardă, şi încă unul cu 
gura mare. Era Rudyard Teer, unul dintre mulţii 
fii ai lui Iblis. 

— Şi, cum merge operaţiunea cu pătratul 
magic, tati? E mişto. Puştiul ăla, Dybbuk, e atât 
de tolomac. Ştiu că şi el e fiul tău, tati. Dar, 


trebuie să recunoşti, e un găgăuţă. Bine, bine, 
dacă zici tu. În regulă, mi-e frate vitreg. Mai 
mult vitreg decât frate, dacă vrei să-mi ştii 
părerea. Ascultă, tati, las-o baltă. Ţi-am făcut 
rost de ultimele cifre Keyfitz”!. 

— Ce-i aia o cifră Keyfitz? întrebă în gând 
Finlay. 

— Habar n-am, mărturisi John, pe muteşte. 

— Sunt până la nouăzeci de miliarde de 
suflete de care ne-am ocupat, zise Rudyard 
Teer. Exact aşa. Nouăzeci de miliarde, absorbite 
de diavolii tăi războinici. Nu e ceva incredibil? 
Ne mai trebuie doar şase miliarde, până să 
curăţăm complet întreaga porcărie de lume a 
spiritelor, pentru începutul operaţiunii. Tati?... 
Tati, se pierde semnalul! Te-am auzit bine? Nu 
vrei să-mi mai bat capul cu celelalte şase 
miliarde de suflete? Bine, tati. Cum zici tu. ŞI ai 
dreptate. Şase miliarde sunt chiar prea puţine 
ca să ne mai stea în drum pentru ceea ce 
plănuim. Bine, tati. Te sun mâine, pa! 

Incă râzând, Rudyard Teer făcu brusc cale- 
ntoarsă de-a lungul pasarelei. Câteva clipe mai 
târziu, luminile din sala pentru expoziţii se 
stinseră, iar războinicii din teracotă, precum şi 
băiatul care se ascundea în spatele unuia dintre 
ei, fură din nou cufundaţi în întuneric. 


71 Algoritm de creştere exponențială pe intervale pentru estimări 
demografice, purtând numele celui care l-a inventat, Nathan Keyfitz, 
profesor de sociologie la Universitatea Harvard. 


— Ce-a fost toată chestia asta? se miră Finlay. 

— Incă încerc să-mi dau seama, replică John. 

— Trebuie să-l avertizăm pe Nimrod, observă 
Finlay. 

— Dacă-l urmăm pe uşa asta, n-o să intrăm şi 
noi, pur şi simplu, în aceeaşi capcană? întrebă 
John. 

— Bine zis. 

— Uite, Nimrod e un djinn foarte puternic, zise 
John. lar Groanin are un braţ mai mult decât 
puternic. Suntem nevoiţi să presupunem că ştiu 
să-şi poarte singuri de grijă; dar, dacă nu, e 
prea puţin probabil să fim noi în măsură să-i 
ajutăm. Adică, eu n-am puterile de djinn la 
mine. lar tu nu eşti decât un băiat normal, 
obişnuit. 

— Nu pot să te contrazic în nicio privinţă, 
recunoscu Finlay. 

— În eventualitatea în care Rudyard Teer îşi 
închipuie că suntem în aceeaşi capcană cu 
Nimrod şi Groanin, noi de fapt nefiind, asta ne 
poate oferi un avantaj, continuă John. Pe care 
am putea, pur şi simplu, să-l pierdem, intrând 
pe uşa „Sesam deschide-te”, aşa cum au făcut 
ei. Cred că varianta noastră cea mai bună ar fi 
să ne întoarcem la hotel, să aşteptăm şi să 
sperăm că Philippa va fi în stare să rezolve 
enigma din tabloul cardinalului Marrone, acolo, 
în Veneţia, şi să găsească tableta aia de 
comandă din aur. După cum văd eu lucrurile, 


dacă ar fi să ne ducem după Nimrod şi Groanin, 
ar trebui să avem ceva în dotare, cu care să-i 
scoatem din cine ştie ce s-or fi putut vår. 
Tableta din aur a lui Marco Polo e singurul lucru 
care poate să facă asta. 

— Şi dacă nu reuşeşte? întrebă Finlay. Dacă 
Philippa nu poate să dezlege misterul din 
tabloul acela? 

— Dacă poate cineva să rezolve enigma aia, 
atunci ea este, zise John. Sora mea geamănă 
are în cap un creier cât o minge de baschet. Mai 
ales de când şi-a petrecut un timp în pregătiri 
ca să devină Djinn Albastru. Dar habar n-am ce 
s-ar putea întâmpla dacă nu-i dă de cap. Chiar 
nu ştiu. După cum suna ceea ce spunea 
ticălosul ăla de Rudyard Teer, acum chiar cred 
că rezolvarea enigmei din tablou ar putea să fie 
o chestiune de viaţă şi de moarte. De fapt, ar 
putea să fie şi mai importantă decât atât. 


Capitolul 26 
La vânătoare de gâște sălbatice” 


72 În limba engleză, wild goose chase are şi semnificaţia de a umbla 
după potcoave de cai morți. 


În Galeria Academiei, din Veneţia, Philippa 
stătea în faţa tabloului înfăţişând palatul auriu 
al dogelui. Cei patru ţărani care examinau piatra 
de temelie a palatului, pe care era înscrisă acea 
aparent lipsită de sens ecuaţie cu cifre romane 
păreau tot atât de nedumeriţi pe cât se simţea 
şi Philippa. Îşi sucea creierul pe-o parte şi pe 
alta, convinsă că răspunsul pentru acea 
problemă trebuia să se afle în rezolvarea acelei 
ecuaţii de nerezolvat, XI+I=X. Care, fiind de 
nerezolvat, nu avea să fie o problemă simplă. 
Cum ar putea vreodată unsprezece plus unu să 
fie egal cu zece? Nu avea sens. Desigur, tocmai 
aici era cheia. Dac-ar fi avut sens, n-ar mai fi 
fost o enigmă. Îşi petrecuse întreaga zi numai 
privind tabloul şi gândindu-se la asta. 

Philippa era singură în galerie, deoarece îi 
spusese lui Marco Polo să rămână la hotel, 
astfel încât să n-o mai distragă. După ce 
gustase îngheţata italienească - a cărei reţetă 
pretindea ca ar fi adus-o el însuşi din China, pe 
la sfârşitul secolului al treisprezecelea - Marco îi 
spunea întruna cât de superioară îi era aceasta 
îngheţatei chinezeşti. Sincer vorbind, pe 
Philippa n-o surprinsese deloc vestea aceasta. 
Şi ei îi plăcea destul de mult îngheţata 
italienească. Marco mai era entuziasmat şi de 
paste, de cafea, de cocteilurile Bellini şi, 
desigur, de femeile din Veneția care se numără 
printre cele mai frumoase din toată Italia. Cu 


toate acestea, nu avea o părere prea bună 
despre televiziune. 

— Ar fi fost mai bine, declarase el, dacă n-ar fi 
dat aceleaşi lucruri la televizor, tot timpul. 
Băiatul ăsta vrăjitor, Jonathan Tarot, chiar mă 
enervează. 

Philippa nu se simţea înclinată să-l contrazică 
nici în această privinţă. 

De câteva ori, sora Cristina apăruse în galerie 
şi o întrebase pe Philippa cum se descurca. li 
adusese Philippei chiar şi o carte despre enigma 
cardinalului Marrone, scrisă de un bărbat numit 
Michel  Bustinadite, ceea ce constitui o 
modalitate simplă pentru ea de a-şi nota 
numerele pictate în partea de jos a tabloului: 


3376 619 77345 35007 32135 3704 0705 
3751 1704 539076 535509 335 06 07734 


Philippa se întrebă dacă era vorba despre un 
cod, ca acela cu şerpii dansând pe care ea, John 
şi Dybbuk îl întâlniseră în tabloul care-i făcuse 
să pornească în aventura din Katmandu şi 
Lucknow, şi, drept rezultat, îşi petrecu mai 
multe ore încercând să determine literele cele 
mai comune, prin care ar putea să dezlege 
restul codului. Folosind această metodă, ajunse 
să obţină un mesaj care începea cu „ce” şi, 
deoarece unicul cuvânt care-i venea în minte 


începând cu doi de „e” era „eel”%, nu prea 
credea că metoda aceasta de dezlegare a 
semnificației numerelor s-ar fi arătat prea 
promițătoare. Nu existau ţipari în Veneţia. 

Extenuată în urma  intensei activități 
cerebrale, Philippa se întinse pe o băncuţă care, 
fiind lungă şi capitonată cu piele, era foarte 
confortabilă; semăna mai mult cu un pat, de 
fapt; şi, după o vreme, adormi. 

Se trezi cu o durere în ceafă. Capul îi 
alunecase de pe bancă în timp ce dormea şi, în 
clipa în care deschise ochii, văzu totul cu susul 
în jos. Cumva, i se părea că tabloul avea mai 
mult sens astfel, ceea ce o făcu să creadă că 
încă era pe jumătate adormită şi, scuturându-şi 
capul ca să-şi alunge somnul, Philippa se ridică 
în şezut. Trecură doar vreo două minute până 
să-i vină în minte faptul că singurul mod în care 
nu privise până acum tabloul fusese de jos în 
sus. 

Scoţându-şi jacheta, Philippa o împături ca pe 
un fel de pernă şi-o aşeză pe podea, lângă 
perete. Cu spatele la tablou, îngenunche, îşi 
puse creştetul capului pe perna improvizată, 
după care-şi azvârli picioarele cât de sus putea, 
stând în cap. Philippa spera să poată evita 
privirile scrutătoare ale vreunuia dintre paznicii 
muzeului destul timp cât să facă descoperirea 
pe care acum o simţea ca fiind iminentă. 


73 Tipar, în limba engleză. 


— Evrika! şopti ea, în timp ce capul i se 
umplea de sânge şi de o înţelegere subită a 
ecuaţiei cu cifre romane. Am găsit! 

Şi, într-adevăr, găsise. Citită de-a-ndoaselea, 
ecuaţia  XI+I=X devenea X=I+IX. Aceasta, 
desigur, era perfect adevărată, din moment ce 
zece este egal cu unu plus nouă. Aceasta 
însemna că tabloul nu putea să aibă sens, ca 
mesaj, decât privit cu susul în jos. lar aceasta, 
cu siguranță, însemna că numerele din 
marginea de jos a tabloului trebuiau, de 
asemenea, să fie citite de-a-ndoaselea. 

Entuziasmată, se lăsă să cadă pe podea, găsi 
foaia de hârtie pe care copiase cu grijă 
numerele din tablou, întorcând-o astfel încât 
marginea de jos să devină acum cea de sus. ŞI, 
după o clipă, două, văzu că tot ceea ce făcuse 
artistul era, în esenţă, acelaşi truc stupid, 
infantil, pe care John i-l arătase odinioară, 
folosindu-se de un calculator de buzunar - că, 
atunci când tastezi numărul 58008 şi apoi îl 
întorci cu susul în jos, obţii un cuvânt scurt, 
necuviincios”?. 

Mesajul ascuns al cardinalului Marrone era 
mai lung şi mai puţin plin de semnificaţii 
evidente. 

Mesajul suna astfel: 


HELLO. GO SEE BOSSES GLOBES. HOLI 


74 Este vorba despre cuvântul boobs, care în argou înseamnă țâțe. 


ISLE. SOLO HOLE. SEIZE LOOSE SHELL. 
BIG GLEE” 


Fireşte, să citeşti mesajul era una. Să înţelegi 
ceea ce însemna era cu totul alta. Cuvintele 
acestea erau, evident, indicaţii speciale, şi, 
foarte probabil, referitoare la ceva care implica 
palatul dogelui. 

Dar Philippei îi era clar că urma să aibă nevoie 
de un creier mai experimentat decât al ei, ca să 
desluşească referinţele. Se hotărî să se întoarcă 
la bazilica Sfântului Marcu şi să solicite ajutor de 
la sora Cristina. 

Împrăştiind un stol de porumbei, în graba ei 
de a traversa piaţeta Sfântului Marcu, Philippa 
observă că rândul celor ce aşteptau în faţa 
palatului era mai mare decât orice văzuse ea 
vreodată, părând să se întindă tocmai până la 
Marele Canal. Se bătu pe spate singură, în 
gând, pentru faptul că avusese prevederea să 
viziteze deja palatul. Şi tocmai acesta fu 
momentul în care începu să i se înfiripe în minte 
ideea că, poate, o parte din mesaj n-ar fi fost 
atât de greu de înţeles, la urma urmei. Ce 
altceva să fi fost dogii, sau ducii Veneţiei, decât 
şefii Veneţiei? Şi nu avea palatul două dintre 
cele mai mari globuri din câte văzuse vreodată 


75 Într-o traducere aproximativă: SALUT. MERGI SĂ VEZI GLOBURILE 
ŞEFILOR. INSULA SFANTA. GAURA SOLITARA. PRINDE CARAPACE 
DESFACUTA. BUCURIE MARE. 


Philippa? 

Hei, părea să spună cardinalul, aici; e locul din 
care trebuie să începi! De unde e mai bine să 
porneşti în căutarea unei comori fermecate, 
decât dintr-o veche sală a hărților? 

Schimbându-şi direcţia la jumătatea drumului 
de-a lungul piaţetei, Philippa se aşeză la rândul 
din faţa palatului; şi, o oră mai târziu, se pomeni 
urcând în goană scările, apoi continuându-şi 
alergarea prin palat, către sala hărților, unde-şi 
amintea că văzuse expuse două globuri. 

Erau considerabil mai mari decât toate 
celelalte globuri pe care le văzuse ea vreodată. 
Fiecare dintre ele era la fel de înalt cât un pian 
aşezat pe verticală, cam la fel de lat cât un 
automobil, având culoarea pielii învechite. 
Poate că erau foarte valoroase. Cu siguranţă, 
erau foarte vechi. 

Philippa se plimbă în jurul globurilor, ca un 
sculptor examinându-şi modelul, întrebându-se 
în acelaşi timp de ce ar fi avut cineva nevoie, fie 
şi într-un palat, de două globuri enorme. Făcute 
în secolul al XVIII-lea, cele două globuri, plasate 
aproape unul faţă de celălalt pe podeaua de 
marmură, erau protejate de un mic gard 
metalic, care se presupunea că i-ar împiedica 
pe oameni să le atingă. Era exact ceea ce voia 
Philippa să facă. Altfel, cum avea să găsească 
Insula Sfântă? Aici, mai apărea o problemă. 
Nefiind mai înaltă decât Ecuatorul de pe globuri, 


oare cum avea să cerceteze cele două emisfere 
nordice? 

Pentru moment, îşi restrânse cercetările la 
cele două emisfere sudice. Apropiindu-se atât 
cât putea să îndrăznească de globuri, se furişă 
de jur-împrejurul lor, căutând... nici ea nu ştia 
precis ce. Cu toate acestea, în acelaşi timp, 
presupunea că, de fapt, cardinalul Marrone ar fi 
lăsat vreo indicație, pe unul dintre globuri, 
despre unde poate fi găsită Insula Sfântă. 

După ce-şi încheie cercetarea emisferelor 
sudice, se gândi să se întoarcă la hotel şi să-l 
aducă pe Marco Polo cu ea, astfel încât să se 
poată căţăra pe umerii lui, dar apoi respinse 
ideea. Marco era mult prea bătrân ca să se 
descurce cu aşa ceva. Pe de altă parte, palatul 
urma să se închidă curând. Nu avea timp să se 
întoarcă la hotel, după care să fie nevoită să 
mai stea o dată la rând. Ceea ce-i trebuia ei era 
o scăriţă... 

Chiar în clipa în care acest ultim gând 
pătrunse în mintea Philippei, un bărbat care era 
cel puţin la fel de înalt cât o scăriţă pătrunse în 
sala hărților. Era negru şi arătos şi purta un 
tricou cu emblema New York Giants, care o făcu 
să creadă că ar putea să fie un soi de jucător de 
fotbal, ba chiar şi american, pe deasupra. 

— Bună, zise ea, veselă. Eşti din State? 

— Din New York, răspunse bărbatul. Exact 
cum scrie pe tricou. Zâmbi. Tu de unde eşti, 


Sscumpo? 

— Tot din New York. Mă întrebam dacă n-ai 
putea să-mi faci un mic serviciu. 

— Orice, pentru o newyorkeză de-a mea. 

— Am nevoie să văd partea de sus a globurilor 
ăstora, îi explică ea. Numai că sunt prea 
scundă. N-ai putea, oare, să mă ridici... pe 
umeri? 

Omul zâmbi larg. 

— Sigur, zise el. De ce nu? Se lăsă în 
genunchi. Suie-te la bord. Apropo, mă numesc 
John Nevada. 

Până şi Philippa auzise de John Nevada. 

— Jucătorul de fotbal? 

— Da. 

— Mă bucur să te cunosc, John. Eu mă numesc 
Philippa Gaunt. 

Philippa se căţără pe umerii lui Nevada, 
scoțând un mic chiţăit în clipa în care el se 
ridică din nou în picioare, ducând-o până la o 
înălţime de mai mult de doi metri, de la care îi 
era uşor să vadă partea de sus a celor două 
globuri. 

— Sper că nu sunt prea grea. 

— La naiba, nu. Nevada începu să meargă, 
încet, în jurul globurilor. Dar ce cauţi, la urma 
urmei? 

— Nu ştiu exact, mărturisi ea. Dar o să ştiu 
atunci când o să văd. 

— Sper că nu e o farsă, zise Nevada. 


— Nu, nu. Sunt cât se poate de serioasă. 
Trebuie să scriu despre globurile astea, înţelegi? 
Pentru o lucrare de la şcoală. Dar e cam greu să 
le studiezi, atunci când nu poţi să vezi decât 
jumătate din ele. Adăugă, plauzibil: Am vrut 
doar să văd cât de exactă era, de fapt, 
cartografia secolului al optsprezecelea. 

— Ai dreptate, aprecie el. Cât de exactă e? 

— Europa mi se pare destul de neschimbată. 

— Asta am tot crezut şi eu, încă de când am 
ajuns aici. 

— la stai, exclamă Philippa. Opreşte-te o clipă! 

Se aplecă în faţă, să privească mai de 
aproape. Ceva auriu, în partea superioară a 
unuia dintre globuri, lucea în bătaia şuvoiului de 
raze strecurat prin fereastra palatului. Era o 
cruce mică din aur, pictată pe glob. Imediat 
lângă coasta vestică a Scoției. 

Asta trebuia să fie! Cum altfel ar fi putut un 
cardinal să însemneze o insulă sfântă, decât cu 
o cruce? Şi cu o cruce aurie, pentru o tabletă 
din aur. Şi aceasta părea să aibă sens. 

După ce se va întoarce la hotel, va căuta 
această insulă sfântă pe Internet şi va vedea ce 
alte indicii ar putea să descopere, astfel încât să 
arunce mai multă lumină asupra a ceea ce mai 
rămăsese din mesajul lui Marrone. 

— Acum cred c-am văzut destul, anunţă ea. 

Nevada îngenunche, permițându-i să coboare 
de pe umerii lui laţi. 


— Mulţumesc, zise Philippa. M-am mai 
luminat. 

— Nicio problemă, replică Nevada, ridicându- 
se din nou în picioare. Să le aduc oamenilor 
lumină, asta mi-e meseria, ştii? 


Simţindu-se, pe bună dreptate, mândră de 
sine, dar şi entuziasmată de această ultimă 
descoperire, Philippa se întoarse repede la hotel 
şi se duse direct spre centrul de afaceri, unde 
se aşeză la un computer şi iniţie o căutare pe 
Internet după informaţii despre insula sfântă. 

Erau două insule sfinte: una, în apropierea 
coastei de nord-vest a Angliei, iar cealaltă - cea 
pe care o căuta ea - în estuarul Clyde, în 
apropierea coastei vestice a Scoției centrale, în 
interiorul golfului Lamlash, spre insula mai mare 
Arran. Insula avea o îndelungată istorie ca loc 
sacru, cu un izvor despre care se spunea că ar fi 
avut proprietăţi tămăduitoare. Tot acolo era, de 
asemenea, amplasamentul peşterii de sihăstrie 
a unui călugăr din secolul al şaselea, numit 
Sfântul Lazarian. 

O peşteră de sihăstrie? 

Philippa privi din nou mesajul dezvăluit de 
numerele citite cu susul în jos. Dacă un sihastru 
era o persoană care trăia o viaţă singuratică, 
uneori într-o peşteră, de dragul credinţei lui, 
putea oare acest fapt să explice partea din 
mesajul secret în care se foloseau cuvintele 


„gaură solitarâ”? 

Trebuia să fie aşa, cu toate că, în acelaşi timp, 
Philippa era de părere că o insulă scoțiană 
îndepărtată însemna un drum foarte lung de 
parcurs din Veneţia, pentru ascunderea tabletei 
de comandă din aur. Din fericire, cartea lui 
Michel Bustinadite despre cardinalul Marrone 
menţiona că, spre sfârşitul vieţii sale, cardinalul 
îşi luase o vacanţă pe insula Arran, ceea ce o 
ajută pe Philippa să se convingă că ar merita cu 
adevărat efortul ca ea şi cu Marco să zboare 
până în Scoţia şi să caute acolo tableta din aur. 

Philippa rezervă biletele de avion. Două ore 
mai târziu, ea şi cu Marco Polo erau în drum 
spre aeroportul din Veneţia. Marco era foarte 
impresionat de descoperirea faptului că 
aeroportul din Veneţia îi purta numele şi încă 
mai mult de o altă descoperire, aceea că vor 
călători spre Scoţia la bordul unui avion. 

— Cât timp ti-ar lua să ajungi în China cu un 
avion ca acesta? o întrebă el pe Philippa. 

— Zece sau douăsprezece ore, poate, zise ea. 

— Şi când te gândeşti că mie mi-a luat zece 
luni, comentă el, clătinând din cap. Ceea cea 
fost spre norocul meu, presupun. Nu-mi închipui 
că ar fi fost cineva interesat de cartea mea de 
călătorii, dacă mi-ar fi trebuit doar zece ore să 
ajung în China. 

— Cred că asta e problema cu lumea din ziua 
de azi, aprecie Philippa. Pare prea mică, aş zice. 


Înainte de îmbarcarea în avion, Philippa îl sună 
pe Nimrod pe telefonul lui mobil, ca să-i 
transmită vestea cea bună, dar fu dezamăgită 
să constate că numărul era inaccesibil. Aşa că 
sună acasă, sperând să afle ceva veşti bune 
despre mama ei, dar din moment ce nici despre 
ea nu se ştia nimic, izbuti măcar să stea de 
vorbă cu tatăl ei, care se restabilise, după 
efectul legării matusalemice, suficient cât să 
susţină o conversaţie inteligibilă. 

Gândindu-se că ar putea fi o surpriză plăcută 
pentru el, Philippa nu-i spuse că Layla era în 
drum spre casă, ceea ce fu cu atât mai bine, 
având în vedere ceea ce se întâmplase. Aşa că 
limită conversaţia la doar câteva observaţii 
generale despre Veneţia, Scoţia şi China. Tatăl 
ei îi spuse că-i era foarte dor de ea şi de John şi 
insistă să vină cât mai repede acasă. Această 
insistenţă fu destul ca să-i aducă o lacrimă în 
colţul ochiului, fiindcă şi ei îi era dor de casă, de 
părinţii ei şi de fratele ei geamăn. De 
asemenea, îi lipseau amarnic puterile ei de 
djinn, nu pentru că ar fi vrut să le întrebuinţeze 
pentru ceva anume, ci pentru că simplu fapt de 
a le avea îi conferea o uimitoare stare de bine, 
de încredere în sine, ambele senzaţii lipsindu-i 
de cam multă vreme. 

Spre marea surprindere a Philippei, Marco nu 
dădu deloc semne de nervozitate în timpul 
primului său zbor. Cu toate acestea - lăsând 


deoparte reputaţia sa de mare explorator - 
Marco se dovedi repede o persoană dificilă ca 
tovarăş de călătorie. Se plângea de aproape 
orice: erau prea mulţi oameni în autobuzul 
aeroportului; scaunul din avion era mult prea 
mic; masa servită în avion n-avea niciun gust; 
vinul parcă era oţet; călătoria prin aer era foarte 
plictisitoare, din moment ce nu era nimic de 
văzut decât aer. În timpul zborului, Philippa 
crezu c-o să înnebunească, atât de mult se 
văicărea el. 

Dar abia când ajunseră în Scoţia, pe ceea ce 
fusese numit, cu atâta lipsă de imaginaţie, 
Aeroportul Oraşului Glasgow, Marco Polo ajunse 
la paroxism cu plângerile: Scoţia era prea 
umedă şi prea rece; oamenii păreau răi şi 
miroseau ciudat; nimeni nu purta pleduri din 
tartan, după cum se aşteptase el; Glasgow era 
un oraş posomorât şi murdar şi nu avea 
suficient soare; mâncarea - în mod special 
îngheţata - era ieftină şi proastă; aerul avea un 
puternic miros de bere; în taxi puţea a odorizant 
şi a fum de ţigară - ceea ce, trebuie să 
recunoaştem, e o neplăcută combinaţie de 
mirosuri - iar el nu înţelegea o iotă din engleza 
care se vorbea în Scoţia. 

Philippa nu prea putea să-l contrazică pe 
Marco în privinţa ultimei sale plângeri. Până şi 
ea era forţată să recunoască faptul că-i era greu 
să înţeleagă engleza stâlcită vorbită de scoțieni. 


Cu şoferul de taxi pe care-l tocmiseră să-i ducă 
spre sud-vest, în Ardossan - de unde plănuiau 
să ia un feribot până pe insulă - părea că e şi 
mai greu să te înţelegi. Dădea impresia că nu 
avea dificultăţi de a pricepe ceea ce îi spunea 
Philippa. Numai că ea nu putea să înţeleagă 
absolut nimic din ceea ce îi răspundea el. 

Ajungând în micul oraş Ardossan, cam după o 
oră, în urma unei călătorii epuizante din cauza 
lipsei de înţelegere, Philippa şi Marco luară 
feribotul spre Arran şi, în urma unui voiaj pe 
mare care durase o oră, ajunseră pe insulă 
imediat înainte de căderea întunericului, 
petrecându-şi noaptea la Hotelul Broons din 
Brodick, principalul port al insulei. 

La fel ca şi hotelul, dimineaţa care urmă fu 
rece şi neprimitoare. Soarele strălucea peste 
clădirile din gresie colorată, răspândind o 
lumină aspră, rigidă, foarte diferită de lumina 
din Veneţia. Şi totuşi, era şi ea, într-un fel, 
frumoasă. Închinară o bărcuţă cu motor şi 
navigară de-a lungul unei mări îngheţate, 
sticloase, către Insula Sfântă. Philippa se simţea 
de parcă ar fi călătorit spre capătul pământului, 
senzaţie care nu-i era câtuşi de puţin diminuată 
de insistenţele lui Marco, veneţianul susţinând 
că pământul e plat şi că, în mod cert, vor ajunge 
dincolo de marginea mării, la pieire. Dar, după o 
vreme, contururile insulei începură să crească 
sub ochii lor, spre marea uşurare a lui Marco. 


Insula Sfântă se află sub stăpânirea călugărilor 
lama tibetani, pe ea fiind şi o mare mănăstire 
budistă, fapt care o izbi pe Philippa, ca fiind un 
pic straniu, ba chiar - ca urmare a experienţelor 
ei din ashramul Jayaar Sho, din India - oarecum 
suspect. Ca şi discipolii gurului Masamjhasara, 
călugării de la Centrul Păcii de pe Insula Sfântă 
purtau sutane portocalii şi practicau intens 
yoga. Numai că aici se opreau asemănările, 
fiindcă aceştia erau oameni blânzi, ospitalieri, 
iar liderul lor spiritual, doctorul Yes, chinez de 
origine, părea să fie în mod deosebit încântat să 
vorbească în propria limbă cu Marco, deşi, din 
motive lesne de înţeles, Philippa considerase că 
e preferabil ca Marco să nu-i dezvăluie 
doctorului adevăratul său nume. 

Ea şi cu Marco îi spuseră doctorului doar că 
veniseră să viziteze peştera de sihăstrie a 
Sfântului Lazarian din Leighlin, iar doctorul le 
oferi serviciile unui călugăr care să-i 
călăuzească până pe cealaltă parte a insulei, 
unde se găsea peştera. 

— Niciodată n-am înţeles ce rost are să fii 
sihastru, îi spuse Philippa lui Marco, în timp ce 
se căţărau pe o colină abruptă, ca să coboare 
apoi, dincolo de ea. Adică, oare ce anume fac 
sihaştrii, de sunt consideraţi atât de sfinţi? 

— Cred că esenţa este să nu faci mai nimic, 
zise Marco. Decât să te opreşti din a te mai 
simţi bine. 


— Am impresia că e ceva destul de simplu, 
dacă locuieşti într-o peşteră de pe o insulă 
scoțiană îndepărtată, comentă Philippa. 

— Sunt de părere că sihaştrii n-ar fi altceva 
decât oameni prea puţin capabili să se 
împotrivească ispitelor, continuă Marco. Şi 
acesta e, probabil, motivul pentru care se duc în 
astfel de locuri, în primul rând. 

— Bine zis. 

Aproape de țărm, găsiră peştera, la care nu 
prea era cine ştie ce de privit, fiind dificil de 
imaginat că ar putea cineva să trăiască într-un 
asemenea loc, darămite ca un cardinal să 
aleagă peştera pentru ascunderea unui lucru de 
valoare. Era acoperită cu muşchi şi cu iarbă, 
precum şi cu o lespede mare, rotundă, din 
piatră, care arăta de parcă ar fi fost cuib pentru 
gâşte încă din vremuri imemoriale. Dacă te 
apropiai prea mult de cuiburi, în mod cert le-ai fi 
făcut pe gâşte să gâgâie şi să  sâsâie 
ameninţător spre tine. 

Marco se lăsă să cadă în genunchi, îşi 
împreună palmele şi, după un minut, două, 
călugărul se îndepărtă, din politeţe. Mai trecură 
câteva minute, după care Marco vorbi. 

— Ei? zise el. Suntem aici. Care e partea 
următoare a mesajului? Haide! 

— lartă-mă, rosti Philippa. După spectacolul 
pe care l-ai dat în barcă - toată povestea aia cu 
pământul plat - credeam că te rogi. 


— Nu, replică Marco. Am făcut asta doar ca să 
scap de călăuza noastră budistă. Oamenii 
întotdeauna te lasă singur atunci când le dai 
impresia că te rogi. 

— Bine gândit. 

Philippa nu prea mai avea nevoie să-şi 
consulte foaia de hârtie cu mesajul criptat din 
tabloul cardinalului. 

— Prinde carapacea  desfăcută, zise ea. 
Bucurie mare. 

— Ai văzut vreo carapace pe-aici? întrebă 
Marco, privind împrejur. 

— Nu, răspunse Philippa. 

Peştera era micuță, ca să nu spunem mai 
mult, aşa că Marco fu nevoit să se aplece ca să 
poată intra. 

— Sfântul Lazarian trebuie să fi fost un bărbat 
destul de scund, observă el, privind în jurul lui. 

— Dar şi unul rezistent, bănuiesc, îl completă 
Philippa. Crezi că a avut vreodată o uşă sau un 
perete, aici în faţă? Să-l apere de vânt şi de 
ploaie şi de stropii apei mării? 

— Nu cred, replică Marco. Pe vremea când 
eram eu în viaţă, spre sfârşitul secolului al 
treisprezecelea, Europa era plină de sihaştri. 
Erau şi unii care obişnuiau să stea sub cerul 
liber. Alţii stăteau în vârfurile stâlpilor. Şi mai 
erau câţiva care se închideau în câte-o celulă. 
Cam nebuni, majoritatea. Cred că toţi primeau 
cu bucurie câte-un pic de vânt şi de ploaie. Să-i 


pună la încercare. 

O rafală de vânt le împroşcă feţele cu picături 
îngheţate de ploaie, ca şi cum spiritul Sfântului 
Lazarian ar fi încercat să le reamintească 
suferinţele prin care trecuse. Gâştele sălbatice 
cuibărite deasupra peşterii gâgâiră zgomotos, 
precum claxoanele taxiurilor din New York, 
avertizându-i pe cei doi să păstreze distanţa. 

Philippa pipăi o veche inscripţie de pe peretele 
peşterii. 

— Mă întreb în ce limbă o fi scrisă, zise ea. 

— Nu ştiu, recunoscu Marco. Dar aş spune că 
inscripţia a existat, probabil, pe peretele acesta 
al peşterii, cu mult înainte ca Sfântul Lazarian 
să-şi stabilească reşedinţa în ea. Făcu o pauză. 
Bene”. Ce crezi că ar trebui să facem acum? 

— Să săpăm, zise Philippa, scoțând la iveală, 
din mâneca jachetei, o lopăţică. 

— De unde ai asta? se miră Marco. 

— Am împrumutat-o din grădina călugărilor, 
mărturisi Philippa, după care, îngenunchind, 
începu să sape. 

Trecu o jumătate de oră. Apoi, o oră. Philippa 
găsi o monedă veche, un nasture şi o bucată 
ruginită de fier, care semăna cu o frântură de 
stâlp al unui gard vechi. Dar nici urmă de vreo 
carapace sau de vreo tabletă de comandă din 
aur. Enervată şi dezamăgită, Philippa ieşi din 
peşteră şi azvârli bucata veche de stâlp pentru 


76 Bine (în limba italiană). 


gard în apele mării. 

— Nu înțeleg, declară ea. Ştim despre 
cardinalul Marrone că a venit aici în vacanţă. 
Există o cruce aurie care marchează Insula 
Sfântă, pe globul din palatul dogelui. Şi există o 
singură peşteră de sihăstrie pe Insula Sfântă. 
Aici trebuie, pur şi simplu, să fie locul potrivit. 
Dar nu există nicio carapace desfăcută pe care 
s-o prinzi. 

— Poate o fi călcat cineva pe ea, din greşeală, 
îşi dădu cu părerea Marco. 

— Cardinalul Marrone era mult prea înţelept 
ca să se poată întâmpla aşa ceva, îl contrazise 
Philippa. El a vrut ca tableta să fie găsită, dar 
numai de cineva capabil să-i desluşească 
indiciile. 

— Atunci, poate că ai făcut pe undeva o 
greşeală, zise Marco. Caz în care ar însemna că 
am îndurat o călătorie mizerabilă şi am bătut 
atâta drum până în ţara asta uitată de 
Dumnezeu degeaba. N-o să găsim niciodată 
tableta din aur. Oftă. A fost, pur şi simplu, o 
alergătură după potcoave de gâşte. 


— Ce-ai spus? 

— Am spus că am bătut atâta drum până aici 
degeaba. 

— Nu, nu, ai mai spus ceva. Era ceva care-i 
sâcâia subconştientul Philippei. Dar ce anume 
să fi fost? Era ceva relevant. 


Marco ridică din umeri, în tăcere. 

— Ştii ce, n-am făcut nicio greşeală, afirmă 
Philippa. N-aş fi putut să fac. Dar e foarte posibil 
ca altcineva să fi făcut. Omul care a scris cartea 
aceea despre cardinalul Marrone. Michel 
Bustinadité. M-am folosit de cartea lui ca sursă 
pentru numerele din marginea de jos a tabloului 
- cele care alcătuiesc mesajul, dacă sunt citite 
cu susul în jos - pentru că, spre deosebire de el, 
n-am putut să mă ating eu însămi de tablou. Se 
scotoci prin geantă după carte. Dar, dacă el a 
făcut vreo greşeală atunci când le-a copiat, 
atunci e foarte posibil să căutăm ceea ce nu 
trebuie. 

Găsi cartea pe care i-o dăduse sora Cristina, 
când erau în Veneţia, se apucă să examineze 
pentru o vreme o fotografie cu numerele din 
tablou luate în plan apropiat, după care scoase 
un strigăt ascuțit. 

— Ce este? se interesă Marco. 

— Numărul 35007, zise ea. E foarte şters. Dar 
acolo nu e nicidecum un şapte. E un şase! E 
35006. Priveşte. 

— Aşa e, ai dreptate, admise Marco. Dar unde 
ne duce asta? 

— Oriunde, insistă Philippa. Scrise numărul pe 
foaie, întorcând-o apoi invers. Nu o carapace 
„desfăcută” ar trebui să căutăm noi, ci o 
carapace pentru „gâşte”. Ei, tot nu înţelegi? 
Tableta nu e în peşteră. E deasupra ei! 


Priviră cu nesiguranță spre gâştele de 
deasupra peşterii. Una dintre ele, de mărimea 
unui câine ciobănesc german - sau poate a unui 
cioban german - ocupa un cuib mai mare decât 
celelalte, pe un soi de mic platou stâncos. Şi, 
simțind o anume primejdie, săsâi cu putere şi-şi 
flutură aripile, într-un avertisment demonstrativ. 
Zgomotul aripilor răsună de parcă ar fi scuturat 
cineva în vânt două prosoape grele pentru plajă. 

Philippa şi Marco priviră în continuare. Şi, cu 
cât privea mai mult, Philippa era tot mai 
convinsă de faptul că părea să fie o 
ascunzătoare perfectă pentru un obiect preţios. 
Mai ales dat fiind faptul că gâsca e o pasăre 
renumită pentru agresivitatea ei, atunci când îşi 
păzeşte cuibul. 

— Cuibul păsării ăsteia mari este cel sub care 
trebuie să căutăm, declară Philippa. 

Marco făcu un semn de aprobare. 

— Afurisit temperament la gâştele astea, 
aprecie el. Dar bune de mâncat, totuşi. 

Gâsca îşi aţinti asupra lor ochii ca mărgelele, 
plini de neîncredere. Philippa nu se îndoi nici 
măcar pentru o clipă de faptul că gâsca i-ar fi 
întâmpinat cu o lovitură de cioc, în cazul în care 
s-ar fi apropiat prea mult. De cioc sau de 
altceva şi mai rău. O lovitură scurtă din aripi din 
partea unei gâşte poate să frângă un braţ 
omenesc. 

— Cum să facem s-o mutăm pe gâsca asta 


suficient cât să privim mai de aproape ceea ce 
se găseşte dedesubt? se întrebă Philippa. 

Era o fată inteligentă, dar nu crudă, mai ales 
atunci când era vorba despre animale. 

Marco Polo, care venea dintr-o cu totul altă 
epocă, nu avea astfel de reţineri. 

— Simplu, zise el, începând s-o bombardeze 
cu pietre pe gâscă. 

Pasărea se ridică, gâgâi cu putere, recepţionă 
o piatră în piept, flutură din aripi, primi o altă 
piatră bine ţintită în cap şi, înainte ca Philippa 
să poată protesta împotriva cruzimii lui Marco, 
îşi luă zborul, părând cât se poate de speriată. 

— Haide, o îndemnă Marco. Să vedem ce e 
acolo, până nu se întoarce iar! 

Făcură tot ceea ce le stătea în puteri ca să 
mute cuibul şi ouăle aflate în el cu cât mai 
multă grijă, astfel încât mama gâscă să se 
poată întoarce la ele mai târziu. Eforturile lor 
fură îngreunate de cantitatea de gâinaţ de 
gâscă de pe micul platou; curând, le deveni 
neplăcut de limpede amândurora faptul că 
gâştele îşi făcuseră cuibul în acel loc de foarte 
multă vreme, într-adevăr. Ţinându-se de nas, 
Philippa începu să râcâie cu lopăţica. 

— Mare noroc că am luat asta, zise ea. Ar fi 
fost oribil să încerc cu mâinile goale. 

Piatra de sub cuib era scobită în forma unei 
linguri şi, până la urmă, izbutiră să îndepărteze 
suficient găinaţ încât să scoată la iveală o piatră 


de formă pătrată, ca un dop într-o cadă, care 
părea să fi fost pusă acolo în mod intenţionat, 
să ascundă ceva. 

Marco luă lopăţica, o strecură sub piatră, 
dislocând-o, apoi o folosi în chip de pârghie, 
ridicând-o. Sub piatră era o gaură adâncă. 
Philippei nu-i plăcea deloc ideea de a-şi vâri 
mâna în acea gaură; totuşi, trase adânc aer în 
piept, îşi întinse mâna înăuntru, pipăi în jur preţ 
de câteva clipe, după care scoase un obiect 
dreptunghiular, înfăşurat în bucăţi de prelată şi 
de piele. Era un obiect greu, părând să se fi 
aflat acolo de cel puţin o sută de ani. 

— Da! ţipă ea, cu o enormă satisfacţie. Da, da, 
da! Am găsit-o, sunt sigură! 

— E clar că se potriveşte ca mărime, nici 
vorbă, o aprobă Marco. 

Se retraseră la adăpostul peşterii şi desfăcură 
pachetul, scoțând la iveală un obiect de 
dimensiunile unui baton de ciocolată mai mare, 
acoperit cu o inscripţie în limba chineză. 
Strălucind puternic în lumina soarelui rece şi 
aspru al dimineţii scoțiene, arăta precum ceva 
căzut din cer. Era tableta de comandă din aur. 

— După atâtea secole, gâfâi Marco. Credeam 
că n-o să-mi mai pot arunca ochii vreodată pe 
obiectul acesta,  adăugă,  înlăcrimat. Şi, 
mulţumită ţie, am putut. 

Dar nu-l atinse. 

— Hai, îl  îmboldi Philippa,  ştergându-şi 


mâinile. Ridic-o! 

— Mă tem că întotdeauna m-a făcut să fiu 
destul de agitat, mărturisi Marco. Cred că e unul 
dintre motivele pentru care am reuşit s-o pierd, 
în primul rând. Răspunderea implicată de o 
asemenea putere a fost prea mare pentru mine. 
Nu. la-o tu! 

Philippa, care era obişnuită cu răspunderea 
implicată de putere, cântări obiectul în palmă. 
Tableta din aur era grea. Şi nu doar ca masă 
fizică. Mai era ceva la ea - o senzaţie de 
electricitate - care o făcea să se simtă de parcă 
ar fi avut la îndemână o putere supranaturală, 
supusă ei. Ca şi puterile de djinn. 

— Cât de puternică e chestia asta? îl întrebă 
ea pe Marco Polo. 

— E irezistibilă, îi răspunse Marco. Orice poţi 
să-i porunceşti va fi îndeplinit. Cei cărora le dai 
porunci n-au de ales, decât să se supună. Asta e 
treaba cu tableta din aur. Aşa a fost 
dintotdeauna. 

— Ei bine, acum, că am găsit-o, zise ea, am 
face mai bine să ne gândim cum putem să ne 
deplasăm tocmai până în China. 

— E o călătorie pe care am mai făcut-o, 
replică Marco. Mai ales acum, că ai în stăpânire 
tableta de comandă din aur, va fi destul de 
simplu. 

Marco oftă şi porni agale spre țărm, unde 
inspiră adânc şi privi marea. Philippa avu 


impresia că expresia de pe chipul bătrânului era 
una de tristeţe. 

— Va bene”, rosti el. A fost bine să mă întorc 
în lumea celor vii după toţi aceşti ani. Mi-a 
plăcut. Dar misiunea mea aici s-a încheiat 
acum. Mesajul a fost transmis, iar tableta de 
comandă din aur e în stăpânirea ta. E timpul ca 
eu să plec. 

Poate că Marco Polo o fi fost un tovarăş de 
călătorie groaznic, dar perspectiva de a merge 
singură în China i se păru deodată infinit mai 
rea Philippei. 

— Nu pleca, îl rugă ea. Nu acum. Mă gândeam 
că o călătorie în China ar putea să te ispitească. 

— Odinioară, aşa era, zise Marco, dar nu mai 
e. In plus, nu cred c-aş putea să înfrunt un zbor 
de zece ore până în China. Nu ştiu cum de 
poate cineva. Oricum, am făcut ceea ce i-am 
promis Marelui Han c-o să fac. lar acum, nu 
vreau decât să mă odihnesc. Sper c-o să-ţi placă 
în China la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie. 
Se aplecă şi o sărută pe Philippa pe ambii obraji, 
după obiceiul latinilor. Arrividerci, cara mia”. 

— Dar ce-o să le spun doctorului Yes şi 
călugărilor ăstora? replică ea. Or să întrebe ce ţi 
s-a întâmplat. 

— Nu, zise el. N-or să întrebe, dacă tu n-o să 
vrei asta. Vei vedea că oamenii vor face exact 


7 Bine, atunci (în limba italiană). 
78 La revedere, draga mea (în limba italiană). 


ceea ce vrei tu, Philippa, atâta vreme cât ai la 
tine tableta de comandă din aur. Mult noroc, 
copila mea. Eşti o fetiţă deosebită. Mult noroc şi 
Dumnezeu să te aibă în pază! 

— Dar cu tine ce-o să se întâmple? îl întrebă 
ea, îngrijorată. 

— Ce mi s-ar putea întâmpla şi nu mi s-a 
întâmplat deja? replică Marco, cu calm. 

Se aşeză pe plajă, după care se întinse pe 
spate şi privi spre soare, ca şi cum ar fi fost o zi 
fierbinte de vară, iar el, un om fără nicio grijă pe 
lumea asta. 

— Nu poţi să rămâi aici, zise Philippa. 

— N-o să rămân multă vreme, îi răspunse 
Marco. La urma urmei, sunt venețian. Marea va 
veni să mă ia. 

Philippa privi repede împrejur, neştiind prea 
bine la ce să se aştepte. Şi atunci îl zări. leşind 
din mare. Era un val imens, poate de un metru 
şi jumătate sau doi înălţime, rostogolindu-se cu 
hotărâre spre plaja pe care se aflau, venind ca o 
herghelie de cai înecându-se, de parcă ar fi 
urmărit cine ştie ce ţel titanic. 

— Vine un val mare spre noi, îl anunţă ea. O 
să te uzi foarte rău dacă nu te urneşti din loc. 

— Bene, oftă el, închizând ochii. 

Instinctiv, Philippa se retrase la adăpostul 
sigur al stâncii de deasupra peşterii sihastrului 
şi aşteptă. Pentru o clipă, îi trecu prin minte să 
se folosească de tableta de comandă din aur, 


astfel încât să-l oblige pe Marco să părăsească 
plaja şi s-o însoţească în China. Dar, într-un fel, 
nu i se părea prea corect. De altfel, era evident 
că pentru el ceea ce avea să se întâmple era 
bine-venit. 

Câteva clipe mai târziu, uriaşul val atinse plaja 
cu un plescăit enorm, ca de bici, înghiţindu-l pe 
Marco şi toate stâncile şi bălțile care-l 
înconjurau. Şi atunci când valul acela turbulent, 
plumburiu, se retrase în tăcere, bătrânul 
explorator dispăruse fără urmă. Philippa zăbovi 
acolo multă vreme cu ochii aţintiţi asupra mării, 
scrutând valurile ondulate şi orizontul ceţos 
după vreun ultim semn. Dar nu se vedea nimic, 
ca şi cum n-ar fi fost niciodată acolo, ca şi cum 
marea şi-ar fi pretins drepturile asupra lui. 

Philippa rămase aşa un timp îndelungat, cu 
chipul scăldat de picături din mare şi lacrimi 
sărate, incapabilă să deosebească gustul unora 
de al celorlalte. Apoi, îşi şterse faţa şi, cu 
tableta de comandă din aur vârâtă la loc sigur 
în geantă, porni să traverseze înapoi insula, 
spre mănăstire. 

In cazul în care tableta din aur avea efectul pe 
care Marco susţinea că l-ar avea, îi trecu prin 
gând că ar putea să ajungă în China în mai 
puţin de douăzeci şi patru de ore. 


Capitolul 27 
Pătratul magic 


Pătratul magic al lui Jonathan Tarot (însoţit de 
instrucţiuni simple, uşor de învăţat, despre cum 
să te roteşti ca un derviş) se vându în peste o 
sută de milioane de exemplare în magazinele 
din întreaga lume. Era cea mai bine vândută 
„jucărie” din toate timpurile. Cei care nu puteau 
să ajungă la un magazin aveau posibilitatea să 
descarce, de pe website-ul lui Jonathan Tarot, 
un model cu care puteau să deseneze un pătrat 
pe podea. Oricine ar fi măsurat modelul 
descărcat, sau coala din plastic (care avea pe 
spate un adeziv, astfel încât să se poată lipi pe 
podea), ar fi putut să observe faptul că pătratul 
magic avea exact o sută unsprezece inchi pe o 
sută unsprezece inchi”. Puţini oameni, dacă o fi 
fost vreunul, ghiciră adevărata semnificaţie 
cosmică a acestor dimensiuni. lar copiii de 
pretutindeni - ca să nu mai pomenim despre 
câţiva adulţi - făcură pregătiri atente pentru 
utilizarea puterii colective a minţilor lor, astfel 
încât să „ajute” la dispariţia lui Jonathan Tarot 
de pe acoperişul din beton al unei parcări din 
New York, în direct la televiziune. 

Fireşte, adevăratul scop al acestui exerciţiu 
era unul cu mult mai sinistru. Dar era şi de 


7? Echivalent, în sistemul metric, cu un pătrat cu latura de 281,94 de 
centimetri. 


aşteptat, din partea cuiva ca Iblis, care 
stăpânea în prezent trupul omenesc al lui Adam 
Apollonius. Sinistru şi un pic cam complicat. 

După cum bine ştiu cei care i-au studiat pe 
djinni, există în Univers un echilibru al puterii 
dintre noroc şi ghinion. Acesta se numeşte 
homeostazis. Uneori, există pe lume mai mult 
noroc, iar alteori, mai mult ghinion, dar în cea 
mai mare parte a timpului, homeostazisul 
prevalează. Djinnii au o capacitate înnăscută de 
a controla şansa. Pot s-o facă să devină ghinion 
sau noroc, în funcţie de înclinația lor firească de 
a îndeplini dorinţele. Dar ei sunt puţini ca 
număr, prea puţini ca să influenţeze în mod 
radical  homeostazisul, într-un sens sau în 
celălalt. 

Afirmația nu este, totuşi, valabilă şi pentru 
fiinţele umane. Oamenii au o capacitate mult 
mai mare de a afecta homeostazisul, decât 
djinnii. Asta, deoarece sunt mult mai mulţi. lată 
de ce voinţa oamenilor - în special, cea a 
copiilor, în care forţa vitală este foarte puternică 
- reprezintă cea mai importantă forţă din 
Univers. Desigur, în practică, forţa aceasta 
niciodată nu se ridică la un nivel foarte ridicat, 
deoarece, în starea normală a lucrurilor, fiinţele 
umane gândesc în feluri foarte diferite şi în 
conformitate cu interesele lor individuale, şi nu 
ca o unică voinţă. Cel puţin, se comportaseră 
rareori ca o unică voinţă, până când să-şi 


clocească Iblis oribilul plan, de a scoate la 
lumină opusul normalităţii, starea haotică a 
treburilor omeneşti, creând cel mai extins 
model de voinţă unică din Univers de la apariţia 
omenirii încoace. Găsise chiar şi o denumire 
pentru aceasta: îi spusese negentropie“. 
Televiziunea era mijlocul ideal pentru scopul lui, 
mai ales dacă era vorba despre un singur 
spectacol de televiziune asupra căruia să se 
poată concentra toată lumea. Televiziunea este 
singurul lucru de pe planeta Pământ care deţine 
potenţialul de a face ca o sută de milioane de 
minţi să gândească exact acelaşi lucru în exact 
acelaşi timp. Un astfel de spectacol de 
televiziune nu existase niciodată până acum. 
Jonathan Tarot reprezenta lovitura de maestru a 
lui Iblis, fiindcă al lui era spectacolul de 
televiziune care părea că urmează să fie privit 
de toată lumea, graţie miracolului oferit de 
transmisiunile prin satelit. Era unicul spectacol 
care avea să-i facă pe toţi să gândească exact 
acelaşi lucru în exact acelaşi moment. 

Şi, ducând la îndeplinire toate acestea, ce 
urma? 

Dac-am spune că homeostazisul avea să fie 
influenţat în mod radical de această 
negentropie şi că ghinionul avea să domine 
5% Termen alcătuit din prefixul „neg”, de la negare, şi cuvântul 
„entropie", care desemnează, în teoria informaţiei, gradul de 


incertitudine relativ la informaţia transmisă de o anumită sursă; pe de 
altă parte, entropia măsoară gradul de organizare a unui sistem. 


Universul, n-ar fi deloc suficient ca să descriem 
groaznicele rezultate pe care le avea în vedere 
Iblis. Adevărata oroare a ceea ce avea să 
urmeze era exprimată printr-un cuvânt pe care 
un djinn bun nu îndrăznea vreodată să-l 
rostească decât în şoaptă. Era un soi de 
blestem, care exploata tendinţa firească din 
rândul omenirii, de a dori să se întâmple lucruri 
bune, creând apoi exact opusul acestora. Astfel, 
un om care şi-ar fi dorit ceva negru ar fi ajuns 
să obţină ceva alb, iar dorinţa de lumină n-ar fi 
adus decât întunericul. Aceasta era ceea ce 
plănuise Iblis. Desigur, djinnii au un cuvânt care 
să exprime şi acest lucru. Djinnii au câte un 
cuvânt pentru orice. Ei numesc starea aceasta 
de fapt, în care ordinea firească a Universului ar 
urma să fie răsturnată cu susul în joc, o stare de 
enantodromiet!. 

Cuvinte mari. Cu consecinţe încă şi mai mari. 
Pentru toată lumea de pe Pământ. 

Toate acestea aveau să fie provocate prin 
intermediul puterii matematice a pătratului 
magic şi al dansului dervişilor rotitori. ŞI, 
desigur, a lui Jonathan Tarot. 


În seara în care programul special de 
televiziune al lui Jonathan Tarot, intitulat 


8&1 Termen provenit din cuvintele greceşti enantios („opus”, „invers”) şi 
dromos („sens”, „direcţie”), de unde reiese semnificaţia de „direcţie 
inversă”. 


Dispariția  dervişului, urma să fie difuzat, 
oamenii plecară mai devreme de la şcoală sau 
de la serviciu, vrând să se asigure că vor ajunge 
acasă la timp ca să vadă emisiunea. Îşi 
desenară sau desfăşurară pătratele magice 
chinezeşti în faţa televizoarelor, aşezându-se pe 
numărul patru, care desigur reprezintă şi 
cuvântul chinezesc pentru moarte, apoi 
aşteptară. 

La ora la care fusese programată emisiunea, 
cinematografele, teatrele şi restaurantele din 
oraşele din toată lumea rămaseră goale, 
oamenii stând acasă în faţa televizoarelor, 
dorind să participe la ceea ce fusese anunţat 
drept „cea mai mare realizare a minţit asupra 
materiei din toate timpurile”. Audienţele erau 
prognozate ca urmând să fie mai mari decât 
cele ale transmisiei Jocurilor Olimpice, a finalei 
campionatului de fotbal american şi a finalei 
cupei Angliei la fotbal, luate la un loc. 

Cei mai mulţi dintre adulţi rămaseră sceptici, 
gândindu-se că totul nu era altceva decât un 
truc. Nimeni nu putea să dispară în neant. Era o 
iluzie. Un număr de prestidigitaţie. Probabil că 
avea să fie unul bun, trebuiau s-o recunoască, 
dacă se luau după precedentele numere 
realizate de Jonathan Tarot. Dar tot un truc, 
oricum ar fi fost. Aceasta era părerea adulţilor. 

Este de la sine înţeles, fireşte, că atunci când 
devii adult îţi pierzi, în mare măsură, 


capacitatea de a crede foarte mult în ceva. 
Numai copiii pot să creadă cu adevărat în ceva. 
Numai copiii aveau capacitatea de a crede cu 
adevărat în posibilitatea a ceea ce avea să se 
întâmple, în acelaşi fel în care cred în Zâna 
Măseluţă sau în Moş Crăciun. Numai copiii 
credeau că ar fi cu adevărat posibil să-şi 
concentreze gândurile simultan asupra unui 
singur lucru şi, astfel, să-l ajute pe Jonathan să 
dispară de pe un acoperiş din Manhattan. Copiii 
din toată lumea credeau în Jonathan Tarot. 
Acesta era faptul pe care conta Iblis. 

Pe măsură ce spectacolul era difuzat, 
atmosfera se încărca de electricitate. La ora 
şapte, Jonathan Tarot se urcă pe un acoperiş din 
Manhattan, plasându-se în interiorul unui uriaş 
pătrat magic, exact aşa cum îi spusese Adam 
Apollonius să procedeze. Mai multe elicoptere i 
se roteau deasupra capului, astfel încât să 
filmeze evenimentul, dar şi să dovedească, de 
sus, faptul că nu avea să fie nicio înşelătorie. Un 
lucrător din construcţii îşi înfipse ciocanul 
pneumatic în pătrăţelul cu numărul patru, pe 
care avea de gând să stea Jonathan, dovedind 
astfel că acoperişul era solid. Un public invitat, 
alcătuit din vedete de film şi alte celebrităţi, se 
aşezase în cerc în jurul pătratului, astfel încât să 
se asigure că nu existau mijloace care să-i 
faciliteze dispariţia lui Jonathan. 

Probabil că singura celebritate care nu se 


găsea acolo era Adam Apollonius. Fără ştiinţa lui 
Jonathan, Apollonius era deja în drum spre Xian, 
în China, de unde avea să dirijeze următoarea 
etapă a planului malefic al Ifriţilor. 

Apoi, fix la ora opt seara, după meridianul 
estic al Statelor Unite, Jonathan, purtând cel mai 
uşor şi mai strălucitor costum în stilul lui Elvis, 
se adresă unei camere de televiziune care-i 
transmitea imaginea atrăgătoare, fermecătoare, 
către milioane de puştani: 

— Salut tuturor şi bine aţi venit la spectacolul 
meu special de televiziune, începu Jonathan. Şi 
special are să fie. Cineva a spus, odată, că dacă 
ai suficientă credinţă, poţi să muţi şi munţii din 
loc. Să sperăm că aşa e. Fiindcă în această 
seară o să arăt întregii lumi un lucru care n-a 
mai fost văzut vreodată pe viu la televiziune. O 
să arăt că, dacă ai suficientă credinţă - credinţa 
voastră în mine - ceva poate dispărea în neant. 

Nu este un truc. Nu este o iluzie. Nu există 
cutii, sau saci din mătase, în care să mă ascund. 
Nu există trape secrete. După cum aţi văzut, 
acoperişul este din beton masiv. Nu există 
oglinzi care să înşele ochiul. Nici platouri 
rotative uriaşe, care să mute lucrurile. Nu există 
cabluri aeriene care să mă ridice. În realitate, 
nu există niciun fel de mijloace ajutătoare. În 
schimb, avem reflectoare puternice, astfel încât 
să puteţi vedea totul în cele mai mici amănunte. 
Tot ceea ce veţi vedea şi apoi nu veţi mai vedea 


va fi adevărat, nu o iluzie, în sensul obişnuit al 
cuvântului. Singurul lucru pe care-l voi avea ca 
ajutor în această seară este acest pătrat magic 
chinezesc, precum şi puterea colectivă a 
propriilor voastre minţi, care să-i exploateze 
puterea matematică şi să-mi furnizeze energia 
necesară pentru executarea acestei dispariţii. 
Asta-i tot. Şi tuturor care susţin că nu se poate 
realiza, le spun: uitaţi-vă aici! Exact aici! 

Jonathan rânji şi arătă spre pătratul magic de 
sub picioarele sale. 

— Vechii dervişi credeau că, dacă-şi rotesc 
trupul repede în cerc, acesta este un mod dea 
obţine iluminarea. Astfel, s-ar deschide poarta 
care-i va permite trupului să primească un 
anumit tip de energie. Cuvântul „derviş” 
înseamnă, de fapt, intrare. Cu ajutorul vostru, 
băieţi şi fete, e o intrare pe care intenţionez s-o 
deschid în seara aceasta. Energia gândurilor 
voastre îmi va permite să mă rotesc mai 
repede. Puterea gândurilor voastre va intra prin 
mâna mea dreaptă, întinsă în sus, după care va 
ieşi prin mâna mea stângă, lăsată în jos, 
pătrunzând prin acoperişul acesta. Şi, în timp ce 
mă voi roti, voi dispărea prin această intrare, în 
altă lume. 

Din punctul de vedere al lui Jonathan Tarot, 
toate acestea erau numai prostii. Fiind djinn, 
dispariţia lui era garantată. Încercă să-şi 
stăpânească zeflemeaua din voce şi să-şi 


ascundă disprețul pe care-l resimțea faţă de 
privitori. Totuşi, considera aproape tot ceea ce 
spunea ca fiind de râs, nimic altceva decât o 
înşelătorie concepută de Adam Apollonius, 
astfel încât să ajute la obţinerea celei mai mari 
audienţe de televiziune din istorie şi a unei mari 
sume de bani pentru sine, făcând în acelaşi 
timp din el, Jonathan Tarot, cel mai celebru 
personaj din întreaga lume. Mai mare decât 
John Lennon, decât Elvis, decât Houdini şi toţi 
ceilalţi, luaţi la un loc. Cel puţin, aceasta era 
ceea ce credea el. 

— Oricum, este de asemenea posibil, continuă 
Jonathan Tarot, ca în seara aceasta să putem 
înfăptui chiar mai multe decât doar propria mea 
dispariţie. Dacă, aşa cum mă aştept, voi păşi 
prin această intrare, trecând într-o altă lume, 
vreau ca voi toţi să-mi urmaţi exemplul şi să 
încercaţi să pătrundeţi, la rândul vostru în 
lumea aceea. Folosindu-vă de puterea pătratului 
magic, vreau ca voi toţi să vă învârtiţi precum 
un derviş în căsuţa cu numărul patru. Poate că 
veţi dispărea şi voi, la fel ca mine. Să sperăm că 
aşa va fi. În clipa de faţă, totuşi, ceea ce vreau 
de la voi este să staţi acolo şi să mă urmăriţi 
cum mă rotesc şi, folosind puterea gândurilor 
voastre colective, să mă vreţi într-o stare de 
nimicnicie. 

Jonathan bătu din palmele lui încărcate cu 
inele şi păşi în căsuţa cu numărul patru. 


— În regulă. Hai s-o facem! 

Făcu un semn cu mâna spre orchestră - o 
orchestră turcească - să cânte o melodie 
subtilă, hipnotică, rotitoare, menită să ajute la 
constituirea unei atmosfere. Şi aceasta fusese 
ideea lui Adam Apollonius. Hipnoza era o 
componentă importantă a planului său pentru 
obţinerea unei cote uriaşe de audienţă. Fireşte, 
Jonathan nu avea nevoie de aşa ceva. Nu avea 
nevoie de nimic, cu excepţia puterilor sale de 
djinn. 

Jonathan merse în cerc, spre dreapta, de 
câteva ori, ridicându-şi şi coborându-şi braţele, 
aşa cum văzuse că procedează dervişii în filmul 
pe care i-l arătase Apollonius. Întotdeauna, 
aceştia începeau să se rotească spre dreapta. 
Adam Apollonius fusese destul de insistent în 
această privinţă. Apoi, îşi lăsă capul să cadă în 
piept, privi spre podea, apoi spre cer. Şi doar 
după şapte rotiri complete îşi schimbă poziţia 
braţelor, începând să se rotească spre stânga, 
în sensul invers acelor de ceasornic. Sensul 
invers acelor de ceasornic a fost dintotdeauna 
direcţia în care Răul se deplasează cel mai în 
voie. 

In timp ce Jonathan se întorcea şi se învărtea, 
milioane de copii se concentrau astfel încât să-l 
facă să dispară, cu toată forţa vitală de care 
dispuneau. Treptat, începu să se rotească mai 
repede, în ritmul muzicii, iar celebrităţile 


invitate din public băteau din palme sau îşi 
zăngăneau bijuteriile scumpe. Trecură două 
minute. Apoi, trei. Calitățile de showman ale lui 
Jonathan Tarot nu puteau fi puse la îndoială. 
Nici viteza cu care se rotea. Era ca un titirez. Un 
asemenea spectacol nu se mai văzuse. Până şi 
scepticii îşi ţineau respiraţia. 

După o vreme, tuturor celor care priveau de 
pe acoperiş, sau la televiziune, li se păru că 
trupul lui Jonathan începe să se înceţoşeze, apoi 
să lase în urmă o uşoară dâră de fum, ca şi cum 
viteza cu care se învârtea ar fi generat căldură. 
Căldura făcea parte din ceea ce se întâmpla, 
asta-i sigur. La urma urmei, djinnii sunt făcuţi 
din foc, iar atunci când se petrece o 
transsubstantizare, focul este cel care 
transformă trupul în fum. 

Publicul de pe acoperiş rămase cu sufletul la 
gură. Unii dintre spectatori se ridicară în 
picioare, astfel încât să vadă mai bine. Alţii, 
neîncrezători în ceea ce vedeau cu propriii ochi, 
îşi scoaseră ochelarii şi şi-i puseră pe nas. Ceaţa 
avea din ce în ce mai puţin formă omenească, 
fiind mai mult ca un nor. Unii începură să-şi 
strige uimirea şi aprobarea, în acel mod 
zgomotos în care obişnuiesc americanii să-şi 
exprime entuziasmul faţă de ceva. Vreo doi 
fluierară. Alţii aplaudară cu vigoare. Şi câţiva 
ovaţionară. Fiindcă se vedea clar - sau nu se 
vedea, depinde din ce unghi priveau problema - 


că Jonathan Tarot dispăruse cu adevărat într-un 
nor de fum mişcător, care apoi se risipi degrabă. 

Milioanele de telespectatori de acasă 
rămaseră cu gurile căscate şi ochii ieşiţi din 
orbite. Aceleaşi gânduri dominau mințile 
tinerilor de pretutindeni. S-a dus. A dispărut. Noi 
am făcut asta. Am făcut să dispară cineva în 
neant. 

Și, dacă el a făcut-o, poate că şi noi suntem în 
stare să dispărem. 

Aşa că se ridicară în picioare. Milioane de 
copii, din întreaga lume, se ridicară în picioare şi 
începură să danseze dansul solitar al dervişului, 
în cercuri concentrice, permanent 
descrescătoare, învârtindu-se până ameţiră, dar 
tot dansau, mai departe şi mai departe. ŞI, 
pentru c-o făceau cu toţii în acelaşi timp, cu 
acelaşi gând pe jumătate copt în minţile lor 
ameţite,  semiconştiente, forţa de atracţie 
gravitaţională a dansului deveni mai puternică, 
rotirea deveni moleculară şi galactică, o 
rememorare spirituală a puterii din inima 
Universului, iar efectul pe care Iblis îl prevăzuse 
se petrecu. 

Dispărură. 

Dar nu trupurile lor fură cele care dispărură. 
Iblis n-avea ce face cu ele. Nu există vreo 
putere pe care s-o poţi obţine din trupul firav al 
unui copil. Dar cu spiritul puternic al unui copil 
era o cu totul altă poveste. Asta era ceea ce 


urmărea lfritul. Şi tocmai acestea, spiritele 
copiilor, milioane de spirite, fură cele care 
alunecară şi se prăbuşiră, nevăzute, prin 
intrarea  dervişului, deschisă prin puterea 
exemplului rotirii lui Dybbuk, şi prin cea 
matematică aflată în pătratul magic chinezesc, 
în lumea care se întinde alături de cea fizică: 
lumea spirituală. 

În mod normal, după cum v-aţi putea aştepta, 
lumea spirituală este un loc foarte aglomerat. 
Fireşte, este plină de strigoi. Un om de ştiinţă şi 
matematician, pe numele său Keyfitz, a 
demonstrat că numărul total al oamenilor care 
au trăit vreodată pe pământ este de nouăzeci şi 
şase de miliarde. Şi, dacă n-ar fi fost acţiunile 
diavolilor războinici, acesta ar fi fost numărul 
strigoilor care s-ar fi aflat, în mod obişnuit, în 
lumea spirituală. Aceştia ar fi împiedicat, cu 
siguranţă, înaintarea spiritelor copiilor către 
locul pe care-l pregătise Iblis pentru ele. lată 
motivul pentru care făcuse el ceea ce făcuse. 
Pentru că n-avea ce folos să obţină de la cei a 
căror forţă vitală se stinsese deja. 

Genocid este un cuvânt care se referă numai 
la exterminarea populațiilor vii. Dar nu există 
niciun cuvânt potrivit pentru exterminarea 
morţilor. Dacă nu e o contradicţie în termeni, 
Iblis şi fiii săi îndepliniseră o misiune eficientă, 
pe scară industrială, de exterminare a miliarde 
de strigoi şi de spirite. Folosindu-se de diavolii 


războinici şi de minuscula cantitate de salivă de 
djinn conținută în teracota din care fuseseră 
confecţionaţi, Iblis izbutise să-i trimită cu miile 
în lumea spirituală, în care vreo nouăzeci de 
miliarde de suflete omeneşti fuseseră absorbite. 
Asta făcea să rămână doar şase miliarde de 
suflete în lumea spiritelor şi, ca atare, loc 
suficient pentru mutarea sufletelor a milioane 
de copii, cu eficienţă şi fără oprelişti, prin lumea 
spirituală, către Xian. 

Aceeaşi forţă zorită, irezistibilă şi magnetică, 
pe care o cunoscuse Faustina în lumea 
spirituală, cu câteva luni mai devreme, cea care 
o târâse tocmai până în Xian, în China, procedă 
acum exact la fel cu spiritele a milioane de copii 
vii, măturaţi de un tsunami invizibil. Groaza 
copiilor nu putea fi subestimată şi nu se opri 
până când ei nu ajunseră la izvorul forţei, aflat 
într-o imensă piramidă din inima mausoleului 
ascuns al diabolicului împărat Qin. Fiindcă acolo 
era locul în care plănuise Iblis să le depoziteze 
spiritele şi energiile pe care le conţineau, pentru 
următoarea etapă a planului său. 


În acelaşi timp, în lumea fizică, destul de 
puţini părinţi avură impresia că, de fapt, copiii 
lor doar au leşinat, de atâta emoție, după ce 
văzuseră cum dispare cineva cu adevărat. 
Fiindcă nu putea să existe vreo îndoială în 
legătură cu faptul că acest lucru se întâmplase 


cu adevărat. Jonathan Tarot dispăruse. Alţii se 
enervară, acuzându-şi copiii că se prefac a fi în 
transă sau  hipnotizaţi. Cei mai mulţi nu 
observară diferenţa. Unii îşi înşfăcară copiii şi 
încercară să-i scuture, ca să-i trezească. 

Pe măsură ce trecea seara, urmară panica şi 
infernul. În întreaga lume, mamele şi taţii 
începură, încet, încet, să se trezească la 
realitatea a ceea ce se întâmplase, precum şi să 
priceapă faptul că băieţii şi fetele lor nu 
muriseră, ci erau fără cunoştinţă, catatonici, ca 
în comă. Spitalele şi clinicile se umplură 
degrabă cu părinţi îngrijoraţi şi propriile lor 
frumoase adormite. Psihiatri, mediumuri preoţi, 
rabini şi imami fură consultaţi. Preşedinţi şi 
prim-miniştri îşi convocară cabinetele. Starea de 
urgenţă medicală fu declarată pe scară 
mondială. 

Doctorii îşi confruntară consultaţiile şi căzură 
de acord asupra unei singure concluzii. Se 
diagnostică un caz de isterie sau de hipnoză în 
masă. Membri de vază ai breslei medicale 
apărură la posturile de televiziune şi-i asigurară 
pe mamele şi pe taţii de pretutindeni că, în 
timp, efectele se vor estompa până la dispariţia 
totală. Că, până la urmă, copiii se vor trezi. Fură 
îndemnați la calm cei care se aflau în pragul 
panicii. Se prescrise răbdare. 

Lumea îşi ţinu respiraţia şi se rugă. 

Între timp, Jonathan Tarot fu declarat 


răspunzător în parte pentru ceea ce se 
întâmplase, arestat şi închis preventiv de poliţia 
din New York. Fireşte, privise sosirea poliţiştilor 
în apartamentul său de la Hotelul Cimento 
dell' Armonia, crema New Yorkului, cu o 
oarecare doză de amuzament şi de dispreţ, 
gândindu-se că-şi va folosi puterile de djinn ca 
să scape, dar, spre oroarea lui, descoperi că nu 
era posibil. La început, presupuse că se 
întâmpla din cauză că era obosit. Sau chiar 
bolnav. Şi aveau să treacă vreo câteva zile până 
ca adevărata înfăţişare a îngrozitorului său 
destin să i se dezvăluie. 


Capitolul 25 
Strângere de informaţii 


Nimrod şi Groanin trebuiau să se întoarcă 
până acum, constată Finlay. 

— Cam aşa e, replică John în gând. Li s-a 
întâmplat ceva, probabil. 

— Tipul pe care l-am auzit vorbind la telefonul 
mobil, gândi Finlay. Ifritul! 

— Rudyard Teer. 

— Corect. Trebuia să cădem şi noi în capcana 
lui. Dacă vine după noi? 

— El nu te cunoaşte, Finlay. Nu te-a văzut 
niciodată. Pe mine ar fi putut să mă recunoască. 
Pe mine şi pe sora mea. 

— Dacă ajunge cumva aici? 


Finlay telefonase la Hotelul Gravelli din 
Veneţia şi aflaseră doar că ea şi cu Marco Polo 
predaseră apartamentul. Numai că Philippei nu-i 
trecuse prin gând să lase vreun mesaj, în care 
să le spună unde se ducea. Sau ce făcea. 

— N-ar fi plecat din hotel decât dac-ar fi 
rezolvat enigma din tablou, gândi John. 

— Şi-atunci, de ce nu e aici? 

— Părerea mea e că, după ce a descifrat 
mesajul, ea şi cu Marco au trebuit să plece 
altundeva, să pună mâna pe tableta din aur. 
Probabil că în locul în care-a ascuns-o prostul 
ăla de cardinal. 

— Dacă apare cu tableta din aur... 

— O să apară, interveni gândul lui John. Sunt 
convins de asta. Dac-aş fi fost în propriul meu 
trup, pun pariu c-aş fi simtit-o în oase. 

— Bine, atunci, când o să apară cu ea, admise 
Finlay în gând, ar fi frumos dac-am ştii deja cum 
s-o folosim. La ce să ne aşteptăm. Chestii de- 
astea. 

— Strângere de informaţii. 

— Exact, gândi Finlay. Tocmai de aceea am 
venit înaintea ei aici, în primul rând, ţi-aduci 
aminte? Şi cine-ar putea să fie mai bun la 
strângerea informaţiilor decât un spion invizibil? 

— Ai dreptate. Aş putea să mă strecor afară 
din trupul tău, să mă întorc în sala pentru 
expoziţii în forma spirituală şi apoi prin tunelul 
„Sesam deschide-te”. Până să mă întorc, poate 


că Philippa o să şi ajungă aici, cu tableta de 
comandă din aur. 

— Până atunci, o să ştii bine cum trebuie 
folosită, gândi Finlay, mulţumit de faptul că John 
fusese de acord cu planul lui. 

— Pare foarte rezonabil, gândi John. Mai 
rezonabil decât să stăm amândoi aici şi s-o 
aşteptăm să apară. 

— Corect, încuviinţă Finlay. Nu crezi c-o să 
păţeşti un alt atac de... cum îi zice? Greaţă 
astrală. 

— N-o să fiu plecat prea mult timp, gândi John. 
Cred că asta se întâmplă doar după ce ai stat 
afară din trup mai multă vreme. Pe lângă asta, 
cred că ne-ar prinde bine amândurora o pauză 
de stat unul cu celălalt, tu nu? 

— Mă bucur că gândeşti aşa, fiindcă şi eu 
cred. Încep să mă simt ca un... cum îi spune? 
Atunci când cineva are dublă personalitate. 

— Un psihopat? 

— Exact. 

— OK. Eu sunt gata, tu? întrebă John în gând. 

— Dă-i bătaie! 

— O să pot să te văd şi să te aud, dar tu n-o 
să poţi nici să mă auzi, nici să mă vezi, desigur, 
îl explică John. Cel puţin, până mă întorc. Şi sper 
să nu te superi dac-o să intru direct în trupul 
tău. Doar ca să economisim timpul. 

— Eşti invitatul meu, răspunse Finlay. Şi, John, 
ai grijă! 


= Sigur. 

In sfârşit, John se simţi în stare să iasă din 
trupul lui Finlay, trăind un minunat sentiment de 
eliberare în acea clipă. Era ca şi cum ar fi 
dezbrăcat un smoching sau şi-ar fi desfăcut 
nasturele de la un guler foarte strâmt de 
cămaşă. Se simţi de parcă ar fi început din nou 
să respire şi, dacă ar fi avut plămâni, fizic, ar fi 
putut să scoată un fel de oftat euforic. 

Finlay îşi simţi prietenul djinn ieşind şi, cuprins 
de o uşoară senzaţie de leşin, se văzu nevoit să 
se aşeze pe un scaun, ca nu cumva să se 
prăbuşească. Acest fapt îl făcu să înţeleagă cât 
de mult se baza pe spiritul lui John, să-l ajute la 
desfăşurarea funcţiilor sale fizice normale, ca 
mersul sau ridicatul lucrurilor. 

După un timp, se întinse pe spate şi, incapabil 
să se mai gândească la altceva de făcut, destul 
de împăcat cu sine - de această dată - adormi. 

John pluti în jos pe deasupra scării, trecând 
prin intrarea în hotel - fără să deschidă uşa, 
desigur - şi porni înapoi, peste Xian, spre Sala 
pentru expoziţii. 

Fiind în plină zi acum, Sala era plină de turişti, 
mulţi dintre ei americani, cu toţii exprimându-şi 
zgomotos entuziasmul faţă de numărul mare al 
statuetelor care umpleau Groapa Numărul Unu. 
John trecu în tăcere pe deasupra capetelor lor, 
pluti peste barieră şi apoi în jos, printre 
rândurile mute ale războinicilor de teracotă din 


fundul gropii. Acolo, se opri puţin, îl urmări pe 
războinicul de teracotă aflat cel mai aproape de 
el, aşteptând ca el să dea vreun semn cum că 
ar putea să se deplaseze de pe soclul său şi să 
încerce să-l absoarbă, după care se întoarse cu 
faţa la acea parte a zidului unde Nimrod 
identificase uşa secretă. 

Îşi dădu seama de faptul că era în avantajul lui 
să poată trece prin ziduri şi prin uşi masive, 
fiindcă tot nu-şi amintea cuvintele chinezeşti pe 
care le pronunţase Nimrod, atunci când făcuse 
ca uşa să se deschidă precum cea din povestea 
cu Ali Baba. Era o neglijenţă din partea lui, se 
dojeni în sine, să nu-şi amintească un lucru care 
ar fi putut să aibă o importanţă vitală. 

John trecu prin uşa ascunsă, ajungând în 
tunelul care se întindea în faţa lui cale de 
câteva sute de metri, poate chiar mai mult. 
Fiind spirit, asta însemna că nu avea nevoie de 
lanternă: strigoii şi spiritele pot să vadă în 
întuneric. Devenind  precaut, acum că 
pătrunsese în capcana lfriţilor - putea el să fie 
invizibil pentru ochiul omenesc, dar nu se prea 
putea baza pe acest lucru ca să-l apere de friţi 
-, pluti încet de-a lungul tunelului, sperând, 
împotriva speranţei, că ar putea să dea peste 
Nimrod şi Groanin, venind din sensul opus. 
Tunelul părea să fie, totuşi, gol. Cel puţin, era 
gol în privinţa a ceea ce putea fi văzut. 

Dar nu era gol şi de sunete. Dimpotrivă! 


La început, John avu impresia că aude sunetul 
foarte înalt, răsunător, a mii, poate milioane de 
păsări, dintr-o peşteră imensă aflată în faţa lui. 
Dar, pe măsură ce se apropia, iar larma 
devenea mai puternică, i se păru că tot ceea ce 
auzea era, mai degrabă, omenesc. Ca vuietul 
unei enorme cete de copii aflate în curtea şcolii, 
într-o pauză sau la încheierea orelor, sau cum i- 
or mai spune copiii chinezi, atunci când nu stau 
la lecţii. Mai puţin faptul că nu era nici urmă de 
seninătate sau de fericire în acest zgomot 
puternic. Absolut nimic. Era un sunet al 
disperării. 

John se simţi de parcă i s-ar fi ridicat părul în 
cap şi probabil că aşa s-ar fi întâmplat dacă ar fi 
avut păr. Convins de faptul că se apropia de un 
loc îngrozitor, în care milioane de suflete 
pierdute erau torturate, îşi încetini înaintarea. 
Între timp, sunetul ajunsese să fie aproape 
asurzitor şi toate instinctele lui îl îndemnau să 
se întoarcă. Dar spiritul lui John era, ca 
totdeauna, plin de curaj. Pluti înainte, cu toate 
că se înfricoşa la gândul a ceea ce ar putea să 
vadă la capătul tunelului: oameni îmbrânciţi în 
gropi adânci, presărate cu ţăruşi lungi şi 
ascuţiţi; alţii, cu trompete nesfârşit de lungi 
suflându-le în faţă; demoni cuprinşi de turbare 
şi monştri cu capete de păsări. Hieronymus 


Bosch*?. Infernul. 

Aşa că fu cu atât mai surprins atunci când, 
ajungând la capătul tunelului, îşi cobori privirea 
spre o enormă cavernă şi nu zări pe nimeni. Cel 
puţin, nu milioanele de suflete chinuite pe care 
se aşteptase să le vadă. Nici vreo groapă cu 
aspect înfricoşător. Ci doar o imensă piramidă 
verde, înconjurată de un lac din argint, lângă 
care patrulau câteva sute de diavoli războinici: 
aceiaşi războinici de teracotă, însufleţiţi, pe care 
îi văzuse în Templul din Dendur, în New York. 

Străduindu-se să ignore cumplitul zgomot 
care-l asurzea, John ieşi, plutind, din tunel, 
trecând pe deasupra lacului argintiu cu o 
înfăţişare atât de nefirească. Nu părea să fie 
alcătuit din apă, fiindcă nu avea adâncime, dar 
după ciudatele vibrații şi unduiri pe care le 
zărea la suprafaţa lui, ar fi putut să spună chiar 
că e făcut din sticlă. 

Piramida aflată în mijlocul lacului era de 
departe la fel de mare ca Piramida cea Mare a 
lui Kheops, din Egipt. Numai că aceasta era într- 
o stare mult mai bună şi confecţionată dintr-o 
piatră verzuie, cu aspect curios. Dar cel mai 
curios lucru la această piramidă era înţelegerea 
faptului că ea constituia sursa zgomotului 


82 Cunoscut pictor olandez, pe numele adevărat Jheronimus van Aken 
(c. 1450-1516). Multe dintre tablourile sale au ca subiect păcatele şi 
slăbiciunile morale ale oamenilor, folosind deseori imagini de demoni, 
animale cu înfăţişare pe jumătate omenească şi  maşinării 
înfricoşătoare. 


insuportabil care umplea caverna. În interiorul 
piramidei se afla ceea ce păreau să fie milioane 
de copii, înghesuiți unii peste alţii ca într-o 
fabrică de sardele. Încă o dată, resimţi o 
veritabilă senzaţie de oroare atunci când auzi, 
destul de desluşit, o voce înfundată venind chiar 
din interiorul piramidei; şi nu una care să 
vorbească în chineză. 

— Ajutor! striga vocea, care părea să-i 
aparţină unei fetiţe americance. Ajutor! Vreau 
să merg acasă. Vă rog, lăsaţi-mă să plec. Vă 
rog, nu vreau să fiu aici. Mi s-a întâmplat ceva 
în timp ce priveam la televizor! Ajutor! 

Oricât s-ar fi străduit, John nu putea să treacă 
prin zidul extrem de neted al piramidei şi să 
procedeze aşa cum îi cerea vocea. Indiferent din 
ce-o fi fost construită piramida, era un material 
destul de impermeabil pentru spirite. Pluti până 
în partea superioară a piramidei şi observă că 
vârful părea să fie făcut din diamant, sau din 
ceva asemănător, atingând bolta stâncoasă a 
peşterii. Din curiozitate, inspectă mai de 
aproape punctul de contact şi observă că, de 
fapt, exista între ele o deschizătură de grosimea 
unui fir de păr. 

Vrând să facă o experienţă, îşi subţie degetul 
de spirit şi-l strecură în deschizătură. Nu fusese 
o idee bună. O uriaşă scânteie electrică scăpără 
din diamantul aflat în vârf, năucindu-l şi 
azvârlindu-l prin aer ca pe o muscă pocnită cu 


pliciul, trântindu-l pe suprafaţa lacului argintiu. 
Trecură câteva minute până când fu capabil să 
se adune. Şi, la început, crezu că şocul electric 
care-i fusese administrat îi zăpăcise simţurile. 
Pentru că-l văzuse chiar pe Groanin, stând la 
câţiva metri distanţă de el, înconjurat de un 
cerc de diavoli războinici. Aceştia erau destul de 
nemişcaţi, chiar adormiţi, precum cei din 
groapă. Şi era de-a dreptul evident că orice 
tentativă de evadare din mijlocul lor i-ar fi 
readus la viaţă. 

Groanin nu spuse nimic. Nu se mişcă. Ochii îi 
erau deschişi, dar nu păreau să vadă ceva. De 
Nimrod nu era nici urmă. O vreme, John se 
întrebă ce i s-o fi întâmplat lui Groanin, dacă i s- 
o fi întâmplat ceva; şi, până la urmă, îi veni în 
minte că modalitatea cea mai bună de a afla 
ceea ce se întâmplase era să pătrundă, pur şi 
simplu, în trupul majordomului şi să-i citească 
gândurile, în acelaşi mod în care-i citise 
gândurile lui Finlay. 

Cu multă grijă, John se strecură printre 
picioarele unuia dintre diavolii războinici, 
pătrunzând în mintea şi în trupul lui Groanin. 

— Slavă Domnului, a sosit cavaleria, se 
gândi Groanin. Am tot stat aici aşa, nici nu ştiu 
de câtă vreme. Ori de câte ori încerc să mă 
mişc, mă pomenesc cu câte-o pălitură din 
partea proştilor ăstora de oameni din nămol. Ai 


33 Expresie folosită, la figurat, şi în sensul de au venit întăriri. 


adus chestia aia de comandă din aur, ca să ne 
scoţi din locul ăsta îngrozitor? 

— Philippa încă n-a apărut cu ea, recunoscu 
John. 

— Minunat, se văită Groanin. Halal cavalerie 
mai eşti! Îţi zic eu, halal cavalerie mai eşti, 
frumuşelule! 

Cu toate văicărelile neîntrerupte ale lui 
Groanin, John fu în măsură să-i cerceteze 
amintirile majordomului şi să înţeleagă exact 
ceea ce li se întâmplase, lui şi lui Nimrod, după 
ce trecuseră prin „Sesam deschide-te”, în 
groapa funerară; şi, prin urmare, de ce părea să 
fie mintea lui  Groanin într-o asemenea 
neorânduială. lată ceea ce află: 

Groanin îl urmă pe Nimrod până spre capătul 
tunelului. 

— Ce caută o piramidă aici? bombăni el. 
Suntem tare departe de Egipt. Vă zic, suntem 
tare departe de Egipt. 

— Piramidele funerare au fost o componentă 
importantă a multor civilizaţii diferite, îl informă 
Nimrod. Nu numai a egiptenilor. Populaţiile 
maya, aztecă, dar şi cea cambodgiana, cu toate 
foloseau modele de piramidă pentru mormintele 
lor mai importante şi pentru locurile lor sacre. 
Îmi imaginez că piramida aceasta trebuie să fie 
cea a împăratului Qin, cel despre care ne-a 
povestit Marco Polo, în relatarea lui despre Yen 
Yu. Împăratul credea că el şi armata lui de 


teracotă puteau să treacă, prin vârful piramidei, 
ajungând în lumea nemuritorilor. Clătină din 
cap, minunându-se. Cu toate că, trebuie s-o 
spun, n-am mai văzut niciodată până acum o 
piramidă confecţionată din jad. Trebuie să fie 
nepreţuită. Ciudat material, jadul! Puterile 
djinnilor nu pot să pătrundă prin el, ştii? 

Se apropiară de malul lacului care înconjura 
piramida. Nimrod se aplecă şi atinse cu degetul 
suprafaţa. 

— E aiurea, zise el. 

— Ce e? se interesă Groanin. 

— Groanin, cred c-ar fi mai bine dacă te-ai 
întoarce la hotel, propuse Nimrod. 

— De ce? Groanin îşi cufundă vârful ghetei în 
lichid şi observă că rămase destul de uscat. 
Lacul nu e deloc adânc. Şi deloc umed, după 
cum arată. Nu sunt în pericol să mă înec, asta-i 
sigur. Dar ce-i chestia asta, la urma urmei? 
Sigur nu e apă. 

— E mercur, Groanin. Unii îl numesc argint- 
viu. E excelent conducător al puterilor de djinn, 
acesta fiind unul dintre motivele pentru care 
alchimiştii medievali erau atât de fascinaţi de 
materialul acesta. Dar, de asemenea, emană 
miasme care constituie otrăvuri lente pentru 
oameni. Dacă stai aici suficient de mult, 
înnebuneşti. Sau, mai rău. lată de ce ar trebui 
să te duci înapoi. 

— Şi cu dumneavoastră cum rămâne? 


— A, eu o să fiu destul de bine, pot să te 
asigur. 

— Dacă e totuna, o să rămân cu 
dumneavoastră, domnule, declară Groanin, care 
nu era nici pe departe atât de fricos pe cât, 
uneori, îi plăcea să se prefacă. Să sperăm că n-o 
să rămânem aici prea multă vreme. Şi, din 
experienţa mea, pot să vă spun că un pic de 
nebunie nu i-a făcut rău niciodată nimănui. 

— Dârz băiat, aprecie Nimrod. 

Păşiră cu grijă pe suprafaţa lacului argintiu. 

— Bănuiesc că mercurul e altă chestie care nu 
vă face rău, dumneavoastră, ăstora, comentă 
Groanin. Marele premiu la loteria vieţii. Asta-i 
ceea ce înseamnă să fii un djinn, dacă vreţi să- 
mi ştiţi părerea. A fost odată când era de ajuns 
doar să fii englez. 

— Aşa-i, recunoscu Nimrod. Mercurul e destul 
de inofensiv pentru cineva ca mine. 

— N-aş spune că e inofensiv, rosti o voce. Nu 
tocmai. Nu, nici pe departe. 

Nimrod şi Groanin se întoarseră, pomenindu- 
se în faţa unui tânăr îmbrăcat într-un costum 
straniu de zale, asortat cu piramida de jad. Era 
Rudyard Teer, însoţit de vreo zece-douăzeci de 
diavoli războinici. Aceştia arătau la fel ca 
nemişcaţii războinici pe care-i văzuseră Nimrod 
şi Groanin în groapa funerară, dar altfel: 
trupurile lor se deplasau într-un mod robotizat, 
mecanic, plus că erau ameninţători, deşi 


chipurile le rămăseseră destul de lipsite de 
expresie. 

— QWERTYUIOP! 

Nimrod nu ezită, rostindu-şi cu voce tare 
cuvântul de concentrare, intenţionând evident 
să provoace un efect imediat şi devastator 
asupra tânărului despre care, fiind unul dintre 
fiii lui Iblis, ştia că-i este duşman de moarte. Dar 
nu se întâmplă nimic. Şi sesizând surprinderea 
lui Nimrod, Rudyard Teer izbucni într-un hohot 
zgomotos de râs. 

— Sunt imun la puterile tale, Nimrod, declară 
el. 

Văzând cum diavolii războinici îl înşfacă pe 
Groanin de ambele braţe, Nimrod încercă să 
dirijeze o altă descărcare de putere pură de 
djinn asupra lor, dar, încă o dată, nu se întâmplă 
nimic. Şi, în clipa imediat următoare, îl înşfăcară 
şi pe el. 

— Şi la fel sunt războinicii mei Dong Xi, 
adăugă fiul lui Iblis. 

Groanin încercă să-şi pună în acţiune braţul 
suplimentar, cu puterea lui extraordinară, 
împotriva diavolilor războinici, numai că erau 
prea mulţi, aşa că atât Nimrod, cât şi Groanin 
fură degrabă luaţi prizonieri. 

— De fapt, nu e chiar întru totul adevărat, 
rosti Teer, batjocoritor. Adevărul este că nu ai 
niciun pic de putere de djinn atât timp cât te 
afli, împreună cu aceşti războinici Dong Xi, pe 


lacul din mercur. La fel ca toţi războinicii mei de 
teracotă, şi lacul conţine o cantitate infimă de 
salivă de djinn. Tatăl meu a aruncat o legare 
specială de djinn asupra mercurului. O ad/igare. 
Funcţionează ca o djinncantație. 

— Ştiu ce este o ad/igare, mulţumesc, replică 
Nimrod, înţepat. 

— Asta te face să fii supus faţă de voinţa şi de 
poruncile mele, la fel ca oricare dintre aceşti 
diavoli războinici. 

Rudyard Teer îşi îndreptă braţul spre Nimrod 
şi, timp de un minut, două, îl făcu să alerge pe 
loc, numai ca să-i dovedească justeţea 
afirmației. 

— Înțelegi ce vreau să spun? Pot să te pun să 
faci absolut orice. 

Îşi îndreptă din nou brațul spre Nimrod şi, de 
data aceasta, el îşi înfipse mâinile în beregata 
lui Groanin şi începu să-l gâtuie. 

— Pot să te fac să-l sugrumi, dacă vreau. 

Rudyard Teer izbucni în râsul său nebunesc, 
copilăros. 

Chipul lui Groanin începu să se înroşească, 
apoi să se învineţească. 

— lar tu nu poţi să faci nimic ca să mă 
împiedici. 

— Bine, Rudyard, replică Nimrod, gâfâind din 
cauza efortului pe care-l depunea, străduindu-se 
să stoarcă aerul din traheea propriului său 
majordom. Ţi-ai expus punctul de vedere. 


Rudyard Teer îşi lăsă braţul să cadă şi, 
deodată, Nimrod fu capabil să dea drumul 
gâtului majordomului său. Groanin se aplecă în 
faţă, să-şi refacă respiraţia şi să tuşească. 

— Îmi pare rău, Groanin, se scuză Nimrod. 

— E în regulă, domnule. 

— Şi cum se face că puterile tale de djinn 
rămân în vigoare? i se adresă Nimrod lui 
Rudyard Teer. Costumul protector din jad, 
bănuiesc. 

— Corect, confirmă Rudyard Teer. L-am 
comandat expres la un croitor specializat din 
Hong Kong. După acelaşi model ca şi cele 
purtate pe vremuri de împărații Chinei. Ştiai că 
sunt 2 156 de bucăţi de jad în costumul ăsta? 
Tati e un istoric tare bun, să ştii. Are o teorie, 
care susţine că împărații Chinei puteau să-şi fi 
comandat costumele astea din jad ca să devină 
imuni faţă de puterile djinnilor. 

— Bănuiesc că asta explică de ce s-a furat 
atât de mult jad din muzeele din toată lumea, 
replică Nimrod. Chiar mă întrebam de ce. Ar fi 
trebuit să bănuiesc că lfriţii sunt în spatele 
afacerii. 

— Aşa e, zise cu mândrie Rudyard Teer. Ar fi 
trebuit! 

— la să vedem, rosti Nimrod, gândind cu voce 
tare. Mai întâi de toate, v-aţi trimis diavolii 
războinici în lumea spirituală, cu misiunea s-o 
epureze, să absoarbă miliarde de bieţi strigoi 


lipsiţi de apărare, ca să vă creeze suficient 
spaţiu în lumea spiritelor încât să vă puneţi în 
aplicare planul. Apoi, aţi oferit cu împrumut 
câţiva dintre aceşti războinici din teracotă 
muzeelor din întreaga lume, astfel încât ele să 
poată să elibereze câteva dintre spiritele pe 
care le-au absorbit, ca să-i sperie pe oameni şi 
să-i gonească din muzee suficient de mult timp 
cât vă trebuia, vouă şi oamenilor voştri, să furaţi 
artefacte preţioase din jad. Aveaţi nevoie de 
foarte mult jad ca să vă confecţionaţi costumele 
astea ridicole. Şi să deveniți, astfel, imuni faţă 
de puterile altor djinni, ca mine. Nimrod clătină 
din cap. Presupun că nu trebuia să ne aşteptăm 
la altceva din partea unui trib care continuă să 
se ocupe de tot ceea ce e oribil pe lume. Dar, să 
fim serioşi. Să furi jad? Să distrugi strigoi? 
Tatălui tău ar trebui să-i fie ruşine de sine 
însuşi! 

— Sunt deja morţi, nu? Prin urmare, cui îi 
pasă? Ce înseamnă câteva miliarde de strigoi, 
pe lângă planul lui tati pentru întregul Univers? 

— Pentru Univers... Nimrod zâmbi. Iblis devine 
tot mai ambițios. 

— Ai face mai bine să crezi asta, Nimrod. 

— Îmi închipui că piramida e nucleul pentru 
planul vostru suprem, oricare ar fi acela. 

— Nu eşti chiar atât de prost pe cât pari, 
Nimrod. Tati a susţinut întotdeauna că eşti cel 
mai deştept djinn din câţi există. 


— Sunt măgulit, replică Nimrod. 

— Aşadar, eu ce-aş fi? îl îmboldi Rudyard. Eu, 
djinnul care te-a prins. 

— Norocos? încercă Nimrod. 

Rudyard Teer îşi înălţă braţul, părând pe cale 
să-i administreze o nouă umilire prizonierului 
său djinn, când un zbieret puternic al unei 
trompete imense invizibile îl distrase. Acesta 
fusese, poate, norocul lui Nimrod. 

— Ştii ce, isteţule? Trompeta asta înseamnă 
că ai picat tocmai la timp ca să vezi despre ce e 
vorba. Voi doi aveţi rezervate două locuri în faţă 
la spectacolul celei mai mari crime, poate, din 
câte s-au comis vreodată. 

— Asta-i tot? întrebă Nimrod. O crimă... Ce vi 
se pare vouă atât de interesant la o crimă? Nu 
pot să înţeleg una ca asta. Modul vostru de 
gândire e abject. Atât de strigător de meschin. 

— Nu mă refer la o crimă comisă împotriva 
vreuneia dintre legile astea prosteşti ale 
oamenilor. Mă refer la o crimă împotriva celor 
universale. Tati o să modifice caracterul 
Universului, pentru totdeauna. O să vedeţi cum 
piramida asta se umple de putere. După care, o 
s-o întoarcem cu susul în jos. 

Nimrod se încruntă. 

— O enantodromie. Nu se poate să vorbeşti 
serios. 

— N-am fost niciodată mai serios ca acum. 

— Dar, ca să faceţi asta, aveţi nevoie de cea 


mai puternică sursă de energie din Univers, 
continuă Nimrod. Mai puternică decât forţa 
atomului. De însăşi forţa vitală, dar la o scară 
masivă, fără precedent. Imposibil! 

— Te-ai prins, năsosule. Rudyard Teer se 
strâmbă într-un rânjet oribil, după care arătă 
spre piramidă. Priveşte asta! 


— A fost ceva oribil, îi explică Groanin lui John, 
după ce spiritul băiatului djinn termină de 
căutat prin memoria lui pe termen scurt. i se 
pare zgomotos, acum. Dar trebuia să auzi asta 
atunci. Era ceva de-a dreptul infernal, aşa era. 
Ca şi cum o furtună de copii panicaţi şi-ar fi 
atins apogeul. Tot ceea ce puteai să auzi erau 
ţipetele şi urletele copiilor înspăimântați, în timp 
ce vârful piramidei se deschidea, iar piramida 
începea să se umple cu micile lor spirite. Ca un 
rezervor pentru combustibil, aşa era. Gâl-găl- 
gâl, în timp ce ei intrau, unul peste altul. Ore 
întregi a durat. De unde or fi venit, nu ştiu. 
După numărul lor imens, trebuie să fi fost din 
întreaga lume. Asta e tot ceea ce ştiu. Mă tem 
că nu ştiu prea multe. Mintea mea nu e atât de 
limpede pe cât era atunci. Îmi pare rău, John. 
Mă simt derutat, sincer. Sunt destul de multe 
lucruri pe care nu pot să mi le amintesc, acum, 
dacă mă gândesc la ele. Şi sunt şi mai multe 
cele pe care le-am uitat de tot. Mă simt ca un 
idiot. 


— Trebuie să fie efectul  emanaţiilor 
mercurului, se gândi John. Nu e de mirare că 
mintea îţi este vraişte. N-ai cum să nu te simţi 
ca un idiot, domnule Groanin. Trebuie să te 
scoatem de aici. Şi cât de curând. 

— Lăsaţi-mă pe mine. Trebuie să-i opriţi. Au 
de gând să întoarcă una dintre legile 
fundamentale ale Universului cu susul în jos, 
ripostă în gând Groanin. Să preia tendinţa 
firească din rândul omenirii de a dori lucruri 
bune, după care să le prefacă în exact opusul 
lor. Nimeni dintre noi nu va mai şti unde se află. 
Nimeni dintre noi nu va mai şti pentru care 
dintre părţi să-şi pună dorinţele. 

— Nimrod unde e acum? 

— L-au dus undeva. 

John îi urmări privirea lui Groanin, până spre o 
intrare în piramida din jad. 

— Acolo? întrebă John. 

— Aşa cred. Groanin încercă să-şi limpezească 
gândurile de emanaţiile mercurului şi să-şi 
amintească mai multe, dar nu avea niciun rost. 
Mintea îi rămânea ca beată. Iblis a spus ceva 
despre o revanşă asupra lui. 

— Iblis e aici? L-ai văzut? 

— Da. Nu. Nu ştiu sigur. Nu semăna cu Iblis. 
Sincer să fiu, semăna cu individul ăla, 
magicianul de la televizor. Adam Apollonius. Dar 
Rudyard Teer îi tot spunea „tati”. 

— Asta ar putea să explice o grămadă de 


lucruri, se gândi John. Iblis trebuie să fi pus 
stăpânire pe trupul tipului, astfel încât să 
câştige ceva influenţă asupra bietului Dybbuk. 
Lui întotdeauna i-a plăcut de magicianul ăla 
stupid de cabaret. 

— Oricum, oricine-ar fi fost, a ajuns când 
piramida se umpluse cam pe jumătate. la 
ascultă, doar nu crezi cu adevărat că Iblis o să-l 
omoare, nu-i aşa, Johnnie? Nu ştiu ce-o să mă 
mai fac, dacă n-o să-l am pe Nimrod, să-i port 
de grijă. 

— Nimeni n-o să omoare pe nimeni, Groanin. 

John îşi plasă acest gând în partea frontală a 
creierului, astfel încât să poată fi ultimul lucru 
despre care să-şi amintească Groanin că l-a 
gândit. Dar, în partea dorsală a minţit, se 
gândea în ce măsură devenise o problemă de 
viaţă şi de moarte ca Philippa să ajungă la 
mausoleul împăratului cu tableta de comandă 
cât mai curând posibil. Şi, gândindu-se mai 
bine, John ajunse la concluzia că, probabil, era 
ceva mai important decât atât. 

— Ar trebui să plec. S-o caut pe Philippa. S-o 
aduc apoi încoace. 

— Să sperăm că tableta aia de comandă din 
aur chiar funcţionează. 

Majordomul nu era obişnuit să poarte 
conversații cu o persoană străină strecurată în 
interiorul propriului său craniu. Puţini oameni 
sănătoşi sunt obişnuiţi cu aşa ceva. lar pentru 


Groanin era cu atât mai dificil din cauza 
emanaţiilor mercurului, care, fiind în întregime 
inodore, erau, aşa cum spusese Nimrod, destul 
de puternice şi cu efect năucitor pentru mintea 
omenească. Prin urmare, acestea fură ultimele 
cuvinte ale lui Groanin rostite cu voce tare. 

Deodată, diavolii războinici părură să se 
întoarcă din nou la viaţă. Fiecare dintre ei făcu 
un pas în faţă. Unul îl înşfăcă pe Groanin de un 
braţ, ceea ce ar fi putut să însemne ceva 
dureros, dacă n-ar fi fost vorba despre braţul 
său refăcut de gemenii djinni, mult mai 
puternic. Un al doilea diavol se răsuci pe călcâie 
şi scoase un soi de sunet gutural, ca o maimuţă 
măricică şi brutală, ca şi cum ar fi încercat să 
solicite ajutor dinspre piramida de jad. 

— O-o-o! ţipă el. O-o-o! 

Pentru o clipă, John avu impresia că ar putea 
să fie vorba despre el. Apoi, îi veni în minte că 
Groanin pomenise despre tableta de comandă 
din aur, iar acest lucru păruse să fi exercitat un 
soi de efect galvanic asupra războinicilor care-l 
păzeau. Se hotări să stea nemişcat, sperând că 
va strânge şi mai multe informaţii. 

Rudyard Teer ieşi din piramidă. Era urmat de 
Adam Apollonius, purtând la rândul lui un 
costum protector din jad. Războinicii se traseră 
înapoi, în timp ce Iblis şi fiul său se apropiau de 
Groanin. 

— Ai pomenit despre cuvintele magice, am 


impresia, începu Iblis. 

— Care cuvinte magice? se miră Groanin. Vă 
întreb, despre care cuvinte magice vorbiţi? 

— Războinicii aceştia ai mei, Dong Xi, îl lămuri 
Iblis, nu înţeleg decât chinezeşte, ştii. Dar eu i- 
am programat să se trezească la menţionarea 
unor anumite cuvinte şi expresii cheie 
englezeşti. Chiar şi rostite într-o limbă străină. 
Una dintre aceste expresii este „tableta de 
comandă din aur”. Intrebarea este de unde ştii 
despre tableta din aur? Şi de ce ai pomenit 
despre ea tocmai acum? 

— Astea ar fi două întrebări, îi atrase atenţia 
Groanin. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, Jeeves**, sau 
cum te-o mai chema, îl apostrofă Iblis. Trupul 
muritor de care mă folosesc îi aparţine unei 
mari, foarte mari vedete din Las Vegas. Ştii ce 
înseamnă asta? |Inseamnă că n-are simţul 
umorului. Ştii ce-i ăla un guaesitor? 

Groanin suspină, istovit. 

— Habar n-am ce-o fi, zise el. Dar sunt convins 
c-o să-mi spuneţi voi. 

— Ascuţită limbă mai ai, grasule! Iblis zâmbi şi 
clătină din cap. Unele lucruri care ies de pe ea 
pun pariu că te surprind şi pe tine câteodată, 
nu? 


5 Numele celui mai celebru personaj din povestirile şi romanele 
umoristului P.G. Wodehouse (1881-1975), prototipul valetului englez 
stilat. 


John ştia ce era acela un guaesitor. Odinioară, 
fusese el însuşi supus unui guaesitor. Dar, chiar 
în timp ce-i explica, pe tăcute, domnului 
Groanin, faptul că era vorba despre o legare de 
djinn, menită să scoată la iveală toate lucrurile 
pe care le socotea ca fiind neplăcute, ce urmau 
să-i apară în gură, simţi cum ceva se strecoară, 
târându-se în sus, prin gâtul majordomului. 

Groanin scuipă şi-şi scoase ceva de sub limbă. 
Creatura i se agăţă pentru o clipă de bărbie, 
după care căzu pe podea. Groanin privi iute în 
jos, exact la vreme ca să zărească un gândac de 
bucătărie dolofan luând-o la fugă, chiar în timp 
ce altceva îi apărea, târându-se, în gură. 
Groanin tuşi, apoi râgâi şi scuipă un şobolan 
micuţ pe podea. Acesta fu urmat curând de un 
păianjen mâncător de păsări, cu înfăţişarea mai 
degrabă umedă, care se căţără pe faţa lui 
Groanin şi i se instală pe creştetul capului. 
Groanin scoase un urlet. 

— Cred că ar fi mai bine să-mi spui totul, nu-i 
aşa? zise Iblis, trimițând păianjenul la o 
oarecare distanţă cu un bobârnac. Înainte să 
devină tot mai mari creaturile astea. 

John ştia că nu era chip ca Groanin să reziste 
în faţa unei asemenea torturi. Şi, gândindu-se 
că propria sa capturare ar putea să-l oprească 
pe Groanin să-i mărturisească lui Iblis despre 
Philippa şi despre tableta de comandă din aur, 
se pregăti să se demaşte. Dar, chiar în clipa în 


A 


care acest gând îi veni în minte, următorul 
obiect care apăru în traheea lui Groanin fu o 
bucată de broccoli. Fiindcă legumele erau ceea 
ce detesta cel mai mult John. 

— Bine, bine, m-ai prins, se predă John. 
Adevărul este că suntem doi în acelaşi trup. El e 
Groanin, majordomul lui Nimrod. Şi ăsta sunt 
eu. John Gaunt. Nepotul lui Nimrod. 

— Un dublet, croncăâni Rudyard, izbind aerul 
cu pumnul. 

— Un ce? se miră Groanin. 

— Vrea să spună că am prins doi dintr-o 
lovitură, îi explică Iblis, după care-şi flutură 
mâna şi murmură ceea ce John presupuse că ar 
fi cuvântul său de concentrare, făcând ca aerul 
din jurul trupului lui Groanin să devină, brusc, 
foarte rece. 

O brumă apăru pe trupurile războinicilor, iar 
respiraţia lui Groanin începu să se solidifice în 
faţa lui. 

John înţelese că Iblis redusese temperatura, 
astfel încât să-l poată vedea cu uşurinţă, în 
eventualitatea că ar fi încercat să iasă din trupul 
majordomului. 

— Încă de la ultima noastră întâlnire, zise Iblis, 
abia am aşteptat-o pe următoarea. Cu foarte 
mare nerăbdare. Şi, acum, iată-te! Trebuia să- 
mi dau seama că prin guaesitor am descoperit 
două persoane într-una singură, atunci când am 
văzut bucata aia de broccoli ieşind din gura 


majordomului. Se întâmplă foarte rar ca oamenii 
să deteste două lucruri atât de diferite, cum ar 
fi un şobolan şi o bucată de broccoli. 

— Habar n-am, replică John. Tu eşti ceva 
foarte diferit de o bucată de broccoli, nu? 

Iblis zâmbi, un zâmbet ca de şarpe, după care 
făcu un semn cu capul spre diavolii războinici. 

— Luaţi-l, porunci el. Duceţi-l în piramidă. O să 
aflăm curând ce ştie exact despre tableta de 
comandă din aur. 


Capitolul 29 
Ea, cea căreia trebuie să i te supui 


Aşa cum prezisese Marco Polo, tableta de 
comandă din aur îi înlesni călătoria Philippei 
spre China. Sau, cel puţin, aşa ar fi trebuit. 
Problema era că Philippei nu i se părea ceva 
firesc să poruncească oamenilor în stânga şi-n 
dreapta. Dacă nu chiar sfioasă, ea era de fel 
democratică şi respectuoasă şi avu nevoie de 
ceva vreme până să înţeleagă adevărata putere 
a vechiului artefact chinez, aflat acum la 
dispoziţia ei, şi să-i dea întrebuinţarea cuvenită. 
Era, pur şi simplu, vorba să le spună oamenilor 
ce să facă. Cea mai mare problemă atunci când 
le spuneai oamenilor ce să facă, totuşi, era că şi 
făceau, de îndată - tableta nu dădea niciodată 
greş în această privinţă - iar ea descoperi 
curând că existau la fel de multe capcane în 
emiterea comenzilor ca şi în exprimarea 
dorințelor. Îi deveni repede evident motivul 
pentru care Marco Polo se simţise neliniştit în 
legătură cu enorma putere cuprinsă în tableta 
din aur. Folosirea acesteia cerea din partea 
posesorului să se gândească foarte bine la toate 
consecinţele pe care le implica rostirea unui 
ordin. Şi o privire din interior asupra solitudinii şi 
responsabilităţii implicate de guvernare şi de 
conducere - ca, de exemplu, să fii preşedinte 
sau prim-ministru - avea să-i fie curând 
accesibilă Philippei. 

De exemplu, într-un rar moment de iritare 
extremă, îi spusese unui individ cu o înfăţişare 


dătătoare de fiori, care o urmărea pe aeroportul 
Heathrow, din Londra, să se facă dispărut, 
rămânând apoi uimită când acesta intră într-un 
dulăpior şi închise uşa după el. La fel de 
surprinsă rămase şi atunci când, dorindu-i 
stewardesei de la îmbarcări „să aveţi o zi bună”, 
femeia se descălţase, îşi ridicase picioarele pe 
birou şi se apucase să citească o revistă. 

Erau şi beneficii obţinute din faptul că avea în 
posesie tableta din aur, desigur: cu toate că nici 
măcar nu avea bilet, Philippei i se oferi cel mai 
bun loc la clasa întâi, într-un avion spre Beijing 
(nu exista, se pare, niciun zbor direct de la 
Londra la Xian); apoi, îi fusese permis să stea în 
sala de aşteptare pentru clasa întâi; şi, cu 
câteva minute înaintea decolării, Philippa se 
dusese în cabina piloților şi începuse să le 
spună căpitanului, primului ofiţer Şi 
navigatorului, că se va petrece o modificare a 
destinaţiei lor finale. Nu-i plăcea să facă asta, 
ştiind că le-ar produce serioase inconveniente 
celorlalţi pasageri; totuşi, se gândea că un 
asemenea preţ merită să fie plătit, dacă lumea 
era într-adevăr pusă în primejdie de diavolii 
războinici. 

Un minut sau două după aceea, avionul 
decolă, purtându-i mult deasupra Londrei şi, 
curând după aceea, a Canalului Mâneciis. Era 


3 În original, English Channel (canalul englez), numele cu care 
britanicii desemnează canalul dintre Marea Britanie şi Franţa. 


un cer perfect, senin, albastru, iar dedesubt, 
departe, se vedea un stol de pescăruşi plutind 
pe deasupra falezelor albe din Dover. Deodată, 
deveni conştientă de apariţia unei senzaţii 
dintre cele mai ciudate în oase: aceea că mama 
ei se întorsese în Statele Unite şi că era în drum 
spre casă. Şi, pentru o clipă, încercă să şi-o 
închipuie pe doamna Gaunt, aterizând în New 
York, fermecătoare ca întotdeauna. 

Pe jumătate, era adevărat, în orice caz. 
Sentimentul Philippei, deşi supranatural, era 
mai mult sau mai puţin corect. În urma lungului 
şi anevoiosului ei zbor peste o jumătate de 
planetă, doamna Gaunt, într-adevăr, tocmai 
ajunsese în acea clipă în Central Park din New 
York. Dar Philippa n-avea cum să-şi imagineze 
că mama ei arăta cu mult mai puţin 
fermecătoare decât  arătase vreodată, în 
întreaga ei viaţă. Într-adevăr, Philippa n-ar fi 
putut s-o recunoască. Nici într-un milion de ani. 

Doamna Gaunt ateriză cu stângăcie, manevră 
tipică pentru un albatros, pasăre obişnuită cu 
zborul, nu cu uscatul. Dar, în pofida nedemnei ei 
sosiri în New York, doamna Gaunt se orientase 
bine şi acum se afla imediat la sud de Şoseaua 
Transversală, aproape exact paralel cu locul în 
care strada 77 se intersectează cu Fifth Avenue, 
şi care marchează graniţa de est pentru Central 


Francezii îl numesc La Manche (mâneca). În limba română, s-a 
adoptat o combinaţie a celor două denumiri: Canalul Mânecii. 


Park. 

Albatroşii constituie o apariţie rară în New 
York. Aşa că doi pasionaţi de ornitologie le 
arătară „pasărea aia proastă” nepăsătorilor lor 
copii. Nici doamna Gaunt nu le arătă mai mult 
interes; de îndată ce-şi reveni după aterizare, îşi 
înălţă spiritul, părăsind trupul păsării, acesta 
revenind în stăpânirea albatrosului, în timp ce 
ea porni, plutind, direct spre casă, de-a lungul 
străzii pe care o cunoştea atât de bine, 
traversând bulevardul Madison, trecând de 
faimosul Hotel Carlyle. Desigur, dac-ar fi fost din 
tribul Ifriţilor, ar fi putut să fure un trup 
omenesc potrivit, de undeva, din drum. Dar 
Marid e un trib de djinni care a respectat 
întotdeauna Legile Bagdadului cu privire la 
furtul de trupuri omeneşti. Drept rezultat, doar 
un spirit pur fu cel care intră prin uşa cea mare 
şi neagră de la numărul 7, de pe strada 77 Est. 

Multe dintre cele care se petrecuseră aici, în 
New York, în timp ce ea stătuse în lravotum, îi 
fuseseră dezvăluite de Faustina Sachertorte. In 
consecinţă, cunoştea deja efectul dezastruos pe 
care legarea ei matusalemică îl produsese 
asupra soţului ei, despre cum era el îngrijit de 
Marion Morrison, dar şi faptul că John şi Philippa, 
copiii ei, se aflau în Italia, sau poate în China, 
împreună cu Nimrod şi cu Groanin. 

ÎI găsi pe domnul Gaunt arătând mai bătrân 
decât şi-l amintea, desigur; dar nici pe departe 


atât de bătrân şi de decrepit pe cât îl găsiseră 
copiii la întoarcerea lor din India. În afară de 
ceva şuviţe cenuşii de păr şi a unor pete 
hepatice pe mâini, ea îşi dădu seama că nu va 
mai trece multă vreme până când el îşi va 
reveni întru totul la normal. 

Foarte multe altele din ceea ce se întâmplase 
deja îi deveniră cunoscute atunci când se 
strecură în trupul soţului ei, care dormea; şi, 
fără să-l trezească - fiindcă n-ar fi vrut să-i 
afecteze negativ recuperarea dezvăluindu-i că o 
mare parte din soţia pe care el o iubise se 
pierduse pentru totdeauna - îi cercetă memoria 
pe termen scurt, astfel încât să umple câteva 
goluri din ceea ce ştia ea. 

Fu încântată să descopere că trupul fiului ei 
era acasă, aşteptând întoarcerea propriului 
spirit; în acelaşi timp, o îngrozi aflarea sorții 
care-l doborâse pe domnul Rakshasas. ŞI, 
făcându-l pe domnul Gaunt să urce în somn 
scara spre camera lui John, îi găsi pe cei doi încă 
aflaţi acolo, John întins pe patul lui, iar domnul 
Rakshasas, aşezat pe fotoliul preferat al lui 
John. 

Trupul lui John era cald la atingere şi dădea 
impresia cuiva doar adormit; dar cu domnul 
Rakshasas era o cu totul altă poveste. Pielea 
bătrânului djinn era rece şi rigidă ca piatra, ceea 
ce făcu să-i fie clar doamnei Gaunt că spiritului 
acestuia i se întâmplase ceva grav şi că, după 


toate probabilitățile, era mort. 


Doamna Gaunt oftă şi-şi făcu soţul să se 
aşeze, simțindu-se foarte întristată la gândul că 
nu-l va mai vedea niciodată pe domnul 
Rakshasas şi ştiind cât de necăjiţi vor fi John şi 
Philippa atunci când vor afla. Asta, presupunând 
că n-o ştiau deja. Poate că şi ei se aflau în cine 
ştie ce primejdie. Prin urmare, doamna Gaunt se 
hotări să încerce să-şi caute copiii, de îndată ce 
va şti ce are de făcut, în lipsa unui trup 
omenesc; nu se prea imagina transformându-se 
într-un câine sau în oricare alt animal, atât de 
curând după ce fusese un albatros. Experienţa îi 
lăsase o anumită greață, precum şi un gust 
neplăcut în gura soţului ei. Era un gust puternic 
de sare (albatroşii beau apă sărată) şi de capete 
putrede de peşti, aruncate de pe puntea unui 
petrolier; fusese obligată să-i mănânce şi să-i 
regurgiteze de mai multe ori, astfel încât să 
poată rezista lungului drum pe deasupra părţii 
continentale a Statelor Unite. Doamna Gaunt îşi 
turnă apă într-un pahar, dintr-un ulcior aflat în 
dormitor, bând repede. 

— Ce cauţi jos din pat? 

Doamna Gaunt întoarse capul soţului ei spre 
uşă. Era Marion Morrison, infirmiera de djinni. 

— Nu ne-am cunoscut, rosti doamna Gaunt, 
folosindu-şi propria voce şi întinzându-i mâna. 
Eu sunt Layla Gaunt. Mă folosesc doar de trupul 


soţului meu pentru o vreme, până-mi dau 
seama ce să fac cu al meu. Sau, mai bine zis, cu 
lipsa corpului meu. Ştii, am avut un micuţ 
accident pe drumul de întoarcere din Irak. 
Vechiul meu trup a fost distrus. Şi e mare păcat, 
fiindcă-mi plăcea foarte mult. 

— Păcat, zise Marion, strângându-i mâna 
domnului Gaunt. N-ai putea să-l împrumuţi pe al 
fiului tău, cât timp nu-l foloseşte? 

— Nu, nu cred că s-ar cuveni, zise doamna 
Gaunt. Unui băiat ar trebui să i se permită 
păstrarea câtorva secrete faţă de mama lui, nu 
crezi? 

— Ba cred că ai dreptate. Îi făcu un semn spre 
domnul Rakshasas. Ţi-aş propune să-l iei pe al 
bătrânului. Dar am impresia că e mort. 

— Asta a fost şi impresia mea, zise doamna 
Gaunt. 

— Moartea survine greu atunci când e vorba 
despre un djinn care trece printr-o experienţă 
de părăsire a trupului, comentă Marion. Dar 
domnul Rakshasas s-a tot răcit de zile întregi. 
Am pus în funcţiune încălzirea, pentru orice 
eventualitate. Dar fără efect. Cred că s-a 
instalat rigiditatea. E ţeapăn ca o scândură, 
ceea ce nu e normal. 

— Dragul domn Rakshasas, zise doamna 
Gaunt. Ne era foarte apropiat. Lăsă să-i scape 
un alt suspin şi şterse o lacrimă de la ochiul 
soţului ei. Mă tem că totul s-a cam soldat cu un 


adevărat dezastru, după plecarea mea de- 
acasă. 

— Şi mai cum! Marion îi povesti doamnei 
Gaunt ce se întâmplase cu doamna Trump. Nu 
mi s-a părut momentul potrivit să-i spun soţului 
tău despre accident, adăugă ea, ca o explicaţie. 
Am vrut, mai întâi, ca el să-şi revină pe deplin. 
lată de ce nu ştie nimic despre asta. 

— Biata doamnă Trump, o căină doamna 
Gaunt. În comă! Nimic din toate acestea nu s-ar 
fi întâmplat, dacă eu aş fi rămas aici, în New 
York. 

— Asta e, replică Marion, punând o mână 
mare, grijulie, pe umărul domnului Gaunt. Cel 
mai sigur loc în care să stai e patul, am 
impresia. Dar sunt convinsă că nu-i şi cel mai 
interesant. Un om are nevoie să vadă ceva mai 
mult decât doar perne şi cearşafuri, dacă vrea 
să ştie ce-i bun în viaţă. 

— Adevărat, aprobă doamna Gaunt. Ce-o să 
mă fac? 

— Soarta-i o chestie ciudată, zise Marion. 
Uneori, îţi pune-n faţă o carte de atu întoarsă, 
despre care nu ştii că-ţi trebuie, până nu-ți 
trebuie. Poate asta-i şi ceea ce s-a-ntâmplat 
aici, cred eu. 

— Nu sunt convinsă că te înţeleg, replică 
doamna Gaunt. 


— Doamna Trump$, o lămuri Marion. Cred c- 
ar trebui să te duci să-i arunci o privire. E posibil 
ca tocmai ea să fie răspunsul pe care-l cauţi, 
rătăcitoareo! 

Incă puţin nesigură în legătură cu ceea ce voia 
să spună Marion, doamna Gaunt se hotări să se 
ducă s-o viziteze, oricum. Şi, după ce-şi duse 
soţul înapoi în pat, doamna Gaunt îi părăsi 
trupul şi pluti afară din casă. Invizibilă, trecu pe 
deasupra grădinii din spate, peste zidul 
împrejmuitor al spitalului de pe strada 78, apoi 
intră şi ieşi în şi din diferite încăperi, până o găsi 
pe cea în care se afla menajera ei căzută în 
comă. 

Doamna Trump arăta foarte bine, pentru o 
persoană grav rănită. Chiar dacă era 
inconştientă, pielea îi era luminoasă, iar părul, 
bogat şi strălucitor. Pierduse ceva din greutate 
şi, pentru prima dată, doamna Gaunt văzu ceva 
din fosta regină a frumuseţii în trupul menajerei 
sale, tăcut şi cu ochii închişi. 

Uşa se deschise şi un întreg detaşament de 
doctori intră în încăpere, în frunte cu Saul 
Hudson, neurologul doamnei Trump. Acesta 
înşfăcă însemnările de la picioarele patului 
doamnei Trump, aruncă o privire asupra lor, 
apoi clătină din cap. Niciunul dintre ei nu putea 


5 Trump, în limba engleză, înseamnă atu la jocul de cărţi, dar şi 
apariţia unui noroc neaşteptat; în acelaşi timp, în limbajul familiar, 
desemnează o persoană credincioasă şi generoasă. 


s-o vadă pe doamna Gaunt, fireşte. 

— Cred că a venit timpul să luăm în 
considerare mutarea femeii acesteia într-o 
rezervă pentru legume pe termen lung, zise el, 
cu cruzime. După mai mult de treizeci de zile în 
care n-a arătat niciun semn vital, pare extrem 
de improbabil să-şi mai poată reveni vreodată în 
urma căzăturii. Mă tem că trebuie să înfruntăm 
realitatea, şi anume că femeia aceasta este de- 
acum un broccoli. 

Doamna Gaunt se înfurie auzind vorbindu-se 
despre doamna Trump cu atâta lipsă de 
respect, chiar din partea unui membru al unei 
bresle aşa-zis caritabile. 

— Dar nu e o legumă, protestă doamna Gaunt 
în gând. Sau e? 

Doamna Gaunt se strecură în trupul menajerei 
şi începu să ia cunoştinţă de toate funcţiile 
vitale ale doamnei Trump. Totul părea să fie în 
perfectă stare de funcţionare. Totul, cu excepţia 
creierului. Dar nici acesta nu era vătămat. Era 
ca şi cum o parte din spirit i-ar fi fost azvârlită 
afară, în timpul căzăturii. 

— Dragă doamnă Trump, zise Layla, cum te 
simţi? 

— Doamnă Gaunt, şopti ea. Cât de mult mă 
bucur să vă văd! Am avut un accident. Se pare 
că nu pot să mă trezesc. 

— Poate reuşesc să te ajut eu, zise Layla. 

li era deja clar că doamna Trump nu va mai fi 


niciodată ea însăşi cu adevărat. Nu, fără 
ajutorul Laylei. 

— Poate reuşim să ne ajutăm reciproc. 

Doamna Gaunt inspiră adânc şi-i deschise 
ochii doamnei Trump. 

Doctorul Hudson încă le povestea studenţilor 
săi de la medicină despre cât de tipică era 
leziunea cerebrală a doamnei Trump pentru 
cineva care a suferit o puternică lovitură la 
ceafă; şi că ar putea să mai trăiască încă zece 
ani, sau douăzeci, dar că, fără ajutorul vreunui 
soi de miracol, va rămâne astfel pentru tot 
restul vieţii; şi că, dată fiind penuria de resurse 
neurologice care fusese provocată de recenta 
epidemie de crize cerebrale în rândul copiilor, s- 
ar putea să fie mai bine ca aparatele care-o 
mențineau în viaţă să fie, pur şi simplu, 
deconectate. 

— Eu nu cred în minuni, continuă el. Pur şi 
simplu, ele nu se întâmplă. Am încercat totul cu 
această  pacientă. Dar regula de aur în 
neurologia modernă este să recunoşti atunci 
când nu faci altceva decât să te dai cu capul de 
pereţi. Zâmbi, în chip de scuză. lertaţi-mi 
expresia. Căci vine o vreme când trebuie să 
recunoşti că ai eşuat şi că ai un pacient pentru 
care nu mai există speranţe. Prin urmare, te 
speli pe mâini şi treci la următorul pacient. lar 
din aceştia, mulţumită lui Jonathan Tarot, avem 
cu duiumul. 


— Domnule, îl întrerupse unul dintre studenţi, 
pacienta pare să se fi trezit. 

— Ce? 

— Pacienta, domnule. E conştientă. 

Doctorul Hudson se răsuci pe călcâie şi-şi zări 
pacienta „pentru care nu mai există speranţe” 
răspunzându-i cu un zâmbet. Doamna Gaunt 
avu o plăcere deosebită să urmărească falca 
bărbatului, cum se izbeşte de podea. 

— V-aţi trezit, rosti uluitul doctor Hudson. 

Layla o făcu pe doamna Trump să înghită în 
sec, cu o oarecare dificultate, fiindcă avea gâtul 
atât de uscat. Apoi, preluând controlul asupra 
coardelor vocale ale doamnei Trump, şopti: 

— Dati-mi puţină apă. Mi-e foarte sete. 

— Sunteţi conştientă, bâigui doctorul, 
întinzându-i un pahar cu apă, dar vărsând 
jumătate pe el, din cauza şocului. Dar asta e 
ceva imposibil. 

— Asta e ceea ce credeţi dumneavoastră, zise 
Layla. Bău apa. Acum, daţi-mi halatul. Mă ridic. 

— Dar nu puteţi, se bâlbâi doctorul. Trebuie să 
staţi în pat. Trebuie să desfăşurăm unele teste. 
Muşchii dumneavoastră trebuie că sunt slăbiţi. 
Nu trebuie să încercaţi să vă ridicaţi. 

— Aiurea! exclamă Layla, ridicându-se. 

— Sunteţi încă un pacient, protestă doctorul 
Hudson. Aăâă... vreau să spun că trebuie să aveţi 
răbdare. 


— Sunt extraordinar de pacientă“. Unul dintre 
doctorii stagiari îi întinse un halat. Cu condiţia 
ca, până la urmă, să merg pe drumul meu. 

Şi, bineînţeles, asta şi făcu. 


Aterizând în Xian cu vreo zece ore mai târziu, 
Philippa întâlni o problemă în folosirea tabletei 
de comandă din aur, pe care, fiind o persoană 
inteligentă, consideră că ar fi trebuit s-o 
anticipeze. Işi dădu seama de faptul că una este 
să dai o comandă şi cu totul alta să faci 
comanda să fie înţeleasă. Esenţa problemei era 
aceasta: ea nu vorbea chinezeşte şi, nevorbind 
chinezeşte, comenzile ei erau rostite în engleză, 
nu erau înţelese şi, de aceea, nu puteau fi 
îndeplinite. Şoferul de taxi de la aeroport habar 
n-avea despre ce vorbea ea, ba chiar şi când îi 
ţinu tableta tocmai sub nas şi-i ceru s-o ducă la 
Cel Mai Minunat Hotel din Xian, el continuă să 
scuture din cap şi s-o privească nedumerit. Abia 
atunci când ea îi arătă adresa hotelului, tipărită 
cu caractere chinezeşti, el fu în stare s-o ducă la 
destinaţie. 

Era cu atât mai bine, reflectă ea, că avea să-i 
înmâneze tableta din aur lui Nimrod, care 
vorbea un pic de chineză şi putea cu uşurinţă să 
se folosească de puterile de djinn ca să şi-o mai 


8&7 joc de cuvinte, patient însemnând atât pacient, cât şi răbdător, 
răbdătoare. Mai rar, în limba română, cuvântul pacient se foloseşte şi 
în sensul de răbdător. 


împrospăteze un pic. 

Dar, atunci când ajunse la Cel Mai Minunat 
Hotel din Xian, iar Finlay îi spuse că Nimrod şi 
Groanin dispăruseră în Groapa Numărul Unu, 
Philippa fu cuprinsă de disperare. lar disperarea 
i se dublă atunci când Finlay îi mărturisi că John 
se dusese să-i caute, sub formă de spirit, 
nereuşind să se mai întoarcă. 

— Şi-acum, ce-o să facem? întrebă ea. Ce rost 
are să deţii o tabletă de comandă din aur, dacă 
nimeni nu înţelege o vorbă din tot ceea ce spui? 

— Am putea oricând încerca să învăţăm ceva 
chineză, propuse Finlay. 

— Un curs de limbi străine? sări Philippa. De 
ce să nu ne înscriem şi la un test, dacă tot 
suntem aici? Nu e timp pentru mers la şcoală, 
Finlay! Nimrod, John şi Groanin sunt într-o 
primejdie gravă. 

— Dar un ghid de conversaţie? mai încercă 
Finlay. 

— Un ghid de conversaţie? Vocea Philippei 
trăda nesiguranța. Asta e tableta de comandă 
din aur. Nu-i un weekend la Paris. 

— Ai tu vreo idee mai bună? 

— Păi, începu Philippa, gânditoare, am putea 
să găsim pe cineva care vorbeşte engleza şi să-i 
dăm o listă cu comenzi posibile, iar el să le 
traducă în chineză. 

— Sunt aici de două zile, replică Finlay. 
Niciunul dintre localnici nu vorbeşte engleza. 


Meniurile din restaurante sunt toate în chineză. 
Habar n-am ce mănânc, nici măcar când înghit. 
După ce stai în China o vreme, Anglia începe să 
ţi se pară la fel de îndepărtată şi de străină ca 
planeta Marte. Asta e ceea ce ne consideră ei, 
înţelegi? Extratereştri. Mai rău, diavoli străini. 
Nimrod zice că aşa ne numesc. Nimeni de pe- 
aici nu vorbeşte engleza, Philippa. Şi de ce s-ar 
deranja s-o înveţe, când celelalte două miliarde 
de oameni care trăiesc în ţara asta n-o vorbesc? 

— Poate o fi vreo ambasadă americană sau 
vreun consulat în Xian, zise Philippa. Cineva de 
acolo ar putea să ne ajute. 

— Ce te face să crezi că ar fi dispuşi să lase 
totul baltă ca să ne ajute pe noi? o întrebă 
Finlay. 

— Asta, replică ea, arătându-i lui Finlay 
tableta de comandă din aur. 

Philippa, telefonă la ambasada Statelor Unite 
din Beijing şi descoperi că  viceconsulul 
american venea în Xian o singură dată pe 
săptămână, în zilele de marţi, ceea ce însemna 
că ar fi fost nevoiţi să-i aştepte întoarcerea timp 
de aproape încă o săptămână. Numai că 
funcţionarul de la ambasadă le mai spuse că era 
şi un viceconsul britanic, care stătea în Xian de 
luni până vineri. De îndată ce Philippa şi Finlay 
avură adresa viceconsulului britanic, plecară de 
la hotel şi găsiră un şofer de taxi care înţelegea 
măcar atâta engleză cât să-i ducă până acolo. 


Biroul viceconsulului britanic era în Xiao Yhai, în 
partea sudică a oraşului. Era o zonă comercială 
aglomerată, iar domnul Blunt$, viceconsulul, 
lucra în câteva camere posomorâte deasupra 
spălătoriei Pu Yi%. Pe peretele din spatele 
biroului său era un portret al reginei, realizat de 
Rolf Harris%, precum şi o hartă a lumii, cu toate 
fostele colonii britanice tăiate cu x-uri. 

Domnul Blunt era un bărbat mărunt, cu părul 
sur şi cârlionţat, mâinile mici, o voce subţire, ca 
de flaut - semăna mai degrabă cu o bătrânică, 
decât cu un bărbat -, care întâmpină sosirea a 
doi copii în biroul său cu o izbitoare lipsă de 
entuziasm. 

— Da? întrebă el. Ce e? 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Blunt? 

— Aşa scrie pe legitimaţia mea de membru al 
Societăţii Daţi-i Afară pe Copii din Birou. 

In faţa unei asemenea grosolănii uimitoare, 
Philippa şovăi. 

— Ei? se răsti el. 

— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră, 
zise Philippa. Cu câteva traduceri în chineză. Am 


88 În limba engleză, b/unt înseamnă, printre altele, necioplit, grosolan. 
3 Numele sub care e cunoscut de occidentali ultimul împărat al 
Chinei, care a ocupat tronul între anii 1908-1924. 

% Muzician, pictor şi om de televiziune australian (n. 1930), care a 
expus în public, pe data de 19 decembrie 2005, un controversat 
portret al reginei Elizabeta a Il-a la palatul Buckingham, pe care unii l- 
au considerat ofensator şi necuviincios prin caracterul său mai 
degrabă impresionist. în schimb, regina l-a considerat reuşit, apreciind 
mai ales modul în care artistul i-a redat zâmbetul. 


vrea să vă uitaţi pe o listă de fraze pe care am 
pregătit-o, în engleză, şi să le traduceţi în 
chineză. Vorbiţi chineza, nu-i aşa? 

— Vorbesc fluent şase dialecte de chineză, 
inclusiv mandarina, wu, cantoneză, mân, xiang 
şi hakka, răspunse el, țâfnos. Ştiţi ceva, sunt 
viceconsulul britanic, nu vreo haimana de 
afacerist de la Camera de Comerţ din Purley! 
Dar nici nu sunt aici ca să-i ajut pe tinerii 
americani să mutileze limba lui Confucius şi a 
lui Lao Tze. Mă uit la feţele voastre ca nişte 
gume de mestecat roz şi deplâng viitorul. O zi 
bună amândurora! 

— Eu nu sunt american, protestă Finlay. Sunt 
englez. 

— Consideră-te înnobilat. Dar, din moment ce 
eşti englez, este de datoria mea ca diplomat să- 
ţi ofer următorul sfat consular: cumpără-ţi un 
ghid de conversaţie de la cea mai apropiată syu 
guk. Aşa se spune în chineză la librărie. Incă o 
dată, o zi bună amândurora! 

Philippa suspină şi începu să se scotocească 
prin geantă, căutând tableta de comandă din 
aur. 

— Nu ştiu de ce ne mai batem capul cu 
politeţurile. 

— Oare înţelegerea limbii engleze este, în 
cazul tău, egală cu ignoranţa în materie de 
limbă chineză? se răsti domnul Blunt. V-am mai 
spus, o zi bună amândurora. Făcu un gest 


nepoliticos, ca şi cum i-ar fi măturat, cu dosul 
palmei. Acum, uşşş! Plecați! Am treabă! 

Philippa ridică tableta din aur în faţa ei. 
Aceasta sclipi în lumina puternică din birou, iar 
ea îi simţi puterea în vârfurile degetelor, ca şi 
cum ar fi ţinut în mână cele două borne ale unei 
baterii de automobil. 

— O să ne ajutaţi, rosti ea, cu fermitate. 

Domnul Blunt îşi îndreptă ţinuta pe scaun, 
apoi se ridică în picioare, ca şi cum însăşi regina 
ar fi intrat în încăpere. 

—O să vă ajut, repetă domnul Blunt, 
buimăcit. 

— Impresionant, murmură Finlay. 

— Veţi scrie pe hârtie aceste traduceri. Exact 
cum v-am rugat să faceţi. 

— Voi scrie pe hârtie aceste traduceri. Exact 
cum m-aţi rugat să fac. 

— Foarte impresionant. 

Philippa îi înmână două foi de carneţel pe care 
ea şi cu Finlay scriseseră în engleză aproape 
toate comenzile care le veniseră în minte şi 
despre care considerau că le-ar putea deveni 
utile în faţa diavolilor războinici. Domnul Blunt 
îşi puse o pereche de ochelari, îşi ridică stiloul 
de pe birou şi scrise la iuţeală traducerile. Îi luă 
mai puţin de zece minute până să termine şi să 
le înmâneze foile. 

— Mai era şi altceva? întrebă el, însufleţit. 

Philippa îşi aruncă privirea pe opera lui şi lăsă 


să-i scape un mic strigăt de nemulţumire. 

— Dar e scris în chineză! strigă ea. 

— În ce limbă te-ai fi aşteptat să fie scrise 
traducerile chinezeşti? o întrebă domnul Blunt. 
În  eschimosă, poate? În flamandă? În 
Klingoniană? Normal că sunt scrise în chineză, 
deşteapto! 

— N-aţi putea să scrieţi frazele în engleză, 
arătând modul în care ar trebui să le 
pronunţăm? îl întrebă Finlay. Scrierea fono... 
cum-ii-zice. 

— Fonetică, îl ajută Philippa. 

— Toate variantele  chinezei vorbite se 
folosesc de tonuri, le explică domnul Blunt. 
Mandarina are cinci. Înalt, înalt în ridicare, jos în 
cădere-urcare, înalt în cădere şi neutru. Ca să 
nu mai pun la socoteală o mare varietate de 
sunete care sunt rareori folosite în limba 
engleză. Din acest motiv, modul în care aţi 
putea să pronunţaţi aceste fraze l-ar face 
aproape sigur să sune de neînțeles pentru un 
chinez. Ca un câine care ar încerca să discute 
cu un arhiepiscop. 

Domnul Blunt luă o carafă şi era pe cale să-şi 
toarne apă într-un pahar. Dar Philippa se 
săturase de îngâmfarea englezului, aşa că se 
hotări să-i dea o lecţie. 

— Toarnă-ţi-o pe căpăţâna aia de englezoi 
prost, omuleţ scârbos, rosti ea. 

Domnul Blunt făcu ceea ce i se spusese, 


desigur, turnându-şi apa în cap. După ce 
termină, îşi şterse faţa şi zise: 

— Nu ştiu de ce am făcut asta. 

— Fără supărare, îi spuse Philippa lui Finlay. 
Mă refer la partea cu englezoiul. 

— Nu-i nimic, ridică el din umeri. 

— Ce-o să mai facem? 

— O să fim nevoiţi să-l luăm cu noi, zise 
Finlay. 

— Pe el? Dar e o pacoste! 

— O fi, dar vorbeşte şase dialecte de chineză. 
Noi habar n-avem care dialect se vorbeşte prin 
părţile astea. Şi cu atât mai puţin ce vorbesc 
diavolii războinici. 

— Bine gândit. 

— Pe lângă asta, adăugă Finlay, tocmai mi-am 
adus aminte. Avem nevoie de cineva care să 
ştie să citească în chineză ca să rostească 
echivalentul chinezesc al lui „Sesam deschide- 
te”. 

— Foarte bine. Veţi veni cu noi, vă rog, îl 
anunță Philippa pe domnul Blunt. 

Viceconsulul nici nu şovăi. Îşi luă sacoul de pe 
spătarul scaunului, pălăria din cuierul pentru 
pălării, umbrela din cuierul pentru umbrele, 
după care-i urmă pe cei doi copii ieşind pe uşa 
de sticlă aburită. 

— Unde mergem? se interesă el. 

— Aveţi maşină? îl întrebă Finlay. 

— Da. 


— Duceţi-ne la războinicii de teracotă, zise 
Finlay. Sala pentru expoziţii, Groapa Numărul 
Unu. 

— De ce-aş face asta? 

Philippa clătină din cap spre Finlay. 

— Nu tu eşti cel care ţine în mână tableta din 
aur, îi explică ea, după care repetă porunca. 

Domnul Blunt aruncă o privire spre ceasul de 
la mână. 

— Dar expoziţia e închisă acum, zise el. 

— Cu atât mai bine, îl linişti Finlay. 

— Atunci, cum o să intrăm? vru să ştie 
Philippa. 

Finlay îi arătă cutiuţa cu şperaclul pe care 
Nimrod i-o lăsase în păstrare. 

— Cu asta, zise el. Să nu pleci niciodată de- 
acasă fără aşa ceva. 


Capitolul 30 
Djinnii războinici și ziua cea mare 


— Nu-mi place deloc, zise domnul Blunt, în 
timp ce pătrundeau în imensa şi întunecata sală 
pentru expoziţii şi coborau în Groapa Numărul 
Unu. Chiar nu-mi place. Războinicii aceştia 
reprezintă artefacte nepreţuite. În cazul în care 
chinezii ne prind aici, înăuntru, probabil vor 
presupune că încercăm să le furăm. Pedeapsa 
pentru acest gen de furt, în China, este aproape 
sigur moartea. Te duc în mijlocul unui stadion 


de fotbal şi te împuşcă în faţa mulţimii. 

— Naiba să mă ia, exclamă Finlay. Pun pariu 
că asta îi motivează pe jucători. 

— Nu e nimic de râs, tinere, îl apostrofă el. 
După ce mori, îţi iau rinichii şi ficatul... 

— Nu-mi spuneţi că le vând la vreun 
restaurant local, îl întrerupse Finlay, ale cărui 
amintiri despre cina cu Nimrod la restaurantul 
Shikua Urchi, de pe strada Gustării, erau încă 
foarte vii. Îşi vâri lanterna sub bărbie şi făcu o 
strâmbătură şmecherească spre Philippa. 

— Ajunge, îl repezi Philippa, agitând tableta de 
comandă din aur. Totul sună oribil şi nu mai 
vreau să aud o vorbă despre asta, domnule 
Blunt. Vă rog, rostiţi cuvintele scrise în chineză 
de pe peretele din faţa noastră, după care 
păstraţi tăcerea, până când vă spun eu, în mod 
special, că puteţi reîncepe să vorbiţi. 

— Te referi la cuvintele acestea? întrebă 
domnul Blunt. Ka; shen? 

De îndată ce le rosti, uşa ascunsă în zid se 
deschise, dezvăluind tunelul secret. 

— Perfect, confirmă Philippa. Nicio altă vorbă, 
până nu vă zic eu. 

Intrară în tunel, iar uşa se închise fără zgomot 
în spatele lor. După o vreme, Finlay întrebă: 

— Ce-o fi zgomotul ăsta? 

— Sună de parcă ar fi păsări, zise Philippa. 
Milioane de păsări. 

În interiorul piramidei din jad, totul era foarte 


modern şi ultratehnologizat. Un strat subţire de 
mercur acoperea podeaua, reflectând imaginile 
oamenilor şi ale obiectelor precum o gigantică 
oglindă; câteva maşinării electrice complicate, 
pe care le acționau Iblis şi fiul său Rudyard, 
câteva zeci de diavoli războinici, aliniaţi pe 
lângă pereţi precum şirurile de armuri dintr-un 
castel medieval; şi, înlănţuiţi de un perete, 
Groanin/John şi Nimrod. În faţa lor era un perete 
din sticlă gros, triunghiular, ca un acvariu uriaş. 
Dar, în loc de peşti, în acest acvariu anume, 
care ocupa cea mai mare parte a spaţiului din 
piramidă, se aflau spiritele a milioane de copii, 
comprimate, unul peste altul, ca tot atâtea 
sardele. Deplasându-le ca un fluid şi emanând o 
lumină albăstrui-argintie, păreau vizibil electrici, 
precum un cer brăzdat de fulgere. Din când în 
când, mici chipuri omeneşti, fantomatice, 
apăreau în apropierea peretelui din sticlă, 
mimând din buze o implorare tăcută - fiindcă 
încăperea era izolată fonic - iar acest lucru era 
la fel de amuzant pentru Iblis şi pentru fiul său, 
Rudyard, pe cât era de alarmant pentru 
Groanin/john şi pentru Nimrod. 

Iblis era în elementul lui şi-i făcea o mare 
plăcere să descrie toate amănuntele operaţiunii 
sale şi a funcţionării maşinăriilor sale infernale 
în faţa celor doi/trei prizonieri ai săi. Proceda 
astfel deoarece ştia câte suferinţe le provoca, 
iar apetitul lui pentru torturi nu se micşorase, 


deşi îi torturase deja pe Groanin/John cu un alt 
quaesitor. 

Groanin/John nu avuseseră de ales decât să-i 
spună tot ceea ce ştiau despre Philippa şi 
tableta de comandă din aur. 

Ca urmare a acestui fapt, Iblis se simțea 
destul de relaxat. Era convins că Philippa nu 
avea să rezolve niciodată enigma din tablou. El 
însuşi n-avea habar cum XI+I ar putea vreodată 
să fie egal cu X; şi, în aroganța lui, Iblis nu 
putea să creadă că o copilă ar fi în stare să 
rezolve o enigmă pe care el nu putea s-o 
rezolve. Se mulțumise să gândească, aşadar, că 
Philippa nu va izbuti niciodată să găsească 
tableta de comandă din aur, oricum, nu la timp 
ca să-l poată opri din ducerea la îndeplinire a 
planului său. 

În timp ce Iblis se fandosea în faţa prizonierilor 
săi, Rudyard Teer stătea cu un ochi pe panoul 
cu instrumente din faţa lui. Ambii bărbaţi purtau 
în continuare costumele protectoare din jad 
care-i făceau imuni în faţa puterilor de djinn ale 
lui Nimrod. 

— Masa critică, în opt minute, îl anunţă 
Rudyard pe tatăl său. 

— Excepţional, exclamă Iblis. În mai puţin de 
opt minute, îi comunică apoi lui Nimrod, energia 
din acest rezervor va provoca răsturnarea 
piramidei şi aşezarea ei în poziţia inversă. Şi, pe 
tot cuprinsul lumii, soarta şi şansa se vor 


întoarce, de asemenea, cu susul în jos. Abia 
aştept să văd rezultatele. Orice se va dori, va 
avea rezultatul contrar. Iblis chicoti, cu râsul său 
nebunesc. Pentru tot restul existenţei sale, 
omenirea va arăta precum chipul unui amărât 
de copil, în dimineaţa de Crăciun, atunci când îi 
întinzi un pacheţel frumos ambalat, dar care se 
dovedeşte că e gol. 

Era o imagine care părea să-l încânte pe 
Rudyard, întrucât acesta se îndoia de râs. El şi 
cu Iblis bătură apoi palmele, figură nu prea uşor 
de executat, din cauza costumelor grele din jad 
pe care le purtau. 

— Chiar îţi provoacă plăcere, Iblis? se interesă 
Nimrod. Să faci rău numai de dragul de a face 
rău? 

Iblis păru surprins de întrebare. 

— Da, zise el. Desigur. 

— Au mai rămas şapte minute, anunţă 
Rudyard Teer. 

— Pentru eventualitatea în care vă gândeaţi 
cum aţi putea să întoarceţi lucrurile, ca să mă 
exprim astfel, zise Iblis, cum aţi putea să 
întoarceţi piramida la loc, să fie iar cum trebuie, 
aflaţi că nu se poate. Ceea ce fac eu aici este 
de-a dreptul ireversibil. Mai întâi, fiindcă 
oamenii ca majordomul vostru, domnul Groanin, 
ar trebui să înceapă să-şi dorească tocmai 
opusul a ceea ce-şi doresc cu adevărat. Ceea 
ce, sunt convins că veţi fi de acord cu mine, e 


practic imposibil. La urma urmei, e destul de 
greu să-i faci pe oameni să ştie ceea ce vor cu 
adevărat, darămite ceea ce este total opus. ŞI, 
apoi, nu veţi fi niciodată capabili să stăpâniţi 
atât de multă energie provenită din forţa vitală, 
câtă am obţinut eu, cu spiritele tuturor copiilor 
astora. Nu, Nimrod, odată ce piramida va fi 
inversată, aşa va rămâne pentru totdeauna. 
Izbucni în râs. Adică, uitaţi de chestia cu spartul 
oglinzii şi cei şapte ani de ghinion. Se pare că 
avem în faţă şapte miliarde de ani de ghinion! 
Minunat! 

— Formidabil! îl susţinu Rudyard. 

— Foarte inteligent, zise Nimrod. Trebuie să 
recunosc, planul tău a fost unul complex şi 
ingenios. Să le împrumuţi războinici din 
teracotă, pe care-i manevrai conform propriilor 
tale scopuri, celor mai importante muzee din 
lume... Spune-mi, Iblis, diavolul războinic de la 
muzeul Metropolitan, din New York, mai e 
acolo? 

— De ce întrebi? 

— Pentru că l-a absorbit pe prietenul meu, 
domnul Rakshasas. 

— Asta-i o veste bună, zise Iblis. Din 
nefericire, totuşi, n-o să pot să-l găsesc şi să-l 
torturez eu însumi. Ar lua prea mult. Războinicul 
trimis la muzeul Metropolitan din New York e 
acum înapoi, aici, în Xian. Unul dintre cei opt mii 
aflaţi sub comanda mea. Ar fi nevoie de o 


eternitate ca să-l mai găseşti acum pe 
Rakshasas, amestecat cu toate celelalte spirite. 
Chicoti, cu cruzime. Adică, ai încercat vreodată 
să numeri până la nouăzeci de miliarde? 

— Să furi jad, să scoţi din ascunzătoare lumea 
spiritelor, să te foloseşti de bietul Dybbuk, ca să 
concentreze întreaga atenţie a omenirii asupra 
unui singur eveniment, astfel încât să se creeze 
o negentropie, continuă Nimrod. Ingenios, dar şi 
cel mai obscen lucru pe care l-am auzit 
vreodată. 

— Mulţumesc, Nimrod. lau asta ca pe un mare 
compliment, venind din partea unei persoane ca 
tine. 

— Dar propriul tău fiu, insistă Nimrod, propriul 
tău fiu? Arătă cu capul spre Rudyard. O, nu mă 
refeream la prostănacul ăsta de-aici. Mă 
refeream la Dybbuk. Nu simţi nici măcar o 
fărâmă de regret pentru faptul că te-ai folosit cu 
atâta neîndurare de sânge din sângele tău? 

— Au mai rămas şase minute, anunță 
Rudyard, ignorând insulta lui Nimrod. Nivelul 
spiritual a atins puterea maximă, tati. Iniţiez 
secvenţa numărătorii inverse finale. 

— Un pic, da, recunoscu Iblis. Băiatul nu era 
lipsit de talent. Dar, încă o dată, nu era nici 
lipsit de conştiinţă, şi niciun Ifrit demn de acest 
nume n-ar fi avut mare lucru de făcut cu aşa 
ceva. 

— Băiatul nu era lipsit de talent, îl îngână 


John. Ai folosit timpul trecut, Iblis. Dybbuk e 
bine? 

— O să supravieţuiască, zise Iblis. Dacă poţi s- 
o numeşti supravieţuire. 

— Ce i-ai făcut? 

— Nimic, răspunse Iblis. N-a fost nevoie. Şi-a 
făcut-o singur. A abuzat cu nechibzuinţă de 
puterile de djinn, executând trucuri ieftine, de 
iuţeală de mână şi iluzionism de cabaret, aşa că 
puterile l-au părăsit pe băiat pentru totdeauna. 
Pur şi simplu, şi-a epuizat toate rezervele, 
încercând să fie un mare magician. Ca şi cum 
asta ar fi fost o ambiţie potrivită pentru un djinn 
cu talentul lui. Mă tem că acum nu e cu nimic 
mai bun decât un amărât de om de rând. 

— Au mai rămas cinci minute. 

— Vrei să spui că n-o să mai fie capabil să 
îndeplinească trei dorinţe, să se 
transsubstantizeze, sau să mai facă vreodată să 
dispară ceva? întrebă John. 

Iblis ridică din umeri, nepăsător, apoi 
încuviinţă. 

— Ce lucru cumplit, pe care să i-l faci 
propriului tău fiu, zise Nimrod. Celui mai mic 
dintre fiii tăi. Să-şi piardă puterile. E cea mai 
mare tragedie care poate să-l afecteze pe un 
djinn, dar cu atât mai tragică atunci când îl 
afectează pe unul tânăr. 

— Mai termină cu chestia asta, să-mi tot spui 
că e fiul meu, îl repezi Iblis. Devii plictisitor, 


Nimrod. 

— Pot să-l numesc şi altfel? întrebă Nimrod. 

— Are vreo importanţă? 

— Cred că ar putea să aibă importanţă, pentru 
tine, observă Nimrod. Fiii sunt de mare 
importanţă pentru noi, djinnii. Chiar şi, 
îndrăznesc s-o spun, chiar şi pentru Ifriți. 

— Bine, bine, mârâi Iblis. Îmi pare rău pentru 
ceea ce i s-a întâmplat băiatului. Eşti mulţumit? 
Nu era ceva la care să mă fi aşteptat să se 
întâmple. Probabil că a folosit cu mult mai multe 
puteri pentru executarea trucurilor ălora, decât 
mi-aş fi închipuit. Dar n-ai ce să-i faci. 

— Şi cum rămâne cu cariera lui de artist? 
întrebă Groanin. În chip de Jonathan Tarot? 

— Glumeşti, nu? ripostă Iblis. După tot ceea ce 
s-a întâmplat cu copiii ăştia proşti, e terminat ca 
artist. În auzul a jumătate din populaţia lumii, 
numele de Jonathan Tarot e acum murdărit. Ar 
trebui să citeşti ce-au tot scris ziarele despre el. 

— Bietul Dybbuk, şopti John. 

— Să te foloseşti de propriul tău copil astfel, 
Iblis, îl mustră Nimrod. Ce mai crimă! 

— E încă în viaţă, nu? mârâi Iblis. 

— Au mai rămas trei minute. 

— Este, poate, cea mai mare dintre crimele 
tale, insistă Nimrod, care se străduia să-l 
împingă pe Iblis să comită vreo greşeală, una de 
care încă ar mai fi putut să profite. Să te 
foloseşti de propriul tău copil astfel, repetă el. 


— Tu crezi că asta e o crimă? răcni Iblis. 
Crede-mă, Maridule, încă n-ai văzut nimic™! Iblis 
apucă o manetă. În mai puţin de trei minute, 
când o să trag de maneta asta, fiecare picătură 
din micile energii vitale pe care le-am 
înmagazinat aici vor fi consumate pentru 
totdeauna. Şi cât de trişti vor fi mămicile şi 
tăticii lor... Milioane. Uite, asta-i o crimă, amice! 

— Au mai rămas două minute. 

— Gândeşte-te la ceea ce faci, Iblis, zise 
Nimrod. Dacă totul e pe cale să meargă aşa 
cum vrei tu, pentru totdeauna, unde o să mai fie 
plăcerea ta de a mă învinge? N-o să mai fie 
niciuna. Chiar dacă dorințele lor vor rămâne 
neîmplinite, oamenii tot vor avea nevoie să-şi 
dorească să li se întâmple lucruri bune pe viitor, 
fie şi numai ca să facă viața mai interesantă. ŞI 
la fel e şi pentru tine. Nu înţelegi, Iblis? 
Speranţa în anumite lucruri, bune sau rele, este 
cea care face ca viaţa să fie interesantă. Cea 
care o face demnă să fie trăită. 

— Ce tot vorbeşti tu acolo? îl întrebă Iblis, 
dispreţuitor. 

Dar Nimrod putea să observe că-i captivase 
acum atenţia maleficului djinn. 

— În toţi aceşti ani, ai fost un djinn, Iblis, dar 
tot nu înţelegi. E exact aşa cum obişnuia să 


* În original, You ain't seen nothing yet, referire la celebra piesă cu 
acelaşi titlu a formaţiei rock canadiene Bachman-Turner Overdrive, 
mare succes al anului 1974. 


spună prietenul meu, domnul Rakshasas: 
„Dorinţele sunt, la fiinţe, aidoma unor seminţe. 
Odată ce le-ai înghiţit, e mai greu să le scuipi 
afară.” Uneori, nu e bine să obţii exact ceea ce- 
ţi doreşti. Uneori, speranţa pentru ceva, sau 
aşteptarea a ceva, e de preferat în locul 
realităţii acelui ceva. Ai grijă cu ceea ce-ţi 
doreşti! Este la fel de adevărat în cazul Răului, 
pe cât e în cel al Binelui. 

— A mai rămas un minut, anunţă Rudyard. Nu- 
| asculta, tati! Vorbeşte ca dintr-o carte de-aia 
îngrozitoare, despre cum să te ajuţi singur. 

— Dar nu-l ascult, insistă Iblis. Filosofia ta, 
Nimrod, nu e lipsită de merite, îţi recunosc asta. 
Dar ea nu-mi impune respectul. E prea confuză. 
Prea vagă. Prea searbădă. Numai Răul pur îmi 
impune respectul. 

— Atunci, poate că asta îţi va impune 
respectul, rosti o voce. Sau, dacă nu respectul, 
atunci poate supunerea. 

— Slavă Domnului! exclamă Groanin. Vă zic 
eu, slavă Domnului. În sfârşit, a sosit cavaleria! 

În pragul uşii camerei pentru operaţiuni a 
piramidei din jad, stătea Philippa, iar în mâinile 
ei se afla tableta de comandă din aur. Alături de 
ea, erau Finlay Mecreeby şi domnul Blunt, 
viceconsulul britanic. 

— Ai impresia că poţi să-mi dai planul peste 
cap cu jucăria aia? rânji, dispreţuitor, Iblis. Ei 
bine, află că tableta ta din aur nu are efect 


împotriva noastră. Tocmai de-aia purtăm 
costumele astea protectoare din jad. 

Se întoarse spre diavolii războinici şi strigă 
câteva porunci pe chinezeşte, prin intermediul 
cărora îi puse din nou în mişcare. 

— Saat taa mun! strigă el. Caan can taa mun! 
Wai taa mun! 

Războinicii înaintară spre nou-venitul trio, cu 
intenţii amenințătoare. 

— Ascultă-mă, Philippa! strigă Nimrod. Lasă-i 
pe Iblis şi pe Rudyard! Din cauza costumelor lor 
din jad, nu pot să-ţi facă niciun rău. Puterile de 
djinn nu trec prin jad. Nici puterea tabletei din 
aur nu va funcţiona decât asupra diavolilor 
războinici. Cuvintele chinezeşti cu care poţi să-i 
întorci pe Dong Xi împotriva stăpânilor lor Ifriţi 
sunt... 

— Închideţi-i gura! urlă Iblis şi, de îndată, unul 
dintre diavolii războinici îşi puse o mână mare 
de teracotă peste gura lui Nimrod. 

Liniştită, Philippa îi apucă mâna domnului 
Blunt, astfel încât puterea tabletei din aur să 
pătrundă şi în trupul lui. 

— Spuneţi-le războinicilor să se oprească, îi 
ceru ea viceconsulului. Spuneţi-le să mi se 
supună. Spuneţi-le în chineză, fiindcă altfel or să 
ne omoare pe toţi. 

Dar, spre surprinderea şi îngrijorarea ei, 
domnul Blunt rămase tăcut. 

— Au mai rămas treizeci de secunde, strigă 


Rudyard. 

Philippa repetă comanda, dar domnul Blunt o 
privea buimac în continuare, fără să spună 
nimic. 

— De ce nu mă ascultă? 

Diavolii războinici se apropiau lent, ca nişte 
zombi, de Philippa şi de domnul Blunt şi, între 
timp, ajunseseră la doar câţiva metri de ei. 

— Ultima ta comandă pentru domnul Blunt, 
ghici Finlay, trebuie că s-a interferat cu noua ta 
comandă. E singura explicaţie posibilă. 

Philippa începu să-şi scormonească memoria. 

— Am spus, nicio vorbă până nu zic EU! 

Philippa strigă cel din urmă cuvânt, 
triumfătoare, fiindcă ghicise că, până nu-l 
pronunţa, domnul Blunt ar fi continuat să 
rămână tăcut. 

Domnul Blunt clipi de câteva ori, ca şi cum s- 
ar fi trezit din somn. 

— Ce-ai spus? întrebă el. 

Cu o clipă înainte ca Philippa să se 
pomenească înşfăcată cu brutalitate de doi 
dintre războinicii din teracotă, îi strigă o serie de 
comenzi domnului Blunt, pentru ca el să le 
traducă în chineză. 

— Spuneţi-le acestor Dong Xi să se supună! 

— Dong Xi! Teng ting ting, traduse domnul 
Blunt, într-o chineză ireproşabilă. 

— Spuneţi-le să se oprească! 

— ZI, strigă domnul Blunt. Zi! 


— Au mai rămas douăzeci de secunde, anunţă 
Rudyard Teer. 

Diavolii războinici se opriră în loc. 

Din interiorul domnului Groanin, John strigă 
din răsputeri către sora lui geamănă: 

— Philippa, trebuie să-l împiedici pe Iblis să 
tragă de maneta aia! Vieţile a milioane de copii 
depind de asta. 

— Zece secunde! 

— Domnule Blunt, ţipă Philippa, spuneţi-le 
diavolilor războinici să-i aresteze pe acei doi 
bărbaţi în costume protectoare din jad! Cu orice 
preţ, trebuie să fie opriţi, mă auziţi? Nu-i lăsaţi 
să tragă de maneta aia! 

Domnul Blunt traducea simultan ceea ce 
spunea Philippa. Chineza lui era curgătoare, 
muzicală şi elegantă, la fel ca şi engleza. Şi, de 
îndată ce primele cuvinte ieşiră din gura lui 
mică şi pretențioasă, diavolii războinici îi 
eliberară, pe el şi pe Philippa, după care se 
întoarseră, încetişor, spre foştii lor stăpâni. 

— Cinci secunde! 

Puteau să vadă cum Rudyard, prin coiful lui 
din jad, rânjea sălbatic. Numai că Iblis arăta 
întru totul mai hotărât şi poate numai el era 
capabil să înţeleagă în ce primejdie erau acum 
amândoi, în faţa diavolilor războinici. 

— Patru! 

Unul dintre războinici îl înşfăcă pe Rudyard. 
Acum, erau zeci. Sute. Păreau să curgă şuvoi 


din interiorul piramidei, din cine ştie ce izvor 
subteran. 

— Trei! ţipă Rudyard. 

Un alt războinic îşi puse ambele mâini pe Iblis, 
care încercă să se elibereze, dar nu izbuti. 

— Două! urlă Rudyard, dar în clipa imediat 
următoare se pomeni azvârlit cu violenţă la 
podea. 

Iblis începu să tragă de maneta care trebuia 
să întoarcă piramida din jad cu susul în jos. În 
clipa imediat următoare, maleficul djinn fu 
doborât cu o lovitură puternică de doi dintre 
războinici. 

— Deconectează maşinăria! strigă John. E 
comutatorul ăla mare, din jad. 

Finlay ţăâşni să acţioneze comutatorul care 
avea să oprească, apoi să pornească în sens 
invers scurgerea fluxurilor energetice vitale în 
piramida din jad. 

Luptându-se să se ridice de pe podea, apăsat 
de greutatea armurii sale, Iblis întinse un picior 
şi-i puse piedică lui Finlay, care se prăbuşi peste 
el. Iblis împinse într-o parte trupul căzut al lui 
Finlay şi se ridică încet în picioare, dar numai ca 
să se pomenească izbit din nou de un imens 
antebraţ din teracotă. 

De data aceasta, căzu şi rămase nemişcat. 

Dând drumul mâinii domnului Blunt, Philippa 
alergă spre cealaltă parte a camerei 
operaţionale şi împinse comutatorul, inversând 


fluxul energetic. Maşinăria, care până acum 
zumzăia tare, se opri. 

— Ai reuşit, Phil, ţipă John. Ai reuşit! 

— Am reuşit, nu? zise Philippa. 

— Lângă maneta cea mare, pe care ţinea 
mâna Iblis, zise John, mai e o manetă, care face 
să se deschidă vârful piramidei. Asta o să-i 
elibereze pe milioanele de copii, ale căror spirite 
au fost răpite de Iblis. 

Fără vreo ezitare, Philippa acţionă şi acest 
comutator. Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic. 
O secundă mai târziu, parcă s-ar fi deschis 
porţile celei mai mari şcoli din Univers, iar 
spiritele a milioane de copii năvăliră spre casele 
lor. Fireşte, zgomotul era asurzitor. Când s-a 
întâmplat vreodată ca o ceată numeroasă de 
copii să călătorească în tăcere? Era ca sunetul 
câtorva milioane de stafii. Dar era, de 
asemenea, sunetul fericirii şi al eliberării şi al 
speranţei, sunetul puternic şi nestăpânit al vieţii 
însăşi. Atât de puternic, încât generă o energică 
vibraţie, ca un cutremur de pământ, prin 
întreaga piramidă, făcând ca toţi cei care nu 
erau înlănţuiţi să se prăbuşească pe podea. 

Philippa se ridică şi privi în jur, după tableta 
de comandă din aur, scăpată din mână în timpul 
năvalei spiritelor, pe care o  provocase 
acţionând comutatorul. Dar tableta nu mai era 
pe podeaua din jad. Cineva o ridicase de-acolo. 

Tableta era în mâinile lui Iblis. 


Capitolul 31 
Marele Han 


— Ai făcut-o praf! exclamă Groanin. Îţi zic, ai 
făcut-o praf, fetiţă neîndemânatică! 

— Praf? repetă Iblis. Făcut praf. Îmi place cum 
sună asta, Jeevesey, bătrâne! Excelentă idee! 
Da, chiar cred că asta o să fac. O să-i pun pe 
Dong Xi să vă fărâme în mici bucățele, să vă 
facă praf. Va fi o variantă a ceea ce chinezii 
numesc /ingehi. Moarte prin o mie de tăieturi. 
Numai că, în acest caz, va fi o moarte prin o mie 
de sfăşieri. Diavolii mei războinici vă vor smulge 
câte zece unghii de la mâini, urmate de zece 
unghii de la picioare, de zece degete de la 
mâini, apoi de zece degete de la picioare. 
Urechi, pleoape, smocuri de păr. O să regretaţi 
cu adevărat că v-aţi amestecat în planurile 
mele, adunătură de pierde-vară băgăreţi! 

— Eu deja o regret, gemu Groanin. 

— Bine lucrat! domnule Groanin. Vocea lui 
Finlay era încărcată de sarcasm. Bine lucrat, i-ai 
dat ideea! 

Cineva îşi drese glasul, politicos. Era domnul 
Blunt. 

— Mă iertaţi că vă întrerup, rosti el. Ştiţi ce, 
dacă nu vă supăraţi, eu acum o să plec. Asta n- 
are nimic de-a face cu mine. Am acţionat sub 
constrângere, după cum sunt convins că 


înţelegeţi, dată fiind natura chestiei aceleia, 
tableta din aur. În calitate de membru al 
Corpului Diplomatic al Maiestăţii Sale, nu e 
niciodată treaba mea să mă amestec în 
afacerile interne ale unei alte puteri suverane. 
Prin urmare, vă doresc o zi bună şi... 

— Stai pe loc! îl opri Iblis. 

Şi, desigur, deoarece Iblis era cel care ţinea în 
mână tableta de comandă din aur, domnul Blunt 
fu obligat să facă exact acest lucru. 

Iblis se întoarse spre Nimrod. 

— Care-i problema, Nimrod? Ţi-a mâncat 
pisica limba? izbucni în râs. O să ţi-o mănânce 
cât de curând, de asta pot să te asigur. 

Dar Nimrod nu zicea nimic, din cauză că unul 
dintre diavolii războinici încă-şi mai ţinea mâna 
din teracotă peste gura lui. 

— Lasă-l, îi porunci Iblis. Vreau să te aud cum 
implori îndurare pentru viaţa ta, Nimrod. Şi 
pune-ţi toate puterile în asta. Imploră-mă, ca şi 
cum asta ai vrea cu adevărat. 

— Ce individ plictisitor eşti, replică Nimrod. 

— Nu l-ai auzit pe tăticul meu? Rudyard se 
repezi la Nimrod şi-i răsuci nasul. Imploră-l! 

— Eşti şi mai nătărău decăt el, zise Nimrod. 
Nu vezi că s-a terminat? Renunţaţi, cât timp mai 
sunteţi încă în viaţă. Şi nu mai daţi alte ordine. 
Dacă nu vă schimbaţi direcţia, voi doi aţi putea 
să sfârşiţi în locul spre care vă îndreptaţi. 
Acesta e sfatul meu. 


— Să sfârşim în locul spre care ne îndreptăm? 
rânji Rudyard, batjocoritor. Ce înseamnă asta? 

— Nu eşti în măsură să-mi dai tu sfaturi, 
Nimrod, zise Iblis. Îi făcu semn unuia dintre 
diavolii războinici, arătându-i apoi spre Nimrod. 
Fă-l bucăţi, pe ăsta, mai întâi! 

Atunci când nimic nu se întâmplă, Iblis păru 
nedumerit. Apoi, îşi aruncă privirea asupra 
tabletei de comandă din aur pe care o ţinea în 
mâini şi, văzând că începuse să dogorească 
precum un tăciune într-un foc, o lăsă să cadă, 
instinctiv. 

— Ce mama naibii? întrebă el. Ce s-a 
întâmplat cu ea? N-ar fi trebuit să fie aşa. Sau 
da? 

— Cred că suntem pe cale să aflăm, zise 
Nimrod. 

Un fum negru începu să se înalțe din tableta 
dogoritoare din aur. Dar nu era un fum rezultat 
dintr-o combustie, sau dintr-o reacţie chimică. 
În ochii tuturor, mai puţin în cei ai domnului 
Blunt, care nu văzuse niciodată până atunci aşa 
ceva, acesta semăna mai degrabă cu fumul 
unei transsubstantizări de djinn. 

După ce mai trecură alte câteva secunde, nu 
mai putea exista vreo îndoială: un djinn lua 
formă omenească, în camera pentru operaţiuni 
a piramidei din jad. Şi, treptat, pe măsură ce 
fumul se risipi, văzură că era trupul unui bărbat 
chinez extrem de înalt, bărbos, puţin cam gras, 


purtând straie albe din mătase şi o tichie 
neagră, care-i acoperea ceafa masivă. 
Sandalele erau ca nişte mici platforme din lemn, 
înălțându-se la vreo zece centimetri deasupra 
mercurului, ceea ce putea să explice de ce 
puterile sale de djinn rămăseseră neafectate. 
Dar lucrul cel mai ciudat dintre toate, la el, erau 
unghiile de la degete, care aveau cel puţin zece 
dacă nu doisprezece centimetri. Una dintre 
acestea era acum îndreptată spre Iblis. 

— Cine este cel care îndrăzneşte să folosească 
una dintre tabletele mele de comandă din aur 
vrând să facă rău? rosti personajul. 

Vorbea chinezeşte şi, ca un bun şi conştiincios 
diplomat, domnul Blunt se simţi obligat să ofere 
o traducere simultană pentru cei care nu 
vorbeau decât engleza. 

— Sunt Iblis, din tribul Ifriţilor, îi răspunse Iblis, 
curajos. Şi ţie cum îţi zice, când eşti la tine 
acasă, bucălatule? 

— Sunt la mine acasă, îi răspunse djinnul 
chinez. Sunt Borjigin din Borjigi. Numit şi 
Khiyad. Numit şi Setsen Han. Dar sunt ştiut cel 
mai bine sub numele, care mi-a fost dat, de 
Kublai Khiyan, han al mongolilor, împărat al 
Chinei Yuan şi nepot de fiu al marelui 
Temudjinn*?, Ginghis-Han. 

— Temudjinn? repetă Iblis. 

— Exact. Temud Djinn. 


2 Numele adevărat al lui Ginghis-Han era Temurgin. 


— Ginghis-Han era djinn? 

Vocea lui Iblis suna surprinsă. 

— Fireşte, îi răspunse Kublai Han. Cum altfel 
crezi că ar fi cucerit un imperiu atât de întins? 

— Ceea ce înseamnă... 

— ...Că şi eu sunt. Nu eşti chiar atât de prost 
pe cât pari. 

Kublai Han zâmbi. Dar nu era un zâmbet care 
să-i umple de bucurie inima lui Iblis. Departe de 
aşa ceva. 

— Da, sunt un djinn, zise Marele Han. Cum 
altfel puteam să fi stăpânit peste un imperiu 
atât de întins? Cum altfel aş fi putut să ştiu că, 
ajunsă pe mâini nepotrivite, puterea de djinn 
aflată în Dong Xi ar fi atât de distructivă? De ce- 
aş fi lăsat, altfel, în urma mea, cinci tablete de 
comandă din aur, legându-le de voinţa cuiva cu 
inimă bună. 

Iblis înghiţi în sec, lesne de auzit. 

Unghia cea lungă arătă spre Philippa. 

— Ea are o inimă bună, vitează, zise Kublai 
Han. Dar tu, nu. Tocmai de aceea mă aflu aici, 
ca să te pedepsesc. 

— Şi cum crezi tu că ai putea să mă 
pedepseşti? se răsti Iblis. Ce-ţi dă dreptul? 

— Dreptul, cum îl numeşti tu, mi-a fost dat de 
nimeni altcineva decât Djinnul Albastru din 
Babilon în persoană, în anul 1290, zise Marele 
Han. T7ranssubstantizarea mea e una ocultă. 
Ceea ce înseamnă că puterea ei este cea care 


mă aduce aici, în faţa ta, acum. Nu a mea. 

Iblis izbucni în râs. 

— Bine, atunci, hanule, înseamnă că ai făcut o 
călătorie un pic cam degeaba. Fiul meu şi cu 
mine suntem invulnerabili faţă de puterile de 
djinn, în aceste armuri din jad ale noastre. Nu 
poţi să ne atingi. Vino, Rudyard! Să-i lăsăm pe 
djinnii ăştia nebuni să se joace cu animăluţele 
lor de companie, oamenii de rând. 

Kublai Han le făcu semn cu mâna diavolilor 
războinici să înainteze şi să le blocheze ieşirea 
celor doi Ifriţi. 

— E adevărat, zise hanul, că armurile acestea 
din jad vă protejează faţă de puterea mea. Aşa 
că este nimerit ca ele să protejeze şi lumea de 
cei de teapa voastră, Iblis. Ele vă vor fi 
temniţele. Şi, în timp, vă vor fi şi mormintele. 

— Ce tot îndrugi acolo? îl întrebă Iblis. 

— Ţineţi-i, porunci hanul, cu o voce obişnuită 
să dea comenzi. 

Războinicii îi prinseră pe Iblis şi pe Rudyard şi- 
i ţinură strâns de braţe. 

— Întindeţi-i pe jos, continuă hanul. 

— Ce ai de gând să ne faci? întrebă Iblis. 
Ajutor! Nimrod, zi ceva în apărarea mea, te rog, 
bătrâne prieten, înainte ca lunaticul ăsta 
supraponderal să recurgă la vreo măsură 
drastică! 

— N-aş şti ce să spun, Iblis, replică Nimrod, cu 
tristeţe. Ce poate fi spus în apărarea cuiva care 


ar fi fost capabil să sacrifice bucuros vieţile a 
milioane de copii? Orice-ar avea în minte Marele 
Han ca pedeapsă pentru tine este, foarte 
probabil, mult mai blând decât ceea ce meriţi. 

— Totul n-a fost decât o glumă, interveni 
Rudyard. O glumă care a scăpat de sub control, 
asta-i tot. 

— Nu râde nimeni, îi atrase atenţia Groanin. 
Vă zic eu, nu râde nimeni. 

Marele Han luă tableta din aur cu mâna goală. 
Arăta ca şi cum ar fi fost mult prea fierbinte ca 
să poată fi atinsă, dar asta nu părea să-l 
deranjeze prea mult. O întinse spre costumul 
din jad purtat de Rudyard Teer şi o parte a 
aurului începu să se topească, scurgându-se în 
crăpăturile aflate între diferitele bucăţi de jad, 
între toate cele 2 156 de bucăţi de jad care îl 
alcătuiau, astfel încât, treptat, armura mobilă se 
transformă într-un sarcofag solid. 

— Nu pot să mă mişc, zbieră Rudyard. 

Şi apoi, cu timpul, pe măsură ce mintea-i 
cuprindea realitatea a ceea ce-i făcea Marele 
Han, începu să blesteme, după care, să implore 
îndurare. Dar Marele Han era surd la 
numeroasele implorări zgomotoase şi jalnice ale 
tânărului Ifrit; şi, în interval de doar câteva 
minute, ajunse să-i sigileze cu aur topit absolut 
toate bucăţile de jad, inclusiv masca. 

Atunci când Rudyard Teer fu redus la tăcere în 
interiorul mormântului de jad, Marele Han 


înaintă spre Iblis, care zăcea alături de fiul său, 
pe podeaua triunghiulară. 

— Nu poţi să mă sigilezi în propriul meu 
costum aşa, pur şi simplu, protestă Iblis. E ca şi 
cum m-ai îngropa de viu, asta e! Spune-i tu, 
Nimrod. E ceva inuman. 

— Când ţi-a păsat ţie vreodată de umanitate? 
îl luă la rost Marele Han. 

— Spune-i tu, Nimrod, imploră Iblis, în timp ce 
Marele Han se apleca asupra lui, începând să-i 
sigileze armura cu aur topit. Spune-i că 
pedeapsa asta e una crudă şi neobişnuită şi de- 
a dreptul neconstituţională. Niciun tribunal din 
lumea asta n-ar permite aşa ceva! 

— Te pregăteai să-i pui pe războinici să ne 
prefacă în mii de bucățele, îi aminti John. Tu ai 
spus asta, cu gura ta! 

— A fost o neînțelegere, insistă Iblis. 

— Abia aşteptai s-o faci, zise şi Finlay. 

— Uite, ştiu că am fost rău şi că merit să fiu 
pedepsit, zise Iblis. Dar nu aşa... 

— Sigilat, îl completă Marele Han, continuând 
să picure aur topit în crăpăturile costumului din 
jad. În propria ta nepreţuită armură. Pentru 
totdeauna. Cu aur şi cu puterile de djinn şi cu 
jadul pe care l-ai furat din muzee. lată care e 
cea mai puternică legare. E imposibil ca puterile 
de djinn să pătrundă înăuntru sau să iasă de 
acolo. O statuie vie, care urmează să fie lăsată 
să adune praful pe ea, în cel mai tăcut colţ al 


muzeului acesta. lată soarta care te aşteaptă, 
Iblis. 

— Nu e corect, se plânse Iblis. O să-i scriu 
deputatului din circumscripția mea. 
Congresmanului meu. Senatorului meu. O să fac 
apel chiar la Djinnul Albastru din Babilon. 

— Te referi la sora lui Dybbuk? interveni 
Nimrod. Oh, nu te-aş sfătui, Iblis. 

— Opreşte-te! 

— Oribil, şopti Philippa, întorcându-şi privirea. 
Simţea că nici măcar Iblis nu merita o astfel de 
soartă groaznică. Oribil! 

Şi totuşi, nu găsea cuvinte cu care să pledeze 
pentru îndurare. Acestea i se stinseră în gât, 
atunci când îşi aminti ceea ce se întâmplase cu 
domnul Rakshasas. Şi, înaintea lui, cu băiatul 
acela din Guyana Franceză, Galibi. Şi, fireşte, cu 
bietul, bietul Dybbuk. Nimrod avusese dreptate. 
Aceasta părea să fie cea mai rea crimă dintre 
toate. 

— Şi-a făcut-o cu mâna lui, zise John, care era 
alcătuit dintr-un aliaj mai dur decât sora lui. 

— Opreşte-te, răcni Iblis, în clipa în care 
Marele Han făcu să alunece încet vizorul din jad 
peste faţa lui Iblis şi începu să-l sudeze ermetic 
şi pe acesta. Opreşte-te, se auzi un țipăt 
înăbuşit. Opreşte-te! Te implor! 

Dar, după ce ultima picătură de aur topit 
umplu cea din urmă crăpătură, dintre bucata a 
2 155-a şi cea a 2 156-a a costumului, totul 


rămase tăcut. 

Marele Han se ridică şi-şi  examină 
necruţătoarea operă. Două costume din jad 
solid zăceau pe podea, precum cavalerii din 
piatră zăcând în cine ştie ce criptă medievală. 
Impenetrabile. Impermeabile faţă de puterile de 
djinn. Nimeni n-ar fi putut să ghicească 
vreodată că, în interiorul celor două armuri se 
găseau trupurile a doi djinni vii. 

— S-a terminat, rosti el. Aceştia doi nu vor mai 
tulbura vreodată omenirea. Luaţi-i de-aici. 

Opt dintre diavolii războinici scoaseră cele 
două armuri din piramidă. 

— Asta mai zic şi eu Omul cu Masca din Fier, 
zise Finlay. Oau! 

— Uluitor, adăugă John. De-a dreptul uluitor. 

Marele Han le făcu semn cu mâna câtorva 
războinici, spre prizonierii ţintuiţi cu lanţuri de 
perete. 

— Eliberaţi-i, porunci el. 

Nimrod îi întâlni privirea Philippei, îi văzu 
lacrimile din ochi şi înclină, tăcut, capul spre ea, 
luând cunoştinţă de mila ei faţă de Iblis şi de fiul 
lui şi, într-o oarecare măsură, înţelegând-o. 
Tresări în clipa în care, eliberat fiind din lanţuri, 
sângele îi năvăli la loc în umeri şi-i îndoi puţin 
braţele, înainte să şi le petreacă pe după umerii 
nepoatei sale. 

— Totul e bine, Philippa, zise el. S-a terminat. 

— S-a terminat pentru Iblis şi pentru potaia 


aia de fiu al lui, preciză Groanin. Cel puţin, sper 
să fie aşa. 

— Dacă nu vă supăraţi, interveni domnul 
Blunt, agitat, adresându-li-se Philippei şi lui 
Finlay, ar fi de preferat să mă întorc la consulat. 
A fost extrem de interesant, nu mă sfiesc să v-o 
spun. Extrem, extrem de interesant. Dar nu 
cred c-o să mă creadă cineva, vreodată, dacă i- 
aş povesti, aşa că n-o s-o fac. Puteţi să fiţi siguri 
de asta. Probabil că m-ar costa şi cariera, dac-aş 
pomeni despre ceva din toate acestea. 
Guvernul Maiestăţii Sale este extrem de opac 
faţă de rapoartele cu poveşti umflate şi 
neplauzibile. Îşi ridică, politicos, pălăria. O zi 
bună tuturor! 

Şi apoi plecă. Repede. Înainte ca orice altceva 
neplauzibil şi, de aceea, de neraportat să i se 
mai întâmple. 

— Slavă Domnului că s-a dus, suspină Finlay. 
E genul de englez cu gâtul ţeapăn care ne face 
de râs pe toţi ceilalţi. 

— Mie chiar mi s-a părut destul de drăguţ, îl 
contrazise Philippa. 

— Tu vezi numai partea bună la oricine, o 
zeflemisi Groanin. Îţi zic eu, tu vezi numai 
partea bună la oricine. Clătină din cap. Bănuiesc 
că de asta ne e nouă atât de drag de tine, 
domnişoară Philippa. Vino şi îmbrăţişează-ne! 

Philippa îl îmbrăţişă cu multă căldură. 

— Mulţumim pentru că ne-aţi salvat, rosti 


Nimrod, înclinându-se politicos, fiindcă, la urma 
urmei, Kublai Han fusese unul dintre cei mai 
mari împărați din câţi au existat vreodată. Vă 
suntem extrem de recunoscători. Nu-i aşa? 

— Da da, spuseră cu toţii. 

— Dar spiritele copiilor care au fost închise 
aici? se interesă Nimrod. Ce li s-a întâmplat? 

— Sunt în drum spre casele lor, spre familiile 
lor, îi răspunse Marele Han. Unora o să le 
trebuiască mai mult timp decât altora, 
bănuiesc, dar, staţi liniştiţi, fiindcă vor ajunge cu 
toţii până la urmă. 

— Dacă nu vă supăraţi că întreb, continuă 
Nimrod, cum se face că aţi putut fi readus aici, 
după atâţia ani, şi dintr-un artefact pe care 
dumneavoastră înşivă i l-aţi încredinţat lui 
Marco Polo? Ați pomenit despre oœ 
transsubstantizare ocultă. Am auzit despre aşa 
ceva, fireşte. Dar cum funcţionează? 

— Preocupat de posibila primejdie în care 
războinicii Dong Xi ar pune generaţiile viitoare, 
i-am cerut Djinnului Albastru să vină să mă 
viziteze în China, îi explică Marele Han. Ideea ei 
a fost să facem cinci tablete de comandă din 
aur. Le-am făcut împreună, folosind propriile 
mele unghii de la degetele mâinilor în aurul 
topit. Astfel, spiritul meu putea fi chemat din 
nou, prin intermediul puternicei legări a ei. 

— Numai că lui Marco Polo i-aţi spus că Yen Yu 
a făcut tabletele din aur, înţelese Nimrod. Asta, 


ca să vă apăraţi propriul mare secret, acela că 
dumneavoastră înşivă eraţi un djinn puternic. 
Nu-i aşa? 

— Marco mi-a fost un bun prieten, zise Kublai 
Han. Dar n-ar fi putut să înţeleagă adevărata 
natură a puterilor noastre. Era un om al 
vremurilor sale şi ar fi putut să presupună că 
eram cine ştie ce soi de vrăjitor, sau de vraci, 
sau, poate mai rău, diavolul în persoană. 
Oamenii erau foarte superstiţioşi pe atunci, în 
Europa secolului al paisprezecelea. 

— Şi cu diavolii războinici? se interesă Nimrod. 
Cu Dong Xi? Ce s-a întâmplat cu ei? Ca să nu 
mai vorbim şi despre toţi strigoii şi toate 
spiritele pe care le-au absorbit! Războinicii sunt 
încă plini cu toate aceste spirite, nu? Nu 
reprezintă ei pe mai departe o ameninţare 
pentru omenire? 

— Ba da, aşa e, răspunse fără menajamente 
hanul. Voi avea de lucru, în următoarele luni, să 
desfăşor multe exorcizări şi să-i golesc de 
spiritele din ei. Din necesitate, va fi un proces 
brutal, distructiv. Şi va fi regretabil, dar puţine 
spirite vor supravieţui, dacă va mai supravieţui 
vreunul. Cele mai multe dintre ele se vor trezi 
eliberate de pe Pământ, pentru totdeauna. 

— Un bun prieten de-al nostru era un djinn 
care a luat forma de spirit şi s-a pomenit 
absorbit de unul dintre aceşti războinici, zise 
John. Numele lui este domnul Rakshasas. E oare 


posibil să supravieţuiască procesului de 
exorcizare? 

— Mă îndoiesc, răspunse hanul. Cu mai mult 
de opt mii de războinici de exorcizat, aici, în 
Xian, misiunea mea va fi istovitoare, mă tem. 
Cred că va fi imposibil să-l găsesc pe unul 
printre atât de mulţi şi să iau o mulţime de 
măsuri de precauţie suplimentare cu 
exorcizarea lui. Fiindcă aşa ceva ar fi necesar. 

— Bietul domn Rakshasas... John îşi muşcă 
buzele. Incerca să-i distragă atenţia diavolului 
războinic al Templului din Dendur, de la mine şi 
de la Faustina, explică el, astfel încât să putem 
scăpa noi. John înghiţi cu greu în sec. Tare mult 
o să-mi lipsească. 

— Tuturor o să ne lipsească, adăugă Nimrod. 
A fost un suflet minunat. 

— Viaţa şi moartea sunt pe acelaşi fir, pe 
aceeaşi linie, dar văzute de la capete diferite, 
filosofă Marele Plan. Încercaţi să ţineţi minte 
asta: lutul e modelat astfel încât să formeze un 
pocal. Dar de nefiinţa lui depinde utilitatea 
pocalului. Uşile şi ferestrele sunt tăiate astfel 
încât să formeze o cameră, dar de nefiinţa lor 
depinde utilitatea camerei. De aceea se 
transformă fiinţa într-un avantaj şi nefiinţa într-o 
utilitate. Nefiinţa este cea mai mare bucurie. 

— Eu nu înţeleg, mărturisi Philippa. 

Marele Han îi aşeză o mână pe creştetul 
capului. 


— Cuvintele adevărului sunt întotdeauna 
tulburătoare, zise el. Dar să ştii că un lucru e 
sigur, copilă: lucrurile măreţe sunt alcătuite din 
fapte mărunte, precum cele ale tale. 

— l-auzi, i-auzi, comentă Groanin. lar John, 
care încă se afla, desigur, în trupul 
majordomului englez, fu de acord. 

— Ai fost un suflet mare, de asemenea. ŞI, ca 
răsplată, îţi dăruiesc papuceii aceştia din 
căpşuni. 

Marele Han îşi îndreptă o unghie spre 
picioarele Philippei şi o pereche de papucei 
frumoşi apăru în ele. 

— vă mulţumesc foarte mult, Maiestatea 
Voastră imperială, zise ea. Dar sunt din aur, nu-i 
aşa? 

— Da, dar miros a căpşuni, răspunse Marele 
Han. 

— Ce încântător! 

— AŞ vrea să vă cer o mică favoare, interveni 
John. Dacă se poate. 

Marele Han încuviinţă. 

— Atunci când vă veţi face exorcizările, în 
muzeele acelea, după cum spuneaţi că veţi 
face, mă întreb dacă n-aţi vrea să exorcizaţi şi 
Templul din Dendur, din muzeul Metropolitan 
din New York. E un prieten de-al meu, imobilizat 
acolo. Numele lui e Leo Politi şi a îndeplinit rolul 
de Ka slujitor al templului timp de mai bine de 
două sute de ani. Dac-ar fi posibil, el şi-ar dori 


să fie eliberat de îndatoririle sale. Dacă nu vă 
supăraţi, domnule. 

— Imi va face plăcere, răspunse Marele Han. 

— Mulţumesc, zise John. O să vă fiu 
recunoscător. 

— Haideţi, e vremea să mergem acasă, îi 
anunţă Nimrod. 

— Cu ceva noroc, mami o să fie deja acolo, 
zise Philippa. Abia aştept s-o revăd. Sau să-mi 
recapăt puterile. Mă simt, într-un fel, goală fără 
ele. 

— Te simţi goală... Vocea lui John sună lipsită 
de compătimire în gura lui Nimrod. Eu ce să mai 
zic? N-am nici măcar un trup. Înţepenit aici, cu 
Groanin. E ca şi cum ai fi nevoit să împarţi un 
cort mic cu un elefant. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai păstra 
observaţiile personale pentru tine, tinere, 
ripostă Groanin. Nu e tocmai ca un picnic pentru 
mine, să fiu nevoit să împart cu tine cele mai 
intime secrete ale mele, ştii? 

— Mie-mi spui? se amestecă Finlay. 

Un vârtej îi purtă pe deasupra Oceanului 
Pacific şi a Statelor Unite continentale. Aterizară 
în Central Park, noaptea, luându-şi rămas-bun 
pe întuneric. 

— Nu vrei să te întorci cu noi acasă şi s-o 
saluţi pe mami? îl întrebă Philippa pe Nimrod. 

— De data asta, nu, zise Nimrod. Tatăl vostru 
trebuie să-şi fi revenit între timp. Şi mă aştept 


ca voi toţi să aveţi o grămadă de lucruri pe care 
să vi le spuneţi. Aşa că e de preferat să vă las 
singuri, pentru o vreme. Să vă bucuraţi de 
faptul că sunteţi din nou o familie. 

— Şi cum rămâne cu domnul Rakshasas? 
întrebă ea. Trupul lui era în camera lui John, 
atunci când am plecat. Ce se întâmplă atunci 
când moare un djinn? Se face vreo ceremonie 
funerară? 

— Din moment ce s-a întâmplat în casa ei, e 
dreptul mamei voastre să facă aranjamentele, 
zise Nimrod. Spuneţi-i că o s-o sun atunci când 
o să ajung acasă, la Londra. Şi că o să mă întorc 
pentru înmormântare şi funeralii. Aşa cum se 
procedează la djinni. 

După ce Philippa îi îmbrăţişă pe Groanin şi pe 
unchiul ei Nimrod, Groanin îi permise lui John, 
care încă mai era în trupul lui, să preia controlul 
cât să-i mulţumească lui Finlay pentru tot ceea 
ce făcuse. 

—A fost interesant, zise Finlay, cu o 
considerabilă modestie. 

— Ce-o să se-ntâmple cu tine acum? 

— O să mă duc să-l văd pe tata, răspunse 
Finlay. Nimrod are dreptate. Trebuia să văd 
dacă nu pot să mă împac cu el. La urma urmei, 
mă duc la o şcoală cu internat. 

Îşi strânseră mâinile. 

Apoi, John îşi transferă spiritul în trupul surorii 
lui. Un minut sau două mai târziu, Philippa 


cobori din vârtej şi făcu semne de rămas-bun cu 
mâna, în timp ce Nimrod, Groanin şi Finlay 
porneau în zbor spre Londra. 

Faptul că împărţiră acelaşi trup pentru scurtul 
timp de care avură nevoie să meargă de-a 
lungul străzii 77 Est nu-i produse niciunuia 
dintre ei vreo problemă reală. Erau gemeni, la 
urma urmei, iar gemenii rareori au secrete unul 
faţă de celălalt. În plus, după cum trăseseră ei 
concluzia, aveau destule de spus, aşa că-şi 
citiră gândurile reciproc; şi pentru ei fu bine- 
venită ocazia de a se pune la curent cu toate 
amănuntele despre ceea ce făcuse fiecare, cât 
timp lipsise de lângă celălalt, fără să-şi dea, de 
fapt, osteneala să explice ceva. 

— Ştii ce? zise John. Aventura nu e ceea ce 
pare să fie. Sincer vorbind, m-am cam săturat 
de aventuri. Nu vreau decât să ajung acasă şi 
să-mi reiau în stăpânire trupul şi să-i văd pe 
mami şi pe tati. Vreau să mănânc ce-mi place, 
nu chestiile pe care le mănâncă Groanin, sau 
Finlay. Să-mi fac propriile alegeri, înţelegi? Să 
fiu din nou eu însumi. Să fim din nou o familie. 
Să mă duc iar la şcoală. Chestii obişnuite, atât. 

— Şi eu, recunoscu Philippa. Nu vreau decât 
să-mi fac ceva de mâncare şi să stau de vorbă 
cu mami şi cu tati, să mă uit la televizor şi pe 
urmă, mai târziu, să mă duc s-o văd pe doamna 
Trump. 

Philippa se opri în faţa unui chioşc pentru 


ziare, suficient încât amândoi să poată citi 
articolul de pe prima pagină din New York Post. 

Milioane de copii din întreaga lume îşi 
„reveniseră” după „hipnoza în masă” pe care le- 
o administrase „magicianul ruşinii, Jonathan 
Tarot”. Ceea ce constitui o nespusă uşurare 
pentru cei doi copii ai lămpii fermecate. Dar şi o 
sursă de considerabilă tristeţe, de asemenea. 

— Bietul Dybbuk, îl căină Philippa. 

— Buck, îţi aminteşti? zise John. El detestă 
numele ăsta. 

— Mă întreb ce-o să se aleagă de el. 

— Aici scrie că a dispărut. John ridică din 
umeri. Ce-o mai însemna şi asta. 

— Ştiu. Pot să citesc şi eu. Doar mă întrebam 
ce-o să se aleagă de el. Mie mi-a fost suficient 
să n-am deloc puterile de djinn timp de patru 
săptămâni. Nu reuşesc să-mi închipui cum te-ai 
putea simţi dacă ţi-ai pierde puterile de djinn 
pentru tot restul vieţii. 

— Ştiu. Mă simt de parcă mi-ar lipsi un braţ. 

— Bănuiesc că ai putea să te obişnuieşti cu o 
asemenea senzaţie, constată Philippa. Până la 
urmă. Groanin s-a obişnuit. 

Ajungând acasă, fură dezamăgiţi să afle că 
mama lor încă nu se întorsese din lravotum, cu 
toate că era acolo o scrisoare, cu scrisul ei de 
mână cunoscut, elegant, în care le transmitea 
că va fi, foarte curând, din nou acasă cu ei. John 
observă că pentru scrisoare folosise propriile 


rechizite, acele lucruri absurd de scumpe, pe 
care le comandase special, purtându-i numele şi 
adresa în antet, tipărite cu litere aurite, şi pe 
care le păstra în biroul franțuzesc din cabinetul 
ei de lucru. Acest fapt îl izbi ca fiind un pic 
straniu, că s-a folosit de ele pentru scrisoare, cel 
puţin până-şi aminti că mama lui era un djinn 
puternic şi putea să facă, mai mult sau mai 
puţin, tot ceea ce avea chef. 

Vestea dezamăgitoare că ea nu ajunsese 
acasă încă fu, într-o oarecare măsură, atenuată 
de descoperirea faptului că doamna Trump era 
acolo, întâmpinându-i cu multă căldură, după ce 
trecuse printr-o spectaculoasă refacere de pe 
urma traumatismului ei de la cap. Oricum, arăta 
mai bine decât îşi aminteau ei să fi arătat 
vreodată, ba chiar, trebuie s-o spunem, destul 
de fermecătoare. Purta veşminte foarte scumpe 
şi un şirag nou de perle, iar părul îi fusese 
coafat într-un fel care le reamintea gemenilor 
de coafurile mamei lor. Într-un fel, doamna 
Trump părea mult mai graţioasă, de asemenea, 
cu greu putând să fie luată drept o menajeră. 

Şi tatăl lui îşi revenise în mare măsură. Părul 
lui era acum mai degrabă sur, decât alb. Şi era 
în stare să stea în picioare, nu doar aşezat într- 
un fotoliu rulant. Ba chiar era şi un pic mai înalt 
faţă de cât îşi aminteau. Mâinile se opriseră din 
tremurat, iar mirosul înţepător, stătut, de om 
bătrân, care la un moment dat îi însoțea 


făptura, dispăruse acum. Atât de mult se 
apropiase de normalitate, încât Marion Morrison 
plecase de-acum din New York, să îngrijească o 
altă victimă a unei legări răutăcioase înfăptuite 
de un djinn. Vocea domnului Gaunt îşi 
recăpătase, de asemenea, în cea mai mare 
măsură, vigoarea. Ca să nu mai vorbim şi 
despre tonul autoritar. 

— John, îl întâmpină domnul Gaunt. Ce-ar fi să 
te duci sus şi să-ţi recapeţi trupul? Şi tu, 
Philippa, ce-ar fi să te duci să-ţi recapeţi puterile 
de djinn? După ce o să fiți din nou voi înşivă, 
vreau să veniţi să stăm de vorbă în bibliotecă. 
Sunt de părere că ar trebui să purtăm o mică 
discuţie. A trecut cam multă vreme de când n- 
am mai avut o conversaţie aşa cum trebuie în 
familie, şi atât de multe s-au întâmplat, încât e 
nevoie să ne aşezăm şi să ne punem la curent 
cu toate. Voi doi, cu mine şi cu doamna Trump. 

Intrigată, Philippa urcă în fugă scara. John îi 
mulţumi politicos pentru transport, după care 
ieşi din trupul surorii sale, reintrând în cel al lui. 

— Of, frate, ce bine e! zise el. Sunt din nou eu 
însumi. 

— Până să te simţi prea în largul tău, îi atrase 
atenţia Philippa, vreau să-şi spun că tot mai 
trebuie să-mi sufli în ureche. 

— Ce? 

— Ca să pot să-mi recapăt puterile, îi explică 
ea. Dacă nu te superi. 


— Bine, replică John, morocănos. Hai să 
trecem la treabă! 

După ce se termină, John scuipă pe podea, de 
câteva ori. 

— Nu trebuie să faci atâta circ pe tema asta, îl 
mustră Philippa, ştergându-şi urechea cu graţie. 

— Chiar nu? bombăni John. 

Dar Philippei nu-i prea păsa. Avea din nou în 
propriul trup puterile de djinn. Să nu aibă 
puterile de djinn era exact ca şi cum i-ar fi lipsit 
un braţ. John avusese dreptate în această 
privinţă. Se simţea grozav. Îşi scoase papucii din 
aur pe care i-i dăruise Marele Han şi-i mirosi. 
Era adevărat, miroseau a căpşuni proaspete. 

— Ai observat? o întrebă John. E prima dată 
când tati a vorbit, de când îl ştiu eu, despre 
puterile de djinn în faţa doamnei Trump. 

— Ai dreptate, aşa a făcut, nu? Şi doamna 
Trump. Pare altfel, de asemenea. Nu crezi? Ca şi 
cum o lovitură la cap i-ar fi făcut mult bine. 
Niciodată n-am văzut-o arătând atât de grozav. 
Mă întreb ce-o vrea tati să ne spună. 

— Atunci când un părinte te convoacă la o 
întâlnire ca asta, îşi dădu cu părerea John, 
niciodată nu e vorba despre veşti bune. Poate 
că mami nu se mai întoarce, până la urmă. 

— Dar cum rămâne cu scrisoarea? zice că se 
va întoarce foarte curând, nu? l-aş recunoaşte 
scrisul oriunde şi oricând. Philippa scutură din 
cap. Mă întreb ce-o vrea să ne spună tati, 


repetă ea. 

— Poate c-o fi despre domnul Rakshasas, 
încercă John. Ai observat? Trupul lui a dispărut. 

— Sigur că am observat, îi răspunse Philippa. 
Dar nu pot să-mi închipui că tati ar vrea să 
discute despre asta, tu poţi? La urma urmei, el 
nu e djinn. Lasă toate astea pe seama lui mami. 
Întotdeauna a făcut aşa. Îl fac să se simtă 
stânjenit. 

— Ei bine, indiferent despre ce-o vrea să stea 
de vorbă cu noi, poţi să pui pariu că o să fie 
ceva ciudat, zise John. Nu există nimic normal în 
familia asta. 

Un minut sau două mai târziu, el şi Philippa 
stăteau în bibliotecă, în faţa unui domn Gaunt 
cu o înfăţişare jenată şi a unei doamne Trump 
cu un aspect ciudat de senin. Monty, pisoiul, 
chiar făcuse tot posibilul să asiste la scenă. 

— E ceva în neregulă, tati? îl întrebă Philippa. 

— E vorba despre domnul Rakshasas? întrebă, 
la rândul lui, John. 

— Unde-i mami? întrebară amândoi, la unison. 

Domnul Gaunt privi spre doamna Trump şi 
făcu un semn aprobator. 

— Date fiind împrejurările, doamnă... ăăă... se 
bâlbâi el. Poate că ar fi mai bine ca asta să vină 
de la tine. 

Doamna Trump zâmbi cu bunătate. 

— Nu e nimic în neregulă, începu ea. Oricum, 
nu din locul în care mă aflu. Dar, într-adevăr, s-a 


întâmplat ceva. Nu e nicio îndoială în legătură 
cu asta. Ceva important. Ceva neobişnuit. Ceva 
pentru care ar putea să vă ia ceva timp, până 
să vă obişnuiţi. Da, într-adevăr. Vedeţi, copii, 
problema este că o să trebuiască să vă obişnuiţi 
cu câteva schimbări pe aici. Noi toţi vom fi 
nevoiţi să ne obişnuim. De acum încolo, lucrurile 
vor fi un pic altfel. Daţi-mi voie să vă explic în 
ce fel.