Mark Mills — Misterul gradinii toscane

MISTERUL 


w 
„UN Studiu sensibil al seductiei 
şi supravietuirii. Sublim!” 


MISTER 


MARK MILLS 


MISTERUL GRĂDINII TOSCANE 


Traducere din limba engleză și note de Viorica Boitor 
Titlul original: The Savage Garden, 2007 


Editura LEDA, 2010 


Versiune ebook: v1.0, decembrie 2020 


Mark Mills este un scriitor și scenarist britanic. Primul său 
scenariu (pentru un film de scurt metraj, One Night Stand) a 
fost nominalizat pentru premiile BAFTA în 1993 și i-a adus 
autorului premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de 
Film Premiers Plans de la Angers, în 1995. Tot lui Mills îi 
aparține scenariul pentru The Reckoning, adaptarea 
cinematografică după Un mister medieval de Barry Unsworth. 

Şi-a început cariera de scriitor cu romanul Amagansett 
(2004), care a obținut Crime Writers’ Association Award pentru 
debut, devenind bestseller. Al doilea roman, Misterul grădinii 
toscane (The Savage Garden), a fost publicat în 2006, urmat în 
2009 de The Information Officer. 


Mulţumiri 

Ca întotdeauna, mulţumirile mele se îndreaptă către 
Stephanie Cabot, prietena și agentul meu fără seamăn, 
pentru că - pur și simplu - este Stephanie Cabot; către 
editorii mei Julia Wisdom și Rachel Kahan pentru 
entuziasmul, înțelepciunea și îndrumările lor; și către 
soția mea, Caroline, pentru răbdarea și încurajările ei 
neobosite. 

Le sunt, de asemenea, extrem de recunoscător lui 
Francis si Rachel Hamel-Cooke, Anne O'Brien și Jane 
Hall, ca și lui Charles și Angela Cottrell-Dormer, ale 
căror ospitalitate si generozitate a spiritului au 
contribuit la scrierea acestei cărţi într-o măsură mult 
mai mare decât cred ei probabil. 


Pentru Caroline, Gus și Rosie 


Nu ne vom opri din explorare, 

Iar la sfârșitul întregii noastre explorări 
Vom sosi în punctul de unde am pornit 
Fără a recunoaște locul. 


T. S. ELIOT, Little Gidding 


August 1958 

Mai târziu, când totul s-a terminat, gândurile l-au purtat 
înapoi la ziua de mai dogoritoare de la Cambridge - locul unde 
a început totul - și s-a întrebat dacă, știind tot ce știe acum, ar 
fi procedat altfel. 

Nu era ușor de răspuns la întrebarea asta. 

Aproape că nu se recunoștea în tânărul lipsit de griji care 
pedala pe poteca de pe malul râului, hurducându-se când 
trecea peste făgașe, cu sticla de vin dansând în coșul bicicletei. 

Oricât de tare încerca, nu reușea să pătrundă în mintea 
acelui necunoscut, ca să nu mai zicem că nu putea ști absolut 
deloc cum ar fi reacţionat la vestea că în curând avea să aibă 
de-a face cu o crimă. 


1 

Era cunoscut, în primul rând, pentru dovleceii săi. 

Treaba asta făcea din el o figură cât se poate de dubioasă 
în ochii doamnelor de la Societatea de Horticultură, care, 
până la intrarea lui în scenă, concuraseră cât se poate de 
fericite, doar între ele, pentru cel mai râvnit premiu de la 
sectiunea legume din cadrul expoziției lor anuale. Faptul că 
era nou-venit în sat le alimenta, fără îndoială, antipatia; iar 
faptul că locuia singur cu o „menajeră” cu câtiva ani mai 
tânără decât el, o femeie a cărei înfățișare nu putea fi 
descrisă decât drept „orientală”, le permitea să-și aline 
durerea pricinuită de înfrângere prin tot felul de bârfe 
răutăcioase. 

Mi le amintesc, în primul an când a câștigat premiul, pe 
doamna Meade și pe cotoroanțele ei adunate grămadă în 
partea din spate a umbrarului, ca niște vaci înainte de 
furtună. Mi-l amintesc și pe vicar, un pic abțiguit după 
degustarea entuziastă a mostrelor de cidru din concurs, 
anunțând verdictul la categoria dovlecei. Cu un aer ce-i 
trăda satisfacția aproape lascivă, a declarat exemplarul 
enorm al domnului Atherton „de-a dreptul tumescent” 
(întărindu-mi astfel propriile suspiciuni legate de bunul 
reverend). 

Domnul Atherton, înalt, zvelt și ușor cocârjat de cei 
șaptezeci și ceva de ani ai săi, se apropie de podium fără să 
se sprijine în baston. Primi afabil diploma (și sticla de lichior 
de soc ce o însoțea), apoi se întoarse la scaunul lui. 
Întâmplător, ședeam lângă el în după-amiaza aceea caldă, 
cu rafale de vânt șuierătoare, iar în timp ce pânza cortului 
flutura zgomotos în bătaia vântului și vicarul îsi bălmăjea 
plin de simtire mulțumirile tuturor celor care aduseseră 
pandișpan Victoria, domnul Atherton își înclină capul spre 
mine, cu o privire poznașă. 

— Crezi c-or să mă ierte vreodată? mormăi el cu glasul 
coborât. 

Am știut pe dată la cine se referă. 

— Ah, mă îndoiesc, i-am răspuns. Mă îndoiesc foarte tare. 

Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am schimbat 
vreodată noi doi, deși nu era prima oară când îi smulgeam 
un zâmbet. Ín vara aceea, ceva mai devreme, îl 


surprinsesem uitându-se la mine cu o mină amuzată de sub 
pălăria lui de paie. Stătuse așezat pe un șezlong, la 
marginea terenului de cricket, iar un jucător la bătaie 
corpolent și mai din popor tocmai izbutise de trei ori șase 
puncte contra mea, într-o succesiune rapidă de lovituri, 
pecetluind efectiv o nouă înfrângere rușinoasă a echipei a 
doua a clubului Hambledon. 


Adam întoarse foaia, așteptându-se să aibă ce citi mai 
departe. 

Pagina era goală. 

— Asta-i tot? întrebă el. 

— Evident, răspunse Gloria. Cum ţi se pare? 

— E bun. 

— Bun? „Bun” sună ca „drăguţ”. Mamele zic despre copiii 
cuminţi că sunt „buni”. Copiii plictisitori! Pentru numele lui 
Dumnezeu, Adam, discutăm despre romanul meu. 

Probabil că cel mai bine ar fi să nu pomenească folosirea 
exagerată a virgulelor. 

— Foarte bun. Excelent, spuse el. 

Gloria se îmbufnă, parcă iertându-l circumspectă, sânii 
întinzându-i materialul rochiei de bumbac imprimat când se 
aplecă spre el. 

— Nu-i decât începutul, dar e incitant, nu crezi? 

— Incitant. Da. Foarte misterios. Cine-i acest domn Atherton, 
cu dovlecii lui enormi? 

— Aha! trâmbiţă ea. Vezi? Eşti la prima pagină și deja îţi pui 
întrebări. E un lucru bun. 

El ridică o sprânceană la auzul calificativului folosit, dar ea nu 
păru să observe. 

— Cine crezi că e? Sau mai bine zis: Ce crezi că e? 

Nu se mai putea aduna deloc. lar vinul nu-l ajuta, era neplăcut 
de călâi în arșița după-amiezii, cu o viespe ce bâzâia disperată 
în jurul gâtului sticlei. 

— Habar n-am. 

Gloria alungă viespea cu mâna, își umplu paharul, apoi, după 
o clipă de gândire, îl umplu și pe al lui. 

— E un spion german, îl anunţă ea. 

— Un spion german? 


— Exact. Vezi tu, suntem în timpul războiului - mai exact, în 
1940 - iar în timp ce Bătălia pentru Anglia! se dă în înaltul 
cerului deasupra unui sătuc din Hampshire, o cu totul altă 
bătălie este pe cale să se desfășoare la sol. Precum deasupra... 

— ...la fel și dedesubt?. 

Chiar ajunseseră să-l citeze pe Hermes Trismegistus în 
legătură cu asta? 

— Cred că a avut loc în Kent, spuse Adam. 

— În Kent? 

— Bătălia pentru Anglia... a avut loc în Kent și o parte din 
Sussex, nu în Hampshire. 

Vestea asta căzu, clar de tot, ca o lovitură pentru Gloria. 

— Păi, poate câteva dintre avioane, știu și eu, s-au abătut pe- 
acolo, sau așa ceva. 

Adam părea să se îndoiască de asta. 

— La naiba, exclamă Gloria, aveam nevoie de niște bătălii 
aeriene. 

— Atunci, mută acţiunea în Kent. 

— Neapărat trebuie să fie în Hampshire. 

— De ce? 

Regretă întrebarea aproape imediat. 

— Pentru că toată povestea-i despre o bază secretă de 
submarine din portul Portsmouth. 

Aici o aduseseră cei doi ani de literatură engleză, cu tot ce 
studiase despre Beowulf și Chaucer, și Sir Gawain și Cavalerul 
Verde: la o bază secretă de submarine din portul Portsmouth? 

— Ce-i? întrebă Gloria îngrijorată. 

— Mă gândeam, minţi el, că naratorul tău este bărbat. Doar 
dacă n-o fi o femeie care, întâmplător, joacă cricket în echipa 
satului. 

— Şi? 


1 Bătălia pentru Anglia este numele dat eforturilor aviației militare germane 
(Luftwaffe) de a câștiga superioritatea aeriană asupra celei britanice (Royal 
Air Force) înaintea preconizatei invazii terestre și aeriene în Marea Britanie 
(Operaţiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

> Formulă uzitată în cercurile oculte, preluată din textele ermetice. 
Conceptul i-ar aparţine lui Hermes Trismegistus, alchimist legendar din 
Alexandria, asimilat cu zeii Hermes din mitologia greacă, Mercur din cea 
romană și Thot din cea egipteană, considerat inventatorul scrisului și al 
limbajului, al magiei, astronomiei și alchimiei. 


— Mă gândesc că-i o adevărată provocare să scrii din 
perspectiva unui narator masculin. 

— Crezi că nu-s în stare? 

— N-am zis asta. 

— Patru fraţi, spuse ea, ridicând trei degete. Și doar nu ești 
primul tip cu care am ieșit. 

Acesta era un adevăr pe care-i plăcea să-l afirme din când în 
când, făcând risipă de amănunte dezgustătoare ca să-și impună 
punctul de vedere, deși în clipa asta era prea mânioasă ca să-i 
mai ardă de așa ceva. 

Azvârli cât colo restul de vin din paharul ei, iar semiluna de 
lichid căzu în iarba înaltă. Se ridică în picioare puţin nesigură. 

— Am plecat. 

— Nu pleca, o rugă el, prinzând-o de mână. Rămâi. 

— Nu ţi-a plăcut. 

— Nu-i adevărat. 

— Ştiu ce gândești. 

— Greșești. Aș putea fi băgat la închisoare pentru gândurile 
mele. 

Juca grosolan, dar o știa vulnerabilă la replici din astea. În 
plus, acesta era și motivul pentru care chiuliseră de la cursuri și 
veniseră în luncă, nu-i așa? 

— Îmi pare rău, spuse el, profitând de zâmbetul ei mijit, cred 
că sunt gelos. 

— Gelos? 

— Eu n-aș putea face așa ceva, sunt sigur. E minunat. Serios. 
M-a furat imediat. Vicarul abţiguit e o idee genială. 

— Îți place de el? 

— Mult de tot. 

Gloria se lăsă trasă înapoi pe pătură, în scobitura bârlogului 
lor, departe de privirile celor de pe cărarea de lângă râu, unde 
se zburleau sălciile cioturoase. 

Degetele lui înaintară leneș, dar ferm, pe interiorul coapsei ei 
albe ca zăpada, cu carnea fierbinte și elastică precum aluatul 
proaspăt. 

Ea se aplecă spre el și îl sărută, vărându-și limba între buzele 
lui. El gustă vinul alb, ieftin, și se simţi ațâţat de atingerea ei. 
Întinse mâna către sânii ei, îşi trecu degetul mare peste sfârcuri, 
așa cum îi plăcea ei. 


Favoruri sexuale în schimbul laudelor rostite pe pătură. Oare 
totul era chiar atât de simplu? 

Își revizui gândurile, simțindu-se vinovat că mintea îi zbura 
aiurea. 

N-avea de ce să fie îngrijorat. 

— Ştii ceva, spuse Gloria, desprinzându-se din îmbrăţișarea 
lui și trăgându-și sufletul, rămâne Hampshire. S-o ia naiba de 
Bătălie pentru Anglia. 


Biletul îl aștepta în căsuţa lui poștală când se întoarse la 
colegiu. Recunoscu pe dată scrisul. Era aceeași mâzgălitură 
aproape ilizibilă care-i împodobea eseurile săptămânale. Mesajul 
suna așa: 


Dragă domnule Strickland, 


Îmi cer scuze că vin cu cererea asta în conditiile în care și 
așa ai un program încărcat, dar aș dori să discutăm o 
problemă legată de disertația dumitale. 

Ce-ai zice să ne vedem azi la ora 5 p.m., în biroul meu de 
la facultate? (Adică în clădirea aceea mare, din piatră, de la 
capătul lui Trumpington Street, în caz că ai uitat.) 


Cu cele mai bune urări, 
Prof. Leonard 


Adam aruncă o privire spre ceas. Îi lua cincisprezece minute 
să traverseze orașul. Baia pe care și-o propusese va trebui să 
mai aștepte. 


Profesorul Crispin Leonard era, într-un fel, o instituţie, nu 
numai în facultate, ci și în întreaga universitate. Deși sărit bine 
de șaptezeci de ani, era foarte diferit de colegii în vârstă, care 
ieșeau din camerele lor mohorâte de la colegiu doar la ora 
mesei, sau așa părea că stau lucrurile, târșâindu-se în robele lor 
tocite spre și dinspre sala de mese, traversând peluzele 


catifelate a căror iarbă sacră doar ei aveau privilegiul să o calce 
în picioare. Puţini știau ce fac (sau ce au făcut vreodată) 
personajele astea vârstnice ca să-și justifice sinecura unei 
bătrâneţi călduţe la colegii. Paternitatea unei cărţi, a unei 
singure cărți, a oricărui fel de carte, se pare că era suficientă, 
chiar dacă valoarea respectivei opere fusese de mult eclipsată. 
Dintr-un motiv oarecare, se considera că și-au îndeplinit 
îndatoririle, iar colegiile le ofereau în schimb o bătrâneţe 
confortabilă, neîmpovărată de nicio răspundere. 

Profesorul Leonard era croit dintr-o stofă mult mai rezistentă. 
Tinea prelegeri și îndruma lucrări de diplomă la trei materii, 
continua să-și ofere serviciile ca tutore de colegiu și era încă 
implicat activ în mai multe societăţi, dintre care pe unele le 
înființase chiar el. Și toate astea în vreme ce tot mai găsea timp 
nu numai să scrie, dar și să publice. judecând după orice 
standarde, era un volum de muncă remarcabil și încă unul pe 
care părea să-l efectueze destul de ușor. 

Cum reușea? Nu se grăbea niciodată și niciodată nu întârzia; 
se deplasa rapid, ca o pisică bine hrănită, cu un aer ușor distrat, 
de parcă mintea îi stătea întotdeauna la lucruri elevate. 

Era adâncit în somn când Adam intră în biroul lui. Primul 
ciocănit nu-l trezi, iar când Adam băgă capul pe ușă și îl văzu 
prăbușit în fotoliu, cu o carte în poală, bătu din nou, de data 
asta mai tare. 

Profesorul Leonard tresări, se dezmetici și îl recunoscu pe 
Adam. 

— Imi cer scuze, trebuie să fi aţipit. 

Inchise cartea și o puse deoparte. Adam observă că era chiar 
una din scrierile profesorului, despre sculptura lui Mantegna”. 

— Niciun tribunal nu v-ar condamna pentru asta. 

Profesorul Leonard încuraja ireverenţa, o încuraja susţinut, 
dar pentru o clipă Adam se temu că a întins coarda prea tare. 

— Asta ar putea fi și mai nostim, domnule Strickland, dacă te- 
ai fi ostenit vreodată să citești cartea mea despre Mantegna. Că 
veni vorba... cum stai cu serviciul? 

— Poftim? 

— Păi, data trecută când te-am văzut mergeai cu bicicleta pe 
King's Parade destul de grăbit. Ţineai în mână două rachete de 


3 Andrea Mantegna (1431-1506), pictor, sculptor și gravor renascentist 
italian. 


tenis, iar tânăra pe care o duceai pe cadru te ţinea strâns pe 
dumneata. 

— Ah. 

— S-a mai îmbunătăţit? 

— Dacă s-a îmbunătăţit? 

— Serviciul dumitale, domnule Strickland. Am fi cu toţii mult 
mai fericiți dacă măcar ai avea altceva de prezentat în schimbul 
absenței. 

— Muncesc din greu, bâigui Adam, muncesc până seara 
târziu. 

Profesorul Leonard se întinse după un teanc de hârtii așezate 
pe măsuţa de lângă fotoliu. 

— De vreme ce tot ești aici, ai putea foarte bine să iei asta 
acum. Frunzări teancul și scoase din el eseul lui Adam. Probabil 
că ţi-am dat o notă mai mică decât ar fi trebuit. 

— Ah, făcu Adam puţin dezamăgit. 

— Dacă stau să mă gândesc, s-ar putea să fi avut un punct de 
vedere, ceea ce n-a fost evident de la început. 

— Ce punct de vedere? 

— Nu te flata singur, domnule Strickland. Din câte știu eu - și 
ţi-am citit lucrarea de două ori - n-ai avut decât un singur punct 
de vedere. Celelalte au fost scoase direct din cărțile pe care v- 
am sugerat să le citiţi. Ridică un deget lung, osos. Și din unele 
pe care nu vi le-am sugerat... ceea ce, trebuie să recunosc, 
demonstrează că ai mai multă iniţiativă decât cei mai mulţi 
dintre studenţi. Îi înmână eseul. O să-l discutăm mai pe larg altă 
dată. Acum, în legătură cu disertaţia dumitale. Te-ai mai gândit 
la ea? 

Adam cochetase cu mai multe idei - iconografia islamică în 
arhitectura romanică, folosirea liniei în desenele din Renașterea 
timpurie - dar profesorul le-ar considera, pe bună dreptate, 
niște speculaţii leneșe asupra unor domenii de studiu bine 
bătătorite. Nu, cel mai bine-i să tacă din gură. 

— Nu tocmai. 

— Mai ai un an, firește, dar este de dorit să te apuci de treabă 
încă de pe acum, desigur, dacă dorești să ne prezinţi ceva la 
adevărata dumitale valoare. Nu-i așa, domnule Strickland? 

— Da, răspunse Adam. Desigur. 

— Cum stai cu italiana? 

— Bine. Cam scârţăie. 


— Bun, atunci, s-ar putea să am ceva pentru dumneata. 

Profesorul îi spuse că a fost recent contactat de o veche 
cunoștință. Signora Docci, doamna cu pricina, era proprietara 
unei vile imense pe dealurile Toscanei, chiar la sud de Florenţa. 
„Un exemplu impresionant, chiar dacă destul de comun, al 
apogeului Renașterii toscane”, așa descrise profesorul 
arhitectura clădirii. Îşi păstră laudele pentru grădină, nu pentru 
aranjamentul formal al teraselor renascentiste din jurul vilei, ci 
pentru o anexă manieristă, mai târzie, aflată într-un crâng dintr- 
o văiugă din apropiere. Concepută și realizată de un soţ 
îndurerat în memoria soţiei decedate, dumbrava asta era 
alimentată de un izvor și modelată după grădinile romane ale 
perioadei, cu poteci întortocheate și pârâiașe, statui, inscripţii și 
structuri neoclasice. 

— E un loc foarte neobișnuit, spuse profesorul. Extrem de 
impresionant. 

— L-aţi văzut? 

— Da, cu niște ani în urmă. N-a fost modificat niciodată - ăsta- 
i un lucru rar - și știu sigur că n-a făcut obiectul unei cercetări 
amănunțite. Aici ar urma să intri dumneata în scenă, desigur, 
dacă dorești. Signora Docci a avut amabilitatea să-l ofere drept 
obiect de studiu pentru unul dintre studenții mei. 

Manierismul era de rău, un pic prea exagerat pentru gustul lui 
Adam, și l-ar obliga să citească foarte mult. Pe de altă parte, 
Italia era de bine, foarte bine. 

— Poate că nu te-ai gândit tocmai la o grădină, dar nu 
respinge ideea... Arta și natura împletindu-se pentru a crea o 
entitate cu totul nouă... o a treia natură, dacă vrei. 

Adam nu avu nevoie de alte încurajări. 

— Da, acceptă el. Da, vă rog. 


2 


Examenele se abătură asupra lor până să apuce ei să se 
dezmeticească și trecură la fel de repede. Sărbătoriră, se 
îmbătată, traversară cu bacul la Grantchester cu coșurile de 
picnic, dansară la balurile de la colegiu și se aruncară îmbrăcaţi 
în râu - amintiri ireparabil umbrite de decizia Gloriei de a pune 
capăt relaţiei lor în ultima seară a semestrului. Situaţia nu era 
negociabilă și, fidelă caracterului ei, Gloria nu încercă deloc să 
mimeze niște remușcări pe care, în mod clar, nu le simţea. 
Reusși, totuși, să-i ofere o oarecare consolare: de vreme ce n-o 
să mai vină să stea la conacul familiei ei din Scoţia, va fi scutit 
de atenţiile înnebunitoare ale musculiţelor de vară. 

— Se cunosc cazuri când vitele s-au aruncat de pe stânci din 
cauza musculițelor. 

Acestea fuseseră ultimele ei cuvinte înainte ca el să iasă în 
trombă din cameră, trântind ușa în urma lui. 

A doua zi, fiecare se întoarse la viaţa lui de zi cu zi. Pentru 
Adam, asta însemna o suburbie banală din sudul Londrei și o 
vilă în stil Tudor, cu nostalgii elisabetane. Construită în grabă 
imediat după război, casa asta exista doar pentru că un echipaj 
aerian german aruncase o singură privire ploii letale de 
proiectile antiaeriene mortale de deasupra orașului și își 
lepădase prompt încărcătura înainte de a fugi mâncând norii 


spre casă. 
Odată, Adam și fratele lui săpaseră o tranșee în fundul 
grădinii - prima linie de apărare împotriva invaziei unei 


imaginare armate inamice - și se treziseră scoțând la lumină 
rămășițele unui șir de case terasate care ocupaseră odinioară 
acest teren. Harry luase fragmentele de cărămidă, ţiglă și sticlă 
și le cufundase în alabastru, realizând un mozaic în formă de 
casă, prima dovadă palpabilă a chemării sale de care-și amintea 
Adam. 

Adam își căută vechii prieteni din cartier. Băură împreună 
bere în grădina de la „Cerbul și ogarii”, făcând schimb de 
istorioare și dându-și silința să ignore adevărul evident - acela 
că legăturile care pe vremuri îi uneau erau cu fiecare an tot mai 
anemice și în curând puteau dispărea cu totul. 

Maică-sa era încântată să-l aibă acasă și se străduia să-i 
dovedească asta, ceea ce, de obicei, însemna că-i nefericită. Ori 
de câte ori îl sufoca cu afecțiunea ei, avea neplăcuta senzaţie că 


îl folosește ca pe o nuia cu care dă în taică-său: Vezi ce pierzi? 
Taică-său era mai retras ca niciodată și nu tocmai mulţumit. 
Dorise ca Adam să-și dedice vara unei experienţe în câmpul 
muncii - îl plasase la o cunoștință de-a lui, la Baltic Exchange”. 
Era înţelept să câştigi experienţă lucrând pentru Baltic 
Exchange înainte de a-ţi construi o carieră în domeniul 
asigurărilor maritime la Lloyd's. Era un lucru înţelept, fiindcă 
exact asta făcuse și el. În cele din urmă, însă, se dădu bătut. 

Aranjamentele merseră șnur: o scrisoare către Signora Docci, 
urmată de răspunsul ei (bătut la mașină într-o engleză 
impecabilă) în care îl anunţa că îi reținuse o cameră la o 
pensione din localitate. In afară de obţinerea unor fonduri 
pentru Adam de la Catedra de Istoria Artei, profesorul Leonard 
nu fusese nevoit să se implice mai deloc. Îi sugeră, totuși, lui 
Adam să se întâlnească cu el în oraș înainte să pornească spre 
continent. 

Localul propus era o clădire grandioasă, de piatră, în 
apropierea gării Cannon Street” din centrul orașului. Adam nu 
mai auzise de Worshipful Company of Skinners, deși nu se 
arătă peste măsură de surprins să afle că profesorul era asociat 
cu o breaslă medievală a cărei istorie se întindea pe durata a 
șapte secole. Trecură prin niște camere lambrisate în drum spre 
terasa de pe acoperiș, unde luară prânzul sub un strat de nori 
uniform, ca o pătură mâncată de molii, prin care, din când în 
când, soarele își arunca razele pieziș, luminând petice de oraș. 

Mâncară rasol de vită și băură vin de Bordeaux. 

Profesorul venise înarmat cu un teanc de cărți și articole întru 
edificarea lui Adam. 

— Citește-le cu atenţie, îi spuse el și-i înmână un exemplar din 
Metamorfozele și Fasti ale lui Ovidiu. Restul sunt lucrări de 
referință. O să vezi că familia are o bibliotecă impresionantă, la 
care sunt sigur că o să ai acces. 

Profesorul nu vru să-i spună mai multe despre grădină - „Doar 
nu vrei să-ţi influenţez părerea” - deși îi împărtăși bucuros lui 
Adam alte informaţii. 


1 Celebră firmă (singura independentă) de pe piaţa furnizorilor de informaţii 
de marketing maritim. 

5 Gară și staţie de metrou din centrul financiar al Londrei. 

Veche ghildă a blănarilor, transformată cu mulţi ani în urmă în instituţi 
caritabilă, finanțatoare a unor importante instituţii de învățământ. 


Signora Docci locuia singură la Vila Docci, după ce soţul ei 
murise în urmă cu câţiva ani. Fiul ei cel mare, Emilio, murise și 
el, ucis spre sfârșitul războiului de germanii care ocupaseră vila. 
Mai exista un fiu, Maurizio, care urma să ia curând în primire 
proprietatea, și o fiică depravată, Caterina, care acum locuia la 
Roma. 

Restul prânzului discutară despre călătoria iminentă a 
profesorului în Franța. Se ducea să vadă picturile rupestre 
paleolitice de la Lascaux - era la a treia lui vizită acolo de la 
descoperirea lor accidentală de către un grup de băieţi localnici 
în 1940. Își aminti de frustrarea de-a fi fost nevoit să aștepte 
cinci ani până să se termine războiul să poată face primul 
pelerinaj. După treisprezece ani, simţea că acum este posibil să 
identifice influența acelei imagistici primitive în lucrările 
artiștilor contemporani. De fapt, acesta urma să fie subiectul 
unui articol și chiar al unei cărți. 

— Cei mai mari pictori europeni în viaţă inspirându-se din 
pictorii cei mai vechi cunoscuţi, după șaptesprezece mii de ani. 
Dacă asta nu se cheamă istoria artei, nu știu ce altceva ar putea 
fi. 

— Așa-i. 

— Ştii, nu trebuie să-mi cânţi în strună. 

— Ba da, replică Adam. Dumneavoastră plătiți pentru prânz. 

Mai târziu, când se despărțiră în stradă, profesorul îi spuse: 

— Francesca... Signora Docci... acum e bătrână și fragilă, fără 
îndoială. Dar n-o subestima. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Profesorul Leonard ezită, aruncând o privire în josul străzii. 

— Nu bag mâna-n foc că știu ce vreau, dar e un sfat de bun- 
simţ. 

În timp ce stătea într-o rână, uşor ameţit, în vagonul pustiu 
din trenul cu care se întorcea la Purley, Adam avea neplăcuta 
senzaţie că avertismentul pe care i-l dăduse profesorul la 
despărţire fusese adevăratul scop al întâlnirii lor. 


* 


O săptămână mai târziu, Adam plecă. Schimbă trenul în Paris, 
conştient că nu mai călătorise niciodată atât de mult spre sud. 


La sfatul profesorului Leonard, îi strecură câţiva franci 
conductorului și primi o cușetă doar pentru sine. 

Nu dormi deloc. Se zvârcoli în întuneric, în timp ce Franţa 
aluneca țăcănind pe sub el, și se gândi (mult mai mult decât i-ar 
fi plăcut) la Gloria și la expresia de pe chipul ei când îi spusese: 

— Nu știu de ce. Cred că, pesemne, din cauză că ești niţel 
plictisitor. 

S-ar fi simţit mai puţin atins dacă i-ar fi spus asta în alt 
context, și nu după ce tocmai făcuseră dragoste. De două ori. 

— Plictisitor? 

— Nu, nu plictisitor, e nedrept. Tern. 

— Tern? 

— Nu. 

— Atunci cum? 

— Nu știu. Nu reușesc să pun punctul pe i. Nu găsesc cuvântul 
potrivit. 

Minunat. Era o categorie aparte - o categorie unicat, imposibil 
de definit prin cuvinte, dar se situa undeva între „plictisitor” și 
„tern”. 

Îşi pierduse cumpătul, aruncase cu o pernă prin cameră și o 
înjurase. Incă își amintea fiecare secundă a lungului drum făcut 
pe jos înapoi la colegiu, cum se furișase în jos pe scară când 
plecase de la ea, cum pâășise prin zorii palizi din Trinity Great 
Court, gustul dulce-amărui al autocompătimirii care îl făcuse 
imun la privirile tăioase ale portarului din gheretă. 

De-a dreptul penibil, când privești totul de la distanţă, din 
cușeta întunecoasă a unui tren care se hurducă prin noaptea 
franceză, de exemplu. Se chinui să-și stăvilească gândurile sau, 
cel puţin, să le abată de la făgașul lor. Când văzu că nu poate, 
aprinse lumina și își exersă cunoștințele de gramatică italiană. 

Zorii aduseră cu ei masivitatea de-abia vizibilă a unei văi 
alpine abrupte. Peste câteva ceasuri lăsară munţii în urmă. 

Tot ce văzu din Milano fu splendoarea fascistă a Gării Centrale 
în timp ce zorea între peroane, să prindă legătura mai departe. 
Era conștient de căldură și de mirosul de tutun necunoscut, dar 
de mai nimic altceva. Zări o clipă „câmpiile deloc unduitoare ale 
Lombardiei” din poezia lui Shelley înainte să ațipească. 

Un somn adânc, fără vise, îl purtă pe drumul până la Florenţa, 
unde fu deșteptat brusc de conductor, care îi vorbi într-o limbă 
total diferită de italiana pe care o învățase la școală și pe care 


și-o revizuise recent. Evacuat pe peron, simţi că, fără doar și 
poate, nu are parte de primirea călduroasă de care fusese lăsat 
să creadă că s-ar putea bucura în Italia. 

Găsi o pensione în Piazza Santa Mana Novella, nu departe de 
gară. Proprietarul îl informă că-i norocos; tocmai se eliberase o 
cameră. Nu-i era greu să înţeleagă de ce. Adam studie cu 
atenţie cutiuța sumbră, pătrată, de la mansardă și își spuse că 
stă acolo doar o noapte. 

Işi scoase cămașa, se întinse pe salteaua denivelată și fumă o 
țigară, nefamiliarizat cu umiditatea apăsătoare din oraș. O fi fost 
normală? Dacă da, de ce nu se gândise nimeni s-o menţioneze? 
Sau ţânţarii, că tot veni vorba. Spuzeau tavanul, în așteptarea 
nopţii, să-și înceapă ospăţul. 

Se înghesui în baia cu duș de la capătul coridorului și lăsă 
firicelul de apă subţire să-l răcorească. Era o soluţie temporară. 
Cămașa curată i se lipea deja năclăită de piele până să coboare 
cele patru etaje până în hol. 

Furtuna se porni exact când ieșea din clădire, tunetele 
asurzitoare reverberau în toată piaţa, iar potopul urmă după 
câteva secunde, când norii de ametist își lepădară încărcătura. 
Se opri sub copertină, uitându-se la picăturile de ploaie care 
dansau pe trotuar. Apa se scurgea din rigolele inundate; 
canalele de scurgere nu se mai vedeau din cauza băltoacelor 
care se lăţeau. lar ploaia nu mai contenea, turna constant, cu 
aceeași tărie. Când se opri, se opri brusc și definitiv. 

Clopotul unei biserici anunţă că se făcuse și jumătate și 
imediat începură să apară oamenii care se adăpostiseră în ușile 
dimprejurul pieţei - de parcă cele două evenimente ar fi fost 
aproape legate între ele, clopotul vestindu-i pe locuitorii 
cartierului că pericolul trecuse, așa cum făcuse întotdeauna. 
Soarele țâșni din spatele plafonului de nori care se îndepărta. 
Razele îi loviră crunt, făcând să strălucească dalele aburinde. 

Siluete grăbite săreau peste băltoace, iuțind pasul să 
recupereze timpul pierdut. Adam se amestecă printre ele, cu 
harta în mână, plecând din piaţă spre sud. In Via dei Fossi, apa 
de ploaie încă se revărsa din streșinile ieșite în afară, 
alungându-i pe pietoni de pe trotuar, obligându-i să se lupte cu 
escadroanele de scutere și automobile. Strada îngustă se umplu 
de ţiuitul claxoanelor și de înjurături, de cacofonia desfășurată 
rapid și însoţită de gesticulaţia nestăpânită, de tunetele 


îndepărtate ale furtunii răsunând în surdină, ca un timpan ce 
punctează ritmul unei opere nebune. 

Mersul grăbit îi deveni băţos din pricina unei ușoare neliniști, 
dar nu din cauza haosului din jurul lui. Cunoștea foarte bine 
orașul, însă numai din cărți. Dar dacă va fi dezamăgit? Dacă 
„moștenirea culturală și artistică unică” a Florenței, pe care o 
detaliase în eseurile lui cu atâta autoritate găunoasă, o să-l lase 
rece? Exact atunci, se trezi pe un pod care traversa râul Arno - 
nu un torent viu, strălucitor, ci o fâșie de apă maro, nămoloasă, 
un râu numai bun pentru o zonă industrială. 

După cinci minute ajunse la destinaţie, iar temerile i se 
împrăștiară. Capela Brancacci din biserica Santa Maria del 
Carmine era pustie când intră în ea și rămase goală încă un sfert 
de oră. Michelangelo și Rafael veniseră aici să-l studieze, să-l 
imite, să înveţe de la tânărul care schimbase faţa picturii 
europene: Tommaso Guidi, poreclit Masaccio de prieteni, copilul- 
minune zdrenţăros, care murise la douăzeci și șapte de ani, dar 
își lăsase amprenta nemuritoare pe acești pereţi cu mult înainte. 
Contribuiseră și alţii la același ciclu de fresce - Masolino’, Fra 
Lippo Lippi, nume de referință - dar opera lor părea placidă, 
lipsită de viaţă, când era pusă alături de cea a lui Masaccio?. 

Personajele lui cereau să fie auzite, să fie crezute; unele chiar 
amenințau să iasă din pereţi și să-i zgâlțâie pe necredincioși 
întru credinţă. Bărbaţi adevăraţi, nu niște nulităţi. Şi femei 
adevărate. Reprezentarea expulzării lui Adam și a Evei din 
Grădinile Edenului în versiunea lui nu avea nevoie de niciun 
context spre a fi preţuită. După mai bine de cinci sute de ani, 
încă avea același efect puternic: cei doi căzuţi în dizgrație, cu 
membrele goale, aspre, dure ca granitul de-atâta trudă, alungaţi 
ca niște iobagi de către un latifundiar necruţător. Adam își 
îngropase chipul în mâini, era un om terminat. Eva își acoperea 
goliciunea cuprinsă de rușine, însă își înălțase faţa și striga la 
ceruri. Toată mânia, frustrarea și perplexitatea din lume păreau 
să se fi adunat în gaura aceea căscată, diformă pe care 
Masaccio i-o hărăzise drept gură. 

ý Masolino da Panicate (1383-1447), pictor italian, cunoscut mai ales pent 
picturile realizate în colaborare cu Masaccio: Madona cu pruncul și Sf. Ana 
(1424) și frescele din Capela Brancacci. 

8 Pictor italian, reprezentant de seamă al perioadei Quattrocento. 


9 Masaccio (1401-1428) a fost primul mare pictor al perioadei Quattrocen 
frescele lui fiind considerate primele monumente ale umanismului. 


Cu cât Adam se uita mai mult la imagine, cu atât mai mult 
vedea și cu atât mai puţin înțelegea. Să fi fost o definiţie a artei 
adevărate? Incă-i era jenă de propria-i preţiozitate când în 
capelă intră un cuplu. 

Erau francezi. El avea părul negru, dat cu briantină, pieptănat 
pe spate în două aripi simetrice care-i ieșeau în relief în 
apropierea frunţii. Ea era extrem de zveltă, departe de Eva lui 
Masaccio, sau poate așa cum ar fi arătat Eva la câţiva ani după 
surghiunirea din Edenul cel îmbelșugat - împuţinată la trup și 
vlăguită. 

— Bună ziua, îl salută francezul într-o engleză cu accent, 
ridicându-și privirea din ghidul turistic. 

II irită faptul că-i așa ușor de identificat, nu numai ca turist, ci 
și ca englez. 

— American? îl întrebă francezul. 

— Englez. 

Cuvântul îi scăpă pe un ton nepotrivit - lătrat, indignat - ca o 
parodie de trufie anglo-saxonă. Cuplul schimbă niște priviri vag 
amuzate, ceea ce îl enervă și mai tare. 

Se uită la frizura perfectă a bărbatului și se întrebă cât de 
supărătoare trebuie să fi fost pentru el ploaia torențială 
neașteptată. Sau poate că uleiul de păr i-a fost de folos; poate 
că a ajutat ploii să se scurgă mai ușor. 

Și-a dat seama că se uită fix la el doar când francezul se mută 
de pe un picior pe altul iritat și îl întrebă: 

— Da...? 

Adam arătă către fresce: 

— Las pinturas son muy hermosas, rosti el în cea mai bună 
spaniolă a sa. 

Când ieși din capelă, lăsându-i pe cei doi să admire geniul lui 
Masaccio, se întrebă dacă ostilitatea lui se datora faptului că cei 
doi îi întrerupseseră experienţa, sau dacă opera în sine era cea 
care i-o dezlănţuise. 


A sosit englezul? 

Nu, Signora. 

Când vine? 

Mâine. 

Mâine? 

Așa a spus în scrisoare. Pe data de doisprezece. Vreau să-l 
văd de-ndată ce ajunge. 

Ati mai spus asta, Signora. 

N-o să uiţi? 

De ce-as uita? Mutaţi-vă puţin la o parte, vă rog. 

Ușurel. Nu mă-mpinge. 

Scuze. Intoarceți-vă, vă rog. 

Nu trebuie să faci asta, Maria. 

Stiu. 

N-ar fi nicio problemă să angajez pe altcineva. 

Chiar vă așteptați ca eu să gătesc și să fac curat pentru 
altcineva? 

Ești o femeie cumsecade. 

Mulţumesc, Signora. 

Așa cum și tatăl tău a fost un om cumsecade. 

lar el v-a respectat foarte mult, Signora. 

Nu-i nevoie să fii atât de protocolară, nu când îmi faci o baie 
la pat. 

Si el v-a respectat foarte mult. 

Stii, Maria, cred că risti să-ți dezvolţi simţul umorului la 
bătrâneţe. 

Întoarceţi-vă, vă rog. 


4 


Plecară din Florenţa pe Porta Romana și se îndreptară spre 
sud, către Galluzzo, urcând pe drumul ce șerpuia la deal pe 
lângă clădirile răsfirate ale unei mănăstiri cartusiene. 

Drumul în sus era flancat de crânguri de măslini, șiruri 
ordonate de pomi dispuși în trepte, cu frunzișul argintiu 
strălucind în soare. Podgoriile și crângurile de pini-umbrelă 
decorau coasta dealului. lIci-colo, câte un drum străjuit de 
chiparoși indica accesul spre câte o fermă izolată, care era 
invariabil păzită de câte un pâlc de conifere înalte, ţuguiate. În 
afară de șoseaua asfaltată pe care mergeau ei, foarte puţine 
lucruri sugerau că trecerea secolelor ar fi cauzat vreo schimbare 
notabilă în peisajul ornat ca o tapiserie. 

Tolănit pe locul lui, Adam savura priveliștea în timp ce briza 
răcoroasă care intra pe fereastra deschisă îl revigora și-i 
ciufulea părut. Taximetristul turuia ca o moară stricată, deși 
Adam îi mărturisise mai devreme că îi scapă înţelesul celor mai 
multe cuvinte. Din când în când, Adam prindea privirea omului 
în oglinda retrovizoare și mormăia și dădea din cap a aprobare - 
un aranjament care părea să funcţioneze întru mulțumirea 
deplină a ambelor părți. 

Când drumul deveni plat, se întoarse și privi pe fereastra din 
spate, căutând să vadă pentru o clipă Florenţa. Orașul nu se mai 
zărea din cauza mulţimii de dealuri vălurite dinspre sud. Într-un 
fel, i se păru normal; se ascundea chiar și acum. 

Toată dimineaţa se plimbase pe străzile ei, cu fisurile dintre 
pietre crestate în ea ca un grătar. Clădirile ei nu mai erau 
primitoare - palatele de piatră teșită erau modelate ca niște 
fortărețe (sau cel puţin așa i se păruse); bisericile aveau 
exterioarele neornate, multe din ele placate cu marmură neagră 
și albă; muzeele erau găzduite de tot felul de clădiri 
amenințătoare. Şi totuși, în spatele acelor fațade austere 
zăceau nenumărate bogății. 

Adam alesese atent, aproape matematic, având la dispoziţie 
un interval de timp limitat. Avusese parte și de dezamăgiri, 
unele opere renumite care îl lăsaseră, în chip ciudat, rece. Dar 
în timp ce taxiul înainta spre dealurile tot mai înalte, se consolă 
cu ideea că fusese doar o primă incursiune, o recunoaștere 
rapidă. Vor mai fi o mulţime de alte ocazii. 


San Casciano se înghesuia pe un deal înalt, dominând peisajul 
rustic din jur. Se pare că poziţia lui impozantă îi marcase istoria, 
deși articolul din ghidul lui Adam nu se referea deloc la ultimul 
asediu pe care îl suferise orășelul. În timp ce taxiul se apropia, îi 
deveni evident că vechile ziduri care înconjurau orașul nu 
fuseseră construite să facă faţă unui asalt desfășurat cu armele 
de care dispuneau Aliaţii sau nemții. 

Acestea nu erau primele cicatrice lăsate de război pe care 
Adam le vedea la viaţa lui. Până și Florenţa, declarată de 
ambele părţi „oraș deschis” din respect pentru însemnătatea 
arhitecturii ei, avusese de suferit. În timpul înaintării Aliaților, 
din sud, germanii se baricadaseră și aruncaseră în aer toate 
podurile istorice ale orașului, cu excepţia unuia. Or fi cruțat ei 
Ponte Vecchio, dar cinstea arătată lui a avut și ea un preţ. 
Clădirile care flancau râul în vecinătatea podului au fost minate, 
turnurile medievale și palatele Renașterii au fost transformate 
într-o grămadă de moloz, iar terenul a fost curăţat pentru 
bătălia care urma. În aceste condiţii, trupele aliate au trecut râul 
Arno, pur și simplu, prin altă parte, pe poduri Bailey improvizate, 
și au eliberat rapid orașul. 

Ani de-a rândul, rana pricinuită chiar în inima vechiului oraș a 
rămas deschisă și sângerândă. Nu era clar dacă se făcuseră 
eforturi pentru restaurarea acestor străzi pierdute și a splendorii 
lor de odinioară. De-a lungul malului sudic al râului, clădiri 
moderne cu faţade netede și linii clare, ascuţite, se înălțau ca 
niște adolescenţi ce stau la coadă în spatele unor pensionari. În 
cel mai bun caz, puteai spune că spaţiul fusese umplut. 

In San Casciano se continua procesul de reconstrucţie. Tot 
orașul era împânzit de ruinele clădirilor bombardate lăsate să 
zacă pe locul unde se năruiseră. În chip de-a dreptul 
impresionant, Natura își revendicase atât cât putuse pe 
terenurile ajunse virane. Copacii tineri se înălţau sfidători; 
arbuștii găseau cumva destulă umezeală în mormanele de 
pietre vechi ca să-și înfigă rădăcinile și să prospere, buruienile și 
ferigile se ițeau din fisurile pereţilor surpaţi. Edificiile noi, din 
beton, lipsite de personalitate, care împânzeau centrul istoric 
erau încă o mărturie a bombardamentelor serioase pe care le 
suferise orașul. 


Pensiunea Amorini fusese cruţată. O parte a viței vechi ce se 
agăța de faţada ei din stuc coșcovit fusese redirecționată către 
o pergolă care umbrea o terasă din faţă, anexă a barului și 
restaurantului de la parter. Signora Fanelli îl aștepta - o sunase 
din timp de la Florenţa - și își chemă puștiul adolescent dintr-o 
cameră din spate să-l ajute pe Adam la căratul bagajelor. 

— Uffa, făcu lacopo, verificând greutatea fiecărei valize. 

Pe cea mai grea, cea în care erau cărțile, i-o lăsă lui Adam să 
și-o care singur la etaj. ă 

Camera arăta mult mai bine decât sperase. Incăpătoare și 
luminoasă, cu gresie roșie lustruită, tavanul din bârne și două 
ferestre care dădeau în grădina din spate, cu o vegetaţie 
bogată. Era mobilată cu strictul necesar: un pat din fier forjat, 
un scrin și un șifonier. După cum solicitase, avea și un birou, dar 
nu și un scaun, ceea ce se soldă cu o săpuneală strașnică din 
partea S/gnorei Fanelli. 

lacopo se furișă cu coada între picioare în căutarea unuia, iar 
privirea pe care i-o aruncă lui Adam la plecare arăta că îl 
consideră pe el vinovat de faptul că este umilit în public. Se 
întoarse cu scaunul și dispăru din nou, în timp ce Signora Fanelli 
încă îi demonstra lui Adam toanele instalaţiei sanitare din baie. 

Adam declară camera ca fiind „perfetto”. 

— Perfetta, îl corectă ea. Una camera perfetta. 

li luă pașaportul, îi aruncă un zâmbet și plecă. Doar parfumul 
îi zăbovi în urmă - o mireasmă vagă de trandafiri plutind ușor în 
aer. 

Işi săltă valiza pe scrinul mâncat de cari de la capătul patului 
și începu să-și despacheteze lucrurile. Trebuie să-l fi avut pe 
băiat de tânără - de la vreo șaptesprezece, optsprezece ani - 
deși, judecând după înfățișarea ei, ai fi spus că încă și mai de 
tânără. Dintr-un motiv sau altul, își închipuise o femeie în vârstă, 
mărunţică și cu o talie generoasă. În loc de asta, era găzduit de 
o versiune mai zveltă a Ginei Lollobrigida din filmul Trapez. 

li plăcu gândul acesta. 

O altă imagine din același film îi năvăli în minte involuntar - 
trupul supermusculos al lui Burt Lancaster într-un combinezon 
strâmt - iar momentul trecu. 


Drumul către Vila Docci se dovedi a fi o cărare albicioasă, 
prăfuită, ce înainta pe creasta unui pinten înalt spre nordul 
orașului. Urca și cobora dincolo de fermele zugrăvite în ocru, 
fânețele lăsând locul crângurilor de măslini și viţei-de-vie 
cuibărite în spatele gardurilor vii înalte, viu colorate de caprifoi, 
nalbă și maci de un roșu aprins. Maică-sa ar fi fost încântată, s- 
ar fi oprit din loc în loc să-i atragă atenţia asupra unei plante sau 
a unei flori. Așa era ea. Adam, însă, nu era conștient decât de 
ţârâitul batjocoritor al greierilor, cadenţat, în ritm cu căldura 
necruțătoare. 

Tocmai voia să se întoarcă, sigur că a greșit drumul, când 
ceva mai sus, dinaintea lui, zări doi stâlpi de poartă din piatră, 
erodaţi de timp. Dincolo de ei, o alee străjuită de chiparoși 
bătrâni urca abrupt spre o vilă mare, iar trunchiurile copacilor 
erau pudrate cu praful alb ce se înălța de pe drum. Nu era 
niciun indicator în afară de stâlpi, dar privirea pe care o aruncă 
pe harta desenată de mână, trimisă de Signora Docci, îi 
confirmă că, în sfârșit, ajunsese. 

Apropiindu-se de capătul aleii, se opri nesigur, simțind că în 
aer plutește ceva. Se întoarse, privi scurt spre drumul în pantă, 
cu perspectiva coborâtoare a chiparoșilor ce îl flancau. 

Ceva nu-i în regulă. Dar ce anume? Nu-și dădea seama. Și era 
prea cald să-și mai bată capul cu asta. 

Chiparoșii făcură loc unui rond acoperit cu pietriș în faţa vilei. 
Departe, în stânga, erau niște ferme, în vale, dincolo de un pâlc 
de stejari de stâncă, dar el acordă toată atenţia clădirii 
principale. 

Cum îi descrisese profesorul Leonard arhitectura vilei? Ca una 
banală? 

Recunoștea, cunoștințele lui pe tema asta proveneau aproape 
exclusiv dintr-un exemplar uzat al cărţii lui Edith Wharton 
despre vilele italiene, dar clădirea din faţa lui nu părea să aibă 
absolut nimic banal. Deși nu era la fel de mare și, evident, 
grandioasă ca altele, simetria și proporţiile îi confereau un aer 
de nobleţe, ba chiar de maiestuozitate discretă. 

Ridicată pe trei laturi ale unei curți pavate cu dale, se înălța 
pe trei niveluri până la un acoperiș destul de plat, acoperit cu 
ţigle, cu streașină proeminentă. Logiile boltite acopereau etajul 
din mijloc și pe cel de sus al fațadei, în timp ce aripile constau 
din arcade false, cu ferestre cu fronton și consolă. In afară de 


asta, nu era mare lucru de capul ei, dar fiecare detaliu era 
funcţional. 

Clădirea nu simţea nevoia să-și declare pedigriul; acesta se 
vedea, mai curând, de la o poștă, ca un costum bine croit. Nu 
încăpea nicio îndoială că în spatele concepţiei se află un 
maestru - mort de mult, nerecunoscut, uitat. Pentru că dacă cel 
care o concepuse ar fi fost unul din arhitecţii iluștri ai perioadei, 
acest lucru ar fi fost consemnat de istorie. Așa, însă, nu găsise 
aproape nicio referință la Vila Docci în timpul cercetărilor lui 
preliminare. 

Înconjură fântâna din mijlocul curţii și urcă treptele de la 
intrare. În zid, deasupra ușii, era un scut din piatră, cu un 
mistreţ ridicat pe picioarele din spate figurând ca piesă centrală 
în blazonul familiei Docci. Trase de cordonul clopoţelului de fier. 

Pesemne că-l urmărise dinăuntru, așteptându-l să se apropie, 
fiindcă ușa se deschise aproape imediat. Era scundă și îndesată, 
și purta o bluză albă băgată într-o fustă neagră. Ochii ei negri îi 
căutară privirea și i-o pironiră fără să clipească. 

— Bună dimineaţa, o salută el în italiană. 

— Bună ziua. 

— Sunt Adam Strickland. 

— Aţi întârziat. 

— Da. Îmi cer scuze. 

Ea se dădu la o parte, permițându-i să intre, cântărindu-l cu o 
privire intenţionat stăruitoare, de parcă ar fi fost un cal pe care 
se gândea să parieze (și îl lăsă cu impresia clară că nu o să bage 
mâna în buzunar prea curând). 

— Signora Docci dorește să vă vadă. 

La cele două capete al holului lung de la intrare era câte o 
scară de piatră care ducea la etajele superioare. Când ea porni 
spre cea din stânga, Adam dădu să se apropie. 

— Mi-aţi putea da un pahar cu apă, vă rog? 

— Apă? Firește. 

Schimbă direcţia, îndreptându-se spre coridorul de lângă 
scară. 

— Așteptaţi aici, spuse ea. 

Nu îl deranja. Avea timp să arunce o privire în jur, să studieze 
interiorul. Orice bănuială că eleganța tăcută a exteriorului se 
datorează în cea mai mare parte întâmplării i se șterse pe dată. 
Se simţea aceeași mână echilibrată și în proporţiile salonului 


vast, care ocupa secţiunea centrală a parterului și care dădea 
spre terasa cu balustradă din spate. Camerele care îl flancau 
erau legate de o mulţime de uși perfect aliniate, care generau o 
perspectivă telescopică și ofereau o vedere neobstrucţionată de 
la un capăt al vilei la celălalt. 

La auzul pașilor care se apropiau, Adam bătu în retragere, 
nevrând să fie prins de cameristă, menajeră sau ce-o fi fost că-și 
vâră nasul. 


Signora Docci se sprijinea de un morman de perne, într-un pat 
cu baldachin din lemn de palisandru, și citea. Când intrară, 
înclină capul spre ușă, privind pe deasupra ochelarilor. 

— Adam, spuse ea, zâmbind cu gura până la urechi. 

— Bună ziua. 

— Grazie, Maria. 

Maria confirmă faptul că nu mai e nevoie de ea dând din cap 
a încuviinţare și închise ușa în urma ei. 

Signora Docci îi făcu semn lui Adam să se apropie de pat. 

— Te rog, nu-i o boală contagioasă, e doar bătrâneţe. Puse 
cartea alături de ea și-i zâmbi din nou. Ei, poate că este 
contagioasă. 

Avea părul despletit, îi cădea ca un val argintiu în jurul 
umerilor. Părea prea lung, prea bogat pentru o femeie de vârsta 
ei. O reţea de riduri fine era așternută ca un văl pe chipul ei, dar 
carnea îi era fermă, pielea era întinsă de oasele proeminente de 
dedesubt. Avea ochii închiși la culoare și migdalați. 

El îi întinse mâna. 

— Încântat să vă cunosc. 

Mâna ei osoasă o strânse ferm pe-a lui. 

— Te rog. Îi indică un scaun cu spătar de lângă pat. Mă bucur 
că ai venit, în sfârșit. Maria s-a agitat pe-aici zile întregi, a 
aranjat totul, a făcut curăţenie. 

Era greu să ţi-o imaginezi pe rigida, monosilabica Maria 
pregătindu-se pentru sosirea lui. 

— E o persoană cumsecade. O să te lase să vezi asta când o 
să fie pregătită. 

El rămase ușor descumpănit că îi citește gândurile. 

— la zi, cum ai călătorit? 


— Bine. A fost o călătorie lungă. 

— Ai poposit la Paris? 

— Nu. 

— La Milano? 

— Doar la Florenţa și numai pentru o noapte. 

— O noapte la Florenţa, spuse ea cu glas visător. Sună ca 
titlul unui cântec. 

— Nu unul tocmai reușit. 

Signora Docci scoase un hohot de râs scurt și ascuţit. 

— Nu, recunoscu ea. 

Adam scoase o scrisoare din buzunarul interior al jachetei și i- 
o înmână. 

— Din partea domnului profesor Leonard. 

Puse scrisoarea lângă ea, pe pat. El observă că mâna îi zăbovi 
deasupra ei. 

— Şi ce mai face Crispin? se interesă ea. 

— Acum e în Franţa, studiază niște picturi rupestre. 

— Picturi rupestre? 

— Sunt foarte vechi... cu o mulţime de bizoni și căprioare. 

— O peșteră nu-i un loc potrivit pentru un om de vârsta lui. O 
să-l bage în mormânt. 

Adam zâmbi. 

— Vorbesc serios, spuse ea. 

— Știu, doar că... engleza dumneavoastră... 

— Ce-i cu ea? 

— E foarte bună. Foarte corectă. 

— Bonele. Bonele și guvernantele. Tata-i de vină. A iubit 
Anglia. Își schimbă poziţia în pat, își scoase ochelarii și îi puse pe 
noptieră. Spune-mi, te rog, cum ţi se pare la Pensione Amorini? 

— E perfect. Vă mulțumesc că aţi aranjat să stau acolo. 

— Cât îţi ia? 

— Două sute cincizeci de lire pe zi. 

— E prea mult. 

— E jumătate din cât am plătit la Florenţa. 

— Atunci, ţi-au dat ţeapă. 

— Aha. 

— N-ar trebui să plătești mai mult de două sute de lire pentru 
demipensiune. 

— Camera-i mare, curată. 


— Mă tem că Signora Fanelli e conștientă de puterea 
farmecului ei personal. Asta dintotdeauna, chiar de pe când era 
o copiliță. lar acum, că-i văduvă... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ei, nimic, spuse ea, ridicând din umeri. Bărbaţii sunt așa 
cum sunt. De ce s-ar schimba? 

Primul impuls al lui Adam fu acela de-a lua apărarea sexului 
din care făcea parte, dar vestea despre starea civilă a Signorei 
Fanelli era de-a dreptul plăcută. Alese tăcerea și dădu din cap a 
încuviinţare solemnă. 

— Cât o să rămâi cu noi? 

— Două săptămâni. 

— E de-ajuns? 

— Nu știu. N-am mai studiat niciodată o grădină. 

— O să vezi că-i puţin neglijată. Gaetano ne-a părăsit anul 
trecut. Era sarcina lui. Ceilalţi grădinari fac și ei ce pot. Arătă 
către o ușă de sticlă, care era deschisă, deși obloanele erau 
coborâte. E o priveliște minunată în spatele lor. De aici nu se 
vede grădina memorială, dar îți pot arăta încotro s-o iei. 

Adam deschise obloanele și miji ochii din cauza strălucirii 
soarelui care se revărsă în cameră. Se trezi într-o logie cu boltă. 
Când ochii i se obișnuiră cu lumina, reuși să distingă peisajul 
impresionant. Spre vest se pierdeau dealurile peticite, cu 
faldurile adumbrite cu intensitate diferită în lumina soarelui ce 
scăpăta în amurg. Panorama îţi lăsa impresia de eternitate, 
aproape de spaţiu mitic - ca un peisaj pictat de Poussin”. 

— E cu totul special, nu-i așa? întrebă Signora Docci. 

— Dacă îţi plac lucrurile astea. 

Remarca lui o făcu să râdă. Adam scrută cu atenţie, de sus, 
grădinile din spatele vilei, aranjamentele precis conturate de 
alei pietruite și garduri vii îngrijite. 

— La stânga, la capătul terasei inferioare, sunt niște pini- 
umbrelă. Dacă te plimbi printre ei și o ţii pe cărare, o să ajungi 
unde trebuie. 

Chiar în spatele pâlcului de pini, domeniul cobora brusc într-o 
vale împădurită. 

— Da, înţeleg. 

Când se întoarse în cameră, cobori obloanele din spatele lui. 

— De ce a fost făcută acolo jos? în vale, vreau să spun. 


10 Pictor francez din perioada clasicismului baroc (1594-1665). 


— Pentru apă. Există un izvor. Sau a existat. A secat, ca toate 
celelalte. Avem nevoie de ploaie, de ploi abundente. Strugurii și 
măslinii suferă din greu. 

Se întinse după un dosar subţirel de pe noptieră. 

— Uite. Tatăl meu a adunat toate datele. Nu-i mare lucru, dar 
este tot ce știm despre grădină. 

Adam urma să vină și să plece după pofta inimii, continuă ea. 
Era mai mult decât bine-venit să lucreze în aer liber dacă asta 
voia și, firește, biblioteca îi stătea la dispoziţie. De fapt, putea să 
se miște în voie în toată vila, cu excepţia ultimului etaj, care, 
dintr-un motiv neprecizat, îi era interzis. Maria urma să-i 
pregătească ceva pentru masa de prânz, dacă dorea. 

— Pe-aici nu ne formalizăm. Dacă ai nevoie de ceva, nu ai 
decât să ceri acel lucru. 

— Mulţumesc, spuse el. Mulţumesc pentru tot. 

— Non c'è di che, zise Signora Docci cu o înclinare ironic- 
curtenitoare a capului. Treci pe la mine după ce te plimbi prin 
grădină. În timp ce Adam tocmai ieșea din cameră, adăugă: Ah, 
și dacă întâlnești o tânără pe-acolo, probabil e nepoată-mea. 

Un zâmbet îi miji în colţul buzelor. 

— Stai liniștit, e destul de inofensivă. 


* 


Trecu prin salon și ieși pe terasa placată cu dale din spate. De 
aici, o scară cu trepte de piatră, tocite de secolele care 
trecuseră peste ele, ducea într-o grădină ornamentală - o 
întindere de pietriș delimitată de cimişiri tunși, aranjați în forme 
geometrice. Ici-colo era plasat câte un lămâi într-un ghiveci de 
teracotă. Citise destul ca să știe că trandafirii cățărători și 
glicina de pe spalierele proptite de zidurile de sprijin erau 
completări ulterioare în „stilul englez”, care cucerise întreaga 
țară în secolul trecut, trimițând atât de multe grădini străvechi 
la groapa de gunoi a istoriei. Straturile de flori înconjurate de 
garduri vii în tot felul de forme geometrice au fost sfârtecate ca 
să facă loc peluzelor pentru bowling pe iarbă, care în scurt timp 
au fost pârjolite de soarele italian nemilos. S-au săpat răzoare 
care să găzduiască plante erbacee adaptate unei clime mult mai 
blânde și tot felul de plante agăţătoare și târâtoare au fost 
lăsate să crească în dezordine, au urcat pe ziduri și s-au căţărat 


în copaci ca nişte copii neastâmpărațţi. În multe cazuri, stilurile 
în vogă au pricinuit distrugeri în masă, dar se pare că aici, la 
Vila  Docci, terasele originare din epoca Renașterii au 
supravieţuit aproape în întregime nevătămate. 

Presupunerea îi fu confirmată când cobori la nivelul cel mai de 
jos. Scena era dominată de o fântână circulară înconjurată de o 
perdea de tuia înalte, tunse compact, care împărțeau terasa în 
„camere”. Grădinile cu contururi îngrijite se opreau aici, la zidul 
de susţinere care cobora vreo șase metri într-o pantă acoperită 
de măslini, pe coasta însorită a dealului. La intervale regulate, 
de-a lungul balustradei, erau plasate bănci de piatră de pe care 
puteai admira panorama. La capătul de nord al terasei se afla o 
capelă mică, lipită strâns de o stâncă de gresie joasă, cu 
intrarea flancată de doi chiparoși falnici, ca niște obeliscuri 
întunecate. La celălalt capăt era păduricea de pini-umbrelă 
asupra cărora îi atrăsese atenţia Signora Docci din logie. 

Se așeză la umbra cu aromă de rășină a pinilor și își aprinse o 
ţigară. Se uită în sus la vila ce se înălța mândră și solemnă pe 
colină, ca un căpitan pe puntea de comandă a unui vas. Toate 
ferestrele de la etaj aveau obloanele trase, sugerând că ultimul 
etaj nu era numai interzis, ci și nefolosit. Zâmbi la gândul unei 
rude demente, al unei doamne Rochester! nebune, izolate 
acolo. 

Privită din unghiul ăsta, vila emana un aer de austeritate, de 
robusteţe, îți lăsa impresia unei fortărețe. Și totuși, asta se 
potrivea, într-un fel, și cu așezarea și scopul ei. Nu era un palat 
dedicat plăcerii; era piesa centrală a unui domeniu funcţional. 
Acareturile, de-abia vizibile din locul unde ședea el, erau 
aranjate într-o curte situată mai jos de vilă. Nu era nicio rușine 
în asociaţie, iar vila spunea același lucru cu candoarea frustă a 
faţetei pe care alegea s-o prezinte văii. Din nou avu impresia 
palpabilă a minţii din spatele designului. 

Se lăsase cucerit aproape instantaneu de farmecul Vilei Docci, 
iar faptul că trebuia să se dedice studiului unei mici părţi a 
grădinii ei, o componentă amplasată departe, în vale, îi părea 
deja frustrant. 

Răspunsul îi veni în minte brusc și clar. O să schimbe 
subiectul tezei. Cine ar avea ceva împotrivă? Profesorul 
Leonard? Ce motiv ar avea? Lucrările lor de diplomă tratau o 


11 Personaj din romanul Jane Eyre de Charlotte Brontë. 


arie largă, mergând până acolo încât includeau orice. Dacă 
Roland Gibbs s-a oprit la o biserică romanică în ruine din Suffolk 
ca subiect pentru teza lui, ce-ar fi ca el să se ocupe de o vilă 
renascentistă italiană? Va trebui să mizeze pe istoria marxistă - 
punctul acesta de vedere era din ce în ce mai popular în 
facultate - nu numai pe artă și arhitectură în sine, ci ca 
manifestări ale tendinţelor socio-economice latente ale epocii. 

Pierzându-și deja interesul pentru grădină, deschise dosarul 
pe care i-l dăduse Signora Docci și începu să citească. Limba era 
bogată, formală, în stilul începutului de secol. 

Flora Bonfadio a murit în vârstă de numai douăzeci și cinci de 
ani în 1548 - la un an după ce ea și soţul ei, Federico Docci, cu 
vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, au intrat în posesia 
noii vile pe care o construiseră lângă San Casciano. Nu se știu 
multe despre trecutul Florei. Unii au speculat că ar fi fost 
înrudită cu poetul și umanistul Giacopo Bonfadio, dar nu existau 
probe solide în sprijinul acestei ipoteze. Cât despre familia 
Docci, aceștia erau bancheri florentini care, la fel ca și familia 
Medici, se trăgeau din Mugello, o regiune montană situată la 
nord de oraș. Deși n-au atins niciodată nivelul înalt al familiei 
Medici - dar cine reușise asta? - în secolul șaisprezece aveau 
deja reputaţia de finanţiști de succes. Trebuie s-o fi avut, pentru 
ca Federico Docci să-și permită luxul unei reședințe la ţară 
pentru sine și tânăra lui soţie. 

Vila Docci a devenit imediat un loc frecventat de artiști și 
scriitori și se pare că era renumită pentru petrecerile 
extravagante date de proprietarul ei generos. Nu era o evoluţie 
neobișnuită. Crearea unui adevărat izvor de cultură în zona 
deluroasă era scopul multor florentini avuţi, aproape un stadiu 
necesar în evoluţia lor - o șansă de-a împărţi din câștigurile lor 
obținute pe căi mai puţin ortodoxe celor nevoiași și, în același 
timp, de-a se trage de șireturi cu cele mai mari talente ale 
epocii. Marile finanţe și marea artă se întâlneau așa cum s-a 
întâmplat dintotdeauna. O simplă formă de negoţ într-o epocă 
condusă de patronaj. 

Adam nu recunoscu decât două nume de pe lista celor despre 
care se spunea că ar fi frecventat întrunirile organizate de 
Federico la Vila Docci. Primul era Bronzino, bine-cunoscutul 
pictor de la Curte. lar al doilea era Tullia d'Aragona, nu-atât-de- 
renumita-pe-cât-de-notoria curtezană și poetă. Numele ei dădea 


listei o tentă vagă de scandal și sugera că la Vila Docci se 
consumau evenimente întunecate și periculoase. Indiferent dacă 
asta era adevărat sau nu, visul lui Federico de-a avea un salon 
monden la ţară a fost spulberat brusc după un an, odată cu 
moartea soției lui. Nu exista niciun document referitor la cauza 
decesului timpuriu al Florei. Federico, însă, trebuie să fi fost 
distrus, fiindcă nu s-a mai recăsătorit, iar la moartea sa, vila și 
domeniul au trecut în posesia unei alte ramuri a clanului Docci. 

Prin toată ceața asta istorică, un singur lucru era limpede: în 
1577, Federico a amenajat, după propriul lui proiect, o mică 
grădină în memoria Florei. 

Adam dădu pagina și găsi o hartă a grădinii desenată de 
mână. Închise dosarul instinctiv. Ar fi mai bine să abordeze locul 
fără să știe dinainte la ce să se aștepte, așa cum îi sugerase 
profesorul Leonard. 

Poteca șerpuia alene în josul văii, o fâșie de pământ bătătorit, 
neîngrijit și părăginit. Copacii de pe fiecare parte deveneau din 
ce în ce mai deși, mai întunecaţi pe măsură ce cobora, foioasele 
lăsau locul coniferelor: pini, tise, ienuperi și dafini. Auzea păsări, 
dar ciripitul lor era estompat, difuz, greu de localizat. Apoi 
cărarea dispăru. Sau cel puţin așa i se păru lui. La o cercetare 
mai atentă, descoperi o deschizătură înclinată în gardul înalt de 
tisă care-i tăia calea. 

Se opri un moment, apoi trecu prin întredeschiderea aceea. 

Dincolo de gardul viu, poteca era așternută cu pietriș, cu 
copacii înghesuiți de-o parte și de alta, ramurile lor 
întrepătrunse formând deasupra capului o boltă întunecoasă. 
După vreo sută de metri, copacii dispărură brusc pe ambele 
părți și se trezi într-o poiană aproape de capătul unei despicături 
largi de pe coasta dealului. Aici era, evident, inima grădinii, axa 
centrală de-a lungul căreia se desfășura. 

La dreapta, aproape de partea superioară a unui amfiteatru în 
trepte, din piatră, se înălța un piedestal pe care se afla o statuie 
din marmură înfățișând o femeie goală. Postura «i, 
contrapposto-ul!? exagerat, îi împingea șoldul drept înainte, 
răsucindu-i bustul la stânga, iar capul îi era întors la dreapta, cu 
privirea îndreptată peste umăr. Avea braţul drept petrecut peste 


12 Termen italian folosit în artă pentru a descrie o siluetă cu centrul de 
greutate lăsat pe un picior, cu un aer mai dinamic sau, dimpotrivă, cu o 
mină mai relaxată. 


piept, acoperindu-i sfielnic sânii; în păr avea prinse flori, iar la 
picioare, dintr-o vază răsturnată, se revărsau flori aidoma apei 
dintr-un recipient. 

Dacă nu se înșela, Federico Docci îi atribuise soţiei sale 
imaginea Florei, zeița florilor. Nu i se părea deloc surprinzător, 
dar această fantezie îi aduse un zâmbet pe buze. 

Dacă mai avea vreun dubiu asupra identităţii statuii, pe 
culmea dealului se înălța semeţ un arc triumfal pe fundalul 
întunecat al stejarilor de stâncă. Pe un lintou masiv, susţinut de 
coloane canelate și plasat între două romburi decorative, era 
gravat cuvântul: 


Floare în limba italiană; F/ora în latină. Era ceva grăitor, 
tandru în hotărârea lui Federico de a folosi traducerea italiană a 
numelui de botez al soţiei - o aluzie, poate, la un nume de alint 
sau la altceva la fel de intim, neconsemnat de istorie. 

Două fâşii de grohotiș abrupt mărgineau amfiteatrul, 
coborând către un jgheab lung, adâncit în pământ. La baza 
jgheabului se adunaseră frunze și alte resturi vegetale, iar pe 
această saltea în descompunere zăcea o pasăre moartă, cu 
oasele albe vizibile prin penajul putrezit. O bancă din piatră 
erodată de timp se afla în fața jgheabului, cu fața spre 
amfiteatru. Purta o inscripţie în latină, roasă de intemperii, dar 
încă lizibilă: 


ANIMA FIT SEDENDO ET QUIESCENDO PRUDENTIOR 


Sufletul în repaus e mai înţelept. Sau ceva în genul ăsta. Un 
mesaj potrivit pentru un loc menit contemplaţiei. 

Prezenţa unui firicel de apă ce se revărsa chiar sub buza 
jgheabului îi îndreptă privirea în josul pantei, către o movilă 
înaltă, plină de lauri ţepoși și mărginită de chiparoși. De acolo, 
două poteci se bifurcau în pădurea întunecoasă ce flanca 
fâneaţa necosită care cobora până în vale, iar în capătul ei cel 
mai îndepărtat se iţea dintre copaci ceva ce aducea cu o clădire 
de piatră. 


De pe movilă se putea cobori pe o scară cu trepte scunde. 
Adam ocoli delușorul artificial, întrebându-se ce ar putea 
reprezenta. Descoperi că nu reprezintă nimic; există doar ca să 
găzduiască o grotă adâncă, sumbră. 

Intrarea neregulată, făcută să arate ca gura unei peșteri de 
munte, era ornată cu rocă tăiată și stalactite. Soarele se afla 
într-un unghi care nu-i permitea să distingă ce era înăuntru. 

Ezită o clipă, alungă o presimţire vagă, apoi intră în 
întunericul ce se căsca înaintea lui. 


5 

L-ai văzut înainte să plece? 

Doar puţin. l-am spus că vă odihniti. 

Voiam să-l văd. Data viitoare trezește-mă. 

Firește, Signora. 

A spus ceva? 

Despre ce? 

Despre grădină, bineînțeles. 

Nu. 

Nimic? 

Era foarte tăcut. 

Tăcut? 

Îi umblau gândurile în altă parte. 

E arătos, nu crezi? Înalt, brunet și ușor periculos. 

E prea palid. 

Nu-i vina lui, Maria. E englez. 

Si-i prea slab. 

Un picuţț, aici sunt de acord. 

Trebuie să se mai îngrașe. 

Asta o să rezolve timpul. N-a ajuns încă la deplină maturitate 
fizică. 

Eu zic că-i ciudat. 

Serios? 

La plecare, l-am văzut plimbându-se înainte și înapoi printre 
chiparoșii din capătul aleii. Cu pași mari. 

Interesant. 

Îngrijorător. I s-o fi tras de la căldură. 

Nu, Înseamnă că și-a dat seama. 

Poftim? 

Distanţa dintre chiparoși se îngustează spre capătul aleii. 

Se ingustează? 

Cele două șiruri se îngustează pe măsură ce te apropii de 
vilă... asta ca să sporească senzaţia de perspectivă. 

Habar n-am avut. 

Asta pentru că nu spun nimănui. 

De ce nu? 

Să văd dacă observă. Doar doi oameni au observat până 
acum. Cu el, trei. 

Și ceilalți doi? 

Au murit amândoi. 


Să sperăm, de dragul englezului, că nu există nicio legătură 
între cele două lucruri. 
Stii ceva, Maria? Esti foarte amuzantă când vrei să fii. 


6 

Pe Adam îl trezi o apăsare ușoară, dar stăruitoare pe fesa 
dreaptă. Pipăi cu degetele după obiectul care îl deranja, dar nu- 
și dădu seama ce era. Deschise ochii și se uită la o sticlă 
neîncepută de apă minerală. Deasupra capului, paletele unui 
ventilator de tavan se chinuiau să facă puţin curent. Era trântit 
pe spate pe pat, încă îmbrăcat, iar aplicele răspândeau o lumină 
strălucitoare, insuportabilă. 

Se dădu jos din pat și se deplasă bălăbănindu-se spre 
întrerupătorul de lângă ușă. Pulsaţia din tâmple îi dădu de veste 
că a băut prea mult seara trecută. Apoi își aminti de ce. 

Căută în învălmășeala de amintiri vreo mostră de 
comportament nelalocul lui. 

Nimic. Nu. Era nevinovat. 

Ridică obloanele, permițând luminii blânde a zorilor să se 
prelingă în încăpere. 

Deșurubă capacul sticlei de apă minerală și dădu pe gât dintr- 
o suflare jumătate din conţinutul ei călduţ. N-o remarcase până 
atunci, dar pe peretele de deasupra patului se afla o fotografie 
înrămată - o reprezentare stridentă a lui Hristos într-un peisaj 
stâncos, cu două degete ridicate a binecuvântare. Probabil că 
artistul intenţionase să-i dea o mină radioasă, dar Fiul lui 
Dumnezeu privea în jos cu ceea ce părea a fi privirea plictisită a 
cuiva care le-a văzut pe toate la viaţa lui - de parcă nu-l mai 
mira nimic din ceea ce se petrecea pe salteaua de dedesubt. Ar 
fi putut fi chiar un arbitru care acorda o notă unei performanţe 
anoste: două-puncte-din-cinci pentru efortul depus. 

Harry, îi trecu prin minte lui Adam. De ce Harry? De ce acum? 
Şi de ce nu-i spusese el, Adam, nu? 

Singura consolare fu că atunci când Signora Fanelli venise în 
camera lui chiar înainte de cină cu vestea că 'Arry e la telefon, 
își închipuise tot ce-i mai rău, că maică-sa sau taică-său au avut 
parte de-o soartă nemiloasă. A reieșit că vestea era doar 
tangenţial mai puţin dezastruoasă. Harry venea în vizită. 

Rațiunea stăvilise rapid picul de singurătate care întâmpinase 
cu bunăvoință ideea. 

— De ce, Harry? voise Adam să știe. 

— Fiindcă ești frăţiorul meu. 

— Vrei să zici că n-ai putut ajunge la cina de rămas-bun din 
Purley, dar Italia nu-i o problemă? 


— Nu particip la cine de rămas-bun în Purley, nu atunci când 
sunt la Sheffield. 

— Ce căutai la Sheffield? 

— Nu-i treaba ta. Și oricum, care-i problema? Doar te-am 
sunat, nu? 

— De fapt, n-ai sunat. 

— Păi, am avut de gând. 

Firește, Harry nu i-a putut preciza când o să sosească sau 
când o să plece... 

— Ce mama naibii, Adam, doar nu sunt mersul trenurilor!... 

„„.doar că avea niște treburi de rezolvat în Italia și că o să-și 
facă timp să treacă să-l vadă pe Adam. 

Din fericire, de data asta Harry venea singur, spre deosebire 
de ultima lui vizită neașteptată. Apăruse la Cambridge pe la 
începutul anului însoţit de un sculptor din Corsham, un scoţian 
limbut cu șolduri de muiere gravidă și o moacă de bidon turtit. 
Finn Duggan își exprimă pe dată, cu glas tare, nemulţumirea 
față de universitate și tot ceea ce era legat de ea. In prima 
seară petrecută la „Mușchiul de vacă” sărise în picioare și îi 
provocase pe toţi „răhăţeii mucoși” de faţă să-ncerce să-l bage 
sub masă la pileală. Un astrofizician, un șoarece de bibliotecă de 
la Trinity Hall, s-a conformat, iar asta l-a propulsat pe Finn 
Duggan într-o posomoreală adâncă și periculoasă pentru tot 
restul weekendului. Violenţa a fost evitată la mustață după ce 
Harry a emis ipoteza răutăcioasă că berea celui învins fusese 
botezată cu niscai chimicale preparate într-unul din 
laboratoarele universităţii. 

De data aceasta, slavă Domnului, nici vorbă de Finn Duggan, 
dar prezenţa lui Harry însemna că trebuie să-l întreţină, ba chiar 
să-l și supravegheze. lar Adam avea deja destule pe cap. 

Pentru un scurt interval de timp, totul îi păruse atât de 
limpede: va schimba subiectul tezei, în loc de grădina 
memorială se va ocupa de Vila Docci. Dar asta se întâmplase 
înainte să treacă prin breșa din gardul viu de tisă. 

Nici acum nu-și dădea seama de ce l-a impresionat atât de 
mult locul acela. Nu putea să invoce decât vaga senzaţie că, 
timp de-o clipă, fusese transportat altundeva, într-o lume 
paralelă, fără doar și poate frumoasă, dar și neliniștitoare. 

Incontestabil, intrarea aceea discretă era menită să-ţi producă 
senzaţia că ai dat peste o Arcadie pierdută, dar era și ceva ilicit 


în înaintarea dificilă prin gardul viu, ceva ce mirosea a 
încălcarea unei proprietăţi. Senzaţia că ești un intrus era întărită 
de natura personală a ceea ce era dincolo de gardul viu: 
omagiul înduioșător adus de un soţ îndurerat soţiei moarte. 
Celelalte grădini renascentiste pe care le studiase Adam în 
pregătirea acestei călătorii erau scene cu mult mai grandioase 
pe care erau exprimate ideile cele mai ambiţioase - Omul și 
Natura într-o coexistență incomodă; Omul care constrânge 
Natura, care o modelează urmărindu-și scopurile egoiste, 
luptând, însă, tot timpul cu supremaţia acesteia asupra lui, 
zbătându-se să se ridice deasupra instinctelor primare, la rolul 
destinat lui de către Dumnezeu. 

Nu că ar figura Dumnezeu sau orice altă figură creștină în 
ciclurile minuţios concepute de romanii și florentinii bogaţi pe 
moșiile lor de la ţară. Limbajul grădinii era pur păgân, lumea ei 
un paradis terestru mitic populat cu zei și semizei de marmură, 
și cu alte creaturi bizare din legendele grecești și romane, unde 
apa se revărsa din Muntele Parnas, înainta prin canale, se 
rostogolea peste cascade, țâșnea din fântâni și se prelingea pe 
pereţii zgrunţuroși ai grotelor din ţinuturile împădurite. 

Grădina memorială de la Vila Docci se încadra ferm în aceste 
tradiţii și, deși nu se compara cu omoloagele ei eminente de la 
Villa di Castello, Villa Gamberaia și Villa Campi în privinţa 
mărimii și a grandorii, se distingea prin dimensiunea ei umană, 
puritatea scopului ei, prin mesajul obsedant de iubire și pierdere 
încastrat cu evlavie în clădirile ei, în inscripţii și în grupurile 
statuare ascunse în pădure. 

Ora pe care Adam o petrecuse străbătând grădina îl intrigase, 
îl tulburase, în timp ce vila în sine, pur și simplu, îl fascinase cu 
perfecțiunea ei senină. Hotărârea nu-i mai era clară. De care 
dintre cele două să se ocupe? 

Aceasta era dilema cu care se lupta în timpul cinei de la 
pensione când pe masa lui ateriză, cu un bufnet, o sticlă de vin 
roșu. Aceasta era atașată de braţul musculos și bronzat al unui 
bărbat pe care Adam îl zărise bând singur la bar. Era brunet, 
deșirat, arătos într-un fel răvășit. Își dădu la o parte părul moale 
din ochi. 

— Îmi dai voie? întrebă el în italiană. Nu mai aşteptă un 
răspuns și se trânti pe scaunul de vizavi. Aruncă o privire la 


dosarul deschis de lângă farfuria lui Adam. Nu-i o idee bună, 
comentă el. 

— Ce anume? 

— Să citeşti în timp ce mănânci. Stomacul are nevoie de 
sânge pentru digestie. Când citești, creierul fură sângele. 

— Serios? 

— Așa zicea taică-meu, dar era un idiot, așa că cine știe? Eu 
sunt Fausto. 

Adam strânse mâna fermă întinsă în direcţia lui. 

— Adam. 

— Îmi dai voie? Fausto se servi din pachetul lui Adam, rupând 
filtrul înainte să aprindă ţigara. Ești englez? 

— Da. 

— Îmi plac englezii, declară Fausto, rezemându-se de spătar și 
culegând un fir de tutun de pe limbă. Londra Liverpool 
Manchester A-stings. 

— A-stings? 

— Bătălia de la A-stings. 

— A, Hastings. 

— A-stings. Exact, confirmă Fausto, nu tocmai fericit că fusese 
corectat, dar asta nu îl împiedică să umple paharul lui Adam, 
turnându-i din sticla de vin roșu cu care venise. 

Adam sorbi o înghiţitură. 

— Ce zici? 

Adam știa cum se zice „băutul” în italiană. Așa că probabil 
„nebăubil” se zicea „nonpotabile”. 

— Excelent, răspunse el. 

Fausto zâmbi. 

— Uite de-aia-mi plăceţi mie voi, englezii. Sunteţi al naibii de 
politicoși. 

Reieși că Fausto își făcuse temele. Ştia de la Signora Fanelli 
care-i scopul vizitei lui Adam și chiar și cât intenţiona să stea 
acolo. Nu că asta ar spune mare lucru - toată lumea știa de el, 
turiștii fiind oarecum o raritate în San Casciano. Se pare că 
ultimii vizitatori străini demni de a fi menţionaţi fuseseră o 
gașcă de neozeelandezi - cei care eliberaseră orașul de sub 
ocupaţia germană în 1944. Fausto îi descrise cu o mulţime de 
detalii, dintre care multe nu-i spuneau nimic lui Adam, asediul 
crâncen care pustiise locul lui de naștere - o inevitabilitate 


tristă, dat fiind rolul esenţial deţinut de San Casciano în linia de 
apărare principală a germanilor la sud de Florenţa. 

Cu toate astea, Fausto părea să aibă un respect ranchiunos 
pentru mașinăria de război germană, care încetinise cu atâta 
succes înaintarea spre nord a Aliaților, minând poduri și 
drumuri, trupele sale ducând neîncetat lupte de ariergardă în 
ciuda disproporţiei copleșitoare de efective, suferind pierderi 
grele dar păstrându-și mereu disciplina și spiritul combativ, 
retrăgându-se pas cu pas, abţinându-se să tragă până ce nu 
aveau dușmanul în cătare și oprind întotdeauna focul la primul 
semnal al Crucii Roșii. 

Fausto vorbea din experienţa proprie. Fusese unul dintre 
membrii grupului de partizani care îi ajutase pe Aliați la asaltul 
asupra Florenței, luptând alături de britanici când au intrat în 
oraș, oameni din „Londra Liverpool Manchester”. 

Și Hastings? 

Nu, era vorba despre altceva, îi explică Fausto - despre 
pasiunea lui pentru bătăliile istorice. 

Il minţea. Ştia mai multe despre bătălia de la Hastings decât 
era bine să ştie orice om. Începuseră de multa treia sticlă de vin 
înainte ca Harold să încaseze săgeata în ochi. 

Fausto îi interpreta această întâmplare cu o grisină subţire 
când Signora Fanelli apăru la masă. 

— Fausto, lasă-l în pace. Uită-te la el, e pe jumătate mort. 

Fausto se uită cu atenţie la Adam. 

— Lasă-l în pace pe bietul băiat. Du-te acasă. E târziu, insistă 
Signora Fanelli înainte să se întoarcă la bar. 

— O femeie inimoasă, spuse visător Fausto, luând încă o 
ţigară de la Adam. 

— Ce s-a întâmplat cu soţul ei? 

— Războiul. Mare belea! 

— Ce s-a întâmplat? 

Fausto își miji ochii negri, de parcă ar fi cântărit dacă Adam 
era demn de un răspuns. 

— Luptam pentru ţara noastră. Tara noastră. Împotriva 
nemților, da, dar și între noi - comuniștii, socialiștii, monarhiștii, 
fasciștii. Pentru viitor. Era... zăpăceală mare. S-au întâmplat 
niște chestii. E voie pe timp de război. Ba chiar se cere. Trase 
din ţigară și dădu fumul afară. Giovanni Gentile. Ai auzit de 
numele ăsta? 


— Nu. 

— A fost un filosof. Un gânditor. De dreapta. Un fascist. Avea 
o casă în Florenţa. S-au dus la ușa lui cu cărți în braţe, ca 
studenţii, să-l păcălească. Şi apoi l-au împușcat. Trase o dușcă și 
concluzionă: Când încep să ucidă gânditorii, poţi să fii sigur că 
diavolul râde în hohote. 

— l-ai cunoscut pe oamenii ăia? se interesă Adam. 

— Pe cine? 

— Pe cei care l-au ucis. 

— Pui o mulţime de întrebări. 

— E prima ocazie pe care o am. 

Fausto schiţă un zâmbet, apoi izbucni în râs. 

— Vorbesc prea mult, e-adevărat. 

— Ce-i asta? îi strigă Signora Fanelli din partea cealaltă a 
încăperii. Nu dau ochii cu tine luni întregi, iar acum nu mai pot 
scăpa de tine? 

— Plec, plec, zise Fausto, ridicând mâinile a capitulare, și se 
întoarse din nou spre Adam, aplecându-se spre el. Lucrurile par 
să aibă noimă la vremea lor, dar pe măsură ce îmbătrânești, 
consolarea asta nu te mai ajută să dormi. E singurul lucru pe 
care l-am învăţat. Cu toţii credem că știm răspunsul, dar ne 
înșelăm. La naiba, nici măcar nu sunt sigur că știu care-i 
întrebarea. 

Adam își găsi propria consolare în cuvintele lui: aceea că 
Fausto era chiar mai beat decât el. 

Fausto își goli paharul și se ridică în picioare. 

— Mi-a făcut plăcere. Ai grijă acolo, la Vila Docci. 

— Ce vrei să spui? 

— E un loc afurisit. 

— Afurisit? 

— Așa a fost dintotdeauna. Oamenii au tendinţa să moară pe- 
acolo. 

Adam nu se putu abţine să nu zâmbească auzind declaraţia 
asta melodramatică. 

— Crezi că glumesc? 

— Nu... îmi cer scuze. Te referi la fiul Signorei Docci? 

— Ai auzit despre Emilio? 

— Nu mare lucru. Doar că a fost ucis de nemți în timpul 
războiului. 

Fausto stinse ţigara în scrumieră. 


— Așa se spune. 

Adam nu mai avu timp să-l ia la întrebări în legătură cu ultima 
afirmaţie. 

— Afară, tună Signora Fanelli, înaintând spre ei înarmată cu o 
mătură. 

Fausto se întoarse să dea piept cu agresoarea. 

— Letizia, ești o femeie frumoasă. Dacă aș fi mai bogat, aș 
încerca să te iau de nevastă. 

— Ooo, gânguri ea drăgălaș. Păi, ești pe cale să devii și mai 
sărac. Cu trei sticle de vin. 

— Plătesc eu, interveni Adam. 

— Plătește el, întări Fausto. 

— Nu, nu plătește el, îl contrazise Signora Fanelli. 

Fausto se scotoci în buzunar, scoase niște bancnote boţite și 
le aruncă pe masă. 

— Noapte bună, tuturor, spuse el cu o înclinare ușoară. Fausto 
dispare. 

Plecă traversând terasa, lăsând în urma lui mai puţină 
însufleţire. 

Signora Fanelli se apucă să pună scaunele pe mese. 

— Fausto, Fausto, oftă ea plictisită. Nu trebuie să-l iei prea în 
serios, e un pic deprimat zilele astea. 

— De ce? 

— Comuniștii n-au făcut mare brânză la alegerile din mai... au 
luat doar 22 la sută din voturi, amărâţii, adăugă ea pe un ton 
distinct de falsă simpatie. 

Douăzeci și doi la sută nu suna ca un eșantion de electorat de 
neluat în seamă. 

— Nu sunteţi comunistă? se interesă Adam. 

— Comunismul este pentru tinerii cu stomacurile goale. Uită- 
te la mine! 

El se uitase, și chiar destul de atent, și i-ar fi făcut bucuros 
complimentul pe care-l aștepta ea dacă în clipa aceea i-ar fi 
venit în minte cuvintele italienești potrivite. 

— Fausto nu-i chiar așa de tânăr, spuse el. 

— Fausto s-a născut idealist. Nu-i vina lui. 

Voise să stea acolo, să stea de vorbă alene, să-i admire 
dansul șoldurilor zvelte sub rochie în timp ce mătura printre 
mese, însă ea îl trimisese la etaj cu o sticlă de apă minerală și 
instrucţiunea fermă s-o bea înainte de culcare. 


Nu apucase să o facă. 

În loc de asta, se trântise pe saltea și începuse să 
născocească un scenariu drăguţ, dătător de satisfacţii. Ultima 
amintire înainte de-a aluneca într-un somn de beţiv fusese 
năvala lui Harry în cameră în timp ce Signora Fanelli își dădea 
jos un halat de baie verde-smarald. 


7 

Plimbarea până la Vila Docci nu-i limpezi mintea; nu făcu 
decât să-i mute durerea de la frunte la ceafă, unde, știa din 
experienţă, avea să persiste toată ziua. Căldura se instala rapid 
sub un cer cu desăvârșire senin și, până să ajungă, cămașa i se 
lipise de piele. ` 

Anticipase că va trebui să ia obligatoriu o decizie. In final, 
ideea îi veni de la sine, când nici nu ajunsese încă la jumătatea 
plimbării rapide prin jurul grădinii memoriale. 

Ceva nu era tocmai în regulă cu locul ăla și exact asta îl făcea 
atractiv. Nu avea întrebări formidabile care aşteptau un 
răspuns; erau, mai curând, niște șoapte neliniştite ale 
subconștientului său. 

Potrivit datelor pe care le avea, Flora murise în 1548, la un an 
după terminarea Vilei Docci, aşadar, de ce aşteptase soțul ei 
aproape treizeci de ani - până spre sfârșitul vieții lui - să 
proiecteze o grădină în amintirea ei? Şi-apoi, mai erau micile 
anomalii ale grădinii, nu tocmai nişte elemente discordante, dar, 
într-un fel, nu se potriveau cu impresia şi tonul general al 
întregului. Care era, de exemplu, rostul arcului de triumf pe care 
numele Florei fusese sculptat în varianta lui italiană? Era o piesă 
arhitectonică pompoasă, care încununa vârful dealului de 
deasupra ca un fel de panou publicitar. Și grădina nu părea să-i 
justifice scopul în nici un alt punct din itinerar. Mai curând, îl 
încifra în simboluri, metafore și alegorii. 

Era îndeajuns de sincer să se recunoască împins și de un 
argument mai pragmatic spre studierea grădinii în locul vilei: 
dosarul întocmit de tatăl Signorei Docci. li oferea un punct de 
plecare, un model pentru propria lui teză, un document ușor de 
modelat, lărgit și însușit, semnat de el cu un efort minim. Era 
scurt și cam subţirel, dar meticulos în erudiţia lui. Și în text și în 
notele de subsol erau multe trimiteri, majoritatea la cărți sau 
documente originale care se găseau în bibliotecă. l-ar lua câteva 
zile, dar toate acestea vor trebui mai întâi verificate, să 
evalueze cu atenţie cât de adecvate sunt ca potenţial material 
digresiv. 

Retrăgându-se în răcoarea vilei, o găsi pe Maria învârtindu-se 
prin preajmă, făcând instrucţie cu două menajere terorizate și 
trasându-i sarcini lui Foscolo, meșterul taciturn. 


Adam se apucă de treabă în camera de studiu. Luminoasă și 
înaltă, ocupa colţul de nord-vest al clădirii, în imediata apropiere 
a bibliotecii, cu uși de sticlă care dădeau pe terasa din spate. 
Spre deosebire de celelalte încăperi ale vilei, care erau mobilate 
simplu și minimal, camera de studiu era înţesată cu mobilier, 
picturi, obiecte și cărţi - de parcă toată harababura 
întâmplătoare care lipsea cu desăvârșire din restul vilei se 
adunase aici. 

Pe peretele de lângă șemineu era micul portret al lui Federico 
Docci despre care-i vorbise Signora Docci cu o zi în urmă. 
Înfăţişa un bărbat chipeș, de vârstă mijlocie, ale cărui trăsături 
ascuțite de-abia începeau să se atenueze odată cu înaintarea în 
vârstă. Îi reprezenta bustul, aşezat pe un jilţ cu spătar înalt, cu 
mâinile odihnindu-i-se relaxate pe o carte, iar prin fereastra de 
pe peretele din spatele lui se vedeau dealuri vălurite, ce se 
unduiau spre un ocean îndepărtat. Pictat din semiprofil, avea 
ceva fioros de dictatorial în felul în care își ținea capul înclinat și 
în privirea sălbatică a ochilor săi negri, pieziși. Și totuși, pe 
buzele largi, generoase, se ițea un zâmbet vag - o contradicţie 
care părea aproape autobatjocoritoare și astfel seducătoare. 

O vitrină mare, din mahon lăcuit, ocupa peretele din spatele 
biroului. Rafturile de jos erau ticsite de cărţi, majoritatea despre 
etrusci. O secțiune semnificativă era dedicată textelor 
antropologice. Acestea erau în mai multe limbi - italiană, 
franceză, engleză și olandeză - și erau vechi de decenii. 
Rafturile de sus ale vitrinei găzduiau tot felul de obiecte bizare, 
cele mai multe de natură arheologică: figurine de lut, unelte de 
bronz, cioburi de oale, fragmente de sculpturi în piatră și alte 
chestii asemănătoare. Pe raftul cel mai de sus se aflau două 
cranii, cu orbitele lor goale ca niște bazine adânci de umbră în 
spatele sticlei. 

Adam deschise ușa vitrinei și, cu ajutorul unei scăriţe din 
bibliotecă, se găsi faţă în faţă cu exponatele macabre. Nu erau 
cranii umane, dar erau pe-aproape - aparținuseră vreunui fel de 
primate. Deși asemănătoare ca mărime, aveau și diferenţe 
vizibile. Craniul din stânga era mai îngust și mai puţin colţuros. 
Tovarășul lui avea caninii mai lungi, pomeţii proeminenţi și o 
creastă osoasă ce ieșea în relief de-a curmezișul craniului, de la 
o ureche la alta, care în creștet se întâlnea cu două muchii ce 
porneau dinspre părţile laterale cile găvanelor. 


Adam întinse mâna și urmări cu degetele muchiile craniene. 

În clipa aceea auzi pașii. 

Se întoarse și o văzu pe Maria intrând de pe terasă. Privirea ei 
plină de reproș l-ar fi alungat de pe scăriţa de bibliotecă dacă nu 
ar fi coborât deja. 

— Foarte interesant, spuse el jalnic, arătând cu capul spre 
vitrină. 

— Doriţi o cafea? 

— Da, mulţumesc. 

Maria se opri și se întoarse din ușa bibliotecii. 

— Orangotanghi, îi explică ea, aruncând o privire scurtă în 
direcţia craniilor. 

— Ah, replică el în engleză. Corect. 

Imediat ce rămase singur, puse mâna pe dicţionar. 

N-o înțelesese greșit. 


* 


În ciuda faptului că-l îmbiase să bea cafea, Maria aproape că 
nici nu-și ascunse bucuria de a nu trebui să-i dea de mâncare la 
prânz. Spre ora trei se înfiinţă în camera de studiu ca să-l 
anunţe că-i așteptat de stăpâna casei. 

O găsi pe Signora Docci așezată în pat, tamponându-și faţa și 
gâtul cu o batistă udă. Alături de ea, pe pat, se afla o mașină de 
scris cu o scrisoare neterminată în tambur. 

— l-am cerut lui Foscolo să-ţi facă rost de o bicicletă, îl anunţă 
ea. Să te scutesc de mersul pe jos în fiecare zi. 

— Mulţumesc. Drăguţ din partea dumneavoastră. 

— Cu căldura asta, nu vreau să te am pe conștiință. 

ÎI întrebă cum mai merge treaba cu studiul lui, iar el fu sincer 
în legătură cu dilema care își aflase de-acum rezolvarea. 

— Îţi place casa? 

— Da, foarte mult. 

ÎI privi aprobator în timp ce el îi enumeră motivele pentru 
care-i plăcea. O întrebă cine fusese arhitectul proiectant. 

— Nu știe nimeni cu exactitate. Există pe undeva o menţiune 
despre un tânăr, un oarecare Ful vio Montalto. Tatăl meu a făcut 
cercetări, dar n-a găsit niciun document de epocă. Parcă ar fi 
intrat în pământ. Dacă el a fost acela, altceva n-a mai construit. 
Ce pierdere, nu? Un adevărat talent. 


— Da. 

— Mă bucur că gândești așa. Casa nu le vorbește tuturor. Lui 
Crispin nu i-a făcut cine știe ce impresie. 

Adam ezită, nefiind încă obișnuit să audă pe cineva referindu- 
se la profesorul Leonard cu numele de Crispin. 

— Nu, confirmă el, de-abia a pomenit-o. 

— Dar despre ce anume a pomenit? 

— Păi, despre grădina memorială, firește. Citi pe chipul ei că 
nu asta voise cu întrebarea ei. Mi-a mai spus că sunteţi prieteni 
vechi, adăugă. 

— Da, prieteni vechi. 

— Şi că soţul dumneavoastră a murit acum mulţi ani. lar fiul 
cel mare a murit în timpul războiului. 

— Emilio, da. Ţi-a spus și cum anume? 

— Doar că de vină au fost nemţii care au rechiziţionat vila. 

— L-au împușcat. Cu sânge-rece. Aici, sus. Deasupra noastră. 

Vocea i se stinse. 

Voia s-o întrebe de ce și cum, și dacă acesta e motivul pentru 
care ultimul etaj e interzis vizitatorilor. Durerea din ochii ei 
obosiţi îl împiedică să o facă. 

— Nu trebuie să-mi povestiți. 

— Ba nu, la fel de bine ai putea afla de la mine. 

Vorbi pe un ton plat, detașat, în total contrast cu tragedia 
absolut sângeroasă a celor relatate. li povesti cum au ocupat 
nemții vila și și-au instalat postul de comandă la etajul cel mai 
de sus, pentru că le oferea o vedere panoramică asupra 
întregului ţinut. Ea și soţul ei, Benedetto, au fost obligaţi să se 
mute la Emilio și tânăra lui nevastă, Isabella, care locuiau în 
casa mai mare de pe coasta dealului, de dincolo de acareturile 
fermei. 

Relațiile cu noii chiriași erau uneori încordate, dar în general 
civilizate. Nemţii au fost respectuoși încă de la început, i-au 
somat direct să evacueze vila, sugerându-le să pună la adăpost 
toate lucrările de artă și chiar le-au dat o mână de ajutor. Nici 
vorbă să le jefuiască magaziile, să le măcelărească vitele sau să 
dea iama în cramă. Proprietatea a fost lăsată să funcţioneze ca 
de obicei, atâta timp cât le oferea ocupanților puţinul pe care și- 
| doreau. 

În ziua respectivă - o zi de iulie insuportabil de fierbinte - 
înaintarea implacabilă a Aliaților dinspre sud a ajuns, în sfârșit, 


la San Casciano, iar nemţii au început să se pregătească de 
plecare. Toată ziua, în vuietul bătăliilor crâncene, ce răsunau la 
doi pași, au tot venit și plecat camioane. Fiul ei cel mai mic, 
Maurizio, a sosit de la Florenţa să se alăture familiei la o nouă 
cedare penibilă a vilei unei noi armate de ocupaţie. La căderea 
nopţii, totuși, San Casciano încă se afla sub controlul ferm al 
nemților. De aceea, familia a fost nedumerită când, tocmai la 
terminarea cinei, a auzit rafalele de mitralieră ce veneau 
dinspre vilă. 

Emilio a insistat să meargă să vadă despre ce-i vorba, mai 
mult din curiozitate decât din alt motiv, deoarece rafalele erau 
însoţite de sunetul de neconfundat al muzicii și râsetelor. 
Maurizio a fost de acord să-l însoţească împreună cu o a treia 
persoană, Gaetano, grădinarul, care auzise și el scandalul. 

Când s-au apropiat de vilă din spate, au văzut mobilierul 
aruncat pe ferestrele de la ultimul etaj, făcându-se ţăndări pe 
terasa de jos. Mânios, Emilio s-a năpustit înăuntru și a urcat la 
etaj, cu Maurizio și Gaetano pe urmele lui. Majoritatea nemților 
plecaseră. Rămăseseră doar doi, lăsaţi în urmă să ardă 
documentele și să distrugă echipamentul, ca să nu cadă în 
mâna Aliaților. Întărâtaţi de băutură, depășiseră ordinele și 
foloseau frescele drept ţintă și azvârleau mobilierul pe fereastră 
- niște acte gratuite de distrugere care l-au înfuriat pe Emilio. 

A urmat un schimb de replici feroce. Dacă Emilio nu-și scotea 
pistolul și nu trăgea un foc de avertizare, poate că totul s-ar fi 
oprit acolo, la câteva cuvinte mânioase. Dar nu a fost așa. 
Nemţii au deschis focul și l-au ucis pe Emilio înainte s-o șteargă. 

— Îngrozitor. 

— Da, așa-i. Dacă mai apuca doar câteva ore, ar fi ieșit din 
război neatins. 

Adam ar fi vrut să-i mai pună câteva întrebări, dar Signora 
Docci readuse conversaţia înapoi la profesorul Leonard, spunând 
că s-a dovedit a fi un prieten foarte bun după această tragedie. 

— Cum l-aţi cunoscut? 

— Prin tatăl meu. Au lucrat împreună într-un sit arheologic. Ei, 
nu tocmai împreună. Era un sit etrusc lângă Siena. Tatăl meu 
era șeful lucrărilor; Crispin era unul dintre tinerii care făceau 
toată treaba - un student, ca tine, aflat în Italia pe timpul verii. 
Era în anul în care a murit regina Victoria. În 1901. Eram la 
curent cu evenimentele. Venea adesea la Florenţa, iar tata chiar 


a avut onoarea de a se întâlni cu ea. Făcu o pauză. În fine, într-o 
zi l-a adus pe Crispin acasă, de milă, îmi închipui, cum aduci un 
câine vagabond. Era atât de sărac și de slab, dar atât de 
inteligent. A stat la noi o lună în prima lui vară petrecută aici. 

Amintirea o făcu să zâmbească. 

— Surorile mele erau foarte încântate de prezenţa lui aici. Nu 
și eu. Eram foarte distantă, foarte... trufașă. lar el mă ignora 
complet. După cum îţi închipui, asta mă scotea din sărite. Am 
crezut că-i ca tata, îngropat în cărţi și artefacte, orb la lumea 
înconjurătoare. Mai târziu am constatat că știa exact ce face. 

— Ce făcea? 

— Se juca. Dansul, așa-i spunea. 

— Dansul? 

— Îmi făcea curte, firește. 

— Serios? Întotdeauna am crezut că... 

Se întrerupse. 

— Ce? 

El ezită. 

— Nu știu. Că este... știți... 

— Da...? 

— Păi, homosexual. 

Oftatul incredul lăsă loc unui râs nestăpânit își acoperi gura 
cu batista, iar asta îi estompă hohotele. 

Când, în cele din urmă, ea se mai liniști, Adam spuse: 

— Înţeleg că nu este. 

— Nu, spuse ea apăsat. Nu. 

— Dar nu a fost însurat niciodată, nu-i așa? 

— A avut multe ocazii. Era foarte atrăgător. 

Lui Adam îi veni greu s-o creadă, dar asta nu-nsemna nimic. 

— Te apreciază foarte mult, îi spuse Signora Docci. 

— Pe mine? 

— Pari surprins. 

— Chiar sunt. 

— Doar ești aici, nu-i așa? Asta nu-ţi spune nimic? 

— Ar trebui? 

— Au trecut mulţi ani de când i-am propus lui Crispin grădina 
ca subiect de studiu pentru vreun student de-al lui. Mi-a spus că 
așteaptă persoana potrivită. 


Asta nu se potrivea cu ceea ce-i spusese profesorul: că ea îi 
făcuse de curând oferta în legătură cu grădina. Se întrebă care 
dintre ei minte. Și de ce? 

— Se pare că ai o minte organizată, iscoditoare. 

Pesemne că-i observase foiala. 

— Nu te simţi bine când te laudă cineva? 

— Nu. 

— Mi-a mai spus că ești foarte leneș. 

— Asta cam așa.-i... 

Remarca lui o făcu pe Signora Docci să râdă. 


* 


În ciuda faptului că rămăsese pe gânduri, izbuti să mai 
lucreze cu spor câteva ore în bibliotecă. 

Oare de ce profesorul Leonard nu făcuse nicio aluzie la 
adevărata natură a relației lui cu Signora Docci? Dacă nu-i 
răstălmăcise întru totul spusele, toate detaliile sugerau un fel de 
poveste de dragoste între cei doi. Poate că poveste de dragoste 
era prea mult spus. În 1901, probabil că însemna puţin mai mult 
decât o plimbare în doi, fără însoțitor, prin grădină sau o privire 
focoasă aruncată de-a curmezișul unei încăperi aglomerate, deși 
se îndoia oarecum de această posibilitate. Puținele cuvinte ale 
Signorei Docci pe această temă lăsaseră să se înțeleagă că ar 
mai fi multe de spus. Și aproape că-i dăduseră lacrimile de râs 
când el se apucase să-și dea cu părerea despre sexualitatea 
profesorului Leonard. 

Se trezi făcând presupuneri despre ce s-a întâmplat de-au 
ajuns să se despartă. Probabil că relaţia era sortită eșecului de 
la bun început - un student sărac și o tânără moștenitoare. 
Așteptările erau mari din partea unui potenţial soţ al Signore; 
Docci. Ar fi fost luat la bani mărunți și s-ar fi ţinut cont, în primul 
rând, de viitorul proprietăţii. lar un tânăr străin interesat de 
arheologia etruscă cu greu ar fi oferit garanţii din punctul ăsta 
de vedere. 

Firește, erau pure speculații, dar își dădu frâu liber 
imaginaţiei, plăsmuind diferite posibilităţi, până când se făcu 
timpul să plece. 

Foscolo, meșterul ferm ca o stâncă, insistă să fie de față când 
Adam luă în primire bicicleta. Avea un cap mare, pătrat, înfipt 


pe un trup mic, la fel de pătrat, iar părul încărunţit era tuns 
periuţă. Nu era mare lucru de explicat - era o bicicletă neagră, 
veche, cu un coș de răchită - așa că Adam îi strânse lui Foscolo 
mâna noduroasă și-i mulţumi. Acesta nu se mulţumi cu atâta, 
voia să se asigure că totul e-n ordine. Îndatoritor, Adam dădu de 
câteva ori roată prin curte pentru publicul format dintr-o singură 
persoană și declară frânele „ecce/ente”. Foscolo mormăi sceptic 
și îi înălţă şaua cu câţiva centimetri. 

Pe drumul de întoarcere spre San Casciano, Adam se abătu 
de la drumul principal, să exploreze zona. Cărarea prăfuită se 
pierdu într-un crâng de măslini. Se dovedi a nu fi un ocol cu 
totul  nefolositor. Dinaintea ochilor îi apăru o priveliște 
impresionantă a Vilei Docci. De departe, camerele tăcute, cu 
obloanele trase, ale ultimului etaj păreau și mai izbitoare, și mai 
funeste. 

li veni în minte relatarea Signorei Docci despre moartea fiului 
ei mai mare, ucis de nemți. Își aminti și comentariul ciudat, pe 
jumătate mormăit, al lui Fausto făcut pe marginea aceluiași 
subiect cu doar o seară în urmă: „Cosi dicono.” 

Așa se spune. 


8 

Ori el era atât de distrat încât nu i-a auzit pașii, ori ea s-a 
furișat în mod deliberat până lângă el. Probabil că s-a întâmplat 
câte un pic din fiecare. 

Stătea în capătul văii, pe creasta de deasupra amfiteatrului, și 
se uita în sus, la arcul de triumf. Printre copaci se strecura 
lumina caldă, sângerie, a soarelui ce asfinţea, înroșind grădina 
în nuanţe chihlimbarii. Până și păduricea deasă de stejari de 
stâncă din spatele arcului părea cumva mai puţin ostilă. 

Chiar aici, în interiorul lizierei, se afla izvorul - o grotă scundă, 
artificială, care găzduia un jgheab din piatră teșită. In condiţii 
normale, apa ar fi umplut jgheabul înainte să se reverse într-un 
canal care trecea pe sub arc, înaintând spre partea superioară a 
amfiteatrului, unde se diviza. 

Stătea chiar deasupra acestui canal, uitându-se lung la arc, 
când îi auzi vocea: 

— Bună! 

Era la stânga lui, sub crengile unui copac. Avea părul negru, 
lung, strâns la spate într-o coadă de cal, și purta o rochie de 
bumbac fără mâneci, prinsă în talie cu o curea. 

— Nu te-ai mișcat deloc de când te-am zărit, îi spuse ea într-o 
engleză cu accent, înaintând spre el. 

La început crezu că-i o iluzie provocată de jocul de lumini și 
umbre, dar pe când ea se apropia tot mai mult, observă că are 
fruntea înaltă și netedă brăzdată, într-adevăr, de niște cicatrice. 
Una era scurtă, situată în mijloc, chiar sub linia părului. De 
acolo, o alta descria o diagonală până spre sprânceana stângă. 

— Am crezut că grădina are, poate, o nouă statuie, glumi ea. 

Adam îi întoarse zâmbetul. 

— Scuze, eram căzut pe gânduri. 

Îi pironi ochii negri, migdalaţi, hotărât să nu-și lase privirea să 
poposească pe fruntea ei. Nu că ei i-ar fi păsat, bănui el. Dacă ar 
fi vrut să-și ascundă urâţenia, ar fi putut să-și pieptene cu 
ușurință părul altfel, în loc să-l dea pe spate. 

— Tu trebuie să fii Adam. 

— Da. 

— Eu sunt Antonella. 

— Nepoata, nu-i așa? 

— Ţi-a povestit despre mine? 

— Doar că ești inofensivă. 


— Aha, făcu ea cu un licăr poznaș în ochi. Asta pentru că-și 
închipuie că mă cunoaște. 

Işi întinse gâtul lung și se uită la inscripţia de pe lintoul 
arcului: 


— La ce te gândeai? întrebă ea. 

— Că nu-i simetric. 

— Nu? 

— Romburile decorative din părţi - uite - diagonalele merg în 
aceeași direcţie. 

Era greu să-ţi dai seama - piatra era roasă de intemperii și 
pătată de licheni - dar anomalia era evidentă. 

— N-am observat până acum, mărturisi ea. Ce înseamnă 
asta? 

— Nu știu. Probabil, nimic. Îi aruncă o privire scurtă. E un pic 
exagerat, nu crezi? 

— Exagerat? 

— Arcul. Raportat la ansamblu, vreau să zic. 

— Nu cunosc cuvântul. 

— Exagerat? Inseamnă... pretenţios. 

— Pretenzioso? Poate. Un pic, spuse ea. Nu-ţi place? 

— Ba da. Doar că... 

Se întrerupse, conștient că riscă să sune un pic, chiar așa, el 
însuși exagerat. 

— Ba nu, spune-mi, insistă ea. Cred că știu ce vrei să zici. 

Arcul de triumf era o formă arhitecturală clasică redescoperită 
în timpul Renașterii, îi explică el, dar deocamdată nu găsise 
niciun precedent în celelalte grădini pe care le studiase. Mai 
mult decât atât, includerea lui părea să intre în contradicţie cu 
simbolismul discret și afirmaţiile subtile ale restului ansamblului. 

Poate că Antonella era politicoasă, dar îl întrebă dacă mai are 
și alte idei pe care ar dori să i le împărtășească. Ar fi trebuit să-i 
mărturisească fetei că încă-i la început de drum, dar perspectiva 
unei plimbări tihnite în compania ei îi birui această intenţie. 

Amfiteatrul care coboară în pantă în spatele lor nu-i specific 
doar Vilei Docci, îi explică el, deși e mai îngust și mai abrupt 
decât cel din Sacro Bosco, Pădurea Sacră, de la Bomarzo, de 


lângă Roma. De-a dreptul interesant este că și Pier Francesco 
Orsini își dedicase grădina soţiei răposate, Giulia Farnese, dar 
asemănările se opreau aici. Grădina memorială de la Vila Docci 
era o mostră de autocontrol în comparaţie cu imaginaţia 
debordantă afișată la Sacro Bosco, cu mausolee, nimfe, logii și 
temple, cu seria ei năucitoare de creaturi bizare sculptate în 
blocuri de piatră: sirene, sfincși, dragoni, lei, o broască ţestoasă 
gigantică, până și un elefant african de război care ţinea în 
trompa lui un soldat mort. 

Abordarea mai temperată de la Vila Docci era exemplificată 
de statuia zeiţei Flora de pe piedestalul situat aproape de partea 
de sus a amfiteatrului. Poziţia ei răsucită, cu piciorul stâng îndoit 
și sprijinit pe un stativ, era o ţinută tradiţională, tipică pentru 
mijlocul și sfârșitul secolului al șaisprezecelea - o formă care și-a 
găsit expresia cea mai înaltă în sculpturile lui Giambologna” și 
Ammannati!*. De fapt, după cum arătau datele din dosar, Flora 
era modelată îndeaproape după statuia lui Venus din marmură a 
lui Giambologna, din Grădinile Boboli din Florenţa, deși, la fel ca 
în cazul multora dintre imitaţiile generate de acea capodoperă, 
îi lipseau graţia și vitalitatea originalului. 

— Nu le știu pe celelalte, spuse Antonella în timp ce 
înconjurau statuia Florei, dar mie mi se pare plină de viaţă. 

Privirea ei îl provoca s-o contrazică. Văzând că nu o face, ea 
adăugă: 

— Atinge-i piciorul. 

El își dori ca ea să nu-i fi spus asta. Își dori și ca ea să nu fi 
întins mâna să mângâie gamba de marmură de la călcâi până la 
îndoitura genunchiului, pentru că nu-i lăsa nici o altă posibilitate 
decât să-i urmeze exemplul. 

Încercă să simtă ceva - vru să simtă ceva - și simţi. 

— Ce simţi? îl întrebă Antonella. 

— Mă simt, răspunse el, ca un englez transpirat care 
molestează o statuie nudă în prezenţa unei necunoscute. 

Pe Antonella o pufni râsul și își duse mâna la gură. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Poate cu timpul ai s-o vezi altfel. 

— Poate. 

— Continuă, te rog. 


13 Giambologna, cunoscut și sub numele de Giovanni Bologna (1529-1608 
sculptor renascentist. 
14 Bartolomeo Ammannati (1511-1592) arhitect și sculptor florentin. 


— Serios? 

— Vin aici în fiecare zi dacă pot. 

Nu-i de mirare, continuă el, că statuia Florei a fost copiată 
după Venus, având în vedere strânsa legătură dintre cele două 
zeițe. Amândouă erau asociate cu fertilitatea și cu primăvara. 
Într-adevăr, era posibil ca zeița dragostei și zeiţa florilor să fi 
apărut laolaltă în două din cele mai renumite picturi ale 
Renașterii: Primăvara și Nașterea lui Venus de Sandro Botticelli. 

— Serios? 

— E o teorie nouă, foarte nouă. 

— Aaa, făcu Antonella sceptică. 

— Ai dreptate, probabil că nu există nicio legătură. 

Ridică din umeri, știind prea bine că nu există, nu pentru ea, 
nu dacă vizitează grădina atât de des pe cât susține că ar face- 
O. 

— Spune-mi, oricum. 

Nu era cazul să-i explice istoria Florei; era relatată în dosarul 
pe care ea cu siguranță că ÎI citise. Străbunicul ei inclusese chiar 
și versurile latinești din Sărbătorile lui Ovidiu, povestind în 
detaliu cum a fost urmărită nimfa Chloris de către Zefir, vântul 
de la apus, care a și violat-o și, apoi, a îmbunat-o luând-o de 
soţie și transformând-o în Flora, stăpâna tuturor florilor. 

Nimeni nu punea la îndoială faptul că Zefir și Chloris apăreau 
în Primăvara lui Botticelli, dar până acum specialiștii 
identificaseră în figura plasată la stânga lor pe Hora - spiritul - 
primăverii, cea care presăra flori. De aici venea și numele 
picturii. 

— Dar dacă, de fapt, e chiar Flora? întrebă el. 

— După transformare? 

— Exact. 

— Nu știu. Şi ce dacă-i ea? 

În cazul acesta, pictura poate fi interpretată ca o alegorie a 
naturii iubirii. Prin asocierea Florei - produsul voluptăţii, al 
pasiunii lui Zefir - cu figura castă a lui Venus, poate că Botticelli 
demonstra că adevărata iubire este uniunea amândurora: a 
pasiunii domolite de castitate. 

Același mesaj ascuns putea fi descifrat și în Wașterea lui 
Venus. Zefir și Chloris erau din nou prezenţi, sugerând că silueta 
feminină de pe mal, care-i întinde mantia lui Venus, ar putea fi 
Flora. 


— Şi Venus iarăși e simbolul castităţii? 

— Exact. Venus Pudica. 

Ea zâmbi când el imită bine-cunoscuta poziţie a lui Venus în 
scoica ei, acoperindu-și sfioasă goliciunea. 

— E o teorie bună, spuse ea. 

— Crezi? 

— Da. Deoarece, dacă-i corectă, Flora este simbolul eroticii, al 
sexualităţii. 

— Da, presupun că așa-i. 

Antonella își îndreptă privirea spre Flora. 

— Acum vezi? 

El își ridică privirea spre statuie. 

— Uită-te cum stă - cu șoldurile răsucite, dar, în același 
timp... deschise, îmbietoare. Își acoperă sânii cu braţul, dar nu-i 
foarte convinsă, de parcă nu i-ar păsa cine știe ce. Și uită-te la 
chipul, ochii, gura ei. Nu-i una innocente. 

Înţelegea ce voia să spună Antonella. Poate că el era cel care 
se înșela atribuind ușoara indolenţă a posturii ei doar 
nepriceperii unui sculptor de mâna a doua. Poate că sculptorul 
nu se străduise să-i confere delicateţe și sobrietate, ci o mină 
mai libertină, mai senzuală. Nu, nu așa stăteau lucrurile. Reușise 
cumva să obţină ambele calităţi - sfiala împletită cu încărcătura 
erotică. 

— Deci nu mă înșel? 

— Poftim? o întrebă el distrat. 

— Nu sunt singura. Vezi și tu. 

— Se poate. 

— Se poate? Sau am dreptate, sau nu, veni replica ei 
indignată. 

— Nu te înșeli. 

— Toată lumea zice că mă înșel. Bunică-mea crede că-i rodul 
imaginaţiei mele și că asta spune multe despre mine. 

— Şi ce crede dumneaei că spune asta despre tine? 

De cum rosti aceste cuvinte își dădu seama că-i o întrebare 
impertinentă, mult prea personală. 

— Nu mai contează acum, răspunse ea, pentru că noi avem 
dreptate, iar ea se înșală. 

Se trezi că zâmbește gândindu-se la ușurința cu care ea 
evitase răspunsul la întrebarea lui, scutindu-l de jena ce ar fi 
urmat. Mintea lui făcu însă un salt înainte, întrebările i se 


contopeau într-un întreg. Să se fi făcut asta cu bună știință? Şi 
dacă da, de ce? De ce ar îngădui un soț îndurerat ca nevasta lui 
să fie personificată drept o zeiță de-o falsă pudoare și totuși 
lascivă, drept o curvă virgină? 

Întrebările astea continuară să nu-i dea pace în timp ce 
coborau spre grota îngropată în colina cu dafini firavi. Intrară 
tăcuţi, lăsându-și ochii să se adapteze la semiîntuneric. 

Siluetele de marmură se profilau palide, ca niște năluci, pe 
fundalul peretelui din stâncă întunecoasă, încrustată. La mijloc, 
cu faţa spre stânga, era Daphne în momentul metamorfozării ei 
în laur, cu degetele de la picioare transformându-i-se în rădăcini, 
cu coapsele deja înfășurate în scoarță de copac, pe când 
începeau să-i răsară deja ramuri înmugurite și frunze din 
degetele rășchirate ale mâinii stângi, îndreptate spre Ceruri într- 
un gest de disperare, de implorare. La dreapta ei era Apollo, 
zeul soarelui, cel de care fugea - tânăr, musculos, identificabil 
după lira ţinută în mână și arcul purtat pe spatele lat. Sub ei, un 
domn mai în vârstă, cu barbă, se rezema de marginea unui 
bazin mare din marmură pestriță, ce amesteca purpuriul cu 
albul. Acesta era Peneus, zeul râului, tatăl lui Daphne. 

Povestea era luată din Metamorfozele lui Ovidiu: nimfa 
Daphne, vrând să evite avansurile nedorite ale unui Apollo 
îndrăgostit lulea, și-a implorat tatăl s-o transforme într-un dafin, 
ceea ce el, îndatoritor, a și făcut. Era un mit foarte potrivit 
pentru decorul unei grădini - Arta și Natura îngemănate în 
imaginea lui Daphne. Așa cum reieșea din dosar, exista un 
basorelief care înfățișa aceeași scenă în Grota Dianei de la Villa 
d'Este din Tivoli. Aici, însă, în grădina memorială, mitul avea o 
rezonanţă în plus, oglindind povestea Florei - o altă nimfă care, 
la rândul ei, suferea o metamorfoză după ce era urmărită de un 
zeu înamorat. 

Ultima observaţie îi aparţinu Antonellei. Era ceva ce nu era în 
dosar și nici nu-i trecuse prin minte lui Adam, fapt un pic 
enervant, deși bănuia că asta nu l-ar putea împiedica să 
pretindă, în disertaţia lui, că era propria sa idee. 

Antonella îi explică: apa curge din urna ţinută de Peneus și 
umple bazinul de marmură. Apoi, un deversor situat ceva mai 
jos, în partea din faţă, lasă apa să se verse într-un bazinaș puţin 
adânc, circular, săpat în podeaua de stâncă. Acesta era sculptat 
cu apă vălurită, iar în centru avea un chip de femeie în relief, 


care privea spre Ceruri și a cărui gură căscată era gaura de 
scurgere. Părul acestui chip lipsit de trup era împodobit cu flori, 
făcându-l recognoscibil, ca aparţinând Florei: zeița florilor 
nutrindu-se pentru creaţiile ei cu apa de izvor dătătoare de 
viaţă. 

Era un aranjament desăvârșit, impecabil și prin frumuseţea 
lui, și prin faptul că se încadra armonios în ansamblul grădinii. 
Singura notă falsă era cornul rupt al inorogului ghemuit la 
picioarele lui Apollo, cu capul aplecat spre bazinul de marmură. 
Acesta era un motiv comun la grădinile din epocă. Inorogul care- 
și cufundă cornul în apă simbolizează puritatea izvorului care 
udă grădina; te anunţă că poţi să-ţi faci liniștit mâna căuș și să 
bei din apa rece fără să-ţi fie teamă pentru viaţa ta. Totuși, într- 
un anumit moment al istoriei, unicornul își pierduse o mare 
parte din corn. 

Adam pipăi ciotul. 

— Ce păcat. 

— Mda. Ce-i un inorog fără corn? 

— Un cal alb? 

Antonella zâmbi. 

— Un cal alb foarte nefericit. 

De la grotă, porniră spre vest pe un drum sinuos, cărarea 
pierzându-se printre pădurile de conifere ce tiveau marginile 
văii. Hoinăriră la umbră, discutând degajaţi în tot acest timp. 
Antonella locuia în partea cealaltă a văii, într-o casă de la fermă 
pe care o închiriase de la bunică-sa. Clădirea păstra o răcoare 
plăcută în timpul verii, dar era cumplit de rece în timpul iernii, 
iar Antonella avea o regulă a ei: ori de câte ori îngheţa apa din 
fântână, se muta în apartamentul fratelui ei din Florenţa. Ea și 
Edoardo erau copiii singurei fiice a Signorei Docci, Caterina, o 
femeie pe care profesorul Leonard o numise „depravată”, o 
etichetă pe care lui Adam îi venea greu să o asocieze cu făptura 
stăpână pe sine care pășea alături de el. 

Părinţii ei erau divorţaţi, îi explică ea. Mama locuiește la 
Roma, iar tatăl la Milano, unde s-a dedicat unor afaceri riscante 
de o natură vădit dubioasă, care promiteau (și invariabil eșuau) 
să producă averi nemaipomenite. Îi povesti asta pe un ton ușor 
amuzat. 


Trecuseră deja de primul luminiș, cu triada lui de sculpturi de 
sine stătătoare, ce reprezentau moartea lui Hiacint, și se 
îndreptară spre micuțul templu de la poalele grădinii. 

— Și cu ce te ocupi? se interesă Adam. 

— Eu? A, creez haine. Nu se vede? 

Își desfăcu braţele să-și arate mai bine rochia simplă, dreaptă, 
din bumbac. 

— Eu... da... 

Zâmbetul ei îl făcu să se oprească. 

— Rochiile mele au mai multă culoare. Deși nu sunt exact ale 
mele. Pe tot ce creez apare numele altcuiva. 

— Cum așa? 

— Lucrez pentru o casă de modă din Florenţa. Acolo nu se 
folosește decât un singur nume. 

— Şi asta nu te deranjează? 

— Ce întrebare serioasă. 

— Sunt un tip serios. 

— Nu zăul! 

— Nu se vede? întrebă el, desfăcându-și braţele. Toţi prietenii 
mei sunt la plajă. Eu sunt aici și studiez. 

— Asta pentru că n-ai încotro, și asta numai timp de două 
săptămâni. Din câte am auzit, probabil că vei ajunge la o plajă 
până să se termine vara. 

Asta însemna un singur lucru: că veștile trimise de profesorul 
Leonard în legătură cu indolenţa lui Adam nu se opriseră la 
Signora Docci. 

— Dă-mi voie să te contrazic! 

— Cu ce? 

— Cu orice-ai auzit despre mine. 

— Şi-n legătură cu lucrurile bune? făcu ea, cu ochii 
strălucindu-i ștrengărește. Bunică-mii îi place de tine, așa cred. 

De vină o fi fost felul în care își dezvelea dinţii când zâmbea, 
dar în momentul ăla își dădu seama că cicatricea în diagonală 
de pe fruntea ei oglindea întru totul crestele craniului de 
urangutan din camera de studiu. 

Antonella îi întoarse spatele - să fi simţit oare greutatea 
privirii lui stăruitoare? - și se uită în jos, spre silueta culcată de 
la picioarele lor. 

Narcis era tolănit la marginea bazinului octogonal, privind plin 
de admiraţie ceea ce ar fi trebuit să fie propria lui reflexie. In loc 


de asta, părea să caute ceva ce pierduse, un fleac pe care-l 
rătăcise în mormanul de crenguţe și frunze care acopereau 
fundul bazinului. 

— Imi pare rău că nu poţi să-l vezi când e bazinul plin. 

— O să se mai umple vreodată? 

— Cine știe? Dar fără apă nu-i același lucru. Apa îi dă viaţă, îl 
face să respire. 

Ea își scosese sandalele de piele puţin mai înainte - acum îi 
atârnau leneș de degetele mâinii drepte - și privind-o acolo, în 
rochia de bumbac simplă, văzu în ea copilul care trebuie să fi 
fost odinioară, hoinărind prin grădină și uitându-se lung la 
coteria de zei, zeițe și nimfe pietrificate, ce-și interpretau 
poveștile complicate pe această scenă înfrunzită. 

Când ea se îndreptă spre templu, el o urmă fără ezitare. Era o 
construcţie mică, octogonală ca și bazinul, și încununată de o 
cupolă joasă de-abia vizibilă în spatele porticului cu fronton. 
Podeaua era de piatră șlefuită, pereţii din stuc alb, la fel ca și 
domul. Construcţia îi era dedicată lui Echo, nefericita nimfă care 
s-a îndrăgostit până peste cap de Narcis. El, prea preocupat de 
propria-i frumuseţe, i-a tratat cu indiferenţă avansurile, așa că 
Echo, cu inima sfâșiată, s-a veștejit până când i-a rămas numai 
vocea. 

— Ador locul ăsta. 

Cuvintele ei reverberară în încăperea cu suprafeţe netede, 
dure; efectul ei acustic era, fără îndoială, intenţionat. In jurul 
pereţilor erau bănci simple, din lemn vopsit, iar în arhitrava de 
sub cupolă era gravată o inscripţie lungă în latină. Potrivit 
datelor din dosar, era o frază din Socrate: Ora plecării a sosit, iar 
drumurile noastre se despart, eu o să mor, iar voi o să trăiţi. 
Care dintre acestea două e mai plăcut, numai Dumnezeu știe. 

El se apropie de grilajul din fier forjat din centrul podelei. 
Acesta îl mirase și la vizitele anterioare. Nu se făcea nicio 
referire la el în dosar, iar toate eforturile lui de a-l disloca și de a 
afla ce se ascunde sub el eșuaseră. 

— Apa cade într-un puț mic, apoi trece în bazinul de afară. 
Sunetul de aici... nu-i ușor de descris. Ea se gândi un moment, 
apoi spuse: Sussurri. 

— Șoapte. 

— Da. Ca niște șoapte. 


A 


Parcurseră restul circuitului aproape în tăcere, făcând o scurtă 
oprire în ultima poieniţă, cea cu statuia lui Venus aplecată 
deasupra unui Adonis mort - elementul final al itinerarului, cu 
mesajul lui despre durere și pierdere, aproape copleșitor după 
toate celelalte legende pe care le văzuseră reprezentate. 

Orice altceva ar fi fost de-acum prea mult. Grădina te 
transporta destul de departe. De-ndată ce-i simţeai strânsoarea 
subliminală, te elibera din lumea imediată. 

Chiar și fără sculpturi, locul ar fi exercitat o forţă tulburătoare. 
În valea împădurită era ceva misterios, ca de pe lumea cealaltă. 
Poate era vorba despre sentimentul îngrădirii, al unui control 
ferm, asociat cu prezenţa apei, dar într-un fel se simţea în el 
prezenţa unor personaje și întâmplări antice. Simţeai că nu ești 
primul care să fi fost atras aici, că și sălbaticii despuiaţi 
dăduseră peste locul acesta și îl consideraseră vrăjit. 

Federico Docci ar fi avut de furcă până să găsească un loc 
mai bun pentru grădina lui memorială decât unul deja bântuit 
de figurile licăritoare ale unui trecut spectral. lar el a folosit locul 
în chip inteligent, în scopul urmărit de el, plantând o mulţime de 
conifere ca să-l ferească de privirile indiscrete, să călăuzească 
ochiul, să ațâțe și să dezorienteze, indiferent de anotimp. A 
perforat această vegetaţie sumbră, formând astfel luminișuri 
care aminteau de crângurile sacre, unindu-le cu poteci sinuoase 
care se lăţeau și se îngustau, geometria lor relaxată fiind 
aproape muzicală - un ritm plăcut ce alterna spaţiul deschis și 
împrejmuirea, lumina și umbra. 

După ce a proiectat acest nou regat, Federico i l-a dedicat 
Florei, zeiţei florilor, și l-a populat cu personaje din mitologia 
antică, pe care le domina ea: Hiacint, Narcis și Adonis. Toţi 
muriseră tragic și toți continuaseră să trăiască prin florile care s- 
au ivit din pământ acolo unde se vărsase sângele lor - aceleași 
flori care continuau să împodobească solul primăvara, în zonele 
anume destinate fiecăreia. 

Poveștile lor așterneau peste grădină un văl de melancolie. 
Erau povești despre dorinţă, iubire neîmpărtășită, gelozie, 
vanitate și moarte timpurie. Dar, în același timp, vorbeau despre 
speranţă. Pentru că, așa cum zeii interveniseră să-i imortalizeze 
pe tinerii căzuţi, la fel se asigurase și Federico că memoria soţiei 
lui, răpită de moarte la o vârstă fragedă, va dăinui de-a pururi. 


Acestea erau gândurile care se învolburau în mintea lui Adam 
în timp ce, împreună cu Antonella, urca agale dealul, înapoindu- 
se la vilă. Era pentru prima oară când pricepuse în întregime 
frumuseţea aranjamentului - logica, subtilitatea și coeziunea lui 
- și se întrebă dacă nu cumva compania Antonellei contribuise 
la revelaţia pe care o avusese. 

O privi cu coada ochiului, cum mergea alături de el cu pasul 
relaxat, moale, cu umerii trași înapoi ca o dansatoare. Nu părea 
s-o deranjeze deloc tăcerea ce se lăsase între ei. 

Ea îi surprinse privirea și pe faţă i se furișă un zâmbet. 

— E ca și cum te-ai fi trezit din somn, nu-i așa? 

— Hmmm? 

— Când lași în urmă grădina... îţi ia ceva timp să te întorci la 
lumea reală. 

Brusc, simţi impulsul neghiob de a-i spune cât e de frumoasă. 
Și de ce. Pentru că își poartă frumuseţea nepăsătoare, fără 
vanitate - la fel cum își poartă cicatricele de pe frunte. 

Se opri la timp. 

Ea își înclină capul spre el. 

— Ce voiai să spui? 

— Ceva ce-aș fi regretat. 

— Da, spuse ea liniștită, se poate întâmpla și asta. 


* 


Fu ideea Antonellei să se oprească pe terasa de jos și să se 
așeze pe una din băncile cu vedere spre crângul de măslini. li 
ceru o ţigară pe care o fumă pe ascuns, privind destul de des 
spre vilă, să se asigure că n-o pândește nimeni. 

— Bunică-mea nu-i de acord cu asta, îi explică ea. 

— Cred că ești în siguranţă. Vreau să zic că-i imobilizată la 
pat, nu-i așa? 

Antonella ridică din umeri. 

— Poate. Îi place să facă din ţânţar armăsar. Tăcu puţin, apoi 
urmă: Nu-i drept. A fost foarte bolnavă iarna trecută... una 
bronchite, cum se zice? 

— Bronșită. 

— Doctorul a fost îngrijorat. Toţi am fost îngrijoraţi. De atunci 
nu s-a mai sculat din pat. 

— Aţi încercat s-o daţi jos din pat? 


— Dacă am încercat? îl întrebă ea pe un ton exasperat. 

— Crezi că se preface? 

— Cred că nu-i mai pasă. O să plece în curând, înainte de 
sfârșitul anului. 

— Unde-o să plece? 

Antonella se întoarse și arătă cu mâna, în timp ce fumul de la 
ţigara dintre degete făcea rotocoale. 

— Acolo. 

Pe un delușor chiar dincolo de clădirile fermei, se ridica 
neclintită o casă masivă, pătrată, cu pereţii din stuc îngălbeniţi 
de soare și brăzdaţi de umbrele chiparoșilor din jur. Prea 
impozantă pentru un muncitor, dar poate că nu destul de 
impozantă pentru stăpâna domeniului. 

— De ce se mută? 

— Așa a hotărât. Vrea ca vila să fie a lui Maurizio - unchiu- 
meu. 

— Poate că s-a răzgândit. 

— Ne-ar spune. 

— Poate o spune în singurul fel în care-i în stare. 

— N-o știi pe bunică-mea. Ar spune. 

Pe drumul de întoarcere spre vilă, trecură pe lângă micuța 
capelă lipită de stânca de gresie. Ea îl întrebă dacă a văzut-o pe 
dinăuntru. A încercat, fu răspunsul lui, dar ușa era întotdeauna 
încuiată. 

Cheia se afla la îndemâna oricărui hoţ de ocazie, sub o piatră 
mare, chiar lângă prag - fapt pe care el îl comentă. 

— Nu știi când ar putea avea nevoie cineva de capelă, îi spuse 
Antonella simplu. 

Broasca scrâșni la contactul cu cheia, apoi se recunoscu 
învinsă. Interiorul era luminat blând de razele roșiatice ale 
soarelui care se strecurau oblic pe ferestre. In afară de câteva 
strane vechi din lemn, mobilierul lipsea aproape în totalitate. 
Totuși, hoţii n-ar fi fost dezamăgiţi. Altarul simplu din piatră 
susținea un triptic pictat cu Adoraţia Magilor. Pe când se 
apropiau de altar - în tăcere, smeriţi - Adam încercă să-i 
stabilească proveniența. 

Perspectivele care intrau în coliziune, figurile alungite și 
căldura tonurilor sugerau un pictor din școala de la Siena. 
Datarea era o altă problemă. Pentru ochiul lui doar parţial 
antrenat, putea data de oricând de la mijlocul secolului al 


paisprezecelea până la mijlocul secolului al cincisprezecelea, 
chiar mai târziu. Nu era o capodoperă, dar era aparte, avea un 
amestec tulburător de inocenţă și intensitate - ca privirea unui 
copil care se uită fix la tine pe fereastra din spate a mașinii din 
faţa ta. 

— Trebuie să mă duc acolo, spuse Adam. 

— Unde? 

— La Siena. 

— Sunt impresionată. 

— Nu fi. Nu-ţi mai pot spune nimic altceva despre triptic. 

— Nimeni nu poate. 

— Sunt sigur că cineva ar putea. 

— Sper că nu. Atunci n-ar mai fi niciun mister. 

Făcură un tur rapid al capelei, oprindu-se în faţa unei plăci 
micuţe încastrate în perete sub una din ferestre. În piatră erau 
gravate un nume și o dată: 


EMILIO DOCCI 
27.71.1944 


— Unchiul meu, îi explică Antonella. 

— Bunica ta mi-a povestit ce s-a-ntâmplat. O poveste 
înfiorătoare. 

— E îngropat aici. 

Arătă spre lespedea neinscripţionată de la picioarele ei. 

— Nu l-am cunoscut foarte bine. Noi locuiam la Milano și nu 
aveam decât zece sau unsprezece ani când s-a-ntâmplat. 

Asta înseamnă că acum trebuie să aibă... cât? 

— Douăzeci și patru, spuse ea, citindu-i gândul. Și tu? 

— Douăzeci și doi luna viitoare. 

Cuvintele lui aveau o tentă disperată, de parcă încerca să 
îngusteze distanţa dintre ei. Schimbă repede subiectul. 

— De ce a păstrat numele de familie al mamei? 

— Să ducă mai departe numele Docci. Așa a făcut și Maurizio. 
Nu și maică-mea. Ea este o Ballerini. 

— Şi tu? 

— Eu sunt o Voli. Antonella Voli. 

El îi întoarse reverenţa. 

— Adam Strickland. 

— Strickland, repetă ea. 


Nu era un nume făcut să fie pronunţat de-o limbă italiană. 
Adam privi din nou placa. 

— Din cauza lui Emilio e nefolosit ultimul etaj al vilei? 

— Da. 

Se pare că fusese ideea bunicului ei. A doua zi după uciderea 
lui Emilio, Aliaţii au eliberat San Casciano. Au sosit soldaţii. Au 
scotocit vila în căutare de informaţii lăsate în urmă de nemți 
înainte de-a se retrage. Bunicul ei a dat ordin să fie cărată la 
etaj toată mobila făcută zob de pe terasă. Pe urmă, a închis și 
zăvorât ușile din capătul scării și a sigilat etajul de sus. 
Camerele rămăseseră așa de atunci - nederanjate - la insistența 
bunicului. După ce ela murit câţiva ani mai târziu, oamenii au 
presupus că Signora Docci o să le redeschidă, o să le 
aerisească, o să le repare și o să le repună în folosinţă, dar ea 
le-a lăsat așa cum erau, așa cum au fost tot timpul. 

Adam mai zăbovi puţin înainte să iasă din capelă, aruncând o 
ultimă privire interiorului. Dacă informaţia din dosar era corectă, 
undeva sub podeaua de piatră odihneau și rămășițele Florei 
Bonfadio, moartă cu vreo patru sute de ani în urmă. 


* 


O găsiră pe Maria aşternând masa de pe terasă cu o față de 
masă albă, apretată. Când Antonella se aplecă s-o sărute pe 
amândoi obrajii, în ochii femeii mai vârstnice sclipi, fără îndoială, 
o privire călduroasă, nereținută, care, însă, se împâcli vizibil 
când îl zări pe Adam apropiindu-se agale. 

— Trebuie să rămâi să-i cunoști pe unchiu' și mătușa. Trebuie 
să sosească. Și pe verii mei. 

— Ar trebui să plec. 

Expresia de pe chipul Mariei îi sugeră că asta nu-i o idee deloc 
rea. li sugeră, de asemenea, că stăpânește limba engleză mult 
mai bine decât lasă să se știe. 

— Insist, spuse Antonella. 

El rămase doar o jumătate de oră, dar îi fu de ajuns ca să fie 
cucerit de farmecul indolent al lui Maurizio și de limba ascuţită a 
nevesti-sii. Formau un cuplu atrăgător. El era brunet, îngrijit și 
distins, cu tâmplele ușor grizonante; Chiara Docci era blondă, o 
frumuseţe cu trăsături ascuţite, al cărei râs răgușit trăda 


pasiunea pentru ţigările pe care le fuma fără încetare, spre 
dezaprobarea evidentă a celor doi copii, Rodolfo și Laura. 

— Mama, te rog, spuse Laura la un moment dat. 

— Sunt emoţionată, cara. Nu întâlnești în fiecare zi un tânăr 
arătos, care mai e și deștept pe deasupra. 

Adam îi întâlni privirea și simţi cum roșește. 

— E adevărat? întrebă Maurizio. E și deștept? 

— Abia l-am cunoscut, răspunse Antonella jucăușă, diplomată. 

Chiara suflă un fuior de fum în aer. 

— Nici n-ai nevoie de mai mult timp, draga mea. Din clipa 
când l-am cunoscut pe unchiul tău, am știut că va trebui să-mi 
caut stimularea mintală în altă parte. 

Lui Adam i se păru ciudat să-i vadă pe copii cum râd pe faţă la 
gluma unuia dintre părinţi. Şi râdeau cu așa o poftă încât Adam 
se întrebă o clipă dacă nu cumva există un dram de adevăr în 
gluma usturătoare a Chiarei. Şi totuși, simţi o oarecare îndoială. 
Maurizio râdea ca unul care știe că adevărul este exact pe dos. 
Avea dinţii neverosimil de albi, remarcă Adam. 

— Mintea ta și nurii mei, nu așa ne-a fost înțelegerea? i-o 
întoarse Maurizio, cât se poate de conștient că nevastă-sa îl lua 
cu mult la capitolul nuri. 

— Şi unde aţi dat greș? îi întrebă Antonella, făcând semn spre 
verii ei, odraslele lor. 

Urmară alte râsete. Și încă un rând de vin. Apoi discuţia 
despre o viitoare petrecere de la vilă, pe care Adam ar fi un 
neghiob dacă ar rata-o. ` 

Şi totuşi, el nu-i asculta cu atenție. li observa, cu flecăreala lor 
vivace și aerul lor de avuție lejeră, cu părul lor negru ca smoala 
și tenul plăcut. O rasă aparte. 

Simţi brusc nevoia să plece. Apariţia Mariei îl scuti de 
inventarea unei scuze, aceasta ieși din vilă anunţându-i că 
Signora Docci este gata să-și primească familia. 

Antonella îl conduse pe Adam până în curte, unde bicicleta 
stătea rezemată de fântână. 

— A fost a bunicului, spuse ea și degetele ei lungi mângâiară 
șaua de piele. Ne punea în coș când eram mici și ne făcea să 
strigăm, „Ay caramba!”. 

Îl sărută pe amândoi obrajii și mâna ei îi atinse ușor braţul. 

În timp ce lua curba din capătul aleii, încă simţea pe cot 
apăsarea delicată a degetelor ei. 


Au plecat? 

N-aţi auzit mașina plecând? 

Ești supărată, Maria? 

Supărată? 

Când ești supărată, întotdeauna îmi răspunzi cu o întrebare la 
ce te-ntreb. 

Chiar așa, Signora? 

Sau când ești tristă. 

Vorbeau despre petrecere de parcă ar fi deja a lor... despre 
toți prietenii pe care or să-i invite. 

Avem nevoie de prietenii lor. Dintre ai mei s-au dus o 
grămadă. 

Dar este petrecerea dumneavoastră, Signora, dintotdeauna a 
fost. 

Credeam că detești petrecerea. 

Asta așa-i, dar nu asta-i problema. 

Si de Antonella ce zici? Cum ţi s-a părut? 

Antonella? 

Crezi că-i place de el? 

De cine? 

Tu ce crezi? De Adam, firește. 

Nu prea i-am văzut împreună. De unde să știu? 

Pentru că o cunoști mai bine decât oricare dintre noi. 

Da, cred că-i place. 

Mult? 

Poate. 

Vai de mine! 

Signora? 

la loc, Maria. Pe scaunul acela. Trage-l mai aproape de pat. 
Mai aproape. Bravo! Acum, dă-mi mâna. Așa. 

Signora...? 

Trebuie să discutăm despre ceva, Maria, ceva despre care 
trebuia să discutăm de mult. 


10 

Adam lăsă jos aparatul de fotografiat. 

— Fir-ar să fie, mormăi el, nu pentru prima oară. 

Lumina era perfectă, clară și transparentă după trei zile de 
pâclă văratică, dar acum constată că nu poate încadra tot 
luminișul într-o fotografie. Cele trei statui din poiană refuzau cu 
încăpățânare să încapă în cadru toate odată. 

Ingropat până la mijloc în laurii din marginea de sud, reuși să-i 
fotografieze și pe Zefir - vântul de la apus, cu obrajii umflaţi, 
suflând aerul cu toată puterea - și pe Hiacint, culcat pe spate pe 
piedestal, mort, cu discul lângă el. Dar Apollo nu era în cadru. 

De fapt, oriunde se așeza Adam, obiectivul de 50 de mm al 
vechiului Leica primit de la taică-său („Nu te mai obosi să te 
întorci acasă dacă-l pierzi”) era incapabil să cuprindă deodată 
mai mult de două statui din cele trei. 

Povestea pe care o reprezentau era destul de simplă, ceea ce- 
i amplifica frustrarea de a nu fi în stare s-o imortalizeze într-o 
singură fotografie: Zefir, gelos pe dragostea lui Apollo pentru 
Hiacint, un frumos prinţ spartan, a decis să treacă la fapte. In 
timp ce Apollo îl învăţa pe tânăr să arunce discul, Zefir a stârnit 
un vânt puternic, care a trimis discul drept în ţeasta lui Hiacint, 
ucigându-l pe loc. Atunci floarea de iacint a răsărit din pământul 
stropit de sângele lui. 

La marginea de nord a crângului stătea Apollo, cu chipul 
îndurerat și cu braţele întinse către băiatul căzut la pământ. Era 
așezat pe o creastă conică, dăltuită fără finisaj. Poate voia să 
reprezinte Muntele Parnas, casa lui, pe care o împărțea cu 
Muzele, dar includerea acestuia aici părea neîntemeiată. 
Muntele Parnas nu făcea parte din poveste așa cum a fost scrisă 
de Ovidiu și, în plus, Apollo era deja identificabil după arcul și 
lira lui. 

Statuia lui Hiacint ridica alte semne de întrebare. De ce să-l 
plasezi cu fața în jos, în praf, cu părul lung revărsat pe chip, 
astfel încât să nu i se vadă decât o mică parte din guriţa lui 
delicată? Și de ce să îmbraci un tânăr renumit pentru calităţile 
lui atletice într-o robă largă, cu mâneci lungi, în loc să-i înfăţișezi 
fizicul dezgolit? 

Dosarul nu-i oferea nicio lămurire, după cum nici notele 
bogate adunate de tatăl Signorei Docci în timp ce elabora 
documentul, deși acestea i-au oferit totuși niște versuri din 


poemul Endymion al lui Keats despre rolul lui Zefir în moartea 
lui Hiacint. Era o bucată zdravănă de poezie care-l va ajuta să-și 
rotunjească teza, dar, ca și celelalte descoperiri mărunte pe 
care le acumulase în ultimele zile, îl lăsă, în mod ciudat, 
indiferent. 

Acum se simţea în siguranţă - știa că are deja destul material 
cu care să compună o lucrare convingătoare - și ar fi trebuit să 
sărbătorească acest lucru. Şi totuși, nu putea, nu când îl 
frământau încă atâtea întrebări. Se înmulţiseră de la turul 
grădinii pe care îl făcuse însoţit de Antonella, când, pentru un 
moment, totul i se păruse atât de clar, atât de evident. 

lnălțimea abruptă care găzduia amfiteatrul se vedea în mod 
clar că e o construcţie artificială, dar de ce folosise Federico 
Docci atâta energie și bani ca să mute atâtea tone de pământ 
de dragul unui singur detaliu? O întreprindere atât de vastă nu 
se potrivea deloc cu tactul de care dăduse dovadă în restul 
grădinii. Cât despre amfiteatru în sine, de ce are nouă niveluri în 
locul celor șapte, așa cum apar în amfiteatrul din Bomarzo? 

Ca nişte note false dintr-o piesă muzicală altminteri 
impecabilă, aceste întrebări îl sâcâiau; refuzau să fie ignorate. 
Incercase să le alunge, dar de fiecare dată când trecea de 
gardul viu de tisă de la intrarea în grădină, știa că le va găsi 
acolo. Chiar și acum, când era adâncit în exerciţiul pur practic al 
fotografierii grădinii, se trezi că-i vin în minte încă două 
întrebări, sub forma statuilor lui Apollo și Hiacint. 

Îi făcu o ultimă fotografie lui Hiacint, apoi își croi drum înapoi, 
prin pădure, spre grotă. Işi dădu brusc seama că grădina devine 
o obsesie nefirească. Era și de așteptat să se-ntâmple așa. De la 
sosirea lui în San Casciano, nu-i prea stătuse mintea la altceva. 
Când nu se plimba prin grădină, invariabil își petrecea timpul 
citind despre ea. In fiecare seară lua la pensione cărți și ziare în 
coșul bicicletei, să-și poată continua studiul în timpul cinei, până 
noaptea târziu. 

Nu fusese nimeni în trattoria să-l certe că citește în timp ce 
mănâncă. Spre dezamăgirea lui, Fausto nu se mai arătase din 
prima seară și, din câte spunea Signora Fanelli, probabil că nu 
avea să se arate din nou prea curând. Se pare că nu mai trecuse 
de mult pe la ea. Poate că doar i se părea lui, dar avu senzaţia 
că simte o undă de dezamăgire în glasul ei. 

Nici urmă de Fausto. Și nici de Antonella, trei zile la rând. 


— Are foarte mult de lucru, îl lămurise Signora Docci în timpul 
uneia din audienţele obișnuite din dormitorul ei. Pare-se că au 
sosit niște clienţi importanţi în oraș, cumpărători de la mari 
magazine universale din America. 

Nu se străduise mai deloc să-și ascundă nota ușor 
batjocoritoare din glas. 

— Nu sunteţi de acord cu ceea ce face? 

— E treaba bătrânilor să nu fie de acord cu tot ce fac tinerii. 

— Aaa, așa stau lucrurile? 

— Dacă noi suntem de acord cu totul, tinerii n-au cu cine să 
lupte și lumea n-o să se mai schimbe niciodată. Nu poate 
progresa. 

— Nu m-am gândit niciodată în termenii ăștia. 

— Sper că nu. Ai alte lucruri la care să te gândești. 

— Ca, de exemplu? 

— Ei, nu știu - își flutură mâna în aer - la Elvis Presley. 

— Sunt impresionat. 

— Antonella mă ţine la curent cu chestiile astea. 

— lar dumneavoastră vă faceţi datoria și nu sunteţi de acord 
cu ea. 

— Elvis Presley e, în mod clar, un tânăr cu o moralitate 
îndoielnică. 

— Spuneţi asta bazându-vă pe ce știți despre muzica lui. 

— Şi din filmele lui. 

— Pe care le-aţi văzut? 

— Bineînţeles că nu. Nu înţelegi. Bătrânii au voie să-și susţină 
cauza de pe o poziţie de ignoranță completă. De fapt, asta-i 
esenţial. 

Adam izbucni în râs, așa cum i se întâmpla adesea în 
compania ei. 

— Poate că-i place treaba pe care o face. Poate că-i pricepută. 

— Prietenii mei care se pricep la chestii de-astea îmi spun că 
e foarte talentată. Dar eu am considerat-o întotdeauna mai mult 
decât o simplă cusătoreasă. 

— Sunt convins că munca ei presupune mult mai mult decât 
cusutul. 

Signora Docci oftă ușurel. 

— Ai dreptate, firește. Nu mă băga în seamă. Cred că încă 
sunt puţin supărată. 

— Supărată? 


— Ar fi trebuit s-o fi văzut înainte de... de asta, spuse ea 
ducându-și degetele la frunte. Era atât de frumoasă. Acum se 
ascunde într-o cameră din spate și lucrează cu mâinile. La 
poverina. 

Cuvintele ei îl afectară foarte tare, în special ultimele două, 
pline de milă: biata de ea. 

— Nu sunt de acord, o contrazise Adam. Nu mi-o închipui 
ascunzându-se. 

— Nu? întrebă ea pe un ton plat, sceptic. 

— Știu că n-am întâlnit-o decât o dată, dar exact asta mi-a 
sărit în ochi - faptul că nu se rușinează, nu-i deloc jenată. Prin 
felul cum își piaptănă părul, prin ţinuta ei, nu se ascunde. 

— Crezi că nu se uită în oglindă în fiecare dimineaţă și nu-și 
dorește să fi fost altfel? 

— Poate. Nu știu. Dar e mai frumoasă din cauza asta, din 
cauza felului cum își poartă cicatricea. 

— Chiar crezi asta? 

— Absolut. 

La început, el îi interpretă privirea ca pe un semn de aprobare 
ostenită și, dintr-odată, se simţi foarte tânăr, se simţi, brusc, o 
persoană aflată în prezenţa cuiva care a petrecut cu mult, mult 
mai mult timp pe planetă. Dar mai era și altceva în ochii ei, ceva 
ce nu reușea să înţeleagă. Nu-și dădu seama despre ce-i vorba 
decât atunci când pe chipul ei miji un zâmbet molcom și un pic 
coţcar. 

— Vă jucaţi cu mine. 

— E plăcut să te văd luându-i apărarea. Şi ai dreptate - asta o 
face mai frumoasă. 

— Cum s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat într-o seară, lângă Portofino. Maică-sa era la 
volan. Și ea a avut noroc. Nu și-a rupt decât două coaste. 

Signora Docci nu-i mai dădu alte amănunte. De fapt, pusese 
capăt întrevederii chiar atunci, sub un pretext oarecare, 
exilându-l înapoi la parter, la cărţile sale. 

Poate că asta-i problema, cugetă Adam, în timp ce se întorcea 
cu pași mari pe lângă grotă: rutina, pălăvrăgeala, lungile 
perioade de studiu întrerupte de conversațiile cu o 
septuagenară imobilizată la pat. Adaugă la toate astea și 
căldura nemiloasă și nu-i de mirare că pierde contactul cu 
realitatea. 


Urcă treptele îngropate în panta din spatele grotei, 
hotărându-se, între timp, să o rupă cu rutina, să introducă 
puţină varietate în viaţa lui, poate să ia cina în oraș într-una din 
seri, să facă o excursie cu bicicleta într-o zi, sau să facă 
autostopul până la Florenţa - orice ar putea adăuga puţină 
varietate, să-l scoată din nebuneala asta. 

Se opri la baza amfiteatrului și se uită îndelung la Flora, pe 
piedestalul ei situat aproape de vârf. Nu va mai fi niciodată 
capabil s-o vadă așa cum o văzuse prima dată. Cuvintele 
Antonellei îi înrâuriseră judecata în chip irevocabil. Când privi 
zeița, cum se răsucește într-o parte, apoi în cealaltă, nu mai 
văzu poziția clasică împrumutată de la Giambologna, ci o femeie 
contorsionată de o altă emoție, îi văzu șoldul drept arcuit în chip 
provocator. 

De ce or fi plasat-o acolo, aproape de vârf, dar nu chiar în 
vârf? De fapt, de ce or fi plasat-o defel acolo, într-un amfiteatru 
cu nouă niveluri? Şi de ce nouă niveluri în loc de șapte? Sau 
cinci, dacă stăm să ne gândim? Ce avea cifra nouă așa special? 
Cele nouă vieţi ale pisicilor? Peste nouă mări și nouă ţări? Cele 
nouă planete ale sistemului solar? Nu, pe atunci nu se știa de 
Pluto. Shakespeare, poate - Macbeth - vrăjitoarele ce își repetau 
descântecele de nouă ori. Nici gând. Shakespeare nu putea să fi 
fost mai mult decât un băieţel când a început amenajarea 
grădinii.  Pe-aproape, totuși. lar conexiunea ocultă era 
interesantă. Cum spuneau vrăjitoarele? 


De trei ori ție, de trei ori mie, 
Și-ncă pe-atât, nouă să fie. 


Trinitatea la puterea a treia - un număr puternic - de trei ori 
sacru, ca Sfinţenia Sfinţeniei, compusă din cele trei trinităţi. Şi 
altceva, o altă asociere întunecată cu numărul nouă. Dar care 
anume? 

Rămase trăsnit, cu soluţia proaspătă în minte, totuși, deja 
ignorată. Îşi aprinse o ţigară, aruncă chibritul în jgheabul de la 
baza amfiteatrului și porni spre cărare. 

Ajunse la câţiva pași de gardul viu din tisă care-i bloca ieșirea 
din grădină, când găsi răspunsul. 

Cele nouă cercuri ale /nfernului lui Dante. 


Zăbovi câteva momente, apoi făcu cale întoarsă, grăbind 
pasul pe potecă spre amfiteatru. 

Nu faptul că statuia Florei era așezată în al doilea cerc de sus 
- nu-și putea aminti ce categorie de păcat sau depravare umană 
fusese plasată de Dante în al doilea cerc al /nfernului său - ci 
inscripția de pe arcul de triumf ce se înălța mândru pe creasta 
dealului îi oferi cheia: 


* 


Îi luă vreo zece minute să găsească un exemplar al cărții în 
bibliotecă, exact cât îi trebui să-și tragă sufletul. Se trânti pe un 
fotoliu de piele și examină tomul: La Divina Commedia de Dante 
Alighieri, o ediție italiană de la sfârșitul secolului al 
nouăsprezecelea. 

Dicţionarul lui rămăsese la pensione, dar cu puţin noroc n-o 
să aibă nevoie de el, nu imediat. Chiar și cu italiana lui 
rudimentară ar trebui să fie în stare să stabilească ce clasă de 
păcătoşi ocupa al doilea cerc al ladului lui Dante, /nferno, cum l- 
a numit el. 

De fapt, nu citise niciodată Divina Comedie. O frunzărise, 
încropise vreo două comentarii, cât să convingă un examinator 
că-i bine familiarizat cu textul. Ar fi putut avansa o teză 
concludentă în ceea ce privește frumuseţea eternă a poemului 
epic al lui Dante, opera care i-a încununat viaţa, care i-a luat 
doisprezece ani s-o scrie și pe care a terminat-o chiar înainte de 
moartea sa, în 1321. De asemenea, ar fi putut să numească un 
număr de mari scriitori și poeţi care au recunoscut de bunăvoie 
cât de îndatoraţi îi sunt operei sale - William Blake, T.S. Eliot, 
Samuel Beckett și James Joyce. Ar fi putut să dea chiar și niște 
exemple concrete, versuri din Tara pustie preluate de Eliot 
direct din Divina Comedie. 

Cum, însă, nu citise Tara pustie - și, de altfel, nici vreo operă 
de-a lui Beckett sau Joyce - i-ar fi fost foarte greu să spună 
exact cum anume i-a inspirat pe acești oameni de litere moderni 


un poem medieval despre călătoria unui suflet pierdut prin 
Infern, Purgatoriu și Paradis. 

Totuși, asta n-avea nicio importanţă. Își amintea destule din 
Divina Comedie ca să știe că trebuie să existe o legătură cu 
grădina memorială. 

Rătăcindu-se într-o pădure întunecoasă, Dante este abordat 
de spiritul poetului Vergiliu, care îl călăuzește prin cele nouă 
cercuri ale Infernului către Purgatoriu. Spiritul lui Beatrice - 
iubirea de-o viaţă a lui Dante, moartă de mult - preia funcţia de 
călăuză în ultima parte a călătoriei, escortându-l prin Paradis 
către întâlnirea finală cu Dumnezeu. 

Pe Adam îl interesa începutul povestirii, cu Vergiliu 
conducându-l pe Dante din pădurea întunecată pe Poarta 
Infernului. Să fi fost oare o simplă întâmplare faptul că la 
capătul grădinii memoriale se înfoia amenințătoare o pădure 
deasă de stejari de stâncă întunecaţi? Sau că arcul triumfal era 
plasat atât de aproape? Sau, dacă citeai cele două decoraţiuni 
curios de asimetrice, care flancau FIORE, drept doi de N, 
obţineai anagrama cuvântului INFERNO, adică Infern? Era oare 
posibil ca Federico Docci să fi mutat, dacă nu Cerul, măcar o 
grămadă de pământ ca să creeze o pantă abruptă pentru un 
simplu amfiteatru? Sau o fi făcut asta pentru a recrea cercurile 
Infernului atât de clar detaliate de Dante în prima parte a 
poemului său? 

Acestea erau câteva din întrebările care îl făcuseră pe Adam 
să urce dealul în fugă, lăsând în urmă grădina, și îl făceau să 
răsfoiască acum înfrigurat cartea veche. 

Găsi ceea ce căuta în Cântul cinci din /nferno: 


Cosi discesi del cerchio primaio giu nel secondo... 
Așa că am coborât din primul cerc în cel de-al doilea... 


Ochii lui scanară textul: un loc întunecos... ţipetele și 
blestemele păcătoşilor în timp ce se rotesc în vârtejul unui vânt 
nărăvaș care nu se oprește niciodată... i peccatori carnali. 

Continuă lectura un pic, să se asigure că nu se înșela. Nici 
vorbă. 

Dacă stejarii de stâncă reprezentau pădurea întunecată în 
care s-a rătăcit Dante, iar arcul de triumf reprezenta Poarta 
Infernului, atunci Federico Docci alesese să plaseze statuia 


soției decedate în acel cerc al Infernului care-i adăpostea pe 
păcătoşii dedaţi poftelor trupești, pe adulterini. 

Încă încerca să se obișnuiască cu gândul acesta când Maria 
intră în bibliotecă venind din salon. 

— Maria. 

— Domnule. 

Ce i-o fi venit să-i spună „domnule”? 

— Signora Docci dorește să vă vadă. 

— Mulţumesc. 

El rămase nemișcat. 

— Totul e-n regulă, domnule? 

— Da. 

La gândul acestei descoperiri i se învârteau toate rotițele din 
cap, da, dar și cămașa năclăită de sudoare i se lipise de spătarul 
fotoliului de piele și se temea să nu facă vreun zgomot dacă se 
ridica în picioare în prezenţa ei. 

Avu dreptate să aștepte până după plecarea ei. Se auzi un 
zgomot ca de țesătură spintecată, asemănător cu cel scos de 
ariciul de la pantofi. 


Signora Docci nu era în pat, ceea ce la început îl derută. Până 
acum n-o văzuse decât culcată în pat. Dar acum acesta era gol, 
frumos aranjat, cu așternutul de bumbac alb întins fără nicio 
cută, neted ca gheața. 

— Sunt aici, se auzi o voce din logie. 

Era așezată într-un fotoliu de răchită și purta o fustă 
bleumarin și o bluză albă din bumbac. Avea picioarele goale și le 
ţinea pe un taburet. Părul, pe care-l purtase întotdeauna 
despletit, îi era strâns într-o coadă de cal, iar în lumina soarelui 
ce inunda logia, chipul ei își pierduse ceva din paloarea 
obișnuită. Arăta ca un pasager tolănit pe puntea unui vas de 
croazieră - pe puntea de la clasa întâi. 

— M-am gândit să luăm ceaiul a/ fresco!” azi, spuse ea 
degajată. 

Neizbutind să-și mascheze simțămintele, pe chip îi înflori un 
zâmbet. 

— Ar trebui să vezi ce mutră ai. 


15 În aer liber. 


— Sunt surprins. 

— Nu-i vorba chiar de învierea lui Lazăr. În orice caz, tu ești 
de vină. 

— Eu? 

— Ei, nu în mod direct. E vorba de rușinea asta de-a vorbi cu 
tine în fiecare zi stând în pat. E nedemn. 

— În ceea ce mă privește pe mine, nu trebuie să vă faceţi 
probleme de demnitate. 

— Ei, nu-i vorba despre asta... am făcut-o pentru mine, spuse 
ea, întorcându-se cu faţa la soare. A trecut mult timp de când n- 
am mai simţit razele soarelui pe faţă. Arătă spre serviciul de 
ceai de pe măsuţă: Vrei să te ocupi tu? 

Adam turnă ceaiul la fel ca întotdeauna. Ea era foarte 
pretențioasă la acest capitol - mai întâi laptele, apoi ceaiul, apoi 
o jumătate de linguriţă de zahăr. 

— Adineauri alergai, spuse ea. 

— Alergam? 

— Ei, încercai să alergi. Te-am văzut de acolo, și arătă spre 
peretele scund al logiei. 

Instinctul îi dictă să păstreze descoperirea pentru sine. Asta în 
cazul în care făcuse, într-adevăr, o descoperire. Poate că i se 
pare doar lui că ar avea Dante ceva cu grădina, sau grădina cu 
Dante. Trebuie să fie sigur. lar asta cere timp. 

— Credeam că am descoperit ceva. M-am înșelat. 

Ea n-avea de gând să-l lase să scape cu una, cu două. 

— Ce anume? 

— Zefir, spuse el, gândindu-se în sinea lui ce să-i răspundă. 

— Zefir? 

— Vântul de la apus. 

— Da, știu asta. 

— Ei bine, în mitologie, el e soţul Florei; în viaţa reală, 
Federico a fost soţul ei. Mi-a trecut prin cap, nu știu, că poate 
statuia lui Zefir a fost făcută după chipul lui Federico. Voiam să 
văd dacă există vreo asemănare cu portretul din camera de 
studiu. 

— Interesant. 

— Doar că nu există nicio asemănare. 

Ridică din umeri. 


N-avea cum să-și dea seama dacă ea sesizase că se 
eschivează, căci nu-i spuse nimic. Dar ceea ce îi spuse, totuși, îl 
luă prin surprindere. 

— In aripa de nord e un dormitor, mare, cu baie proprie. E al 
tău, dacă-l vrei. 

Nu era sigur că înţelege bine ce vrea să-i spună. 

— E o invitaţie. 

— Să stau aici? 

— Nu pentru totdeauna, răspunse ea cu un zâmbet ușor. 
Gândește-te. Nu trebuie să iei o hotărâre acum. N-o să mă simt 
ofensată dacă mă refuzi. 

— Mulţumesc. 

— O să economisești niște bani. 

— Nu-s banii mei, ci ai facultăţii. 

— Asta nu înseamnă că nu poţi să-i cheltuiești pe altceva. 
Crispin nu trebuie să afle neapărat. Și chiar dacă află, mă 
îndoiesc că ţi i-ar cere înapoi. Mă înșel? 

— Nu. 

— Deci? 

Nu era vorba de bani. Ezitarea lui avea cu totul alte motive. 

— O să vină și fratele meu pentru câteva zile. 

— Nu mi-ai pomenit niciodată de fratele tău. 

— Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta. 

Signora Docci zâmbi. 

— Când sosește? 

— Genul ăsta de întrebare nu i se potrivește lui Harry. 

— Și cu ce se ocupă Harry? 

— E sculptor. 

— Sculptor? 

Părea intrigată. 

— Oarecum. E foarte modern - lucrează cu grămezi de oţel 
sudat adunate de prin mormanele de deșeuri. 

— E prezentabil? 

— N-am asociat niciodată acest cuvânt cu persoana lui. 
Signora Docci izbucni în râs. 

— Ei bine, o să găsim o cameră și pentru Harry, dacă o să 
vrea. Tu decizi. Mie îmi este indiferent. 

Dar îi era clar că lucrurile nu stau chiar așa; vedea o femeie în 
vârstă, pe cale să fie mutată din căminul ei, care lansează o 
invitaţie ospitalieră, probabil ultima din viaţa ei. Ceea ce îl făcu 


să se hotărască, totuși, era șansa pe care i-o oferea de-a o 
întâlni mai des pe Antonella. Dacă drumurile nu li se 
încrucișaseră în ultimele zile, era doar din cauză că el era de 
mult înapoi la pensione în San Casciano seara când apărea ea în 
vizită la bunica ei. 


11 

Signora Fanelli se dezumflă un pic la vestea că Adam 
urmează să se mute, dar își mai reveni când el se oferi să-i 
achite cazarea pe toată săptămâna. 

— Când pleci? 

— Nu mâine, ci în ziua de după. 

Își propuse să caute în dicţionar cum se zice la „poimâine” în 
italiană. 

Signora Fanelli își făcea de lucru în trattoria, lustruia paharele 
pentru consumaţia din seara aceea. Rochia ei avea decolteul 
mai larg decât de obicei și între sâni i se bălăngănea ademenitor 
o cruce de aur. Nu observase până acum, dar în claviculele ei 
proeminente avea ceva din Flora. 

— Şi chiar te-a invitat Signora să stai acolo? 

— Da. 

— Ciudat. 

— De ce? 

— Tine foarte mult la intimitate. 

— Nu mi se pare. 

— Nu era așa. Înainte. Era foarte... plină de viaţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

ÎI privi cu ochii ei mari, negri. 

— Crima, firește. 

— Vă referiţi la Emilio? 

— Mare nenorocire. 

Își făcu cruce cu un gest scurt, atrăgându-i încă o dată 
privirea spre decolteul adânc. 

Familia nu-și revenise niciodată după moartea lui Emilio, 
continuase ea, deși soțul Signorei Docci, Benedetto, a suferit 
mult mai mult decât ea. A dispărut din viaţa comunităţii. Era 
arareori văzut ici-colo, nu se mai arăta nici la vremea recoltei, 
când se culegeau și se storceau strugurii și măslinele. Apoi, 
dintr-odată, a murit de un atac de cord. În opinia ei, nemţii ăia 
ar fi putut la fel de bine să-l împuște și pe el, fiindcă a început să 
moară din momentul în care i-au ucis fiul cel mare. 

— Și cu nemţii ce s-a-ntâmplat? 

— Au murit amândoi în bătălia de la Florenţa. 

— S-a făcut dreptate. 


— Crezi? Două vieţi pentru una? Zece, poate... cincizeci... o 
sută de vieţi de-ale lor. Să-l ucidă așa, pe-un om care i-a primit 
în casa lui. 

Amintirea asta încă o scotea din minţi. Furia îi era palpabilă, 
șocantă în ochii unui englez. 

Își dădu la parte o șuviţă rebelă de pe faţă. 

— Au schimbat locul ăsta. Nu mai e același. Toată lumea știe 
ce s-a întâmplat aici și încă suntem marcați de evenimente. Ce- 
au făcut ei într-o clipă ne este dat să ducem pentru totdeauna. 


* 


Mai târziu, după ce făcu un duș, citi scrisoarea pe care i-o 
scrisese Gloriei și se simţi ușurat că nu o pusese la poștă. Işi zise 
că a afișat mărinimia cuvenită, iertând-o pentru că a pus capăt 
în mod brutal relaţiei dintre ei, dar cuvintele lui aveau ceva 
pompos și autocompătimitor. Ce-i pasă ei ce crede el? Ea dorise 
să aibă companie până la vacanţa de vară. N-ar trebui s-o ierte, 
ar trebui să se dojenească pe sine că n-a fost în stare să 
citească semnele din timp. 

Îi veni în minte Signora Fanelli, cu flacăra din ochii ei și cu 
pasiunea misterioasă din glas când îi vorbise despre uciderea lui 
Emilio. Zăbovi și asupra cuvintelor cu care s-au despărţit la 
parter. 

„Îmi pare rău că pleci, dar înţeleg.” 

Era o declaraţie simplă, dar privirea îi ezitase, cuprinsă parcă 
de jenă, de parcă i-ar fi dezvăluit prea multe despre sine. Să fi 
fost oare ceva provocator în privirea aceea sfioasă? Nu era 
imposibil. Relaţia lor oscilase undeva între o ușoară familiaritate 
și flirt de la primul lor schimb de replici, când ea îi corectase 
italiana cu un zâmbet ștrengăresc. În ultimele zile glumiseră, el 
îi făcuse complimente, iar ea găsise nenumărate pretexte să-l 
mustre în joacă. Nu era tocmai o relaţie nemaipomenită, dar 
fără îndoială exista o oarecare alchimie. 

Când cobori la parter să ia cina, nimic din comportamentul 
Signorei Fanelli nu sugera că i-ar fi trecut și ei prin minte aceste 
gânduri. Era prea ocupată ca să-l conducă la masa lui, cum 
făcea de regulă. De data asta, îi făcu semn spre terasă și-i 
strigă: 

— Afară! 


Și când, în sfârșit, veni să-i ia comanda, nu urmă niciuna din 
glumele ei obișnuite în timp ce el trăgea de timp (mai mult 
decât era cazul). Insistă să înceapă cu cacciucco, naiba știe ce 
era asta, apoi plecă grăbită. 

Cacciucco se dovedi a fi o porţie de midii în sos roșu 
condimentat. Era excelentă, fără doar și poate prea bună ca să 
faci și altceva decât să mănânci, chiar dacă operaţiunea asta 
era primejdioasă pentru o carte ţinută pe masă, darămite pentru 
trei. In momentul în care resturile fură adunate, deschise Divina 
Comedie. Multe din cuvinte nici măcar nu apăreau în dicţionarul 
lui și curând îi deveni deprimant de clar că putea să-și petreacă 
tot restul șederii lui în Italia luptându-se cu textul fără să-l poată 
termina. Persevera, totuși, având proaspătă în minte bucuria 
descoperirii. 

Intorsese dovezile pe toate părţile, dar totul continua să 
trimită spre o legătură clară între grădină și Infernul lui Dante. 
Exact ca și Dante, Federico Docci își concepuse propriul Infern 
cu mai multe straturi, iar prin faptul că o plasase pe Flora în al 
doilea cerc dinspre vârf transmitea un mesaj despre tânăra lui 
soţie, spunea că ea era o curvă adulterină. 

Nu se mai punea problema dacă Federico Docci făcuse, într- 
adevăr, această declaraţie acuzatoare, ci de ce o făcuse? Ce 
rost avea să se ostenească dedicând o grădină memoriei sale 
dacă asta era ceea ce simţea pentru ea? Nu avea nicio noimă, 
nu dacă nu cumva mai era și altceva la mijloc, ceva pe care 
Federico îl încifrase în restul ciclului. 

Asta însemna că trebuie să citească atent poemul lui Dante; îi 
cerea o căutare amănunţită a oricărei alte asemănări cu 
grădina; însemna să continue cercetările, oricum. Și exact asta 
și făcu - în tot timpul felului principal, pui Val d'Amo la rotisor, 
pe când deasupra terasei se lăsa o seară caldă, fără nicio adiere 
de vânt. 

Dante și Vergiliu de-abia pătrunseseră pe Poarta Infernului 
când Signora Fanelli sosi la masa lui cu coniacul din partea 
casei. 

— Muncești prea mult. 

— Vă simţiţi mai bine? întrebă el. 

Ea schiță un zâmbet sfios, plin de căinţă. 

— Imi cer scuze. A fost o seară agitată. O să-ţi povestesc mai 
târziu. 


Dar nu mai avu ocazia. Nişte clienţi întârziaţi la cină și 
obișnuiţii noctambuli ai barului făcură ca ea să lucreze de zor 
când el urcă la etaj să se culce. 


* 


Fu deşteptat de o geană de lumină care sfâșie întunericul. În 
pragul ușii zări o siluetă. 

Era Signora Fanelli. 

Închise ochii, prefăcându-se că doarme, încercând să 
cântărească în sinea lui această nouă turnură. Deci nu se 
înșelase. _ 

— Adam, șopti ea, pășind în vârful picioarelor spre el. li puse 
cu blândeţe mâna pe umăr. Adam. 

E| se prefăcu neconvingător că se trezește din somn. 

— Da...? mormăi încetișor. 

— E 'Arry, îl anunţă ea. La telefon. 


* 


Harry trecu direct la subiect, fără nici măcar un „alo”, iar din 
momentul acela Adam pierdu tot firul poveștii, chinuindu-se să 
recupereze terenul pierdut. 

Era ceva în legătură cu Harry, care se afla în Milano, unde a 
cunoscut o fată în gară, iar fata era elveţiancă și se rătăcise, și 
era târziu și ea avea adresa unui hotel din apropiere, așa că s-au 
dus acolo, și era un loc ieftin, fără portari, iar Harry i-a cărat 
valiza la etaj în timp ce ea se înregistra la recepţie, iar când s-a 
întors, a aflat că ea plecase. Definitiv. Cu valiza lui. Cea pe care 
o lăsase ca un naiv lângă ea. Cea în care erau toți banii lui. 

Nu era o poveste diferită de nenumăratele pe care le auzise 
de la Harry de-a lungul anilor. 

— Harry, cât e ceasul? 

— Ce, întârzii la operă, nu-i așa? Futu-i mama măssii! 
Doamne, e târziu, OK, și sunt blocat în hotelul ăsta căcăcios, în 
Milano, cu o valiză plină de ziare, care-i aparţine unei 
elvețience. 

— Mă-ndoiesc că era elveţiancă. 

— Te îndoiești că era elvețiancă?! 

— Da, mă-ndoiesc. 


— Păi, n-avea codițe și o nenorocită de vacă de lapte în lesă, 
dacă asta vrei să zici! 

— Calmează-te, Harry. 

— Calmează-te tu! Nu tu ești în Milano cu o valiză plină de 
ziare. 

— Paşaportul îl mai ai? 

— Firește, oftă Harry indignat. 

— Dar ceva bani? 

— Nu destui să pot cumpăra un bilet cu care să plec de-aici, 
altfel nu te-aș fi sunat. 

— De unde suni? De la hotel? 

— Da. 

— Cei de-acolo vorbesc englezește? 

— Ei așa-și închipuie. 

— OK, ascultă. lată ce-ţi propun... 

În timp ce vorbea, Adam o privea pe Signora Fanelli cum îşi 
vede de treabă și se pregătește să închidă. Zăvori obloanele de 
la terasă, dar lăsă ușile deschise, să circule aerul răcoros al 
nopţii. Tocmai ștergea tejgheaua când, în sfârșit, el puse 
receptorul în furcă. 

Deveni brusc conștient că stă acolo în picioarele goale, în 
pantalonii de pijama și tricoul murdar pe care și-l trăsese pe el 
în grabă. 

— Probleme? întrebă ea. 

— Aveţi un frate? 

— Da. 

— E o catastrofă? 

Ea izbucni în râs. Râse încă și mai tare când el îi relată 
păţaniile lui Harry. Apoi ea turnă pentru amândoi una mică 
înainte de culcare și își ceru scuze că fusese atât de grăbită mai 
devreme. Lucrezia, una dintre bucătărese, venise iarăși băută la 
lucru. Signora Fanelli o înţelegea - soţul Lucreziei e o brută 
violentă, așa fusese dintotdeauna, chiar și în copilărie - dar 
problema băuturii scăpase de sub control. Nu știa ce să facă. 
Întoarseră pe toate feţele impasul în care se afla ea înainte să 
urce la culcare. 

Dormitorul lui Adam era pe coridorul ce ducea spre 
apartamentul ei. Când ajunseră în faţa ușii lui, el îi ură noapte 
bună. Ea, însă, nu își continuă drumul; nici măcar nu-i răspunse 


la urare, nu imediat. Fixă podeaua din priviri, apoi ridică ochii 
spre el și-i spuse: 

— lacopo nu-i aici în seara asta. Stă la un prieten. 

El înţelese ce însemnau cuvintele ei - fiul era plecat, ea era 
singură - dar nu înţelese ce voia să zică ea. Şi nu avea de gând 
să riște și să se facă de râs. 

Nu fu nevoie. Il luă de mână și-l trase în cameră, închizând 
ușa în spatele lor. 

Mișcările ei nu erau nestăpânite, asta cel puţin la început. ÎI 
conduse pe întuneric spre pat, apoi îi trase tricoul peste cap și-l 
aruncă pe jos. Își trecu degetele pe pielea lui, trăgând de firele 
rare care aproape că se puteau numi păr pe piept. Când își 
ridică faţa spre a lui, el se aplecă s-o sărute. Ea avea limba 
micuță, ascuţită, iscoditoare. Pesemne îi simţise excitarea, 
pentru că îi puse o mână pe mijloc și îl trase mai aproape. 

Rămaseră în picioare, sărutându-se un timp. Mâinile lui îi 
cutreierară trupul și le plăcu ce le fu dat să simtă prin rochia de 
bumbac, cum sfârcurile ei se întăresc la atingerea lui. 

Incetișor, ea se lăsă în genunchi și-i trase pantalonii de pijama 
în jos pe coapse. El îi simţi răsuflarea și o clipă ea păru să 
chibzuiască ce să facă în continuare. Apoi îl cuprinse cu buzele. 

Nu făcu mai nimic, doar îl lăsă să crească acolo, în căldura 
umedă a gurii ei, cu palmele odihnindu-i-se blând pe coapsele 
lui. 

Apoi gura i se îndepărtă, ea se ridică în picioare și se întoarse 
cu spatele la el. 

El îi trase fermoarul și-i dezgoli umerii până simţi că rochia 
cade grămadă la picioarele ei. Nu ieși din ea până ce el nu-i 
desfăcu copca de la sutien. 

l-o luă înainte cu chiloţii și se aplecă să și-i scoată, apoi se 
întoarse din nou cu faţa la el. Răsuflarea ei era acum sacadată și 
îl apucă strâns în timp ce se sărutară din nou, cu limba ei de 
data asta agresivă. 

Pe neașteptate, ea îl împinse pe pat și îl încălecă înainte ca el 
să apuce să se întindă pe mijlocul saltelei. Pelvisul ei se lipi de 
osul lui, avea părut pubian des, aspru și deja umed. 

Il apucă de ceafă, îi trase capul de pe pat, ghidându-i gura 
către sânii ei. 

Se arcui, lipindu-și buzele de urechea lui. 

— Acesta rămâne secretul nostru, îi șopti. Înţelegi? 


El răspunse cu un mormăit. 

Işi scoase sfârcul din gura lui. 

— Înţelegi? 

— Da. 

ÎI împinse din nou pe saltea. El nu-și dorea nimic mai cu multă 
ardoare decât să o pătrundă pe loc, dar ea încă nu voia, nu încă. 

Işi croi drum în sus pe corpul lui, până ce intenţia îi deveni 
clară. Apucă marginea de metal a patului să se ancoreze bine, 
își depărtă picioarele deasupra feţei lui și se lăsă în jos. 


12 

Pentru lumea de-afară, nimic din comportamentul lor nu trăda 
ce se întâmplase între ei. Cuplul de bătrânei de la Roma - 
singurii locatari de la pensione care încă erau la micul dejun 
când Adam cobori - îi zâmbi politicos, ca și în dimineţile 
anterioare. Nu exista nicio dovadă că Signora Fanelli le-ar fi 
dezvăluit detaliile hârjonelii ei nocturne cu englezul. De fapt, nu 
era nicio dovadă că aceasta ar fi avut loc defel. 

Doar când ea îi aduse cafeaua i se păru că observă ceva. Se 
opri un pic mai aproape de el decât de obicei când îi puse 
ceașca și farfurioara pe masă. 

El o lungi cu micul dejun în speranţa că se va ivi ocazia ca 
măcar să-i poată mulţumi pentru întâlnirea lor fierbinte. Poate 
că n-ar fi avut cine știe ce importanţă dacă ea nu s-ar fi 
strecurat pe furiş din pat în timp ce el încă dormea. În ultima lui 
amintire, ea era călare pe el, îndemnându-l cu cuvinte pe care el 
nu le înțelegea, cu crucifixul legănându-i-se la gât, măturându-i 
pieptul. Al doilea număr îl adormise aproape imediat. Oare o 
ţinuse măcar în braţe după aceea? Spera că da. 

În sfârșit, cuplul din Roma se îndepărtă agale, iar Signora 
Fanelli reapăru din bucătărie și îl întrebă vioaie: 

— Mai dorești un cappuccino? 

— Da, mulţumesc. 

Automatul de cafea de pe tejghea tuși, sfârâi și șuieră 
ameninţător. Adam împinse scaunul la perete și se îndreptă 
agale spre ea. 

— Ai dormit bine? îl întrebă ea. 

Întrebarea sună suspect de zeflemitoare. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

— De ce? 

— Am adormit. 

Ea aruncă o privire furișă spre ușa bucătăriei. 

— Asta a fost și intenţia mea. Mă ocup de o afacere. Și eu am 
nevoie de somn. 

Glasul ei avea o nuanţă plăcut ironică. Aburul dintr-o duză 
subțire suflă niște lapte într-o cană de metal uzată. 

— Au trecut opt ani, spuse ea la adăpostul vacarmului. De 
când am făcut dragoste ultima oară. 

— O grămadă de timp. 

Ea închise robinetul și se uită la el. 


— A meritat așteptarea. 

— A fost ceva deosebit. Nu, incredibil. 

Spera ca ea să citească pe chipul lui că nu spune asta din 
politeţe. ÎI purtase într-un loc unde nu mai fusese niciodată. 

Chiar în clipa aceea lacopo intră de pe terasă, cu răsuflarea 
tăiată de la alergat. Adam probabil se înșelă când citi în privirea 
băiatului că acesta ar ști ceva. 

— Ei bine? îl întrebă maică-sa. 

— Pleacă în douăzeci de minute. 

— Signore Carnesecchi, îi explică ea lui Adam, întorcându-se 
spre el. Coboară la Florenţa. A 

l-o luase înainte, avusese grijă de el. li spusese că trebuie să-i 
trimită niște bani lui Harry. 

lacopo trecu pe lângă ei și ieși din cameră. 

— Nu trebuie să afle nimeni, niciodată, îl rugă ea. 

— Inţeleg. 

— Eu locuiesc aici, tu nu. De-aia s-a întâmplat. 

Probabil că el avea un aer de fiinţă rănită, fiindcă atunci când 
îi împinse ceașca de cafea peste tejghea, îi strânse mâna scurt, 
pe furiș. 

— Ei, n-a fost chiar singurul motiv. 


* 


Signore Carnesecchi îşi câştiga existența de pe urma fructelor 
și a legumelor, ceea ce era oarecum nostim. Numele lui de 
familie însemna, în traducere, „carne uscată”. 

Mergea la Florența împreună cu nevastă-sa și fiu-său. Ei 
stăteau în cabina vechii camionete-papuc, iar Adam se chircise 
printre lăzile stivuite în spate. 

Predominau roșiile, iar fasolea se clasa, la mică distanţă, pe 
locul doi. judecând după miros, mai erau și niște lădiţe cu 
căpșune ascunse pe undeva. Avu parte de o călătorie plină de 
hopuri, dar înmiresmată, de la deal la vale. 

Hurducându-se pe platformă și privind cum rămâne în urmă 
lumea, Adam se trezi că roșește de mândrie. Nu era chiar de 
colo faptul că-l dorise o femeie frumoasă! Bănuia că-i un lucru 
important. Era oare imatur și răzbunător să-și închipuie ce 
mutră ar face Gloria aflând de aventura lui? Bineînţeles. Dar 
cum stătea pe platforma camionetei, cu soarele care-i încălzea 


faţa, se simţi bine, se simţi plin de viaţă. Și, își dădu el seama, 
nu se mai simţise plin de viaţă de ceva timp. 

Opt ani de când nu mai făcuse ea dragoste - așa îi spusese - 
ceea ce înseamnă că nu e primul bărbat căruia i s-a dăruit de la 
moartea soțului ei. Araldo fusese ucis în 1945, chiar la sfârșitul 
războiului. Adam știa asta fiindcă o întrebase în timp ce stăteau 
întinși pe saltea, transpiraţi și îmbârligaţi după prima repriză de 
amor. 

Era o poveste tristă, iar dorinţa ei de-a i-o împărtăși era cu 
atât mai înduioșătoare. Araldo fusese o victimă a vărsărilor de 
sânge ce au urmat după eliberarea Italiei de către Aliați - niște 
vremuri nesigure, caracterizate de anarhie, când mulţi au fost 
puși să dea socoteală pentru acţiunile lor din timpul ocupaţiei 
germane. Poate că știa detaliile exacte, dar nu i le-a împărtășit. 
li pomeni vag despre o acuzaţie adusă soţului ei. Nu menţionă 
cuvântul „colaboraţionist”, dar făcu aluzie la un incident care 
dusese la arestarea și executarea a doi partizani locali de către 
germani. 

li dădu detalii mai exacte când aduse vorba despre ce s-a 
întâmplat după aceea. Araldo a plecat într-o dimineaţă spre 
Impruneta, unde lucra ca pietrar. N-a mai ajuns acolo. L-au dat 
jos din mașină, l-au târât pe un drum de ţară pustiu și i-au tras 
trei gloanţe în cap. 

Nu știa nici ea cu siguranţă cine erau „ei”, deși avea unele 
bănuieli. Și lui Adam îi veni în minte un nume, dar, din fericire, 
se înșela. 

Fausto nu jucase niciun rol în uciderea lui Araldo, urmă ea, 
era destul de sigură de treaba asta. Venise la înmormântare. 
Câţiva dintre tovarășii lui de arme nu veniseră. 

— Nu poți să cunoşti un bărbat - vreau să zic nu poți să 
cunoști cu adevărat un om - dacă nu l-ai cunoscut în copilărie. Il 
cunosc pe Fausto de când lumea, încă de când eram bebeluși în 
brațele mamelor noastre. Dacă aș fi crezut fie și doar o clipă că 
ar avea ceva de-a face cu moartea lui, sau numai că ar fi știut 
ce urmează să se întâmple și n-ar fi intervenit... ei bine, cred că 
l-aş fi ucis până acum. 

lată o declaraţie șocantă, a cărei amintire îl aducea cu 
picioarele pe pământ chiar și acolo, așezat pe platforma 
camionetei. Când o auzise prima oară, totuși, avusese asupra lui 
un ciudat efect afrodiziac. 


Depozitul era o clădire scundă, din oţel și beton, situată în 
cartierul San Lorenzo din Florenţa. Străzile din jurul lui erau 
înţesate de oameni. Se despărţeau ca un val de la prova unei 
ambarcaţiuni, reunindu-se apoi în spatele camionetei. Cei mai 
mulţi nu-l băgau în seamă, cum şedea acolo printre lădiţe; 
câţiva îi făceau cu mâna. Un grup de copii murdari îi făcură 
gesturi obscene. Când le răspunse cu aceleași gesturi, îl atacară 
cu pietre înșfăcate din rigolă. 

Ajută la descărcarea lădiţelor, apoi refuză oferta lui Signore 
Carnesecchi de a-l duce înapoi la San Casciano peste o oră. Îi 
spuse că se va descurca de unul singur la întoarcere. 

Orașul era sufocat de o căldură înăbușitoare, iar el se așeză 
un timp să se sorească pe terasa unei cafenele din Piazza della 
Signoria, în timp ce turiștii treceau pe lângă el în grupuri-grupuri 
obosite. Lăsă două role de film la un atelier foto din Piazza 
Repubblica și se despărţi de o parte din banii din buzunar ca să- 
și ia o pălărie de paie neprelucrate și o pereche de ochelari de 
soare - cumpărătură ce ar fi putut fi considerată extravagantă 
dacă banii aceia nu i-ar fi fost destinaţii lui Harry. Dumnezeu știe 
pe ce i-ar fi cheltuit acesta. 

La American Express nu era cine știe ce coadă. Funcţionarul îl 
ușură de teancul de bancnote și, la întrebarea lui, îl dirijă către o 
librărie vestită. 

Nu aveau un exemplar din Divina Comedie în engleză, dar, 
după o plimbare lungă și alte patru sute de lire cheltuite, deveni 
fericitul posesor al unei traduceri ferfenițită de Dorothy L. 
Sayers. 

Chibzui dacă să se așeze cu ea într-un colț umbros din 
Grădinile Boboli sau să viziteze unul din numeroasele muzee, 
galerii și biserici de pe listă. Erau însă gânduri inutile. Ştia 
încotro se îndreaptă cu adevărat. 

Reţinuse numele casei de modă, ca și cartierul în care se afla. 
Antonella nu-i dezvăluise mai mult de atât. Dar asta se dovedi 
de ajuns. Un vânzător de ziare din Piazza Santa Croce îl călăuzi 
spre strada și clădirea pe care o căuta. 

Era un palazzo mare și dărăpănat. Adam intră pe o ușiță 
încastrată într-o poartă de lemn înaltă și se trezi într-o curte 


imensă, deschisă spre ceruri. Era o lume aparte, izolată, imună 
la vacarmul mașinilor și scuterelor de pe străduţa îngustă de 
afară. Se auzea până și susurul molcom al apei din fântână. 
Erau și alte sunete, crâmpeie de activitate care pluteau afară pe 
ferestrele deschise din jurul curții: bătaia ritmică a unei mașini 
de scris, vocea cuiva răspunzând la telefon, un scaun târșâit pe 
o podea de piatră. Dacă te luai după plăcile de alamă prinse de 
zidul de afară, clădirea găzduia mai multe companii. 

Casa de modă pentru care lucra Antonella ocupa întreaga 
aripă nordică a pal/azzo-ului, deși din zona recepţiei de la parter 
nu ţi-ai fi dat seama de acest lucru. Răcoroasă și cavernoasă, 
era învăluită cu desăvârșire în anonimat - nu tu plăcuţă cu 
numele firmei la vedere, nu tu vreun produs expus. Câteva 
fotolii de piele moderne îndeplineau funcţia unei mici săli de 
așteptare, iar un birou ornat în stil rococo o făcea să pară și mai 
mică pe secretara și așa minionă din spatele lui. 

Tălpile de cauciuc ale pantofilor lui scârțâiră chinuitor pe 
lespezile din gresie când se apropie. Ea ridică ochii din revistă 
doar atunci când zgomotul încetă în faţa biroului ei. II studie cu 
oarecare interes, dar păru să găsească la el puţine lucruri care 
să-i răsplătească curiozitatea. Când el îi ceru s-o vadă pe 
Antonella, deveni pe dată mai amabilă. Se îndreptă în scaun, îl 
întrebă cum îl cheamă și se întinse după receptor. 

In timp ce aștepta, Adam aruncă o privire în jur. Decoraţiunile 
erau un amestec atent de nou și vechi. Candelabrul de crom 
atârnat de tavanul înalt, cu grinzi, era de-a dreptul futurist, și 
mai exista și o sculptură abstractă din metal, prinsă pe peretele 
din spatele biroului secretarei - o monstruozitate masivă, 
circulară, cu un diametru cam de un metru și jumătate, doi, 
făcută din așchii de oţel sudate la întâmplare. Harry ar fi fost 
extaziat s-o vadă. 

— Adam... 

Antonella apăru la baza unei scări de piatră. Purta o rochie din 
in bleumarin care i se mula pe trupul zvelt. Se apropie și-l sărută 
pe ambii obraji. 

— Frumoasă pălărie. 

— E ultimul răcnet, sau te pomenești că nu știai? 

Ea zâmbi. 

— Sunt surprinsă. 

— Și eu. Nu eram sigur că am nimerit unde trebuia. 


Ea aruncă o privire în jur. 

— Umberto zice că-i bine pentru afaceri. Zice că-i - cum se 
spune? - enigmatic. Restul nu-i așa. Vino, o să-ți arăt Ai timp? 

— Nu te deranjez? 

Ea alungă întrebarea cu o mișcare a mâinii. 

Adam îi mulţumi secretarei când trecu pe lângă ea. 

— Cu plăcere, domnule, răspunse ea dulce, dornică să se dea 
bine pe lângă Antonella. 

Nu era singura. 

Croitoresele și cusătoresele care trudeau în camerele de la 
etaj o salutară toate călduros. Nu fu deloc surprins să vadă că-i 
îndrăgită, dar părea să impună un respect cu mult peste cel 
cuvenit vârstei pe care o avea. Motivul deveni clar când 
deschise o altă ușă. 

— lar aici lucrez eu, îl anunţă ea. E foarte multă dezordine. 

Două ferestre, cu obloanele pe jumătate trase, dădeau în 
curte. Mobila consta într-un birou, niște etajere scunde și o 
masă de lucru care umplea centrul camerei. Avea dreptate. 
Fiecare suprafaţă disponibilă era plină cu fel de fel de lucruri: 
teancuri de schiţe, mostre de ţesături și piele, vase cu creioane 
și pensule, căni goale și scrumiere pline ochi. 

— Vreau să-ţi zic că, de regulă, nu-i așa. 

Singura zonă oarecum liberă era o planșă de desen fixată de 
perete și asta se datora, poate, doar faptului că era o suprafaţă 
înclinată. De ea era prins cu scotch un desen pe jumătate 
terminat, schiţa color a unei poşete de piele. Era cu totul altfel 
decât orice altă poșetă pe care o văzuse Adam vreodată. 

— E o chestie nouă. Umberto vrea să treacă la accesorii - 
genţi, curele, eșarfe, poate chiar și pantofi. 

Pereţii erau împestrițați cu mai multe schițe, majoritatea ale 
unor rochii. Aveau liniile largi, unduitoare, și erau croite din 
ţesături distinctive, care erau în mod clar marca firmei: desene 
geometrice îndrăzneţe, în culori vii. Erau aceleași rochii pe care 
Adam le văzuse prinzând contur în atelierul de alături. 

— Umberto face ceva pe aici? întrebă el. 

— Umberto e un geniu. Eu sunt doar mâinile lui. 

Nu era nicio umbră de falsă modestie în cuvintele ei. 

— Ţi-aș face cunoștință cu el, dar nu-i aici. 

— A ieșit cu americanii? 


— Aaa, ai stat de vorbă cu bunica. Atunci, știi că nu-i de acord 
cu ce fac. 

— A văzut cu ochii ei? 

Pe Antonella păru s-o amuze ideea. 

— Ea crede că tot ce-i legat de modă e trivial, ceea ce, firește, 
și e. Dar nu înţelege că poate să provoace și plăcere. Ridică un 
material de pe masa de lucru. Uite, spuse. 

Doar când o luă în mână își dădu seama că era o bucată de 
velur, la fel de moale ca mătasea. 

— Imaginează-ţi asta pe pielea ta, spuse ea. Imaginează-ţi o 
fustă făcută din ea. 

— Cred că-mi ceri prea mult. 

Ea râse și îi luă bucata de velur din mână. 

— Când te muţi... la vilă, vreau să spun? 

— Ţi-a spus? 

— Firește. 

— Mâine. 

— Nu trebuie neapărat să te muţi. 

El ezită. 

— Crezi că-i o idee proastă? 

— Cred că n-am mai văzut-o pe bunică-mea atât de plină de 
viaţă de-o grămadă de timp. Dar asta nu înseamnă că trebuie să 
te muţi doar pentru că te-a rugat ea. Poate fi foarte... 
prepotente. 

— Dominatoare? 

— Nu cunosc cuvântul, dar sună bine. 

— Dar vreau să mă mut, zise Adam. Mi-e mai ușor cu studiul, 
sunt aproape de grădină, biblioteca e chiar acolo... 

— lar asta-i pentru lucrarea ta? 

Arătă spre exemplarul din Divina Comedie, pe care el îl lăsase 
pe masa de lucru. 

— Nu, minţi el, doar că n-am citit-o până acum. 

Fu ideea ei să o șteargă și să ia prânzul împreună. Sub copacii 
dintr-o micuță piazza de după colț, împărţită o carafă de Chianti 
și o bucată subţire de bistecca aliâla florentina bine făcută. 

Patronul restaurantului se agită pe lângă Antonella de parcă 
ar fi fost fiica lui de mult pierdută. 

Adam îi povesti păţania lui Harry, care îl obligase să vină în 
oraș pe nepusă masă. 

— Când sosește? 


— Dumnezeu știe. Poate că niciodată. De-ndată ce pune 
mâna pe bani, se poate întâmpla orice. 

— Dar vrei să vină, altfel i-ai fi spus să rămână acolo. 

— Cred că da, recunoscu el, uimit că ei totul îi este atât de 
limpede. 

Fratele ei, Edoardo, părea un personaj cu totul diferit - 
cumpănit, responsabil și demn de încredere. 

— Nu știu pe cine a moștenit, dar el e dovada vie a faptului că 
două minusuri pot da un plus. 

— Şi tu? întrebă Adam. 

— Eu? Ei, eu sunt dificilă. 

— Care-i defectul tău cel mai mare? îl făcu să întrebe 
Chiantiul din el. 

Ea își cumpăni răspunsul. 

— Îmi sare ţandăra repede. 

— Serios? N-am remarcat. 

— Roagă-te să nu se întâmple niciodată. 

Adam râse. 

— Deci? întrebă ea. Acum e rândul meu - care-i defectul tău 
cel mai mare? 

— Am un simţ al dreptăţii care nu acceptă compromisurile. lar 
asta mă bagă în tot felul de belele. 

— Foarte nostim. 

— Gelozia. 

— Gelozia? 

— Da. 

— Pe ce anume? 

— Nu știu. Pe toate. Pe succesul altora. Pe foștii prieteni ai 
prietenei mele. Urât din partea mea, știu. 

— Ai o prietenă? ` 

Glasul ei avu o notă de indiferență forțată care îl satisfăcu. li 
sugera că răspunsul are importanță pentru ea. El fu încântat să-i 
răspundă: 

— Nu mai am. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu sunt foarte sigur. 

Îşi dădu toată silința să-i explice cât mai bine, totuși, 
scormonind prin cenușa relației dintre el și Gloria. 

Când termină, Antonella spuse: 

— Nu-mi place de ea. 


— Sper că nu. Am descris-o în cele mai sumbre culori cu 
putinţă. 

Cuplul de la masa alăturată se întoarse și se holbă la ei când 
ea izbucni în râs. 


13 

Ai terminat? 

Da. 

Deci, doctore, care-i pronosticul? 

Reacţiile dumneavoastră par bune. Muschii de la picioare sunt 
încă foarte slăbiţi, totuși, din lipsă de mișcare. N-ar trebui să vă 
deplasați fără ajutorul cuiva. Există riscul să cădeți. 

Și cu durerea cum rămâne? 

Pastilele pe care vi le-am dat mai inainte ar trebui să vă ajute. 

M-au ajutat. 

Le-ați terminat deja? 

Ceva un pic mai puternic ar fi mai nimerit. 

Nu cred că ar fi... recomandabil. 

Diseară fiul meu vine la cină, să pună la punct ultimele 
detaliile în legătură cu petrecerea. Ai primit o invitaţie, nu-i așa? 

Da, Signora, iar soția mea a confirmat prompt participarea 
noastră. Întotdeauna ne onorează invitaţiile dumneavoastră. 

Spune-mi că-s o bătrână nebună, doctore, dar vreau să fiu pe 
picioare când îl întâmpin pe Maurizio în seara asta. Și, cum 
ziceam, câteodată durerea poate fi de-a dreptul insuportabilă. 

Înţeleg. 

Va fi secretul nostru. Nu vreau să îngrijorez pe nimeni. 

O să mă întorc în după-amiaza asta cu ceva mai... potrivit. 

Fii vesel, doctore. De Crăciun pacienta ta era cu un picior în 
groapă, iar acum uite că umblă vioaie. 


14 

Fu ideea Antonellei ca Adam să-și omoare timpul cu ceva vreo 
două ore după prânz. De vreme ce era vineri, putea să plece 
mai devreme de la serviciu și să-l ducă cu mașina la San 
Casciano. Punctul de întâlnire stabilit fu Piazzale Michelangelo, 
deoarece se afla pe drumul pe care ieșea din oraș. Terasa largă, 
arcuită, era plasată pe coasta dealului în partea sudică a râului, 
oferindu-i o vedere panoramică a Florenței, a acoperișurilor de 
teracotă ce se unduiau ca o mare noroioasă în jurul turnurilor, 
domurilor și clopotniţelor. 

Porni drept într-acolo, perspectiva de a colinda pe străzile din 
centrul orașului ghiftuit cu carne macră și vin roșu nefiind una 
tocmai atrăgătoare. Mai bine să fugă din calea căldurii și să urce 
pe un teren mai înalt, pe pantele adumbrite de copaci. În plus, 
biserica în stil roman San Miniato al Monte era cocoţată chiar 
mai sus de piazzale și era unul din puţinele locuri pe care 
profesorul Leonard îi ceruse insistent să le viziteze. 

Nu-l dezamăgi. Era o clădire micuță, frumos proporţionată, cu 
decoraţiuni migăloase, și cu o strană neobișnuit de înaltă. Avea 
interiorul mohorât și răcoros într-un mod plăcut. Se lipi de un 
grup de turiști americani, să prindă un tur pe gratis. La un 
moment dat, îi lăsă să o ia înainte. Îi atrăsese atenţia ceva: un 
zodiac mare, încastrat în podeaua de piatră, ca un cadran 
gigantic, cu semnele zodiacale ale celor douăsprezece 
constelații făcute din marmură albă încrustată. 

Dădu ocol circumferinței, întrebându-se ce naiba o fi căutând 
acest simbolism păgân într-o biserică creștină. O fi cineva care 
să știe răspunsul? Oare ghidul a ignorat problema asta fiindcă 
nu există nicio explicație? Ghidul a pomenit zodiacul înainte să 
conducă grupul afară din biserică, dar nu le-a oferit nicio 
lămurire concretă. Le-a spus că prezenţa lui aici a dat naștere la 
tot felul de speculaţii. Ciudat, lui Adam gândul acesta i se păru 
reconfortant. Dacă semnificaţia lui exactă s-a pierdut de-a 
lungul secolelor, de ce nu s-ar putea spune același lucru și 
despre grădina memorială? Poate chiar se află pe o pistă bună. 
Poate cartea din mâna lui chiar conţine cheia către vreo 
interpretare pierdută. 

Până să apară Antonella la volanul unei mașini micuţe de tot, 
nu mai găsi nimic nou în cuvintele lui Dante în măsură să-i 
sugereze că ar avea dreptate. Antonella își poreclise mașina 


„broscuţa albastră” și spunea că o adoră, ceea ce nu prea se 
potrivea cu felul în care se purta cu micuțul Fiat 600, luând 
curbele orbește, chinuind cutia de viteze până începea să 
scrâșnească în semn de protest. 

înghesuit pe locul pasagerului, hurducându-se pe o stradă 
abruptă, pavată cu pietre de râu, Adam se trezi că ar fi preferat 
să se întoarcă la San Casciano cu autostopul. Orașul se termină 
brusc, iar pietrele lăsară locul noroiului și prafului, zidurilor de 
piatră le luară locul șiruri înalte de gard viu. Era un drum de ţară 
îngust. Foarte îngust. Trebuie să fi fost cu sens unic. Trebuie să 
fi fost, dată fiind viteza cu care circulau. 

Nu era. Dar se bucură să afle că frânele funcţionează bine. 


* 


O rugă pe Antonella să-l lase la periferia lui San Casciano. Nu 
că și-ar fi făcut griji legate de viețile locuitorilor - deși îi trecuse 
și gândul acesta prin cap - mai mult îl îngrijora să nu simtă 
Antonella că s-a întâmplat ceva noaptea trecută dacă îi 
permitea să dea ochii cu Signora Fanelli. Nu făcea decât să 
amâne inevitabilul. Când Antonella îi propuse să treacă pe la 
pensione de dimineaţă și să-i transporte bagajele la Vila Docci, 
nu putu să o refuze. 

O găsi pe Signora Fanelli în genunchi, frecând podeaua 
trattoriei. Era o poziție cunoscută lui. Ea se ridică în picioare și 
își șterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei, ceea ce nu 
îmbunătăţi situaţia. 

E vorba, pur și simplu, despre dorinţă carnală insaţiabilă, își 
dădu el seama. Nu e cu nimic mai bun decât Paolo și Francesca 
din al doilea cerc al Infernului lui Dante, bătuţi de vânturi 
cumplite pentru totdeauna, damnaţi de... cum spusese Dante?... 
dubbiosi disiri. Dorinţele lor dubioase. 

— E totul în regulă? 

— Da, răspunse el absent, gândindu-se că a ajuns deja la al 
cincilea cerc al Infernului din traducerea lui Dorothy L. Sayers și 
încă mai are de citit până să dea de un păcat pe care să nu-l fi 
săvârșit la un moment dat. 

— Ai rezolvat cu banii pentru Harry? 

— Da. Nicio problemă. 


Oare cât de mult va mai trebui să coboare în Infernul 
ierarhizat al lui Dante până să se declare, în sfârșit, nevinovat 
de păcatul descris acolo? 

— Cu ce te-ai întors? 

Îi povesti. 

— E o fată frumoasă, nu-i așa? 

— Este? 

— Nu crezi? 

— Nu. Ba da. Cred că da. 

— E sălbatică, fata aia. Ei, nu mai e, dar a fost odată. 

— Sălbatică? 

— La fel ca maică-sa. Dar acum e altfel. Cică s-ar fi dat pe 
brazdă. 

— S-a dat pe brazdă? 

— Așa se spune. 

Înainte de cină porni spre barul din Piazza Cavour, ca în 
fiecare seară, conștient că-i ultima oară când o să-i mai 
privească pe băieţii zdrenţăroși jucând fotbal, alergând cât îi ţin 
picioarele între porţile desenate cu cretă pe perete, oprindu-se 
să-și ude feţele cu apa din vechea fântână de piatră de fiecare 
dată când unul din ei înscria un gol. Piazza începu să se umple - 
încet, dar sigur, răsăreau oamenii venind de pe străzile 
lăturalnice - iar tinerii fotbaliști renunţară înciudaţi la terenul lor 
de joacă în favoarea adulţilor. 

Ai putea să te plimbi prin San Casciano toată ziua fără să 
întâlneşti ţipenie de om, dar seara devreme, întregul orășel (sau 
cel puţin așa i se părea lui) iese pe străzi și se îndreaptă spre 
Piazza Cavour. Cupluri, familii, văduve îmbrobodite cu șaluri 
negre, îndoite de șale sub povara anilor, se adună cu toţii și se 
plimbă prin jur. 

Signora Fanelli îi făcuse portretul unei comunităţi dezbinate 
și, totuși, iată-i pe toţi aici, întrunindu-se și purtându-se normal. 
Se întrebă care o fi povestea vieţii lor și dacă treisprezece ani 
fuseseră îndeajuns ca să ierte și să uite. 


* 


În timpul cinei lucră, deși la un moment dat lectura încetă să 
mai fie o corvoadă, imaginaţia dezlănţuită a lui Dante și 
metaforele spectaculoase îl purtară de la o pagină la alta fără 


niciun efort. Când ajunse la al șaptelea cerc al Infernului, fu 
încântat să dea, în sfârșit, peste un păcat pe care nu-l comisese: 
omorul. În mod ciudat, Dante etichetase omorul ca pe o faptă 
mai puţin gravă decât ipocrizia și lingușirea, pe care le plasase 
în al optulea cerc. Aici, un grup de suflete se învârtea la infinit 
într-un cerc, iar un diavol îi despica din cap până în picioare de 
fiecare dată când treceau pe lângă el, după care rănile li se 
vindecau. Aceștia erau instigatorii la zâzanie și schismă, iar în 
fruntea lor se afla profetul Mahomed. Urmând tiparul, Dante 
găsise o pedeapsă potrivită păcatului, despicându-i pe fiecare la 
nesfârșit, așa cum au căutat și ei să-i dezbine pe alţii în timpul 
vieţii. 

Totuși, printre toţi nefericiții evisceraţi de diavoli, fierbând în 
râuri de sânge și înecându-se cu excremente umane, nu era nici 
urmă de vreunul din personajele din grădină. Cuprins de 
frustrare, începu să citească pe sărite, căutându-le numele: 
Flora, Zefir, Daphne, Apollo, Hiacint, Echo, Narcis. Asta făcea 
când lângă umărul lui răsări o siluetă. 

— Salut. 

Adam se întoarse și dădu cu ochii de Fausto. Părea mai 
prezentabil decât înainte. Bărbia îi era tot ţepoasă de la barba 
nerasă de câteva zile, dar își pieptănase părul lung și purta o 
cămașă curată, încheiată până la ultimul nasture - mici concesii 
făcute eleganţei, care nu reușeau să-i ascundă nepăsarea 
înnăscută faţă de aspectul exterior. 

— Se poate? întrebă el, așezându-se pe scaunul de vizavi. 

Adam își verifică ostentativ numărul de ţigări din pachet. 

— Sigur. 

Fausto zâmbi. 

— Stai liniștit, mi le-am adus pe ale mele de data asta. 

— Ce mai faci? 

— Bine. Sunt obosit. Muncesc prea mult. 

— Nici măcar nu știu cu ce te ocupi. 

— Cu cât se poate de puţin, rânji Fausto. Am o căsuţă pe 
dealul de acolo. Întotdeauna am ceva de făcut. Acum 
construiesc o cocină pentru un porc. 

— Ai un porc? 

— Încă nu. Dar o să fie cel mai fericit porc din lume când o să 
am. Aruncă o privire spre cartea lui Adam: Aha, Dante? Lasciate 
ogni speranza, voi ch'entrate. 


Era un bine-cunoscut vers din poem, inscripţia de pe Poarta 
Infernului: Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi. 

— ÎI ştii? 

— Mă-ntrebi dacă-l știu? Tu-l știi pe Shakespeare? Dar pe 
Milton? Dante este fiul Toscanei. Fausto puse mâna pe carte: 
Asta-i motivul pentru care limba toscană-i limba Italiei, știai 
asta? 

— Da. 

Când a scris Divina Comedie, Dante a preferat în loc de latină, 
limba toscană, distanțându-se clar de tradiţie, gest prin care a 
înscăunat dialectul toscan drept limbă naţională. 

— Un om mare... ca și Machiavelli, alt toscan. 

— Știu. 

— Dar pun pariu că nu știai că Machiavelli a scris Principele la 
doi pași de-aici. 

— Serios? 

— La Sant'Andrea în Percussina, la nici trei kilometri de-aici. A 
fost obligat să părăsească Florenţa, ca și Dante. Două 
capodopere scrise în exil. Coincidenţă? Nu cred. 

Fausto nu minţea; știa multe despre Divina Comedie, până și 
numele papilor expediați de Dante în Infern. De fapt, Fausto 
părea să știe destul de multe despre aproape orice, lucru deloc 
surprinzător - când a izbucnit războiul, era student la 
Universitatea din Florenţa. 

Pe vremea aceea era membru în Partito Socialista, și i-a 
povestit cum s-a implicat în lupta împotriva influenţei crescânde 
a fasciștilor în interiorul Universităţii. Apoi, când s-a semnat 
armistițiul, iar italienii s-au trezit, dintr-odată, sub ocupaţia 
nemților, a foștilor aliaţi, s-a lăsat prins în lupta pentru 
eliberarea ţării. La început, a dat o mână de ajutor la distribuirea 
ziarelor subversive cu nume încurajatoare precum Avanti! și 
Avanguardia. Apoi a pus mâna pe o armă și a început să lupte, a 
luat calea dealurilor și s-a alăturat unui grup de partizani. Mulţi 
procedaseră la fel, oameni de tot felul, din toate clasele sociale. 
Fiul mai tânăr al Signorei Docci, Maurizio, a făcut același lucru. 
Un radical, pe vremea aceea membru în Comitato Interpartiti di 
Firenze, a abandonat politica și a pus mâna pe armă. 

— Eu n-am luptat împreună cu el, dar era cunoscut ca un bun 
conducător, un bun luptător. Fausto se opri. Vezi tu, până la 
urmă cuvintele nu contează prea mult. Trebuie să-ţi lovești 


dușmanul. Americanii au înţeles asta - voi, englezii, la fel. 
Trebuie să-l lovești tare de tot, până te lasă în pace. 

Fausto nu putea să fi fost cu mult mai vârstnic decât Adam la 
vremea aceea, iar Adam se trezi încercând să găsească situaţii 
echivalente în viaţa lui. Cel mai bun lucru pe care îl putu găsi fu 
un stagiu militar deloc remarcabil și faptul că și-a pus numele pe 
o petiție care-l critica vehement pe Anthony Eden:6 pentru felul 
în care a gestionat criza din Suez. 

Eliberarea Italiei n-a adus vremuri mai fericite, urmă Fausto. 
Facţiunile comuniste și socialiste, unite sub stindardul unei 
cauze comune, s-au fragmentat încă o dată. Americanii nici de- 
al dracului n-aveau să permită ţării să i se alăture câinelui de 
Stalin și imediat s-au apucat să azvârle cu dolari în Partidul 
Creștin Democrat, în încercarea de a cumpăra sufletul ţării. 
După atâţia ani, fac același lucru. 

— Serios? 

— Milioane de dolari în fiecare an. Dar o ţară bogată, anglo- 
saxonă și protestantă nu-și poate impune valorile unei ţări 
sărace, latine și catolice. Noi suntem săraci. Câștigăm un sfert 
din ceea ce câștigați voi în Anglia - sau o șesime din cât câștigă 
americanul. 

— Tara devine tot mai bogată, așa am auzit. 

Fausto răsuflă adânc și se uită lung la Adam. 

— Așa e. Şi dacă or să continue tot așa, poate că americanii 
or să câștige în cele din urmă. 

— Ei, americanii, americanii, oftă Signora Fanelli, apropiindu- 
se de masa lor. Acum ce-au mai făcut, Fausto? 

— Vrei să știi ce-au făcut americanii? 

— Nu tocmai. 

Le aruncă un zâmbet poznaș și le înlocui carafa de vin goală 
cu una plină. 

— Din partea casei - un cadou de rămas-bun. 

— Ce femeie, spuse Fausto cu un amestec ciudat de indignare 
și dorinţă, privind-o cum se îndepărtează. Pleci? îl întrebă, 
umplând paharele până sus. 

— Nu din Italia. Mă mut la Vila Docci. 


15 Robert Anthony Eden (1897-1977), politician britanic care a ocupai 
funcţia de ministru al Afacerilor Externe de trei ori în perioada 1935-1955, 
inclusiv în timpul celui de al Doilea Război Mondial. De asemenea, a fost 
prim-ministru al Regatului Unit în perioada 7 aprilie 1955-10 ianuarie 1957. 


Fausto dădu din cap de câteva ori. 

— Am crezut că ţi-am spus să fii atent. 

— Ai spus că-i un loc afurisit. 

— Și chiar este. 

Dovezile lui Fausto erau destul de convingătoare. Când 
termină cu prezentarea lor, Adam își dădu seama că dacă 
scotocești în trecutul oricărei familii, riști să dezgropi o listă 
sumbră de intrigi, trădări și decese neobișnuite; dar, într-un fel, 
nu puteai să nu te gândești că, de-a lungul secolelor, familia 
Docci suferise cu mult mai multe nenorociri decât altele. 

După cum le-a fost norocul, și-au pierdut și și-au recâștigat 
domeniul. Într-un fel sau altul, întotdeauna se întorsese la ei. 
Ceva - o căsătorie de convenienţă, o trădare sau o mituire - a 
făcut ca familia și proprietatea să nu fie niciodată separate 
pentru prea mult timp. 

În vremurile când erau laolaltă, rar se întâmpla să fie o 
comunitate fericită. Unii au murit în incendii, alţii au căzut de pe 
cal, i-au înăbușit pe cei dragi ori s-au trezit cu gâtul tăiat în toiul 
nopţii. Probabil că mulţi avuseseră parte de-o viaţă destul de 
fericită și fără de evenimente deosebite la Vila Docci, dar ceea 
ce voia Fausto să demonstreze era că această casă atrăgea ca 
un magnet ghinionul, tot așa cum flacăra atrage fluturii de 
noapte, și își selecta poveștile tocmai ca să-și susţină punctul de 
vedere. 

— Şi Emilio? întrebă Adam. 

— Ce-i cu el? 

— Crezi că ceea ce i s-a întâmplat are legătură cu tot ce mi-ai 
povestit? 

— Cine știe ce s-a întâmplat cu adevărat? dădu Fausto din 
umeri. 

— Eu știu. Signora Docci mi-a povestit. 

— Şi ce ţi-a zis? 

Adam îi relată în mare ceea ce i se povestise. Când termină, 
Fausto rămase o clipă tăcut. 

— Mda, așa a fost în cea mai mare parte. 

— Şi restul? 

Fausto își aprinse o ţigară. 

— Emilio era fascist, membru de partid, știai asta? 

— Nu. 


— Datorită lui au fost nemţii atât de respectuoși când au pus 
stăpânire pe vilă. Asta-i și motivul pentru care a fost atât de 
furios când a văzut pagubele provocate de ei în noaptea aia. 
Asta nu făcea parte din înţelegere, din aranjamentul lor. Și-a 
pierdut cumpătul, înţeleg asta. Dar, totuși, nu-l văd scoțând 
pistolul. 

— Dar l-a scos. Au fost martori. Maurizio și grădinarul... 

Nu-și putu aminti numele lui. 

— Aaa, Gaetano, oftă Fausto. Cine știe ce-a văzut Gaetano, 
sau ce-a auzit? Nu părea foarte sigur pe el la data aceea. Treaba 
asta a venit mai târziu. 

— Nu înţeleg. 

Fausto se aplecă peste masă. 

— Şi-a schimbat declaraţia. 

— De ce? 

Fausto ridică din umeri. 

— Nu l-am întrebat. 

— De ce nu? 

— Ştii povestea Pandorei? 

— Da. 

— Ei bine, câteodată cel mai bine-i să te faci că nu auzi 
șoaptele din curie. 


15 

A doua zi dimineaţă, la ora zece, Antonella apăru punctuală la 
pensione. Întâlnirea dintre ea și Signora Fanelli trecu fără 
complicaţii, cele două femei schimbară între ele amabilităţi, 
încărcară valizele în Fiat și Antonella demară în trombă spre Vila 
Docci. Adam o urmă cu bicicleta. Signora Fanelli îl expedie cu un 
sărut pe ambii obraji. lacopo îi întinse o mână bleagă și 
lipicioasă în semn de rămas-bun, dar numai îndemnat de maică- 
sa. 

Ajuns la vilă, fu surprins să-l găsească pe Maurizio 
descărcându-i valizele din mașina Antonellei. Cu o seară înainte 
avusese loc o reuniune de familie pentru stabilirea ultimelor 
detalii în legătură cu petrecerea, iar Maurizio rămăsese peste 
noapte, să-și inspecteze lucrătorii de pe domeniu. 

— Se plâng tot timpul, dar anul ăsta e mai rău ca de obicei. 

— Din cauza secetei? 

— Exact. 

Cărară împreună valizele la etaj. Adam știa deja care dormitor 
îi fusese alocat, dar locul întunecos, cu aer stătut, pe care îl 
văzuse în pripă, era aproape de nerecunoscut acum, cu 
ferestrele înalte deschise, ce permiteau luminii și aerului să 
pătrundă în toate ungherele. Camera era plină de vaze cu flori 
frumos mirositoare. 

Până și Maurizio era impresionat. 

— Maria și-a dat toată osteneala. Nu cred că a arătat 
niciodată atât de bine. 

Maurizio plecă să-și vadă de treburile lui, iar Adam se alătură 
Signorei Docci și Antonellei pe terasă, la o cafea. Antonella avea 
de făcut niște comisioane, așa că rămase doar cât să-l invite pe 
Adam la prânzul de duminică, de a doua zi, acasă la ea, la 
fermă. Era o ocazie bună să-l cunoască pe fratele ei Edoardo și 
pe câţiva dintre prietenii lor. Când fata se ridică să plece, Adam 
se scuză și el, spunând că are de lucru. 

— Dar este sfârșit de săptămână. 

— N-a venit aici să-ţi ţină de urât, Nonna, zise Antonella și se 
întoarse spre Adam. N-o lăsa să facă ce vrea cu tine. Dacă vrei 
să lucrezi, lucrează. 

— Are la dispoziţie toată după-amiaza ca să lucreze. N-am să 
mai fiu aici să-l distrag de la treabă. Mă duc la Florenţa. 

— Nonna!!! 


— Ce-i? 

— Te simţi pregătită să faci o călătorie la Florenţa? 

— Întrebarea, draga mea, este dacă Florenţa e pregătită să 
mă primească pe mine. 

Porni la drum chiar înainte de prânz, într-un Lancia sedan 
bleumarin, scos dintr-un hambar și curăţat bine de praf. Când 
vehiculul demară, le flutură zeflemitor din mână, ca o regină, de 
pe bancheta din spate. De vină o fi fost fluturarea asta, sau 
poate imaginea lui Foscolo la volan, cu șapca de șofer pe cap, 
dar era prima oară când Adam o vedea pe Maria zâmbind. li 
stătea bine zâmbetul acela, dar, de cum se simţi privită, 
zâmbetul îi dispăru. 

Adam își despachetă valizele, apoi se îndreptă cu Divina 
Comedie spre un colţ umbros al terasei. Încercă să citească, dar 
ochii îi tot fugeau de pe pagină. În cele din urmă, închise cartea, 
cedând sursei care îl distrăgea de la lectură. 


* 


La ultimul etaj se ajungea pe o singură scară cu trepte din 
piatră, plasată central, în conformitate cu simetria perfectă a 
vilei. În capul scării, trecerea era barată de nişte uși duble din 
lemn. Nu se miră să le găsească închise. Rămase surprins, 
totuşi, când auzi o voce răsunătoare la baza scării. 

— Cheia e la Signora. _ 

Se întoarse, speriat. Maria stătea la baza scării. In timp ce 
cobora spre ea, simţi greutatea privirii ei inexpresive, 
scrutătoare. 

— Pot să vă pregătesc ceva pentru prânz? 

— Un sandviș, mulțumesc. 

— Ar trebui să mâncaţi mai mult. Sunteţi prea slab. 

— Mănânc consistent la cină. 

— O să ţin minte asta, spuse ea. 

În această ultimă remarcă, simţi o undă de frivolitate, ceea 
ce-i dădu curajul s-o întrebe: 

— Maria, de ce-i încuiată? 

— A fost dorinţa lui Signore. lar Signora i-a respectat-o. 

— Nu crezi că-i un pic... - căută cuvântul - macabru? 

— Un pic? Atârnă asupra casei ca un blestem. Dar n-o să mai 
fie așa mult timp. Signor Maurizio are niște planuri. 


— Planuri? 

— Nu știu amănuntele. Ca de obicei? 

— Poftim? 

— Șuncă și caşcaval? 

— Da, mulţumesc. i 

Luă cu el sandvișul în grădina memorială. II mâncă stând pe 
banca de piatră de la baza amfiteatrului, uitându-se la Flora, 
cum stă pe soclul ei. Părea să râdă de el. La fel ca și inscripţia 
săpată în bancă - „Sufletul în repaus e mai înţelept” - un citat 
din Aristotel, aflase între timp. 

El era oricum, numai „în repaus” nu, gândurile lui se 
întoarseră încă o dată la conversaţia cu Fausto, din seara 
trecută. Nu-l lăsase să doarmă; plutise deasupra lui ca un nor 
cât fusese ziua de lungă. 

Dacă era să-l creadă pe Fausto, înseamnă că Gaetano, 
grădinarul, își schimbase relatarea cu privire la ceea ce se 
întâmplase în noaptea când fusese ucis Emilio. De ce să facă 
una ca asta? Mai mult, cum de-a putut să scape cu una, cu 
două? Adevărul e că n-ar fi putut, nu fără complicitatea lui 
Maurizio. Relatările lor trebuiau să coincidă. lar asta presupunea 
existența unui fel de pact între cei doi bărbaţi, încheiat după 
moartea lui Emilio. De aici nu mai era decât un pas mic până la 
ceva inimaginabil - unul atât de mic încât n-aveai cum să nu-l 
faci, chiar dacă nu voiai. 

Nu, era o idee absurdă. Trăgea concluzii smintite pe baza unui 
schimb de replici cu un italian comunist șleampăt pe care l-a 
întâlnit într-un bar. _ 

Se întinse după ţigări și își aprinse una. Il zări pe Maurizio 
apropiindu-se agale pe cărare. 

Adam se ridică în picioare cât putu de nonșalant. 

— Salut. 

— Bună. 

Maurizio se uită la statuia Florei, apoi își mută privirea dincolo 
de grotă, spre Templul lui Echo, cuibărit între copacii din capătul 
pajiștii. 

— N-am mai fost pe-aici de un car de vreme. 

— Nu-ţi place? 

Maurizio păru intrigat de întrebare. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar nu, nu cred. O 
găsesc un pic... sombre. 


— Sumbră. 

— Da. 

— De vină o fi moartea, presupun. 

— Presupun, îl imită Maurizio. Când eram mici, veneam aici 
destul de des. Era lumea noastră. 

Privirea lui se îndreptă spre jgheabul îngropat în pământ la 
baza amfiteatrului. 

— Apa era rece, chiar și vara. Foarte rece. Ridică privirea și 
zâmbi. Un minut și optsprezece secunde - acesta era recordul 
lui Emilio, atât își putea ţine respiraţia. Eu n-am reușit să mă 
apropii câtuși de puţin de el. Nu puteam nici măcar un minut. 

Gândul la Emilio aplecat peste jgheabul îngust lăsă locul unei 
alte imagini întunecate și neliniștitoare: cea a lui Emilio întins în 
coșciugul de sub lespedea din capelă. Adam alungă gândul 
fugar. 

— Şi sora ta? întrebă el, incapabil să-și aducă aminte cum o 
cheamă pe mama Antonellei. 

— Caterina? A, ea ne cronometra. 

— Ce fel de persoană e? 

Maurizio zâmbi vag. 

— Dificilă. Ai s-o întâlnești la petrecere. 

— Vine și ea? 

— Nu vine decât la petreceri. Făcu o pauză: Vei mai fi aici, 
sper. 

— Da. Vreau să zic, dacă e în regulă. 

— Firește că este. Trebuie să vii... după tot ce-ai făcut pentru 
mama. 

Era un compliment care atârna greu și o clipă se păru că 
Maurizio va îndrepta conversaţia în direcţia asta, dar n-o făcu. Il 
întrebă pe Adam dacă nu vrea să-l însoţească într-un tur rapid al 
grădinii. 

Tocmai trecuseră de luminișul lui Hiacint când Maurizio îl 
întrebă: 

— Pot să te rog să faci ceva pentru mine? O favoare? 

— Sigur. 

— E vorba despre maică-mea. Ai avut o influență pozitivă 
asupra ei. 

— Mă îndoiesc de asta. 

— Dar e adevărat. Așa zice și ea. Oricum, se vede. Vedem cu 
toţii treaba asta. Se opri, apoi urmă: Mă îngrijorează, totuși, 


ceva, Maria mi-a spus asta. la pastile pentru durere. Nu Maria, ci 
maică-mea. Vreau să zic... deși sunt sigur că există momente 
când și Maria ar avea nevoie de ele. 

Adam zâmbi politicos la această glumă. 

— În ultimul timp a luat multe. Doctorul a fost ieri aici. De 
două ori. A mai adus pastile. Le-a găsit Maria. Are impresia că 
sunt mai puternice decât celelalte. 

Privirea îi zăbovi cu înţeles asupra lui Adam. 

— Nu cred că înţeleg. 

— Maică-mea e o femeie mândră. Și-a forţat dintotdeauna 
limitele. Poate că se sforțează prea mult. Poate face asta chiar 
ca să te impresioneze pe tine. 

— Pe mine? 

— E posibil. Ești noul ei companion... 

Glasul lui avu o urmă de ironie, și asta deranjă. 

— Şi care ar fi favoarea? îl întrebă Adam, pe un ton aproape 
ostil. 

— Să o supraveghezi. Să n-o încurajezi... să se sforţeze prea 
tare. 

— Firește. 

— Încă-i slăbită. 

— Inţeleg. 

Cât mai ţinu restul plimbării, reușiră să lase la o parte acest 
moment de ușor antagonism. Adam chiar râse când Maurizio îi 
povesti că sora lui a îmbrăcat o dată statuia lui Venus într-una 
din vechile rochii de seară ale mamei lor. 

Când s-au întors la baza amfiteatrului, Adam își recupera 
exemplarul din Divina Comedie lăsat pe bancă. 

— O capodoperă, comentă Maurizio. 

— Absolut. 

— Unde ai ajuns? 

— La al nouălea cerc al Infernului. 

Maurizio își scormoni memoria. 

— Al nouălea cerc...? 

— Caina. Al păcătoșilor care au săvârșit crime împotriva celor 
de-un sânge cu ei. Dante l-a numit așa după Cain, cel care și-a 
ucis fratele, pe Abel. 


Ceva mai târziu, în aceeași seară, stând culcat pe patul mare, 
vechi, privind lung în întuneric, încercă să înțeleagă sensul 
răspunsului dat la întrebarea inocentă a lui Maurizio. 

Cuvintele ieșiseră din gura lui, iar din acest punct de vedere îi 
aparținuseră. Însă nici măcar acum nu simţea că i-ar aparţine 
lui, că ar fi în vreun fel răspunzător în privinţa lor. Nu 
intenţionase să le rostească. | se rostogoliseră spontan de pe 
buze. Ar fi fost mai puţin deranjant dacă ar fi conţinut mai mult 
adevăr. 

De fapt, trecuse de mult de cercul al nouălea al Infernului - cu 
lacul lui îngheţat și cu liota de păcătoşi îngheţațţi până la gât - și 
ajunsese în Purgatoriu. 

lar lucrul cel mai îngrijorător, totuși, a fost schimbarea 
declanșată de cuvintele lui în aspectul lui Maurizio. Când a 
pomenit de Cain și Abel, vreme de o clipă chipul acestuia a 
încremenit, iar ochii lui l-au fulgerat cu răceala și duritatea 
cristalului. 


16 

Se trezi târziu, după o noapte agitată. Ziua următoare îi 
limpezi cât de cât nelămuririle. Se lăsase furat de gânduri 
aiurea; își imaginase niște lucruri neadevărate - sau pe care, cel 
puţin, le interpretase greșit Ideea asta îl linişti și se hotărî să se 
gândească numai la lucruri care să nu-i pună în pericol echilibrul 
regăsit. 

Hotărârea asta i se clătină întrucâtva când cobori scările spre 
camera de studiu. Nu era sigur, dar avea limpede impresia că 
cineva i-a umblat printre hârtiile de pe birou. Ceva nu era 
tocmai în regulă în ceea ce privește topografia diferitelor 
teancuri. Unele era prea aproape de celelalte, altele erau 
aranjate prea ordonat. Primul lucru pe care îl făcu fu să 
scotocească printre ele și să extragă toate mâzgălelile legate de 
moartea lui Emilio. Pe acestea le arse în cămin. 

Se îndreptă apoi spre bucătăria ca o hrubă, cu boltă de 
cărămidă, din aripa de sud, domeniul Mariei cel curat ca lacrima. 
Ea nu se vedea nicăieri, deși atmosfera era îmbibată de mirosul 
înţepător al clorului proaspăt aplicat din belșug. Era duminică, 
așa că o fi fost la biserică. 

Incăperea nu dezvăluia cine știe ce despre ocupanta ei, în 
afară de senzaţia discretă de ordine înviorătoare și eficientă. 
Mesele erau goale, fructele și legumele proaspete erau frumos 
aranjate în castroanele lor de lut, tigăile de aramă erau puse la 
loc pe polița lungă, aranjate de la stânga la dreapta, în ordine 
crescătoare, după mărime. In mod clar, nu se zărea nicio urmă a 
micului festin pe care Maria îl preparase pentru el și Signora 
Docci cu o seară înainte. 

Cina începuse pe o notă potolită. Deși vizibil istovită de 
incursiunea făcută la Florenţa, Signora Docci îi povestise 
călătoria destul de detaliat, descriindu-i vizita făcută unei vechi 
prietene. 

— Bărbatu-său e homosexual, dar după toţi acești ani ea încă 
habar n-are. 

Continuă cu lista numeroaselor cumpărături pe care le făcuse, 
de la salamul cu aromă de anason până la bastonul străvechi 
din abanos, pe care i-l întinse peste lumânările de pe masa 
așternută pe terasa din spate. 

Avea o măciulie din os de balenă, de forma unui craniu uman. 
Adam se uită fix la capul de mort palid, sculptat. 


— E foarte potrivit, comentă Signora Docci. O să-l folosesc 
până în ultima clipă. Nu mă deranjează să mi se aducă aminte 
de asta. 

Temându-se că va fi purtat spre teme de conversaţie ce-l 
depășesc, Adam se îndreptă spre un teren solid. O întrebă 
despre craniile din camera de studiu, cele cocoţate în vitrina din 
spatele biroului - craniile de urangutan, dacă o înţelesese corect 
pe Maria. 

— Tatăl meu a fost biolog, botanist. Asta se întâmpla înainte 
să devină arheolog. A făcut și multe alte lucruri. A fost... un om 
dezorientat, acum am ajuns să înţeleg treaba asta. Pe atunci 
însă, era... ei bine... fascinant. 

Erau, într-adevăr, cranii de urangutan, suveniruri dintr-o 
călătorie pe care familia o făcuse în secolul trecut în Indiile de 
Est Olandeze. Signora Docci nu-și amintea dacă maică-sa a 
protestat când tatăl ei i-a propus prima oară ca întreaga familie 
să plece la drum cu el. De fapt, nu-și amintea prea multe din 
acea perioadă, căci în 1884, anul în care au pornit din Livorno la 
bordul vaporului, n-avea decât șase ani. 

— De vină era domnul Darwin al vostru, cu teoriile lui despre 
evoluție și selecția naturală. Tatăl meu era om de știință, dar și 
un tip religios, un catolic riguros; nu-i era ușor să accepte idei 
noi. Le-a combătut cu vorba vreme de douăzeci de ani, apoi s-a 
dus să caute dovezile care-i lipseau din argumentaţie. De-asta 
ne-a târât după el în partea cealaltă a lumii. 

Amintirile ei despre Orient or fi fost incomplete, dar, într-un 
fel, erau pline de viaţă. Își aminti grandoarea cabinei repartizate 
părinţilor ei pe vapor. Îşi aminti cum latitudinea începuse să 
influenţeze constelațiile mai cunoscute, cum cobora coada Ursei 
Mari sub linia orizontului când ei navigau spre sud pe Canalul 
Suez. Acest fenomen i-a fost arătat de un scoțian cu mult mai în 
vârstă decât ea, cu care se împrietenise la cataramă (dar, își 
dădea ea seama acum, numai fiindcă doica ei era foarte dornică 
să-și petreacă timpul în compania lui Walter F. Peploe - F de la 
fraier, o lămurise doica). 

Walter F. Peploe susţinea că-i expert în tot ce ţine de starea 
vremii și, în mod clar, era înzestrat cu tot echipamentul necesar 
acestei îndeletniciri. Căpitanul îi îngăduise să lege un dulăpior 
dotat cu termometre și alte diverse instrumente de o vergă de 
la pupă. Mânaria și motivul lui de bucurie rămânea, totuși, ceea 


ce el numea barograful „Richard” - o invenţie îndrăzneață, pe 
care o montase în cabina lui și care oferea indicații atmosferice 
precise, indiferent de ruliul navei. Era ferm convins că fiecare 
vapor ar trebui dotat cu un astfel de instrument ca să evite 
pericolele unei furtuni neașteptate. Scopul lui declarat în viaţă 
era acela de a convinge autorităţile olandeze din Java să-și 
echipeze cu barograful lui toate navele de stat care navigau prin 
apele înșelătoare ale Indiilor de Est și, astfel, să câștige și el o 
avere. 

Se arătă puţin dezamăgit când vaporul lor traversă Oceanul 
Indian fără niciun incident, chiar dacă vremea blândă fu citită 
corect de barograf. Văzându-se privat de ocazia de a-l preveni 
pe căpitan de un dezastru meteorologic iminent, își dedică 
timpul cercetării  ciudăţeniilor curenților oceanici. Asta 
presupunea aruncarea a numeroase mesaje peste bord, iar în 
acest scop o trimitea de regulă pe tânăra Signora Docci să 
şparlească sticle de bere goale din cămara vaporului - mult mai 
multe sticle, i s-a părut ei, decât numărul efectiv de mesaje pe 
care petrecea atât de mult timp să i le dicteze doicii în cabina 
lui. 

Poate că unele din aceste sticle au ajuns să fie aruncate de 
valuri pe ţărmuri străine, iar biletele din ele, așa cum ceruse el, 
au fost expediate la adresa lui de acasă, din Glasgow. Dacă aşa 
s-o fi întâmplat, el n-a mai apucat să afle. La șase luni de la 
sosirea lor în Java, un pachebot al poștei olandeze s-a scufundat 
într-un taifun, în largul insulei Celebes. Walter F. Peploe se 
număra printre cei daţi dispăruţi, presupuși a fi decedat. 

„Bietul fraier”, comentase doica, „parcă-l văd în ultimele clipe 
cu barograful lui tâmpit, strigând plin de sine: Vedeţi, v-am spus 
eu!” 

Vestea morţii timpurii a meteorologului ajunse la urechile 
familiei Docci chiar înainte să se îmbarce pentru drumul spre 
casă, după un an chinuitor petrecut la tropice. Cea mai mare 
parte din timp stătuseră în Borneo, cu un scurt interludiu în 
nordul  Sumatrei, pentru că insula aceea era și patria 
urangutanilor - maimuţele mari care îl ademeniseră pe taică-său 
în partea cealaltă a lumii. 

Din nou, amintirile ei se dovediră răzlețe, dar precise. Își 
aminti de gentlemenii olandezi, cumsecade și curtenitori, 
îmbrăcaţi pentru cină în fracuri negre din stofă plină, în ciuda 


căldurii și a umidității enervante. Fumau tot timpul trabucuri și 
beau gin și bitter. Își amintea și dinţii negri ai băștinașilor 
(consideraţi un semn de frumuseţe), apa alburie, lăptoasă a 
recifelor de corali și fumul vulcanilor care se ridica în nori ceţoși 
pe cerul albastru, senin. Apoi, mai era pădurea virgină, care 
acoperea aproape totul și nu avea vreun stăpân. Aici și-au 
petrecut cea mai mare parte a timpului, sub coroanele verzi, 
dense, unde doar câte o rază de soare se mai rătăcea ajungând 
până la solul acoperit cu un strat gros de frunze. Pădurea nu-ţi 
oferea niciun peisaj, n-aveai în ea niciun orizont, doar arborii 
deși care te împresurau pe măsură ce înaintai. Și mai era și 
iminenţa permanentă a morții. 

Şi-i amintea bine pe băștinașii din Sumatra, cocoțându-se în 
vârful copacilor ori de câte ori apărea un tigru, ceea ce se 
întâmpla des. In Borneo nu existau tigri, dar banteng-ul - bivolul 
sălbatic - era la fel de temut. Ataca fără un motiv anume, cu 
viteza fulgerului. Odată, dintr-un hăţiș de bambus a ţâșnit un 
rinocer, dând iama în șirul de hamali și lăsând în urma lui o 
cărare lată ca un drum de care în desișul de subarboret. Și, 
desigur, mai erau și șerpii, coșmarul copilăriei. Cobrei regale îi 
mersese vestea că fugărește oamenii pe kilometri întregi, dar 
dacă aveai prezența de spirit să lași în urmă o piesă 
vestimentară, se oprea s-o atace și astfel câștigai minute 
preţioase să scapi. 

li povesti cum, într-o zi, ieșind din colibă, au găsit un piton 
uriaș încolăcit într-o cușcă din lemn, de unde nu putea să mai 
iasă, după ce o înghiţise pe nemestecate pe fosta ocupantă a 
cuștii, o capră pe care o ţineau pentru lapte. 

Însă amintirile cele mai vii și cele mai tulburătoare erau 
legate de tatăl ei, de declinul lui fizic, urmat de cel mintal. Când 
nu vâna urangutani, se ocupa de conservarea pieilor și a 
scheletelor. leșea epuizat din osuarul improvizat, duhnind a 
carne intrată în putrefacție, cu mâinile tăiate, roșii, ajunse carne 
vie de la soluţia de arsenic pe care o aplica pe oase ca să ţină 
insectele la distanţă. Picioarele mesei de lucru improvizate erau 
băgate în castroane cu apă - o barieră pentru furnicile 
omniprezente - dar ele tot își croiau cumva drum de fiecare 
dată spre specimenele lui. Când începu să considere asta un 
atac la persoană, mama Signorei Docci începu să fie îngrijorată. 
Când el ameninţă că o să-l împuște pe unul dintre hamali pentru 


că-i șterpelește din lichiorul de nucă de cocos în care conserva 
pielea neprelucrată, sosise timpul să se pună în discuţie 
terminarea acestei aventuri. 

El se împotrivi acestei propuneri, insistând că pieile și 
scheletele reprezintă o sursă de venit profitabilă - ceea ce era 
adevărat, muzeele de științe naturale plăteau foarte bine pentru 
ele - și respinse contraargumentul că au venit la tropice nu 
ispitiți de ochiul dracului, ci de dragul științei. 

Privită cu mintea de pe urmă, continuă Signora Docci, era clar 
că expediția fusese sortită eșecului de la bun început. Era ultima 
încercare a unui om disperat de a demonstra impostura lui 
Darwin. Spre lauda tatălui ei, își schimbase poziţia de la apariţia 
Originii Speciilor, trecând de la ridiculizarea previzibilă la o 
evaluarea mai temperată a faptelor științifice. A treia fază a 
propriei evoluţii luase forma unui atac preventiv: nu era nimic 
greșit în teoriile lui Darwin despre selecţia naturală, fiindcă cei 
mai apreciaţi gânditori creștini, inclusiv Sfântul Augustin şi 
Sfântul Toma d'Aquino confirmaseră deja existenţa unui fel de 
„creaţiune derivativă” - argumentul fiind acela că, atunci când 
poruncise „Să se facă apele” și „Să se strângă la un loc apele 
care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul”, Dumnezeu 
conferise elementelor forțe care, în concordanţă cu legile 
naturii, le permiteau să producă diferite specii de ființe 
organice. In scurt timp, însă, eforturile tatălui ei de a armoniza 
noua știință cu învăţăturile catolice se destrămară, în încercarea 
lui de a răstălmăci cuvintele venerabililor teologi în slujba 
scopurilor urmărite de el. 

Imbrăţișase, în schimb, o nouă teorie - ultima și cea care îl 
purtase cu familie cu tot în Indiile de Est. Aceasta dădea câștig 
de cauză teoriei lui Darwin despre apariţia unor noi specii în 
urma procesului de selecţie naturală, inclusiv a omului, fără a 
exclude, însă, existenţa unui plan divin atotcuprinzător. Cu alte 
cuvinte, taică-său susținea că după nenumărate generaţii 
influențate, selecția naturală își încheiase cursul, își încheiase 
procesul. Toată formele de viaţă de pe pământ intraseră de- 
acum într-o epocă a „eredității conservatoare” în care puterea 
de adaptare a organismelor se diminuase până la a deveni 
aproape inexistentă. Teoria aceasta permitea o reîntoarcere la 
vechea idee a stabilității absolute a speciilor vii, cu omul în 
vârful piramidei, așa cum o intenţionase Dumnezeu. 


Și unde-i locul cel mai bun în care să cauţi dovada în sprijinul 
acestei teorii dacă nu printre antropoide, ordinul primatelor, a 
căror existenţă bântuia omul ca un soi de fantomă ancestrală? 
Se știa din surse de încredere că în Borneo există două tipuri de 
urangutan, care trăiau laolaltă și chiar își făceau culcușul în 
aceiași copaci. Mayas tjaping (cum îl numeau localnicii) era un 
animal masiv, cu capul pătrat flancat de pomeţi proeminenţi. 
Mayas kassa era mai micuţ, cu faţa mai îngustă și cu trăsături 
mai delicate. 

Din faptul că urangutanii erau prezenţi și pe insula învecinată, 
Sumatra - singurul loc de pe planetă unde mai puteau fi găsiţi - 
se putea deduce cu destulă exactitate că toţi urangutanii au o 
moștenire genetică comună, datând dintr-o epocă îndepărtată, 
când exista o legătură pe uscat între cele două insule. Marea 
întrebare - și una căreia, după cum credea taică-său, îi venea 
răspunsul de la sine - era aceasta: dată fiind separarea 
urangutanilor din Borneo și Sumatra cu sute de mii, dacă nu 
milioane de ani în urmă, de ce nu evoluaseră cele două populaţii 
independent una de alta, conform modelului darwinist? Toată 
lumea era de acord că erau absolut la fel, mergând până la 
diferențele subtile de fizionomie dintre cele două tipuri de 
urangutan, din care amândouă erau prezente și în Sumatra. 

Asta nu însemna că Darwin s-ar fi înșelat - existau prea multe 
dovezi în sprijinul teoriei lui evoluționiste - ci, pur și simplu, nu 
mai avea dreptate. Puterea eredității crescuse, în mod evident, 
de la epoca primordială până în punctul în care organismele vii 
erau acum stabile și imuabile. 

Era o judecată sănătoasă, chiar și pentru urechile sceptice ale 
maică-sii, altminteri nu ar fi acceptat să-și însoţească bărbatul 
într-unul din colţurile cele mai puţin ospitaliere ale planetei. 

Exista o singură problemă. 

După câteva luni petrecute în Borneo, taică-său identificase 
doar un singur tip de urangutan - mayas taping, cel cu capul 
mare, pătrăţos. Unii aveau pomeţii proeminenţi, cu perniţe de 
grăsime, alţii nu, dar această diferenţă părea să nu fie decât o 
trăsătură a vârstei înaintate la masculii speciei. Se părea din ce 
în ce mai mult că judecata lui solidă se întemeia pe dovezi 
șubrede. Nu avea decât un singur mod prin care să se asigure 
că are dreptate. 


În timpul călătoriei în Sumatra, tatăl ei aproape că își pierduse 
minţile și, în câteva ocazii, chiar viața (olandezii nu controlau în 
provincia nordică Aceh decât ţinutul din apropierea celor 
câtorva forturi ale lor). In timpul șederii de acolo, împușcase mai 
mult de cincisprezece urangutani, îi jupuise și le conservase 
scheletele. Și aceștia erau de un singur fel - un tip diferit, mai 
mic decât mayas tjaping, cu feţele mai înguste și blana mai 
deschisă la culoare decât cea a verilor din Borneo. Pentru că, în 
mod clar, asta erau: veri, și încă foarte diferiţi. 

Taică-său trebuie să fi conștientizat ironia mușcătoare a 
dilemei sale, însă refuza s-o accepte. Numai după ce s-au întors 
cu toţii în Borneo, și după o altă serie de măceluri, s-a văzut 
obligat să se supună inevitabilului: descoperirile confraţilor 
naturaliști care vizitaseră arhipelagul malaiezian înaintea lui 
erau greșite și, pășind pe urmele lor, nu numai că eșuase în 
misiunea lui de a combate teoria darwinistă, ci îi mai și 
adăugase greutate. 

Existau, într-adevăr, două tipuri de urangutan, dar unul 
popula insula Borneo, iar celălalt Sumatra. Despărţite geografic, 
speciile se adaptaseră în funcţie de cerinţele mediilor 
înconjurătoare diferite. Și nu avea absolut niciun motiv să nu 
presupună că asta ar fi o situaţie ce se perpetua și atunci. 

Singura lui consolare veni de la soţia sa. Mama suferindă a 
Signorei Docci a încercat să-l facă să înţeleagă că adusese o 
contribuţie importantă la cunoștințele generale din domeniul 
zoologiei. Poate chiar identificase o nouă subspecie de primate. 
Avea, cu siguranţă, destule argumente în acest sens. În situaţia 
lui, cei mai mulţi cercetători ar fi profitat de prilej, să revendice 
o parte din Arborele Vieţii, chiar dacă nu era vorba decât de o 
mică bifurcaţie din capătul unei ramuri. 

Dar nu şi tatăl ei. 

La întoarcerea în Italia, își dăduse demisia de la Universitate, 
distrusese toate documentele referitoare la expediție și își 
îndreptase atenția către arheologie, adâncindu-se în studiul 
culturii pierdute a etruscilor. Păstrase doar două suveniruri din 
călătoria în Indiile de Est, dar, în mod ciudat, exact pe cele care- 
i aminteau în chip vădit de eșecul său - craniile de urangutan 
din camera lui de lucru, atât de diferite: unul din Borneo, celălalt 
din Sumatra. 


Adam aproape că nu scoase niciun cuvânt în timp ce Signora 
Docci îi relată aventura ei din copilărie, mai mult decât mulţumit 
să se vadă purtat de poveștile ei pline de culoare și de tonul 
blând, măsurat al glasului ei. Când tăcu și ea, el încă nu-și 
recăpătase graiul. 

Signora Docci zâmbi a scuză. 

— Îmi pare rău. Te-am plictisit. 

— Nu, nici gând. E interesant. 

— Amintirile unei bătrâne? Mă îndoiesc. 

— Serios. Trebuie să fi fost o perioadă fascinantă, omul 
străduindu-se să se împace cu ceea ce era... este cu adevărat. 

— Ah, mă îndoiesc că ne vom împăca vreodată cu gândul 
acesta, spuse ea, luând o gură de vin. Oamenii ca taică-meu au 
plecat în căutarea Edenului, dar au găsit o grădină mult mai 
sălbatică. 

Adam ezită, nesigur dacă e bine să pună subiectul pe tapet. 

— Cicatricea de pe fruntea Antonellei... 

Signora Docci zâmbi. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama c-o să observi. Creasta 
osoasă de pe craniul din Borneo... 

— Exact. 

— Cine știe? Nu-s superstițioasă, dar poate că-i o pedeapsă 
pentru ceea ce le-a făcut bietelor animale. A fost un masacru. 
lar după ce mureau, le pângărea trupurile. Aruncă o privire spre 
bezna de afară, apoi către secera palidă a lunii. Sau poate că eu 
am fost cea pedepsită - pentru că n-am reușit să-l fac să se 
oprească. 

— Eraţi prea tânără. 

— Să nu subestimezi puterea pe care o are o fiică asupra 
tatălui. Tăcu gânditoare: li știam pe unii din ei - destul de bine, 
de fapt, și am stat cu mâinile-n sân și m-am uitat. Era una... 
lângă Marop... o femelă, o mamă. Îi spuneam Sabinetta. Rupea 
crengi și arunca în noi de fiecare dată când ne apropiam de ea. 
Când, în cele din urmă, au împușcat-o, a rămas înţepenită între 
două crăci în V ale unui arbore durio și au trebuit să se urce în 
copac după ea. Schiţă un zâmbet anemic: La început, n-au vrut 
să se urce, credeau că se preface. Așa fac, știi. Și sunt puternici, 
foarte puternici. Sunt multe de povestit, povești cu pitoni, 
crocodili... 


Se aplecă, ochii îi luciră la lumina lumânărilor, iar lui Adam îi 
apăru în treacăt imaginea ei în copilărie, aplecându-se către 
focul de tabără, sorbind fiecare cuvânt din povestirile care îi 
erau istorisite. 

— Nu-i animal mai puternic în pădure, așa spuneau dayakii”. 
Poate că aveau dreptate, nu știu. Dar am văzut un urangutan 
care a rupt o ramură groasă cât braţul tău, uite așa.. 

Își răsuci pumnul încleștat în aer. Își desfăcu degetele osoase 
și se întinse după sticla de vin roșu. Adam i-o luă înainte. Îi 
umplea paharul când Maria apăru tăcută din semiobscuritatea 
de dincolo de lumina lumânărilor. 

Îi spuse ceva Signorei Docci. Cuvintele fură rostite prea 
repede pentru ca Adam să poată înţelege, dar sunară ca o 
dojană. Îl sfredeli cu o privire dispreţuitoare în timp ce se 
retrăgea cu farfuriile. 

— Are dreptate, spuse Signora Docci. E târziu și a fost o zi 
încărcată. 

Adam se sculă s-o ajute să se ridice de pe scaun. 

— Mulţumesc, zise ea, sprijinindu-se în noul ei baston cu 
măciulia în formă de craniu. Ce ciudat că m-ai întrebat despre 
cranii. 

— De ce? 

— Fiindcă m-am dus astăzi s-o văd... pe Sabinetta. Se află la 
Muzeul de Zoologie din Florenţa. 

Adam se oferi să o conducă până la etaj, în camera ei. 

— Rămâi aici, insistă ea, termină vinul. Poate îţi face Maria o 
cafea dacă o rogi frumos... deși mă îndoiesc, adăugă ea cu un 
zâmbet. Noapte bună, Adam. 

— Noapte bună. 

Îi apucă mâna și i-o strânse. 

— E o plăcere să te am aici. 

O urmări cum traversează nesigură terasa. Ea se opri și 
întoarse capul înainte să intre în salon. 

— Ziceam că tata a distrus toate documentele. Așa a crezut 
el. Când mi-am dat seama ce are de gând să facă, am ascuns un 
album cu fotografii. Dacă te interesează, e în vitrina de sub 
rafturile din bibliotecă, cele de lângă camera de studiu. Cheia 
este în spatele unui exemplar din Paradisul pierdut al lui Milton. 


17 Indigenii din Borneo. 


Exact acolo îl găsi Adam douăsprezece ore mai târziu, după 
micul dejun luat solitar duminică dimineaţa pe terasă. 

În vitrină erau mai multe albume fotografice, dar acesta se 
distingea prin vechimea lui, cu copertele din piele pirogravată 
scorojite și crăpate. Fotografiile dinăuntru își trădau și ele 
vârsta, erau clipe din trecut imortalizate în tonuri sepia șterse. 
Multe dintre ele erau mișcate, cu feţele înfășurate în văluri 
fantomatice atunci când cei pozaţi se mișcaseră. Asta se 
întâmpla cel mai adesea cu tatăl Signorei Docci - probabil un 
semn al nerăbdării la care făcuse ea aluzie aseară, în timpul 
cinei. Ea, pe de altă parte - în rochia cu șorțuleţ, bonetă și 
bocăncei cu șiret, destul de răsărită pentru vârsta ei fragedă -, 
era limpede că urmase întocmai instrucțiunile fotografului. In 
fiecare poză stătea la fel de rigidă ca o marionetă, cu braţele 
atârnându-i pe lângă corp. O recunoscu imediat după privirea 
pătrunzătoare a ochilor depărtaţi, care priveau fix în obiectiv. 

Fotografiile erau aranjate cronologic, începând cu călătoria cu 
vaporul. Într-una din ele, un tânăr blond în costum negru și 
cămașă cu guler înalt stătea mândru pe punte, lângă un 
dulăpior cu picioare înalte. Acesta nu putea fi decât Walter F. 
Peploe, meteorologul scoţian sortit unui mormânt lichid, iar 
Adam își dădu seama că undeva în lume trebuie să fie o altă 
familie care ar păstra fotografia cu mai mult drag decât s-a 
gândit la ea vreodată familia Docci. 

Era greu de imaginat că Walter F. Peploe ar fi nutrit pentru 
„doică” sentimentele nutrite de aceasta pentru el, ţinând cont 
de înfățișarea ei din fotografii - scundă, solidă și suspectă de un 
început de mustață - chiar dacă Signora Docci făcuse hotărât 
aluzie la un fel de aventură între cei doi. 

Una dintre puţinele fotografii cu o legendă scrisă de mână îl 
înfățișa pe taică-său împreună cu un grup de domni europeni, cu 
toţii în ţinută de seară, așezați lângă o masă de biliard într-un 
local din Batavia numit Clubul Armonia. El era unul dintre cei doi 
bărbaţi care nu aveau părut tuns scurt. Mustaţa deasă îi atârna 
peste buze, acoperindu-i gura, și-i dădea feţei o mină gravă, 
deși ochii sugerau că zâmbește, spre deosebire de tovarășii lui 
de companie. 


Din momentul când au ajuns în Borneo, nu a mai fost 
fotografiat decât în costum alb, la care, de obicei, purta cravată 
neagră. Era un tip pirpiriu și oarecum comic, chiar și atunci când 
stătea cu pușca deasupra vreunui animal răpus. Mama Signorei 
Docci era cu mai bine de jumătate de cap mai înaltă decât el și 
nelipsita ei umbreluţă de soare accentua diferenţa de înălţime 
dintre ei, făcând-o să pară o girafă pe lângă el. Stând amândoi 
în faţa unui bungalow modern, păreau mai curând două 
persoane interesate de cumpărarea unei proprietăţi decât un 
cuplu căsătorit. 

Urma o serie de fotografii care păreau să fie făcute fără nicio 
noimă, de la sol, cu aparatul îndreptat spre vârful copacilor. La o 
privire mai atentă, zări niște siluete fusiforme agăţate de crăcile 
de sus. Aduși pe pământ, urangutanii erau niște animale 
impresionante, chiar și moarte - mult mai impresionante decât 
tatăl Signorei Docci sau oricare dintre băștinașii rânjiţi, cu 
trăsături ascuţite, invariabil strânși în jurul lui. Unul din 
specimenele gigantice, cu părul încâlcit și o cutie toracică 
proeminentă, fusese legat de încheieturi de balustrada 
verandei, răstignit în vederea fotografierii. Anvergura braţelor 
depășea statura celui mai înalt om prezent cu mai bine de 
șaizeci de centimetri. Falca dislocată îi anima chipul. Nefericita 
sălbăticiune părea să-și râdă strâmb de caznele la care era 
supusă. 

Tulburat de această imagine, Adam răsfoi restul paginilor, 
închise albumul, se gândi să-l pună la loc, apoi le scoase pe 
celelalte și le întinse pe podea, dinaintea lui. Și-ar putea îngădui 
o privire rapidă. Maria nu dădea încă niciun semn de viaţă, iar 
Signora Docci, evident, dormea târziu după obositoarea zi de 
ieri. 

În total erau patru albume, fiecare acoperind un interval de 
câte doi-trei ani între anii 1890 și începutul anilor 1920. Toate 
erau mărturii ale existenţei privilegiate a familiei Docci. Curse 
de cai, plimbări cu automobile sport decapotabile, vacanțe de 
vară în hoteluri de lux de la malul mării. Drumeţii în Alpi, 
plimbări cu gondola în Veneţia, plimbări cu cămilele la piramide. 

Adam răsfoi albumele de două ori. A doua oară le aranjă 
cronologic și studie fotografiile cu mai multă atenţie. O văzu pe 
Signora Docci cum se transformă dintr-o adolescentă stângace 
într-o tânără elegantă, soţie și, în cele din urmă, mamă. Era 


prima oară când vedea vreo fotografie de-a lui Emilio, iar 
acestea contraziceau teoria lui personală cum că primii născuţi 
erau, în general, mai scunzi decât fraţii mai mici. Emilio fusese 
uscățiv, cu membre lungi, încă de la naștere. Chipul lui semăna 
mai mult cu cel al mamei, moștenise de la ea ochii mari și 
pomeţii laţi și înalți. Aceste trăsături, combinate cu gâtul lung, îi 
dădeau un aer ușor uimit, care-i amintea lui Adam de ceva - dar 
nu-și dădea seama de ce - de vreun animal sau pasăre. Maurizio 
semăna mai mult cu taică-său ca statură și înfățișare: avea 
umeri laţi, falca pătrată, cu trăsături fine, egale. Adam căută 
urme ale asemănării dintre Antonella și maică-sa, Caterina, în 
copilărie. Găsi câteva, în afară de părul drept, lucios; găsi și 
urmele aceluiași zâmbet ca de drăcușor. 

Ultima poză era o fotografie de familie, de studio, făcută în 
1921, la Madrid. Doamnele erau așezate pe un divan deșelat, iar 
pe chipul S'ignorei Docci erau evidente primele semne ale 
înaintării în vârstă. Caterina ședea în stânga ei, cu o privire 
furioasă, de revoltă posacă, firească la treisprezece-paisprezece 
ani, sau poate că era iritată din cauza părului tăiat scurt, care n- 
o avantaja. Bărbaţii stăteau în spatele lor: Benedetto - capul 
familiei, cu mâinile încleștate pe spătarul divanului, cu o mină 
dominatoare - flancat de cei doi fii. Maurizio avea fruntea 
spuzită de acnee adolescentină. Calviţia lui Emilio era deja mai 
avansată decât cea a lui taică-său. 

Adam se uită îndelung la fotografii. Ceva îl deranja. Era o 
senzaţie vagă și impalpabilă. Era îndeajuns, totuși, să-l facă să 
scoată fotografia din colţarele ei aurite. Puse la loc albumele, 
încuie ușa vitrinei și se îndreptă spre camera de studiu. 

Tot la imaginea aceea se uita lung și un pic mai târziu, când 
își făcu apariţia Signora Docci. Intră în camera de studiu venind 
de pe terasa din spate și, auzind bocănitul noului ei baston, care 
răsuna tot mai aproape, avu timp să vâre fotografia sub 
sugativa de pe birou și să pună mâna pe o carte din apropiere. 

— Bună dimineaţa, îl salută ea. 

— 'Neaţa. 

— Ai dormit bine? 

— Da, minţi el. 

— O fi un sedativ puternic. 

Adam zâmbi. 


— Mi-a făcut plăcere să aud povestirile dumneavoastră. 
Serios. 

Avea în picioare pantofii de plimbare, prăfuiți de purtare, iar 
în mâna ei liberă avea o sticlă de vin. 

— Aţi fost pe-afară? o întrebă el. 

— Am făcut o plimbare. O plimbare bună. E plăcut să vezi. 

— Ce anume? 

— Nu le vine să creadă - că mă ţin din nou pe picioare... 
Poate doar se prefac, dar păreau bucuroși. 

— Sunt sigur că nu-i așa. 

— Că se prefac sau că sunt bucuroși? 

El zâmbi. 

Ea puse sticla de vin pe birou. 

— Pentru prânzul cu Antonella. Sper că n-ai uitat. 

— Nu. 

— E din pivniţă - vin bun... nu de-al nostru, stai liniștit. 


* 


Îşi scoase cravata de-ndată ce intră în grădină, trecând prin 
gardul viu de tisă. Urmă sacoul, când ajunse la baza 
amfiteatrului. Deschise caietul de notițe şi scoase fotografia 
familiei Docci, uitându-se la Flora pe piedestalul ei, conjurând-o 
să-l ajute. 

| se păru puțin prostește să apeleze la o bucată de piatră, dar 
adusese fotografia cu el dintr-un motiv anume. De ce să nege? 
Grădina are ceva care îl face să vadă lumea altfel, chiar și să 
reacționeze altfel. Simţea asta acum, îl străbătea un soi de 
energie - nu de mânie, nu de sfidare, dar ceva asemănător, 
altceva. Orice ar fi, e vinovată de ieșirea lui în legătură cu 
fratricidul în faţa lui Maurizio, știa asta, așa cum mai știa că 
ceea ce văzuse în ochii lui Maurizio era gheara rece a fricii, a 
vinovăției. 

Zece minute mai târziu, pe banca de piatră erau două 
chiștoace de ţigară, iar fotografia continua să-și râdă de el. 
Plecă brusc, frustrat, îndreptându-se spre fundul grădinii, 
alegând cărarea care traversa pădurea trecând prin luminișul lui 
Adonis. 

O briză ușoară zbârli frunzele de sus, din vârful copacilor, 
prima adiere de vânt în aproape o săptămână. Umbra plăcută 


dispăru de cum intră în poiană, soarele amiezii căzând 
perpendicular pe pajiștea circulară. Se duse drept la statuia din 
centru. 

Venus era încremenită în gestul ei de a se apleca deasupra 
iubitului său mort, întinzându-și spre el mâna stângă. Adonis 
zăcea întins pe spate, cu picioarele rășchirate, cu gura căscată, 
de parcă pe buzele lui, odată cu ultima suflare, i-ar fi murit un 
țipăt înspăimântător. Încă strângea în mână arcul, arma care nu 
reușise să-l apere de mistreț în timpul vânătorii. Dosarul 
întocmit de tatăl Signorei Docci făcea o trimitere la un animal 
sălbatic. Ovidiu fusese mai clar: Adonis a fost rănit mortal de un 
mistreț. 

Era mulțumit că se dusese la sursă. Poate că exista un fel de 
asociere simbolică cu familia Docci. În blazonul lor, mistrețul era 
o figură proeminentă. 

Un zgomot îi distrase atenţia de la statuie. Prin vârfurile 
copacilor din jurul luminișului adia o briză grăbită. Se înteţi, 
transformându-se rapid într-un vânt care bătea tare și constant. 
Coroanele copacilor se legănau ca niște cupluri bete de pe 
ringul de dans. Apoi își plecară capetele la unison în faţa unei 
rafale susţinute, iar câteva momente mai târziu vântul se pogon 
din tării, mângâind iarba arsă de soare și ciufulindu-i lui Adam 
părul cu mâna lui caldă. 

Simţi cum îl cuprinde brusc neliniștea, destul de puternică să-l 
alunge din luminiș. Revenind la cărarea de la lizieră, se uită 
peste umăr, aproape așteptându-se să vadă pe cineva ţinându- 
le companie lui Venus și Adonis, dar aceștia erau singuri. 

Antonella îi dăduse indicaţiile necesare. Aproape de capătul 
grădinii memoriale era o potecă îngustă care, dacă mergea pe 
ea spre sud, avea să-l poarte la deal prin crângul de măslini, 
până lângă casa ei. 

Găsi poteca fără probleme, dar ceva îl făcu să se întoarcă 
spre Templul lui Echo și să arunce o ultimă privire grădinii. 
Pajiștea urca molcom spre grota înconjurată de chiparoșii ce o 
străjuiau. De aici, pământul se înălța abrupt spre amfiteatru - 
Flora era albă ca o perlă în scoica ei concavă, arcul de triumf se 
întrezărea dincolo de ea, pe creastă. 

Vântul se înteţise, iar acum bătea direct în josul văii, spre el, 
revărsându-se într-un flux constant, ca un lichid invizibil. 


Încremeni, privind fix în direcţia lui, lăsându-l să treacă pe lângă 
el către copaci. Ochii începură să-i lăcrimeze. Clipi de câteva ori. 

Atunci îi pică fisa. 

Gregor Mendel. 

Un nume din zilele lui de școlar. Orele de biologie. Genetica 
mendeliană. 

Scoase fotografia familiei Docci din carneţelul de notițe. O 
privi grăbit, se uită de la tată la mamă, apoi la fiecare copil în 
parte. 

Emilio, Maurizio și Caterina moșteniseră cu toţii ochii negri ai 
părinţilor; dar chiar dacă nu i-ar fi moștenit, chiar dacă unul din 
ei s-ar fi născut cu ochi albaștri, din punctul de vedere al lui 
Mendel ar fi fost OK. Ar însemna că, pur și simplu, ambii părinţi 
erau purtătorii unei gene recesive pentru ochi albaștri, care, 
dacă se combina, putea da un copil cu ochi albaștri. In cazul lor, 
era mai mare probabilitatea să aibă copii cu ochi negri, dar era 
totuși posibil. Pe de altă parte, era imposibil ca doi părinţi cu 
ochi albaștri - fiecare purtând o dublă doză de gene recesive - 
să dea naștere unui copil cu ochi negri. 

Dacă Adam avea dreptate, atunci aceeași regulă era valabilă 
și pentru altă trăsătură fizică: lobul urechii. Lobii liberi, acolo 
unde se afla o indentaţie între capătul urechii și față, simbolizau 
gena dominantă. Ceea ce însemna, în concluzie, că două 
persoane cu gene recesive, cu lobii direct atașați de cap, nu 
puteau să aibă un copil cu lobi liberi. Părea ridicol, dar era 
adevărat. 

Cercetă încă o dată fotografia. 

Nu era nici urmă de îndoială. Emilio Docci era singurul din 
familie căruia lobii îi atârnau liber. Nu foarte pronunţat, dar 
faptul sugera destul de evident că nu era fiul părinţilor lui. 

Nu, era posibil să nu fie, mai precis. 

Asemănarea fizică limpede dintre Emilio și Signora Docci nu 
lăsa nicio urmă de îndoială asupra maternității ei. Concluzia era 
că Emilio nu era fiul tatălui său - mai bine zis, nu era 
progenitura bărbatului din stânga lui, a celui care apucase 
spătarul divanului într-o parodie de aroganță patriarhală. 

Abia i se înfiripă în minte întrebarea inevitabilă că se și trezi 
primind răspunsul. Poate că-l știuse dintotdeauna. Poate că se 
aflase scris în conversațiile lui cu Signora Docci, dar el nu 
izbutise să citească printre rânduri. 


Aerul de ușoară îngrijorare pe care i-l dădeau lui Emilio ochii 
mari și gâtul lung îi sărise în ochi lui Adam, dar greșise când 
atribuise aceste trăsături unei asemănări trecătoare cu un 
animal sau o pasăre oarecare. Mai văzuse privirea aceea, da, 
dar o văzuse într-o fotografie veche, înrămată, care atârna pe 
peretele unei camere din Cambridge: o fotografie a echipajului 
de canotaj de la Jesus College, opt tineri deșiraţi, ce strângeau 
în pumni văslele ca pe niște cozi de suliță. 

„Nu te lăsa impresionat”, îi spusese profesorul Leonard când 
el remarcase poza. „Nu sunt sigur c-am câștigat vreo cursă. De 
fapt, sunt sigur că n-am câștigat niciodată.” 


17 

Adam întârzie la prânz, nu că asta ar fi avut vreo importanţă. 
Ceilalţi oaspeţi întârziau cu mult mai mult, până și Antonella 
însăși era departe de a fi în grafic. De fapt, când el apăruse pe 
potecă, o găsise scormonind printr-o grădină de zarzavaturi 
amărâtă, de pe lângă casă. Purta un tricou mototolit, pantaloni 
scurţi și era desculţă. Arăta superb. Și furioasă. 

— Cineva îmi tot fură roşiile. 

Cu greu îți puteai imagina pe cineva care să-și dorească să-i 
fure roșiile, atât de mici și pricăjite păreau. 

— lartă-i. Or fi amărâţi rău de tot. 

Privirea mânioasă a Antonellei se îndulci într-un zâmbet și 
izbucni în râs. 


Era o casă îngustă, construită pe două laturi ale unei curți 
deschise, pavată cu cărămidă. Pe a treia latură se înălța un 
hambar, legat de casă printr-un zid înalt, cu o poartă arcuită 
care purta blazonul săpat în piatră al familiei Docci, cu mistrețul 
furios. Stucatura se fărâmiţase pe alocuri și lăsa să se vadă 
pereţii din piatră de dedesubt. O scară exterioară ducea la 
camerele de la etaj, rezervate oamenilor. 

— Animalele stau la parter; ei bine, nu în clipa de faţă... 

Camerele abia dacă erau mobilate; nici nu cereau mobilier. 
Podelele, ușile, tavanele și pereţii erau toate piese de sine 
stătătoare, toate străvechi, toate lucrate manual. Dormitorul ei 
nu avea mare lucru în afară de un pat din fier forjat, un scrin și 
câteva tablouri. Era de ajuns. Vederea cămășuţei de noapte 
aruncate neglijent pe patul nefăcut îl tulbură niţel. 

Pe plita din bucătărie fierbea o bucată de șuncă. Bucătăria era 
de departe cea mai mare încăpere din casă. Avea grinzile 
înnegrite de timp și de fum. Era și o masă, destul de mare cât să 
plănuiești pe ea o invazie. Totuși, nu aici urmau să mănânce, ci 
afară. Şi aici intra Adam în scenă. 

Îi revenea sarcina să monteze în curte un cort care să le ţină 
umbră. În hambar o să găsească tot ce-i trebuie, inclusiv capra 
pe care să pună tăblia mesei, și scaunele. 

Antonella îi aprobă construcţia și, de-ndată ce el aranjă masa, 
împături șerveţelele și găsi perniţe pentru câteva scaune, ea i 


se alătură afară, răsplătindu-l cu un pahar din vinul adus de el. 
Examină eticheta și dădu din cap aprobator înainte să-i toarne în 
pahar. 

— Credeam că ești student. 

— E din cel mai bun vin al bunicii. 

— In sănătatea bunicii, închină ea și întinse paharul să 
ciocnească. 

— A bunicii. Să trăiască o sută de ani, ură el. 

— A, Stai liniștit, o să apuce suta. Maurizio e convins de asta. 

— Maurizio? 

Ea zâmbi enigmatic. 

— Ce-i? întrebă Adam. 

— E un pic îngrijorat, cred. Nimeni nu știe ce planuri are ea 
acum, câ... a revenit la viaţă. El așteaptă de mult timp să intre 
în posesia vilei. Credea c-o să fie a lui după ce o să moară 
Nonna. 

— Sper că nu dă vina pe mine. 

— Pe tine? 

Îi povesti cum îl luase Maurizio la întrebări în grădină, 
îngrijorat de maică-sa. Îi povesti că remarcase un anumit grad 
de antagonism din partea lui Maurizio, dar nu-i dezvălui că i-o 
plătise cu aceeaşi monedă. Pomeni și de analgezice, 
considerând că și ea are dreptul să știe de ele. Pe Antonella 
păru s-o mire mai mult faptul că Maria îi povestise lui Maurizio 
despre vizita doctorului. 

— Nu-i place de Maurizio. 

— Sau poate că-i sincer îngrijorată în legătură cu bunica. 

— Poate. 

— Eu sunt îngrijorat. Ar putea să se bage singură-n mormânt. 

— Dacă se-ndreaptă într-acolo, nimic n-o va opri. 

— Eşti tare fatalistă. 

Antonellei nu-i scăpă observaţia uşor tăioasă. Îi aruncă o 
privire rece, dură. 

— Imi iubesc bunica, dar o și cunosc foarte bine. 

li salvă zgomotul unui vehicul care se apropia. Năvăli în curte 
într-un nor de praf alb: o mașină în care se înghesuiau trei 
cupluri. Nu după mult timp, curtea fu inundată de hohote de râs. 

Şi peste două ore, hohotele răsunau zgomotos. Nicio cantitate 
de mâncare sau vin - și amândouă erau aduse întruna din casă, 
pe scară - n-ar fi putut să le atenueze. Jucară chiar și o partidă 


de inele între două feluri de mâncare. Jocul era un cadou făcut 
Antonellei de către fratele ei, Edoardo, o glumă între ei doi, pe 
care ceilalţi n-o pricepură, iar fraţii refuzară să le-o explice. 

Edoardo avea, ca și soră-sa, părul negru ca pana corbului și 
pielea măslinie. Era cu un an mai tânăr decât ea, solid și 
exuberant, mucalit și isteţ. Era greu să nu te lași vrăjit de el. 
Singura persoană care părea imună la farmecul lui era prietena 
lui, Grazia, colegă cu el la drept. Era și singura persoană care nu 
vorbea limba engleză, nu că asta ar fi împiedicat-o să încerce s- 
o vorbească, și chiar cu viteza ameţitoare cu care vorbea limba 
maternă. Rezultatul era un șuvoi de cuvinte ca în turnul Babel, 
majoritatea în franceză. Ori de câte ori Edoardo încerca s-o 
corecteze, se răstea la el: „Zitto! Capisce. Non e vero, Adamo?" 

— Taci din gură. Inţelege. Nu-i așa, Adam? 

La care Adam răspundea invariabil: 

— Absolut. 

„Absolut” deveni un fel de laitmotiv din momentul când lui 
Enrico, proaspăt căsătorit cu Claudia din Veneţia, cu ochii ca 
albăstrelele, i se oferi un pahar plin ochi cu vin. „Absolut”, 
acceptă el. Și de aici, o ţinură tot așa. 

ltalia trece printr-o transformare rapidă acum, că am intrat în 
Piaţa Comună. Absolut. Domenico Modugno ar fi trebuit să 
câștige Concursul de Creaţie al Eurovisionului cu melodia „Nel 
Blu Dipinto di Blu”. Absolut. 

Cuvântul își pierdu din farmec atunci când fu servită cafeaua 
și cineva comentă că Partidul Creștin Democrat e plin de foști 
fasciști. 

— Fii atent ce vorbești, interveni caricaturistul care voia să se 
facă pictor. Unchiul lor a fost fascist, nu-i așa? 

Edoardo fu cel care răspunse: 

— Absolut. lar cei care l-au ucis erau fasciști. Ce-ţi spune 
asta? 

Caricaturistul își ceru scuze pentru comentariu, fu iertat, iar 
cuvântul încetă să mai fie rostit. Starea de spirit rămase 
însuflețită, dar acum Adam se trezi că se chinuiește din greu să 
țină pasul cu ei. Tachinările și bonomia fuseseră diversiuni bine- 
venite; îi permiseseră să uite de fotografia ascunsă între 
paginile carneţelului lăsat pe bufetul din bucătărie. Dar acum, 
că Emilio își făcuse loc în conversaţia lor, întorcându-se în 
gândurile lui Adam, n-avea cum să-l ignore. 


În timp ce ceilalți pălăvrăgeau de zor în jurul mesei, gândurile 
îi zburară în altă parte, la Gregor Mendel, la genele recesive, la 
lobii urechilor și la vechea fotografie a echipajului de canotaj de 
pe peretele din camera profesorului Leonard, de la Jesus 
College. Încercă să le împiedice înaintarea într-un teritoriu mai 
întunecat, unde stăteau la pândă conversațiile lui cu Fausto. 

Din când în când se amesteca și el în vorbă, să ascundă faptul 
că mintea îi era dusă în altă parte, iar când ceilalţi oaspeţi, în 
cele din urmă, plecară, răsuflă ușurat că-i readus cu picioarele 
pe pământ, strânse mâini, sărută obraji și le făcu cu mâna în 
timp ce mașina dispărea pe drumul alb, bătătorit către San 
Casciano, parcă purtată pe un nor de praf unduitor. 

Spuse că va da o mână de ajutor la strânsul mesei, ofertă pe 
care Antonella o acceptă cu recunoștință. Munciră din greu, 
metodic, până ce nu mai rămase decât o stivă de veselă pusă la 
uscat pe scurgător și o pată de vin roșu pe cărămizile din curte, 
acolo unde se răsturnase un pahar. 

Se retraseră pe o bancă din lemn înjghebată pe o ridicătură 
acoperită cu iarbă de lângă hambar. Era un loc calm și pașnic, 
umbrele schimbătoare retușând peisajul în timp ce soarele 
aluneca alene spre apus. 

— Ce minunat e locul ăsta, spuse Adam. Eşti foarte 
norocoasă. 

— Ah, dar plătesc pentru asta. Proprietatea are nevoie de toți 
banii pe care îi câștig. 

— Merge prost treaba? 

— Nu numai aici... peste tot. 

Îi povesti că familia care ocupase casa vreme de nenumărate 
generaţii se mutase de puţin timp, abandonând viaţa la ţară 
pentru cea de la oraș, așa cum proceda multă lume în ziua de 
azi. 

El fu surprins să audă că proprietatea funcţiona pe baza unui 
troc cu cereale - mezzadria - un aranjament prin care o familie 
primea de la familia Docci o casă și niște pământ fără chirie, în 
schimbul unei jumătăţi din producţia de grâne. 

— Sună aproape feudal. 

— Asta pentru că așa și e - datează din Evul Mediu - dar 
lucrurile se schimbă acum. Unii politicieni de la Roma spun că 
mezzadria trebuie să dispară. Dacă o să se întâmple așa, se va 


schimba totul pe-aici. Bunică-mea e foarte îngrijorată. Îi spun să 
stea liniștită. Maurizio e bogat, aranjează el lucrurile. 

— Cu ce se ocupă? 

— Cumpără și vinde lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Din acelea care-i aduc profit. Mai are și două fabrici în 
Prato, de confecţii. A câștigat o grămadă de bani după război. 

Adam ezită. 

— Cum era Emilio? 

— Emilio? De ce mă-ntrebi? 

— Sunt curios. A fost menţionat în timpul prânzului. 

Ea mai luă o ţigară de-a lui. 

— Păi, a fost fascist, asta-i adevărat. Mulţi oameni au fost, 
până și bunicii mei, la început. Pe urmă au încetat să mai 
creadă. Se uită fix în depărtare. Eram mică, dar mi-l amintesc. 
Tot timpul citea cărți. Și mă făcea să râd. Pe toţi ne făcea să 
râdem. Surâse visătoare. Fascistul nostim. 

— Cum se înțelegeau? Emilio cu Maurizio? 

Privirea ei îi spuse totul: Ce-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe 
oala? 

Prea era băgăreţ. Trebuia s-o ia cu binișorul. 

— Vreau să zic, aveau vederi politice diferite. Maurizio era 
partizan, nu? 

E ăsta un motiv suficient să comiţi o crimă? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Un tip, Fausto, din San Casciano. 

Ea nu-l cunoștea, deși numele îi spunea oarecum ceva. 

— E-adevărat. Maurizio a fost partizan și socialist. Pretinde că 
încă ar fi socialist. 

Glasul ei avea o urmă de cinism binevoitor. 

— Bunică-mea zice că s-a bătut cu nemţii fiindcă 
dintotdeauna a fost un bătăuș, chiar de mic copil. El moare de 
ciudă când ea-i spune asta. 

Dar nu s-a bătut cu ei și în seara când l-au ucis pe Emilio, nu-i 
așa? 

Adam își păstră pentru sine observaţia asta, ca și celelalte 
întrebări ce nu-i dădeau pace. De ce o fi sigilat bunicul ei etajul 
de sus? Ca pe un fel de altar? Altarele sunt concepute să fie 
vizitate; sunt locuri în care te duci să-ţi prezinţi omagiile. De ce 
să închizi ușa și s-o încui? De ce să-ţi obligi familia să trăiască cu 


amintirea aceea dureroasă, în loc să o lași să se risipească în 
timp? Ce-i spusese Maria despre etajul ăla pustiu, unde timpul 
se oprise în loc? „Atârnă asupra casei ca un blestem.” 


* 


Soarele scăpăta când, în sfârșit, plecă. Antonella spuse că o 
să-l conducă înapoi la vilă; de-abia avusese timp s-o viziteze pe 
bunica peste weekend. 

Porniră pe o potecă ce șerpuia prin crângul de măslini de sub 
casa de la fermă. E poteca ei, îi spuse ea. Cu un an înainte nici 
nu exista. Doar picioarele ei o bătătoriseră. Aerul se făcu mai 
răcoros în timp ce coborau spre șirurile dese de copaci. Licuricii 
mișunau prin întunericul din ce în ce mai gros, iar mirosul de 
plante aromate ajungea la ei în valuri delicate: lămâiţă, 
rozmarin și mentă. Nu vorbeau mai deloc. Când Antonellei îi 
alunecă piciorul pe-o pantă abruptă, fata îl prinse de braţ, să-și 
menţină echilibrul, iar mâna lui se îndreptă instinctiv spre 
curbura delicată a șalelor ei. 

— Mulţumesc, șopti ea când se desprinseră unul de celălalt. 

Sentimentul lui de mulțumire se mai estompă niţel când 
intrară în grădina memorială. Îi povesti despre vântul nefiresc ce 
se abătuse asupra pământului ceva mai devreme și vâjâise prin 
grădină. 

— Da, se mai întâmplă câteodată vara. Nu știu de ce. 

Merseră o bucată de drum. 

— Răsuflarea zeilor, spuse ea absentă. Așa numeau vântul 
grecii. 

Se opriră la marginea amfiteatrului și își înălţară privirea spre 
Flora, cu licuricii fojgăind în jurul ei ca niște consorţi îndatoritori. 

Simţi dorinţa brusc înfiripată de a-i împărtăși secretul Florei, 
secretul /or. Luptă să-și înăbușe această pornire, însă numai 
câteva secunde. p 

Îi spuse Antonellei tot ce știa. Îi povesti despre pădurea 
întunecată și arcul de triumf cu inscripția lui anagramată 
INFERNO. Îi povesti despre cele nouă cercuri ale Infernului lui 
Dante și despre al doilea cerc al adulterinilor. li povesti totul așa 
cum era, fără menajamente. lar când termină, simţi că i se ia de 
pe umeri o mare povară. 

Antonella nu zise nimic la început. Primul cuvânt fu în italiană: 


— Incredibile. 

— Poate mă-nșel. 

— Nu, spuse ea cu o convingere calmă. 

— Nu-mi dau seama ce vrea să spună restul ciclului. N-are 
noimă. 

— O să-ţi dai seama. O să capete sens. 

— S-a întâmplat ceva rău. Simt. Dar nu-mi dau seama ce. 

Ea își lăsă mâna pe braţul lui și îl strânse. 

— Bravo, Adamo. Serios. Bravo! 

Se fâstâcea când primea un compliment, dar știu ce are de 
făcut când o văzu aplecându-și capul, arcuindu-și gâtul și 
întinzându-și buzele spre ale lui. 

Se sărutară cu blândeţe, apoi din nou, cu mai puţină 
blândeţe, limbile li se căutară. Simţi căldura trupului ei și 
apăsarea geamănă a sânilor ei pe pieptul lui. 

Când, în sfârșit, se depărtară, ea îi spuse în șoaptă: 

— Mi-am promis să nu fac asta. 

— Interesant. Eu mi-am promis s-o fac. 

Apucă să-i zărească zâmbetul mijit 
adânc. 

Se țineau încă de mână când ieșiră din grădină, strecurându- 
se prin gardul viu de tisă. Işi dădură drumul doar când, în 
apropierea vilei, ea se opri să-și scoată o pietricică din pantof. 

— De ce ţi-ai promis să nu faci asta? 

Ea își puse pantoful la loc în picior și se ridică. 

— Pentru că în curând o să pleci. 

— Peste o săptămână. 

— N-ar face decât să înrăutăţească lucrurile. 

— Dar gândește-te... ce mai săptămână! 

Se întinse după ea și ea îl plesni în joacă peste mână. 

Le ajunse la urechi cât se poate de clar în aerul calm al nopţii 
- un hohot de râs dinspre vilă. Un hohot drăcesc. Tulburător, 
dacă nu l-ai mai auzit niciodată. Și mai tulburător, dacă l-ai auzit 
vreodată. 

— Dumnezeule! 

— Ce-i? îl întrebă Antonella. 


A 


n întunericul tot mai 


— Harry... îl interpelă Adam, urcând pieptiș treptele ce 
duceau pe terasa din spate. Ce faci aici? 

— Ce ţi se pare că aș face? lau cina cu o femeie frumoasă. 

Signora Docci zâmbi indulgentă. 

— Am crezut că de-abia mâine o să primești banii. 

— Au ajuns în ziua în care i-ai trimis. 

Adam încercă din răsputeri să pară bucuros. 

— Foarte bine. 

— Ba-i rău, replică Harry. 

— Rău? 

— E-o poveste lungă. 

— Lungă, lungă, confirmă Signora Docci. 

Harry se întoarse spre ea. 

— Dar nu neinteresantă, spuse. 

— Nu, nu neinteresantă. 

Doamne Dumnezeule, gândi Adam. 

— Când ai ajuns aici? îl întrebă, încercând să-și mascheze 
încordarea din glas. 

— Acum câteva ore. 

Îndeajuns cât să producă daune ireparabile. 

— A fost plăcut prânzul? întrebă Harry. 

— Da, minunat... scuze... ea e Antonella. 

Harry se ridică în picioare. Purta o cămașă Aertex soioasă, 
pantaloni kaki de armată care îi ajungeau până sub genunchi și 
avea picioarele înghesuite în niște teniși negri, unul dintre ei 
găurit în vârf de-atâta purtare, așa că-i ieșea degetul mare prin 
el. Se aplecă să-i sărute mâna Antonellei, nu înainte de a-și 
scoate, politicos, ţigara din gură. 

— Antonella, spuse Harry. 

— Harry, zise Antonella. 

— Frumoasă rochie. 

— Frumoși pantaloni. 

— Mulţumesc. Sunt foarte practici pe căldura asta. 

— Absolut, spuse Antonella, anume pentru Adam. 

— Te rog... o invită Harry, trăgându-i un scaun pe care ea să 
ia loc. 

— Mulţumesc. 

— Ai mâncat? întrebă Signora Docci. 

Adam ridică mâinile, predându-se. 

— Cât pentru câteva zile, răspunse el. 


— Antonella e o bucătăreasă formidabilă. 

— Așa este, confirmă Adam, întrebându-se pentru un moment 
dacă nu a nimerit cumva într-un roman al lui Jane Austen. 

Din fericire, chiar atunci Harry scoase un tril, aducându-i 
oarecum înapoi cu picioarele pe pământ. 

— Așa-i și Maria. 

Maria tocmai ieșea din vilă, aducând o tavă. Harry adoptă un 
accent italian exagerat: 

— Vitello con sugo di... 

— Pomodoro, completă Maria. 

— Pomodoro! trâmbiță Harry. Magnifico! 

Dintr-odată, romanul de Jane Austen nu-i mai păru o idee 
proastă. Mai bine asta decât să-l audă pe Harry imitându-l pe 
domnul Mannucci, care le vindea îngheţată din spatele dubiței 
sale, pe vremea când încă locuiau în Kennington. 

Maria afișă un zâmbet neașteptat, surprinzător de sfios. 

— Grazie, spuse ea, strângând farfuriile goale. 

— Harry tocmai îmi spunea o glumă, spuse Signora Docci. 

Arăta înviorată și, poate, puţin abţiguită. Sau poate că de vină 
or fi analgezicele, îi trecu prin minte lui Adam. 

— Erai pe Canalul Mânecii, continuă ea, în secolul al 
șaptesprezecelea. 

— Așa-i, corect, deci... căpitanul unei fregate se uită prin 
lunetă și vede la orizont cinci corăbii de-ale piraţilor, care se- 
ndreptau spre ei cu intenţii necurate. „Adu-mi cămașa roșie”, îi 
ordonă  secundului. „Cămașa roșie, domnule?” „Adu-mi-o, 
omule!” În fine, se ciocnesc cu corsarii și urmează o bătălie 
cruntă. Căpitanul e în mijlocul iureșului, luptă corp la corp, 
căsăpește pirați în stânga și-n dreapta. Şi, în ciuda 
dezavantajului numeric, capturează toate cele cinci corăbii 
inamice. Când bătălia se termină și toată lumea sărbătorește 
victoria, secundul îl întreabă pe căpitan de ce i-a cerut cămașa 
roșie. 

Căpitanul îi răspunde că, dacă ar fi fost rănit, oamenii nu i-ar 
fi văzut sângele și nu și-ar fi pierdut curajul. Toată lumea îl 
ovaționează... „Cât de viteaz e căpitanul nostru!” Harry trase un 
fum scurt, apoi stinse ţigara în scrumieră. Deci... continuă el cu 
un licăr poznaș în ochi, peste câteva zile, continuă să patruleze 
prin Canal, când se aude un strigăt din gabie. Căpitanul pune 
luneta la ochi, iar de data asta vede la orizont dovăzeci de 


corăbii cu pirați care înaintau spre ei în mare viteză. Căpitanul ia 
luneta de la ochi și se întoarce spre secund: „Secund”, îi spune 
el. „Da, domnule căpitan.” „Adu-mi pantalonii maro.” 

În apărarea lui Harry, se poate spune că el unul nu râdea 
niciodată de propriile glume. Și nici alţii nu prea râdeau. Asta, 
însă, era mai altfel, avea ceva de capul ei. Până și Adam se trezi 
chicotind, în parte și de ușurare că poanta nu fusese mai dură. 
Harry se întoarse spre Adam. 

— Asta le-a cucerit. 

Signora Docci și Antonella încă mai râdeau când Maria apăru 
cu platoul cu brânză. 


Restul cinei fu un chin. Când se uita la Signora Docci, Adam îl 
vedea pe profesorul Leonard; când se uita la Antonella, se 
vedea pe sine sărutând-o în grădină, iar când se uita la Harry, se 
trezea că se întreabă dacă nu cumva unul din ei doi e un copil 
adoptat. 

Harry era cel care conducea conversaţia, ținea hăţurile și-ţi 
spunea să te relaxezi și să te bucuri de plimbare, pentru că de 
plimbare o să ai parte, chit că-ţi place sau nu. Ciudat, asta nu 
părea s-o deranjeze nici pe Signora Docci, nici pe Antonella. 

Harry îi anunţă că venise în Italia să viziteze Bienala de la 
Veneţia, festivalul internaţional de artă. Asta era ceva nou 
pentru Adam și era o veste bine-venită - asta însemna că Harry 
trebuie să plece altundeva. În prezent, artiștii britanici sunt o 
forță mondială, de care trebuia să se ţină seama, insistă Harry, 
în special în domeniul sculpturii, domeniul /u;. Lynn Chadwick îi 
suflase de sub nas lui Giacometti premiul pentru sculptură la 
Bienala trecută și erau mulţi artiști britanici contemporani de 
talia lui, demni urmași ai lui Henry Moore și ai Barbarei 
Hepworth: Meadows, Frink, Thornton, Hoskin - niște simple 
nume până să le însufleţească el cu descrierile pline de viaţă ale 
operei lor. 

Sculptorii ăștia constituie o nouă mișcare, susţinea el. Nu au 
nici în clin, nici în mânecă cu abstracţionismul sterp al 
predecesorilor. Creaţia lor își are originea în lumea de după 
război a clădirilor distruse și a oamenilor distruși. Limbajul lor 
este acela al terorii și al trepidaţiei. Sfârtecă forma umană, o 


jupoaie, o sfâșie mădular cu mădular, dând la o parte ce nule e 
de folos. lar când termină, se trezesc că prezintă lumii o armată 
de creaturi - pe jumătate om, pe jumătate animal, iar câteodată 
pe jumătate mașină. Așa cum îi spusese unul dintre profesorii de 
la Corsham: „După ce ai văzut interiorul unui tanc Sherman 
după o lovitură încasată în plin, totul îţi pare la fel.” 

E o mișcare europeană - o nouă geometrie a fricii - iar atâta 
timp cât există războaie sau măcar perspectiva lor, va avea 
întotdeauna un sens. 

Adam îi auzise de multe ori discursul, dar de data asta, 
cumva, se dovedi mai convingător, mai emoţionant. Antonella și 
Signora Docci păreau în mod clar convinse, îl asediau cu 
întrebări la care Harry răspundea din toată inima. Şi cum stătea 
și se uita la ei, Adam se simţi năpădit de-un rar sentiment de 
mândrie pentru fratele său. Acesta îi fu oarecum temperat de 
invidie, că Harry poate să pună atâta suflet în calea pe care și-a 
ales-o în viaţă. 

Când Signora Docci se retrase, în sfârșit, la etaj, Antonella o 
luă ca pe o aluzie că ea însăși ar trebui să pornească spre casă. 

N-o putură convinge să mai rămână; o aștepta o săptămână 
de muncă susţinută. Nu era ceea ce-și dorea Adam să audă, dar 
trebui să se mulțumească cu o discretă strângere de braţ când îl 
sărută de noapte bună - o recunoaștere a ceea ce se întâmplase 
între ei în grădină. 

Odată rămași singuri, Harry făcu semn cu capul spre vila ce 
se contura vag deasupra lor. 

— O fi al naibii de greu s-o încălzești iarna. 

— Se prea poate. 

— Ce-a păţit la față? 

— Accident de mașină. 

— l-o tragi? 

— Nu. 

— Hmm... 

— Nu i-o trag, Harry. 

Harry îl studie cu o privire amuzată. 

— Te cred. 

— Sunt extrem de ușurat. 

— Dar Signorei Fanelli? îl întrebă Harry, fluturându-și degetele 
în aer. De la Pensione Amorini? 


Adam simţi o strângere de inimă. De unde mama naibii îi știe 
Harry numele? Apoi își aminti; el îi spusese lui Harry să se ducă 
la pensione și să întrebe cum se ajunge la vilă. 

— Nu fi ridicol. 

— E bună rău. Și am impresia că ești genul ei. 

— Spune-mi, Harry, cât timp ai petrecut în compania ei, un 
minut? Sau două? 

— Ești distant. Ca ea. Doi cai negri. Sărind sprinteni împreună. 
Da, văd cu ochii minţii. 

— Ei bine, te-nșeli. Pesemne că te-a părăsit acel faimos al 
șaselea simț al tău. 

Harry cântări cuvintele lui Adam. 

— Poate. Mda. Dacă stau și mă gândesc bine, imaginează-ţi... 
ar fi ca și cum i-ai trage-o mătușii Joan. 

— Nu-i chiar atât de bătrână. 

Își dădu seama prea târziu că picase într-una din capcanele 
conversaţionale bine ticluite ale lui Harry. 

— Eram sigur! trâmbiţă Harry. 

— Mai încet, ăla-i dormitorul Signorei Docci. 

Harry aruncă o privire spre logie. 

— Poftim? Nu cumva și cu ea!? 

— Harry... șuieră Adam. 

Harry se lumină la față. 

— Drăcușorule! E formidabilă... și perversă, după cum arată. 

Adam nu avea de gând să se lase târât în conversaţia asta. 

— Haide... detalii. 

— Nu. 

— Ceva... orice... 

— A trecut așa de mult timp? 

Harry râse scurt. 

— Destul de mult, de fapt și de drept. 

Harry era curios dacă Adam intenţionează să-i spună Gloriei. 
Nu pentru prima oară, Gloria fu numită „fata căreia îi place să 
omoare animale”. 

— Familia ei vânează. 

— lar ai tăi trăiesc în Purley, cunoscut sub numele de curul 
Croydon-ului. 

— Şi? 

— Şi ai de gând să-i zici sau nu? 

— Ea a pus capăt relaţiei. 


Harry dădu din cap a aprobare de câteva ori. 

— Păi, n-aș putea spune că sunt trist. Nu mi-a plăcut niciodată 
de ea. 

— Știu. l-ai spus-o în faţă. 

— Pe bune? 

— Nu-ţi mai amintești? Ea își amintește. 

— Ei, cui îi mai pasă acum? A ieșit din viaţa ta. lar tu, Paddler, 
în sfârșit te-ai culcat cu o femeie frumoasă. 

— Și Gloria era frumoasă. 

Harry oftă adânc. 

— E ca și cu părinţii și copiii. Sunt prea apropiaţi. Nu-și dau 
seama cât de urâţi le sunt ţângăii. Își aprinse o ţigară: Iubirea 
nu-i numai oarbă - te orbește. 

— Asta-i tare profundă. Cine-a zis-o? 

— James Bond, cred. 

— Într-unul din rarele lui momente de melancolie. 

Harry râse, dar Adam îl cunoștea prea bine ca să lase garda 
jos. Previzibil, Harry conduse discuţia înapoi la ceilalţi prieteni ai 
lui Adam de la universitate. 

— Haide, Paddler, privește lucrurile în faţă - tu nu ești unul 
din ei. Sunt cu toţii al naibii de... ei bine, bogaţi. 

— Sunt, totuși, oameni. 

— Sunt oameni cărora le plac oamenii ca ei. Ei da, acum e OK, 
ești un tip arătos, deștept, cu simţul umorului. Dar tipu' ăla, 
prietenul tău... cum îl cheamă? Acela cu urechi mari, traheea ca 
o tulumbă de pompier, taică-său e stăpân pe juma’ de 
Herefordshire... 

— Tarquin. 

— Exact, Tarquin. Nu vezi că-ți cântă-n strună? Se distrează 
pe seama ta, băiatul din clasa mijlocie dat pe brazdă. 

— Nu l-ai întâlnit decât o dată. 

— Ascultă aici, la mine, o să-ți dea liber de-ndată ce se 
întoarce în lumea reală, iar tu ai să vinzi asigurări. 

— O să lucrez la Lloyd's. 

— O să vinzi asigurări. 

Adam făcu eforturi să-și păstreze calmul. 

— Nu știi nimic despre relaţiile dintre mine și prietenii mei. 

— Am văzut cât trebuia. 

— Nu poţi șterge cu buretele doi ani din viaţa mea. 

— De ce nu? Tu ai făcut-o. 


— Du-te naibii, Harry. 

Harry întinse mâna și își stinse ţigara. 

— S-ar putea să-ţi urmez sfatul. N-am dormit ca lumea de zile 
întregi și mâine mă scol devreme. 

— Pleci? 

— Ai vrea tu. Nu, mă gândeam să dau o raită prin Florenţa. 

În timp ce urcau împreună la etaj, Harry îl întrebă pe Adam 
dacă poate să împrumute câteva din hainele lui. Încercă niște 
pantaloni, o cămașă și un sacou de in. 

— Dumnezeule, exclamă el uitându-se în oglinda șifonierului, 
parcă-s micul lord Fauntleroy. Mai spuse: O să am nevoie de 
niște bani gheaţă. 

— Tocmai ţi-am trimis niște bani. 

— Crede-mă, mai bine să n-afli ce-am păţit. 

— Ba crede-mă, vreau să aflu. 

— S-a întors elveţianca. 

— Ai dreptate. Nu vreau să aflu. 

Când Harry dădu să plece în camera lui, Adam îl întrebă: 

— De fapt, de ce-ai venit aici, Harry? în Italia? 

Harry ezită. 

— Nu sunt sigur că ești pregătit să afli. 

— Ascultă, Holmes, nu cumva Marele Șobolan de Sumatra? 

Pe chipul inexpresiv al lui Harry miji un zâmbet. Era o glumă 
de-a lor, prilej de mare distracţie în copilărie: o referire la o 
povestire de-a lui Conan Doyle, unde Sherlock Holmes îi evocă, 
în treacăt, lui Watson un incident oribil din trecutul lui, în care 
era implicat „Marele Şobolan de Sumatra... o poveste pe care 
lumea încă nu-i pregătită s-o audă”. 

— La naiba, Watson, izbucni Harry. Ti-am spus să nu-mi mai 
pomenești de Marele Șobolan de Sumatra. 


18 

Harry se ţinu de cuvânt și se sculă cu noaptea-n cap. De fapt, 
când se trezi Adam, el era deja plecat. 

Perspectiva unei zile întregi lipsite de prezenţa imprevizibilă a 
lui Harry era o mare ușurare. Avea nevoie de timp și spaţiu să 
se concentreze. Lucrul la teza despre grădină aproape că 
ajunsese într-un punct mort în ultimele zile. 

Citise până noaptea târziu ca să termine Divina Comedie, 
înălțându-se până în Paradis cu Dante, la viziunea ultimă și 
orbitoare a poetului asupra universului ţinut laolaltă de iubirea 
lui Dumnezeu. Adam nu făcuse însă nicio descoperire divină, 
nici nu avu vreo revelaţie damaschină!*. Din câte își dădea el 
seama, nu exista nici o altă legătură între poem și grădina 
memorială, în afară de o scurtă menționare a lui Apollo imediat 
după ieșirea lui Dante și Beatrice din Purgatoriu și intrarea lor în 
Paradis, când Dante îl conjură pe zeul soarelui să-l ajute în 
ultimele etape ale călătoriei lui. 

Orice speranţă că va vedea lucrurile altfel de dimineaţă i se 
risipi rapid. După micul dejun își răsfoi însemnările stufoase, 
căutând conexiuni care să-i fi scăpat, dar nu găsi absolut nimic. 
In drum spre grădina memorială, trecu în viteză de intrarea prin 
gardul viu de tisă și făcu un tur rapid, dezinteresat la modul 
sfidător. Logica asta ușor ciudată - cum că locul ar putea fi mai 
dispus să-i vorbească dacă îl tratează cu indiferenţă - se dovedi 
neîntemeiată. Il găsi mai inert, mai încăpățânat și nereceptiv ca 
niciodată. Până și statuile păreau plictisite de rolul lor, ca o 
trupă de actori istoviţi la capătul unei reprezentații lungi. 

Terminându-și circuitul, se opri la grotă și intră. Lumina joasă 
a soarelui de dimineaţă pătrundea pieziș prin intrare, 
împrăștiind bezna tenebroasă. Apollo, Daphne și Peneus 
străluceau albe ca osul descărnat pe fundalul oferit de peretele 


18 loan Damaschinul (676-749), considerat ultimul părinte al Bisericii, în 
ordine cronologică, unul dintre cei mai importanţi gânditori ai Bizanțului. 
Spirit enciclopedic, a încercat să realizeze o sinteză de vaste proporții a 
întregii cunoașteri a epocii sale, în spirit creștin, proiectul său fiind 
comparabil, prin proporții, cu cel aristotelic. Lucrările sale, intitulate 
Dialectica și Dogmatica, reprezintă inestimabile documente cu privire la 
vocabularul filosofic și la proiectul secolului al VIII-lea de integrare a 
aristotelismului în cultura creștină Dogmatica rămâne până în zilele noastre 
un text de referinţă pentru înţelegerea dogmei creștine. 


încrustat cu roci, un moment dramatic surprins în marmură de 
un sculptor necunoscut și destul de neîndemânatic. 

Peneus părea ciudat de neimplicat în scena care se desfășura 
deasupra lui, destul de mulţumit să se afle acolo unde se afla, 
întins pe marginea bazinului de marmură, ocrotindu-și vasul cu 
apă. Expresia lui nu prea aducea cu aceea a unui om care 
tocmai îi îndeplinise fiicei sale rugămintea de a o transforma 
într-un laur. Chipul lui exprima, mai degrabă, o resemnare 
scârbită, avea genul de expresie pe care o adopta tatăl lui Adam 
când i se cerea să îndeplinească o sarcină domestică 
plictisitoare. 

Cât despre Daphne, chipul ei sugera că poţi avea parte și de 
un destin cu mult mai crunt decât acela de a fi metamorfozată. 
Era imortalizată în gestul de a-și întoarce capul ca să se uite în 
urmă, la silueta lui Apollo, care o urmărea. Poate că expresia ei 
s-ar fi vrut aceea a unei bine-venite eliberări de avansurile 
nedorite, dar în buzele ei arcuite avea ceva extatic, care te 
făcea să crezi că, de fapt, e în al nouălea cer. 

ÎI studie pe Apollo cu atenţie - Apollo, ultima lui legătură cu 
Divina Comedie. Avea mâna întinsă spre Daphne, dar gestul nu 
era deloc încărcat de disperare și deznădejde, ca în vestita 
sculptură a lui Bernini de la Vila Borghese. De fapt, aici, în grotă, 
arătau mai mult ca un cuplu de tineri îndrăgostiţi care se jucau 
de-a prinselea în pădure. 

Privirea i se opri pe unicorn, cu capul aplecat spre fântâna de 
marmură goală. Își trecu degetele peste ciotul unde-i fusese 
cornul, iar gândurile îi alergară spre desenul pe care-l găsise 
printre hârtiile adunate de tatăl Signorei Docci. Era o schiță în 
cerneală a grotei făcută pe la mijlocul secolului al 
șaisprezecelea, deci aproape contemporană cu construcţia 
grădinii. Artistul anonim nu era din cale-afară de talentat, dar 
era destul de clar că inorogului îi lipsea cornul încă de pe atunci. 

Oare e cu putinţă să nu fi avut niciodată corn? Dacă da, ce- 
nsemna asta? Dacă un inorog care își înmoaie cornul în apă 
semnifica puritatea izvorului care uda grădina, ce însemna un 
inorog fără corn? Apă impură, nepotabilă? 

Instinctul îi spunea că nimic din grotă nu fusese lăsat la voia 
întâmplării, că fiecare din ciudăţeniile ei era o parte necesară 
dintr-o altă poveste ascunsă în compoziţia de ansamblu, după 
instrucţiunile lui Federico Docci. 


Totuși, cu cât se străduia mai tare să înţeleagă, cu atât 
răspunsul se îndepărta de el. Frustrat, se trezi că vorbește cu 
sculpturile, implorându-le să-i împărtășească secretul. Asta 
făcea și când o schimbare în forma umbrelor de la picioarele 
sale îi anunţă apariţia cuiva la intrare, în spatele lui. 

Maria ieșise să culeagă flori de câmp. Un mănunchi zăcea 
grămadă în coșul de răchită puţin adânc prins de braţul ei. 
Mătură cu privirea interiorul, asigurându-se că... da... Adam era 
singur. Și... da... în mod clar, o luase razna. 

— Ce zi frumoasă, spuse Adam. 

— Da. 

— Nu-i la fel de umed ca ieri. 

— Nu. Maria îi arătă coșul: Trebuie să le pun în apă. 

Adam se strâmbă când ea plecă, roși jenat, iar pe frunte îi 
apărură broboane de sudoare. Incercă să vadă umorul situaţiei, 
dar nu reuși. Evident, Maria nu se confrunta cu probleme din 
astea, fiindcă peste un moment auzi sunetul neclar, dar 
inconfundabil al unui hohot de râs. 

Așteptă ceva timp până să iasă din grotă, mijindu-și ochii din 
cauza luminii strălucitoare. Işi aprinse o ţigară. Era prima ţigară 
a zilei și simţi că-l ia cu ameţeală. 

Se uită furios la Flora - răsucită pe piedestalul ei, cocoţată 
sus, deasupra regatului său - și se trezi gândindu-se că-i numai 
vina ei. Zeița le impusese un jurământ de tăcere supușilor ei; le 
ordonase să-i respingă avansurile. Și totuși, de ce? De ce să-l 
lase să întrezărească o parte a poveștii, pentru ca mai apoi să-i 
închidă ușa-n nas? 

Nu i se oferi decât un singur răspuns. 

OK, își zise el, hai să joc cum îmi cânţi tu. 


* 


Se apropie de vilă, chibzuind încă în ce fel să abordeze 
subiectul acesta delicat cu Signora Docci, când o zări pe terasa 
inferioară, stând în picioare lângă balustradă și uitându-se peste 
crângul de măslini. Se întrebă dacă Maria îi povestise despre 
peroraţia lui solitară din grotă. 

Chipul ei sugera că nu știe nimic despre incident. 

— Bună dimineaţa, îl salută ea. 

— Bună dimineaţa. 


— Ce zi frumoasă. Nu-i la fel de umed ca ieri. 

Exact cuvintele pe care i le spusese Mariei, în grotă. Adam 
zâmbi strâmb. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă ea. 

— Mă simţeam bine și atunci, și mă simt bine și acum. 

— Am o verișoară - Alessandra - au închis-o la balamuc 
pentru același lucru. 

Era limpede că vrea să se amuze pe seama lui, indiferent 
dacă-i convine sau nu. 

— Vorbea cu sculpturile? 

— Cu tablourile. 

— Pierdere de timp, replică Adam. Nu au prea multe de spus. 
Ea izbucni în râs. 

— Unde-i Harry? întrebă. 

— A plecat la Florenţa. 

— E un tânăr ciudat. 

— A avut probleme la naștere. 

— Serios? 

— Nu. Dar așa a fost întotdeauna, de când îl știu. Puțin îi pasă 
de ce cred oamenii despre el. E doar, ei bine... Harry. 

— E un sculptor bun? 

— Nu știu. Presupun. Anul trecut, când a terminat facultatea, 
l-au rugat să rămână la catedră. 

— Înseamnă că trebuie să aibă ceva talent. 

— Da, și o ciudată dorinţă de a-și petrece restul vieţii sudând 
între ele bucăţi de metal ruginit. 

Era o palmă ieftină, ca o răzbunare pentru atacul lui Harry de 
cu o seară înainte, dar Signora Docci se amuză. 

— Îmi aminteşti de Crispin când era mai tânăr. Și el mă făcea 
să râd. 

lată ocazia pe care o aștepta. 

— Voiam să vă întreb ceva despre el. 

— Despre Crispin? 

— E o întrebare personală. 

— Ah. 

— Foarte personală. 

Își luă noul baston, traversă terasa spre una din bănci și se 
așeză pe ea. 

— Cu o condiţie - să-ţi pun eu mai întâi o întrebare personală. 

— OK. 


— Te îndrăgostești de Antonella? 

— Nu, răspunse el după un moment de gândire, cred că deja 
m-am îndrăgostit. 

— De ce? 

— Asta-i a doua întrebare. 

— O să te las să-mi puli și tu două. 

— Nu știu de ce. De-abia o cunosc. 

— Așa-i, n-o cunoşti. 

— E inexplicabil. 

— Atracţie fizică... asta înseamnă inexplicabilul. 

— E mai mult de-atât. Îi era imposibil să-i explice în cuvinte. 
Mă imaginez fericit alături de ea. 

— Şi dacă ţi-aș spune că a făcut câţiva tineri destul de 
nefericiți? 

— M-aș întreba ce motive aţi avea să spuneţi așa ceva. 

— Nu mă crezi? 

— N-am spus asta. Poate că sunt destul de tânăr să fac 
greșeli și să supraviețuiesc, totuși. 

— Greșelile comise la orice vârstă îţi pot colora viaţa pentru 
totdeauna. E de-ajuns o singură greșeală. 

— Emilio, de exemplu? 

Gata, acum a spus-o, nu mai avea cale de întoarcere. 

— Emilio? îl întrebă ea prudentă. 

— A fost fiul dumneavoastră? 

— Firește c-a fost fiul meu. 

— Vreau să zic... cu profesorul Leonard? 

Signora Docci întoarse capul și privi în depărtare. Când se uită 
din nou la el, Adam văzu că are ochii umeziţi de lacrimi. Glasul îi 
rămase însă surprinzător de egal, lipsit de emoție. 

— Aș vrea să pleci. 

— Să plec? 

— Azi. 

— Vreţi să spuneţi...? 

— Da. Vreau să părăsești vila. 

Adam auzi cum îi bubuie sângele în urechi. Era tot ce mai 
auzea. 

— Îmi cer scuze dacă v-am jignit. 

Ea îi evită privirea. 

— Pleacă. 


Adună grămada de hârtii de pe birou în teancuri ordonate. 
Avu nevoie de trei drumuri ca să poată căra totul la etaj, în 
dormitor. Făcu totul ca pălit cu leuca-n cap. 

Scoase valizele de sub pat și începu să împacheteze. La un 
moment dat trebui să se oprească. Se duse la fereastra 
deschisă și fumă două ţigări una după alta, gândindu-se la 
consecinţele purtării sale. 

Nu se punea problema să se-ntoarcă la pensiunea Amorini; 
era prea aproape de vilă. O să închirieze o cameră în Florenţa, o 
să-și ridice fotografiile, poate o să stea două-trei zile. Căcat! 
Harry. Uitase complet de Harry. Va trebui să-l aștepte la capătul 
aleii până se întoarce din oraș. Ce să-i spună? Adevărul? Nu-i 
putea spune adevărul: că n-au un acoperiș deasupra capului în 
seara asta fiindcă statuia unei zeițe l-a convins să pună întrebări 
indiscrete și impertinente despre fiul mort al gazdei. 

Se consola la gândul că, în materie de explicaţii, nu era mai 
trasă de păr decât unele auzite de la Harry de-a lungul anilor. 
Harry probabil că ar ridica din umeri și l-ar întreba unde-i cel mai 
apropiat bar. 

Poate o să plece la Veneţia cu Harry. De ce nu? N-au mai 
călătorit niciodată împreună. 

Incă mai căuta consolări deșarte când auzi o bătaie ușoară în 
ușă. 

— Da? 

Era Signora Docci. 

Traversă camera către fotoliul de lângă șemineu și se lăsă 
moale în el. 

— Emilio n-a fost o greșeală, spuse ea. Ştiam exact ce fac. 
Chiar dacă Crispin n-a știut. Făcu o pauză: Eram îndrăgostiţi, 
încă-i mai simt iubirea la fel de puternic. Era aproape violentă. 
Ce-am făcut... ce-am lăsat să se întâmple... avea sens atunci, cu 
desăvârșire, așa cum toate au un sens pentru tineri. Eram foarte 
tânără... de vârsta ta. Nu mă aștept să înţelegi, dar Emilio a fost 
un dar pe care mi l-am făcut pentru că n-am putut rămâne cu 
Crispin. 

— De ce nu? 

— Din cauza banilor, firește. El era sărac lipit pământului, iar 
familia lui Benedetto avea o grămadă de bani. Proprietatea avea 


probleme pe atunci. Taică-meu s-a simţit prost, știu asta - îl 
îndrăgea foarte tare pe Crispin - dar nu ne-ar fi permis să 
rămânem împreună. Lăsă ochii în pământ: Benedetto a fost un 
om bun. N-am avut parte de-o viaţă urâtă. 

— El a știut? 

— Nimeni n-a știut, nici măcar Crispin. Nu i-am spus niciodată. 

— Nu i-aţi spus? 

Ea ezită. 

— Cred că l-ar fi distrus. Tocmai mă măritasem când... ei 
bine, când s-a întâmplat. A fost foarte supărat. l-a fost rușine, îi 
plăcea de Benedetto foarte mult Când Emilio a fost ucis, i-am 
scris o scrisoare. Apoi am rupt-o. Ce sens mai avea? Trase 
adânc aer în piept. lată, acum știi, ai primit răspunsul. 

Adam nu găsi nimic de zis. 

— Cum de-ai ghicit? îl întrebă ea. 

Îi povesti despre fotografia de familie din album și despre 
Gregor Mendel și teoria lui despre gene și lobii urechilor. 

Ea dădu din cap impresionată. 

— N-am știut asta, spuse, dar sunt surprinsă că Benedetto n-a 
știut. 

— Poate că a știut. 

— Dacă a știut, nu mi-a zis niciodată nimic. 

Dar poate i-a spus altcuiva, lui Maurizio de exemplu. Poate că 
Maurizio știa că Emilio nu-i este frate decât pe jumătate. 

Signora Docci întinse mâna. Adam se apropie și o strânse de 
mână. 

— Nu pleca, spuse ea. Aș vrea să rămâi. 

Ar fi trebuit să se simtă ușurat - și chiar așa se simţea - dar 
mai era o voce interioară care-l sâcâia și-i spunea să termine de 
împachetat, să lase Vila Docci în urmă cât încă îi mai stă în 
putinţă. 

— Acum mă pedepsești? îl întrebă ea, interpretând greșit 
tăcerea lui. 

— Nu. 

— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să-ţi cer să pleci. Am fost 
șocată de întrebarea ta. 

— lar eu n-ar fi trebuit să întreb. 

Ea tălmăci vorbele lui drept scuză, când, de fapt, erau o 
mustrare adresată sieși. 


19 

Aveţi tot ce vă trebuie, Signora? 

Da, mulțumesc, Maria. Nu trebuie să mă învelești, nu sunt un 
Copil. 

Aţi plâns. 

Nimic grav. Amintiri. Sentimentalisme. Și știi cât de mult 
urăsc sentimentalismele. Harry s-a întors de la Florența? 

Încă nu. 

Sper că totu-i în regulă. 

Nu cred că trebuie să vă faceți griji pe tema asta. 

Nu. E foarte excentric, nu-i așa? 

E prea familiar. 

Vrei să zici că nu-i e frică de tine. 

Dacă așa spuneti, Signora. 

Da, așa spun, Maria. Și cred că ești foarte încântată de asta. 

Am o idee. 

Nu schimba subiectul exact când începe să-mi placă. 

Vor avea amândoi nevoie de haine de seară pentru petrecere. 

Harry rămâne la petrecere? 

Așa mi-a spus la micul dejun. 

Aha, ati luat micul dejun impreună! 

Mă gândeam că aș putea să scot la lumină costumele lui 
Emilio. 

Dacă n-au fost mâncate de molii... 

Am verificat. N-au găuri. 

Pantalonii vor trebui scurtați. 

Nu și pentru Adam. Câţiva centimetri pentru Harry. O să mă 
ocup eu. 

Da, așa să faci. Noapte bună, Maria. 

Noapte bună, Signora. 

Maria... 

Da, Signora? 

E o idee bună. 


20 

Pe Adam îl trezi lumina, cea de pe noptiera lui, cea care acum 
se revărsa drept deasupra capului său. 

Se întoarse pe partea cealaltă. 

— lisuse, mormăi el în pernă. 

— Da, eu sunt, fiule. 

— Du-te naibii, Harry. 

Harry se aruncă în pat. 

— M-am îndrăgostit, anunţă el. 

— Cum îl cheamă? 

— Nu mă lua peste picior. E finlandeză. 

Își aprinse o ţigară. 

— Finlandeză? 

— Suedezo-finlandeză. 

— Suedezo-finlandeză? 

— Se pare că sunt o mulţime în Finlanda: suedezo-finlandezi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harry. 

— Ce-i? 

— E cumva rudă cu elveţianca din Milano? 

— Nu s-a dat la banii mei. 

— Banii mei. 

— Deși i-am plătit cina. 

— Aha, deci asta era pe sacoul meu. 

— Mi-a fost foarte recunoscătoare, continuă Harry, suflând un 
cerc perfect de fum. 

Adam se uită la ceas - era aproape două dimineaţa - și se 
împăcă cu gândul că nu va fi lăsat să doarmă prea curând. 

— Şi ce face suedezo-finlandeza asta? 

— Mai tot ce-i ceri. 


Cea mai mare parte a zilei următoare, în curtea din spatele 
vilei mișunară o mulţime de oameni. Electricienii întinseră o 
reţea gigantică de cabluri cât de discret se putu; pe terasa de la 
parter, lângă pâlcul de pini-umbrelă, fu înălțat un cort 
impresionant; iar prin alte părţi apărură corturi mai mici. 
Maurizio și soţia lui, Chiara, veniseră cu mașina de la Florenţa. 
Petrecură o grămadă de timp în compania S/gnorei Docci, 


adânciţi în discuţii cu furnizorii de mâncare, florari și alţii indivizi 
cu înfățișare oficială. 

Din când în când, zvonul de glasuri înfierbântate răzbătea 
până la fereastra camerei de studiu, de fiecare dată când 
Signora Docci și Maurizio încrucișau săbiile pentru vreun detaliu 
oarecare, ceea ce se întâmpla des, iar Chiara încerca din 
răsputeri să-i împace. La un moment dat, Chiara se sătură. 
Adam află treaba asta de la ea când apăru în camera de studiu 
și-i monopoliză o oră din timpul de lucru. Indiferent de 
suspiciunile pe care le avea în legătură cu soţul ei, îi plăcea de 
Chiara. Era o fiinţă caldă, sinceră și ireverenţioasă. 

— Se ceartă în fiecare an, spuse ea, aprinzându-și prima 
dintre multele ţigări. De ce? Habar n-am. Toată lumea o să vină, 
o să se îmbete și o să plece acasă. Bărbaţii se vor întâlni cu 
amanţii nevestelor și nu vor ști; femeile se vor întâlni cu 
amantele soţilor și își vor da seama imediat. O grămadă de 
oameni își vor găsi alţi amanți. 

— Sună ca o poveste de dragoste. 

— Ești tânăr, nu ești deja bărbat. 

— Incă nu ești bărbat, spuse Adam, corectându-i engleza. Sau 
nu ești încă bărbat. 

— Exact. Incă nu ești bărbat. Deja crezi. 

— Încă mai crezi. 

Ea dădu din mână a lehamite: 

— Ma, questa lingua di barbari mi fa cagare. 

Ceea ce în traducere însemna: Limba asta barbară mă face să 
mă cac. 

— Ce cred încă? se interesă Adam, zâmbind. 

— In viaţă. In dragoste. 

— Cum de-ţi dai seama? 

— Te văd, răspunse ea, arătând spre el cu ţigara. 

— Ce vezi? 

— Văd un băiat ca fiu-meu, dar mai inteligent. Văd cum o 
privești pe Antonella. 

Adam își dădu ochii peste cap, în speranţa că izbutește să 
facă un gest de indulgență amuzată. 

— Da, văd. Și văd că ești... - nu găsi cuvântul englezesc - un 
osservatore. 

— Un observator. 


— Da. Privești. Și gândești. Ești întotdeauna atent. Dar ești... 
passivo. 

— Pasiv. 

— Da, pasiv. 

— Ar trebui să te întâlneşti cu fosta mea prietenă, aţi avea o 
grămadă de discutat. 

Ea râse, avea un râs adânc și răgușit. Adam se întrebă dacă 
era blondă naturală. Era greu de ghicit după ten. 

— Aha! Vezi? exclamă ea. Faci asta chiar acum. 

— Ce anume? 

— Privești. La ce te gândeai? 

— La nimic. 

— Mincinosule. 

— OK, mă întrebam dacă ești blondă naturală. 

Chiara se aplecă peste birou și-și stinse ţigara în scrumieră: 

— Ti-aş putea-o dovedi, dar nu te cunosc îndeajuns de bine. 

Replica ei fu atât de prozaică încât dezbrăcă afirmaţia de 
orice urmă de flirt. 

Acest schimb ușor bizar de replici nu coloră restul 
conversațţiei, deși imaginea pe care o sugeră îi rămase lui Adam 
adânc înfiptă în minte. Chiara îi povesti despre o călătorie pe 
care o făcuse odinioară în Scoţia. li plăceau scoţienii, erau 
oamenii dealurilor, ca și italienii. Scoţienii din ţinutul muntos 
erau altfel. Dealurile aveau nume încărcate de istorie. Culmile și 
trecătorile fuseseră apărate, în văile lor se dăduseră lupte. Nu 
puteai să ignori dealurile, ţi se strecurau în măduva oaselor, 
deveneau o parte din ființa ta. 

Adam veni cu un argument asemănător în favoarea regiunilor 
mlăștinoase din Cambridgeshire, ţinutul natal al lui taică-său, 
dar Chiara nu-l lăsă să-i întunece cu nimic teoria, respingându-i 
argumentul. 

Îi povesti despre ţinutul colinar de lângă Perugia, unde 
copilărise și unde încă avea o casă. li povesti și despre celelalte 
case pe care le aveau, cea din Florenţa și cea de la malul mării. 

— Şi ce părere ai că vă mutaţi aici? o întrebă Adam, aducând 
discuţia pe făgașul dorit. 

— Asta-și dorește Maurizio și nu-i departe de oraș. 

— Ai îndoieli? 

— N-am fost niciodată fericită aici. 

— E un loc minunat. 


— Da, știu, firește. 

— Poate că o să te simţi mai bine după ce o să redecoraţi 
etajul de sus, remarcă Adam. 

— Poate. 

— Maria zicea că aveţi niște planuri. 

— Firește. Nu-i normal, arătă ea cu ochii spre tavan. Crezi că-i 
normal? 

— Nu. 

— E ca și cum... 

— Ce anume? 

— E come fosse sempre vivo. E ca și cum încă ar trăi. Nu-i 
normal. Nu-mi pasă ce zice Francesca. 

— Se pare că asta a fost dorinţa soţului ei. 

— Pfui! 

Era o exclamație surprinzător de elocventă, la fel ca și gestul 
care o însoţi - o fluturare disprețuitoare a mâinii. 

— Benedetto a fost obsedat, toată lumea spunea asta. Și ea 
spunea la fel. Apoi, după moartea lui, n-a făcut nimic. 

— Poate că el a rugat-o să lase lucrurile așa. 

— Așa zice ea, că înainte să moară, a făcut-o să-i promită 
asta. Dar nu i-a cerut asta și lui Maurizio. 

— Ai fost vreodată acolo? 

— Doar o dată. Când s-a întâmplat. 

— Erai aici când s-a întâmplat? 

— Eram cu toţii aici, în casa de lângă fermă. 

Sărbătoreau, îi explică ea, o masă copioasă scăldată în vin. 
Poate puţin cam prea mult vin, privind lucrurile retrospectiv - 
Emilio avea tendinţa să devină arțăgos când era băut. Aveau, 
totuși, motive întemeiate să fie fericiţi. Aliaţii se aflau la porţile 
lui San Casciano, și aflaseră de la ofiţerul neamt de la comanda 
vilei că intenţiona să nu execute ordinele primite, ci să se 
retragă până la următoarea linie germană de apărare, la sud de 
Florenţa. 

Nu era vorba de lașitate. Ştia că, dacă le-ar ţine piept la Vila 
Docci, rezultatul probabil ar fi distrugerea unei clădiri pe care 
ajunsese să o îndrăgească. Era un om cumsecade, îi povesti 
Chiara, un bărbat foarte înalt și foarte cultivat, din Hamburg, și e 
mare păcat că nu a apucat sfârșitul războiului. Își amintea și- 
acum lacrimile din ochii lui la plecare, când Emilio i-a spus că va 


fi întotdeauna un oaspete bine-venit în casa lor de-ndată ce se 
vor încheia ostilitățile. 

Supravieţuiseră ocupaţiei germane și erau cu toţii bucuroși la 
culme când o împușcătură a spulberat tăcerea nopţii. Ştiau că o 
mână de oameni fuseseră lăsaţi în urmă să finalizeze retragerea 
din vilă, iar primul lor gând a fost că acești soldați fuseseră 
surprinși de un grup din avangarda Aliaților. Totuși, când s-au 
repezit afară din casă, au auzit acordurile muzicii și hohote de 
râs ce veneau dinspre vilă. 

A fost ideea lui Emilio să se ducă și să cerceteze ce se- 
ntâmplă: pentru el, era o chestiune de mândrie. Mai ales 
datorită diplomaţiei lui subtile reușiseră Vila Docci și ocupanţii ei 
să scape neatinși în diferitele etape ale războiului. In ciuda a 
ceea ce spun oamenii acum - și a ceea ce crezuse și ea la 
vremea aceea - Emilio n-a fost niciodată fascist, ci pragmatic. A 
făcut tot ce a trebuit ca să-și protejeze familia și proprietatea, 
fericit să poarte orice mască în acest scop, indiferent de daunele 
aduse reputației lui. 

De atunci ea a aflat că, în cel puţin două rânduri, el și-a folosit 
influenţa printre autorităţile fasciste din Florenţa ca să-l 
protejeze pe Maurizio de anumite „dificultăţi” - de problemele 
provocate de asocierea lui cu socialismul subteran. 

Și, tot așa cum i-a folosit pe oamenii aceia cu funcţii înalte din 
Florenţa, la fel l-a câștigat Emilio și pe ofițerul neamt trimis să 
amenajeze un post de comandă la Vila Docci, stând de vorbă cu 
el până noaptea târziu despre artă, literatură, știință și filosofie. 
Nici măcar o singură operă de artă n-a fost distrusă sau jefuită, 
nici un singur muncitor de pe domeniu n-a fost maltratat. A fost 
o coabitare lipsită cu desăvârșire de suferință. Apoi, exact când 
totul era pe cale să se termine, Emilio a dat cu ochii de 
mobilierul străvechi - moștenire prețioasă de familie - aruncat 
de la ultimul etaj al vilei de către cei doi răcani. 

Din nefericire, nu erau unii pe care-i cunoștea bine; fuseseră 
de curând repartizaţi la Vila Docci, adunaţi din hoardele de 
trupe germane care se retrăgeau spre nord. Emilio și Maurizio 
au dat buzna peste cei doi tocmai când săltau o altă piesă de 
mobilier spre fereastră. De-abia se mai ţineau pe picioare de 
beţi ce erau, râdeau și la gramofon era dat la maximum un 
cântec nemtesc. Emilio trecu în revistă situaţia din cameră - 
oglinzile sparte, picturile sfârtecate și găurile lăsate de gloanţe 


pe frescele din tavan - apoi scoase pistolul și trase un glonţ în 
gramofon, reducându-l la tăcere. Vreme de câteva momente, 
cei patru bărbaţi din cameră au stat buimaci în tăcerea 
asurzitoare, încremeniţi ca într-un tablou. 

Spiritele s-au încins degrabă. Au urmat o mulţime de gesturi 
și ţipete, cuvinte de neînțeles pentru Maurizio, care nu vorbea 
germana. Nemţii s-au uitat la pistoalele lor, aruncate prin 
preajmă. Emilio le-a ordonat să se îndepărteze de arme. Exact 
atunci a intrat în cameră Gaetano, grădinarul, atras de scandal. 

Chiara îl făcu pe Adam să jure că n-o să-i pomenească 
nimănui acest ultim detaliu al poveștii, apariţia nefericită a lui 
Gaetano exact atunci, pentru că, în mai multe privinţe, bietul 
Gaetano s-a făcut, fără să vrea, vinovat de moartea lui Emilio. 

Când Emilio s-a întors instinctiv spre ușă, unul dintre nemți a 
pus mâna pe pistol și a tras de două ori, nimerindu-l în piept și 
în cap. S-a prăbușit la pământ, mort. Gaetano s-a strecurat afară 
din cameră, dar Maurizio, fără să aibă unde să se retragă, s-a 
trezit față în faţă cu pistolul neamţului. Celălalt neamt i-a salvat 
viaţa; l-a convins pe camaradul lui să nu tragă. Apoi, cei doi au 
luat-o la fugă. 

Chiara a văzut camera a doua zi. Cadavrul lui Emilio fusese 
luat de acolo, dar sângele lui continua să păteze podeaua lângă 
șemineu, în locul unde căzuse. Soldaţii aliaţi au sosit în după- 
amiaza aceea, dar păreau mai puţin preocupaţi de ceea ce se 
întâmplase decât de orice informaţie lăsată în urmă de nemți. 
De-ndată ce au plecat, Benedetto a închis și a sigilat ușile din 
capul scării. Asta s-a întâmplat cu câteva zile înainte să anunţe 
că încăperile vor rămâne exact cum erau. N-a oferit nicio 
explicaţie și a refuzat cu desăvârșire să mai discute pe tema 
asta. Cu timpul, toată lumea a ajuns să accepte această situaţie 
neobișnuită. A devenit o problemă doar peste mai mulţi ani, 
când Benedetto însuși a murit, iar Signora Docci și-a anunţat 
intenţia de a lăsa sigilat etajul de sus. 

— Nu-i normal, întări Chiara, stingându-și ţigara și ridicându- 
se în picioare. Avem prieteni germani. Vor veni la petrecere. E o 
palmă pe obrazul lor. Nu-i normal. E ceva de domeniul 
trecutului. 

Adam ar fi vrut să pună mai multe întrebări, dar deja 
manifestase mai mult interes față de acest episod decât era 
cazul, trăgând-o de limbă, scoțând de la ea varianta cea mai 


apropiată de o relatare „oficială” a omorului pe care o putea 
obţine vreodată. Cumva, nu și-l închipuia pe Maurizio la fel de 
generos cu detaliile, nu că ar fi riscat vreodată să-l abordeze în 
legătură cu acest subiect. 

O însoţi pe Chiara pe terasă, fugind de norul de fum de ţigară 
care umplea acum camera de studiu. Surprinzător, ea își aprinse 
imediat o altă ţigară înainte să se ducă să-i caute pe bărbatu- 
său și soacră-sa. 

Adam rămase un timp rezemat de balustradă, trecând în 
revistă conversaţia lor și încercând, în sinea lui, să-i dea de 
capăt. li privi pe muncitorii care trudeau pe terasele de 
dedesubt și văzu exact locul în care își putea pune ordine în 
gândire. 


Aerul din capelă era surprinzător de răcoros, aproape umed. 
De data asta singur, studie interiorul cu o privire mai critică. Era 
cel mai simplu și sobru locaș de cult în care intrase vreodată. Nu 
existau linii și proporții false, nicio urmă de exces - nu tu 
baldachine alambicate, în stil baroc, prinse de perete, nu tu 
fresce pretenţioase sau sculpturi migălite. Parcă însăși clădirea 
alungase toate aceste podoabe în decursul secolelor, generaţiile 
succesive ale familiei Docci sesizând cumva faptul că-i displac 
aceste frivolităţi. 

Așa cum stătea acolo, absorbind prin toţi porii atmosfera 
clădirii, ajunse la concluzia că aceeași mână dibace care 
proiectase o vilă impozantă pentru Federico Docci dăduse viaţă 
și acestui mic lăcaș al lui Dumnezeu. 

Făcuse niște cercetări: Signora Docci avusese dreptate; nu se 
știa aproape nimic despre reputatul arhitect al Vilei Docci - 
Fulvio Montalto. Părea să fi fost ucenicul sculptorului și 
arhitectului renascentist Niccolo Tribolo. O scrisoare din arhivele 
lui Tribolo făcea aluzie la o întâlnire între Federico Docci și Fulvio 
Montalto - maestrul fiind absent - la care se discutase despre 
planurile pentru o nouă reședință la ţară. Poate că Tribolo însuși 
întocmise planurile, dar, având în vedere faptul că era copleșit 
de comenzi în perioada aceea - supraveghea lucrările la 
Grădinile Boboli, pentru Cosimo de Medici - părea mai probabil 
să-i fi pasat, pur și simplu, lucrarea tânărului său ucenic. Fulvio 


Montalto îi răsplătise din plin încrederea pe care i-o acordase și 
era foarte trist că după aceea dispăruse brusc din peisaj. 

Adam se trezi înaintând spre peretele de sud, către locul de 
veci al lui Emilio. Se gândi cum zace acolo, în pământul umed și 
întunecat. Oare cum o fi arătând un cadavru într-un coșciug 
după paisprezece ani? Lichefiat? Mumificat? Oare pereţii 
coșciugului au putrezit? Oare oasele lui deja se amestecau cu 
ţărâna mănoasă de Toscana? 

Se trânti descurajat în strana din apropiere. Ştia de unde i se 
trage starea aceea. Incepuse să i se cuibărească în suflet din 
momentul când Chiara îi pomenise de sosirea inoportună a 
grădinarului Gaetano la vilă în noaptea uciderii lui Emilio. Acest 
mic amănunt îi năruise lui Adam întregul eșafodaj al 
suspiciunilor. 

Tot ce născocise în capul lui în ultimele zile își avea sursa în 
afirmaţia lui Fausto, cum că Gaetano fusese inconsecvent, că-și 
schimbase declaraţia în legătură cu locul unde se aflase în 
momentul crimei. Ei, firește că și-a schimbat-o. Cine nu și-ar 
schimba declaraţia în situaţia lui? Sosirea lui bruscă la etaj îi 
distrăsese atenţia lui Emilio, permițându-i neamţului să se 
repeadă la armă și să deschidă focul. Gaetano trebuie să se fi 
simţit distrus sufletește, iar Maurizio trebuie c-a fost înţelegător 
cu el. Nu era greu să ţi-i imaginezi oferind lumii o versiune 
modificată a evenimentelor, pentru menajarea sentimentelor lui 
Gaetano, la fel cum nu era deloc greu să-ţi imaginezi localnicii 
puși pe bârfă, ca Fausto, agăţându-se de orice inconsecvenţă 
din declaraţia lui Gaetano, dispuși s-o răstălmăcească încântați. 

Acum îi era clar că inventase o conspirație sinistră printr-un 
simplu act de voinţă. Potrivise faptele în așa fel încât să-și 
construiască argumentaţia și le ignorase pe cele care nu-i erau 
de folos - lucru pentru care în trecut fusese adesea criticat de 
profesorul Leonard. Stând în faţa altarului, înţelese și de ce își 
dăduse frâu liber imaginaţiei. Grădina memorială îi refuzase 
orice altă urmă de intrigă, așa că o căutase în altă parte - o 
construise din propria-i frustrare. 

Mărturisirea propriei nesăbuinţe avea și o doză de consolare. 
De-acum era liber, scutit de obligaţii, nu mai trebuia să facă 
speculaţii despre cine și cum și de ce, derulând în minte, la 
nesfârșit, scenarii imaginare, căutând ce-i mai rău oriunde s-ar 


uita. Era liber să se bucure de compania unui om care se 
arătase de-a dreptul încântător și manierat. 


* 


Harry întotdeauna se aranjase repede, ceea ce era un mare 
noroc, fiindcă atunci când Adam se duse să-l trezească înainte 
de prânz, încă era întins pe burtă, cu fața la cuvertură, 
îmbrăcat. Din colțul gurii i se prelingea un firicel de salivă. In 
mod remarcabil, peste numai douăzeci de minute apăru ţanţoș 
pe terasă, spălat, proaspăt bărbierit şi cu ochii strălucitori. Părul 
lui chiar purta urmele unei încercări chinuite de a-și face o 
cărare. 

Ajunse când ceilalți tocmai se așezau la masa de pe terasă. 

— Salut, bună, eu sunt Harry. 

Maurizio și Chiara părură amândoi un pic copleșiți de violenţa 
strângerii de mână, iar Signora Docci nu fu întru totul 
nemulțumită de sărutul pe care i-l depuse pe obraz. 

Chiara remarcă ce bine seamănă fraţii - același ten oacheș, 
aceeași linie a obrazului, aceeași gură mare. ` 

— Lui Adam nu-i place când lumea zice asta. Işi închipuie că-i 
mai arătos... mai înalt și mai arătos. 

— Chiar e mai înalt, spuse Maurizio. 

— Eu umblu adus de spate. 

Harry își îndreptă spinarea demonstrativ în scaunul lui. 
Maurizio păru sceptic. 

— OK, și am și picioarele crăcănate. Dar, cel puţin, nu-s numai 
piele și os. Pe Adam n-o să-l prindeţi într-o pereche de pantaloni 
scurți ca ăștia. 

— Recunosc, interveni Adam, nu m-aș arăta nici mort într-o 
pereche de pantaloni scurți ca ăștia. 

Râsetele stabiliră tonul întregului prânz. Fu o masă plăcută, 
conversaţia decurgând destul de vesel, până ce Signora Docci îl 
întrebă pe Harry ce părere are despre Florenţa. 

— M-a dezamăgit. 

— Te-a dezamăgit? 

— Dacă e să fiu cinstit, da. 

— Nu te simţi obligat să fii, replică Adam. 

Harry îl ignoră. 


— Nu știu la ce mă aşteptam, la ceva mai romantic, presupun. 
E atât de al naibii de... - își căută cuvântul - masculină. 

— Masculină? se miră de data asta Chiara. 

— Mare, îndrăzneață, arogantă... dură. Vreau să zic, să luăm, 
de exemplu, catedrala aia... 

— II Duomo, îl întrerupse Adam tăios, vrând să zică „Tacă-ţi 
fleanca!” 

— Exact. Hai să fim cinstiţi, nu te face să te cauţi de-un stilou 
ca să compuli o poezie. 

Adam observă că Maurizio zâmbește. Signora Docci și Chiara 
se zbârliră, gata să-l înfrunte. 

— Mulţi poeţi au scris despre // Duomo, protestă Chiara. 

— Poezii scurte, nu-i așa? 

Maurizio izbucni în râs, alegându-se cu o privire aspră din 
partea maică-sii. 

— Înţeleg ce vrea să zică Harry, spuse el. Florenţa nu-i ca 
Siena sau Veneţia, sau Padova. E mai robustă. Nu mi-e greu să 
cred că te dezamăgește. 

Din nefericire, Chiara ripostă menţionând moștenirea artistică 
fără seamăn a Florenței, pentru că, în privinţa asta, Harry dădu 
dovadă de și mai puţină diplomaţie. Și arta îl decepţionase un 
pic. 

— Serios? îl întrebă Signora Docci, nevenindu-i să-și creadă 
urechilor. 

— Un pic. 

Asta era puţin spus. În opinia umilă a lui Harry, Renașterea a 
marcat un punct slab în istoria artei occidentale. La fel ca în mai 
toate teoriile lui Harry, originalitatea ipotezei, combinată cu 
convingerea lui plină de pasiune, aproape compensa lipsurile 
evidente ale argumentelor. 

Nu nega faptul că pictorii și sculptorii Renașterii au făcut 
salturi majore în ceea ce privește realismul reprezentării, dar se 
îndoia că asta s-ar putea numi progres, chiar dacă a dus lao 
artă mai bună. Se putea argumenta - și asta și făcu - că arta 
medievală, cu distorsionările, disproporţiile și stilizările ei, era 
mai reală, pentru că nu încerca să înșele ochiul. Arta 
renascentistă, pe de altă parte, era devotată iluzionismului. De 
fapt, iluzia aproape că devenise un scop în sine. Bravura tehnică 
de trucare a senzaţiei de adâncime într-o pictură plană sau de 
reprezentare a unei figuri omenești cu o precizie aproape 


fotografică părea uneori mai importantă pentru artist decât 
subiectele înseși, decât scopul mai înalt, mai sacru pe care 
intenționau să-l servească operele lor. Cu câteva excepţii 
notabile, cea mai mare parte a lucrărilor pe care le văzuse în 
galeriile și muzeele din Florenţa îl lăsaseră rece. Una dintre 
excepţii a fost statuia lui David de Michelangelo din Accademia. 

Pe aia a urât-o. 

Un monument semet al fascinaţiei insipide exercitate asupra 
omului de el însuși, un triumf al formei asupra conţinutului, al 
stilului asupra substanţei, așa o descrise Harry. Unde era 
spaima tânărului păstor pe cale să-l răpună în duel pe cel mai 
tare luptător din tabăra inamică? Singurul semn de spaimă pe 
care reușise Harry să-l descopere se afla între picioarele lui 
David. Frica, la fel ca și frigul, poate avea acest efect asupra 
penisului, se explică Harry grijuliu, din respect pentru doamne. 
Nu, „Narcis cel cu șolduri unduioase” arăta mai mult ca un 
„adolescent tâmpit, care se dichisește în faţa oglinzii înainte de 
o petrecere”. 

Punctele de vedere ale lui Harry stârniră o dispută aprigă, 
exact cum își dorise. Puţine lucruri îi plăceau mai mult decât 
păruielile intelectuale. Din nefericire, vinul roșu era unul dintre 
ele, iar acesta curse din belșug pe toată durata felului principal - 
o combinaţie potenţial explozivă. 

Adam își alese momentul cu atenţie. La primul semn 
prevestitor de un conflict crâncen, îl târî pe Harry după el sub 
pretextul că vrea să-i arate grădina memorială. 

Nimeni nu păru să aibă ceva împotrivă când Harry întrebă 
dacă își poate lua paharul cu el. 


Adam nu simţi niciuna din obișnuitele emoţii premergătoare 
vizitei când coborâră pe poteca ce ducea în vale. Se simţise 
înfrânt de grădină încă înainte ca problema morţii lui Emilio să-i 
asedieze gândurile. Îi oferi lui Harry un minimum de amănunte, 
fără a menţiona mare lucru în afară de faptul că Federico Docci 
îi atribuise soţiei sale rolul Florei, al zeiţei florilor. 

Harry se opri când se strecurau prin gardul viu de tisă, cu 
tunelul sumbru de tufișuri întinzându-se dinaintea lor. 

— Vesel loc, comentă el. 


Nu mai scoase o vorbă până când ajunseră la spaţiul deschis 
de la baza amfiteatrului. Se uită în sus la statuia Florei, cu arcul 
de triumf înălțându-se pe culmea de deasupra ei, apoi se 
întoarse, privi cu atenţie restul văii, copacii care limitau pajiștea. 

— La ce te gândești? îl întrebă Adam. 

— E frumos. Dar straniu. 

— Și la mai ce? 

— Mă testezi? 

— Nu. 

Nu era un test, dar voia să vadă locul prin ochii lui Harry - din 
nou, pentru prima dată. Poate o să sară de undeva iepurele. 

— Am nevoie de ajutor, mărturisi Adam. 

— De la mine? 

— Sunt așa de disperat. 

Harry citi inscripția de pe arcul de triumf, pronunţând-o 
incorect. 

— Fiore, îl corectă Adam. Înseamnă floare în italiană. 

— Ca în Flora. 

— Exact. 

— lar asta-i ea... statuia? 

— Asta-i zeiţa. 

— Există o asemănare? 

— Nu se știe, nu există portrete ale Florei. Cred că ar putea fi, 
totuși. 

Era o senzaţie care își făcuse loc în sufletul lui în ultimele zile. 
Chipul ei nu se încadra în tiparele epocii. Trăsăturile ei nu se 
armonizau cu rafinamentul blând, manierat al sfârșitului de 
secol șaisprezece. Gura îi era prea puternică, nasul prea 
pronunţat, iar bărbia prea pătrată. Era prea reală. 

Urcară panta de lângă amfiteatru, trecând la al doilea nivel. 
Harry îi dădu lui Adam paharul și aprinse câte o ţigară pentru 
amândoi. Apoi se apucă să studieze statuia din toate unghiurile. 

— Păi, nu-i genul meu, spuse el în cele din urmă. 

— De asta mi-am dat seama. 

— Dar are o calitate. 

— Serios? 

— Înf. 

— Care? 

— Păi, e sexy. 

— Sexy? 


— Excitată. Uită-te la ea. 

Harry își trecu mâna pe piciorul statuii, exact cum făcuse 
Antonella la prima lor întâlnire. De data asta era, totuși, altfel; 
mâna lui Harry continuă să urce, înaintând până sus, între 
picioarele Florei. 

— Mda, e udă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Harry. 

— Păi, uită-te la ea, vezi cum se răsucește în partea aia, pe 
urmă înapoi... sfioasă nevoie mare, dar nu tocmai. 

— E o postură clasică. 

— Aaa, o postură clasică, îl maimuţări Harry. Nu mai zic decât 
că nu m-ar deranja deloc să fiu destinatarul privirii ăleia. 

Adam se uită în sus la chipul Florei, la buzele ei ușor 
întredeschise, la ochii ei migdalaţi, depărtaţi, care priveau în 
zare... 

Dar unde anume? 

Adam se uită în jur, apoi la Flora. Privea în josul pantei și 
dincolo de vale, spre pădurea cu copacii ei impozanțţi și tufișurile 
dese de lauri. Era un paravan impenetrabil, dar știa destul de 
sigur ce-i dincolo de ea. 

— Rămâi aici, spuse el. 

Luând-o la picior în josul pantei, alunecă și se împiedică destul 
de rău, lovindu-se strașnic. Se ridică de jos și-i strigă lui Harry: 

— Zi-mi încotro se uită. 

— Poftim? 

— Încotro se uită. Spune-mi exact unde se uită. 

Plecă în grabă, șchiopătând. Păţise ceva la gleznă. Încă nu-l 
durea, dar își dădu seama că o să-l doară, și asta în curând. 

Când ajunse la lizieră, se întoarse și strigă: 

— Incoace? 

Harry gesticulă: 

— Un pic mai sus. Mai mult. Așa. Nu. Puţintel mai jos. Nu știu. 
Acolo. Da. Acolo. 

Adam se dezbrăcă de cămașă și o agăţă de cea mai apropiată 
creangă. Uitându-se adânc în pădure, își fixă privirea pe un 
copac îndepărtat, situat pe aceeași direcţie cu statuia și 
cămașa. Nu-și mai dezlipi o clipă privirea de copacul respectiv în 
timp ce-și croia drum printre arbuștii de laur. Înainta cu greu, de 
parcă ar fi mers împotriva curentului printr-un râu năvalnic. 


Când ajunse la copac, se întoarse. De-abia i se mai vedea 
cămașa atârnată de cracă. 

Trebuia să fie exact, așa că își scoase pantalonii și-i agăţă de 
o ramură. Când își puse la loc pantofii, observă că glezna deja 
începuse să i se umfle. 

Alese un alt copac situat pe aceeași direcţie și își continuă 
drumul printre dafini. Tufișurile dese îl zgâriau, scrijelindu-i 
pielea goală. De două-trei ori încasă câte o lovitură puternică în 
coapsă sau în vintre, îndeajuns să-l facă să se oprească o clipă, 
dar nu-și luă ochii de la copac până ce nu ajunse în dreptul lui. 

Din fericire, nu fu nevoit să-și scoată și chiloţii, să-i folosească 
drept punct de reper, următorul copac era destul de aproape de 
lizieră ca să aprecieze din ochi restul drumului. 

Se întoarse și verifică pentru ultima oară că se află în 
continuare pe aceeași direcţie cu privirea Florei, apoi ieși din 
pădure. 

Era în marginea de nord a luminișului lui Hiacint, iar acolo - 
drept în faţa lui - se afla Apollo în vârful postamentului înalt, 
conic, cu braţul întins spre Hiacint, doborât pe soclul lui, în 
partea cealaltă a luminișului. 

Își dădu seama dintr-odată, și simţi cum i se accelerează 
pulsul. 

Apollo era cheia care dezlega misterul. 

Închise ochii și trecu rapid în revistă grădina, cu ochii minţii, 
fiecare element al planului lui Federico Docci îi deveni limpede, 
căpătă un nou înţeles, îi spunea o altă poveste, una ascunsă 
chiar sub pojghiţa aparenţei. 

Câteva înjurături fără perdea îl aduseră cu picioarele pe 
pământ. Harry tocmai ieșea din pădure, dădea buzna printre 
dafini, cu paharul de vin ţinut în sus. În mod spectaculos, părea 
să nu fi vărsat nici măcar un strop. 

Privirea lui cercetă luminișul de jur-împrejur înainte să 
poposească asupra lui Adam. 

— Doamne Dumnezeule, Adam, uită-te la tine cum stai acolo 
în chiloţi și pantofi, zgâriat ca naiba. Aici te-a adus educaţia 
primită la Cambridge? 

— Parcă ai fi tata. 

— Încep să-l înţeleg ce simte. 

Adam îl apucă pe Harry și îl îmbrăţișă cu putere. 

— Harry, ești un geniu. 


Harry îl bătu ușurel pe spate și-i spuse: 

— Haide, haide, domnii aceia drăguţi cu halate albe vor sosi 
aici în curând. 

Adam râse și-i dădu drumul. 

— Nu-i o grădină memorială. 

— Nu? 

— Sau, de fapt, este. 

— Sigur. 

— Doar că nu-i. 

— OK, acum chiar că sunt îngrijorat. 

— E și una, și-alta. Sj o grădină memorială, și o confesiune. 

— O confesiune? 

— În legătură cu o crimă. A ucis-o. Federico Docci a ucis-o. 

— Poftim? 

— Pe Flora. 

— Las-o pe ea... el... cine mama naibii e Federico? 

— Bărbatu-său. A omorât-o fiindcă avea o aventură. 

Harry luă o gură de vin și dădu din cap filosofic. 

— Mi se pare puţin cam... exagerat. 


* 


Harry nu se arătă foarte fericit aflând că-i trimis înapoi în 
pădure, să recupereze pantalonii lui Adam, dar se mai înveseli 
un pic când ajunseră înapoi la amfiteatru și Adam îi atrase 
atenţia asupra anagramei de pe arcul de triumf și asupra celor 
nouă cercuri ale /nfernului lui Dante. 

Harry îi îmbrăţișă bucuros teoria până să ajungă la grotă. De 
fapt, chiar acolo, stând în faţa poveștii lui Daphne și Apollo, își 
dădu Harry seama de metoda aleasă de Federico Docci pentru 
crimă: otrava. 

Le luă mai mult de o oră turul complet al grădinii, ţinuţi în loc 
atât de entorsa lui Adam, cât și de discuţiile prelungite. 

Părăsiră grădina doar când amândoi fură mulţumiţi că noua 
lor ipoteză se susţine. 

Apropiindu-se de vilă, Harry se opri dintr-odată și se întoarse 
spre Adam. 

— Asta trebuie să fie cea mai ciudată chestie pe care am 
făcut-o vreodată împreună. 


— Mai ciudată decât atunci când ne-am uitat pe furiș peste 
zidul din fundul curţii, să o spionăm pe doamna Rogan? 
— OK, cea mai ciudată după chestia aia. 


* 


Harry reuși să-și ţină gura până seara, până să-și încalce 
promisiunea că n-o să spună nimănui veștile legate de grădină. 

Până atunci, Maurizio și Chiara plecaseră deja de mult, dar 
Antonella apăruse la cină, sosind direct de la lucru, cu un ciolan 
de porc afumat - cadou de la șeful ei, în semn de recunoștință 
pentru comanda importantă pe care tocmai o primiseră de la 
unul din cumpărătorii americani. 

Maria tăie felii șunca și ei o mâncară la cină, stropind-o cu 
șampanie vintage. În după-amiaza aceea fuseseră livrate lăzi 
întregi cu sticle de șampanie și trebuia „testată” înainte de 
petrecere, îi anunţă Signora Docci. Până și Maria se răsfăţă cu 
un pahar. 

Adam închină în sănătatea Antonellei și a faptului că, în 
curând, creaţiile ei se vor vinde la New York. 

— Şi dacă nu se vor vinde? îl întrebă ea îngrijorată. 

— Foarte simplu, îi răspunse Harry, n-or să mai comande. 
Apoi rosti și el un toast: în sănătatea lui Adam. Și el are niște 
vești bune. 

— Serios? se miră Adam. 

— Doar știi că ai vești bune. 

— Harry... 

— Lasă behăiala și spune-le. 

— Grădina... ghici Antonella. 

— E mai mult decât pare, zise Harry. Mult mai mult. 

Antonella îi zâmbi lui Adam. 

— Ai dezlegat și restul misterului? 

Signora Docci se aplecă înainte în scaunul ei. 

— Restul misterului? 

Antonella se întoarse spre bunică-sa. 

— Deja mi-a spus câte un pic. 

— Trădătoareo. 

— Nu-ţi povestesc chiar totul, Nonna. 

— Asta-i clar. 

Toate privirile se aţintiră asupra lui Adam, așteptau veștile. 


— N-aș fi ghicit niciodată fără Harry. 

— E adevărat, confirmă Harry, nu și-ar fi dat seama. 

Signora Docci ridică brusc mâna. l 

— Nu spune nimic. Vreau să fiu acolo când povestești. In 
grădină. 

— Nonna, suntem la masă și se întunecă. 

— Mâine, atunci. Mâine-dimineaţă, înainte să pleci la lucru. 

— Și cum o să ajungi până acolo? 

Signora Docci se bătu pe coapse. 

— Cu astea, firește. Şi am doi bărbaţi puternici care să mă 
ajute. 

— Dar eu vreau să aflu acum. 

— Atunci poţi să-i întrebi... de-ndată ce-o să merg la culcare. 

Dar când Signora Docci urcă la etaj după cină, Antonella nu 
puse nicio întrebare. Alese prelungirea suspansului. Harry o 
asigură că nu va fi dezamăgită. 

Cei trei își luară paharele și se îndreptară spre terasa de la 
parter. Se întinseră pe iarbă, sub stele, și discutară despre 
filmele pe care le-au văzut, cărţile pe care le-au citit, viaţa din 
Anglia, viața din Italia și - până ce Adam îi spuse lui Harry să 
tacă din gură - chiar și despre recenta promovare a Clubului de 
fotbal Crystal Palace în recent înființata Divizie a Patra. 

Adam se simţea bine, stând întins acolo în iarbă, desfătându- 
se cu aerul blând al serii și cu conversaţia lor, simţea satisfacția 
calmă a descoperirii legate de grădina memorială. Abia acum, 
că scăpase de ea, își dădea seama ce povară purtase pe umeri 
de la prima lui vizită în valea întunecoasă. Locul acela îi 
provocase instantaneu o stare de neliniște, îl contaminase. li 
consumase cea mai mare parte a orelor în care fusese treaz și 
chiar și multe dintre orele lui de somn. Viaţa își continuase 
mersul înainte, dar se desfășurase în jurul lui ca în ceaţă. O 
trăise de la distanţă. 

Acum, că vraja s-a rupt, lucrurile se întorceau la normal. Chiar 
și Antonella părea schimbată: mai ageră, mai incisivă, mai clară. 
Și mai apetisantă ca niciodată. Își dori, cu un sentiment de 
ușoară vinovăţie în suflet, ca Harry să nu fie de faţă, să fie doar 
ei doi. Ba chiar își măguli vanitatea spunându-și că și ea 
gândește la fel. 

Ce păcat că venise cu mașina; îl priva de ocazia de a o 
conduce acasă pe jos. Nu uitase că în timpul unei plimbări prin 


grădină, într-o astfel de seară, ea îl sărutase. Încă își amintea 
pernițele moi ale buzelor ei pline lipite de ale lui și cum își 
strecurase ea mâna în jurul taliei lui și-l trăsese mai aproape. 

Se întinse spre ţigări și zări, din nou, cu colţul ochiului, capela 
de dincolo de capătul terasei, ascunsă la marginea vederii lui 
periferice, așa cum fusese toată seara. Reușise să nu se 
gândească la ea până acum. De data asta nu mai reuși. In timp 
ce Harry sporovăia despre eroinele nebăgate în seamă ale 
începuturilor muzicii blues, Adam se trezi gândindu-se din nou la 
osemintele lui Emilio îngropate sub dale. O viaţă retezată scurt 
cu două gloanţe - unul în piept și altul în cap - Chiara îi 
precizase foarte clar. 

Nu se putu abţine să nu-și spună că precizia asta a detaliilor 
are în ea ceva nefiresc. Chiara nu putea să le fi aflat decât de la 
Maurizio, dar ce fel de om ar descrie moartea propriului său 
frate cu așa o precizie clinică? Şi celelalte detalii: focul de armă 
tras în gramofon, nemţii care s-au uitat pe furiș la armele lăsate 
deoparte. Mirosea de la o poștă a piesă de teatru urzită de 
mintea unui dramaturg. Ca o minciună cusută cu aţă albă, era 
asezonată cu informaţii inutile. 

Făcuse și el aceeași greșeală vara trecută, când, din cauză 
vitezei foarte mari cu care conducea, încercând să-și 
impresioneze prietenii, pierduse controlul mașinii maică-sii și 
îndoise apărătoarea uneia dintre roţile Morris-ului bușindu-l de 
un copac. li povestise maică-sii că a virat brusc, să evite un 
cocker care ţâșnise pe drum. „American sau englez?” îl 
întrebase ea cu privirea ei atotștiutoare. 

Apoi mai era Benedetto, soţul Signorei Docci. Oare ce îl 
făcuse să conserve locul uciderii lui Emilio, obligându-și familia 
să trăiască cu amintirea, interzicându-le, însă, accesul la locul ei 
propriu-zis? Nu se sfătuise cu nimeni în privinţa asta și, în mod 
clar, nu simţise nevoia să-și justifice decizia. Chiar și luând în 
considerare faptul că era sfâșiat de durere, purtarea lui tot avea 
în ea ceva neobișnuit, chiar crud. Avea tenta vagă a unui fanatic 
act de penitenţă, de parcă ar fi vrut să se pedepsească pe sine. 
Sau, poate, pe altcineva? 

Poate că Benedetto știa adevărul despre cele întâmplate în 
seara aia. 

Era, cu siguranţă, o explicaţie. Și încă una bună. Da. 
Benedetto a dibuit cumva adevărul, dar a ales să păstreze 


descoperirea pentru sine. Singurul lucru pe care s-a îndurat să-l 
facă a fost să sigileze etajul de sus, un memento permanent 
pentru Maurizio... 

Adam se lăsă prins în acest act de nesăbuinţă - să facă 
speculaţii în legătură cu vinovăția unui om pe care deja îl 
achitase. De ce nu putea să-și alunge suspiciunile? Încă îl 
bântuiau, ca un vânt care-l împinge de la spate. 

— Ei bine? făcu Harry. 

— Poftim? 

— Eşti cu capul în nori, nu-i așa? Am întrebat ce ziceţi de încă 
o sticlă de vin. 

Antonella ridică mâinile, predându-se. 

— Pentru mine, nu. Dacă mai beau mult, nu mai ajung acasă. 

— Așa că rămâi, îi propuse Harry. Casa-i cam înghesuită, dar 
sunt sigur că vom găsi un colţișor unde să te tolănești peste 
noapte. 

Antonella zâmbi. 

— Nu, trebuie să plec. 

— Te conduc la mașină. 

— Adam o să te conducă la mașină, iar tu o să-i reamintești să 
se întoarcă cu o sticlă de șampanie. 

Antonella îl sărută pe Harry pe ambii obraji. 

— Noapte bună, Harry. 

In momentul în care dispărură din raza vizuală a lui Harry, în 
spatele gardului viu de tisă, Antonella întrebă: 

— De ce îţi spune Paddler? 

Adam îi explică: asta a fost prima încercare a micuţului Harry 
de-a pronunţa numele fratelui său nou-născut. Cumva, 
amintirea ei dăinuise peste ani, probabil fiindcă Harry știa că-l 
enervează pe Adam. 

— Mie-mi place, mărturisi Antonella, agățându-se de braţul 
lui. 

Era un gest simplu - intim și protocolar în același timp - și-i 
dădu lui Adam curajul să întrebe ceea ce se jurase să n-o 
întrebe: 

— Ai fost vreodată acolo sus? 

— Unde? 

Adam arătă spre etajul de sus al vilei. 

— Acolo. 

— Nu. 


— Nu ești curioasă? 

— Firește că sunt. Dar n-am voie să merg acolo. 

— Ce-ar fi dacă aș ruga-o pe bunica ta? 

— Ar spune nu. 

— Cum poţi fi așa de sigură? 

— Fiindcă am întrebat-o. Când am împlinit optsprezece ani. 
Am crezut că o să schimbe ceva. Nici gând. Am fost așa de 
necăjită că aproape am luat cheia să urc de capul meu. 

— Ştii unde ţine cheia? 

Antonella se opri. 

— De ce te interesează așa de tare chestia asta? 

— Din același motiv ca și tine, presupun. Din curiozitate. 
Dintr-o curiozitate morbidă. Trebuie să fie o priveliște sinistră. Şi 
în curând o să dispară cu totul, o să dispară pentru totdeauna. 

— lar noi vom fi cu toţii mai fericiți. 

Mașina ei era parcată la marginea curții. 

— Te simţi în stare să conduci? 

— Cred că da. 

— la-o ușurel. 

— Încerc, răspunse ea, dar mi-e tare greu. 

Îi vedea îndeajuns de bine chipul în lumina lunii ca să-și dea 
seama că nu a înţeles-o greșit. 

— Atunci, ia-o repede. 

Dinţii ei străluciră palid în spatele zâmbetului. 

— OK. 

Se sărutară mai apăsat decât prima oară. Mâna lui cobori spre 
fesele ei, palmele îi alunecară peste contururile ferme, rotunde, 
absorbind informaţia și transmiţând-o spre creier. Ea nu încercă 
să-i îndepărteze mâinile. Dimpotrivă. Îl apăsă a încurajare cu 
degetele pe spatele musculos. 

Când, în sfârșit, se despărţiră, el spuse fără suflare: 

— Dumnezeule, ai un... posterior minunat. 

— Mulţumesc. Și tu la fel. 

O trase lângă el și își trecu degetele prin părul ei lung. 

— Când pleci? îl întrebă ea. 

— Nu știu. Curând. De-asta n-am vrut să zică Harry nimic 
despre grădină. Acum nu mai am nicio scuză să mai rămân. 

— Şi ai avut dreptate? S-a întâmplat ceva rău? 

El ezită. 

— Da. 


Se mai sărutară o dată, scurt, apoi ea urcă în mașină. 
Privindu-l cercetător pe geamul lateral coborât, spuse: 

— O să-ţi spun unde-i cheia dacă-mi promiţi că n-o să te lași 
prins. 

— Îţi promit. 

Îi spuse. Îi aminti, de asemenea, să mai ia o sticlă de 
șampanie pentru Harry. Apoi porni motorul și plecă. 

Poate că era doar o festă jucată de umbre, însă ar fi putut jura 
că a prins cu coada ochiului o fluturare scurtă în spatele 
ferestrelor de la etajul al doilea când farurile automobilului 
măturară curtea. 


În lipsa lui Adam, Harry se mutase pe o bancă de piatră. 
Stătea pe spate, cu privirea aţintită asupra cerului înstelat. 
Adam scoase dopul și umplu paharele. 

— Ai sărutat-o? 

— Da. 

— Ticălosule. E prea bună pentru tine. 

— Mulţumesc. 

— E-adevărat, spuse Harry. Vreau să zic, ești un tânăr 
inteligent și așa mai departe... Se opri brusc, se ridică în 
picioare și-l fixă pe Adam cu o privire intensă: Dumnezeule, 
chiar ești un tânăr inteligent, nu-i așa? 

— Poftim? 

— Da, ești. Vreau să zic, am știut asta dintotdeauna... dar ai 
tu idee ce-ai făcut astăzi? 

— Noi am făcut-o, Harry. 

— Prostii. Erai aproape acolo, la mai puţin de-un pas. Ti-ai fi 
dat seama și singur. 

Neobișnuit să audă cuvinte de laudă din gura lui Harry, Adam 
nu era prea sigur cum să reacționeze. 

— Ești prima persoană în câţi ani? 

— Trei sute și ceva de ani. 

— Am crezut că-s mai mulți. 

— Putem să zicem că-s patru sute, dacă tu crezi că iese o 
poveste mai interesantă. 

Harry izbucni în râs. 

— E o poveste strașnică. Asta o să schimbe totul. 


— De ce? 

— Păi, doar n-o să te duci să vinzi asigurări după asta. 

— Și de ce nu, mă rog? 

— De ce nu!? Oricine poate să vândă asigurări. Câţi oameni 
pot face asta? 

Harry întinse braţul în direcţia grădinii memoriale. 

— Și dacă nu vreau să mă ocup de așa ceva? 

— Trebuie. 

— De ce? 

— De ce?! Deoarece tu vezi lucruri pe care alţii nu le văd. 

— Nu, nu-i adevărat. 

— Ba da. Așa a fost dintotdeauna. Chiar și când eram mici. E 
adevărat, Paddler. Demontai întotdeauna lucrurile și te uitai la 
ele dinăuntru în afară. Mami zice tot timpul că ești singurul 
bebeluș de care a auzit că a încercat să-și facă ţăndări 
zornăitoarea să vadă ce-i în ea. Şi azi râdem pe chestia asta. 

— A, mă bucur pentru amândoi. 

— Te uiţi la lucruri altfel, le vezi altfel. 

— Și atunci, cum de m-am uitat la Flora și n-am văzut-o? Nu 
întocmai. Vedeam cărți. 

— Deci, ai învăţat ceva. Vei fi mai bun data viitoare. 

— N-o să existe o dată viitoare, Harry. 

Harry deveni serios, aproape agresiv. 

— Ascultă-mă. Nu-i ca aseară. Nu mai vorbesc despre 
prietenii tăi, nu mai vorbesc despre ultimii doi ani din viaţa ta - 
vorbesc despre restul ei. 

— Știu asta. 

— Nu poţi să devii agent de asigurări. 

— N-am încotro! Cineva trebuie să devină agent de asigurări 
și nu ești tu acela. 

Vehemenţa răspunsului său îl șocă aproape la fel de mult pe 
el ca și pe Harry. 

— Doamne Dumnezeule, Paddler... 

— E adevărat. Din momentul în care i-ai spus „nu” lui tata, 
era clar că eu aveam să fiu acela. 

Harry își împreună palmele. 

— Ascultă-mă. E viaţa ta, nu a lui. Vrei să ai parte de viaţa lui? 
Zi, asta vrei? Să trăieşti într-un loc ca Purley cu doi ţânci? Asta 
vrei, să alergi după același tren în fiecare dimineaţă, să mormăi 


despre raţionalizări, să-ţi faci griji legate de pensie... să i-o tragi 
secretarei, fiindcă n-o mai iubești pe nevastă-ta? 

— Nu fi ridicol. 

— Să... i-o tragi... secretarei, repetă Harry, rostind intenţionat 
cuvintele rar și apăsat. 

— Tati nu și-o trage cu secretara. 

— Oare? 

— Eşti beat. 

— Nu ţi-aș fi spus asta dacă eram treaz. 

Adam se uită o clipă urât la frate-său, apoi izbucni în râs. 

— Hai că-i bună, Harry. Nu ţi-ai ieșit deloc din mână. 
Recunosc asta. 

Picase de fraier de prea multe ori în trecut să nu știe ce avea 
să urmeze. 

— Să moară mama dacă te mint, spuse Harry solemn. 

Adam se trezi rapid. 

— Secretara lui...? 

— Vanessaaaaa. 

Vanessa era foarte deșteaptă și bună de gură. Tatăl ei era un 
funcţionar de rang înalt, iar ea știa pe de rost toate datele din 
calendarul social. 

— Aia căreia îi place operaaaaa. Vizualizezi, nu-i așa? Tati 
sforăind pe muzica lui Wagner, alergând apoi să prindă ultimul 
tren spre casă. 

— Tu cum de știi? 

— De la mama. 

— Ţi-a spus ea? 

— Am întrebat-o. Pesemne că ai observat și tu ceva... casa... 
părul ei... pantofii... e mai delăsătoare. 

să fi fost el chiar așa de orb? 

— Cerea să fie întrebată. 

Adam se trânti deznădăjduit pe bancă, alături de fratele său. 

— Au discutat despre asta, continuă Harry. El nu știe ce vrea 
să facă. 

— l-a spus el sau a aflat ea? 

Intr-un fel, i se păru important să afle acest aspect. 

— Tu ce crezi? 

— Ticălosul! 

— Așa o să fii și tu peste treizeci de ani dacă n-o să fii atent. A 
mai și ales prost. Tii minte cum ne mai făcea să râdem? 


Odinioară era un tip nostim. Cât a trecut de-atunci? Cât a trecut 
de când a zâmbit mama ultima oară? 

Adam își aprinse o ţigară, apoi se întoarse spre Harry. 

— Marele Șobolan de Sumatra? 

— Ti-am spus eu, ești un tânăr inteligent. 


21 

Nu-i de mirare că se trezi mormăind în așternut. De fapt, era 
surprins că a reușit să doarmă cât de cât. La o oră înaintată a 
nopţii, își pierduse orice speranţă de somn și se lăsase pradă 
gândurilor care i se învălmășeau în cap. 

Nu ridicase niciodată în slăvi căsătoria părinţilor săi, nu o 
oferise nimănui drept model de mariaj. Dar se așteptase 
întotdeauna să dureze, să fie amândoi acolo, împreună. Era unul 
din lucrurile pe care le crezi bătute în cuie, ca și schimbarea 
anotimpurilor. Harry era de părere că-i o treabă ce se cere 
rezolvată de ei înșiși. Instinctul îl îndemna pe Adam să se 
repeadă direct acasă și să ajute în orice fel cu putinţă. 

Câteva ore de uitare bine-venită îi mai atenuaseră din panică. 
Îl ajută și faptul că, din momentul în care se dădu jos din pat, 
avu la ce să se gândească. 

Fu ultimul care ajunse la micul dejun. Până și Antonella era 
deja acolo. Era la fel de nerăbdătoare ca Signora Docci să 
pornească la drum, dar îi îngăduiră să dea mai întâi pe gât o 
ceșcuţă de cafea neagră. 

Glezna scrântită i se umflase grotesc peste noapte și tot 
drumul străbătut încetișor, de la vilă până în vale, simţi o durere 
înțepătoare. Mintea, însă, îi stătea la alte lucruri, cântărea cea 
mai bună metodă de-a le spune povestea. In final, povesti totul 
așa cum era, luând fiecare componentă a grădinii la rând și 
dezvăluindu-i ambele fațete. 

Signora Docci amuţi când Adam le atrase atenţia asupra 
anagramei INFERNO de pe arcul de triumf, iar după aceea, de- 
abia mai scoase câte un cuvânt. 

Divina Comedie a lui Dante era textul-cheie, le explică el, nu 
Metamorfozele lui Ovidiu, cu poveștile despre zei și zeițe și toate 
aiurelile lor. Ovidiu le oferea o pistă falsă. Trebuia ignorat. 

Povestea lui Daphne și Apollo din grotă nu era decât de 
fațadă, un paravan, o mască. Aranjamentul sculptural trebuia 
privit ca o simplă fotografie a dramei umane: un cuplu de tineri 
hârjonindu-se veseli, în timp ce un domn mai în vârstă 
meditează în apropiere. N-avea nimic de-a face cu mitul antic pe 
care, chipurile, îl înfățișa. Era o reprezentare a Florei, a iubitului 
ei și a neconsolatului Federico Docci. 

Harry îi oferise cheia prin comentariul lui într-o doară legat de 
expresia de pe chipul Florei. De pe soclul ei, de la nivelul al 


doilea al amfiteatrului, soţia adulterină se uita cu dor la silueta 
îndepărtată a lui Apollo, din luminișul lui Hiacint. Demascarea lui 
Apollo drept iubitul Florei este cheia care dezleagă misterul și dă 
în vileag întreaga mascaradă. Mai există și un alt indiciu legat 
de importanţa zeului soarelui în planul secret al lui Federico 
Docci: un indiciu literar îngropat în textul Divine; Comedii, când, 
imediat după ce a urcat în Paradis, Dante apelează la Apollo 
pentru inspiraţie, să-l ajute să treacă cu bine de ultimele etape 
ale călătoriei. 

Ce altceva mai dezvăluie grota de-ndată ce personajele au 
fost demascate drept cele trei părţi ale unui triunghi amoros 
renascentist? lată-l pe Federico Docci - sub masca lui Peneus - 
având în mână o amforă ce umple fântâna de marmură cu apă, 
care mai apoi se revarsă în gura întredeschisă a Florei, chipul 
apărând în relief pe podeaua bazinului; nu mai era zeul râului, 
care hrănea zeiţa florilor, ci Federico, cel care îi dădea ceva de 
băut soţiei sale. Ce anume, însă? Dacă simbolul purității, 
inorogul aplecat deasupra fântânii, nu avusese niciodată un 
corn, după cum sugera desenul din secolul al șaisprezecelea, 
atunci orice ar fi fost, nu era ceva potabil. 

— Otravă... șopti Signora Docci. 

— Așa cred. 

— Dar nu poţi fi sigur. 

— Mai este un indiciu. O să ajungem și acolo. 

De la grotă parcurseră circuitul în sensul acelor de ceasornic, 
oprindu-se la luminișul lui Adonis, cu sculptura lui Venus 
îndurerată, aplecată deasupra iubitului mort. Nu mai trebui să le 
explice aranjamentul Signorei Docci și Antonellei, acum, că le 
dezvăluise metafora centrală a aparenţelor construită de 
Federico. lIgnorând identitățile „oficiale” ale personajelor 
expuse, era clar că-i vorba despre Flora îndurerată, aplecată 
deasupra iubitului e; mort. 

— Crezi că Federico l-a ucis? întrebă Antonella. 

— Așa se pare. În mit, Adonis a fost ucis de un mistreţ. 

— Blazonul nostru... murmură Signora Docci. 

— Exact. 

Signora Docci păru un pic copleșită de descoperire. Nu mai 
spuse nimic, dar în privirea ei Adam citi un compliment făcut din 
toată inima. 


În fundul grădinii se ridica Templul lui Echo, în faţa căruia 
zăcea Narcis, privind căutător în bazinul octogonal: doi 
îndrăgostiţi, cu iubirea lor destinată eșecului, cu moartea drept 
răsplată. Dacă ar fi să creadă în această corespondenţă, Flora - 
ca și Echo - suferise o moarte înceată, lentă. Inscripţia de pe 
arhitrava de sub dom venea în sprijinul ipotezei că otrava fusese 
cauza morții. A sosit ora plecării, și drumurile ni se despart, eu 
mor, iar tu trăiești. Care dintre acestea două e mai plăcută, 
numai Dumnezeu știe. Cuvintele îi aparţineau lui Socrate, care 
le rostise la scurt timp după ce se otrăvise înghițind cucută. 

Luminișul lui Hiacint, ultimul element din grădină, oglindește 
luminișul lui Adonis din partea cealaltă a văii. Dar, în timp ce 
primul luminiș pe care l-au vizitat înfățișează moartea iubitului 
Florei, acesta povestește sfârșitul Florei însăși. 

Din mai multe puncte de vedere, era cea mai interesantă 
parte a proiectului elaborat cu grijă de Federico Docci. Spunea 
cel mai mult despre omul din spatele crimelor, oferind o cale de 
acces către gândirea sa. Pentru că Federico Docci se trezise în 
faţa unei probleme. 

Era ușor să-ţi imaginezi dilema lui. 

Deghizarea era perfectă. Grădina pe care a conceput-o în 
memoria iubitei soţii - grădina pe care dorește ca lumea s-o ia 
așa cum e - este fără de cusur din punct de vedere tematic. 
Flora este făcută să trăiască din nou în ipostaza de Flora, zeița 
florilor. O amplasează la capătul grădinii, o regină ce-și privește 
de sus supușii - pe Adonis, Narcis, Hiacint - a căror moarte 
tragică a fost marcată de nașterea câte unei flori. Tragedie, 
Supravieţuire, Reînnoire, Metamorfoză, Moarte și Reînviere: 
temele se împletesc armonios. Doar povestea lui Hiacint ridică o 
problemă. 

Îi slujește scopul în chip ideal și, cu siguranţă, este o idee 
mult prea bună ca să renunţe la ea. Zefir, vântul de la apus, 
înnebunit de gelozie pe Apollo, ucide obiectul afecțiunii lor 
mutuale. E perfect, doar că Hiacint e un prinţ spartan, nu o 
prinţesă. Există o problemă în legătură cu sexul. Federico o 
rezolvă plasându-l pe Hiacint cu faţa în jos în praf, părul lui / ei îi 
acoperă faţa, iar corpul lui / ei este înveșmântat într-o robă 
largă. 

Trișează, nu se ridică la standardele lui înalte, obișnuite, iar 
Federico știe asta. Însă nu-i pasă prea mult, pentru că-l obligă să 


lase în urmă un indiciu - postura neobișnuită a lui Hiacint - și 
trebuie să lase cel puţin un indiciu clar în fiecare secţiune a 
grădinii. Este, evident, standardul pe care și l-a impus singur. 
Vrea ca oamenii să afle adevărul, dar numai dacă nu riscă prea 
mult. Desigur, acesta-i motivul pentru care așteaptă aproape 
treizeci de ani, până ce i se apropie viaţa de sfârșit, înainte să 
demareze proiectul grădinii. 

Adam nu mai avu nimic de adăugat, așa că tăcu. Harry își 
trecu braţul peste umerii lui și le aruncă doamnelor un zâmbet 
satisfăcut. 

— Nu-i rău, nu? Pentru un tinerel. 

— Nu, nu-i rău deloc. 

Antonella fu mult mai generoasă cu laudele, propuse o cină 
festivă în cinstea remarcabilei descoperiri a lui Adam. 

Adam și Harry o ajutară pe Signora Docci, care era istovită, să 
se întoarcă la amfiteatru, fiecare susţinând-o de un cot osos, în 
timp ce Antonella o împingea de la spate. Încercară să 
ghicească identitatea iubitului Florei și ajunseră la concluzia că 
trebuie să fi fost, în mod sigur, unul dintre nenumărați artiști 
sau scriitori care au participat la întrunirile culturale organizate 
de Federico la Vila Docci. Un tânăr, desigur, mai apropiat de 
vârsta Florei decât a soţului ei. Sau, de ce nu, o femeie? Asta fu 
ideea originală a lui Harry, deși nu era în totalitate trasă de păr. 
Tullia d'Aragona, poeta și curtezana romană, dispăruse brusc de 
pe scena florentină în 1548, anul morţii Florei. Poate că, la urma 
urmei, exista o legătură. Adam își păstră, însă, aceste gânduri 
pentru sine. 

Ajungând la amfiteatru, Signora Docci îi rugă s-o lase să se 
odihnească puţin pe banca de piatră. Le ceru și să fie lăsată 
singură. 

De la distanță, o văzură cum se uită cercetător la Flora, 
ștergându-și din când în când ochii cu dosul palmei. 

Peste vreo zece minute îl strigă pe Adam să îi ţină companie. 

— Vă simţiţi bine? o întrebă el, așezându-se lângă ea. 

— Nici n-ai idee ce-ai făcut. 

— Ce-am făcut? 

— Ceva extraordinar. Crispin va fi mândru de tine. Eu sunt 
mândră de tine. Îl bătu uşurel pe genunchi. La vârsta mea nu te 
mai aștepți să afli lucruri noi. 


Harry profită de ocazia unui drum gratuit, cu Antonella, să 
mai facă o incursiune în Florenţa, deși Adam îl preveni că își 
riscă viaţa dacă urcă în mașină cu ea. Când porniră, Harry își 
făcu semnul crucii, binecuvântând automobilul. 

Intorcându-se în casă, Adam nu o găsi nicăieri pe Signora 
Docci. O strigă. 

— Sunt aici, sosi de departe răspunsul ei firav. 

Era în camera de studiu, în picioare, în partea stângă a 
căminului, studiind micuțul portret al strămoșului ei, Federico 
Docci. 

— Te rog, spune-mi Francesca. 

— Francesca, spuse el, să vadă cum sună. 

— Insist. 

— Nu mi se pare o idee bună. 

— N-a fost niciodată o idee bună. N-am fost o bună Francesca. 
M-am gândit întotdeauna la mine ca la o Teresa. 

— Nu-i un pic prea sfânt? 

Un moment se gândi că întinsese coarda prea mult, dar chipul 
ei se încreţi într-un zâmbet. 

— O, vai, știi într-adevăr mult prea multe despre mine, nu-i 
așa? Se întoarse spre portret. Mă gândesc să-i dau foc. 

— Dar nu veţi face asta. 

Ea clătină din cap. 

— Expresia lui e foarte grăitoare, nu crezi? 

— Cred că vedem ceea ce vrem să vedem. 

— Aoleu, exclamă ea, deja vorbești ca un profesor bătrân și 
înţelept. 

Adam făcu o mutră de om ce își acceptă mustrarea. 

— Aș vrea să merg la capelă, îl anunţă ea. Ai ceva împotrivă 
să mă însoţești? 

Pe terasă lucrau grădinarii, tăiau gardul viu, greblau pietrișul 
și ornamentau straturile pentru petrecere. Signora Docci îi 
salută, dar nu se opri să stea de vorbă cu ei. 

— Eşti religios? îl întrebă pe când se apropiau de capelă. 

— Nu. 

— Nici când erai mic n-ai fost? 

— Imi plăceau pildele. 


Îi era groază de o dezbatere metafizică, dar nu se-ntâmplă 
asta. 

— Da, pildele sunt bune, răspunse ea simplu. 

Își făcu cruce când intră în clădire și se îndreptă spre altar, 
bocănitul bastonului reverberându-se în interior. Trebuie să-i fi 
simţit ezitarea, deoarece, fără să se întoarcă, îi spuse: 

— Mă îndoiesc că te-ar trăsni în propria Lui casă. 

Veni lângă ea la altar, unde ea scoase din buzunar o lumânare 
- o lumânare-candelă într-un recipient de sticlă roșie. li oferi 
bricheta, ca să nu fie nevoită să bâjbâie cu cutia de chibrituri. 

— Mulţumesc. 

Aprinse lumânarea și o puse în faţa tripticului. 

— Poate acum se va odihni în pace. 

Cuvintele ei îl luară prin surprindere. Oare simţise și ea 
aceeași prezenţă temătoare? 

— Nimeni nu știe cu precizie locul unde este îngropată, nu-i 
așa? se interesă el. 

— Când l-am îngropat pe Emilio am găsit niște oase, dar asta 
nu înseamnă nimic. 

— De ce-a fost îngropat aici? 

— Emilio? 

— Vreau să zic, câţi din familia Docci sunt îngropaţi aici? 

— Cei mai mulţi sunt îngropaţi în cimitirul din San Casciano. 
Am și eu acolo un loc de veci, alături de Benedetto. Făcu o 
pauză: A fost ideea lui Benedetto. A insistat. Nici n-a stat la 
discuţii. A vrut să-l aibă pe Emilio aici. 

Făcu câţiva pași și se opri în faţa rămășițelor pământești ale 
fiului mort. 

— Bătrânii fac războaiele, dar îi trimit pe tineri la luptă. Nu-i 
cinstit. Ar trebui să se ducă ei înșiși. Zâmbi nostalgic: Mă întreb 
câte războaie ar mai fi dacă lucrurile s-ar petrece astfel. Ridică 
privirea spre el: Toţi băieţii ăștia. Părinţii n-ar trebui să-și vadă 
copiii morţi înaintea lor. Nu-i ușor să trăiești cu povara asta. 
Benedetto n-a putut. Din momentul acela, s-a schimbat. Am 
crezut că o să-și piardă minţile. Nici măcar n-a îngăduit ca Emilio 
să fie îngropat cu gloanţele care l-au ucis. l-au fost extrase din 
corp. Se întoarse spre perete: Sunt acolo, în spatele plăcii, cu 
pistolul lui Emilio. 

— Serios? 

— Nimeni nu știe asta. Doar eu. Și acum, tu. 


* 


Încercă să-și alunge gândurile, dar ele se tot întorceau la el, îl 
năpădeau. Nu existau decât două explicații plauzibile pentru 
purtarea ciudată a lui Benedetto în ceea ce privește gloanțele și 
arma. Deja știa care era una dintre ele: bietul om o luase razna 
cu adevărat. Pentru a doua explicaţie avea nevoie de niște 
teste, iar asta însemna să aibă acces la etajul de sus, însemna 
să pună mâna pe cheia din biroul aflat în dormitorul Signorei 
Docci. 

Spre marea lui dezamăgire, ea se retrase în camera ei de cum 
se întoarseră de la capelă, plângându-se că-i epuizată și 
cerându-i Mariei să-i aducă prânzul în logia de la etaj. Adam își 
alungă frustrarea. Dacă trebuie să aștepte mai mult timp până 
va avea o ocazie favorabilă, așa să fie. Oricum, mai are o 
problemă de rezolvat - după ce o să sune acasă. 

In momentul în care la capătul celălalt al firului se auzi vocea 
maică-sii, păru să-și piardă și graiul, și raţiunea. lar asta nu 
numai din cauza obiceiului ei enervant de a răspunde la telefon 
cu cuvintele: 

— Casa Strickland. 

— Mami, eu sunt. 

— Adam, dragule. Ce mai faci? 

Cum de mai putea să adune atâta căldură sufletească și 
entuziasm în starea în care se afla? 

— Grozav. Bine. Mda. 

Voia să-i spună că a fost orb, nesimţit, preocupat numai de 
problemele lui. Voia să-i spună că știe prin ce trece. Voia s-o 
asigure că, până la urmă, totul va fi bine, orice s-ar întâmpla, 
chiar dacă tati o va părăsi, îi va avea întotdeauna pe Harry și pe 
el și o viaţă ce merita trăită. 

Nu discutară, însă, decât despre vreme și despre cine-i spală 
rufele în Italia. Când ea îl întrebă cum stă cu lucrul la grădină, el 
evită să-i răspundă, nevrând să minimalizeze povestea ei cu 
relatarea micului său triumf. 

După vreo zece minute, îi deveni foarte clar că n-o să aducă 
niciodată în discuţie problema infidelităţii lui taică-său. Cum ar 
putea? Era o limbă pe care n-o vorbiseră niciodată. Amândurora 
le lipsea vocabularul necesar. 


— Mami, trebuie să plec. 

— Sigur că da. Ai grijă să-i dai Signorei Docci ceva pentru 
convorbirea asta telefonică. Să nu uiţi, bine? 

— Mami... 

— Da, dragule. 

— Te iubesc, mami. 

— Vai de mine și de mine, chicoti ea, trebuie să fie groaznic 
acolo. 

— Ne vedem săptămâna viitoare. 

— În ce zi spuneai? 

— N-am spus. Te sun și te anunţ. Pa, mami. 

— O să-i transmit tatei salutările tale. 

— Da, te rog. 

— La revedere, dragule. Ai grijă de Harry, să nu facă vreo 
boacănă. 

Puse receptorul în furcă și se îndreptă direct spre bucătărie. Îi 
spuse Mariei că nu-i nevoie să-i pregătească prânzul; o să iasă 
la plimbare cu bicicleta. 


Pe terasa din faţă de la Pensione Amorini erau doi bărbați 
care mâncau cu poftă din castroanele cu pasta - arătau a zidari, 
plini de praf din cap până în picioare. Signora Fanelli o fi insistat 
să mănânce afară, în ciuda căldurii. 

Ea era înăuntru și stătea de vorbă cu singurul client, un 
bărbat supraponderal, într-un costum închis la culoare, cu o 
cravată ţipătoare. Se întoarse când intră Adam, iar în ochi îi 
apăru un licăr de panică. Îşi reveni, însă, rapid, zâmbindu-i cu 
căldură în timp ce îi ieșea în întâmpine. 

— Ce mai faci? 

— Bine. 

— Care mai e viaţa la vilă? 

— Bună. 

— Vrei să mănânci? 

— Nu, mulţumesc. 

— Ceva de băut, atunci? O bere? 

— De ce nu? 

Sosirea lui o năucise. Poate că nu voia să i se reamintească 
de scurta lor aventură. Sau, și mai rău, poate își zicea că a venit 


pentru una mică la etaj. Până s-o liniștească, ea dispăru în 
bucătărie. 

Era cu adevărat foarte frumoasă, mai frumoasă decât și-o 
amintea el, și se întrebă, nu pentru prima oară, ce Dumnezeu i-o 
fi venit să i se dăruiască lui. 

Luă o gură de bere și își lipi paharul rece de obraz. Era plăcut 
să iasă în lume, departe de Vila Docci, să scape din captivitatea 
ei. Asta își spuse în gând. Dar știa până în străfundul inimii că n- 
are cum să scape. 

Vila Docci nu-i acordase libertatea. Dacă ar fi fost așa, acum 
ar fi colindat străzile Florenței, intrând în biserici, galerii și 
muzee cu Harry. De ce o fi fost Harry cel care o vizita? 
Renașterea era pasiunea /ui, nu a lui Harry. Toată arta aia de 
mare impact pentru secolele următoare era acolo, la doi pași, 
iar el nu era sortit s-o vadă, ignorând fără milă toate 
capodoperele alea. Și pentru ce, mă rog? 

Încercă să nu se gândească prea tare la motivul pentru care 
fusese din nou atras în hăul întunecat al suspiciunilor. Motivele 
păleau în fața bunului-simţ, violau legile logicii după care îi 
plăcea să creadă că funcţionează. Era un teritoriu neexplorat 
pentru el, era ghidat doar de instincte. 

Îi trecu prin minte că n-ar sta pe un scaun de bar de la 
Pensione Amorini dacă același instinct nu i-ar fi fost de-ajutor cu 
grădina memorială. Ca întotdeauna, toate lucrurile izvorau din și 
se reîntorceau la grădină. 

Signora Fanelli îl servi pe domnul singuratic cu mâncarea 
comandată, apoi i se alătură lui Adam la tejghea. Oare are vreo 
importanţă faptul că și-a prins părul cât a stat în bucătărie? 

— Mă bucur să te văd. : 

— Am venit să-mi iau rămas-bun. In curând o să plec. 

— Pleci înainte de petrecere? se miră ea. 

— Ai aflat de petrecere? 

— Toată lumea știe. Copiii de pe-aici se duc și privesc... de la 
distanţă, firește. Şi eu mă duceam când eram mică. 

— Vreau să-mi iau rămas-bun și de la Fausto, dar nu știu unde 
locuiește. 

Ea îi desenă o hartă pe un șerveţel. El uitase că-i stângace. 

Când el scoase niște monede din buzunar să-i plătească 
berea, ea îi spuse: 


— Nu fi prostuţ, nu vreau banii tăi. Îl conduse afară la 
bicicletă. N-o să-i spui despre noi, nu-i așa? îl întrebă. Lui 
Fausto, vreau să zic. 

— Stai liniștită, prea mă simt jenat. 

Ea zâmbi a scuză. 

— Nu asta am vrut să zic. Dar nu-i spui, nu-i așa? 

— Nu. 

Aruncă o privire scurtă spre zidari înainte să-l sărute pe obraji. 

— Adio, Adam. 

— Rămâi cu bine. 


— Bună. 

Fausto se uită în sus cu ochii mijiţi. 

— Tu? 

— Eu. 

Fausto amesteca mortar într-o găleată veche de tablă. Era gol 
până la brâu, dezvăluind un tors numai mușchi și fibră. Se ridică 
în picioare și își șterse sudoarea de pe frunte cu dosul 
antebraţului. 

— Îți place? 

Îi făcu semn cu capul spre construcţia scundă, din piatră, cu 
acoperiș de ţiglă, la care lucra. Edificiul în sine era terminat; 
ridica zidurile unei curticele în faţa casei. 

— Pentru porc? 

— Pentru o familie întreagă de purceluși. 

— E frumoasă. Adam se uită în jur: Totu-i frumos. 

Nu era politicos. Clădirea modestă a fermei era amplasată 
printre niște terase săpate în coasta dealului împădurit, chiar la 
sud de San Casciano. Era un loc izolat, la care se ajungea pe o 
potecă prăfuită, abruptă, de-abia accesibilă cu piciorul, ceea ce, 
probabil, explica vechiul jeep militar american parcat în faţa 
fermei. 

— Da, nu-i rău. [i-e sete? 

— Da. 

— Du-te și adu două beri din frigider. Trebuie să mă ocup de 
chestia asta acum, să nu se întărească mortarul. 

La fel ca și la ferma Antonellei, încăperile de locuit se aflau la 
etaj. Spre deosebire de locuinţa Antonellei, casa lui Fausto era 


înțesată până la refuz cu mobilă, fotografii, cărţi și alte 
curiozităţi. În mijlocul mesei de la bucătărie era o cască 
nemţească răsturnată, vopsită roz și folosită drept suport pentru 
un ghiveci, din care ieșea o ferigă bogată. Rafturile șubrede 
dintr-un colţ al camerei erau aproape în întregime dedicate 
cărţilor despre război și bătălii istorice. Știind că orice întârziere 
în plus ar însemna că și-a băgat nasul în lucrurile lui Fausto, luă 
două beri din frigider și se întoarse afară. 

De îndată ce termină de trântit mortarul în jurul câtorva 
blocuri de piatră, Fausto îl luă pe Adam la un tur al domeniului. 
Văzură viţa-de-vie, măslinii, livada, porumbul și floarea-soarelui. 
Mai era și o grădină de zarzavat întinsă, plus o șandrama de 
coteţ mare plin de găini ocupate să transforme resturile de 
mâncare în ouă. Culturile sufereau în mod clar din pricina 
secetei, dar asta nu părea să-l deranjeze pe Fausto. 

— Tot ce-i trebuie unui bărbat, declară el cu mândrie, mai 
puţin o femeie cu care să împartă totul. 

Băură următoarele două beri la umbra unei pergole umbrite 
de viță-de-vie, de lângă casă. Adam îl întrebă ce-i cu cărţile 
despre bătălii stivuite pe rafturile din colțul bucătăriei. 

— Mă interesează, e-adevărat. Mare parte din cine și ce 
suntem se reduce la o mână de oameni care se luptă pe un 
câmp. 

Adam zâmbi. Nu se gândise niciodată la asta în termenii 
aceştia. 

— In 1260, povesti Fausto, Florența și Siena au început un 
război. Pe trei septembrie. Era într-o sâmbătă. 

Italiana lui Adam nu era capabilă să înțeleagă toate detaliile, 
dar, din câte pricepu, lucrurile s-au petrecut așa: Siena era deja 
un oraș divizat în facţiuni, iar florentinii nu erau proști. Au 
așteptat până ce diferitele facţiuni au sărit unele la beregata 
celorlalte înainte să trimită mesagerii, doi călăreţi cu un 
ultimatum simplu, dar ferm: Dacă Republica Siena nu se predă 
imediat Florenței, orașul va fi ras din temelii. Nu era o 
ameninţare fără acoperire. Armata florentină masată la răsărit 
era mai mult decât capabilă s-o ducă la îndeplinire. 

Singurul lucru pe care nu l-au prevăzut florentinii a fost faptul 
că sienezii își vor rezolva conflictul peste noapte. Inamicii 
declaraţi s-au întâlnit în faţa catedralei în aceeași seară și s-au 


îmbrățișat ca fraţii. Apoi s-au rugat la Fecioara Maria să-i ajute 
în bătălia ce avea să urmeze. 

Cele două armate s-au ciocnit a doua zi la Montaperti. După 
cum au relatat martorii oculari, a curs destul sânge să pună în 
mișcare patru mori de apă. Cea mai mare parte a sângelui 
vărsat provenea de la florentini. Câmpul de lângă Montaperti a 
fost scena unui masacru și au trecut ani de zile până când vreun 
animal s-a încumetat să se abată pe acolo. 

— Imaginează-ţi, spuse Fausto. A doua zi era duminică. Atunci 
s-a întors armata sieneză în oraș. Au târâit steagul florentin pe 
străzi, prins de un măgar. Crezi că ticăloșii ăia de sienezi au 
uitat ziua aia? Firește că nu. Asta-i învaţă pe copii la școală. Li 
se citește-n ochi de fiecare dată când avem un meci de fotbal cu 
ei. Fausto se opri să-și aprindă o ţigară. Oamenii se gândesc la 
ltalia ca la o ţară veche. Nu-i așa. Suntem tineri, mai tineri decât 
Statele Unite. Noi ne-am unit de-abia în 1870, nici măcar o sută 
de ani n-au trecut de-atunci. Încă nu suntem o ţară și nu vom fi 
o vreme. Lucrurile astea iau mult timp. Nu, ticăloșii ăia de 
sienezi n-au uitat de Montaperti. Face parte din fiinţa lor. La fel 
cum Hastings face parte din fiinţa englezilor. Aia a fost o bătălie 
grozavă. Ştii de ce? Pentru că o mână de oameni care au luptat 
pe câmpul ăla au schimbat cursul istoriei ţării tale. Fausto trase 
o dușcă de bere. Dar n-ai venit aici să discutăm chestiile astea, 
nu-i așa? 

— Așa-i. 

— Atunci, spune-mi. 

— Vreau să te-ntreb ceva. E în legătură cu Gaetano. 

— Gaetano? 

— Grădinarul care a plecat anul trecut. 

— Știu cine-i Gaetano. 

— Unde-i acum? 

— La Viareggio. Pe malul mării. Şi-a deschis un bar acolo, un 
loc cu ștaif - La Capannina. 

— Ai fost acolo? 

Fausto întinse braţele să i se vadă mai bine înfățișarea 
neîngrijită. 

— Tu ce crezi? 

— Cât costă un bar cu ștaif în Viareggio? 

— Se pare c-a moștenit niște bani de la familia lui din sud. 

Era o notă de scepticism în vocea lui. 


— Nu prea ești convins. 

— De unde să știu eu? Sau, mai bine zis, ce-ţi pasă ţie? 

Adam își luă inima-n dinţi și se aruncă cu capul înainte. 

— Data trecută când ne-am întâlnit, spuneai că Gaetano și-a 
schimbat depoziţia în legătură cu ce s-a întâmplat în seara când 
a murit Emilio. 

— Eram beat? 

— M-ai minţit? 

— De ce vrei să știi? 

— Povestește-mi ce-ai vrut să zici. 

Fausto oftă. 

— Uite ce e, unchiul lui Gaetano i-a spus ceva lui taică-meu a 
doua zi. 

— Ce? 

— l-a spus că nemţii erau să-l calce cu mașina când au plecat. 

— Gaetano a zis asta? 

— Lui unchiu-său. 

Adam rumegă această noutate. 

— Deci a venit mai târziu. N-a fost acolo când s-a întâmplat. 

— A fost demult. Cine știe ce s-a întâmplat cu adevărat? Cui îi 
pasă? 

— Mie. 

Fausto se aplecă spre el. 

— Ascultă-mă. Asta-i treaba familiei Docci. Tu cine ești? Ești 
aici de... cât timp... o săptămână? Nu i-ai cunoscut până acum 
și, probabil, nu-i vei mai vedea niciodată. Las-o cum a picat. 

— De unde știi că nu-i cunosc de mult? 

— Poftim? 

— De unde știi că nu cunosc familia Docci de mult? 

— Tu mi-ai spus. 

— Nu, nu ţi-am spus. 

— Ba mi-ai spus. 

— Nu. 

— Porca l'oca! Uită-te la tine. Uită-te la tine! Aș arunca o 
găleată de apă peste tine dacă n-ar fi fântâna secată. Te-am 
prevenit în legătură cu locul ăla. Nu te-am prevenit? Bagă-ţi 
minţile în cap, asta nu-i o purtare normală, te comporţi ca un 
nebun. Las-o baltă. 

Adam voia să-i spună că a încercat s-o lase baltă - de mai 
multe ori - dar n-a putut. Nu mai avea de ales în problema asta. 


— Maurizio l-a ucis pe Emilio? întrebă el brusc. 

— N-o să-ţi răspund la întrebarea asta. 

— De ce nu? 

— Fiindcă de unde mama naibii aș putea să știu? 

— Dar crezi că-i posibil... 

— Orice-i posibil. 

— Ei bine, eu cred c-a făcut-o. 

— Şi ce dacă? 

— Cred că pot s-o dovedesc. 

— Şi ce dacă poţi? 

— Nu crezi în justiție? 

Fausto scoase un chicotit scurt, deznădăjduit. 

— Asta-i curată nebunie. Ar trebui să pleci. Vorbesc serios. 
Pleacă. Du-te. 

Fausto se ridică în picioare, să se facă mai bine înţeles. Nu 
schiţă niciun gest cum că ar vrea să-i strângă mâna, așa că 
Adam se întoarse și plecă. 


22 

Signora, sunteți trează? 

Da. 

Să deschid obloanele? 

Mulţumesc, Maria. 

Ați reușit să dormiti? 

Nu mult. 

A sunat Antonella. A cumpărat pește pentru cina de astă- 
seară. 

De care? 

Are vreo importanţă? Știe că nu-mi place să gătesc pește. 

Sunt sigură că nu l-a cumpărat ca să te supere. 

O să-mi iasă prost. Intotdeauna îmi iese prost. 

Maria, nu-mi amintesc ca tu să fi gătit vreodată ceva prost. Cu 
excepția mistreţului în sos de ciocolată. 

Da, ăla a fost, într-adevăr, oribil. Dar asta s-a-ntâmplat acum 
douăzeci de ani. 

Douăzeci și trei. 

Mă bucur că ai reușit să uiţi. 

Au sosit Maurizio și Chiara. 

Au trecut și pe la vilă? 

Nu, le-am văzut mașina la fermă. 

Ar trebui să-i invităm la cină. 

l-a invitat deja Antonella. 

Aha, i-a invitat? 

Îmi place Chiara. 

Și mie îmi place, Maria. Unde-i Adam? 

S-a dus la plimbare cu bicicleta. 

Pe căldura asta? 

M-am înșelat în privința lui. 

Nu te înmuia acum. 

Poftim? 

În toți acesti ani, de când te stiu, nu te-am auzit niciodată 
recunoscând că ai gresit cu ceva. 

Nu-i prost. 

Nu. Dar este tânăr si, din cauza asta, naiv. 

Luna viitoare împlinește douăzeci și doi de ani. 

Ti-a spus el asta? 

I-am văzut pașaportul. 

Nu cred că-i frumos să scotocești prin lucrurile oaspeților. 


I-am făcut curat în cameră. Era pe noptieră. 
Atunci, ești iertată. 

Cred c-o să-l fac la cuptor. 

Poftim? 

Peștele, Signora 


23 

Cina se dovedi a fi un calvar. 

Faptul că era oferită în cinstea lui nu îmbunătăţi situația. 
Chestiile de genul ăsta fuseseră dintotdeauna un chin pentru el. 
Unii copii strălucesc de mândrie la petrecerile date de ziua lor; 
alţii roșesc chiar și când reușesc să stingă toate lumânările. 

Nici faptul că îl așezaseră faţă-n față cu Maurizio, într-un 
capăt al mesei, nu-l ajută cu nimic. Nici faptul că Harry și 
Antonella se întorseseră de la Florenţa după câte două cocteiluri 
de căciulă și chicoteau ca doi adolescenţi îndrăgostiţi. Și nu-l 
ajuta nicicum nici faptul că acum știa sigur că cineva - cineva de 
la masă, sau cineva care-i servea - îi umblase printre hârtiile din 
camera de studiu. 

Ştia asta, pentru că pregătise o capcană, își stivuise 
carneţelele aparent vraiște, totuși, într-un anumit fel, își pusese 
pixul pe un teanc de foi volante astfel încât avea vârful 
îndreptat spre colţul din stânga sus al primei foi. Simplu și, 
totuși, eficient. Ideea de a întinde o momeală îi venise în ultimul 
moment. Strecurase o hârtie printre foi. Pe ea era scris cu litere 
mari, îngroșate: ȘTIU CĂ TE UIŢI PRINTRE LUCRURILE MELE. 

Oricine o fi fost, respectiva persoană își acoperise bine 
urmele. Nu foarte bine, însă. Carneţelele erau stivuite prea 
îngrijit, iar pixul era ușor deplasat într-o parte. Din fericire, 
Antonella nu se număra printre suspecți. Întinsese capcana 
după plecarea ei la Florenţa cu Harry, iar cineva căzuse în ea 
înainte de întoarcerea lor. 

Șiretlicul cu foaia de hârtie îi fusese mai puţin de folos decât 
crezuse. De fapt, singurul lucru pe care-l învățase era că-i 
imposibil să demaști pe cineva care știe că încerci să-l demaști. 
Vedea semne de vinovăţie oriunde întorcea capul. 

Maurizio și Chiara se mutaseră în casa din fundul curţii ceva 
mai devreme, peste zi. Voiau să fie prin preajmă, să ajute la 
pregătirile finale pentru petrecerea care avea să fie peste două 
zile. Într-un gest de generozitate necaracteristică - provocat, 
fără îndoială, de cele două cocteiluri cu gin - Harry se oferi să-și 
elibereze camera, astfel încât cei doi să poată dormi în vilă. 

Signora Docci îi aprecie cu amabilitate gestul nobil, dar îi 
atrase atenţia asupra unui lucru evident: că lipsa dormitoarelor 
rareori a constituit o problemă presantă la Vila Docci. Nu, aici e 
vorba de o chestiune de principiu. 


— E ferma lor și de-abia o folosesc. E bine s-o folosească. 

— Mama are dreptate. Ne prinde bine s-o folosim, spuse 
Maurizio încordat. 

— Este una din ultimele ocazii pe care le mai au. 

Toată lumea se uită la Signora Docci. Ea savură momentul 
înainte să continue. 

— Plănuiesc să mă mut acolo luna următoare. 

— Mama...? se încruntă Maurizio. 

— Exact, mă mut de aici, iar tu și Chiara sper să vă mutaţi în 
locul meu. 

— Eşti sigură? _ 

— Bineînţeles că sunt sigură. Luna viitoare. Işi plecă ochii 
modestă și spuse în italiană: îmi pare rău dacă a durat mai mult 
decât ai crezut. 

Adam simţi dispreţ pentru ceea ce văzu pe chipul lui Maurizio: 
scânteia de satisfacţie din ochii lui, silința de a nu zâmbi. 
Curând avea să fie stăpânul Vilei Docci. Anii de așteptare 
îndelungată luau sfârșit. Până la urmă, avea un motiv clar, 
tangibil pentru crima lui. 

Maurizio trebuie să fi simţit că Adam îl studiază, deoarece 
mătură rapid cu privirea masa, iar expresia feţei i se schimbă 
brusc. Dovedea același sânge-rece cu care îi răspunsese în 
grădina memorială, când Adam adusese vorba despre fratricidul 
din Infernul lui Dante. 

Nu-și mai dădu jos masca pe tot parcursul cinei. Până și 
atunci când lui Adam îi veni rândul să-și povestească în detaliu 
descoperirile, să le afle și Maurizio și Chiara, expresia lui 
Maurizio rămase neschimbată. Nu păru deloc tulburat de toată 
discuţia despre crimă și intrigă. Dimpotrivă. Participă la ea, 
bombardându-l pe Adam cu laude pentru realizările lui și 
punându-i întrebare după întrebare, să menţină discuţia trează. 

Adam începea să se îndoiască de imaginea pe care și-o făcuse 
în sinea lui despre Maurizio, când îl văzu lăsându-și încă o dată 
garda jos. Se întâmplă spre sfârșitul serii, chiar înainte de 
plecarea Antonellei. 

Signora Docci lansă teoria conform căreia uciderea Florei și a 
amantului ei de către Federico, imortalizată în grădină, a 
acţionat ca un fel de blestem asupra familiei, colorând destinele 
ocupanților vilei, condamnându-i pe cei din familia Docci la 
secole de nenorociri, violenţă și tragedie. 


Cuvintele ei aruncară un văl efemer peste trăsăturile lui 
Maurizio, un fel de tristețe cu tentă de autocompătimire 
grăitoare. 

— Asta-i foarte interesant, spuse el. 

Chiara îi aruncă soțului o privire curioasă și-l întrebă în 
italiană: 

— De când ești superstiţios? 

Din momentul în care era exonerat de crimă, îi trecu prin cap 
lui Adam, din momentul în care i se îngăduia să se vadă drept 
victima destinului implacabil, pus în mișcare de un strămoș 
criminal. Maurizio prea se grăbise să ia în braţe teoria 
nebunească a maică-sii. lată o greșeală care redeșteptă 
suspiciunile adormite ale lui Adam. 

Abia când Antonella se pregăti să plece își dădu seama Adam 
că n-o băgase mai deloc în seamă. Işi dăduse atâta osteneală să 
transforme cina într-o ocazie specială, cumpărase doi pești 
minunaţi, pe care Maria îi gătise la perfecţie, iar el de-abia își 
manifestase recunoștinţa. Mai mult decât atât, nu avea s-o mai 
vadă până la petrecere. Nimeni nu avea s-o mai vadă. 
Intervenise ceva la serviciu. Speră să iasă mai devreme vineri, 
dacă îi va fi cu putinţă, dar nu promite că o să apară cu mult 
înainte de sosirea primilor oaspeţi. Acestea fură ultimele ei 
cuvinte înainte să dispară în noapte. 

Maurizio și Chiara plecară imediat după ea. Adam îi văzu 
oprindu-se și sărutându-se când trecură printre straturile de 
flori. Când Signora Docci anunţă că și ea este gata de culcare, 
Harry îi spuse să aștepte un moment, fiindcă are ceva pentru 
ea. Dispăru în vilă și se întoarse imediat cu geanta lui de umăr 
din piele scorojită. De acolo scoase ceva împachetat într-o 
bucată de pânză mânijită cu vopsea. Depuse obiectul cu atenţie, 
aproape reverenţios, pe masă, în faţa lui. Era lung de 
aproximativ treizeci de centimetri, nu foarte gros - ca un butuc 
subţire. 

— Aveam de gând să i-l dau lui Adam. Dar este pentru tine, 
drept mulțumire. Dacă nu-ţi place, dă-i-l lui Adam. lar dacă nici 
lui nu-i place... ei bine, mă împușc. 

Râse emoţionat. 

Atunci își dădu seama Adam că în cârpă era împachetată una 
din creaţiile lui Harry. Poate ar fi trebuit să ghicească mai 
devreme, dar nu văzuse niciodată o creaţie de-a lui Harry de o 


asemenea dimensiune. Celelalte lucrări fuseseră de cel puțin 
trei-patru ori mai mari, sau considerabil mai mari în cazul 
„penisului mecanic gigant”. 

Porecla asta, inventată de Adam cu relativă inocenţă, aproape 
îi făcuse să se ia la pumni chiar acolo, în studioul de sculptură 
din Corsham al Academiei din Bath, în timpul singurei vizite a lui 
Adam. Sudată din „piese reciclate” - sintagma pretențioasă a lui 
Harry pentru resturi de fier vechi - lucrarea respectivă era 
jumătate clădire, jumătate mașină și, în opinia fermă a lui Adam, 
ţipător de falică. 

O clipă chinuitoare, lui Adam îi trecu prin minte că lucrul de 
pe masă, chestia ce urma să fie dezvelită de Harry și înmânată 
Signorei Docci, ar putea fi, de fapt, o machetă a aceleiași 
sculpturi, o „schiță” premergătoare în miniatură. 

Dar nu era. Era prima piesă simbolică a lui Harry pe care o 
vedea Adam în viaţa lui. Și era bună. Știu că-i bună din clipa 
când o zări, fiindcă primul lui gând fu acela că puţin a lipsit să 
fie a lui, iar acum nu va mai fi niciodată, doar dacă nu-i plăcea 
Signorei Docci. Dar citi în ochii ei că-i place. 

Era o ființă aproape umană, dar nu tocmai. Cocoţată pe un 
soclu, avea picioare lungi, fusiforme, din oţel sudat, care urcau 
spre un piept solid, ce amintea de toracele unei insecte. Nu 
avea propriu-zis piele, ci doar o împletitură neregulată de fâșii 
subțiri de oţel, niciuna mai groasă decât un băț de chibrit, care 
ajungeau la inima creaturii, lăsând privitorul fără urmă de 
îndoială că fusese construită dinspre interior în afară. Capul 
consta în două protuberanţe informe de oţel. Ca și picioarele, 
braţele erau foarte subţiri și erau ridicate deasupra ciotului ce 
ţinea locul capului, încrucișându-se la încheietura mâinii. 

Într-un fel, micuțul om-insectă era și robust și delicat, nobil și, 
totuși, fragil, curajos și, totuși, laș. 

— E făcută din oţel moale. iți place? tatonă Harry terenul. 

— Am voie să-mi placă? răspunse Signora Docci. Aș vrea, dar 
nu sunt sigură că își dorește asta. _ 

Harry se lumină la faţă la auzul răspunsului ei. Intoarse capul 
pe furiș spre Adam. 

— Bravo, îl lăudă el. 

— Serios? 

— Harry... serios. 

Signora Docci ţinu sculptura la lumina lumânărilor. 


— E atât de sigur pe el, dar atât de înspăimântat. Făcu o 
pauză: îmi amintește de Mussolini la sfârșit, înainte să-l 
spânzure cu o coardă de pian în Piazzale Loreto. 

— Ei, nu, că asta-i bună, zise Harry. 

— Poate-i din cauza braţelor încrucișate deasupra capului, dar 
mă văd pe mine și pe tine în adăpostul Anderson, în fundul 
grădinii din Kennington, când cădeau bombele. 

— Şi asta-i bună, zise Harry. ` 

— Mulţumesc, spuse Signora Docci. Il ador și o să-mi fie 
alături pentru tot restul vieții. 

Înainte să-și ducă trofeul în dormitor cu ea, le spuse că nu 
trebuie să-și facă griji în legătură cu ţinuta pentru petrecere; se 
făcuseră aranjamente în privința asta. Le mai spuse că se va 
duce la Florenţa de dimineaţă împreună cu Maria pentru proba 
finală a rochiei. Amândoi refuzară oferta de a merge cu ea, deși 
din motive diferite. 

Adam știa că și Maurizio și Chiara plănuiesc să plece de 
dimineaţă - se duceau la niște prieteni care locuiau în sud. Se 
potrivea de minune. Ocazia de a-și băga nasul în etajul de sus al 
vilei prindea un contur promiţător. 

— Care-i problema? întrebă Harry, în momentul în care 
rămaseră singuri. 

— Nicio problemă. 

— Ei, haide... 

— N-am minţit, Harry. Mi-a plăcut sculptura. 

— Nu la asta m-am referit, știi foarte bine. 

— N-am nimic. Nu sunt decât obosit și un pic abţiguit. 

— E vorba despre mama și tata, nu-i așa? 

Se simţi prost să profite de scuza pe care i-o oferise Harry, 
dar asta l-ar face fericit pe frate-său. Și așa și fu. Discutară 
despre situaţia de acasă. Între timp, mintea lui Adam era 
preocupată de cu totul alte probleme. Se gândea la dimineaţa 
următoare și la o modalitate de a-l îndepărta pe Harry înainte 
de-a vizita etajul de sus. 

Soluţia practică îi veni în timp ce urcau să se culce. 

— Vrei să arunci o privire și la etajul de sus? îl întrebă el. 

Ce putea să răspundă Harry? Adam deja îi spusese destule 
despre poveste ca să fie o perspectivă atrăgătoare. Până să 
termine cu relatarea mai multor detalii grăitoare aflate de la 
Chiara, Harry ardea deja de nerăbdare să exploreze etajul. 


24 

Signora Docci și Maria plecară în oraș la scurt timp după micul 
dejun. Harry era de părere să facă mișcarea pe loc, dar Adam 
era mai precaut. Li se păru o eternitate până când sedanul de 
lux cu Maurizio și Chiara trecu prin faţa vilei și dincolo de alee. 

Cheia era exact acolo unde îi spusese Antonella că o va găsi: 
într-un sertar tainic din biroul Signorei Docci, din dormitor. Era 
mai mică decât și-o imaginase Adam, dar funcţionă. Se potrivi la 
ușa din capul scărilor și, cu puţină forţă folosită cu chibzuinţă, 
mecanismul se declanșă. 

Prima impresie fu dezamăgitoare. 

Se treziră într-un hol pătrat, sobru, din care porneau două 
coridoare. Asta fu cam tot ce putură să distingă până când Harry 
își aprinse bricheta și alungă întunericul. Găsiră întrerupătorul, 
iar Adam răsuci comutatorul de ceramică. Nimic. Poate că nu 
era vorba decât de un bec ars. 

Flacăra tremurătoare le dezvălui o ușă înaltă pe care se 
înainta din hol spre partea din spate a vilei. Era încuiată, dar 
avea cheia în broască. Găsiră comutatorul din partea cealaltă a 
ușii, dar nici acesta nu funcţiona. 

— Futu-i, făcu Adam. 

— Futu-i, exclamă Harry, scăpând bricheta și lăsându-i în 
beznă. Mi-am ars degetele, fir-ar să fie. 

Adam îl auzi cum pipăie podeaua după brichetă. 

— Hai să așteptăm un minut până ni se obișnuiesc ochii cu 
întunericul. 

Destul de clar, din întuneric apărură trei dreptunghiuri care 
licăreau slab: în partea îndepărtată a camerei mari, trei ferestre 
lăsau să pătrundă înăuntru lumina printre  crestăturile 
obloanelor. 

— Va trebui să deschidem una, spuse Adam. Dă-mi bricheta. 

Gazul era pe terminate, dar reuși să ajungă la una dintre 
ferestre strecurându-se printre piesele de mobilier. Deschise 
fereastra din mijloc și împinse obloanele. Balamalele ruginite 
scârțâiră, iar un cuib gol de pasăre ateriză pe terasa de jos. 

Lumina soarelui brăzdă violent camera. Primul lucru pe care îl 
remarcă Adam fu urma pașilor lui în praful gros care acoperea 
podeaua - dovadă a intruziunii, nu că se mai putea face ceva 
acum. 


Deși nu la fel de impresionantă ca încăperile de la parter, 
camera încă avea o anume grandoare. Avea un șemineu 
impozant de marmură albă, pereţii erau lambrisaţi până mai sus 
de înălțimea scaunelor, iar tavanul era decorat cu fresce. 

— Dumnezeule, exclamă Harry, ce harababură. 

Peste tot prin cameră erau aruncate bucăţi de mobilier spart. 
Erau console rococo, scaune tapiţate și aurite, un divan delicat 
cu picioarele zdrobite și spătarul rupt. 

O ramă sculptată minuţios era tot ce mai rămăsese dintr-o 
oglindă străveche de deasupra șemineului. Cioburi de oglindă 
zăceau împrăștiate pe podeaua din faţa căminului, iar în mijlocul 
lor era scrumiera de marmură pe care, evident, unul dintre 
nemți o azvărlise în oglindă. 

— Paddler, îl atrase Harry atenţia asupra tavanului. 

După cum arătau, frescele datau din secolul al 
optsprezecelea: excesive și ușor sufocante, cu o grămadă de 
pulpiţe durdulii și heruvimi cu obraji îmbujoraţi. Pictura centrală 
o înfățișa pe Diana și ceata ei de vânători, dar arăta mai curând 
ca rezultatul unui schimb sângeros de focuri. Diana fusese 
împușcată între ochi. Mai avea și urmele a două gloanţe în loc 
de sfârcuri. Unul dintre însoțitorii ei fusese împușcat între 
picioare, iar heruvimii fuseseră luaţi la ochi ca niște păsări 
nefericite. 

— Mama lor de filistini! murmură Harry. 

Adam rămase pe loc când Harry se aventură în camerele 
alăturate. Gramofonul de pe masa de la perete îi sugera că aici 
fusese omorât Emilio. 

După spusele Chiarei, Emilio trăsese în gramofon să oprească 
muzica și să le atragă atenţia celor doi nemți ocupați să azvârle 
încă o piesă de mobilier pe fereastră. Detaliul acesta al 
povestirii ei părea, fără îndoială, corect. Era o gaură de glonţ în 
carcasa de lemn a gramofonului. Era adâncă, dar nu îndeajuns 
de adâncă pentru ca glonţul să fi trecut în partea cealaltă. Ceea 
ce însemna că ar trebui să fie încă acolo, înfipt în lemn. Doar că 
nu era. Cineva îl scosese cu ajutorul unui cuţit sau al unui 
instrument asemănător. Gaura era marcată de zgărieturi și 
crestături, acolo unde cineva scobise lemnul să scoată glonţul. 

— Hai să vezi asta, îl strigă Harry din camera de alături. 

Deschisese toate obloanele. Adam se uită afară. Muncitorii 
care asamblau o platformă joasă de lemn în mijlocul straturilor 


de flori erau adânciţi în munca lor, însă el închise puţin 
obloanele. 

— Hei, se plânse Harry. 

— Incă se vede. 

Camera servise, neîndoielnic, drept dormitor. Erau patru 
paturi de campanie din pânză cu așternuturi, păturile frumos 
aranjate și pernele înfoiate. Işi făcuseră paturile, chiar dacă 
știau că vor pleca înainte de căderea serii. 

— Nu s-au atins de nimic, comentă Harry. 

Nu era tocmai adevărat. In colț erau două fișete din lemn. 
Conţinutul lor fusese scotocit, hârtiile fuseseră puse în grabă 
înapoi pe rafturi. Câteva foi volante zăceau acoperite de praf pe 
podea, ca niște plătici în așteptarea prăzii. 

Cealaltă cameră era pe colţ și, în mod clar, fusese centrul 
operaţional al nemților. Era plină de birouri de metal și fișete, iar 
pe perete era prinsă o planșetă cu benzi elastice. Două mașini 
de scris nu mai ajunseseră în ultimul camion care pleca și, 
judecând după movilița de funingine din cămin, o grămadă de 
hârtii sfârșiseră arse. Harry păru mai mult decât fericit să-și 
bage nasul peste tot, așa că Adam se strecură afară. 

Se întoarse la scena crimei și încercă să-și imagineze 
evenimentele care se petrecuseră: Emilio și Maurizio intrând pe 
ușă, cei doi nemți ocupați la fereastră, întorși cu spatele, 
nesesizând faptul că venise cineva din cauza muzicii care urla 
din gramofon. Il văzu pe Emilio inventariind distrugerile din jurul 
lui - oglinda spartă, găurile de glonţ din fresca de pe tavan - 
înainte să-și îndrepte arma către gramofon și să tragă. 

Era ușor să-ţi imaginezi discuţia aprinsă care a urmat, așa 
cum i-o descrisese Chiara. Ce mai spusese? Că Emilio stătea 
lângă șemineu când a fost împușcat. 

Adam se apropie. Examină marmura și pereţii din jur să vadă 
dacă nu sunt urme de gloanţe rătăcite, dar nu găsi nimic. Atunci 
observă ceva: covorașul din faţa căminului nu era pe centru. 
Fusese tras câţiva centimetri într-o parte. Se lăsă pe vine și 
dădu la o parte colţul covorului. 

Pata era mare și neregulată. Emilio sângerase din belșug. 

Băltoaca de sânge era încă proaspătă când fusese acoperită, 
judecând după pata în oglindă de pe spatele covorului. Dar nu 
asta îi atrase atenţia lui Adam, ci gaura de glonţ din parchet, 


aproape de mijlocul petei, ușor de trecut cu vederea dacă 
lumina nu ar fi căzut oblic. 

Se trase mai aproape și își trecu degetul în jurul marginii 
adânciturii. La fel ca și în cazul gramofonului, găsi scrijelituri în 
lemn, acolo de unde fusese extras glonţul. Asta trebuie să se fi 
petrecut la ceva timp după eveniment, altfel, sângele proaspăt 
s-ar fi scurs în scrijelituri, pe când așa se vedea lemnul nou, 
curat. 

Glonţul dispăruse, dar adevărul trist rămăsese: Emilio nu 
fusese împușcat de nemţii din partea cealaltă a camerei; fusese 
executat de aproape, când era deja la podea. 

Auzindu-l pe Harry că se întoarce, Adam puse covorul la loc și 
se ridică în picioare. 


Restul zilei trecu ca prin ceaţă, era complet năuc. Harry dădu 
un telefon, apoi îl anunţă că se duce în oraș. Era ultima șansă să 
o mai întâlnească pe suedezo-finlandeză. Prietenul ei urma să se 
întoarcă în weekend, iar Harry plănuia să plece la Veneţia 
duminică. 

— O zi cât să-mi revin după petrecere, apoi o iau la picior. Zi- 
mi c-o să-ţi fie dor de mine. 

— O să-mi fie dor. 

— Ai fost aproape convingător. 

— E adevărat. 

— Atunci, ăsta-i momentul să aduc vorba despre un mic 
împrumut pentru restul călătoriei. 

— De-ndată ce îmi pun ordine în gânduri și văd ce planuri am 
eu însumi. 

Ceea ce era mai ușor de spus decât de făcut. 

Se simţea amorţit, incapabil să gândească limpede, după ce 
făcuse descoperirea de la etajul de sus. Era lucrul cel mai 
apropiat de dovadă palpabilă pe care o avea contra lui Maurizio 
- nu, singurul lucru de până acum care se apropia de orice fel 
de dovadă. Restul erau pure speculaţii izvorâte din zvonuri și 
intuiţie. 

Gaura de glonţ din podea schimba totul. Emilio a fost 
executat când zăcea pe jos. Asta contrazicea întru totul 
declaraţiile lui Maurizio și Gaetano despre cele întâmplate în 


seara aia și dovedea complicitatea lor în comiterea crimei. Cât 
despre Benedetto, acum îi era clar că descoperise adevărul. 
Cine altul decât Benedetto să fi scos gloanţele din podea și din 
gramofon? Având de ales între a-și denunța singurul fiu care-i 
mai rămăsese și a nu face nimic, Benedetto optase pentru o a 
treia soluţie - a sigilat etajul de sus și l-a îngropat pe Emilio în 
capela familiei, un memento aspru și tăcut, conceput pentru 
Maurizio, să-și amintească fapta mârșavă. 

Dar Benedetto nu se oprise aici. Purtarea lui bizară de imediat 
după moartea lui Emilio îţi sugera un alt plan. Prin sigilarea 
etajului de sus, conservase scena crimei, cu indiciile ei 
compromiţătoare. De ce făcuse asta? Pentru ca într-o bună zi 
altcineva să descifreze adevărul? Și, atunci, de ce luase arma lui 
Emilio și o zidise în spatele plăcii din capelă, împreună cu 
gloanţele? Fiindcă aceste urme palpabile ale crimei ofereau 
dovada balistică irefutabilă că Emilio fusese ucis cu propria lui 
armă? Părea destul de posibil. Părea mai mult decât posibil. 

Toate bune și frumoase, doar că acum Adam se găsea în faţa 
celei mai mari dileme din viaţa lui. Să acţioneze sau să facă 
ceea ce făcuse Benedetto: nimic? De ce-ar duce el lucrurile mai 
departe, dacă tatăl victimei a ales să nu facă asta? Era o treabă 
serioasă. Era vorba despre o crimă. Și se miră că nu își dăduse 
seama până acum de grozăvia la care se înhămase. 

Instinctul îi dictă să se îndrepte spre grădina memorială. Acolo 
se ducea, de regulă, să-și adune gândurile. Nu și de data asta, 
totuși. Dacă intenţiona să se confrunte cu niște adevăruri 
limpezi și dure, nu putea risca să se expună influenţei exercitate 
asupra lui de grădină. 

Era o idee ridicolă și nu una pe care s-o împărtășească cu 
altcineva, dar încă avea sentimentul neliniștitor că Flora 
Bonfadio, moartă la 1548, era de vină în mare măsură pentru 
noua încurcătură în care se află. Îl îndreptase pe drumul acesta 
și-i fusese lumina călăuzitoare în tot acest timp. Scânteia de 
culpabilitate din ochii lui Maurizio, revelaţia în legătură cu 
paternitatea lui Emilio - și alte descoperiri - toate i se arătaseră 
în timp ce hălăduia prin regatul ei. 

Nu putea să alunge nici senzaţia că ea a fost cea care 
exercitase și un control similar asupra lucrurilor legate direct de 
ea. Îl înghiontise, îl lingușise, îl tachinase, dezvăluindu-i propria 
poveste tragică cu ţârâita, de parcă așa ar fi vrut ea. Cum să se 


bucure de o cină dată în cinstea lui, când el nu descoperise 
nimic din ceea ce ea nu alesese deja să-i împărtășească? lar 
acum, că ea, în sfârșit, a rupt tăcerea de secole, de ce are 
senzaţia neliniștitoare că așteaptă, în schimb, ceva de la el? 

Nu, nu grădina memorială era locul spre care să se îndrepte 
pentru clarificări. Avea nevoie să fie la distanţă de ea, la mare 
distanţă. De aceea luă bicicleta și o porni în sus, spre dealuri. 


* 


De-ndată ce dădu cu ochii de indicator, ştiu că se va îndrepta 
într-acolo. Sant'Andrea în Percussina nu era un sătuc ci, mai 
degrabă, un cătun înșirat de-a lungul unui drum de ţară, genul 
de loc prin care treceai fără să-i acorzi o prea mare atenție. Dar 
dacă era să te iei după Fausto, aici scrisese Niccolo Machiavelli 
una dintre cele mai controversate și profetice lucrări de știință 
politică: // Principe. 

Fausto avea dreptate. Prima persoană pe care o abordă Adam 
îl călăuzi spre căsuţa modestă, din piatră, care odinioară fusese 
reședința rurală a lui Machiavelli. Stătea parcă adormită, cu 
obloanele coborâte nu doar împotriva căldurii. Inconjură grădina 
neîngrijită din spate și încercă să și-l imagineze pe Machiavelli 
plimbându-se pe acolo, plăsmuind tot felul de idei, sau stând 
aplecat deasupra mesei, așternând cuvinte cu pana. 

Cunoștea bine cartea. Era scurtă, la obiect, fără 
compromisuri, un manual pentru conducători, despre cum să 
obţii și să-ţi menţii puterea politică. Machiavelli nu evitase 
realitățile mai neplăcute ale lumii politice. Orice era acceptabil 
atâta timp cât slujea scopul principal: supraviețuirea statului. 
Asta era marea prioritate. Chiar și imperativele religioase și 
morale trebuiau ignorate de un conducător dacă intrau în 
contradicţie cu propriile interese. 

În secolele care trecuseră de-atunci, tot felul de oameni, cu 
tot felul de convingeri politice, adaptaseră modelul lui 
Machiavelli de artă a guvernării la scopurile lor personale, iar 
acum Adam se trezea că încearcă să-și afle îndrumarea de la 
Principele, din pragmatismul fără echivoc al cărţii. 

Indiferent de ceea ce făcuse sau nu Maurizio la etajul de sus 
al Vilei Docci în urmă cu paisprezece ani, ce-avea de gând să 
facă Adam acum? Să-l confrunte pe Maurizio cu o acuzaţie 


directă, pe baza câtorva dovezi anemice? Să se ducă la Signora 
Docci şi să-i expună cazul? Firește că nu. Împinsese lucrurile cât 
de departe putuse. Maurizio nu va fi deferit justiţiei, după cum 
nici Federico Docci nu fusese la vremea lui. Ce rost avea să-și 
închipuie altceva? 

După asta, hotărârea pe care o luă veni ca de la sine. 


25 

Pe Adam îl trezit zgomotul jetului de apă ce se auzea din baie. 

— Hei? protestă el ameţit. 

— Şi ata e maro. 

Se uită la ceas. Dormise zece ore. Nici nu-și amintea de când 
nu mai dormise zece ore. 

— Poftim? 

Harry apăru în pragul ușii de la baie. 

— Și apa ta e maro. 

Era nebărbierit și îmbrăcat cu aceleași haine pe care le purta 
când se îndreptase către Florenţa. 

— Te-ai întors de-abia acum? 

— Înî. 

— Ai rămas acolo peste noapte? 

— Întotdeauna ești așa de isteţ la prima oră? Da, am rămas 
peste noapte. lar acum m-am întors, vreau să fac baie și apa-i 
maro. 

Adam se întoarse pe partea cealaltă. 

— Plânge-te la administraţie, cere să ţi se dea banii înapoi. 

Harry se trânti pe saltea. 

— Ai avut o seară minunată, nu-i așa? 

— Greu de imaginat, ţinând cont că n-ai fost aici. 

— Vrei să-ţi povestesc despre seara mea? 

— Nu tocmai. 

Harry îi arătă obrazul cu degetul. 

— lubitul s-a întors mai devreme. 

Adam încercă să se adune. Harry era ușor decolorat în colțul 
gurii. 

— Ti-a tras un pumn? 

— Aș vrea eu. M-a luat la palme. 

— Te-a pălmuit? 

— E umilitor, te asigur, mai nasol decât ţi-ai imagina, să fii 
pălmuit de un italian pirpiriu și foarte nervos. 

— De ce te-a pălmuit? 

— Păi, nu pentru că i-am băut laptele din frigider. 

— Credeam că tipa locuiește cu două fete. 

— Ne-am dus la el acasă. 

— Harry, de ce mama naibii te-ai dus la el acasă? 


— Pentru priveliște. Are o priveliște minunată, de-a lungul 
râului, cu Ponte Vecchio, cu tot dichisul. Nu trebuia să se 
întoarcă decât azi. 

— Mă dau bătut. 

— Asta a zis și el. 

— Ce? 

— Când l-am apucat de beregată. „Mă dau bătut.” Vorbea 
bine engleză. 

Imperfectul folosit de Harry era mai mult decât îngrijorător. 

— Nu l-ai ucis? Spune-mi că nu l-ai ucis. 

— Firește că nu, dar după asta nu mai puteam rămâne acolo. 

— Nu mai spune! Pe bune? 

— Ne-am întors acasă la ea. Era supărată. M-a rugat să mai 
rămân cu ea și am rămas. Tocmai m-a adus înapoi cu scuterul. E 
o Lambretta. 

— Harry, nu-mi pasă. 

— Cred că o să-mi iau și eu una - o Lambretta neagră. 

— Cu ce? Eşti lefter. Întotdeauna ai fost lefter. 

Harry se întoarse pe-o parte și-i rânji lui Adam. 

— Mă bucur c-ai adus vorba. 

— De cât ai nevoie? 

— Nu știu. Oricât poţi să-mi dai. 

— la-i pe toţi. 

— Serios? 

— Plec și eu duminică, odată cu tine. Ce-a rămas e-al tău. 
Harry se minună. 

— De ce pleci? 

— Vreau să mă duc acasă. S-o văd pe mami. Sună penibil, nu- 
i așa? 

— Nu, răspunse Harry. Nu dacă asta înseamnă că primesc eu 
toţi banii. 


Spre mijlocul dimineţii, la vilă ajunse o mică armată. 
Camioanele și dubele se luptau pentru spaţiu în curte, 
descărcând de toate, de la flori până la mâncare, de la ceramică 
până la lampioane chinezești. Erau până și doi porci la proţap, 
gata de rumenit. 


Întreaga operaţiune se desfășură cu o precizie militară, 
coordonată de o mână de generali angajaţi pentru acest 
eveniment, cu Signora Docci și Maurizio pe post de comandanţi 
supremi. Ea părea mult mai dispusă să-l implice și să-i acorde 
dreptul la opinie decât cu o zi înainte. 

Maria se agita în stilul ei eficient și formidabil, dornică să-și 
exercite autoritatea asupra persoanelor din afară - o categorie 
din care, în viziunea ei, evident că făceau parte și Harry și 
Adam. Se treziră trimiși să rezolve o grămadă de comisioane. La 
întoarcerea dintr-o astfel de misiune, Adam se trezi singur cu 
Maria în bucătărie. 

— La signora dorește să te vadă în camera de studiu. 

Acestea erau primele cuvinte pe care le auzea rostite de ea în 
engleză. Avea un puternic accent italian, dar intonaţia îi era 
perfectă. Spera că ușoara notă prevestitoare de rău din glasul ei 
era o pură întâmplare. 

Signora Docci era, într-adevăr, în camera de studiu. Ședea la 
biroul unde Adam petrecuse atât de mult timp. lar pe mijlocul 
biroului trona un cuib de pasăre. Prăfuit și uscat, mai era și spart 
după picajul de la fereastra ultimului etaj. Adam se înjură în 
gând pentru această scăpare. 

— Maria l-a găsit pe terasă ieri. Nu există decât un singur loc 
de unde ar putea să provină. 

Glasul ei nu suna ostil, dar avea privirea tăioasă ca niciodată. 

N-avea niciun sens să facă pe prostul. Ultimul etaj era plin de 
urmele pașilor lor. Probabil că deja verificase. 

— Antonella ţi-a spus unde-i cheia? Sper că da. Nu mi-ar 
plăcea să știu c-ai cotrobăit prin lucrurile mele ca s-o găsești. 

— Nu-i vina ei. Eu am tot bătut-o la cap. 

— De ce? 

Adam ridică din umeri. 

— Curiozitate morbidă. Scena neatinsă a unei crime. Un 
moment îngheţat în timp. 

Tot ce spunea era adevărat, exact așa simţise totul. Aproape 
că până și sieși îi sunau convingător vorbele astea. 

— Şi a meritat? 

— Să merite? 

— A meritat să riști prietenia noastră? 

Lui Adam îi stătu mintea-n loc. Nu putu decât să gândească: 
Dumnezeule, engleza ei e formidabilă. 


— Îmi pare rău, spuse el cu glasul pierit. 

— Nu mă supăr că m-ai insultat pe mine, dar l-ai insultat și pe 
Benedetto. Ştiai că asta a fost dorinţa lui. 

— Da. 

După un lung moment, ea își împreună mâinile. 

— Bine. Hai să nu lăsăm asta să ne strice ultima săptămână 
petrecută împreună. 

— O să plec cu Harry duminică. 

— Ah. 

Ea păru surprinsă, chiar dezamăgită. 

— Mi-am terminat munca de cercetare în legătură cu grădina. 

— Am crezut că încă mai ai câteva semne de întrebare. 

Mai erau, și nu în ultimul rând: Oare grădina ascunde vreun 
indiciu legat de identitatea iubitului Florei? În bibliotecă nu mai 
găsise nicio informaţie despre Tullia d'Aragona după dispariţia 
ei bruscă din viața publică, în anul când a murit Flora. Era, fără 
doar și poate, un candidat demn de luat în seamă. Poetul 
cocoșat, Girolamo Amelonghi, părea un pretendent mai puţin 
probabil, iar multe din celelalte nume de pe listă le-a exclus din 
cauză că i-au supravieţuit Florei cu mulţi ani. Mai erau câţiva 
indivizi care trebuiau cercetaţi mai îndeaproape, dar asta cerea 
o bibliotecă mult mai vastă decât cea pe care i-o oferea Vila 
Docci. 

— La care nu vom ști niciodată răspunsul cu certitudine. 

— Da, probabil ai dreptate, recunoscu Signora Docci. 


* 


Primul lucru pe care îl făcu Adam fu să-l caute pe Harry. Îl găsi 
în curte, unde două cisterne cu apă umpleau fântâna secată a 
vilei. Antonella era și ea acolo - tocmai sosise - ceea ce însemna 
că avea să aibă doaro dată discuţia preconizată. 

— Un nenorocit de cuib? se miră Harry. 

— Merda, exclamă Antonella. 

— Nu mi-a părut foarte supărată. 

Antonella nu era convinsă. 

— Vom vedea. 

— Îmi pare rău, a fost numai vina mea. 

— N-o să te contrazic, spuse Harry. 


Avură cu toţii un rol în transformarea grădinii din jurul vilei 
într-un spaţiu destinat unei cine în aer liber. Mese rotunde 
așternute cu feţe de masă albe răsăriră ca ciupercile în jurul 
straturilor de flori și fură rapid ornate cu farfurii de porțelan fin, 
tacâmuri de argint și pahare de cristal. Petrecerea se desfășura 
în toţi anii la fel: cu băuturi pe terasa vilei, cina în grădină, apoi 
dansul pe terasa inferioară din faţa vilei. O coborâre treptată 
spre destrăbălare, remarcă Harry. Se pare că nu se înșela prea 
mult. Evenimentul căpătase o oarecare reputaţie de-a lungul 
anilor. 

Incercarea mare prin care trebui să treacă Adam fu în clipa 
când se trezi făcând echipă cu Maurizio și trebuind să decidă 
amplasarea felinarelor pe terasă. Petrecură mai bine de o 
jumătate de ceas unul în compania celuilalt, iar Adam se simţi 
ușurat să constate că nu își pierduse sângele-rece în tot acest 
timp. Nici măcar nu fu nevoit să facă eforturi prea mari. 
Problema vinovăţiei sau inocenţei lui Maurizio încetase să mai 
reprezinte o chestiune arzătoare, pentru simplul motiv că orice 
alte speculaţii erau, până la urmă, inutile. În plus, exista o 
explicaţie inocentă pentru toate, chiar dacă trebuia să siluiești 
puţin legile probabilității. 

Sporovăiră relaxaţi în timp ce își vedeau de instalarea 
lampioanelor. Chiar exista o oarecare intimitate în felul în care 
se tachinau. Bănui că nu doar schimbarea felului în care vede 
situația e de vină pentru noua familiaritate dintre ei. Și 
încordarea lui Maurizio se mai domolise de când maică-sa 
anunţase că în curând va părăsi vila, lăsând-o fiului ei. 

Biblioteca și camera de studiu fură desemnate drept cartierul- 
general al cohortelor de chelneri, chelneriţe și barmani care 
năpădiseră vila. Adam fu rugat să-și strângă toate cărţile și 
însemnările. Când le cără la etaj în camera lui, o găsi pe Maria 
punându-i pe pat un smoching, împreună cu o cămașă, papion și 
butoni. Mai adusese și o pereche nou-nouţă de pantofi de lac 
negri. Le poate păstra, îi explică Maria; erau un dar din partea 
Signorei Docci. O privire rapidă aruncată în camera lui Harry îl 
lămuri că și el primise aceeași ținută de seară. 

Signora Docci le primi cu indiferenţă mulţumirile, apoi se 
retrase în camera ei, să se odihnească înainte de începerea 


festivităților. Antonella îi anunţă că se duce acasă. Fratele ei, 
Edoardo, și Grazia or să rămână la ea peste noapte și încă mai 
are paturi de făcut și lucruri de pus la punct. Adam o conduse la 
mașină, pe care o parcase în curtea fermei, departe de agitaţie. 
Porniră pe cărarea care ducea în josul văii de la terasa 
inferioară. Se plimbase de câteva ori prin curtea fermei, dar nu 
observase niciodată ușile de lemn înalte, încastrate în colina de 
gresie pe care era cocoţată Vila Docci. 

— Acolo se fac vinul și uleiul de măsline, îi explică Antonella. 

Când ea îi propuse un tur rapid, n-o refuză. Era prima lui 
ocazie de a fi singur cu ea de câteva zile încoace. 

La început sesiză scăderea spectaculoasă a temperaturii, apoi 
îl izbi mirosul. De-a lungul secolelor, pereţii din rocă poroasă se 
îmbibaseră de miros ca un burete. Teascurile uriașe în care 
strugurii erau zdrobiţi cu picioarele și apoi lăsaţi să fermenteze 
erau pătate de la recoltele trecute și frecate lună în așteptarea 
recoltei următoare, care deja dădea în pârg pe colinele din jur. 

Trecură de la mirosul slab, îmbătător, de tinaia la mirosul 
puternic de frantoio. La lumina becurilor fără abajur, Antonella îi 
explică cum, mai întâi, măslinele sunt zdrobite sub o piatră de 
moară gigantică pusă în mișcare de boi, ale căror copite 
potcovite au trasat de-a lungul secolelor o brazdă circulară în 
podeaua din stâncă. Presa semăna cu un instrument medieval 
de tortură, cu șurubul ei enorm și cu jugul îmbucat cu fler. 
Intreaga operaţiune are nevoie de modernizare, îi mai spuse 
Antonella, dar Signora Docci nu vrea să arunce echipamentul 
străvechi atâta timp cât încă funcţionează. 

— Trebuie să vii să-l vezi când funcţionează. 

— E o invitaţie? 

— N-ai nevoie de invitaţie. 

Se întoarseră înapoi prin labirintul subteran. 

— Nonna spune că pleci duminică. 

— Așa plănuiesc. 

— A trecut repede perioada petrecută aici. 

— Prea repede. 

Antonella se opri la ușă. 

— O să fac asta acum pentru că mai târziu n-o să se poată. 

Făcu un pas spre el și-l sărută, o îmbrăţișare delicată și 
stăruitoare. Când ea stinse lumina, lăsându-i brusc în întuneric, 


el presupuse că asta e preludiul unui moment mai intim. Dar ea 
se furișă afară, ferindu-se jucăușă de îmbrăţișarea lui. 

O ajunse din urmă când ea tocmai urca în mașină. 

— Să nu întârzii, îl sfătui ea. 

— Să întârzii? 

— La cocteilurile Nonnei, pe terasă. 


* 


Nu întârzie, deși pierdu zece minute luptându-se cu papionul. 
În cele din urmă, i-l prinse Harry, ceea ce fu o surpriză. Primul 
lucru pe care îl observară coborând la parter era că sculptura lui 
Harry înlocuise tigrul din bronz de pe măsuţa din holul de la 
intrare - o onoare indubitabilă, dar și prilej de consternare 
pentru Harry. 

Era o întrunire mică, membrii familiei și tovarășii lor de viaţă. 
Adam o recunoscu imediat pe mama Antonellei: avea același 
păr negru strălucitor, aceiași ochi migdalaţi, aceeași bărbie 
mândră. Era o femeie frumoasă, atrăgătoare, sugerând, vag, că- 
i și periculoasă. Era mai în vârstă decât și-o imaginase sau, 
poate, sosise momentul să plătească preţul vieţii trăite la 
maximum. Prin Riccardo, iubitul ei, arăta lumii că încă se ţinea 
bine. Brunet, cu bărbia proeminentă, cam la treizeci și ceva de 
ani, era un bărbat nefiresc de atrăgător. In ciuda tuturor 
aparenţelor, era și foarte cultivat și amuzant. Era violoncelist 
într-o orchestră din Roma, deși nu-i făcea plăcere să vorbească 
despre asta. Era prima seară de vineri pe care o avusese liberă 
de luni de zile și ultimul lucru pe care și-l dorea era să discute 
despre muzică - voia să-și amintească cum își petrec oamenii 
raționali serile de vineri. 

Când sosiră, Antonella și Edoardo își salutară mama cu 
căldură. Niciunul dintre ei nu-l mai întâlnise pe Riccardo, iar în 
timp ce Caterina făcea prezentările, Adam putu să admire 
această scenă. 

Antonella avea o rochie din mătase bleumarin în ape, care 
curgea pe silueta ei zveltă, bronzată, ca un lichid. Bretelele 
înnodate la ceafă îi lăsau spatele și braţele goale, în timp ce 
decolteul adânc, în V, flirta ațâţător cu dezastrul. Avea părul 
despletit, dar prins cu clame care-i lăsau fruntea liberă și-i 
dezvăluiau sfidător cicatricele. 


Pesemne că se holba la ea ca un idiot, deoarece Harry se 
trase mai aproape și-i șopti la ureche: 

— Nu că-i formidabil să admiri lucrarea lui Dumnezeu? 

Evenimentul decurse în mod plăcut, cu ajutorul chelnerilor 
atenţi, care umpleau la nesfârșit cupele de șampanie. Signora 
Docci arăta magnific într-o rochie de seară verde-smarald, 
culoarea vie, îndrăzneață, asortându-se cu dispoziţia ei. Doar 
Maurizio părea un pic indispus și asta numai când se afla în 
compania lui Adam. Simţea ostilitatea pe care o emana 
Maurizio, topind amintirea relaţiei lor relaxate de mai devreme, 
de peste zi. Nu avu timp să mediteze prea mult pe tema asta 
căci Maria ieși pe terasă cu vestea că sosesc primii oaspeţi. 
Signora Docci se duse în holul de la intrare, să-și facă datoria de 
gazdă. Cei doi copii și patru nepoți o însoţiră. 

— E timpul ca familia Docci să zâmbească și să joace rolul 
familiei, comentă Riccardo, oarecum pe nedrept, i se păru lui 
Adam. ` 

Reputația petrecerii se dovedi a fi o profeție împlinită. li fu 
clar de la început că oamenii erau hotărâți să se distreze pe 
cinste. Cei mai mulți sosiră în prima jumătate de oră, un șuvoi 
constant de oameni care în curând umplu terasa din spate până 
la refuz. Unii se îndreptară spre grădină și terasa inferioară. Era 
o priveliște idilică: cupluri bine îmbrăcate plimbându-se în 
amurg, pe fundalul dealurilor unduitoare, în acompaniamentul 
unui cvartet de coarde. 

Harry îl trase pe Adam deoparte și îl anunţă cu răsuflarea 
tăiată că tocmai a întâlnit-o pe cea mai uimitoare femeie. Faptul 
că era măritată părea să nu aibă vreo importanţă, iar Harry 
plecă în grabă să facă niște schimbări în aranjamentul locurilor 
de la masă. 

Adam o căută din ochi pe Signora Docci, care discuta cu un 
cuplu de vârstă mijlocie. Ea se folosi de sosirea lui drept scuză 
să o șteargă, își strecură braţul pe sub al lui și îl luă deoparte. 

— Unde mergem? 

— Oriunde. 

Pe drum, pe treptele care duceau spre grădină, îl lămuri că 
bărbatul e un prieten de-al lui Maurizio, tot un fost partizan din 
anii războiului. Şi, la fel ca mulţi alţi partizani pe care-i cunoaște, 
s-a concentrat mai puţin pe lupta împotriva nemților și mai mult 
pe jefuirea fabricilor distruse de inamicul aflat în retragere. Fiind 


primii care ajungeau la scena dezastrului, membrii rezistenţei 
italiene aveau adesea posibilitatea să controleze pe piaţa 
neagră afacerile cu orice produse care supravieţuiau distrugerii. 
Mai întâi, pantofii de la fabrica Poggibonsi, apoi pălăriile de la 
Impruneta. 

— El, spuse ea, dând din cap spre individ, a venit la ușa 
noastră cu amândouă. Preţurile erau ridicole. Râse scurt: Eroii 
noștri. Uită-te la ei acum - nu vezi nicio diferenţă. 

Adam se văzu nevoit s-o întrebe: 

— Și Maurizio? 

— Hai să spunem că nouă nu ne-a vândut nimic. 

Zâmbi și dădu din cap aprobator spre liderul cvartetului de 
cameră în timp ce traversau grădina. Se opriră la balustradă și 
priviră terasa de sub ei, cu contururile dealurilor din depărtare 
deja estompate. 

— Se schimbă atât de repede. 

— Ce anume? 

Doar nu se referea la priveliște. Niște ţărani din Evul Mediu n- 
ar fi arătat deloc ciudat aici. 

— Lumea. Sau poate că fiecare epocă o fi crezând cam același 
lucru. 

— Poate. 

— Vin schimbări mari. Se vede peste tot... în muzică, teatru, 
filme, artă. Uită-te la sculptura lui Harry. Ai mai văzut vreodată 
așa ceva? Nu-i asculta pe politicieni, uită-te întotdeauna la 
artiști, ei sunt primii care ne vestesc încotro ne îndreptăm. 

— Ai discutat cu el? 

— Cu Harry? 

— Nu-i pentru prima oară că aud argumentele astea. 

Ea râse. 

— Ei bine, ăsta îmi aparține. 

Fură abordaţi de un cuplu în trecere. Schimbară câteva 
politeţuri, Adam fu prezentat de Signora Docci, dar perechea 
prinse din zbor aluzia voalată a gazdei și nu după mult timp își 
urmă drumul. 

Signora Docci își înfipse vârful bastonului în pietrișul de la 
picioarele lor și își contemplă o clipă opera înainte să ridice 
privirea. 

— Ai un talent, Adam, nu-l irosi. 

— Ai vorbit cu el. 


— Are dreptate. Vezi lucruri pe care alţii nu le văd. 

— Sau poate că sunt atât de banal încât mă deranjează orice 
nu-i așijderea. 

Ea râse. 

— Îmi pare rău că pleci. Îmi pare rău, de asemenea, că ne 
întâlnim la sfârșitul vieţii mele. Cred că am fi putut fi prieteni 
foarte buni. 

Amuţi, cuprins de jenă. Nimeni nu-i mai vorbise vreodată așa. 

— Să ţii minte vorbele mele, spuse ea. 

— O să le ţin. 

Signora Docci se întoarse greoi și examină cu un ochi 
aprobator vila - agitația și freamătul de pe terasă, apusul de 
soare care dezmierda acoperișul. 

— Acum, du-o pe bătrânica asta la oaspeţii ei. E timpul să-i 
invităm la cină. 


Harry aranjase lucrurile în așa fel încât Signora Pedretti - 
noua dragoste a vieţii lui - să stea între ei. 

— Pune-mă într-o lumină bună, îi ceru Harry, văzând-o că se 
apropie de masa lor. 

— Cum? 

— Fii tu însuţi și-atâta tot. 

Signora Pedretti era tânără, mignonă și impertinent de 
frumoasă. La încheieturi îi străluceau brăţările de aur, iar gura îi 
era o pată de culoare surprinzătoare. Nu păru nici pe departe la 
fel de uimită ca Harry de faptul că providenţa i-a adus din nou 
laolaltă. Și nici nefericită. 

Se dovedi a fi o companie considerabil mai bună decât femeia 
din stânga lui Adam, care se însufleți doar când, într-un târziu, 
el îi remarcă bijuteriile orbitoare de la gât. Era franțuzoaică, 
pariziană, măritată cu gentlemanul american care perora în 
colţul îndepărtat al mesei despre avantajele îngrășămintelor și 
hibrizilor cerealieri pe care-i vinde italienilor. Dumnezeu știe câţi 
bani a făcut importând „produsul american superior”, cum îi 
zicea - o grămadă, dacă ar fi să judeci după colierul nevesti-sii - 
dar vorbea ca un om aflat într-o misiune umanitară. Italia era 
săracă, pustiită de război, și avea o nevoie disperată să fie 


readusă urgent în secolul douăzeci. El, firește, e mândru să-și 
joace rolul în această misiune caritabilă. 

Cuvintele lui, se vedea cât colo, îi enervau pe italienii de la 
masă, dar din politeţe, sau poate de uluială, își ţinură în frâu 
sentimentele. Până la urmă, o englezoaică fu cea care aprinse 
scânteia. Adam îi fusese prezentat ceva mai devreme - o 
făptură înaltă, palidă, slăbănoagă și austeră, cu un nas osos, 
acvilin, și pleoape mari, care-i dădeau un aer fals de plictiseală. 
Avea o înfățișare aparte și familiară, un soi de urâţenie parcă 
anume rezervată nobilimii engleze. 

Aceiași ochi lugubri luciră acum de răutate în timp ce se 
aplecă să vadă mai bine chipurile italienilor așezați în jurul 
mesei. 

— Întâmplător, cunosc mulţi americani, spuse ea cu accentul 
ei tăios, și vă rog să nu vă închipuiţi nici măcar un moment că 
sunt cu toţii ca Seymour. 

— Vera... 

Glasul lui avea o notă de toleranţă prietenoasă ce sugera că 
se cunosc bine. _ 

— Nu vezi că ăștia doar te tolerează? lți consideră opiniile 
jignitoare. Ca și mine. 

— Dar nu vreau să jignesc pe nimeni. 

— Ştiu, replică Vera cu un zâmbet răutăcios, e-o chestie 
înnăscută. 

Seymour râse din toată inima. 

— Touché. 

— Dacă Statele Unite sunt atât de îngrijorate de comunism și 
interesul manifestat de Rusia pentru Italia, ceea ce-i o chestiune 
discutabilă acum, că-i prim-ministru omulețul ăla caraghios, 
Hrușciov, ar trebui să petreci mai puţin timp tratând ţara asta ca 
pe o piață de desfacere pentru bunurile tale și mai mult timp 
făcându-ţi prieteni. 

Dezbaterea care urmă ţinu tot timpul antreului de calcan și o 
bună parte din porcul fript la proţap, împănat cu usturoi și 
rozmarin (care avea un gust excelent, pe măsura mirosului 
îmbătător din timpul după-amiezii). Fu o discuţie aprinsă și 
îndeobște pașnică despre fasciști, monarhiști și democraţie, 
sărăcie, suprapopulare și dorința Americii de a crea o lume după 
chipul și asemănarea ei. Până și Harry și Signora Pedretti se 


întrerupseră din flirtul lor cu glas scăzut să intervină cu un 
comentariu din când în când. 

Seymour își susţinu dârz și cu demnitate punctul de vedere, 
fără să-și piardă o clipă jovialitatea studiată, în timp ce nevastă- 
sa deveni țâfnoasă și înverșunată. Credinţa ei nestrămutată în 
puterea izbăvitoare a prosperității economice purta toate 
semnele bigotismului. Dumnezeul ei era unul singur, iar toți 
necredincioșii erau  hărăziţi  damnaţiunii, sau mai rău: 
comunismului. 

Discuţia se stinse treptat în timpul budincii, în timpul căreia 
se iviră primele stele, felinarele fură aprinse în grădină, iar 
Adam se întrebă cât o să mai reziste fără s-o vadă pe Antonella. 
În momentul în care orchestra începu să cânte pe terasa de jos, 
dădu pe gât restul cafelei și porni în căutarea ei. 

Lumea se ridica de la mese, îndreptându-se spre ringul de 
dans. O zări prin mulţimea de oameni stând de vorbă cu Maria, 
care renunţase la refugiul ei din vilă. Maria zâmbea - ceea ce 
arareori se întâmpla - dar mâinile ei sugerau altceva. Gesticula 
rapid și expresiv în timp ce vorbea. Ochii ei negri își pierdură din 
strălucire când îl zări pe Adam apropiindu-se și rămase doar cât 
să-i răspundă la salut. 

— Biata Maria, o compătimi Antonella. 

— S-a întâmplat ceva? A 

— Nimic, doar că-i un pic abţiguită. II luă de braţ: Vino, vreau 
să-ţi prezint pe cineva. 

Bătrânelul în cauză era pe cale să adoarmă, creștetul lui chel 
trasând un cerc leneș în aer. Masa la care era așezat era pustie, 
cu excepţia unui tânăr cuplu cufundat în conversaţie, imaginea 
dorinţei abia stăpânite. Când Antonella și Adam se așezară de-o 
parte și de alta a bărbatului, acesta tresări ca un soldat căruia i 
se ordonă „drepţi!”. 

— Rodolfo, el e Adam, îl prezentă Antonella în italiană. 

Capul lui Rodolfo se răsuci brusc. 

— Adam? 

— Cel cu grădina... 

— Ah, Adam cel cu grădina. Vorbește italienește? Firește. 
Crispin nu l-ar fi trimis dacă nu știa italiană. 

— Îl cunoașteţi pe profesorul Leonard? întrebă Adam. 

— Da, da, desigur. Rodolfo îl strânse de braţ surprinzător de 
puternic: Felicitări. Știu grădina aia de-o viaţă-ntreagă. Ceea ce 


ai făcut tu e de-a dreptul excepţional. l-ai povestit lui Crispin 
deja? Bineînţeles că da. 

— Nu. 

— Nu? Păi de ce nu? 

— Nu știu. 

— Păi, trebuie, trebuie să-i spui. El a simţit că grădina aia are 
ceva. Ştia. Ne-a spus asta adesea. Și îl supăra faptul că nu-și dă 
seama ce anume. Eram tineri - de vârsta ta - deși, firește, 
amândoi eram mai arătoși. Rodolfo râse, amuzându-se copios 
pe tema asta. Mă rog, mergeam acolo des cu Francesca - 
îndreptă un deget artritic spre Antonella -, bunică-sa. Ar trebui 
să mărturisesc că pe-atunci îl uram pe Crispin. Vedeţi voi, știam 
că mă aflu acolo dintr-un singur motiv - fiindcă ei nu puteau fi 
lăsaţi singuri. 

— De ce nu? 

— Asta se-ntâmpla demult de tot. Nu era voie. Eu, băiatul 
care a iubit-o dintotdeauna, trebuia să stau deoparte și să o văd 
cum e topită toată după el. 

Și pentru Antonella asta era, în mod clar, o noutate. 

— Serios? 

Il privi iscoditor pe Adam. El mimă o uimire pe măsura mirării 
ei. 

— Da, dar nu asta contează. Contează că și Crispin a simţit 
ceva încă de pe-atunci. Câteodată mergeam acolo doar noi doi - 
atunci a ajuns să-mi placă. A simţit, înţelegeţi? Rodolfo îl bătu 
ușurel pe Adam peste mână: Să-mi trimiţi teza ta și o să pun să 
fie tradusă. Chiar o să mă ocup să fie publicată. Ei, nu-i nimic 
formidabil - doar o biată revistă a unei facultăți, la universitate - 
dar așa începem cu toţii. Scoase un chicotit scurt, ca de om 
scrântit. lar în șaizeci de ani, dacă-ţi joci cărțile cum trebuie, o 
să ajungi exact ca mine - falit, pe jumătate beat la o petrecere 
și întrebându-te ce-ai făcut cu trabucul care ţi-a fost oferit. 

Se uită în jur. 

— ÎI ţii în mână, remarcă Antonella. 

— Chiar așa. Acum, voi doi, tinereilor, duceţi-vă și alăturaţi-vă 
celorlalte maimute care se rup în figuri în cușcă. 

Dădu să-și reaprindă trabucul. Antonella suflă în chibrit. 

— Un singur dans, îi propuse ea. 

— Nu. 

— Insist. 


— Convinge-mă. 

— Ar putea fi ultimul nostru dans împreună. 

— Că bine zici. Ajută-mă să mă ridic. 

Era o formaţie de jazz, cu o mulţime de instrumente de suflat, 
și avea un repertoriu de mare orchestră. Asta era minunat 
pentru cei care știau să danseze swing și nu tocmai minunat 
pentru cei care nu știau să danseze pe nicio muzică. Şi, ca și 
cum asta nu ar fi fost de ajuns, Rodolfo știa să danseze - și încă 
foarte bine. Avea și o energie remarcabilă pentru un bărbat de 
vârsta lui, ceea ce îl făcu pe Adam să se teamă de schimbul de 
parteneri. Când, în sfârșit, sosi și clipa aceea, se simţi dator să-i 
mărturisească Antonellei că dă cu stângu-n dreptu' rău de tot 
(pe deasupra, încă avea piciorul înţepenit și îl durea după 
căzătura din grădina memorială). 

Îi veni în ajutor alcoolul, ca și scuza să-și lase mâinile pe 
trupul ei. 

Orchestra era așezată pe o estradă în trepte, chiar în faţa 
balustradei de piatră. Ringul de dans era un cerc gigantic 
pardosit cu scânduri, amplasat în mijlocul terasei, cu fântâna de 
marmură în centru. Era mărginit de tufișuri de tisă înalte, tunse, 
pe care erau înșirate lampioanele chinezești, și flancat de torţe 
aprinse, care aruncau umbre violente și agitate. Imprejmuită de 
tufișuri, muzica îi înconjura din toate părţile. 

— Ţi-a plăcut cina? îl întrebă Antonella în timp ce se luptau 
pentru peticul lor de pe ringul aglomerat. 

— Da. 

— Nonna zicea c-o să-ţi placă. Vera e foarte... provocativa. 

— Cu siguranţă este. 

— E lesbiană, știai? 

— Ciudat, nu mi-a spus. 

Împinşi de mulţime, Adam își lăsă mâinile să rătăcească în 
voie. 

— Nu porţi niciun fel de lenjerie intimă. 

— Nu pot, la rochia asta. 

— Și cum e? 

— Minunat. Ar trebui să încerci și tu odată. 

El spera ca ambiguitatea replicii să fie intenţionată. 

— Dumnezeule, ce frumoasă ești, exclamă el, cu capul 
înceţoșat de dorinţă. 

— Mulţumesc. 


— Vreau să te sărut. 

— Nu putem. Făcu un gest teatral din încheietura mâinii: Ce 
scandal ar fi... 

— Nu-mi pasă. Mâine-i ultima mea zi aici. 

— Ştiu. Tocmai de-aia ești invitat la prânz. La Siena. Ziceai că 
vrei să vizitezi Siena. Mergem la niște prieteni de-ai lui Edoardo. 
Poate să vină și Harry, dacă vrea. Totu-i aranjat. 

— Aș vrea să fim singuri. 

Își lipi buzele de urechea lui. 

— Atunci, noroc că am un plan. 

Refuză să-i dea și alte amănunte. 

Ceva mai încolo, o pierdu în favoarea unui șir de competitori, 
începând cu fratele ei, Edoardo. Adam o primi la schimb pe 
Grazia. $chiopătă câteva melodii în compania ei, apoi îi fu luată 
și ea, moment în care renunţă la ringul de dans în favoarea 
barului din apropiere. Aștepta să fie servit când Harry se apropie 
țanţoș de el. 

— Bărbatu-său nu-i aici. 

Lui Adam îi luă un moment să-și dea seama că vorbea despre 
Signora Pedretti. 

— Ştiu, a spus asta în timpul cinei. 

— Dar o grămadă din prietenii lui sunt prin preajmă. 

Harry își aprinse o ţigară și se uită suspicios în jur. 

— Harry, te gândești serios să seduci o femeie măritată? 

— Cred că da. Da. De ce? Crezi că-i o idee proastă? Ezită: La 
naiba, e o idee proastă, nu-i așa? 

— i-ar fi de ajuns să știi că ea ar accepta... în alte 
împrejurări, vreau să zic? 

— Poate. 

— Păi, atunci, întreab-o. 

— S-o întreb? 

— Da. Atunci o să știi, iar prietenii lui bărbatu-său nu vor avea 
de ce să te omoare. 

Sugestia asta avea o logică simplă, iar Adam bănuia că o să 
fie pe placul lui Harry. Și așa și fu. Harry plecă în pas săltat în 
căutarea Signorei Pedretti, salutând-o pe mama Antonellei în 
timp ce se îndepărta. Caterina se apropie de Adam cu pașii 
reţinuţi ai cuiva care știe că a întins coarda prea mult. 

— Unde-i Riccardo? se interesă el. 


— Vorbește cu maică-mea, răspunse ea, zâmbind sardonic. 
Cred că îl place. 

— E un tip grozav. 

— Şi Antonella e. Făcu semn cu capul spre ringul de dans: V- 
am văzut dansând împreună. Îţi place de ea, nu-i așa? 

Ceva din vocea ei îl făcu să ridice garda. 

— E așa de greu de înţeles? 

— Firește că nu. Doar sunt mama ei. 

— Da, îmi place. 

— Toţi bărbaţii o plac. Asta n-a fost niciodată o problemă 
pentru ea. 

Intenţionat sau nu, vorbele ei îl plasară undeva într-un lung șir 
de pretendenți cutezători, iar el răsuflă ușurat că barmanul îi 
cere comanda exact atunci. 

— Unul ca acesta, răspunse el, arătând spre paharul de 
cocteil al Caterinei. 

Era greu de pronunţat și aproape imposibil de băut. 

— Ti-a povestit ce s-a întâmplat cu faţa ei? 

Întrebarea fără ocolișuri îl luă prin surprindere. 

— Mi-a povestit mama dumneavoastră. 

— Eu conduceam. 

— Știu. 

— lar Antonella a fost cea care m-a îndemnat să merg mai 
repede. Ti-a povestit și asta maică-mea? 

— Nu. 

— Nu, firește că nu. Nimeni nu-și mai amintește asta. 

Se uită la ea și văzu o mamă beată și roasă de vinovăţie, 
continuând să caute scuze după atâţia ani. 

— Nu mă crezi? E adevărat. A fost... selvaggia. Nu ca 
Edoardo. Una piccola selvaggia. 

O mică sălbatică. _ 

Simţi cum i se ridică sângele la cap. Incercarea ei de a-și 
atenua vina era una; dar ranchiuna ei plină de ură purtată fiicei 
pe care a desfigurat-o îi părea de-a dreptul iraţională. 

— Eraţi beată când s-a întâmplat? o întrebă el, stăpânindu-se 
de la o ripostă mai agresivă. 

— Asta ai auzit? 

— Nu. 

Tensiunea de pe chipul ei dispăru. După o clipă, spuse cu 
glasul stins: 


— Da, eram beată. Emilio murise... cu numai două luni înainte 
de accident. Își feri privirea: Mi-am iubit fratele. 

lată o nouă intersecţie în reţeaua de cauze și efecte: uciderea 
lui Emilio și cicatricele de pe faţa Antonellei. 

Adam se întoarse spre ringul de dans unde Antonella se 
legăna în braţele unui alt admirator. 

— Uitaţi-vă la ea, spuse el. Uitaţi-vă cât de bine se simte în 
pielea ei. Nu-i pasă. De ce v-ar păsa dumneavoastră? 

Caterina dădu să mormăie un răspuns, dar plecă fără să mai 
zică nimic. 

Nu după mult timp, Harry se apropie de el cu pași mari. 

— Minunată idee, Paddler. 

— Poftim? 

— A zis da. 

— Cine? 

— Cine crezi? Am întrebat-o și a zis că da, dacă împrejurările 
ar fi fost altele. 

— Bravo, deci acum știi. 

— Nu, replică Harry, acum trebuie să mă duc s-o aștept în 
crângul cu măslini. Îi trase lui Adam una pe spate. Deșteaptă 
tactică! 

— Harry... 

Harry nu se întoarse, își flutură doar degetele în aer în timp ce 
se strecura prin mulțime. 

— Rahat, bombăni Adam. 

Se întoarse spre barman și-i ceru o sticlă de apă minerală. 


* 


Curând după aceea, lumea începu să se rărească. Ameţită de 
șampanie, Grazia abia se mai ţinea pe picioare, nici vorbă să 
mai danseze, așa că Edoardo și Adam o urcară în mașină. 
Antonella se așeză la volan. Spuse că se va întoarce la ora 
unsprezece să-i ia pe Adam și Harry, adică peste mai puţin de 
opt ore. Adam îl căută în zadar pe Harry, apoi o porni spre 
camera lui. 

Maurizio trebuie să-l fi urmărit, să-i fi monitorizat mișcările, 
așteptând momentul potrivit. Îl interceptă pe Adam în capul 
scărilor care duceau spre grădina de flori. 

— Ai o ţigară? îl întrebă blajin, cu voce tărăgănată. 


Adam băgă mâna în buzunarul interior al sacoului și scoase 
pachetul de ţigări și bricheta. 

Maurizio întinse mâna brusc. 

— Aha, am bănuit eu, exclamă el, arătând spre eticheta 
cusută lângă buzunar. E costumul fratelui meu. 

— Serios? 

Maurizio îl apucă de încheietură pe Adam și-i dezveli butonul 
de la cămașă. 

— Și ăştia sunt ai lui. 

Glasul îi era calm, privirea de o răceală manierată, dar 
degetele îi tremurau cu o furie de-abia reţinută. 

— N-am știut. 

— Nu? 

Maurizio luă o ţigară din pachetul lui Adam și o aprinse. 

— Dar când ai furat cheia din camera mamei, atunci ai știut 
ce faci? Schiţă un zâmbet, savurând tulburarea lui Adam. Maria 
mi-a spus. S-a gândit că ar trebui să știu. 

— Mi-am cerut scuze de la mama ta. 

— Și ce-ai căutat acolo sus? 

— Am fost curios să văd. 

— Și ce-ai văzut? 

— O grămadă de praf și niște birouri germane. De vină o fi 
fost tonul ameninţător al lui Maurizio, dar se trezi adăugând: Am 
văzut și locul unde a fost ucis Emilio. 

Chipul lui Maurizio îi păru ciudat de palid la lumina pâlpâitoare 
a torţelor. 

— Aproape de șemineu, continuă Adam, prinzând curaj, dar tu 
știai asta, doar ai fost acolo. 

Maurizio își recăpătă stăpânirea de sine, își ţuguie buzele într- 
un zâmbet forţat. î 

— Ce bine că ţi-ai terminat treaba aici și pleci. li dădu înapoi 
pachetul de ţigări și bricheta: Mulţumesc. 

Făcu stânga-mprejur și cobori treptele de piatră. 

Adam se simţi cuprins de un val de nestăvilită mânie. Voi să 
alerge după el, să-l înșface, să-l scuture și să urle la el: 
Tâmpitule! Nu vezi? Eram fericit să las totul baltă, voiam să uit 
totul, să plec și să las totul în urmă. Acum nu mai pot. Nu 
trebuia decât să-ţi fi ţinut gura până plecam. 

Chinuindu-se să-și vâre o ţigară între buze cu mâini 
tremurătoare, privirea îi poposi asupra terasei de dedesubt - 


asupra masei întunecate a capelei ce se întrezărea dincolo de 
lumina lunii, în umbra râpei de gresie. lar în momentul ăla își 
dădu seama că se înșală. Nu Maurizio era de vină. Nici el nu era 
mai stăpân pe situaţie decât Adam. Erau, pur și simplu, niște 
actori puși să interpreteze o dramă, cu rolurile dinainte scrise 
pentru amândoi. 


26 

Harry stătea în faţă, lângă Antonella, și striga la ea să se facă 
auzit în acordurile muzicii asurzitoare de la radioul mașinii. 
Adam se lăţise pe bancheta din spate, prefăcându-se că moţăie. 
De fapt, dormise surprinzător de bine; doar că își dorea un 
moment de răgaz, să pună la punct detaliile planului pe care îl 
concepuse. 

Din când în când îi arunca o privire furișă Antonellei, cu părul 
ei prins într-o coadă de cal, ce-i dezvelea urechiușele. Harry era 
remarcabil de vioi, ţinând cont de faptul că așteptase în livada 
de măslini mai bine de o oră până să adoarmă lipit de un pom și 
se trezise acolo, cu soarele în ochi. Încă se agăța de ideea că 
Signora Pedretti venise să-l caute, în ciuda insistențelor 
Antonellei, care susținea că femeia e o cochetă vestită și 
răutăcioasă. 

Antonella ignoră noua șosea spre Siena în favoarea vechii Via 
Volterrana, care șerpuia pe culmile dealurilor. Se potrivea cu 
stilul ei imprudent de a șofa - un alt motiv care-l făcea pe Adam 
să-și ţină ochii închiși. Făcură un scurt popas la San Gimignano, 
cu turnurile lui străvechi mărturie a vanităţii și a concurenţei 
dintre negustorii medievali. Nu era cu mult diferit de ceea ce se 
întâmplă la Londra acum, remarcă Adam. Harry îi spuse să nu 
mai facă pe grozavul. 

Siena îi reduse pe amândoi la tăcere cu urcușul și coborâșul 
străzilor ei sinuoase, cu fațadele curbate ale palatelor și scuarul 
ei central, Campo, care nu era deloc un pătrat, ci o depresiune 
în formă de scoică, situată chiar în inima orașului deluros. Siena 
era tot ce nu era Florenţa - blândă, cambrată, feminină - și era 
ușor de văzut de ce locuitorii îi sunt atât de devotați Fecioarei 
Maria. În timp ce Florenţa își proclama puterea, Siena emana o 
putere tăcută, reținută. Adânc încastrat în străzile ei sinuoase și 
în edificiile ei calde, din cărămidă, era sentimentul că Siena 
poate absorbi orice are de înfruntat. S-ar putea să se îndoaie 
puţin, dar n-o să se rupă niciodată. 

Luară masa în grădina înconjurată de ziduri înalte a unui 
apartament mare, de la parterul unei clădiri. Edoardo și Grazia 
ajunseseră deja, la fel ca și vreo alţi zece oaspeţi. Gazda lor era 
un profesor de drept micuţ, cordial și modest. Adam nu avu 
șansa să discute cu el. De îndată ce castroanele de paste fură 
strânse de pe masă, Antonella îi anunţă că îl va duce pe Adam 


să vadă „Crete Senesi”. El habar n-avea ce vrea să spună ea, 
dar nu i se împotrivi. Harry spuse că o să mai zăbovească și o să 
se întoarcă la Florenţa cu Edoardo și Grazia. 

— Ţi-am zis eu că am un plan, îi spuse Antonella când 
părăsiră apartamentul și pășiră pe strada pustie. 

— Unde mergem, de fapt? 

— Ah, dar n-am minţit. 


Crete Senesi se dovedi a fi vastul șir al dealurilor unduitoare 
de la sud de Siena - un ocean crestat de pajiști înalte, vălurite, 
care se pierdeau în zare. Sumbru și pleșuv, era un peisaj cu 
totul diferit de cel pe care-l străbătuseră de dimineaţă. 

Adam văzu pe hartă că traseul lor trece prin apropiere de 
Montaperti, scena bătăliei încrâncenate atât de viu descrisă de 
Fausto. Totuși, nu se punea problema să se abată de la drum, 
aveau timpul limitat. 

Se hurducară spre sud pe drumuri prăfuite, printre sătucuri 
răzlețe. Pe culmile dealurilor încununate cu chiparoși se ițeau 
fermele aidoma unor fortărețe, care aminteau de vremurile 
când nu era destul să-ți depozitezi grânele, ci trebuia să le și 
păzești de jefuitori. Panorama era nesfârșită și nici măcar un 
singur nor nu strica monotonia cerului senin. 

Lui Adam îi părea o lume tristă și neospitalieră. Antonella îi 
spuse că impresia asta se accentuează mai ales către sfârșitul 
verii, după ce s-a strâns recolta, iar pantele cultivate arate 
alcătuiesc un peisaj deșertic uniform. Lăudă cu înflăcărare acest 
ținut. El nu voia neapărat să fie iubit, spuse ea, dar ăsta nu-i un 
motiv să nu-l iubeşti. Adam începu să înțeleagă ce-a vrut să 
spună doar când ajunseră la destinaţie. 

Mănăstirea Monte Oliveto Maggiore era cocoţată într-un 
echilibru precar pe un pinten ce se înălța printre canioanele de 
gresie gata să se surpe. Călugării în sutane albe își duceau viaţa 
pe marginea abisului, la propriu și la figurat. Frescele pline de 
culoare din clădirea principală descriau viaţa Sfântului Bernard. 
Ciclul era presărat cu tineri îmbufnaţi, cu fesele ferme, ceea ce 
explica motivul pentru care pictorul sienez Giovanni Antonio 
Bazzi se alesese cu porecla de Il Sodoma. 


La alte douăzeci de minute de coșmar petrecute în mașina 
Antonellei, mai la sud, era Pienza, cu spatele la dealuri și cu 
Crete la poalele ei. Piaţeta renascentistă perfectă a orașului era 
tot ce mai rămăsese din visul unui papă sienez de a muta 
Sfântul Scaun în ţinutul său natal. În depărtare, la vest, dincolo 
de dealurile ondulate, ieșea în evidenţă impresionantul masiv 
Monte Amiata, reliefându-se puternic pe fundalul cerului 
albastru - o parodie conică a unui vulcan acum adormit. 

Coborâră în Crete și porniră spre Montalcino pe partea 
cealaltă a șirului deluros. Nu ajunseră acolo. După zece minute, 
în timp ce se hurducau pe un drum pietros și prăfuit, Antonella 
frână brusc. Mașina derapă violent până să se oprească. 

— Era cât pe ce să-l ratez. 

În jurul mașinii se ridică un nor de praf. Adam încă se agăța 
strâns de bord. 

— Poftim? L-ai lovit? Ce era? 

Antonella izbucni în râs. 

— Drumul secundar. 

Un drum de ţară brăzda o pantă de floarea-soarelui cu lujerii 
semeţi, după care cobora abrupt spre o vale ascunsă între 
dealuri și o oază de copaci deși, întunecați. 

— Vino după mine, îl invită Antonella, lăsând mașina la lizieră 
și pornind pe jos. 

Mai întâi îi ajunse la nări mirosul, o altă mireasmă la 
concurenţă cu aroma puternică, dulce, a rășinii de pin. Mirosea 
a putreziciune, a ceva mort și terminat. Antonella continuă să 
înainteze, croindu-și drum printre copaci. El era la câţiva pași în 
urma ei când intrară în luminiș. 

— Ooo, exclamă el. 

Pereţii bazinului dreptunghiular erau făcuţi din blocuri de 
travertin, dintre care câteva fuseseră dislocate de rădăcinile 
uzurpatoare ale copacilor. O scară îngustă ducea la apă, care 
era albă ca varul, cumva și limpede, și opacă în același timp. Din 
când în când, la suprafaţă se ridicau leneș bule de aer, și peste 
tot se simţea mirosul greu de sulf. 

— Izvorăşte din Monte Amiata, îi explică Antonella. În zona 
asta sunt multe izvoare cu apă termală. Dar ăsta-i special. E 
foarte vechi, probabil de pe vremea romanilor. 

Unchiul ei Emilio i-l arătase ei și lui Edoardo când erau mici. 
Le spusese că n-au voie să împărtășească secretul decât unei 


singure alte persoane, fiecare câte unei singure persoane. Îi 
pusese să jure. Părea un pic jenată de mărturisirea asta. 

— Și sunt eu cu adevărat persoana aia? 

Antonella zâmbi sfioasă. 

— De fapt, ești al patrulea. 

El râse, o luă în braţe și o sărută delicat pe buze. 

— Ei bine, îţi mulţumesc, oricum. 

— Hai să intrăm. 

Își aruncă pantofii, apoi se întoarse cu spatele la el și își dădu 
părul lung într-o parte. 

— Mă ajuţi? 

Lui îi tremură puţin mâna când îi desfăcu fermoarul rochiei. 
Ea își dezgoli umerii, apoi lăsă rochia să alunece la pământ. 
Purta lenjerie asortată - simplă, nepretenţioasă, uimitor de albă 
în contrast cu pielea ei chihlimbarie. Rămase în faţa lui aproape 
goală, deloc stânjenită, spre surprinderea lui. 

— Te holbezi. 

— Nu cred că am mai văzut vreodată ceva așa de frumos. 

Își dădu jos sutienul și chiloţeii. 

— OK, m-am înșelat. 

Ea zâmbi. 

— E rândul tău. 

Își desfăcu nerăbdător cureaua de la pantaloni. Vaporii 
sulfuroși ce se înălţau din bazin nu îi mai înţepau nările; treceau 
pe lângă el în valuri îmbătătoare, ameţitoare. 

Când termină, iar hainele îi zăceau grămadă la picioare, ea se 
apropie de el și își apăsă trupul mlădiu de al lui, o piele smeadă 
pe una albă ca brânza. Se sărutară, cu mâinile mișcându-li-se în 
voie, prinzând curaj în timp ce îi năpădea aceeași dorință 
nestăvilită. Ea îl apucă de încheietura mâinii și îi ghidă degetele 
spre despicătura călduţă dintre coapsele ei, cu melcișorii deja 
năclăiţi de umezeală. Scoase un geamăt lung, grav, când el își 
strecură un deget în ea. Își undui șoldurile, dirijându-i ritmul 
mișcărilor. 

— Nu te opri, spuse ea torcând, aproape am terminat. 

Peste câteva clipe termină, tremurând violent lipită de el, cu 
buzele împreunate de ale lui, înăbușindu-și ţipetele. 

Se prăbuși moale, istovită în braţele lui. 

— Mulţumesc, ești foarte drăguţ. 

— Chiar sunt? 


— Da. 

Îl sărută tandră, degetele ei lungi se împreunară în jurul 
bărbăţiei lui, îl mângâiară. Apoi îl luă de mână și îl conduse în 
tăcere spre bazin. Treptele de piatră se terminau chiar sub 
nivelul apei, iar ei se cufundară în apă până ce picioarele li se 
afundară în nămolul moale, vâscos, de pe fund. Apa era 
fierbinte, dar nu insuportabilă. 

Înotară încet, în cerc, cu capetele deasupra suprafeţei 
lăptoase, oprindu-se din când în când să stea în picioare în 
părțile mai puţin adânci. Aparent, apele terapeutice l-ar putea 
vindeca de orice boală cunoscută omului, deși totul pare să 
funcţioneze perfect, adăugă ea, întinzând mâna să-i apuce 
mădularul sub apă. Nu îi mai dădu drumul. Se sărutară flămânzi. 
O ridică și își lăsă capul în jos, să-i sărute sânii. Ea îl cuprinse cu 
picioarele în jurul taliei și îl ghidă în ea. In clipa aceea el își 
pierdu echilibrul și se duseră amândoi la fund. leșiră la suprafaţă 
râzând. 

Treptele le ofereau suportul perfect. Ea se sprijini pe coate, cu 
faţa la el, privindu-l ţintă în ochi. La început, el rămase locului, 
bucurându-se de coapsele ei, de strângerea lor uleioasă, de 
noroiul primordial care îi aluneca printre degetele de la picioare. 
Apoi începu să se miște molcom, cu mâinile încleștate de 
șoldurile ei înguste. Vârtejuri și bulboane se învolburară în jurul 
lor. Ea îl încurajă cu răsuflarea întretăiată până când o pătrunse. 
Termină din nou cu puţin înaintea lui. Senzaţia fu atât de 
puternică, încât trebui să se prindă de treptele din spatele ei ca 
să-și recapete echilibrul. 

Mai târziu, hurducându-se pe drumul de ţară spre șoseaua 
pietruită, cu hainele lipite de trupurile încă jilave, Antonella se 
întoarse spre el. 

— Eşti foarte tăcut, spune ceva. 

— De-acum încolo, ori de câte ori o să simt miros de sulf, o să 
mă gândesc la tine. 

Ea îi trase un pumn în braț. 


Nu avură timp să viziteze nici Montalcino, nici alte locuri. 
Antonella îi promisese bunicii că o să-l aducă înapoi la Vila Docci 
până în ora opt, pentru cina de rămas-bun. 


— Ar putea să nu fie chiar cina de rămas-bun, spuse Adam 
ezitant. 

Îi povesti că ar vrea să vadă frescele lui Piero della Francesca 
din Arezzo înainte să plece din Italia și că plănuia să dea o fugă 
până acolo după ce o să-l vadă pe Harry urcat în trenul de 
Veneţia. Ar putea să-și lase valizele la Vila Docci. Asta ar 
însemna măcar încă o noapte împreună când se întorcea să le 
ia. 

Se simţea prost că trebuie s-o mintă. Se simţi încă și mai 
prost când ea se oferi să-l ducă cu mașina până la Arezzo. O 
refuză, mormăind o scuză neconvingătoare, pe care ea n-o 
comentă, dar la care tăcu îmbufnată. Păru să uite de asta până 
ajunseră acasă la ea. De fapt, presupunea nu numai că l-a 
iertat, dar și că-l va invita la etaj, în dormitorul ei. Altminteri, de 
ce n-au mers direct la Vila Docci? Pentru că dorește să meargă 
pe jos până acolo, îi explică ea. 

O luară pe potecuţa ce șerpuia prin crângul de măslini, 
aceeași pe care o străbătuseră cu mai puţin de o săptămână în 
urmă, aproape la aceeași oră. Adam era uimit de câte se 
întâmplaseră în acest interval scurt. Când parcurseseră drumul 
data trecută, încă nici nu se sărutaseră, Harry încă nu apăruse, 
misterul grădinii memoriale era încă nerezolvat, iar suspiciunile 
lui în legătură cu rolul lui Maurizio în moartea lui Emilio nu erau 
mai mult decât instincte vagi, nesusţinute de probe. 

Acum avea bazele unui probatoriu împotriva lui Maurizio, iar 
cu puţin noroc, în curând o să aibă dovada. Încă nu știa ce o să 
facă cu ea. 

Urcară spre grădina memorială, printre umbrele tot mai dense 
ale serii, el cu braţul petrecut peste umerii ei, ea cu braţul 
petrecut peste talia lui. Antonella se opri la baza amfiteatrului și 
își ridică privirea spre Flora. 

— Ce-i? o întrebă el. 

— E o priveliște minunată. 

— Așa-i. 

Se pregăti să plece, dar Antonella îl ţinu strâns, refuzând să 
se miște din loc. 

— Așteaptă, spuse ea. 

La început, crezu că-i vântul. Părea ca o briză ușoară care 
foșnea prin frunzele căzute. Doar când îi arătă ea își dădu 
seama că-i șopotul apei curgătoare. Reflectând luciul bleu-oţel 


al cerului în amurg, păreau două pâraie de mercur care 
înconjurau amfiteatrul într-o centură licăritoare și se adunau în 
jgheabul lung de la picioarele lor, care, abia acum observă, 
fusese curăţat de la ultima lui vizită. 

Se întoarse spre Antonella. 

— Pentru tine, zise ea. Un cadou. 

— De la tine? 

— Şi de la Nonna. A plătit pentru cele două cisterne cu apă. 

— Sunt acolo sus? 

— N-a fost ușor. 

— Mi-ai pregătit o surpriză? 

— Cu puţin ajutor. 

Îi făcu semn cu capul spre deal. Signora Docci, Harry, Edoardo 
și Grazia apărură pe creastă. 

— Nu mai sta ca fraieru' înțepenit locului, îi strigă Harry. 

Signora Docci își agită bastonul nerăbdătoare. 

— Repede, du-te și vezi, n-o să dureze mult. 

Jgheabul se umplea repede, iar ei coborâră în fugă treptele 
spre grotă. 

Apa curgea din vasul lui Peneus, umplând bazinul de 
marmură, scurgându-se prin gura căscată a Florei sculptată pe 
fund. Era frumos și era o crimă expusă în faţa lumii întregi. 

Alergară mână în mână de-a lungul pajiștii, spre Templul lui 
Echo. Apa curgea deja prin canalul trasat între templu și bazinul 
octogonal. În curând, Narcis va avea toate motivele să se 
holbeze plin de dor în spaţiul acum gol. 

Se așezară pe o bancă din templu, umăr la umăr, încercând 
să-și stăpânească șuierul respirației întretăiate. Sub grilajul de 
fier din mijlocul podelei, apa cădea într-un fel de receptacul 
puţin adânc. Cel puţin așa suna - un zgomot ca de apă 
învârtejită de camera de sub podea, apoi zvârlită în sus prin 
grilaj spre tavanul în formă de cupolă, împrăștiindu-se, scoțând 
un ecou, umplând spaţiul, întregind templul din nou. 

Antonella spusese că sună ca o șoaptă. Avea dreptate, dar 
erau niște șoapte imperioase. 

— E diferit, spuse Antonella. 

— Ce anume? 

— Sunetul. 

— În ce fel? 

— Nu știu. 


N-avea nicio importanţă. Flora vorbise, iar Adam auzise ce 
avea de spus. 


Maurizio nu veni la cină. Se scuză prin Chiara - nu se simţea 
prea bine după festivitățile din seara precedentă. Adam încercă 
să-și imagineze mutra pe care o va face când Chiara se va 
întoarce cu vestea că Adam și-a amânat plecarea. Signora Docci 
păru mai mult decât încântată că scopul cinei fusese subminat. 
Harry sublinie că el chiar pleacă în dimineaţa următoare, așa că 
cina nu-și pierdea deloc scopul. 

Singurul rămas-bun pe care Harry nu-l putea amâna pe a 
doua zi era cel pe care și-l lua de la Antonella. Insistă să o 
conducă până acasă, iar Adam îi însoţi. 

Antonella scoase o sticlă de coniac ieftin, din care băură 
jumătate pe movila de lângă hambarul ei, tolăniţi pe perne 
așezate în jurul unor lumânări pâlpâitoare. 

Când, în sfârșit, plecară, Harry făcu din îmbrăţișarea de 
rămas-bun cu Antonella un bun prilej de a-i cunoaște trupul un 
pic mai bine. 

Bâjbâind pe cărarea din crângul de măslini, Harry îi spuse lui 
Adam: 

— Poţi să rămâi, dacă vrei. 

— E în regulă. 

— Ceea ce-nseamnă că v-aţi dat în bărci în după-amiaza asta. 

Adam nu spuse nimic. Harry se aruncă asupra lui în joacă. 

— N-o să scoţi nimic de la mine. 

— Lasă-te păgubaș de pe acum, știi foarte bine că o să-mi 
spui tot. 

— Harry, ce faci? 

— Vezi că-ţi fac ace, zise Harry, apucându-l de antebraţ cu 
două mâini și sucindu-i pielea în sensuri diferite. 

— Ei bine, nu funcţionează. 

— Rahat, bombăni Harry, eliberându-i încheietura. 


27 

Signora Docci îi expedie în stil mare în Lancia ei bleumarin. La 
volan era Foscolo, un bărbat taciturn, care scotea puţine vorbe. 
Unul dintre ele fu „Arrivederci”, pe care-l mormăi ursuz când îi 
debarcă la gara Santa Maria Novella din Florenţa. 

Adam cumpără un bilet de Arezzo, să păstreze aparențele. 
Putea să-l schimbe mai târziu, de îndată ce o să plece Harry. Mai 
aveau de pierdut o oră înainte de trenul spre Veneţia. Se 
îndreptară spre barul gării, unde Harry propuse să bea în 
culorile curcubeului - o șmecherie pe care o învățase de la 
suedezo-finlandeză. 

— Locuiește la doi pași, spuse Harry nostalgic. 

— Are un prieten. 

— Mă îndoiesc că-l mai are. 

— De-abia o cunoști. O să te urci în trenul ăla. 

— OK, dar plătești tu roșul. 

Harry nu pleca cu mâna goală. Valiza veche din piele argăsită, 
un cadou de la Signora Docci, era burdușită cu multe dintre 
hainele lui Adam (pe care Maria, din proprie iniţiativă, le 
spălase, uscase și călcase într-o singură zi). Lui Harry nu-i 
lipseau decât banii. Dar când Adam îi întinse cea mai mare parte 
a banilor care-i mai rămăseseră, Harry scoase din buzunar o 
grămadă destul de generoasă și o flutură în aer. 

— O comandă. 

— Comandă? 

— De la Signora Docci. Vrea încă o sculptură. Bănuiesc că, în 
cele din urmă, n-a fost doar politicoasă. 

Adam se aplecă spre Harry. 

— Harry, uite cum stă treaba, e-o bătrânică șmecheră, știe că 
te cumpără ieftin. 

Harry își înclină capul în mod ciudat. 

— Asta trebuie să fie cel mai drăguţ lucru pe care mi l-ai spus 
vreodată. Își aprinse o ţigară: Nu ţi-am spus, n-am vrut și încă 
pot să mă răzgândesc... 

Îi pieri glasul. 

— Ce? 

— Ştii, e o galerie în Londra, o galerie bună, Galeria 
Matthiesen... vor să expun. 

— Harry, asta-i fantastic! 

— E programată pentru aprilie. Ai să vii? 


Adam se strâmbă. 

— Aprilie nu-i o lună bună. O să studiez pentru examenul de 
licenţă. 

— De când studiezi tu pentru examene? 

— Firește că o să vin! 

— Sunt speriat, Paddler. Ba nu... mă cac pe mine. 

— E normal. Dacă dai chix, ești terminat ca sculptor. 

— Găozarule. 

judecând după mutra pe care o făcu, femeia între două vârste 
de la masa alăturată era vorbitoare de limba engleză. 

Nu ajunseră decât până la „verde” înainte ca Harry să 
trebuiască să plece la tren. Ocupă un loc în compartiment, după 
care i se alătură lui Adam pe peron pentru o ţigară de la 
revedere. 

— Ce zile ciudate am prins aici, comentă Harry. 

— Într-adevăr. 

— Dar ne-am și distrat. 

— Mda. 

— Aveam nevoie de asta amândoi. 

— Ai dreptate. 

— E o fată minunată, Paddler. 

— Așa-i. 

— Arătaţi bine împreună... vreau să zic, ea arată mai bine ca 
tine, dar, totuși, arătaţi bine împreună. Făcu o pauză: Să nu dai 
cu mucii în fasole. 

— De ce-aș face așa ceva? 

— Nu știu. Harry se uită într-o parte, apoi din nou la Adam: Se 
întâmplă ceva, nu știu ce, dar bănuiesc că mi-ai fi spus dacă 
voiai, dacă voiai să te ajut cu ceva. 

— Harry, nu se... 

Harry îi făcu semn cu mâna să tacă. 

— Te rog, e insultător. Îţi ofer serviciile mele. Pufni într-un râs 
scurt: Nu-i mare lucru, știu. Dar spune da sau nu. Nu trebuie să 
mă urc în trenul ăsta. 

— Nu. 

Harry îl privi cu atenţie, apoi clătină din cap a aprobare. 

— OK. 

— Dar mulţumesc că m-ai întrebat. 

Singurătatea îl lovi pe Adam în momentul în care trenul lui 
Harry lăsă în urmă gara. Caleidoscopul de lichioruri italiene care 


se amestecau în stomacul lui nu-l ajută cu nimic, nici faptul că 
pierdu trenul către Viareggio pentru numai câteva secunde, iar 
din cauză că era duminică, trebui să aștepte încă două ore până 
la următorul. Își omorî timpul cu o revistă de scandal dedicată 
cinematografiei italiene. Se luptă cu dorinţa de a moţăi, speriat 
de ceea ce i-ar putea aduce gândurile descătușate. 

Pierdu bătălia de-ndată ce trenul părăsi periferia deprimantă 
a Florenței. În mod ciudat, somnul se dovedi o diversiune bine- 
venită. Nu avu parte de nicio analiză ciudată sau îngrijorătoare a 
ceea ce urma să întreprindă - să alerge după potcoave de cai 
morţi - ci doar de uitarea de moment, cu faţa turtită de geam, în 
timp ce afară lanurile și fermele alunecau pe lângă tren. 


* 


Viareggio era un oraş impresionant, cu faleza superbă, pe un 
fundal de hoteluri grandioase; plaja era o fâșie de nisip curată, 
umbrelele de pe plajele private aveau culori diferite, întinzându- 
se până departe. Era vârf de sezon și foarte cald, iar locul era 
plin de viață, cu o adiere clară de bogăție în aer. Femeile erau 
frumoase, bărbaţii lor pântecoși și siguri pe ei, iar primul impuls 
al lui Adam fu acela de a se întoarce înapoi la gară. 

Își găsi o cameră ieftină departe de malul mării, dincolo de 
pădurea mare de pini care traversa orașul. Se plimbă cu pași 
mari prin cameră, fumând și adunându-și curajul. Apoi ieși afară 
în lumina orbitoare a soarelui. 

Își amintea numele barului. Nu fusese nevoie să și-l noteze, îi 
rămăsese gravat în minte în momentul în care i-l menţionase 
Fausto. Poate că știa încă de atunci, când ședea în curtea fermei 
lui Fausto, că o să vină aici, în Viareggio, întrebând lumea cum 
se ajunge la La Capannina. 

Dacă Gaetano, grădinarul, chiar moștenise o sumă de bani, 
evident, era vorba de o sumă importantă. La Capannina se 
dovedi a fi o clădire cu două niveluri într-un loc privilegiat pe 
faleză. Nu era la fel de impunătoare precum clădirile care o 
flancau, dar era o bijuterie arhitecturală, o micuță capodoperă 
Art Nouveau. Plasată la o oarecare distanţă faţă de trotuar, avea 
o terasă în faţă, mărginită de palmieri exotici. O scară de piatră 
urca maiestuos spre intrarea principală, iar fațada era în trepte, 
cu o terasă cu balcon la etajul de sus, care se întindea pe 


întreaga lungime a clădirii. Aerul marin își lăsase amprenta 
asupra locului, dar zugrăveala cojită îi conferea un aer de 
eleganţă jerpelită. 

Adam nu se aventură mai departe de terasa din faţă, nu era 
nevoie, avea să se întoarcă mai târziu. Aflase de la chelnerul 
care îi aduse băutura că etajul de sus e ocupat de un restaurant, 
își făcu o rezervare la cină pe terasa de sus și era cât pe ce să 
întrebe dacă proprietarul e prin zonă când își dădu seama că ar 
fi fost o greșeală. Nu trebuie să facă nimic care să-i pună în 
pericol rolul de turist inocent, o simplă pasăre călătoare care 
aterizase pe terasa asta din pură întâmplare. 

Mulțumită profitului neașteptat al lui Harry, își putu permite 
să se regaleze puţin. Își cumpără un prosop de plajă și un slip, 
apoi își asigură un petic de nisip pe o plajă privată de vizavi. Se 
mai alese și cu un șezlong, o umbrelă de plajă și un chelner 
onctuos, care tot încerca să-i strecoare băuturi răcoritoare la 
preţ de speculă. 

Stătea acolo întins, uitându-se fix la vârfurile zimţate ale 
munţilor de pe fundalul câmpiei de coastă înguste - aceiași 
munţi care dăduseră blocul de marmură imens din care 
Michelangelo l-a cioplit pe „Narcis cel cu șolduri unduioase”. 
Fraza minunat de dispreţuitoare a lui Harry îi aduse un zâmbet 
pe faţă și, de asemenea, îi aminti de golul dureros lăsat de 
plecarea fratelui său. 

Închirie o hidrobicicletă și se îndreptă spre larg, lăsând plaja 
mult în spate. Dar chiar și acolo, scaunul gol de lângă el îl 
tachina. Văzu picioarele lungi ale Antonellei dând la pedalele 
libere de alături. Ar trebui să fie aici împreună, ca un cuplu, ca 
toate celelalte cupluri, cele pe care le văzuse toată ziua, cele 
spre care i se tot îndrepta privirea. In loc de asta, era singur și 
trecea în revistă, în minte, detaliile unui plan nesăbuit. Se 
consolă cu ideea că Gaetano ar putea fi plecat în vacanţă sau 
că-i un patron absenteist, care s-o fi arătând foarte rar la La 
Capannina și, categoric, nu într-o duminică. 

În timp ce şedea și se hâţâna pe valurile de hulă molcome ale 
Mediteranei, începu să întrevadă o imagine mult mai plăcută. 
Văzu o cină cu specialităţi pescărești luată în tihnă sub cerul 
înstelat, urmată de o plimbare pe plajă și o noapte de somn bun. 
Se văzu urcând de dimineaţă în trenul spre Florenţa, liniștit la 
gândul că făcuse tot ce era posibil. 


— Ei, Gaetano, ce mai faci? 

Nu erau primele cuvinte pe care le auzi Adam la intrarea în 
barul La Capannina câteva ore mai târziu, dar grăsanul în 
costum de in cafeniu le rostise înainte ca el să își comande 
prima băutură. Grăsanul înălţă în aer o mână durdulie. Bărbatul 
sfrijit care stătea cu niște prieteni la masă într-un separeu din 
colțul cel mai îndepărtat îi răspunse la salut cu o înclinare 
ușoară a capului bronzat. 

Gaetano era chel și își tunsese foarte scurt ceea ce-i mai 
rămăsese din păr. Nu arăta deloc cum se așteptase Adam. Era 
arătos, bine îmbrăcat, calm. Nu-ţi venea să crezi că-și datorează 
toată averea faptului că-i complice la o crimă. De fapt, era 
aproape imposibil să crezi așa ceva. 

Adam derulase în gând tot felul de conversații imaginare, 
chibzuind asupra mai multor variante de iniţiere a unei 
conversații. Nu se gândise la dificultăţile pe care urma să le 
întâmpine până să facă propriu-zis cunoștință cu individul. Ceru 
o masă și medită asupra problemei. 

Gaetano nu se mutase din separeul lui din colţ până să urce 
Adam la etaj să mănânce. 

Era o seară perfectă, briza răcoroasă a mării reprezenta o 
schimbare bine-venită față de umiditatea și acalmia dintre 
dealuri. Deasupra lui, stelele mânjeau cerut cu o pată murdară. 
Mirosul peștelui la grătar se amesteca cu aroma dulce a pinilor 
și cu mireasma pământească a fumului de trabuc care se înălța 
de pe terasa de dedesubt. Vinul alb era rece și sec, iar aperitivul 
de fructe de mare o adevărată revelaţie. In orice alte împrejurări 
și-ar fi savurat mâncarea pe îndelete. In loc de asta, o mânca cu 
înghiţituri mari, dornic să coboare înapoi la bar. 

— Bună seara. 

Adam se întoarse, dădu cu ochii de Gaetano aplecat deasupra 
lui și încremeni cu furculiţa la jumătatea drumului spre gură. Să 
i-o fi luat Maurizio înainte? Oare îi ghicise următoarea mișcare 
și-i furnizase lui Gaetano o descriere detaliată a englezului 
băgăcios? 

— Vă place mâncarea? se interesă Gaetano. 


Hainele or fi fost ele discret elegante, dar mâna pe care o 
strânse Adam purta semnele unei vieţi petrecute lucrând 
pământul. 

— Da, mulţumesc. 

Gaetano dădu din cap a aprobare. 

— Cea mai bună tocăniţă de pește din Viareggio. 

— Da, este excelentă. 

— Bun, mă bucur să aud asta. 

De-abia când Gaetano se mută la masa de alături își dădu 
Adam seama că nu făcea decât să-și îndeplinească datoria de 
patron, de-a verifica dacă sunt mulţumiţi clienţii, asigurându-se 
că totu-i în regulă. Se blestemă pentru că ratase ocazia de a 
lega o conversație. 

Poate turul meselor din restaurant era ultimul gest al lui 
Gaetano înainte să plece acasă, fiindcă nu zări nici urmă de el în 
bar când cobori. Cei doi bărbaţi cu care stătuse Gaetano la 
masă ceva mai devreme erau încă în separeul din colţ, cocârjaţi 
și nonșalanțţi în cămășile lor cu mânecă scurtă. Li se alăturaseră 
un bărbat mai în vârstă și o femeie tânără, care, evident, 
zăboviseră prea mult la soare în ziua respectivă. O rază de 
speranţă răsări de-ndată ce dădu cu ochii de un al cincilea 
pahar de vin de pe masă. 

Adam era la bar, așteptând să comande, când Gaetano apăru 
pe o ușă din spatele barului cu o cutie de trabucuri. Schimbă 
câteva cuvinte cu unul dintre barmani, care puse pe o tavă o 
sticlă de whisky și câteva pahare. 

În momentul în care se eliberă o masă, Adam ţâșni. Se 
cufundă în cartea sa, bucuros să aștepte momentul potrivit, 
gata să fie ultimul care pleacă, dacă de asta era nevoie. Ceva 
mai târziu, o femeie puse mâna pe spătarul scaunului din faţa 
lui și îl întrebă languros: 

— Se poate? 

Era înaltă, cu trăsături fine, foarte atrăgătoare. 

— Firește, răspunse Adam, închipuindu-și că dorește să ia 
scaunul pentru o altă masă, însă ea se așeză. 

— Ești singur? Dacă nu punem la socoteală cartea aia 
plicticoasă, vreau să zic. 

— Aăă, da. 

— American? 

— Englez. 


— În vacanţă? 

— La studii. 

Femeia își scoase alene o ţigară din pachet. 

— Ești pentru prima oară în Viareggio? 

— Da. 

— Unde stai? 

— La o pensione, răspunse el fluturând cu mâna vag în 
direcția barului. 

— Ah, aia. Îi aruncă un zâmbet. Mă cheamă Alessandra. 

— Pe mine Adam. 

— Ai ochi frumoși, Adam. 

— Mulţumesc. 

— Ai și un foc? 

Răsuci ţigara neaprinsă între degete. 

— Desigur. Scuză-mă. 

Bâjbâi după bricheta de pe masă. 

— Lasă-l în pace pe tânăr, Alessandra. 

Era Gaetano. 

— Ah, chiar așa? se bosumflă ea. 

— Mi-e teamă că da. 

Alessandra se uită înapoi la Adam. 

— Șefu', îi explică ea pe un ton de batjocură. Cred că te vrea 
pentru el. 

— Foarte nostim, Alessandra. 

Alessandra se aplecă deasupra mesei, zâmbi dulce și duse 
ţigara la buze. Adam i-o aprinse. 

— Băgăreţule, mormăi ea către Gaetano în timp ce se 
retrăgea dând din șolduri. 

Singura explicaţie pe care o găsi Adam era că fata are cea 
mai veche profesie din lume, iar conducerea barului nu vrea s-o 
lase să-și găsească clienţi sub acoperișul lui. Se înșela. 

— Alessandra a fost cândva Alessandro, îi explică Gaetano. 

Adam avu nevoie de un moment să asimileze informația. 
Timbrul vocii fusese singurul care o dădea de gol. 

— Serios? 

Gaetano zâmbi văzând că Adam nu-l crede. 

— Am avut... neplăceri cu unii clienţi. 

Acum ori niciodată. 

— Pot să vă ofer o băutură? Drept mulţumire, vreau să zic. 

Gaetano ezită. 


— Desigur. 

Ridică din umeri. 

Adam optă pentru un whisky scoţian distilat dintr-un singur 
malt, vechi de doisprezece ani. Gaetano dădu din cap a 
aprobare și comandă același lucru. 

Simţea că nu are la dispoziţie decât un singur pahar să-și 
momească prada, după care Gaetano se va întoarce în separeul 
lui. Se hotărâse să-și joace deschiderea recurgând la flatare, iar 
tactica asta dădu roade. Gaetano îi mulţumi pentru 
complimentele făcute complexului La Capannina și îi dădu un 
răspuns dezarmant de umil. Clădirea e cea care oferă atmosfera 
minunată, bucătarul-șef mâncarea minunată - el nu-i decât 
patronul. Lăsă la o parte ceva din umilință când se apucă să-i 
explice că a întors roata norocului în mai puţin de un an, și încă 
la o asemenea scară încât fostul proprietar făcea spume de 
ciudă că-i vânduse prea ieftin localul. Chiar îl abordase pe 
Gaetano sperând să-l convingă să-i vândă un procent din 
afacere. 

Totuși, cartea fu cea care îi aduse pe făgașul dorit, exact cum 
își închipuise Adam că se va întâmpla. Era o lucrare voluminoasă 
despre sculptura italiană renascentistă, plină de fotografii, și nu 
trecu neobservată de Gaetano. Când Adam îi spuse că-i student 
la istoria artei, Gaetano îi mărturisi că știe câte ceva despre 
sculpturile din perioada respectivă. Menţionă o grădină pe care 
o știa - o grădină lângă o vilă splendidă, de lângă Florenţa. Îi 
vorbi despre ea de parcă întâlnirea întâmplătoare cu astfel de 
lucruri ar fi unul dintre riscurile cu care te confrunţi când ai 
contact cu cercurile cu care are el. Evident, nu-i pomeni că își 
petrecuse o mare parte din viaţă tăind iarba din grădină și 
curăţindu-i laurii de uscături. 

Când Gaetano îi oferi o detaliată și impresionant de vie 
descriere a grădinii, Adam se trezi că nutrește o simpatie stranie 
pentru acest individ. Privirea ușor dezolată care i se furișa în 
ochii rotunzi, ca de maimuţă, sugera că anii în care a fost expus 
atmosferei neliniștitoare a grădinii își puseseră amprenta și 
asupra lui. 

Amintindu-și de rolul pe care trebuia să-l joace, Adam 
reacţionă cu entuziasm, în special la știrea că Flora, zeița 
florilor, este piesa-cheie a întregului ciclu. Îi povesti lui Gaetano 


despre noua teorie a lui Edgar Wind”, publicată ceva mai 
devreme în acel an, conform căreia nu numai că Flora apare în 
picturile Primăvara și Nașterea lui Venus ale lui Botticelli, dar 
alăturarea ei lui Venus este esenţială pentru alegoria iubirii care 
exultă din ambele picturi. 

Trebui să se cenzureze când Gaetano îi puse întrebări despre 
celelalte sculpturi din grădină. Putea lesne străluci, dându-se de 
gol la fel de lesne. Îi mai împărtăși câteva idei, doar cât să-l 
impresioneze. Se pare că își făceau efectul. Gaetano fu cel care 
comandă rândul următor. 

Barul începuse să se golească până să ajungă pe masă al 
treilea rând de băutură, iar ei erau adânciţi într-o discuţie 
despre război. Adam era cel care adusese conversaţia pe acest 
făgaș, căutând o breșă în păienjenișul de minciuni în care își 
învăluise Gaetano povestea vieţii. Susţinea că a fost partizan, 
ceea ce putea sau nu să fie adevărat, deși nu părea probabil. 
Când îi povesti c-a fost martor la niște treburi foarte urâte, 
Adam îl tras de limbă. Gaetano nu marșă, spuse doar că războiul 
a făcut din oameni niște monștri - din oameni cumsecade, 
oameni cu stare, oameni pe care credeai că-i cunoști - văzuse 
asta cu ochii lui. 

Adam îi spuse că el n-a prea avut parte de război, în afară de 
câte un avion care zbura la înălțime - a avut privilegiul să 
locuiască la o fermă izolată, minţi el. Dându-se drept băiat de la 
ţară, obţinu ce dorea. Gaetano îi mărturisi că și el este de la ţară 
și îi dovedi asta cu o tonă de anecdote plictisitoare. Această 
nouă turnură a conversaţiei îi permise, totodată, să brodeze pe 
marginea subiectului său favorit: pământul. 

Era obsedat de el. Pământul înseamnă putere. O dovedea 
istoria. lar dacă pământul era trecutul, tot el este și viitorul. 
ltalia se schimbă. Proprietatea asupra pământului devine 
accesibilă unei populaţii mai largi. Doar un prost n-ar putea să 
aprecieze oportunităţile care i se oferă. 

— O să-ţi dau un sfat, spuse Gaetano, aplecându-se peste 
masă cu ochii înceţoșaţi de băutură. Ştii care-i adevăratul motiv 
pentru care ar trebui să cumperi pământ? Făcu o pauză de 
efect. Pentru că nu se poate face mai mult decât este. 


19 


Edgar Wind (1900-1971), istoric al artei, specializat in imagologia 
Renașterii, a studiat prezenta elementelor păgâne în arta renascentistă. 


Lui Adam, îngâmfarea mitocănească a individului îi era 
aproape insuportabilă, dar reuși să pară impresionat de 
afirmaţie. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— De-aia îţi spun. 

Adam prinse ocazia din zbor. Pământul atrage după sine 
responsabilităţi mari, replică el. Şi mai stârnește emoţii 
puternice, nu toate pozitive. A văzut asta la propria lui familie. 
Proprietatea asupra fermei a dezbinat generaţia tatălui său, i-a 
învrăjbit pe fraţi. O dată chiar s-a lăsat cu pumni între taică-său 
și unchi-său. 

— Pumni? pufni Gaetano. Eu am cunoscut fraţi care s-au ucis 
pentru pământ. 

Adam făcu o mutră neîncrezătoare. 

— E adevărat. Nu mă crezi? 

— Serios? 

— Crimă. Şi asta doar pentru o casă mare și niște pământ. 

Urmă o tăcere apăsătoare. Gaetano simţea, evident, că a 
spus prea multe, iar Adam nu avea nevoie să audă mai mult de- 
atâta. Bănuielile îi erau confirmate. 

Sosirea a încă două whisky-uri îi ajută să tragă o linie sub 
acest capitol al conversaţiei lor, iar Gaetano fu mai mult decât 
fericit să readucă în discuţie planurile lui privitoare la dominarea 
lumii. Bătu câmpii, beat, despre un hotel mare, situat la doi pași, 
pe care pusese ochii. Are mare nevoie de îmbunătăţiri, singura 
prolemă e că de-acum are și el deja o oarecare reputaţie și, în 
concluzie, e posibil ca proprietarul să-i ceară cel mai mare preţ 
posibil. Se gândea să-l cumpere printr-un intermediar, să-l 
inducă în eroare pe individ. Mai pusese ochii și pe o vilă de pe 
dealurile de deasupra orașului Pisa. Aparține unei vechi familii, 
care acum trece prin timpuri grele, dar probabil o să mai 
aștepte puţin. Mai bine să-și consolideze afacerea mai întâi. 
Proprietăţile te sug de bani, știe asta din proprie experienţă. 
Apoi, mai e și căsătoria. Căsătoria e bună pentru afaceri, iar el a 
rezistat eroic destul timp. Poate că a sosit timpul să arunce 
prosopul și să facă o femeie cinstită dintr-o tinerică. 

Acest amestec greu digerabil de îngâmfare uluitoare și 
nesiguranţă lașă era prea de tot pentru Adam, dar tot izbuti să 
glumească, spunându-i că, data viitoare când o să viziteze Italia, 


se așteaptă să-l găsească pe Gaetano însurat și stăpân peste 
propria Vilă Docci de deasupra Pisei. 

Gaetano nu reacţionă imediat. Când o făcu, fu doar ca să se 
scuze pentru un moment. Trebuia să se ușureze. 

Adam își dădu seama de greșeală doar când Gaetano se ridică 
de la masă. Mai devreme Gaetano vorbise îndelung despre Vila 
Docci, dar nu îi pomenise deloc numele. 

Sau l-o fi pomenit? Poate că da. Poate că doar e el paranoic. O 
privire cu coada ochiului îl convinse că lucrurile nu stau așa. 

Nu s-ar zice că dăduse propriu-zis din cap, doar îl înclinase 
scurt, dar ceva îi sugeră lui Adam că nu-i decât un reflex 
necontrolat atunci când ochii trimit un semnal imperios. Adam 
nu-i vedea ochii lui Gaetano, dar îi văzu pe cei doi tineri în 
cămăși cu mânecă scurtă cum se ridică din separeul din colţ și-l 
urmează spre fundul încăperii. 

Adam aruncă grăbit câteva bancnote pe masă, pentru 
băuturi, apoi, blestemându-se pentru momentele preţioase 
pierdute din cauza bunelor sale maniere, o luă grăbit spre ieșire. 
Terasa din faţă era pustie, la fel și faleza de peste drum. Seara 
de duminică nu era făcută ca să te pierzi în mulțime. 

O luă la dreapta, iuţind pasul în timp ce lăsa în urmă La 
Capannina. O luă din nou la dreapta pe prima stradă, 
îndepărtându-se de mare. Mintea îi alerga cu repeziciune. Îi 
spunea că trebuia să fi virat la a doua stradă. Prima stradă era 
atât de-al naibii de previzibilă. Incepu să alerge, aruncând peste 
umăr o privire de om încolţit. Glezna, încă ţeapănă și dureroasă, 
nu își revenise complet după căzătura din grădină. Să meargă 
era una, să sprinteze, cu totul altceva. Din fericire, avea mai 
puţin de o sută cincizeci de metri până la parcul cu pădurea lui 
întunecoasă, de pini. Incetini viteza, pășind agale, pe măsură ce 
se apropie de capătul străzii, tot uitându-se peste umăr. În spate 
nu era nimeni. Era în siguranţă. 

Privi la stânga și la dreapta înainte să traverseze strada lată, 
spre parc. Se uita după mașini. In loc de automobile, zări doi 
bărbaţi cu cămăși cu mânecă scurtă înaintând dinspre strada 
adiacentă. Îl văzură imediat. 

Traversă strada în fugă și fu înghiţit de umbre. 

Pământul de sub copaci era denivelat, nisipos, înșelător, iar 
coroanele largi ale pinilor-umbrelă nu lăsau aproape nicio rază 
de lună să treacă printre ele. Se împiedică și căzu de două ori 


una după alta. A doua oară, plonjă într-un șanț, uscat și se făcu 
ghem. Işi auzi urmăritorii cum se apropie din spate, comunicând 
cu glas alarmat. Aveau un avantaj asupra lui. Erau pe teren 
propriu. 

Schimbă direcţia, o luă la stânga, cu capul plecat, cu o mână 
în buzunar să împiedice clinchetul monedelor, iar cealaltă 
încleștată pe cartea despre sculptura renascentistă. Se gândi s- 
o abandoneze, dar hotărî că i-ar putea fi de folos ca armă, în 
ultimă instanţă, ceva cu care să arunce în ei. 

Se mândrise dintotdeauna cu faptul că nu petrecuse niciodată 
pe un teren de sport cu un minut mai mult decât îi ceruseră 
programele diferitelor școli pe care le urmase. Să te târâi pe un 
teren îngheţat de rugby sau să se arunce în tine cu mingi mici și 
foarte dure nu i se păruse niciodată ceva distractiv. Își 
petrecuse cea mai mare parte a adolescenţei mimând tot felul 
de accidente sau prefăcându-se că nu înţelege regulile - 
apelând la orice l-ar fi ţinut departe de terenul de joacă. Joacă? 
Asta nu era joacă. Era o caznă totală. N-avea nimic împotriva 
tenisului, în special la dublu, când putea să ocupe locul de lângă 
fileu și să trosnească tot ce nimerea. Nu-l solicita să se epuizeze 
sau, Doamne ferește, să-și dovedească vitalitatea. 

Toate comentariile lui dispreţuitoare la adresa tipilor sportivi 
se întorceau acum împotriva lui. Plămânii îi inhalau avizi aerul 
călduţ, de seară, sângele îi bătea cu sălbăticie darabana în 
timpane, iar picioarele și le simţea ciudat de străine. Doar frica îl 
făcea să înainteze. Era un nou fel de frică, una pe care n-o mai 
simţise niciodată, în afara coșmarurilor. Era genul de groază 
care-ţi face pielea de găină. Fugi sau rămâi și luptă, părea să-ţi 
spună trupul: o alegere dură și îngrijorătoare. 

La un moment dat trebui să se oprească, nu mai putea 
înainta. Se prăbuși în niște boschete, lipindu-și faţa de solul 
nisipos, degetele îi bâjbâiau înfrigurate în întuneric, căutând o 
armă mai bună decât un tom erudit pe tema sculpturii 
renascentiste. Se simţea despuiat, fiecare acţiune îi era 
primitivă, primordială, înnăscută. Același trup care îl lăsase de 
izbeliște îi venea acum în ajutor, îl ajuta să-și controleze 
respiraţia sacadată, ascuţindu-i auzul. 

Nu auzea decât zumzăitul estompat al vehiculelor din 
depărtare. Asta era bine, fiindcă solul era moale, acoperit cu ace 
de pini și crenguţe uscate, imposibil de parcurs fără vreun 


zgomot oarecare. O fi scăpat de ei. Așteptă cinci minute, 
aşteptă încă cinci, să fie mai sigur, apoi se târî din bârlogul lui. 

Mersul furiș i se potrivea. De asemenea, îi ţinea în frâu panica 
orbească, năvalnică de mai devreme. Se deplasa prudent, 
rămânând în zone cu vegetaţia deasă, oprindu-se des să asculte 
dacă se aud sunete ce-ar trăda o prezenţă, evitând orice 
porțiune unde razele lunii despicau întunericul. Când trebuia să 
traverseze o cărare, se oprea, aștepta, verificând mai întâi dacă 
nu-i nimeni în preajmă. 

Astfel străbătu o distanţă bună, până ajunse la poiană. Era 
mare, ovală, iar prin brâul des de copaci de dincolo de ea se 
distingeau luminile clădirilor din partea de nord a parcului. Se 
gândi să înconjoare spaţiul deschis. Dacă ar fi procedat așa, ar fi 
picat direct în braţele dușmanului, fiindcă omul ţâșni chiar 
dinspre liziera din stânga exact în momentul în care începu să 
traverseze luminișul mergând ghemuit. 

— Am pus mâna pe el, e aici! Am pus mâna pe el. 

Adam se minună și el de viteza pe care fu în stare s-o prindă, 
uitând cu totul de durerea din gleznă. Aproape că și-ar fi aflat 
scăparea dacă nu se ciocnea de un copac. 

Se clătină câţiva pași, dând înapoi ameţit. Simţi cum îi cade 
cartea din mână și îi trecu prin minte că îl costase patru șilingi la 
un anticariat prăfuit de pe lângă Charing Cross Road. Apoi, ceva 
se aruncă asupra lui din spate, lăsându-l fără aer în plămâni și 
întinzându-l la pământ cât era de lung. 

Omul nu era vreo huidumă. Nici nu trebuia. Era brutal. Îl potoli 
pe Adam cu câteva șuturi bine plasate până să sosească 
prietenul lui. Îl ridicară împreună în picioare. 

— Cine dracu' ești? 

— Poftim? întrebă el ametit, în engleză. 

Fu smucit, răsucit și bușit de trunchiul unui copac. Ceafa i se 
izbi urât de trunchi, se clătină, dar nu căzu. Asta însemnă că nu 
avură nevoie să-l ridice de jos înainte să-l apuce de braţe și să-l 
dea cu capul de un alt copac. 

O clipă, lumea dispăru din jurul lui. Când îl potopi din nou, se 
trezi trântit pe jos, ţinându-se de cap cu mâinile, cu palmele 
pline de sânge. 

— Cine dracu’ ești? lătră una dintre umbrele aplecate 
deasupra lui. 


Se chirci, ridicându-și braţele în semn de apărare deasupra 
capului. 

— Nu, gemu el jalnic, cu lacrimi în ochi, convins că se roagă 
să-i fie cruţată viaţa, că vor continua să-l izbească de copaci 
până o să ajungă un bot de carne însângerată. 

N-avea să afle niciodată dacă asta și intenționau cu adevărat. 

Auzi un zgomot ca de creangă frântă, iar umbra din stânga 
căzu grămadă peste el. Până să se elibereze de sub trupul inert, 
al doilea individ era aproape terminat. Era la pământ și scheuna 
de durere în timp ce încasa o ploaie de lovituri. Atacatorul avea 
un fel de instrument în mână, greu de distins în întuneric, mai 
ales cu sângele ce-i șiroia în ochi. 

Dintr-odată, se lăsă tăcerea. Il auzi pe salvatorul lui respirând 
din greu. 

— Pleacă, se răsti la el o voce aspră. Dispari! 

N-avu nevoie de o altă invitaţie; primul om începea să-și 
revină. 

În timp ce se îndepărta poticnindu-se printre copaci, mai auzi 
vreo două lovituri care-și nimeriră ţinta. Şi realiză că-i umed 
între picioare. 


28 

Signora Olivotto de la pensione Ravizza se dovedi a fi o 
sfântă. ÎI primi în apartamentul ei, unde-i curăţă și-i bandajă 
rănile. Când îi sugeră să-și dea jos pantalonii, să-i poată curăța, 
pomeni de petele murdare din genunchi, nu de pata udă dintre 
picioare. Chiar simulă că-i crede povestea, cum că a scăpat de 
doi bărbaţi care au încercat să-l jefuiască. 

— Ei bine, o să rămâi cu o cicatrice care să-ți amintească de 
vitejia ta, îi spuse ea amuzată. 

Tăietura din sprânceană nu era prea lungă, dar era adâncă. 
Când refuză să-și oprească sângerarea, fu chemat un doctor. li 
rase o parte a sprâncenei, îi făcu trei suturi și-i administră două 
aspirine, apoi refuză categoric orice plată. Signora Olivotto 
trebuie să-i fi solicitat doctorului o discreţie totală, fiindcă nu-l 
întrebă deloc pe Adam cum se căptușise cu rănile respective. 

Dormi foarte prost din cauza durerii de cap și de coaste, ca și 
din cauză că se tot gândi la cei doi bărbaţi care zăceau ciomăgiţi 
crunt de salvatorul lui misterios. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
străinul necunoscut nu i-ar fi sărit în ajutor? Și cine o fi fost? 
Oare să fi avut vreo legătură cu el? Sau o fi dat din întâmplare 
peste tărăboi și s-a alăturat părţii mai slabe? Erau întrebări 
rămase fără răspuns. Mai era și problema cărţii despre sculptura 
renascentistă, abandonată la faţa locului, cu numele lui mâzgălit 
pe pagina de gardă. O evaluare calmă și chibzuită a situaţiei în 
care se afla îl conduse la o singură concluzie: să plece din 
Viareggio cât mai repede cu putinţă. 

Signora Olivotto îi spălase pantalonii și-i pusese la uscat peste 
noapte. Erau încă umezi de dimineaţă, dar se uscară rapid la 
razele soarelui matinal. Luă micul dejun în cameră, ca să evite 
privirile curioase ale celorlalți oaspeţi. Acum avea ochiul stâng 
umflat rău de tot. 

Dându-și seama că nu putea să plece din oraș fără să știe ce 
s-a întâmplat, ieși pe furiș din pensione și porni în grabă spre 
parc. 

Nu reuși să găsească locul exact, dar trecu în revistă cu 
atenţie bucata de pădure unde avusese loc altercația. Nu erau 
cadavre și nici cordoane ale poliţiei care să sigileze scena 
crimei. Nu-și găsi cartea, dar moralul i se mai ridică un pic în 
timp ce se întorcea șchiopătând la pensione. 


Signora Olivotto îi chemă un taxi care să-l ducă la gară. În 
momentul în care porni, îl redirecționă pe șofer spre prima gară 
din drumul spre Florenţa. Nu putea risca să se urce în tren chiar 
în Viareggio. Dacă Gaetano are un strop de minte, acolo o să-l 
aștepte. 

Era o gară mică, iar trenul care opri aici făcu haltă în fiecare 
gară dintre Viareggio și Florenţa. Asta nu-l deranjă pe Adam, îi 
dădea timp să se gândească. 

În huruitul trenului, prin vipia din valea râului Arno, își dădu 
seama că singura noapte pe care o petrecuse la Viareggio 
schimbase totul. Căutarea adevărului despre moartea lui Emilio 
nu mai era o chestiune particulară, una pe care s-o urmărească 
în taină. Pierduse inițiativa. Gaetano cu siguranţă trebuie să-l fi 
contactat deja pe Maurizio. Trebuie să presupună, deci, că își 
dăduseră seama exact cine e și de ce făcuse drumul până la 
Viareggio. 

La început, se mustră pentru că îl luase gura pe dinainte și se 
dăduse de gol. Până să ajungă în gara Santa Maria Novella, își 
schimbă, însă, părerea. 

Şi ce dacă știu? Poate că lucrurile decurseseră conform 
planului. O să coboare din tren, cu bănuielile confirmate, 
întrebându-se ce naiba o să facă de-acum încolo. Fusese naiv. 
Descoperirea adevărului nu era niciodată un scop în sine. Era 
clar că urma să aibă loc o confruntare de vreun fel cu Maurizio. 
Viareggio, pur și simplu, nu făcuse decât să precipite 
inevitabilul. 


29 

Maria fu prima care dădu cu ochii de Adam. În momentul în 
care îl văzu, îşi duse mâna la gură într-un gest reflex. Îl luă în 
bucătărie și îi ascultă (de-acum înflorită) relatare a altercaţiei cu 
hoţii de buzunare. Ea insistă să-i dea jos bandajul și să 
examineze rana de la sprânceană. Decretă suturile doctorului ca 
fiind „adecvate”, deși una în plus n-ar fi stricat. li puse o mână 
consolatoare pe braţ și îl întrebă dacă nu dorește ceva. li făcu o 
cafea, apoi îl expedie la etaj poruncindu-i să facă baie și să-și 
schimbe hainele înainte de prânz. 

Cum stătea și se uita în oglinda de la baie, trei lucruri îi 
trecură prin minte într-o succesiune rapidă: arăta cu adevărat 
oribil, murdar și dărâmat; era bucuros să fie din nou la Vila 
Docci; iar Maria îi arătase mai multă căldură în ultimele 
cincisprezece minute decât pe parcursul întregului său sejur. 


* 


Nu se miră să-l găsească pe Maurizio așezat la masa de pe 
terasă când cobori la prânz. Reacția lui Maurizio nu fu nici ea 
una imprevizibilă. O egală pe maică-sa în exprimarea ororii, a 
uimirii și unei compătimiri îngrijorate. Adam își petrecu cea mai 
mare parte a prânzului încercând să ajungă la Maurizio, să-i 
smulgă o privire, ceva, orice care să sugereze că știu amândoi 
că povestea lui cu hoţii de buzunare din Arezzo e o minciună 
sfruntată. 

Maurizio oferi un recital impecabil. Adam nu putea face 
altceva decât să-l admire, fiindcă nu se îndoia niciun moment că 
asta și e: un recital. Totuși, pe măsură ce prânzul înainta, începu 
să-și facă griji. Maurizio trebuie să-l fi luat la bani mărunți pe 
Gaetano; știa că Gaetano nu i-a pomenit lui Adam numele său. 
Nu trebuie decât să se ţină tare, să nu aducă vorba despre 
Viareggio, iar Adam ar fi legat de mâini și de picioare, lăsat cu 
nimic mai mult decât un lanţ rupt de dovezi circumstanţiale. 

Asta ar fi trebuit să facă, așa că se miră când Maurizio își făcu 
apariţia în camera de studiu la scurtă vreme după prânz. Intră 
dinspre bibliotecă și închise ușa în urma lui. Mai închise și ușa 
de sticlă care dădea spre terasă. 


Adam era la birou, citea. Nu-i rămăsese în minte nici măcar 
un cuvânt din carte. Se rugase în sinea lui ca Maurizio să facă 
exact gafa asta. 

Maurizio își aprinse o ţigară. 

— Gaetano îţi transmite scuze, spuse. 

Tăcerea păru cea mai bună tactică. 

— Cine a fost tipul din parc? 

Deci despre asta era vorba. Să-l tragă pe Adam de limbă nu 
era o gafă din partea lui Maurizio, ci o necesitate. Trebuia să știe 
dacă Adam lucrează singur sau nu. Trebuia să știe ce are de 
înfruntat. 

— Nu știu. Era întuneric, nici măcar nu l-am văzut la faţă. 

Maurizio își miji ochii și-l studie cu atenţie. 

— Te cred. Se abătu pe la șemineu și răscoli niște cenușă în 
grătar. Nu știu ce crezi că ai aflat, dar dă-mi voie să-ți explic 
cum stau lucrurile. II cunosc pe Gaetano, firește că-l cunosc. Il 
cunoaștem cu toţii. Când a plecat anul trecut, m-a rugat să-l ajut 
în afaceri. Zâmbi strâmb: Ba nu, m-a rugat să-i împrumut niște 
bani. L-am refuzat, apoi am văzut La Capannina și m-am 
răzgândit. Mi-am zis că-i o investiție bună. Şi chiar este. 
Aranjamentul dintre noi e foarte complicat. O să fiu sincer, nu-i 
tocmai legal. Asta îl face să fie atât de sensibil. Asta ne face pe 
amândoi sensibili. Imi pare rău că a trebuit să suferi din cauza 
asta. Dar nu sunt decât afaceri, atât, și nimic mai mult. 

Nu putea să nu îl admire pe Maurizio, iată o încercare 
deșteaptă de a-i oferi o explicaţie care să-i permită să iasă din 
toată povestea asta cu conștiința împăcată. r ` 

Dar depăşise faza asta. Se schimbase. Il răniseră. Il 
speriaseră. Ba nu, îl făcuseră să se pișe pe el de frică la gândul 
că o să moară. 

— Minţi, îl acuză el. Știu că minţi și știi și tu că minţi. L-ai ucis 
pe Emilio, iar când Gaetano a văzut ce-ai făcut, a trebuit să-i 
cumperi tăcerea. Poate încă i-o cumperi. Ţi-a povestit Gaetano 
ce planuri își face? Are planuri măreţe - banii nu sunt o 
problemă - banii tă;, îmi imaginez. 

Se miră că nu i-a trecut prin cap ceva mai devreme că relaţia 
lor e una de continuu șantaj, că Gaetano i-a ridicat preţul lui 
Maurizio cu La Capannina. Era un gând mulţumitor că în ultimii 
paisprezece ani Maurizio chiar a plătit pentru crima sa. 

Expresia lui Maurizio oscila între milă și amuzament. 


— Așa crezi? Că mi-am ucis fratele? Ești nebun? Aruncă ţigara 
în șemineu și se apropie de birou. Nu mai era amuzat. Vii aici și- 
mi spui mie asta? Îndrăznești să-mi spui așa ceva? Am fost 
acolo. Își împunse pieptul cu degetul: Am fost acolo. L-am văzut 
pe neamt cum îl împușcă pe Emilio. L-am văzut că se apropie de 
el și-l împușcă din nou în cap. Făcu un pistol din degete și 
„trase” în pământ. lar eu n-am făcut nimic. Nimic. Am privit. 
Dacă a nu face nimic înseamnă că l-am ucis, atunci, da - eu l- 
am ucis. 

Nu lacrimile ce se revărsau șuvoi din ochii lui Maurizio îl 
tulburară pe Adam, ci degetele făcute pistol pe care le 
îndreptase spre pământ. Asta explica gaura de glonţ în podeaua 
de la etaj - un detaliu pe care Chiara nu i-l menţionase și pe 
care Adam, în superficialitatea lui, îl luase drept dovada 
implicării lui Maurizio în uciderea fratelui său. 

Era piatra de temelie a raţionamentului său - singura dovadă 
solidă pe care o avea - iar Maurizio o înlăturase cu un simplu 
gest. Întregul eșafodaj șubred al conspirației construit de el se 
năruia în clipa asta. 

— Ei bine...? 

— Îmi pare rău, răspunse Adam cu glas stins. 

— Îți pare rău?! 

— Da. 

Maurizio se întoarse cu spatele la birou, exasperat. 

— Asta-i tot ce ai de spus? 

— O să plec. 

— Așa să faci! 

— Acum? 

— Mâine-dimineaţă, după cum ai plănuit. Nu vreau să fac 
scandal de dragul mamei. 

Adam dădu din cap a aprobare. Maurizio îi aruncă o privire 
dispreţuitoare și ieși țţanţoș din încăpere. 


* 


Urcă la etaj amețit, zguduit și confuz. Încercă să-și pună 
gândurile în ordine, dar i se împrăștiau în toate direcţiile precum 
o gloată turbulentă, lăsându-l să se învârtă ca o muscă fără cap 
printre ruinele raționamentului său. 


Se trezi în camera lui, golindu-și și refăcându-și valizele pe 
care le pregătise înainte de-a pleca pe litoral. 

Oare de ce nu putea să gândească limpede? Raționamentul 
urmat pas cu pas era, de regulă, lucrul pe care se bizuia mereu. 

O fi în stare în șoc. Da, asta era. Sau o fi având o contuzie. 
Doctorul din Viareggio îl prevenise că s-ar putea întâmpla așa 
ceva. 

Avea dreptate în legătură cu un singur lucru: într-adevăr, 
Viareggio precipitase lucrurile, silindu-l la o confruntare cu 
Maurizio. Râse scurt, nervos. E chiar singurul lucru asupra căruia 
nu se înșelase. 

Acum, măcar, totul se terminase. Nu-i capabil să ducă 
lucrurile mai departe, chiar dacă ar vrea. Și nu vrea. Vrea să 
plece. Ar fi sunat după un taxi pe loc, dar nu mai avea nici 
măcar atâta energie. _ 

Se lăsă să cadă în fotoliul pufos de lângă șemineu și gemu. Il 
lucraseră bine sub pinii din Viareggio. Ceva nu-i tocmai în regulă 
cu coastele lui. Simţea o durere ascuţită, îngrijorătoare. Cât 
despre bubuitul din creier, aspirinele abia dacă-i atenuau o 
parte infimă a suferinţei. 

Era o epavă din cap până-n picioare. Niciodată, în viaţa lui, nu 
ajunsese atât de jos. La fel ca și Dante, coborâse într-al nouălea 
cerc al Infernului. 

Nu. Era o comparaţie nepotrivită. Asta deoarece călătoria lui 
Dante nu se terminase acolo, în abisul adânc. Se ridicase prin 
Purgatoriu în Paradis, călăuzit de spiritul iubitei moarte, 
Beatrice. 

Cugetă un timp pe tema asta, după care se sculă din fotoliu și 
se îndreptă spre ușă, chinuindu-se la fiecare pas. 


* 


Ceva îl îndemna să se întoarcă înainte de-a ajunge acolo. 
Tocmai asta - credinţa lui aiurită în călăuza lui spectrală - îl 
adusese în situaţia grea de acum. Ciudat, totuși, nu-i mai păsa 
dacă e păcăliciul propriei sale imaginaţii bolnave. Ajunsese prea 
departe ca să-i mai pese. 

Se simţi ciudat de calm în timp ce-și croia drum prin gaura din 
gardul viu de tisă. De fapt, își dădu seama că e prima oară când 
intră în grădina memorială fără să aibă un sentiment de teamă 


sau neliniște. De vină o fi durerea care-i chinuiește tot trupul. 
Trecuse, fără doar și poate, prin experienţa cea mai apropiată 
de ceea ce trebui să fi simţit ea la sfârșitul vieții. 

Orice afinitate curioasă inventase în legătură cu el și Flora, ea 
nu i-o împărtășea defel. 

Nu-i oferi nicio consolare, ci doar o privire inexpresivă, 
împietrită. 

Își spuse în sinea lui să nu se lase descurajat. Îi mai făcuse 
asta și înainte, îi respinsese avansurile, apoi îi acceptase 
apropierea. Antonella și Harry simţiseră amândoi: îi plăcea să 
tachineze. Este exact așa cum o imortalizase Federico în piatră 
cu atât de multe secole în urmă. 

Parcurse circuitul alene, conștient că-i ultima oară când face 
asta. Așteptă și speră. Zadarnic. După o jumătate de oră, se 
trezi iarăși în amfiteatru, deprimat, respins, cu ultimul tur 
terminat. 

Își trecu degetele peste inscripția de pe banca de piatră: 
ANIMA FIT SEDENDO ET QUIESCENDO PRUDENTIOR. Sufletul în 
Repaus Devine Mai Înţelept. Încă un indiciu lăsat de Federico 
Docci. Câte o fi lăsat în total? Exact câte trebuiau pentru ca 
fapta lui să rămână nedescoperită vreme de aproape patru sute 
de ani. Era un raţionament impresionant din partea lui Federico 
- demn de admiraţie, chiar - și era ușor să ţi-l imaginezi 
aplicând aceeași subtilitate riguroasă și la comiterea crimelor 
înseși. Altfel, cum de nu fusese adus în faţa legii? Il și vedea pe 
Federico stând la căpătâiul soţiei suferinde până la sfârșitul 
crud, soţul îndurerat, jucându-și perfect rolul. Și-l mai văzu pe 
Maurizio, fratele îndurerat, storcând o lacrimă menită să înlăture 
bănuielile unui străin. 

lată cât de bun trebuie să fii ca să scapi. 

Se învioră, cucerit de-o nouă idee, simțind tot mai mult 
îmbrăţișarea fermă a logicii implacabile. 

Maurizio știe sigur că el a vizitat etajul al doilea, fiindcă i-a 
spus Maria. În concluzie, ar avea toate motivele să presupună că 
el descoperise gaura de glonţ din dușumeaua de lemn și că își 
dăduse seama despre ce-i vorba - despre principala probă ce îl 
încriminează. Nu trebuie decât să îndepărteze proba, iar 
acuzaţia își pierde orice sens. x 

Maurizio încă-i în pielea unui anumit personaj, joacă un rol. În 
afară de a-l ucide pe Adam, ce altceva ar putea face decât să-i 


adoarmă suspiciunile cu vorbe? Nu va urma nicio confesiune, 
nici măcar cea mai vagă urmă de recunoaștere a vinovăţiei. 

Un om nevinovat nu s-ar fi arătat la cină. Jignit de gravele 
acuzaţii aruncate în faţă, i-ar fi dat peste nas lui Adam în ultima 
lui seară la Vila Docci. 

Adam aşteptă, puse momeala în cârlig, apoi, când i se ivi 
ocazia, aruncă disperat undiţa pentru ultima oară. Asta se 
petrecu în pivniţă, unde Maurizio coborâse să aleagă vinul 
pentru masă și unde Adam i se alătură câteva clipe mai târziu. 

— Îmi pare rău. 

Maurizio se întoarse. 

— Ai mai spus asta. 

— Mai am, totuși, încă o întrebare. 

— Nu face asta. 

— Ce s-a întâmplat cu pistolul? 

— Care pistol? 

— Pistolul lui Emilio. 

— L-a distrus taică-meu. 

— Serios? 

— Așa a spus. 

— L-ai văzut făcând asta? 

Nu-i era frică să întindă coarda. Un om vinovat nu-și permitea 
să riposteze, iar Maurizio nu ripostă. Cercetă eticheta unei sticle 
prăfuite și se îndreptă spre ușă. 

— Cred că ar trebui să mergem la mama, spuse el sec. 

— Ea știe ce-a făcut el cu arma. Și cu gloanţele pe care le-a 
extras din cadavru. 

Un om nevinovat ar fi continuat să meargă, nu s-ar fi oprit și 
nu s-ar fi întors în prag. 

— Exact, a pus să fie scoase gloanţele. Sunt în spatele plăcii 
memoriale din capelă - placa lui Emilio - împreună cu arma. 
Tatăl tău le-a pus acolo. Mama ta crede că a fost gestul unui om 
care și-a pierdut minţile. Eu cred că știa. Cred că și-a dat seama 
ce s-a întâmplat acolo sus. 

În ochii lui Maurizio nu se putea citi nimic, erau cufundaţi în 
două iazuri de umbră aruncată de becul fără abajur din tavan. 

— Zici că tu n-ai făcut nimic. E/n-a făcut nimic. Nu atunci. Dar 
a lăsat în urmă indicii. Și a lăsat și o dovadă - dovada balistică 
cum că Emilio a fost ucis cu propriul său pistol. Făcu o pauză: 
Dacă nu mă crezi, întreab-o pe Signora Docci. 


— A, ba te cred, spuse Maurizio liniștit. Dacă ţi-a spus că sunt 
acolo, înseamnă că acolo sunt. Dar de ce mi-ar păsa? Nu-mi 
pasă. Nu vreau decât să pleci odată de-aici. 


* 


Cina, inevitabil, fu chinul de pe lume. Cel mai rău lucru a fost 
modul abrupt de a-şi lua rămas-bun de la Antonella, care, în 
mod clar, dorea să-și petreacă altfel ultima seară împreună. Însă 
ce putea face? Nu avea de ales. În momentul în care Maurizio se 
scuză și se îndreptă spre casa de lângă fermă, și el se văzu 
obligat să spună noapte bună. Nu-i fu greu să-și folosească 
rănile drept scuză, dar îi fu greu să interpreteze o partitură 
emoţionantă când își luă rămas-bun de la Antonella, atâta timp 
cât mintea îi stătea la cu totul alte lucruri. 

Se sărutară lângă mașină, își promiseră că-și vor scrie și apoi 
totul se termină - ea plecă. 


30 

Trebuie să vină. Trebuie să vină. 

Era o mică litanie supărătoare și persistentă. Și-o alunga din 
minte, dar ea își croia drum înapoi după câteva minute. 

După ce se luptă cu ea vreo trei ore, nu numai că se plictisise, 
ci era și epuizat. Şi îl durea tot trupul. Efectul aspirinelor începea 
să se estompeze. lar faptul că stătea cocoșat într-un cotlon 
îngust din spatele altarului nu-l ajuta deloc. 

leși din ascunzătoarea lui și se întinse pe podeaua de piatră, 
cu braţele pe lângă corp. Il străfulgeră gândul că nu-i singur, că 
și Flora și Emilio zac prin apropiere, întinși exact ca el, iar asta îl 
mai consolă. 

Privi lung tavanul de-abia vizibil la lumina slabă a singurei 
lumânări de pe altar - doar o împletitură nedeslușită de grinzi și 
traverse. Își închipui cum a fost construită, cu oamenii cocoţaţi 
pe schelele de lemn, modelând cu ciocanele structura, cu bolta 
albastră a unui cer de vară deasupra lor. 

Închise ochii, imaginându-și totul, și simţi cum se cufundă în 
somn. Se ridică brusc, se vâri la loc în spatele altarului, 
ghemuindu-se, pe vine, cu genunchii la piept. 

Trebuie să vină. Trebuie să vină. 

Poate deja a venit și a plecat. Poate că a văzut scara aruncată 
la pământ lângă zidul capelei, împinsă de Adam, după ce s-a 
cățărat pe fereastră. Fusese o manevră dificilă, dar necesară, 
era greu de crezut că Maurizio ar intra în capelă dacă ușa nu ar 
fi încuiată pe dinafară, iar cheia în siguranţă sub piatra ei. 

Dumnezeule, îi arde buza după o ţigară. Nu-și mai amintea 
când mai rezistase atâta timp fără să fumeze. La spectacolul cu 
Hedda Gabler a lui Ibsen, la Teatrul Cambridge Arts, cu peste 
trei ore cumplite de teatru studenţesc zelos, neîntrerupte de 
nicio pauză, deși îl încântase de-a dreptul blonda din Newnham 
care o juca pe Hedda. Oare cum o chema? Avea un frate la 
Corpus Christi cu o pată roșu-aprins, un semn din naștere pe 
gât... 


x 
ÎI trezi un hârșâit. Îl recunoscu imediat ca fiind mecanismul 


unei vechi broaște ce gemea, refuzând să se clintească. Înţepeni 
și își încordă auzul. Auzi un scârțâit de balamale. Apoi șoapte. 


N-a venit singur! A adus cu el pe cineva. Sau ceva. Ceva care 
se codește, care mișună. Un câine care lipăie prin jur, adulmecă, 
miroase istoria canină a locului. Nu-i a bună. E de rău. 

O voce bărbătească șuieră o comandă, chemând animalul la 
picior. Dar pentru cât timp? O rază de lanternă spintecă 
întunericul, mătură rapid interiorul, proiectând umbra altarului 
pe peretele din fund. 

Adam se făcu mic. Nu intrase în capelă pe ușă, așa că 
animalul nu putea să-i ia urma, doar dacă nu se apuca să 
mișune. Îl știa pe câine, un collie corcit cu alte rase, tânăr și 
neastâmpărat, dar nici pe departe un câine de atac. Își aminti că 
fusese plăcut surprins de faptul că Maurizio și Chiara nu simțeau 
nevoia unui animal cu pedigree. 

Acum un alt zgomot, la stânga lui. O geantă cu scule așezată 
la pământ. O mână care scotocește înăuntru, apoi tăcere. După 
asta se auzi ceva ca un râcâit. Maurizio încerca să îndepărteze 
placa memorială. Mai bine să aștepte puţin înainte să-l 
surprindă asupra faptei. 

Dar câinele avea cu totul alte idei. 

Nu-l văzu până ce nu apăru chiar în faţa lui, dând din coadă și 
gâfâind. Te-ai ascuns bine, dar te-am găsit, părea să-i spună. 

Încercă să-l împingă. Îi linse mâna și lăsă să-i scape un 
scheunat. 

— Ugo. 

Fără îndoială, era vocea lui Maurizio. 

Ugo lătră vesel de câteva ori, iar raza lanternei se îndreptă 
spre altar. 

Adam luă taurul de coame și se târî afară din ascunzătoare, 
mijind ochii din cauza luminii. Îşi aprinse lanterna și o îndreptă 
spre faţa lui Maurizio, orbindu-l. După un moment de reciprocă 
neutralizare, amândoi își coborâră raza lanternei spre podea. 

Adam îl mângâie pe Ugo pe cap, cu un gest ce intenţiona să 
exprime impresia că-i relaxat și stăpân pe situaţie. Maurizio 
avea trupul încordat, parcă gata de luptă, și chipul palid ca 
ceara. Șurubelnița din mână nu părea deloc inocentă. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă el înnegurat. 

— Nu știu. 

— Răspunde, insistă Maurizio. 

— N-am avut încotro. Trebuia să aflu. 


Maurizio se întoarse brusc și folosi șurubelniţa să îndepărteze 
placa din zid. Lanterna lui nu dezvălui nimic dedesubt, în afară 
de piatră goală, netencuită. În mod clar, nu era nicio armă, 
niciun glonţ. 

— Deșteaptă chestie, murmură Maurizio. Foarte deșteaptă. 

instinctul îi dictă lui Adam să-și ţină nedumerirea pentru sine. 
Unde mama naibii o fi pistolul? 

Maurizio se așeză pe marginea unei strane. Limbajul trupului 
său vorbea despre o înfrângere pe care Adam o asocie cu greu 
cu personajul, așa că păstră o distanţă prudentă. 

— Ei bine, acum știi. 

— De ce? întrebă Adam. Doar erați fraţi. 

— S-a întâmplat. Nu trebuie să mă justific în faţa ta. 

— Pentru toate astea... o casă, niște pământ? Adam voia să 
creadă că au mai fost și altele la mijloc - o confruntare 
ideologică, orice altceva decât simpla lăcomie. Dar ai vrut să fii 
sigur. Cu propria lui armă? 

Maurizio nu răspunse; se holba la mâinile lui de parcă numai 
ele erau vinovate pentru faptele sale. 

— Unde era Gaetano? 

— El a sosit când plecau nemţii. Urca scările când a auzit 
împușcăturile. Maurizio ridică privirea și adăugă pe un ton sec: 
Nu poţi face nimic. 

— Pot să-i spun mamei tale. 

— Da. lar ea n-o să facă nimic. 

— Cum poţi să fii așa de sigur? 

— Pentru că n-o să-i permit. 

— Serios? îl luă peste picior Adam. 

În zâmbetul lui Maurizio se strecură o umbră de viclenie. 

— Eşti un băiat deștept... dă-ţi seama și singur. 

Chiar și în lumina chioară, Adam îi zări viclenia rece și 
înspăimântătoare din ochi. Maurizio părea să spună că-i gata să 
adauge matricidul la fratricid, dacă nu are încotro. 

— Tu decizi. 

Lătratul neașteptat al lui Ugo răsună ca un țipăt triumfător, ca 
un ropot de aplauze adresate stăpânului său pentru strălucita lui 
strategie diabolică. 

— Zitto, sâsâi Maurizio, dar Ugo n-avea de gând să tacă. 

Lătră din nou și se năpusti spre ușa capelei. 


Maurizio se repezi cu o viteză impresionantă, dar ușa se 
deschise înainte să ajungă la ea. 

Maria intră în capelă, cu mâna ţinută streașină la ochi, să-și 
ferească privirea de lumina orbitoare a lanternei lui Maurizio. 

— Maria... 

Maria trase ușa după ea, cu trăsăturile feţei imobile, ca o 
stană de piatră. 

— Am auzit totul. 

Ochii lui Maurizio trecură de la Maria la Adam și înapoi, 
căutând o legătură. Adam i-ar fi spus că nu-i nicio legătură dacă 
Maurizio nu și-ar fi dat seama singur. 

— Ce cauţi aici? 

— Trăgeam cu urechea. 

— Pentru cine? Pentru mama? 

Maria nu răspunse, dar tăcerea ei păru să-i vorbească lui 
Maurizio. 

— Pentru cine atunci? întrebă el. Pentru Antonella? 

Din nou, Adam nu văzu pe chipul Mariei nimic care să 
însemne un răspuns. Fără îndoială, Maurizio știa s-o citească 
mai bine. 

— Firește... știe că o să-i revină ei dacă n-o primesc eu, spuse 
el, iar tonul lui sugera că acum înţelegea totul. 

Adam, pe de altă parte, se străduia să ţină pasul cu el, rotiţele 
i se învârteau cu repeziciune, încercând să proceseze 
informaţiile. 

Se lăsă păgubaș când Maurizio adăugă: 

— Oricât te plătește ea, eu o să-ţi dau mai mult. 

— Mă plătește bine de tot. 

— N-are a face! 

Maria nu se grăbi să răspundă. 

— Vreau o casă. Nu un apartament. Și vreau și bani. 

— Cât? 

— Îndeajuns să nu-mi mai fac niciodată griji. 

— S-a făcut, acceptă Maurizio. 

Adam nu intenţiona să se bage. Cuvintele englezești, pur și 
simplu, îi ieșiră pe gură fără să vrea. 

— Maria, ce faci? 

Se uită la el cu o expresie rușinată, dar hotărâtă. 

— Şi cu el cum rămâne? îl întrebă ea pe Maurizio. 


— Ce poate să facă el? Mâine pleacă. Ştie deja că n-are de 
ales. 

Maria dădu din cap a aprobare și se îndreptă spre ușă. 

— Maria... spuse Adam pe un ton rugător. 

Ea se opri și se întoarse. 

— Ce-i? Cine ești tu? Ce știi tu? Nu știi nimic. Arătă cu degetul 
spre vilă. Taică-meu a muncit toată viaţa pentru ea, și cu ce s-a 
ales? Cu nimic. Cu ce mă aleg eu? Cu nimic. Asta-i mersul 
lucrurilor. Nu vreau decât să mor sub acoperișul meu și să-mi 
plătesc singură înmormântarea. Vreau prea mult? Zi, e prea 
mult? 

Maurizio dădu din mână împăciuitor. 

— Cine ești tu? continuă Maria. Nu ești decât un copil. Habar 
n-ai. 

În tăcerea care se lăsă după plecarea ei, Adam întinse o mână 
să se sprijine de o strană. Nu era destul. Trebui să se așeze. 

Maria avea dreptate. Nu știe nimic. E complet pe dinafară. 
Privi în sus și-l văzu pe Maurizio aplecat deasupra lui, fără nicio 
urmă de triumf în privire, doar cu o certitudine tăcută. 

leșiră împreună din capelă. Maurizio încuie ușa și puse cheia 
în buzunar. Ridică privirea spre stele, apoi se uită la Adam. 

— Am vorbit serios în legătură cu mama. Decizia îţi aparține. 


* 


Nici gând să adoarmă. Nici măcar nu încercă. Se așeză pe 
terasă și fumă ţigară după ţigară. Uimirea și sentimentul 
copleșitor al propriei naivități se băteau pentru întâietate în 
capul lui. Nu era capabil să digere scena la care tocmai asistase. 
Ştia că avusese loc un troc - Maria își vânduse tăcerea pentru 
un preţ frumușel - dar ce era cu toată vorbăria aia despre 
Antonella? 

Stie că o să-i revină ei dacă n-o primesc eu. 

Nu răstălmăcise vorbele lui Maurizio. Nici răspunsul Mariei. 
Derulă iar și iar în minte schimbul lor de replici - întorcându-l 
febril pe toate feţele, încercând să-l înțeleagă - până când 
lumina zorilor apăru pe furiș și făcu să pălească toți aștrii, în 
afară de cele mai strălucitoare stele. Apoi se ridică în picioare. 


* 


Apropiindu-se de clădirea fermei, se opri un pic să admire 
răsăritul soarelui ce-și răsfira degetele palide peste dealuri. 
Dacă nu ar fi zăbovit, ar fi traversat curtea, și ar fi fost surprins 
în câmp deschis, când se deschise ușa de sus, din capul scărilor, 
și din casă ieși Fausto. 

Adam se ascunse după colţul șurii. Fausto! Imposibil. Rezistă 
impulsului de a se convinge încă o dată, încredinţat că ochii nu 
l-au înșelat, dorindu-și din suflet să-l fi înșelat. Ce-o fi cu Fausto 
de se strecoară din casa Antonellei în zori de zi? 

Grăbi pasul și înconjură şura. Dintr-un colţ al acareturilor, 
avea vederea obstrucţionată de un pâlc de chiparoși către 
cărarea ce ducea la San Casciano. Fausto porni pe ea, serios și 
îngândurat, ușor gârbovit. Adam îl urmă, lipindu-se de trunchiul 
copacilor. 

De teamă să nu îl zărească, fu nevoit să rămână în urmă când 
Fausto ajunse la periferia lui San Casciano. De două ori aproape 
că îl pierdu prin labirintul de străduţe. A treia oară îl pierdu de-a 
binelea, dar până atunci își făcuse o idee destul de clară despre 
destinaţia lui. 

Pensione Amorini încă nu se deschisese. Ferestrele de la 
parter, cu obloanele trase, îi permiseră să înconjoare clădirea 
fără să fie văzut. Se strecură în grădina din spate, pe poarta din 
zidul de piatră. Bucătăria era în partea din spate a clădirii, 
ferestrele ei dădeau exact spre grădină. 

Auzi voci și zăngănit de veselă. Se uită prudent pe lângă 
cercevea și o văzu pe Signora Fanelli încărcând o tavă cu farfurii 
și castroane. Era cu spatele la Adam, așa că el văzu clar de tot 
cum Fausto își coboară încetișor mâna stângă pe fundul ei. 
Signora Fanelli întoarse capul și-l sărută scurt pe buze. 

Adam porni spre barul din Piazza Cavour de parcă ar fi fost în 
transă. Capul îi bubuia, coastele îi pulsau de durere și era agitat 
după noaptea de nesomn. Nu îl miră că nici măcar ceașca de 
cafea nu-i e de vreun folos. 

Cugetă la ceea ce văzuse cu ochii lui, încercând cu disperare 
să constate că s-a înșelat. Nu reuși. Antonella susţinea că nu-l 
cunoaște pe Fausto și, totuși, îi era clar că îl cunoaște. Relaţia 
dintre Signora Fanelli și Fausto îi păruse a fi doar una dintre doi 
cunoscuţi, dar, evident, era vorba de mai mult decât atât. 


Încet-încet, întrezări, fir cu fir lipicios, pânza de păianjen pe 
care o ţesuseră în jurul lui. N-o vedea chiar pe toată, dar vedea 
destul de mult. Cheia era Fausto. Fausto fusese cel care, cu 
două săptămâni în urmă, îi aruncase sămânţa suspiciunii 
îndreptate împotriva lui Maurizio cu o remarcă rostită aparent la 
întâmplare. Fausto o retractase, da, însă doar atât cât să 
îndepărteze suspiciunile care planau deasupra lui, păstrând vie 
curiozitatea lui Adam. Indiciul cu La Capannina din Viareggio îl 
primise din partea lui Fausto, după cum ascunzătoarea cheii de 
la etaj i-o dezvăluise Antonella. Dumnezeule, ce bine și-a mai 
jucat ea rolul, refuzând să i-o destăinuiască de la bun început. Și 
de ce i se oferise pe tavă la izvorul termal? Pentru că o fi crezut 
că el o să plece a doua zi? Pentru că încă nu-și terminase treaba 
și ea avea nevoie pe mai departe de prezenţa lui? Răspunsul era 
limpede, imposibil de ignorat. 

Și Maria își jucase rolul bine, alimentând tensiunea dintre el și 
Maurizio, încingând atmosfera. Nu avusese niciun motiv să-i 
raporteze lui Maurizio despre vizita lui în camerele de la etaj, 
dar o făcuse. După spusele Signorei Docci, până și ideea ca 
Adam să poarte smochingul lui Emilio la petrecere tot a Mariei 
fusese, generând și mai multe contradicții între el și Maurizio. 

Dovezile se adunau una după alta. Aproape fiecare amintire îi 
incrimina. Până și seducerea lui de către Signora Fanelli putea fi 
văzută ca parte dintr-un complot, iar la gândul ăsta simţi că i se 
întoarce stomacul pe dos. Fusese manipulat încă din prima 
noapte petrecută la San Casciano. 

Dar de ce tocmai el? Îşi dădu seama până să termine a doua 
ceașcă de cafea. 

Maurizio trebuia să fie dat de gol, detronat, dacă Vila Docci 
urma să fie moștenită de familia din care face parte Antonella. 
Ea pusese, fără doar și poate, ochii pe proprietate, dar nu se 
baza decât pe suspiciunile ei legate de implicarea lui Maurizio în 
moartea lui Emilio. Și știa că Maurizio e mult prea prudent să 
pice într-o capcană întinsă de ea direct. Așa că se folosise de o 
marionetă. Trăsese sforile, iar Adam dansase cum voise ea. Şi 
totul mersese conform planului până în ultimul moment. 

Singura consolare în toată povestea asta era trădarea Mariei. 
Antonella nu prevăzuse că Maurizio va plusa oferta ei în ultimul 
moment. Îl subestimase. Maria, mai în vârstă și mai înţeleaptă, 
nu îl subestimase. 


Luă cu sine acest gând plăcut pe când se întorcea cu pași 
rapizi pe poteca ce ducea la ferma Antonellei. 

Nu era acasă. Nici mașina. Dispăruseră amândouă. Mai bine. 
Ar fi ţipat la ea. Sau și mai rău. 

Se mulţumi să apuce o piatră din marginea drumului și s-o 
azvârle pe fereastra bucătăriei. 


Despărțirea fu absurdă, Signora Docci era singura actriță fără 
scenariu din farsă. Știind că miza-i uriașă, Adam își jucă rolul cu 
o inocenţă perfectă. La fel și Maria. Ochii ei chiar se umeziră 
când îl sărută de la revedere pe ambii obraji. Maurizio se oferi 
plin de amabilitate să-l conducă chiar el la gară. 

Tăcură unul lângă altul mai tot drumul. Timpul era de partea 
lor, iar Adam îl întrebă dacă pot face un mic ocol pe la Piazza 
Repubblica, să-și ridice fotografiile cu grădina memorială. 
Maurizio îl însoţi în magazin. Insistă să rămână cu el până-i 
pleacă trenul. Ultimele lui cuvinte fură la obiect: 

— Ești un tip deștept. Ai un creier bun, folosește-l. În altă 
parte. Nu aici. Să nu te mai întorci aici niciodată. 

Când trenul porni cu o smucitură din gară, Adam desfăcu 
plicul cu fotografiile grădinii. Sări peste cele cu Flora, nu pentru 
că ar fi fost mai proaste decât celelalte - era un fotograf fără 
vocaţie, toate erau de mâna a doua - ci pentru că era rușinat. 
Se simţea de parcă ar fi dezamăgit-o. 

Nu avea să se mai facă nicicum dreptate pentru bărbatul care 
dormea alături de ea, sub dalele de piatră din capela familiei 
Docci. 


31 

Asupra Angliei se abătuse un val de căldură, ceea ce însemna 
că fuseseră patru zile însorite la rând. Pe Adam îl trezi răpăitul 
ploii în fereastră, în dimineaţa celei de-a cincea zi, prima lui 
dimineaţă petrecută acasă. 

În loc de bună dimineaţa, primele cuvinte rostite de maică-sa 
când cobori de la etaj fură: 

— l-am spus că ar trebui să-și ia umbrela la serviciu. 

Era o frază familiară; o auzise rostind-o de nenumărate ori pe 
tonul acela de reproș blând. De data asta, însă, îi zgârie 
urechile, rămase agăţată de creierul lui până când fu gata 
cafeaua făcută la filtru și maică-sa gânguri lauda adusă noului 
lor prăjitor de pâine, cumpărat cât lipsise el de-acasă. Şi mai 
află și că pisica fusese sterilizată în absenţa lui. 

N-o condamna. Ştia că ceea ce făcea el acum era să participe 
la schimburile de informaţii neînsemnate care constituie viața 
de acasă. Nu le împărtășise nimic important părinţilor la cina de 
cu o seară în urmă, în afară de câteva impresii despre Italia și o 
relatare a muncii lui la Vila Docci. Reacţia tatălui său la vestea 
că Adam dezlegase enigmele grădinii putea fi descrisă, în cel 
mai bun caz, drept respect pizmaș. În mod la fel de previzibil, 
maică-sa așteptase să rămână singură cu el ca să-l felicite din 
toată inima. În public, întotdeauna îi cânta în strună soţului ei - 
chestie care pe Adam îl enervase întotdeauna în trecut, dar care 
acum îi părea cu totul inacceptabilă. 

— Stai jos, mami. 

— Dragule? 

Luă ceașca de ceai pe care o pregătise pentru ea și se duse la 
masa din bucătărie, iar ea nu avu de ales și-l urmă. 

— E minunat să te avem din nou acasă, dragule. 

— Mami, știu de tata. 

— De tata? îl întrebă ea cu o ușoară notă de neliniște în glas, 
în discordanţă cu inocenţa ei veselă. 

— Mi-a spus Harry. 

Privirea ei șovăi. 

— N-ar fi trebuit să facă asta. L-am rugat să nu-ţi spună. 

— Mami... 

— Mi-a promis că nu-ţi spune. 

— Mami... 

— M-am supărat pe el. 


— Mami. 

Se întinse peste masă și-i luă mâna. 

Ea lăsă bărbia în piept și privi ţintă ceașca de ceai. Nu-i vedea 
chipul din cauza părului, dar îi văzu umerii scuturându-se de 
plâns. Primele hohote, anemice, crescură rapid în volum. 

Se ridică de pe scaun și înconjură masa. O îmbrăţișă din spate 
și o ţinu strâns în timp ce ea plângea zgomotos. 


* 


Mai târziu, după ce stătură de vorbă, ea fu cea care propuse 
să se regaleze cu un prânz la Grey Friar - un han vechi, situat 
într-o vale din North Downs, dincolo de haosul urban. Era 
renumit pentru calitatea bucătăriei şi prețurile sale exorbitante, 
și nu se duceau acolo decât la ocazii speciale. Asta de-acum le 
părea o ocazie specială. Maică-sa, cel puţin, așa părea să 
creadă. Dădu pe gât două pahare de vin de Xeres înainte de 
masă și chiar fumă o ţigară de la Adam. Comandară amândoi 
păstrăvi, pe care-i mâncară la o masă din grădină, acum că 
ploaia se oprise, iar norii se împrăștiau. 

El îi povesti toate prin câte a trecut în Italia. Singurele detalii 
de care o scuti fură cele de natură intimă. Ea îl întrerupse rar, 
lăsându-l să-și descarce sufletul. 

Când termină, îi spuse: 

— Ei bine, voi, tinerii, chiar că aveţi o viaţă palpitantă. 

Era exact genul de remarcă pe care se aștepta să o facă - 
exact genul de remarcă pe care el se rugase să n-o facă. 

— Ei, pentru numele lui Dumnezeu, Adam, izbucni ea, am 
glumit. 

Întrebările la obiect pe care începu să i le pună una după alta 
sugerau că îl ascultase cu foarte mare atenţie. Căută o 
interpretare alternativă a evenimentelor, ceva care să-i 
atenueze durerea dezamăgirii provocate de Antonella. Când nu 
reuși să găsească una, îl consolă - așa cum numai mamele știu 
s-o facă. 


Tatăl lui se întoarse de la lucru târziu, dar îi aduse „vești 
extrem de bune”. Cunoștinţa lui de la Baltic Exchange îi 


reînnoise oferta de a munci, fără plată, dar pentru a acumula o 
experienţă nepreţuită. Adam e bine-venit să înceapă oricând 
poftește. 

— Nu cred că vreau să mă duc, tată. 

— Nu crezi că vrei să te duci? se miră taică-său, aruncându-i o 
privire mânioasă. 

— M-am exprimat greșit, știu sigur că nu vreau să mă duc. 

Urmă inevitabila ceartă. La un moment dat, taică-său își ieși 
din fire. 

— Atâta vreme cât locuiești sub acoperișul meu, pe cheltuiala 
mea, faci așa cum îţi zic eu. 

Tonul ridicat îl luă pe amândoi prin surprindere. 

— Cum îndrăznești? izbucni mama lui Adam. Cum îndrăznești 
să vorbești așa?! Nu mai ai niciun drept aici. 

Taică-său parcă fu lovit cu leuca în cap, iar Adam se trezi 
transportat într-o micuță capelă florentină. Ceva din suferinţa 
diformă exprimată de gura maică-sii îi aminti de Eva lui 
Masaccio în momentul alungării din Grădina Raiului. 

Tăcerea continua să domnească. Taică-său îi aruncă o privire 
și își dădu imediat seama că îi știe secretul. Nu prevăzuse asta, 
așa că își plecă privirea. 

— Spune-i, îl îndemnă maică-sa. Spune-i ce s-a întâmplat cu 
adevărat în Italia. Povestește-i ce ţi-au făcut. 

Pentru un om care punea mare preţ pe logică și fapte clare, 
era normal ca pe taică-său să-l preocupe mai mult împrejurările 
crimei lui Maurizio și descoperirea ei decât felul în care l-a 
afectat ea pe Adam. Totuși, găsi destulă compasiune cât să-i 
spună: 

— Dacă fata aia o să pună vreodată piciorul în pragul acestei 
case... ei bine, nu știu ce am să fac. 


* 


Află peste o săptămână. 

O rugă să aștepte la ușă și se duse să-l caute pe Adam. 

Era duminică după-amiază, iar Adam tundea peluza, în timp 
ce maică-sa plivea straturile de flori. Era încă echipat ca pentru 
tenis, jucase o partidă cu niște prieteni în dimineaţa aceea. 

Taică-său apăru din casă, părea tulburat. 


— A venit să te vadă o tânără. Cred că-i... - degetele îi 
fluturară la tâmplă - din Italia. 

— Antonella...? 

— Se poate. Da. Din câte ne-ai povestit. 

— N-ai întrebat cum o cheamă, Charles? strigă maică-sa din 
spatele unei hortensii. 

— Nu, fir-ar să fie, n-am întrebat, OK? Am fost prea șocat. 

Antonella nu era singură. Fausto apăru stingher de după 
umărul ei. 

Bucuria nebună se lupta cu mânia. Primul impuls fu să le 
trântească ușa-n nas. Politeţea învinse, ajutată și de o mare 
doză de curiozitate. 

— Intră, o invită rece. Și tu, adăugă către Fausto în italiană, 
folosind formalul Lei; în loc de tu, ca să se facă bine înţeles. 

Părinţii lui apăruseră în spatele lui în antreu, sfidători, 
ocrotitori și complet ridicoli în hainele lor uzate, de grădinărit. 

— E în regulă, le spuse el, ne ducem în grădină. 

Când ajunseră pe terasa din spate, Antonella scoase din 
buzunar un plic și i-l înmână lui Adam. Era voluminos. 

— Ce-i asta? 

— Citește. E OK. 

Îl atinse pe braţ cu un gest liniștitor. 

Petrecuse multe ore transformând-o în imaginaţia lui într-un 
diavol, în cel mai bun caz într-o prețioasă lecţie de viaţă, și fu 
șocat să constate cum o simplă atingere, ușoară ca o pană, îi 
poate lesne alunga toată strădania, topindu-i deprimarea 
crâncenă ce-l stăpânea de săptămâna trecută. 

— Nu știu... Nu sunt sigur că pot... Despre ce-i vorba? 

Simţea că i se împăienjenesc ochii de lacrimi. 

— E-n regulă, spuse ea. 

— Hai, citește, îl îndemnă Fausto blând. 

Adam își luă ţigările de pe măsuţa de pe terasă și se îndreptă 
spre banca din fundul grădinii. 


VILA DOCCI 
Dragul meu Adam, 


Sper ca scrisoarea mea să te găsească sănătos și vesel, 
Presupun că n-o să fie așa și n-am nicio îndoială că vina este 
a mea. 


Poate că Antonella ţi-a povestit deja câte ceva despre 
ceea ce s-a întâmplat și, în acest caz, mare parte din ceea 
ce-ţi scriu n-o să te mire deloc. In orice caz, trebuie să mă 
crezi, Antonella n-a avut nimic de-a face cu tot ce s-a 
petrecut - absolut nimic. La fel ca și tine, este cu totul 
nevinovată. Noi ceilalți nu suntem. Te rog, incearcă să nu-i 
judeci prea aspru pe Maria și pe Fausto. N-au făcut decât 
ceea ce i-am rugat eu și n-au făcut-o întotdeauna bucuroși. 

Te-am folosit, Adam. Te-am folosit încă înainte să te fi 
cunoscut, te-am folosit cât ai stat aici și poate încă te 
folosesc și-acum. Nu mă astept să mă ierti pentru asta, dar 
sper ca într-o bună zi să-mi înţelegi motivele. Așa cum îi 
spune Vergiliu lui Dante la începutul Divinei Comedii - pe 
care, datorită ție, am recitit-o - „leșirea-i prin-năuntru!”. Așa 
a fost și pentru mine. M-am trezit într-un loc întunecos și n- 
am văzut decât o singură cale de ieșire. 

Fiul meu l-a ucis pe fiul meu. Presupun că am știut asta 
dintotdeauna, din clipa în care Benedetto a sigilat ușa, 
blocând etajul de sus. Nu îi stătea lui în fire să facă așa ceva. 
Privea întotdeauna înainte, niciodată înapoi. Așa era firea lui. 
Mi-a explicat motivele lui, firește, și am ales să le cred. 
Alternativa era de necrezut. 

Acum sunt sigură că Benedetto și-a dat seama ce s-a 
întâmplat în seara aceea, iar faptul că a lăsat camerele de la 
etaj așa cum erau a fost pedeapsa pe care i-a dat-o lui 
Maurizio. A vrut ca Maurizio să trăiască cu amintirea vie a 
ceea ce făcuse. Am vizitat camerele doar de două ori. 

Când a murit Benedetto, m-am dus să văd ce-a găsit 
acolo. O parte din mine a răsuflat ușurată negăsind nimic. 
Acum știu ce-a descoperit, fiindcă ti-am urmărit pașii pe 
podeaua prăfuită, am văzut unde te-ai oprit, aproape de 
semineu, și am dat covorul la o parte. Am văzut gaura de 
glont din podeaua pătată de sângele lui Emilio. Ai găsit ceea 
ce a găsit Benedetto, așa cum am sperat (și m-am temut) c- 
o să găsești. 

Singura certitudine în viață este moartea. Asta-i un lucru 
pe care l-am acceptat dintotdeauna, asta până ce moartea 
mi-a făcut o vizită Crăciunul trecut. Chiar și atunci, nu 
moartea în sine m-a speriat, ci perspectiva de a-l revedea pe 
Emilio, de a sta în faţa lui, amândoi știind că l-am dezamăgit, 


că n-am făcut nimic. l-am jurat atunci că voi afla adevărul 
dacă voi mai avea zile, oricât de dureros ar fi. În momentul 
în care am făcut jurământul acesta, am știut că voi 
supravieţui, fiindcă aveam un motiv. Așa s-a făcut că o boală 
a înlocuit-o pe alta. 

Planul meu era simplu, dar aveam nevoie de ajutor. Atunci 
I-am contactat pe Fausto. II cunosteam de mulţi ani. Bunicul 
lui a fost un om cumsecade, taică-său nu. Îmi pare rău să-i 
vorbesc de rău pe morti, dar mi se pare că pot fi criticaţi la 
fel de bine ca și cei vii. Chiar și când era numai un băiețel, 
Fausto era excepțional. Benedetto și cu mine ne-am ocupat 
de el, de dragul lui bunică-său. Fausto nu trebuia să știe, dar 
a aflat că l-am ajutat să-și termine studiile de-a lungul anilor. 
lar când am avut nevoie de ajutor, a fost alături de mine. 
Aceste câteva rânduri nu exprimă îndeajuns prietenia care 
ne leagă sau respectul pe care-l am pentru el. 

Fausto s-a dus, în numele meu, în sud, la începutul anului, 
în satul de lângă Roma de unde se trage Gaetano. Fausto a 
descoperit că povestea lui Gaetano cu moștenirea de familie 
nu-i adevărată. După cum știi, cred, Fausto e pasionat de 
tactici și strategii. 

Rolul tău în afacerea asta a fost pus la cale cu multe luni 
în urmă: un student tânăr, inteligent și curios; sămânța 
misterului sădită în mintea lui de către Fausto și alimentată 
de mine. Dacă Maurizio ar fi bănuit, fie și un moment, că eu 
mă aflu în spatele întregii afaceri, nu s-ar fi dat niciodată de 
gol. Amenințarea trebuia să vină de la altcineva, din partea 
unui nevinovat. lar tu asta ești, Adam. Nu-i vina ta. De vină-i 
vârsta ta. Un om mai experimentat ar fi citit semnele. Ar fi 
ghicit că este dus de mână. 

Aproape fiecare pas pe care l-ai făcut a fost hotărât 
dinainte. Nu toate. Câteva lucruri au fost imposibil de 
anticipat. Trei dintre ele ies în evidenţă. Eu te-am îndreptat 
spre albumul de familie pentru a-l readuce pe Emilio la viaţă, 
să te fac să-ţi pese de el, dar nu mi-am închipuit niciodată 
că, văzând imaginile alea vechi, vei descoperi adevărul 
despre tatăl lui. Te-am subestimat (nu pentru prima și nici 
pentru ultima oară). Acum mă bucur că s-a întâmplat asta. 
M-a obligat să fiu sinceră cu Crispin, aşa cum ar fi trebuit să 
fiu cu mulţi ani în urmă. 


Cum să-i spui unui om că fiul de care n-a știut niciodată 
este mort? Nu-i ușor, dar, în sfârșit, am făcut-o. Dacă n-ai 
izbutit să-l contactezi pe Crispin de la întoarcerea ta, asta s- 
a întâmplat fiindcă l-am rugat să fie de negăsit până ce o să 
primesti scrisoarea asta. Nu mai e nevoie să-ţi spun cât e de 
supărat pe mine pentru felul cum te-am tratat, aproape la fel 
de supărat ca și Antonella, deși e greu de crezut. Nimeni nu 
mi-a mai vorbit niciodată cum mi-a vorbit ea în aceste ultime 
zile. 

Altă mare surpriză, imposibil de anticipat, a fost 
descoperirea ta în legătură cu grădina. Nimic n-a fost fals în 
laudele mele. Ceea ce ai realizat este uimitor. Ce-nseamnă, 
încă nu știu. După cum ti-am mai spus, nu sunt 
superstițioasă, dar îmi doresc să fiu, vreau să cred că ai 
ridicat blestemul ce plana asupra acestui loc, asupra familiei 
mele - blestemul lui Federico Docci, criminalul, același 
blestem care l-a împins pe fiul meu să-și ucidă fratele. 
Crezând asta, îl scutesc pe Maurizio de-o parte din vină și pe 
mine de o parte din durere. 

Apoi mai ești tu, Adam. Nu mi-am închipuit niciun moment 
că o să ajung să ţin la băiatul trimis de Crispin. Dar așa s-a 
întâmplat, mai mult decât iţi poți imagina. De două ori era 
cât pe ce să-ți povestesc totul. Maria m-a amenințat de 
nenumărate ori că o să-ți spună totul. Am convins-o să nu 
facă asta. Dacă nu ţi-a arătat nicio urmă de afecţiune cât ai 
stat aici (și știu că așa a fost), asta s-a întâmplat din cauză 
că s-a urât pe sine pentru rolul pe care a fost de acord să-l 
joace. Nu voia să se atașeze de tine. 

Maria a intrat în echipă mai târziu, după sosirea ta. Ea a 
fost ochii și urechile mele, spioana mea. Ea ti-a scotocit prin 
hârtii, să vadă în ce stadiu te afli și, de fiecare dată când a 
putut, l-a asmuțit pe Maurizio împotriva ta. Dacă nu ti-ar fi 
spus Antonella unde-i cheia de la etajul de sus, ti-ar fi spus 
Maria. A fost magistrală. În ultima noapte pe care ai 
petrecut-o aici, chiar a dat dovadă de geniu când câinele lui 
Maurizio i-a descoperit prezenţa lângă ușa capelei. 

După cum știi, în spatele plăcii din capelă nu-i niciun 
pistol. Și nici gloanțe nu sunt. Benedetto le-a distrus pe 
toate. Minciuna asta a fost momeala cu care l-am păcălit pe 
Maurizio. Așa plănuisem. De asemenea, era plănuit ca Maria 


să vină direct la mine după ce auzea mărturisirea lui 
Maurizio. Câinele nu făcea parte din plan. 

Dată de gol, ce putea să mai facă Maria? Tocmai îl auzise 
pe Maurizio amenințându-mi viața. Nu putea să-l lase să 
creadă că există vreo legătură între ea și mine. Așa că a 
minţit. L-a lăsat să creadă (și pe tine la fel, crea) că se află 
acolo în numele Antonellei. Știi mai bine decât mine cât de 
convingătoare a fost. În orice caz, a fost îndeajuns de 
convingătoare să-l prostească pe Maurizio și să-mi dea timp 
să aranjez situaţia. Suntem o familie numeroasă și, orice 
decizie aș fi luat, trebuia să aibă sprijinul și permisiunea 
anumitor rude. Am primit încuviințarea lor. 

In Italia nu-i posibil să dezmoștenești un copil, dar un copil 
poate alege să nu-și primească moștenirea. Asta a făcut 
Maurizio în schimbul tăcerii mele. N-o să-l mai văd niciodată. 
Cum o să-i explice această schimbare nevesti-sii, copiilor și 
prietenilor e treaba lui. O să-i fie greu, dar nu mă îndoiesc că 
o să găsească o metodă. Poate, scuza lui va fi aceea că am 
decis să rămân în vilă, ceea ce-i adevărat, și că n-a mai 
tolerat nehotărârea maică-sii. 

E asta oare dreptate? Nu. Avem destule dovezi să-l 
condamnăm pe Maurizio pentru moartea lui Emilio? N-au 
fost niciodată. Dar, cel puţin, s-a aflat adevărul. Este destul. 
Trebuie să fie destul, fiindcă asta-i tot, asta-i tot ce trebuia 
aflat. Am știut asta de la bun început, chiar dinainte de-a te 
cunoaște. 

Asta-i tot, Adam. Aș fi vrut să nu te implic, dar te-am 
implicat și numai eu sunt de vină. Fausto și Maria au 
acționat din loialitate pentru mine și mă astept să găsești în 
sufletul tău tăria să-i ierti. Nu mă astept să mă ierti și pe 
mine. 

Nu pot să știu ce gândești în clipa asta, dar lasă-mă să-ţi 
spun atâta: te-am mințit, te-am folosit, ti-am pus chiar și în 
pericol integritatea fizică (deși ai fost mai protejat decât îti 
închipui). Toate lucrurile astea sunt adevărate, nu le neg, 
dar cea mai mare parte a ceea ce-a fost între noi a fost bun 
și onest. Ti-am spus din toată inima ceea ce ţi-am spus 
înainte să ne așezăm la cina de la petrecere. Te-am rugat 
atunci să ţii minte vorbele mele? Ti le amintesti? Sper că da, 


fiindcă sunt la fel de adevărate ca oricare altele pe care le- 
am rostit vreodată. 

Ai avut mult de suferit din cauza unei bătrâne care căuta 
să-i facă dreptate fiului ei mort. Acum asta ţi se poate părea 
strigător la cer, dar timpul și experiența vor comprima 
amintirea dureroasă a șederii tale la Vila Docci, reducâna-o 
la un strat subțire din temelia vieţii tale. Incearcă să nu uiţi 
asta. 


Cu deosebită afecțiune, 
Francesca 


Adam citi scrisoarea de două ori, lăsându-se pătruns de 
cuvinte. 

Când se întoarse pe terasă, o găsi pe maică-sa servind ceaiul. 
Ea citi pe chipul lui că totul e în regulă și schiţă un zâmbet în 
timp ce se retrăgea. 

— Am crezut că tu ești în spatele întregii afaceri. 

— Știu, spuse Antonella. Maria a trebuit să-l facă pe Maurizio 
să creadă asta. 

— N-a fost numai asta. L-am văzut pe Fausto plecând de la 
tine de-acasă în acea ultimă dimineaţă. 

Antonella schimbă o privire cu Fausto. 

— A venit să mă vadă, să-mi explice situaţia. Ne-am certat, 
dar m-a convins să intru și eu în joc. Mi-a spus că n-o să dureze 
mult. Și n-a durat, deși pare să fi trecut mult timp. 

Se întinse și-l luă gingaș de mână. 

Fausto îi întinse peste masă o carte - cartea despre sculptura 
renascentistă, pe care Adam o pierduse în parcul cu pini din 
Viareggio. 

Adam pipăi tomul şi procesă informația. 

— Tu ai fost? 

Fausto dădu din cap a încuviinţare. 

— M-ai urmat acolo? 

Fausto încuviinţă din cap. 

Ochii lui Adam rămaseră pironiţi asupra lui Fausto. 

— Îmi pare rău, Adam. Serios. 

— Serios? 

— Serios. 

— OK. 


— Bine, spuse Fausto cu un zâmbet strălucitor. Asta-i foarte 
bine. 


Bagajele le fură aduse dintr-un hotel micuţ de lângă Gara 
Purley. Își luaseră camere acolo, neștiind cum vor evolua 
lucrurile. Asta demonstra o „admirabilă lipsă de impertinenţă”, 
potrivit domnului Strickland, care începuse să se mai înmoaie. 
Fausto primi camera lui Harry, iar Antonella camera de oaspeţi 
din capătul coridorului. 

Adam îi scoase la „Cerbul și ogarii”, să bea ceva înainte de 
cină. Fausto nu mai văzuse cum se joacă darts, așa că intră în 
joc, tapându-și fără pic de jenă de ţigări prietenii noi, oarecum 
uimiţi de comportamentul lui. 

Adam și Antonella erau pentru prima oară singuri de la 
sosirea ei și se simțeau bine. 

— Bună, spuse el. 

Ea zâmbi și-i mângâie coapsa pe sub masă. 

— Cum te simţi? 

— Amorțţit. Ușurat. 

— Îţi mulţumesc pentru cadou. 

— Cadou? 

— Piatra din bucătărie. 

— Îmi cer scuze, n-am avut timp s-o împachetez. 

Ea izbucni în râs. 

El aruncă o privire către Fausto. 

— Signora Fanelli a fost implicată și ea? 

— Signora Fanelli? 

— L-am urmărit pe Fausto după ce a plecat de la tine. S-a dus 
direct la ea, la pensione. 

— Şi? 

— Păi... sunt apropiaţi. l-am văzut sărutându-se. 

— Cred că s-a înfiripat ceva după ce-ai sosit tu. Monna spune 
că odinioară erau foarte apropiaţi, dar au fost unele probleme. E 
foarte bucuroasă că-s din nou așa. 

— Sunt sigur de asta. 

— De ce zâmbești? 

— Nu... nimic. 


Având în vedere ce știa despre felul de a acţiona al Signorei 
Docci, nu era de mirare că ea își făcuse timp și pentru mijlocirea 
unei legături. San Casciano nu ducea lipsă de pensioni la care 
să-l îndrume pe Adam. 


Era destul de cald să poată lua cina pe terasă. Maică-sa se 
întrecu pe sine la bucătărie. Taică-său deschise două sticle de 
vin roșu de colecţie, pe care le păstra pentru când avea să 
termine Adam facultatea. Băură în cinstea lui Harry și, când se 
gândiră la necazurile în care, fără îndoială, s-o fi băgat până 
acum, îi păru bine să-l audă din nou pe taică-său râzând. 

Inevitabil, peste câteva ore, Adam se strecură în vârful 
picioarelor spre camera de oaspeţi. Antonella îl aștepta deja 
goală în așternut. Faptul că nu puteau să facă zgomot mări și 
mai mult intensitatea pasiunii cu care se iubiră. Când terminară 
și zăceau îmbrăţișaţi, el plânse, copleșit. Antonella îi sărută 
lacrimile și îl strânse la piept. 

Mai târziu, din întuneric, de lângă el, îi spuse: 

— Bunică-mea crede că știe cine a fost iubitul Florei. 

— Aăă? mormăi el pe jumătate adormit. 

Ea repetă. Asta îl trezi. 

— Cine? 

— N-a vrut să-mi zică. O să-ţi spună doar ţie, în persoană - 
faccia a faccia. 

— O să termine vreodată? 

— Ce să termine?! 

— Să se mai joace cu mine. 

Încercă să se supere din cauza acestei ultime încercări de 
manipulare, dar era greu. Signora Docci s-ar putea crede 
exclusiv vinovată pentru purtarea ei; nu era chiar așa de sigur. 
În ultima săptămână reevaluase multe aspecte, dar nu reușise 
să-și zdruncine convingerea că tot timpul sforile fuseseră trase 
de altcineva. 


Nici nu-și mai aducea aminte când își văzuse ultima oară 
părinţii în bucătărie în halat de casă. Taică-său era așezat la 
masă cu Fausto; maică-sa prăjea șuncă pe aragaz. 

Adam, în pijama, se apropie de ea și o sărută pe obraz. 

— 'Neaţa. 

— Antonella s-a trezit? 

— Nu știu. Nu m-am dus să văd. 

Maică-sa îi aruncă o privire cu subînţeles și-i sugeră: 

— Păi, ce-ar fi să-i duci, oricum, o ceașcă de ceai? 

— Bună idee. 

Umplu ceainicul și aruncă o privire spre masă. Fausto îi 
explica lui taică-său ceva într-o italiană rapidă, mutând din loc 
borcane cu gem, tacâmuri și alte obiecte într-un soi de 
demonstraţie. 

Maică-sa se aplecă spre el și-i șopti: 

— Credem că-i vorba despre bătălia de la Hastings. 


32 

În absenţa lut plouase îndeajuns cât să se umfle strugure din 
vie și să renască speranţa unei recolte acceptabile. Pajiștea 
pârjolită de sub grotă chiar avea o palidă urmă de verde, deși 
asta era singura schimbare remarcabilă la grădina memorială. 

Adam deschise cartea pe care i-o dăduse Signora Docci. l-o 
făcuse cadou: un exemplar legat în piele din Metamorfozele lui 
Ovidiu, vechi şi destul de valoros, bănuia el. Îl făcuse să promită 
că nu va citi dedicaţia de pe pagina de gardă până ce n-o să 
ajungă în grădină. 

Era scurtă și foarte impresionantă, iar la aceeași pagină era 
băgată o bucăţică de hârtie pe care scrisese: 


Metamorfoze 1:316 


Găsi versul din text și zâmbi. Ea avea de gând să-l pună la 
treabă, să afle singur răspunsul. 

Nu-l găsi până să ajungă la luminișşul lui Hiacint. În faţa statuii 
lui Apollo, deschise din nou cartea la pasajul respectiv. Relata 
povestea lui Deucalion și Pyrrha, singurii supraviețuitori ai 
marelui potop, a căror plută ajunsese pe Muntele Parnas. Pasajul 
spunea: 


Cu piscurile-i gemene-n tării, 
Parnas se pierde-n ceruri azurii. 


Se uită la Apollo, cum stă cocoţat pe vârful lui Parnas, lăcașul 
lui - doar că nu era Muntele Parnas, fiindcă se înălța într-un vârf 
singuratic și foarte ascuţit. Nu-i stătea în fire lui Federico Docci 
să devieze de la Ovidiu fără motiv; era foarte meticulos cu 
detaliile. 

Trecu în revistă celelalte posibilităţi - Muntele Olimp, Muntele 
Helicon - dar nu-i veni nicio idee. Atunci își dădu seama că 
perspectiva lui era greșită. 

In faţa lui nu se afla Apollo, ci amantul Florei, deghizat în 
Apollo. Ceea ce însemna că muntele nu era Parnas, ci un munte 
oarecare, unul cu un vârf înalt, ascuţit. 

Un munte înalt. 

— Montalto, șopti el. 

Era o traducere directă. 


Fulvio Montalto, tânărul arhitect al Vilei Docci. Nu-i de mirare 
că a dispărut din documentele vremii. Federico Docci a avut 
grijă de asta. 

Cercul se închidea. Și destinul Florei se întregea și el. Această 
ultimă revelaţie, această ultimă piesă de puzzle, într-un fel, o 
rotunjea, o întregea. Fiindcă dragostea ei putea astfel să 
trăiască din nou. Când se opri să o privească la ieșirea din 
grădină, văzu asta arzând în ochii ei, la fel cum iubirea lui Fulvio 
pentru ea încă exala din frumseţea naturală a vilei pe care o 
proiectase pentru ea. 

Fără îndoială, mai erau multe de aflat despre povestea lor, 
poate chiar o însemnare a morţii lui Fulvio îngropată undeva 
într-o arhivă prăfuită. Dar treaba ei era terminată. li predase 
ștafeta. Depindea de el ce făcea cu ea acum. 


* 


Întorcându-se spre vilă pe cărarea năpădită de vegetație, 
gândurile îl purtară înapoi la ziua de mai dogoritoare, de la 
Cambridge - locul unde începuse totul - și se întrebă dacă, 
știind tot ce știe acum, ar fi procedat altfel. 

Nu era ușor de răspuns la întrebarea asta. 

Aproape că nu se recunoștea în tânărul lipsit de griji care 
pedala pe poteca de pe malul râului, hurducându-se când trecea 
peste făgașe, cu sticla de vin dansând în coșul bicicletei. 

Oricât de tare încerca, nu reușea să pătrundă în mintea acelui 
necunoscut, ca să nu mai zicem că nu putea ști absolut deloc 
cum ar fi reacţionat la vestea că în curând avea să aibă de-a 
face cu o crimă. 


„Un amestec pasionant de crimă 
şi cultură, de trecut şi prezent... 

o lectură perfectă pentru vacanţa 
de vară” — New York Daily News 


frumoasă vilă pierdută pe dealurile 

Toscanei, o grădină misterioasă, 
două crime tainice — una din secolul XVI, 
cealaltă din secolul XX — şi o familie bântuită 
de secrete întunecate, toate se amestecă în 
acest mister fascinant plasat în Italia postbelică. 


În 1958, Adam Strickland, un tânăr student la 
Cambridge, pleacă la Vila Docci pentru a studia 
o grădină din secolul XVI şi a scrie o monografie 
dedicată acesteia. Proiectată și creată de un soţ 
îndurerat în memoria soției sale moarte, grădina 
este o lume misterioasă, cu statui, grote, canale 
şerpuitoare şi inscripţii clasice. Dar pe măsură 
ce avansează cu cercetările, Adam este tot mai 
convins că ascunsă în iconografia stranie a 
grădinii se află cheia pentru dezlegarea 

unei crime cufundate în negura veacurilor. 

Să fie Adam doar un student naiv, care 
descoperă întâmplător secrete ascunse, sau 
este el folosit pentru aducerea la iveală a 
adevărului din spatele trecutului enigmatic al vilei? 


„Remarcabil! — Publishers Weekly 


BEN 970-973.102-2994 


LEDA, imprint ai ji i 
GRUPULUI EDITORIAL CORINT 


Demgnul coperte: luhan Frăţilă |