Michel Benoit — Dansul raului

UN THRILLER SURPRINZATOR ȘI INCITANT 


MICHEL BENOÎT 


DANSUL RĂULUI 
Original: La danse du mal (2017) 


Traducere din limba franceză: 
ELENA ARHIRE prin GRAAL SOFT 


7 


virtual-project.eu 


În amintirea femeilor şi 

a bărbaților umiliti, 
torturați, masacrați 

în numele unui Dumnezeu. 


Copilul întinse braţul în faţă, deschise palma ca să se 
apere de lumină şi clipi: soarele răsărea în spatele liniei 
munţilor; peste o oră nu se va mai distinge de cerul topit. 
Deşertul sirian va fi aşa un cuptor, că va fi nevoit să se 
refugieze la răcoarea casei. 

O oră, pentru plimbarea scurtă permisă în ziua de sabat. 

leşi din sat şi se opri deodată. Acolo, deasupra 
mormanului de gunoi, un şir de vulturi desena cercuri 
înainte să îşi ia avânt. Niciodată nu se aruncau hoituri atât 
de aproape de locuinţe, aici, sătenii respectau cu stricteţe 
regulile purității mai mult ca oriunde altundeva în Siria. 
Copilul alergă strigând spre vulturi: cu bătăi ample din 
aripi, păsările îşi luară zborul. 

Ajuns lângă grămada de moloz adunat acolo 
dintotdeauna, se opri. Ceva se afla în vârf, o formă alungită 
peste veşminte mânjite de pete întunecate. Urcă pe 
grămada de gunoi: două picioare goale erau întinse spre 
el, în prelungirea unui corp omenesc mutilat, spintecat în 
două pe lung. 

Copilul se îndepărtă spre dreapta ca să scape de acele 
picioare însângerate care păreau să arate spre el. Paralizat 
de oroare, observă braţele leşului, desfăcute larg. În podul 
palmei stângi, întoarsă spre cer, zări un cilindru mic 
strălucitor. Se aplecă să îl ia şi văzu chipul, un oval 
roşiatic, diform şi lucios, din care apăreau doar doi ochi 
bulbucaţi ce priveau cerul fix. I se tăie respiraţia, îşi muşcă 
pumnul ca să nu urle, se întoarse cu spatele şi cobori 
panta împleticindu-se. 

Cu răsuflarea întretăiată, ţinând ridicată Jellaba! cu 
ambele mâini, alergă, alergă. 

În cele din urmă, inspiră o gură de aer, se opri fără să se 
întoarcă şi scoase un strigăt apăsat: 

— Amma, amma! Mama, mama! 


1 Haină lungă şi largă, desfăcută pe părți, cu glugă, purtată în Africa 
de Nord (n.red.). 


a e 


Când ajunse la primele case din sat, în deşertul 
redevenit tăcut, vulturii îşi reluară rondul şi se aşezară pe 
silueta plină de sânge. 

Cu ciocul încovoiat, unul dintre ei atacă mâna stângă a 
leşului. 


I. 
AL DOISPREZECELEA PERGAMENT 


„Oamenii s-au împărţit în două de la o 
epocă la alta, fiecare este împărțit în două, 
după faptele sale. Şi Dumnezeu a lăsat o 
ură veşnică între cele două părți. ” 


Manuscris esenian, Regula Comunităţii 


— Opreşte-te, Marwan! 

Apucându-şi prietenul de braţ, îl trase în spatele unui 
stâlp care ieşea din zid. Cu un şuierat, uşa automată se 
închise în urma lor. Marwan exclamă: 

— Dar... profesore, ce...? 

— Priveşte. 

Cu decorul lui învechit şi picturile decolorate, holul 
aeroportului din Sana'a era traversat de o mulţime de 
indivizi cu keffiyeh“-uri în carouri roşu cu alb care veneau 
şi plecau, incredibil de tăcuţi. 

— Acolo! 

În picioare, de fiecare parte a ghişeelor pentru 
îmbarcare, bărbaţi în costume sumbre şi cu ochelari negri 
le făceau semn occidentalilor care se prezentau la 
îmbarcare să îşi deschidă valizele şi să se lase controlaţi 
corporal. 

— Dacă mă controlează, murmură profesorul, sunt 
pierdut! 

Se lipi de perete, cu răsuflarea întretăiată. Fotografiile 
din aparatul lui nu erau un lucru grav, putea oricând să le 
spună că aveau legătură cu profesia lui de arheolog. Dar 
pergamentul! Să scoată ilegal din Yemen o asemenea 
comoară însemna arestarea, închisoarea, poate chiar 
pedeapsa cu moartea. 

Cu privirea pierdută, traversă holul. Câteva femei cu 
voal, pasageri care se grăbeau spre ghişee, un bătrân 
aplecat spre podea care dădea cu mopul la vreo zece metri 
de ei: nimeni nu îi privea. Îşi băgă mâna rapid în buzunarul 
interior al vestei şi scoase un obiect cilindric înfăşurat cu 
grijă în hârtie de împachetat, îl strecură pe lângă corp şi îl 
trecu în mâna lui Marwan, care înţelese şi îl îndesă iute în 
geantă. Işi apropiară capetele. 

— Este poliţia politică, spuse profesorul, suspectează 
ceva! Pleacă de aici fără să te faci remarcat. Eu am ieşit 


2 Eşarfă tradiţională purtată de populaţia arabă (n.red.). 


e 7» 


deja din calcul, tu trebuie să scoţi pergamentul din Yemen. 

— Eu, să scot pergamentul? Ca să mă duc unde? 

— Întoarce-te la ai tăi, în Siria. Călătoreşte pe uscat, ia 
doar transportul în comun. Cu faţa ta, keffiyeh-ul şi 
paşaportul sirian, n-o să atragi atenţia nimănui. 

— Şi, dacă ajung acolo teafăr, ce trebuie să fac cu 
pergamentul? 

Profesorul şovăi o clipă, apoi îşi întoarse privirea spre 
Marwan. 

— Du-te la mănăstirea Mar Moussa, în deşertul dintre 
Damasc şi Homs. Părintele Dall'Oglio o să-şi dea seama 
imediat de importanţa documentului, am toată nădejdea. 
Du-te, prietene, dă-i-l lui şi fii atent, cunoşti toate lucrurile 
care sunt în joc. De acum înainte, toate speranţele noastre 
sunt în tine. 

— Şi dumneata, profesore? 

— Nu-ţi face griji. Nu mă vor pe mine, vor ceea ce 
tocmai ai strecurat tu în geantă. 

Marwan încuviinţă din cap, strânse pe nevăzute mâna 
tovarăşului său, ocoli stâlpul şi se îndepărtă cu un aer calm 
spre ieşire. La trecerea lui, bătrânul ridică ochii de la mop 
şi îl privi pe furiş. 

w 

Când silueta lui Marwan dispăru după geamurile din 
sticlă, profesorul scoase un oftat de uşurare şi se îndreptă 
în direcţia opusă, spre ghişeul Air Arabia. Nu era nimeni 
înaintea lui, prezentă paşaportul şi biletul însoţitoarei de 
zbor, care îi zâmbi. 

— Bine aţi venit la bord, profesore Erwin. 

La auzul acelor cuvinte, doi bărbaţi cu ochelari negri se 
desprinseră de perete dintr-o singură mişcare şi îl 
încadrară. 

— Domnule, vă rugăm să ne însoţiţi. 

— De ce? Aveţi aici documentele mele, sunt perfect în 
ordine! 

— Un simplu control de rutină, avem rugămintea să vă 
luaţi valiza şi să ne urmaţi. Fără să opuneţi rezistenţă, vă 
rugăm! 


e 3 


Încolţindu-l, ocoliră ghişeul şi îl făcură să intre într-o 
încăpere fără ferestre care dădea direct în hol. Aşezat în 
spatele unui birou din metal, un bărbat în civil, cu o bărbie 
voluminoasă şi ras în cap, răsfoia nişte documente. Fără să 
ridice privirea, făcu un gest cu mâna dreaptă. 

— Te aşteptam, profesore. Pune valiza jos, o să mă ocup 
eu de dumneata. 


2 


Roma era scăldată în dulceaţa senzuală a unei seri de 
aprilie. Cu capul plecat, ochii închişi, chipul parcă aspirat 
spre interior, sufletul lui părea să se amestece cu notele 
scoase de flaut. În întunericul ce se lăsa, marele amfiteatru 
de la universitatea pontificală Sant'Anselmo era plin. 
Pentru a-l asculta, veniseră toţi elevii de la colegiile de rit 
catolic oriental din Roma: deşi benedictin, nu era oare un 
pic de-al lor? 

De la înălţimea amfiteatrului, acolo unde se aşezase, Nil 
îl asculta fermecat. El îl rugase să interpreteze în seara 
aceea Syrinx, de Debussy. „Cum poate un american să 
interpreteze atât de bine o melodie atât de franţuzească?” 

Amândoi fuseseră trimişi pe lângă Vatican ca să îşi 
obţină licenţa în teologie, fratele Nil - de la abația lui din 
Val-de-Loire, iar fratele Anselm - de la cea din New Jersey. 
Situată în plin centru al oraşului, la câteva zeci de 
kilometri de New York, abația Newark avea o reputaţie 
proastă în rândul benedictinilor francezi: „Gândiţi-vă 
numai, primesc refugiaţi!” In ciuda acelui detaliu, pe 
parcursul şcolarizării lor, americanul cu alură aristocratică 
şi francezul cu siluetă ştearsă deveniseră foarte apropiaţi. 

La ieşirea de la concert, Nil se apropie de Anselm, 
înconjurat în mănăstire de un grup de studenţi catolici, 
nişte greci volubili. Tânărul, mai înalt cu un cap decât 
orientalii, îi făcu semn. 

— Şi, Frenchie, ţi-a plăcut? 

— Ai făcut progrese! Te las cu admiratorii tăi, ne vedem 
mâine? 

Nil urcă agale scările mari din marmură care dădeau 
spre un coridor lung şi întunecat, apoi intră în camera lui. 
Şovăi o clipă, apoi traversă încăperea fără să aprindă 
lumina. Deschise fereastra, se sprijini de pervaz, închise 
ochii şi inspiră prelung. Dinspre mănăstirea redevenită 
tăcută, un parfum delicat de portocali se ridica spre el, 
amestecat cu cel de paste. 


e 10 - 


Parfumul Romei! Ca în fiecare seară, la căderea nopţii, 
un cântec începu să îi răsune în minte: Hello darkness my 
old friend... Îi amintea de tenebrele celeilalte vieţi şi de 
plecarea pe furiş din casa familiei. 

wW 

Casa scării era întunecată şi totuşi nici nu oprise alarma, 
nici nu chemase liftul. Cu valiza uşoară în mână, coborâse 
scările una câte una, fără să facă vreun zgomot, ca un hoţ 
care fugea. Şi chiar despre o fugă era vorba: în ajun, tatăl 
lui nu îşi ascunsese mânia. 

— Nu mai eşti unul de-al nostru. Când te-ai dus să te 
refugiezi într-o mănăstire, ai ales să fugi din lumea 
noastră. Pleacă, nu te mai cunosc! Când mă gândesc la ce 
studii ai făcut, la viitorul pe care ţi l-am pregătit, ce risipă! 

Risipa pentru Nil era tocmai viaţa aceea care se scurgea 
în ipocrizia unui conformism social tulbure pe care nu îl 
mai suporta. Pentru a scăpa de el, colecţionase diplome şi 
petrecuse. Hora fetelor! Ambiţioasele, timidele, însetatele, 
căutătoarele, nesătulele defilaseră ca o vâltoare, cu 
chipurile cufundate în aceeaşi căutare a plăcerii. Întâlniri, 
îmbrăţişări urmate de osteneală. Dorinţa, niciodată 
satisfăcută. „Dragostea... există în afara literaturii?” se 
întreba el. Cuprins deodată de un imens dezgust, hotărâse 
să fugă din acel univers lipsit de suflet, cu orizonturi 
închise, ca să caute altceva, neprevăzutul unui ideal. 

„Dumnezeu, de ce nu?” Dumnezeul amintirilor lui din 
copilărie despre care nu ştia nimic, mister care începea să 
îl atragă asemenea unei noi provocări de trecut după cele 
din universitate. Un alt tată, care sălăşluia în ceruri. 

Unde să îl cunoască mai bine pe Dumnezeu dacă nu într- 
o mănăstire? Într-o bună zi, bătuse la uşa unei abaţii, îşi 
adusese valiza şi îmbrăcase veşmântul monahal. 

Dar ceea ce învățase era respectarea practicilor, miile 
de detalii medievale cărora trebuia să te supui ca să fii un 
bun călugăr. Nil îşi imaginase că era o trecere obligatorie, 
la capătul căreia Dumnezeu avea să se dezvăluie, şi se 
apucase conştiincios să devină merovingian: era un alt 
conformism, dar măcar acesta trebuia să ducă la iubire. 


e 11» 


„Castitatea, erau învăţaţi la abație, înseamnă să nu iubeşti 
pe nimeni pentru ca să îl iubeşti doar pe Dumnezeu.” La 
început, abstinenţa păruse uşoară: concentrat pe scopul 
lui, îşi pronunţase cu toată sinceritatea jurământul de 
castitate veşnică. 

Anotimpurile trecuseră peste el fără să lase vreo urmă. 
Singura care se schimba era culoarea fluviului prietenos şi 
protector, care se zărea în depărtare, după perdeaua de 
arbori. Încetul cu încetul, în locul plenitudinii aşteptate, 
începu să fie invadat de un sentiment întunecat de gol. Îşi 
dăduse seama că scăpa frâiele din mâini când nişte 
gânduri năvăliseră înăuntrul lui, se insinuaseră în el, îl 
copleşiseră pe  de-a-ntregul. Innebunită, memoria îi 
reprezenta, cu o realitate aproape tactilă, senzaţii pe care 
le refulase şi le crezuse uitate, amintiri de piele satinată, 
de buze înflăcărate, de adâncimi moi care îl asaltau în 
valuri succesive şi ucigătoare. Nepotolită, dorinţa renăştea 
ca o plantă otrăvitoare. 

Nopțile, mai ales, deveniseră anotimpuri petrecute în 
iad. Devastatoare, imaginile îi invadau visele într-un 
amestec de excitare şi ruşine. Când se trezea, cu un gust 
amar în gură, îşi întorcea privirea de la reflexia de pe 
ferestrele chiliei lui. 

Chinul acela crescând, ar fi vrut să îi pună un nume, să îl 
rostească, să îl povestească. Confraţilor lui? Ei îşi 
petreceau viaţa între arcadele mănăstirii, cu uşurinţă, într- 
o aparentă letargie, elegantă şi rafinată. Un singur cuvânt 
rostit în faţa lor şi universul lui neclintit s-ar fi prăbuşit. Să 
îşi mărturisească tentaţiile înaintea superiorului, fratelui 
stareţ? Nu l-ar fi înţeles în veci, ar fi însemnat ruşinea, 
scandalul, anatema. Atunci, Nil se închisese în minciună, 
conştient că, ascunzându-şi agonia şi păcatele din trecut la 
fiecare spovedanie, mai adăuga încă unul. Chinuit de acea 
suferinţă mută, se scufundase încet. 

Işi închipuia că la abație fiecare îl observa, îi nota 
atitudinile, cele mai mici gesturi, îi cântărea tăcerile grele. 
„O familie de atei, studii prestigioase, un băiat strălucit... 
atât de strălucit că nu va putea niciodată să se încadreze 


e 12» 


în matriţă”, credeau ceilalţi. 

În spatele zâmbetelor, o neîncredere surdă începuse să 
îl înconjoare. Fusese ultimul care îşi dăduse seama. 

Se simţise uşurat când fusese trimis să studieze la Roma 
cu elita călugărilor tineri din lumea întreagă. „Incă o 
fugă?” Poate. Orice, mai puţin acea crucificare lentă. Iar în 
ziua în care urcase în vagonul trenului Roma Express, 
abația răsuflă uşurată. Pe malurile Loarei, care curgea la 
picioarele lui, neschimbată de secole, fratele Nil începuse 
să devină stânjenitor. Odată îndepărtat pe malul Tibrului, 
respectarea practicilor va fi trecută cu vederea. 

La întoarcere, va vedea ce va fi. 


e 13 


3 


În ciuda căldurii care domnea în birou, Erwin tremura. Îl 
lăsaseră în lenjerie de corp, îi verificaseră cusăturile 
hainelor, îi cercetaseră tocurile pantofilor, împrăştiaseră 
conţinutul valizei pe jos. 

— N-aveţi nimic la dumneavoastră, profesore... 

Odată ridicat în picioare, civilul cu capul ras, scund şi 
îndesat, emana un aer de forţă brută. Cu ochii aţintiţi spre 
chipul lui Erwin, apucă aparatul foto şi îl legănă prin faţa 
lui. 

— Şi asta ce-i? 

— Instrumentul meu de lucru, ca să fac poze siturilor din 
deşert pe măsură ce avansează săpăturile. 

— Un Nikon 600, cu bliţ SLR... echipament de studio, 
interesant pentru fotografiile în aer liber! Şi de ce o 
peliculă  ultrasensibilă care permite fotografierea în 
întuneric? 

— Am nevoie de o granulaţie foarte fină care să 
surprindă fiecare detaliu... 

Bărbatul îl întrerupse sec. 

— Minţiţi! Aţi fost văzut făcând poze înăuntrul moscheii, 
ştiţi totuşi că este interzis. Aţi profitat de încrederea 
autorităţilor yemenite, iar cu pozele furate iată ce fac. 

Cu un gest teatral, derulă filmul cu mâna şi îl ţinu expus 
la becul care atârna din tavan. Cu braţele în continuare 
desfăcute, fără să se întoarcă, lătră: 

— Profesore Erwin, ceva trebuia să se găsească în 
bagajele dumneavoastră şi nu se găseşte! Imbrăcaţi-vă, 
trebuie să vorbiţi! 

„Asta e”, îşi spuse Erwin în gând, „sunt terminat”, îşi 
trase hainele pe el şi închise ochii când îl încătuşară. „Oare 
or să mă tortureze?” Doi tineri cu ochelari negri îl 
înşfăcară şi îl târâră prin mulţimea din hol, care se 
îndepărtă la trecerea lor, coborând privirea. În faţa ieşirii 
din aeroport, îi aştepta o maşină cu geamuri fumurii şi 
faruri aprinse. 


e 14» 


w 

Profesorul Erwin revenise la Sana’a cu speranța de a 
regăsi acolo urme ale preistoriei Coranului. Era convins că 
textul sfânt nu căzuse din cer în urechile lui Mahomed, că 
fusese nevoie de mai bine de un secol pentru a fi scris şi 
căuta cu încăpățânare o dovadă indiscutabilă. Nu vorbea 
niciodată despre asta cu studenţii lui, dar când Marwan îi 
devenise asistent, încurajat de entuziasmul lui, îl cooptase 
la cercetările lui. Când devenise coordonatorul unui 
şantier arheologic din cea mai veche moschee din Sana'a, 
în ciuda pericolului, îi ceruse să îl însoţească. Fiind 
construită, după cum spunea legenda, pe vremea lui 
Mahomed, moscheea aceea nu fusese niciodată cercetată 
în amănunt. 

Avu nevoie de multă vreme ca să-şi pună planul la punct. 
Era o încăpere mare, rectangulară, fără vreun alt 
ornament în afara unei nişe cioplite în peretele din spate, 
flancată de două coloane sculptate grosier. Işi flutură 
busola şi îl chemă pe Marwan. 

— Ştii că fiecare moschee are o nişă, quibla, care arată 
direcţia în care credincioşii se întorc pentru rugăciune. 
Uită-te la asta: nu este orientată spre Mecca, aşa cum 
trebuie, ci câteva grade mai la est, spre Ierusalim. 

— Ceea ce înseamnă că... 

— Ceea ce înseamnă că, înainte de a fi moschee, 
clădirea era o sinagogă evreiască sau iudeo-creştină! Ai 
văzut cât de gros este peretele din spate, trebuie să 
ascundă o gheniza, locul în care rabinii îşi adăposteau cu 
sfinţenie textele pe care stă scris numele lui Dumnezeu - 
căci, în ochii lor, numele lui Dumnezeu făcea manuscrisul 
sfânt, indestructibil. 

Muncitorii săpară în perete o deschizătură îngustă. 
Erwin le ceru să iasă şi îşi îndreptă înăuntru lumina 
lanternei: înghesuite talmeş-balmeş, zări sute de cărţi cu 
coperte scorojite, amestecate cu manuscrise legate cu 
sfori, în suluri desperecheate. Apucă unul şi îl studie atent: 

— Un palimpsest? biblic, chiar este o gheniza/ 


3 Manuscris de pe care textul a fost ras pentru a se scrie un altul 
e 15 


Arhitectura sinagogii de aici arată că a fost construită 
foarte devreme, fără îndoială pe vremea Profetului, după 
cum spune tradiţia. Poate că unele dintre manuscrisele de 
aici au fost scrise în vremea când trăia Profetul? 

Atenţia îi fu atrasă de o casetă din lemn preţios, cu un 
capac sculptat frumos, care părea să fi fost aşezată separat 
de celelalte documente. O apucă şi o deschise cu grijă: 
înăuntru, protejate de un material unsuros, şase 
pergamente erau aliniate atent, ca nişte trabucuri mari. 
Scoase unul: dedesubt mai exista încă un rând de şase 
pergamente. 

Îi făcu semn lui Marwan să apropie lanterna şi îl desfăcu 
pe cel pe care îl ridicase. Era un pergament a cărui piele 
rămăsese încă moale şi care era acoperit de o scriitură 
delicată. Pe măsură ce Erwin îl parcurgea, chipul îi trădă o 
uluire care se transformă într-un entuziasm înflăcărat. 

— Ăsta nu e un palimpsest, deci este un document 
original foarte vechi. Scris în aramaică, limba iudeo- 
creştinilor de la începuturile creştinismului! 

Cu capetele apropiate, descifrară textul cu uşurinţă. 

— Dar, murmură Erwin, dar... sunt versete din Coran! 

— Chiar aşa, profesore, totuşi... vedeţi, nu sunt aşezate 
în ordine cronologică. Aici... şi aici, textul nu pare conform 
cu versiunea oficială. Există diferenţe, nu-i aşa? 

Cu chipul luminat de fasciculul lanternei, sub părul alb 
şi ciufulit, Erwin răspunse cu un glas tulburat de emotie: 

— Ştiu bine pasajul ăsta: ai dreptate, există variante, 
dar, în primul rând, textul de aici este mai scurt decât 
textul oficial. A fost scris pornind de la Coran sau înainte? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Se presupune că textul Coranului a fost transmis din 
cer în arabă, nu în aramaică. Pentru musulmani, fiecare 
dintre cuvintele lui, fiecare frază este o reprezentare 
divină, sfântă, de neatins. Nimic nu poate nici să-l 
modifice, nici să-l prescurteze, cum este cazul aici. 

Vreme îndelungată, rămase aplecat peste pergament, 


peste. Faptul că pergamentul nu era uşor disponibil explică recursul la 
acest procedeu. 


e 16» 


urmărind rândurile cu degetul, ca un şcolar. Când înălţă 
capul, chipul îi era grav. 

— Pentru mine este deja clar: pergamentul a fost scris 
înainte de Coran. Este un compendiu de citate biblice, fără 
îndoială unul dintre acelea pe care le foloseau iudeo- 
creştinii ca să catehizeze arabii, înainte de a le traduce în 
limba lor. Dacă am dreptate, iată, în sfârşit, dovada 
materială că textul Coranului nu i-a fost dictat Profetului 
de arhanghelul Gavriil - motiv suficient pentru a duce la 
dinamitarea islamului! Trebuie neapărat să studiez 
pergamentele în Germania, cu ajutorul colegilor mei. 
Yemeniţii n-or să mă lase niciodată să le iau cu mine, 
trebuie să le fotografiez numaidecât, înainte să... 

Întoarse capul spre uşa moscheii. Sprijiniţi indolent de 
toc, cu armele proptite de perete, soldaţii însărcinaţi să îi 
supravegheze stăteau cu spatele la ei şi fumau sporovăind. 
Erwin luă iute o hotărâre. 

— Desfăşoară, unul câte unul, fiecare pergament şi ţine-l 
întins pe jos până fac eu pozele. Apoi pune-l la loc în cutie. 
Repede, prietene, repede! 

Marwan tocmai scosese al doisprezecelea pergament 
când un poliţist, alertat de lumina bliţului, se întoarse 
deodată spre ei. 

— Hei! Ce faceţi acolo? Este interzis să fotografiaţi în 
interiorul moscheii, încetaţi imediat! 

Erwin smulse pergamentul din mâinile lui Marwan, îl 
băgă în buzunar şi îi zâmbi poliţistului care se apropia de 
ei cu un aer ameninţător. 

— Am surprins doar câteva cadre ca să situez colţul ăsta 
în planul clădirii, aşa este procedura, nu vă faceţi griji. 
Uitaţi - îi întinse o bancnotă - mergeţi să luaţi prânzul, să 
beti în sănătatea mea. 

Apoi puse la loc, cu un gest ostentativ, cutia în gheniza. 
Pe fundul buzunarului, putea să simtă pergamentul pe care 
tocmai îl furase. 


e 17» 


4 


În mănăstirea Sant'Anselmo în care ajunse Nil într-o 
seară de septembrie, fusese întâmpinat de un tip masiv, cu 
părul roşcat şi cu trăsături fine de patrician. 

— Fratele Anselm, de la abația Newark din New Jersey. 
Bine ai venit la Roma! 

— Dar... vorbeşti perfect franceza! 

— Oh... un surâs timid lumină chipul uscăţiv al lui 
Anselm, cel mai greu cu limbile străine este cu primele 
patru. Eu vorbesc şase sau şapte, fără să mai pun la 
socoteală limbile moarte. Aici, ştii, nu este ceva ieşit din 
comun. 

„De fapt”, îşi spuse Nil, care nu vorbea decât patru 
limbi, „aici trebuie să trec la viteza superioară, tata ar fi 
mândru de mine”. 

Se simţi foarte repede în largul lui în prestigioasa 
universitate pontificală. Munca drept unică sarcină, o 
atmosferă serioasă, dar şi relaxată. Cu plăcere, Nil se 
cufundă în studiu. Cu trecerea lunilor, între el şi Anselm se 
legă o prietenie cum nu mai cunoscuse vreodată la abație 
şi nici înainte. Unul câte unul, el frânse lacătele care îi 
ferecaseră cuvintele şi îi mărturisi americanului, încetul cu 
încetul, tinereţea lui tulburată. Căutarea unei iubiri 
inaccesibile, dorinţa de plăcere niciodată satisfăcută, 
calvarul pe care îl trăise de la saltul lui în necunoscutul 
abației, cufundarea într-o tăcere plină de remuşcări 
vinovate. În cele din urmă, singurătatea în faţa unui 
dezastru interior pe care nu îl stăpânea. 

— Nici nu-ţi închipui cât a fost de greu. 

Anselm îl asculta, iar expresia de pe chip i se întărea. 

— Şi eu am cunoscut o suferinţă imposibil de redat în 
cuvinte. O forţă nevăzută, înşelătoare, m-a atacat chiar 
atunci când mă aşteptam mai puţin. Este prea ingenioasă, 
prea perspicace, prea vicleană, prea eficientă pentru a nu 
fi personală. A găsit fisura secretă, s-a strecurat acolo ca 
să mă distrugă. Este un duşman care îşi adaptează 


e 18 œ» 


loviturile, loveşte când vrea, unde vrea şi merge la ţintă. 

Niciodată nu spunea mai multe. Nil se obişnui cu 
tăcerile lui, surprins să îl vadă că lipseşte de la cursurile 
de teologie ca să se aplece, zi de zi, peste fotocopiile unor 
manuscrise vechi şi obscure. 

— Ție pot să-ţi mărturisesc, îi spuse Anselm într-o bună 
zi, învăţătura teologiei m-a dezamăgit. O să vezi, un teolog 
este un om care urcă într-un amvon ca să îl înveţe pe 
Dumnezeu cum este El făcut şi să pună mâna pe singura 
putere în faţa căreia nicio armată n-a putut să reziste 
vreodată, puterea ideilor. Mă refugiez în aceste texte 
străvechi ca să caut partea de adevăr pe care o tăinuiesc, 
un adevăr care nu ar fi fost niciodată acoperit de ambiția 
umană - şi în muzică, ce-mi vorbeşte dincolo de cuvinte. 

Nil ar fi surâs: „De trei mii de ani, de când există teologi, 
este o adevărată nebunie ce a putut să înveţe Dumnezeu 
despre sine!” Ca Anselm, şi el era foarte dezamăgit. In 
spatele construcţiei masive a dogmelor acumulate de 
secolele de creştinism, misterul lui Dumnezeu părea să se 
întunece în formule goale de sens. Îşi părăsise familia, îşi 
sacrificase viitorul pentru o himeră? Încetul cu încetul, 
discuţiile lor îşi schimbaseră tonul. Mereu taciturn, Anselm 
nu se destăinuia decât când îi vorbea despre munca lui. 

— Singurul lucru pe care îl ştiu despre Dumnezeu este 
că nu putem să ştim nimic despre El, astfel că m-am ataşat 
de persoana lui lisus nazareeanul. Învățătura lui a fost 
transmisă în aramaică, limba lui maternă: învăţ limba asta 
ca să reconstitui climatul de gândire şi de emoţii în care 
trăia. Ca un poliţist la locul unei crime, încerc să redau 
cuvintelor şi acţiunilor o a treia dimensiune. Omul pe care 
îl descopăr mă fascinează... 

Deodată, se opri. Şi Nil, înțelegând că nu avea să mai 
continue, relansă discuţia: 

— De ce îi spui nazareean? 

— Este numele pe care i l-au dat primii convertiți, care 
voiau să rămână evrei devenind în acelaşi timp creştini. 
După moartea lui, unii dintre aceşti iudeo-creştini i-au 
preluat numele de nazareean şi au fost persecutați de 


e 19 œ» 


evrei, apoi de creştini. S-au refugiat mai peste tot, mai ales 
în Siria, unde au stat foarte cuminţi. Siria, Nil, acolo unde 
totul a început, creştinismul, precum şi islamismul! 

— Ce s-a ales de ei? 

— Au fost sufocaţi de Biserica triumfătoare. 

Uimit de ceea ce auzi, Nil ceru la abație permisiunea să 
se înscrie la cursurile de aramaică de la universitatea 
gregoriană. Pe malul Loarei, apărură încruntări din 
sprâncene, îmbufnări de dezaprobare, apoi cererea fu 
acceptată. 

— Aramaica, o limbă moartă! Poate o să-l împiedice pe 
fratele Nil să gândească prea mult! 

Neglijând, la rândul lui, cursurile de teologie, îşi petrecu 
din ce în ce mai mult timp cu Anselm. Alături de el, 
descoperea persoana lui lisus din spatele dogmelor, 
compasiunea lui universală, Dumnezeul lui de o iubire 
gingaşă şi atentă. Viaţa lui căpătase, în sfârşit, un sens? 


e 20 - 


5 


Uşa se deschise cu un zgomot ascuţit de încuietoare, 
proiectând înăuntru un şuvoi de lumină. Erwin îşi duse 
mâinile la ochi şi auzi un ordin scurt: 

— Tu, ridică-te! 

li fusese luat ceasul. „De cât timp mă aflu aici? De o zi?” 
Lipsită de ferestre, cufundată într-un întuneric absolut, 
celula mirosea a urină şi a sudoarea fricii. În ciuda 
oboselii, era revoltat: „N-au dreptul!” 

Fu condus, pe un coridor extraordinar de luminat, într-o 
încăpere care semăna ciudat de mult cu aceea de la 
aeroport. Bărbatul îndesat şi plinuţ, cu ochelari negri, era 
aşezat la aceeaşi masă metalică, în spatele lui, stăteau în 
picioare, rigizi şi neclintiţi, doi militari în uniforme. 

— Aşezaţi-vă. 

Dădu să protesteze, dar celălalt bărbat îl întrerupse şi 
lovi teancul de documente aşezat înaintea lui. 

— Gura, aici eu vorbesc! Avem un întreg dosar despre 
dumneavoastră, profesore Erwin... Să vedem - se aplecă în 
faţă -, înţeleg că sunteţi fiul mareşalului Rommel? Mama 
dumneavoastră era amanta lui ascunsă şi dumneavoastră 
v-aţi născut la patru luni după ce s-a sinucis. O 
personalitate marcantă acest mareşal, un prieten adevărat 
al cauzei arabe. În haosul care a urmat după căderea 
Berlinului, mama dumneavoastră v-a declarat cu numele 
de Erwin, ca Erwin Rommel. 

— Ce treabă are asta cu arestarea mea? N-aveţi dreptul 
să mă reţineţi aici, vreau să-mi anunţ ambasada. 

Bărbatul aruncă o privire spre militarii care rămaseră 
nepăsători, apoi se avântă din nou peste dosarul pe care îl 
răsfoi la întâmplare. 

— Aveţi mare noroc, profesore Erwin! Legătura cu 
Rommel - de care nu pare c-aţi face prea mare caz - a 
suscitat interesul anumitor persoane foarte influente din 
ţări prietene cu ţara noastră şi care n-au uitat nimic despre 
Reichul de o mie de ani. Ele venerează amintirea marelui 


e 21 œ» 


mareşal şi, în memoria lui, o să vă dăm drumul... 

Erwin îşi înăbuşi un oftat de uşurare. 

— Dar cu o condiţie. În moscheea în care trebuia să vă 
limitați să faceţi o analiză, aţi descoperit şi aţi furat un 
obiect pe care nici nu vă închipuiţi ce preţ pune Ummat. 

— Eu... eu n-am furat nimic, n-aţi găsit nimic asupra 
mea! 

Cu chipul schimonosit, bărbatul se îndreptă pe jumătate 
şi îşi puse ambii pumni pe masă. 

— Aţi fost oprit la aeroport, după ce aţi făcut o 
descoperire remarcabilă în această moschee: orice 
arheolog ar fi cerut o prelungire a misiunii, ca să o 
exploateze, nu? De ce plecarea atât de grăbită, care are 
aerul unei fugi? Ce credeţi, profesore, că noi, musulmanii, 
n-avem memorie? Preţiosul cufăr din gheniza există de pe 
vremea Profetului, i-a însoţit pe primii califi în cuceririle 
lor. Amintirea lui nu s-a pierdut niciodată în Umma, care 
ştia de existenţa celor douăsprezece pergamente, cel mai 
de preţ depozit - şi cel mai periculos care există pentru 
islam. Aţi îndrăznit să deschideţi cufărul - şi aţi subtilizat 
unul dintre cele douăsprezece pergamente dinăuntru. 

Se aşeză la loc, iar mâna pe care şi-o trecu peste cap 
tremură din cauza furiei. 

— Am verificat, pergamentul nu se găseşte nici în hotel, 
nici în bagajele dumneavoastră. N-aţi trimis nimic de la 
descoperirea sa, n-aţi dus nimic la ambasadă. Nu s-a 
evaporat, nu-i aşa? Asistentul dumneavoastră sirian a fost 
văzut de un măturător în clipa în care părăsea aeroportul. 
l-am pierdut urma acestui câine - vocea îi răsună 
amenințătoare -, spuneţi-mi acum unde s-a ascuns. Căci el, 
şi numai el, putea să scoată pergamentul din aeroport. 

Erwin avu timp să îşi pregătească răspunsul: 

— Era acreditat de dumneavoastră ca să mă asiste la 
studierea clădirii; odată cu descoperirea ghenizei, 
misiunea noastră s-a încheiat. Studierea manuscriselor 
este un cu totul alt şantier, care o să ia ani de zile. Marwan 
trebuia să rămână în Sana'a ca să raporteze autorităţilor 


* Umma: comunitatea musulmană mondială. 
e 22» 


despre activitatea desfăşurată şi să ofere informaţii despre 
descoperirea noastră. M-a însoţit la aeroport ca să-şi ia 
rămas-bun, mai mult de atât nu ştiu. 

Bărbatul se ridică dintr-odată şi le făcu semn militarilor 
să se apropie. Vorbiră în şoaptă, apoi se întoarse spre 
Erwin. 

— Bine. Nu putem nici să vă ţinem aici, nici să vă facem 
să vorbiţi, numele dumneavoastră este protejat. O să puteţi 
să plecaţi, să vă întoarceţi acasă. Dar... 

Inconjură hotărât masa, se aplecă spre Erwin şi îi suflă 
în faţă - răsuflarea îi mirosea a tutun. 

— Dar nu trebuie să spuneți niciodată nimic, să nu 
publicaţi nimic despre cufăr şi nici despre conţinutul său. 
Niciodată, m-aţi înţeles? 

Se îndreptă de spate, îşi puse mâinile în şold şi îl 
examină atent pe Erwin, care încerca să îşi controleze 
respiraţia. 

— Ce aţi văzut în moschee trebuie să vă ştergeţi pentru 
totdeauna din memorie, după cum am şters eu afurisitele 
alea de filme. Altfel... 

Işi reluă locul în spatele biroului. 

— Altfel, în Germania, o să ne fie mai uşor decât aici să 
vă facem dispărut. Şi acolo există musulmani adevăraţi, 
poliţia voastră a fost mereu incapabilă să îi detecteze. 
Dacă vă scapă pe gură un singur cuvânt, un singur rând 
din calculatorul dumneavoastră, nimic nu o să-i împiedice 
să acţioneze. M-aţi înţeles? Acum... o să vă conducem 
înapoi la aeroport, unde vreţi să mergeţi? 

— La Berlin, cu escală în Beirut, unde trebuie să mă 
întâlnesc cu un prieten. 

— Herr Professor Erwin, la Beirut sau la Berlin, nu 
contează unde pe lumea asta, să nu uitaţi că, de acum, 
nicăieri nu o să mai scăpaţi de supraveghere. Cât despre 
asistentul dumneavoastră... 

Erwin nu îl mai asculta, avea să iasă de acolo. 


e 23» 


6 


Noaptea se prelungea şi părea să nu se mai încheie. În 
zadar Nil se tot răsucea în pat, somnul fugea de el. Oftă: 
memoria, pe care şi-ar fi dorit-o stinsă şi risipită precum 
cioburile unei oglinzi, îl urmărea cu o precizie dureroasă. 
Punându-şi mâinile sub cap, deschise ochii. Curând avea să 
fie luna plină de Paşte, iar camera lui era scăldată într-o 
lumină metalică. Cu un suspin, renunţă să mai lupte cu 
amintirile care se învălmăşeau în creierul lui. 

w 

În vara de după obținerea licenței, Anselm revenise la 
New Jersey, iar el pe malurile Loarei. Fusese trimis să 
predea la seminarul din Orleans, unde vorbea cu încredere 
despre descoperirea lui Iisus nazareeanul din spatele 
imaginii lui Hristos, despre teza lui în curs legată de 
originile evreieşti ale creştinismului. De data aceasta, era 
prea de tot: fu chemat la consiliul mănăstirii şi se regăsi în 
fata unui zid de chipuri închise, foarte hotărâte să îl 
îndepărteze din nou, de vreme ce nu era în stare să stea 
liniştit aici. Părintele stareț luă cuvântul: 

— Cursurile dumitale i-au scandalizat pe studenții de la 
seminar, şi nu doar pe ei. Desigur, lisus era evreu, dar 
acesta a fost un accident al istoriei, trebuia să se nască 
undeva. Învățătura lui este învățătura lui Dumnezeu, nu a 
unui evreu. Cât despre nazareeni, aceşti pseudo-discipoli 
ai lui Hristos, importanța pe care le-o atribui este rodul 
imaginației tale. Trebuie să iei distanță, să te întorci la 
Roma ca să-ți termini teza de doctorat. Dar să faci aşa 
încât ea să fie conformă cu dogmele Bisericii Catolice. 

Copleşit, Nil ieşi din sala de consiliu. „Am pierdut totul, 
ceea ce credeam şi ceea ce voiam să cred?” 

w 

Într-o seară din vara aceea, părintele stareţ de la 
Newark îi făcuse semn lui Anselm să îl urmeze spre 
fereastra biroului său. 

— Priviţi în jos, pe stradă: vedeţi oamenii ăştia 


e 24» 


amestecați pe trotuar? 

În faţa clădirii în stil neogotic a abației, bărbaţi, femei şi 
copii aşteptau în tăcere, cu un aer trist. 

— Refugiaţi? Sunt mai mulţi ca de obicei. 

— Refugiaţi, da, dar aceştia sunt sirieni creştini. Fug de 
războiul civil care face ravagii acolo, un conflict în care 
sunt prinşi ca într-o menghină, strânşi fără milă. N-au avut 
de ales câtuşi de puţin: să se ascundă şi să moară sau să 
fugă. Unii au reuşit să ajungă până aici, uitaţi-vă bine la ei. 

Anselm văzu că unii bărbaţi aveau un aer epuizat, dar că 
femeile păstrau, în atitudine şi în priviri, o hotărâre feroce. 

— N-au căutat doar un acoperiş deasupra capului şi o 
bucată de pâine. Dezrădăcinaţi, ne cer să îi ajutăm să îşi 
păstreze lucrul de care au cea mai mare nevoie ca să 
supravieţuiască, identitatea. Frate Anselm, ştiţi aramaica, 
este limba lor maternă: adunaţi-i, vorbiţi cu ei, ascultaţi-i. 
Şi, peste câteva săptămâni, vă trimit la Roma ca să vă 
terminati lucrarea de doctorat, care le va fi mai prețioasă 
decât mâncarea şi casa. Dezgropându-le trecutul din 
uitare, lucrarea dumneavoastră le va hrăni memoria şi, 
prin ea, inima, sufletul. Pentru ca, după ce-au scăpat de 
jihadiştii din Siria, să nu moară aici de disperare. 

Refugiații sirieni îl adoptară repede pe Anselm. Îi 
povestiră despre raidurile din sate, bisericile arse, femeile 
violate, preoţii răstigniţi. Printre ei, el observă un grupuleţ 
straniu de tăcut. li luă deoparte şi, în cele din urmă, le 
câştigă încrederea. Într-o seară, un bătrân se ridică în 
picioare. Vorbi în aramaică, rar, astfel încât călugărul să îl 
înţeleagă: 

— Frate Anselm, refugiații sirieni care se îmbulzesc la 
uşa voastră sunt creştini care au suferit din cauza 
credinţei lor. Dar cei pe care îi vezi în preajma mea au 
suferit şi mai mult, căci noi trebuie să păstrăm îngropat în 
noi un secret de două mii de ani. Eu o să mor în curând, îţi 
împărtăşesc secretul ăsta în numele lui Dumnezeu: noi nu 
suntem creştini precum ceilalţi, noi suntem nazareeni, iar 
eu sunt conducătorul lor. În faţa ta stau vestigiile vii din 
epoca predicilor lui lisus însuşi, profetul cu har căruia n- 


e 25» 


am încetat nicio clipă să-i fim fideli. 

În ajunul plecării la Roma, tulburat, Anselm îi îmbrăţişă 
pe fiecare dintre ei, privindu-i în ochi. Părăsindu-i, inima îi 
era strânsă, dar avea o alinare: Nil tocmai îi scrisese, şi el 
se întorcea la Roma pentru a-şi susţine teza. Nu îi spusese 
mai multe. 

„Prietenul meu Nil! O să lucrăm împreună, cot la cot.” 

Regăsirea lor fu călduroasă şi Nil începu să trăiască din 
nou. La scurt timp după aceea, îl văzu venind la 
mănăstirea înmiresmată de portocali pe Georges Jarweh, 
un tânăr călugăr sirian trimis, asemenea lui, să fie dat 
uitării în umbra Vaticanului. 

În acel an, viaţa lui se schimbă pentru totdeauna. 


e 26 - 


7 


Georges era un bărbat mărunţel, cu un chip copilăros, 
sculptat de riduri accentuate de zâmbetul lui permanent. 
Spre surprinderea lui Nil, între americanul rezervat şi 
sirianul durduliu şi volubil se creă imediat o legătură. 
George căpătă rapid asupra lui Anselm un ascendent care 
îl surprinse pe Nil. Intrigat, îl chestionă. 

— Nu, răspunse Georges, nu-l cunoşteam pe Anselm 
înainte să ajung la Roma. Ştii că, la Newark, mănăstirea lui 
este centrul unei comunităţi de creştini sirieni în exil. Este 
foarte respectat, iar ei aşteaptă cu sufletul la gură teza pe 
care o definitivează aici. 

— Teza e despre nazareeni, nişte iudeo-creştini care au 
jucat un rol esenţial la începuturile creştinismului. Cum 
anume îi priveşte teza asta pe creştinii sirieni de azi? 

Luându-l de braţ, Georges îl conduse spre o băncuţă din 
mănăstire. 

— Subiect tabu! Când Siria a devenit musulmană, califii 
i-au luat în vizor pe nazareenii care fugiseră de 
persecuțiile creştinilor. Amărâţii s-au trezit prinşi la mijloc 
între două religii care îşi doreau, fiecare, să domine lumea, 
creştinismul şi islamismul. 

— Au dispărut? 

— Ca să supravieţuiască, au sfârşit prin a se ralia oficial 
Bisericii Bizantine, dar, în secret, unii dintre ei au rămas 
fideli credinţei lor. Ziua erau creştini, noaptea redeveneau 
nazareeni! Asta a durat multă vreme şi, în secolul al XVIII- 
lea, presiunea a fost atât de mare, încât unul dintre ei, 
care ajunsese patriarhul ortodox al Alepului, a preferat să 
devină catolic. Pentru Bizanţ a fost o trădare: urmărit şi de 
ortodocşi, şi de musulmani, a fost nevoit să fugă şi să se 
refugieze în mănăstirea catolică siriană din Charfet, în 
Liban. Acolo a găsit o bibliotecă în care erau mii de 
manuscrise în aramaică şi arabă şi şi-a petrecut sfârşitul 
vieţii studiindu-le. Inainte să moară, a trimis familiei un 
testament, care a fost apoi transmis din generaţie în 


e 27» 


generaţie. Numele lui era Michel Jarweh. Era un stră-unchi 
al meu, iar familia mea mai deţine încă testamentul 
Patriarhului Michel. 

— De ce a devenit catolic? 

— Ca să fie lăsat în pace, prietene! Asta este Siria: 
creuzetul, dar şi groapa de gunoi a celor trei religii 
monoteiste. Voi, occidentalii, n-aveţi cum să înţelegeţi. 

— Şi tu ai venit la Roma ca să lucrezi cu Anselm asupra 
nazareenilor? 

Gropiţele dispărură de pe chipul lui Georges, care 
căpătă o expresie gravă. 

— Anselm mi-a spus că pot să am încredere în tine: eu 
lucrez pe Coran. 

— Pe Coran? Dar tu nu eşti musulman! 

— Frate Nil, există un punct în comun între evrei, 
creştini şi musulmani. Un fel de relaţie incestuoasă, iar 
această relaţie trece prin nazareenii din Siria. Musulmanii 
interzic, sub ameninţarea pedepsei capitale, abordarea 
acestei chestiuni; înţelegi de ce mă interesează cercetările 
lui Anselm? El îi studiază pe strămoşii nazareeni, iar eu 
studiez Coranul, un text care lor le datorează totul din 
moment ce ei au stat la originea scrierii lui. Dacă vrei, o 
să-ţi spun mai multe, cu condiţia să păstrezi totul pentru 
tine! 

w 

Nil îşi dori să descopere singur „punctul acela comun” al 
celor trei religii. A doua zi, se duse în biblioteca mănăstirii. 
Intr-un colţ întunecat de la ultimul etaj, pe un raft acoperit 
de praf, găsi o traducere adnotată a Coranului. 

Se adânci în studierea textului şi îşi petrecu din ce în ce 
mai mult timp pe banca mănăstirii, punându-i întrebări lui 
Georges şi ascultându-l. Mulțumită lui, odată cu trecerea 
timpului, teza sa căpătă o dimensiune complet nouă. 


e 28 œ 


8 


Lumina zilei îl trezi din somn. Se uită la ceas: ora slujbei 
de dimineaţă trecuse, nu auzise clopotul. Cu o durere de 
cap, îşi făcu repede toaleta şi cobori în cantină ca să 
înghită un lichid care insulta Roma, oraşul în care aroma 
subtilă a cafelei, spuneau localnicii, era cea mai bună 
dovadă a existenţei lui Dumnezeu. 

Trecând prin faţa cutiilor poştale, observă în căsuţa lui 
un plic fără timbru. Adresa era scrisă de mână: Fratelui 
Nil. Intrigat, îl deschise. Înăuntru, o hârtie subţire. Trei 
cuvinte: 


Georges a dispărut. 
Sarà 


Intrigat, se aşeză pe o treaptă. Georges, pe care 
superiorul lui, părintele Dall'Oglio, tocmai îl rechemase la 
Mar Moussa... „Dispărut”, ce voia să însemne? 

Sară, sora lui Georges... Venise din Beirut să îşi vadă 
fratele cu un an înainte. Nil o plimbase prin Roma, se 
împăcaseră bine. În faţa frizei din Forum, care reda 
jefuirea Templului din Ierusalim de trupele împăratului 
Titus în anul 70, evreii puşi în lanţuri, obiectele sfinte 
furate pe umerii legionarilor, ea îi spusese cu un zâmbet 
trist: „Şi noi am fost nevoiţi să fugim de milițiile alawite ale 
familiei Assad. Tata s-a refugiat la Beirut, unde am fost 
acceptaţi, iar el şi-a reluat afacerile în domeniul imobiliar”. 

Dacă putuse să îşi permită acea călătorie şi frumosul 
hotel din Roma, trebuia ca afacerile familiei Jarweh să fie 
înfloritoare. Nil fusese uimit de frumuseţea ei, de silueta 
zveltă, de trăsăturile delicate, de puritatea privirii ei. 
Totuşi, Georges era mic şi îndesat, iar chipul lui pătrăţos 
amintea de cele de pe ceramica veche din muzeul Villa 
Giulia. „Cum se poate să fie frate şi soră?” 

Nu îi mai scrisese niciodată, bileţelul chiar era scris de 
mâna ei? Cine strecurase scrisoarea în cutia lui poştală? 


e 29 œ 


Ca să poată cânta nestingherit, Anselm locuia în singura 
cameră din turn, care se găsea în colţul mănăstirii. 
Frecându-se pe ceafă, Nil bătu la uşa lui. 

— Intră, urma să atac o sonată de Bach. Dar... ce 
expresie ciudată ai! 

— Abia dacă am dormit azi-noapte. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

Se aşezară în faţa biroului şi Nil îi întinse plicul. 

— De dimineaţă am găsit asta în cutia mea poştală. 
Citeşte mai curând ce este în plic. 

Anselm îşi aşeză flautul între două teancuri de cărţi, 
aruncă o privire pe hârtie şi încremeni. 

— Georges dispărut! Era de aşteptat... 

— Mi s-a spus deseori că cercetările lui ating un tabu. 
Dar cine să-şi dorească să facă un erudit să dispară? 

Cu un aer stânjenit, Anselm evită întrebarea: 

— De unde să ştim dacă bileţelul este de la Sarà? Ca şi 
tine, eu am întâlnit-o aici, dar nu îi cunosc scrisul de mână. 

— Nici eu. Dacă ar fi vrut să-mi scrie, mi-ar fi trimis 
scrisoarea prin poştă, nu? Cineva a pus-o în cutia mea. 
Poate unul dintre studenţii din Est care au participat 
aseară la concert? 

— Sigur nu, dacă unul dintre ei ar fi primit o scrisoare 
din Liban pentru tine, ti-ar fi dat-o personal. Trebuie să iei 
legătura cu Sară. 

— Să sun la Mar Moussa. Ştii că n-am nici mobil, nici 
calculator, nici bani de buzunar. 

Anselm se amuza uşor de sărăcia în care mănăstirea lui 
îl lăsa pe Nil. Sărăcia, îi spunea el, nu înseamnă să duci 
lipsa strictului necesar, ci să nu te ataşezi de nimic. 
Camera lui era mobilată confortabil, un calculator trona pe 
birou. 

— La Newark, fraţii refuză sclavia telefoanelor mobile, 
de care şi eu mă lipsesc. O să sun la Mar Moussa de la 
poşta din Porta Portese, căci din cabina portarului nu este 
destul de discret. Vino să mă vezi spre finalul dimineţii şi, 
mai ales, nu vorbi cu nimeni despre scrisoarea asta. 

Ca să scape de durerea de cap, Nil decise să plece la o 


e 30 - 


plimbare. leşi din Sant'Anselmo, spre Piazza dei Cavalieri 
di Malta, şi o luă pe o străduţă care cobora şerpuit spre 
Circo Massimo. Ajuns jos, se opri, uluit, ca de fiecare dată, 
de frumuseţea locului. Înconjurată de leandri în gradene, 
prelunga arenă centrală ocupa toată depresiunea care 
separă colina Aventinului de cea a Palatinului. Din palatul 
lor, împărații romani aveau acces direct la o terasă de pe 
care asistau la cursele cu care şi se lansau în pariuri pe 
mize imense cu însoțitorii lor. În dimineaţa aceea, soarele 
lovea oblic ruinele, subliniind ocrul cărămizilor şi puritatea 
formelor care se profilau pe albastrul cerului. 
„Georges... Ce i se întâmplase?” 


e 31 œ» 


9 


Acelaşi soare tocmai se ivise peste colonada lui Bernini, 
obligându-l pe ocupantul unui birou a cărui unică fereastră 
dădea spre Piaţa Sfântul Petru să coboare lamelele 
jaluzelelor mereu trase. Situat pe colţul Palatului 
Congregaţiei pentru Doctrina Credinței - fosta Inchiziţie -, 
la capătul unui coridor pe care se aventurau puţini oameni, 
nu era trecut niciun nume pe uşa lui. Născut în Bavaria 
atunci când se prăbuşea al Treilea Reich, titularul lui 
cunoscuse cinci papi care îl păstraseră, unul după altul, 
într-o funcţie a cărei natură nu se cunoştea cu exactitate. 
Era însărcinat de către suveranii pontifi să aranjeze 
chestiunile sensibile, problemele de moravuri care îi 
implicau pe prelați, traficul cu bani şi influenţă a cărui 
placă turnantă era Vaticanul. Devenit gunoierul papilor, îşi 
înfunda, fără nicio urmă de milă, mâinile delicate în 
coşurile lor de gunoi şi acţionase atât de discret de-a 
lungul anilor, că devenise invizibil. Evitând chiar să îi 
pronunţe numele, angajaţii Vaticanului nu îi mai spuneau 
decât Monsignore, cu o nuanţă de frică. Mulţumit cu acest 
cvasianonimat, Monsignore nu se simţea în largul lui decât 
în penumbra liniştită a biroului său. 

Dinaintea lui, în dimineaţa aceea, se afla un bărbat ale 
cărui haine civile ascundeau prost statura atletică. Foarte 
blond, cu părul tuns periuţă, turtit în vârf, formând 
deasupra cefei rase un fel de creastă care ar fi fost comică 
dacă privirea hotărâtă din ochii deschişi la culoare şi 
bărbia rigidă nu ar fi conferit chipului său un aer mai 
curând neliniştitor. 

— Bitte, nehmen Sie Platz... 

Bărbatul luă loc şi îşi puse picioarele unul peste altul, 
ceea ce îi puse în evidență muşchii coapselor. Discuţia 
continuă în germană. 

— De cât timp faceţi parte dintre Legionarii lui Hristos? 

Fondată în 1941 în Mexic, organizaţia Legiunea lui 
Hristos se dezvoltase considerabil, făcând concurenţă 


e 32 œ 


Opus Dei. Se bucurase de sprijinul papei loan Paul al II- 
lea, număra mii de preoţi, sute de seminarişti formaţi de 
ea, parohii, colegii prin care îşi exercita influenţa asupra 
Bisericii. Relaţiile sale cu extrema dreaptă germană (unii 
ziceau chiar cu neonaziştii) nu erau un secret pentru 
nimeni. 

— M-am alăturat ramurii lor laice, Regnum Christi, 
acum cinci ani. 

Monsignore avea la el un dosar pe care îl studiase atent. 

— Hmm... Ştiaţi totuşi că această congregaţie a avut 
probleme pentru că părintele Maciel, fondatorul ei, a fost 
acuzat de crime... grave? Moartea lui survenită recent n-a 
pus punct scandalului. 

Bărbatul tresări. 

— Părintele Maciel a fost victima unor calomnii 
abominabile al căror scop era să ne murdărească pentru a 
face rău cauzei noastre! Am pentru amintirea lui cea mai 
mare venerație, lui îi datorez totul. 

Monsignore îşi învârti maşinal inelul de pe inelarul 
mâinii drepte. După ce o înăbuşise multă vreme, nu reuşise 
să împiedice ca afacerea să iasă la iveală. Copleşitor, 
dosarul ajunsese în presă, care adora poveştile cu preoţi 
care violau băieţi. Luni întregi se chinuise să limiteze 
daunele, ceea ce costase scump Sfântul Scaun. 

— Desigur, desigur... Nimeni de aici nu s-a îndoit 
vreodată de integritatea părintelui Maciel, în primul rând 
eu. Dar Sfântul Părinte a fost contrariat de discreditarea 
reflectată asupra congregaţiei voastre atât de meritorii. Ei 
bine, vă ofer ocazia să-i redaţi gloria. Citiţi asta (îi întinse 
un dosar prins cu elastice), apoi veniţi să mă vedeţi mâine 
şi vorbim. Ştiu că aţi primit o pregătire excelentă la 
Legionari, veţi înţelege de îndată despre ce este vorba. Şi 
de ce autorul acestei teze, un călugăr francez care 
studiază în prezent la Roma, trebuie... supravegheat. 

Bărbatul luă dosarul, se ridică, încuviinţă sec din cap şi 
ieşi. Pe coridorul pustiu, aruncă o privire peste titlu: 


Originile creştinismului şi ale Coranului: 


e 33 


Şocul mesianismelor 
Laurea in dottorato, Universită Pontificale 
di Sant'Anselmo 
Auctore Fr. Nil, O.S.B. 


— Ach so, murmură el, interesant... Fierbinte, dar 
interesant! 


e 34» 


10 


Când se întoarse din plimbare, Nil, cu durerea de cap 
mai domolită, urcă scara în spirală a turnului. Dinspre 
camera lui Anselm răsuna o melodie, se ridica într-o unică 
suflare, se răsucea asemenea unei liane, plutea deasupra 
mănăstirii, apoi cobora din nou, uşoară, aeriană, aproape 
complice. Fascinat de frumuseţea ei, Nil păstră o secundă 
mâna suspendată în aer, apoi bătu uşor. 

— Intră, prietene, spuse Anselm şi deschise uşa. Este 
prima  Sonată pentru flaut a lui Bach, chiar fără 
acompaniamentul  clavecinului, este sublimă, nu? O 
transfuzie de eternitate, de la suflet la suflet. Bach a ajuns 
să caute divinul dincolo de uman, n-aş putea să trăiesc fără 
muzica asta... Vino, fă-te comod. 

Ca să evite lumina care inunda încăperea şi care îl 
ameţea, Nil se aşeză în balansoar, cu spatele la fereastră. 

— Ai veşti de la Georges? întrebă el. 

— Am găsit numărul de telefon de la Mar Moussa în 
anuarul Ordinului, dar nu răspunde nimeni. Angajaţii de la 
poştă mi-au spus că, de când a început războiul din Siria, 
nu mai există comunicare terestră decât cu marile oraşe. 
Mar Moussa se află în plin deşert, la câteva zeci de 
kilometri de frontiera libaneză, acolo mobilele n-au 
semnal. Am văzut pe internet că zona a ajuns de curând pe 
mâinile unei organizaţii noi, Statul Islamic: părintele 
Dall'Oglio şi fraţii lui sunt izolaţi de lume. 

— Crezi că Georges este în pericol? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Am sunat la ambasadă, 
dar fără vreun folos, nu vor să spună nimic. Atunci mi-a 
venit o idee: Mar Moussa are un site administrat din 
Beirut, am lăsat un mesaj pentru Sară Jarweh - poate o să-l 
citească, nu? 

— N-ai adresa ei de e-mail? 

— Nu, singura noastră şansă este ca ea să consulte site- 
ul şi să-mi răspundă acolo. O să-l accesez la fiecare oră, 
între timp, n-avem ce face. 


e 35» 


— Este totuşi ciudat, bileţelul ăsta anonim din căsuţa 
mea poştală... 

— Deci, Nil, încetează să te mai gândeşti, nu ajută la 
nimic. Mai curând spune-mi, ai veşti despre teza ta? 

— Am depus-o la biroul observatorilor de la Vatican, 
după ce a plecat Georges. 

— Cine-ţi sunt observatorii? 

Nil schiţă un zâmbet dezamăgit. 

— Ştii că nu sunt niciodată cunoscute numele 
observatorilor care examinează teza unei universităţi 
pontificale, înainte să îşi dea acordul... sau să o respingă. 
Într-o dimineaţă o s-o găsesc în cutia mea poştală, cu o 
înştiinţare de la Sfântul Scaun. Nu o să ştiu cine a pus-o 
acolo... Evul Mediu în secolul XXI! 

— Lucrarea ta este solidă, continuă publicaţiile lui Erwin 
şi ale altor căutători. Arătând care sunt sursele violenţei 
care domină Coranul, schimbi complet ce se spune 
dintotdeauna despre originile islamului. Vaticanul nu poate 
să te împiedice să o publici. 

— Cunoşti Roma la fel de bine ca mine... 

— Nu este decât o lucrare universitară! In fine, o să 
vedem. Dacă am veşti despre Georges, te anunţ 
numaidecât. 

Se 

Sub un cer cu nuanţe purpurii şi aurii, Roma se cufunda 
încet în noapte. Rămas în picioare în faţa ferestrei biroului, 
Monsignore împinse discret lamelele jaluzelelor şi studie 
Piaţa Sfântul Petru. În ciuda rangului înalt de care se 
bucura, inelul de pe mâna dreaptă nu era împodobit cu 
nicio piatră prețioasă: un inel simplu din argint decorat cu 
crucea celtică ale cărei braţe, urmând un obicei păgân 
moştenit de la strămoşii lui, depăşeau uşor cercul care le 
înconjura. 

De la hirotonisirea lui de către papa Pius al XII-lea aflat 
pe moarte, inelul nu îi părăsise niciodată inelarul. Pentru a 
vedea partea interioară a lui, cea lipită de piele, ar fi 
trebuit să i se taie degetul. Atunci s-ar fi distins, gravate 
fin, alte cruci care îi aminteau în fiecare clipă de o 


e 36 - 


ascendență mai recentă. 

— Pius al XII-lea, ultimul scut al Occidentului, murmură 
el şi dădu drumul lamelei de la jaluzea. Dragă papă Pacelli, 
odihniţi-vă în pace, eu veghez. 


e 37 -- 


11 


— Sunt bucuros să te revăd printre noi, frate Georges! 

Înfiptă pe stânca ei în plin deşert sirian, Mar Moussa 
vorbea cu cerul de secole întregi. Sedus de frumuseţea 
acelor ruine, părintele iezuit Paolo Dall'Oglio hotărâse să 
le restaureze şi să fondeze o comunitate dedicată 
apropierii dintre creştini şi musulmani. Vreme de mulţi 
ani, îi primise acolo ca să le faciliteze dialogul, făcând din 
Mar Moussa un loc privilegiat al împăcării. Odată cu 
venirea primăverii, se instalase din nou în cămăruţa goală, 
cu arcade medievale, la care ţinea atât de mult, aflată pe 
marginea prăpastiei vertiginoase de deasupra falezei. 

Era aşezat în spatele unei mese din lemn brut, luminată 
de singura fereastră îngustă. În faţa lui, pagini acoperite 
cu scrisul său mărunt şi două cărţi: o Biblie şi un Coran. În 
dimineaţa aceea, doar cel din urmă era deschis. 

„Biblia şi Coranul”, îşi spuse Georges privindu-i atent 
chipul istovit, „toată viaţa lui pe masa asta!” 

Sub veşnica beretă bască, părul şi barba lui Dall'Oglio 
albiseră, dar privirea lui rămăsese neschimbată - o flacără 
arzătoare, care te citea până în suflet. 

— Te-am făcut să revii mai devreme decât era planificat, 
pentru că situaţia s-a agravat în ultimele zile. Milițiile 
armatei siriene sunt formate din alawiţi, iar ei ştiu că 
locuitorii satelor din împrejurimi nu sunt creştini, ci 
nazareeni. Alawiţii îi dispreţuiesc pe nazareeni, aşa că au 
decis să se retragă din deşert şi să îi lase la mila unui grup 
nou care se trage din Al-Qaida, Statul Islamic în Irak şi în 
Levant. De partea cealaltă a munţilor, valea Nebek se află 
deja cu totul sub controlul lor. 

Georges îşi lăsă capul în jos. După anii petrecuţi la 
seminar, alesese să se alăture celor de la Mar Moussa şi 
fondatorului ei charismatic, spre disperarea familiei sale: 
„Eram aşa de mândri că te faci preot, respectat, onorat de 
comunitatea noastră! Într-o bună zi, ai fi devenit episcop, 
precum venerabilul nostru patriarh Michel. Dar să te faci 


e 38 - 


călugăr! La ce foloseşte un călugăr, cui îi pasă?” 

— Am să-ţi încredinţez o sarcină delicată. 

Dall'Oglio cobori vocea, de parcă pereţii aveau urechi. 

— Deci... acum câteva zile, asistentul profesorului Erwin 
a ajuns aici pe neaşteptate... 

— Marwan? 

— Da, era epuizat. Deghizat în beduin, a reuşit să scoată 
din Yemen un document extraordinar. Erwin este convins 
că este vorba despre unul dintre pergamentele nazareene 
care au dat naştere Coranului. El a fost expulzat din 
Sana'a, vrea să pun în siguranță pergamentul pentru o 
vreme, până reuşeşte să-l recupereze ca să îl studieze în 
Germania. De aceea mi l-a adus mie Marwan. 

Georges tresări. 

— Erwin bănuieşte de ani de zile existenţa acestor 
pergamente, acum e, probabil, în culmea entuziasmului! 
Trebuie să-l publice pe cel din Sana'a cât mai repede, 
cercetătorii îl aşteaptă! 

Dall'Oglio făcu un gest cu mâna, ca pentru a goni o 
muscă. 

— Dacă am putut să lucrez la împăcarea cu fraţii noştri 
musulmani a fost pentru că n-am abordat niciodată cu ei 
chestiuni de doctrină, le-am respectat sensibilitatea, care 
este teribilă pe tema asta. Să învăţăm mai întâi să trăim 
împreună, sub acelaşi soare şi acelaşi Dumnezeu. Religiile 
se sprijină pe dogme, adevărul istoric le sperie: să publici 
acum un document care pune sub semnul întrebării 
revelaţia divină a profetului Mahomed ar însemna să 
provoci un seism care ar îngreuna cu atât mai mult sarcina 
asta. Cu jihadiştii aflaţi la porţile văii, pergamentul nu mai 
este în siguranţă în Mar Moussa. Aş vrea să te duci la 
rabin, el va reuşi să găsească o ascunzătoare în deşert. Pe 
drum, o să îi avertizezi pe nazareeni asupra pericolului în 
care se află. 

— Ce pot face ei? întrebă Georges cu amărăciune. Nu 
sunt înarmaţi. 

Un nor de oboseală nesfârşită se aşternu pe chipul 
iezuitului. 


e 39 œ 


— Să se înarmeze pe interior. Du-te prin satele 
nazareene, adu-le aminte cum strămoşii lor s-au disociat 
pe vremuri de cucerirea musulmană şi de violenţa ei. De ce 
jihadiştii îi urăsc şi de ce... o să îi omoare într-o bună zi. 
Înţelegi, Georges? Nimic nu o să poată să îi salveze pe 
prietenii noştri. Ajută-i să moară în pace, să îi ierte pe cei 
care nu se gândesc decât să îi elimine. 

Se aşternu o tăcere lungă între ei, o ceaţă înlăcrimată 
întuneca privirea lui Georges. „Omul acesta a trecut ultima 
etapă, trăieşte deja în altă lume.” Dar el va fi în stare să îl 
urmeze până acolo? spuse: 

— Da, părinte, ai dreptate, este singurul lucru pe care 
putem să-l facem pentru ei. lar... iar Marwan, ce s-a 
întâmplat cu el? 

— S-a refugiat în regiunea Latakia, „coasta 
nazareenilor”. Familia lui locuieşte acolo dintotdeauna, ei 
o să-l ascundă. 

Dall'Oglio se ridică. Cufundaţi în orbite, ochii lui se 
fixară cu strălucire pe bărbatul mărunţel aşezat în faţa lui. 

— Să umbli noaptea, ziua opreşte-te în satele 
nazareenilor, iar când o să te vezi cu rabinul, să îi dai o 
îmbrăţişare din partea mea. Mi-ar fi plăcut atât de mult să 
te însoțesc, dar locul meu este aici, alături de comunitate. 

Se duse să ia pergamentul de pe un raft. Georges îl 
prinse delicat şi îl puse într-un săculeţ din piele, pe care îl 
strecură pe sub cămaşă, la piept, apoi îngenunche. Cu 
ambele mâini întinse pe capul lui, Paolo Dall'Oglio îi 
acordă o binecuvântare tăcută. Inainte să părăsească 
încăperea, silueta lui înaltă rămase pentru o clipă în cadrul 
uşii, contemplând deşertul care se întindea în faţa 
mănăstirii Mar Moussa până la orizont. 

George observă că se ţinea foarte drept, aproape cu 
mândrie. 

w 

În aceeaşi seară, plecă. Umbla repede, cu bucurie, cu 
preţiosul pergament la inimă. În zori, zări în depărtare 
acoperişurile unui sătuc ce se ascundea în câmpia 
stâncoasă. Acolo se aflau vreo douăzeci de familii 


e 40 - 


nazareene foarte sărace, le cunoştea şi le ceru ospitalitate 
pe căldura din timpul zilei. Rabinul nu se mai afla decât la 
o noapte scurtă de mers pe jos. 

Cu puţin înainte să ajungă în sat, în lumina palidă care 
înflorea, George nu văzu umbrele, ascunse în spatele unei 
gropi de gunoi, care se apropiau tot mai mult de el. 


e 414l-- 


12 


Când tânărul ieşi din deşert, noaptea era pe sfârşite şi 
zorii zilei erau aproape. Tremură sub jellaba. 

Şovăitor, se apropie de satul ascuns într-o vale în acea 
regiune dezolantă a Siriei. 

În faţa primei colibe, construită pe nisip, văzu o lampă 
de ulei a cărei lumină gălbuie se unduia în aerul călduţ. 

Şi alături, un copil aşezat pe pământ. 

Când îl zări, copilul se ridică, apucă lampa şi îi făcu 
semn să îl urmeze. 

Mergea iute. În spatele lui, bărbatul, cu capul plecat, îi 
privea paşii fără să mai gândească. 

Satul părea abandonat. Nici nu trecuseră bine de ultima 
casă, că băiatul se opri, întinse braţul şi spuse: 

— Acolo. 

Bărbatul înaintă singur spre groapa de gunoi, alungă 
vulturii din jurul cadavrului, urcă pe grămada de resturi. 
Licărirea difuză a zorilor părea să picure din cerul înstelat. 
La jumătatea drumului, se opri şi văzu. Rămase acolo 
multă vreme, nemişcat. În cele din urmă, cobori din nou 
împleticit şi se aşeză pe pământ, cu chipul spre răsărit. 

În tăcerea absolută şi în pustiu. 

Soarele se întrezărea în vârful munţilor când auzi 
maşina venind. Se ridică, făcu o plecăciune adâncă în faţa 
grămezii de gunoaie, se întoarse cu spatele la sat şi porni 
spre deşert. 

Barba scurtă îi era umezită de lacrimi. 


e 42 >» 


13 


— Ei bine, frate Carl, aţi citit teza micului călugăr 
francez, ce părere aveţi? 

— Şocul mesianismelor... Foarte interesant! 

Monsignore îl opri cu un gest. Părintele Maciel pusese la 
punct o metodă de control a spiritelor care îi adusese 
acuzaţia că spăla creierele. Metoda se dovedise eficientă, 
dar anumite zone ale inconştientului discipolilor lui scăpau 
uneori. Dovada: acest Carl încă mai era în stare să se lase 
sedus, fără să-şi dea măcar seama, de scânteierea ideilor 
periculoase. În ciuda formării sale, nu avea nicio vedere de 
ansamblu. 

— Interesant! Frate, toată istoria omenirii la asta se 
reduce: Răul este interesant. Dacă nu sunteţi convins, 
locul dumneavoastră nu este în rândul Legionarilor. Nu vă 
daţi seama că, punând pe acelaşi plan iudaismul, 
creştinismul şi islamismul, fratele Nil riscă să bulverseze 
echilibrul geopolitic mondial? Şi să alimenteze un pic mai 
mult incendiul uriaş care consumă planeta asta de trei mii 
de ani... 

Carl îl lăsă să vorbească şi îi urmări atent chipul osos. 
Pomeţii proeminenţi, ochii adânciţi puternic în orbite, 
pielea translucidă şi buzele încreţite, linia subţire care nu 
se lărgea pentru un zâmbet... „O mumie în viaţă!” In 
vreme ce Legionarii lui Hristos erau vii, veseli şi puternici, 
iar entuziasmul convingerilor lor era molipsitor. Ei erau 
viitorul lumii, nu oamenii precum cel din faţa lui. 

Numai că el, bărbatul din faţa lui, purta o calotă violetă. 

Carl îl întrerupse: 

— Am văzut asta imediat, totuşi teza mi s-a părut 
convingătoare. 

„N-a văzut absolut nimic, lupta împotriva Răului este 
universală.” Bătrânul îşi aduse mâinile în faţa lui, fiecare 
deget lipindu-se exact de vârful cărnos al celui opus. 
Contemplă pentru o secundă acea simetrie gotică ce îl 
umplea de mulţumire, ridică privirea şi răspunse hotărât: 


e 43» 


— Tocmai de aceea este primejdioasă. Bineînţeles, nici 
nu se pune problema să fie publicată, dar trebuie să 
stabilim o limită mai înaltă. 

Carl începu să înţeleagă de ce relicva aceea dintr-o altă 
epocă îl chemase din Germania. În spatele aparenţei 
umanitare şi caritabile a Legionarilor lui Hristos se 
ascundea un serviciu de acţiune din care el făcea parte şi 
în care formarea lui teoretică alături de abilităţile lui 
sportive erau foarte apreciate. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ei bine... la Sant'Anselmo - altfel, o universitate 
pontificală ireproşabilă - există trei studenţi un pic prea 
întreprinzători: un sirian plecat acasă la el, un american şi 
autorul tezei, fratele Nil - un naiv care nu înţelege 
consecinţele utopiilor lui. Aflat în conflict cu mănăstirea 
lui, el este veriga slabă. Ca să îl fac să se descopere, am 
făcut aşa încât... cum să spun, să îl neliniştesc. Emotiv, 
fără experienţă, a primit ieri un mesaj care îl va face, fără 
îndoială, să se mişte, să iasă din carapace. Pentru moment, 
misiunea dumneavoastră este să îl supravegheați. 

— De ce eu? 

— Aveţi un parcurs... special, nu? Aţi ucis de două ori... 
am aflat, la un moment dat, de la părintele Maciel. Nu v-aţi 
dori ca toate astea să iasă la iveală acum... 

Carl îşi lăsă capul în jos, bărbatul acela diabolic ştia 
totul. Păru că Monsignore nu-i remarcă ruşinea. 

— Frate Carl, la treabă! Daţi-mi înapoi teza francezului, 
o să-mi faceţi rapoarte regulate. 

Se 

Rămas singur, Monsignore se lăsă pe spate în fotoliu şi 
închise pleoapele subţiri. Micile probleme practice pe care 
i se cerea să le rezolve de atâta vreme nu erau decât nişte 
activităţi vulgare, adevărata lui pasiune era aceea pentru 
informaţii. Crease de-a lungul vieţii o reţea de informatori 
a cărei mărime nu o bănuia nimeni, ceea ce explica şi 
discreţia, şi eficacitatea acesteia. Din biroul lui, asemenea 
unei pânze de păianjen, observa cea mai mică vibraţie a 
fiecărei iţe, analiza, reacţiona. Forţa Bisericii Catolice 


e 44» 


consta în reţeaua ei mondială de parohii şi mănăstiri. 
Bătaia din aripi a unui fluture se simţea la celălalt capăt al 
lumii, Monsignore era primul informat. Americanii? Cu 
structura gigantică a CIA şi mii de funcţionari blazaţi, 
aveau pielea tare a unui elefant. Mossadul putea să 
rivalizeze cu el, căci evreii erau peste tot, dar idealul lor 
era impur. De curând intraseră în joc musulmanii, 
stăpâneau din ce în ce mai bine tehnologia. Şi la ei avea 
oameni infiltraţi, pe care îi ţinea bine în frâu din cauza 
trecutului lor. 

Numai Biserica Catolică, monarhia absolută, centraliza 
eficient informaţia şi puterea care decurgea din aceasta. 

De acolo, din biroul acela modest. 

Monsignore tocmai aflase că profesorul Erwin (dosarul 
lui avea ştampila De supravegheat) plecase din Sana'a în 
condiţii misterioase, făcuse escală la Beirut, unde 
petrecuse câteva ore la bătrânul Jarweh, înainte să 
repornească spre Berlin. Infirmierul din slujba lui Jarweh, 
un catolic fervent, surprinsese frânturi din discuţie şi îl 
informase imediat: Erwin pretindea că descoperise un 
manuscris nazareean care data din perioada Profetului, 
care punea sub semnul întrebării tradiţia musulmană a 
revelaţiei divine a Coranului. 

„Nu ne atingem de Coran, echilibrul mondial depinde de 
asta.” Trebuia să pună mâna pe manuscris. 

Cât despre Georges, odată revenit la Mar Moussa, 
acesta nu mai era periculos. Fără îndoială, înaintarea 
rapidă a jihadiştilor în regiune avea să rezolve problema, 
cât de curând, el şi Dall'Oglio nu vor mai putea să facă 
niciun rău. 

„Soarta Occidentului stă pe umerii mei...” 

Ridică jaluzelele şi deschise larg fereastra. La ora aceea 
târzie, nu avea ce să se întâmple: faţada Palatului 
Inchiziției era cufundată în întuneric, iar din Piaţa Sfântul 
Petru, nimeni nu putea să îi zărească silueta fantomatică. 

În faţa stelelor, Monsignore închise ochii. 


e 45 - 


14 


Soarele era pe cer când jeepul se ivi din deşert. Din el 
ieşiră trei bărbaţi plini de praf. De faţă cu mamele 
înnebunite, se apucară să caute un copil din sat, îl găsiră 
uşor, îl întrebară. Îndrumaţi de el, merseră până la groapa 
de gunoi. Cu ajutorul mulinetelor, întrerupseră petrecerea 
vulturilor, strecurară rapid într-o husă ce mai rămăsese 
din cadavru, o închiseră dintr-o mişcare şi se întoarseră la 
maşină, ca să îl aşeze uşor în benă. Apoi fiecare îşi înfăşură 
capul cu un keffiyeh şi, în faţa sătenilor adunaţi la auzul 
veştilor, rostiră rugăciuni legănându-se înainte şi înapoi. 
Uluiţi, bătrânii îşi recunoscură limba maternă, aramaica, 
pe care tinerii satului o vorbeau tot mai puţin. Fără să 
salute pe cineva, cei trei bărbaţi se urcară în jeep şi o 
porniră din nou în trombă spre munţi, în mijlocul unui nor 
de praf. În zilele următoare, evenimentul fu subiectul 
tuturor conversaţiilor. De unde veneau, de ce se rugaseră 
în aramaică? Şi de unde aflaseră atât de repede de 
cadavrul tăiat în două care fusese găsit în acel colţ pierdut 
de lume? Aici nu era nici electricitate, nici telefon, poate 
caravanele care trecuseră cu o zi înainte? In toiul 
entuziasmului general şi al întrebărilor care veneau din 
toate părţile, unii bătrâni rămâneau ciudat de tăcuţi. 
Nimeni nu îndrăznea să li se adreseze sau să le ceară 
opinia: ei erau gardienii memoriei şi nu mai vorbeau decât 
cu Dumnezeu. 


e 46 - 


15 


Cu ochi strălucitori, Anselm se duse să bată la uşa lui 
Nil. 

— Am găsit un mesaj de la Sară pe site-ul Mar Moussa în 
dimineaţa asta, cred că este chiar ea. Vino să vezi, o să te 
convingi singur. 

Urcară scara în spirală din turn, se aşezară în faţa 
calculatorului lui Anselm, care mişcă mousse-ul. Intr- 
adevăr, pe site era un mesaj scurt: 


Fraților Anselm şi Nil, 

Nu am veşti de la Georges de mai multe zile, Mar 
Moussa nu răspunde. 

Mă tem că site-ul este supravegheat. Sunt singură la 
Beirut, am nevoie de ajutorul vostru, VENIȚI SĂ MĂ 
SALVAŢI. 

Vă rog, veniţi repede. 

Vă rog... 

Sară 


Nil se aşeză încet în balansoar şi îl întoarse spre Anselm. 

— Ce părere ai despre asta? 

— Stilul seamănă cu al Sarei, parcă o şi aud. 

— Şi atunci? Cum să creadă că o să pornim în zbor în 
ajutorul ei, până la Beirut, în inima necunoscutului? 
Suntem studenţii unei universităţi pontificale, avem 
cursuri, lucrări de susţinut! 

Intre ei se aşternu un moment de tăcere, pe care Anselm 
îl întrerupse în cele din urmă. Tonul vocii lui trăda o 
tulburare care nu îl caracteriza. 

— M-am gândit la toate astea. Şi apoi, mi-am spus... în 
fine, Nil, aminteşte-ţi de tot ce îi datorăm lui Georges! Este 
un frate - nu de ordin monastic, ci un adevărat frate de 
luptă, de inimă şi de suflet. Sară spune că n-are veşti de la 
el, îl lăsăm pe fratele ei pierdut în neant fără să 
reacţionăm, de parcă ar fi un câine? Ştii cât îşi iubeşte şi 


e 47» 


îşi protejează sora mai mică, ea strigă după ajutor, ce-ar 
face el în locul nostru? Ar continua să umple fişe erudite 
pe colina Aventinului, digerând Ja pasta încetişor în 
mănăstire? Prin Sară, Georges cere ajutor, nu putem să 
rămânem surzi la chemarea lui! 

Nil fixa intens chipul afectat al prietenului lui, ochii lui 
plini de lacrimi. Asemenea lui, şi el era bulversat. In cele 
din urmă, hotărî: 

— Şi eu am o inimă, nu putem să ignorăm mesajul Sarei, 
să îl lăsăm pe Georges la greu fără să facem nimic. Ce 
propui? 

Anselm îi surâse timid. 

— Ştiam că o să fii de acord cu mine. Vacanţa de Paşte o 
să înceapă curând, mulţi dintre studenţi o să profite ca să 
călătorească. Trebuie să ne ducem acolo. 

— Să mergem la Beirut? Eşti nebun! 

— O călătorie scurtă, de câteva zile, absenţa ta o să 
treacă neobservată. 

Lui Nil îi fu greu să îşi reţină uluirea. 

— Absenta mea? 

— Nu putem să mergem împreună, ar bate la ochi. Unul 
dintre noi trebuie să rămână la Roma, să ţină legătura cu 
celălalt. Ca să intre în Liban, un american are nevoie de o 
nenorocită de viză, dar nu şi tu, care eşti francez. Dintre 
noi doi, tu eşti singurul care poate să plece repede. Du-te 
să o vezi pe Sară la Beirut, du-te şi vezi dacă putem să 
facem ceva pentru Georges! 

Nil se frecă la ochi, durerea de cap îşi făcea din nou 
simțită prezenţa. Înălţă capul şi vorbi cu blândeţe, 
accentuând fiecare cuvânt: 

— Eu sunt călugăr, Anselm, călugăr şi nimic altceva. Am 
intrat în mănăstire ca să îl caut pe Dumnezeu şi nimic 
altceva. Un căutător care nu ştie să se bată decât cu 
textele şi cu el însuşi. Datorită ţie, am descoperit realitatea 
evreului lisus, iar această descoperire a dat un sens vieţii 
mele. N-am nevoie de nimic altceva, nu ştiu să fac altceva! 

Anselm reacţionă cu fermitate: 

— Dar ce-ai descoperit mai apoi îi datorezi lui Georges. 


e 48 œ» 


Adu-ţi aminte de toate cărţile pe care nici nu le-ai fi citit, 
nici nu le-ai fi înţeles fără el! El ţi-a permis să măsori 
importanţa mesianismului, locul lui determinant în Coran. 
Adu-ţi aminte de discuţiile pe banca din mănăstire, când 
lumina Romei devenea la fel de transparentă ca explicaţiile 
lui, la fel de călduroasă ca încurajările lui! Fără el, n-ai fi 
fost ceea ce ai devenit. El ţi-a fost îndrumător, iar acum tu 
îi întorci spatele? 

Nil se ridică, se duse la fereastra care dădea spre 
mănăstire. De dedesubt, umbra portocalilor avea în curând 
să atingă banca nenumăratelor discuţii purtate cu 
Georges. 

După o vreme, se întoarse cu faţa spre prietenul lui, care 
îl observa neliniştit. 

— Bine... bine, este o nebunie, dar am să plec. Numai că 
ştii prea bine că un călugăr francez n-are un sfanţ în 
buzunar. 

Uşurat, Anselm deschise sertarul biroului. 

— Iar eu sunt american, pentru mine, banii nu sunt atât 
de importanţi ca pentru tine. Tata este bogat, Nil, foarte 
bogat. Ai aici un permis American Express la purtător, 
valabil pentru cinci călătorii cu orice companie aeriană, 
spre orice destinaţie. Am folosit un cupon ca să vin la 
Roma, îmi mai rămân patru, îţi ofer ţie două. Dacă îl 
prezinţi la aeroport, o să fii îmbarcat imediat, factura îi va 
fi trimisă tatălui meu, care nici măcar nu o să se uite la ea. 

Nil luă plicul pe care i-l întinse Anselm şi schiţă spre el o 
grimasă confuză. 

— Ai nevoie şi de bani-gheaţă, nu-i aşa? Uite, ia plicul 
ăsta, trebuie să fie aici vreo mie de dolari. Ia şi centura 
asta de călătorie pe sub pantaloni şi strecoară acolo 
paşaportul, permisul şi banii. Când te întorci, îmi dai 
restul, iar eu îţi interzic să-mi prezinţi deconturile. 

Nil îi zâmbi. 

— Mulţumesc, n-am avut niciodată atâţia bani în 
buzunar. Dar tatăl tău... 

Anselm îl întrerupse. 

— Tata n-a trăit niciodată decât pentru banii lui, ca să îi 


e 49 œ 


vadă intrând, ieşind, ca să îi numere, să îi atingă, să îi 
adulmece în treacăt, fără măcar să îşi dea seama că 
existam şi eu pe lângă el. Mama a murit la naşterea mea, 
eu n-am avut niciodată un tată, Nil! Vrei să ştii unde se 
află singura mea familie? Uite, ea se află în plicul ăsta, ia-l. 
Pentru mine, banii ăştia nu reprezintă nimic şi nu-i vor 
lipsi tatălui meu. Crede-mă - zâmbi trist -, este mai uşor să 
practici sărăcia când eşti bogat, căci nu te gândeşti mereu 
la bani, aşa cum fac adevărații oameni săraci. 

— Asta, asta ar fi de discutat, spuse blând NIL. 

Şi astfel, fratele Nil, călugăr observator, descoperi în 
aceeaşi zi că nu îşi practica legământul de sărăcie şi că 
avea să îşi rupă legământul de supunere ducându-se la 
celălalt capăt al lumii, fără permisiunea părintelui stareţ. 


e 50 - 


16 


Încăperea era luminată de o lampă cu kerosen aşezată 
pe podea. Pe pereţii din pământ se aliniau siluetele a 
doisprezece bărbaţi care stăteau pe nişte bănci. În faţa 
peretelui din spate, sub o icoană, fusese aşezat un fotoliu 
de o eleganţă surprinzătoare în toată austeritatea 
înconjurătoare. Luminat de jos, chipul bătrânului care îl 
ocupa era grav şi solemn. Toţi purtau câte o jellaba de un 
alb imaculat. Pentru a supraveghea deşertul care se 
întindea spre munţi, paznici fuseseră postați în jurul 
satului. 

Ceremonia putea să înceapă. Bătrânul făcu un semn 
către unul dintre asistenţi, care se ridică, trase la o parte 
pânza care servea drept uşă şi lăsă să intre o umbră albă. 

Era un tânăr cu un chip melancolic, care clipi puţin 
pentru a se obişnui cu lumina din încăpere. Bătrânul i se 
adresă fără vreo altă introducere: 

— Ce vrei? 

— Să mă număr printre cei care îl urmează pe lisus 
nazareeanul şi îi aşteaptă întoarcerea. 

— Eşti pregătit, asemenea strămoşilor noştri, să faci faţă 
suspiciunii, urii şi opresiunii din partea duşmanilor noştri? 

— Da, rabinule, sunt pregătit. 

Răspunsul răsună ca o rachetă. Asistenţii se ridicară şi 
bătrânul începu cu o voce gravă: 

— Acum două mii de ani, ca să scape de persecuțiile 
evreilor, apoi ale creştinilor, părinţii noştri au fugit din 
patria lui lisus. În fuga noastră, am pierdut totul, textele 
noastre, ritualurile, Evanghelia evreilor, totul. Nu ne mai 
rămâne decât memoria, transmisă din tată în fiu, din mamă 
în fiică. Chiar şi numele nostru, nazareeni, nu mai este 
pronunţat decât de noi şi pe ascuns. Dar - el ridică privirea 
- n-avem nimic de pierdut, căci ne rămâne dragostea 
pentru fiul lui Iosif, Mesia, a cărui întoarcere o aşteptăm. 
Ne rămân memoria şi speranţa, iată tot ce deţinem pe 
pământ. Vrei să împărtăşeşti asta cu noi? 


e 51 œ» 


Ochii tânărului reflectară firicelul de lumină al lămpii cu 
petrol. 

— Vreau. 

Bătrânul îşi fixă privirea spre el. „Tocmai a demonstrat 
de ce este în stare, dar cât este de tânăr, câte suferinţe îl 
mai aşteaptă.” Vocea i se întări: 

— Atunci să nu te încrezi în evrei, sunt prezenţi peste tot 
şi sunt atotputernici. Fără să aştepte întoarcerea lui Mesia, 
aşa cum spun Sfintele Scripturi, ei au dominat Europa, 
America şi acum Orientul Mijlociu. Să nu te încrezi nici în 
musulmani, care sunt gata de orice ca să ne facă să 
dispărem, pe noi şi memoria noastră. Chipul ascuns al 
profetului lor planează neîncetat peste fiecare dintre noi. 
Să nu ai niciodată încredere în creştini, să nu uiţi că ne-au 
umilit în trecut. De acum înainte, o să fii singur în faţa 
stelelor, cum a fost lisus nazareeanul în Grădina 
Ghetsimani în noaptea arestării”. Pentru noi, numele tău 
este Eliah, profetul pe care l-a servit şi pe ale cărui urme a 
luat-o. 

Imitat de asistenţi, el îşi întinse mâinile peste tânărul 
care îngenunchease. Un cântec dulce şi hipnotizant umplu 
încăperea, se strecură printre colibele satului, ajunse la 
paznicii care-şi ciuliră urechile şi zâmbiră. Rugăciunile 
străvechi, cele pe care chiar lisus le pronunţase în timpul 
vieţii sale, se ridicară rostite în aramaică spre cerul 
înstelat, care le apăru deodată mai clar şi mai plin de 
viaţă. 

Reuniunea continuă până târziu în noapte. Aşezat 
printre ei, Eliah povesti ceea ce văzuse, cadavrul aruncat 
în groapa de gunoi a unui sat vecin, felul în care fusese 
tăiat în două şi oferit drept hrană uliilor. 

Când îşi termină povestea, bătrânul vorbi despre 
mesajul care le fusese adresat astfel, lăsă pe fiecare să se 
exprime, apoi îşi rosti ordinele cu voce răbdătoare. 


5 Vezi Michel Benoît, Dans le silence des oliviers, Albin Michel, 2011. 
Jesus, mémoires d'un Juif ordinaire. Dans le silence des oliviers, Le 
Livre de Poche, 2013. 


e 52 œ» 


17 


Anselm intră valvârtej în camera lui Nil. 

— Midwest Airlines au un zbor zilnic Roma-Beirut. 
Pentru mâine nu mai sunt locuri decât la clasa întâi, am 
rezervat un loc pe numele tău. Şi am cumpărat două 
telefoane mobile, să mă ierte mănăstirea mea. Ia tu unul, 
încearcă numai să nu mă suni în timpul slujbelor. 

Izbucniră în râs, parfumul acela de aventură le era cu 
totul nou. 

— Şi când ajung la Beirut, cum o s-o contactez pe Sarà? 

— Familia  Jarweh este foarte cunoscută acolo, 
interesează-te când ajungi la aeroport. Dacă nu obţii nimic, 
du-te într-un hotel mare. Cu banii pe care îi ai, o să se 
dezlege limbile. 

În noaptea aceea, incapabil să rămână înăuntru, Nil se 
duse să îşi facă plimbarea preferată. Rămase vreme 
îndelungată în picioare pe marginea pistei din Circo 
Massimo, de partea Aventinului, privind gânditor ruinele 
de pe Palatin, care îşi înălţau spre cer vârfurile mute. Aşa 
se năşteau imperiile, se construiau, apoi se prăbuşeau şi 
dispăreau, lăsând în urma lor ruinele care nu mai vorbeau 
nimănui. Oare se va întâmpla la fel şi cu creştinismul? 

Anselm... Cu o seară în urmă, pentru prima dată 
deschisese uşor fortăreaţa bine păzită a trecutului lui. „Eu 
nu am avut un tată!” Acel strigăt de disperare era 
suferinţa pe care o purta înăuntru fără să o poată destăinui 
niciodată? Nu antama discuţii decât despre munca lui, ca 
atunci când primise lucrarea lui Christoph Frankenberg - 
pe vremea aceea, Nil era încă la începutul lucrării lui. 

— Cine este Frankenberg? întrebase el. 

— Este pseudonimul unui libano-american care şi-a 
reluat cercetările despre care tu ştii deja, referitoare la 
naşterea arabei coranice pornind de la aramaică. Dar a 
mers mai departe: el arată că, la origini, versetele din 
Coran erau bucăţi din lecţionarele biblice folosite de 
nazareeni pentru a-şi catehiza vecinii arabi în Siria. 


e 53» 


Recitau în faţa lor pasaje din Biblie şi din Evanghelii, pe 
care le comentau. După părerea lui Frankenberg, Coranul 
s-ar fi născut pornind de la aceste cateheze. 

— În cazul în care Coranul s-a născut pe baza acestor 
lecţionare liturgice, istoria revelaţiilor primite din cer de 
către Mahomed într-o peşteră din Mecca... 

— E doar o legendă! Teza lui Frankenberg spulberă 
toate tabuurile astea - după cum ar putea prea bine să 
facă şi teza ta, dragul meu Nil. 

Nil nu reacţionase. 

— Georges spune că profetul Mahomed - cobori din 
instinct vocea - e posibil să nici nu fi existat vreodată? 

Mimica lui îl făcu să surâdă pe Anselm. 

— În 614 d.Hr., a existat un războinic arab devenit 
nazareean care şi-a condus tribul, Quraysh din Siria, unde 
trăia, ca să cucerească lerusalimul şi să reconstruiască 
Templul. După crezul nazareenilor, de îndată ce Templul 
era reconstruit pe esplanada lui, Mesia trebuia să se 
întoarcă, să le devină căpetenie şi să îi conducă spre 
cucerirea lumii. 

— Războinicul era Profetul? 

— Nu ştim aproape nimic despre el. După moartea lui, 
primii califi şi-au pus scribii la treabă: cu o imaginaţie 
debordantă, ei l-au transformat pe acest războinic arab 
într-un profet vizionar şi au inventat legenda lui. Astăzi, 
această legendă fondatoare a islamului a devenit o dogmă 
pe care nimeni nu îndrăzneşte să o mai pună la îndoială. 

w 

„Nimeni nu îndrăzneşte.” Nil se ridică şi făcu câțiva 
paşi. Frankenberg adusese un element foarte important în 
munca de cercetare, precum aceea făcută de Erwin. Se 
lăsa noaptea. Cufundat în propriile gânduri, îşi reluă încet 
drumul spre Sant'Anselmo. Urma să plece la Beirut... „O 
nebunie!” Dar răspunsul la acele întrebări poate chiar se 
afla acolo. 


e 54» 


18 


De partea cealaltă a aleii, un turist într-o tufă de leandri 
îl observa atent. Când îl văzu pe Nil revenind spre 
Sant'Anselmo, cu capul plecat, parcă tras de propria 
greutate, se încruntă puţin. „Periculos tipul ăsta? Are un 
aer complet inofensiv!” Telefonul îi sună în buzunar. Era 
Monsignore, vocea îi era imperioasă: 

— Carl, veniţi la mine, imediat. Prezentaţi-vă la Porta 
Angelica, veţi fi condus în biroul meu. 

Se furişă din tufişul în care petrecuse ceva vreme, apoi 
dădu nas în nas cu un tânăr fermecător cu un zâmbet plin 
de subînţeles, care îi făcu unul dintre semnele acelea pe 
care le înţeleg toate limbile. Furios, îl trimise la plimbare. 

Inaintea lui, Nil dispăruse. Carl o luă spre Vatican. 

Fu întâmpinat de un Monsignore atent, care îl conduse 
într-un salon micuţ, decorat în nuanţe de cenușiu, îl invită 
să se aşeze într-un fotoliu şi îi spuse să aştepte. În orele ce 
urmară, patru persoane se succedară în faţa lui. Patru 
tineri care rămaseră în picioare şi îi vorbiră. Îi ascultă 
privindu-i în ochi, apoi le puse întrebări. Iar îi ascultă. 

Când al patrulea ieşi din salon, acesta ducea cu el viaţa 
lui Carl. 

Nu se ridică atunci când îl auzi pe Monsignore intrând. 
Prelatul aruncă o privire spre forma umană prăbuşită în 
fotoliu, pretinse că nu îi observă chipul înfrânt şi îi întinse 
un plic. 

— Aveţi aici un bilet de avion spre Beirut. Plecaţi mâine- 
dimineaţă, fratele Nil o să fie în acelaşi avion. Odată ajuns 
în Liban, sunt convins că o să se ducă în Siria şi este 
posibil să se întoarcă apoi cu un document de o importanţă 
capitală. Trebuie să puneţi mâna pe documentul ăsta - prin 
orice mijloace posibile, mă înţelegeţi? 

Carl se ridică, luă plicul fără să se uite la Monsignore, 
ieşi iute din salon, cobori valvârtej scările. „Omul ăsta este 
un diavol!” 

Ca un somnambul, traversă Piaţa Sfântul Petru acum 


e 55» 


pustie. Da, va merge la Beirut, îl va urmări pe călugărul 
francez, va recupera documentul şi îl va aduce la Roma. 
Dar la ce bun toate astea? După tot ce auzise, nimic nu mai 
avea sens. 

„Prin orice mijloace posibile”, spusese Monsignore. 

Până la sfârşitul nopţii, rătăci pe străzile pustii ale 
Romei ca un corp fără suflet. În zorii zilei, luă un autobuz 
spre aeroportul din Fiumicino. 


e 56 - 


19 


Monsignore îşi alinie meticulos în faţă telefoanele 
mobile, picioarele de păianjen prin care percepea vibraţiile 
pânzei lui. 

Era mulţumit. Cu o zi în urmă, computerul interceptase 
rezervarea făcută de Anselm: Nil făcea exact ce sperase el, 
se ducea la Beirut. Monsignore fusese unul dintre primii 
care aflase de cercetările lui Erwin şi ale lui Frankenberg 
privind Coranul şi preistoria lui. Când auzise despre 
descoperirea  pergamentului, datorită  infirmierului 
bătrânului Jarweh, înţelesese că obiectul acela miraculos 
avea să fie în mâinile lui o armă devastatoare împotriva 
musulmanilor. O armă pe care trebuia să pună mâna cu 
orice preţ. 

Să destabilizeze islamul, să dezvăluie în ochii întregii 
lumi impostura Coranului, ăsta era visul oricărui maestru 
în geopolitică! Acest maestru era el. Alertându-l pe Nil 
despre dispariţia lui Georges, provocase strigătul de ajutor 
al fetei. Fără să fi bănuit măcar, ea îl atrăgea pe francez 
exact acolo unde şi-l dorea el. Dumnezeu îi răsplătea pe cei 
săraci cu duhul, dar va reuşi el să găsească pergamentul 
de la Sana'a? De data aceasta, Biserica Catolică nu avea 
dreptul să eşueze. 

În orice caz, teza lui Nil arăta că tânărul identificase 
perfect legătura dintre iudaism, creştinism şi islamism - 
„Şi nu numai între ele”, se gândi Monsignore. 
„Mesianismul, izvorul ascuns, cheia puterii lumii!” 
Dovezile despre felul în care se infiltrase în Occident ca să 
îl domine erau puţine, iar el trebuia să le obţină. 

El va şti cum să le folosească. 

În noaptea aceea, după întrevederile pe care i le 
impusese, Carl fugise din salonul gri. Chipul lui purta 
marca disperării, exact ce trebuia ca să îl ţină bine în frâu. 

Monsignore se ridică, ocoli biroul, se îndreptă spre 
peretele lambrisat din partea opusă şi apăsă o cornişă. 
Panoul glisă cu un şuierat şi dezvălui trei rafturi. Pe 


e 57» 


primul, computerul era pornit în permanenţă. Extrem de 
puternic, avea programele necesare pentru colectarea 
informaţiilor. Pe al doilea se afla un echipament avansat de 
transmisie prin satelit. Ultimul raft, mult mai puţin 
aglomerat, conţinea comoara lui cea mai prețioasă: hard 
disk-urile pe care erau salvate mii de dosare care nu 
cruţau pe nimeni, asigurându-i eficacitatea - şi propria 
siguranţă. 

Se uită în treacăt la ceas: avionul francezului tocmai 
decolase, cu un câine de vânătoare la bord, cu coada între 
picioare. El îl va urmări îndeaproape pe Nil. Cât despre 
fată... ea avea un miros special pe care Carl, ca neamţ de 
rasă bună, avea să îl adulmece rapid. 

Închise panoul, îşi puse la adăpost minunile tehnologice. 
Tatăl lui ar fi fost mândru de fiul pe care nu îl văzuse 
crescând şi devenind unul dintre cele mai secrete, dar şi 
cele mai importante personaje ale Vaticanului. 

„Adică”, se gândi el, netezindu-şi roba căptuşită discret 
cu violet, „ale planetei”. 


e 58 œ» 


20 


Pierdut într-un scaun adânc, în care avea tot locul din 

lume şi pentru picioare, Nil era încă sub efectul şocului. 
w 

Anselm îşi dorise să îl însoțească în taxi până la 
aeroport. Pe drum, rămăsese cufundat în tăcere, cu o linie 
brăzdându-i fruntea şi cu ochii pierduţi în gol. 

Plăti cursa fără să scoată vreun cuvânt, apoi îl urmă pe 
Nil până în holul din Fiumicino. Croindu-şi drum prin 
mulţime, se duse în faţa panoului luminos: îmbarcarea 
pentru zborul Midwest Airlines începea peste o jumătate 
de oră. 

— Mai este puţin timp, îi spuse lui Nil, să ne aşezăm în 
cafenea. 

Comandară două cafele. Cu capul plecat, Anselm 
învârtea cu încăpățânare linguriţa în ceaşcă, iar Nil, deja 
obişnuit cu tăcerile lui, ştia că nu avea altceva de făcut 
decât să aştepte. 

În cele din urmă, Anselm îşi puse linguriţa pe masă şi, 
fără să se atingă de cafea, spuse: 

— Mi-ai vorbit deseori despre tinereţea ta agitată şi apoi 
despre ce ţi s-a întâmplat după ce ai intrat în mănăstire. 
Mi-aş fi dorit să-ţi pot vorbi şi eu la fel despre mine, dar n- 
am reuşit, eu... 

Se cufundă din nou în tăcere. 

— Bea cafeaua că se răceşte, îi propuse cu delicateţe 
Nil. 

— Nu, ori acum, ori niciodată. lată... după colegiu, tata 
m-a trimis la Rutgers, o universitate şic din New Jersey. 
Chiar dacă nu este departe de casa noastră, m-a înscris la 
internat, trei ani fără să revin acasă decât vara, în timp ce 
el bătea lumea la picior. Am trăit marginalizarea asta ca pe 
un fel de a se descotorosi de mine, de parcă mă arunca. La 
Rutgers, îmi împărţeam camera cu alt student. La început, 
ne-am înţeles bine, apoi, seara, uneori noaptea, fiecare 
vorbea despre sine, îndelung. El mă asculta... nu mi se mai 


e 59 œ 


întâmplase niciodată până atunci aşa ceva, era prima dată 
când cineva era interesat de mine. Cu vremea, am devenit 
intimi. Şi apoi... în ultimul an, am... în fine, am... Oh, Nil! 
Este singurul moment din viaţa mea în care am avut 
impresia că trăiesc! 

El lăsă capul în jos, o lacrimă i se prelingea pe obraz. Nil 
îşi aşeză blând mâna pe braţul lui. 

— Uiţi că şi eu... 

Anselm îşi şterse obrazul. 

— Dar la tine s-a întâmplat cu fete, era normal, în vreme 
ce eu... La noi în familie, eram republicani, poponarii erau 
rebuturile unei societăţi care trebuie să îi scuipe din sânul 
ei. Nu sunt homosexual, Nil, n-am fost niciodată. Dar 
băiatul ăsta era de o asemenea dulceaţă şi fragilitate, atâta 
delicateţe pe un chip de înger rănit... ne-am iubit, pentru 
scurt timp - şi sincer, cel puţin asta am crezut eu. 

— Ce este normal, Anselm? Normal pentru cine? Cine 
impune normele? Cine poate să judece inima omenească şi 
sentimentele? 

Anselm nu îl asculta, continuă cu o voce hipnotică, de 
parcă îi era teamă să vadă că se închide fanta abia 
întredeschisă: 

— Am devenit novice la puţină vreme după aceea - de 
fapt, ceva mai devreme decât era iniţial prevăzut, poate ca 
să mă mântuiesc. După un timp, ela venit să mă vadă: „Am 
mare nevoie de bani ca să mă instalez. Tatăl tău este 
bogat, dacă nu vrei să-mi dai, o să vorbesc mai întâi la 
mănăstire, apoi la presă. Ştiu nişte jurnalişti care o să fie 
încântați să audă ce-am de povestit despre noi”. Pe Coasta 
de Est a Statelor Unite, mănăstirea din Newark este foarte 
respectată, noi suntem o referinţă, privirile sunt aţintite 
spre noi. Îţi închipui scandalul, titlurile din ziare! M-ar fi 
alungat de peste tot. Strivit de ruşine şi dezonoare, aş fi 
fost distrus. 

— Ce-ai făcut? 

— Oh - Anselm îşi masă faţa -, îngerul frumos era un 
demon, trebuia să plătesc. Nu aveam altă soluţie decât să 
îi spun totul tatei, banii sunt ai lui. l-am cerut să vină să 


e 60 - 


mă vadă la mănăstire, ceea ce nu mai făcuse niciodată 
până atunci. O întrevedere în picioare, faţă în faţă, într-un 
salon auster, prost încălzit - era iarnă cu lumină difuză pe 
pereţii goi, vocile răsunau în gol... O scenă atroce! La final, 
a scos, fără un cuvânt, un pumn de dolari şi mi l-a întins 
din vârful degetelor, de parcă evita să mă atingă. Dacă îi 
vedeai chipul, disprețul! Cred că, în ziua aceea, m-a urât. 
S-a răsucit pe călcâie, a ieşit trântind uşa. 

Nil rămase înţepenit în scaun. Anselm îi căută privirea. 

— Studentul acela a dispărut din viaţa mea, dar 
sentimentul de vină m-a urmărit. Mi-am trădat mediul 
social, familia, mănăstirea! Îmi găsesc singurele momente 
de pace când mă scufund în muzică şi în textele vechi - 
flautul meu, Evangheliile. Vă invidiez, pe tine şi pe 
Georges! Voi citiţi textele astea cu inima, ca pe o întâlnire 
cu cineva. In vreme ce eu... 

— Mi-ai spus totuşi că lisus te fascinează, nu? 

— În mintea mea, doar în mintea mea! În timpul unei 
partituri, muzica îmi permite să regăsesc ce am pierdut, 
ceva care îmi încânta pe vremuri copilăria. lar când 
studiez, nu mă gândesc la nimic altceva. Numai aşa mintea 
îmi dă puţin pace, dar dacă ai şti, inima mea...! Inima mea, 
Nil, este un deşert traversat de hoardele Răului. L-am 
văzut în acţiune în toate religiile, în toate civilizațiile care 
i-au dat mii de nume, diavolul, demonul, Satana, Mara, 
Iblis... Dar este întotdeauna acelaşi, cel care este pe cale 
să mă distrugă în interior! 

Un difuzor hârâi. Nil îşi ciuli urechile şi aruncă o privire 
plină de compasiune spre prietenul lui. 

— Ascultă, îmi anunţă zborul, trebuie să plec. 

Se ridică, ocoli încet masa, îşi aşeză ambele mâini pe 
umerii lui Anselm, care înlemni. 

— Marile figuri ale umanităţii, cei pe care noi îi 
admirăm, au devenit sfinţi doar în ziua în care şi-au 
acceptat, în sfârşit, iertarea. Pe curând, prietene. 

Îşi ridică rucsacul, se strecură printre clienţi. În clipa în 
care dădu să treacă pragul cafenelei, se întoarse: cu 
spatele îndoit, Anselm privirea drept înainte. 


e 6l- 


Pe masă, cafeaua rămăsese neatinsă. 

wW 

Avionul vâjâia uşor. După divorțul părinţilor, Nil 
călătorise adesea, dar niciodată la o clasă atât de luxoasă. 
Totuşi, nu reuşea să stea în fotoliu. „Toate astea se 
întâmplă prea repede pentru mine.” O amintire din 
lecturile copilăriei i se ivi în minte. „Incep să semăn cu 
Tintin, fără obligaţii, prins, fără voia mea, într-o aventură 
incredibilă!” Tintin, care nu fusese niciodată îndrăgostit... 
Zâmbi, se ridică, se îndreptă spre toaletă şi, pe culoar, 
trecu pe lângă un pasager care era miop, probabil, căci 
citea Frankfurter Allgemeine ţinându-l foarte aproape de 
ochi. O creastă de păr blond se ivea deasupra ziarului, iar 
Nil remarcă faptul că vârful îi era plat, ca o pistă de 
aterizare. Când se întoarse, pasagerul îşi plecase capul 
într-o pătură care îi acoperea toată partea de sus a 
corpului. 

Uluit de reverberaţia norilor, acoperi hubloul, îşi lăsă 
scaunul la maximum pe spate şi decise să facă precum 
pasagerul cu creastă, să doarmă. 

Se va gândi la toate. 

Mai târziu. 


e 62 œ» 


21 


Cu un gest agasat, Monsignore îşi puse casca la ureche. 
Când emițătorul Radio Vatican, de foarte aproape, era la 
volum maxim, interfera cu telefoanele mobile, nu se putea 
face nimic. 

— Moktar? Da, eu sunt. Sesiunea FAO se termină? 
Perfect, am o treabă urgentă cu tine, vino pe la Porta 
Angelica. 

Moktar al-Qoraysh n-avea nimic de-a face cu un înger. 
Bunicul lui sirian - un descendent al tribului Profetului al 
cărui nume îl purta - se înrolase în 1943 în divizia bosniacă 
SS Handschar, creată datorită relaţiilor bune pe care 
ambasadorul Reichului în Turcia, Franz von Papen, le avea 
cu marele muftiu de la Ierusalim. Himmler decretase pe 
vremuri că iugoslavii erau descendenţii goților, Moktar se 
convinsese că, prin acest bunic devenit nazist, sânge arian 
îi curgea prin vene, fiind deci predestinat jihadului. 

„Sângele nu minte.” 

Mereu de veghe, Monsignore îl reperase la Lampedusa 
pe lista uneia dintre primele tabere de refugiaţi, îl 
determinase să vină la Roma şi făcuse presiuni pentru un 
post de consultant la FAO unde prezenţa nu îi era necesară 
decât la sesiunile plenare, de două ori pe an. Il voia în 
pânza lui datorită parcursului pe care îl avusese, a 
fanatismului, dar mai ales pentru că îi cunoştea pe 
jihadiştii care circulau dintr-o parte în alta a deşertului, 
neobservaţi, la fel ca scorpionii. 

Moktar închiria pe durata unui an un apartament micuţ, 
în apropierea termelor lui Caracalla. În camera lui trona 
fesul cu cap de mort pe care îl purtase bunicul lui când 
blestemaţii din Armata Roşie îl uciseseră în Balcani. 

Între sesiunile FAO, dispărea în întinderile deşertice din 
Orientul Mijlociu, traversând frontierele fără să fie 
reperat. Activităţile lui nu erau deloc cele ale unui turist. 


€ Food and Agriculture Organisation (Organizaţia pentru Alimentaţie şi 
Agricultură a Naţiunilor Unite), cu sediul la Roma. 


e 603 - 


Obsesia lui pentru femei îl costa scump, iar nevoia lui de 
bani nu era niciodată satisfăcută. Monsignore închidea 
ochii şi plătea. În orice caz, nemernicul era promis unui 
infern dublu, cel din Coran şi cel al credinţei adevărate. 


„Un scorpion... o să îi ofer o pradă în care să-şi înfigă 
acul.” 


e 64» 


22 


Coborârea avionului îl trezi brusc pe Nil. „Ce caut eu 
aici?” Ridică apoi storul hubloului şi văzu o pădure de 
zgârie-nori: Beirut, deja! Îşi reaminti totul deodată, 
Georges dispărut, Sară, Anselm şi disperarea lui. Nu era 
momentul pentru filosofare, avionul urmărea o curbă 
amplă deasupra oraşului. Nil se întrebă cum reuşise 
Beirutul să se reconstruiască atât de repede, după atâţia 
ani de război, contribuind, printre altele, şi la averea 
familiei Jarweh. 

leşi fără să arunce vreo privire celorlalţi pasageri care 
îşi recuperau în spatele lui bagajele de cală. Pe pista 
aeroportului Rafic-Hariri, aerul era cald şi uscat, în ciuda 
vecinătăţii cu marea. Nil avu impresia că un vânt aspru îi 
biciuia pielea - cât de departe era de Valea Loarei! 

Vameşul îi puse ştampila pe paşaport, fără să se uite 
măcar. Cum nu avea bagaj de cală, Nil se trezi împins în 
holul imens şi luxos, şovăi o clipă, se îndreptă spre ghişeul 
Midwest Airlines unde o stewardesă schiţă spre el un 
zâmbet perfect comercial. 

— Cu ce pot să vă ajut? 

— Hm... ştiţi unde locuieşte familia Jarweh? Locuieşte la 
Beirut şi trebuie să fi călătorit cu compania 
dumneavoastră. 

Stewardesa îşi măsură din priviri pasagerul prost 
îmbrăcat şi dintr-odată lăsă deoparte toată amabilitatea. 

— Domnule, nu comunicăm niciodată numele şi adresele 
clienţilor noştri. Consultaţi o carte de telefon, le găsiţi 
acolo. 

Cu un deget dispreţuitor, arătă spre o consolă aflată în 
partea opusă a sălii. Nil traversă sala, deschise un anuar: 
era în arabă. Dezamăgit, rămase cu braţele atârnând, când 
îşi aminti de sfatul lui Anselm. Traversă din nou sala, se 
îndreptă spre ieşire şi îi spuse primului şofer care venea 
spre el cu nerăbdare, cu şapca în mână: 

— Duceţi-mă la... hotelul Meridian. 


e 65» 


Sigur exista un Meridian în Beirut. 

Sprijinit de un stâlp, Carl împături cu grijă Frankfurter 
Allgemeine şi făcu semn spre un taxi oficial, uşor de 
recunoscut prin culoarea sa verde. Auzise totul şi se 
amuzase sincer. Vai, dar ce ratat! Să lase tot aeroportul să 
afle că el căuta familia Jarweh înainte să urce într-o 
limuzină privată aflată în serviciul poliţiei! De ce nu sunase 
şi la biroul Hezbollah! 

Era mişcat de naivitatea călugăraşului. Inocent de parcă 
se născuse ieri, ar fi fost un bun recrut pentru Legionarii 
lui Hristos. Carl începea să simtă un fel de simpatie pentru 
el. 

% 

Anselm avusese dreptate. Întâmpinat sec de portarul de 
la Meridian, Nil îl văzu devenind amabil la prima bancnotă 
verde şi regăsindu-şi memoria la a doua: 

— Da, desigur, stau în cartierul creştin, pe strada Nasra. 
O să dau adresa şoferului. 

Auzind numele străzii, şoferul nu mai zâmbi. Fără vreun 
cuvânt, îl duse pe Nil până la intrarea unei clădiri noi, se 
întoarse şi îi arătă patru degete. Patruzeci de dolari! „Cât 
ar fi costat”, se gândi Nil, „dacă ar fi făcut şi conversaţie?” 

Aleea din grădină ducea la o uşă cu interfon. Nil apăsă 
butonul, auzi un fâşâit şi o voce masculină: 

— Yes? 

— Aş vrea să o văd pe domnişoara Sarà Jarweh. 

O clipă de tăcere, apoi vocea spuse în franceză, cu un 
accent puternic: 

— Cine sunteţi? 

Nil răsuflă uşurat, se afla chiar în faţa casei Jarweh, 
aparent Sară era acolo. 

— Spuneţi-i de... fratele Nil. 

Fâşâitul se opri. După un moment care păru 
interminabil, Nil îl auzi din nou: 

— Luaţi liftul. Ultimul etaj, la opt. 

Liftul era strâmt şi foarte lent. Când se opri, uşile se 
deschiseră singure: dădeau direct înăuntrul unui 
apartament. 


e 66 - 


Nil făcu un pas în faţă. Sară era chiar acolo, în cadrul 
uşii salonului. 
In faţa lui. 


e 607 œ» 


23 


Aşezat la birou, Monsignore înălţă capul. 

— Mulţumesc, Raphaël, să intre. 

De cinci ani, Raphael Schutze era secretarul lui 
personal. Îl angajase când acesta terminase Academia 
Pontificală care formează personalul diplomatic al 
Vaticanului şi îl numise chiar el Prelat al Sanctităţii Sale - 
lucru pentru care tânărul preot german îi era foarte 
recunoscător. Devotat trup şi suflet stăpânului lui, Raphaël 
admira la el ascetul dedicat în întregime misiunii sale, 
luptătorul în slujba unei Biserici pe care părea să o ţină în 
frâu. Monsignore lucra zi şi noapte, nu îşi părăsea biroul 
decât ca să participe la ceremoniile pontificale. Raphael îl 
venera ca pe Dumnezeul pe care îl slujea şi care nu putea 
să se lipsească de oameni de asemenea calibru. 

După ce îl invită pe vizitator în încăpere, dispăru discret. 

Monsignore se uită gânditor la Moktar al-Qoraysh care 
stătea în picioare în faţa lui. Simţea că ucigaşul mărunţel 
şi arogant îl dispreţuia - după tot ceea ce făcuse pentru el! 
Înfăţişarea lui de felină îi displăcea, chipul lui ascuţit ca o 
lamă de iatagan, gura lui lacomă. Dar avea nevoie de el şi 
îl ţinea din scurt. Bunicul lui din SS crea o legătură subtilă 
între ei, nemărturisită, o legătură nespusă care îi garanta 
fidelitatea lui. Luă cuvântul: 

— Am nevoie să controlezi mişcările cuiva care tocmai a 
plecat la Beirut. Are douăzeci şi patru de ore înaintea ta, 
dar nu este important: am un... prieten la faţa locului care 
m-a prevenit că nu-şi ia nicio măsură de precauţie, până şi 
angajaţii de la aeroport ştiu unde s-a dus încă de când a 
coborât din avion. Localizează-l. Dacă, aşa cum sper, 
pleacă din Beirut şi merge în Siria, va căuta un document 
pe care vreau neapărat să-l recuperez. Aici intri tu în 
acţiune, ai mână liberă. 

— Cine este tipul ăsta? 

— Un călugăr catolic francez. 

Moktar încruntă din sprâncene şi atinse cu vârfurile 


e 68 œ» 


degetelor mâna Fatimei care atârna de centura cămăşii. 
Un călugăr era cam ca un vraci, să te atingi de asemenea 
oameni însemna să atragi ghinionul, nu îi plăcea povestea 
aceasta. Mimica lui nu îi scăpase lui Monsignore, care 
deveni patern: 

— Nu trebuie să te foloseşti de mijloace mari, este 
complet inofensiv. Şi apoi - încercă să zâmbească - 
Ecclesia sanguinem abhorret, Biserica are oroare de 
sânge. O operaţiune discretă, intimidează-l, o să fie de 
ajuns. Dar dacă, din păcate, intervine vreun accident - 
deşertul este atât de imprevizibil! -, nimeni nu se va 
sesiza. E inofensiv, da, dar cu un dispozitiv de urmărire: 
dacă lucrurile iau turnura la care sper eu, tu îi vei lua 
documentul. Să te întorci în seara asta după biletul de 
avion. Până atunci, ţine! 

li întinse un plic burduşit. Moktar îl pipăi fără să îl 
deschidă, recunoştea foşnetul dolarilor cu ochii închişi. 

w 

După plecarea lui, Monsignore răsuflă. Pentru genul 
acela de om, a ucide era cel mai bun mijloc de a se simţi în 
viață. Dispozitivul lui era pe poziții, Carl pe locul doi, ca 
măsură de siguranță, cu un avantaj: ceafa rasă, chipul de 
aventurier şi trecutul lui îi permiseseră să intre în relație 
cu o mulţime de oameni dubioşi din Europa. În plus, în 
ciuda staturii atletice, era în stare să treacă neobservat 
chiar şi pe întinderea unui lac îngheţat. 

Cei doi nu trebuiau să se ciocnească. 

Inălţă capul: în partea superioară a panoului lambrisat, 
clipea un led. Calculatorul era pe cale să primească şi să 
decodeze un mesaj criptat. 


e 69 œ» 


24 


Nil nu avu timp să îşi pună jos rucsacul, Sară se aruncă 
în braţele lui plângând în hohote. 

— Frate Nil, oh, mulţumesc că aţi venit atât de repede! 

De multă vreme nu mai ţinuse o femeie în braţe. 
Surprins şi stânjenit, îndepărtă de el corpul care tremura. 
Ca să mai dreagă situaţia, o luă de mână. 

— Gata, gata... Totul este bine, Sară. 

În suferinţa ei, fata era şi mai frumoasă decât şi-o 
amintea. 

— Am atâtea să vă povestesc, veniţi! 

Îl conduse în salon, o încăpere mare supraîncărcată de 
mobilă şi bibelouri. Fereastra cu vitralii din capăt dădea 
spre o terasă a cărei balustradă era acoperită de flori. Se 
aşezară pe o canapea de un roşu aprins, cu perne negre cu 
franjuri aurii: totul îi părea ţipător şi suprarealist lui Nil. 
Urmă un moment de tăcere, în timpul căruia privi atent 
chipul Sarei, acum în plină lumină. De la călătoria la Roma, 
slăbise, ochii îi erau înconjurați de cearcăne violete şi 
fineţea trăsăturilor contrasta cu greutatea orientală a 
decorului. El vorbi primul: 

— De ce ne-ai chemat, Sară? 

Ea îşi şterse lacrimile, vocea îi tremura încă: 

— S-au întâmplat atâtea lucruri în ultimele zile, îmi trec 
prin minte de toate! Mai întâi, profesorul Erwin a trecut pe 
aici val vârtej... 

— I-am citit cărţile, o întrerupse Nil, este un arheolog 
german, specialist în islam. 

— Da, dar este şi un vechi prieten al tatei. Părea epuizat, 
neliniştit şi a vrut să vorbească între patru ochi înainte să 
plece fără să salute măcar. După plecarea lui, când am 
intrat în cameră, tata era palid, nu mai vorbea şi 
infirmierul era aplecat peste el. La o zi sau două după 
aceea, nu mai ştiu - se frecă la ochi cu o mână grea -,a 
venit Georges, fără să anunţe. Mi-a spus că Paolo 
Dall'Oglio îl chemase de urgenţă la Mar Moussa, i-a spus 


e 70 - 


infirmierului să iasă şi s-a închis cu tata în cameră. Când a 
ieşit, m-a luat în braţe, mi-a spus că trebuia să se ducă 
imediat la Mar Moussa şi că, dacă se întâmpla ceva, să vă 
anunţ pe voi. 

— Nu i-aţi pus nicio întrebare? 

— Ba bineînţeles că da, dar n-a vrut să-mi spună nimic. 
Când mă gândesc că înainte eram atât de apropiaţi, atât de 
complici! Asta m-a dat peste cap, l-am lăsat să plece în 
tăcere, cu inima strânsă. 

— Şi tatăl dumneavoastră? 

— Pe vremuri avea mari responsabilităţi, dar niciodată 
nu s-a deschis în faţa mea: pentru el, eu am fost mereu 
fata lui micuță care trebuia protejată. Acum a îmbătrânit, e 
bolnav, medicii spun că nu o mai duce mult. De la plecarea 
lui Georges, nu mai mănâncă şi tot nu vorbeşte. Numai o 
dată - ea îşi luă din nou batista, se şterse la ochi - ca să-mi 
spună... să-mi spună că Georges se ducea în calea 
pericolului şi că el este aici, țintuit în pat, incapabil să-l 
ajute. Oh, Nil, a fost prima dată când l-am văzut plângând! 

Copleşit de durerea ei, Nil interveni sfios: 

— Sară... ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Nu pentru mine, pentru Georges! Mar Moussa se 
găseşte la limita zonei controlate de jihadişti, mă tem 
pentru el. Şi dacă nu primeşte mult timp veşti de la fiul lui, 
mă tem că neliniştea o să-l ucidă pe tata. Ce puteau să-i 
spună Erwin şi Georges? Voi sunteţi ca fraţii pentru el, 
este motivul pentru care v-am chemat. Dacă aţi şti cât sunt 
de singură! 

Nil scrută din priviri încăperea, se simţi deodată foarte 
îndepărtat de decorul acela. 

— Iar eu nu sunt decât un călugăr, un cercetător care 
explorează trecutul prin texte străvechi. 

— Şi Georges este un cercetător, mi-a vorbit adesea 
despre lucrarea dumneavoastră fără să poată să-mi spună 
totul, pentru că, zicea el, era confidenţial şi periculos. În 
afară de profesorul Erwin şi de părintele Dall'Oglio, nimeni 
nu este la curent cu ce ştie el. Cu excepţia dumneavoastră 
şi a lui Anselm, am aflat zilele trecute. Când m-a părăsit, 


e 71 œ» 


Georges mi-a zis că împărtăşiţi aceleaşi cercetări. 

Ea îşi fixă ochii într-ai lui. 

— Acum... frate Nil, sunteţi de acord să îl ajutaţi? 

— Fără să ştiu măcar ce anume îl ameninţă, nici cine îl 
ameninţă? 

Ea nu răspunse, se mulţumi să îl privească intens. Pe 
chipul plin de implorare, Nil vedea cum se suprapune 
chipul lui Georges, ochii maliţioşi, surâsul etern. La Roma, 
îi spusese tot ce ştia şi iată că, acum, el îi destăinuia totul 
acestei Madone îndurerate care voia să îl atragă într-o 
aventură ce nu era alui. 

Sară păru să îi citească gândurile. Ea se ridică iute. 

— Nu spuneţi nimic, trebuie să fiţi obosit după călătorie. 
Aveţi tot ce trebuie în frigider, luaţi cina mai devreme şi 
dormiţi bine. O să vin să vă văd mâine-dimineaţă. 

După ce ea plecă, primul lucru făcut de Nil fu să ia 
telefonul mobil şi să formeze numărul lui Anselm. 


e 72» 


25 


— Citeşte asta! 

În ciuda întunericului în care îi plăcea să îşi cufunde 
biroul, Moktar putea să ghicească pe chipul lui 
Monsignore semnele unei furii reprimate: pielea pomeţilor 
puţin mai întinsă, linia buzelor un pic mai subţire, 
pleoapele întredeschise... Fără să se emoţioneze, apucă 
hârtia pe care i-o întinse şi aruncă o privire. 

— Nu înţeleg limba asta. 

— Este un cod criptat al cancelariei germane care o să 
fie trimis către toată presa în următoarele ore. Îţi traduc: 
„Berlin, răpire spectaculoasă. Professor Doktor Erwin, 
arheolog cunoscut la nivel mondial pentru lucrările lui 
despre originile islamului, a fost răpit la ieşirea din 
aeroportul din Schönefeld de către doi bărbaţi cu cagule. 
Maşina, un VW furat, a fost găsită într-o zonă pustie. Nu 
avem informaţii despre profesor” etc. Nu-ţi spune nimic? 

Moktar ridică din sprâncene, îşi ţuguie buzele. 

— Erwin... aşa-zisul savant care lucrează cu celălalt, 
renegatul libanez Frankenberg? 

— Vezi că ştii câte ceva? Deci ştii şi cine se află în 
spatele răpirii? Este o fatwa’, nu? 

— De unde să ştiu eu? Sunt de trei luni la Roma şi nici 
eu, nici oamenii mei nu operăm în Germania. 

— Dar ai urechile mari, trebuie să ştii de unde vine 
fatwa asta. 

— Ştiu că o fatwa a fost lansată pentru Frankenberg din 
Iran şi că el se ascunde. Cât despre Erwin, nu sunt la 
curent. De ceva vreme sunt o grămadă de noi autorităţi 
religioase în Orientul Mijlociu, plouă cu fatwa. În orice caz, 
păcătoşii ăştia doi primesc ce merită, șaria* este de 
nediscutat şi ei ştiu asta: nu te atingi de Coran, nici de 


7 Regulă sau sentinţă, recomandare cu caracter de precept, dată de o 
autoritate musulmană recunoscută. 
8 Legislaţie islamică inspirată din Coran şi din poveştile despre viaţa 
Profetului Mahomed. 

e 73» 


Profet, fie el binecuvântat. 

Monsignore îşi stăpâni nervii, era inutil să insiste cu 
omul ăsta. li întinse biletul de avion şi îl concedie fără să 
mai adauge niciun cuvânt. După plecarea lui, se gândi: 
„Amărâtul ăsta are dreptate...” Lucrurile se schimbă în 
Orientul Mijlociu. Din 2012, se punea la punct o nouă 
structură, alături de Al-Qaida, un Stat Islamic ce îşi lua 
dreptul de a emite fatwa pentru lumea întreagă. De când 
aflase de cea care îl punea sub acuzare pe Frankenberg, 
Monsignore îl plasase sub protecţia unor prieteni de-ai lui, 
mai eficienţi ca poliţia federală germană. Acum, îi părea 
rău că nu făcuse acelaşi lucru şi cu Erwin, răpirea lui era 
un supărător pas înapoi. Originile lui familiale cu probleme 
îl făceau pe profesor maleabil, Mosnignore conta pe el ca 
să autentifice într-o bună zi manuscrisul de la Sana'a de 
care acesta se descotorosise. 

Se ridică, se duse la fereastră, ridică o lamelă de jaluzea. 
De fiecare dată când i se interpunea un obstacol în cale, 
spectacolul dalelor din Piaţa Sfântul Petru şi perfecta lor 
simetrie îl ajutau să îşi pună ideile în ordine. 

„Armonia care ţine lumea în echilibru...” 

Cobori lamela cu un gest sec. Mai întâi, trebuia 
recuperat manuscrisul. Se găseau destui profesori Erwin. 


e 74» 


26 


Nil se trezise târziu şi lenevea pe terasă în aşteptarea 
Sarei. Soarele era deja sus pe cer. Cu o seară înainte, 
Anselm, în continuare laconic, îi spusese: „Cel mai 
important este ca Sară să-ţi vorbească. Vrea să facă ceva 
pentru Georges? la-o încet, nu o presa. Ai câteva zile la 
dispoziţie, aici, toată lumea a plecat în vacanţă, nimeni nu 
ţi-a observat absenţa. Destinde-te şi sună-mă mai târziu, 
acum sunt ocupat”. Nil închisese furios: „Ocupat cu ce?” 
Zgomotele străzii de dedesubt ajungeau până la el, astfel 
că nu auzi sosirea Sarei. 

— Frate Nil, îi spuse ea fără altă introducere, veniţi 
înăuntru. Surprins, el o urmă în salon şi îşi luă locul pe 
canapea. Era obosită. 

— Ce se întâmplă, Sară? 

— Tocmai m-am întâlnit cu tata, m-a chemat. Nu mai 
poate să citească, dar ascultă la radio noaptea. Profesorul 
Erwin a fost răpit. 

— Erwin! exclamă Nil. Unde? 

— La aeroportul din Berlin. Tata mi-a vorbit în sfârşit, 
Nil! Avea două lucruri să-mi spună. Mai întâi că, în scurta 
trecere pe aici, Erwin i-a spus că a descoperit la Sana'a un 
document excepţional, un manuscris nazareean datat din 
epoca lui Mahomed. L-a scos din Yemen prin Marwan, 
cerându-i să-l ducă la Mar Moussa. Tata crede că de aceea 
a fost Georges chemat acolo şi că este în mare pericol. Nil 
se foi pe canapea. 

— Un manuscris nazareean de la începuturile islamului, 
incredibil! Nu v-a spus mai multe? 

— Este deja mult. 

El îi zâmbi, ea părea atât de hotărâtă şi de fragilă în 
acelaşi timp! 

— Sară... pentru savanţi, nazareenii sunt o enigmă, ce 
ştiţi despre asta? 

Ea ridică mândră capul. 

— Mai mult decât credeţi, domnule savant. Când islamul 


e 75» 


a preluat puterea în Siria, unii dintre nazareeni au adoptat 
versiunea lui şiită, amestecată cu practici ezoterice. 
Aceştia sunt alawiţii, tribul familiei Assad, ei ştiu foarte 
bine de unde vin, că pe vremuri se numeau nosairis, 
nazareeni. Foarte repede i-au oprimat pe aceia dintre ei 
care rămăseseră fideli credinţei lor iudeo-creştine, astfel 
că au fost nevoiţi să devină creştini. Creştini ziua, 
nazareeni noaptea! 

— Georges mi-a spus asta, murmură Nil. 

— Atunci trebuie să vă fi spus şi că, oricât este el de 
călugăr catolic, e totuşi nazareean, aşa cum era şi 
patriarhul Michel, aşa cum este şi familia mea. Goniţi pe 
vremuri de pe coasta siriană a Latakiei, ei trăiesc în 
mizerie, ascunşi în satele din deşert. Familia Jarweh este 
una dintre puţinele care au reuşit să o scoată la capăt, dar 
pentru asta au fost nevoiţi să părăsească Siria şi să se 
stabilească aici, în Liban. Tata a fost responsabil pentru 
comunitatea asta proscrisă, toată viaţa lui s-a străduit să 
îndulcească relaţiile cu administraţia şi guvernul. 

Nil era confuz. 

— lertaţi-mă, nu ştiam asta. Dar înainte să continui - îi 
întinse plicul găsit în căsuţa poştală de la Sant'Anselmo -, 
dumneavoastră mi-aţi trimis scrisoarea asta? 

Uimită, Sară o citi şi i-o întinse înapoi. 

— Niciodată, nu e scrisul meu. 

— Atunci cine? Şi de ce? 

Ea nu răspunse, îl lăsă pe Nil să se gândească. Cu 
sprâncenele încruntate, el îşi aranjă o pernă la spate şi 
reluă: 

— Mai întâi, Georges este chemat de urgenţă şi nu mai 
dă niciun semn de viaţă. Apoi scrisoarea asta misterioasă, 
în fine, profesorul Erwin răpit după ce a descoperit un 
manuscris nazareean în moscheea din Sana'a... Sară, se 
întâmplă lucruri care ne scapă! Lucruri cu mult mai grave 
decât vă imaginaţi, căci nu cunoaşteţi cercetările unor 
oameni ca Georges, Erwin sau Frankenberg. Credeţi că 
tatăl dumneavoastră este la curent? 

— Sunt convinsă, dar crede că, dacă ştiu cât mai puţine, 


e 76 - 


va fi mai bine pentru mine. Mi-a mai spus un lucru... 

Chipul ei se încordă. 

— Satele nazareene n-au niciun mijloc modern de 
comunicaţie, dar datorită caravanelor, veştile circulă de 
minune în deşert. Devreme în dimineaţa asta, tata a primit 
un mesaj de la şeful lor spiritual, un prieten vechi de-al lui. 
El cere ca un reprezentant al familiei să meargă să-l vadă. 

— Să meargă în Siria, dar este război acolo! 

— Pentru moment, jihadiştii nu controlează decât 
provincia Homs, în partea de est a deşertului este mai 
linişte. Tata spune că trebuie să se ducă acolo imediat, atât 
timp cât se mai poate. 

— Şi cum vă priveşte asta pe dumneavoastră? 

Ea răspunse cu o fermitate sălbatică: 

— El crede că Georges a fost răpit ca să se obţină o 
răscumpărare, este un mijloc de finanţare a Statului 
Islamic, şi că vechiul lui prieten a fost contactat de 
răpitori, de aceea vrea să meargă să-l vadă cineva din 
familie. Din patul lui, tata nu poate să facă nimic. M-a 
privit din nou cu lacrimi în ochi. „Fetiţa mea, mi-a spus el, 
trebuie să  negociezi la faţa locului cu  jihadiştii 
răscumpărarea lui Georges; indiferent de preţ, o să-l 
plătesc. Nu ai mai rămas decât tu, n-am de ales, mergi tu 
în locul meu.” Când l-am lăsat, era la capătul puterilor, m-a 
ţinut de mână şi a murmurat: „O să fii în siguranţă la 
nazareenii din deşert, dar dacă şi călugărul francez ar 
accepta să te însoţească, aş fi mai puţin neliniştit. Roagă-l, 
din milă, în numele Domnului!” 

Lui Nil i se tăie răsuflarea. Fără să aştepte să îşi revină, 
ea se aplecă spre el şi îşi puse mâna pe braţul lui. 

— Oh, Nil, îl imploră ea, nu puteţi să mă lăsaţi să plec 
singură! O să avem un şofer experimentat care cunoaşte 
perfect ţinutul, luaţi-vă timp să vă gândiţi, o să mă întorc 
diseară. 

Şi plecă numaidecât. Pe braţul lui, mâna Sarei lăsase o 
senzaţie dulce şi catifelată. 


e 77 -- 


27 


Seara se lăsa încet peste Beirut. În ciuda poluării, cerul 
era plin de stele pe care Nil le contempla de pe terasă, 
încercând să îşi pună ordine în gânduri. După plecarea 
fetei, reuşise să dea de Anselm şi, de data aceasta, 
discutase cu el pe îndelete: manuscrisul descoperit la 
Sana'a, trimis părintelui Dall'Oglio prin Marwan, Erwin 
răpit la Berlin, neliniştea tatălui Sarei, rugămintea ei de a 
o însoţi în Siria ca să plătească răscumpărarea lui 
Georges. 

— Tatăl Sarei are dreptate, Nil, din Liban nu poate să 
facă nimic ca să îl elibereze pe Georges. Trebuie să 
meargă cineva acolo. 

— Îţi dai seama, în Siria, o ţară în război! Ce să fac eu 
acolo? 

— Să o ajuţi pe Sară, să o linişteşti prin prezenţa ta. Să îl 
salvezi pe Georges. Dar şi să afli ce s-a ales de 
pergamentul lui Erwin. Ştii la fel de bine ca mine ce 
reprezintă descoperirea asta neaşteptată. Dacă profesorul 
a fost răpit la Berlin, asta s-a întâmplat pentru că a văzut 
pergamentul, iar dacă Georges a dispărut este fără 
îndoială din acelaşi motiv. De ce crezi că părintele 
Dall'Oglio l-a trimis să-şi termine teza la Roma, dacă nu ca 
să-l pună la adăpost? 

După o oră de discuţie, Nil se lăsase convins. Dar când 
reveni Sară, se aşeză în faţa ei şi îi vorbi cu gravitate: 

— Accept să vă însoțesc. Dar spre deosebire de tatăl 
dumneavoastră, eu cred că trebuie să ştiţi anumite lucruri. 
Aţi auzit despre esenieni, o sectă evreiască ce trăia în 
deşertul lui Iuda? 

— Cei care au scris manuscrisele de la Marea Moartă? 

— Pe vremea lui lisus, ei s-au radicalizat şi erau convinşi 
că întreaga umanitate, supusă puterii diavolului, avea să-şi 
găsească sfârşitul. Ei o împărțeau în două părţi 
ireconciliabile: ei, fiii Luminii, şi ceilalţi, toți ceilalți, fii ai 
Întunericului întinaţi de Rău. Esenienii aşteptau venirea 


e 78 - 


unui Mesia care îi va conduce într-un război împotriva 
restului lumii. Fie fiii Intunericului se converteau, fie erau 
exterminați într-un război sfânt purtat în numele lui 
Dumnezeu. Apocalipsa, întru salvarea lumii! Această 
ideologie sângeroasă i-a contaminat şi pe nazareeni, 
Georges mi-a povestit cum a fost transmisă la arabii pe 
care îi catehizau în Siria şi care au introdus-o în Coran. 

— Dar nazareenii n-au nimic de-a face cu asta! 

— Nu mai este cazul acum, căci aceia care nu au devenit 
musulmani au rămas fideli originii lor şi învățăturilor 
profetului lisus. Ei sunt strămoşii voştri şi au fost 
persecutați de islamul cuceritor tocmai pentru că au 
refuzat violenţa. De atunci, există un secret păstrat cu 
sfinţenie, acela al originilor adevărate ale islamului. Erwin 
voia să dezvăluie acest secret, descoperirea unui 
pergament nazareean este cu siguranţă dovada pe care o 
căuta. Musulmanii sunt gata de orice ca să-l recupereze. 

El se aplecă în faţă şi îşi accentuă fiecare cuvânt: 

— Sunt gata de orice, Sară! Deci, să vă fie foarte clar: 
dacă plecăm să-l căutăm pe Georges, o să înfruntăm Răul 
în persoană. 

Sară îl lăsă să vorbească fără să îl întrerupă, cu ochii 
întunecaţi aţintiţi asupra lui. 

— Răul, Sară, care separă umanitatea în două părţi 
opuse una alteia, care este gata să distrugă lumea noastră 
ca să înfăptuiască pe pământ o utopie veche de două mii 
de ani, apocalipsa mesianică! 


e 79 œ 


II 
DANSUL RĂULUI 


„Care îţi este numele? 

îl întrebă lisus pe demon. 
Numele meu este Legiune, 
căci suntem mulți.” 


Evanghelia după Marcu 


e 80 œ» 


Încă de la începuturi, Răul a dansat pe scena lumii. Nu 
există teren pustiu, nu există colibă din deşert, nu există 
cartier în vreun oraş aglomerat în care să nu danseze. 
Dacă dă înapoi într-o parte, revine în alta, prin spate, peste 
tot. 

Răul a ştiut să devină urzeala vieţii de zi cu zi. Dansa în 
univers, în jurul sorilor nenumăratelor galaxii, dar şi în 
secretul încăperilor în care se iîmperecheau oamenii. 
Organiza dorinţa, violenţa şi haosul, le conferea o coerenţă 
a cărei frumuseţe era singurul a o percepe. 

Se strecura prin crăpături, prin cea mai mică falie, 
lărgea, săpa, sfâşia, frângea. Peste ruinele idealurilor din 
care se hrăneau ființele umane şi pe care îşi întemeiau 
puterea, dansa cu uşurătate, cu graţie, cu fericire. 

In vreme ce aceştia se infăşurau în urzeala opacă a 
suferințelor lor. 


Nu i se cunoştea nici chipul, nici numele. 


e 81 œ» 


28 


Cu un gest maşinal, Monsignore trase înapoi poala 
sutanei aurii pe care o ridica vântul. Aşezat în ultimul 
rând, după cum îi era obiceiul, privea cu mândrie grupul 
compact al prelaţilor adunaţi în jurul scaunului papal. O 
slujbă de sanctificare în Piaţa Sfântul Petru era o 
demonstraţie de putere a Bisericii, oferită credincioşilor 
care se întindeau până la Via della Conciliazione. Oferită 
lumii întregi, ale cărei camere de luat vederi îşi aţinteau 
obiectivele printre coloanele lui Bernini. 

„Biserica este eternă”, se gândi el în timp ce îşi aranjă 
mai bine calota violetă pe părul rar. lar el era garantul 
acelei permanenţe imobile în curgerea timpului. 

În primul rând, trona cardinalul Bradone, secretar de 
stat şi al doilea personaj al Bisericii, care îl considera un 
căutător prin gunoaie şi îl dispreţuia. Monsignore îi 
răspundea cu aceeaşi monedă, căci nu îl informa niciodată 
despre operaţiunile lui, prin care veghea la soarta 
Occidentului. 

Papa îşi încheie predica sub un ropot de aplauze. În 
ciuda trecerii lui prin organizaţia Tineretului Hitlerist, 
vocea subţire îi era monotonă şi de neînțeles. Şi dacă ar fi 
auzit-o, credincioşii nu ar fi înţeles nimic: într-o germană 
bună, înşiruia atâtea propoziţii circumstanţiale înainte de a 
ajunge la verbul final, încât subiectul discursurilor lui 
rămânea ascuns. Monsignore ştia că îşi petrecea timpul 
liber scriind o carte despre lisus - şi timp liber avea din 
plin, datorită oamenilor ca el, care se ocupau de lucruri 
serioase. 

Calculatorul lui înregistra discuţiile telefonice dintre Nil 
şi Anselm. Pentru nişte călugări supuşi tăcerii perpetue, 
cei doi erau extraordinar de vorbăreţi. Din biroul lui 
ascuns în cel mai ferit ungher din clădirea Inchiziției, avea 
impresia că este aşezat pe canapeaua roşie de la etajul 
opt, din strada Nastra la Beirut. Francezul nu îi putea 
rezista fetei, urma să plece cu ea în Siria. Fiecare în parte, 


e 382 œ» 


Carl şi Moktar aveau să îi meargă pe urme, Legionarul 
doar până la frontiera siriană. Apoi era treaba jihadistului. 
Dacă acesta din urmă nu reuşea să recupereze 
pergamentul în deşert, Carl se va ocupa de chestiune când 
Nil revenea la Beirut. 

Monsignore chiar spera ca micuțul călugăr băgăcios să 
reuşească să pună mâna pe document. Dacă nu reuşea el, 
nu reuşea nimeni. 

Cântarea Crezului tocmai se încheia, începea a doua 
parte a slujbei. Trimise spre ceruri o rugăciune mută 
pentru reuşita operaţiunii: la urma urmei, cerurile erau 
direct interesate, căci el le apăra - ca întotdeauna atunci 
când se anuntau furtuni. 


e 383 - 


29 


Abia dacă se făcuse zi când interfonul şuieră la etajul 
opt. Era Sară. 

— Bună, Nil, maşina este jos. Sunteţi gata? 

— Numai puţin, să-mi beau cafeaua şi vin. 

În seara de dinainte, ea îi ascultase avertismentele 
solemne fără să reacționeze în vreun fel. După ce 
terminase, se ridicase şi îl lăsase acolo, singur cu 
neliniştile lui. 

Ziua anterioară se desfăşurase foarte încet. Cum Sară 
nu venise, îl sunase pe Anselm şi îl simţise foarte încordat. 

— Ce se întâmplă? îl întrebase în cele din urmă. Ai 
probleme la Roma? 

— Nu, eu... nu vreau să-ţi povestesc aşa, la telefon. Cât 
despre călătoria în Siria, tatăl Sarei nu o s-o trimită la 
pierzanie, să ai încredere în el, dar ai grijă de tine. 

Închis în apartament, Nil explorase biblioteca de pe 
peretele salonului. Cărţi de artă cu fotografii admirabile 
ale patrimoniului sirian, Palmira, Doura Europos, capelele 
iudeo-creştine, Cetatea Cavalerilor Ospitalieri... „Acolo s-a 
construit Occidentul creştin, după Sfântul Pavel”, îşi spuse 
el. „Oare tot acolo va şi muri? 

În cele din urmă, ea venise să bea ceaiul cu el după- 
amiază. 

— Plec mâine în zori, îi spusese fără să dea impresia că 
aştepta vreun răspuns. 

El nu îşi dorise să revină asupra schimbului de replici 
avute cu o seară înainte şi îi pusese întrebarea care nu îi 
dăduse pace de la sosire: 

— La Roma, Georges mi-a vorbit despre un testament pe 
care patriarhul Michel Jarweh l-ar fi transmis familiei 
voastre. El îl are? 

— Da. Când a trecut pe aici, Georges i-a cerut tatei să i-l 
dea, l-a luat la Mar Moussa. 

— Dumneavoastră l-aţi văzut? 

— Asemenea tuturor membrilor familiei. La a 


e 384» 


douăsprezecea noastră aniversare, a trebuit să-l citim cu 
voce tare în faţa rudelor adunate într-o ceremonie privată. 
Chiar dacă este scurt, eram prea mică atunci ca să înţeleg. 

— Încercaţi să vă amintiţi! 

— Ei bine... patriarhul Michel vorbea despre 
descoperirile pe care le făcuse în biblioteca mănăstirii din 
Charfet, în care fusese nevoit să se ascundă după 
convertirea lui la catolicism, care nu fusese nicidecum 
spontană, după cum probabil ştiţi deja. 

— Georges mi-a spus toată povestea. Şi după asta? 

— Spunea că nazareenii nu cedaseră, precum creştinii, 
tentaţiei de a-l diviniza pe lisus. Că trebuia să se revină la 
lisus cel de dinainte de Hristos şi la islamul de dinaintea 
islamului. Este tot ce-mi amintesc. Islamul înainte de 
islam, ce voia să spună cu asta? 

Nil îi zâmbise. 

— Se pare că a descoperit multe lucruri în biblioteca din 
Charfet, mi-ar fi plăcut să văd testamentul ăsta! Islamul de 
dinaintea islamului este ceea ce caută Erwin şi colegii lui 
să arate lumii, felul în care Coranul s-a născut din 
învăţătura iudeo-creştinilor nazareeni, strămoşii voştri. 

Ea schimbase deodată subiectul: 

— M-am gândit bine la ce mi-aţi spus ieri. Nu-mi este 
frică de Rău, Nil, ba chiar cred că... că este o cunoştinţă 
veche. Mai sunteţi dispus să mă însoţiţi? 

Se mulţumise să încuviinţeze în tăcere, iar ea îi zâmbise. 

— Atunci îl veţi cunoaşte pe Gaby, şoferul tatălui meu. 
Asemenea multor sirieni în vârstă, el vorbeşte franceză. 
Dar eu n-am niciun merit, am fost crescută într-un pension 
al călugăriţelor din Ordinul Sion. 

Se 

Nil îşi închise rucsacul, chemă liftul şi aruncă o ultimă 
privire spre încăperea barocă şi somptuoasă, spre 
bibliotecă, spre cărţile de artă. Dădu din cap: şi 
apartamentul din care fugise el pe vremuri era frumos, dar 
mobilat cu mult mai mult rafinament. Ajuns în ziua aceea 
la capătul scărilor, îşi zărise silueta în reflexia marmurei 
fine din care era făcută pardoseala holului de la intrare şi 


e 385» 


îşi întorsese privirea: deja nu mai aparţinea acelei lumi. 

Când ieşise în aleea laterală, un taxi încetinise în faţa lui: 

nu îi făcuse semn şi îşi continuase drumul la pas până la 

metroul din Piaţa Trocadero, cu rucsacul uşor în mână. 
Ştergându-şi trecutul. 


e 86 - 


30 


În faţa clădirii o găsi pe Sară aplecată pe geamul unui 
Mercedes vechi, vorbindu-i şoferului căruia îi zări părul 
grizonant tuns scurt. Ea se ridică, el îi zâmbi şi rămase 
şocat. Purta o pereche de blugi care îi scoteau în evidenţă 
talia subţire şi picioarele lungi. O cămaşă cu mânecile 
suflecate şi gulerul ridicat îi sublinia armonia pieptului, iar 
ovalul perfect al chipului ei era încadrat de părul lăsat 
liber. Îl cuprinse un iureş de emoție de a cărui existenţă 
uitase. Fără să îi observe tulburarea, ea se îndepărtă de 
portieră şi îi făcu şoferului semn să iasă. 

— Iată-l pe Gaby, care o să fie îngerul nostru păzitor. 
Face parte din familie, am deplină încredere în el. 

Bărbatul era îmbrăcat într-o jellaba care părea să 
plutească pe corpul lui slab. El făcu o plecăciune 
ceremonioasă în faţa lui Nil şi îi arătă maşina a cărei 
vopsea verde se scorojea pe alocuri. 

— Este precum Gabriel, este bătrână, dar a văzut multe. 
O să ne ducă acolo unde mergem noi fără să se plângă. 

Nil îşi aruncă rucsacul în portbagajul plin de obiecte 
atent împachetate şi se aşeză pe bancheta din spate, lângă 
Sară. 

— Şi unde mergem? 

— Mai întâi până la Zahle, de unde o luăm spre nord şi, 
cu puţin înainte de Baalbek, o să intrăm în ţinutul şiit. Este 
o regiune primejdioasă, dar o să ne îndreptăm spre est ca 
să trecem frontiera. În portbagaj avem tot ce ne trebuie ca 
să campăm, o să deveniți beduin! 

O spusese cu un aer maliţios, iar Nil aprecie tipul de 
intimitate care începea să se înfiripe între ei. 


Traficul era aglomerat, cu mulţi motociclişti care se 
strecurau în zigzag printre maşini, riscându-şi propria 
viaţă, căci niciunul nu purta cască. Beirutul se desfăşura 
pe o câmpie care se lovea de un lanţ muntos. 

— Sunt munţii Libanului, comentă Sară, tradiţia spune 


e 387 œ» 


că de acolo proveneau cedrii care i-au permis lui Solomon 
să îşi construiască Templul din Ierusalim, cel pe care 
nazareenii visau să îl reconstruiască. O să vezi, este foarte 
frumos. _ 

Era frumos, dar Mercedesul se târa pe pante. În mijlocul 
unei curbe, Gaby scoase o înjurătură: o motocicletă îl 
depăşea fără să aibă vizibilitate. Nil observă că 
motociclistul, îmbrăcat în uniformă militară, purta o cască 
completă cu o stea verde pictată deasupra cozorocului 
ridicat. Un militar în patrulare? 

Sară sporovăia veselă, povestea despre studiile ei la 
Beirut. Îi spuse lui Nil că tatăl ei părăsise Siria după ce se 
născuse ea. 

— Nu v-aţi născut în Liban? 

Chipul Sarei încremeni brusc, ea se întoarse spre 
fereastră, în vreme ce Gaby îl seceră pe Nil cu o privire în 
oglinda retrovizoare. Fără să îi răspundă, ea continuă. 

— Lucrez cu jumătate de normă într-un ONG fondat de 
tatăl meu ca să îi ajute pe refugiații creştini în Liban. 
Înaintea revoluţiei siriene, mergeam adesea să-l văd pe 
Georges la Mar Moussa, care se ridică pe o culme 
stâncoasă în inima deşertului. De jur împrejur, satele 
nazareene sunt atât de mici, că nici nu apar pe hartă; 
prietenul tatei, pe care mergem să-l vedem, locuieşte într- 
unul dintre ele. 

„Ce am zis rău?” se întrebă Nil. 

Rămaseră tăcuţi până ce drumul începu să coboare spre 
o câmpie întinsă şi lipsită de farmec. 

— Este capătul câmpiei din Bekaa, spuse Sară. O să 
trecem de Zahle, pe care l-am văzut jos acolo, apoi o să 
intrăm în munţii Antiliban, un lanţ paralel cu cel pe care 
tocmai l-am traversat. Acolo o să campăm ca să trecem 
clandestin frontiera siriană mâine-dimineaţă. 

Zahle era un orăşel mare şi sufocat de o circulaţie 
haotică. Nil privi distrat mulţimea care hoinărea pe 
marginile drumului când întrezări militarul cu caschetă 
înstelată, aşezat pe şaua motocicletei oprite. Observă uimit 
că bărbatul fuma prin deschizătura vizierei coborâte. 


e 88 - 


Uniforma nu purta niciun însemn, deci nu era un militar, 
iar Nil îl dădu la fel de repede uitării. 
w 

Carl văzu Mercedesul verde trecând liniştit. Dacă avea 
să continue la fel, riscau să fie observati. Înainte să plece 
din Beirut, reuşise să ia legătura pe Skype cu unii dintre 
cunoscuţii săi şi cele aflate îl uimiseră doar pe jumătate: 
un mujahedin sirian era pe cale să întindă o cursă prin 
care să îl prindă pe Nil. 

Deci Monsignore îl trăsese pe sfoară. 

Îşi aruncă ţigara, tură motocicleta şi se strecură printre 
camioane. Misiunea aceasta îi amintea de tinereţea lui în 
Germania de Est şi în Maghreb. Recunoştea cu o mare 
reţinere că, uneori, agitația din anii aceia îi lipsea - iar 
micul Nil, fără să o ştie, era foarte interesant. 

Cât despre fată, culesese informaţii despre ea de la 
vechii lui prieteni din STASI: avea un trecut care duhnea 
rău. 


e 89 œ» 


31 


După Zahle, o luară pe drumul spre Baalbek pe care 
înaintară lent, încetiniţi de un trafic intens. Era trecut de 
prânz când Gaby se întoarse spre ei. 

— Bednayel. Mergem? 

Sarà încuviinţă cu un semn din cap şi îi spuse lui Nil: 

— O să traversăm Antilibanul, o să ne verifice poliţia. 

Nu la fel de înalt ca primul, acest lanţ muntos era mai 
împădurit. Au fost opriţi de două ori de cordoane ale 
poliţiei care abia dacă se uitară la paşaportul lui Nil, dar 
examinară îndelung cartea de identitate a Sarei, 
încruntând sprâncenele la numele Jarweh şi discutând 
mult timp cu superiorii lor. 

— Nu ştim foarte bine ce sunt, şopti Sară la urechea lui 
Nil. Puțin alawiţi, puţin plătiţi de jihadiştii care mişună 
prin zonă. 

Trecură, dar era târziu după-amiază când începură să 
coboare spre câmpie. Sară schimbă câteva cuvinte în 
arabă cu Gaby. 

— O să ne oprim la marginea pădurii, Gaby nu vrea să 
campăm pe teritoriul nimănui, care precedă frontiera. Pe 
vremea asta din an, nopţile sunt călduţe, vreţi să dormiţi în 
cort? 

— O să procedez ca dumneavoastră. 

— Atunci dormim sub cerul liber, îmi place la nebunie 
asta. 

Se opriră într-o poiană din care se vedea câmpia. Gaby 
făcu un foc şi începu să pregătească masa. 

— Trebuie să vă fie foame, îi spuse Sară, n-am mâncat 
nimic de azi de dimineaţă. Gaby ne pregăteşte o supă 
beduină: luăm tot ce avem la îndemână, punem în oală, 
acoperim cu apă şi lăsăm să fiarbă. Este o mâncare 
nemaipomenită, când îţi este foame, este delicioasă. 

Era delicioasă. După masă, ea se sprijini de trunchiul 
unui cedru cu ramuri lungi şi etajate. Proptită într-o mână, 
cu chipul ridicat spre cer, părea să se piardă în el. Noaptea 


e 90 œ» 


înlocuia încet roşeaţa amurgului, câteva stele străluceau 
printre ramurile cedrului, se simţea că, odată cu lăsarea 
întunericului, aveau să mai apară altele. Sară rupse 
tăcerea. 

— Mi-a luat mult timp să accept că stelele sunt fixe - 
vorbea încet, cu o voce blândă. Credeam că erau un fel de 
bule ale universului care ieşeau din neant, urcau spre 
suprafaţă, creşteau, apoi dispăreau. Acum, pentru mine 
sunt nişte fiinţe vii care-mi arată direcţia infinitului, poate 
chiar a lui Dumnezeu. _ 

Râse fără să scoată vreun zgomot. În faţa ei, Nil privea 
noaptea. Şovăi să îi dea un răspuns, de frică să nu 
destrame magia momentului. 

— Povestiţi-mi despre dumneavoastră, reluă ea, despre 
copilărie. 

Îi povesti despre apartamentul frumos din Trocadero, 
despre divorţul părinţilor, despre tatăl lui preocupat de 
afaceri, care visa ca Nil să îi calce pe urme, despre reacţia 
lui brutală când fiul său fugise ca să intre la mănăstire. 

— Şi este tot ce aţi lăsat în urmă! Deci, acum, sunteţi 
singur pe lume, fără familie. Şi eu am fost abandonată, 
într-o singurătate şi mai mare ca a dumneavoastră. Dar 
familia Jarweh... 

Ea se opri deodată, îşi ascunse ochii cu mâna rămasă 
liberă. Nil avu sentimentul că întredeschisese un sertar 
secret, un loc îngropat în adâncurile ei interioare şi că nu 
îşi dorea să meargă mai departe. 

Se întoarseră în tăcere spre focul care se stingea. Nil se 
îndepărtă de poiană, îşi deschise telefonul mobil şi îl duse 
la ureche: semnalul era bun, avu o discuţie lungă cu 
Anselm, la fel de închis ca întotdeauna, dar nerăbdător să 
primească veşti despre periplul lor. 


e 91 œ» 


32 


Carl se opri la jumătatea pantei, îşi ascunse motocicleta 
printre copaci, scoase din geantă o conservă şi privi în 
zare observând firicelul de fum care se ridica. 

— Fac un foc acum! De ce mai bine să nu trimită o 
rachetă în spaţiu ca să-şi anunţe prezenţa? 


Şi el fusese naiv şi inconştient când părăsise Germania 
de Vest şi familia lui de catolici tradiţionalişti ca să treacă 
în RDG, atras de mirajul comunismului. „După creştinism”, 
se gândise el, „este cea mai nobilă invenţie a omului şi cea 
mai eficientă. Biserica Catolică se apropie de sfârşit, nu 
mai are energie, comunismul, cu vitalitatea lui, îi va lua 
locul, şi cu atât mai bine.” Fusese reperat de STASI, care 
căuta tineri ca el, fugari din vest şi idealişti. Când fusese 
angajat, Carl pusese o singură condiţie: nu va ucide. După 
antrenamentul în luptă, fusese orientat spre tehnici de 
acţiune psihologică. Participa la chefuri alături de 
Mitarbeiter, acei informatori-denunţători infiltraţi în toate 
straturile populaţiei est-germane, şi îşi făcuse prieteni 
printre ei. La cartierul general de la Berlin-Lichtenberg, 
învățase arta spălării creierelor, înainte să îşi dea seama 
că societatea comunistă care se construia acolo nu avea 
nimic de-a face cu visurile lui: oamenii trăiau într-o cuşcă, 
spiritul le era prins ca să fie închis într-o cutie, aranjată 
meticulos alături de celelalte pe etajerele Partidului. 

Dezamăgit, reuşise să fugă şi să se îndrepte spre 
cealaltă ideologie în ascensiune, islamismul. 'Traversase 
deşertul, urmase militanţi care nu trăiau decât pentru 
jihad, războiul total împotriva Occidentului păcătos. Mai 
întâi, fascinat de forţa intransigenţei lor, dezgustul lui 
pentru comunism făcu loc ororii şi repulsiei în faţa 
fanatismului islamic. Ceea ce vedea, ceea ce auzea îi 
contrazicea educaţia în spirit catolic care îl marcase fără 
să îşi dea seama, cu mult mai mult decât îşi închipuia. 

De două ori, prins în vârtejul jihadului, fusese nevoit să 


e 92 œ 


ucidă. 

Era un bărbat în derivă când îl întâlnise pe părintele 
Maciel, venit să fondeze o tabără pentru refugiaţi în nordul 
statului Mali. Spiritul lui ager şi ascuţit identifică la 
tânărul neamţ cu privirea stinsă energia adormită 
înăuntrul lui. Îşi revenise cu totul? Maciel îi vorbise despre 
declinul civilizaţiei romane, despre rolul jucat de Biserică 
atunci când ridicase stindardul căzut din mâinile ultimului 
Cezar. Astfel că ea salvase Occidentul, îl purtase spre 
strălucitoarea lui maturitate. Acum, că marele copac nu se 
mai ţinea decât în scoarţa lui, Legionarii lui Hristos - o 
congregaţie foarte discretă, dar în plină dezvoltare - se 
pregăteau pentru preluarea puterii. Carl fusese sedus de 
farmecul acelui preot atipic care puse mai întâi stăpânire 
pe spiritul, apoi pe sufletul lui. Se crezuse renăscut 
spiritual, iar metodele lui Maciel semănau uneori cu acelea 
pe care le cunoscuse în Germania de Est, de data aceasta 
fiind pentru o cauză bună şi dreaptă: salvarea Occidentului 
şi a civilizaţiei lui. 

Se alăturase Legiunii lui Hristos cu înflăcărare, convins 
că îşi găsise, în sfârşit, atât portul de origine, cât şi pista 
de zbor. 

Vânător avizat, Maciel avu grijă să nu îi facă propuneri 
echivoce acelui tânăr la care întrevedea mari posibilităţi. 
Lucrul de care nu se îndoia era că tânărul cunoştea la fel 
de bine ca el tehnicile de spălare a creierului. Noul 
legionar reuşise să îşi păstreze zona sinelui la care ţinea 
cel mai mult, idealismul lui. Care rezistase la formarea 
riguroasă impusă de Legiune: se maturizase şi, în mintea 
lui, compartimentele se atingeau fără să se amestece prea 
mult. 

În fine, nu întotdeauna - dar credea că reuşise în cele 
mai multe situaţii. 

lar situaţia de faţă îl aţâţa. Descoperea la călugărul 
francez elementele care, pe vremuri, îl structuraseră şi 
dominaseră pe rând: tradiţia catolică, disprețul marxist al 
bogăției şi absolutismul radical al islamului. 

Teza lui despre Coran îi deschisese perspective noi. 


e 93 - 


Monsignore nu avea decât un lucru în minte: să 
recupereze documentul. Pentru el, Nil era un obiect, el nu 
exista. Dar pe internet, Carl îi reconstituise trecutul şi de 
câteva zile îi intercepta conversațiile cu Anselm, îi analiza 
reacţiile. Un sentiment bizar punea stăpânire pe el, un fel 
de prietenie pentru acel utopist care semăna atât de mult 
cu ceea ce fusese şi el când fugise de familia lui. Nil se 
simţea trădat de mănăstirea căreia îi încredinţase viaţa? 
De la şedinţa nocturnă care îi fusese impusă în salonaşul 
cenuşiu din Vatican, Carl înţelegea prin proprie experienţă 
ce simţea călugărul. 

Şi unul, şi altul erau victimele iluziilor lor. 

„Prin orice mijloace posibile”, îi spusese Monsignore, 
însă Carl nu mai era dispus să intre în acel dans. 

Îşi rulă o ţigară, o aprinse, se întinse pe spate. Mii de 
puncte luminoase desenau pe infinitul văzduhului o hartă 
delicată şi complexă. 

„Este frumos”, se gândi el şi suflă fumul, „dar nu sunt 
decât nişte stele moarte.” 


e 94 œ 


33 


Se trezi în zorii zilei, scoase din portbagajul motocicletei 
o doză de Coca-Cola şi o geantă pe care o deschise cu 
atenţie. Conţinea un minicalculator cu legătură la satelit, 
modificată la cererea lui. Rotind un buton, putea să comute 
de la emiţătorul-receptor principal la un emiţător conex 
dotat cu un program performant de criptare. Legionarii lui 
Hristos nu dispuneau de finanţele nelimitate ale 
Vaticanului, dar aveau minţi care erau în slujba lor în toată 
Europa şi ştiau să le folosească. 

În timp ce aparatul pornea, el îşi sorbi Cola cu 
înghiţituri mici. Sirianul pregătise o plasă în care să îl 
prindă pe Nil? Ei bine, şi el o avea pe a lui. Patru bărbaţi 
care vor fi mai eficienţi decât fanaticii, căci fuseseră 
formaţi de o ideologie lipsită de porcăriile religioase de 
care se împiedicau cei de pe urmă. 

Calculatorul clipi. Comută pe emițătorul conex, tastă un 
scurt mesaj pe ecranul tactil. Corespondentul lui avea 
aceeaşi aparatură, era nevoie de câteva secunde pentru ca 
receptorul să decodeze mesajul criptat de la sursă. Zâmbi 
cât aşteptă răspunsul: iată un schimb pe care Monsignore, 
cu dulapul lui secret, nu putea să îl intercepteze. 

Primi răspunsul: ei erau acolo, îl aşteptau. 

La fel ca el, umbra lor nu îi însoțea în deşert. 

Reveni pe emițătorul principal, tastă un al doilea mesaj 
pentru Monsignore. Da, îl localizase pe Nil, da, îl urmărea, 
se îndrepta spre frontiera siriană. Altceva nu mai spuse, 
episcopul trebuia să fie convins că el va rămâne cuminte în 
Liban ca să îl agaţe pe francez când se întorcea, pentru 
orice eventualitate. 

Închise geanta şi îşi ajustă binoclul. Mercedesul intra pe 
drumul care ducea drept spre o câmpie aridă, presărată cu 
arbuşti, traversată de frontiera siriană invizibilă. In zare, 
un lanţ de munţi paralel cu Antilibanul tăia orizontul. 

w 
Din instinct, Nil dormise departe de Sarà, de partea 


e 95 - 


cealaltă a focului. Când se trezi, îl sună pe Anselm ca să îi 
spună că urmau să treacă frontiera şi nu obţinu de la el 
decât câteva fraze laconice încheiate cu un avertisment: 

— Să nu te încrezi în oameni, prietene... 

Sară îşi bău ceaiul fără să îi adreseze vreun cuvânt. Îşi 
regreta oare confidenţele timide făcute cu o seară în 
urmă? 

Odată ajuns în câmpie, Gaby opri motorul, se căţără pe 
crengile joase ale unui copac şi rămase nemişcat în faţa 
orizontului, cu nările tremurânde. În continuare tăcută, 
Sară rămăsese în Mercedes. Când şoferul reveni să se 
aşeze la volan, fantele înguste ale ochilor lui străluceau. Se 
întoarse spre pasageri. 

— Gabriel vâna pe aici cu tatăl lui când era mai mic 
decât puşca, spuse el cu un surâs maliţios. Ştie fiecare 
dună, fiecare tufiş, ştie pe unde trec păstorii şi pe unde nu 
o iau din cauza şerpilor. Acolo, în faţă, sunt oameni care 
nu ştiu, ei nu sunt de aici. Nu iau nicio măsură de 
precauţie pentru că au soarele în spate şi cred că Gabriel 
este uluit de strălucirea lui. Dar bătrânul ştie să vadă şi 
ştie cum să nu fie văzut. Să vă ţineţi bine, cu maşina lui 
veche, o să le dea o mică lecţie tinerilor ăstora. 

Părăsi drumul, o luă prin mijlocul sălbăticiei şi începu să 
se strecoare printre dune. 7 

Carl scoase o înjurătură. In binoclul lui, Mercedesul 
virase brusc la stânga şi se cufunda în câmpia care cobora 
într-o alunecare lină. Îi pierdu foarte repede din vedere: 
fără îndoială, şoferul alegea treceri acoperite de iarbă 
scurtă, căci astfel nu ridica niciun nor de praf. Îl felicită în 
gând pentru pricepere şi hotări să aştepte noutăţi de la 
oamenii lui, fără să îşi părăsească ascunzătoarea. 


e 96 - 


34 


Nil trebuia să se ţină de centuri ca să nu cadă peste 
Sară. Maşina gemea, dar aluneca suplu printre cele mai 
mici denivelări de teren. Se întrebă dacă Gaby ştia unde se 
ducea, dar observă că alegea să treacă peste bolovani 
netezi. Când pământul redevenea nisipos, el oprea maşina, 
băga în viteza întâi şi înainta întrerupt. Cu maxilarul 
strâns, Sară continua să rămână tăcută. 

Era trecut bine de miezul zilei când ieşiră, în sfârşit, din 
sălbăticie. Se aflau în Siria, iar Nil îşi aminti de fraza lui 
Anselm: „Siria, Nil, acolo unde totul a început!” 

Sară se întoarse spre el. 

— Gaby a făcut ocolul ăsta ca să evite nişte oameni pe 
care i-a observat şi care nu trebuiau să fie acolo. Putem să 
avem încredere de el, cunoaşte mai bine ca oricine 
regiunea asta şi pe locuitorii ei. În câmpie se găseşte 
Nebek, oraşul de care depinde administrativ Mar Moussa. 
Toată valea a devenit un cămin pentru jihadişti. 

— Şi iată, spuse Nil melancolic, au revenit la locul 
originilor lor! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— În anul 614, nazareenii care trăiau în Siria i-au 
condus pe catehumenii lor arabi la cucerirea Ierusalimului, 
oraşul în care, conform convingerii lor, trebuia să revină 
Mesia. S-au luptat la porţile oraşului, dar bătălia l-a 
evidenţiat pe un conducător războinic arab charismatic 
care le-a permis să se replieze în ordine la ei acasă. Opt 
ani mai târziu, în 622, au pornit din nou în cucerire şi s-au 
stabilit în sudul Palestinei, la Medina, aşteptând un 
moment favorabil în care să atace Ierusalimul. Această 
dată este Hegira, anul 1 al islamului. 

— Credeam că în 622 Profetul a fugit din Mecca şi s-a 
refugiat la Medina! 

— Legendă! Conducătorul războinic arab a murit în 632, 
iar arabii n-au intrat în lerusalim decât cinci ani mai 
târziu. Mentorii lor nazareeni le promiseseră că, odată 


e 97 œ 


oraşul cucerit, Mesia va cobori din ceruri pe esplanada 
Templului. Cum se făcea aşteptat, dezamăgiţi, ei s-au 
separat de nazareeni, au întors spatele Ierusalimului şi s- 
au stabilit mai la sud, la Mecca, pe vremea aceea un 
simplu ochi de apă în mijlocul deşertului. Arabii au ales 
locul ăsta virgin şi fără trecut ca să-şi construiască mitul 
fondator. Islamul s-a născut dintr-un non-eveniment, 
absenţa lui Mesia la Ierusalim şi deziluzia care a rezultat 
de aici! 

— Apoi... 

— Apoi istoricii primilor califi au avut nevoie de aproape 
două secole ca să construiască legenda oraşului Mecca şi 
să-l transforme în centrul lumii, locul în care Allah ar fi 
revelat Coranul conducătorului războinic charismatic, 
transformat în profet. Să inventezi istoria unui oraş ca să 
justifici după aceea naşterea unui mit religios este un caz 
unic în istorie! Coranul nu s-a născut la Mecca, ci aici, în 
Siria. 

Ea deveni din nou tăcută. Maşina înainta mai repede, 
munţii se apropiau. Lui Nil îi era foame şi, mai ales, sete. 

wW 

Moktar al-Qoraysh îşi aşezase calculatorul într-o vilă 
izolată din suburbiile Nebekului, aflată în mâinile 
jihadiştilor. Instrucţiunile lui Monsignore fuseseră clare: 
cu siguranță, în cele din urmă, Sarà se va îndrepta spre un 
sat nazareean pierdut în deşert, acolo unde spera ca 
micuțul călugăr cercetător să înceapă să caute documentul 
ce trebuia recuperat. 

Nil, insistase el, trebuia cruțat. Fata era altceva, putea 
să facă ce dorea cu ea. Moktar chicoti: lumea era tăiată în 
două, cei care vor fi mântuiţi şi ceilalți. Episcopul se 
folosea de el, dar se afla în tabăra greşită, într-o zi avea să 
îl lămurească. 

Oamenii lui localizaseră Mercedesul la graniță. Le 
spusese să fie atenți la tot în jur, căci de la Monsignore 
trebuie să te aştepţi la orice. Dar nu, maşina nu era filată 
de nimeni. După un ocol lung, fără vreun motiv aparent, se 
îndreptă spre est, spre deşert. 


e 98 œ» 


Mulţumit, Moktar se relaxă în seara aceea cu o 
adolescentă abia ajunsă la pubertate. Între musulmani, 
legile ospitalităţii erau generoase, prietenii lui jihadişti o 
puseseră la dispoziţia lui pe acea sclavă. Când fata intră în 
cameră, el îşi simţi dorinţa aprinzându-se cu brutalitate. 
Ea era aşa cum îi plăceau lui, la vârsta aceea, graţioasă, cu 
sâni mici care ieşeau în evidenţă pe sub tunică. 

Pentru a nu-i vedea ochii terorizaţi, îi rupse voalul, i-l 
aşeză pe faţă şi o întoarse pe saltea. 


e 99 œ» 


35 


Gaby îşi luase nenumărate măsuri de precauţie ca să 
traverseze câmpia. Ajuns la cel mai înalt punct al drumului 
Damasc-Homs, ascunse maşina într-o adâncitură şi 
observă traficul. Sară şopti: 

— Ne interesează să mergem pe şosea fără să ne facem 
observați,  jihadiştii patrulează pe aici în maşini 
nesemnalizate. Mar Moussa este vizavi de Nebek, pe 
munte. De partea cealaltă este deşertul unde se află satele 
nazareene despre care vorbeşti tu. În valea asta, jihadiştii 
aplică deja şaria. Am aflat înainte să plec că voiau să 
distrugă Mar Moussa din cauza frescelor care datează din 
Evul Mediu. Sunt atât de frumoase, lui Georges îi plăcea 
atât de mult să mi le arate... Doamne, ce-au făcut cu el? 

Gaby aştepta căderea nopţii ca să meargă pe şoseaua pe 
care circulaţia devenise aproape inexistentă. Foarte 
repede, pe un drum abia marcat, ajunseră la munte, 
trecură de el şi ieşiră de partea cealaltă. Sub clar de lună, 
Gaby conducea cu farurile stinse, uluindu-l pe Nil cât de 
bine cunoştea terenul. 

— Deşertul ăsta este presărat de ruine, spuse Sară, 
magherniţe părăsite care datează de pe vremea în care 
nazareenii erau numeroşi aici. O să campăm în apropierea 
uneia dintre ele, nu trebuie să facem focul, o să ne 
mulţumim cu conserve. 

Se opriră lângă vestigiile unei clădiri mici ai cărei pereţi 
îşi ridicau spre cer strigătul mut. După o masă rece 
mâncată în grabă, Gaby aprinse o lampă cu gaz pe care o 
aşeză în nisip, în colţul unui unghi format de ruine. Sară se 
aşeză cu spatele la perete şi îi făcu semn bătrânului să se 
îndepărteze. Nil îngenunche în faţa ei, în aura luminii 
slabe. Cu spatele încovoiat, cu bărbia sprijinită pe 
genunchii ridicaţi, Sară trasa cu vârful degetelor desene în 
pământ. Urmă o tăcere prelungă pe care Nil căută să nu o 
întrerupă, apoi ea înălţă capul şi îi căută privirea. 

— Frate Nil... trebuie să vă explic de ce îmi este aşa de 


< 100 œ» 


frică de la dispariţia lui Georges, de ce tac de la discuţia 
noastră din poiană. Pot să vă spun... ceea ce n-am zis 
nimănui niciodată? 

„În sfârşit!” se gândi Nil, care se retrase ca să iasă din 
bătaia luminii. „Dacă nu-mi vede chipul, poate o să îi fie 
mai uşor.” Se auzi răspunzând: 

— Bineînţeles, Sarà, nu uita că, dacă Georges este 
fratele tău, el este şi al meu. 

Ea plecă din nou capul, Nil nu îi mai vedea fruntea 
luminată de lampă. Vorbea cu o voce strangulată: 

— Georges nu este fratele meu, Nil. 

Ea îşi înălţă chipul spre stele, de parcă ele erau 
singurele care puteau să audă ceea ce urma să îi spună, 
apoi continuă încet: 

— Bunica a locuit în Bavaria în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial. Nu era catolică, nu era o Jarweh, era o 
nemţoaică evreică. 

Nil îi înţelesese mimica: trebuia să o lase să vorbească 
fără să o întrerupă. 

— În 1942, când vânătoarea evreilor s-a intensificat în 
Germania, ea a fost prinsă. Urma să urce într-unul dintre 
camioanele morţii când un Standartenführer, un colonel 
SS care participa la arestare, impresionat de tânăra 
evreică de o frumuseţe izbitoare, a îndepărtat câinii şi i-a 
făcut semn să iasă din rând. Uneori... uneori, călăii sunt 
fascinaţi de suferinţa victimelor lor, mai ales când ele sunt 
atât de frumoase pe cât era bunica. El a dus-o la Berlin, a 
sechestrat-o mai multe luni şi... ea a murit când a născut-o 
pe mama. A mai avut timp doar să-i pronunţe numele 
înainte să-şi dea ultima suflare: Clara. Când a aflat, la 
puţin timp după aceea, că urma să plece pe Frontul de Est, 
colonelul SS a vrut să o recunoască pe această Clara care 
n-ar fi trebuit niciodată să se nască. 

Nil nu putu să nu intervină: 

— Să o recunoască? Dar de ce? 

Fără să îl privească, Sară continuă pe un ton egal: 

— Acel Standartenführer era asistentul lui Franz von 
Papen, ultimul cancelar al Republicii de la Weimar. Catolic 


e 101 œ» 


la fel ca el şi, tot ca el, convertit la nazism. Ca el, un 
antisemit visceral, dar reticent la Soluţia Finală. Chinuit de 
remuşcări la moartea mamei, convins că făcuse o dublă 
greşeală - împotriva religiei lui şi împotriva ideologiei lui 
rasiste, a sfârşit prin a-i mărturisi totul şefului lui. Dacă el 
dispărea în Rusia, ce se alegea de fetiţa lui? Von Papen i-a 
promis că o să-i fie naş şi că o să aibă grijă de ea, dar 
trebuia să-i găsească o identitate. In germană, pappen 
înseamnă „a lipi”, pe mama o chema Clara Steek. Înţelegi? 
„A lipi”, to stick în engleză, a devenit Steek. Fata urma să 
trăiască, dar trebuia ca originea ei evreiască să rămână 
lipită de ea fără să ştie vreodată de ce. 

Cu sufletul la gură, Nil se felicită că se cufundase în 
umbră. 

— Când... bunicul meu a fost ucis la Stalingrad, von 
Papen a plătit pentru educaţia nepoatei sale prin internate, 
fără să o fi văzut vreodată. Devenită adultă, pierdută în 
mijlocul unei lumi ostile, Clara Steek s-a agăţat de un fost 
nazist pe care l-a urmărit în fuga lui până în Siria, unde a 
găsit refugiu, ca mulţi alţii. Acolo m-am născut eu, mama 
mi-a pus numele Sarah. La naşterea mea, tata ne-a părăsit: 
ca să trăiască, Clara Steek a găsit un post de servitoare la 
o familie bogată de creştini sirieni, familia Jarweh, care le- 
au luat pe ea şi pe fetiţa ei atunci când au emigrat în 
Liban. Ea a murit la puţin timp după aceea. Familia Jarweh 
nu avea fete: m-au adoptat şi mi-au schimbat prenumele ca 
să sune mai puţin evreiesc. Astfel, Sarah Steek a devenit 
Sarà Jarweh. 

Ea îşi şterse lacrimile care i se prelingeau pe obraji şi 
continuă, evitând privirea lui Nil: 

— Iată, acum ştiţi totul. Georges nu este fratele meu, el 
avea opt ani când am ajuns eu în familia lui. M-a protejat 
întotdeauna, ne iubim mult. Părinţii mei adoptivi n-au vrut 
niciodată ca eu să ştiu, Georges este cel care, acum trei 
sau patru ani, mi-a dezvăluit secretul naşterii mele. A 
făcut-o cu o extraordinară delicateţe, l-am iubit şi mai 
mult. 

Ea căută din priviri chipul lui Nil pierdut în întuneric şi îi 


e 102 œ» 


făcu semn să vină să se aşeze lângă ea. Scoase din 
buzunar un portofel micuţ şi uzat. 

— Este portofelul mamei mele, Clara Steek. O s-o 
cunoaşteţi la fel de mult ca mine, căci eu nu am avut de la 
ea decât imaginea asta pe care s-o gravez în inima mea. 

Portofelul conţinea o fotografie de identitate în alb şi 
negru. O femeie surprinsă din faţă, foarte frumoasă, cu 
privirea melancolică. De la pomeţii ridicaţi, un oval 
perfect, evidenţiat de o bărbie puternică - întocmai ovalul 
chipului Sarei şi aceeaşi ochi blânzi. Epuizată de emotie, 
ea se sprijini de Nil şi îşi aşeză capul pe umărul lui. 

— Sunt evreică, Nil! Copilul nimănui, în acelaşi timp 
evreică, fiică şi nepoată de nazişti, devenită nazareeană. 
Atâtea motive să fiu dispreţuită de cei care îl ameninţă azi 
pe Georges! Îmi lipseşte, oh, dacă aţi şti cât îmi lipseşte! 

Era copleşită de hohote tăcute de plâns. Cu un nod în 
gât, incapabil să vorbească, Nil nu se mişca, lăsând capul 
Sarei să se odihnească uşor pe umărul lui. 

Timpul încetă să mai existe. Unde se afla ea exact în 
clipa aceea? Ghemuită lângă el sau alergând până la 
epuizare în urma unui camion care se îndrepta spre 
câmpurile morţii? Sau la căpătâiul bunicii ei, frumoasa 
evreică al cărei chip devenise de nerecunoscut din cauza 
suferinţei, agonizând la Berlin într-o cameră anonimă ai 
cărei pereţi se cutremurau sub suflul bombelor? 

În cele din urmă, Nil reuşi să bolborosească: 

— Nu vă fie frică, Sară... o să-l găsim pe Georges, o să-l 
scoatem de acolo ca să-şi îndeplinească în continuare 
misiunea. 

Ea înălţă capul, cu ochii umflaţi de lacrimi: 

— Nu mă lăsa, Nil, nu mă părăsi. Te rog! 

Pentru prima dată, îl tutuise. 


e 103 >» 


36 


Raphaël Schütze nu reuşise niciodată să surprindă pe 
chipul superiorului lui nici cea mai mică urmă de nelinişte 
a sufletului. Totuşi, când intră în biroul lui, dimineaţa 
devreme în ziua aceea, crezu că percepe, în trăsăturile 
mereu îngheţate ale prelatului, semnele discrete ale unei 
intense mulţumiri. 

Telefonul mobil al lui Nil transmitea fidel conversațiile 
cu Anselm, ţinut regulat la curent de prietenul lui în 
privinţa gândurilor, dar şi a mişcărilor. Descrierile 
traversării muntelui îi permiseseră lui Monsignore, din 
biroul său, să îi indice lui Moktar al-Qoraysh poziţia lui în 
fiecare clipă. De partea lui, Carl nu îi mai trimitea 
rapoarte, părea deci dispus să îi urmeze instrucţiunile şi să 
petreacă noaptea la frontiera cu Siria. Dosarul legionarului 
avea o lacună după fuga lui din RDG, un loc lipsă până să 
reapară pe lângă părintele Maciel la frontiera cu Mali. Ce 
făcea el în regiunea aceea deja infestată de jihadişti? 
Pentru a folosi un agent, nu trebuie numai să ştii cine este, 
trebuie să ştii despre el mai multe decât ştie el însuşi. 
Exista acolo o zonă de umbră care îl enerva pe 
Monsignore, fără să îl neliniştească peste măsură. Până 
aici, Carl îi îndeplinise cerinţele. 

w 

Nu avea nicio amintire cu tatăl lui, angajat la cartierul 
general al SS de pe Wilhelmstrasse, aflat sub ordinele unui 
Standartenführer, asistent al lui von Papen. Un funcționar 
zelos şi minuţios, care îşi ţinuse jurnalul până în ziua în 
care se sinucisese la deschiderea procesului de la 
Nurnberg pentru a nu fi şi el dezonorat ca von Papen. 
Când viitorul prelat intrase la seminarul din Regensburg, 
mama lui îi dăduse jurnalul: ascunsă printre pagini, găsise 
o broşură nazistă dedicată de Hitler tatălui lui şi o listă de 
nume. 

Broşura purta, scrisă în litere gotice, deviza Fin Volk, 
ein Reich, ein Führer - „Un popor, un stat, un conducător”. 


e 104 œ» 


Tânărul seminarist se convinsese că acest popor era 
Biserica Catolică, iar statul era acela al lui Dumnezeu. Cât 
despre conducător, în spatele figurii papilor, într-o bună zi, 
el va fi acela. 

Ajuns într-un post-cheie pe care îl ocupa la Vatican, 
descoperise că anumite nume din listă erau acelea ale 
musulmanilor recrutaţi de von Papen când crease divizia 
SS Handschar. Monsignore nu lăsa niciodată o pistă după 
ce începea să o adulmece: verificându-şi informaţiile, îl 
găsise într-o tabără de refugiaţi pe nepotul unui sirian care 
luptase pe vremuri în acea unitate bosniacă. Moktar al- 
Qoraysh era marcat de două fanatisme, nazist şi 
musulman: un recrut bun în pânza lui de păianjen. 

Ultimele nume de pe listă erau ale criminalilor Reichului 
extraşi în 1945 de Vatican ca să scape de tribunalele 
Aliaților. În subsolul arhivelor secrete, se dusese să 
verifice dosarul lui Alois Hudal” şi descoperise că acei 
fugari îşi aveau originea în Siria. Urmărind pista, ajunsese 
la Standartenführer şi la fiica sa, Clara Steek, născută la 
Berlin în bubuitul bombelor. Ea scăpase de Shoah şi o 
născuse pe Sarah Steek devenită Sară Jarweh? Tânăra 
evreică nu avea să-şi eludeze destinul. 

lar Monsignore va reuşi acolo unde al II-lea Reich 
eşuase: să salveze lumea de influenţa Răului, să îi şteargă 
urmele. 

Chiar cu preţul unei alianţe semnate cu El. „Când a dat 
ascultare şarpelui, Eva, mama noastră a tuturor, s-a folosit 
de Rău în aceeaşi măsură în care l-a servit. Astfel şi-a 
câştigat puterea de a da naştere omenirii.” 

lar el, cu umilinţă, va lucra pentru a da naştere noii 
omeniri. 


” Episcop austriac însărcinat de Vatican să organizeze în 1945 fuga 
criminalilor nazişti în America de Sud şi în Orientul Mijlociu. 


<e 105 >» 


37 


Nil se trezi cu muşchii încordaţi şi se îndepărtă după ce 
aruncă o privire spre Sară, care mai dormea încă, 
ghemuită sub o pătură. leşi din incinta ruinelor, în aer 
liber, ca să contemple tărâmul nesfârşit al deşertului. 
Departe în nord, invizibil, se afla vârful stâncos pe care se 
ridica Mar Moussa. Îl salută cu un semn din cap pe Gaby, 
pe care îl găsi ghemuit pe un zid micuţ, observând, absolut 
nemișcat. Nil îi urmări privirea şi nu văzu nimic altceva 
decât nisip şi câţiva tumuli!” pe care se răsfrângea un 
soare deja înălţat. Ruinele altor locuinţe nazareene? Cum 
Gaby nu răspunse salutului său, nu îndrăzni să îl întrebe. 
Mobilul era în buzunar, îi va face bine să audă vocea lui 
Anselm. 

Deschise aparatul şi aşteptă tonul. Un mesaj apăru în 
partea de jos a ecranului, nu avea semnal. O luă de la 
capăt, acelaşi mesaj: deşertul acela nu mai era acoperit de 
reţeaua GSM. Cu un oftat, închise dispozitivul, de acum 
înainte era rupt de lumea exterioară şi de prietenul lui. 

„Nil, băiete, ce ţi-a trebuit ţie să te bagi în încurcătura 
asta?” 

Se întoarse spre colţul ruinelor în care Sară îi vorbise cu 
o seară în urmă. Ea stătea în picioare în faţa zidului şi îşi 
pieptăna încet părul, cu gesturi graţioase. El avu un alt 
şoc: câteva fire mai deschise la culoare desenau forme 
serpentine care se pierdeau pe gâtul ei. Catifelate şi 
mătăsoase, strălucirea lor accentua splendoarea chipului 
ei. Era atât de frumoasă sub soarele răsărit... Interzis, se 
opri. „Ce se întâmplă cu mine?” Era pe cale să spună ceva 
ca să îşi ascundă confuzia, dar ea se prefăcu a nu vedea şi 
continuă să se pieptene hotărâtă. Scăpă de stânjeneală 
odată cu apariţia lui Gaby, care se adresă Sarei fără să se 
uite la el: 

— Gabriel a ascultat deşertul, nu a auzit nimic, dar a 


10 Movilă artificială, din pământ sau din piatră, pe care unele popoare 
din Antichitate o înălţau deasupra mormintelor. 


e 106 » 


putut să vadă vulpile deşertului care îl urmăreau din 
vizuinile lor. Asta înseamnă că, dacă o să se mişte în 
timpul zilei, o să fie văzut peste tot. El vrea să rămână 
ascuns aici, când umbrele o să se lungească pe nisip, el o 
să vadă fără să fie văzut. Satul este departe, mama noastră 
noaptea o să ne apere ca să ajungem acolo. 

Nil se aşeză şi se sprijini de perete. Pe vremuri îşi 
însoţise tatăl într-o călătorie turistică în Sahara, se 
întâmpla în perioada relaţiei lor fericite. Unul lângă altul, 
admiraseră în tăcere întinderea nesfârşită a dunelor, liniile 
lor de o eleganţă abstractă şi pură. Nu exista nimic 
asemenea aici, ci o suprafaţă pietroasă, de un ocru 
murdar, monoton, presărat cu movile ce străluceau sub 
soare. Se simţea străin pe această altă planetă. 


Carl îşi strânse echipamentul şi îşi aşeză cu grijă genţile. 
Spre finalul după-amiezii, receptorul a interceptat un apel 
telefonic între Roma şi Nebek. Moktar îl avertiza pe 
Monsignore că Mercedesul era blocat în deşert şi că nu se 
mai mişca. Oamenii lui îl supravegheau de pe munte, dar 
era o problemă: acolo, mobilul nu avea reţea. 

— Şi legătura ta prin satelit? 

Moktar mormăi că era prea greoaie, că de acum totul 
trebuia să decurgă uşor şi că urma să ia legătură cu el 
când acţiunea se va încheia. Monsignore se împotrivea 
vehement atunci când comunicarea fu întreruptă. 

„lată că acum suntem chit”, se gândi Carl. 

w 

Prelatul era furios, dar mai ales îngrijorat. Ce joc juca 
sirianul? Dacă nu mai putea să intre în contact cu el în 
momentul-cheie al misiunii, dacă informaţiile furnizate de 
discuţiile dintre Nil şi Anselm erau epuizate, era, practic, 
surd. 

Surd şi neputincios. 

Furia lui îl lăsase indiferent pe Moktar. Plasa lui era 
pusă la locul ei, peştele nu va scăpa şi nu avea de gând să 
îi dea socoteală lui Monsignore. Mai presus de orice, avea 
altceva în minte în momentul acela: micuța sclavă îl 


e 107 œ» 


obosise repede cu lacrimile şi strigătele ei de durere, îi 
tăiase pofta. În locul ei tocmai îi fusese dată o femeie 
adevărată, cu sâni mari, ale căror sfârcuri se întăreau de 
îndată ce îi atingea. Era ceva ce îl excita atât de tare încât, 
atâta vreme cât nu se întâmpla nimic în deşert, nu avea de 
gând să plece din Nebek ca să se alăture oamenilor lui. 
Se 

Mulţumit de ceea ce tocmai auzise, Carl îşi cobori 
viziera peste cască şi porni motocicleta. Izolat, la mila 
jihadiştilor, cu un om ca Monsignore, călugărul francez era 
în pericol. Trebuia să ia frâiele în mâini: sirianul va vedea 
numai ceea îşi va dori el să îl lase să vadă, adică nimic. 

Işi părăsi adăpostul dintre copaci, pătrunse în câmpie şi 
o coti exact în locul ales de Mercedes cu o zi înainte. 


e 108 œ» 


38 


Soarele se întorcea încet în jurul ruinelor. De cealaltă 
parte, Nil auzea cum Gaby se ocupa de Mercedes. 

„Nu-l deranjaţi pe Gabriel”, îi ceruse bătrânul, „trebuie 
să rămână singur ca să se îngrijească de maşină... 

Sară veni să se aşeze lângă el, la umbra zidului, şi 
începu din nou să vorbească, sacadat, ca un înecat scos din 
apă. 

— Cum... cum să fii evreică în ţara asta, Nil? 

El încercă o diversiune: 

— Primii nazareeni erau, în acelaşi timp, şi evrei, şi 
creştini. Faptul că eşti evreică te apropie de ei chiar mai 
mult decât pe familia Jarweh. 

La rândul lui, o tutuise, dar ea păru să nu observe. 

— Dar semnul lui Israel este gravat pe carnea mea. Am 
impresia că toţi, creştini, arabi şi chiar nazareeni, îl citesc 
pe fruntea mea! În adâncul meu, simt chinurile alor mei, 
care trăiau în ruşinea de a fi evrei, în teroarea următorului 
pogrom, în oroarea precedentului. Copiii Holocaustului se 
nasc cu o rană pe care o transmit din generaţie în 
generaţie, o durere imposibil de spus, imposibil chiar de 
gândit. Este ca o vină care ar traversa timpul pentru că ei 
fac greşeala de a mai fi încă în viaţă. Iar eu, prin bunica şi 
mama mea, sunt un copil al Holocaustului. 

Nil ştia că niciun cuvânt, niciun argument nu putea să 
aline acel abis de suferinţă. Ce ar fi trebuit să facă era să o 
ia în braţe, să o legene uşor, să îi spună cuvinte... dar ce 
cuvinte? Murmură: 

— lisus a fost evreu... 

Ea ridică nişte ochi de fetiţă pierdută. 

— Atunci... ca el, doar moartea îmi va aduce pacea? 

El o luă de mână şi o ţinu în tăcere în mâna lui, în vreme 
ce soarele apunea. 


e 109 œ» 


39 


Se lăsase noaptea când Gaby se apropie de «i, 
ştergându-se pe mâini. Din nou, vorbi doar cu Sară: 

— Gabriel a aranjat totul, a pus în portbagaj tot ce 
trebuie, dacă vrei să vii... 

Inconjurară ruinele, iar Nil scoase o exclamaţie. 
Mercedesul era acoperit în întregime cu un material negru 
care nu dezvăluia decât o fantă pe parbriz. Jantele roţilor 
şi anvelopele fuseseră vopsite în negru. Ca un copil care îşi 
descoperă cadourile de Crăciun, Gaby se învârti în jurul 
maşinii, sărind de bucurie. Arătă spre parbriz. 

— Gabriel n-are nevoie decât de asta ca să vadă. O să 
mergem până în sat fără ca rozătoarele deşertului să fie 
anunţate de trecerea noastră de vreo reflexie a lunii pe 
maşină. O să fie nevoie doar să înaintăm foarte încet, fără 
să turăm motorul, ca să nu facem zgomot. Şacalii au 
ureche fină, iar vântul mi-a dus de pe munte mirosul lor, 
sunt acolo. 

Sară îl privi neliniştită. 

— Deci nu trebuie să rămânem aici. Şi atunci, când 
plecăm? 

El ridică privirea, scrută cerul. 

— Luna nu este încă sus, trebuie să profităm. 

Interiorul maşinii fusese transformat într-o cameră 
întunecată, iar Sarà şi Nil se instalară pe bâjbâite 
înăuntru. Gaby porni, trecu în viteza a doua şi rămase la 
limita inferioară, îndepărtându-se de munte ca să se 
îndrepte spre est. Coborând glasul fără să vrea, Nil o 
întrebă pe Sară: 

— In ce sat mergem? 

— Este satul bătrânului despre care ţi-am povestit, 
bătrânul care conduce comunitatea de nazareeni din 
deşert. Tatăl meu îl cunoaşte dintotdeauna, au luptat 
împreună ca să apere comunitatea de mediul ei ostil. Este 
o memorie vie, dar şi un om foarte erudit, cu care Georges 
se sfătuia adesea. Toată lumea îl venerează şi îi spune 


e 110 - 


Rabbi, la fel ca evreii din vremurile străvechi. 

Nil nu putea să îi vadă chipul, dar ea îşi recăpătase 
vocea cu care îi vorbise în Beirut. 

— Gaby pare să-ţi fie foarte devotat! 

O auzi râzând. 

— Ieri m-a văzut plângând în faţa ta, crede că eşti rău cu 
mine. Când am ajuns în familia Jarweh, m-a luat sub aripa 
lui şi şi-ar da şi viaţa pentru mine ca să nu fiu rănită. 

Maşina înainta fără probleme. În întuneric, coapsa Sarei 
o atingea pe cea a lui Nil. El nu făcu niciun gest ca să se 
îndepărteze. 

Moktar al-Qoraysh era pe cale să ajungă pe culmile 
plăcerii când walkie-talkie-ul lui sună. Înjurând, împinse 
fata la o parte cu brutalitate, pipăi podeaua ca să apuce 
dispozitivul, îl duse la ureche şi lătră: 

— Da? 

Vocea era slabă, dar o recunoscu. 

— Brahim sunt, şefule, am luat o maşină ca să mă 
apropii de un loc în care merge talkie-ul. Luna nu a răsărit 
încă, dar, de la observatorul nostru, am auzit un sunet de 
motor venind din deşert, din direcţia ascunzişului lor. 

— N-ai văzut nimic? 

— Nimic, şefule. 

— Vin. 

Satisfacerea pulsiunilor lui sexuale nu stingea niciodată 
violenţa care fierbea înăuntrul lui. Cu un gest imperativ, îi 
făcu semn fetei să îşi strângă lucrurile şi să plece. 


e 111 œ» 


40 


La volanul maşinii 4x4, o luă pe drumul care urca pe 
munte. Va avea nevoie de mai mult de o oră ca să ajungă la 
ascunzătoarea oamenilor lui. După apusul soarelui, nebunii 
lui Dumnezeu patrulau rareori în afara drumului principal. 
Dacă, din întâmplare, îl opreau, le va spune că era pe 
urmele unui câine de creştin şi nu va primi din partea lor 
decât zâmbete şi complimente. 

w 

În primele lui zile în jihad, Moktar fusese capturat de 
armata algeriană şi internat într-un lagăr din Sahara. 
Evadase la doi ani după aceea, lucru care îl ridicase 
numaidecât la rangul de chahid, martir. În lagărul acela 
recrutase nişte oameni care găsiseră în el conducătorul de 
care aveau nevoie. Insistaseră să aibă alături un imam, ca 
în celelalte grupări afiliate la Al-Qaida, şi, chiar înainte de 
evadarea lui, i-l prezentaseră pe acel Brahim, care nu 
arăta deloc bine. Nu îi plăcuseră ochii lui de culoarea 
cărbunelui, fesul lui din lână albă şi barba deasă care îl 
făceau să pară mai degrabă un ucigaş, nu un războinic al 
lui Allah. Moktar nu uitase niciodată învăţăturile tatălui 
lui, unul dintre primii mujahedini, pe care le urmase când 
era doar un adolescent: „Micuţule, jihadul este legea 
răzbunării: să ripostezi, dar să nu te iei niciodată de 
oamenii nevinovaţi. Moartea, da, dar în onoarea luptei.” 
Or, el simţea că omul acela era gata să omoare cu sânge- 
rece un inamic neînarmat. 

În ciuda acelui detaliu, îl angajase. 

În ultimii ani ai tinereţii sale agitate în Algeria, 
zdruncinată de convulsii, Brahim se înscrisese la sociologie 
la facultatea din Oran, din care fusese exclus după un an 
ca fiind agitator. Intelectualul ratat care se asociase cu 
mujahedinii traversase cu ei cărările deşertului şi îşi 
câştigase un loc în acţiunile lor de trafic cu arme şi 
droguri. Fapt care îi permisese să îşi plătească pelerinajul 
la Mecca, ceea ce îi adusese celebra onoare de El-Hadj. 


e 112 œ» 


Fusese bine primit în trupa lui Moktar şi îşi lua rolul de 
imam foarte în serios, chiar dacă se mulțumea să susţină 
predici salafiste care interpretau la literă un Coran din 
care nu prea înţelegea mare lucru. Dar saluta atacurile 
sinucigaşe, lucru care îl făcea cunoscut în rândul 
tovarăşilor lui. 

Ca să beneficieze şi de respectul lor, ar fi trebuit să 
devină şi el candidat la martiriu, cel puţin în discurs. Şi, ca 
să se bucure de stima şefului lui, îi lipsea esenţialul, să îşi 
fi arătat în luptă disprețul faţă de moarte. 

Moktar scuipă pe fereastra deschisă. Numai tovarăşii 
Profetului fuseseră ireproşabili, apoi fusese nevoie să fie 
acceptaţi în jihad de oameni mediocri precum acel Brahim. 
Intr-o bună zi, va trebui să facă dovada loialității lui. 


e 113» 


41 


Luna răsărise de acum. Moktar fluiera exasperat printre 
dinți: îşi parcaseră cele două 4x4 în partea de sus a 
drumului, nu se obosiseră să le ascundă. Sări din maşină şi 
se îndreptă cu paşi iuți spre o formaţiune stâncoasă ce 
domina deşertul, oferind un punct de observaţie perfect. 

Când îl văzură venind, oamenii lui înţeleseră, din faptul 
că avea ochii scânteietori şi maxilarul încleştat, că venea 
furtuna. Apucă, fără să îi salute, un binoclu. 

— Unde sunt? 

El scrută atent deşertul. 

— Nu vedem nimic. Trebuie să mergem, dacă opun 
rezistenţă, tragem. 

Le luă o oră să ajungă la ruinele pe care le înconjurară, 
cu toate farurile aprinse. Intre zidurile solitare, totul era 
calm şi tăcut. Moktar înaintă şi nu văzu decât o vulpe de 
deşert care o zbughi chiţăind. Cu trăsăturile deformate de 
mânie, se întoarse spre primul om care era în raza lui de 
acţiune şi îl lovi cu patul armei în faţă. Omul se prăbuşi în 
nisip şi, gemând, îşi lipi o mână pe obrazul zdrobit. Ceilalţi 
se retraseră, iar Moktar urlă: 

— Incapabililor, i-aţi lăsat să scape! 

Arătă furios cu degetul spre munte, unde se zărea 
promontoriul stâncos care le servise drept punct de 
observaţie. 

— Nici măcar nu v-aţi camuflat maşinile, o singură 
reflexie a soarelui peste caroserie era de ajuns ca să fiţi 
reperaţi! 

Fără să se mai ocupe de ei şi de feţele lor surprinse, 
aprinse o lanternă, se aplecă deasupra pământului şi 
începu să îl inspecteze cu atenţie. 

— Acolo, spuse el şi se ridică, urmele roţilor lor. S-au 
îndreptat spre est. 

Brahim fu singurul care îndrăzni să intervină: 

— Să-i urmărim, şefule? _ 

Moktar îşi stinse lampa şi se gândi. Il subestimase pe 


e 114 


călugăr, era un viclean. La est, deşertul era gol, unde 
putea să se ducă în toiul nopţii? Dintr-odată, avu o idee. 

— Nu, nu-i urmărim, sunt cu cel puţin trei ore înaintea 
noastră. Cred că se duc într-un sat din deşert, o s-o pornim 
după ei ca să găsim satul ăsta şi să îi ajungem din urmă. 
Mâine-dimineaţă, în zori, să fiţi toţi gata de plecare, 
inch'Allah'!. 

Se auzi un murmur de aprobare, Allah era cu ei şi îi va 
îndruma. 

Se 

Era trecut de miezul nopţii când Nil şi Sarà simţiră că 
maşina încetini, apoi se opri. lÎnăuntru, căldura era 
înăbuşitoare: păstrând tăcerea tot drumul, ieşiră şi 
inspirară fericiţi aerul proaspăt. Se aflau într-o piaţetă, 
delimitată de cinci sau şase colibe din chirpici, cu 
acoperişuri din frunze de palmier. In faţa celei mai mari se 
afla un grup de bărbaţi ale căror jellabe se evidenţiau în 
lumina lunii. Unul dintre ei, un bătrân cu o barbă albă şi 
ascuţită, înaintă, îşi deschise larg braţele şi spuse în 
franceză: 

— Bun venit surorii dragului nostru frate Georges, bun 
venit tovarăşului ei. Veniţi, vă aşteptam. 


1 Voia lui Allah. 
e 115» 


42 


Ceea ce Nil luase drept colibă era o cabană destul de 
mare, dreptunghiulară, al cărei capăt era cufundat în 
întuneric. Se aşezară pe jos, pe o rogojină, la lumina unei 
lămpi cu petrol aflate pe podea. Bătrânul dispăruse, 
primiseră o mâncare ce mirosea delicios. 

— Pui înăbuşit cu mei, îi spuse Sară lui Nil, este 
mâncarea tradiţională festivă din deşert. N-am mai avut un 
asemenea festin din Beirut, dar nu sunt tacâmuri, trebuie 
să mănânci cu degetele! Abia aştept să aud veşti de la 
Georges şi să ştiu care sunt condiţiile celui care l-a răpit. 

Mâncară în tăcere cu apetitul unor călători şi li se aduse 
un castron cu apă ca să se spele pe mâini înainte să mute 
lampa în partea din spate a încăperii. Sub o icoană, un 
fotoliu din lemn sculptat se afla în faţa a două scaune 
aşezate unul lângă altul. O perdea fu dată la o parte, 
bătrânul reapăru şi se aplecă în faţa icoanei a cărei 
expresie transmitea o bunăvoință amestecată cu ironie. 
„Sunt cu tine”, părea să spună, „dar calea ta va fi lungă.” 
Ajutat de un tânăr foarte respectuos, rabinul se aşeză în 
fotoliu, le făcu semn Sarei şi lui Nil să ocupe scaunele şi 
rămase tăcut pentru o clipă, cu ochii închişi. Apoi se 
adresă Sarei: 

— Iată-l pe Eliah, care are grijă de mine ca un fiu în 
zilele acestea care sunt ultimele pentru mine. În cabana lui 
o să doarmă tovarăşul tău care se numegşte...? 

— Fratele Nil, răspunse Sară. Este un prieten de-al lui 
Georges, călugăr ca el. 

Faţa bătrânului se lumină. 

— Atunci, frate Nil, aici eşti acasă, o să fie o onoare 
pentru Eliah să te găzduiască. El a învăţat frumoasa 
voastră limbă de la bătrânii noştri care au studiat, ca şi 
mine, în şcolile protectoratului francez. 

Eliah se aplecă spre Nil cu un zâmbet. Faţa lui era acum 
cufundată în lumină, timidă şi gravă. 

— Soră Sară, tu o să dormi la fiica mea. După cum am 


e 116 - 


transmis la Beirut, în acest sat sunteţi în siguranţă. 

Inchise ochii, iar Sarà aştepta cu respect ca el 
vorbească. Atunci când îi deschise din nou, Nil avu 
impresia că zăreşte o urmă de suferinţă. 

— Sară, reluă el, când i-am cerut tatălui tău, vechiul şi 
dragul meu prieten, să vină cineva din familia Jarweh să 
mă vadă, nu credeam că o să fii tu... 

Rabinul vorbea încet, cu greutate. 

— Căci vestea pe care trebuie să ţi-o dau este nespus de 
dureroasă. 

Sară se îndreptă, întregul ei corp fiind încordat ca un 
arc. 

— Fratele tău este mort, Sară. Trupul lui a fost 
descoperit acum câteva zile într-o grămadă de moloz dintr- 
un sat pustiu. 

Nil aruncă o privire spre tânăra femeie care tremura în 
scaunul ei şi exclamă: 

— Georges, mort! Pe o grămadă de moloz? 

Din nou, bătrânul închise ochii. 

— S-a întâmplat într-o sâmbătă. Nişte beduini cu 
caravanele care tocmai traversaseră satul acela au venit 
aici. Acolo, ei au găsit sătenii ascunşi în case, terorizaţi. Au 
vorbit cu ei şi, în cele din urmă, copilul care făcuse crunta 
descoperire a fost de acord să-i ducă până la grămada de 
moloz. Acolo, l-au văzut. Din cauza Sabatului, nimeni nu 
putea să se atingă de cadavru, a trebuit... să fie lăsat 
pradă vulturilor până a doua zi. Unii erau de-ai noştri, le- 
au cerut sătenilor... să nu facă nimic, pentru ca Georges să 
fie înmormântat de mâini curate, în pământ curat, departe 
de nelegiuirile care pângăresc valea aceea. l-am avertizat 
imediat pe fraţii noştri de la oraş. În zorii zilei de 
duminică, trei dintre ei s-au dus în sat cu maşina. Lângă 
ceea ce rămăsese din Georges, ei au recitat psalmi în 
numele meu şi l-au dus în muntele în care Mesia, pe care-l 
iubea atât de tare, îl aştepta... aşa cum ne aşteaptă pe 
fiecare dintre noi. 

Se opri, lacrimile îi înnegurară pleoapele închise. Cu 
tandreţe, Eliah le privi prelingându-se pe obrajii uscăţivi şi 


e 117 œ» 


se întoarse spre Nil. 

— De îndată ce a auzit vestea, rabinul m-a trimis în sat, 
unde am ajuns în noaptea de sâmbătă spre duminică. 
Copilul m-a condus la grămada de moloz. Când fraţii noştri 
au ajuns în zori, n-am vrut să mă întâlnesc cu ei. 

Sară se ţinea de marginile scaunului. Bătrânul deschise 
ochii şi se uită la ea cu compasiune; absentă, ea privea 
icoana şi părea că nu mai poate să respire. 

— Fetiţa mea, spuse el cu blândeţe, potirul durerilor nu 
trebuie să fie băut dintr-o singură înghiţitură... chiar lisus, 
în grădina măslinilor, a şovăit înainte să îl accepte. 
Călătoria ta a fost lungă până aici, pentru tine începe o 
călătorie şi mai lungă în suferinţă. O să ne vedem mâine, o 
să mai prindem puţină putere, o să ai nevoie de ea. 

Sară se întoarse în prezent. Vocea ei era înăbuşită de 
lacrimi: 

— Călătoria mea în suferinţă, Rabbi, a început de multă 
vreme! Dar ai dreptate, este de ajuns pentru seara asta. 
Eliah, condu-mă, te rog, am nevoie să fiu singură. 

Nil se ridică să o însoţească, dar rabinul făcu un gest. 

— Frate Nil, mai rămâi puţin. Te rog. 

Eliah înaintă spre Sarà, îi întinse mâna. Ea refuză 
ajutorul, se ridică şi se duse la uşă. Foarte dreaptă, 
mergea în faţa lui fără să se uite înapoi. 

După ce se făcu nevăzută, rabinul murmură: 

— Iată deja că de două mii de ani nu mai terminăm de 
băut din acest potir... Stai jos, frate, acum trebuie să-ţi 
spun ceea ce ea nu era în măsură să audă în seara asta. 


< 118 + 


43 


Camera rămase cufundată într-o tăcere adâncă. Parcă 
zidit în sine însuşi, rabinul tăcea. Nil a vorbit primul: 

— Tatăl Sarei a crezut că Georges a fost răpit pentru 
răscumpărare. Ea venea să vă vadă ca să îi negocieze 
eliberarea. 

Rabinul părea că nu îl auzise. După o vreme 
îndelungată, când vorbi din nou, vocea lui îi era liniştită: 

— În sâmbăta aceea, înainte să plece din sat, cei veniţi 
cu caravana au reuşit să-l facă pe copil să vorbească. El le- 
a spus că, atunci când a descoperit cadavrul lui Georges, a 
zărit în mâna lui stângă un obiect cilindric strălucitor, care 
semăna cu un pergament. 

Un iureş de adrenalină îl cuprinse pe Nil. 

— Un pergament? exclamă el. Cred că ştiu despre ce 
este vorba! 

— Bănuiesc că ai lucrat cu Georges. De fiecare dată 
când a venit să mă vadă, mi-a povestit de cercetările lui 
despre originea Coranului, un secret îngropat, ameninţat 
de pedeapsa cu moartea, încă din primele zile ale 
islamului. Eu însumi - zâmbi -, înainte să mă pun, aici, în 
serviciul comunității noastre, am fost student la 
Universitatea din Damasc şi am înţeles importanţa a ceea 
ce mi-a spus el. Mi-a zis cum, în secolul al Vil-lea, 
strămoşii noştri i-au catehizat pe cei din Quraysh, vecinii 
lor arabi de pe coasta Latakiei. Cum le-au transmis 
credinţa noastră, aşteptarea revenirii lui lisus Mesia. Cum 
învăţăturile lor au fost transcrise pe pergamente. El mi-a 
spus că spera să găsească unul înainte de a muri, că ar fi o 
mărturie incontestabilă a ceea ce fusese islamul înainte de 
islam. 

— Islamul înainte de islam! Este testamentul 
patriarhului Michel Jarweh! Credeţi că George avea 
pergamentul la el când a plecat din Mar Moussa şi a 
traversat deşertul ca să vi-l arate? 

— Nu ca să mi-l arate, ci fără îndoială ca să mi-l dea în 


< 119» 


păstrare. În deşertul ăsta, pergamentul ar fi fost mai în 
siguranţă decât la Mar Moussa, care este acum 
ameninţată. 

— A fost găsit pe grămada de moloz? 

— Fraţii noştri din oraş nu ştiau nimic despre existenţa 
lui. Ei s-au mulţumit să ia trupul neînsufleţit, atenţi doar la 
respectarea regulilor de puritate. Eliah însuşi, când a ajuns 
lângă grămada de moloz, nu l-a găsit. Era atât de îngrozit 
de ceea ce vedea că nu s-a gândit să caute prin gunoaie. 

— Ce a văzut atât de oribil? 

Rabinul tăcu din nou, ca şi cum încerca să îşi adune 
puterile înainte să răspundă. 

— Asta, spuse el în cele din urmă, nu am putut să-i spun 
Sarei chiar acum, dar va trebui să afle mâine: corpul lui 
Georges a fost tăiat în două, pe lungime, fiecare parte a 
corpului îndreptată spre cealaltă. 

Nil resimţi crunt lovitura. 

— Tăiat pe jumătate! Ce oroare... dar de ce? 

— Este o crimă ritualică, frate Nil. Cu siguranţă, ştii că 
nazareenii din Antichitate erau contaminaţi de ideologia 
esenienilor, care împărțeau omenirea în două bucăţi 
iremediabil opuse una alteia. Şi ucigaşii lui Georges au 
ştiut asta, este esenţa Coranului. După ce l-au tăiat în 
două, i-au pus pergamentul în mâna stângă, acolo unde l-a 
văzut copilul. Şi vulturii l-au devorat în acelaşi timp cu 
mâna. 

„Documentul care putea să schimbe faţa lumii, înghiţit 
de vulturi!” Nil era copleşit şi încerca să îşi tragă sufletul. 

— De ce... de ce? spuse el tânguitor. 

— Acel pergament era, fără îndoială, ceea ce Georges 
spera să găsească înainte să moară, o dovadă care să-i 
arate că lui Mahomed nu i-a fost niciodată dezvăluit 
Coranul de un înger. Pentru cei care l-au ucis, această 
dovadă nu poate, nu trebuie să existe. Ei i-au aşezat 
pergamentul în mână pentru ca blasfemia să dispară odată 
cu blasfematorul, devorat de aceiaşi vulturi. În mâna 
stângă, pentru că este mâna necurată. La începutul 
Sabatului, ca să profaneze ziua noastră sfântă şi pentru ca 


e 120 œ» 


vulturii să aibă toată plăcerea să distrugă dovada 
fărădelegii, odată cu cadavrul celui nelegiuit. 

Nil se simţi deodată epuizat, de parcă tocmai primise pe 
umeri povara unui munte. Bătrânul îşi dădu seama şi 
adăugă cu o voce blândă: 

— Georges voia să vadă dovada aceea. El a văzut-o şi a 
murit. 

Incet, se ridică pentru a marca sfârşitul întrevederii. 

— Eşti obosit, du-te să dormi. O să vorbim din nou 
mâine. 


e 121 œ» 


44 


În somn, trei siluete îi apărură cu un realism care îl făcu 
să scoată un geamăt. În prim-plan, tatăl lui, nemişcat, cu 
un aer îngrijorat, în costumul lui riguros din flanel cenuşiu. 
Un pic în urmă era Anselm, cu o umbra neclară lângă el, 
care părea că îl ţine ferm de braţ. Era un tânăr cu o faţă 
neclară, dar despre care Nil ştiu imediat că era foarte 
frumos. „De unde ştiu asta?” Şi ce rol juca în acel vis? Era 
parte din el? Privirea lui Anselm era ciudat de fixă. Buzele 
i se mişcară şi crezu că îl aude spunând: „Răul, Nil, ne ţine 
pe noi!” Se trezi cu o tresărire, cu inima bătând nebuneşte. 
„Anselm, sărmanul meu prieten...” Clipind, se uită în jur. 

Se afla într-o cameră întunecată, întins pe o rogojină din 
frunze de palmier, pe podea. Se ridică brusc, sprijinindu-se 
în cot: o lumină timidă se strecura pe fereastră. Se ridică 
în picioare, căută orbeşte uşa şi ieşi în piaţa care strălucea 
în splendoarea zorilor din Orient. Aşezat pe nisip, Eliah îl 
privi ieşind cu un zâmbet şi îi arătă cerul. 

— Este frumos, nu-i aşa? În deşertul ăsta, fiecare 
dimineaţă este ca un nou început al lumii. Stai jos, ai 
dormit bine în ciuda disconfortului din coliba mea? 

Nil se aşeză lângă el. 

— Din momentul în care rabinul a încheiat discuţia 
aseară, nu-mi mai amintesc nimic. 

— Te-am condus eu aici de mână, ai adormit din mers! 

— Am fost uluit de ceea ce tocmai auzisem - se întoarse 
spre Eliah -, eu trebuie să îi dau Sarei vestea 
împrejurărilor morţii lui Georges? 

— Rabinul crede că este mai bine dacă o faci tu... nici 
măcar el nu se simte în stare. 

Nil îşi cobori capul. 

— Nimeni nu vrea să înfigă un pumnal rece în inima unei 
tinere atât de fragile. 

— Mai ales că rabinul nu ţi-a spus totul. Vrei să bei puţin 
ceai înainte...? 

Îşi lăsă propoziţia neterminată. Nil înălţă capul: soarele 


e 122 » 


urma să apară dintr-o clipă în alta, cerul era albastru, 
aproape cristalin. Îi făcu semn lui Eliah să continue. 
Tânărul şovăi un moment, apoi începu: 

— Când am ajuns în faţa grămezii, spre sfârşitul acelei 
nopţi, luna era ascunsă, pe cer nu se mai vedeau decât 
stelele, dar aerul deşertului era atât de curat încât se 
vedea destul de bine. Am urcat panta: cele două părţi ale 
cadavrului lui Georges se confruntau, una în faţa 
celeilalte... 

— Da, rabinul mi-a explicat aseară ce însemna asta - nu 
mi-aş fi închipuit o asemenea oroare! 

— Pentru jihadişti, mesajul era clar. Ceea ce nu ţi-a spus 
rabinul sunt detaliile pe care le-am văzut în lumina rece a 
nopţii. De la gât până la pubis, trupul lui Georges fusese 
tăiat cu lovituri de topor. Dar de la linia părului la bărbie, 
ovalul chipului i-a fost decupat cu pumnalul. Pielea fusese 
smulsă bucată cu bucată, nu mai rămăsese nimic. Faţa lui 
George dispăruse. 

— Opreşte-te! 

Nil se ridică în picioare, se clătină. 

— Am nevoie... am nevoie să merg puţin, să respir! Eliah 
se ridică şi puse mâinile pe umerii lui Nil. 

— Prietene, când am coborât de pe grămada aia, nu am 
mai putut să mă ţin pe picioare nici eu. Am rămas acolo, cu 
faţa spre est, unde cerul se lumina încet. În jur erau 
palmieri şi smochini, dar nu vedeam nimic, totul se 
învârtea, stelele, copacii, deşertul însuşi. Am avut nevoie 
de mult timp ca să conştientizez realitatea a ceea ce 
tocmai văzusem şi numai atunci am putut să plâng. Când a 
ajuns maşina fraţilor, incapabil să vorbesc cu ei, am fugit 
în deşert: am avut nevoie de tăcerea lui. Mergi să te plimbi 
puţin, rabinul te aşteaptă în coliba pe care o ştii deja. Sară 
încă mai doarme, o s-o vezi după aceea. 

w 

Nil nu îşi reveni decât atunci când se află la începutul 
unui drum care se adâncea în deşert. În faţa lui, se căsca 
un spaţiu infinit, la fel de gol pe cât îi era lui mintea, la fel 
de imens pe cât îi era disperarea. 


e 123 + 


Încet, se îndreptă spre piaţa din sat. Cu gura uscată 
dintr-odată, i se făcuse sete. 


e 124 œ» 


45 


Stând în faţa icoanei, rabinul se ţinea foarte drept, cu 
palmele ridicate spre ea. Auzind că intră Nil, se întoarse 
spre el cu un zâmbet şi îşi reluă locul pe fotoliu. Lângă 
scaune, pe o masă de cafea se afla un ceainic aburind. 

— Stai jos şi serveşte-te cu ceai. Este dulce şi o să-ți 
redea puterile. 

Incântat, Nil începu să bea din lichidul parfumat. 

— Eliah tocmai ţi-a spus despre chipul lui Georges, nu-i 
aşa? 

— Da. Nu înţeleg această extremă a barbariei, sălbatică 
şi inutilă. 

— Inutil, cu siguranţă că nu! Dimpotrivă, necesară în 
ochii ucigaşilor lui. Cunoşti povestea secretă a naşterii 
Coranului? 

— Da, Georges mi-a dat să citesc lucrările cercetătorilor, 
Erwin şi ceilalţi. Înainte să vin aici, am terminat o teză 
care rezumă şi extinde cercetările lor. 

— Atunci ştii că nimeni nu cunoaşte identitatea 
războinicului care i-a condus pe arabo-nazareeni din Siria 
în Medina. Cuvântul Mahomed apare doar de patru ori în 
Coran, musulmanii sunt convinşi că este numele profetului 
lor vizionar. Dar în araba coranică este doar o formulă 
verbală care înseamnă „binecuvântat fie el, cel care...”, în 
niciun caz nu este un nume sau un prenume. 

— Am aflat toate astea, dar ce legătură are cu ştergerea 
chipului lui Georges? 

Fără să îi răspundă, rabinul continuă: 

— De asemenea, ştii cum califii, succesorii lui, sunt cei 
care au făcut din această formă verbală numele Profetului. 
În jurul acestui personaj despre care nu ştiau aproape 
nimic au construit un mit, dogma fondatoare a islamului. 
Ca să fie eficient, un mit nu trebuie să poată fi reprezentat: 
în miniaturile vechi, Mahomed este înfăţişat cu un văl alb 
în loc de faţă. 

— Şi Georges desfigurat? 


e 125» 


— Un mesaj adresat celor care îndrăznesc să conteste 
dogma asta. 

Nil îşi puse ceaşca pe măsuţă. 

— Un profet fără faţă... dar nicăieri prin Coran n-am citit 
nimic care să spună că trebuie distrusă faţa celui nelegiuit! 

— Dintotdeauna, oamenii şi-au spus la lăsatul serii 
istorioare drăguţe, apoi au fost ucişi pentru ca miturile pe 
care le creaseră să devină realitate. Fiecare dintre ei se 
supunea unor idei atemporale, pe care nicio armată, nicio 
putere materială nu putea să le zdruncine. Un mit trebuie 
inventat, aşa cum ne spunem poveşti noaptea ca să ne 
facem puţin curaj. Apoi el trăieşte în fiecare credincios, îi 
umple plămânii şi intră în fiecare celulă de sânge. Astfel, 
secolele au văzut succedându-se fanaticii evrei, creştini, 
apoi musulmani, comunişti sau nazişti, toţi pervertiţi de 
acelaşi mit: mesianismul şi visul său apocaliptic. Folosind 
cu toţii aceleaşi metode, masacre, sclavie, tortură, violuri. 
Ca să nu cadă pradă disperării, victimele lor caută refugiu 
undeva. Acest refugiu este uneori memoria vie a unui om 
inspirat ca lisus, uneori doar o poezie, o melodie, o carte... 

Rabinul se opri pentru o clipă. 

— Prietene, continuă el, Răul este anonim şi greu de 
prins. De aceea nu are un chip - şi de aceea Georges nu 
trebuia să mai aibă unul. Nimeni nu i se poate opune dacă 
nu poate să-l identifice, să găsească adânc în sinea lui 
sursa şi locul puterii sale malefice. Numai atunci îl priveşte 
în faţă şi nimic nu o să poată să-l facă vreodată să 
dispere... Disperarea este sfârşitul delicatei muzici 
interioare care cântă în adâncurile fiecărei inimi omeneşti. 

Impresionat de ceea ce auzea, Nil întrebă timid: 

— Când l-am redescoperit pe lisus, mi s-a părut că 
muzica asta a început să cânte înăuntrul meu. Ar putea ea 
să se oprească din nou? 

Rabinul îşi netezi barba. 

— Georges mi-a arătat un text creştin vechi care spune 
că esenienii erau „erudiţi în arta de a face răul”. Ar fi 
trebuit să îţi explice cum mesianismul lor a infestat 
Coranul, astăzi islamiştii găsesc acolo tot ce le trebuie ca 


e 126 » 


să-şi justifice barbaria. Dar atât timp cât există bărbaţi şi 
femei care aud muzica interioară cântând înăuntrul lor, ei 
nu pot să câştige. Fie ca Dumnezeu, în mila lui, să îi ierte 
pe ucigaşii lui Georges ca... 

Inchise ochii, scoase un suspin prelung. 

— Ca mine, eu îi iert. 

— Şi vrei să-i spun asta Sarei! 

— Ea trebuie să ştie totul despre detaliile oribile ale 
uciderii fratelui ei. Apoi trebuie să o ajuţi să ierte şi ea. 
Inţelegi? Doar iertarea permite supraviețuirea în faţa 
răului. lisus este măreț pentru că el i-a iertat pe ucenicii 
Lui care L-au trădat, pe cei care L-au răstignit. Vezi icoana 
asta? Ea îi reprezintă chipul. Sară o să vină în curând să îşi 
bea ceaiul, iar icoana o să te ajute să găseşti cuvintele 
potrivite. 

w 

Orbit de soare, Nil ieşi în piaţă. Răul? De la naştere, o 
însoțea pe Sarà. De dinainte de naştere. 

Să ierte? 


e 127 œ» 


46 


Se duse să se plimbe puţin până la marginea satului şi 
se întoarse încet spre piaţă. Eliah îl aştepta. 

— Sarà tocmai a sosit, ia micul dejun. Vrei să o vezi 
acum? 

— Da... da, trebuie. Dar vino cu mine, te rog. 

Ea îl întâmpină cu o urmă de zâmbet. 

— N-am reuşit să dorm decât foarte puţin şi târziu în 
noapte. Georges, mort! Vestea asta o să-l omoare pe tata. 

Nil nu spuse nimic, lăsând-o să îşi pună în tăcere o 
ceaşcă de ceai. Numai după ce ea bău câteva înghiţituri, el 
începu să vorbească încet, mult. Fiecare propoziţie pe care 
o rostea îi provoca o durere aproape fizică. 

„În toată viaţa mea, cel mai dificil moment...” 

Pe măsură ce cuvintele lui o atingeau ca nişte proiectile, 
chipul Sarei se golea, îşi pierdea vitalitatea. Cu o mână 
tremurândă, îşi pusese ceaşca pe masă. Puțin câte puţin, 
privirea ei căpătă expresia unei suferinţe de nedescris. 
Uneori, Nil se oprea ca să îi permită să răsufle. 

Când încheie, ea era lividă şi respira întretăiat. Crezu că 
se va prăbuşi, dar nu: încovoiată ca un copac în furtună, se 
prinse de genunchi. Nicio lacrimă nu curgea din ochii ei. 

„Plângi, Sară, plângi, te rog! Nu sta aşa, confuză, 
nemişcată!” N 

În cele din urmă, ea îşi înălţă capul. În privirea ei ardea 
o hotărâre sălbatică. 

— Mama m-a numit Sarah în amintirea soţiei lui Avraam. 
Nu uita că sunt evreică, Nil! Primul soţ al unei evreice este 
suferința - şi adesea, nunta ei este sărbătorită foarte 
devreme. Femeile din Biblie nu şi-au întors niciodată fața 
de la adevăr. Asemenea lor, o să îl privesc în față. 

— Adevărul, poate, spuse Eliah, dar Răul? 

Vocea lui deveni serioasă. 

— Căci în mormanul acela de moloz, eu am văzut 
amprenta lui, omenirea divizată aşa cum era trupul lui 
Georges, distrusă precum chipul lui! 


< 128 » 


Sarà se îndreptă cu mândrie. 

— Uiţi că ai mei se confruntă cu atacurile astea de două 
mii de ani? Când tata m-a trimis aici să plătesc 
răscumpărarea lui Georges, poate ştia deja că a fost 
condamnat, poate că ştia că nu o să fiu cea care îl 
salvează, ci cea care îl plânge? Din moment ce mormântul 
lui este departe pe munte, păzit de piscuri, vreau măcar să 
mă duc la locul suferinţei lui. Vreau să merg acolo să plâng 
şi, odată cu mine, toată familia Jarweh. 

— O să transmit cererea ta rabinului, spuse Eliah. Du-te 
să te odihneşti puţin. 

După ce ea plecă, tânărul se întoarse spre Nil. 

— Cu o zi înainte de sosirea voastră, rabinul şi-a 
petrecut noaptea în rugăciune. Dimineaţa, el a adunat 
satul ca să ne spună că îi ceruse lui Dumnezeu harul de a-i 
ierta pe ucigaşii lui Georges. Că Dumnezeu i-a acordat 
acest har şi că ne implora pe fiecare dintre noi să-l 
implorăm la rândul nostru. 

— Ştiu, spuse Nil, voia să vorbesc despre asta cu Sară. 
Dar, vezi tu, eu n-am putut. 

— O să fie nevoie, frate Nil, pentru ca ea să continue să 
trăiască. Dar tu... o să poţi să ierţi, ca rabinul meu? 

Tulburat, Nil se întoarse spre icoană. Şovăi înainte să 
răspundă. 

— Eu... nu ştiu. Da, o să fie nevoie să iertăm, dar... nu 
acum, mai târziu. 

Se uită sfios la Eliah. 

— Dar... dar tu poţi să-i ierţi pe măcelarii ăştia? 

Tânărul se aplecă înainte, cu faţa lui aproape atingându- 
se de faţa lui Nil. 

— Cei care au profanat cadavrul lui Georges trăiesc în 
deşertul ăsta. Inevitabil, într-o bună zi, o să-i văd faţă în 
faţă. Dacă sunt în stare să le surâd în ziua aceea, atunci o 
să însemne că am iertat. 


e 129 œ» 


47 


La prânz, Sară şi Nil se regăsiră în sala mare 
dreptunghiulară. O masă cu biscuiţi, mei şi brânză îi 
aştepta pe rogojină. Sară se aşeză în tăcere. Cu faţa încă 
foarte palidă, luă câteva muşcături şi se opri. 

— Nu pot să mănânc. Gaby rămâne închis ca într-o cutie, 
nu vrea să te vadă, spune că dacă eu sunt aici este pentru 
că ai venit tu de la Roma, că este vina ta. Nu-l învinui... 

— Bietul om, desigur că nu! I-ai spus de Georges? 

— Încă nu, o să afle destul de curând. 

Fură întrerupţi de rabin, care se aşeză familiar lângă ei 
şi se uită îndelung la Sară înainte să i se adreseze: 

— Fratele Nil ţi-a vorbit. Trebuia, fetiţa mea, trebuia, 
pentru iertare. 

— Iertare? 

— Ca să rămâi tu însăţi, va trebui ca într-o bună zi să îi 
ierți pe aceşti ucigaşi cu chip ascuns precum chipul 
profetului lor. Ințelege-mă, copila mea, să ierţi nu 
înseamnă să uiţi, ci să trăieşti. Atât timp cât iertarea nu 
este trecută prin distrugerea provocată de Rău, cel de pe 
urmă învinge. Nu-i oferi victoria asta, ar fi ca şi cum l-ai 
omori pe Georges a doua oară. 

— Nu pot, Rabbi, nu o să fiu niciodată în stare! Cum 
cadavrul lui se află în munte, permite-mi măcar să îi aduc 
un ultim omagiu mergând în satul unde a fost chinuit. 

Bătrânul îşi netezi din nou barba. 

— M-am sfătuit cu bătrânii noştri, ei sunt reticenţi, nu o 
să fiţi în siguranţă. Deci, Eliah s-a oferit voluntar să vă 
însoţească. Eu... am fost de acord, în cele din urmă, dar ca 
să treceţi neobservaţi în deşert trebuie să lăsaţi maşina 
aici. 

— Cât de departe este satul ăsta? 

— La distanţă de o zi. Plecaţi mâine înainte de ivirea 
zorilor, vă dau ceea ce am mai drag, pe fiul meu spiritual, 
Eliah. Dacă ar fi să dispară înaintea mea, nu aş putea să 
suport. Chipul ascuns al Profetului se înalţă peste acest 


< 130 - 


deşert, aveţi grijă să nu vă înghită aşa cum l-a înghiţit pe 
Georges. 
w 

Nil petrecu orele calde de după-amiază în coliba lui 
Eliah, singur, cu un braţ îndoit peste ochi. 

„Ce se întâmplă cu mine?” 

Înăuntrul lui simţea un torent furtunos care se trezea 
brusc, se revărsa, lua totul în calea lui, case, animale şi 
oameni. 

Şi stejarii de acolo cu rădăcini de secole. 

Descrierea chinurilor lui Georges îl anesteziase în faţa 
ororii, nu era asta, ci Sară. Ce anume îl tulbura atât de 
mult la ea? 

Chiar mai mult decât frumuseţea ei, era vorba despre 
aura aceea de suferinţă şi durere care îi străpungea 
uneori, fulminant, voinţa indestructibilă de a trăi. 

Era întuneric şi era lumină solară. Neiînfricată până la 
extrem şi suverană. El nu se putea desprinde de fascinația 
pe care o exercita asupra lui. 

Sară, fragilă şi puternică. Imposibil de ajuns, în acelaşi 
timp atât de aproape şi atât de dorită. 


e 131 œ» 


48 


După ce părăsi ruina abandonată de cei vânaţi de el, 
Moktar se apucă să caute nomazi. Cei pe care îi întâlni îi 
spuseră ceva despre existenţa unui sătuc, de groapa de 
gunoi în care fusese găsit cadavrul unui kafr, un eretic 
pedepsit de Allah. Se învârti în jurul cozii toată ziua în 
deşert, înainte să dea de sat, se opri la depărtare, îşi 
ascunse cu atenţie maşina 4x4 şi se pregăti să petreacă 
noaptea acolo. În zori, din vârful unui dâmb observă: în 
fundul unui fel de bazin, înconjurate de un platou stâncos, 
se aflau vreo douăsprezece colibe şi nu se vedea nici urmă 
de Mercedes. Grămada de moloz se zărea ceva mai 
departe. Unde se dusese Nil să se ascundă? Monsignore 
era convins că Sară, înainte de a pleca, se va duce să se 
reculeagă la locul în care murise fratele ei: locul era acolo, 
va sfârşi prin a se arăta. Apoi, spune proverbul, pe pământ 
există două creaturi nesăbuite, omul banului şi omul de 
ştiinţă. Nil, dominat de dorinţa lui de a cunoaşte, va căuta 
faimosul document. Dacă îl găsea, nu îl va păstra pentru 
prea mult timp. 

Moktar îşi împărţi oamenii în grupuri mici, la vest şi la 
sud de sat, căci din direcţiile acelea venea prada lui. Cu 
walkie-talkie-urile la îndemână, ca să fie în legătură cu el. 

Intins într-un loc umbros, îşi începu aşteptarea. Se 
adânci într-un somn greoi, plin de imagini. 


Stătea ghemuit în spatele unui zid dărâmat şi mai avea 
încă vreo câteva cartuşe de tras. Întins la pământ, scotoci 
în buzunar ca să le scoată când afganul îi făcu semn să se 
retragă în faţa tancurilor israeliene. Sub o ploaie de obuze, 
ajunseră la adăpost din mişcări rapide. Fără îndoială, 
Tsahal îşi redobândea posesia peste Gaza devastată. 

Moktar era adolescent când tatăl lui îi înmânase solemn 
un fes cu un craniu. „Micuţule”, îi spusese el, „a fost al 
bunicului tău ucis în Balcani de comuniştii atei. Fie ca el să 
te însoţească oriunde te duci, ca să nu uiţi niciodată de 


132 œ» 


martiriul lui. Ierusalimul aparţine Profetului, nu evreilor, 
de aceea plec să fac jihad în Palestina.” Moktar i se 
alăturase curând după aceea şi îl văzuse doborât la câţiva 
metri de el. Îşi ridicase atunci puşca şi nu mai o lăsase din 
mână. 

Afganul, care îl remarcase, îl chemase într-o seară sub 
ploaia de bombe. 

— Lumea, îi spusese el, este împărţită în două. Pe de o 
parte, dar al-Islam, supus lui Allah, iar pe de alta, dar al- 
Harb, lumea celor fără de credinţă, pe care Allah ne 
porunceşte să o supunem. Vrei să devii mujahedin şi să 
lupţi cu noi pe Calea lui Allah? 

Acceptase. Fusese trimis să înveţe jihadul în Afganistan, 
apoi în Maghrebul de Sud, marşurile de noapte, ajutoarele, 
setea. La început, ucisese ca să supravieţuiască, apoi 
prinsese gustul: să-i ucizi pe duşmanii lui Allah însemna să 
trăieşti. In cele din urmă, fusese prins de armata 
algeriană, apoi internarea în Sahara, evadarea. Pentru a fi 
dat uitării, ceruse Al-Qaida să îl ajute să dispară în 
interiorul Europei şi se înghesuise pe o barcă putredă, 
alături de primii refugiaţi care fugeau spre Italia. În 
Lampedusa, numele lui şi al tatăl lui, pe care le 
menţionase fără vreo suspiciune, fuseseră scrise într-un 
registru. Într-o bună zi, un preot se prezentase la intrarea 
în tabără, îl scosese de acolo şi îl condusese la Roma. Într- 
un salon mic, se întâlnise cu Monsignore, care îi dăduse 
bani, un paşaport şi îl înscrisese pe listele celor de la FAO: 

— Este o acoperire bună care nu o să te împiedice să-ţi 
continui activităţile. Te sun eu dacă am nevoie de tine. 

w 

Se trezi cu o tresărire, îşi aşeză keffiyeh-ul peste ochi şi 
decise să îşi ofere un vis în stare de veghe, populat de 
femei cu forme ample şi primitoare. Timpul va trece mai 
repede. 

La două mii de kilometri depărtare, în biroul lui cu 
obloanele în continuare trase, Monsignore începea să îşi 
piardă legendarul sânge-rece. Lipsit de informaţii, el se 
ocupa în grabă de chestiunile de rutină, cu mintea în altă 


e 133 + 


parte. Constrâns de tăcerea radio a deşertului, trebuia să 
se angajeze în singura activitate pe care nu reuşise 
niciodată să o suporte: să aştepte. 


e 134 œ» 


49 


Nil dormea adânc atunci când Eliah îl scutură de umăr. 

— Trezeşte-te, şopti el, plecăm. 

— Cât este ceasul? 

— Aproape cinci. Bea şi vino afară cu noi. 

Înghiţi în grabă ceaiul adus de Eliah şi verifică încă o 
dată conţinutul borsetei - dolarii, cardul, paşaportul. 
Îndoită pe sub pantaloni, era subţire, invizibilă şi nu îl 
deranja. 

Când ieşi în piaţă, inspiră cu bucurie aerul călduţ. 
Noaptea era albastră şi pură, zări două umbre în picioare 
în faţa marelui cadran: fragilă şi micuță, Sarà era sprijinită 
de tocul uşii şi vorbea cu rabinul a cărui siluetă înaltă, 
aplecată spre ea, părea să o învăluie în tandreţe. Când îl 
auzi pe Nil venind, bătrânul puse uşor o mână pe capul 
tinerei şi se întoarse spre el. 

— Durerea care sfâşie inima surorii noastre este la fel de 
nemăsurată ca văzduhul. Tocmai i-am spus un lucru pe 
care şi tu trebuie să îl ştii şi să nu îl uiţi niciodată: nimic 
important nu moare. Oamenii mor, da - şi ideile, de 
epuizare. Dar câteva adevăruri foarte simple, la fel de 
discrete şi de fluide ca parabolele lui lisus - dragostea 
dezinteresată, dăruirea de sine, libertatea interioară - nu, 
acestea nu mor niciodată. 

Îi făcu semn lui Nil să se apropie, îşi puse cealaltă mână 
pe capul lui, închise ochii şi rămase o clipă în contact cu ei, 
ca pentru a le transmite o forţă pe care el o primea de 
altundeva. În sfârşit, spuse cu o voce limpede: 

— Vă binecuvântez, copiii mei, zise el. Fie ca Mesia să vă 
binecuvânteze, să puteţi să treceţi prin ghearele Răului. 

Apoi îşi împreună mâinile, ridică ochii larg deschişi spre 
cer şi se rugă încet. Cucerit de sonoritatea cântată a 
rugăciunii, Nil contemplă stelele care păleau spre est. 

Rabinul îi însoţi până la capătul satului, le surâse fără să 
mai adauge vreun cuvânt şi se întoarse. Cu o strângere de 
inimă, Nil privi cum silueta lui plutitoare dispare în 


e 135 + 


întuneric. 

Luna în scădere desena pe chipul lui Eliah umbre care 
accentuau caracterul lui melancolic. Bătu încet geanta 
care i se odihnea pe şold. 

— Apă, smochine, mei. M-am născut în deşertul ăsta, 
cunosc fiecare ungher. Păşiţi peste paşii mei şi nu vorbiti, 
o să vă păstraţi forţele. 

Porniră la drum. 

Sară mergea în spatele lui Nil, care îl lăsa pe Eliah să îi 
îndrume, să alunece printre dune, să se strecoare de la o 
stâncă la alta. Soarele răsări şi cerul se confundă cu 
întinderea deşertului, cosmosul - cu pământul. La început, 
când Dumnezeu decisese ce să creeze, o tăcere 
asemănătoare aceleia trebuia să fi domnit în univers. 

Ei nu se duceau nicăieri, dar porniseră spre capătul 
lumii. 

wW 

În patul uscat al unei văi uşor înclinate, Sarà călcă 
strâmb pe o piatră şi aproape căzu. Nil se întoarse, o 
prinse cu hotărâre şi îi păstră mâna în mâna lui. 

La ieşirea din vale, ea se retrase delicat din strânsoarea 
mâinii lui şi trecu din nou în spatele lui. 


e 136 - 


50 


Nevăzui la poalele muntelui, Carl observă cum 
Mercedesul se îndepărta de ruine. Încă o dată, salutase 
îndemânarea şoferului, ideea pânzei negre pe caroserie 
era genială. Dar zgomotul motorului se auzea: asistase la 
venirea lui Moktar, cu toate farurile aprinse, şi îl urmărise 
în periplul lui asemenea unei umbre până în colţul acela 
pierdut din inima deşertului de unde se ghicea, în 
depărtare, prezenţa unui sat minuscul. Deci acolo îl 
aştepta sirianul pe Nil. 

Carl recrutase patru beduini, şiiţi formaţi în luptă de 
naziştii refugiaţi în Orientul Mijlociu. „O coincidenţă 
miraculoasă”, se gândi el când descoperi că oamenii 
sirianului erau suniţi, musulmani pe care şiiţii îi urau din 
motive dinastice absconse. Miracolele erau prin definiţie 
efemere, aşa că pentru a asigura perenitatea acestuia, 
plătise scump din fondurile primite de Legionarii lui 
Hristos. 

Sosise clipa, erau foarte entuziasmați. 

Îi dispusese într-un semicerc amplu, în spatele plasei lui 
Moktar. Nil va ajunge până la sat, va intra fără să ştie în 
plasa dublă întinsă ca să fie prins. 

Indiferent de unde venea, nu va ajunge înainte de câteva 
ore, Mercedesul lui va fi reperat de îndată ce va apărea la 
orizont. Carl se întinse la umbra unei dune, cu walkie- 
talkie-ul în podul palmei, închise ochii şi încercă să 
adoarmă. 

W 

Când fugise din RDG, ajunsese în Algeria. Acolo, îşi 
rupsese carnetul STASI, învățase araba, îşi lăsase barba să 
crească. Cu paşi mici, se îndreptase spre sud, mereu în 
căutarea unor bărbaţi dedicați în întregime unei cauze 
care îi depăşea. Dăduse de nişte mujahedini GIA: 
indiferent la scopurile lor politice, dar fascinat de rigoarea 
idealului lor mesianic, îi urmase. 

La început, fusese privit cu suspiciune - pe vremea 


e 137 œ» 


aceea, occidentalii care se alăturau jihadului erau puţini. 
Când plecau în operaţiune, mujahedinii îi spuneau: 

— Tu, Roum, rămâi aici. 

Dar, într-o bună zi, tabăra lor fusese atacată de armata 
algeriană.  Întins la pământ, Carl se târâse spre 
conducătorul atacatorilor, se aruncase asupra lui ca o furie 
şi îi tăiase gâtul, provocând panică în rândurile 
duşmanului. 

Năucit, rămăsese în picioare, uitându-se la arma pe care 
picura sângele. „Ucisese”... şi pentru ce? Pentru cine? Dar 
deja ceilalţi îl atrăgeau în urmărirea fugarilor. Văzuse 
tabăra împresurată, asistase la torturile lor, la membrele 
tăiate, la ritualul tăierii gâturilor, la viaţa care se scurgea 
lent de pe chipurile golite de substanţa lor. 

Parcă hipnotizat de dansul acela mortal, ucisese a doua 
oară. 

În ochii victimelor lui, nu văzuse niciodată nici frică, nici 
implorare sau apel la milă. Iar în ochii tovarăşilor lui exista 
o bucurie triumfătoare, sălbatică. De ambele părţi, violenţa 
în stare pură era oferită şi acceptată de parcă era 
inevitabilă, necesară. Oamenii aceia îşi dădeau 
consimţământul, unii să omoare, alţii să se lase ucişi când 
erau învinşi. 

De unde venea aceea pulsaţie a morţii împărtăşită de 
toţi? 

Aşa că se refugia în Coran. Acolo, Allah era 
Atotputernicul, Preamăritul, Prea Îndepărtatul, Severul şi 
Implacabilul înainte de a fi Milostivul. Un judecător 
irascibil, autoritar,  neiertător, nemilos, violent în 
splendoarea măreției lui. El avea puterea absolută, 
suveranitatea peste cer, precum şi peste pământ. Işi 
transmitea puterea supuşilor, musulmanii. 

Şi numai lor. 

Pentru ei, viaţa, moartea nu mai aveau niciun sens. A 
trăi însemna să îşi însuşească violenţa supranaturală a lui 
Allah. 

Acel Dumnezeu îl speria - dar exista numai un singur 
Dumnezeu? 


e 138 >» 


Carl începuse să îi urască pe oamenii aceia, să urască 
întreaga lume. Dar, mai presus de orice, se ura pe sine. 

Fugise şi mai spre sud şi trecuse graniţa maliană când îl 
întâlnise pe părintele Maciel, omul pentru care Dumnezeu, 
înainte să lumineze universul prin prezenţa Lui, se 
dezvăluise mai întâi Occidentului devenit creştin. Marea 
civilizaţie pe care îşi dorea să o ridice. 

Viaţa lui Carl renăscuse din propria cenuşă. 

Până în noaptea aceea când Monsignore, în salonaşul 
pictat în cenuşiu... 

W 

Îşi muşcă buzele: trebuia să doarmă, imediat. Să uite, să 
nu se mai gândească. Şi să prindă putere înainte să treacă 
la acţiune. 


< 139 + 


51 


Ascuns în inima Vaticanului, biroul lui Monsignore era 
slab luminat. El se ridică, se îndreptă spre peretele 
lambrisat, făcu să alunece panoul şi oftă exasperat: tot 
nimic! Ecranul calculatorului nu semnaliza nicio recepție 
nouă, sub niciunul dintre ledurile intermitente. Se duse la 
fereastră, şovăi un moment şi se opri: nu, nu o va 
deschide. În clipa aceea, nu voia să vadă nimic din lumea 
de afară, o lume ostilă oferită Răului. „Este mult mai nobil 
să îi suferi umilinţele decât să te împotriveşti şi să-ţi iei 
arme ca să îi pui capăt?” se întreba Hamlet. După ce 
fusese hirotonisit la Regensburg, Monsignore luase arme, 
luptase, înfruntase potopurile dezlănţuite, slab dig uman în 
faţa înălţării implacabile a apelor malefice. 

Să înfrunţi, să sfârşeşti cu Răul... În seara aceea, se 
simţea invadat de o imensă oboseală. To sleep, to die”? 
Nu, nu se va lăsa niciodată pradă somnului. 

Făcu un pas înainte, se aplecă spre lamelele jaluzelelor 
şi îşi sprijini fruntea de ele. Îi plăcea acel contact proaspăt 
cu un material care nu îi opunea rezistenţă. 

După sinuciderea tatălui lui, tovarăşii săi muriseră unul 
după altul. Odată cu ei dispăruse speranţa lor nebunească, 
reconstruirea Occidentului în jurul unei rase de oameni 
puri, puternici în credinţa lor în viitor. Crimele comise nu 
fuseseră nimic în comparaţie cu ambiția lor, o viziune 
supraomenească împărtăşită de Biserică. Dacă ar fi 
triumfat asupra Aliaților, ea şi-ar fi recăpătat primul loc în 
Reichul Stăpânilor. Sufocat de guverne democratice, 
idealul nazist se stinsese în Germania, dar fusese reînviat 
şi consolidat în Orientul Mijlociu, sub flamura Profetului. 
Ce mai conta flamura, svastica sau semiluna? 

Oftă. De la alegerea lui în 1978, papa polonez aplicase 
lovituri dure comunismului. Monsignore îl servise cu 
entuziasm, sedus de indulgenţa lui discretă faţă de 
supraviețuitorii celui de-al Treilea Reich refugiaţi în ţările 


12 „Să mori, să dormi” (Hamlet). 
e 140 œ» 


arabe. Dar după atentatul în care fusese la un pas de 
moarte, loan Paul al II-lea nu mai fusese acelaşi, iar 
reţelele create de Mufiiul din Ierusalim riscaseră să 
dispară. În anii '80, renaşterea salafismului, islamul acela 
cu un gust pentru moarte, fusese un dar de la Dumnezeu 
pentru Monsignore. Unindu-se împotriva lui, Biserica avea 
să îşi recâştige, în cele din urmă, vigoarea şi influenţa de 
altădată. Flamura lui Hristos se va desfăşura din nou, 
semn de întâlnire pentru o lume dezorientată - iar pe 
această flamură el o ţinea sus şi tare. Va învinge islamul 
prin împlântarea sabiei în defectul armurii lui: revelaţia 
originilor lui ascunse. Zilele vor înceta să treacă în van, 
Occidentul va ieşi din această iarnă a credinţei lui în sine, 
care nu părea să se sfârşească. În picioare pe metereze, el 
era singurul care percepea scârţâitul zăpezii. 


Se întoarse să se aşeze la birou. Raphaël aranjase între 
două dosare tava cea de toate zilele, cu ceai şi Plätzchen - 
biscuiţii nemţeşti în formă de stea care îi plăceau atât de 
mult pentru că îi aminteau de copilăria lui bavareză. Luă 
unul şi îl înmuie maşinal în ceaşca de ceai. 

Noaptea acoperea acum o Romă adormită. lar 
Monsignore, cu ochii pierduţi în gol, mai ţinea delicat între 
degetul mare şi arătător colţul unei stele rupte care atârna 
deasupra ceştii. Restul biscuitului se sfărâmase şi plutea în 
ceaiul rece, în vreme ce un parfum discret de scorţişoară 
umplea încăperea cufundată în întuneric. 

Nemişcat, cu chipul dur, Monsignore se gândea. 


e 141 œ» 


52 


Deşertul în care Nil mergea în urma lui Eliah era 
inundat acum de o lumină care îi ardea ochii. În jurul lui, 
totul părea cufundat într-o vibraţie ivită din străfundurile 
galaxiei. Un spaţiu mineral de nisip şi pietre cenuşii şi 
negre, uneori întinse în lungi covoare strălucitoare, o a 
patra dimensiune lipsită de viaţă, care îşi păstra secretele 
cu sfinţenie. „Deci nu este nimeni aici? Nici măcar o fiinţă 
umană?” Nici drumuri, nici tufişuri, nici insecte. Bărbaţi şi 
femei trăiseră totuşi pe întinderea aceea galbenă şi 
sclipitoare, devenită praf şi rocă, umbre şi gol. Un pământ 
măcinat de mâna fierbinte şi răbdătoare a lui Dumnezeu. 
Foarte departe înainte, la linia orizontului, se desenau 
munţi depăşiţi de stânci ascuţite care bântuiau cerul. 
Singurătatea aceea copleşitoare era cea pe care o alesese 
Paolo Dall'Oglio pentru a încerca să îi apropie pe creştini 
şi pe musulmani. În acea altă lume, Nil înainta fără să se 
gândească. 

Soarele strălucea sus pe cer când Eliah le făcu semn să 
se oprească la umbra unei stânci. Sară şi Nil se aşezară 
uşuraţi, ghidul lor nu înaintase niciodată în linie dreaptă, 
iar căldura era de nesuportat. Îl întrebară dacă se aflau 
departe de destinaţia finală. 

— Am străbătut cam jumătate din drum, răspunse 
laconic tânărul. Acum trebuie să aşteptăm să coboare 
soarele. 

Sprijinit pe piatra caldă, Nil îşi dădu seama că deşertul 
nu era pe deplin tăcut. Ciuli urechea, i se părea că aude 
din când în când pocnituri seci, asemenea unei pânze care 
se rupea încet în depărtare. Devenit deodată atent, 
percepu ici, colo alte zgomote care se stingeau în vibrația 
aerului supraîncălzit. Erau atât de singuri pe cât îşi 
închipuiau? 

Eliah nu părea neliniştit. Se apropie de ei, le întinse 
plosca, pâine de mei şi smochine. 

— Beţi, mâncaţi, spuse el. 


e 142 œ» 


Apoi se întinse, cu keffiyeh-ul înfăşurat în jurul capului. 
Mâncară şi băură în tăcere. Cearcănele movulii îşi 
făcuseră reapariţia în jurul ochilor Sarei, care se aplecă 
spre Nil şi şopti: 

— Mi-a fost groaznic de greu să-l conving pe Gaby că ar 
fi fost inutil să vină cu noi, că trebuie să rămână şi să ne 
aştepte în satul rabinului. li era frică să mă lase singură, 
trebuie să mărturisesc că mi-e dor de el. 

— O să-l reîntâlneşti cât de curând şi o să fii din nou 
protejată. 

Chipul ei se încordă într-o expresie amară şi tristă. 

— Am suferit prea, mult, Nil! Când o să se termine toate 
astea? 

— O să te întorci la Beirut, o să-ţi reiei postul la ONG, o 
să te ocupi de tatăl tău. Nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, 
ceea ce rabinul numeşte fragila muzică interioară. 

Ea îşi lipi capul de stâncă. 

— Speranţa... este o viclenie a lui Dumnezeu prin care îi 
lasă pe oameni să îndure alte suferinţe. 

— Dacă n-ar exista inima oamenilor, n-ar mai exista 
disperare pe pământ. 

Insufleţită, ea se întoarse spre el. 

— Dar tu, ce ştii tu? De când ne-am întâlnit, îmi vorbeşti 
despre Rău, ce ştii tu despre asta? N-ai trăit niciodată, n-ai 
cunoscut niciodată viaţa adevărată şi crudă! Ai fugit de 
lume, te-ai închis într-o mănăstire ca să fugi de ea! N-ai 
nici cea mai vagă idee ce îndurăm noi, ceilalţi... în afară de 
ce povestesc cărţile... 

Touché! Ca să-i distragă atenţia, luă un pumn de nisip 
moale şi cald, îl privi trecându-i printre degete în fire 
scurte, mate şi cenuşii. „Cum s-a dus viaţa mea, fără să 
lase urme.” În cele din urmă, o privi pe Sară. 

— Nu poţi să înţelegi, spuse el. N-am încetat niciodată 
să trăiesc, dar Răul îşi bate joc de mănăstiri, nimic nu-l 
opreşte. A pătruns în refugiul singurătăţii mele, gânduri m- 
au invadat până ce aproape m-au distrus, am cedat în faţa 
disperării. Atunci aş fi preferat să mor, dar am ratat. 

— Cum ai supravieţuit? 


e 143 - 


Nil simţea că viaţa Sarei atârna de răspunsul lui. Hotări 
atunci să îi spună singurul adevăr pe care îl cunoştea... 
adevărul lui. 

— Intr-o bună zi, la abație, viitorul mi s-a înfăţişat ca un 
decor ă la Potemkin - ştii tu, ofiţerul țarinei Ecaterina a II- 
a care ascundea dezastrul ţării prin faţade frumos pictate 
în spatele cărora nu exista decât mizerie. Idealul pe care îl 
alesesem se dovedise a fi şi el înşelător, decorul somptuos 
al dogmelor şi al riturilor era o iluzie. Răul îşi bătea joc de 
ele, le încăleca vesel palisadele, mă ataca fără încetare şi... 
am început să mă pierd. Urma să mă cufund în întuneric 
când am descoperit că în spatele fațadei se află un om 
făcut din carne şi lumină, lisus. Am învăţat să-l cunosc, m- 
am împrietenit cu el, pentru ce reprezenta, pentru ce 
spunea. De atunci nu am mai fost niciodată singur. Nu mai 
vreau să mor. 

Ea îşi apropie chipul de al lui. 

— EL ţi-a umplut inima? 

Răspunse cu sufletul la gură: 

— Da, Sarà. 

Frunţile lor erau cât pe ce să se atingă atunci când Nil 
se ridică brusc. 

— Să mergem, îi spuse el lui Eliah. 

wW 

„Dar ce face?” se întrebă Carl. Urma să se înnopteze, 
cât timp trebuia să rămână acolo ca să îl aştepte? 

Se întreba aceasta chiar când walkie-talkie-ul îi sună în 
mână: 

— Trei persoane în deşert, sud-sud-vest. 

Îşi îndreptă binoclul în direcţia menţionată şi îi zări în 
depărtare, mergând spre sat. Scrută din priviri orizontul: 
nicio urmă de Mercedes. 

„Beduinii nu traversează deşertul pe jos.” 

El răspunse: _ 

— Sunt ai noştri. li lăsăm să treacă şi aşteptăm. 


e 144 œ» 


53 


Eliah se opri în întuneric şi întinse braţul în faţă. 

— Satul, spuse el. 

Nil făcu ochii mari: nimic nu ieşea în evidenţă în deşert. 

Tocmai traversaseră o întindere plată şi uniformă, 
întreruptă doar de câteva crăpături, de conuri pietroase şi 
smocuri rare de iarbă uscată ce se înclinau spre est, în 
bătaia vântului. Eliah le făcu semn să înainteze şi, deodată, 
pământul începu să coboare într-o pantă uşoară. La baza 
unei văi naturale micuţe, Nil zări acoperişurile făcute din 
frunze de palmieri, parcă tencuite pe pământ, adunate în 
jurul unui spaţiu rotund şi gol. Pe nisip, lângă prima colibă, 
un copil stătea în faţa unei lămpi cu ulei aprinse. Când îi 
văzu apropiindu-se, terorizat, o luă la fugă. 

Eliah se duse până în mijlocul pieţei şi scoase un strigăt 
care reveni spre el cu ecou. Dădea să strige din nou când o 
uşă se deschise şi apăru un bătrân. El înaintă temător, îl 
recunoscu pe Eliah, îşi deschise larg braţele, îl îmbrăţişă 
vreme îndelungată şi îi vorbi cu însufleţire. Tânărul le 
spuse tovarăşilor lui: 

— Este bătrânul satului. Spune că nu vă cunoaşte limba, 
o să-i traduc eu. 

Bătrânul se întoarse spre o căsuţă pe care o arătă cu un 
gest amplu. 

— Zice că trebuie să veniţi să beţi şi să mâncaţi, că Sarà 
o să doarmă acolo, eu şi Nil în altă căsuţă şi că, mâine, 
Dumnezeu o să facă o nouă zi. 

Nil o apucă pe Sară de braţ şi o conduse spre căsuţă. Ea 
se lăsă purtată fără să se împotrivească. 

Pe rogojină, o lampă cu ulei lumina slab nişte biscuiţi de 
mei şi smochine. Toţi trei se aşezară uşuraţi, iar Eliah le 
întinse un biscuit. 

— Sate nazareene atât de sărace cum este acesta, spuse 
el, sunt vreo câteva prin împrejurimi care se agaţă de 
deşert. Cât timp o să poată să reziste în faţa jihadiştilor? 

Sarà mânca cu poftă. Ea se întoarse spre Nil. 


e 145» 


— De ce, de ce atâta ură la musulmani? Noi ne 
înţelegem aşa de bine cu cei din Beirut! 

— Sunt mai multe feluri de musulmani, Sară. Cei care 
rămân ataşaţi de mistica iudeo-creştină transmisă arabilor 
de către strămoşii tăi nazareeni şi înscrisă în Coran. Este 
foarte frumoasă, este o chemare spre infinit, o cântare a 
absolutului, absolutului lui Dumnezeu. Este la fel de pură 
ca deşertul în care a luat naştere, la fel de exigentă ca el, 
în stare să traverseze timpul şi să ridice nişte simpli 
beduini deasupra lor înşile. Ei ştiu asta, simt asta şi se 
încredinţează Coranului ca să îi ducă spre inexprimabil, 
spre lumea de dincolo. Dar alţii nu rețin din Coran decât 
violenţa extremă a celei mai ucigaşe ideologii inventate 
vreodată de oameni, mesianismul. 

— Ce este mesianismul? întrebă Sară gânditoare. 

— Mesianismul s-a născut din exilul poporului evreu în 
Babilon. Esenienii l-au radicalizat la începutul primului 
mileniu. Este un fel de a uri restul omenirii pentru a se 
apăra de ea şi de influenţa ei. O şcoală a mâniei care i-a 
vânat mai întâi pe evrei, apoi pe creştini, când erau 
dominați şi visau, la rândul lor, să domine. De-a lungul 
secolelor, violenţa lui a făcut să curgă şuvoaie de sânge, 
cruciade, Inchiziția, comunismul, nazismul... Azi sunt 
musulmanii ăştia, jihadiştii. Mesianismul lor este ceva ce 
evreii, creştinii şi musulmanii au în comun şi de aceea se 
urăsc atât între ei. Acum vreo două sute de ani, creştinii au 
început revoluţia lor culturală: mult sânge va mai curge 
încă atâta vreme până când musulmanii să-şi înceapă 
propria revoluţie. 

Nil se ridică. 

— Suntem obosiţi, trebuie să dormim. Văd că o rogojină 
este deja pregătită acolo pentru tine. Eliah, care ştie satul, 
o să mă conducă la a mea. Noapte bună, în zece minute 
adorm! 


e 146 œ» 


54 


Când Nil se trezi, o realitate clară i se răsucea în minte: 
de când plecase de la Roma, trăise într-o lume 
necunoscută, ca şi când Răul s-ar fi încarnat în oamenii din 
jurul lui Anselm, al lui, al Sarei. Oameni despre care nu 
ştia nimic. 

Culcat pe burtă, revedea pădurea din Valea Loarei pe 
care o iubise atât de mult, freamătul copacilor, murmurul 
frunzelor, petele de lumină care dansau pe muşchi, printre 
ramuri. În spatele lor, îşi imagina o prezenţă prietenoasă, 
aproape paternă. În vreme ce, în mijlocul acelui deşert, 
frica începea să îl cucerească. „Să lupţi ca să fii învins de 
ea”, îşi spuse el înainte să se întoarcă pe spate. 

Deschise ochii: camera era cufundată pe deplin în 
întuneric, singura fereastră era acoperită. Căută pe 
bâjbâite uşa, ieşi şi se lovi de Eliah, ghemuit pe jos. Orbit 
de soare, Nil îl întrebă de ce intrarea acelei colibe era 
acoperită. 

— Uită-te în jurul tău... 

Nil înălţă capul: ferestrele din sat erau acoperite cu 
scânduri. 

— Oamenilor le este frică, spuse Eliah, cu un glas amar. 
De la descoperirea cadavrului lui Georges, ei cred că 
diavolul dă târcoale noaptea şi se ascunde în casele lor. 
Vino, Sară te aşteaptă. 

Ea era aşezată pe rogojină, cu faţa marcată de oboseală 
şi îi întinse un biscuit lui Nil. 

— Ce facem acum? 

— Mergem la locul unde a fost descoperit cadavrul lui 
Georges. Satul ăsta respiră teroare. 

Când ieşiră, bătrânul îi aştepta, ţinând mâna copilului pe 
care îl văzuseră în ziua precedentă, ai cărui ochi mari erau 
plini de groază. 

— Iată-l pe copilul care l-a descoperit pe Georges, spuse 
Eliah. El o să ne conducă, este în afara satului. Oamenii nu 
se mai apropie, căci pentru ei Răul şi-a stabilit tabăra 


e 147 œ» 


acolo. 
W 

Groapa de gunoi era un morman de moloz, roci, resturi 
de lemn. Când o văzu, copilul începu să tremure din toate 
încheieturile. Nil se întoarse spre Eliah. 

— Întreabă-l unde era corpul. 

Copilul întinse braţul spre vârful grămezii, izbucni în 
lacrimi şi se refugie în jellaba vârstnicului, care se aplecă 
spre el şi îi vorbi cu blândeţe. 

— Este bunicul lui, murmură Eliah. El l-a învăţat ce 
înseamnă să fii nazareean. Haide, prietene, du-te pentru 
noi toţi. 

Luându-şi inima în dinţi, Nil urcă panta. 

Locul unde fusese cadavrul era marcat de sângele lui, o 
aură neagră. Cu repulsie, Nil îngenunche şi începu să 
verifice marginea exterioară a lugubrei amprente. Incercă 
să se golească de sine, să uite că trupul prietenului lui 
fusese acolo, că fusese torturat acolo. Ridică bucăţi de 
lemn, bucăţi de ciment, băgând degetele în acele resturi. 
Sară strigă: 

— Ce faci, Nil? Profanezi locul ăsta, n-am venit aici 
pentru asta! 

Cu capul plecat, el răspunse: 

— Georges este mort, spiritul lui a părăsit locul ăsta, nu 
o să se mai întoarcă. Încerc să găsesc o urmă a celui care 
l-a condus aici, a ceea ce îi putea face pe alţi oameni să-l 
distrugă, aşa cum au făcut-o ştergându-i faţa. 

— Pergamentul? Ce rost mai are acum? 

De data aceasta îşi înălţă capul şi se uită la ea. Foarte 
dreaptă, foarte palidă sub umbra mişcătoare a unui 
palmier pitic, stătea la o anumită distanţă de grămada de 
moloz. Un val de compasiune îl copleşi: da, aici, el era un 
intrus, locul acela îi aparţinea Sarei şi numai ei. El se purta 
ca un profanator de morminte. Nu carne din carnea lui 
fusese aruncată acolo de mâini anonime, în lumina rece a 
unor zori de zi letale. 

— Georges a avut o misiune, spuse el. Căutând dacă mai 
rămâne vreo urmă a motivului pentru care a fost ucis, simt 


< 148 >» 


că... da, am sentimentul că-i îndeplinesc ultima voinţă. 
lartă-mă, Sarà, trebuie să continui să caut. În amintirea 
fratelui tău. 

Ştergând sudoarea care i se prelingea pe frunte, se 
aplecă înapoi peste amestecul de gunoi acumulat acolo de 
atâta timp. Cu nasul peste morman, mormăind pentru sine, 
înainta centimetru cu centimetru, agăţându-şi pantalonii la 
genunchi, insensibil la durerile de spate. Dintr-odată 
încremeni, ridică privirea. 

— Cred că... Cred că am găsit ceva! 

El se îndreptă stângaci, se ridică din nou în picioare şi 
coborî spre ea împleticindu-se. În mână ţinea cu grijă un 
obiect mic. 


e 149 œ 


55 


Sară făcu un efort aprig de voinţă şi întrebă, cu fălcile 
încleştate: 

— Ce este? 

Nil veni spre ea şi îi arătă, în palma deschisă, ceea ce 
semăna cu o bucată de piele. 

— Am găsit-o prinsă între două pietre, în stânga urmei 
cadavrului: aminteşte-ţi, copilul care l-a descoperit pe 
Georges a spus că a văzut un cilindru lucios în mâna 
stângă. La prima vedere, este o bucată de pergament care 
a scăpat de ciocul vulturilor. 

— De unde ştii că este un pergament? 

— În Biblioteca Vaticanului am reuşit să studiez 
manuscrisele de la Marea Moartă. Esenienii scriau textele 
pe piei de oaie sau de miel pe care ştiau să le păstreze moi 
şi subţiri ca să le ruleze. 

Apucă atent fragmentul între degetul mare şi arătător, îl 
apropie de ochi, îl îndepărtă, apoi îl examină cu braţele 
întinse în lumina insuficientă. Vocea îi tremură de emoție: 

— Acest pergament are acelaşi suport de origine 
animală, aceeaşi cerneală, aceeaşi caligrafie. Ca să-mi dau 
seama de mai multe, aş avea nevoie de un microscop, dar 
vezi tu, sunt trei linii lizibile... Sară, este o versiune a 
Coranului! Nu în arabă, ci în aramaică, limba nazareenilor! 
Uită-te la literele din mijlocul celui de-al doilea verset, nin 
şi shin alături de o a treia jumătate ştearsă, resh... 

Uitând unde se afla, incapabil să îşi înăbuşe 
entuziasmul, exclamă: 

— Nûn, shin, resh!  N-S-R...  nasâra, semnătura 
nazareenilor! Cuvântul ăsta într-un verset al Coranului 
arată că bucata asta de pergament este ceea ce a rămas 
dintr-un lecţionar nazareean scris înaintea Coranului, 
înaintea islamului. Un fragment de pergament descoperit 
de Erwin la Sana’a, dovada pe care Georges spera atât de 
mult să o vadă înainte să moară! 

O strecură uşor în buzunarul cămăşii. 


e 150 œ» 


— De îndată ce mă întorc la Roma, i-o dau lui Anselm. El 
o s-o analizeze în America, în infraroşu, spectroscopie, 
carbon 14. În sfârşit, vom afla mai multe despre naşterea 
Coranului şi a islamului... 

Sară îl întrerupse brusc şi se întoarse spre Eliah. 

— Nu vreau să mai stau aici. Vreau să plec, să părăsesc 
satul ăsta cât mai curând posibil. 

Trebuia să aştepte apusul soarelui, răspunse Eliah, şi să 
doarmă ca să prindă forţă înainte de lungul drum care îi 
aştepta la întoarcere. Sară clătină din cap şi îşi căută o 
batistă ca să şteargă sudoarea care îi acoperea faţa. 
Scoţând-o din buzunar, scăpă portofelul mic şi uzat al 
mamei. Se aplecă să îl ia, apoi încremeni, se ridică şi îl 
împinse cu piciorul. Incapabilă să vorbească, se uită la Nil, 
îi întoarse spatele şi o luă încet spre sat. După câţiva paşi, 
se întoarse şi spuse: 

— Nu mai vreau să-l păstrez, mă arde! Du-te şi pune-l 
pentru mine în locul în care a fost cadavrul lui Georges, ca 
mama şi fratele meu să se întâlnească în uitare! 

Nil rămase ca o statuie. Când o văzu pe Sară intrând în 
sat, el ridică portofelul, şovăi o clipă, apoi îl strecură în 
centură. 

Prin buzunarul cămăşii, simţea apăsarea din bucăţica 
rămasă din al doisprezecelea pergament, găsită în mod 
miraculos pe altarul jertfei lui Georges. 


e 151 œ» 


56 


Moktar fusese surprins să îi vadă sosind pe jos. „Unde 
lăsaseră Mercedesul?” Cu binoclul, văzuse cum Nil urcase 
pe grămada de gunoi, îngenunchease, căutase o vreme şi 
coborâse din nou, cu grijă, ţinând un obiect în mână. Îl 
arătase Sarei, rămasă nemişcată la umbra unui palmier. Il 
examinase din toate unghiurile înainte să îl strecoare cu 
grijă în buzunarul de la cămaşă. Apoi se despărţiseră. Ea 
se întorsese spre el şi îi spusese ceva cu un aer exasperat. 
El zâmbise, doar Nil îl interesa. 

„L-a găsit!” 

Apoi îi văzuse retrăgându-se separat, ea într-o colibă, el 
în alta. Dacă dormeau acum, însemna că urmau să plece 
din nou în seara aceea. Pe acelaşi drum ca la dus. 

Se gândi. Nil găsise ceva atât de important încât să vrea 
să îl păstreze la el: nu putea să fie decât documentul râvnit 
de Monsignore. Şi dacă aceştia doi îi acordau atât de multă 
importanţă, trebuia să dăuneze Căii lui Allah. 

Deci orice musulman ştia ce trebuia să facă. 

„Acum.” 

Îşi luă walkie-talkie-ul, dădu ordine. 

Oamenii lui se cufundară în deşert. 

wW 

În ciuda căldurii care plutea în cameră, Nil dormea 
adânc când Eliah îl scutură. 

— Soarele apune, dacă vrem să ne întoarcem în satul 
rabinului înainte de răsărit, trebuie să plecăm imediat. 

Sară aştepta afară, cu faţa sumbră. În semiîntuneric, Nil 
se îndreptă spre ea, încercă să îi vorbească, dar nu îl 
ascultă. Cu privirea pierdută, ea contempla deşertul. 

Era pustiu şi tăcut. 

w 

Eliah o luă înaintea lor. Un vânticel risipea căldura care 
se ridica de la sol, făcându-le plimbarea uşoară, aproape 
plăcută. Iute, luna se ridică pe un cer de cristal negru care 
conferea deşertului aerul unui decor pentru un vas- 


e 152 œ» 


fantomă. Mergeau în tăcere de câteva ore, când Nil 
recunoscu valea în care Sară aproape căzuse. Pe urmele 
lui Eliah, se avântară în adâncitura ei atunci când auziră 
un strigăt gutural: 

— Yallah, Allahu akbar! 

Iadul se deschise în dreapta şi în stânga lor pentru a-şi 
scuipa demonii care se avântară asupra lor. Incremenit de 
stupoare, Nil o văzu pe Sarà întinsă la pământ şi resimti ca 
un şoc strigătul ei de teroare înainte de a fi tras violent 
înapoi şi capturat. I se puse un sac peste cap, se împotrivi 
atât cât să îl vadă pe Eliah stând pe marginea vadului, 
înfruntându-şi  agresorii. Apoi se lăsă întunericul, 
materialul sacului i se strângea în jurul gâtului ca să îl 
stranguleze. Sufocându-se, auzi două focuri de armă. 

„Sară!” 

Era ridicat de braţe şi de picioare, transportat, aruncat 
pe o suprafaţă care răsuna a metal. 

Un sunet de motor, metalul începu să vibreze. 

Incerca să o strige pe Sarà prin pânza sacului: o lovitură 
violentă în ceafă îl făcu să îşi piardă conştienţa. 

wW 

Pe fundul unei văi din deşertul sirian asemănătoare cu 
atât de multe altele, nazareeanul Eliah, fiul spiritual al 
rabinului, cu o pată mare roşie care se lărgea încet în 
mijlocul jellabei lui, părăsit ca o marionetă dezmembrată 
pe pământul pietros, îşi ţinea ochii larg deschişi spre stele. 

Nu le va mai vedea niciodată. 

Pe chipul lui îngheţat de moarte era schiţat un zâmbet. 


e 153 + 


III 
CHIPUL PROFETULUI 


„Cine descoperă chipul Fiarei 
va suferi de chinul focului şi pucioasei. “ 


Apocalipsa Sfântului loan 


e 154» 


57 


Nil îşi reveni şi inspiră avid aerul nopţii. Îi fusese scos 
sacul, fusese legat la ochi, iar mâinile prinse la spate. 
Pipăind cu vârful degetelor, îşi dădu seama că era lungit în 
bena metalică a unei maşini care rula cu mare viteză. Íl 
dureau capul, braţele, îl durea totul. Întrebă orbeşte: 

— Cine sunteţi? 

Un obiect tare i se înfipse între coaste, înţelese că 
trebuia să tacă. 

Maşina se opri, fu apucat de umeri şi de picioare, se lăsă 
transportat fără să opună rezistenţă. Fu aruncat la 
pământ, pe ceva ce părea a fi un sac. Auzi vorbindu-se în 
arabă, apoi tăcere. 

I se smulse legătura de la ochi. 

Clipi. O lampă cu petrol lumina interiorul unui cort mic 
de beduini a cărui pânză nu cobora până la pământ, lăsând 
aerul să pătrundă. Uluit, Nil aşteptă ca privirea să i se 
adapteze la lumină şi văzu că fusese aşezat singur în faţa 
unei forme omeneşti culcate pe o parte, cu trunchiul şi 
gleznele legate. Un bărbat în vârstă, cu părul alb acoperit 
de sânge, al cărui chip era tumefiat şi care purta pe mâini 
şi pe braţe urmele unor chinuri extraordinare. Gemea 
încet. Nil se cutremură. 

— Mă auziţi? întrebă el în franceză. 

Omul deschise cu greu ochii. 

— Ja... da, vă aud şi vă văd puţin. Cine sunteţi? 

Avea un accent german puternic. Nil răspunse: 


— Un călugăr francez, student la Roma. 
Dumneavoastră? 

— Sunt profesorul Erwin, de la Universitatea din 
Tubingen. 


Vocea îi era slăbită, sacadată. 

— Profesore Erwin! Am citit cărţile dumneavoastră 
despre Coran, sunt prieten cu fratele Georges Jarweh, care 
coresponda cu dumneavoastră. De ce sunteţi aici... în 
starea asta? 


< 155» 


— Lieber Georges... este la Roma, nu-i aşa? 

Era nevoit să îşi tragă suflarea în fiecare clipă. Copleşit 
de vederea rănilor lui, Nil şovăi înainte să răspundă. 

— A murit, profesore. Într-un mod abominabil, corpul i-a 
fost tăiat în două, pielea de pe chip smulsă. 

— Tăiat în două! Mesajul esenienilor... 

— Şi al jihadiştilor. Am însoţit-o pe Sarà Jarweh la locul 
supliciului ca să jelească. Când ne întorceam, am fost 
răpiți. 

— Sară... am văzut-o câteva secunde când am trecut 
prin Beirut. Unde este acum? 

— Nu ştiu ce-au făcut cu ea. Şi dumneavoastră? 

Erwin încercă să se ridice, scoase un geamăt de durere 
şi se prăbuşi din nou la pământ. 

— Am fost prins la Berlin, aruncat într-o maşină. M-au 
cărat încolo şi încoace mai multe zile, legat la ochi, 
ascunzându-mă în portbagaj la trecerea frontierelor. A fost 
o nimica toată în comparaţie cu ce am îndurat... după. 

— Dar de ce? 

— Ei voiau... să ştie ce-am făcut cu al doisprezecelea 
pergament de la Sana'a. Le-am spus că l-am încredinţat 
asistentului meu, lui Marwan. Atunci m-au torturat, la 
nesfârşit, ca să le spun mai multe. 

Cu o voce stinsă, adăugă: 

— Eu şi colegii mei cercetători am încălcat interdicţia 
supremă a islamului, să punem la îndoială revelaţia divină 
a Profetului şi a însăşi identităţii lui. 

Fu întrerupt de intrarea în cort a trei bărbaţi. Cel care 
comanda dădu un ordin scurt: 

— Gata, s-au văzut destul. Duceţi-l pe profesor în celălalt 
cort. 

Când cei doi bărbaţi îl apucară de subsuori şi îl ridicară, 
Erwin scoase un urlet de durere. Nil ar fi vrut să îşi astupe 
urechile ca să nu îl audă, însă nu reuşi decât să îşi închidă 
pleoapele. 

Le deschise din nou şi văzu, foarte aproape de ai lui, doi 
ochi strălucitori care îl fixau. Aceia ai bărbatului în jellaba, 
cu chipul uscăţiv şi colţuros, ghemuit în vârful picioarelor, 


<e 156 » 


ca o felină gata să atace. Bărbatul schiţă un zâmbet. 
— Deci, francezule, am găsit ce căutam? 


e 157 œ» 


58 


Hotărât să îi ţină piept, Nil răspunse: 

— Cine sunteţi? 

Drept răspuns, bărbatul îl plesni. 

— Ieri te-am văzut pe grămada de gunoaie. Căutai ceva 
care are legătură cu Calea lui Allah, spune-mi ce era. 

— Nu căutam nimic! Ce i-aţi făcut Sarei? 

Bărbatul îl plesni a doua oară. 

— Fata este în mâinile noastre. Ai văzut ce i-am făcut 
profesorului Erwin? O să spună tot ce ştie până la urmă şi 
o să trăiască dacă mai poate să ne fie util. Şi tu o să 
trăieşti dacă-mi spui ce căutai în gunoaie. 

— Un document pe care Georges îl avea la el când a fost 
asasinat. 

— Ştiu. Ce era documentul ăsta? 

Nil înţelese că nu le va face faţă multă vreme. Văzuse 
corpul chinuit al profesorului Erwin, nu va putea în veci să 
suporte un tratament asemănător. Hotări să spună 
adevărul: 

— Un pergament scris pe piele de oaie pe vremea 
Profetului. 

— Un pergament? Din epoca Profetului? Şi l-ai găsit? 

— Eu... n-am găsit nimic. 

Cu ochii ieşiţi din orbite, bărbatul îl lovi violent, căută în 
buzunarul de la cămaşă şi scoase o bucată de pergament. 

— Şi asta ce e? 

Lui Nil îi curgea sânge din gură şi din nas. Ameţit de 
lovitură, el reuşi să articuleze printre buzele umflate: 

— Uliii mănâncă tot ce miroase a animal, au devorat 
pergamentul şi cadavrul lui Georges. Am căutat degeaba, 
n-am găsit decât bucata asta de pergament care le-a 
scăpat. Este tot ce-a mai rămas. 

— Devorat de ulii! 

Bărbatul îl lovi din zbor, îl aruncă la pământ şi se aplecă 
asupra lui. 

— Tu, îl auzi rostind ca prin ceaţă, rămâi aici. O să ne 


< 158 + 


ocupăm de tine. 

leşi valvârtej. 

w 

Nil rămase multă vreme întins pe pământ, inconştient. 
Durerea pe care o simţea în trup îl făcu să îşi revină în fire. 
Incercă să se ridice în şezut, dar nu reuşi: din gură şi din 
nas, sângele continua să curgă, pătându-i cămaşa. 

Se prăbuşi din nou când pânza cortului fu dată la o parte 
şi lăsă să intre un bărbat care îl ridică fără menajamente 
ca pe un sac. Micuţ, purta o calotă albă care îi sublinia 
ochii cenuşii şi barba aranjată. Se ghemui în faţa lui Nil şi 
se zgâi la el cu aroganță. 

— Numele meu este El-Hadj Brahim, sunt imamul celui 
pe care tocmai l-ai văzut, un descendent al Profetului - 
binecuvântat fie numele lui. Zici că pergamentul pe care îl 
căutai a fost devorat de corbi. Ce conţinea? 

Creierul lui Nil era parcă anesteziat. Răspunse maşinal: 

— O rămăşiţă a primului Coran, scris de iudeo-creştini. 

Imamul îl lovi peste gură. 

— Cunoşti soarta pe care şaria le-o pregăteşte celor care 
pretind că nu Allah este autorul Sfântului Coran? Iar tu, tu 
îndrăzneşti să spui că ar proveni de la evrei şi creştini! L-ai 
văzut pe profesorul Erwin, toţi cei care pângăresc Coranul 
sunt duşmanii islamului, o să sufere şi o să moară. 

— Erwin nu este duşmanul musulmanilor, ba dimpotrivă, 
el caută adevărul ca să îi lumineze. 

Brahim se ridică deodată. 

— Kafir! Să ştii că două lucruri o să rămână ascunse 
oamenilor, căci ele aparţin misterului lui Allah încă de la 
crearea lumii: originea divină a Coranului şi chipul 
Profetului - pacea fie cu el. Două mistere acoperite, aşa 
cum acoperite de văluri ne sunt şi femeile. Cine încearcă 
să ridice un colţ din acest văl aduce atingere lui Allah, îi 
dezgoleşte maiestatea divină când dezvăluie chipul ascuns 
al Profetului. Eu m-am dus la Mecca, am văzut peştera din 
Hira în care i-a fost transmis Coranul! 

Totul se rotea în jurul lui Nil, care rosti bâlbâit: 

— Nu facem decât să studiem... 


e 159 + 


Cu ochii ieşiţi din orbite, Brahim scoase un pumnal de la 
brâu şi se aplecă deasupra lui. 

— Doar cei care se supun Profetului - binecuvântat fie el 
- pot să înţeleagă Coranul! Doar Allah cunoaşte sensul lui 
ascuns şi poate să-l interpreteze. Studiindu-l cum faceţi 
voi, vreţi să luaţi locul lui Allah, şi de aceea nu trebuie să 
trăiţi! 

Dădu capul lui Nil pe spate, îi apăsă vârful pumnalului la 
gât. 

— Uite care o să fie pedeapsa ta, francezule. Dacă tot 
studiezi, cunoşti soarta pe care Coranul le-o rezervă 
nenorociţilor ca tine: moartea. 

Apoi se ridică, îl scuipă şi ieşi. 

Sângele care curgea acum din gâtul lui Nil se unea cu 
cel care îi curgea de pe chip. Într-o zi, pe băncuţa 
mănăstirii, Georges îi spusese: „Nebunii lui Dumnezeu 
sunt străjerii unui adevăr unic, cuvântul lui Allah revelat 
Profetului. În afara acestui adevăr, pentru ei nu există 
decât întunericul. Cine nu gândeşte ca ei este duşmanul lui 
Allah”. 

Acel Brahim primea instrucţiuni direct de la Dumnezeu. 

Iar cu Dumnezeu nu se negociază: Sarà şi Nil se aflau la 
mila jihadiştilor. 


< 160 » 


59 


— Luaţi loc, Monsignore. 

În vreme ce se aşeza în faţa lui, papa îşi privea gânditor 
interlocutorul. Straniu om acest Monsignore, pe care îl 
admira fără să poată să scape de un sentiment de 
disconfort în prezenţa lui. 

Neobosit în ciuda vârstei lui, devotat trup şi suflet 
Bisericii Catolice şi apostolice, discret ca un mormânt. 

Un spirit strălucit, indispensabil în caz de criză - de 
aceea îl şi chemase. 

Ceea ce făcea rareori. La fel ca predecesorii lui, era 
sedus de eleganța siluetei eterice a prelatului, de farmecul 
de nedefinit pe care îl emana persoana lui şi, fără îndoială, 
ţinea la misterul care îl învăluia. Provoca înăuntrul lui un 
amestec de atracţie şi de repulsie. 

— Monsignore, spuse el, avem în acest moment o 
problemă care ne urmăreşte zi şi noapte. Cardinalul 
Bardone ne-a avertizat că... 

Cu degetele împreunate cu precizie şi sprijinite delicat 
sub bărbie, Monsignore îl asculta. Ştia exact ce anume 
urma să îi spună papa, informaţiile gravate pe hard disk-ul 
lui erau mai detaliate decât cele ale lui Bardone. 

— Pe scurt, viaţa fraţilor noştri creştini din Orient este 
ameninţată. Credeţi că ar trebui să intervenim public, să îi 
condamnăm pe musulmani ex cathedra? 

Monsignore îşi luă timpul necesar ca să îndepărteze 
degetele şi să mângâie braţele frumos decorate ale 
fotoliului - un valoros exemplar de baroc roman - înainte 
să răspundă: 

— De când în Iran suniţii au fost înlăturați de un guvern 
şiit, veteranii din Al-Qaida visează să se transforme într-un 
adevărat Stat Islamic. Un califat, adică unirea puterilor 
politică, militară şi religioasă în mâna unui singur om 
recunoscut de toţi credincioşii. Obiectivul? Să asmută 
Umma împotriva restului umanităţii. Nu am ajuns încă 
acolo, dar Statul Islamic avansează repede. Nu aşteaptă 


e 161 œ» 


decât o condamnare publică din partea Sanctităţii Voastre 
ca să ridice un miliard de credincioşi împotriva 
creştinătăţii. Caz în care s-ar putea întâmpla orice. 

Papa făcu un gest de groază. 

— Occidentul nu va permite aşa ceva, nu? 

— Avioanele lui vor bombarda luptători evazivi, fără să 
poată să îi distrugă. Goniţi din deşert, vor veni să-şi poarte 
războiul până la noi acasă - Monsignore cobori vocea -, iar 
conducătorii occidentali au nevoie de această ameninţare 
ca să se menţină la putere. 

— Dar cum rămâne cu creştinii din Orient? Zeci de mii 
de oameni au fost deja masacrați în numele lui Allah, 
ceilalţi au fost nevoiţi să fugă. Cunoaşteţi versetul din 
Coran care se referă la evrei şi la creştini: „Urmăriţi-i, 
ucideţi-i peste tot pe unde îi găsiţi!” Putem să asistăm la 
masacrul acesta fără să ne facem vocea auzită? 

Monsignore păstră un moment de tăcere. Planul lui nu 
era să înfrunte islamul, ci să îl lase să facă implozie prin 
dezvăluirea în faţa întregii lumi a originii lui ascunse. Fără 
să o bănuiască, micuțul Nil se pusese în calea planului lui. 
Dacă ieşea viu din deşert după ce găsea pergamentul, avea 
să rezolve el problema. „Mă ocup eu, Sfinte Părinte, nu te 
băga tu!” 

— Veneratul dumneavoastră predecesor, Pius al XII-lea, 
răspunse el delicat, când s-a confruntat cu genocidul 
evreilor despre care ştia totul, a păstrat tăcerea ca să 
protejeze ansamblul creştinătăţii în faţa unui rău şi mai 
Tău, persecuția nazistă.  Transmiteţi lumii grija 
dumneavoastră paternă față de creştinii din Orient, 
criticaţi excesele şi exprimați-vă speranța la pace 
universală, dar tot ce va merge dincolo de acestea va fi 
perceput drept o provocare de către musulmani, o 
chemare la cruciadă. 

Când era copleşit de emoție, obrajii papei tremurau. 

— Tăcerea noastră nu va părea... asurzitoare? 

— Va face mai puţin zgomot decât un jihad extins pe 
întreaga planetă, Sfinte Părinte. 

w 


e 162 » 


Văzând că se întoarce din audienţă, Raphaël Schütze fu 
uimit de chipul îngrijorat al lui Monsignore. Cuprins de 
compasiune, îşi închipui povara sarcinii pe care papa 
trebuia să o fi lăsat încă o dată pe umerii lui firavi, dar se 
înşela. Întrevederea nu zdruncinase nicidecum constituţia 
nervoasă a prelatului. Ceea ce nu îi dădea pace de câteva 
zile era tăcerea lui Moktar al-Qoraysh: trebuia ca sirianul 
să fi obţinut deja ceva rezultate - doar nu avea să îi scape 
acum din frâu? 

Şi în acest caz, care erau intenţiile lui? Mizele erau 
mari. 

Pentru prima dată în viaţă, Monsignore resimțea 
simptomele unei indispoziţii pe care o credea rezervată 
altora: anxietatea. 


e 163 + 


60 


Imamul era aşezat în faţa lui Moktar, lampa cu petrol le 
proiecta umbrele pe pereţii cortului. Vorbea cu hotărâre: 

— Trebuie, şefule, omul ăsta este periculos! 

— Cineva pentru care lucrez la Roma mi-a cerut să-l las 
în viaţă, nu vreau să-mi stric relaţiile cu el. 

Cum colaborarea lui cu Monsignore se dovedea 
profitabilă financiar, Moktar nu dorea să îi pună capăt, ci 
doar să îi arate că nu mai era lacheul lui pentru treburile 
murdare. Şi el avea un ideal şi un scop, şi el avea o 
strategie. lar el era un Quraysh, un descendent al 
Profetului. Se frecă la ochi cu o mână. În mintea lui mai 
răsunau încă vorbele tatălui lui: „Jihadul, micuţule, 
înseamnă să dai lovitură după lovitură, dar să nu te iei 
niciodată de inocenți. Moartea, da, dar în onoarea luptei”. 
Fratele Nil? Nu era decât un inocent cu mâinile goale, în 
niciun caz nu era un războinic. Un vraci pe care nimeni nu 
îl auzise niciodată vorbind, care va sfârşi prin a se refugia 
din nou în mănăstirea lui, la fel de nesemnificativ ca mai 
înainte. 

— În plus, fără pergament, el este inofensiv. I-am luat 
bucăţica de manuscris, nu mai are nicio dovadă, nu mai 
este nimic. Să se ducă la Roma sau la naiba! În familia 
mea, adăugă cu o notă de dispreţ când îl privi pe Brahim, 
noi suntem mujahedini. Nu omorâm de dragul de-a omori. 

— Dar pe umerii lui, capul îi este plin de blasfemii! Dacă 
îl laşi să trăiască, o să le răspândească peste tot. De cea 
fost neutralizat Erwin? Nici el nu mai avea dovezi, dar ar fi 
vorbit. Aştia doi spun că au studiat, dar, de fapt, ei îl 
insultă pe Profet - pacea şi rugăciunile fie cu el. Amândoi 
ştim ce porunceşte sfântul Coran: trebuie să tăiem 
capetele astea. 

Moktar închise ochii şi se gândi. Fără îndoială, Brahim 
avea dreptate. Monsignore îi spusese să îl cruţe pe Nil, dar 
era prea târziu. Oamenii pe care îi recrutase nu vor 
înţelege un gest de clemenţă pe care imamul nu va întârzia 


e 164 œ» 


să îl denunțe ca pe o slăbiciune vinovată. Zvonurile aveau 
să circule în deşert. „Un Quraysh nu poate să fie slab.” 
Pergamentul fusese devorat de ulii? Nil îi cunoştea 
conţinutul, imamul avea dreptate, el trebuia să dispară. 

Apucă bucăţica de pergament, o aşeză delicat pe 
deschiderea tubului din sticlă al lămpii cu petrol şi o privi 
aprinzându-se. Odată arsă de tot, el scoase un oftat. 

— Erwin face parte dintr-un complot occidental dirijat 
împotriva Coranului şi a Profetului, nu ne-a zis încă tot ce 
ştie despre colegii lui, o să lucrăm la asta. Francezul este 
diferit, nu este decât un comisionar, n-o să aflăm nimic în 
plus de la el. O să-i tai gâtul la răsăritul soarelui, în faţa 
oamenilor adunaţi. Să fie halal, să îi curgă sângele în voie. 

— Şi fata? 

Cu ochii aţintiţi pe buzele lui Brahim, Moktar răspunse: 

— Fata este treaba mea. 

După plecarea  imamului, suflă în resturile 
manuscrisului, transformat acum în cenuşă. Ultima dovadă 
a originilor Coranului îşi luă zborul într-un nor de cenuşă. 

Chipul Profetului nu va fi dezvăluit. 

w 

Hemoragia se oprise. Lui Nil îi era foarte rău şi trecea 
prin momente de năucire în care capul lui părea să 
funcționeze singur, de parcă gândea fără el. Când trebuie 
să murim? Când am ajuns la capătul propriului drum, când 
lumea nu mai aşteaptă nimic de la noi? Intrând la 
mănăstire, alesese de bunăvoie să părăsească lumea. 
Putea să spună, asemenea lui Iisus pe cruce: „Totul a fost 
înfăptuit”? 

Sarà... Ovalul perfect al chipului frumos al mamei lui se 
suprapunea pe chipul tinerei. Era iubire ceea ce simțea 
pentru ea? „Iubesc, oare, pentru prima dată?” 

De când nu mai mâncase şi nu mai băuse? Va muri. 
Întrebările fără răspuns încetară să îi mai bântuie spiritul, 
se cufundă într-o somnolenţă dureroasă. 


e 165 


61 


Din seara precedentă, Carl urmări convoiul de 4x4 până 
la tabăra jihadistă şi se aşeză la pândă cu cei patru şiiţi ai 
lui, la oarecare depărtare. Cu binoclul, îl văzu pe Nil 
transportat într-un cort de un tip tras la faţă, care dădea 
ordine, trebuia să fie sirianul. La scurt timp după aceea, fu 
scoasă din cort o siluetă omenească neînsufleţită, căreia îi 
zări doar capul cu un păr alb şi însângerat, nu era Nil. Apoi 
văzu intrând un bărbat îmbrăcat ca un imam, care rămase 
o clipă înăuntru şi ieşi: aşadar, Nil era singur în cort. 
Acesta se afla la marginea taberei, unde nu erau paznici. 
„Sunt atât de siguri de ei în colţul ăsta pierdut de deşert, 
că nu îşi iau nicio măsură de precauţie!” Aşteptă ca 
luminile să se stingă una câte una prin corturi şi mai stătu 
puţin. Se auzea chiţăitul îndepărtat al şacalilor, sub razele 
lunii nu se mai simţea nicio mişcare în tabără. 

Planul lui fusese pregătit cu meticulozitate, oamenii lui 
ştiau ce aveau de făcut. Ridică braţul, le făcu semn şi 
începu să se târască. 

Exact ca în vremurile bune. 

w 

Nil se trezi, se simțea puțin mai bine, iar buzele i se 
dezumflaseră. Trebuia să fie târziu în noapte, nu mai auzea 
niciun zgomot. Dacă el murea, ce-i vor face Sarei? 

Ciuli deodată urechile: în tăcerea deşertului, nisipul 
scrâşnea de cealaltă parte a cortului. Auzi o voce - „Frate 


Nil!” -, dar atât de încet încât crezu că îl înşală simţurile. 
Fu strigat din nou din afară: 
— Frate Nil! 


Cu o tresărise de energie, uitându-şi durerea, se lăsă să 
cadă pe o parte, se răsuci de bine, de rău şi reuşi să scoată 
capul din cort prin spaţiul dintre pânză şi pământ. Scoase 
un strigăt de durere când două mâini îi cuprinseră faţa. 

— Deschide gura! 

El încercă să se elibereze, apoi zări o umbră deasupra 
lui şi murmură: 


e 166 » 


— Cine eşti? 

— Un prieten, creştin. la de aici, repede! 

Era vocea unui bărbat, poruncitoare, cu un accent 
străin. 

— Ţi-am spus, deschide gura, ia şi mestecă asta. 
Repede! 

Mâinile îi îndesară o capsulă moale printre buze. 
Incapabil să gândească, îl lăsă să facă după cum voia. 
Vocea spusese: „Un prieten, creştin” - visa oare? Dar 
durerea din corpul lui nu era un vis. Era epuizat, aşa că se 
supuse vocii şi ronţăi capsula. O arsură alcoolizată şi un 
gust amar îi umplu gura, înghiţi cu greu, în vreme ce 
mâinile îl scoaseră din cort, rănindu-i încheieturile legate. 
Voi să vorbească, să spună ceva, dar capul îi deveni greu, i 
se clătina în gol. Se lăsă purtat. Din străfundul somnolenţei 
care îl invada, se simţi târât prin nisip, auzi nişte strigăte, 
nişte focuri de armă, făcu un efort disperat să rămână 
treaz, apoi încetă să lupte împotriva vălului de plumb care 
se abătea asupra lui şi se cufundă într-un somn adânc. 

W 

Era un bâlci precum acelea pe care le iubise atât de 
mult în copilărie - el se afla într-o maşinuţă, tatăl lui ținea 
de volan şi râdea. Dar vântul îi biciuia ceafa, nu faţa, 
zgomotele pe care le auzea nu erau acelea de la un târg, 
iar zguduiturile pe care le simţea erau teribil de dureroase. 
Reuşi să deschidă pleoapele: în faţa lui, pământul trecea în 
grabă, fugind în trombă spre orizont. Îşi întoarse spatele în 
direcţia mersului, era aşezat pe un scaun îngust, prins cu 
centuri de nişte bare metalice care îi secerau spatele. 

„O motocicletă.” Era fixat pe şaua din spate a unei 
motociclete care rula în noapte prin deşert. 

Se agită, voi să vorbească: nu ieşi niciun sunet din gâtul 
uscat. O voce strigă în vânt: 

— Stai cuminte, acolo în spate! 

Capul i se bălăngănea pe umeri, închise ochii, se adânci 
din nou într-o stare de letargie. In faţa uşii frumosului 
apartament, tatăl lui îl privea coborând scările cufundate 
în întuneric, fără să fi aprins lumina, ca un hoţ care fugea. 


e 167 œ» 


Avea un aer compătimitor: „Sărmanul meu băiat, ce faci, 
de ce n-ai rămas cu mine?” 
Ce căuta el acolo? Din nou, Nil îşi pierdu conştienţa. 


e 168 » 


62 


Când îşi reveni, o cârpă umedă şi rece îi ştergea faţa, 
mâna care o ţinea era uşoară. Era pe jumătate aşezat pe 
nisip, cu spatele sprijinit de un zid. Primul reflex fu să îşi 
pipăie centura: era încă acolo, legată în jurul taliei. Dădu 
cârpa la o parte şi deschise ochii: zidul aparţinea unei 
ruine din deşert, luna era în scădere pe cerul nopţii. Un 
bărbat în uniformă de camuflaj ghemuit în faţa lui îl privea, 
cu o licărire de amuzament pe trăsăturile lui masculine. 
Capul îi era încoronat de o creastă de păr blond, aplatizată 
în vârf. 

Nil îşi reaminti. „Pasagerul din avion 

Văzând că îşi revine, omul apucă o cască marcată cu o 
stea verde şi se aşeză pe ea. Nil era sigur că văzuse deja 
casca aceea pe undeva, dar în ceața care îi umplea mintea 
era incapabil să îşi amintească unde. 

— Deci, frate Nil, ne trezim şi noi? le-au cam căpăcit, 
am impresia că am ajuns la timp. Bun, aşa eşti mai 
prezentabil. Numele meu este Carl. 

Era vocea de mai devreme, accentul era german. Carl îi 
întinse o ploscă din metal. 

— Bea o gură, o să-ţi pună ordine în minte. 

Nil duse plosca la buze, luă o gură, se înecă şi tuşi. 

— Whisky libanez, spuse Carl, prost, dar tare. Te simţi 
mai bine? 

Nil îşi frecă încheieturile îndurerate şi spuse cu vocea 
răguşită: 

— Cine eşti? Este a treia oară în noaptea asta când pun 
întrebarea unor necunoscuţi, începe să-mi fie de ajuns. 

Când Cari râse, dinţii lui străluciră în razele lunii. 

— Ţi-am spus, un prieten. Şi un creştin - nu chiar ca 
tine, dar, cu un pic de bunăvoință, o să ne înţelegem. 
Tocmai te-am scos din ghearele jihadiştilor, m-a costat 
viaţa unora dintre oamenii mei. Păcat, ţineam la ei. 

Luă o duşcă de whisky. Nil îşi revenea. 

— Sară, unde este Sară? 


[7 


< 169 + 


Carl mai bău şi îşi întoarse privirea. 

— N-am avut cum s-o iau, nu aveam decât un loc liber. 

— Ai lăsat-o acolo, în urmă, fără să faci nimic pentru ea? 

De data aceasta, Carl îl privi în ochi. 

— Instrucţiunile mele au fost să scoatem o persoană, nu 
două. Oricum... 

Îşi lăsă fraza neterminată, îşi privi gânditor plosca. 

— Oricum, am făcut nişte cercetări despre ea. Este 
marcată de Shoah, îi cunosc pe cei ca ea, sunt cu toţii nişte 
morţi în viaţă. 

Nil se ridică pe încheieturile îndurerate. 

— Sară vrea să trăiască, o vrea din tot sufletul! 

— Oamenii ăştia nu sunt nişte oameni vii ca toţi ceilalţi. 
Văd că ţi-a făcut confidenţe, dar eu am sursele mele. 
Frumoasa Sară nu este membră a familiei Jarweh, este 
fiica şi nepoata unor evreice zdrobite de svastică. 
Occidentul are o rană - amintirea Holocaustului. Martorii 
precum Sară fac astfel ca rana să sângereze, iar memoria 
Occidentului trebuie vindecată. 

— Eşti un monstru! urlă Nil. Sară nu este responsabilă 
de suferinţa pe care a moştenit-o când s-a născut evreică! 

Se prăbuşi din nou greu la pământ şi adăugă, cu un 
ultim tremur de indignare: 

— Iar tu, tu nu eşti însărcinat să vindeci Occidentul! 

Carl se ridică, îşi netezi cu o mână uniforma de camuflaj. 

— Ba da, tocmai, şi iată care este diferenţa dintre noi 
doi. Tu eşti membru al Bisericii Catolice, eu lupt acolo 
unde ea a eşuat. 

— Atunci trebuia să mă laşi acolo, de ce ai venit să mă 
iei? 

Carl îi făcu semn să se ridice. 

— Mai târziu. Nu fi neliniştit, pentru cei care au răpit-o, 
Sară nu este decât o marfă. Dacă se amuză cu ea, o vor 
face fără să îi facă rău, ca să poată cere apoi 
răscumpărare. Familia Jarweh este foarte bogată, o să 
plătească, ea o să-şi regăsească frumosul apartament din 
Nasra, cu amintiri din care o să faci şi tu parte. Eu trebuie 
să te duc înapoi la Beirut. 


e 170 œ» 


— Şi Eliah? 

— A murit, două gloanţe în piept, părăsit într-o vale 
pentru şacalii din deşert. 

Nil cobori capul şi tăcu. 

wW 

Luna dispăruse, zorii care se iveau învăluiau deşertul 
într-o claritate metalică stranie. După ce băuse şi îşi 
recăpătase puterile, Nil se rugase, implorase în van: sătul, 
Carl făcuse un gest amplu spre orizont. 

— Vrei să o salvezi pe Sară, foarte bine, ia-o înainte! Dar 
fără mine, şi pe jos. _ 

Cu moartea-n inimă, Nil se resemnă. In clipa în care se 
aşeză pe şaua motocicletei, în sensul bun de data aceasta, 
întrebă: 

— Unde mergem? 

Carl ridică viziera căştii şi răspunse pe un ton redevenit 
prietenos: . 

— Haide, că-mi place mai mult de tine aşa. Inainte să vă 
iau urma, am făcut nişte micuţe cercetări despre sirianul 
care v-a răpit. Este un mujahedin de şcoală veche, dintre 
aceia care respectă încă unele principii. O s-o lase pe Sară 
în viaţă, nu din milă pentru ea, ci din cauza concepţiei lui 
despre jihad. În schimb, pe noi, dacă nu ne îndepărtăm cât 
mai repede, poate să ne prindă. Şi atunci... 

Făcu un gest cu degetul de-a lungul gâtului, apoi îşi 
cobori viziera. 

— O s-o tăiem spre vest, o să campăm în poiana în care 
cenuşa de la focul vostru trebuie să mai fie încă proaspătă. 

„Sară!” Nil îşi reluă locul în spatele lui Carl. Nu voia să 
fie văzut cum îi curg lacrimile. 


e 171 œ» 


63 


Moktar era dezlănţuit, tabăra întoarsă cu susul în jos. 
Doi dintre oamenii lui fuseseră ucişi, alţi doi răniţi. Cei mai 
mulţi dormeau când un comando experimentat atacase 
tabăra, patru bărbaţi îi imobilizaseră pe ai lui, în vreme ce 
al cincilea îl răpise pe Nil de sub nasul său. Îl chemă pe 
Brahim. 

— Eşti ultimul care l-a văzut pe francez, încă era legat? 

— Da, şefule. Îi urmărim? 

Cât a durat atacul, imamul rămăsese ascuns într-un cort. 
Moktar îl privi dispreţuitor. 

— Nu o să-i găsim. Dar jur că - ridică o mână întinsă 
spre cer - jur pe Allah că acest călugăr nu o să scape de 
mânia lui. Şi fata? 

— Doarme, şefule. 

Cu capul coborât între umeri, Moktar se îndreptă spre 
cortul în care oamenii lui o duseseră pe Sară. Trebuia să o 
trezească, avea să plătească pentru călugăr, pentru cel 
care îl răpise, pentru Monsignore, pentru toţi. 

Ea era întinsă pe o parte pe podea, cu părul răspândit în 
jurul capului ca o aură. Ascunse la spate, mâinile îi erau 
îndoite şi învineţite, degetele umflate. Moktar era sensibil 
la curaj şi se opri o clipă, surprins de spectacolul unei 
femei în stare să doarmă în inima unor asemenea pericole. 
În ciuda ochilor încercănaţi şi a tenului palid, era foarte 
frumoasă. Cu o lovitură de picior, o întoarse pe spate: cu 
încheieturile prinse brusc sub bazin, ea scoase un geamăt 
de durere şi deschise ochii. Moktar nu ghici niciun semn 
de groază pe chipul ei, ci doar o întrebare mută. 

— Unde este Nil? întrebă ea cu o voce răguşită. 

— S-a săturat de tine, a plecat şi te-a lăsat singură aici. 

— Ce o să faceţi cu mine? 

Monsignore avusese grijă să îi spună ce ştia despre 
originea Sarei. O furie venită din secole de ură acumulată 
îl copleşi pe Moktar ca o tornadă. 

— Evreico! O să te învăţ eu cum trebuie ca ai tăi să se 


e 172 œ» 


supună fiilor Profetului! În Palestina aţi jefuit un popor 
nevinovat, l-aţi alungat din casele lui, l-aţi închis în lagăre, 
i-aţi distrus plantațiile de măslini! Bunicul meu a fost ucis 
în Balcani, tata sub ochii mei, şi unul, şi altul în timp ce se 
străduiau să îşi curețe ţara de rasa ta! Tu o să plăteşti 
pentru ei, o să plăteşti pentru infecția evreiască ce roade 
planeta. 

El îşi smulse cureaua de la blugi, ea se zbătea fără să 
geamă. Pe femeia aceea voia să o audă urlând de frică şi 
de durere. Reuşi să îi desfacă picioarele, se apăsă greu 
peste ea. Legăturile îi imobilizară încheieturile, Încetă să 
se mai împotrivească, îl privi cu ochii larg deschişi, fără să 
clipească. 

— Nu te mai uita aşa la mine! Pentru tine a venit timpul 
să plăteşti pentru toţi ai noştri, tu primeşti nota de plată. 

El îşi scoase jellaba. Strivită de greutatea corpului lui, 
ea nu scotea niciun sunet, nu se mişca. 

Când o pătrunse, Sară închise ochii şi strânse buzele. 


e 173 + 


64 


Carl conducea încet, oprindu-se des ca să verifice poziţia 
pe GPS, să îl lase pe Nil să bea şi să se odihnească. De-a 
lungul opririlor, îi puse întrebări. Obsedat de gândul la cei 
pe care îi lăsase în urmă, Sară, Eliah, Gaby, Nil renunţă la 
orice prudenţă şi îi povesti: despre Anselm, Georges, 
descoperirile lor legate de originea islamului, pergamentul 
devorat de vulturi... 

— Devorat de vulturi, exclamă Carl, uite ceva ce nu o să- 
i placă unuia pe care îl cunosc! N-a mai rămas nimic? 

— Un fragment pe care l-am găsit pe grămada de gunoi, 
între două pietre. Sirianul a pus mâna pe el înainte să mă 
ucidă aproape. 

Cu o grimasă, îşi trecu o mână peste buzele încă 
umflate. Carl zâmbi. 

— Asta înseamnă că pentru el tu nu eşti periculos. Dar îi 
ştiu eu, rămâi un duşman al lui Allah, te-ar fi ucis oricum. 

Atunci, Nil îşi povesti scurta întâlnire cu profesorul 
Erwin. 

— Erwin! Numele lui a tot fost vehiculat zilele astea, 
spuse Carl. Se pare că este fiul natural al lui Rommel, un 
erou pentru fondatorii Al-Qaida, dintre care mulţi au fost 
formaţi de naziştii refugiaţi în ţările arabe. Mă miră să aflu 
că este încă în viaţă. 

— Datorită lucrărilor lui, am putut să-mi pregătesc teza. 

— Ţi-am citit-o. 

— Nu se poate! Există doar două exemplare, unul a 
rămas la mine în cameră la Sant'Anselmo, iar celălalt a 
fost trimis observatorilor de la Vatican. 

— Tocmai, Vaticanul m-a trimis pe urmele tale! Un 
Monsignore care nu te place şi vrea să te împiedice să îi 
deranjezi micuţele manevre politice. 

— Un simplu student ca mine nu interesează pe nimeni 
la Vatican! 

— Nu mă înţelege greşit. Omul ăsta este un diavol, era 
gata de orice ca să pună mâna pe pergament, „prin orice 


e 174 œ 


mijloace posibile”, mi-a spus. Dar eu jurasem să nu mai 
ucid. lată de ce te-am scos de acolo, de ce mai eşti încă 
viu. 

Nil nu îl mai asculta. Era plecat departe, într-un cort de 
beduini, în patul dintr-o vale, în satul rabinului. Se ridică în 
tăcere, se urcă pe motocicletă. 

La finalul zilei, lăsând Siria în urma lor, o luară pe un 
drum de pe acel teritoriu al nimănui care urca spre o 
pădure din apropiere. Carl se opri şi îşi scoase casca. 

— Recunoşti locul? 

Era poiana, cu cedrul sub care Sară i se destăinuise lui 
Nil pentru prima dată. Carl îi făcu semn să coboare, apoi 
îşi sprijini motocicleta de un copac. 

— O să dormim aici. 

— Trebuie neapărat să vorbesc cu Anselm, răspunse Nil, 
aici este semnal, pot să folosesc mobilul tău? 

— Dacă foloseşti mobilul meu, ar fi ca şi cum ai suna 
direct în biroul lui Monsignore, cel despre care îţi 
vorbeam. 

— Te rog, Anselm trebuie să fie foarte neliniştit! 

Carl se frecă la ceafă, îşi adânci mâna în geanta 
motocicletei şi scoase un aparat mic. 

— Telefonul ăsta n-a fost folosit niciodată. Poţi să suni la 
Roma, dar nu o să vorbeşti mai mult de două minute. După 
mai mult de două minute, Monsignore riscă să-l 
intercepteze şi să ne localizeze, n-am chef să ştie unde 
suntem şi nici ce o să-i spui prietenului tău. Două minute, 
nici măcar o secundă în plus! 

Nil duse aparatul la ureche şi simţi o uşurare imensă 
când auzi vocea lui Anselm: 

— Nil! Începeam să-mi rod unghiile, unde eşti? 

— Am puţin timp, lasă-mă să vorbesc. 

El povesti pe scurt evenimentele când Anselm îl 
întrerupse. Vocea îi era încordată, nervoasă: 

— Te rog, întoarce-te cât mai curând la Roma, am nevoie 
de tine. 

Surprins, Nil urma să îl ia la întrebări, dar mâna lui Carl 
i se aşeză pe braţ şi îndepărtă mobilul. 


e 175 


— Două minute, fertig! 

Anselm atât de discret, atât de rezervat, în ce punct 
extrem ajunsese ca să lanseze o asemenea chemare în 
ajutor? Dezorientat, Nil se duse în centrul poienii, zări 
urmele de foc nu foarte departe de cedru. Şocat, se trase 
un pas înapoi, se prăbuşi la pământ, luă conserva pe care 
Carl i-o întinse şi o ţinu în mână, fără să o desfacă. 

Carl îl privea. Îşi scoase din buzunar punga de tutun şi 
începu să îşi ruleze o ţigară. O aprinse, şi se aplecă în faţa 
lui Nil. 

— De ce un catolic ca tine este interesat de Coran? 

Nil avea multe altele în cap şi nu avea deloc chef să stea 
de vorbă. Făcu un efort. 

— Islamul este o religie fără clerici, fără ierarhie. 
Singura autoritate recunoscută de toţi musulmanii este 
aceea a Coranului. Problema lor şi a noastră este Coranul. 
lată de ce. 

— Dacă te-am înţeles corect, musulmanii ar fi nişte 
iudeo-creştini care ar fi luat-o razna? 

— Dacă vrei, putem să spunem şi aşa. 

Se ridică greoi. 

— O să vorbim, Carl, dar nu acum. Mai târziu, şi nu aici. 

Carl trase din ţigară. Fără o umbră de expresie pe chip, i 
se adresă lui Nil care se îndepărta: 

— Te-a atins la suflet, nu-i aşa? 

Nil nu se întoarse, luă o pătură din geanta motocicletei 
şi se întinse pe jos. 

Departe de foc, departe de copac. 


e 176 œ» 


65 


Aşezat la biroul lui din turnul de la capătul mănăstirii, 
care se cufunda în întuneric, Anselm lăsă mobilul cu o 
mână obosită. Va aştepta până la întoarcerea lui Nil? După 
vorbele lui, un fel de aventurier care se pretindea creştin îi 
salvase viaţa şi îl adusese înapoi la Beirut. 

Şi după aceea? 

Prea târziu, era prea târziu. Aruncă o privire de jur 
împrejurul camerei: cărţi, fotocopii de manuscrise vechi, 
partituri muzicale, tot ce-i ţinuse loc de univers... nimic nu 
mai avea niciun sens. De acum înainte, era singur şi poate 
va rămâne singur până la sfârşit. Singur în faţa nimicului? 

Se ridică, îşi luă flautul de pe birou. Când muzica răsuna 
învăluind mănăstirea, înfăşurându-se în jurul arcadelor ei, 
reuşea parcă să-i reabiliteze pe oamenii căzuţi pradă 
Răului, să-l reabiliteze pe Dumnezeu care o făcuse 
posibilă. Nu avea nevoie de partitură ca să cânte prima 
sonată a lui Bach, ea răsunase dintotdeauna în mintea lui 
înainte să părăsească instrumentul. Ocoli biroul, se opri în 
faţa peretelui, cu spatele la fereastră. Închise ochii, cobori 
capul, duse flautul la buze... 

Prea târziu, era prea târziu. Muzica era moartă 
înăuntrul lui. 

Deschise ochii, se întoarse. Încet, se apropie de birou. 
Rămase acolo, şovăi multă vreme. În cele din urmă, prinse 
cu o mână hotărâtă fiecare capăt al flautului. Instrumentul 
se frânse imediat, cu un zgomot sec, jalnic, scurt. 

W 

Carl şi Nil plecară în zori după un mic dejun pe care îl 
luaseră fără să vorbească. De câteva ori, fură nevoiţi să se 
ascundă ca să permită unei maşini suspecte să treacă. Nil 
recunoscu locurile traversate împreună cu Gaby şi Sară. 
Indiferent la orice, se lăsa condus. 

Noaptea se lăsase când intraseră pe câmpie. Carl se 
opri, se întoarse spre Nil şi întinse braţul spre clădirile 
care străluceau în depărtare. 


e 177 œ» 


— Beirut! 

„Beirut...” Va suna la clădirea din strada Nasra? Să 
anunţe un bătrân bolnav care nu ştia că fiul lui murise, că 
fiica lui fusese răpită de terorişti, că o abandonase în urma 
lui? Că nu ştia nici ce se alesese de ea, nici ce se va alege? 

Îl lovi uşor pe Carl pe umăr, care apăsă pe acceleraţie. 


e 178 » 


66 


Un 4x4 acoperit de praf traversă graniţa siriană, pustie 
în locul acela, şi se avântă spre teritoriul nimănui, dintre 
cele două ţări. În spatele maşinii, doi bărbaţi înarmaţi 
aveau picioarele aşezate pe o siluetă umană întinsă în 
benă, un al treilea nu îşi lua ochii de la ea. Urcară drumul 
până la marginea unei poieni, opriră, prinseră forma 
umană şi o aruncară brutal la pământ. 

Al treilea bărbat cobori, îşi aranjă fesul pe cap, scoase 
un pumnal de la brâu, tăie legăturile de la încheieturile 
mâinilor şi de la gleznele corpului inert şi scuipă. 

— Dacă ţinea de mine, spuse el printre dinţi, în clipa 
asta sângerau pe undeva prin deşert. Fie ca vulpile să 
îndeplinească judecata lui Allah! 

Fără să mai arunce o privire spre victimă, urcă în 
maşină, care îşi reluă la viteză maximă drumul spre 
graniţă. 

Se 

Când nu mai auzi nimic, Sară deschise ochii şi rămase 
vreme îndelungată incapabilă să se mişte. Apoi se ridică pe 
un cot şi recunoscu locul. Gemând de durere, reuşi să se 
ridice în picioare, cu gleznele rănite adânc de legături. 
Sprijinindu-se de copaci, se îndreptă împleticit spre 
centrul poienii şi se opri în faţa urmelor de foc. Ridică 
ochii umflaţi spre ramurile cedrului. 

Acolo îi vorbise lui Nil pentru prima dată. Se prăbuşi la 
pământ. 

După vreme îndelungată, înălţă capul, căută în 
buzunarul de la blugi, reuşi să scoată o agendă şi un 
creion. În ciuda faptului că avea degetele umflate, reuşi să 
rupă o pagină, scrise câteva cuvinte, împături hârtia în 
două şi o strecură în decolteul bluzei. 

Se întinse pe spate, închise ochii. 

„Nil!” Îi auzi vocea în pustietatea deşertului: „lisus era 
evreu”. Şi răspunsul ei: „Atunci, asemenea lui, doar 
moartea îmi va aduce pace?” 


e 179 + 


Ea deschise îndurerată ochii. Razele soarelui picurau 
printre ramurile cedrului, strălucirea lui o împiedica să 
vadă stelele. Dar ştia că erau acolo. 

Ele arătau direcţia infinitului. 

Tatăl ei... În curând va afla de sfârşitul groaznic al lui 
Georges şi va muri. O bătuseră în cort, o violaseră pe rând. 
La început duruse foarte tare, apoi încetase să mai simtă, 
se golise de sine, devenise inertă. Nu mai vedea decât 
ochii îngrijoraţi ai tatălui ei când îi ceruse să plece în locul 
lui ca să îl ajute pe Georges. 

Dacă se întorcea la Beirut, după tot ce suferise, chipul 
avea să o trădeze. El ar pătrunde adânc înăuntrul ei şi ar 
citi restul, degradarea ei. Işi dorea ca el să moară, 
păstrând neîntinată imaginea fetiţei lui. Dacă îl îngrozea, 
dacă o dispreţuia şi o clipă numai, era ca şi cum l-ar fi ucis 
cu mâinile ei. 

Nu va putea să îşi ascundă de el decăderea, el va şti. 

Nu trebuia să o mai revadă. 

„Speranţa, o viclenie a lui Dumnezeu pentru a-i lăsa pe 
oameni să îndure alte suferinţe”, îi spusese ea lui Nil. Nu 
mai voia să sufere, nu voia să îl facă şi pe tatăl ei să sufere. 
Ea era Sarah Steek, evreica. Un rebut al Holocaustului. 

Ea va dejuca viclenia lui Dumnezeu, nu va mai suferi 
niciodată. 

Tatăl ei... Cei care o vor găsi vor vedea semnele 
loviturilor de pe chipul şi membrele ei, urmele adânci 
lăsate de legături. Poate că aveau să îi spună doar că ea 
cedase în urma maltratării, că venise să se refugieze în 
poiană ca să moară de epuizare. Poate că nu ar afla nimic 
mai mult. 

Bâjbâind din nou, scoase din celălalt buzunar un cuţitaş. 

Incheieturile îi erau atât de sfârtecate încât nu simţi 
nimic. 

Le lăsă să cadă încet de-a lungul trunchiului de copac şi 
se uită la cer. 

Stelele erau acolo. 


e 180 œ» 


67 


Nemişcat la biroul lui cu jaluzelele trase, Monsignore 
privea gânditor telefoanele aliniate în faţa lui. Incă niciun 
semn de la Moktar sau de la Carl. Dacă lua iniţiativa să îi 
sune, însemna să recunoască neliniştea care îl devora. 

Trebuia să aştepte, să aibă răbdare. 

Unicul motiv de satisfacţie era acela că tocmai îşi 
publicase declaraţia. Menţionând „profunda sa îngrijorare” 
faţă de pericolele cu care se confruntau creştinii din 
Orient, îi asigurase de „rugăciunea lui fierbinte” înainte să 
cheme, în termeni măsuraţi, teroriştii la „reţinere”- pe 
scurt, fusese perfect. N 

Tresări: pe masă, unul dintre telefoane vibra. Il apucă 
entuziasmat, trase adânc aer în piept, apăsă butonul şi 
întrebă cu o voce blândă: 

— Moktar, ce mai faci? 

Fără controlul absolut pe care îl exercita asupra 
emoţiilor lui, Monsignore ar fi fost incapabil să continue 
conversaţia. 

— Răpit, de sub ochii tăi? Dar de cine? 

Când Moktar răspunse că habar nu avea, că nici măcar 
nu ştia unde să îl caute pe Nil, Monsignore reuşi să 
articuleze pe un ton pe care şi-l dorea neutru: 

— Înainte să dispară, a găsit ce căuta? 

Răspunsul îl ului. 

— Devorat de vulturi! Eşti sigur? 

Moktar îi simţi furia reţinută. Din moment ce 
pergamentul nu mai exista, căci îl arse el însuşi, Nil nu mai 
era problema lui, ci a lui Monsignore. Care continuă cu o 
voce seacă: 

— Şi fata? 

Să nu îşi facă griji, răspunse Moktar, Allah era milostiv, 
ea fusese eliberată. Omisese să spună în ce stare. 

— Anunţă-mă de îndată ce te întorci la Roma, încheie 
Monsignore, care îşi recăpătase încrederea. 

Puse apoi telefonul jos şi îşi studie vârfurile cărnoase ale 


e 181 œ» 


degetelor, îşi dori să le alăture unul de altul în faţa bărbiei 
- gestul acela familiar care îl ajuta să gândească. 
Nu reuşi: mâinile îi tremurau. 


e 182 œ» 


68 


Era miezul nopţii când motocicleta se opri pe o stradă 
mare, pustie, în faţa unei clădiri care nu atrăgea atenţia. 
Vizavi se aflau nişte magazine cu storurile trase. 

— Apartamentul ăsta este sediul Legionarilor lui Hristos 
din Liban, spuse Carl când ajunseră la primul etaj şi 
intrară într-un salon mobilat sumar. Se află în suburbia de 
est a Beirutului, un cartier musulman destul de liniştit. O 
să dormi pe canapea. Câtă vreme nu circulăm în timpul 
rugăciunilor publice, vecinii noştri o să ne ignore. Să nu te 
faci văzut la fereastră. 

Nil nu îl mai auzea deja: se prăbuşise pe canapea şi 
dormea. 

w 

Fu trezit de razele soarelui care îi atingeau chipul. 
Aşezat la masă, Carl îl privea, pe jumătate amuzat, pe 
jumătate zeflemitor, cu o ţigară între degete. 

— Cât este ceasul? îl întrebă Nil. 

— Trecut de miezul zilei, ai dormit aproape 
douăsprezece ore. Te simţi mai bine? 

— Mă dor faţa şi degetele şi mă simt cam ameţit. 

— Din cauza somniferului pe care ţi l-am dat. Aşteaptă- 
mă aici, cobor să cumpăr ceva de mâncare. 

Nil se îndreptă deodată. 

— Şi Sară? Nu poţi să o laşi multă vreme în mâinile lor, 
trebuie să o scoţi de acolo! 

Carl se ridică. 

— Mai am oameni în Liban, trebuie să-mi refac echipa. 
Să o scoatem de acolo o să fie mai greu decât a fost cu 
tine, dar îţi promit că o să acţionez rapid. Ai încredere în 
mine. 

Nil îşi pipăi brâul. 

— Dacă vrei, am nişte dolari, trebuie să acţionezi 
repede, foarte repede! 

Carl îl privi cu o licărire ironică în ochi. Era înduioşător 
călugărul acela ieşit din mănăstire, fără să ştie nimic 


e 183 + 


despre realitate! 

— Cu siguranţă am mai mulţi ca tine. Legionarii lui 
Hristos nu fac economie când vine vorba de plată şi-mi 
reglez conturile cu ei când am eu chef. 

— Pot să-l sun pe Anselm de la un telefon public? 

— i-am spus că este ascultat, nu se pune nicidecum 
problema să se afle că suntem la Beirut. Ca să vorbeşti cu 
prietenul tău, trebuie să aştepţi să te întorci la Roma. 

După ce plecă, Nil se apropie de fereastră, dădu la o 
parte, cu grijă, perdeaua şi privi strada. Magazinele erau 
deschise, rafturi cu fructe şi legume, restaurante micuţe. 
Mulțimea era în plină forfotă, copiii se jucau, mamele îi 
supravegheau şi stăteau de vorbă. Râdeau, cu gropiţe care 
le apăreau pe chipurile al căror oval era accentuat de 
eşarfe colorate. 

„Sară...” Legionarul voia să îl ducă la Roma: Nil va 
aştepta momentul potrivit ca să îi explice refuzul de a 
pleca fără ea. 


e 184 - 


69 


Carl puse pe masă nişte pungi de hârtie şi o sticlă de 
vin. 

— Nişte Bordeaux libanez, spuse el râzând, o rămăşiţă a 
protectoratului francez. Soiurile vin de la voi, dar nu sunt 
în stare să facă vinuri bune cu ele. O să ne mulţumim cu ce 
avem. 

Nil se aruncă asupra mâncării ca la un festin de 
gastronomie libaneză şi aprecie vinul plescăind din limbă. 

— Este bun? întrebă Carl. 

— Ce crezi? N-am mai mâncat aşa de... de multă vreme. 
Aveam nevoie de asta, iar vinul este onorabil. 

Văzând că se destindea, Carl îşi scoase punga de tutun 
şi începu să îşi ruleze o ţigară. 

— Spune-mi, Nil... ieri, nu ai răspuns cu adevărat la 
întrebarea mea: de ce te-ai interesat de Coran? 

— Am căutat în istorie şi în texte care era punctul comun 
între iudaism, creştinism şi islamism. 

— Este teza ta, Şocul mesianismelor? 

— Totul se află acolo! De la esenieni, mesianismul biblic 
s-a radicalizat şi a contaminat planeta, o ideologie 
obsedată de forţe întunecate care o traversează. Pentru 
mesianici, Răul nu este respingător, el ispiteşte, tentează, 
atrage, le hipnotizează raţiunea şi simţurile, îi face să 
dorească puterea. Astfel, în ochii lor, el se normalizează şi 
devine regulă, Legea. Răul nu este haosul: dacă îl provoacă 
este pentru a atinge un bine superior, Paradisul 
islamiştilor, societatea ideală la comunişti, puritatea 
rasială la nazişti. Granița dintre bine şi Rău dispare, 
sângele vărsat în numele Răului este o sămânță a 
viitorului, cei care o fac să încolţească se consideră 
catalizatorul acestui pământ. 

— Răul, Răul, cuvânt gol! Putem să ştim noi unde este 
răul sau unde este binele? 

Nil băuse prea mult vin şi se înflăcăra vorbind. 

— Înţeleg că ai fost comunist, deci ştii despre ce 


e 185» 


vorbesc. Răul proclamă adevărul spunând ce este fals, 
dublul lui limbaj îl face respectabil. Marx vedea în 
comunism un orizont de nedepăşit, islamiştii pretind că vor 
să aducă salvarea lumii. Ei se sprijină pe un Coran în care 
totul este amestecat, misticismul iudeo-creştin cu 
mesianismul ăsta radical, iar ei păstrează numai ce este 
cel mai rău: răul pentru bine, pacea prin război, 
convertirea prin ameninţare, mântuirea prin crimă. 
Coranul a încheiat cu Răul un pact operaţional, dansează 
cu el împrumutându-i tacticile. Islamismul împotriva 
creştinismului, nu este o ciocnire a civilizaţiilor, ci o 
competiţie pentru dominarea lumii în numele aceleiaşi idei 
eterne. 

Carl mai luă puţin tutun şi îl aşeză delicat pe o foiţă 
subţire din hârtie. 

— Nu eşti optimist, spuse el, nici eu. Când Monsignore 
mi-a cerut să te recuperez şi să te scap de jihadişti, am 
făcut nişte investigaţii despre el şi am descoperit că 
venerează amintirea tatălui lui, un funcţionar SS care s-a 
sinucis în 1945. A moştenit de la el concepţia despre lume 
şi se arată gata de orice ca să-şi atingă scopurile. 

— Care scopuri? 

— Să redea Bisericii puterea ei de altădată pentru ca 
islamul să se frângă la contactul cu ea, asemenea 
comunismului. 

Işi rulă ţigara, o aprinse, îl privi gânditor pe Nil prin 
norişorul de fum. 

— Fără să o ştii, frate Nil, ai ajuns să joci în arena celor 
mari. Dacă publici ce ai de gând, provocându-i pe 
musulmani, rişti să tulburi jocul lui Monsignore. Pentru el, 
tu nu eşti decât un pion care trebuie eliminat de pe tabla 
de şah. 

Nil se împotrivi: 

— Un episcop catolic nu poate să-şi dorească să elimine 
un călugăr catolic! 

— Nu în mănăstirea lui, nici la Roma, în universitatea 
pontificală. Dar în anonimatul şi imensitatea deşertului, 
dacă se ocupă alţii de el, de ce nu? Odată manuscrisul 


e 186 œ» 


ajuns în posesia lui, tu dispărut fără să laşi urme, teza ta 
îngropată în sertarele lui, pentru el totul ar reintra în 
normalitate. 

— Ce... o să faci? Mă duci de mână până la Roma, în 
biroul lui? 

Carl îşi stinse ţigara. 

— Asta s-ar aştepta de la mine... şi este ceea ce chiar 
aveam de gând să fac înainte să te cunosc. Trebuie să 
vorbesc cu el, în particular. Aşteaptă-mă aici. 

Apoi se ridică, se duse în camera de alături, închise cu 
grijă uşa şi îşi deschise mobilul. 


e 187 œ» 


70 


Raphael Schütze bătu discret, intră şi puse tava de ceai 
pe biroul lui Monsignore. O privire îi fu de ajuns ca să 
înţeleagă că şeful lui avea probleme grave: cu umerii aduşi 
în faţă, el îşi pierduse alura mândră pe care o admira atât 
de mult la el. Când îl văzu, prelatul clătină din cap şi se 
îndreptă, nimeni niciodată nu trebuia să identifice la el nici 
cel mai mic semn de slăbiciune. În timp ce Raphaël ieşi, 
Monsignore luă ceaşca între degete şi o apropie de buze. 
Când închise ochii ca să adulmece aroma subtilă de ceai, 
unul dintre telefoane sună. În graba lui, aproape vărsă 
ceaşca, îşi apăsă tare casca la ureche şi declamă pe un ton 
prietenos: 

— Frate Carl, nu te mai aşteptam. 

w 

Când Carl reveni în salon, Nil adormise pe canapea. Se 
uită îndelung la el, impresionat de pacea răspândită pe 
chipul lui, apoi se aşeză la masă. Ce îi va spune? 

Monsignore fusese amabil, dar vocea lui vibrase 
oarecum special. Carl îl recuperase pe călugăr? Era 
perfect, trebuie să îl aducă fără întârziere în biroul lui de 
la Vatican. De unul singur, inconştientul acela putea să 
tulbure echilibrul global, publicarea tezei lui ar deveni o 
declaraţie de război lansată tuturor musulmanilor din 
lumea întreagă. 

Aşa ceva nu trebuie permis, nu trebuie să se întâmple. 

Odată ajuns la Roma, ce se va alege de Nil? Nu mai era 
treaba lui Carl, răspunsese Monsignore. Un călugăr datora 
supunere totală faţă de reprezentantul papei, avea să i-o 
reamintească el. În caz contrar, viaţa lui urma să se 
schimbe complet. 

Nil se va supune, altfel... 

Intrerupsese discuţia cu răceală. 

Carl rămăsese  nemişcat vreme îndelungată, cu 
receptorul în poală. Anii lui la legionari îl învăţaseră că 
Vaticanul avea mănăstiri discrete, departe de orice, unde îi 


e 188 >» 


închideau pe clericii recalcitranţi. 

Până la moarte. i 

„Altfel...”, spusese Monsignore. In cazul în care Carl i-l 
livra, nimeni nu va mai auzi vorbindu-se despre Nil. La fel 
ca Sarà, şi el ar deveni un mort în viaţă. Supraviețuise 
probei deşertului, dar nu va supraviețui acesteia. 

Monsignore nu avea decât să îşi continue dansul 
infernal. 

El hotărâse deja. 

Se ridică, atinse umărul lui Nil, care deschise ochii. Carl 
îi zâmbi. 

— Trezeşte-te, vino să te aşezi. 

Se aşezară la masă. Cum Carl rămase tăcut, Nil îl 
întrebă: 

— Ce ţi-a spus episcopul? 

Carl lăsă capul în jos, se apucă să amestece în punga de 
tutun. 

— Frate Nil... la Vatican nu mai ai decât duşmani. Acum 
că ştiu că eşti aici, trebuie să pleci, repede. 

— Să plec? Unde să mă duc? 

— M-am tot gândit. Nu eşti iubit în mănăstirea ta, nu-i 
aşa? Anselm este singurul tău prieten. Mergi la Roma, du- 
te să te vezi cu el de cum ajungi. Roagă-l să te primească 
la mănăstirea Newark, o să accepte. Apoi iei primul avion 
spre SUA, devii călugăr american, uiţi de Coran, de Profet, 
de chipul lui şi de soarta lumii. 

Urmă o tăcere prelungă, Carl îşi rula ţigara fără să se 
uite la Nil. 

— Da... fără îndoială, ai dreptate, spuse, în sfârşit, 
acesta din urmă. Un călugăr poate să se transfere de la o 
mănăstire la alta... Da, n-am de ales... Să mă întorc la 
Roma, dar când? 

— Numaidecât. Mi-ai spus că ai nişte dolari la brâu? 

— Ba mai mult decât atât, am un permis prioritar pe 
toate liniile aeriene. 

— Dă-mi-l. Este o agenţie de turism chiar în capătul 
străzii, revin peste o jumătate de oră. 


e 189 œ» 


71 


Nil îşi petrecu jumătatea de oră fără să se mişte, cu 
ochii pierduţi în gol. Când Carl intră, el întoarse capul şi îl 
întrebă: 

— Ai uitat de Sară. Nu plec până nu aflu ce s-a întâmplat 
cu ea. 

Carl se aşeză în faţa lui. 

— Nu poţi să faci nimic pentru ea. Uite aici un bilet 
Beirut-Roma, cu plecare astă-seară. N-am găsit un zbor 
direct, o să faci escală la Atena şi o să ajungi pe Fiumicino 
spre ora unsprezece noaptea. La debarcare, te duci direct 
să te vezi cu Anselm. Eu rămân aici: după cum ţi-am spus, 
mai am oameni care sunt gata să acţioneze, o să ne 
ocupăm noi de Sară Jarweh. Te ţin la curent prin prietenul 
tău. 

— Trebuie să o salvăm, Carl! Nu ştii până unde poate să 
meargă Răul. 

Carl râse amar. 

— Vorbeşti prostii, ştiu mai multe despre asta decât ştii 
tu! 

Din nou, ochii lui Nil începură să rătăcească prin 
încăpere. Vocea lui era absentă: 

— Nu mă înţelege greşit. Oricât aş fi fost eu de călugăr, 
am suferit de pe urma atacurilor lui, a fost foarte greu, 
aproape m-a distrus, am vrut să mor. l-am spus Sarei, ea 
putea să înţeleagă, şi ea trăia acelaşi lucru. Mai mult decât 
orice altceva, asta a creat între noi doi o legătură... o 
legătură foarte puternică. Scoate-o din ghearele Răului, 
Carl, este atât de vulnerabilă! 

Cu ţigara prinsă între degetul mare şi inelar, neamţul îl 
asculta. Rotocoalele de fum urcau prin faţa lui. El şovăi, 
apoi se hotărî: 

— Ce urmează să-ţi spun acum, Nil, nu pot să spun 
altcuiva decât ţie. În noaptea de dinaintea plecării tale de 
la Sant'Anselmo, Monsignore m-a chemat la Vatican. M-a 
aşezat într-un salonaş zugrăvit în cenuşiu şi mi-a plimbat 


e 190 œ» 


prin faţă patru persoane, una după alta. Patru bărbaţi de 
vârsta mea, toţi foşti membri ai Legionarilor lui Hristos. Cu 
toţii, victime ale părintelui Maciel. Până în clipa aceea, nu 
crezusem în acuzaţiile de abuz sexual şi de şantaj la adresa 
lui, eu îl respectam, îl veneram mai mult ca orice altceva 
pe lume. 

Îşi mângâie punga de tutun. 

— Cu comuniştii mi-am pierdut inocenţa, cu jihadiştii - 
credinţa în om. Odată cu Maciel, viaţa mea îşi regăsise un 
scop, viaţa mea devenise o celebrare. Când am avut 
victimele lui în faţa mea, când i-am auzit, când le-am simţit 
suferinţele... în salonul ăla, am pierdut totul. Totul, 
înţelegi? 

Îşi mai rulă o ţigară continuând să îl privească pe Nil: 

— Acum nu mai ştiu. Nu mai am de ce să mă agăţ, nu 
mai am nimic în care să cred, nu mai este nimeni în care 
să cred. Punându-mă în faţa epavelor singurului ideal care- 
mi mai rămăsese, Monsignore ştia ce face. Neantul... Asta 
să fie oare neantul...? Răul care şi-a reuşit lovitura? 

El înălţă capul, Nil îi evită privirea. 

— Deci? Ce zici? 

— Nimic, nu zic nimic. Doar că Anselm nu este singurul 
meu prieten. Mai am unul, un prieten de mult timp. 

— lisus? 

Nil nu răspunse şi întâlni hotărât privirea lui Carl. 

— Prietenul ăsta, el nu m-a dezamăgit niciodată, nu m-a 
trădat niciodată, datorită lui am supravieţuit atacurilor 
Răului şi prăpastiei neantului. Eu cu el trăiesc. 

Chipul lui Carl se crispă. Clătină din cap, îşi aruncă 
ţigara, se ridică brusc răsturnându-şi scaunul. 

— Să mergem, spuse el. Aşteaptă-mă jos, mă duc să caut 
un taxi. 


e 191 œ» 


72 


Odată ce armata siriană se retrăsese din deşert, 
începuse atacul asupra mănăstirii Mar Moussa. Nazareenii 
din satele vecine veniseră să îi apere pe călugării care se 
lăsaseră scoşi din clădire fără să se împotrivească. 
Jihadiştii năvăliseră asupra bisericii, unde găsiseră un 
singur om, fără arme, în picioare în faţa zidurilor cu fresce 
medievale. Sub bereta bască, ochii îi erau adânciţi în 
orbite. Cel care părea să fie conducătorul îl întrebă: 

— Tu eşti Paolo Dall'Oglio, nu-i aşa? 

Când acesta încuviinţă din cap în tăcere, celălalt bărbat 
îl dărâmă cu o lovitură cu patul puştii şi le făcu semn 
oamenilor lui, care începură să dea cu ciocanul în fresce. 

lezuitul se ridică într-un cot şi strigă: 

— Nu puteţi să faceţi asta! 

— Şi de ce nu? răcni agresorul lui şi se aplecă peste el. 
Sunt imagini cu zeii şi zeițele voastre, oroarea pe care o 
propagaţi de două mii de ani! Noi o să curăţăm Siria şi 
întreaga lume de necredinţa asta. La ilaha illallah, 
Dumnezeu este unic şi Profetul este mesagerul lui! 

După accentul lui, trebuia să fie egiptean. Dall'Oglio 
murmură: 

— Avem acelaşi Dumnezeu. 

— Coranul spune: „Vai de evreii care au acoperit 
semnele lui Dumnezeu, vai de creştinii care au spus că 
Dumnezeu era al treilea din trei!” Pe cei care îl acoperă pe 
Allah cu semnele lor, care îi asociază imagini, ne 
porunceşte să îi pedepsim. 

— Dar nu să distrugeţi fresce care sunt patrimoniul 
omenirii! 

Egipteanul îl lovi violent cu piciorul şi se ridică mândru. 

— Înainte de Profet, pacea fie cu el, pe pământ erau deja 
oameni, dar încă nu omenirea. Omenirea s-a născut odată 
cu glorioasa Hegira, înainte era Jahiliya, timpul ignoranței. 
Tot ce aminteşte de timpul ăla blestemat trebuie să fie 
şters de pe faţa Pământului, înţelegi, creştine? Omenirea 


e 192 œ» 


regenerată prin Coran suntem noi. Noi dăm naştere noii 
omeniri! 

El se întoarse spre oamenii lui. 

— Faceţi praf imaginile astea defăimătoare care n-ar fi 
trebuit niciodată să vadă lumina zilei şi luaţi-l pe omul 
ăsta. 

După ce convoiul plecă, din biserica devastată de la Mar 
Moussa nu mai rămăsese decât o grămadă de moloz la 
baza zidurilor. 

Şi o beretă prăfuită, singura mărturie că acolo trăise un 
căutător al absolutului care voia să împace islamul cu 
lumea. 

w 

Drept răzbunare, satele nazareene din apropierea 
vârfului stâncos fură incendiate, locuitorii lor masacrati, 
iar egipteanul îl luă în vizor pe rabin. În picioare în piaţă, 
cu braţele pe lângă corp, nemişcat, acesta îi aştepta: de la 
moartea lui Eliah, nu mai era decât o umbră a propriei 
persoane. Fără niciun cuvânt, îl îngenuncheară, îi tăiară 
gâtul, apoi frânseră icoana din caseta cea mare, înainte să 
o pună pe foc. 

La celălalt capăt al satului găsiseră un bătrân cu corpul 
secătuit, cu părul grizonant, sprijinit de un Mercedes vechi 
verde. Văzând că sosesc, omul se întoarse spre deşert şi 
şopti: „Gaby nu mai poate să facă nimic pentru tine, 
Sară!”, apoi îi înfruntă cu calm. Când un glonţ îl lovi în 
piept, bărbatul nu strigă, se prăbuşi încet aşa cum cădea la 
pământ un copac. Nu făcu niciun zgomot, din cauza 
nisipului. 

Doar câteva sate micuţe, ascunse în inima deşertului, 
scăpară în ziua aceea apoteozei jihadului. 

Rotindu-se deasupra cadavrelor, vulturii îşi începură 
festinul. 


e 193 + 


73 


O maşină intră pe calea care traversa zona dintre 
graniţe şi urca spre pădure. Ocupanţii ei, mujahedini ai 
foarte tânărului Stat Islamic, erau însărcinaţi să curețe 
frontiera siriană de ambele părţi. Dintr-odată, vehiculul se 
opri: un zbor de păsări negre plana deasupra unei poieni. 

Doi bărbaţi coborâră, avansară cu atenţie, cu degetul pe 
trăgaci. Lângă rămăşiţele unui foc, sub ramurile unui 
cedru maiestuos, văzură cadavrul unei femei tinere, cu 
ochii larg deschişi spre cer. Trebuia să fi fost frumoasă, 
dar chipul ei purta semne de lovituri şi la încheieturile 
mâinilor avea tăieturi. Două şiroaie de sânge curseseră, 
impregnând cu un lac negricios pământul acoperit cu ace 
de cedru. 

Unul dintre bărbaţi se aplecă, zări o hârtie în reverul 
bluzei femeii moarte, o luă, aruncă o privire peste ea şi o 
înmână vecinului lui. 

— Tu care ştii să citeşti, ce scrie aici? 

Celălalt desfăcu hârtia, apoi încruntă din sprâncene. 

— Este în franceză. 

— Ai fost la şcoala misionarilor, deci citeşte! 

Aplecate peste ramurile de cedru, păsările negre îl 
observară în vreme ce începu: 


Nil, 
Răul m-a învins 
pe mine, ca şi pe ai mei. 
Am trăit ca nazareeană, 
mor ca evreică, 
trăiesc cu tine. 
Sarah Steek 


— Deci, spuse nerăbdător primul bărbat, tradu! 

— Nu înţeleg, este scris pe dos. Cred că era evreică. 

— Atunci, n-a primit decât ce merita. Dă-mi aia. 

Îi smulse hârtia din mâini, o aruncă peste cadavru şi îi 


e 194 œ» 


făcu semn tovarăşului lui să urce în maşină. 

După ce se făcură nevăzuţi, una dintre păsări îşi părăsi 
creanga, se aşeză pe părul mătăsos, îşi cobori capul şi zări 
bucata de hârtie. Sări pe faţa femeii, prinse în cioc ceea ce 
o intriga, înălţă capul şi îşi luă zborul într-un foşnet aprig 
de aripi. 

Se strecură între ramurile cedrului şi zbură sus, tot mai 
sus spre cer. 

Cuvintele Sarei zburau odată cu ea, sus, foarte sus spre 
stele. Din cauza strălucirii soarelui, nu se mai văzură. 

Dar ele erau acolo. 


e 195 œ 


74 


De câteva minute, taxiul care îi ducea la aeroport 
stationa, blocat într-un ambuteiaj groaznic. Pe fereastră, 
cu privirea absentă, Nil se uita la maşinile nemişcate în 
mijlocul smogului înţepător şi gălbui. Carl îl întrebă: 

— Frate Nil... cum o să rămâi în Biserica Catolică după 
tot ce ştii acum? 

Nil nu răspunse imediat, de parcă era absorbit de 
contemplarea a zeci de şoferi care se sprijineau fatalist pe 
volan, cu ochii pierduţi în gol, incapabili să înainteze sau 
să dea înapoi. Nimeni nu se plângea, nimeni nu se 
răzvrătea împotriva acestei vieţi în repaus care îi 
condamna la asfixiere. 

— Uită-te la maşinile din jurul nostru, spuse el în cele 
din urmă. Totul este oprit, totul pare blocat şi nimeni nu 
spune nimic. Ei ştiu că, la un moment dat, traficul va fi 
reluat, aşteaptă. lisus a fost trădat chiar de cei care aveau 
să întemeieze Biserica, iar el ştia acest lucru. Poate că într- 
o bună zi mesajul lui va reveni la suprafaţă? Şi eu aştept. 
Nu uit că fără Biserică n-aş fi ştiut nimic despre el. 

Carl îşi scoase punga de tutun, dar nu o deschise: din 
nou, taxiul lor înainta. Când văzu cum clădirea înaltă a 
aeroportului se desena în depărtare, se întoarse spre Nil. 

— Vrei să-ţi spun de ce am venit în ajutorul tău? întrebă 
el încet. Pentru că tu şi cu mine am crezut în idealuri şi am 
întâlnit numai oameni. Ei ne-au folosit şi ne-au înşelat: un 
Candid!* cu ochii plini de vise, asta suntem noi. Călătorie 
plăcută! 

wW 

După ce Nil dispăru în zona de îmbarcare, Carl nu părăsi 
aeroportul Rafic-Hariri. Se îndreptă spre ghişeul celor de 
la Emirates, care mai afişa un zbor Beirut-Roma. Pleca la o 
oră după Nil, dar zborul era direct, va ajunge înaintea lui. 

Se duse la ghişeu şi-i întinse funcţionarei un teanc de 
dolari: da, îi spuse cu un zâmbet amabil, norocul era de 


13 Aluzie la romanul lui Voltaire, Candid sau Optimismul (n.red.). 
e 196 » 


partea lui, mai rămăseseră locuri libere în avion. 


e 197 œ» 


75 


Era aproape unu dimineaţa când Nil ateriză la Roma, 
avionul sosise cu întârziere mare din cauza escalei de la 
Atena. În holul din Fiumicino schimbă o sută de dolari şi 
luă un autobuz. La Via Marmorata îi făcu semn şoferului să 
oprească şi îi întinse o bancnotă, primind restul în monede. 
Nil cobori, se duse la uşa încastrată în perete, cea pe care 
o foloseau uneori studenţii de la Sant'Anselmo ca să iasă în 
oraş. Tastă codul, urcă scările şi ieşi în spatele 
universităţii, în grădini. 

Norii ascundeau luna. Când părăsise locul acela, nu era 
decât un student: acum nu mai era acelaşi om care 
contempla clădirea impunătoare din cărămizi roşii 
cufundată în întuneric. Unele ferestre mai erau încă 
luminate, studenţii învățau până târziu. Trecu prin faţa 
bazinului din grădină, intră în mănăstire, inspiră cu 
încântare parfumul portocalilor în floare, se opri o clipă în 
faţa băncii. 

„Georges!” 

Clătină din cap ca să-şi alunge din minte amintiri care 
sângerau, apoi se grăbi spre turnul din colţ. Dacă Anselm 
dormea, îl va trezi: inima îi bătu mai iute la gândul că îşi va 
revedea prietenul şi va afla de ce fusese atât de încordat la 
telefon, de ce îi ceruse să se întoarcă de urgenţă. 

Nil urcă scara în spirală, bătu la uşă, aşteptă, bătu din 
nou. Anselm avea somnul uşor, de ce nu răspundea? Puse 
mâna pe mâner, uşa nu era încuiată. Intră, aprinse lumina 
şi avu un şoc. 

Încăperea era goală, patul era nedesfăcut. Înaintă: pe 
birou, în mijlocul dezordinii de fotocopii, fusese curăţat un 
spaţiu în faţa calculatorului, iar Nil zări mai întâi un plic 
care îi purta numele. Tresări când îl ridică: sub plic, doi 
cilindri negri fuseseră aşezaţi unul lângă altul, cu capetele 
căscate şi rupte. 

Anselm îşi rupsese flautul! 

Cu inima bătând nebuneşte, Nil se aşeză în faţa biroului. 


< 198 » 


Ştia ce însemna muzica pentru prietenul lui, ce reprezenta 
flautul pentru el. Ce dezastru, de ce îl distrusese? Cu 
degete tremurătoare, deschise plicul. 

Un singur rând: 


Nil, de îndată ce te întorci, sună-mă la acest număr de 
telefon. 


Era un număr internaţional: Anselm plecase din Roma. 
De ce? Unde era? Trebuia să îl sune imediat. 

De unde să sune? 

Îşi aminti de cabina publică de lângă Circo Massimo. Cu 
monedele primite rest la autobuz zornăindu-i în buzunar, 
coborî scara. În ghereta portarului era lumină, trecu fără 
să se oprească, merse până la capătul aleii mărginite de 
copaci, deschise poarta şi ieşi în Piazza dei Cavalieri di 
Malta. Norii încă ascundeau luna, iar el coti spre dreapta, 
şi o luă pe strada care cobora şerpuit. 

Se 

Când îl văzu ieşind, o siluetă se desprinse din poarta 
elegantă a Cavalerilor de Malta, proiectată de Piranesi. 
Era un bărbat care purta un sacou negru şi pantaloni prea 
scurţi pentru el, cu un fes alb mare care îi scotea în 
evidenţă barba bogată. 

Două umbre coborâră spre ruinele de la Circo Massimo, 
una în urma celeilalte. 

Nil mergea pe mijlocul străzii pustii, cu capul plecat 
spre pământ, pierdut în gânduri. Bărbatul cu fes râse: va fi 
uşor. 

Nimeni, în afară de el, nu va curăța Calea lui Allah. 


e 199 œ» 


76 


După eşecul suferit, Moktar al-Qoraysh se gândise multă 
vreme. Ce putea face călugărul ca să îi scape? Să plece cât 
mai curând posibil din Siria. Unde să se ducă? La Roma, 
bineînţeles! La Roma, ca să îi dezvăluie totul episcopului, 
superiorului lui: bucata de pergament găsită în gunoi, 
răpirea, Erwin, scoaterea lui din tabără. Se va afla că 
mujahedinul fusese umilit de un creştin, un erudit 
inofensiv. Ruşine pentru totdeauna pentru el, ruşine până 
în adâncurile deşertului. 

Monsignore nu îi va mai da de lucru şi îşi va pierde 
postul de acoperire de la FAO. De ceva timp, Al-Qaida se 
afla în defensivă şi se vedea înlocuită de o organizaţie 
nouă, Statul Islamic, care se extindea în Irak şi în Siria. 
Moktar îi va jura credinţă, dar ca să fie acceptat, trebuia 
ca ratarea lui să fie dată uitării - lucru care va cere timp. 
Risca să ducă lipsă de bani, să fie nevoit să îşi părăsească 
locuinţa din Roma. 

Nil trebuia să dispară înainte să vorbească. 

Se întoarse la Beirut cu Brahim, îl făcu să renunţe la 
jellaba, îl duse la aeroportul Rafic-Hariri şi se îmbarcară 
împreună în primul zbor direct Emirates spre Roma. Când 
Carl îl văzu intrând în cabină, aşezându-se alături de 
imamul îmbrăcat ca un occidental, zâmbi şi se felicită 
pentru că luase decizia corectă. 

Când cobori din avion, Moktar se duse direct la 
apartamentul de lângă Termele lui Caracalla, dar îl trimise 
pe Brahim să pândească în faţa mănăstirii Sant'Anselmo, 
locul în care se va duce mai întâi călugărul. Când îl va 
vedea, imamul nu trebuia să facă nimic, ci doar să îi dea de 
veste pe telefonul mobil. 

Voia să se ocupe el singur, personal. 


Încă o dată, Brahim se simţi umilit. Moktar adăugase: 
„Tu te ocupi de Coran, eu mă ocup de jihad”. Nu era şiel 
un luptător al lui Allah? Hotărâse să nu asculte. El va fi cel 


e 200 » 


care îi va tăia gâtul acelui necredincios şi, în zori, când se 
va întoarce la apartament, şeful lui îl va felicita. 

Nu va mai îndrăzni niciodată să îl dispreţuiască. 

Nil ajunse în spaţiul amplu de la Circo Massimo, se 
îndreptă spre cabina telefonică. Străjuind pâlcurile de 
leandri care înconjurau arena centrală, felinarele stradale 
decupau halouri galbene în noapte. Brahim aşteptă ca Nil 
să închidă uşa cabinei şi să ridice receptorul ca să se 
strecoare prin tufişuri. 


e 201 œ» 


77 


Nil băgă o monedă şi tastă numărul indicat în scrisoarea 
lui Anselm. I se răspunse imediat. El întrebă: 

— Pot să vorbesc cu fratele Anselm? 

I se răspunse cu o frază volubilă, într-o limbă guturală, 
care semăna cu ebraica. Repetă: 

— Anselm! Brother Anselm, please! 

Urmă un moment de tăcere, iar Nil auzi vocea 
prietenului lui: 

— Nil, în sfârşit! De unde mă suni? 

— Dintr-o cabină telefonică din Roma, unde tocmai am 
ajuns. Tu unde eşti? 

— În Statele Unite, la New York. 

— Cum, nu eşti la Newark, în mănăstirea ta? 

— Nu. Sunt la un prieten nazareean care mă găzduieşte 
temporar. 

— Temporar? 

Vocea lui Anselm era neutră, parcă detaşată: 

— Îţi aminteşti de studentul despre care ţi-am vorbit la 
aeroport, îngerul frumos care iubea sincer? A apărut din 
nou, iar tata a refuzat să plătească. Atunci s-a dus să 
vorbească mai întâi cu părintele stareţ, apoi cu nişte 
jurnalişti. Au apărut nişte articole în toate ziarele, nu ştii 
cum este presa în SUA! Am fost chemat de urgenţă la 
Newark. Părintele stareţ avea lacrimi în ochi când mi-a 
spus că nu mai puteam să rămân la mănăstire, că reputaţia 
îi era în joc, că, după cazurile de pedofilie, cea mai mică 
derivă sexuală era exploatată exagerat... Trebuia să plec, 
să mă fac uitat. 

Nil îl lăsase pe Anselm să vorbească, aparatul înghiţea 
monedele, una după alta. 

— Dar n-ai comis nicio faptă care să justifice excluderea 
ta, a fost înainte să devii novice, acest pas greşit ţi-a fost 
iertat! 

— Când imaginea îi este ameninţată, Biserica nu 
cunoaşte nici uitarea, nici iertarea. Trebuie tăiată creanga 


e 202 » 


putredă, aruncată în foc, curăţat tot ce a putut ea să 
îmbolnăvească. Mi-am făcut bagajele şi am plecat, ca un 
criminal. 

Nil introdusese ultima monedă în fantă. 

— Familia ta? 

— În America, dacă eşti alungat de Biserica Catolică, te 
trezeşti în faţa unui zid de spinări întoarse. Nu mai am 
tată, nu mai am prieteni, nu mai am nimic. Ţi-am spus că 
Răul a pătruns în mine: el a ieşit în avantaj, Nil, m-a 
distrus. 

— Nu! Acum, că l-ai identificat, o să-l înfrunţi, nimic nu 
este pierdut! Nu eşti singur în lupta asta... 

Anselm îl întrerupse. 

— Ce poţi să faci tu? Eşti oare atât de puternic? 

Nil nu răspunse, scotoci în buzunarul gol. 

— Nu mai am monede, o să se întrerupă conversaţia - el 
înălţă capul, văzu un număr deasupra aparatului - sună-mă 
la numărul ăsta, aştept. 

În cabină era foarte cald, deschise uşa ca să respire. 
Descoperind flautul distrus pe biroul lui Anselm, 
înţelesese: ceva se rupsese înăuntrul lui. „Nimic important 
nu moare...” Anselm avea dreptate, era el oare atât de 
puternic? Rabinul ar fi ştiut să îi răspundă, dar ca să îi 
spună ce? 

Telefonul sună, el se întoarse şi ridică receptorul. 

— Nil, acum să mă asculţi Iară să mă întrerupi. Aici s-a 
aflat de moartea lui Georges aproape în acelaşi timp în 
care ai aflat tu. Ceea ce tu nu ştii este că se pare că Mar 
Moussa ar fi căzut în mâinile jihadiştilor, au fost masacre 
în vale şi nu sunt veşti de la Paolo Dall'Oglio. Cadavrul 
profesorului Erwin a fost descoperit într-o suburbie a 
Damascului, mutilat cu cruzime. Aici, refugiații sirieni şi 
nazareeni sunt cu toţii extrem de îngrijoraţi, nedezlipindu- 
se de internet. 

Urmă o clipă de tăcere. Nil întrebă pe o voce scăzută: 

— Şi Sară? Ai noutăţi despre Sară Jarweh? 

Încă un moment de tăcere. Vocea lui Anselm tremură 
uşor: 


e 203 >» 


— Tocmai am aflat, a fost găsită în apropierea frontierei 
siriene, într-o poiană, cu venele tăiate. Nu încape nicio 
îndoială, Nil, s-a sinucis... 

Un moment nu se mai auzi decât zgomotul de fond al 
liniei telefonice. 

— Nil, mai eşti acolo? Răspunde-mi, spune ceva! 

„Sară!” După multă vreme, Nil reuşi să rostească: 

— A lăsat în urmă vreun mesaj, vreun cuvânt, ceva care 
să explice...? 

— Nişte nazareeni care fugeau i-au descoperit cadavrul. 
Nu, nu era nimic, a plecat fără să spună nimic. Dar cu ce 
ar schimba asta situaţia pentru tine? Ce o să faci? 

— Ei bine, eu... mă gândisem... să vin să te văd la 
Newark, să-mi unesc forţele cu ale tale, să urc alături de 
tine muntele. Dar acum, eu... nu mai plec, nu imediat. Am 
nevoie să... să mă regăsesc pe mine însumi, înţelegi? O să 
te sun... mai târziu, mâine. În fine... în dimineaţa asta. 

w 

Închise, apoi ieşi din cabină. Norii se împrăştiaseră, în 
lumina lunii, spectacolul ruinelor era magic. Georges, 
Erwin, blestemul Coranului îi urmărise până la capăt. 
Ridică privirea: pe cerul senin, un praf de stele învăluia 
luna şi părea să vegheze asupra Romei adormite. „Ele 
arată direcţia infinitului...” 

„Sară!” 

Era pierdut în stele când văzu cum o siluetă iese din 
umbrele tufişurilor de leandri şi se îndreaptă spre el cu 
paşi hotărâți. Exclamă: 

— Carl, ce faci aici? 


e 204 œ» 


78 


— Ei bine, prietene - ca în deşert, când zâmbea, dinţii 
lui Carl străluceau în razele lunii -, este a doua oară când 
îţi salvez viaţa. Nu crezi că este cam obositor, la urma 
urmei? 

— Să-mi salvezi viaţa? Dar trebuia să rămâi la Beirut, să 
te ocupi de Sară! 

— Bănuiam că jihadiştii, care nu suportă umilirea, o să 
vină aici să-şi termine treaba. Şi bine am făcut, îţi aduci 
aminte de imamul din cortul tău de acolo? 

— Da, un exaltat care m-a ameninţat cu moartea. 

— Te aştepta în tufişul ăsta de leandri. Nu m-a văzut 
venind, i-au pârâit vertebrele înainte să apucăm să ne 
cunoaştem mai bine. 

— Sarà... Sarà a murit, Carl. Au găsit-o în poiană, cu 
venele tăiate. S-a sinucis. 

Carl îşi aşeză cu gravitate mâna pe umărul lui Nil. 

— Îmi pare sincer rău, spuse el şi îşi schimbă brusc 
tonul. Trebuie să fi suferit foarte mult ca să ajungă la un 
asemenea gest extrem. Acum ce ai de gând să faci? 

Nil cobori capul. 

— Georges şi Sară sunt morţi, Erwin la fel. Mar Moussa 
a fost atacată, deşertul sirian este înecat în flăcări şi în 
sânge, nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce s-a ales de 
Gaby şi de rabin. Apoi, după asta... să mă refugiez în 
liniştea Aventinului? Nu, nu, nu pot să fac asta. O să-ţi 
ascult sfatul, o să plec departe de aici, o să mă alătur lui 
Anselm. Dar înainte de asta, trebuie să găsesc puţină pace 
interioară. 

Carl îi scruta din priviri chipul învins, cu trăsături 
accentuate de lumina felinarelor. 

— Pacea... spuse el, de atâta vreme fug de ea! Tocmai 
am ucis, pentru a treia oară. Pacea sufletească nu este 
pentru mine. Unde vrei să te duci? 

Nil înălţă capul. 

— La mănăstirea din Subiaco este un călugăr care şi-a 


e 205 œ» 


luat diploma odată cu mine aici. O să îi cer să mă 
primească, pentru o vreme. 

— Subiaco, în munţii din Lazio? 

— Mai sus de mănăstire, în munte, se găseşte un schit. 
Este foarte izolat, nici Monsignore, nici sirianul n-o să mă 
găsească acolo. După ce îmi revin în puteri, o să plec în 
America. Cineva trebuie să-i reamintească lui Anselm cine 
este, cine era înainte ca... 

— N-ai nicio şansă, Nil, nu poţi să faci nimic pentru el. 

— Răul nu rezistă în faţa iertării! Anselm trebuie mai 
întâi să se împace cu sine, numai după aceea o să mă duc 
să vorbesc cu stareţul lui. O să-i amintesc că lisus a iertat- 
o pe femeia adulterină, pe discipolii lui, pe cei care l-au 
crucificat. Trebuie să-i redea lui Anselm locul în 
comunitate, demnitatea, trebuie să-i redea încrederea. 
Inainte să ia calea călugăriei, s-a poticnit, ei şi? Rabinul 
mi-a spus că refuzul de a ierta înseamnă victoria Răului, 
iată ce o să-i spun. 

Făcură câţiva paşi pe lângă Circus Maximus. 

— Şi tu? întrebă Nil. 

— Poliţia italiană o să descopere mâine cadavrul 
imamului. În absenţa unor dovezi, afacerea o să fie clasată. 
O să revin în Germania, dar nu imediat. Am de reglat nişte 
conturi cu Monsignore. 

— Este de neatins! 

— Ştiu anumite lucruri despre el şi relaţiile lui, lucruri 
de care n-o să-l protejeze nici măcar calota lui violet. 
Rămas-bun, prietene. O să vin să te vizitez în Statele Unite. 

wW 

Rămas singur, Nil cobori încet treptele arenei, se aşeză 
pe o bornă veche şi rămase acolo, nemişcat. 

Pe cerul Romei nu mai rămăsese decât noaptea pe fâşia 
lungă de nisip. Cadavrul imamului, undeva prin tufişuri. Şi 
un om singur, aşezat sub limpezimea selenară, adus de 
umeri. 

Când văzu zorii zilei ivindu-se peste ruinele Palatinului, 
Nil se ridică în sfârşit. Scoase de la brâu micul portofel 
uzat, luă fotografia cu mama Sarei. Se uită îndelung la 


e 206 œ» 


ovalul perfect, la privirea melancolică, la părul mătăsos. 
Rupse în bucățele tot mai mici pătratul din hârtie, apoi 
deschise palma: frânturile unui chip care semăna atât de 
mult cu cel al Sarei se răspândiră pe arenă. 

Asemenea cenugşii unei vieţi arse de Rău. 

Urcă treptele, se îndreptă spre Tibru. 

Ochii îi erau uscati. 


e 207 œ» 


79 


Dimineaţa, Monsignore află despre descoperirea la 
Circo Massimo a cadavrului unui bărbat cu barbă şi fes, cu 
un pumnal prins la brâu, şi cu gâtul tăiat. Îşi anulă toate 
întâlnirile, se închise în birou şi începu să jongleze cu 
telefoanele. La prânz, când Raphaël îi aduse masa, îl 
concedie cu un gest. 

Nu îi luă mult timp ca să reconstituie faptele. 
Necunoscutul era imamul lui Moktar, deci sirianul revenise 
la Roma fără să-l prevină. 

Nil fusese văzut de portarul de la Sant'Anselmo ieşind 
din hol la o oră neobişnuit de târzie. Deci se întorsese şi el, 
iar prin eliminarea lui, Moktar decisese să răzbune 
afrontul din deşert. 

Cine îl ucisese pe imam? Nu se putea să fi fost Nil, nu 
putea să fi fost decât Carl. Deci, legionarul se întorsese cu 
călugărul - şi el, fără să îl prevină. 

Monsignore construia ipoteze, dar un lucru era sigur: 
Moktar şi Carl îl trădaseră unul după altul, pânza ţesută cu 
răbdare în jurul lui Nil se rupsese. Marele lui proiect, să 
ţină tare cârma Bisericii în furtuna care se anunţa odată cu 
înaintarea nestăpânită a islamului, se ducea de râpă. Nil 
era în viaţă, ştiind foarte multe, chiar mai convins de 
justeţea tezei lui din moment ce nu reuşise să pună mâna 
pe pergament. Capabil să dezvăluie secretul ascuns 
musulmanilor de predicatorii lor, secretul pentru care 
jihadiştii erau gata să poarte războiul sfânt în inima 
Occidentului: adevărul despre Coran. 

În cazul în care chipul Profetului era dezvăluit lumii, 
războiul va fi inevitabil. Biserica şi milioanele ei de 
credincioşi se aflau în cel mai mare pericol din istoria lor. 

Monsignore nu mai ţinea cârma, corabia lui Petru lua 
apă. 

w 

Noaptea se lăsa când Raphaël intră, cu un ceainic în 

mână. Fu speriat la vederea chipului răvăşit al prelatului, 


e 208 » 


care încercă să îl concedieze cu un gest obosit. Secretarul 
lui nu îndrăznise niciodată să îl contrazică, dar pentru 
prima dată insistă: 

— Monsignore, spuse el cu blândeţe, n-aţi mâncat nimic 
toată ziua! Beţi măcar o cană de ceai, pot să vă servesc 
eu? 

Prelatul ridică spre el doi ochi pierduţi, îl privi de parcă 
nu îl recunoştea, clipi de câteva ori şi murmură. 

— Lasă-mă. Sunt singur, atât de singur... Lasă-mă. Du- 
te! 

Incremenit de uluire, Raphaël rămase o clipă în faţa 
bătrânului: imaginea idolului lui era pe cale să se fisureze, 
să se dizolve în faţa lui. Nu îi făcuse niciodată confidente, 
niciodată fortăreaţa nu îşi coborâse puntea. Profund 
tulburat, ieşi cu spatele, lăsă în trecere ceainicul pe o 
consolă din coridor, alergă până în capelă şi îngenunche 
pe treptele altarului. 

N % 

În lumina slabă a biroului, Monsignore îşi revedea cu 
durere întreaga viaţă: Regensburg, jurnalul tatălui lui, 
strângerea răbdătoare a indiciilor culese din ape tulburi, 
activitatea lui neobosită pentru a apăra Biserica Catolică 
de duşmanii care o împresurau. 

Avea Mahomed să îl învingă pe Hristos? 

Atunci, Răul va mătura Occidentul. Niciun filosof, niciun 
teolog, niciun gânditor nu reuşise să spună de unde venea 
acest Rău. Autorul lui era oare Dumnezeu? Nimeni nu ştia 
să răspundă la acea întrebare şi totuşi, în fiecare colţ al 
lumii, sufereau cu toţii. 

Şi el suferea când se ridică, se duse la fereastră, 
îndepărtă lamelele jaluzelelor şi privi gânditor coloanele 
lui Bernini. Statuile şi medalionul care străjuiau faţada 
proiectată de Carlo Maderno îl împiedicau să vadă, foarte 
sus, crucea care domina bazilica Sfântul Petru. 

Care lumina lumea şi îi dădea sens. 

„Crucea prin care Dumnezeu a salvat omenirea.” 
Trebuia să o vadă. 

Acum. 


e 209 œ» 


Deschise fereastra, se urcă greoi pe pervaz. La ora 
aceea din noapte, în Piaţa Sfântul Petru nu mai erau decât 
câteva gărzi pontificale. 

Dar ele nu existau. Nimic nu mai exista, doar el şi 
crucea. 

Aruncă o privire spre dalele care străluceau catifelat la 
poalele clădirii. Cât erau ele de ferme, solide, intangibile! 

Grele, apăsătoare, pământeşti. 

În picioare pe pervazul ferestrei, Monsignore înălţă 
capul. În vârful cupolei, crucea se evidenția acum clar pe 
cerul imens şi profund al Romei. Un cer de un albastru 
închis, plin de stele care păreau dintr-odată să prindă viaţă 
sub ochii lui uluiţi, începură să se rotească, să danseze un 
balet ordonat în jurul cupolei lui Michelangelo, nemişcată 
şi  triumfătoare,  constelaţiile  deveniră vii, ironice, 
batjocoritoare, îl dispreţuiau. 

În centrul universului înnebunit, crucea era singura care 
rămânea stabilă. Prietenoasă şi fraternă, ea îi făcu semn, îi 
deschise larg braţele, atrăgându-l spre ea. Să răspundă la 
chemarea ei însemna să pătrundă în infinitatea cerului, o 
promisiune de certitudine, odihnă, pace eternă. Îi păru 
dintr-odată că toată viaţa lui nu făcuse decât să se târască: 
acum voia să afle, în sfârşit, uşurătatea graţiei, să se 
ridice, să respingă strânsoarea Răului, să danseze cu 
stelele! 

To die, to sleep... 

Cu gura larg deschisă, inspiră aerul nopţii şi înăbuşi 
strigătul care îi ardea pieptul. Cu ochii obosiţi aţintiţi spre 
cruce, întinse palmele şi murmură: 

— Mutter, mamă! 

Făcu un pas în faţă ca să se apropie, să i se alăture, să 
scape de noapte. Şi, devenit liber, în sfârşit, se contopi cu 
cerul înstelat. 

Corpul lui de ascet era atât de vlăguit încât nu se auzi 
zdrobindu-se de dale. 


e 210 œ» 


80 


Nil cobori din autobuz la intrarea în satul Subiaco, se 
duse să sune la poarta mănăstirii, unde fu întâmpinat 
călduros. Da, schitul de sus era liber, putea să se retragă 
acolo. De două ori pe săptămână, avea să coboare aici ca 
să ia mâncare. 

Il sunase pe Anselm, îi ceruse să îl aştepte. Cât timp? 
Habar nu avea. Timpul necesar în care să sape în sine în 
căutarea izvorului. 

Urcă, trecu pe lângă Sacro Speco, peştera în care 
Sfântul Benedict fondase ordinul monastic care avea să-i 
poarte numele. Îşi continuă drumul fără să se oprească şi o 
luă pe poteca lungă ce urca pe versantul muntelui. In 
dreapta lui se afla o prăpastie adâncă, torentul care 
şerpuia la baza văii secase. Mergea împleticit pe pietrele 
potecii. În cele din urmă, ajunse pe un platou care domina 
munţii cu un contur dulce. 

Schitul era acolo, construit din pietre şi cu acoperişul 
din ţigle cenuşii. Împinse uşa, intră într-o încăpere cu 
podeaua din pământ bătătorit. Un pat, o sobă înnegrită de 
foc, o bancă, o masă. Aerul circula printre pietrele prost 
îmbinate ale pereţilor. În capăt, altă uşă, sub care fu nevoit 
să plece capul ca să intre în capelă. O rogojină pe jos, pe 
perete o icoană care înfăţişa chipul lui lisus. 

Acesta nu purta văl, nu purtase niciodată. Nil cobori 
icoana, o puse pe masă, în faţa singurei ferestre. 

Unde era credinţa lui? Îl amânase pe Dumnezeu? 

Răspunsul se afla în acel chip. 

W 

Moartea lui Monsignore ar fi provocat un scandal imens 
în sânul cetăţii Vaticanului, dar cardinalul Bardone, trezit 
în toiul nopţii, convocase imediat gărzile pontificale care îi 
găsiseră corpul zdrobit la baza clădirii Inchiziției. Le 
impusese să declare că nu găsiseră nimic, nu văzuseră 
nimic, că Monsignore murise liniştit în patul lui, în urma 
unei crize cardiace. Deces regretabil, dar firesc al unui 


e 211 œ» 


slujitor bun al Bisericii, care ţinuse cârma corabiei lui 
Petru. 

Două zile mai târziu, papa în persoană celebră liturghia 
de comemorare. După cum spunea tradiţia, sicriul 
prelatului era aşezat pe podeaua bazilicii Sfântul Petru, pe 
celebrele dale ale mozaicului. Corul din Capela Sixtină se 
întrecea pe sine, papa părea foarte emoţionat. 

Ascuns în spatele unei coloane, Moktar al-Qoraysh 
observa fastul care îl făcea să surâdă. Monsignore nu mai 
era? Rămânea doar călugărul francez. Acum avea trei 
motive să îl elimine fără întârziere: să îşi răzbune onoarea, 
să răzbune moartea lui Brahim şi să protejeze chipul 
Profetului - binecuvântat fie numele lui. 

În ultima vreme, valuri de refugiaţi din Orientul Mijlociu 
inundau Italia. Printre ei, Moktar îşi va găsi războinicii lui 
Allah. 

w 

leşi din biserică în clipa în care corul intona Dies irae. 

„Ziua mâniei”, el va fi instrumentul mâniei lui Allah. 

Ajuns la baza obeliscului, se întoarse. Încadrată de 
statuile apostolilor şi ale sfinților, în vârful cupolei lui 
Michelangelo, crucea se evidenția pe cerul Romei. Işi duse 
mâna la gură şi începu să intoneze, ca o provocare lansată 
spre cruce, un verset din sfântul Coran: 

— Necredincioşii, loviţi-i la ceafă până când i-aţi înfrânt, 
vânaţi-i, ucideţi-i peste tot pe unde îi întâlniți! 

Părăsi piaţa. Indiferent unde se ascundea, de acum, 
fratele Nil nu îi va mai scăpa. 


e 212 œ» 


81 


Schitul era parte din munte, cerul se înfăşura în jurul lui 
ca o eşarfă complice. În fiecare seară, lumina căpăta 
nuanţe albastru-închis şi stelele apăreau una după alta. 
Atunci îi plăcea lui Nil să iasă în pragul uşii, să se piardă în 
ele. Auzea vocea Sarei: „Acum, pentru mine sunt nişte 
fiinţe vii care îmi arată direcţia infinitului, poate chiar a lui 
Dumnezeu”. 

Când noaptea era pe sfârşite, înteţea focul şi ieşea din 
nou. În faţa pragului, o pasăre cenuşie şi roşcată, mereu 
aceeaşi, clătina din cap când îl vedea şi îşi lua zborul într- 
un foşnet de aripi. 

Nil inspira parfumul puternic de ienupăr care anunţa 
zorii zilei. 

Zilele treceau, neclintite. Uneori auzea în depărtare 
tălăngile vreunei turme, fără să o vadă vreodată. Apa era 
rece la izvor. 

Pe vremuri se întrebase: „Dragostea există în afara 
literaturii?” Sară, luminoasă şi întunecată... o iubise, 
jignise oare un Dumnezeu care se voia unic? In ziua aceea, 
atât de aproape de cer, nu avea să se mai mintă: da, îşi 
trădase jurământul de castitate, o iubise pe Sară. Ceea ce 
simţise pentru ea, ceea ce îl acaparase cu totul, fusese 
chiar iubirea. În prezenţa ei îi fusese frică să iubească - şi 
poate chiar mai mult de atât, frică să fie iubit de ea. 

Sară murise. Nu mai avea nimic, nu mai era nimic. 

w 

Pe rogojina din capelă, îşi ghemui corpul ca să şi-l 
frângă, să se abandoneze pe sine însuşi, încetul cu încetul. 
Cine era el să se ducă să îi vorbească lui Anselm despre 
împăcarea cu sine? Asemenea lui, el nu era decât un 
vagabond al sufletului, sfâşiat între două dorinţe. Nil 
implora iertare pentru trecutul lui, uitarea amintirilor 
inimii. 

Într-o dimineaţă, îşi dădu seama că nu mai vedea în faţa 
ochilor decât cerul, piatra şi lumina care se rotea. 


e 213 + 


Şi icoana, ciudat de asemănătoare cu aceea pe care o 
contemplase deasupra fotoliului rabinului. Alta şi totuşi 
identică, nu era o copie. Era chipul luminos al unui bărbat 
pe care nimeni nu îl imortalizase cât el fusese în viaţă. 
Enigmatică, privirea lui îl cerceta, părea să îl judece şi, în 
acelaşi timp, să îl întâmpine: „Sunt cu tine, dar drumul îţi 
va fi lung”. 

Încetul cu încetul, începu să audă o voce discretă care 
nu vorbea limba oamenilor. O transformare profundă avea 
loc în el: împăcarea nu va veni de altundeva, ci doar de la 
Cel care singur avea puterea. 


e 214 œ» 


82 


Era aşezat la masa lui, în faţa icoanei, când auzi pe 
pietricelele potecii zgomotul unor paşi care se apropiau. 
leşi, uluit de lumină. 

În lumină se zărea un bărbat ale cărui trăsături nu le 
distinse la început. Îl recunoscu după ţinută, după 
uniforma de camuflaj. 

— Carl! 

Omul făcu un pas înainte. 

— Bună ziua, frate Nil. 

Creasta blondă dispăruse, îşi răsese capul care strălucea 
în soare. 

— Am venit, spuse el pur şi simplu, absolut firesc. 

Nil se dădu la o parte, îl lăsă să intre. Se aşezară în 
tăcere la masă. Carl scoase din buzunar punga cu tutun, o 
pipăi cu vârful degetelor în lumina focului. Era subţire, din 
piele, cu striaţii fine, geometrice. 

O aruncă în gura sobei, o privi trosnind, contractându- 
se, încovoindu-se, învinsă de muşcătura flăcărilor. 

— Frate Nil, ai iertat? întrebă el fără a-şi lua privirea de 
la flăcări. Şi adaugă, subliniind fiecare cuvânt: I-ai iertat 
pe toţi cei care l-au distrus pe Georges, l-au distrus pe 
Eliah, au distrus-o pe Sarà, au distrus pergamentul, au 
distrus... 

Nu se auzeau decât pocniturile pielii ce agoniza în 
flăcări. Nil se întoarse spre icoană şi i-o arătă lui Carl cu 
un gest din bărbie, fără să răspundă, fără să spună nimic, 
surâzând doar. 

— Pot să rămân, frate Nil? O să-mi povesteşti despre 
prietenul tău, spuse Carl. Sirianul este la Roma, te caută. 

— Ai plecat din Legiunea lui Hristos, constată Nil 
simplu, pe un ton firesc. 

— Nu ştiu. Nu mai ştiu, spuse Carl. 

Nil îl apucă de mâna cu degete îngheţate. O aşeză blând 
pe icoană. 

— Nu trebuie să ştii, Carl, trebuie să iubeşti. Rămâi, îi 


e 215» 


spuse el. 
Carl îşi lăsă mâna să se odihnească pe icoană. 
— Povesteşte-mi despre prietenul tău. 


e 216 - 


Epilog 


Primele raze ale soarelui loveau oblic zidurile calcinate 
ale satului şi făceau ca din pământul uscat să se ridice o 
negură fină care nu întârzie să se risipească. 

Aşa cum se întâmplă uneori după luna plină a 
primăverii, o furtună violentă se năpustise noaptea peste 
deşertul sirian, îngropând în morminte de apă ruinele 
fumegânde, stingând ultimele licăriri ale incendiului. 

w 

După Mar Moussa, egipteanul hotărâse să scotocească 
până în ultimul sat nazareean din vale. Se îndrepta acum 
spre unul dintre cele mai mici, ascuns în fundul unei văi în 
mijlocul pustietății. Alertaţi de zvonuri, zece bărbaţi 
adunaţi în minyan!? se strânseră în coliba care dădea spre 
piaţă. Cu un keffiyeh pe cap, chazanul se legănă şi se lovi 
în piept. Vocea i se ridica asemenea unui plânset cântat: 

— Adonai  ech'ad! Ieshua  bar-losef,  Messiaou... 
Dumnezeu este unul! lisus, fiul lui Iosif, al nostru Mesia... 

În numele tuturor, cerea iertare pentru toţi şi îl implora 
pe Mesia să le dea, lor, forţa de a ierta. 

Atunci, nu se mai auzi în încăpere decât un plâns 
prelung scos de zece piepturi, o întrebare disperată care 
nu aştepta un răspuns: 

— Eloi, Eloi, lama sabachtanou... Dumnezeu, Dumnezeul 
nostru, de ce ne-ai părăsit... 

Dintr-odată, un  huruit surd acoperi vocile. Se 
îmbrăţişară în tăcere şi ieşiră, unul după altul, în piaţă. 
Chipurile le erau marcate de gravitate. 

w 

Când auzi vuietul unor maşini 4x4 care împresurau 
satul, copilul se chirci mai aproape de mama lui. Cu ochii 
măriţi de frică, femeia îi strânse cu putere mâna şi îl trase 
după ea. Vocea îi era răguşită. 


14 Pentru ca un evreu sau un iudeo-creştin să i se adreseze lui 
Dumnezeu în numele unui popor credincios, trebuie să se reunească 
minyan-ul, nouă bărbaţi şi un chazan, care conduce rugăciunea. 


e 217 œ» 


— Mujahedinii! Micuţule, du-te, fugi repede, ascunde-te 
după dărâmături şi să nu faci nicio mişcare! 

Copilul rămase acolo toată noaptea, cu chipul lipit de 
moloz, cu mâinile la urechi ca să nu audă urletele de 
agonie, udat de ploaia torențială care se oprise în cele din 
urmă la fel de brusc pe cât începuse. 

În zori, mujahedinii plecaseră în trombă. Cum nu mai 
aveau ce să ucidă, nu vor mai reveni: copilului nu îi mai 
era frică, Răul plecase din sat. 

Se ridică, urcă pe grămada de dărâmături. 

Ajuns în vârf, cobori privirea: ploaia spălase gunoiul, 
ştergând orice urmă a cadavrului. Nimeni nu îşi va mai 
aminti de bărbatul pe care îl descoperise acolo, sfârtecat 
în două, cu un pergament în mâna stângă. 

Inălţă capul: un nor de vulturi plana deasupra colibelor 
arse. 

— Amma! 

Era singurul supravieţuitor. Singur pe lume. 

Cobori, încet. Ce să facă, unde să se ducă? Scrută 
deşertul cu privirea, linia albăstrie a munţilor se întindea 
spre nord. Părintele Paolo... Acolo trăia un om atât de bun, 
atât de blând, cu privirea lui înflăcărată care îi atenua 
asprimea chipului. Atât de blând când se apleca spre el şi 
îi vorbea. 

Mar Moussa... Era departe, dar la jumătatea drumului 
era un izvor. 

Se va duce la Mar Moussa, la creştini. 

Cu hotărâre, întoarse spatele satului copilăriei lui şi 
porni spre munte. 

: % 

În jellaba uşoară, cu picioarele goale pe întinderea 
dogoritoare, copilul continuă să meargă sub imensitatea 
cerului. Era ultimul dintre nazareenii din deşert. Bunicul 
lui murise: fără să ştie, purta în el amintirea lui, amintirea 
familiei lui. 

După primul izvor, va mai fi un altul. 

Va merge aşa, din izvor în izvor. 


e 218 œ» 


Mulţumiri 


Le mulţumesc complicilor mei în coregrafie: Laurence 
B., Axelle şi Emmanuelle V., Olivier P, Monique de P., 
Monique J., Didier Long, Guillaume Hervieux, Guyonne de 
Montjou!5 şi Claire Delannoy, marea doamnă a editurilor 
din Franţa. 


| VIRTUAL r 


| fá aude | 
PROJECT 


15 Autoare a cărţii Mar Moussa. Un monastère, un homme, un desert, 
Albin Michel, 2006. 
e 219 + 


Nota autorului 


În iulie 2013, părintele Paolo Dall'Oglio a fost răpit în 
Siria de Nord de Statul Islamic. 

La 30 iulie 2014, ziarul La Croix sublinia: „La un an de 
la răpirea sa, încă nicio veste despre părintele Dall'Oglio”. 

La 26 februarie 2015, ziarul L'Orient-Le Jour 
(http://lorientlejour.com) titra: „Preotul italian iezuit Paolo 
Dall'Oglio a fost executat în închisoare, a anunţat 
săptămâna aceasta un comunicat al Ligii siriene pentru 
apărarea drepturilor omului, difuzat de canalul Al-Arabiya. 
Comunicatul citează un ofiţer disident al Statului Islamic 
(Daesh), Abu Mohammad Sirianul. Acesta este unul dintre 
înalții oficiali ai Statului Islamic, care l-a executat personal 
pe preotul iezuit, după încarcerarea lui în sediul 
muhafazatului, la două ore după arestare, pe 29 iulie 2013, 
a declarat martorul”. 

Printre creştinii sirieni masacrați de jihadişti se 
numărau iudeo-creştini nazareeni, însă nimeni nu vorbeşte 
despre aceştia. 

Dansul Răului le datorează totul cercetătorilor care m- 
au precedat: profesorul Gerd R. Puin (Erwin), care a 
încercat în zadar să scoată din Yemen fotocopiile 
manuscriselor descoperite în marea moschee din Sana'a; 
Christoph Luxenberg (Frankenberg), care a arătat că 
textul Coranului derivă dintr-un lecţionar nazareean 
destinat catehizării arabilor din Siria la începutul secolului 
al VII-lea; teza lui Edouard-Marie Gallez despre originea 
Coranului şi a islamului... şi câte altele. 

Pornind de la lucrările lor, am publicat un scurt eseu, 
Naissance du Coran. Aux origines de la violence (Naşterea 
Coranului. La originile violenței), în care pot fi găsite 
sursele informaţiilor referitoare la Coran conţinute în acest 
roman. 

În Jésus, mémoires d'un Juif ordinaire (Dans le silence 
des oliviers) (lisus, amintirile unui evreu obişnuit) (In 


16 I’ Harmattan, 2014. 
e 220 œ» 


liniştea măslinilor)!”, am descris lupta dusă de lisus, pe 
parcursul întregii sale vieţi, împotriva forţelor Răului. 


17 Albin Michel, 2011; Le Livre de Poche, 2013. 
e 221 + 


Area Manus 


propria viață si pentru salvarea f 


Georges, marcati 


ISRN: TR altă AD | ta l 


Ed o WII