Chris Kuzneski — Semnul crucii

CHRIS KUZNESKI 


H 


E l 
Nici uns cret | 


A poate fi păstráagpentru totdeauna! 


SEAN UL: 
ORCI 


Ti-ai dori să a se mai termine. 


Clive Cussler 


CHRIS KUZNESKI 


SEMNUL 
CRUCII 


O 


i i 


editura rao 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
KUZNESKI, CHRIS 

Semnul crucii / Chris Kuzneski; trad.: Carmen-lulia 
Bourceanu. Bucureşti: Editura RAO, 2011 

ISBN 978-606-8255-94-1 
I. Bourceanu, Carmen-lulia (trad.) 
821.111-31=135.1 


Editura RAO 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România 
www.raobooks.com 
WWW.rao.ro 


CHRIS KUZNESKI 
Sign of the Cross 
O Chris Kuzneski, 2006 
Toate drepturile rezervate. 


Traducere din limba engleză 
CARMEN-IULIA BOURCEANU 


O RAO International Publishing Company, 2007 
pentru versiunea în limba română 


august 2011 


ISBN 9786-606-6255-94-1 


„Cunoaşterea este duşmanul credinței“ 
- tradus de pe o inscripţie în piatră 
descoperită în Orvieto, Italia, 
datând cam de prin anul 37 d.Hr. 


Europa Centrală 


Liechtenstein Viena 


Zurich 


Austria 


Milano 


Marea Adriatică 


Marea Ligurică 


„ Orvieto 


i Roma 


Marea Tireniană 


Luni, 10 iulie 
Helsingør, Danemarca 
(50 de kilometri nord de Copenhaga) 


Erik Jansen urma să moară. Numai că nu ştia cum. Nici 
de ce. 

După ce rosti o scurtă rugăciune în gând, îşi ridică 
privirea şi încercă să-şi dea seama unde se află, dar nu 
reuşi să vadă nimic. Apa sărată îi ardea ochii şi-i întuneca 
vederea. Voi să-şi şteargă faţa, dar avea mâinile prinse la 
spate cu o funie groasă răsucită de câteva ori şi legată de 
cadrul bărcii. Şi picioarele îi erau imobilizate la fel, legate 
mai strâns chiar decât mâinile, deci nu avea nicio şansă să 
se elibereze. Era la mila lor. Oricine ar fi fost ei. 

Il înșfăcaseră când ieşea din apartament şi-l vârâseră cu 
forţa într-o dubă. Totul se desfășurase fără zgomot, 
profesionist. Nici nu avusese timp să tipe. În câteva 
secunde, îl adormiseră cu un narcotic. Se trezise câteva 
ore mai târziu şi-şi dăduse seama că nu se mai aflau în 
oraşul aglomerat, ci undeva pe mare, în larg. Ziua se 
transformase în noapte deja. Era captiv şi nu mai avea 
mult de trăit. 

Jansen era tentat să strige, dar ştia că aşa ar înrăutăţi 
lucrurile. Nu erau genul de oameni care să facă greşeli. Işi 
dădea seama de acest lucru. Dacă ar exista posibilitatea 
să-i ceară ajutor cuiva din apropiere, i-ar pune căluş. Sau i- 
ar tăia limba. Sau ambele. În niciun caz, n-ar risca să fie 
prinşi. Abia dacă avusese de-a face cu ei, dar intuia măcar 
atâta lucru. Erau profesionişti angajaţi să-l ucidă din cine 
ştie ce motiv. Şi asta urma să se întâmple cât de curând. 

Când ajunseră la mal, Jansen simţi stâncile scrâşnind 


6 


sub lemnul de pe fundul bărcii. Zgomotul sfâşie liniştea din 
jur ca un geamăt animalic, însă nimeni nu păru 
impresionat. Era miezul nopţii, iar ţărmul era pustiu. 
Nimeni n-ar veni să alerge pe aici. Nimeni nu i-ar veni în 
ajutor. De acum, soarta lui era în mâinile lui Dumnezeu, ca 
întotdeauna. 

Brusc, unul dintre bărbaţi sări în apa rece ca gheaţa. 
Apucă marginile bărcii cu amândouă mâinile şi o trase pe 
plaja îngustă, chiar în locul unde începea o cărare. Ceilalţi 
trei îl imitară şi, nu după multă vreme, barca fu ascunsă 
printre copacii care străjuiau porţiunea aceasta a insulei. 

Parcurseseră mai bine de 1 000 de kilometri, dar abia 
acum se puneau pe treabă. 

Fără să scoată vreun cuvânt, slăbiră frânghiile şi-l 
scoaseră pe Jansen din barcă ridicându-l pe umeri, pentru 
a-l duce pe insulă. Jansen simţi că asta ar putea fi ultima 
lui şansă să evadeze şi începu să se zbată ca un peşte 
agitat, vrând să scape din strânsoarea lor, dar nu reuşi 
decât să-i scoată din sărite. In replică, îl izbiră cu faţa de 
pietrele ascuţite, rupându-i nasul, spărgându-i dinţii şi 
lăsându-l inconştient. După care, îl ridicară iarăşi şi-l 
purtară pe umeri până la locul unde urma să moară. 

Unul dintre indivizi îi tăie hainele în timp ce ceilalţi 
construiau crucea. Era lată de doi metri, înaltă de trei şi 
din stejar african. Lemnul fusese tăiat dinainte, aşa încât 
scândurile alunecau şi se îmbinau uşor. Când terminară, 
arăta ca un T uriaş, întins pe iarba proaspăt tunsă. Ştiau 
că majoritatea oamenilor vor fi puşi în încurcătură de 
formă, dar nu şi experţii. Ei vor şti că este autentică. Exact 
aşa cum trebuia. Aşa cum fusese înainte. 

Il târâră în linişte pe Jansen până la cruce, îi aşezară 
braţele pe patibulum - bârna orizontală - şi-i puseră 
picioarele pe stipes - lemnul vertical. După care, bărbatul 
cel mai masiv dintre ei, mulţumit de rezultat, apucă un mai 
şi bătu un piron de fier în încheietura mâinii drepte a lui 
Jansen. Sângele ţâşni ca un gheizer roşiatic, stropind faţa 
călăului, dar acesta nu se opri până ce cuiul nu atinse 
pământul. Repetă procedeul şi cu încheietura mâinii stângi 


7 


a lui Jansen, apoi trecu la picioare. 

Pentru că Jansen era inconştient, putură să-i aşeze 
picioarele în poziţia corectă: laba stângă a piciorului peste 
cea dreaptă, cu degetele în jos, lucru care i-ar mulţumi 
peste măsură pe şefii lor. Se bătu un singur piron prin 
bolta ambelor tălpi, drept printre metatarsiene. 

Perfect! Pur şi simplu, perfect! Exact aşa cum trebuia să 
fie. 

De îndată ce Jansen fu aşezat în poziţia dorită, ieşi la 
iveală sulița. O suliță lungă, din lemn. Avea un vârf din fier 
prelucrat conform indicaţiilor. Bărbatul cel mai puternic 
dintre ei luă sulița şi i-o înfipse lui Jansen în coaste. Fără 
milă. Fără niciun regret. De fapt, torţionarul începu să 
râdă când îi fractură coastele şi-i străpunse plămânul. 
Ceilalţi tipi îi urmară exemplul, râzând de muribund când 
sângele năvăli prin rana din trupul lui. Râdeau cum 
făcuseră romanii cu atâţia ani în urmă. 

Şeful îşi cercetă ceasul şi zâmbi. Se încadrau în timp. În 
câteva minute, trebuiau să fie din nou în barcă, iar peste 
câteva ore urmau să se afle într-o altă ţară. 

Nu mai aveau de făcut decât semnul. Un înscris de 
mână, care avea să fie bătut în cuie pe vârful crucii, 
deasupra capului victimei. Era modul lor de a revendica 
acţiunea, modul de a-şi anunţa intenţia. Era doar o 
expresie. Trei cuvinte cunoscute peste tot în lume. Trei 
cuvinte care aveau să zguduie creştinătatea şi să rescrie 
cuvântul Domnului. 

„În numele Tatălui.“ 


El Presidio de Pamplona 
(penitenciarul Pamplona) 
Pamplona, Spania 


Apa rece ca gheaţa îl izbi pe prizonier de zid şi-l ţintui 
locului, de parcă ar fi fost lipit cu aracet. Asta până când 
gardianul răsuci robinetul hidrantului şi-l urmări cum cade 
la pământ. 

— Hola, señor Payne! Buenos dias! 

— Buenos dias pe naiba! 

Era închis în celulă de vineri, şi asta era a treia 
dimineață consecutivă în care fusese trezit cu un jet de 
apă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă gardianul vorbind cu un 
accent puternic. Nu arăţi bucuros să vezi la mine! 

Jonathan Payne se ridică şi îşi îndreptă trupul înalt de 
1,87 metri. Se ţinea bine pentru cei aproximativ 35 de ani, 
însă niciun fel de antrenament nu ar fi putut să oprească 
efectul trecerii vremii. Plus rănile vechi de glonţ, câteva 
accidentări de când juca fotbal şi faptul că trezitul din 
somn era pentru el partea cea mai neplăcută a zilei. 

— A, nu-i vorba despre tine! Sunt încântat să-ţi văd cei 
doi dinţi în fiecare dimineaţă! Dar lucrul de care m-aş 
putea lipsi este felul tău de a da deşteptarea. Mă duc la 
culcare în Spania şi mă trezesc în cascada Niagara! 

Gardianul clătină din cap. Era un tip subţire, cu vreo 25 
de centimetri mai scund decât Payne, dar groasele zăbrele 
de fier ale celulei îi dădeau curaj. 

— Vorbit ca un american răsfăţat! Mă dau peste cap să- 
ţi fac duş din pat şi nu faci decât să te plângi. Mâine, s-ar 
putea să las furtunul şi să te trezesc cu biciul. 

— La naiba, Ricardo! Eşti un poliţai pervers! 


9 


— Ce înseamnă „pervers“? 

Payne ignoră întrebarea şi veni în faţa celulei. 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar şeful tău mi-a 
promis că dau un telefon astăzi! Asta înseamnă că tipii de 
la ambasadă vor fi aici cu mult înainte ca tu să apari cu 
biciul, asortat în tanga de piele. 

— Da, sunt sigur că lasă totul şi vin să salveze la tine şi 
prietenul tău! hohoti gardianul pe când se îndepărta pe 
culoar. Arătând cu degetul spre un alt deţinut, zise: Hei, 
hombre! Tu americano, nu? 

— Eu? întrebă prizonierul cu voce nazală. Da, dom'le! 
Sunt din Bullcock, Texas. 

— Şi de ce tu în puşcărie? 

Bărbatul roşi uşor. 

— M-au prins uşurându-mă pe o stradă. 

— Aşa-i! Udătorul din Pamplona! Cum de uitat de tine? 
Râzând mai tare şi arătând cu degetul spre prohabul 
deţinutului, gardianul întrebă: Şi de când este tu şi micul 
tău señor închişi aici? 

— Cam de două săptămâni. 

— Pentru urinat în public? urlă Payne. Şi ambasada încă 
nu te-a ajutat? 

— Încă-i aştept s-apară! Ei sunt tocmai acolo, în Madrid, 
şi noi aici, în Pamplona. Mă gândesc că nu fac drumul ăsta 
prea des. 

— Ticăloşii naibii! mormăi Payne. 

Presupusese că el şi prietenul lui cel mai bun, David 
Jones, vor fi eliberaţi imediat după weekend. Sau că, 
măcar atât lucru, cineva îi va explica de ce fuseseră 
arestaţi. Dar începea să nu mai fie aşa de sigur. Dacă 
texanul avea dreptate, Payne îşi dădu seama că va trebui 
să ia măsuri drastice ca să scape, pentru că, în niciun caz, 
nu avea de gând să mai putrezească într-o celulă. Mai ales 
din moment ce nu făcuse nimic rău. 

Era de trei zile în închisoare şi încă nu-i fusese 
comunicată vreo acuzaţie. Trei zile nenorocite! 

Totul începuse săptămâna trecută. Erau în Pamplona 
pentru Fiesta de San Fermin, eveniment cunoscut mai bine 


10 


drept Alergarea taurilor. Se aflau în oraş de vreo două zile, 
se distrau bând şi vizitând împrejurimile, când s-au trezit 
înconjurați la hotel şi atacați. 

Payne se pregătea să se îmbrace pentru cină când 
cineva a lovit cu piciorul în uşă. Erau poliţişti locali. Mulţi. 
Veniseră în grup să-l aresteze. Tot bombăneau într-o 
engleză stricată că este legat de ceva ce a făcut cu mulţi 
ani în urmă. Cu mult înainte de călătoria aceea. Nu a 
înţeles la ce se refereau până când, uitându-se pe hol, l-a 
zărit şi pe Jones în cătuşe. Atunci, şi-a dat seama că sigur 
incidentul era legat de slujbele lor anterioare. Din armată. 
Şi, dacă era aşa, înseamnă că erau pierduţi. Intâmplarea 
risca să devină un incident internaţional. 

Cei doi conduseseră cândva trupele MANIAC, un grup 
de contrainsurgenţă de elită, format din cei mai buni 
soldaţi din rândul Puşcaşilor marini, Armată, Marina 
militară, Aviația militară şi Paza de coastă. Fie că era 
vorba despre recuperare de personal, forme de război 
neconvenţionale, sabotaj de contragherilă sau apărare 
internaţională, tipii respectivi văzuseră mai mult rahat 
decât un proctolog. Şi provocaseră la rândul lor multe 
nenorociri. Efectuaseră operaţiuni clandestine peste tot în 
lume. Misiuni pe care nimeni altcineva nu le putea 
îndeplini. Sau care nu se puteau încredința altcuiva. Când 
primeau un ordin, venea direct de la gradele cele mai 
înalte. Direct de la Pentagon. Iar motivul era simplu: cu cât 
ştiau mai puţini de existenţa trupelor MANIAC, cu atât mai 
bine. Erau arma secretă a Guvernului. Un fel de „omul 
negru“ a cărui existenţă Statele Unite nu o recunoşteau. 
Nu puteau s-o recunoască! 

Şi asta îl îngrijora pe Payne. Dacă fusese arestat din 
cauza a ceva legat de trupele MANIAC, oare Pentagonul i- 
ar veni în ajutor? Şi-ar permite oare să se confrunte cu 
publicitatea asta negativă? 

Deocamdată, trecuseră trei zile şi nu apăruse nicio 
reacţie. 

Era nerăbdător... 


11 


Orvieto, Italia 
(64 de kilometri nord-vest de Roma) 


Doctorul Charles Boyd lăsă ciocanul din mână şi căută 
bidonul de apă. La 58 de ani, avea o condiţie fizică bună, 
însă căldura emanată de reflectoare era copleşitoare. 
Transpiraţia îi curgea de pe cap precum ploaia. 

— Dumnezeule mare! mormăi el toropit. 

Maria Pelati zâmbi auzindu-l, dar nu se opri din lucru. 
Fata avea jumătate din anii profesorului şi energie de două 
ori mai multă. În vreme ce acesta suferea de căldură 
îmbrăcat fiind în stilul tradiţional al arheologilor, cu 
pantaloni kaki gen militar, tricou de bumbac şi bocanci de 
drumeţii, fata era în tricou şi pantaloni scurţi. 

De câteva zile, lucrau împreună scormonind în platoul 
înalt de mai bine de 270 de metri ce situa localitatea 
Orvieto cu mult peste nivelul podgoriilor din valea Paglia, 
o locaţie atât de greu accesibilă, încât era folosită ca un 
refugiu sigur de către papii din Evul Mediu. Documentele 
papale demonstrau că papii italieni transformaseră Orvieto 
într-un fel de „colonie de vacanţă“ a Vaticanului, un fel de 
casă departe de casă în decursul celei mai tumultuoase 
perioade din istoria Bisericii Romano-Catolice. Din păcate, 
scribilor papali li s-a interzis să descrie exact coordonatele 
acestui loc, de teamă ca descrierile lor să nu fie folosite de 
inamici pentru a plănui un atac. Şi totuşi zvonurile au 
circulat. 

Potrivit legendei, exista un oraş construit sub oraş - 
Catacombele din Orvieto -, care era folosit pentru a 
depozita documentele cele mai importante ale Bisericii şi a 
proteja artefactele lor cele mai scumpe. Majoritatea 
specialiştilor au considerat ideea existenţei catacombelor 
ca fiind un basm, creaţia vreunui călugăr cherchelit din 
secolul al XIV-lea. Însă nu şi doctorul Boyd. Acesta nu doar 
credea în ea, dar îşi folosea tot timpul liber pentru a le 


12 


găsi. 

— Professore? Când eram mică, tata pomenea des 
despre catacombe, dar nu vorbea de ele ca despre ceva 
real, ci mai degrabă ca şi când ar fi fost un fel de Atlantida. 
Domnişoara Pelati inspiră adânc şi-şi îndepărtă părul de pe 
ochi, un gest pe care îl făcea când era emoţionată, apoi 
vorbi din nou: Ei bine, domnule, voiam să vă întreb cum de 
sunteţi sigur că ele există? 

Bătrânul îi susţinu privirea câteva secunde, apoi risipi 
suspansul schiţând un zâmbet înainte de a-i răspunde: 

— Crede-mă, draga mea, nu eşti prima persoană care 
mă întreabă asta! Adică, un om cu scaun la cap nu şi-ar 
pierde timpul căutând catacombele, nu? E ca şi când aş 
încerca să pescuiesc monstrul din Loch Ness. 

Fata pufni în râs. 

— Aşa, ca fapt divers, să ştiţi că lângă Loch Ness este 
mult mai răcoare. 

— Şi tot ca fapt divers, să ştii că nu-s deloc nebun. 

— N-am spus niciodată asta! 

— Dar te-ai gândit că aş putea fi. E normal să-ţi fi părut 
la un moment dat. 

Fata îşi îndepărtă din nou părul, apoi explică: 

— Între geniu şi nebunie este o delimitare foarte fină, 
dar nu v-am văzut niciodată depăşind graniţa... Şi, evident, 
sunteţi foarte evaziv! Încă nu mi-aţi zis nimic despre 
catacombe. 

— A, da, catacombele! Spune-mi, draga mea, ce ştii 
despre Imperiul Roman? 

— Imperiul Roman? repetă fata mirată. Ei bine, cred că 
ştiu destule. 

Fără să comenteze, bărbatul scoase din borseta de la 
brâu un teanc de documente pe care i le întinse fetei, apoi 
se aşeză lângă perete, mai în spate, aşteptând în umbră 
reacţia care ştia că va urma. 

— Santa Maria! ţipă fata. Astea sunt romane! 

— De asta te-am şi întrebat de imperiu. Am crezut că 
faci legătura. 

Tânăra Pelati negă dând din cap, apoi începu să studieze 


13 


documentele. La prima vedere, acestea păreau să ilustreze 
un sistem elaborat de tunele ce erau ascunse pe sub 
străzile din Orvieto, însă nu hărţile sau ilustrațiile o 
nedumereau, ci mai degrabă scrierea. Documentul era 
scris de mână, într-o formă de latină pe care fata nu reuşea 
s-o traducă. 

— E autentic? întrebă. 

— Depinde de interpretarea ta. Ce vezi tu acum este o 
fotocopie a unui pergament pe care l-am găsit în Anglia. 
Fotocopia este, evident, un fals. Originalul însă e veritabil! 

— În Anglia? Aţi găsit pergamentul în Anglia? 

— De ce eşti aşa de surprinsă? Iulius Cezar a stat un 
timp acolo. La fel şi împăratul Claudius. 

— Dar ce treabă are asta cu catacombele? Adică, papii 
au venit în Orvieto cam la o mie de ani după căderea 
Imperiului Roman. Cum ar putea să aibă legătură? 

Pelati ştia că papa Grigorie al XI-lea murise din cauze 
naturale, în 1378, iar cel care i-a urmat în scaunul papal a 
fost Urban al VI-lea. Mulţi cardinali au pretins că alegerea 
s-a făcut într-un mod impropriu şi au cerut să se mai facă o 
dată. Pentru că al doilea rezultat a fost diferit, în Biserica 
Catolică s-au stârnit mari divergențe, aceasta scindându-se 
în două facţiuni ce-l susţinea fiecare pe un alt papă. Italia, 
Germania şi mare parte a Europei de Nord l-au recunoscut 
pe Urban al VI-lea, în vreme ce Franţa şi Spania - pe 
Clement al VII-lea. 

Această rivalitate, cunoscută drept Marea Schismă 
Occidentală, a divizat catolicismul timp de aproape 
patruzeci de ani şi, în decursul acestei perioade, a expus 
curţile papale unor pericole nu numai din partea străinilor, 
dar şi de la una la alta. Din acest motiv, papii italieni şi-au 
petrecut mare parte din timpul mandatelor în Orvieto, care 
era practic imposibil de atacat datorită poziţiei sale pe acel 
platou. Şi exact acolo, în adâncurile stâncilor calcaroase, 
se presupunea că au fost construite catacombele 
legendare. 

Boyd zâmbi citind confuzia de pe faţa studentei sale. 
Fără a dori s-o lămurească prea uşor, o întrebă: 


14 


— Spune-mi, draga mea, ai vizitat vreodată ruinele 
romane de la Bath? 

Fata mârâi a frustrare. 

— Nu, domnule! De ce întrebaţi? 

— Ah, oftă bătrânul amintindu-şi orăşelul pitoresc de pe 
râul Avon. Eşti în mijlocul Angliei rurale şi totuşi ai de jur- 
împrejur relicve din Roma antică. Pare aproape ireal. Şi 
ştii care-i amănuntul cel mai grozav? Băile încă 
funcţionează. Izvoarele cu apă caldă tot mai bolborosesc şi 
urcă din pământ, iar arhitectura rămasă în picioare este în 
continuare măreaţă. Stâlpii antici se înalţă parcă spre cer 
direct din apele subterane. Dacă stai să te gândeşti, este 
aproape incredibil. 

Descrierea profesorului o încurcă şi mai tare pe Pelati, 
care, la fel de confuză, se strâmbă zicând: 

— Nu vreau să par nepoliticoasă, domnule, dar unde 
vreţi să ajungeţi? 

— Ia gândeşte-te, draga mea! Papii de la 1300 au folosit 
catacombele pentru apărare. Şi totuşi asta nu înseamnă că 
ei le-au construit. Locuitorii Romei antice erau cu mult mai 
evoluaţi decât timpurile lor, se ştie, corect? Îmi închipui 
că, dacă au construit băile care funcţionează şi două mii de 
ani mai târziu, cu siguranţă, ar fi putut construi nişte 
tunele încă de acum şapte sute de ani. 

— Stati un pic! Atunci, de asta nu sunt însemnări despre 
construcţia lor. Vreţi să spuneţi că existau deja când papa 
a venit aici? 

Bărbatul confirmă dând din cap, arătând cu degetul spre 
foile din mâna ei. 

— Când am găsit pergamentul original, am presupus din 
start că este o păcăleală. Nu-mi venea să cred că ar putea 
fi adevărat. Apoi, l-am testat, iar rezultatele m-au convins. 
Pergamentul datează cu mai bine de o mie de ani dinaintea 
Schismei, dovedind categoric existenţa catacombelor. Mai 
mult decât atât, acestea nu au fost construite de papii din 
Evul Mediu, ci de romani. 

— Când? ceru fata. Aveţi o dată exactă pentru 
pergament? 


15 


— După cum ştii, datarea cu carbon nu dă un număr 
exact. Cel mult, pot să stabilesc o eră. Boyd înghiţi o gură 
de apă, încercând să prelungească suspansul, apoi 
continuă: Potrivit testelor mele, Catacombele din Orvieto 
au fost construite în vremea lui Hristos. 


4 


Aproape 300.000 de turişti se adună în fiecare an la 
Castelul Kronborg, dar niciunul nu mai văzuse aşa ceva 
până atunci. Iar cei care erau acum spectatori şi-ar fi dorit 
nici să nu vadă vreodată. 

În momentul când Erik Jansen a fost descoperit, bustul 
său ajunsese să fie gri-albicios, iar picioarele de un violet- 
deschis, nuanţe date de lividitatea instalată post-mortem. 
Păsările se ospătaseră în voie cu carnea lui. 

Un grup de studenţi l-au remarcat pe Jansen şi au 
traversat curtea crezând că este un exponat istoric 
destinat publicului. Aşa că s-au apropiat, minunându-se de 
minuţiozitatea detaliilor deosebite, care îl făceau să pară 
viu - culoarea cărnii, groaza de pe chip, textura părului 
său castaniu-deschis, care se zburlea în vânt. 

Tinerii s-au îngrămădit în jurul presupusului exponat, 
dornici să se fotografieze cu el. Asta până când unul dintre 
ei a simţit o picătură. Un singur strop. A fost de ajuns. Un 
singur strop de sânge şi s-a declanşat haosul. Copiii urlau 
sfâşietor. Părinţii ţipau. Profesorii s-au împrăştiat care 
încotro să ceară ajutor. 

A fost anunţată poliţia să vină la faţa locului, dar erau 
depăşiţi de eveniment, obişnuiţi fiind cu accidente rutiere 
şi mici furtişaguri, nu crime şi, categoric, nu de gravitatea 
acesteia. Totuşi, aşa ceva era de aşteptat într-un loc liniştit 
ca Helsingar. Acesta se află pe coasta de nord-vest a 
insulei Sjaelland, vizavi de Hälsingborg, în Suedia, peste 


16 


strâmtoarea Bresund!, la mare distanţă de viaţa oraşului 
Copenhaga. Ultima dată când cineva a fost ucis aici se 
întâmplase în 1944, crima fiind săvârşită de nazişti. 

Chiar şi aşa stând lucrurile, poliţiştii n-ar fi trebuit să 
facă greşelile pe care le-au făcut. Unele dintre ele 
impardonabile. 

Primul echipaj a venit cu barca, acostând în acelaşi loc 
ca şi asasinii. Din moment ce plaja castelului era 
particulară, poliţia ar fi trebuit să împrejmuiască zona, 
protejând toate urmele care erau presărate la vedere. 
Indicii cu privire la crimă, numărul de atacatori, statura lor 
aproximativă şi momentul plecării. Toate acestea se 
vedeau pe nisip, aşteptând parcă nerăbdătoare să fie 
descoperite. Dar nu pentru mult timp, deoarece 
comandantul n-a prevăzut asta şi a traversat în fugă plaja, 
ca un soldat în Normandia, urmat la mică distanţă de 
oamenii lui. 

Într-o clipă, dovezile au fost distruse. 

Desigur, următoarea greşeală a fost şi mai gravă. Genul 
de confuzie care apare când lumea ţipă, sirenele urlă 
alarmant şi nu este timp de gândit. 

Când poliţiştii au ajuns la cadavru, auzind despre 
sângele care a picurat, au presupus că Jansen este încă în 
viaţă. Temperatura corpului le-ar fi dovedit contrariul. La 
fel şi culoarea pielii. Dar aşa se face că au smuls crucea 
din pământ în speranţa că-l pot readuce la viaţă cu 
manevre de resuscitare, însă n-au reuşit decât să distrugă 
alte probe. Probe esenţiale. Care ar fi putut să-i oprească 
pe criminali înainte să mai lovească o dată. 

Ca o ironie crudă, efortul lor de a salva o viaţă a 
garantat că vor mai muri şi alţii. 


x 


Nick Dial era american, şi asta îl făcea foarte antipatic 
în anumite zone de pe glob. Ca, de altfel, şi cariera lui. 


1 Sau Sound - strâmtoare care separă Danemarca de Suedia, în locul 
cel mai strâmt, având doar patru kilometri, între Helsingør 
(Danemarca) şi Hälsingborg (Suedia) (n. red.) 


17 


Conducea proaspăt formatul Departament de omucideri 
din Interpol (poliţia criminalistă internaţională), cea mai 
mare organizaţie internaţională de combatere a crimei din 
lume, ceea ce însemna că ancheta asemenea cazuri pe tot 
mapamondul. 

Spus mai simplu, coordona schimbul de informaţii între 
departamentele de poliţie ori de câte ori anchetarea unei 
crime depăşea graniţele naţionale. Aşadar, coordona 179 
de ţări - cu populaţie de miliarde şi zeci de limbi vorbite -, 
dar, cu toate astea, avea un buget considerat infim în 
comparaţie chiar şi cu acela al unei şcoli americane de 
cartier. 

Una dintre cele mai greşite concepţii legate de Interpol 
este rolul lui în stoparea fenomenului criminalistic. Rar 
trimite agenţi să investigheze o crimă. În schimb, are 
birouri locale, numite Birouri centrale naţionale, în toate 
ţările membre, iar acestea îşi monitorizează teritoriul 
aferent şi raportează informaţii pertinente Sediului central 
al Interpolului din Lyon, Franţa. De acolo, detaliile exacte 
sunt introduse într-o bază de date centrală care poate fi 
accesată prin reţeaua de computere a Interpolului. 
Amprente, ADN, coordonate aduse la zi, stadiul 
operaţiunilor. Totul fiind disponibil non-stop. 

Din păcate, asta nu era întotdeauna suficient. Uneori, 
şeful unei secţii (Narcotice, Falsuri, Terorism etc.) se 
vedea nevoit să sară într-un avion şi să preia un caz. Poate 
Chiar să treacă peste etapele birocratice, să rezolve o 
dispută privind frontiera sau să se ocupe de presă. Toate 
aceste treburi îi displăceau lui Nick Dial. I se părea că, în 
profesia lui, singurul lucru care conta cu adevărat era 
dreptatea. Să îndrepţi un rău în cel mai corect mod posibil. 
Asta era mottoul lui, crezul după care se ghida în viaţă. 
Considera că, dacă face asta, atunci, prostiile celelalte se 
rezolvau de la sine. 

Dial ajunse în Helsingør după-amiază târziu. Nu ştia 
multe despre caz - doar că fusese cineva crucificat, iar 
directorul Interpolului îl voia la faţa locului -, asta prefera 
şi el. Îi plăcea să tragă concluzii bazate pe observaţii 


18 


personale, în loc să se bazeze pe informaţii obţinute 
indirect. 

Majoritatea anchetatorilor s-ar fi grăbit să examineze 
cadavrul, dar Dial nu lucra aşa. Prefera să-şi facă o idee 
despre ce se află în jur înainte să se ocupe de crimă, mai 
ales când se afla într-o ţară necunoscută. Dacă omorul s-ar 
fi comis în Franţa, s-ar fi dus direct la cadavru, deoarece 
locuia acolo de zece ani şi cunoştea modul de gândire al 
francezilor. 

Dar aici nu cunoştea bine specificul locului. Avea nevoie 
să înţeleagă Danemarca - pe danezi, în general - până să 
poată înţelege crima. Aşa că, în loc să studieze victima, 
Dial porni pe un coridor lung, căutând pe cineva cu care să 
vorbească. Nu să interogheze, ci pur şi simplu să stea de 
vorbă. Cineva care să-i explice cum stăteau lucrurile aici. Li 
trebuiră trei încercări până reuşi să găsească pe cineva 
care vorbea engleza. 

— Scuzaţi-mă! spuse el prezentându-şi scurt insigna de 
ofiţer Interpol. Pot să vă adresez câteva întrebări? 

Bărbatul aprobă din cap, pe jumătate intimidat de 
funcţia lui Dial, pe jumătate - de căutătura lui. Dial avea în 
jur de patruzeci de ani şi o figură care parcă fusese 
dăltuită în granit, cu trăsături ferme, pomeţi proeminenţi, 
ochi verzi şi păr scurt, puţin încărunţit. Nu era extrem de 
arătos, însă foarte masculin. Pe obraji îi mijeau ţepi negri, 
dar care nu-i mascau totuşi bărbia. O bărbie masivă, ca de 
vedetă de cinema, ce-l făcea să semene cu Kirk Douglas. 

— Deci, cum fac rost şi eu de o cană cu cafea pe aici? 

Omul zâmbi şi-l conduse pe Dial într-un birou mic. Pe 
pereţi erau atârnate orare de lucru şi fotografii cu 
Kronborg. Într-un colţ se afla o masă de metal. Dial se 
aşeză pe un scaun de lângă uşă şi primi o cană cu cafea. 

— Să înţeleg că lucrezi aici? 

— De mai bine de 40 de ani. Sunt ghidul cel mai în 
vârstă! 

Dial rânji. Nimerise persoana cea potrivită. 

— Ştii, am călătorit peste tot în lume, pe fiecare 
continent, dar n-am mai văzut o ţară ca Danemarca. E pur 


19 


şi simplu superbă! 

Localnicul nu-şi mai încăpea în piele de mândrie. 

— Este secretul cel mai bine păstrat din Europa! 

— Ei bine, dacă promit să nu suflu o vorbă, îmi 
povesteşti despre ea? 

Conversaţia lor continuă preţ de vreo 10 minute, cu date 
şi cifre privind zona respectivă. Dial intervenea din când în 
când, ca să imprime direcţia pe care şi-o dorea, dar în 
mare parte rămase tăcut. La un moment dat, se interesă: 

— De curiozitate, ce fel de turişti vin? 

— Majoritatea au între 40 şi 60 de ani, femei şi bărbaţi 
în număr egal. Dar, în timpul şcolii, ne vin şi mulţi 
studenţi. 

— lar ca naţionalităţi? Majoritatea turiştilor sunt din 
Danemarca? 

Bărbatul clătină din cap. 

— Exact invers! Majoritatea sunt din ţările vecine. 
Suedia, Germania, Austria, Norvegia. Vin şi mulţi britanici 
datorită lui Shakespeare. 

— Shakespeare? Ce legătură are? 

— Nu ştii? 

Dial negă dând din cap, deşi ştia prea bine legătura cu 
Shakespeare, dar nu voia să recunoască în faţa ghidului. 
Mai bine făcea pe prostul şi auzea de la el. 

— Hamlet-ul lui Shakespeare se petrece în castelul din 
Elsinore. 

— Elsinore? Asta-i undeva pe aproape? 

— Eşti în Elsinore! Elsinore este Helsingør! Aici e 
plasată acțiunea din Hamlet! Uneori, avem chiar 
reprezentații în curte. Ar trebui să stai să vezi una! 

Dial se strâmbă. 

— Mmm, nu prea sunt amator de teatru! Mai degrabă, 
de evenimente sportive... dar, de dragul anchetei, te mai 
întreb ceva. Moare cineva în Hamlet? 

— O, Doamne, da! Toată piesa este numai despre crimă 
şi răzbunare! 

— Asta-i interesant într-un fel, având în vedere cele 
întâmplate recent. Oare o fi vreo legătură? 


20 


Bărbatul se uită panicat în jur, apoi şopti: 

— Bineînţeles că este o legătură. Trebuie să fie! De ce-ar 
lăsa cineva un cadavru aici, dacă n-ar fi? 

Dial se ridică în picioare, pregătit în sfârşit să examineze 
scena crimei. 

— Asta trebuie să aflu! 


5 


Maria crezu că este vreo iluzie datorată 
semiîntunericului, însă, când atinse piatra, îşi dădu seama 
că nu se înşela. Textura acesteia era prea netedă ca să fie 
naturală. 

— Professore? Veniţi un pic? 

Boyd traversă pasajul, păşind peste cablurile electrice 
încâlcite şi uneltele prăfuite, răspândite pe jos. Maria se 
uita fix la perete, aşa că îşi îndreptă privirea în direcţia 
respectivă. Într-o clipă, simţi cum i se înmoaie genunchii, 
dându-şi seama la ce se uită. 

Pe o rază de aproximativ un metru, peretele peşterii 
devenea din aspru neted şi iarăşi aspru, ca şi când cineva 
şlefuise o anumită porţiune cu glaspapir. Bătrânul întinse 
mâna cu teamă, neîndrăznind parcă să dea crezare ochilor 
obosiţi, care puteau să se amăgească la lumina lanternei. 
Suprafaţa fină la pipăit îi confirmă că nu era doar o 
impresie. 

— Repede! Dă-mi arma! îi ceru el. 

„Arma“ era cuvântul cu care Boyd numea în glumă 
fohnul, un dispozitiv arheologic mic, pe care îl folosea în 
timpul excavaţiilor. Avea aproximativ mărimea unui celular 
şi conţinea un mic cartuş de oxigen care sufla praful din 
crăpături, fără să rişte să afecteze în vreun fel obiectul 
găsit, cum s-ar fi întâmplat în cazul folosirii uneltelor 
ascuţite. Boyd curăţă suprafaţa peretelui ţinând o pensulă 
într-o mână şi fohnul în cealaltă. Stârni mici nori de praf în 


21 


jur, iar o miniavalanşă de fragmente de piatră îi căzu la 
picioare. Peste câteva minute, în mijlocul peretelui se 
conturase o suprafaţă de aproximativ un metru pătrat. 

— Da, cred că am găsit ceva! 

Maria chiui de bucurie. 

— Ştiam eu! Mi s-a părut că piatra aia arată diferit! 

După ce curăţă trei dintre şănţuleţele laterale - cel de 
sus, stânga şi dreapta -, Boyd reuşi să măsoare lespedea: 
avea aproximativ 94 pe 13 centimetri pătraţi. Maria 
apropie una dintre lanterne şi încercă să întrezărească 
oarece pe la colţuri, dar peretele peşterii forma o 
excrescenţă care acoperea golul. 

— Professore, ce credeţi că poate fi? E prea mică să fie o 
uşă, nu? 

Boyd tocmai termina de scris în carneţel. 

— O fi vreun canal de scurgere? Poate un apeduct? O să 
ne dăm seama mai bine după ce vom vedea ce se află în 
spatele zidului. Boyd îi întinse o rangă şi adăugă: Din 
moment ce tu ai găsit piatra, cred că ţi se cuvine 
privilegiul de a o îndepărta! 

— Mulţumesc, domnule! şopti fata, proptind ranga în 
şănţuleţul lateral. Apreciez gestul, simt că suntem într- 
adevăr o echipă! 

— Ei, să nu te mire dacă o să ai nevoie de ajutorul meu! 
Lespezile astea sunt destul de greu de urnit. Imi amintesc 
că odată, în Scoţia... 

O bufnitură puternică răsună în pasaj în momentul când 
piatra uriaşă căzu. Luaţi prin surprindere, cei doi 
arheologi se uitară unul la altul, apoi la lespedea masivă 
care le căzuse la picioare. 

— Dumnezeule mare! exclamă Boyd. Ai luat cumva 
steroizi? 

Bătrânul se lăsă pe genunchi şi, oarecum confuz, începu 
să examineze piatra care practic sărise din perete. Incercă 
să răstoarne blocul de piatră pe lat, dar nu putu să-l 
clintească. 

— Cum, Doamne, iartă-mă, ai reuşit? Chestia asta 
cântăreşte o tonă şi crede-mă că nu zic la modul figurat, 


22 


draga mea, ci efectiv! 

— Nu ştiu! Nici nu am apucat să apăs. Pur şi simplu, am 
vârât ranga şi... buf! 

Boyd ştia că inginerii proiectanți în Roma antică erau 
foarte înaintați pentru timpurile lor. Insă nu-şi dădea 
seama de ce ar construi un perete unde una dintre pietre 
să poată fi scoasă cu un efort minim. Se gândi că poate era 
un tunel de evadare. 

— Mă scuzaţi, professore? 

Bărbatul clipi, apoi se întoarse spre asistenta lui: 

— Iartă-mă, draga mea! căzusem pe gânduri. Voiai să 
mă întrebi ceva? 

Maria confirmă din cap. 

— Voiam să ştiu dacă putem intra. 

Boyd se înroşi la faţă. 

— O, Doamne, m-am prostit! Stau şi pierd timpul 
gândindu-mă ce ar putea fi lespedea asta, când suntem pe 
cale să... Trase adânc aer în piept şi adăugă: Da, evident, 
hai să intrăm! 

Intrândul era îngust, abia lăsându-le loc să se strecoare. 
Boyd trecu primul, apoi o aşteptă pe Maria să-i dea 
echipamentul. Când braţul fetei apăru în sfârşit prin 
deschizătură, profesorul înşfacă lanterna şi, cu mişcări 
febrile, încercă s-o aprindă. Fasciculul puternic de lumină 
străpunse bezna, inspectând ca un ochi curios sacralitatea 
acelui loc sfânt pentru prima dată după foarte mulţi ani, 
dezvăluind tavanul înalt, cu boltă şi picturi murale colorate 
ce decorau pereţii netezi. 

— Dumnezeule! exclamă bătrânul înfiorat. Doamne 
Sfinte! 

În câteva secunde, Maria se strecură şi ea înăuntru cu o 
cameră de filmat. Nu ştia ce îl lăsase cu gura căscată pe 
Boyd, dar era hotărâtă să înregistreze totul. Cel puţin, asta 
avea de gând, dar, în momentul când păşi dincolo de zid, 
lucrătura artistică o copleşi, astfel încât îşi lăsă mâinile pe 
lângă corp şi uită de obiectivul camerei de filmat. 

— Santa Maria! 

Uimită, fata se învârti în loc, vrând să cuprindă totul cu 


23 


privirea. Bolta galeriei era specifică tuturor construcţiilor 
din Roma antică, greutatea tavanului fiind susţinută de cei 
patru pereţi ai încăperii. În ciuda stilului clasic, încăperea 
mai avea ca ornamente arhitecturale şi patru coloane 
toscane, câte una în fiecare colţ. 

Imediat sub tavanul arcuit, între fiecare două coloane se 
vedeau patru fresce religioase descriind câte o scenă 
diferită din Biblie. Dintre ele ieşea în evidenţă cea aflată 
pe peretele din dreapta, în spatele unui altar de piatră, mai 
mult ca sigur piesa de bază a grupului, fiind dublă ca 
mărime. 

— Ce este locul ăsta? şopti fata. 

Boyd continua să se uite prin jur, şocat la gândul că 
descoperise catacombele legendare. 

— Designul de bază pare similar cu cel al multor edificii 
ridicate în timpul perioadei de glorie a Imperiului Roman, 
dar picturile de pe pereţi sunt mult mai recente - cam din 
secolele XV, XVI. Profesorul se opri şi studie atent frescele, 
apoi întrebă: Maria, ţi se par cunoscute? 

Fata veni spre el, examinând din mers scenele colorate. 
Nu înţelesese prea bine întrebarea, dar căută să găsească 
elemente comune între picturi, apoi exclamă: 

— O, Doamne! Le-am mai văzut! Frescele astea sunt ca 
acelea din Capela Sixtină! 

— Exact! aplaudă Boyd. Adam şi Eva, potopul, arca lui 
Noe. Cele trei subiecte principale de pe tavanul lui 
Michelangelo. De fapt, aceste imagini pictate seamănă 
foarte mult cu ale lui. 

Maria se uită de aproape la fiecare. 

— Chiar că au tuga lui, nu? 

— Aproape că-mi pare rău să zic asta fără nicio dovadă 
palpabilă, dar... Mă întreb dacă nu cumva le-a făcut însuşi 
Michelangelo? 

Fata făcu ochii mari. 

— Glumiţi, nu? Realmente, credeţi că le-a pictat el? 

Boyd confirmă din cap. 

— la gândeşte-te, Maria! Decenii la rând, acest loc a 
servit drept un al doilea Vatican. Când s-a întâmplat Marea 


24 


Schismă, papii italieni au venit la Orvieto pentru a se 
proteja. La vremea aceea, Biserica era într-o asemenea 
dezordine, încât conciliul papal a luat în calcul ideea de a 
muta permanent Vaticanul aici. Aveau impresia că era 
singurul loc care le-ar oferi siguranţa dorită. 

Maria zâmbi cu tristeţe. 

— Şi, dacă Vaticanul ar fi fost mutat, papii, cu siguranţă, 
şi-ar fi dorit să aibă un decor adecvat în noul cămin al 
Bisericii Catolice. 

— Exact! lar dacă papa a vrut ca Michelangelo să se 
ocupe de decorare, atunci Michelangelo le-a făcut. Boyd 
pufni în râs amintindu-şi o ispravă pusă pe seama 
celebrului artist: Ştiai că Michelangelo n-a vrut să aibă 
nimic de-a face cu Capela Sixtină? Se spune că Iulius al II- 
lea, care era papă la vremea aceea, l-a silit să se ocupe de 
lucrare. O dată l-a bătut cu un baston şi altă dată l-a 
ameninţat că-l va omori aruncându-l de pe schelă... Nu 
prea pare genul de comportament la care te-ai aştepta din 
partea unui papă, nu? 

Fata clătină din cap. 

— Credeţi că l-a forţat pe Michelangelo să le facă şi pe 
acestea? 

Boyd cugetă un pic la întrebarea ei, apoi răspunse: 

— Dacă mi-aduc bine aminte, ultimul papă care a stat 
aici a fost Clement al VII-lea, în timpul atacului Spaniei 
asupra Romei din 1527. Cred că Michelangelo pictase 
Capela Sixtină cam cu 20 de ani înainte, adică a avut 
vreme suficientă să reproducă dublura scenelor respective 
pe aceste ziduri înainte să moară. 

— Sau, improviză Maria, se poate să le fi executat cineva 
înainte, iar Michelangelo le-a copiat la Vatican. 

Faţa lui Boyd se animă dintr-odată, acesta fiind vădit 
entuziasmat. 

— Draga mea, ce idee grozavă ţi-a venit! Dacă astea au 
fost pictate înaintea celorlalte, înseamnă că faimoasa 
Capelă Sixtină nu este decât o simplă imitație. Măi să fie! 
Îţi dai seama ce perdaf o să primim dacă demonstrăm că 
Michelangelo a fost un plagiator? Nu ne mai spală toată 


25 


apa din lume! 

Maria începu să râdă, închipuindu-şi că tatăl ei ar face 
infarct dacă ar afla că este implicată în aşa ceva. 

— Chiar că am stârni o controversă de toată frumuseţea! 

Deşi supoziţia ei era foarte discutabilă, aceasta pălea în 
comparaţie cu ceea ce erau pe cale să descopere în 
adâncul catacombelor. 


În timp ce Maria filma operele de artă, doctorul Boyd se 
apropie de cele trei trepte de piatră de pe latura stângă a 
încăperii. La baza lor se întoarse spre dreapta şi privi în 
întuneric. 

Spre surprinderea lui, văzu un lung şir de morminte 
deschise - atât de multe, încât umpleau galeria până 
departe în beznă, unde le pierdea din vedere. Deasupra lui, 
tavanul avea o înălţime de peste 1,5 metri, iar pereţii aflaţi 
de o parte şi de alta erau plini de un sistem complicat de 
nişe, un osuar ca un fagure pentru osemintele morţilor. 
Aceste firide sau Joculi erau tăiate în pereţii calcaroşi în 
rânduri drepte, fiecare dreptunghi măsurând 180 de 
centimetri în adâncime - destul ca să încapă un cadavru. 

Bărbatul exclamă surprins: 

— E uimitor, pur şi simplu, uimitor! 

Maria veni repede lângă el şi îndreptă camera spre unul 
dintre mormintele  neinscripţionate. Incercă să vadă 
pasajul din faţă mai bine, dar nu putea trece pe lângă 
Boyd, culoarul având mai puţin de un metru lăţime. 

— Spune-mi, Maria, ce vezi? 

Fata zâmbi. 

— Văd morţi! 

Boyd nu sesiză aluzia la filmul A/ şaselea simţ. 

— Şi eu! Nu ţi se pare ciudat? 

— Cum adică? 

— De ce putem vedea cadavrele? Conform tradiţiei, 
aceste loculi erau în general zidite cu dale de ceramică şi 
mortar după ce morţii erau aşezaţi înăuntru. Alteori, erau 
închise cu o lespede de marmură. Dar aşa ceva n-am mai 
văzut. De ce să lase corpurile la vedere? 


26 


Fata se încruntă, gândindu-se la catacombele Sf. 
Callixtus din Roma. Fuseseră construite de creştini, la 
mijlocul secolului al II-lea şi acopereau o suprafaţă de 90 
de acri, pe patru niveluri şi aproape 20 de kilometri de 
galerii. 

Când avea 10 ani, a mers într-o excursie cu şcoala la 
nişte ruine, experienţă care i-a plăcut atât de mult, încât, 
la venirea acasă, le-a spus părinţilor că vrea să devină 
arheolog. Mama i-a zâmbit şi i-a zis că poate să se facă 
orice-şi doreşte câtă vreme va munci mult. Dar răspunsul 
nu i-a convenit tatălui ei. După ce s-a oprit din râs, a privit- 
o pe Maria fix în ochi şi extrem de serios i-a spus să 
renunţe la visuri şi să se concentreze asupra găsirii unui 
bărbat. 

Momentul acela nu-l putea uita. Nici ierta. 

— Ziceţi-mi dacă greşesc cumva, dar am impresia că 
mormintele creştine de la Sf. Callixtus sunt şi ele deschise, 
nu? Îmi amintesc că am văzut multe găuri în pereţi. 

— Ai văzut găuri, dar nu cadavre. In perioada timpurie a 
creştinismului, era obiceiul ca mortul să fie învelit într-un 
giulgiu înainte de a fi zidit în Joculi. Găurile la care te 
referi erau destupate de tâlhari sau cercetători, dar nu e 
cazul aici. Dacă te uiţi... 

Boyd se opri la mijlocul propoziției, atenţia fiindu-i brusc 
atrasă spre culoarul din faţă. Ceva nu era în regulă. 
Coridorul se întindea în întuneric, şerpuind prin piatră ca o 
viperă neagră. Încercă să-i distingă capătul, dar nu reuşi. 
În jurul lui jucau umbre formate din cauza mâinilor care 
atârnau din morminte de parcă se întindeau după lumină. 
Ca şi când prezenţa profesorului le tulburase oarecum din 
somnul adânc de secole. Intr-o clipă de panică, bărbatul se 
trase în spate, lovind una dintre mâinile întinse şi-i simţi 
degetele reci ca gheaţa pe gambă. Groaza îi smulse de pe 
buze un urlet urmat ca un ecou de un țipăt al Mariei. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Ce-aţi păţit? Aţi văzut 
ceva? 

Boyd inspiră adânc şi râse jenat. 

— Îmi cer scuze... M-am speriat singur, ca prostul! 


27 


explică el roşind. N-am vrut să te sperii. Zău! Doar că-s 
cam nevricos, asta-i tot... Am atins o mână şi m-a speriat. 

— O mână? Aţi atins o mână? Doamne sfinte, professore! 
Era să mor de frică. 

— Ştiu! Crede-mă că asta am simţit şi eu. 

Maria îşi duse mâna la piept şi închise ochii. Inima îi 
bătea cu putere, ca un ciocan pneumatic. Inspiră adânc şi 
căută să-şi domolească reacţia declanşată de valul de 
adrenalină. 

— Sigur vă simţiţi bine? 

Bătrânul confirmă timid din cap. 

— Da, draga mea, jur! 

— Atunci, haideţi să mergem! Trebuie să-mi consum 
toată energia asta! 

Porniră amândoi, trecând pe lângă mormintele anonime 
înşirate în pereţi, fără să se oprească să examineze 
cadavrele. Încă nu-şi reveniseră complet din sperietură. 30 
de metri mai încolo, coridorul se bifurca. La stânga, ducea 
spre o scară care se unduia uşor în jos, în întuneric. 
Coridorul din dreapta continua să înainteze pe lângă sute 
de cadavre. 

Boyd se întoarse către Maria. 

— Doamnele aleg! 

— Hai să mergem jos! Am auzit că este un minunat 
magazin de cadouri la subsol. 

Bărbatul aprobă din cap şi începu să coboare treptele. 
Acestea aveau o lăţime de cel mult 15 centimetri - perfectă 
pentru pasul celor din timpuri străvechi, dar mică pentru 
călătorul din timpuri moderne -, ceea ce-l forţă pe Boyd să 
coboare pe lateral. Ca să se ajute la coborâre, se folosi de 
pietrele mai proeminente din ziduri ca de o balustradă. 

La jumătatea drumului, se opri şi se întoarse spre 
cameră. 

— Cred că ne aflăm sub culoarul de deasupra, la mai 
bine de şase metri adâncime. Ce realizare grozavă, să sapi 
atâta în piatră şi totuşi să ţii această lucrare ascunsă de 
ochii lumii. Pur şi simplu, remarcabil! 

Fata întrebă: 


28 


— Credeţi că romanii au făcut treptele sau au fost 
săpate în epoca medievală? 

Profesorul se opri, memorând parcă tot ce vedea - bolta 
arcuită, arcadele înalte, culorile, mirosurile, sunetele -, 
după care răspunse: 

— Aş zice că romanii! Primul indiciu ar fi treptele 
înguste, apoi simplitatea. Sunt tipice celor din Antichitate. 

Zâmbind, Boyd continuă să coboare cu grijă. In mod 
normal, ar fi alergat până la baza treptelor, dar căldura din 
galeria exterioară îl obosise. În combinaţie cu lipsa de 
hrană şi somn, zicea mersi că mai stătea în picioare. 

— Professore? Ce credeţi că se află la subsol? 

Se pregătea să-i răspundă când îi apăru în faţă 
coridorul, desfăşurându-se ca un pârâu înaintea lui. Fără 
cripte, morminte sau uşi. Era pur şi simplu un coridor gol 
cât vedeai cu ochii. 

— Curios, mormăi el. Aici, simt că am păşit într-o altă 
lume. 

Maria confirmă din cap. 

— Parcă ar fi decorat de cei din comunitatea Amish. 

Boyd ignoră comentariul ei şi înaintă pe hol, uitându-se 
după detalii care să-i transmită vreo informaţie. Patru 
metri mai încolo, observă o placă de piatră pe zidul de pe 
partea stângă. Avea aceeaşi nuanţă de maroniu ca şi restul 
pasajului, dar suprafaţa ei era foarte diferită. Fără niciun 
cuvânt, Boyd se îndreptă spre ea, lipindu-şi imediat 
palmele de suprafaţa rece. Apoi, ca un orb care citeşte, 
pipăi cu vârful degetelor fiecare şănţuleţ, cu atingeri 
uşoare, tandre. 

Maria rămase în spate, derutată de purtarea lui ciudată. 
Voia să-l întrebe ce naiba se petrece, de ce se poartă aşa 
de straniu faţă de cum îl ştia, dar fu destul să-i arunce o 
singură privire ca să înţeleagă. Îi văzu căutătura şi pricepu 
că mentorul ei, singurul bărbat în care avea realmente 
încredere şi în care credea, îi ascundea ceva. 


29 


6 


Mergând pe jos către malul din spatele domeniului 
castelului, Nick Dial îşi dădu seama că poliţia daneză nu ar 
rezolva niciodată cazul. Exceptând situaţia când, desigur, 
ar exista un martor despre care el nu aflase sau vreo 
cameră de supraveghere care a înregistrat pe neştiute 
crima. Altfel, modul de lucru al poliţiştilor fusese prea 
neprofesionist, de la bun început, pentru a putea să bată în 
cuie această anchetă. Fără vreun joc de cuvinte 
intenţionat. Nu numai că au mutat cadavrul, dar n-au făcut 
mai nimic ca să protejeze integritatea locului crimei. 

În condiţii normale, ar fi trebuit să interzică accesul în 
zonă, să ridice bariere temporare care să-i ţină pe curioşi 
la distanţă şi totodată să protejeze solul de rafalele de vânt 
care bat dinspre Sound. În schimb, ofiţerii s-au plimbat pe 
plajă ca şi când erau în vacanţă, scormonind nisipul cu 
bocancii şi ignorând în mod flagrant normele privind 
conservarea probelor. 

— Mă scuzati, sunteţi domnul Dial? 

Dial se întoarse spre dreapta şi văzu o femeie îmbrăcată 
bine, care venea în direcţia lui. Femeia îşi scoase 
legitimatia şi o ridică pentru ca el să o poată studia. 

— Da, sunt Dial, confirmă el în cele din urmă. 

— Sunt Annette Nielson de la Interpolul din Copenhaga. 
Sunt agentul care a sunat azi-dimineaţă, pentru raportul 
iniţial de anchetă. 

Dial dădu mâna cu ea şi zâmbi pe jumătate surprins de 
faptul că biroul lor din teritoriu a trimis o femeie să se 
ocupe de un astfel de caz. Nu că avea ceva împotriva 
femeilor-detectiv, chiar nu, dar ştia că majoritatea 
directorilor de la Interpol erau cu mult mai plini de 
prejudecăţi decât el. 

— Încântat de cunoştinţă, Annette! Spune-mi Nick, te 
rog! 

Femeia dădu din cap şi scoase un carnețel. 

— Mă bucur că eşti aici! Am tot încercat să iau legătura 


30 


cu inspectorul-şef local, dar mereu găseşte scuze ca să nu 
vorbim. 

„Tipic“, îşi zise Dial în sinea lui. 

— Ce poţi să-mi spui despre victimă? 

— Bărbat caucazian, în jur de 35 de ani, fără tatuaje sau 
piercing. Decesul a survenit cândva în această dimineaţă, 
probabil în zori. Are răni prin înţepare în mâini, picioare şi 
cutia toracică. Leziuni grave la faţă şi gură. Ne fac să 
credem că a fost bătut până a fost lăsat inert. 

— Numele i-l ştim? 

Femeia ridică din umeri. 

— Poliţia locală i-a luat amprentele, dar nu ştiu dacă au 
rezultate încă. 

— De unde au venit? 

— Mai mult ca sigur, dinspre plajă. Partea din faţă a 
castelului este bine luminată şi păzită. La fel şi interiorul. 
Din păcate, de când am ajuns eu aici, poliţia locală a 
distrus orice urmă călcând peste ele. 

— Numărul de atacatori? 

— Câţiva. Crucea este prea grea pentru unul singur. 

— Altceva? 

— Au lăsat un bilet. 

— Un ce? Arată-mi! 

Îl duse la crucea întinsă pe gazon, aproape de locul unde 
începea nisipul. Cadavrul nu mai era acolo. 

— Mesajul a fost pictat pe o plăcuţă de nuc, prinsă sus 
pe cruce, cu o ţeapă lungă, înfiptă vertical. 

Dial citi cu voce tare: 

— „În numele Tatălui.“ 

Îngenunche lângă plăcuţă, ca să se uite mai atent. 
Literele aveau 13 centimetri înălţime şi fuseseră pictate 
manual în roşu. Foarte frumos realizate. Ca şi când 
criminalul lua lecţii de caligrafie în timpul liber şi în 
aceeaşi vreme urma un curs de nivel avansat în 
prelucrarea lemnului. 

— Presupun că ăsta nu-i sânge. 

— Vopsea roşie, confirmă femeia. Căutăm deja nuanţa 
de vopsea şi fabricantul. Mai ştii? S-ar putea să găsim o 


31 


găleată cu vopsea din asta într-un tomberon din apropiere. 

— Mă îndoiesc, răspunse Dial. Plăcuța nu a fost făcută 
aici. Criminalii au adus-o. 

— De ce spui asta? 

Dial duse plăcuţa la nas şi adulmecă. 

— Din trei motive! Unul, este uscată, ceea ce nu ar fi 
posibil dacă o pictau azi-dimineaţă. E prea multă umezeală 
pe țărm ca să se usuce repede. Doi, dacă o pictau aici, 
ieşea o mizerie. Vântul ar fi suflat nisip încontinuu, care s- 
ar fi lipit de vopsea ca de un magnet. În niciun caz, nu au 
făcut-o aici. Este prea îngrijită. 

— Şi trei? 

Se ridică de pe vine şi se strâmbă având convingerea că 
victima respectivă era abia prima dintr-o serie care avea 
să urmeze. 

— Mesajul este doar cireaşa de pe tort. Modul ucigaşului 
de a ne necăji. Capodopera lui e de fapt victima, felul în 
care l-a ucis pe tip. Asupra acestui aspect trebuie să ne 
concentrăm. 

Din spate răsunară nişte aplauze urmate de o exclamaţie 
batjocoritoare: 

— Bravo! 

Dial respiră adânc şi se întoarse. Bănuia că era vorba 
despre şeful poliţiei locale, pentru că avusese de-a face cu 
acest gen de idiot de mai multe ori în viaţă şi erau mereu 
la fel. Îl tachinau pe Dial pentru că e marele boss de la 
Interpol, care intervenea „în parohia lor“. Apoi, după ce îi 
lăsa să-şi descarce frustrările, suna la superiorul lor direct 
şi, ulterior, erau nevoiţi să se dea bine pe lângă Dial - de 
obicei, cu un public foarte numeros - şi să-i satisfacă orice 
capriciu tot restul săptămânii. 

Dar astăzi pur şi simplu nu avea chef să mai suporte 
scena obişnuită. Mai ales nu faţă de un gogoman care nu 
ştia cum să se comporte la locul unei crime. Aşa că, în loc 
să-l lase să vorbească, Dial se răsuci rapid pe călcâie, 
atacându-l ca un rinocer furios. 

— Unde dracu' ai fost? Te caut de jumătate de oră, dar 
ţi-a fost prea frică să te arăţi. 


32 


— Pardon? 

Dial îşi scoase insigna şi i-o vâri în ochi tipului care avea 
o faţă rotundă, buhăită. 

— Dacă tu eşti şeful, atunci tu m-ai tot evitat. 

— Nu mi-a spus nimeni... 

— Ce? Că e implicat Interpolul în acest caz? Mi-e greu 
să cred, pentru că agentul Nielson a fost aici toată 
dimineaţa. Din spusele ei, personalul dumitale nu i-a fost 
deloc de ajutor. 

Şeful se uită la Nielson, apoi din nou la Dial, încercând 
să se gândească la ceva inteligent de zis. Dar Dial nu-i 
dădu ocazia. Auzise tot felul de scuze şi nu mai voia să le 
asculte iarăşi. Timpul era prea preţios într-un caz ca 
acesta. 

— Să nu cumva să mă iei cu rahaturi privind jurisdicţia 
voastră. Victima a fost adusă prin strâmtoarea Sound, iar 
jumătate din apele alea aparţin Suediei, cu alte cuvinte, 
este un caz internaţional. Internaţional înseamnă Interpol, 
iar Interpol însemn eu. Ai înţeles? Eu! Asta înseamnă că 
trebuie să te pui pe treabă şi să-mi spui tot ce am nevoie 
să ştiu sau jur pe Dumnezeu că-l voi suna pe fiecare 
reporter din Europa ca să-i zic că din cauza ta nu s-a 
rezolvat încă acest caz. 

Omul clipi de câteva ori, uimit. Ca şi când nu mai fusese 
niciodată cel jumulit într-o discuţie. 

— A, da! mai e ceva. După ce mă urc în avion şi plec din 
ţara asta uitată de lume, mă aştept ca dumneata şi 
personalul dumitale să o trateze pe doamna agent Nielson 
cu cel mai mare respect. Lucrează pentru Interpol, adică 
este reprezentanta mea aici. Ai înţeles? 

Şeful dădu din cap spre Nielson, apoi întoarse privirea 
către Dial. 

— Zi-mi ce ştii, Slăbuţule? Am pierdut destul timp din 
cauza ta. 

Proaspăt muştruluit şi cam şifonat, şeful încercă să se 
adune câteva secunde, căutând ceva de spus. 

— Am aflat identitatea victimei. Numele lui este Erik 
Jansen, de 32 de ani, din Finlanda. 


33 


— Finlanda? Asta-i la 1000 de kilometri depărtare. Ce 
căuta în Danemarca? 

Şeful ridică din umeri. 

— Biroul nostru vamal nu are nicio înregistrare că ar fi 
fost aici. Vreodată! 

— Annette, rosti Dial, sună la sediul central şi află pe 
unde a umblat tipul ăsta în ultimul an. 

Fata dădu din cap şi apăsă tasta de apelare rapidă a 
celularului. 

— Şefule, cât vorbeşte ea la telefon, permite-mi să-ţi pun 
o întrebare. Unde e cadavrul? 

— L-am dus la morgă. 

— Înainte sau după ce aţi fotografiat scena? 

— Ei bine, murmură el, oamenii mei au încercat să 
resusciteze victima. Şi, ca să acţioneze rapid, au scos 
crucea din pământ. 

Dial se strâmbă. 

— Spune-mi, te rog, că aţi făcut nişte poze înainte să 
scoateţi crucea din pământ. 

Şeful dădu din cap şi fugi s-aducă fotografiile, cel puţin 
asta i-a zis că face. De fapt, ar fi căutat orice pretext ca să 
scape de Dial şi nu intenţiona să se întoarcă până nu-şi mai 
venea în fire. Dar asta îi convenea lui Dial, pentru că 
rămânea să se ocupe singur de locul faptei şi, în acelaşi 
timp, şeful nu afla o informaţie-cheie abia primită de 
agentul Nielson de la Interpol. 

— Roma, anunţă ea. Jansen a trăit la Roma în ultimii opt 
ani, nu în Finlanda. 

— Roma? Ce făcea acolo? 

— Victima noastră era preot şi lucra pentru papă. 


7 


Ultima dată când Payne l-a văzut pe Jones a fost când au 
fost arestați. După care, amândoi au fost duşi la 


34 


penitenciar în dube separate, dezbrăcaţi de haine, 
deposedaţi de obiectele personale şi închişi în celule aflate 
în aripi diametral opuse ale clădirii. În principal, pentru 
protecţia personalului. 

Asta a fost vineri, deci cu 72 de ore în urmă. 

Payne stătea pe pat, gândindu-se ce ar trebui să facă în 
continuare, când brusc apăru o echipă de gardieni. 
Năvăliră în celula lui şi-l legară cu obişnuitele cătuşe şi 
lanţuri pentru mâini şi picioare ca în filmul Luke, mână 
rece. Gardienii erau nişte tipi de constituţie medie şi nu 
prea experimentați. Asta însemna că Payne s-ar fi putut 
elibera dacă era necesar. Dar amână momentul, 
permițându-le să-l tragă într-o cameră de izolare, unde a 
presupus că va fi interogat. Sau torturat. Sau ambele. 

În mijlocul încăperii se afla o masă de metal fixată în 
podea. De o parte şi de alta fusese sudat câte un inel de 
fier, ca să-i restricţioneze deţinutului posibilitatea de 
mişcare.  Gardienii îşi luară măsuri de precauţie 
suplimentare, prinzându-l pe Payne de inel ca să fie siguri. 
Trebuiau să fie atenţi cu un prizonier ca Payne. Atât era de 
periculos. După ce se asigurară că este imobilizat, părăsiră 
sala fără să-i vorbească. Niciun cuvânt. Niciun ordin. 
Nimic. Singurele sunete pe care Payne le auzea erau 
zăngănitul lanțurilor şi propria respiraţie. Sesiză în aer 
mirosul înţepător de vomă veche. 

L-au lăsat aşa mai multe ore, cât să înceapă să transpire, 
făcându-și tot felul de gânduri oribile despre ce ar urma 
să-i facă. Sperând să-l facă să cedeze. Habar n-aveau că îşi 
pierdeau vremea. Puteau să-i facă lui Payne orice voiau, că 
tot n-ar fi simţit. Fusese antrenat să nu simtă. Ca să intre 
în trupele MANIAC, soldaţii erau obligaţi să treacă un test 
riguros de tortură care consta în două părţi: să fii torturat 
şi să torturezi. Payne excelase la ambele. 

Deci, în loc să-i stea mintea la posibile scenarii cumplite, 
Payne se concentra pe altceva. In principal, asupra 
ultimilor ani din viaţă. Asupra tuturor lucrurilor care l-ar fi 
putut aduce în situaţia de faţă. 

Din păcate, obligaţiile familiale l-au forţat să părăsească 


35 


armata cu mult înainte să-şi fi dorit asta. Bunicul lui, omul 
care l-a crescut, a murit şi i-a lăsat o afacere. O companie 
multimilionară, numită Payne Industries. Domeniu în care 
Payne nu voia deloc să intre. Ăsta a fost unul dintre 
motivele pentru care a plecat în armată, ca să evite astfel 
de obligaţii. A vrut să-şi falsifice numele, creându-și 
propria identitate, pentru a-şi face un rost de unul singur. 
A vrut să fie propriul stăpân, dar totul s-a schimbat când a 
murit bunicul lui. S-a simţit dintr-odată obligat să vină 
acasă şi să preia afacerea. Ca şi când era destinul lui. 
Povara lui. 

Payne Industries reprezenta povestea tipică a succesului 
american. Era datoria lui să-şi protejeze moştenirea. 

Când bunicul lui Payne era tânăr, şi-a pus la bătaie 
economiile şi a înfiinţat o mică fabrică lângă Ohio River. La 
vremea aceea, industria siderurgică se afla în plină 
expansiune, iar Pittsburgh era capitala ei. Aerul era negru 
şi râurile maronii, dar el avea mii de comenzi. De la flăcăul 
chipeş, cu moară, din comitatul Beaver, a ajuns cât ai clipi 
marele magnat. Cel mai de succes american de origine 
poloneză din istoria Statelor Unite. 

Acum totul - compania, terenurile, banii - revenea 
nepotului. 

O persoană fără experienţă în afaceri. 

Payne ştia că nu este în elementul lui. Aşa că şi-a 
transferat îndatoririle în sarcina Consiliului de 
administraţie şi s-a concentrat pe opere de caritate. Ce a 
făcut mai întâi de toate? Nu a fost propriu-zis un act de 
caritate. A fost mai mult o investiţie. I-a dat lui David 
Jones, care se retrăsese din armată când a făcut-o şi el, 
suficient capital de pornire pentru a-şi deschide propria 
afacere. Jones visase toată viaţa să conducă o agenţie de 
detectivi, iar Payne avea mijloacele financiare să-l ajute. 
Aşa că de ce nu? După ce i-a murit bunicul, Payne a ştiut 
că singura familie pe care o mai avea era doar Jones. 

Numai că nu semănau deloc. 

Oricum, în primul an, Payne a fost fericit. A strâns bani 
pentru Fondul de cancer Mario Lemieux şi alte organizaţii 


36 


de caritate din Pittsburgh, timp în care Jones cutreiera 
oraşul după clienţi. Ocazional, Payne îl mai ajuta pe Jones 
la cazuri mai complicate, dar, în general, fiecare era cu ale 
lui. 

În al doilea an, Payne a început să simtă că n-are 
astâmpăr. li plăcea să susţină nişte cauze bune, dar avea 
nevoie de mai mult de la viaţă decât să fie amfitrion la 
turnee de golf şi să socializeze la recepții în smoching. 
Ducea dorul entuziasmului din anii cu trupa MANIAC. De 
adrenalina pe care i-o dădeau situaţiile când îşi risca viaţa. 
Fiorul de a se murdări pe mâini. Astea nu le avea în lumea 
afacerilor, unde rana cea mai gravă pe care ar fi păţit-o ar 
fi fost să se taie la deget cu o foaie de hârtie. Deci, Payne 
compensa asta ajutându-l pe Jones tot mereu. Cei doi 
deveniseră iarăşi parteneri, propunându-şi să schimbe 
ceva în lume. Deşi la o scară mult mai mică decât înainte. 
Cândva, salvau ostatici sau răsturnau guverne. Acum, se 
ocupau de descoperit soţi infideli şi căutau animale de 
companie pierdute. Amândoi simțeau o cruntă 
insatisfacţie. 

Astfel încât făceau ce puteau în timpul liber ca să obţină 
artificial încântarea sau agitația aceea constructivă. Orice 
ca să aibă parte de starea aceea de tensiune cu care se 
obişnuiseră. Ca să le menţină vigoarea. Să-i ajute să simtă 
că sunt încă vii. De exemplu, înot cu rechini în Australia. 
Raliu în Brazilia. Paraşutism în Africa de Sud. Explorări 
subacvatice la mare adâncime, în Florida. 

Şi, în fine, alergatul cu taurii în Spania. Asta îi adusese 
la Pamplona. 

Din păcate, acesta era şi evenimentul care îi adusese în 
situaţia lor actuală. Abandonaţi în închisoare. Singuri. 

Le-a trebuit să vină în Spania pentru adrenalină şi, în 
schimb, s-au trezit arestaţi. 


37 


8 


Maria n-avea nicio dovadă, dar ştia că Boyd îi ascundea 
ceva. „Cum fac bărbaţii în general, gândi fata. Nu le spun 
niciodată femeilor chestiile importante.“ 

— Haide, îl imploră ea, ce scrie acolo? 

Boyd râse îndepărtându-se de placa de piatră. 

— Vrei să spui că nu ştii? Tt! Tt! Tt! Puteam să jur că 
latina este una dintre disciplinele tale universitare 
obligatorii. 

— Da, dar asta nu-mi pare latină comună. 

— Poate pentru că nici nu este. Acest semn a fost scris 
într-una dintre formele timpurii ale latinei, nu cea folosită 
ca limbă uzuală vreme de aproape două milenii. 

— Vedeţi? De aceea am... Staţi aşa! Inseamnă că acest 
nivel a fost construit în vremea Romei antice? 

Boyd dădu din cap afirmativ. 

— Aşa cred. Mă îndoiesc că ar fi folosit un limbaj 
învechit pe vreun monument comemorativ de-al lor, 
darămite într-un mormânt de o asemenea măreție. Arătă 
cu degetul spre o arcadă mare, care şerpuia în josul 
culoarului îngust: Vom şti sigur într-o clipă! 

Realizate din zidărie albă, principalele componente ale 
arcadei fuseseră splendid sculptate, fiecare ilustrând un 
moment diferit din răstignirea lui lisus Hristos. Cele două 
blocuri mai scunde sau stâlpii de sprijin îl înfăţişau pe lisus 
răstignit pe cruce şi ridicat deasupra solului de un grup de 
soldaţi romani. Următoarea serie de pietre, bolţarii, Il 
arătau pe Hristos atârnând pe cruce, slăbit, scurgându-l-se 
parcă viaţa din corp. Coroanele, cele două pietre aşezate 
pieziş faţă de partea de sus a arcadei, prezentau 
evenimentele de dinaintea morţii lui lisus. Întâi, când I s-a 
dat să bea oţet dintr-un burete aflat la capătul unei tulpini 
de isop - în vreme ce sub El erau flori înflorite, posibil ca 
simbol al renaşterii - şi apoi clipa când murea, cu bărbia 
lăsată în piept. 

În mod curios, cheia de boltă, cel mai important bloc din 


38 


arcadă, era diferită de celelalte. În loc să descrie învierea 
lui Hristos sau înălţarea Sa la dreapta Tatălui, piatra din 
mijlocul arcadei fusese sculptată într-o manieră foarte 
veridică - un bust de bărbat. Unul care râdea. Detaliile 
complicate ale feţei acestuia dezvăluiau amuzamentul lui 
prin câteva caracteristici evidente: curba largă a buzelor, 
sclipirea voioasă din ochi şi proeminenţa arogantă a 
bărbiei. Din nu se ştie ce motiv, râdea într-unul dintre cele 
mai nepotrivite momente. 

Maria înălţă obiectivul camerei şi filmă arcada. 

— Ce se află aici? 

— Placa spune că este o galerie de documente. De fapt, 
văzând acum această măiestrie artistică, sunt şanse ca 
destinaţia ei să se fi schimbat de-a lungul timpului, 
probabil în ceva mai mult religios. Boyd atinse arcada cu 
palma şi urmări contururile pietrelor de mai jos. În cele din 
urmă, adăugă: Spune-mi, draga mea, cine l-a ucis pe lisus 
Hristos? 

Întrebarea fu atât de neaşteptată, că-i luă câteva 
secunde să răspundă: 

— Romanii, în anul 33 d.Hr. 

— Şi de ce a fost a ucis? 

Stând în spatele lui Boyd, Maria îşi dădu ochii peste cap. 
De ce ţinea să facă o prelegere din orice? 

— De trădare, răspunse ea. Mulţi preoţi considerau că el 
se împotriveşte stilului roman de viaţă. S-au gândit că-i 
mai uşor să-L. omoare pe Hristos decât să aibă de-a face cu 
mulţimea lui de adepţi. 

— Oare au ştiut că era Fiul lui Dumnezeu, la momentul 
morţii Lui? 

— Bineînţeles că nu! Altfel, nu l-ar mai fi răstignit. 

Boyd aprobă din cap, mulţumit de răspunsurile fetei. 

— Atunci, de ce sunt aceste sculpturi aici? De ce ar face 
vechii romani o asemenea vâlvă pentru un eveniment atât 
de nesemnificativ din istoria lor? Dacă erau convinşi că 
Hristos a fost un fals Mesia - la fel ca zeci de escroci care 
au pretins că sunt Fiul lui Dumnezeu înaintea lui -, de ce i- 
ar fi dedicat romanii un spaţiu atât de amplu într-o 


39 


asemenea fenomenală operă de artă? 

Intrigată, Maria studie imaginile şi admise în sinea ei că 
afirmaţiile lui Boyd aveau logică întru câtva. 

— Poate că această operă de artă a fost adăugată după 
ce romanii s-au convertit la creştinism? Poate că au 
comemorat răstignirea lui lisus în jurul anului 350 d.Hr, 
dar tot ar fi cu 1 000 de ani înainte de Marea Schismă. 

Boyd se uită la sculptura centrală, uimit de naturaleţea 
acesteia. Era atât de realist realizată, încât practic aveai 
impresia că-i auzi hohotul de râs. 

— Dacă ar fi aşa, atunci, de ce personajul postat pe 
cheia de boltă râde? Hmmm? Romanii L-au ucis pe Fiul lui 
Dumnezeu, dar, în cele din urmă, şi-au dat seama de 
greşeală. Apoi, într-un moment de căinţă, s-au convertit la 
religia  Nazarineanului şi I-au comemorat moartea 
ridiculizând-o printr-o statuie care râde... Parcă n-aş zice 
că e tocmai nimerit. 

— Probabil că nu, admise fata. 

Hotărâtă, Maria îşi concentră privirea pe arcadă, 
încercând să descopere legătura dintre bustul sculptat şi 
imaginile lui Hristos care-l înconjurau. Ca să se complice şi 
mai mult lucrurile, cu cât se uita mai mult la faţa omului 
care râdea, cu atât avea senzaţia că o mai văzuse undeva. 

— Professore, mi se pare mie sau recunosc faţa statuii 
de undeva? 

— Voiam să te întreb acelaşi lucru. Pare al naibii de 
familiară, nu-i aşa? 

Maria se strădui să-şi amintească, trecând în revistă 
sutele de figuri istorice pe care le cunoştea. 

— O fi oare celebru ca Octavian sau Traian? Sau ar 
putea fi chiar Constantin, primul împărat creştin? 

— Mi-ar trebui un atlas istoric ca să-ţi spun sigur. Poate 
fi oricare dintre ei. 

Fata se strâmbă, ştiind că Boyd avea dreptate. 

— Ei, o să-mi amintesc! N-oi fi grozavă la latina antică, 
dar nu uit niciodată un chip. 

— Dacă îţi dai seama cine ar fi, să m-anunţi şi pe mine, 
te rog! Mi-ar plăcea să înţeleg juxtapunerea dintre 


40 


sculptură şi imaginile cioplite în piatră. Substratul simbolic 
ale celor două efectiv mă nedumereşte. Oare ce-o fi vrut să 
zică despre Hristos acest artist? 

Pe măsură ce înaintau în galerie, lanterna lui Boyd 
lumina încăperea gigantică, dezvăluind o întindere de 
aproape trei ori mai mare decât grota de la etaj. Având 
peste 150 pe 75 de metri, spaţiul masiv fusese umplut cu 
zeci de cufere din piatră cioplite de mână, de diferite 
forme şi mărimi, fiecare dintre ele prezentând o scenă 
istorică romană. lar măiestria artistică nu se încheia aici. 
Pereţii fuseseră împodobiţi cu o serie de fresce datând din 
secolul I, fiecare foarte asemănătoare ca temă şi culoare 
cu picturile pe care le văzuseră în sala de la intrare. 

— Dumnezeule mare! exclamă Boyd uimit. Tu vezi ce-i 
aici? Inginerii din Roma antică aveau cu adevărat 
cunoştinţe şi viziune înaintea vremurilor lor. După cum ti- 
am spus mai devreme, multe dintre construcţiile lor stau în 
picioare şi astăzi. Totuşi, suntem extrem de norocoşi că 
acest loc nu a fost niciodată afectat de foraje, eroziunea 
solului sau de deplasarea plăcilor tectonice. Un mic 
cutremur ar fi făcut ca acest loc să dispară pe veci. 

Maria se încruntă auzind ipoteza pesimistă. 

— Ce-aţi zice să filmez cât mai mult galeria înainte ca 
aşa ceva să se întâmple? 

— Sună grozav, draga mea! Asta îmi dă ocazia să 
examinez aceste cufere. 

Cu o simplă apăsare de buton, fata începu să 
înregistreze, strângând material documentar filmat şi din 
stânga, şi din dreapta camerei, în timp ce păşea încet spre 
colţul îndepărtat. Fata începu de la fresce, concentrându- 
se asupra unei imagini colorate, apoi trecu la alta, după 
care ridică obiectivul spre tavanul boltit şi îl cobori apoi 
către zecile de cufere care umpleau încăperea. 

Nici nu bănuia că unul dintre ele conţinea cea mai 
importantă descoperire din toate timpurile. 

Un secret care va schimba viaţa - şi istoria lumii - 
pentru totdeauna. 


41 


9 


Părintele Erik Jansen. De la Vatican. Răstignit. La 
castelul lui Hamlet. 

Nick Dial ştia că mass-media urma să aibă o zi grea de 
muncă pe teren din cauza crimei respective, doar dacă nu 
reuşea să elimine din start asocierea cu Shakespeare. În 
privinţa aspectului religios, nu avea ce face - era greu să 
găseşti explicaţii pentru crucificarea unui preot, însă 
eliminarea lui Hamlet era posibilă. 

Din păcate, Dial nu ştia prea multe despre literatură, aşa 
că se hotărî să-l sune pe Henri Toulon, directorul-adjunct 
al Departamentului omucideri. Toulon era francez, mare 
amator de vin şi capabil să vorbească pe larg pe orice 
subiect. Fie că era fizică cuantică, pronosticuri la fotbal 
sau o reţetă pentru caşcaval topit, Toulon avea răspuns la 
toate. 

Dial vorbi: 

— Hei, Henri, sunt Nick! Ai un minut? 

Toulon răspunse pe un ton răguşit: 

— Dar desigur! 

— Omule, te simţi bine? Pari un pic plouat. 

— Oui, sunt în regulă! Am stat noaptea târziu. Din nou. 

Dial zâmbi, deloc surprins de faptul că Toulon era 
mahmur. Chefurile acestuia până târziu în noapte erau 
unul dintre motivele principale pentru care Dial fusese 
promovat înaintea lui. Asta şi dorinţa Interpolului de a 
avea un american ca şef al unei secţii, o raritate în 
organizaţia dominată de europeni. 

— De curiozitate, cât ştii despre Shakespeare? 

— Mai multe decât mama lui. 

— Şi despre Biblie? 

— Mai multe decât Dan Brown. De ce mă întrebi? 

Dial îl informă pe scurt cu privire la caz şi îi spuse ce-l 
interesa. De ce a fost răpit Jansen de la Roma, dar ucis în 
Danemarca? 

Toulon răspunse: 


42 


— Religia a jucat un rol important în lumea lui 
Shakespeare, dar nu-mi vine totuşi în gând niciun personaj 
care să fi fost răstignit. Ar fi reprezentat o erezie pe 
vremea aceea. 

— Atunci, fă abstracţie de răstignire şi concentrează-te 
asupra crimei! În afară de locaţie, vezi vreo altă legătură 
cu Hamlet? 

— Ce-mi atrage atenţia este semnul pus sus pe cruce. 
Cine l-a pictat a fost genial. Oare cuvântul „Tatăl“ din 
mesaj se referă la Dumnezeu, la un personaj din piesa lui 
Shakespeare sau la tatăl criminalului real? La prima 
vedere, aş presupune că se referă la Hamlet. Intriga îl 
urmăreşte pe prinţul Hamlet care răzbună moartea regelui 
- un fiu răzbună moartea tatălui. Mie îmi sună perfect. 
Până la aflarea metodei de execuţie. În mintea mea, 
răstignirea nu se poate asocia decât cu Hristos, nu cu 
Shakespeare. În cazul în care criminalului i-ar fi păsat de 
piesa Hamlet, ar fi ales o sabie. 

— Deci asta din perspectivă religioasă? 

— Nu neapărat! Ar putea fi vorba despre tatăl 
criminalului sau tatăl victimei. De asta mesajul plăcuței 
este aşa de grozav. Va trebui să iei în considerare fiecare 
posibilitate în parte, fie că-ţi place, fie că nu. Nu putem şti, 
poate criminalul pur şi simplu vrea să ne încurce. 

— Poate. Sau ar putea fi vorba despre altceva, ceva ce-ţi 
scapă. 

— Cum ar fi? 

Dial zâmbi, bucuros că Toulon nu ştia totul. 

— Victima a fost preot. Poate că mesajul la el se referă. 
Părintele? Erik Jansen. 

— Cu atât mai mult este foarte inspirat mesajul. E 
memorabil, însă ambiguu. Modalitatea perfectă de a 
atrage atenţia fără să dezvăluie nimic. 

— De aceea m-am gândit să te sun. M-am gândit că doar 
un geniu ca tine ar înţelege ideea asta genială. 

Toulon rânji la auzul glumei. 


2 Joc de cuvinte, în engleză father are dublu sens, de tată şi preot (n. 
tr.) 


43 


— Uite ce-i, dă-mi o zi-două şi văd ce mai aflu. Cine ştie? 
Poate că îmi scapă ceva din vedere acum. j 

— Mulţumesc, Henri, ti-aş fi recunoscător. Înainte să 
închid, mai am o întrebare legată de religie. Ai idee cum 
arăta crucea lui lisus? 

Toulon trase adânc aer în piept şi-şi trecu degetele prin 
părul sur, care îi era prins la spate în coadă de cal, în stilul 
caracteristic. Simţea neapărat nevoia să-şi aprindă o 
ţigară, dar nu era permis să se fumeze în sediul 
Interpolului, chiar dacă uneori mai obişnuia doar pentru că 
era francez şi puţin îi păsa dacă nu le plăcea altora. 

— Vei fi bucuros să afli că nu eşti singurul care nu ştie. 
Cei mai mulţi fac confuzie cu privire la crucea Lui. Spune- 
mi, ce fel de cruce au folosit în Danemarca? 

— Din lemn, făcută dintr-un anumit tip de stejar. 

— Nu asta am vrut să zic. Ca formă, e latină? Ca litera T, 
de fapt, tau din alfabetul grecesc? Greacă? Slavă? 

— Sincer, habar n-am! Mie toate-mi par greceşti. 

Toulon îşi dădu ochii peste cap. Nu înţelegea de ce 
americanii glumeau în legătură cu orice. 

— O cruce grecească este uşor de recunoscut. Arată ca 
un semn plus. Toate cele patru braţe sunt egale ca 
lungime. 

— Nu şi a lui Jansen. A lui arată ca un T mare. Bârna 
orizontală este pusă sus de tot. 

Toulon fluieră încetişor. 

— Deci au pus-o cum trebuie! 

— Cum trebuie? Ce vrei să spui? 

— În general, lumea presupune că lisus a fost răstignit 
pe o cruce latină - la care braţul orizontal este poziţionat 
la o treime de vârful celui vertical, dar e greşit. Romanii 
foloseau pentru crucificare cruce Tau, nu latină. 

— Serios? Atunci, de ce bisericile folosesc crucea latină? 

— Pentru că liderii creştini au adoptat-o ca simbol în 
secolul al IX-lea, o decizie care a stârnit controverse, 
deoarece iniţial era o emblemă păgână ce reprezenta cele 
patru vânturi: de miazănoapte, de miazăzi, de răsărit şi de 
apus. Totuşi, creştinii au preferat asta, în locul crucii Tau, 


44 


simbol care, în Antichitate, însemna moartea prin 
executare. Moartea criminalilor. 

Dial îşi frecă bărbia, întrebându-se dacă Erik Jansen 
fusese criminal. Sau spovedise pe vreunul. 

— Apropo de cruci, ce poţi să-mi spui despre răstignire? 
Mai exact, cunosc versiunea biblică, dar ştim ce s-a 
întâmplat efectiv? 

— Cred că depinde de perspectivă. Dacă eşti creştin, 
versiunea biblică este modul în care s-a întâmplat totul în 
realitate, până la ultimul detaliu. Adică, Biblia este 
cuvântul Domnului. 

— Şi dacă nu eşti creştin? 

Toulon îşi dădea seama că subiectul era exploziv. 
Mormăi şi-şi duse o ţigară neaprinsă la gură - doar ca să 
aibă iluzia gestului apoi replică: 

— Adevărul este că nu ştim ce s-a întâmplat. Istoricii 
creştini zic una, în timp ce istoricii romani spun altceva. 
Apoi, ar mai fi evreii, budiştii şi ateii. Toată lumea are o 
opinie diferită asupra a ceea ce s-a întâmplat şi nimeni nu 
ştie sigur, pentru că a fost acum 2 000 de ani. N-avem cum 
să verificăm, de exemplu, o casetă video, şi să venim cu 
ceva incontestabil. Putem doar consulta ce s-a consemnat, 
să citim ce au scris strămoşii noştri şi să încercăm să 
ajungem la propriile noastre concluzii, care sunt invariabil 
influențate de educaţia pe care am primit-o. 

— Adică? 

— Altfel spus, dacă părinţii te-au crescut să crezi în 
Hristos, mai departe e de aşteptat să-ţi păstrezi credinţa în 
Hristos. La urma urmei, asta înseamnă credinţă, nu? 

— Şi dacă eşti necredincios? 

— Ei bine, cred că depinde de persoană. Unii nu-şi 
exprimă îndoielile ca să se poată integra în lumea noastră 
creştină. Alţii se duc în zona lor la o sinagogă, templu sau 
altar şi încep să practice credinţe necreştine. Şi ar mai fi şi 
o a treia categorie, de jokeri. Indivizi cărora nu le pasă ce 
crede societatea despre ei. Genul de oameni cărora le 
place să işte controverse. Şi, dacă ar fi să dau acum un 
pronostic, ghici în ce categorie l-aş include pe criminal? 


45 


Dial zâmbi, dorindu-şi în sinea lui să fie la fel de simplu 
şi cu restul întrebărilor. 

— Mulţumesc, Henri, pentru sinceritate. Anunţă-mă 
dacă-ţi mai vine ceva în minte. 

— S-a făcut, Nick! 

Dial închise telefonul mobil şi întoarse capul spre agenta 
Nielson, care zâmbea. 

— Eşti veselă. Veşti bune? 

— Tocmai am vorbit la telefon cu Roma. Părintele Jansen 
avea un apartament mic în apropiere de Vatican. Văzând 
că nu s-a prezentat la o şedinţă la ora 21.00, au încercat 
să-l sune, dar avea telefonul închis. Pe moment, nu li s-a 
părut ceva grav, s-au îngrijorat abia azi-dimineaţă, când nu 
s-a prezentat la lucru. Atunci s-au hotărât să sune la 
poliţie. E 

— Şi ce-ai aflat de Vatican? In ce consta serviciul lui 
Jansen la ei? 

— Urmează să aflu. Aştept un telefon de la superiorul 
lui. Să sperăm că o să ne lămurească în privinţa asta. 

— Nu te baza pe asta! Am mai avut de-a face cu cei de la 
Vatican şi, de obicei, sunt foarte secretoşi cu treburile lor. 
Desigur, nimeni nu le poate reproşa nimic. Şi eu aş ţine 
totul în secret dacă aş avea o colecţie de artă în valoare de 
un miliard de dolari închisă în pivniţă... Ce fac detectivii 
trimişi la Roma? 

— O echipă de  criminalişti îi investighează 
apartamentul. Au zis că o să m-anunţe dacă găsesc ceva 
important. În caz contrar, ne trimit raportul mâine! 

— Bună treabă, Annette! Sunt impresionat. Însă vreau 
să-ţi dau un sfat: stai pe capul celor de la Vatican. Chiar 
dacă ţi-au promis că o să te ţină la curent, nu înseamnă 
neapărat că o să-ţi şi dea raportul. 

De fapt, în sinea lui, Dial zâmbea gândindu-se că ar fi o 
minune să facă aşa. 


46 


10 


Maria se plimba prin galerie, filmând cu atenţie zecile 
de cufere de piatră care umpleau camera. Lădiţele gri erau 
înşirate într-o serie de rânduri drepte, variate ca mărime şi 
formă, unele de dimensiunile unui videoplayer, iar altele 
cam cât un sicriu, dar toate având un lucru în comun: 
măiestria artistică. 

Câteva aveau cioplite în piatra dură imagini cu scene de 
luptă colosale, marcând victoriile semnificative din 
perioada de început a Imperiului Roman. Generali falnici 
stând în picioare în carele lor de război trase de cai, în 
vreme ce legionarii luptau vitejeşte pe câmpul de luptă din 
depărtare. Războinici epuizați, cu feţele mânjite de sângele 
celor răpuşi continuau să înainteze nimicind tot ce le ieşea 
în cale, pentru a extinde astfel graniţele ţării. Iar 
profilurile eroilor romani erau gravate în piatră cu atâta 
precizie încât... 

— O, Doamne, murmură Maria şi apăsă rapid butonul de 
pauză al camerei video. 

— Mai ştiţi faţa de pe arcadă, care părea că râde de 
moartea lui Hristos? 

Profesorul veni spre ea. 

— Sigur că da! Imaginea aceea hulitoare mi-a rămas 
întipărită în minte. 

Maria arătă cu degetul spre cubul de piatră înalt de 
aproape 60 de centimetri, aflat la picioarele ei. 

— Iat-o! 

Boyd se uită la cufărul de piatră şi-şi dădu seama că 
Maria avea dreptate. Într-adevăr, era vorba despre acelaşi 
personaj cu rânjet diabolic, prezentat în detaliu. 

— Sunt consternat! Ce caută aici? 

Fata atinse cu degetul acoperit de mănuşă faţa 
sculptată. 

— Nu ştiu! Dar pare extraordinar de fericit. 

— Maria, cât ai filmat lucrările din jur, l-ai mai văzut 
undeva? 


47 


Fata clătină din cap. 

— V-aş fi spus. 

— Dar figura? Nu-ţi aminteşti unde i-ai văzut faţa? 

Maria privi îndelung sculptura. 

— Nu, dar o am undeva în minte. Ştiu că l-am mai văzut. 
Ştiu sigur! 

Boyd se ridică şi începu să inspecteze în grabă celelalte 
cufere de piatră din încăpere. Chiar dacă difereau ca 
mărime, remarca tema similară prezentă pe fiecare: erau 
împodobite cu imagini de război. De fapt, toate, cu 
excepţia unuia, cel cu Omul care râdea. 

— Individul ăsta trebuie să fi fost împărat. Sau, cel 
puţin, un tip foarte bogat şi cu autoritate. Este singurul 
personaj reprezentat pe un piedestal al lui, singur. 

— Plus că era şi pe arcadă. Este clar că îi acordau mari 
onoruri. 

— Dar de ce? căzu pe gânduri Boyd, trecându-şi 
degetele pe suprafaţa cufărului. După o scurtă pauză, 
trase încet de marginea capacului, ca să se asigure că 
blocul putea fi mişcat fără riscuri. Apoi, reluă: Ştiu că asta 
contravine multora dintre sfaturile pe care ţi le-am dat, 
dar... 

Maria dădu din cap a înţelegere. 

— Vreţi să vedeţi ce e înăuntru! 

— Trebuie! Nu mă pot abţine. Parcă-s un copil 
inconştient. 

— E în regulă! Dacă nu eraţi de acord să scoateţi 
capacul, aveam de gând să merg să iau o rangă şi să-l 
desfac eu. 

Le-au trebuit aproape cinci minute ca să mişte capacul, 
înfrângând presiunea creată de vid, după care au reuşit să- 
l ridice imediat. Era mai uşor decât se aşteptau. 

— Ai grijă! o îndemnă Boyd. Piatra asta ne-ar putea oferi 
indicii importante cu privire la identitatea acestui om. N-aş 
vrea s-o compromitem! 

Cei doi aşezară capacul cioplit pe podea, asigurându-se 
că nu-l zgârie. Apoi, mulţumiţi de cum au aşezat-o, se 
grăbiră să revină la lădiţa de piatră pentru a vedea ce au 


48 


descoperit. 

— Adu lumina mai aproape! Repede! îi ceru el. 

Maria apucă lanterna şi o orientă spre interiorul lădiţei. 
Fasciculul luminos  străpunse întunericul, dezvăluind 
singurul obiect ce se afla în interior: un cilindru subţire, de 
bronz. 

— Ce-i asta? întrebă ea. 

Boyd zâmbi în timp ce scotea cu mâna înmănuşată 
cilindrul de 20 de centimetri, din bronz. 

— Este o dublură, draga mea! O piesă identică, în două 
exemplare! 

— O dublură? 

— Documentele pe care le-am găsit în Anglia - 
documentele care ne-au condus la catacombe - au fost 
depozitate într-un cilindru de bronz identic... Ştii ce 
înseamnă asta? 

— Nu! Ce? 

Boyd râse. 

— N-am idee, dar e al naibii de important! 

Maria zâmbi, dar în sinea ei ştia că se întâmpla ceva, iar 
Boyd nu-i zicea despre ce era vorba. Simţea asta după cum 
el ţinea cilindrul la piept, ocrotindu-l cu părintească grijă, 
ca pe un nou-născut. 

— Professore? Pot să mă uit şi eu? 

Acesta făcu o grimasă, acceptând cu greu să dea din 
mână artefactul. 

— Fii foarte atentă, draga mea! Până îl deschidem, nu 
putem şti ce poate fi în interior. Conţinutul s-ar putea să 
fie destul de delicat. 

Fata aprobă din cap, deşi considera că Boyd cam 
dramatiza în cazul de faţă. Cu toate astea, se conformă şi 
trată descoperirea cu acelaşi mare respect. 

— Uau! Ce uşor este! Sunteţi convins că este acelaşi tip 
de cilindru ca acela găsit în Bath? 

— Categoric! Boyd apropie lanterna de obiect şi indică o 
serie de gravuri mici, care abia puteau fi văzute. Nu sunt 
sigur dacă acest simbol poate fi tradus, dar am găsit un 
marcaj identic şi pe celălalt. 


49 


Maria îşi trecu degetul peste ştanţa aceea în formă de 
triunghi, pipăind crestăturile subţiri din metal. Gravura 
era aşa de superficială, încât nu se simţea nimic. 

— De ce este aşa de slab imprimat? Abia văd. 

— Nu ştiu, recunoscu Boyd. S-ar putea să se fi şters în 
timp sau poate a fost stilul unui anumit gravor. Ceea ce 
este în interior sper însă să ne dea un indiciu. 

— Asta dacă există ceva în interior! 


Privirea lui Boyd îi demonstră că nu gustase gluma. Ca 
răspuns, acesta smulse artefactul din mâna Mariei. 

— Nu avem instrumentele necesare pentru a deschide 
acest cilindru. Trebuie să mă duc la etaj pentru a le 
recupera. 

Fata clipi, fără să-i înţeleagă reacţia. 

— Cât sunt plecat, fă ceva cu folos şi apucă-te de filmat, 
ca să încheiem. 

— Bineînţeles! Cum spuneţi, domnule! 

— Ei bine, asta-i tot ce vreau. Boyd făcu doi paşi prin 
arcadă, apoi se opri brusc, revenind: Şi nu atinge nimic cât 
lipsesc. Filmează doar! 

Maria se uită în urma lui, ascultându-i paşii pe coridorul 
de piatră, văzând cum strălucirea lanternei devine tot mai 
slabă cu fiecare pas din ce în ce mai îndepărtat. Apoi, 
ajuns la capătul holului, Boyd urcă pe scările înguste şi 
dispăru din vedere, lăsând-o singură în sala masivă. 


Boyd se duse sus, încetinind pe lângă cripte, având grijă 
să nu se atingă de vreo mână dintre cele care se întindeau 
spre coridor. Din mers, trecu fasciculul lanternei de-a 
lungul pereţilor, creând iluzia mişcării cadavrelor. Pentru 
o fracțiune de secundă, putu să jure că unul dintre degete 
se mişcase, ca şi când resturile scheletice se trezeau la 
viaţă. Se opri să-l examineze cu mişcări foarte lente, apoi 
păşi în prima cameră. 

Ştia că tubul de bronz trebuia protejat, aşa că îl vâri în 
cel mai adânc buzunar pe care-l avea şi trecu prin gaura 
din perete. Îşi deschise trusa de instrumente într-un acces 


50 


de furie, astfel încât aceasta se clătină, iar din ea căzură 
şurubelniţe şi chei fixe, ciocane şi cuie, chiar şi un mic set 
de ciocane de piatră, până când îşi dădu seama că habar n- 
avea ce caută. 

Se opri gândindu-se încă la asta când simţi ca un fel de 
tremur dinspre zidurile grotei, de fapt acestea pulsau 
efectiv ca nişte izbucniri de energie la intervale mici. 

Vum! Vum! Vum! 

Simţea pietrele cum se cutremură sub tălpi. 

Vum! Vum! Vum! 

Boyd atinse peretele, încercând să determine sursa 
trepidaţiilor, dar toată suprafaţa acestuia vibra la aceeaşi 
intensitate. Apoi, îşi lipi urechea de suprafaţa rece a 
zidului, sperând că o să identifice originea sunetului acela 
înalt, secondat de bas. Curios lucru, tăria sunetului păru 
de fapt să se diminueze când se apropie de pereţii peşterii. 

Făcu repede nişte calcule, gândindu-se ce ar putea 
cauza un asemenea fenomen. Rezonanţă, ondulaţie, 
energie. Apoi, îşi dădu seama că, probabil, motivul era o 
forţă exterioară. Dar ce? 

Apropiindu-se de intrarea sitului, observă schimbarea 
drastică a temperaturii. Corpul lui, care se obişnuise între 
timp cu temperatura din subteran, acum era forţat să se 
adapteze la fierbintele soare italian. Simţi cum i se strâng 
broboane de transpiraţie în sprâncene, picături ce se 
transformau în noroi pe măsură ce îi alunecau pe faţa 
pudrată cu praf. 

De asemenea, ochii, care i se obişnuiseră cu lumina 
slabă din tunel, îl usturară dintr-odată. Strălucirea luminii 
era atât de intensă, încât se pomeni că duce mâna 
streaşină la frunte. Mai rău era că, în acelaşi timp, sunetul 
crescu în intensitate, forțându-l să-şi astupe urechile pe 
când încerca să-şi acopere şi ochii. 

— Ce este tărăboiul ăsta? strigă încercând să acopere 
zgomotul. Ce-o mai fi şi asta? 


Fără să aibă habar de agitația de deasupra ei, Maria 
dansa în jurul încăperii, filmând cu atenţie cuferele 


51 


romane. Chiar dacă era o sarcină simplă, ştia că munca ei 
urma să fie vizionată în cele din urmă de către cei mai 
mari arheologi şi oameni de ştiinţă din lume, un gând care 
o încânta din cale afară. Desigur, acest sentiment pălea în 
comparaţie cu bucuria simțită atunci când i-ar spune 
tatălui ei despre succesul recent. Asta ar fi punctul 
culminant al vieţii ei, pentru că l-ar forţa să recunoască 
faptul că este mândru de ea. Pentru prima dată, în sfârşit! 

Şi ar mai fi ceva la care lucrase de atâta vreme, se 
instruise şi visase dintotdeauna. Primul succes într-o 
carieră în privinţa căreia tatăl ei o descurajase din prima 
zi. Un moment când tatăl ei, marele Benito Pelati, ar trebui 
să admită că o femeie este capabilă de a face ceva de 
seamă în lumea arheologică. 

Un zâmbet apăru pe faţa Mariei când ajunse în colţul 
îndepărtat al galeriei. Ocoli cu graţie cufărul cel mai mare 
în timp ce dădu zoom pe o scenă elaborată de pe câmpul 
de luptă. Peste câteva secunde, observă o lumină roşie 
care clipea pe partea din spate a videocamerei. I se 
termina bateria. 

— Fir-ar! Nu pot să cred asta! exclamă Maria privind în 
jurul camerei şi dându-şi seama că nu avea cum să-şi poată 
termina treaba dacă bateria era pe sfârşite. Trebuia să 
meargă la etaj pentru a lua din geantă una de rezervă. 


Elicopterul negru plutea în apropiere de platou, 
legănându-se în vântul puternic. Pilotul se străduia cât 
putea să facă faţă curenților de aer, dar simţi că este în 
pericol de a pierde controlul aparatului. 

— Lăsaţi-mă s-aterizez, domnule! Vântul formează un 
vârtej la suprafaţa stâncii. Nu ştiu cât îl mai pot controla. 

Singurul pasager din spate lăsă jos binoclul de la ochii 
negri şi reci. 

— O să-l ţii până îţi spun eu! Am doi oameni pe stânca 
aia şi treaba mea este să le asigur protecţie din aer. 

Pilotul îl contrazise: 

— Ei bine, şi eu am o treabă de făcut. Şi este imposibil 
să o fac în aceste condiţii. Aterizez acum! 


52 


— Dacă o faci, jur pe Dumnezeu că va fi vai şi amar de 
tine! 

Intensitatea căutăturii reprezenta o dovadă certă că era 
capabil să facă orice pentru a-şi finaliza misiunea. Orice! 
Pur şi simplu erau prea multe în joc. 

— Mai aşteaptă cinci minute şi totul se va încheia! 


11 


Piazza Risorgimento 
Roma, Italia 
(50 de metri de Vatican) 


Autobuze pline cu străini treceau cu zgomot pe lângă el, 
în drum spre poarta principală a Cetăţii Sfinte. Persoane 
cu aparate de fotografiat şi copii indisciplinaţi se plimbau 
pe lângă banca lui, ignorându-i complet prezenţa. Singurul 
lor punct de interes era Piaţa Sf. Petru şi Capela Sixtină, şi 
toate artefactele glorioase din muzeul Vatican, şi 
nicidecum bătrânul îmbrăcat în costum scump sau cele 
două gărzi de corp care stăteau în spatele lui. 

Desigur, acesta era şi motivul pentru care îi plăcea să 
vină aici, amuzamentul pervers pe care îl simţea văzând 
atâţia oameni în zonă cum îşi risipesc banii câştigaţi cu 
greu pe ghiduri şi excursii private. In tot acest timp, el, 
aşezat pe o bancă, ştia că majoritatea comorilor 
Vaticanului se află sub străzile pe care se deplasau turiştii, 
totul fiind protejat în galerii închise ermetic, care, prin 
comparaţie, ar fi făcut ca Fortul Knox să pară o biată 
puşculiţă de ceramică. 

Zâmbi şi-şi dădu seama că niciunul dintre ei, indiferent 
cine era sau câţi bani avea, n-avea să vadă niciodată acele 
comori pe care el le vedea în fiecare zi. 

Conţinutul din Archivio Segreto Vaticano. Arhivele 
Secrete ale Vaticanului. 


53 


Titlul oficial al lui Benito Pelati era de ministru de 
antichităţi, un post pe care îl deţinea de peste trei decenii. 
Neoficial, în Italia, era cunoscut ca naşul arheologiei, 
pentru că promisese că va proteja fiecare relicvă găsită pe 
teritoriul italian, chiar dacă asta însemna să încalce câteva 
legi pe parcurs. Unii critici îl dezaprobau pentru metodele 
sale discutabile, mai ales în primii ani, când abia începuse 
să-şi construiască reputaţia violentă. Dar Vaticanul n-a 
făcut-o niciodată. Ei ştiau că un om cu talentul lui era de 
nepreţuit. Nu numai pentru cunoştinţele sale academice, 
dar mai ales pentru dorinţa lui de a face orice era necesar 
ca să obţină rezultate. 

Fiecare organizaţie, chiar şi una evlavioasă ca Biserica, 
se poate folosi de oameni în felul acesta. 

Totuşi, mai întâi, expertiza lui Benito în lumea artei, nu 
brutalitatea sa, l-a făcut remarcat. Cardinalul Pietro 
Bandolfo, fostul preşedinte al Consiliului Suprem al 
Vaticanului, era un prieten din copilărie al lui Benito şi 
aliatul său cel mai important. Bandolfo înţelegea politica 
mai bine decât colegii săi cardinali şi a dat asigurări 
Vaticanului că singura modalitate de a proteja locul lui în 
lumea modernă ar fi să colaboreze cu Benito, cineva 
instruit în afara Bisericii. Cineva care ar putea moderniza 
sistemul lor învechit. Cineva care nu se supunea legii 
papale. În cele din urmă, Vaticanul a acceptat şi Benito a 
fost angajat pentru a actualiza modul lor de organizare. 

Şi proiectul său a fost organizarea celui mai valoros bun 
al lor: arhivele secrete. 

Benito îşi trecu degetele prin părul cărunt, dat peste 
cap, şi-şi aminti de prima zi când a fost condus în galeria 
subterană. Ce onoare! Mai puţin de 30 de oameni 
cunoşteau conţinutul colecţiilor Vaticanului: curatorii 
arhivei, membrii seniori ai Congregației Sacre a 
Cardinalilor şi Curia. Toţi aceştia erau catolici devotați, 
care şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, şi constituiau un 
element de bază al Bisericii. Dar nu şi Benito. El a fost 
primul profan din toate timpurile căruia i s-a permis acces 
nelimitat în galerie. Singurul. Şi acest fapt îl făcea să 


54 


tremure. Nu mai văzuse niciodată atât de multe lucruri 
frumoase într-un singur loc. Tablouri, statui şi comori 
umpleau sală după sală. Şi mai bine de 50 de kilometri de 
rafturi care conţineau numai documente scrise - cât vedeai 
cu ochii: papirusuri, pergamente şi tăblițe de piatră. 

Din păcate, odată ce a trecut peste toată acea frumuseţe 
şi a început să se gândească la treaba lui, şi-a dat seama 
că sistemul de arhivare era la pământ. La început, nici 
măcar nu se întrezărea apariţia computerelor, aşa încât 
totul fusese înregistrat în cataloage, pe cartoteci 
asemănătoare celor de la biblioteca publică. Cartoteci care 
puteau fi mutate, pierdute sau furate. Un element în plus 
de confuzie pentru Benito erau înşişi curatorii. De-a lungul 
secolelor, cei care se ocupaseră de arhive avuseseră 
diferite preferinţe pentru înregistrarea datelor. Unii 
înregistrau artefactele pe ani, alţii pe ţară, alţii după temă. 
lar unul dintre curatori folosise un sistem pe care Benito 
nici nu-l putea interpreta. I se părea de necrezut. Privea 
cea mai valoroasă colecţie din lume şi totuşi aceasta se 
afla într-o dezordine desăvârşită. 

Insă era încântat de haos. Nu numai pentru că avea 
onoarea de a pune totul acolo unde credea că-i este locul 
de drept, ci pentru că îşi dăduse seama că, dacă înşişi 
curatorii nu ştiau ce au în galerie, atunci nici Vaticanul nu 
ştia. Şi, dacă aşa stăteau lucrurile, atunci nu se ştie ce 
putea găsi dacă săpa mai adânc în străfundurile Bisericii. 

Era abia de o zi la locul său de muncă şi îi fusese dat un 
bilet de participare la cea mai mare vânătoare de comori 
din toate timpurile. 

A fost o ocazie care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. 


x 


Dante era unul dintre principalii asistenți ai lui Benito 
Pelati, un discipol care se dădea peste cap ca să-l 
mulțumească pe bătrân. Sosi la vreme şi Îl salută pe Benito 
cu un sărut pe ambii obraji. Fără niciun cuvânt, fără să 
schimbe amabilităţi. Era o întâlnire de afaceri, nu o vizită 
de curtoazie. Puteau lăsa pălăvrăgeala pe o altă zi. Dacă 


55 


era cazul. 

Dante era mai voinic decât Benito şi avea jumătate din 
vârsta lui. Cu toate acestea, semănau la chip, în special 
modul în care nasul le cobora de sub ochii înfundaţi în 
orbite. Romanii descriau trăsătura cu sintagma „profilul 
împăratului“, deşi lui Dante nu-i păsa de faţa, hainele sau 
marca de maşină pe care o avea. Nu dădea o ceapă 
degerată pe lucrurile astea, deoarece tot ceea ce conta 
pentru el era munca. Era o dependenţă care îi dominase 
viaţa. 

Trecură câteva minute, timp în care Dante rămase pe 
loc, liniştit, aşteptând răbdător ca Benito să vorbească, 
pentru că aşa se proceda în ţara lor tradiționalistă. 
Bătrânul convocase întâlnirea, aşa încât el controla 
ordinea de zi, ca de fiecare dată când cei doi se întâlneau. 
Într-o zi, Benito va muri şi atunci Dante va avansa în 
organizaţie. Dar, până atunci, stătea acolo ca un câine 
credincios, studiindu-i pe oamenii care se scurgeau în 
valuri pe strada aglomerată. Aşteptând să i se spună 
despre ce-i vorba. 

În cele din urmă, bătrânul zise: 

— A fost o zi proastă pentru Biserică. 

Dante rămase tăcut, ştiind că detaliile aveau să vină în 
propoziţii scurte, fiecare declaraţie fiind atent cântărită 
înainte de a părăsi buzele bătrânului. Ca şi când Benito nu 
ştia cum să-i vorbească. 

— Un preot a fost găsit crucificat... S-a trimis un apel... 
Consiliul are nevoie de ajutorul nostru. 

În structura de putere de la Vatican, Consiliul Suprem 
era al doilea la comandă după Sfântul Părinte. Cel puţin, 
pe hârtie. În realitate, cei şapte cardinali care au format 
consiliul condus de Vercelli, omul care l-a înlocuit pe 
Bandolfo după ce a murit cu mai puţin de un an în urmă, 
erau cei mai puternici oameni din Biserica Catolică. Ei 
hotărau ce trebuie să ştie papa şi ce nu, protejând scaunul 
papal de problemele birocratice ale zilei. Spus mai simplu, 
treaba lor era să-l menţină pe papă curat ca lacrima, în 
vreme ce ei făceau cele mai dificile alegeri îndărătul uşilor 


56 


închise. Genul de decizii care puteau mânji papalitatea şi 
Biserica. 

Şi, când se iveau asemenea probleme, Benito Pelati era 
de obicei o parte din soluţie. 

În sfârşit, după câteva secunde şi mai bine de tăcere, 
Benito se întoarse spre Dante şi-l anunţă: 

— Am nevoie să mergi la Viena... Se face o excavaţie 
care trebuie supravegheată... Ceva foarte important. 

— În Austria? întrebă Dante. Avem permisiunea să 
săpăm acolo? 

Benito îl privi fix, până când, ruşinat, Dante lasă capul în 
jos. Ar fi fost cazul să ştie că nu este indicat să pună la 
îndoială ordinele lui Benito. 

— Totul este pregătit... Nu facem decât să-i 
supraveghem... Cum aţi terminat, adu-mi ce-aţi găsit! 


12 


Pe doctorul Boyd îl frământa curiozitatea. Deşi ar fi 
trebuit să se concentreze asupra cilindrului de bronz, era 
mai preocupat de sunet. Vuietul asurzitor din lumea din 
afară era prea interesant ca să-l ignore. 

— Hei! strigă cu accentul lui englezesc. E cineva acolo? 

Palele rotorului elicopterului continuau să facă un 
zgomot ca de tunet chiar la intrarea în catacombe. 

„Doamne sfinte! Ce anume produce un asemenea 
vacarm? continuă să reflecteze Boyd în sinea lui în timp ce 
ieşea din grotă. Ar trebui să aibă mai multă consideraţie 
atunci când...“ 

La vederea aparatului masiv şi sub influenţa efectului 
copleşitor al răgetului palelor, precum şi al vântului care îl 
învăluise, stârnit ca un uragan, amuţi complet. Pornise de 
la bănuiala că zgomotul era probabil de la vreun utilaj care 
lucra pe platoul de deasupra, dar nu se aşteptase să vadă 
chiar în faţa lui un elicopter, la mai puţin de 200 de metri 


57 


în aer. 


Bărbatul de pe scaunul pasagerului rânji, apoi îi 
comandă pilotului să se rotească spre stânga. O fracțiune 
de secundă mai târziu, scoase pe fereastra laterală o 
Beretta M501 cu lunetă şi o îndreptă spre Boyd. 

— Domnilor, şopti acesta în cască, misterioase sunt căile 
Domnului. 

Cei doi soldaţi îşi opriră ascensiunea pe platou şi priviră 
spre cer, deşi locul unde stăteau nu le permitea să vadă 
nimic esenţial. 

— Ce se întâmplă, domnule? E totul în regulă? 

Bărbatul îşi miji ochii în timp ce-şi ajusta colimatorul. 

— Se rezolvă într-un minut! Un singur glonţ, şi cea mai 
mare problemă a noastră va deveni istorie. 

Soldaţii dădură din cap în semn că înţeleseseră. 

— Ce-ar trebui să facem noi? 

Lunetistul îşi propti pernuţa de recul pe umăr şi încercă 
să compenseze legănarea elicopterului. 

— Continuaţi să urcați! Trebuie să vă ocupați de fată şi 
să sigilaţi situl. 


Boyd îşi feri ochii cât de bine reuşi, dar amestecul de 
praf şi lumină puternică îl împiedica să vadă cine ştie ce. 

— Hei! ţipă el. Pot să vă ajut cu ceva? 

Fiindcă nu auzi niciun răspuns, se gândi că trebuie să 
găsească altă modalitate de comunicare. Aşa că, în loc să 
tipe, îşi flutură mâna spre elicopter, sperând că pasagerii 
săi vor face la fel şi îşi vor vedea de drum. 


— Stai într-un loc! comandă lunetistul. Stai locului! 

Dar era o pretenţie imposibilă. Vântul sufla peste coama 
aceea de deal ca o cascadă, apoi cobora în vârtejuri peste 
terenul stâncos de la poale. Prin urmare, pilotarea unui 
aparat de zbor era un coşmar, un pachet de turbulenţe 
efectiv muşcând din altitudinea pe care elicopterul încerca 
s-o obţină. Pilotul se străduia din răsputeri să contracareze 
efectul, crescând şi scăzând înălţarea rotorului principal, 


58 


dar fără rezultate notabile. Elicopterele nu erau făcute să 
zboare în astfel de condiţii. N 

— Nu-l mai pot controla, îl avertiză pilotul. li jur, 
cădem! 


x 


Cu aparatul de filmat în mână, Maria traversă în pas 
lejer prima încăpere colorată, îndreptându-se direct spre 
ieşirea din catacombe. Când se strecură prin deschizătura 
îngustă, deveni brusc conştientă de zgomot şi de vibraţiile 
care îl intrigaseră pe Boyd. 

— Professore? 

Continuă să urce panta stâncoasă, încercând să-şi 
protejeze ochii de strălucirea intensă a soarelui. Cu 
excepția mâinii, singurul lucru care o ferea de orbirea 
totală era silueta care stătea la intrarea în peşteră. Iar 
după zvelteţe, ştia că era Boyd. 

— Professore? Ce anume face zgomotul ăsta? 

Până să-i răspundă acesta, auzi zgomotul inconfundabil 
de focuri de armă, apoi privi cu groază cum Boyd se 
întoarce spre ea şi o ia la fugă disperat pe pantă, în jos. 
Fără ezitare, intră cu umărul în stomacul ei ca la un placaj 
de rugby şi o culcă la pământ, ferind-o de rafalele de 
gloanţe. Din pricina opririi forţate, îşi scrânti uşor piciorul 
alunecând, apoi o luă de mână şi o trase spre colţul cel mai 
apropiat, asigurându-se că au ieşit din vizorul lunetistului. 

— Eşti teafără? se interesă el. Eşti rănită? 

Şocată, îi trebuiră câteva secunde să-şi verifice trupul: 

— Nu, n-am nimic! 

Boyd se ridică în picioare şi aruncă o privire pe după un 
colţ de stâncă. Elicopterul continua să bubuie ca un tunet. 

— Cred că avem probleme. Afară e un elicopter. 

— Un elicopter? 

— Da! Şi are un pasager mic şi rău. Doar le-am făcut cu 
mâna, iar el a început să tragă în mine! Privi iarăşi pe 
după colţ, tot fără să poată zări ceva. Apoi, reluă: Dar nu 
ăsta-i cel mai rău lucru. Am văzut că pe elicopter e scris 
Polizia. 


59 


— Ce înseamnă asta? vorbiţi serios? 

— Sigur că vorbesc serios! O prinse de mână. Ascultă- 
mă, suntem în mare pericol! Dar, dacă vii după mine, vom 
supravieţui. 

— Putem scăpa de un elicopter al armatei? 

— Da! Însă trebuie să acţionăm rapid. Dacă aterizează şi 
vin înăuntru, ne omoară. 

— Staţii! Vrei să vă luptaţi cu un elicopter? Cu ce? 

Boyd se grăbi spre colţ şi începu să scotocească printre 
uneltele cu care veniseră. 

— Am adus vreo frânghie? 

— Frânghie? Nu avem la noi. Am lăsat-o în camionetă. 

Cu o mişcare rapidă, Boyd răsturnă cutia cu scule, 
conţinutul revărsându-se cu zgomot metalic. 

— Atunci, trebuie să ne descurcăm cu ce avem aici! 

Fata îl privi confuză. 

— Aţi întrebat de frânghie, dar vă mulţumiţi cu o trusă 
de scule? Vă supăraţi dacă întreb ce aveţi de gând să 
faceţi? 

— Priveşte şi învaţă, draga mea! Priveşte şi învaţă! 

Boyd cără cutia până la intrarea în grotă şi studie 
aparatul care le ameninţa vieţile. Plana la mai puţin de 50 
de metri în faţa deschiderii, ocupanţii acesteia privindu-i 
cu ochi ameninţători prin parbriz. 

— Maria, vino aici! la camera de filmat şi tot ce-ai mai 
vrea să salvezi. Fie că ne iese sau nu, cred că este cel mai 
indicat să plecăm de aici cât mai repede. 

— Plecăm? 

— Hai! o zori el. Mai repede! 

Fata o luă la fugă spre grămada de obiecte lăsate de ei 
în fundul grotei, în timp ce Boyd ieşi curajos afară, intrând 
în raza puştii. Nu ştia sigur dacă planul lui va funcţiona, 
dar merita să încerce decât să fie prins în capcană, în 
catacombe, fără niciun fel de armă. 

— Hei! Veniţi să mă prindeţi! 

Repetă imediat fraza în italiană, ca să se asigure că l-au 
înţeles. 

Instantaneu, elicopterul veni mai aproape, încercând să 


60 


reducă unghiul dintre lunetist şi ţintă, în speranţa de a 
evita o nouă ratare. Dar manevra fu o greşeală tactică. In 
clipa când aparatul se înclină, Boyd scoase de la spate 
cutia cu scule şi o azvârli cu boltă, cât de tare putu. 
Aceasta zbură prin aer şi se roti până ajunse în calea 
palelor rotorului principal. 

În vreme ce cutia se apropia, pilotul îşi dădu seama ce o 
să se întâmple. Fusese aşa de preocupat de vântul puternic 
şi de apropierea periculoasă faţă de stâncă, încât nu mai 
apucase să fie atent la Boyd sau la cutia de scule pe care 
acesta o ţinea în mână. O omisiune care avea să-l coste 
viaţa. 

CLANC! 

Metalul se lovi de metal cu un scrâşnet dezgustător, 
sfărâmând două dintre cele patru pale ale elicei şi 
aruncând schije în toate direcţiile. Pierzând brusc 
altitudine, elicopterul se smuci în faţă, trecând la câţiva 
centimetri de stâncă, înainte ca pilotul să apuce să tragă 
de manşă. Inclinarea bruscă nu putea fi controlată de 
rotorul din spate, aşa că aparatul începu să se învârtească 
precum un carusel stricat, până ce se rostogoli şi se 
prăbuşi peste camioneta lui Boyd aflată la 200 de metri 
mai jos. După câteva secunde, mormanul de metal fu 
acoperit de explozia puternică de pe panta dealului, făcând 
să se clatine la propriu pământul de sub picioare lui Boyd. 

— Nemaipomenit! se felicită singur. A fost genial! 

Pe măsură ce bubuitul continua, Maria ieşi în fugă din 
peşteră, ca să vadă ce se întâmplase. 

— Professore, sunteţi... 

N-apucă să termine întrebarea, că observă mingea de 
foc. Din ea se înălţau flăcări portocalii şi de un roşu aprins, 
iar din epava care ardea mocnit ieşeau nori groşi de fum 
negru. 

— Santa Maria! Le-aţi distrus elicopterul! Şi camioneta 
noastră. 

Bărbatul confirmă din cap, fericit că făcuse o asemenea 
ispravă cu mâna lui. 

— Slavă Domnului că i-am plătit asigurarea agenţiei de 


61 


închiriere! 

În mod normal, fata ar fi urlat la un aşa comentariu, dar 
Boyd nu-i dădu ocazia. O prinse de braţ şi o trase înapoi în 
interior, unde începu să-şi adune echipamentul. Din 
păcate, fu nevoit să se oprească atunci când auzi un huruit 
îndepărtat. 

— Maria? Ce-i asta? Cumva, un alt elicopter? 

Fata se strâmbă, apoi făcu câţiva paşi spre gura peşterii. 

Se uită în sus, încercând să vadă peste stânci. Pe panta 
abruptă pornise să cadă un firicel de pietre şi pământ. 

— O, Doamne! 

Într-o clipă, Boyd ştiu ce se întâmplă. Impactul exploziei 
cutremurase terenul din jurul lor, provocând ultimul lucru 
pe care l-ar fi vrut. 

— Cădere de pietre! 

Cei doi se năpustiră afară din tunel, luând-o la fugă cât 
puteau de repede. Deşi era o alegere riscantă, ştiau că mai 
degrabă se confruntau cu o cădere de pietre decât cu 
surparea bruscă a peşterii. Pietrişul putea fi evitat. Dar 
tunelurile care se prăbuşeau nu. 

Prinzând-o pe Maria de mână, o luă înainte, ţinându-se 
amândoi de peretele de stâncă străduindu-se totodată să 
se asigure că nu se pierd unul de altul. Făcură câţiva paşi, 
panicaţi, pe marginea râpei, dându-şi seama că nu puteau 
s-o ia înaintea pământului şi pietrelor care o porniseră la 
vale. Solul de sub tălpi era prea instabil, iar pietrele 
continuau să alunece întruna, fiind imposibil de evitat. 
Trebuiau să găsească adăpost undeva şi să spere că va fi 
bine. 

Se ghemuiră în prima firidă pe care o găsiră, sperând că 
suprafaţa mare a stâncii din faţă îi va apăra de căderea de 
pietre. Din păcate, adăpostiţi acolo, văzură că, la bază, 
stânca avea câteva fisuri care, cu siguranţă, aveau să 
cedeze, făcând-o să se desprindă sub greutatea prea mare. 

— Dă Doamne să ţină! se rugă Maria. O, Doamne, fă să 
ţină! 


62 


Cei doi soldaţi se uitară neîncrezători la elicopterul care 
se prăbuşise pe lângă ei. Din epavă ţâşniră spre cer flăcări 
ca un gheizer din iad, forţându-i să se lipească de peretele 
de stâncă pentru a se feri. Dar nu focul ar fi trebuit să-i 
îngrijoreze. 

Alunecarea de teren începu cu un firicel. Întâi, o 
pietricică, apoi o piatră şi, în final, un bolovan uriaş. Nu 
peste mult timp, jumătate din creasta afurisită de stâncă 
se prăvălea înspre ei şi-şi dădură seama că, în câteva 
secunde, aveau să i se alăture comandantului lor în Lumea 
de Apoi. Cel mai tânăr dintre cei doi bărbaţi fu norocos, 
pentru că muri fără să sufere, o bucată de rocă ascuţită 
lovindu-l drept în cap, spărgându-i craniul în bucăţi şi 
secţionându-i lobul frontal ca o lovitură de topor. Acum, 
era lângă tovarăşul său şi, peste un minut, îl împroşca în 
faţă cu resturi din trupul lui. 

Imediat după aceea, leşul său fu măturat de un torent de 
praf şi pietre. 

Bărbatul mai în vârstă încercă să ignore scena 
înspăimântătoare, deşi era imposibil. Avea bucăţi de creier 
lipite de faţă ca nişte resturi de sushi şi-i intraseră în ochi 
stropi de sânge, împiedicându-l să vadă. În ciuda acestui 
impediment, reuşi cumva să rămână agăţat de perete, 
scuturându-se de pietrele care, în cădere, îi zgâriau 
carnea, rugându-se să poată supravieţui cumva acestei 
orori şi să ajungă întreg la unitate. Dar nu fu să fie. 

Piatra care-i pecetlui lui soarta îl lovi în umărul drept, 
smulgându-i braţul din încheietură cu un pocnet scabros şi 
sfărâmându-i clavicula de parcă ar fi fost din sticlă. 
Soldatul se balansă câteva secunde, suficient cât să-şi 
exprime agonia printr-un urlet care se înălţă deasupra 
vuietului făcut de focul din vale, după care se prăbuşi la 
pământ. 

O cutie de scule. Patru morti. 


Tot peretele de stâncă se zgudui cât dură alunecarea de 
teren. Maria se uita cu frică la pietrele care săreau pe 
lângă ea, dar nimic, nici măcar cea mică pietricică nu 


63 


reuşea să pătrundă în refugiul lor ferit. 

După ce căderea de pietre şi pământ se potoli, Maria 
rosti o rugăciune scurtă de mulţumire, apoi se întoarse să 
vadă cum se simţea Boyd. Acesta era mai palid decât de 
obicei, dar pe buze avea întipărit un rânjet. 

— Sunteţi teafăr? 

Bărbatul inspiră adânc. 

— Fantastic! Şi tu? 

— Sunt în regulă! Maria îi arătă camera video pe care o 
tinea între palmele împreunate şi spuse: Şi la fel e şi 
materialul filmat! 

— O, Doamne! Cilindrul! 

Boyd dădu nervos la o parte borseta, sperând că 
artefactul rămăsese în buzunarul de la pantalonii scurţi în 
tot acest haos. Când simţi metalul, zâmbi, ştiind că au avut 
noroc pe toată linia. 

— Ei bine, draga mea, se pare că n-avem pierderi prea 
mari. 

— Nu, dar pe aproape! Maria îi arătă cu degetul spre 
catacombe. Intrarea era acum acoperită de moloz. Nu cred 
că va mai intra cineva pe acolo în viitorul apropiat! 

Boyd rânji văzând maldărul de pietriş. 

— Bun! între timp, putem duce caseta video la autorităţi 
şi s-o folosim ca dovadă pentru descoperirea noastră. Apoi, 
putem reveni cu echipament adecvat, de siguranţă şi să 
obţinem ce-am vrut din start de la acest sit. 

— Da! oftă fata. Dacă mai există într-adevăr ceva de 
explorat. 

— Nu-ţi face griji! Sunt sigur că nu vom pleca din Italia 
cu mâinile goale. 

Şi Boyd ştia că era adevărat, pentru că, deşi grota spre 
catacombe fusese complet distrusă, îşi dădea seama că 
deja este în posesia obiectului pentru care venise la 
Orvieto. 

Cilindrul de bronz. 


64 


13 


Au trecut câteva ore până să vină după Payne. Până 
atunci, nu-şi mai simţea picioarele amorţite complet, ca 
două membre inerte, pe care abia putea să le mişte. Tot 
încătuşat, fu târât la etaj şi băgat într-o sală de conferinţe 
de metal, în care Jones, şi el în cătuşe, era aşezat la 
capătul unei mese lungi. Un străin mătăhălos, îmbrăcat 
într-un costum negru stătea pe un scaun, în stânga lui 
Jones. Un al doilea individ, în picioare, în colţul îndepărtat 
al camerei, vorbea la un telefon mobil, urmărind totul ca o 
stană de piatră. 

Jones zâmbi când îl văzu pe Payne. Era prima dată când 
se revedeau de când fuseseră arestaţi. 

— Hei, Jon, arăţi bine! Cum ai dormit? 

— Ca un prunc! În fiecare dimineaţă, mă trezesc ud. 

Prietenul lui dădu din cap înţelegător. 

— Al naibii furtun! 

Payne se aşeză pe scaunul aflat vizavi de Jones şi îl 
studie pe tipul de lângă el. Era aproximativ de aceeaşi 
înălţime cu Payne, dar avea în plus vreo 50 de kilograme. 
De muşchi, nu grăsime. Payne se uită la el vreo cinci 
secunde, măsurându-l din ochi, şi constată că n-avea gât 
deloc. În cele din urmă, rupse tăcerea şi se prezentă: 

— Sunt Payne Jonathon. Tu cine eşti? 

Gorila se uită la Payne, dar nu spuse nimic. Scoase doar 
un mârâit moale. 

Jones, care era de culoare şi avea fizic de fundaş 
defensiv, râse: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că şi pe tine te urăşte! Când 
am văzut că nu vorbeşte cu mine, am crezut că e rasist... 
Poate-i doar surd. 

— Ai idee despre ce este vorba aici? 

— Nu! Tu? 

Payne clătină din cap. 

— Mi s-a promis că azi pot da un telefon, dar n-am mai 
apucat. Poate că băieţii ăştia sunt de la ambasadă. 


65 


— Nu, replică tipul cu telefonul mobil. Nu suntem de la 
ambasadă! 

— Uuuuuu! exclamă Jones dezlânat. Pot vorbi! 

— Da, domnule Jones, putem vorbi! Dar promit că va fi o 
conversaţie scurtă, dacă veţi continua să faceţi comentarii 
la adresa noastră. Nu tolerez insulte de la un prizonier. 

Tipul avea cam 1,82 metri, în jur de 45 de ani şi era o 
canalie. Ceva din atitudinea lui îţi dădea de înţeles că: 
„Dacă te pui cu mine, îţi culegi dinţii de pe jos“. Poate că 
părul aspru şi drept sau ochii care îi erau reci şi reptilieni. 
În orice caz, ceva anume reuşea să transmită ameninţarea, 
pentru că era evident că el conducea lucrurile. Omul 
încheie: 

— Deci, ar trebui să plec chiar acum sau tăceţi cât să m- 
ascultați? 

Payne nu mai ascultase ordine din armată, dar a înțeles 
că n-aveau de ales. Ori îl ascultau pe tip, ori se întorceau 
în celulele lor pentru multă vreme. 

— Sigur, treaba cu tăcerea se rezolvă, dar numai dacă 
aveţi amabilitatea să ne spuneţi numele şi functia 
dumneavoastră! Simt că măcar atât lucru merităm. 

— Nu, domnule Payne, nu meritați nimic! Nu date fiind 
acuzaţiile cu care vă confruntaţi! 

Bărbatul se aşeză la capătul mesei şi scoase un dosar 
dintr-o servietă de piele. Apoi, rămase pe loc timp de un 
minut, studiindu-i conţinutul. Fără să mai rostească un 
cuvânt. În cameră se mai auzea doar foşnetul ocazional al 
documentelor. Când vorbi din nou, tonul aspru i se mai 
îndulcise. Ca şi când se răzgândise în privinţa modului de 
tratare a problemei. 

— Cu toate acestea, datorită circumstanțelor propunerii 
mele, cred că ar fi mai bine dacă am rămâne în termeni 
amiabili. 

— Ce propui? întrebă Payne. 

— Înainte să ajung la asta, dă-mi voie să-ţi onorez 
cererea. Numele meu este Richard Manzak şi lucrez la 
Central Intelligence Agency. 

Scoase legitimaţia şi i-o înmână lui Payne. La fel făcu şi 


66 


însoţitorul lui Manzak. 

— Dumnealui este Sam Buckner! Face echipă cu mine 
în, hmm, în acest caz special. 

Payne studie ambele legitimaţii, apoi i le dădu lui Jones. 

— Nu înţeleg! Ce avem de-a face cu CIA? În acest caz, n- 
ar trebui să fie de competenţa ambasadei? 

Manzak îşi recuperă legitimaţia, apoi îi spuse lui 
Buckner să stea de pază în uşă. Payne sesiză amănuntul, 
care era ciudat, dat fiind că se aflau într-o clădire 
securizată. Cu toate acestea, matahala se îndepărtă şi se 
propti cu fundul de uşă ca un elan obosit. 

— Acest lucru a depăşit de mult nivelul unei chestiuni de 
ambasadă, îl asigură Manzak. În general, ambasadele evită 
infracțiunile de acest gen. 

— Infracţiuni? Ce vrei să zici? Noi n-am făcut nimic. Am 
venit aici ca turişti. 

— Zău, domnule Payne! Amândoi ştim ce tip de misiuni 
aţi avut în trecut. Sunt sigur că, dacă te-ai gândi la asta, ti- 
ar veni în minte o lungă listă de activităţi pe care guvernul 
spaniol le-ar fi dezaprobat. Manzak se aplecă, reducându-şi 
vocea la o şoaptă: De acum, cred că ar fi mai bine să ne 
abţinem de la fapte concrete. Nu ştii niciodată cine ar 
putea asculta. 

Payne se gândi la trecutul său cât fusese la MANIAC şi- 
şi aminti că trecuseră prin Spania, de sute de ori. Moron 
Air Base, situată în apropiere de Sevilla, era la jumătatea 
distanţei dintre SUA şi Asia de Sud-Vest, făcându-l loc 
predilect pentru aprovizionare şi lansare de misiuni. La fel 
fusese şi cu Naval Station (NAVSTA) Rota, aflată pe coasta 
atlantică, lângă strâmtoarea Gibraltar. Le oferea acces la 
Marea Mediterană şi asistenţă în atacurile amfibii. Dacă 
mai punea la socoteală şi Torrejon Air Base, şi toate 
unităţile americane împrăştiate în jurul Spaniei, Payne se 
hotări că era mai indicat să tacă, fiindcă nu se ştia ce 
anume ar fi putut avea ceilalţi împotriva lui şi a lui Jones. 

Ştia că, de fiecare dată când transportau arme în afara 
bazei, era o încălcare a regulamentului. La fel era şi 
trecerea frontierei cu personal non-militar. Sau zborul prin 


67 


spaţiul aerian restricţionat. De fapt, cam tot ce au făcut cei 
din MANIAC în Spania - deşi era mereu în interes de 
serviciu - intra sub incidenţa legii. Nu că ar fi fost genul de 
încălcare a legii care ajungea într-adevăr să fie vreodată 
anchetată sau judecată. Relaţia de simbioză dintre Statele 
Unite şi Spania nu ar supravieţui în cazul în care guvernul 
spaniol ar începe să-i pedepsească pe membrii activi din 
misiunile americane aprobate. Totuşi, lucrul care îl 
îngrijora pe Payne era natura secretă a operaţiunilor lor. 
Cum ar putea să se apere dacă nu i se permitea să 
vorbească despre ce a făcut? 

Payne spuse: 

— Ştii, ai dreptate! Aceasta nu este o chestiune care ar 
privi ambasada. Este dincolo de domeniul lor de acţiune. 
Aceasta este ceva de care ar trebui să se ocupe 
Pentagonul. 

Manzak clătină din cap. 

— Ne pare rău, domnilor, asta nu o să se întâmple. 
Pentagonul a fost anunţat de către guvernul spaniol, de 
îndată ce aţi fost arestat. Din păcate, după părerea lor, nu 
au nimic de câştigat dacă se implică. Vă puteţi imagina ce 
coşmar ar fi pentru relaţiile publice dacă s-ar confrunta cu 
situaţii în care ar trebui să recunoască misiunile în care aţi 
fost implicaţi? Lucrurile ar putea fi diferite dacă încă aţi 
mai fi fost în serviciul activ. Din păcate, dorinţa lor de a 
ajuta este de obicei în strânsă legătură cu utilitatea 
curentă. Şi, din moment ce în prezent sunteţi pensionaţi, ei 
văd utilitatea voastră ca fiind aproape nulă. Manzak zâmbi 
strâmb. O lume crudă. Nu-i aşa, domnule Payne? 

Lui Payne îi veni să sară peste masă şi să-i arate lui 
Manzak cât de crudă poate fi lumea. Doar să-l facă să tacă. 
Dar ştia că nu poate face asta. Nu până când nu afla de ce 
este aici, de ce CIA era interesată de situaţia lui. Cine ştie, 
poate că Manzak îi era singurul aliat. Întrebă: 

— Şi ce-mi poţi spune despre tine? Organizaţia ta ne 
consideră utili? 

Zâmbetul acestuia deveni mai larg. 

— Nu am fost tocmai sigur până când am citit despre 


68 


călătoria voastră în Cuba. Impresionant! După părerea 
mea, cine face aşa ceva este util... Această misiune m-a 
impresionat teribil. 

Payne şi Jones se uitară unul la altul, confuzi. Nimeni, cu 
excepţia celor mai mari grade de la Pentagon, nu trebuia 
să ştie despre Cuba. Nici CIA, nici FBI, nici chiar 
preşedintele. Nici măcar cubanezii nu ştiau despre 
misiunea din Cuba, deoarece, în momentul în care ar fi 
aflat, le-ar fi sărit ţandăra. Oricum, faptul că Manzak ştia 
despre călătoria lor le spunea multe. Asta însemna că era 
puternic şi avea nişte relaţii serioase. O persoană în 
măsură să încheie o înţelegere. 

— Bun, anunţă Payne. Ti-ai făcut temele. Din păcate, mai 
e o întrebare la care nu mi-ai răspuns. De ce te afli aici? 

Manzak se lăsă pe spate şi rămase tăcut. Privindu-i cum 
se agită. Cei mai mulţi ar fi răspuns imediat, dar nu acest 
tip. El îşi păstra calmul său glacial. Chiar mai rece decât 
gheaţa. Era întruchiparea autocontrolului. În cele din 
urmă, când simţi că sunt pe cale să-şi piardă răbdarea, le 
dădu un răspuns: 

— Sunt aici pentru a vă răscumpăra libertatea! 

Libertatea. Nici Payne, nici Jones nu ştiau cum ar fi 
posibil, dar asta nu-l împiedica pe Manzak să stea acolo, 
nepăsător, bucurându-se de puterea pe care o avea asupra 
lor, ca un maestru-păpuşar diabolic. Nu zâmbi, nu se 
încruntă, nu clipi. După câteva secunde de tăcere, scoase 
un alt dosar, ceva mai gros şi prins într-o bandă de 
cauciuc. 

Un singur nume apărea pe copertă: Dr. Charles Boyd. 

— Domnilor, am fost autorizat de către guvernul spaniol 
să vă fac o ofertă unică. Dacă sunteţi dispuşi să acceptaţi 
condiţiile mele, renunţă să vă mai ţină în închisoare pentru 
tot restul vieţii. 

Jones se strâmbă. 

— Grozav! Pe cine vor să omorâm? 

Manzak îl fulgeră cu privirea. 

— Nu sunt sigur ce anume făceaţi la MANIAC, dar pot să 
vă asigur: CIA n-ar comanda niciodată un asasinat. 


69 


Jones îşi dădu ochii peste cap. 

— Scuteşte-mă! Îţi pot da ca exemplu cel puţin 20 de 
cazuri în care CIA a fost implicată în moartea unui 
personaj-cheie din politică - şi nici măcar n-am pus la 
socoteală clanul Kennedy. 

— Este irelevant dacă mă crezi sau nu! Ceea ce contează 
este asta: propunerea mea nu implică vreo crimă sau orice 
alte activităţi ilegale. 

Payne era sceptic în continuare. 

— Atunci, ce implică? 

— O persoană dispărută. 

— Poftim? Vor să găsim o persoană dispărută? Şi dacă 
suntem de acord, ce vor face? Ne lasă să plecăm? Payne 
citi numele de pe dosarul din hârtie maro. Aşa-i c-am 
ghicit? E vorba despre doctorul Charles Boyd? 

Manzak confirmă din cap. 

— Aşa este! Vrem să-l găsiţi pe doctorul Boyd. 

Payne tăcea, aşteptând să primească mai multe 
informaţii. Pentru că nu veniră, întrebă el: 

— Şi, de curiozitate, cine dracu' este doctorul Boyd? 

Întrebarea îi fusese adresată lui  Manzak. Pe 
neaşteptate, Jones uimi pe toată lumea răspunzând. 

— Dacă nu mă înşel, este un arheolog din Anglia. 

Manzak se uită la Jones. 

— Cum de ştii? 

— Cum? Pentru că sunt deştept. Ce, un negru nu poate fi 
inteligent? 

Payne îşi dădu ochii peste cap, auzind autoironia. 

— Răspunde-i doar! 

— Bine, rânji tovarăşul lui. L-am văzut pe Boyd pe 
History Channel. Mi se pare că este un profesor de la 
Oxford sau una dintre simandicoasele şcoli englezeşti cu 
pantaloni extravaganţi. Se poate să fi fost Hogwarts, nu 
ştiu. Oricum, era vorba despre Imperiul Roman şi modul în 
care acesta a influenţat societatea modernă. 

Manzak îşi notă ceva. 

— Şi ce-ai mai aflat? 

— Nu am ştiut niciodată că romanii aveau instalaţii 


70 


sanitare interioare. Am crezut întotdeauna că... 

I-o reteză: 

— Mă refeream la Boyd! 

— Nu prea multe. S-a folosit vocea lui, dar rareori 
apărea pe ecran. Era doar naratorul. 

Payne se frecă la ochi, încercând să se pună la curent cu 
totul. 

— Deci, dacă am înţeles eu bine, doctorul Boyd este un 
arheolog englez, cu suficientă credibilitate ca să predea la 
o universitate de renume mondial şi să prezinte un 
documentar special pe History Channel? 

Manzak aprobă din cap, refuzând să ofere informaţii 
suplimentare. 

— OK, uite ce nu înţeleg! Care este marea urgenţă 
atunci? Adică, de ce îl vrea guvernul spaniol pe acest tip 
aşa de tare, încât este dispus să facă o înţelegere cu doi 
prizonieri? Mai mult chiar, ce rost are implicarea CIA în 
acest caz? Ceva nu se leagă aici. 

Manzak îi aruncă o privire rece, dură, care sugera că nu 
era pregătit să dea cărţile pe faţă. Cu toate acestea, Payne 
îi întoarse aceeaşi căutătură, refuzând să lase ochii în jos. 
Era închis de 72 de ore şi se săturase să tot fie luat în râs. 
În câteva minute, observă că agresivitatea lui dă roade, 
fiindcă Manzak se lăsă pe spate şi oftă. Un suspin lung şi 
epuizat, care-i transmise lui Payne certitudinea că îşi 
încolţise prada şi aceasta urma să cedeze. 

Manzak mai rămase un timp aşa, ca şi când încă mai 
încerca să se hotărască dacă era sau nu o idee bună. În 
cele din urmă, cu o expresie de reticenţă, le întinse dosarul 
pe masă, anunțând: 

— Doctorul Charles Boyd este cel mai căutat infractor 
din Europa. 


71 


14 


Pentru anchetarea fiecărei crime trebuie să existe un 
centru de comandă. Fie că este un caz major sau nu, 
detectivilor le trebuie un loc unde să-şi scrie rapoartele. 
Uneori, acesta e doar un birou izolat de la sediul central, 
dar întotdeauna există un loc care devine „inima acţiunii“. 

Însă rareori era aşa luxos ca în cazul de faţă. 

Administratorul domeniului de la Kronborg voia ca Nick 
Dial să se simtă cât mai bine, aşa că îi puse la dispoziţie 
Apartamentele Regale, camere ce serviseră timp de 
aproape o sută de ani ca reşedinţă regală. Acestea 
fuseseră construite pentru Frederik al II-lea cam prin anii 
1570 şi erau decorate cu mobilierul original. Din tavan 
atârna un candelabru de aur deasupra mesei pentru 
banchete folosită acum pe post de birou. 

De foarte puţine ori Dial avea parte de linişte şi 
intimitate când lucra la un caz, aşa încât i se părea că 
reprezintă luxul suprem, şansa de a fi singur cu gândurile 
sale, până când va veni cineva după unul dintre dosarele 
pe care le „împrumutase“ de la poliţia daneză fără să fie 
văzut. 

Fiecare  anchetator adoptă o tactică diferită la 
examinarea probelor, modul său personal de a analiza 
situaţia în ansamblu. Unii vorbesc la un reportofon. Alţii îşi 
scriu informaţiile în computer. Dar niciuna dintre aceste 
tehnici nu i se părea potrivită lui Dial. Era un tip de modă 
veche în privinţa profesiei, iar când era vorba despre 
probe, rezista în faţa ispitei tehnologice, preferând 
întotdeauna simplitatea unui panou pe care îşi prindea 
însemnările. Pentru el, nu exista un mod mai bun de a 
organiza informaţiile legate de un caz. Avea posibilitatea 
să mute notițele ori de câte ori voia, până se potriveau - 
asemenea unui puzzle uriaş care dezvăluia în cele din 
urmă identitatea secretă a criminalului. 

Primul lucru pe care l-a pus pe tabla de la Kronborg au 
fost fotografiile de la locul crimei. Acestea fuseseră făcute 


72 


dintr-o varietate de unghiuri şi arătau până în cele mai 
mici detalii toate acele orori pe care şi-ar fi dorit să le uite. 
Felul în care două dintre coaste îi ieşeau victimei prin piele 
ca nişte beţișoare chinezeşti rupte, înfipte într-o jumătate 
de kilogram de carne crudă. Modul în care falca îi atârna 
într-o poziţie nefirească sau cum arăta sângele amestecat 
cu urină şi fecale. Aceasta era realitatea omorurilor în 
general, genul de amănunte pe care Dial trebuia să le 
studieze pentru a găsi răspunsurile pe care le căuta. 

De pildă, să afle mai multe informaţii despre Erik 
Jansen. Acesta ar fi cel mai bun mod de a afla de ce a fost 
ales să moară. Descoperind mai multe despre victimă, ştii 
mai multe despre criminal. Adică, trebuia să înceapă cu 
oamenii care îl cunoşteau cel mai bine pe Jansen: prietenii, 
familia şi colegii. Desigur, acest lucru era mai dificil decât 
părea, deoarece erau împrăştiaţi prin toată Europa. 
Adăugând barierele lingvistice şi secretomania celor de la 
Vatican, devenea chiar extrem de problematic. 

l-ar fi trebuit o echipă de profesionişti ca să obţină 
informaţiile necesare. 

Prima persoană pe care a sunat-o a fost secretara lui de 
la Interpol. Ea se ocupa cu datul telefoanelor la sediile din 
Oslo şi Roma ca să le spună ce-l interesează pe Dial, după 
care ei contactau departamentele poliţiilor locale şi 
obțineau pentru el informaţiile respective. 

Din păcate, Vaticanul nu era una dintre ţările membre 
ale Interpolului. Asta însemna că nu exista un Birou 
Naţional Central la palatul papal. Neavând contacte locale, 
nu aveau nici oameni de-ai casei. Şi, fără oameni de-ai 
casei, nu aveau informaţii din interior. Nielsen încercase 
să rezolve problema sunând direct la Vatican, dar, aşa cum 
bănuise Dial, nimeni nu răspunse la mesajul ei. 

Aşa că Dial se hotări să sune el însuşi la Vatican, 
sperând că funcţia lui pompoasă o să facă pe cineva să 
coopereze. Primise o lungă listă cu numere de telefon de la 
Nielson şi îi ceruse să le trieze în funcţie de naţionalitate, 
gândindu-se că danezii şi norvegienii ar fi cei mai dispuşi 
să-i ajute din cauza legăturii lor cu crima. 


73 


Însă, după ce medită un timp, renunţă cu totul la idee şi 
abordă problema invers. In loc să privească lucrurile din 
perspectiva victimei, o analiză din punctul lui de vedere. 
Cine ar fi dispus să-l ajute pe el? Avea nevoie să găsească 
pe cineva cu care să poată vorbi, cu care să stabilească o 
legătură. În direcţia asta trebuia să acţioneze, aşa putea 
demara lucrurile. 

Persoana respectivă nu mai avea cum să-l ajute pe Erik 
Jansen. Dar putea să-l ajute pe Nick Dial. 


Cardinalul Joseph Rose crescuse în Texas. Îi plăceau 
armele, carnea roşie şi berea rece ca gheaţa. Dar mai mult 
decât orice îl iubea pe Dumnezeu şi acesta era motivul 
pentru care fusese dispus să se mute la aproape jumătate 
de lume distanţă ca să lucreze pentru Vatican. Aceasta era 
chemarea lui şi era foarte mulţumit. 

Dar asta nu însemna că nu-i era dor de casă. 

Când telefonul sună la el la birou, asistentul lui îl anunţă 
că Nick Dial îl căuta. Numele nu-i spunea nimic, aşa încât 
cardinalul Rose îl întrebă pe asistent despre ce era vorba. 
Acesta ridică din umeri şi-l informă că Dial nu vrea să-i 
spună. Apoi, adăugă că are accent american. Două 
secunde mai târziu, Rose ridica receptorul. 

— Cu ce pot să v-ajut, domnule Dial? 

Dial zâmbi sesizând accentul nazal, tipic texan din vocea 
cardinalului. Îi mergea la inimă. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi răspuns, Eminenţa Voastră! 
Vă rog să-mi spuneţi Nick! 

— Bine, Nick! Dar numai dacă mi te adresezi cu Joe! 

— În regulă! 

— Deci, de unde din America eşti? 

— De fapt, cam de peste tot. Tata antrena echipe de 
fotbal de colegiu, aşa că am crescut în campusuri, 
începând cu Oregon, apoi Pennsylvania şi Florida. Plus că 
am stat o groază de timp în Texas. 

În următoarele câteva minute, vorbiră un pic despre 
statul Lone Stars, după care Rose întrebă: 


3 Poreclă a statului Texas (Steaua singuratică) (n.red.) 
74 


— Deci, ce pot face pentru tine? Trebuie să recunosc că 
sunt curios din moment ce n-ai vrut să-i comunici 
asistentului meu. 

— Îmi cer scuze pentru asta! M-am gândit că ar fi mai 
bine dacă ţi-aş spune direct. 

— Să-mi spui direct? Asta nu sună bine. 

— Mă tem că nu. Conduc Departamentul de omucideri 
din Interpol, şi azi-noapte unul dintre preoţii tăi a fost găsit 
mort. 

Rose încercă să rămână calm. 

— Unul dintre preoţii mei? Adică, dintre asistenții mei? 

— S-ar putea, replică Dial. De asta am sunat. Ştim 
numele victimei şi că lucra pentru Vatican, dar nu reuşesc 
să aflu date supli... 

— Numele? întrebă Rose. Zi-mi, te rog, numele lui! 

— Jansen! Părintele Erik Jansen! 

Suspinul de uşurare scos de Rose îi dădu de înţeles că 
victima nu-i era cunoscută. 

— Cum s-a întâmplat? 

— A fost răstignit! 

— Doamne, Dumnezeule! Rose îşi făcu cruce. Ai spus 
răstignit? 

— Da, domnule! Cineva l-a răpit, l-a bătut, apoi l-a 
pironit pe o cruce. 

— Când? Unde? De ce n-am auzit despre asta? 

Dial se strâmbă, neştiind la ce să răspundă mai întâi. 

— Din câte am aflat, a fost răpit din Roma, noaptea 
trecută. De acolo, a fost dus în Danemarca, unde a fost 
ucis. 

— Danemarca? De ce Danemarca? 

— Nu ştim, domnule! Asta speram să aflu. Vezi 
dumneata, treaba mea este să strâng cât mai multe dovezi 
posibil, dar am întâmpinat dificultăţi. Am încercat să sun 
mai multe persoane de la Vatican, însă... 

— Nu-i nevoie să continui! îl opri Rose, încercând să se 
gândească la cel mai bun mod de a explica situaţia. Ştiu 
cum putem fi când vine vorba de dat informaţii. Asta e, 
probabil că de aia nu am aflat nimic despre această 


75 


tragedie. Oamenii nu prea sunt deschişi în comunitatea 
noastră. 

— Ceea ce este de înţeles, dar... 

— Nu este acceptabil! Sunt de acord cu tine. Rose 
clătină din cap, oarecum jenat de situaţie. Nick, îţi spun ce 
am de gând să fac! O să mă interesez personal cum stau 
lucrurile, chiar dacă asta înseamnă să jumulesc nişte pene. 
Şi, când aflu ceva, şi prin asta înţeleg orice, o să te sun, că- 
i zi sau noapte! 

— Îmi promiţi? Pentru că mai multe persoane au... 

— Da, Nick, promit! O să aflu ce se întâmplă. Iți dau 
cuvântul meu de texan! 

Iar pentru Dial asta însemna mai mult decât cuvântul lui 
Rose ca oficial ecleziastic. 


15 


Jones era obsedat de mistere, acesta fiind motivul 
pentru care se şi făcuse detectiv. Unii văd jumătatea goală 
a paharului, iar alţii o văd pe cea plină. Însă Jones stă şi se 
uită fix la el, încercând să-şi dea seama cine-i afurisitul 
care a băut apa aia. 

În orice caz, Payne nu fu surprins când Jones înşfăcă de 
pe birou dosarul CIA, înainte ca el să apuce măcar să 
întindă mâna. Jones începu să comenteze: 

— Doctorul Charles Boyd este licenţiat în arheologie şi 
lingvistică la Oxford şi a primit, în 1968, un post de lector 
la Universitatea Dover. Conform datelor de aici, a fost 
numit chiar şef de departament în 1991... Uau! Şocant! 

Manzak nu părea deloc amuzat. 

— Citeşte mai departe, domnule Jones! Te asigur că mai 
departe lucrurile se înrăutăţesc. 

— La naiba, Jon! Nu glumea, ia uită-te aici! 

Payne se strădui să nu zâmbească atunci când Jones îi 
înmână o fotografie prim-plan cu capul doctorului Boyd, 


76 


poză ce fusese făcută în timpul administraţiei Nixon. Genul 
de imagine care rămâne ataşată la dosarul de angajat al 
cuiva şi se păstrează în arhiva Personalului, indiferent ce 
ar face omul respectiv ca să scape de ea. Boyd purta o 
haină de tweed cu papion din mătase şi avea părul 
pieptănat peste cap - una dintre cele mai cumplite frizuri 
văzute vreodată de Payne. Parcă era o poză dintr-o 
reclamă pentru fixativ, ilustrând felul cum arăta înainte de 
aplicare. 

— Nu-mi spune, încercă Jones o glumă, îl caută poliţia 
vestimentară! 

— Nu! răspunse Manzak pe un ton aspru. Este suspectul 
principal într-o anchetă a Interpolului care durează de 20 
de ani. De la falsuri de obiecte de artă până la contrabandă 
şi furt de antichităţi. Tipul se ocupă de toate şi le execută 
profesionist. În momentul de faţă, este dat în urmărire în 
câteva ţări, cu precădere în Franţa, Italia, Germania, 
Austria şi Spania. 

— Şi de ce nu-l arestează? întrebă Payne. 

— Pentru că Boyd este un geniu! De câte ori sunt pe 
aproape de el, găseşte o metodă să-şi acopere urmele. De 
fiecare dată! Zici că are radar. 

— Sau informaţii din interior! sugeră Jones. 

Şi Payne se gândea la acelaşi lucru. 

— Bine, să presupunem că tot ce ne spui despre Boyd 
este corect. Ce legătură are asta cu CIA? 

Manzak arătă cu degetul spre dosar. 

— Ei bine, să începem cu Spania! Doctorul Boyd a furat 
nişte bijuterii de familie de la guvernul spaniol, vorbim 
despre piese unicat şi inestimabile. Nu-i cazul să vă zic că 
ar face orice să le recupereze. Din păcate, singurul mod de 
a le recăpăta este să dăm de doctorul Boyd şi să-l facem să 
vorbească. Pare uşor, nu? Ei bine, până acum, a reuşit să 
ascundă sute de obiecte chiar sub nasul agenţilor de la 
Interpol şi nimeni nu ştie unde le-a dus. Spania se teme că 
n-o să-şi mai găsească artefactele dacă Boyd este omorât 
în timpul urmăririi. De fapt, cam toată Europa. Toţi sunt 
panicaţi de asta. Toată lumea! Şi panica e nemaipomenită, 


77 


mai ales dacă poţi să profiţi de ea. 

— Vezi? Aici, m-ai pierdut. Cum ar putea să profite CIA 
în vreun fel de treaba asta? 

Manzak se aplecă şi rânji precum o vrăjitoare deasupra 
unui cazan. 

— Spune-mi, domnule Payne, ce ştii despre CIA? 

— Ştiu cum să-l scriu şi cam atât! Payne făcu un semn 
cu degetul spre Jones şi continuă: Cu el cred că vrei să 
vorbeşti. La un moment dat, era tentat să se alăture 
organizaţiei voastre. 

Manzak păru surprins: 

— Serios? 

Jones confirmă din cap. 

— Pe scurt, strângeţi informaţii din străinătate, le 
evaluaţi, apoi vă trimiteţi teoriile la Washington, într-un 
dosar din acela tipic, din hârtie maronie. 

Manzak ignoră ultima parte a descrierii. 

— Desigur, nu este chiar aşa de uşor cum pare. Uneori, 
e nevoie de ani buni ca să se ducă la îndeplinire o anumită 
sarcină. De exemplu, putem strecura un agent într-o ţară, 
îl lăsăm să se integreze, apoi îl contactăm mult mai târziu, 
ca să vedem ce a aflat. Peste câteva luni, uneori ani. De 
aceea, în anumite situaţii, suntem obligaţi să folosim 
tehnici mai eficiente, cele cu feedback mai rapid. 

Jones rânji. 

— Tortură? 

— Ştiţi vorba: „O mână spală pe alta“. Ei bine, cam aşa 
obţinem unele dintre cele mai bune informaţii secrete. 
Oferim o favoare - că-i vorba de arme, bani, indiferent - şi, 
în schimb, căpătăm date. 

Payne mormăi că a înţeles. 

— Ei bine, atunci, înseamnă că eu şi DJ reprezentăm o 
favoare! 

— Nu doar o favoare, o mare favoare! Dacă îl prindeţi pe 
Boyd, nu ajutaţi numai Spania, ci şi pe noi. Pentru că, dacă 
îl avem pe Boyd, o să-l „atârnăm“ peste Europa ca pe vâsc 
şi apoi vedem ce ţară se înghesuie prima să ne pupe în 
fund. Unde mai pui că, pentru a finaliza misiunea asta, nu 


78 


riscăm niciun agent operativ, deoarece voi, domnilor, o să 
ne faceţi toată treaba „murdară“. 

— În caz că acceptăm s-o facem! Ştii, mă mai preocupă 
ceva. Să înţeleg că guvernul spaniol n-ar fi dispus să pună 
pe hârtie acordul nostru? 

— Aşa este! domnule Payne. Misiunea asta nu-i oficială. 
Este mai sigur aşa. 

— Mai sigur pentru cine? Ce i-ar opri să ne aresteze din 
nou în momentul când îl găsim pe Boyd? 

Manzak ridică din umeri. 

— Şi ce vă împiedică să plecaţi acasă în momentul când 
ieşiţi de aici? Nimic! Dar vă mai spun un singur lucru: cred 
că Spania are mai multă încredere în voi decât voi în ea. 
Cu pregătirea voastră militară, aţi putea dispărea dacă aţi 
vrea şi sub nicio formă n-ar putea veni în SUA ca să vă 
recupereze. Deci, ce aveţi de pierdut? Dacă le acceptaţi 
propunerea, vă lasă să plecaţi. Dacă nu, vă putrezesc 
oasele pe aici! 


16 


Poliţia din Orvieto nu putea fi de încredere. Dovadă era 
inscripţia de pe laterala elicopterului. Dar cât de departe 
ajungea conspirația? Puteau oare Boyd şi Maria să se 
încreadă în poliţiştii din oraşul vecin? Nu aveau cum să 
ştie, aşa că au decis să facă o plimbare de două ore cu 
autobuzul până la Perugia, un oraş cu peste 150.000 de 
oameni, şi să caute protecţie din partea unei forţe de 
poliţie cu autoritate mai mare. 

După ce se instalară pe două locuri din spate, se uitară 
pe geam căutând girofaruri, oameni înarmaţi sau ceva care 
ar fi fost suspect. Însă nimic nu părea să tulbure liniştea 
din Orvieto, cu excepţia zgomotului puternic scos de ţeava 
de eşapament. 

Abia când au ieşit din Orvieto şi s-au îndreptat spre zona 


79 


rurală, reuşi Boyd să se relaxeze. Respirația i se linişti şi 
culoarea îi reveni în obraji. Înghiţi nodul din gât şi toţi 
muşchii i se destinseră. 

Înviorat brusc, Boyd scoase la iveală cilindrul pe care îl 
salvase din catacombe şi începu să-l studieze. Pentru el, 
găsirea catacombelor era un eveniment de o însemnătate 
care va continua să aibă ecou mulţi ani de acum înainte, în 
comunitatea arheologică. Dar descoperirea de la Orvieto 
pălea în comparaţie cu obiectul găsit. Dacă tubul roman 
conţinea într-adevăr ceea ce bănuia, atunci lumea întreagă 
se va opri în loc să vadă despre ce este vorba, nu doar o 
mână de profesori din lumea academică. 

Va fi ştire de prima pagină pe tot globul, iar poza lui 
Boyd ar apărea pe fiecare copertă de revistă. 

Înainte de a se entuziasma prea tare, profesorul îşi dădu 
seama că trebuia să se asigure că în interior se afla 
comoara promisă. În timp ce, lângă el, Maria aţipise, Boyd 
tinu cilindrul în dreptul geamului, ca să observe orice i-ar 
fi putut scăpa în bezna din catacombe. Cu excepţia 
inscripţiei gravorului, obiectul era complet neted, fără 
niciun fel de şănţuleţe sau defecte. Ambele capete păreau 
solide, ca şi când nu exista nicio îmbinare în metal, însă 
Boyd ştia că nu era aşa. 

Şi artefactul de la Bath păruse iniţial dintr-o bucată, dar, 
după mai multe încercări, a descoperit că unul dintre 
capete era învelit cu metal destul cât să împiedice intrarea 
aerului şi a umezelii, dar nu suficient ca să-l facă 
impenetrabil. I-a trebuit numai o şurubelniţă pentru a-l 
străpunge, apoi a desprins partea metalică de la suprafaţă 
ca pe un capac de la o cutie de alune. 

Disperat, Boyd aruncă o privire sub scaun, căutând ceva 
cu care să rupă sigiliul. Apoi, umblă la geanta de la camera 
video, dar toate închizătorile erau făcute din plastic, mult 
prea fragile pentru a străpunge capacul. 

„La naiba, îşi spuse în gând. Cilindrul este cheia a tot. 
Nu trebuie să fie...“ 

Atunci îi veni o idee. Tocmai găsise răspunsul corect la 
problema lui. 


80 


Boyd scoase cheia de la camioneta închiriată şi îi 
împinse vârful în marginea cilindrului de bronz. 
Recipientul şuieră la dispariţia vidului care se menţinuse 
vreme de 2 000 de ani. Cu mâinile tremurânde, bărbatul 
apăsă şi mai mult cheia, apoi coji folia subţire de metal 
spre margine, însă nu pe de-a întregul. Nu intenţiona să 
scoată documentul în autobuz. Voia doar să se convingă că 
pergamentul este înăuntru. 

Ca să vadă mai bine, Boyd înălţă cilindrul vrând să vadă 
în lumină conturul ca o umbră, dar, în acelaşi timp, îşi 
pierdu concentrarea. Dacă, până atunci, peisajul îi trecuse 
în goană prin faţa ochilor, acum, brusc, se târa ca melcul. 
Huruitul motorului, şuieratul vântului şi vorbăria celorlalţi 
pasageri dispăruseră de asemenea. 

— Maria! o zgâlţâi Boyd. Trezeşte-te! Ne oprim. 

Fata deschise repede ochii. 

— Cum adică ne oprim? Unde suntem? 

— Pe câmp! 

Maria clipi de câteva ori, apoi se uită pe geam ca să 
vadă unde au ajuns. Din păcate, lanurile de floarea- 
soarelui şi peticele dese de iarbă verde erau obişnuite 
pentru zona aceea. Nu îşi putea da seama unde se aflau. 

leşi pe intervalul dintre scaune şi merse spre şofer, în 
speranţa că o să vadă un indicator rutier sau vreo bornă 
kilometrică care să-i indice locaţia exactă. Din păcate, 
singurul lucru care îi sări în ochi fu lumina intermitentă a 
unui girofar. Se repezi înapoi la Boyd. 

— Drumul este blocat de o patrulă! 

Bărbatul se albi la faţă. 

— Pe noi ne caută! Ştiam eu! 

Maria simţea că Boyd avea dreptate. 

— După cum văd eu lucrurile, avem două variante! 
Putem încerca să le explicăm varianta noastră sau... Puse 
mâna pe uşa de urgenţă, o deschise şi continuă: Sau putem 
să fugim naibii de aici! 

Fără să-i mai aştepte răspunsul, Maria luă camera video 
şi se strecură afară pe uşa din spate a autobuzului. Boyd o 
urmă imediat. 


81 


— Şi acum? întrebă el. Încotro? 

Maria îşi scoase capul pe după colţul autobuzului şi se 
uită în jur. 

— La naiba! De ce nu-i trafic? Ar trebui să mai existe şi 
alte maşini! Privi spre Boyd: Am făcut vreun ocol cât am 
dormit? Nu mai suntem pe autostradă. 

— Nu ştiu! N-am fost atent. Studiam cilindrul. 

Fata mormăi încet: 

— Drăcie! O să trebuiască s-o luăm la fugă. Este singura 
noastră şansă. 

Studie terenul aflat de ambele părţi ale drumului. 
Câmpul cu floarea-soarelui era perfect. 

— Dacă intrăm în lan, putem să ne ascundem până 
verifică ei autobuzul şi pleacă. 

Boyd aprobă din cap, apoi îşi strânse mâna în jurul 
cilindrului ca un sprinter la o cursă de ştafetă. 

— Bine, draga mea! Ia-o tu prima, vin după tine! 

După ce inspiră adânc, Maria ţâşni din ascunzătoare şi 
sări în mijlocul câmpului auriu unde florile aveau o 
înălţime de doi metri. Boyd o urmă prin labirintul de 
tulpini, zărind-o când şi când, în vreme ce fata alerga pe 
câmpul galben ca soarele. 


Şoferul autobuzului ştiu că era ceva în neregulă din clipa 
când auzi apelul. În cei peste 20 de ani vechime în profesie 
la aceeaşi firmă, era prima dată când poliţia îi transmitea 
prin staţia radio un traseu modificat. La început, îşi 
închipui că a fost un accident în faţă sau poate un blocaj de 
trafic, dar, când văzu maşinile cu girofarul pornit pe 
drumul de ţară, ştiu că se întâmplase ceva mai rău. 

Unul dintre pasagerii lui era urmărit. 

— Doamnelor şi domnilor, anunţă el în italiană, vă rog să 
nu vă alarmaţi. Aceasta este doar o oprire de rutină 
solicitată de către autorităţile locale. Sunt sigur că vom 
porni la drum în scurt timp. 

— Eşti sigur? strigă cineva. Pentru că doi oameni tocmai 
au ieşit prin spate. 

— Au ieşit? întrebă el. Ce vorbeşti? 


82 


Până să-i mai răspundă călătorul, unul dintre poliţiştii 
din filtru scoase la iveală un M-72 antitanc, îl puse pe umăr 
şi trase. Racheta ţâşni cu un şuierat puternic, propulsată 
de gaze care ardeau la aproape 800°C, şi se izbi de grilajul 
metalic al autobuzului. 

Pe culoar, focul izbucni ca un potop, o oribilă minge de 
flăcări arzând totul în calea ei: scaune, bagaje şi oameni, 
topindu-le efectiv pielea de pe corp. Puţinii ghinionişti care 
supravieţuiră impactului rachetei se zbăteau orbeşte în 
fumul negru, căutând o ieşire. Băteau sălbatic în geamurile 
sparte, încercând să se strecoare prin găurile formate, deşi 
bucăţile de geam ascuţite ca briciul le sfârtecau feţele şi 
trupurile. 

În cele din urmă, unul dintre bărbaţi îşi veni în fire şi 
deschise uşa de urgenţă în spate, strigând în fum: 

— Dacă m-auziţi, veniţi aici! 

Peste câteva secunde, văzu o femeie minionă cum se 
zbate să iasă din infern, târând după ea un bărbat ars, al 
cărui chip părea că a fost înlăturat cu o lampă de sudură. 
Primul bărbat nu ştia cum de aceasta mai avea o asemenea 
putere, dar femeia reuşi cumva să-l tragă până la uşa din 
spate. li ajută să coboare şi o încurajă: 

— Aproape am ieşit, suntem aproape salvaţi! 

Femeia încercă să-i mulţumească, dar izbucni într-o tuse 
sufocantă. „Măcar e în viaţă“, îşi spuse individul în sinea 
lui. Măcar a trecut prin flăcări şi a reuşit să salveze şi pe 
altcineva.  Supravieţuiseră în mod miraculos acestei 
tragedii. 

Cel puţin, pentru moment. 

Opintindu-se la fiecare pas ca să se îndepărteze de 
autobuz, îi zări pe poliţişti la distanţă şi ţipă la ei după 
ajutor, fără să-şi dea seama că ei provocaseră dezastrul. 
Cel mai scund dintre poliţişti se grăbi spre ei ca şi când 
avea de gând să-i ajute ori să stingă incendiul cu furtunul 
cu duză lungă pe care îl ţinea. Dar, în loc de asta, turnă 
gaz peste foc la propriu. 

Oprindu-se la cinci metri în faţa lor, polițistul îşi cobori 
parbrizul căştii ignifuge şi apăsă butonul lansatorului de 


83 


flăcări pe care-l avea, trimițând în aer un jet mortal de 
combustibil gelatinos. Chimicalele se aprinseră într-un 
fulger cumplit, care acoperi victimele cu napalm şi le 
pârjoli ca pe nişte bezele căzute într-un foc de tabără, 
pielea începu să le sfârâie şi să se înnegrească, devenind 
încet una cu asfaltul ars. 

Zâmbind, polițistul comunică în staţia de pe cască. 

— Scurgerea a fost rezolvată! 


17 


Marţi, 11 iulie 
Dover, Anglia 
(129 km sud-est de Londra) 


Payne şi Jones nu se născuseră ieri. Fuseseră implicaţi 
în tot felul de misiuni de mult prea multe ori pentru a 
ignora evidenţa: era ceva dubios în oferta lui Manzak. 

CIA era o organizaţie globală, una care avea agenţii şi 
conexiuni secrete peste tot în lume. Dacă ar fi vrut 
realmente să-l găsească pe doctorul Charles Boyd, în 
niciun caz nu ar fi apelat la doi indivizi din afara grupării. 
Totuşi, din nu se ştie ce motiv, Manzak venise la 
Pamplona. Din anumite motive, era dispus să acţioneze din 
exterior (în speţă, să folosească oameni din afara CIA) 
pentru a-l urmări pe Boyd şi, în cele din urmă, i-a ales pe 
cei doi foşti agenţi MANIAC să facă treaba asta. Payne nu 
prea era sigur de ce, dar avea nişte ipoteze. Poate că 
Manzak urmărea o promovare şi considerase că 
modalitatea cea mai bună de a o obţine era să-l prindă pe 
un urmărit pe cont propriu? Sau poate că Boyd îi făcuse 
ceva lui Manzak cu mult timp în urmă şi în acest fel se 
răzbuna? Sau poate, să presupunem, era vorba despre 
ceva mult mai evident. Poate că Manzak voia să pună 
mâna pe Boyd pentru a putea vinde comorile pe care 


84 


acesta le furase şi să-şi însuşească banii? 

În sfârşit, Payne şi Jones nu prea înțelegeau motivaţia lui 
Manzak. Tot ce ştiau era că avusese puterea de a-i scoate 
din închisoare urgent şi asta era tot ce îşi doreau. În plus, 
au considerat că, odată reintraţi în circulaţie, vor avea 
destulă vreme pentru a afla informaţii despre Manzak, 
Boyd şi orice le mai părea dubios. Cam totul, adică. 

După acceptarea ofertei lui Manzak, Payne şi Jones îşi 
strânseră lucrurile înainte de a fi înghesuiți într-un 
elicopter. În timpul zborului, Manzak îi informă cu privire 
la misiune şi despre cum să-l contacteze în momentul în 
care reuşesc să-l localizeze pe Boyd. În loc să folosească 
un telefon, trebuiau să activeze un emiţător ce arăta ca o 
telecomandă de acţionare a uşilor unui garaj. Apoi, să 
aştepte răbdători să vină „cavaleria“. Mă rog, nu cavaleria 
adevărată. Se presupunea că misiunea lor era strict 
secretă, aşa că ultimul lucru de care aveau nevoie ar fi fost 
să intre în oraş nişte cai în galop, care să se balige peste 
tot pe când erau mânaţi de un cowboy care suna din 
goarnă. Ceva de genul acesta ar fi fost mai potrivit pentru 
o paradă a homosexualilor, însă nu şi pentru o operaţiune 
a CIA. 

Oricum, elicopterul lor a aterizat luni noaptea, târziu, la 
Bordeaux, în Franţa, unde li s-a cerut să se cazeze. 
Manzak le înmână itinerariile pentru zborul pe care aveau 
să-l facă dis-de-dimineaţă, apoi plecă împreună cu Buckner 
să salveze lumea sau cam aşa ceva. Cum se treziră singuri, 
Payne şi Jones se apucară de dat telefoane - mai întâi, 
sunară la Pentagon să verifice gradele şi funcţiile lui 
Manzak şi Buckner, apoi la Universitatea din Dover pentru 
a stabili o întâlnire cu asistentul doctorului Boyd. 

Anglia este mai mică decât statul Alabama, însă deţine 
trei dintre cele mai elitiste universităţi din Europa: Oxford, 
Cambridge şi Dover. Primele două sunt cele mai 
cunoscute, şi pe bună dreptate. Oxford este cea mai veche 
universitate din lume unde se vorbeşte limba engleză şi se 
mândreşte cu o listă foarte lungă de absolvenţi de valoare, 
care-i include pe John Donne, William Penn, J.R.R. Tolkien 


85 


şi Bill Clinton. Cambridge s-a înfiinţat vreo sută de ani mai 
târziu şi este şcoala pe care au urmat-o John Milton, 
prinţul Albert, Isaac Newton, John Harvard şi Charles 
Darwin. 

Totuşi, în ultimii ani, mulţi dintre studenţii de vârf s-au 
îndepărtat de cele două universităţi mari, în parte din 
cauză că politica lor pentru admiteri se pare că pune 
accent mai mult pe genealogia candidatului decât pe 
realizările academice. Însă nu acesta este cazul la Dover. 
Înfiinţată în 1569, de Elisabeta I, a avut tăria de a-l refuza 
pe unul dintre urmaşii acesteia doar pentru că nu se ridica 
la nivelul standardelor scolastice impuse. Acel episod, mai 
mult decât orice altceva, a făcut ca reputaţia academică a 
Universităţii Dover să sporească brusc, devenind astfel 
şcoala de preferinţă a familiilor de elită din Marea 
Britanie. 

Cel puţin, asta citise Jones pe internet, în timp ce aduna 
informaţii pentru călătorie. 

În dimineaţa următoare, prinseră un zbor spre Londra, 
apoi se duseră la Gara Victoria să ia un tren expres şi, în 
cele din urmă, cu un tren local, se îndreptară spre Dover. 
De acolo, mai aveau puţin de mers pe jos până în campusul 
universităţii unde, după-amiază târziu, trebuiau să se vadă 
cu asistentul doctorului Boyd, Rupert Pencester, un tip 
vesel şi care, cu siguranţă, o să le ofere o ceaşcă de ceai, 
deşi afară erau vreo 24 de grade şi un cer însorit. Ca să fie 
pregătiţi pentru întâlnire, Payne şi Jones se hotărâră să 
ajungă devreme şi să facă ei înşişi nişte investigaţii. 

Departamentul de arheologie aparţinea de Colegiul 
Kinsey, unul dintre cele 33 de colegii ce alcătuiau 
Universitatea Dover. Se afla în colţul de nord-vest al 
campusului, destul de izolat de pajiştea ce lega între ele 
toate şcolile. Biroul lui Boyd era la etajul al doilea al 
clădirii ce fusese proiectată de cel mai mare arhitect al 
Angliei, Sir Christopher Wren, o clădire înţesată cu arcade, 
pasarele şi cele mai mari uşi pe care le văzuse Payne 
vreodată. Din fericire, bucăţile masive de stejar erau 
prevăzute cu încuietori contemporane, cărora Jones le 


86 


putu da de cap în 30 de secunde. 

Deschizând uşa, îl pofti: 

— După tine! 

Nu era nevoie să aprindă lumina, pentru că soarele 
năvălea în interior printr-o serie de ferestre aliniate dintr- 
un capăt într-altul al peretelui. Masa de lucru a lui Boyd se 
afla pe peretele opus, lângă trei dulapuri şi o serie de 
rafturi pline cu cărţi. Payne spera să găsească un 
calculator plin de informaţii şi orare, însă Boyd părea să 
aparţină unei alte generaţii, fiindcă nimic din ceea ce se 
găsea în încăpere nu era modern. Până şi ceasul arăta de 
parcă fusese construit de Galileo. 

Dulapurile erau încuiate, aşa că Payne îl lăsă pe Jones 
să-şi folosească măiestria de spărgător în timp ce el se 
apucă de răscolit pe masa de lucru a lui Boyd. Payne găsi 
chestiile obişnuite care se află într-un birou, cum ar fi 
rechizite şi obiecte de papetărie, dar nimic care să le fie de 
folos. Apoi, îşi îndreptă atenţia spre rafturi. Erau pline de 
cărţi despre Imperiul Roman, săpături arheologice din 
Italia şi documente în latină timpurie. 

— Primul e gata, se dădu mare Jones. Poţi să arunci o 
privire când vrei. De fapt, şi acum. Nu găseşti decât cărţi 
despre Italia. Să vedem: ai Roma, Veneţia, Napoli şi 
Milano. Jones îşi concentră atenţia asupra celei de-a doua 
încuietori şi spuse: Nu-i chiar aşa de şocant. Adică, 
interviul pe care l-a dat pe History Channel era despre 
Imperiul Roman. Presupun că aceasta este specialitatea 
lui. 

— Era, zise o voce din cadrul uşii. Asta şi intimitatea, 
motiv pentru care dulapurile sunt încuiate. Sau ar fi mai 
potrivit să spun erau încuiate. 

Payne se uită la Jones, acesta se uită în spate şi amândoi 
păliră. Brusc, se simţiră ca Winona Ryder când a fost 
prinsă furând din magazine. 

— Ştii, spuse Payne, noi nu... 

— Nu-i nevoie, rosti gentlemanul cu un accent 
aristocratic. Avea 20 şi ceva de ani şi purta un echipament 
roşu de fotbal, cu jambiere şi pete de iarbă. În partea 


87 


stângă a pieptului, avea o emblemă cu Dover. Continuă: 
Nu este treaba mea, zău aşa! Eu am venit doar să-mi sun 
un amic. Vă deranjează? 

— Nu, te rog chiar, spuse Payne, pe jumătate şocat. 

Tocmai fuseseră prinşi în biroul cuiva şi totuşi li se cerea 
permisiunea să dea un telefon. Doamne, englezii chiar că 
sunt politicoşi! 

— Apropo, zise tânărul, presupun că voi sunteţi indivizii 
care m-au sunat aseară să stabilim o întâlnire. De-aş şti ce 
anume vă interesează, poate v-aş fi mai de ajutor. 

Payne se uită la Jones şi îi observă rânjetul. Zeii 
detectivilor îi aveau în pază. 

— De fapt, spuse Payne, avem nişte chestiuni urgente de 
discutat cu doctorul Boyd şi timpul ne presează. Ai vreo 
idee pe unde-l putem găsi? 

— Ei bine, vă pot asigura că nu se află în acel dulap. 

Payne se aştepta ca puştiul să zâmbească după aşa o 
replică, dar el cumva reuşi să-şi păstreze figura serioasă. 

— De vreo câteva săptămâni, se află în regiunea Umbria 
din Italia, mai precis în orăşelul Orvieto. Aveam de gând 
să-mi petrec acolo vacanţa de vară, până când Charles mi- 
a zis că aş fi de mai mare ajutor dacă rămân acasă. Nue 
tocmai o dovadă de încredere, aşa-i? Tonul plin de 
amărăciune al tânărului le transmise restul. 

Era supărat pe doctorul Boyd, aşa că se hotărâse să se 
răzbune folosindu-i telefonul şi ajutându-i pe ei. 

— Ştii unde stă? întrebă Jones. 

Acesta încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Orvieto este destul de micuţ. N-ar trebui să vă fie 
greu să-l găsiţi. De pe cel mai apropiat raft, scoase o carte 
scrisă de Boyd. Ştiţi cum arată? 

Payne clătină din cap. 

— Avem o poză cu el de pe vremea lui Winston 
Churchill. 

— Probabil, fotografia lui din albumul promoţiei de la 
Oxford. Mă surprinde că a fost dispus să stea nemişcat 
pentru poză. Se fereşte de aparatele de fotografiat. 

Puştiul le dădu cartea şi le arătă fotografia de pe spate. 


88 


Trebuie să fi fost făcută în timpul unui curs, pentru că îl 
înfăţişa în dreptul tablei, cu un arătător în mână. Figura şi 
silueta lui arătau cam la fel, doar cu treizeci de ani mai 
îmbătrânite. Singurul lucru ce se schimbase era frizura cu 
pieptănătura pe spate. În cele din urmă, chelise. 

Jones întrebă: 

— Te deranjează dacă păstrăm cartea? Aş vrea să citesc 
ce-a scris. 

— Chiar deloc. Puteţi lua orice doriţi. Puştiul îşi scrise 
numărul de telefon pe o bucăţică de hârtie şi i-o dădu lui 
Jones. Dacă mai aveţi întrebări, vă rog, nu ezitaţi să mă 
sunaţi! 

Payne spuse: 

— N-o să ezităm! 

— Acum, dacă nu vă supăraţi, v-aş necăji cerându-vă o 
favoare. În cele din urmă, puştiul schiţă un rânjet 
diavolesc. Când o să-l găsiţi pe Charles la Orvieto şi 
terminaţi ce-aveţți de rezolvat cu el, vă rog să-i comunicaţi 
că eu, Rupert Pencester al IV-lea, îi transmit salutări! 


18 


Nick Dial ştia că va fi contactat din nou de cardinalul 
Rose, acesta onorându-şi promisiunea, însă se îndoia că el 
ar putea obţine vreo informaţie importantă în numai 24 de 
ore. Din fericire, cardinalul Rose era plin de surprize. 

— lată ce îţi pot comunica, spuse Rose când îl sună. 
Părintele Erik Jansen a venit la Vatican în urmă cu opt ani, 
dintr-o micuță parohie din Finlanda. La început, a 
îndeplinit o serie de sarcini, de la cele clericale la cele 
spirituale, însă nimic notabil până acum un an. 

Dial se aplecă în faţă. 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

— I s-a dat o funcţie nouă în Comisia biblică pontificală. 

— Să se ocupe cu ce? 


89 


Rose oftă. 

— Nu prea ştiu sigur. Probabil, dacă aş avea ceva mai 
mult timp... 

— Am auzit de CBP, dar n-am nici cea mai vagă idee cu 
ce se ocupă. Ce-mi poţi zice? 

— De unde să încep? Ei bine, această comisie există cam 
de la începutul secolului. Mai degrabă, din secolul trecut. 
Undeva pe la 1901 sau 1902. A fost înfiinţată de papa Leo 
al XIII-lea şi scopul ei era să se ocupe de interpretări 
esenţiale ale Bibliei. 

— Cum ar fi? 

— Acum vreo câţiva ani, au scos un studiu care examina 
corelaţia dintre Scripturile evreieşti şi Biblia creştină în 
speranţa de a uni cele două grupări. 

Dial îşi mângâie bărbia. 

— Sună destul de controversat. 

— Aşa şi este. Unde mai pui că, de câte ori Vaticanul 
schimbă interpretarea Bibliei, cu siguranţă, se vor face 
valuri. 

— Aşadar, CBP este ca, de exemplu, Curtea supremă 
americană. Ei au ultimul cuvânt! 

Rose zâmbi la auzul comparaţiei. 

— Într-un mod rudimentar exprimat, presupun că ai 
dreptate, dar CBP se mişcă mult mai încet. Să luăm, de 
pildă, studiul ebraic. A durat zece ani ca să-şi redacteze 
declaraţia referitoare la punctul lor de vedere. 

— Zece ani? E mult de aşteptat pentru nişte răspunsuri. 

— Când este vorba de cuvântul lui Dumnezeu, nu vrei să 
greşeşti. 

Dial tot dădea din cap în timp ce îşi nota câte ceva. 

— Ai vreo idee la ce lucrează acum? 

— Îmi pare rău! Acesta este un secret foarte bine păzit, 
pe care doar câţiva aleşi îl cunosc. 

— Se întâmplă cumva ca Jansen să fie unul dintre 
aceştia? 

— Majoritatea celor desemnaţi sunt membri-seniori ai 
Vaticanului, bărbaţi mai în vârstă chiar şi decât mine. Mă 
îndoiesc că l-ar include pe un tip atât de tânăr din 


90 


comunitatea noastră. 

— Totuşi, lucra pentru ei. Dial se uita atent la panoul său 
de lucru şi-şi concentră toată atenţia asupra unei fotografii 
a părintelui Jansen de la locul crimei. Chiar şi cu faţa 
distrusă, părea mult prea tânăr ca să aibă o funcţie într-un 
comitet atât de puternic. Reluă: E posibil să fi fost stagiar 
sau asistentul cuiva? Adică, mi-ai spus că avea experienţă 
la lucruri de genul acesta. 

Rose confirmă. 

— Aşa s-ar explica mai degrabă decât să fi avut un rol 
spiritual. 

— E posibil ca naționalitatea lui să fi fost un motiv? Este 
cineva din Finlanda în comisie? 

— Pot să verific. 

— Cât te interesezi de asta, vezi dacă sunt şi danezi. Tot 
nu am aflat de ce Jansen a fost dus în Danemarca. Poate o 
fi vreun mesaj pentru CBP. 

— Crezi că-i posibil aşa ceva? se miră Rose. 

— În primul rând, Jansen lucra pentru unul dintre cele 
mai puternice comitete de la Vatican. Asta îmi dă motive 
să suspectez că moartea lui are legătură cu ce lucra. Dacă 
mai iei în calcul şi faptul că a fost crucificat, iar ucigaşul a 
lăsat un mesaj cu un citat din Biblie, ei bine, vezi şi tu la ce 
presupuneri ajungi. 

— Stai o clipă! Vrei să spui că ucigaşul a lăsat un citat 
din Biblie? 

Dial zâmbi. Rose prinsese momeala. Adevărul era că el 
încerca să ţină ascuns aspectul biblic, de teamă că, dacă 
media l-ar face public, orice fanatic religios din lume ar 
începe să-i pună întrebări despre Biblie, întrebări la care 
nu avea răspunsuri. Însă Dial mai ştia că, dacă era să 
obţină cele mai întunecate şi secrete confidenţe de la Rose, 
trebuia, la rândul său, să-i dezvăluie propriile secrete. 
Nimic semnificativ, dar destul cât să pară dat-luat, 
serviciu-contraserviciu, şi nu doar iau, iau, iau. 

Aşa că răspunse: 

— Joe, aş putea avea probleme pentru ceea ce ţi-am zis. 
Totuşi, dacă promiţi să păstrezi tăcerea... 


91 


— Ai cuvântul meu, Nick! Este doar între noi doi. Îţi 
promit! 

Dial dădu din cap mulţumit. 

— Ucigaşul a lăsat un mesaj pe care e scris: „În numele 
Tatălui“. Bătut în cuie pe cruce, deasupra victimei, exact 
ca semnul de deasupra capului lui Hristos. 

— Dar de ce? se interesă cardinalul cu respiraţia tăiată. 
De ce ar face aşa ceva? 

— Nu suntem siguri, Joe, chiar nu ştim exact de ce. Şi 
tocmai de aceea trebuie să aflu totul despre părintele 
Jansen. Ce atribuţii avea, duşmani, secrete? Este singura 
cale de a-i opri pe ucigaşi să mai facă aşa ceva. E singura 
cale de a salva vieţi. 

— Dumnezeule mare! Crezi că vor ucide din nou! 

— Da, şi nu m-ar şoca dacă ar urma acelaşi tipar. 

— Cum adică, alţi preoţi? 

— Nu, Joe, vreau să spun alte crucificări. 


19 


Şoseaua Ratchadapisek 
Bangkok, Thailanda 


Raj Narayan fusese răsfăţat de când se ştia. Tatăl lui era 
un om influent în Nepal, un fapt pe care Narayan îl 
sublinia în faţa oricui încerca să-i stea în cale. 

Desigur, viaţa lui avea şi unele neajunsuri, cel mai mare 
fiind imposibilitatea de a face ceva fără ca aceasta să 
devină ştire de importanţă naţională. Aşa că, atunci când 
Narayan simţea nevoia să fie rău, trebuia să plece din 
Nepal pentru a beneficia de anonimatul oferit de o ţară 
străină. Şi acesta era unul dintre acele momente. 

Şoseaua Ratchadapisek este plină de la un cap la altul 
de cluburi de noapte extravagante şi hoteluri de lux, şi tot 
acolo se găsesc şi cele mai rafinate restaurante din toată 


92 


Asia, dar totuşi nimic din toate astea nu conta pentru 
Narayan. În fiecare lună, zbura două ore cu avionul până la 
Bangkok şi făcea asta dintr-un singur motiv: pentru 
saloanele de masaj celebre în toată lumea. Într-un 
perimetru de numai cinci străzi se găseau peste 20 de 
asemenea stabilimente. Fiecare era destinat nevoilor 
străinilor, bărbaţi care erau dispuşi să cheltuiască într-o 
singură noapte mai mult decât venitul mediu pe an al unui 
muncitor thailandez. 

Narayan era un bărbat chipeş, pe la vreo 30 şi un pic de 
ani. Cu păr negru ca smoala, ochi închişi la culoare şi cu o 
aroganță afişată mai ceva decât Muhammad Ali. Vizitase 
Bangkokul de câteva ori şi cheltuise atât de mulţi bani- 
gheaţă într-o singură noapte la Clubul Kate, un club 
liniştit, departe de strada principală, încât managerul era 
dispus să elibereze o sală întreagă ori de câte ori Narayan 
se afla în oraş. 

Acum, sorbea dintr-un pahar de martini Bombay în timp 
ce fetele pe tocuri şi doar în nişte neglijeuri foarte scurte 
îşi ocupau locurile în acvariu, o galerie ascunsă în spatele 
unui perete gros de sticlă. Majoritatea femeilor erau 
orientale, un amestec eterogen de thailandeze, coreence, 
chinezoaice şi japoneze. Totuşi, în Bangkok, cele mai 
apreciate femei erau fetele asiatice cu pielea albă ca de 
porțelan, pentru că le dădea un aspect de puritate, deşi 
lucrul acesta nu putea fi nicidecum aproape de adevăr. 

Dar, în această lume, singurul lucru care conta era 
aspectul. 

Femeile erau împărţite în patru categorii: normal, super, 
de nişă şi model - clasificare care determina cât de mult 
erau plătite pentru serviciile lor. 

Fetele normal erau cele mai ieftine dintre cele patru 
categorii şi includeau tipe cu pielea închisă la culoare, 
având peste 25 de ani sau ceva kilograme în plus. Dar nu 
erau urâte. Uneori, aveau anumite defecte, cum ar fi o 
cicatrice mică, ceea ce le scădea valoarea şi statutul. 

Pe de altă parte, fetele super nu trebuiau să fie 
supermodele atâta vreme cât aveau pregătire în arta 


93 


„super masajului“, o tehnică de săpunire a întregului corp 
executată pe o saltea mare de cauciuc, considerată o 
formă de artă în Thailanda, una ce era predată prin cursuri 
speciale de către femei thailandeze prea bătrâne ca să mai 
lucreze într-un club. Pentru mulţi bărbaţi străini, acest act 
era atât de erotic, încât făceau un drum până la Bangkok 
doar pentru a fi îmbăiaţi. 

Fetele de nișă erau pisicile sălbatice. Veneau şi plecau 
după pofta inimii, uneori lucrând în câteva cluburi într-o 
singură noapte. De obicei, stăteau la bar, sperând să pună 
mâna pe vreun străin şi încercând să-l convingă să-i 
cumpere ceva de băut, ceea ce, până la urmă, făcea ca 
lucrurile să ajungă mai departe. 

Dar niciodată cu Narayan. Adevărul era că pe el nu-l 
interesa nici categoria normal, nici super şi nici de nişă. 
Pentru el, acestea nu meritau atenţia lui sau a seminţiei 
sale regeşti. Pentru el, modelele erau singurul grup care-l 
interesa. Ele erau crema şi caimacul. Cele mai bune dintre 
cele mai bune. Atât de uluitoare, încât multe dintre ele 
apăruseră şi în revistele americane cum ar fi Penthouse 
sau Cherry. 

Când venea vorba despre aceste femei, Narayan nu se 
putea abtine. Erau mult prea frumoase ca să le ignore. 
Felul în care se unduiau şi defilau în lumina reflectoarelor. 
Felul în care îi zâmbeau prin peretele de sticlă şi se uitau 
la el de parcă era singurul bărbat din lume. Felul în care 
îşi mângâiau pielea cu atingeri languroase, atingându-şi 
trupurile într-un mod provocator, cu rochiţele din mătase 
alunecându-le pe umeri ca roua pe un boboc de lotus. Era 
ceva în felul în care se mişcau care-l stimula profund. 

Trase puternic din ţigară şi apoi scoase fumul pe nas, ca 
un dragon flămând. Deja le poruncise „porcilor“ să iasă din 
acvariu şi se concentra asupra celor 20 de femei care 
stăteau în faţa sa, încercând să-şi dea seama care dintre 
ele l-ar satisface cel mai mult. Fiecare avea un număr prins 
de rochiţă, ca la un concurs de frumuseţe. Dar, în acest 
caz, câştigătoarea nu primea o coroniţă sau vreun titlu 
pompos gen Miss Thailanda. I se dădeau o grămadă de 


94 


bani şi un bărbat drept partener pentru următoarele 
câteva ore. 

Trecură câteva minute până când Narayan să se 
hotărască. O studie pe fiecare fată în parte, încercând să-şi 
imagineze ce i-ar face aceasta şi ce i-ar face el la rându-i. 
Nu avea de ce să se grăbească în luarea unei asemenea 
decizii capitale. Când o făcu, înclină capul către manager, 
care alergă la masa sa ca un ospătar zelos. Mişcarea 
bruscă îi alertă pe bodyguarzii lui Narayan, care se postară 
lângă cele două ieşiri principale şi erau pregătiţi să facă 
ordine. Unul dintre ei scoase pistolul şi-l aţinti asupra 
managerului, gest care-l stânjeni pe Narayan atât de mult, 
încât le ceru gărzilor să plece din club şi-i ameninţă cu 
moartea dacă încercau să se întoarcă înainte ca el să fie 
gata de plecare. 

Managerul, obişnuit cu temperamentul lui Narayan, nu a 
luat în seamă izbucnirea acestuia. De fapt, era motivul 
principal pentru care îl servea personal pe Narayan. Ştia la 
ce să se aştepte de la cel mai bun client al său. 

— Ca întotdeauna, apartamentul dumneavoastră 
preferat vă aşteaptă. V-aţi hotărât cine să vă însoţească? 

Narayan îşi stinse ţigara de masă. 

— Le vreau pe toate. Pentru toată noaptea. 


În mijlocul încăperii se afla un pat rotund, nu departe de 
o cadă cu apă fierbinte. Aburul dens acoperea oglinzile pe 
de pereţi şi tavan, un lucru dezamăgitor pentru Narayan. li 
plăcea să se privească atunci când se afla între atâtea 
modele, cu trupurile lor unse cu ulei încolăcindu-se pe el 
ca nişte şerpi în călduri, mângâindu-l pe rând şi sărutându- 
l peste tot. Il făcea să se simtă ca un rege. 

Narayan zâmbi anticipativ când îşi scoase cămaşa şi o 
aruncă pe canapea, urmată imediat de pantaloni şi chiloti. 
Era unul dintre puţinele momente în care îşi permitea să 
fie vulnerabil, ceea ce făcea totul şi mai excitant. Fără 
gărzi, fără arme, fără haine. Nimic care să-l protejeze, cu 
excepţia unui prezervativ. 

Puse un CD, apoi potrivi luminile de la un panou din 


95 


apropiere, lăsându-le să lumineze atât cât să creeze 
impresia de amurg. Auzi o bătaie uşoară în uşă şi le spuse 
să intre în timp ce el se îndreptă spre baie. Fiind un client 
fidel, fetele ştiau exact ce aveau de făcut. Aveau să intre, 
să se dezbrace şi să se întindă precum glazura pe o 
prăjitură. Cel puţin, atâtea câte încăpeau. Celelalte urmau 
să stea în apropiere, aşteptându-şi rândul oricând le chema 
el. 

Narayan auzi paşi în încăpere şi inima începu să-i bată 
rapid. Puse mâinile în chiuvetă şi-şi aruncă puţină apă rece 
pe faţă, încercând să-şi domolească excitaţia. Aşteptase 
clipa aceasta încă de la vizita anterioară la Bangkok. Il 
făcea mereu să se simtă precum cel mai puternic om din 
lume. 

— Sunteţi gata? întrebă el în thailandeză. Pentru că eu 
sosesc! 

Femeia care stătea în cadrul uşii era de o frumuseţe 
răpitoare... şi complet goală. La fel era şi următoarea, şi 
cea de după ea. Narayan puse mâna pe fiecare în parte 
când intrară, uneori apucându-le de sâni, alteori de fund, 
dar mereu făcând ceva, doar cât să le dea de înţeles că, în 
noaptea aceea, el era şeful şi le putea face tot ce-şi dorea. 

Incepu prin a le arunca pe pat pe cinci dintre ele şi a le 
stropi cu ulei de corp cu parfum de iasomie, atât cât să 
lubrifieze fiecare crăpătură pe care ar fi vrut s-o exploreze 
pe parcursul nopţii. De îndată ce fu sigur că toate 
frumuseţile sale străluceau ca nişte flori de lotus, se 
aruncă pe pat peste ele, ca un copil. Fetele chicotiră de 
încântare - majoritatea prefăcut - în vreme ce se 
zvârcoleau în sus şi jos pe trupul lui, acoperindu-l cu ulei şi 
excitându-l la culme. Apoi, pe rând, l-au satisfăcut în fel şi 
chip. 

O oră mai târziu, când se plictisi de primele cinci, le 
ceru să se spele şi să schimbe aşternuturile, în vreme ce el 
se băgă în baia fierbinte cu alte patru modele care 
aşteptaseră şi priviseră. Narayan îi spuse uneia dintre fete 
să i se aşeze în poală şi să-l spele pe cap în timp ce o alta îi 
freca gâtul şi spatele. Celelalte două îi spălară pe rând 


96 


tălpile şi picioarele, spunându-i cât de chipeş este şi cât de 
excitate le făcea să se simtă. 

Dar excitarea lor dispăru când patru bărbaţi cu cagule 
năvăliră pe uşă şi se îndreptară spre cadă cu un 
profesionalism milităresc. Unul dintre ei puse un pistol la 
tâmpla lui Narayan, cerându-i să stea nemişcat în vreme ce 
ceilalţi le înconjurară pe fetele goale şi le înghesuiră pe 
toate în baie. Misiunea era mai dificilă decât preconizaseră 
deoarece majoritatea femeilor erau fie date cu ulei, fie ude 
din cadă, un amestec ce făcea ca gresia să fie alunecoasă 
ca un lac îngheţat. Modelele ţipau şi plângeau, totul în 
timp ce alunecau şi cădeau în toate direcţiile. În cele din 
urmă, ajunseră în baie târându-se, un şir de conga din 
funduri goale alunecând spre capătul camerei. 

Scena ar fi fost comică de n-ar fi fost privirile fixe ale 
celor patru bărbaţi cu inimi de gheaţă şi pistolul ţinut la 
tâmpla lui Narayan. Bărbaţii nici nu râdeau, nici nu 
zâmbeau şi nici măcar nu se uitau la procesiunea de femei 
goale ce trecea prin faţa lor. În schimb, îşi menţinură 
poziţiile aşa cum fuseseră învăţaţi. 


Flagelarea nu avea să aibă loc acolo. Era mult prea în 
public şi gărzile lui Narayan erau prea aproape. În schimb, 
bărbaţii îl duseră într-un bungalou îndepărtat, la distanţă 
de traficul turistic de pe Ratchadapisek Road, însă destul 
de aproape pentru a rezolva rapid treaba. 

Incepură prin a-l lega pe Narayan cu faţa în jos de 
cadrul patului, cu un căluş în gură, iar braţele şi picioarele 
desfăcute, întins cu totul la discreţia lor. 

Bărbatul cu pistolul şi-l puse la brâu şi scoase un bici, un 
bici scurt, făcut din trei fâşii din piele cu bile de plumb la 
capete. Acesta era tipul de bici care fusese folosit la 
flagelarea lui Hristos, cel care i-a sfâşiat spinarea ca un 
ferăstrău şi l-a sleit de puteri cu mult înainte de a fi țintuit 
de bârnele crucii. La fel avea să i se întâmple şi lui 
Narayan. 

Prima lovitură izbi carnea cu o plesnitură greţoasă, 
urmată de oroarea urletelor lui Narayan, însă nimeni nu se 


97 


repezi să-l salveze. Banda adezivă care-i fusese lipită pe 
gură amuţea în mare parte sunetul, iar bungaloul era mult 
prea izolat ca să existe pericolul apariţiei vreunor intruși. 

În următoarele câteva minute, bărbatul îl biciui în mod 
repetat pe Narayan, învineţindu-i picioarele, umerii şi 
spatele până când pielea nu a mai rezistat şi a pocnit ca 
hârtia de împachetat cadouri. Sângele ţâşni din venele şi 
capilarele epidermei, împroşcând totul în jur când 
loviturile următoare tăiară arterele din muşchii de 
dedesubt. 

Exact ca în urmă cu două mii de ani. Exact ca la moartea 
lui Hristos. 

După un timp, Narayan leşină de durere, dar nu înainte 
ca pielea de pe spate să-i atârne ca resturile unei steag 
sfâşiat, fiecare fâşie fiind înmuiată într-o vopsea sângerie. 

Şi totuşi acesta nu era decât începutul. Lucrurile aveau 
să se înrăutăţească. Foarte mult. 

Şi nu aveau să înceteze până când mesajul lor nu era 
dezvăluit lumii. 


20 


Miercuri, 12 iulie 
Orvieto, Italia 


Payne şi Jones prinseră un zbor matinal de la Londra la 
Roma. Cât se aflau în avion, Payne îl sună pe unul dintre 
şefii mari de la sediul central al Ferrari, care tot încerca 
să-l convingă să cumpere unul dintre ultimele lor modele, 
şi ceru o maşină de probă. Payne se gândi că, dacă tot era 
la Roma... ei bine, ştiţi continuarea. 

Oricum, după ce-şi recuperară bagajele, zăriră un paisan 
dichisit, într-un costum cu o pancartă pe care era trecut 
numele lui Payne. Tipul îi îmbrăţişă de parcă erau 
neamuri, le înşfacă bagajele şi apoi îi împinse pe un culoar. 


98 


Două minute mai târziu, descuie o uşă laterală şi îi 
conduse spre zona de parcare VIP plină de limuzine şi 
automobile de lux. Când Payne vorbise la telefon cu şeful 
tipului, îi spusese că vrea ceva rapid, dar nu prea 
ostentativ. Poate un model mai vechi, cu ceva kilometri la 
bord. Nu mai este nevoie să zic că se pierduse ceva din 
înţeles la traducere, pentru că Mario venise în cea mai 
fiţoasă maşină pe care Payne o văzuse în viaţa lui. Un Enzo 
Ferrari ediţie limitată, de un roşu strălucitor, nou-nouţ, 
scos direct din showroom. Jones scoase un mic icnet care 
este posibil să fi fost urmat de o emisie de lichid seminal, 
dar Payne nu prea era interesat să verifice asta. 

— Jon, reuşi el să rostească. Ştiu ce-mi doresc de 
Crăciun! 

Mario deschise larg uşa-fluture şi întinse cheile. 

— Cine vrea să conducă? 

Payne se uită la Enzo şi îşi imagină motorul său V12, de 
650 de cai-putere. Dar îşi dădu seama că nu avea cum să 
încapă la volan la cei 1,95 metri ai lui. Aşa că se întoarse 
spre Jones şi spuse: 

— Crăciun fericit! 

— Vorbeşti serios? 

— Nu te ambala prea tare. Nu ţi-am cumpărat-o. Doar te 
las să o conduci. 

Jones se grăbi să admire interiorul în vreme ce Mario îi 
dădu lui Payne actele pentru cea mai rapidă maşină 
închiriată a tuturor timpurilor. 


Payne fusese pe toate continentele lumii, inclusiv într-o 
excursie în Antarctica de i-a îngheţat fundul, pentru că a 
pierdut un pariu cu un general de trei stele pe scorul unui 
meci de fotbal între armată şi marină. Şi, acestea fiind 
spuse, nu-şi amintea să fi vizitat vreun loc precum zona 
rurală a Italiei. Frumuseţea pastorală a dealurilor 
unduitoare amestecată cu arhitectura străveche îţi taie 
respiraţia. Orvieto se afla la 100 de kilometri nord-vest de 
Roma, ceea ce însemna că ar fi putut parcurge distanţa în 
vreo 10 minute dacă Jones ar fi ţinut pedala apăsată la 


99 


podea. Dar erau aşa de încântați de această plimbare cu 
maşina, încât drumul a durat o oră. 

În depărtare, piatra de un gri-deschis a platoului cu o 
înălţime de 274 de metri se ridica de la sol ca o scenă 
masivă, încadrând Orvieto şi suspendându-l deasupra 
măslinilor de dedesubt. Jones băgă de seamă poziţia 
defensivă de pe platou şi cromatica singulară care domina 
tot oraşul. 

— Sunt sigur că asta a fost o citadelă. Vezi cum clădirile 
se îmbină cu suprafaţa stâncii? Sunt făcute din piatră 
asemănătoare cu tuful vulcanic, ceea ce înseamnă că 
oraşul ar fi fost bine camuflat de la distanţă. Exact ca 
oraşul grecesc Micene. 

Parcară Ferrariul la marginea de vest a orăşelului 
Orvieto, gândindu-se că maşina ar atrage prea mult 
atenţia. După aceea, fără vreun plan de atac, se plimbară 
pe prima stradă care le ieşi în cale, admirând arhitectura 
pe măsură ce treceau de o serie de arcade. Deşi uşor 
patinate de vreme, clădirile încă îşi mențineau forma după 
atâtea secole, contribuind la pitorescul oraşului şi oferind 
o privire către o altă epocă. Singurele pete de culoare 
proveneau de la jardinierele din dreptul fiecărei ferestre - 
pline cu flori roz, mov, roşii şi galbene - şi perdelele 
groase de iederă ce acopereau pereţii unor case. 

— Unde o fi toată lumea? întrebă Jones. N-am văzut nici 
ţipenie de om de când am început să ne plimbăm. 

Nicio maşină, niciun vânzător, niciun copil care să se 
joace în soarele după-amiezii. Nu auzeau decât zgomotul 
propriilor paşi pe caldarâm. 

— Europenii îşi fac siesta? 

— Unii italieni se prea poate, dar nu un oraş întreg. 
Pesemne se întâmplă ceva. 

După vreo cinci minute, aflară care era motivul. 

După ce trecură pe sub o boltă lungă, zăriră sute de 
oameni înghesuiți în piazza din faţa lor. Toţi stăteau cu 
capetele plecate, cu faţa spre o catedrală masivă, ce părea 
că nu avea ce căuta într-un oraş atât de monoton. În loc să 
se integreze în peisajul gri-deschis din Orvieto, biserica 


100 


gotică era exact la polul opus - faţada sa cu trei frontoane 
era ca un curcubeu, plină de fresce multicolore ce redau 
scene din Noul Testament. Acestea erau înconjurate de o 
serie de basoreliefuri sculptate şi patru coloane canelate. 

Intrând în mulţime, Payne se hotări cu greu ce să 
examineze mai întâi: biserica sau oamenii. Nu mai văzuse 
niciodată o clădire cu un exterior aşa frapant, însă se certă 
în gând, amintindu-şi că veniseră acolo pentru doctorul 
Boyd şi că ar trebui să cerceteze mulţimea pentru a-l găsi. 
Căutarea lor dură doar vreo câteva secunde până când 
sunetul unui clopoțel se auzi pe treptele bisericii şi 
ceremonia se încheie. În mod ciudat, fără niciun fel de 
agitaţie, cetăţenii din Orvieto se reîntoarseră la vieţile lor 
de zi cu zi. 

— Asta ce naiba a mai fost? Toţi arată ca nişte zombi. 

— Nu toţi. Jones întinse degetul către un bărbat obez, 
care stătea la vreo şase metri distanţă şi făcea fotografii: 
Tipul de acolo pare turist! Poate ne spune el ce-am ratat. 

Se apropiară cu grijă de el, sperând să-şi dea seama 
care-i ţara lui de origine înainte de a încerca să aibă o 
conversaţie. După mirosul de transpiraţie, s-ar fi zis că-i 
european, dar tricoul cu Universitatea din Nebraska, 
pălăria veche John Deere şi pantalonii trei sferturi îl 
indicau clar drept american. La fel şi stomacul său care 
atârna peste curea ca o pernă imensă, în formă de boabă 
de fasole. 

Jones întrebă. 

— Scuză-mă! Vorbeşti engleză? 

Faţa bărbatului se lumină. 

— La naiba, normal! Mă numesc Donald Barnes. Avea 
tonul monoton al unui tip din Vestul Mijlociu şi strângerea 
de mână a unui fierar, forţă probabil dobândită prin 
exerciţiul repetat al strânsului sticlei de ketchup peste tot 
ce mânca. Continuă: Mă bucur că mai sunt şi alţii. Tânjeam 
după o conversaţie normală. 

Payne glumi. 

— Asta-i problema cu alte ţări. Fiecare vorbeşte altă 
limbă. 


101 


— Asta-i una dintre probleme! M-am stricat la burtă de 
când am ajuns. 

Că veni vorba de prea multe informaţii. 

— Aşadar, ce-am ratat? Se pare că tot oraşul a venit aici. 

Barnes dădu din cap afirmativ. 

— I-au adus onoruri poliţistului local care a murit luni, în 
accident. 

Jones întrebă: 

— Ce accident? Noi doar ce-am ajuns în oraş. 

— Înseamnă că aţi pierdut focul de artificii. Vă spun eu, 
a fost o chestie teribilă. Un elicopter mare s-a izbit de o 
camionetă parcată la baza dealului. 

Payne fluieră încet. 

— Hai, lasă-mă!? Ai văzut tu? 

— Neah, dar am simţit zgâlţâiala. Explozia a fost 
suficient de puternică să zguduie tot oraşul. Am crezut că 
a erupt Vezuviul sau cam aşa ceva. 

Jones se gândi puţin la această informaţie. 

— Ştiu că poate o să-ţi pară ciudat, dar a cui era 
camioneta? Adică, a reclamat-o careva? 

Barnes se uită la Payne, apoi din nou la Jones. 

— Voi de unde ştiţi de şoferul dispărut? Poliţiştii îl caută 
şi îi întreabă pe toţi cei din oraş dacă l-am văzut. 

— Şi l-ai văzut? întrebă Jones. 

Acesta ridică din umeri, făcând colaci de grăsime în 
jurul gâtului. 

— Poliţia nu ştie cum arată şi nici eu nu-l cunosc, deci 
cum naiba să ştiu dacă l-am văzut? 

Barnes avea dreptate, deşi la gramatică şi dietă merita 
să mai lucreze. 

Apoi, omul îşi cobori vocea până ajunse o şoaptă: 

— Unii zic că acea camionetă aparţinea unui jefuitor de 
morminte, cineva care nu vrea să fie văzut. Cât de tare e 
faza asta? 

— Destul de tare, şopti Jones, aţâţându-l să spună mai 
mult. 

— Păi, eu fotografiam scena până când au apărut 
poliţiştii şi mi-au luat aparatul. Mă gândeam să fac o 


102 


plângere, dar nu suntem în America şi m-am gândit că 
poate aici au alte reguli. Dar îţi zic, a fost cel mai teribil 
accident. 

„Şi destul de suspect“, gândi Payne. 

Care erau şansele ca un elicopter să sară în aer în 
acelaşi orăşel pe care îl vizita şi doctorul Boyd, un orăşel 
plin de zvonuri despre un jefuitor de morminte? Cu 
siguranţă, era vorba despre doctorul Boyd. Aşa că întrebă: 

— Poliţiştii încă mai cercetează locul? 

Barnes ridică din umeri. 

— N-am mai fost pe acolo, de atunci. Am fost prea 
ocupat cu operele de artă şi rahaturi din astea. 

Jones clătină din cap. 

— O să ne apucăm şi noi de artă şi rahaturi din astea. 
Dar, mamă, aş vrea să văd locul accidentului. Ne poţi 
spune unde este? 

Turistul le arătă spre sud-est, descriind nişte puncte de 
referinţă pe lângă care cei doi trecuseră. 

— Dacă nu-l identificaţi, mă puteţi găsi în partea de est a 
oraşului. Am auzit că acolo e o fântână adâncă de vreo 61 
de metri, pe care n-ar trebui să o ratez. 

Payne şi Jones îi mulţumiră lui Barnes pentru informaţii, 
apoi îi urmară indicaţiile spre locul accidentului, fără să 
ştie că noul lor amic avea să fie ucis în mai puţin de o oră. 


21 


Galleria Vittorio Emanuele II 
Milano, Italia 


Boyd stătea la o masă dintr-o cafenea aflată în apropiere 
de centrul Galleriei, un mall cu cupolă de sticlă ce 
adăpostea patru străzi neo-renascentiste. Turiştii se 
plimbau  fotografiind semnele zodiacale imprimate pe 
pardoseala cu dale din atrium. Simbolul care se bucura de 


103 


cea mai mare atenţie era Taurul, deoarece o legendă 
locală spunea că purta noroc să stai pe testicule de taur. 
Însă nu şi pentru taur. 

— Professore? rosti o voce din spatele lui. 

Boyd îngheţă de groază. Pulsul îi bătu năvalnic în gât, 
până când văzu că era Maria. Intrase în cafenea să meargă 
la baie şi, între timp, lui i se ştersese acest lucru din minte. 

Fata rosti din nou: 

— Professore, vă simţiţi bine? Sunteţi palid. 

— Mi-e bine. Se uită de jur-împrejurul micuţei cafenele, 
ca să se asigure că nu-i asculta nimeni: M-am tot gândit la 
aceste violenţe şi încă n-am ajuns la nicio concluzie. Pur şi 
simplu, nu înţeleg. 

— Nici eu, recunoscu ea. 

Boyd făcu o pauză, muşcând din biscuitul cu caise. 
Stomacul său bolborosi de mulţumire. 

— Şi cum rămâne cu tatăl tău? Ar fi dispus să ne ajute? 

— Probabil. Dar îmi va scoate ochii pentru tot restul 
vieţii. Trase adânc aer în piept, încercând să-şi controleze 
emoţiile. Apoi, explică: Ştiţi, el mereu a considerat că 
femeile sunt sexul slab. Aşa că eu am fost o mare 
dezamăgire de la bun început. Deja avea doi fii din 
căsătoria anterioară şi cred că-şi mai dorea unul. Acesta 
este unul dintre motivele pentru care am plecat departe de 
Italia. Să dovedesc că pot supravieţui pe cont propriu. 

— Ceea ce înseamnă că nu-i vom cere ajutorul. 

Fata clătină din cap. 

— Nu, dacă ţineţi cont de părerea mea. 

Boyd simţi că Maria nu îi spunea chiar totul despre tatăl 
ei. La urma urmei, aceasta era o chestiune de viaţă şi de 
moarte, nu doar o simplă favoare. Dar Boyd avea şi el 
secrete, aşa că nu voia să întindă coarda pe tema asta. Cel 
puţin, nu deocamdată. 

— Absolut, o asigură el. Deşi nu prea avem alternative. 
Cel puţin, niciuna nu-mi vine acum în minte, trebuie să 
dorm puţin. 

— Mie-mi spuneţi. Ultima dată când m-am simţit atât de 
obosită, făcusem noapte albă în bibliotecă. 


104 


Maria căscă, amintindu-şi de zilele când era studentă şi 
obişnuia să facă şi câte două nopţi albe pe săptămână. 
Umplea un termos cu cafea, strângea toate cărţile de care 
avea nevoie şi apoi se cufunda în cercetare până ce 
răsărea soarele. 

„Cercetare.“ Cuvântul îi răsună în cap. 

Cercetare. Asta trebuiau să facă. Nu să stea în fund, 
căscând şi pălăvrăgind. Ar trebui să fie într-o bibliotecă, 
făcând ceea ce ştiau să facă. Propuse plină de entuziasm: 

— Professore! Hai să încercăm să aflăm ce scrie în 
pergament. 

— Şşşt! Boyd aruncă o privire prin cafenea, rugându-se 
ca nimeni să n-o fi auzit. Vorbeşte încet! 

— Scuze, şopti ea. Dar nu avem nimic mai bun de făcut. 
De ce să nu descifrăm pergamentul? 

— Dar cum? Nu-i genul de operă pe care s-o poţi traduce 
din memorie. 

Fata îşi trase scaunul mai aproape. 

— De ce aţi avea nevoie? 

— Intimitate, pentru început. Ar trebui să găsim o 
cameră unde să putem lucra în linişte preţ de câteva ore. 
Apoi, aş avea nevoie de un ghid pentru traduceri. Au fost 
scrise câteva cărţi despre latina timpurie. Mi-ar trebui una 
din astea pentru a mă ajuta să descifrez pasajele mai 
complicate. 

— Altceva? 

— Da, de cei trei P: pană, pergament şi pacienţă. Nicio 
traducere nu se poate face fără aşa ceva! 

Maria zâmbi în vreme ce lua nota de plată. 

— Dacă doar asta vă trebuie, atunci avem noroc. Sunt în 
apropiere două şcoli cu biblioteci de talie mondială. 


Luară un autobuz către Universită Cattolica, sperând să 
găsească tot ce-i trebuia lui Boyd. 

Deşi nu aveau permise, Maria se folosi de farmecul ei şi- 
l copleşi cu vorbe dulci pe tipul de la pază, până când 
acesta îi lăsă să intre. Avu un asemenea efect, încât îl 
convinse chiar să le deschidă o sală de lectură privată, ca 


105 


să poată studia în linişte. 

De îndată ce s-au instalat, cei doi s-au şi apucat de 
treabă, fiecare în altă direcţie, căutând materiale. Boyd 
înşfăcă o hartă şi căută poziţionarea în cadrul bibliotecii a 
colecţiilor latineşti, în vreme ce Maria se aşeză la un 
calculator şi tastă: „LATINA TIMPURIE“. În câteva 
secunde, pe ecran apăru lista cu titlurile celor mai bune 
cărţi din clădire. Din păcate, când se îndreptă spre 
secţiunea respectivă, profesorul ieşea deja dintre rafturi cu 
câteva cărţi în mână. 

— Computerele, râse el, sunt o pierdere de timp şi bani! 

Se întoarseră în sala de lectură unde Boyd scoase la 
iveală cilindrul de bronz. Se tot uitase pe furiş la 
pergament pe toată durata călătoriei lor spre Milano şi îşi 
dăduse seama că era scris în aceeaşi limbă ca şi dublura 
sa, limba Imperiului Roman. Acum, îi mai trebuia doar 
timp ca să-l traducă. 

— Cu ce pot să vă ajut? întrebă fata. 

— De ce nu-ţi foloseşti talentele „computericeşti“ ca să 
cauţi lucrări de artă din Roma Antică? Încearcă să 
localizezi Omul care râde din Orvieto. Trebuie să fie 
menţionat pe undeva. 

Maria reveni la calculator şi căută „ARTĂ DIN ROMA 
ANTICĂ“. Calculatorul scană resursele bibliotecii şi afişă o 
listă lungă. Erau disponibile sute de fotografii, desene în 
creion, hărţi şi descrieri, toate detaliind istoria colorată a 
Imperiului Roman. Maria luă primele cinci cărţi pe care le 
găsi, apoi se aşeză la o masă din apropiere. 

Când o deschise pe prima, îşi dădu seama că nu avea un 
plan de atac. Desigur, ar fi putut să dea pagină cu pagină, 
în speranţa că va găsi o fotografie cu Omul care râde, dar 
ştia că sigur există o cale mult mai eficientă de a face acest 
lucru. 

Se gândi puţin şi cercetă cuprinsul, în speranţa că teoria 
ei de la catacombe - cum că Omul care râde a fost de fapt 
un conducător roman - era exactă. Spre surprinderea ei, 
cartea clasifica operele de artă după împărați, ceea ce 
însemna că putea răsfoi paginile ilustrate ale cărţii până 


106 


ajungea la ultimul conducător al Imperiului. 

Pornind de la împăratul Augustus, începu să studieze 
statuie după statuie şi sculptură după sculptură, dar 
niciuna dintre ele nu semăna cu faţa Omului care râde. 

După Augustus, urma Tiberius, care a condus Imperiul 
între anii 14 şi 37 d.Hr., perioadă ce se suprapunea cu 
perioada adultă a lui lisus Hristos. În sinea ei, simţea că al 
doilea împărat al Romei putea fi cel pe care-l căuta. 
Deoarece Omul care râde era dispus în mod ostentativ pe 
arcada ce prezenta răstignirea, iar Tiberius fusese 
conducătorul Romei la momentul respectiv, Maria bănuia 
că ar putea fi una şi aceeaşi persoană. Avea logică, nu? 
Dar, când văzu faţa lui Tiberius într-o serie de statui, ştiu 
sigur că nu el era. Cele două chipuri de bărbaţi nu aveau 
nimic în comun. 

— La naiba! înjură ea. Tu cine naiba mai eşti? 

Maria continuă să-l caute pe Omul care râde încă vreo 
două ore, după care luă o pauză. Oboseala acumulată şi 
faptul că nu găsea ce căuta erau un narcotic puternic. Aşa 
că se duse mai mult cu ochii închişi două etaje mai jos, la 
barul de la subsol, ca să-şi ia cel mai mare espresso vândut 
vreodată. În timp ce îşi aştepta comanda, se prăbuşi într- 
un separeu din apropiere şi puse capul pe masă. Din 
păcate, zgomotul de paşi îi întrerupse moţăiala. 

— La Repubblica? îi oferi ziarul cel care-i aduse Mariei 
comanda. 

Fata nu mai avea energia să citească şi ziarul local, dar 
acceptă din cap. După ce chelnerul se îndepărtă, îşi duse 
ceaşca aburindă la gură, savurând aroma bogată, 
adulmecând-o de vreo câteva ori înainte de a sorbi în 
sfârşit. 

— Aaaaah, mormăi ea. Mult mai bună decât o partidă de 
sex! 

În câteva secunde, Maria simţi cum se înviorează într- 
atât, încât se apucă să parcurgă titlurile din ziar. N-avea 
nicio intenţie de a citi vreun articol - nu era chiar atât de 
trează -, dar spera să ajungă la zi cu ştirile principale: un 
cutremur în India... o crimă în Danemarca... Violenţă lângă 


107 


Orvieto... 

— Ce? aproape că strigă ea. 

Reveni la acel articol şi-şi forţă ochii să citească titlul, 
sperând că era doar o halucinație. Şocant, ziarul spunea că 
avusese loc un atac terorist lângă Orvieto. 

Lăsă deoparte cafeaua şi începu să citească, devorând 
cuvintele articolului. Ziarul susţinea că doctorul Charles 
Boyd aruncase în aer un autobuz, omorând astfel 40 de 
oameni. În continuare, se zicea că nu se ştie unde se află 
acesta, dar avertiza că ar trebui considerat înarmat şi 
periculos. 

Cuprinsă de sentimente contradictorii, îşi strânse 
lucrurile şi alergă sus, să-i comunice ştirile şi lui Boyd. 
Dădu năvală în sala de conferinţe aşteptându-se să-l 
găsească scriind, cu silueta lui firavă aplecată peste 
pergamentul întins. Dar nu era acolo. Documentul antic 
era pe mijlocul mesei, lângă traducerea textului, însă 
scaunul profesorului era gol. Scena o nedumerea. De ce să 
lase documentul nepăzit? Cum îl ştia, în niciun caz nu l-ar 
fi abandonat ca să se ducă la baie sau până la catalogul cu 
lucrări. Era mult prea important ca să-l lase neprotejat. 

„Dumnezeule, se gândi ea, sper că n-a păţit nimic.“ 

Inaintă, disperată să găsească vreun semn că era teafăr, 
o bucăţică de hârtie pe care să fie scris „Mă întorc repede“ 
sau vreun plic cu numele ei. În schimb, văzu ceva la care 
nu se aştepta, ceva care o ului şi mai mult. Doctorul Boyd 
era aşezat pe podea, în colţul încăperii. Cu genunchii la 
piept şi cu o privire fixă, aţintită asupra peretelui 
îndepărtat. 

— Doctore Boyd? Vă simţiţi bine? 

O clipire. O grimasă. Apoi, un frison. Tot corpul îi 
tremura în timp ce făcea eforturi să-i răspundă, de parcă 
vorbele pe care le căuta necesitau fiecare dram de putere 
pe care îl avea. În cele din urmă, reuşi să şoptească trei 
cuvinte: 

— Hristos este mort. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea confuză. 

— Descoperirea noastră o să-l omoare pe Hristos. O să 


108 


ucidă Biserica. 

— Despre ce vorbiţi? Cum poate cineva să omoare 
Biserica? Biserica nu poate fi omorâtă. Este o instituţie, nu 
o persoană. Ziceţi-mi ce nu-i în regulă. Ce se întâmplă? 

— Crede-mă, nu vrei să ştii ce am aflat eu. 

— Ba sigur că vreau. Mi-am riscat viaţa pentru acest 
pergament. De fapt, încă îmi risc viaţa pentru acest 
pergament. Ridică ziarul local şi i-l arătă: Suntem căutaţi 
pentru crimă. Noi doi! Autorităţile ne acuză de moartea a 
zeci de oameni. De fapt, numele ei nu era menţionat, dar 
se gândi că o minciună mică îi era de ajutor. Prin urmare, 
consider, dacă nu greşesc, că asta îmi dă dreptul să aflu 
tot ce aţi descoperit. 

Cu mâinile tremurânde, Boyd luă ziarul şi citi titlul. 

— O, Dumnezeule! Nu se poate aşa ceva! Controlează şi 
media. Nu se vor opri! 

— Despre ce vorbiţi? Cine nu se va opri? 

— Ei! Trebuie să fi ştiut totul despre pergament! Doar 
aşa are sens! Ştiau că se află acolo! Au ştiut tot timpul. 

— Cine a ştiut? Despre ce vorbiţi? 

— Nu înţelegi? Nu încercau să ne ia pergamentul. 
Încercau să-l protejeze. Acum se leagă totul. Trebuie să fi 
ştiut că se afla acolo! 

— Professore, nu prea au noimă spusele dumneavoastră. 
Noi am găsit catacombele. Dacă ar fi ştiut cineva despre 
ele, şi-ar fi asumat acest merit de mult. 

— Aici greşeşti! Aceasta nu este genul de descoperire pe 
care ar vrea cineva să o facă. 

— Despre ce vorbiţi? Descoperirea catacombelor este 
majoră! 

— Tu nu mă asculţi. Eu nu vorbesc despre catacombe. 
Eu vorbesc despre pergament. Acum, pergamentul este 
important. Pergamentul este cheia. 

— Este mai important decât catacombele? Cum se poate 
aşa ceva? 

Boyd clipi de câteva ori, încercând să găsească o 
analogie pe care Maria să o înţeleagă. 

— Catacombele sunt doar un sipet. Pergamentul este 


109 


comoara dinăuntru. 

— Pergamentul este comoara? 

— Da! Era cheia întregului sit. 

— Frescele, mormintele, cuferele de piatră? Acestea nu 
sunt importante? 

Boyd clătină din cap. 

— Nu, în comparaţie cu pergamentul! 

Confuză, Maria încercă să reţină ce i se spunea. Din 
păcate, fiind atât de obosită, îi venea şi mai greu să 
înţeleagă toate semnificaţiile. 

„Noi l-am ucis pe Hristos. Noi am ucis Biserica. 
Catacombele nu erau importante. Pergamentul era 
adevărata comoară.“ Oare ce însemnau toate acestea? 

Când îl lăsase singur pe Boyd, în urmă cu câteva ore, 
acesta pretinsese că poate traduce documentul fără nicio 
dificultate. lar acum se afla în halul ăsta. Ce-l putea 
transforma dintr-un profesionist înfumurat într-un zombi 
smiorcăit, într-un timp atât de scurt? O, Doamne, se 
îngrijoră ea, poate că Boyd avea o cădere psihică. Poate că 
elicopterul, avalanşa şi autobuzul îşi făceau efectul într-un 
târziu. Poate că abia acum îşi dăduse seama că vieţile le 
sunt în pericol sau... _ 

Brusc, realiză că ea nu ştia ce scria în pergament. Il 
lăsase pe Boyd cu textul şi, când s-a întors, l-a găsit speriat 
de importanţa acestuia, pretinzând că reprezenta cheia 
supremă. Totul. Oare textul pergamentului îi provocase 
starea asta profesorului? Se putea aşa ceva? 

— Ce scrie? întrebă ea. Dacă este atât de important, 
trebuie să ştiu despre ce-i vorba. 

Boyd îşi cobori privirea. 

— Nu-ţi pot spune, draga mea! Pur şi simplu, nu pot. Nu 
ar fi drept. 

— Cum? După toate prin câte am trecut, măcar atât îmi 
datoraţi. 

— Nu mă pune în situaţia asta, o rugă el. Nu încerc să 
fiu tipul cel rău. Încerc să te salvez. Chiar asta fac! Incerc 
să te feresc de alte eventuale pericole... 

— Ceva mai periculos decât lunetişti şi autobuze care 


110 


explodează? În caz că nu aţi observat, oamenii încearcă să 
ne ucidă şi am un sentiment ciudat că nu se vor opri până 
când nu facem noi ceva în sensul acesta. Aşa că nu mai 
trageţi de timp şi spuneţi-mi despre ce este vorba! 

Boyd făcu o pauză, neştiind ce să facă. In toată cariera 
lui de cercetător încercase să stabilească adevăruri 
istorice, însă nu avusese niciodată şansa de a dovedi ceva 
important până acum. În clipa de faţă însă, lucrurile 
stăteau altfel. Această descoperire avea potenţialul de a 
destrăma un întreg sistem de credinţe, să schimbe lumea. 
Era tipul de artefact la care visează arheologii. Unul care 
avea însemnătate modernă. 

— Maria, ştiu că îţi poate părea cam melodramatic, dar 
ceea ce îţi voi destăinui este atât de şocant, de cancerigen, 
are potenţialul de a distruge creştinismul. 

— Aveţi dreptate, icni ea. Chiar că sună ridicol. Cum, 
Doamne, iartă-mă, să fie posibil aşa ceva? 

Boyd trase adânc aer în piept, încercând să găsească 
vorbele potrivite care să descrie gravitatea situaţiei. 

— Dacă ştiinţa este duşmanul credinţei, atunci, 
pergamentul de la Orvieto este otrava. 


22 


Arcul lui Marcus Aurelius 
Tripoli, Libia 


Nick Dial ştia că va urma o altă crucificare. Teoria sa 
fusese confirmată de un apel telefonic primit dis-de- 
dimineaţă. Fusese găsită o altă victimă. De data asta, în 
Africa. 

Când Dial ajunse la Tripoli, nu ştia la ce fel de primire să 
se aştepte. Libia era o ţară membră, cu o filială activă a 
Interpolului, însă îl preocupa un lucru. Era un american 
care pătrundea pe teritoriul lui Mu'ammar al-Qadhafi. Şi 


111 


era neînarmat. 

Nu era tocmai o destinaţie ideală. 

Desigur, aceasta nu era o vacanţă. Era o călătorie de 
afaceri. La aeroport, fu întâmpinat de un agent politicos al 
Interpolului, pe nume Ahmad, care nu părea deloc a fi 
antiamerican. 

Cât au mers în maşină până la locul crimei, Dial a ţinut 
conversaţia departe de cazul la care lucrau, alegând să 
discute despre oraş. Cel mai interesant lucru pe care l-a 
aflat era despre străzile înguste şi care se tot întretăiau, 
existând zeci de fundături menite să-i inducă în eroare pe 
eventualii atacatori. O şmecherie învățată de la romani. 

Majoritatea ruinelor Romei antice fuseseră distruse cu 
multă vreme în urmă, dar nu şi Arco di Marco Aurelio a 
Tripoli. Sculptat în marmură albă, în anul 163 d.Hr., arcul 
cu patru deschideri era înalt de 4,5 metri, iar dincolo de el 
se afla un dom octogonal, ca un fel de coroană a acestuia. 
Timpul erodase pietrele din exterior, ciupind uşor din 
colţuri, însă, într-o oarecare măsură, deteriorarea nu făcea 
decât să-i sporească prestanţa. Ca de altfel şi palmierii 
care-l înconjurau asemenea unor centurioni în exerciţiul 
funcţiunii. Făceau ca monumentul să arate ca un miraj 
înălţat în piaţă precum o oază. O oază nenorocită. 

Victima fusese găsită cu puţin înainte de ivirea zorilor. 
Un bărbat asiatic, de peste 30 de ani. Foarte atletic. 
Foarte gol. Era legat sub monument ca o jertfă adusă 
zeilor, întins pe două bârne de lemn şi țintuit cu trei 
piroane din fier forjat. Două îi treceau prin încheieturile 
mâinilor şi unul prin picioare. Monumentul fusese mânjit 
cu sânge care îi şerpuia de-a lungul trupului ca un 
curcubeu roşu şi se scurgea pe pământ, unde se strânsese 
în băltoace de noroi stacojiu. 

Ahmad merse cu maşina până în piaţă, claxonând în 
speranţa că va elibera drumul, dar oamenii continuau să se 
târguiască asupra preţului legumelor şi sacoşelor cu peşte, 
ignorând claxonul de parcă nici nu exista. De pe bancheta 
din spate, Dial privea fascinat, studiind în toate direcţiile 
specificul local, ascultând dialogurile în limba arabă ale 


112 


celor care se tot târguiau asupra preţului. 

— Mai departe, nu pot trecem, îl anunţă Ahmad într-o 
engleză stâlcită, arătând în faţă. Lume prea mulţi. 

Dial aprobă din cap, înțelegând pe parcurs că oamenii 
din faţa lor nu se târguiau pentru pâine sau vreun coş de 
paie. Ei erau acolo de gură-cască, sperând să vadă ceva la 
capătul îndepărtat al pieţei. Dial se uită mai atent şi 
observă, de cealaltă parte a monumentului, un număr 
mare de care de televiziune. Camioane mari cu antene 
satelit. Genul care să susţină transmisii TV către toate 
colţurile lumii. 

Dial încercă să deschidă portiera maşinii, dar nu putu 
din cauza oamenilor care se strânseseră în jur. Erau ca un 
val în mişcare, ce înconjura şi legăna maşina ca apa în 
jurul unei bărci. Hotărât să iasă, se ridică pe banchetă şi 
se săltă prin trapă, strecurându-se afară prin acea 
deschizătură. Ahmad îl urmă şi, în scurtă vreme, cei doi îşi 
croiau drum prin mulţime, aruncând la propriu oamenii din 
calea lor ca să poată ajunge la monument. Un arc ce 
fusese acolo de aproape două mii de ani. Relicva antică era 
acum locul crimei. 

Dintr-o singură privire, Dial îşi dădu seama că poliţia 
libiană era mai bine pregătită decât cea daneză. Soldaţi 
înarmaţi cu puşti de asalt ruseşti erau postați pe zidurile 
de gresie ce separau piaţeta romană de hoardele curioase, 
fiecare soldat fiind gata să apese pe trăgaci la primul semn 
de agitaţie. Ahmad îi făcu un semn unuia dintre soldaţi ca 
să-l lase pe Dial să se urce pe bariera înaltă de un metru şi 
ceva, unde i se controlară actele şi fu percheziţionat să nu 
aibă arme. 

Nimic din toate astea nu îl surprinse pe Dial. Era un 
american pe teritoriu ostil. Un străin cu insignă. N-aveau 
niciun motiv să-i facă o primire călduroasă. Fu surprins 
totuşi când îşi dădu seama că lui Ahmad nu-i era permis 
accesul. Asta însemna că Dial va trebui să discute cu 
poliţiştii fără translator. 

— O să fii în regulă, îl asigură Ahmad. 

Dial dădu din cap fără să comenteze, îndreptându-şi 


113 


imediat atenţia spre interiorul grădinii. Era de 9 x 23 de 
metri pătraţi şi plină cu o varietate de flori care aduceau 
puţină culoare peisajului destul de sumbru. Dar lui Dial 
tocmai de asta aspectul Arcului i se părea frapant. 
Suprafaţa sa de un alb pur dădea impresia că este dintr-o 
altă lume. Ca un aisberg în mijlocul iadului. 

— Mă scuzaţi, domnul Dial? 

Dial se întoarse şi văzu un bărbat în vârstă sprijinindu-se 
de unul dintre pereţi, stând pur şi simplu acolo, în soare, 
ca o şopârlă pe o stâncă. Purta un costum măsliniu şi 
veston, deşi temperatura era de vreo 35 de grade. Ai fi zis 
că se încărca la soare, pentru că avea ochii închişi şi ţinea 
capul dat pe spate într-un unghi de 45 de grade. 

— Înţeleg că există o scenă asemănătoare şi în 
Danemarca. 

Intrigat, Dial făcu câţiva paşi în faţă. 

— Aşa este! Dumneavoastră cine sunteţi? 

— Iertaţi-mi abordarea! Bărbatul deschise ochii şi dădu 
mâna cu Dial. Mă numesc Omar Tamher şi mă ocup de 
această investigaţie. În mod normal, aş fi fost refractar la a 
contacta Interpolul pentru o singură crimă, dar, date fiind 
circumstanţele, am simţit că aşa ar fi mai înţelept pentru 
amândoi. 

— Mulţumesc că v-aţi gândit la mine! 

Tamher dădu din cap, măsurându-l din priviri pe Dial 
înainte de a-i da alte detalii. Dial îl cercetă la rându-i. 
Fiecare bărbat era impresionat de felul cum se prezenta 
celălalt. 

— La 5.30 azi-dimineaţă, un vânzător stradal a observat 
petele şi s-a oprit să se uite mai de aproape. Se aştepta să 
fie vopsea, însă era sânge. Tamher îşi luă pixul şi arătă jos, 
spre partea din stânga a monumentului. Ucigaşii au 
început să spoiască aici şi au terminat acolo. De fapt, se 
văd urmele pensulei pe marmură. 

Dial se aplecă, pentru a vedea mai bine. 

— Ce fel de pensulă? 

Tamher ridică din umeri. 

— Ştiu doar că avea un vârf lat. Mai lat decât cea 


114 


folosită pe semn. 

— Haideţi să vorbim mai târziu despre semn! Dacă plec 
pe mai multe piste, încep să devin confuz. 

Tamher zâmbi. 

— Cum doriţi! 

— Petele erau făcute cu sângele victimei? Sau al 
altcuiva? 

— Cu sângele lui. Are o rană adâncă în coaste, provocată 
de vârful unei săbii sau a unei sulițe foarte subţiri. S-ar 
putea să mă înşel, dar cred că au folosit rana ca sursă de 
material pentru spoire, înmuind pensula în cutia toracică 
de mai multe ori. 

Dial nici nu clipi. 

— De ce credeţi asta? 

Tamher se ghemui, arătând spre pământ. 

— Am găsit o dâră subţire de sânge care pornea de sub 
pieptul victimei. Urma se împrăştia ca un evantai în câteva 
direcţii. Mă gândesc că au tot revenit înainte, şi înapoi ca 
să moaie pensula, picurând sânge din mers. 

Dial încuviinţă, încântat de concluzia lui Tamher. 

— Ora morţii? 

— Aproximativ 5.00 a.m., cu o marjă de 30 de minute. 

— Serios? Asta-i dovadă de mult tupeu, nu credeţi? Să 
laşi pe cineva să moară înainte de răsărit. De ce să-ți 
asumi un asemenea risc? De ce să nu-i iei gâtul? 

— N-am idee. De fapt, n-am că nu sunt ucigaş. 

— Şi de ce să mânjeşti monumentul? Apropo, cât e de 
înalt? Vreo patru metri şi ceva? Asta înseamnă că ucigaşul 
a urcat pe umerii cuiva ca să-şi termine treaba. Sau o fi un 
uriaş. 

— Nici urmă de scară sau de giganţi. 

— Amprente digitale? Poate, criminalul s-a sprijinit de 
Arc ca să-şi menţină echilibrul. 

— N-avem noi norocul ăsta. Monumentul era curat. 
Crucea era curată. Totul s-a dovedit a fi curat. 

Dial clătină din cap, aşteptându-se la acest răspuns. 
Criminalii fuseseră la fel de atenţi şi în Danemarca. 

— Unde este crucea? Nu pot să nu remarc că lipseşte. 


115 


— Aveţi un spirit de observaţie foarte dezvoltat, domnule 
Dial! Am dorit să o protejăm şi, în consecinţă, am mutat 
crucea, cadavrul cu totul, la biroul coronerului. 
Criminaliştii o examinează în clipa de faţă. 

— Şi fotografii? Vă rog, spuneti-mi că aţi făcut fotografii! 

Bărbatul dădu afirmativ din cap. 

— Am strâns date despre toată scena. Dacă doriţi, putem 
merge la mine la birou, ca să ne uităm la fotografii. Ar 
trebui să le fi developat până acum. 

— Într-o clipă, spuse Dial. Mai întâi, vorbiţi-mi despre 
semn. 

Tamher zâmbi. 

— Sunteţi sigur că sunteţi pregătit? Nu vreau să vă bag 
în ceaţă. 

Dial râse, bucuros să vadă că bătrânelul avea 
personalitate. 

— O să încerc să fiu tare. 

— Era scris cu vopsea roşie, cu o grafie arabă 
impecabilă. Trei cuvinte simple. Foarte distincte. Dacă 
doriţi, voi fi bucuros să vă traduc. 

Dial dădu din cap. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc! Scria cumva „Şi al Fiului“? 

Tamher confirmă, pe jumătate impresionat. 

— De unde aţi ştiut? 

— Pentru că am avut de-a face cu „Tatăl“ în Danemarca. 

— Tatăl? 

— Lăsaţi... Aşadar, puteţi să-mi ziceţi ceva despre 
victimă? Ştim vreun nume? Pot să-i verific amprentele în 
baza noastră de date dacă sunteţi de părere că ne-ar fi de 
ajutor. 

— Nu, nu va fi nevoie. Îi cunoaştem foarte bine 
identitatea. 

— Bun! Asta ne scuteşte de o grămadă de hârţoage. 

Tamher făcu o pauză, neştiind sigur dacă Dial glumea. 

Apoi, văzu că nu. 

— N-aveţi idee cine era, nu-i aşa? Presupun că nu v-a 
spus nimeni. Eu am crezut că... 

— Ce anume? Despre ce vorbiţi? Nu mi-a zis nimeni 


116 


nimic despre victimă. 

— Nici măcar asistentul dumneavoastră? 

— Vă referiţi la Ahmad? A vrut să discute despre caz pe 
drum, dar nu l-am lăsat. Îmi place să-mi formez propriile 
păreri pe baza a ceea ce văd eu, nu ce au văzut alţii. Şi 
mulţimea? Ce este cu mulţimea? 

Făcu o mişcare amplă, arătând către miile de oameni 
care înconjurau Arcul. 

— Nu ştiţi de ce se află aici? 

Dial ridică din umeri. 

— Am presupus că s-au adunat ca să-şi frângă gâturile. 
La fel şi media. Mereu sunt mulţimi de gură-cască. Nu 
întotdeauna aşa de numeroase, dar sunt. 

— Să-şi frângă gâturile? Cum adică să-şi frângă gâtul? 

— Scuze! E o expresie în americană. Înseamnă a se 
holba la locul unui accident. 

— Interesant! Şi la noi, în Libia, se întâmplă un fenomen 
asemănător. Noi îi spunem „khibbesh“. 

— „Khibbesh“? Şi asta ce mai înseamnă? 

— A-şi frânge gâtul! 

Dial zâmbi. Rareori îi fusese dat să întâlnească un 
poliţist străin cu un simţ al umorului ca al lui. 

— Deci, spuneţi-mi, cum stă treaba? Mor de curiozitate 
să aflu de ce s-a strâns aici atâta omenire. Adică, lăsând la 
o parte că pentru „a khibbeshi“. 

— Unii dintre ei exact asta fac, în timp ce alţii îşi 
prezintă omagiile. 

— Îşi prezintă omagiile? Cui, tipului mort? 

Tamher confirmă în tăcere. 

— Cum aşa? De ce să-şi prezinte omagiile? Cine naiba a 
murit? Regele Angliei? 

Bărbatul clătină din cap, devenind brusc serios. 

— Pe aproape! Raj Narayan era prinţul Nepalului. 


117 


23 


Payne se uită peste marginea prăpastiei adânci de 274 
de metri, încercând să găsească locul despre care le 
vorbise Barnes. Nici urmă de resturi de elicopter sau 
camionetă, nicio dovadă fizică de niciun fel. Doar terenul 
fertil al văii de la sud de Orvieto. 

— Unde-s resturile? Ar trebui să existe semne serioase 
ale accidentului în vale. Resturi împrăştiate, pământ 
pârjolit, vegetaţie arsă, toate cele. 

Văzură o cărare la vreo 30 de metri spre stânga, care-i 
duse direct în vâlcea, pe o pantă abruptă şi în zigzag. Pe 
fundul văii, observară nişte urme de cauciucuri prea 
superficiale pentru a putea fi văzute de sus. 

Jones se lăsă în genunchi şi studie modelul 
cauciucurilor, tehnică pe care o învățase la Poliţia Militară. 

— Aş spune că au fost trei camioane care au plecat spre 
est, cu viteză mică, probabil în ultimele douăsprezece ore. 
Camioane mari, industriale. Pline ochi. Posibil cu 
echipament de salvare. Nu camionetele tipice 4x4. Benzile 
de rulare sunt prea largi. 

— Deci ne aflăm acolo unde trebuie! 

Jones confirmă. 

— Aşa se pare, mda! 

Porniră spre est, pe firul urmelor, ca nişte câini de 
vânătoare. Mergeau în paralel cu platoul, la jumătatea 
distanţei dintre livada de măslini din dreapta şi stânca din 
stânga şi nu se abăteau de la linia dreaptă. Camioanele 
lăsaseră urme printr-o grădină de legume, dărâmaseră un 
gărduleţ din lemn şi pe lângă nişte tufe de oleandri albi 
înainte de a opri lângă o grămadă de pietre. Payne se 
holbă la ele şi îşi dădu seama că era mai înaltă de 
genunchi. Era imposibil ca un camion plin ochi să treacă 
peste un asemenea obstacol fără a-şi distruge totul pe 
dedesubt. Sigur au găsit altă soluţie, le scăpa lor ceva. 

— E posibil să fie vorba de basculante? 

— Se poate! 


118 


— Şi dacă aceste camioane au venit cu pietre? N-ar fi 
putut să lase încărcătura chiar aici? Aşa s-ar explica 
sfârşitul brusc al urmelor. Pietrele le-au acoperit. 

Jones analiză ipoteza în timp ce merse câţiva metri până 
în capătul îndepărtat al mormanului de pietre. 

— S-ar putea să ai dreptate. Sunt zeci de urme aici, care 
duc în varii direcţii. Şi, dacă nu mă înşel, adâncimea 
urmelor este mai mică. Aceasta înseamnă că le-a scăzut 
greutatea semnificativ într-un interval scurt de timp. 

— Prin urmare, camioanele au venit cu viteză în miez de 
noapte şi au descărcat câteva tone de piatră chiar aici, în 
mijlocul pustiului... Asta vrem să spunem? 

Jones clătină din cap. 

— Aici a fost mai mult decât descărcare de pietre. Aici s- 
au şi încărcat chestii. Nu numai că a ajuns cineva înaintea 
noastră la locul prăbuşirii, dar s-au decis să ia resturile cu 
ei. 


De regulă, doar turiştii vizitau [1] Pozzo di San Patrizio 
(cunoscută, de asemenea, şi ca Fântâna Sfântului Patrick), 
fântâna arteziană construită în 1527. Dar, din cauza unui 
zvon proaspăt ce circula prin Orvieto, localnicii erau atraşi 
de construcţia din cărămidă bej ca studenţii din primul an 
la petrecerea de început a anului şcolar. 

Payne şi Jones îi zăriră din cealaltă parte a Piazzei 
Cahen, o piaţă imensă din centrul oraşului, şi presupuseră 
că aceea era coada vizitatorilor fântânei. Trecură de staţia 
de autobuz şi se apropiară de mulţime. Sute de oameni - 
tineri şi bătrâni - împânzeau curtea din faţa lor, ocolind 
construcţia în tăcere, în aer simțindu-se o tensiune 
aproape asemănătoare cu cea de la funeraliile de mai 
devreme. Ca să poată vedea mai bine, Jones se urcă pe un 
zid din apropiere şi-l căută din priviri pe Donald Barnes. 
Voia să vadă fotografiile acestuia de la accidentul din 
Orvieto, sperând că va găsi ceva important, poate chiar 
motivul pentru care epava elicopterului a fost ridicată şi 
dusă în camioane în puterea nopţii. 

— Nu cred că permit accesul oamenilor în interiorul 


119 


fântânii. Uşa pare baricadată. 

— Oare turiştii intră în grup? Să sperăm că Barnes este 
înăuntru şi că o să iasă în scurtă vreme. 

Comentariul atrase atenţia unui tip brunet, care stătea 
lângă ei. 

— Nu vreau să mă bag, mormăi el într-o engleză 
stricată, dar vizite nu mai sunt azi din cauză de moarte. Nu 
este nimeni în 1] Pozzo, numai polizia. 

— Serios? Au oprit vizitele din cauza accidentului de 
luni? 

— Nu, nu înţeles. Nu luni, azi! O altă persoană moartă 
azi. 

Jones sări de pe zid. 

— Ce vrei să spui? 

Bărbatul se încruntă, de parcă îi era greu să înţeleagă 
întrebarea. 

— Ah, cum zis prietenul tău: două persoane luni şi o 
persoană azi. Noi nu avut violenţă în Orvieto de mult timp, 
acum trei morţi foarte repede! Pocni din degete pentru 
efect: E o lume ciudată, nu? 

Nu „ciudată“ era adjectivul care-i trecuse lui prin minte. 
Veniseră la Orvieto ca să caute un criminal non-violent, cel 
puţin din informaţiile primite de la Manzak. Acum erau trei 
morţi într-un orăşel în care Boyd fusese văzut ultima dată. 

Payne comentă: 

— Am crezut că pilotul a fost singura persoană care a 
murit luni. 

— Nu, nu, nu, sublinie bărbatul fluturându-şi arătătorul 
ca să-şi întărească vorbele. Pilotul este din Orvieto. Om 
foarte bun. Lucrat cu polizia mulţi ani. Îl cunosc multă 
vreme. Celălalt om nu de aici. El vizitat polizia, amândoi 
plecat la plimbare, ei nu întors. 

O teorie îşi făcu loc în mintea lui Payne. 

— De curiozitate, străinul era cumva chel? 

— Chel? Ce este chel? 

Payne arătă spre cap. 

— Păr? Tipul avea păr? 

— Si! El ai păr, ca tine. Păr scurt, brunet. 


120 


Payne se uită la Jones. 

— Cine crezi că era? 

— Putea fi oricine. Nici măcar nu ştim dacă Boyd este 
implicat în treaba asta. E posibil să ne ambalăm de 
pomană. 

— Că veni vorba de ambalare, rosti Payne. Ce ne poţi 
spune despre crima de azi? 

Bărbatul se încruntă, apoi făcu o pauză să sărute un 
crucifix de argint ce-i atârna de gât. 

— Şşşt, făcu el. Silenzio este tradiţie foarte importantă 
în Italia din vechime. De morţi nu vorbit, din respect. Să 
lăsăm morţii să doarmă în pace, nu? 

Dar Jones nu acceptă să o lase baltă. 

— Nu aveţi voie să vorbiţi, însă tot oraşul s-a adunat 
deja aici. Cum Dumnezeu se întâmplă aşa? Primiţi vestea 
prin pager? 

Bărbatul se uită la sutele de oameni din jurul său, apoi 
rânji. 

— Uneori, poporul meu nu foarte bun la tradiţii. Vestea 
despre crima asta răspândit rapid. 

Payne zâmbi. 

— Ce ştii despre victima de azi? 

Omul îşi cobori vocea. 

— Aud că găsit pe fundul fântânii, pe o platformă. Era, 
cum zici? Îşi împreună mâinile cu o plesnitură puternică: 
Pac! 

— A fost un accident? 

— Nu, nu spus asta. Işi trecu degetul mare de-a 
curmezişul beregatei, cu o mişcare înceată, ca de tăiere. 
Era greu să alunecat fără ajutor. Ferestrele fântânii foarte 
mici şi americanul foarte gras. Ar fi avut nevoie de mult 
ajutor... 

— American? mârâi Payne. Victima este un american? 

— Aa, aşa auzit. Un cowboy mare şi gras. 

Payne se uită iritat la Jones, dându-şi seama că Donald 
Barnes se potrivea descrierii. 

Italianul îşi dădu seama de tensiune. 

— Ce s-a întâmplat? V-am jignit? 


121 


— Nu, nu deloc! Însă credem că l-ai descris pe prietenul 
nostru. Trebuia să ne întâlnim cu el aici, dar nu am reuşit 
să dăm de el. 

Bărbatul se făcu livid, înmărmurit de dezvăluire. 

— Mamma mia! Scuzaţi-mi manierele! Îi luă de braţe şi 
îi trase în mulţime, îndemnându-i: Vă rog! Vă conduc la 
prietenul vostru. Vorbesc cu poliţia şi vă lasă să v-aduceţi 
omagiile! Veniţi cu mine! Vă fac intrarea în fântână! 


24 


Când Vaticanul îl angajase pe Benito Pelati, ştia că pune 
mâna pe una dintre cele mai strălucite minţi din Italia. Un 
om pasional. Cineva care-şi închinase viaţa antichităţilor şi 
se ridicase deasupra celorlalţi din acest domeniu. In mod 
remarcabil, ceea ce ei nu ştiau era ce anume alimenta 
această dorinţă de muncă a lui. Pentru că, dacă ar fi ştiut, 
ar fi făcut tot ce le stătea în puteri să-l elimine pe Benito. 

Nu doar să-l concedieze, ci şi să-l ucidă. Înainte să poată 
face vreun rău. 

Şi motivul era simplu: secretul lui Benito. Unul lăsat din 
tată-n fiu, de-a lungul veacurilor. Începuse la Vindobona, 
Iliria, cu multe generaţii înainte, destăinuit de un om 
bântuit de remuşcări, pe patul de moarte. In mod 
miraculos, secretul supravieţuise războaielor şi molimelor, 
şi tragediilor de tot felul. Două mii de ani de şuşoteli, 
tăinuiri şi protejări. Şi doar o singură familie - familia lui 
Benito - cunoştea adevărul despre ceea ce se întâmplase 
cu atât de mult timp în urmă. 

Totuşi, la acea vreme, nimeni nu avusese curajul să facă 
nimic. 

Nimeni, până când tatăl lui Benito i-a împărtăşit secretul 
cu mulţi ani în urmă. Din acel moment, el făcu tot ce-i 
stătea în puteri ca să profite de pe urma acestei informaţii. 
Studie şi mai mult, munci şi mai din greu şi pupă fiecare 


122 


fund de care avea nevoie ca să acceadă în cercurile 
interioare ale Bisericii. Şi o făcu având în minte un singur 
scop: să dovedească faptul că secretul său era adevărat. În 
sinea lui, ştia că este adevărat. Însă era convins că avea 
nevoie de dovezi palpabile de la Vatican pentru a putea 
susţine afirmaţiile familiei sale. Altfel, ar fi însemnat că 
strămoşii săi transmiseseră de pomană secretul în ultimele 
două milenii, deoarece nimeni cu mintea întreagă nu avea 
să creadă aşa ceva. Şi nu avea de gând să permită să se 
întâmple una ca asta. Trebuia să găsească dovezile în 
arhive sau murea încercând să le găsească. 

Benito lucra la Vatican de mai bine de 10 ani când dădu 
peste prima fărâmă de dovadă. Trecuseră 12 ani de curăţat 
statui şi înregistrat tablouri când găsi un mic cufăr de 
piatră plin cu nişte pergamente netraduse. Nimeni nu ştia 
de unde proveneau sau ce era scris în ele, din cauza 
limbajului lor arhaic. Insă Benito simţi ceva special legat 
de aceste pergamente, un soi de legătură astrală ce-l făcu 
să lase totul deoparte şi să-şi canalizeze atenţia exclusiv 
asupra lor şi a sculpturilor de pe cufărul din piatră. Ceva 
anume din alura personajului sculptat îi dădea fiori. Felul 
în care îl privea. Râdea de el. De parcă ştia un secret pe 
care voia să-l împărtăşească, însă aştepta momentul 
potrivit. Benito se regăsi imediat în acel personaj. 

Nu-şi putea explica de ce, dar ştia cumva că aceasta era 
descoperirea pe care o aşteptase. Traduse pergamentele 
cuvânt cu cuvânt şi rând după rând. Fiecare oferindu-i câte 
un indiciu pentru a descifra un puzzle enorm, ce se 
întindea pe parcursul a 2 000 de ani şi avea impact asupra 
a miliarde de oameni. Un puzzle ce începuse la Roma, se 
întinsese către Insulele Britanice şi Iudeea, apoi sfârşise 
prin a fi îngropat în misticele Catacombe de la Orvieto şi 
uitat de vreme. Un plan zămislit de un împărat disperat şi 
dus la îndeplinire de o rudă îndepărtată a lui. Un om care 
râdea, imortalizat în piatră din cauza secretului pe care-l 
tăinuia. 

În final, Benito obținuse dovezile pe care le căuta. 
Dovezile de care avea nevoie familia lui. 


123 


Acum, nu mai avea de făcut decât să-şi dea seama cum 
să procedeze cu ele. Cum să profite de pe urma lor. 
Acest lucru se dovedi a fi mai dificil decât îşi închipuise. 


Benito ieşi din biroul său urmat de un alai de 
bodyguarzi. Unul dintre ei îi ţinea deasupra capului o 
umbrelă, ca să-l ferească pe Benito de soarele arzător, pe 
măsură ce acesta înainta pe Via del Corso. Valuri de turişti 
se plimbau în jur, la pas lejer, majoritatea mergând spre 
Pantheon, Palazzo Venezia şi restul locaţiilor din centrul 
oraşului. Sunetul muzicii răzbătea de undeva peste 
tumultul traficului din apropiere. Un miros abia perceptibil 
de usturoi adia dinspre pizzeria din colţ. 

În urmă cu o oră, Consiliul Suprem îl convocase pentru o 
dare de seamă pe tema morţii părintelui Jansen. Voiau să 
ştie ce aflase, deoarece luni îl rugaseră să cerceteze 
chestiunea şi să afle ce consecinţe putea avea pentru 
Vatican. Dar Benito refuzase să se ducă, spunându-le că nu 
era pregătit. Mai avea nevoie de timp pentru investigaţii. 

Lucrul acesta îl înfurie pe cardinalul Vercelli, capul 
consiliului, care era obişnuit cu ploconeala şi supunerea 
din partea tuturor, mai puţin a papei. Insă Benito rămase 
ferm pe poziţie, spunându-i lui Vercelli că are toată ziua 
ocupată cu întâlniri urgente cu privire la investigaţie. li 
mai comunicase că putea să se prezinte joi, dacă erau 
interesaţi, dar nu mai devreme. Acest lucru îl înfurie pe 
Vercelli peste măsură. Dar nu avea nicio autoritate asupra 
funcţiei şi persoanei influente care era Benito Pelati, aşa 
că, în cele din urmă, trebui să accepte. 

Stabiliră să se vadă joi. O să-i informeze atunci. Când 
era el pregătit. 

Victorios şi neavând nimic mai bun de făcut, Benito 
hotări să facă o plimbare. 


124 


25 


Doctorul Boyd ştia că Maria ar putea avea propriile 
suspiciuni în legătură cu documentul, aşa că începu cu 
începutul. 

— Când am venit în Italia, ştiam exact ce caut. Căutam 
un artefact în interiorul Catacombelor de la Orvieto. Un 
pergament care era mai important decât  înseşi 
catacombele. 

Maria arătă spre document. 

— Vă referiţi la pergamentul găsit de noi? Aţi venit aici 
să-l căutaţi special şi nu v-aţi deranjat să-mi spuneţi şi 
mie? Santa Maria! Nu pot să cred aşa ceva! Ce anume îl 
face atât de deosebit? 

— În loc să-ţi zic, mai bine îţi arăt. Dintr-o singură 
mişcare, scoase o foaie din borsetă, explicându-i: Aceasta 
este o fotocopie a documentului de la Bath! Uită-te să vezi 
cum scrisul se potriveşte cu cel de pe pergamentul de la 
Orvieto. Îi arătă asemănările în privinţa cursivităţii şi 
spaţierii cuvintelor. Apoi, reluă: Primul pergament a fost 
scris de Tiberievm, cunoscut mai bine sub numele de 
Tiberius Cezar. Pergamentul este scris de mâna lui, în anul 
32 d.Hr. 

Maria făcu ochii mari. Citise despre acest al doilea 
împărat al Romei cu numai câteva ore în urmă. 

— Tiberius? Sunteţi sigur? 

— Pe cât de sigur poate fi un istoric. Documentul nu 
numai că a fost semnat şi datat, dar i-am testat şi 
papirusul, şi cerneala. Testele au stabilit foarte clar: 
pergamentul de la Bath este vechi de aproape 2 000 de 
ani. 

— Dar nu putea fi scris de altcineva, un scrib sau vreun 
secretar? De unde ştiţi că-i scris de Tiberius? 

— Bună întrebare, recunoscu el. Dar am un răspuns. 
Priveşte cilindrul pe care l-am găsit la Orvieto! Iti 
aminteşti gravura pe care ţi-am arătat-o? La momentul 
respectiv, am preferat să nu-ţi spun, dar acela este un 


125 


simbol aparte, atribuit doar lui Tiberius prin ordin al 
Senatului roman. 

— Cu ce scop? 

— În ultimii ani din viaţă, Tiberius devenise foarte 
retras, preferând să trăiască pe insula Capri, ceea ce 
reprezenta un inconvenient major pentru Senat. Toate 
deciziile trebuiau purtate pe pământ şi apă până la el, iar 
lucrul acesta era foarte riscant. De aceea, Senatul a venit 
cu ideea de a sigila documentele în metal, după care mai 
aplicau un element de siguranţă în plus, pentru securitatea 
corespondenţei,  atribuindu-i un simbol specific lui 
Tiberius. Când apărea pe un document închis într-un 
recipient, cum l-am găsit noi, însemna că informaţia era 
scrisă de însuşi Tiberius şi era mult prea importantă 
pentru a fi citită de un mesager. 

Maria reluă în gând informaţiile abia primite şi fu de 
acord cu ele. Două pergamente scrise de Tiberius, găsite la 
mai bine de o mie de ani de când fuseseră scrise. Din 
păcate însă, lucrul acesta nu explica ieşirea lui Boyd de 
mai devreme şi nu reuşea să clarifice legătura cu Hristos. 

— Professore, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar ce 
spune documentul? 

— Pergamentul de la Bath îi era adresat lui Paccius, cel 
mai bun general din armata lui Tiberius. Vezi tu, generalul 
şi trupele sale fuseseră trimişi în Britania să cartografieze 
pământurile explorate de Iulius Cezar cu câteva decenii 
mai înainte. Era o misiune decisivă, una care ar fi dus la o 
nouă expansiune a imperiului. Din păcate, cât a stat 
Paccius acolo, la Roma s-a întâmplat ceva, deoarece 
Tiberius a trimis o flotă cu cele mai rapide vase ale sale să- 
l găsească şi să-i ceară să se întoarcă degrabă acasă. 

— Ce se întâmplase? 

— Documentul nu ne dezvăluie, ci pur şi simplu face 
aluzie la „o tensiune în rândul sclavilor din Galileea, de 
care trebuia să se profite“. Boyd făcu o pauză, lăsând-o să 
asimileze informaţia, apoi reluă: Dar, dacă te gândeşti, 
istoria ne oferă un indiciu destul de clar referitor la ceea 
ce se întâmpla. Ce eveniment semnificativ a avut loc în 


126 


acel teritoriul la mai puţin de un an după aceea? 

Chipul bronzat al Mariei păli dintr-odată: 

— Răstignirea lui Hristos! 

— Exact! Acum, poate că începi să înţelegi importanţa 
documentului. 

Fata confirmă din cap, încercând să-şi menţină 
concentrarea la maximum. 

— Ce altceva mai spune? 

— Tiberius scrie că, dacă e să moară înainte ca Paccius 
să se întoarcă, atunci, Paccius ar trebui să ducă acel 
complot la bun sfârşit, folosind documentele care urmau să 
fie depozitate într-un rai nou, construit la Orvieto. Spunea 
că planurile aveau „să fie închise în bronz şi sigilate cu 
sărutul împăratului“. Evident, o referire la cilindrul gravat 
pe care l-am găsit noi. 

— Dar, dacă pergamentul era sigilat, putem presupune 
că Paccius s-a întors înainte ca Tiberius să fi murit, nu? Au 
avut vreo ocazie să vorbească faţă în faţă? 

Boyd ridică din umeri. 

— În cel mai bun caz, aceasta poate fi doar o 
presupunere. Nu uita că ambele recipiente au fost găsite 
sigilate. Nu doar cel de la Orvieto, dar şi cel de la Bath. 

— Deci, ce vreţi să spuneţi? Că Paccius nu a primit 
niciodată mesajul? 

— Aceasta este una dintre posibilităţi. O alta este ca 
mesajul să fi fost făcut în două exemplare. Mă gândesc, de 
ce să existe doar un singur recipient când trimiţi o flotă 
întreagă ca să găsească pe careva? Dacă mesajul s-ar fi 
scufundat cu nava? Pergamentul s-ar fi pierdut pentru 
totdeauna. Aşa că, pentru mai multă siguranţă, de ce să nu 
trimiţi două sau mai multe pergamente? 

Maria încuviinţă. Teoria îi părea rezonabilă. 

— Ce spune istoria despre Paccius? Ce s-a întâmplat cu 
el? 

— Din nu ştiu ce motiv, moartea lui nu apare menţionată 
în cronici. Din al doilea om în stat ca putere în Imperiul 
Roman, devine brusc anonim şi dispare. A pierit fără urmă. 
Desigur, dispariţia sa ar putea fi interpretată în mai multe 


127 


feluri. E posibil să fi murit în Insulele Britanice sau să se fi 
înecat în mare, pe drumul de întoarcere. Sau este posibil 
să fi navigat direct spre ludeea, pentru a duce la 
îndeplinire dorinţele împăratului. Boyd clătină din cap 
confruntat cu o mare dilemă. Orice ar fi, eu ştiu, cu 
siguranţă, că Tiberius era un geniu al tacticii cunoscut 
pentru inteligenţă şi precizie în ticluit planuri exacte. Şi, 
conform acestui pergament, el găsise o cale de a-l folosi pe 
Hristos ca pe un pion în cel mai crud complot cu putinţă al 
tuturor timpurilor. 

— Şi cum, Doamne, iartă-mă, a făcut aşa ceva? 

Boyd trase adânc aer în piept, străduindu-se din 
răsputeri să aleagă cuvintele potrivite. Cum să-i atace 
credinţa şi convingerile unei persoane fără să o supere? 

— Maria, murmură el, de ce crezi în Hristos Fiul lui 
Dumnezeu? 

— De ce? Astfel am fost învățată de mic copil. Aşa am 
fost crescută să cred. 

— Dar nu mai eşti copil. Ai ajuns de mult la vârsta la 
care poţi gândi singură. La un moment dat, ai început să 
pui la îndoială spusele părinţilor tăi, fie că era vorba de 
Moş Crăciun sau politică, şi, în cele din urmă, ai pus sub 
semnul întrebării ceea ce ai fost învățată. 

— Da, dar... 

— Dar ce? Ar trebui să tragi o linie la religie? Fie vorba 
între noi, religia ar trebui să fie primul concept pe care să-l 
pui sub semnul întrebării, deoarece este cel mai personal 
lucru pe care cineva îl poate avea. Religia este ceea ce 
crezi, nu ceea ce ţi se spune. Este ceea ce simţi, nu ceea ce 
aşteaptă ceilalţi de la tine. 

— Dar eu cred în Hristos! Am studiat Biblia, am fost la 
Liturghie şi am discutat cu câţiva preoţi. Şi la ce concluzie 
sunteţi de părere că am ajuns? Eu cred în Dumnezeu şi 
Iisus Hristos. Aşa simt că este corect. 

Tonul lui se mai înmuie. 

— Dacă ţi-aş pune la încercare credinţa, s-ar îndoi sub 
greutatea cuvintelor mele? 

— Nici gând! Eu cred în ceea ce cred. Comentariile 


128 


dumneavoastră nu vor putea schimba acest fapt. 

— Dar dovezile? S-ar destrăma credinţa ta în faţa unor 
dovezi noi? 

Fata căzu puţin pe gânduri la auzul cuvântului „dovezi“. 

— Au legătură cu pergamentul? Aveţi dovezi noi despre 
religia mea? 

— Religia noastră. Şi eu sunt tot creştin. 

— Deci nu este vorba despre Biserică? Este vorba 
despre Hristos? 

Boyd clătină din cap, ferindu-şi privirea. 

— Şi veştile nu sunt bune. 

Maria nu ştia ce însemnau vorbele astea, dar totuşi 
ghearele îndoielii începură să-i clatine credinţa. Dacă 
mesajul pergamentului era atât de devastator pe cât 
insinua Boyd, atunci exista posibilitatea ca întreaga ei 
credinţă să se năruie. 

— Ce spune? Trebuie să ştiu ce spune. 

Boyd trase adânc aer în piept. 

— Îţi dai seama că, odată ce ţi le spun, vorbele nu le mai 
pot retrage. 

— Am depăşit de mult faza asta. Vă rog, ziceţi-mi ce 
scrie în pergament! 

— Îţi voi spune, dar, mai întâi, trebuie să înţelegi că 
stilul lor de a scrie era diferit de al nostru. Propoziţiile fără 
sfârşit erau un lucru obişnuit. Ei vorbeau întruna, fără 
încetare, rareori oprindu-se atunci când schimbau 
subiectul. 

Maria cunoştea toate acestea, pentru că exact acelaşi 
lucru îl făcea şi Boyd atunci. 

— Vă rog, citiţi-l pur şi simplu, domnule! 

— OK, OK, rosti el. Uite ce-a scris împăratul Tiberius: 


„Tiberius Cezar Augustus către moştenitorii şi urmaşii 
mei. 


Chestiunile legate de bunăstare, fie ele triviale sau 
colosale, ne apasă nouă pe umeri, cad în sarcina tuturor 
conducătorilor, trecuţi şi prezenţi, pe veci. Făcându-mi 
datoria, am umplut sipetele acestor pământuri întinse, am 


129 


luat de la toţi cetăţenii ceea ce aparţine de drept Romei, 
adunând bogăţiile lor şi eliberând imperiul de sub povară, 
dar ce păcat că ofrandele lor nu sunt suficiente, căci lui 
Mercur îi este sete de mai mult. La cucerirea Britaniei, 
întinderea domeniului nostru ne va fi potrivnică, având de- 
a face cu zăpadă şi soare, cu teritorii mai diferite decât 
Cupidon şi Marte, ceea ce va face şi mai mari diferenţele 
între oamenii poporului nostru, bogaţii vor întâmpina cu 
braţele deschise darurile din afară, iar săracii vor suferi de 
povara datoriei noastre ce se poate întrevedea deja. Pentru 
a preîntâmpina sărăcirea cetăţenilor noştri, m-am decis că 
unele măsuri drastice trebuie luate, lipsa de...“ 


— Opriţi-vă! Ce au toate lucrurile acestea de-a face cu 
lisus? Boyd oftă în faţa nerăbdării ei. 

— Nimic în mod direct, dar indirect doar cu El au de-a 
face. Lipsa bunăstării din imperiu îl determină pe Tiberius 
să urzească un plan drastic. Potrivit textului, acesta este 
motivul principal al complotului împotriva lui Hristos. 

Maria dădu uşor din cap, încă nesigură dacă înţelesese 
partea de început a pergamentului. 

— Partea aceea despre luarea părţii cuvenite de la 
cetăţeni - se referea la taxe? 

— Într-adevăr! Tiberius era cunoscut ca un 
administrator fiscal foarte bun. Majoritatea istoricilor cred 
că politica economică a fost punctul forte al domniei sale, 
cel puţin până când a luat-o razna. La finalul domniei sale, 
era cam nebun. 

— Şi când a scris despre povara imperiului, se referea la 
echilibrarea bugetului? 

— Exact! 

Maria se miră de ea însăşi. Înţelesese mai mult decât 
crezuse că ar fi în stare. 

— Ce-i cu menţiunea aceea despre Britania? Aţi pomenit 
ceva despre iarnă şi vară şi m-aţi pierdut. 

— Nu iarnă şi vară, o corectă el. Tiberius zice că „având 
de-a face cu zăpadă şi soare... ceea ce va face şi mai mari 
diferenţele între oamenii poporului nostru“. Voia să spună 
că, prin cucerirea Britaniei, imperiul ar deveni prea mare 


130 


în detrimentul bunăstării sale. Roma s-ar întinde de la 
teritoriile înzăpezite, Britania, până la teritoriile pline de 
soare, Egipt. Şi Tiberius considera că era prea mult ca 
economia lor să facă faţă. 

— Dar, dacă Tiberius tot ştia că Britania avea să 
dăuneze imperiului, pe termen lung, de ce o mai dorea? 

— Pretinde că era pentru Mercur, zeul roman al 
comerţului. Tiberius zice că lui Mercur îi era sete de mai 
mult. Presupun că acesta era felul lui de a spune că nu 
prea avea de ales în privinţa asta. Simţea că zeii s-ar 
supăra dacă Roma se mulțumea doar cu ceea ce avea deja. 

— Chiar dacă a cuceri mai mult era un lucru rău? 

Boyd încuviinţă. _ 

— Dar lăcomia nu se opreşte aici. Incă nu ai auzit nimic: 


„Pentru a preîntâmpina sărăcirea iminentă a cetăţenilor 
noştri, am decis că unele măsuri drastice trebuie luate, 
lipsa bunăstării publice trebuie evitată cu orice preţ, 
deoarece, dacă nu reuşim să menţinem excelența 
imperiului, se va ajunge la crime între conducători, ceea ce 
ar insulta realizările predecesorului meu, Augustus. 

Am primit veste de la răsărit că s-a arătat un nou mesia, 
un bărbat altfel decât zecile care au fost înaintea lui, care 
emană pioşenie şi altruism, un vorbitor charismatic, 
binecuvântat cu gloate de discipoli, putere de convingere 
şi harul de a face minuni. Din deşert încep să vină poveşti 
despre tămăduiri şi învieri, răspândindu-se ca scorpionii, 
dar de două ori mai ucigătoare, căci insectele sunt uşor de 
strivit. Irod Antipa, conducătorul Galileei, îmi vorbeşte 
despre mândria ce ia amploare printre sclavi, rebeliuni 
împotriva autorităţii romane, mulţimi care se strâng lângă 
Capernaum. Unii consideră că această ameninţare ar 
trebui înăbuşită, eliminată cu orice preţ, ucisă încă din 
faşă, ca pruncii din Bethleem. Dar eu nu sunt de acord cu 
ei, de ce să ucizi o vacă primită în dar de la zei? Mulge-o, şi 
nectarul ei dulce te poate hrăni o viaţă întreagă.“ 


Boyd făcu o pauză, lăsând-o pe Maria să absoarbă 
informaţiile din secţiunea de mijloc a pergamentului. 
Fata comentă: 


131 


— Fără îndoială că în partea aceasta este vorba despre 
lisus. Referirile la tămăduiri şi învieri, adunările din 
Capernaum. Acolo se afla parohia Lui, chiar lângă Marea 
Galileei. 

Profesorul confirmă. 

— Vechiul Testament numea aşezarea Marea 
Chinnereth, dar ai dreptate. lisus folosea Capernaum ca 
loc de adunare pentru credincioşii săi. 

— Nu-mi vine să cred! Deţinem un document care face 
referire la Hristos şi este scris la timpul prezent. Şi sună 
aşa de greşit! Adică, îl compară cu o vacă pe care ar trebui 
s-o mulgă! 

— Dar, pentru Tiberius, lisus nu era Dumnezeu. Era un 
escroc periculos. Chiar spune, zeci de indivizi îşi făcuseră 
deja apariţia pretinzând că sunt Mesia şi cei mai mulţi 
aveau şi o grămadă de discipoli. Aşa că, pentru Tiberius, 
lisus era încă unul dintr-o lungă listă de impostori. 

— Probabil că da, dar... nu ştiu. Nu ştiu ce simt în 
privinţa asta. 

— Nu simţi, draga mea! Nu asta este treaba ta. Datoria 
ta este să examinezi. Încearcă să te distanţezi de mesaj, în 
special de partea pe care urmează să ţi-o citesc. În caz 
contrar, vei fi complet mistuită de mesajul pe care-l 
conţine, deoarece este mai rău decât îţi poţi închipui. 


„De celor flămânzi li se promite pâine, vor lupta până 
când li se vor umple burţile; cel puţin asta o ştim sigur din 
istoria scrisă de oamenii de acţiune şi de natura spiritului 
lor, dar o întrebare îmi chinuie somnul: contează cine dă 
ospăţul? Ar refuza un flămând mâncarea dacă i-ar fi oferită 
de duşman? Poate că da, de teama de a nu fi otrăvit, dar 
dacă mâncarea este prezentată în aşa fel încât să-l 
încânte? N-ar accepta pâinea din toată inima? Mă tem că 
da. Da, poporul din Iudeea este flămând, se agaţă de orice 
speranţă şi promisiune de mântuire, nu cunoaşte deloc zeii 
romani şi calea cea dreaptă de a trăi, îl caută pe cel promis 
să se ridice dintre ei, cel care este cu adevărat mesia al 
lor. Nu pot fi opriţi, niciun război, nicio pedeapsă nu-l va 
putea scoate din scripturi pe cel promis, ei îl caută, se 


132 


roagă pentru el, îl aşteaptă şi-l vor aştepta până când 
venirea sa va fi trâmbiţată de mase. De ce să nu li-l dăm? 
Să le hrănim nevoia cu bucatele alese de noi, îngăduindu-le 
să se desfete la sosirea Mântuitorului lor, pot bea în 
Hristos al lor şi benchetui în învăţăturile sale, fiindcă noi 
ştim că nu este un zeu, ci un simplu pion pe care noi l-am 
ridicat la nivelul lui Jupiter. 

Ca un asemenea şiretlic să aibă sorţi de izbândă, trebuie 
să nu existe îndoială printre evrei, să vadă cu ochii lor 
săvârşindu-se ceva divin, o faptă magică, atât de mistică, 
încât generaţiile viitoare îi vor cânta pe veci măreţia în 
versuri, punând capăt căutărilor lui mesia o dată pentru 
totdeauna, căci vor crede că a venit deja. Credinţa în 
existenţa sa e necesar să fie răspândită, nu trebuie să 
rămână numai la graniţele tărâmurilor lor arse de soare, 
trecută de la un călător la altul doar în şoaptă, va cuprinde 
cea mai mare parte a populaţiei lor, dusă mai departe din 
inima Ierusalimului ca o ciumă de neoprit, devorându-i pe 
toţi din Iudeea, ca o bestie hămesită. Odată treaba aceasta 
pornită, odată ce nu mai există nicio îndoială asupra lui 
Hristos, Roma va putea profita, folosindu-le credinţa de 
nezdruncinat în lisus împotriva lor şi bogăţiile în avantajul 
nostru. Le vom batjocori convingerile în public, în timp ce, 
în particular, le adunăm dările, le vom ordona să se închine 
la zeii romani, ştiind că se vor agăța de mesia lor ca 
pruncii de sânul mamei, dar tocmai asta vrem, căci cu cât 
vor slăvi un zeu fals, cu atât mai vulnerabili vor deveni şi 
de această vulnerabilitate vom profita noi, da, le vom 
controla în egală măsură trupurile şi spiritele. Pentru 
bunul mers al tuturor treburilor romane, vom începe de 
îndată, folosindu-l pe nazarinean ca unealtă, cel pe care l- 
am ales drept Mesia al iudeilor. 

Cu bine, 29 august“ 


După citirea ultimei părţi, Boyd împinse deoparte 
carneţelul şi aşteptă răspunsul ei. Într-adevăr, se aştepta 


la vreo câteva întrebări cu privire la text sau la un strigăt 
uşor prin care să critice tot ceea ce-i citise. Dar ceea ce 
primi fu exact opusul. Maria rămase tăcută, distantă, fără 
urmă de culoare în obraji, cu ochii injectaţi, plini de 


lacrimi. 


133 


Nu era nevoie să clarifice nimic. Maria pricepuse de una 
singură semnificaţia pergamentului. 

Surprinzător, dacă mesajul de pe pergament era corect, 
atunci miracolul lui Iisus Hristos şi întemeierea 
creştinismului se bazau pe cea mai mare farsă a tuturor 
timpurilor. 


26 


Biroul era gol, cu excepţia câtorva piese de mobilier şi 
fişete cu dosare. Fără niciun fel de amprentă personală. 
Era tipul de încăpere care l-ar fi determinat pe Nick Dial 
să renunțe la slujbă, dacă ar fi fost al lui. Insă era exact 
ceea ce se aştepta să găsească într-o secţie de poliție din 
Tripoli. 

Omar Tamher intră cu fotografiile autopsiei şi le 
împrăştie pe masa de lucru. Cu timiditate, Dial îşi scoase 
ochelarii cu lentile bifocale şi-i prinse după urechi, cumva 
jenat că nu putea să vadă bine fără ei. 

— Nick, ce crezi? Este vreo asemănare cu crima din 
Danemarca? 

Dial aprobă din cap, deşi abia atunci vedea fotografiile. 

— Jansen are aceeaşi conformaţie ca Narayan. Sunt 
aproximativ de aceeaşi înălţime şi vârstă. Ambii bărbaţi 
aveau o condiţie fizică bună, ceea ce îmi spune că nu au 
fost aleşi la întâmplare. Au fost aleşi cu un motiv. 

— De ce zici asta? 

— Dacă ai căuta o ţintă uşoară, i-ai alege pe tipii 
aceştia? Nu, ai prefera pe cineva mai în vârstă sau beteag. 
Cineva care să nu aibă mai multă putere decât tine. Poate 
chiar o femeie. Dar un tip tânăr, în formă? Nu prea. Prea 
multe lucruri ar putea scăpa de sub control. 

— Altceva? 

— Rănile sunt asemănătoare cu cele ale lui Jansen. 
Piroanele înfipte în încheieturile mâinilor şi în labele 


134 


picioarelor înainte de a-şi fi pierdut cunoştinţa. Dar altfel 
pare că au fost mult prea multe ţipete. Arătă către una 
dintre fotografiile de la autopsie, un prim-plan cu 
încheietura mâinii stângi a lui Narayan. Vezi cum rana se 
întinde de la piron? Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în 
Danemarca. Greutatea corpului este prea mare ca să poată 
fi susţinută de ele. Ceva trebuie să cedeze, şi nu piroanele. 
Cu timpul, țesutul din jur începe să se rupă, la fel şi 
venele, tendoanele etc. Se moare făcând multă mizerie în 
jur. 

Tamher încuviinţă. 

— Medicul legist a spus că rana din piept a fost lovitura 
fatală. 

Dial căută prin grămadă până găsi un prim-plan cu cutia 
toracică a lui Narayan. 

— Arată identic cu a lui Jansen. Probabil, a fost făcută cu 
o suliță. Cel puţin aşa ne spune Biblia. 

— Şi vandalismul? Ai vreo teorie? 

Ridică din umeri. 

— În Danemarca, nu au mânjit nimic, deşi erau destui 
pereţi în apropiere. Asta îmi spune că la Arc au acţionat 
impulsiv, nu premeditat. 

Tamher se încruntă. 

— S-a folosit o pensulă, Nick! Mie treaba asta-mi sună a 
premeditare. 

— Poate că da, poate că nu. Pensula este posibil să fi 
fost acolo, în dubiţă sau în cutia de unelte unde ţineau 
piroanele. Adică, nu aţi găsit niciun semn lăsat de vreo 
scară, nu? Ceea ce înseamnă că nu erau pe deplin pregătiţi 
pentru vopsit. 

— Adevărat, dar... 

— Stai, eu nu exclud varianta asta. E posibil să fie un 
indiciu important sau nimic mai mult decât semnătura 
ucigaşului care-şi marchează teritoriul. Nu-ţi pot spune 
câte cadavre am găsit înmuiate în urina altora. 

— Serios? 

Dial fu surprins că Tamher nu văzuse niciodată aşa ceva 
în Libia. Însă, cine ştie, poate era o chestie europeană. 


135 


— O să ştim mai multe după ce găsim următoarea 
victimă. Tiparul va începe să fie vizibil. 

— Următoarea? 

— Doar nu crezi că au terminat, nu? Nu când urmează 
Sfântul Duh. 

— Sfântul Duh? 

— Ei bine, nu ştii, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? Ar trebui să 
existe o victimă şi pentru el. Şi după aceea cine ştie? S-ar 
putea să înceapă cu Ave Maria. 

Tamher se încruntă când se aşeză pe un scaun la birou. 
Dial îşi putea da seama că îl chinuia ceva, aşa că lăsă 
deoparte fotografiile, aşteptând ca Tamher să rupă 
tăcerea. Era o stratagemă care funcţiona atât la poliţişti, 
cât şi la criminali. 

— De ce au venit aici? Noi suntem o nație musulmană, 
nu creştină. Ce legătură au cu noi? 

— Mă depăşeşte treaba asta, recunoscu Dial. Şi-apoi, 
poate că ucigaşii se aşteptau la ceva odihnă şi recreere 
după ce-au aruncat cadavrele. Am călătorit prin toată 
lumea, pe fiecare continent de pe acest glob, dar nu am 
văzut niciodată o ţară ca aceasta. Libia este absolut 
superbă! 

Tamher strălucea de mândrie, exact ceea ce Dial spera 
să se întâmple. Ştia cât de important era să intre în grațiile 
lui Tamher. Fără el, Dial îşi pierdea accesul la locul crimei. 
Punctă: 

— Din păcate, este mult prea devreme să le putem numi 
crime în numele creştinismului. Nici nu mi-aş dori să fie 
vorba despre aşa ceva, dar ce pot să fac? Un lucru este 
cert: Narayan nu era creştin - era hindus -, aşa că la mijloc 
s-ar putea să nu fie religia. 

— Nu crezi cu adevărat ceea ce spui, nu-i aşa? 

— Nu prea. De fapt, nu prea ştiu ce să cred. 

Pentru Dial, singurul lucru în comun al celor două crime 
era felul în care acestea fuseseră comise. Doi bărbaţi 
fuseseră răpiți, duşi într-o locaţie anume şi apoi răstigniţi 
ca lisus Hristos. Dar de ce? Ce încercau să transmită 
criminalii? Ce au în comun tipii ăştia? 


136 


Nu prea multe, potrivit Interpolului. 

Jansen era un catolic devotat, care crescuse în Finlanda, 
fiind fiul mijlociu al unei familii din clasa de mijloc. Ducea 
o viaţă curată fără droguri, fără scandaluri sexuale, fără 
probleme legale - şi ştiuse încă de la o vârstă fragedă că 
voia să devină preot. Dial încă mai aştepta informaţii 
suplimentare de la cardinalul Rose, dar, conform 
rapoartelor preliminare, toţi aveau o părere foarte bună 
despre el. 

Nu acelaşi lucru se putea afirma despre Narayan, care-şi 
petrecuse jumătate de viaţă prin baruri şi cealaltă 
jumătate în pat. Era unul dintre cei câţiva prinți ai 
Nepalului, o ţară care deja trecuse prin multe tragedii ale 
curţii regale, cea mai cunoscută având loc în iulie 2001, 
când prinţul moştenitor Dipendra a scos un M-16 şi un Uzi 
la o petrecere în familie şi i-a împuşcat pe loc pe rege, 
regină şi prinţesă. 

Dial medita la cele două victime, clătinând din cap. Ce 
aveau tipii aceştia în comun? Religii diferite. Naţionalităţi 
diferite. Stiluri de viaţă diferite. Singurele elemente în 
comun la cei doi erau sexul şi modul în care muriseră. 
Torturaţi, apoi bătuţi în cuie pe o cruce. 

Răstigniţi ca lisus Hristos. 


27 


Prezentându-se drept prieteni ai victimei, lui Payne şi 
Jones li s-a permis imediat accesul în Z] Pozzo di San 
Patrizio. lar pentru a-i asigura de cooperarea poliţiei, un 
tânăr ofiţer a fost pus să-i conducă, pe cele 248 de scări, 
până în străfundul Fântânii Sfântului Patrick, un 
monument de referinţă din secolul al XVI-lea, numit astfel 
datorită presupuselor sale asemănări cu Grota Irlandeză în 
care sfântul Patrick obişnuia să se roage. 

Când au început să coboare pe trepte, Payne a rămas 


137 


special mai în urmă, ca să-şi poată da seama cum fuseseră 
construite. Două uşi poziţionate diametral opus duceau 
către scări distincte, una suprapusă celeilalte, ceea ce îi 
împiedica pe cei care voiau să coboare să dea nas în nas cu 
cei care doreau să urce. Conceptul original fusese gândit 
de Leonardo da Vinci, care făcuse şi scările pentru un 
bordel italian, astfel încât cei care-i ceruseră lucrarea 
respectivă să poată intra şi ieşi în voie, păstrându-şi 
nestingheriţi anonimatul. Clienţii au fost atât de mulţumiţi, 
încât s-a dus vestea despre scări şi modelul lor a fost 
introdus într-un număr mare de construcţii noi, inclusiv 
fântâna papei. O altă trăsătură de geniu era felul în care 
arhitectul se folosise de lumina naturală. Scările erau 
luminate de o serie spiralată de şaptezeci de ferestre 
sculptate de mână, ce permiteau accesul soarelui prin 
nişele din acoperiş şi o filtrau către circumferința 
exterioară a fântânii, oferindu-le călătorilor o lumină mai 
mult decât suficientă pentru a-şi putea scoate apă din 
adâncuri. 

— Jon? strigă Jones de mai jos. Vii? 

Payne grăbi puţin pasul până când îl întâlni pe Jones în 
dreptul următoarei cotituri a scărilor. 

— Escorta noastră era îngrijorată în privinţa ta. Acum o 
oră, Barnes a murit aici şi poliţiştii nu vor să se repete un 
astfel de eveniment. 

— Le dau dreptate. Locul ăsta e infect. 

— Plus că mai este şi monument istoric. Polițistul mi-a 
povestit că, în timp ce papa Clement al VII-lea se ascundea 
la Orvieto, se temea că duşmanii lui i-ar putea întrerupe 
alimentarea cu apă. Pentru a preveni un astfel de 
eveniment, a ordonat să fie săpată această fântână. Mai 
exact, are un diametru cu puţin peste 13 metri şi este 
adâncă de vreo 60. 

— La naiba! Papei trebuie să-i fi fost tare sete. 

— Nu era numai pentru el. Vezi cât de late sunt scările? 
Asta ca să poată intra şi cirezile de animale fără să cadă. 
Practic, lor le era permis să bea direct de la sursă. 

Payne se strâmbă. 


138 


— Asta-i destul de dezgustător. Nu-i de mirare că Barnes 
era stricat la burtă. 

— Din fericire, oraşul nu se mai foloseşte de fântână. 
Altfel, sunt sigur că apa lor ar avea un gust ciudat zilele 
astea. 

— A, da şi, mă rog, de ce? 

În loc să vorbească, Jones îi arătă imaginea violentă care 
se contura dinaintea lor, în lumina naturală. Donald 
Barnes zăcea cu faţa în jos în mijlocul fântânii, corpul său 
masiv fiind întins de-a latul la jumătatea podului de lemn 
care făcea legătura între cele două scări. Membrii poliţiei 
locale îl căutaseră prin buzunare şi-l mişcaseră în căutare 
de indicii, iar sângele care i se prelingea din abdomenul 
sfârtecat picurase în apă şi o colorase într-un stacojiu- 
închis. 

Polițistul care conducea ancheta îi văzu apropiindu-se şi 
încercă să-i oprească, pentru a nu-l vedea pe Barnes 
zăcând într-o baltă de sânge. Din păcate, nu reacţionase 
suficient de rapid. 

— Îmi pare rău, spuse el într-o engleză curată. Ştiu că 
trebuie să vă fie foarte greu. 

Payne şi Jones înclinară din cap, neştiind ce să zică. 

Detectivul scoase un carneţel şi un pix şi începu 
interogatoriul: 

— Am auzit că-l cheamă Donald. 

— Da, răspunse Payne, Donald Barnes. Era american. 

— Ca şi voi, adăugă polițistul fără să-şi ridice ochii din 
carneţel. Le notă şi lor numele şi adresele, apoi întrebă: 

— Eraţi de mult prieteni cu victima? 

— Nu tocmai. Abia l-am cunoscut azi, la funeralii. Payne 
îl studie pe poliţist, aşteptându-se la vreun soi de reacţie. 
S-a oferit să ne ajute când am avut nevoie. Cu indicaţii, să 
ne dea o listă de locuri pe care să le vedem şi aşa mai 
departe. De asemenea, ne-a descris prăbuşirea 
elicopterului care l-a ucis luni pe colegul vostru. 

Polițistul dădu din cap, dar n-avu nicio altă reacţie. 

— Aveţi idee din ce oraş este sau unde stătea? 

Payne ridică din umeri. 


139 


— Cam în partea central-vestică a Statelor Unite, poate 
Nebraska. Cel puţin, asta scria pe tricoul lui. Şi în ceea ce 
priveşte hotelul la care stătea nu vă putem ajuta. Nu-l 
cunoşteam aşa de bine ca să ştim. 

Când Payne termină de vorbit, tânărul ofiţer care îi 
condusese jos se apropie de detectiv. li şopti ceva în 
italiană, apoi ridică în dreptul ochilor o cheie împodobită 
cu monograma G.H.R. Detectivul zâmbi în faţa unei 
asemenea descoperiri. 

— Domnilor, am terminat aici? 

Jones dădu din cap, apoi minţi. 

— De fapt, ar mai fi ceva. Am făcut câteva fotografii cu 
Donald în faţa catedralei. Am putea să luăm filmul drept 
amintire? 

Detectivul se uită la cadavru şi se încruntă. 

— Aparat de fotografiat? N-am găsit niciun aparat de 
fotografiat. Niciun portofel sau altceva de valoare... După 
mine, aici este vorba despre o tâlhărie care a degenerat. 

Payne şi Jones ştiau că nu este adevărat, însă poliţiştii 
erau ultimii oameni cărora să le zică asta. Dacă şi-ar fi 
exprimat bănuielile, nu ar fi făcut decât să-şi pună singuri 
bete în roate. 

Din păcate, până la urmă, tot şi-au pus. 

Când ieşeau din fântână, Jones mârâi: 

— Asta n-a fost nicio tâlhărie, a fost asasinat! 

Payne îşi croi drum prin mulţimea de gură-cască. 

— Asasinat? De unde ţi-ai dat seama? 

— Pentru că este o coincidenţă prea mare ca să fie altfel. 
Oraşul ăsta n-a mai văzut violenţe de ani de zile, iar acum 
are deja trei morţi în două zile. Plus că ultima victimă se 
întâmplă să fie cineva care avea dovezi de la locul 
prăbuşirii elicopterului. Haide! Ce poate fi atunci? 

— Ia stai să înţeleg, am început cu un caz şi acum am 
ajuns să avem de-a face cu trei: doctorul Boyd, curăţarea 
locului unde s-a prăbuşit elicopterul şi Donald Barnes. 

— Da, cam aşa stau lucrurile. 

— La naiba! Nu prea ne pricepem la anchete. 

Jones râse. 


140 


— Ai idee cu ce să începem? 

Payne dădu din cap afirmativ. 

— Hai să rămânem la problema cu Boyd, din moment ce 
el este motivul pentru care ne aflăm aici. Să presupunem 
că la poalele dealului era camioneta lui. Adică, nimeni nu a 
revendicat-o. Mai era şi un elicopter al poliţiei care tot 
zbura deasupra lui şi în zonă există deja zvonuri despre un 
jefuitor de morminte. Asta înseamnă că fie a murit în 
explozie, fie se află încă în Orvieto ori a plecat din oraş în 
alt mod. 

— De acord cu raţionamentul tău până aici. 

— Şi, dacă nu are vreun complice, ori a scăpat cu o 
maşină furată, ori a făcut autostopul. 

— Sau se deplasează cu mijloace de transport în comun. 

— Şi cum nu este niciun aeroport în oraş, sunt şanse să 
se fi urcat într-un autobuz. 

Payne se uită la Jones, apoi amândoi spre rândurile de 
autobuze parcate în partea îndepărtată a piaţetei. Câteva 
secunde mai târziu, se apropiară de terminalul cu un 
singur etaj care se afla în partea de nord-est a piaţetei. Un 
autobuz argintiu avea motorul la ralanti, întârziat de 
portarul în vârstă care verifica biletele cu o mână în timp 
ce cu cealaltă le necăjea pe femei ciupindu-le de fund. 

Jones spuse: 

— O să vorbesc cu tipul de la ghişeu şi o să-i arăt o 
fotografie de-a lui Boyd. Caută, te rog, o hartă, ca să ştim 
şi noi încotro mergem! 

Payne se uită prin hol şi zări un stativ cu broşuri sprijinit 
de perete. Ghiduri pentru restaurante, circuite de muzee şi 
liste cu hoteluri - majoritatea în engleză. Un fluturaş 
pentru La Badia, un complex ecleziastic din secolul al XII- 
lea care fusese transformat în hotel, îi tot făcea cu ochiul. 
Amestecul de bârne şi pereţii calcaroşi amintea de 
Antichitate, până când observă un televizor mic, înghesuit 
într-un micut alcov de piatră. Asta strica tot efectul feng 
shui. 

Payne aşeză broşura la loc şi luă alta, cu Grand Hotel 
Reale. Acesta nu era la fel de bine întreţinut ca La Badia, 


141 


dar totuşi dădea impresia că fusese cândva ceva aparte. Se 
minună de frescele frumoase din hol şi de fântâna mare, 
sculptată într-o marmură de o nuanţă ce... 

— Jon? Eşti gata? 

Payne se întoarse spre Jones, care stătea lângă intrare. 

— Da, vin într-o clipă. Vreau să... 

Se opri în mijlocul propoziției, gândindu-se la Fântâna 
Sfântului Patrick. Lui Payne nu-i venea să creadă că îi 
luase atât de mult să facă legătura. 

— Să ce? se apropie Jones de el. Am obţinut nişte 
informaţii bune de la ghişeu... Te simţi bine? Pari derutat. 

— Chiar deloc. De fapt, mă simt inspirat. Payne îi întinse 
broşura cu Grand Hotel Reale: Ce părere ai? 

Acum, Jones era cel aiurit. 

— Adică? 

— Hotelul! Aici a stat Barnes? 

Jones răsfoi broşura. 

— Habar n-am! De ce? 

— Mai ştii ce a găsit polițistul cel tânăr în buzunarul lui 
Barnes? 

Jones derulă în minte incidentul. 

— O cheie cu iniţiale pe ea, corect? 

— Da şi nu. Avea nişte iniţiale, însă nu ale lui. Scria 
G.H.R., nu D.B. 

— Da, corect: G.H.R.! Dar ce are asta de-a face cu... 

Şi atunci înțelese ceea ce Payne pricepuse înaintea lui. 
Brelocul nu avea inițialele lui Barnes pe el, pentru că nu 
erau cheile lui. De unde să aibă un turist chei? De la un 
hotel. Şi ce hotel din Orvieto avea inițialele G.H.R.? Grand 
Hotel Reale. 

— Rahat! Crezi că poliţiştii sunt deja acolo? 

— Probabil că nu, presupuse Payne. L-au pierdut pe unul 
dintre ofițeri luni şi restul sunt probabil la fântână. N-au 
cum să fi ajuns deja acolo. 

— Deci? Licărul îndrăzneţ din ochii lui Jones îi dădu de 
înţeles că intenţiona să meargă acolo cu sau fără tovarăşul 
lui. Ce zici? 

Payne zâmbi. 


142 


— Cred că ar trebui să vedem cât îţi ia să spargi o yală 
italienească. 


28 


Maria Pelati era o femeie chinuită, un arheolog cu o 
conştiinţă încărcată. Probabil că se afla în preajma celui 
mai important document scris vreodată şi nu-i venea decât 
să-i dea foc. Dar cum să facă aşa ceva? Dacă era real, avea 
să-i aducă mai multă faimă şi avere decât ar fi crezut 
vreodată că este posibil. În acelaşi timp, ştia că nu va 
putea să se bucure de toate acestea din cauza suferinţei pe 
care pergamentul ar provoca-o lumii. 

Din cauza descoperirii ei, un miliard de creştini ar pune 
brusc sub semnul întrebării existenţa lui Hristos. 

Atâtea gânduri i se învârteau în cap, încât nici nu ştia 
asupra căruia să se concentreze. Pergamentul. 
Ramificaţiile sale. Crezurile ei. Adevărul era că avea 
nevoie să se gândească la toate, dar, înainte de a putea 
face asta, trebuia să-i adreseze doctorului Boyd o întrebare 
simplă. Şi răspunsul lui o va ajuta să decidă cum să 
acţioneze. 

— Domnule, rosti ea  încetişor. Sunteţi sigur că 
pergamentul este real? 

Şoapta ei îl sperie pe Boyd, care era pierdut în propriile 
gânduri. 

— Cred că da, da. Trebuie să mai fac nişte teste, ca să 
fiu sigur. Însă nu poţi contesta măreţia catacombelor, prea 
evidentă pentru ca asta să fie o păcăleală. 

— Şi traducerea dumneavoastră... este corectă? 

— Se poate să fi interpretat greşit un cuvânt sau două. 
Însă mesajul de bază ar rămâne acelaşi. Însuşi Tiberius l-a 
ales pe lisus să fie Mesia evreilor şi a făcut lucrul acesta 
pentru bunăstarea imperiului. 

— Dar cum este posibil? Adică, cum se creează un 


143 


mesia? 

— Asta, drăguță, este un mister despre care nu se 
vorbeşte în pergament. 

Fata dădu din cap în timp ce în mintea ei se învârteau o 
mie de întrebări. 

— Şi dumneavoastră? Ce credeţi? E posibil să fie 
adevărat ceva din toate astea? 

Profesorul făcu o pauză, dându-şi curaj să răspundă. 

— Iau în calcul şi posibilitatea asta, deşi am fost crescut 
în spirit creştin. Dar sunt cercetător, ceea ce înseamnă că 
trebuie să fiu deschis spre o largă varietate de posibilităţi. 
Chiar dacă dovezile îmi contrazic convingerile. Tăcu un pic 
ca să reformuleze: Maria, adevărul este că am găsit pe 
cilindru sigiliul lui Tiberius şi scrisul lui pe pergament, 
ceea ce ne dă suficiente motive să credem că el a compus 
acel mesaj. Şi, dacă el l-a scris, atunci am fi nebuni să nu 
examinăm toate variantele, inclusiv posibilitatea ca el să fi 
găsit o metodă să-i reuşească planul respectiv. 

Maria înghiţi în sec. 

— Chiar dacă asta înseamnă că lisus nu a fost Fiul lui 
Dumnezeu? 

Boyd încuviinţă. 

Preţ de câteva secunde, încăperea se cufundă în linişte. 
Singurul sunet care putea fi auzit era zumzetul aparatului 
de aer condiţionat. În cele din urmă, Maria anunţă: 

— Îmi pare rău, professore, nu cred că mai pot lua parte 
la toate astea! 

După care, fără să aştepte răspuns, Maria ieşi din 
bibliotecă şi porni încet pe străzi, nebănuind că, în curând, 
avea să facă o descoperire-cheie în plimbarea ei prin 
Milano. 


x 


Turiştii se minunau de priveliştea de pe acoperişul J 
Duomo în vreme ce Maria Pelati stătea într-un colţ, 
nemişcată, asemenea uneia dintre cele 2 245 de statui de 
marmură ce împodobeau catedrala. Într-o zi obişnuită, fata 
s-ar fi pierdut printre ceilalți oameni care priveau 


144 


clopotniţele ce se înălţau spre cer sau s-ar fi gândit la cei 
511 ani necesari construirii ei. Dar aceasta nu era sub 
nicio formă o după-amiază obişnuită. 

După ce se gândi vreo oră la pergament, fata ieşi din 
transă şi constată că era leoarcă de transpiraţie. Ca să se 
răcorească, se lăsă uşor de pe panta înclinată la 30 de 
grade a acoperişului din plăci de ardezie până la portalul 
care ducea spre una dintre clopotniţe, însă nu dădu nici de 
adierea, nici de umbra pe care le căuta. „La naiba cu toate 
astea, gândi ea. Probabil că oricum o să ajung în iad 
pentru că am găsit pergamentul, aşa că măcar să stau 
undeva la aer condiţionat cât mai am ocazia.“ 

Maria trecu de un şir elaborat de statui care 
reprezentau un amestec de sfinţi, cavaleri şi păcătoşi într-o 
varietate de atitudini. În ciuda măiestriei cu care fuseseră 
executate, niciuna dintre acestea nu-i atrăsese atenţia 
până când se apropie de ultima, un bărbat cu alură 
maiestuoasă, într-o togă fluturândă. În mod ciudat, ceva 
din figura lui îi păru familiar. Arcuirea buzelor, sclipirea 
detaşată din privire, proeminenţa arogantă a bărbiei. 
Zâmbetul îngâmfat de pe... 

— O, Dumnezeule! exclamă dându-şi seama ce vede. 
Omul care râde! 

Uluită de descoperire, Maria se gândi să alerge înapoi şi 
să-i spună doctorului Boyd, dar îşi dădu seama că, dacă nu 
căuta bine informaţii în biserică, profesorul o să insiste să 
revină la faţa locului - de data asta, el fiind cel care să se 
intereseze. Şi voia să evite acest lucru. 

Gândindu-se repede, se hotări că modalitatea cea mai 
uşoară de a obţine informaţii despre statuie ar fi o discuţie 
cu unul dintre ghizi. Numai pe acoperiş erau câţiva, aşa că 
se infiltră într-un grup de lângă cea mai înaltă clopotniţă şi 
ascultă ce povestea ghidul. 

— Turnul se ridică la aproape 112 metri deasupra 
piaţetei, o înălţime uluitoare dacă ne gândim la vârsta 
acestei clădiri remarcabile. Pentru a înţelege cât de sus ne 
aflăm, haideţi să ne  îndreptăm spre marginea 
acoperişului... 


145 


Când grupul începu să se pună în mişcare, Maria se 
apropie de ghid, un bărbat la vreo 30 şi ceva de ani. 

— Mă scuzaţi, i se adresă ea în italiană. Mi-aţi putea 
răspunde, vă rog, la o întrebare? 

A fost destul să o privească o dată în ochii ei căprui, 
înfocaţi, că uită de grup. 

— Da, ăă, desigur! Orice vreţi să ştiţi, răspunse acesta. 

— Mulţumesc! Îl luă de braţ şi-l trase deoparte. Este o 
statuie aici, care mi se pare cunoscută. Mi-aţi putea spune 
ceva despre ea? 

Ghidul rânji încrezător. 

— Cu cea mai mare plăcere. Lucrez aici de aproape cinci 
ani. Ştiu totul despre locul acesta. 

— Totul? E extraordinar pentru că este un loc atât de 
vast. 

— Mie-mi spui, se dădu tipul grozav. Are cam 158 de 
metri în lungime şi e lat de vreo 75. Asta înseamnă mai 
mult decât un teren de fotbal. De fapt, este a treia 
catedrală din lume ca mărime. 

— Şi totuşi ştii atât de multe despre ea. Eşti foarte 
inteligent! 

Tânărul se umfla în pene. 

— Despre ce statuie vrei să afli detalii? Ştiu poveşti 
despre fiecare dintre ele. 

Maria arătă către Omul care râde. 

— Ce poţi să-mi spui despre asta? 

Ghidului îi dispăru repede zâmbetul ştrengăresc. 

— Nu prea multe. Ăsta este unul dintre puţinele obiecte 
încă învăluite în mister. La început, când m-am angajat, l- 
am întrebat pe curatorul muzeului local despre statuia 
asta, iar el mi-a zis că este un artefact vechi din biserică, 
datând cu sute de ani dinaintea celorlalte statui ale 
edificiului. Plus că e făcută dintr-un alt tip de piatră decât 
restul. Cea mai mare parte din I] Duomo este făcută din 
marmură albă de Carrara, dar nu şi statuia asta. E făcută 
din marmură, dar străină solurilor italiene. Singurul loc în 
care se poate găsi acest tip de marmură este un sat micuţ 
de lângă Viena. 


146 


— Austria? Asta-i cam ciudat. 

Tânărul era de aceeaşi părere. 

— Şi mai ciudată este amplasarea monumentului. Uită-te 
la celelalte statui din jurul ei. Îţi pare că aparţine grupului? 
Celelalte reprezintă zbaterea omului de rând în căutarea 
lui Dumnezeu, dar nu şi el. Şi e orice, dar nu ţăran. Şi 
totuşi cineva din biserică a decis să-l aşeze aici, la capătul 
rândului. De ce au decis asta nu ştim. 

Maria închise ochii şi se gândi din nou la catacombe. 
Acolo, la fel ca şi aici, Omul care râde părea că nu se 
potriveşte deloc cu ce era în jur. Mai întâi, în mijlocul 
scenei cu răstignirea lui Hristos, rânjind cu răutate. Apoi, 
pe cufărul sculptat de mână, ce conţinea pergamentul lui 
Tiberius. Şi acum, apariţia sa de neînțeles la Dom. 

Era un făcut ca statuia cu personajul ăsta să apară peste 
tot unde nu-şi avea locul. Dar de ce? Sau, mai degrabă, 
cine era? 

— Încă o întrebare şi te las în pace. Ai vreo bănuială cu 
privire la identitatea lui? 

Ghidul ridică din umeri. 

— Singurul indiciu pe care l-am găsit este o literă de pe 
inel. 

— Literă? Ce literă? 

Ghidul arătă spre mâna statuii. 

— Nu prea ai cum să vezi de jos, de aici. Omul care 
curăţă monumentele a observat lucrul ăsta anul trecut. 
Însă nu avem nicio idee dacă litera respectivă este inițiala 
personajului sau a artistului, sau niciuna, nici alta. 

— Ce literă este? întrebă fata. A, B, C? 

— Litera P, de la Paul. E 

„Sau de la Paccius“, îşi zise ea în gând. Însufleţită de 
această posibilitate, îl sărută pe ghid pe ambii obraji. 

— Mulţumesc! Mulţumesc mult! Asta este litera pe care 
speram să mi-o spui. 

— Da? De ce tocmai asta? 

Însă, în loc să-i răspundă, Maria alergă într-un suflet să-i 
dea vestea cea bună doctorului Boyd, convinsă că 
descoperise dovada identităţii Omului care râde. 


147 


29 


Nick Dial deschise fermoarul mapei şi scoase încetişor 
tot ce conţinea. Înăuntru avea un panou portabil pentru 
informaţii, pe care-l umpluse cu o serie de fotografii, notițe 
şi hărţi. 

După ce îl atârnă în secţia de poliţie libiană, încercă să- 
şi dea seama ce trebuia să adauge. Categoric, nişte 
fotografii cu Narayan. Poate nişte instantanee cu arcada 
însângerată în prim-plan. De asemenea, îşi notă că trebuie 
să realizeze conexiuni cu cazul Jansen, stabilind 
asemănările, indiferent cât de ridicole i-ar părea. Ştia că 
ipoteza cea mai absurdă se dovedea, cel mai adesea, a da 
roade. 

Verificând partea lui Jansen din panou, primul lucru care 
îi sări în ochi fu pielea de pe corp, fără răni. De ce să o baţi 
sălbatic pe a doua victimă, încât să-i sfâşii spatele, dar să 
nu te atingi de prima victimă? La Jansen n-au mai avut 
timp, i-a speriat ceva şi au fugit? Ori, conform tiparului pe 
care Dial îl mai văzuse şi în alte cazuri, cu cât criminalul 
ucide mai multe victime, cu atât devine mai degajat. 

„Sau poate, îşi zise în gând, nu înseamnă că a prins 
curaj.“ Poate că ţinea de religie; avea o semnificaţie care-i 
scăpa lui. Ca să verifice, se hotări să-l sune pe Henri 
Toulon la sediul central al Interpolului, pentru a obţine mai 
multe informaţii despre moartea lui Hristos. 

— Henri, spuse Dial, cum te simţi, bătrâne, după o 
noapte de băutură? 

Toulon îi răspunse mahmur. 

— De unde ştii că am băut? Te-ai întors în Franţa? 

— Nu, dar mereu eşti după o noapte în care ai băut. 

— Oui, este adevărat! 

— Ai apucat să cauţi informaţii despre chestia aia cu 
Shakespeare de care am vorbit? 

Toulon dădu afirmativ din cap, părul prins în coadă 
dansându-i ca un ciucure. 

— Da, şi mi-am dat seama că-i o prostie. O porcărie care 


148 


să te îndepărteze de adevăr. 

— Speram să aud asta de la tine. Intuiţia îmi spunea să 
merg pe pista religioasă a cazului, aşa că asta am şi făcut. 
M-aş fi ars rău de tot dacă mă luam după Hamlet. 

Toulon zâmbi în vreme ce-şi duse o ţigară neaprinsă la 
gură. 

— Mai era ceva? 

Dial se uită la fotografiile de la autopsia lui Narayan. 

— Da! Victima de aici e diferită de cea din Danemarca. 
Mă gândeam că poate ai nişte teorii pe tema asta. 

— În ce fel diferă? 

Dial trasă cu degetul urmele de pe spatele fotografiat al 
lui Narayan. 

— Ăsta a fost bătut cu un fel de bici. Adică bătut rău de 
tot! Am găsit mai mult sânge decât piele. 

— Victima a fost flagelată? 

— Flagelată? Asta este denumirea din Biblie? 

— Aşa îi zice toată lumea. Era aşa de frecventă în 
vremea aceea, încât loan nici măcar nu a trebuit s-o 
explice în Evanghelia sa. La versetul 19.1, Ioan scrie: „L-au 
luat pe Iisus şi L-au flagelat“. Nici nu intră în detalii. Toată 
lumea ştia ce înseamnă. 

— Toată lumea, în afară de mine, mormăi Dial. Cum 
arăta instrumentul? _ 

— Se folosea un bici numit fagellum. În latină, înseamnă 
bici mic. 

— Nu-i deloc mic după rănile lui Narayan. L-a sfâşiat 
până la muşchi. 

Toulon încuviinţă. 

— Asta era şi intenţia. Flagellum este un bici din piele cu 
nişte bile mici la capăt. Erau făcute din os sau o greutate 
de metal, unele aveau nişte gheare micuţe precum 
cârligele de pescuit. Astfel, atunci când soldaţii trăgeau 
biciul, ca să lovească din nou, rupeau bucăţi de carne. 

— Barbară practică! 

— Dar des întâlnită. De fapt, în felul ăsta îi slăbeau 
rezistenţa condamnatului, ca să poată muri mai repede pe 
cruce. Perversă practică, dar cumva o făceau din milă. 


149 


Năuc, Dial clătină din cap la auzul unei asemenea logici. 
Nu era nimic milostiv la rănile acelea. În locurile unde 
carnea lui Narayan era sfârtecată, se vedea cutia toracică. 

— Şi cam cât dura flagelarea? 

— Legea romană stabilise să fie aplicate 40 de lovituri 
de bici. Majoritatea soldaţilor se opreau la 39, adică cu 
una mai puţin. 

— Tot ca să-şi arate cumsecădenia? 

— Exact! După aceea, un patibulum - bârna orizontală a 
crucii - era legat de umerii victimei, poziţionat chiar în 
dreptul cefei. 

— Ca o bară de forţă? 

— Da, exact cum sunt acelea de la sala de fitness, numai 
că aceea era mult mai grea. Avea probabil în jur de 55 de 
kilograme. 

Dial îşi notă 56-57 de kilograme. 

— Şi? 

— Apoi, era obligat s-o care până la stipes crucis - adică 
scândura verticală a crucii -, care era deja bine bătută în 
pământ. 

— Şi aceea cât mai cântărea? 

— De două ori mai mult decât patibulum-ul. 

Dial notă că întreaga cruce ar fi fost mult prea grea ca 
să poată fi cărată de un singur om. 

— Din curiozitate, de ce artiştii îl reprezintă pe Hristos 
purtând crucea întreagă, şi nu doar o bârnă? 

— Pentru că aşa este mult mai dramatic. Chiar şi Mel 
Gibson a folosit o cruce întreagă în filmul său, deşi ar fi 
fost fizic imposibil pentru Hristos să poarte o astfel de 
cruce după flagelare. De fapt, a şi căzut de trei ori pe 
drumul spre Golgota. 

— Corect! Uitasem de asta. Şi avea mâinile legate, nu? 
Deci n-avea cum să-şi amortizeze căderea. A dat cu faţa de 
pământ. 

— Fără îndoială! De fapt, mulţi se folosesc de acest lucru 
pentru a explica desfigurarea facială care apare pe 
Giulgiul din Torino. Imaginea prezintă o ruptură clară la 
nivelul nasului. 


150 


Dial dădea din cap, surprins de orientarea pe care o 
căpătase cazul său. Era în Libia, lucra la un dosar din 
secolul al XXI-lea, însă discuta despre răstignire, Giulgiul 
din Torino şi cicatricile faciale ale lui Hristos ca şi când 
erau lucruri relevante în ancheta sa. Uimitor era însă că 
erau chiar relevante. Nu doar relevante, ci şi esenţiale. In 
sfârşit, aflase semnificaţia nasului spart al lui Jansen. 
Poate că nu fusese un accident. Poate că era aşa pentru a-l 
face să semene mai mult cu Hristos. 

— Mai ai ceva de întrebat, Nick? Am neapărat nevoie de 
o pauză de ţigară. 

— Un lucru şi gata! Ce ştii despre istoria crucificărilor? 

Toulon umezi capătul ţigării neaprinse, încercând să-i 
savureze gustul. 

— Se presupune că practica a fost inventată de persani, 
care au transmis-o cartaginezilor, şi aceştia romanilor. In 
general, lumea crede că pedeapsa a fost inventată de 
romani, dar ei doar au practicat-o şi îmbunătăţit-o. 
Ajunseseră aşa de specializaţi, încât obişnuiau să pună 
pariu pe ora exactă la care victima va muri, ţinând cont de 
vreme, de vârstă şi de cât mâncase. Aveau o vorbă: 
„Atârnă-i sus şi întinde-i tare“. Apoi, puneau rămăşag. 

— Asta chiar că pare sadic. 

— Poate pentru tine. Dar pentru ei era un rău necesar 
într-o lume nedreaptă. Cel mai rapid şi eficient mod de a-şi 
rezolva problemele. 

Dial se gândi la comentariul lui Toulon, întrebându-se 
dacă aceeaşi concepţie sadică se aplica şi în cazul pe care 
îl ancheta. Dacă era aşa, ce probleme puteau rezolva 
aceste crime? 


Ceva mai târziu, Omar Tamher bătu la uşă şi aruncă o 
privire în camera micuță. Se aştepta să-l vadă pe Nick Dial 
lucrând la masă, nu plimbându-se de colo-colo ca un leu în 
cuşcă. 

— Pot să intru? întrebă politicos Tamher. N-aş vrea să... 

— Nicio problemă. Gândesc mai bine când mă mişc. 
Cred că are legătură cu circulaţia cerebrală. 


151 


Musafirul dădu din cap că îl înţelege. 

— Eu gândesc mai bine când stau desculţ... Circulă aerul 
printre degete. 

Dial se uită în jos şi văzu că Tamher era în picioarele 
goale. 

— Interesant! 

Tamher râse când se apropie de panoul lui Dial. 

— Mă rog, folosim orice funcţionează. Uite, de exemplu, 
panoul tău. N-aş putea folosi metoda asta aici. Prea mulţi 
ochi curioşi. 

— Colegii de serviciu? 

Bărbatul clătină din cap. 

— Militarii. 

Dial nu ştiu ce să-i răspundă, aşa că tăcu. 

— Mai stai o zi, Nick? Dacă da, ar fi indicat să-ţi iei 
materialele la hotel. Dacă le laşi aici peste noapte, nu se 
ştie ce-ar putea să dispară. 

Dial îi confirmă că a înţeles aluzia. Accesul lui era 
garantat printr-o înţelegere a Interpolului cu Libia, dar 
asta nu însemna că era şi bine-venit. 

— Mulţumesc pentru sfat! 

De data asta, Tamher nu mai zise nimic. 

— Din pură curiozitate, dac-ar fi să plec în seara asta, ai 
fi dispus să mă ţii la curent? 

Tamher acceptă. 

— Cât timp eşti dispus să-mi întorci favoarea. 

— S-a făcut! 

Tamher voia să-i spună că nu avea nimic împotriva lui, 
dar că acesta era felul lui de a-şi proteja noul prieten de 
guvernul libian. Însă Dial îl asigură că a înţeles, fără alte 
explicaţii. Era american, şi asta îl făcea, pe rând, cel mai 
iubit/urât mamifer de pe pământ, în funcţie de ţara unde 
ajungea şi ce zi a săptămânii era. 

De fapt, era unul dintre motivele pentru care îşi păstrase 
tot ce lucrase în mapa panoului portabil. li oferea libertate 
de mişcare şi-i permitea să plece în orice moment. Cum 
avea să facă mai târziu în noaptea aceea. 


152 


30 


Doctorul Boyd ştia că, în cele din urmă, Maria se va 
întoarce la bibliotecă. Ceea ce-l îngrijora însă era starea ei 
mentală când va reveni. Îşi aminti ce simţise el când a 
tradus iniţial pergamentul - era îngrozitor să ai senzaţia că 
îţi distrugi propria religie - şi era convins că Maria se 
confrunta cu o dilemă morală chinuitoare dat fiind că 
tânăra era cu mult mai religioasă decât el. 

Totuşi, îşi dădu seama că nu avea timp să o ajute în a-şi 
depăşi criza spirituală, nu când soarta creştinismului 
stătea în mâinile lui. Asta însemna că trebuia să nu se mai 
gândească la starea ei şi să se concentreze doar asupra 
singurei probleme din lume care conta: Cum să procedeze 
cu pergamentul? 

Până să găsească răspuns la întrebare, Maria năvăli în 
sala de conferinţe. 

— Professore, izbucni ea, n-o să vă vină să credeţi ce-am 
văzut! 

Încurcat de entuziasmul ei, Boyd îi făcu semn să ia loc. 
Nu se aştepta s-o vadă aşa. Credea că o să revină copleşită 
de vinovăţie, nu vioaie ca o majoretă. 

— Te simţi bine? Ai avut cumva o cădere nervoasă? 

— Cum? Nu, n-am avut nicio cădere nervoasă. De ce mă 
întrebaţi asta? 

— Ei bine, eşti exuberantă şi... 

— Şi ce? N-am voie? 

— Bineînţeles că ai voie. Dar, când ai plecat de aici, erai 
dărâmată. 

— Aveam şi de ce. Am plecat de aici fără speranţă, dar 
m-am întors când mi-am reconfirmat credinţa. Am găsit 
dovezi noi, care s-ar putea să contrazică tot ceea ce ştim. 

— Dovezi noi? întrebă profesorul neîncrezător. Şi unde 
ai găsit aceste noi dovezi? 

— La Dom, răspunse Maria. Am fost la catedrală să mă 
regăsesc un pic. M-am gândit că, dacă tot voiam să 
meditez asupra existenţei lui Dumnezeu, acolo este 


153 


probabil cel mai nimerit loc din Milano. În orice caz, eram 
sus, pe acoperiş, încercând să rezist în căldura ca de iad, 
când l-am văzut. 

— L-ai văzut? Cât de cald era pe acoperiş? 

— Nu pe Dumnezeu! Nu l-am văzut pe Dumnezeu. L-am 
văzut pe Omul care râde. 

— Te mai întreb o dată, câte grade erau acolo sus? 

— Nu în carne şi oase. Am văzut o statuie a Omului care 
râde la I] Duomo! 

— Stai puţin! Vorbeşti serios? 

— Da, vorbesc serios! Prietenul nostru din catacombe 
este pe acoperişul catedralei. 

— Cum? Dar asta nu are niciun sens. Catedrala nu a fost 
construită de romani, în Antichitate. De fapt, dacă îmi 
amintesc bine, Domul a fost construit pe la 1300. 

— Staţi aşa, n-am terminat! zâmbi Maria, bucuroasă că 
are ocazia să-i fie dascăl profesorului. Omul care râde are 
o literă sculptată pe inel. Nu avem nicio garanţie că 
aceasta este de fapt inițiala numelui său, dar cred că-i 
foarte posibil să fie aşa. 

— Ce literă? întrebă el. Este cumva litera P? 

Fata dădu din cap, uşor dezamăgită că profesorul 
ghicise aşa repede. 

— P de la Paccius, corect? 

Bătrânul ridică mâna să-i oprească avântul: 

— Poate, dar nu cu certitudine. Nu trebuie să ne grăbim 
să tragem concluzii. Este necesar să găsim dovezi 
concludente înainte de a merge mai departe. 

— Zău, professore, cine altcineva să fie? Tiberius i-a 
ordonat lui Paccius să-i pună schema în aplicare în ludeea, 
iar noi avem pergamentul care dovedeşte asta. Mai târziu, 
în acelaşi an, Paccius a dispărut cu totul din cărţile de 
istorie romane. Asta nu poate fi o coincidenţă. Vă spun eu, 
Paccius este Omul care râde. Sigur el este! 

Boyd se frecă la ochi, analizând teoria fetei. 
Argumentele ei aveau logică, excepţie făcând un singur 
amănunt. 

— Maria, nu vreau să-ţi stric buna dispoziţie, dar aceste 


154 


noi informaţii despre Paccius nu fac altceva decât să 
consolideze cazul împotriva lui Hristos. Înseamnă că 
Paccius a primit pergamentul şi apoi s-a dus în Iudeea să 
ducă la bun sfârşit acel complot. Şi sugerează, de 
asemenea, că a obţinut nişte rezultate remarcabile, încât 
Tiberius s-a simţit obligat să-l onoreze construindu-i un 
altar sub Orvieto. 

— E adevărat,  recunoscu fata, dar cred că 
dumneavoastră vă scapă sensul general, nu mie. Am plecat 
de aici supărată, plină de îndoieli în privinţa lui Dumnezeu, 
Hristos şi toate celelalte lucruri în care am crezut. Ca să- 
mi adun gândurile, m-am dus la cea mai apropiată biserică 
şi am căutat alinare în casa Domnului, sperând să găsesc 
ceva, orice care mă va ajuta să trec prin această criză 
personală. Şi ce să vezi? Mi-a ieşit în cale o piesă imensă 
din acest joc de puzzle. Şi mai ziceţi că nu sunt misterioase 
căile Domnului! Santa Maria! N-o să mă mai îndoiesc 
niciodată de Dumnezeu! 

Îl privi pe Boyd şi citi în ochii lui că el se îndoia încă. 

— Ştiu că mă credeţi nebună şi că treaba asta a fost o 
coincidenţă. Dar eu cred sincer că a fost un semn de la 
Dumnezeu să mai caut şi să nu renunţ niciodată la El. Şi, 
în sufletul meu, ştiu că, dacă voi face aşa, totul va fi bine. 

Peste câteva minute, la fel de extaziată în urma 
descoperirii ei de la Dom, Maria reluă: 

— Ştiţi, îmi este foarte clar că am găsit ceva! Adică, 
simpla dovadă istorică pe care o avem este năucitoare. 
Dacă luăm în calcul atentatele asupra noastră, minciunile 
din ziar şi statuia de la catedrală, obţinem toate 
elementele unei conspirații de primă clasă. 

Boyd o privi fix cu ochii albaştri ca de gheaţă. Maria 
trecea de la o stare la alta: acum părea că-şi caută liniştea 
sufletească, acum era sfidătoare. 

— Şi totuşi crezi că e doar un truc. 

— Nu tot, sublinie ea. Cred că am găsit catacombele şi 
pergamentul. Dar nu cred că lisus a fost un personaj 
„contrafăcut“. Sunt dispusă să accept alte chestii cu puţine 
dovezi, dar, când vine vorba despre religia mea, este 


155 


nevoie de mult mai multe dovezi pentru a mă convinge că 
mă înşel. 

— Sincer, cred că aş fi fost dezamăgit dacă mi-ai fi 
prezentat alt punct de vedere. 

— Serios? 

— Bineînţeles! Nu uita că au trecut două milenii de când 
a fost scris pergamentul şi în acest răstimp s-au petrecut 
câteva evenimente majore, pe care Tiberius nu le-ar fi 
putut anticipa. În orice caz, sper că vei fi în continuare 
deschisă la minte câtă vreme vom căuta dovezi. După ce 
vom fi strâns toate datele, ne putem aşeza în linişte şi 
cugeta la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat acum două mii 
de ani. Apoi, putem să abordăm problema consecinţelor 
împreună. De acord? 

— S-a făcut! zise fata, mulţumită că profesorul îi 
înţelesese punctul de vedere. Să ne apucăm de treabă! 

Folosind dovezile pe care le găsiseră, cei doi schiţară o 
cronologie a evenimentelor, încercând să înţeleagă cum se 
îmbinau toate elementele din teoria lor. 


Anul 32 d.Hr. 
. Tiberius simte intenții de . Dovadă pergamentul de la 
răscoală printre sclavii din Orvieto 
Iudeea. 


. Tiberius plănuieşte să profite de 
Cel Promis. 

. Tiberius îi trimite un mesaj lui 
Paccius în Insulele Britanice. 


. Mențiune în pergamentul 


de la Orvieto 


. Document găsit la Bath 


. Paccius se întoarce la Roma şi .Paccius = omul care 
ia parte la complot. râde??? 
Anul 33 d.Hr. 
. Paccius merge în Iudeea să pună . Nu se confirmă 
planul în aplicare. deocamdată. 


. Paccius îşi foloseşte autoritatea 
ca să-L. manipuleze pe lisus. 

„lisus devine Mesia în ochii 
maselor. 

. Tiberius foloseşte influenţa lui 


156 


. Cum? E nevoie de dovezi. 
. Ce rol a avut Paccius? 


. Cum s-a putut asta??? 


lisus pentru finanţarea 
Imperiului. 


Anul 34 d.Hr. - 37 d. Hr. 
. Paccius dispare; nu s-a mai auzit . Mister istoric 
niciodată de el. 
. Tiberius echilibrează bugetul .Dovedit de cărţile de 
Imperiului. istorie 
. Tiberius devine instabil mental; . Moare în 37 d.Hr. (sufocat 
lasă Roma pentru Insula Capri; de un soldat roman?) 
zvonuri de mână criminală 
privind moartea lui 


Boyd comentă: 

— Un calcul estimativ mă face să cred că Tiberius a scris 
acest pergament cu aproximativ opt luni înainte de 
moartea lui Hristos. Astfel, Paccius a avut timp suficient 
să-l citească, să se întoarcă la Roma şi să ajungă în ludeea 
pentru a-şi începe misiunea. Indiferent care ar fi fost 
aceea! 

— Nu înţeleg însă de ce simţea Tiberius că Iudeea era 
atât de importantă. Egiptul reprezenta sursa cea mai 
stabilă de hrană pentru Italia datorită agriculturii sale, iar 
Grecia contribuia imens prin cultură. Dar ludeea? Nu avea 
decât nisip şi populaţie furioasă. 

Boyd cântări afirmaţia Mariei. 

— Doar dacă motivul nu era ăsta. Poate că a ales Iudeea 
tocmai pentru că era atât de problematică. S-o fi gândit că, 
dacă îi modelează pe iudei, ca să zic aşa, atunci cu restul 
Imperiului ar fi floare la ureche. 

Maria se încruntă. 

— Adică Iudeea a fost un fel de teren de încercare? 

Profesorul dădu afirmativ din cap, mulţumit de 
formularea ei. 

— Tot mai trebuie să verificăm prezenţa lui Paccius în 
Iudeea şi ce intenţiona să obţină la urma urmei, dar cred 
că ipoteza asta sună rezonabil, nu? Acum, nu ne rămâne de 
făcut decât să completăm o parte din golurile tabelului 
nostru. 


157 


— Ei bine, ştim ceva, nu? Uitaţi aici: „Să le hrănim 
nevoia cu bucatele alese de noi, îngăduindu-le să se 
desfete la sosirea Mântuitorului lor... fiindcă noi ştim că nu 
este un zeu, ci un simplu pion pe care noi l-am ridicat la 
nivelul lui Jupiter“. Asta înseamnă că Tiberius voia să 
creeze un zeu fals pentru Ierusalim. De fapt, voia ca ei să 
creadă că Mesia a venit. 

— Da, drăguță, e evident lucrul ăsta, dar cum faci aşa 
ceva? Mai departe, Tiberius spune: „Trebuie să nu existe 
îndoială printre evrei, să vadă cu ochii lor săvârşindu-se 
ceva divin, o faptă magică, atât de mistică, încât 
generaţiile viitoare îi vor cânta pe veci măreţia...“. Asta 
înseamnă că el plănuia să însceneze ceva în public, ceva ce 
ar elimina orice urmă de scepticism chiar şi din partea 
celor mai duri cinici. 

— Cum ar fi un miracol? 

— Sau măcar o scamatorie impresionantă. Reţine că, 
prin definiţie, miracolul este un eveniment ce contrazice 
legile naturii, privit ca un act divin. Şi am un sentiment 
ciudat că romanii nu au avut parte de ajutorul Celui de Sus 
în acest caz. 

— Ce ne zic cărţile de istorie? Dacă trucul lui Tiberius a 
funcţionat cu adevărat, trebuie să existe o menţiune a 
acestui „miracol“ în folclorul biblic. 

— M-am gândit deja la asta, drăguță, dar relatările 
despre viaţa lui lisus sunt atât de diverse, încât ne-ar fi 
imposibil să separăm realitatea de ficţiune. Numai în 
Evanghelii se vorbeşte despre 36 de minuni, de la 
transformarea apei în vin la Cana până la mersul pe apă la 
lacul Genezaret. Şi, după părerea mea, niciunul dintre 
acele evenimente nu a lăsat impresia pe care o dorea 
Tiberius. Dădu din cap complet încurcat, apoi urmă: Mai 
mult chiar, nu trebuie să uităm ce reprezintă Noul 
Testament. Este material de propagandă ce intenţiona să-i 
convertească pe oameni la creştinism, nu o carte cu 
evenimente ce a fost scrisă de mâna Domnului... Până şi 
papa ar fi de acord cu treaba asta. 

Maria ştia ce reprezenta sau nu Biblia, însă tonul lui 


158 


Boyd îi păru aspru, iar explicaţia, chiar dacă exactă, prea 
dură. De exemplu, Evangheliile. Fata ştia că scrierile lui 
Matei, Marcu, Luca şi loan detaliau viaţa lui lisus, iar 
majoritatea creştinilor credeau că acele poveşti erau 
adevărate. Totuşi, ceea ce nu remarcau majoritatea 
oamenilor era că Evanghelia după loan diferea de celelalte 
evanghelii în ceea ce priveşte câteva evenimente 
importante din viaţa lui Hristos, însemnând că mari părţi 
din Evanghelie erau greşite deoarece se contraziceau. Mai 
mult, ştia că mulţi cărturari moderni pretindeau că 
Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca erau scrise la 
aproape 40 de ani după răstignire de bărbaţi care nu l-au 
cunoscut niciodată pe Hristos (deşi unii dintre cărturarii 
creştini timpurii n-ar fi de acord cu asta). Ceea ce însemna 
că niciuna dintre scrieri nu era o relatare din proprie 
experienţă despre viaţa lui lisus. In schimb, se bazau pe 
zvonuri, povestiri şi exagerări care fuseseră transmise de-a 
lungul a două generaţii de tumult religios. 

Totodată, constatase că a patra Evanghelie, cea după 
loan, era scrisă de un autor necunoscut, deşi unii învăţaţi 
extremişti au emis teoria că aceasta fusese practic scrisă 
de Lazăr, bărbatul despre care se spune că a fost înviat de 
Hristos. Şi, dacă era adevărat, versiunea lui asupra vieţii 
lui Hristos ar fi fost mai mult decât părtinitoare. 

„la stai puţin, gândi fata. Oare acesta să fie miracolul pe 
care-l căutăm?“ 

Întrebă: 

— Ce ziceţi de Lazăr? lisus l-a readus la viaţă, la patru 
zile după ce fusese înmormântat. 

— Hm, recunosc că am uitat de asta. Cred că, de fapt, 
acesta este genul de eveniment la care se gândise 
Tiberius, ceva ce ar fi fost de neexplicat. Din păcate, 
minunea cu Lazăr nu s-a desfăşurat pe o scenă mare din 
Ierusalim, locul în care Tiberius voia ca iudeii să-şi 
descopere Domnul. De aceea, mă îndoiesc să fi fost 
episodul acesta. 

— OK, spuneţi-mi: care dintre minunile lui lisus a avut 
loc efectiv în Ierusalim? 


159 


— Drept să-ţi spun, niciuna dintre minunile Lui nu pare 
să întrunească toate criteriile. Niciuna dintre ele nu a avut 
impactul pe care îl dorea Tiberius. 

— Adică? 

— Cred că omitem ceva. Trebuie să mai săpăm până 
când găsim un fapt, indiferent cât de mare sau de mărunt, 
care să vină în sprijinul teoriei noastre. 

Frustrată, Maria se lăsă pe spate în scaun. 

— Asta sună cam dur, domnule! Adică sunt atâtea locuri 
în care am putea căuta. Ar fi mult mai uşor dacă am avea o 
idee de unde să începem. N 

— Aşa este, dar nu aşa stau lucrurile în realitate. In 
domeniul ăsta, nimic nu îţi este dat mură-n gură sau lăsat 
să zacă la vedere, aşteptând ca tu să-l bagi în seamă. Pur 
şi simplu, nu merge aşa. 

Însă în acest caz Boyd se înşela, deoarece răspunsul pe 
care îl căutau era chiar în faţa lor. De fapt, stătea pe masă, 
în faţa lor. 


31 


Deschis în anii 1930, Grand Hotel Reale fusese cândva 
cel mai elegant hotel din oraş. Astăzi, frescele pictate de 
mână ce împodobeau odinioară holul hotelului erau 
decolorate, rezultatul mâinilor puse pe pereţi, al petelor de 
tutun şi anilor de neglijenţă. Şi la fel de şterse arătau 
zidurile pe afară, după cum remarcară Payne şi Jones când 
înconjurară hotelul ca să ajungă la intrarea din spate. 
Câteva minute mai târziu, erau deja în camera lui Barnes, 
unde găsiră nişte şosete pe care să le folosească pe post de 
mănuşi ca să nu lase amprente, şi nu dură mult până să 
descopere ceva interesant. 

— Ia te uită, spuse Jones. Uite ce-avem noi aici! 

Payne se întoarse şi-l văzu pe Jones în genunchi, pe 
podea, ridicând un pistol Beretta de nouă milimetri. După 


160 


ce îi verifică piedica, mirosi ţeava, încercând să afle dacă 
fusese folosit recent. 

— L-am găsit sub pat. Miroase a curat. 

— Pistolul sau şoseta? 

Tovarăşul lui se făcu că nu-l aude şi îi întinse arma. 

— Oare de ce o avea la el? 

Payne o luă tot cu mâna băgată în şosetă. Chiar dacă 
mănuşile improvizate aduceau a teatru de marionete, 
pistolul n-avea ce căuta în contextul acela. 

— Cine ştie? Călătorea singur într-o ţară străină. S-ar 
putea să-l fi luat cu el pentru apărare. 

Jones ridică din umeri în timp ce continua să caute prin 
cameră. 

— Că veni vorba de apărare. O să-l împrumut eu pentru 
orice eventualitate. 

— N-am nimic împotrivă. Dar să n-aud că i-ai luat cu 
împrumut ceasul sau portofelul. Am venit pentru film, şi 
atât. 

Payne dădu din cap afirmativ în vreme ce cotrobăia prin 
valiza lui Barnes. Era plină de cămăşi, pantaloni scurţi şi o 
gamă diversă de articole de toaletă. 

— Şi, după ce găsim filmul, ce facem? 

— Plecăm. Nu ştiu de ce, dar locul ăsta îmi dă o stare 
proastă. 

Zâmbind, Payne ridică o geantă cu fermoar şi chicoti. 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci, hai să plecăm! 

Payne îi aruncă geanta lui Jones care verifică toate cele 
trei cutii cu filme de 35 de milimetri. 

— Dacă avem noroc, pe unul dintre astea găsim scena de 
ieri, cu prăbuşirea elicopterului. 

— Şi, dacă n-avem noroc, s-ar putea să-l vedem pe 
Donald făcând plajă în tanga. 

— Doamne, Dumnezeule, sper că nu. Nu cred că totuşi 
CIA ne va plăti în plus pentru asta. De fapt, cred că ei 
vor... la naiba! 

Figura lui Payne căpătă o expresie confuză pe când 
încerca să-şi dea seama cum de tovarăşul lui trecuse de la 
CIA la înjurat şi întrebă: 


161 


— Ce vrei să zici? Doar nu crezi că vor să... 

La naiba! Abia când Payne auzi zgomotul, înţelese 
despre ce vorbea Jones. O cheie fusese vârâtă în broască, 
iar mânerul răsucit scârţâia. 

— Ah, rahat! repetă şoptit Jones. Rahat! Rahat! Rahat! 

Payne reacţionă imediat, împingându-l pe Jones spre uşă 
şi zorindu-l s-o blocheze. Intre timp, se uită roată prin 
cameră căutând ceva ca o baricadă cu care să-i poată 
bloca pe eventualii musafiri - cel puţin până găseau o altă 
soluţie. 

— Patul, murmură Payne. Mut patul! 

Se aruncă peste saltea, apoi împinse totul, însă era mai 
greu decât îşi închipuise. Picioarele patului scrijeliră 
lemnul dur al podelei, scoțând un sunet de parcă 10.000 de 
unghii zgâriau o tablă. 

— Polizia! Aprire! strigă unul dintre bărbaţii din hol şi 
bătu cu atâta putere în uşă, încât Jones simţi în piept 
vibraţiile acesteia. 

— Ştim că sunteţi înăuntru! strigă un altul în engleză. 
Deschideţi sau tragem în broască! 

Jones făcu ochii mari, dându-şi seama că practic i-ar fi 
tras lui sub centură. Disperat, strigă: 

— Dacă trageţi, ostaticul o încurcă! 

— Ostaticul? şopti Payne. Nu mai face glume, hai să m- 
ajuţi! 

Jones se duse lângă Payne în celălalt colţ la camerei şi 
împreună mutară dulapul de modă veche, proptindu-l între 
piciorul patului şi cel mai apropiat perete. În felul ăsta, uşa 
s-ar mai fi deschis doar cu dinamită. Lucru care îl îngrijoră 
pe Jones. 

— Minunat! mormăi el. Acum, nu mai pot intra, dar nici 
noi nu avem cum să ieşim. 

— Ba ieşim. Relaxează-te! Ai puţină încredere! 

Dar Jones nu era singurul care-şi pierdea răbdarea. Şi 
poliţiştii se enervaseră. Demonstrară acest fapt izbind în 
uşă cu un berbece improvizat. Lovitura răsună ca o 
bubuitură de tun din al Doilea Război Mondial, însă nici 
măcar nu clinti baricada. 


162 


Jones începu: 

— Şi acum ce facem? Uşa era singura cale de ieşire, însă 
acolo sunt ei. 

Bum! 

— Nu-ţi face probleme, nu ieşim pe uşă. Ci pe aici! 

Jones urmări cu privirea încotro arăta Payne şi îşi dădu 
seama că se referea la fereastra-vitraliu din baie. 

— Nici pomeneală! Nu încăpem prin aia. Mai ales că tu 
ai fundul mare. 

Payne se uită la fereastră câteva secunde. 

— Mă pricep să apreciez dimensiunile în spaţiu şi eu zic 
că trecem, inclusiv fundul meu. 

Bum! 

— Nici gând, îl contrazise celălalt. Mai ales că nu 
suntem singuri. 

Jones îi atrase atenţia asupra mişcării din spatele 
ferestrei. Umbra unui cap de om. Cineva încerca să se uite 
în cameră. Fără să ştie că urma să aibă un şoc. 

— Nicio problemă, se lăudă Payne. 

Apoi, fără avertisment, se lansă spre fereastră, lovind cu 
picioarele înainte, precum într-un salt de arte marţiale. 
Sticla se împrăştie la contact, aruncând în jur cioburile 
multicolore ca o explozie la o fabrică de dropsuri. Polițistul 
aflat de partea cealaltă mai că înghiţi bucăţi din sticlă şi 
vârful pantofului lui Payne. Din păcate, faţa lui opri avântul 
lui Payne, împiedicându-l să treacă prin fereastră. O clipă 
mai târziu, el se prăbuşea pe gresie, într-un ropot melodios 
de cioburi. 

Jones se repezi la el râzând şi-i zise: 

— La naiba, Jon! Trebuie să mai exersezi aterizarea! 

Acesta stătu un pic să-şi revină. 

— Cred că ai dreptate. 

— De curiozitate, de ce nu ai folosit scaunul de la birou 
ca să spargi fereastra? 

Payne se ridică şi încercă să-şi scuture sticla din păr. 

— Părinţii mei obişnuiau să mă ducă forţat la biserică în 
fiecare săptămână şi eu stăteam acolo întrebându-mă cum 
ar fi să zbor prin vitralii şi să fug. N-am încercat niciodată, 


163 


până acum. 

Bum! Bubuiala din uşă îi aduse la realitate. 

Se strecurară repede pe fereastră şi apoi peste polițistul 
leşinat, reuşind să ajungă la Ferrari fără să fie văzuţi. Cât 
îl aştepta pe Jones să descuie maşina, Payne observă că îi 
curgea sânge din vreo 20 de locuri - avea zgârieturi pe 
braţe şi picioare. Brusc, ideea cu săritul prin fereastra- 
vitraliu nu i se mai părea aşa de strălucită. 

— O să te rog să opreşti la primul magazin pe care-l 
vezi. Trebuie să mă bandajez! 

— S-a făcut! Ar trebui să fie destule de aici până la 
Perugia. 

— Perugia? Ce naiba este la Perugia? 

— A, nu ţi-am spus? Când te uitai după hărţi în staţia de 
autobuz, eu am aflat încotro a luat-o Boyd. Tipul de la 
ghişeu ştia exact despre cine vorbeam înainte chiar de a-i 
arăta poza, de parcă fusese deja întrebat aceeaşi chestie 
de vreo sută de ori. 

— Şi? 

— Şi Boyd a plecat la Perugia, un oraş mic, cam la două 
ore de aici. 

La 20 şi ceva de kilometri de Orvieto, au găsit o 
benzinărie unde Payne a reuşit să se panseze. S-a dus la 
baie să-şi spele tăieturile în timp ce Jones i-a cumpărat 
nişte pansamente şi ce-a mai găsit. A apărut în cinci 
minute la toaletă, aducând o trusă de prim ajutor şi un 
exemplar din ziarul local. 

— Grăbeşte-te, îl anunţă Jones. Trebuie să ajungem 
undeva. 

— Iar la închisoare? 

Făcu din cap că nu şi-i arătă ziarul. 

— La locul unui nou accident. 

Payne se uită în oglindă şi încercă să citească titlurile. 
Din păcate, două lucruri îl împiedicară. Scrisul în oglindă 
era orientat de la dreapta la stânga, parcă era dintr-o 
revistă de dislexici şi afurisitul de text mai era şi în 
italiană. 

Însă tot reuşi să înţeleagă ceva din fotografiile de pe 


164 


prima pagină. Ştii vorba „o imagine face cât o mie de 
cuvinte“? Ei bine, pozele respective valorau milioane 
pentru că erau grafice. 

În adevăratul sens al cuvântului. La modul că l-ar fi făcut 
şi pe un măcelar să i se întoarcă stomacul pe dos. În mare, 
imaginea centrală reprezenta caroseria arsă a unui 
autobuz, dar Payne văzu şi nişte braţe şi picioare ieşite din 
vehiculul avariat în nişte unghiuri imposibile. I se păru că 
observă şi un cap căzut, prins sub un panou metalic imens. 
Nu ştia dacă era într-adevăr aşa, părul şi carnea parcă se 
topiseră şi rămăsese numai craniul. 

Totul - oameni şi obiecte - era făcut scrum. 

Payne trase adânc aer în piept, simțind că-i fierbe 
sângele de nervi. 

— Nu-mi zice că e autobuzul lui Boyd! 

Dar Jones nu-i răspunse. Furia şi încrâncenarea de pe 
faţa lui spuneau destul. 


32 


Unul dintre neajunsurile majore când te foloseşti de 
cafeaua espresso ca să ai energie este efectul ei supărător 
asupra vezicii urinare. Cel puţin, asta era concluzia Mariei 
Pelati când ieşi din toaleta de la bibliotecă a doua oară 
într-o oră. Se îndreptă spre cele două rânduri lungi de 
chiuvete. Chiar atunci, un individ masiv sări din cabina din 
colţ şi o apucă din spate, acoperindu-i gura în vreme ce o 
ţintuia cu corpul de perete. 

— Să nu scoţi un sunet, o ameninţă în italiană. M-ai 
înţeles? Linişte! 

În mod normal, Maria ar fi reacţionat imediat. L-ar fi 
muşcat de mână, călcat pe picior şi ar fi ţipat. În acest caz 
însă, a decis să n-o facă. Nu ştia sigur de ce - poate din 
atitudinea lui sau doar intuiţia -, dar simţea că nu-i vrea 
răul. Avea senzaţia stranie că era acolo s-o ajute. 


165 


O anunţă: 

— Dacă promiţi să taci, îţi dau drumul, altfel rămânem 
aşa! O privi fix câteva secunde, fără să se mişte, aşteptând 
decizia ei. Spune-mi, poţi fi calmă? 

Maria confirmă din cap. 

— Bun, mormăi el, descoperindu-i gura. Sper că nu te- 
am speriat, însă era important să vorbesc cu tine cât mai 
repede şi între patru ochi. 

— Trebuia să vorbeşti cu mine? De ce? 

— De ce? Pentru că eşti într-un foarte mare pericol. 

Pericol. Cuvântul îi aduse în minte retrospectiva 
ultimelor două zile. Mai întâi, împuşcăturile neaşteptate 
din elicopter, apoi căderea de pietre urmată de urletele 
victimelor din autobuz care încercau să scape şi mirosul 
greţos de carne arsă. 

— Cine eşti? întrebă ea. Cine te-a trimis să vorbeşti cu 
mine? 

Un surâs amar i se ivi bărbatului pe buze. 

— Nu-ţi mai aminteşti de mine, aşa-i? Sunt paznicul care 
te-a lăsat să intri în bibliotecă, cel cu care ai flirtat. 

Roşi toată de jenă. 

— Tu eşti? Parcă erai în uniformă. 

Paznicul confirmă din cap, bucuros că-şi amintea ceva. 

— Mi s-a terminat tura acum o oră şi ai noroc, pentru că 
exact atunci mi-am dat seama că eşti în pericol. 

— Pericol? Ce fel de pericol? 

— Vrei să spui că nu ştii? Bărbatul cu care ai venit azi 
este cap de afiş pe toate posturile la ştirea zilei. Ştii că 
este căutat de poliţie în toată Europa? 

„La naiba!“ înjură fata în gând. Păstrându-şi sângele 
rece, zise: _ 

— Sigur faci o confuzie. Il cunosc de foarte mulţi ani şi 
nu este infractor, este un profesor vestit. 

— La TV, au arătat mai multe fotografii de-ale lui, l-am 
recunoscut. 

— OK, murmură fata, să spunem că ai dreptate. Ce 
propui să fac? 

— Nu se pune problema ce cred că ar trebui să faci, am 


166 


făcut deja! 

Maria simţi că-i stă inima în loc. 

— Adică? 

— Cum i-am văzut poza, m-am întors, ca să fiu sigur că 
încă mai este aici. Apoi, am aşteptat să pleci de lângă el - 
nu am vrut să fii luată ostatică - şi am anunţat poliţia 
locală. Cu puţin noroc, acum îl arestează. 

Un val de panică o cuprinse pe Maria. Fără să stea prea 
mult pe gânduri, dădu să fugă spre uşă, sperând să-l poată 
anunţa pe Boyd până nu era prea târziu. 

— Degeaba, nu poţi ieşi de aici fără cheie. 

Fata apăsă clanţa, dar, aşa cum o avertizase paznicul, 
uşa nici nu se mişcă. 

— Nu ai niciun drept să mă ţii încuiată aici! strigă ea. 
Niciun drept! 

— De fapt, am tot dreptul. Te-am lăsat să intri fără 
niciun act de identitate, aşa că eu răspund pentru tine. 
Veni spre uşă, sperând să o calmeze. Hai să aşteptăm aici 
până sosesc autorităţile, apoi putem lămuri totul. Nu-i mai 
bine aşa? 

Maria oftă, apoi îi zâmbi cât de dulce putu. 

— Poate că ai dreptate. Adică, toate chestiile astea m-au 
derutat complet. Sunt atât de obosită că nici nu mai 
gândesc limpede. Nu ştiu! Poate, cel mai bine este să 
aşteptăm aici. 

Paznicul se bucură de schimbarea atitudinii ei şi făcu un 
pas înainte să o aline. Dar, în clipa în care se apropie, 
Maria îi trase un genunchi în prohab. Lovitura fu aşa de 
neaşteptată şi de puternică, încât paznicul se chirci de 
durere, dându-i astfel Mariei şansa de a-l dobori cu o 
lovitură urâtă de picior în bărbie, care-l aruncă grămadă 
jos. 

— Sau poate nu, se amuză ea. N 

Maria îi luă cheile şi fugi să-l avertizeze pe Boyd. In mai 
puţin de un minut, îşi strânseră toate materialele şi ieşiră 
din sala de conferinţe. Dar n-au fost suficient de rapizi. O 
echipă de intervenţie SWAT italiană intra deja în clădire pe 
uşile din faţă ale bibliotecii. Fără să se simtă descurajaţi, 


167 


cei doi o luară în direcţie opusă şi se năpustiră spre ieşirea 
din spate, sperând că vor ieşi nevăzuţi. In zona toaletei 
pentru femei, paznicul lovit apăru împleticindu-se, vrând 
să le ţină calea. 

— Stati pe loc! strigă acesta. 

Dar n-aveau de gând să-l asculte. Boyd îl lovi primul în 
cap, folosind cilindrul din bronz al lui Tiberius pe post de 
crosă. Apoi, Maria îl culcă iarăşi la pământ cu un rever 
puternic aplicat cu dicţionarul latin pe care-l ţinea în 
braţe. 

— Doamne, ce mi-a priit să-i dau una, pufni Boyd. 

— Nu-i aşa? La mine e a doua oară când îl pocnesc. 

Dispoziţia li se schimbă rapid când văzură câţiva poliţişti 
intrând pe uşa din spate. 

Boyd se blocă: 

— Suntem prinşi la mijloc! 

— Nu dacă o luăm în sus. Maria îl conduse spre cea mai 
apropiată scară şi-i făcu semn: Luaţi-o înainte! Incerc să-i 
întârzii pe tipii ăştia. 

— Nu fi prostuţă, draga mea... 

— Plecaţi! îi ordonă fata. Pe dumneavoastră vă caută 
mai mult decât pe mine. Fugiţi! Hai! 

Maria ascultă o vreme paşii lui Boyd, apoi îşi îndreptă 
toată atenţia spre uşa din capul scării. Alese una dintre 
cheile paznicului şi o încercă în broască, însă fără succes. 
Injură încet, apoi probă pe rând alte trei, dar nu reuşi. În 
sfârşit, la a cincea încercare găsi cheia potrivită şi apucă 
să încuie uşa cu puţin înainte ca poliţia să ajungă acolo. 

— Gata! strigă ea bucuroasă, luând-o în sus pe scări să-l 
ajungă din urmă pe Boyd. Il găsi repede, aşteptând-o la 
etajul al doilea. 

O anunţă: 

— Ferestrele au gratii şi scara din faţă este închisă 
pentru renovare. Numai pe aici se poate urca sau cobori. 

— Nu sunt lifturi de serviciu? 

— N-are lift, clădirea e prea veche. 

Fata căzu un pic pe gânduri. 

— Ce se repară? 


168 


Boyd arătă în sus. 

— Acoperişul! îl refac. 

— Aşa-i! Am văzut la venire. Haideţi, am o idee! 

Înviorată, Maria porni înainte pe scări cu o asemenea 
viteză, încât Boyd abia putu să ţină pasul cu ea. Ajuns sus 
cu răsuflarea tăiată, profesorul se sprijini de perete. 

— Vă simţiţi bine? întrebă ea. 

— Nu, gâfâi el fără aer, dar îmi revin. 

— Sigur? Pentru că... 

Îşi pierdu concentrarea când auzi voci şi paşi chiar sub 
ei. Folosi repede cheile paznicului ca să deschidă uşa de 
serviciu spre acoperiş, apoi îl ajută pe Boyd să iasă exact 
când urmăritorii dădeau să-l apuce de gleznă. Ca prin 
minune, Boyd reuşi să scape, lovindu-l pe primul poliţist cu 
cilindrul peste mână, după care Maria îi trânti uşa în faţă. 

— Asta-i a doua oară când scap de voi, îl tachină ea în 
italiană. Trebuie să fiţi mai rapizi în reacţii dacă vreţi să 
puneţi mâna pe o femeie! 

În replică, agenţii din echipa SWAT îi adresară vreo 
două înjurături şi încercară să spargă uşa. 

— Sfinte Doamne, şopti Boyd, încă străduindu-se să-şi 
recapete suflul. Par foarte enervaţi. 

— Vă par enervaţi acum? Staţi să scăpăm de aici. O să 
fie de-a dreptul înfuriaţi! 

Boyd pufni în râs văzând-o cum se suie pe scara înaltă 
de vreo şase metri, care ducea până la o trapă din tavan, şi 
trage zăvorul de metal. Pssssss, şuieră la deschidere trapa 
etanşă, urmată de o explozie de lumină naturală care o 
orbi pe moment, dar nu o deranjă. Era mai bucuroasă ca 
niciodată că vede soarele. 

— Este sigur? întrebă Boyd. E în regulă? 

— O clipă! Se uită dacă nu există surprize pe acoperiş şi- 
l anunţă: Stăm bine! 

— Slavă Domnului! răsuflă uşurat Boyd, urcând încet 
spre acoperiş. Peste câteva secunde, întrebă: Şi acum? Ne 
aşezăm şi aşteptăm? 

— Să aşteptăm? Nicidecum! Deocamdată, o să desfac 
şuruburile de la scară, ca să eliminăm calea de acces şi să 


169 


nu poată urca. 

Boyd o privi scurt şi apoi râse în hohote. 

— Eşti sigură că nu ai mai fost fugărită de poliţie până 
acum? Pentru că pari în elementul tău. 

Fata ridică din umeri. 

— E suficient să te uiţi la filme şi eşti pregătit pentru 
orice. 

— Sper să ai dreptate, pentru că situaţia noastră este 
încă nesigură... sau nu-mi spui ceva? 

Maria se amuză de ironia situaţiei şi-l linişti cu un 
zâmbet încrezător. 

— Toţi avem niște secrete, nu-i aşa, profesore Boyd? 

În scurt timp, desprinse scara şi o ridică pe acoperiş. Tot 
ca să-i întârzie pe poliţişti, fata blocă zăvorul cu legătura 
de chei, un truc pe care-l învățase dintr-un film cu Bruce 
Willis. 

— Asta ar trebui să-i ţină pe loc! râse ea. 

Boyd nu comentă, însă faptul că zâmbea era un semn 
bun. Se speriase mai devreme că face infarct, văzându-l 
cum se sufocă. 

— Sper că vă simţiţi mai bine, pentru că o să aveţi 
nevoie de toată forţa ca să scăpăm. 

— Ia spune-mi la ce te-ai gândit? 

În loc să-i răspundă, fata îl ajută pe Boyd să se ridice în 
picioare şi-l aduse până la marginea clădirii înalte de 
aproximativ 30 de metri. 

— Dacă vă simţiţi în stare, mă gândesc că am putea 
încerca să sărim. 

— Ce?! Mă iei peste picior! 

Maria îi arătă un tub metalic lung, care cobora într-un 
unghi de 70 de grade de la acoperiş până la o zonă plană, 
aproape de bază. Scopul acelui tobogan era să ajute la 
îndepărtarea materialelor nedorite pe durata renovării. În 
loc să care molozul pe scări în jos sau să-l azvârle de sus, 
muncitorii aruncau resturile pe tobogan, iar acestea 
cădeau într-un tomberon. 

Fata îi explică: 

— Am văzut când am mers la I] Duomo. Mă gândesc că, 


170 


dacă ţine cărămizi şi scânduri, poate să ne ţină şi pe noi. 

Boyd bătu cu palma în tub, încercând să-şi dea seama 
cam la ce greutate rezistă. Apoi, făcu nişte calcule, se uită 
la grămada de moloz de la capăt şi înţelese că aterizarea 
ar fi confortabilă. 

— Bine, drăguță, sunt gata să încerc, deşi cred că ar fi 
mai bine să coborâm pe rând. N-are sens să riscăm 
coborând amândoi. 

— Absolut de acord! 

— Atunci, nu mai trebuie decât să hotărâm cine-i primul. 
În majoritatea situaţiilor, aş urma regulile cavalereşti şi aş 
insista ca doamnele să treacă întâi, dar... 

— Minunat! Mie mi se pare grozav! 

Apucându-se de partea de sus a toboganului fără să mai 
aştepte confirmarea lui Boyd, Maria se azvârli cu elanul de 
care avea nevoie ca să alunece. După pornire, alunecarea 
pe burlan era ca o cursă de bob la Olimpiada de Iarnă. La 
sosire, a fost puţin mai dur decât se aştepta - se trezi 
azvârlită cu picioarele în faţă într-o movilă de lemne şi var 
-, dar mai bine aşa decât împuşcată pe un acoperiş de o 
echipă SWAT înfuriată. 

După ce se scutură de praf, se uită spre acoperiş şi-i 
făcu semn lui Boyd că totul este în ordine. Bărbatul dădu 
din cap cu inima îndoită, trase aer în piept şi se avântă 
prin tunelul de evadare, un detaliu de-a dreptul plictisitor 
în comparaţie cu întâmplările prin care aveau să treacă 
ulterior. 

De fapt, aventura lor abia începea, iar nebunia abia de 
acum urma. 


33 


Jones ştia puţină italiană, aşa că reuşi să înţeleagă 
articolul despre explozia autobuzului, care se pare că nici 
n-a fost o explozie. Conform ziarului, doctorul Boyd nu era 


171 


doar un profesor/impostor/hoţ, ci şi un specialist în 
evadări/muniţii capabil să arunce în aer un autobuz în faţa 
a aproape jumătate din numărul total de poliţişti din Italia, 
fără să fie rănit sau prins. Bună treabă, nu? 

Articolul mai pretindea că Boyd a tras şi a doborât şi un 
elicopter, a deturnat primul autobuz care ieşea din oraş şi 
apoi a fugit pe un drum de ţară pe care poliţiştii au reuşit 
să-l blocheze. După o confruntare de scurtă durată, Boyd a 
detonat un dispozitiv, omorând pe toată lumea, mai puţin 
pe el, şi a reuşit să scape în răstimpul cât forţele eroice ale 
poliţiei îşi riscau viaţa încercând să-i scoată pe pasagerii 
răniţi din acel infern. 

Payne începu să râdă auzind prezentarea din ziar a 
faptelor, pentru că ştia că sunt numai baliverne. Cel mai 
rău lucru pe care îl putea face un criminal era să ucidă un 
poliţist, pentru că astfel garanta o intervenţie poliţienească 
motivată, un grup care căuta răzbunare chiar dacă pe 
parcurs însemna să încalce legea. De ce? Pentru că poliţia 
înţelegea că, dacă nu riposta rapid, orice golănaş cu pistol 
ar începe să creadă că poate ucide un poliţist şi scapă 
basma curată, iar eventuala victimă următoare să fie 
partenerul poliţistului sau chiar el. 

De aceea, Payne ştia că povestea din articol scârţâia. Nu 
se putea ca un efectiv întreg de poliţie să înconjoare un 
autobuz deturnat de un ucigaş de poliţişti şi să-l lase să 
scape. Nici vorbă! Aşadar, cum a supravieţuit Boyd? Şi ce 
tip de explozibil a folosit de a putut arunca în aer 
autobuzul, iar el a scăpat nevătămat? Cu niciunul dintre 
cele cunoscute de Payne nu reuşeai asta, iar el le ştia pe 
toate. 

Oricum, astea erau doar câteva dintre gândurile care-i 
treceau prin minte lui Payne când asculta detaliile 
articolului. La fel se întâmpla şi în cazul lui Jones, pentru 
că acesta insistă să meargă să vadă locul accidentului 
înainte să se întunece. 

Ca să ajungă acolo, la mai puţin de 15 kilometri de 
benzinăria unde Payne se pansase, au trebuit să iasă de pe 
drumul principal şi să intre pe un drum de ţară greu de 


172 


parcurs şi cu un autobuz, darămite cu un Ferrari. La mică 
distanţă de locul respectiv, o baricadă din lemn îi opri. De 
jur-împrejurul barierei erau plante, flori şi câteva zeci de 
fotografii lăsate de familiile victimelor în amintirea 
acestora. Unii pot să se distanţeze într-o fracțiune de 
secundă de imagini ca acestea, trecând pe lângă ele ca şi 
când ar fi indicatoare rutiere sau cutii poştale. Însă Payne 
nu era genul. Părinţii săi muriseră pe când era adolescent, 
loviți de un şofer beat, aşa că, de câte ori vedea un buchet 
de flori la marginea drumului, mereu cădea pe gânduri. 
Desigur că Jones ştia lucrul acesta despre Payne, astfel că 
se dădu jos din maşină şi îndepărtă singur bariera. 

Cu timpul, Payne observase că, în momentele când îşi 
amintea de părinţi şi se întrista, depăşea mai uşor 
deprimarea dacă asculta muzică. Şi, cum mai aveau de 
mers doar câteva minute până la locul accidentului, se 
hotări să încerce sistemul audio din maşină. 

Din păcate, singurele posturi de radio care se prindeau 
în mijlocul munţilor Apenini aveau doar cântece triste, cu 
Andrea Bocelli şi Marcella Bella. Nu asta ar fi vrut să audă. 
Trecând de la un post la altul, spera să găsească totuşi 
ceva mai săltăreţ, când Jones îi strigă de lângă barieră: 

— Dă înapoi! Revino la ăla dinainte! 

Payne făcu cum i se spuse, sperând să nu dea peste 
muzică de operă când răsucea tunerul. Spre surprinderea 
lui, nu era deloc muzică, ci vocea unui prezentator italian 
care turuia un buletin de ştiri. Putea fi vremea sau starea 
traficului rutier. Payne ghicea doar, pentru că nu ştia o 
boabă italiană, numai ce auzise în serialul Clanul Soprano. 
Se pare însă că anunţul respectiv, indiferent despre ce era, 
îi plăcea lui Jones, şi asta după rânjetul care i se conturase 
pe faţă, mare cât o zi de post. Au trecut mai bine de două 
minute până când Jones a închis aparatul, scutindu-l pe 
Payne de tortura tonalităţii lui Pavarotti sau a oricărui alt 
grăsan care urma să cânte. 

— N-o să-ţi vină să crezi, spuse Jones, dar Boyd tocmai a 
fost zărit în Milano. 

Payne îşi dădu ochii peste cap. 


173 


— Mda, aş vrea eu! 

— Jur că asta au anunţat, Jon! Că tocmai a fost zărit în 
Milano. Poliţiştii au încercat să-l prindă, dar a scăpat. Din 
nou. 

— Stai puţin, vorbeşti serios? Cum a scăpat? 

— A dispărut de pe acoperişul bibliotecii. Şi, fii atent, 
este însoţit de o femeie! 

— Boyd a luat un ostatic? 

Jones negă. 

— Nu, şi-a luat un partener! Se pare că ei doi sunt 
complici. 


34 


Crucificarea din Danemarca nu prea făcu mare vâlvă în 
Statele Unite şi el nu putea să înţeleagă de ce. Crima avea 
toate ingredientele pe care le caută americanii la o ştire - 
o execuţie brutală, locaţie vestită, iar victima era un preot 
de la Vatican - şi totuşi singura menționare fusese o 
relatare scurtă a agenţiei Associated Press. Nu apărea 
nimic în ziare sau reviste ca: USA TODAY, The New York 
Times şi National Enquirer. 

Doamne, ce se întâmpla cu oamenii ăştia? Oare filmele 
de groază şi jocurile lor video îi făcuseră într-atât de 
insensibili la violenţă, încât nu le mai păsa de răstignirea 
unui preot? Pe cine trebuia el să ucidă pentru ca lumea să- 
i acorde toată atenţia? Pe afurisitul de preşedinte? 

Evident, îşi dădu seama că ar fi fost prea mult. Voia, pe 
cât posibil, să atragă cât mai multă atenţie fără să înceapă 
o vânătoare de oameni. Doar aşa ar fi putut el şi partenerii 
lui să-şi pună în aplicare planul. 

Aveau nevoie de atenţie, nu de intervenţie. Un reflector 
fără căldură. 

Pentru el, cea de-a doua crimă reprezenta un pas în 
direcţia bună. CNN trimisese o echipă de filmare la Tripoli 


174 


şi în Nepal, sperând să obţină o reacţie de la familia 
regală. Reportajul lor apăru pe ecran la buletinele de ştiri 
din Statele Unite şi, mai departe, fu preluat sub formă de 
articol de 90% din ziarele din America de Nord, incluzând 
oraşele cele mai importante. Nu era acoperirea de prima 
pagină pe care o preconizaseră, dar totuşi era suficient ca 
să fie luat în consideraţie de Vatican, ceea ce reprezenta 
de fapt scopul primordial al crimelor. 

Erau presati de timp şi riscurile prea mari. Era cazul să 
strângă şurubul. 


Poreclit Sfântul marcator din cauza prenumelui său, 
Orlando Pope“ era unul dintre cei mai buni jucători de 
baseball. Lovea cu sete, alerga cu viteză şi făcea toate 
lucrurile mărunte care duceau la victoria echipei sale. Pe 
scurt, era genul de jucător pe care clubul îl cocolea. 

În pauza dintre campionate, două echipe - Boston Red 
Sox şi New York Yankees - făceau tot ce le stătea în 
putinţă să-l convingă să semneze cu ei. Nu doar pentru a 
pune mâna pe Pope, ceea ce ar fi fost o mare lovitură, ci ca 
să nu intre în echipa adversă, fapt care era şi mai 
important, după cum gândeau ei. De ce? Pentru că, în 
baseball, nu exista rivalitate mai mare decât între echipele 
Red Sox şi Yankees. Se urau jucătorii între ei, fanii de 
asemenea, până şi oraşele de unde proveneau. 

Cele două echipe erau ca Sparta împotriva Atenei, doar 
că se luptau cu bâte, nu cu lănci. 

Timp de aproximativ o lună, echipele şi-au licitat ofertele 
alternativ. Întâi, zece milioane, apoi cincizeci, o sută de 
milioane şi mai mult. În cele din urmă, Pope a semnat cu 
Yankees şi astfel a devenit inamicul public numărul 1 în 
Beantown?. 

Ca printr-un capriciu al sorții, echipele nu erau 
programate să joace în Boston până în weekendul acesta. 
Avuseseră un meci la începutul campionatului în New York 


4 Joc de cuvinte în engleză, nume de familie des întâlnit, dar şi „papă“ 
(n. tr.) 
> Oraşul fasolei - poreclă dată oraşului Boston (n.tr.) 


175 


şi mai aveau de disputat vreo alte douăsprezece spre 

sfârşitul anului, dar confruntarea aceasta era meciul pe 

care oricare iubitor de sport îl aştepta în New England. 
Pope sosea la Boston şi aveau să-i vină de hac. 


Orlando Pope ura lumina reflectoarelor şi toată atenţia 
care i se acorda, fiindcă era cel mai bine plătit jucător din 
lumea sporturilor. li plăcea să fie pe teren, unde avea 
încrederea şi talentul de a străluci, însă ura treaba asta în 
viaţa personală. Crescuse într-o familie mixtă din Brazilia - 
tată negru, mamă albă -, ceea ce-l făcuse să aibă probleme 
de identitate. Era negru? Era alb? Era ambele? Până la 
urmă, nu se simţea în largul lui în niciun grup, aşa că îşi 
petrecea majoritatea timpului singur, citind şi uitându-se 
la filme, înconjurat de luxul apartamentului personal, în loc 
să se bucure de statutul său de erou în New York. 

Pentru el, oamenii creau probleme, aşa că se ţinea 
departe de toată lumea, pe cât putea. 

Pizza pe care o comandase de la localul DejJut întârziase 
40 de minute şi era nervos. Cumpărase un DVD cu un film 
nou, Lecţia, şi nu voia să-l pună până când nu-i venea 
mâncarea. Nimic nu-l enerva mai mult decât întreruperile 
atunci când încerca să facă o treabă. 

Era tentat să sune şi să facă o reclamaţie, când auzi o 
bătaie la uşă. Cu portofelul în mână, Pope descuie yala şi 
îndepărtă lanţul, fără să se uite pe vizor. 

A fost cea mai mare greşeală din viaţa lui. 

În hol erau patru bărbaţi. Diferiţi faţă de cei din 
Danemarca sau Libia, dar un cvartet cu acelaşi obiectiv. Să 
ridice ţinta, s-o ducă la o locaţie dinainte stabilită şi să o 
bată în cuie pe cruce. 

Liderul grupului ţinea o armă cu electroşocuri Taser M- 
Series şi-l electrocută pe Pope în piept, înainte ca acesta 
să poată reacţiona. Arma trimise un val de curent electric 
prin tot sistemul nervos central al lui Pope, provocându-i o 
contracție necontrolată a muşchilor. Un moment mai 
târziu, unul dintre cei mai buni atleți din lume zăcea pe 
podea, în poziţie fetală, incapabil să se protejeze în vreun 


176 


fel. 

De acolo era simplu. Să-l care pe Pope până la 
camionetă, să-l ducă la locaţia dinainte stabilită şi apoi să 
aştepte anunţul ştirii. Şi, ah, ce impact o să aibă! 

O să fie ca o ultimă fază de atac pentru a marca un eseu, 
cel mai important de până atunci. 

Fiecare crimă era un indiciu. Fiecare indiciu ducea la un 
secret. Secretul avea să schimbe lumea. 

În cele din urmă, Vaticanul nu va mai putea face nimic, 
fiind complet neajutorat. 

Forţat, în sfârşit, să-i cinstească strămoşul la 2 000 de 
ani după eveniment. 


35 


Joi, 13 iulie 
Milano, Italia 


Ca să ajungă în nordul Italiei, Payne şi Jones trebuiau să 
parcurgă o distanţă de câteva sute de kilometri. Din 
fericire, datorită limitelor de viteză generoase de pe 
autostradă şi puterii ca de Formula 1 a modelului Ferrari 
condus de ei, au ajuns în Milano la miezul nopţii. Era prea 
târziu ca să developeze filmele lui Barnes, însă mai puteau 
face ceva investigaţii pe teren. Aşa încât, fără să piardă 
timp, s-au dus direct în campusul Universităţii Catolice. 

Jones începu: 

— Mai întâi, trebuie să aflăm dacă Barnes a fost prins. 
Ce-ar fi să spionez prin jur, să încerc să vorbesc cu nişte 
reporteri, timp în care tu poţi să cercetezi zona şi să vezi 
cum putem intra? Dacă nu ne iese nimic, s-ar putea să 
trebuiască să ne strecurăm înăuntru. 

— Da, glumi Payne, mai bine ne-am grăbi că, dacă 
lucrurile continuă ca până acum, Boyd ar fi în stare să 
arunce în aer biblioteca numai ca să ascundă dovezile! 


177 


Amuzat, Payne trecu pe lângă aleea din dreapta şi 
observă câţiva poliţişti care se uitau la un tub colector de 
ghenă şi la un container. Nu voia să aibă de-a face cu ei, 
aşa că, fără să se oprească, o luă spre intrarea principală, 
sperând că vor fi mai puţini poliţişti de partea cealaltă a 
clădirii. Atunci, îl remarcă agentul de pază de la intrare, 
care stabilea cine intră şi cine nu, ca un gardian mătăhălos 
de la o discotecă pus să asigure ordinea. Intr-o fracțiune 
de secundă, Payne îşi schimbă planul de atac. În loc să 
intre pe ascuns, hotări să profite de namila fără creier şi să 
se dea drept invitat. 

Payne nu avea la el insignă sau ceva care să pară cât de 
cât oficial, deci trebuia să scornească o chestie destul de 
gogonată şi credibilă. Exista posibilitatea ca gardianul să 
nu ştie engleză, cum nici el nu vorbea italiană, şi putea să 
profite de şansa asta. Miza pe faptul că o să-l deruteze pe 
gardian în aşa hal, încât acesta îl va lăsa înăuntru numai 
ca să scape de el. În ideea asta, se duse direct la el şi, cu 
un accent sforăitor, vorbi pe nerăsuflate, prezentându-se 
ca fiind de la ambasada britanică şi a venit să-i apere 
drepturile legale domnului doctor Boyd. Gardianul nu păru 
alertat de faptul că vorbise ă la Ringo Starr, era plin de 
pansamente şi ascundea la brâu un pistol furat. Se uită la 
el, ridică din umeri şi-l pofti înăuntru fără alte întrebări. 

Payne inspectă pe furiş parterul, încercând să găsească 
un indiciu care să-l lămurească de ce se afla Boyd la 
bibliotecă. Bănuia că era ceva suspect, deoarece toaleta 
pentru femei era sigilată cu bandă galbenă pe care scria 
„POLIZIA“. Dar asta i se părea şi mai ciudat, ştiind că 
Boyd era prea deştept şi n-ar fi făcut nimic care să-l dea de 
gol, cum ar fi să intre la toaleta femeilor. Doar dacă 
incidentul nu avea legătură cu tipa misterioasă despre 
care se vorbise la radio. Poate că se ascunsese acolo? Să 
fie ea oare motivul pentru care Boyd fugea ca să se salveze 
după atâţia ani de jonglat cu Interpolul? 

Indiferent care era situaţia, Payne trebuia să afle ce s-a 
întâmplat acolo. 

Temându-se să nu fie prins, se strecură spre uşă, 


178 


neşiiind ce o să găsească. Un cadavru? Nişte pete de 
sânge? O femeie stâlcită în bătaie? În cel mai rău caz, 
spera să prindă din zbor vreo bârfă picantă despre Boyd şi 
partenera lui, însă nu văzu decât un criminalist care lua 
amprente. Dezamăgit, se răsuci pe călcâie şi dădu să se 
îndepărteze din uşă când cineva îl prinse de braţ. 

— Unde duci tu? întrebă un bărbat cu un puternic 
accent italian. 

„Fir-ar să fie“, gândi Payne. Agentul de pază de la 
intrare i-a anunţat probabil pe poliţişti şi se pregăteau să-l 
dea afară. Payne întoarse capul, aşteptându-se cumva să 
vadă un pistol îndreptat asupra lui. În schimb, văzu un tip 
mărunţel, cu faţă zâmbitoare şi un păr negru, numai 
cârlionţi. 

Surprins din cale-afară, Payne începu să se bâlbâie: 

— Eu, doar eram, a... 

— Doar ce? Fugeai fără să te prezinţi? 

Încurcat, Payne rămase pe loc, uitându-se la individul 
din faţa lui care era cu aproape 30 de centimetri mai scund 
decât el, îmbrăcat cu un costum gri-deschis şi cămaşă 
albă, apretată. La buzunarul hainei, avea agăţată o 
legitimaţie, dar scrisul era microscopic şi în italiană, aşa 
că nu ştia ce reprezintă. 

Continuă tot el pe un ton vesel: 

— Păi, dacă tu nu vorbeşte, vorbeşte eu! Mă cheamă 
Francesco Cione. Prietenii mei vorbitori de engleză îmi 
spun Frankie. Sunt corespondentul de presă al 
universităţii şi, numai să mă vezi cum merg, îţi închipui că- 
s cel mai alergat om din tot Milano - cel puţin astăzi, nu? 

Şi, în momentul acela, Payne ştiu că Frankie i-ar fi cel 
mai bun aliat. 

Se gândi repede şi şopti: 

— Chiar eşti omul de presă în cazul Boyd? 

Intrigat de tonul confidenţial, Frankie, la rândul lui, se 
uită în jur ca să nu fie curioşi. 

— Da, reprezint universitatea în relaţia cu presa. De ce 
întrebi? 

Payne ridică un deget în dreptul buzelor. 


179 


— Şşşt! Nu aici! Putem vorbi undeva? 

— În secret? şopti tânărul. Da, pot să fac asta. Pot să fac 
orice. Urmează-mă! 

Payne nu avea ce să-i spună - deocamdată, nu ştia 
despre ce îi va vorbi. Dar risca prea mult să rămână pe hol 
cu o duzină de poliţişti în jur, care l-ar fi putut vedea. Şi 
apoi, ştia că, dacă tot are de găsit o explicaţie pentru 
Frankie, până străbăteau coridoarele lungi ale bibliotecii 
spre un loc mai retras, o să aibă timp să încropească o 
poveste credibilă despre ce căuta el aici. 

Frankie îl duse într-o sală de lectură micuță, plină până 
în tavan cu stive de cărţi legate în piele. Aici, întrebă: 

— Despre ce este vorba, un secret, nu? 

Payne replică tot cu o întrebare: 

— Ai idee cine sunt? 

Băiatul scutură din cap. 

— Un gardian mi-a zis că eşti de la ambasada britanică, 
dar, după ce te-am auzit vorbind, ştiu că se înşală. Eşti 
american, aşa-i? E 

— Foarte bine! îl felicită Payne. Înseamnă că eşti mai 
deştept decât gardianul. 

Zâmbind la auzul tentativei de compliment, Frankie zise: 

— Păi, spune-mi cine eşti? 

— Nu încă, o să ajungem la asta imediat! Mai întâi, 
vreau să ştiu un lucru. lţi place serviciul tău? Adică, am 
impresia că eşti capabil să faci mult mai mult. Te văd 
făcând ştiri, nu ajutându-i pe alţii să le transmită. Şi ştii 
ceva? Pot să mişc lucrurile ca să se întâmple asta. Dacă ți- 
ar plăcea. 

Interesat, Frankie îl pofti să ia loc. 

— Cum, doar nu eşti magician? Faci o scamatorie şi îmi 
aranjezi viaţa? 

— Ce-ai zice să mă ajuţi pe mine şi echipa mea să-l 
prindem pe doctorul Boyd? Nu o acţiune de culise, ci una 
în care participi activ la prinderea lui. Te-ar interesa? 

Aproape că saliva când îi răspunse: 

— Dacă m-ar interesa? Mamma mia! Am încercat toată 
noaptea să-i ajut pe poliţişti, dar n-au fost deloc receptivi. 


180 


De ce ai nevoie? 

— Imediat îţi spun, dar, înainte de asta, o să-mi 
trebuiască ajutorul tău pentru un fleac. 

— Îţi trebuie ajutorul meu înainte să te ajut. Cam 
confuză situaţia, nu crezi? Ce-ţi trebuie? 

— De fapt, vreau doar să m-ajuţi să bag înăuntru un 
prieten cu care lucrez. 

— Doar atât? Asta se rezolvă, pot să mă ocup şi cu ochii 
legaţi la spate. 

Manevra suna dureros, dar Payne nu-i corectă expresia 
ca să nu-l demoralizeze. În schimb, îi dădu toate datele şi-i 
spuse cum să-l găsească pe Jones. 

— Dar hai totuşi să mă prezint oficial acum! Mă numesc 
Jonathon Payne şi lucrez pentru CIA. 

— CIA? se arătă impresionat Frankie. Am auzit prin 
filme numai. Mă simt onorat de cunoştinţă, signor Payne! 
Da, o mare onoare... Deci, în afară de prietenul 
dumneavoastră, vă mai trebuie ceva? 

— Da, Frankie, că tot ai pomenit, ar mai fi... 


Dante dădu buzna în clădire ca la el acasă, ignorând 
mulţimea de gură-cască, trecu de gărzile ineficiente şi 
printr-o duzină de poliţişti dispersaţi în holul de la intrare. 
Nu se opri nicio secundă ca să arunce vreo vorbă amabilă 
la întâmplare şi nu oferi nimănui posibilitatea de a-l 
întreba ce caută acolo sau unde merge, până când ajunse 
la banda galbenă întinsă de poliţie, în faţa toaletei pentru 
doamne. 

— Ce s-a întâmplat? mârâi el la detectivul-şef. 

Ofiţerul îl recunoscu de îndată şi ştia de legătura lui cu 
Benito Pelati. 

— Multiple atacuri urmate de o fugă bine plănuită. Au 
scăpat de agenţii SWAT de parcă aceştia erau nişte statui. 

— Cine a fost atacat? 

— Unul dintre paznicii bibliotecii care nu era de serviciu 
a fost atacat de mai multe ori. Mai întâi, l-a lovit fata, apoi 
l-a pocnit Boyd şi din nou fata. Cred că o fi prizat ceva, 
pentru că ne-a spus tipul că avea o forţă cât zece bărbaţi. 


181 


Dante se strâmbă, surprins de naivitatea detectivului. Se 
ştie doar că orice tip care mănâncă bătaie de la o femeie o 
să găsească mereu o scuză. 

— Cum au coborât de pe acoperiş? 

— Pe un burlan de şantier. Au alunecat până jos, în alee. 

— Avem vreo fotografie? 

— E posibil! Chiar în clipa asta, echipa noastră se uită la 
casetele camerelor de supraveghere. 

Dante se încruntă. Ultimul lucru de care avea nevoie era 
o grămadă de fotografii care să ajungă cumva în presă. 
Pentru el era clar că, în felul acesta, muşamalizarea avea 
să fie mult mai dificilă decât cea de la explozia 
autobuzului. 

— Vreo amprentă? Măcar suntem siguri că era Boyd? 

Detectivul ridică din umeri în timp ce doi oameni - unul 
scund, iar celălalt negru - trecură pe lângă ei, înaintând pe 
coridor. 

— Paznicul jură că el era şi la fel alţi câţiva martori. Nu 
vom şti cu siguranţă decât mai târziu. Sunt multe 
amprente de verificat într-o clădire ca aceasta. 

„Cu cât durează mai mult, cu atât mai bine“, se gândi 
Dante. Avea nevoie de cât mai multă vreme ca să ticluiască 
o poveste adecvată pentru presă. 

— O ultimă întrebare, ştim ce făceau ei aici? 

— Cercetări, cred. Au petrecut mare parte din zi într-o 
sală de studiu, lucrând la un soi de proiect. Pot să-ţi arăt 
dacă vrei. 

Dante acceptă imediat, sperând din tot sufletul că nu 
lucraseră la nimic din ceea ce găsiseră la Orvieto. Asta era 
singurul lucru pe care nu-l putea muşamaliza dacă Boyd se 
hotăra să-şi facă publice descoperirile. 


Jones păşea gânditor prin bibliotecă. Stătuse afară, 
încercând să găsească pe careva cu care să vorbească 
despre Boyd, când un bărbat mărunţel îl apucă de braţ şi-l 
trase spre scări. Reacţia sa iniţială fu să se dea înapoi, 
ceea ce n-ar fi fost greu ţinând cont de statura lui Frankie. 
Apoi, Frankie îi zise că era un prieten al agentului Payne şi 


182 


că era nevoie de Jones înăuntru. 

În timp ce străbăteau coridorul, Jones simţi că-i vâjâie 
capul încercând să memoreze traseul, dar şi să-şi dea 
seama ce se întâmplase. O crimă? O răpire? Un viol? De 
afară, nu vedea decât o bandă galbenă a poliţiei care izola 
perimetrul din faţa toaletei pentru doamne. Jones vru să se 
aplece puţin, ca să vadă ceva mai de aproape, dar 
priveliştea era blocată de un bărbat impozant, îmbrăcat 
într-un costum scump, care părea că-l interoga pe un 
detectiv, şi nu invers. Lucrul acesta i se păru foarte ciudat, 
aşa că memoră figura tipului, gândindu-se că s-ar putea să- 
i fie utilă mai târziu. 

Habar n-avea că drumurile li se vor întâlni din nou şi în 
împrejurări mult mai violente. 


36 


Sorbindu-şi cafeaua, Payne răsfoi documentele de la 
poliţie până când Frankie îl aduse pe Jones înapoi în 
camera din spatele bibliotecii. Din cauza urechilor uşor 
înroşite, fapt ce se întâmpla doar când era speriat sau 
confuz, Payne deducea clar că Jones era buimac. 

— D.J., îmi pare bine că ai reuşit să vii. Avem atâtea de 
discutat. 

Jones se uită la Frankie, apoi din nou la Payne, 
încercând să înţeleagă legătura. În cele din urmă, se hotărî 
că ar fi mai uşor să întrebe. 

— Jon, te deranjează dacă vreau să schimb o vorbă cu 
tine, între patru ochi? 

Payne se întoarse spre Frankie. 

— Fii, te rog, amabil şi adu-i o cană de cafea lui D J., se 
poate? 

Jones aşteptă până ce Frankie ieşi din cameră înainte de 
a întreba: 

— Ce dracu’ se petrece? 'Ţi-am spus să te uiţi în jur, nu 


183 


să angajezi un stagiar. 

— Calmează-te! Frankie ne-a ajutat cu toate. A făcut 
deja mai multe decât îţi poţi închipui. 

Jones îşi dădu ochii peste cap. 

— Cum ar fi? 

— Întâi de toate, Frankie nu este stagiar. El este omul 
de legătură cu presa pentru această universitate, ceea ce 
înseamnă că poate avea acces la documentele poliţiei 
înainte ca acestea să ajungă la presă. Payne flutură în aer 
demonstrativ un teanc de hârtii. În al doilea rând, are 
acces legal în orice clădire a campusului, ceea ce ne va fi 
de folos. Şi, în al treilea rând, face o cafea grozavă. 
Trebuie neapărat s-o încerci. 

Mânia din ochii lui Jones se domoli, la fel întâmplându-se 
şi cu culoarea urechilor. 

— El ce ştie despre noi? Sper că n-am dat-o în bară 
spunându-ţi Jon. 

— Nu, deloc. Am fost sincer cu tipul de la bun început. I- 
am zis numele noastre reale, că lucrăm pentru CIA şi că-l 
căutăm pe Boyd. l-am mai spus că vrem să nu fim 
observați, aşa că ne-a făcut rost de biroul ăsta retras. 

— Şi nu-l deranjează treaba asta? Lui ce-i iese de-aici? 

— Şansa de a trăi un vis. Nu eşti singurul care visează 
să ajungă un superspion. 

Jones ignoră insulta. 

— Ce altceva ţi-a mai zis tovarăşul tău de joacă? 

— Se pare că Boyd şi tipa au fost aici vreo câteva ore şi 
au răsfoit nişte documente până când un paznic a dat 
peste ei. Când a încercat s-o prindă, fata l-a pocnit zdravăn 
şi a fugit să-l avertizeze pe Boyd. Apoi, nu ştiu cum, s-au 
urcat pe acoperiş şi au scăpat de o întreagă echipă SWAT. 

— De pe acoperiş? Iar a fost implicat vreun elicopter? 

Frankie auzi comentariul când intră din nou din 
încăpere. 

— Cum adică iar? 

Payne încercă să-i explice cât mai neutru. 

— Poliţia era cât pe ce să pună mâna pe Boyd la Orvieto 
înainte ca ei să le doboare elicopterul. 


184 


— A doborât un elicopter cu focuri de armă? Cu ce? 
Puşcă mare? 

Payne ridică din umeri. 

— Noi am încercat să investigăm locul unde s-a prăbuşit, 
dar epava fusese îndepărtată. 

— E normal? 

Scutură din cap. 

— Nu acolo de unde suntem noi. 

Jones adăugă. 

— Colegul nostru a făcut nişte fotografii la locul 
evenimentului, dar încă nu am apucat să le developăm. 
Sperăm ca fotografiile să lămurească misterul prăbuşirii. 

Frankie ridică din sprâncene. 

— Mai aveţi filmul? 

— Poate, răspunse Jones. De ce? 

— Pentru că am în şcoală laborator foto. Pot să scot 
fotografiile pentru voi, dacă vreţi. 

Încântat de felul în care se desfăşurau evenimentele, 
Payne se uită la Frankie şi rosti: 

— Da, am vrea. 

— Bun! Dati-mi filmul, iar eu fac treabă repede! 

Cu teamă, Jones îi dădu filmele lui Frankie şi se uită cum 
pleacă. În clipa în care acesta dispăru, Jones spuse: 

— Sper să nu te înşeli în privinţa lui. Tocmai am dat 
dovezile pe mâna unui străin. Nici măcar nu... 

— Relaxează-te! Intuiţia îmi zice că e de bine. O să ne fie 
de un real ajutor. 

Şi, ca şi când totul fusese regizat, Frankie reveni în 
încăpere, ţinând în mână o fotocopie. 

— Livrare specială, signor Payne! Cred că vreţi să vedeţi 
asta. Îşi sublinie afirmaţia pupându-şi vârful degetelor într- 
un clasic gest italian: Paznicul a avut dreptate, această 
femeie este bellissima! 

— Zău? sări Jones să înşface fotografia înainte ca Payne 
s-o vadă. Uuaaa! Tu vorbeai serios. Femeia asta chiar că-i 
frumoasă. De unde ai imaginea? 

— Polizia găsit imaginea pe camera de supraveghere şi 
eu luat de la ei. Sper că tu este mulţumit. 


185 


— Foarte mulţumit, i-a răspuns Payne. Extrem de 
mulţumit! 

Frankie rânji în urma aprecierilor primite. 

— Bun! mai este altceva înainte merg să fac film? 

Payne clătină din cap şi aşteptă ca Jones să-l susţină. Din 
păcate, tovarăşul lui era undeva în altă lume, studiind 
fiecare nuanţă de pe chipul femeii. Intensitatea privirii îi 
spunea lui Payne că interesul lui Jones era neprofesional. 
Aşa că îl strigă: 

— D.].? Ce zici? Ne mai trebuie altceva? 

Zâmbind, Jones ridică ochii către Payne. 

— Doar timp. Dă-mi puţin timp şi femeia asta e-a mea! 


37 


Depozitul abandonat colcăia de păianjeni, însă Mariei 
Pelati nu-i păsa atâta vreme cât îi oferea un loc ferit unde 
se putea odihni. Doctorul Boyd era de aceeaşi părere, deşi 
lui i-a luat ceva mai mult timp să se acomodeze cu decorul. 
Pentru el, gândul de a dormi ca un vagabond era de 
neacceptat, până când şi-a întins trupul obosit direct pe 
podeaua de ciment. În doar câteva secunde, tot corpul îi 
mulțumea că se îndurase. 

— Professore, spuse ea aranjând o cârpă sub cap. Pot să 
vă adresez o întrebare personală? M-am tot întrebat dacă 
aţi fost căsătorit vreodată. 

— Ar fi trebuit să-mi închipui, întrebarea veche de când 
lumea, care m-a torturat ani de zile. Nu, draga mea, nu am 
fost niciodată căsătorit. Între cursuri şi călătorii, n-am 
găsit niciodată persoana potrivită... Dar tu? De ce nu 
există niciun bărbat în viaţa ta? 

— Într-o oarecare măsură, cred că vă calc pe urme. Am 
muncit prea mult timp şi prea intens ca să stric acum tot 
ce-am făcut, mai ales că mă pregătesc să-mi iau acum şi 
doctoratul. Dar vă promit ceva: imediat ce-mi iau 


186 


doctoratul, viaţa mea se va schimba drastic. 

— Aşa, pur şi simplu? 

— Da, aşa pur şi simplu, îl asigură ea. Dintotdeauna, mi- 
am dorit o familie. Aşa că în viitorul apropiat viaţa mea 
personală va deveni prioritară. Şi, când se va întâmpla 
lucrul acesta, să vă feriţi. Niciun tip din lumea asta nu va fi 
în siguranţă. 

— O fată frumoasă ca tine n-ar trebui să aibă probleme 
în a-şi găsi un pretendent. Sau chiar sute de pretendenti. 
Maria se-mbujoră la auzul unui asemenea compliment. Şi 
ce părere are familia ta despre toate astea? Te-am auzit de 
mai multe ori că eşti nemulțumită de tatăl tău. Chiar îţi 
dispreţuieşte alegerile pe cât te plângi? 

Obrajii fetei se aprinseră mai tare. 

— Nu cred că-mi dispreţuieşte alegerile, cât mă 
dispreţuieşte pe mine ca persoană. Tatăl meu e de modă 
veche, una în care femeile sunt considerate a fi sexul slab, 
neputincios. El chiar crede că noi am fost lăsate pe pământ 
pentru a-i sluji pe bărbaţi. 

— Lumea veche, într-adevăr! Şi mama ta ce părere are 
despre aceste concepţii primitive? 

Fata tăcu un pic înainte de a răspunde. 

— Mi-aş dori să ştiu, domnule... Mama mea a murit 
înainte ca eu să apuc s-o întreb astfel de lucruri. 

— Ah, Maria, nu ştiam! Îmi pare rău că am adus vorba. 

— Nu-i nimic. Cred că de fapt îmi face bine să spun ce 
am pe suflet. 

Boyd îi zâmbi, apoi se întinse pe spate şi o ascultă. 

— Când eram copil, eu şi mama eram cele mai bune 
prietene. Ne jucam împreună, mergeam în parc amândouă, 
citeam cărţi. Tata nu a lăsat-o să muncească deloc - aveam 
o armată de servitori care să aibă grijă de casă -, aşa că ea 
avea destul timp pe care să-l petreacă împreună cu mine. 
Şi trebuie să vă spun că a fost cea mai bună mamă din 
lume. Atât de iubitoare, de grijulie! Intotdeauna mă 
încuraja să-mi urmez visurile. Exact aşa cum ar trebui să 
fie un părinte... Vocea i se stinse uşor încercând să-şi 
găsească vorbele pentru a continua: Din păcate, tata era 


187 


exact opusul, cel puţin faţă de mine. Am doi fraţi vitregi, 
iar el îi trata de parcă erau de aur. Mai ales pe Roberto. 
Mereu îi acorda atenţie. Mereu îi ridica în slăvi potenţialul. 
Mereu îl lua în călătorii de afaceri. Dar nu eram geloasă. 
Eu o aveam pe mama şi fraţii mei îl aveau pe tata. Pur şi 
simplu, credeam că aşa trebuia să fie. Făcu o pauză, 
aţintindu-şi ochii spre lumina lunii care se strecura prin 
ferestrele murdare ale depozitului. Apoi, reluă: Cel puţin 
aşa am crezut că trebuie să stea lucrurile până când am 
împlinit nouă ani. Maria trase adânc aer în piept: Până 
atunci, nu-i auzisem niciodată pe părinţii mei certându-se. 
Şi vreau să zic că era ceartă! Urlete, plânsete, tot felul de 
ameninţări. A fost un coşmar. Cei doi oameni din această 
lume care însemnau totul pentru mine încleştaţi într-o 
ceartă aprinsă. Dumnezeule, când eşti copil, într-o astfel 
de situaţie, nimeni nu câştigă. Şi, ca şi cum asta nu era de 
ajuns, mai grav a fost când mi-am dat seama din ce cauză 
se certau. 

— Din ce cauză? 

— Se certau din cauza mea. Dădu uşor din cap, de parcă 
încerca încă să se împace cu amintirile: Erau în bucătărie, 
iar tata îi urla în faţă, cu venele gâtului umflate. Încă mi-e 
greu să cred ce-a urmat, dar tata îi dădea ordine să stea 
departe de mine. Îi spunea că eram fată şi nimic nu putea 
schimba faptul că eram inutilă. Apoi, a insistat că ea 
trebuie să le acorde mai multă atenţie fraţilor mei, pentru 
că ei încă mai aveau o şansă să devină cineva. Puteţi să 
credeţi aşa ceva? Aveam doar nouă ani şi tata deja renunţa 
la mine. 

Boyd chiar nu ştia ce să zică. 

— Mama susţinea că aş putea fi la fel de bună ca un 
bărbat. El i-a râs efectiv în faţă. Apoi, când n-a mai râs, a 
informat-o că mă trimite la o şcoală-internat, ca să nu mai 
fie nevoiţi să se ocupe de mine. 

— Nu se poate! 

O lacrimă se rostogoli pe obrazul Mariei. 

— Nici măcar nu ştiam ce înseamnă şcoală-internat, însă 
mi-am dat seama din reacţia mamei că nu era un lucru 


188 


bun. A izbucnit imediat în plâns şi a fugit din bucătărie. 

— Dumnezeule! Ai fost trimisă de acasă? 

Maria confirmă din cap. 

— La doar nouă ani, am fost trimisă la Şcoala de Fete 
Cheltenham. 

— Cea din Gloucestershire? Aceea este o academie de 
elită, draga mea! 

— Probabil, dar nu putea compensa toate lucrurile care- 
mi fuseseră luate. 

Boyd se înfioră la auzul tonului ei. 

— Maria, n-am vrut să spun că... 

Mânia din ochii ei se domoli uşor. 

— Ştiu! Cel puţin, au avut decenţa de a-mi oferi o 
educaţie bună, nu-i aşa? Ei bine, asta a fost intervenţia 
mamei, nu a lui. S-a gândit că, dacă nu-l putea opri din a 
mă trimite departe, măcar ea îmi putea găsi o şcoală unde 
femeile erau tratate cu respect. Şi ştiţi ceva? In mare 
parte, lucrurile au ieşit bine. După ce m-am acomodat, am 
început să o duc foarte bine în locul acela nou. Am fost 
prezentată fetelor din diverse ţări şi varii medii sociale. Am 
învăţat trei limbi străine. De fapt, am ajuns într-un punct 
de unde am început să privesc cu dezgust tot ceea ce era 
italienesc. Limba, cultura, mâncarea. M-am gândit că, dacă 
nu eram destul de bună pentru Italia, atunci nici Italia nu 
era destul de bună pentru mine. Doar după foarte multă 
vreme am pus din nou piciorul pe pământul acestei ţări. 

— Nici măcar în vacanțe n-ai revenit? 

— De ce să fi vrut să-mi stric vacanţele? La Roma era 
doar tata, şi nimic altceva, iar el nici nu voia să aibă de-a 
face cu mine, aţi uitat? 

— Dar mama ta? întrebă profesorul pe un ton blând. Să 
înţeleg că a murit la scurtă vreme după aceea? 

Maria mai inspiră o dată adânc. 

— Mama m-a sunat la vreo câteva săptămâni după ce am 
ajuns în Anglia. Nu aveam voie să fim sunate, dar a reuşit 
cumva, pretinzând că era o urgenţă de familie. Mă 
aşteptam să fie veşti înfiorătoare - adică directoarea era 
palidă când a venit să mă cheme, deci ce altceva putea să 


189 


fie? -, dar mă înşelam. Mama era în extaz. Mi-a spus că a 
căutat o cale să mă aducă înapoi acasă şi, în cele din urmă, 
a dat peste ceva care să ne ajute. Nu mi-a zis despre ce era 
vorba, dar m-a asigurat că în curând voi fi din nou alături 
de ea. Ei bine, după cum vă închipuiţi probabil, eram 
înnebunită de fericire. Am alergat repede pe hol şi am 
început să-mi fac bagajul, aşteptând-o să sosească la 
poartă chiar în seara aceea. Desigur, nu a sosit. Nici în 
seara următoare şi nici în cea de după. Am continuat să 
aştept săptămâni la rând şi nicio vorbă din partea ei. In 
sfârşit, după două luni, directoarea m-a chemat din nou - 
avea o figură mai ceva decât prima dată. Am ridicat 
receptorul, arzând de nerăbdare să aud vocea mamei, dar 
nu era ea. Era fratele meu Roberto. Fără prea multe 
politeţuri, m-a informat că mama murise cu vreo două luni 
în urmă, dar ancheta oficială fusese încheiată în ziua 
respectivă. Instanţele italiene au dat verdictul că devenise 
depresivă din cauza plecării mele şi-şi luase zilele. 

Boyd tresări când auzi ce se întâmplase. Nu se aştepta. 

— Oricum, era greu să aflu că mama nu mai era, dar să 
mi se spună că eu am fost cauza... Se mai opri puţin să-şi 
tragă sufletul, apoi urmă: Să fiu sunată la câteva 
săptămâni după moartea ei de către unul dintre oamenii 
care m-au forţat să plec, ei bine, cumva, tocmai acest fapt 
a înrăutățit lucrurile! 

Boyd avusese mereu impresia că Maria fusese un copil 
bogat şi alintat, care-şi ocupa timpul până avea să 
moştenească scaunul tatălui ei ca ministru al 
Antichităţilor. Acum, ştia însă că lucrurile stăteau altfel. 
Această excursie îi dezvăluise o latură a Mariei pe care n-o 
ştia. Era o luptătoare. 

— Şi, din curiozitate, în ce relaţii eşti în prezent cu tatăl 
tău? 

Maria îşi şterse ochii în timp ce se gândea cum să 
răspundă. 

— Nu le-aş numi cordiale, dar, cu siguranţă, reprezintă o 
parte importantă a vieţii mele. 

— Vorbeşti serios? Este al naibii de surprinzător ţinând 


190 


cont de povestea pe care tocmai mi-ai spus-o. 

— Nu mă înţelegeţi greşit, professore. Îl urăsc pentru 
toate cele la care ne-a supus pe mine şi pe mama. Dar, 
după ce m-am gândit o vreme, am decis că ar fi o prostie 
să-l exclud din viaţa mea. 

— Şi de ce ai decis astfel, draga mea? 

— De ce? Pentru că vreau ca el să vadă că mama a avut 
dreptate, că fetiţa inutilă a fost în stare să devină cineva. 
Vreau ca nemernicul să aibă un loc pe primul rând în viaţa 
mea, ca să pot să-i scot ochii cu tot ceea ce voi reuşi să fac. 


38 


Toate dosarele poliţiei erau scrise în italiană, aşa că 
Payne nu prea avea ce face cât Jones le traducea şi mai 
nota unele aspecte. După vreo zece minute, Payne nu mai 
rezistă. Trebuia să se apuce de ceva cât îl aştepta pe 
Frankie să developeze filmele sau ajungea să se caţăre pe 
pereţi. Jones îi simţi neastâmpărul. 

— Ai uitat să-ţi iei Ritalinul? 

— Doar ştii ce păţesc. Nu-s făcut pentru rahaturile astea 
de birou. 

Jones râse în timp ce-şi scotea telefonul din buzunar. 

— Ti-l aminteşti pe Randy Raskin? i l-am prezentat 
acum câţiva ani. 

— Informaticianul de la Pentagon, nu? 

— Da, el! Întinse o carte de vizită spre Payne. Ai aici 
numărul lui de la birou. Spune-i că mi-e dator cu un 
serviciu - o să ştie el ce vreau să zic. Pune-l să caute prin 
computer ceva informaţii despre Boyd. Vezi dacă are vreo 
iubită sau dacă a fost căsătorit vreodată. Poate că tipa asta 
e fiica pierdută cândva. 

— Şi cum rămâne cu Donald Barnes? Poate că şi legat de 
el e ceva ce noi nu ştim. 

— Ca şi cu Manzak şi Buckner. S-ar putea să găsească 


191 


nişte mizerii despre ei. N-am avut vreme suficientă să le 
verific dosarele. 

Din fericire, Randy Raskin a fost mai folositor decât 
credea Payne că ar fi un informatician. La început, avusese 
impresia că Jones vrea să-l învioreze dându-i ceva de făcut 
cât îşi vedea el de treabă. Însă n-a fost aşa, pentru că 
Raskin i-a obţinut informaţii serioase. Payne mâzgălea 
nervos în timp ce Raskin îi zicea tot ce voia să ştie despre 
doctorul Boyd şi prietenii lor de la CIA, Manzak şi 
Buckner. Era aşa de serviabil, încât Payne fu tentat să-l 
întrebe dacă guvernul Statelor Unite încă mai ascunde 
extratereștri în Zona 51. 

În fine, după ce i-a mulţumit lui Raskin, Payne a venit 
repede la Jones să-l informeze despre ce aflase. 

— Să începem cu Boyd. E membru al facultăţii din Dover 
de zece ani. În tot acest timp, şi-a luat câteva libere pentru 
a merge la nişte săpături arheologice în jurul lumii, 
inclusiv la excavaţiile finanţate din fonduri private de la 
Orvieto. 

— Nimic extraordinar aici. 

— Stai aşa că ajung şi la partea bună. Pe lângă fondurile 
pe care le-a primit de la donatori privaţi, a mai primit o 
bursă anuală de la American Cargo International. Se uită 
la Jones şi aşteptă o reacţie. Insistă: Nu-ţi spune nimic 
numele ăsta? 

— Nu prea. 

— Ei bine, ar cam trebui! Am avut treabă cu ei de câteva 
ori. 

Şi abia atunci numele căpătă sens şi pentru Jones. 
American Cargo International nu era o companie. Era doar 
o faţadă, o titulatură-paravan care le permitea unor 
grupuri precum cei de la MANIAC să-şi îndeplinească 
misiunile. Banii pentru operaţiunile lor trebuiau să vină de 
undeva şi, în mod clar, nu puteau proveni din surse publice 
- ar fi fost prea complicat de explicat contribuabililor. Aşa 
că se înfiinţau firme-fantomă pentru a putea facilita plata 
facturilor. FBI, Red River Mining şi Marina aveau Pacific 
Salvage, iar Pentagonul avea prea multe firme ca Payne să 


192 


le mai reţină. 

Insă îşi amintea de ACI, deoarece bărbaţii care 
conduceau fondul respectiv erau aşa de egoişti, de siguri 
că nu vor fi prinşi niciodată, că nici nu se deranjau să 
ascundă mizeria pe care o făceau. Dacă schimbai ordinea 
iniţialelor de la American Cargo International, aflai imediat 
identitatea organizaţiei-mamă: ACI era CIA. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Jones, încă încercând să 
stabilească toate conexiunile. 

— Înseamnă că Boyd căuta ceva important, iar CIA voia 
să se implice. Finanţându-i săpăturile, au dreptul legal de 
a ridica pretenţii asupra oricăror lucruri descoperite în 
urma săpăturilor. 

— Aşa că de asta Manzak se ţine ca o umbră după el! 
Crede că Boyd a descoperit ce căutau şi apoi a şters-o din 
oraş. Jones chicoti uşor jenat: Mamă, mă simt folosit! Nu 
suntem nimic altceva decât recuperatorii lui Manzak. 

— Nu tocmai!... Treaba abia de-acum se împute. 

Se uită la Payne, îngrijorat. 

— Ce facem acum? 

— Nimic! Pe mine mă sperie ce-au făcut Manzak şi 
Buckner. 

— Ah, Dumnezeule, ce-au făcut idioţii ăia? 

— Se pare că au reuşit să fie ucişi. 

— Adică-s morţi? Manzak şi Buckner sunt morţi? Cine 
naiba i-a omorât? 

— Curios, o echipă de rebeli sârbi undeva pe lângă 
Kosovo. 

— Kosovo? Ce naiba făceau acolo? Abia ce-am vorbit cu 
ei... Clic! I se aprinse beculeţul: Ah, nemernicul! Nu pot să 
cred porcăria asta. În ce an au murit? 

— 1993, conform computerului de la Pentagon. Desigur, 
listele CIA încă îi arată activi, pentru că nici măcar nu vor 
să admită că Manzak şi Bucker au ajuns în Kosovo. Adică, 
treaba asta ar isca un scandal. 

Jones oftă, ignorând sarcasmul. Payne îl simţea iritat că 
nu descoperise el informaţia respectivă cu două zile în 
urmă. Dacă ar fi ştiut, planul lor de atac s-ar fi schimbat 


193 


complet. În loc să-l caute pe doctorul Boyd, şi-ar fi petrecut 
timpul încercând să descopere adevărata identitate a lui 
Manzak şi ce anume voia de la ei. 

— De asta n-am găsit nimic când le-am căutat profilul, 
explică Jones. Am acces parţial la baza lor de date, dar 
informaţiile mele îi prezentau ca agenţi exemplari. 

— Bineînţeles că erau exemplari! E greu să încalci 
regulile când eşti mort. 

— Bine punctat! 

— Că veni vorba, de ce am senzaţia că şi noi o să murim 
dacă nu ne dumirim repede în ce ne-am băgat? 

Jones îi dădu dreptate, înclinând din cap. Avea aceeaşi 
senzaţie. Nu erau în joc criminali mărunți care i-ar putea 
lăsa să plece fără să-şi onoreze angajamentul. Oamenii 
aceştia aveau suficientă putere să negocieze cu guvernul 
Spaniei, să falsifice în mod impecabil legitimaţii CIA şi să 
le acceseze profilurile strict secrete fără nicio problemă. 
Nici în ruptul capului nu i-ar lăsa pe Payne şi Jones să 
renunţe la misiune fără să-l găsească pe Boyd. 

Reprezentau nişte pioni de care se puteau debarasa 
oricând, chit că-şi îndeplineau sau nu misiunea. 

De aceea, Payne şi Jones hotărâră să continue. Cu cât 
strângeau mai multe date, cu atât se puteau proteja mai 
bine. 


Manzak şi Buckner muriseră în 1993, totuşi Payne 
vorbise cu ei cu câteva zile în urmă fără vreo şedinţă de 
spiritism. Doctorul Boyd ar putea avea legătură cu CIA 
printr-o serie de plăţi, deşi tipii ăia morţi nu pomeniseră 
nimic despre asta. Plus că, în urmă cu o săptămână, peste 
40 de oameni fuseseră omorâţi lângă Orvieto, iar Payne nu 
ştia de ce. Sau de către cine. Sau unde erau toate probele. 
Acestea erau doar câteva dintre lucrurile pe care Payne le 
discută cu Jones în drum spre laboratorul foto al 
universităţii, ca să vadă fotografiile pe care Frankie le 
developase pentru ei. 

— Ştii, mormăi Payne, cu cât aflu mai multe despre cazul 
ăsta, cu atât devin mai confuz. 


194 


— Serios? Eu cred că lucrurile încep să capete contur. 
Să presupunem că Boyd a fost plătit să fure câteva 
antichităţi din nişte locaţii-cheie din ţări europene. Astfel, 
când CIA are nevoie de nişte informaţii strict secrete, ar 
putea da artefactele la schimb pentru ceea ce le trebuie 
lor. Dar hai să presupunem că Boyd a devenit lacom şi s-a 
hotărât să păstreze relicvele pentru el însuşi. In cazul 
acesta, Manzak şi Buckner - sau cum i-o fi chemând cu 
adevărat - ce au de făcut? Să-l fugărească pe Boyd prin 
toată Europa şi să rişte să fie prinşi? De ce să facă aşa 
ceva când ar putea pune doi foşti soldaţi din trupele 
MANIAC să-i dea de urmă gratis? 

„Ca primă ipoteză nu e rea deloc“, gândi Payne. Teoria 
lui Jones nu explica totul - cum ar fi autobuzul care a 
explodat, identitatea brunetei sau adevărata identitate a 
lui Manzak şi Buckner -, dar acoperea restul. Desigur, 
Payne nu avea nimic care să vină în sprijinul ei, cum ar fi 
dovezi sau probe. Dar nu era poliţist, aşa că nu dădea nicio 
ceapă degerată pe tot rahatul ăsta. Tot ce-l interesa era să- 
l] găsească pe doctorul Boyd. Payne îşi închipuia că, dacă îl 
prinde, o să aibă destul timp să regleze conturile cu 
Manzak şi Buckner, ca să se despartă în termeni clari. 

Ajunşi în camera obscură, fură încântați să-l găsească pe 
Frankie care-i aştepta cu filmele developate. li anunţă: 

— Eu nu sigur ce aflaţi voi din ele. Este hotel şi biserică, 
şi elicopter... Orvieto e frumos, nu? 

— Foarte, răspunse Payne frunzărind pozele. Cum de ai 
recunoscut oraşul? 

— Orvieto este cunoscut poporului meu. La fel cum 
egiptenii îşi cunosc piramidele de la Gizeh sau chinezii 
cunosc Xi'an, noi ştim despre Orvieto şi poveştile comorii 
lui. 

— Comoară? întrebă Jones. Ce comoară? 

— Mamma mia! Voi fost acolo şi nu cunoscut comorile 
lui? Cum se poate asta? 

— Noi n-am fost acolo ca turişti. 

— A, da, uit! Voi acolo cu treabă oficială. Vă rog, dacă 
este aşa, să vă explic despre Orvieto. O să vă facă - cum să 


195 


spun? - să înţelegeţi bun fotografiile. 

Jones refuză. 

— Poate cu altă ocazie. Acum, ne cam grăbim. 

— Vă rog! Asta poate explica de ce dottore Boyd a fost la 
Orvieto şi ce vrea. 

Erau în dubiu, dar îl lăsară pe Frankie să se laude. 

— De ani buni circulă poveşti despre Orvieto. Când papa 
căuta adăpost în timpul Războiului Sfânt, oamenii vorbesc 
că nu trăit sus pe munte. Se spune că trăit sub munte, 
adânc în pământ. Nimeni nu ştie cum, pentru că nu săpat 
pentru el, dar prea multe poveşti pentru mine să nu cred. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Payne. A trăit sub pământ? 

— Da! El atâta frică pentru viaţa sa, că făcut ce putut. 
Făcut tuneluri să scape. Crescut recolte să mănânce. Făcut 
fântână pentru apă. Toate astea să se ascundă de duşmani. 

— Am văzut fântâna, recunoscu Payne. Din păcate, la fel 
şi prietenul nostru cu aparatul de fotografiat. 

— Dar ce ziceţi de tuneluri? Văzut tunelurile? Sunt - 
cum spui? - faine rău. Merg pe sub stradă precum 
canalizările. Mă simt ca Indiana Jones când mă târăsc în 
ele! 

Payne zâmbi la auzul comparaţiei. 

— Nu ziceai ceva despre o comoară? 

— Si! O comoară magnifică, una pe care nimeni n-a 
găsit-o. 

Jones clătină din cap. 

— Îmi pare rău, dar mi-e greu să cred. Admir poveştile 
istorice, dar n-am auzit niciodată despre comoara din 
Orvieto. Cât de vestită poate fi dacă eu n-am auzit 
niciodată despre ea? 

Frankie ridică din umeri. _ 

— Poate ţara ta nu face pe ea vestită? Nu ştiu. În ţara 
mea, Orvieto e vestit. Catacombele e vestite. Toţi din ţara 
mea ştie catacombe. 

— Bine, se înmuie Jones. Dacă aşa stau lucrurile, cum de 
n-a găsit nimeni comoara? Orvieto nu este o localitate 
mare. Adică, dacă ar fi fost aur în dealurile acelea, cineva 
l-ar fi găsit. 


196 


— Nu! Pământul de sub oraş este ilegal de săpat. Nu 
sunt permise săpăturile. Nu pentru căutători de comori, nu 
pentru nimeni! Dacă prins, mergi la închisoare. Vedeţi voi, 
dealul mare este ca mina veche, plin cu multe peşteri. 
Oamenii îngrijoraţi dacă sapă cineva la loc greşit, atunci 
tot Orvieto se duce-aşa! Plesni din mâinile lui mici. Şi asta 
ar fi rău, nu? 

Payne râse până când îşi dădu seama că Jones nu râdea. 

— Eşti OK? 

Jones clipi de vreo câteva ori. 

— Ştii că ne lipsea o piesă din cazul ăsta, ceva ce nu 
puteam înţelege? Dacă se dovedeşte că este vorba despre 
o vânătoare de comori? Aşa s-ar explica prezenţa lui Boyd 
la Orvieto şi interesul CIA. Dacă agenţii federali au obţinut 
informaţii în schimbul unor fleacuri, închipuie-ţi ce ar 
putea face cu un întreg sit arheologic. Tăcu o clipă, 
reanalizând totul, apoi continuă: Mai mult, o comoară de o 
asemenea mărime ar explica implicarea autorităţilor 
italiene. Adică, este imposibil ca un birou local să fi putut 
muşamaliza tot ceea ce am văzut noi. Ca să ascunzi 
prăbuşirea unui elicopter şi să manipulezi explozia unui 
autobuz, trebuie să ai implicaţi nişte oameni foarte 
importanţi. 

— Adevărat, dar noi ce rol avem în toată tărăşenia? 

— Prietenii noştri de la CIA trebuie să fi ştiut că Boyd 
găsise ceva. De aceea s-au panicat când a dispărut. Ştiau 
că, dacă italienii îl găsesc înaintea lor, s-au lins pe bot de 
tot ceea ce finanţaseră atâţia ani la rând. De aceea au 
apelat la noi. Voiau să-l găsească foarte repede şi s-au 
gândit că noi o să reuşim. 

Payne era convins. Totuşi, ştia că ar înţelege şi mai 
multe dacă ar şti ceva despre catacombe. 

— Hei, Frankie, povesteşte-ne despre comoară! 

— Poporul meu spune că papa Clement al Vil-lea se 
temea pentru averile Bisericii. Chiar şi atunci când papa 
întoarce la Vatican, tot este speriat pentru ele. De aceea 
poporul spune că lăsat cele mai bune lucruri la Orvieto. 

Jones  fluieră  încetişor, gândindu-se la comoara 


197 


Vaticanului. 

— Frankie, dacă am vrea să săpăm la Orvieto, cu cine ar 
trebui să vorbim? Există vreun birou local care să ne poată 
acorda permisiunea? 

— Nu, nu există aşa ceva în toată Umbria... Dar, la 
Roma, da, există un birou. Se numeşte Departamentul de 
antici şi este foarte puternic în guvern. 

Payne înţelese că de fapt se referea la Departamentul de 
antichități. 

— Cum aşa? 

— Ministrul pentru Antichităţi se numeşte Benito Pelati 
şi el foarte important om. El este foarte bătrân, foarte mult 
respectat în toată Italia. El făcut foarte multe să salveze 
comorile noastre, cultura noastră, că oamenii stau la rând 
să-i pupe picioarele. 

— Tipul acesta, Pelati, ar avea autoritatea să permită 
cuiva să sape la Orvieto? 

— Si, dar aceasta este ceva ce signor Pelati nu are să 
face. Noi, italienii, este foarte mândru. Şi din cauză de 
mândrie, uneori este foarte încăpăţânaţi. Pentru mult timp, 
signor Pelati a spus poporului meu că toată Catacomba di 
Orvieto este inventată. Chiar merge la TV şi zice nu este 
real, că oamenii să uite poveşti pentru că nu e adevărat. 
Dar unii cărturari vor dovadă, nici nu vrut să sape. Vor 
făcut fotografii cu pământul cu raze X imense să vadă dacă 
este acolo, dar el nu permite nici asta. Sunt prea multe 
riscuri pentru el. 

Payne făcu semn că înţelege. 

— Din curiozitate, cum previne domnul Pelati săpăturile 
ilegale? 

— Are echipă specială care trăieşte la Orvieto şi vede 
tot. Mulţi oameni venit pe furiş în oraş să descopere 
catacombele şi mulţi oameni nu s-au întors. Cu timpul, 
oamenii nu au mai căutat comoara... Mitul nu merită să 
mori. 

— Ipotetic vorbind, spuse Jones, dacă vrea cineva să 
sape, ce i-ar trebui? 

Frankie ridică din umeri. 


198 


— Permisiunea de la signor Pelati. Dar, după cum spun, 
asta nu se întâmplă. Signor Pelati nu va lăsa pe nimeni să 
descopere comoara de la Orvieto. In nessun momento! În 
Italia, un om important ca Benito Pelati mai bine moare 
decât să pară ridicol. 

Payne şi Jones continuară să discute cu Frankie până 
când acesta a fost chemat înapoi în bibliotecă pentru 
diverse treburi. Ei au rămas însă în laboratorul foto să 
folosească o masă de lucru ca să examineze pozele de la 
locul prăbuşirii. Fiecare dintre fotografii fusese făcută de 
sus, de pe platou. Primul cadru reda o vedere panoramică 
a peisajului, urmată de câteva dintre bucăţile epavei, 
concentrându-se pe camioneta lui Boyd şi partea stângă a 
elicopterului. Mare parte din secţiunea posterioară a 
elicopterului era pârjolită, dar nu într-atât cât să şteargă 
ultimele trei cifre ale numărului de serie. 

— Cam asta-i tot ce-am putut găsi, dacă nu pui la 
socoteală astea, rezumă Payne. 

Curios, ultimele două poze erau făcute din celălalt capăt 
al crestei, ceea ce însemna că Barnes parcursese câteva 
sute de metri ca să prindă şi imaginea în oglindă a 
prăbuşirii. Lui Payne îi părea o mare pierdere de vreme, 
deoarece acestea nu evidenţiau ceva important - în mare 
parte, doar iarbă pârjolită, stânci imense şi bucăţi de metal 
ars. 

— Deci, ce am aflat? 

— Am aflat că Barnes spunea adevărul. Elicopterul s-a 
prăbuşit peste camionetă, deşi camioneta nu a fost 
menţionată în ziare. Asta mie mi se pare ciudat. 

— Poate că are legătură cu locaţia acesteia, sugeră 
Payne. Nu există nicio şosea la poalele platoului, ceea ce- 
mi spune că Boyd a făcut pe dracu-n patru ca să ajungă 
acolo unde era. De ce ar face aşa ceva? Dacă era un hoţ, 
aşa cum pretinde CIA, de ce să rişte să meargă cu 
camioneta acolo, dacă nu era absolut necesar? Dacă voia 
să se piardă în mulţime, ar fi parcat în locurile special 
amenajate şi apoi ar fi mers pe jos în Orvieto, ca un turist. 

Jones era de acord. 


199 


— Mai mult, dacă Boyd se afla acolo ca să sape ilegal, în 
niciun caz nu ar fi parcat la poalele platoului, nu când 
oamenii lui Pelati roiesc peste tot în zonă. Sigur l-ar fi 
zărit. Doar dacă nu-i păsa de oamenii lui Pelati... Stai, 
poate că tocmai ăsta-i lucrul care ne scapă! Poate că nu se 
ascundea de Pelati deoarece lucra pentru el? 

— Ce să facă? Să caute comori îngropate? 

— Poate. Aşa s-ar explica de ce se afla camioneta lui 
Boyd în valea respectivă. Nu-şi făcea griji că ar putea fi 
descoperit şi voia să-şi aducă echipamentul cât mai 
aproape de sit. 

— Şi elicopterul? 

Jones ridică din umeri. 

— Cine ştie? Poate că era acolo să-i ofere protecţie lui 
Boyd, şi nişte interlopi l-au doborât. Sau poate că 
aparţinea vânătorilor de comori şi echipa lui Pelati i-a 
eliminat? 

— Sau poate că aparţinea CIA. La asta te-ai gândit vreun 
pic? 

Se gândise şi la asta. Studie atent secţiunea din spate a 
elicopterului. 

— Dacă ar fi să ghicesc, aş spune că aparatul a fost făcut 
de Bell. Poate e din seria lor 206. Posibil, un L.-l. 

— Ghiceşti toate astea doar dintr-o fotografie? 

— Crede-mă, ăsta a fost un Bell. Exact la fel ca 
elicopterul pe care-l foloseau Manzak şi Buckner. Şi 
aceeaşi culoare. La fel de negru ca unchiul meu Jerome. 

Payne luă fotografia din mâna lui Jones. 

— Probabil că nu e o coincidenţă, nu? 

— Probabil că nu. 

— Ceea ce înseamnă că un elicopter era în Pamplona, în 
timp ce al doilea era la Orvieto. 

Jones confirmă din cap. 

— Dar de acum lucrurile încep să se încurce. Nimeni nu 
ştie ce căuta elicopterul aici. Mai mult, noi nu ştim cu cine 
am vorbit la Pamplona, pentru că Manzak şi Buckner sunt 
morţi. Că veni vorba, de ce să-i fi omorât pe Donald Barnes 
şi pe toţi oamenii ăia din autobuz? 


200 


— Da, asta nu înţe... 

Sunetul telefonului îl opri pe Payne în mijlocul 
cuvântului. Probabil că nu ar fi trebuit să fi răspundă, dar 
trecuse de miezul nopţii şi era curios. Din fericire, constată 
că a făcut bine, pentru că era Frankie şi avea o voce foarte 
entuziasmată. 

— Eu plec bibliotecă exact acum. Aduc fotografii şi ne 
vedem la biroul meu. Promit că o să vă placă! Asta o să fie 
bun! 


39 


Doar gândul de a-i cere ajutor tatălui ei era suficient 
pentru a o ţine trează pe Maria. Oricât ar fi încercat să fie 
raţională, pur şi simplu nu putea trece peste concepţia lui 
despre viaţă, că femeile erau slabe, iar bărbaţii puternici. 
Doamne, o scotea din minţi! Cum era posibil ca un om care 
trăieşte în secolul al XXI-lea să aibă o asemenea 
mentalitate învechită? Mai rău chiar, ştia că, dacă îi cere 
ajutorul, se va folosi de asta ca dovadă a faptului că, atunci 
când situaţia se complică, toate femeile recurg la ajutorul 
bărbaţilor. 

Atunci, ce-i mai rămânea de făcut? Era conştientă că, 
dacă voia să facă publice informaţiile despre catacombe, 
trebuia să aducă toată documentaţia la biroul tatălui ei. 
Altfel, ea şi Boyd ar fi luaţi drept jefuitori de morminte şi 
ar risca să-şi piardă drepturile asupra tuturor lucrurilor 
găsite. Faptul că tatăl ei era un misogin arogant şi un 
părinte nemernic nu conta. El era ministrul de Antichităţi 
şi trebuia anunţat imediat în situaţii din astea. Ştiau asta şi 
ea, şi Boyd, însă nu-i venea să pună mâna pe telefon. 

Nu putea suporta gândul că era ca şi când eli-ar veni ei 
în ajutor. Ticălosul o abandonase când era copil şi-i 
întorsese spatele când avusese mai multă nevoie de el. Aşa 
că refuza să apeleze la el. Categoric, nu. Trebuia să 


201 


găsească altă soluţie. 

— Professore, şopti ea. E timpul să vă treziţi, soarele o 
să răsară în curând! 

Boyd deschise un ochi, apoi şi pe celălalt, căutând să-şi 
dea seama unde se află. Primul lucru pe care îl observă au 
fost modelele complicate ale pânzelor de păianjen ce 
atârnau din tavan. Apoi, simţi pe spate răceala cimentului. 
Trase adânc aer în piept, sesizând damful inconfundabil de 
urină. A, da! Amintirile îi reveneau. Erau într-un depozit. 

— Haideţi, îl zori fata. Trebuie să plecăm din oraş 
înainte de micul dejun. 

— Dar de ce, dragă? 

— Pentru că urmează să apărem pe prima pagină a 
ziarului local. După ce o să-l vadă oamenii, este foarte 
posibil să fim identificaţi. 


Când Payne şi Jones ajunseră în biroul lui Frankie, 
văzură că era entuziasmat din cale-afară. 

— Una dintre treburile mele este să întocmesc un 
buletin lunar pentru şcoala noastră. Cu multe poze, multe 
istorisiri, multe nimicuri. 

Frankie răscolea biroul, încercând să găsească un ziar 
vechi. Era genul de material printat care se trimitea 
absolvenţilor şi sponsorilor cu dare de mână. 

— Fac totul singur de aici. 

— Minunat! exclamă Payne. Dar ce-are a face cu noi? 

Frankie se duse la computer şi deschise scanerul. 

— Scanăm fotografii. Mărim pozele pe ecran. Vedem de 
ce pozele sunt importante. Bună idee, nu? 

Payne fu de acord şi îi dădu fotografiile. Frankie o aşeză 
pe prima înăuntru şi apăsă pe START. Principalul scop al 
scanării este de a transforma un document în format 
digital (sub forma unui fişier în calculator), ca să poată fi 
păstrat pe un CD sau manevrat pe ecran. Pe ei îi interesa a 
doua opţiune, sperând să mărească de câteva ori 
dimensiunea originală a pozei lui Barnes. După zece 
secunde apărură primele pete de culoare. Toţi trei se 
holbau la imagine în timp ce aceasta umplea ecranul. Un 


202 


curcubeu de puncte aici, o formă masivă dincolo. După o 
vreme, deveni clar că fotografia era răsturnată. Jones era 
cel mai experimentat în ceea ce priveşte calculatoarele, 
aşa că se oferi să preia tastatura. 

— Nu vă faceţi probleme, se lăudă el. Cu un clic pe 
mouse, imaginea se răsuci la 180* şi continuă să crească. 
OK, la ce vrei să te uiţi mai întâi? 

Payne indică o secţiune a epavei. 

— Dă zoom pe elicopter! Vreau să văd dacă putem 
distinge mai mult din numărul acela de serie, în afară de 
cele trei cifre. 

Jones dădu clic pe câteva iconiţe din bara de 
instrumente şi aşteptă ca imaginea să fie rearanjată. 
Metalul ars umplu ecranul, dar nicio altă cifră nu mai 
putea fi văzută. 

— Şi acum? 

— Nu ştiu! Speram ca elicopterul să ne arate ceva 
realmente de folos. Poate dacă am... Şi atunci Payne se 
gândi la o altă variantă: Hei, Frankie, dă-mi fotografiile! Se 
uită prin morman până când o găsi pe cea pe care o căuta. 
Mai bine, încearcă asta! 

Frankie o aşeză în scaner şi imediat putură să vadă 
imaginea pe ecran. 

— Măreşte imaginea pe camionetă, zise Payne. Poate 
vedem marca sau modelul. 

Jones mişcă mouse-ul. 

— Şi la ce ne ajută asta? 

— Pun pariu că Boyd a închiriat camioneta şi, dacă 
reuşim să aflăm de unde a închiriat-o, s-ar putea să mai 
obţinem nişte informaţii, corect? 

În clipa în care imaginea mărită a camionetei acoperi 
ecranul, şi-au dat seama că erau pe punctul de a face o 
descoperire importantă. Jones atacă tastatura cu zel, 
sperând să mai poată mări poza. Acum se desluşeau uşor 
marca şi modelul camionetei lui Boyd, precum şi numărul 
de înmatriculare. 

— Mamma mia! strigă Frankie. Ce grozavi sunteţi! 

— Mersi, spuse Jones în timp ce printa imaginea. Dar 


203 


încă n-am terminat. 

Câteva secunde mai târziu, Jones se conectă la internet 
şi intră pe site-ul personal, unde tastă parola. Deşi rareori 
folosea computerul în afara biroului, îl seta în aşa fel, încât 
să-l poată accesa de la orice terminal, de oriunde în lume. 
Odată parola acceptată, tastă în baza de căutare a armatei 
numărul de înmatriculare al camionetei şi află numele 
proprietarului. Camioneta îi aparţinea lui Golden Chariots, 
o agenţie de închiriat maşini de la marginea Romei. Apoi, 
apăsă rapid mouse-ul şi intră pe site-ul firmei Chariot, 
căutând ceva ce le-ar putea fi de folos. 

— Ce cauţi? întrebă Frankie. Nume? Adresă? Cupon de 
reduceri? 

Jones clătină din cap. 

— Am nevoie de un număr hotline, apelabil non-stop. 

Frankie îi arătă pe ecran. 

— Uite aici! Asta e, nu? 

Jones confirmă. 

— Şi, cum tu l-ai găsit, am să te las pe tine să suni. 

— Eu? De ce eu? De ce să sun eu? 

— Frankie, relaxează-te! Fac eu ce-i mai greu. Tu 
trebuie doar să suni la numărul ăsta şi să te dai drept 
managerul unui hotel din zonă, oricare, tu alegi, OK? Apoi, 
te  interesezi dacă reprezentantul agenţiei vorbeşte 
engleză. Dacă da, spune-i că unul dintre oaspeţii tăi vrea 
să discute despre o problemă la o maşină. Ai priceput? 

— Si, am priceput. Şi dacă nu vorbeşte engleză? 

— Dacă nu, am să vorbesc cu el în italiană. Dar engleza 
ne-ar avantaja. 

Frankie acceptă şi formă numărul, deşi habar n-avea 
care era planul lui Jones. Şi, ca să fim cinstiţi, nici Payne, 
deşi îl bătu pe Frankie pe umăr şi-l asigură că va fi bine. 
După ce sună a patra oară, răspunse o femeie, iar Frankie 
îi explică rapid în italiană cine era şi ce voia. Din fericire, 
femeia ştia engleză şi era dispusă să discute cu Jones. 
Frankie îi dădu telefonul, şoptind: 

— O cheamă Gia! 

Jones îi făcu cu ochiul drept mulţumire. 


204 


— Gia, îmi pare rău că te sun aşa târziu, dar a avut loc 
un accident. 

— Sunteţi teafăr? întrebă femeia într-o engleză aproape 
perfectă. 

— Sunt teafăr! Puțin cam zgâlţâit, dar sunt în regulă. 
Deşi nu pot să spun acelaşi lucru şi despre camionetă. 

— Vehiculul este în stare proastă? 

— Mda, are una dintre laturi înfundată cu totul. Am 
izbit-o cu ceva tare. 

— Scuzaţi-mă? rosti ea, încurcată. Nu înţeleg. V-aţi lovit 
propria maşină? E 

— Ce? Nu! oftă Jones zgomotos, ca să-l audă. Îmi cer 
scuze! Cred că nu mă descurc prea bine cu explicaţiile. Vă 
rog să mă iertaţi! Sunt încă puţin zdruncinat. 

— Nicio problemă, domnule! Trageţi adânc aer în piept 
şi spuneti-mi ce s-a întâmplat. 

Jones o ascultă şi trase adânc aer în piept. 

— Doamne, să mai încerc o dată. Am închiriat maşina de 
la o altă agenţie, nu a dumneavoastră, şi, când dădeam cu 
spatele să ies din parcare, am intrat într-una dintre 
camionetele voastre. Ar fi trebuit să-o văd pentru că pur şi 
simplu era acolo. Dar am lovit-o tare de tot! 

Înainte de alt comentariu, se auzi sunet de tastatură. 

— Şi vehiculul este grav avariat? 

— Da, doamnă! Pur şi simplu, e înfundat pe o parte şi 
are geamul spart. 

Iarăşi se auzi tastând. 

— Şi de ce ne sunaţi pe noi şi nu pe cel care l-a 
închiriat? 

— Ei bine, asta-i problema! Nu ştiu al cui este. Presupun 
că-i cineva de la hotel dacă era în parcarea de acolo, dar 
nu ştiu al cui e. Am intrat să-l întreb pe manager, dar nici 
acesta nu ştia. Atunci, mi-a sugerat să vă sun, poate 
reuşesc să aflu. 

Dansul pe tastatură continuă. 

— Şi sunteţi sigur că este unul dintre vehiculele 
noastre? 

— Aşa cred. Când am verificat să văd dacă este cineva 


205 


înăuntru, am observat pe locul din faţă un fluturaş cu 
numele firmei voastre pe el. Practic, aşa am găsit şi 
numărul ăsta de telefon. 

La celălalt capăt al firului se făcu linişte câteva secunde. 

— Mai aveţi şi alte informaţii, domnule? Ce marcă este 
maşina, numărul de înmatriculare... 

— Am notat numărul. Vă e de ajutor? 

— Da, domnule, e nemaipomenit! 

Jones citi cifrele şi aşteptă răspunsul ei. 

— Îmi pare rău, domnule, pare să fie o neconcordanţă la 
mijloc! Numărul pe care mi l-aţi dat este, într-adevăr, al 
uneia dintre maşinile noastre, dar itinerarul acesteia nu 
pomeneşte nimic despre Milano. Acolo vă aflaţi, corect? 

— Da, doamnă! 

— Atunci, nu văd cum aţi fi putut lovi această maşină. 
Vehiculul cu acest număr de înmatriculare ar trebui să se 
afle în Orvieto, nu la Milano. 

— Orvieto? se miră Jones, simulând confuzia. Este 
aproape de aici? 

— Chiar deloc, de aceea presupun că vă înşelaţi. 

— Dar nu mă înşel. N-am niciun dubiu, am lovit 
camioneta aceea! Dacă nu mă credeţi, vi-l dau din nou la 
telefon pe managerul hotelului. Camioneta respectivă se 
află la şase metri de noi. 

Ţăcănitul tastaturii începu să se audă din nou. 

— Staţi aşa, domnule! Dacă vreţi, am să verific iarăşi 
înregistrările. Îmi mai spuneţi o dată numărul de 
înmatriculare? 

Jones repetă numărul, deşi credea că planul lor eşuase. 
Se gândi că, dacă tipa nu era dispusă să creadă că acea 
maşină se afla în Milano, atunci nu prea avea şanse să-i 
răspundă la nicio întrebare despre Boyd. Intr-un târziu, 
femeia reveni: 

— Domnule, când am verificat iarăşi numărul de 
înmatriculare, ceva mi-a atras atenţia. Clientul pe care-l 
căutaţi se află, cu certitudine, în Milano, exact după cum 
aţi spus dumneavoastră. 

— Serios? Cum aşa? 


206 


— Am observat din înregistrările din calculator că 
doamna tocmai a închiriat un al doilea vehicul. 

— Poftim? Lui Jones i-au trebuit câteva secunde ca să 
reacționeze. Staţi puţin! Aţi zis ea? 

— Da, domnule! Şoferiţa camionetei tocmai a închiriat 
un Fiat de la biroul nostru din Aeroportul Linate. 

Jones rosti pe muteşte „rahat împănat“ către Payne, 
înainte de a i se adresa din nou Giei: 

— Şi când l-a închiriat? 

— Acum un minut, domnule! Abia mi-a apărut comanda 
pe monitor. 


40 


Parcul Fenway 
Boston, Massachusetts 


Nick Dial îşi dorise dintotdeauna să vadă Fenway Park. 
Acel Green Monsterf, un zid de vreo 11 metri din partea 
stângă a terenului, îl fascinase dintotdeauna. Obsesia lui 
începuse încă din copilărie, în timpul unei veri petrecute în 
New England. Obişnuia să asculte meciurile la radio 
împreună cu tatăl său, apoi mergeau în curtea din spatele 
casei şi îi imitau pe jucătorii lor preferaţi de la Red Sox. 

În avion, în drum spre Boston, Dial zâmbi gândindu-se la 
terenul de baseball. Îşi închipuia cum o să simtă mirosul 
ierbii, ce senzaţie o să aibă călcând pe pământul bătătorit 
şi, mai mult, cum o să arate Monstrul. Toată viaţa 
aşteptase clipa asta, iar acum stătea ca pe ace să ajungă 
acolo mai repede. 

Dar toate astea se schimbară când ieşi din tunelul 
vestiarelor şi văzu scena crimei în faţa sa. Stadionul 
visurilor sale fusese pângărit de meseria pe care şi-o 
alesese. 


€ Monstru verde (în lb. engleză, în original) 


207 


Dial nu se afla acolo pentru un meci de baseball. Era 
acolo ca să prindă un criminal. 

Crucea fusese înfiptă în locul aruncătorului, iar victima 
era cu faţa la tabela de marcaj de la peluza gazdelor. 
Braţele musculoase îi erau întinse către prima şi a treia 
bază, iar picioarele îi erau orientate spre cauciucul de pe 
locul de aruncare. O pungă de gunoi fusese trasă peste 
capul victimei, ca să-i protejeze identitatea de curiozitatea 
jurnaliştilor din elicopterele care deja survolau stadionul. 
Între timp, câţiva ofiţeri cercetau locul din jurul crucii, 
căutând probe fizice. 

Lucru curios, Dial zări o a doua echipă de poliţişti stând 
în faţa Monstrului verde. Încercă să vadă ce făceau, dar 
zidul era la peste 90 de metri distanţă şi vederea lui, 
oricum slăbită, era îngreunată de reflectoare. Ţinând cont 
şi de intensitatea nocturnei de pe stadion, Dial era nu 
numai orbit de reflectoarele puternice, ci părea şi ca 
toropit de un soare puternic de amiază, deşi era miezul 
nopţii. 

— Alo, tu, îi strigă un poliţist cu un accent local foarte 
puternic. leşi afar'! Nu-i voie aci! 

Dial îşi scoase legitimaţia. 

— Unde-l găsesc pe cel care răspunde de caz? 

— S-o fi uşurând la banca de rezerve. Căpitanu' are o 
prostată slabă şi mare. Nu stă nici zece minute făr' să 
treacă pe la budă. 

Dial înclină din cap şi-şi scoase carneţelul. 

— Ce poţi să-mi spui despre victimă? 

— Era un tâmpit. Lovitură tare, braţ puternic, da’ nimic 
mai mult de-un şmecheraş. i-l imaginezi în apărarea 
noastră? Nici gând să ne bată ăia de la Yanks! 

— Stai aşa! Victima era un jucător? 

Polițistul se holbă la Dial cu un amestec de amuzament 
şi dezgust. 

— Normal, franţuzoiule! Era un jucător. Voi colo, n-aveţi 
baseball la Paris? Sau sunteţi prea ocupați să mâncaţi 
brânză şi să vă uitaţi la filme cu Jerry Lewis ca să mai 
faceţi vreun sport? 


208 


„Ohoo! se minună Dial în sinea lui. Asta de unde i-o fi 
venit?“ 

Adevărul era că Henri 'Toulon îi spusese foarte puţine 
lucruri despre caz, doar că a treia victimă fusese găsită. 
Dial ştia că, dacă voia să vadă locul crimei, trebuia să 
prindă legătura cea mai rapidă din Libia spre Boston, chiar 
dacă aceasta însemna să nu aibă toate detaliile cazului. 

Din păcate, acum plătea pentru că se grăbise. Cel puţin, 
până apuca să se informeze. 

Dial făcu un pas spre poliţist. 

— În primul rând, golănaş de ţară ce eşti, dacă ai fi 
poliţist măcar pe jumătate cât sunt eu, ai fi observat că pot 
vorbi englezeşte mai bine decât tine. Aşa că teoria ta cum 
că eu aş fi francez este la fel de greşită ca şi presupunerea 
mea că tu ai fi beat doar pentru că eşti un poliţist din 
Boston! În al doilea rând, am crescut în New England, aşa 
că ştiu mai multe despre istoria celor de la Sox decât 
jumătate din jucătorii echipei, ceea ce nu înseamnă prea 
mult, dat fiind că majoritatea nu sunt americani. Şi, în cele 
din urmă, dacă te-ai fi deranjat să citeşti ce scrie pe 
legitimaţia mea, ai fi observat că eu conduc Departamentul 
omucideri de la Interpol, ceea ce înseamnă că, dacă moare 
careva pe planeta Pământ, sunt şanse destul de mari ca eu 
să răspund de caz. Ai înţeles? Acum, ce-ar fi s-o ştergi de- 
aici ca un bun copil de mingi ce eşti şi să-i spui căpitanului 
tău că a sosit şeful lui/ 

Polițistul clipi de câteva ori, apoi se conformă. După 
cinci minute, căpitanul Michael Cavanaugh se prezenta cu 
o strângere fermă de mână. 

— Îmi cer scuze pentru lipsa noastră de ospitalitate. 
Suntem cam puţintei acum. La naiba, dacă ştiam că vine 
un ştab, sunt sigur că te-ar fi întâmpinat însuşi primarul. 

— Îmi pare bine că n-a fost aşa. Eu am venit aici să 
găsesc un criminal, nu să fiu pupat în fund. 

Cavanaugh râse şi-l bătu uşor pe umăr pe Dial. 

— Atunci, o să facem echipă bună. Spune-mi ce vrei să 
ştii şi te ajut cu mare drag! _ 

— Să începem cu numele victimei. Înţeleg că e sportiv. 


209 


— Da, domnule, un sportiv straşnic. Acum, s-o spun pe 
aia dreaptă, ne cam aşteptam să-l huiduim tot weekendul. 
Cre' că Bunul Dumnezeu s-a hotărât să-l protejeze de abuz. 

Asta era protecţie? Rahat! Înseamnă că victima nu putea 
fi decât o singură persoană. Cel mai detestat om din 
Boston: Orlando Pope! Încremenit, Dial încercă să 
înţeleagă cum se potrivea un jucător de baseball printre 
celelalte victime. Întâi un popă, apoi un prinţ, şi acum un 
Pope. Poate ucigaşii aveau ceva împotriva literei P? In 
cazul acesta, toţi instalatorii” din lume ar trebui să se 
teamă. 

— Te deranjează dacă arunc o privire? 

— Pe mine nu mă deranjează dacă nu-l deranjează pe el. 

Dial mulţumi dând din cap şi privi împrejur după orice 
părea nelalocul lui. Avusese de-a face cu crime la indigo în 
mod constant, aşa că, în primul rând, încercă să-şi dea 
seama dacă Pope era victima numărul 3 sau doar cadavrul 
rezultat ca urmare a unei crime la indigo, modul bolnav al 
cuiva de a-i fura gloria asasinului real. 

Majoritatea detectivilor ar fi început cu cadavrul, dar nu 
şi Dial. Ştia că majoritatea crimelor la indigo aranjau 
cadavrul în mod identic - cel puţin până când experţii 
criminalişti se puneau pe treabă cu toate jucăriile lor cu 
tehnologie de ultimă oră şi găseau 50 de lucruri care nu se 
potriveau. Ceea ce de regulă nu le ieşea erau 
mărunţişurile, amănuntele care nu erau niciodată date 
publicităţii, toate lucrurile ce nu se puteau şti dintr-o 
simplă privire a unei fotografii postate pe internet. 

În lumea lui, lucrurile mărunte erau uneori mai 
importante decât cele semnificative. 

Dial porni de la construcţia crucii, asigurându-se că 
lemnul avea aceeaşi culoare şi vârstă ca stejarul african. 
Apoi, examină cele trei piroane, măsurându-le din ochi 
lungimea şi verificând dacă victima era aşezată în aceeaşi 
poziţie precum celelalte. 

Când văzu că şi lucrul acesta se repeta, îşi îndreptă 
atenţia spre cadavru - mai întâi, se uită la rănile de pe 


7 În original, „plumbers“ — instalatori (n. tr.) 


210 


spate, felul în care pielea fusese sfâşiată de loviturile 
repetate ale unui bici cu vârf metalic în timpul flagelării, 
apoi examină cutia toracică, cercetând rana de intrare cu 
un deget pe care-şi trăsese o mănuşă, sperând ca vârful 
suliţei să se fi rupt şi să fi rămas în carne. 

— Ce cauţi? întrebă Cavanaugh. Rana-i curată! 

— Doar îmi fac treaba. Am mereu tendinţa de a verifica 
totul de două ori. 

— Mda, am observat! 

Dial zâmbi şi aruncă o privire la elicopterele care se 
învârteau deasupra. 

— Nu poţi să faci nimic în privinţa lor? Trebuie să dau 
punga jos, ca să văd caligrafia de pe plăcuţă. 

Cavanaugh se holbă la el ca un nebun. 

— Nu-i nicio plăcuţă sub aia. Doar mutra nasoală a lui 
Pope pe care nu vrem s-o vedem în ziare. Chicoti ca pentru 
sine: L-au răstignit destul în paginile de sport! 

Dial nu luă în seamă gluma. Era umor tipic de poliţist. 

— Să fiu al naibii! Cea mai vestită dintre victime, iar ei 
să renunţe la plăcuţă. De ce-ar face aşa ceva? 

Cavanaugh ridică din umeri. 

— Ş-apoi, nici nu ştiu despre ce vorbeşti. La ce fel de 
plăcuţă te-aşteptai? N-am auzit de nicio plăcuţă. 

— Asta pentru că a fost secret. Dial făcu un pas spre 
Cavanaugh, asigurându-se că nu mai asculta nimeni. 
Primele două cadavre aveau plăcuţe care se refereau la 
cruce. Pe prima era scris „In numele Tatălui“, iar pe a 
doua - „Şi al Fiului“. Şi mă cam aşteptam să fie şi o a treia 
în seara asta. Mă întreb dacă n-o fi o crimă la indigo. 

Cavanaugh dădu din cap de parcă în mintea sa lucrurile 
căpătaseră sens. A 

— Nu, nu-i o crimă la indigo. Îţi spun sigur. 

— Serios? Cum poţi fi sigur? 

— Din cauza plăcuței. 

Dial tresări. 

— Ce plăcuţă? Parc-ai spus că nu era nicio plăcuţă. 

— Nu sub pungă, cel puţin. Cavanaugh se uită atent la 
chipul lui Dial, încercând să vadă dacă era serios. Înţeleg 


211 


că încă n-ai ajuns în partea cealaltă a stadionului! 

— În partea cealaltă? Şi atunci îi pică fisa lui Dial. O, 
jigodia naibii! Nu Monstrul. 

Dial trase adânc aer în piept şi-şi mută privirea spre 
zidul din stânga terenului, pe care-l vedea cam înceţoşat. 
Câţiva poliţişti mai erau încă acolo şi, în sfârşit, Dial îşi 
dădu seama de ce. Fotografiau mesajul, discutau în 
contradictoriu dacă ar trebui să spele sângele de pe perete 
sau să-l spargă şi să-l păstreze ca probă. Şi încercau să 
înţeleagă la ce se referea asasinul când a scris acolo: „Şi al 
Sfântului“. 

Scârbit, Cavanaugh suspină: 

— După noaptea asta, o să i se spună Monstrul roşu. 


41 


Aeroportul Linate era la vreo 6 kilometri de campusul 
Università Cattolica. Frankie le spusese lui Payne şi Jones 
care era cel mai scurt drum până acolo, iar ei sperau să fie 
suficient de rapizi, încât să pună mâna pe Boyd, în caz că 
apărea. Întrucât cea care închiriase ambele vehicule era o 
femeie, ştiau că existau şanse mari ca Boyd să nu-şi arate 
faţa. Dacă da, era minunat. L-ar înşfăca rapid, înainte să 
ştie ce l-a lovit. Dar, dacă nu apărea, o vor urmări pe 
complicea lui, în speranţa că îi va duce direct la bârlogul 
doctorului. Payne întrebă: 

— Ştii ce culoare are maşina? 

Jones clătină din cap. 

— Tipa a spus că e un Fiat din '98. Şi cum Fiat înseamnă 
Fabbrica Italiana di Automobili di Torino, precis sunt o 
sumedenie dintr-astea perindându-se prin toată Italia. 

Dat fiind că era dis-de-dimineaţă, au ajuns la biroul de 
închirieri în mai puţin de cinci minute. Au parcat peste 
drum şi au zărit-o imediat pe femeie. Purta o eşarfa de 
mătase peste părul negru, dar restul hainelor erau aceleaşi 


212 


ca în fotografiile camerei de supraveghere. 
Avea să fie mai uşor decât şi-au închipuit. 


Paranoică, Maria se uită în oglinda retrovizoare, dar nu 
văzu nimic care s-o îngrijoreze. În zona aeroportului, 
traficul era practic inexistent şi singura lumină vizibilă 
provenea de la stâlpii de electricitate aliniaţi de-a lungul 
străzilor din cartierul pustiu. Se gândi că, dacă toate 
mergeau bine, o să iasă din oraş înainte ca străzile să se 
umple de ochii curioşi ai muncitorilor milanezi. 

Cel puţin, aşa spera. 

Drumul de întoarcere spre depozitul abandonat a fost 
îngrozitor. Ca o precauţie în plus, a dat de două ori ocol 
locului, asigurându-se că nu o urmărea nimeni. De îndată 
ce a fost sigură, trase Fiatul galben pe aleea pietruită de 
lângă depozit şi parcă în spatele unui tomberon, lăsând 
farurile aprinse ca să găsească uşor drumul înapoi. 

— Professore, strigă ea intrând în depozit. M-am întors! 

Boyd ieşi din conul de umbră şi o salută cu un zâmbet 
cald. 

— Slavă Domnului, draga mea! M-am îngrijorat teribil. 
M-au tot chinuit nişte gânduri negre cum că ai fost prinsă. 

Fata clătină din cap, îşi scoase eşarfa şi o înlocui cu o 
şapcă. 

— Sunteţi gata? Trebuie să profităm de întuneric cât 
putem. 

— Da, categoric! Stai să strâng lucrurile şi putem pleca. 
Doar o clipă! 

Ceva mai devreme în dimineaţa aceea, a vrut să-l ia şi pe 
Boyd la agenţia de închiriat maşini, dar, după ce au tot 
discutat problema, s-a hotărât că era mai bine să meargă 
singură. Ar fi câştigat timp dacă mergeau amândoi, însă 
Boyd bănuia că polizia stă de pază prin aeroporturi şi a 
decis că era mai bine să stea ferit. Şi bine a făcut, pentru 
că fata observase câţiva ofiţeri lângă terminal şi 
majoritatea aveau la ei fotografia lui Boyd. 

— Professore! îl zori ea. Trebuie să plecăm. Mai repede! 

Dar acesta nu-i mai răspunse ca înainte. De fapt, 


213 


singurul zgomot pe care-l auzea erau bătăile inimii ei, un 
sunet care se înteţi brusc ca volum şi ritm. 

Curioasă şi oarecum îngrijorată, Maria se furişă pe 
lângă nişte lăzi şi se îndreptă spre locul unde dormiseră. 
Din păcate, cu cât intra mai adânc în clădire, cu atât era 
mai întuneric şi curând începu să-i fie greu să distingă la 
numai jumătate de metru în faţă. Strigă din nou: 

— Professore? Unde sunteţi? Ce se întâmplă? 

Neprimind niciun răspuns, curiozitatea i se transformă 
în frică. Dacă l-o fi găsit careva? Dacă s-a împiedicat prin 
întuneric şi s-a rănit? Dacă e cineva... 

Chiar atunci, Maria auzi mişcare în spatele ei. Se 
ghemui sub nişte pânze de păianjen şi se furişă pe lângă o 
grămadă de cutii, orientându-se după farurile maşinii. Spre 
surprinderea ei, când ajunse pe alee, îl văzu pe Boyd stând 
pe capotă. 

— Professore! Cum aţi ajuns aici? V-am căutat peste tot. 

— Cu puţin ajutor, drăguță! 

Zâmbi, fericită că era nevătămat. 

— Farurile au fost de ajutor, nu-i aşa? 

Bătrânul oftă: 

— Din păcate, nu asta am vrut să spun. 

— N-au fost? Atunci, despre ce vorbiţi? 

Moment în care Payne se prezentă. 

— Încearcă să-ţi spună că eu l-am târât afară. 

Maria se răsuci şi văzu un tip cu ochelari de soare negri, 
care o ameninţa cu un pistol Beretta. 

— Tu cine naibii eşti? întrebă ea în italiană. Ce vrei de la 
noi? 

Dar Payne refuză să răspundă. În schimb, o apucă de 
păr şi-o trânti de maşină. Fata opuse puţină rezistență 
până când el, ca să-i dea de înţeles cine-i şeful, îi apăsă 
faţa de metalul cald al Fiatului. Apoi, o apucă mai bine, 
vârându-şi genunchiul între picioarele ei şi ţintuind-o cu 
greutatea trupului său. Aşa o putea percheziţiona şi-i legă 
mâinile la spate cu o bucată de funie pe care o găsise în 
depozit. După ce o legă, îi vorbi: 

— Ce m-ai întrebat mai devreme? 


214 


Fata îl privea buimacă. Bănuise că Payne era de la 
polizia din cauza părului său închis la culoare şi a 
pistolului Beretta. Dar cu cât îi asculta mai mult vocea, cu 
atât era mai sigură că este american. 

— Cine eşti? îi întrebă ea în engleză. Ce naiba vrei? 

Payne rânji la auzul blasfemiei. 

— Hei, doctore! Unde-ai găsit-o? E arţăgoasă. 

— Poţi fi al naibii de sigur că-s arţăgoasă. Acum, 
răspunde-mi la întrebare înainte să-ncep să tip. 

— Pardon? Payne făcu un pas în faţă şi-i puse arma sub 
bărbie. Ascultă, cucoană, cred că nu prea pricepi cum stă 
treaba, aşa că am să-ţi explic pe îndelete. In primul rând, 
cum te cheamă? Nu cred că-i nimerit să-ţi spun „doamnă“ 
când nu te comporţi ca atare. 

— Mmrria! 

Slăbi un pic strânsoarea, ca să înţeleagă cum o cheamă. 

— Mă numesc Maria! 

— OK, Maria, uite ce propun: în momentul de faţă, eu 
am un pistol îndesat în ceafa ta. Îl simţi? 

Ea confirmă, mişcând încetişor capul. 

— Bun! Mă gândeam că nu-l simţi. Nu prea ai cum să 
nu-l simţi, nu? 

Din nou, fata mişcă uşor capul. 

— Ooo! Începi să te pricepi la asta. Eu pun o întrebare, 
tu răspunzi! Foarte civilizat. Fără ţipete, fără mânie şi fără 
harţă. Bărbaţilor cu pistoale nu le place harţa. Mă-nţelegi? 

Ea dădu iarăşi din cap. 

— Acum, eu şi partenerul meu avem câteva întrebări şi 
ardem de nerăbdare ca voi să ne răspundeţi. 

— Partenerul tău? 

Jones îşi anunţă prezenţa deschizând uşa Fiatului. 

— Ah, gemu ea. 

— Ah? o imită Jones. Eu îmi fac o superintrare în scenă 
şi tot ce poţi spune tu este: „Ah“? 

Fata îl privi cu o expresie dispreţuitoare. 

— Ce-ai vrea să zic? 

— Nu ştiu. Credeam că o doamnă aşa atrăgătoare ca 
tine ar încerca măcar să mă linguşească puţin. Să apelezi 


215 


la farmec ca să încerci să ieşi din situaţia asta. Şi, dacă 
asta n-ar ţine, să-mi tragi una, cum i-ai făcut paznicului de 
la bibliotecă. 

Maria se înroşi toată. 

— Jur în faţa lui Dumnezeu că nu am vrut să-l lovesc pe 
tipul ăla. Doar voiam să-mi dea drumul. Asta-i tot! Trebuia 
să-l avertizez... 

Payne aşteptă să încheie ce avea de zis, dar fata se opri. 

— Pe cine trebuia să avertizezi? Pe iubitul tău? 

— Cerule mare! izbucni Boyd. Nu sunt iubitul ei. Ce fel 
de om mă crezi? Maria este doar o studentă de-a mea! 
Nimic mai mult! 

Payne răspunse: 

— O studentă? O studentă la Omoruri, poate. Adică voi 
aţi pornit un adevărat tăvălug. Elicopterul din Orvieto, 
autobuzul care a sărit în aer, paznicul cu boaşele umflate 
de la bibliotecă. Ntt, tt, tt! Ar cam trebui să-ţi fie ruşine. 

— Ruşine? urlă ea. Noi n-am greşit cu nimic! Elicopterul 
şi paznicul au fost doar legitimă apărare. Iar autobuzul a 
fost un atentat la vieţile noastre. 

— La vieţile voastre? Hai să fim serioşi! De ce-ar ucide 
cineva atâţia oameni doar ca să vă omoare pe voi? 

Era cât pe ce să le spună când văzu că Boyd îi făcea 
semn să nu. 

— Haide, o îmboldi Payne. Ştim totul despre comoara 
din catacombe. Sau mai este vreun secret pe care încercaţi 
să-l ascundeţi de noi? 

Boyd rămase cu gura căscată. 

— Dar cum? Cine... Cine sunteţi voi? 

— Acv’, doctore, de ce ţi-am răspunde? Voi nu vreţi să 
răspundeţi la întrebările noastre, noi de ce să răspundem 
la ale voastre? 

Jones chicoti. 

— Ştiu şi eu, poate că ar trebui să ne prezentăm? Adică, 
aşa ar fi politicos. 

— Mda, poate că ai dreptate. Payne se întoarse spre 
Boyd şi râse mânzeşte: Bună! Eu sunt Jon, şi el este amicul 
meu D.J. Lucrăm pentru CIA! 


216 


— CIA? repetă Boyd. 

Payne răspunse imitând un accent german. 

— Da, herr doctor! Şi ştim că eşti spion! 

— Spion? Doamne, iartă-mă, despre ce vorbiţi? 

Jones pufni în râs. 

— Lasă joaca, doctore! Ştim totul despre trecutul tău. 

— Trecutul meu? 

— Ştii tu, spuse Payne, furi antichităţi din jumătate din 
ţările Europei, apoi te chinui să le ascunzi. Nu-i o schemă 
rea, dar nu înţeleg de ce un tip aşa isteţ ca tine să-i înşele 
pe nişte oameni ca Manzak şi Buckner? Adică, tipii ăia te 
cam bagă în sperieţi. 

Brusc, ochii Mariei se umplură de îndoială. 

— Professore? 

— Doamne, Dumnezeule, nu trebuie să-i crezi pe 
indivizii ăştia! Adică n-am auzit în toată viaţa mea ceva mai 
scandalos! Să înşel pe cineva din CIA? E al naibii de 
absurd! 

Payne mai întinse puţin coarda. 

— Dar ce este cu American Cargo International? Asta îţi 
sună cunoscut? 

Chipul lui Boyd începu să se încrunte. 

— Da, dar... 

— Dar ce? Vă tot finanţează de ani de zile, nu-i aşa? 

— Da, dar aceasta nu înseamnă că... 

— Nu înseamnă ce anume? Nu înseamnă că ai legătură 
cu CIA? Haide! Am primit informaţia asta direct de la 
Pentagon. Ştiu că eşti pe statele de plată ale CIA. 

Boyd clipi de câteva ori, încercând să-şi păstreze 
cumpătul. 

— Poate că da, dar aceasta nu înseamnă că i-am înşelat. 
Adică... 

Vocea i se stinse. 

— Continuă, insistă Payne. Ce vrei să spui? E clar că ai 
făcut ceva care i-a supărat. Nu ne-ar fi băgat în treaba asta 
dacă nu era o urgenţă. 

Brusc ochii profesorului se umplură de groază. 

— Poftim? 


217 


— M-ai auzit. Ne-au chemat să-ţi dăm de urmă. Noi 
suntem, cum s-ar spune, specialişti. 

— Ia stai aşa! Adică, voi nu sunteţi din Agenţie? 

— Nu! rosti Payne. Noi suntem vânători de recompense 
de talie internaţională angajaţi să dăm de tine. Băgă mâna 
în buzunar şi scoase dispozitivul de urmărire al lui 
Manzak. În clipa în care apăs butonul ăsta, ne-am terminat 
treaba. O să vină alergând şi aşa o să putem pleca şi noi 
acasă. 

Boyd se uită fix la dispozitiv vreo câteva secunde. 

— Da, vorbi el într-un târziu, cu siguranţă, o să puteţi 
ajunge acasă... într-un rahat de sac pentru cadavre! 

Maria rămase cu gura căscată. Era pentru prima dată 
când îl auzea vorbind urât. 

Nervos, Boyd continuă: 

— Iisuse! Cască bine ochii! CIA nu cere ajutor nimănui 
din afară. Ei au agenţi infiltraţi în fiecare ţară a lumii, gata 
să descurce orice încurcătură. Nici vorbă să ceară cuiva 
din afara reţelei să mă găsească pe mine. Nu procedează 
aşa! 

— O, da, îl zgândări Jones. Şi de când eşti tu expert? 

Boyd jubila, fixându-l cu privirea pe Jones. 

— Pentru că eu sunt unul dintre agenţi. 

— Poftim? se miră Payne. 

— Cum? ţipă Maria. 

— M-aţi auzit! Lucrez pentru ei de zece ani, folosind 
profesia mea drept acoperire pentru a călători. 

Jones îşi dădu ochii peste cap. 

— Zău? Ce fel de agent secret vine şi strigă în gura mare 
că-i operativ? Nu unul adevărat, asta ştiu sigur. 

— Ştii ceva? Ai dreptate! In majoritatea cazurilor, nu se 
procedează deloc aşa. E chiar considerată trădare. Dar mă 
tem că aceasta nu este o situaţie obişnuită. Din cauza 
publicităţii negative de care am avut parte, cariera mea de 
spion s-a încheiat. Plus că am senzaţia că, dacă apeşi pe 
butonul ăla, se va încheia şi viaţa mea. Deci, ce am de 
pierdut? 

— Stai puţin! zise Payne. Tu încerci să ne spui că eşti 


218 


agent CIA? Hai, fii serios! Ceva mai bun n-ai găsit? 

— Cu siguranţă, aş fi putut dacă aş fi vrut să găsesc 
ceva, dar ideea este că vă zic adevărul. Desigur, ştiu că nu 
arăt ca un agent. Şi nici majoritatea oamenilor din agenţie 
nu arată. Dacă am arăta ca nişte agenţi, am ieşi în 
evidenţă. 

Jones zâmbi auzind o aşa logică. 

— Aici, cam are dreptate. 

— Cum? Să nu-mi spui că-l crezi! Lucrează la Dover de 
30 de ani! 

— Mda, dar am auzit multe drăcovenii despre CIA. Au 
agenţi NOC peste tot, gata să le vină în ajutor. 

Payne ştia că NOC însemna non-official cover“ - un ofiţer 
guvernamental care lucrează în spatele liniilor străine fără 
imunitate diplomatică -, dar, în mod cert, nu asta insinua 
Jones. Aşa că Payne îl apucă de braţ şi-l trase deoparte, 
fără să-şi ia ochii de pe Boyd şi Maria. 

— Ce tot vorbeşti? Să-l credem pe ţăcănitul ăsta? 

— Nu, nu zic asta deloc. E foarte posibil să ne mintă 
doar ca să-şi salveze pielea. Pe de altă parte, ar putea 
spune şi adevărul. Ideea este că nu prea ştiu. 

— Atunci, hai să apăsăm butonul şi să vorbim cu 
Manzak. Mie unul nu-mi pasă ce-o să se întâmple cu ăştia 
doi, atâta vreme cât noi ieşim basma curată. Mai devreme 
sau mai târziu, tot o să trebuiască să-i dăm socoteală, aşa 
că hai să rupem pisica-n două. Adică, în cel mai rău caz, ce 
se poate întâmpla? 

— Nu-l apăsa! îl imploră Boyd de la distanţă. Îţi spun că, 
dacă apeşi butonul, o să murim cu toţii. Aşa cum s-a 
întâmplat cu oamenii din autobuz. Nu vrei să înţelegi? Tipii 
ăştia nu pot risca să lase martori. O întreagă religie se 
bazează pe lucrul acesta. 

Payne pufni în râs auzind explicaţia. 

— Se bazează pe ce? Pe o comoară îngropată? Despre ce 
religie vorbeşti, lăcomia? 

— Lăcomie? Crezi că este vorba despre lăcomie? La 
naiba, omule, nu ştii nimic! Pergamentul pe care l-am găsit 


8 Acoperire neoficială (în lb. engleză, în original) 
219 


în catacombe n-are nimic de-a face cu banii. Este vorba 
despre adevăr! Va pune sub semnul întrebării tot ceea ce 
am fost învăţaţi să credem. Pe însuşi Hristos! 

— Professore! 

Se întoarse spre Maria ca să-i explice. 

— Trebuie să audă lucrul acesta, drăguță. Dacă apasă pe 
butonul acela, o să murim, şi la fel şi secretul. E simplu. 
Biserica nu-şi permite să scoată la iveală un astfel de 
secret. Va zgâlţâi creştinismul din temelii. 

Payne se uită la Jones şi fluieră. A 

— Ei, păi asta explică tot! Eu apăs pe buton. Întâi, 
pretinde că e de la CIA şi acum susţine că Biserica vrea să- 
l omoare. Tipu-i ţăcănit. 

Jones se uita fix la Boyd. 

— Eu am avut mereu îndoieli în privinţa papei. Oricine 
poartă un coif din ăla nu prea-i pus pe fapte bune. 

— O, Doamne! strigă Boyd. N-am zis că-i papa! Dar 
cineva din instituţia Bisericii are legătură cu treaba asta. 
Trebuie să aibă legătură. Adică, ei sunt singurii care... 
Boyd se opri în mijlocul frazei şi, în mod inexplicabil, privi 
în sus: O, nu! 

— Ce-i? întrebă Payne. Acum îţi vorbeşte Dumnezeu? 

— Şşşt! comandă el. Sunetul ăla, nu-l auziţi? A fost 
acelaşi sunet şi la Orvieto. 

Payne şi Jones n-aveau idee despre ce vorbea Boyd, dar, 
când au făcut linişte, au sesizat un zgomot care acoperea 
murmurul motorului maşinii. Nu prea erau siguri de unde 
venea din cauza ecoului de pe alee. Însă sunetul devenea 
tot mai puternic. 

Jones opri motorul şi şopti: 

— Ai apăsat cumva butonul? 

Payne negă luând-o pe alee şi îndepărtându-se de 
ceilalţi. Merse aproape 15 metri înainte de a-şi îndrepta 
atenţia spre cer. 

— Elicopter, anunţă el. Mai multe. Şi vin încoace! 

— Cum ne-au găsit? întrebă Jones. 

— Nu ştiu! Poate că unitatea asta ne-a ştiut tot timpul 
coordonatele. Trânti dispozitivul de pământ şi-l făcu 


220 


țăndări. Nu contează! N-o să ne găsească dacă noi nu 
vrem. 

Payne îl trânti cu un brânci pe Boyd şi-i înfipse arma sub 
bărbie. 

— Unde te-ai născut? 

Boyd respiră adânc, apoi spuse: 

— Vrei adevărul sau ce am fost învăţat să spun? 

Payne n-avea chef de glume, aşa că apăsă Beretta şi mai 
tare în beregata lui. 

— Bine, mârâi doctorul. Seattle, Washington! 

— Ce şcoală ai făcut? 

— Academia Navală a Statelor Unite. Apoi, Oxford. 

Payne îl mai slăbi, aşa, doar în eventualitatea în care era 
un fost coleg de şcoală. 

— Ai încurcat-o, doctore! Ştii, se întâmplă să ştiu câte 
ceva despre academie. 

— Minunat! Întreabă-mă orice! Numai fă-o repede, că 
altfel murim. 

Payne făcu o pauză, încercând să se gândească la o 
întrebare bună. 

— Spune numele unei străzi din incinta Academiei. 

— Ce? Sunt vreo câteva... 

— Zi una sau trag! 

— Bine, ăă, strada King George. Care, indiferent cât de 
nepotrivit ar putea părea, este chiar strada principală. Pot 
continua dacă vrei: Wood, Dock, Calea Blake, Calea 
Decatur, bulevardul College... 

Payne confirmă, destul de surprins de răspunsurile 
primite. 

— Unde se ţineau orele în timpul războiului? 

— Care război? 

— Tu să-mi spui. 

— Presupun că te referi la Războiul Civil, pentru că doar 
atunci orele s-au ţinut în altă parte. Şi răspunsul este 
Newport, Rhode Island - s-au mutat acolo din motive de 
securitate. 

— Nu-i rău, recunoscu Payne. Dar acum urmează 
întrebarea decisivă. Oricare bărbat cu sânge-n vene de la 


221 


Academie ar da răspunsul dintr-o suflare. Eşti gata? 
Deoarece asta o să decidă dacă trăieşti sau mori. Ai 
priceput? Când erai la şcoală, cum se numea dormitorul 
fetelor? 

Boyd zâmbi, dându-şi repede seama că era o întrebare- 
capcană. 

— Slavă Domnului că nu era niciun dormitor al fetelor. 
Spre dezamăgirea mea, fetele au fost acceptate abia după 
ce-am plecat eu. Prin 1976, cred. i 

Plin de ciudă, Payne lăsă jos pistolul. Încă nu era sigur 
în privinţa lui Boyd, dar instinctul îi zicea că spune 
adevărul. 

— Deci ai studiat la Academie? 

Boyd dădu din cap. 

— Presupun că şi tu eşti militar? 

— Da, domnule! Jonathon Payne, la dispoziția 
dumneavoastră! 

— Ei bine, domnule Payne, dacă te interesează să 
supravieţuieşti, eu zic s-o ştergem. Altfel, o să fim omorâţi 
înainte să apucăm să ieşim de pe aleea asta. 


42 


Se întâmplase cu mulţi ani în urmă, imediat după ce s-au 
găsit pergamentele în peşterile secrete. Documente despre 
care Vaticanul nici nu ştia că le posedă. Urmând 
instrucţiunile lor complicate, Benito Pelati s-a dus la 
Orvieto şi a făcut fotografii ale solului folosind o aparatură 
geofizică pe care o împrumutase din Germania. Tehnologii 
de ultimă oră la care nimeni altcineva n-avea acces. 
Echipamente care-i permiteau să cartografieze fiecare 
centimetru al oraşului de la suprafaţă până la câteva zeci 
de metri adâncime. Studii pe care nu le mai făcuse nimeni 
înainte şi nici nu au mai fost permise de atunci. 

Evident, exista un motiv foarte bun. 


222 


Peste 50 de tuneluri au fost detectate aproape de 
suprafaţă, toate având punct de pornire pe o proprietate 
privată de unde se ramificau în piatră asemenea unor 
artere. Majoritatea se terminau brusc - fie pentru că 
localnicii dăduseră peste o zonă stâncoasă de care nu au 
putut trece sau şi-au pierdut răbdarea şi au renunţat să 
mai caute -, iar altele erau conectate cu tuneluri de pe 
proprietăţile învecinate. Cel mai adânc săpaseră până la 7 
metri sub pământ. Impresionant, ţinând cont de tehnicile 
rudimentare, însă nu suficient de adânc ca să ajungă la 
ceea ce sperau să găsească: Catacombele de la Orvieto. 

Benito ştia de existenţa catacombelor. Sau  știuse 
cândva. Pergamentele pe care le găsise erau o dovadă. La 
fel şi celelalte, pe care le citise în arhiva secretă. Dar, 
înainte de a face testele geologice, nu avusese nicio idee 
dacă mai erau încă acolo sau nu. Sau în ce stare ar putea 
fi. O notă de la Vatican menţiona o lucrare de amploare la 
puţină vreme după Marea Schismă. Şi, dacă aşa stăteau 
lucrurile, era posibil ca aceasta să fi distrus tot ce spera să 
găsească. Orice dovadă de care ar fi avut nevoie. 

Dar, din fericire, nu era cazul. O singură privire 
aruncată raportului geologic îi confirmă. Catacombele erau 
încă acolo şi în stare bună. Mai mult, erau mai reale decât 
şi-ar fi putut închipui Vaticanul vreodată. Documentele 
papale din vremea Schismei indicau un etaj de camere şi 
tuneluri. Nimic altceva. Dar, în raport, Pelati a văzut mai 
multe de atât. A văzut niveluri multiple. Şi scări. Şi zone 
adânc îngropate, la care avea mari îndoieli că Vaticanul 
ajunsese vreodată. Nu putea şti cu siguranţă până când nu 
le explora el însuşi, însă, după aspectul lor, Pelati avea 
senzaţia că romanii din Antichitate construiseră un 
mormânt mai adânc, apoi au închis imediat comunicarea 
dintre acesta şi camerele de deasupra. De ce au făcut 
romanii aşa nu prea ştia. Dar, dacă era să dea crezare 
secretului familiei sale, aici era probabil locul unde ar 
putea găsi dovada pe care o căuta. 

Desigur, trebuia să se mai îngrijească şi de alte lucruri 
înainte de a se apuca de investigaţii. 


223 


În ordinea priorităţilor, mai întâi trebuia să oprească 
toate săpăturile de la Orvieto. O prăbuşire masivă era 
ultimul lucru pe care şi-l dorea, aşa că i-a spus şefului de la 
poliţia locală că Orvieto era în pericol să se prăbuşească. 
Pentru a-şi susţine cazul, îi arătă acestuia studiile seismice 
pe care le efectuase - omiţând în mod convenabil 
informaţiile despre catacombe -, apoi îl duse din casă în 
casă, arătându-i tunelurile ce fuseseră săpate. 

Localnicii încă îi mai spun Legea lopeţii din 1982, 
deoarece săpatul în zonă a devenit de atunci o faptă 
penală. 

Apoi, Benito a cumpărat terenul de deasupra tunelului 
de 7 metri, pretinzând că guvernul avea nevoie să 
stabilizeze solul, altfel Orvieto s-ar putea scufunda. 
Proprietarul a fost într-atât de jenat de isprava lui şi 
îngrozit de ce s-ar fi putut întâmpla, încât i-a vândut totul 
lui Benito pentru a contribui la siguranţa oraşului său 
natal. Doar că Benito n-avea nicio intenţie să umple 
groapa. În schimb, a făcut planuri s-o adâncească până la 
11 metri, pentru că de acolo începeau catacombele. 

Cu totul, acest lucru a durat câteva săptămâni. Benito 
evita să atragă atenţia. Aşa că a folosit un echipament 
discret şi o echipă de consolidări alcătuită din mineri din 
Europa de Est care să nu poată vorbi sau citi în limba 
italiană. Ştia că, dacă era să folosească muncitori locali, 
aceştia ar fi cunoscut legenda catacombelor şi şi-ar fi dat 
seama ce vrea să facă. Străinii însă habar n-aveau. Nici nu 
vorbeau şi nici nu era nevoie să sape el însuşi. Asta până 
când minerii au ajuns la adâncimea de 10,30 metri. Incă 50 
de centimetri, şi intra în istorie. De acolo, nu mai putea 
risca să-şi lase săpăturile pe mâinile lor. Aşa că le-a 
mulţumit pentru efort organizând o mare petrecere. Le-a 
tras câte un glonţ în cap şi apoi i-a îngropat cu ajutorul 
propriilor lor lopeţi. Ca marii exploratori din vremurile 
apuse. Oameni cărora le păsa mai mult de faimă şi avere 
decât de oamenii plătiţi care-i ajutaseră să-şi atingă 
scopul. _ 

Fără scrupule. Într-un asemenea om s-a transformat şi el 


224 


în timp, după ce a găsit pergamentele la Vatican. Până 
atunci, fusese un academician înflăcărat, nimic mai mult, 
un om căruia nu-i era teamă să-şi asume riscuri şi să lupte 
pentru crezurile sale. Dar, când a găsit pergamentele, 
omul din el s-a transformat. Cu vremea, a devenit crud. 
Cinic. Imoral. Şi toate acestea erau alimentate de ceea ce 
reprezentau pergamentele: putere şi avere neînchipuite. 

Din acel moment, lui Benito nu i-a mai păsat de cei care 
munceau pentru el. Sau de oraşul Orvieto. Sau de 
sanctitatea Bisericii Catolice. li păsa doar de el însuşi şi de 
secretul familiei sale. 

Secretul stătuse ascuns câteva secole. Plănuia să-l 
împrăştie ca pe ciumă. 


Benito mai pusese cândva lucrurile în mişcare, în urmă 
cu câţiva ani. Găsise cea mai bună cale de a folosi 
catacombele şi plănuise o întâlnire la Vatican ca să discute 
despre descoperirea sa. 

Dar se ivise o potenţială mană cerească. Una care l-a 
forţat să-şi schimbe programul. 

Un traducător care lucra pentru Benito a găsit într-un 
manuscris antic o menţiune ce descria casa unui erou 
roman care a trăit la poalele dealurilor din Vindobona, în 
Iliria. Într-un mormânt de marmură, pusese o relicvă şi o 
istorisire la persoana întâi despre răstignire. Aceasta 
ameninţa să conţină tot ceea ce lumea şi Biserica trebuiau 
să ştie despre evenimentele din Ierusalim. 

Detalii dinainte, din timpul şi de după moartea lui 
Hristos. 

Fiul cel mare al lui Benito, Roberto, considera că 
trebuiau să meargă la întâlnirea de la Vatican aşa cum 
planificaseră. Argumentă că organizaţia era gata să dea 
lovitura şi cauza lor ar avea de suferit în eventualitatea 
unei întârzieri. Dar Benito nu fu de acord. Anulă întâlnirea, 
asigurându-şi din nou fiul de faptul că, în realitate, noua 
descoperire le-ar spori puterea de negociere cu catolicii. 
Până la urmă, Roberto se înduplecă. 

Din acel moment, prioritatea în viaţa lui Benito a fost să 


225 


descopere cripta romană. 

A întrerupt orice altă activitate până la găsirea 
mormântului de pe dealurile din Iliria. 

Recent, îşi atinsese scopul. 


43 


Aceeaşi faptă, o altă echipă. După ce studie modul 
aleator în care sângele era împroşcat pe Monstrul verde, 
Dial ajunsese la concluzia că mâzgăleala arăta mai mult ca 
o idee de moment decât ca o semnătură pretențioasă prin 
care cineva îşi asuma răspunderea pentru comiterea faptei 
respective. Nici vorbă să fie aceiaşi criminali care l-au ucis 
pe preot în Danemarca. Pe plăcuţa originală, vopseaua 
fusese întinsă cu priceperea şi precizia unui caligraf, în 
vreme ce ultima însemnare arăta mai mult ca şi când 
fusese pictată cu degetul de un copil. De parcă fusese 
făcută de cineva care nu înţelesese ceea ce i se ceruse să 
facă, dar s-a descurcat cum a putut. Cineva care a făcut-o 
ca să fie făcută. 

Din păcate, astfel, al doilea caz se transforma într-o 
enigmă. Plăcuța din Libia era pictată cu o precizie 
minuțioasă, deşi sângele era împroşcat pe tot Arcul Roman 
ca într-o manifestare spontană de furie. 

Dial se tot întreba de ce să fii precis şi neîndemânatic în 
acelaşi timp la acelaşi loc al crimei. Să fi fost o a treia 
echipă? Sau un amestec între cele două? Mai mult, oare 
conta asta? Poate că ar trebui să se concentreze asupra 
mesajului, şi nu a asasinilor. Era o idee interesantă, pe 
care voia s-o urmeze. Asta până când fu întrerupt de o 
bătaie uşoară pe umăr. Se întoarse şi văzu un tânăr asiatic 
stând în spatele său, oarecum confuz, fără să ştie ce are de 
făcut. Dial spuse: 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Mark Chang confirmă şi începu să-şi caute legitimatia. 


226 


Era agent în primul an de muncă la biroul Interpolului din 
Boston, ceea ce însemna că el era principalul om de 
legătură al lui Dial, pe durata şederii lui în oraş. Asistentul 
celui care conducea cazul. 

— Îmi pare rău că nu ne-am întâlnit mai devreme. V-aş fi 
întâmpinat dacă aş fi ştiut. 

Dial se uită la puşti. Nu-i dădea mai mult de 22 de ani. 
Avea părul răvăşit şi hainele de asemenea. Arătau de parcă 
le găsise pe fundul coşului cu rufe murdare. 

— Dacă ai fi ştiut ce? 

— Dacă aş fi ştiut că sunteţi în oraş. Nu mi-a spus 
nimeni, jur! Am alergat încoace, de îndată ce-am auzit. 

Şi cam aşa şi arăta. De parcă s-a dat jos din pat şi s-a 
urcat în primul autobuz. 

— Stai liniştit, Chang. Nici eu n-am ştiut decât în ultima 
clipă că vin. Am prins din zbor ultima cursă de la Lyon şi... 

— Staţi! Lyon, Franța? 

— Mda! O ţară mare, de cealaltă parte a Atlanticului. E 
trecută pe majoritatea hărților. 

— Da, domnule! Ştiu unde este. Doar că, ăăă... cum aţi 
ajuns aici înaintea mea? Eu am crezut că poate sunteţi în 
oraş deja, dar aţi ajuns înainte venind tocmai din Franţa? 
Adică l-au găsit pe Pope cu mai puţin de două ore în urmă, 
ceea ce înseamnă că avionul dumneavoastră trebuia să... 

— Oohoo, hoo, hoo! mai uşor, fiule. Repetă ce-ai spus! 

Chang îşi mai verifică o dată carneţelul. 

— Conform apelului la 911, paznicul de la stadion a 
anunţat moartea lui Pope puţin după ora 22. De acolo, 
Departamentul de poliţie din Boston a alertat Interpolul, 
care apoi m-a anunţat pe mine, acum o oră. Se uită la ceas 
ca să fie sigur. Nu înţeleg, domnule! Cum aţi ajuns aici 
atât de repede? 

Dar Dial ignoră întrebarea, întorcându-i spatele lui 
Chang pentru a rememora ultimele 24 de ore. Incepuse 
ziua în Libia, de unde a luat un avion spre Franţa. Atunci, 
Henri Toulon l-a anunţat că fusese găsită o altă victimă, de 
data aceasta tocmai în Boston. De acolo, a sărit într-un alt 
avion şi a zburat spre America. 


227 


Aceasta însemna că el ştia de victimă cu câteva ore 
înainte de a fi fost descoperit cadavrul. 

— Rahat! Cineva face bancuri. Dial înhăţă carneţelul lui 
Chang ca să verifice intervalul orar. Eu am ştiut despre 
crimă înainte să aibă loc. Ticăloşii ne-au sunat acum zece 
ore. 

— Ce-au făcut? De ce-ar face asta? 

— Ca să-şi bată joc de noi, Chang. Să îşi râdă de noi. De 
unde şi numele. 

— Daa, dar... 

— Vor să ştim că nu-i putem opri, nici măcar dacă ni se 
dă un avans. Ne transmit că-i putem investiga cât vrem, 
dar nu rezolvăm absolut nimic. Nu se vor opri decât atunci 
când vor dori. 

— Şi asta când o să fie? 

— Curând. Li se termină cuvintele. 

— Cuvinte? 

— Da, Chang, cuvinte. Ştii, chestiile alea din dicţionare? 
Nu pot să cred că nu ştii ce sunt cuvintele. Cumva, engleza 
este a doua limbă a ta? 

— Nu, domnule. M-am născut chiar aici, în... 

Dial îşi dădu ochii peste cap. Răcanii sunt cam tâmpi. 

— Era o glumă, băiete. Doar o glumă. 

— Aa, dar... 

— Ascultă, Chang, îmi placi, aşa că o să-ţi dau un sfat 
primit de la căpitanul meu, cândva. Tacă-ţi fleanca aia 
odată şi ascultă, OK? 

— OK, domnule, ascult! 

— Nu, Chang. Asta era sfatul: Taci naibii din gură şi 
ascultă! Pricepi? Nu este nevoie să repeţi tot ce spun şi 
nici ceea ce fac. Principala ta treabă, ca boboc, este să 
observi. Învață tehnicile de bază, îndeplineşte sarcinile 
simple pe care ţi le dau şi ţine minte tot ce spun. Nu pune 
sub semnul întrebării vorbele mele, doar ţine minte, scrie 
undeva, dacă e nevoie. Ai priceput? Există o mare 
diferenţă între a asculta şi a vorbi. 

Chang aprobă din cap fără să scoată o vorbă. 

— Vezi? Deja ai început să înveţi... Acum, eşti gata? 


228 


Chang încuviinţă din nou, de data asta zâmbind. 
— Bun! Atunci, uite ce trebuie să facem. 


44 


Payne şi Jones nu cunoşteau bine străzile din Milano, 
aşa că nici vorbă să poată fenta elicopterul. Mai ales cu un 
Fiat. Adevărul era că puteau fi şi cu un Ferrari, doar că era 
prea mic pentru patru oameni şi nu voiau să se despartă. 
Aşa că le mai rămâneau două variante: să se ascundă în 
depozit sau să se predea. 

Şi surpriză! Toți au votat pentru a doua variantă. 

Desigur, era o păcăleală. Adevărul era că de fapt nu 
voiau să renunţe. Payne avea senzaţia că, dacă îl oferea pe 
Boyd drept miel de sacrificiu, atunci, ar fi putut trage de 
timp ca Jones să facă vreo minune. Cel puţin, asta spera 
Payne. Dacă nu le ieşea, ştia că avea să regrete decizia 
pentru tot restul foarte scurtei sale vieţi. 

După ce au pus planul la punct, Payne l-a tras pe Boyd în 
mijlocul străzii întunecate şi s-a uitat în sus, în vreme ce 
două elicoptere Bell coborau pe un teren din apropiere. 
Elicele care se învârteau stârneau un curent puternic şi un 
asemenea praf, încât ai fi zis că-i ciclon. Dar asta nu-l 
împiedica pe Payne să vadă, mulţumită ochelarilor săi de 
soare făcuţi la comandă. Nu doar că-i protejau ochii de 
diverse particule, dar îi mascau şi expresia, lucru mult mai 
important dacă dorea să-i reuşească acea cacealma. 

— Să începem, strigă Payne peste vacarm. N-o lua ca pe 
o chestie personală. 

Îi puse mâna pe spate şi-l îmbrânci la pământ, ştiind că 
Manzak şi prietenii săi îi priveau. Continuă şarada, 
lăsându-se într-un genunchi şi verificând din nou funia din 
jurul încheieturii mâinilor lui Boyd. Boyd intră şi el în joc, 
văicărindu-se şi scoțând nişte sunete disperate, de parcă 
era o fetişcană la o luptă cu perne într-o petrecere din 


229 


cămin. Payne îi atrase atenţia că exagerează, dându-i una 
după cap. 

— Gata, Suzie, poartă-te ca un criminal! 

Uşa primului elicopter se deschise în lături, iar Manzak 
cobori. Fără să zâmbească. Fără să le facă vreun semn cu 
mâna. Fără să-i facă vreun gest de OK lui Payne sau vreun 
alt semn de aprobare. Cu alte cuvinte, era acelaşi 
nemernic dur care apăruse la Pamplona. Jumătate - 
criminal. Jumătate - robot. Complet - jigodie. Din păcate, 
cea mai mare problemă a lui Payne era că nu avea 
certitudinea că Manzak urma să onoreze înţelegerea 
iniţială. Desigur, Payne ştia că nu era adevăratul Manzak, 
dar realitatea era că putea fi totuşi de la CIA de vreme ce a 
avut destulă influenţă să-l scoată din închisoare. Poate că 
Manzak era un nume pe care CIA îl dăduse câtorva agenţi 
sub acoperire, doar ca să-i încurce pe unii. 

Dacă lucrurile stăteau aşa, cu siguranţă, avea efect, 
pentru că Payne era încurcat. Nu ştia dacă Manzak avea 
să-l ducă pe Boyd înapoi la sediul central CIA şi să-l 
stoarcă de informaţii sau dacă avea să-l împuşte în ceafa în 
clipa în care pleca de lângă Payne. Adevărul era că nu ştia 
ce şi pe cine să creadă, şi nici Jones. Nu ştiau dacă Boyd 
făcuse vreunul dintre lucrurile pe care i le spusese - 
falsurile, contrabanda, autobuzul care a sărit în aer - ori 
dacă era victima unei înscenări bine regizate. Cu alte 
cuvinte, Payne şi Jones nu ştiau absolut nimic. 

Oricum, Manzak strigă: 

— Bună treabă, Payne! Sunt impresionat de eficienţa ta. 

— Şi eu sunt impresionat de puterile tale paranormale. 
De unde ai ştiut că am pus mâna pe el? 

— Avem metodele noastre. Şi rareori dau greş. 

— Îmi pare bine că eşti de partea mea, spuse Payne fără 
să zâmbească. Şi care-i pasul următor? 

Manzak veni mai aproape. 

— Trebuie să-mi faci o dare de seamă înainte de a 
termina. 

Payne se întrebă dacă să ia afirmaţia ad litteram. 

— Ei bine, şi ce mai aştepţi? Care dintre elicoptere este 


230 


al meu? 

— Tu mergi în primul, cu mine. Mai făcu un pas în faţă. 
Dar, mai întâi, trebuie să verific dacă ai arme asupra ta. 

— Poftim? 

— Uite, Jon, înţeleg cum te simţi. Dar nu pot permite 
accesul cuiva care nu este agent la bordul elicopterului 
fără să-l percheziţionez. Este politica oficială. 

Payne îl fixă cu privirea pe Manzak vreo câteva secunde, 
tentat să-şi iasă din fire, deşi ştia că, pe termen lung, ar fi 
în defavoarea planului său. Aşa că, în loc să facă o 
tâmpenie, îşi puse mâinile pe cap şi, reticent, acceptă să 
fie percheziţionat. 

— Încearcă să nu-mi pui mâna pe fund, OK? Nu vreau 
să-l fac gelos pe Buckner... Apropo, unde-i barosanul? Mi-e 
dor de discuţiile pe care le aveam. E un om învăţat. 

— Opreşte elicopterul! O să vină imediat să te salute. 

— Oo, şi eu care credeam că-i acasă şi te-aşteaptă cu 
cina. 

Manzak se forţă să râdă. 

— Ştii, umorul tău este cam ironic, mai ales când tu eşti 
ăla care are un prieten. Şi, chiar aşa, unde-i Jones? Işi face 
unghiile? 

— Uau, să fiu al naibii! Ai făcut o glumă! Nu-i una 
amuzantă, dar este o glumă. Când o să-i spun lui D.J., n-o 
să mă creadă! 

— Încă nu mi-ai răspuns la întrebare. Unde-i tovarăşul 
tău? 

— E după colţ, în Ferrari. Doar un semn să-i fac şi-o să 
aducă fata. Asta dacă ştii ceva despre fată. 

— Desigur că ştim despre Maria... şi al vostru Ferrari. 
Deşi mai sigur ar fi să stea acolo unde sunt. 

— Oo, da? Şi de ce, mă rog? 

În loc să-i răspundă, Manzak scoase un detonator 
Hantek din buzunarul hainei şi apăsă pe buton. Intr-o 
secundă, Ferrariul se pulveriză într-o explozie puternică, 
una care aruncă flăcări şi resturi până sus, deasupra 
depozitului, azvârlind şasiul maşinii la mai mult de 6 metri 
în aer. Şi acesta era doar începutul. Ploaia de fragmente 


231 


bombardă terenul din jur ca nişte meteoriți, incendiind 
clădirile învecinate şi zgâlţâind pământul de sub picioare 
ca un cutremur californian. 

În mod normal, Payne ar fi sărit în lături. Sau l-ar fi 
înşfăcat pe Boyd şi s-ar fi aruncat rapid la pământ, căutând 
acoperire. 

Dar nu şi atunci. Nu când flăcările de pe cer păleau 
comparativ cu cele din ochii lui. 

Fusese o înscenare, iar acum avea dovada care-i trebuia. 

Fără să rostească o vorbă, făcu un pas spre Manzak, 
arzând de nerăbdare să-i audă trosnetul gâtului când o să 
i-l sucească la 360° precum căţelei ăleia din Fxorcistul. Din 
păcate, asaltul lui Payne fu întrerupt de un roi de gloanţe 
ce-i trecură pe deasupra capului. Focuri de avertisment 
trase de pistolul lui Buckner, în timp ce acesta ieşea din 
elicopter. 

— Stai pe loc, urlă el cu un puternic accent german. Zi 
azta văd eu! 

Manzak rânji la auzul acestor vorbe. 

— Acum, ştii de ce nu a vorbit la Pamplona. Otto încă 
învaţă engleza, dar ca gardă de corp nu-l întrece nimeni. 

Garda lui de corp? Cine dracu' erau tipii ăştia? Payne 
ştiu că nu sunt de la CIA din clipa în care au aruncat în aer 
Ferrariul. Însă presupunea că fac parte din echipa italiană 
care muşamalizase cele două accidente. Dar acum, că 
auzise accentul lui Otto, aceasta nu mai părea o 
posibilitate. Otto/Buckner nu era italian. Poate german, 
dar, cu siguranţă, nu italian. 

„Rahat, îşi zise Payne în gând, câte ţări erau implicate în 
porcăria asta?“ 

— Ridică pă doctor şi adu la mine! 

Payne fu tentat să-l doboare, dar o singură privire 
aruncată armei ruseşti din mâinile lui Otto îl făcu să se 
răzgândească. Dacă avea chef, putea să-l ciuruiască doar 
cu un singur deget pe Payne, lansând nenumărate gloanţe 
cu diametrul de 5,56 milimetri. Imaginea îl făcu să se 
gândească la o interpretare nouă a termenului de armă 


232 


Otto-mată” şi hotărî că ar fi mai bine să-şi ţină gura închisă 
şi să asculte ce i se spune. 
Cel puţin, pe moment. 


Cu nici douăsprezece ore în urmă, Jones se holbase la 
fotografia Mariei şi-şi imaginase tot felul de ipostaze 
romantice. Acum, stătea întins lângă ea pe întuneric, 
neştiind sigur dacă vreunul dintre ei avea să 
supravieţuiască. 

Jones spuse: 

— Dacă tot ne riscăm vieţile împreună, mă gândesc că 
am putea să facem cunoştinţă. Mă numesc David Jones. 
D.J., pe scurt. 

Fata întinse mâna şi o strânse pe a lui. 

— Maria Magdalena Pelati! O înşiruire cam ritmată, nu? 

— Pelati? se gândi la numele ei câteva secunde, însă 
presupuse că era probabil vreo coincidenţă - mai ales că 
fata vorbea cu un uşor accent englezesc. E italian numele? 

Fata confirmă. 

— Am trăit în Anglia cam toată viaţa mea, aşa că nu mă 
prea consider italiancă. Şi nici măcar englezoaică. La 
naiba, nu ştiu ce să mă consider. 

— Ce zici de „seducătoare exotică”? 

Roşind, zâmbi la auzul comentariului său. 

— Nu mă deranjează. 

— Bun! Acum, că ai trecut peste criza de identitate, să 
revenim la treburi serioase. Vezi cele două elicoptere de 
acolo? Trebuie să elimin unul dintre ele. 

— Şi cum ai să faci treaba asta? 

— Îmi pare rău! O să trebuiască să aştepţi şi să vezi. Nu 
vreau să-ţi stric surpriza. 

Fata oftă dezamăgită. 

— Bine, dar poţi să-mi zici măcar când o să... 

Şi chiar atunci Ferrariul sări în aer, aprinzând cerul cu o 
explozie de flăcări ce le zgâlţâi piepturile ca şocul unui 
defibrilator. Din instinct, Jones sări să o acopere şi, în 


° În original, Otto-matic - joc de cuvinte. În engleză Otto şi auto, din 
automatic, se pronunţă la fel. (n.tr.) 


233 


momentul acela, găsi calmul de a spune: 
— A cum ar fi cel mai nimerit, nu? 


Urmând ordinele, Payne merse către doctorul Boyd şi-l 
ridică de la pământ, profitând de ocazie să-i şoptească la 
ureche. 

— Stai nemişcat... Lucrurile sunt pe cale să devină 
foarte interesante. 

— Linişte! urlă Otto de la câţiva metri. Fără vorbe la 
doctor. 

Payne încuviinţă şi-şi puse mâna pe firavul spate al lui 
Boyd. 

— La naiba! Voiam să fiu sigur că-i teafăr. Ai măcar 
puţină compasiune. 

— Compasiune? mârâi Manzak. Nu a existat nicio 
compasiune în timpul cruciadelor, aşa că nu-şi are locul 
nici aici. Nu înţelegi? Asta-i un război sfânt şi, pentru a fi 
siguri de victorie, nu trebuie să avem niciun pic de 
compasiune. 

Payne săltă cămaşa lui Boyd şi înşfăcă Beretta pe care i- 
o prinsese în curea. 

— Dar asta nu e împotriva tuturor lucrurilor pe care 
încerci să le protejezi? 

— Tu habar n-ai ce încerc să protejez! Tu probabil crezi 
că lupt pentru Hristos sau mai ştiu ce altă aberaţie. Dar 
nu. Lucrurile acelea n-au niciun sens în lumea mea, 
deoarece eu cunosc adevărul. Ştiu ce s-a întâmplat acum 2 
000 de ani. Ştiu cine este adevăratul erou. 

Payne habar n-avea despre ce vorbea Manzak, dar se 
gândi că, dacă tot avea chef de vorbă, cel puţin, putea să-l 
asculte. Aşa că zise: 

— Te referi la pergament? La naiba, ştiu totul despre el. 
Boyd era aşa de entuziasmat, încât a trăncănit despre el cu 
toţi cei cu care a intrat în contact. La naiba, cum crezi că l- 
am găsit aşa de repede? 

Manzak se îngălbeni la faţă. 

— Să sperăm că nu e cazul... de dragul Jor. Zău că mi-ar 
displăcea să văd cum continuă să crească numărul de 


234 


morţi în ţara asta. 

— Haide! Ce mai contează încă un autobuz care sare în 
aer în toiul unui război sfânt? Continuă să dai vina pe 
doctorul Boyd şi tu rămâi cu mâinile curate. 

— De fapt, spuse Manzak, am călărit catârul ăsta destulă 
vreme. Doar ca o măsură de precauţie, cred că e timpul să 
aducem în joc doi cai noi, doi cai de rasă cu ceva trecut 
violent. Personal, cred că presa o să vă considere pe tine şi 
pe D.]. mult mai capabili de a fi nişte asasini cu sânge 
rece. 

OK, pentru Payne, lucrurile începeau să se lege acum. 
Nu fuseseră recrutaţi pentru abilitatea lor de a-l găsi pe 
Boyd. Fuseseră aleşi dat fiind trecutul lor violent, care 
făcea din ei ţapii ispăşitori perfecţi pentru orice vărsare de 
sânge de pe parcursul acestui caz. Un cadavru ici, o 
maşină aruncată în aer colo. Şi de toate puteau fi învinuiți 
ei. 

Desigur, Manzak - sau cum l-o fi chemând cu adevărat - 
avea nevoie de sprijinul unei entităţi puternice ca să poată 
face toate acestea. Cineva cu resurse ca să pună mâna pe 
informaţii secrete de la Ministerul Apărării al Statelor 
Unite, să scoată copii perfecte după legitimaţii şi să 
manipuleze presa din toată lumea. Cineva care n-ar fi 
niciodată suspectat, indiferent cât de violente ar fi devenit 
lucrurile sau cât de mult ar fi fost implicat în această 
porcărie. Cineva dispus să-şi asume nişte riscuri ale naibii 
de mari, pentru că era disperat şi ar putea pierde totul. 

În acel moment, Payne ajunse la concluzia că în lume 
exista doar o singură organizaţie care avea puterea şi 
interesul de a pune la cale ceva de genul acesta. 

Şi-şi primea corespondenţa la Vatican. 


45 


Metalul scrâşni când Jones vâri briceagul sub capacul 


235 


rezervorului de combustibil, un sunet pe care Payne nu l-a 
auzit din cauza zgomotului făcut de motorul elicopterului. 
Când cutitul intră destul de adânc, îl roti înainte şi înapoi, 
îl împinse în faţă şi în spate până când capacul pocni. Apoi, 
îl îndepărtă. Fu izbit de mirosul copleşitor de combustibil 
folosit în aviaţie până când îşi scoase cămaşa şi o îndesă în 
gura rezervorului. Nu doar că astfel vaporii rămâneau 
înăuntru, dar putea folosi cârpa drept fitil pentru cockpitul 
Molotov - versiunea lui Jones a cocteilului incendiar. Apoi, 
nu mai era nevoie decât de o scânteie ca să provoace o 
groază de stricăciuni. Cu accent pe groază. 

Payne putea vedea în fundal toate acţiunile lui Jones, dar 
adversarii săi nu. Se asigură de aceasta aşezându-l pe 
Boyd şi plasându-se şi el într-o poziţie favorabilă. 

— Deci, îl aţâţă Manzak, unde ţi-e isteţimea acum? Cu 
un minut în urmă, mă tachinai din cauza hainelor, acum, 
apare Otto şi ţi-ai înghiţit limba. Ce dezamăgire! 

— Nu-ţi fie teamă. O s-o încasezi din clipă-n clipă. 

— O, zău? Şi ce mai aştepţi? 

li trecură prin minte câteva vorbe isteţe. Dar, fără să 
mai spună nimic, zâmbi şi lăsă elicopterul să dea replica în 
locul său. În clipa în care flacăra atinse combustibilul, 
elicopterul explodă azvârlind flăcări şi bucăţi de metal în 
toate direcţiile. Payne se folosi de agitaţie, scoțând Beretta 
de după doctorul Boyd, şi trase în cea mai mare ţintă pe 
care o zări. Prima împuşcătură sfâşie clavicula lui Buckner 
cam cu 15 centimetri mai jos decât ţintise. Se adaptă la 
condiţii şi următorul glonţ îi trecu prin piramida nazală, 
spulberându-i craniul la ieşire şi împrăştiind materie 
cenuşie peste tot, inclusiv pe faţa lui Manzak. 

Vederea şi gustul creierului lui Otto îl făcură pe Manzak 
să intre în panică. In loc să tragă spre Payne sau să se 
lupte ca un bărbat, picioarele i se împleticiră încercând să 
fugă, o tentativă pe care Payne o împiedică trimiţându-i un 
glonţ în spatele genunchiului stâng. Şi, pur şi simplu, 
mafiotul se prăbuşi la pământ ca un liliac cu o aripă ruptă, 
o imagine care i se cam potrivea. 

Ce-i drept, Payne fusese tentat să-l omoare pe loc. La 


236 


naiba, ar fi fost uşor, poate chiar i-ar fi făcut şi plăcere. O 
împuşcătură scurtă şi-ar fi fost rezolvat. Singura problemă 
erau toate întrebările care-i dansau în cap lui Payne. Aveau 
nevoie de răspunsuri înainte ca Manzak să poată fi 
eliminat. De aceea, Payne îi sări în spate şi-l căută de 
arme, găsind un cuţit şi o armă automată SIG-Sauer P-226. 

— Hei, barosane! Cum te simţi? Nu prea bine, nu? 

Manzak răspunse cu un urlet ce acoperi toata larma 
incendiului din apropiere. 

— Aşa, dă totul afară. Ai făcut o bubiţă la genunchi, nu-i 
aşa? Ei, n-ar fi trebuit să te gândeşti să-i arunci în aer pe 
prietenii mei. Vezi tu, asta m-a făcut foarte furios. 

Urlă din nou, de data aceasta adresându-i lui Payne 
câteva înjurături. 

— Da, da, da! Dă-i cu înjurăturile! Asta-i mereu o idee 
bună când cineva are pistolul aţintit asupra ta. O, că veni 
vorba de pistoale. Payne se uită la Boyd şi observă că 
stătea pe pământ, cam zdruncinat. Hei, doctore? Nici 
măcar să nu te gândeşti să te duci după puşca lui Otto. Am 
vederea periferică a unei muşte şi două pistoale cu care să 
lucrez. 

— Nu te teme. Am mâinile legate la spate într-un fel de 
nod complicat. 

— Asta-i specialitatea lui Payne. Nu scapi din nodul ăla 
fără un cuţit. Payne se uită la Jones şi observă că-l aprobă. 
Poţi să mergi, nu? De ce nu te rostogoleşti până la D.J. să-l 
rogi să-ţi taie legătura? Nu vreau să tocesc lama asta 
înainte de a intra în operaţie. 

— Operaţie? 

Payne se uită urât la el, cu o privire care spunea că ar fi 
trebuit să ştie. 

— Scuze! Confidenţialitate doctor/pacient. E între mine 
şi Manzak. 

— Ah, da. Ce zăpăcit sunt. Mai bine ies din sala de 
operaţii. 

Payne stătu cu ochii pe Boyd până când acesta ajunse la 
Jones. În acel moment, se putu relaxa şi concentra asupra 
agentului Manzak care încă se zvârcolea în agonie sub 


237 


Payne. 

— Ştii, barosane, aproape că urăsc să recunosc asta, dar 
aş fi vrut să te pocnesc din prima clipă când te-am întâlnit. 
Nu ştiu ce ai - poate că felul în care m-ai şantajat ca să te 
ajut sau poate pentru că mi-ai aruncat în aer aşa o 
bijuterie de maşină. Indiferent de motiv, m-am gândit că ar 
trebui să ştii că o să-mi facă plăcere să te pun la punct. 

Rânjind sadic, Payne îi arătă un băț pe care-l găsise pe 
jos. Avea mai mult de 15 centimetri lungime şi era perfect 
pentru ceea ce avea să facă. 

— Cândva, am vorbit cu un prizonier de război care mi-a 
zis că durerea cea mai mare pe care a simţit-o vreodată a 
avut-o din cauza unei bucăţi de lemn. Greu de crezut, nu? 
Dar, dacă stai să te gândeşti, sunt sigur că-ţi poţi închipui 
câteva posibilităţi cumplite şi barbare pentru un asemenea 
băț. Nu-i aşa, barosane? 

Manzak nu voia, dar, în mod firesc, mintea îi zbură către 
cel mai îngrozitor lucru la care se putea gândi. Să i se 
scoată ochii. Să i se perforeze timpanele urechilor. Să fie 
violat anal de cea mai mare atelă din lume. Lucruri 
mutilante care l-ar marca pentru tot restul vieţii. 

Şi aceasta era reacţia pe care sconta Payne. 

Cu ani în urmă, când se antrena la trupele MANIAC, a 
învăţat că una dintre cele mai eficiente căi de a obţine 
informaţii de la un prizonier nu era prin tortură, ci mai 
degrabă prin prevestirea torturii - să plantezi o sămânță 
psihologică în capul cuiva şi apoi să aştepţi să se instaleze 
panica. Dacă se face cum trebuie, unii practic se scapă pe 
ei cu mult înainte să fie atinşi. Desigur, nişte simple 
ameninţări nu au efect asupra oricui. Dar Payne se gândi 
că oricine merge însoţit de o gardă de corp ar ceda mult 
mai repede decât un hopa-mitică într-o îmbulzeală. 

— Auzi, barosane, zise el, mi-ai citit dosarul personal, 
nu? Deci sunt sigur că-ţi dai seama că sunt capabil să fac o 
frigăruie de momiţe. Ştii asta, nu? 

Manzak făcu o grimasă şi dădu afirmativ din cap. 

— Foarte bine! Acum, tot ce trebuie să faci e să-mi 
răspunzi la întrebări şi există posibilitatea să te las în 


238 


viaţă. Însă, dacă am senzaţia că mă minţi sau că preferi să 
taci, o să-ţi arăt şmecheria cu băţul din Vietnam. Înţeles? 

Prizonierul aprobă din nou. 

— OK, hai să începem cu unele uşoare. Ştii, aşa, doar să 
te ajut să intri în joc... Cum ai ştiut că l-am prins pe Boyd? 

— Maşina voastră. Am pus un senzor sub Ferrari. Aşa v- 
am urmărit. E 

— Rahat! Payne îi dădu o lovitură sălbatică în rinichi. Îţi 
aminteşti ce ţi-am spus despre minţit? Acum, zi-mi cum ne- 
ai găsit. 

Manzak respiră cu greu, însă reuşi să răspundă. 

— Tocmai ţi-am spus. 

— Nici vorbă! Chiar dacă ai urmărit maşina, n-aveai de 
unde să ştii că am pus mâna pe Boyd. De unde ai ştiut că l- 
am prins? 

— La aeroport... am avut un om la aeroport... Când am 
văzut semnalul acolo, l-am pus să investigheze... doar ca să 
m-asigur că nu plecaţi din ţară... A ieşit şi a văzut fata... 
atunci ne-a anunţat... de la aeroport... jur! 

Lui Payne îi venea să zâmbească - Manzak cedase mai 
uşor decât câinii lui Pavlov -, dar ştia că şi-ar ieşi din rol. 
Ca să aibă efect, trebuia să-şi păstreze mina austeră de 
călău. 

Aşa că întrebă: 

— Unde ai mai avut oameni? Ne-ai urmărit în 
permanenţă? 

— N-a fost nevoie. Emiţătorul făcea asta pentru noi. Noi 
doar vă urmăream de la distanţă. 

— Alo, barosane, barosane! Mi-e așa de greu să cred 
treaba asta. Luă bucata de lemn şi o ţinu apăsată pe gâtul 
lui Manzak. N-ai avut, de exemplu, pe cineva la Orvieto? 

— Nu, ţipă el, n-am avut pe nimeni la Orvieto. Acela era 
ultimul loc unde s-ar fi aflat Boyd! 

— Omule, mă dezamăgeşti cumplit! Am vrut să botez 
băţul ăsta la o întrebare importantă. Dar, dacă o ţii tot într- 
o minciună, o să trebuiască să-l folosesc acum. 

— Nu mint! ţipă el. Jur pe Dumnezeu că nu! 

— Deci, oamenii tăi nu au fost la Orvieto? 


239 


— Nu! 

— Şi n-ai avut de-a face cu moartea lui Barnes? 

— Cine dracu-i Barnes? 

— Donald Barnes, americanul care a fost omorât ieri, în 
Fântâna Sfântului Patrick. Îţi zice ceva? 

— Ieri? Jur că n-am nicio legătură cu asta. N-are sens. 
Deja prezenţa poliţienească din Orvieto era prea mare. De 
ce să aduc şi mai multă poliţie? 

Aceasta era o întrebare interesantă, una pe care Payne 
ar fi vrut s-o examineze pe îndelete. Totuşi, îşi dădea 
seama că poliţia milaneză era în drum spre ei, aşa că, dacă 
nu forţa nota, n-avea nicio şansă să obţină informaţiile pe 
care le dorea. 

— Deci, pentru cine lucrezi? Şi să nu-mi zici CIA, 
deoarece ştiu că mănânci rahat! 

Manzak rămase tăcut, aşa că Payne îi dădu o lovitură 
zdravănă cu cotul în ceafă. Era modul său de a-l ajuta să se 
răzgândească. 

— Nu mă face să te mai întreb o dată! Pentru cine 
lucrezi? 

— N-o să-ţi spun niciodată, urlă el în italiană. Niciodată! 

Payne rânji victorios, deşi habar n-avea ce strigase 
celălalt. Adevărul era că alegerea limbii îi dezvălui foarte 
multe. 

— Deci, asta-i limba ta nativă? Cu siguranţă, pentru 
mine a sunat destul de natural. 

Manzak îşi dădu seama de greşeală şi începu să se 
zvârcolească pentru a se elibera. Payne îi zădărnici 
intenţia trântindu-l cu faţa de pământ dintr-o altă lovitură 
cu cotul. 

— Am cam început să mă plictisesc, barosane. Cred că e 
timpul să iei o hotărâre care să aibă impact asupra 
întâlnirii noastre. Ce să fie, adevăr sau beţişor? Tu alegi. 

Din nou, Manzak refuză să vorbească şi, pentru Payne, 
asta însemna răspuns greşit. Apucându-l de ceafa, îl izbi cu 
capul de pământ de vreo câteva ori, accentuând fiecare 
cuvânt cu violenţă. 

— Adevăr... sau... beţişor? 


240 


Sângele ţâşnea din fruntea lui Manzak, dar Payne n-avea 
pic de milă faţă de el. Încercase să-i omoare pe Jones şi 
Maria amplasându-le o bombă în maşină şi l-ar fi ucis şi pe 
el. Aşa că acum nu făcea nimic imoral. 

— Ce să fie, barosane? Răspunde-mi! Pentru cine 
lucrezi? 

— Nu-mi pasă ce faci. N-o să-ţi zic! 

Payne clătină din cap. 

— Nemernic tâmpit! Ar fi mers așa de uşor. Tot ce aveai 
de făcut era să-mi răspunzi la întrebări şi te-aş fi lăsat să 
pleci. Dar acum nu. Acum, trebuie să suferi. 

— Nu! îi răspunse acesta. Tu vei fi cel care va suferi 
când vei descoperi adevărul suprem! Îţi promit, durerea 
mea va fi temporară. Dar a ta va dura veşnic. 

Payne se gândi o clipă la cuvintele lui. Apoi, îi arătă ce 
putea face cu un băț. 


Când Payne se urcă în elicopter, arăta ca un măcelar la 
sfârşitul unei ture istovitoare. Chipul şi mâinile îi erau 
acoperite de sânge care se scurgea din umflătura din 
buzunarul cămăşii. Jones nu spuse nimic, concentrându-se 
asupra liniilor de înaltă tensiune din apropiere şi a 
luminilor strălucitoare răspândite sub ei, pe pământ. Intr- 
un final, ştiindu-se scăpaţi de pericol, Jones se întoarse 
spre Payne. 

— Şmecheria cu băţul? 

— Da, răspunse Payne vorbind în căşti. Cockpitul 
Molotov? 

Jones râse. 

— Cum te-ai prins? 

— Nu mai ai cămaşa. 

— Ce spirit de observaţie ai... Apropo de cămăşi, ce ai în 
buzunar? 

Payne ridică din umeri. 

— Suvenire. 

— Pentru ce? 

— Ale identităţii lor. Manzak n-a vrut să-mi spună cum îl 
cheamă, aşa că am împrumutat nişte degete. 


241 


— Vrei să spui că şmecheria cu băţul n-a mers? 

— De fapt, a mers prea bine. Nemernicul leşina mereu. 

— Dar se ştie că ăsta-i unul dintre efecte... Şi cum l-ai 
lăsat? 

— Ca şi pe Otto. 

— Otto? Cine-i Otto? 

— Ah, ăsta era numele adevărat al lui Buckner. Era 
garda de corp a lui Manzak. 

— Buckner era garda lui de corp? 

Payne dădu afirmativ din cap. 

— Şi, fii atent, vorbea cu accent german. 

— Otto vorbea? N-am ştiut că poate. 

— Ei, acum nu mai poate. 

Jones zâmbi. 

— OK, glumeţule, ai vreo sugestie încotro s-o apucăm? 

— Care ar fi opţiunile? 

Verifică indicatorul pentru combustibil. 

— Aş sugera Elveţia sau poate chiar Austria. Mai 
departe de atât nu putem risca. 

Payne apăsă pe butonul de pe casca sa şi vorbi cu Boyd 
care stătea pe locul din spate. 

— Hei, doctore, ai vreo sugestie cam pe unde să 
aterizăm? 

Boyd se consultă puţin cu Maria înainte de a răspunde. 

— La Kusendorf există o minunată instituţie de cercetări 
care ne-ar putea fi de folos. 

Payne se uită la Jones. 

— Ce zici? 

— Eu? Că suntem nebuni să zburăm până acolo. Sunt 
şanse mari să fim detectaţi pe radar şi nu pot risca să 
zburăm la joasă înălţime. 

— Şi atunci ce propui? 

Un surâs se ivi o clipă pe buzele lui Jones. 

— Nu-ţi face griji! Atâta vreme cât avem bani şi câteva 
cărţi de credit, sunt convins că n-o să ne găsească. 


Escadrila de elicoptere negre zbura în cerc deasupra 
aeroportului Berne-Belpmoos (9,5 kilometri la sud-est de 


242 


Berna, capitala Elveţiei), căutând aparatul lipsă. Când unul 
dintre piloţi îl zări în capătul îndepărtat al aerodromului, îi 
ceru turnului de control să redirecţioneze tot traficul 
aerian curent către alte unităţi din Elveţia. „Avioanele, îi 
informase el, nu ar trebui să aterizeze într-un loc al unei 
crime.“ 

Doisprezece bărbaţi, toţi îmbrăcaţi în uniforme militare 
de camuflaj şi cu arme automate, încercuiră aparatul şi 
apoi îl luară cu asalt, căutând în carlingă, pe locul din 
spate şi uşa din spate eventuale indicii. Nu găsiră decât 
motorul rece, ceea ce însemna că era la sol de cel puţin 20 
de minute. Poate chiar mai mult. 

Şeful de echipă vorbi în cască. 

— Pasărea e curată! Începe supravegherea la sol! 

„_— Fii cu băgare de seamă, avertiză postul de comandă. 
Aştia sunt deştepţi şi destul de periculoşi. Verificaţi de 
două ori fiecare pistă şi îmi comunicaţi. S-a înţeles? 

— Sigur, domnule! O să-i găsim sau murim căutându-i. 


După ce găsiră o cale de a ajunge în Elveţia, Payne şi 
Jones îşi dădură seama că aveau de luat o decizie, una mai 
importantă decât unde ar fi putut să-şi petreacă noaptea. 
Singurul motiv pentru care se aflau în situaţia aceasta era 
înţelegerea lor cu Manzak şi Buckner. Acum, că aceştia 
erau morţi, Payne şi Jones trebuiau să hotărască dacă 
voiau să rămână implicaţi în toată tărăşenia. 

— Ce crezi? întrebă Payne. Noi ne-am ţinut partea de 
învoială? 

— Tehnic vorbind, aş zice că da. L-am găsit pe Boyd şii 
l-am adus lui Manzak, aşa cum ne-a fost învoiala. Desigur, 
tu l-ai omorât pe Manzak în timpul schimbului. 

— Hei! Acum, nu mă învinui de asta. Tu le-ai aruncat în 
aer elicopterul. Apoi, ai furat un altul. 

— Da, dar numai după ce ei ne-au distrus Ferrariul. Zău, 
cineva trebuia să plătească pentru asta! 

Payne nici nu voia să se gândească la maşină, pentru că 
avea senzaţia că el urma să plătească pentru maşină. 

— Deci, ce zici? întrebă Payne din nou. Ar trebui să 


243 


rămânem implicaţi în mizeria asta? 

— Cred că ar fi mai bine. Cel puţin până aflăm cine trage 
sforile şi de ce au vrut să ne implice. Adică, dacă nu aflăm, 
o să trebuiască să ne păzim fundurile pentru foarte multă 
vreme. 


46 


Kusendorf, Elveţia 
(132 de kilometri sud-est de Berna) 


Aflat pe versantul sudic al Alpilor Lepontini, Kusendorf 
este un sat de aproape 2 000 de locuitori în Ticino, cel mai 
sudic canton (sau stat) al Elveţiei. Cunoscut în principal 
pentru peisajele pitoreşti şi un tip local de brânză, 
Kusendorf mai este şi Casa arhivelor Ulster, una dintre 
cele mai deosebite colecţii private de documente rare din 
lume. 

Manuscrisele sunt adăpostite într-o foarte bine păzită 
vilă în stil elveţian. Construită ca un adăpost temporar 
pentru filantropul austriac Conrad Ulster, în cele din urmă, 
a devenit locuinţa sa permanentă. La începutul anilor '30, 
Ulster, colecţionar avid de obiecte de artă rare, a presimţit 
instabilitatea politică din ţara sa şi şi-a dat seama că erau 
şanse mari ca preţioasa lui bibliotecă să fie confiscată de 
nazişti. Pentru a proteja cărţile şi, implicit, pe sine, a dus 
în secret colecţia peste graniţă, în Elveţia, în vagoane de 
marfa, ascunsă sub straturi subţiri de lignit, un cărbune de 
proastă calitate, şi s-a ţinut departe de ochii publicului 
până după cel de-al Doilea Război Mondial. A murit în cele 
din urmă în 1964, dar şi-a exprimat mulţumirile profunde 
poporului elveţian donându-şi moşia orăşelului său de 
adopţie, Kusendorf - cu condiţia să-i păstreze colecţia 
intactă şi accesibilă minţilor celor mai luminate ale lumii. 

Payne nu prea ştia dacă grupul lor pestriţ de fugari se 


244 


putea ridica la înălţimea unor asemenea standarde, dar 
avea de gând să afle imediat ce instituţia se deschidea 
dimineaţa. Până atunci, închirie un apartament mare într-o 
cabană din localitate şi-l mitui pe managerul din tura de 
noapte să deschidă magazinul din hol ca să-şi poată 
cumpăra haine noi şi ceva de mâncare. Dură o oră să se 
spele, apoi se  întâlniră în camera principală a 
apartamentului pentru a discuta despre asocierea lui Boyd 
cu CIA. 

Boyd spuse: 

— Ştiu că nu am înfăţişarea suavă a unui spion. Dar nici 
nu-mi trebuie. Realitatea este că am petrecut majoritatea 
celor trei decenii lucrând ca profesor la Dover. Fac altceva 
doar atunci când mi se încredinţează o misiune. Uneori, e 
ceva simplu, precum scoaterea unor documente în afara 
ţării. Alteori, este mai complicat, cum ar fi să-l conving pe 
vreun diplomat să treacă în tabăra adversă. Adevărul e că 
întotdeauna îmi cunosc misiunea abia în clipa în care sunt 
anunţat. 

Payne întrebă: 

— Şi, în cazul acesta, ce ţi s-a spus? 

— Ei, aici e o treabă extraordinară - ăsta nu este un caz. 
Astea sunt investigaţii strict academice. Sau cel puţin aşa 
trebuiau să fie. Ce se întâmplă aici n-are nicio legătură cu 
CIA. Absolut niciuna! 

Payne se strâmbă. 

— Vezi, uite, aici am eu o problemă. Dacă nu mă înşel, 
majoritatea investigațiilor academice nu implică 
elicoptere, arme şi autobuze aruncate în aer. Corect? 

Boyd era cât pe ce să înceapă să explice legenda 
catacombelor când îşi dădu seama că se putea mai bine. În 
loc să apeleze la mituri şi teorii, se putea folosi de 
înregistrarea video a Mariei drept suport vizual de 
netăgăduit. Payne şi Jones priviră muţi cum caseta video 
prezenta măreţia catacombelor şi cufărul de bronz în care 
se afla pergamentul lui Tiberius. Boyd intervenea oriunde 
credea că este necesar, dar adevărul era că ei abia de-l 
auzeau, fiindcă detaliile de pe ecran erau mai mult decât 


245 


suficiente pentru a-i convinge de faptul că Boyd şi Maria 
nu erau Bonnie şi Clyde ai zilelor noastre. 

Când filmul se încheie, Jones îşi îndreptă atenţia către 
Boyd. 

— La Milano, spuneai ceva cum că descoperirea ta ar 
ucide o religie. La ce te refereai? Pe caseta aceasta, n-am 
văzut nimic care să aibă vreun efect negativ asupra 
Bisericii. 

Boyd dădu din cap. 

— Ultimul obiect pe care l-ai văzut - cilindrul de bronz 
pe care l-am găsit - conţinea un papirus cu un mesaj foarte 
important. Un mesaj care pune la îndoială întreaga lume 
creştină. Dacă e făcut public, oamenii pur şi simplu nu ar 
mai crede. Bisericile s-ar prăbuşi. Resursele financiare ar 
dispărea. Într-un cuvânt, ruină - atât spirituală, cât şi 
financiară. 

Jones se uită la Maria, apoi din nou la Boyd. 

— Pare puţin cam dramatic, nu? Vreau să spun că nu 
sunt cel mai religios tip din lume şi, dac-aş fi, chiar nu cred 
că o bucată de hârtie antică mi-ar afecta într-atât 
crezurile. Dacă aş avea vreunul. 

— Ei bine, rânji Boyd, asta rămâne de văzut. Aşteaptă şi- 
am să-ţi aduc documentul care o să te facă să te simţi ca 
un tâmpit. 

Maria nu zise nimic până ce Boyd nu părăsi încăperea. 
Apoi, îşi ceru scuze pentru tonul lui Boyd. 

— Nu o luaţi personal. Cred că aşa reacţionează el când 
e sub presiune... Şi mai e şi faptul că voi aţi avea dubii 
asupra acestui lucru. Ştiu că eu am avut - chiar şi la 
catacombe. Desigur, o dovadă concretă îţi poate zdruncina 
convingerile formate în copilărie. 

Jones zâmbi. 

— În copilărie? Dar de când îl cunoşti pe doctorul Boyd? 

— Ah, nu convingerile lui. Ale tatălui meu. Mereu a fost 
un necredincios în ceea ce priveşte catacombele. Şi te rog 
să crezi ceea ce spun, cuvintele lui au greutate mare faţă 
de ale altora. E cam expert. 

Felul în care rostise „expert“ avea ceva ce-l făcu pe 


246 


Jones să-şi amintească de conversaţia lor de la Milano. 
Maria Magdalena Pelati. Numele ei era Pelati şi tatăl ei 
era un expert pe tema Orvieto. Brusc, Jones înţelese că nu 
era nicio coincidenţă. 

— Maria, bâigui el, pe tatăl tău îl cheamă Benito? 

— Da, zise ea perplexă. De unde ai ştiut? 

Jones se frecă la ochi. 

— Ei drăcie! Eşti fiica lui. Fiica lui Benito Pelati! 

Payne sări ca ars. 

— Cum? De ce nu ne-ai spus că eşti fiica Jui? 

— N-am ştiu că voi ştiţi cine este el. Şi, în afară de asta, 
ce treabă are el aici? 

Payne se uita la ea şi nu-i venea să creadă. 

— Nu poţi fi atât de naivă. Toate acestea au legătură cu 
el. El este blestematul de naş din Orvieto! El conduce tot 
oraşul. 

Boyd auzi agitația şi ieşi din cealaltă cameră. 

— Oameni buni, ce se întâmplă? 

Payne răspunse. 

— Tocmai am aflat cine este ea. Este fiica lui Benito 
Pelati. 

— Şi lucrul acesta te deranjează? De ce să te deranjeze? 

Payne se blocă la auzul replicii. 

— Îţi baţi joc de mine! Tatăl ei conduce Orvieto. El are 
sub control paza oraşului. Nu crezi că acesta-i un lucru 
relevant? Trase adânc aer în piept, încercând să se 
calmeze. Nu te-ai gândit niciodată că soldaţii care au tras 
în tine la Orvieto ar fi putut să lucreze pentru Benito? Că 
poate trăgeau în tine pentru că nu voiau să sapi acolo? 

— Prostii, zise Boyd batjocoritor. În primul rând, am 
primit permisiunea de a săpa chiar de la biroul lui. Nu poţi 
face nicio săpătură fără documentaţia necesară. Dacă te 
apuci aşa, aiurea, de săpat, poliţia te umflă imediat. 

Permisiune? Au avut permisiune? Pentru Payne, asta nu 
mai avea nicio logică. Dacă Benito Pelati încerca să-şi 
protejeze reputaţia, aşa cum îi zisese Frankie, atunci de ce 
ar lăsa pe careva să sape la Orvieto? Şi, dintre toţi 
arheologii din lume, de ce pe fiica sa? Nu ar arăta şi mai 


247 


ridicol dacă propriul său copil - propria sa fiică - dezvăluia 
catacombele lumii întregi? 

Atunci să revenim, poate că ea a fost aleasă pentru că 
erau rude. Poate că Benito ştia de catacombe de multă 
vreme şi s-a gândit că, dacă Maria face descoperirea, ar 
putea sări şi el în lumina reflectoarelor să împartă gloria. 
Benito ar fi putut spune presei că el a găsit dovezi noi 
despre catacombe şi şi-a trimis propriul copil la Orvieto să 
scoată adevărul la iveală odată pentru totdeauna. 

Payne şi Jones discutară variantele, până când Boyd 
schimbă subiectul, asigurându-i că aveau ceva mult mai 
important de discutat: mesajul de pe pergament. 

— Jonathon, spuse el, mă gândeam că poate mă ajuţi 
puţin. Mă tem că am uitat termenii exacţi pe care prietenul 
tău Manzak i-a urlat la noi, în Milano, ceva despre a lupta 
într-un război. Îţi aminteşti exact ce a zis? 

Payne încuviinţă. 

— Nu a existat niciun fel de compasiune în timpul 
cruciadelor şi nu va fi nici în acest război sfânt. 

— Război sfânt, da! Boyd repetă fraza. Şi Hristos? Ce a 
spus despre Hristos? 

— Ceva cum că eu credeam că el luptă în numele lui 
Hristos. Şi apoi a spus că lui nu-i pasă de Hristos pentru că 
el ştia ce s-a întâmplat de fapt atunci şi a înţeles cine era 
adevăratul erou. 

— Adevăratul erou! Da, acestea au fost cuvintele lui! 
Excelent lucrat, excelent! 

— Şi asta înseamnă ceva pentru tine? 

— S-ar putea. Cred că da! Luă o pagină albă, apoi 
întrebă: Şi, după ce am plecat, a mai zis altceva? Altceva 
despre Dumnezeu sau pergamente, sau despre acest 
război sfânt? 

Payne se gândi la conversaţia cu Manzak şi încercă să-şi 
amintească vorbele lui. Partea cea mai grea într-un 
interogatoriu este să separi prostiile de informaţiile cu 
adevărat valoroase. 

— A spus ceva despre un adevăr, m-a cam băgat în 
ceaţă. 


248 


— Adevărul? 

Boyd se uită la Maria cerând ajutor. Termenul acesta 
nici pentru ea nu însemna mare lucru. 

Aşa că Payne continuă: 

— A zis că durerea lui e temporară, deoarece ştia 
adevărul şi m-a asigurat că durerea mea va fi veşnică, 
pentru că eu nu-l ştiu. 

— Asta ţi-a spus, că el deja ştia adevărul? 

— Sau ceva de genul ăsta. 

— A naibii de încurcată treabă! Dacă el deja ştie ce 
conţine pergamentul, înseamnă că sunt mai multe. Dar 
cum? 

Maria vorbi. 

— Dacă Tiberius i-a trimis mai multe pergamente lui 
Paccius în Anglia, atunci Paccius n-ar fi putut trimite la 
rându-i nişte documente la Roma, descriind succesul său? 

— Paccius? bâigui Jones. Tiberius? 

— Desigur! exclamă Boyd. Ce prost am fost! Paccius, cu 
siguranţă, a simţit imboldul să-şi informeze împăratul 
despre tot ceea ce se întâmpla la Ierusalim şi oricine citea 
acele mesaje devenea pe deplin conştient de complot - 
chiar dacă nu ar fi ştiut nimic despre pergamentele 
noastre! 

— Dar nu ar... 

— Staţi aşa! zise Payne. Voi doi o luaţi cu mult înaintea 
noastră. Tu începi să vorbeşti despre alte pergamente 
înainte de a-l explica măcar pe acesta. 

Jones încuviinţă. 

— Jon are dreptate. Dacă vreţi să vă ajutăm, trebuie să 
ne daţi toate informaţiile. Şi singurul mod în care puteţi 
face acest lucru e să începeţi cu începutul. 

— Asta s-ar putea să cam dureze. 

— Nicio grijă, îl asigură Payne pe Boyd. Ne-am luat 
avans la aeroport. 


Comandantul aştepta noutăţi, Lars ştia asta, dar el nu 
prea voia să-i iasă-n cale. Cel puţin nu încă, nu cu 
asemenea veşti proaste. 


249 


La început, a crezut că misiunea lor avea să fie simplă, 
mai ales când a aflat că Payne îşi folosise cardul de credit 
ca să cumpere patru bilete spre Geneva, de la gara din 
localitate. Din păcate, cât ei erau ocupati să-i facă semne 
conductorului furios să oprească, în apropiere de Fribourg, 
au primit un raport conform căruia Jones şi Boyd 
închiriaseră amândoi maşini de la o agenţie din Berna. 
Năucit, ordonă la jumătate dintre oamenii săi să se 
întoarcă, iar ceilalţi să continue să scotocească trenul. 

Şi acesta a fost doar începutul. 

Până să i se întoarcă oamenii, Lars fusese informat că 
Maria Pelati închiriase o limuzină ca să ajungă la Zurich şi 
orice încercare de a-l contacta pe şoferul acesteia era în 
zadar, din cauza interferenţei celularelor în Alpi. Apoi, i s-a 
spus că un american, Otto Buckner, un domn care 
corespundea descrierii lui Payne, cumpărase opt seturi de 
bilete pentru opt autobuze diferite şi toate se aflau deja pe 
traseu, îndreptându-se în diverse direcţii prin toată 
Elveţia. 

Desigur, ceea ce Lars nu ştia era că toate acele bilete 
cumpărate reprezentau piste false. Adevărul era că Payne 
şi Jones îşi găsiseră mijlocul de transport în parcarea pe 
termen lung de la aeroportul din Berna. Pur şi simplu, au 
aşteptat ca un om de afaceri să tragă în parcare, după care 
au pus-o pe Maria să flirteze cu el ca să obţină informaţii 
despre locul spre care călătorea. Imediat ce a aflat că 
zbura la Paris şi avea să lipsească toată săptămâna, Payne 
şi Jones au ştiut că pot lua BMW-ul lui până la Kusendorf şi 
nu aveau de ce să-şi facă griji, pentru că maşina nu avea 
cum să fie dată dispărută timp de câteva zile bune. 


Doctorul Boyd apucase să le explice tot ceea ce trebuiau 
să ştie: descoperirea lui de la Bath, teoriile lui despre 
împăratul Tiberius şi traducerea pergamentului. Şi apoi, 
imediat ce a răspuns tuturor întrebărilor lor, Maria le 
povesti despre misterul omului care râde, descrise statuia 
de pe acoperişul Domului şi le spuse câteva lucruri despre 
mâna dreaptă a lui Tiberius, generalul Paccius. 


250 


N-are sens să mai adăugăm că, la sfârşitul discuţiei, 
erau năuci de cap. 

Ca să fie corecţi, şi ei le-au făcut o scurtă dare de seamă 
despre trecutul lor, înţelegerea cu Manzak şi Buckner, 
muşamalizările de la locul crimelor şi tot ce-şi mai 
aminteau. Când au terminat, erau două lucruri asupra 
cărora toţi erau de acord. Unu, toţi erau consternaţi. Şi 
doi, dacă exista vreo speranţă să afle ceva la Arhivele 
Ulster, trebuiau să doarmă un pic. 

Deoarece ziua următoare va fi şi mai multă agitaţie. 


47 


Nick Dial închirie o cameră într-un hotel aflat la câteva 
străzi distanță de locul crimei ca să poată merge pe jos 
până la Fenway şi în miezul nopţii dacă simţea nevoia să 
mai examineze dovezile. Şi adevărul era că probabil o să 
fie nevoie, pentru că el încă funcţiona după fusul 
european. Sau fusul african? Sincer, nu mai ştia, pentru că 
trecuse prin opt fusuri orare diferite într-o singură zi. 

Dial se uită la ceas şi hotărî că s-ar putea să-l mai prindă 
pe cardinalul Rose la Vatican. Nu mai vorbiseră de marţi şi 
spera ca Rose să fi găsit informaţii suplimentare despre 
părintele Jansen. Deja ştia că Jansen lucra în Comisia 
Biblică Pontificală (CBP), deşi nu ştia exact care era rolul 
lui. Dial trebuia să afle dacă Jansen se ocupa de un proiect 
cu vreun cardinal din Danemarca sau Finlanda ori dacă 
avea o funcţie mai importantă. 

Telefonul sună de opt ori până să răspundă cineva. 

— Cardinalul Rose. 

— Joe? Sunt Nick Dial de la Interpol. 

— Nick! Chiar mă întrebam când ai să mă suni. Ţi-am 
lăsat câteva mesaje. 

— Îmi pare rău. Am fost cam ocupat astea două zile. 

— CNN a anunţat că a fost găsit încă un cadavru în 


251 


Boston. E adevărat? 

— Foarte adevărat. Numai ce-am plecat de la Fenway 
Park. 

— Victima era tot preot? 

— Nu. De data aceasta, a fost un papă. 

— Pardon? 

Dial îi explică mai clar. 

— Victima e Orlando Pope, un jucător de baseball de la 
Yankees. 

Rose tăcu câteva secunde să digere ştirile. 

— Asta nu poate fi o coincidenţă. 

— Probabil că nu. 

— Mai era vreun mesaj? 

Dial rânji. 

— Tu eşti sigur că eşti cardinal? Vorbeşti ca un poliţai. 

— Scuze, nu vreau să mă bag. Doar că încerc să-mi fac o 
imagine clară. Presupun că, dat fiind tot ce ştiu eu despre 
Vatican şi ce ştii tu despre caz, s-ar putea să ne fim de 
ajutor unul altuia. 

— Că veni vorba, ce ai aflat despre părintele Jansen? 

— Nimic folositor, mă tem. Am vorbit cu toţi prietenii 
mei de la CBP şi ei erau întristaţi de pierdere. Se pare că 
Erik era unul dintre cei buni, unul dintre acei oameni pe 
care toţi îi cunosc şi plac. De fapt, cu cât aflu mai multe, cu 
atât regret mai tare că nu l-am cunoscut. 

— Şi despre slujba lui? Ai aflat ce făcea? 

— Câte puţin din toate. În parte, cleric, în parte, 
cercetător, în parte, mesager. Era omul-bun-la-toate, 
învăţa mersul treburilor. 

— Şi cum se distra? Sex, droguri, ceva? 

Rose trase adânc aer în piept. 

— Era curat puştiul. 

Dial făcu o remarcă pentru sine. 

— Deci nu are legătură cu el. Asta încerci să-mi spui, da? 
Părintele Jansen a fost victimă, dar nu dintr-un motiv ce 
tine de persoana lui. 

Rose încuviinţă. 

— Cam asta ar fi părerea mea. 


252 


— Şi Vaticanul? Se întâmplă ceva ce ar trebui să ştiu? 

— Unde baţi? Că noi am avut de-a face cu asta. 

Dial negă. 

— Nu spun deloc aşa ceva. Doar că mă întreb dacă se 
întâmplă ceva despre care ar trebui să ştiu şi eu. Vreun 
scandal? Controverse? Vreo răfuială? Ajută-mă, Joe! Mor 
oameni, iar eu nu ştiu de ce. 

Rose rămase tăcut o vreme, adunându-şi gândurile. 
Când, în cele din urmă, vorbi, o făcu pe un ton foarte 
domol. 

— Fiecare organizaţie - chiar şi cele inofensive - are 
duşmani. Indiferent ce faci, bun sau rău, cineva se va simţi 
jignit. Nu ar trebui să-ţi zic ţie asemenea lucruri, dar 
adevărul este că Biserica Catolică primeşte mai multe 
ameninţări decât orice altă organizaţie din lume. Este atât 
de rău, încât avem personal specializat, a cărui menire 
este să sorteze corespondenţa şi să separe amenințările 
adevărate de cele false. 

— Serios? Şi ce fac cu cele adevărate? 

— Cred că asta depinde de ameninţare. Avem personal 
de securitate de primă clasă care se ocupă de lucrurile 
acestea pe plan local. Orice altceva este predat poliţiei. 

— Despre ce fel de ameninţări vorbim? 

— Bombe, incendii, asasinate. Toată gama la care te 
aştepţi. Apoi, desigur, sunt amenințările funcţionăreşti. 
Procesele par destul de la modă în zilele astea. La fel şi 
şantajul. Ştii, dă-mi un milion sau, dacă nu, spun presei că 
un preot mi-a molestat fiul. 

— Cred că faci mişto de mine. 

— Aş vrea eu, Nick! Din păcate, asta este lumea în care 
trăim azi. Cum e expresia aia? Banii sunt rădăcina răului... 
Oricine-ar fi cel ce-a spus-o, a fost un om înţelept. 


Benito Pelati îşi petrecu noaptea la birou, aşteptând 
noutăţi. Cu 20 de ani în urmă, s-ar fi dus şi el la Milano, 
făcând lucrurile care i-au adus reputaţia de cel mai temut 
om din Italia. Acum, era dat deoparte şi îl avea pe Dante să 
se ocupe de asemenea treburi. Nu că Dante nu era capabil, 


253 


pentru că era. Însă Benito ar fi preferat să-l ştie la Viena, 
lucrând la săpăturile care erau atât de importante pentru 
cauza lor. 

Când telefonul sună, Benito era de-a dreptul furios. Nu 
era genul de om care să tolereze ineficienţa. 

— Ce-a durat atât? Trebuia să mă suni cu ore în urmă. 

Dante răspunse: 

— Te-aş fi sunat dacă n-ar fi fost ea. Implicarea ei a 
complicat lucrurile. 

Comentariul îl lăsă perplex pe Benito. Nu era obişnuit să 
primească răspunsuri obraznice din partea nimănui. 

— Despre ce vorbeşti? Cine-i implicat? 

— Mă uit la fotografiile de la supraveghere din 
bibliotecă şi Maria era acolo, cu Boyd. Ştii, mă întrebam de 
ce a durat atât de mult ca gărzile tale să-l elimine la 
Orvieto. 

— Maria? Dar de ce? De ce ar risca tot ce noi am sperat 
să obţinem? 

— Noi? Ea nu a mai fost una dintre noi de când ai 
expediat-o la şcoală. Nu ştiu când o să pricepi asta. Dar, cu 
cât mai curând, cu atât mai bine pentru noi. Crede-mă, 
dacă n-ajungem curând la ea, o să distrugă tot ce ai 
plănuit. Şi o să se bucure de fiecare minut. 

Benito amuţi un timp. Mai târziu, avea programat să se 
ducă la Curtea Supremă şi ultimul lucru de care avea 
nevoie era ceva care să-i distragă atenţia. Muncise prea 
mult şi aşteptase prea mult pentru ca momentul lui de 
glorie să fie distrus de fiica lui insolentă. Se pregătea să 
lanseze bomba bombelor asupra Vaticanului şi avea nevoie 
de concentrare. 

Spuse: 

— Atunci, ştii ce ai de făcut! 

Dante aprobă zâmbind. Aşteptase ziua aceasta încă de 
când Benito a trimis-o de-acasă. 


254 


48 


Arhivele Ulster erau amplasate ca într-un cuib, lângă o 
stâncă dezgolită, una ce apăra fortăreaţa de lemn 
împotriva vânturilor din Alpi care vuiau în regiune pe timp 
de iarnă. Bârnele maronii ca nuca, culoarea copacilor din 
jur, reprezentau materialul principal din care fusese 
construită vila şi se armonizau perfect cu frontoanele largi 
şi consolele adânci ale acoperişului armat. Ferestre 
pătrate  tăiau faţada la intervale regulate şi una 
triunghiulară se afla chiar sub acoperiş. Un geam mare se 
întindea pe verticală la mijlocul clădirii, oferindu-le 
oamenilor de pe scara principală o privelişte spectaculoasă 
a Alpilor. 

— Aia e o bibliotecă? întrebă Jones când se apropiară de 
poartă. Nu prea pare. 

— Asta pentru că nici nu e, spuse Boyd. Scopul acestei 
instituţii nu este să pună la dispoziţie cărţi, ci serveşte ca o 
punte peste prăpastia din ce în ce mai mare care există 
între erudiţi şi cunoscători. După cum sunt sigur că ştii, 
câteva dintre cele mai de seamă comori ale lumii sunt 
ascunse de ochii publicului în mod egoist de către o 
minoritate prestigioasă. Ştiai că un muzeu tipic dintr-un 
oraş mare etalează doar 15% din obiectele pe care le 
deţine? Ceea ce înseamnă că, în acest moment, majoritatea 
bogăției istorice a lumii se află dosită în lăzi pe undeva. 

Payne fluieră uşor. 

— 85%! 

— Vai de mine, şi asta doar la muzee. Dacă-i mai pui la 
socoteală pe colecţionarii miliardari care au tablouri de 
Monet pe pereţii din baie, atunci sunt sigur că procentajul 
creşte bine peste 90. Din fericire, această instituţie face 
ceva în această privinţă. De când a fost deschisă, Fundaţia 
Ulster a promovat conceptul radical de folosire în comun. 
Ştiu că „folosire în comun“ nu sună radical, dar, când vine 
vorba despre nişte obiecte nepreţuite, devine radical. 

— Nu prea sunt sigur că înţeleg, recunoscu Payne. 


255 


— Să zicem că tu predai la Universitatea Al Azhar din 
Cairo. Scriind o carte, îţi dai seama că nu deţii nişte 
informaţii esenţiale despre siturile nubiene din Sudan - 
informaţii ce pot fi găsite în aceste arhive. Deci, ce faci? 
Vii aici cu mâna goală şi le foloseşti cărţile? Sigur că nu. 
Lucrul acesta ar putea fi interpretat drept egoism de către 
fundaţie. Atunci, le împrumuţi un obiect de care ceilalţi 
erudiţi ar putea fi interesaţi - poate o descoperire pe care 
ai făcut-o la Gizeh - şi, în schimb, această instituţie îţi va 
permite accesul la documentele de care ai nevoie. 

Jones interveni şi el. 

— Folosire în comun... îmi place. 

— Ei, îl contrazise Boyd, s-ar putea să nu-ţi mai placă 
aşa mult peste vreo zece minute, pentru că noi nu avem 
nimic să le oferim oamenilor asta. Sigur, avem 
pergamentul, dar mă tem că acum nu este un moment 
potrivit să afle lumea de el. Încă mai sunt destule ghicitori 
de dezlegat înainte de a-l face public. 

— Dar filmul? sugeră Payne. Ne-ar afecta cu ceva dacă l- 
am arăta? 

— Filmul cu catacombele? se gândi la varianta aceasta 
vreo câteva secunde. Vai, dar trebuie să recunosc că filmul 
acela nu este munca mea. De aceea, trebuie să mă adresez 
domnişoarei Pelati. Drăguţă, ce-ai zice de-o premieră? 

Pe buze, îi apăru un zâmbet larg. 

— Pentru că nu mi-am mai făcut de mult aşa o apariţie, 
recunosc că ideea sună halucinant... Tu ce crezi, David? 

Jones se uită la ea şi îi făcu cu ochiul. 

— Da, Maria, sunt întru totul de acord cu tine. 

— Remarcabil! jubilă Boyd fără să observe flirtul. Atunci, 
să trecem la atac. Abia aştept să văd ce descoperim. 

— Şi eu, mormăi Jones în barbă. Şi eu! 


Un grup de paznici înarmaţi i-a condus pe cei patru de-a 
lungul podelelor de lemn şi în holul vilei, unde directorul 
arhivelor îi aştepta să-i întâmpine. Petr Ulster, nepotul 
patriarhului institutului, era un bărbat rotunjor, cu puţin 
peste 40 de ani, cu o deasă barbă castanie, ce îi acoperea 


256 


multiplele bărbii. Însă reuşi să traverseze holul vioi ca un 
copil vesel, în principal datorită strălucirii din ochi şi a 
entuziasmului pentru cunoaştere pe care-l emana. 

Se prezentă cu un uşor accent elveţian: 

— Mă numesc Petr şi este o onoare să vă cunosc! Cum 
pot să vă ajut? 

In mod normal, doctorul Boyd ar fi preluat iniţiativa, 
explicând cine era şi ce sperau să găsească. Însă condiţia 
sa prezentă de fugar internaţional nu-i permitea, aşa că 
Payne preluă postura de conducător al grupului. 

— O adevărată plăcere să te cunosc, Petr! Mă numesc 
Jonathon Payne, iar aceştia sunt membrii grupului cu care 
călătoresc: D J., Chuck şi Maria. 

Ulster dădu mâna cu fiecare în parte. 

— Şi în ce tip de excursie vă aflaţi? 

— Una confidențială. Payne făcu un semn discret către 
paznici. Putem discuta undeva? 

— Desigur. Urmaţi-mă! 

Ulster practic pluti pe hol, conducându-i în biroul său 
privat. Rafturi cu cărţi îmbrăcate în piele, în ediţii princeps 
dominau încăperea. Restul pereţilor erau acoperiţi cu 
fotografii înrămate, prezentând peisaje colorate din Elveţia 
şi străinătate. 

— Trebuie să recunosc, spuse el, că sunt în mod 
deosebit intrigat de prezența voastră. Majoritatea 
academicienilor îşi anunţă telefonic sosirea înainte de a 
veni la Kisendorf. Foarte rar se întâmplă să apară pur şi 
simplu la uşă. 

Payne se aşeză lângă Ulster. 

— Îmi pare rău, dar adevărul este că eu nu sunt deloc un 
academician. 

— Oh? Atunci, sunt şi mai fascinat de prezenţa voastră. 
Ce sunteţi? 

— Eu? Sunt manager executiv al unei firme americane 
numite Payne Industries. 

Ulster radia. 

— Un om de afaceri! Minunat! A trecut mult de când n- 
am fost vizitaţi de un colecţionar american. Spune-mi, ce 


257 


anume te interesează? 

— De fapt, Petr, eu nu sunt colecţionar. Aş zice, mai 
degrabă, un fel de finanţator. 

— Grozav! Grozav! Îşi puse mâna pe genunchiul lui 
Payne şi-l bătu uşurel. Bunicul meu ar aprecia foarte mult 
mărinimia ta. Serios, ar aprecia-o într-adevăr! 

Payne nu prea ştia cum să facă faţă entuziasmului lui 
Ulster sau abundenței de superlative, dar era tentat să-i 
recomande cafea fără cofeină. 

— Ciudat că ai adus vorba despre bunicul tău, pentru că 
am înţeles că a venit în Elveţia căutând ceva de care are 
nevoie şi echipa mea. 

— Serios? Şi care este lucrul acela? 

— Un refugiu! Payne se aplecă să ajungă mai aproape de 
el şi şopti: Ne aflăm într-un punct critic al călătoriei 
noastre şi mă tem că, dacă se află ceva, o facțiune rivală s- 
ar putea să-l folosească împotriva noastră. 

— O facțiune rivală? Ulster îşi frecă mâinile nerăbdător. 
Nu era obişnuit cu atâta exaltare. Această informaţie pe 
care o căutaţi ce este mai exact? 

Payne făcu un semn cu capul către Boyd. 

— Chuck? Vrei, te rog, să preiei de aici? 

— Căutăm orice informaţie pe care aţi putea-o avea 
despre Tiberius şi mâna sa dreaptă, Paccius. Am prefera 
informaţii despre ultimii lor ani. 

— A, misteriosul general Paccius. Suntem binecuvântaţi 
cu câteva documente ale imperiului, care v-ar putea fi de 
folos. Întâmplarea face că bunicul meu a avut o pasiune 
specială pentru romanii antici, dat fiind că, la un moment 
dat, au ocupat Austria sa natală. 

— Extraordinar! Al naibii de bine pică! 

— Din păcate, căutarea voastră s-ar putea să fie dificilă, 
pentru că vreo câteva piese din colecţia romană n-au fost 
traduse niciodată şi multe altele n-au fost nici înregistrate. 

— Nu-ţi face griji, îl asigură Payne. Când vom termina, 
vom fi mai mult decât bucuroşi să lăsăm traducerile aici. 
Adică, cele care să nu ne pună în pericol. 

Ulster chicoti zgomotos. 


258 


— O, Jonathan, eşti misterios. Şi, cu siguranţă, sunt 
încântat să te fi cunoscut. Şi totuşi, înainte să vă las să 
mergeţi sus, mă tem că va trebui să vă adresez o întrebare 
la care trebuie să răspundă toţi vizitatorii. 

— Care este? 

— Ce puteţi oferi voi acestei instituţii drept răsplată că 
vă folosiţi de serviciile ei? 

— Nu ştiu. Călătorim cam fără bagaje, fiind într-un 
asemenea domeniu. Ce fel de donaţie ar fi acceptabilă? 

— Mi-ar plăcea nespus să vă fac o sugestie. Din păcate, 
pentru că ştiu foarte puţine despre călătoria voastră, îmi 
este greu să mă exprim. Poate că, dacă mi-aţi da un indiciu 
sau două, v-aş putea ajuta să găsiţi ce vă trebuie. 

— Un indiciu sau două? 

Confirmă din cap, alunecând pe canapea mai aproape de 
Payne. 

— Sau măcar o firimitură. Vă pot asigura că orice mi-aţi 
spune va rămâne strict confidenţial. Documentele din 
această vilă nu ar fi supravieţuit războiului dacă n-ar fi 
existat discreţia bunicului. El se baza pe asta şi m-a învăţat 
cât de prețioasă poate fi. Aşa că fiţi fără griji, nu voi 
dezonora niciodată amintirea lui încălcându-mi cuvântul. 

Payne se uită de jur-împrejur şi observă un televizor 
mare într-un colţ. Ar fi numai bun la momentul potrivit. 

— Petr, după cum am spus, sunt un om de afaceri, nu un 
erudit. Şi, ca om de afaceri, mereu încerc să negociez ca 
să obţin cea mai bună alternativă pentru mine, înainte de a 
accepta orice. 

Ulster se aplecă în faţă. 

— Ascult! 

— Vezi tu, echipa mea are nevoie de mai mult decât 
permisiunea de a intra în arhive. Cât suntem în oraş, am 
dori să avem acces pretutindeni, o încăpere privată în care 
să ne putem desfăşura studiile, plus serviciile tale, ca să 
mai avem un cercetător. Presupun că nimeni nu cunoaşte 
documentele mai bine decât tine. 

— Serviciile mele? O, Jonathan! Mă omori, zău că da! 
Dar mă tem că va fi nevoie de ceva uluitor ca să fiu de 


259 


acord cu aşa o propunere. Absolut, complet uluitor. Dar 
hai să fim cinstiţi, în ce aţi putea fi voi implicaţi ca să 
merite să-mi pierd vremea? 


Petr Ulster începu să-şi anuleze întâlnirile înainte ca 
filmul să se fi terminat măcar pe jumătate. Mereu crezuse 
în existenţa catacombelor, şi acum, că văzuse dovada pe 
peliculă, se gândi că n-ar vrea să lucreze la nimic altceva 
decât la acest subiect. Payne nici nu apucase să-i zică 
despre conotaţiile religioase ale misiunii lor, că Ulster 
ţopăia prin încăpere ca o capră în călduri. 

— Spune-mi, ceru el. Ce anume căutaţi? Trebuie să fie 
ceva incredibil de important, altfel nu aţi păstra tăcerea în 
legătură cu această descoperire. 

Boyd încuviinţă. 

— Avem nişte îndoieli cu privire la scopul cu care au fost 
construite catacombele. Credem că pentru a celebra vreo 
înţelegere clandestină între Tiberius şi Paccius, însă ne 
lipseşte dovada. 

Ulster se ridică de pe scaun. 

— Şi ce mai aşteptăm? Haideţi să vedem ce putem afla! 

Colecţia romană era depozitată în cea mai mare 
încăpere a vilei, deşi iniţial destinaţia sa fusese aceeaşi ca 
a tuturor seifurilor pentru documente. Podelele erau 
făcute din lemn ignifugat - planşee ce fuseseră date cu o 
răşină pe bază de apă -, iar pereţii albi şi tavanele fuseseră 
tratate cu un spray care nu permitea focului să se 
împrăştie. Înseşi textele erau ţinute în masive seifuri 
ignifuge, la loc sigur, în spatele uşilor securizate, 
antiglont. 

Ulster îi invită să ia loc înainte de a umbla la panoul de 
control. Bipuri umplură încăperea pe când introducea 
codul de siguranță compus din zece cifre, sunet înlocuit 
apoi de scrâşnetul surd al zăvoarelor ce se retrăgeau în 
podea. Îndată ce vitrina dispăru între pereţi, mânerele de 
pe fiecare seif începură să se răsucească la unison şi apoi 
uşa se deschise. 

Ulster întrebă: 


260 


— Avem vreun plan despre cum vreţi să faceţi căutarea? 
După cum v-am spus mai devreme, mare parte din piesele 
acestei colecţii nu a fost nici înregistrată şi nici tradusă. 

— Şi cele care au fost înregistrate? 

— Au fost clasificate după data aproximativă şi/sau 
subiectul tratat, în funcţie de dispoziţia mea din ziua 
respectivă. 

Boyd trase adânc aer în piept. Avea să fie mult mai greu 
decât îşi închipuise. 


Deşi departe de casă, Jones accesă banca de date din 
biroul său situat în Pittsburgh pentru a scoate nişte 
informaţii de fond despre Boyd şi Maria - în special 
implicarea lui Boyd în CIA şi istoricul familiei Mariei. Dacă 
Payne şi Jones aveau să lucreze împreună cu ei, trebuiau 
să ştie tot ce puteau despre trecutul fiecăruia. 

Numele real al lui Boyd era Charles lan Holloway şi 
absolvise la Annapolis pe la începutul anilor '60. După 
aceea, lucrurile au cam început să se încurce. Fusese 
împrumutat Pentagonului pentru „un stagiu alternativ“, 
moment în care a dispărut de pe radarul Academiei. Nu 
mai existau alte informaţii. Nicio adresă de corespondenţă. 
Nimic. Practic, a fost şters din sistemul lor, ceea ce Jones a 
presupus că reprezenta momentul în care acel Charles 
Boyd s-a născut şi a început o nouă carieră la CIA. 

Pentru a verifica acest lucru, Jones a descărcat 
fotografia lui Boyd de la o agenţie locală de ştiri şi i-a 
trimis-o lui Randy Raskin la Pentagon, împreună cu un 
mesaj care spunea: „E OK de mers cu Chuck la o băută?“ 

Aceasta era o modalitate codată de a afla dacă Boyd era 
considerat drept o ameninţare de către guvernul Statelor 
Unite. Dacă Jones ar fi vrut să ştie ceva despre accesul lui 
Boyd la informaţii strict secrete, atunci l-ar fi întrebat dacă 
Boyd era „OK pentru a ieşi la masă cu el“. Dacă în 
răspunsul lui Raskin era menţionată „o masă cu un singur 
fel“, atunci Boyd avea acces la documente extrem de 
importante. O „masă cu două feluri“ însemna că este de 
rang doi şi aşa mai departe. Dar lui Jones nu-i păsa de aşa 


261 


ceva. Nu avea să discute secrete cu tipul ăsta. Pur şi 
simplu, voia să ştie dacă Boyd era în relaţii bune cu 
agenţia. 

Jones, de asemenea, voia să ştie de ce nu-i avertizase 
Raskin despre afacerile lui Boyd cu CIA atunci când Payne 
l-a sunat din Milano. Pur şi simplu, n-avea nicio logică. 

Cât aşteptă răspunsul lui Raskin, Jones îşi îndreptă 
atenţia către Maria Pelati şi află tot ce voia să ştie. 
Crescuse în Roma, se mutase la o şcoală-internat 
exclusivistă din Anglia înainte de a ajunge la adolescenţă şi 
apoi se înscrisese la Dover, unde a studiat în ultimii zece 
ani. Documentele de la Interpol arătau că rareori părăsise 
Marea Britanie, chiar şi de sărbători, ceea ce indica faptul 
că relaţia cu tatăl ei era de fapt ca şi inexistentă. 

Singura ei vizită prelungită în Italia, în ultimii zece ani, 
era cea pe care o făcuse de curând, zburând de la Londra 
la Roma în acelaşi avion cu doctorul Boyd, cu două 
săptămâni în urmă. De acolo, lui Jones i-a fost uşor să le 
urmărească traseul în zona Orvieto, mergând pe firul unor 
tranzacţii cu cărţi de credit. O notă de plată de la un hotel 
aici, nişte cumpărături la un magazin dincolo - mereu 
lucruri uzuale, absolut nimic care să sugereze că ar fi 
căutători de comori pe punctul de a da marea lovitură. 

Pe când Jones îşi continua investigația, computerul îl 
înştiinţă că Raskin îi răspunsese la e-mail. Deschise 
mesajul dintr-o singură apăsare de buton. Spunea aşa: 

„Bea, amice, dar nu în public. Oameni responsabili cu 
ordinea publică din străinătate o să vă verifice 
documentele“. 


49 


La început, Payne se gândi că doctorul Boyd glumeşte 
când l-a rugat să iasă din camera colecţiilor romane ca să 
aibă ei mai mult loc. Asta până când a început să 


262 


vorbească despre claustrofobie şi să spună că nu era 
destul aer de respirat cu atâţia oameni în jurul mesei. 

Evident, Payne a fost şocat. După ce s-a gândit puţin, şi- 
a dat totuşi seama că Boyd avea dreptate: Payne nu era de 
niciun folos la capitolul cercetări. Nu putea citi în latină 
sau traduce pergamentele antice. Şi, cu siguranţă, nu avea 
cunoştinţele necesare în folosirea calculatorului precum 
Jones. De fapt, în acest moment, el nu putea face nimic 
altceva decât să păzească uşa şi să le aducă sendvişuri cu 
prosciutto când li se făcea foame. 

Exact, era chelnerul-poliţist care le aducea sendvişuri. 

Oricum, Payne se hotărî să nu facă o scenă şi îl întrebă 
pe Ulster dacă se putea folosi de biroul lui ca să lucreze la 
un proiect de-al său. Ulster râse şi îi spuse să îl folosească 
atât cât îi trebuie, ceea ce probabil că a fost o greşeală din 
partea sa, pentru că Payne era pe cale să identifice 
amprentele digitale a doi suspecți care nici măcar nu erau 
acolo, folosind specimenele pe care le colectase la Milano. 

Procedeul în sine era destul de direct. Puse specimenul 
în cerneală şi apoi îl imprimă pe hârtie. Ca pictura cu 
degetul la grădiniţă. Doar că, de data aceasta, Payne 
folosea degetele altora. 

Când Payne termină, le băgă într-o pungă maro de 
hârtie pe care scria NU MĂ MÂNCA şi o puse în 
congelatorul lui Ulster. Apoi, îi trimise amprentele prin fax 
lui Randy Raskin, gândindu-se că, dacă putea cineva să 
afle cine erau Manzak şi Buckner, el era acesta. Payne 
incluse şi un mesaj scurt, prin care-i spunea să trimită 
rezultatele pe adresa lui Jones cât mai curând posibil. 

După aceea, Payne avu ceva timp de pierdut, aşa că se 
hotări să exploreze arhivele. Hoinări de-a lungul şi de-a 
latul coridoarelor, uitându-se la tot: tablouri, statui şi toate 
vitrinele. Insă ceea ce-i plăcu cel mai mult fu o serie de 
fotografii alb-negru pe care bunicul lui Ulster le făcuse la 
Viena prin anii '30. Cele mai multe prezentau monumente 
de referinţă pe care Payne nu le-a recunoscut, dar cea din 
urmă, o poză cu nişte cai lipiţani, îi topi inima într-o clipă. 

Pe când era copil, părinţii săi îl convinseseră să se uite 


263 


la un spectacol TV executat de cai albi maiestuoşi, 
spunându-i că sunt inorogi care şi-au pierdut cornul. Şi 
Payne îi crezuse, pentru că nu mai văzuse niciodată o 
asemenea etalare magică într-un spectacol. Caii intrau în 
manejul imperial de la Hofburg pe muzica viorilor din 
„Suita arleziană“ a lui Bizet, apoi începeau să plutească 
într-o serie de piruete ce sfidau gravitația, plecăciuni şi 
capriole. Până în acel moment, Payne nu ştiuse niciodată 
că animalele pot dansa sau se pot roti. 

Dădu fotografia jos de pe perete şi îşi trecu degetele 
peste imaginea ştearsă de timp. Toţi caii din poză muriseră 
cu zeci de ani înainte ca Payne să se fi născut, dar, datorită 
marcaje specifice pentru a le păstra arborele genealogic -, 
semănau foarte bine cu cei pe care-i văzuse când era copil. 
Aceleaşi gâturi înalte, membre suple, spate musculos şi 
încheieturi frumos închegate, coame dese şi ochi incredibil 
de limpezi. 

— Ştiai că le-ai salvat viaţa? mormăi cineva aflat mai 
departe pe coridor. Ja, ja, este adevărat! N 

Năuc, Payne se uită la bătrânelul care se mişca agale. Il 
chema Franz şi era unul dintre angajații cei mai de 
încredere ai lui Ulster. 

— Ce-a fost asta? întrebă Payne. 

— Tu american, nu? Ja, ne-aţi salvat caii. 

— I-am salvat? Cum naiba am făcut eu asta? 

Un zâmbet explodă pe faţa plină de riduri a lui Franz. 

— Nu tu! Ci oamenii din ţara ta. Ja, ja! Şi-au riscat 
vieţile ca să-i salveze. 

Payne habar n-avea despre ce vorbea, aşa că-l rugă să-i 
explice. 

— Demult, în 1945, Viena era puternic atacată de 
bombardierele aliaţilor. Colonelul Podjahsky, conducătorul 
Şcolii de călărie, se temea pentru vieţile cailor săi - nu 
doar din cauza bombelor, dar şi din cauza refugiaților 
înfometați care răscoleau tot oraşul căutând carne. 

— Ai spus carne? 

— Ja, răspunse acesta fără să mai aibă nicio urmă de 


264 


zâmbet pe faţă. Cum Viena nu mai prezenta siguranţă, 
colonelul a dus mulţi cai la mulţi kilometri în nord, spre 
Saint Martin. Acum, după voia sorții, s-a întâlnit 
întâmplător cu un vechi prieten care îl putea ajuta să 
protejeze caii. Ştii cine era acel prieten? 

Payne nu auzise niciodată de Podjahsky, aşa că n-avea 
nici cea mai vagă idee. 

— Mă dau bătut. Cine? 

— Generalul american George S. Patton. 

— Serios? Şi de unde îl ştia pe Patton? 

Franz chicoti încântat. 

— Îţi vine să crezi că s-au întâlnit la Olimpiada din 1912? 
Ja, ja, e adevărat! Amândoi au concurat la pentatlon la 
Jocurile de la Stockholm. 

— Patton era sportiv olimpic? N-am ştiut. 

— Şi asta nu-i nimic. Stai să-ţi spun ce s-a întâmplat 
după aceea. Pentru a-l convinge pe Patton că acei cai 
meritau a fi salvaţi, colonelul a organizat o reprezentaţie a 
lipiţanilor chiar acolo, pe câmpul de luptă. Îţi poţi închipui 
un asemenea spectacol? Cai dansând în toiul unui război! 
Franz râse aşa de tare că lui Payne îi ţiuiră urechile. 
Generalul a fost atât de impresionat, încât a declarat aceşti 
cai drept proprietate oficială a armatei Statelor Unite până 
când Viena redevenea sigură pentru întoarcerea lor. 

Payne zâmbi uitându-se la fotografie. 

— Cred că părinţii mei au avut dreptate. Sunt magici. 

— Hm? Ce anume? 

— Nimic, mormăi uşor jenat. Doar din curiozitate, pot 
împrumuta această fotografie pentru câteva minute? Am 
sus un amic care mereu încearcă să mă impresioneze cu 
diverse informaţii despre toate şi mă îndoiesc că ar 
cunoaşte şi această poveste. L-ar deranja pe Petr dacă iau 
sus asta? _ 

— Petr! mârâi Franz. Imi pare bine că i-ai spus pe nume, 
că aproape că uitasem să-ţi spun. Petr m-a trimis să te 
găsesc. Vrea să mergi sus de îndată. Prietenii tăi vor să-ţi 
vorbească. 

Incântat, Payne îi mulţumi lui Franz pentru veşti şi apoi 


265 


se repezi pe scări, cu tot cu fotografie. Dar, când intră în 
încăpere, îşi dădu seama rapid că trebuia să păstreze 
povestea pentru altă dată, deoarece expresia de pe feţele 
tuturor îi spunea lui Payne că se întâmplase ceva rău. 

Chipul doctorului Boyd era mai palid decât de obicei, 
ceea ce făcea ca pungile de sub ochii să-i iasă în evidenţă 
precum dungile negre de sub ochii jucătorilor de fotbal 
american. Maria era aşezată în stânga lui, cu faţa 
îngropată pe masă, sub braţele strânse puternic. Şi Ulster, 
pe ale cărui buze îngheţase un rânjet perpetuu de când 
Payne făcuse cunoştinţă cu el, părea să fie încruntat, deşi 
era greu de spus cu acel tufiş pe care-l numea barbă. Jones 
a fost ultima persoană la care Payne s-a uitat şi acesta 
stătea în cel mai îndepărtat colţ al încăperii, însă expresia 
de pe faţa lui exprima totul. 

Într-un fel nebănuit, misiunea lor suferise o lovitură 
puternică. Doar că nu ştia în ce mod. 

Cum Ulster trimisese după el, hotărî să înceapă cu 
acesta. 

— Franz mi-a spus că vrei să vorbeşti cu mine. E totul în 
regulă? 

— Metaforic vorbind, aş zice că ne-am lovit de un 
aisberg. Arătă către un pergament aşezat pe masă, în faţa 
sa. Acesta era unul dintre documentele din colecţia 
bunicului meu. I-a fost trimis lui Tiberius de către un 
centurion rănit imediat după războiul cu bretonii. Dacă te 
uiţi cu atenţie, poţi vedea unde l-a ţinut soldatul, pentru că 
sângele lui a pătat papirusul în timp ce scria mesajul. 

Payne văzu pata, dar nu prea-l interesa plasma veche de 
2 000 de ani. 

— Şi ce spunea? 

— Îşi cerea scuze pentru exprimarea în scris, ceea ce 
era o încălcare a protocolului de neînchipuit pentru un 
centurion, apoi îl informa pe Tiberius despre un trib 
silurian ostil care îi atacase în vreme ce dormeau, ucigând 
sute de romani în beznă. 

— Şi asta-i important? 

— Nu ca informaţie în sine, dar următoarea parte este. 


266 


Vezi tu, soldatul menţiona că generalul Paccius fusese una 
dintre primele victime ale raidului, înjunghiat în inimă pe 
când dormea. 

— Şi ăsta-i un lucru rău, nu? 

— Rău? răbufni Boyd din partea opusă a camerei. E 
teribil de îngrozitor! Dat fiind că Paccius a fost omorât, 
este clar că nu el a orchestrat conspirația împotriva lui 
Hristos, nu? 

— Cred că nu, deşi nu înţeleg de ce treaba asta este aşa 
de oribilă. Numai ce I-a spălat reputaţia lui Hristos, aşa-i? 
Ca un bun creştin, presupun că te bucuri de una ca asta. Şi 
tu, Maria? 

Ea tresări când îşi auzi numele, surprinsă că un bărbat îi 
cerea, practic, părerea. 

— Aş vrea eu să stea lucrurile aşa. Singurul lucru pe 
care l-am lămurit este dispariţia lui Paccius. După atâţia 
ani, ştim în sfârşit de ce cărţile de istorie romane nu l-au 
glorificat niciodată. A murit fără demnitate, înjunghiat în 
timp ce dormea pe câmpul de luptă. 

— Şi asta nu vă convine? Adică, asta nu ar trebui să 
pună capăt speculațiilor voastre despre lisus? 

Maria clătină din cap. 

— Acum, că Paccius nu mai este suspect, nu mai avem 
nicio idee despre cine ar fi putut fi următorul la care să 
apeleze Tiberius. 

— Ei bine, tocmai acolo bat eu. De unde ştiţi că a apelat 
la cineva? De ce sunteţi atât de siguri că a mers până la 
capăt cu planul său împotriva lui Hristos? 

Ea îi răspunse: 

— Pentru că măiestria lucrărilor din catacombe ne spune 
măcar atâta lucru. Îţi aminteşti sculpturile care ilustrau 
răstignirea lui Hristos? Personajul principal râde de 
Hristos, practic ia în derâdere moartea sa. Care-i motivul 
pentru care s-ar afla acolo - într-o încăpere secretă 
construită de Tiberius - de conspirația n-ar fi avut succes? 
Din punct de vedere istoric, sculpturile sunt corecte, 
aşadar e clar că au fost executate după răstignirea lui 
Hristos. Doar aşa ar fi putut executa detaliile cu precizie. 


267 


În sfârşit, lui Payne i se aprinse becul. 

— Aa, înţeleg! Vezi, eu am interpretat execuţia artistică 
altfel decât voi. Zici că Tiberius a fost aşa de încântat de 
rezultat, încât s-a gândit să-şi onoreze complicele în piatră, 
sculptându-i chipul drept apreciere pentru lucrul bine 
făcut. 

— Exact! Doar că nu ştim cine l-a ajutat pe Tiberius sau 
ce a făcut ca să-i convingă pe toţi că lisus era Mesia. 
Conform pergamentului, Tiberius voia să însceneze ceva 
atât de dramatic, încât le-ar fi dat oamenilor subiect de 
discuţii pentru mulţi ani. Doar că noi nu ştim ce anume a 
fost. 

— Nu ştiţi? 

— Nu, îl asigură ea pe Payne. Dacă am şti, am fi avut un 
fir pe care să mergem. Dar, după cum stau lucrurile acum, 
habar n-avem încotro s-o apucăm. Moartea lui Paccius ne-a 
tras covorul de sub picioare. 

Payne se lăsă pe spate, uluit. Cum se putea ca patru 
dintre cei mai deştepţi oameni din câţi întâlnise să fie atât 
de orbi şi să nu vadă ceea ce era atât de evident? 

— Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cred că v-aş putea 
fi de folos. 

— A? se miră fata pe un ton dezarmat. Cum aşa? 

— Spunându-ţi că romanii au zăpăcit Ierusalimul. 

— Jon, şopti Jones, nu e momentul pentru glume. 

— Cine glumeşte? Adevărul este că am o teorie despre 
Tiberius. De fapt, sunt surprins că voi încă nu v-aţi dat 
seama de asta. E cam evident. 

— Evident? mormăi Boyd. Sunt de acum două zile de 
când ne tot gândim la treaba acesta, cercetând zi şi 
noapte, încercând să înţelegem blestemăţia asta şi tu îţi 
baţi joc de noi zicând că este evident? 

— Stai puţin! Chiar n-am intenţionat să vă jignesc. 
Adevărul este că, uneori, poţi fi atât de absorbit de ceea ce 
faci, încât poţi pierde din vedere lucrurile evidente. Şi cred 
că exact aşa ceva se întâmplă aici, deoarece sunt destul de 
sigur că ştiu ce au făcut romanii ca să păcălească masele. 
Vă mai aduceţi aminte când am spus că eu am interpretat 


268 


galeria altfel decât voi? Ei bine, dacă nu vă deranjează, aş 
vrea să vă prezint pe scurt teoria mea. Cred că ar putea fi 
cheia dezlegării întregului mister. 

— Teoria ta este cheia? îi râse Boyd în nas. Ah, asta 
trebuie să fie treabă serioasă! 

— Professore! Sunteţi nepoliticos! Dacă n-ar fi fost 
Jonathon, probabil că noi am fi fost morţi acum. 

Payne se uită la Maria şi îi mulţumi, bucuros că măcar 
unul dintre ei îl lua în serios. 

— Acum, recunosc că nu ştiu mai nimic despre 
Ierusalimul din secolul I, dar, dacă îmi amintesc bine, voi 
căutaţi să găsiţi un eveniment din viaţa lui Hristos care să 
fi lăsat lumea toată cu gura căscată. 

— Lasă-mă să te întrerup în punctul acesta, se băgă 
repede Boyd. Am examinat fiecare dintre minunile lui 
Hristos - transformarea apei în vin de la Cana, hrănirea 
celor înfometați la Bethsaida şi aşa mai departe -, dar n- 
am simţit ca vreuna dintre acestea să fie suficient de 
miraculoasă încât să manipuleze masele. Mai mult chiar, 
Tiberius a pretins că evenimentul său trebuia pus în scenă 
la Ierusalim şi minunile lui Hristos au fost făcute în alte 
părţi. 

— Doctore, dacă nu mă înşel, Tiberius zicea ceva despre 
punerea în scenă a unui singur eveniment, un spectacol 
atât de magic, încât oamenii nu-l vor putea ignora oricât 
de mult ar încerca? 

— Sau ceva de genul ăsta, da. 

— Însă doar un singur eveniment, nu două sau trei? 

Boyd încuviinţă. 

— E corect. Pergamentul face referire la un singur 
eveniment pe care generaţiile următoare îl cântă pe veci. 
Ceva magic şi mistic în inima Ierusalimului. 

Brusc, Payne deveni mai încrezător decât fusese 
vreodată. 

— În cazul acesta, există doar un singur eveniment în 
viaţa lui lisus, care se potriveşte acestor criterii... Şi, aveţi 
încredere în ce vă spun, oamenii încă mai vorbesc despre 
lucrul acesta. 


269 


50 


Era bine cunoscut faptul că Henri Toulon sosea târziu şi 
pleca acasă devreme. Aşa că Nick Dial nu a fost deloc 
surprins când a sunat la Interpol şi a constatat că Toulon 
nu era de găsit. Dar nu ar fi fost prima dată când se 
dondăneau - în parte pentru că Dial primise funcţia la care 
Toulon râvnise şi în parte pentru că Toulon era un agitator 
căruia îi plăcea să se ia la harţă cu oricine. Insă Dial 
suporta toate rahaturile astea pentru că Toulon lucra mai 
bine decât oricare dintre cei cu care mai avusese de-a 
face. 

După ce-i lăsă mesajul, Dial îşi îndreptă atenţia către 
panoul de informaţii din camera sa de hotel, din Boston. Se 
uita la fotografiile victimelor din cele trei cazuri şi încerca 
să stabilească o legătură între ele. Un preot din Finlanda 
care fusese răpit în Italia, însă ucis în Danemarca. Un prinţ 
din Nepal care fusese răpit în Thailanda, dar ucis în Libia. 
Un jucător de baseball din Brazilia care fusese răpit în 
New York şi apoi crucificat în Boston. Care era legătura? 

Jansen, Narayan şi Pope erau bărbaţi sănătoşi, sub 40 de 
ani. Niciunul dintre ei nu era căsătorit, nu avea copii sau 
relaţii importante. De fapt, toţi făceau cam orice era 
posibil pentru a evita relaţiile. Jansen făcuse legământ de 
burlăcie, Narayan prefera prostituatele şi Pope era un 
singuratic marginalizat. Pe de altă parte, existau şi mai 
multe diferenţe. Aveau religii diferite, diferite origini 
etnice şi fiecare era dintr-un alt capăt al pământului. 
Vorbeau limbi diferite, aveau slujbe diferite şi nicio 
legătură unul cu celălalt, cu excepţia faptului că erau 
morţi. 

Pentru Dial era clar că, în acest caz, nu victimele erau 
cheia, ci mesajul. 

În timp ce-şi sorbea cafeaua, îşi îndreptă atenţia către 
scenele crimelor. În mod normal, ar fi lucrat doar cu o 
singură hartă, deoarece cazurile lui, de regulă, se 
desfăşurau într-o zonă bine delimitată. Totuşi, în acest caz, 


270 


trebuia să aibă în vedere întreaga lume, deoarece 
victimele sale şi locaţiile erau atât de răspândite. 

Pentru a putea urmări desfăşurarea cazurilor, se folosea 
de o serie de piuneze, fiecare culoare reprezentând ceva 
diferit. Marcase oraşele de reşedinţă ale fiecăruia dintre 
cei trei bărbaţi cu piuneze albe, plasând una în Lokka, 
Finlanda, alta în Katmandu, Nepal, şi încă una în São 
Paulo, Brazilia. Apoi, a marcat cu piuneze albastre 
punctele în care fuseseră răpiți: Roma, Bangkok şi New 
York. În cele din urmă, însemnă locurile crimelor cu 
piuneze roşii, o culoare potrivită, ţinând cont de cât de 
mult sânge fusese găsit la fiecare locaţie. 

În total, nouă piuneze împrăştiate pe tot cuprinsul hărţii. 
Trei în Europa, două în Asia, două în America de Nord, una 
în America de Sud şi alta în Africa. Singurele continente 
care nu fuseseră marcate erau Australia şi Antarctica, ceea 
ce îi convenea lui Dial. Nu prea avea chef să se lupte cu 
câinii dingo prin Australia sau să degere pe la Polul Sud. 

Soneria telefonului îl aduse înapoi la realitate. Se repezi 
spre masa de scris. 

— Dial sunt! 

— Eu nu sunt, Îl tachină Henri Toulon. 

Dial nu prea avea chef de glume, aşa că trecu direct la 
subiect. 

— Noaptea trecută, când am ajuns la Boston, am aflat un 
lucru foarte interesant despre noua victimă... Incă nu era 
mort. 

— Ce? Vrei să spui că încă mai e în viaţă? Am auzit la... 

— Nu, Henri, acum este mort, deşi lucrurile stăteau 
altfel când eu am aterizat pe Logan. De fapt, conform 
înregistrărilor de la 911, poliţiştii nici nu au ştiut despre 
crimă până când nu am ajuns eu în America. 

Toulon făcu o pauză lungă, încercând să asimileze 
informaţiile. 

— Dar cum se poate aşa ceva? Noi am primit faxul care 
ne anunţa de crimă noaptea trecută. 

— Tocmai asta este ideea. Noi am avut cunoştinţă 
despre caz înainte ca acesta să apuce să devină un caz. Se 


271 


pare că mai avem încă unul care îşi bate joc de noi. 

Toulon mormăi câteva înjurături în franceză, apoi strigă 
la unul dintre subalternii săi, în germană, ceea ce lămurea 
perfect de ce Toulon era atât de necesar în departament. 
Putea vorbi câteva limbi străine, ceea ce îi permitea să 
discute cu aproape oricare angajat al Interpolului, cu 
martori de diverse naţii, plus ofiţeri NCB din jurul lumii. 

— Îmi pare rău pentru asta, se scuză el. Aveam faxul 
chiar aici pe birou, dar unul dintre tâmpiţii din tura de 
noapte iarăşi mi-a făcut balamuc în lucruri. Îţi spun, Nick, 
dacă vrei să am randament, am nevoie de un birou al meu, 
personal. 

— Henri, chiar nu-mi arde de astea! Zi-mi doar despre 
fax! 

— Era de la o secţie de poliţie din Boston, ajuns cu 
probabil zece minute înainte să te sun eu pe mobil. Spunea 
că mai fusese găsită o victimă pe stadionul de baseball din 
Boston şi că aveau nevoie de cineva de la biroul nostru să 
verifice legătura acesteia cu celelalte cazuri. 

— Ai vreun nume sau număr, sau ştii unde se află secţia? 

— Aveam toate astea, Nick, chiar pe fax. Au venit 
tipărite pe foaie. 

Dial mârâi în surdină. Acesta era cel mai bun fir pe care- 
l aveau şi cineva din cadrul biroului l-a pierdut. 

Toulon reveni: 

— Nick? Hans verifică aparatul chiar acum. Păstrează în 
memorie ultimele 50 de documente, aşa că sunt şanse să 
tipărim o altă copie. O să verific şi înregistrările telefonice, 
ca să văd de unde a venit faxul. Aşa că ai să poţi investiga 
aparatul de fax suspect înainte să pleci din Boston. 

Dial trase adânc aer în piept. La urma urmelor, poate că 
nu era chiar un dezastru total. 

— Fă-mi rost cât mai repede posibil de informaţiile 
astea! S-ar putea să fie firul pe care l-am tot căutat până 
acum. 


Lui Frankie Cione îi plăcea să umble cu Payne şi Jones. 
Nu ştia dacă din cauza sângelui rece pe care-l afişau 


272 


atunci când erau sub presiune, a tachinărilor lor drăguţe 
sau a faptului că erau înalţi. Indiferent de motiv, Frankie 
ştia că ei doi aveau ceva special. Nu doar că făceau pe 
dracu-n patru să-l facă să se simtă important - ceva ce 
prietenii şi colegii săi rar făceau -, dar avea senzaţia că ei 
chiar îl plăceau aşa cum era el şi nu pentru ceea ce putea 
face pentru ei. 

După ce Payne şi Jones au plecat din Milano, Frankie s-a 
gândit cum ar putea continua să-i ajute. Dură o zi întreagă 
să-şi dea seama, dar observă că lăsaseră la el câteva 
dovezi, inclusiv fotografii ale locului în care se prăbuşise 
elicopterul şi informaţii de la agenţia de închirieri auto. 
Desigur, Frankie nu bănuia ce conţin acestea, însă se 
gândi că să-i ajute aşa cum putea îi dădea fiori de 
încântare. 

Francesco Cione, detectiv particular italian. „Niciun caz 
nu e prea mare, deşi eu sunt destul de mic.“ 

Râzând în sinea sa, Frankie îşi dădu seama că 
fotografiile de la Orvieto erau cel mai bun lucru cu care să 
înceapă, dat fiind că Payne şi Jones plecaseră din biroul 
său înainte să apuce să le mărească pe toate. 

Fotografia iniţială pe care o examinaseră fusese scanată 
şi salvată în computer. Frankie cercetă pe îndelete fiecare 
centimetru de film, mărind imaginile de opt ori şi 
vizionând-o pe fiecare din unghiuri diferite, înainte de a 
hotărî să treacă la următoarea. După ce examină întreg 
fişierul de pe monitor, trecu prin restul de fotografii şi se 
opri la ultimele două poziţii de pe film. 

La prima vedere, nu era niciun motiv vizibil pentru 
alegerea făcută, deşi Frankie se gândi că, dacă Donald 
Barnes era atât de obez pe cât pretindeau Payne şi Jones, 
atunci, ceva trebuie să-l fi motivat să străbată pe jos 
jumătate din platou şi să mai facă fotografii suplimentare 
ale rămăşiţelor de pe urma accidentului. Şi cum acel ceva 
nu voia să i se dezvăluie, speră să-l poată găsi mărind 
imaginea. 

Din mouse, Frankie putea mişca fotografia în orice 
direcţie. Astfel, se putea concentra asupra câtorva zone ale 


273 


locului accidentului pe care Payne şi Jones nu le văzuseră 
deloc. 

Prima secţiune a fotografiei se dovedi a fi nimic mai mult 
decât o umbră făcută de o coloană de fum şi razele 
soarelui de vară. A doua era o stâncă parţial acoperită de 
muşchi verde, iar cea de-a treia - o parte a palei elicei pe 
care Boyd o rupsese cu cutia de unelte. A patra secţiune se 
dovedi şi mai greu de descifrat pentru Frankie. Într-atât, 
încât a fost nevoit să o mărească de alte cinci ori şi apoi să 
sporească strălucirea ca măcar să-şi dea cu părerea despre 
ce ar putea fi. După ce a făcut toate acestea, aproape că 
nu mai avea niciun dubiu referitor la ce ar fi putut fi, 
pentru că scena era destul de îngrozitoare. 

Îngropat în resturi, la baza stâncii se afla leşul strivit al 
unui soldat italian. Capul îi fusese zdrobit de impactul 
iniţial al căderii de pietre, iar restul fusese sfârtecat de 
prăbuşirea de la 13 metri ce a urmat. Membrele îi erau 
răsucite nefiresc. Măruntaiele îi ieşeau ca nişte legături de 
cârnaţi cruzi. Totul în jur era acoperit de sânge. 

— Mamma mia! işi zise Frankie. Asta poate de ce 
grăsanul e mort! Nu pentru că vorbeşte cu prietenii mei. El 
mort pentru că fotografiat leşul ăsta! 

Şi avea dreptate. Desigur, asta nu era nimic în 
comparaţie cu dovezile pe care Frankie avea să le 
descopere ulterior. Dovezi care îi vor ajuta pe Payne şi 
Jones să pună lucrurile cap la cap. 


51 


Liniştea care umplu încăperea îi reaminti lui Payne de 
zilele petrecute la MANIAC. Toţi se holbau la el, aşteptând 
să fie informaţi. În cele din urmă, Maria nu mai putu 
rezista şi spuse: 

— Zi-ne şi nouă despre ce vorbeşti! Murim de 
curiozitate. 


274 


Payne făcu o grimasă auzind jocul de cuvinte. 

— E ironic că menţionezi moartea pentru că asta are o 
legătură foarte mare cu teoria mea. 

Şi astfel înţeleseseră că Payne vorbea despre răstignire. 
Răstignirea. Acesta era evenimentul pe care Tiberius îl 
folosise ca să păcălească masele. Trebuia să fie. Nimic 
altceva nu avea logică. Mai ales dacă se ţinea cont de 
lucrările artistice de la catacombe. 

Conform teoriei lui Payne, imaginile sculptate din 
galerie nu erau acolo pentru a batjocori moartea lui 
Hristos. Erau acolo pentru a onora un moment special din 
istoria romană. Şi singurul lucru care ar fi făcut ca 
moartea lui Hristos să fie un eveniment important pentru 
romani ar fi fost dacă nu era o crucificare reală. Trebuia să 
fie un complot, un eveniment pus în scenă de Tiberius 
pentru a ajuta imperiul să controleze apariţia unei noi 
religii şi afluxul de donaţii ce avea să urmeze. 

„Pentru bunăstarea tuturor lucrurilor romane, vom 
purcede de îndată, folosindu-l drept unealtă pe nazarinean, 
cel pe care l-am ales să fie Mesia iudeilor.“ 

Boyd se gândi o vreme la teoria lui. 

— De ce eşti atât de sigur că Tiberius a înscenat 
crucificarea? 

— De ce? Pentru că, dacă lisus nu era fiul lui Dumnezeu, 
cum poţi explica învierea? Fie au înscenat răstignirea 
pentru a face să pară că s-a întors din morţi, fie nu, şi în 
acest caz lisus este de fapt Mesia. Adică, acestea sunt cele 
două posibilităţi, aşa-i? 

Payne îşi închipui că, fără ajutorul Romei, un muritor n- 
ar fi avut nicio şansă de reuşită să păcălească moartea şi 
apoi să se întoarcă victorios în societate. Nu după toate 
caznele la care fusese supus sau aparent supus. Dacă lisus 
nu era Mântuitorul, singurul lucru care i-ar fi putut salva 
viaţa ar fi fost clemenţa imperiului. Însă se ştia că romanii 
nu erau recunoscuţi pentru clemenţă. 

Maria spuse: 

— Nu vreau să fiu cârcotaşă, dar nu ar fi cam imposibil 
să înscenezi o răstignire în Ierusalimul secolului I? Le 


275 


lipseau efectele speciale pe care le folosesc magicienii din 
zilele noastre. Plus că aveau de-a face cu cineva care nu 
era de acord. 

Jones veni către Payne. 

— Hei, vorbeşti cu un expert în domeniu. Jon se ocupă 
cu studierea trucurilor magice de când îl cunosc eu. 

Şi câtă dreptate avea. Payne devenise interesat de 
magie încă de când bunicul său îi scosese o monedă de 25 
de cenți de după ureche, pe vremea când Payne încă mai 
purta  hăinuţe de bebeluşi.  Trucurile. Secretele. 
Executanţii. Istoria. Era un bun cunoscător, de-o viaţă. 

Aşa că zise: 

— Primele trucuri magice documentate au fost executate 
în Egipt, cam cu 3 000 de ani înaintea Imperiului Roman. 
Trucurile lor variau de la cele simple - cu mingea şi cana, 
care sunt încă larg răspândite şi în prezent - până la cele 
complexe. Prin anul 2700 î.Hr., un magician egiptean, pe 
nume Dedi, a avut un spectacol în care a decapitat două 
păsări şi un bou, apoi le-a pus capetele la loc. 

— Serios? Şi cum a făcut asta? se minună Ulster. 

Payne ignoră întrebarea acestuia. 

— Cu o pregătire suficientă, romanii ar fi putut găsi o 
cale să le reuşească trucul. De fapt, pentru ei ar fi putut fi 
mai simplu decât ce a făcut Dedi, deoarece toţi cei din 
public se aşteptau să vadă un truc, câtă vreme locuitorii 
din Ierusalim aşteptau să vadă o crucificare. Cu alte 
cuvinte, nimeni nu ar fi căutat să vadă prestidigitaţie sau o 
înlocuire de ultim moment, fiindcă nu se aşteptau să fie 
martorii unui spectacol. 

Maria schiţă o grimasă. 

— Şi, acestea fiind spuse, tu cum ai fi făcut? 

Payne se gândi puţin. 

— Ipotetic vorbind, te poţi preface că execuţi o 
crucificare drogând victima. Adică, victima ar arăta ca şi 
cum ar fi murit pe cruce, corect? Şi o mare de oameni ar fi 
fost martori. Apoi, ascunzi victima până când se trezeşte. 
Şi, pur şi simplu, oferi iluzia învierii. 

Încăperea se cufundă în tăcere, în timp ce toţi se 


276 


gândeau la teoria expusă. 

— Desigur, partea cea mai grea ar fi fost să stabilească 
drogul şi cantitatea în care să-l folosească. Unde mai pui 
că ar fi trebuit administrat în faţa publicului, ceea ce ar fi 
putut fi dificil. 

— De fapt, începu Ulster, romanii aveau o mare 
pricepere În înțelegerea şi folosirea produselor 
farmaceutice şi erau mari maeştri în arta pedepsei 
capitale. Uneori, gardienii omorau şi până la 500 de 
prizonieri într-o zi ca să găsească modalitatea cea mai 
bună de a face acest lucru. Tot ce aveau de făcut era să-i 
strecoare prizonierului un drog în timp ce acesta era pe 
cruce şi acesta ar fi căzut într-o comă profundă în doar 
câteva minute. 

Jones întrebă: 

— Dar cum ar fi făcut treaba asta? lisus nu a fost 
înconjurat de adepţii săi în permanenţă? Cu siguranţă, 
aceştia s-ar fi opus dacă romanii ar fi încercat să-l 
drogheze. 

Maria negă. 

— Conform Bibliei, lisus a băut vin oţetit cu un pai, în 
vreme ce era agăţat de cruce. Era ceva foarte obişnuit în 
timpul crucificărilor, încât nimeni nu ar fi bănuit nimic. 

Boyd adăugă: 

— Îmi amintesc de câteva referiri istorice la mătrăgună, 
o plantă care încă mai creşte în Israel şi azi. Romanii 
foloseau rădăcina acestei plante ca pe un fel de anestezic 
primitiv. 

— Mai mult, zise Ulster, mătrăguna ar fi o explicaţie 
bună pentru viteza cu care s-a instalat moartea lui Hristos. 

— Cum aşa? întrebă uluit Payne. 

— Pe scurt, crucificarea era un procedeu de durată, unul 
care, în mod normal, dura mai mult de 36 de ore şi uneori 
chiar nouă până la zece zile. În final, victima murea de 
foame sau din pricina traumatismului, şi nu din cauza 
sângerării. Ulster se opri pentru un moment, încercând să 
aleagă cuvintele potrivite. Cu anumite ocazii, când romanii 
doreau să accelereze procesul, obişnuiau să zdrobească 


277 


picioarele victimei cu un ciocan sau o seceră pentru a-i 
reduce capacitatea de a respira. După aceea, victima nu 
mai putea să se susţină în cuiul din picioare şi astfel toată 
greutatea se lăsa pe braţe şi piept, iar respiraţia se 
îngreuna foarte mult. Foarte curând, urma sufocarea. 

Payne întrebă: 

— Dar lui Hristos nu i-au făcut aşa ceva, nu? 

— Nu, nu i-au făcut, îi confirmă Boyd. Ceea ce este un 
subiect care i-a chinuit pe istorici timp de multe secole. 
Cele mai multe victime rămâneau în viaţă cel puţin 36 de 
ore, aşa cum a spus Petr, pe când Hristos a murit foarte 
repede, petrecând mai puţin de câteva ore pe cruce. Nu 
uitaţi că Hristos a fost crucificat împreună cu alţi doi 
infractori, bărbaţi cărora le-au fost zdrobite fluierele 
picioarelor şi, când să ajungă la Hristos, şi-au dat seama că 
acesta era deja mort. 

— „Nici un singur os nu-i va fi zdrobit“, şopti Maria, 
citând din Biblie. Modul în care Hristos a murit a împlinit o 
profeție. O profeție pe care romanii trebuie să o fi 
cunoscut. 

Boyd încuviinţă. 

— La fel şi cu acţiunile lui Longinus, centurionul care l-a 
străpuns pe Hristos în coaste după ce a murit. În 
Evanghelia după Ioan 19 (31-37) se spunea: „Il vor venera 
pe cel pe care l-au străpuns“. Şi, în timp, romanii l-au 
venerat pe lisus ca pe Dumnezeul lor. Exact aşa cum 
Tiberius şi complicele lui au vrut. 

Jones întrebă: 

— De curiozitate doar: ce dovadă avem că a fost drogat? 

Boyd se încruntă. 

— Un panou din galerie îl arată pe lisus bând cu un pai 
de isop. La vremea aceea, nu prea i-am dat importanţă, 
deoarece reprezintă un moment destul de neînsemnat 
pentru a fi memorat. Acum, dacă stau să mă gândesc, nu- 
mi amintesc să fi văzut vreodată acel moment onorat 
printr-o sculptură în piatră. 

— Nici eu, spuse Ulster. Dar tu, Maria? 

— Nu prea. Şi apoi, după o clipă de tăcere, fata îi 


278 


surprinse pe toţi exclamând: Staţi! Galeria! Mi-am amintit 
ceva despre galerie. Sări în picioare şi o zbughi spre uşă. 
Nu vă mişcaţi! Trebuie să verific ceva. Mă întorc imediat. 

Toţi patru încuviinţară la unison, aproape temându-se să 
nu-i asculte ordinele. Cel puţin câteva secunde. După 
aceea, curiozitatea lui Payne triumfă. Avea senzaţia că 
Maria era pe punctul de a face o descoperire majoră şi 
voia să fie şi el acolo când aşa ceva avea să se întâmple. 

— Fir-ar, D.J., uită-te cât e ceasul? Pierdem emisiunea 
mea preferată! Înşfacă fotografia cu caii lipiţani şi se 
repezi în hol. 

— Stai, Oprah! Vin şi eu! 

Pentru a se abţine să nu râdă, Jones aproape că-şi muşcă 
buza de jos. 

— Îmi pare rău că a trebuit să vedeţi aşa ceva. Jon e într- 
o fază delicată a vieţii sale şi, pentru moment, sora mea de 
ebonită îl învaţă cum să reziste. 


Payne şi Jones alergară în jos pe scări şi o găsiră pe 
Maria stând în biroul lui Ulster, căutând pe caseta ei video 
noi dovezi despre răstignire. 

Le spuse: 

— Probabil că mă credeţi nebună fiindcă am ieşit în fugă 
din încăpere. Doar că tot ceea ce am discutat noi despre 
galerie m-a făcut să-mi dau seama de un lucru. Cred că 
există o dovadă într-una dintre sculpturi. 

Jones ridică o sprânceană. 

— Ce fel de dovadă? 

— Până acum, chiar nu i-am dat nicio importanţă, dar, 
când Petr a început să vorbească despre folosirea 
mătrăgunei ca drog al Romei antice, parcă mi-a deschis 
ochii şi am întrezărit o posibilitate. 

— Stai aşa, se bâlbâi Payne. 

— Ce este mătrăguna asta despre care tot vorbiţi voi 
acolo? Vreun fel de otravă exotică? 

— Nu chiar, îi răspunse Boyd dând năvală în birou. 
Ulster a ajuns câteva secunde mai târziu, cu obrajii 
îmbujoraţi de atâta alergătură. Mătrăguna este o plantă cu 


279 


o rădăcină bifurcată, care seamănă destul de bine cu 
corpul uman. Datorită acestei asemănări, multe dintre 
civilizațiile timpurii considerau că această plantă are 
puteri magice. De unde i se trage şi numele. Mătrăguna 
este o versiune abreviată a termenului de origine latină 
mandragora, ceea ce înseamnă că planta este pe jumătate 
om, man, şi pe jumătate dragon. 

Maria continuă: 

— După cum ziceam, cred că am găsit nişte dovezi care 
ar putea face lumină asupra răstignirii. Sunt destul de 
convinsă că există o anomalie într-una dintre sculpturi. 

Boyd spuse: 

— O anomalie? Ce fel de anomalie? 

În loc să le răspundă, ea apăsă pe butonul PLAY al 
aparatului video, apoi se dădu într-o parte pentru ca toţi să 
poată fi martorii tragediei ce avea să le apară în faţa 
ochilor. Imaginile de la catacombe rulau înainte ca 
tancurile înspre un sat fără apărare. Adânc în sufletul ei, 
ştia că pe măsură ce camera înainta mai mult în galerie pe 
atât se apropia lovitura puternică pe care avea să o 
primească tot creştinismul. 

— Sincer, sunt surprinsă că niciunul dintre noi nu a 
observat mai devreme. Fiţi atenţi la galerie. Uitaţi-vă la 
scenele diferite ale crucificării. Observaţi ceva care nu se 
potriveşte? 

Cele două blocuri de piatră din rândul cel mai de jos îl 
arătau pe lisus prins în cuie pe cruce şi fiind ridicat în aer 
de un grup de soldaţi romani. Următoarea pereche de 
pietre îl înfăţişau pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele 
curgându-i din mâini şi picioare pe terenul stâncos de 
dedesubt şi cu o tăbliță deasupra capului, pe care scria 
„lesus Nazarenus Rex Iudaeorum“. Coronamentele - cele 
două pietre de lângă partea de sus a galeriei - prezentau 
evenimentele chiar de dinaintea morţii: momentul în care a 
băut vin oţetit cu un pai de isop şi clipa în care capul i-a 
căzut în piept ca semn al resemnării în moarte. 

— Îmi pare rău, drăguță, dar n-are nicio noimă. Eu pur şi 
simplu nu văd nimic anormal. 


280 


— Atunci, uitaţi-vă mai bine! îi ordonă ea. Ignoraţi ceea 
ce credeţi despre crucificare şi priviţi aceste sculpturi ca 
pe o poveste nou-nouţă. Ce ne spune artistul despre acest 
moment? 

Cu un oftat prelung, Boyd inspectă scenele şi mai atent. 
Dar el nu prea avea mare nevoie să se uite la imagini, 
pentru că acestea erau deja adânc întipărite în creierul lui, 
ca stanţele de pe crupele vitelor. Insă îşi dorea din suflet 
ca această casetă video să dezvăluie ceva ce ochii lui 
omiseseră să vadă la catacombe. Poate un nume sau o 
figură pe care să o fi ratat cumva. Sau poate chiar 
localizarea unui alt pergament. 

Ulster aproape îşi pierdu răsuflarea. 

— O, Doamne, uită-te la terenul din a cincea sculptură! 
Pentru a se face mai bine înţeles, merse agale până la 
televizor şi arătă chiar spre stânga Omului care râde. 
Uitaţi-vă sub degetul meu, lângă baza crucii. 

Payne se uita atent la imagine. 

— Pare să fie o floare. 

— Nu-i o floare oarecare, îl corectă acesta. Aceasta este 
o floare foarte aparte. 

— Aparte? În ce fel? Payne studie restul galeriei şi încet- 
încet îşi dădu seama că acel element nu apărea decât într- 
o singură sculptură: scena în care Hristos bea dintr-un pai 
de isop. În mod ciudat, era singura care avea vreun soi de 
peisaj în fundal - un lucru ce lui Payne şi celorlalţi din 
grup le spunea enorm de multe. 

— Stai aşa! Adică... 

Payne se uită la Maria şi făcu semn că da, anunţându-i 
astfel pe toţi că Ulster găsise indiciul la care făcea ea 
referire. Floarea din imagine era inconfundabilă pentru ea 
şi oricine ar fi fost familiarizat cu speciile care arată 
ciudat. Era mandragora officinarum, cunoscută mai bine 
sub numele de mătrăgună, planta care dăduse naştere 
celor mai populare narcotice din Imperiul Roman. 

O plantă care era pe punctul de a schimba cursul istoriei 
religiilor. 

Pentru a doua oară în ultimii 2 000 de ani. 


281 


52 


Biserica Romano-Catolică este una dintre cele mai 
bogate organizaţii din lume, cu o avere estimată la peste 
un miliard de dolari. Pe lângă colecţia inestimabilă de artă, 
posedă mai multe vite, proprietăţi şi aur decât 95% din 
ţările lumii. Surprinzător însă, Biserica se jură că este 
săracă, pretinzând că ea e cea care oferă asistenţă pentru 
mai mult de un miliard de oameni din lume, fapt ce nui-a 
permis să strângă averile pe care experţii susţin că le-ar 
avea. De fapt, unii oficiali de la Vatican au declarat că 
Biserica pierde bani în fiecare an şi că merge pe avarie de 
vreo zece ani încoace. 

Prima dată când auzise zvonurile, Benito Pelati râsese, 
pentru că ştia adevărul despre finanţele Vaticanului. Avea 
cunoştinţă despre diversele lor conturi de la British 
Rothschilds, Credit Suisse din Zurich şi Chase-Manhattan 
Bank. Ştia despre lingourile de aur ţinute la Federal 
Reserve Bank din Statele Unite şi multe altele depozitate 
în Elveţia. Ştia cu certitudine. 

La naiba, văzuse cu ochii lui registrele contabile, 
mulţumită celui mai bun prieten al său, cardinalul 
Bandolfo. 

Până cu câteva luni în urmă, Consiliul Suprem era 
condus de Bandolfo, un orator charismatic, care i-ar fi 
putut convinge chiar şi pe Keebler Elves!" să cumpere 
prăjiturele de la Fetele Cercetașe. Nici prea rafinat, dar 
nici prea aspru, avea un fel de a-şi exprima opinia cu atâta 
elocvenţă, încât ceilalţi din consiliu rareori îl contraziceau. 
Era singurul motiv pentru care Vaticanul apela la Benito 
atunci când aveau nevoie să facă anumite lucruri, însă nu 
pe căi legale. Jumătate din consiliu îl admira pe Benito 
pentru tacticile şi rezultatele sale, iar cealaltă jumătate îl 
dispreţuia. În cele din urmă, Bandolfo era cel care mereu 


10 Elfii Keebler - unele dintre cele mai cunoscute personaje animate 
care apar în reclame, fiind înfăţişate în timp ce se ocupă de coacerea 
diverselor produse de patiserie (n.red.) 


282 


convingea consiliul să apeleze mereu la Benito. Dar acest 
lucru era pe cale să se schimbe. Trebuia. Cu trei luni în 
urmă, Bandolfo trecuse în rândul celor drepţi. 

Când Benito intră în încăpere, expresiile de pe feţele lor 
spuneau totul. Consiliul Suprem era supărat. Supărat de 
situaţie. Supărat de publicitatea negativă. Şi, cel mai 
important, de rezultatele Jui. Ceea ce începuse ca o simplă 
moarte izolată se transformase într-o criză majoră. Acum, 
îi revenea sarcina să dea explicaţii. În persoană. Şi faptul 
că Benito refuzase să-i întâlnească în ziua aceea nu făcuse 
altceva decât să înrăutăţească lucrurile. In special, cu 
cardinalul Vercelli. 

Vercelli, roman prin naştere şi care era acum la 
conducerea consiliului, predica faptul că regulile trebuiau 
respectate pentru a putea conserva sanctitatea Bisericii. 
Era într-atât de respectat în comunitatea italiană - în 
principal, pentru că oamenilor nu le păsa de căile sale 
ilegale atunci când îşi făcea treaba bine -, încât ar fi fost 
ridicol să te iei de el fără să fii provocat. Aşa că a preferat 
să aştepte, rugându-se în tot acest timp ca Benito să 
comită ceva atât de condamnabil, de neiertat, încât 
Consiliul să nu aibă altă opţiune decât să-l concedieze. 

Pe scurt, Vercelli aştepta o zi precum cea de azi. O zi în 
care putea să lovească. 

Ceea ce nu ştia el era că Benito era pe cale să arunce o 
bombă asupra creştinătăţii. 

Avea să fie o întâlnire interesantă. 


x 


— După cum ştiţi cu toţii, spuse Benito în Consiliul 
Suprem, prima notificare a sosit la biroul cardinalului 
Vercelli vineri, în 7 iulie. Cererile erau destul de simple: un 
miliard de dolari sau informaţii confidenţiale despre 
Biserică aveau să fie dezvăluite presei. Primim astfel de 
ameninţări în fiecare zi, aşa că Eminenţa Sa nu a greşit cu 
nimic punând-o în sistem. 

Vercelli vorbi din capul mesei. 

— Am făcut totul ca la carte. 


283 


Inclusiv contactarea Congregaţiei pe doctrina credinţei, 
o agenţie secretă de informaţii care operează în afara 
Vaticanului şi care a fost comparată cu KGB-ul rusesc. Cu 
500 de ani în urmă, era cunoscută ca Sfânta Inchiziţie. 
Acum se numeşte simplu CDC. 

Benito adăugă: 

— Pe lângă CDC, Eminenţa Sa a considerat potrivit să 
aducă pe cineva din afară să se ocupe de problemă, cineva 
care să acţioneze mereu în interesul consiliului. 

Toţi cardinalii din încăpere încuviinţară. Ştiau cu toţii de 
ce Benito se afla acolo şi ce putea face pentru ei. Celor de 
la CDC li se ceruse să-i raporteze totul direct papei, iar 
Benito avea libertatea să facă tot ceea ce voiau cardinalii. 
Era un lux de care consiliul se folosise de multe ori. 

Benito continuă: 

— A doua scrisoare a sosit sâmbătă şi era mult mai la 
obiect decât prima. Menţiona că se deschisese un cont 
bancar offshore, pentru un transfer telegrafic. Dacă aceste 
cereri nu erau onorate în 48 de ore, aveau să dezvăluie 
publicului primul indiciu. 

— Ce fel de indiciu? întrebă cardinalul spaniol care lua 
notițe. 

— Asta nu era menţionat. Dar specificau că preţul lor va 
creşte pe măsură ce indiciile deveneau mai specifice. De 
asemenea, amenințau să-l rănească pe unul dintre membrii 
consiliului, doar pentru a fi luaţi în serios. 

Se uită de jur-împrejurul încăperii, lăsând cuvintele sale 
să pătrundă în minţile auditoriului. Toţi ştiau ce se 
întâmplase cu părintele Jansen, preotul care obişnuia să 
facă procesul-verbal al fiecărei întâlniri. Totuşi, acum era 
prima dată când moartea sa era pusă într-un context 
adecvat. Jansen fusese ucis ca avertisment. 

— Dacă v-ar fi ales pe vreunul dintre voi - spuse Benito 
referindu-se la cardinalii din consiliu -, atunci ar fi avut loc 
o investigaţie completă făcută de cei de la CDC, 
securitatea Vaticanului şi poliţia italiană. Conturile 
financiare ar fi fost blocate şi astfel am fi fost obligaţi să 
facem o declaraţie. Alegându-l pe părintele Jansen, şi-au 


284 


subliniat ideea fără să facă mare vâlvă. 

Vercelli îşi drese glasul. 

— Dacă tu crezi că răstignirea părintelui Jansen nu 
înseamnă mare vâlvă... 

— Nu, în comparaţie cu ce ar fi fost dacă era un 
cardinal. Crede-mă, ar fi putut fi mult mai rău. Dacă te-ar fi 
ales pe tine, în locul lui? Nu crezi că ar fi fost o tevatură şi 
mai mare decât în cazul părintelui Jansen? Asasinarea sa, 
atât de sfidătoare cum a fost, ne-a adus la cunoştinţă faptul 
că avem de-a face cu nişte profesionişti. Nu au fost nişte 
golani de pe stradă care au încercat să facă şi ei repede 
rost de-un ban. Aceştia au fost oameni care cunosc mersul 
treburilor interne la Vatican. Oameni care ne cunosc 
sistemul. Oameni de care ar trebui să ne temem. 

Vercelli rosti răspicat: 

— Acesta este şi motivul pentru care te-am chemat luni. 
Ţinând cont de cunoştinţele tale profunde ale minţilor 
criminale, m-am gândit că ai putea fi omul potrivit care să 
pună capăt vărsării de sânge. Cel puţin, aşa am sperat. 

Benito ignoră insulta. Avea să se ocupe de Vercelli mai 
târziu. 

— Am primit cea de-a treia notiţă luni, la douăsprezece 
ore după ce a fost descoperit părintele Jansen. Preţul cerut 
urcase la 1,1 miliarde de dolari. Mesajul spunea că 
urmează a fi crucificaţi patru oameni în patru colţuri 
diferite ale lumii, fiecare atrăgând şi mai tare atenţia 
asupra păcatelor Bisericii - păcate pe care noi le-am 
îngropat la Orvieto. 

— Orvieto? întrebă cardinalul austriac, cel mai tânăr 
membru al consiliului. Intrase în consiliu după moartea lui 
Bandolfo. Ce-am îngropat noi la Orvieto? 

— Trecutul, mormăi spaniolul, am îngropat trecutul. 

În timp ce cardinalii şuşoteau între ei, Vercelli simţi că 
era momentul să ţină un discurs. Era versat în istoria 
Bisericii şi cunoscut că-i plăcea să se laude cu cunoştinţele 
sale. 

— Când papalitatea s-a scindat, Sfântul Părinte s-a 
adăpostit pe dealurile de la Orvieto. A stat acolo, în secret, 


285 


timp de mulţi ani şi adesea i se alăturau cele mai înstărite 
familii din Europa, catolici care se temeau pentru vieţile 
lor datorită susţinerii pe care ne-o acordau. După cum vă 
puteţi închipui, cererea pentru acele locuri era foarte 
mare, depăşind spaţiul existent. Cu vremea, Biserica ajuns 
la un compromis: intrarea în oraş era vândută celui care 
oferea cel mai mult. 

Mai târziu, odată facțiunile împăcate şi papalitatea 
întoarsă la Roma, a existat multă ranchiună între părţi, 
suficientă încât să preseze Biserica să ia nişte decizii 
îndoielnice. Vedeţi voi, în timp ce aceşti musafiri înstăriți 
se ascundeau la Orvieto, zeci dintre ei au murit. Trebuia 
făcut ceva cu trupurile lor, aşa că Biserica le-a depozitat 
într-o serie de tuneluri antice ce fuseseră găsite ascunse în 
platou. 

Austriacul murmură: 

— Catacombele de la Orvieto? 

Vercelli încuviinţă. 

— Peste ani, legenda a luat amploare. Ceea ce nu era 
nimic mai mult decât un mausoleu subteran s-a 
transformat într-un mormânt de proporţii mitice. 

— Haide, haide, îl tachină brazilianul. Ăsta nu-i adevărul 
şi ştii şi tu. Spui aceeaşi poveste de atâţia ani că ai început 
să confunzi ficţiunea cu realitatea. Întorcându-se către 
austriac: Nimeni nu-i de vină decât noi. Dacă am fi fost 
cinstiţi de la bun început, am fi pus capăt acestui mit o 
dată pentru totdeauna. Cardinalii italieni voiau să 
protejeze caracterul secret al orăşelului Orvieto doar ca o 
măsură de precauţie în cazul în care ar mai fi avut loc o 
altă scindare şi noi am fi fost obligaţi să ne ascundem din 
nou. Singura modalitate în care puteau face lucrul acesta 
era să pretindă că nu au fost acolo niciodată. Şi tocmai 
această negare le-a pricinuit necazuri. 

— În ce fel? întrebă austriacul. 

— În toate felurile! Noi suntem Biserica Catolică, nu 
Senatul Statelor Unite. Pur şi simplu, nu ştim să minţim. Îţi 
zic, asta va fi căderea noastră. 

Toţi începură să râdă, recunoscători pentru puţin umor 


286 


la o întrunire tensionată de altfel. 

Dar Vercelli puse capăt frivolităţii. 

— Problema a apărut atunci când familiile au plecat din 
Orvieto. Oamenii sperau să-şi îngroape înaintaşii în 
pământurile lor, exact aşa cum făcuseră de sute de ani. 
Totuşi, cei care iau deciziile în Vatican au avut senzaţia că 
ar fi spre binele tuturor dacă trupurile rămâneau în 
catacombe, cel puţin până când Biserica era sigură că 
scindarea se încheiase. 

Brazilianul se băgă şi el în discuţie. 

— Mai pe scurt, am ţinut trupurile drept răscumpărare. 
Familiile au promis să nu vorbească despre Orvieto şi noi 
am promis să apărăm trupurile celor dragi lor, pe vecie. 
Cel puţin aşa le-am spus rudelor. Două luni mai târziu, 
intrarea principală s-a prăbuşit şi noi nu aveam mâna de 
lucru necesară să o reconstruim. Şi acesta a fost momentul 
în care am decis să ne spălăm pe mâini de toate. De atunci, 
catacombele nu au mai existat pentru Biserica Romano- 
Catolică. Le-am şters din registrele noastre şi, în primul 
rând, am negat existenţa lor. 

— Pur şi simplu? se miră austriacul. 

Brazilianul încuviinţă. 

— Trebuie să ţii minte că toate astea s-au întâmplat cu 
câteva sute de ani în urmă, cu mult înainte ca oricare 
dintre noi să se fi născut. Sunt sigur că Sfântul Părinte a 
avut un motiv bun pentru această decizie a sa, una care, 
fără îndoială, ne-a ajutat să trecem peste cea mai dificilă 
perioadă din istoria noastră. 

Vercelli se uită de jur-împrejurul încăperii, asigurându- 
se că nimeni nu mai are altceva de zis. 

— Întrebarea care se impune este dacă trebuie să 
păstrăm în continuare acest secret. Eu unul nu înţeleg de 
ce cineva ar crede că această poveste merită un miliard de 
dolari. Mai mult, nu înţeleg de ce Benito nu a putut rezolva 
singur această problemă. 

Privi în lungul mesei, fix în ochii lui Benito. 

— Din câte ştiu eu, tu eşti singura persoană care riscă să 
piardă ceva de vreme ce ţi-ai pus reputaţia la bătaie cu 


287 


mulţi ani în urmă, când ai jurat în faţa presei că aceste 
catacombe nu au existat niciodată... Nu-i aşa? 

Temperatura din încăpere păru să se ridice cu vreo 
câteva grade în vreme ce cardinalii aşteptau răspunsul lui 
Benito. Ştiau că acesta va spune ceva - probabil în gura 
mare şi încercând să fie convingător -, dar nici unuia 
dintre ei nu i-ar fi trecut prin cap ceea ce aveau să audă. 
Nici într-un milion de ani nu s-ar fi aşteptat ca Benito să se 
întoarcă împotriva lor şi să atace tot ceea ce ei 
reprezentau. Nici în cele mai sălbatice vise ale lor nu s-ar 
fi aşteptat să audă ceva atât de scandalos, care să facă un 
miliard de dolari să pară a fi chilipirul secolului. Dar 
niciunul dintre ei nu ştia secretul pe care-l păstra el. 

Sau de câtă vreme aştepta să-l poată folosi. 


53 


Doctorul Boyd se plimba dintr-un capăt în celălalt al 
biroului lui Ulster, încercând să înţeleagă sculptura cu 
mătrăguna din galerie. Dacă descoperirea Mariei avea 
acoperire în realitate, atunci se aflau foarte aproape de a 
dovedi cea mai mare păcăleală a tuturor timpurilor. 
Aproape de a destrăma un întreg sistem al credinţei. 
Aproape de a ucide cea mai populară religie de pe planetă. 
Şi nerăbdarea începea să-l irite. 

— Chiar nu înţelegi ce înseamnă? se răţoi el, dar nu la 
cineva anume. Romanii au fost cei care au dat tonul 
creştinismului. Nu apostolii sau evreii, sau chiar însuşi 
lisus, ci afurisiţii de romani! Poţi să crezi aşa ceva? Lui 
Tiberius chiar i-a reuşit farsa. 

Payne spuse: 

— Dar de ce? De ce să facă Tiberius aşa ceva? Eu tot nu 
pot să pricep. 

Boyd se opri din plimbare. 

— Ia zi-mi, băiete, ce ştii tu despre religia organizată? 


288 


— Religie? Este un set de crezuri pe care o persoană le 
are faţă de Dumnezeu. 

Boyd încuviinţă. 

— Şi ce ştii tu despre originea religiei? 

— Nu prea multe. Ştiu lucrurile de bază despre Hristos, 
de la şcoala de duminică, dar nimic mai mult. 

— De fapt, băiete, eu nu m-am referit la creştinism. Mă 
refeream la originea religiei, nu geneza unei confesiuni 
anume... Ştii de ce s-a înfiinţat religia? Pe scurt, religia a 
fost creată ca un instrument de control. La nivel 
rudimentar, religia este pur şi simplu un sistem organizat 
de control, folosit de ierarhia superioară pentru a stăpâni 
masele. Prin urmare, cel care posedă urechea lui 
Dumnezeu este un om foarte puternic. 

— Aşa mai vii de-acasă, acceptă Payne. 

— Într-adevăr! Mai ales că aceia de la agenţiile de 
securitate se folosesc de acest lucru de secole, amenințând 
cu blestemul care s-a transformat într-o armă pe care o 
folosesc pentru a obţine supremaţia asupra maselor. 
Bineînţeles că această metodă de control nu este 
permanentă, deoarece lumea are un fel de a schimba totul 
în decursul timpului. Evoluţia, războiul şi tehnologia au 
avut rolurile lor de-a lungul istoriei, erodând materialul din 
care este fabricată societatea suficient cât să se asigure că 
nimic din ceea ce este omenesc nu dăinuie pentru 
totdeauna. Au trecut sute de ani înainte ca Egiptul antic să 
se prăbuşească împreună cu larg răspândita credinţă 
conform căreia Ra era creatorul universului. Apoi au venit 
grecii şi noţiunea lor de Zeu. Incaşii îl aveau pe Viracocha. 
Maiaşii îl aveau pe Hunab Ku. Vikingii, pe Odin şi marea 
sală Valhalla. Fiecare dintre aceste zeități a fost venerată 
sute de ani de către legiuni de adepţi devotați, iar azi 
societatea le percepe ca pe nişte noţiuni antice ale 
înaintaşilor barbari. 

— Doar din curiozitate, zise Payne, ce legătură au 
chestiile astea cu Tiberius? 

— Au, băiete, au! Vezi tu, structura religioasă a Romei 
antice venea direct din Grecia, furată de pe culmile 


289 


muntelui Olimp. De fapt, există un termen, interpretatio 
Romana, însemnând interpretarea lucrurilor în viziunea 
romană. Rădăcinile ei merg până în secolul al III-lea î.Hr., 
când romanii au furat religia grecilor şi şi-au însuşit-o. 
Acum, Zeus era conducătorul cosmosului, iar în clipa 
următoare era Jupiter - acelaşi zeu cu un nou nume roman. 
Poseidon a devenit Neptun, Hades a devenit Pluto, Eros a 
devenit Cupidon şi aşa mai departe. 

Boyd se uită la fiecare dintre cei aflaţi în cameră, 
încercând să fie sigur că toţi au înţeles. 

— Desigur, acest tip de tranziţie are şi o perioadă de 
incubație. Doar pentru că un guvern impune ca oamenii săi 
să urmeze religia sa oficială, nu înseamnă că aşa vor şi 
face - mai ales că majoritatea cetăţenilor romani nici 
măcar nu erau născuţi la Roma. Vedeţi voi, Roma antică a 
fost punctul de contopire, o fuzionare a mai multor culturi 
diferite sub un singur steag imperial. Dar, din păcate, spre 
deosebire de Statele Unite, oamenii, cei mai mulţi, voiau să 
vină acolo, majoritatea familiilor din Imperiu nu aveau de 
ales. Grecii, galezii, bretonii şi evreii au fost toţi cuceriţi şi 
asimilați de cultura romană, aşa cum au fost şi egiptenii, 
ilarienii şi armenii. Doamne, Dumnezeule, până când a 
ajuns Tiberius la domnie, în anul 14 d.Hr, imperiul se 
întindea de la Atlanticul de Nord până la Marea Roşie. 

— Pământurile de zăpadă şi soare, rosti Maria. Aşa a 
scris Tiberius în pergament. Spunea că Roma trebuia să 
facă un lucru drastic, deoarece imperiul devenise atât de 
mare, mult prea mare pentru binele său. 

Payne întrebă: 

— Şi acel lucru drastic însemna falsa răstignire a lui 
Hristos? 

Boyd încuviinţă, bucuros că Payne începea să vadă 
amploarea imaginii de ansamblu. 

— După cum am zis mai devreme, oamenii din serviciile 
secrete s-au folosit de puterea religiei timp de secole. Una 
e să ameninţi masele cu pedeapsa corporală şi cu totul 
altceva să-i ameninţi cu damnarea eternă. Tiberius n-a 
putut niciodată să obţină această putere supremă, 


290 


deoarece cei mai mulţi ţărani romani - mai ales cei de la 
marginea imperiului - nu credeau în aceiaşi zei ca el. De 
aceea, el n-a avut niciodată control deplin asupra lor. Sau 
asupra avuţiilor lor. 

— OK, zise Payne, acum încep să pricep. Singura 
modalitate prin care îi putea uni pe toţi era de a-i face să 
susţină acelaşi lucru. Şi, cum nu s-ar fi unit niciodată de 
dragul Romei, el a ştiut că trebuia să le ofere o alternativă. 
Ceva în care să poată crede. 

Boyd încuviinţă. 

— Tiberius a înfiinţat creştinismul doar dintr-un singur 
motiv: să obţină control. Ştia totul despre agitația din 
Iudeea şi s-a gândit că modalitatea cea mai bună de a-i 
bloca pe evrei era să li-l dea pe Mesia despre care vorbeau 
profeţiile. Apoi, odată ce evreii începeau să creadă în 
Hristos, avea să li-l ia pe Mesia, ceea ce i-ar fi permis să 
obţină controlul asupra acestei noi religii. 

— Dar cum? întrebă Ulster. N-ar fi trebuit ca şi lisus să 
ştie despre ce era vorba? 

Boyd clătină din cap. 

— Nu dacă îl drogau, aşa cum a sugerat Jonathon. 
Gândeşte-te! lisus s-ar fi trezit în mormântul lui Iosif din 
Arimatea, şi discipolii săi i-ar fi zis că murise pe cruce şi că 
Domnul l-a adus înapoi. Mai mult, dacă scepticii aveau 
nevoie de dovezi ale identităţii lui lisus, ar fi putut face 
ceea ce a fost descris în Biblie - deoarece o parte a 
crucificării probabil că nu a fost falsificată. 

Conform Evangheliei după Ioan 20 (25—27), Toma le-ar 
fi spus discipolilor că el nu crede în învierea lui Hristos 
până când nu pune degetul în găurile din palmele lui lisus 
şi mâna în rana din coastă. După alte opt zile, lisus a 
reapărut, oferindu-i această posibilitate lui Toma 
Necredinciosul. 

— OK, rosti Payne. Hai să zicem că aşa stau lucrurile. 
Tiberius a înscenat moartea lui Hristos pentru binele 
imperiului. Ce avea să facă după aceea? 

Îi răspunse Maria, în locul lui Boyd. 

— După ce le-a dăruit un nou zeu, Tiberius a pus la cale 


291 


întărirea unităţii dintre ei, oferindu-le un duşman comun 
împotriva căruia să lupte. 

— Un duşman comun? Ce duşman? 

— Roma, răspunse ea. Tiberius, practic, voia să-i 
unească împotriva imperiului. 

Boyd zâmbi auzind o asemenea ironie. 

— Nu vedeţi? Ca toate acestea să meargă, Roma nu-şi 
putea da ochii peste cap şi să se prefacă moartă. Trebuiau 
să lupte cu tot ce aveau - ori, în acest caz, cu ceea ce le-a 
permis Tiberius să lupte -, altfel oamenii s-ar fi prins. 
Acesta este unul dintre motivele principale pentru care 
voia ca Paccius să se ocupe de treburi în Ierusalim. Nu 
doar că putea avea încredere în el, dar ştia că generalul 
său avea experienţa necesară să însceneze o luptă sau 
două împotriva creştinismului, ceea ce urma să fie o 
victorie a Romei. 

Payne clătină din cap dezgustat, în timp ce se uita la 
fotografia cailor. Nu-şi putea imagina să meargă la luptă 
călare pe un astfel de animal magnific, luptând alături de 
oamenii săi îmbrăcaţi în armură, ştiind foarte bine că nu el 
trebuia să câştige bătălia. 

— Desigur, teoretiză Boyd, Tiberius ar fi avut nevoie de 
un plan pe termen lung dacă voia ca imperiul să profite de 
acest lucru, deoarece trecerea la creştinism nu putea avea 
loc peste noapte. De fapt, a durat trei secole până când 
romanii au făcut din creştinism religia lor oficială. 

— Ai spus secole? 

Acesta încuviinţă, lăsându-i să asimileze noile informații. 

— Înseamnă că Tiberius n-ar fi putut face toate acestea 
de unul singur. Trebuie să fi avut un partener, cineva care 
se afla în Iudeea la momentul morţii lui Hristos. Şi, mai 
mult, Tiberius ştia că, dacă imperiul avea să profite 
vreodată de pe urma acestei scamatorii, trebuia să-şi 
anunţe întreaga linie de succesori despre întregul complot 
şi să se roage ca ei să joace şarada destul de mult timp 
pentru ca aceasta să capete amploare. Altfel, totul ar fi fost 
în van. 

— Este posibil ca, sugeră Jones, acesta să fie în primul 


292 


rând motivul pentru care Tiberius a construit 
catacombele? Poate că le-a construit ca să-şi protejeze 
secretul. Aşa s-ar explica de ce le-a făcut atât de al naibii 
de grandioase. I-ar fi convins ulterior pe împărați de faptul 
că Roma a investit destul de mult în acest plan, indiferent 
cât de scandalos ar putea părea. Şi, dacă se ţineau de plan, 
ar fi avut şi mai mult de câştigat. 

Maria exclamă: 

— Chiar nu-i rău deloc! 

— Nu, nu este, admise şi Boyd. Desigur, asta nu 
înseamnă că succesorii lui i-au urmat dorințele. 
Documentele înregistrate dovedesc că Tiberius se temea 
pentru siguranţa sa în ultimii ani din viaţă. Prin urmare, a 
părăsit Roma şi a trăit la Capri, o mică insulă la vest de 
Italia, până când a murit. În tot acest timp, nu a vorbit 
decât cu cei mai de încredere sfătuitori şi, mai apoi, a 
recunoscut că, spre sfârşit, o cam luase razna. Cine ştie? 
Poate că acest puseu de nebunie i-a împiedicat pe viitorii 
împărați să ia în serios complotul lui? 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Payne. 

— Asta înseamnă că iarăşi ne-am blocat. În clipa de faţă, 
am în minte trei posibilităţi distincte. Şi, din câte îmi dau 
seama, ne cam lipsesc dovezile pentru a putea argumenta 
oricare dintre aceste teorii. 

— Trei? 

— Da, trei, confirmă Boyd. Numărul unu: totul a decurs 
după cum şi-a dorit Tiberius, şi imperiul a profitat de 
creştinism timp de trei secole înainte de a-l adopta ca 
religia sa oficială. Numărul doi: răstignirea lui Hristos a 
fost înscenată, însă împărații de după el au fost împotriva 
complotului lui Tiberius şi de aceea imperiul nu a mai 
putut profita pe deplin de ploconul preconizat. 

— Şi numărul trei? 

— Moartea lui Paccius sau un alt obstacol neprevăzut a 
stopat planul lui Tiberius înainte ca acesta să poată fi pus 
în aplicare, însemnând că Hristos a fost de fapt răstignit, a 
murit şi a fost înmormântat, apoi s-a reîntors pe Pământ ca 
să dovedească faptul că el era într-adevăr Fiul lui 


293 


Dumnezeu. 

Toţi au rămas tăcuţi, gândindu-se la ultima variantă. 

În cele din urmă, Jones îşi drese vocea şi rosti: 

— Deci, ce spuneţi? Ne-am blocat? 

Boyd încuviinţă. 

— Cam aşa pare. Doar dacă nu mai ştii şi altceva ce nu 
ne comunici şi nouă. 

— Aş vrea eu. Dar adevărul este că sunt ametit de atâtea 
informaţii noi. Jones se întoarse către Payne. Tu ce zici, 
Jon? Ştii ceva ce nu ne spui şi nouă? 

Payne îşi ridică privirea din fotografia cu cai, pe 
jumătate uluit de ceea ce tocmai văzuse. Aşa că-şi frecă 
ochii uitându-se din nou la poză. 

— Rahat! S-ar putea să ştiu ceva ce nu vă spun. 

— Ştii? 

Încuviinţând, Payne îi dădu fotografia înrămată. 

— Uită-te la asta. Ce vezi? 

Jones se uită la fotografie. 

— Dacă nu mă înşel, aceştia sunt nişte cai lipiţani... Hei, 
v-am zis povestea aceea despre generalul Patton şi aceşti 
cai? 

Payne îşi dădu ochii peste cap, recunoscător că nu a 
adus vorba despre lucrul ăsta mai devreme. 

— Haide, D.J., concentrează-te! Chiar crezi că este un 
moment potrivit să discutăm despre Patton şi aceşti ponei 
albinoşi? 

— Nu, admise el pe jumătate jenat. 

— Spune-mi, ce vezi în spatele cailor? 

— În spatele lor? Studie clădirea din fundal. Nu sunt 
sigur. Nu este Palatul Hofburg din Viena? 

— Da, este. Acum, uită-te la arhitectura clădirii. 

— Arhitectură? De ce Doamne... 

— La naiba, D.].! Doar uită-te la fotografie! 

Fotografia în alb-negru prezenta caii în manejul de 
acasă, mergând grațios în pas de paradă în curtea 
pietruită de la moşia Hofburg. Şi totuşi Jones trebuia să 
ignore splendoarea lor. Trebuia să-şi forţeze ochii să vadă 
dincolo de focalizarea obiectivului, să caute umbre şi 


294 


crăpături ale clădirii, ignorând subiectul fotografiei. 
Desigur, când găsi imaginea respectivă, o expresie de 
revelaţie îi lumină faţa. 

— O, Dumnezeule! Unde ai găsit asta? 

Dar Payne preferă să nu răspundă. In schimb, se lăsă 
pur şi simplu pe spate şi râse în timp ce Maria, Ulster şi 
Boyd încercau să găsească un înţeles al descoperirii 
norocoase a lui Payne. 


54 


Frankie era purtătorul de cuvânt oficial la Università 
Cattolica, aşa că era bine-cunoscut în clădirea poliţiei din 
campus. Îl salută din cap pe bărbatul de la recepţie, un 
sergent care avea lucruri mai importante de care să-şi facă 
griji decât piticul de la biroul de PR. Era reacţia pe care 
Frankie spera să o obţină. Dacă acest plan avea să 
funcţioneze, atunci trebuia să fie lăsat singur următoarele 
câteva minute. 

După ce verifică foaia de pontaj, Frankie ştiu ce ofiţeri 
erau plecaţi în timpul zilei şi merse într-unul dintre 
birourile lor. Mişcându-se rapid, porni calculatorul şi 
accesă baza de date a poliţiei care-i permise să caute 
identitatea celor doi bărbaţi care muriseră la Orvieto. 

La scurtă vreme după ce a văzut prima victimă, Frankie 
găsi dovada vizuală a unui al doilea soldat, la vreo 7 metri 
mai departe. Asta însemna că patru oameni muriseră în 
acel accident, nu doi, un fapt ce i se păru suspect lui 
Frankie. Ce făceau cei doi soldaţi în momentul prăbuşirii? 
Şi de ce, Doamne, iartă-mă, erau în afara elicopterului? N- 
avea nicio logică. Şi nici curăţenia din toiul nopţii. De ce să 
înlături epava, înainte ca să aibă cineva ocazia să o 
examineze? 

Din punctul său de vedere, mirosea a conspirație, deşi 
nu avea nicio dovadă în sensul acesta. 


295 


Scană fotografia cu primul cadavru în calculatorul de la 
secţia de poliţie, apoi reduse parametrii căutării, 
eliminându-i pe bărbaţii de peste 45 de ani. Era dificil să 
stabilească vârsta exactă a alpinistului, din cauză că avea 
faţa plină de vânătăi şi sânge, dar totuşi Frankie presupuse 
că trebuia să fie tânăr. Un ofiţer în vârstă nu s-ar fi căţărat 
pe stâncă. 

Rând pe rând, fotografii apărură pe ecran. Uneori, 
stăteau poate o clipă mai mult, în timp ce programul 
examina semnele distinctive ale fiecărei persoane - felul în 
care cădea sprânceana unuia, linia curbată a maxilarului, 
lungimea nasului - doar pentru a fi dat deoparte, o 
secundă mai târziu. Procesul dură câteva minute. Figură 
după figură treceau precum pasagerii dintr-un tren în 
viteză, până când computerul scoase un sunet, o 
atenţionare care însemna că a găsit un nume. 

Jean Keller, 33 de ani, era născut şi educat în Elveţia, 
apoi s-a mutat la Roma pe la vreo douăzeci şi ceva de ani 
pentru a intra în Guardia Svizzera, o unitate de luptă de 
elită, cunoscută drept Garda Elvețiană. Conform tradiţiei, 
garda avea doar o singură misiune: să-l protejeze pe papă, 
deşi Frankie nu putea înţelege ce avea asta de-a face cu 
Orvieto zilelor noastre. De fapt, fu atât de surprins de 
dosarul soldatului din gardă, încât verifică din nou adresa 
lui Keller şi citi detaliile carierei sale înainte de a fi, în cele 
din urmă, convins că Jean Keller era membru al Gărzii. 

Ceea ce-l lăsă pe Frankie şi mai încurcat decât fusese la 
început. 

Dar, în loc să tragă concluzii pripite, scană şi fotografia 
următoare şi o salvă în computer, apoi începu o a doua 
căutare. Detaliile din această fotografie nu erau la fel de 
clare ca în cealaltă - Keller era în lumina puternică a 
soarelui, în vreme ce această victimă era în umbră -, însă 
tot mai spera să descopere ceva. 

După vreo zece minute, Frankie găsi genul de informaţii 
pe care le căuta, dovezi atât de şocante, încât îl 
determinară să se repeadă la telefon. 


296 


Fotografia lipiţanilor stătuse zeci de ani atârnată pe 
peretele din biroul lui Ulster. Trecuse pe lângă ea de mii 
de ori, dar nu observase niciodată nimic altceva în afară de 
armăsari. Cel puţin nu până când Payne le arătă statuia 
Omului care râde în spatele cailor. O statuie ce împodobea 
vestita clădire vieneză cunoscută ca Palatul Hofburg. 

In timp ce Boyd, Maria şi Jones se contraziceau asupra 
semnificației sale, Ulster se duse jos să caute informaţii 
despre fotografie. Ştia că bunicul său făcuse acea poză 
prin anii '30. Ceea ce nu ştia era dacă statuia se mai afla 
încă la Viena sau dacă se numărase printre victimele celui 
de-al Doilea Război Mondial. Dar, chiar şi în acest caz, tot 
aveau dovezi ale Omului care râde şi i-ar fi putut contacta 
pe istoricii de la Hofburg pentru a obţine informaţii 
suplimentare. 

În mod ciudat, în timp ce toţi cei din jurul lui Payne erau 
plini de entuziasm, el stătea stingher într-un colţ, 
încercând să-şi dea seama dacă mai voia să se implice în 
această poveste. Cu două săptămâni în urmă, el şi Jones 
luau prânzul în Pittsburgh. lar acum se aflau într-una 
dintre instituţiile europene de vârf, găsind dovezi care ar fi 
putut şterge de pe faţa pământului cea mai răspândită 
religie. 

Chiar voia să participe la aşa ceva? 

Şi, dacă da, de ce parte a baricadei să lupte? Alături de 
creştini sau de romani? 

În aparenţă, părea a fi simplu. Ar trebui să lupte pentru 
Hristos, nu-i aşa? Şi totuşi problema nu era chiar aşa de 
tranşantă cum s-ar fi putut crede. Dacă găseau dovezi 
irefutabile care să adeverească faptul că Tiberius chiar 
făcuse toată această înscenare, că practic el îl alesese pe 
lisus să fie Mesia şi a reuşit să păcălească masele din 
ludeea? În acest caz, ce trebuia să facă din punct de 
vedere moral? Să-i lase pe Boyd şi Maria să-şi facă publice 
descoperirile? Sau ar trebui să facă tot ce-i stătea în puteri 
să-i oprească? Să sune la Pentagon şi să le ceară sfatul? 
Sau să sune un preot pentru a cere sfaturi? 

Oricum, era pe cale să-l întrebe pe Jones despre părerile 


297 


lui asupra subiectului când începu să-i sune telefonul. 
Payne se uită să vadă cine îl apela, dar numărul afişat era 
necunoscut. Un număr internaţional. I-l arătă lui Jones, 
însă nici el nu-l recunoscu. Payne întrebă: 

— Eşti sigur că programul de cifrare o să funcţioneze? 

Jones încuviinţă. Cu vreo câteva săptămâni mai înainte, 
pusese un microcip în telefonul lui Payne pentru a nu 
putea fi detectat - ceva în legătură cu urmărirea staţiilor 
de emisie care primeau semnale false referitoare la locaţia 
semnalului său. Practic, telefonul lui nu putea fi urmărit 
pentru a se depista locul în care se afla. 

— Cipul acesta ar trebui să-ţi permită să vorbeşti cam un 
minut. Poate mai mult. Depinde cine te caută. Ca să fii 
sigur, închide înainte de a trece 45 de secunde. 

Payne apăsă butonul pentru cronometru de pe ceasul 
său şi apoi răspunse la telefon. 

— Alo? 

— Signore Payne? Dumneavoastră sunteţi? 

Recunoscu sunetul vocii lui Frankie. 

— Da, eu sunt. 

— Ah, eu aşa bucuros. Eu nu sigur că să răspunzi la 
telefon. 

— N-am vreme de dulcegării, Frankie. Telefonul poate fi 
urmărit. 

— Dar asta e important. Viaţă sau moarte. 

Payne se uită la ceas. 

— Dacă închid, aşteaptă o oră şi apoi suni din nou. Ai 
priceput? 

— Si, nicio problemă. O oră. 

— Deci, eşti în regulă? 

— Si, signore, eu bine. Dumneavoastră şi D ]. mă tem eu. 

— Noi? De ce te temi pentru noi? 

— Tocmai am aflat ceva voi nu ştiţi. 

Mai erau douăzeci şi cinci de secunde. 

— Ce anume? 

— Ştiu de cine omorât prietenul tău american. 

Payne ridică o sprânceană. 

— Prieten? Vrei să spui Barnes? 


298 


— Da, ţărănoiul gras. Aşa se spune, nu? 

Douăzeci de secunde. 

— Frankie, parcă ţi-am spus să nu te bagi în treaba asta. 
Nu e sigur. 

— Da, şi nici pentru voi. Am aflat de ce ascund cadavre. 

— Cadavre? Ce cadavre? Despre ce vorbeşti? 

— Când uitat mai atent la film, am văzut. Erau două 
cadavre la accident. Unu, două! 

— Da, pilotul şi lunetistul. 

— Nu, signore, nu înăuntru. Afară. 

Zece secunde. 

— Afară? Ce vrei să zici? În afara elicopterului? 

— Si! Parcă picat de pe stâncă. 

— Au fost patru cadavre? Două înăuntru şi două afară? 

Cinci secunde. 

— Si! Şi tu nu crezi cine unul este! 

— Cine? Spune-mi cine! 

— Eu merg la secţia de poliţie şi eu... 

— Numele! îi ceru Payne. Spune-mi numele! 

Din păcate, acul cronometrului său ajunse la zero înainte 
ca Frankie să poată răspunde. 

— Rahat! înjură Payne în timp ce închidea telefonul. Nu 
voia să închidă, dar trebuia s-o facă. Fie închidea, fie risca 
să fie găsit. De ce n-o fi zis tâmpitul de... Payne se opri din 
tiradă şi trase adânc aer în piept. Nu-i era de niciun ajutor 
faptul că toţi îl fixau cu privirile. 

Jones întrebă: 

— Ce-a spus Frankie? 

Payne se uita ţintă la Boyd şi Maria, sperând să le poată 
observa reacţiile. 

— Se pare că trusa cu unelte a doctorului Boyd a fost 
mult mai mortală decât ne-am închipuit noi. Frankie a pus 
la microscop fotografiile lui Barnes şi a descoperit că au 
murit patru oameni. Doi în elicopter şi doi pe versantul 
muntelui. 

Maria rosti: 

— Dar n-are nicio logică. De ce să se fi aflat acolo dacă 
aveau un elicopter? 


299 


— Veneau să vă omoare de aproape, într-o manieră 
personală. 

— Dar tipul din elicopter avea o armă. 

— Nu te amăgi, Maria. Toţi aveau arme. Payne luă o 
foaie de hârtie şi făcu o diagramă simplă. Formaţie clasică 
de 2x2. Bărbaţii de pe stâncă formau echipa de asalt. 
Javrele de pază din elicopter erau întăririle. Mai trase vreo 
câteva linii. Aveau de gând să intre în catacombe, după ce 
se asigurau că vă închideau vouă gurile pe veci. E bine că 
doctorul Boyd a auzit elicopterul, altfel v-ar fi luat pe 
nepregătite şi v-ar fi lăsat să putreziţi alături de toţi 
ceilalţi. 

— Dar cum au... 

— Mda, spuse Payne. Dacă descoperirea voastră era aşa 
un mare secret, cine le-a zis că sunteţi acolo? 

Boyd se uită mut la Payne. La fel şi Maria. 

Jones interveni. 

— La Milano, ne-ai spus că aveai permisiunea de a săpa 
la Orvieto. Iar prietenul nostru a zis că se ştie bine că 
Benito Pelati - se uită la Maria, tatăl tău, nu ar permite 
nimănui accesul... Presupun că l-ai îmbătat cu vorbe dulci. 

Maria roşi. 

— N-am făcut aşa ceva. Lui nu i-aş cere niciodată vreo 
favoare. Întreabă-l pe doctorul Boyd. El a vrut să-l sun de 
îndată ce am ajuns la Milano, dar l-am refuzat. Mai bine 
mor decât să-i cer lui ajutorul. 

— De asta chiar poţi fi sigură dacă nu aflăm cine-i pe 
urmele voastre. 

Payne îl fixă cu privirea pe Boyd care arăta sleit. 

— Doctore, cum se obţine permisul pentru săpături? Sau 
a fost doar o minciună sfruntată? N-aveai niciun permis, 
nu-i aşa? 

Jenat, Boyd aruncă o privire către Maria. 

— Îţi jur, de-aş fi ştiut de relaţia cu tatăl tău, n-aş fi 
folosit numele tău ca să... 

— Cum? Privirea i se umplu de mânie. Mi-aţi folosit 
numele ca să ce? 

— Să obţin permisul. 


300 


Sări ca arsă de pe scaun. 

— Santa Maria! Nu pot să cred! 

— Maria, ascultă-mă! N-am vorbit nicio clipă cu tatăl 
tău. Jur că n-am vorbit. Am încercat să obţin documentaţia 
prin mijloacele obişnuite, dar... 

— Dar ce? Aţi fost refuzat şi v-aţi hotărât să vă folosiţi de 
mine! 

— Nu, n-o lua aşa... 

— Aţi jurat că m-ati invitat pentru că eram cea mai bună 
studentă, nu datorită numelui meu. Acum, aflu că taman 
asta era singura calificare de care aveaţi nevoie! 

— Maria, îţi jur că nu asta a fost... 

Payne îl înşfăcă pe Boyd înainte ca acesta să mai apuce 
să spună vreo vorbă şi îl aruncă în colţul cel mai 
îndepărtat. Între timp, Jones îşi puse braţul în jurul Mariei 
şi încercă să o liniştească. Fu o mişcare inteligentă din 
partea sa, deoarece ultimul lucru care le mai lipsea era ca 
ea să înceapă să-l urască pe Boyd. 

— Doctore, zise Payne, poţi să-i vorbeşti mai târziu, 
după ce se calmează. Insă, în clipa de faţă, trebuie să te 
concentrezi asupra unui singur lucru. Cine ţi-a dat 
permisiunea să sapi la Orvieto? 

— Cum? întrebă el, absent. 

— Ai spus că nu ai vorbit cu tatăl Mariei despre Orvieto. 
Aşadar, cine ţi-a dat permisul? 

Boyd clipi de vreo câteva ori. 

— Un tip pe nume Dante care lucrează pentru tatăl ei. I- 
am spus că eu şi Maria vrem să facem săpături la Orvieto 
şi mi-a zis că o să rezolve el. După o săptămână, m-a sunat 
şi mi-a spus că a aranjat totul. 

— Deci tu n-ai vorbit deloc cu Benito? 

— Nu, jur! Dante s-a ocupat de toate. Permisul, 
semnăturile, gărzile. El s-a ocupat de toată birocraţia în 
mai puţin de o săptămână. 

— Şi tu eşti sigur că permisul era autentic? 

— Bineînţeles că era autentic. Ni s-a cerut să arătăm 
hârţoaga asta de cum am ajuns la Orvieto. Mai mult, 
gărzile au verificat de două ori până ne-au dat voie să 


301 


săpăm. Îţi spun, am avut permisiunea de a fi acolo! 

Payne se uită adânc în ochii lui Boyd şi înţelese că zicea 
adevărul. Până acum, Payne îşi cam dăduse seama că 
Benito Pelati se afla în spatele tuturor violenţelor de la 
Orvieto. Îşi dăduse seama că încercau să ţină în secret 
catacombele şi făcuseră tot posibilul să-i oprească pe Boyd 
şi Maria de a spune lumii despre descoperirea lor. Dar, de 
vreme ce au avut permisiunea de a săpa, Payne nu mai ştia 
ce să creadă. Aşa că întrebă: 

— 'Ţie ce-ţi spune intuiţia despre asta? 

— Despre ce anume? 

— Despre violenţă. Cine a încercat să te omoare la 
Orvieto? Cine a aruncat în aer autobuzul? 

— N-am idee! 

— Haide, doctore! Aşa ceva nu pot să cred. Pentru 
Dumnezeu, doar eşti de la CIA. Precis ai o bănuială. CIA 
are mereu o bănuială. 

Boyd dădu din cap. 

— Nu şi de data asta. Am fost prea preocupat de 
misterele catacombelor ca să mă mai gândesc şi la 
siguranţa personală. M-am concentrat doar asupra 
pergamentului. 

— Te gândeşti la pergament? Cineva încearcă să te 
omoare şi tu te gândeşti doar la pergament? Mai scuteşte- 
mă! Nu înghit toate rahaturile. La un moment dat, 
instinctul de supravieţuire trebuie să-şi croiască drum în 
mintea ta. Trebuie! E în firea lucrurilor. 

— Zău? îl contrazise el. Dacă instinctul de supravieţuire 
este aşa de important, tu ce cauţi aici? 

Era întrebarea care-l măcinase pe Payne în ultimele 
câteva zile. Şi adevărul era că nu găsise niciun răspuns 
temeinic până când Boyd l-a făcut să răspundă. 

— Pe cât de nebuneşte poate să sune, cred că sunt aici 
pentru a-mi da seama de ce mă aflu aici. 

— Cam paradoxal, nu crezi? 

Payne dădu afirmativ din cap. 

— Dar, dacă te gândeşti, e logic. Manzak a vrut să mă 
bage în toată harababura asta dintr-un motiv anume. 


302 


Acum, mă simt obligat să aflu care-i motivul. 


55 


De cum s-au liniştit cu toţii, Payne îi spuse lui Jones 
despre Manzak şi amprentele lui Buckner. Computerul lui 
Jones era încă în Sala de colecţii romane, aşa că s-au dus 
sus să vadă dacă Randy Raskin le trimisese rezultatele de 
la Pentagon. Slavă Domnului, găsiră un mesaj. 


„oameni buni, 


am verificat în arhive. Niciunul dintre tipi nu e de la cia. 
cu siguranţă, nu adevărații manzak şi buckner. băieţi, 
trebuia să fiţi mai meticuloşi... le-am trecut amprentele 
printr-o bază de date europeană şi am găsit 2 piste. 
rezultatele sunt interesante. acum în ce sunteţi băgaţi? 


r.r. 
p.s. am zis că ar fi trebuit să fiţi mai meticuloşi?“ 


Payne citi mesajul peste umărul lui Jones şi simţi cât era 
de tensionat din cauza rândului cu meticulozitatea. Dacă 
era vreun lucru de care Jones să fie mândru, acesta era 
meticulozitatea care-l caracteriza. Şi poate că tocmai 
acesta era motivul pentru care Raskin o menţionase de 
două ori. La ce-ţi sunt buni prietenii dacă nu-i poţi lua 
peste picior? Totuşi, Payne nu voia ca Jones să se supere şi 
spuse: 

— Careva de la Pentagon trebuie să-i arate lui Raskin 
cum se foloseşte tasta „shift“. Zău aşa, cât e de greu să 
scrii cu majuscule? 

Jones râse în timp ce făcu clic pe primul ataşament. 

— OK, cine-i primul? 

Moaca hidoasă a lui Sam Buckner umplu ecranul. Sau, 
în realitate, Otto Granz, deoarece acesta era adevăratul 


303 


său nume. Născut undeva lângă Viena, a intrat în armata 
austriacă la 18 ani pentru a satisface stagiul militar 
obligatoriu, vreme de şase luni, apoi s-a decis să mai 
rămână încă vreo zece ani. lar de acolo s-a tot învârtit prin 
Europa, ca mercenar, până când şi-a stabilit reşedinţa 
permanentă la Roma. 

Ultimul angajator: necunoscut. Locurile în care a fost 
văzut ultima oară: necunoscute. 

— l-am putea zice lui Raskin că poate să aducă la zi 
ultima categorie. Otto e pe o lespede în Milano. 

Jones fu de acord. 

— Probabil că ar trebui, doar aşa, ca să fim meticuloşi. 

Payne râse în vreme ce Jones deschidea al doilea 
ataşament. Ştiau că Manzak coordona acţiunea, aşa că 
pentru ei era deja clar că, dacă aflau organizaţia pentru 
care lucrau cei doi, ar fi avut cheia dezlegării întregului 
mister. 

— Richard Manzak, haide. Eşti următorul concurent la... 

Şi atunci au văzut numele. Un nume care puse capăt 
tuturor glumelor. 

— Nu se poate, gemu Jones. Faci mişto de mine! 

Payne se uită la faţa lui Manzak. Era clar el. Payne nu 
uita niciodată faţa vreunui tip pe care l-a ucis de curând. Şi 
Jones ştia că el era. Dar a durat mai mult să accepte. Şi 
asta deoarece îi cam plăcea de Maria şi îşi dădea seama că 
trebuia să-i aducă iarăşi informaţii noi. Va trebui să 
meargă direct la ea şi s-o întrebe de partea cui se afla. Iar 
reacţia ei va fi cheia. Le va spune tot ce trebuiau să ştie. 
Într-adevăr, de partea cui era ea? 

Jones parcurse dosarul personal al lui Manzak în timp ce 
tipărea o copie, ca dovadă. Când termină, zise: 

— Hai după ea! Trebuie să vorbim cu ea acum. 

Payne încuviinţă. 

— Ia-o înainte! Eu îţi acopăr spatele. 

Nici nu bănuia Payne ce vorbe profetice rostise. 

Când au ajuns la scările din faţă, Payne aruncă o privire 
afară pe fereastră, spre un vârf îndepărtat de munte, parcă 
aşteptându-se să vadă zăpadă, deşi era mijloc de iulie. În 


304 


schimb, văzu o mişcare într-un colţ al curţii. Ceva ca un 
om. Cineva care căuta să se ascundă. 

— Stai aşa, spuse el, apucându-l pe Jones de umăr. Vezi 
la ora 3! 

Atât a durat. O simplă frază şi a intrat în stare de luptă. 
De la cercetător la soldat într-o jumătate de secundă, de 
parcă Payne i-a apăsat un întrerupător undeva la ceafă. 
Nicio dezbatere sau examinare. Avea suficientă încredere 
în el încât să ştie că, dacă Payne era îngrijorat, atunci şi el 
ar trebui să fie. 

Coborâseră jumătate din trepte, aşa că Jones se aruncă 
jos la capătul scărilor, în vreme ce Payne alergă sus, 
sperând că două perspective erau mai bune decât una 
singură. Lambriul de pe peretele din stânga avea o 
adâncitură. Payne se ghemui acolo, sperând să aibă o 
vedere clară şi în acelaşi timp să fie protejat. Soarele pălea 
pe cer spre vest, ceea ce însemna că luminile de deasupra 
aveau să le deconspire poziţia de pe scări. Payne căută un 
întrerupător, dar nu găsi niciunul. 

— Ce vezi? E ceva? 

Jones era binecuvântat cu ochi care-i permiteau să vadă 
lucruri pe care alţii nu le puteau observa. Acesta era unul 
dintre motivele pentru care era un lunetist aşa de bun. Pe 
când majoritatea soldaţilor erau ocupați cu potrivirea 
lunetei, Jones apăsa pe trăgaci. _ 

— Nu încă... Aşteaptă! Avem un om jos. În dreptul orei 
11, lângă bolovan. 

Crăpătura din perete nu-l lăsa pe Payne să vadă nimic în 
stânga. Se aruncă la podea şi se rostogoli în partea opusă, 
de unde cercetă ceea ce văzuse Jones. Era un gardian care 
zăcea cu faţa în jos. Spatele cămăşii era pătat în roşu. 

— Ia-i pe Boyd şi Maria. Eu îl iau pe Petr. 

Jones izbi de perete uşa de jos când o deschise, iar 
Payne sări în direcţia opusă. Niciunul nu avea vreo armă 
de vreme ce nu le era permis să poarte arme la Arhive. Se 
cam îndoiau că inamicul va urma aceleaşi reguli. 

In acest moment al zilei, majoritatea angajaţilor lui 
Ulster plecaseră probabil acasă, înlesnind serios treaba lui 


305 


Payne. Să protejezi 20 este mult mai greu decât să ai grijă 
de unul. Payne îl strigă pe Ulster de vreo câteva ori, 
sperând că îi va atrage atenţia. Dar singurul pe care-l văzu 
fu Franz, domnul care-i vorbise despre armăsarii lipiţani. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta. 

— Suntem atacați. Un gardian este mort. Trebuie să iasă 
toată lumea de aici. 

Payne îl strigă pe Ulster din nou. 

— Ne trebuie arme. Aveţi vreuna? 

— Ja, în subsol. Este panoplie. Multe arme. 

„Slavă Domnului“, îşi zise Payne pentru sine. 

— Ai cheia? 

— Ja, am cheile. 

— Atunci, vii cu mine. 

— Şi Petr? Trebuie să-l găsim pe Petr. 

— O să-l găsim după ce ne înarmăm. Fără arme, nu-l 
putem salva pe Petr. 

Franz se mişca rapid pentru un tip în vârstă. Două 
minute mai târziu, se aflau în faţa muzeului de arme de la 
subsol. Uşa era făcută din oţel nemţesc şi construită să 
reziste unui atac nuclear. Nici vorbă să fi putut Payne s-o 
doboare. Slavă Domnului, Franz ştia cheile şi intrară rapid 
înăuntru. Sala din beton era mai mică decât se aştepta, dar 
avea suficiente arme cât să răstorni guvernul unei ţări din 
America Centrală. Carabine aliniate pe peretele cel mai 
îndepărtat, în timp ce o varietate de pistoale erau atârnate 
în cârlige din lemn. La dreapta lui Payne, erau o serie de 
rafturi din lemn stivuite cu muniţie, saci cu grenade, plus 
câteva caschete militare şi o mare varietate de... aiureli. 
Payne se uită din nou la caschete. 

Nu erau caschete normale. Erau caschete naziste. Din al 
Doilea Război Mondial. 

Şi atunci s-a trezit. Se afla în sala de arme a secolului 
XXI. Era într-un muzeu. Un afurisit de muzeu al războiului. 
Şi totul din jurul lui Payne era mai bătrân decât el. 

Franz observă îngrijorarea lui Payne. Spuse: 

— Te asigur că şi acestea sunt la fel de letale. Am văzut 
cu ochii mei. 


306 


Afirmația îl linişti pe Payne. Luă unul dintre desagii cu 
grenade şi îl umplu cu trei carabine, cinci pistoale şi toată 
muniţia pe care o putea duce. Franz făcu la fel cu un al 
doilea sac şi-l azvârli peste umăr. Payne nu putea pleca din 
încăpere neînarmat, aşa că încărcă trei pistoale Luger P de 
0,89 milimetri şi-i dădu unul lui Franz. Expresia de pe faţa 
sa îi zicea lui Payne că ştie cum să umble cu el, de parcă 
mai fusese aici. Expresia de pe chipul lui Payne exprima 
acelaşi lucru. 

Franz zâmbi. 

— Hai să salvăm nişte cai lipiţani. N 

Un bătrânel care vorbea şmechereşte. Il iubeşti, pur şi 
simplu. 

În vreme ce ieşea de la subsol, Payne îşi stabilea două 
obiective: să-i localizeze pe membrii echipei sale şi apoi să 
găsească o cale de ieşire. Küsendorf se află în mijlocul 
pustiului, îngrămădit pe vârful unui munte, ceea ce 
însemna că nici în ruptul capului nu aveau cum să fie 
ajutați de poliţie. Şi, dacă i-ar ajuta, cât de folositori le-ar 
fi? Elveţienii nu prea erau cunoscuţi drept războinici. Iar 
din câte ştia Payne, era foarte posibil să vină şi să spună: 
„O să ne uităm la voi cum vă luptaţi şi-l vom servi cu cacao 
pe învingător“. Fătălăi. După părerea lui Payne, erau mai 
răi decât francezii. 

Mă rog, au ajuns la parter fără dificultăţi, deşi au avut o 
surpriză când au deschis uşa de la subsol: un miros 
specific de fum. Arhivele Ulster erau într-o vilă în stil 
elveţian, din lemn, ticsită cu mii de cărţi şi manuscrise. 
Ultimul lucru pe care cineva şi-ar fi dorit să-l miroasă aici 
era fumul. Coşmarul oricărei biblioteci. 

Payne şopti: 

— Cât de bun este sistemul contra incendiilor? 

— Cel mai bun. Toate încăperile sunt izolate cu pereţi 
ignifugi. Încăperile vor fi umplute cu dioxid de carbon, 
protejând astfel seifurile în care sunt depozitate 
documentele. 

Payne auzi un bubuit în tavanul de deasupra. Părea că 
împinge cineva un pian cu coadă de-a lungul coridorului. 


307 


Mai întâi la stânga, apoi la dreapta, apoi o simfonie bruscă 
de sunete repetate în întreaga clădire. Zgomotul era aşa 
de intens, încât putea vedea tablourile înrămate cum se 
zgâlţâie pe pereţi şi-l simţea sub picioare. Se uită la Franz 
ca să se asigure că totul era în regulă şi acesta dădu 
afirmativ din cap. Erau uşile ignifuge care se închideau. 
Curând, urma să înceapă să ţâşnească apă din toate 
stropitoarele. 

— Vor rămâne oameni captivi înăuntru? 

Franz dădu din cap, în semn că da. 

— Există un buton lângă fiecare uşă. Oamenii pot ieşi, 
dar nu se mai pot întoarce înăuntru. Nu până când 
sistemul nu se dezactivează. 

Payne se uită de-a lungul culoarului să vadă dacă era 
vreo mişcare. Apa curgea din tavan şi toate uşile se 
închideau, încăperi ce nu îi mai puteau adăposti, iar ei 
mergeau mai departe pe coridor. În următorii 15-16 metri, 
erau total expuşi. Nu se mai puteau întoarce din drum. 
Niciun fel de protecţie. Până şi-un orb i-ar fi putut face 
arşice doar cu o praştie. Nici nu voia să se gândească la ce 
ar fi putut fi putut face un soldat bine pregătit. 

— Cum stai cu inima, Franz? 

— Merge bine... Tu cum stai cu vezica? 

Umor de haiduci. Lui Payne încă îi plăcea. 

— O iau înainte. Să nu, repet, să nu vii după mine până 
când nu ajung la capătul coridorului. Dacă se întâmplă 
ceva, încuie-te în muzeul de arme. Ai şanse mai multe 
împotriva incendiului decât împotriva mai multor arme. 

Bărbatul puse mâna pe umărul lui Payne. 

— Ai grijă! 

Payne se repezi pe culoar, dar nu cu toată viteza, 
încercând să ajungă la capăt cât mai silențios posibil. 
Armamentul îi atârna peste umărul drept, lovindu-i-se din 
când în când de picioare în vreme ce se deplasa. Inşfacă 
două pistoale Luger, câte unul în fiecare mână. Nu mai 
folosise niciodată aşa ceva în luptă, deşi trăsese în poligon 
de vreo câteva ori cu unul. Spera din tot sufletul că vor 
face faţă măcelului. 


308 


Pe la jumătatea culoarului, auzi paşi în urma lui. Se lăsă 
pe un genunchi şi se răsuci, gata să elimine prima ţintă. 
Era însă alarmă falsă - doar Franz care nu asculta 
ordinele. Payne îi făcu semn cu mâna să plece înapoi, dar 
el continuă să se apropie cu capul înainte ca un taur din 
rasa Brahma. 

— Ce faci? întrebă Payne. 

Îngenunche lângă Payne. 

— Am crezut că ai ajuns la capătul coridorului. 

Payne îl privi fix în ochi. Era al naibii de concentrat. 

— Eşti miop, aşa-i? 

— Ja! Nu văd la distanţă, de-aproape, pe la mijloc. Sunt 
un om în vârstă, ce-ai vrea? 

Treburile începură să devină serioase. 

— Să nu tragi în nimic până nu trag eu primul. Măcar 
asta ai priceput? 

— Ja, ja! salută el maimuţărindu-se în timp ce bâiguia 
nişte cuvinte vulgare în nemţeşte. 

Payne îşi continuă traseul de-a lungul coridorului, urmat 
ca o umbră de aliatul lui geriatric. Când ajunseră la capăt, 
auziră paşi deasupra şi pe Maria vorbind în şoaptă. In 
urmă cu zece minute, vocea ei ar fi fost un sunet drag. 
Acum, Payne nu ştia ce să creadă, în lumina informaţiilor 
de la Pentagon. Vorbea în şoaptă cu Jones sau cu inamicul? 
Ea i-o fi chemat pe soldaţi sau să-i fi alarmat altcineva de 
la arhive? Payne era convins că următoarele câteva 
secunde îi vor lămuri. 

Payne îi făcu semn lui Franz să treacă în spatele său, 
apoi îşi găsi o poziţie pe podea, de-a lungul peretelui din 
dreapta, în felul ăsta, Payne putea trage fără a se expune 
prea mult. Stătu aşa vreo 40 de secunde, străduindu-se să 
audă ce spunea ea. Dar şuşoteala încetă. Fie se întorseseră 
şi o luaseră în cealaltă direcţie, fie făceau şi ei acelaşi 
lucru: stăteau şi aşteptau. Bănuia că era a doua variantă. 
Fumul se îngroşa, aşa că nu aveau niciun motiv să 
înainteze în interiorul clădirii. Riscurile erau prea mari. 

Într-adevăr, Payne ar fi stat aşa toată noaptea sau până 
când ar fi simţit flăcările, fiindcă ştia că răbdarea era cel 


309 


mai bun prieten al unui soldat. Totuşi, aşteptarea lor s-a 
încheiat rapid când a văzut vârful unui cuţit alunecând pe 
culoar, la baza bolţii. Lama se înclina înainte şi înapoi de 
parcă era împinsă într-un grapefruit şi îşi dădu imediat 
seama de ce se întâmplă asta. Jones încerca să vadă cine 
era pe culoar, folosind ca o oglindă lama oţelului 
inoxidabil. 

Payne bombăni: 

— Lasă cuțitul, soldat! 

Jones făcu o pauză înainte de a răspunde. 

— Hai să mă opreşti! 

Payne rânji, apoi se uită din nou la Franz. 

— E de partea noastră. Nu trage! 

Din nou, Franz bombăni în germană. Aceleaşi cuvinte ca 
mai devreme. 

Prima persoană de pe coridor a fost Jones, urmat de 
Ulster, Maria şi Boyd care purta în spate un rucsac. Payne 
se simţi uşurat că toţi erau împreună, deoarece nu avea 
chef s-o ia din nou în sus pe scări într-o misiune de salvare. 
Undeva deasupra lor ardeau placajele ignifuge. La fel şi 
covoarele, tablourile şi toate ornamentele. Spera din tot 
sufletul că stropitorile funcționau la fiecare etaj, altminteri 
arhivele aveau să devină un rug. 

Payne îi dădu geanta lui Boyd şi îi spuse să înceapă să 
încarce armele cu muniţie. În acest timp, Maria stătea pur 
şi simplu şi nu prea ştia ce să facă. In clipa aceea, Payne 
nu îşi dădea seama dacă purtarea ei era astfel pentru că 
nu ştia cum să ajute sau nu voia să ajute, dar lipsa ei de 
acţiune l-a făcut să-l tragă deoparte pe Jones. 

— Ai vorbit cu ea? 

Acesta clătină din cap. 

— Am fost cam ocupat. 

— Să-i dăm şi ei un pistol? 

Jones se uită peste umăr la Maria. Fata îi zâmbi dulce. El 
nu-i întoarse zâmbetul. 

— Poate o carabină. l-ar fi mai greu s-o folosească 
împotriva noastră. 

— Bine, dar stau cu ochii pe ea. O singură mişcare 


310 


greşită şi-am scos-o din joc. 

Încuviinţă. 

— O împuşti pe doamna, nu o omori. Ar putea avea 
informaţii care să ne fie de ajutor. _ 

Răspunsul său nu-l surprinse pe Payne. In decursul 
timpului, auziseră prea multe poveşti sinistre despre 
soldaţi omorâţi doar pentru că gândiseră cu capul 
nepotrivit. De aceea Payne a ales să fie el însuşi călăul, şi 
nu Jones, doar ca să fie sigur. N-avea sens să lase hormonii 
lui Jones să-i întunece judecata. Schimbând subiectul, 
Payne întrebă: 

— Ce-avem noi aici? 

— În faţă, o echipă din patru oameni, în camuflaj. Nu se 
văd gărzi. Vârful din spate ne ţine în loc. La fel şi gardul 
înconjurător... noi doi l-am putea sări. Ei nu. 

Payne îşi privi echipa. Un agent CIA ruginit, un posibil 
dezertor, un austriac cu atitudine şi un tip gras, cu barbă. 
Ca să nu mai vorbim de armele făcute pentru al Doilea 
Război Mondial. 

Luând în considerare toate astea, decise că aveau şanse. 


56 


Piunezele îl scoteau din sărite pe Nick Dial. Trebuiau să- 
l ajute să se concentreze - marcând răpirile, crucificările şi 
ţările victimelor -, dar aveau efectul exact opus. Un punct 
aici, un altul colo. Fără rimă sau noimă. Doar puncte 
aleatorii pe hartă. 

Totuşi, Dial ştia că nu trebuia să fie aşa. Ar trebui să 
existe un tipar, un tipar logic. Dar, din câte îşi putea da 
seama, singura legătură dintre victime era vârsta şi sexul - 
două trăsături pe care le aveau în comun cu Hristos, care 
de asemenea murise pe la treizeci şi ceva de ani. Dial nu 
era sigur dacă era doar o coincidenţă sau nu, dar în acest 
punct nu avea să înlăture nimic. 


311 


„Găseşte tiparul ca să găseşti criminalul.“ Aşa ar fi 
trebuit să fie. Dar trei victime diferite, ucise de trei echipe 
diferite în mod identic? Asta era unicat. 

Frustrat, Dial scoase piunezele albe - acestea indicau 
oraşele de reşedinţă ale victimelor - şi le aruncă deoparte. 
Presupuse că Erik Jansen nu mai locuise în Finlanda de ani 
de zile şi Orlando Pope se mutase din Brazilia de când era 
copil, aşa că şansele erau destul de slabe ca oraşele lor de 
reşedinţă să aibă vreo semnificaţie. 

Pe urmă, examină piunezele albastre - ele arătau 
punctele în care fuseseră răpite victimele. Unul era un 
apartament în Roma, altul era un sex shop în Thailanda şi 
celălalt era un apartament luxos din New York. Două 
dintre ele erau casele victimelor, deşi asta nu era suficient 
să creeze un tipar. Pentru a-l obţine, îi trebuia ceva 
consistent, ceva stabil, care nu se schimba. Trebuia să 
găsească o regulă. O regulă fermă. Pe care s-o studieze, s- 
o descifreze şi pe care s-o urmeze pentru a ajunge la 
criminal. 

Dar cu date a căror relevanţă era de 66%? Cum să se 
descurce cu aşa ceva? 

După părerea lui, nici măcar nu meritau un loc pe 
planşă, aşa că scoase şi piunezele albastre. 

Rămaseră doar piunezele roşii, care reprezentau locurile 
crimelor. Unul în Danemarca, altul în Libia şi celălalt în 
America. Trei victime împrăştiate în jurul lumii. Niciuna 
dintre crime nu avusese loc pe acelaşi continent, aşa că 
unde putea fi legătura? Dar cum să nu fie? Trebuia să 
existe o legătură, poate ceva atât de mic, încât l-a trecut 
cu vederea de o sută de ori. Pur şi simplu, trebuia să aibă 
răbdare să-l găsească. 

„Mai ai răbdare, îşi murmură în barbă. Mai ai răbdare.“ 

Dial respiră adânc şi se uită pe fereastră. Oameni 
îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi pantofi de tenis se plimbau 
la pas uşor. Trecuse aşa de mult de când Dial îşi luase o 
vacanţă, încât aproape că uitase cum era. Să te trezeşti 
simţindu-te odihnit, să iei micul dejun în timp ce citeşti 
ziarul - în loc de un raport criminalistic -, să petreci ziua 


312 


pe plajă sau la un muzeu sau la vreo... 

Atracţie turistică. Undeva gen Disneyland. Sau Marele 
Canion. Sau Turnul Eiffel. 

Sau vreun castel vestit. Sau un arc istoric. Sau un 
stadion. 

Un loc unde merg oamenii. Merg mulţi oameni. Unde 
sute şi mii şi milioane de oameni merg. În fiecare zi, în 
fiecare an. Garantat... 

Rahat! Asta era. Mulţimile ar putea fi legătura. Ucigaşii 
au vrut aglomeraţie. Aglomeraţii mari. Aglomeraţii uriaşe. 
Dar de ce? De ce aveau nevoie de aglomeraţii? 

Oameni. Ucigaşii aveau nevoie de oameni. Atenţia 
oamenilor. De toate rasele. Şi religiile. 

Dumnezeule! De aceea victimele erau atât de diferite. 
Reprezentau tot soiul de oameni. 

Dial se repezi la panoul de informaţii, tot felul de teorii 
învălmăşindu-i-se în minte. Jansen. Un preot. Crucificat. În 
Danemarca. În numele Tatălui. Începutul unei rugăciuni. 
Dar ce însemnătate avea? 

Cazul următor. Narayan. Un prinţ vestit. Fiul unui rege. 
Răstignit. În Libia. Şi al Fiului. A doua parte a rugăciunii. 
Aceeaşi afurisită de rugăciune. 

Un preot şi apoi un prinţ. Tatăl şi apoi Fiul. 

Mergi mai departe. Gândeşte mai departe. Fă legătura. 

Al treilea caz. Papa. Sfântul atacant. Crucificat. În 
Boston. Şi al Sfântului. A treia parte a rugăciunii. Fă 
legătura. Fă legătura dintre toţi. 

Un preot, un prinţ şi un papă. În numele Tatălui şi al 
Fiului, şi al Sfântului. 

Ce însemna? Ce însemnătate avea mesajul? Ce voiau să 
spună? 

Un preot = un părinte/tată. 

Un prinţ = un fiu. 

Orlando Pope = Sfântul atacant. Nu, doar Sfântul. Papa 
= Sfântul. 

Tatăl, Fiul şi Sfântul... rahat! Ce lipseşte? Duhul lipsea, 
frate! 

Unde-i Duhul? Unde e afurisitul de Duh? 


313 


Stai! Asta încă nu se întâmplase. A patra crimă încă nu 
avusese loc. Unde o să se întâmple? Intr-o locaţie turistică. 
Trebuie să fie o locaţie turistică. Dar unde? Gândeşte, 
Nick, gândeşte! 

Tiparul. Urmăreşte tiparul. Găseşte tiparul ca să găseşti 
asasinul. Care-i tiparul? 

Duhul. Găseşte Duhul ca să găseşti asasinul. Stai, cine 
naiba era Duhul? El nu ştia niciun afurisit de Duh. Cum 
putea să găsească Duhul? Asta era ridicol! Trebuia să 
găsească locaţia. Să ajungă la locaţie înaintea asasinilor. 
Lasă Duhul! Tu găseşte locaţia! 

Dial se uită la hartă, încercând frenetic să găsească 
locaţia. 

— Oameni, murmură. Milioane de oameni. Unde vor 
merge cu toţii weekendul acesta? Zeci de evenimente îi 
treceau prin minte. Gândeşte! Unde sunt cei mai mulţi 
oameni? Care-i tiparul? Care-i blestemăţia de tipar? 

Danemarca. Puse degetul pe piuneza roşie de la 
Helsingør. 

Libia. Puse degetul în sud, pe piuneza de la Tripoli. 

America. Trecu cu degetul peste Atlantic şi se opri la 
Boston. 

Ţinea a patra piuneză în mână, neştiind unde s-o pună. 

Fir-ar să fie! Dial înjură în timp ce, plin de frustrare, 
dădu un pumn în perete. Ştia că era aproape. Ştia că mai 
avea puţin şi-i dădea de capăt cazului ăsta. Tot ce mai avea 
de făcut era să termine tiparul şi jocul se încheia. 

Gândeşte, Nick, gândeşte. Unde urmează să lovească? 

Enervându-se, Dial îşi frecă ochii, încercând să 
îndepărteze prin masaj stresul care se tot acumula. Era o 
acţiune simplă, una pe care o făcea mereu, dar totuşi era 
ceva în mişcarea mâinii spre faţă ce îl făcu să înţeleagă ce 
lipsea. Era mişcarea mâinii, un gest simplu pe care îl 
făceau toţi creştinii. 

În numele Tatălui. Mâna merge în sus, spre frunte. 

Şi al Fiului. Mâna merge în jos, spre piept. 

Şi al Sfântului. Mâna merge la stânga. 

Duh. Mâna merge la dreapta. 


314 


Dial se uită la hartă şi îşi dădu seama că Danemarca era 
în partea de sus. Sus de tot. Ca şi Tatăl. Exact ca şi fruntea 
sa. Era începutul şirului. 

Următorul caz era în Libia. Jos, aproape de marginea 
hărţii. Exact ca în rugăciune. Acesta era Fiul. 

Al treilea era în Boston. Foarte mult spre stânga. 
Urmând tiparul. Era Sfântul. 

Şi mai rămânea Duhul. Foarte mult spre dreapta. 
Undeva la dreapta. Dar unde la dreapta? 

Cu un puseu de energie, se repezi după un creion şi o 
riglă. După trei secunde, o aşeză lângă piuneza din 
Danemarca şi o alinie cu piuneza din Libia. Era gata să 
traseze o linie între cele două, când observă că era deja 
trasă o linie. Un rahat de linie deja exista. 

Subţire, foarte subţire, văzu o linie albastră care se 
întindea de sus până în partea de jos a hărţii, o linie foarte 
subţire, dar care trecea exact la dreapta de Helsingør şi 
Tripoli. Uitându-se mai de aproape, observă că reprezenta 
longitudinea de 15* E, ceea ce însemna că primele două 
oraşe de pe listă erau direct unul deasupra celuilalt, la 12* 
E. 

Mii de kilometri distanţă în linie dreaptă. 

Apoi, îşi îndreptă atenţia către Boston, încercând să 
rămână calm, încercând să rămână concentrat, deşi ştia că 
desluşise ghicitoarea. Puse rigla sub piuneză şi trasă cu 
creionul, de la stânga la dreapta, 5* sub paralela 45* N, 
lângă 40°. 

Traversă Atlanticul, trecu mai departe prin Franţa şi 
Italia, şi Bosnia, şi mai departe prin China şi Japonia, 
sfârşind în Pacific. După aceea, trecu cu degetul de la 
stânga la dreapta, căutând oraşe mari pe acea linie, 
încercând să găsească orice i-ar fi sărit în ochi. 

Nimic în Franţa. Sau Italia. Sau teritoriile sfâşiate de 
război ale Europei de Est. Dar acolo, imediat după deşertul 
Gobi, chiar înainte de a ajunge în Marea Japoniei şi în 
apele calde ale Pacificului. Chiar lângă paralela de 40°. 

Situată în China, cea mai dens populată ţară din lume. O 
naţiune unde miliarde de oameni îşi îndreptaseră brusc 


315 


atenţia spre Vest, căutând religii organizate. Un loc unde 
asasinii profesionişti ar avea şanse mai mari la câştiguri 
băneşti decât oriunde în altă parte. 

Duhul va muri la Beijing. 


316 


317 


57 


Oraşul Interzis 
Beijing, China 


Asta avea să fie ceva special. Nu doar pentru că se 
întâmpla atât de departe, ci fiindcă era indiciul final al 
unui puzzle imens ce ar rescrie istoria religiilor. Acesta ar 
fi la piece de resistance care ar fi dezvăluit secretul lor 
lumii întregi. 

Va întregi semnul crucii. 

Oraşul Interzis, numit Gu Gong în chineză, fusese 
cândva palatul imperial vreme de câteva secole, iar până 
în 1911 cetăţenilor de rând le-a fost interzisă intrarea în el. 
Protejat de un şanţ cu apă adânc de vreo 6 metri şi un zid 
care se ridică la mai bine de 30 de metri înălţime, oraşul 
dreptunghiular este alcătuit din 9 999 de clădiri presărate 
pe vreo 74 de hectare de teren. Şi pentru toate acestea a 
fost nevoie de peste un milion de muncitori ca să 
desăvârşească proiectul. Majoritatea pietrelor mari au fost 
scoase din cariera din Fangshan - o suburbie locală -, apoi 
au fost aduse în timpul lunilor de iarnă, folosind imense foi 
de gheaţă. Pentru ca întregul proces să decurgă lin, 
chinezii au construit câte o fântână la fiecare 50 de metri 
pentru a avea mereu aproape o sursă de apă cu care să 
repare drumul îngheţat. 

Astăzi, Gu Gong este una dintre cele mai populare 
destinaţii turistice din Asia, atrăgând milioane de vizitatori 
pe an, oameni de toate vârstele, rasele şi mediile sociale. 
Oameni cu aparate de fotografiat şi caiete de desen. 
Oameni precum Tank Harper. Doar că, spre deosebire de 
majoritatea turiştilor, fotografiile pe care el le tot făcea de 
vreo câteva zile nu au fost ale vreunor tablouri sau altare, 
ci mai degrabă ilustrau poziţiile gărzilor înarmate şi 
punctele slabe ale porţilor masive. Aceasta deoarece, spre 
deosebire de grupurile de turişti care-i ofereau acoperire, 
Harper nu dădea nicio ceapă degerată pe China sau pe 


318 


rahatul lor de cultură comunistă. 

De ce? Fiindcă Harper nu era turist. Era călău. 

Fusese contactat cu o lună în urmă de un tip pe nume 
Manzak care auzise de isprăvile lui Harper ca mercenar în 
Asia. Dintr-una într-alta şi niciuna, nici două, Manzak îi 
oferi o slujbă. O slujbă tare. Una care i-ar fi permis să se 
retragă. 

După ce a ascultat condiţiile, Harper a fost rugat să 
aleagă trei oameni cu care să mai fi lucrat înainte, trei 
oameni cu care ar pleca şi la război. Manzak le notă 
numele şi verifică trecutul fiecăruia. Erau născuţi să fie 
asasini, scursurile universului, tipul de oameni care l-ar 
băga în sperieţi şi pe Satana. 

Pe scurt, erau perfecţi pentru misiunea asta. 

Manzak a insistat să se întâlnească imediat cu cei patru. 
Undeva departe, undeva în taină. „Nu contează unde, 
spusese el, doar alegeţi un loc şi-am să fiu acolo. Oriunde.“ 

Harper voia să vadă dacă Manzak era aşa de bun 
precum pretindea şi s-a hotărât să-l testeze. A ales un bar 
din Shanghai, lângă fluviul Huangpu, un loc pe care doar 
localnicii l-ar cunoaşte. Manzak n-avea cum să-l găsească. 
Nici în 48 de ore. Era aproape imposibil. 

Când a ajuns Harper, Manzak stătea la bar. Nu zâmbea 
şi nici nu arăta triumfător. Nici măcar nu bea. Pur şi 
simplu, stătea acolo, liniştit, de parcă voia să zică: „Să nu 
te mai îndoieşti de mine niciodată“. Deloc surprinzător, 
Harper şi ceilalţi au fost de acord cu condiţiile sale ceva 
mai târziu în seara aceea. 

Regulile lui Manzak erau simple. Şaisprezece oameni 
fuseseră aleşi să execute patru crucificări. Patru oameni 
desemnaţi pentru fiecare locaţie. Nu discutaţi în public 
despre misiune. Nu vă despărțiți sub nicio formă, nicicând. 
Dacă vreun om al echipei este prins sau ucis, echipa 
respectivă este descalificată. La fel şi dacă vreunul 
vorbeşte sau părăseşte grupul. Asasinatele trebuie 
executate conform indicaţiilor. Leşurile trebuie lăsate aşa 
cum s-a planificat. Nu improvizaţi la locul crimei. Există un 
motiv pentru toate, chiar dacă voi nu-l înţelegeţi. 


319 


La sfârşitul săptămânii, toţi trebuiau să se întâlnească 
lângă Roma, unde supraviețuitorii aveau să împartă 16 
milioane de dolari. Cu alte cuvinte, dacă echipa nu se 
împotmolea, Harper ar fi scos cel puţin un milion zdravăn. 
Şi, în condiţiile în care celelalte echipe o dădeau în bară, 
era posibil să se aleagă chiar cu patru. 

Ar fi fost realmente o zi bună de salariu pentru ceva ce 
lui oricum îi făcea plăcere. 


Paul Adams se născuse în Sydney, Australia, copil unic a 
doi misionari care-şi petrecuseră viaţa încercând să facă 
lumea un loc mai bun. Fie că era vorba de mâncare pentru 
India sau vaccinuri pentru Africa, scopul lor era să-i ajute 
pe cei mai puţin norocoşi decât ei. 

Remarcabil, încă din copilărie, lui Paul Adams îi plăcea 
stilul de viaţă al misionarilor chiar mai mult decât 
părinţilor săi. Când majoritatea copiilor ar fi fost doborâţi 
de condiţiile dure, Adams se descurca şi o ducea bine. Nu-i 
păsa de căldură şi insecte sau de lipsa oricărui tip de 
confort, fiindcă acesta era singurul stil de viaţă pe care-l 
cunoscuse. De ce-ar pierde timpul uitându-se la televizor 
când în vremea asta i-ar putea ajuta pe semenii săi? Asta 
conta cu adevărat. 

Pe la vreo 20 de ani, a înţeles că era vremea să-şi lase 
părinţii şi să înceapă propriul misionariat. Şi nu pentru că 
nu-şi iubea părinţii ori viaţa pe care o ducea, ci deoarece 
ştia că putea face mai multe pe cont propriu. Şi toţi cei din 
jurul său simțeau lucrul acesta. Adams avea un soi de 
energie, un amestec grozav de compasiune şi charismă 
care-i atrăgea pe oameni, o forţă ce-i făcea să vrea să-l 
urmeze şi să lucreze pentru el oriunde ar fi mers. 

În Australia sa de baştină, aborigenii îl numeau „Duhul 
de aur“. Spuneau ei că era un dar hărăzit de zei la fiecare 
o sută de ani sau cam aşa ceva. În cultura lor, aceasta era 
cea mai mare calitate pe care un om o putea avea, o 
calitate pe care doar cei mai în vârstă dintre aborigeni o 
puteau recunoaşte, fiindcă ei erau cei mai înţelepţi membri 
ai tribului şi, de aceea, cei mai apropiaţi de Dumnezeu. Şi, 


320 


după spusele bătrânilor, Paul Adams era cel care avea 
Duh. 

El era cel care putea schimba lumea. Alesul acestui 
secol. 

Presa părea să fie de acord. Time Magazine îl numea 
„Maica Tereza a Noului Mileniu“, iar Newsweek îi zicea 
„Sfântul Sydney“. Era tânăr, charismatic şi iubit 
pretutindeni în lume, iar acesta era motivul principal 
pentru care fusese ales să moară. 


Mai erau ore bune până la răsăritul soarelui, ceea ce le 
dădea lui Tank Harper şi oamenilor lui destul timp de 
lucru. Îl înhăţaseră pe Paul Adams cu vreo două zile 
înainte, în timp ce mergea spre Brisbane şi îl 
sechestraseră în Morayfield, Australia. O făcuseră aşa de 
bine, încât părea că Adams fusese luat de pe faţa 
pământului chiar de mâna dreaptă a Domnului. 

Niciun martor. Nicio urmă. Nicio problemă. 

O zi mai târziu, erau la Beijing, trecând planul lor în 
revistă pentru ultima oară. Camerele de supraveghere cu 
tehnologie de ultimă oră le spuneau că nu puteau intra în 
Oraşul Interzis fără să fie văzuţi. Era înconjurat de un şanţ 
cu apă şi ziduri abrupte, care ar fi putut fi escaladate cu un 
bagaj uşor, dar nu când aveau de cărat o cruce de vreo 
230 de kilograme şi o victimă de 80 de kilograme. Asta ar 
fi însemnat că echipa lui trebuia să găsească o altă cale de 
acces. Ceva ce nici nu le-ar trece prin cap chinezilor. 

Harper se gândi la multe variante, de la folosirea 
scripeţilor cu care ar putea trece crucea peste zid până la 
un imens cal troian. Totuşi, nimic nu-l mulțumea, până auzi 
un vechi proverb chinezesc despre comorile care cad din 
cer. În acea clipă, Harper şi-a dat seama că privea 
problema dintr-un unghi greşit. 

De ce să urci când e mult mai uşor să cobori? 


321 


58 


În timp ce fumul umplea coridorul şi stropitorile îi 
udaseră leoarcă, Payne observă că lipsea ceva: sunetul 
alarmei de incendiu. In majoritatea cazurilor, ordinea este 
următoarea: foc, fum, alarmă, apoi stropitori. Dar nu şi 
astăzi. Se tot întreba de ce îi pare că asta este o chestiune 
aşa de importantă. 

— Alarma ar fi trebuit să pornească, îl asigură Ulster. 
Aici, cât şi la unitatea de pompieri din Biasca... o fi vreo 
defecţiune. 

Payne se cam îndoia. 

— Poate fi acționată manual? 

I se confirmă. 

— Poate fi dezactivată cu cheia potrivită. 

— Cine are cheile? 

— Eu, Franz şi toţi gardienii. 

Ucide un gardian, ia-i cheia şi opreşte sistemul înainte 
ca acesta să poată avertiza unitatea de pompieri. Aşa ar fi 
procedat Payne pentru a opri sosirea oricărui fel de ajutor. 

— Unde-i întrerupătorul? 

Arătă către aripa de est a vilei. 

— E un panou electric pe coridorul din spate. Totul 
poate fi acţionat de acolo. 

— Atunci, acolo mergem. 

Ulster se uita la Payne de parcă înnebunise. La fel Boyd, 
Maria şi Franz. Căldura se înteţea, la fel şi fumul, însă 
Payne voia să pătrundă adânc înăuntru. Singurul care 
înţelese fu Jones, dat fiind că mai fuseseră prinşi între 
ciocan şi nicovală. Ştiau că, în astfel de situaţii, nu aveau 
cum să facă faţă în luptă. Asta însemna că trebuiau să îi 
doboare prin strategie. Trebuiau să acţioneze într-un mod 
la care ceilalţi să nu se fi gândit, altfel ar fi fost măcelăriți. 

— Aveţi încredere în mine. Ştiu ce fac. 

Toţi aprobară din cap fără a fi convinşi. 

Payne îi instrui: 

— Petr, ia-o înainte cu D.J. Doc şi Franz, voi sunteţi la 


322 


mijloc! Maria, tu eşti a cincea, iar eu în spatele tău. Payne 
îi dădu o carabină Mariei: Cu asta ai să ţinteşti mai uşor 
decât cu un Luger. 

Teama din ochii ei îi spunea lui Payne că era îngrijorată. 
Fie că era din cauza soldaţilor, incendiului sau a lui Payne 
însuşi, nu-şi putea da seama. Ce-i drept, îi cam venea să-i 
spună că au descoperit legătura ei cu Manzak, doar aşa, ca 
să-şi ia o piatră de pe inimă. Astfel, ar putea să se 
concentreze asupra a ceea ce se întâmpla în jurul lor, în 
loc să stea cu ochii pe ea. Din păcate, dacă i-ar spune ce 
ştie, risca să provoace o harababură emoţională, ce ar 
putea fi şi mai greu de controlat decât situaţia în care se 
aflau deja. De aceea, s-a decis să mai aştepte. O putea lovi 
în moalele capului cu aşa o veste ceva mai târziu. Dacă 
supravieţuiau amândoi. 

Stropitorile împrăştiau apă prin vălătucii de fum, făcând 
să cadă o ploaie neagră. Le întuneca vederea şi le afecta 
respiraţia. Incercau să compenseze mergând cât mai 
aplecaţi posibil, dar astfel ritmul le era încetinit pe măsură 
ce pătrundeau mai adânc în clădire. 

Apropiindu-se de ultimul coridor, Jones le făcu semn să 
se oprească, apoi îi spuse lui Payne să înainteze. Refuzând 
să-şi dezlipească ochii de pe Maria, merse cu spatele până 
când ajunse în faţă. Se întoarse către Ulster şi zise: 

— Maria e cam agitată din cauza stresului. Vezi dacă 
poţi s-o linişteşti. Il apucă de braţ pentru a sublinia 
importanţa vorbelor sale: Şi, dacă face ceva irațional, roag- 
o să-ţi dea să verifici arma şi apoi nu i-o mai da înapoi. Nu 
vreau să se rănească pe sine sau pe oricine altcineva. 

Ulster dădu afirmativ din cap şi se îndreptă spre Maria. 
Payne îi urmări preţ de câteva secunde, înainte de a-şi 
îndrepta atenţia către Jones: Cum vrei să jucăm cartea 
asta? 

— Tu conduci şi eu te urmez. 

— Mie-mi convine. Payne făcu un pas înainte şi se uită 
după colţ. 

După spusele lui Ulster, panoul de siguranţă era mai 
încolo pe coridor, la stânga, aşa că se ţinură cât mai 


323 


aproape posibil de peretele din stânga, sperând să rămână 
ascunşi până când cel care s-ar fi aflat acolo avea să 
ajungă lângă ei. Desigur, dacă ar fi fost careva. Adevărul e 
că toate acestea erau doar presupunerile lui Payne. Din 
câte ştia, alarma de incendiu s-ar fi putut defecta şi atunci 
el risca să moară de pomană. Şi totuşi o alternativă mai 
bună nu prea aveau, iar Payne ştia că, dacă ar fi fugit pe 
uşa din faţă, ar fi fost împuşcaţi înainte de a parcurge 
jumătate din drumul până la gard. 

Aşa, cel puţin aveau o şansă să scape cu viaţă. 

La trei paşi după colţ, Payne auzi voci înfundate. Arătă 
spre ureche şi apoi ridică ambele pistoale Luger în aer să-l 
avertizeze pe Jones că auzise două voci. Jones se strecură 
lângă Payne şi făcu semn cu pistolul în jos, spre podea. 
Asta ca Payne să priceapă că avea să ţintească jos. Payne 
încuviinţă în timp ce mai făcu un pas. Unul dintre bărbaţi 
vorbea în italiană, iar celălalt răspundea în 
Schwyzertütsch, un dialect al Germanei vorbit în Elveţia, 
pe care-l folosesc majoritatea elveţienilor. Lucrau în 
echipă, deşi comunicau în două limbi diferite. Payne spera 
că Jones asculta, deoarece ştia că el ar avea nişte supoziţii 
despre ce însemna şi ce anume vorbeau tipii. 

Desigur, o să se ocupe şi de treaba asta, dar mai târziu, 
pentru că acum era vremea să-i elimine. 

Payne arătă ceasul şi apoi murmură: 

— Trei... doi... unu... hai! 

Ghemuit, Jones făcu un pas larg, iar Payne rămase pe 
loc. Mişcarea lor fu atât de rapidă, încât soldaţii nu avură 
timp să reacționeze. Amândoi purtau uniforme militare de 
camuflaj şi măşti de gaze, ceea ce explica vocile înfundate. 
Pe umeri, le atârnau puşti de asalt AK-47. 

La un asalt normal, Payne le-ar fi ordonat să se predea 
înainte de a acţiona în vreun fel violent, dar nu aici. 
Trebuia luată în considerare bariera de limbă, aşa că 
Payne s-a hotărât să fie agresiv. Primul glonţ a trecut 
direct prin bicepşii italianului, cam în aceeaşi clipă în care 
Jones a tras un glonţ în gambă, o împuşcătură care i-a rupt 
muşchiul, iar glonţul s-a oprit în celălalt picior. A căzut la 


324 


pământ în agonie, iar sângele ţâşnea din el în vreo câteva 
direcţii. Între timp, soldatul elveţian înţepenise ca o 
căprioară în bătaia farurilor, nedându-şi seama ce se 
întâmplă, deşi îi văzuse pe Payne şi Jones la capătul 
coridorului. 

Payne ştia că va trebui să-l folosească pe unul dintre 
inamici pentru a scăpa teferi de acolo, aşa că Payne alese 
să nu-l împuşte. În schimb, se repezi, îi dezarmă pe 
amândoi, le scoase măştile şi apoi puse Lugerul sub bărbia 
soldatului elveţian, deşi ştia că ţeava este mai fierbinte 
decât un ondulator de păr. 

— Vorbeşti engleză? îl întrebă Payne auzind cum sfârâie 
carnea de sub bărbie. 

— Da, urlă soldatul elveţian. Da! 

— Cooperezi sau mori. Câţi sunteţi? 

— Şase... noi şi încă patru! 

Italianul continua să se zvârcolească de durere. Aşa că 
Jones îi trase una şi-i ceru să tacă. 

Payne continuă: 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Afară. Toţi afară. 

— Cum comunicaţi? 

— Un radio... în buzunar. 

Jones î smulse, asigurându-se că nu transmitea 
interogatoriul lor. 

— De ce sunteţi înăuntru? îl întrebă Payne. Care-i scopul 
vostru? 

— Să nu vă lăsăm să vă retrageţi. 

Asta însemna că, în clipa în care Payne ar fi făcut un pas 
afară, ei s-ar fi strecurat în spatele lui şi echipa sa nu ar 
mai fi putut intra înapoi. Era felul lor de a garanta un 
măcel în curte. 

Payne îndesă şi mai tare Lugerul în beregata soldatului. 

— Ce aşteptaţi? Care e semnalul vostru? 

— Apelul lor. Noi trebuia să aşteptăm să primim apelul 
lor. 

Payne dădu din cap. 

— Schimbare de plan. Tu vei face apelul sau o să crăpaţi 


325 


amândoi. Ai priceput? 

Omul încercă să dea afirmativ din cap, dar ţeava 
Lugerului lui Payne îl împiedică. 

Jones îi dădu staţia de emisie şi îi spuse exact ce să zică. 
Apoi, doar ca o măsură de precauţie, Payne îi dădu de 
înţeles soldatului că Jones vorbea câteva limbi străine şi, 
dacă aude ceva ce sună a avertisment, o să-i ceară lui 
Payne să tragă. Payne ştia că soldatul nu-l crede, aşa că 
Jones îi adresă câteva cuvinte în elveţiană, italiană şi alte 
câteva limbi. Tipul ar fi rămas cu gura căscată dacă nu era 
Payne să-i ţină pistolul sub bărbie. 

Payne mârâi: 

— Vorbeşte-le! Acum! 

Soldatul porni microfonul şi rosti în limba lui maternă: 

— Max, au fugit! Ne-a scăpat un tunel de ieşire! Aleargă 
pe la poalele muntelui! Repede! 

Jones smulse staţia din mâna elveţianului şi-l felicită 
pentru performanţa actoricească. Payne n-avea nici cea 
mai vagă idee ce spusese tipul, dar era clar că o făcuse cu 
convingere. Fusese un spectacol care-i salvase viaţa. Dar şi 
vieţile celor din echipa lui Payne. 

Stăteau toţi acolo răbdători, aşteptând reacţia lui Max. 
Zece secunde mai târziu, auziră ceartă deasupra. Întâi, 
Max. Apoi, altcineva. Şi din nou Max. Payne se uită la 
Jones în speranţa că-i va traduce, dar acesta îi făcu semn 
să aştepte. O altă voce. Apoi, Max. Din nou, Max, numai 
că, de data asta, mai nervos. Payne sesiză din tonul cu care 
vorbea. 

În cele din urmă, Jones auzi ceea ce tot sperase. 

— Au înghiţit momeala. Se duc în spate. 

Payne zâmbi la auzul acestor veşti. 

— Poţi să zici că-s nebun, dar ce-ai spune dacă am 
merge direct în faţă? 

Toţi râseră, cu excepţia celor doi gardieni. De acum, era 
doar o chestiune de timp până când vor fi târâţi afară şi 
pocniţi în moalele capului. 


326 


59 


Vila din Küsendorf era la două străzi distanţă şi probabil 
sub supraveghere. Asta însemna că trebuiau să găsească 
alte mijloace de transport. Franz sugeră să ia unul dintre 
camioanele de livrări de la arhive. Erau parcate în afara 
complexului, pe un teren separat. 

In faţă încăpeau doi oameni şi vreo 20 în spate. Franz se 
oferi să conducă deoarece cunoştea străzile, iar Ulster se 
oferi să-i ţină companie. Ceilalţi se făcură comozi printre 
cutii şi lăzi. O lumină din tavan le permitea să vadă, altfel 
Payne ar fi făcut alte aranjamente. Era pe punctul de a 
avea o discuţie serioasă cu Maria şi reacţia ei le va spune 
mai multe decât orice vorbe, aşa că vizibilitatea era 
obligatorie. 

De îndată ce se aşezară, Payne luă înapoi toate armele. 
Găsi un pretext cum că acestea sunt vechi şi aveau nevoie 
de întreţinere în cazul în care se udau şi toţi i le dădură, 
fără nici cea mai mică bănuială. Apoi, îl întrebă pe Boyd ce 
are în rucsac, iar el îi zise că avea o casetă video, 
pergamentul şi cât de multe cărţi a putut să care. 

— OK, spuse Jones deschizând e-mailul de la Raskin. 
Trebuie să avem o discuţie! 

Payne se aşeză în dreapta lui Jones, prefăcându-se că 
şterge un Luger încărcat, pe care-l ţinea aţintit asupra 
Mariei. Cu picioarele strânse sub ea, stătea chiar în faţa lui 
Payne, iar Boyd lângă ea, pe podea. 

Jones zise: 

— Chiar înainte de a fi atacați, am primit nişte informaţii 
de la Pentagon. Informaţii pe care am reuşit să le printez. 
Se pare că unul dintre voi are secrete. Secrete despre 
legătura cu nişte oameni din Milano. 

Boyd se uită la Maria şi ea la el, niciunul nefiind sigur 
despre ce li se vorbea. Era o stratagemă ce deseori 
dezvăluia secrete de ambele părţi. Maria întrebă: 

— Ne poţi da un... 

— Hai, mărturisiţi tot, ceru Jones, uitându-se de la unul 


327 


la celălalt. Trebuie să ştim totul, chiar aici, chiar acum, 
altfel vă dăm pe mâna autorităţilor. Fie ce-o fi. 

Boyd şi Maria se uitau unul la altul. Niciunul nu vorbea. 
Amândoi înnebuniţi. 

În cele din urmă, Boyd zise: 

— Destul cu joaca. M-am antrenat suficient ca să pot 
recunoaşte tacticile voastre. E clar că aşteptaţi ca unul 
dintre noi să cedeze şi să vă ofere ceva substanţial. Insă vă 
asigur că niciunul dintre noi nu are planuri ascunse. Arătă 
spre hârtia din mâna lui Jones. Spune-ne ce-i acolo. Sunt 
sigur că există o explicaţie logică. 

Jones se uită la Payne, şi Payne încuviinţă. Era vremea 
să dea cărţile pe faţă. 

— La Milano, spuse Jones, când Maria a luat maşina de 
la închirieri, tu ce făceai? 

Boyd răspunse: 

— Stăteam în depozit. 

— Maria, ai sunat pe cineva de la aeroport? 

Fata păru speriată de întrebare. 

— Pe cine să sun? Era miezul nopţii şi eu încercam să ies 
din oraş pe furiş. De ce aş fi folosit telefonul? 

Jones confirmă, sperând încă să fie nevinovată. 

— l-a recunoscut vreunul dintre voi pe bărbaţii care se 
aflau în elicoptere? 

Boyd negă din cap. 

— Eu nu. 

— Maria? Tu? 

Se uită la Jones încurcată. 

— Ai fost cu mine mereu. Ştii al naibii de bine că nu am 
putut vedea pe nimeni. Era prea întuneric şi noi eram prea 
departe. 

— Adevărat, recunoscu el. Foarte adevărat! Făcu o 
pauză scurtă, ţinându-i un pic în tensiune. A fost mai mult 
decât suficient să-l termine pe Boyd. 

— Asta-i prea de tot. Vrem să ştim ce se întâmplă şi 
vrem să ştim acum. Noi suntem de partea ta Doamne 
păzeşte. Nu a lor! 

— Chiar sunteţi? întrebă şi Payne, băgându-se în 


328 


discuţie. Am vrea să vă credem, dar aceste informaţii ne 
cam fac să ne îndoim. Mai ales că ştim că duşmanul este 
fratele Mariei. _ 

Amândoi, Maria şi Boyd, se făcură galbeni. Incetişor, se 
uitară unul la altul, căutând din priviri să surprindă şi cel 
mai mic licăr de vinovăţie. Apoi, se întoarseră muţi spre 
Payne şi Jones. 

Jones întrebă. 

— Care-i treaba? 

— Nu-i nicio treabă. Nu ştiu despre ce frate vorbeşti. 

— Roberto, răspunse Payne. Vorbim despre Roberto. El 
a fost tipul care a venit la Pamplona şi a pretins că este 
Richard Manzak. Acelaşi care a apărut şi la Milano şi ne-a 
ameninţat cu arma. 

— Cel pe care l-ai ucis? bolborosi ea. 

— Şi torturat. Şi schilodit. Payne încerca să o determine 
să-şi piardă sângele rece, aşa că le turna una după alta. Ţi- 
am zis ce i-am făcut când tu erai în elicopter? Trebuia să 
aflu cum îl cheamă, iar el nu voia să-mi spună, aşa că am 
fost obligat să improvizez. 

Fără vreun avertisment, Payne sări în picioare şi îi trase 
mâna în jos cu atâta forţă, încât fata icni de groază. Apoi, îi 
răsfiră degetele pe podeaua murdară şi folosi ţeava 
Lugerului său pentru a o bate uşor peste articulaţia 
principală a arătătorului. Lovind-o încet iarăşi şi iarăşi, 
făcând-o să simtă metalul rece, lăsând-o să-şi închipuie 
cam prin ce a trecut fratele ei la Milano. Şi făcea asta în 
speranţa că o va convinge să vorbească. Detesta să fie atât 
de dur cu ea - mai ales că era posibil să fie de partea lor -, 
dar o făcea pentru siguranţa celorlalţi. 

Trebuia să ştie cui îi era loială. Era absolut necesar. 

— Lama a intrat pe aici. I-a străpuns pielea şi venele, şi 
osul. I-am secţionat degetul în două şi i-am pus vârful în 
buzunar ca să-i pot verifica amprentele. Exact, când mă 
aflam în elicopter, eu aveam în buzunar degetul fratelui 
tău din care se scurgea sângele ce vă uneşte. 

Tenul măsliniu al Mariei deveni palid, iar Payne 
presupuse că era din cauza monologului său. Dar, când 


329 


mai atinse o dată, ea relevă ceva ce ei trecuseră cu 
vederea, un fapt simplu care le spunea lui Payne şi Jones 
multe despre familia ei şi de a cui parte lupta ea. 

— Uiţi ceva, zise ea. În noaptea aceea, în Milano, când ai 
luat legătura cu Roberto, i-ai spus că eu eram în Ferrari, 
corect? Ascunzându-mă cu D.J.? 

Payne confirmă. Aşa se întâmplase. 

— Şi el cum a reacţionat? 

„O, rahat!“ îşi zise Payne în sinea lui. Cum de a putut fi 
aşa de tâmpit? Cum de a omis asta? Roberto apăsase 
butonul detonatorului de parcă ar fi călcat o furnică. Nicio 
remuşcare. Nicio clipă de ezitare. De fapt, părea să-i facă 
plăcere. Dintr-un motiv anume, gândul de a-şi ucide sora 
mai mică îi făcuse o plăcere imensă. 

Brusc, Payne avu toate dovezile necesare. Maria şi 
Roberto nu erau de aceeaşi parte a baricadei. 


60 


Benito Pelati nu a strigat. Sau ţipat. Nu şi-a pierdut 
sângele rece. Pur şi simplu, s-a lăsat pe spate în scaun şi a 
zâmbit. Era o reacţie la care cardinalul Vercelli şi restul 
consiliului nu se aşteptaseră. _ 

— Îmi scapă ceva? întrebă Vercelli. Îţi vei distruge 
reputaţia dacă permiţi unor asemenea şantajişti să 
vorbească lumii despre catacombe. Îşi dai seama de asta, 
nu-i aşa? 

Ani de zile, păstrase secretul catacombelor doar pentru 
el. În parte, din respect pentru cel mai bun prieten al său, 
cardinalul Bandolfo, care ar fi fost devastat de trădare; în 
parte, fiindcă aştepta să descopere povestirea la persoana 
întâi despre răstignirea din mormântul din Viena. Dar 
acum, că Bandolfo nu mai era, cripta vieneză fusese 
dezgropată şi fiul său Roberto fusese ucis, Benito decise că 
era timpul să acţioneze. 


330 


— De ce zâmbeşti? vru să ştie Vercelli. N-ai niciun motiv 
să zâmbeşti. 

— De fapt, tu eşti cel care nu are niciun motiv să 
zâmbească. 

Vercelli tăcu. Ceva din tonul lui Benito îl tulbura. Era 
rece şi ferm. Ca un asasin gata să lovească. Şi toţi cei din 
încăpere îl sesizară. Toţi ochii îl urmăriră pe Benito când 
se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre Vercelli. 

— Consiliul mi-a cerut să găsesc persoana responsabilă 
de moartea părintelui Jansen şi de şantaj, iar eu aşa am 
făcut. De ce să nu fiu fericit? 

— Ştii cine este responsabil? întrebă brazilianul. Spune- 
ne şi nouă. Cine? 

Benito se uita fix în ochii lui. 

— Eu am fost. 

— Tu? strigă Vercelli. Cum adică tu? 

— Exact aşa cum am spus, eu sunt cel din spatele morţii 
sale. De fapt, eu sunt în spatele tuturor crucificărilor. 

Dură o clipă până ce vorbele sale penetrară ceața ce 
întuneca gândirea celor din consiliu. Însă, odată străpunsă, 
încăperea se umplu de ocară. Venin pur. Şi Benito îl savura 
din plin. Îl primea ca pe aplauze, apreciind fiecare insultă 
în parte. Într-un fel, îl făcu să se simtă mai bine în legătură 
cu ce avea de gând. Apoi, când ajunse la capătul mesei, 
locul rezervat liderului consiliului, se aplecă spre Vercelli 
şi-i şopti suav la ureche: 

— Stai pe locul meu! 

Pentru a-şi sublinia ideea, Benito puse mâna pe capul 
cardinalului şi-l izbi cu putere de masă. Din gura şi nasul 
lui Vercelli ţâşni sânge, acoperind roşul strălucitor al 
straielor bisericeşti cu şi mai mult roşu - o culoare ce ar fi 
trebuit să semnifice că era gata să moară pentru credinţa 
lui, dacă era necesar. Şi totuşi Benito nu simţea acea 
vibraţie din partea lui Vercelli. Şi-a dat seama că s-a făcut 
înţeles când Vercelli a abandonat scaunul fără alte 
provocări. Între timp, niciunul dintre cardinali nu a 
îndrăznit să se mişte, întrebându-se în taină dacă Benito 
era înarmat şi dacă avea de gând să îi omoare. 


331 


Dar chiar nu era cazul. El pur şi simplu voia să le 
omoare religia. 

La cererea tuturor, fusese recrutat de consiliu ca să 
prindă un criminal, iar el era creierul din spatele tuturor 
execuțiilor. Oamenii săi ucideau nevinovaţi pe scena lumii 
pentru a atrage atenţia pe tot globul. Oameni de religii 
diferite. Lăsând presa să dezbată cazurile crucificărilor 
pentru a mări presiunea asupra consiliului. Benito trebuia 
să-i facă să priceapă că era fără scrupule şi nimic nu l-ar 
împiedica să obţină ceea ce dorea. 

Dar la asta avea să ajungă mai târziu. Pentru moment, 
tot ce-şi dorea era să vadă expresia de pe faţa lui Vercelli 
când a explicat adevărata semnificaţie a catacombelor. 
Când i-a spus că, sub locurile de veci ale Bisericii, exista o 
cameră ascunsă, la care se ajungea coborând pe o scară 
despre a cărei existenţă Vaticanul habar n-avea. Şi în acea 
încăpere se afla un secret fatal. Unul care ar ucide 
Biserica. 

În cele din urmă, după atâţia ani, Benito şi familia sa 
aveau să primească tot ceea ce meritau. 


61 


Vineri, 14 iulie 
Daxing, China 
(aproximativ 32 de kilometri sud de Beijing) 


Avionul de marfa decolă de pe un aerodrom micuţ 
despre care nu ştiau prea mulţi oameni. larba acoperea 
singura pistă care părea mai degrabă câmp deschis. 
Singurul controlor de trafic aerian era un ţăran care-şi 
muta vitele ori de câte ori auzea vuietul vreunui motor în 
depărtare. 

Ideea îi venise lui Tank Harper în timp ce acesta încerca 
să găsească o cale să treacă masiva cruce peste zidurile 


332 


Oraşului Interzis. După ce s-a gândit puţin, s-a hotărât că 
ar fi mult mai uşor să arunce crucea de sus decât să o 
ridice de jos. Nu numai că ar creşte şansele ca ei să scape, 
dar scena ar genera exact genul de atenţie din partea 
presei pe care şi-l doreau. 

Doar că Harper ştia că avea să încalce câteva dintre 
regulile lui Manzak pentru a reuşi şi nu voia să rişte partea 
lui de bani. Aşa că l-a chemat la începutul săptămânii, 
sperând să primească permisiunea. Manzak a fost aşa de 
încântat de idee, încât i-a spus lui Harper că, dacă echipa 
lui reuşea să facă aşa ceva, atunci vor primi un bonus de 
100.000 de dolari pe lângă partea promisă. Din acel 
moment, nu mai exista posibilitate de întoarcere. Vor folosi 
calea aerului. 

Sau aşa cum îi zicea Harper: Operaţiunea aruncarea lui 
lisus. 

Înainte de decolare, Harper şi oamenii lui au fost forţaţi 
să facă tot ce făcuseră şi celelalte echipe cu victimele lor. 
L-au flagelat cu un bici de piele până când bucăţi de piele 
sfâşiate îi atârnau pe spate. L-au pus pe cruce, bătându-i 
cuiele unul câte unul. Au atârnat o inscripţie deasupra lui. 
Apoi, s-au asigurat că acea cruce modificată - o bază 
ranforsată, cârlige de oţel deasupra etc. — avea să ţină. 
Altfel, s-ar alege praful de tot când se va izbi de pământ. 

— Două minute, zise pilotul cercetând orizontul. Putem 
zbura mai jos dacă vreţi. 

— Respectă planul, bine, mârâi Harper. Pentru el, acesta 
nu era un moment potrivit pentru improvizații. Făcuse 
toate calculele la începutul săptămânii, verificase de două 
ori cifrele după câteva teste şi cercetase interiorul 
Oraşului Interzis pentru cel mai bun loc de luat în vizor. 
Tot ce trebuiau să facă era să-i urmeze calculele şi totul va 
fi bine. 

— 'Treceţi pe poziţii! 

Ceilalţi doi membri au sărit în picioare şi l-au împins pe 
Adams şi crucea către chepengul special care permitea 
lăzilor mari să fie lansate în spatele liniilor inamice. 
Deasupra uşii era o serie de cârlige prinse de paraşuta 


333 


crucii, ca o garanţie că acei 12 metri de pânză se vor 
deschide în clipa în care ajung în aer. 

— Treizeci de secunde, strigă pilotul. 

Harper îşi privi ceasul. Exact cum planificase. Tot ce mai 
rămăsese era să dea lovitura finală înainte de a-l arunca pe 
Adams din avion. 

— Vreun ultim cuvânt? 

Adams încercă să vorbească, dar nu putea din cauza 
căluşului din gură. Tot echipajul râse când Harper duse 
mâna pâlnie la ureche şi se aplecă, prefăcându-se că 
ascultă. 

— Douăzeci de secunde, îl avertiză pilotul. 

Harper zâmbi când potrivi sulița cu vârf de oţel. Toată 
săptămâna aşteptase acest moment. 

— Dacă tot n-ai nimic de zis, cred că eşti gata să mori. 

— Cincisprezece secunde! 

Uşa avionului de marfa se deschise larg în timp ce 
Harper  înfipse sulița în coastele lui Adams. Vuietul 
vântului de afară acoperi sunetul scos de coastele rupte 
ale lui Adams şi de aspiraţia udă a plămânului străpuns. 
Sângele curgea din rană ca dintr-o sticlă spartă de Chianti, 
conţinutul revărsându-se pe pielea victimei. Harper nu 
voia să rişte să fie identificat, aşa că înfipse sulița adânc, 
până când vârful de metal ieşi practic pe partea cealaltă. 
Abia după aceea vru să scoată sulița. 

— Cinci secunde! 

Harper tăie căluşul de la gura lui Adams în vreme ce 
coechipierii lui tăiară corzile de siguranţă de lângă baza 
lemnului. Deodată, imensa pânză prinse viaţă, smulgând 
crucea din avion cu un şuierat puternic şi trimiţându-l pe 
Adams pe tărâmul Oraşului Interzis. 


Catrina Collins îşi formase talentul de jurnalist la The 
Washington Post şi The New York Times înainte de a primi 
o slujbă la CNN. Era obişnuită să trăiască mereu pe 
drumuri, zburând oriunde o duceau ştirile. În trecut, 
fusese mereu câte o săptămână ba într-un loc, ba în altul, 
niciodată trei luni de zile la rând. Totuşi, asta era ceva ce 


334 


abia aştepta: o vară la Beijing. 

O vară de o plictiseală incredibilă. 

Misiunea ei era să monitorizeze o serie de summit-uri 
economice programate în Orientul îndepărtat. Ambasadori 
de prin toată lumea se aflau în China să discute despre 
capitalism şi efectele sale benefice pe termen lung în Asia. 
Nu tocmai ştiri care să zgâlţâie pământul, dar destul de 
importante pentru a fi prezentate. 

Collins se trezi devreme vineri dimineaţă, terorizată de 
gândul de a merge la muncă. Dacă mai trebuia să asculte 
încă o predică despre comerţul liber, avea să vomite. Din 
fericire, un telefon de la sediul central al CNN îi dădu o 
păsuire. Cineva sunase furnizând un pont anonim în 
legătură cu o demonstraţie de lângă Oraşul Interzis. 
Apelantul nu dăduse multe detalii, ci spusese doar că va fi 
foarte violent. Şi violent era un cuvânt magic în lumea 
televiziunii. 

Collins fu demoralizată când îşi dădu seama că vreo 
câteva canale ajunseseră acolo înaintea ei: ABC, CBS, NBC 
şi Fox, la fel şi zeci de reporteri de prin toată lumea. Însă 
nimeni nu prea ştia de ce, ci doar că primiseră acelaşi pont 
ca şi CNN. 

— Cat, o strigă Holly Lemmer, o reporteră de la Chicago 
Sun-Times care obişnuia să prezinte cam aceleaşi lucruri 
ca şi Collins. Ce faci aici? 

Collins zâmbi şi o îmbrăţişă pe Lemmer. 

— Cu summit-ul economic. Dar tu? 

— Chestii de interes general. 

In lumea jurnaliştilor, acesta era un mod politicos de a 
spune: „Nu pot să-ţi zic“. 

— Ce-ai auzit despre asta? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu multe. Dar tu? 

— Şi mai puţin. 

Collins râse. 

— Ştii cum se dovedesc a fi majoritatea ponturilor. E 
probabil o prostie. 

— Dacă pică treaba asta, poate ieşim la o bere. Doar e 


335 


vineri. 

— Ştii ce? Nu-i deloc rea ideea... 

Ţăcănitul brusc al aparatelor de fotografiat le atrase 
atenţia femeilor. Amândouă se întoarseră către fotografi şi 
observară că-şi îndreptau obiectivele spre cer. Collins duse 
mâna streaşină la ochi şi îşi lăsă capul pe spate, încercând 
să înţeleagă ce cădea din cer. 

— Ce naiba e aia? întrebă Lemmer. 

Collins ridică din umeri şi se întoarse către echipa ei de 
filmare. 

— Shawn, filmezi asta? 

Shawn Farley îşi potrivi obiectivul. 

— Nu prea ştiu ce este, dar filmez. 

Collins răscoli în geantă şi găsi un binoclu. Ţăcănitul 
aparatelor continua în rândul presei. 

— Ce-i aia? E o paraşută? 

— Cu siguranţă, o paraşută. Şi încă una roşie. Nu prea 
ştiu ce atârnă de ea. 

— Sper să nu fie o bombă. Asta mi-ar strica ziua. 

— Cat, spuse el pe un ton grav. Oi fi având vedenii, dar 
cred că ăla de sus e un tip. 

— Uau! Un paraşutist chinez. Opreşte presa! 

— Şi pare că e prins de, ăă... Farley aproprie cadrul mai 
mult. Nu putea crede ceea ce vedea. O cruce... cred că 
este prins de o cruce. 

Collins urmărise cazurile de răstignire, încercând să 
facă timpul să treacă mai repede la întâlnirile comitetului, 
adeseori căutând pe net ca să vadă ultimele evenimente. 
Îşi începuse cariera ocupându-se de crimele din D.C. și se 
lăsa mereu captivată de o poveste bună cu criminali în 
serie. De îndată, îşi sună şeful. 

— N-ai să crezi la ce mă uit eu acum. 

— Să ghicesc! Un poster cu Yao Ming în pielea goală. 

Nu băgă în seamă gluma răutăcioasă. 

— A patra răstignire. 

— Poftim? A 

— Şi n-o să crezi de unde a venit victima. Îţi jur că n-o să 
mă crezi. 


336 


— De unde? o întrebă el. 
Ea se uita la paraşuta căzând uşor din cer. 
— Din ceruri. 


62 


Autostradă austriacă 
Granița dintre Elveţia şi Austria 


Trecerile de frontieră pot fi complicate, mai ales dacă 
grănicerul are o fotografie de-a ta şi o mare sumă de bani 
a fost promisă drept recompensă dacă îţi dă cineva de 
urmă. De aceea, Payne fu de părere că ar fi cel mai bine 
dacă Ulster şi Franz i-ar duce pe toţi cam până la un 
kilometru şi jumătate distanţă de graniţă şi i-ar lăsa să 
treacă în Austria pe cont propriu. Payne se gândi că este 
înnorat, copacii sunt groşi, iar el şi Jones aveau experienţa 
de supravieţuire necesară pentru a-i ajuta pe Maria şi 
Boyd să nu fie zăriţi. Dar Ulster râse când auzi aşa ceva. 
Le jură că îi cunoştea pe toţi grănicerii şi că nimeni nu va 
căuta în camionul lui, conform unei înţelegeri anterioare. 

Şi Ulster a avut dreptate. Zece minute mai târziu erau 
deja pe autostrada către Republik Osterreich. Viena este 
situată în colţul de nord-est al Austriei şi are peste două 
milioane de locuitori. Cunoscută pentru contribuţia sa 
adusă muzicii clasice (Mozart, Beethoven şi Brahms) şi 
psihoterapiei (Sigmund Freud), cea mai uimitoare 
privelişte este oferită de Hofburg, o imensitate de palat 
care se întinde pe vreo 250 000 de metri pătraţi şi 
adăposteşte peste un milion de obiecte de artă. Hofburg a 
devenit reşedinţa oficială regală în 1533, când Ferdinand I 
din dinastia de Habsburg s-a mutat în apartamentele 
imperiale. De atunci, timp de cinci secole, Hofburg a 
găzduit demnitari, inclusiv conducători ai Sfântului 
Imperiu Roman (1533-1806), împărații Austriei (1806- 


337 


1918) şi actualul preşedinte al Federaţiei Austriece. 

Cel mai interesant aspect al clădirii nu era însă lista 
foştilor rezidenţi, ci ceea ce ei au făcut cu aceasta în 
vremea în care au locuit aici. De la 1278 până 1913, 
fiecare monarh a avut un aport personal la stilul 
caracteristic epocii. Amestecul rezultat este o capsulă a 
timpului la nivelul decoraţiunilor interioare, care se întinde 
pe 18 aripi şi 19 curţi interioare, într-o combinaţie aiurită 
de stiluri, printre care cel baroc, franțuzesc, al renaşterii 
italiene, gotic şi stilul german al secolului al XIX-lea. 

Însă singura decoraţiune care-i interesa pe ei era statuia 
Omului care râde pe care Payne o zărise în poza lui Ulster. 
O statuie care se afla în spatele porţilor Casei Albe 
austriece. Cumva, trebuiau să găsească o cale de a 
examina piesa fără să fie împuşcaţi sau arestaţi. 

În timp ce se gândea la diverse scenarii, Payne se uita 
insistent la încărcătura camionului şi îi asculta pe Boyd şi 
Maria discutând despre semnificaţia statuii. Zgomotul 
motorului acoperea pe jumătate vorbele lor, dar pasiunea 
pentru acest subiect ţinea loc şi silabelor lipsă. Boyd 
spunea că prezenţa la Viena a Omului care râde era 
dovada că romanii reuşiseră să falsifice răstignirea. Altfel, 
de ce l-ar fi onorat oferindu-i găzduire într-o clădire atât de 
importantă? i 

Dar Maria nu era la fel de încrezătoare. li aminti lui 
Boyd că ea văzuse statuia pe acoperişul Domului din 
Milano, deşi nimeni nu ştia cine era sau de ce era acolo. 
Mai mult chiar, deoarece acea statuie era din marmură 
vieneză, ea susținea că fusese probabil opera unui artizan 
local. Asta însemna că piesa de la Hofburg putea fi doar o 
copie a celei milaneze. Sau viceversa. 

Jones era aşezat lângă Payne, căutând Hofburgul într-un 
ghid de călătorii pe care-l găsise într-o cutie. Spuse: 

— Aţi auzit vreodată de Corul de băieţi din Viena? Cântă 
mesa la Hofburg în fiecare duminică. Dacă aşteptăm până 
atunci, ne-am putea strecura înăuntru cu restul 
enoriaşilor. 

Menţionarea unei slujbe bisericeşti săptămânale într-o 


338 


clădire guvernamentală îl cam intrigă pe Payne. Nu numai 
pentru că ar fi fost o breşă în securitate ce putea fi 
exploatată, ci şi pentru că ar fi evidenţiat o diferenţă 
interesantă între Austria şi Statele Unite. Găzduind o 
slujbă catolică la Hofburg, guvernul austriac susţinea în 
mod deschis catolicismul drept religia sa oficială. 

Payne întrebă: 

— N-au auzit de separarea Bisericii de stat? 

Jones făcu semn către ghidul de călătorii. În el se făcea 
referire la relaţia dintre Austria şi Biserica Romano- 
Catolică numindu-le „tronul“ şi „altarul“ - două entităţi 
care mergeau mână în mână pentru progresul 
catolicismului. 

— Spune că Vaticanul are o înţelegere care garantează 
sprijinul financiar din partea guvernului austriac. Cetăţenii 
însă pot urma orice credinţă doresc. Totuşi, un procent din 
venitul lor merge direct spre Biserica Romano-Catolică. 

— Serios? N-am mai auzit de-aşa ceva. 

— Nici eu. Dar, dacă ne gândim puţin, presupun că 
acordul dintre ele are ceva sens. Legătura lor cu Roma 
datează de acum 2 000 de ani, când Viena era un post 
militar roman. De fapt, nici n-o să-ţi vină să crezi cine a 
fost unul dintre părinţii fondatori ai Vienei? Nimeni altul 
decât însuşi Tiberius. Se pare că era conducătorul unei 
garnizoane romane care ocupase poalele Alpilor. Cât a stat 
acolo, a înţeles importanţa regiunii şi a ordonat oamenilor 
săi să ocupe oraşul celtic Vindobona. Odată ocupat, a 
devenit o bază militară pentru următorii 500 de ani. 

Până în acea clipă, Payne nu a fost prea sigur dacă 
statuia Omului care râde merita să bată un drum de zece 
ore cu maşina. Işi închipuise că vor găsi vreun indiciu, 
două, dar nu era convins că merita să piardă atâta vreme - 
mai ales că Hofburg era o instituţie federală. Le spusese că 
prea multe lucruri ar putea s-o ia pe un făgaş greşit. Că în 
apropiere vor fi mulţi gardieni bine pregătiţi. Însă Boyd şi 
Maria au insistat, cerându-le practic să meargă la Viena. 

Această ultimă informaţie îl ajută pe Payne să înţeleagă 
de ce. 


339 


În mod ciudat, legătura dintre Tiberius şi Omul care 
râde era de netăgăduit, dar, din nu se ştie ce motiv, 
asocierea dintre ei nu a fost niciodată recunoscută de 
cărţile de istorie. Aceasta însemna că un grup anume s-a 
făcut luntre şi punte să ascundă legătura dintre aceşti doi 
bărbaţi. Şi, în clipa în care secretul lor a fost ameninţat, au 
intrat în panică, trimițând un detaşament de ucigaşi să-i 
elimine pe Boyd şi Maria la catacombe şi apoi au aruncat 
în aer un autobuz ca să închidă gura oricui i-ar fi putu auzi 
când discutau. 

— Dar de ce? Şi, chiar mai important, cine? Nimeni nu s- 
ar osteni într-atât decât dacă acest secret ar avea vreun 
efect în zilele noastre. Şi, dacă ar fi aşa, asta trebuia să 
aibă o legătură cu Hristos şi oamenii care au crezut în El. 
Nimic altceva nu putea explica un asemenea 
comportament. 

Payne şopti: 

— Care-i părerea ta despre Biserica Catolică? Vreau să 
spun, crezi că ar putea acţiona din umbră? 

— Asta e o întrebare delicată. Majoritatea oamenilor 
preferă să considere Biserica lor infailibilă. Dar când este 
vorba să se amestece omul, orice e posibil. 

Preţ de câteva secunde, Jones chibzui cum să formuleze 
următoarea afirmaţie. 

— Ştii ceva despre papa loan al VIII-lea? Legenda spune 
că a fost un scrib englez care a început să lucreze ca notar 
papal. Mulţi ani mai târziu, după ce îşi dedicase întreaga 
viaţă Bisericii, a fost numit papă. O poveste minunată, nu? 
Din păcate, are un final tragic. La scurtă vreme după ce şi- 
a început domnia, în mijlocul unei procesiuni publice a fost 
răpus de o durere cumplită. Inainte de a se putea face ceva 
ca să-l ajute, papa a murit chiar acolo, pe o stradă romană, 
în văzul tuturor... Ştie careva cum a murit? 

— Stai să ghicesc. A fost otrăvit de un preot. 

— Nuuu! A murit la naştere. Vedeţi voi, se pare că loan 
al VIII-lea a fost de fapt o femeie însărcinată. 

— O femeie? 

— Uluitor, nu-i aşa? Capul Bisericii Romano-Catolice i-a 


340 


minţit pe toţi timp de câţiva ani pentru a obţine ceea ce ea 
a vrut de la viaţă. Jurămintele ei nu au contat. Legea 
catolică nu a contat. Singurul lucru pe care şi l-a dorit a 
fost să devină papa Ioan. 

— Papa loan? Aşa o chema? 

— Nu adevăratul ei nume! Aşa au numit-o înţelepţii 
secolului al XIV-lea. 

— Legenda papei loan trece dincolo de istoria 
creştinătăţii. Cărţile de tarot medievale o onorau prin 
cartea Papessa (la papessa, în italiană) înainte ca Biserica 
Catolică să facă destule presiuni ca această carte să fie 
schimbată în cartea Preoteasa, sperând să minimalizeze 
scandalul. 

Şi ea nu este singura care a încălcat legile bisericeşti de- 
a lungul vremii. Din ce-am auzit, în decursul timpului, 
papii au fost taţi a sute de copii. Plus că mulţi papi au 
obţinut tronul papal prin mijloace ilegale, gen mită, şantaj, 
jecmănire. Şi, chiar mai rău, mulţi dintre ei au ucis cât 
timp au fost papi, au făcut de toate, de la furt la atac şi 
apoi crimă. 

Payne nu mai zicea nimic, gândindu-se la vorbele lui 
Jones. În cele din urmă, spuse: 

— Dacă ai lucra pentru Vatican şi ai auzi zvonuri despre 
un pergament antic care ameninţă acel ceva căruia tu ţi-ai 
dedicat viaţa, ce-ai face ca să-i pui capăt? 

— Nu vreau să fiu grosolan, dar cred că tocmai ai pus 
problema greşit. Cred că întrebarea mai potrivită ar fi: Ce 
nu aş face? 


Camionul lor se opri la vreo 400 de metri de palat. 
Payne se apropie de geamul şoferului, nerăbdător să 
discute cu Ulster şi Franz despre Hofburg. Ştia că amândoi 
mai fuseseră acolo. Ce nu ştia era cât de buni cunoscători 
erau ei în privinţa securităţii şi a planului interior al 
locației. Intrebă: 

— De câte ori aţi fost în acest palat? 

Franz răspunse: 

— Asta-i o întrebare grea. După atâţia ani, le-am cam 


341 


pierdut şirul. Poate de o mie de ori? 

— Vorbeşti serios? 

— Ja! Nu ţi-a spus Petr? Savanţii din Viena au tot venit 
la arhive timp de mulţi ani, în principal datorită bunicului 
lui Petr. Hofburg este un muzeu naţional, câteva muzee 
mari, toate împreună sub acelaşi acoperiş. Curatorii lor ne- 
au adus foarte multe documente la arhive, pentru a fi 
studiate. Adesea, acestea erau fie prea voluminoase, fie 
prea valoroase ca să fie mutate fără ajutor. De aceea avem 
camioanele. 

— Asta înseamnă că tu cunoşti şi personalul de la pază? 

Franz zâmbi. 

— Ja, ja! Îi ştiu pe toţi pe nume. 

Brusc, a intra în Hofburg părea să nu mai fie aşa de 
dificil cum crezuse Payne. 

Jones rămase în camion cu Ulster şi Franz în timp ce 
Payne o luă pe Volksgarten, o colorată fâşie de teren ce 
înfrumuseţa zona de lângă clădirea Parlamentului. Maria îl 
urma la câţiva paşi în spate, având părul bine băgat sub 
fes şi faţa ascunsă după o pereche de ochelari de soare ca 
ai unei vedete de cinema, pe care şi-i cumpărase de la un 
vânzător ambulant. 

Mai în spate era doctorul Boyd, persoana care-l îngrijora 
cel mai mult pe Payne deoarece poza lui era pe prima 
pagină a tuturor ziarelor din oraş. Din fericire, se integră 
perfect într-un grup de turişti scoțieni care tocmai se 
întâmpla să meargă în aceeaşi direcţie. Trăsăturile lui 
palide şi ţeasta chelioasă erau camuflate de o pălărie de 
soare roşie. Nasul îi era acoperit cu un strat gros de oxid 
de zinc. Iniţial, cam obiectase, pretinzând că o să arate ca 
un moş. Payne îl asigură că tocmai asta era ideea. Toată 
lumea din Europa căuta un asasin nemilos, nu un boşorog 
cu faţa păstoasă, acoperită cu creme. 

Dură vreo câteva minute să-şi croiască drum până la 
gardul din faţa Heldenplatz, curtea principală din faţa 
palatului Hofburg. Payne se prefăcu că-şi leagă şireturile 
pe trotuarul pietruit, pentru ca Boyd şi Maria să-l ajungă 
din urmă. Apoi, ca un grup, traversară prin faţa unui şir de 


342 


Fiakers, nişte trăsuri trase de cai care erau folosite în 
oraşul interior de peste 300 de ani. 

Boyd întrebă: 

— Şi cum o să facem asta? Pot pur şi simplu să mă duc 
lângă statuie şi să o examinez? 

Payne răspunse: 

— Nu văd de ce nu... Dar, când soseşte camionul, 
plecăm imediat. Arătă spre o statuie ecvestră de lângă 
poarta exterioară. Eu o să stau pe-acolo şi sunt cu ochii pe 
tine. Şi, în timpul ăsta, fă-mi, te rog, o favoare şi află de ce 
râde nemernicul ăla. 


Statuia Omului care râde era o copie identică a celei din 
Milano. Uzura marmurei era diferită din cauza climei mai 
aspre din Austria, însă Maria n-avea niciun dubiu că erau 
făcute de acelaşi artist, un fapt ce-l punea în încurcătură 
pe Boyd. De ce şi-ar pierde vremea un sculptor şi ar ciopli 
două statui identice? De ce nu ar interveni o variaţiune în 
aşezarea subiectului sau în expresia feţei? Şi de ce Omul 
care râde rânjea cu gura până la urechi în toate cazurile? 

Maria şopti: 

— Avem cum să aflăm cine-i sculptorul? 

Boyd clipi de vreo câteva ori înainte de a răspunde. 

— Ciudat că întrebi aşa ceva, şi eu mă gândeam la 
acelaşi lucru. Păcat, orice cercetare pe care am face-o s-ar 
încheia în aceeaşi fundătură de rahat. Deşi sunt multe 
sculpturi şi tablouri de pe vremea imperiului, doar numele 
câtorva dintre artiştii romani au fost înregistrate. În 
cultura lor, arta era creată pentru a fi admirată, nu pentru 
recunoaştere creativă. 

— Nici măcar marii maeştri? 

Clătină din cap. 

— Spune-mi tu, drăguţo, cine a proiectat Colosseumul? 
Sau Panteonul? Discutăm despre două dintre cele mai 
vestite clădiri din lume, însă nimeni nu ştie cine le-a 
proiectat. Pur şi simplu, aşa erau romanii. Nu preţuiau 
artistul. 

— Atunci, lăsăm artistul şi ne concentrăm pe istoria 


343 


artefactului? Dacă romanii erau aşa de meticuloşi în a 
consemna toate faptele, precum ziceţi, poate că vom reuşi 
să aflăm unde au fost create statuile sau de ce au fost duse 
în oraşe diferite. Cine ştie? Poate că tot ceea ce dorim să 
aflăm există între aceşti pereţi. 

Boyd oftă. 

— Sper, drăguță. Altfel, adevărul despre Hristos nu se 
va afla niciodată. 


63 


Biblioteca Naţională Austriacă 
(Situată în interiorul palatului Hofburg) 
Viena, Austria 


Franz trase camionul în Josefsplatz, o piaţetă din partea 
de est a palatului Hofburg. Cu o jumătate de secol în urmă, 
trupele americane şi-au riscat viaţa scoțând pe furiş 
armăsarii lipiţani din mâinile germanilor. Acum plătea 
datoria, strecurându-i pe americani în casa armăsarilor 
lipiţani, trecând de un gardian înarmat, al cărui tată 
luptase pentru al Treilea Reich în al Doilea Război 
Mondial. 

Ironie, sublimă ironie. 

Din ghereta de pază, Karl recunoscu camionul şi apăsă 
butonul care deschidea uşa de siguranţă. Poarta masivă, 
făcută din fier şi deasupra cu o serie de ţepuşe decorative, 
scârţâi în timp ce aluneca pe şina mecanică. Franz trase 
într-o curticică îngustă, asigurându-se că nu a trecut direct 
pe sub camerele de supraveghere. 

— Bună, spuse paznicul mai în vârstă, în germană. Chiar 
mă întrebam dacă o să te mai văd vreodată. 

Franz cobori din camion şi-l salută cu o îmbrăţişare 
călduroasă. 

— Ce vrei să zici, Karl? 


344 


— Mă gândeam că unul dintre noi o să moară până 
acum. 

Franz râse în timp ce arăta cu degetul către locul 
pasagerului. 

— Îl mai ţii minte pe şeful meu, Petr Ulster? 

— Desigur! îl asigură Karl. Familia Ulster este venerată 
prin părţile astea. 

Ulster dădu mâna cu paznicul. 

— Mă bucur să te văd din nou! 

Cei trei merseră agale până în spatele camionului, foarte 
degajaţi. In mod normal, Karl era mult mai precaut la 
livrări, dar nu şi atunci când era vorba de Franz. 
Drumurile lor se intersectaseră de multe ori şi deveniseră 
un fel de prieteni. 

— Ai noroc că ţi-am deschis poarta. N-ar fi trebuit. 

O grămadă de idei îi trecură prin minte lui Franz. 

— Dar de ce? 

— Fac curăţenie în partea asta de clădire. Până 
duminică, e închisă pentru cei din afară. 

— Nu dorim să-ţi creăm necazuri. Vrei să ne întoarcem? 

— Nu, domnule Ulster, nu-i nevoie. Mereu suntem 
dispuşi să facem o excepţie pentru dumneavoastră. Karl 
privea cum Franz deschidea uşile. Azi, luaţi sau aduceţi 
ceva? 

Zâmbind, Ulster răspunse: 

— Aducem. Cu siguranţă, aducem. 


Simţul practic îi spunea lui Payne că a intra prin efracţie 
într-o instituţie care deţinea cele mai mari comori ale lumii 
nu va fi un lucru uşor aşa cum pretinsese Franz. Dar se 
dovedi că avusese dreptate deoarece Karl dădu jos una 
dintre lăzi fără a inspecta şi restul încărcăturii din camion. 
Aşa că pur şi simplu au aşteptat acolo până când Karl s-a 
dus înăuntru, apoi au coborât încetişor din camion. 

Cei patru au intrat la parterul aripii din secolul al XVIII- 
lea al palatului Hofburg, în apropiere de intrarea în 
Biblioteca Naţională Austriacă, spaţiu care adăpostea una 
dintre cele mai impresionante colecţii de cărţi şi 


345 


pergamente din lume. Uriaşa secţiune centrală a bibliotecii 
era numită Sala Mare şi se întindea pe toată lungimea 
piaţetei Josefsplatz. Cu 76 de metri lungime, 14 lăţime şi 
20 în înălţime, galeria avea pereţii lungi acoperiţi cu 
rafturi sculptate în lemn, fresce colorate, coloane în stil 
corintic şi câteva statui de marmură. În acea zi, biblioteca 
era închisă pentru public, aşadar, era luminată doar de 
razele soarelui care-şi croiau drum prin ferestrele 
circulare ale tavanului boltit. 

Payne intră primul în bibliotecă, mergând agale pe 
podeaua din piatră cu modele, care nu scotea niciun sunet. 
Cu capul sus, ochii larg deschişi, parcurse mai mult de 15 
metri, uitându-se bine la balcoanele care se ridicau 
deasupra lui precum într-o sală de operă bogat 
împodobită. Singurul element ce părea nelalocul lui era o 
ladă mare de lemn lăsată în mijlocul încăperii pentru 
Ulster şi Franz. Au spus că aşa se proceda - lăsau obiectul 
la destinaţia finală, cufărul urmând să fie deschis de vreun 
savant sau de managerul instituţiei. Dar, în acest caz, 
aveau de gând s-o deschidă ei înşişi. Venind înapoi spre 
grup, Payne şopti: 

— De unde începem? 

Boyd se răsuci privind rândurile de rafturi care se 
întindeau mai departe decât putea cuprinde privirea sa. 
Mai mult de 2.500.000 de cărţi umpleau această 
bibliotecă, plus 240.000 de hărţi, 280.000 de peisaje 
geografice, 43.000 de manuscrise din secolul al VI-lea şi 
peste 24.000 de autografe. 

— Ar trebui să căutăm o listă cu sculpturile din Hofburg 
sau un registru cu artiştii austrieci din timpul lui Hristos. 
Din păcate, avem toate şansele ca un astfel de document 
să nu fie în engleză. 

— Asta mă scoate pe mine din calcul, recunoscu Payne. 
Nu e nimic altceva cu care să vă fiu de ajutor? 

— De fapt, spuse Boyd, ai ochi buni pentru detalii. Poate 
că ai putea găsi desene ale prietenului nostru zâmbăreţ. 
Cine ştie? E posibil să stea ascuns pe-aici. 

Payne încuviinţă, bucuros că poate face ceva ce nu 


346 


presupunea să intre prin efracţie ori să împuşte tipi răi. 

— Tu unde ai să fii? 

— Majoritatea volumelor mai vechi sunt ţinute la etajele 
doi şi trei. Cu puţin noroc, eu şi Maria vom găsi 
documentele care datează din timpul lui Hristos. 

— Mă duc cu ei, zise Jones. Asta în caz că etajele 
superioare nu sunt libere. 

Payne se uita la ei cum se căzneau cu lada plină de cărţi, 
dar nu se oferi să le dea o mână de ajutor. Ştia că avea 
lucruri mai importante de care să se îngrijească decât 
ridicarea greutăților, cum ar fi să vadă dacă sunt paznici la 
parter. O să-l aibă în vedere şi pe Omul care râde, dar, 
până nu se lămurea că sunt singuri, principala sa grijă era 
să se asigure că biblioteca era în afara oricărui pericol. 

Mai întâi siguranţă, apoi succes. Este un motto bun după 
care să trăieşti. 

Cu pistolul în mână, Payne se furişă până la capătul din 
spate al Sălii Mari, trecând de bolta acoperită cu fresce ce 
se sprijinea pe o serie de coloane în formă de copaci. În 
spatele acesteia se afla cel mai spectaculos element al 
Bibliotecii Naţionale. La peste 27 de metri înălţime, cupola 
- un acoperiş ca un dom, care permitea luminii naturale să 
pătrundă - se ridica deasupra sa precum balconul 
aglomerat al unui teatru, însă niciunul dintre oamenii care 
stăteau ciorchine lângă balustrade nu era real. Toţi 
fuseseră pictaţi pe spaţiul oval înclinat, de Daniel Gran, în 
1730. Payne se duse până în centrul Camerei-Dom, cu 
ochii lipiţi de tavan, când simţi celularul bâzâindu-i la şold. 

— Alo? şopti el. 

— Signore Payne? spuse Frankie. Tu eşti? Eu nu sigur 
dacă răspunde telefon. Eu sunat fiecare oră de ieri. De ce 
nu răspunde telefon? 

Payne n-avea timp de explicaţii - trebuiau să termine 
conversaţia în mai puţin de un minut sau risca să fie găsit 
-, aşa că zise: 

— L-am închis ca să economisesc bateria. 

— A! Bun gând. Foloseşte numai la urgenţe. Asta e 
deştept! 


347 


Amintiri ale conversaţiei de ieri veneau de-a valma. Nu 
pentru că Payne îi închisese telefonul în nas lui Frankie 
înainte ca acesta să-i fi spus despre soldaţii morţi de la 
Orvieto, ci pentru că, o oră mai târziu, erau atacați la 
Kusendorf. Poate că, până la urmă, celularul lui nu era 
sigur? 

Aşa că Payne zise: 

— Scrie tot ce vrei să-mi spui, şi asta înseamnă tot. Te 
sun eu mai târziu şi-ţi las un număr de fax unde-mi poţi 
trimite raportul. Dar nu de la propriul tău fax. Trimite-l de 
la unul public, unul care să nu poată fi pus sub urmărire. 
Ai priceput? 

— Da, dar... 

— Şi nu mai suna la telefonul ăsta. Nu-i securizat, zise 
Payne şi închise înainte ca Frankie să mai poată rosti 
vreun cuvânt, mândru că discuţia lor a durat doar 23 de 
secunde. 

Din păcate, lucrurile nu s-au schimbat cu nimic. Payne şi 
echipa lui au fost descoperiţi după scurtă vreme. 


Nick Dial nu avea nici timp şi nici documentele necesare 
ca să zboare în China. Dar a sunat la biroul NCB din 
Beijing în clipa în care a descifrat ghicitoarea piunezelor. 

La început, poliţiştii au fost sceptici, cel puţin până când 
reprezentanţii presei au fost anunţaţi că urma o 
demonstraţie care făcea aluzie la violenţă. Aceasta a fost 
dovada de care aveau nevoie chinezii. În doar zece minute, 
desemnau trupe terestre pentru protejarea tuturor marilor 
locaţii turistice, făcând tot ce le stătea în putinţă să pară 
eficienţi în ochii presei. 

Catrina Collins făcea parte din grupul mass-media. 
Stătea acolo, transfigurată, ochii ei de un albastru intens 
urmărind crucea uriaşă care plutea pe cer. Obiectivele 
aparatelor de fotografiat au început să zumzăie şi 
jurnaliştii să se îmbulzească, încercând să-şi dea seama 
unde va ateriza paraşuta. Soldaţii îşi aţintiră armele de 
asalt M14 spre cer, aşteptând ordinele, în timp ce ofiţerii 
superiori încercau să-şi dea seama de nivelul amenințării. 


348 


Era o bombă? Un terorist? Sau a patra victimă a 
asasinului cu crucifix? 

Directorul de ştiri de la CNN striga în casca lui Collins. 
Intrau în emisie în mai puţin de un minut. Lui Shawn 
Farley, cameramanul ei, i se spusese să urmărească 
acţiunea cât mai mult posibil în vreme ce Collins descria 
scena pe care o vedea pe un monitor micuţ. 

— Rahat, rahat, rahat! înjură ea în barbă. Machiajul ei 
trebuia împrospătat şi n-avea nici cea mai vagă idee ce 
trebuia să spună. Nu sunt fericită. Nu sunt fericită deloc. 

Directorul ignoră comentariile ei. 

— Şi intri în trei... doi... unu! 

Imaginea crucii în cădere apăru la televizoarele din 
toată lumea. 

— Mă aflu în faţa Oraşului Interzis din Beijing, unde, 
acum o clipă, pe cerul de deasupra oraşului s-a zărit o 
paraşută... După cum puteţi vedea, se pare că avem a 
patra victimă din ciudatul lanţ de răstigniri care a captat 
atenţia lumii întregi. 

Grafice cu detalii despre celelalte cazuri se derulau în 
partea de jos a ecranului, în transmisiunea CNN. 

— Victima pare a fi un bărbat alb de vreo 30 de ani. A 
fost prins de cruce cu câteva piroane, în acelaşi mod în 
care a fost răstignit lisus Hristos. 

Directorul îi urlă în cască. 

— La naiba! Nu-i da o turnură religioasă! 

Collins îşi adună gândurile. 

— Se vede cum curge sânge din mâinile şi picioarele 
victimei, scurgându-se pe lemn ca într-un film de groază 
sinistru. 

Farley apropie cadrul, încercând să obţină cea mai bună 
imagine. 

— Pot vedea cum îi curge sânge dintr-o parte, ţâşnind 
din rană precum... O, Doamne! Priviţi-i faţa! Tocmai a 
deschis ochii! Iisuse! Nu e mort! 

— Fir-ar să fie! urlă directorul. Nu folosi numele lui Iisus 
aiurea! Ai să-i stârneşti pe habotnici. 

Collins încercă să rămână calmă. 


349 


— Soldaţii au împânzit străzile din jurul meu, nesiguri de 
ce au de făcut. Nu ştiu dacă ei şi-au dat seama că victima 
încă este în viaţă, că există o şansă de a fi salvat şi de a 
afla informaţii despre asasin. Se uită la monitor, căutând 
ceva ce să descrie. Mă uit pe cer ca să văd vreun avion, 
dar nu zăresc şi nici nu aud vreunul. Lucrul acesta nu face 
altceva decât să adâncească misterul. De unde a venit? De 
ce asasinul a ales China? Ce încearcă să transmită? 

Crucea cădea în continuare, iar curentul o purta spre 
curtea interioară a Oraşului Interzis. 

— Mai avem puţin şi vom pierde din ochi paraşuta din 
cauza locului în care ne aflăm. În acest moment, este la 
vreo 150 de metri deasupra marelui palat, un loc unde 
presa nu are acces. Vom rămâne cu ochii pe victimă în 
timp ce aceasta îşi continuă căderea. Trupele aleargă spre 
cea mai apropiată poartă, fiecare având arme automate, 
pentru eventualitatea în care acesta este un atac... Pe 
moment, nu văd echipaje medicale. Sper că acestea se află 
deja în interiorul masivelor ziduri ale Oraşului, aşteptând 
aterizarea paraşutei. 

Farley urmări paraşuta până când ieşi din câmpul vizual, 
apoi, foarte repede, trecu la un cadru cu Collins în picioare 
pe trotuar. Ochii ei albaştri priveau fix în cameră când 
încheie: 

— Lucrez în presă de mulţi ani, dar niciodată nu am 
văzut o ciudăţenie mai mare ca aceasta... Şi, graţiei magiei 
televiziunii, puteţi s-o vedeţi şi dumneavoastră. 


x 


În camera sa de hotel din Boston, Nick Dial era întru 
totul de acord cu ea. 

Ca să vezi, reality TV. 

Dădu sonorul mai încet şi merse până la panoul lui de 
informații. Patru piuneze roşii marcau scenele crimelor. 
Patru continente diferite, patru victime diferite. Toate 
interconectate pe harta lumii de două linii drepte. Linii 
care formau o cruce imensă. Linii care se intersectau în 
Italia. 


350 


Dar unde în Italia? Aceasta era întrebarea. 

Crucea geografică trecea la o distanţă de peste 80 de 
kilometri de Roma şi Vatican. Era surprinzător pentru Dial 
de vreme ce ambele locuri se potriveau criteriilor 
celorlalte cazuri. Oraşe vestite şi mulţimi de turişti 
însemnau foarte multă atenţie. Însă, din câte înţelese Dial, 
punctul central al crucii era undeva în regiunea Umbria, 
pe coclauri, fix în mijlocul pustietăţii. 

Dial se aplecă puţin să vadă mai bine, dar era clar că 
avea nevoie de o hartă mai detaliată a Italiei pentru a găsi 
exact locul unde longitudinea şi latitudinea se întâlneau, 
deoarece acolo ceva avea să se întâmple. Ceva important. 
Nu ştia ce, dar ştia că acolo se afla cheia misterului. 

Ştia că acel X marca locul. 


64 


Boyd şi Maria se despărţiră la etajele superioare ale 
bibliotecii, căutând informaţii despre Omul care râde. 
Lucrul acesta îi oferea lui Jones şansa perfectă de a 
petrece ceva timp cu Maria. O găsi lângă colecţia de 
manuscrise de la etajul al doilea. 

— Ce cauţi? 

Ea şopti: 

— Acul în carul cu fân! 

Jones se răsuci pe loc, parcurgând cu privirea toate 
cărţile şi artefactele din jurul lor. 

— Cam mare carul cu fân... Cum arată acul tău? Poate 
că îţi pot fi de folos. 

Maria ridică din umeri. 

— N-am nicio idee... Absolut niciuna. 

— Minunat! Asta chiar restrânge aria de căutare. 

Maria făcu un pas spre el, trecându-şi uşor degetele 
peste cotoarele cărţilor. 

— Trebuie să recunoşti că există o oarecare ironie în 


351 


faptul că ne aflăm aici. Adică, din toate locurile din lume, 
ne aflăm taman la Hofburg, căutând dovada morţii lui 
Hristos. Asta pare să se potrivească din cauza suliţei. 

— Suliţă? Ce suliță? 

— Suliţa destinului. Lancea care a străpuns coasta lui 
Hristos. Se află aici, la Hofburg. 

— O! Acea suliță! 

Ea încuviinţă. 

— Ştiai că primul lucru pe care l-a făcut Hitler când a 
revendicat Austria, în 1938, a fost să vină aici şi să ia 
sulița? Istoricii spun că acesta ar fi fost motivul care l-a 
determinat să dorească să domine lumea. O văzuse când 
era tânăr student şi a avut o revelaţie cum că sulița îl va 
face invincibil. 

Dar Hitler nu era singurul care credea în această armă. 
Legenda spune că acela care avea sulița destinului căpăta 
puterea de a cuceri lumea. Se mai zicea însă că, dacă acela 
care avea sulița o pierdea urma să moară de o moarte 
lentă - lucru ce nu s-a adeverit în cazul lui Hitler fiindcă 
acesta şi-a luat singur viaţa la nici opt minute după ce 
trupele americane au capturat buncărul său, unde păstra 
relicva. Unii o consideră pură coincidenţă, iar alţii o pun 
pe seama destinului. 

Istoria suliţei sfinte (cunoscută, de asemenea, drept 
sulița destinului) poate fi urmărită de-a lungul secolelor 
chiar de nimeni nu ştie sigur dacă a fost într-adevăr 
folosită de Longinus, centurionul roman care se presupune 
că a înfipt-o în trupul lui Hristos. Unii istorici cred că 
vârful de 50 de centimetri a fost făurit la câteva secole 
după moartea lui Hristos şi totul nu este nimic altceva 
decât o şarlatanie. 

Unii istorici specializaţi în studiul Bibliei sunt dispuşi să 
meargă mai departe. Nu doar că au impresia că sulița este 
pură ficţiune, dar pretind că nici Longinus nu a existat, 
deoarece numele său nu este menţionat nicăieri până la 
Evanghelia după Nicodim care a apărut în 715. Şi, mai 
mult, fiindcă „Longinus“ este versiunea latină a lui 
„longche“, cuvântul grecesc pentru „suliță“, zic că numele 


352 


a fost creat de Biserică pentru a identifica un bărbat de 
altfel necunoscut. 

Maria spuse: 

— Evangheliile susţin că sulița dovedeşte că Hristos a 
murit. Acum, ne aflăm aici, în locul unde este ţinută sulița 
mitică, şi căutăm dovada că Hristos nu a murit pe cruce. 
Ironia este izbitoare! 

Jones se opri, gândindu-se la afirmaţia ei. 

— Şi dacă nu este o ironie? Dacă există un motiv pentru 
care sulița şi Omul care râde sunt amândoi aici? Şi dacă 
Longinus era Omul care râde? 

Maria zâmbi. 

— Glumeşti, nu? 

— Deloc, sublinie el. Longinus a fost implicat în 
răstignire, corect? Şi nimeni nu poate descrie cum arăta, 
iar el nu a apărut în cărţile de istorie decât după căderea 
imperiului. E cam ciudat având în vedere cât de preocupaţi 
erau romanii să consemneze totul. Şi atunci, poate că 
identitatea sa a fost protejată de Tiberius. Poate că el l-a 
ţinut departe de cărţile de istorie. 

— Şi cu P cum rămâne? Inelul statuii avea un P pe el. 
Trebuie să reprezinte ceva. 

— Poate că reprezintă. Să zicem că numele lui Longinus 
a fost inventat de Biserică, aşa cum pretind unii. Numele 
său real a fost Petru sau Pavel, sau mai ştiu eu care. Ce 
vreau să spun e că Longinus stătea chiar lângă cruce în 
timpul crucificării, deci ar fi putut să-i dea mătrăguna lui 
Hristos. Şi, în plus, i-a zis mulţimii că lisus murise, apoi a 
dovedit-o înjunghiindu-l în coaste. 

Maria stătea tăcută, comparând teoria lui Jones cu tot 
ceea ce ştia ea. Undeva în străfundul fiinţei sale, simţea că 
nu se potrivea ceva, că lipsea ceva. 

Avea să afle ce anume doar câteva ore mai târziu. 


Nick Dial răsfoi atlasul până când găsi o hartă a Italiei. 
Cu mare grijă, trasă două linii pe suprafaţa colorată în 
timp ce se tot uita la piunezele roşii de pe panoul lui. Ştia 
că, dacă se îndepărta chiar şi cu o jumătate de centimetru, 


353 


ar putea trece pe lângă ţintă la kilometri distanţă. 

Aşa cum se aştepta, liniile se întâlniră în Umbria, o 
regiune fertilă, cunoscută mai ales datorită podgoriilor 
sale decât atracţiilor turistice. Intrigat, Dial îşi potrivi 
ochelarii cu lentile bifocale şi se concentră asupra 
punctului de intersecţie, căutând locul exact pe care îl 
indicau cele patru cruci. 

— Orvieto, şopti el. 

Îi suna a ceva cunoscut. Ceva recent. 

Dial verifică e-mailul pe laptop. Câteva mesaje 
menţionau recent o explozie a unui autobuz lângă Orvieto 
şi vânătoarea de oameni în plină desfăşurare, în căutarea 
doctorului Charles Boyd. 

Dial luă celularul, formă numărul de la biroul local NCB 
şi i se făcu legătura la biroul lui Henri Toulon. Răspunse la 
al treilea apel. 

— Nick, prietene, unde eşti azi? 

— Boston, dar nu pentru mult timp. 

— 0? Te-ai hotărât să renunţi la slujbă şi mă laşi pe mine 
să-ţi iau locul? Asta e al naibii de drăguţ... 

— Boyd, îl întrerupse el. Doctorul Charles Boyd. Ce-mi 
poţi spune despre el? _ 

— Momentan, e foarte popular. Îl caută toată Europa. De 
ce întrebi? 

— Am senzaţia că are legătură cu cazul meu. Ce-mi poţi 
trimite? 

— Ce vrei tu... Dar nu înţeleg. Cum e el... 

— Este doar o bănuială. Vrei să-mi trimiţi informaţiile 
cât mai curând posibil? Îmi trebuie înainte să mă urc în 
avion. 

— În avion? Dar n-ai terminat la Boston. Am informaţiile 
pe care le voiai pe fax. 

„Rahat“, îşi zise Dial. Uitase de fax. Persoana care l-a 
trimis la Interpol ştiuse de moartea lui Orlando Pope 
înainte ca aceasta să aibă loc. Dacă Dial o găsea în Boston, 
ar putea să-i dea de capăt întregului caz. 

— OK, trimite-le repede! Tot vreau să prind avionul. 

— Dar, Nick, nu crezi că... 


354 


— Haide, Henri! N-auzi ce zic? N-am chef de rahaturi, 
nu azi. Doar trimite-mi ce-mi trebuie. Nu mai târziu, nu 
după următoarea pauză de ţigară, acum! Pricepi? În mă-sa, 
chiar acum! 

Toulon rânji. Îi plăcea la nebunie să-l scoată din sărite 
pe şefu', mai ales de când Dial fusese promovat înaintea 
lui. 

— Nick, relaxează-te! Verifică-ţi e-mailul! Informaţiile 
sunt acolo. 


Nick Dial ştia că faxul de avertizare era important. Ştia 
că, dacă identifica expeditorul, ar putea face o legătură 
directă cu crima, posibil chiar să identifice asasinul sau pe 
unul dintre complici. Dar, în cazul de faţă, hotări că avea 
lucruri mai importante de făcut, aşa că-l sună pe Chang la 
biroul local NCB şi-i spuse să facă nişte cercetări. 

— Să n-o dai în bară, îl atenţionă Dial alergând prin 
aeroportul Logan. Şi, imediat ce ai informaţiile, te opreşti. 
Nu mai mergi pe niciun fir. Nu zici nimănui. Pur şi simplu, 
aştepţi. Ai înţeles? Te sun din nou peste vreo câteva ore, 
de la un telefon din avion. 

— Nicio problemă. Mă duc acasă şi aştept să mă 
sunati... Altceva, domnule? 

— Mda! Află cât mai multe posibil despre Beijing. O să 
vreau informaţii la zi când te sun. 

— Da, domnule! 

Dial se uită la unul dintre monitoarele de la plecări, 
încercând să descopere la ce poartă să meargă. 

— Ai fost vreodată în China? 

— Nu, domnule! 

— Dar părinţii tăi? Ei de unde sunt? 

— Noank. 

Se strâmbă. 

— Noank? N-am auzit de locul ăsta. E aproape de 
Beijing? 

— Nu prea, domnule. E în Connecticut. 

Dial se simţi ca un idiot, aşa că se strădui cât de bine 
putu să schimbe subiectul. 


355 


— Află-mi informaţiile alea, Chang. Te sun înainte să 
aterizez. 

— Domnule? De curiozitate, cât durează zborul spre 
China? 

— China? Nu mă duc în China. Mă duc în Italia. 

— Un moment, spuse Chang, încurcat. Am crezut că 
investigaţi crima de azi? 

— Chiar deloc. Plec în Italia s-o previn pe următoarea. 


Dante Pelati intră în biroul tatălui său şi-l văzu şezând la 
masa de lucru, bâţâind o fotografie de familie. Tatăl său 
era un om închis, un tip care prefera să-i ţină pe cei mai 
mulţi la distanţă. Singura excepţie fusese fratele mai mare 
al lui Dante. Roberto era primul fiu născut, ceea ce îl făcea 
prinţ moştenitor al lumii lui Benito. Între cei doi era o 
legătură pe care Dante n-a putut-o crea. Cel puţin, nu câta 
trăit Roberto. 

— Ai primit mesajul meu? întrebă Benito. Avea ochii 
injectaţi şi obrajii străbătuţi de lacrimi, o scenă pe care 
Dante n-o mai văzuse niciodată. Era o privelişte ce-i făcea 
plăcere. 

— Am venit de îndată, şopti el. Ce pot face pentru tine? 

Benito puse fotografia pe birou şi se uită la Dante. Işi 
dădu seama că el era cheia tuturor lucrurilor, tot ceea ce 
familia Pelati ţinea ascuns de secole. Şi aceasta îl 
determinase pe Benito să facă un lucru stânjenitor. Era pe 
cale să aibă o conversaţie personală cu al doilea său fiu. 

— Ştiu că nu ţi-am fost mereu alături... cum ar trebui să 
fie un tată pentru fiul său... îmi dau seama acum şi... este 
unul dintre cele mai mari regrete ale vieţii mele. 

Dante era blocat. Aşteptase o viaţă să audă acele vorbe, 
mereu întrebându-se ce ar trebui să se întâmple pentru a 
auzi aşa ceva din gura tatălui său. Acum, ştia. 

— Aş putea sta aici şi găsi scuze... dar ar fi greşit... 
Meriţi mai mult de-atât... Meriţi adevărul. 

Benito se lăsă adânc în scaun, străduindu-se să respire. 
Mai spusese lucrurile acestea cândva, cu mult timp în 
urmă, când Roberto ajunsese la vârsta potrivită. Dar 


356 


această conversaţie va fi diferită. Benito nu va mai vorbi 
despre secretele ascunse la Orvieto şi cum spera să se 
folosească de ele. În schimb, îi va spune despre planul care 
se pusese deja în mişcare. Unul care mai avea un pic şi se 
materializa. 

— Tată, întrebă Dante, adevărul despre ce? 

— Adevărul despre familia noastră. 


65 


Un vraf de ziare prins cu o sfoară de un galben aprins 
zăcea chiar lângă biroul pentru public. Trecuseră vreo 
câteva zile de când Payne văzuse ştirile şi voia să citească 
ultimele noutăţi despre Orvieto. Răsfoi prin vraf până când 
găsi unul în limba engleză. Il luă sus şi găsi un loc liniştit 
de unde putea să vadă dacă apar paznici şi putea să şi 
citească despre cel mai periculos om din Europa. 

Fiecare articol îl înfăţişa pe doctorul Charles Boyd ca 
fiind un ucigaş cu sânge rece, un om care ar face orice ca 
să obţină ceea ce vrea, deşi ziarul nu avea nicio opinie 
despre ce ar putea fi. In ochii lor, el era un fugar periculos 
care, pe unde trecea, lăsa în urmă doar sânge şi cadavre. 
Niciun cuvânt despre catacombe sau despre elicopterul 
care se pare că a încercat să-l omoare. Nimic despre cei 30 
de ani de predare la universitate sau despre premiile pe 
care le câştigase la Dover. De ce? Pentru că asemenea 
informaţii ar fi umbrit imaginea creată şi l-ar fi făcut să 
pară uman. Şi, după cum ştie toată lumea, chestiile umane 
nu se vând. Violenţa se vinde. Asta vor oamenii să citească. 
Asta vindea ziarele. : 

Ca dovadă era articolul de lângă cel cu Boyd. Îţi sărea în 
ochi titlul ASASINUL CU CRUCIFIX chiar lângă un prim- 
plan al cuiva care fusese ucis în Danemarca. În mod 
normal, Payne ar fi ignorat articolul, doar ca să-şi 
demonstreze punctul de vedere. Doar pentru că fotografia 


357 


şi titlul erau atât de dramatizate, atenţia îţi era imediat 
distrasă de la alte articole din ziar care erau mai 
importante decât moartea unui om, indiferent cât de 
brutală şi violentă fusese. Totuşi, ceva în legătură cu 
cuvântul „crucifix“ îi atrase atenţia lui Payne. Parcurse 
rapid istorisirea care explica tot ceea ce se întâmplase în 
Helsingør şi toate evenimentele din Libia. Articolul se 
încheia cu o notă a editorului care făcea referire la ştirile 
de ultimă oră din secţiunea de sport, spunând simplu: 
„Pope este a treia victimă“. 

„Rahatul naibii“, mârâi el, ştiind cine a murit înainte de 
a ajunge la pagina respectivă. 

Orlando Pope era unul dintre cele mai bine-cunoscute 
nume din lumea sportului, de aceeaşi talie cu Tiger Woods 
şi Shaquille O'Neal. Dacă el era mort, povestea lui avea să 
umbrească orice altă ştire din lume, făcând din doctorul 
Boyd doar o amintire prăfuită. Payne dădu paginile până la 
secţiunea de sport, dar nu găsi nimic mai mult decât un 
paragraf scurt care menţiona că Pope fusese descoperit 
crucificat în Fenway Park şi altceva nu se mai putea 
confirma din cauza orei târzii. Fără fotografii, citate sau 
reacţii din partea echipei. Cea mai mare poveste din lumea 
sportului din ultimii zece ani şi el nu ştia nimic despre ea. 

Frustrat, Payne apucă ziarul şi merse să-i comunice 
veştile lui Jones. Inainte să apuce să-i spună, Jones şi 
Maria începură să discute cu Boyd care frunzărea un text 
contemporan ce detalia istoria palatului Hofburg şi a 
familiei regale care îl făurise. Boyd spera să afle care 
conducător construise partea de clădire unde se afla Omul 
care râde. 

— Aţi găsit ceva? întrebă Maria. 

Boyd mai citi preţ de vreo câteva secunde înainte să se 
întoarcă spre ei. 

— Hmm? Ce este? 

Ea zâmbi. Acelaşi neschimbat doctor Boyd. 

— Aţi găsit ceva? 

— Frânturi, drăguță! Frânturi. De-aş avea un indiciu cât 
de mic care să mă îndrume, sunt sigur că aş putea găsi. 


358 


Făcu un gest cu mâna prin care cuprinse restul bibliotecii. 
Sunt sigur că răspunsul e undeva aici. 

— Sunt de acord, spuse ea zâmbind. D.J. are o teorie pe 
care aş vrea s-o ascultati. 

Boyd se uită la Maria şi apoi spre Jones, încercând să 
vadă dacă vorbeau serios. Expresia de pe feţele lor îi zicea 
că da. 

— Dă-i drumul! Ascult! 

Şi Payne asculta. Dar, înainte ca Jones să poată scoate o 
vorbă, atenţia lui Payne fu atrasă de agitația pe care o auzi 
la capătul îndepărtat al bibliotecii. Mai întâi o uşă 
deschizându-se, apoi sunet înăbuşit de paşi. Mai mulţi 
paşi. Mulţi oameni intrând în edificiu în exact acelaşi timp. 
Poate că era o echipă de curăţenie sau o echipă de paznici 
înarmaţi, Payne nu putea să-şi dea seama care dintre cele 
două. Oricare ar fi fost, ştia că au dat de necaz. 

— Ascunde-i, îi spuse Payne lui Jones. 

lar acesta pur şi simplu ştiu ce are de făcut. Lucrau 
împreună de suficient timp, încât să-şi cunoască tacticile 
reciproc. 

Payne scoase Lugerul de la şold şi alergă încet spre 
capătul opus de la cel de-al doilea etaj, strecurându-se agil 
printre coloane şi statui. Mii de cărţi erau aliniate pe 
rafturile din spatele lui, protejându-l de un atac prin spate, 
în timp ce un parapet de lemn mărginea balconul din faţa 
sa. Se afla undeva sus, la cel puţin 4,5 metri deasupra 
parterului. Se ghemui sub o măsuţă de lângă parapet şi se 
uită printre baluştrii sculptați, de unde putea să vadă mai 
toată Sala Mare. 

Doi bărbaţi în uniformă stăteau în umbra de la intrarea 
principală, în timp ce partenerul lor meşterea ceva pe 
după tapetul de pe peretele din dreapta. Payne se cam 
îndoia ca biblioteca să aibă un seif într-un spaţiu public, 
aşa că îi rămâneau doar două opţiuni: un sistem de alarmă 
sau panoul electric. Află răspunsul după vreo câteva 
declicuri, când tavanul fu inundat de lumină. 

Payne rămase cu ochii aţintiţi asupra bărbaţilor în 
vreme ce aceştia se apropiau de mijlocul încăperii. Erau la 


359 


mai bine de 30 de metri distanţă, astfel că Payne nu-i 
vedea şi nici nu-i auzea prea bine. Din când în când, se 
auzea un murmur urmat de o replică rapidă, dar nimic 
inteligibil. In parte din cauza distanţei, în parte din cauza 
barierei de limbă. Oricum, n-avea nicio idee cine erau 
bărbaţii aceia şi nici de ce se aflau acolo. 

Instinctul îi spunea că nu pe ei îi căutau. Dacă i-ar fi 
căutat pe ei, n-ar fi stat în mijlocul bibliotecii făcând atâta 
zgomot. S-ar fi mişcat lipiţi de pereţi, îndreptând armele 
spre fiecare colţ şi crăpătură, până când le dibuiau 
ascunzătoarea. Payne nu văzu nimic de acest gen, ceea ce- 
] determină să creadă că erau în siguranţă, atâta vreme cât 
stăteau liniştiţi. 

Teoria lui Payne se schimbă radical o clipă mai târziu, 
când unul dintre ei strigă: 

— Boyd, n-are sens să te ascunzi! Ştiu că eşti aici. Fii 
bărbat şi ieşi! 

Payne văzuse o grămadă de mizerii în toţi anii de lupte, 
dar aceasta era prima dată când cineva îl provoca pe unul 
dintre oamenii lui să-şi arate faţa. Ieşi-afară-ieşi-afară-de- 
oriunde-te-afli nu se aplică în majoritatea tacticilor 
militare. Uluitor, ciudăţenia luă amploare când doctorul 
Boyd ieşi dintre mormanele de cărţi. Cu o expresie 
sfidătoare, o expresie care spunea că era pe punctul de a 
face o prostie, cum ar fi să-l provoace pe tipul ăsta la duel, 
Boyd strigă tare, de răsună toată Sala Mare: 

— Vino să mă prinzi, nătărăule! 

Ei bine, Payne aproape că se scăpă în pantaloni. Dintre 
toate tâmpeniile, stupizeniile pe care le văzuse până 
atunci, de ce naibii un agent activ CIA, antrenat, cineva 
care se presupune că ar fi un geniu este dispus să-şi 
divulge poziţia şi să rişte tot ce încercau ei să facă. 
Cretinul! Ce-o fi fost în capul lui? 

Boyd stătea cam la 6 metri distanţă şi nici prin cap nu-i 
trecea că Payne era sub una dintre măsuţe. Pe moment, 
acesta fu tentat să-i închidă gura ca să-i protejeze pe 
ceilalţi. l-ar fi tras două gloanţe în genunchi şi s-ar fi 
prăbuşit peste balustradă, cum a făcut mama lui Damien 


360 


când el a lovit-o cu tricicleta în Profeția. Gândul acesta îi 
trecu repede când o văzu pe Maria cum se furişează în 
spatele lui Boyd. Şi, într-o clipă, lumea lui Payne păru că se 
răstoarnă cu susul în jos. Se întâmpla ceva, dar nu ştia ce. 
Să fie mai mulţi paznici decât putea el să vadă? Boyd şi 
Maria voiau să se predea? Sau el şi Jones erau traşi pe 
sfoară? 

Payne primi răspunsul când văzu cine era jos. Mutra 
rânjită a lui Petr Ulster, obrajii roşii strălucindu-i în lumina 
vie din Sala Mare. Se uită în sus, spre Payne, şi spuse: 

— Jonathon, băiete! Acum, te văd. Sper că nu te 
deranjează, dar m-am gândit că ne-ar trebui nişte ajutoare. 

Toţi se reuniră la parter, unde se făcură prezentările 
oficiale, şi Boyd se reîntâlni cu un vechi coleg. Doctorul 
Hermann Wanke purta cămaşă şi cravată, însă în picioare 
avea papuci. Spunea că aşa făcea mai puţin zgomot prin 
palatul Hofburg, dar Payne ghici din strălucirea ochilor că 
era doar pentru amuzamentul personal. Majoritatea 
oamenilor îl considerau pe Wanke a fi cel mai mare expert 
al lumii în istoria austriacă, aşa că el o luase de bună că 
este dreptul lui să fie excentric. Lui Payne chiar nu-i păsa 
ce poartă, atâta vreme cât îi putea ajuta să-şi ducă misia la 
bun sfârşit. Il întrebă pe Wanke de unde îl cunoaşte pe 
doctorul Boyd şi acesta se lansă într-un monolog care dură 
vreo cinci minute despre timpurile când erau la Oxford 
unde, după spusele lui Wanke, se înțelegeau de minune, în 
ciuda mediilor sociale diferite din care proveneau. 

Celălalt bărbat cu care făcură cunoştinţă era Max 
Hochwaâlder, blajinul asistent al lui Wanke. Era cam de 
vârsta lui Boyd, deşi era greu să-ţi dai seama câţi ani avea, 
dat fiind că ezita să vorbească, iar părul scurt şi blond 
ascundea orice urmă de fire albe. Îi strânse timid mâna lui 
Payne, apoi trecu din nou în uitare, practic dispărând în 
încăperea plină de personalităţi. 

Oricum, după vreo câteva minute de discuţii mărunte, 
Payne realiză că venise vremea să treacă din nou la treabă. 
Incepu cu cea mai evidentă întrebare. De ce se afla Wanke 
la Hofburg? 


361 


— Studii, herr Payne, studii. Vorbea într-o engleză 
perfectă, cu un accent slab sau chiar absent, deşi, din când 
în când, o presăra cu câte un cuvânt german, aşa, de 
amorul artei. Îmi planificasem să văd una dintre colecţiile 
regale, când i-am zărit pe vechii mei amici, Petr şi Franz. 
M-am prins imediat că nu făceau treabă curată şi-am vrut 
să mă distrez puţin cu ei. Le demonstră ce-a vrut să spună 
strigând vreo câteva cuvinte nemţeşti care păreau să se 
potrivească mai bine într-un stalag! decât într-o 
bibliotecă. Atunci când au ridicat mâinile, am ştiut de- 
ndată că făceau ceva scandalos. Ceva în care trebuia să mă 
bag şi eu. 

Ulster îşi frecă fruntea jenat, o reacţie care îi zicea lui 
Payne că recrutarea lui Wanke nu fusese planificată, ci 
doar dăduseră peste el întâmplător. 

— Şi de-aici a fost uşor, continuă Wanke. L-am trimis pe 
Franz afară, să-l ţină de vorbă pe paznic, în timp ce Petr 
mi-a spus în linii mari despre ce este vorba. În clipa în care 
am auzit numele lui Charles, am ştiut că trebuie să ajut. 
Chit că vrea sau nu. 

— Sper că nu e nicio problemă, se scuză Ulster. Ştiu că 
ar fi trebuit să-i torn nişte minciuni şi să nu-l las pe 
Hermann să se amestece, dar, ţinând cont de reputaţia lui, 
m-am gândit că ne-ar fi de folos. Cel puţin, aşa sper. Nici 
nu vreau să mă gândesc că am făcut-o de oaie. 

Boyd îl îmbrăţişă pe Payne de parcă ar fi spus şi-ce-ai- 
de-gând-să-faci?, ceea ce exprima perfect sentimentele 
sale. N-avea să urle la Ulster sau să-l dea afară din 
bibliotecă. El doar l-a invitat pe unul dintre prietenii vechi 
ai lui Boyd, un om care ştia mai multe despre istoria 
austriacă decât toţi ceilalţi la un loc, să-i ajute la cercetări. 
Dacă tot a trebuit să trăncănească în faţa cuiva, măcar n-a 
făcut o alegere rea. Din fericire, Ulster nu zisese chiar 
totul, cum îşi închipuiseră ei - doar chestii generale despre 
Omul care râde şi nimic despre catacombe. Aşa că Boyd îi 
mai dădu câteva informaţii, iar Wanke se transformă rapid 


11 Prescurtare germană pentru „Stammlager“ - tabără de bază (n. 
red.) 


362 


dintr-un excentric nătărău într-un istoric de mare talie. 

— De unde să încep, de unde să încep? tot mormăia în 
bărbie. Apoi, fără să mai rostească un cuvânt, se îndreptă 
spre inima bibliotecii, urmat de Boyd, Ulster, Maria şi 
asistentul lui care era precum un mim. Payne îl apucă 
repede pe Jones înainte ca acesta să li se alăture, 
spunându-i că trebuiau să vorbească. 

— Care-i treaba? întrebă Jones. 

— În ultima vreme, tot am impresia că ne pierdem prea 
mult timp făcându-ne griji despre Boyd, încât am pierdut 
imaginea de ansamblu. Cum ar fi ceva mai mare decât 
catacombele. R 

— Mai mare decât catacombele? Îţi dai seama că eşti pe 
punctul de a dovedi că Hristos nu a fost crucificat. Mie 
asta îmi pare un lucru destul de important. 

— Mda, ştiu... doar că am sentimentul că se petrece 
altceva. 

Jones se uită atent la chipul lui Payne. 

— Hai, măi omule! Nu-mi zice, iarăşi treaba aia cu 
instinctul? 

— De fapt, a trecut de faza instinctuală când am citit 
asta. Payne îi dădu ziarul. Coincidenţa e pur şi simplu prea 
mare ca să nu existe vreo legătură. 

— Ce anume? 

— Faptul că noi căutăm informaţii despre răstignire şi 
peste tot apar oameni crucificaţi. Mai întâi a fost un popă 
de la Vatican. Apoi a urmat un prinţ din Nepal. Şi noaptea 
trecută a fost cineva şi mai dihai. l-au făcut felul lui 
Orlando Pope. 

— Sfântul atacant? 

Payne făcu semn că da. 

— L-au găsit pe Fenway. 

— Serios? Jones făcu o pauză şi se gândi. Şi crezi că asta 
are legătură cu noi? 

— Ghici când au început crucificările? Luni. Chiar în ziua 
când Boyd a găsit catacombele. Aceeaşi zi în care a 
explodat autobuzul. Aceeaşi în care noi am intrat în joc... 
Poţi să-mi spui că-s paranoic, dar asta nu poate fi 


363 


coincidenţă! 

— Ar putea fi, insistă Jones. La naiba, asta n-ar putea fi 
nimic mai mult decât... 

— Ce? O întâmplare fericită? Când ai citit ultima dată o 
ştire despre o răstignire? Cu mult timp în urmă, corect? Şi 
când a fost ultima dată când un popă de la Vatican a fost 
ucis? Poţi să-mi dai măcar un singur exemplu din ultimii 20 
de ani? 

Payne aştepta un răspuns, dar ştia că nu va primi 
niciunul. 

— Ascultă ce spun, D J., chestiile astea au legătură. Nu 
ştiu cum sau de ce, dar am intrat în ceva mai mare decât 
doctorul Boyd. Şi instinctul îmi zice că, dacă nu aflăm 
rapid care-i treaba, o sfeclim cu toţii. 


66 


Tank Harper şi echipa sa ajunseră la aerodromul din 
Daxing înainte ca leşul să atingă pământul. Pilotul se 
învârtea în cercuri largi şi joase, semn că radarul nu va fi o 
problemă. Nu pentru autorităţile chineze. Până aveau să 
urnească avioanele de căutare, întreaga pistă de aterizare 
va fi acoperită de vite, iar avionul lui Harper va fi ascuns 
de vegetaţie. 

Dar tocmai din acest motiv îl angajase Manzak. Ştia că 
Harper nu va fi prins. 

Totuşi, ceea ce nu ştia Manzak era că Harper se 
prinsese de la bun început. În domeniul său de activitate, 
Harper înţelesese că partea cea mai grea a misiunii nu era 
misiunea însăşi, ci mai degrabă primirea remuneraţiei. 
Aceasta era sarcina cea mai periculoasă şi distractivă - 
mai ales că lucra pentru un angajator nou. Cineva cu care 
nu mai avusese legătură în trecut. Cineva în care nu putea 
avea încredere. Cineva ca Richard Manzak. 

Manzak îl sunase pe Harper pe la începutul săptămânii 


364 


şi-i spusese că banii urmau să fie împărţiţi duminică, la o 
vilă din Roma. Tot ce avea Harper de făcut era să meargă 
acolo la timp pentru a-şi primi plata. Harper zâmbise când 
auzise lucrul acesta şi-i pusese o întrebare cât se poate de 
directă: „Chiar vei fi acolo ca să te întâlneşti cu noi?“ 
Manzak îl asigurase că va fi acolo, dându-şi cuvântul de 
onoare. 

Desigur, Harper ştia că promisiunea lui Manzak nu 
făcea nici cât o ceapă degerată. Nu numai că minţise în 
legătură cu numele lui - cel real al lui Manzak era Roberto 
Pelati -, dar, din nu se ştie ce motiv, numele era cel al unui 
agent CIA dat dispărut. De ce ar face cineva aşa ceva? De 
ce să alegi un nume care putea fi verificat? 

Harper chiar nu putea înţelege. Totuşi, viclenia lui Pelati 
îi spunea cam tot ce trebuia să ştie: n-avea nici cea mai 
mică intenţie să-l plătească. Şi, ca lucrurile să fie şi mai 
rele, deoarece Pelati i-a cerut să se întâlnească în clipa 
când el şi echipa lui ajungeau în Italia, Harper şi-a dat 
seama că, la vilă, ceva major avea să se întâmple. Ceva 
sângeros. Ceva violent. 

Şi adevărul era că nu-l deranja deloc. 

Harper sperase un milion de dolari, dar se mulțumea şi 
cu un scalp. 


Crucea lui Harper ateriză în curtea principală a Oraşului 
Interzis, unde a fost imediat ascunsă vederii de o echipă de 
soldaţi mascaţi şi înarmaţi. Reprezentanţii biroului local 
NCB erau în apropiere datorită apelului primit de la Dial, 
care le ceruse să protejeze dovezile cât mai omeneşte 
posibil, deşi acel termen avea o altă definiţie în China faţă 
de America. 

Personalul chinez de la HAZMAT cercetă crucea căutând 
fire şi fibre, apoi transmise raportul prin radio la sediul 
central. Trecură câteva minute până se luă o hotărâre, 
permițându-le medicilor militari să examineze victima. 
Doctorii stabiliră că Doug Adams avea şanse reale de 
supravieţuire doar dacă era trimis rapid la spital pentru a 
intra în operaţie. Comandantul de la faţa locului le 


365 


mulţumi pentru eforturi şi le spuse că va încerca să obţină 
permisiunea. Încuviinţând, doctorii se apucară din nou să-l 
îngrijească pe Adams fără să vocifereze. Ştiau că aşa se 
proceda în ţara lor şi o dispută le-ar fi creat necazuri şi lor, 
şi familiilor lor. 

O oră mai târziu, veni vorbă de sus: evacuarea medicală 
fusese respinsă. 

Lui Adams nu i se permitea să părăsească Oraşul 
Interzis dintr-un motiv oarecare. Chiar dacă asta însemna 
să moară. 


x 


Payne şi Jones îi ajunseră din urmă pe ceilalţi într-o 
secţiune a bibliotecii care era plină ochi cu mii de copii ale 
aceleiaşi cărţi. Cel puţin aşa i se părea lui Payne. Fiecare 
exemplar era legat în piele marocană roşie, albastră şi 
aurie şi eboșat cu un blazon ce aparținuse prinţului 
Eugene, membru al uneia dintre familiile de elită a Europei 
Evului Mediu. 

Deşi fusese născut la Paris, Eugene era venerat în 
Austria, unde-şi făcuse un renume luptând împotriva 
turcilor pentru Sfântul Imperiu Roman. Mai târziu, şi-a 
sporit reputaţia donând biblioteca sa particulară - zeci de 
mii de cărţi, inclusiv unele dintre cele mai rare manuscrise 
pe care le deţinuseră Italia şi Franţa - palatului Hofburg, 
unde oamenii din Viena puteau beneficia de pe urma lor. 
Secole mai târziu, acestea încă erau accesibile celor 
interesaţi. 

Oricum, doctorul Boyd stătea lângă doctorul Wanke în 
timp ce acesta răsfoia nişte cărţi. De îndată ce l-a zărit pe 
Jones, Boyd l-a rugat să vină la masă. 

Boyd spuse: 

— Maria mi-a povestit teoria ta despre Longinus şi-ţi 
apreciez efortul. Grupul care avea cel mai mult acces la 
Hristos pe durata chinurilor sale ar fi fost centurionii, de 
aceea oricare dintre ei poate fi un candidat plauzibil la 
titlul de conspirator... Cu regret, după cum sunt sigur că 
ştii, mulţi savanţi cred că Longinus nici măcar n-a existat, 


366 


că e pur şi simplu rodul imaginaţiei exuberante a vreunui 
scriitor. 

— Poate că nu pentru multă vreme, zise Wanke. Cred că 
am găsit ceva. 

Boyd se întoarse. 

— Ce vrei să spui cu ceva? 

— Voi vreţi informaţii despre statuie, corect? Ei bine, le- 
am găsit. 

Wanke ridică una dintre cărţile prinţului Eugene, 
arătându-le un desen alb-negru a Omului care râde făcut 
de un artist local în 1732. Alături, era o descriere detaliată 
a statuii, în limbile italiană şi germană, făcută de unul 
dintre oamenii lui Eugene. Informaţii care acopereau 
aproape 2 000 de ani. 

— Conform textului, un om de mare importanţă a venit 
la Vindobona în anii de început, un om fără nume, care era 
păzit de câţiva centurioni de parcă ar fi fost de neam 
regesc. Fără zarvă, i s-a dat un petic de pământ undeva în 
afara oraşului, lângă o carieră de marmură. A plătit 
oameni din oraş să-i facă o casă, una ce era protejată de 
ziduri masive şi săbiile gărzilor sale. A locuit acolo pentru 
următorii 30 de ani, până când a murit de boală. 

Wanke continuă: 

— Bărbatul fără nume a făcut tot ce i-a stat în putinţă să 
fie acceptat de comunitate - dându-le de muncă ţăranilor, 
predând religie, donându-şi timpul şi averile oricui 
considera el că merita. De fapt, era aşa de iubit şi prețuit 
de localnici, încât îl spuneau Sfântul din Vindobona. 

Boyd întrebă: 

— Ai mai auzit de el? 

Wanke confirmă, punând cartea deoparte. 

— Da, deşi miturile pe care le-am auzit s-ar putea să nu 
se potrivească deloc cu ceea ce căutaţi voi. Dacă e să ne 
luăm după ce spune istoria, Sfântul din Vindobona a fost 
unul dintre primii credincioşi ai lui Hristos. Era un 
predicator fervent al creştinătăţii. 

— Creştinătăţii? rostiră toţi la unison. 

Wanke zâmbi. 


367 


— V-am avertizat că s-ar putea să nu se potrivească. 

Uluiţi, toţi comentau această turnură până când Boyd le 
îndreptă din nou atenţia spre Wanke. Zise: 

— Vorbeşte-ne despre statuie. Cine a făcut statuia? 

— Bună întrebare, Charles! Aici voiam să ajung. Wanke 
dădu mai departe paginile din cartea lui Eugene. La vreo 
câţiva ani după sosirea sfântului, Vindobona a fost vizitată 
de o echipă de artizani romani trimişi de împăratul 
Caligula să aducă onorul acestui om printr-o serie de 
sculpturi în marmură. 

— Ai spus Caligula? Al naibii de genial! Asta înseamnă 
că avem o dată! Sculptorii au ajuns la vreo patru ani după 
moartea lui Tiberius, undeva între 37 şi 41 d.Hr. 

Gaius Caesar, mai bine cunoscut drept Caligula, a avut o 
domnie de patru ani, care a început chiar după moartea 
unchiului său, Tiberius, în 37 d.Hr. Una dintre primele 
lucruri făcute de Caligula ca împărat a fost să aducă 
onoruri în mod public numelui lui Tiberius - inclusiv 
comandarea câtorva opere de artă - pentru a intra în 
grațiile cetăţenilor romani. Dar, în acelaşi timp, a anulat 
testamentul lui Tiberius şi a distrus majoritatea 
documentelor lui personale pentru a proteja reputaţia 
familiei. A fost obligat să procedeze astfel deoarece 
Tiberius şi-a petrecut ultimii ani din viaţă comportându-se 
ca un nebun. 

Ca o ironie, cel care a făcut mai mult rău numelui 
familiei sale a fost Caligula, nu Tiberius. Cei patru ani de 
domnie ai lui Caligula au fost umbriţi de poveştile despre 
nebunia şi depravarea lui sexuală care mai şochează şi în 
zilele noastre. Printre acestea se numără relaţia 
incestuoasă cu sora lui, pe care o afişa în public, 
torturarea şi uciderea prizonierilor ca distracţie la cină, 
susţinerea  discursurilor politice îmbrăcat în femeie, 
seducerea nevestelor de ofiţeri în faţa soţilor lor îngroziţi 
şi faptul că şi-a făcut calul preferat senator roman. 

Wanke îşi continuă expunerea: 

— Împlinind ultimele dorinţe ale lui Tiberius, împăratul 
Caligula a comandat câteva statui care să fie făcute din 


368 


marmură locală. Faţa fiecăreia trebuie să reflecte veselia 
triumfului, sfidând lumea de parcă ştia un secret 
extraordinar. Apoi, când au terminat, una dintre ele 
trebuia să decoreze casa sfântului de pe vârful dealurilor 
albe ale Vindobonei. Celelalte urmau să fie împrăştiate în 
ţinuturi de zăpadă şi soare. 

Maria tresări auzind potrivirea de cuvinte. „Zăpada şi 
soarele“ apăruseră şi în pergamentele de la Orvieto. 

— În timp, sfântul s-a cam săturat să se tot uite la 
propria imagine. Invocând umilinţa, a scos statuia din casă 
şi a dat ordine să fie distrusă. Dar pe centurionii lui nu i-a 
lăsat inima să strice un lucru atât de frumos. Şi atunci au 
pus statuia undeva la marginea oraşului, unde, mai târziu, 
a devenit un altar pentru oamenii urbei, un loc de venerat 
bunătatea şi dărnicia sfântului. Şi a stat acolo câteva 
secole, până când a început construcţia palatului Hofburg, 
moment în care a fost mutată în partea opusă a oraşului, 
într-un loc de onoare, la exterior. 

Biblioteca se cufundă în tăcere. Era vremea să se 
gândească la ceea ce aflaseră. 

În cele din urmă, Boyd vorbi: 

— Mai este ceva? Ceva despre numele sau faptele acelui 
bărbat? 

— Nu, nimic de genul acesta. Mai târziu, s-a menţionat 
că acei centurioni au îngropat secretele sfântului în 
pământul dealurilor albe, dar acesta este probabil doar un 
mod de a se referi la locul unde se află mormântul său. 

— Da, probabil. 

Wanke se uită fix la Boyd vreo câteva secunde, până să 
înceapă a vorbi iarăşi. 

— Charles, iartă-mă că îndrăznesc, dar ce anume cauţi? 
Trebuie să fie ceva extraordinar de important, altfel nu ți- 
ai arăta faţa în public. 

Boyd îl aţinti şi el cu privirea, refuzând să admită ceva. 
În parte ca să-l protejeze pe Wanke, în parte din lăcomie. 
Pentru Boyd, acesta era descoperirea lui şi doar la gândul 
că i-ar putea fura cineva gloria, mai ales când lucrurile se 
aflau într-o fază atât de avansată, i se făcea rău. 


369 


— Hermann, ai încredere în mine? 

— Poţi să mă crezi sau nu, însă nu-mi stă în fire să-i ajut 
pe fugari. 

— Atunci, crede-mă când îţi spun asta: nu vrei să ştii ce 
căutăm noi! Zeci de oameni au murit numai săptămâna 
trecută, oameni nevinovaţi, şi numai din cauza acestui 
secret. Boyd se gândi la toate victimele din autobuz şi cum 
urlau în agonie. Nu voia ca aşa ceva să i se întâmple unuia 
dintre prietenii săi. Hermann, fa-ţi singur un bine şi uită că 
m-ai văzut azi. Imediat ce se liniştesc lucrurile, îţi promit 
că iau legătura cu tine şi îţi explic totul. Dar, până atunci, 
te rog, nu mai spune nimănui că ne-am întâlnit! De asta 
depinde viaţa ta. 


67 


Au mai stat la Hofburg vreo câteva ore, până când i-a 
apucat paranoia şi au început să aibă gânduri despre 
paznici înarmaţi care dau buzna în bibliotecă, iar atunci s- 
au hotărât să plece. 

Să nu mai punem la socoteală că, în acel moment, toţi 
voiau să dea un telefon. Petr Ulster trebuia să sune la 
Kusendorf să vadă pagubele produse de incendiu. Jones 
voia să sune la Pentagon ca să obţină ştiri proaspete 
despre crucificarea lui Orlando Pope şi orice altceva ar mai 
putea afla. lar Payne promisese să-l sune pe Frankie ca să-i 
dea un număr de fax unde putea să-i trimită informaţiile. 
Singurii care nu aveau de dat telefoane erau Boyd şi Maria 
care erau aşa de intrigaţi de jurnalul pe care-l 
împrumutaseră din colecţia prinţului Eugene, încât erau 
mulţumiţi să stea în partea din spate a camionului lui 
Ulster şi să discute. 

Grupul se instală într-un internet-cafe din centrul Vienei, 
în buricul oraşului, pe Ringstrasse, un bulevard de mai 
bine de 5 kilometri, mărginit de monumente, parcuri, şcoli 


370 


şi vestita în lume Operă de Stat. La nord-est, puteau vedea 
vârful Catedralei Sfântul Ştefan cu turnul ei de 15 metri 
ţâăşnind spre cer precum o stalagmită gotică. Chiar şi 
cafeneaua era mare şi în plină forfotă, ticsită cu turişti 
care luau masa sau o cafea în timp ce-şi verificau e- 
mailurile. 

Payne luă legătura cu Frankie la biroul acestuia şi îi 
ceru să trimită faxul cu informaţiile pe care le aflase. 
Payne nu voia să-i spună numărul de fax al cafenelei, de 
teamă ca telefonul lui Frankie să nu fie ascultat, dar au 
găsit ei o cale. Singura problemă era că Payne trebuia să 
aştepte până când Frankie ajungea undeva pe stradă, ca să 
sune de la o linie sigură. 

Intre timp, Jones îl găsi pe Raskin la Pentagon şi află că 
a patra crucificare avusese loc în Beijing, un caz mult 
mediatizat peste tot în lume. li zise lui Payne să găsească 
un televizor care să prindă CNN-ul în vreme ce Jones primi 
informaţii generale despre celelalte trei crime. 
Prezentarea pe care o făceau televiziunile era uluitoare. 
Un bărbat bătut în cuie de o cruce plutea în aer în timp ce 
sângele ţâşnea din el cu încetinitorul, din rănile de la 
mâini, picioare şi coaste. Un crainic vorbea despre 
recentele tragedii, apoi urmă un interviu cu un „expert“ 
care spunea că nu are nicio idee despre motivația unor 
asemenea crime. 

Payne se uită câteva minute, până când simți o mână pe 
umărul său. Nu o mână amenințătoare, doar o bătaie 
uşoară. Se întoarse şi-l văzu pe Ulster cu faţa palidă şi 
obrajii roşii, plini de lacrimi. Numai ce terminase de vorbit 
cu cineva de la Kusendorf şi era evident zdruncinat de 
veşti. Payne îi dădu un scaun să se aşeze lângă el, fără să 
insiste asupra detaliilor, până când acesta fu gata să 
vorbească. Alinase destui soldaţi îndureraţi ca să ştie cum 
să procedeze. 

Trecură câteva minute până când Ulster fu în stare să 
vorbească despre pagubele de la arhive. Erau mult mai 
grave decât se aşteptase. Toate seifurile rezistaseră, 
protejând cele mai preţioase colecţii de foc şi apă. Insă 


371 


multe ziduri exterioare ale clădirii fuseseră distruse, 
făcând ca structura de rezistenţă a arhivelor să devină 
instabilă. Asta însemna că, deşi artefactele erau intacte 
deocamdată, ele puteau fi distruse dacă se dărâma 
clădirea. 

— Trebuie să mă întorc, îi spuse lui Payne. Nu-mi pasă 
dacă-mi pun viaţa în pericol, trebuie să plec. 

Payne fu de acord, deşi ştia că Ulster se îndrepta spre 
sentinţa cu moartea. Cu siguranţă, soldaţii aşteptau acolo, 
oameni care salivau la gândul de a pune mâna pe el şi de 
a-l tortura ca să afle informaţii despre Boyd, catacombe şi 
orice altceva. În mod normal, Payne s-ar fi oferit să meargă 
înapoi cu el, ca gardă personală, dar nu şi azi. Nu cu toate 
cele care se întâmplau. Serviciile lui Payne erau necesare 
în Viena sau oriunde aveau să mai meargă. 

Dar asta nu însemna că avea să-l abandoneze. 

— Poţi aştepta douăsprezece ore? întrebă Payne. 

Ulster clipi de vreo câteva ori, apoi se uită confuz la el. 

— De ce? 

— Douăsprezece ore. Poţi aştepta atât înainte de a te 
întoarce? 

— Jonathon, spuse el, amândoi ştim că nu mă poţi 
însoţi... 

— Ai dreptate, nu pot veni cu tine. Dar asta nu înseamnă 
că nu te pot ajuta. Acordă-mi douăsprezece ore şi-ţi promit 
că o să am pregătită o echipă de gărzi înarmate care să-ţi 
ofere protecţie. Mai mult, îţi dau cei mai buni ingineri care 
există pentru a-ţi salva proprietatea. Ai încredere în mine, 
o să fac treabă mai bună decât orice firmă locală de 
protecţie. 

Ulster fu cât pe ce să-l dezamăgească pe Payne, putea să 
vadă după ochii lui. Era cât pe ce să-i mulţumească lui 
Payne pentru ofertă, dar s-o refuze politicos din cauza 
preţului, a mândriei sale sau din cauza a o sută de alte 
motive oarecare. Payne le ştia prea bine deoarece şi el ar fi 
făcut exact la fel. De aceea, Payne se hotări să i-o ia 
înainte, amintindu-i de înţelegerea lor anterioară. 

Payne spuse: 


372 


— Când ne-am întâlnit, ţi-am promis că, dacă îmi dai 
acces total în arhive şi să mă folosesc de serviciile tale, o 
să fac să merite tot timpul acordat. Ei bine, acum a venit 
vremea să-ţi plătesc. Îi ceru lui Ulster să se uite la ceas. 
Spune-i lui Franz să conducă încet pe drumul de întoarcere 
acasă, pentru că, în douăsprezece ore din clipa aceasta, 
oamenii mei o să vă aştepte la graniţa elveţiană. Vei şti că 
sunt oamenii mei pentru că ei vor cunoaşte parola noastră 
specială. 

— Parolă? întrebă Ulster cu lacrimi în ochi. Ce parolă? 

Payne îl luă de mâini şi le scutură. 

— Parola este prieten! 


Payne dădu câteva telefoane colegilor săi de acasă, iar 
aceştia îl asigurară că ştiau ce au de făcut. Din clipa acea, 
avu certitudinea că Petr Ulster şi arhivele sale vor 
supravieţui. 

Vibraţia celularului lui Payne îl readuse în Viena. 
Frankie suna de pe numărul de fax de la cafenea, aşa că 
Payne răspunse zicând: 

— Te-a urmărit careva? 

— Nu, îl asigură el. Eu este foarte atent. 

— Scrie asta. 

Îi dădu numărul, apoi îi ceru să dea foc notiţei şi foii de 
confirmare când termină. Şi să şteargă memoria faxului. 

— Unde te pot găsi? 

— Biroul meu. Eu este la biroul meu. 

Payne mârâi. Acela era ultimul loc în care voia ca 
Frankie să stea. Ce-o fi gândit Frankie când i-a spus să 
folosească un telefon public? 

— Du-te în altă parte, dar nu acasă la tine. E prea uşor 
de găsit. 

— Pot merg hotel. 

— Perfect, acceptă Payne. Să plăteşti cash şi să foloseşti 
un nume fals, ceva ce nu uiţi uşor, cum ar fi... James Bond. 

— Si! chicoti el. 

Era clar că-i plăcea alegerea. 

Frankie rosti numele celui mai apropiat hotel care-i 


373 


trecu prin minte, iar Payne îi memoră numele. 

— Du-te acolo după ce termini. Camera şi room service- 
ul le plătesc eu, OK? 

— Si, confirmă el. 

— Şi să nu foloseşti cardul de credit pentru nimic. 

— Nu card. Promit! 

— Mulţam, Frankie! Mi-ai salvat viaţa. Vorbim curând. 

34 de secunde. Nu era rău deloc. Mai ales dacă faxul lui 
avea să-l ajute pe Payne să priceapă ceva. Dar avea 
îndoieli. Ce naiba ştia Frankie, iar Payne nu? 

Ceva mai târziu, primi răspunsul. Ticălosul ăla mic chiar 
îi salva viaţa. 


Boyd şi Maria aduseră jurnalul prinţului Eugene în 
cafenea şi luară loc în faţa unui calculator. Maria puse 
stăpânire pe tastatură, iar Boyd, care încă mai purta 
loţiunea aia ridicolă pe nas, îi spunea ce să scrie. Curios, 
Payne vru să ştie ce căutau, dar nu putea pleca de lângă 
aparat până când nu primea faxul de la Frankie. 

Jones i se alătură lui Payne o clipă mai târziu, imediat 
după ce încheie o conversaţie telefonică de 20 de minute 
cu Randy Raskin. Spuse: 

— Omule, ce-mi mai place să sun la Pentagon cu taxă 
inversă. Convorbire plătită din banii de taxe. 

— Ai sunat cu taxă inversă din Austria? Asta cam sună a 
o mie de parai. 

— Dar face până la ultima centimă. Răsfoi prin notițe. 
Până acum au avut loc patru crucificări, câte una în 
Danemarca, Libia, America şi China. Toate asasinatele 
sunt similare precum crimele la indigo. 

— Cu alte cuvinte, o echipă. 

Clătină din cap. 

— Patru echipe diferite. 

— Patru? Crimele au avut loc în zile diferite, corect? 

— Adevărat, dar răpirile se suprapun. Mai pune la 
socoteală călătoria şi fusurile orare, şi toate alea, iar 
poliţaii cred că au fost mai multe echipe. Dacă nu patru, 
cel puţin două. 


374 


Payne se gândi o clipă, încercând să înţeleagă ce ar avea 
careva de câştigat crucificând oameni la întâmplare. 

— Există vreo legătură între victime? 

— Nimic remarcabil. "ări de provenienţă diferite, 
ocupaţii diferite, totul diferit - cu excepţia faptului că erau 
bărbaţi la vreo 30 şi un pic de ani. Exact cum era Hristos 
când a murit. 

— Iisuse! icni Payne. 

— Mda, ăsta-i tipul. Oricum, i-am spus lui Randy că 
aceste crucificări ar putea avea ceva în comun cu cazul 
nostru, aşa că l-am pus să verifice toate înregistrările 
telefonice ale agentului Manzak, adică Roberto Pelati. 
Surpriză, acesta a sunat în Danemarca, China, Thailanda, 
America şi Nepal în ultimele şase săptămâni. Fie 
pregăteşte o vacanţă babană, fie este omul nostru. 

— Omul nostru pentru ce? 

Jones ridică din umeri. 

— Asta pare a fi o întrebare de un milion de dolari. 

O întrebare de un milion de dolari. Ce glumă. Suma 
aceea nu mai avea de mult aceeaşi semnificaţie ca în 
trecut. Acum, părea că toată lumea are un milion de dolari. 
Participanți la emisiuni-concurs, ciudaţi împătimiţi de 
internet, câştigători la reality-show-uri, diverşi 
intermediari. Payne chiar se îndoia că Roberto Pelati ar fi 
făcut oricare dintre aceste lucruri pentru doarun milion de 
dolari. Pentru un miliard, poate. Dar, cu siguranţă, nu 
pentru un milion. Ăştia erau bani de buzunar pentru 
infractorii din zilele noastre. 

Şi apoi, care-i ăla să aibă un miliard de dolari de risipit? 
Bill Gates, Ted Turner şi ceilalţi din lista Forbes. Poate 
vreun şeic, doi. Poate vreun cap încoronat. În afară de 
ăştia, ar fi nevoie de muls o ţară mare, astfel încât 
cetăţenii ei să nu le simtă lipsa. 

Doar dacă... stai o clipă... doar dacă... 

Sfinte Sisoe! Doar dacă nu este o ţară fără cetăţeni. 

O ţară care să aibă miliarde de dolari puşi bine, de care 
să nu ştie nimeni. 

O ţară care risca să piardă totul dacă acest scandal avea 


375 


să ajungă la urechile publicului. 

Doamne, Dumnezeule, asta era. Aşa stătea treaba cu 
banii. Banii Vaticanului. 

Tot ceea ce se întâmpla - catacombele, crucificările, 
vânătoarea doctorului Boyd - era legat de bani. Grupul lui 
Pelati îi voia şi ar fi făcut orice să-i aibă. 

Asta trebuia să fie. Trebuia să fie. 

Sunetul faxului rupse şirul gândurilor lui Payne. Habar 
n-avea ce trimitea Frankie, dar se ruga să-i vină în sprijinul 
revelaţiei pe care tocmai o avusese. Altfel, ar fi tare 
încurcat din nou, înainte să fi avut şansa de a-i expune 
cuiva teoria lui. Oricum, înşfacă prima pagină şi trecu 
repede cu privirea peste informaţii. Cumva, Frankie se 
prinsese cine murise când s-a prăbuşit elicopterul, din 
fotografiile lui Donald Barnes, în care fiecare soldat fusese 
marcat, iar dosarul personal verificat. Toate informaţiile 
din raportul său erau dactilografiate, cu excepţia unei note 
scrise de mână în josul paginii, care spunea că fotografiile 
şi graficele încă urmau să vină. 

Payne râse. Glumea, nu? 

Nuuu, Frankie nu glumea. Indusese fotografii ale feţelor 
(pre- şi post-mortem) victimelor şi apoi folosise grafica 
pentru a ilustra unde şi-au făcut antrenamentele cei trei 
soldaţi şi câte luni fuseseră în acelaşi post împreună 
înainte de misiunea fatală. Intr-o notă laterală, menţiona 
că pilotul era un poliţai din Orvieto care nu părea să se 
potrivească restului echipei, deoarece el nu fusese 
membru în Garda Elvețiană, precum ceilalţi. 

Garda Elvețiană. Aceasta era dovada, una dintre 
dovezile ce nu puteau fi negate. Dacă garda era implicată, 
atunci Vaticanul era şi el, deoarece rostul gărzii era să-l 
protejeze pe papă. Doar dacă, desigur, Benito nu era în 
spatele atacului. Poate că a angajat foşti membri din gardă 
să-i facă treaba murdară? 

Payne îi spuse lui Jones. 

— Ştii piesa aia lipsă din puzzle? Cred că tocmai am 
găsit-o. 

Il puse la curent cu tot ce aflase: bani, crime şi teoria lui 


376 


despre Benito. Ştia că aproape totul era presupunere, dar 
tocmai aceasta era frumuseţea rolului lor în toată 
tărăşenia asta: nu le păsa deloc de lege. Nu erau de la 
poliţie şi nici nu încercau să condamne pe careva. Pur şi 
simplu, se străduiau să afle adevărul, indiferent care era 
acela. 

Rugându-se să aibă şi şansa să-i pedepsească pe cei care 
îi băgaseră în această poveste. 

Ca prin minune, în mai puţin de o oră, rugăminţile le-au 
fost ascultate. 


68 


Chang auzi telefonul şi se uită cine sună. Opri sonorul 
de la prezentarea ştirilor despre Beijing, apoi răspunse. De 
undeva de peste Atlantic, Nick Dial zise: 

— Spune-mi despre fax. 

Chang îşi luă notițele. 

— Am fost la gara de unde a venit faxul şi am vorbit 
chiar cu şeful cel mare. Şi... ăăă... cred că am primit nişte 
informaţii greşite. 

Dial îşi sprijini fruntea de fuzelajul avionului. 

— Ce vrei să spui? 

— Faxul nu putea veni de la acel număr, deoarece de la 
acel aparat anume nu se pot trimite. Este setat în aşa fel 
încât să poată doar primi faxuri, nu să şi trimită. Ceva de 
genul că prea mulţi poliţişti ar trimite faxuri personale. 

Dial zâmbi superior, impresionat. Îşi dădu seama că, în 
zilele noastre, tehnologia era destul de bună ca să poată 
modifica identitatea apelantului. Poate că asta era o altă 
chiţibuşerie ca să-l pună pe o altă pistă în timp ce 
criminalul planifica altceva. 

— Spune-mi despre China. 

Chang îl puse la curent cu ultimele noutăţi, inclusiv un 
raport neconfirmat, potrivit căruia victima era Doug 


377 


Adams, un tip cunoscut peste tot ca Sfântul Sydney 
datorită activităţii sale de misionar. 
— Să fiu al naibii, mormăi Dial. Au pus mâna şi pe Duh. 
Practic, asta era vestea pe care o aştepta. li demonstra 
faptul că teoria sa despre semnul crucii era corectă. Şi mai 
însemna că, dacă asasinii continuau după tiparul acesta, 
urmau să ajungă în Italia cam în acelaşi timp cu el. 


Ulster şi Franz erau pe drum, înapoi spre Kusendorf, iar 
echipa lui Payne avea două opţiuni: să ia un taxi sau să 
fure o maşină. În final, se deciseră pentru varianta a doua, 
sperând să evite o situaţie gen Jamie Foxx din filmul 
Victime colaterale, unde un şofer de taxi a fost implicat 
într-o situaţie extrem de proastă. 

Umblară pe străzi până când au dat peste un vehicul 
care le întrunea necesităţile. Era un Mercedes G500, un 
SUV ce arăta ca o combinaţie între un sedan şi un 
Hummer. Cheile erau înăuntru, aşa că nici măcar nu au 
trebuit să lege firele pentru a face maşina să pornească. 
Şi, mai mult, Jones a umblat la sistemul electric, pentru ca 
vehiculul să nu poată fi urmărit de echivalentul european 
al lui Onstar!?. Ajunşi înăuntru, au înaintat pe alee trecând 
de Vermăhlungsbrunnen, o fântână uriaşă ce înfăţişează 
unirea dintre Maria şi Iosif. Ironia îi făcu pe toţi să se 
simtă puţin stingheri. Ei încercau să demonteze mitul 
răstignirii şi erau forţaţi să facă lucrul acesta chiar sub 
privirea părinţilor pământeni ai lui Hristos. 

Peste drum de fântână se afla Hoher Markt, gazda 
locului public pentru spânzurătoare, asta până când 
arheologii au înţeles că era construită deasupra unui 
aşezământ roman de la Vindobona, care includea locul 
unde un împărat roman, Marcus Aurelius, e posibil să fi 
murit în 180 d.Hr. Se pare că există o scindare clară între 
istorici, unii susţinând că acesta nici măcar nu a trecut pe 
acolo. Alţii spun că a venit în această regiune având în 
vedere o expansiune spre graniţa de nord-est a teritoriilor 
romane, în timp ce unii afirmă că a murit la Sirmium, 


12 Sistem de depistare a autovehiculelor (n.red.) 
378 


localitate aflată în prezent în Serbia, la peste 800 de 
kilometri distanţă. Evident că această discrepanţă a 
alimentat foarte multe speculaţii. Şi controverse. Boyd a 
concluzionat că diferenţele dintre aceste istorisiri este 
posibil să fi fost adevărate, dată fiind misiunea în care se 
afla când a murit. Dacă Aurelius, care avea o reputaţie de 
a persecuta creştinii mai mult decât oricare alt împărat, 
era în Vindobona ca să afle adevărul despre Omul care 
râde? Aşa s-ar explica existenţa a două poveşti diferite 
consemnate în cărţile de istorie romane. Cea adevărată şi 
cea de dat publicităţii, despre extinderea imperiului. 

Dar ceea ce nu înţelegea Payne era de ce Marcus 
Aurelius nu a ştiut despre Omul care râde din capul 
locului. Dacă imperiul avea să beneficieze de pe urma 
schemei lui Tiberius, atunci secretul lui nu ar fi trebuit 
transmis din împărat în împărat? Aceasta era singura 
modalitate prin care Roma ar fi avut de câştigat de pe 
urma creştinătăţii, dat fiind că Tiberius a murit la cinci ani 
după uciderea lui Hristos. 

Boyd a corectat presupunerea lui Payne, subliniind că 
Tiberius  înnebunise în ultimele zile ale domniei. 
Succesorul său, Caligula, a distrus majoritatea 
consemnărilor lui Tiberius, ştiind prea bine că, dacă ar fi 
ajuns pe mâini vrăjmaşe, ar fi adus multă ruşine asupra 
Romei. De aceea, Boyd credea că existau şanse bune ca 
niciun împărat de după Tiberius să nu fi ştiut despre 
complotul său ori că răstignirea lui Hristos fusese de fapt 
înscenată. 

leşind din Viena pe o autostradă importantă, atenţia li s- 
a îndreptat asupra unei hărţi de prin partea locului. Boyd 
zise: 

— Conform jurnalului lui Eugene, Sfântul din Vindobona 
locuia la nord de oraş, lângă o vestită carieră de marmură, 
o carieră care a dat naştere statuilor Omului care râde şi a 
furnizat foarte multă materie primă pentru  întâile 
aşezăminte romane. N 

Boyd îi dădu cartea lui Payne. Inăuntru se afla schiţa 
unui artist despre cum ar fi arătat zona în secolul întâi. 


379 


Dar nu era de mare ajutor. 

— Aşadar, cum îl găsim? 

— Hermann ne-a spus să mergem până vedem un munte 
alb lângă marginea şoselei. E o proprietate privată care a 
fost a familiei sale de generaţii. Conform legendei, a fost o 
carieră în funcţiune până la o alunecare masivă de teren 
acum câteva secole. Şi, în zilele noastre, muntele a rămas 
împrejmuit din motive de siguranţă. 

„Minunat“, îşi zise Payne. Unii încercau să-i omoare, şi 
ei erau pe cale să se joace de-a Indiana Jones pe un munte 
instabil. 

— Care-i planul nostru când ajungem acolo? 

Zâmbind, Boyd îi bătu uşor pe umeri pe Payne şi Jones. 

— Eu speram că voi doi o să veniţi cu nişte idei despre 
cum să intrăm acolo. Ştiţi voi, ceva ilegal. 


Cerul era vineţiu, cu fâşii negre şi mov ce brăzdau o 
mare de nori gri anunţându-i că urma să vină o furtună 
serioasă. Payne scoase mâna pe geam şi simţi cât de umed 
era aerul, estimând cam cât mai aveau până să se rupă 
cerul. Poate 30 de minute, dacă erau norocoşi. 

A fost mult mai uşor decât se aşteptaseră să găsească 
muntele alb. Au mers cu maşina mai puţin de 5 kilometri 
când au zărit piscul ţâşnind din pământ ca un aisberg în 
mijlocul unei păduri verzi. Jones a găsit un drum secundar 
ce părăsea autostrada şi îi ducea direct la poarta 
principală. Proprietatea era împrejmuită cu un gard de oţel 
înalt de 4,5 metri, iar deasupra avea sârmă ghimpată şi o 
serie de semne care, în mai multe limbi, spuneau: „Pericol: 
cădere de pietre“. 

Jones umblă puţin la lacătul de la intrare în timp ce 
Payne se plimba sperând să găsească o gaură în gard, în 
caz că era nevoie să se retragă rapid. Din păcate, era o 
construcţie  zdravănă. Pentru o proprietate teoretic 
abandonată, cineva investise o grămadă de bani ca să-i 
ţină pe curioşi la distanţă. Chiar şi lacătul era complicat, 
iar Jones a avut nevoie de un timp dublu faţă de cât i-ar fi 
trebuit în mod normal. 


380 


Stropi de ploaie începură să cadă când s-au întors la 
maşină şi au luat-o printr-un hăţiş des de copaci. Începuse 
să plouă şi mai tare când au ieşit într-un luminiş de la 
poalele muntelui. O barieră de lemn cu şi mai multe 
indicatoare semnalând pericolul căderii de pietre îi opri la 
intrarea în carieră. Payne se opri o clipă ca să studieze 
terenul înainte de a da bariera deoparte. Ceea ce, de la 
distanţă, semăna cu un munte se dovedi a fi doar o 
aparenţă. Muncitorii tăiaseră întregul vârf, croind câteva 
cărări în zigzag, în unghi de 45 de grade de la bază spre 
vârf. Resturi de calcar căzute pe stâncă arătau ca un sânge 
roşu. Dându-şi capul pe spate, Payne încercă să examineze 
piscul, sperând să vadă ce se ascundea în pâcla de ceaţă, 
la 300 de metri deasupra pământului, dar nu reuşi din 
cauza ploii care nu contenea şi a soarelui care apunea. 

Payne intră din nou în maşină şi începu să adune 
provizii. 

— Noi ce trebuie să facem aici? 

Boyd se uită la munte şi ridică din umeri. Descrierile din 
jurnalul prinţului Eugene erau vechi de mai bine de 200 de 
ani, aşa că nimeni nu putea şti ce era sus. Posibil, 
rămăşiţele unei case. Sau poate mormântul Omului care 
râde. Vorbind la rece, cam erau pe punctul de a-şi risca 
viaţa înfruntând un urcuş anevoios şi, ajunşi sus, să nu 
găsească absolut nimic. 

Ca să le vină în ajutor, Jones răscoli prin portbagaj şi 
găsi o lanternă cu putere mare, un cric şi nişte funie pe 
care şi-o puse pe umăr şi în jurul taliei. 

— Nu se ştie niciodată. 

Payne încuviinţă, făcându-și o idee despre neprevăzutul 
care ar trebui luat mereu în calcul când eşti în misiune pe 
vreme rea. Şi, mai mult chiar, când ai o echipă fără niciun 
pic de experienţă. Simţul practic îi spunea că ar trebui să 
amâne urcuşul până a doua zi, dar ştia că era doar o 
chestiune de timp până când cineva urma să-i găsească. 
Aşa că zise: 

— OK, doamnelor, pierdem vremea. Avem de cucerit un 
munte. 


381 


Desigur, dacă Payne ar fi ştiut că doi dintre ei nu aveau 
să mai coboare, nu ar mai fi fost aşa de guraliv. 


69 


Dacă n-ar fi fost o astfel de vreme, Payne s-ar fi gândit 
mai curând la o ambuscadă. Cărările tăiate în coasta 
muntelui erau acoperite cu un strat de pudră albă, 
asemănător cu talcul brut, depus încă de când s-a oprit 
exploatarea carierei. În timp ce urcau pe potecă, urmele 
paşilor lor se vedeau uşor, de parcă se plimbau pe o plajă 
tropicală, înainte de a fi şterse de valuri. Acum le vedeai, şi 
în clipa următoare dispăreau şterse de ploaie. 

Fiecare picătură care cădea pe cărare îi stropea pe 
picioare şi pe pantofi, făcându-i să arate ca nişte stafii de 
la fluierul piciorului în jos. În plus, şi mersul le devenise 
anevoios, forţându-i să-şi lege funia în jurul taliei, în caz că 
vreunul începea să alunece. Dar, chiar şi aşa, n-ar fi căzut 
decât vreo 30 de metri, deoarece, de fiecare dată când 
cărarea îşi schimba direcţia, exista câte o solidă barieră 
din piatră pe post de parapet. Pe de altă parte, dacă 
vreunul aluneca pe lângă potecă, căderea ar fi fost mult 
mai urâtă. 

Ţinând cont de treaba asta, Payne conduse urcuşul spre 
vârful muntelui sperând că greutatea trupului său le va 
servi drept ancoră. Îl urmau Boyd, Maria şi Jones, care era 
şi ultima în linie de apărare. Urcaseră cam jumătate din 
drumul spre creastă când Payne văzu primul semn de 
necaz. Fulgerele străluceau în depărtare, luminând cerul 
suficient cât să vadă vreo mişcare pe munte. Un strat 
subţire de ceaţă le dădea şi mai mult de furcă decât ploaia, 
aşa că o luă drept iluzie. 

— Ne putem opri la cotul următor? strigă Boyd prin 
furtună. 

Înnebunit, Payne urlă: 


382 


— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, spuse acesta abia respirând. Vreau să mă uit 
în jur. 

Payne a înţeles că Boyd avea nevoie de o pauză mai mult 
decât de orice altceva şi hotări că era o idee bună să se 
oprească, deşi mai aveau doar puţin până în vârf. Payne 
era şi el obosit. Încercă rezistenţa parapetului de piatră 
pentru a se sprijini de el. Intre timp, Boyd şi Maria se 
întoarseră cu spatele la Payne, rezemându-şi piepturile şi 
braţele de parapet şi uitându-se după ruine în peisajul de 
dedesubt. Jones aşteptă ca aceştia să fie absorbiți de 
cercetare ca să discute cu Payne. E 

— Nu-mi place treaba asta, şopti el. Imprejurimile sunt 
bine întreţinute şi praful pare proaspăt. Cineva a făcut 
săpături de curând. Întrebarea este ce căuta. 

— E doar o singură cale să aflăm. Payne trase de funie 
ca să-i atragă atenţia lui Boyd. La drum! 

Ultima parte era cel mai dificil de urcat şi nu din cauză 
că le obosiseră picioarele, ci din cauza unor pârâiaşe care 
curgeau pe potecă. Toţi se dezechilibrară cel puţin o dată, 
umplându-se de noroi alb. Urcuşul deveni atât de greu, 
încât Payne trebui să tragă până la ultimul parapet. Îşi 
folosea mâinile şi degetele ca pe nişte gheare, 
consumându-şi ultimul dram de energie ce-i mai rămăsese. 
Când ajunse în vârf, se rostogoli, îşi încolăci picioarele de 
pietroiul cel mai mare şi începu să tragă de parcă juca un 
joc uriaş cu odgonul. Îşi încordă fiecare mână, cu bicepşii 
arzându-i, folosindu-şi picioarele, spatele şi tot trupul 
pentru a reuşi. Ajunse şi Boyd după un minut, urmat de 
Maria şi, la sfârşit, de Jones care nu se mai uita înapoi din 
cauza noroiului din ochi. 

Payne ar fi vrut să-l tachineze, dar pentru asta i-ar fi 
trebuit energie pe care nu-şi permitea s-o risipească. Aşa 
că zăcu întins în noroi, cu ochii închişi, cu gura larg 
deschisă încercând să bea suficientă apă de ploaie ca să-şi 
domolească arşiţa din gât. Câteva secunde mai târziu, 
durerea îi cobori în piept şi în stomac deoarece, atunci 
când deschise ochii, văzu clar ţevi de pistoale. Erau 


383 


aţintite de soldaţi în camuflaj de iarnă care se integra 
perfect în terenul calcaros. 

— Rahat! înjură Payne respirând cu greu. Hei, D.J., ar 
trebui să te uiţi la chestia asta! A 

— La ce chestie? se smiorcăi acesta. Incet, se ridică 
puţin, folosindu-se de genunchi ca punct de sprijin. Când 
se săltă în coate, îi văzu pe soldaţii care-i înconjurau şi 
hotări că nu merita efortul de a se ridica. Zi-le să plece, 
mormăi el. Mă odihnesc. 

— Cine? întrebă Maria cu privirea înceţoşată din cauza 
noroiului din ochi. 

— Noi, răspunse singurul bărbat care nu avea armă. Se 
ascunsese în spatele soldaţilor şi se folosi de această 
ocazie ca să se arate. Despre noi vorbeşte. 

Maria tresări, sărind practic în picioare la auzul vocii. 
Payne crezu că se comporta aşa pentru că era speriată. 
Câteva clipe mai târziu, îşi dădu seama că era vorba 
despre ceva mai mult, ceva mult mai important. 

— Ce cauţi tu aici? întrebă fata. 

— M-a trimis tata să te aduc la el. Bărbatul purta o 
pelerină din plastic transparent peste costum şi bocanci 
înalţi de alpinist, care urcau până la gambe. Eşti o fată 
reeeeeeaa! 

Şocat, Boyd privi în sus, ca să vadă cine era. 

— Dante? Tu eşti? 

Lucrurile începeau să se lege în mintea lui Payne, deşi 
ceva cam târziu pentru gustul lui. Îl aveau în faţă pe Dante 
Pelati, fiul lui Benito şi frate vitreg al Mariei. Îi vorbise în 
treacăt despre Dante când au pus-o la zid în legătură cu 
celălalt frate al ei, Roberto. Mai târziu, Boyd le-a dat mai 
multe informaţii despre Dante, spunându-le că el era cel 
care le dăduseră permisele pentru a săpa la Orvieto. 

— Charles, răspunse Dante, toată săptămâna am vrut să 
vorbesc cu tine. Pe unde ai umblat? 

Payne n-avea nici cea mai mică idee de ce era aşa de 
prietenos, fie că era felul lui de a le mulţumi că i-a adus pe 
Maria şi Boyd chiar la el în curte, întregi şi nevătămaţi sau 
era doar de faţadă. Payne voia să ştie, aşa că interveni: 


384 


— Nu cred că am fost prezentaţi. Mă numesc Jonathon 
Payne! 

Payne se întinse să dea mâna cu Dante, dar Dante îl 
privi cu dispreţ. 

— Mă scuzi, dar a da mâna cu tine nu ar fi tocmai în 
interesul meu. 

— E din cauza noroiului? Payne îşi şterse mâna de fund, 
deşi nu prea se curăţase. E mai bine aşa? 

— Nu e din cauza noroiului, domnule Payne. Este din 
cauza faptului că te afli aici. Presupun că, dacă ar fi să-ţi 
dau mâna, m-ai trage jos, în noroi, şi m-ai lua ostatic 
înainte ca oamenii mei să te poată împuşca. Nu-i o 
propunere prea atrăgătoare. 

— Pentru mine, este. 

Dante ignoră replica şi vorbi cu soldaţii în italiană, 
mârâindu-le parcă nişte ordine. Niciuna nici două, Payne 
văzu cum toţi erau ridicaţi în picioare şi puşi să 
mărşăluiască în şir indian spre un luminiş din mijlocul 
platoului, unde soldaţii săpaseră de curând. Groapa 
gigantică era înconjurată de o serie de proiectoare, 
niciunul în mişcare, şi acoperită de un cort uriaş, care 
ţinea locul uscat. 

Apropiindu-se, Payne se gândi să-l doboare pe unul 
dintre paznici şi să-i ia arma, dar se răzgândi, dat fiind că 
toţi erau legaţi unul de altul cu un nod pe care nici măcar 
un cercetaș nu l-ar fi putut desface. Mai mult, Payne avea 
sentimentul că, în puţină vreme, va avea o ocazie mai bună 
de a ataca. 

Soldaţii îşi traseră vizierele colorate peste căşti când 
intrară în cort. Odată aflaţi acolo, i-au forţat pe toţi să 
îngenuncheze şi apoi au aprins proiectoarele. Afară era un 
întuneric negru ca smoala, din când în când, întrerupt de 
fulgerele pasagere care-i oboseau teribil. Payne îşi puse 
mâna la ochi timp de câteva secunde, clipind şi foindu-se 
până când putu zări umbre, apoi forme şi, în cele din urmă, 
toate detaliile. Totuşi, din cauza poziţiei joase nu putea să 
vadă ce era în groapă, deşi putea observa că era adâncă de 
vreo câţiva metri. 


385 


Dante spuse: 

— Trebuie să recunosc că sunt surprins că aţi ajuns atât 
de departe. Familia mea este foarte mândră de felul în 
care îşi apără această proprietate şi secretele ei. De fapt, 
eu nu ştiam de existenţa acestui loc până de curând. Şi 
asta probabil că nici nu s-ar fi întâmplat fără ajutorul 
domnului Payne. 

Jones îi aruncă o privire ce spunea: „Despre ce vorbeşte 
tipul?“ Dar Payne, nesigur, ridică din umeri. 

Din fericire, Dante explică: 

— Dacă nu l-ai fi omorât pe Roberto, tatăl meu nu mi-ar 
fi spus nimic niciodată. Aşa merg lucrurile, înţelegi! Fiul 
cel mai mare deţine secretul. 

Secret? Ce secret? Ei ajunseseră în acest loc pur şi 
simplu întâmplător, datorită unei combinaţii de noroc şi 
sincronizare. Nimic mai mult. Însă Dante a presupus că ei 
aflaseră totul. Şi Payne nu avea de gând să-i spulbere 
această iluzie, nu atâta vreme cât aşa de multe întrebări i 
se învârteau în minte. 

Aşa că spuse: 

— Tipule, frate-tău a fost aşa de vorbăreţ, mai ales când 
l-am torturat! Tot zicea: „Tatăl meu aşa, Orvieto astfel“. Le 
turna una după alta... Am dreptate, Maria? 

De parcă fusese învățată să spună, fata punctă: 

— Nu-şi putea ţine gura. Era jenant! 

Dante se uită atent la faţa ei, încercând să-şi dea seama 
dacă minte. 

— Vrei să spui că ai privit cum Roberto era torturat şi n- 
ai făcut nimic să-i opreşti? Cum ai putut? Era fratele tău. 

— Fratele meu? A încetat să mai fie fratele meu când a 
încercat să mă omoare... Aşa cum nici tu nu mai eşti 
fratele meu după asta. 

Replica îl duru pe Dante. Payne citi durerea în ochii săi. 
Un amestec de şoc, inimă frântă şi trădare. Payne vru să-i 
spună Mariei să-şi retragă cuvintele, că zisese ce nu 
trebuie, dar era prea târziu. Se spulberase orice şansă de a 
miza pe sentimentele de familie. 

— Dezleag-o şi urc-o în elicopter! ordonă Dante scârbit. 


386 


La fel şi cu profesorul. Trebuie să-i interoghez înainte de a- 
i aduce în faţa tatei. 

Un paznic tăie funia în două locuri, iar celălalt stătea cu 
ochii pe Payne. Capătul tăiat căzu pe piciorul lui Payne 
când paznicul, dintr-o smucitură, îl ridică în picioare pe 
Boyd. La fel se întâmplă şi cu Jones când o luară pe Maria. 
Un motor prinse viaţă în afara cortului şi Payne privi cum 
Boyd şi Maria erau împinşi prin furtună spre elicopterul 
care-i aştepta. 

În tot acest timp, Dante rămase nemişcat, uitându-se în 
groapă, gândindu-se ce trebuia să facă mai departe: 

— Aşteptaţi până se îndreaptă vremea şi apoi puneţi asta 
în elicopter! Nu-l putem lăsa să se ude. 

Curios, Payne îşi întinse gâtul şi încercă să vadă ce se 
afla acolo până ce unul dintre paznici ridică arma şi tinti 
spre capul său. Payne spuse: 

— Scuze! Crampe. 

Dante zâmbi, ştiind bine că Payne minţea. 

— Este remarcabil că-i încă intact după toţi aceşti ani, 
ţinând cont de tot ce i s-a întâmplat. În privinţa aceasta, 
cred că este foarte asemănător cu catacombele. S-ar putea 
spune chiar că intervenţia divină l-a protejat, deşi ştiu 
adevărul. Familia mea l-a păstrat, a făcut totul să-l 
protejeze, chiar întorcându-ne spatele mie şi Mariei... Dar 
toate astea se vor termina curând. A venit vremea să 
spunem tuturor adevărul despre Hristos, fie că sunt 
pregătiţi sau nu. 

Payne spera că aceasta însemna că urma să le arate ce 
se afla în groapă. În schimb, luă o prelată şi acoperi gaura, 
aşa cum face un tată când îşi înveleşte copilul abia născut. 

— Păstraţi locul ăsta uscat şi camuflat, le spuse 
paznicilor. Apoi, de parcă s-a răzgândit, se apropie de 
Payne şi Jones. Şi ştiţi ce aveţi de făcut cu ei! 

Oamenii săi încuviinţară, iar Dante ieşi din cort şi urcă 
în elicopter. După câteva secunde, zgomotul se intensifică 
de trei ori când pilotul tură motoarele şi se pregăti pentru 
o decolare dificilă. Payne ştia că ploaia împreună cu 
fulgerele şi vântul aveau să complice lucrurile nu doar 


387 


pentru elicopter, ci şi pentru soldaţii de la sol. Aerul avea 
să înceapă să şfichiuiască, iar apa să înţepe şi curând toţi 
cei de pe munte aveau să-şi adăpostească feţele şi ochii de 
năpastă. 

De unde ştia Payne? Pentru că mai trecuse prin aşa ceva 
de vreo câteva ori. Chiar şi cu cască, vizieră şi dopuri în 
urechi, este firesc să-ţi protejezi faţa în condiţii de vreme 
rea. E pur şi simplu în firea omenească. Şi uneori se 
puteau trage foloase de pe urma firii omeneşti. 

— Jon! urlă Jones, deşi sună ca o şoaptă pe lângă 
zgomotul motorului. La trei? 

Payne îşi ascunse mâna lângă şold şi o tinu aşa până 
când vântul şi zgomotul atinseră apogeul. Apoi, la 
momentul potrivit, numără invers pe degete doar cât să 
poată vedea Jones. 

Trei... doi... unu... hai! 

La unison, au sărit în picioare şi au alergat spre ieşire. 
Jones fu cu jumătate de pas mai rapid şi ajunse la mai 
puţin de un metru de peretele cortului, înaintea lui Payne. 
Totuşi, Payne îl pierdu din clipa în care păşiră afară. Ochii 
i se obişnuiseră cu lumina puternică şi acum, în întuneric, 
nu mai putea vedea nimic. Plus vântul, ploaia şi zgomotul 
elicopterului - Payne se simţi ca Dorothy în tornada din 
Vrăjitorul din Oz. 

Lumina unui fulger îi arătă că se îndrepta în direcţia 
bună şi Jones era încă în faţa lui. Paznicii avură şi ei 
acelaşi avantaj, aşa că Payne sări imediat vreo câţiva metri 
în stânga, în caz că aveau să deschidă focul. Acum, 
elicopterul era chiar deasupra lui şi nu mai putea să audă 
focuri de armă ori pe Jones, ori altceva. Întunericul îl orbi, 
iar ploaia şi noroiul îi dereglară şi celelalte simţuri. Se 
putea baza numai pe instincte şi acestea îi spuneau să 
alerge în linie dreaptă. 

O rază de lumină orbitoare apăru pe cer, dar nu mai era 
un fulger ca înainte. De data aceasta era proiectorul 
elicopterului şi îi oferi lui Payne o vedere de ansamblu a 
terenului din faţă. O stâncă la stânga, o crevasă la dreapta, 
Jones drept în faţă. Pentru o clipă, se gândi că aveau să-i 


388 


caute cu lumina elicopterului, aşa cum fac poliţiştii din 
L.A., însă îi ignorară, folosind lumina ca să poată trece de 
vârfurile înconjurătoare şi să se strecoare nevătămaţi prin 
furtună. 

Pe măsură ce zgomotul motorului se pierdea, Payne auzi 
paşi în spatele său. Şi strigăte. Multe strigăte. De parcă 
apăreau oameni de pretutindeni, costumele lor de camuflaj 
ţinându-i ascunşi până când ajunseră lângă Payne. Il fentă 
pe unul, apoi pe altul, îl dărâmă pe un al treilea cu o 
lovitură urâtă în faţă. Se aştepta să fie împuşcat în orice 
clipă, aştepta să simtă arsura bruscă a glonţului sfâşiindu-i 
carnea, dar întunericul îl salvă. N-avea sens să rişte să 
tragă într-o ţintă pe care n-o puteau vedea, nu cu atât de 
mulţi soldaţi în preajmă. 

— Pe-aici, strigă Jones cam de la vreo 3 metri în faţă. 

Şi, ca prin farmec, dispăru. Mai întâi picioarele, apoi 
pieptul şi în cele din urmă capul. Acum era, apoi nu mai 
era, ascuns de marginea platoului la care ajunse în fugă. 

Payne vru să-l urmeze, însă un paznic înarmat îi tăie 
calea. Aţinti puşca spre Payne şi strigă ceva într-o limbă 
străină, pe care el n-o putea înţelege. Asta îi dădea lui 
Payne două opţiuni: s-ar fi putut opri pentru o explicaţie 
scurtă sau să-şi coboare umărul şi să treacă de el. Varianta 
a doua părea mai înţeleaptă, aşa că îşi înfipse capul în 
pieptul acestuia şi-l dobori pe pantă, la vale. Cumva, tipul 
îşi încolăci braţele în jurul lui Payne şi se ţinu de el până se 
loviră cu putere de pământ. 

Lumina unui fulger îi permise lui Payne să vadă faţa 
soldatului în timp ce alunecau la vale pe spinarea lui, de 
parcă făceau surfing. Paznicul era tânăr şi speriat - Payne 
putu să constate asta doar din acea singură privire -, dar 
nu-l deranja. El era inamicul, şi Payne trebuia să scape de 
el cât mai repede posibil. 

Şi ocazia s-a ivit când s-au apropiat de prima cotitură, pe 
care paznicul n-a putut-o vedea. Payne o zărise cu mult 
înainte şi se rostogoli pe spate chiar înainte de a lovi 
peretele de piatră. Cu o trosnitură înfiorătoare, paznicul se 
izbi de piatră cu capul înainte, amortizând lovitura lui 


389 


Payne. Cinci secunde mai târziu, Payne îi luase casca şi 
arma şi aluneca la vale, încercând să-l prindă din urmă pe 
Jones înainte de a fi ajuns din urmă de alţii. 

Peisajul îi vâjâia în faţa ochilor cu o viteză uluitoare. 
Ochii lui Payne se obişnuiră din nou cu lipsa luminii, dar 
ploaia, vântul şi noroiul împroşcat îl făceau să zboare 
orbeşte. Se obişnui repede cu lungimea pantei şi anticipa 
bine curbele, aşa de bine că practic le tăia, alunecând 
drept. Se simţea ca un înotător într-o piscină întunecată, 
care făcea tumbe exact atunci când trebuia, deşi nu putea 
vedea pereţii. A ţinut-o aşa tot drumul până jos, unde l-a 
găsit pe Jones aşteptându-l în Mercedes, cu motorul pornit. 

— Te duc undeva cu maşina? întrebă acesta 
deschizându-i portiera. Te rog, pune picioarele pe preşuri. 
Nu vreau să murdăreşti interiorul. 

Payne urcă. Noroi şi sânge curgeau de pe el, dar totuşi 
arăta remarcabil de vioi. Cam aşa te simţi când scapi de 
moarte. 

— Încotro? 

— Italia, răspunse Jones călcând acceleraţia. Avem de 
prins un elicopter. 


70 


Sâmbătă, 15 iulie 
Aeroportul Leonardo da Vinci 
(30 de kilometri sud-vest de Roma, Italia) 


Nick Dial fu întâmpinat de şeful securităţii aeroportului, 
care l-a trecut prin vamă şi l-a plimbat cu o maşinuţă de 
golf mai mare. S-au oprit cu scârţâit în faţa biroului de 
securitate, unde l-a plimbat pe Dial într-un scurt tur. Prima 
încăpere era echipată cu zeci de monitoare arătând 
diverse imagini ale aeroportului, totul de la recuperarea 
bagajelor până la locurile de parcare. 


390 


Marco Rambaldi, şeful securităţii, îşi puse legitimaţia în 
faţa unui ochi electronic şi aşteptă să se deblocheze uşa 
următoare. Era un bărbat chipeş, cu păr negru ca 
abanosul, care nu prea se potrivea cu sprâncenele gri. Dial 
îi dădea vreo 50 de ani, probabil vreun fost poliţist cu ceva 
experienţă în terorism. Cineva adus să preîntâmpine un 11 
Septembrie în Italia. 

— Nu prea se vorbeşte despre încăperea asta, spuse 
Rambaldi când uşa scoase un bâzâit deschizându-se. Cu 
cât mai puţini criminali ştiu de ea, cu atât mai bine. 

Dial păşi înăuntru şi zări o reţea de calculatoare foarte 
asemănătoare cu sistemele de securitate pe care le văzuse 
în Las Vegas - o combinaţie de mecanisme de transmisii 
video live, conexiuni de date şi tehnologie de ultimă oră în 
domeniul identificărilor. În momentul în care cineva intra 
în aeroport, i se făcea o fotografie care era transformată în 
informaţii digitale, apoi comparată cu bazele de date cu 
terorişti din toată lumea. Dacă obțineau vreo potrivire de 
identități, atunci suspectul era ţinut sub urmărire până 
când puteau fi anunţate autorităţile corespunzătoare. 

Rambaldi se aşeză la unul dintre calculatoare: 

— Ne putem concentra atenţia asupra plecărilor, 
sosirilor sau oriunde în altă parte doriţi. Asociatul 
dumneavoastră, agentul Chang, le-a zis oamenilor mei că 
asasinii cu cruce vor sosi azi la Roma. E adevărat? 

— Aşa presupunem. 

— Insă nu le ştiţi numele, nu ştiţi cum arată şi nici când 
vor sosi? 

Dial schiţă o grimasă. Ştia că, prezentat astfel, cazul lui 
părea nefondat. 

— Va trebui să aveţi încredere în mine în această 
privinţă. Nu sunt genul de poliţai care să exagereze... 

Rambaldi îi făcu semn să se oprească. 

— Cine sunt eu ca să vă contrazic metodele? Sunteţi şef 
de departament la Interpol. Înseamnă că vă pricepeţi... 
Spuneţi-mi ce am eu de făcut! 

Dial îl bătu pe umăr, apreciind respectul ce-i fusese 
arătat. 


391 


— Căutăm mercenari, soldaţi de serviciu. Oricine cu un 
profil militar sofisticat. 

— De ce? întrebă Rambaldi în timp ce schimba nişte 
parametri. În loc să se concentreze pe terorişti, unul dintre 
sisteme avea să caute acum un mercenar. Care-i legătura? 

— Asasinatele au fost executate cu precizie, în locaţii 
străine. Presupunem că sunt ucigaşi cu expertiză militară, 
oameni care ştiu să se descurce în ţări străine, oameni 
care au contacte. Dial aşteptă până ce Rambaldi se opri 
din dactilografiat, apoi reluă: Şi, cum toate victimele erau 
tinere şi în putere, aş paria că trebuie să căutăm bărbaţi, 
probabil între 25 şi 40 de ani. 

— Minunat! Chiar mi-e de ajutor. Cu cât puteţi fi mai 
exact, cu atât mai uşoară este căutarea. Dacă vă mai 
gândiţi la altceva, anunţaţi-mă. Putem reactualiza căutarea 
oricând. 

Dial încuviinţă. 

— Spuneti-mi, mai există sisteme de acest gen prin oraş? 

Roma Ciampino era un aeroport mare, în celălalt capăt 
al Romei. 

— Da, unele foarte asemănătoare. Le putem trimite şi lor 
parametrii de căutare dacă doriţi. 

— E bine. Am să-mi anunţ agenţii din Ciampino. 

— Şi cum rămâne cu aerodromurile mici? Sunt vreo 
câteva împrăştiate în toată regiunea. 

— Trimitem oameni în cât mai multe locaţii posibil, dar 
presupun că tipii ăştia o să apară într-un aeroport mare. 
Cu toate avioanele acestea şi oamenii, le va fi mai uşor să 
se amestece în mulţime. 


Payne şi Jones n-aveau de ales. Trebuiau să ia un avion 
spre Italia. Doar aşa îi puteau ajunge din urmă pe Boyd şi 
Maria. Au calculat cam cât durează drumul până la Roma 
şi au socotit că vor ajunge înainte - deoarece avioanele cu 
reacţie zboară mult mai repede decât elicopterele - dacă 
ar găsi un zbor direct, care să plece imediat. Dar asta era 
doar una dintre problemele lor. Erau acoperiţi de noroi din 
cap până-n picioare, conduceau o maşină furată, nu voiau 


392 


să folosească vreun card de credit şi habar n-aveau încotro 
se-ndreptau. 

În afară de asta, totul era floare la ureche. 

Oricum, Jones ştia că aveau nevoie de puţin ajutor, aşa 
că-l sună pe Randy Raskin ca să vadă ce putea face pentru 
ei. Dacă putea face ceva. 

— D.J., rosti Raskin, ce surpriză plăcută! Jones nu putu 
să nu remarce sarcasmul chiar şi de la jumătate de lume 
distanţă. Îţi dai seama că sunt la muncă, nu? Şi că nu 
muncesc pentru tine? _ 

Timpul era preţios, aşa că Jones intră direct în subiect. Li 
explică situaţia - totul, mai puţin aspectele religioase - şi-i 
ceru ajutorul. Raskin trebuie să fi sesizat disperarea din 
vocea lui Jones, pentru că încetă să-l mai ia peste picior şi 
începu să răpăie pe tastatură. 

După câteva minute, Raskin zise: 

— E un avion de marfa al Marinei care pleacă din Viena 
peste o oră. Este vorba despre un transport militar. Fără 
perdeluţe, câteva locuri şi puţine întrebări. Se îndreaptă 
spre Madrid, dar sunt sigur că îi pot convinge să oprească 
în Roma dacă sunteţi interesaţi. 

— Foarte, îl asigură Jones. 

— Nicio problemă... Şi îmi închipui că v-ar plăcea să vă 
aştepte şi nişte haine curate. Purtaţi aceeaşi mărime ca 
atunci când eraţi la MANIAC? Pot intra în dosarele voastre 
să vă găsesc măsura perfectă. O să arătaţi ca proaspăt 
ieşiţi de la croitor. 


Hangarul se afla într-o secţiune izolată a aeroportului, 
departe de terminalul pentru public. Raskin îl sună pe pilot 
şi-i spuse de ce aveau nevoie Payne şi Jones, probabil 
făcând povestea să pară ceva mai oficială decât era. Când 
au ajuns, totul îi aştepta acolo, inclusiv nişte boxeri curaţi. 
Încă mai încărcau avionul, aşa că aveau timp să facă un 
duş fierbinte şi să mănânce repede ceva. Condiţiile meteo 
întârziaseră totul - decolări, plecări, încărcări de marfă 
etc. - şi ei erau recunoscători pentru asta. Avioanele se 
puteau ridica deasupra norilor, aşa că se descurcau mai 


393 


bine în furtună decât elicopterele, însemnând că vremea 
aspră îi avantaja. 

Din partea lui Payne şi Jones, putea să plouă, să plouă, 
să plouă! 

Zborul în sine dura 80 de minute, ceea ce le oferea timp 
suficient să se gândească încotro s-o apuce. Jones îl sună 
pe unul dintre detectivii pe care-i avea în subordine şi o 
rugă să caute nişte informaţii despre Benito Pelati. Ea găsi 
adresa unui birou din buricul Romei, două apartamente în 
apropiere unde probabil îşi ținea prietenele (un obicei 
comun pentru bărbaţii înstăriți în Italia) şi o proprietate 
somptuoasă la lacul Albano. Dante fusese foarte explicit, 
zicând că mergeau să discute cu tatăl său, iar Jones 
presupuse că ar dori ca această conversaţie să fie cât mai 
particulară posibil. Astfel erau excluse toate adresele din 
oraş şi presupuse că trebuiau să meargă la lac. Dacă Jones 
se înşela, se gândi că i-ar putea tortura - ăăă, interoga - pe 
oamenii din slujba lui Benito şi afla unde se ascunde 
acesta. 

Oricum, de îndată ce avionul lor se ridică în aer, pilotul 
anunţă o falsă problemă tehnică şi rugă autorităţile 
aeriene din Roma să le acorde permisiunea de aterizare pe 
una dintre pistele auxiliare. Nu numai că i s-a acordat 
imediat, dar i-au permis pilotului să ducă avionul până la 
una dintre staţiile de service de unde Jones şi Payne 
puteau să intre în ţară neobservaţi. 

Din fericire, planul merse brici. Sau cel puţin aşa sperau 
ei. 

Tocmai îl mituiau pe unul din echipajul de la sol să-i 
ducă la lacul Albano, când auziră un bip în urma lor. Un 
cart de la serviciul de securitate veni cu soarele în spate şi 
intră în penumbra din hangar. Au făcut tot ce ştiau ei mai 
bine ca să pară ocupați în vreme ce tipul asculta 
instrucţiuni în cască. Mormăi vreo două vorbe, apoi ascultă 
din nou. În sfârşit, aduse cartul lângă Payne şi Jones. 

— Veniţi cu mine, vă rog! anunţă el cu un puternic 
accent italian. 

— De ce? întrebă Payne arătându-se surprins. Abia am 


394 


ajuns. 

Confirmând din cap, paznicul arătă spre un obiectiv mic 
din colţul hangarului. 

— Ştim. 


În doar câteva minute, Payne şi Jones erau duşi spre o 
cameră de securitate a aeroportului, unde au fost făcuţi să 
se aşeze la o masă de metal prinsă cu şuruburi de podea. 
Trecuseră prin suficiente interogatorii ca să-şi dea seama 
ce se întâmplă. O grămadă de întrebări, tactici de 
intimidare, cafea oribilă. 

Jones se uită prin încăpere şi se strâmbă. 

— Pare familiar. 

Payne încuviinţă. 

— Dacă Manzak şi Buckner intră pe uşa aia, fac pe mine. 

Ei bine, cei doi nu au apărut, dar Payne aproape că făcu 
pe el pentru că nu se aştepta să vadă faţa bărbatului care 
intră în cameră. Sau bărbia enormă. Deoarece acesta era 
singurul lucru pe care Payne îl observa atunci când vorbea 
cu Nick Dial. Imensitatea aceea de bărbie. 

Dial intră în cameră fără să zâmbească şi îi şopti ceva 
gardianului care îi păzise pe Payne şi Jones. Dial aşteptă o 
clipă să plece gardianul, refuzând să spună un singur 
cuvânt până când nu au rămas singuri. În momentul în 
care uşa s-a închis, Dial dădu mâna cu Payne. 

— Cât a trecut? Cinci, şase ani? 

— Poate mai mult. 

— E, arăţi ca naiba... La fel şi sor-ta. 

Jones râse la auzul împunsăturii. 

— Uite cine vorbeşte, tataia! 

Cei trei se cunoşteau de mult, din zilele când Payne şi 
Jones erau la MANIAC, şi Dial lucra Interpol. Baruri 
americane erau peste tot în Europa, locuri pentru turişti 
cărora li se făcea dor de acasă sau oameni de afaceri care 
să poată respira o gură din aerul de acasă. Soldaţii 
frecventau aceste localuri mai mult decât alţii, sperând să 
alunge singurătatea cu care majoritatea nu se obişnuiau 
niciodată. 


395 


Într-o noapte, Payne şi Jones jucau biliard într-un loc 
numit Stars & Stripes când au surprins o dezbatere 
aprinsă despre fotbal. Unul dintre tipi, Dial, zise că tatăl 
său antrenase la Pitt şi asta a fost tot ce Payne avea nevoie 
să audă. Nu dură mult şi beau bere împreună, îşi spuneau 
istorii şi se distrau straşnic. Cei trei au rămas în legătură 
în decursul anilor, luând masa împreună ocazional, când se 
aflau în acelaşi oraş. Din păcate, din cauza secretomaniei 
de la MANIAC, nu se prea întâlneau aşa de des cum le-ar fi 
plăcut. 

Oricum, faptul că s-au întâlnit era cumva ireal. Pentru 
toţi. Dial nu ştia de ce Payne şi Jones doreau să intre pe 
furiş în Italia. Şi nici ei nu aveau habar de ce i-a oprit Dial. 

După ce terminară cu schimbul de amabilităţi, Dial 
deveni serios. i 

— Băieți, am o problemă aici. In momentul ăsta, 
verificăm pe toată lumea din aeroport care să fi avut 
experiență militară dură şi - ce credeți? - avem un film cu 
voi doi intrând fraudulos în această țară. 

— Există un motiv bun pentru treaba asta, îl asigură 
Payne. Ştiu că îţi poate părea nebunesc, dar doi dintre 
prietenii noştri au fost luaţi din Viena sub ameninţarea 
armei şi aduşi aici cu elicopterul, aşa că noi am venit să-i 
recuperăm. 

— Ai dreptate. Pare o nebunie. De ce nu aţi sunat la 
poliţie? 

— Nu puteam. Nu având în vedere despre cine-i vorba. 
Prea multe întrebări. 

— Cum aşa? 

— Deja îi cauţi. 

— Aşa să fie? Dial se aplecă în faţă, uşor enervat. Cum îi 
cheamă? 

— Nick, nu pot. Nu putem. 

— Jon, dacă-i vrei în viaţă, spune-mi cum îi cheamă. 
Altfel, vor muri în timp ce noi stăm în camera asta şi ne 
jucăm de-a întrebarea şi răspunsul. 

Dial cam avea dreptate, aşa că, în următoarele câteva 
minute, Payne şi Jones îi povestiră pe scurt, trecând peste 


396 


partea cu Hristos şi catacombele atât cât puteau, însă 
oferindu-i lui Dial toate informaţiile de care avea nevoie. 
Payne îi arătă notițele cu adresele lui Pelati şi îi explică de 
ce se gândise să meargă la lacul Albano, şi nu în oraş. 

— Lasă-mă să înţeleg, familia Pelati e răspunzătoare de 
totul - crime, violenţă, răpiri - şi doctorul Boyd nu e nimic 
mai mult decât un pion? 

— Da, zise Payne. Ceva de genul ăsta. 

Dial se lăsă pe spate pe scaun şi zâmbi, o cu totul altă 
reacţie decât dacă nu s-ar fi cunoscut de atâta vreme. 
După cum stăteau lucrurile, Payne îşi dădea seama că Dial 
încă nu putea să creadă ce auzise. 

— OK, băieţi, iată dilema mea! Pur şi simplu, nu pot să 
sun la poliţia locală şi să le comunic că unul dintre cei mai 
puternici oameni din Italia este vinovat de o faptă aşa 
gravă. Mai ales fără dovezi. 

Jones protestă: 

— Dar ai dovezi. Ai martori. 

— Martori la ce? Nu l-ai văzut pe Benito făcând nimic. 
Mai mult, fiindcă aţi intrat ilegal în ţară, oficial, voi nici nu 
sunteţi aici. Sunteţi persona non grata. 

— Bine, acceptă Payne dezamăgit. Dar, te rog, fă ceva! 
Măcar poţi să trimiţi nişte agenţi Interpol la lac. Ascultă- 
mă, Maria şi Boyd sunt în pericol! 

— Jon, pur şi simplu nu pot! În momentul de faţă, 
suntem atât de puţini că e chiar jenant. 

Sunetul telefonului îi distrase atenţia lui Dial. Se uită la 
număr enervat, până când îşi dădu seama cine suna. Sări 
în picioare şi spuse că trebuia să răspundă la acel telefon. 

— Dial la telefon! _ 

— Nick, sunt cardinalul Rose! Îmi cer scuze că te sun 
atât de târziu, dar mi-ai spus să te ţin la curent cu orice 
zvon în Vatican. Şi tocmai am aflat ceva ciudat. 

În următoarele câteva minute, Rose îl informă despre 
acţiunile lui Benito Pelati de la ultima întâlnire a 
Consiliului Suprem - cel puţin, asta era tot ceea ce trimisul 
american i-a îndrugat lui Rose la un pahar de băutură. 
Băutură foarte tare. Rose râse: 


397 


— Aş fi aflat mai multe, dar am rămas fără coniac. 

Dial îi mulţumi cardinalului pentru informaţii, apoi se 
întoarse la masă cu o cu totul altă mină. Cu un minut în 
urmă, tot bâiguia ceva de lipsa dovezilor şi cum nu poate 
risca să-şi mute agenţii. Acum, avea un zâmbet pe faţă şi 
strălucire în ochi. 

— Deci, întrebă el, aţi mai fost la lacul Albano? 


71 


Villa Pelati 
Lacul Albano, Italia 
(17 kilometri sud-est de Roma) 


Elicopterul vâjâi pe deasupra apelor liniştite ale lacului 
Albano şi cobori într-o curte pietruită, la vreo 100 de metri 
de casa principală. Construită pe la 1500, clădirea se afla 
pe buza craterului unui vulcan preistoric şi oferea o 
privelişte spectaculoasă spre lac, pădure şi vii. 

Maria era năpădită de amintiri din copilărie şi se uita fix 
pe geamul elicopterului la locul pe care cândva îl numise 
acasă. Amintiri despre mama ei şi jocurile inocente pe care 
le jucau o copleşeau cu nostalgie şi scârbă. 

— Cât a trecut? întrebă Dante deschizând uşa. Zece ani? 

Îl ignoră, neavând chef să stea de vorbă cu cel care o 
forţa să se întoarcă în trecut. El îi mai distrusese viaţa o 
dată şi acum ameninţa să o facă din nou. 

Ironia era că Maria şi Dante fuseseră cei mai apropiaţi 
dintre progeniturile familiei Pelati. Deşi aveau mame 
diferite şi între ei era o diferenţă de 12 ani, amândoi 
purtau povara de a nu fi primul fiu născut al lui Benito şi 
erau forţaţi să suporte toată dezamăgirea ce decurgea de 
aici. Dacă Roberto era tratat regeşte, Maria şi Dante erau 
consideraţi un fel de persoane de rangul doi, fără să 
primească nici iubirea şi nici atenţia acordate fratelui lor. 


398 


În timp, Benito s-a mai înmuiat faţă de Dante, când şi-a dat 
seama că al doilea său fiu era un copil capabil, şi i-a permis 
să intre în afacerea familiei, chiar înainte ca Maria să fie 
trimisă la şcoală. Nu-i de mirare că fata se simţi jignită de 
acest afront şi o parte din furia împotriva tatălui şi-o 
concentră asupra lui Dante. 

Considera că Dante îi întorsese spatele pentru a câştiga 
afecțiunea tatei. 

Era un păcat pe care ea încă nu-l uitase. Sau iertase. 

Maria ieşi din elicopter şi-l aşteptă şi pe Boyd să 
coboare. Cei doi rămaseră tăcuţi pe toată durata călătoriei 
de la Viena, spre supărarea lui Dante. Încercă să-i 
interogheze în primele zece minute de zbor, dar, deoarece 
au ales să nu vorbească, s-a hotărât să nu insiste. Ştia că 
opţiunile sale erau limitate şi că putea fi mult mai 
convingător la sol. 

Luminile din copaci sclipeau când traversară o grădină 
elaborată şi de acolo trecură mai departe, pe aleea de 
piatră. Coloane de marmură împrejmuiau apa sclipitoare 
din piscina aflată în stânga, iar o serie de statui străjuiau 
aleea la dreapta. Un şir de trepte late îi conduse spre o 
pajişte şi intrarea din spate a casei. 

Dante tastă codul de siguranţă. 

— Tata e la Vatican până dimineaţă. Mai sunt lucruri de 
discutat până se întoarce. 

Maria aproape că se înecă la auzul cuvântului „tată“. 
Crescuse fără el şi n-avea niciun chef ca el să intre din nou 
în viaţa ei. Nu acum. Nu dacă era să fie omorâtă pentru 
acţiunile sale. Acela ar fi un mod crud de a muri, să fie 
forţată să-l mai vadă o dată înainte de a fi ucisă. 

Dante o întrebă: 

— Îţi mai aminteşti locul ăsta? Holul era înalt de 
aproape 6 metri, aşa că vocea lui avea ecou. Îţi citeam 
poveşti acolo, lângă şemineu. Mama se supăra așa tare pe 
mine. Mereu păstram cea mai grotescă poveste ca să ţi-o 
citesc înainte de culcare. Te speriam în asemenea hal, 
încât trebuia să stea cu tine în pat jumătate de noapte. 

Deşi nu voia, Maria zâmbi aducându-ţi aminte. Acelea 


399 


erau alte timpuri, o altă viaţă, când ea era fericită şi 
lucrurile erau mult mai simple. 

Locul era exact aşa cum îl ştia. În stânga, era un birou 
antic cu faţa spre şemineul de pe peretele din dreapta. O 
canapea din piele, două scaune şi o masă de sticlă 
umpleau spaţiul dintre ele. Rafturi de cărţi şi tablouri erau 
aliniate de-a lungul pereţilor, la fel şi o gamă largă de 
relicve etalate pe piedestale de marmură. Un covor viu 
colorat acoperea podeaua şi-i dădea încăperii un aer cald 
şi tihnit. Maria îşi spuse în sinea ei că era aproape o ironie, 
ştiind cui aparţinea acea cameră. 

— Luaţi loc! zise Dante arătând spre canapea! Apoi, îşi 
îndreptă atenţia spre gărzi anunţându-i: Domnilor, de aici, 
mă descurc şi singur. Vă rog să aşteptaţi pe hol! 

Bărbaţii închiseră uşa lăsându-l pe Dante singur cu 
Maria şi Boyd, pentru prima dată în noaptea aceea. 

Gazda vorbi în continuare: 

— Ştiu că voi doi aveţi o sumedenie de întrebări. 

Dante îşi scoase haina de la costum şi o aşeză pe 
spătarul unuia dintre scaune, dezvelind astfel hamul 
pentru armă şi pistolul. Faptul că se aflau la vedere sporea 
tensiunea din încăpere. 

— A fost o săptămână obositoare pentru noi toţi. 

Maria îşi dădu ochii peste cap. Nu reuşea să înţeleagă 
cum i-a putut aduna Dante pe toţi trei laolaltă. Erau 
adversari, nu aliaţi. 

— Mai întâi de toate, i se adresă Dante lui Boyd, 
permite-mi să-mi cer scuze pentru lipsa de comunicare din 
ultima vreme. Imediat ce ai plecat din Orvieto, nu am avut 
cum să mai iau legătura cu tine. 

Faţa lui Boyd se destinse dintr-odată. 

— Am vrut să sun, dar atacul m-a derutat. N-aveam cum 
să ştiu cine îl comandase. Dacă ai fost tu sau altcineva. 

— Încă o dată, îmi cer scuze! N-am ştiut de planurile lor 
până luni noapte, după ce ai plecat de la catacombe. De-aş 
fi ştiut ce-aveau de gând să facă, te-aş fi avertizat. 

Maria era înmărmurită. Fratele ei vorbea cu Boyd de 
parcă erau parteneri. Conversaţia dintre cei doi era aşa de 


400 


neaşteptată încât îi trebui un timp să priceapă despre ce 
era vorba. 

— Dumnezeule, ce se întâmplă aici? Professore? Voi doi 
vorbiţi de parcă aţi fi prieteni. 

— De ce n-am fi? El ne-a dat permisele pentru săpat. 

— Mda, comentă fata căutând cuvintele potrivite, dar el 
o să ne omoare. 

— Să vă omor? izbucni Dante. De ce mama naibii aş face 
aşa ceva? Tocmai v-am salvat. 

— Ne-ai salvat? urlă Maria. Ne-ai luat pe sus, cu pistolul 
la tâmplă. Asta nu înseamnă că ne-ai salvat! 

— Ba exact asta înseamnă, ţinând cont de câţi oameni 
vor să vă vadă morţi. 

— Da, dar... 

Boyd o bătu uşor pe umăr, îndemnând-o să se 
liniştească. 

— Ca să-i iau partea Mariei, trebuie să recunosc că nici 
eu n-am mai fost sigur de intenţiile tale până acum o clipă. 
Aveai o expresie atât de detaşată, încât nu ştiam ce să mai 
cred. 

Dante râse. 

— Îmi cer scuze şi pentru asta. Nu uitaţi că gărzile 
lucrează pentru tatăl meu, nu pentru mine. Dacă vreţi să 
reuşim, va trebui să fac în continuare jocul ăsta cât putem 
de mult. 

— Despre ce vorbeşti? Ce joc? întrebă tânăra. 

— Să mă prefac că îl ajut pe tata. 

Fata ghici în tonul lui o amărăciune pe care nu o 
bănuise. Ca şi când pronunţase cuvântul cu dezgust. 

— Dintre toţi, tu eşti cea care ar trebui să ştie. 

— Dar... se bâlbâi ea negăsindu-şi cuvintele. 

Boyd ridică mâna, făcându-i semn să tacă. 

— O să puteţi vorbi despre ura pe care o împărtăşiţi faţă 
de el mai târziu. În clipa asta, avem alte chestiuni 
arzătoare de discutat. 

Dante prinse privirea Mariei. Avea atâtea să-i spună, dar 
îşi dădu seama că nu era nici locul şi nici momentul 
potrivite. 


401 


— Are dreptate! Avem multe de plănuit. Am să-ţi 
dezvălui un secret de familie. 


Şoferul trase maşina la poarta principală a vilei. Benito 
stătea pe bancheta din spate, gândindu-se la tot ce se 
întâmplase. Violenţele de la Orvieto, evenimentele de la 
Vatican, moartea fiului său. Totuşi, în pofida tuturor celor 
întâmplate, avea un sentiment de bine de parcă în curând 
avea să dea norocul peste el, iar toată strădania lui avea 
să-i fie răsplătită. 

Desigur, nu-şi închipuise niciodată că va fi recompensat 
în felul acesta. 


Boyd şi Maria îl urmăreau cu privirea pe Dante cum se 
apropie de masa de lucru. Apoi, de parcă secretul pe care 
îl purta era prea greu pentru a-l mai duce, bărbatul oftă şi 
se aşeză pe scaunul tatălui său. 

Incepu: 

— Ştiu că se întâmplă ceva de ani de zile. Când intram 
într-o cameră, tata se oprea brusc din ceea ce discuta cu 
Roberto. La început, am crezut că vorbeau despre mine. 
După un timp însă, mi-am dat seama că era vorba despre 
ceva mult mai important. Ridică o statuetă de pe birou şi o 
privi fix - refuzând să ridice ochii spre musafiri -, apoi 
continuă: Am început să caut prin dosarele lor, să verific 
de două ori tot ceea ce mă rugau să fac, până când am 
găsit un tipar care se tot învârtea în jurul localităţii 
Orvieto. Era vorba de gărzi suplimentare, fonduri 
suplimentare, totul era suplimentar. Se întâmpla ceva 
acolo şi mie nu voiau să-mi spună. Lăsă statueta deoparte 
cu un gest ca de frustrare: La un moment dat, devenisem 
atât de curios, încât m-am dus la tata şi l-am întrebat 
despre ce era vorba, implorându-l să-mi zică adevărul 
despre catacombe şi ce era cu toţi banii pe care-i 
cheltuiam. Însă mi-a râs în nas şi mi-a spus să-l las singur. 
Puteţi crede aşa ceva? M-a ignorat. Am ştiut imediat că nu- 
mi va zice niciodată nimic. Tăcu o clipă, apoi se uită la 
Boyd: Ei bine, atunci m-am hotărât să-mi iau un asociat! 


402 


— Cum adică un asociat? întrebă Maria. 

— Ştiu că o să te superi, dar eu te-am tot urmărit în 
decursul anilor. Cum îţi merge la şcoală, unde stai, am 
observat că nu ai viaţă socială. La urma urmelor, eşti sora 
mea. Nu te-aş fi putut uita niciodată, chiar dacă ai fi vrut 
asta. N 

Maria nu mai scoase niciun cuvânt. Era năucă. Incerca 
să înțeleagă tot ce i se spune. 

Dante reluă: 

— Aşa am aflat despre doctorul Boyd, recunoscu el. Te 
urmăream pe tine şi am aflat despre pasiunea lui pentru 
catacombe. La început, îmi părea că doar un miracol v-a 
adus împreună pe voi doi. Mai apoi, mi-am dat seama că 
nu era doar o întâmplare fericită. Tu te-ai dus la Dover cu 
un scop anume. Ai mers acolo ca să înveţi despre Orvieto. 
I-ai devenit studentă pentru că şi tu ai fost la fel curioasă 
ca şi mine. 

Ochii Mariei se umplură de lacrimi care-i umeziră 
obrajii. Încercă să le şteargă înainte să le mai observe 
careva, dar Dante le văzu şi zâmbi. Ştia că era pe drumul 
cel bun, că încă îşi cunoştea sora chiar şi după atâţia ani. 

Explică mai departe: 

— Acum un an, mă uitam prin cererile pentru permise 
de săpături când am dat peste cererea doctorului. Am 
înţeles imediat că asta era scuza perfectă pentru a putea 
intra în vorbă cu el, aşa că l-am sunat în legătură cu 
catacombele. 

Maria îi aruncă o privire dură lui Boyd. 

— Aţi vorbit cu Dante încă de acum un an şi mie nu mi- 
aţi spus? 

Boyd se apără. 

— Îţi jur că n-am ştiut că e fratele tău. Mi-a zis că-l 
cheamă Dante şi că era asistentul tatălui tău. Asta e tot ce 
mi-a spus! 

— Aşa este, o asigură Dante. N-am vrut să ştii, pentru că 
bănuiam că te-ai fi îndepărtat. Ştiu cât de încăpăţânată 
poţi fi. Te ştiu de-o viaţă! 

Furia de pe faţa Mariei se risipi. Se întoarse spre Dante 


403 


care mai avea de povestit: 

— De vreo câteva luni, fac schimb de informaţii cu 
doctorul Boyd. Mi-a zis de descoperirile pe care le-a făcut 
şi eu la rândul meu îi comunicam ce am mai aflat, totul în 
ideea planificării unor săpături reuşite. Ştiam că nu pot să 
merg cu el la Orvieto - n-aveam cum să fac asta în secret -, 
dar m-am gândit că unul dintre noi ar putea fi acolo. Mai 
exact, tu! Şi pentru mine era foarte bine şi aşa. 

Maria lăcrimă din nou: 

— Asta ascunzi tu? Ăsta este secretul de familie? 

Dante râse de inocenţa ei. 

— Nu, nu acesta-i secretul. Tata a ascuns ceva faţă de 
noi doi toată viaţa, ceva ce ar fi trebuit să ne spună de 
multă vreme. Îţi jur că nu am ştiut despre ce este vorba 
până ieri. Când tata a aflat de moartea lui Roberto, m-a 
luat deoparte şi mi-a zis totul. Mi-a spus adevărul despre 
catacombe, crucificare şi arborele nostru genealogic. Vezi 
tu, catacombele de la Orvieto au fost construite pentru noi. 
Pentru familia noastră. Au fost construite în onoarea 
rudelor noastre. 

— Despre ce vorbeşti? Cine-s rudele noastre? 

În loc să mai vorbească, Dante arătă peste umăr, către 
tabloul pe care tatăl lor îl comandase la scurtă vreme după 
ce vizitase prima dată catacombele. Imaginea era identică, 
doar că mai mică decât cea pe care Boyd şi Maria o 
găsiseră în prima încăpere a catacombelor. Cea pe care 
Maria ştia că o mai văzuse undeva, dar nu-şi dădea seama 
unde. Brusc, înţelese de ce. Subconştientul ei blocase acea 
imagine. 

— Este Omul care râde, izbuti să îngaime cu răsuflarea 
tăiată. Sunt rudă cu Omul care râde? 

Dante se încruntă. 

— Cine-i Omul care râde? 

— El, zise ea. Aşa i-am spus noi pentru că nu am ştiut 
niciodată cum îl cheamă. Imaginea lui era peste tot în 
catacombe. Pe pereţi, în sculpturi, pe o cutie funerară. De 
atunci, tot încercăm să aflăm cine este. 

— Atunci, căutarea voastră s-a încheiat, pentru că deja 


404 


ştii cum îl cheamă. 

— Ştiu? 

Dante confirmă dând din cap. 

— Pentru că la fel te cheamă şi pe tine. 

— Pe mine? Cum adică? Era din familia Pelati? 

— Nu, răspunse Dante. Numele a fost schimbat ca să ne 
apere pe noi de păcatele lui... Pe el îl chema Pilat. 

— Pilat? 

— Adică Ponţiu Pilat! El a fost strămoşul nostru. Noi 
suntem urmaşii lui. 

— Ce îi suntem? Fata se holbă la Dante. Apoi, la Boyd. 
După aceea, iarăşi la Dante. Despre ce vorbeşti? 

— Că numele nostru de familie nu este Pelati... Este 
Pilat. Numele a fost modificat pentru a ne proteja familia 
de persecuție. 

— Ponţiu Pilat este Omul care râde? 

Dante dădu din cap afirmativ. 

— Şi strămoşul nostru. 

Dură un pic ca Maria să accepte vestea, după care gemu 
uşor, supărată că fusese luată pe nepregătite. Ar fi vrut să 
protesteze, să se certe, dar, în adâncul inimii, ştia că 
fratele ei nu ar minţi-o în legătură cu aşa ceva. lar asta 
însemna că tot ceea ce-i spusese era adevărat. 

Erau din aceeaşi familie cu cel mai infam criminal din 
toate timpurile. 

Încet, într-un acces de disperare, se întoarse spre 
doctorul Boyd, care stătea lângă ea, şi-i ceru o confirmare: 

— Professore, este posibil aşa ceva? Să fie oare 
adevărat? 

Boyd închise ochii şi se gândi la cele auzite. 

— Da, draga mea, s-ar putea să fie. 

— Dar... cum? 

Bărbatul trase adânc aer în piept, încercând să aleagă 
cuvintele potrivite. 

— Poate că o să ţi se pară ciudat, însă se ştiu foarte 
puţine lucruri despre Pontiu Pilat. Majoritatea cărturarilor 
sunt de acord asupra faptului că a devenit procurator în 
Iudeea în anul 26 d.Hr. Şi şi-a încheiat mandatul zece ani 


405 


mai târziu. Totuşi, nu se ştie nimic despre naşterea sau 
moartea sa, deşi sunt foarte multe teorii despre amândouă. 

Unii istorici cred că Pilat a fost executat de Senatul 
roman la scurtă vreme după moartea lui Tiberius, în anul 
37 d.Hr. Alţii susţin că s-a sinucis, înecându-şi amarul într- 
un lac de lângă Lucerna, în Elveţia - un lac situat pe 
muntele Pilatus. Între timp, folclorul german insistă că 
Pilat a dus o viaţă lungă şi fericită în Viena Allobrogum 
(sau Viena de pe Ron), unde un monument de aproape 16 
metri, numit mormântul lui Ponţiu Pilat, încă se mai 
găseşte şi în zilele noastre. 

— În ciuda tuturor dubiilor, sublinie Boyd, există şi 
câteva lucruri care se ştiu cu siguranţă, cel mai interesant 
dintre acestea fiind în legătură cu soţia sa, Claudia 
Procula. Puţini îşi dau seama, dar soţia lui Pilat era 
nepoata lui Augustus şi fiica adoptivă a împăratului 
Tiberius. 

— Cum?! exclamă Maria clipind des de câteva ori. 
Tiberius era socrul lui Pilat? 

Boyd confirmă. 

— Pun pariu că n-ai auzit niciodată treaba asta la şcoala 
de duminică, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse năucită. 

Brusc, gândul că Pilat şi Tiberius au conlucrat nu mai 
părea aşa de imposibil. Bărbaţii aceştia erau mai mult 
decât aliaţi politici. Erau înrudiţi. 

Boyd continuă: 

— Ştiai că Biserica Coptă din Egipt şi Biserica Abisiniană 
din Etiopia au susţinut întotdeauna că Ponţiu şi Claudia s- 
au convertit la creştinism după crucificare? De fapt, îi 
cinstesc ca sfinți în 25 iunie! 

Dante îl întrerupse: 

— Doctore Boyd, cred că încă nu vezi imaginea de 
ansamblu. Nimic din toate acestea nu contează. Noi ar 
trebui să ne concentrăm atenţia asupra crucificării şi atât. 

— Tocmai asta voiam să spun! răspunse acesta, oprindu- 
l cu un semn. Sunt ani buni de când i-am tot crezut nebuni 
că-l cinstesc pe Ponţiu Pilat ca pe un erou, numindu-l 


406 


creştin. Acum, ştiu că aveau dreptate. Doamne! Practic, el 
a întemeiat religia. Mă simt ca un neghiob. 

— Dumneavoastră vă simţiţi aşa? interveni Maria. Dar 
eu cum credeţi că mă simt? Numai ce-am aflat că am 
alergat prin toată Europa căutându-mi o rudă. Că un 
tablou al Omului care râde se află chiar în casa tatălui 
meu. Inspiră adânc, încercând să se calmeze. Cum de nu 
m-am gândit la Pilat? Era atât de evident. Trebuia să ne fi 
gândit la el. 

Boyd o mângâie. 

— Linişteşte-te, draga mea! Nu eşti singură în toată 
povestea asta. Niciunul dintre noi nu s-a gândit la Pilat ca 
la un posibil suspect. Inveselește-te! Nu-i sfârşitul lumii. 

— Ba da, este! rosti o altă voce din pragul uşii. 

Înlemniţi, se întoarseră şi-l văzură pe Benito. 

Pelati şi patru gărzi înarmate intrară în încăpere. 

Vocea încheie: 

— Pentru Dante! 

Benito îşi sublinie vorbele cu două focuri rapide de 
armă. Din pieptul lui Dante ţâşni sânge care împroşcă 
peretele din spatele său şi tabloul cu Pilat. Apoi, trupul său 
lipsit de viaţă alunecă încet de pe scaunul biroului pe 
podea. Imaginea îi stârni Mariei o reacţie incontrolabilă de 
furie ucigaşă, încât sări şi încercă să ia pistolul din mâna 
tatălui ei. Însă unul dintre bodyguarzi interveni, blocând-o. 

Deloc intimidată, fata îl zgârie, lovindu-l cu palmele şi 
pumnii peste faţă. Bodyguardul încasă câteva lovituri, 
după care reacţionă dându-i un cap în piramida nazală. 
Apoi, cu un pumn sub bărbie, o lăsă inconştientă, 
aruncând-o spre măsuţa de cafea din spatele ei, de care se 
izbi în cădere. 

Impresionat de spiritul ei răzvrătit, Benito o privea fix pe 
Maria. 

— Cine şi-ar fi putut închipui aşa ceva? Dintre toţi copiii 
mei, cel mai curajos este fata! 


407 


72 


Maria îşi recapătă cunoştinţa şi constată că era legată 
de un scaun. Îi curgea sânge din nas şi gură, era plină de 
tăieturi şi avea o groază de cioburi înfipte în piele. Camera 
se învârtea cu ea. 

Clipi de câteva ori şi încercă să-şi concentreze privirea 
asupra figurii pierdute în ceaţă, din faţa ei. Totul era 
înceţoşat. Văzul, memoria, auzul ei. Sunetul înăbuşit al 
numelui ei îi răsună în cap ca un ecou. Cineva îi vorbea. 
Clipi din nou, încercând să-şi dea seama cine era. 

— Maria? repetă tatăl ei. Mă auzi? 

— Cum? bolborosi ea. Unde sunt? 

— Eşti acasă, Maria. După atâţia ani, eşti în sfârşit 
acasă... Cred că se impune să sărbătorim. 

Unul dintre bodyguarzi îi dădu o sticlă de votcă lui 
Benito, care începu să i-o toarne Mariei pe cap. Lichidul ca 
de foc îi intra în răni, provocându-i un uragan de durere 
care părea că-i sfârtecă tot corpul. Bărbatul începu să 
râdă, comentând tipetele ei de agonie: 

— Te face să te simţi în viaţă, nu-i aşa? 

Brusc, detaliile situaţiei în care se afla o loviră ca o 
avalanşă. Ştia unde se află şi ce i se întâmplă. Cel mai rău 
era că ştia cine o tortura. Intr-o clipă, coşmarurile ei de-o 
viaţă deveniră realitate. Stătea în faţa tatălui ei. 

Benito spuse: 

— Ştiam eu că am să te revăd într-o zi! Deşi nu mi-am 
închipuit niciodată că va fi în felul acesta. 

— Nici eu, se răsti fata. Speram să fie la căpătâiul tău, 
pe patul de moarte. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Şi, când colo, patul de moarte e-al tău. 

Maria se uită de jur-împrejur prin cameră, căutând din 
priviri o rază de speranţă. O armă. O cale de ieşire. Orice i- 
ar fi putut fi de ajutor. Însă chiar atunci observă că 
doctorul Boyd era legat lângă ea. Stătea cu bărbia înfiptă 
în piept. Avea cămaşa îmbibată de sânge şi ochii umflaţi de 


408 


loviturile repetate primite peste faţă. 

— Ah, Doamne! Ce i-ai făcut? 

— Eu nu am făcut nimic. Deşi oamenii mei au cam avut 
de lucru. S-au înfuriat când eu nu am primit răspunsuri la 
întrebările puse. Îi studie groaza din ochii ei de un căprui 
intens. Mai văzuse aceeaşi privire cu mulţi ani în urmă, 
într-o situaţie asemănătoare, una care avusese loc în 
aceeaşi încăpere. Acum, sper ca tu să fii mai cooperantă 
decât a fost el. 

— Nu te baza pe asta. 

Benito ridică din umeri. 

— Foarte rău! Atunci, presupun că vei avea aceeaşi 
soartă ca mama ta. 

— Mama mea? Ce vrei să spui? Despre ce vorbeşti? 

Torţionarul zâmbi. Ştia că o să-i cadă în cursă. Era 
imposibil să rateze. 

— Zău, Maria! Doar nu crezi cu adevărat că s-a sinucis, 
nu? Tu o cunoşteai mai bine decât oricine altcineva. Ţi se 
pare că era genul care să se sinucidă? 

O cuprinse iarăşi ameţeala, de data aceasta din cauza 
întrebărilor care i se învârteau nebuneşte în cap. Mereu 
avusese îndoieli în privinţa morţii mamei sale. Dintr-odată, 
parcă toate se grăbeau să se limpezească. Cum a murit 
mama ei? Ce s-a întâmplat cu adevărat? A fost omorâtă? A 
fost un accident? Avea atâtea lucruri despre care voia să 
întrebe, încât nu reuşea să articuleze nimic. 

— Să-ţi zic ceva, se oferi Benito. Facem schimb de 
informaţii. Tu-mi răspunzi la o întrebare, eu îţi răspund la 
o întrebare... Ce spui? 

Fata încuviinţă din cap, acceptând fără ezitare târgul cu 
diavolul. 

Bărbatul îşi trase un scaun în faţa ei, sperând că va citi 
adevărul în ochii ei. 

— Cine ştie despre catacombe? 

— Jumătate de Europă, mârâi ea, încă simțind arsuri pe 
piele. Oamenii vorbesc despre ele de ani de zile. 

Benito rânji cu superioritate la auzul răspunsului 
insolent. Apoi, drept pedeapsă, apăsă o bucată de sticlă ce 


409 


se iţea din pulpa ei. Urletul fetei umplu încăperea, iar 
rânjetul lui se transformă în zâmbet. 

— Nu-ţi îngreuna situaţia. Vreau doar să aflu adevărul. 
Dacă mi-l spui, îţi dau ceea ce cauţi... Dar, dacă mă minţi, 
o să suferi... "Ţeles? 

Fata aprobă din cap. 

— Cine ştie de catacombe? 

— Doar noi... Eu şi Boyd... N-am avut încredere în alţii... 
aşa că a rămas între noi. 

— Şi ceilalţi? Petr Ulster? Payne şi Jones? Ei ce ştiu? 

— Nimic, insistă fata încă suspinând. Ştiu că le căutăm. 
Dar n-au aflat că le-am şi găsit. 

Benito dădu din cap afirmativ. Fără ca Maria să ştie, 
doctorul Boyd îi îndrugase aceeaşi poveste în timpul 
interogatoriului, iar Benito nu avea de ales decât să-i 
creadă. Cel puţin deocamdată. Mai târziu, o să-şi lase 
oamenii să scoată adevărul de la ei prin nişte metode ceva 
mai persuasive. 

— E rândul meu, mârâi fata. Ce s-a întâmplat cu mama? 

— Nu pierzi timpul deloc, aşa-i? N-am să-l irosesc nici 
eu. Mama ta a fost omorâtă. 

— Omorâtă? De cine? 

— Îmi pare rău, Maria! Acum e rândul meu. Tocmai ţi-ai 
folosit întrebarea. 

— Dar... 

— Niciun dar! Bătu uşor cu degetul în ciobul de sticlă, 
doar să-i aducă aminte cine era şeful. Ce aţi luat de la 
catacombe? 

— Un pergament. Am luat un pergament. Nimic altceva. 

— Fii mai explicită, îi ceru el. Povesteşte-mi despre 
pergament. 

— Nu, asta e o altă întrebare. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Nu este o întrebare. Este un ordin. Spune-mi despre 
pergament! Sublinie ideea, apăsând mai tare pe ciob. 
Primul tău răspuns a fost incomplet. 

— Bine, mormăi ea, detestându-şi călăul din ce în ce mai 
mult. L-am găsit într-un cilindru de bronz. La subsol. 


410 


Benito completă descrierea: _ 

— În camera cu documente. Într-un cufăr din piatră, pe 
care este încrustată imaginea lui, zise el arătând spre 
tabloul din spatele biroului. Am dreptate? 

Fata confirmă încurcată. 

— De unde ai ştiut asta? 

— De unde? Pentru că eu l-am pus acolo. Doar nu crezi 
cu adevărat că voi aţi fost primii în catacombe? 
Extraordinar. Femeile pot fi atât de naive! 

— Cum? Stai puţin! Vrei să zici că ai fost înăuntru? 

— Bineînţeles că am fost înăuntru. Eu le-am descoperit. 
Sau, mai bine zis, redescoperit. Biserica ştie de catacombe 
de ani de zile. 

— Dar pergamentul? Dacă ştiau de pergament, de ce l- 
au lăsat acolo? 

Benito zâmbi compătimitor. Chiar aşa de proastă era? 

— Biserica nu ştia de pergament sau despre nivelul 
inferior. Romanii au sigilat intrarea spre scara de acces 
acum 2 000 de ani. A stat închisă până când am făcut nişte 
teste pe platou şi am descoperit subsolul. 

Rânji gândindu-se la ironia legată de locul de odihnă al 
pergamentului. Papa Urban al Vl-lea alesese Orvieto ca 
fiind locul perfect pentru a apăra Vaticanul în timpul Marii 
Schisme. Între timp, o ameninţare şi mai mare - un 
document care putea zdruncina creştinismul din temelii şi 
tot ceea ce reprezenta Biserica - a stat neobservată pe tot 
parcursul timpului cât acesta a folosit catacombele. Benito 
îşi dăduse seama că, dacă vreunul dintre oamenii papei ar 
fi găsit intrarea ascunsă către casa scării, dovada 
complotului lui Pilat ar fi fost distrusă de Biserică prin anii 
1300. Din fericire, lucrul acesta nu s-a întâmplat. 

— E rândul meu, spuse Maria cu îndrăzneală. De ce a 
fost omorâtă mama? 

— De ce? Din cauza ta! 

— Poftim? Ce vrei să zici? 

Bărbatul o opri ridicând un deget. 

— Ai tradus pergamentul? 

Maria vru să mintă. Însă ştia că, dacă îşi dă seama, n-o 


411 


să-i mai dea nicio informaţie despre mama ei. Şi nu putea 
să rişte. Pentru ea, misterul morţii mamei sale era mult 
mai important decât secretul pergamentului. 

— Da. L-am tradus la Milano. 

Bănuia. 

— Atunci, ştii adevărul. Eroul crucificării nu a fost 
Hristos. Adevăratul erou a fost Pilat, strămoşul tău. 
Păcăleala lui a dat naştere celei mai mari religii a tuturor 
timpurilor. 

Fata înălţă din umeri, refuzând să-i ofere vreo reacţie. 

— De ce a fost omorâtă din cauza mea? 

— N-ai auzit ce-am spus? Eşti rudă cu Ponţiu Pilat. Ela 
fost strămoşul tău. 

— Şi? Mă preocupă mai mult mama. De ce ai omorât-o? 

Rânji de îndrăzneala ei. Se hotări să o recompenseze cu 
un răspuns. 

— De ce? Pentru că te voia înapoi. Tu erai fetiţa ei... Din 
clipa în care ai mers la şcoală, a devenit din ce în ce mai 
greu de manevrat. Ştia că nu o să cedez, aşa că s-a hotărât 
să mă preseze indirect, sperând să mă răzgândesc. 

— Cum adică? 

Din nou, Benito o făcu să tacă, îi trecuse rândul. 

— Când Roberto a fost torturat, ce a spus? 

— Nu ştiu. Nu eram acolo. 

— Maria, rosti el ferm, punând mâna pe ciobul de sticlă. 

— Serios, nu eram acolo. De aceea i-a tăiat Payne 
degetul lui Roberto pentru identificare. Dacă aş fi fost 
acolo, l-aş fi identificat eu însămi. 

Benito cântări vorbele ei, apoi o îndemnă să întrebe. 

— Cum adică te-a presat? repetă ea. 

— Mama ta găsise la mine în birou informaţii despre 
catacombe. M-a ameninţat că le face publice dacă nu te las 
să te întorci acasă. 

În sfârşit, totul începea să capete sens. De aceea o 
sunase mama la şcoală şi îi spusese să-şi facă bagajele. Se 
gândise că informaţiile despre catacombe erau suficiente 
pentru a-i putea oferi Mariei biletul de întoarcere acasă. 
Evident, se înşelase. Concluzionă amar: 


412 


— Şi atunci ai pus să fie omorâtă? 

— Nu, eu însumi am omorât-o! Chiar aici, în camera 
asta. 

Zâmbi gândindu-se la ziua aceea. Femeia era soţia lui şi 
considera că era dreptul lui să facă tot ceea ce făcuse. Ca 
atunci când eutanasiezi câinele familiei. 

— Nicio femeie n-o să-mi comande mie ce să fac! Nu în 
casa mea! Şi nici când este vorba de Orvieto. Acesta era 
secretul familiei mele, nu al ei. Nu era treaba ei să se 
implice în asta. A meritat să moară. 


73 


Payne îl informă pe scurt pe Nick Dial în drum spre lacul 
Albano, avertizându-l ce fel de gărzi avea angajate Benito 
Pelati. Foşti militari, gărzi de corp elveţiene, genul de 
indivizi pe care doi foşti luptători din trupele MANIAC 
ştiau cum să-i trateze. Dial îşi dădu seama că, fără ajutorul 
lor, nu s-ar fi descurcat, aşa că apelă la superiori ca să-i 
numească oficial asistenţi Interpol. Însă Payne şi Jones 
bănuiau că formele lor nu prea erau legale. 

Dial sună şi ceru şi întăriri, dar ei reuşiră să ajungă la 
locul faptei înaintea poliţiei locale. Păcat, pentru că nu 
stăteau să aştepte pe nimeni. Nu câtă vreme Boyd şi Maria 
erau prizonieri. 

La intrarea din faţă a proprietăţii îi întâmpină o poartă 
de fier, iar ghereta paznicului era goală. Payne îi ajută pe 
Jones şi Dial să sară peste zid, înaintea lui. Curtea era 
întunecoasă şi mare. Alergară rapid printre tufişuri şi 
copaci, fiind cu ochii în patru după gărzi. Nici măcar nu 
erau siguri dacă era cineva acasă până când auziră o 
împuşcătură. Apoi, încă una. Două sunete identice venind 
de undeva din interiorul casei. Era cazul să intre în 
acţiune. Nu ştiau cine era implicat sau ce aveau să 
înfrunte, dar nu le păsa. Focurile de armă într-o casă nu-s 


413 


niciodată semn bun. Aşa că hotărâră să intervină. 

Jones merse înainte, intenţionând să ia cu asalt uşa din 
faţă, în timp ce Dial îi asigura spatele. Payne se târi de-a 
lungul zidului, uitându-se pe la ferestre, încercând să-şi 
dea seama cine era înăuntru. Trasă în gând eventuale căi 
de ieşire, găsi punctele slabe, estimă configuraţia încăperii 
şi dimensiunile. Erau în joc nişte vieţi şi era conştient de 
asta. Cu cât strângea mai multe informaţii, cu atât vor fi 
mai multe cadavre. Morți din rândul inamicului, nu al lor. 
Payne nu concepea să aibă oameni ucişi în timpul 
misiunilor. 

Ajunse la veranda din faţă exact în momentul când Jones 
spărsese yala. Payne îi informă pe scurt despre ceea ce 
văzuse şi se oferi să preia conducerea. Nimeni nu obiectă. 
Al doilea venea Dial, urmat de Jones. Două scări curbate 
duceau sus, de ambele părţi ale holului, şi se uneau la etaj. 
De-a lungul pereţilor erau numai tablouri şi statui. Un 
candelabru atârna din tavan, deşi nu dădea niciun pic de 
lumină. Stăteau aproape în beznă, fiind recunoscători 
pentru licărul de lumină ce venea dinspre o încăpere. Se 
hotărâră să meargă acolo. 

În vreme ce înaintau pe coridor, auziră zgomote. Ţipete 
de agonie. Sunete de tortură. Trosnituri de pumn când se 
izbesc de faţă. Pocnitura surdă a cărnii bătute. Payne n- 
avea niciun dubiu, ştia sigur că era vorba despre doctorul 
Boyd. El era interogat. Şi nu de un singur bărbat. Uşa de la 
birou era închisă şi încuiată. O fâşie de lumină răzbătea în 
jurul uşii. Strălucirea ei îi ghidă ca un far. 

Jones examină broasca şi constată că era veche de o 
sută de ani. Nu cunoştea modelul respectiv. li spuse lui 
Payne că o să încerce s-o deschidă, dar nu era sigur că va 
reuşi. Mai grav era că nu ştia dacă o putea face fără 
zgomot. Payne clătină din cap, dându-i de înţeles că era 
prea riscant şi că era de acord să doboare uşa. Nu ştia cum 
să se descurce cu o încuietoare aşa de veche. Dacă nu 
ceda la prima încercare, pierdeau elementul-surpriză. Şi, 
cum nici nu ştiau cine era înăuntru şi ce arme aveau, nu 
merita să rişte. 


414 


Payne se întoarse către Dial şi şopti: 

— Avem nevoie de o oglindă. Una care să încapă pe sub 
uşă. 

Dial confirmă că a înţeles şi zise: 

— Dă-mi două minute! 

Până să apuce Payne să mai spună ceva, Dial începu să 
alerge prin casă. A naibii beznă! A naibii securitate! Pentru 
Dial nu conta decât să-şi îndeplinească obiectivul. 90 de 
secunde mai târziu, reveni cu un fragment dintr-o oglindă 
spartă. Payne se miră în gând cum de o spărsese fără 
zgomot, dar nu aveau timp de pierdut. Aşa că se întinse pe 
podea şi strecură oglinda pe sub uşă. Inclinând-o înainte şi 
înapoi, putu să vadă tot ce era în birou. Boyd îşi pierduse 
cunoştinţa şi de pe faţă i se scurgea sânge. Maria stătea 
lângă el şi era interogată de un tip în vârstă, pe care Payne 
nu-l ştia. Presupuse imediat că era tatăl ei. In încăpere 
erau postate gărzi de corp înarmate. Unul stătea chiar 
lângă Boyd, altul lângă Maria şi al treilea în spatele 
bărbatului în vârstă, urmărind interogatoriul. 

Lucru curios, Payne nu-l zărea pe Dante nicăieri. Mai 
plimbă oglinda, sperând să obţină o imagine şi din colţul 
îndepărtat al camerei. Îndrăzneala lui aproape că era să-i 
coste când îşi dădu seama că împinsese oglinda între 
tălpile unuia dintre bodyguarzi. Fără să vrea, află că exista 
şi acesta, al patrulea, chiar lângă uşă. In tot acest timp, 
studiase camera printre picioarele lui. 

Cu inima-n gât, Payne scoase oglinda, apoi îi trase pe 
Jones şi Dial mai departe pe coridor ca să le descrie 
camera. Patru gărzi înarmate. Un şef. Doi ostatici. O 
canapea şi nişte scaune. O masă mare de lucru. Nicio 
fereastră sau uşă laterală. O intrare care era păzită. Boyd 
leşinase, iar Maria era interogată. Niciunul dintre ostatici 
nu fusese împuşcat. 

— Ce facem? întrebă Dial. 

Jones se uită la Payne. 

— Atacăm repede şi dur? 

Payne încuviinţă. Era singura alegere pe care o puteau 
face. Dacă ar fi încercat să scoată gărzile din birou, riscau 


415 


să-şi cheme ajutoare de la lac. Sau din zona gardului. Sau 
dintr-un alt loc nebănuit de ei. Şi, dacă se întâmpla aşa 
ceva, atunci erau pierduţi. Pe de altă parte, dacă aşteptau 
să ajungă poliţia locală, erau şanse ca unul dintre ostatici 
să fie omorât. 

Trebuiau să atace. Imediat. Cu o forţă letală. 

Payne îi lămuri ce avea de gând şi Dial îl privi ca pe un 
nebun. În schimb, Jones aprobă, impresionat nu doar de 
idee, ci şi de curajul inconştient al lui Payne. Din păcate, 
Payne nu putea şti dacă planul lui era prostie sau 
îndrăzneală până când nu vedea rezultatul. Era conştient 
că aveau o singură încercare dacă mizau pe elementul- 
surpriză. Asta însemna că trebuiau să treacă de uşă de la 
prima încercare. Obligatoriu. Nu putea încerca să 
slăbească broasca din cauza gardianului de lângă uşă. 
Acesta nu numai că i-ar fi auzit, dar era foarte probabil să 
stea lipit de clanţă, încât cea mai mică vibraţie a 
mecanismului de deblocare mişcat de Jones i-ar fi dat de 
gol. 

Pe de altă parte, Payne nu prea era sigur dacă aveau 
putere să doboare uşa. Era mare şi groasă, şi era prinsă în 
balamale vechi de fier, ce păreau făcute de Leonardo da 
Vinci. Prin urmare, habar n-aveau la ce să se aştepte. La 
fel şi cu broasca. Oare ar ceda la fel de uşor ca una 
modernă sau ar rezista forţei unui berbec medieval? 

Oricum, Payne nu voia ca succesul misiunii să depindă 
numai de piciorul lui drept, aşa că se hotări să întoarcă 
sorții în favoarea lui. În loc să atace uşa de unul singur, îi 
spuse lui Jones să tragă un foc de armă în broască, cu o 
fracțiune de secundă înainte ca piciorul lui Payne să intre 
în contact cu lemnul, sperând ca focul de armă să 
slăbească încuietoarea. Desigur, dacă Jones trăgea prea 
târziu sau dacă glonţul ricoşa spre Payne, avea toate 
şansele să-şi piardă nişte degete de la picioare. 

— Ei bine, glumi Payne, poate am noroc şi-mi cresc la 
loc! 

Fără să mai ezite, Jones îşi potrivi pistolul în timp ce 
Payne calculă distanţa până la impact. Era loc de trei paşi 


416 


până lovea uşa. Trei paşi mari, care hotărau totul. Dial 
stătea în spatele lui Jones, pregătit să năvălească în 
cameră şi să-l doboare pe gardianul de lângă Boyd. Jones 
avea să-l atace pe cel de lângă Maria, iar Payne pe cel din 
spatele lui Benito. Al patrulea bodyguard, cel de lângă uşă, 
era factorul incontrolabil. Payne spera să-l poată elimina la 
impact. Dacă nu, unul dintre ei trebuia să se ocupe şi de el. 
Şi, mai mult ca sigur, era răspunderea lui Payne. Nu că s- 
ar fi plâns. Situaţiile de genul ăsta erau specialitatea lui. 

Oricum, de vreme ce Dial avea sarcina cea mai uşoară, 
Payne îl puse responsabil cu numărătoarea. 

Trei. Jones potrivi arma în dreptul broaştei. 

Doi. Payne îşi propti piciorul în peretele din spate, ca să- 
şi ia elan. 

Unu. Se lansă, gata să lovească. 

Jones trase un foc de armă cu o fracțiune de secundă 
înainte ca Payne să intre în contact cu uşa. Metalul scrâşni 
şi lemnul trosni când uşa se izbi de spatele celei de-a patra 
gărzi, doborând-o la pământ. Cumva, Payne îşi păstră 
echilibrul şi reuşi să sară în cameră. Jones şi Dial îl 
urmară, năvălind în încăpere cu armele scoase. 

Atacul lor fusese atât de precis, încât putură să lovească 
gărzile înainte ca acestea să se dezmeticească. Payne îşi 
altoi ţinta cu un cot urmat de un genunchi în bărbie, 
doborându-l peste cel de-al patrulea, care zăcea 
inconştient pe podea. În parte din cauza impactului cu uşa, 
dar şi pentru că glonţul lui Jones îl nimerise prin 
încuietoarea uşii. 

Într-o clipă, Payne înşfăcă armele celor doi bătăuşi. La 
rândul lui, Jones îşi eliminase omul cu o lovitură în gât, 
apoi se orientă spre bătrânul de pe scaun. Dial, pe de altă 
parte, se lupta. Se juca de-a artele marţiale cu ţinta sa 
până când Payne îl pocni cu patul armei, izbindu-l cu faţa 
de perete. 

Zâmbind, Dial îi aruncă lui Payne o privire prin care 
părea că se justifică: „De regulă, clienţii mei sunt morţi 
când apar eu“. 

Payne îi întoarse căutătura tot drept răspuns: „Ai mei 


417 


tt 


nu“. 
Între timp, Jones era grămadă pe Benito. Îl dezarmă 
înainte de a-şi trece brațul în jurul gâtului său şi a-l 
strânge. O strângere uşoară şi bătrânul nu mai opuse 
rezistență. Fără ameninţări. Fără luptă. Fără mită de vreun 
fel. Pentru Jones, era destul de patetic. Se aşteptase ca 
vestitul Benito Pelati să-i pună probleme mai mari. 

— Omoară-l, îl imploră Maria din celălalt capăt al 
încăperii. Era legată de scaun şi se uita fix la tatăl ei. 
Privirea tulbure din ochii ei le spunea tuturor că vorbea 
serios. Voia ca Jones să-i frângă gâtul lui Benito ca unui 
pui de găină. Mi-a omorât mama. Mi-a împuşcat fratele. 
Merită să moară! 

— Probabil că ai dreptate, dar... 

— Dar ce? Nu pricepi? Ei n-o să-l bage la închisoare 
niciodată. Ştie prea multe despre Biserică! N-au să-l acuze. 
Nimeni nu-l va acuza! O să fie liber, aşa cum erai şi tu la 
Pamplona. 

Payne îi ascultă pe cei doi în vreme ce căuta prin 
încăpere, asigurându-se că nu sunt surprize. Însă găsi una, 
în spatele biroului. Dante zăcea acolo, într-o baltă de 
sânge. 

— Maria, protestă Jones. Aş vrea să pot, dar nu pot. Pur 
şi simplu, nu pot... 

— Atunci, lasă-mă pe mine s-o fac! Dezleagă-mă doar. O 
să zicem că a murit în timpul operaţiunilor de salvare. 
Nimeni nu va şti. 

— O să ştiu eu, spuse Dial din capătul opus al încăperii. 
Şi, cum eu conduc ancheta, va trebui să te opresc. 

— Unde mai pui, rosti Payne verificând pulsul lui Dante, 
că te înşeli în privinţa fratelui tău. E încă în viaţă. 


Poliţia a ajuns câteva minute mai târziu, dându-i lui Dial 
şansa de a-i suna pe ofiţerii NCB de la aeroport. L-au 
informat că una dintre echipele de la crucificări fusese 
prinsă şi că mărturiseau totul despre celelalte trei echipe. 
„Cu puţin noroc, gândi Dial, vor fi prinşi toţi până în zori. 
Şi toată corvoada crucificărilor se va sfârşi.“ 


418 


— Şi cu mine cum rămâne? întrebă Boyd. Avea ochiul 
stâng atât de umflat, că nici nu-l putea deschide. O pânză îi 
acoperea tăietura de pe frunte. Eu când îmi recapăt 
reputaţia? 

Dial se strâmbă. N 

— Asta s-ar putea să dureze puţin mai mult. Insă mă 
ocup şi de treaba asta. 

— Ei bine, chiar sper să faci aşa, fir-ar să fie, spuse Boyd 
încercând să se amuze. Atunci, ce mai aştepţi? Du-te şi 
apucă-te de treabă! Eu am altele de făcut, trebuie să mă 
întâlnesc cu diverşi. Sunt un om ocupat, domnule Dial! 

Râzând, Dial îl salută în batjocură şi se îndreptă spre 
sufragerie. 

— E un tip de treabă, comentă Payne spre Jones, care 
confirmă din cap. Slavă Domnului c-a plecat! 

Payne tot nu ştia ce se întâmplase în ultimele câteva ore 
şi ardea de nerăbdare să audă detaliile, nu doar despre 
Omul care râde, ci şi despre familia Pelati. Ultima dată 
când îl văzuseră pe Dante, acesta îi urca pe Boyd şi Maria 
într-un elicopter. lar acum fata implora un doctor să-i 
salveze viaţa fratelui ei în timp ce acesta era urcat într-o 
ambulanţă. 

Evident, pierduseră un episod important. 

Casa era înţesată de anchetatori, aşa că ieşiră lângă 
piscină, unde doctorul Boyd îi informă despre tot ceea ce 
se întâmplase, de la focul de armă până la ura lui Dante 
faţă de tatăl lui. Le-a mai zis şi despre discuţia sa 
anterioară cu Dante, iar lui Payne şi Jones le sări muştarul, 
până când înţeleseră că lucrul acesta se întâmplase cu 
mult înaintea evenimentelor de la Orvieto şi nu prea avea 
cum să le fi pus în pericol siguranţa. Boyd chiar nu-şi 
putuse da seama de partea cui era Dante până când au 
ajuns acasă, aşa că a ţinut informaţia aceasta doar pentru 
el. 

— Stai puţin! i-o trânti Jones. Vrei să-mi spui că, la 
cariera de piatră, noi nu eram în pericol? Haide! Chiar nu 
cred. Gărzile lui nu voiau să ne lase să plecăm de pe 
munte. 


419 


Payne era de aceeaşi părere. 

— Are dreptate, doctore! Şi am destule vânătăi pe tot 
corpul ca să-ţi demonstrez. 

Boyd se încruntă, nedorind să vorbească despre răni, nu 
când faţa lui arăta în halul acela. 

— Gărzile lucrau pentru Benito, nu pentru Dante. Astfel, 
el era forţat să continue mascarada. 

Jones se scărpină în cap. 

— Dacă aşa stau lucrurile, de ce v-a adus Dante pe voi 
doi aici? Din punctul de vedere al siguranţei, cred că ăsta 
este ultimul loc unde ar fi trebuit să vă aducă. N 

— Dacă supravieţuieşte, poţi să-l întrebi singur. Intre 
timp, sunt lucruri mult mai importante cu care ar trebui să 
ne batem capul. Payne se întoarse spre Boyd. Ce ai aflat 
despre Omul care râde? 

— Despre cine? chicoti Boyd. A, da, misteriosul Om care 
râde. Se pare că, până la urmă, identitatea lui n-a fost 
chiar atât de misterioasă. 


74 


Nick Dial se simțea tentat să părăsească scena crimei şi 
să meargă înapoi la aeroport. Era foarte dureros să se 
gândească la faptul că unul dintre suspecții lui era 
interogat de altcineva, nu de el. Unde mai pui că el fusese 
cel care a remarcat relevanța geografică a crucificărilor, 
aşa că voia să fie prezent la focul de artificii. Nimic nu-i 
oferea satisfacție mai mare decât momentul în care-l făcea 
pe criminal să vorbească. 

Tot gândindu-se la lucrul acesta, ştia că nu putea rata 
ocazia de a vorbi cu Benito Pelati. Nu era niciun avocat de 
faţă şi poliţiştii locali erau prea preocupaţi cu strângerea 
dovezilor ca să-şi mai facă griji în legătură cu un simplu 
interogatoriu. Pentru ei, Dial făcuse arestarea, aşa că el se 
cuvenea să fie primul care să stea de vorbă cu Pelati. De 


420 


fapt, se oferiseră chiar să păzească uşa în tot acest timp. 

Pelati arăta impunător când intră în camera din spate. 
Hainele nu aveau niciun defect şi mersul îi era lent. Ţinea 
bărbia în sus, de parcă era pe punctul de a se adresa 
ţăranilor de la balconul palatului. Avea mâinile în cătuşe, 
însă ascunse de materialul jachetei, aşa încât iluzia pe care 
încerca să o menţină nu prea era ştirbită. Era o icoană 
naţională şi se aştepta să fie tratat ca atare. 

În clipa în care Dial îl văzu intrând în încăpere, ştiu că 
urmau să poarte o conversaţie care nu va avea niciun 
rezultat. Îi era clar că nu o să scoată nimic de la Pelati. Se 
strădui însă, punând întrebare după întrebare despre 
familia lui Pelati, crucificări şi orice altceva îi mai trecea 
prin minte. Dar Pelati nici nu se clinti. Pur şi simplu, stătea 
acolo, neimpresionat, de parcă era pe jumătate dezamăgit 
că Dial era cel mai bun poliţist pe care Interpolul l-a putut 
găsi. 

Din fericire, o bătaie în uşă a schimbat totul. Dial ar fi 
vrut s-o ignore, până când a auzit scârţâitul uşii care se 
deschidea în spatele său. 

— Ce este? mârâi el. Am treabă aici. 

— Domnule, şopti un poliţist, vă caută un anume 
cardinal Rose. Spune că este urgent. 

Dial zâmbi, dându-şi seama că îi va putea mulţumi 
cardinalului în persoană pentru că l-a avertizat în legătură 
cu încercarea de şantajare a Bisericii. Mai ştia şi că Rose 
ar putea avea informaţii suplimentare, care i-ar putea fi de 
folos la interogatoriul lui Pelati. 

— Da, bine. Trimite-l în spate! 

Deşi nu se întâlniseră niciodată, Rose nu era dificil de 
identificat. Nu doar pentru că era îmbrăcat ca un cardinal, 
purtând o robă stacojie şi o biretta roşie pe cap, dar 
umbletul îi era tot de Texas. Parcurse coridorul ca un şerif 
la un duel cu pistoale. In alte circumstanţe, Dial i-ar fi 
ridicat poalele robei, ca să vadă dacă nu cumva poartă 
pinteni. 

— Joe, eu sunt Nick Dial! îmi pare bine să te cunosc. Cei 
doi îşi strânseră mâinile în apropierea camerei de 


421 


interogatoriu. Ei, care-i treaba? Mi s-a spus că ai ceva 
urgent de discutat. 

Rose dădu din cap 

— Am mai primit o informaţie despre Benito Pelati şi m- 
am gândit că ţi-ar putea fi de folos. Dar, dacă e un moment 
nepotrivit, mă întorc mai târziu. 

— Nici vorbă. Nici nu mă gândesc să te expediez. Plus că 
vorbesc cu Benito chiar acum şi tot zice ceva care mă 
zăpăceşte. Tipul abia dacă îmi adresează o vorbă, dar, 
atunci când dă să spună ceva, tot face aluzie la un secret. 
L-am presat, însă nu zice nimic. 

— "Ţi-a dat vreun indiciu despre acest secret? 

— Aş vrea eu. Mi-ar uşura munca al naibii de mult... 
Opa! Scuze c-am afurisit. 

Rose ignoră profanarea. Mai ales că majoritatea 
texanilor înjurau. 

— Ai vorbit cu cei din familia lui? Poate că ştiu ei ceva. 
Eu nu l-am cunoscut niciodată, aşa că nu prea ştiu ce aş 
putea să-ţi spun. 

— De fapt, cred că fiul lui ştia. Asta-i motivul pentru care 
Benito i-a tras două gloanţe în piept. Să-l oprească din a-l 
zice cuiva. 

Rose făcu semnul crucii pentru Dante. 

— Aşa a făcut? 

— Aşa a făcut ce? 

— A spus celorlalţi. Unul dintre poliţişti mi-a spus că au 
fost vreo câţiva martori la împuşcături. 

Dial confirmă. 

— Gărzile lui erau în apropiere, dar niciunul nu vorbeşte 
engleză. Am senzaţia că asta era una dintre cerinţe pentru 
angajaţi. Îi permitea să-şi conducă afacerile în linişte. 

— Isteţ tipul. Aşa este cel mai bine. Fără teama vreunor 
urechi mai fine. 

— Că veni vorba de isteţime, de ce am senzaţia că tu 
cunoşti secretul? De aceea te afli aici, nu-i aşa? 

Rose ridică din umeri. 

— Probabil. Misterioase sunt căile Domnului. 

„Slavă Domnului! “ îşi zise Dial în sinea lui. 


422 


— Spune-mi, este ceva în legătură cu Biserica? Despre 
asta era vorba în şantaj? A aflat ceva despre Biserică şi s-a 
hotărât să facă nişte parale? 

— Nick, ascultă, am mâinile legate în privinţa aceasta. 
Nu pot vorbi despre asta. Chiar nu pot. 

Dial nu se putu abţine să nu zâmbească. 

Dar... 

Rose râse. 

— Dar mă gândesc că dacă pot să-l fac să vorbească fără 
ca practic să pomenesc de secret... 

— ... Atunci eu o să aflu ce vreau să aflu şi tu rămâi cu 
conştiinţa curată. 

Prelatul încuviinţă. 

— Da, ceva de genul ăsta. 

Dial se uită la ceas şi văzu că era în întârziere. Avocaţii 
lui Pelati puteau să ajungă în orice clipă. 

— Bine. Dar trebuie să ne grăbim. 

Rose ridică mâna dreaptă a promisiune. 

— Nu-ţi fie teamă, nu durează mult. 

Zâmbind încă, Dial intră primul, urmat de Rose care 
trase uşa după ei. Rose îl văzuse pe Pelati la Vatican de 
vreo câteva ori, însă nu-i vorbise niciodată, în principal din 
cauză că ei doi nu aveau nimic în comun. Rose era dispus 
să dea Bisericii tot ce avea, fără să aştepte ceva în schimb, 
în vreme ce Pelati era exact invers. Conacul respectiv era 
o dovadă. Rose era darnic. Pelati era strângător. Şi aşa vor 
rămâne lucrurile până la sfârşit. 

Pelati îi privi pe cei doi cum intră în încăpere şi păru să 
se însufleţească. Ochii i se îndreptară spre omul în roşu 
care se uita fix la el. 

— Spune-mi, domnule Dial, cine e prietenul dumitale? 

— Dumnealui este cardinalul Joseph Rose de la Vatican. 
A venit să-mi vorbească despre cazul dumitale şi m-am 
decis să-l las să ne însoţească. 

— A? Şi de ce, mă rog? Eu nu eram o companie destul de 
bună pentru dumneata? 

— De fapt, ai înţeles greşit. Am crezut că eu nu sunt o 
companie bună pentru dumneata. Vezi, mi-ai tot vorbit 


423 


despre ceva ce eu nu cunoşteam, aşa că am decis să aduc 
un expert, cineva care să mă poată ajuta să înţeleg. 

Pelati rânji auzindu-l. i _ 

— Omul acesta este un expert? In ce? În Hristos? 

— Nu, îl întrerupse Rose. Sunt expert în secrete. 

— Secrete? icni el, ascunzându-şi teama. Vreun secret 
anume? Al meu, poate? 

Rose dădu din cap afirmativ şi făcu un pas mai aproape. 

Pelati continuă: 

— A, bun! Atunci, o să ne distrăm. Te rog, trage-ţi un 
scaun, Eminenţă! Mi-ar plăcea să aud ce ştii despre mine 
şi secretul meu. 

Rose refuză să se aşeze. 

— Nu-i nevoie să m-aşez. l-am promis lui Nick că voi fi 
concis şi vreau să-mi ţin promisiunea. 

— Cum doreşti, Eminenţă... Ii admir pe oamenii care-şi 
tin promisiunile făcute. 

Rose se apropie. 

— De fapt, asta-i problema cu secretele care mereu m-a 
deranjat. Oamenii nu-şi ţin niciodată cuvântul, în sensul că 
un secret nu rămâne niciodată secret pentru mult timp. 

Pelati îi făcu un semn că era de acord cu afirmaţia 
respectivă, fiind foarte familiarizat cu subiectul acesta. 

— Cardinale Rose, dacă pot avea îndrăzneala, de ce îmi 
spui toate aceste lucruri? Încerci să mă convingi că 
dumneata cunoşti secretul familiei mele? Asta încerci să 
faci? 

— Dimpotrivă, am vrut să ştii că şi reversul este valabil. 
Dumneata eşti singur în treaba asta. Nimeni în afară de 
dumneata nu cunoaşte întregul secret. Mă auzi? Niciun alt 
suflet! 

Pelati se încruntă. Nu era lucrul la care se aştepta. 

— Şi dumneata ai venit până aici să-mi zici asta? 

Rose zâmbi la auzul remarcii răutăcioase. El fusese 
trimis de Curtea Supremă să protejeze Biserica şi avea de 
gând să-şi ducă treaba la bun sfârşit. 

— Nu, am venit aici pentru că am vrut să văd privirea 
din ochii tăi când o să-ţi spun asta... Scoase un pistol din 


424 


faldurile robei şi zise: Secretul tău moare azi! 

Până să poată reacţiona Dial, Rose înfipse pistolul în 
tâmpla lui Pelati şi trase. Un zgomot ca de tunet umplu 
încăperea, urmat de sunetul ca un pleoscăit făcut de 
sângele şi creierul împroşcate pe perete. 

Instinctiv, Dial sări după arma lui Rose, dar cardinalul 
era prea rapid ca să poată fi oprit. Retrăgându-se în colţul 
îndepărtat al încăperii, Rose duse ţeava fierbinte a armei 
la tâmpla sa şi-i ceru lui Dial să rămână pe loc. 

— N-o face! urlă Dial. Te rog, nu! 

— Trebuie, Nick! Trebuie să se termine aşa. 

— De ce? întrebă el în timp ce un grup de poliţişti năvăli 
pe uşă. Spune-mi de ce! 

Rose zâmbi cu înţeles şi strânse mâna pe pistol. 

— Deoarece Hristos este mântuitorul meu. 


75 


Payne şi Jones nici nu auziseră împuşcăturile. Erau 
afară, lângă piscină, comentând evenimentele din timpul 
săptămânii în momentul în care cardinalul Rose trase 
primul foc. Sunetul fusese acoperit de zgomotul unui 
elicopter care survola zona şi de sirenele maşinilor de 
poliţie care veneau spre ei. 

Mai târziu, când au aflat ce se întâmplase, Payne fu 
dezamăgit că nu a fost de faţă la execuţia lui Benito. Poate 
suna cam morbid, dar, când vezi atâţia oameni buni 
murind, cum văzuse el, uneori îţi prinde bine să vezi cum 
moare şi un diavol. Parcă ajută la menţinerea echilibrului. 
Cel puţin un timp. 

Apoi, Payne îşi dădu seama că, dacă s-ar fi aflat în acea 
încăpere, martor la un asemenea eveniment, ar fi ratat cea 
mai mare surpriză. Ceva atât de neaşteptat, încât tot nu 
ştia ce să creadă. 

Stând între Jones şi doctorul Boyd, Payne se uita fix la 


425 


strălucirea apei albastre, gândindu-se la religie. Pe 
parcursul câtorva zile, aflase mai multe despre creştinism 
decât în toată viaţa lui de până atunci. Şi totuşi voia să ştie 
mai multe. Pentru fiecare întrebare la care primise 
răspuns se iveau alte zece nedumeriri. Şi erau una mai 
complicată decât precedenta. Payne îi spuse asta 
doctorului Boyd care susţinea că acesta era paradoxul 
religiei. Boyd considera că, în general, cu cât înveţi mai 
multe, cu atât ştii mai puţine. 

Glumind, Payne zise: 

— Fir-ar să fie! Atunci înseamnă că, faţă de mine, tu nu 
știi nici cât negrul sub unghie! 

Surprinzător, Boyd râse mai tare decât toţi ceilalţi. 

Payne se întoarse către Jones, aşteptându-se să vadă un 
zâmbet şi pe faţa lui. În schimb, observă o privire uluită 
care spunea că el încă încerca să pună lucrurile cap la cap. 
Catacombele, pergamentul, secretul familiei Pelati. Pentru 
el, acestea erau piesele dintr-un puzzle uriaş, pe care încă 
nu reuşise să-l rezolve. 

— Te simţi bine? întrebă Payne. 

Făcu semn că da, deşi Payne ştia că nu era adevărat. 
Ceva îl chinuia. Ceva important. In cele din urmă, Jones 
întrebă: 

— Doctore, doar din curiozitate, ce crezi că s-a întâmplat 
cu el? 

Boyd făcu o grimasă. 

— El? La cine te referi? 

— La lisus, răspunse el. Dacă lisus nu a fost crucificat, 
atunci ce s-a întâmplat cu el? 

— Ahhh! 

Oftatul indica faptul că Boyd aşteptase toată săptămâna 
să i se adreseze această întrebare. 

— Cred că asta depinde de cel pe care-l întrebi. Diverși 
experți au diferite păreri, deşi unele dintre ele sunt puţin 
cam nebuneşti. Cea mai cunoscută teorie este aceea că 
Hristos era un bărbat însurat, care şi-a trimis familia la 
Marsilia, imediat după judecata lui din Iudeea. Am citit 
multe manuscrise franceze care fac referire la descendenți 


426 


ai lui Hristos care încă mai trăiesc şi astăzi în Franţa. 

Şi ei auziseră această teorie. Payne ştia că unii experţi 
credeau că Maria Magdalena fusese soţia lui Hristos. 
Desigur, nu avea nici cea mai vagă idee dacă lucrul acesta 
era adevărat sau pură ficţiune. 

— Aşadar, tu crezi că Hristos s-a dus în Franţa? 

Boyd ridică din umeri. 

— Asta este ceea ce cred unii. Alţii consideră că riscul ar 
fi fost prea mare. Adevărul este că, dacă Hristos ar fi fost 
descoperit, întreaga lui familie ar fi fost măcelărită pe loc. 

Jones se înfioră. 

— Atunci, unde s-a dus? 

— Conform tradiţiilor islamice, a plecat spre est, unde, 
în cele din urmă, a murit după vreo câteva zeci de ani, într- 
un oraş indian din Kashmir. Alţii cred că a plecat la 
Alexandria, în Egipt, unde a ajutat la convertirea oraşului 
la creştinism. Chiar am citit o istorisire care spunea că a 
fost ucis la Masada, în anul 74 d.Hr., când fortăreaţa 
evreiască a fost cucerită de romani. 

Dar niciuna dintre aceste teorii nu-l mulţumi pe Jones. 
Frustrat, aruncă o piatră undeva în piscină. Stropii săriră 
în toate direcţiile. 

— Cu alte cuvinte, nimeni nu ştie cu adevărat. 

Boyd dădu uşor din cap. 

— Cred că nu. 

— Aşa că s-au întâmplat atâtea, făcu Jones un gest 
amplu cu mâna, referindu-se la tot ce întreprinseseră ei 
până atunci, şi tot nu ştim cu siguranţă! 

— Nu cu certitudine, nu... Şi adevărul este că probabil 
nu vom şti niciodată. 


Doctorul Boyd se scuză şi se îndreptă spre casă. Avea 
faţa umflată şi diformă, iar pansamentul steril nu mai avea 
niciun efect. Trebuia neapărat să-şi pună o pungă de 
gheaţă şi să înghită un tub de analgezice. 

Payne şi Jones se uitară după el cum intră în casă, apoi 
îşi îndreptară atenţia spre elicopterul care tot survola 
zona. La început, crezură că este elicopterul poliţiei pus să 


427 


protejeze perimetrul. Apoi, le trecu prin cap că erau 
ziarişti, posibil chiar paparazzi care încercau să obţină o 
fotografie cu locul crimei. Continuară să creadă astfel până 
când Jones îi arătă ceva. Elicopterul zbura fără să fi aprins 
luminile. Nici urmă de far. Niciun bec pe coadă. Niciun fel 
de semnalizare luminoasă. Pentru un anumit motiv, 
încerca să se piardă pe fundalul cerului întunecat. Se 
străduia să rămână nevăzut. 

— Doar nu crezi că... 

Jones dădu din cap că da. Ştia la ce se gândea Payne. 

— Poate fi al doilea elicopter de la Viena. 

Înainte ca Dante să plece de la cariera de marmură, le 
dăduse ordine oamenilor lui să aştepte până când cerul se 
limpezea şi apoi să încarce în cel de-al doilea elicopter ce 
descoperise la Viena. După aceea, urmau să zboare până la 
vila unde intenţiona să-l întâlnească pe tatăl lui. 

Brusc, conştientizară că elicopterul acela nu sosise sau, 
cel puţin, nu aterizase. Dacă teoria lor era corectă, pilotul 
încă survola zona, neştiind ce avea de făcut în continuare. 
Jones rânji. 

— Ia să vedem dacă vrea să ni se alăture. 

Payne se înclină în direcţia lui. 

— După tine, prietene şiret! 

Elicopterul personal al lui Dante se afla încă pe 
heliportul din spatele moşiei. Era suficient loc să aterizeze 
şi un al doilea în curte. Mai rămânea doar să-l convingă pe 
pilot că asta trebuia să facă. Payne sugeră să folosească o 
lumină pentru a-i semnaliza în Morse, dar Jones se gândi la 
ceva mai bun. Urcă în elicopterul lui Dante şi îşi puse 
casca. După ce apăsă câteva butoane, începu să-i dea 
ordine prin staţie, pe un ton răstit: 

— Ce mai aştepţi? Zbieră Jones în italiană. Coboară 
acum! 

Pilotul răspunse după vreo 30 de secunde. 

— Şi poliţia? 

— Nu pe voi vă aşteaptă. Au fost împuşcături în casă. 
Dante se ocupă de asta. 

Pilotul se gândi o clipă înainte de a aprinde luminile. 


428 


După câteva minute, ateriză în mijlocul curţii din spate. 

— Şi acum? întrebă pilotul. 

— Descarcă marfa şi apoi pleacă de aici! Te chem eu 
când am nevoie de tine. 

Ca prin minune, o echipă de şase soldaţi scoase relicva 
din elicopter şi o aşeză pe iarbă. Payne şi Jones nu puteau 
risca să fie văzuţi, aşa că stătură ascunşi în primul 
elicopter, deşi probabil că nu era necesar. Bărbaţii erau 
prea speriaţi de poliţie, încât nici nu se uitau în jur. Un 
minut mai târziu, se ridicau iarăşi în aer, retrăgându-se 
rapid spre Roma. Sau Viena. Sau cine ştie încotro. Payne 
urmărea scena şi nu-i venea să creadă. 

— A mers ca la carte, se amuză Jones. Sper că nu e vreo 
bombă. 

Cei doi traversară peluza, neştiind ce o să găsească. 
Cerul era întunecat şi luna era parţial ascunsă după nori. 
În partea aceea de curte erau câteva becuri, dar nu voiau 
să le aprindă. Nu doreau să folosească nici măcar o 
lanternă. Payne însă aproape că se răzgândi când văzu 
sarcofagul. Era din marmură albă şi avea o serie de 
crestături ornamentale care-i aminteau de cele văzute pe 
caseta Mariei. Din prima clipă, ştiu că scobiturile în piatră 
spuneau o poveste - îşi dădea seama din înşiruirea lor -, 
dar nu le putea interpreta semnificaţia pe întuneric. 

Pe moment, Payne se întrebă în sinea lui dacă nu cumva 
acesta era motivul pentru care Dante îi adusese aici pe 
Boyd şi Maria. Să-l ajute să le înţeleagă semnificaţia. Poate 
chiar să-l ajute să decidă ce avea de făcut mai departe. 
Apoi însă îşi îndreptă toată atenţia asupra artefactului din 
piatră. 

Payne  reacţionă ciudat, îşi trecu degetele peste 
crestăturile acelea antice ca un orb care vrea să descifreze 
în Braille o poveste. Chiar atunci, luna se iţi de după nori şi 
putu să distingă imaginea lui Hristos pe cruce şi Omul care 
râde undeva în apropiere. Un grup de centurioni ducea un 
trup într-o peşteră. Apoi, văzu un om care ieşea din ea. 
Între timp, Jones, aflat pe cealaltă latură a lăzii, descrise 
cu voce tare imaginile pe care le vedea şi el. 


429 


Erau soldaţi. O barcă mare. Un lanţ muntos. Vârful unei 
săbii. 

Niciunul dintre cei doi nu pricepea exact povestea scrisă 
în piatră. Şi şi-au dat seama că vor afla doar dacă apelează 
la ajutorul lui Boyd şi al Mariei. Dar nu mai avea haz aşa. 

Şi atunci s-au hotărât să încerce singuri, examinând 
conţinutul lăzii. În fond, nu stricau nimic. Voiau doar să 
arunce o privire înăuntru, numai un pic. Dădeau capacul 
deoparte, se uitau repede înăuntru şi apoi trăgeau capacul 
la loc. N-ar şti nimeni. Ar fi secretul Jor. 

Studiară construcţia cutiei şi hotărâră să împingă 
capacul din partea în care se afla Payne. Zâmbind, 
numărară până la trei şi împinseră cu toată puterea. 
Capacul de piatră scoase un scrâşnet puternic, se 
cutremură, apoi alunecă vreo 15 centimetri spre dreapta. 
Un iz de aer stătut le umplu nările lor, dar nu le păsa. 
Deloc. 

Erau prea ameţiţi de ceea ce descoperiseră înăuntru. 


76 


Luni, 31 iulie 
Kusendorf, Elveţia 


Elicopterul survola arhivele de câteva secunde bune, 
timp suficient ca Payne şi Jones să vadă reconstrucţia din 
aer. Trecuseră mai puţin de trei săptămâni de la incendiu, 
dar şantierul era în plină activitate. Buldozerele arau 
pământul. Camioanele zbârnâiau. Muncitorii tăiau panouri 
şi băteau cuie. Lucrurile arătau minunat, cel puţin pentru 
nişte necunoscători ca ei. 

Din păcate însă, nu puteau afirma acelaşi lucru şi despre 
creştinism. 

Payne şi Jones petrecuseră două săptămâni căutând 
informaţii despre această temă, mai mult ca să-şi 


430 


domolească toată curiozitatea dacă nu din alt motiv. Au 
citit cărţi. Au vorbit cu experţi. Au făcut tot ce le-a stat în 
putinţă ca să găsească răspunsuri la întrebările care-i 
chinuiau. Unele răspunsuri i-au lăsat cu gura căscată. 

De exemplu, nu ştiuseră că Biblia islamului, Coranul, 
susţine că povestea cu crucificarea lui Hristos este falsă. 
Da, contrafăcută. Musulmanii îl consideră pe Hristos un 
profet, cineva care ar trebui venerat în acelaşi fel ca şi 
Abraham, Moise şi Mohamed, aşa că Payne şi Jones au fost 
uimiţi când li s-a spus cum Coranul pune sub semnul 
întrebării integritatea lui Hristos. Totuşi, consemnează că 
nu a fost crucificat. Versetul zice: 


[4:157] Si ei au spus: Cu siguranţă, l-am ucis pe Mesia, 
lisus, fiul Mariei, apostolul lui Allah; şi ei nu l-au ucis şi 
nici nu l-au crucificat, ci aşa li s-a părut lor... 


Surprinzător, acest verset nu era dosit în vreun 
pergament ascuns sau închis printr-o pivniţă a Vaticanului. 
Este cunoscut de un miliard de musulmani din toată 
lumea. Însă nici Payne, nici Jones nu mai auziseră de 
crucificarea trucată până când nu i-au întâlnit pe Boyd şi 
Pelati. 

Cum se poate aşa ceva? 

Cum se poate ca un fapt de o asemenea importanţă să 
fie ignorat de Occident? 

Indiferent dacă este sau nu adevărat. Payne nu putea 
înţelege de ce acest verset nu fusese niciodată discutat 
într-un forum public. De ce nu era nimeni destul de curios 
să-l cerceteze. Payne făcu o glumă spunând că era un 
păcat că Oliver Stone n-a regizat filmul Patimile lui 
Hristos. Deoarece el ar fi închipuit un altfel de final - ceva 
cu o întorsătură conspiraţională. 

Ei, poate Mel Gibson are în plan vreo continuare? 

Schimbând subiectul, au mai găsit câteva chestii 
interesante despre Ponţiu Pilat. Cea mai surprinzătoare 
era prietenia lui strânsă cu losif din Arimateea, care a avut 
un rol important la momentul răstignirii şi la aflarea 


431 


locului de înhumare a lui Hristos. Toate cele patru 
Evanghelii susţin că trupul lui Hristos a fost închis într-un 
mormânt de pe pământurile lui Iosif, chiar dacă legea 
romană interzicea înmormântarea celor răstigniţi. In acele 
vremuri, victimele erau lăsate pe cruce şi, în cele din 
urmă, sfârşeau prin a fi mâncate de păsări. Mai mult chiar, 
romanii erau atât de stricţi cu privire la această lege, încât 
practic puneau soldaţi de pază ca să fie siguri că prietenii 
sau rudele victimelor nu se atingeau de leşuri. 

Şi totuşi Pilat a fost dispus să treacă peste acest cod şi 
să-i dea trupul lui lisus lui Iosif din Arimateea, deşi acesta 
nu avea niciun drept să-l pretindă. Doar dacă, desigur, se 
întâmpla ceva ce nimeni altcineva nu ştia, iar Pilat şi Iosif 
erau cei doi conspiratori. 

Şi mai ciudată este alegerea cuvintelor folosite în 
Evanghelia după Marcu. În versiunea grecească originală, 
când Iosif i-a cerut lui Pilat să-i dea trupul lui Hristos, a 
folosit cuvântul soma, prin care se face referinţă la „un 
trup viu“, nu ptoma, ce înseamnă „cadavru“. Cu alte 
cuvinte, Iosif i-a cerut lui Pilat să-i dea pe cineva care era 
încă în viaţă. În cele din urmă, acest verset a fost schimbat 
în traducerile în latină şi engleză ale Bibliei, deoarece 
traducătorii au folosit cuvinte nespecifice, care nu au 
reuşit să explice dacă Hristos era viu sau mort când a fost 
coborât de pe cruce. Totuşi, în versiunea originală, chiar şi 
Marcu spune că Hristos era viu când i-a fost încredinţat lui 
Iosif. 

Payne şi Jones au dat peste nenumărate amănunte 
similare, frânturi de informații despre care nu s-a discutat 
în nici o biserică, deşi fuseseră verificate de cercetători. 
Payne nu era sigur de ce toată aceasta - conspirație? 
ignoranță? sau altceva? -, dar intenționau să sape în 
continuare până când vor fi mulţumiţi. De fapt, acesta era 
unul dintre motivele pentru care se întorseseră la arhive. 

Să găsească răspunsurile pe care le căutau. 


De îndată ce Payne şi Jones aterizară, Petr Ulster îi 
întâmpină cu o îmbrăţişare. Stresul care era atât de 


432 


evident la Viena dispăruse, acum avea o strălucire în 
priviri şi un zâmbet cald. Una peste alta, arăta mai fericit 
decât atunci când l-au întâlnit prima dată. Şi asta spunea 
multe, deoarece Ulster era unul dintre cei mai fericiţi 
oameni pe care Payne îi întâlnise vreodată. 

— Jonathon! D].! E minunat să vă revăd! Mă bucur atât 
de mult că v-aţi întors! 

— N-aş fi ratat aşa o întâlnire pentru nimic în lume, 
răspunse Jones. 

Payne confirmă din cap. 

— Se pare că ai fost ocupat. 

— Foarte! zise Ulster. Dar a fost minunat. Mereu m-a 
tentat ideea de a extinde arhivele şi aşa am găsit pretextul 
perfect. Dacă donațiile continuă să vină, vom putea să 
facem construcţia de două ori mai mare. 

Payne fluieră impresionat. 

— Şi cu artefactele cum rămâne? Ai pierdut ceva în 
incendiu? 

— Nimic  nepreţuit, doar câteva lucruri personale, 
lucruri cu valoare sentimentală, pe care nu le-am putut 
salva. Cum ar fi colecţia de fotografii a bunicului meu. 

Payne oftă auzind asta. 

— Te referi la acelea de pe hol? Aoleu, îmi plăceau la 
nebunie pozele alea! 

— Şi mie. Dar, mulţumită ţie, mi-a mai rămas una dintre 
ele. 

— Serios? 

Dădu din cap afirmativ. 

— Cea cu armăsarii lipiţani. Ştii c-ai dat-o jos de pe 
perete ca să ni-l arăţi pe Omul care râde? In felul ăsta, 
fotografia a scăpat de incendiu. 

— Ca un american veritabil, spuse o voce groasă din 
spatele lui. Iarăşi ne-aţi salvat caii! 

Payne se întoarse şi-l văzu pe Franz, care continuă: 

— Ja! Ja! E adevărat! Voi, soldaţii, mereu vă daţi grozavi. 

Payne zâmbi şi-l salută cu o strângere de mână. 

— Ce mai faci, Franz? Încă te refaci după aventura prin 
care am trecut? 


433 


— Aventură? Asta n-a fost nimic! Ultima mea excursie la 
Amsterdam, aia da aventură! 

Payne şi Jones se amuzară dezgustaţi de posibila 
imagine a lui Franz gol. 

Acesta reluă: 

— Aşadar, de ce vă aflaţi aici? Aţi venit să daţi o mână 
de ajutor? Ne-ar fi de folos nişte braţe puternice. 

— Franz! îl certă Ulster râzând. Sunt oaspeţii noştri. Şi 
ar trebui trataţi ca atare. 

Franz ridică mâna, oprindu-l nerăbdător. 

— Nu mă lua aşa, Petr! Până şi femeia munceşte. 

— Care femeie? întrebă Jones. 

— Femeia ta, răspunse Franz. Ja, ja! A ajuns aici ieri, cu 
doctorul Boyd. 

— Femeia mea? Vrei să spui Maria? E aici? 

Lui Payne i se păru grozavă expresia de pe faţa lui 
Jones. Un amestec de extaz, confuzie şi şoc total. 

— Opa! exclamă el. Oare-am uitat să-ţi zic asta? Scuză- 
mă! Cred că mi-a scăpat. 

— Stai puţin! Tu ştiai? 

— Daaa! Doar aşa am putut să planific venirea, nu? 

— Dar am crezut că e în Italia şi are grijă de fratele ei şi 
de moşia familiei. 

— Până acum, spuse Payne. Apropo, când a devenit 
Maria femeia ta? Ea ştie treaba asta? 

— Nu, dar... 

— Dar ce? Femeile nu-s proprietăţi, ştii doar! Nu poţi să 
strigi în gura mare că sunt ale tale. 

— Inteleg, dar... 

— Poate că ai avea ceva mai mult noroc la doamne dacă 
le-ai trata cu respectul pe care-l merită. Şi, în plus, înainte 
să dai năvală să-ţi înfigi steagul în Maria sau orice ai de 
gând să faci pentru a o revendica, noi avem o treabă de 
care trebuie să ne ocupăm. 

— Treabă? 

Se uită la Payne încurcat, până când înţelese ce voia să 
spună. 

— A, corect! Treaba noastră. Aproape că uitasem de 


434 


asta. 

Ulster şi Franz se holbau la Payne şi Jones ca la doi 
nebuni. Ceea ce, desigur, erau. Doar nu li se zicea 
MANIACIi de pomană. 

Payne îi explică lui Ulster: 

— Când eu şi D.J. am fost în Italia, am dat peste un 
obiect care credem noi ar arăta minunat în arhive. Este 
unul dintre acele lucruri pe care toată lumea ar trebui să 
aibă şansa să-l studieze, nu doar o mână de preoţi în vârstă 
de la Vatican. 

Jones adăugă: 

— Dacă nu-l vreţi, noi vă înţelegem. Adică, e cam masiv, 
ocupă mult spaţiu. Dar, din moment ce construiți o aripă 
nouă, ne-am gândit că s-ar găsi loc şi pentru el. 

— Ce este? întrebă Ulster. 

— Ţi-l putem arăta dacă vrei. L-am adus cu noi. 

— Serios? 

Payne dădu din cap afirmativ în timp ce deschidea uşa 
din spate a elicopterului. Ulster şi Franz aruncară o privire 
înăuntru şi văzură sarcofagul închis ermetic în plastic 
foarte rezistent. 

— N-am vrut să fie expus la mediu, aşa că doctorul Boyd 
ne-a arătat cum să-l protejăm. Sper că voi puteţi să găsiţi o 
soluţie pe termen lung pentru a-l conserva. 

Străduindu-se să vadă prin plastic, Ulster se încruntă. 

— Sunt sigur că aş putea dacă aş şti ce se află 
înăuntru... Spune-mi, te rog, că nu e un corp înăuntru! 

Jones râse. 

— Şi eu îmi făceam aceleaşi probleme când l-am deschis. 
Dar, spre norocul nostru, am găsit ceva mult mai, brrr, 
şocant. 

— Şocant? se miră Ulster. 

În loc să-i răspundă, Payne scoase câteva fotografii din 
buzunarul de la cămaşă şi i le dădu lui Ulster. Fuseseră 
făcute din mai multe unghiuri şi arătau sarcofagul atât 
deschis, cât şi închis. Ultimele câteva poze erau focalizate 
pe un obiect dinăuntru, un artefact ce supravieţuise intact 
de 2 000 de ani. Dovada salvată de Pilat pentru a putea 


435 


spune povestea din punctul lui de vedere. Sau cel puţin o 
parte din poveste. Cealaltă parte va fi explicată într-un 
document separat. 

Ulster icni când văzu obiectul. 

— Bârnele alea sunt dintr-o cruce? 

Cei doi confirmară. Bârna verticală fusese tăiată în două 
cu ferăstrăul, însă cea orizontală era întreagă. Important 
era că oameni de ştiinţă din Pittsburgh au testat o aşchie 
din lemn şi au stabilit că este stejar african din secolul 
întâi. 

Exact aşa cum trebuia să fie. 

— Vrei să spuneţi, se bâlbâi Ulster, că asta este crucea 
Lui? 

Payne ridică din umeri. 

— Asta sperăm noi să poţi dovedi tu! Adică, doar dacă ai 
timp. 

— Da, răspunse el cu respiraţia tăiată. Am timp! 

— Şi asta nu-i tot. Payne intră în elicopter şi scoase o 
cutiuţă. Apoi, explică: Mai era un obiect în sarcofag, unul 
pe care noi încă nu l-am deschis. Ne-am gândit că ar fi cel 
mai bine dacă l-am lăsa pentru tine, Boyd şi Maria. 

Cu mâinile tremurânde, Ulster deschise cutia şi văzu un 
cilindru de bronz asemănător cu cel din catacombe. Însă, 
în loc de sigiliul lui Tiberius, cilindrul era imprimat cu 
însemnul oficial al lui Ponţiu Pilat, o emblemă ce nu mai 
fusese folosită încă din zilele lui Hristos. 

— Habar n-am ce-i înăuntru, dar, dacă avem noroc, s-ar 
putea să ne spună exact ce s-a întâmplat. 

Şi din fericire, chiar le-a spus. 


Din perspectiva lui Payne, doar ei şase (Dante, Maria, 
Boyd, Ulster, Jones şi el) ştiau totul. Şi prin totul Payne se 
referea la adevărul despre catacombe şi identitatea 
Omului care râde. Alţi câţiva - toţi de la Franz, la Nick Dial 
sau Randy Raskin, fără să-i mai numărăm pe cei de la 
Pentagon care monitorizau apelurile lui Raskin - ştiau doar 
frânturi din poveste. lar Payne era convins că ar fi fost 
greu pentru oricare dintre aceştia să le pună cap la cap şi 


436 


să afle totul, doar pentru faptul că niciunul dintre ei nu 
avea suficiente informaţii pentru a avansa pe firul 
dovezilor pe care le avea. 

Nu, după el, doar cinci dintre ei cunoşteau secretul pe 
care cardinalul Rose a crezut că l-a îngropat pe veci în 
clipa când l-a omorât pe Benito Pelati. Din fericire, Rose, 
ca detectiv, a eşuat lamentabil, altfel Payne s-ar fi aşteptat 
să fi fost căutat între timp de superiorii acestuia. 

Că tot veni vorba, Payne nu prea era sigur cât ştia (sau 
nu aflase) Vaticanul despre aventura lor. Şi cei doi nu 
aveau nicio intenţie să-i întrebe. Vreodată. 

De ce? Există o zicală veche care spune că nu există 
întrebări stupide. Ei bine, poate că aşa e, dar Payne ştia 
prea bine că existau întrebări periculoase. 

Mai ales dacă răspunsul era căutat de cine nu trebuia. 

Sau de cineva care voia să-l ţină secret. 


EPILOG 


Era remarcabil faptul că pergamentul se afla în stare 
bună, ţinând cont că fusese scris de Ponţiu Pilat pe patul 
de moarte, apoi îngropat în dealul din Vindobona, unde a 
rămas neatins vreme de aproximativ 2 000 de ani, protejat 
de un cilindru din bronz, un sarcofag de piatră şi o familie 
cu un trecut secret. 

Una după alta, generaţiile de bărbaţi Pelati au murit 
considerând că strămoşul lor, Pontiu Pilat, a fost un erou. 
Că el era adevăratul fondator al credinţei creştine. Că 
Tiberius l-a chemat pe nobilul lui servitor şi i-a cerut să 
falsifice moartea lui Hristos pentru binele romanilor. Că 
Tiberius a fost atât de impresionat de eroismul lui, încât i-a 
onorat realizările în piatră, imortalizând chipul şi faptele 
uimitoare ale lui Pilat în Catacombele din Orvieto. Şi totuşi 
niciunul din neamul Pelati - nici Benito, Roberto, Dante 
sau oricare dintre predecesorii lor, cu excepţia lui Pilat - 


437 


nu ştia toată povestea răstignirii, până când Maria n-a rupt 
sigiliul de pe cilindru. 

În timp ce traducea ultimele cuvinte ale lui Pilat, fata 
inspiră înfiorată la aflarea sensului celor citite, pentru că 
ţinea în mână un document care demonstra adevărul 
convingerii ei că: Misterioase sunt căile Domnului. 


Ponţiu Pilat către fiii şi moştenitorii mei. 


Mă aflu pe patul de moarte, pregătit să fiu judecat 
pentru tot ce am făcut şi am sperat să fac, dar, cu toate 
astea, nu înseamnă că nu am cunoscut deja slava lui 
Dumnezeu, pentru că mi-a fost dat să o văd cu ochii mei, şi 
măreţia ei m-a schimbat în omul care sunt astăzi. 

Îl ştiam pe Nazarinean cu mult înainte să îl văd în faţa 
mea, vestea despre cei care-l urmau şi minunile lui se 
răspândiseră ca o ciumă pe tot cuprinsul deşertului, una 
care ameninţa pacea şi prosperitatea ținutului aflat în 
administrarea mea. Ştiam că, în timp, zvonul o să ajungă şi 
dincolo de mare, cum e dat să se întâmple, şi că mi se va 
cere să-l suprim pe Nazarinean înainte ca adepţii lui să se 
formeze într-o mulţime pe care Roma să se zbată s-o 
strivească. Însă se întâmplă exact pe dos, când am fost 
înştiinţat în taină de stăpânul meu să întreţin vâlvătaia 
acelui foc până când vom putea să-i folosim căldura în 
favoarea noastră. Nu ştiam ce vrea să spună, dar am 
îngăduit focului să ardă până a ajuns la zidurile 
Ierusalimului, moment în care am fost îndrumat de însuşi 
Tiberius ce aveam de făcut şi cum trebuia să acţionez. 
Urma să-l urc pe Nazarinean pe un piedestal, cu mult 
deasupra falşilor Mesia care apăruseră înaintea lui, şi să le 
dau iudeilor dovada de care aveau nevoie că acesta era 
Dumnezeul lor adevărat şi că într-adevăr El era. 

Se hotărâse că acest lucru nu se putea face decât prin 
moarte sau prin ceva care să aducă a moarte, pentru că 
moartea este un miracol ce nu poate fi înscenat şi care-i 
stinge chiar şi pe necredincioşi. Nazarineanul a fost adus 
în faţa judecătorilor neamului lui şi, pentru o sumă 
derizorie, am putut să decid deznodământul, încheind 
vicleşugul prin gestul spălării mâinilor de evenimentele 
respective, ca şi când n-avusesem niciun rol în verdict. 


438 


Asta a enervat-o pe Claudia mea, care ar fi vrut să-mi 
exercit autoritatea şi să-l protejez pe omul sfânt pe care îl 
văzuse în vis, însă nu puteam face una ca asta de teamă să 
nu-l enervez pe cel de pe tronul roman, cel care îmi şoptise 
şi încurajase şiretlicul. 

Pentru a garanta iluzia renaşterii, Nazarineanul a fost 
obligat să îndure expunerea la brutalitate în văzul tuturor, 
încât la sfârşitul zilei să nu fie nicio îndoială că acest om a 
trecut prin chinurile iadului şi totuşi a supravieţuit numai 
prin originea sa cerească. Am ţinut totul sub observaţie de 
la distanţă, pentru că n-aveam ce căuta aproape de cruce, 
unui om cu statutul meu nu s-ar fi putut să-i pese de un 
infractor de drept comun, unul dintre cei mulţi reduşi la 
tăcere în fiecare zi din ordinul meu. In schimb, am pus să-L 
păzească oameni din garda mea de elită, cărora le-am 
cerut să ducă la îndeplinire sarcina ce îmi fusese 
comunicată şi pentru care le-am promis proprietăţi într-o 
ţară îndepărtată. De recompensa aceea însă nu vor apuca 
să se bucure vreodată pentru că tăcerea lor putea fi 
garantată numai cu tăişul sabiei mele. Lui Hristos i s-a dat 
un drog care să-i inducă o stare de moarte aparentă, 
trecându-L. doar într-un somn adânc, din care să se poată 
trezi mult mai târziu. Dar doza a fost prea mare sau era 
mult prea slăbit, aşa încât am fost anunţat că 
Nazarineanul, bărbatul pe care îl alesesem să fie Cel Ales, 
murise. M-am dus imediat la El să mă conving, sperând că 
este doar într-un somn adânc şi e o stare trecătoare, dar 
nu era aşa, întocmai cum mi se spusese, osânditul plecase 
dintre cei vii. 

Departe de ochii lui Tiberius, însă suficient de aproape 
să m-ajungă pedeapsa lui, ştiam ce trebuie să fac ca să nu 
am soarta lui Hristos, numai că, în cazul meu, viaţa mi-ar fi 
fost curmată fără pacea mătrăgunei sau gloria unei morţi 
în luptă. Aveam puţini aliaţi şi opţiuni limitate, astfel că, 
după o noapte de nesomn, am hotărât că trebuie să fug ca 
să-mi salvez viaţa. Am început să mă pregătesc în grabă, 
fără să spun nimănui, nici măcar Claudiei, ca să nu umble 
zvonul şi să nu fiu luat la întrebări de cei care apărau 
funcţia pe care intenţionam s-o abandonez. În felul ăsta, 
am dus-o până în a treia zi, ziua în care trebuia să plec, 
când am fost anunţat de unul dintre oamenii mei, unul de 
încredere, pe care mă puteam bizui în momente de 


439 


restrişte şi care mi-a dat de ştire ceva inexplicabil, veste ce 
m-a forţat să deschid ochii spre un nou drum în viaţă: 
Nazarineanul înviase şi ieşise viu din mormânt! 

Ştiam că una ca asta nu era cu putinţă, pentru că niciun 
om nu s-a trezit dintr-un somn de moarte la care am fost 
martor: i-am simţit răceala pielii, am văzut că din răni nu-i 
mai curge sânge, n-am auzit niciun sunet când mi-am lipit 
urechea de pieptul lui. Şi totuşi, două zile mai târziu, omul 
sfânt din Nazaret, cel pe care L-am ucis pentru bunăstarea 
Romei, a găsit putere din ceruri să scape din ghearele 
morţii şi să iasă din mormântul în care fusese închis pe 
veci. 

Gândindu-mă înapoi cu înţelepciunea vârstei înaintate la 
care am ajuns, mi-am petrecut ultimii ani din viaţă căindu- 
mă în acest loc îndepărtat, trăind din averea romană ce mi- 
a fost dată pentru misiunea secretă pe care nu am 
îndeplinit-o. Regret amarnic că, după ieşirea Lui din 
peşteră, nu L-am căutat pe străzile Ierusalimului să-l cad 
la picioare şi să-l cer iertare pentru ce făcusem. Mă 
dispreţuiesc că nu m-am alăturat credincioşilor Lui şi să-l 
propovăduiesc cuvântul, pentru că, prin prezenţa mea ca 
roman, martor la moartea din care a înviat, aş fi ajutat 
cauza Lui şi aş fi salvat vieţile multora dintre discipolii Lui. 
În schimb, am făcut cum era mai rău şi cel mai laş lucru 
posibil: am trimis vorbă la Roma că totul fusese dus la 
îndeplinire, că moartea Lui fusese trucată şi revenirea Lui 
dezvăluită membrilor din turma Lui - deşi evenimente 
neprevăzute n-au lăsat să se petreacă în public, aşa cum 
sperase Tiberius, fiindcă, dacă s-ar fi procedat cum fusese 
plănuit, religia lui Hristos ar fi pus imediat stăpânire pe 
toţi, iar iudeii ar fi cântat Lumii Slava Lui, iar lumea cu 
siguranţă ar fi ascultat, crezând că Mesia s-a întors cum 
este profeţit. Şi toţi din toate ţinuturile romane şi-ar fi dat 
mâinile în unitate, iar beneficiile imperiului ar fi fost 
imense. 

Uitându-mă în urmă, unii poate că vă întrebaţi de ce 
scriu asta acum, de ce mi-a luat atât de mult să-mi 
împărtăşesc povestea cu cei care trebuie s-o audă, şi de 
asta răspunsul meu nu-mi dă nicio satisfacţie pentru că 
înseamnă că mi-am trăit viaţa ca un laş şi nu ca un erou, 
cum l-am lăsat pe Tiberius să creadă: fiind pe moarte, am 
curaj cum n-am avut în viaţă şi totodată cu acest curaj îi 


440 


rog pe fiii mei şi la fel pe fiii lor să cinstească viaţa lui 
Hristos, pentru că El a fost adevăratul Mesia. 


441 


NOTA AUTORULUI 


(AVERTISMENT: În secţiunea aceasta se vor prezenta 
anumite aprecieri esenţiale despre subiect. Dacă n-aţi citit 
cartea, n-ar trebui să citiţi această notă. Rataţi efectul 
unor răsturnări de situaţie importante.) 


Ideea pentru Semnul crucii mi-a venit în minte în 1998. 
La vremea aceea, predam engleză la liceu şi abia 
începusem să creionez structura primului meu roman 
publicat, Plantaţia. Îmi plăceau la fel de mult ambele 
proiecte, dar am ales s-o las pe cea de faţă „la dospit“, 
ştiind că pentru ea se impune genul de documentare pe 
care nu o puteam face într-o comunitate rurală. 

Analizând retrospectiv, consider că a fost cea mai bună 
decizie pe care aş fi putut-o lua vreodată ca scriitor. Nu 
doar pentru faptul că am avut acces la câteva biblioteci de 
talie internaţională când m-am mutat iarăşi în Pittsburgh, 
ci şi datorită exploziei internetului. Asta mi-a permis să 
consult documente de la Vatican, să văd Manuscrisele de 
la Marea Moartă din Biblioteca Qumran şi să citesc 
scrisorile care au fost scrise chiar de mâna lui Tiberius. 
Toate acestea mi-au permis să-mi extind povestea dincolo 
de conceptul plănuit iniţial. 

Cartea Semnul crucii ar fi putut să aibă o mie de pagini. 
Agentul meu mi-a impus să închei manuscrisul needitat la 
711 pagini, deşi mai aveam destul material documentar să 
continui. Privind în urmă, mă bucur că m-a oprit. Altfel, 
pentru apariţia ei, s-ar fi distrus jumătate din pădurea 
tropicală. 

Mă întristează însă că am salvat parte din ce era mai 
bun în documentarea mea pentru sfârşitul variantei 
originale şi n-am mai putut s-o folosesc în versiunea 


442 


aceasta mai scurtă. Ei, dacă o să se facă şi un film, pot 
include tot ce am consultat în materialul-bonus de pe DVD. 

Între timp, dacă vă interesează istoria neconvenţională a 
creştinismului, sunt multe cărţi non-ficțiune care 
explorează ultimii ani ai lui Hristos. Cea mai controversată 
este Sângele Sfânt, Sfântul Graal de Michael Baigent, 
Richard Leigh şi Henry Lincoln. Publicată în 1983, 
dezvăluie multe teorii despre răstignirea lui Hristos pe 
care am hotărât să nu le includ în povestea mea. Alte cărţi 
pe care le-am menţionat în căutările mele (dar pe care nu 
înseamnă neapărat că le-am citit) sunt: Misterul 
Templierilor, de Lynn Picknett şi Clive Prince, Rosslyn: 
Guardians of the Secret of the Holy Grail, de Tim Wallace- 
Murphy şi Marilyn Hopkins, Jesus and the Lost Goddess: 
the Secret Teachings of the Original Christians, de 
Timothy Freke şi Peter Gandy. 

O listă completă de cărţi poate fi găsită pe site-ul meu: 
www.chriskuzneski.com 

Schimbând subiectul, aş dori să fac referire la un ultim 
aspect. După lectura cărţii, câţiva m-au rugat să le indic ce 
părţi sunt reale şi care sunt ficţiune. Evident, am luat-o ca 
pe cel mai frumos compliment, pentru că sugerează că am 
amestecat lucrurile suficient de bine, încât să creez o lume 
plauzibilă. Acestea fiind zise, n-am nicio intenţie să spun 
cuiva (nici măcar mamei mele) care detalii sunt adevărate 
şi care sunt inventate. Adică, acesta este unul dintre 
motivele pentru care am ales să devin autor. Tânjeam să 
am posibilitatea de a anula linia care desparte realitatea 
de ficţiune fără să fie nevoie vreodată să dau explicaţii. 

Cu alte cuvinte, tot ce-aţi citit este realmente în felul în 
care s-au petrecut în universul meu. 

Şi-apoi, Jonathon Payne nu mai vrea să-mi zică mai 
multe, ticălosul! 


443 


Mulţumiri 


Scrierea unui roman e o treabă dificilă, dar nu chiar atât 
de grea, comparativ cu creşterea unui fiu care vrea să 
devină scriitor. Prin urmare, aş vrea să încep prin a 
mulţumi mamei şi tatălui meu. Sub nicio formă nu aş fi fost 
scriitor fără ei. Ei au fost cheia a tot şi a toate. Intr-un fel 
sau altul, ei şi-au dat seama întotdeauna de ce am avut 
nevoie (dragoste, sprijin, mâncare gratis, etc.) şi mi-au 
dăruit. Sunt cei mai buni părinţi pe care i-aş fi putut avea. 

Din punct de vedere profesional, aş vrea să îi mulţumesc 
lui Scott Miller, agentului meu de la Trident Media. Cum 
am ajuns noi doi să lucrăm împreună e o poveste 
remarcabilă. El este cel care a cumpărat cartea The 
Plantation (primul roman care îi avea ca protagonişti pe 
Payne şi Jones), pe care am publicat-o pe propria 
cheltuială, dintr-o librărie din Philadelphia şi i-a plăcut atât 
de mult încât mi-a scris un e-mail. În acel moment aveam 
mai mult de 100 de scrisori de respingere de la diverşi 
agenţi literari, dar cel mai tânăr şi mai bun dintre agenţi 
mi-a cumpărat cartea şi m-a contactat. Nu doar că am 
primit bani pe cartea pe care el a cumpărat-o, dar m-am 
ales şi cu cel mai bun agent. Uimitor! 

Desigur, Scott nu munceşte de unul singur. De 
asemenea, aş dori să îi mulţumesc lui Claire Roberts, care 
s-a ocupat de vânzarea drepturilor de publicare în 
străinătate, şi întregii echipe de la Trident Media. Aţi făcut 
o treabă excelentă! 

Apropo de „treburi“, aş vrea să îi mulţumesc lui Berkley 
că m-a plătit să fac ceea ce îmi place. Nu, nu să mă uit la 
fotbal îmbrăcat doar în boxeri, ci să scriu cărţi. [i 
mulţumesc din suflet lui Natalee Rosenstein, pentru că mi- 
a acordat o şansă. Sunt atât de norocos să lucrez cu un 


444 


redactor care vede lucrurile în ansamblul lor şi speră să 
îmi construiască o carieră. 

Michelle Vega este cea cu care am lucrat zi de zi, şieun 
superstar în domeniu. Din punctul meu de vedere, s-ar 
pricepe de minune să prezinte concursuri, pentru că a ştiut 
să îmi răspundă la toate întrebările. Dar din nou, nu ar 
trebui să fiu surprins, deoarece toţi cei de la Berkley au 
fost minunati. 

În continuare, as dori să îi mulţumesc lui Pat Lobrutto, 
Joyce Kuzneski şi Joe Golden pentru expertiza editorială. 
M-au ajutat să scurtez prima variantă de 711 pagini în 
ceva ce poate fi citit. Of, şi o să fiu considerat neglijent 
dacă nu îl menţionez pe lan Harper pentru ca mi-a răspuns 
la întrebări chiar şi în toiul nopţii şi lui Randy Rakin pentru 
informaţiile în domeniul calculatoarelor. Sunteţi nişte 
prieteni minunaţi! 

În cele din urmă, aş vrea să le mulţumesc fanilor mei. 
Prima versiune a The Plantation a fost publicată cu mult 
timp în urmă, şi de atunci am primit veşti de la mulţi dintre 
voi, în special mi-aţi cerut să pun mâna şi să scriu o altă 
carte până nu mor de bătrâneţe Payne & Jones. Aş vrea să 
fie aşa de uşor! Din nefericire, lumea editorilor e una în 
care pătrunzi cu greu. De-a lungul timpului, am învăţat 
câteva lecții dar am şi dat vreo câteva. Sper că Semnul 
crucii a meritat aşteptarea... 


445