Valerio Evangelisti — Taina inchizitorului Eymerich

VALERIO | 
EVANGELIST A 


Taina $i 
inchizitorului ȘI 
Eymerich 


Valerio 
Evangelisti 
Taina inchizitorului 
Eymerich 


Traducere din limba italiană de Radu Gâdei 


EDITORA ESI ALLFA 


PRIMA ȘEDINȚĂ. LUNI 


Se auzi un scârţâit ușor. În zid se deschise o ușiţă îngustă și 
o soră pitică, de dimensiunile unui spiriduș, ieși în grabă, cu un 
rânjet tăcut pe faţă. Străbătu în fugă celula, apoi se făcu 
nevăzută în peretele opus în care se deschise o altă ușiţă care, 
cu o clipă înainte, nici nu exista. Mut de uimire, Reich se ridică 
de pe pat și se îndreptă în direcţia aceea. Ușa se închise cu un 
zgomot sec și, în aceeași clipă, deveni translucidă. Reich văzu 
limpede silueta unui războinic japonez care-și făcea harakiri, în 
timp ce o femeie îmbrăcată într-o rochie lungă și cu părul 
strâns într-un coc fixat prin ace de păr lungi își ducea disperată 
mâinile la piept. O pată mare de sânge apăru pe sub ușă și se 
răspândi rapid pe pardoseala încăperii. După puţin timp, ușa 
dispăru și la fel se întâmplă și cu pata de sânge. 

În aer se simţea un miros vag de ars. Reich se întoarse, 
vrând să meargă să se culce la loc, dar chiar în clipa aceea auzi 
de pe coridor vocea neplăcută a gardianului-șef Cox. 

— Domnule Reich! Domnule Wilhelm Reich! 

Se îndreptă fără chef către gratiile dinspre coridor. Aruncă în 
treacăt o privire la calendarul de pe perete. Văzu doar o foaie 
albă. Probabil că atunci când schimbase foaia lunii precedente, 
o întorsese din greșeală și pe următoarea. O întoarse, dar era 
albă și pe partea cealaltă, cu excepţia cuvântului „Luni”. 
Renunţă să se mai gândească la asta și se duse să vadă ce voia 
Cox. 

— Domnule doctor, este întotdeauna o onoare pentru mine să 
vorbesc cu dumneavoastră, exclamă sarcastic temnicerul. 
Trompa lungă care pornea dintre ochii lui, reci și ficși ca ai 
unui rechin, atingea pardoseala. 

— Noul dumneavoastră pacient vă așteaptă. 

Reich privi cu atenţie întunericul din spatele gardianului-șef. 

— Care pacient? N-am habar de niciun pacient. 

Cox izbucni într-un hohot de râs, spart și prelungit peste 
măsură. 

— Cum să nu?! Omul care se teme să nu devină schizo... 
schizo... 

— Schizofren? 

— Chiar așa! Vedeţi că vă amintiţi? Staţi puţin, îl las să intre. 

Degetele lui Cox umblară în mănunchiul de chei pe care-l 


purta la brâu, pe un inel uriaș de fier. Broasca scârţâi, după 
care o parte dintre gratii dispărură în beznă. 

— Poftim, vă rog să intrați, domnule, spuse Cox exagerat de 
politicos. Doctorul Reich este omul care vă trebuie! A fost un 
om faimos, să știți! Trompa îi fremătă ca și cum ar fi adulmecat 
mireasma unor timpuri glorioase, acum foarte îndepărtate. 
Intraţi, intraţi, vă rog! Nimeni altcineva de pe aici nu v-ar putea 
ajuta! 

Reich nu vedea altceva în faţa ochilor decât întuneric, chiar 
dacă, la un moment dat, i se păru că distinge imaginea unei 
peșteri. Auzi, însă, clipocitul îndepărtat al unei ape, ca și cum 
prin bezna din faţa sa ar fi existat o plajă măturată de valuri 
sau poate un râu subteran. Apoi, firele albe ale unei pânze de 
păianjen apărură limpede pe fondul întunecat al coridorului. 
Prins în firele acelea, se zvârcolea un nou-născut cu membrele 
foarte lungi, cu niște încheieturi nefirești. Pe neașteptate, nou- 
născutul zâmbi dezvelind niște dinţi ascuţiţi ca aceia ai 
rechinilor. Creatura scoase un vaiet disperat și căzu în faţă. 
Reich se trase înapoi cu un strigăt de surpriză. 

Pacientul se afla în faţa lui, foarte înalt, cu braţele 
încrucișate pe piept. Vru să vadă cu ce era îmbrăcat, încercă 
să-l privească mai bine, dar nu putu. Când reuși, o durere 
foarte ascuţită îl fulgeră la rădăcina nasului. Observă doar că 
omul purta o mantie neagră, lungă, care flutura parcă agitată 
de un vânt invizibil și ceva alb până la glezne. După aceea, un 
nou junghi îl obligă pe Reich să închidă ochii. 

— Nu am nevoie de niciun medic. 

Glasul metalic al necunoscutului îl readuse pe Reich cu 
picioarele pe pământ. Deschise cu prudenţă, cât putu de mult, 
doar un ochi. Cox nu mai era acolo, iar coridorul semăna cu o 
vizuină abia luminată. Pe pereţi alunecau umbrele unor insecte 
uriașe, poate scarabei care se urcau unii peste alţii. Dar totul 
din acest tablou era în întregime dominat de noul-venit a cărui 
figură se distingea cu precizia unui basorelief. 

Reich încercă să-și învingă surprinderea și să privească mai 
bine acel chip. Acesta avea o expresie concentrată și severă, nu 
chiar feroce, dar, oricum, fără nicio urmă de bunăvoință. Cute 
adânci subliniau fiecare trăsătură. Buzele erau subţiri, aproape 
inexistente, incapabile să zâmbească. Privirea era rece, 
distantă și, în unele momente, părea pârjolită de o febră 


interioară ţinută în permanenţă sub control. Întreaga înfățișare 
a necunoscutului dădea impresia unei inteligenţe vii, dar reci, 
de parcă ar fi stat mereu la pândă dintr-o ascunzătoare aflată la 
distanţă. 

— Eu nu sunt propriu-zis medic, îi explică Reich, după 
această examinare îndelungată. Am fost cândva. Acum sunt 
doar unul dintre numeroșii deţinuţi de la Lewisburg. 

— Nu mă interesează povestea vieţii dumitale. Nu am timp 
de pierdut cu așa ceva. Ce vreţi, mai exact, de la mine? 

În primul moment, Reich nu răspunse. Atenţia îi fusese 
atrasă de un fenomen ciudat. Umbra necunoscutului traversa 
toată încăperea și ajungea până sub pat. Acolo părea să se 
înghesuie un ghem de creaturi hidoase. Șerpi? Vipere? N-avea 
de unde să știe. Semănau cu circumvoluţiunile unui creier, dar 
în permanentă mișcare, ca și cum fiecare frântură ar fi fost 
însufleţită de o viaţă proprie. 

Dacă era vorba despre un coșmar, aceasta îl putea face 
curios. Nu făcea parte din categoriile de coșmaruri cu care era 
obișnuit Reich. Nu se temuse niciodată de ceva care se tara în 
loc să meargă. Era posibil, oare, ca omul acela să aibă puterea 
de a-i depăși imaginaţia? Suspină. 

— Nu eu sunt acela care v-a chemat. După spusele lui Cox, vă 
temeţi de schizofrenie. Așa este? 

Necunoscutul își cobori puţin pleoapele, lăsând să se vadă 
doar o sclipire a ochilor săi negri. 

— Schizofrenie? șopti el. Ce vreţi să spuneţi cu cuvântul 
acesta? 

Pe neașteptate, Reich își dădu seama că necunoscutul acela 
îi vorbea într-o limbă de care el nu avea habar. Dar cum se 
făcea, oare, că înţelegea orice voia el să spună? Insă acum n- 
avea timp să caute un răspuns la această întrebare. Pe pereţii 
celulei apărură un șir de feţe foarte palide care îl priveau ţintă 
cu niște ochi enormi de o culoare verde ca de smarald. In 
același timp, simţea în trup o durere surdă, dar chinuitoare. 
Trebuia să pună capăt cât mai repede acestei discuţii absurde. 

— Nu pot să încep acum să vă explic vocabularul psihiatric. 
Trebuie să-mi spuneţi doar un singur lucru. Vă simţiţi vreodată 
subjugat unor forţe străine, binevoitoare sau dușmănoase? 
Auziţi voci sau ordine? Vă simţiți ameninţat de cineva sau de 
ceva? 


Auzind aceste întrebări, străinul strânse iarăși pleoapele. 

— Nu. 

— Şi aţi avut vreodată senzaţia că vi se mișcă ceva în cap? Ce 
știu eu, poate ceva ca niște viermi? 

Expresia de pe chipul necunoscutului se schimbă fulgerător, 
manifestând timp de câteva clipe o groază de nedescris. Dar își 
reveni imediat, și în urma acestor clipe de tulburare nu mai 
rămase decât o strâmbătură dezgustată a buzelor. 

— De ce mă întrebaţi așa ceva? 

— Pentru că senzaţia de viermi care se mișcă în pântece sau 
în creier este unul dintre simptomele tipice ale schizofreniei. 
Acum, Reich era sigur că scârba pentru creaturile care 
mișunau prin celulă făcea parte din bagajul de senzaţii al 
străinului și nu al său. Se simţi ușurat. Aruncă o privire 
prudentă în spaţiul de sub pat. Vietăţile acelea care se mișcau 
continuu erau tot acolo, dar se vedeau din ce în ce mai neclar și 
aveau să dispară în scurt timp. 

— V-am întrebat mai devreme ce înțelegeţi prin schizofrenie. 
Vă rog să-mi răspundeţi. 

— Ei bine, nu este chiar atât de simplu... Reich se întrebă 
dacă era cazul să-i dezvăluie omului aceluia unele detalii de 
specialitate, înainte de a-i fi făcut o anamneză, în trecut, cu unii 
dintre pacienţii săi făcuse acest lucru, cu alţii nu. De obicei, 
schizoizii erau cei mai pregătiţi pentru a cunoaște boala de 
care sufereau. Dar era vorba de pacienţi propriu-ziși, în timp ce 
acum nu avea nicio intenţie de a-l lua în îngrijire pe individul 
acela. Se hotări să rămână pe o poziţie neutră. Mă rog, de 
regulă, se numește schizofrenie separarea Eu-lui de corp. Eu-l 
nu mai are o localizare precisă în spaţiu. Reușiţi să înţelegeţi? 

— Nu, atât timp cât dumneavoastră o să numiţi „Eu” spiritul 
sau sufletul. Nu este așa? 

— De ce, există vreo diferenţă între spirit și suflet? 

Necunoscutul îi răspunse cu un rânjet. 

— Păreţi un om cu multe cunoștințe, dar nu aveţi habar de 
unele noţiuni elementare. Ar fi mai bine să mă lăsaţi să plec. 

— Dar nu eu sunt acela care vă reţine! În urma acestui 
protest, Reich începu să simtă dureri în tot corpul, dar mai ales 
în stomac. În pereţii celulei, până și în tavan, apărură niște 
găuri întunecate care cine știe cât erau de adânci. Venea 
dinspre ele acel murmur al unor ape îndepărtate pe care îl 


auzise mai devreme, dar completat acum cu pârâituri 
zgomotoase și cu ecouri repetate. Creaturi alburii, cu mulţi 
ochi, apăreau din când în când în unele dintre aceste găuri, dar 
se retrăgeau mult prea repede ca să poată vedea cum arătau. 

Reich se simţea, de-a dreptul rău. Îl vedea ca prin ceaţă pe 
individul din faţa sa și clătină din cap. 

— Vă rog, sunt foarte obosit. Am fost cândva psihiatru și 
chiar psihanalist, dar în ultimii ani m-am ocupat doar de 
biologie și de fizică. Dacă aveţi nevoie de ajutor, ar fi mai bine 
să vă adresati altcuiva. 

— Dar eu n-am nevoie de ajutorul nimănui. 

In glasul bărbatului din faţa sa era atâta furie, încât Reich fu 
curios să afle de ce și parcă uită de durerile care-l chinuiau. 
Pentru prima oară căută din priviri carotida și sternul 
vizitatorului. Le văzu nemișcate și ţepene, ca și cum n-ar fi 
existat nicio formă de respiraţie. 

— Sper că nu refuzaţi orice ajutor din teama de aproapele 
dumneavoastră, întrebă el cu jumătate de glas. De ce vă este 
frică să intraţi în contact cu el? 

Pe chipul acela aspru și ţeapăn apăru o expresie mânioasă, 
dar, departe de a exploda, se transformă instantaneu într-un 
calm glacial și totuși clocotind de violenţă. 

— Mie nu mi-e frică de nimic, spuse răspicat necunoscutul. 
Cine se supune voinţei lui Dumnezeu nu se teme nici de 
oameni, nici de demoni. 

— Deci, dumneavoastră consideraţi că aveţi o misiune. Că vă 
supuneţi unei voințe, remarcă Reich, impresionat fără voia sa 
de o asemenea atitudine. 

— Sigur că am o misiune. Vă miră atât de mult? 

— Nu, doar că... 

— Consideraţi, cumva, că a avea o misiune și a te supune 
unei voințe superioare ar fi un simptom al bolii pe care 
dumneavoastră o numiţi „schizofrenie”? 

Luciditatea acelui personaj îl lăsă mut pe Reich. Înghiţi de 
câteva ori în sec înainte de a putea continua. 

— Intr-un anume sens, da. 

— Dacă-i așa, răspundeţi-mi o dată și fără să bateţi câmpii! 
Ce înţelegeţi prin schizofrenie? 

Tonul pe care pusese întrebarea nu mai lăsa loc nici unei 
manevre de a ocoli un răspuns. 


— Un psihiatru tradiționalist v-ar răspunde cam cum v-am 
răspuns și eu ceva mai devreme... 

— Am întrebat ce înseamnă schizofrenia pentru 
dumneavoastră. 

— Să zicem o pierdere a contactului cu fluxurile vitale ale 
propriului corp. Omul rămâne, însă, conștient că acele fluxuri 
există, doar că le caută în altă parte: într-o forță exterioară, în 
vreo divinitate, în glasuri sau demoni aflaţi în afara lui. Reich se 
întrebă dacă necunoscutul va înţelege ce urma să adauge. 
Asemenea lucruri reprezintă, prin urmare, un avantaj al 
schizofrenicului faţă de homo normalis. Acesta din urmă nu știe 
că acele fluxuri există. Schizofrenicul este, însă, conștient de 
ele, dar nu reușește să le localizeze. 

In clipa aceea, sute de creaturi cu corpul gelatinos și alburiu 
scoaseră capul din nenumăratele găuri apărute în pereţii 
celulei, agitând un fel de clești umezi ca ai unor raci. În același 
timp, se auzi de undeva glasul răgușit al gardianului-șef Cox. 

— Gata, s-a terminat consultaţia! Doctore Reich întindeţi-vă 
pe pat! 

Corpul necunoscutului dispăru de îndată. Chipul său mai 
pluti încă prin aer, tocmai cât să-l întrebe: 

— Ce sunt aceste fluxuri despre care vorbiţi? 

După care dispăru și el. 

Reich se întoarse către Cox, ţinându-se de stomacul care-l 
durea neîncetat. Observă că gardianul-șef avea acum un bot de 
bou, cu trei perechi de ochi așezați în apropiere de nări. 

— Dar cine era individul ăla? 

— Oh, este un judecător. 

— Într-adevăr, avea un asemenea aer. 

Cox trase adânc aer în piept și izbucni în râs. 

— Nu l-aţi recunoscut. Nu este un oarecare. Este judecătorul 
dumneavoastră. 

Uluit, Reich rămase cu gura căscată. 

— Era, așadar, judecătorul Sweeney? Sau John Clifford? 

— Niciunul dintre aceștia. Se numește Eymerich, Nicolas 
Eymerich. 

În jurul lui Reich parcă se făcu o beznă totală. Ajunse pe 
bâjbâite la pat și se prăbuși pe el. În clipa următoare voma și-și 
murdărea cumplit perna. 


COPIII VIITORULUI (1I) 


Milton Seed ajunse în mijlocul sălii de sport cu ochii cârpiţi 
încă de somn. Cei mai mulți dintre ceilalți băieţi se aflau deja în 
poziţia zazen: șezând cu picioarele încrucișate, cu laba 
piciorului drept pe pulpa stângă și cu laba piciorului stâng pe 
pulpa dreaptă. Doamne, cât de mult ura poziția aceea! După 
numai câteva minute, simţea că tot corpul îi era înţepenit, iar 
mușchii abdomenului îl dureau cumplit. Dar părea să fie 
singurul mod în care putea ajunge la satori, anularea completă 
a eu-lui. Şi fără satori nu se putea trece la cursul superior. 

— Seed, întotdeauna ești ultimul, spuse instructorul 
Renshaw, dar fără nicio urmă de supărare sau de reproș în 
glas. Nu-i frumos să-i faci pe colegii tăi să te aștepte. 

Milton se înclină în fața instructorului, după care se duse la 
locul său obișnuit, între John Danning și Bob Lincoln. Privindu-l 
pe John Danning, atât de caraghios, cu trupul său gras 
înfășurat în chimonoul portocaliu, deja năclăit de sudoare, pe 
buze era gata să-i înflorească un zâmbet. Din fericire, se abţinu 
la timp. Instructorul avea ochii îndreptaţi chiar în direcţia lor. 

— Imaginaţi-vă, ca de obicei, un puț, spuse Renshaw după ce 
se asigură că alinierea elevilor săi era ireproşabilă. Puţul se 
deschide în capul vostru și se adânceşte sub voi. Inspiraţi, 
acum, și ţineţi-vă răsuflarea cât de mult puteţi. Bun, așa. Acum 
expiraţi puternic și aruncaţi un bănuţ în puţul acela. Număraţi 
în gând: unu. 

Milton se supuse mecanic, dar respiră așa cum îi venea mai 
bine. Privirea ageră a lui Renshaw reuși să observe ridicarea și 
coborârea regulată a pieptului băiatului, pe fondul răsuflării 
ritmice a celorlalţi. 

— Astăzi nu prea suntem în formă, Seed. Tonul era al unuia 
care face doar o simplă constatare. Inspiri rău și expiri prea 
lung. Aerul trebuie reținut în plămâni și dat afară tot o dată. Iar 
voi, continuă el, întorcându-se către ceilalți, voi numărați? O 
expiraţie, înseamnă o monedă, un număr. Așa. Număraţi: trei. 
Acum, o altă monedă. Ceva mai târziu va trebui să faceţi 
singuri asta. 

Milton își potrivi respiraţia după aceea a colegilor, dar 
renunţă să-și imagineze ceva și să numere monedele. I se părea 
un exercițiu de-a dreptul idiot și nu-l consola cu nimic faptul că, 


în aceeași clipă, sute de mii de elevi americani îl repetau, în 
toată Federaţia Nouă. I se explicase că, preocupat de 
număratul monedelor, mai devreme sau mai târziu ar fi pierdut 
șirul. Acela era semnalul că putea să ajungă mai ușor la satori. 
Se poate să fi fost adevărat, dar, de fapt, era chiar așa de 
important să ieșim din noi înșine? Toată lumea numea asta 
„Meditaţie”, dar, așa cum remarcase tatăl său ultima oară când 
se văzuseră, nu se putea medita despre un nimic absolut. 
Obiectivul era acela de a nu gândi la nimic, devenind astfel 
nimic. Aceasta era, cel puţin, ideea tatălui său, evident, un bun 
exemplu pentru el. 

Se lăsase acum o tăcere adâncă și însuși Renshaw participa 
la exerciţiul colectiv. In clasele din cursul superior, acesta era 
momentul în care niște slujbași de-ai școlii loveau cu 
bastoanele pe spinarea celor mai concentrați, pentru a le 
aprecia capacitatea de transcendenţă. Milton nu știa acum 
dacă va permite așa ceva; dar nu știa nici măcar dacă va ajunge 
să fie promovat pe treapta aceea. Oftă abia auzit și începu să 
privească pe fereastră, printre copacii din parc, golful San 
Francisco care scânteia sub razele soarelui. 

Soneria le dădu semnalul de încetare a exerciţiilor. Tresăriră 
cu toţii, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn profund și se 
ridicară regulamentar, fără a se folosi de mâini, rezemându-se 
doar pe un genunchi. John Danning, dezechilibrat din cauza 
grăsimii, se clătină într-un mod periculos, dar reuși să nu cadă. 
Poate că Renshaw observă acea stângăcie, dar nu făcu caz de 
ea. 

După ce-și lăsase haina în dulăpiorul său și se îmbrăcase cu 
uniforma albastră de elev, Milton pornise împreună cu colegii 
către cantină, când vocea calmă a instructorului îl făcu să se 
oprească. 

— Seed, ai uitat deja ce s-a întâmplat ceva mai devreme? Ai 
venit mai târziu decât ceilalţi și ai respirat prost. Nu-mi place 
deloc, dar trebuie să-ţi dau o pedeapsă. 

Urechile băiatului deveniră stacojii. 

— Îmi pare rău, domnule instructor. După aceea m-am 
corectat și... 

Renshaw îl privi cu niște ochi la fel de expresivi ca ai unui 
pește. 

— Nu este adevărat. Ai rămas absent tot timpul, știu asta. Și 


acum afirmi că-ţi pare rău. Asta îţi va fi de ajuns ca să te 
pedepsească. Scoase din buzunarul kimonoului un cartonaș de 
culoare violetă. Milton știa foarte bine ce era scris pe el: „M- 
AM ARĂTAT NEDEMN SĂ FAC PARTE DIN ȘCOALA SUBLIMĂ 
A TINERELOR SPERANŢE DE LA STEEL ENERGY LTD”. Trei 
asemenea cartonașe însemnau urechile de măgar și expunerea 
în văzul tuturor celor din curte; șase cartonașe eliminarea din 
școală; nouă cartonașe o călătorie doar dus la Lazaret. El 
ajunsese la două cartonașe. Resemnat, întoarse spatele pentru 
ca instructorul să-i atârne acolo semnul pedepsei. 

Așa cum era obiceiul, ceilalţi elevi îl însoţiră pe când ieșea 
din sala de sport, privindu-l cu seriozitate și cu un fel de durere 
plină de uimire, singura exprimare a unor sentimente care era 
permisă în școală. Doar pe chipul negru ca tăciunele al lui Bob 
Lincoln apăru o umbră de simpatie, dar, dându-și seama de 
greșeală, băiatul și-o camuflă sub un strănut zgomotos. 
Renshaw își aţinti pentru o clipă privirea asupra lui, dar 
imediat trecu mai departe. 

Ajunseră în sala cantinei, foarte asemănătoare cu o seră 
datorită ferestrelor largi care lăsau să se vadă verdeaţa 
luxuriantă a parcului și a ferigilor plasate cam peste tot, de-a 
lungul pereţilor. Micul dejun era compus, ca de obicei, dintr-un 
terci din mai multe cereale fierte, împreună cu prânzul și cu 
cina de duminică, acela era unul dintre puţinele momente în 
care „tinerele speranţe” puteau sta de vorbă oarecum liberi. 
Luară loc în jurul meselor lungi, împingându-se zgomotos, dar 
în general fără a depăși o anume limită, în timp ce domnișoara 
Green prelua de la Renshaw misiunea de a-i supraveghea și lua 
notă de pedeapsa pe care o suferise Seed. 

Cine primea un singur cartonaș nu era obligat nici să 
mănânce singur, nici să păstreze tăcerea. Milton se așeză între 
John Danning și Fred Marquand, cei care ocupau în dormitor 
paturile de lângă el. Se feri să intre în vorbă cu ei, dar 
pedeapsa pe care o suferise era evenimentul acelei zile. Fred 
ardea de dorinţa de a discuta despre cele întâmplate. 

— Părerea mea este că Renshaw a exagerat, începu el ca să 
intre în subiect. Totuși, tu, Seed, ar trebui să fii mai atent. Se 
vede limpede că nu prea ai chef să respecţi regulile școlii. 

Milton ridică din umeri, având grijă ca gestul să nu fie prea 
vizibil. 


— Oricum, sunt aproape sigur că n-o să mă admită în cursul 
superior. Dar, dă-mi voie să spun că asta nu te privește pe tine, 
Marquand. 

— Cum să nu mă privească? Fred își dădu seama că vorbise 
pe un ton cam ridicat. Trase cu ochiul spre domnișoara Green 
și cobori cât putu de mult tonul. Cum să nu mă privească? Dacă 
tu o să primești pedepsele una după alta, o să ai probleme și la 
cursuri. În felul acesta strici atmosfera de lucru din clasă. Asta 
dacă-mi dai voie să-ţi aduc o critică. 

— Eu nu primesc o pedeapsă după alta. Am ajuns abia la 
două. 

— Dar știi foarte bine că, dintr-un moment într-altul, ai putea 
primi șase, sau chiar nouă. Dă-mi voie să-ţi mai spun ceva. 
Dacă se mai află pe aici și de relaţia ta cu gâsculița aia... Cum o 
cheamă? Parcă Sybil. 

Urechile lui Milton se înroșiră. Cu inima bătându-i 
nebunește, își roti rapid privirile în jur. 

— De unde știi? întrebă cu o voce peste măsură de agitată. 

Chipul lui Fred era încremenit, dar ochii îi scânteiau 
malițioși. 

— De. Unde am aflat de biletul pe care i l-ai trimis? De la Rob 
Lincoln care a aflat și el la rândul său de la alţii. 

Probabil că domnișoara Green simţise ceva, pentru că se 
ridică de la masa la care mânca de una singură și veni către ei. 
Pe faţa ei, brăzdată de un păienjeniș de riduri, apăruse o 
expresie vigilentă. 

— S-a întâmplat ceva, băieţi? 

Milton simţi că i se taie răsuflarea și că la rădăcina părului îi 
apăruseră picături de sudoare. Orice contact între sexe era 
interzis cu strășnicie până la vârsta de optsprezece ani, iar el 
nu avea decât paisprezece. O vorbă dacă scotea Marquand și el 
era pierdut. Dar pâra nu făcea parte din jocul sadic pe care i-l 
pregătea Fred. 

— Nu s-a întâmplat nimic, domnișoară Green, spuse el pe un 
ton ușor enigmatic. Seed a primit o pedeapsă și îi pare foarte 
Tău. 

— Asta-i foarte bine, fu de părere domnișoara Green, pe 
jumătate dojenitor și pe jumătate compătimitor. Nerecunoștinţa 
faţă de cel care ajută ţara să-și revină nu este o atitudine 
corectă. Nu-i așa, Seed? Spunând aceasta, porni către masa la 


care mânca fără să mai aștepte vreun răspuns. 

John Danning clătină din cap. 

— Poate că trebuia să-l reclamăm. Era de datoria noastră să 
facem asta. 

— Nu putem face așa ceva, îi răspunse Fred. Ar putea fi 
interpretat ca o manifestare de ură și am putea primi și noi un 
cartonaș de pedeapsă. Vezi, Seed, în ce încurcătură ne-ai 
băgat, dacă-mi dai voie să spun asta? 

Milton se feri să-i privească în faţă pe cei doi și-și vâri nasul 
în farfuria din fața sa. Cu siguranţă, Fred avusese de gând să-l 
provoace, ca să-l facă să-și iasă din fire. Ei bine, nu reușise. 
Termină de mâncat în tăcere. În sfârșit, clopoţelul dădu 
semnalul că micul dejun se încheiase. 

Când ieși în curte ca să se ducă la sala de Tae-Kwon Do era, 
probabil, ora opt dimineaţa și afară începea să se încălzească. 
Privi curios la clădirea pentagonală în care se ţineau cursurile 
secţiei reale, aflată ceva mai la vale, acolo unde se aliniase 
grupul de băieţi pedepsiţi să poarte urechi de măgar, unii 
privind la catargul pe care flutura steagul de la Steel Energy, 
alții întorcându-i spatele. De la distanța aceea, nu reușea să-și 
dea seama cine erau cei pedepsiţi. Observă, totuși, două 
uniforme roz. Ritualul urechilor de măgar era singura ocazie în 
care băieţii și fetele se amestecau unii cu alţii într-o umilință 
comună. 

Intră fără chef în sala de sport. Tae-Kwon Do nu-l atrăgea 
absolut deloc. Nu-i plăceau toate  săriturile acelea și 
nenumăratele lovituri de picior fără nicio utilitate practică. „Un 
boxer bun i-ar face K.O. Pe idioţii ăia într-un singur minut”, 
obișnuia să spună tatăl său în timp ce, îmbrăcat doar cu un 
maiou, urmărea la televizor meciurile acelea, cu o cutie de 
Coors în mână. Poate că nu era adevărat, dar acest Tae-Kwon 
Do era de-a dreptul grotesc. Era de preferat karate-ul japonez, 
mai sobru și mai eficace. Dar în școala aceea nu puteai alege 
decât între Tae-Kwon Do și acel Tai Chi prostesc. 

Timp de o jumătate de oră exersă fără tragere de inimă pașii 
și figurile încordate de Chon-Ji, To-San și Yul-Kok. La sfârșit, 
picioarele îi tremurau și spinarea îl durea îngrozitor. Mai rău 
stăteau lucrurile cu John Danning, asudat tot și cu respiraţia 
întretăiată. Își aduse aminte că grăsunul acela le propusese cu 
câtva timp în urmă colegilor să-l reclame și-i făcu plăcere să-l 


vadă într-un asemenea hal. Sigur că prima îndatorire a elevilor 
era să reclame comportările nedemne, dar... 

Porni în șir, împreună cu colegii săi, către sălile în care se 
țineau cursurile științifice, sub conducerea instructorului 
Groden, un tip subţiratic cu o expresie distrată. Acesta era 
momentul în care aveau să fie scuipaţi băieţii pedepsiţi cu 
urechile de măgar. Cei care stătuseră cu ochii aţintiţi la steag 
primeau scuipatul în spinare, ceilalţi, cu vini mai grave, în plină 
figură. Groden dădu exemplu, ţintind spinarea unui băiețaș din 
clasele mici, care plângea cu sughiţuri, apoi trecu la al doilea. 

Milton făcu și el mecanic același lucru, pe măsură ce șirul 
înainta. Fred îi aruncă o privire plină de bucurie răutăcioasă 
care, în intenţia lui, trebuia să-l avertizeze asupra celor ce 
aveau să i se întâmple și lui. Nu-l luă în seamă. Scuipă fără 
niciun fel de dușmănie înspre primii elevi pedepsiţi, fără a-i 
privi. Dintr-odată, inima îi bătu cu putere. În faţa lui, cu o 
beretă urâtă trasă peste părul lung, castaniu, se afla Sybil, 
micuța Sybil! Feţișoara ei delicată era brăzdată de lacrimi și 
purta urmele scuipăturilor, atât de multe încât saliva i se 
scurgea în valuri scârboase spre gât. 

Când îi văzu ochii scăldaţi în lacrimi îi veni și lui să plângă; 
dar nu putea face așa ceva, ar fi fost un adevărat dezastru 
pentru amândoi. Rămase timp de câteva clipe ca paralizat de 
această întâlnire, apoi simţi aţintită asupra sa privirea ironică a 
lui Fred care ajunsese deja în pragul ușii de la intrarea în 
clădire. Scuipă, dar fără vlagă. Scuipatul ajunse pe sânii mici ai 
fetei care de atâtea ori fuseseră obiectul fanteziilor sale 
înflăcărate. Se simţi ca un vierme. Trebui să scuipe din nou și, 
de data aceasta, nimeri pe păr. O luă la fugă pe urma celorlalţi, 
tulburat cum nu mai fusese niciodată în viaţa sa. 

Fred îl aștepta în prag, dar când îi văzu privirea bătu în 
retragere. Milton trecu pe coridor ca un automat, de parcă nici 
nu avea habar pe unde mergea. Simţea cum crește în el o 
disperare profundă, cosmică, la care se adăugau impulsuri de 
furie sălbatică. Ca să nu izbucnească în plâns, fu nevoit să-și 
muște până la sânge buza de jos. Dar nu putea plânge, nici nu 
putea fi vorba despre așa ceva. 

Când reuși cât de cât să se mai liniștească, intră în sală cu 
numai câteva clipe înainte ca ușa să fie închisă. Pe când se 
îndrepta către banca lui din ultimele rânduri, chipul i se lumină 


pe neașteptate. Îi venise în minte o idee absurdă, neînchipuit 
de absurdă. Și totuși trebuia neapărat s-o pună în aplicare. Cât 
timp dura pedeapsa urechilor de măgar? De obicei, până la ora 
prânzului. Da, putea să facă acest lucru. Dar trebuia să fie 
foarte atent. 

Urmări prima lecţie, gestiunea întreprinderilor, cufundat în 
propriile gânduri. Instructorul Sellick, ermetic ca întotdeauna, 
descrise pe tot parcursul orei, cu o voce monotonă, experiența 
doctorului Ohono și modul în care redresase el situaţia firmei 
Toyota. După părerea lui Sellick, nu toate soluţiile acelea mai 
erau valabile; cu toate acestea Noua Federație, încă de la 
naștere, își însușise spiritul japonez de activitate, conștientă de 
faptul că numai pe o asemenea cale americanii ar fi putut 
renaşte economic, pentru a putea face faţă supremației 
asiatice. Toate acestea erau lucruri pe care celelalte federaţii 
create după dezmembrarea Statelor Unite încă nu-l 
înţeleseseră. 

Milton reţinu doar câteva frânturi din lecţie și le înmagazina 
într-un ungher mai puţin frecventat al minţii sale. Acum nu mai 
avea în gând decât perfecţionarea planului pe care-l concepuse 
și care începea să-i dea fiori de nerăbdare. Momentul cel mai 
potrivit ar fi fost în timpul orei următoare, de istorie simultană. 
Aceasta și pentru că elevii urmau să fie ascultați din lecţiile 
anterioare. 

Când se auzi clopoţelul sunând, Sellick se ridică și-i lăsă locul 
la catedră instructorului Pitt, salutându-l cu o plecăciune, iar 
Milton privi cu atenţie fizionomia binecunoscută cunoscută a 
noului venit. Pe chipul său complet spân și impasibil apărea din 
când în când o expresie blândă și oarecum amuzată, ca semn al 
unei bunătăţi sufletești pe care atitudinea ţeapănă obligatorie a 
instructorilor nu reușea s-o mascheze cu totul. Pitt n-ar fi dat 
niciodată pedepse exagerate, așa cum făcea unul ca Renshaw; 
ci ar fi aplicat, pur și simplu, regulamentul, cu bun simţ și 
corectitudine. Era exact tipul de instructor care-i trebuia lui 
Milton ca să-și ducă la bun sfârșit riscantul său plan. 

După un sfert de oră din lecţie, Pitt puse în sfârșit în 
funcţiune tabla specială pentru ascultare, apăsând pe butonul 
telecomenzii pe care o avea în mână. Ecranul uriaș din spatele 
său se lumină, lăsând să se vadă o imagine electronică în care 
se aflau numele de familie ale celor treizeci de elevi prezenţi în 


sală și în dreptul fiecăruia se afla un șir de casete goale, 
încheiat cu un spaţiu pentru totaluri. 

Pitt privi câteva clipe numele de pe listă, în timp ce întreaga 
clasă îl urmărea ţinându-și răsuflarea ca să ghicească la ce 
nume se va opri. Apoi începu. 

— Kuhnen! Te simţi pregătit? 

Un băiat plăpând, cu părul atât de blond încât părea alb, sări 
în picioare. 

— Da, domnule instructor. 

— Pornim de la o întrebare cam neașteptată. Care sunt 
celelalte federaţii americane? 

Trăsăturile băiatului se destinseră. Răspunsul era cât se 
poate de ușor. 

— Uniunea Statelor Americane, USA... 

— Cu capitala...? 

— New York. 

— După aceea? 

— Confederaţia Americii Libere, CAL, cu capitala la Atlanta. 

Pitt se adresă clasei. 

— Cum apreciaţi aceste răspunsuri? Sunt corecte? 

Cei mai mulți dintre elevi fură de acord. Robert 

Serafian se ridică, însă, în picioare. 

— Răspunsurile sunt corecte, dar prea sintetice dacă este să 
fac o critică. Kuhnen ar fi trebuit să spună că aceste trei 
federaţii au sisteme politice diferite, dar aceeași apărare și 
aceeași poliție. Dacă-mi permiteţi să spun, aș putea pune pariu 
că nu știa acest lucru. 

Kuhnen nu se putu abtine să nu facă un gest de protest. 

— Totuși, știam. Nu am spus toate aceste lucruri pentru că 
domnul instructor Pitt nu m-a întrebat. 

Serafian clătină din cap. 

— Nu ai cum s-o dovedești, dă-mi voie să-ţi spun. Sigur, acum 
știi, dar numai pentru că am spus eu. 

— Nu-i deloc adevărat și pot chiar să demonstrez aceasta. 
Cele trei federaţii alcătuiau cândva un întreg care se numea 
Statele Unite. Ultimul președinte a fost Doyle și a murit acum 
nouă ani de anemie pernicioasă. 

Pitt încuviinţă, satisfăcut. 

— Foarte bine, Kuhnen. Din păcate, nu același lucru ţi-l pot 
spune și ţie, Serafian. Obiecţia ta nu era îndreptăţită și nu te-ai 


arătat cu nimic superior. Degetele instructorului manevrară 
telecomanda. În căsuţa de sub numele lui Kuhnen apăru pe 
ecran un 1, iar în aceea a lui Serafian un -1. Dar poţi totuși să 
recuperezi. Rămâi în picioare, Serafian. Descrie cu cuvintele 
tale ce este anemia pernicioasă. 

Pe chipul băiatului apăru involuntar o expresie de tristeţe. 

— Anemia pernicioasă sau falcemia este o predispoziţie 
genetică a sângelui... 

Pitt clătină din cap, în timp ce degetele sale mângâiau 
ameninţător telecomanda. 

— Am spus „cu cuvintele tale”. Nu mă interesează descrierea 
care se află în carte. 

Serafian fu puţin descumpănit, dar încercă să facă faţă. 

— Ei bine, este o boală a sângelui care, într-o vreme, afecta 
doar populaţia de culoare, apoi, acum zece ani, s-a răspândit și 
la celelalte rase și a ucis un sfert dintre americani. 

— Şi de ce s-a răspândit? 

— Din cauza... Serafian vru să facă gestul de a se scărpina la 
ceafă, dar se controlă imediat. Din cauza promis... Nu mai putu 
continua. 

Mai mulţi băieţi se ridicară din bănci. 

— A promiscuităţii! 

— Exact. Degetele lui apăsară pe telecomandă și, pe ecran, 
sub numele lui Serafian, apăru un -2. Băiatul se așeză umilit în 
bancă. Pitt îl întrebă pe Bob Lincoln, unul dintre aceia care 
răspunseseră corect. 

— Ce este promiscuitatea? De data aceasta vreau să-mi dai 
definiția din manual. 

— Promiscuitatea, turui Lincoln pe nerăsuflate, este urmarea 
inevitabilă a lipsei de control asupra instinctelor. 

Pitt încuviinţă răspunsul său. 

— Cred că definiţia este corectă. Sunteţi și voi de acord? 

Era pe punctul de a apăsa o tastă a telecomenzii, când Milton 
hotărî că venise momentul să intre în acţiune. Clătină energic 
din cap. Pitt observă imediat reacţia sa. 

— Ce este, Seed? întrebă el, uimit. Ai cumva o definiție mai 
bună? 

Băiatul înghiţi în sec. 

— Am una care îmi aparţine. 

— Așa? S-o auzim. 


Milton trase adânc aerul în piept ca să-și facă astfel curaj. 

— Promiscuitate înseamnă că albii, negrii, galbenii și roșii se 
regulau prea mult între ei și asta le-a infectat sângele. A 

Pitt rămase încremenit la auzul unui asemenea răspuns. În 
clasă se lăsă o tăcere adâncă, după care se iscă un murmur din 
ce în ce mai puternic. Instructorul își reveni cu greu, apoi 
spuse, încercând să-și controleze glasul. 

— Ce păcat, Seed! Nu te credeam în stare de asemenea 
scârboșenie. De unde ai învățat asemenea expresii imorale? 

În ciuda emoţiei cumplite care-l cuprinsese, Milton mai găsi 
putere să insiste. 

— Dar așa este, dacă-mi permiteţi să spun! Sângele infectat 
se transmite cu ocazia sexului! Adăugă la aceste cuvinte și un 
hohot căznit de râs care i se păru ca o ușurare. 

Pitt se duse înspre el, făcând eforturi să-și stăpânească 
indignarea. 

— Ridică-te, Seed. Și acum întoarce-te! Căută prin buzunar și 
scoase două cartonașe violete pe care i le aplică pe spate. 
Felicitări. Aveai deja o pedeapsă, acum ai meritat să primești 
urechile de măgar. Poţi să fii mândru de isprăvile tale, dacă-mi 
dai voie să spun asta. Se duse la ușa care dădea înspre coridor 
și chemă un servitor. Băiatul ăsta are trei pedepse. Du-l să-și ia 
bereta și să stea cu spatele la steag. 

În timp ce era luat pe sus de mâinile voinice ale servitorului, 
Milton mai avut timp să audă vocea naivă a lui John Danning 
care întreba. 

— Domnule instructor, ce înseamnă „se regulau”? 

La scurt timp după aceea, purtând bine îndesată pe cap 
bereta de care erau prinse urechile de măgar, Milton era 
împins în micul grup al pedepsiţilor, aflaţi încă în curte, sub 
razele arzătoare ale soarelui. Se prefăcu că se împiedică și 
ajunse chiar lângă Sybil, fără ca servitorul să aibă ceva de 
obiectat. Se limită doar să arunce în treacăt o privire înspre 
fată. Desluși în ochii ei uimire și o umbră de bucurie. Dar 
despre acest din urmă sentiment nu putea fi deloc sigur. Faţa 
fetei purta încă urmele de scuipat și pleoapele îi erau tot 
înroșite de cât plânsese. El avea să-și ia porţia de scuipături la 
sfârșitul orelor, când colegii săi aveau să iasă și să se îndrepte 
către cantină. 

Nu îndrăzni s-o privească prea mult timp pe Sybil. Din când 


în când, servitorul mai scotea capul pe ușă ca să-i 
supravegheze pe cei pedepsiţi. După o vreme, reuși să-i 
zâmbească. Ea îi răspunse tot cu un zâmbet, dulce și luminos. 
Uită dintr-odată de urechile de măgar și de scuipăturile care-l 
așteptau. De ani de zile nu se mai simţise atât de fericit. 

În cele câteva ore care urmară, mai schimbă cu ea câteva 
surâsuri, scurte dar grăitoare. La un moment dat, Milton 
observă că fata căuta ceva pe furiș în buzunarul sacoului roz 
care, împreună cu fusta de aceeași culoare formau uniforma de 
elevă. Făcea mișcări prudente, foarte calculate. Privi îngrijorat 
înspre servitor care se uita acum cu atenţie la o tufă de măceș. 
Simţi deodată o atingere ușoară pe mâna dreaptă. Tresări: dacă 
i-ar fi observat cineva, ar fi riscat amândoi să fie eliminaţi din 
școală. Totuși, întinse degetele, nebun de fericire. Mâna ei îl 
atinse și puse în palmă un petic de hârtie, după care se retrase 
în grabă, nu înainte de a-i mângâia delicat vârfurile degetelor. 
Strânse imediat pumnul, speriat și fericit. 

În minutele care urmară își puse în minte o sumedenie de 
întrebări. Să fi fost răspunsul la biletul său, pe care i-l trimisese 
cu câteva zile înainte? Dar de unde știa Sybil că se vor afla 
astăzi unul lângă altul? Cine știe, poate pregătise răspunsul din 
vreme și aștepta doar o ocazie potrivită ca să i-l dea. li zâmbi 
din nou și fu răsplătit la fel. 

Sună clopoţelul de sfârșit al orelor. Toţi cei pedepsiţi se 
îndepărtară în grabă, în afară de Milton care trebuia să se 
supună ritualului scuipăturilor. Așteptă și momentul acela, 
ţeapăn pe picioare, în fața catargului pe care se înălța steagul. 
Din fericire, colegii săi nu exagerară cu scuipatul. Singurul 
care făcu excepţie fu Fred, dar se aştepta la așa ceva din 
partea lui. Așteptă să se îndepărteze cu toţii. Își scoase bereta 
de pe cap și alergă la baia băieţilor ca să se spele pe faţă. 

Nu mai era nimeni. Işi ţinu mult timp capul sub robinet, apoi 
privi în jur. Tot nimeni. Intră în una dintre cabine și se încuie 
înăuntru cu zăvorul. Desfăcu biletul cu mâinile tremurând de 
emoție. 

Rămase uluit când citi ceea ce scria. Era o poezie sau poate 
cuvintele unui cântec, intitulat Copiii Viitorului. Scrisul, 
probabil al lui Sybil, era cu siguranţă feminin și foarte citet. 


Aprinde jarul voinţei tale ce mocnește 


Ca să nu mai fie unealtă oarbă a nebuniei ce ne 
înconjoară. 

Împrăștie adânc în sufletele tuturor fiinţelor umane 

Sămânţa demnităţii date de natură. 

Jos cu orice războaie. 

Să izgonim această gloată de nemernici. 

A noastră-i lumea asta și-al nostru este cântul; 

A noastră-i lupta dreaptă contra celor ce ne-apasă; 

Și fericirea și iubirea tot ale noastre sunt. 


Bărbaţi, femei, cu toţii răzvrătiți să fiţi. 
Porniţi la lupta cea mare a vieţii voastre. 


Aprinde jarul voinţei tale ce mocnește 

Ca să nu mai fie-n veci unealtă oarbă a înșelăciunii. 
Lăsaţi izvorul vieţii fericite să se înalţe-n slăvi. 

Oh, viaţă rodnică, din tine facem parte. 


La sfârșit era un nume de care Milton nu mai auzise: Wilhelm 
Reich. Reciti de câteva ori cele scrise în bilet, după care se 
întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să distrugă hârtiuţa aceea. 
Nu, era singurul obiect pe care-l avea de la Sybil și, de altfel, 
voia să-l mai citească și altădată. Puse biletul în buzunarul 
pantalonilor și porni în fugă către cantină. 

Ar fi vrut să-și găsească un loc departe de Fred, dar toţi 
ceilalți se așezaseră deja, așa că nu mai avea de ales. 
Domnișoara Green îl privi, dar nu cu răutate. La masa de prânz 
aveau legume uscate, aproape fără gust, dar foarte hrănitoare 
și orez fiert. Începu să mănânce cu un aer indiferent, dar Fred 
îl atacă imediat. 

— Credeai că nu m-am prins Seed, dacă-mi dai voie să-ţi 
spun? Te-ai lăsat pedepsit într-adins ca să stai pe lângă proasta 
aia. 

Milton ridică din umeri. 

— Asta-i doar în mintea ta, Marquand. Dacă-mi dai voie să-ţi 
atrag atenția. 

— Fii atent, Seed. O să ajungi la Lazaret împreună cu 
bolnavii, cu schilozii și cu hoţii. N-aș vrea să fiu în locul tău. 

— Atunci nu mă bate la cap, dacă-mi dai voie să-ţi spun. Sau 
trebuie să-i spun domnișoarei Green că mă hărțuiești. 


Amenințarea aceasta fu suficientă pentru a-l face pe Fred să 
tacă. Milton termină de mâncat și se duse împreună cu ceilalți 
la ședința de după-amiază de meditaţie transcendentală. Işi 
îmbrăcă haina portocalie și urmă indicaţiile lui Renshaw cu 
oarecare sârg, deși cu gândul foarte departe de starea de 
zazen. Când se întoarse la dulăpiorul său ca să se îmbrace cu 
uniforma, i se puse un nod în gât. Era o altă uniformă, curată și 
bine călcată, dar în buzunarul căreia nu se mai afla biletul de la 
Sybil. 

Ar fi trebuit să se gândească și la o asemenea eventualitate. 
Deseori, oamenii de la spălătorie profitau de ședințele de 
meditaţie sau de Tae-Kwon Do pentru a înlocui uniformele 
murdare. Simţea un gol imens în stomac. Se rezemă de 
dulăpior și închise ochii. Ce probabilităţi existau ca bucăţica 
aceea de hârtie să fie descoperită în buzunarul său? La urma 
urmelor, foarte puţine. Desigur, hainele erau spălate la mașină. 
Probabil că biletul din buzunar avea să fie mototolit și, cu 
siguranţă, scrisul ar fi dispărut. Da, probabil că nu putea avea 
necazuri. 

Își recăpătă stăpânirea de sine. Se prefăcu timp de câteva 
clipe că mai caută ceva prin dulăpior, apoi îmbrăcă uniforma 
curată pe care o mână plină de zel agăţase cele trei cartonașe 
violete. Niciunul dintre colegi nu-l lua în seamă. Își netezi cu 
palma buzunarele și ieși împreună cu ceilalţi, îndreptându-se 
din nou către clădirea cu sălile de curs. 

Orele de după-amiază trecură greu. Matematică, biologie, 
relaţii inter-umane. Ultima dintre materii, concentrată în 
totalitate asupra tehnicilor de păstrare a calmului și a unei 
doctrine mai vechi, a „comportamentismului”, era, dintre toate, 
cea care îl interesa cel mai puţin; reuși totuși să facă faţă, iar 
când se trecu la întrebări, dădu chiar răspunsuri strălucite. Fu 
mustrat, de altfel cu destulă bunăvoință, doar pentru faptul că 
nu-și ţinea pieptul mai împins înainte și abdomenul mai supt. 
Până la urmă uită cu totul de bilet și chiar de întâlnirea cu 
Sybil. 

Ultimul sunet al clopoţelului, dădu, la optsprezece și treizeci, 
semnalul încheierii cursurilor și al începutului orei libere pe 
care elevii și-o petreceau de obicei cu conversații pe diferite 
teme, cu jocuri și cu repetarea unor exerciţii de respiraţie. Ii 
găsi în grădină pe John Danning și Bob Lincoln care, într-un 


colț al pajiștii așezau pe iarbă cartonașele de mabh-jong. Tocmai 
voia să se așeze lângă ei, când Danning exclamă. 

— Ia uitaţi-vă! Este directorul în persoană. Și cu el sunt și doi 
supraveghetori. 

— Şi vin chiar înspre noi, adăugă Lincoln. 

Milton simţi că-i vâjâie capul și tâmplele îi zvâcnesc 
nebunește. Inchise ochii, sperând să nu se întâmple lucrul de 
care îi era frică. Când îi redeschise, văzu în faţa lui trupul 
mătăhălos și chipul plin de bunăvoință al directorului Wilson. 
Lângă el, doi supraveghetori în uniforme albastre îl priveau 
țintă. 

— Eşti Milton Seed, nu-i așa? spuse Wilson, schiţând un 
zâmbet. Vino cu mine dacă nu te superi. 

Parcă ametit, Milton îi urmă pe cei trei bărbaţi, în timp ce în 
curte toți elevii amuţiseră și priveau înmărmuriţi cele ce se 
petreceau. Soarele apunea chiar în clipa aceea, dar lumina era 
încă puternică și colora acum în roșu golful din dreptul școlii. 

Nu reușea să se mai gândească la nimic. Văzu mulţimea de 
trepte care duceau la clădirea direcţiei din vârful dealului și 
observă și alți supraveghetori adunaţi în grupuri mici printre 
tufele de trandafiri. Înainte de a păși pe primele trepte, Wilson 
îl atinse ușor pe braţ, cu un gest prietenos pe care numai el și-l 
putea permite. 

— Să nu-ţi fie frică, Milton, șopti el cu o voce caldă. Sunt mai 
mult decât convins că nu faci parte din organizaţia aceea 
interzisă, Copiii Viitorului. Nu am câtuși de puţin intenţia de a 
te trimite la Lazaret. Este suficient ca tu să-mi spui cine ţi-a dat 
poezia aceea. Nimic altceva. Şi ca să-ţi răsplătesc sinceritatea, 
îți promit că vei avea sprijinul meu când va fi vorba despre 
promovarea în cursul superior. 

Milton urca treptele cu lacrimi în ochi. Ştia bine că nu avea 
să pronunţe acel nume. Cu niciun preţ. 


GALERA REGALĂ 


Cele douăzeci și șase de vâsle de la tribord se ridicară toate 
în același timp, dând naștere unei adevărate perdele de spumă 
și de picături de apă, în timp ce acelea de la babord se înfigeau 
cu plescăituri puternice în apă. Uriașa galeră se înclină pe o 
parte, începând manevra de schimbare a direcţiei. Vela 
triunghiulară de pe catargul cel mare, singura care fusese 
ridicată, scârțâi și pocni în vânt, apoi se răsuci în cealaltă 
direcţie. Din pântecul navei se auzi până pe punte nechezatul 
speriat al sutelor de cai. 

Stând în picioare pe castelul de la pupa, la numai câţiva pași 
de vice-amiralul Uch de Cardona, Nicolas Eymerich privea 
încruntat marea, cu mâinile bine încleștate pe balustradă. Din 
când în când era împroșcat cu apa sărată adusă de vânt care 
făcea ca sutana albă și pelerina neagră să se lipească de trupul 
său uscăţiv. Aerul dimineţii era înfierbântat de razele soarelui 
și dușurile acelea surprinzătoare și repetate ar fi creat oricui o 
senzaţie plăcută. Dar Eymerich reacţiona la ele cu mișcări 
scârbite pe care nu și le putea stăpâni, așa cum se întâmpla 
întotdeauna când simţea pe piele o atingere neașteptată. 

Mossen de Cardona se bucura de acest spectacol și izbucni 
chiar în râs. 

— Haideţi, părinte Nicolas! strigă el, acoperind cu glasul său 
puternic murmurul valurilor și plescăitul puternic și cadenţat al 
vâslelor. Nu mai fiți așa de supărat. Uitaţi-vă ce frumos este 
totul! 

Total nepoliticos, Eymerich îi întoarse spatele, ţinându-se 
bine în continuare de balustradă. Privi în zare. Peste tot se 
vedeau doar galere, cu pânzele în vânt și afundate până 
aproape de locurile vâslașilor, din cauza greutăţii uriașelor 
mașini de război. Pedro al IV-lea ceruse ca în expediţia din 
Sardinia să meargă peste o sută șaizeci de ambarcaţiuni, de la 
sprintenele galere de război până la corăbiile acelea, foarte 
înalte și pântecoase, poreclite de toată lumea „portari”. Acum, 
într-un adevărat vârtej iscat de vâsle, urmau toate manevrele 
făcute de galea real care cotea ca să ocolească faleza abruptă 
în spatele căreia se afla intrarea în golful de la Porto Conte. 

Eymerich acceptase fără tragere de inimă să participe la 
expediţie. Fusese nevoie de insistența regelui, de altfel foarte 


puţin dispus să dezvăluie motivul acestei intervenţii, pentru a-l 
convinge să se îmbarce. Se întreba mohorât de ce putea fi 
nevoie ca inchizitorul general al regatului Aragon să ia parte la 
o acţiune armată pe o insulă aproape sălbatică. Singurul 
răspuns care îi venea în minte era că suveranul voia să se 
folosească de abilitatea sa diplomatică. Dar la ce putea fi bună 
diplomaţia în faţa unor moșieri bădărani și cu titluri de nobleţe 
atât de dubioase? 

Inamicul pe care voiau să-l scoată din vizuină se numea 
Mariano al IV-lea, guvernator din Arborea. In 1352 fusese unul 
dintre aliaţii aragonezilor în războiul purtat de aceștia 
împotriva republicii din Genova. Când, însă, după ce 
confruntarea se încheiase cu o victorie doar pe jumătate, el 
încercase să obţină câte ceva ca răsplată pentru fidelitatea sa, 
comandantul suprem al armatei, En Bernat de Cabrera, îl 
refuzase categoric. Mai rău chiar, aristocratul o jignise pe soţia 
guvernatorului, catalana Timbors de Rocaberti, făcându-i o 
serie de promisiuni importante, dar inacceptabile, retrase încă 
de a doua zi, la presiunea nobilimii aragoneze care locuia în 
Cagliari. Indignat, Mariano al IV-lea organizase o revoltă care, 
în scurt timp, se extinsese de la un capăt la altul al Sardiniei, 
obligându-l pe Bernat să fugă în cea mai mare grabă, în toamna 
anului 1353, Alghero căzuse în mâinile răsculaților, dar orașele 
Cagliari și Sassari erau și ele amenințate de trupele sarde. 

— Ce-ar putea fi construcţiile acelea? întrebă Mossen Uch, 
încercând să-l îmbuneze pe inchizitor. Dacă ne luăm după cum 
arată, par să aibă sute de ani. 

Eymerich se întoarse fără niciun chef. Pe uscat, dincolo de 
vâslele ridicate în vederea acostării, se zăreau niște turnuri de 
diferite forme, clădite din bolovani acum înnegriţi de vreme. Se 
aflau la o distanţă prea mare ca să poată fi văzute în detaliu, 
dar păreau să nu aibă barbacane și în jurul lor se vedeau 
drumuri întortocheate. Construcţiile parcă fuseseră înfipte în 
stâncă și păreau să blocheze rarele spaţii dintre munţi prin 
care se putea ajunge la fâșia îngustă de nisip a plajei. 

— Parcă ar fi niște fortificaţii. Poate că au fost construite de 
vechii locuitori ai insulei. Inchizitorul ridică din umeri. 
Domnule viconte, Sardinia nu mă interesează câtuși de puţin. 
Mă aflu aici doar din ordinul regelui, altfel aș prefera să fiu la 
Saragosa. 


— Dacă aveţi vreo plângere de prezentat lui Pedro al IV-lea, 
acesta este momentul propice, râse Uch de Cardona. Uitaţi-l, 
chiar acum urcă pe punte. 

Pe castelul de la proră, dincolo de spinările lucioase de 
sudoare ale vâslașilor, se vedea, într-adevăr, un mic grup de 
oameni îngrămădindu-se de-a lungul scăriţei. Alături de Pedro 
al IV-lea Ceremoniosul, al cărui păr foarte lung flutura în vânt, 
Eymerich îl recunoscu pe Bernat de (Cabrera, purtând 
veșmintele de un roșu strălucitor cuvenite funcţiei sale de 
amiral-șef. În urma lor veneau Bernat Dezcoll, un funcţionar 
deosebit de influent de la Biroul Administrativ, vicontele de lila, 
fiul unuia dintre cei mai importanţi consilieri ai regelui, și un 
grup pestrit de richshomnes care se îngrămădeau unul într- 
altul și purtau cu toţii spade și mantii. 

Uch de Cardona își apropie buzele de urechea lui Eymerich. 

— Toţi domnii aceia n-au deloc un aer războinic, șopti el, 
amuzat. 

Inchizitorul se îndepărtă puţin de el. 

— S-au oferit ca voluntari, în speranţa că-și vor mări averile, 
comentă el acru. Dacă aș fi în locul regelui, i-aș ţine la distanţa 
la care merită. 

Vice-amiralul izbucni în râs. 

— Părinte Nicolas, chiar n-aveţi încredere în nimeni! 

— Aveţi dreptate. În nimeni. 

În momentele acelea, puteau vedea în toată splendoarea sa 
golful de la Porto Conte. Era ca un lac foarte întins, cu ape de 
un albastru închis, mărginit între pereţii abrupți de la Capul 
Caccia și povârnișul unui alt munte. Valurile venite din largul 
mării se spărgeau la intrarea în golf, transformându-se într-o 
suprafață calmă și transparentă sub care se puteau vedea 
aglomerări de corali și o vegetaţie submarină luxuriantă. 
Bancuri mari de pești în toate culorile săgetau peste tot, 
schimbându-și brusc direcţia din loc în loc. 

Ritmul vâslașilor deveni din nou regulat. Vâslașii de pe 
amândouă laturile galerei, niște adevăraţi uriași cu spinarea 
arsă de soare, reîncepură să se ridice la unison de pe băncile 
lor, împingând cu putere în scândura de sub tălpi, pentru a se 
așeza din nou, trăgând după ei și vâsla, după sistemul extrem 
de obositor denumit „ridică-te și cazi”. Comenzile cârmaciului, 
repetate de șefii băncilor, se auzeau ca o tuse răgușită. 


Uch de Cardona care-l privea pe Eymerich cu o curiozitate 
amuzată, dădu să mai spună ceva; dar inchizitorul, plictisit de 
modul prea familiar în care se comporta vice-amiralul, cobori 
scara scurtă a castelului de la pupa și se îndreptă către proră, 
parcurgând spaţiul numit „punte laterală” în care se aflau 
îngrămădiţi infanteriștii și arcașii. 

Pe când îi împingea în lături pe soldaţii care se ţineau de 
scuturile atârnate pe bord, Eymerich se întrebă dacă nobilii 
aceia îngrămădiţi la proră l-ar fi primit cu plăcere, dat fiind că, 
atunci când acolo se afla regele, locul acela era rezervat pentru 
numele cele mai ilustre și pentru servitorii cei mai credincioși. 
În cei doi ani în care condusese inchiziția aragoneză, avusese 
cu suveranul doar niște contacte sporadice, aproape glaciale 
din cauza ceremonialului grotesc de la palat. Pedro al IV-lea 
nutrea pentru dominican sentimente de profundă recunoștință, 
dar nu încetase nicio clipă să se înconjoare de consilieri evrei și 
nici nu permisese inchiziţiei să reprime într-o manieră radicală 
religia musulmană. Aceste motive de neconcordanţă între ei 
erau, de asemenea, amplificate de caracterul rezervat și 
suspicios al inchizitorului care nu dorea să iasă în evidenţă, dar 
era iritat atunci când se simţea neluat în seamă. 

În asemenea condiţii, Eymerich se apropie de grupul 
curtenilor cu o stare de spirit contradictorie pe care o mască 
sub severitatea privirii și rigiditatea mersului, atât cât îi 
permitea legănarea galerei pe valuri. Remarcă în treacăt 
câteva priviri pline de dispreţ care ar fi putut prevesti cele mai 
rele lucruri, dar nu se aștepta la ceea ce avea să se întâmple 
după ce urcă treptele puţine la număr ale scării. 

Ca la un semnal, nobilii și curtenii îi întoarseră spatele, 
îngrămădindu-se în jurul siluetei impunătoare a regelui. 
Eymerich, bănuitor cum era, se gândea deja că aceea era o 
insultă la adresa lui, când vocile gentilomilor, emoţionate la 
culme, îl făcură să priceapă că nu el era cauza gestului lor. 

— Doamne! exclama Bernat de Cabrera, mângâindu-și barba 
ascuţită care-i împodobea bărbia. N-am mai văzut niciodată așa 
ceva! 

— Este înspăimântător, absolut înspăimântător! Eymerich 
recunoscu glasul pițigăiat al vicontelui de lila. Maiestate, cred 
că ar fi mai bine să vă întoarceţi sub punte! 

Inchizitorul nu auzi răspunsul regelui, dar își imagină că era 


un refuz. Se întoarse către un nobil de rang mai mic, un criado, 
care încerca să se ridice în vârful picioarelor ca să vadă mai 
bine. 

— Dar ce se întâmplă? 

— Priviţi și dumneavoastră, răspunse celălalt, fără a se 
întoarce. 

Eymerich își făcu loc până la balustrada punţii, în spatele 
pintenului lung de la proră. Privi cu atenţie marea. La început, 
văzu doar spuma pe care o dădea mișcarea de ridicare și 
coborâre a chilei galerei, apoi reuși să descopere cauza acelei 
agitaţii deosebite. Își reţinu o tresărire. De jur-împrejurul 
navei, aproape ieșind din apă, se mișcau încet sute de creaturi 
uriașe, cu spatele alb ca laptele. Puteau fi asemuite cu niște 
vele care unduiau leneș sub suprafața apei, dacă nu s-ar fi 
văzut limpede că aveau niște cozi foarte lungi pe care le mișcau 
în permanenţă. I se păru că zărește și niște labe cartilaginoase, 
așezate de-a lungul corpului și terminate cu articulaţii ca niște 
rămurele. 

— Domnilor, domnilor, nu vă temeti! strigă de jos unul dintre 
cei care-i comandau pe vâslași. Nu sunt monștri, ci doar niște 
vulpi de mare! 

— Vulpi de mare, adică vatoși? Bernat de Cabrera îi puse 
marinarului această întrebare pe un ton furios, pradă unei 
nervozităţi de care se rușina deseori. Când s-au mai văzut 
vatoși atât de mari și încă în mările acestea? 

Fu întrerupt de un strigăt de groază. Una dintre creaturi 
rămăsese agăţată de o vâslă și acum îl împroșcase pe vâslaș cu 
un sânge negru și gros. Timp de o clipă, putură vedea cu toţii 
vieţuitoarea aceea zbătându-se la capătul lopeţii, dând cu 
disperare din ceea ce păreau a fi niște aripi albe și mari. Doi 
ochi înguști cu o expresie incredibil de rea, asemănători unor 
răni incomplet vindecate părură să se aţintească asupra 
soldaţilor de pe corabie. Apoi, vâsla căzu din nou în apă și 
scăpă de acea povară îngrozitoare, în timp ce cardul de monștri 
se îndepărta în zare. Pentru o clipă, se vâsli dezordonat și 
galera pierdu direcţia. Mulţi vâslași își făcură cruce și unii 
dădură chiar să se ridice de pe bănci. Dar șefii restabiliră 
imediat ordinea, certându-i cu asprime pe cei care încă mai 
ezitau. Mișcarea vâslelor deveni din nou ritmică. 

Privirea lui Eymerich o întâlni pe aceea a regelui, el fiind 


singurul din grupul de nobili care rămăsese netulburat. Văzu în 
ochii suveranului o sclipire ironică, dar și o umbră de 
îngrijorare. 

— Ce bine că sunteţi aici, părinte Nicolas! îi strigă Pedro al 
IV-lea. Apoi, întorcându-se către curteni le spuse. Domnilor, v- 
aţi speriat de o nimica toată. Vulpile de mare sunt niște pești 
cam ciudaţi, dar foarte des întâlniți. Nu uitaţi că sunteţi niște 
oameni care merg la război. Bernat de Cabrera, care era cel 
mai palid dintre toţi, încercă să-l contrazică. 

— Totuși, maiestate! Eu cunosc bine balenele, dar acelea... 

— Acelea erau doar niște vulpi de mare, îi tăie vorba regele, 
pe un ton aspru. Și, în caz că n-au fost vulpi de mare, îl avem 
aici pe părintele Eymerich și el ne poate pune sub pavăza lui 
Dumnezeu, împotriva oricărei ameninţări supranaturale. 
Părinte, binecuvântaţi-ne și pe noi și marea! 

Inchizitorul făcu întocmai, cu gesturi mașinale. Toţi curtenii, 
cu excepţia regelui, îngenuncheară pe scândurile umede ale 
castelului. Vâslașii, care murmurau rugăciuni cu ochii ațintiți 
către proră, se întrerupseră și ei din vâslit. Apoi, totul redeveni 
la fel ca înainte, ca și cum cu toţii s-ar fi trezit dintr-un vis urât. 
Curtenii se ridicară, rezemându-se în mânerul săbiilor. 

Marea era din nou calmă și limpede. Celelalte corăbii ale 
flotei nu dădură semne că ar fi observat ceva neobișnuit, așa că 
acum ocoleau și ele Capul Caccia, manevrând ca de obicei. 
Regele îi privi cu severitate pe cei din jur. 

— Domnilor, sper că acum sunteţi liniștiți. Până când vom 
debarca, lăsaţi-mă singur cu părintele Nicolas. Şi nu uitaţi că 
aţi venit aici ca să luptaţi și nu ca să vă speriaţi de nu știu ce 
viețuitoare de-ale mării. 

Cam umiliţi, curtenii își strânseră mai bine pelerinele în jurul 
trupurilor și se răspândiră care încotro pe punte. Doar Bernat 
Dezcoll și Bernat de Cabrera se mai întoarseră să arunce o 
privire către inchizitor: plină de simpatie a celui dintâi, 
încărcată de ură a celui de-al doilea. 

Pedro al IV-lea puse o mână pe umărul lui Eymerich și acesta 
abia se putu opri să nu tresară la atingerea aceea străină. 

— Ei, părinte Nicolas, ce credeţi despre cele întâmplate? 

Eymerich privi drept în ochii negri, ușor migdalaţi, ai 
suveranului. 

— Dacă-mi daţi voie să vă spun deschis, cred că nu trebuie 


prea mult ca să-i sperie pe războinicii dumneavoastră. 
Echipajul s-a comportat mult mai bine. 

Regele nu avu nicio reacție. 

— Aveţi dreptate, spuse el, încercând să acopere sunetul 
produs de plescăitul vâslelor, dar fără a se face auzit de cei 
care se aflau sub podeaua castelului. Cu toate acestea, ceea ce 
am văzut s-ar putea să aibă vreo legătură cu prezenţa 
dumneavoastră aici. Cu siguranță, erau doar niște vulpi de 
mare, dar tot atât de sigur este că erau cam de cinci ori mai 
mari decât cele obișnuite. 

Eymerich ridică din umeri. 

— Eu nu mă pricep deloc la pești. 

— Dar vă pricepeţi la demoni. Pedro al IV-lea făcu o pauză, 
privind trăsăturile severe ale figurii inchizitorului. Pe toată 
durata călătoriei noastre ne-aţi ocolit. De ce? 

Eymerich își plecă intenţionat privirile. 

— Nu pe dumneavoastră v-am evitat, maiestate, ci suita care 
vă însoțea. Nu-mi plac absolut deloc trufia și frivolitatea. 

Pe chipul lui Pedro al IV-lea înflori un zâmbet. 

— Este o părere destul de aspră. Cândva eraţi mult mai 
diplomat. Trase adânc aer în piept. V-aţi dat, probabil, seama 
că prezența dumneavoastră la bord nu este întâmplătoare. 
Dacă v-am cerut să ne însoţiţi, fiţi sigur că aveam un motiv 
foarte serios. 

— Chiar voiam să vă spun că aș vrea să-l aflu și eu. 

Regele arătă înspre conturul ondulat al țărmului, înconjurat 
de o plajă imaculată care scânteia în razele soarelui. 

— Priviţi insula aceea, Sardinia. Pare minunată, chiar dacă 
este cam sălbatică. Cu toate acestea, am aflat că ascunde 
pericole de moarte. Şi nu ne referim la guvernatorul din 
Arborea și la răscoala pe care o conduce. 

Devenind brusc atent, Eymerich se încruntă. 

— La ce vă referiţi? 

Pedro al IV-lea căzu pe gânduri. 

— Nu știm nici noi prea bine. Ni s-a spus, însă, că în unele 
zone, cum ar fi cea în care vom debarca peste puţin timp, 
creștinismul este batjocorit sau pur și simplu neluat în seamă. 
Am aflat că s-au înmulţit o serie de culte de neînțeles și că 
imoralitatea este pe cale să devină un mod de viaţă. Am aflat 
astfel că Mariano de Arborea trebuie să mai apere și altceva, în 


afară de supremaţia sa și a genovezilor. 

Eymerich simţi că regele era dispus să-i facă o serie de 
confidente așa că se hotărî pe loc să profite de această ocazie. 

— Și la Saragosa există culte anticreștine și, cu toate 
acestea, sunt tolerate, spuse el pe un ton aspru. 

Expresia feţei lui Pedro al IV-lea deveni imediat severă. 

— Politica internă a regatului Aragon nu vă privește, părinte 
Nicolas. Eu mă refeream la o altă chestiune. Limitaţi-vă doar să 
mă ascultați. N 

Eymerich își dădu seama că făcuse un pas greșit. li fu ciudă 
pe el însuși. 

— Iertaţi-mă, maiestate, șopti el fără nicio tragere de inimă, 
convins că regretul pentru această stângăcie îl va obseda 
ceasuri întregi, dacă nu chiar zile. 

Poate că regele nu auzise cuvintele lui, dar înţelesese ce voia 
să spună. 

— Lăsaţi-o baltă. Vă spuneam că avem în faţă un dușman 
înarmat nu numai cu săbii, ci și cu niște credinţe bine ascunse 
și convingătoare pe care încă nu am reușim să le scoatem la 
lumină. De aceea v-am adus aici cu noi. Inchiziția trebuie să se 
ocupe de orice atac împotriva creștinismului. Dacă vom reuși să 
dovedim că Mariano încurajează credințe nelegiuite, papa 
Inocenţiu al VI-lea va fi obligat să renunţe la neutralitatea de 
până acum și să ne sprijine în lupta contra genovezilor. 

Eymerich încuviinţă. 

— Înţeleg. Dar ce legătură au toate astea cu monștrii marini 
pe care i-am văzut ceva mai devreme? 

— Din păcate, au. Pedro al IV-lea cobori glasul atât cât era 
nevoie ca să se poată face auzit. Ni s-a raportat că guvernatorul 
din Arborea folosește împotriva noastră nu numai oameni și 
arme, ci și creaturi ciudate, la fel de îngrozitoare ca acelea pe 
care le-aţi văzut mai devreme. Se pare că, pe o mare parte din 
suprafaţa insulei, mișună forme de viaţă neobișnuite, moluște 
periculoase, paraziți mortali pentru om. Şi toate aceste vietăţi 
scârboase par să se afle în serviciul seniorilor din Arborea. 

Eymerich înălţă dintr-o sprânceană. 

— Putem crede în toate aceste informaţii? 

Pedro al IV-lea vru să răspundă, dar tocmai în clipa aceea 
galera își schimbă direcţia, făcându-l să se rezeme de 
balustradă și să primească în plin stropii de apă sărată. Dar, de 


data aceasta, nu mai era vorba despre ceva neobișnuit. Pur și 
simplu, vâslașii ridicaseră în același moment vâslele din apă, și 
le ţineau acum în aer folosindu-se de toată greutatea corpului. 
Marinarii forfoteau în jurul catargului cel mare. 

— Se apropie o navă, maiestate! strigă de pe punte Bernat de 
Cabrera, cu mâinile făcute pâlnie la gură. Poartă însemnele 
guvernatorului din Arborea. 

Pedro se încruntă. 

— Poate fi atât de nesocotit Mariano încât să atace liota 
noastră în felul acesta? 

— S-ar zice, mai degrabă, că este o solie, își dădu cu părerea 
Eymerich privind apele golfului în direcţia țărmului. Uitaţi-vă, 
nu este o corabie de război. 

Într-adevăr, peste puţin timp se văzu apropiindu-se o mică 
ambarcaţiune rotunjită, de felul celor numite „cocea”, cu o 
singură pânză pătrată și cu un singur catarg în vârful căruia 
era înălțat stindardul guvernatorului din Arborea. Pe punte nu 
se zărea niciun soldat și nici membri ai echipajului. Abia atunci 
când nava fu mai aproape, se putură observa siluetele a doi 
marinari care ţineau cârma fixată la pupa. 

Bernat de Cabrera urcă repede pe castel. 

— Este un vas de-al genovezilor, maiestate, spuse el, agitat. 
Cred că ar fi mai bine să coborâţi sub punte. 

Regele ridică din umeri. 

— N-am de ce să mă tem de o bărcuţă ca asta. Mai bine, 
spuneţi-le arcașilor să fie pregătiţi. 

Amiralul era gata să dea acest ordin oamenilor săi, când 
mica ambarcaţiune, vizibilă acum în toate amănuntele, coti 
brusc și de pe galera regală i se putu vedea tribordul. 

— Ce marinari sunt aceia? murmură Pedro al IV-lea. S-ar 
părea că nu sunt în stare să ţină direcţia navei. 

— Așa este, remarcă Eymerich. Uitaţi-vă, sunt două cadavre! 

O exclamaţie de surpriză scăpă de pe buzele regelui și ale 
amiralului, urmată imediat de murmurul soldaţilor îngrămădiţi 
de-a lungul corabiei. Se vedea limpede acum că marinarii aceia 
erau aplecaţi în faţă, fiind susținuți doar de frânghiile care-i 
ţineau legaţi de catarg. Când valurile făceau să se clatine barca 
abandonată, picioarele lor fără vlagă se mișcau ca niște pași 
grotești, iar capetele aplecate în faţă se mișcau dintr-o parte în 
alta. 


— Acesta este un avertisment! exclamă Bernat de Cabrera, 
alb la faţă ca varul. Mariano vrea să ne spună că nu suntem 
doriţi aici, chiar dacă pentru a ne transmite aceasta a trebuit să 
sacrifice o navă. 

Regele era gata să se declare de acord cu el, dar Eymerich i- 
o luă înainte. 

— Nu, este o capcană! Nimeni nu sacrifică o navă în acest 
fel! Maiestate, daţi ordin s-o lovim! 

Glasul inchizitorului era atât de poruncitor, încât regele nu 
mai avu timp să se gândească la autoritatea celui care dădea 
acel sfat, atât de asemănător cu un ordin. Se întoarse către Uch 
de Cardona care sosea în goană de pe castelul din pupa. 

— Daţi ordin oamenilor să vâslească din nou! Imediat! 
Pornim asupra bărcii aceleia! 

Nu mai fu nevoie ca Uch să repete ordinul. O serie de alte 
ordine scurte, venind de la ofițeri și de la șefii vâslașilor făcură 
ca vâslele să se afunde din nou în apă, într-un ritm susţinut, 
stârnind în apă adevărate vârtejuri. Regele cobori în grabă de 
pe castelul de la proră, urmat imediat de Eymerich, 
adăpostindu-se în mijlocul gentilomilor de la curte. Galera real 
ușoară și extrem de rapidă, străbătu parcă zburând pe valuri 
distanța până la nava inamică. 

Aragonezii se prinseră de frânghii și de scuturile care apărau 
bordajul, pregătindu-se pentru ciocnire. Văzură, atunci, cum 
ușile care duceau sub puntea navei dușmane se deschideau 
larg, lăsând să iasă o mulțime speriată de oameni cu chipuri 
palide ca de ceară și cu părul lung, îmbrăcaţi în piei de 
animale. Primii se aruncară în mare, ceilalți alergau în toate 
părțile pe punte rostind cuvinte de neînțeles. Doar câţiva dintre 
ei aveau scuturi sau săbii scurte, confecționate rudimentar, și 
păreau să mânuiască aceste arme cu destulă greutate. 

— Ăia nu sunt soldaţi din Arborea! exclamă Bernat Dezcoll la 
urechea lui Eymerich. Par niște barbari sau creaturi ale 
infernului! 

— Poate că și sunt, îi răspunse gânditor inchizitorul, fără a 
preciza la care dintre cele două ipoteze se referea. 

Spectacolul nu dură prea mult. Pintenul foarte lung al galerei 
se înfipse în trupul micii nave, spintecându-l aproape în 
întregime. Catargul cel mare fu retezat imediat, cu un pârâit 
asurzitor de lemn făcut așchii. Se văzură trupuri însângerate 


din echipajul acela ciudat rostogolindu-se de la un capăt la altul 
al punţii, prăbușindu-se în găurile care li se căscau sub tălpi 
sau aruncate peste bord ca niște proiectile de catapultă. O 
ploaie de săgeți trase de arcașii de pe puntea înaltă a galerei 
regale se abătu asupra acelora, puţini la număr, care se mai 
ţineau pe picioare; apoi, la un ordin al lui Bernat de Cabrera, 
vâslele galerei porniră să bată apa în sens invers. Lunga 
corabie de război se desprinse de epava care se scufundă în 
doar câteva clipe, stârnind un vârtej de spumă. 

Eymerich mai aruncă o privire asupra locului în care apa 
mării încă mai fierbea, după care se apropie de rege, intrând 
printre nobilii și curtenii care-l protejau pe suveran. Pedro al 
IV-lea respira ușor agitat. 

— Domnule de Cabrera! îi ordonă el amiralului-șef. Dacă a 
mai rămas în viață vreunul dintre monștrii aceia, vrem să fie 
scos din apă și adus în faţa noastră. Suntem curioși să aflăm ce 
avea de gând guvernatorul din Arborea când a pus la cale toată 
povestea asta. 

Bernat de Cabrera se îndepărtă. Eymerich dădu să se 
apropie de rege, dar în calea lui se aflau câţiva nobili, printre 
care și vicontele de lila. li împinse în lături fără prea multe 
menajamente, sub privirea lor plină de indignare. 

— Maiestate! strigă, după ce ajunse în apropierea 
suveranului. Nu lăsaţi pe nimeni să se apropie de sălbaticii 
aceia! 

— Şi de ce, mă rog? întrebă regele, surprins. 

— Nu nava era periculoasă, după cum aţi văzut, îi explică 
Eymerich pe un ton care nu admitea replică. Nici echipajul ei, 
așa dezarmat și neputincios în faţa soldaţilor noștri. Altceva 
trebuie să fie la mijloc! 

— Ce anume? Spuneti-mi despre ce este vorba! 

— Nu mai poate fi decât o singură explicaţie. Pentru noi, 
ameninţarea vine din partea acelor indivizi. Era normal să 
scufundaţi ambarcaţiunea aceea fără niciun fel de luptă. Dar la 
fel de logic era că-i veţi interoga pe supraviețuitori. 

În primele clipe, Pedro al IV-lea păru să nu priceapă nimic; 
apoi faţa i se lumină de un zâmbet. 

— Mulţumesc, părinte Nicolas! Se întoarse către vicontele de 
lila. Viconte, eu cobor sub punte până când vom debarca. Dacă 
domnul de Cabrera va pune mâna pe vreunul dintre 


supraviețuitori, luaţi-i chiar dumneavoastră interogatoriul. Dar 
țineţi-l la distanţă și bine legat. Părintele Eymerich va fi și el de 
faţă. 

Vicontele de lila se înclină. Regele porni de îndată către ușa 
prin care se cobora în careul de la proră, urmat de curtenii săi. 
Oamenii se opriseră din vâslit și galea regal plutea lin pe 
porţiunea aceea de mare încă spumegând, plină de bârne, 
bucăţi din șarturi, frânghii și fragmente din bordul corabiei. 
Celelalte nave aragoneze se opriseră și ele la intrarea în Portul 
Conte, cu vâslele ridicate și pânzele coborâte. 

— Uite unul care a scăpat! strigă vicontele de lila, arătând 
înspre o siluetă agăţată cu disperare de un butoi care plutea pe 
apă. Aruncaţi-i o parâmă! 

Eymerich veni repede în spatele gentilomului. 

— Mossen, vă sfătuiesc să fiţi prevăzător, îi șopti el la 
ureche. 

Tânărul nobil se întoarse fulgerător, cu trăsăturile delicate 
schimonosite de furie. 

— Ascultă, popo! Este deja prea mult că te suport în preajma 
mea, lucru care, după cât s-ar părea, îi este pe plac regelui. Dar 
să mai dai și sfaturi unuia de rangul meu, asta-i prea mult! 
Vezi-ţi mai bine de slujbele tale și nu te amesteca, dacă nu vrei 
să te dau hrană la pești. 

În ochii lui Eymerich apăru pentru o clipă o sclipire 
amenințătoare, dar puterea sa de autocontrol îl ajută să se 
stăpânească. Își aţinti privirile în pământ, făcu o plecăciune 
ușoară și se dădu cu câţiva pași înapoi, în timp ce soldaţii care 
asistaseră la această scenă schimbau ocheade amuzate. 
Inchizitorul simţea cum i se răspândea în toată ființa un tremur 
nervos, apăsându-l în coșul pieptului de parcă ar fi vrut să 
răbufnească. Şi-l stăpâni respirând adânc și alungându-și din 
minte orice gând de revoltă. 

Un om din echipaj aruncă în apă capătul unei parâme lungi. 
După câteva încercări nereușite, sălbaticul o apucă și, cu 
ajutorul ei, se apropie de galeră. 

Un alt marinar arătă către alte ființe negricioase care se 
zbăteau agăţate de rămășițele navei scufundate. 

— Trebuie să-i salvăm și pe ceilalţi? 

Vicontele de lila dădu negativ din cap, cu o grimasă plină de 
răutate. 


— Nu, lasă-i să se înece. Este de ajuns un prizonier. 

După câteva clipe, capul schimonosit al naufragiatului 
apărea peste marginea bordajului, gâfâind disperat. Doi soldaţi 
îl apucară de subsuori și-l traseră pe punte, unde omul se 
prăbuși, epuizat. Tuturor li se păru că ordinul de a-l lega pe 
prizonier nu mai trebuia îndeplinit. 

Era un individ de o paloare cadaverică, cu o faţă osoasă și cu 
doi ochi absenţi care erau aţintiţi asupra celor de faţă fără nicio 
urmă de curiozitate sau de teamă. Avea părul și barba crescute 
peste măsură, iar șiroaiele de apă ajungeau pe haina 
rudimentară, din blană de oaie, udă toată. Braţele scheletice 
erau pline de umflături și de pete roșii, ca și cum ar fi fost 
atacată de niște paraziți lacomi. 

Vicontele de lila făcu un pas înainte și-și duse la nas o batistă 
brodată. 

— Cine ești? Cum te cheamă? Cine te-a trimis? 

Omul căscă larg gura de parcă ar fi vrut să spună ceva; dar, 
în clipa următoare scoase o gâlgâit ciudat și-și umflă obrajii, 
închizând din ochi. Îndată după aceea, de pe buzele parcă 
lipsite de sânge ţâșni un șuvoi puternic de scuipat gălbui care 
ajunse până pe fruntea și pe hainele vicontelui. 

— Ah,  nenorocitule! urlă gentilomul, furios la culme, 
ștergându-și cu batista dârele de scuipat care-i alunecau pe 
obraji. Trase sabia din teacă. Fii atent la ce faci! Viaţa ta este în 
mâinile mele! 

Prizonierul nu dădu semne că i-ar fi înțeles spusele, îl scuipă 
iarăși și iarăși. Era gata s-o facă și a patra oară, când sabia 
vicontelui îi străpunse beregata, ieșindu-i prin ceafă. Omul 
tresări abia perceptibil, după care se prăbuși fără să scoată 
niciun sunet și sângele i se amestecă treptat cu apa murdară de 
pe punte. 

Vicontele de lila scoase din rană lama sabiei, o curăţă între 
degete și o vâri la loc în teacă. 

— Uitaţi-vă ce mi-a făcut! strigă el, arătând cu degetul la 
balele galbene care îi curgeau pe faţă și-i pătaseră hainele din 
catifea roșie. Porcăria asta este inimaginabilă! 

— la te uită, murmură un marinar, aplecându-se deasupra 
uneia dintre petele de salivă căzute pe punte. S-ar putea spune 
că în mizeria asta mișună ceva. 

Eymerich, aflat în spatele lui, aruncă și el o privire. I se păru, 


într-adevăr, că observă, în lichidul acela gălbui, o mișcare 
neîntreruptă, ca și cum nenumărate ființe minuscule se 
zvârcoleau și se înmulţeau cu mare iuțeală. Se dădu un pas 
înapoi, dar preferă să nu spună nimic din ce ar fi putut provoca 
alte reacţii nepoliticoase din partea celor prezenţi. 

— Trebuie să mă duc jos să mă schimb, strigă vicontele de 
lila, pe un ton nervos. Aruncaţi imediat peste bord hoitul 
sălbaticului ăluia și spălaţi bine scândurile. Se îndreptă cu pași 
mari către cabina sa de sub punte, gesticulând mereu. Soldaţii 
și marinarii se repeziră fără zăbavă să-i execute ordinele. 

După câteva clipe, cele două șiruri de vâsle își reluau 
mișcarea largă și uniformă, purtând galera înspre țărm. 
Eymerich privea îngândurat marea. Tresări când își dădu 
seama că de el se apropiase cu pași ușori Uch de Cardona. 

— V-aţi fi așteptat la o debarcare atât de agitată? întrebă 
vice-amiralul cu obișnuitul său ton ironic. 

În loc să-i răspundă, Eymerich îl întrebă: 

— Mossen, știți cumva în ce dată suntem astăzi? 

— Cred că este sâmbătă. Da, sâmbătă 21 iunie 1354. De ce 
vreţi să știți? 

Inchizitorul își mută privirea la linia albă a uscatului, în timp 
ce între sprâncene i se adâncea o cută adâncă. 

— 'Ţineţi minte data asta. Cred că este începutul noului atac 
care vine din partea unui dușman foarte puternic. Şi, când spun 
asta, nu mă refer la guvernatorul din Arborea. 


LUCERNA 1934. FUNCTIA ORGASMULUI 


— Bagă de seamă, draga mea, îi șopti Wilhelm Reich Elsei 
Linderberg. Suntem pe cale să ajungem într-un cuib de viespi. 

Ea nu făcu decât să zâmbească. 

Intrară împreună pe ușa institutului. Majoritatea celor care 
luau parte la congresul Asociaţiei germane de Psihanaliză 
sosiseră deja și acum stăteau de vorbă în grupuri mici, printre 
canapele și plante ornamentale. Luna august în Elveţia nu era 
călduroasă, ba chiar aproape friguroasă, așa că mulţi dintre 
invitaţi se îmbrăcaseră destul de temeinic. Paltoane negre, 
redingote căptușite, gulere de blană se vedeau peste tot, iar cei 
mai mulţi dintre bărbaţi aveau bărbi foarte lungi și burți 
proeminente. 

Fizicul atrăgător al lui Reich, îmbrăcat cu o jachetă simplă de 
sport, contrasta în mod ciudat cu trupurile acelea obișnuite mai 
mult cu studiul și cu activitatea academică. Doar invitaţii 
scandinavi, adunaţi într-un colţ ca să soarbă câte un păhărel, 
mai dădeau dovadă de o asemenea dezinvoltură tinerească. Îl 
salutară de departe, făcându-i semn să li se alăture. 

Zâmbindu-le, Reich le făcu, la rândul lui, semn să-l mai 
aștepte puţin. Trebuia, însă, ca mai întâi să-i salute pe cei mai 
de seamă participanţi la congres. 

— O vezi cumva pe Anna Freud? o întrebă el pe Elsa. 

— Nu, dar acolo este Miller-Braunschweig, între Federn și 
Nunberg. Se pare că acum se uită chiar la tine. 

Reich oftă. 

— O să merg, atunci, să-l salut pe boss. Nu-i nevoie să mai vii 
și tu. 

Elsa îi zâmbi ironic. 

— Oh, nici nu ţineam prea mult. 

— De altfel, n-o să rămâi singură prea mult timp. Ești de-a 
dreptul încântătoare astăzi și, după cum îi cunosc eu pe colegii 
mei... îi făcu ștrengărește cu ochiul și plecă de lângă ea. 

În drum spre canapeaua pe care era așezat Muller, 
atotputernicul secretar al Asociaţiei, fu nevoit să mai strângă 
câteva mâini. Putu să-și dea seama cu acest prilej și de 
dușmănia cu care îl priveau unii dintre confraţi. Doar 
Hitschmann, bătrânul și dragul de Hitschmann, fu cu adevărat 
entuziasmat să-l întâlnească. 


— Domnule Reich! Ce plăcere! Este adevărat ce am auzit și 
anume că aţi refuzat să locuiţi în hotel și v-aţi instalat un cort 
pe malul lacului? 

— Perfect adevărat. 

— N-o să vă schimbaţi niciodată. Hitschmann cobori glasul. 
Am citit Psihologia de masă a fascismului. N-am ce să spun, 
sunteţi un om plin de curaj. 

Reich ridică din umeri. 

— Mă duc să-l salut pe Muller. După câte știu, el n-a fost la 
fel de entuziasmat de cartea mea. 

— Oricum, nu vă lăsaţi intimidat. Nu trebuie să aibă cineva 
aceleași idei politice cu ale dumneavoastră ca să vă aprecieze 
curajul. 

— Din păcate, în privinţa lui Muller, nu este vorba doar 
despre idei politice. Reich îl salută cu multă afecţiune pe 
Hitschmann, după care porni din nou spre canapea. 

Federn și Nunberg îi răspunseră la salut nici ostil, dar nici 
prietenește. În schimb, Miller-Braunschweig abia întinse mâna 
pe care noul-venit i-o întinsese și se ridică de îndată în picioare. 

— Doctore Reich, spuse el, rostind apăsat fiecare cuvânt, mă 
miră foarte mult să vă întâlnesc aici. 

— De ce? 

— Pentru că aţi fost exclus din Asociaţie. Să nu-mi spuneţi că 
nu știaţi. 

Reich se aștepta la orice, dar nu la asemenea cuvinte. Bătăile 
inimii i se înteţiră. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă el imediat. Apoi, făcând un efort 
ca să-și ţină sub control reacţiile, adăugă. Da, am primit 
scrisoarea pe care mi-aţi expediat-o pe 1 august. Este de 
discutat dacă trebuie ca numele meu să nu apară pe lista 
membrilor doar pentru că asta nu le place naziștilor. 

Ochii miopi ai lui Muller deveniră glaciali. 

— Nu ne înțelegem, domnule doctor Reich. Vă spun încă o 
dată că aţi fost exclus, și încă de câteva luni. 

— De câteva luni? Reich simţi cum un val de indignare i se 
urcă până la creier. Nu-i stătea în obicei să-și ascundă 
sentimentele. Glumiţi, probabil! Acum exact douăzeci și cinci 
de zile vorbeaţi cu mine ca și cu un membru obișnuit al 
Asociaţiei! 

— Se vede că nu m-ati înţeles. Excluderea dumneavoastră a 


avut loc mai demult. Nu mai am nimic să vă spun. 

Muller se așeză la loc pe canapea și, cu braţele încrucișate la 
piept, se prefăcea că privește în altă parte. 

Reich rămase mut de uimire. Lucrul acesta era atât de 
surprinzător, încât se simţea pur și simplu dezarmat, îl privi 
ţintă pe Federn care întoarse imediat capul în altă parte. 
Așadar, de la el venea această lovitură. Trebuia să-și închipuie, 
de mulţi ani Federn ducea împotriva lui un război nedeclarat. 

— Aș putea măcar să știu de ce anume sunt acuzat? întrebă 
el când își recăpătă glasul. 

Nunberg fu acela care-i răspunse, cu un zâmbet ironic pe 
buzele cărnoase. 

— Lăsaţi, doctore Reich, nu este cazul să faceţi scene aici. 
Ştiţi foarte bine că poziția pe care vă situaţi în acest moment 
nu are nimic de-a face cu psihanaliza freudiană. Analiza 
caracterului, așa-numita teorie a orgasmului... 

— Analiza caracterului este practicată de majoritatea 
psihanaliștilor. Mă miră că dumneavoastră, domnule doctor 
Nunberg, nu sunteţi la curent cu aceasta. Nu aţi întâmpinat 
niciodată rezistenţă din partea pacienţilor dumneavoastră. 

— Ba da, dar se datora pulsiunii morţii. 

Pulsiunea morţii! Ideea că psihicul omenesc aspiră la moarte 
și nu la viaţă! Nu exista un concept capabil să-l facă pe Reich 
să-și iasă mai tare din fire decât acela al absurdităţii. Aprecie 
că până atunci fusese mult prea diplomat. 

— Domnule doctor Nunberg, spuse el sec, tocmai pulsiunea 
morţii este aceea care nu are nicio legătură cu psihanaliza 
freudiană. Chiar dacă a fost creată de Freud, în special ca să 
mai atenueze importanţa pe care a dat-o aspectelor legate de 
organele genitale. 

Zâmbetul lui Muller-Braunschweig deveni triumfător. 

— Vedeţi? Dumneavoastră aveţi neobrăzarea să-l criticaţi pe 
însuși Freud. Exclus sau nu, vă situaţi în afara Asociaţiei. De ce 
nu recunoașteţi asta? 

Paul Federn, care urmărise controversa aceea, cu aerul că 
spera într-o degenerare a ei, consideră că sosise momentul să 
intervină și el. 

— Se vede limpede că Reich a rămas atașat de vechiul 
concept al libidoului. Mă tem că nu se mai poate face nimic. 

— Dar libidoul există! Reich își dădea seama că fusese atras 


într-o cursă. De la problema valabilităţii unei excluderi care nu- 
i fusese niciodată comunicată, trecuseră la discutarea ideilor la 
care el ţinea cel mai mult. Dar cum mai putea să iasă acum din 
capcană? Nu-și mai putu stăpâni tonul vocii. 

— Pe la cabinetul meu de consultaţii trec mii de pacienți. 
Printre ei nu există unul, am spus unul, care să nu prezinte 
tulburări de orgasm. Și nu este nici măcar unul, am spus unul, 
care să manifeste vreo pulsiune a morţii. 

Atenţia grupurilor din apropiere începea să fie atrasă de 
cearta dintre cei trei bărbaţi așezați pe canapea și personajul 
masiv și atletic aflat în picioare în faţa lor. Sandor Rado, care 
urmărea de câteva minute discuţia, își lăsă paharul pe o măsuţă 
și se apropie. 

— Freud a renunţat de o bună bucată de vreme la ipoteza 
libidoului, domnule doctor Reich. Unde mai vedeţi 
dumneavoastră libido? 

— Cum să nu, îl văd la masochistul plin de energie, ca un 
balon, care se roagă fierbinte de cei din jur să-l spargă pentru a 
putea elibera această energie. Nu-i place durerea în sine, nu 
aspiră la moarte. Vrea doar să elimine libidoul pe care îl ţine 
prizonier în el și care îl face să geamă ca un balon prea plin cu 
gaz. 

Federn începu să râdă. Rado, însă, doar clătină din cap. 

— O energie, da? Dar îmi place să cred că este vorba despre 
o energie psihică. 

— Psihică și fizică. Se vede aceasta în mecanismul 
orgasmului. Tensiune mecanică, încărcare, descărcare, 
detensionare mecanică. Orgasmul nu este ceva imaterial, este o 
serie de contracții musculare involuntare prezente în tot 
corpul. 

— Încărcare, descărcare. S-ar părea că vorbiți despre 
energia electrică. 

Reich surprinse în observaţia lui Rado o nuanţă răutăcioasă. 
Să fi avut ceva cu el din cauza soţiei? Când se întâmplase să 
danseze cândva cu Emmy Rado, avusese cu ea o comunicare 
sexuală puternică, se pare reciprocă. Dar totul se limitase la un 
singur dans. 

— Vorbesc despre încărcarea cu energie, cu acea energie pe 
care Freud o numește libido. Dacă este vorba despre energie 
electrică, mai rămâne să vedem. 


Federn râse din nou, de data aceasta mai tare. 

— Domnule Reich, nu încercaţi să vă bateţi joc de noi. Știm 
că, la Copenhaga, dumneavoastră încercaţi să măsuraţi sarcina 
electrică a mucoaselor în timpul orgasmului. Ca și cum ar fi 
posibil un asemenea lucru. 

— Cu siguranţă este posibil! Trebuie doar să se folosească 
niște instrumente potrivite. _ 

Spusese aceste cuvinte pe un ton prea ridicat. In sala aceea 
mare se lăsă tăcerea și priviri curioase se îndreptară către 
canapeaua pe care Miuller-Braunschweig ședea încruntat, ca un 
judecător plin de orgoliu și, în aparenţă, impartial. Apoi, toată 
lumea se îndreptă către acest grup. 

Elsa Linderberg, care tocmai încerca să scape de curtea 
insistentă pe care i-o făceau doi tineri psihanaliști vienezi, se 
folosi de ocazie ca să ajungă alături de Reich. li atinse braţul cu 
o mângâiere delicată și privi în jur sfidătoare. Ştia că legătura 
lor era foarte prost văzută în acest mediu și că prima soţie a lui 
Wilhelm, Annie, făcea tot ce putea ca s-o distrugă. 

— Este adevărat ce am auzit? Skjelderup, șeful delegaţiei 
norvegiene, își făcu loc printre invitaţi până ajunse în faţa lui 
Muller-Braunschweig și-și aținti asupra lui privirea plină de 
indignare. Că vreţi să-l alungaţi din Asociaţie pe domnul doctor 
Reich? 

Cam stânjenit și fără chef, Muller făcu un gest vag cu mâna. 

— Este o hotărâre a secretariatului, nu a mea. Pot să adaug 
că acela care a dorit cel mai mult excluderea a fost doctorul 
Max Eitington pe care, după cum știți, îl respectăm cu toții. 

— Bun, atunci eu cer ca doctorul Reich să facă parte din 
Asociaţia scandinavă care se va constitui în curând. Este de 
neconceput ca autorul unei lucrări ca Analiza caracterului să 
fie tratat în acest fel. Și vă mai spun că, dacă mascarada 
aceasta mai continuă, noi, delegaţii norvegieni, renunțăm încă 
de pe acum să mai facem parte din Asociaţia Internaţională de 
Psihanaliză. 

În mulţimea de invitaţi se auzi un murmur general, amplificat 
și mai mult de dimensiunile sălii. Muller sări în picioare, furios 
la culme. Pe chipul său nu mai era nici urmă din indiferența 
afișată până atunci. 

— Sunteţi comunist, domnule Skjelderup? 

— Nu, nici vorbă, dar ce importanţă are asta? 


— Aflaţi atunci că doctorul Reich este un comunist convins. 
Și că acest lucru face din el o persoană care nu are ce căuta în 
psihanaliză. M-aţi înţeles? 

— Așadar, asta era, șopti Elsa. 

Reich, care începuse să se mai calmeze, îi zâmbi 
norvegianului, după care se întoarse tot zâmbind către Muller. 

— Am activat la Viena în Ajutorul Roșu și în Milițiile 
muncitorești și am ţinut în Germania cursuri de igienă sexuală 
pentru tinerii muncitori. Dar, acum nouă luni, în ziarul 
„Arbeiderblad”, secretariatul partidului comunist danez a 
apreciat Psihologia de masă a fascismului ca fiind 
„Contrarevoluționară”. Acum doi ani, organizația sportivă a 
comuniştilor germani a condamnat cartea mea Pericolul 
moralei sexuale coercitive și alte lucrări de-ale mele. Asta ca să 
aflați ce fel de comunist ortodox sunt. 

— Ortodox sau nu, sunteți comunist și marxist. 

— Asta înseamnă că tot nu ne-am înțeles. Șefii partidului 
comunist au legătură cu marxismul aşa cum dumneavoastră, 
domnule doctor Müller, aveți legătură cu gândirea originară a 
lui Freud. Adică deloc. Afirmația era gravă. Reich îl căută din 
priviri pe Otto Fenichel, liderul autoproclamat al stângii 
freudiene pe care-l văzuse prin mulțimea care se adunase acum 
în jurul canapelei. Fenichel îi evită privirea. Mesajul acestui 
gest era clar: nu avea de gând să-i sară în ajutor, se temea prea 
mult de o excomunicare. 

Din fericire, Muller nu prea era afectat de cuvintele lui 
Reich. 

— Oricare ar fi poziția dumneavoastră actuală, domnule 
Reich, trecutul dumneavoastră este bine cunoscut. În situaţia 
politică actuală din Germania numele dumneavoastră ne 
compromite și atrage asupra noastră multe ameninţări. Cartea 
despre fascism a fost picătura care a făcut să se reverse 
paharul. 

— Deci, despre asta era vorba? Bine, iau act de excluderea 
mea. Dar, daţi-mi voie să vă spun un lucru, domnule doctor 
Müller. Asociaţia dă dovadă în aceste momente de o lașitate 
rușinoasă. În revista mișcării, îi cenzuraţi pe cei care se află pe 
alte poziţii, oferind, însă, spaţiu unor psihologi naziști ca 
Schultz-Hencke, Kunkel, Weizsăcher. Göring recomandă ca 
lectură Mein Kampf Böhm spune că psihanaliza îl educă pe 


individ în spiritul eroismului. Sunt unii care propun chiar 
eliminarea tuturor analiștilor evrei, ca să nu „atragă 
ameninţări”. Nu, mulţumesc. Aveţi dreptate, domnule doctor 
Muller, cu Asociaţia aceasta eu într-adevăr nu mai am nicio 
legătură. 

Spunând aceasta, Reich o luă de mână pe Elsa și trecu prin 
mulțime, îndreptându-se către ieșire, în timp ce murmurele se 
transformau în vociferări puternice. Skjelderup îl ajunse din 
urmă în faţa ușii. Alături de el se aflau Raknes, Hoel, Carstens 
și alţi scandinavi. 

— Doar nu vreţi să plecaţi astfel, domnule Reich! 

— Oh, nu. Reich zâmbi. Privirea sa limpede arăta că 
enervarea de mai devreme i se risipise. O voi căuta pe Anna 
Freud. Sunt sigur că mă va lăsa să iau parte la congres ca 
invitat și poate că îmi va da voie chiar să-mi prezint referatul. 
Dar, în modul cel mai serios, am terminat-o cu psihanaliza. 

— Veniţi cu noi, îl rugă Olaf Raknes. O să vedeţi, au tot 
interesul să recunoască Asociaţia norvegiană. Și noi vom pune 
condiţia ca dumneavoastră să vă aflaţi printre noi. 

Ochii lui Reich se umeziră și el nu încercă să se abţină. 

— Mulţumesc, vă mulțumesc din inimă, prieteni. Mă tem, 
însă, că de acum înainte nu mă voi mai putea numi psihanalist. 
Exilul la Copenhaga, unde nu mă cunoaște nimeni, îmi va 
permite să caut energia care cred că se ascunde pe undeva prin 
corpul omenesc. 

— Libidoul? 

— Libidoul, electricitatea. Cine știe. Cred, însă, că este vorba 
despre ceva cu totul diferit și cheia se pare că se află în 
mecanismul orgasmului. Dar numai acela care înţelege ce este 
un orgasm poate reuși s-o descopere. 

Raknes privi maliţios către grupul de șefi, înconjurați acum 
de cei care le erau fideli. 

— Cu siguranţă, domnii aceia nu au aerul că au simţit multe 
orgasme în viața pe care au dus-o. 

— Tocmai asta este. 

Reich îi salută cu un gest al mâinii, schimbă o privire 
complice cu Elsa Linderberg și ieși împreună cu ea pe stradă, 
respirând cu satisfacţie aerul proaspăt al verii elveţiene. 


ORA FERIADA 


Debarcarea, începută la ora slujbei de dimineaţă, dura de 
ceasuri întregi și cele mai multe dintre galerele îngrămădite în 
golful de la Porto Conte încă mai așteptau să fie descărcate. 
Plaja albă și neatinsă de nimeni până atunci fusese răscolită de 
copitele sutelor de cai, de roţile butucănoase ale catapultelor și 
ale balistelor, de sandalele și de cizmele soldaţilor și 
servitorilor. 

De pe dealul împădurit pe care urcase pentru a se ţine 
departe de praf și de atingeri neplăcute, Eymerich privea spre 
capătul celălalt al plajei, unde tabăra spaniolă începea să 
prindă contur. Cortul regelui se putea observa imediat, atât 
datorită dimensiunilor, cât și a steagului care purta stema 
regatului. În imediata lui apropiere, un cort la fel de mare îi 
găzduia pe călugării cistercieni pe care Pedro al IV-lea îi dorise 
în suita sa pentru a se îngriji de nevoile spirituale ale sale și ale 
soldaţilor săi. Convins că făcea parte din singurul ordin religios 
de care Biserica avea cu adevărat nevoie, Eymerich ceruse să 
fie instalat într-un cort aflat la o distanţă cât mai mare de 
cistercieni. 

Peste tot ieșeau în evidenţă corturile în care aveau să fie 
adăpostiţi cei mai importanţi nobili și richshomnes care 
participau la expediţie: En Lop de Luna, vărul arhiepiscopului 
de Saragosa care purta același nume, comendatorul din 
Montalba, En Pero Ferrandez de Ixer, Ramón de Boxadors și 
Olf6 de Proxida, amândoi din Valencia, vicontele catalan din 
Castelb6 și mulţi alţii. En Bernat de Cabrera și vicontele de Illa 
se mai aflau încă pe galea real, supraveghind descărcarea 
încăpătoarei cale a navei. 

Eymerich, care nu suporta dezordinea, se hotărî să-și 
continue plimbarea pe povârnișurile înverzite până când aveau 
să ia sfârșit operaţiunile de debarcare. Soarele se ridicase deja 
destul de sus și se făcuse cald, în ciuda unui vânt ușor care 
bătea dinspre mare. Işi potoli setea la un izvor cu ape 
cristaline, privi trunchiurile unor copaci cu forme ciudate și 
merse o vreme fără niciun ţel, liniștindu-și nervii greu încercaţi. 
După puţin timp, descoperi într-o mică vale de la picioarele lui, 
vârful neregulat al unuia dintre acele turnuri de culoare închisă 
pe care le observase de pe puntea galerei. Se hotărî să coboare 


până acolo ca să vadă despre ce era vorba. 

Deși era limpede că straniul edificiu fusese părăsit, se 
apropie, totuși, cu cea mai mare prudenţă, atent să nu se 
împiedice de bolovanii răspândiţi pe pajiște. Turnul era 
construit din pietre masive, înnegrite de vreme, mai mari la 
bază și din ce în ce mai mici către acoperiș. Nu se vedeau 
barbacane, ci doar o intrare strâmtă și aproape astupată, la 
capătul unei poteci care urca în spirală pe platforma circulară 
de la baza clădirii. O voce tremurătoare care se auzi pe 
neașteptate în spatele său păru să răspundă îndoielilor sale. 

— Eu n-aş intra dacă aș fi în locul dumneavoastră. Temelia 
este inundată și, din când în când, de sus cad pietre. 

Inchizitorul se întoarse fulgerător, cu toate simţurile la 
pândă. Se trezi în faţa unui bătrânel scofâlcit, cu o barbă lungă, 
albă, îmbrăcat în rasa neagră a benedictinilor. 

— Ei poftim, un adept al sfântului Dominic, remarcă noul- 
venit, vorbind cu un accent ciudat. Probabil că sunteţi unul 
dintre esitizos, străinii aceia care au venit ca să-l pedepsească 
pe guvernatorul nostru. 

— Sunteţi, cumva, de partea guvernatorului? îl întrebă cu 
asprime Eymerich. 

— Oh, nu. La vârsta mea, mai pot fi doar de partea Domnului. 
Bătrânul înaintă câţiva pași, aţintindu-și asupra inchizitorului 
ochii mici, dar pătrunzători ca niște ace. Dumneavoastră, însă, 
sunteţi tânăr după câte văd eu. Aș putea să vă întreb câţi ani 
aveţi? 

— Treizeci și patru, răspunse mecanic Eymerich. 

— Da, așa este, sunteţi tânăr. Și, totuși, pe chipul 
dumneavoastră nu văd nici urmă de veselie. S-ar zice că aveţi 
pe cap multe griji. 

— Veselia nu este un sentiment potrivit pentru cei care s-au 
consacrat slujirii Bisericii. Eymerich ridică din umeri, puţin 
nervos. Nu am nici chef, nici timp ca să discut despre asta. 
Spuneţi-mi mai bine cum se face că mă urmăreaţi? 

Bătrânul mai înaintă un pic, astfel încât inchizitorul fu nevoit 
să facă un pas înapoi. 

— Nu vă urmăream. Locuiesc aici. Dincolo de dealul acela, se 
află o casă benedictina. Mariano din Arbórea ne-a promis că o 
va transforma în mănăstire, dar după toate câte s-au 
întâmplat... 


— Așadar, guvernatorul este creștin? 

Bătrânul păru surprins de o asemenea întrebare. 

— Sigur că este creștin. Nu știți, deci, nimic despre el? 

— Nici despre el, nici despre Sardinia. 

— Înţeleg. Întotdeauna ne-am aflat sub stăpânirea unor 
oameni veniţi de la prea mare depărtare. Vreau să spun că asta 
s-a întâmplat până la guvernorat. Benedictinul făcu un gest larg 
care cuprindea atât stâncile de la Capo Caccia, cât și uscatul 
din interiorul insulei. Vedeţi dumneavoastră, cândva, insula 
aceasta era păgână. Apoi, romanii au trimis cu forţa aici mii de 
creștini, printre ei aflându-se papi și prezbiteri, iar creștinismul 
a prins rădăcini pe pământul nostru. Sigur, nu era întotdeauna 
un creștinism conform canoanelor, ba chiar... 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Eymerich, plin de curiozitate. 

— Cunoașteţi, fără îndoială, mai bine decât mine ce spun 
părinţii Bisericii. Ştiţi, prin urmare, că, la început, creștinismul 
a fost deseori condiţionat de religiile pe care le înlocuia. Așa că 
și creștinii deportaţi în Sardinia au fost nevoiţi să facă față unor 
credinţe deja existente aici, lăsate ca moștenire de puni. 

Gândul lui Eymerich fugi imediat la cultele ciudate despre 
care îi vorbise Pedro al IV-lea. Îi aruncă benedictinului o privire 
aspră. 

— Vreţi să mă faceţi să cred că aici păgânismul încă mai este 
tolerat? 

Bătrânul dădu energic din cap. 

— Oh, nu, m-aţi înţeles greșit. Asemenea lucruri ţin de 
trecut. Adică de acele vremuri în care turnuri ca acesta mai 
aveau, poate, niște locuitori. Totuși, câteodată, vechii zei nu 
mor prea repede. 

Ultima frază îl neliniști pe Eymerich. Avu, însă, senzaţia că, 
dadă i-ar fi pus o întrebare mai directă, benedictinul acela nu i- 
ar fi răspuns. Ca să mai câștige timp, schimbă vorba și-l întrebă 
despre construcţia primitivă în faţa căreia se aflau. 

— Nu este din epoca romană. Probabil că are câteva mii de 
ani. 

Benedictinul zâmbi. 

— Da, aveţi dreptate. Cel puţin două mii. Sardinia este plină 
de asemenea turnuri și nimeni nu știe cu adevărat cine le-a 
construit. S-ar părea că erau niște oameni foarte mici de 
statură, dacă ne luăm după dimensiunile camerelor în care 


trăiau. La un moment dat, ceva i-a făcut să dispară pentru 
totdeauna. Dar nu se mai știe nimic altceva. Să știți că erau 
populaţii care nu cunoșteau scrierea, chiar dacă erau foarte 
pricepuţi în prelucrarea metalelor. 

— Au avut, poate, o religie a lor. Au mai rămas ceva urme din 
ea? 

În clipa următoare, zâmbetul de pe fața bătrânului dispăru. 

— Nu, niciuna, în afară de câteva statuete. Totuși, se pare că 
era vorba despre ceva îngrozitor. Au fost găsite urne pline cu 
oase de copil. Trăsăturile sale zbârcite parcă se mai destinseră 
puţin. Dar toate astea fac parte dintr-un trecut foarte 
îndepărtat. V-am mai spus, încă din epoca romană târzie, insula 
aceasta a trecut la creștinism. Guvernatorii din Arborea au 
completat această schimbare chemându-ne pe noi, benedictinii, 
și pe victorienii din Marsilia, ca să dea o formă religioasă 
stăpânirii lor. După cum vedeţi, au făcut și ei ceva bun. 

Eymerich avea neplăcuta senzaţie că bătrânul îi ascundea 
ceva. Cu siguranţă că i-ar fi fost foarte greu să-i smulgă o 
destăinuire: ochii aceia mici și albaștri străluceau de 
inteligență și pe chip i se părea că deslușește o urmă de 
șiretenie plină de ironie. 

— Spuneţi că sunteţi neutru, dar îi lăudaţi mereu pe stăpânii 
de la Arborea, remarcă el pe un ton indiferent. Sunteţi sard? 

— Nu, sunt pisan. Dar locuiesc aici de treizeci de ani și mă 
simt foarte bine, în ciuda bolilor. 

Eymerich, care se îngrozea doar când auzea vorbindu-se de 
boală, se îndepărtă brusc de el. 

— Sunteţi bolnav? întrebă cu o voce puţin alarmată. 

Benedictinul redeveni serios. 

— Nu, eu nu. Dar pe aici sunt o mulţime de bolnavi. Prea 
mulți. Poate că n-o să înțelegeţi sensul cuvintelor mele, dar eu 
vă spun: aici este prea multă viață. Nu mă refer la viaţa umană: 
aceasta este foarte puţin prezentă. Voi, care veniţi de departe, 
o să vă dați seama de asta. 

__Inchizitorul simţi un fior care-i alerga rapid pe șira spinării. 
Inchise pleoapele pe jumătate. 

— Prea multă viaţă? Explicaţi-mi, cum adică. Mai devreme 
vorbeaţi de boli. 

Bătrânul făcu câţiva pași înspre un arbust. Rupse o crenguţă 
pe care o mișcă în faţa ochilor. 


— Încercaţi să întoarceţi o frunză pe partea cealaltă sau să 
rupeţi un fir de iarbă. Dacă le priviţi cu atenţie, după câteva 
clipe, o să vedeţi niște gângănii mici de tot, abia vizibile, care 
mișună prin nervurile lor. La fel se întâmplă și dacă răsturnaţi 
o piatră sau dacă ţineţi în palmă câteva picături din apa unui 
izvor. Nu există plantă sau piatră pe aici în care să nu se vadă 
asemenea creaturi infime, mai mici decât un fir de praf. Se 
mișcă, trăiesc și se înmulțesc. Ştiţi care este aici cauza cea mai 
frecventă a morții? 

Simţindu-se brusc prizonier într-o lume respingătoare și 
ostilă, Eymerich îi răspunse cu un glas care era, fără voia lui, 
răgușit. 

— Nu. 

— Păianjenii. Bătrânul aruncă pe jos crenguţa din mână și-și 
apropie degetul mare de arătător. Păianjeni nu mai mari de 
atât cărora nu le place soarele și se cuibăresc la umbră. De 
aceea li se spune chiar solifugae. Mușcătura lor provoacă 
dureri îngrozitoare timp de mai multe zile, astfel încât moartea 
este pentru bolnav o adevărată eliberare. 

Eymerich era paralizat de groază. El care, spre deosebire de 
cei din jur, nu suporta nici măcar prezenţa unor purici sau a 
unor păduchi, descoperea acum că pusese piciorul pe o insulă 
devorată de paraziți. Simţi chiar, în propriul său corp, o 
furnicătură teribil de neplăcută, iar gândul îi zbura la mișcările 
necontenite pe care observase în scuipatul naufragiatului, cu o 
zi în urmă. În plus, ideea că băuse cu atâta seninătate dintr-un 
izvor de pe insulă, chiar pe dealul acela, îl înspăimânta. Ar fi 
vrut să-și scoată toate hainele de pe el, să le examineze cu 
toată atenţia, să bea oţet ca să-și dezinfecteze organismul. Nu-i 
fu ușor să-și menţină, măcar în aparenţă, calmul. 

— Prin urmare, Sardinia este un loc în care trăiesc oameni 
infectați? întrebă cu o voce din ce în ce mai răgușită. 

Benedictinul îi dădu dreptate. 

— Da, pentru că aerul este infectat. Tristis coelo et multa 
vitiata palude, spuneau latinii despre Sardinia. Dar aici este 
altceva. Guvernatorul din Arborea posedă, la fel ca mulţi alţi 
suverani, puteri miraculoase. Înainte de războiul acesta, soseau 
bolnavi din toată insula, iar el îi lecuia doar atingându-i cu 
mâinile. Și, dacă nu se vindecau, îi trimitea la grota lui Neptun 
în care apa este dezinfectantă și poate distruge umorile 


dăunătoare. Bătrânul făcu o pauză și-l privi atent pe inchizitor. 
Dar dumneavoastră păreţi a fi tulburat. 

Eymerich își reveni, reușind, printr-un efort extraordinar să 
pară din nou calm. 

— Nu, n-am nimic. 

— Dacă vă gândiţi la boală, continuă bătrânul, nu trebuie să 
vă speriaţi. Trebuie doar să fiţi atent la ceea ce mâncaţi și la 
ceea ce beţi. Și, mai ales, ţineţi-vă departe de izvoare și de 
cursurile de apă în ora feriada. 

— Ora feriada! Ce înseamnă asta? 

— Oh, este o expresie de prin partea locului, răspunse 
călugărul, zâmbind din nou. Este intervalul de timp de la 
utrenie la slujba de dimineaţă și de la ora a șasea până la a 
noua. În acele momente, apele din Sardinia clocotesc de viaţă, 
dar să nu mă întrebaţi din ce cauză. Și, în cadrul acelei vieţi în 
general, este și aceea, îngrozitoare, pe care nu îndrăznesc nici 
măcar s-o descriu. De aceea, sarzii cred că în preajma râurilor 
sălășluiesc niște demoni și se roagă la Dumnezeu să isparghet 
sas venas ei sas funtanas, adică să apere și să curețe râurile și 
fântânile. 

Bătrânul avea în continuare chef de vorbă, dar Eymerich, 
tulburat la culme, nu mai fu în stare să discute cu el. Fără 
niciun gest, fără să salute, îi întoarse călugărului spatele și 
porni să urce dealul, cu senzaţia greu de suportat că pământul 
de sub tălpile sale era gol pe dinăuntru și în spaţiul acela se 
aflau grămezi de creaturi albicioase, înspăimântătoare. Simţea 
o aversiune instinctivă faţă de tot ceea ce era murdar, bolnav 
sau imoral; dar, mai ales, îi era scârbă de viermi și de insecte, 
în stare să se strecoare pe sub haine, să zboare sau să cadă 
peste el fără știința lui, să-i atingă pielea cu mișcările lor 
scârboase. Poate că nimic altceva de pe lume, nici măcar 
imaginea amenințătoare a diavolului, nu era în stare să 
trezească în el o asemenea groază. 

In timp ce urca printre stejarii de pe coasta dealului, foarte 
atent să nu le atingă trunchiurile, se întrebă dacă își 
astâmpărase setea tocmai în ceea ce călugărul numea ora 
feriada. Nu, chiar dacă atunci soarele se afla sus pe cer, cu 
siguranţă că nu sosise ora a șaptea. Aceasta îl mai consolă un 
pic; cu toate acestea, nu scăpă de coșmarurile sale până când 
nu ajunse să vadă plaja pe care trupele aragoneze o călcau în 


picioare cu bagajele lor și cu mașinile de război. Cobori până la 
tabără aproape alergând, bucuros că putea, în ciuda 
reticenţelor sale, să se amestece într-o mulțime care, în mod 
ciudat, acum i se părea că-l poate apăra. 

Se pregătea prânzul pentru rege și grupuri de servitori, mai 
ales mauri, își făceau loc printre soldaţi aducând veselă de preţ 
și carafe de argint. Eymerich, căruia discuţia cu călugărul îi 
retezase orice urmă a poftei de mâncare, nu avea niciun chef să 
ia parte la banchet, unde ar fi fost nevoit, cu siguranţă, să 
suporte lipsa de respect a nobililor. Se gândi ameninţător în 
sinea sa că, într-o zi, Inchiziția avea să fie atât de impunătoare 
încât să le reteze nobililor orice poftă de a mai glumi pe seama 
sa; dar mai înţelese și că gândul acesta era doar o simplă 
consolare, așa că și-l scoase furios din minte. În loc să se mai 
gândească la asemenea lucruri, porni în căutarea cortului său, 
ferindu-se de caii care erau coborâţi de pe galere, nechezând și 
aruncând din copite. 

Se afla în preajma cortului regal, când îl văzu pe Bernat 
Dezcoll venind înspre el și făcându-i semne cu bereta. 

— Părinte Nicolas! Vă caut de mai mult timp. Unde aţi fost? 

Funcţionarul, atât de apreciat în Biroul Administrativ încât 
dobândise încrederea regelui, îi era destul de simpatic lui 
Eymerich. Îi răspunse prin urmare cu o politeţe care nu-i era 
familiară. _ 

— Bună ziua, Mossen Dezcoll. Îmi caut cortul. Aveţi vreo 
treabă cu mine? 

— Nu-mi mai spuneţi Mossen și nici En. Nu sunt nobil. 
Funcţionarul zâmbi. Dar cred că asta nu mă face să scad în 
ochii dumneavoastră. 

— Nu, sigur că nu. Ce pot să fac pentru dumneavoastră? 

— Oh, sunt singur și caut un tovarăș pentru a lua prânzul 
împreună. Îmi închipui, însă, că veţi lua parte la banchetul 
regelui. 

— Nu, nu-mi doresc deloc acest lucru și, de altfel, nici nu am 
fost invitat. 

— Dumneavoastră nu aveţi, cu siguranţă, nevoie de o 
invitaţie oficială pentru a lua parte la banchet. Ştiţi cât de mult 
vă apreciază Pedro. Dar, dacă nu aveţi chef, se schimbă 
lucrurile. Aţi vrea să-mi ţineţi companie? 

— Cu multă plăcere, răspunse Eymerich, înclinându-se. 


Mergem în cortul dumneavoastră? 

— Mai bine nu. Am fost găzduit acolo împreună cu alţi 
funcţionari de la Administraţie și sunt niște persoane foarte 
plicticoase. Dezcoll arătă înspre un loc de la marginea plajei, 
deasupra căruia se ridica un firicel de fum. Acolo este una 
dintre bucătăriile de campanie. Dacă sunteţi de acord, ne luăm 
carne, pâine, vin și mergem să mâncăm ceva mai departe de 
praful acesta. 

Propunerea era neobișnuită și chiar puţin nepoliticoasă, dar 
Eymerich nu făcu niciun comentariu. 

— Îmi convine de minune. 

„Bucătăria” era alcătuită din mănunchiuri de câte patru pari, 
legaţi în formă de piramidă, în vârful căreia erau atârnate oale 
mari, cu foc dedesubt. Trupa, în șiruri alcătuite în funcţie de 
comandanţi, aștepta cu cănile și cu castroanele de alamă să-și 
primească raţia de supă, în timp ce, în apropiere, doi măcelari 
mânuind cu pricepere securile, tranșau câţiva boi cu beregăţile 
deja tăiate. Dezcoll, bazându-se pe autoritatea sa, nu-i luă în 
seamă pe cei care stăteau la coadă și se apropie de unul dintre 
bucătari, un mudejar uriaș, îmbrăcat într-o tunică brodată în 
culori vii. 

— Poţi să ne împachetezi într-un şervet o bucată de carne și 
o sticlă de vin? 

— Sigur, cum să nu, domnule. 

— Ia stai o clipă, interveni Eymerich, amintindu-și de discuţia 
pe care o avusese cu benedictinul. De unde sunt boii ăștia? 

— Din Barcelona, părinte. I-am tăiat ceva mai devreme. 

— Bine. Dar vreau să ne dai o bucată de carne bine fiartă, iar 
vinul să fie din cel înfundat de acasă. 

— Vă temeti să nu fiţi otrăvit? întrebă, amuzat, Dezcoll. 

Eymerich nu răspunse. Ceva mai târziu, ședea împreună cu 
funcţionarul pe niște bolovani de la marginea plajei, după ce 
examinase cu băgare de seamă pietrele pentru a fi sigur că sub 
ele nu era nici urmă de paraziți. Soarele strălucea arzător pe 
cer și de pe fruntea lui Dezcoll curgeau șiroaie de transpiraţie 
care ajungeau pe gulerul pelerinei largi. 

— N-ar fi fost mai bine să ne așezăm la umbră? se plânse el, 
în timp ce tăia pâinea și carnea foarte bine fiartă. Văd acolo o 
pădure întreagă de stejari. 

— Am eu motivele mele ca să mă feresc de plante, îi 


răspunse Eymerich pe un ton care nu admitea replică. 

Mâncară o vreme în tăcere, admirând încântați oglinda mării 
pe care se legănau galerele. Apoi, Dezcoll puse pe șervetul din 
fața lui bucata de carne pe care o avea în mână și-și aţinti 
privirile asupra inchizitorului. 

— Părinte Nicolas, nu din întâmplare v-am invitat la acest 
prânz atât de modest. Trebuie să vă fac o destăinuire. 

Eymerich privi cu atenţie chipul plin de sinceritate al 
funcţionarului. Bărbatul din faţa sa nu avea mai mult de 
cincizeci de ani, dar arăta mult mai tânăr. Faţa sa, împodobită 
cu o mustăcioară lungă și subţire, avea tenul neted și grăsuliu, 
chiar dacă își trăda vârsta printr-o cută adâncă de-a lungul 
frunţii. 

— Să-mi faceţi o destăinuire, mie? Ca preot? 

— Nu, ca în faţa unui om care i-a făcut regelui mari servicii. 

— Serviciile despre care vorbiţi le-am adus Bisericii. Dacă 
regele a avut și el un folos din asta, n-a fost decât o întâmplare, 
pentru că interesele coincideau. Dar eu am un singur stăpân și 
el se află la Avignon. 

— Ştiu asta, știu foarte bine. Dezcoll făcu un gest de 
indiferență. Oricine ar beneficia de buna dumneavoastră 
credință, sunt sigur că vă pot face această destăinuire. 
Ascultaţi-mă cu atenţie. Pedro al IV-lea nu se va întoarce viu 
din această expediție. 

Eymerich fu atât de surprins de cele ce auzise, că lăsă jos 
bucata de pâine din care tocmai mușca. Înghiţi cu greu ceea ce 
avea în gură. 

— De unde știți asta? Aţi aflat că se pune la cale vreun 
complot? 

Chipul lui Dezcoll deveni și mai serios. 

— Nu numai că am aflat despre așa ceva. Mi s-a propus chiar 
să iau parte și eu, dar am refuzat. N-am făcut bine, pentru că, 
în felul acesta, n-am să mai primesc nicio informaţie, iar viața 
mea este și ea în pericol. Poate că nici eu n-o să mă mai întorc 
vreodată la Saragosa. 

— Dar aţi vorbit despre asta cu regele? 

— Da, dar nu m-a crezut. De fapt, numele aceluia care 
uneltește împotriva lui naște neîncredere. 

— Şi cine ar fi, dacă îmi puteţi spune? 

— Infantele Pere, unchiul său. Contele de Ribargoza și de 


Empuries. 

Eymerich își ţuguie buzele într-un râs forțat, clătinând din 
cap. 
— Glumiţi. Infantele Pere este foarte bătrân și de-abia se mai 
ţine pe picioare. Da, cândva a complotat împotriva regelui, dar 
acum nu mai face decât să bată câmpii. 

— Da, așa este, dar în spatele Infantelui se află altcineva! 
exclamă Dezcoll, înfierbântându-se. 

— Ei și cine ar putea fi? Fiul lui? Dar dacă nici măcar nu este 
în stare... 

— Nu! Este și unul dintre dușmanii dumneavoastră. 
Funcţionarul cobori glasul. Am să vă spun numele lui. En Jacme 
de Urrea, Justicia de Corte. 

Eymerich tresări. Parcă-l vedea pe magistratul acela cu 
mișcări leneșe și cu pielea măslinie, cu atât mai puternic decât 
suveranul, cu cât acesta fusese nevoit să jure că-i va fi loial. 

— Da, într-adevăr, este unul dintre dușmanii mei, șopti el. Nu 
mi-a iertat niciodată o întâmplare de acum câţiva ani, pe care a 
considerat-o drept o trădare. Dar de ce ar dori justicia moartea 
lui Pedro al IV-lea? În fapt, deja îi este superior. 

Dezcoll clătină din cap. 

— Astăzi autoritatea sa este mult mai mică decât altădată. 
Regele a știut să se impună în faţa nobililor, să-și consolideze 
poziția de conducător. Datorită unor oameni ca dumneavoastră, 
azi deţine controlul total asupra conștiinței supușilor săi. Dacă 
s-ar întoarce victorios din Sardinia, autoritatea sa n-ar mai avea 
limite. Şi ar putea decide că regatul Aragonului nu mai are 
nevoie de un Justicia pentru a-i asigura legătura cu nobilimea. 

— Nu mă convingeţi, mărturisi Eymerich. Dacă Pedro al IV- 
lea ar muri, ar rămâne regina Eleonora și micul principe Johan. 
Ca să nu mai vorbim de viceregii din Valencia, Catalonia și 
Majorca. Puterea nobililor nu va crește, și nici măcar aceea a 
lui Jacme de Urrea. 

— Da sau cel puţin așa crede Justiția. Infantele Pere este 
bătrân, Johan este doar un copil, Eleonora de Sicilia s-a v*nut 
întotdeauna departe de politică și urmează să vină și ea aici, în 
Sardinia, îndată ce va începe asediul orașului Alghero. Cât 
despre viceregi, niciunul dintre ei nu are energia și inteligenţa 
lui Pedro Ceremoniosul. 

— Asta așa este, recunoscu, gânditor, Eymerich. Făcu o 


pauză ca să-și toarne vin într-o cană de cositor, apoi întrebă. 
Știţi cum ar trebui să se comită crima? 

— Nu, dar știu că unii dintre nobilii veniţi în Sardinia fac 
parte din complot și chiar l-au urmat intenţionat pe rege. Nu 
cunosc numele lor, dar îl știu pe acela al căpeteniei lor. Tatăl 
său a fost acela care a vrut să mă atragă în complot. 

— La cine vă referiți? întrebă Eymerich, puţin deranjat de 
faptul că interlocutorul său se întrerupea de fiecare dată când 
era pe punctul de a face o dezvăluire hotărâtoare, de parcă ar fi 
vrut să-i ţină atenţia mereu trează. 

— La vicontele de Illa. Dezcoll cobori și mai mult vocea, deși 
nu era nicio nevoie în mod evident, avea talentul unui actor de 
tragedie. Tatăl său, En Pere de Fenollet, este un vechi prieten 
al lui Justiția, deși face parte, ca membru marcant, din sfatul 
regal. El a fost acela care m-a chemat și m-a pus la curent în 
linii mari cu planurile lor. Credea, cine știe de ce, că eu nu-i 
eram credincios regelui Pedro. 

Pe Eymerich explicaţia aceasta nu-l convinse pe deplin. I se 
părea curios faptul că tocmai vicontele de lila, din punctul său 
de vedere un dușman, se afla în fruntea acestei bande de 
ucigași. În plus, din cauza firii sale neîncrezătoare, îi suna fals 
modul treptat în care Dezcoll îi făcea aceste dezvăluiri. Dar nu 
mai avu timp să-și lămurească aceste nedumeriri. Un om venea 
în goana mare dinspre tabără și se apropia de locul în care se 
aflau ei. Îl recunoscu pe unul dintre valeţii personali ai regelui, 
alergând greoi în livreaua de un roșu strălucitor pe care 
trebuia s-o poarte în cadrul complicatului ceremonial de la 
curte. 

Din câţiva pași, servitorul ajunse în faţa lor. 

— Dumneavoastră sunteţi Nicolas Eymerich, inchizitorul? 
întrebă el, gâfâind din cauza efortului pe care-l făcuse. 

— Da. 

— Este nevoie de dumneavoastră în tabără. Avem pe cineva 
posedat de diavol. Regele a spus să veniţi imediat acolo! 

— Un posedat? Pe chipul lui Eymerich apăru o expresie de 
neîncredere. Despre cine este vorba? 

— Vicontele de lila. Repede, veniţi! 

Inchizitorul schimbă rapid o privire cu Dezcoll, la fel de mirat 
și el; apoi, aruncă pe jos cupa din care tocmai sorbea o 
înghițitură de vin, se ridică în picioare și porni cu pași grăbiţi 


pe urma servitorului. 

O îngrămădeală de soldaţi, marinari, nobili și servitori îi 
arătă că acolo se întâmpla ceva. Nu fu nevoie să recurgă la 
forţă ca să-și facă loc: la vederea lui, oamenii din acea mulţime 
pestriță se dădură în lături, făcându-și semnul crucii și lăsând 
capetele în jos. Eymerich merse până în mijlocul oamenilor, 
dominat de statura înaltă a lui Pedro al IV-lea. 

— Uitaţi-vă aici! îl îndemnă regele, arătând înspre un om 
tinut zdravăn de doi ofițeri bine făcuți. 

În primele clipe, Eymerich nu-l recunoscu pe vicontele de 
lila. Avea în faţa ochilor o făptură ciudată, cu spume la gură și 
cu trăsăturile feţei schimonosite. Pântecele umflat peste 
măsură părea să tresalte, ca și cum ar fi fost împins din interior 
de ceva care încerca să ajungă afară. 

— Domnule viconte! exclamă el cu acel calm neașteptat care- 
l scotea întotdeauna din încurcătură în momentele dificile. 
Priviţi la mine! Ce vi s-a întâmplat? 

Nobilul, care se zvârcolea neîncetat, păru să se liniștească la 
auzul acelui glas rece. Îl privi pe inchizitor cu ochii în lacrimi, 
în timp ce faţa sa delicată se strâmba înspăimântător. 

— Ajutaţi-mă! urlă el cu o voce care părea să vină de pe altă 
lume. Este în mine! Se mișcă! 

— În dumneavoastră? Ce vreţi să spuneţi? întrebă, uluit 
Eymerich. 

În loc să-i răspundă, vicontele de lila se zvârcoli cu și mai 
mare furie. La un moment dat, reuși să se desprindă din 
mâinile puternice care-l ţineau strâns. Dar nu reuși să facă 
decât câţiva pași, pentru că se prăbuși cu faţa în jos pe nisip. 

— Vă rog, vă rog! mai reuși să strige în timp ce dădea din 
mâini și din picioare. 

Regele era palid ca o fantomă. 

— Părinte Nicolas! Faceţi ceva! 

Eymerich rămase o clipă pe gânduri, apoi făcu un pas către 
omul care gâfâia pe nisip. Era pe punctul de a rosti o 
binecuvântare improvizată, când vicontele de lila se răsuci, 
privindu-l cu ochi disperaţi. În clipa următoare, nobilul căscă 
gura și vomită un șuvoi de sânge gros. Ochii săi căpătară 
fixitatea morţii; cu toate acestea, trupul i se mișca în 
continuare, de parcă era împins de o forţă sălbatică și 
irezistibilă care încerca să iasă din acel înveliș. 


— Diavolul! strigă un soldat bătrân. Uite-l că este gata să 
apară! Strigătul lui fu repetat de toţi cei de faţă, peste măsură 
de îngroziţi. Unii se îndepărtară cu câţiva pași, făcând cruci 
peste cruci; alţii erau prea tulburaţi ca să mai poată face vreo 
mișcare. 

Fiind obișnuit cu genul acela de spectacole, Eymerich se 
apropie calm de cadavrul care încă se mai agita. Ridică mâna 
dreaptă, întinzând către corpul de la picioarele sale două 
degete, într-un gest de binecuvântare și de ameninţare în 
același timp. Dintr-odată, corpul încetă să se mai zbată și 
membrele i se întinseră pe pământ. Faţa vicontelui, vânătă și, 
pe alocuri, cu pete roșii, era o mască înspăimântătoare, cu ochii 
sticloși și cu o expresie de spaimă pe care nici moartea nu 
putuse s-o șteargă. 

Eymerich suspină din greu, simțind cum îl cuprinde o 
neliniște care până atunci fusese doar amorțită. Îl văzu pe rege 
căzut în genunchi, tremurând din tot trupul. Aceasta parcă îi 
dădu forţe proaspete. Se duse lângă suveran și-l încurajă, 
șoptindu-i la ureche frânturi de cuvinte care aveau darul să-l 
liniștească. 

Pedro al IV-lea se ridică în picioare și acum se clătina sleit de 
puteri. Privi cadavrul schimonosit al vicontelui de lila și închise 
ochii. 

— Doamne, părinte Nicolas, ce s-a întâmplat aici? 

Eymerich reuși să-și domine îngrijorarea care îi cuprinsese 
întreaga ființă și să spună pe un ton calm. 

— Nimic, maiestate. Doar un caz obișnuit de posedare. 
Satana ne-a dat un semn că ne ţine sub ameninţare. Va fi o 
luptă grea. Apoi, îl ridică de subsuori pe rege și-l conduse 
înspre cortul său, în timp ce, de jur-împrejur, întreaga armată 
căzuse la rândul ei în genunchi. 


A DOUA ȘEDINȚĂ. MARŢI 


În celulă pătrunse un șuvoi puternic de apă care izbi cu furie 
pereţii, spumegând și împrăștiindu-se peste tot. Înainte de a-și 
da seama ce i se întâmpla, Reich se trezi cufundat până la gât 
în lichidul acela, iar membrele sale pierdeau contactul cu orice 
sprijin. 

Mai întâi transparentă, apa care urca neîncetat căpătă 
curând o oarecare consistenţă, manifestată printr-o culoare 
albă asemănătoare cu laptele. Reich nici nu încercă să înoate 
sau să se agaţe de ceva. Lăsă în schimb șuvoiul acela alb să-l 
poarte în toate direcţiile, ca într-un dans nebunesc, și să pună 
stăpânire pe membrele sale, nelăsându-le să simtă niciun punct 
de sprijin. 

În timp ce plutea prin lichidul de un alb nefiresc, îl văzu din 
nou pe omul din ziua precedentă, fără ca apariţia lui să fie 
anunțată de ceva anume. Acum putea observa mai ușor 
detaliile hainelor cu care era îmbrăcat străinul acela: o pelerină 
neagră cu glugă care acoperea albul, mai strălucitor decât 
lichidul în care plutea, al unei sutane lungi până la pământ. De 
data aceasta, faţa încruntată a străinului rămânea nedeslușită: 
se puteau observa doar doi ochi negri cu o strălucire îngheţată, 
distanţi, dar fără a fi inexpresivi. Exprimau fără îndoială 
gândirea sa, dar aceasta era atât de complicată și de 
îndepărtată, încât îi apărea complet străină. 

Reich încercă să-și recapete controlul asupra propriului său 
corp, suspendat în vârtejul acela alb, dar nu reuși. Niciuna 
dintre mâini nu părea să răspundă la comenzi, de parcă 
simţurile care le dăduseră viață lăsaseră loc altora, de care 
încă nu avea cunoștință. Se pregăti să ia contact cu o realitate 
absolut diferită de cea cu care era obișnuit. Și totuși nu se 
temea de nimic. Nu simţea nimic. 

Vocea interlocutorului său (care avea acum un nume, dar 
care era acesta?) ajunse la urechile sale ca o ploaie 
neașteptată, căzută de nu se știe unde. 

— Am reflectat asupra acestei chestiuni a schizofreniei. Dacă 
ea constă în separarea corpului de suflet și de spirit, nu este un 
fenomen negativ. Ba chiar este idealul oricărui credincios. 

Se părea că omul voia să continue o conversaţie întreruptă. 
Reich, însă, nu-și mai amintea subiectul ei. Se folosi de ultimul 


amănunt care-i mai rămăsese în minte. 

— Cox mi-a spus că dumneavoastră sunteţi unul dintre 
judecătorii din procesul meu. Mi-a spus și cum vă numiţi. Din 
păcate, nu reușesc să mi-l amintesc. 

Nu bănuise că ar fi putut să vorbească. Lichidul lăptos în 
care era scufundat umpluse acum toată celula și spumega 
aproape de tavan. Și totuși nu avea nicio senzaţie de sufocare, 
ca și cum ar mai fi trecut cândva prin alte experienţe învăluit 
tot așa într-un asemenea mediu. Nici măcar nu încerca 
sentimente bine definite, în afară de îngrijorarea pe care i-o 
crea sensibilitatea pierdută. 

— Nicolas Eymerich. Totuși, un nume nu înseamnă nimic. Şi 
nu știu dacă sunt judecătorul dumneavoastră. Ieri v-aţi purtat 
cu mine ca și cum aș fi fost un bolnav care avea nevoie de 
îngrijire. 

Dintr-odată, Reich nu mai fu conștient de vârtejul acela lichid 
în mijlocul căruia se afla. Corpul lui continua să nu-i răspundă 
și nu exista nicio celulă în jurul lui. Și totuși avea senzaţia că 
exista ceva concret, ca și cum s-ar fi aflat într-un univers în 
care era normal să lipsească niște contacte materiale. În 
același timp, îi reveniră amintirile despre conversaţia pe care o 
purtase cu individul acela, cine știe unde și cine știe cum. 

— Cox v-a prezentat ca pe un pacient de-al meu, spuse el, cu 
o ușurință care-l surprinse. Spunea că vă temeţi de 
schizofrenie. 

Celălalt își arcui sprâncenele și ridică privirea în tavan, cu o 
expresie plictisită. 

— Exact asta voiam să vă spun. Dacă prin schizofrenie 
înţelegeţi despărțirea de corp și de aspectele lui mizerabile, nu 
există un ideal mai înălțător pe care un creștin și l-ar putea 
propune. 

— Eu vorbesc despre o condiţie patologică, nu de misticism 
în general. Vi se întâmplă vreodată să vă temeţi de un pericol 
care vă pândește, dar pe care nu reușiţi să-l definiţi? 

— Da, de diavol. Dar îl pot defini foarte bine. 

— Iată, diavolul. Mărturisiţi că există la el ceva care vă 
atrage în mod irezistibil. Acesta este lucrul de care vă temeţi. 

O sclipire de furie trecu fulgerător prin pupilele vizitatorului. 

— Asta este o insultă, șuieră el. Măsuraţi-vă cuvintele. 

— Oh, nu voiam să vă jignesc. Diavolul despre care vorbesc 


eu nu este cel din Biblie. Este o transfigurare a curenților 
dumneavoastră vitali cu care aţi vrea să păstraţi legătura, dar 
vă împiedică un sentiment de groază. Aţi încercat să îl 
înăbușiţi, transformându-vă corpul într-un fel de armură. Dar, 
în felul acesta, corpul acela v-a devenit străin și percepeţi 
curenţii în cele mai neobișnuite locuri. Pe cer și în infern. 

Reich era uluit de felul în care, dată fiind situaţia aceea 
anormală, putea rosti cuvintele atât de fluent. Dar în ce consta, 
de fapt, anomalia? În discuţia aceea cu un necunoscut? Sau în 
faptul că se afla închis într-un uriaș creier fremătător care se 
umfla  extinzându-și  circumvoluţiunile sub forma unor 
pseudopode alunecoase? 

După ce lichidul lăptos dispăruse, ceea ce fusese înainte o 
celulă se transformase într-un organ hipertrofiat cu mii de 
ramificații. Dar laptele nu dispăruse total. Luase forma unor 
viermi foarte lungi și subţiri care intrau și ieșeau prin găuri 
invizibile. Viermi în creier. Nu vorbiseră deja despre asta? 

Fără a-și mișca buzele, vizitatorul izbucni în râs. 

— Iar povestea asta a curenților! Din tot ce mi-aţi spus până 
acum, este singurul lucru pe care l-am înţeles. Se știe că prin 
corpul nostru circulă multe umori, dar nu ne stă în putinţă să le 
oprim. 

Reich clătină din cap. 

— Nu vorbesc despre fluide, ci despre fluxuri de energie. Pot 
fi blocate, deviate, acumulate, anihilate. Practic, 
dumneavoastră nu respiraţi, nu fremătaţi, încercaţi în toate 
felurile să creaţi obstacole pentru a opri trecerea curenților. 
Îmi daţi voie să vă ating gâtul? 

În pupilele care păreau suspendate în gol se aprinseră 
sclipiri de furie. 

— Feriţi-vă să faceţi așa ceva dacă ţineţi câtuși de puţin la 
viață! 

— În cazul acesta, nu voi putea face nimic pentru 
dumneavoastră, admițând că doriți să vă vindecaţi. Reich 
întinse braţele în lături. Degetele sale dădură peste ceva uriaș 
și cărnos care de ceva vreme gâfâia în spatele lui. Le retrase 
imediat, fără a îndrăzni să se întoarcă. Dar aţi susţinut mai 
devreme că nu sunteţi bolnav, continuă el rostind ceva mai 
greu cuvintele. Cu toate acestea, cred că aveţi unele senzații 
neplăcute. Cineva probabil că v-a închis corpul într-un fel de 


platoșă, pentru a-l lipsi cu totul de viaţă. Și dumneavoastră aţi 
crezut că vă eliberaţi, adăugând noi zale și noi apărători. 

— Nimeni n-a făcut ceva de genul acesta. 

— O să vă spun acum un cuvânt. Să-mi spuneţi tot ceea ce vă 
sugerează el. 

— Ce-i asta, vreun joc prostesc? întrebă bărbatul, dar pe 
chipul său păru să se furișeze o ușoară curiozitate. 

— Poate. Iată cuvântul: mamă. Ce vă vine în minte? 

— Castel. Ger. Meduză. Lumină. 

Necunoscutul răspunsese dintr-o suflare, ca îndemnat de o 
forță căreia nu-i putea rezista. In clipa următoare, însă, 
trăsăturile sale grave ieșiră din umbră, suficient pentru a se 
vedea că era stânjenit. 

Reich era uluit. 

— Lumină? De ce „lumină”? 

Urmă o pauză foarte lungă, apoi buzele subțiri se 
schimonosiră într-un rânjet. 

— Mama mea se numea Luz. 

Fără veste, ambianța se schimbă. Reich se trezi îngropat în 
pământ până la gât, pe o câmpie pustie, perfect netedă și fără 
nicio urmă de vegetaţie. Nu se simţea nicio adiere de vânt și, 
până în zare, nu se vedea decât pământ roșiatic. Deasupra 
capului său, cerul era verzui, brăzdat de firișoare roșii, subţiri 
ca niște vene. 

Capul străinului ieșea din pământ la câţiva metri de el, iar 
chipul său avea o expresie indiferentă și mândră. Reich simţi că 
se înăbușă. Simţea că i se ia ceva la care ţinea cel mai mult: 
mișcarea și respiraţia. I se părea chiar că pământul în care se 
afla cufundat îl strângea din ce în ce mai tare, împiedicându-l 
să și respire. 

Până în momentul acela nu simţise nicio durere. Acum, însă, 
începuse să simtă junghiuri cumplite pulsându-i în pântece și în 
stomac. Ritmul acestora nu era cel obișnuit al sângelui din 
vene: din trupul său acum captiv sângele părea să fi dispărut, la 
fel ca orice freamăt de viaţă. 

— Ce se întâmplă? 

Buzele necunoscutului se încreţiră într-o grimasă ironică. 

— Este prima oară când sunteţi uimit. Probabil că sunteţi 
într-adevăr tulburat. V-aţi pierdut cumva curenţii la care ţineaţi 
atât de mult? 


— Nu-i mai simt deloc! 

— Şi asta vă înspăimântă chiar așa de tare? Uitaţi-vă la mine, 
eu pot să mă lipsesc foarte bine de așa ceva. Şi știți de ce? 
Pentru că eu nu pun preţ pe corpul meu. 

Reich încercă să scape din strânsoare, dar nu reuși să miște 
nici măcar un singur mușchi. Îl privi înspăimântat. 

— Dumneavoastră îmi faceţi asta? 

Expresia ironică de pe chipul celuilalt se accentuă. 

— Cum aș putea să fac așa ceva? Nu vedeţi că suntem în 
aceeași situaţie? Dacă aș fi în locul dumneavoastră, mai 
degrabă aș începe să mă întreb care dintre noi doi este 
bolnavul. 

Lui Reich i se păru că, în sfârșit, putea percepe o mișcare, 
dar nu în membrele sale care erau ca paralizate. Ceva părea să 
se miște în pământul care le ţinea „captive. Își alungă din minte 
gândul acesta. 

— Cum aţi spus că vă numiţi? 

— Nicolas Eymerich. De câte ori vreţi să vă mai repet? 

— Şi sunteţi un judecător? 

— Ar trebui să vă hotărâți. Când mă consideraţi un judecător, 
când mă trataţi ca pe un pacient. Pretindeţi că mi-ar fi teamă 
de o misterioasă „schizofrenie”, când eu n-am spus nimic de 
felul acesta, ba chiar am negat un asemenea lucru. 

— Cox a fost acela care mi-a spus asta. 

— Aici nu există niciun Cox. Aici nu ne aflăm decât eu și 
dumneavoastră. Și, atunci, care dintre noi este bolnavul? Aș 
dori să primesc un răspuns. 

Membrele lui Reich, din ce în ce mai chinuite de strânsoarea 
pământului din jur, îl dureau îngrozitor. Ridică privirile către 
cer și urmări vinele stacojii care-l străbăteau. Nu, nu trebuia cu 
niciun chip să piardă contactul cu propriul său trup. 

— Încercaţi să mă faceţi un semen de-al dumneavoastră. 
Practic, lipsit de sensibilitate trupească, izolat într-o lume de 
spaime. Dar eu nu sunt astfel, n-am fost niciodată. Eu trăiesc. 

— Dintre noi doi, singurul căruia îi este frică sunteţi 
dumneavoastră. Dar de ce vă temeţi? Ochii lui Eymerich se 
încețoșară puţin, ca și cum s-ar fi gândit intens la ceea ce urma 
să spună. Dacă veţi ști să răspundeţi la această întrebare, veţi 
ajunge să aflați adevărul. Dar nu cred că veţi reuși să faceţi 
asta. Cel puţin nu astăzi. 


Mișcările pe care Reich le simţea în adâncul pământului 
deveniră din ce în ce puternice. Spaima care-l cuprindea ar fi 
trebuit să-l facă să se înfioare. Dar pielea îi rămânea rece și 
inertă, la fel ca o substanță minerală, și nu-i transmitea nicio 
altă senzaţie decât aceea a presiunii la care era supusă. 

işi mușcă sălbatic buzele. Nu simţi nicio durere, nu simţi nici 
gustul sângelui în gura uscată. 

— Nu-mi puteţi face așa ceva! urlă el la străinul acela. Dati- 
mi viața înapoi! 

— Doar Dumnezeu poate da viață. Dumneavoastră, însă, 
consideraţi că Dumnezeu și diavolul sunt ceva diferit. Forțe, 
curenţi, nu am înţeles prea bine. Nu vedeţi decât carnea și nu 
înţelegeţi că această carne trebuie ţinută captivă, pentru ca 
adevărata noastră esenţă să poată fi liberă. Vocea lui Eymerich, 
Ură a pierde ceva din tonul dușmănos, încerca să fie 
convingătoare. Încercaţi măcar o dată să uitaţi de temniţa 
dumneavoastră materială.  Lăsaţi-vă în voia acestei 
constrângeri. Veţi descoperi o libertate de care înainte nici 
măcar nu aveati habar. 

Reich fu atât de revoltat la auzul acestor cuvinte, încât nu 
mai luă în seamă suferinţa pe care o îndura. 

— Carnea este singura realitate! strigă el cu energia care-i 
mai rămăsese. Dar carnea lipsită de forța vieţii este doar 
putreziciune! Lucrul acesta vi-l cer: să-mi redaţi această forță! 

— Carnea în sine este putreziciune, îi răspunse Eymerich, 
clătinând energic din cap. Sărmane doctor Reich, ce căutaţi? În 
realitatea fizică nu veţi găsi absolut nimic. Forţa care vă 
trebuie este în afara hoitului pe care-l iubiţi atâta. Platoșa care 
vă înspăimântă este doar un simplu instrument pentru a avea 
acces la adevărata lume construită pentru noi. Doar acolo veţi 
descoperi curenţii la care aspirati. 

— Nu-i adevărat! Reich vorbi atât de convins că, pentru 
prima oară, i se păru că membrele lui îngropate tresăriseră. De 
aceea prinse curaj. Platoșa aceea nu v-aţi făurit-o singur. Să 
știți, am observat cât de tulburat aţi fost când am pomenit mai 
devreme de mama dumneavoastră. Ideea de îngheţ, Meduza. 
Incă din primele luni de viață, aţi fost transformat într-un 
cadavru, incapabil să aveţi raporturi cu corpurile care nu se 
aflau în aceeași stare de rigor mortis. Contraziceţi-mă, dacă 
puteţi! 


Timp de o clipă, dezamăgirea păru să tulbure fixitatea privirii 
lui Eymerich. Dar își reveni imediat. 

— Vorbiţi despre mama mea. Bine, ce-mi puteţi spune despre 
mama dumneavoastră? 

Fraza aceasta se abătu asupra lui Reich ca o lovitură 
năprasnică. Ceva dureros și înspăimântător reapăru în 
amintirea lui după o tăcere care dura de zeci de ani. Înţelese pe 
neașteptate că aceea era mișcarea pe care o simţea în pământ 
și-i presa membrele paralizate. Izbucni într-un urlet fără sfârșit. 

Tot ce se afla jur dispăru. Mormântul de pământ care-l ţinea 
captiv, necunoscutul, cerul brăzdat de dâre roșii. Se trezi pe 
patul din celulă, încovoiat de o durere sfâșietoare. 


COPIII VIITORULUI (II) 


Felix Addir sări din pat, simțindu-se într-o formă grozavă. 
Aruncă o privire înspre Frank Allsop care încă mai dormea și se 
dezbrăcă de pijamaua din mătase galbenă, purtând etichetă de 
la Viglione. Mergând pe vârfurile picioarelor ca să nu-și 
trezească din somn colegul, ajunse în baie și învârti robinetul 
dușului. Simţind apa care i se scurgea prin păr, starea sa de 
bună dispoziţie crescu și mai mult. Il aștepta o zi minunată. 

În clipa aceea, însă, își aduse aminte de încurcătura în care 
intrase. Pe naiba zi minunată! Chiar în după-amiaza aceea 
trebuia să... Expresia surâzătoare pe care o avea pe chip cu 
câteva clipe înainte dispăru pe dată. Se gândi că ar fi putut să 
dea înapoi. Dar nu putea, acum nu mai putea. 

Încruntându-se, își dădu pe corp cu un dezinfectant 
parfumat, apoi își pulveriză între picioare praful de penicilină, 
conform indicaţiilor primite de la F&DA. Se spălă pe faţă și pe 
urechi, îngânând nu prea tare ultimul succes al lui Empty 
Nineties, I wanna violent sex pe care toate posturile de radio 
din Uniune îl repetau de zeci de ori pe zi. Se îndreptă apoi 
către șifonier. 

Chiar în momentul acela, se trezi și Allsop. 

— Chiar trebuie să faci toată hărmălaia asta? protestă el pe 
un ton plângăreţ. 

— Hai, dormi, dormi mai departe, nu-i decât nouă, îi 
răspunse Felix, îmbrăcându-se cu un slip și un maiou. Soarele 
strălucește peste Manhattan și Food & Drug Administration ne 
veghează pe noi toţi. 

— Uff, lasă-mă în pace. Allsop se răsuci în pat și-și trase 
perna peste cap. Dar se vedea că și el se trezise. 

Felix pipăi cu mâna cămășile, ca pentru a vedea care era mai 
plăcută la atingere. Alese una Robbins & Stout albăstruie cu 
dungulițe bleumarin, fără năsturașii aceia urâţi de la guler. Cu 
asemenea cămașă trebuia neapărat să poarte cravată: una 
Baker's de culoarea mării. Haina, pantalonii și ciorapii trei 
sferturi îi completară îmbrăcămintea. 

În cele din urmă, Allsop hotărî că era cazul să se scoale și el, 
așa că porni în grabă spre baie, răsturnând în trecere colecţia 
de „Screw”, „Titn Ass” și „Pleasure” care era stivuită pe 
podea. Felix aşteptă răbdător ca el să-și facă dușul și 


dezinfecţia, după care îl ajută să-și aleagă hainele și pantofii. 
Când fu vorba să-și aleagă ceasurile, se hotărâră să poarte 
amândoi două Rolex Resurrection, denumite în argou „Rolex 
Red Death”, în amintirea marii epidemii. Când fură gata, se 
făcuse nouă și jumătate, adică exact momentul micului dejun. 

Institutul Muslow pentru o Educaţie Orientată către Piaţă, 
una dintre școlile cele mai scumpe și mai selecte din New York, 
ocupa un zgârie-nori întreg de șaizeci de etaje, în centrul 
Manhattanului. Cantina pentru cei mai tineri era la 
antepenultimul etaj, chiar deasupra locuinţelor, și se ajungea 
acolo cu un ascensor care urca pe peretele exterior al clădirii, 
alunecând silențios într-un cilindru de sticlă. Panorama care se 
oferea privirii era impresionantă și putea tăia oricui răsuflarea; 
dar elevii Institutului erau atât de obișnuiți să urce și să 
coboare în acest fel încât priveliștea fabuloasă a insulei, 
înconjurată de îngrămădirea cenușie a nenumăratelor slums- 
uri, încetase de mult să le mai trezească interesul. 

Felix și Allsop intrară în cabina transparentă împreună cu un 
mic grup de colegi, îmbrăcaţi elegant, unii sobru, iar alţii 
țipător. 

— Uite cum s-a înţolit Rockwell, șopti Allsop, chicotind, și 
arătă înspre un băiețaș scund, cu nasul lipit de peretele de 
sticlă al cabinei ascensorului. 

— Este grotesc, pur și simplu grotesc. 

Cel în cauză probabil că auzise aceste vorbe, pentru că se 
întoarse și se ridică în vârful picioarelor, încercând să-i vadă 
peste capetele colegilor pe cei care-l criticau. Când dădu cu 
ochii de mutra zâmbitoare a lui Allsop, făcu o strâmbătură. 

— Grozav te-ai mai gătit, Allsop? strigă el reușind să acopere 
murmurul celor din jur. Maro cu sclipiciuri în toiul verii! Ai de 
gând cumva să te duci la Lazaret? N 

Toți colegii izbucniră într-un hohot zdravăn de râs. In loc de 
răspuns, Allsop își scoase din buzunar masca ionizantă și-și 
acoperi nasul cu ea. 

— Da’ te-ai dezinfectat azi, Rockwell? îi replică el, 
prefăcându-se că alungă cu palma dreaptă nişte bacterii 
nevăzute. Gura ta este o adevărată cultură de stafilococi! 

Ceilalți râseră iarăşi, dar atenția le fu repede captivată de un 
alt spectacol. Într-un alt tub de sticlă, la douăzeci de ferestre 
mai departe de ei, urca rapid liftul fetelor. Elevii se mutară cu 


toții pe partea aceea, fluturând din mâini, fluierând, iar unii 
începuseră să-și agite și batistele. Dar grupul acela inabordabil 
urca la cantina fetelor, aflată cu un etaj mai sus. In aer parcă 
mai pluteau, în imagini fugare, zâmbete șăgalnice, ochi 
strălucitori și valuri de păr blond. 

Spre deosebire de ceilalţi, Felix rămăsese singur în capătul 
celălalt al cabinei. De când intrase chiar cu voia lui în necazuri 
nu mai reușea să-și păstreze voioșia de altădată, îi era de-a 
dreptul teamă că, dacă ar fi dat atenţie acelui card de fete asta 
ar fi putut trezi cine știe ce bănuială, îndată ce ajunseră la 
cantină, îl luă pe Allsop de braţ. 

— Ai grijă, îi șopti. Am impresia că profesorii fac liste cu cei 
care se arată prea interesaţi de fete. Milner a fost eliminat din 
cauza asta și poate că a ajuns acum la Lazaret. 

Allsop ridică din umeri. 

— Milner a avut o relaţie propriu-zisă, de un sentimentalism 
dezgustător. Dacă ne limităm doar la a glumi cu fetele, nu 
încălcăm nicio regulă de igienă. 

— Dar încălcăm regulile acestei școli. Fac liste, ascultă-mă 
pe mine. Mulţumește-te cu Schooldolls pe care ni le oferă 
Administraţia. 

— Fii atent că începi să devii paranoic, Addir. Și chiar puţin 
pisălog. Hai să mâncăm acum. 

Sala în care intrară era un enorm cub de cristal și adăpostea 
o sută de mese de câte patru locuri, deja pregătite cu tacâmuri, 
veselă și cutiile de alimente regulamentare. Felix și Allsop se 
așezară la masa lor obișnuită, în dreapta intrării, împreună cu 
Tim Stanley și Ron Weiner. Felix luă un vas cu cornflakes cu 
lapte și rupse sigiliul cu însemnele F&DA, apoi își scoase o 
lingură din ambalajul de plastic sterilizat. 

— N-are niciun gust, bombăni el după ce gustă. Ca de obicei. 

— Lipsa gustului este o garanţie, observă Weiner, în timp ce- 
și cufunda faţa grăsuță într-o ceașcă mare de ciocolată cu 
frișcă. Cel puţin așa se spune. Privi în jur cu ochii săi jucăuși. 
Aţi aflat ultima poantă? întrebă el pe un ton misterios. 

— Nu, răspunse Felix, și nici nu știu măcar dacă mă 
interesează. 

— Nu se poate să nu te intereseze. Ti-l amintești pe Malcolm 
Rennie? Cel care tușea fără încetare? 

— Ei, ce-i cu el? 


— A fost exmatriculat. De asta banca lui era liberă de mult 
timp. Eu credeam că s-a îmbolnăvit. Cu tușea aia... 

Tim Stanley, un băiat blond cu tenul gălbui, se aplecă puţin 
peste masă. 

— Ești sigur de asta? 

— Da. Mi-a spus Orlandi care stătea cu el în cameră. Eliminat 
și poate că trimis deja la Lazaret. Probabil că acum este acolo 
și se distrează cu anemicii și ucigașii, printre microbi de toate 
felurile. 

Felix se cutremură. 

— Şi care putea fi capul de acuzare? Sentimentalism? Lipsă 
de igienă? 

— Nu. Este un cuvânt complicat. „Chiţibușărie”, mi se pare. 
Nu se mai întâmplase niciodată ca un băiat de cincisprezece 
ani să fie exmatriculat pentru un asemenea motiv. De obicei, 
sunt acuzaţi de ceva elevii mai mari, nu cei de vârsta noastră. 

— Chiţibușărie, repetă Allsop, ca și cum ar fi încercat să 
adulmece înţelesul cuvântului. Dar ce înseamnă? 

— După cum spune Orlandi, înseamnă că unul întreabă de ce 
sunt așa și nu altfel lucrurile, vrea să afle cauzele, îi sâcâie cu 
întrebări pe cei din jur și așa mai departe. Într-adevăr, Rennie 
cerea întotdeauna o mulţime de explicaţii. De ce asta, de ce aia. 
Şi nu făcea absolut nimic cu tot ce afla. 

Allsop încuviinţă spusele lui, cu o strâmbătură scârbită. 

— Da, era tare pisălog. Vorbea rar, își dădea mereu aere. 
Bine au făcut să-l ia de pe capul nostru. 

— Dar nu se poate să-l trimită la Lazaret doar pentru așa 
ceva, șopti Stanley, peste măsură de tulburat. 

— Dacă s-ar fi dus la o școală populară, nu i s-ar fi întâmplat 
așa ceva. Dar să te înscrii la un institut ca al nostru care 
pregătește viitoarea clasă de conducători și să te porţi astfel 
este o adevărată crimă. Nu știu dacă a fost trimis într-adevăr la 
Lazaret, dar cu siguranţă merita așa ceva. 

Felix se încruntă și nu mai făcu niciun comentariu. Mai întâi 
Milner, vinovat de un sentimentalism morbid, iar acum și 
Rennie. Două exmatriculări după doar patru luni de cursuri. 
Era limpede că Administraţia își dăduse seama de unele lucruri 
în neregulă ce se petreceau în școala aceea. Trebuia să fie mai 
atent ca să nu transpire nimic din secretul său. Și, de 
asemenea, să nu aibă încredere nici chiar în colegii săi. 


— Stanley, din ce este făcută haina aia a ta? întrebă el 
iscoditor, ca să abată discuţia de la un subiect atât de neplăcut. 
Este blană de oaie sau de vițel? 

Cel în cauză se înroși până în vârful urechilor, iar cei din jur 
izbucniră în râs. De aici se porni obișnuitul schimb de glume 
care se prelungi până când se termină micul dejun. În cele din 
urmă, un ţârâit îi anunţă că trebuiau să înceapă lecţiile. 
Conștiincioși, băieţii merseră să-și dezinfecteze mâinile, apoi 
coborâră cu lifturile până la sălile de curs, în corpul central al 
clădirii și se răspândiră pe coridoare. Erau cu toţii emoţionați. 
În ziua aceea, așa cum se întâmpla din două în două săptămâni, 
în toate clasele urma să aibă loc proba practică de politică 
financiară. Cine o promova, avea să petreacă după-amiaza cu 
Schooldolls aflate la etajele de jos. Cine, însă, nu reușea... Felix 
prefera să nu se gândească la așa ceva. 

Profesorul Sanchez era deja acolo și-și plimba burta 
impozantă prin sala de curs, controlând ecranele și diagramele 
atârnate pe pereţi. Felix îl surprinse pe când se holba la un 
poster pe care vreun isteţ îl agăţase pe un perete, înfățișând 
trei bărbaţi și două femei cu trupurile goale, pictate cu vopsea 
dezinfectantă și înlănţuite într-o orgie complicată. Poate că 
Sanchez se întreba pentru a nu se știe câta oară cum de erau 
posibile niște poziţii atât de acrobatice. Tresări când intrară 
băieţii și se duse la catedră. 

— Formaţi echipele, ordonă el cu o voce răgușită. Felix îl 
bănuia că fumează pe ascuns. Dacă era adevărat, mai devreme 
sau mai târziu avea să plătească scump greșeala asta. 

Ca de obicei, băncile fură mutate ca să se poată forma trei 
grupuri egale ca număr. Şefii de grup, care ocupau locurile cele 
mai apropiate de catedră, împărţiră panglicile colorate cu care 
băieţii trebuiau să se lege la frunte. Felix, aflat în latura 
dreaptă, primi una de culoare roșie, culoarea Noii Federaţii 
Americane. Allsop își încinse, în schimb, fruntea cu una 
galbenă, reprezentând Confederația Americii Libere. 
Caracteristici: economie comercială și rurală; alianţa în fapt cu 
Noua Federație Americană, bazată pe industrie; relaţii 
încordate cu Uniunea, dominată de capitalul financiar. Cei care 
făceau parte din echipa galbenă porneau defavorizaţi, dar 
aveau și mai puţini dușmani, bucurându-se de o temelie 
sănătoasă, deseori prețioasă atunci când se făcea socoteala 


finală a punctelor. 

Felix deschise computerul încastrat în pupitrul din faţa sa și 
văzu cifrele simulării din ziua aceea. Nu era prea rău, situaţia 
fiind destul de echilibrată. Spera ca jocul să fie suficient de 
captivant ca să-l facă să uite de grijile pe care le avea. Spera 
din tot sufletul. 

Sanchez pocni din degete. 

— Atenţie, domnilor. Confederaţia galbenă scade taxa de 
scont cu două puncte. Fiţi gata! Daţi-i drumul! 

Cu degetele tremurând de încordare, Felix introduse 
informaţia în computer, apoi căută să interpreteze noile valori 
care apăreau pe ecran. Dar, vai, ecranul era prea mic și trebuia 
să acţioneze butoanele care îi aduceau din nou imaginea în 
față. Încet, mult prea încet. 

Se auzi vocea triumfătoare a unui coleg din echipa albastră. 

— Au crescut investiţiile, spuse băiatul, vorbind atât de 
repede încât parcă ar fi vrut că comprime cuvintele. Și numărul 
locurilor de muncă. 

Weiner, care purta panglica neagră a Uniunii, exclamă 
grăbit: 

— Cerere prea mare! Crește inflaţia! 

Din băncile roșilor și negrilor se auziră strigăte de triumf. 
Toate degetele arătătoare se îndreptară către echipa 
Confederaţiei. 

— Inflatie! Inflaţie! Inflaţie! 

Felix se alătură și el corului, bătând din picioare. Dar glasul 
ascuţit al unui băiat care purta panglică neagră făcu să mai 
scadă entuziasmul. 

— Moneda galbenă pierde teren. Vindeţi imediat moneda 
galbenă! 

Allsop, așezat alături de șeful galbenilor, se întoarse către 
tovarășii săi cu fruntea brobonată de sudoare. 

— Devalorizare! Devalorizaţi acum! 

Weiner bătu cu pumnul în bancă. 

— Pericol! Exporturi negre în scădere! Exporturi galbene în 
creștere! 

Privirile lui Felix se opriră asupra unei cifre pe care nu o 
observase până atunci și care părea să fi scăpat colegilor de 
echipă. 

— Pericol! strigă și el, făcând eforturi să vorbească și el cât 


mai repede. 

— Exporturi roșii în scădere! 

Dinspre băncile galbenilor se auzi un cor de strigăte 
triumfale care, însă, nu dură prea mult. Un elev cu panglica 
neagră a Uniunii sări în picioare, agitat. Ridică braţul într-un 
gest acuzator, fără a-și lua ochii de pe ecranul computerului. 

— Consumuri galbene încă în creștere! Crește inflaţia 
galbenă! 

Și de data aceasta roșii și negrii tropăiră cu furie, acuzându-i 
pe rivali. 

— Inflatie! Inflaţie! Inflaţie! 

Allsop, căruia sudoarea i se prelingea acum până pe gulerul 
cămășii, clătină energic din cap. 

— Prostii! urlă el ca să facă auzit. Materiile prime sunt sub 
preţul normal! Nu este inflaţie! 

Sanchez, care până atunci urmărise competiţia cu o detașare 
distrată, se încruntă. Se depărtă de catedra de care se 
sprijinise până atunci. 

— Răspuns supărător, spuse articulând apăsat cuvintele, ca 
să-și sublinieze dezgustul pentru o asemenea soluţie. Inflaţia 
există intotdeauna, domnule Allsop. Dacă n-ar fi așa, nu ar 
exista lupta contra inflaţiei, iar ordinea socială ar fi distrusă. 
Situația voastră este critică, trebuie să faceţi ceva. Ce 
alternative aveţi? 

Derutat, Allsop încercă să reflecteze cu voce tare. 

— Să ridicăm nivelul taxei de scont. Să frânăm investiţiile și 
creșterea numărului locurilor de muncă. 

— Abia le-aţi coborât. Pieţele ar avea o reacţie negativă. Dă- 
mi altă soluţie. 

Băiatul căută în memorie. 

— Să continuăm exporturile, îndrăzni el. Să așteptăm ca o 
creștere a economiei reale să aducă moneda la valoarea 
normală. 

Din clasă se auzi un murmur. Sanchez mimă un acces de 
vomă, atât de convingător încât elevii din primele rânduri se 
feriră. 

— Răspuns foarte supărători Nu există economie reală! 

Allsop simţi cum îi fuge pământul de sub tălpi. 

— Dar în trecut s-a întâmplat... bâigui el. 

Sanchez îl întrerupse cu un gest aspru. 


— Nu există trecut. Răspuns extrem de supărători 

Negrii și roșii izbucniră în urale, în timp ce pe ecrane 
apăreau șiruri de date negative pentru Confederație. Un nou 
cor de strigăte triumfale făcu să vibreze pereţii sălii. 

— Nu există trecut! Nu există viitor! Nu există trecut! Nu 
există viitor! 

Elevii din echipa galbenă, umiliţi, priveau neliniștiți în tavan, 
așteptând să vadă ce se va întâmpla. Dintr-odată, dintr-un 
difuzor se auzi sunetul sirenei care îi anunţa ce avea să urmeze. 
Din zeci de găuri mascate în pereţi, ţâșniră șuvoaie de vopsea 
neagră, lipicioasă. Cravate de mătase, haine impecabile, cămăși 
brodate fură distruse în numai câteva clipe. Băieţii încercau să- 
și ferească ochii și capul, dar nu se puteau feri de lichidul 
acela. Când ploaia de vopsea încetă, echipa galbenă devenise 
un grup de siluete negricioase, grotești, în timp ce negrii și 
roșii se distrau grozav și, se gândi Felix, cam fals. 

Lecţia lui Sanchez continuă cu prezentarea teoretică a 
tezelor monetariste, sintetizate într-o serie de sloganuri care se 
derulau rapid pe ecranele computerelor. Urmară două ore de 
gestiune a întreprinderilor și echipa învinsă fu nevoită să le 
urmărească în halul în care se afla după înfrângerea suferită. 
Abia când soneria anunţă pauza de prânz, învinșii se putură 
duce să se spele și să-și schimbe hainele. La întoarcere, însă, 
expresia de pe feţele lor arăta că spălatul nu înlăturase 
dezamăgirea eșecului. 

— Curaj, Frank, îi spuse Felix prietenului său, în timp ce, 
așezat la o masă din cantină, rupea sigiliul F&DA de pe o cutie 
de oranjadă. Cu toţii am trecut prin asta. Peste două săptămâni 
s-ar putea să-mi vină și mie rândul. 

— Tineam mult la haina aceea, se smiorcăi Allsop. Nu mai am 
altele așa de frumoase. Și, în plus, tineam mult s-o port când 
mergeam la Schooldolls. 

— O să le mai aștepți o vreme. 

— Dar cum să le aștepți o lună întreagă, la cincisprezece ani 
împliniţi? Nu sunt vreun seminarist din Confederatie. 

Tim Stanley, care se lupta cu doi știuleţi de porumb congelat, 
își ridică nasul din farfurie. 

— Ai vrut să fii șmecher, Allsop. Ai citit cărţi vechi ca să te 
dai mare. Școala asta își are regulile ei. Tu poate că ai fi mai 
potrivit pentru o școală care nu este orientată către domeniul 


acesta al pieţei. Cine ţi-a băgat în cap că trebuie să intri în 
clasa conducătoare? 

— la vezi cum vorbeşti, măi mormolocule! îl apostrofă, 
indignat, Allsop. Știm cu toţii că te-ai născut într-un cartier de 
slums şi că nu ai decât două costume! Nu-i așa, Addir? 

Felix încuviință, dar se gândea la cu totul altceva. Peste mai 
puţin de o jumătate de oră, urma să aibă întâlnirea pe care o 
aștepta de două săptămâni, cu nerăbdare și cu teamă. Se 
întrebă dacă într-adevăr trebuia să se expună unui pericol așa 
de mare. Da, jurase aceasta. Dar merita? Mai bine era să nu se 
mai gândească la asta. Avea să ia o hotărâre în ultima clipă. 

Cearta dintre Allsop și Stanley mai continuă o vreme, apoi 
discuţiile se axară pe bolile care apăreau din ce în ce mai 
frecvent, în ciuda precauţiilor luate de F&DA. Dar era un 
subiect de prost gust, chiar dacă de actualitate, și fu repede 
abandonat. Soneria anunţă că venise momentul așteptat de toţi, 
dar nu și de membrii echipelor învinse. 

Alergară cu toţii către lifturi. Felix se despărți de Allsop, 
nevoit să se retragă în cameră, și porni pe urmele celorlalţi. 
Barul pentru Schooldolis se afla deasupra etajului în care se 
aflau camerele celor din clasele mari care aveau acces acolo 
mai des. Felix bănuia că pe undeva prin clădire existau și 
Schooltoys, rezervate elevelor; dar separarea strictă dintre 
băieţii și fetele „normale”, cu scopul de a împiedica acel 
sentimentalism putred și contrar igienei care provocase anemia 
pernicioasă, făcea să nu existe nicio certitudine în această 
privinţă. lar el nu îndrăznea s-o întrebe pe Marjorie, de teamă 
să nu primească un răspuns afirmativ. 

Ajunse la liftul, de data aceasta interior, mergând intenţionat 
mai încet. Da, se hotărâse. Așteptă să urce și ultimul grup de 
întârziaţi, asudaţi și mai agitaţi decât ceilalţi. Inima îi bătea 
nebunește, dar mai puţin decât se așteptase. Era pe cale să-i 
dispară și senzaţia acelui nod în gât pe care o avea încă de 
când ieșise din sala de curs. Pericolul care-l pândea de peste 
tot părea să aibă un efect încurajator și se simţi împăcat cu 
sine însuși. 

Ieși din cabina liftului într-un hol cu pereţii zugrăviți în roz și 
împodobit cu oglinzi mari, cu ramă barocă. De după ușa din 
capătul holului, acoperită de draperii din catifea roșie, 
răzbăteau râsete, chicoteli înfundate și muzica obsedantă a 


cunoscutului 7 wanna violent sex. Elevii se repeziră chiuind în 
direcţia ușii. Felix rămase, însă, nemișcat, prefăcându-se că-și, 
înnoadă șireturile de la pantofi. Aștepta ca băieţii să dispară în 
spatele draperiei, apoi ocoli cabina liftului și o luă pe scara de 
serviciu. Nu pierdu timpul ca să se mai uite în jur. Dacă s-ar fi 
întâmplat să-l prindă vreunul dintre supraveghetori, ar fi găsit 
el vreo scuză. 

Urcă pe jos două etaje. Era a patra oară când făcea acest 
drum, dar niciodată nu fusese atât de greu. Atunci nu fusese 
încă amestecat într-o acţiune care ameninţa să-i compromită 
definitiv viitorul. De data aceasta, simțea o încordare în 
anumite privințe epuizantă, dar asta nu avea nimic de-a face cu 
frica. 

Ajunse leoarcă de sudoare cu două etaje mai sus. Gratiile 
dublate cu plasă de sârmă pe care le ura atât de mult i se 
păreau mai solide decât oricând, iar pe coridorul din spatele lor 
nu putea pătrunde decât acela care avea o cartelă magnetică 
specială. Dar bucuria de a vedea buclele blonde ale lui Marjorie 
și ochii căprui care scânteiau prin ochiurile dese de oţel i se 
păru o răsplată mai mult decât suficientă pentru riscul pe care-l 
înfrunta. 

— Salut, Felix, se auzi vocea fetei. 

Foarte emoţionat, Felix își lipi fața de metalul rece. N-o mai 
văzuse pe Marjorie așa, în întregime, din vremea în care erau 
amândoi copii. Fusese atunci o mică iubire naivă care crescuse 
nespus de mult pe măsură ce anii trecuseră și sistemul punea 
opreliști din ce în ce mai severe în calea relaţiilor dintre tineri, 
în numele luptei împotriva sentimentalismului, dușmanul 
eficienţei. 

— Salut, reuși el să murmure. 

— N-avem prea mult timp. Cred că deja colega mea de 
cameră bănuiește ceva. Ai citit poezia? 

— Oh, sigur că da. Aproape că am învăţat-o pe de rost. Felix 
repetase versurile care începeau cu Aprinde jarul voinței tale 
de cel puţin o mie de ori, astfel încât petecul de hârtie pe care 
era scrisă devenise ca o zdreanţă jerpelită. Credea că poezia 
era foarte urâtă, dar primind-o de la Marjorie... 

— Am aflat câte ceva despre Copiii Viitorului, continuă glasul 
de dincolo de gratii. Au un loc de adunare în Mâine, într-un loc 
care se numește Rangeley. Vin acolo oameni din toată America. 


Tonul fetei deveni visător. la gândește-te cum ar fi dacă am 
putea ajunge și noi acolo... 

— O să mergem! spuse Felix, pe un ton hotărât. Trebuie, pur 
și simplu, să fugim din școala asta. 

— Da, bine, dar cum? 

—O să găsesc eu o posibilitate. Felix se simţi foarte 
determinat și de-a dreptul bărbat. li plăcea să joace rolul unui 
erou gata să plece într-o aventură împreună cu Marjorie. 

— Dacă fugim de aici, riscăm să ajungem la Lazaret. 

— Şi în momentele astea riscăm foarte mult. Glasul lui Felix 
parcă tremură puţin. Posibilitatea ca el să fie deportat în locul 
cel mai îngrozitor de pe pământ îl speria. Dar ideea că și 
Marjorie ar fi putut ajunge într-un asemenea loc pur și simplu îl 
înnebunea. 

— Da și este mai bine să ne despărţim acum. Ochii căprui ai 
fetei se umeziră. Vei fi din nou aici peste două săptămâni? 

— Sper că da. Nu depinde de mine, ci de întrecerile alea 
prostești care se fac aici. Câteodată îmi doresc să mă fi născut 
într-o cocioabă și nu știu nicio iotă despre economie. 

Urmară câteva clipe de tăcere, în timp ce ochii celor doi 
tineri se căutau printre gratii. Apoi, Marjorie spuse: 

— De aici te duci și tu la Schooldolls? 

— Nu, minţi Felix. Raporturile acelea reci îmi fac scârbă.. 
Este ca și cum ai avea de-a face cu niște cadavre. Se înfurie pe 
el însuși pentru minciuna aceea care se baza, totuși, pe un 
lucru cât se poate de real. Satisfacţia pe care o căpăta de la 
tinerele prostituate oferite ca premiu de școală dura doar 
câteva clipe și nu-l mulțumea câtuși de puţin. Ca să nu mai 
vorbim despre toate acele măsuri de igienă care însoțeau 
aceste contacte pur carnale. Dar, dacă ar fi încercat să se 
sustragă de la un asemenea drept și în același timp îndatorire, 
acuzația de sentimentalism ar fi devenit inevitabilă, cu toate 
consecinţele ei. 

Glasul fetei sună trist, dar cald și plin de înţelegere. 

— Bine, atunci te salut. 

Ochii lui Felix se umplură de lacrimi. Înghiţi în sec, apoi o 
întrebă: 

— Crezi că poţi să-ţi strecori degetele printre gratii? 

— De ce? 

— Aș vrea să le ating. 


Marjorie zâmbi și făcu ceea ce îi ceruse el. Felix tocmai îi 
atingea delicat vârfurile degetelor, când se auzi urletul strident 
al unei sirene. Senzori invizibili care, în urmă cu două 
săptămâni, nu reacţionaseră atunci când printre gratii fusese 
strecurat micul sul de hârtie cu poezia, se declanșară acum la 
căldura degetelor care se atingeau. Alarma făcu să vibreze 
pereţii coridorului. 

Marjorie încercă imediat să-și retragă mâna, dar era deja 
prea târziu. Parcă ametit, Felix văzu că dincolo de gratii 
apăruseră siluetele negre ale agenţilor de supraveghere care o 
înșfăcau pe fată și o luau cu ei. Apoi, mâini grele se lăsară pe 
umerii lui. 


ALGHERO 


Porniră în marș către orașul reședință a guvernatorilor marţi 
dimineaţa, puţin după utrenie, când întunericul nopţii abia 
începea să se risipească. Eymerich era treaz de cel puţin o oră. 
Avusese o noapte agitată, deși oboseala acumulată pe parcursul 
zilei de luni, în întregime ocupată cu funeraliile vicontelui de 
lila, părea să-i asigure un somn profund. Dar continua să-l 
obsedeze coșmarul acelui cadavru scuturat din interior de 
convulsii dezordonate, ca și cum în pântecele lui s-ar fi aflat 
cine știe ce creatură monstruoasă. 

Intâmplarea aceea îngrozitoare făcuse din el, nesuferitul și 
singuraticul inchizitor general, omul-cheie al întregului corp 
expediționar. Chiar dacă regele, prea tulburat pentru a se mai 
arăta în public, nu fusese abordabil timp de două zile și 
apăruse doar pentru scurt timp la funeraliile vicontelui, prin 
cortul lui Eymerich se perindaseră fără încetare nobili, ofiţeri, 
curteni și simpli soldaţi, nevoiţi să recunoască autoritatea 
singurei persoane din tabără care putea avea o relaţie cu 
supranaturalul. Până și abatele cistercian venise la el ca să-i 
ceară sfatul asupra felului în care avea să le explice soldaţilor 
cele întâmplate, pentru a stăvili teama care începuse să-și facă 
deja loc printre oameni. 

Răspunsul lui Eymerich fusese de fiecare dată același. 
Diavolul era puternic, dar Biserica era mai puternică decât el. 
Aceia care nu erau convinși de acest lucru trecuseră de partea 
celui care era stăpânul răului și ar fi meritat să fie pedepsiţi ca 
slujitori ai lui Satan. Avertismentul, rostit cu o voce calmă și 
amenințătoare, fusese suficient pentru a le închide gura celor 
care cereau întoarcerea imediată în patrie. Dar era un echilibru 
precar și Eymerich era conștient de spaima infinită care ar fi 
putut cuprinde întreaga armată dacă diavolul și-ar fi manifestat 
din nou prezenţa. 

In contrast cu marea neliniște a inchizitorului, aerul nopţii 
care se risipea era limpede și înmiresmat. Pe luciul mării, 
scânteietor sub razele lunii, se legănau torțele aprinse la bordul 
galerelor care se pregăteau să ridice ancora pentru a bloca 
Alghero dinspre țărm. Se auzea scârţâitul mașinilor de război, 
trase cu greu de șiruri întregi de cai, zăngănitul armelor și al 
platoșelor, huruitul înăbușit al carelor care se puneau încet în 


mișcare, ordinele scurte ale ofițerilor. Dar toate acestea nu 
puteau tulbura cu adevărat liniștea unei nopţi frumoase, sub 
cerul plin de roiuri de stele și în bătaia adierii sănătoase venite 
dinspre largul mării. 

Eymerich își adună bagajul, o desagă cu haine și câteva cărți, 
după care porni spre centrul taberei. Il întrebă pe un grăjdar: 

— Ai un cal și pentru mine? 

— Sigur că da, părinte. Credeam că voiaţi să mergeţi cu 
vreun car. 

— Nu. Îmi place să călătoresc singur. Găsește-mi un cal bun. 

La puţin timp după aceea, inchizitorul, aruncându-și în 
spatele șeii desaga, încăleca pe un animal cu părul închis la 
culoare, cam sperios. La prima vedere, i se păru că era ceva 
mai bun decât o mârțoagă, dar stima pe care Eymerich o avea 
față de animale era chiar mai mică decât cea faţă de oameni. 
Fără a scoate nicio vorbă, apucă hăţurile și porni către 
coloanele care se puseseră deja în mișcare. 

Mergea la pas pe lângă soldaţii valencieni ai lui En Ramon de 
Riusech, un nobil obez care nu putea călători decât în lectică, 
când o voce se auzi printre oameni ajungând până la urechile 
sale. 

— Inchizitorul! Unde este inchizitorul? Regele vrea să-l vadă! 

— Sunt aici, îi răspunse Eymerich, puţin indispus, ofițerului 
care îi transmise mesajul. Regele Pedro este mai în faţă? 

— Da. Dorește să-l ajungeţi din urmă. 

— Vin imediat. 

Își îndemnă calul, luând-o pe lângă drum, pe terenul 
necultivat, cu copăcei rai, care separa pereţii stâncoși ai 
munţilor de drumul larg, săpat în piatră, pe care mergea oastea 
spaniolă. Prin întunericul pe cale să se risipească, zări de 
departe pădurea de steaguri care indicau prezenţa regelui. Își 
zori și mai mult calul. Pedro al IV-lea, înfășurat într-o mantie 
groasă de catifea neagră, călărea pe un armăsar pursânge alb, 
iar mulțimea stegarilor, a comandanților, a servitorilor de rang 
înalt și a curtenilor își ţinea caii la distanţa cuvenită. 

— Am venit, maiestate, spuse Eymerich, apropiindu-se de 
suveran. Voiaţi să-mi vorbiţi? 

— Da. Chipul lui Pedro al IV-lea, de obicei destins și radiind 
energie, era palid și supt, ca și cum n-ar fi dormit de câteva 
nopţi. Aţi observat, probabil, că după moartea vicontelui de lila 


am evitat să vă întâlnim. 

— Am băgat de seamă, maiestate. 

— O să fim sinceri cu dumneavoastră. Ne temeam de ceea aţi 
fi putut să ne spuneţi. Eram tulburaţi de asemenea la gândul că 
am putea fi nevoiţi să renunțăm la expediţia aceasta și, prin 
urmare, la Sardinia. Pedro ridică înspre inchizitor doi ochi 
obosiţi și îngrijoraţi. Dar acum avem nevoie de sfatul 
dumneavoastră. Spuneţi-ne, părinte Nicolas, ne putem aștepta 
ca incidente tragice ca acela cu vicontele de lila să se repete? 

Eymerich îl privi ţintă pe rege. Vorbi cu prudenţă. 

— Mă tem că da, maiestate. Dacă îmi daţi voie să vă spun tot 
ce gândesc, sunt convins că soarta vicontelui vă era rezervată 
dumneavoastră. Amintiţi-vă că, la bordul galerei, v-am spus că 
acea capcană pregătită de Mariano din Arborea trebuia adusă 
la îndeplinire de echipajul de pe vasul inamic? 

— M-am mai gândit la acest lucru și am ajuns la concluzia că 
oamenii aceia probabil că erau purtători ai unui rău îngrozitor. 
Se întâmplă, într-adevăr, destul de rar ca în timpul unei 
posedări, diavolul să ucidă corpul care l-a găzduit. Saliva 
prizonierului a fost aceea care, nu știu în ce fel, a infectat 
măruntaiele vicontelui de lila. Dar nu el era ţinta. O ţinteau pe 
maiestatea voastră, dacă nu, măcar pe demnitari sau pe 
comandanți. Ar fi trebuit să-i lăsăm pe toţi să se înece sau, cel 
puţin, să fim mai prudenti cu prizonierul acela. 

— Da, așa cred și eu, recunoscu regele. Tânărul viconte avea 
o fire mai impulsivă. 

— Aș zice chiar un viteaz, adăugă Eymerich fără a reuși să 
evite o nuanţă de ironie în tonul cu care spuse aceste cuvinte. 
Pot să vă pun o întrebare ceva mai îndrăzneață? 

— Sigur că da. 

— Până astăzi aţi vorbit doar în treacăt despre motivele 
pentru care aţi dorit să mă aflu aici. Cred că acum n-ar mai 
avea rost să fiți reţinut. V-aţi fi așteptat vreodată la ceva 
asemănător cu cele întâmplate? j 

Pedro al IY-lea trase adânc aer în piept. Își îndemnă calul mai 
departe de suita sa, după care aşteptă ca inchizitorul să-l 
ajungă din urmă. 

— Este logică întrebarea dumneavoastră, părinte Nicolas. O 
să vă spunem totul. Da, am prevăzut că ne vom confrunta cu 
niște fenomene ciudate, demonice. Știaţi că ţinutul Arborea, din 


interiorul insulei acesteia, este plin de oameni bolnavi? 

Eymerich se reţinu cu greu să nu tresară. 

— Mi-a vorbit despre asta un călugăr benedictin pe care l-am 
întâlnit duminica trecută. El mi-a spus că guvernatorul din 
Arborea are puteri vindecătoare și că, din cauza aceasta, vin la 
el oameni de pe toată insula. M-a avertizat că râurile sunt 
foarte periculoase și că există ceva atât de monstruos încât nici 
nu poate fi numit. 

— Călugărul acela v-a spus adevărul despre toţi bolnavii 
aceia care se duc la Alghero. Dar asta nu este totul. Mariano își 
exercită presupusele sale puteri în numele religiei creștine. 
Există bănuiala, totuși, că tocmai creștinismul lui ar fi doar de 
faţadă și că în spatele său s-ar ascunde apartenenţa la un cult 
străvechi și cumplit. Nu cred că știți ce-i sfătuiește Mariano pe 
nefericiţii care ajung la el. 

— Nu, nu am idee. 

— Desfrâul. 

Glasul lui Eymerich exprima nedumerirea. 

— Desfrâul? 

— Da, aţi auzit bine. Frâu liber dat pasiunilor. Regele făcu o 
pauză, parcă pentru a sublinia gravitatea unei astfel de 
afirmaţii; după aceea, continuă. Știu că sună ciudat, dar am 
informaţiile din partea unor oameni de toată încrederea. 
Printre bolnavii care aleargă la Alghero au loc ritualuri orgiace 
care datează din negura vremurilor, consacrate unor divinităţi 
înfiorătoare. Ne-a fost greu și nouă să credem așa ceva, dar 
acesta era adevărul. 

Eymerich era uluit, dar se strădui să ascundă această stare. 

— Şi totuși, guvernatorul adună în jurul său călugări 
benedictini și victorieni de a căror credinţă nu ne putem îndoi. 

Pedro al IV-lea dădu din cap aprobator. 

— Nu este singura contradicţie. El însuși a studiat la 
Barcelona, alături de confrații dumneavoastră dominicani. Cât 
despre soţia sa, Timbors, ea este fiica lui Dalmau de Rocaberti 
și, prin urmare, provine din una dintre familiile cele mai nobile 
și mai creștine din Catalonia. Și totuși, mărturiile coincid. Aici 
s-a conturat o nouă Sodomă, sub pretextul medicinei și sunt 
adorate zeități necunoscute și satanice. Acum înţelegeţi de ce 
am dorit să veniţi cu noi? 

— Cred că da. 


— Nu putem uita modul atât de energic în care aţi eliminat 
din regatul nostru ultimele vestigii ale păgânismului. Şi în 
insula aceasta este ameninţată însăși esenţa credinţei noastre. 
Vrem să înlăturați această nouă ameninţare, vrem ca expediţia 
noastră să devină o adevărată cruciadă, capabilă să-l facă pe 
suveranul pontif să-și învingă ezitările. Dumneavoastră sunteţi 
în stare să faceţi așa ceva. 

Eymerich aplecă fruntea cu respect. Ultima frază îl făcuse să 
înţeleagă că intenţiile regelui erau mai mult politice decât 
religioase. Dar se feri să facă vreo remarcă în privința aceasta. 

— Maiestate, așa voi face. Pot conta pe sprijinul 
dumneavoastră deplin, oricare ar fi măsurile pe care voi fi 
nevoit să le iau? 

— Sigur că da. Ce anume vă trebuie? 

— În primul rând să-mi asiguraţi numărul de soldaţi pe care 
i-aș putea avea, la nevoie, sub comandă. În al doilea rând, 
autorizarea creării unui tribunal care să funcţioneze în timpul 
asediului, pentru a judeca fără nicio deosebire pe oricine s-ar 
opune legilor Bisericii, în al treilea rând, respectul din partea 
gentilomilor care vă însoțesc, de prea multe ori nepoliticoși față 
de mine. 

Regele îl privi fix pe inchizitor, în timp ce întunericul nopţii 
se risipise aproape complet. Î 

— Veţi avea toate aceste trei lucruri. In ce privește 
tribunalul, veţi avea nevoie de persoane pricepute în domeniul 
juridic. 

— Îmi este suficient un secretar sau cel puţin un grefier. 

— Ce părere aveţi despre Bernat Dezcoll? Este un om 
talentat și, în plus, a mai fost în Sardinia. V-ar putea fi de mare 
ajutor. 

Eymerich rămase surprins. Dezcoll nu-l convingea pe deplin, 
iar modul teatral în care îi vorbise despre complotul pentru 
uciderea regelui îl impresionase nefavorabil. Cu toate acestea, 
nu îndrăzni să-și exprime niște rezerve pe care nu le putea 
argumenta. 

— Da, domnul Dezcoll ar putea fi foarte nimerit. 

— Atunci, luaţi-l pe el și serviţi-vă de cistercieni pentru 
treburile mai puţin importante. Știm că nu vă plac, dar sunteţi 
singurul dominican din expediţie. Pedro al IV-lea arătă drumul 
care se întindea în faţa lui și care se pierdea din vedere la 


intrarea într-un defileu. Duceţi-vă, acum. Când se va lumina 
bine de ziuă, vom putea vedea zidurile de la Alghero. 

Inchizitorul se înclină cât de mult îi permitea poziţia în șa, 
apoi se îndreptă către grosul coloanei, fără a învrednici cu vreo 
privire grupul nobililor și al servitorilor de rang înalt. Cele 
auzite de la Pedro al IV-lea cu privire la imoralitatea din insulă 
îl tulburaseră profund. Obiceiurile imorale, atât de răspândite 
până și în mănăstiri, îi trezeau dezgustul nu numai pentru că 
erau contrare  Scripturilor, ci și, mai ales, pentru că 
reprezentau în ochii lui părăsirea logicii în favoarea 
iraționalului. El considera corpul ca fiind un rău inevitabil pe 
care mintea trebuia să-l ţină în fiecare clipă sub un control 
sever. Era foarte rău dacă o asemenea supraveghere ar fi slăbit 
chiar și pentru o clipă! Pofte nesăbuite, instincte animalice, 
emotivitate primitivă ar fi ieșit din nou la suprafaţă, clătinând 
edificiul rațional care-l deosebise pe om de animal și clădise 
măreţia Bisericii. 

În privinţa acesteia din urmă, lui Eymerich îi plăcea înainte 
de toate ordinea riguroasă, bazată pe reguli de comportament 
nemiloase și pe o anumită manieră de a gândi. Considera că 
activitatea unui inchizitor apăra acea ordine care salvase 
Europa de barbarie, suprapunând peste ea o stăpânire morală 
proprie pentru dezorganizarea puterii seculare și o disciplină 
proprie peste slăbiciunea regilor. Dacă, într-adevăr, în 
Sardinia, intenţiile papilor erau în pericol, n-ar fi ezitat să 
recurgă la cele mai crude măsuri pentru a îndepărta pericolul. 
Cetatea lui Dumnezeu era o mănăstire cu legi de fier și la fel 
trebuia să rămână, altfel Cetatea Omului ar fi fost și ea 
distrusă. 

Marșul armatei continuă până când soarele, deja vizibil 
printre creștetele munţilor, ca și dangătul îndepărtat al unui 
clopot anunţară prima oră a zilei. În acele momente, în faţa 
aragonezilor se deschise priveliștea unei văi pline de verdeață, 
presărată cu palmieri pitici, mărginită de întinderea albastră a 
golfului și de stâncile semeţe ale Capului Caccia. Alghero, un 
oraș mititel, înghesuit pe un promontoriu îngust, era înconjurat 
de ziduri masive care păreau bine apărate. Metereze, 
contraforturi, porți false și mai multe feluri de baricade făceau 
ca minuscula cetate să poată rezista chiar și unui asediu de 
durată. Pe alocuri, în vale, se vedeau case izolate și, undeva, în 


depărtare, aproape de linia orizontului, se zăreau câteva 
turnuri negre și enigmatice, asemănătoare cu cele pe care le 
observase Eymerich în ziua debarcării. 

Locuitorii din Alghero păreau să se afle cu toţii pe bastioane, 
privind cu atenţie atât armata care se apropia de pe uscat, cât 
și, pe latura opusă, flota de galere care pătrundea în golf. 
Pentru ei, acesta era, probabil, spectacolul cel mai îngrijorător. 
Zeci de nave, înaintând prin mișcarea ritmică a vâslelor, se 
așezau într-un semicerc, cu faţa către fortificaţii, iar razele încă 
timide ale soarelui de dimineaţă scoteau în evidenţă, cu sclipiri 
fugare, prezenţa unor soldaţi adăpostiţi în spatele bordurilor. 
Dar și armata de uscat, uriașele sale mașini de război, șirurile 
multicolore de pedestrași, carele pline de poveri și cetele de 
călăreţi prevesteau orașului o soartă crudă, plină de suferinţe. 

Eymerich, aflat din nou alături de coloana lui Ramon de 
Riusech, se apropie de lectica în care călătorea gentilomul 
acela atât de gras. 

— De ce am făcut acest ocol? întrebă el, după ce salută 
respectuos. Nu era mai bine să mergem pur și simplu urmând 
linia plajei? 

Regele îl privi pe inchizitor cu ochii săi negri care abia se mai 
vedeau din spatele cutelor de grăsime. 

— Cred că regele Pedro vrea să-i dea guvernatorului din 
Arborea o imagine a puterii noastre. În felul acesta putem 
ocupa toată câmpia, în timp ce, pe mare, am fi ajuns aici în 
coloană. 

Într-adevăr, chiar în clipele acelea, armata se răsfira în formă 
de evantai, răspândindu-se pe câmp în ritmul obsedant al 
tobelor, ca o adevărată maree multicoloră. Câteva trâmbe de 
fum anunțară că avangărzile ajunseseră la primele case, 
probabil părăsite. Era un semnal ameninţător pentru asediați, 
ca să știe ce-i aștepta. 

Câmpia fu repede traversată, iar flota, ajungând în formaţie 
compactă, ridica vâslele și arunca ancora. Eymerich putea 
vedea acum, dincolo de meterezele zidurilor din Alghero, aflate 
încă la o distanţă destul de mare, o mulțime de coifuri care se 
agitau de zor și silueta balistelor care erau încărcate. Dar nu 
venise încă momentul începerii luptei. La o leghe și jumătate de 
ziduri, ofițerii și curierii începură să alerge printre rândurile 
soldaţilor, dând comenzi grăbite. Cu mare încetineală, dar 


sigur, armata aragoneză se opri pe o poziție semicirculară, 
astfel încât să taie orice legătură a promontoriului cu uscatul. 
Se așternu o tăcere adâncă, într-un contrast surprinzător cu 
hărmălaia care se auzea cu puţin timp înainte. Apoi, un semnal 
dat de trâmbiţe anunţă inspecția pe care urma s-o facă regele. 

De pe ziduri porniră câteva săgeți care se pierdură pe câmp 
fără a putea ajunge la o ţintă atât de îndepărtată. Impasibil și 
măreț, Pedro al IV-lea care, pentru o asemenea ocazie, își 
pusese coroana și îmbrăcase o mantie roșie, trecu în revistă, 
călare, șirurile atacatorilor, urmat de grupul comandanților, al 
aristocraților și al stegarilor. Se opri puţin doar în dreptul 
locului în care peste ziduri se înălța un turn împodobit cu un 
steag mare purtând imaginea unui copac atins de un fulger. Lui 
Eymerich i se păru că vede, pe o mică terasă aproape de vârful 
acestui turn, o siluetă mărunţică observând cu atenţie toate 
mișcările lui Pedro. Dar distanţa era, într-adevăr, prea mare. 

Suveranul porni din nou la trap și dispăru în mijlocul unui 
nor de praf. La un nou semnal al trâmbiţelor, întreaga armată 
îngenunche. Începea slujba de îmbărbătare a trupei, săvârșită 
de cistercieni, însoţită de tunetul unor „amen” pronunţate în 
cor, deși cei mai mulţi dintre soldaţi nu vedeau unde se afla 
altarul. 

O vreme, Eymerich urmări fără prea mare atenţie slujba. 
Apoi, văzându-i pe cistercieni că trag de timp, întoarse calul de 
pe care nici nu descălecase și porni la trap înspre câmpie. Se 
îndreptă direct către una dintre casele incendiate de la care 
acum se ridica un fum mai gros. 

Ajuns în apropiere, observă un grup mic de soldaţi. După 
steagurile lor, își dădu seama că erau oamenii lui En Pedro de 
Exerica, senior valencian din Segorbe. Casa care ardea era din 
piatră, cu linii foarte simple și având o singură ferestruică. În 
jurul clădirii se vedea o mică grădină, plină pe jumătate de 
smochini de India înfloriţi. În spatele construcţiei se vedea un 
râu destul de lat, cu ape leneșe, curgând drept în direcţia 
cetăţii. 

Se apropie cu băgare de seamă, știind din experienţă că niște 
soldați care tocmai se ocupau cu jaful puteau avea niște reacții 
imprevizibile. Deveni și mai prudent când observă că în mijlocul 
lor se aflau câțiva oameni cu un aspect sălbatic, îmbrăcaţi în 
piei de animal, care făceau gesturi agitate. Cobori de pe cal și 


se apropie în tăcere, profitând de neatenţia soldaţilor. 

Când ajunse la numai câţiva pași, începu să audă fragmente 
din ceea ce discutau oamenii aceia. 

— Şi unde zici că ar fi peșterile astea? întreba un soldat 
bărbos mai înalt cu un cap decât toţi ceilalţi. 

— Sub voi, răspunse unul dintre oamenii îmbrăcaţi în blănuri. 
Chiar sub voi. Și, ascultă-mă, nu credeam nici eu până nu le-am 
văzut cu ochii mei. 

La un moment dat, unul dintre soldaţi îl văzu pe Eymerich și 
imediat conversaţia se  întrerupse. Cercul militarilor se 
deschise, lăsând să se vadă cum arătau cei din mijloc. Erau 
câţiva bărbaţi scunzi, cu părul foarte lung, care purtau pe sub 
pieile de oaie niște cămeșoaie zdrențuite, lungi până la călcâie. 
Doi dintre ei aveau un aer rătăcit și priveau împrejur ca și cum 
nu înțelegeau nimic din ceea ce se întâmpla. Craniul lor era 
foarte mare și, evident, disproporționat faţă de corp. Al treilea, 
în schimb, era destul de înalt și părea să se simtă în largul lui. 
Pletele nu-i ascundeau trăsăturile fine și ochii expresivi. Cu 
siguranţă, el era acela cu care vorbea soldatul. 

Militarul bărbos ieși mai în faţă, ţinându-și coiful în mâini. 

— Vă recunosc, sunteţi inchizitorul general. Bine aţi venit, 
părinte. Tocmai îi interogam pe prizonierii ăștia trei. 

Eymerich îi aruncă o privire severă. 

— li interogaţi? Ca să tiu sincer, nu prea părea că faceţi așa 
ceva. Era mai mult o fraternizare. 

Peste măsură de stânjenit, soldatul își învârtea coiful între 
degetele butucănoase. 

— Să vedeţi, părinte, eu îl cunosc pe omul acesta încă din 
copilărie. Este de la mine din sat, din Montesa. N-am mai știut 
de el de doi ani, de când a venit aici cu expediţia împotriva 
genovezilor. Cândva făcea parte și el din trupa seniorului din 
Segorbe. 

Eymerich reacţionă cu mare surprindere și indignare. 

— Un soldat aragonez într-un grup de prizonieri? Porni 
înspre omul acela, fără a lua în seamă paiele aprinse care 
începuseră să cadă din acoperișul casei incendiate. Ştii ce te 
așteaptă, trădătorule? 

Fostul soldat nu păru impresionat de aceste cuvinte. Ridică 
spre inchizitor o privire calmă. 

— Îmi închipui că moartea. Dar nu mă interesează. 


Judecătorul din Arborea m-a vindecat de ciumă și mi-a dăruit 
doi ani de viaţă. Se vede că sentinţa mea a fost doar amânată. 

Uriașul cu barbă se amestecă în discuţie, din ce în ce mai 
încurcat. 

— Se pare că pe sub Alghero ar exista niște peșteri în care 
guvernatorul îi vindecă pe ciumaţi și pe leproși. El nu este 
singurul dintre oamenii noștri care a avut de câștigat de pe 
urma acestui lucru. 

Auzindu-l pe soldat vorbindu-i despre ciumă și lepră, 
Eymerich se îndepărtase instinctiv de prizonier. 

— Ah, da? strigă el cu glasul sugrumat de furie. Aţinti asupra 
soldaților din jur o privire arzătoare în faţa căreia ei tresăriră. 

— Știţi cum vindecă oamenii guvernatorul din Arborea? Cu 
ajutorul lui Satan! Oricine dă crezare spuselor acestui trădător 
va fi considerat un eretic declarat și trupul său va fi ars pe rug! 

Oamenii păliră, dar nu și prizonierul în cauză. Ba chiar, pe 
buzele lui înflori un zâmbet împăcat. 

— Nici vorbă de erezie aici. Mariano al IV-lea este la fel de 
creștin ca și dumneavoastră. Doar că el scoate ciuma din trupul 
oamenilor, iar dumneavoastră nu puteţi face asta. Chiar în 
momentul acesta, zeci de oameni vindecaţi printr-o asemenea 
minune înalță imnuri de slavă guvernatorului, exact sub tălpile 
voastre. 

Fără să vrea, Eymerich își cobori privirile înspre vârfurile 
degetelor de la picioare, dar înălţă imediat ochii, furios la 
culme. 

— Ce vrei să spui, idiotule? 

Omul era gata să răspundă, dar chiar în clipa aceea unul 
dintre zidurile casei se prăbuși, făcându-i pe toţi cei de faţă să 
se retragă în grabă. Se ridică un roi de scântei, după care 
izbucni o pălălaie uriașă. O bubuitură și o nouă serie de 
trosnete însoţi prăbușirea unui alt perete. 

Eymerich se trezi alături de prizonier care continua să 
zâmbească, neluând în seamă cele ce se petreceau. 

— Ei, răspunde-mi! De ce ai spus că sub tălpile mele cântă 
cineva? 

— Uitaţi-vă, a căzut oblonul pivniţei, șopti omul, arătând 
înspre o deschizătură largă care se căscase alături de casă, sub 
cele câteva bârne arse care o acoperiseră. Aruncaţi o privire 
acolo. 


Eymerich îl privi pe prizonier mânios și, în același timp, 
nedumerit, după care se apropie cu băgare de seamă de fosta 
pivniţă, strângându-și sutana în jurul corpului ca să se apere de 
scântei. Se aplecă prudent peste marginea gropii. 

— Nu-i nimic aici, spuse el. 

— Ia uitaţi-vă mai bine, îl îndemnă prizonierul. Inchizitorul se 
supuse. La început, ochii nefiindu-i obișnuiți cu întunericul, nu 
observă decât o lumină albăstruie pe care o puse pe seama 
reflectării flăcărilor de afară. Apoi, încetul cu încetul, începu să 
vadă că, în fundul pivniţei se deschidea un puț larg cu pereţii 
neregulaţi, dând impresia că avea o adâncime enormă. De jos 
părea să se audă un fel de murmur, slab dar destul de clar. 

Se trase rapid înapoi, înspăimântat fără să știe de ce. 

— Ce este acolo jos? bolborosi. 

— V-am spus, răspunse prizonierul. Sunt cei cărora 
guvernatorul le-a redat viaţa. Și mai este și altceva căruia 
nimeni nu-i spune pe nume, dar care se va întoarce printre noi 
într-o zi. Acum se află sub pământ și se zbuciumă neputincios. 

Eymerich se simţi apăsat de o neliniște surprinzătoare și 
inexplicabilă. Reuși să-și păstreze cumpătul doar transformând- 
o în furie. 

— Duceţi-l pe omul acesta în tabără! urlă el la soldatul 
bărbos. Ţineţi-l departe de ceilalţi, ca un ciumat ce este! Chiar 
mâine va arde pe rug împreună cu microbii pe care îi are în el. 

— Şi cu ăștilalți ce facem? întrebă soldatul, arătând spre cei 
doi bărbaţi cu ţestele peste măsură de mari. 

— Vorbesc în limba noastră? 

— Nu. Nici măcar un cuvinţel. 

— Atunci nu ne sunt de niciun folos. Aruncaţi-i în puţul acela. 
Să se ducă și ei la fantomele alea subpământene. 

Când înțeleseră ce soartă îi aștepta, cei doi nefericiţi 
începură să urle și să dea din picioare. Dar soldaţii îi apucară 
strâns, cu o hotărâre amplificată și mai mult de spaimă. 
Prizonierii fură luaţi pe sus și aruncaţi în gol, scoțând strigăte 
din ce în ce mai slabe. Nimeni nu mai stătu să se uite ce se 
întâmplase cu ei. De altfel, după câteva clipe, ultimele ziduri 
ale casei se prăbușiră și un singur și formidabil rug rămase să 
astupe pentru vecie puţul acela ciudat. 

— Să mergem acum la camarazii voștri, porunci Eymerich, 
mergând către calul său care se învârtea neliniștit printre niște 


palmieri pitici. Dacă omul acela încearcă să fugă și, mai ales, 
dacă încearcă să scuipe pe cineva, ucideţi-l fără milă. Incălecă 
și îndreptă degetul arătător către șeful soldaţilor. Iar tu, uită că 
ai fost consătean cu trădătorul acela. Nu poţi fi prieten din 
copilărie cu o bucată de carne arsă. 

Umilit, uriașul își aplecă fruntea într-o plecăciune 
respectuoasă. Oamenii săi îl împinseră pe prizonier cu vârful 
săbiilor, ferindu-se să se apropie prea mult de el. Omul era 
palid la faţă, dar își păstra stăpânirea de sine. După ce făcu 
câţiva pași, strigă la inchizitorul care se îndepărta în trap 
mărunt. 

— De ce vă temeti, domnule inchizitor? Cumva de o zeitate în 
faţa căreia s-ar putea să nu aveţi nicio putere? 

Inchizitorul se răsuci imediat înspre el, cuprins de furie. 
Înălță un deget, ca și cum ar fi vrut să trimită asupra lui o 
anatemă; dar imediat redeveni calm, se înfășură mai bine în 
pelerina neagră și porni în galop, către orașul înconjurat de 
armata aragoneză ca într-un clește de oţel. 


COPENHAGA 1936. EXPERIMENIE 
BIONICE 


— Avem un oaspete de seamă, spuse doctorul Albert Fischer, 
întorcându-se către asistenții săi. Este doctorul Wilhelm Reich, 
un psihanalist austriac care și-a găsit refugiu în Norvegia din 
cauza persecuțiilor naziste și care a venit în Danemarca pentru 
a-și verifica anumite ipoteze. Institutul Biologic din Copenhaga 
este onorat să-l găzduiască. 

Reich puse pe podea geanta neagră pe care o avea sub braț 
și, puţin stânjenit, se înclină în semn de salut. Nu se aștepta la 
o primire atât de pompoasă; dar Fischer era tipul unui adevărat 
om de știință. 

— Vă sunt foarte recunoscător pentru aceasta, domnule 
doctor Fischer. Am cheltuit aproape tot ce aveam pentru 
microscoape și oscilografe. Nu mi-aș fi putut permite niciodată 
să dispun de o aparatură pentru microfotografie, așa cum are 
institutul dumneavoastră. Nu există nimic mai rău decât să fi 
făcut o descoperire importantă și să n-o poţi fundamenta și 
prezenta public. 

Fischer privi zâmbitor micul grup al asistenţilor, cu toţii 
tineri și plini de curiozitate. 

— Trebuie să știți că doctorul Reich, în afară de faptul că 
este un eminent psihiatru, se ocupă și de biologie. In 
apartamentul său și-a instalat un adevărat laborator. 

Reich fu oarecum nemulțumit de o prezentare atât de 
sumară. 

— Mă rog, la urma urmelor, nu sunt chiar un amator, preciză 
el. Am urmat studii de biologie, în afară de cele de medicină. Şi 
tocmai interesul pentru biologie m-a făcut să mă despart de 
mișcarea psihanalitică. 

— Prin urmare, un coleg, spuse Fischer, cu o nuanţă ironică 
în glas. Domnule doctor Reich, sunt sigur că toţi cei de faţă ar 
fi interesaţi să cunoască modul în care aţi ajuns la experimentul 
pe care îl repetăm acum. Eu l-am considerat foarte curios. 

— Oh, nu este atât de ușor. Reich își plimbă privirile asupra 
eprubetelor și a becurilor cu gaz aflate peste tot pe mesele din 
sală, căutându-și cuvintele. Daneza mea nu este prea grozavă. 

— Vă rog să vorbiţi în germană. Vă putem înţelege cu toţii. 


— Vă mulțumesc. Trebuie să încep cu perioada în care 
desfășuram doar o activitate de psihiatru, la Viena. De obicei, 
un psihiatru și, mai ales, un psihanalist are un studiu propriu în 
care urmărește un anumit număr de cazuri. Eu, însă, care eram 
convins că un mare număr de probleme psihologice aveau o 
origine socială, conduceam un ambulatoriu popular și cazurile 
care-mi treceau prin mână erau cu sutele. Mi-am dat seama 
curând că funcţia umană cea mai afectată era aceea a 
orgasmului. 

Reich surprinse în rândurile tinerilor pe care-i avea în față 
mici chicoteli și priviri interesate, așa cum se întâmpla de 
obicei când venea vorba despre asemenea lucruri, și o oarecare 
stânjeneală printre femei. Se obișnuise deja cu această reacţie. 
Zâmbi și-și continuă expunerea. 

— În primele sale scrieri, Freud vorbea despre un curent 
energetic sexual, denumit de el libido. Dacă acel curent este 
blocat de un obstacol sau dacă se revarsă din albia sa aidoma 
unui râu, apar nevrozele și psihozele. Ei bine, tocmai acest 
lucru l-am constatat la pacienţii mei. Niciunul dintre ei nu 
reușea să ajungă la un orgasm efectiv din moment ce fluxul de 
energie întâlnea blocaje permanente. Da, dar în ce consta acea 
energie? 

— Cred că aceasta este întrebarea pe care ne-o punem cu 
toţii, comentă Fischer. 

— Pentru că sunteţi biologi, iar termenul de energie are 
pentru dumneavoastră o semnificaţie concretă. Freud, care nu 
era biolog, a neglijat în cele din urmă această problemă. Eu, 
însă, am continuat cercetarea. Am studiat în profunzime 
dinamica orgasmului. Am ajuns la concluzia că avea patru faze: 
tensiune, încărcare, descărcare, destindere. Un fel de pulsaţie. 
De îndată ce am venit la Copenhaga, am descoperit modalitatea 
de a măsura potenţialul electric al țesutului cutanat în timpul 
activităţii sexuale. 

Unul dintre asistenţi, un tânăr blond, foarte înalt, ridică o 
mână. 

— Pot să vă întreb cum aţi făcut aceasta? 

— Cu un oscilograf și cu electrozi plasați pe piele, în special 
acolo unde există mucoase: buze, sfârcurile sânilor, organe 
genitale etc. Am constatat foarte ușor că, în timpul unui contact 
sexual, aceste zone se încărcau electric și că această încărcare 


era plăcută dacă era urmată de o descărcare. Contactul sexual 
era în întregime o alternanță de încărcări și descărcări, de 
tensiuni și relaxări la nivelul ţesuturilor cutanate, devenind din 
ce în ce mai intense până la atingerea apogeului, pentru ca 
după aceea să apară o relaxare a musculaturii. În felul acesta, 
teoria orgasmului era confirmată și din punct de vedere 
fiziologic. 

— Asta înseamnă că energia pe care o căutaţi era energie 
electrică, remarcă același asistent. 

Reich zâmbi. 

— Daţi-mi voie să vă răspund ceva mai târziu. Pe parcursul 
experimentului am observat și un alt fenomen interesant. Dacă 
în plăcerea sexuală potenţialul electric superficial creștea, la 
senzațiile de disconfort scădea. Același lucru se întâmpla și cu 
sângele care se aduna în mucoase, umflându-le, cât timp dura 
plăcerea; în schimb, cobora către extremităţile corpului în 
timpul senzaţiei de disconfort. Ca biologi, acest lucru ar trebui 
să vă spună ceva. 

Cei de faţă se priviră nedumeriţi unii pe alţii. Puțin stânjenit, 
Fischer își făcea de lucru cu un nasture al halatului. 

— Vă amintiţi de amibe? continuă Reich. Când sunt agresate, 
se contractă. La fel fac și viermii, meduzele, paramecii. Se 
destind dacă senzaţia este plăcută, se contractă dacă este 
dureroasă. Dar nu este vorba doar despre umflare, datorată 
distanţării celulelor în lichidele coloidale; pentru a putea fi 
legată de o senzaţie plăcută, dilatarea trebuie să fie însoţită de 
o sarcină electrică. Așadar, regula încărcării și a descărcării, a 
tensionării și a relaxării este valabilă și pentru ființele despre 
care am vorbii, și pentru celelalte. Concluzia pe care am tras-o 
era evidentă. Formula aceasta guvernează întreaga lume vie. Și 
pentru că este formula unei mișcări, implică acţiunea unui 
anume tip de energie. 

Din grupul de tineri se auzi un murmur de surprindere. 
Fischer, în schimb, părea puţin nervos. N 

— Fără îndoială, ipoteza este interesantă, doctore Reich. Imi 
închipui că aţi încercat s-o confirmaţi și pe cale experimentală. 

— Oh, sigur că da. Am expus primele rezultate în cartea mea 
Sexualitate și anxietate care va apărea peste câteva zile și sunt 
pe cale să termin o comunicare despre experienţele mele 
asupra bionilor. Profesorul Roger Du Teii le repetă acum la 


Universitatea din Nissa. Confirmările au fost nenumărate. Mai 
mult decât o ipoteză, aș spune că este vorba despre o stare de 
fapt. 

O fată cu părul tuns foarte scurt tuși încurcată și întrebă: 

— Ce înţelegeţi prin „bioni”? Nu am mai auzit cuvântul 
acesta. 

— De nevoie, l-am inventat eu. Amuzat, Reich se rezemă de o 
masă. Acesta este un alt capitol al descoperirilor mele și 
motivul pentru care mă aflu aici. Dar înainte de a vorbi despre 
acest lucru, trebuie să vă descriu cum va evolua în viitor 
raționamentul meu. Știţi bine că orice organism se hrănește cu 
substanţe organice, adică acele substanţe care anterior au fost 
vii. Există, așadar, un „schimb de viață”, altfel spus, în lumina 
formulei pe care v-am prezentat-o, un schimb de energie. In 
momentul acesta, ar trebui să pronunţaţi o obiecţie logică. 

__— E simplu de obiectat, spuse tot tânărul acela foarte înalt. 
In substanţele organice moarte, nu mai poate exista energie. 

— Exact. Am avut și eu însumi aceeași obiecţie și, ca să mă 
lămuresc, am luat diferite alimente și le-am pus la fiert. Nu cu 
mult timp în urmă, primisem cadou un microscop Leitz grozav 
care putea mări de 1500 de ori. Am examinat cu el rezultatele 
fierberii. Carnea, cartofii, verdeţurile se contopiseră. Prin 
ocular nu vedeam decât niște vezicule albăstrii care erau puţin 
luminiscente. Mi s-a părut că disting și o mișcare a acestor 
vezicule, dar nu puteam fi sigur. O mărire de 1500 de ori este 
insuficientă. 

Fischer ridică din umeri. 

— Peste un asemenea nivel de mărire nu se mai pot distinge 
structurile. 

— Exact, dar nu structurile mă interesau, ci mișcarea. Am 
cerut firmei Leitz să-mi trimită un alt obiectiv care, combinat 
cu un ocular bun, putea ajunge să mărească de 5000 de ori. La 
2000 am putut vedea ceea ce căutam. Veziculele albăstrii se 
mișcau, datorită unei motricităţi interne. După cum se știe, nu 
există motricitate care să nu fie rezultatul unui lucru mecanic și 
nu există lucru mecanic care să nu fie produs de o energie. Am 
să vă mai spun ceva. Veziculele apăruseră pentru că fierberea 
dilatase substanţele organice implicate; iar dilatarea nu este 
altceva decât echivalentul acelui proces tensionare-încărcare 
pe care vi l-am descris mai devreme. 


Urmă un moment de tăcere, întreruptă de Fischer care spuse 
pe un ton lipsit de amabilitate. 

— Da, dar ce concluzie trageţi de aici? 

— Oh, mai este încă mult până la concluzii. Preparatul pe 
care îl utilizasem era încă impur, nu era sterilizat. Am repetat 
experienţa cu niște fire de iarbă, constatând prezenţa acelorași 
vezicule albăstrii în mișcare. Le-am văzut regrupându-se, 
formându-și un înveliș exterior, devenind amibe. Fiinţe vii, 
înţelegeţi? Dar un asistent de la Institutul de Botanică din Oslo 
mi-a sugerat că putea fi vorba despre un fenomen de 
„contaminare aeriană”, cauzată de microorganisme existente în 
aer. Am adoptat atunci niște precauţii riguroase, am fiert 
compoziţia aceea în vase de sticlă închise și sterilizate, timp de 
treizeci de minute și chiar mai mult. Veziculele, cărora le-am 
dat numele de bioni, continuau să capete formă, să se grupeze, 
să-și creeze o membrană exterioară, să genereze protozoare. Si 
aveau sarcină pozitivă. Acum, înţelegeţi? Tensiune mecanică, 
adică dilatare, adică umflare în timpul fierberii, egal sarcină. 
Formula mea era de fapt formula vieţii. 

De data aceasta, tăcerea dură mai mult și fu apăsătoare, 
plină de uimire. Fischer îl întrerupse cu un mic hohot de râs 
care sună putin forțat. 

— Vreţi să spuneţi, domnule doctor Reich, că aţi obţinut 
entităţi vii din materie care nu mai era vie? 

— Chiar așa. Și, ca să nu mai fiţi atât de uimit, am să vă spun 
că mi-am continuat experienţele cu materie anorganică, adică 
pilitură de fier și funingine, făcând să apară materie organică. 
Ceea ce contează este ca materia să fie adusă în stare de 
incandescenţă și supusă dilatării. Reich trecu în revistă 
chipurile înmărmurite ale cercetătorilor din faţa sa. Nu vă 
temeţi, am venit aici ca să demonstrez acest lucru. 

— Dar, domnule doctor, protestă o asistentă foarte tânără, cu 
faţa pistruiată, Pasteur a dovedit că nu există o generare 
spontană! 

— Domnișoară, Pasteur a dovedit doar că există 
microorganisme în particulele de praf care plutesc în aer, în 
anumite condiţii. Așa cum am spus, am fost foarte atent ca să 
împiedic așa-numita „contaminare aeriană” a probelor studiate. 
Sunteţi de acord că, pentru ca ea să poată avea loc, este nevoie 
de o perioadă de timp destul de lungă? 


— Mă rog, da. 

— Atunci, să pornim cât mai repede la treabă. Domnule 
doctor Fischer, aș avea nevoie de apă, clorură de potasiu, 
gelatină lichidă și un mediu de cultură filtrat. 

Fischer izbucni în râs. 

— Dacă trebuie să pregătiți ceva de mâncare, poate că ar fi 
mai bine să chemaţi un bucătar. 

De data aceasta, chipul lui Reich se posomori. 

— Domnule doctor, haideţi să ne înţelegem. Pe mine, aceste 
experienţe m-au costat efort, bani și multe neînţelegeri cu cei 
din jur. Am dreptul la un minimum de respect. 

Pe faţa lui Fischer apăru o părere de rău sinceră. 

— Iertaţi-mă, nu voiam să vă jignesc. O să pun imediat pe 
cineva să vă aducă tot ce mi-aţi cerut. 

Unul dintre asistenţi făcu toate pregătirile necesare. 
Ingredientele cerute de Reich fură amestecate și fierte într-o 
autoclavă, la temperatura de 180 de grade; separat, fură 
preparate două soluţii de albuș de ou și lecitină proaspătă, 
amândouă în clorură de sodiu. 

— Cred că sunteţi de acord cu mine că acum aceste 
preparate sunt absolut sterile, spuse Reich, după o așteptare de 
o jumătate de oră. Niciun organism nu poate rezista un timp 
atât de îndelungat la o temperatură de 180 de grade. 

Fură de acord cu toţii, dar Fischer adăugă: 

— Ar fi bine să verificăm. 

— Bine. Câteva picături din preparatele obţinute fură puse 
pe lamele de sticlă și introduse sub microscop. Priviră cu toţii 
prin oculare și după aceea dădură negativ din cap. 

— Nu există nicio structură, trase concluzia Fischer. 

— Așa este, confirmă Reich. Acum să amestecăm laolaltă cele 
trei combinaţii de substanţe. Asistenţii se grăbiră să facă acest 
lucru și pregătiră o nouă lamelă. 

Reich îi spuse fetei pistruiate. 

— Timpul care s-a scurs a fost atât de scurt încât nu s-a putut 
produce nicio contaminare din aer. Haideţi, priviți 
dumneavoastră prima. 

Fata se uită la Fischer care încuviință. Stătu mult timp 
aplecată, privind prin oculare. Când își îndreptă spinarea, avea 
o expresie dezamăgită. 

— Eu nu observ nimic neobişnuit. 


— Cum se poate? Reich se apropie de microscop și manevră 
cu atenţie rotițele de reglaj. Se întoarse către Fischer. De câte 
ori mărește? 

— De 1500 de ori. Este maximumul care îi este necesar unui 
biolog. 

— Eu am nevoie să mărească de cel puţin 2000 de ori. V-am 
spus de la început, nu vă amintiţi? 

— Sigur că-mi amintesc. Acum, Fischer nu mai încerca să-și 
ascundă nemulțumirea. Am considerat că este o prostie. Nu 
putem avea o mărire de 2000 de ori. 

— Dar eu vreau să văd mișcarea. Aţi auzit, mișcarea! strigă 
Reich, exasperat. Văd că am venit până aici degeaba. 

— Un moment, interveni un asistent. Dacă am folosi 
procedeul de colorare Giemsa, poate că am reuși să vedem 
ceva. 

— Bună idee! exclamă Reich. Fu preparată o altă lamelă, de 
data aceasta tratată cu sărurile colorante. Fischer refuză 
mânios să se apropie de microscop. Cel care privi primul prin 
oculare fu asistentul înalt și blond. După mai bine de un minut, 
tânărul se ridică brusc, fără a-și putea ascunde surprinderea. 

— Ce sunt astea? 

Reich zâmbi, ușurat. 

— Ce aţi văzut? 

— O mulţime de vezicule mici. Sunt albastre și se mișcă în 
toate direcţiile. Este un adevărat furnicar acolo. 

Alergară cu toţii către microscop. După ce priveau prin 
oculare, scoteau exclamaţii de mirare și mici strigăte gâtuite de 
emoție. Fischer însuși fu nevoit să se aplece și să privească. 
Când se ridică, chipul său exprima o nedumerire vecină cu 
stupoarea. 

— Trebuie să recunosc cinstit că nu am mai văzut așa ceva. 
Chestiile alea ar putea fi vii? 

— Nu, sunt doar o punte care duce către viaţă, îi răspunse 
Reich. Albastrul pe care-l vedeţi este energie, energie vitală. 
Adică tocmai aceea care însuflețește întregul univers viu. 

În tot restul după-amiezii se făcură și alte experimente, apoi 
Reich își luă rămas bun de la micul grup entuziast de asistenţi 
și de la un Fischer atât de binevoitor încât îi promise că-i va 
trimite cât de curând aparatura pentru microfotografiere. În 
timp ce traversa holul de la intrare pentru a ajunge la scara 


exterioară, fu ajuns din urmă de fata cu părul tuns scurt. 

— Domnule doctor, îmi permiteţi să vă întreb ceva? 

— Da, bineînţeles. 

— Nu aţi răspuns la o întrebare pe care v-am adresat-o. 
Energia vitală este energie electrică? 

Reich se încruntă. 

— Nu, nu cred. Are multe dintre caracteristicile electricităţii 
și poate fi măsurată cu aceleași instrumente. Dar este mult mai 
lentă și produce mișcări domoale, ondulatorii. Nu are 
impulsurile violente ale unui curent de inducţie. De altfel, 
energia electrică nu produce în niciun fel plăcere, ci doar 
durere și o senzaţie neplăcută. M-aţi înțeles? 

— Da, dar vreau să vă mai spun ceva. 

— Vă ascult. 

Tânăra lăsă privirile în jos. 

— Ştiu că n-ar trebui să fac asta, dar... Ridică din nou capul. 
Să vă feriţi de doctorul Fischer. Într-un fel, l-aţi umilit și el nu 
este tipul de om care trece peste asemenea lucruri. 

— Oh, mi-am dat seama, răspunse Reich, zâmbind. Mă pricep 
destul de bine și la psihologie. O sărută delicat pe frunte. Din 
fericire, îmi rămân prieteni ca dumneata. 

Cobori scara acoperită cu zăpadă, strângându-și sub braţ 
servieta neagră. 


CERCUL ȘI TRIUNGHIUL 


Catapultele mari, denumite /lebrere, se declanșară toate 
odată. Zece proiectile uriașe din piatră se ridicară către cerul 
fără nori, apoi zburară pe o traiectorie în formă de parabolă 
asupra zidurilor cetăţii Alghero. Se auziră trosnete asurzitoare 
și bucăţi de piatră și de lemn zburară în toate părţile. Dar, în 
afară de o porţiune distrusă din platforma suspendată deasupra 
fortificațiilor, nu se vedeau alte stricăciuni. Poarta cea mare de 
pe latura de sud primi și ea în plin unul dintre proiectile, dar 
rezistă, deși scârțâi puternic din toate încheieturile. Micile 
siluete întunecate de pe metereze se agitară puţin, după care 
se întoarseră la locurile lor. 

Veni rândul galerelor. Balistele instalate la bord aruncară o 
mulțime de ghemotoace aprinse, de cârpe îmbibate cu catran. 
Unele se loviră de ziduri, altele reușiră să cadă înăuntrul 
cetăţii. În scurt timp, câteva trâmbe de fum dădură de înţeles 
că nimeriseră unde trebuia. Dar nu dură mult și fumul se potoli 
treptat pentru ca, în cele din urmă, să dispară cu totul. 
Devenea limpede că locuitorii cetăţii erau pregătiţi să facă faţă 
unor asemenea primejdii. 

În pragul unui cort, Eymerich privi o vreme, cu braţele 
încrucișate pe piept, felul în care se încărcau din nou /lebreres. 
Nu mai aşteptă, totuși, să vadă salva următoare. Ştia că nu cu 
armele puteau fi învinși apărătorii cetăţii. Clătină gânditor din 
cap și întoarse spatele acestui spectacol. 

În interior, cortul pe care i-l pusese la dispoziţie regele era 
învăluit în semiîntuneric. Se putea distinge, totuși, la lumina 
slabă a unei lumânări, o masă mare în mijloc, având pe ea un 
crucifix mare și o Biblie deschisă. În faţa mesei, în dreapta, era 
o masă mai mică pe care erau îngrămădite pergamente, mai 
multe călimări și pene de gâscă. În mijloc se afla un taburet 
simplu pe ale cărui picioare fuseseră fixate niște lanţuri groase. 

Eymerich privi interiorul cortului clătinând din cap cu un aer 
nemulțumit. Apoi, observă într-un colţ un sul de pânză albă. Il 
luă în mâini și-l desfășură. Pe pânză era brodată o cruce 
noduroasă, ca de lemn nefasonat și alături de ea o sabie și o 
ramură de măslin. Meșterul scrisese în jurul acestei imagini 
cuvintele „Exurge Domine et judica causam tuam. Psalm 73”. 
Satisfăcut, inchizitorul luă steagul și-l întinse pe masa cea 


mare, fixându-l ca să nu alunece cu manuscrisul gros al Sfintei 
Scripturi. 

— Felicitări, părinte Nicolas, se auzi o voce veselă dinspre 
intrare. Ştiu că steagul Inchiziției a fost creat de 
dumneavoastră, dar este prima oară când îl văd. 

Nemulțumit că fusese văzut într-un moment de vanitate, 
Eymerich luă mâinile de pe fâșia de pânză albă și se întoarse. 
Pe fața rumenă a lui Bernat Dezcoll se vedea obișnuitul zâmbet 
pe care inchizitorul îl găsea cam artificial. 

— Aţi ajuns, în sfârșit, spuse el cu severitate. Un adevărat 
secretar ar fi fost ceva mai punctual. 

Dezcoll nu se arătă descumpănit. 

— Dar eu nu sunt un secretar. Şi, de altfel, acolo, afară, lupta 
a început. Râse scurt. 

— Adevăratul război abia urmează să înceapă, îi replică 
Eymerich, cu o expresie posomorâtă. Știţi unde este 
prizonierul? 

— Este legat fedeleș într-unul dintre corturile vecine. Cei 
care-l păzesc așteaptă semnalul meu ca să-l aducă în faţa 
dumneavoastră. 

— În faţa tribunalului, îl corectă inchizitorul. Și cei doi 
cistercieni pe care ni i-a trimis regele unde sunt? 

— Cred că sunt pe drum. Vor fi aici cât de curând. 

Chiar în clipa aceea, perdeaua care astupa intrarea în cort se 
dădu în lături, lăsând să intre lumina în interior. Cei doi 
călugări care apărură în prag erau bărbaţi în vârstă, cu figuri 
lipsite de expresie. Lipsa de energie a trăsăturilor, gesturile 
umile, pântecele bine rotunjite erau exact caracteristicile pe 
care le dispreţuia Eymerich, făcându-l să-i considere pe 
cistercieni o rușine pentru Biserică. Totuși, se strădui să fie 
amabil. 

— Dominus vobiscum, fratres. Aţi mai făcut parte vreodată 
din Inchiziţie? 

— Ordinul nostru nu se ocupă de obicei cu aceasta, magister, 
răspunse cel mai vârstnic dintre călugări, făcând o plecăciune 
adâncă. Este o sarcină pe care noi o lăsăm cu plăcere în grija 
ordinelor cerșetorești. Totuși, ne vom strădui să vă dăm o mână 
de ajutor. _ 

— Vă mulțumesc din suflet. Inainte de toate, repetaţi după 
mine aceste cuvinte. Eymerich pronunţă formula jurământului 


care-i obliga pe membrii tribunalului să păstreze un secret total 
asupra celor auzite. După ce noii-veniţi își declarară adeziunea, 
inchizitorul făcu un gest mulțumit. Foarte bine. Acum eu vă voi 
da tuturor iertarea preventivă de păcate, după care unul dintre 
dumneavoastră va face același lucru cu mine. 

Cistercianul mai în vârstă păru să nu priceapă rostul acestui 
moment. 

— O iertare preventivă? Dar pentru ce păcate? 

Eymerich își reţinu un gest de nerăbdare. 

— Uneori, tribunalul poate fi nevoit să-l supună pe acuzat la 
torturi sau pedepse care nu sunt în concordanţă cu veșmintele 
noastre, le explică el cu un calm desăvârșit. De aceea, este bine 
să fim încă de la început conștienți că ne supunem interesului 
creștinătății și nu instinctelor noastre de a face rău cuiva. 

Dezcoll rămase cu gura căscată. 

— Vreţi să spuneţi că noi în persoană îi vom tortura pe 
prizonieri? 

Eymerich trase adânc aer în piept, ridicându-și pentru o clipă 
ochii spre cer. 

— Nu noi, asta-i clar. Cei care vor face acest lucru sunt 
paznicii, braţul justiției lumești. Dar, pentru că ordinul vine de 
la acest tribunal, iertarea noastră de păcate este obligatorie, 
dat fiind că îl vom face pe un om să sufere, chiar dacă avem o 
îndatorire superioară. Tonul vocii lui deveni mai aspru. Haideţi, 
îngenuncheaţi. Lăsaţi în seama mea răspunderea pentru tot ce 
se poate întâmpla. 

Le dădu în grabă binecuvântarea, apoi îngenunche și el, 
primind-o de la unul dintre cistercieni. Se ridică brusc în 
picioare. 

— Domnule Dezcoll, daţi ordin să fie adus prizonierul. Am 
pierdut deja prea mult timp. 

La scurt timp după aceea, susținut de subsuori de doi soldaţi, 
își făcea apariţia în cort valencianul capturat cu o zi înainte. 
Faţa sa suptă era tot senină, deși câteva semne de oboseală 
trădau felul în care-și petrecuse noaptea, legat de un stâlp. Era 
îmbrăcat tot cu haina din piele de oaie pe deasupra unei togi 
zdrențuite, dar temnicerii lui îl răseseră cu grijă în cap. 
Făcuseră aceasta din ordinul lui Eymerich care se temea că în 
pletele prea lungi ale bărbatului s-ar fi putut ascunde, în afară 
de inevitabilii păduchi, larve sau vietăţi periculoase. 


Omul fu așezat pe taburet, apoi lanţurile fixate pe picioarele 
acestuia fură trecute prin cercurile pe care le avea deja în jurul 
gâtului și al gleznelor. Capetele lanțurilor fură unite printr-un 
lacăt zdravăn. 

Cei doi paznici se așezară de o parte și de alta a intrării, 
după ce trăseseră perdeaua. Singura lumină care exista în cort 
venea de la o lumânare așezată pe masa cea mare. În spatele 
acesteia, luară loc cistercienii, lăsând liber jilţul din mijloc 
pentru inchizitor. Dezcoll se așeză la măsuţă, turnă cerneală 
într-o călimară și verifică dacă penele de gâscă erau bine 
ascuţite. Cu un gest distrat, răsturnă o clepsidră care se afla 
printre hârtii. Pulberea fină din coajă de ou măcinată începu să 
se scurgă într-un șuvoi vertical. 

Eymerich rămase în picioare în faţa prizonierului. 

— Cum te numești? începu el. 

— Asmar Dezcastell, fiul lui Guillem. Vocea dezertorului era 
calmă și chiar plină de viaţă. M-am născut la Montesa, în 
regatul Valenciei, în 1325, și am servit timp de patru ani în 
armata lui En Pedro de Exerica. 

— Răspunde doar la întrebările pe care ţi le pun eu. 
Eymerich se întoarse către Dezcoll. Domnule, scrieţi ce vă 
dictez eu. Coram Nicolao FEymerich, Regni Aragonensis 
Inquisitore, comparuit Asmar Dezcastell de Guillem filius, de 
Montesa habitans, qui este homo magna statura, imberbis, 
indutus toga lacera... Descrierea prizonierului dură destul de 
mult, apoi inchizitorul se duse în dreptul mesei şi luă 
manuscrisul vechi al Evangheliei. Aduse cartea sub ochii lui 
Dezcastell. Jură acum, cu mâna pe Sfânta Scriptură, că tot ceea 
ce vei spune este numai adevărul și că ești conștient de ceea ce 
se va întâmpla cu tine dacă vei încălca acest jurământ. 

— Jur. 

Eymerich puse cartea la locul ei. 

— Ştii ce acuzaţie ți se aduce? 

— Dezertare? încercă să ghicească prizonierul. 

— Nu. Fapta aceea nu ţine de un tribunal religios. 
Inchizitorul tăcu câteva clipe, parcă pentru a sublinia 
gravitatea celor ce urma să spună. Eşti acuzat de erezie, de 
complicitate cu diavolul și cu slujitorii lui, de vrăjitorie și de 
purtare contrară curăţeniei sufletești pe care ne-o cere Domnul 
Dumnezeul nostru. Recunoști că ești vinovat? 


— Nu, nici vorbă. Vocea liniștită a inculpatului era acum 
tulburată și devenise mai vehementă. Nu-i nimic adevărat din 
toate astea. 

În momentul acela se auzi o bubuitură surdă care anunţa că 
uriașele catapulte își sloboziseră pârghiile și aruncaseră asupra 
zidurilor cetăţii Alghero proiectilele grele de piatră. Eymerich 
aruncă înspre cistereieni o privire grăitoare, ca și cum tunetul 
acela ar fi trebuit să le atragă atenţia asupra faptului că 
acuzatul minţea. Rămase o vreme cu braţele încrucișate, 
așteptând ca vibraţiile cortului să înceteze, după care spuse: 

— Susţii că totul este fals. Ieri te-am auzit declarând că 
guvernatorul din Arborea te-a vindecat de ciumă. Sau nu am 
auzit eu bine? 

— Nu, chiar așa și este. 

— Şi ce leacuri miraculoase a folosit acest guvernator? 

— Niciun leac. Sub pământ există o peșteră în ale cărei ape 
se reflectă o lumină albastră. Stând zile întregi sub lumina 
aceea și dormind acolo câteva nopţi, în cele mai multe cazuri 
boala dispare. 

Eymerich rămase în mod sincer uluit. 

— O lumină albastră? Dar cum poate vindeca o lumină 
albastră? 

Pe chipul lui Dezcastell apăru o expresie răbdătoare, ca și 
cum ar fi trebuit să explice unui neștiutor un lucru evident. 
Vorbi limpede și rar. 

— Nu știu prea bine nici eu. Ştiu, însă, că multe boli sunt 
cauzate de amibe, uneori mici de tot, alteori foarte mari. Apar 
din putrezirea cărnii oamenilor, provocată de aerul otrăvit al 
Sardiniei. Seniorul din Arborea deţine un secret străvechi prin 
care le elimină și cheia acestei taine este lumina albastră din 
grota aceea. După cum vedeţi, nu poate fi vorba de nicio erezie. 

— Ah, nu poate fi vorba? Eymerich se strădui să-și oprească 
dezgustul care-i schimonosea buzele. Chiar acum două zile, un 
gentilom aragonez a murit, contaminat de saliva unui demon 
care luase înfățișarea unui om. Cadavrul lui s-a zvârcolit mult 
timp după ce omul și-a dat sufletul. Dacă guvernatorul este un 
bun creștin, cum putea arunca asupra lui un blestem atât de 
satanic? 

Dezcastell păru foarte impresionat. 

— Am auzit de asemenea cazuri. Dar este un lucru despre 


care nimeni nu vorbește pe insula aceasta, șopti el. Este ceva 
străvechi și, cred, îngrozitor pe care străinii nu trebuie să-l afle. 
Totuși, guvernatorul nu are nicio legătură cu vrăjile acelea. El 
nu face decât să scoată amibele din corpul omului. 

— Iar amibe? Dar de unde apar? Din sânge, din scuipat, din 
fierea galbenă sau din fierea neagră? 

Prizonierul clătină din cap. 

— Amibele există deja. Apar singure atunci când corpul se 
îmbolnăvește din cauza aerului infectat. Ceea ce spune 
medicina tradițională este complet greșit. 

Inchizitorul bătu cu pumnul drept în masă. Se întoarse 
înfierbântat către cistercieni. 

— L-aţi auzit? Susţine că nu este eretic, apoi spune că are 
încredere în vrăji misterioase și demonice. În același timp, 
neagă importanța medicinei și vorbește despre niște creaturi 
care se nasc așa, din senin, fără intervenţia lui Dumnezeu. 
Eymerich era conștient că argumentul pe care îl aducea era 
șubred, dar căuta să găsească o cale pentru a înfrânge 
siguranţa de sine a inculpatului. Își întoarse din nou privirile 
către el, căutând să elimine orice urmă de emoție. Îţi dai seama 
că din acest moment te-am putea considera vinovat și am putea 
recurge la orice mijloc pentru a te convinge să mărturisești tot 
ce știi? 

Dezcastell ridică din umeri. 

— Puteţi să-mi faceţi ce vreţi. Eu puteam fi mort încă de 
acum doi ani. Nu mă mai tem de nimic. De altfel, dacă nu mă 
veţi ucide domniile voastre ca presupus eretic, voi fi executat 
ca dezertor. 

— Nu se știe, nu se știe, îi replică Eymerich, pe un ton ceva 
mai binevoitor. Dacă o să ne ajuţi să înlăturăm această vrajă, s- 
ar putea ca soarta ta să fie alta. Unde se află peștera aceea în 
care au loc minunile? 

— Sub Capul Caccia. Se numește Grota lui Neptun. 

— Uite o altă informaţie prea puţin creștină. Dar, spune-mi, 
cum se ajunge acolo? 

— De pe mare, prin puțuri ca acela pe care l-aţi văzut ieri și 
printr-un tunel care pornește din centrul cetăţii Alghero, acolo 
unde se află un templu vechi. Dar sub pământ sunt prăpăstii, 
lacuri subterane și văgăuni fără fund. Cine nu cunoaște drumul, 
ajunge cu greu acolo. 


— Și lumina aceea albastră de unde vine? 

Pentru prima oară, acuzatul avu un moment de ezitare care 
nu-i scăpă inchizitorului. 

— Habar n-am, răspunse acesta după ce înghiţi în sec. Este 
peste tot, ca și cum ar izvori chiar din stâncă, în apă doar se 
reflectă. 

— O lumină care iese din stâncă, spuse Eymerich, gânditor. 
Ocoli masa mare și se așeză pe jilțul din mijloc, între cei doi 
cistercieni. Ai auzit vreodată vorbindu-se despre vreun cult 
nelegiuit răspândit printre bolnavii care coboară în grotele 
acelea? 

— Nelegiuit? Buzele acuzatului schițară un surâs care 
dispăru aproape imediat. Nu, cu siguranţă nu. 

— Adu-ţi aminte că ai jurat și că riști ca sufletul tău să fie 
condamnat. Chiar nu știi nimic despre acest lucru? 

— Nu, nu. N-am văzut niciodată ceva care să nu fie normal. 

Eymerich, care era pe cale să se descurajeze, simţi un 
tremur interior. Fostul soldat făcuse o precizare în plus. Cu 
siguranţă, omul acela era șiret, dar nu suficient. 

— Ai văzut, totuși, că se făceau lucruri pe care le consideri 
naturale. Nu-i așa? 

Derutat, Dezcastell înghiți din nou în sec. 

— Da, dar... Ce vreţi să spuneţi? 

Eymerich vru să-i răspundă, când cel mai tânăr dintre 
cistercieni se amestecă în vorbă. 

— lertaţi-mă, magister, dar întrebarea dumneavoastră este 
de-a dreptul absurdă. Omul acela are dreptate. 

Eymerich se răsuci fulgerător înspre el, tremurând de furie. 

— Cum îndrăzniţi, prost... Se opri imediat și-și recăpătă 
stăpânirea de sine, dar cu un efort uriaș, iertaţi-mă, nu voiam 
să fiu nepoliticos. Gândiţi-vă puţin. l-am pus acuzatului o 
întrebare privind niște lucruri contrare moralei creștine, iar el 
mi-a răspuns vorbind despre lucruri care ţin de natură, ca și 
cum aceasta ar fi fost același lucru cu moralitatea. Vi se pare 
un punct de vedere creștinesc? 

— Nu... cred că nu, bâigui călugărul, încă tulburat de accesul 
de furie la care asistase. 

— Nu, sigur, nu poate fi astfel. Pentru un bun creștin, natura 
nu este un lucru bun, fiind o sursă permanentă de păcat și de 
înjosire a spiritului. Așa este, în schimb, pentru un păgân sau 


pentru un eretic. Îl privi ţintă pe inculpat. Mă tem, prietene, că 
te-ai trădat pentru a doua oară. 

Dezcastell îi răspunse cu un nou zâmbet, de data aceasta mai 
larg. 

— Vă admir subtilitatea, dar nu mai am nimic să vă spun. 

— Oh, cum să nu. Ai vorbit ieri despre o zeitate de care ar 
trebui să mă tem. La ce zeitate făceai aluzie? 

Zâmbetul soldatului dispăru. 

— La niciuna, erau vorbe spuse la întâmplare, șopti el, 
încurcat. 

— Ştii la fel de bine ca și mine. Are vreo legătură cu secretul 
acela de care ai pomenit în mai multe rânduri? Acela pe care 
sarzii nu vor să-l dezvăluie străinilor? 

— Vă repet, nu mai am nimic să vă spun, răspunse 
Dezcastell, strângând din buze, într-o grimasă de încăpățânare. 

Ochii negri ai lui Eymerich se îngustară, devenind ca două 
crăpături strălucitoare. 

— Cu atât mai rău pentru tine. S-ar putea să păţești ceva 
care te va face să-ţi dorești să ne spui tot ce știi. 

— Nu mă tem de tortură, așa cum nu mă tem nici de moarte. 

Dezcoll își ridică ochii din foile pe care le umplea rând după 
rând cu un scris elegant. 

— Scuzaţi-mă, magister, dar pentru aplicarea torturii nu este 
nevoie de aprobarea unui episcop? 

— Eu n-am spus nimic despre tortură. Eymerich se ridică în 
picioare și se duse în faţa scaunului. Căută privirea inculpatului 
care devenise oarecum neliniștită. Există ceva de care te temi 
mai mult decât de chinuri și de moarte. Nu nega, eu știu asta. 
De ce îi ești atât de nerecunoscător lui Mariano din Arborea? 

— Pentru că el m-a scăpat de ciumă. 

— lată de ce te temi. De ciumă. Fără a-i mai da răgaz lui 
Dezcastell să mai spună ceva, se apropie de unul dintre paznici. 
Du-te și spune-i căpitanului Morey să mi-l aducă pe omul acela 
pe care-l știe, dar să se ţină la distanţă de el. Și nu te apropia 
nici tu de el, când îl vei escorta până aici. 

Soldatul păli. 

— Doar nu este vreunul dintre... 

— Fă ce ţi-am spus. 

Eymerich se întoarse din nou către prizonier, acesta fiind 
acum cuprins de o emoție puternică, trădată de tremurul 


buzelor. 

— Am suferit și eu de ciumă și m-am vindecat. Dar n-am uitat 
prin ce am trecut. Un frig îngrozitor și senzaţia că-mi putrezea 
carnea până la os. De altfel, tu ne-ai vorbit despre niște mici 
creaturi respingătoare apărute din putrezirea corpului. Te 
înţeleg foarte bine că te temi încă de ciumă. 

— Dar cel care s-a vindecat o dată, nu se mai poate 
îmbolnăvi, răspunse Dezcastell, nu prea sigur pe el. 

— Nu, sigur că nu. Cu condiţia ca un ciumat să nu-l 
contamineze cu balele sale, să nu-i atingă buzele cu rănile pe 
care le are și să nu-l infecteze cu puroiul care-i izvorăște din tot 
corpul. Când se întâmplă așa ceva, nu mai poate exista nicio 
imunitate. 

Atât prizonierul cât și toţi ceilalţi se înfiorară. Călugărul mai 
bătrân se ridică și el în picioare. 

— Părinte Nicolas, ceea ce vreţi să faceţi contrazice orice 
regulă! 

— Da, nu puteţi să faceţi aceasta fără o aprobare! interveni și 
Dezcoll, foarte tulburat și el. 

— Vedeţi vreun episcop pe aici, prin apropiere? îi replică 
sever Eymerich. Vă informez că, în situaţii excepţionale, un 
inchizitor nu este câtuși de puţin obligat să ceară vreo 
asemenea aprobare. Luaţi loc și menţionaţi în procesul-verbal 
ceea ce veţi vedea. 

O nouă bubuitură le dădu de veste că mașinile de război 
aruncaseră din nou asupra cetăţii Alghero o ploaie de pietroaie 
enorme. Strigăte triumfătoare, răpăit de tobe și sunetul acelui 
nai arab numit nafi le dădu de înţeles celor din cort că multe 
proiectile își atinseseră ţinta. După o clipă, perdeaua de la 
intrare se dădu în lături, împinsă de vârful a două săbii. O 
siluetă plăpândă, acoperită până peste cap de un cearșaf 
murdar de sânge, intră clătinându-se pe picioarele desculţe. În 
cort se răspândi o duhoare insuportabilă. 

— Du-te către omul acela, spuse Eymerich, arătând înspre 
Dezcastell. Vrea să-ţi dea sărutul leprosului, așa cum a făcut și 
Christos. Strânge-l în braţe și fă-l să aibă aceeași soartă ca tine. 

Personajul acela fantomatic făcu câţiva pași ezitanţi în 
direcţia scaunului. Inculpatul dădu să se ridice, dar lanţurile îl 
obligară să se așeze din nou. Pe faţa sa apăru expresia unei 
spaime de nedescris. 


— Nu, nu puteţi face așa ceva! 

— Cum să nu pot? îi răspunse Eymerich cu un zâmbet 
nevinovat. 

Dezcastell se agită atât de violent încât era gata să răstoarne 
scaunul. Dar bolnavul se afla deja deasupra lui și-și întindea 
braţele scheletice, lăsând să se vadă la subsuori o sumedenie 
de buboaie respingătoare. 

— Opriţi-l! Luaţi-l de pe mine! Vă spun tot ce vreţi să știți! 

Eymerich făcu un pas în direcţia ciumatului și-i spuse. 

— Așteaptă, nu-l atinge încă. Apoi, către Dezcastell, cu o 
voce glacială. Ei, ai asistat sau nu la ritualuri imorale? 

Fostul soldat, speriat de moarte, îl rugă să repete întrebarea. 
Apoi răspunse, cu o voce tremurătoare. 

— Da, dacă vreţi să le numiţi astfel. Bolnavii dansau goi, jos, 
în peșteri și în colibele din jur. 

— Şi nu numești asta imoralitate? 

— Nu, erau niște dansuri vesele. Dansuri ale fertilităţii, 
pentru a înlesni procrearea. 

— Dansuri ale fertilităţii! Ca în ritualurile păgâne pline de 
obscenitate! Eymerich spuse aceste cuvinte sub impulsul 
indignării pe care și-o reținu cu mare greutate, îţi dai seama că 
abjuri creștinismul? 

— Creștinismul vostru, răspunse Dezcastell și pe chipul lui 
apăru din nou o expresie plină de demnitate. La Arborea, 
creștinismul este mult mai apropiat de om. 

— Ah, da? Şi ce fel de creștinism se practică la Arborea? 

Dezcastell reuși să-și îndrepte puţin spinarea, astfel încât să 
ridice din umeri. 

— Eu nu mă pricep la asta. Întrebaţi-i pe teologii lor. 

Eymerich îi făcu un semn ciumatului care rămăsese pe loc, 
alături de scaun, clătinându-se pe picioarele desculțe. 

— Înfășoară-l pe omul acela în cearșaful tău. Să simtă și el 
aceleași dureri ca și tine. 

Bolnavul făcu un pas înainte, dar Dezcastell ridică o mână și-i 
atinse un genunchi. 

— Nu, te implor! Vocea îi era gâtuită, aproape ca un horcăit. 
În peșteri se fac slujbe la fel ca acelea din bisericile noastre. 
Dar, după aceea, bărbaţii și femeile dansează goi și tot goi 
dorm pe pietre. Se spune că aceste lucruri dau naștere luminii 
albastre. Este o energie numită dynamon care izvorăște din 


capetele de taur. 

Eymerich rămase cu gura căscată, cuprins de o spaimă pe 
care nu și-o mai putea controla. 

— Capetele de taur? întrebă el cu glas tunător, când reuși să- 
și vină în fire. Îţi dai seama ce spui? 

— Credeţi-mă, altceva nu știu. Vocea lui Dezcastell avea un 
timbru care exprima o oboseală cumplită. N-aveţi decât să mă 
molipsiți. Nu m-au interesat niciodată asemenea lucruri. 

— Dar Mariano din Arborea se închină într-adevăr la capete 
de taur? 

— Nu el. Preoţii lui. Cei care oficiază în grote. Capetele de 
taur sunt sculptate în pereţii de piatră 

— Sculpturile acelea înfățișează divinitatea al cărei nume nu 
vrei să ni-l spui? 

— Nu, nu. Aceea este reprezentată de un cerc și de un 
triunghi. 

Eymerich schimbă cu ceilalţi judecători priviri uluite. 

— Despre ce vorbești? urlă el la acuzat. Care este această 
divinitate? 

— Vă jur că nu știu. Acum, glasul lui Dezcastell abia se mai 
auzea. În Grota lui Neptun există o galerie însemnată cu un 
cerc și un triunghi, tăiate în două de o linie orizontală. Se 
spune că acolo ar fi ţinută captivă o zeitate uitată care ar putea 
prinde formă și putere dacă n-ar fi oprită de lumina albastră. 

— Dar care este acea divinitate? 

— Nu știu, vă spun. O zeiţă din trecut. Doar sarzii îi cunosc 
numele, dar nu-l pronunţă niciodată. În peștera sa sunt 
aruncate cadavrele celor care nu s-au vindecat. 

— De ce? 

— Habar n-am. Au făcut asta întotdeauna. 

— Ai intrat vreodată pe coridorul acela? 

— Lucrul acesta le este interzis tuturor, mai ales străinilor. 
Doar călugării care au în grijă Grota lui Neptun știu ce se 
ascunde acolo. Dezcastell, care părea sleit de puteri, își vâri 
bărbia în piept. Vă rog, nu mă mai întrebaţi altceva. L-am 
trădat deja pe binefăcătorul meu, spunându-vă tot ce știam. 
Acum merit cu adevărat să mor. 

Eymerich rămase tăcut câteva clipe, cu fruntea încreţită. 
Apoi, veni în faţa personajului înfășurat în cearșaful însângerat. 

— Gata, căpitane. Mascarada s-a sfârșit. Nici nu știți cât vă 


sunt de recunoscător. 

Fantoma se lepădă cu sprinteneală de cearșaf. Apărură 
trăsăturile unui bărbat slab, dar viguros, îmbrăcat doar într-o 
tunică modestă. Începu să-și curețe de pe faţă sângele cu care 
se mânjise și semnele negre de la subsuori, făcute cu cărbune. 

— A fost foarte distractiv, magister, spuse presupusul 
ciumat, și începu să râdă cu poftă. Oamenii mei mă așteaptă 
afară. Sunt și ei nerăbdători să afle cum a mers. 

— Vă rog să nu râdeţi, îl puse la punct cu severitate 
Eymerich. Pe insula aceasta are loc o contaminare mult mai 
gravă decât aceea cu ciumă. Poate că este chiar acel blestem 
de care se tem toţi cei de aici, dar despre care nimeni nu vrea 
să vorbească. 

Căpitanul Morey salută și ieși din cort. Prizonierul rămăsese 
așezat pe pământ, cu gura căscată. Părea că nu pricepe nimic 
din ceea ce se întâmplase. Dar la fel de uimiţi erau cistercienii 
și Dezcoll. Acesta fu primul care putu spune ceva. 

— Doamne, este cel mai uimitor spectacol la care am asistat 
vreodată! Într-adevăr, magister, nu v-aţi dezminţit renumele. 

Cel mai vârstnic dintre călugări, revenindu-și, ridică în aer 
degetul arătător. Sprâncenele sale stufoase și albe, care 
străjuiau doi ochi mici, erau încruntate într-o expresie 
amenințătoare. 

— Părinte Nicolas, dumneavoastră nu l-aţi înșelat doar pe 
omul acela. Ne-aţi înșelat și pe noi. Îmi pare rău să vă spun, dar 
consider că tot ceea ce aţi făcut aici nu este demn de un om al 
Bisericii, așa cum pretindeţi că sunteţi. 

Eymerich nu se lăsă impresionat de vorbele călugărului. 

— Văd că nu prea știți ce înseamnă un proces inchizitorial, 
spuse el pe un ton rece, rostind răspicat cuvintele. Aflaţi, deci, 
că inchizitorul poate minţi, înșela, promite ceva neadevărat, 
ascunde, deruta, dacă lucrul acesta este util pentru 
creștinătate. Și numai papa l-ar putea condamna pentru așa 
ceva. Dar niciun papă n-a făcut-o vreodată. Făcu doi pași în 
direcția acuzatului care își ţinea acum privirile aţintite în 
pământ, având o expresie tristă. Asmar Dezcastell, fiul lui 
Guillem, acum nu-ţi mai poţi nega vina, nici faptul că ești 
eretic, păgân și idolatru. Înainte de a te da pe mâna călăului, 
trebuie să te întreb dacă te căiești pentru păcatele tale. 

— Nu sunteţi om, sunteţi un diavol, șopti prizonierul. 


— Cuvintele tale arată că nu-ţi pare rău de nimic. De altfel, 
soarta ta era deja pecetluită. Domnule Dezcoll, scrieţi. 
Eymerich dictă formula foarte lungă și complicată care trimitea 
acuzatul în faţa unui judecător obișnuit, dându-l, de fapt, pe 
mâna călăului, ca eretic irecuperabil. Acum, continuă el, 
întorcându-se către cistercieni, toţi cei de faţă trebuie să 
semneze acest document. Aveţi vreo obiecţie? 

Unul dintre călugări dădu să spună ceva, dar se răzgândi și 
semnă conștiincios sentinţa. 

— Bun, murmură Eymerich, ca și cum ar fi vorbit doar pentru 
sine. Voi insista pe lângă rege pentru ca ereticul să fie ars pe 
rug cât mai repede, în faţa zidurilor cetăţii. In felul acesta, 
Mariano va înțelege ce înseamnă să sfidezi Biserica Romei și să 
te închini la idoli nelegiuiţi. Luaţi-l de aici pe nenorocitul 
acesta. Și nu fiţi prea blânzi cu el. Am nevoie doar să ajungă pe 
rug în viață, nimic mai mult. 

O bubuitură înfundată anunţă încă o salvă de proiectile trase 
asupra zidurilor cetăţii asediate. 


A TREIA ȘEDINȚĂ. MIERCURI. 


Reich se întrebă cât mai putea rezista unei suferinţe atât de 
atroce. Nici dacă urla nu-i venea mai ușor: de fiecare dată când 
încerca să deschidă gura, niște bale roșietice i-o umpleau 
imediat, împiedicându-l să strige. Cât despre pupila sticloasă 
care se lăfăia în spaţiul ocupat înainte de peretele celulei, nu se 
putea observa în ea nici măcar o umbră de milă. Il privea cu 
indiferența unui entomolog, urmărindu-i doar mișcările și 
convulsiile. Numai moartea l-ar fi putut scoate din infernul 
acela. 

— Ei, tot mai sunteţi convins că în corp se află esenţa 
umană? Acum chiar corpul este cel care vă face să suferiţi. 

Reich sperase să audă un glas, oricare ar fi fost el, dar nu pe 
acela. Reuși doar să ridice ochii înroșiţi și plini de lacrimi. 
Bărbatul care spunea că se numește Eymerich stătea cu braţele 
încrucișate pe piept în faţa gratiilor, acoperind vederea către 
coridorul unde mecanismele unor mașini complicate și 
misterioase se mișcau scârțâind. Pentru prima oară putu să 
observe în totalitate cum era îmbrăcat omul acela: erau 
veșminte de călugăr dominican, cu sutană albă și pelerină 
scurtă, neagră. Purta o glugă, neagră și ea, trasă pe frunte, 
astfel încât nu i se zăreau decât bărbia smeadă și gâtul ţeapăn. 

Reich se temu că nu mai era în stare să vorbească, dar saliva 
aceea roșietică încetă să-l mai înece. 

— Nu există suferință a corpului care m-ar putea face să 
gândesc altfel. Dacă aș încerca să uit ceea ce cred 
îndepărtându-mă de nucleul meu biologic, m-aș înșela pe mine 
însumi. Așa cum faceţi dumneavoastră. 

— Văd că nu aţi renunţat la obiceiul de a face aprecieri în 
privinţa mea. Feriţi-vă să mai faceţi așa ceva. Este o sarcină 
care-mi revine doar mie, în numele unui judecător mult mai 
înalt. 

O pleoapă uriașă se lăsă peste ochiul imens care acoperea 
acum tot peretele. Era pentru prima oară când se întâmpla. 
Reich interpretă acest gest ca fiind un semn de complicitate cu 
vizitatorul. O asemenea posibilitate îl scoase din sărite. 

— Când Cox mi-a spus că vă temeţi să nu suferiţi de 
schizofrenie, nu prea l-am luat în serios. Acum îmi dau seama 
că avea dreptate. Sunteţi un schizoid tipic și vă aflaţi la un pas 


de o psihoză. Vă consideraţi deasupra a tot ce există și căutaţi 
în afara dumneavoastră, în lumea mistică, forţa vitală pe care 
nu sunteţi în stare s-o găsiţi în corp. 

— Nu repetaţi mereu aceleași lucruri. Personajul cu glugă 
îndreptă spre el degetul arătător. Haideţi să revenim la niște 
lucruri mai concrete. Vorbiţi-mi despre mama dumneavoastră. 

Reich suspină, ca și cum cineva l-ar fi țintuit de o planșetă, 
străpungându-l cu un ac. Se temuse de întrebarea aceea, încă 
din momentul în care Eymerich își făcuse din nou apariţia. 
Spera să-i fi abătut atenţia într-o altă direcţie, dar era limpede 
că nu izbutise. Omul acela părea să se priceapă foarte bine să 
scoată la iveală punctele slabe ale altora, pentru a-i lovi după 
aceea, făcându-i să sufere cât se putea de mult. 

— Ce vreţi să știți? întrebă, pe un ton nesigur, chiar dacă ar 
fi avut de gând să întrebe cu totul altceva. 

— Totul. Dumneavoastră nu-mi puteţi ascunde nimic. 

Reich își înăbuși un strigăt. Ochiul acela uriaș se mutase 
acum în spatele său și celula se transformase într-o priveliște 
rustică plină de seninătate, cu gospodării țărănești și cu oameni 
care lucrau pe câmpuri. Îi păru rău după durerea pe care o 
resimțea cu câteva clipe înainte și care dispăruse acum, lăsând 
locul unei fericiri artificiale. Un infern, oricare ar fi fost el, era 
de preferat acelui tablou aparent frumos, scăldat într-un aer 
proaspăt și curat. Același decor pe care se străduise toată viața 
să-l schimbe. 

— Vă văd cam tulburat, șopti Eymerich prefăcându-se 
grijuliu. Totuși, ar trebui să vă simţiţi bine într-un asemenea 
cadru. Nu v-aţi petrecut aici copilăria? 

— Ba da. 

— Şi atunci, ce nu este în regulă? Unde este mama 
dumneavoastră? 

Reich n-ar fi vrut să scoată nicio vorbă, dar spuse pe 
nerăsuflate. 

— Este cu învățătorul. 

— Învățătorul cui? 

— Al meu. 

— Mai gândiţi-vă. Unde este mama dumneavoastră? 

— A murit. 

— Cine a ucis-o? 

— Eu. 


— Haideţi, fiţi serios. Să nu exagerăm. S-a otrăvit. 

— Nu, am ucis-o eu. 

Eymerich oftă. Părea că urmărește o căruţă care mergea pe 
drum, dar, după aceea, întoarse din nou capul înspre el. 

— Gândiţi-vă încă o dată. Ultima. Unde este mama 
dumneavoastră? 

— Cu tata. O bate și o înjură. 

— Este prima oară când face așa ceva? 

— Nu, face asta de ani de zile. O lovește aproape în fiecare 
zi. De când a aflat de relaţia ei cu învățătorul meu particular. 

— Cum de a descoperit? 

— Eu i-am spus. 

— De ce? 

— Pentru că eram gelos. Gelos pe învăţător. 

Decorul se schimbă brusc. Ochiul se mută în tavanul unei 
camere cu pereţii acoperiţi de o tapiserie în culori delicate. În 
mijloc, pe un pat mare, Caecilie Roniger-Reich gâfâia cu greu 
sub o cuvertură împodobită cu dantele. Purta încă pe faţă 
urmele ultimelor lovituri. Aplecat deasupra ei, tatăl lui Wilhelm, 
Leon, își frângea mâinile, implorând-o să-l ierte. Îi spunea 
„Egleia”, așa cum obișnuia s-o alinte. Micul Wilhelm, foarte 
scund în ciuda celor treisprezece ani ai săi, aștepta plângând 
împreună cu fraţii săi sfârșitul unei agonii care se prelungea de 
mai multe ceasuri. 

— Ajunge! strigă Reich către bărbatul cu glugă, încercând în 
zadar să închidă ochii. Lasă-mă să plec de aici! 

Eymerich își încrucișă degetele cu un aer resemnat. 

— Oh, nu eu vă ţin aici. În orice caz, nu cred că veţi scăpa de 
acest coșmar până când nu-mi veţi spune tot adevărul. Aţi mai 
vorbit vreodată cu cineva despre toată povestea asta? 

— Nu. Niciodată. 

— Minţiţi. 

Ambianţa fu învăluită de o ceaţă salbă. Reich scormoni prin 
memorie, apoi spuse: 

— Am mai vorbit despre cele întâmplate în 1920. Am scris un 
studiu pe tema aceasta. Cred că se intitula Relatarea unui caz 
în care bariera incestului a fost trecută în timpul pubertății. 

— Cu ocazia aceea aţi fost în totalitate sincer? 

Reich își cobori privirile în jos. 

— Nu. Am pus cele petrecute cu mine pe seama unui pacient 


oarecare. 

— Şi aţi prezentat totul? 

— Nu. N-am spus decât că pacientul, adică eu, fusese 
delatorul care provocase sinuciderea mamei sale. 

Se așternu o tăcere îndelungată. Patul uriaș se pierdu în 
ceaţă, ca și personajele acum nemișcate aflate în jurul lui. 
Apărură din nou mașinile uriașe care ocupau tot coridorul cu 
braţele, pârghiile, roţile dinţate și scripeţii lor. Deși angrenajele 
se mișcau cu o regularitate obsedantă, nu se auzea niciun 
zgomot. Ochiul din tavan dispăruse. 

Reich începu să simtă din nou junghiurile, de data aceasta 
însoţite de o senzaţie cumplită de ameţeală. Căută să distingă 
faţa lui Eymerich în umbra glugii. 

— Ce aţi vrut să demonstraţi făcându-mă să vă povestesc 
această întâmplare? 

Bărbatul nu răspunse imediat. Mai tăcu o vreme, după care 
spuse. 

— Dumneavoastră sunteţi femeie. 

Reich tresări. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Este tipic pentru femei să caute curenţii care vă 
obsedează atât de mult. Pulsația. Tonul dominicanului era 
categoric, ca și cum ar fi spus un adevăr nu numai de 
netăgăduit, ci și scontat. Păcatul lor permanent, insulta pe care 
ele i-o aduc lui Dumnezeu, este preferința pentru natură în 
defavoarea culturii și a religiei. Nici nu vă închipuiţi de câte ori 
sunt chemat să pedepsesc o asemenea blasfemie. Diana, 
Hecato, Frigga, Isis, Proserpina. Toate fiind entităţi demonice 
care au fost nimicite cu multe secole în urmă, dar care continuă 
să renască din când în când cu pădurile lor sacre și cu 
ritualurile lunare. Numele lor colectiv este Satana, dar genul 
este feminin. 

— Tot nu înţeleg... protestă Reich fără prea multă vlagă. 

— Oh, înţelegeţi foarte bine. In spatele fiecăreia dintre 
divinitățile demonice pe care le-am pomenit se ascunde 
idolatrizarea corpului, a carnalităţii, a unui naturalism 
blasfemator. Adorarea lunii opusă soarelui bărbătesc. Nu există 
vrăjitoare sau vetula care să nu caute tocmai curenţii pe care îi 
căutaţi dumneavoastră. Care să simtă pământul pulsând ca o 
ființă vie, cu totul străin de ordinea lăsată de Dumnezeu. 


— Și, atunci? 

— Dumneavoastră sunteţi femeie. Dar nu o femeie oarecare. 

Reich simţi că la durere se adăuga o neliniște atât de 
chinuitoare încât parcă îl strângea de gât. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă el, deși cunoștea deja 
răspunsul. 

— Adevăratul său nume este Caecilia sau, dacă vreţi, Egleia. 
Ea vă este mamă. De când i-aţi provocat moartea, aţi căutat s-o 
înlocuiţi, luând asupra dumneavoastră tot ceea ce este feminin. 
De aceea nu vedeţi în faţa ochilor decât corp, energie, forţe 
cosmice sau telurice. V-aţi consacrat negării lui Dumnezeu și 
aţi căutat ceea ce era mai josnic și mai material. Eu sunt 
antiteza dumneavoastră și chiar pedeapsa pentru această 
caraghioasă și păcătoasă încercare pe care o faceţi pentru a vă 
mântui. 

Mașinăriile începură pe neașteptate să trepideze, pistoanele 
lucrau din plin, făcând să se cutremure întreaga închisoare. 
Degete mecanice se întinseră către Reich, iar mii și mii de ochi 
se căscau pretutindeni, supraveghindu-i fiecare mișcare. Ar fi 
vrut să tacă, dar deschise fără să vrea gura. 

— În schimb, dumneavoastră sunteţi... Dumneavoastră 
sunteţi... 

— Hai, spuneţi, îl îndemnă, ironic străinul. 

— Dumneavoastră sunteţi tatăl meu! 

Un hohot scurt de râs se auzi de sub gluga călugărului, 
acesta făcând cu mâna și un gest de negare. 

— Sunteţi aproape de adevăr, dar încă nu reușiţi să-l găsiţi. 
Nici nu veţi reuși astăzi. Încă nu sunteţi pregătit pentru asta. 

— Dumneavoastră sunteţi tatăl meu, vă spun eu! Reich se 
zvârcoli pe pat, încercând să oprească valul de vomă pe care îl 
simţea urcându-se dinspre stomac. Aceeași ură faţă de tot ceea 
ce este viu, aceeași pavăză împotriva exprimării sentimentelor, 
aceeași cruzime. Da, dumneavoastră sunteţi tatăl meu care-i 
bătea pe servitori, care predica neîncetat moralitatea, care 
timp de ani întregi a lovit-o zilnic pe mama. Un om în stare de 
orice, chiar și de crimă. 

— Daţi-mi voie să vă corectez, spuse Eymerich pe un ton și 
mai ironic. Dumneavoastră sunteți  matricidul. Tatăl 
dumneavoastră n-a fost, de fapt, decât unealta. Nu ați spus 
ceva mai devreme că erați gelos pe învățător? 


— Asta nu vă privește! Reich fu mirat el însuși de faptul că 
mai avusese energie pentru a reacţiona în acest fel. Gândiţi-vă 
mai degrabă la persoana dumneavoastră, la schizofrenia care 
vă ameninţă. Ucideţi de frică, doar ca să le răpiți altora forța 
vitală pentru care îi invidiaţi. 

— Mai bine ucizi de frică, decât din gelozie. Mai ales când 
obiectul geloziei este... 

— Ajunge, nu mai spuneţi nicio vorbă! Strigătul lui Reich pe 
care el l-ar fi dorit să sune plin de ură, nu se auzi, în schimb, 
decât ca o văicăreală. În mod curios, mașinăriile încetară să 
mai scoată acel zgomot asurzitor și începură să scârţâie încet, 
de parcă plângeau. 

— Oh, nu mai spun nimic. Dar nu pentru că îmi porunciţi 
dumneavoastră. Conștiinţa vă va repeta cuvântul pe care nu 
vreţi să-l auziţi. Alegând să trăiţi doar cu corpul, v-aţi ales, în 
realitate, un infern propriu. 

Reich închise ochii. 

— Am avut o pacientă convinsă că era zeița Isis pe care aţi 
pomenit-o mai devreme, șopti el, fără ca, aparent, un asemenea 
lucru să aibă vreo legătură cu discuţia lor. Credea aceasta 
datorită senzaţiilor puternice pe care le resimțea în întreaga sa 
ființă și pe care nu reușea să le înţeleagă și nici să le elimine. 
Ea aspira la un control deplin asupra funcţiilor organelor 
genitale, dar ajunsese să le considere ca fiind în afara sa. Am 
vindecat-o convingând-o că trebuie să perceapă acest control 
ca venind din ea însăși. 

— Aţi vindecat-o! șuieră Eymerich. Presupun că aţi încercat 
să faceţi din ea încă o replică a mamei dumneavoastră. Cred că 
a trăit după aceea căutând să-și răscumpere crima și făcând din 
bărbaţi păpuși în carne și oase, de sex feminin. 

— Nu, nu este așa, îi răspunse Reich pe un ton care părea, 
pentru prima dată sigur. Oricare ar fi fost motivațiile mele 
inițiale, cercetările pe care le-am făcut au avut rezultate 
obiective. 

— Așadar, aţi descoperit curenții pe care-i căutaţi. 

— Oh, da. Dacă v-aţi lăsa condus de mine, i-aţi putea 
descoperi și dumneavoastră. N-aţi mai trăi cu spaima aceea 
care vă face să deveniți un monstru. 

Călugărul cobori glasul, făcându-l să sune ca și cum ar fi fost 
al unui naiv. 


— Bănuiesc că dumneavoastră, ca stăpân ce sunteţi pe 
această energie vitală, nu mai știți ce înseamnă frica. Așa este? 

Reich nu-i putu răspunde. Balele acelea roșietice începuseră 
să-i umple din nou gura. 

— Ei, doctore. Este sau nu așa? 

Reich rămase mut. Din ochi îi picură mai întâi o lacrimă, 
după care izbucni într-un plâns deznădăjduit, își afundă faţa în 
pernă. 


COPIII VIITORULUI (III) 


Soarele de amiază încingea geamurile serei, făcând să 
crească și mai mult căldura care devenise deja greu de 
suportat în interior. Seamus Bubey era leoarcă de sudoare. Din 
fericire, perioada în care era pedepsit să lucreze acolo se 
apropia de sfârșit. Apucă ultima rămurică de Rauwolfia 
serpentina, denumită în argou „șarpele”, și-l desfășură de pe 
aracul înalt pe care se cățărase. Apoi, atent să nu atingă florile 
roșii, îi încolăci capătul în jurul unui suport cu trepte. În felul 
acesta, planta putea crește în voie, producând reserpina, acea 
substanţă care îi menținea calmi pe băieţi. Ar fi vrut din toată 
inima să calce în picioare buruiana aceea. Da, dar pe urmă? 

Terminase ceea ce avusese de făcut. Se spălă pe mâini la 
robinetul de lângă perete, își aruncă șorţul pe un scaun și ieși 
la aer. Era atât de cald, încât s-ar fi putut frige un cârnat doar 
punându-l pe asfaltul din curtea școlii. O asemenea idee îi trezi 
pofta de mâncare. Din păcate, pedeapsa pe care o primise 
includea și interdicţia de a merge la masă. Mă rog, putea 
măcar să bea ceva și lucrul acesta îl mai consola. Roger, 
complicele lui în boacăna pe care o făcuse, nu putea face nici 
măcar asta. 

Evită să-și privească prietenul care se prăjea la soare, în 
genunchi, în mijlocul curții. De fapt, și-o căutase cu lumânarea. 
El fusese acela care se apropiase primul de bucătăreasa de 
culoare și-i spusese câteva vorbe cam deocheate. Seamus nu 
făcuse decât să se bucure de această glumă, mai ales atunci 
când își dăduse seama că femeia râdea cu poftă de cele auzite. 
Niciunul dintre cei doi nu observase că supraveghetorul 
Johnson era la numai câţiva pași depărtare și se căznea să 
repare un frigider. Când se ridicase, fața sa asudată inspira 
teamă. 

În momentul acela, colegii ieșeau din sala de mese a cantinei. 
Alergă către Mike Butler care își mai lărgea cureaua ca unul 
care mâncase prea mult. 

— Mi-ai adus și mie ceva? îl întrebă, plin de speranţă. 

Faţa rotundă a lui Butler exprima o imensă părere de rău. 

— Oh, fir-ar să fie, am uitat complet de asta. lartă-mă, mi-era 
tare foame și... 

— Mi-e foame și mie, nemermnicule. Unde este Harold? Sunt 


sigur că el nu m-a uitat. 

Butler clătină din cap. 

— Nu te baza pe Harold. Uite-l acolo. 

Seamus îl căută cu privirea pe Harold Finley și-l descoperi în 
coada grupului de băieţi care tocmai ieșeau în curte. Mergea, 
cu capul plecat, pășind mecanic. Privirea sa exprima o 
disperare profundă, ca și cum a trăi sau a muri îi deveniseră 
dintr-odată totuna. 

— Reserpină, îl lămuri Butler. Îţi aduci aminte că azi- 
dimineaţă, în timpul orei de zoologie, l-a împuns cu rigla pe 
Jeffrey Berndt? 

— Da. 

— Educatorul Bell i-a făcut raport. Așa că Harold a trebuit 
să-și ia doza de reserpină. Mă tem că o să trebuiască să 
postești până deseară. 

Seamus oftă cu năduf, dar nu mai spuse nimic. Porni 
împreună cu ceilalţi către pavilionul încins de soare în care se 
țineau orele de după-amiază. Tencuiala albă de pe pereţi se 
scorojise în bună parte, semn că această clădire cunoscuse 
cândva și vremuri mai bune. Deasupra ei se lăfăia o inscripţie 
care spunea: „[ine-ţi în frâu instinctele. Instinctele sunt o 
adevărată boală”, cuvintele având ca fond zâmbetul patern al 
reverendului Mallory, omul cel mai puternic din Confederaţia 
Americii Libere. Poza era puţin ștearsă, dar dantura 
reverendului își păstra aceeași strălucire care îl făcuse atât de 
popular în perioada emisiunilor Pray Your Lord Television. 
Seamus își mai amintea încă de toată familia lui, adunată în 
fața televizorului, cu bunica spunând „amen” de fiecare dată 
când reverendul pronunţa chiar și cele mai banale cuvinte. Pe 
vremea aceea credea că Mallory era un om mare, dar de cel 
puţin doi ani certitudinea aceea dispăruse. 

Intră în aula pentru cursurile științifice și se așeză în banca 
sa șubredă care scârțâia din toate încheieturile. li invidia pe 
elevii din UAS pe care-i văzuse cândva la televiziune stând în 
faţa unor pupitre pline de aparatură electronică; sau și pe cei 
din Noua Federație care trăiau în mijlocul naturii și făceau 
gimnastică printre tufele înflorite. La Liceul Lycurgus Pinks, 
singurele plante era cei câţiva pomișori piperniciţi, iar 
aparatele erau vechi de douăzeci de ani. Dar, se știa, 
Confederaţia era săracă. Reverendul Mallory susţinea, totuși, 


că era bogată prin forţa ei spirituală. Ferice de el... 

Educatorul Kennedy, profesor de științe, veni cu întârziere, 
ca de obicei, ștergându-și sudoarea cu dosul palmei. Părea 
furios, poate pe el însuși. În timp ce deschidea catalogul, 
aruncă o privire pe fereastră și imediat găsi o ţintă pentru a-și 
descărca nervii. 

— Uitaţi-vă la ei, priviţi-i bine, îi îndemnă el pe elevi, arătând 
către doi servitori negri care adunau cu gesturi încete murdăria 
din curte. Africani! Nu există calamitate care să fi lovit America 
și să nu fi venit din Africa. Mai întâi SIDA, apoi anemia 
pernicioasă. Și noi îi tolerăm în continuare. Își aruncă privirile 
în clasă. Ce s-a întâmplat, Strauss? Ai ceva împotrivă? 

Cel în cauză, luat prin surprindere, clătină din cap. 

— Nu. Absolut nimic. 

— Spune-mi numele unui savant african, unul singur, care să 
fi contribuit în vreun fel la dezvoltarea civilizaţiei. Ce știu eu, 
cu vreo invenţie, vreo descoperire oarecare. 

Era gluma obișnuită pe care o făcea Kennedy. Ușurat, 
Strauss, intră în joc. 

— Nu-mi vine în minte niciunul. 

— Hai, încearcă, fă un efort. 

Băiatul se prefăcu o clipă că gândește, apoi se hotări să facă 
o glumă și mai spumoasă, pronunţând numele unui savant 
despre care vorbeau toate ziarele. 

— Frullifer. 

— Ai văzut că ești un dobitoc? Frullifer este alb ca mine sau 
ca tine. Asprimea epitetului era îmblânzită de expresia amuzată 
a ochilor săi. Kennedy începea să devină mai binevoitor. Și, de 
fapt, Frullifer, așa cum judec eu, are un singur merit: acela de a 
fi făcut praf teoria relativităţii, prostia cea mai atee pe care 
diavolul a inventat-o vreodată. Ajunge, îţi spun eu ce răspuns 
așteptam. Nu a existat niciodată vreun savant negru care să fi 
lăsat o urmă în istorie. Nu din întâmplare, Christos a preferat 
să se nască alb, deși venea pe lume într-un continent în care 
cea mai mare parte a oamenilor aveau pielea de culoare 
închisă. 

Seamus se întrebă ce urmă va lăsa Kennedy în istorie, dar se 
feri cu strășnicie să-l întrebe. Lecţia din după-amiaza aceea, 
după ce se termină sporovăială despre rase, fu consacrată 
originii vieţii. Era una dintre temele pe care educatorul le 


prefera și în care își punea la bătaie elocvenţa meridională. 

— Pasteur vorbea despre niște germeni prezenţi în aer. Păcat 
că nimeni nu a reușit să-i vadă. Şi, apoi, de unde puteau să vină 
acești germeni? Întrebaţi-l așa ceva pe un materialist și vă va 
spune că au existat dintotdeauna, că au venit din spaţiul 
cosmic, aduși de comete, sau că au luat naștere în urma unor 
fenomene electrice din interiorul unor amestecuri ciudate. Au 
încercat să producă descărcări electrice într-o oală, dar tot ce 
au reușit a fost o supă asemănătoare cu urina unui chinez. 

Toată clasa râse. Nu era nicio îndoială, Kennedy era cel mai 
popular dintre educatori. Și, de asemenea, dădea rareori 
pedepse, spre deosebire de colegii săi. 

— la gândiţi-vă puţin, continuă profesorul, încântai de 
succesul pe care-l avusese până atunci. Deștepţii ăia care 
cândva se dădeau mari savanţi credeau că supa aia de pui ar fi 
evoluat până când din ea au apărut oamenii ca noi. O să 
spuneţi: și de ce nu? Şi eu o să vă răspund: pentru că în șase 
mii de ani dintr-o supă nu se poate naște un om. Deștepţii 
despre care vorbeam și care nu erau proști de tot și-au dat 
seama că teoria lor nu stătea în picioare. Atunci au început să 
spună că pământul avea un milion de ani, un miliard de ani, un 
miliard de miliarde și așa mai departe. Toate acestea doar 
pentru a nu recunoaște că Dumnezeu îi crease pe Adam și pe 
Eva care nu erau deloc diferiți de oamenii de azi. Dar, pentru 
oamenii aceia, Biblia era un gunoi și, la fel ca ea, morala și 
iubirea creștină pentru aproape. Dacă anemia pernicioasă a 
avut un merit, acela a fost de a ne scăpa de acei necredincioși. 
Sau cel puţin de o mare parte din ei. 

Seamus, care începea să se plictisească, profită de buna 
dispoziție a profesorului pentru a-i pune o întrebare care-l 
frământa de ceva vreme. 

— Scuzaţi-mă, domnule Kennedy. Am auzit că în Uniune 
oamenii încă mai cred în vechile teorii. 

Kennedy nu păru să observe tonul involuntar încântat pe 
care Seamus pronunţase cuvântul Uniune dând astfel de înţeles 
că era pământul la care visa. 

— Este adevărat, răspunse profesorul. Sau, cel puţin, este 
adevărat doar în parte. Realitatea este că oamenii care trăiesc 
în Uniune nu cred în nimic, în afară de zeul dolar. Faptul că 
pământul a fost creat sau a luat naștere dintr-o vijelie iscată în 


cosmos pentru ei nu are prea mare importanţă cât timp punga 
le este plină. Practic, ei nu au niciun respect faţă de știință. 

Un alt elev ridică mâna. 

— Dar Noua Federație? 

— Ai făcut bine că m-ai întrebat. Voi știți cu toţii cum a luat 
naștere Noua Federație a Statelor Americane, nu-i așa? 

Toţi elevii încuviinţară, în grade diferite de convingere. 
Kennedy zâmbi. 

— Bine, vă mai explic încă o dată, dar foarte pe scurt. După 
flagelul anemiei  pernicioase, economia de pe coasta 
răsăriteană era la pământ, la fel ca a noastră. Atunci, le-a 
trecut prin minte să cheme niște experţi japonezi și coreeni ca 
să le pună pe picioare întreprinderile. Numai că ăia au adus cu 
ei, pe lângă grafice și bilanţuri, o serie de valori care nu aveau 
nimic american în ele. Acum, în locurile acelea, sunt cu toții 
taoiști sau budiști sau cine mai știe ce altceva. li primesc și pe 
negri și pe hispanici în școlile superioare, ca și cum nu ei ar fi 
fost cauza nenorocirilor care s-au abătut asupra noastră. Ce 
știință aţi vrea să adopte? 

Răspunsul nu fu deloc satisfăcător, dar nimeni nu mai spuse 
nimic. Din momentul acela, lecţia se desfășură destul de 
monoton și doar spre sfârșit avu un moment mai interesant. 
Acesta apăru atunci când Kennedy le vorbi despre bacterii și 
viruși, numindu-i „microbi”. Rupert Cantos, un băiețaș cam 
încet la minte, ridică o mână. 

— „Southern Outlook” de astăzi vorbește despre microbi. 

— Ah, da? N-am avut timp să citesc ziarul. Ce scrie? 

— Este un articol pe prima pagină. Mi se pare că poartă titlul 
„Au fost nimiciți microbii care corupeau tineretul” sau ceva de 
genul acesta. 

Kennedy izbucni în râs. 

— Oh, nu, prostule! Aceea este o frază spusă figurat. Se 
referă la așa-numiții Copii ai Viitorului. Ochii profesorului 
avură o sticlire de răutate. Voi știți, nu-i așa, ce sunt Copiii 
Viitorului? E 

Toată clasa dădu negativ din cap. În realitate, știau cu toţii 
ce erau Copiii Viitorului. Le văzuseră inscripţiile pe ziduri; 
văzuseră trecând din mână în mână ziarul lor clandestin, 
„Orgonon”; însăși decrepita președintă a Confederaţiei, Betty 
Penland, tunase (sau, mai bine zis, tușise) împotriva lor în una 


dintre rarele ocazii în care reverendul Mallory îi permisese să 
vorbească în public. Dar era prea periculos să recunoască așa 
ceva. 

— Fiindcă vă prefaceţi că nu știți nimic, am să vă spun eu. 
Copiii Viitorului sunt o sectă satanică și ea propovăduiește 
destrămarea familiei, anarhia, sexul liber și amestecul între 
rase. De aceea „Southern Outlook” îi numește microbi: pentru 
că aduc boli. Chiar ieri, armata celor trei federaţii le-a distrus 
baza de la Rangeley, în Mâine. Aceia dintre ei care au rămas în 
viaţă sunt deja în drum către Lazaret. 

Referirea la Mâine îi atrase lui Seamus atenţia. Mâine se afla 
în Uniune, acolo unde spera să meargă într-o zi. În dulăpiorul 
său păstra, bine ascunsă, o hartă detaliată a statelor din UAS, 
având indicate pe ea principalele orașe. Nu apărea, însă, nicio 
localitate cu numele de Rangeley; totuși, știa că Mâine avea 
munţi, lacuri și, cu siguranță, computere, haine elegante, 
bancomate și femei frumoase. Era exact ce-și dorea să vadă 
Seamus. 

Se făcuse ora patru după-amiază. Kennedy își termină lecţia 
în grabă, apoi își luă catalogul și ieși aproape alergând, pornind 
spre o altă clasă. Urmau două ore care îi plăceau tare mult lui 
Seamus, cele de instrucţie militară. Asta nu pentru că îl 
interesau armele în sine. Dar, dacă exista vreo modalitate care, 
într-o zi, să-i permită să plece din Confederație, deși 
expatrierea era cu desăvârșire interzisă, aceea era înrolarea în 
armata interfederală. 

Se întoarse pentru câteva clipe în cameră ca să se îmbrace 
cu uniforma. Roger se afla în mijlocul curţii, tot în genunchi, cu 
hainele leoarcă de sudoare. Dacă ar fi leșinat, ar fi scăpat de 
pedeapsă, dar avea un fizic prea uscăţiv ca să păţească așa 
ceva și, de altfel, avea un caracter prea mândru ca să se 
prefacă. Stătea acolo, cu ochii pironiţi în pământ, gândindu-se, 
poate, că era de preferat o asemenea suferință decât o doză din 
buruiana aceea pe care toţi o numeau „șarpe”. Seamus avu un 
sentiment absurd de vinovăţie în timp ce trecea pe lângă el în 
uniforma sa cenușie. Il privi insistent, dar Roger nu-și ridică 
privirile înspre el. 

Educatorul Robinson nu făcea parte din armata 
interfederală. Uniforma verde pe care o purta, cu o cruce mare 
pe piept, dădea de înţeles că aparţinea Armatei Războinicilor 


lui Christos Războinicul, una dintre multele miliții prin care 
Confederaţia își exercita controlul militar. USA și Noua 
Federație nu priveau cu ochi buni existenţa unor armate 
private în Sud; dar reverendul Mallory se folosise de ele ca să 
instaureze ordinea în statele din sud și nu intenţiona câtuși de 
puţin să le desființeze. Armata Războinicilor lui Christos fusese 
aceea care cucerise New Orleans, orașul negrilor, și-l 
transformase după capitulare într-un deșert în care oamenii 
trăiau ca niște viermi. 

Seamus își luă din rastelul rezemat de zidul curţii pușca MI6 
gata încărcată, pe care soarele o încinsese peste măsură. Se 
alinie împreună cu ceilalţi, măsurând cu braţul distanţa 
reglementară până la colegul din dreapta sa. Robinson trecu în 
revistă armele și uniformele tuturor, fără a face cuiva vreo 
observaţie. După mutra lui scârbită se vedea limpede că nu-i 
păsa deloc de adunătura aceea de neisprăviţi și că se afla acolo 
doar pentru că trebuia să-și câștige cumva existenţa. 

Exact în clipa în care instructorul se pregătea să comande 
pasul de marș, dintr-o clădire ieși gâfâind din greu directorul 
Hailey. 

— Așteaptă, domnule Robinson! strigă el. Trebuie să le spun 
ceva copiilor. 

Un asemenea lucru era cât se poate de neobișnuit. Seamus 
se rezemă în ţeava puștii, privind curios la fața buhăită a 
directorului. Oare și în Uniune directorii de școală erau așa 
grași și prost îmbrăcaţi? Se îndoia. 

Hailey se opri trăgându-și sufletul. 

— S-a întâmplat o nenorocire, ceva îngrozitor. Unul dintre 
colegii voștri a murit. Harold Finley. 

Seamus tresări. Harold! Cel care... 

— N-aș vrea să vă faceţi cine știe ce idei. Hailey avea o voce 
spartă. Da, știu, au fost mai multe decese în ultima vreme. Dar 
a fost vorba despre o nenorocire, v-am spus. Credeţi-mă. 

În mod surprinzător, Robinson dădu glas întrebării care 
stătea pe buzele tuturor. Vorbi pe un ton aspru. 

— Domnule director, cum a murit băiatul? 

Hailey tresări. Își căută cuvintele. 

— Un accident, un accident imposibil de prevăzut. 

— Nu cumva s-a sinucis? 

Directorul păru să se clatine. Faţa i se înroși de furie. 


— Educator Robinson! Nu discutăm așa ceva în faţa elevilor! 

— Atunci, chiar s-a sinucis. 

— Educator Robinson! Vă chem la ordine! 

— Fac ceva pe ordinea dumneavoastră. Instructorul ridică un 
deget, în timp ce trăsăturile feţei i se înăspreau. Spuneti-mi, 
domnule director, din întâmplare, Finley acela nu cumva a luat 
o doză de reserpină? 

Hailey nu răspunse. Încurajat de atitudinea educatorului, 
Seamus strigă: 

— Da, luase reserpină! 

Colegii săi încuviinţară. 

Robinson își încrucișă pe piept braţele musculoase. 

— Domnule director Hailey, armata mă plătește ca să-i 
instruiesc din punct de vedere militar pe puștii ăștia. Dar cum 
să fac asta dacă în fiecare săptămână se sinucide câte unul și 
întotdeauna după ce au luat zeama aia de șarpe? Continuă pe 
un ton ceva mai scăzut, gâtui t de furie. Voi le daţi băieţilor albi 
un preparat care ar trebui să-i cumințească pe negri! 

Hailey își pierdu chiar și puţina siguranţă de sine pe care o 
avusese. 

— Nu este vina mea dacă programele școlare prevăd... 

— Ştiţi la fel de bine ca mine că reserpină provoacă stări de 
depresie. Ştiţi, nu-i așa? 

Directorul încercă să se dezvinovăţească. 

— Reverendul Mallory spune că puţină depresie este 
anticamera sfințeniei. 

— Ce dracu’ de sfințenie este asta? Oamenii ca 
dumneavoastră creșteţi niște mormoloci, nu luptători. Ce-o să 
vă faceţi dacă izbucnește un alt război? O să trimiteţi pe 
câmpul de luptă niște aspiranţi la sinucidere? 

Elevii ascultau ţinându-și răsuflarea, așteptând să vadă cum 
se va termina discuţia. Hailey tăcu timp de câteva clipe, apoi 
lăsă ochii în jos și șopti: 

— Educator Robinson, sper că înţelegeţi că voi fi nevoit să 
iau niște măsuri în privința dumneavoastră. 

— N-aveţi decât să luaţi ce măsuri vreţi. Eu plec. Robinson îi 
întoarse spatele și făcu doi pași, după care se întoarse brusc 
către el. Şi ţineţi minte, domnule director, că în fruntea acestei 
ţări se află, până la proba contrarie, Betty Penland. Mallory al 
dumneavoastră nu este decât un preot. Spunând acestea, se 


îndepărtă cu pași mari către clădirea în care locuiau profesorii. 

Hailey își trecu dosul palmei peste fruntea plină de sudoare. 
Privi feţele uluite ale elevilor aliniaţi în faţa lui. 

— Ei bine, aţi auzit o grămadă de minciuni gogonate, reuși să 
bolborosească. Robinson va fi pedepsit după cum merită. 
Mergeţi acum în camerele voastre ca să vă repetaţi lecţiile și 
nu mai ieșiți decât la ora mesei de seară. 

Urmă un moment de ezitare, apoi elevii făcură ce li se 
spusese, dar fără niciun chef. Seamus așteptă ca Hailey să 
plece, se îndepărtă de ceilalţi și se apropie de Roger care 
stătea tot în genunchi. Îi puse o mână pe umăr. 

— Cred că te poţi ridica. Nu mai are nimeni timp de tine. Au 
altele pe cap acum. 

Curios lucru, prietenul său nu reacţionă, în afară doar de o 
mișcare abia perceptibilă a spatelui. Seamus îl atinse din nou 
pe umăr. Atunci, Roger își ridică încet faţa. Avea o privirea 
rătăcită care exprima o suferinţă totală, resemnată, ca și cum 
orice urmă de speranţă ar fi pierit de pe fața pământului. 
Seamus își retrase brusc mâna. 

— Reserpină? șopti. 

— Da, răspunse Roger, apoi își plecă din nou, încet, fruntea. 

Seamus se îndepărtă de el aproape în fugă. Probabil că asta 
se întâmplase în timp ce el se afla în seră. De asta rămânea 
Roger ca o stană de piatră, ca și cum n-ar fi simţit soarele care- 
i încingea spinarea și ceafa. Simţi cum mânia îi cuprindea 
întreaga ființă. Îi ajunse din urmă pe colegi și le-o luă înainte, 
deschizând cu o lovitură de picior ușa de la intrarea în internat. 
Un servitor negru curăța pardoseala manevrând mătura cu 
gesturi mecanice. Era gata să-l împingă fără niciun 
menajament, dar mâna i se opri în aer. Simţi dintr-odată că 
mânia îi dispare, ca spuma de săpun sub jetul de apă al dușului. 
Privi în ochii negrului și-i văzu absenţi, fără expresie. Era 
pentru prima oară când acorda atenţie unui om cu pielea 
brună. Sigur că da, știa că li se dădeau doze mari de reserpină, 
excepţie făcând doar femeile în vârstă. Dar întotdeauna îi 
privise astfel, ca pe niște ţinte răbdătoare ale unor glume 
necruțătoare. Nu făcuse niciodată legătura între starea lor de 
îndobitocire și suferinţa pe care o îndurau. 

Dintr-odată, educatorul Kennedy i se păru mai puţin 
simpatic, iar Robinson mai puţin demn de admirat. Rămase 


gândindu-se la toate acestea în timp ce colegii săi intrau 
îmbulzindu-se în camere, discutând cu însufleţire despre cele 
întâmplate cu puţin timp înainte. Nu se simţea în largul lui și 
avea un sentiment de furie combinată cu rușine. Își amintea de 
inscripţia apărută pe zidurile exterioare ale liceului, exact în 
faţa statuii lui Lycurgus 

Pinks: „Oricine împiedică un om să se comporte natural este 
un monstru”. Semnat CV. 

Butler se apropie de el încă entuziasmat. 

— Să fiu al naibii, ce scenă! Bătrânul Hailey a luat-o pe coajă. 
Poate că de-acum înainte n-o să ne mai dea șarpe. 

Seamus clătină din cap. 

— Nu-ţi face iluzii. Mai degrabă o să plece Robinson din 
școală. 

— Dar Robinson face parte din miliții. N-o să-l poată trimite 
la Lazaret. 

— Da, sigur că nu, dar pot să-l dea afară din liceu și să-l 
înlocuiască imediat cu un om de încredere. Pe neașteptate, lui 
Seamus îi veni o idee. Ia spune, Mike, crezi că Lazaretul este în 
Uniune? 

Butler îl privi, surprins. 

— S-ar putea. Eu știu doar că este pe o insulă. S-ar putea 
totuși să nu fie în America. 

— Crezi? 

— Nu trimit acolo bolnavi din toate colțurile lumii? Măcar de- 
ar fi în Africa sau la Polul Nord. Dar de ce mă întrebi? 

Seamus nu răspunse. Ideea care îi venise pălea acum în faţa 
realităţii. Din prudenţă, în timp ce băieţii ceilalți încă mai 
sporovăiau, examină cu grijă harta Uniunii pe care o ţinea în 
dulăpior. Nu era niciun loc cu numele de Lazaret, nici printre 
insule, nici pe continent. 

Evenimentele din după-amiaza aceea îl făcuseră să uite de 
foame, dar ea nu dispăruse cu totul și-i mai trimitea semnale 
prin ghiorăiturile din stomac. La ora cinei, însă, mâncă pe 
săturate. Înfulecă două porții de clătite și bău aproape un litru 
de lapte, căutând să scape de gândurile care-l asaltau. 

Roger se așezase la două mese mai departe și-și venea încet- 
încet în fire. Discuta cu colegii și ochii lui păreau să-și recâștige 
sclipirea obișnuită. Seamus se feri cu grijă să-i întâlnească 
privirea. Nu-și dădea seama de ce simţea faţă de prietenul său 


un sentiment nelămurit de vinovăţie sau ceva foarte 
asemănător. În orice caz, prefera să nu intre în vorbă cu el, cel 
puţin pentru moment. 

Atenţia i se îndreptă asupra servitorilor de culoare. Era ca și 
cum i-ar fi văzut pentru prima oară și totuși erau mulți, 
încovoiaţi sub greutatea vrafurilor de farfurii murdare pe care 
le duceau în bucătărie. Fu sigur că privirea lor înlăcrimată, atât 
de caracteristică, se datora efectului reserpinei. Dar cum 
arătau în mod normal? Poate la fel ca bucătăreasa cea grasă, 
mereu veselă și gata mereu să spună glume deocheate? Nu 
avusese niciodată posibilitatea să afle. Amână rezolvarea 
acestei dileme pentru ziua în care avea să emigreze în Uniune. 
Acolo, negrii erau liberi. Toţi oamenii erau liberi. 

După cină li se dădu din nou un remake după Nașterea unei 
națiuni, produs de Comisia cinematografică din Atlanta 
folosindu-se peliculă veche din celuloid, zgâriată toată din 
cauza îndelungatei folosiri. Către sfârșitul filmului, pelicula se 
strică atât de tare încât fură nevoiţi să vadă episodul cu atacul 
Ku Klux Klan-ului cu dese întreruperi și cu imagini care 
tremurau atât de tare încât îi ameţeau pe spectatori. Fu 
pretextul unui val de fluierături și de strigăte care mai însufleţi 
puţin atmosfera, până când educatorul Kennedy, cel care făcea 
pe operatorul, îi trimise pe toţi la culcare. 

— Ce zi de pomină! comentă Butler în timp ce își îmbrăca 
pijamaua. Ceva ar trebui să se schimbe în școala asta învechită. 

— Să sperăm, bodogăni Seamus, așezându-și hainele de zi în 
dulap. Dar eu mă tem că... _ 

Fu nevoit să se întrerupă. În prag apăruse educatorul Bell, 
omul de care se temeau toți în liceul Lycurgus. Chipul său 
ameninţător nu prevestea nimic bun. În picioare, toţi! ordonă 
el. Aliniaţi-vă în faţa paturilor! 

Cei șaizeci de băieţi se supuseră, inclusiv cei goi sau doar în 
chiloţi. Bell avea în mână un obiect pe care Seamus, aflat în 
fundul camerei, nu reușea să-l vadă. Să fi fost sticluţța cu 
reserpină? Nu, la ora aceea nu se dădea niciodată. Atunci ce 
putea fi? 

Brusc, înţelese și tresări abia perceptibil. Era „agrafa”. Un 
inel având diametrul de câţiva centimetri, cu un șir de ace 
scurte și subţiri în partea interioară. Era folosit în cazul celor 
vinovaţi de ejaculări nocturne prea frecvente. Inelul aluneca 


până la rădăcina penisului și era fixat cu ajutorul unui lănţișor, 
închis cu un lăcăţel, în cazul unei erecţii, acele se înfigeau în 
piele, făcând-o să sângereze; dar obiectul provoca dureri chiar 
și la o mișcare mai bruscă pe pat. Și nu se putea scăpa de un 
asemenea chin până când supraveghetorul nu deschidea 
încuietoarea. 

Seamus știa că nu avea de ce să se teamă, dar urmări 
mișcările lui Bell cu aceeași îngrijorare ca și colegii săi. 
Educatorul merse încet prin cameră, privindu-i pe rând pe toți 
elevii, cu ochi plini de o răutate zâmbitoare. Păleau cu toţii, mai 
ales cei care fuseseră de curând pedepsiţi cu agrafa și încă mai 
aveau semne ale acestei suferinţe. 

Când îl văzu pe Bell la numai doi pași de el, Seamus 
încremeni, ţinându-și răsuflarea de emoție. Își repetă în gând 
că nu avea de ce să se teamă, că nu era cu nimic vinovat. Vocea 
educatorului îl izbi ca o palmă zdravănă. 

— Seamus Bubey, nu? Dă-ţi jos pantalonii. 

Crezu că era o confuzie. 

— Domnule educator, niciodată nu am eja... 

— Hai, nu mai trăncăni! Jos pantalonii! 

Brusc, înţelese. Aveau ceva cu el pentru că participase cu 
cuvintele acelea la revolta lui Robinson de după-amiază, 
împotriva directorului. Dar nu aceea ar fi fost pedeapsa! Cel 
mult, reserpina. 

— Fă cum îţi spun! 

Nu era drept! Seamus simţi cum i se urca sângele la cap. Îl 
văzu pe Bell cum întindea o mână ca să-l ţină, ridicând agrafa 
cu cealaltă. Își încleștă pumnul și-l lovi cu toată puterea în nas. 
Educatorul se clătină, uluit și, totodată, furios. Atunci, îl lovi 
din nou, înainte ca bărbatul să poată face vreo mișcare. Apoi 
iarăși, de data aceasta la ficat. 

Bell scoase un fel de răget și se frânse de mijloc. Agrafa îi 
scăpă din mână și se rostogoli până la piciorul patului. Seamus 
o culese de pe jos, își învârti lănţișorul în jurul degetelor și lovi 
din nou. Mâna începu să-i sângereze. Doar durerea îl făcu să 
redevină lucid. 

Gravitatea enormă a faptei sale parcă îi explodă în creier, 
lăsându-l încremenit și neputincios. Îl văzu pe educator 
ridicându-se anevoie, cu faţa plină de sânge, și lovindu-l cu o 
furie meticuloasă. Vederea i se înceţoșă. 


Cu o clipă înainte de a leșina, în timp ce i se înmuiau 
genunchii, văzu în jurul său feţele înspăimântate ale colegilor 
și-l auzi pe Bell zbierând: 

— Daţi-vă înapoi! Ori o să mergeţi împreună cu el la Lazaret! 

În cele din urmă își pierdu cunoștința. 


CALUL TROIAN 


În primele ore ale zilei de miercuri 2 iulie, la o săptămână 
după începerea asediului asupra cetăţii Alghero, Eymerich 
privea din pragul cortului stiva de lemne care se ridica în faţa 
zidurilor, respectând distanţa de siguranţă faţă de săgețile 
aruncate de apărători. În vârful grămezii astfel formate era 
fixat un stâlp și chiar în clipele acelea un călău îi încerca 
rezistenţa. Alţi călăi, ajutaţi de soldaţi, aduceau baloturi de paie 
pe care le așezau în cerc, de jur-împrejur. Lucrau în tăcere, în 
timp ce, de pe meterezele cetăţii, o mulțime de oameni, curioși 
dar și îngrijoraţi urmăreau cu atenţie toate aceste pregătiri. 

Eymerich, cu gluga trasă peste frunte, și-o trase și mai jos, 
peste ochi. Ceea ce urma să se întâmple, un ceremonial pe 
care-l pregătise în amănunţime, ar fi impresionat pe oricine. La 
el, însă, emoția era reprezentată doar printr-o accentuare a 
nervozităţii sale obișnuite și, într-o oarecare măsură, îl mai 
îmblânzea. Simţea, desigur, că inima parcă voia să-i sară din 
piept și că urechile începeau să-i vâjâie. Dar hotărârea sa era 
de neclintit. 

Îl văzu pe Dezcoll venind înspre el, cu o expresie îngrijorată 
pe chip. Încercă să-și ia un aer distrat și indiferent, deși știa că 
nu-l putea păcăli pe secretarul său. 

— Mai gândiţi-vă, magister, spuse el când fu mai aproape. 
Încă mai aveţi timp să reveniţi asupra hotărârii pe care aţi luat- 
O. 

— Nu, domnule. Am reuşit să obțin aprobarea regelui, deşi 
nu mi-a fost deloc ușor. Eymerich își aminti de noaptea aceea 
petrecută în cortul regelui, angajat într-o discuție care părea 
uneori chiar o ceartă. Nu pot da înapoi. Onoarea mea ar avea 
de suferit. 

— Inventaţi măcar un pretext. Ştiu că fantezia nu vă lipsește. 

Eymerich îl privi cu asprime pe Dezcoll. 

— Când vă vorbesc despre demnitate, nu mă refer doar la 
modul în care mă văd cei din jur. Mai presus de orice, este felul 
în care mă văd pe mine însumi. 

Secretarul își desfăcu braţele. 

— Ca de obicei, sunteţi prea mândru. Lăsaţi-mă, cel puţin, să 
vă aduc aminte de situaţia grea în care ne aflăm și de faptul că 
Pedro al IV-lea este în primejdie. Aţi uitat de ceea ce v-am spus 


despre complotul urzit împotriva lui? 

Eymerich, care nu se gândise prea des la așa ceva, ridică din 
umeri. 

— Dacă nu mă înșel, complotul la care vă referiţi trebuia pus 
în aplicare de vicontele de lila care acum este mort. Cred că 
toți complotiștii aceia au în acest moment altele pe cap. Cu atât 
mai puţin se gândesc să-și aleagă un alt șef. 

— Nu, nu, se grăbi să-l corecteze Dezcoll. Mai există un 
amănunt pe care n-am avut timp să vi-l spun. Vom fi atacați de 
pe mare de corăbiile genoveze. În momentul acela Pedro va fi 
în pericol să-și piardă viaţa. 

— În larg nu sunt alte nave și, chiar dacă ar fi, ar trebui să fie 
comandate de niște nebuni ca să atace flota noastră. Eymerich 
ridică un deget. Acum, vă rog să tăceţi. Trebuie să fie adus 
arestatul. 

Într-adevăr, printre corturi, escortat de două șiruri de 
soldaţi, se vedea înaintând Asmar Dezcastell. Mergea anevoie, 
cărându-și lanţurile care, pornind de la gât, îi ţineau braţele 
strânse pe lângă corp. Dar ceea ce impresiona cel mai tare era 
faţa sa, cojită, parcă arsă, acoperită de vânătăi și de cheaguri 
de sânge. Nu mai era îmbrăcat cu tunica din piele de oaie; mai 
avea pe el doar cămașa zdrenţuită, plină acum de pete 
roșietice, care se lipea de membrele slabe, acoperindu-le cu 
greu. 

— Aduceţi-l înăuntru, le porunci Eymerich soldaţilor, arătând 
înspre intrarea în cort. Apoi îl privi ţintă pe Dezcoll. Vă amintiţi 
care sunt amănuntele ceremoniei? 

— Da. 

— Bine, atunci, veniţi cu mine. Dădu într-o parte perdeaua de 
pânză de la intrarea în cort și se duse în spatele celor doi 
soldaţi care-l duceau mai mult târâș pe condamnat. După o 
clipă de ezitare, secretarul îl urmă. 

Trecură două ore, după care un detașament de soldaţi ai lui 
Pero Ferrandez de Ixer alergă să se alinieze în faţa rugului. Se 
auziră sunetele de nafii și de tobe. Cistercienii ieșiră în șir din 
corturile lor și, mormăind rugăciuni, se apropiară de locul 
execuţiei. Se vedeau venind mulţi soldaţi din cele mai 
îndepărtate colţuri ale taberei, iar pe meterezele cetăţii 
Alghero se iviseră o mulțime de capete ale apărătorilor. Toate 
privirile erau îndreptate către cortul regal, dar Pedro al IV-lea 


nu se învrednici să-și facă apariţia. Din cortul lui Eymerich 
ieșiră patru soldaţi care-l împingeau de la spate pe arestatul 
aflat în mijlocul lor. 

Omul era de nerecunoscut. Avea ţeasta rasă, iar faţa îi 
devenise o îngrozitoare mască însângerată, cu gura căscată și 
ochii deja fără viaţă. Se împiedica la fiecare pas, încurcându-se 
în ghemul de lanţuri care-i strângea membrele și avea capetele 
fixate de inelele de la glezne. Unul dintre cistercieni i se 
alătură, aducând cu el o Evanghelie deschisă, dar mortul acela 
viu nu părea să ia în seamă toate acestea. 

Inchizitorul apăru și el în pragul cortului, cu braţele 
încrucișate pe piept și cu gluga trasă până peste ochi. Lângă el 
se afla călăul, înalt, vânjos, încins în jurul mijlocului cu o eșarfă 
roșie. Cei doi schimbară câteva vorbe, apoi inchizitorul 
pronunţă câteva cuvinte pe care cei de faţă nu le putură auzi, 
dar își dădură seama cu toţii că erau înspăimântătoare. 

Deși era dimineaţă devreme, aerul se înfierbântase deja și 
devenea din ce în ce mai apăsător. În apele golfului, plin de 
galerele care se legănau la ancoră, se oglindeau primele raze 
ale soarelui apărut dincolo de cetate și de câmpie, printre 
crestele îndepărtate ale munţilor. Soldaţii continuau să se 
adune și formau acum o mulțime agitată, cuprinsă de febra 
evenimentului care urma să aibă loc. 

Condamnatul urcă cu mare greutate pe rug, mai mult împins 
de soldaţi. li fură scoase lanţurile și înlocuite cu o frânghie 
subţire care-i lega de stâlp încheieturile mâinilor și gleznele 
picioarelor. Legăturile le făcu chiar călăul care, după aceea, le 
controlă cu grijă. De pe zidurile cetăţii porniră câteva săgeți 
care căzură destul de departe de locul execuţiei. 

Toată lumea privea acum înspre inchizitorul care rămânea în 
continuare nemișcat în faţa cortului său. Citi partea cea mai 
importantă a sentinței care-l condamna pe Asmar Dezcastell ca 
eretic dovedit, fără a face, însă, vreo referire la pedeapsa care-l 
aștepta. Misiunea de a spune aceasta îi reveni unui funcţionar 
de la Biroul Administrativ, un bărbat în vârstă, cu niște urechi 
mari pe care nici măcar bereta largă nu reușea să le ascundă. 
Un nou răpăit de tobe atrase atenţia asupra documentului citit. 

Acesta era momentul așteptat de mulţime, atât de soldaţii 
din tabăra aragoneză, cât și de apărătorii de pe zidurile cetăţii. 
Un tânăr, ajutor al călăului, veni înspre mg cu o torță aprinsă și 


apropie flacăra de una dintre grămezile de paie. La începu se 
zări doar un firicel de fum, apoi câteva flăcări plăpânde; în cele 
din urmă, întreaga grămadă luă foc dintr-odată și imediat 
flăcările ajunseră la celelalte paie și la lemnele uscate. Cu toţii 
își ţinură respiraţia, în timp ce limbile de foc se îndreptau către 
stâlpul din mijloc, în clipa următoare, condamnatul scoase un 
urlet disperat care fu ca un semnal pentru mulţime. Cistercienii 
cântau în cor Salve Regina, dar glasurile lor nu reușeau să 
acopere strigătele însufleţite ale soldaţilor. 

Dinspre zidurile cetăţii porni un alt roi de săgeți, dar nici de 
data aceasta ele nu ajunseră în tabăra aragoneză. Flăcările își 
făcuseră apariţia de-acum la baza stâlpului din mijlocul rugului. 
Îl văzură cu toţii pe prizonier cum își mișca gleznele eliberate 
de frânghia mistuită de foc - dar mâinile îi încă ţintuite de 
stâlp. Strigă din nou, apoi încă o dată. A treia oară, însă, urletul 
nu veni din beregata sa răgușită, ci din mulţimea celor de faţă. 

Poate că o flacără mai înaltă decât celelalte ajunsese la 
frânghia care lega mâinile condamnatului; așa că se văzu cum 
el își eliberează braţele, după care, profitând de o clipă de 
buimăceală, sări prin cercul de flăcări care-l înconjura din toate 
părțile. Apăru din nou dincolo de zidul acela de foc, pe câmpia 
care despărțea armata aragoneză de zidurile cetăţii, alergând 
încovoiat, cu pași iuți. Tunica însângerată i se aprinsese în 
câteva locuri, lăsând în urmă dâre de fum și obligându-l să-și 
agite disperat braţele; dar era viu și gata să facă eforturi 
supraomenești ca să-și salveze viaţa. 

Urmă un răstimp de uluială generală care se prelungi peste 
măsură de mult. Apoi, arcașii aragonezi își sloboziră săgețile, 
iar câteva grupuri de infanteriști porniră în urmărirea 
fugarului. Dar acesta ajunsese deja departe, alergând aplecat 
în față și mișcându-și cu mare sprinteneală picioarele. 

Urmăritorii se apropiau din ce în ce mai mult de el. Dintr- 
odată, însă, cei care erau mai în faţă se opriră brusc. De pe 
zidurile cetăţii Alghero se abătu înspre ei o ploaie de săgeți 
care se înfipseră în pământ chiar la picioarele lor. Distanţa de 
siguranţă fusese deja încălcată. Șovăiră o clipă, după care fură 
nevoiţi să dea înapoi în timp ce alte săgeți cădeau de jur- 
împrejur. 

Din înaltul meterezelor se auziră strigăte de satisfacţie. 
Prizonierul ridică privirile către apărătorii cetăţii și porni din 


nou în goană către poarta uriașă care începuse să se deschidă 
încet. Din tunica sa zdrenţuită încă mai ieșea fum, dar omul nu 
mai lua în seamă nimic. Neluând în seamă oboseala, străbătu 
cu pași mari distanța care-i mai rămăsese până la ziduri, 
întâmpinat de apărători cu strigăte puternice de îmbărbătare. 
Ajuns la capătul puterilor, se strecură prin spaţiul îngust care 
apăruse între canaturile porţii, urlând și el ca să-și adune 
ultimele forţe. Mâini grijulii îl apucară și-l traseră înăuntru. 
După aceea, poarta se închise cu un trosnet sec. 

Epuizat, Eymerich se prăbuși pe bârnele din spatele lui, 
respirând atât de greu încât simţea că-l apucă ameţeala. Văzu 
în jur feţe zâmbitoare și emoţionate, dar o perdea sângerie îl 
lăsă fără vedere. Îl durea tot trupul, așa că arsurile și rănile pe 
care și le făcuse pe faţă ca să nu poată fi recunoscut însemnau 
prea puţin în comparaţie cu j unghiurile chinuitoare pe care le 
simţea asaltându-l peste tot. Dar reușise, și puţina luciditate 
care-i mai rămăsese era plină de o nespusă bucurie. 

Când vederea i se mai limpezi și putu să privească în jur, 
observă un mic grup de oameni nespus de bucuroși că-l vedeau 
scăpat de pericol. Erau soldaţi îmbrăcaţi într-un fel de uniforme 
acoperite de blănuri, servitori purtând pe corpurile vânjoase 
sutane albe, oameni de prin sate care căutaseră adăpost în 
spatele zidurilor cetăţii și care îi ofereau fructe și carafe cu vin. 
Cineva adusese o pânză și o folosea acum pentru a stinge 
porțiunile tunicii care încă mai fumegau. Vorbeau cu toţii într-o 
limbă de neînțeles care amintea mult de latină, dar cuprindea 
din când în când și expresii catalane sau genoveze. 

Găsi forţa să nu mai ia în seamă durerile și să se ţină pe 
picioare, susţinut de un soldat. Tâmplele îi zvâcneau cu furie, 
iar inima îi bătea atât de puternic încât avea impresia că toţi 
cei de faţă i-ar fi putut auzi bătăile. Dar luciditatea sa obișnuită 
îi reveni destul de rapid. Observă atunci că, printre casele de 
piatră cenușie, obișnuite sau cu etaj și acoperite cu paie, își 
făcea loc prin mulțime un grup de călugări. După sutane, părea 
să fie benedictini. Aruncă o scurtă privire către sistemul 
mecanic prin care, deasupra capului său, se închideau 
canaturile porţii, împingându-se o bârnă groasă printre 
suporturi metalice masive. După aceea, își concentră atenţia 
asupra noilor-veniţi. 

Remarcă privirea plină de inteligență a călugărului din 


fruntea grupului, un bărbat subţirel, cu faţa împodobită de o 
barbă scurtă. Se întrebă dacă toată punerea lui în scenă avea 
șanse de succes. Dar îl durea atât de tare tot corpul, încât 
amână pentru mai târziu lămurirea acelor îndoieli. 

— Probabil că sunteţi unul dintre soldaţii aragonezi care au 
trecut de partea noastră, presupuse călugărul într-o limbă 
catalană desăvârșită, de îndată ce trecu prin mulțimea 
curioșilor. Altfel poate că nu v-ar fi condamnat la moarte. 

Eymerich încercă să spună ceva, dar gura i se umplu de 
sânge. În cele din urmă reuși să vorbească. 

— Sunt Asmar Dezcastell. Am luptat acum doi ani împotriva 
voastră, apoi guvernatorul Mariano m-a vindecat de ciumă. 
Acum venea partea cea mai grea și mai riscantă a aventurii 
sale. S-ar putea să fi avut ocazia să mă întâlniți acolo. 

— Sărmanul meu prieten, chiar dacă ne-am fi întâlnit cândva, 
sunt sigur că acum nu te-aș mai putea recunoaște. Ar trebui să 
le vezi cum arăţi. Dar ce ţi-au făcut? Călugărul nu mai aşteptă 
răspunsul. Ceru o bucată de pânză de la unul dintre tovarășii 
săi și o apropie de faţa lui Eymerich. Eşti o adevărată mască 
însângerată. Dar ai rămas în viaţă și este limpede că Dumnezeu 
ni s-a alăturat. Guvernatorul a poruncit să se bată clopotele în 
semn de bucurie. 

Contactul pielii cu pânza aspră îi provocă lui Eymerich o 
durere atât de mare încât ochii i se umplură de lacrimi. Profită 
de ocazie ca să se prefacă profund emoţionat. 

— Este pentru a doua oară când guvernatorul mă readuce la 
viaţă. 

— O să-i mulțumești chiar lui, răspunse călugărul, curăţând 
rănile și examinând cu atenţie arsurile. Dacă te simţi în stare să 
mergi pe jos, pornim imediat către casteddu. Dacă nu, am să 
spun să ţi se aducă un cal. 

— Nu, reușesc să mă ţin pe picioare. 

Zvâcniturile din tâmplele lui Eymerich se mai potoliră, dar nu 
și bătăile sălbatice ale inimii. De altfel, durerile nu dădeau 
semn că ar scădea. Reuși cu toate acestea să facă primii pași, 
ţinându-și mereu pânza apăsată pe faţă. În afară de faptul că-i 
calma durerile, îi ferea faţa de cei care îl cunoscuseră pe 
Dezcastell. 

— Vino după mine, spuse călugărul. O să mergem mai încet. 

În timp ce mergea în mijlocul grupului de călugări, toţi fiind 


benedictini în vârstă, cu privirile înflăcărate de bucurie că 
fuseseră de faţă la o adevărată minune, Eymerich privea atent 
în jur. Mașinile de război de pe galere făcuseră o treabă bună. 
Multe case aveau acoperișul ars și unele fuseseră năruite de 
bolovanii aruncaţi de catapulte și baliste dincolo de zidurile 
cetăţii. Mulțimea bucuroasă care se îmbulzea la trecerea 
călugărilor, bărbaţii îndesațţi și femeile ascunse sub văluri dese, 
își îndreptau din când în când ochii către cerul neînchipuit de 
senin, de parcă ar fi așteptat o altă ploaie de proiectile. 

O adiere sărată și un miros de pește proaspăt se răspândea 
peste tot. Dar inchizitorul, încă asaltat de dureri, avea acum 
altceva la care să se gândească. Prezenţa sa în locul acela se 
datora veșnicei sale neîncrederi. Oricare dintre oamenii 
Inchiziției, în special dacă aveau un rang ca al său, ar fi 
încredinţat vreunui subaltern sarcina de a se infiltra în orașul 
inamic. Însuși Dezcoll, care nu era totuși ultimul venit în slujba 
lui, se oferise de mai multe ori să-l înlocuiască în această 
misiune. Dar Eymerich nu avea încredere decât în el însuși. 
Nici chiar rugăminţile regelui de a renunţa, timp de o noapte 
întreagă, nu avuseseră niciun rezultat. Pe de o parte voia 
neapărat să știe ce se întâmpla în spatele zidurilor cetăţii 
Alghero, pe de altă parte nu putea avea suficientă încredere în 
niciun om pentru a-l trimite printre dușmani. 

Încăpăţânarea cu care își urmărise planul îl costase multe 
ceasuri de suferință. După ce-și răsese complet craniul, astfel 
încât tonsura să-i dispară, își apropiase de faţă un fier înroșit, 
atingând-o doar cât să provoace arsuri și bășici, fără a ajunge 
în straturile mai profunde ale pielii. Incă din momentul acela 
simţise dureri cumplite; cu toate acestea, mai găsise forța ca 
să-și deschidă câteva vene fără importanţă, pentru ca sângele 
să i se reverse pe faţă și pe piept. Dezcoll, care asistase la toate 
acestea pe când îmbrăca un veșmânt de dominican, fusese gata 
să leșine de câteva ori, atât de îngrozitor era spectacolul. Dar 
nimeni și nimic nu-l puteau abate pe Eymerich de la ceea ce își 
pusese în gând. 

Acum simţea că-l dor picioarele în timp ce pășea pe ulițele 
pavate cu bolovani rotunzi, iar braţele îi erau atât de obosite 
încât nici nu mai simţea durerea. Luă o înghiţitură de vin dintr- 
o carafă care i se oferea, dar refuză să ia și o bucăţică de pâine. 
Voia să apară în faţa guvernatorului sub o înfățișare demnă de 


milă și aproape sleit de puteri. Planul său era atât de riscant 
încât era suficient să intervină o nimica toată pentru ca acest 
sacrificiu să fie zadarnic. 

La capătul unei străduțe pline de noroi, cu case cenușii și 
dărăpănate, apăru pe neașteptate un palat auster, cu un turn 
având un diametru destul de larg. Steagul din vârf, înfățișând 
un copac atins de un fulger și, deasupra lui, stâlpii roșii ai 
regatului Cataloniei, îl făcură pe Eymerich să înțeleagă că 
aceea era reședința familiei lui Mariano din Arborea. Compară 
modestia clădirii cu dantelăria în piatră de la Aljaferia sau cu 
pădurea de turnuri și turnulețe ale castelului de la Perpignan. 
Într-adevăr, acel adevărat rege peste păstori și marinari 
probabil că se simţea foarte sigur pe sine din moment ce sfida 
un suveran atât de bogat și de puternic. 

Un șir de gărzi, îmbrăcate cu uniforme incomplete și diferit 
colorate, făcu loc doar cât era suficient pentru a deschide 
drumul spre palat, la fel de simplu ca și restul construcţiei. 
Călugărul cel slab se întoarse către Eymerich. 

— Îl vei întâlni pe guvernator. Nu uita de rangul pe care-l are 
și de faptul că ești un esitizo, chiar dacă te-ai comportat ca un 
erou. După aceea o să fii îngrijit cum trebuie. 

Inchizitorul făcu un semn de încuviinţare. Curtea interioară 
în care intrară, iluminată de un șir de torţe, era de o austeritate 
vecină cu sărăcia. Fresce șterse pe ziduri, tencuiala scorojită, 
panoplii cu arme ruginite. Se vedea limpede că guvernatorul 
plătea scump revolta pe care o declanșase și că, fără o 
puternică motivaţie interioară n-ar fi putut rezista un timp 
îndelungat. Eymerich observă toate acestea în timp ce un nou 
val de dureri îl obliga să meargă încovoiat. 

Seniorul din Arborea apăru pe neașteptate pe o ușă laterală, 
cu un surâs larg pe faţă. Era un bărbat cam de treizeci de ani, 
potrivit de statură, îmbrăcat cu o haină de catifea neagră 
împodobită cu dantele cam grosolane și cu pantaloni strâmțţi 
din stofă roșie. Aspectul său general era destul de modest; cu 
toate acestea, Eymerich remarcă în privirea și în gesturile 
gentilomului o demnitate greu de definit, ca și o bunăvoință 
naturală care părea să-l învăluie ca un nimb de lumină. 

— Oh, sărmane prieten, în ce hal ai ajuns! Vocea 
guvernatorului, melodioasă și blândă, părea să exprime o 
emoție sinceră. Știu că ai nevoie de odihnă, dar n-am putut 


rezista ispitei de a te întâlni pentru a-ţi mulţumi. 

Eymerich se înclină atât cât îi permiteau junghiurile din tot 
corpul. 

— Eu trebuie să vă mulţumesc, înălțimea voastră, șopti el, 
făcând intenţionat ca glasul să-i răsune cât mai răgușit. Imi 
redaţi viața pentru a doua oară. 

— De data aceasta, nu mai am niciun merit, răspunse 
seniorul, privindu-l pe inchizitor cu vădită simpatie. Nu eu am 
fost acela care te-a salvat din mâinile aragonezilor. 

— Dar m-aţi apărat în timp ce fugeam. 

În timp ce se înclina din nou, se gândi că, din spusele 
guvernatorului, se vedea că acesta își amintea de Dezcastell 
crezând că știe pe cine avea în faţă. Trebuia să fie și mai 
prudent. 

— Nu ești acum supusul meu? Guvernatorul râse. O să fii 
condus imediat în camera care ţi s-a pregătit chiar aici, în 
palat. Dar, înainte de asta, dă-mi voie să te întreb ceva. Ti-ai 
putut face o idee despere forţele pe care le are Pedro al IV-lea? 

— Oarecum. Sunt cel puţin patru mii de soldaţi, dintre care 
câteva sute sunt călare. Au multe mașini de asalt, de toate 
felurile și hrană cam pentru două luni. Corăbiile, probabil că le- 
aţi văzut. 

— Da, sigur că le-am văzut. Chipul zâmbitor al lui Mariano se 
posomori. Multe lucruri depind de cât timp vom putea rezista. 
Dacă aragonezii își termină proviziile, vor găsi pe aici destul de 
puţină hrană. lar Matteo Doria își pregătește armata cu care îi 
va ataca prin surprindere pe dușmani dinspre sud. Ridică o 
mână. Gata, nu vreau să-ţi răpesc timpul pentru odihnă și 
pentru îngrijirea de care ai atâta nevoie. Doar un lucru aș mai 
vrea să știu. Ştii de ce regele Pedro a adus cu sine și un 
inchizitor? 

Eymerich tresări, dar reuși să-și ascundă surprinderea, 
făcând doar un semn negativ din cap. 

— Mă întreb și eu de ce. Se numește Eymerich, Nicolas 
Eymerich. Poate că îi este util pentru sfaturile pe care i le poate 
da. 

— Ce fel de om ţi s-a părut a fi? 

— Oh, un preot bigot. Aici Eymerich îndrăzni să spună acea 
frază pe care o păstra pentru un moment mai potrivit. Ştie 
foarte puţin sau chiar nimic despre vindecările care au loc în 


Grota lui Neptun. Dacă Dezcastell îl minţise, acum ar fi intrat 
într-o mare încurcătură. 

Mariano păru să tresară, dar totul nu dură decât o clipă. 

— Nu știe nimic? Cu atât mai bine. Dar acum vreau să te 
odihnești. Frate Lorenzo, însoţiţi-l pe viteazul meu prieten în 
camera pe care știți că i-am pregătit-o și aveţi grijă ca 
infirmării să-l trateze cu toată atenţia. Zâmbi din nou cu 
căldura care-i era caracteristică. Şi mai este și altcineva care 
așteaptă cu nerăbdare să te faci bine. 

În timp ce făcea o nouă plecăciune în semn de salut către 
seniorul care se îndepărta, Eymerich simţi un fior rece de-a 
lungul șirei spinării. La cine făcea aluzie guvernatorul cu 
aceste ultime cuvinte. Să fi fost însurat Dezcastell? Desigur, nu- 
și făcuse iluzia că dezertorul valencian nu avea cunoștințe în 
Alghero, dar spera ca boala și situaţia sa de prizonier și de fost 
inamic să reducă mult cercul unor posibile relaţii. Se temu că 
nu-și calculase prea bine pașii, dar nu putea cere informaţii de 
la călugărul care-l ajuta să pășească. Nu avea altceva de făcut 
decât să continue jocul, având încredere în masca sa de 
nerecunoscut și bazându-se pe șiretenia pe care știa că o 
posedă. 

Fu condus tot prin curtea aceea interioară lipsită de orice 
strălucire, apoi pe o scară în spirală care urca la primul etaj, 
larg, întunecos și împodobit cu fresce atât de grosolane, încât 
păreau să fi fost făcute de mâna unui amator total nepriceput. 
În pragul dormitorului, toţi călugării se îndepărtară, cu 
excepţia fratelui Lorenzo, cel mai înalt dintre ei. 

— Cum te mai simţi? întrebă benedictinul pe un ton grijuliu. 

Eymerich simţea dureri în tot corpul. Trăsăturile uscăţive și 
aspre ale feţei sale se umflau din cauza bășicilor, iar arsurile de 
pe picioare și de pe spate îi provocau junghiuri îngrozitoare. Se 
strădui, totuși, să pară indiferent. 

— Cred că întins pe pat o să mă simt mult mai bine. 

Călugărul încuviinţă cu un zâmbet fugar. 

— Sunt de aceeași părere. Rănile sunt foarte urâte, dar mi se 
par superficiale. Cu o alifie și cu puţină odihnă o să te refaci cât 
se poate de repede. Deschise ușa, lăsându-l pe inchizitor să 
intre într-o cămăruţă plină de lumină, având în mijloc un pat 
mare cu baldachin și pe lângă pereţi mai multe lavițe. Camera 
nu-i cine știe ce, dar nu are gângănii. Am verificat asta eu 


însumi înainte de a veni jos să te iau. 

— Gângănii? Eymerich uită pentru o clipă de suferinţa pe 
care o îndura, speriat de o bănuială cumplită. La ce te referi? 

— Oh, știi foarte bine, răspunse călugărul cu o mină 
indiferentă. Fiul cel mic al lui Mariano a murit din acea cauză 
pe care nu o putem numi, chiar în camera aceasta. Dar acum 
nu mai este niciun pericol. 

În ciuda slăbiciunii sale, Eymerich simţi nevoia imperioasă de 
a fugi departe de patul acela care acum i se părea infectat și 
colcăind de niște forme de viață al căror nume nu se putea 
rosti. Dar nu exista nicio posibilitate de a scăpa din locul acela. 
Îl urmă pe călugăr cu supunere și se lăsă dezbrăcat, în timp ce 
toate simţurile lui îl îndemnau să se ridice și s-o ia la goană. Se 
întinse în așternuturi ţinându-și respiraţia, atent la orice 
furnicătură pe care ar fi simţit-o pe piele. Dar nu simţi niciun 
fel de atingere suspectă. 

— Aud pe cineva venind pe coridor. Trebuie să fie donnikellu 
care vine să vă vadă. 

— Donnikellu? 

— Da, tânărul Ughetto. L-ai uitat cumva pe elevul tău? 

Alarmat, Eymerich era gata să-l roage pe călugăr să nu 
permită vizita nimănui, când în cadrul ușii apăru un băiat de 
șaisprezece sau șaptesprezece ani, cu părul cârlionţat și cu o 
figură surâzătoare. 

— Asmar! exclamă tânărul. Apoi tăcu surprins și se opri în 
prag, rămânând cu gura căscată. 

Fratele Lorenzo zâmbi. 

— Da, este Asmar în persoană, profesorul tău de limba 
catalană. L-au schilodit rău de tot, dar în curând o să fie din 
nou la fel ca înainte. 

Eymerich nu putu să scoată niciun sunet. Inima îi bătea atât 
de puternic încât îl ameţea, făcându-l să uite de dureri și de 
teama acelor gângănii. Văzu cum chipul băiatului devine foarte 
serios și căpătă chiar o expresie amenințătoare. 

— Dar ce ai, Ughetto? întrebă, îngrijorat, fratele Lorenzo. 

— Nu este el. Vocea tânărului era aspră și categorică. Nu 
știu cine ar putea fi omul acesta, dar sigur nu este Asmar. 

Călugărul izbucni în râs. 

— Acum n-ai cum să-l recunoști, dar te asigur că este chiar 
el. Poţi să-l întrebi și pe tatăl tău. 


— Nu. Nu este el. 

Deși simţea cum îl cuprinde o spaimă cumplită, Eymerich 
reuși să spună pe un ton destul de calm: 

— Sunt chiar eu, Ughetto. Aproape că m-au ars de viu, dar eu 
sunt. 

— Nu. Privirea tânărului deveni și mai severă. Poţi păcăli pe 
oricine, dar nu și pe mine. Tu nu ești Asmar Dezcastell. Îi 
întoarse brusc spatele și ieși din încăpere. 


FOREST HILLS 1942. BIOPATIA 
CANCERULUI 


Alexander Lowen se așeză pe pat având pe el doar un șort. În 
suburbia aceea a New York-ului, aerul primă văratic era călduţ 
așa că nu-i era frig. Reich se apropie de el. 

—  Îndoiţi genunchii și întindeţi-vă. Respiraţi cu gura 
deschisă, lăsând maxilarul relaxat. 

Lowen se strădui să facă întocmai. După câteva clipe, Reich 
clătină nemulțumit din cap. 

— Dumneavoastră nu respiraţi cum trebuie. 

— Cum să nu respir? Dacă n-aș respira, aș muri. 

— Nu, vă spun eu. Pieptul dumneavoastră nu se mișcă. 
Uitaţi-vă la mine. Luă mâna tânărului și o puse pe pieptul său, 
făcându-l să simtă ridicarea și coborârea toracelui său. Aţi 
înţeles acum? 

Lowen dădu din cap afirmativ. Începu să-și înalțe pieptul de 
fiecare dată când inspira și să-l coboare atunci când expira. 
Reich îl observă timp de câteva minute, apoi îi spuse: 

— Acum, lăsaţi-vă capul pe spate și deschideţi larg ochii. 

Lowen se supuse. În clipa următoare, din gâtlej îi ieșea un 
strigăt ascuţit, tremurat, care parcă nu se mai sfârșea. Reich îl 
lăsă o vreme să se descarce astfel, apoi privi pe fereastra larg 
deschisă. Observă doi vecini care ieșiseră pe balcon ca să vadă 
ce se întâmpla. 

— Ridicaţi acum capul, se grăbi el să-i spună lui Lowen. 
Acesta făcu întocmai cum i se spusese. Strigătul lui se stinse 
imediat. 

Reich zâmbi. 

— Tot mai sunteţi convins că nu aveţi nevoie de niciun 
tratament? 

Lowen îl privi peste măsură de uimit. 

— Dar ce mi s-a întâmplat? Ştiam că strig, dar nu participam 
din punct de vedere emoţional la asta. Nu mi-era nici frică, nici 
altceva. 

— Încercaţi din nou. Lăsaţi capul pe spate și deschideţi larg 
ochii. 

Din gura tânărului ieși din nou acel strigăt, spontan și 
prelungit mult, până când Reich îi comandă să ridice capul. De 


data aceasta, îi spuse să se așeze pe marginea patului. 

— Ajunge pentru astăzi. Puteţi să vă îmbrăcaţi. După cum 
vedeţi, în dumneavoastră există ceva care scapă de sub control. 
Un tratament este mai necesar ca niciodată dacă vreţi să 
deveniți un bun analist. 

Lowen se ridică și-și îmbrăcă pantalonii și cămașa pe care le 
lăsase pe un scaun. 

— Nu mi-aș fi închipuit vreodată așa ceva, șopti el, încă 
tulburat. Era ca și cum strigătul acela n-ar fi fost al meu. Cum 
se poate întâmpla așa ceva? 

Reich se așeză pe un scaun, având pe faţă obișnuita sa 
expresie binevoitoare. 

— Este din cauza vegetoterapiei. Dumneavoastră, care ați 
fost la cursurile mele, ar trebui să știți ceva în privinţa asta. 
Inhibiţii vechi sau răni de demult pot provoca tensiuni 
musculare cronice, ajungând în cele din urmă să formeze o 
adevărată armură fizică și caracterială care blochează 
circulaţia energiei vitale. Străbătând această armură, emoţiile 
cristalizate reușesc treptat să reapară. Este nevoie să fie 
detectate de la prima privire asupra corpului pacientului. 

— Şi dumneavoastră ce emoţii aţi detectat în persoana mea? 

— O mulţime, dar există una care le domină pe celelalte. 
Frica. 

— Frica? Dar frica de ce anume? 

— Nu știu. Doar urmând tratamentul vom putea afla. 

Lowen îl privi pe profesorul său cu un respect amestecat cu 
venerație. Reich își dădu seama de aceasta și încercă să evite o 
asemenea situaţie. Dacă exista un lucru pe care nu și-l dorea, 
era să fie considerat ca un fel de vrăjitor. 

— Haideţi, domnule Alex, ne cunoaștem de un an. Ştiţi deja 
asemenea lucruri. Ce anume nu vă convinge din metoda mea? 

Lowen termină de înnodat șireturile pantofilor, apoi ridică 
privirea către profesor. 

— Nu este vorba despre metoda dumneavoastră. Consider că 
metoda este excelentă și ceea ce s-a întâmplat acum câteva 
clipe dovedește aceasta. De fapt, nu-mi pot da seama de 
supoziţiile pe care le faceţi. 

— Cum așa? Ce vreţi să spuneţi? 

— Energia aceea despre care vorbiţi. Ce energie este aceea? 
Nu, nu mă priviţi astfel, știu dinainte răspunsul. Energie 


orgonică, asemănătoare curentului electric, dar mai lentă, care 
pulsează și este rezistentă la ionizare. Am văzut bionii, am 
observat mișcările din interiorul lor. Dar, pentru a lupta 
împotriva bolilor mintale, este cu adevărat necesar acest sistem 
biologic? Tratamentele dumneavoastră sunt eficiente oricare ar 
fi natura energiei folosite, orgonică, electricitate sau altceva. 

Reich își dădu seama că întrebarea aceea ascunde și o critică 
la adresa cercetărilor pe care le făcea de vreo zece ani, dar nu 
se supără. Cinstea și francheţea lui Lowen nu puteau fi puse la 
îndoială. 

— Dacă nu trebuie să plecaţi prea curând, aș încerca să vă 
fac să înţelegeţi toate acestea printr-o demonstraţie practică. 
Sunteţi de acord? 

— Am timp destul. 

— Atunci, veniţi cu mine în laborator. 

„Laboratorul” era în realitate una dintre camerele casei lui 
Reich, plină ochi de aparate. Erau acolo două microscoape 
mari, mai multe oscilografe, un contor Geiger, eprubete de 
toate dimensiunile și o serie de aparate create de el însuși. 
Unul dintre acestea era un tub flexibil care ajungea într-o 
pâlnie. Un alt aparat, cel mai ciudat, era o ladă din lemn, de 
înălțimea unui om, care avea pereţii căptușiţi cu vată în interior 
și cu tablă în exterior. Lowen o privi lung, dar nu întrebă nimic. 

Reich luă de pe un raft o lamă de sticlă și o introduse sub 
obiectivul unui microscop. 

— Aţi luat deja cunoștință de bioni, spuse, în timp ce regla 
lentilele. Nu cred că aţi făcut vreo legătură între ele și bacilii T. 

— Aţi pomenit de ei în câteva rânduri, dar fără a intra în 
detalii. 

— O s-o fac acum. Priviţi și spuneti-mi ce vedeți. 

Lowen se aplecă peste ocularele microscopului și privi timp 
îndelungat. 

— Văd doi bioni albaștri având în jur niște punctuleţe negre. 
Pare să nu mai fie nimic altceva... 

— Ceea ce aţi văzut este sputa unui om sănătos, îi explică 
Reich. Luă de pe un alt raft încă o lamă și o puse sub obiectivul 
celuilalt microscop. Priviţi, acum, și la aceasta. Este sputa unui 
bolnav de cancer. Observaţi ceva? 

Lowen privi câteva clipe prin ocular, după care își îndreptă 
spinarea, cu o expresie nedumerită pe chip. 


— Punctele acelea negre sunt mult mai numeroase. Pare să 
se dea un fel de luptă între ele și bioni. 

— Exact. Mulţumit, Reich se așeză la un birou. Bionii atacă 
bacilii T. Pot să vă spun dinainte că vor ieși, pentru o vreme, 
învingători. 

— De ce doar pentru o vreme? 

— Pentru că victoria bionilor pregătește un nou val de bacili 
T, de data aceasta invulnerabili. Reich zâmbi, îmi dau seama că 
lucrul acesta vi se pare de neînțeles. Luaţi-vă un scaun și o să 
vă explic totul pe de-a rândul, după care voi încerca să vă fac și 
o demonstraţie. 

Lowen făcu întocmai. Pe chipul său se putea citi o mare 
curiozitate, amestecată cu uimire. 

— Ştiţi deja că bionii iau naștere din creșterea în volum a 
materiei și din dezagregarea ei, începu Reich, fără ca surâsul 
să-i dispară de pe faţă. Dar, într-o fază avansată, 
descompunerea proteinelor produce ceea ce eu am denumit 
bacilii T. l-aţi văzut chiar acum. Este necesară o mărire de cel 
puţin 2000 de ori ca să-i putem observa. 

— Dacă nu mă-nșel, biologii folosesc rareori microscoape de 
o asemenea putere, spuse Lowen. 

— Exact. Acum șase ani, un biolog danez, un anume Fischer, 
a luat în derâdere dorința mea de a lucra cu un asemenea 
raport de mărire. A fost atât de iritat încât, după ce în prezenţa 
mea a recunoscut că a văzut cu ochii lui bionii, a ajuns să spună 
peste tot că, de fapt, eu îi arătasem niște banali stafilococi. Vă 
daţi seama? Nişte bieţi stafilococi! Reich făcu un gest de 
lehamite. Să revenim la discuţia noastră. Am văzut că în sputa 
sau în țesuturile unui om bolnav de cancer bacilii T sunt foarte 
numeroși și deosebit de activi. Prin urmare, acolo are loc un 
proces de descompunere internă într-un stadiu avansat. În 
acest moment, bionii, apăruţi și ei din descompunerea materiei, 
atacă și distrug bacilii T, dușmanii lor naturali. Într-adevăr, 
dacă veţi face o cultură de bioni albaștri și una de bacili T, 
atunci când le veţi amesteca, primii îi paralizează și îi ucid pe 
ceilalți. M-aţi înţeles? 

— Nu prea bine. Bacilii T s-ar afla, în opinia dumneavoastră, 
la originea cancerului? 

— Nici vorbă de așa ceva. După cum veţi putea observa, 
cauza este cu totul alta. In faza despre care vorbesc eu acum, 


bacilii sunt, prin urmare, încă inofensivi. Încercaţi, totuși, să vă 
amintiţi ce se întâmplă în cazul proliferării bionilor. Vă mai 
aduceţi aminte? V-am arătat aceasta acum câteva luni. 

— Da, îmi amintesc foarte bine. Bionii se grupează într-o 
membrană, formând în cele din urmă un protozoar. 

Reich lovi cu palma în masă. 

— Bun! Bravo! Exact acest lucru se întâmplă și în corpul 
bolnavului nostru. Masa bionică se transformă într-un 
protozoar care este, de altfel, celula canceroasă. Aceasta se 
dezvoltă independent, atacând celulele din jur provocând și în 
ele descompunerea și formarea unor noi bioni și a unor noi 
celule canceroase. Se înmulțesc celulele protozoice, amiboide. 
Dacă, după o vreme, n-ar interveni moartea sau vindecarea pe 
cale naturală, celulele canceroase s-ar transforma în niște 
adevărate amibe. Părți întregi ale corpului s-ar contopi într-un 
unic, uriaș protozoar a cărui dezvoltare n-ar mai putea fi oprită. 
Nu numai eu spun asta. Leyden, Schaudinn și alți oncologi 
iluștri au observat structurile ameboide despre care vă vorbesc 
acum, dar nu au înţeles cum luau naștere. 

— Prin urmare, aceste amibe provoacă moartea. 

— Nu chiar. Înainte de a deveni amibe în adevăratul înţeles 
al cuvântului, celulele canceroase se descompun, ba chiar 
putrezesc. Este un proces foarte rapid care dă naștere unei a 
doua generaţii de bacili T, de data aceasta mai numeroși și mai 
agresivi. Dacă moartea nu a survenit mai devreme, din cauză 
că procesul de înmulţire a celulelor a atins vreun organ vital, ea 
intervine când bacilii T invadează sistemul limfatic. Dar 
așteptați puţin, pentru că am să vă demonstrez concret ceea 
am spus până acum. 

Reich desfășură un ecran de pânză atârnat de un perete, 
după care aprinse un aparat de proiecţie cu film de 16 
milimetri. Se duse la fereastră și închise obloanele ca să facă 
întuneric în încăpere. Pe ecran se puteau vedea acum imagini 
foarte clare ale unui ţesut muscular din care începeau să se 
desprindă vezicule în continuă mișcare. Lowen privea uluit la 
toate acestea. 

— Uitaţi-vă, aceștia sunt bionii care iau naștere în urma 
putrezirii epiteliului. Și iată bacilii T. Vedeţi? Pare că bionii îi 
devorează. Şi iată un conglomerat de bioni închis în membrana 
sa. Este deja un protozoar și crește neîncetat. Nu mai lipsește 


decât faza finală, dar dumneavoastră știți de-acum care va fi 
aceasta. Reich opri aparatul de proiecţie și făcu lumină în 
cameră. Desigur, toate imaginile acestea au fost foarte mult 
accelerate. Asemenea procese au loc mult mai încet. 

Lowen se frecă la ochi cu vârfurile degetelor. 

— Da, cred că am înţeles. Dar tot nu-mi dau seama ce rol are 
energia orgonică în tot acest proces. 

— Am să vă explic imediat, îi răspunse Reich, așezându-se 
din nou pe scaun. Ce anume provoacă începerea procesului 
canceros? 

— Descompunerea ţesuturilor. 

— Şi ce anume provoacă această descompunere? Desigur, ea 
poate fi declanșată de un factor chimic sau de un traumatism 
fizic. Dar cazul cel mai tipic este altul. Reich tăcu câteva clipe, 
ca pentru a da o mai mare importanţă celor ce avea să spună. 
Luaţi un individ închistat în armura lui caracterială, cu 
musculatura blocată de o viaţă plină de inhibiţii. Cușca toracică 
este aproape imobilă, respiraţia este incompletă, grumazul este 
permanent încordat, bazinul este flasc, puterea de a avea un 
orgasm este aproape nulă. La o persoană de acest fel, energia 
vitală nu freamătă, irigaţia sangvină este redusă, oxigenul nu 
ajunge în suficientă măsură la celulele corpului. Ce se întâmplă 
în țesuturile lui? Vă spun eu, încep să se descompună. Dar nu 
doar țesuturile sunt bolnave, ci toată fiinţa, întreaga unitate 
psihică funcţională și întregul nucleu biologic. Cancerul nu este 
o boală, este o biopatie, o boală a vieţii. Şi vorbesc despre 
cancer pentru că pe acesta îl studiez acum, dar multe alte 
afecţiuni pot avea aceeași origine, inclusiv schizofrenia. 

Lowen părea peste măsură de impresionat, dar se vedea că 
nu era în totalitate convins. 

— De ce energia orgonică? întrebă el din nou. Nu poate fi 
doar respirația incorectă cauza care să provoace 
descompunerea internă? 

— Nu, îi răspunse Reich pe un ton categoric. Pulsaţia este 
aceea care activează respiraţia și celelalte funcţii vitale. 
Tensiune-încărcare-descărcare-relaxare. Formula orgasmului, 
formula vieţii. Dar s-a făcut târziu, o să mai vorbim despre 
toate astea în ședința următoare. 

Dădu să se ridice. 

— O ultimă întrebare, vă rog. De ce până acum nu și-a dat 


nimeni seama de mecanismele pe care mi le-aţi descris 
dumneavoastră? Mă refer la bacilii T, la transformarea bionilor 
în protozoare, la biopatia cancerului. 

— Pentru că, dragă domnule Alex, orice teorie care are la 
bază sexualitatea și activitatea organelor genitale provoacă 
reacții de o violenţă inimaginabilă. Nu vreau să fac pe victima, 
dar luaţi cazul meu. După ce am fost nevoit să fug dintr-o ţară 
în alta ca să scap de naziști, știți ce mi s-a întâmplat anul 
trecut, la 12 decembrie? Am fost arestat de FBI și închis timp 
de trei săptămâni fiind bănuit că aș fi nazist! Și știți cine se afla 
în spatele reclamaţiei? Un reprezentant ilustru al Asociaţiei 
Psihanalitice Internaționale, adept al pulsiunii morţii și 
adversar al conceptului de libido. Vă spun aceasta ca să vă daţi 
seama câtă ură provoacă energia vitală. A 

Reich se ridică și-l conduse pe Lowen până la ușă. În prag, 
puse o mână pe umărul tânărului. 

— Nu vă faceţi griji, chiar dacă interesul dumneavoastră se 
limitează doar la vegetoterapie, puteţi deveni un analist foarte 
bun. Aveţi toate calităţile pentru aceasta. 

— Tot ceea ce-mi doresc este să devin faimos, spuse cu 
naivitate Lowen. 

Reich zâmbi. 

— Eu am să vă ajut să deveniți faimos. 

Când ajunse pe alee, Lowen își aminti de urletul care-i ieșise 
de pe buze în urmă cu o oră și se încruntă. Avea să treacă un 
an și să aibă loc eliminarea multor blocaje musculare și de 
caracter pentru ca adevărul să iasă la iveală. Avea nouă luni 
atunci când, lăsat singur pe stradă, într-un cărucior de copil, 
provocase printr-un asemenea urlet furia mamei lui. Strigase 
atunci din răsputeri și strigătul acela, îngheţat, rămăsese închis 
în el, închistat în armura care oprea energia vitală. Energia 
Orgonică. 


TAUMATURGIE 


Cele șase zile pe care le petrecu Eymerich în pat, îngrijit de 
un infirmarius al benedictinilor, fură infernale. Chiar dacă după 
prima vizită, donnikellu Ughetto, despre care aflase că era fiul 
lui Mariano de Arborea, nu-și mai făcuse apariţia, își închipuia 
că avea de gând să-și exprime întreaga îndoială cu privire la 
identitatea sa. Observase de mai multe ori în privirea fratelui 
Lorenzo o expresie nedumerită care putea să dovedească faptul 
că neîncrederea băiatului începea să-i convingă pe cei din jur, 
chiar dacă, așa cum se părea, destul de anevoios. 

Mai era și durerea permanentă pe care i-o provocau rănile și 
arsurile. Desigur, alifiile cu care îl oblojea infirmarius îi alinau 
destul de mult suferința; dar Eymerich, temându-se să nu fie 
descoperit, atunci când rămânea singur își deschidea singur 
rănile frecându-le cu o bucată de stofă aspră și-și apropia de 
arsuri flacăra lumânării. Toate acestea îl făceau să sufere atât 
de cumplit, încât își vâra între dinţi un colţ al cearșafului ca să 
nu urle de durere. Marginea păturii, făcută zdrenţe, arăta la ce 
tortură îngrozitoare se supunea cu bună știință. 

Din cauza aceasta, înfățișarea sa inspira milă, dar arsurile de 
pe corp, în special cele de pe picioare, se vindecau rapid. 

— Este meritul fierei negre pe care o aveţi în corp și vă dă un 
temperament coleric, îi explica infirmarius, un bărbat mărunţel 
și foarte politicos. După cum știți, firile colerice se află sub 
semnul focului. De aceea, flăcările nu v-au atins prea grav. 
Pielea dumneavoastră este tânără, de adevărat coleric, și se 
reface cu ușurință, mai ales în clima caldă și uscată de aici. Vă 
face să vă simtiti foarte bine pe insulă, chiar dacă pentru alţii 
este de-a dreptul ucigătoare. 

— Ei, astea sunt simple teorii. 

— Nu, nici vorbă, insista călugărul. Eu am un temperament 
flegmatic și, prin urmare, prefer apa. Dacă aș fi într-o situaţie 
ca a dumneavoastră, nu m-aș vindeca decât dacă vremea ar fi 
ploioasă. Cu căldura aceasta, aș putea chiar să mor. 

Eymerich ridica din umeri și nu scotea nicio vorbă. 

În a șaptea zi, 9 iulie 1354, fu în stare să se ridice, în sfârșit, 
din pat și să iasă din cameră. Durerile scăzuseră atât de mult 
încât își permise chiar să se îmbăieze într-un hârdău plin cu 
apă rece ca gheaţa, contrar părerii pe care o avea infirmarius. 


Privindu-și mâinile și picioarele amorţite de răceala apei, nu 
descoperi în jurul rănilor nici paraziți, nici urme de puroi. Era, 
prin urmare, cazul să-și ducă la bun sfârșit misiunea pentru 
care se afla acolo. 

După-amiază ceru să i se aducă niște straie obișnuite și 
cobori în atriumul palatului, fără să fie luat în seamă de cei pe 
care-i întâlnea. Era nerăbdător să afle cum decurgea asediul, 
pentru că niciunul dintre călugării benedictini nu vorbise 
despre așa ceva, sub pretextul că nu voiau să-l tulbure. 
Observase la ei doar o încredere deplină în succesul final, astfel 
încât nu-și schimbaseră deloc îndeletnicirile de zi cu zi. Hrana 
era proaspătă și din belșug, semn că Alghero nu părea, cel 
puţin până în momentul acela, să sufere de pe urma blocadei 
aragoneze. 

Putu vedea urmele războiului când ieși în stradă, salutat cu 
simpatie de soldaţii care făceau de pază la intrarea în palat. 
Multe locuințe erau dărâmate, la altele acoperișurile de paie 
fuseseră mistuite de foc. Era limpede că ploaia repetată de 
bolovani și de proiectile aducătoare de foc, a căror cădere o 
auzise doar ca un ecou îndepărtat în timpul cât zăcuse la pat, 
începuse să provoace orașului distrugeri destul de mari. Dar 
oamenii nu păreau prea neliniștiți și-și vedeau mai departe de 
treburile zilnice. 

O luă pe străduțele din jurul palatului, privind cu atenţie 
feţele trecătorilor. In afară de faptul că erau mai cu toții scunzi 
de statură și craniul le era destul de mare, aveau înfățișări 
destul de deosebite. Unii aveau tenul măsliniu, asemănător cu 
cel al locuitorilor din Ţara Sfântă sau cu al ţiganilor; alţii, însă, 
aveau pielea albă, dar aproape toată faţa le era acoperită de 
păr. Foarte rar întâlnite pe stradă, femeile purtau mantii lungi, 
negre, care le acopereau și creștetul și sub ele li se puteau zări 
ochii negri ca tăciunele și o privire pătrunzătoare. Doar cele 
foarte tinere aveau capul descoperit, fiind îmbrăcate cu bluze 
brodate peste care purtau veste din catifea, asemănătoare cu 
ale fetelor arabe din Saragosa. 

Plimbarea lui Eymerich nu dură prea mult. leșit ca să 
spioneze cu privirea ce se petrecea în cetate, își dădu seama 
destul de repede că era el însuși în centrul atenţiei. Grupuri de 
locuitori ieșeau din prăvălioarele întunecoase de la parterul 
caselor cu etaj, aţintind asupra lui ochi strălucind de 


curiozitate. Un păstor care îndemna în faţa lui șapte sau opt oi 
încercă zâmbitor să intre în vorbă cu el. Cuvintele pe care le 
pronunţă îi părură inchizitorului un șir fără noimă de sunete 
guturale. Ba chiar, o ceată de copii complet despuiaţi începu să 
meargă în urma lui, imitându-i fără nici urmă de rușine toate 
mișcările. 

Eymerich căruia îi plăcea mai mult ca orice altceva să treacă 
neobservat, își dădu seama că faţa sa brăzdată de un păienjeniș 
de cicatrice nu putea trece neobservată pe nicăieri. Se întoarse 
în grabă din drum, făcând de mai multe ori gestul mecanic de 
a-și ridica poala unei sutane pe care atunci n-o purta. Se simţea 
monstruos și ridicol și această senzaţie îl scotea de-a dreptul 
din minţi. Ca să ajungă la palat, porni pe o străduţă noroioasă, 
cu pavajul acoperit de paie și de balegă. Dar chiar în momentul 
acela auzi în spatele său o bufnitură asurzitoare, urmată de 
tipetele mulţimii. 

Se întoarse. Un bolovan se abătuse pe neașteptate asupra 
unei cocioabe din lemn, năruind-o până în temelii. Două femei 
plângeau și dădeau din mâini în faţa ruinelor, agăţându-se cu 
disperare de hainele trecătorilor care fugeau în toate părțile. 
Fu semnalul de începere a unui atac îngrozitor. Cerul era 
brăzdat de pietre uriașe, urmate în clipa următoare de 
rotocoalele de foc lansate de baliste. După aceea, vâjâitul 
îndepărtat al braţelor catapultelor, însoţit de bufnituri 
asurzitoare, anunţă că și zidurile exterioare se aflau sub tirul 
aragonez. 

Forţa sutelor de mașini de război, acționând acum toate în 
același timp, își arăta din plin eficacitatea. În jurul lui Eymerich 
câteva case se transformau în biete mormane de așchii sau 
ardeau cu flăcări uriașe. Panica era de nedescris. Locuitorii din 
Alghero ieșeau din căsuţele lor mizere, alergând în căutarea 
unui adăpost iluzoriu. Unii își zoreau din urmă copiii, alţii 
duceau în braţe bătrâni răniţi de rămășițele care zburau peste 
tot. Femeile erau acum în număr foarte mare și păreau să se 
descurce mult mai bine decât soţii lor. Câte una își smulgea, 
totuși, părul din cap în faţa mormanului de pietre și de lemne în 
care se transformase locuinţa familiei sale. 

Eymerich privea toate acestea îngrozit, dar și încântat în 
același timp. Nu prea știa încotro s-o apuce. Palatul 
guvernatorului se afla la doi pași, dar bănuia că tocmai 


construcţia aceea masivă era ţinta principală a 
bombardamentului. Nu-i mai rămânea decât să alerge în 
direcţie opusă, adică în direcţia în care se îndrepta și mulţimea 
înspăimântată; dar se temea să nu fie trântit la pământ și călcat 
în picioare; o asemenea posibilitate îl îngrozea mai mult decât 
bolovanii care continuau să șuiere pe deasupra orașului. 
Rămase în mijlocul străzii, îmbrâncit din toate părţile de 
oamenii mititei și păroși care alergau cât îi țineau picioarele. 

În cele din urmă, ploaia de pietre încetă și totul păru să se 
liniștească. Probabil că aragonezii încărcau din nou Ilebreres și 
catapultele, operaţiune pentru care aveau nevoie de cel puţin o 
jumătate de oră. Locuitorii încetară să mai fugă și reveniră de 
unde plecaseră, dând din mâini și comentând gravitatea 
distrugerilor. Unii plângeau, alții îi amenințau cu pumnii pe 
dușmanii nevăzuţi de dincolo de ziduri. In fața palatului se 
vedea o învălmășeală gălăgioasă la care se alătura mulțimea de 
oameni revărsată de pe ulicioarele din jur. În scurt timp, mica 
piaţă se umplu de oameni disperaţi care păreau să ceară ajutor. 

Dându-și seama că nimeni nu-l mai lua în seamă, Eymerich se 
retrase la adăpostul unui zid și rămase nemișcat, ţinând sub 
observaţie figurile acelea aspre și triste și încercând să le 
descifreze mișcările buzelor. Dar nu era chip, pentru că limba 
lor era cu totul de neînțeles. Remarcă, însă, că semnele fricii 
dispăreau ca prin farmec, ca și cum spaima prin care trecuseră 
fusese doar de suprafaţă și acum lăsa locul unei siguranţe 
tainice care rămăsese intactă. 

După câteva clipe, însă, așa cum se așteptase, guvernatorul 
Mariano apăru în pragul ușii de intrare în palat. Nu se 
așteptase, totuși, să meargă fără nicio escortă către mulțime, 
zâmbind ca un părinte la vederea copiilor săi. De la distanţa 
aceea, nobilul nu părea câtuși de puţin impunător; cu toate 
acestea, Eymerich rămase uimit de măreţia exprimată de acest 
personaj și de bunătatea extraordinară pe care părea s-o 
răspândească în jurul său. I se păru, de asemenea, că silueta lui 
avea în jur un halo diafan de lumină albăstruie, vizibilă mai ales 
pe fondul zidurilor cenușii ale palatului. Dar lumina aceea nu se 
mai putu observa când Mariano ajunse în bătaia soarelui, 
înconjurat de o pădure de braţe care-i cereau ajutor. 

După ce-i atinse și îi îmbrăţișă pe cei aflaţi în apropierea sa, 
guvernatorul începu să vorbească. Eymerich nu și-ar fi putut 


închipui nici în ruptul capului că el ar fi avut un glas atât de 
puternic și de impunător. Nu înţelese mare lucru din ceea ce 
spunea; își dădu seama doar că îi îndemna pe oameni să fie 
curajoși și să aibă răbdare. Putu, totuși, să prindă sensul multor 
fraze care semănau cu cele latinești și ai altora care, deși 
aproape imposibil de înţeles, îl tulburară. De exemplu, Mariano 
se referi de două ori la ora feriada și de fiecare dată ridică 
degetul în semn de ameninţare. Dar expresia care mai mult 
decât orice îl făcu pe inchizitor să tresară se auzi către sfârșitul 
discursului, când era limpede că guvernatorul chema asupra 
mulțimii protecţia divinității. 

— Deus benedicat vos, tună Mariano cu un glas emoționat. 
Jesus benedicat vos. Sardus Pater defendat vos a morbo 
innominando. 

Cei de faţă își plecară capetele și-și făcură semnul crucii. 

Sardus Pateri Eymerich tresări atât de violent încât rănile 
începură să-l doară din nou. Da, înţelesese bine. O zeitate 
locală oarecare era alăturată singurului Dumnezeu adevărat și 
Fiului Său! Așadar, aceea era erezia pe care o bănuise. În ochi 
îi apăru o sclipire plină de răutate, pumnii i se încleștară. 
Trebuia să meargă până la capăt, să descopere cât mai repede 
cine era acel Sardus Pater atât de venerat și morbul fără nume 
de care auzea pomenindu-se din când în când, ca să curme 
totul cât mai repede. Se îndreptă spre mulţime și începu să-și 
facă loc cu coatele. 

Mariano, care era pe cale să se îndepărteze, îl văzu și îi 
zâmbi. 

— Ei, dragă prietene! Mă bucur să văd că te-ai mai 
înzdrăvenit. Vino. Sper că o să-mi faci cinstea să stai la masă cu 
mine în seara asta. 

— Onoarea este de partea mea, înălțimea voastră, răspunse 
Eymerich înclinându-se respectuos. 

Ajunseră la ușa cea mare a palatului, în timp ce locuitorii 
orașului se întorceau, mai liniștiți acum, la treburile lor. Ajuns 
în prag, guvernatorul se întoarse și-l privi cu atenţie pe 
inchizitor. 

— Aș vrea să te examinez. Cum se face că rănile dumitale nu 
s-au vindecat? Cicatricele sunt încă proaspete, ca și cum abia 
de curând ai scăpat din mâinile călăilor. 

— Cele de la piept, de pe spate și de pe picioare s-au închis 


deja. 

— Ciudat. S-ar putea să fie ceva în neregulă cu sângele. Vino 
cu mine, să văd ce pot să fac. Mariano oftă. Din păcate, sunt 
foarte obosit și ploaia aceea de bolovani s-ar putea să înceapă 
din nou dintr-o clipă în alta. Condiţiile nu sunt dintre cele mai 
bune. Dar am să fac tot posibilul. 

Eymerich se întrebă în sinea lui ce-și propunea să facă 
seniorul acela, dar se feri să-l întrebe. Trecură prin atriumul 
întunecos și fără niciun ornament, în timp ce, la vederea lor, 
gărzile se ridicau în picioare și-și descopereau capul. Mariano 
se opri înainte de prima treaptă a scărilor, în faţa unei uși 
întredeschise. 

— Aici o să putem sta liniștiți. Soţia și copiii mei sunt 
obișnuiți să mă vadă practicând medicina. 

Inchizitorul simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Cu siguranţă, 
Ughetto îi va pune din nou la îndoială identitatea. Dar nu mai 
putea da înapoi: Mariano deja pășise dincolo de prag. Îl urmă, 
șovăind. 

Din fericire, Ughetto nu era acolo. Camera în care intraseră 
era mobilată cu gust, lucru total neobișnuit în clădirea aceea 
mohorâtă. Pe pereţi erau lambriuri din lemn de chiparos având 
pe ele, sculptate în relief, cele mai cunoscute instrumente 
muzicale. Draperiile erau bogate, din catifea verde brodată cu 
fir de argint, asortate cu tapiţeria fotoliilor. Șemineul, fără foc 
acum, era de dimensiuni impunătoare, ca și masa lungă pe care 
se aflau ghirlande din flori de pădure, puţin ofilite, dar 
păstrându-și parfumul suav. Părea o încăpere din casa vreunui 
boiernaș din Barcelona sau Saragosa. 

De-o parte și de alta a ferestrei mari ședeau o femeie și două 
copile care brodau. Doamna, desigur Timbors de Rocaberti, 
avea părul negru ca pana corbului și un ten foarte palid, foarte 
rar printre locuitorii din Alghero. Ridică înspre noii-veniţi o 
privire surprinsă și deschisă și lăsă să-i cadă ghergheful în 
poala rochiei sale largi. 

— Oh, domnule Dezcastell, spuse ea într-o catalană perfectă, 
cu un zâmbet care-i lumină faţa nu prea frumoasă, dar plină de 
amabilitate. Mă bucur tare mult că v-aţi revenit! Am auzit că ați 
îndurat chinuri cumplite. 

Eymerich făcu o plecăciune adâncă, întrebându-se imediat 
cât de amicale erau relaţiile dintre doamna aceea și adevăratul 


Asmar. 

— A trecut totul, buna mea doamnă, spuse el, făcând cu 
multă pricepere ca glasul să-i răsune răgușit. Din păcate, însă, 
după cum vedeţi, pe faţă mai am încă urme serioase. 

Timbors izbucni într-un râs cristalin. 

— S-ar putea, într-adevăr, ca Ughetto să nu vă recunoască. 
Dar eu vă recunosc și încă perfect. Nimeni de aici, din Alghero, 
nu vorbește atât de bine catalana. 

— Doar vocea este puţin diferită, remarcă timid cea mai mică 
dintre copile, o fetiță de doisprezece ani, la fel de palidă ca 
mama ei. 

Eymerich, care, auzind cuvintele lui Timbors, se simţise 
ușurat, simţi din nou un fior de gheaţă pe șira spinării. Era gata 
să spună ceva, când cealaltă fată, poate cu unul sau doi ani mai 
mare decât sora ei și cu un aer foarte inteligent, se amestecă în 
vorbă. 

— Dar ești de-a dreptul proastă, Berenice, spuse ea pe un ton 
serios. La fel ca Ughetto. Omul acesta a fost pe jumătate ars. 
Cum crezi că ar mai fi putut rămâne cu aceeași înfățișare? 

— Are dreptate Eleonora. Guvernatorul întinse spre Berenice 
degetul arătător și o mustră cu blândeţe. Este o adevărată 
minune că domnul Dezcastell mai este în viaţă. L-am adus aici 
ca să-i vindec și ultimele răni. 

Eymerich care nici nu îndrăznise să răsufle până atunci, oftă 
încet, cu mare ușurare. 

— De ce nu-l duci în grote? întrebă Timbors. 

— Nu, nu este cazul, sunt niște răni superficiale, nu este 
nevoie să intervină Cel Puternic. Spunând aceste cuvinte, 
Mariano îl apucă pe Eymerich de un braţ și-l conduse către un 
fotoliu. Așa, acum așază-te cât mai comod. Nu, nu așa, stai 
rezemat de spătar. Au apărut pungi cu puroi în jurul rănilor? 

Foarte surprins, inchizitorul clătină din cap. 

— Nu. Cu excepţia bășicilor de la arsuri, dar acelea au 
dispărut destul de repede. 

— Asta-i foarte bine. Adevăratul pericol apare atunci când 
carnea se infectează. Dar acest lucru nu se întâmplă decât 
atunci când sunt afectate umorile, lucru care, la rândul său, 
depinde de o suferință a inimii sau a respirației. Spunând 
acestea, guvernatorul își apropie mâna dreaptă de fruntea lui 
Eymerich care, instinctiv, se feri de atingerea lui. Nu ai de ce 


să te temi. Tot ceea ce voi face este să-ţi transmit o parte din 
energia pe care am acumulat-o în grotă, astfel încât s-o întăresc 
pe a dumitale. In felul acesta, fluxurile vitale vor deveni mai 
active și vor vindeca rănile. De cât timp n-ai mai dansat în jurul 
unui beţii? 

Eymerich căscă larg ochii, uluit. 

— În jurul unui beţii? 

— Da, pietrele acelea în formă de falus. Nu te-ai mai culcat 
demult cu o femeie, nu-i așa? 

O asemenea întrebare, pusă prin surprindere, îl făcu pe 
Eymerich să tresară ca și cum ar fi primit o palmă zdravănă 
peste obraz. li trebuiră câteva clipe ca să realizeze că 
guvernatorul n-avea de unde să știe că se află în faţa unui 
preot. Dar nu putu să nu fie indignat de curiozitatea aceea atât 
de păcătoasă, mai ales exprimată de faţă cu trei femei. 
Căznindu-se să-și domine furia, dădu din cap afirmativ. 

Mariano nu păru să observe tulburarea sa. 

— Îmi închipui că în asemenea împrejurări nici nu aveai cum. 
Te sfătuiesc să faci acest lucru cât se poate de curând. Tocmai 
împreunarea dintre bărbat și femeie face ca energia să se 
manifeste în deplinătatea ei. Ai auzit de Hildegarde din Bingen? 

— Da, răspunse Eymerich care ar fi vrut să dispară din 
cameră în clipa următoare. Nu a scris niște tratate de 
medicină? 

— Sigur că da. Hildegarde descrie împreunarea dintre sexe 
ca fiind compusă din trei momente: concupiscentia, fortitudo, 
adică putere, potenţă, și studium, adică raport trupesc. Aceasta 
corespunde principiului universal al creaţiei. Concupiscentia 
este voința lui Dumnezeu, fortitudo este puterea divină, 
studium este îmbinarea dintre voinţa și puterea lui Dumnezeu 
pentru a crea viaţa. Făcându-l pe om după asemănarea lui, 
Dumnezeu i-a dăruit și echivalentul capacităţii lui creatoare. 

Deși uluit și revoltat de cuvinte atât de insultătoare la adresa 
divinității, Eymerich consideră că era momentul să facă un pas 
riscant care l-ar fi adus mai aproape de aflarea adevărului. 

— Toate acestea sunt valabile și în cazul lui Sardus Pateri 

— Sigur că da, îi răspunse Mariano, fără a observa manevra 
inchizitorului. Nu întâmplător, adevăratul lui nume este Sid 
Potente Baby. Potente, adică puternic, în stare să dea viaţă, ca 
și Pater. Dar Dumnezeu are multe nume. Își luă mâna de pe 


fruntea inchizitorului și pe faţă îi înflori un zâmbet larg. Bine, 
cred că pentru astăzi este suficient. Cum te simţi? 

Eymerich era să-i răspundă în doi peri, dar, când își 
desprinse spinarea de pe spătarul fotoliului, simţi o furnicătură 
în tot corpul și o senzaţie de energie și de forță care-l făcu să se 
simtă mult mai bine. Își duse mâinile la faţă, temându-se că 
rănile îi dispăruseră, redându-i astfel adevărata înfățișare. 
Simţi ușurat că erau tot deschise, chiar dacă îl dureau mai 
puţin. 

— Mă simt mult mai bine, răspunse el, dar rănile tot acolo 
sunt. 

Guvernatorul făcu un gest liniștitor. 

— Oh, nu pot dispărea așa, dintr-o clipă în alta. Important 
este că în corpul dumitale viața a început să pulseze din nou. 
Vindecarea va fi foarte rapidă. 

Eymerich se ridică în picioare fără să simtă efortul, de parcă 
mușchii săi ar fi întinerit ca prin minune. Se înclină cu respect 
în faţa guvernatorului. i 

— Vă mulțumesc, înălțimea voastră. Într-adevăr, mă simt 
mult mai bine. 

— Rămâneţi cu noi la cină? întrebă Timbors care se apucase 
din nou să brodeze. 

Eymerich era gata să accepte invitația, dar în ultimul 
moment se gândi că în mod sigur la masă avea să-l întâlnească 
din nou pe Ughetto și risca să piardă avantajele pe care le 
dobândise până atunci. 

— Vă mulțumesc foarte mult, dar nu mi-e deloc foame. Soțul 
dumneavoastră mi-a stimulat atât de mult energiile, încât mă 
simt ca și cum abia m-aș fi ridicat de la un ospăț îmbelșugat. 

Mariano izbucni în râs. 

— S-ar zice că tratamentul a avut un efect peste așteptări. 
Nu vom insista. Mă simt, însă, obligat să-ţi spun că va trebui 
neapărat să rămâi pe toată perioada convalescenţei în 
mănăstirea benedictinilor. Așa după cum ai văzut, aragonezii și- 
au concentrat asupra acestui palat toate mașinile lor de război 
și camera în care ești găzduit este printre cele mai expuse. N- 
aș vrea ca strădania mea să fie zădărnicită de vreun bolovan 
bine ţintit. 

— Voi face precum doriţi, domnule, răspunse Eymerich, 
bucuros că scapă din acel loc periculos. Ospitalitatea 


dumneavoastră a fost extraordinară. 

Mariano ieși în pragul ușii care dădea înspre coridor și 
chemă pe unul dintre soldaţii de pază. 

— Însoţește-l pe domnul  Dezcastell la mănăstirea 
benedictină. Întreabă acolo de fratele Lorenzo și lasă-l pe 
oaspetele nostru în grija lui. Apoi, se întoarse din nou către 
inchizitor. Ai grijă în primul rând să nu neglijezi ritualurile pe 
care le-ai învăţat pe această insulă. Doar în felul acesta oamenii 
se împărtășesc din puterea Creatorului și se feresc de 
străvechiul blestem care încă îi mai ameninţă. 

Ultimele lui cuvinte erau tocmai acelea pe care Eymerich 
aștepta să le audă încă de la începutul conversaţiei și era 
disperat că guvernatorul întârzia să le pronunţe. 

— Vă referiţi la morbum innominandurn! 

Sprâncenele lui Mariano se încruntară. 

— Întocmai. M-am folosit de el ca de o armă împotriva 
invadatorilor, dar îți mărturisesc că am început să mă cam tem 
de el. S-ar putea să capete niște puteri imposibil de stăpânit. N- 
aș vrea să fim nevoiţi să ucidem copii, așa cum făceau strămoșii 
noștri. 

În cameră se așternuse dintr-odată o atmosferă apăsătoare. 
Eymerich îl privi scrutător pe guvernator. 

— Să-i ucidem pe copii? întrebă cu un glas tremurat, sperând 
ca interlocutorul său să nu-și dea seama cât era de tulburat. 

Mariano încuviință. 

— Da, ai auzit bine. Când diavolul devine prea puternic, 
aceasta este singura cale prin care poate fi îmblânzit măcar 
pentru o vreme. Toate familiile din Alghero știu asta, dar 
preferă să nu se gândească la așa ceva. Așa să faci și 
dumneata. 

Îndemnul acesta suna ca o poruncă. Răvășit, Eymerich schiță 
din nou o plecăciune și ieși în grabă. 

Soldatul, un bărbat cu tenul măsliniu și cu faţa brăzdată de 
riduri, îl conduse fără să scoată nicio vorbă prin atrium și apoi 
pe străduţele care duceau către mănăstire. Locuitorii orașului, 
ieșiți în număr mare pe străzi, în ciuda căldurii și a spaimei 
prin care trecuseră, erau ocupați acum să repare acoperișurile 
și fațadele caselor care mai rămăseseră în picioare. Trecând pe 
lângă ei, Eymerich le arunca priviri pline de dispreţ. Era încă 
sub impresia celor aflate. Avusese până atunci de-a face cu tot 


felul de erezii, dar niciodată cu una care să propovăduiască 
ritualuri falice și dezlănțuirea fără opreliști a simțurilor. Citise, 
desigur, în scrierile Părinților Bisericii, diferite lucruri despre 
obiceiurile scandaloase ale  carpocraţienilor sau ale 
barbelognosticilor, dar credea că acele obiceiuri profanatoare 
dispăruseră de multă vreme. Ereticii împotriva cărora luptase 
erau, dimpotrivă, adepţii unui ascetism mai sever chiar decât 
cel catolic ajungând, în cazuri limită, până la interzicerea 
procreării. În schimb, pe insula aceea blestemată nu numai că 
se încuraja promiscuitatea sexuală ca izvor al sănătăţii, dar se 
încerca s-o considere ca venind din mesajul aflat la temelia 
creștinismului. Mai mult, Mariano pomenise și de sacrificii de 
vieți omenești pentru a îmblânzi un demon necunoscut. 
Inchiziția trebuia să distrugă un asemenea cult pervers 
folosindu-se de toată violenţa de care era capabilă. 

Ulicioarele mai îndepărtate de palat păreau să fi fost cruţate 
de bolovanii lansați de catapulte și de proiectilele incendiare. 
Prăvăliile cu plase de pescuit și cu diferite feluri de frânghii, 
împreună cu mirosul persistent de pește lăsau să se bănuiască 
o activitate economică preponderent legată de mare, întreruptă 
acum din cauza asediului aragonez. Patronii și vânzătorii 
stăteau în prag, cu braţele încrucișate, privindu-i cu atenţie pe 
trecători, ca și cum printre ei s-ar fi aflat și posibilii clienţi. Dar 
vasele în care se aflaseră până atunci cereale erau aproape 
goale, iar tarabele micilor negustori erau goale și pline de praf. 
Cu toate acestea, în ochii oamenilor nu se citea suferinţa, nici 
teama pentru ziua de mâine. Încruntat, Eymerich se gândea că 
era posibil ca ei toți să-și pună toată nădejdea în vreo armă 
secretă și izbăvitoare pe care el încă nu o cunoștea. Își notă în 
minte acest lucru. 

Mănăstirea benedictinilor care apăru după un colț al străzii 
era, de fapt, o clădire modestă cu un singur etaj, deasupra 
căreia se înălța o cruce mare de lemn. Nu existau deloc 
ornamente și ferestrele erau, de fapt, niște crăpături lăsate 
între pietrele din care fuseseră înălțate zidurile. 

— Am ajuns, spuse soldatul într-o catalană scâlciată. Mă duc 
să-l caut pe fratele Lorenzo. 

Dispăru pe ușa scundă de la intrarea în clădire, deschisă și 
fără niciun fel de pază. Se întoarse după puţin timp împreună 
cu un călugăr de vreo cincizeci de ani, vânos și puţin aplecat de 


spate. Bărbatul îi zâmbi, dezvelind un șir de dinţi neregulaţi și 
înnegriţi. 

— Bine ai venit, fiule. Domnul să fie cu tine. 

— Şi cu sufletul vostru, răspunse Eymerich, împreunându-și 
palmele. 

— Sunt părintele capelan. Fratele Lorenzo este ocupat cu un 
bolnav abia întors din grote. Un caz disperat, mă tem că nu are 
nicio șansă de scăpare. Vreţi să așteptați sau să-l vedeţi de 
îndată? 

Ideea de a intra în camera unui bolnav atât de grav îl sperie 
cumplit pe inchizitor. 

— Mulţumesc, o să-l aștept. 

— Atunci, veniţi cu mine. Mai este și un alt vizitator pe care 
cred că-l cunoașteţi bine. 

Cuvintele acestea îl neliniștiră pe Eymerich. Era oare posibil 
ca la fiecare pas să-l pândească un pericol? În orice caz, până 
atunci reușise să se descurce de fiecare dată. Porni în urma 
părintelui capelan cu toate simţurile în stare de alarmă. 

Interiorul mănăstirii era sobru, dar nicidecum sărăcăcios. În 
penumbra încăperilor se puteau zări fresce de bună calitate, 
tavane elegante cu pătrate, cufere cu încrustaţii, un crucifix 
bizantin uriaș. Tăcerea era totală, întreruptă rareori, pe lângă 
zgomotul făcut de pașii lor, doar de foșnetul îndepărtat produs 
de mersul ușor al câte unui călugăr. 

Trecură printr-un atrium și intrară pe un coridor. Erau gata 
să urce treptele unei scări, când o ușă se deschise pe 
neașteptate. În prag apăru fratele Lorenzo, mergând cu spatele 
înainte, asudat și agitat la culme. 

— Nu-l lăsaţi să iasă! strigă el. Caut o frânghie, fiți cu ochii 
pe el! 

Din cameră se auzi un țipăt sfâșietor care se stinse într-un 
horcăit. Fratele Lorenzo se dădu în grabă înapoi și închise ușa 
trântind-o cu putere. Când se întoarse, era cât pe ce să-l 
lovească pe Eymerich. 

— Ah, dumneavoastră eraţi? Privi înspre părintele capelan. 
Avem vreo frânghie pe aici pe undeva? 

— Mă duc să caut. Călugărul porni în fugă pe coridor. 

Lorenzo trase adânc aer în piept. Părea istovit. 

— Mi-au adus un biet om abia ieșit din grote. Este posedat și 
se poartă ca un nebun. Demonii care s-au cuibărit în el îi 


împung pielea din interior și dau să iasă. 

Eymerich se cutremură. Aruncă o privire către ușa închisă. 

— Vreti să faceţi un exorcism? întrebă cu un glas șovăitor. 

În loc de răspuns, călugărul șopti: 

— Nu am văzut-o niciodată pe Tanit așa de furioasă. 
Niciodată. 

Tanit! Gândul lui Eymerich zbură imediat la cuvintele pe care 
le pronunţa vicontele de lila pe când era posedat: „Este tan... 
Este tan...”. Sigur că da, Tanit. Acela să fi fost demonul de care 
se temeau cu toţii, divinitatea misterioasă despre care vorbea 
Dezcastell, morbum innominandum! Dar ce era Tanit? Cu o 
groază de nedescris își imagină o creatură monstruoasă care se 
strecura în interiorul corpurilor, hrănindu-se cu sângele din 
vinele lor și clocind o progenitură scârboasă. Tocmai când voia 
să-l întrebe pe fratele Lorenzo, părintele capelan se întoarse, 
tinând în mână o funie groasă. 

— Asta este bună? 

— Cred că da. 

Fratele Lorenzo înhăţă frânghia și deschise ușa izbind-o cu 
piciorul. Imediat după ce intră, ușa se închise în urma lui. Se 
auzi din nou un țipăt, prelung și ascuţit, care parcă rănea 
auzul. 

Eymerich rămase înmărmurit, privind la ușa închisă. 
Părintele stareț îl trase de mânecă. 

— Veniţi. S-ar putea să fie periculos dacă rămâneţi aici. 

Inchizitorul își reveni. Urcă scara cu sufletul frământat de 
îndoieli. Trebuia neapărat și plece din iadul care parcă domnea 
în orașul acesta. Dar cum să facă aceasta, dacă nu reușise 
decât să arunce o privire asupra secretelor de aici? Nu, era 
obligat să rămână, chiar dacă șederea lui în oraș avea să se 
transforme într-un permanent coșmar. Numele Tanit îi suna 
oarecum familiar: evoca în mintea lui ceva cumplit, alunecos și 
ascuns. O îngemănare între cele mai grozave spaime ale sale. 

La etaj nu mai era atât de întuneric datorită barbacanelor 
care lăsau să pătrundă înăuntru câteva raze ale soarelui de 
după-amiază târzie. Merse în urma unui călugăr benedictin de- 
a lungul unui coridor cu paie răspândite pe jos, până ajunseră 
în dreptul unei camere închise doar cu o perdea. 

— Poftiţi, intraţi aici, spuse părintele stareț. Fratele Lorenzo 
va veni de îndată ce va putea. Zâmbi. O să întâlniți un prieten 


vechi. 

Eymerich își alungă din minte orice alt gând neliniștitor, 
concentrându-se doar asupra pericolului pe care urma să-l 
înfrunte. Iar pericolul acesta era chiar mai rău decât își putea 
închipui. Pe o bancă, în capătul unei camere umede, căptușită 
cu scânduri negeluite, ședea tânărul Ughetto de Arborea, 
jucându-se distrat cu poala hainei sale de mătase. 

Eymerich trase adânc aer în piept și intră, având în priviri o 
sclipire de animal aflat la pândă. 


A PATRA ȘEDINȚĂ. JOI 


Din înaltul tavanului, Reich privi neliniștit înspre gratiile de 
la intrarea în celulă și spre bezna de pe coridor. Ştia că și în 
ziua aceea necunoscutul care spunea că se numește Eymerich 
avea să vină iarăși și spera că va reuși să se elibereze înainte 
de sosirea lui. Dar nu era ușor. 

Era suspendat acolo sus de niște fire subţiri legate nu numai 
de glezne și de încheieturile mâinilor, ci și de alte părţi ale 
corpului. Un fir ceva mai gros decât celelalte, de un roșu aprins 
era înnodat în părul său alb, obligându-l să-și ţină capul într-o 
poziție nefirească. Dedesubt, chiar sub el, se putea vedea un 
adevărat covor de scorpioni care foșgăiau într-o agitaţie 
continuă și furioasă. 

Nici nu mai lua în seamă durerea. Ea devenise o părticică din 
fiinţa lui, o condiţie aproape normală. Singura suferinţă de 
care-și amintea cu adevărată groază era, la urma urmelor, cel 
mai ușor de suportat: înțepătura ușoară a seringii din mâinile 
nu prea pricepute ale medicului închisorii. Toate celelalte, de la 
starea de vomă permanentă la contracţiile spasmodice ale 
stomacului, treceau pe planul al doilea, în urma acelei răni 
îngrozitoare. 

Reuși să ajungă cu privirea la calendar. Era ca întotdeauna 
alb, dar de data aceasta pe el scria „Joi”. Părea o informaţie 
dată în bătaie de joc. În ce an și în ce lună? 

Și iată-l pe necunoscut, apărut din neant ca o umbră din 
negura vremurilor. Era o siluetă întunecată, dar cu ochii 
scânteietori. Se deplasa în tăcere fără a-și mișca picioarele. La 
apariţia lui, scorpionii fugiră în toate direcţiile, lăsând să se 
vadă o pardoseală lucioasă ca de cristal, decorată cu arabescuri 
negre formând nenumărate spirale. 

Vizitatorul își ridică privirile către Reich. 

— Bună ziua, domnule doctor. Vă bucuraţi să vă vedeţi din 
nou pacientul? 

— Eu nu am niciun pacient. 

— Ah, nu? Nu vă aduceţi aminte de mine? Nu vă mai amintiţi 
cum mă cheamă? 

— Ba da, asta îmi amintesc. Vă numiţi Modju. 

Umbra păru nedumerită. 

— Modju? Ce înseamnă cuvântul acesta? 


Reich vorbise fără să se gândească. Îi trebuiră câteva clipe 
ca să găsească în trecut o explicaţie limpede. 

— Este un nume pe care l-am creat eu, cu primele silabe din 
numele a doi călăi. Mocenigo și Djugașvili. Nu vă spun nimic 
aceste nume? 

— Nu, nimic. Fiţi mai clar. 

— „Mo” este de la Mocenigo, omul care l-a dat pe Giordano 
Bruno pe mâna Inchiziției. Djugașvili este Stalin, cel care și-a 
bătut joc de idealul egalităţii între oameni, transformându-l 
într-un sistem al asupririi. 

— N-am auzit niciodată de ei. Și când te gândești că știu 
aproape totul despre Inchiziţie. Umbra chicoti încetișor. Şi 
Modju este acela care te-a legat acolo sus? 

Dintr-odată, Reich fu din nou conștient că se afla într-o 
situaţie grotescă. Avu un sentiment apăsător de rușine de care 
încercă să scape vorbind cu indiferenţă. 

— Într-un anumit sens, da. Modju încearcă să oprească 
fluxurile de energie din corpul meu prin legături din ce în ce 
mai strânse, dar nu reușește. Nu poate decât să mă umilească. 

— Şi Modju aș fi chiar eu. 

— Nu numai dumneavoastră. Modju este omul în micimea lui: 
academicianul, bigotul, fanaticul, nazistul. Toţi cei care 
proslăvesc moartea și dispreţuiesc viaţa. 

Umbra păru să fie de acord. 

— Şi ce sentimente aveţi pentru toţi acești oameni? Ură? 
Dispreţ? 

— Nu. Mai ales teamă. 

Râsul se auzi din nou, de data aceasta mai strident. 

— Memoria dumneavoastră, domnule doctor, vă joacă feste. 
Ieri mi-aţi spus că acela care își poate percepe curenţii vitali 
proprii nu știe ce este frica. De ce negaţi acum? 

Dintr-odată, Reich simţi că toate firele acelea se strângeau 
pătrunzându-i în braţe și în picioare până la os. Incercă să 
strige, dar, în loc de sunete, de pe buze îi ieși doar un val de 
vomă negricioasă care ajunse pe pardoseală, formând alte 
spirale. Firul cel roșu ca focul îi trase părul în sus, forțându-l să 
ridice capul și să-și înghită balele. Rușinea deveni și mai acută 
și acum parcă îl ardea ca un fier înroșit. 

— Un bărbat de vârsta dumneavoastră n-ar trebui să facă 
asta, îl mustră umbra, aplecându-se ca să examineze 


pardoseala murdară. Un om de știință, de altfel! Cum vreţi să 
mă las pe mâinile unui doctor care nu este în stare să-și ţină 
sub control nici propriile intestine? 

Reich putu în cele din urmă să-și revină. 

— Modju îi supune pe oameni la chinuri inimaginabile! strigă 
el. Îi schilodește, face disecţii pe viu, le aplică șocuri electrice 
și alte nenumărate torturi. De aceea îmi este frică de el! Este 
ca un păianjen care înfășoară fiinţele vii în pânza pe care o 
ţese, paralizându-le orice mișcare! 

— Un păianjen spui? Ca acela? 

Umbra arătă ceva cu degetul. Reich privi în direcţia aceea și 
văzu un păianjen uriaș, cu ochi peste măsură de mari, care 
făcea firele să se îndoaie sub greutatea lui. Avea picioare 
subţiri și foarte lungi, disproporţionate faţă de corpul mic și 
păros. Imaginea aceasta îi provocă o neașteptată satisfacţie și 
izbucni în râs. 

— Păianjenii fac parte din ceea ce vă sperie pe 
dumneavoastră, nu și pe mine! V-am prins! Vă îngrozesc atât 
de tare insectele încât aveţi impresia că toţi ceilalţi au aceeași 
reacţie! 

Umbra tresări, semn că era tulburată. 

— Şi ce explicaţie aţi putea da presupusei mele spaime, 
admițând că ea ar exista cu adevărat? 

— Teama de a fi atins de altcineva. Reich privi calm la 
monstrul care se agita la capătul celălalt al firelor, făcând 
mișcări ca într-un dans complicat. Suprafaţa corpului 
dumneavoastră este complet lipsită de energie. Aţi retras-o de 
mult timp undeva, în interior, din cauza unei spaime fără nume, 
exact așa cum se întâmplă cu sângele în situaţiile de panică. „A 
pălit de frică”. Aţi auzit vreodată această expresie? 

— Spuneţi mai departe, porunci Eymerich cu o oarecare 
nesiguranţă în glas. 

— Credeaţi că pielea dumneavoastră va deveni insensibilă, 
dar aţi făcut-o să fie doar rece și să reacționeze negativ la 
căldura altui om. Pentru dumneavoastră, o mângâiere este la 
fel ca o palmă violentă. De altfel, cine ar mângâia vreodată un 
animal cu sângele rece? Sunteţi conștient de aceasta, dar nu 
puteţi găsi explicaţia și, din cauza aceasta, suferiți. Aţi uitat ce 
înseamnă să mângâiaţi pe cineva și nu știți decât să loviți. 
Consideraţi ca interzisă orice altfel de atingere. 


— Şi ce legătură au toate astea cu insectele? 

— Ele sunt chiar simbolul invaziunii. Cad de pe crengi și de 
pe tavane, se așază peste tot, făcând salturi cu traiectorii 
imprevizibile. Și dumneavoastră nu vreti să fiti atins. Cea mai 
mare dorinţă pe care o aveţi este să fiți doar un spirit în stare 
pură. 

— Este dorinţa oricărui credincios, îi replică umbra, dar se 
vedea că nu se simte în largul ei. 

Reich își dădu seama că se afla în avantaj. Trebuia să profite 
cât mai repede de aceasta: reacţia interlocutorului său ar fi 
fost, cu siguranţă, feroce. Așteptă, însă, puţin prea mult. 

— Cum îl chema pe tatăl dumneavoastră? întrebă prin 
surprindere umbra. Cumva, Modju? 

Firele începură să se întindă, schimbându-și poziţia. 
Păianjenul se desprinse de pe ele și dispăru în neant. Reich se 
simţi ridicat de picioare și se pomeni cu capul atârnând în jos. 
Doar firul cel roșu se slăbise, dar în noua poziţie nu mai era 
nevoie să fie ridicat de păr. 

Imaginea străinului îi apăru răsturnată, dar acum îl putea 
vedea mai clar. Îi putea distinge straiele dominicane și figura 
austeră. Numai gura îi dispăruse complet. 

— Tatăl meu se numea Leon, spuse în grabă, cu speranţa că 
sinceritatea aceasta îi va aduce o poziţie mai puţin neplăcută. 
Nu el este Modju. _ 

— Este singurul părinte pe care l-aţi avut? Înţelegeţi ce vreau 
să spun. 

— Am avut și alţii. Freud, partidul comunist, mișcarea 
psihanalistă, sistemul american. Unii dintre ei erau Modju, alţii 
nu. Dar Leon nu are legătură cu ei. 

Eymerich clătină din cap. 

— Iar ocoliți adevărul. Se apropie de Reich, apucă firul roșu 
și trase ușor de el. Nu neapărat ca să-l doară, dar destul ca să-i 
arate că putea face și acest lucru. Sunteţi un copil mincinos. 

— Oh, nu mă luaţi cu șmecherii de felul acesta. N-o să mă 
faceţi să mă întorc în trecut. Cunosc mult prea bine procesul 
regresiilor. 

— Aţi spus cu gura dumneavoastră că eu v-aș fi tată. Vedeţi 
că sunteţi primul care nu credeţi așa ceva? 

— V-am explicat aceasta. Tatăl meu nu este Modju. 

Eymerich trase mai tare de firul roșu. 


— Încetaţi să mă minţiţi. Leon vă bătea? 

— Da, dar lucrul acesta nu avea nicio importanţă. Ceea ce 
mă speria la el erau ochii. 

— De ce? Ce aveau ochii lui? 

— Erau îngrozitori. Nu-mi amintesc să fi avut din partea lui o 
mângâiere, un gest de alintare, nimic din toate acestea. Doar 
priviri care mă înfiorau. Şi eu și mama avea o frică teribilă de 
el. Mai puţin fratele meu, dar el era blond. Tatălui meu îi 
plăceau oamenii blonzi și detesta părul negru cum era al meu. 

Reich își spuse că discuţia aceasta începea să bată pasul pe 
loc. Până acum, omul aflat sub el, ca să se răzbune pentru 
momentul de criză prin care trecuse, părea să-și aleagă 
subiectele la întâmplare, căutând ceva care să-i provoace o 
suferință. Se părea, însă, că nu găsise ceea ce voia. Efectul era 
că senzaţia de vomă începea să dispară, durerea din stomac 
scăzuse și chiar poziția aceea cu capul în jos ca o crisalidă nu-l 
mai făcea să se rușineze. Dar era posibil ca necunoscutul acela 
să nu aibă un ac ascuns? Deseori, oamenii care urăsc insectele 
se comportă la fel ca ele. 

Eymerich dădu drumul firului roșu și porni să se plimbe prin 
încăpere, făcând astfel ca Reich să nu-l poată vedea decât 
dintr-o parte. Nu era, evident, tipul de om care să provoace 
cuiva durere în mod direct și la lumina zilei. Ar fi putu să facă 
aceasta doar prin cuvinte. Dar ce putea fi în mintea lui? 

— Sunteţi evreu? întrebă el pe neașteptate. 

Reich rămase surprins de o asemenea întrebare. 

Încercă să reacționeze într-o manieră cât mai bine elaborată. 

— Dacă îi consideraţi pe evrei ca fiind o entitate rasială, ar 
trebui să răspund afirmativ. Dar dacă îi consideraţi drept 
exponenţii unei religii, eu am fost întotdeauna în afara acesteia. 
Ba chiar am contestat-o din răsputeri. Am apreciat ceva mai 
mult creștinismul. 

— Deci sunteţi evreu, comentă Eymerich, ca și cum Reich n- 
ar fi spus nimic în privinţa aceasta. Îmi închipui că și Leon era 
evreu. 

— Nu-mi dădea voie să vorbesc în idiș, pentru că el considera 
această limbă drept o înjosire socială. Apartenența sa la religia 
ebraică era pur formală. 

— Ştiţi cum sunt văzuţi evreii pe care îi detestaţi? 

— Sigur că știu. Oameni soioși, materialiști, dornici să-și 


satisfacă plăcerile carnale. Hitler îi punea alături de sifilis... 
Dar, așa este, nu cred că știți cine era Hitler. 

— Nici nu mă interesează, spuse Eymerich furios, ca și cum 
n-ar fi vrut nici în ruptul capului să se abată de la firul logic pe 
care îl cunoștea numai el. Tatăl dumneavoastră era și el soios și 
amator de plăceri carnale? 

— Nu, sigur că nu! Era foarte sever în privința moralității, 
chiar dacă n-aș putea spune că era un puritan. Pur și simplu, 
viața sexuală nu-l interesa din cale-afară de mult și nu voia să-i 
intereseze nici pe cei din jurul lui. 

— Asta probabil că l-a făcut să aibă o reacţie și mai dură 
când a aflat că soția sa îl înșela. 

Fraza aceasta fusese spusă pe un ton indiferent, și totuși 
putea prevesti capcana atât de periculoasă. Într-adevăr, Reich 
simţi că legăturile îi pătrundeau atât de tare în carne, încât se 
temu ca încheieturile și gleznele să nu-i fie retezate ca de niște 
foarfeci uriașe. 

— Mă rog, este normal, recunoscu el cu o voce stinsă. 

— Şi dumneavoastră aţi încercat toată viaţa o justificare 
pentru această murdărie a rasei. Aţi adus în discuţie curenti, 
energii, forțe imposibil de controlat. Totul pentru a demonstra 
că... trageţi singur concluzia. 

Bănuind ce avea să urmeze, Reich făcu o încercare disperată 
să distragă atenţia interlocutorului său. 

— Că evreii nu sunt vinovaţi de nimic? 

— Nu. Pe dumneavoastră vă interesa o singură evreică: 
mama. Timp de zeci de ani aţi încercat să dovediţi că ea nu era 
vinovată, pentru că se supusese doar unor legi naturale simple. 

— Nu! Reich simţi cum firele care-i imobilizau se întindeau și 
mai mult așa încât se temu să nu fie rupt în bucăţi. Și totuși, 
avea să-l pândească și o altă ameninţare. 

— Nu este așa! 

— Ba așa este. Și știți foarte bine ce înseamnă asta. Haide, 
spuneţi-mi. 

— Nu! 

— Atunci, am să v-o spun eu. Aţi continuat chiar și când aţi 
ajuns la maturitate s-o consideraţi vinovată pe mama 
dumneavoastră. Aţi continuat s-o vedeți cu ochii tatălui 
dumneavoastră! Nu împărtășeaţi ostilitatea lui 

Leon față de evrei? Nu vă consideraţi femeie doar ca să-i 


găsiți mamei o justificare? Niciun nevinovat nu are nevoie de o 
justificare! Dar vedeaţi lucrurile la fel ca tatăl dumneavoastră. 
De aceea v-a fost atât de simplu să deveniți un delator. Şi pot 
să pariez că, în timp, relaţiile cu Leon au devenit mai bune. Nu- 
i așa? 

— Este adevărat, dar lucrurile nu stau așa cum spuneţi 
dumneavoastră. 

În momentul acela, Reich se aștepta la noi smucituri și 
întinderi ale firelor care-l ţineau captiv. În loc de aceasta, tot ce 
era în jur se dispăru, apoi se pomeni și de data aceasta ghemuit 
pe pat. Înainte, însă, ca și Eymerich să dispară, putu auzi 
cuvintele batjocoritoare cu care acesta îl saluta: 

— Pe mâine, Modju! 


COPIII VIITORULUI (IV) 


Avionul militar cu  emblemele armatei  interfederale 
americane își încheia aterizarea. Locotenentul Kilduff deschise 
ușa avionului și privi afară. Scara de coborâre era în drum spre 
ei, împinsă de oameni purtând pe cap căști cu vizierele lăsate 
peste față. Vântul le încreţea salopetele ignifuge. 

Se întoarse către oamenii îngrămădiţi în spatele său. 

— Primii coboară cei bolnavi, după aceea toţi ceilalţi. 

Scara se prinse în lăcașul său cu un țăcănit abia auzit. Kilduff 
se dădu într-o parte, cu o hârtie pregătită în mână. 

— Hai, coborâţi. În timp ce treceţi prin fața mea, spuneţi-mi 
numele, vârsta, ţara din care veniţi și motivul. 

Primul care păși pe scară fu un bărbat care se sprijinea într- 
un baston, foarte slab și cu pielea gălbuie. 

— Frank Jameson, șopti. 48 de ani, Confederaţia Americii 
Libere. Seropozitiv. 

— Salut, Frank. Altul. 

Un copil trecu prin faţa ofițerului, privind cu un aer îngrijorat 
spaţiul gol care rămăsese între prima treaptă a scării și pragul 
ușii avionului. Poate că se temea ca distanţa să nu crească pe 
neașteptate și el să cadă în gol. 

— Jim Adamic, șopti. 

— Spune mai departe. Vârsta, ţara și motivul. 

— Opt ani. Uniunea Statelor Americane. Anemie pernicioasă. 

— Bine, Jim. Poţi să cobori. Altul. 

Trecură alți doi copii cu anemie pernicioasă, apoi urmă la 
rând un băiat cu părul castaniu, îmbrăcat cu haine care cândva 
fuseseră foarte elegante. 

— Felix  Addir, cincisprezece ani. Uniunea Statelor 
Americane. Nesupunere. 

— Aha. Privirea lui Kilduff se înăspri puţin. Spusesem să 
coboare întâi bolnavii. Mai sunt și alţi nesupuși printre voi? 

Se ridicară două mâini. Ofiţerul le făcu semn să înainteze. 

— Cum vă numiţi, întrebă, parcurgând rapid foaia pe care o 
avea în faţă. 

— Milton Seed, paisprezece ani, Noua Federație Americană. 

— Seamus Bubey, cincisprezece ani. Confederație. 

— Bine, coborâţi. Să sperăm că aerul Lazaretului o să vă 
bage minţile în cap. 


Cei doi băieţi făcură întocmai și priviră imediat în jur. Aerul 
nu era deloc proaspăt, ci, dimpotrivă, era înăbușitor. 
Aeroportul era foarte mic și împrejmuit cu garduri de sârmă 
prin care se auzea bâzâind încet curentul electric. Singurii 
soldaţi care se vedeau erau cei din turnurile de pază, echipați 
cu căști și cu veste din oţel STZ; în rest, nu se vedeau decât 
oameni în salopete, atât cei din apropierea hangarelor, cât și 
cei care descărcau bagajele din avion. Alte două aparate se 
vedeau ceva mai departe, la capătul unei alte piste. Purtau 
înscrisuri în altă limbă decât engleza. 

Seamus se apropie de Felix Addir care privea cu atenţie un 
turn cilindric, de culoare galben-roșcată, care se vedea dincolo 
de gard. 

— Ce-ţi spuneam eu în avion? Nu ne mai aflăm în America. 
Călătoria a durat mult prea mult. 

Felix schiţă un surâs. 

— Îmi pare rău pentru tine. Fuga ta în Uniune s-a amânat. 

— După toate câte mi-ai povestit, nu mai cred că Uniunea 
este ţara ideală. 

Milton Seed se apropie de cei doi. 

— Nu pare să fie un loc atât de înspăimântător. Se simte 
mirosul mării. 

Felix ridică din umeri. 

— N-am văzut până acum decât aeroportul. Să vedem ce mai 
urmează. 

Din avion mai cobori și un bătrânel foarte slab care mergea 
sprijinindu-se în cârje. O femeie care apăruse în ușă fu împinsă 
înapoi de ofiţer cu un gest brutal. 

— Intoarce-te înăuntru. Femeile merg într-o altă colonie. 
Apoi, Kilduff îi făcu semn unuia dintre oamenii în salopetă și 
acesta se apropie. Am descărcat totul. Cum merge alimentarea 
cu carburant? Ne grăbim să plecăm. 

Omul își scoase casca și-i răspunse într-o limbă de neînțeles. 

— Nu vorbește nimeni engleza pe aici? Bine, n-are 
importanţă. Vedeţi-vă de treabă și anunţaţi-ne când aţi 
terminat. Arătă, apoi, înspre scară și aceasta fu imediat 
desprinsă de avion. 

Micul grup al noilor sosiți rămăsese sub aripa avionului, 
neștiind ce trebuia să facă. Dinspre hangare apăru un mic 
autobuz care în câteva clipe se opri lângă ei. Câţiva oameni în 


salopete albe le făcură semn să urce trăgându-i de mânecă pe 
cei care se mișcau prea încet. 

— Ei! protestă Frank Jameson, împiedicându-se. Eu nu sunt 
un prizonier! Mă aflu aici ca să fiu tratat. 

Omul în alb mormăi ceva în limba lui, apoi îl împinse cu forţa 
în autobuz. După câteva clipe, acesta se opri în faţa hangarelor 
și pasagerii fură daţi jos. Îi întâmpină un grup de bărbaţi 
îmbrăcaţi tot în salopete. 

— Americani! spuse un tip pântecos, vorbind cu emfază din 
spatele vizierei căștii. Acum, se va face înregistrarea datelor 
voastre, după care veţi fi duși în Lazaret. Aţi avut norocul să 
ajungeţi în primul loc de primire creat pe insula aceasta, loc 
care, fără îndoială, este cel mai liniștit. Purtaţi-vă frumos și veţi 
fi trataţi cum se cuvine. Nu sunteţi la închisoare, ci doar într- 
0... să zicem carantină ceva mai îndelungată. Dar vă veţi 
bucura de o libertate pentru care, sincer să vă spun, vă 
invidiez. Veniţi, acum, după mine. 

Înăuntrul unuia dintre hangare fusese amenajat un mic 
birou, cu pereţi din metal și sticlă. Un bărbat îmbrăcat la fel ca 
și ceilalţi, vorbind o engleză căznită, introduse într-un 
computer datele noilor veniţi. Apoi, apăru din nou grăsanul, 
transpirat din cap până în picioare din cauza efortului de a 
vorbi prin viziera căștii. 

— Peste câteva minute veţi părăsi aeroportul. Din momentul 
acela, veţi fi complet liberi. Ca să ajungeţi la ceilalţi oaspeţi ai 
coloniei, va trebui să mergeţi în direcţia clădirii care se înalță 
pe malul mării și pe care probabil că aţi zărit-o deja. Veţi întâlni 
prieteni de toate rasele și chiar mulţi americani. Veniţi cu mine. 

Micul grup părăsi hangarul și se îndreptă către o poartă 
metalică solidă, fixată în zidul care împrejmuia aeroportul. 
Probabil că era manevrată din turnul de pază, pentru că se 
deschise fără niciun zgomot și fără vreo intervenţie din partea 
grăsanului. Acesta arătă cu mâna către câmpia însorită care se 
întindea dincolo de zid, ajungând până la oglinda albastră a 
mării. 

— Plecaţi și bucuraţi-vă de viaţă. S-ar putea să ne mai 
întâlnim cândva. 

Bătrânul invalid ridică o mână. 

— Domnule, îmi daţi voie să vă întreb ceva? 

— Sigur că da. 


— Unde ne aflăm? Da, știu că suntem la Lazaret. Dar în ce 
țară? Pe ce continent? 

Din spatele vizierei căștii nu se putea vedea zâmbetul 
grăsanului. 

— Dacă v-aș spune asta, v-aș lua toată plăcerea unei 
surprize. Hai, plecaţi, o să vedeţi că nu-i atât de rău cum v-aţi fi 
așteptat. 

Grupul trecu de poartă cu pași ezitanţi. Imediat, poarta se 
închise tot fără niciun zgomot, îmbinându-se perfect cu zidul, 
astfel încât să formeze cu acesta un obstacol absolut 
inaccesibil. 

Timp de câteva clipe, rămaseră cu toţii pe loc, privind în jur 
fără să scoată niciun sunet. Peisajul era plăcut, cu tufe de 
smochini de India, agave înflorite, iar printre stâncile scunde se 
vedeau pâlcuri de copăcei care se unduiau în bătaia vântului 
călduț. Din pământ se ridica un abur ușor care nu se ridica spre 
cer, ci rămânea la nivelul vegetației. Un drum cândva asfaltat, 
dar acum aproape distrus trecea pe lângă zidul aeroportului și 
ducea către plaja imposibil de zărit din locul acela. Nu se zărea 
nici urmă de case. Singura clădire care se putea vedea aproape 
în întregime era un fel de turn cilindric, lat și masiv, iar ceva 
mai departe ruinele unei construcţii nedefinite, dar cu 
siguranţă foarte veche. 

— Nu există în America astfel de turnuri, observă Felix cu un 
glas plin de neliniște, întorcându-se către Seamus și Milton. 
Probabil că suntem în Europa sau poate chiar în Africa. 

Seamus se înfioră. 

— Doar nu ne-au trimis printre africani știind că de la ei a 
venit anemia pernicioasă. 

Milton, singurul dintre cei trei care nu se mira de nimic și 
rămânea total indiferent, ridică abia perceptibil din umeri. 

— Dacă-mi dai voie să te corectez, astea sunt niște prostii pe 
care vi le bagă în cap în Confederație. Anemia pernicioasă ia 
naștere din cauza lipsei autocontrolului. 

— Terminati, interveni Felix. Simţise de la început faţă de 
Milton o antipatie pe care nu prea putea s-o ascundă. Avem de 
ales între a merge pe malul mării și a porni în fugă pe câmp. 

Frank Jameson care auzise spusele băiatului clătină din cap. 

— Unde ai vrea să fugi, măi băiete? Nu știi nici măcar unde 
te afli sau dacă există prin apropiere supraveghetori. Singura 


soluţie ar fi să căutăm alţi prizonieri și să încercăm să aflăm 
mai multe despre locul acesta. 

Propunerea bătrânului era înţeleaptă. După o oarecare 
șovăială, grupul se puse în mișcare, încetinind mersul din când 
în când pentru ca bătrânul care mergea în cârje să-l poată 
ajunge din urmă. La o cotitură a drumului, pe partea dreaptă 
apăru, la vreo doi kilometri distanță, un soi de fortăreață de 
culoare închisă, având deasupra niște turnuri scunde și foarte 
late, pline de spărturi. Arătau ca niște ruine aflate acolo de nu 
se știe când, roase de vânturi și de aerul sărat și umed din 
apropierea mării. 

— Hotărât lucru, nu ne aflăm în America, spuse Jameson. 
Apoi, pe neașteptate, începu să plângă cu sughiţuri puternice, 
imposibil de stăpânit. Plânsul său îi contamină și pe băieţi care 
începură să plângă și ei. Nimeni nu putea scoate vreo vorbă. De 
fapt, nu era chiar nimic de spus. 

Milton privi timp de câteva clipe această scenă, cu o expresie 
întristată. Nu mai văzuse niciodată pe cineva plângând, decât 
doar când era foarte mic. Ca să-și învingă starea aceasta 
sufletească, porni mai departe pe diurn. Felix și Seamus îl 
urmară cu pași mărunți, tăcând în continuare. 

— Parcă se aude un zgomot în depărtare, spuse la un 
moment dat Felix, foarte agitat, privind peste câmpia pârjolită 
de soare. Ceva ca lătratul unor câini. 

— Așa este, șopti Seamus. Se apropie de marginea drumului 
și privi în zare, trăgând în același timp și cu urechea. Se 
auzeau, într-adevăr, lătrături, din ce în ce mai aproape. 
Deodată, sări înapoi. Doamne, Dumnezeule! Este o haită 
întreagă! 

În vârful unui delușor aflat la câteva sute de metri apăruseră 
vreo treizeci de câini jigăriţi. Stătură pe loc câteva clipe, după 
care porniră în urma șefului haitei pe povârniș, îndreptându-se 
către micul grup. Lătratul lor deveni asurzitor. 

Felix strigă, îngrozit. 

— Să fugim! 

Aproape că-l luă pe sus pe Milton care se afla în spatele lui. 
Dar se opri în clipa următoare, pentru că în aer răsună o 
împușcătură, urmată imediat de o a doua. Atins de un glonţ, 
șeful haitei se rostogoli prin iarbă. Ceilalţi câini se opriră în loc 
timp de câteva clipe, după care o luară la fugă, schelălăind, în 


direcţie opusă. În spatele băieţilor, o voce aspră spuse: 

— Din fericire, era o haită nu prea mare. Peste puţin timp o 
să vină și alții. Nu-i bine să mergi pe aici fără o armă la 
îndemână. 

Se întoarseră imediat în direcţia din care se auzise glasul 
acela. Pe dram se vedea apropiindu-se un bărbat spătos ţinând 
în mâini o pușcă M16 de pe ţeava căreia încă ieșea fum. Purta o 
uniformă veche, zdrenţuită, verzuie, cu o cruce neagră 
imprimată pe piept. La guler nu avea petliţe. 

Omul privea în lungul drumului, acolo unde se vedeau 
Jameson cu ochii încă înlăcrimaţi și copiii bolnavi de anemie 
pernicioasă. Aveau cu toţii priviri rătăcite și înspăimântate. 
Bătrânul șchiopăta în urma grupului, ajutându-se cu greu de 
cârje și încercând să nu se distanţeze de ceilalţi. 

— Armata lui Christos Războinicul, șopti Seamus, privind la 
uniforma necunoscutului. 

— Văd că te-ai prins, măi băiete, rânji bărbatul cu pușca. Dar 
acum era atent la grupul care venea înspre el. Ei poftim. Un 
invalid. Ca și cum n-aveam pe aici destui bolnavi. 

Ridică arma și ţinti cu grijă. Bătrânul încremeni pe loc și 
deschise gura ca și cum ar fi vrut să spună ceva. Din pușca 
M16 ţâșni o rafală scurtă. Bietul paralitic se chirci între cârje, 
în timp ce sângele îi colora în roșu părul alb. Apoi, se prăbuși la 
pământ. 

Frank Jameson privea scena cu ochi tulburi, ca și cum n-ar fi 
înţeles ce se petrecuse. După o clipă, alergă înspre miliţian, 
ridicând asupra lui bastonul și ștergându-și ochii cu mâneca 
hainei. 

— Eşti nebun? strigă disperat. De ce ai făcut asta? 

Individul îl privi cu un aer dezgustat. 

— Un om în toată firea care plânge! Nici de unul ca tine nu 
avem nevoie aici în Lazaret. 

De data aceasta fu suficient doar un glonţ. Jameson scăpă 
bastonul din mână, se frânse de mijloc și căzu în genunchi, cu 
capul atingând asfaltul. Apoi, se răsturnă pe o parte, cu ochii 
căscaţi parcă de uimire. 

Copiii se opriseră din plâns, ca și cum se temeau să atragă 
atenţia ucigașului cu suspinele lor. Seamus, Felix și Milton 
rămaseră  nemișcaţi, ţinându-și răsuflarea. Erau atât de 
înspăimântați de cele întâmplate încât nu mai puteau avea nicio 


reacţie. 

Omul cu pușca porni înspre ei. Îi privi cu atenţie. 

— Voi ce boli aveţi? întrebă el după câteva clipe. Milton 
înghiţi în sec de câteva ori înainte de a putea scoate vreo 
vorbă. 

— Niciuna. Am fost trimiși aici pentru nesupunere. Omul 
dădu de câteva ori din cap. 

— Așa îmi închipuiam și eu. Păreţi zdraveni. Trase adânc aer 
în piept. Mă numesc Tanner, Phil Tanner. Dar, de acum înainte, 
pentru voi o să fiu domnul comandant. Aţi înţeles? Ridică pușca 
înspre ei și repetă întrebarea. Aţi înțeles? 

— Da, domnule comandant, șopti Milton, simțind să-i vâjâie 
tâmplele. 

— Fără mine nu există salvare aici, în Lazaret. Tanner privi 
către micul grup al copiilor care se vedea bine că tremurau din 
toate încheieturile. Voi, ștergeţi-o de aici! Duceţi-vă unde vreţi, 
dar să nu încercaţi să vă apropiaţi de țărm. Nu vrem să avem 
alți ciumaţi pe aici. 

Copiii nu se mișcară din loc, ţinându-se de mâini. Omul le 
întoarse spatele și-l trase pe Felix de mânecă. 

— Haideţi cu mine, mai avem ceva de mers. Nu sunteţi 
dornici să vedeţi unde o să trăiţi câte zile veţi mai avea? 

Copiii dădură să pornească înspre ei, dar privirea 
amenințătoare a lui Tanner îi făcu s-o rupă la fugă. Alergară 
către zidurile aeroportului care păreau o fortăreață compactă și 
inaccesibilă. Dinspre câmpie se auzea lătratul altor câini. 

Miliţianul și cei trei băieţi se îndreptară către țărm. După o 
cotitură a drumului, apăru în faţa lor plaja. Milton, care încerca 
să-și domine spaima apelând la tehnicile de relaxare pe care le 
dispreţuise cândva, simţi că-l cuprinde o senzaţie de gol total și 
de ameţeală. 

_ Tabloul pe care-l aveau în faţă era cumplit de dezolant. 
Întinderea de nisip era scăldată de o mare alburie care 
împingea încet spre uscat valuri tăcute, de forme absurde. 
Pretutindeni se vedeau tot felul de resturi, gunoaie și 
construcții minate, totul invadat de o vegetaţie scundă, cenușie. 
In stânga, acolo unde ţărmul se curba înspre apă, formând un 
promontoriu, o navă mare, ruginită, cu o bucată mare din proră 
smulsă, eșuase pe nisip, ca și cum o mână uriașă ar fi scos-o din 
apă și ar fi azvârlit-o cu putere pe uscat. Mai în apropiere, 


printre stâlpi într-o rână și resturile unui șir de buncăre cu 
acoperișul distrus, se vedeau colibe din lemn și barăci de tablă, 
având în jur mormane de gunoaie. Chiar dacă se aflau încă la 
mare distanţă, lui Milton i se păru că vede niște siluete care 
umblau șchiopătând între o baracă și alta, ocupate cu cine știe 
ce treburi. 

Tanner observă dezamăgirea de pe feţele băieţilor și izbucni 
în râs. 

— Dar ce credeaţi că este aici, Grand Hotel? Făcu un gest 
larg cu braţul în care ţinea pușca, arătând înspre mare. 
Ticăloșii ăia din fruntea armatei interfederale s-au gândit la 
toate. Ştiţi de ce apa mării pare albă? În ea trăiesc milioane și 
milioane de hidre. Niște jivine care nu au decât stomac și gură. 
Dacă le atingi, aruncă un lichid iritant, încercaţi să vă scăldați 
și o să aveţi de-a face cu zeci de mii. Îndreptă ţeava puștii 
înspre câmpia din spatele său. Din fericire, câinii vagabonzi se 
tem de meduze, așa că nu se apropie de plajă. Dar nu-i mare 
scofală. Practic, nu se poate trăi decât pe fâșia asta îngustă a 
țărmului. 

Felix era atât de tulburat încât nici nu mai putea gândi. Din 
străfundurile minţii se ivi, însă, imaginea lui Marjorie. 

— Așa este în toate locurile? întrebă el cu îngrijorare în glas. 
Chiar și acolo unde stau femeile? 

Tanner îl privi ironic. 

— Femeile trăiesc foarte departe de aici, dar n-o duc mai 
bine decât noi. Ar fi mai bine să uiţi de ele. Arătă cu degetul 
mare către nisipul de la picioarele lui. Locul acesta pare un 
continent, dar nu este decât o insulă. S-au dat multe lupte pe 
aici. La sfârșit, după ce au fost folosite toate armele cu putinţă, 
n-a mai rămas nici urmă de viaţă. În afară de câini, de meduze 
și de alte câteva animale mici. În felul acesta au făcut din insulă 
o hazna cu de toate și sunt aduși aici bolnavi, criminali și 
persoane incomode. 

Seamus  ascultase fără prea mare interes explicaţiile 
individului, răvășit de mizeria acelor și de o ciudată moliciune 
pe care o simţea în tot corpul. 

— De ce i-aţi omorât pe oamenii aceia? întrebă el pe un ton 
ezitant, dând glas unuia dintre multele gânduri care îi se 
învolburau prin minte. 

Tanner îl privi cu asprime. 


— „Domnule comandant” să-mi spui. Este pentru ultima oară 
când îţi amintesc. Ridică din umeri. Aici, oamenii mor ca 
muștele. Mai devreme sau mai târziu, asta nu are nicio 
importanţă. Dar dacă vrem să rezistăm, așteptând nu știu ce, 
trebuie să scăpăm de lucrurile inutile care ne împovărează. Cu 
atât mai mult cu cât mila nu mai există nicăieri în lume. Miji 
ochii. I-am văzut pe copiii deserturilor din Africa, cruzi ca niște 
fiare, și aligatorii care se târau pe străzile din New Orleans. 
Specia umană nu mai există. Există doar triburi care se 
războiesc între ele. Mai sunt unii care încă nu au înţeles 
aceasta. Eu am înţeles și de aceea sunt șef peste toţi cei care 
trăiesc aici. 

— Oamenii mor ca muștele... repetă Felix care simţea că 
pielea i se face ca de găină. 

— Exact așa. Şi nu putem nici măcar să îngropăm morții, 
pentru că riscăm să apară vreo epidemie. Ducem cadavrele în 
niște peșteri departe de aici. Vocea lui Tanner nu mai era la fel 
de cinică. Cei mai puternici reușesc, totuși, să se descurce 
cumva. În fond, vizuina asta este oglinda lumii așa cum este ea 
astăzi. Oameni ca mine pot rezista. Important este să nu ai 
milă. O să înţelegeţi și voi asta cât se poate de curând. 

Miliţianul își șterse sudoarea de pe frunte și porni din nou în 
direcţia barăcilor de tablă și a mării atât de tăcute. Cei trei 
băieţi îl urmară pășind mecanic. Se simțeau istoviţi și-și târau 
pașii pe asfaltul încins, împiedicându-se în gropile întâlnite în 
cale. Poate că acum ar fi putut schimba câteva cuvinte între ei, 
dar erau atât de înspăimântați încât nici nu îndrăzneau să se 
privească în ochi. De altfel, încă de la prima lor întâlnire, în 
centrul de repartizare de la Cape Cod, se simţiseră cu totul 
străini unul de altul. 

Când fură aproape de satul format din barăci, își dădură 
seama că populaţia care locuia acolo era numeroasă, mult mai 
numeroasă decât își închipuiseră. Nu se zăreau nici bătrâni, 
nici copii. Printre firme vechi, ruginite și îndoite în toate 
chipurile, grămezi de gunoaie, bălți pline de noroi, se mișcau 
oameni îmbrăcaţi în zdrenţe, purtând pe feţe cicatrice de arsuri 
sau urme ale unor boli cumplite. Mulţi erau îmbrăcaţi cu 
uniforme vechi ale celor mai diferite armate, nu numai 
americane. Milton recunoscu la un tânăr scheletic, lipsit 
complet de păr și de sprâncene, uniforma neagră de la RACHE, 


temuta organizație  știinţifico-militară care dăduse viață 
blestematului imperiu al Balcaniei. Alţii purtau uniforma verde, 
numai zdrențe, a corpului Euroforce. Dar la scheletele acelea 
cu chip uman nu exista nici urmă de militărie. 

— Aici sunt oameni din toată lumea, dar nu negri, evrei, 
arabi sau asiatici, le explică Tanner cu o oarecare satisfacție. 
Din când în când ne mai trimit și din ăștia, dar îi dăm ca hrană 
la câini sau îi ducem pentru odihna veșnică în peșteri. Dacă 
vrem să rezistăm până când ne vom elibera, nu putem accepta 
printre noi rasele inferioare. Raţiile alimentare pe care le 
primim de la aeroport abia ajung pentru noi, albii. 

La vederea grupului care se apropia, cei mai mulţi se făceau 
nevăzuţi. Alţii îl salutau pe Tanner cu un respect vecin cu 
veneraţia. Nu se putea ști cu ce se ocupau toţi oamenii aceia. 
Cei mai mulţi păreau să târască pe pământ, cu mare trudă, 
niște bârne groase pentru a sprijini gardul năruit din spatele 
unei clădiri care părea să fi fost un stabiliment balnear. 

Un bărbat ceva mai voinic decât ceilalți ieși din grupul celor 
care fixau lemnele la locul lor. Alergă într-un suflet până în faţa 
lui Tanner. Avea chipul supt și privirea atât de fierbinte încât 
părea să aibă febră. 

— Am vorbit cu nebunul, domnule comandant, spuse 
bărbatul cu o voce răgușită. 

— Şi ce a spus? 

— Că prevede un val uriaș. Nu prea mare, dar destul de 
însemnat. 

Tanner se întunecă la faţă. 

— Când o să fie? 

— Mâine seară. Dar nu este sigur că hidrele vor ieși din 
mare. 

— Oricum, trebuie să fim pregătiţi. Bine, continuaţi să 
munciti. Tanner aşteptă ca omul să se îndepărteze, după care 
se întoarse către cei trei băieţi. Astăzi nu va trebui să lucraţi, 
dar numai astăzi. Se mănâncă doar o dată pe zi, când soarele 
ajunge deasupra creștetelor noastre. Dacă timpul este înnorat, 
faceţi ce fac ceilalţi și veniţi la cantină. Dacă moare vreunul 
care poartă ceas, i-l puteţi șterpeli voi. 

Chiar dacă după mari eforturi, Milton își recăpătase într-o 
oare măsură luciditatea. Ca să scape din infernul acela, trebuia 
să se supună regulilor stabilite de Tanner. Apoi, avea să mai 


vadă ce urma. 

— Unde o să stăm, domnule comandant? întrebă el pe un ton 
ceva mai sigur. 

Miliţianul îl privi aprobator. Făcu un gest vag în direcţia 
barăcilor. 

— Dormiţi unde vreţi. Pe aici, paturile se eliberează destul de 
repede. Feriţi-vă doar să mergeţi la vapor. Arătă spre vasul din 
depărtare, pe jumătate îngropat în nisipul plajei. Acolo 
locuiește un nebun bătrân. Cândva era un savant sau cam așa 
ceva și ne ajută acum construindu-ne diferite mașinării cu care 
să putem lucra mai ușor. Dar este un om periculos și, când 
vorbește, nu se înţelege nimic. Să nu vă apropiaţi de el. 

Dădu să plece, dar după ce făcu doi pași se întoarse din nou 
către cei trei băieţi. 

— Pun pariu că vă este sete. 

Felix dădu din cap afirmativ, dar mai mult ca să nu-l 
contrazică. Avea gâtul uscat, dar nu din cauza căldurii 
sufocante. 

— Acolo, nu departe, este un pârâiaș cu apă potabilă și, puţin 
mai la stânga, o fântână pe jumătate năruită, dar încă mai are 
apă. Dar să nu uitaţi un lucru. Nu trebuie să beţi niciodată apă 
din fântâni sau din pâraie între amiază și trei după-amiaza și 
între miezul nopţii și trei dimineaţa. 

— De ce trebuie să facem asta? întrebă Felix, tulburat. 

Tanner se încruntă. 

— Pentru că aţi avea parte de un sfârșit îngrozitor. Este lună 
nouă. Nu uitaţi: între amiază și ora trei a după-amiezii și între 
miezul nopții și trei dimineaţa. 


COSMARUL ÎNMORMÂNIAT 


Spre imensa surprindere a lui Eymerich, când Ughetto îl 
văzu pe inchizitor venind, nu se arătă deloc dușmănos. Ba chiar 
un zâmbet larg îi însenină chipul ștrengăresc, făcându-i să 
strălucească ochii negri peste care cădea un ciuf de păr cret. 

— Dumneavoastră! Chiar trăgeam nădejde să ne mai vedem. 
Sunteţi sigur că nu mai este nimeni pe aici? 

Eymerich privi la perdeaua din spatele său. 

— Da, fratele Lorenzo are alte treburi. Se gândea că băiatul 
se convinsese de identitatea lui și aceasta îl bucură nespus de 
mult. Văd că acum recunoști în mine pe profesorul tău de 
catalană. Nu-ţi ascund că după prima noastră întâlnire am fost 
foarte tulburat. 

Zâmbetul pe care-l arbora acum donnikellu deveni maliţios, 
și în privirea băiatului apăru și o sclipire vicleană. 

— Nu mă luaţi de prost, spuse el, rostind sacadat cuvintele. 
Rănile de pe faţa dumneavoastră nu mă pot înșela. Nu sunteţi 
Asmar Dezcastell. Totuși, prima dată când v-am văzut încă nu 
știam că eraţi Nicolas Eymerich din Gerona, faimosul inchizitor. 

Eymerich avu nevoie de toată puterea de stăpânire pe care 
se putea baza ca să nu se clatine pe picioare. Timp de o clipă, 
se gândi să-l stranguleze pe băiat sau să-i crape capul cu unul 
dintre sfeșnicele de pe șemineu. Cu siguranţă, Dumnezeu i-ar fi 
iertat o asemenea faptă. Dar renunţă în clipa următoare la o 
asemenea idee. Nu, nu avea altceva de făcut decât să intre în 
joc, cu atât mai mult cu cât Ughetto nu se comporta câtuși de 
puţin ostil. 

— Cum de ai aflat? întrebă el, fără a mai încerca să se dea 
drept Dezcastell. 

În loc să-i răspundă, Ughetto merse până la ușă, trase în 
lături perdeaua și privi în ambele direcţii afară. După aceea, se 
opri în faţa lui Eymerich, privindu-l ţintă. 

— Poate că știți că mama mea este catalană și rudă cu regele 
vostru. Eu însumi am avut profesori catalani, ca Asmar și alţii 
înaintea lui. Războiul acesta cu Aragonul ne aduce multe 
suferinţe. 

Eymerich clătină din cap. 

— Tocmai mama dumitale a provocat răscoala din Sardinia. 

— Asta pentru că a fost tratată într-o manieră rușinoasă! 


Vocea tânărului tremură de o indignare sinceră. Ea nu dorea 
decât să se facă dreptate și nu se aștepta la acest război 
împotriva patriei noastre. Cel care a dorit acest război a fost 
tatăl meu, îndemnat de familia Doria și de alți maiorales. 

Eymerich se strâmbă, neîncrezător. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, cum de ai descoperit cine 
sunt în realitate? 

— Mi-a spus chiar regele Pedro. Pentru că eu îi sunt ca un fiu 
și îl consider pe el ca fiind adevăratul meu tată. 

Umbra de scepticism de pe chipul inchizitorului deveni și mai 
accentuată. 

— Chiar admițând că așa ar fi, când ai avut posibilitatea să 
vorbești cu el? Doar nu se poate ieși din Alghero. 

— Cum să nu se poată ieși. Se poate foarte bine, prin Grota 
lui Neptun. Nu v-aţi dat seama după alimentele proaspete care 
v-au fost servite? Cum credeati că le putem procura? 

— Grota lui Neptun, murmură Eymerich. Cum se ajunge 
acolo? 

— Printr-un sistem de canale început și, după aceea, 
abandonat de romani. Dar intrarea, aflată în zona portului, în 
interiorul unui templu străvechi, este bine păzită. Mama și cu 
mine am reușit să intrăm acolo acum trei zile, amestecați 
printre bolnavii care coboară sub pământ pentru a fi trataţi. Pe 
acolo am ajuns la Capul Caccia și, după aceea, în tabăra 
aragoneză. Regele Pedro ne-a primit cu mare bucurie și ne-a 
spus de dumneavoastră. 

Neîncrederea lui Eymerich începea să se risipească, datorită 
aparentei sincerităţi a băiatului. Totuși, trebuia să verifice buna 
credinţă a interlocutorului său. 

— M-ai putea duce în grote? 

— Pot face în așa fel încât să intraţi fără probleme. Dar să 
nu-mi cereţi să vin cu dumneavoastră. A fost deja riscant să 
cobor o singură dată. Dacă tata ar afla că am ieșit din Alghero, 
totul s-ar sfârși pentru mine și pentru mama. 

Neîncrederea începea să fie din nou vizibilă pe chipul 
inchizitorului. Da, scuza băiatului putea să fie adevărată, dar 
toată povestea asta suna cam prea forțat. Putea fi vorba despre 
o capcană. Trebuia să găsească o modalitate de a-l implica 
direct pe băiatul acela cu aerul prea șiret, fără a-i da 
posibilitatea să se retragă. Se hotărî să-i vorbească deschis. 


— Vreau să mă înţelegi că am nevoie de o dovadă ca să cred 
tot ce-mi spui. Ce dovadă îmi poţi oferi? 

Ughetto nu se arătă descumpănit. 

— V-aș putea da numele nobililor aragonezi și catalani care 
uneltesc împreună cu tatăl meu și care vor să-l ucidă pe regele 
Pedro. Vă este suficientă o asemenea dovadă? 

Încă o dată, Eymerich rămase uluit. Il privi atent pe băiat, 
căutând să-și dea seama dacă nu-l păcălea, dar figura acestuia 
era prea surâzătoare ca să poată bănui ceva. 

— Glumești? 

— Absolut deloc. Ascultaţi lista și o să vă convingeti singur. 
Ughetto începu să rostească unul după altul nume și titluri 
având aerul că le învățase pe de rost. Mossen Felip de Castre, 
N'Otich de Muncada, En Pere Galcerăn de Pinos, En Uch de 
Cardona, N'Alfonso Roger de Luria, seniorul de l'Esparra, 
guvernatorul din Montalba și Mossen Lop de Luna. 

Eymerich se încruntă. Toţi nobilii pomeniţi condamnaseră 
revolta aristocrației împotriva coroanei, cu șase ani înainte. 
Rude ale lor făceau parte din consiliul regal. Rămase tăcut 
câteva clipe, apoi întrebă: 

— De unde știu eu că-mi spui adevărul? 

— Dacă v-aș minţi, cum aș putea să cunosc nume ale unor 
persoane pe care nu le-am întâlnit niciodată? 

Justificarea putea fi adevărată, dar tot nu era suficientă. 

— Ai vorbit cu regele despre asta? 

— Nu. Abia ieri mama a intrat în posesia listei complete. 
Căutam amândoi o modalitate de a i-o comunica lui Pedro. 
Dumneavoastră veţi fi mesagerul nostru. 

— Ştii în ce fel vor să-l ucidă pe rege? 

— Nu. Știu doar că, peste câteva zile, vor apărea în larg 
douăzeci și cinci de corăbii genoveze. Acela va fi semnalul 
convenit. 

Amănuntul acesta coincidea cu ceea ce Eymerich aflase deja 
de la Bernat Dezcoll. Totuși, era departe de a fi convins. I se 
părea foarte ciudat faptul că regele, în ajunul plecării în 
această riscantă misiune, nu-l pusese la curent cu legăturile pe 
care le avea cu soţia și cu fiul guvernatorului. Toată povestea 
aceasta nu prea se lega. 

— De ce un grup de nobili ar risca dezonoarea, pierderea 
Sardiniei și chiar pedeapsa capitală într-o acţiune atât de 


nesigură? 

Pe chipul băiatului apăru o expresie gravă. 

— Nu mă întrebaţi despre lucruri pe care nu le știu. Vă pot 
spune doar atât: toţi nobilii amestecați în complot au în comun 
modul în care este înţeles creștinismul. Un mod pe care eu și 
mama mea îl considerăm o blasfemie. De aceea este important 
ca tocmai Inchiziția sa fie aceea care-l va salva pe rege și-i va 
pedepsi pe conspiratori. 

Eymerich era pe punctul de a-l întreba pe Ughetto despre 
originea mai exactă a cultului practicat pe insulă, dar zgomotul 
unor pași pe coridor anunţă sosirea fratelui Lorenzo. Tânărul se 
așeză din nou pe banca de pe care se ridicase mai devreme și-și 
luă un aer indiferent, în timp ce inchizitorul îl privea 
nedumerit. 

Benedictinul intră clătinând din cap. 

— Iertaţi-mă pentru graba cu care v-am părăsit, domnule 
Dezcastell, dar era un caz într-adevăr foarte grav. Situaţia 
aceasta îngrozitoare prin care trece Sardinia devine din zi în zi 
mai greu de îndurat. Privi înspre Ughetto. lertaţi-mă și 
dumneavoastră. Tot mai sunteţi convins că acest om este un 
impostor? 

— Nu, m-am înșelat. Rănile lui mă împiedicau să-l recunosc. 
Este Asmar Dezcastell în persoană. 

— Mă bucur să aud asta. În legătură cu rănile... Fratele 
Lorenzo examină fața inchizitorului, care se dădu înapoi cam 
iritat. Este ceva extraordinar, în sfârșit, s-au cicatrizat. Ieri mai 
erau încă deschise. 

— Cred că este meritul guvernatorului, spuse pe un ton 
scăzut Eymerich, ducându-și mâinile la față. Mâinile sale au o 
putere la fel cu cele ale regilor. 

— Cu diferența doar că regii vindecă de gâlci și de alte 
nimicuri. În schimb, Mariano de Arborea vindecă bolnavii de 
ciumă, de infecţii la ochi, luxaţiile și mușcăturile de solifuga. 
Benedictinul aruncă o plivire către crăpătura din zid care 
servea de fereastră și prin care mai pătrundea acum doar o 
lumină slabă. Se înserează, îi spuse el lui Ughetto. Îl conduc pe 
domnul Dezcastell în camera sa, apoi mă întorc pentru lecţia 
obișnuită de teologie. 

Băiatul se ridică de pe laviţă. 

— Lecţia mai poate aștepta. Tata dorește ca Asmar să fie 


condus în grotă. Zice că acest lucru este necesar pentru ca 
vindecarea să fie completă. 

Eymerich admiră naturaleţea cu care mințea Ughetto, dar nu 
fu entuziasmat de o asemenea perspectivă. Işi dorea să coboare 
neapărat în Grota lui Neptun, dar începea să resimtă obișnuita 
lui nevoie de singurătate. Fără a mai pune la socoteală faptul 
că, o dată ajuns acolo jos, n-ar mai fi știut cum să iasă. 

— Fratele Lorenzo ar putea să mă ducă în grotă mâine. Nu 
este nicio grabă. 

Tânărul clătină energic din cap. 

— Întăririle genoveze ar putea sosi dintr-un moment în altul. 
Doar n-o să rămâneţi în peșteră în timpul unei bătălii. Trebuie 
să vă duceţi chiar acum. Apoi, văzând că fratele Lorenzo voia să 
spună ceva, adăugă pe un ton poruncitor. Aceasta este și 
dorinţa tatălui meu. 

Călugărul oftă. 

— Dacă este un ordin, așa să fie. O să-l conduc chiar eu pe 
domnul Dezcastell. Dar vom avea nevoie de câteva ceasuri 
bune. Văzând că nici această ultimă obiecţie nu-l putea 
îndupleca pe băiat, oftă din nou, mai adânc. Mă duc să caut un 
toiag și o torţă. Dumneavoastră, donnikellu, vă puteţi întoarce 
la palat. 

Îndată ce fratele Lorenzo ieși, Ughetto veni lângă Eymerich. 

— Am insistat pentru că rănile, dumneavoastră se vindecă 
foarte repede, șopti el. Încă de mâine aţi putea fi recunoscut. 
Cobori glasul și mai mult. Vă amintiţi numele pe care vi le-am 
spus? 

— Da. 

— Spuneţi-i de îndată totul regelui ce veţi putea. Dacă 
ajungeţi în peșteri, nu vă va fi greu să ieșiți, numai că drumul 
este destul de lung. Locul în care se adună bolnavii este într-o 
cavitate aflată la baza unei prăpăstii verticale, în aparenţă de 
netrecut. În realitate, în fundul peșterii cu lumină albastră este 
o galerie care vă va duce fără prea mare efort la un lac 
subteran. Va trebui să vă continuaţi drumul până la o plajă cu 
pietricele mici, albe. 

— O plajă? Şi pe acolo este ieșirea? 

— Nu. Mai întâi trebuie traversat lacul. Dar să nu vă faceţi 
nicio grijă, întotdeauna acolo se află câteva bărci priponite la 
mal și nimeni nu stă să le păzească. Trecând de lac veţi vedea 


ieșirea din grotă care duce la Capul Caccia. M-aţi înţeles? 

— Da. Prăpastia, plaja cu pietricele albe, lacul. Dar, spune- 
mi, cine este Tanit? De ce toţi sunt înspăimântați și nimeni nu 
vrea să vorbească despre ea? 

Pe chipul lui Ughetto apăru o expresie posomorâtă. 

— Anumite lucruri trebuie să le descoperiţi singur, spuse el 
pe un ton sever. Succes. leşi din cameră, înainte ca Eymerich 
să-i mai poată pune una dintre multele întrebări care-l asaltau. 

În scurt timp, fratele Lorenzo se întoarse, având pe umăr o 
desagă din care se zărea ieșind un baston lung și noduros. 

— Poate că vă este foame, spuse el, morocănos. 

— Nu, nu încă. 

— Oricum, am luat niște pâine la mine. Cum vă mai simţiţi cu 
rănile? 

— Nici nu le mai simt. 

— Asta-i foarte bine. Să mergem. 

leșiră din mănăstire și se afundară pe ulicioarele pe care 
oamenii încă își mai reparau locuinţele atinse de bolovani sau 
de foc. Nu mai era mult până la asfinţit și soarele care se 
ascunsese deja în spatele zidurilor cetăţii dădea o lumină de un 
roșu aprins care parcă incendia rarele acoperișuri din plăci de 
ardezie. 

Portul era apărat de ziduri înalte, dublate de șiruri de stâlpi 
lungi și ascuţiţi. Templul care masca intrarea în grote era o 
ciudată construcţie rotundă, din piatră, parcă înfiptă în zidul 
împrejmuitor. Pe vremea dominaţiei romane, probabil că fusese 
transformată într-un colector al canalizării, după cum o 
demonstra sistemul de șanțuri și de platforme concave care 
coborau până la un altar, aflat la o distanţă de câteva braţe sub 
nivelul solului, la nivelul mării. 

Umiditatea care venea de la o ușă metalică uriașă, închisă cu 
zăvoare solide, aflată la capătul galeriei de coborâre, lăsa să se 
bănuiască existenţa unei conducte largi care lega această 
clădire de rada portului aflată la câţiva pași, ajungând până sub 
suprafaţa apei. Probabil că, în vremea latinilor, ușa aceea era 
deschisă din când în când pentru a se inunda gura de evacuare 
a zoaielor și a se curăța gunoaiele care o astupau. Ipoteza 
aceasta era confirmată de existenţa unei roţi ruginite de 
deasupra ușii, instalată într-o nișă la care se ajungea doar de 
sus. Cu siguranţă, rolul ei era acela de a permite deschiderea 


zăvoarelor, punându-l pe cel care făcea manevra la adăpost de 
valul de apă a mării care pătrundeau cu putere în colector. 

Puținele ornamente care împodobeau acest ciudat edificiu 
erau rudimentare, dar era limpede că datau din epoca 
precreștină. Pe treptele altarului, o inscripţie cu litere latine 
părea să se refere la cine știe ce cult păgân. Eymerich o citi 
încruntând din sprâncene: „IEMP EI RDI PATRIS BAB”. 
Aceasta să fi însemnat Templum Dei Sardi Patris Baby! Nu 
îndrăzni să întrebe, temându-se că, de fapt, semnificaţia 
inscripției trebuia să fi fost cunoscută tuturor locuitorilor. 

Templul, luminat de torţe aproape consumate, era pustiu. 
Dar, atunci când fratele Lorenzo îl conduse pe inchizitor în 
spatele altarului, unde printr-o arcadă strâmtă se putea ajunge 
pe niște coridoare luminate și ele, câţiva soldaţi care stăteau de 
vorbă tolăniţi pe jos se ridicară imediat în picioare. Eymerich 
nu înţelese cuvintele pe care le rosteau ei. Totuși, păreau să-l 
cunoască foarte bine pe fratele Lorenzo, pentru că se purtau 
foarte frumos cu el și îi vorbeau cu mare respect. Câteva 
cuvinte ale călugărului fură suficiente pentru a avea cale liberă. 

— Vă amintiţi, desigur, toate colțișoarele astea, spuse 
benedictinul aprinzând o torţă scoasă din desagă de la una din 
cele care ardeau pe pereţi. Aţi mai fost pe aici când credeaţi că 
veţi fi sortit unei morţi sigure. 

— Oh, nu m-aș putea descurca de unul singur, răspunse 
Eymerich, temându-se ca nu cumva călugărul să-l lase pe el să 
meargă înainte. Atunci aveam febră mare, așa că amintirile 
mele sunt destul de vagi. 

Fratele Lorenzo izbucni în râs. 

— Oh, nimeni n-ar putea să coboare aici fără o călăuză bună. 
Vom intra într-un adevărat labirint. Romanii își construiau cu 
mare grijă sistemele de canalizare. 

Coridorul pe care începuseră să-l parcurgă nu era iluminat. 
Era evident că la origine făcuse parte din canalizare, deși 
umiditatea nu era prea mare. Pânze mari de păianjen, pline de 
praf, atârnau pe sub bolți. Din când în când, ele atingeau faţa 
inchizitorului și acesta tresărea cuprins de scârbă. Dar nu avea 
încotro, trebuia să meargă înainte. 

În curând, ajunseră pe un fel de trotuar îngust de pe 
marginea șanțului din mijloc, încă plin de o mulţime de 
gunoaie. Duhoarea era insuportabilă. 


— Haideţi, nu vă fie frică, spuse fratele Lorenzo, văzând că 
Eymerich pășea cu mare prudenţă. Nu este periculos decât 
între ora a șaptea și a noua și între slujba de dimineaţă și 
liturghie. 

— Ora feriada, șopti Eymerich. _ 

— Da, așa îi spun ţăranii superstiţioși. Intre orele acelea, se 
ţin departe de râuri și pe bună dreptate. Cine bea apă în 
momentele acelea sau chiar dacă se spală doar, s-ar putea să 
fie în pericol de moarte. 

— Dar de ce se întâmplă așa ceva? 

Fratele Lorenzo, care mergea în faţă, cu torţa ridicată 
deasupra capului, se întoarse pentru o clipă către inchizitor. 

— Ei poftim, dar eu credeam că știți deja toate lucrurile 
astea. Apoi, pentru că Eymerich nu știa ce să spună, continuă. 
Vă sună cunoscut numele Poseidonios din Apamea? 

— Nu, recunoscu el, sperând că dăduse cel mai potrivit 
răspuns. 

— Puţini oameni știu de el. Este un gânditor grec care a trăit 
înainte de Christos. El susţinea că mareele sunt provocate de 
lună deoarece aceasta exercită asupra lumii noastre un fel de 
atracţie. 

Eymerich ridică din umeri. 

— Nişte prostii. 

— S-ar putea să fie prostii, dar cel puțin aici, în Sardinia, 
teoriile acelea păgâne par să se confirme. În nopţile cu lună 
plină, sau cu lună nouă, mareele sunt deosebit de înalte, mai 
ales în anumite perioade ale anului. Se ridică, de asemenea, și 
nivelul apelor în lacul interior din Grota lui Neptun, acestea se 
revarsă printr-o galerie naturală și năvălesc în peștera albastră 
spre care ne îndreptăm, sub prăpastia verticală. Dar chiar nu 
știaţi toate astea? 

— Mă rog, parcă i-am auzit pe unii vorbind, murmură 
Eymerich, oscilând între stânjeneală și furie. 

Fratele Lorenzo se întoarse din nou, pentru o clipă, și-l privi 
pe inchizitor puţin bănuitor. 

— De aceea nu se poate cobori în peșteră atunci când este 
lună plină sau lună nouă. Cei care ar face așa ceva s-ar îneca. 
Dar inundația aceasta este o adevărată binecuvântare pentru 
că, atunci, curentul puternic spală mizeriile pe care le vomită 
bolnavii atinși de morbum innominandum și le duce până la 


lacul interior. Acum înţelegeţi ce se întâmplă? 

Eymerich se făcu alb ca varul. Începea să priceapă că, în 
fundul acestui canal, exista o grozăvie de nedescris, o 
confirmare a tuturor temerilor sale. Dar, dacă ar fi cerut 
explicaţii, s-ar fi putut da de gol. Bombăni doar un „da” răgușit, 
în timp ce trupul îi era invadat de un frig cumplit. 

— Lacul alimentează pe căi subterane aproape toate 
cursurile de apă din regiune, astfel că toate se umplu cu cea 
mai îngrozitoare otravă. Toate acestea se întâmplă în perioada 
dintre ora a șasea și a noua și între slujba de dimineaţă și 
liturghie, în funcţie de perioadele anului și ale mareelor care 
stau la baza acestui fenomen. Din fericire, oamenii noștri au 
învăţat că, în momentele acelea, trebuie să se ţină departe de 
râuri ca să nu se contamineze. Circulă zvonuri prin care 
primejdia aceasta este pusă pe seama unor fantome sau a altor 
creaturi fantastice, deși cei mai mulţi dintre locuitori știu că în 
spatele fenomenului se află Tanit. Dar este un lucru despre 
care nimeni n-ar pomeni vreodată, pentru că imediat ar 
înnebuni. 

Gândul lui Eymerich zbură imediat la armata aragoneză din 
jurul cetăţii Alghero și la pericolul care o pândea dacă ar fi luat 
apă din fântâni în orele acestea interzise. Dar teama aceasta fu 
întrecută imediat de ideea că avea să intre într-o peșteră ticsită 
de monștri și de coșmarul acelei enigmatice entităţi, Tanit, 
despre care nici nu îndrăznea să ceară lămuriri. Ar fi vrut din 
toată inima să fugă, dar lucrul acesta era imposibil. Trebuia să-l 
urmeze orbește pe călugăr, deși era conștient că-l ducea către 
ceva înspăimântător. l 

Merseră o vreme fără să scoată niciun cuvânt. In ciuda 
groazei care-l cuprinsese, Eymerich se întrebă cum era posibil 
ca acele cete de bolnavi să facă zilnic un drum atât de lung și 
de anevoios. Era clar că aceasta era doar o cale de rezervă care 
se folosea doar de la începerea asediului. Probabil că intrarea 
în grotă se făcea, de obicei, pe la Capul Caccia. Dacă era așa, 
însemna că drumul de la locul în care se adunau bolnavii până 
la mare era mult mai scurt. 

La un moment dat, nu se mai văzură lucrări de zidărie făcute 
de mâna omului și coridorul pe care mergeau acum era natural, 
din stâncă, iar oamenii nu făcuseră decât să-l niveleze. De boltă 
atârnau buchete de stalactite, multe dintre ele fiind rupte; era 


semn că galeria aceea nu mai fusese folosită de foarte mult 
timp. Denivelările terenului, deși rare, își făceau simțită 
prezența. Eymerich simţea că picioarele și în special tălpile 
începeau să-l doară destul de tare. 

— Mai avem mult? întrebă el. 

— Ştiţi foarte bine că de la Alghero până la grotă sunt câteva 
mile bune, îi răspunse fratele Lorenzo. Dar nu vă faceţi griji. 
Peste puţin timp, o să mergem mult mai repede. 

Aceste ultime cuvinte se adeveriră foarte curând, când 
galeria, devenită acum foarte umedă, începu să răsune de un 
bubuit îndepărtat și alarmant care se apropia din ce în ce mai 
mult. Dintr-odată, coridorul se lărgi și ajunseră într-un spaţiu 
natural destul de întins. 

În lumina torţei, reflectată de cristalele încrustate în pereţi, 
se putea vedea că acea încăpere, în afară de o platformă 
strâmtă de piatră, era plină cu apă neagră la culoare. Curgea 
dintr-o cascadă mică apărută printre stalactite și șuvoiul de apă 
răspândea în jur un nor de stropi. La marginea apei erau 
ancorate două bărci înguste și lungi. Câţiva saci goi, o frânghie 
și niște resturi vegetale acum aproape putrezite dădeau de 
înţeles că pe acolo se aproviziona cetatea cu alimente. 

— Ajutaţi-mă să împing o barcă în apă, spuse fratele Lorenzo, 
și luaţi o vâslă. Oh, nu vă speriaţi, adăugă el imediat, văzând 
expresia chinuită care apăruse pe chipul lui Eymerich. Doar la 
întoarcere se vâslește. Acum trebuie pur și simplu să împingeţi 
barca departe de pereţi, dacă ne vom apropia prea mult de ei. 

Deși era asaltat de presimţiri care nu-i dădeau pace, 
inchizitorul împinse barca pe piatra netedă până la apă. 
Călugărul făcu la fel, după ce aruncase înăuntru bastonul și 
desaga, folosindu-se doar de mâna stângă, pentru că în dreapta 
ținea torţa. După aceea, săriră amândoi în barcă și aceasta se 
clătină și se învârti sub greutatea lor. Vâslele, scurte și ușoare, 
erau pe fundul ambarcaţiunii. Fratele Lorenzo fixă torta într-o 
gaură de la proră și puse mâna pe una dintre ele. Eymerich o 
luă și el pe cealaltă. 

Benedictinul arătă înspre capătul peșterii, unde torța nu 
reușea să facă lumină. 

— Trebuie să mergem într-acolo. După aceea ne putem 
odihni până ajungem unde trebuie. Vâri vâsla în apă și făcu o 
mișcare puternică. Barca se îndreptă cu un fâsâit pe direcţia 


cea bună și tresări pe valuri când ajunseră în locul în care se 
scurgea cascada. Îndată după aceea, în lumina torței apăru o 
arcadă neregulată, dincolo de care se vedea un râu cu ape 
întunecate care trecea peste o pădure de stalactite. 

— Am reușit! îi strigă din răsputeri călugărul ca să acopere 
zgomotul cascadei. Nu mai trebuie să vâslim, este suficient 
curentul. Fiți atent să nu ridicaţi capul prea sus ca să nu vă 
loviți. Și folosiţi vâsla așa cum v-am spus. 

Curentul nu era prea puternic. Luă cu sine barca și o purtă 
lin de-a lungul râului subteran, cu o iuţeală din ce în ce mai 
mare. Eymerich, ţinând vâsla în mână, privea cu atenţie pereţii 
de piatră, atingându-i ușor atunci când marginea bărcii era 
gata să-i atingă. Dar lovind cu grijă stânca își mențineau fără 
nicio greutate direcţia. 

Acum putea să se mai odihnească puţin, dar nu reușea să 
scape de senzaţia că trecea prin cel mai îngrozitor coșmar pe 
care-l avusese vreodată în viaţă. Nu era numai ideea că se va 
trezi dintr-odată înconjurat de creaturi respingătoare. Il 
neliniștea și drumul pe care-l parcurgeau, fără lumină și 
zgomot, cu excepţia unor bubuituri înfundate și inexplicabile 
care, din când în când, îi făceau sângele să îngheţe în vine. 
Dacă ar fi trebuit să-și imagineze intrarea în infern, tabloul n-ar 
fi fost cu mult diferit. Și totuși nu-l putea chema în ajutor pe 
Dumnezeul său. Dumnezeul său, plin de forţă și de orgoliu, nu 
și-ar fi găsit locul în acele văgăuni copleșitoare. 

Gândurile acestea chinuitoare îi fură întrerupte de gestul 
călugărului care se ridică în picioare în barcă, arătând spre 
bezna din faţa lor. 

— Am ajuns, îl anunţă el. Apoi, făcându-și palmele pâlnie la 
gură, strigă. Fraţilor! Vă aduc un bolnav! 

— Trage la mal! se auzi o voce din întuneric. 

Barca se frecă pe malul de piatră, într-un loc în care râul 
făcea o cotitură și urma să intre într-o galerie mai largă. În 
timp ce fratele Lorenzo făcea manevre cu vâsla, Eymerich văzu 
câteva siluete agitându-se pe mal, unde printre stânci se mai 
vedeau acostate alte câteva bărci. După o clipă se aprinseră și 
alte torţe și, la lumina lor se putură zări patru tineri îmbrăcaţi 
în sutane negre apropiindu-se de mal. Unul singur dintre ei 
purta atârnată la cingătoare o sabie cu care se vedea bine că 
nu era obișnuit. 


— Daţi-mi mâna, spuse tânărul, întinzându-i dreapta. 
Eymerich făcu întocmai și, dintr-o săritură, fu pe malul plin de 
bolovani mari. Fratele Lorenzo își luă din barcă desaga și 
bastonul și veni în urma lui, lăsându-i pe ceilalți să tragă barca 
pe uscat. 

Se aflau într-o peșteră mare, fără stalactite, cu pereţii 
galben-verzui acoperiţi de mucegai. Se simțea un miros 
neplăcut de loc închis și doar o adiere slabă de aer proaspăt 
care venea de undeva dintr-o spărtură îl mai risipea într-o 
oarecare măsură. 

— Ne aflăm sub Capul Caccia? întrebă Eymerich. 

— Da, îi răspunse unul dintre tineri, un benedictin slab și 
bărbos. Deasupra noastră este muntele Timidont. 

Fratele Lorenzo veni până în faţa inchizitorului. 

— În curând, domnule catalan, veţi înţelege de ce Grigore cel 
Mare i-a numit pe sarzi „adoratori ai pietrelor”. Apoi, pe un ton 
ironic, adăugă. Ah, iertați-mă, am uitat că aţi mai fost pe aici. 


RANGELEY 1954. 
ETER, DUMNEZEU Și DIAVOL 


— Domnule doctor Reich! 

Era glasul lui Templeton și părea alarmat. Reich se ridică de 
la masa pe care se afla micul dejun abia început și alergă la 
fereastră. 

— Ce este, Herman? 

Bătrânul vânător îi spuse cu glasul întretăiat de emotie. 

— Vin. Sunt trei mașini, plus cea a șerifului. 

— Așa de curând! șopti Reich. Privi pe drumul care cobora în 
jurul muntelui, dar nu văzu nimic. Apoi i se păru că zărește o 
sclipire printre copaci și auzi zumzetul îndepărtat al 
motoarelor. Intră în casă, Herman, n-are rost să stai aici. 

— Nu pot să fac nimic? 

— Nu, nimic. Oricum, îți mulțumesc. 

Reich se îmbrăcă în grabă, cu inima gata să-i sară din piept. 
leși pe coridor. Soţia sa, lise, fiica sa, Annie, doctorul Silvert și 
câţiva elevi ieșeau chiar atunci din camerele lor, intrigaţi de 
zgomotul din ce în ce mai puternic al motoarelor. 

— Nu vă temeţi, spuse Reich, ridicând mâinile înspre ei. 
Ştiam că vor veni. Comportaţi-vă ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Imbrăcaţi-vă și coborâţi la micul dejun. Am eu grijă să-i 
întâmpin. 

Se vedea limpede că lise era cea mai îngrijorată. 

— Willy, crezi că o să te aresteze? 

Reich clătină din cap. 

— Nu, nu cred. Probabil că vor să facă o perchiziţie. Hai, 
acum duceţi-vă. Pentru noi trebuie să fie o zi de lucru la fel ca 
oricare alta. 

Soneria se auzi înainte chiar ca Reich să fi ajuns la parter. 
Când deschise ușa, simţi în plină faţă aerul proaspăt și 
înviorător care aducea până acolo miresmele pădurii. Peste 
imaginea munţilor albăstrui, parcă plină de bioenergie, se 
suprapuseră, însă, fețele încruntate ale celor doisprezece 
bărbaţi, doi dintre ei purtând uniforma polițiștilor din Franklin 
County. 

Șeriful Cameron își atinse borul pălăriei, dar nu și-o dădu jos 
de pe cap. 


— Domnule doctor Reich, dânsul este procurorul Hobson din 
Portland însoţit de doctorul Labrousse, medic legist. Ceilalţi 
domni sunt agenţi federali. 

Reich se înclină scurt în semn de salut. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Am vrea să stăm puţin de vorbă cu dumneavoastră, spuse 
procurorul, privind în jur. 

— Vă stau la dispoziţie. Vă rog să veniţi în sala de ședințe. 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, în timp ce noi stăm de vorbă, 
colaboratorii mei ar putea arunca o privire pe aici. 

Reich se încruntă. 

— Ba am ceva împotrivă. Acesta este Orgon Institute, nu o 
locuință particulară oarecare. Un laborator științific, plin de 
aparatură de mare valoare. 

— Cum ar fi vestitele dumneavoastră acumulatoare? 
Procurorul zâmbi cu răceală. Domnule doctor Reich, am aici un 
ordin al judecătorul districtual Clifford. Hotărârea 
Departamentului pentru Droguri şi Narcotice va fi adusă la 
îndeplinire. Toate cărțile dumneavoastră trebuie să fie 
confiscate și distruse. 

— Ştiţi că și regimul lui Hitler a dat asemenea dispoziţii? 

Hobson oftă. 

— Eu nu știu nimic, mă spun doar legilor și tribunalelor 
americane. Vreţi să vedeţi mandatul? 

Reich plecă fruntea. Simţea cum îi crește în adâncul 
sufletului spaima, acea spaimă pe care încercase s-o uite într-o 
viață dedicată cercetărilor. 

— Nu, faceţi ce doriţi, șopti el. Dar, dacă asta este misiunea 
dumneavoastră, de ce mai vreţi să stăm de vorbă? 

— Domnul doctor Labrousse dorește să vă pună câteva 
întrebări științifice, în vederea procesului care va avea loc. 
Dacă aveţi intenţia să refuzaţi, puteţi s-o faceţi, dar vă 
mărturisesc cu toată sinceritatea că nu este în interesul 
dumneavoastră. Vă fac cunoscut, de asemenea, că este vorba 
despre o discuţie oarecum neoficială, dar, dacă doriţi, vă puteţi 
chema avocatul. 

— Nu, n-are rost. Reich arătă înspre o canapea și două fotolii 
dintr-un colţ al încăperii. Dat fiind că oamenii dumneavoastră 
au altceva de făcut, ne putem așeza acolo. 

Procurorul încuviinţă dând din cap. Se întoarse către șerif. 


— Cunoașteţi casa.  Conduceţi-i pe agenţi prin toate 
camerele, inclusiv prin sere, pivniță și magazii. Nu trebuie să 
vă atingeti de niciun instrument. Ne interesează numai cărțile. 

Reich se așeză pe unul dintre fotolii, iar Hobson și doctorul 
Labrousse luară loc pe canapea. Îl privi pe medicul legist cu 
multă atenţie. Nu avea mai mult de treizeci de ani și totuși cuta 
lungă dintre marginea nărilor și colțul buzelor trăda un 
caracter închis și lipsit de satisfacţiile unei vieţi sexuale 
echilibrate, poate chiar schizoid. Mai remarcă și înțepeneala 
mușchilor gâtului și respiraţia superficială. Nu avea să fie un 
interlocutor comod. 

— Îl las pe doctorul Labrousse să vorbească, spuse Hobson, 
punând pe genunchi servieta pe care o avea la el. Cred că vrea 
să afle câte ceva despre acumulatorii dumneavoastră. 

— Așa este. Vocea lui Labrousse, în aparenţă blândă, avea un 
tremur ușor, poate din cauza unei emoţii pe care și-o înfrânase 
cu grijă. Domnule doctor Reich, este adevărat că obiectele pe 
care dumneavoastră le numiţi „acumulatori orgonici” sunt doar 
niște simple lăzi din lemn? 

— Nu din lemn. Lemnul este doar la exterior, apoi este un 
strat de vată și plasă metalică, de obicei din aluminiu. 

— Şi dumneavoastră susţineţi că un asemenea obiect i-ar 
putea vindeca pe bolnavii de cancer. 

— Nu, nu și iarăși nu. Reich nici nu mai ţinea minte de câte 
ori fusese pus în situația de a contrazice o asemenea 
absurditate. De fiecare dată era nevoit să clarifice, să descrie, 
să explice; și de fiecare dată, toate acestea se dovedeau a fi 
zadarnice. Eu afirm doar că această concentrare de energie 
orgonică obținută prin acumulator combate procesele 
degenerative care pot duce la apariţia cancerului. 

Privirea leneșă a lui Labrousse se însufleţi timp de o clipă, 
prin apariţia unei sclipiri de ironie. 

— Departamentul Droguri și Narcotice a stabilit deja că 
energia pe care dumneavoastră o numiţi orgonică de fapt nu 
există și ordinul judecătorului Clifford confirmă și el acest 
lucru. Dar nu vreau să vă contrazic neapărat. 

Reich fu pe punctul de a se ridica pentru a pune capăt 
acestei discuţii. Apoi, privi expresia preocupată și severă de pe 
feţele imobile ale interlocutorilor săi. Cine știe, poate că 
țesuturile acelor corpuri erau deja pe cale să putrezească; 


poate că, într-o zi, acumulatorul orgonic ar fi devenit pentru ei 
o necesitate vitală. Cu atât mai mult, merita să facă o încercare 
de a le induce unele îndoieli: dacă, pentru moment, partida 
părea pierdută, poate că în viitor nu avea să mai fie așa. 

— Ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, trebuie să vă 
întreb mai întâi dacă știți ceva despre energia orgonică. Aţi citit 
Funcția orgasmului sau Biopatia cancerului? 

— Nu, dar am citit câteva numere ale buletinului editat de 
acest institut. Orgonul ar părea să fie o energie vitală pe care o 
au toate fiinţele vii. Așa este sau greșesc? 

— Greșiţi. Credeam și eu ceva de felul acesta până în 1938, 
apoi a avut loc un incident care m-a făcut să-mi schimb opiniile. 

Hobson care, până în momentul acela, urmărise discuţia cu o 
condescendenţă vecină cu plictiseala, deveni brusc interesat. 

— Ce fel de incident? 

— Unul dintre colaboratorii mei a încălzit din greșeală niște 
nisip cules de pe malul mării. Nisipul acela, introdus într-o 
cultură de laborator, nu numai că a dat naștere unor vezicule 
de energie extraordinar de active, dar a fost capabil să emane 
și radiaţii de o intensitate uluitoare. 

— Radiaţii? întrebă Labrousse cu un zâmbet discret în colţul 
gurii. Dar cum v-aţi putut da seama de aceasta? Sunteţi, 
cumva, licenţiat și în fizică? 

— Mi-am dat seama pentru că, în timp ce observam cultura 
aceea la microscop, am făcut conjunctivită și pentru că, ținând- 
o în palmă mi-a provocat o arsură. La întuneric, se vedea 
strălucind de o lumină albăstruie care se răspândea în spirale, 
dâre, vapori ca o ceaţă. Fiţi liniștit, nu numai eu am observat 
aceste fenomene. 

— Să ne întoarcem la subiectul discuţiei noastre, la 
acumulatori, răbufni Hobson. Domnul doctor Labrousse mai are 
și alte obligaţii științifice la Portland. 

Reich începea să-și piardă răbdarea. 

— Oh, îmi pare foarte rău, spuse el, tăios. Acum câţiva ani 
Albert Einstein și-a găsit câteva ore ca să mă asculte. Probabil 
că era mai puţin ocupat. 

— Bine, să mergem mai departe, bolborosi Labrousse, destul 
de stânjenit. 

— Prin descoperirea radiaţiei, am avut dovada faptului că 
energia orgonică nu exista doar în organismele vii, așa cum 


crezusem până atunci. Am presupus că depindea de acţiunea 
soarelui asupra nisipului marin, dar și această ipoteză s-a 
dovedit nefondată. Într-o noapte, aici, în Mâine, privind cu o 
lunetă cerul înstelat, am descoperit adevărul. În ocular am 
văzut o scânteiere și, mai apoi, spirale și dâre identice cu cele 
produse în culturile mele de laborator. Orgonul nu provenea de 
la soare, ci din atmosferă. Toată atmosfera era încărcată cu 
energie orgonică! 

Atât Hobson, cât și Labrousse izbucniră în râs. Medicul fu 
primul care deveni din nou serios. 

— Credeţi că acesta poate fi raţionamentul unui om de 
știință? întrebă el, sever. 

— Nu! Eu nu vă spun altceva decât că a fost o intuiţie! strigă 
Reich, fără a se mai strădui să-și păstreze calmul. După aceea 
au urmat verificările, termice, electroscopice, de toate felurile. 
În urma fiecărei verificări aveam câte o nouă confirmare. 
Energia vitală există peste tot, mai mult sau mai puţin 
concentrată. Cosmosul este plin de ea! 

Șeriful își făcu apariţia în pragul ușii de la etaj, la capătul 
scării interioare. 

— Am auzit pe cineva strigând. Aveţi nevoie de ajutor? 

Hobson clătină din cap. 

— Nu, nici vorbă. Cum merge? 

— Prietenii domnului doctor nu vor să colaboreze deloc, dar 
am pus mâna pe o sumedenie de lucruri interesante. Sunt 
teancuri întregi de cărţi și de documente. 

— Bine, vedeţi-vă mai departe de treabă. Procurorul se 
întoarse către Labrousse. Ar trebuie să ne limităm la ceea ce ne 
interesează, adică la acumulatori. 

— De acord, dar mai întâi aș vrea ca domnul doctor Reich să 
ne explice un lucru. Dacă această energie orgonică este 
prezentă peste tot, cum se face că nimeni altcineva nu și-a dat 
seama de ea? 

— Sigur că și-au dat seama, numai că au denumit-o eter. 

— Eter?  Buzele lui  Labrousse schițară un zâmbet 
batjocoritor. Ceva mai devreme, dumneavoastră aţi pomenit 
numele lui Einstein. Dacă nu mă înșel, însuși Einstein a 
demonstrat că eterul nu există. 

— Vedeţi dumneavoastră, Einstein este, la fel ca Freud, unul 
dintre cei mai fascinanţi oameni pe care i-am cunoscut 


vreodată. Dar mentalitatea sa este mecanicistă, concepe 
universul ca pe ceva în care viața nu are niciun rol. Eliminând 
eterul și punând în locul lui vidul, n-a mai fost posibil să se 
justifice anumite fenomene, începând cu inerția. Dar nu este 
vorba despre eter, este vorba despre energie orgonică; nu este 
staționară, se mișcă într-o manieră ondulatorie. Acesta este 
motivul pentru care experienţa Michelson-Morley a dat greș: 
nu avea în vedere... 

— Ajunge. Era limpede că Labrousse habar n-avea de 
asemenea lucruri și asta îl enerva. Să revenim la acumulatori. 
Cum funcționează? 

— Oh, este foarte simplu. Spre deosebire de ceea ce se 
întâmplă cu celelalte forme de energie, bioenergia se scurge de 
la sistemul mai slab către sistemul mai puternic. În cazul 
acumulatorului, pereții exteriori,  confecţionaţi dintr-un 
material organic cum este lemnul, atrag bioenergia, în timp ce 
pereţii interiori, din metal, o reflectă și o rețin. In felul acesta, 
în interiorul aparatului, se obține o concentrație de orgon 
superioară aceleia din mediul înconjurător. Lucrul acesta poate 
fi lesne demonstrat măsurând diferența de căldură sau 
luminiscența puternică reflectată de metal. 

— Şi ce legătură au toate acestea cu cancerul? 

De data aceasta, Reich, care începea să se simtă obosit, nu 
se arătă revoltat de o asemenea întrebare. Se strădui să fie cât 
mai explicit. 

— Principalii agenţi fizici care produc tumori sunt bacilii T 
care apar atunci când într-un organism energia vitală este 
redusă. Celulele canceroase iau naştere în antagonism cu 
bacilii T dezvoltându-se ca protozoare și, mai mult, ca niște 
adevărate amibe. Ar atinge dimensiuni nebănuite dacă nu s-ar 
descompune rapid în noi bacili T care intoxică organismul și-l 
împing către moarte. Reich își întrerupse explicaţiile pentru a 
trage cu urechea la zgomotele care se auzeau de la etaj, dar 
imediat după aceea continuă. Celulele canceroase își au 
originea în veziculele de energie apărute din putrezirea 
țesuturilor. Energia orgonică are, prin urmare, două functii: 
previne putrefacţia și combate bacilii T. 

— N-am înţeles nimic din toate astea, spuse Hobson. 

— Eu, însă, cred că am priceput ceva. Labrousse îl privi ţintă 
pe Reich ca și cum ar fi vrut să scoată cu forța de la el un 


adevăr pe care acesta îl ținea secret. Acumulatorul orgonic 
vindecă maladia canceroasă pentru că energia pe care o 
concentrează în el ucide bacilii T. Nu este așa? 

— Nu. Poate avea efecte pozitive asupra fazei finale a 
biopatiei, dar funcţia sa principală este aceea de a preveni 
cancerul, împiedicând putrefacţia iniţială. M-aţi înţeles? 

Labrousse fusese impresionat de o frază din explicaţiile lui 
Reich. Chiar dacă discuţia era pe sfârșite, nu vru să piardă 
ocazia de a o înţelege. 

— Aţi spus că, în realitate, celula canceroasă este o amibă, 
un organism viu. Aţi spus, de asemenea, că ar crește peste 
măsură de mult dacă nu s-ar descompune rapid în acei bacili. 
Așa este? 

— Da, celula canceroasă crește înglobând și celulele din jur. 
Dacă n-ar avea loc descompunerea sau o deficiență în 
funcţionarea organelor vitale, singura limită în calea creșterii ei 
ar fi dimensiunea corpului în care se află. 

— Atunci, dacă energia orgonică ar fi atât de concentrată 
încât să împiedice transformarea celulei canceroase, am vedea 
amibe gigantice crescând în corpul bolnavilor până când chiar 
și corpurile lor vor deveni amibe. Vă închipuiţi ce-ar fi? 

Indignat, Reich sări în picioare. 

— Ia staţi, eu nu înţeleg... 

Fu întrerupt de un nou zgomot venind de la etaj. Apărură doi 
agenţi care cărau o cutie mare. Pășiră greșit și o răsturnară. 
Sute de cărţi se rostogoliră pe scări, deschizându-se și lăsând 
să se vadă pagini pline de texte și de grafice. 

— Toate astea sunt cărți pe care ordinul judecătorului le-a 
interzis! spuse unul dintre agenţi, zâmbind triumfător. În 
magazie mai sunt mii de exemplare! 

Șeriful își făcu și el apariţia. 

— Și asta nu-i tot! Am găsit documente care demonstrează că 
Reich a continuat să-și trimită acumulatorii în toată America 
fără să-i pese de tribunal! 

Procurorul se ridică. Adună cărțile împrăștiate pe ultimele 
trepte ale scării și citi titlurile. 

— Funcţia orgasmului, Problemele aparatului genital, 
Revoluția sexuală. Până și Asasinarea lui Christos\ îl privi 
indignat pe Reich. Toate astea sunt obscenități și blasfemii, un 
adevărat gunoi! Chiar credeți în Dumnezeu? 


Reich, care stătea cu capul plecat, își ridică privirile înspre 
el. 

— Da, cred în El. Dumnezeu este eterul, energia orgonică, 
forța creatoare a cosmosului. Tot ceea ce oameni mici ca 
dumneavoastră nu vor putea înțelege niciodată. 

— Oameni mici? Ce înţelegeţi prin om mic? 

— Contrariul lui Dumnezeu. Diavolul. 


CULIUL INFAM 


Eymerich înţelese că acum și fratele Lorenzo avea îndoieli 
asupra identităţii lui. Cu toată precauţia lui, necunoașterea 
acelor locuri era evidentă și, de altfel, era normal să se 
întâmple așa. Coborârea în grotă fusese atât de neașteptată 
încât nu avusese timp să se pună câtuși de puţin în gardă. Nu-i 
mai rămânea altceva de făcut decât să încerce să iasă cât mai 
curând de acolo, îndată ce avea să afle tot ceea ce îl interesa. 

— Veniţi cu mine, spuse pe neașteptate benedictinul luând o 
torță din mâna unui tânăr. Prin crăpătura de la capătul peșterii 
se ajungea la o scară săpată neregulat în stâncă prin efectul de 
secole al apei. Nu avură mult de coborât. Apropierea de ţintă fu 
anunțată de o lumină albăstruie intensă care arunca umbre pe 
pereţii roșietici. Vuietul apelor subterane se amesteca acum cu 
un cânt ritmat și languros care răsuna printre stalactite, 
căpătând sonorități din ce în ce mai complicate. 

— Am ajuns, spuse fratele Lorenzo și stinse torța învârtind-o 
prin aer. 

Lui Eymerich i se tăie respiraţia când cobori ultimele trepte 
și văzu spectacolul din grotă. Se aflau într-o adevărată 
prăpastie, printre pereţi de stâncă atât de înalți încât se 
pierdeau în întunericul de deasupra. Dar spaţiul acela în care 
se aflau nu era întunecat. Dimpotrivă. Dintr-o crăpătură a 
imensului zid ieșea o lumină albastră atât de puternică încât 
ochii n-o suportau, amplificată cum era de cristalele încrustate 
în rocă. În lumina aceea se puteau zări sute de oameni culcaţi 
pe jos unul lângă altul. Erau bărbaţi și femei, cu totul goi și 
absolut nemișcaţi. S-ar fi putut crede că erau morţi dacă 
mișcarea ușoară a piepturilor nu ar fi trădat faptul că dormeau. 
Cântul lent și obsedant care venea dinspre crăpătura din 
stâncă nu părea să-i tulbure. 

În centrul grupului se putea vedea un bazin natural larg plin 
cu un lichid care parcă fierbea domol. 

— Ştiţi, desigur, că acesta este un templu închinat apei, 
spuse fratele Lorenzo, arătând înspre bazin. Este cel mai mare 
din Sardinia. 

În cazul în care călugărul ar fi fost în continuare convins că 
Eymerich vizitase cândva acele locuri, nu i-ar mai fi oferit o 
asemenea explicaţie. Inchizitorul se hotărî să joace cu cărțile 


pe faţă. 

— Oamenii aceia dorm? întrebă el arătând către corpurile 
întinse pe jos. 

Fratele Lorenzo îl privi pieziș. 

— Da, este ritualul incubaţiei. Este clar că nu vă amintiţi mai 
nimic. Dumneavoastră înșivă v-aţi vindecat în felul acesta. 

Eymerich se feri să mai spună ceva. Se simțea un miros 
ciudat, metalic, cu un efect tonifiant incredibil, în aer părea să 
se audă un pârâit abia perceptibil. 

Îl urmă pe călugăr până la crăpătura din capătul peșterii, 
pășind cu grijă ca să nu calce peste corpurile întinse la pământ. 
Își dădu seama imediat că lumina albăstruie care invada 
întregul spaţiu subteran nu era compactă, ci formată din 
vârtejuri, spirale, dâre care se risipeau mereu ca să se adune 
din nou ceva mai departe, ca și cum întreaga grotă ar fi fost 
plină de un fluid impalpabil. Senzaţia era a aceluia care închide 
ochii și-și apasă puţin pleoapele, putând urmări după aceea 
arabescurile imprimate pe retină. 

După numai câţiva pași, fratele Lorenzo se întoarse și-l privi 
cu atenţie pe inchizitor. 

— Nu vă puteţi vedea singur, dar vă asigur că rănile de pe 
faţa dumneavoastră s-au închis complet. Au dispărut și 
cicatricele. Au mai rămas doar niște semne abia vizibile. 

Alarmat, Eymerich își duse mâinile la faţă. Degetele întâlniră 
o piele întinerită, netedă, fără niciun rid. Doar câteva cute abia 
simţite mai aminteau de arsurile pe care le avusese. 

— Nu se poate! exclamă el fără să vrea. Apoi, renunțând la 
orice formă de prudenţă, adăugă: 

— Asta nu poate fi decât lucrarea Satanei! 

Cu toate că ultimele cuvinte ale sale fură pronunţate pe un 
ton scăzut, probabil că fratele Lorenzo le auzise. Privirile pe 
care le aţinti asupra inchizitorului erau severe, pline de o 
mustrare aspră. 

— De când se poate spune că diavolul vindecă pe cineva? 
Numai Dumnezeu poate lecui bolile. Sau poate că în Catalonia 
nu se știe lucrul acesta! 

Pe moment, Eymerich nu știu ce să mai spună. Apoi, luă 
hotărârea să înfrunte orice risc. 

— La care Dumnezeu vă referiţi? La cel creștin sau la Sid 
Baby cel Puternic? Ori la Tanit? 


Privirea fratelui Lorenzo se înăspri la auzul acestor cuvinte. 

— Astea sunt niște lucruri despre nu știți nimic. Trebuie doar 
să mă urmați. 

Benedictinul se îndreptă cu pași mari către crăpătura prin 
care venea lumina. Eymerich îl urmă, ferindu-se să calce pe 
corpurile de pe jos. Trecu dincolo. Credea că nimic nu-l mai 
putea surprinde și totuși nu reuși să-și reţină un strigăt. Ceea 
ce vedea acum depășea orice imaginaţie și imediat îl cuprinse o 
indignare violentă. 

Grota era largă și scăldată în acea lumină albăstruie la care 
fu nevoit să-și adapteze vederea. Probabil că pereţii erau dintr- 
un minereu de fier, pentru că aveau o infinitate de fațete cu 
reflexe strălucitoare la care se adăugau pe alocuri scânteieri 
distincte, ca niște mici explozii. Lumina părea să se amplifice 
fiind reflectată de acești pereţi ca într-un mozaic alcătuit din 
cioburi de oglinzi, formând arabescuri nebunești, pentru ca, 
după aceea, să se risipească în spirale ciudate și să coloreze în 
albastru uriașele capete de taur sculptate în stâncă. 

În atmosfera aceea delirantă se agitau zeci și zeci de corpuri 
goale, se înghesuiau unul în altul sau erau înlănţuiţi în poziţii 
animalice. Dansau dezlănţuiţi în jurul unei coloane înalte de 
piatră, dăltuită de natură și având forma unui falus uriaș, 
intonând o melopee cadenţată cu cuvinte de neînțeles, 
alternate cu gâfâieli și gemete. 

La urma urmelor, toate acestea n-ar fi trezit mânia lui 
Eymerich care se aștepta să vadă ceva de felul acesta. Ceea ce 
îl tulbură cu adevărat fu faptul că, în fruntea dansatorilor, se 
afla un călugăr benedictin cu părul alb care părea să dea ritmul 
și să dirijeze melodia aceea cu gesturi și expresie de adevărată 
transă. De altfel, mai multe simboluri creștine se puteau vedea 
săpate pe pereţi, în spaţiul dintre capetele acelea mari de taur. 

Aproape orbit de lumina albastră, se duse până în spatele 
călugărului, îi puse o mână pe umăr și-l scutură zdravăn. Când 
bărbatul se întoarse, Eymerich nu-și putu stăpâni un fior. Era 
benedictinul bătrân pe care-l întâlnise în ziua debarcării, în 
apropierea străvechiului turn năruit. 

Bătrânul ieși din cercul dansatorilor și zâmbi cu gura până la 
urechi. 

— Ah, dumneata ești. Asta înseamnă că au învins aragonezii. 

Eymerich îl privi cu ură. Tocmai când voia să-i spună ceva 


usturător, fratele Lorenzo îl trase de mânecă. 

— Toată înșelătoria asta a durat deja prea mult. La urma 
urmelor, pentru numele lui Dumnezeu, cine sunteţi? 

— Nu  rostiți numele lui Dumnezeu în deșert! strigă 
inchizitorul cu fața  schimonosită de furie. Se simţea 
extraordinar de stăpân pe sine. Lumina care îi învăluia corpul 
din toate părțile, dându-le interlocutorilor săi trăsături grotești, 
înlăturase orice urmă de oboseală. Sunt Nicolas Eymerich, 
părintele Nicolas Eymerich, din ordinul dominican. Vă spune 
ceva numele meu? 

Rostind aceste cuvinte, își încordase puţin genunchii, gata să 
riposteze în cazul în care călugării benedictini i-ar fi chemat în 
ajutor pe oamenii absorbiți în continuare de dansul lor. Cei doi 
nu manifestară, însă, nicio intenţie agresivă. Mai mult, pe feţele 
lor apăru o expresie de respect, ca și cum vreunul dintre 
superiorii lor i-ar fi surprins greșind grav. 

Încurcat, fratele Lorenzo înghiţi în sec. 

— Sunteţi inchizitorul general al Aragonului? 

Eymerich dădu din cap afirmativ. 

— Sunt inchizitorul vostru general. Sardinia se află sub 
jurisdicţia mea. 

— Îmi închipui că vă aflaţi aici într-o misiune politică. 

— Nu, într-o misiune religioasă. Aici a luat ființă o nouă 
Sodomă și misiunea mea este s-o distrug. Vocea lui Eymerich 
vibra de indignare. Cum ați putut voi, membri ai Bisericii 
Romei să vă pretaţi la o asemenea mârșăvie? Este ceva de-a 
dreptul monstruos! 

Fratele Lorenzo dădu să spună ceva, dar călugărul cel bătrân 
i-o luă înainte. Spuse cu un glas în care se simţea stânjeneala. 

— Ştiu că aparențele sunt împotriva noastră, dar, vă rog să 
mă credeţi, nu suntem eretici. Dacă mi-aţi da voie să vă 
explic... 

Eymerich făcu un gest larg cu mâna arătând înspre întreaga 
grotă. 

— Nu. Acesta este un loc al păcatului, o anticameră a iadului. 
Dacă vreţi să-mi spuneţi ceva, nu puteţi face acest lucru decât 
afară. 

— Vreti să vă întoarceţi la Alghero? întrebă fratele Lorenzo. 

— Nici nu mă gândesc. Vreau să ajung în tabăra aragoneză. 
Dacă sunteţi cu adevărat sinceri și vreţi cu adevărat să 


mărturisiţi, cel puţin unul dintre voi trebuie să mă însoţească 
până afară. 

Amândoi călugării clătinară din cap. 

— Iertaţi-ne, spuse cel mai în vârstă, dar ne cereţi prea mult. 
Ca inchizitor vă datorăm toată supunerea, dar vă aflaţi alături 
de o armată care luptă acum împotriva Sardiniei. 

Eymerich închise pe jumătate ochii. 

— Şi dacă v-aș garanta că nimeni nu se va atinge nici măcar 
de un fir de păr din capul vostru? Că nici măcar nu veţi fi 
arestaţi? 

Benedictinii se priviră unul pe altul, apoi fratele Lorenzo 
întrebă: 

— Cum am putea avea siguranţa că așa se va întâmpla? 

— Vă jur pe Sfânta Scriptură. După cum vedeţi, vă ofer ca 
garanţie chiar sufletul meu. Vă este de ajuns? 

Argumentul era hotărâtor. Niciun om al Bisericii nu ar fi 
încălcat un jurământ atât de solemn. Fratele Lorenzo reflectă 
timp de o clipă, apoi încuviinţă. 

— Da, ne este de ajuns. Voi veni eu, pentru că fratele Martino 
este prea bătrân. O să mă lăsaţi să mă întorc în Alghero după 
ce veţi ajunge în tabăra aragoneză? 

— Vă jur și aceasta. 

— Vă rog să-mi daţi voie să vă mai cer și o a treia 
promisiune. Tunelurile acestea fac legătura între cetatea 
Alghero și mare. N-ar fi deloc greu ca trupele dumneavoastră 
să năvălească pe aici sau să înceapă o blocadă care ar 
împiedica orice posibilitate de aprovizionare. Vă angajaţi să nu 
folosiţi ceea ce aţi aflat acum în scopuri militare? 

Eymerich își duse mâna la inimă. 

— În faţa lui Dumnezeu vă asigur că scopul meu nu este 
decât acela de a apăra Biserica catolică, apostolică și romană. 
Nu voi vorbi despre această cale de acces nici cu regele, nici cu 
comandanții armatei. Privi în jur. Să plecăm acum. Nu mai pot 
suporta să asist la bâlciul acesta păcătos. 

Voia să plece, când unul dintre cei care dansau scoase niște 
sunete foarte ascuţite. Se frânse de mijloc, ţinându-se de burtă, 
după care din gură începu să-i curgă un lichid negricios care 
formă o mică baltă la picioarele inchizitorului. 

Eymerich simţi că-l cuprindea o scârbă fără margini. Nu la 
fel făcură dansatorii care se opriră în loc și începură să scoată 


niște strigăte voioase. 

— Ah, încă un bolnav a fost salvat! șopti fratele Lorenzo. 

— Salvat? Salvat de ce anume? 

Eymerich era stupefiat. 

— De cel mai vechi blestem din Sardinia. Veniţi mai aproape, 
o să vedeţi cu ochii dumneavoastră 

Omul care vomitase cu puţin timp în urmă era pe cale să se 
liniștească. În ochii săi care înotau în lacrimi strălucea o 
fericire inexplicabilă, împărtășită și de cei aflaţi în jur. Fu 
mângâiat, îmbrățișat, adus din nou în mijlocul grupului. Dansul 
reîncepu și la fel cântecul tânguitor și languros. 

Fratele Lorenzo zăbovi câteva clipe în faţa băltoacei de lichid 
vomitat de bolnav. 

— Puteţi vedea ce este acolo? îl întrebă el pe Eymerich. j 

Învingându-și scârba, inchizitorul se aplecă puțin și el. În 
clipa următoare sări înapoi cu faţa schimonosită de groază. 

— Ce se mișcă acolo, în mijloc? strigă el cu vocea gâtuită. 

— Larve, îi răspunse fratele Lorenzo. Larve ale lui Tanit. 
Bietul om a scăpat de posesie. De aceea îl vedeţi atât de fericit. 

Eymerich simţea cum în adâncul ființei sale creștea o furie 
de nestăpânit, punea stăpânire pe mâinile și pe picioarele sale 
și trupul întreg începuse să-i tremure. Aţinti asupra călugărului 
o privire de foc. 

— Dar ce divinitate slujiţi voi aici, călugări păcătoşi ce 
sunteți? Ce este această Tanit în faţa căreia vă prosternaţi? 

Benedictinul cel bătrân fu acela care-i răspunse. 

— Noi avem un singur Dumnezeu, unul și întreit. Dar Tanit 
există. Vreţi s-o vedeţi? 

Arăta către o galerie care se vedea deschizându-se în spatele 
uriașului falus de piatră. Se intra pe sub o arcadă cioplită 
neregulat pe care se vedeau un triunghi, o linie orizontală și un 
cerc. Eymerich privi în direcţia aceea și consimțţi. 

— Da, acum sunt pregătit pentru orice. 

— Poate nu și pentru ce o să vedeţi în curând, răspunse 
bătrânul benedictin pe un ton misterios. Cei care sunt prea 
bolnavi ca să dea afară larvele au parte de un sfârșit groaznic. 
Veniți după mine, o s-o vedeţi pe Tanit în toată grozăvia ei. Și 
poate că o să vă convingeţi că noi ne aflăm doar în slujba 
binelui. 

Ocoli coloana și intră în galerie. Săpat în stâncă, aceasta se 


bifurca. Un drum urca și se pierdea undeva, în întunericul de 
deasupra. Celălalt, însă, cobora. Bătrânul preot o luă pe acesta 
din urmă, pășind cu băgare de seamă. 

— Fiţi atent, spuse el după câteva clipe. Puteţi vedea ceva? 

Eymerich se opri pe o ieșitură a stâncii, după care nu mai era 
decât golul. Acolo, lumina albastră era mult mai slabă; cu toate 
acestea, se putea distinge un gol imens, de unde venea un 
zgomot înăbușit, peste măsură de înfricoșător. 

— Haideţi, priviţi mai atent, îl îndemnă fratele Martino. O să 
vedeţi ceea ce îl sperie pe oricare dintre sarzi. 

Eymerich se aplecă puţin. La început nu reuși să vadă nimic, 
dar, după aceea, ochii săi holbaţi de uimire se opriră asupra 
unei materii vâscoase nesfârșite care se agita în penumbră, pe 
fundul prăpastiei. Era ceva alburiu, semitransparent, de 
dimensiunile unei bălți mărișoare. La suprafaţa ei se ridicau 
mereu niște umflături care dispăreau imediat, ca niște valuri 
furioase cu o viaţă extrem de scurtă. Dar nu-și putea face o 
idee mai precisă despre acea magmă vie și parcă mâniată. 

Inchizitorul făcu imediat câţiva pași înapoi. 

— Ce este monstruozitatea aceea? întrebă el cu glas 
tremurat. 

— V-am mai spus. Este Tanit sau, cel puţin, embrionul său, îi 
răspunse fratele Lorenzo. li aducem aici, în străvechiul tofet, pe 
bolnavii fără putinţă de scăpare. Cad acolo pentru vecie și se 
contopesc de îndată cu creatura aceea. 

— Aceea este, așadar, divinitatea faţă de care vă supuneţi 
voi! urlă Eymerich. 

— Nu, aceea este divinitatea cu care ne luptăm, răspunse 
liniștit fratele Lorenzo. Spunând aceasta, porni către arcada pe 
sub care intraseră. Sunt lucruri pe care nu le-aţi putea înțelege 
niciodată. Ne-am angajat să vă scoatem teafăr de aici. Nu v-am 
promis să vă înfățișăm un adevăr care dumneavoastră s-ar 
putea să vi se pară nebunesc. Veniţi, este timpul să vă 
întoarceţi în tabăra aragoneză. 

În grota scăldată în lumina aceea albastră, alţi doi dintre 
dansatori vomitau, în strigătele de bucurie ale celor din jur. 
Abia atunci, Eymerich își dădu seama că pe jos se aflau mai 
multe băltoace cu lichidul acela care se scurgea în adevărate 
pârâiașe negricioase și dense. Fu cuprins de o greață cumplită, 
în ciuda acelei stări de euforie inexplicabilă care domnea în 


jurul său. Arătă înspre o cruce atârnată alături de un cap de 
taur, apoi înspre coloana cu aspect de falus. 

— Mai spuneţi-mi doar un singur lucru, îl rugă el pe fratele 
Lorenzo, cu glasul sugrumat. Ce demon al infernului v-a 
îndemnat să dăltuiţi în piatră o imagine atât de obscenă? 

Descumpănit, călugărul clătină din cap. 

— Simbolurile de felul acesta nu au fost create de noi și nu 
sunt împotriva creștinismului. Dacă v-aţi duce să vizitaţi 
biserica Santa Restituia din Cagliari sau sanctuarul San 
Lussorio de la Fordongianus, aţi putea vedea coloane 
asemănătoare cu aceasta. Dar cine nu a trăit aici nu poate 
înţelege. 

Martino își întoarse către inchizitor chipul zbârcit, cu o 
expresie rugătoare. 

— Sunteţi un om inteligent. Avem încredere în 
dumneavoastră. Bătu cu palma în peretele grotei. Sub aceste 
pietre se află îngrămădite nenumărate oseminte ale unor 
sărmane fiinţe lovite de cel mai îngrozitor dintre blesteme. Noi 
ducem aici o luptă pe care niciun alt preot n-a fost vreodată 
nevoit s-o ducă. 

Eymerich era gata să-i răspundă cu asprime când văzu un alt 
dansator care se îndoi de mijloc ca să vomite. Simţi că stomacul 
i se întoarce din nou pe dos. 

— Ajunge, spuse el cu glas șuierător. Scoateţi-mă de aici. 

Fratele Lorenzo încuviinţă. 

— Așa-i mai bine pentru toţi, dat fiind că nu aveţi de gând să 
ascultați ce voiam să vă spunem. Arătă înspre o altă galerie 
deasupra căreia nu se afla niciun simbol. Avem ceva drum de 
făcut, spuse el pornind în direcţia aceea. Dar, începând din 
momentul acesta, nu veţi mai vedea lucruri care să vă tulbure 
ca până acum. 

Eymerich își domină senzaţia de greață care-l cuprinsese de 
când asistase la acele scene, în timp ce nemulțumirea faţă de 
propria slăbiciune îi crea o stare surdă de nervozitate, cu atât 
mai supărătoare cu cât era nevoit să și-o înăbușe dacă voia să 
mai găsească ieșirea la suprafaţă. Privi cu o ură amestecată cu 
ciudă spinarea fratelui Lorenzo care mergea în faţa lui, dar nu 
mai scoase nicio vorbă. 

Drumul nu era așa de întunecos cum ar fi părut după lumina 
albăstruie din grota principală. Tavanul, fără stalactite, era 


luminat de câteva torţe aprinse. Benedictinul luă una din ele, 
apoi își continuă drumul în tăcere, întorcându-se din când în 
când către musafir și privindu-l cu tristeţe. Trecură pe 
coridoare drepte și înguste, cu pereţii acoperiți de mucegai. Pe 
jos era umezeală, dar tălpile nu alunecau. Se auzea un clipocit 
îndepărtat, semn că exista un adevărat labirint subteran de 
pâraie și mici cascade care probabil că se revărsau peste tot în 
așa-numita ora feriada. Puțin neliniștit, Eymerich încercă să-și 
aducă aminte care era faza lunii în ziua în care pătrunsese în 
cetatea Alghero. Probabil că acum ajunsese în ultimul pătrar, 
așa că n-ar fi trebuit să fie niciun pericol în privinţa aceasta. 

Către sfârșit, drumul deveni mai lesnicios. Străbătând un 
tunel cam de două sute de braţe, traversară o serie de peșteri 
scunde, comunicând între ele, cu tot felul de depuneri din 
calcar, după care ajunseră pe o plajă cu pietricele albe și 
rotunde, străjuită de un fel de terasă naturală. În faţa lor se afla 
lacul interior, înconjurat de un cerc de stalactite albe, 
asemănătoare unor daniele delicate. Cercul se închidea cu o 
adevărată pădure de coloane printre care probabil că se 
ajungea pe malul unui alt bazin. 

— Uite și bărcile, mormăi fratele Lorenzo, arătând spre 
câteva ambarcaţiuni trase pe uscat. Va trebui să vâsliţi iarăși. 

După câteva clipe, pe băncuţele unei bărci înguste și ușoare, 
Eymerich și benedictinul vâsleau cu toată forţa pe sub arcadele 
uriașe din care picura apa. Torța înfiptă la proră scotea la 
iveală cu o lumină tremurătoare bolovanii și stalagmitele care 
se vedeau ieșind la tot pasul din apă. Domnea o tăcere adâncă, 
întreruptă doar de plescăitul regulat al picăturilor care cădeau 
neîncetat din tavan. 

Barca înainta fâșâind de-a lungul malurilor abrupte de 
stâncă, deasupra cărora se zăreau depuneri în formă de 
coloane înalte de cel puţin douăzeci de braţe. Aplecat în faţă în 
timp ce vâslea, Eymerich nu simţea nici cea mai mică oboseală, 
ca și cum lumina albastră, pe lângă că îi vindecase rănile, îi 
redase energia din vremea în care avea douăzeci de ani. Dar 
lucrul acesta nu-l liniștea. Fără să se lase impresionat de 
măreţul spectacol din jur, scruta bezna din faţa sa, pierdut în 
gânduri negre. Când, în cele din urmă, zări o geană de lumină 
în depărtare, în ochi îi apăru o sclipire plină de răutate. Urma 
să-i vină și lui apa la moară. 


— Acolo este ieșirea, spuse fratele Lorenzo, arătând spre un 
nou coridor a cărui intrare era ascunsă într-o vegetaţie 
abundentă. Mai avem puţin și ajungem pe malul mării. 

Într-adevăr, briza mării umplea acum peștera și ultimul bazin 
al lacului subteran, străjuit de un adevărat perete de stalactite. 
Barca atinse malul cu un trosnet ușor, acoperit de zgomotul 
valurilor care se spărgeau în apropiere. Cei doi scoaseră 
vâslele din apă, săriră pe uscat și traseră barca pe uscat. 
Fratele Lorenzo luă torța și o ridică deasupra capului. Apoi 
înaintă cu pași șovăitori. Nesiguranţa faţă de ceea ce putea să 
urmeze îl făcea să ezite. 

Eymerich porni și el înainte, cu pași repezi. După câteva 
clipe privea fericit marea din faţa sa, atât de frumoasă sub 
razele lunii. Stătu pe loc preț de o clipă, umplându-și plămânii 
cu aerul curat și răcoros. La doi pași de el se vedea un șir de 
bolovani și o fâșie îngustă de plajă pe care se aflau alte câteva 
bărci ascunse vederii printre mormane de nisip. În faţă, la o 
distanță nu prea mare, se ridica din mare o insuliță pe sub care 
trecea o galerie naturală imensă. Nu se putea ajunge în niciun 
fel pe țărm, în acel loc fiind vizibil din larg doar un perete 
stâncos, întrerupt doar de crăpătura prin care abia ieșiseră ei. 

— Va trebui să vâsliți iarăși, dar va fi pentru ultima oară, 
spuse fratele Lorenzo. 

— Așa este. Pentru ultima oară, șopti Eymerich ca pentru 
sine. Benedictinul îl privi cu mirare, dar nu spuse nimic. 

Coborâră pe plaja îngustă și împinseră spre apă una dintre 
bărci, făcând-o să alunece printre dunele de nisip. Vâsliră puţin 
în direcţia micii insule care se vedea de pe țărm. Prin galeria 
care trecea pe sub ea putură vedea încă destul de departe 
catarge de corăbii. Bucuria din sufletul lui Eymerich era 
nemărginită. Erau, cu siguranţă, corăbiile din flota aragoneză. 

— Vâsliţi mai cu putere, îi porunci el călugărului. Acostăm 
îndată ce putem. 

În realitate, avură o distanță mare de străbătut. Trebuiră să 
ocolească golful de la Capul Caccia, apoi să traverseze rada 
portului Alghero, strecurându-se printre navele ancorate. 
Câţiva marinari care făceau de pază se aplecară peste bord ca 
să-i privească, dar după aceea nu le dădură prea mare atenţie. 
La urma urmelor, doi oameni într-o barcă nu puteau reprezenta 
niciun pericol. 


Când ajunseră în dreptul taberei aragoneze, la sud de 
Alghero, mijeau zorile. Eymerich se încruntă. Dacă Timbors și 
Ughetto făcuseră același drum noaptea, nu se puteau întoarce 
la palat până la ivirea zorilor. Probabil că la întoarcere 
trecuseră direct pe poarta cetăţii. Acest lucru presupunea 
încuviințarea din partea aragonezilor și complicitatea celor 
care apărau zidurile. Era ciudat, dar nu imposibil. Se potrivea 
cu existenţa unei înţelegeri secrete între Ughetto, mama sa și 
Pedro al IV-lea. Ajungând la o asemenea concluzie, fruntea i se 
mai însenină. 

Acostară pe o porțiune nisipoasă unde valurile se spărgeau 
lin, transformându-se în cercuri liniștite de spumă. În lumina 
lunii puteau zări, nu prea departe, drapelul casei de Aragon 
fluturând deasupra cortului regal înconjurat de corturile 
oamenilor de pază și cele ale gentilomilor de vază. 

În dreapta, în jurul unui foc se iscă agitaţie. După câteva 
clipe, un ofiţer în uniforma trupelor de sub comanda contelui 
Olfo de Proxida alergă către plajă, urmat de doi soldaţi cu ochii 
cârpiţi de somn. 

— Stati pe loc! strigă ofiţerul, potrivindu-și mai bine curelușa 
de sub bărbie, care-i ţinea coiful cu o mulţime de pene. Cine 
sunteţi? 

Fratele Lorenzo încrucișă braţele pe piept și lăsă bărbia în 
piept. Eymerich înaintă, însă, cu curaj, arătându-și faţa în 
lumina slabă a lunii. Conta pe vindecarea rănilor ca să fie 
recunoscut. 

— Uită-te la mine! Probabil că m-ai văzut de mai multe ori 
prin tabără. Sunt inchizitorul general al regatului. 

Ofiţerul aţinti înspre el o privire neîncrezătoare. 

— Doar nu sunteţi părintele Eymerich? Imbrăcat astfel? Dar 
ce făceați pe mare la ora asta? 

Chipul sever al inchizitorului căpătă o expresie aspră. 

— Nu-i treaba dumitale. Du-mă imediat în tabără. 

— Nu-i destul că sunteţi mincinos, dar mai sunteţi și 
neobrăzat. Mâna ofițerului se îndreptă către mânerul sabiei, 
dar unul dintre soldaţi îl apucă de braţ. Ce este, ce vrei și tu? îl 
întrebă furios pe subalternul său. 

Soldatul, un bărbat zdravăn, cu barba lungă, spuse pe un ton 
respectuos. 

— Eram sub comanda căpitanului Galceran în expediţia de la 


Piedra, acum doi ani. L-am văzut atunci pe părintele Eymerich 
de aproape. Am impresia că este chiar el. 

Privirea ofițerului se mai îmblânzi puţin. Îl privi cu atenţie pe 
inchizitor. 

— S-ar putea, dar trebuie să-mi dovediţi asta. 

— O să-ţi spun ceva care o să te convingă, spuse Eymerich cu 
un glas plin de sarcasm. Îl privi pe soldatul bărbos ridicând 
dintr-o sprânceană. Toţi oamenii care se aflau atunci la Piedra 
au primit ordine clare să nu pomenească nimănui despre 
expediţia aceea, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Este 
sau nu adevărat? 

Soldatul, extrem de rușinat, plecă privirile în pământ. 

— Așa este. Vă rog să mă iertati, părinte. 

— Te iert, sigur că te iert. Eymerich făcu un pas înspre ofiţer. 
Niciun sard nu putea cunoaște acest amănunt. Cred că nu-ţi 
mai trebuie altă dovadă. Du-mă în tabără. 

Ofiţerul se înclină adânc, apoi se îndreptă fără să scoată nicio 
vorbă către tabără, urmat de toţi soldaţii, în momentul acela 
începea să se lumineze de ziuă și în zare apăruse o dâră de raze 
trandafirii. Dar luna se vedea încă bine pe bolta cerească, iar 
plaja se afla încă în penumbră. 

Când ajunseră în dreptul primelor corturi, Eymerich se opri. 

— Cum te numești? îl întrebă el pe ofiţer. 

— Jordi. Căpitanul Jordi. 

— Bine, căpitane. O să mă însoţești mai departe doar 
dumneata. Oamenii dumitale îl vor duce pe călugărul acesta 
într-un cort bine păzit, îi vor pune lanţuri la mâini și la picioare 
și-l vor supraveghea tot timpul. Este un prizonier care aparţine 
Inchiziției, un eretic periculos. 

În lumina atât de slabă a lunii nu se putu vedea paloarea 
care apăru pe chipul fratelui Lorenzo. 

— Dar mi-aţi jurat solemn... bolborosi el. 

— Biet naiv, îl întrerupse Eymerich cu un rânjet sarcastic. Nu 
știai că jurământul fals făcut unui eretic nu este un delict? Și că 
inchizitorii au dreptul încă din vremea papei Alexandru al IV- 
lea să se expună excomunicării în timp ce-și exercită 
îndatoririle, pentru ca, după aceea, să se absolve între ei de 
acest delict? Se întoarse către Jordi. Gata, căpitane. Fă ce ţi-am 
spus. 

Ofiţerul dădu un ordin soldaţilor care, apucându-l pe 


benedictin de braţe îl luară de acolo cu forța. Eymerich îi 
urmări cu privirea câteva clipe, apoi dădu din umeri, indiferent. 

— Și acum, du-mă la cortul regelui. 

Pe drum fură opriți de mai multe ori, dar căpitanul Jordi 
părea să fie bine cunoscut tuturor așa că fură lăsaţi să treacă 
mai departe. În apropierea cortului regal, însă, soldaţii din 
gardă fură de neînduplecat. 

— Nu mă interesează dacă acela este inchizitorul general, 
spuse cu hotărâre un ofițer de rang înalt, încrucișându-și pe 
piept braţele puternice. Regele Pedro doarme și nimeni nu are 
voie să-l deranjeze. 

Eymerich îl privi cu asprime. 

— Ştiţi la ce risc vă expuneţi dacă nu faceți ce vă spun eu? 

— Ştiu la ce risc mă expun dacă nu respect ordinele regelui. 
Nu insistaţi, părinte. 

Inchizitorul oftă, resemnat. 

— Același ordin este valabil și pentru funcţionarii Biroului 
Administrativ? 

— Ce să zic, nu cred. N 

— Atunci, aduceţi-l aici pe domnul Bernat Dezcoll. Il 
cunoașteţi, nu-i așa? N-are importanţă dacă doarme, daţi-l jos 
din pat. 

După câteva clipe de surpriză, doi dintre soldaţii din gardă se 
îndepărtară în fugă, în timp ce Eymerich aștepta cu braţele 
încrucișate. La lumina pâlpâitoare a unui foc, inchizitorul își 
putu zări chipul reflectat într-un scut bine lustruit rezemat de 
un cort. Arăta ca un om vlăguit, cu părul retezat foarte scurt, 
cu barba lungă, îmbrăcat cu niște haine sfâșiate în mai multe 
locuri și murdare de noroi. Nu-i fu prea ușor să se recunoască 
în acea imagine. Era clar că nu avea o înfățișare prea plăcută, 
cu obrajii supti și cu ochii înfundaţi în orbite. Cu toate acestea, 
nu simţea nici cea mai mică urmă de oboseală, de parcă abia 
atunci s-ar fi trezit dintr-un somn lung și odihnitor. Era limpede 
că acea diabolică lumină albastră care-l învăluise continua să 
aibă efect asupra lui. Se întrebă dacă n-ar fi fost cazul să-și 
aranjeze puţin înfățișarea, înainte de a încerca să-i vorbească 
regelui. Dar nu, situaţia era prea gravă și poate că peste nu 
multă vreme oboseala pe care acum n-o simţea s-ar fi 
manifestat din plin, împuţinându-i simţitor forţele. Regele 
Pedro, atât de riguros în privința etichetei, măcar de data 


aceasta ar fi trebuit să uite de ea. 

Gândurile îi fură întrerupte de o exclamaţie plină de bucurie. 

— Părinte Eymerich! Asta-i chiar o minune! 

Era Bernat Dezcoll care alerga înspre el cu braţele întinse și 
cu cămașa fluturându-i în jurul șoldurilor. Pentru o clipă se 
temu că funcţionarul avea de gând să-l îmbrăţișeze, așa că se 
pregăti să facă un gest de respingere. Dar Dezcoll se limita 
doar la a întinde braţele în lături, ca pentru a privi mai bine 
figura inchizitorului. 

— Ia să vă văd! Nu pot să-mi cred ochilor! Aţi slăbit un pic, 
dar mă așteptam la așa ceva după toate câte aţi pătimit... 
Haideţi, măcar acum zâmbiți puţin. N-o să vă schimbaţi 
niciodată? 

— N-am niciun motiv ca să zâmbesc, răspunse Eymerich, 
deranjat de insistența tânărului. Il puteţi convinge pe rege să 
mă primească numaidecât? 

— Este ceva atât de urgent? 

— Da. 

— Am să fac tot ce pot. 

Dezcoll porni către cortul regelui și niciunul dintre soldaţi nu 
îndrăzni să-l oprească. Lui Eymerich îi veni în minte gândul că 
destul de puţini gentilomi, chiar și din rândul celor de rang 
înalt, ar fi putut să ajungă atât de ușor în dormitorul 
suveranului. Era clar că funcţionarul acesta făcea carieră foarte 
rapid și cu fiecare zi care trecea dobândea tot mai multă 
putere. Nu-și dădea seama dacă era cazul ca lucrul acesta să-l 
îngrijoreze sau să-l bucure. Dezcoll nu-i displăcea și avea faţă 
de el sentimente oarecum prietenești; și totuși, continua să 
remarce la el o notă falsă pe care încă nu reușea s-o definească. 
Dar, mai devreme sau mai târziu, știa că avea să-și dea seama 
despre ce era vorba. 

De data aceasta, așteptarea fu destul de lungă, astfel încât 
până și soldaţii care se adunaseră în jurul inchizitorului 
începură să dea semne de nerăbdare. Apoi, într-un târziu, 
secretarul se întoarse. 

— Veniţi, părinte Eymerich. Regele vă primește. 

Cercul soldaţilor se deschise cu respect ca să-i facă loc. 
Inchizitorul își înălță mândru bărbia și merse cu pași parcă 
solemni până la cortul regal. Dezcoll dădu în lături perdeaua de 
catifea roșie care acoperea intrarea și intră și el. 


Încăperea era largă și bogat mobilată, despărțită de 
dormitorul propriu-zis printr-o draperie de culoare violetă. Nu 
mai puţin de zece candelabre erau aprinse în toate părțile și 
scoteau dâre de fum înmiresmat care se amestecau cu aromele 
fructelor așezate în coșuleţe pe masa din mijloc și cu mireasma 
florilor împrăștiate pe podea ca un covor moale. În dreptul 
mesei, îmbrăcat de la gât până la tălpi într-o cămașă de noapte 
albă se afla regele, cu pletele lui lungi și negre care-i ajungeau 
până pe piept. Chipul său măsliniu era luminat de un zâmbet 
prietenos. 

Eymerich dădu să îngenuncheze, dar mâna suveranului îl 
opri s-o facă. Ochii lui Pedro scânteiau. 

— Nici nu ne putem exprima, părinte, bucuria de a vă 
revedea, spuse el pe un ton cald. Nimeni nu ne-a mai slujit cu 
atâta credinţă și curaj. Tot Aragonul vă va aclama ca pe un 
erou. 

Eymerich era mulţumit de aceste laude, dar rămase mai 
departe cu privirile plecate. 

— Vă mulţumesc, sire, dar este mai bine ca misiunea pe care 
am îndeplinit-o să rămână necunoscută poporului și 
cronicarilor. Am făcut doar ceea ce m-au îndemnat inima și 
slujirea Bisericii și sper să vă aduc vești folositoare, chiar dacă 
nu toate sunt bune. 

O sclipire de îngrijorare trecu prin privirea regelui, dar 
dispăru la fel de repede cum apăruse. 

— Veniţi să staţi lângă noi, dragă prietene, spuse el arătând 
către două fotolii alăturate. Guvernatorul de Arborea este chiar 
atât de puternic din punct de vedere militar? 

— Nu, sire, răspunse Eymerich în timp ce se așeza. Așteaptă 
ajutoare din sud, de la familia Doria și de la alţi maiorales... 

Pedro făcu un gest liniștitor. 

— Știm asta, dar oamenii lui Doria vor cădea cât de curând 
într-o ambuscadă pe care le-am pregătit-o și alte întăriri nu au 
de unde să sosească prea curând. Nu, suntem neliniștiți doar 
de capacitatea lui Mariano de a rezista asediului nostru. 

— În privinţa acesta, n-aveţi motive să vă îngrijoraţi. Alghero 
primește provizii printr-o trecere secretă întortocheată, foarte 
ușor de blocat. Fără acea cale de aprovizionare, pot rezista cel 
mult câteva luni. Eymerich cobori glasul. Dar poate că acea 
trecere secretă la care mă refer vă este deja cunoscută... 


În timp ce rostea aceste ultime cuvinte, Eymerich aruncă o 
privire piezișă în direcţia lui Dezcoll. 

— Oh, nu vă faceţi probleme, părinte, domnul Dezcoll știe 
deja de legăturile noastre cu donnikellu Ughetto și cu mama sa. 
Era de faţă când ne-au vizitat și i-a ajutat să se întoarcă în 
cetate. Da, știam de trecerea aceea, dar nu aveam habar că 
servea și la aprovizionarea asediaţilor. Acum putem spune că-i 
avem în mână. Dar care sunt veștile proaste de care aţi 
pomenit? 

— Ughetto mi-a comunicat numele nobililor care uneltesc 
împotriva dumneavoastră. Vreţi să le auziţi? 

— Da, răspunse nerăbdător Pedro. 

— Administratorul din Montalba, seniorul de l'Esparra, Felip 
de Castre, Otich de Muncada, Uch de Cardona, Galceran de 
Pinos, Alfonso Roger de Luria, Lop de Luna. 

Regele sări în picioare. 

— Asta nu se poate! 

Eymerich remarcă o ușoară întârziere în reacţia suveranului, 
dar nu-i dădu prea mare atenţie. 

— Din păcate, acestea sunt numele. Se pregătesc să 
acționeze în momentul în care va sosi aici o mică flotă genoveză 
care n-ar trebui să mai întârzie mult. Trebuie să-i judecaţi 
înainte de aceasta. 

— Să-i judec? Cum am putea judeca nobilii cei mai iluștri ai 
regatului nostru și asta când războiul este în toi? Nu, nici nu ne 
putem gândi la așa ceva. Pedro suspină. Uch de Cardona, Lop 
de Luna! Pentru mine, ei nu sunt niște supuși, sunt ca fraţii 
mei! 

Eymerich remarcă din nou ceva fals în durerea cu care 
vorbise suveranul. Ştia foarte bine că nobilii pe care-i 
menţionase se alăturaseră taberei lui Justicia care fusese 
dintotdeauna ostilă coroanei. 

— Dacă nu-i poate judeca regele, îi voi judeca eu, propuse el 
cu răceală. Se pare că sunt adepţii acelei erezii infame care se 
practică în Alghero. 

— Nu, este nevoie de o soluție mai puţin vizibilă. Cel care 
vorbise era Dezcoll care nu scosese până atunci nicio vorbă. 
Expresia lui nu mai era acum deloc veselă. Oamenii aceia 
trebuie să dispară pe mutește și nimeni nu trebuie să bănuiască 
măcar că au fost uciși. 


Buzele lui Eymerich schiţară un zâmbet ironic. 

— Felicitările mele, domnule Dezcoll. Aţi propus un adevărat 
asasinat. 

Funcţionarul îi răspunse și el cu un zâmbet crispat. 

— Asasinat? Vorbim despre niște trădători și viitori regicizi. 
Și, de altfel, nici n-ar fi vorba despre un asasinat dacă 
hotărârea aceasta s-ar lua în sfatul nobililor și dacă 
dumneavoastră, în calitate de inchizitor, v-aţi declara de acord. 

Privirile lui Eymerich se înnegurară. 

— Inchiziția dă sentinte de erezie, nu sentințe de 
condamnare pur și simplu la moarte. Acestea din urmă intră în 
sarcina puterii statului. 

Regele se lăsă să cadă în jilțul său. Se întoarse către 
inchizitor. 

— Nu vă cerem, părinte Nicolas, o sentinţă în adevăratul 
sens al cuvântului, ci o simplă încuviințare. Nu ne refuzaţi 
această favoare atât de importantă. 

Eymerich reflectă timp de câteva secunde. Atitudinea 
interlocutorilor săi nu-l convingea nici în ruptul capului, având 
în vedere, mai ales, armonia vădită între vorbele și poziţiile lor. 
Toată această scenă părea pregătită dinainte în cele mai mici 
detalii pentru a-i forța mâna. Dar cum ar fi putut refuza? 

— Bine, fie, spuse el în cele din urmă. Dacă și consiliul 
nobililor aprobă hotărârea voastră, sire, Inchiziția nu va avea 
nimic împotrivă. Oricum, este vorba despre niște eretici care 
oricum trebuie pedepsiţi. Dar va trebui ca în secret să-l 
informez pe Sfântul Părinte despre aceste lucruri. 

— Îi veţi da și amănunte? 

— Nu. Am nevoie doar de binecuvântarea lui. Nu cred că mă 
va refuza atunci când va afla că aici numele Bisericii era pe 
cale să fie târât prin noroi și că viaţa unui suveran catolic era în 
pericol. 

Pe chipul regelui apăru o expresie de infinită mulțumire, 
chiar exagerat de mare, dat fiind subiectul tragic al acestei 
convorbiri. Dar totul nu dură decât o clipă, după care fruntea 
regelui se încruntă. 

— Domnule Dezcoll, întrebă el îngândurat, aveţi idee cum am 
putea executa opt oameni fără ca să apară bănuieli asupra 
cauzei morții lor? 

— Ca să fiu sincer, nu am idee. Singura modalitate este 


otrava. Dar, în orice caz, unele bănuieli tot ar apărea. 

— Da. Cu siguranţă, otrăvirea simultană a opt înalţi 
demnitari n-ar putea trece neobservată. Trebuie să căutăm 
altceva. 

Eymerich, care ascultase cu atenţie atât vorbele cât și 
expresia feţelor celor doi, ieși din starea aceea de reflecţie și 
ridică o mână. 

— Dacă-mi daţi voie, maiestate, aș avea eu o idee. Câte zile 
mai sunt până când va fi lună nouă? 

— Credem că trei zile. De ce? 

Pleoapele inchizitorului se coborâră pe jumătate, astfel încât 
privirea lui deveni insinuantă. 

— Peste trei zile, conspiratorii noștri vor primi pedeapsa 
cuvenită. Lăsaţi-mă să vă explic cum. 


A CINCEA SEDINTA. VINERI 


În semiîntunericul acelei văgăuni cilindrice, secerătoarea se 
pregăti să zgârie pereţii într-un nou atac sângeros. În realitate, 
Reich era acela care o botezase în sinea sa „secerătoare”: 
combinația aceea complicată de angrenaje și lame rotative, 
pusă în mișcare de un ax central și susţinută de un singur braţ, 
nu semăna cu niciuna dintre mașinăriile care existau. La fel ca 
o limbă monstruoasă de ceas secera aerul într-o mișcare 
circulară, făcând să se rotească într-un vârtej ametitor 
combinaţia aceea de suprafeţe lucioase și ascuţite ca briciul 
care parcă desenau o floare de oţel la capătul suportului. De 
fiecare dată când întâlneau trupul lui Reich, lamele acelea 
lăsau în urmă zdrenţe care dureau neînchipuit de tare; dar 
imediat după aceea, când tortura înceta, corpul acela parcă 
redevenea compact și rămânea, suferind în tăcere durerea 
sfâșietoare, în așteptarea următorului atac. 

Scrâșnetul angrenajelor se transmise în membrele sale abia 
refăcute, anunțându-l că va urma cât de curând o nouă, 
inevitabilă, sfârtecare a lor. Calculase în minte că acest lucru 
se repeta la fiecare 126 de secunde. Încercă să profite de acest 
foarte scurt interval ca să-și adune gândurile, masacrate și ele 
de mașinăria aceea. Ştia unde se află: era într-un infern 
simplist, dar eficient, descris în mai multe evanghelii apocrife, 
în scrierile târzii despre apocalipsă și în parabolele câtorva 
dintre profeţii mai puţin importanţi ai Islamului. Chinuri 
rudimentare și sângeroase care trebuiau să dureze o veșnicie. 
Dar avea el cunoștință de toate acestea? Nu, cu siguranţă, nu. 
Cine putea fi, oare, cel care le născocise? 

Răspunsul i se părea limpede, dar nu reuși să-l formuleze. 
Lamele se apropiară din nou, scârțâind, de el și îi sfârtecară din 
nou carnea. Abia când membrele sale zdrenţțuite începură să se 
refacă, își dădu seama de sinistra lege a talionului care se 
ascundea în spatele acelui chin. Cineva încerca să-i 
demonstreze că viața psihicului era independentă de cea a 
corpului, astfel încât putea constitui tiparul după care și carnea 
putea să redevină materială. In momentul acela, îi deveni clar 
cine era călăul său... 

Eymerich apăru în aceeași clipă, fără a mai încerca să-și 
ascundă în umbră înfățișarea. Foarte înalt, solemn, emanând o 


severitate absolută, opri ciudata mașinărie și o făcu să dispară. 
Il privi fix pe omul care știuse să-i descopere punctele slabe și 
se închise împreună cu el într-o atmosferă ceţoasă, potrivită cu 
o confruntare decisivă. Nu mai existau nici puţul circular, nici 
celula. Era doar decorul plin de incertitudine, favorabil unei 
dispute în care avea să se decidă cine era judecătorul și cine 
acuzatul, cine era medicul și cine era pacientul. 

— Salut, Modju, șopti Eymerich, simțindu-se în largul lui în 
acel gol. Salut omule-femeie, tată-mamă și cine știe câte alte 
antiteze. Te bucuri să constaţi că ești, totuși, un individ 
distinct? 

Atacul acesta în mod neplăcut retoric, trecerea de la 
„dumneavoastră” la „tu” dădeau de înţeles că necunoscutul 
(necunoscut, oare?) se considera deja învingător. Lucrul acesta 
îl liniști mult pe Reich. Victoriile pe care le repurtase 
interlocutorul său păreau să-l fi făcut să uite de propriile 
înfrângeri sau cel puţin să le subevalueze. Cu atât mai rău 
pentru el. 

— O să-mi demonstrati acum, prin mijloace mai mult sau mai 
puţin logice, de ce sunt eu Modju și cât de contradictorie a fost 
viaţa mea. V-am înţeles foarte bine jocul. 

Pe fața lui Eymerich se putu distinge umbra unei tulburări. 
Cu toate acestea, reacționă prompt. 

— Şi dacă demonstraţia mea, în loc să fie logică, ar fi 
istorică? Înainte de a te afla captiv în acest nor și tu ai avut o 
viață concretă. 

De data aceasta, folosirea acelui „tu” sună artificial. 
Conștient că era în avantaj, Reich nu-l slăbi din ochi pe omul 
(omul?) din faţa lui. 

— Puteţi să mă întrebaţi orice doriţi. De data aceasta, lucrul 
acesta nu va avea niciun efect. 

Prima întrebare venită din partea lui Eymerich sună ca o 
armă fără vârf și fără tăiș. 

— Care a fost lucrul cu care te-ai mândrit cel mai mult în 
tinereţe, pe planul ideilor? 

— Psihanaliza... Sau poate că nu, partidul comunist. 

— Şi faţă de cine ai nutrit cea mai înverșunată ură în anii din 
urmă? 

— Faţă de partidul comunist. 

— De ce? 


— Din cauza spiritului de turmă pe care-l impunea. Din cauza 
aversiunii lui pentru dezvoltarea individuală, în numele unei 
presupuse libertăţi care nu putea fi decât colectivă. Pentru 
atitudinea sa ostilă față de sexualitate și faţă de orice fel de 
cercetare asupra vitalităţii indivizilor luaţi separat. Exact la fel 
ca în cadrul oricăreia dintre Biserici. 

Eymerich păru să reflecteze asupra acestui răspuns, 
balansându-se între pereţii de ceaţă care îi înconjurau pe 
amândoi. Era clar că era în căutarea unui punct de sprijin. La 
un moment dat, avu impresia că-l găsise. 

— Ce s-a întâmplat cu cei mai buni elevi pe care i-ai avut? 

— M-au trădat cu toţii... începu Reich. După aceea își dădu 
seama că făcuse un pas greșit și încercă să se corecteze. Mulţi 
dintre ei n-au mai reușit să vadă ceea ce era nou în ideile mele 
și ceea ce depășea un anumit prag. S-au îndepărtat de mine nu 
pentru că i-aș fi alungat eu. Au făcut-o pentru că așa au vrut ei. 

— Important nu este dacă au fost sau nu îndepărtați de 
cineva, ci de ce au făcut aceasta. 

— Am mai spus deja. Nu mai reușeau să ţină pasul cu mine. 

— Așadar, condiţia pentru a face parte din comunitatea pe 
care o conduceai tu era să-ţi împărtășească ideile. Crezi că 
aceia pe care îi definești ca „trădători” își aveau propriile lor 
idei? 

— Nu știu. Cred că nu. 

— Şi cine hotăra dacă era sau nu așa? 

Reich era dezamăgit de întorsătura meschină pe care o lua 
discuţia. Se așteptase ca personalitatea sa să fie atacată de un 
Super-Eu cu chip de om, capabil să cunoască până și cea mai 
tainică intenţie a sa. La așa ceva era pregătit să răspundă. Nu 
se aștepta, însă, la acuzaţii atât de grosolane. Adversarul care 
se afla în faţa lui era ori total naiv, ori extrem de viclean. În 
orice caz, nu avea să se lase hărțuit nici chiar printr-un atac 
declanșat pe un teren atât de banal. 

— Evident, eu eram acela care decideam dacă elevii mei se 
mențineau pe linia gândirii mele. Cine altcineva ar fi putut face 
un asemenea lucru? 

— Pot să presupun că aceia care te-au urmat până la capăt 
erau și cei mai buni? 

— Ei, nu chiar... Cel puţin, nu întotdeauna. 

— În relaţia cu ei ţi s-a întâmplat vreodată să te compari cu 


Christos? E 

Reich se cutremură. Încercă să găsească o explicaţie pe care 
să i-o ofere celuilalt asupra acestui adevăr, dar în mintea sa era 
doar o beznă de nepătruns. Pur și simplu nu știu ce să 
răspundă. 

— Preferi să taci? Bine, atunci lasă-mă pe mine să vorbesc. 
Eymerich veni mai aproape, iar temperatura din jurul lor 
începu să scadă tot mai mult. Te-ai asemuit lui Christos. Te-ai 
comparat cu Dumnezeu. Ai pretins că nașterea ta a fost scrisă 
în stele. Ai favorizat spiritul de turmă și ai împiedicat evoluţia 
individuală. Ai transformat comunitatea strânsă în jurul tău 
într-o Biserică jalnică. I-ai pedepsit pe eretici și i-ai demonizat 
pe dușmani. Te-ai bucurat să-i vezi persecutați pe cei pe care îi 
considerai drept dușmani. Nu-i așa, Modju? 

Nici de data aceasta, Reich nu putu scoate vreun cuvânt. 
Vedea cum spaţiul din jurul său începea să se umple cu un 
lichid lipicios care părea să iasă din pereţi, formând 
nenumărate pârâiașe. Pricepu că urma să se întâmple ceva. 

— Nu am pretenţia să-mi dai un răspuns, spuse Eymerich și 
privirea i se înnegură. Ştii că tot ceea ce am spus este 
adevărat. Vreau de la tine un diagnostic. Nu ești medic? Hai, 
spune-mi cum se numește boala asta a ta. 

Lichidul acela invadase acum totul în jur. Reich văzu niște 
forme uriașe, albe, balansându-se leneș, parcă purtate de 
curenţi nevăzuţi. Mai întâi crezu că erau cearșafuri albe care 
alunecau prin lichidul acela, apoi, văzând că aveau ochi mici, 
cu o expresie neînchipuit de rea, pricepu. Erau vatroși, vulpi de 
mare de dimensiuni uriașe, cu aripi mari și lucioase larg 
desfăcute peste o lume a tăcerii. Dar ce făceau, oare, acolo? 

— Vrei să te ajut? șopti Eymerich aplecând capul. Nu cumva 
este vorba despre boala pe care mi-o puneai mie în cârcă? 
Schizofrenia? 

— Nu! Strigătul lui Reich fu atât de puternic și de strident că 
acele creaturi alburii parcă încremeniră. N-are ce căuta aici 
schizofrenia! 

Necunoscutul păru destul de impresionat de vehementa 
protestului și făcu un pas înapoi. 

— Nu? Atunci spune-mi tu ce diagnostic ţi-ai pune? Ce boală 
te-a făcut să semeni atât de mult cu cei împotriva cărora luptai? 

Reich își mușcă din răsputeri buza de jos ca să nu-i răspundă, 


totuși, cine știe pe ce căi, glasul i se auzi. 

— Nici vorbă de schizofrenie, repetă el. Apoi adăugă. Este 
vorba despre manie. 

Eymerich fu extrem de surprins. 

— Maniei Şi ce înseamnă asta? O idee fixă? 

— Nu, nici vorbă, răspunse Reich, clătinând repetat din cap. 
În psihiatrie, asta înseamnă cu totul altceva. 

— Ce anume? Explică-mi! 

Nedumerirea interlocutorului său ar fi trebuit să-l încurajeze 
pe Reich, aceasta și pentru că vulpile de mare se îndepărtaseră 
și nu se mai vedeau decât ca niște pete albicioase. Se simţea, 
însă, foarte deprimat: era pentru prima oară când recunoștea 
așa ceva chiar în privinţa lui însuși. 

— Mania este o consecinţă a isteriei, spuse el cu voce stinsă. 
Este un exces de viaţă. Te simţi bine, ești sigur pe tine, te crezi 
perfect din toate punctele de vedere și nemuritor. Ai tendinţa 
să-ţi tratezi cu dispreţ aproapele și să aduni în jurul tău o 
mulțime de oameni care te admiră fără rezerve. Dar nu este 
decât o mască. 

— Şi ce se află sub mască? 

— O tristeţe de moarte. 

Timp de câteva clipe, Eymerich nu mai spuse nimic, apoi 
furia care creștea în el izbucni și urlă. 

— Minţi! Boala ta este schizofrenie și nimic altceva! 

Reich clătină din cap. 

— Nu-i adevărat. Aceea este boala de care suferiţi 
dumneavoastră. 

— Este a ta! Viaţa aceea în exces despre care vorbești 
înseamnă numai viermi cuibăriţi în corp, amibe purulente, 
descompunere! 

— Bazaconiile acelea nu sunt ale mele. Reich își dădea seama 
că ieșise învingător, dar nu se simţea bucuros pentru asta. Sunt 
ale dumneavoastră. Ele apar atunci când în membrele 
înțepenite se stinge viața și nu mai există energia care să le 
susțină. Dacă în unele momente ale vieţii mele m-am purtat 
deplorabil, asta a fost pentru că în trupul meu curenţii vitali 
erau atât de impetuoși încât se revărsau în afară. 

— Fals! spuse Eymerich cu un glas tunător și făcu un gest 
atât de poruncitor încât părea să cheme înapoi vulpile de mare 
care între timp se îndepărtaseră. Uriașele vieţuitoare marine 


începură, într-adevăr, să se apropie, înotând în card în undele 
care-i înconjurau pe cei doi. Cine crezi că sunt? Spune-mi, dar 
ferește-te să minţi! 

Reich ridică din umeri. 

— Habar n-am. Ştiu doar că faţă de mine sunteţi un străin. 

— Străin zici? Gândește-te la toate câte ne-am spus unul 
altuia în aceste zile. Tu ai considerat că seamăn cu tatăl tău, 
apoi ne-am lămurit că tu semănai întru totul cu el. M-ai numit 
Modju, dar astăzi ţi-am demonstrat că Modju ești chiar tu. Mă 
acuzai de instincte ucigașe, apoi ai fost nevoit să mărturisești 
că ţi-ai ucis mama. N-ai decât să tragi singur concluziile. 

— Sunt lucruri banale. Reich privi fără niciun interes 
branhiile unei vulpi de mare care venise aproape de el. Vreţi să 
mă faceţi să cred că sunteţi o parte din mine însumi. În cazul 
meu, schizofrenia tocmai în asta ar consta: pe de o parte aș fi 
eu, iar pe de altă parte aţi fi dumneavoastră, umbra mea. Dar 
am fi aceeași persoană. 

— Exact așa este! exclamă Eymerich și lovi cu pumnul stâng 
în palma mâinii drepte. Acesta este adevărul în jurul căruia te 
învârteai, dar pe care n-ai reușit să-l găsești niciodată! Nu ţi-am 
fost prezentat ca un pacient care se temea că este bolnav de 
schizofrenie? Doar tu te poţi teme de așa ceva. Şi ce este cu 
toată această confuzie permanentă a rolurilor prin care mă 
vedeai când judecător, când bolnav? Toate acestea nu puteau 
să provină decât de la tine. Acum ar fi momentul să accepti 
adevărul. Suntem una și aceeași persoană. 

— Dar nu este adevărat, spuse Reich, fără grabă, dar pe un 
ton sigur. 

Vulpile de mare dispărură dintr-odată. În clipa următoare, 
lichidul încetă și el să-i mai învăluie, lăsând locul unei abur 
cenușiu care parcă vibra neîncetat. Eymerich întrebă pe un ton 
înțepat: 

— Ești sigur de ceea ce spui? Pe ce te bazezi? 

— Oh, este destul de simplu. Am fost psihiatru atât de mult 
timp încât sunt sigur că nu mă pot înșela. Patologia mea nu 
face parte din categoria celor care duc la schizofrenie. Faptul 
că, de câteva zile, trăiesc într-un adevărat delir schizofrenic 
înseamnă doar că acest delir este provocat. Provocat din afară. 

Printre valurile cenușii din jur începură să se distingă pereţii 
deja cunoscuţi ai celulei, cu șirul gratiilor de oţel care o 


despărţea de coridor. Eymerich se clătină vizibil, ca și cum nu 
mai era în stare să-și menţină echilibrul. Mârâi cu o voce 
gâtuită. 

— Eşti minciuna întruchipată! Schizofrenia este pedeapsa 
normală pentru viaţa ta de matricid! 

— Nu. Glasul lui Reich era acum extraordinar de calm. 
Cineva a hotărât să stingă energia mea vitală și este pe cale să 
reușească. Asta-i tot. Dar pedeapsa aceasta vine din motive pe 
care dumneavoastră nici măcar nu le bănuiţi. O moarte fizică 
banală va pune capăt agoniei mele. 

— Atunci, dacă îţi sunt străin, cine sunt? Silueta lui Eymerich 
se mai putea distinge încă în mijlocul celulei, dar acum era 
transparentă și îngrijorarea sa crescândă o făcea să vibreze. De 
unde vin? 

— Asta chiar că n-o știu. Știu doar că ești ceva mort. Așa cum 
voi fi și eu în curând, dar altfel și din alte cauze. 

— Cum mă numesc? strigă Eymerich din care nu se mai 
vedea acum decât o față care parcă se îndepărta. Te rog, 
spune-mi! 

— Metionină, răspunse Reich. Apoi își căută patul ca să se 
așeze, străduindu-se să nu vomite. 


COPIII VIITORULUI (V) 


După-amiaza primei zile pe care Milton Seed, Seamus Bubey 
și Felix Addir o petrecură în Lazaret fu dramatică. In barăcile 
în care căutaseră adăpost, fură primiți cu dușmănie de niște 
adevărate epave umane care păreau să ceară doar dreptul de a 
putea suferi în pace, ghemuiţi sub zdrenţele lor. În cele din 
urmă, descoperiră o cocioabă cu multe paturi goale, semn că 
acolo muriseră de curând câţiva nenorociţi. In acea colibă 
locuia doar un bărbat care nu mai era tânăr de mult, foarte 
palid dar păstrând în ochii cenușii unele sclipiri de vitalitate. El 
le explică, într-o engleză stâlcită cu accent francez, regulile 
care domneau în comunitatea aceea. 

— Suntem cu toţii condamnaţi, chiar și aceia dintre noi care 
nu sunt bolnavi de nimic, le spuse el arătând din prag norișorul 
care plutea aproape de pământ pe câmpia din jurul lor. De 
aceea suntem mereu într-o stare de ameţeală permanentă. 

— Tu și Tanner păreţi să fiți sănătoși. Cum faceţi ca să 
rezistaţi? întrebă Seamus cuprins de o frică pe care nu mai 
reușea să și-o domine. 

Bărbatul își trecu degetele prin părul sur. 

— Este doar o aparenţă. M-am obișnuit atât de mult cu 
starea aceasta proastă încât nu mai fac caz de ea. Oftă scurt. 
Cât despre Tanner, el rămâne în picioare numai prin forţă. A 
strâns în jurul lui o gașcă de criminali de drept comun și a pus 
pe picioare o parodie de organizaţie. Încă mai crede că va 
putea, într-o bună zi, să atace aeroportul și astfel să poată 
evada. Doar gândul acesta îl mai menţine în viaţă. Dar o să 
moară și el ca toţi ceilalți. 

Istoviţi, cei trei băieţi avură parte de un somn agitat, fără să 
se dezbrace și fără să se atingă măcar de hrana în cutii pe care 
o lăsaseră foștii ocupanţi ai acelor culcușuri mizerabile 

A doua zi se treziră mai întremaţi. Abia se luminase de ziuă și 
o lumină slabă se strecura prin crăpăturile acoperișului. Felix 
fu primul care deschise ochii. Il privi pe bărbatul care dormea 
în fundul barăcii, apoi îi privi și pe tovarășii săi care se 
zvârcoleau în somn. Abia după câteva secunde reuși să-și dea 
seama unde se afla. Groaza care-l cuprinse nu mai era atât de 
copleșitoare ca în ajun. Poate că era și din cauza soarelui care 
își trimitea pe pământ razele palide, dar prietenoase. 


Luă de pe pardoseala de pământ bătătorit una dintre cutiile 
cu alimente clădite într-o stivă destul de înaltă. Căută pe ele 
marca Food&Drug Administration, dar nu era nici urmă de așa 
ceva. Se deschideau trăgând de un inel. Își strecură degetul 
arătător prin unul dintre aceste inele și deschise una dintre 
cutii. Era plină cu carne sau așa părea. Luă cu degetele o 
bucăţică și o gustă. 

— Bună? întrebă Seamus cu o voce încă adormită, din patul 
de alături. 

Felix îl privi. 

— Nu, practic nu are niciun gust. Dar cred că pe aici nici nu 
putem găsi altceva. 

Seamus se dădu jos din pat și deschise și el o cutie. Pe când 
cei doi mâncau, se trezi și Milton și începu la rândul lui să 
mănânce fără să scoată nicio vorbă. Părea cufundat în gânduri 
și departe de locurile acelea. Pe patul din capătul barăcii, omul 
care îi întâmpinase cu o zi înainte sforăia din răsputeri. 

Seamus lăsă pe jos cutia pe care o golise și îl privi pe Felix. 
Ochii îi străluceau și se vedea că nu se simte bine. 

— Se pare că o să ne petrecem aici toată viaţa, șopti el. 

— O viaţă scurtă, îl completă celălalt, cu un cinism amar. 
Faptul că era nevoit să aibă o soartă comună cu doi băieţi de 
aceeași vârstă cu el nu făcea ca ei să i se pară mai simpatici. Pe 
Milton îl considera glacial, iar Seamus era atât de necioplit 
încât devenea uneori vulgar. În avionul militar care-i adusese în 
Lazaret discutaseră între ei în special despre faptul că nu mai 
aveau altă alternativă. Perspectiva de a împărţi cu ei 
captivitatea i se părea greu de suportat: un chin în plus în 
această ambianţă atât de sumbră. 

— Astăzi va trebui să muncim, le aminti Milton cu un aer 
absent, apucând cu degetele o bucăţică de carne acoperită cu 
gelatină. Așa a spus Tanner. 

Seamus găsise la piciorul patului un ceas ascuns într-un 
pantof vechi și acum și-l punea la mână. 

— Cine știe cât este ceasul, bombăni el, observând că 
secundarul era nemișcat. Dacă nu știm cât este ceasul, aici 
riscăm să bem apă infectată. 

— Dacă-mi este permisă o observaţie, nu suntem, cu 
siguranţă, între miezul nopţii și trei dimineaţa sau între ora 
douăsprezece și trei după-amiază, spuse Milton din patul lui, pe 


un ton atotștiutor. 

Seamus sări fulgerător în picioare și aruncă înspre el cutia 
de conserve goală. Se auzi tabla lovindu-se de perete „Dacă-mi 
este permisă o observaţie!” strigă el furios, imitând vocea 
tovarășului său. N-ai putea vorbi fără atâtea înflorituri? 

Milton se ridică și el în picioare. Expresia de pe chipul lui 
rămânea imperturbabilă, dar pe dinăuntru clocotea de dorinţa 
de a-i cârpi una nenorocitului ăluia de sudist. În clipa aceea, 
însă, un bărbat zdravăn și cu o privire dușmănoasă apăru în 
pragul ușii. Purta o uniformă pe care murdăria o făcea de 
nerecunoscut și, la guler, petlițe argintii împodobite cu niște 
fulgere mici. 

— Hei, voi de-acolo! Aţi fost repartizaţi în echipa mea. Nu vă 
mai certati și veniţi după mine. 

Personajul care ocupa ultimul pat se trezi când auzi glasul 
noului-venit, apoi, văzând că nu el era cel chemat, se culcă din 
nou pe saltea. După o secundă, începu din nou să sforăie. 

Afară, marea albă și tăcută părea mai calmă decât în ajun. La 
orizont, însă, se adunau nori negri și începuse să bată un vânt 
nu prea cald. Aducea cu el un miros ciudat, parcă dulceag, 
ameţitor cum era totul în jur. 

— Se pune de-o furtună, mormăi omul în uniformă, privind 
spre cer. Îi vedeţi pe oamenii aceia? continuă el, arătând înspre 
un mic grup de prizonieri care înfigeau în nisip niște stâlpi 
înalți. Aceea este echipa voastră. Trebuie completat gardul 
înainte de următorul val uriaș. Așa că puneţi-vă pe treabă, nu 
pierdeţi vremea cu trăncăneala. 

Seamus, Milton și Felix fură daţi în grija unui anume Hans 
care părea să fie un fel de maistru. Era un individ cu ochii 
înfundaţi în orbite și cu trupul uscăţiv care vorbea doar în 
germană. Se făcea înţeles mai mult prin gesturi pe care le 
însoțea cu priviri poruncitoare. Le dădu celor trei băieţi 
ciocane și o cutie cu cuie care avea eticheta în arabă. Apoi le 
arătă niște bârne mai subțiri. 

— Bati asta în cuie între stâlpi, bolborosi el. Leagă gard. Dar 
solid. 

Nu era o muncă prea grea. Ritmul era foarte lent pentru că 
oamenii din echipa lor păreau ajunși la capătul puterilor. Câţiva 
dintre ei erau foarte tineri, dar feţele lor aveau o paloare 
bolnăvicioasă care nu prevestea nimic bun. Alţii, mai în vârstă, 


își stăpâneau cu greu tremurul mâinilor. Din când în când, câte 
unul dintre ei se ducea către malul mării ca să vomite, ţinându- 
se, totuși, departe de apa alburie. După câteva ceasuri, 
duhoarea vomei, adusă de vânt, deveni greu de îndurat. 

La un moment dat, profitând de faptul că șeful de echipă se 
dusese să-și facă nevoile, Felix aruncă înfuriat ciocanul în nisip. 

— M-am săturat să bat la nesfârșit cuiele astea! exclamă el. 
Barem dacă toate astea ar avea vreun rost... 

Seamus îl privi cu răutate. 

— Ia te uită, domnișorul din nord s-a plictisit deja? Dă-i 
înainte și lucrează, zăpăcitule! Doar n-oi fi tu mai breaz decât 
ceilalţi. 

— Oricum, mai breaz ca tine tot sunt, mârâi Felix. Te-ai 
vândut deja lui Tanner, nu, slugă proastă ce ești? 

Unul dintre prizonierii mai vârstnici clătină din cap. 

— Aici nu-i vorba de vândut, spuse, rămânând în genunchi și 
bătând mai departe cuie cu ciocanul. Când vine câte un val 
uriaș, dihăniile acelea din mare sunt aruncate pe mal. Acum 
două săptămâni, Ted Seelmur a murit astfel, înfulecat de hidre. 
De aceea ne-a pus Tanner să înălțăm gardul acesta. 

În clipa aceea, maistrul se întoarse și, văzându-l, Felix începu 
din nou să bată cuie. Cerul se înnora văzând cu ochii, iar vântul 
se înteţea cu fiecare clipă care se scurgea. Celelalte echipe 
care lucrau pe plajă la oarecare distanţă de ei își puseseră deja 
la adăpost sculele și acum se îndreptau către barăci. Nisipul 
începuse să se învârtejească sub bătaia rafalelor de vânt, 
biciuind feţele și făcând ochii să lăcrimeze și să usture. 

— Gata, ajunge! strigă într-un târziu maistrul. Luaţi-vă 
sculele și căutaţi-vă un adăpost mai acătării! Adună el însuși 
câteva cutii cu cuie și alergă în direcţia unei clădiri părăginite. 
Cei din echipă adunară și ei în grabă uneltele, după care 
porniră pe urma lui. De parcă s-ar fi înţeles dinainte, doar 
Milton, Seamus și Felix rămaseră acolo unde se aflau. Era 
pentru prima oară de la sosirea în Lazaret când rămâneau 
complet singuri. 

— Ei, ce mai așteptați? întrebă Felix pe un ton răstit. Mergeţi 
și voi acolo, nu? 

Seamus îl privi cu un aer provocator. 

— Dar tu, ce ai de gând să faci? 

Vântul devenea din ce în ce mai puternic și parii rămași 


neînfipţi în pământ începuseră să se rostogolească, în timp ce 
gunoaiele mai ușoare formau din loc în loc vârtejuri înalte. 
Milton își încrucișă braţele și veni în faţa celorlalţi doi. 

— E clar că vrem cu toţii să fugim de aici. Şi la fel de clar 
este și faptul că niciunul dintre noi nu poate reuși să facă asta 
de unul singur. 

— Îţi mulţumesc pentru o asemenea informaţie, domnule 
logician, șuieră Seamus, în timp ce o rafală puternică de vânt îi 
făcea să fluture pletele blonde. Eu, însă, n-am nevoie de 
compania ta. 

— Hai, măi, Milton are dreptate, interveni Felix care se 
străduia să-și păstreze echilibrul, înfruntând forța din ce în ce 
mai mare a furtunii. Și asta cât mai curând, înainte ca uraganul 
să se dezlănţuie cu adevărat, în trei avem mult mai multe șanse 
să ne descurcăm. 

Seamus ezită o clipă, după care bombăni. 

— OK. Dar încotro o luăm? 

— Ori pe aici, ori pe acolo, îi răspunse Milton, arătând cele 
două direcţii în care se întindea malul mării. Dar cel mai bine 
ar fi să nu trecem prin faţa barăcilor în care s-au refugiat 
Tanner și ai lui. Așa că, singura cale este aceea spre 
promontoriu. Am putea găsi acolo un adăpost. 

Era mult mai ușor de spus decât de făcut. Valuri lungi, albe 
și furioase, începuseră să năvălească pe plajă cu o forţă 
crescândă, măturând totul în calea lor pe porţiuni întinse de 
uscat. Construcţiile de pe mal scârţâiau din toate încheieturile, 
gata să se năruie, iar pe acoperișurile lor șubrede se abătea o 
ploaie de sfărâmături aduse de peste tot. O bucată de tablă 
groasă, din aluminiu, smulsă din peretele unei barăci, zbură 
prin aer ca un fluture uriaș, după care se înfipse în pământ 
acolo unde se termina nisipul și începea câmpia. Tufe smulse 
din rădăcinile lor firave se rostogoleau în toate direcţiile cu o 
viteză ameţitoare. 

Cei trei tineri porniră la drum cu toată hotărârea, înfigându- 
și cu nădejde tălpile în nisip. Parcurseră cu mare greutate cam 
o sută de metri, apoi le fu clar că nu puteau merge mai departe. 

— Trebuie să ne întoarcem! urlă la un moment dat Felix, 
încercând să se facă auzit de ceilalţi în mijlocul vijeliei. 

— Imposibil! strigă Milton încercând cu disperare să-i 
răspundă, incomodat fiind de nasul care-i curgea. Nu avem 


altceva de făcut decât să ajungem la vapor! 

Nava aceea mare, eșuată în nisip, părea unica realitate solidă 
în acel infern care se dezlănțuise în jurul lor. Nisipul se ridica 
acum formând niște nori enormi care se abăteau apoi asupra 
pământului ca o grindină fină formată dintr-o infinitate de ace. 
Ceva mai departe, cam în locul din care porniseră la drum 
băieţii, firmele ruginite ale unor vechi stabilimente balneare 
zdrăngăneau asurzitor sub rafalele de vânt. Gardul pe care 
începuse să-l construiască Tanner era acum o grămadă de 
stâlpi făcuţi ţăndări, mutată din loc în loc de forța aceea oarbă 
a vijeliei. Cocioabele mai șubrede se năruiseră și câteva dintre 
ele erau purtate de vânt în toate părțile, în timp ce ocupanţii 
lor încercau să ajungă la clădirile din zid care începuseră să fie 
și ele asaltate de valurile albicioase. 

Nava era destul de aproape, dar le fu foarte greu să ajungă 
până la ea. Cădea acum o ploaie torențială, rece și furibundă, 
prin care nu se zărea aproape nimic. Felix fu primul care atinse 
scăriţa de fier atârnată la bordul vaporului. Începu să se caţăre, 
dar se răzgândi așteptându-i pe ceilalţi să-l ajungă din urmă. 
Apucă braţul pe care Seamus îl întinsese înspre el. Îl împinse în 
sus pe trepte, strâmbându-se cu dezgust. Făcu apoi același 
lucru cu Milton care era ud leoarcă și șchiopăta. Abia după 
aceea urcă și el scara. 

Urcară cu mare greutate. Treptele erau ude și dinspre mare 
veneau jerbe înspumate de apă, puternice ca niște lovituri de 
bici. Din fericire, portita din bordaj era întredeschisă și se 
trântea ritmic cu un zgomot dogit. Seamus o împinse cu umărul 
și se prăvăli pe punte. Felix și Milton, sleiți de puteri, veniră 
lângă el. 

Fu o ușurare de nedescris să se simtă la adăpost. Seamus, cu 
respiraţia încă gâtuită de efort, privi în jur. Se aflau pe un 
coridor îngust, luminat de un bec chior. Pereţii metalici vopsiți 
în alb duceau către o ușă întredeschisă. În prag se vedea un 
bărbat în vârstă care ţinea în mâini o carabină MI și aţintea 
asupra lor o privire încărcată de ură. 

Cei trei băieţi, cu apa curgându-le șiroaie din haine și prea 
istoviţi ca să se mai teamă, îl priviră pe necunoscut. Era un 
individ înalt și slab, cam de șaizeci de ani, cu o barbă scurtă 
albă și ochi cenușii care nu prevesteau nimic bun. Purta un 
costum de culoare închisă care cândva probabil că fusese 


foarte elegant, dar acum ajunsese numai zdrenţe. 

— Văd că Tanner își trimite iarăși trepădușii la mine, spuse el 
cu o voce slabă, dar aspră. l-am spus de atâtea ori că nu tratez 
decât cu el. În niciun caz nu aș sta la discuţii cu niște copii. 

Milton înghiţi în sec. Își trecu degetele prin șuviţele de păr 
ude leoarcă. 

— Domnul Tanner nu are nimic de-a face cu venirea noastră 
aici. Am intrat doar ca să ne adăpostim de uragan. 

— Așa este, valul cel mare, spuse bătrânul, fără a cobori 
nicio clipă ţeava puștii. Eu i-am avertizat. Dar voi cine naibii 
sunteţi? 

Băieţii își spuseră pe rând numele. Omul păru oarecum 
impresionat de ceva. 

— Addir, nu? șopti el, întorcându-se către Felix, fără a-și 
descreţi fruntea. Ce nume ciudat. În multe limbi semite, addir 
înseamnă „puternic”. Ştiai asta? 

— Nu. 

— Așa se numea și o zeitate locală. Ridică din umeri. Eu mă 
numesc David, numele de familie nu contează. Bun, acum că 
ne-am cunoscut, duceţi-vă acolo de unde aţi venit. Hai, repejor! 

Seamus deschise gura. Ceea ce se auzi, mai mult decât un 
protest, fu un strigăt de groază. 

— Nu ne puteţi trimite iarăși afară! Asta ar însemna să 
murim! 

Bărbatul schiță un rânjet. 

— Și ce mă interesează pe mine asta, măi băiete? Tanner nu 
v-a învăţat că aici fiecare om se descurcă așa cum poate și că 
nu trebuie să se gândească decât la el însuși? Așa și cu voi, 
descurcaţi-vă singuri! 

Milton făcu un pas în faţa celorlalţi. 

— Dacă-mi permiteţi, domnule, v-am mai spus o dată că nu 
avem nimic de-a face cu Tanner. Mai mult, suntem prizonierii 
lui. A descoperit că suntem sănătoși, așa că ne-a obligat să 
muncim pentru el. 

— Nu aveţi nicio boală? Pentru prima oară, David lăsă ţeava 
armei în jos. În ochi îi sticli o luminiţă de interes. Așa este, 
șopti el ca pentru sine. Dacă eraţi bolnavi, n-aţi fi putut ajunge 
până aici cu vântul care s-a stârnit afară. 

Milton își dădu seama că pentru omul acela condiţia lor fizică 
era foarte importantă. 


— Suntem perfect sănătoși, domnule. Am fost deportaţi aici 
pentru nesupunere. 

Interesul lui David față de cei trei tineri crescu vizibil. 

— Nesupuși, da? Aţi auzit vreodată vorbindu-se despre Copiii 
Viitorului? 

Felix dădu din cap afirmativ. 

— Eu mă aflam în contact cu ei. Dar cred că acum nu mai 
există. 

— Așa este, confirmă Seamus care-și storcea părul cu 
speranţa că și-l va usca. Baza lor de la Rangeley a fost distrusă 
de armată cu puţin înainte ca eu să fiu arestat. 

Timp de o clipă, ostilitatea dispăru din ochii lui David și fu 
înlocuită de o expresie a durerii. Își trecu palma stângă peste 
pletele albe. 

— Doamne, Dumnezeule, ce măcel a fost, șopti el, privind 
către peretele din faţa sa. Sute de copii înjunghiaţi ca niște 
miei, fugăriţi printre copaci, torturați. Voiam să uit toate 
acestea. 

Seamus deschise gura și întrebă: 

— Eraţi și dumneavoastră unul dintre Copiii Viitorului? 

— Poate că primul. Eram doar un nou-născut când am fost 
adus la Rangeley pentru a face parte din proiectul educativ 
creat de Wilhelm Reich. Privirea omului redeveni glacială. Dar 
lucrurile acestea nu vă interesează pe voi. Dacă într-adevăr nu 
sunteți niște prieteni de-ai lui Tanner, aţi fi de acord să lucraţi 
pentru mine? 

— Eu, da, răspunse imediat Felix, sperând că tovarășii săi 
aveau să refuze. li văzu, totuși, acceptând după o scurtă 
ezitare. 

— Atunci, veniți cu mine, le porunci David. Le întoarse 
spatele și trecu de ușa în pragul căreia stătuse până atunci. 

Băieţii se supuseră. Intrară într-o cabină destul de largă, 
luminată de lămpi cu neon. Un bâzâit slab, venind din spatele 
pereţilor, trăda prezenţa unui generator. Dar vâjâitul furtunii 
de afară acoperea acel zgomot slab. 

Priviră în jur, uluiţi. Incăperea, mobilată cu un pat, o măsuţă, 
câteva scaune și dulapuri, fusese utilată ca laborator. Pe 
măsuţă se vedea un microscop uriaș cu mai multe oculare; în 
jur, se vedeau cabluri răsucite care legau între ele aparate cu 
cadrane și ace indicatoare. Unul dintre aparate era cu 


siguranţă un radio, având deasupra o antenă compusă din spiţe 
de umbrelă și sârme în spirală. De altfel, toate aparatele de 
acolo păreau să fi fost construite din materiale recuperate. 
Făcea excepţie doar microscopul, lucios și impunător pe 
piedestalul său masiv. 

David se așeză pe marginea patului, ţinându-și pușca pe 
genunchi. Îi privi fix pe băieţi, fără nicio urmă de simpatie. 

— Doar Tanner a fost aici, o singură dată. Dacă aveţi de gând 
să spuneţi cuiva ceea ce vedeţi în această cabină puteţi să vă 
consideraţi morţi încă de pe acum. Clar? 

— Puteţi fi liniștit, îl asigură Seamus. Aruncă o privire piezișă 
către tovarășii săi, parcă pentru a-l face să înţeleagă pe 
bărbatul din faţa sa că nu garantează pentru ceilalţi. 

David făcu un gest de încuviinţare, ca și cum răspunsul ar fi 
venit din partea tuturor băieţilor. _ 

— M-am căznit mult până să adun toate astea. În special 
pentru a construi aparatul de transmisie-recepţie. Mângâie 
trăgaciul puștii cu degetul arătător. N-am chef să mă las jefuit 
de Tanner și de vreunul dintre ai lui. Dacă vor ceva, atunci 
trebuie să-mi dea de mâncare. Am lichidat deja o mulţime de 
bandiți de felul acesta. 

Felix se apropie de aparatul de radio rudimentar și-l examină 
cu atenţie. 

— Este chiar un receptor-transmiţător? 

— Da. Datorită lui pot intra în legătură cu lagărul de femei 
care se află mult mai la sud. Dar asta nu servește la nimic. 

Felix tresări. 

— Aţi vorbit vreodată cu o anume Marjorie? Probabil că se 
afla și ea la Rangeley. 

— Şi cu o fată cu numele de Sybil? întrebă Milton cu emotie 
în glas. Se temea ca vocea lui să nu-i trădeze emoția care-l 
cuprinsese dintr-odată. 

David clătină din cap. 

— N-am auzit niciodată de ele, spuse în grabă, vrând să dea 
glasului său o nuanţă de cruzime. Își aţinti privirea asupra lui 
Milton. Tu pari să fii din Noua Federație. Se vede aceasta după 
eforturile pe care le faci ca să te transformi într-un adevărat 
manechin. 

Băiatul se înroși la față de furie, dar încercă să se 
stăpânească. 


— Autocontrolul este singura formă de apărare împotriva 
anemiei pernicioase, spuse el pe un ton sentenţios. 

— Fals.  Autocontrolul despre care vorbeşti tu este 
anticamera tuturor necazurilor, fizice și psihice. 

— Pe mine m-au învăţat altceva. 

În ochii lui David apăru pentru prima oară o sclipire ironică. 

— Așa este. Nu te învățau să respiri ţinându-ţi răsuflarea cât 
mai mult timp posibil? Ia gândește-te puţin: doar cel care se 
teme de ceva își ţine respiraţia. Asta este o cale perfectă prin 
care se ajunge la nevroză. 

Plin de indignare, Milton era gata să răspundă ceva, dar 
Seamus interveni și el. 

— În Confederație nu se făceau asemenea lucruri. 

— Acolo se petrec lucruri și mai rele. Curentul vital este 
întrerupt cu ajutorul reserpinei, cea mai distrugătoare dintre 
substanțele depresive. lar depresia este principala cauză a 
cancerului și a multor alte afecţiuni. David păru să se întrebe 
dacă nu cumva își pierdea în zadar timpul cu asemenea discuţii. 
Probabil că răspunsul era negativ, pentru că se ridică și se 
apropie de microscop. a veniţi să vedeţi ceva. 

Fără a lăsa pușca din mână, se aplecă deasupra ocularelor, le 
reglă, după care le făcu semn băieţilor să se apropie. 

— Vedeţi corpurile acelea mici de tot și negre, cu forma 
alungită ca a unui bob de fasole? întrebă el. Trecând peste 
oboseala care-i copleșea și peste indiferența faţă de asemenea 
subiecte, Seamus, Milton și Felix priviră pe rând prin lentilele 
microscopului. Aceia sunt bacilii T, continuă David. Se 
formează atunci când energia vitală scade și țesuturile încep să 
intre în stare de putrefacție. În schimb, veziculele acelea mai 
mari, albăstrii, care par să pulseze, sunt bioni încărcaţi cu 
energie. Când dorința de viaţă începe să scadă, bacilii T se 
înmulțesc. 

Milton clătină din cap. 

— Sper că nu vreţi să ne convingeţi de faptul că anemia 
pernicioasă s-a datorat oboselii de a trăi. 

David păru să fie surprins de această întrebare. 

— Nu, sigur că nu! Anemia era o anomalie genetică limitată 
la unele persoane de culoare, până când un experiment militar 
a transmis-o și la alte rase. După aceea, poluarea industrială a 
făcut restul, reducând cantitatea de oxigen din atmosferă. Când 


oxigenul începe să se rarefieze, anemia, care este, la început, o 
simplă predispoziţie, devine anemie pernicioasă și duce la 
moarte. Se așeză din nou pe marginea patului. Ştiu că aceia 
care v-au educat v-au spus altceva, dar, dacă există un lucru 
sigur, acela este că un control al emoţiilor nu are nicio 
importanţă. _ 

Seamus era încă aplecat peste ocularul microscopului. Își 
îndreptă spinarea cu un aer nedumerit. 

— De unde aţi luat aceste mostre? De la bolnavii din sat? 

— Nu. De pe chipul lui David dispăruse orice urmă de 
ostilitate. Acum era mai degrabă neliniștit. Bacilii T și chiar și 
celulele canceroase colcăie în fântânile și în izvoarele din 
Lazaret, în anumite zile și la anumite ore. 

Felix simţi un fior de gheaţă străbătându-i întreaga fiinţă. 

— Tanner ne-a spus să nu bem apă între miezul nopţii și trei 
dimineaţa și între amiază și orele cincisprezece, șopti el. 

— Așa este, în special în zilele cu lună nouă. Împărţirea 
aceasta pe ore ne duce cu gândul la maree, dar când s-a mai 
văzut ca marea să alimenteze râurile și nu invers? Era clar că 
David exprima cu voce tare un raţionament care-l obseda de 
mult timp. Trebuie să existe un loc în care apa mării este 
filtrată și redată uscatului, un fel de alambic natural. Răspunsul 
nu se poate afla decât în grotă. 

— Care grotă? 

— Cea în care sunt aruncate corpurile celor morţi. Nu este 
prea departe de aici, se ajunge la ea mergând pe țărm către 
nord. Vocea lui David deveni din nou aspră. Eu nu mă pot duce 
singur în grota aceea. Iar voi, voi vă puteţi considera încă de pe 
acum morţi. Dacă vă întoarceţi la Tanner, veţi fi uciși. Dacă vă 
afundaţi pe câmpie, veţi fi sfâșiaţi de câini. Iar dacă veţi încerca 
să mergeţi de-a lungul țărmului, viitorul val uriaș v-ar îneca. Ca 
să nu mai vorbim despre radiaţii. Întinse un deget către băieți. 
Nu vă rămâne altă soluţie decât să lucraţi pentru mine. Am 
nevoie de cineva care să intre cu mine în grota aceea. 

— Dar de ce trebuie să faceţi aceasta? întrebă Felix. 

— Am ajuns la concluzia că bacili T prezenţi în apa 
izvoarelor provin din țesuturile cadavrelor aruncate în lacul 
aflat în prima parte a grotei. În timpul mareelor, care sunt mai 
înalte atunci când este lună nouă, se poate ca o parte din apa 
de mare aflată în lac să ajungă în subsol, purtând cu ea 


încărcătura de bacili. Prin izvoare, ea ajunge la suprafaţă după 
un anumit timp, fără sare, dar încă infectată. 

— Dumneavoastră vreţi, așadar, ca noi să mergem acolo 
pentru a afla cum face apa mării să ajungă în izvoare. 

— Nu, nu, lucrul acesta nu mă interesează deloc. Alta este 
problema. Bacilii T, celulele bolnave, bionii nu se formează 
singure. Este necesar să aibă loc niște concentrări puternice de 
energie orgonică. 

Felix nu mai era în stare să-i urmărească explicaţiile. 

— Energie orgonică? Ce naiba mai este și asta? 

— Energia vitală despre care vă vorbeam mai devreme. Este 
prezentă și în natură, sub o formă mai mult sau mai puţin 
concentrată. În peștera aceea, concentraţia trebuie să fie 
enormă, altfel nu s-ar explica fenomenul infectării apelor. David 
ridică din umeri. Sunt sigur că n-aţi înţeles nimic din tot ce v- 
am spus. Dar n-are importanţă. Sunteţi dispuși să veniţi cu 
mine în grotă? Sau preferaţi să muriţi? 

Seamus ridică din umeri. 

— Dacă acolo atmosfera este radioactivă, oricum o să murim. 

David îl privi cu asprime. 

— Nu, nu-i obligatoriu să fie așa. Când eram mic, Reich a 
făcut un experiment pe care l-a denumit Proiectul ROAN, 
Radiația Orgonică Antinucleară. Era convins că bioenergia ar 
putea reuși să anuleze radioactivitatea. Ei, mă credeţi sau nu, a 
fost un mare succes. Îi privi extaziat pe cei trei băieţi. Acum 
înţelegeţi? Viaţa voastră depinde de grota aceea și de energia 
care se află în ea. Și este vorba nu numai despre viaţa voastră, 
ci și de a tuturor celorlalţi locuitori de pe această insulă. 

Milton înghiţi în sec. 

— Bine, spuse el după câteva clipe, încercând să-și alunge 
din minte imaginea lui Sybil care nu-i dădea pace. Cred că am 
să vă ajut. 

Ceilalți dădură și ei din cap afirmativ. David avu un gest de 
satisfacţie. 

— Sunteţi ceva mai inteligenţi decât v-am crezut la început. 
O să dormiţi aici, pe vas, într-o cabină. Mâine, dacă marea se 
va linişti, vă voi conduce la grotă. 

Strângând încă în pumni arma, îi conduse pe coridor. Afară, 
uraganul probabil că se dezlănțuise cu cea mai mare 
intensitate, pentru că se auzea vântul șuierând cu o furie 


inimaginabilă pe lângă bordul navei, strecurându-și rafalele 
îngheţate prin orice crăpătură cât de mică pe care o întâlnea în 
cale. Un alt coridor și o nouă scăriţă îi conduse la o încăpere 
mare, fără niciun alt mobilier în afară de vreo zece paturi de 
fier suprapuse, fixate în pereţi. 

David făcu un semn larg cu braţul. 

— Va trebui să vă mulţumiţi cu atât. Nu am nimic să vă dau 
de băut și nici de mâncat. Mâine dimineaţă voi putea să vă iau 
câteva raţii de mâncare din cambuză. Nu se poate ajunge acolo 
decât de pe punte. N-are rost să vă duceti în altă parte pentru 
că peste tot pe navă este întuneric. Și nu vă gândiţi la cine știe 
ce prostii. Eu n-o să închid ochii și am un auz foarte ascuţit. 

Felix așteptă ca pașii bătrânului să nu se mai audă pe 
coridor, apoi oftă din adâncul rărunchilor. 

— Dacă nu avem parte de altceva, bine măcar că suntem în 
viaţă, gândi el cu voce tare. 

Milton se apropie de unul din paturi și-și trecu degetul peste 
scheletul de metal. 

— Rugină și praf peste tot, șopti el. Aici n-a mai dormit 
nimeni de mulţi ani. Și n-avem nici măcar vreo pătură ca să ne 
încălzim. 

Seamus scutură hotărât din cap. 

— Nu știu ce aveţi voi de gând, dar eu n-am nicio intenţie să 
mă culc. Tipul acela este nebun și abia se ţine pe picioare. Nu-i 
nevoie decât să-i dăm un brânci și-i putem lua pușca. Pun pariu 
că în cabina lui se poate dormi ca lumea. 

— Dacă îmi dai voie... începu Milton, dar se corectă imediat. 
Am impresia că avem nevoie de omul acela. Cel puţin câtă pare 
să aibă și el de noi. 

— Eu nu am nevoie de nimeni! îl puse la punct, furios, 
Seamus. Și în niciun caz de un alt stăpân. Nu, în noaptea asta, 
eu o să-l dezarmez pe bătrân și, dacă se opune, îi fac de 
petrecanie. Oricum, nu mai avem nimic de pierdut. Aţi înțeles? 
Absolut nimic. 

Felix duse degetul la buze. Se auzeau din nou pași pe 
coridor. 

David apăru în prag, cu o expresie șireată pe chipul supt. 

— Am intrat adineauri în legătură prin radio cu lagărul 
feminin. Mi-au spus că au o fată care se numește Marjorie și cel 
puţin două cu numele de Sybil. Dar s-a auzit prost din cauza 


uraganului. Abia mâine o să putem afla mai multe. 

Făcu un gest vag de salut și se îndepărtă iarăși. Seamus își 
privi tovarășii. Ochii îi străluceau. Înţelesese că aveau de fapt 
cu toţii ceva de pierdut. Suspină și se lăsă să cadă pe plasa 
care scârţâia a unui pat. 


ZEIȚA TÂRÂTOARE 


Cele douăzeci și cinci de galere genoveze apărute în larg 
încă din ziua precedentă, joi 17 iulie, la o săptămână după ce 
Eymerich se întorsese în tabăra aragoneză, tocmai făceau, cu 
mare  încetineală, manevrele de plecare. Când fuseseră 
abordate de flota regală, nu opuseseră nici cea mai mică 
rezistență. Nu exista, deci, niciun motiv pentru a le mai reţine 
acolo, chiar dacă aparţineau unei puteri inamice. Acum, după 
ce rămăseseră o noapte la ancoră, se îndepărtau prin forța 
vâslelor. 

Dar Eymerich se gândea acum la multe alte lucruri, își 
întoarse privirile către tabără, unde aveau loc, cu toată 
solemnitatea, funeraliile nobilului Galceran de Pinos, mort în 
dimineaţa aceea. Cu o zi înainte muriseră Felip de Castre și 
Otich de Muncada. Toţi trei băuseră apă dintr-un izvor în 
timpul orei feriada, în ciuda interdicţiei severe pe care o 
dăduse regele. După cât se părea, un servitor rămas 
necunoscut adusese în corturile lor apă contaminată, iar 
căldura sufocantă a verii de pe insula sardă făcuse restul. 

Nu erau singurele victime ale acelor forme de viaţă stranie 
care mișunau prin apa râurilor de când apăruse luna nouă. 
Vicontele Uch de Cardona, seniorul de Esparra, Alfonso Roger 
de Luria, Lop de Luna, guvernatorul din Montalba zăceau la pat 
în chinuri înspăimântătoare și o corabie pornise cu ei spre 
patrie chiar în seara aceea. Măruntaiele unora dintre ei le 
dădeau dureri inexplicabile, iar carnea altora începuse să 
putrezească. O duhoare insuportabilă ieșea din așternuturile 
lor, umezite de secreţii gălbui. Dar sfârșitul acestor nobili, deși 
inevitabil, se lăsa așteptat. 

Eymerich știa că în cortul regelui avusese loc, chiar a doua zi 
de după întoarcerea lui, o ședință agitată a statului major al 
expediției, la care luaseră parte gentilomii și richshomnes cei 
mai credincioși regelui Pedro. El nu voise să participe la 
această întrunire. Îi dispreţuia pe cei opt condamnaţi la moarte, 
dar avea același sentiment și pentru curtenii care, ca niște 
lingușitori ce erau, se declaraseră de acord cu hotărârile luate. 
În ceea ce-l privea pe el, amânase deja de două ori semnarea 
memoriului pe care Dezcoll i-l întocmise și se ferise cu 
strășnicie să-i scrie suveranului pontif. Nu putea să facă 


aceasta decât atunci când aveau să se risipească toate 
îndoielile sale asupra acelor lucruri atât de tulburi. 

Se îndreptă către cortul său, coborând cu grijă de pe stâncile 
alunecoase. Pe plajă, doi dulgheri ocupați cu repararea unei 
șalupe discutau între ei. Cele câteva fraze pe care le putu auzi 
îi atraseră atenţia. Se apropie de ei, căutând să ia o expresie 
cât mai prietenoasă. 

— Iertați-mă, oameni buni, mi-au ajuns fără să vreau la 
urechi câteva cuvinte din discuţia voastră. Chiar credeţi cu 
adevărat că acele douăzeci și cinci de galere nu erau de-ale 
genovezilor? 

Cel mai vârstnic dintre muncitori, un ţigan cu faţa arsă de 
soare, privi la sutana albă a inchizitorului, apoi dădu afirmativ 
din cap. 

— La Genova nu se construiesc galere de felul acela, părinte. 
Eu știu bine asta, am luat parte la bătălia de la Capo Caccia, 
acum doi ani, îmbarcat pe o corabie venețiană. 

— Pe de altă parte, adăugă celălalt, un arab cu faţa lătăreaţă, 
cum ar fi putut genovezii să lanseze la apă douăzeci și cinci de 
vase la numai doi ani de la înfrângerea aceea? Nu, steagurile 
de pe galerele acelea erau false. 

Eymerich îi salută și porni mai departe. Cele aflate îi 
înteţiseră bănuielile. Acum, însă, trebuia să facă un lucru care-i 
stătea pe suflet mai mult decât orice altceva. 

De șapte zile, fratele Lorenzo era închis într-un cort izolat, 
sub dogoarea soarelui și păzit cu strășnicie de câţiva soldaţi. Il 
vizitase doar o singură dată, mai mult ca să vadă în ce stare 
fizică se afla benedictinul. Din moment ce amenințările asupra 
vieţii regelui fuseseră zădărnicite, avea, în sfârșit, timpul și 
liniștea necesare pentru a se ocupa de prizonier, în vederea 
procesului pe care voia să-l pregătească. 

Când intră în mica încăpere în care se simțea o căldură 
sufocantă, un sentiment involuntar de vinovăţie puse stăpânire 
pe întreaga lui fiinţă. Fratele Lorenzo zăcea întins pe jos, având 
încheieturile mâinilor și gleznele picioarelor legate cu lanţuri 
de doi stâlpi. Un castron cu resturi împuţite de mâncare, aflat 
la mică distanţă de gura sa, și rasa pătată de excremente 
stăteau mărturie a tratamentului îngrozitor de care avea parte. 
Eymerich era convins dintotdeauna că o captivitate foarte dură 
scurta perioada anchetei și făcea deseori inutilă folosirea 


torturii în cadrul interogatoriilor. Cu toate acestea, spectacolul 
care i se înfățișa în fața ochilor era atât de jalnic încât nu putu 
să-și ascundă cu totul stânjeneala care-l cuprinsese. 

Prizonierul părea cufundat într-un somn liniștit, chiar dacă 
respira cu greutate. Eymerich se aplecă deasupra lui, apoi se 
îndreptă către patul pe care zăcuse până în urmă cu trei zile 
Asmar Dezcastell, mort din cauza unei cangrene provocate de 
lanțuri. Se așeză cu grijă pe marginea saltelei de paie, după ce 
mai înainte o controlase cu atenţie ca să nu aibă purici. Își 
rezemă bărbia în pumn și rămase astfel o vreme, fără să scoată 
nicio vorbă. 

— Frate Lorenzo, strigă el după o vreme. Trezește-te! 

Prizonierul tresări și deschise larg ochii. Își roti privirile prin 
încăpere, până dădu cu ochii de inchizitor. 

— Ah, dumneavoastră eraţi? mormăi el. Cel care a jurat 
strâmb. 

Eymerich nu luă în seamă insulta. 

— Să nu crezi că îmi face plăcere să te văd într-un asemenea 
hal, spuse el pe un ton scăzut. Libertatea este în mâinile tale. 
Căinţa sinceră și o mărturisire completă îţi pot aduce o 
reducere a pedepsei. 

— Reducere în ce fel? întrebă benedictinul, găsind forța 
pentru a da glasului său o nuanţă ironică. Prin rug? Prin 
decapitare? 

— Nu se știe. Dar nu de trupul tău trebuie să te îngrijești, ci 
de curăţenia sufletului. Ca om al Bisericii, trebuia să te 
îngrijești în primul rând de aceasta. 

— Chiar vreţi să mă spovedesc? 

— Sigur. Te rog chiar. 

— Atunci, mărturisesc că am urmat cu credinţă învăţătura lui 
Christos, că nu am încălcat niciuna dintre porunci și nici nu i- 
am îndemnat pe alţii să încalce vreuna dintre ele, că am luptat 
împotriva păcatului și am apărat din răsputeri Biserica romană. 
Vă sunt suficiente toate acestea? 

Fratele Lorenzo spunea toate acestea cu vehemenţă, 
scuturându-și lanţurile care-l ţineau captiv. Când tăcu, corpul 
său slăbit tresări, scuturat de un acces de tuse și o picătură de 
sânge îi apăru la colţul buzelor. 

Eymerich șovăi timp de câteva secunde, apoi îl cuprinse o 
furie violentă. Se ridică brusc de pe pat, stăpânindu-se cu greu 


să nu-l calce în picioare pe omul din faţa lui. 

— Ticălosule! Nerușinatule! Cum îndrăznești să pomenești 
numele lui Christos? Crezi că nu v-am văzut ritualurile păgâne? 
Gesturile acelea obscene? Striga atât de tare încât unul dintre 
oamenii de pază apăru la intrarea în cort și se retrase când 
privirile mânioase ale inchizitorului se aţintiră asupra lui. 

Fratele Lorenzo mai tuși încă o vreme, după care putu cu 
mare greutate să îngaime: 

— Vă pot da explicaţii despre tot ceea ce ați văzut. Vreţi să 
mă ascultați? 

Mânia lui Eymerich se mai domoli puţin, sub efectul 
curiozităţii și al uimirii. Dar tonul pe care continuă rămase la 
fel de agresiv. 

— Nu este nimic de explicat. Am văzut acolo simboluri 
creștine alături de o coloană scârboasă, corpuri scoase din 
minţi care insultau prin dansul lor animalic numele lui 
Dumnezeu, amestecat printre acelea ale unor zeități necurate. 
Singurul lucru pe care aș vrea să-l aflu este ce anume te-a făcut 
pe tine și pe fraţii tăi întru credinţă să ajungeţi la o asemenea 
decădere fără margini. 

— Dacă o să mă lăsaţi să vorbesc, poate că o să înţelegeţi. 
Dar, dacă argumentele mele nu vă interesează și credeţi că aţi 
înţeles totul, ar fi mai bine să mă ucideri numaidecât. 

Eymerich era din ce în ce mai mirat. Deși se afla într-o stare 
atât de jalnică și abia mai răsufla, prizonierul vorbise pe un ton 
calm și chiar cu o anumită mândrie. Timp de câteva clipe tăcu, 
privindu-l cu atenţie pe interlocutorul său, apoi zise: 

— Spune-mi, atunci, ce ai de spus. Aș fi mai mulțumit dacă aș 
vedea la tine vreun semn de căinţă. 

Fratele Lorenzo făcu să zornăie lanţurile care-i strângeau 
încheieturile. 

— N-aș putea să mă ridic? În poziţia aceasta pieptul îmi este 
apăsat și simt că nu mai pot răsufla. 

— Nu. Dacă ai de gând să spui adevărul, poţi să-l spui și din 
poziţia în care te afli. Nu-mi pune răbdarea la încercare. Dă-i 
drumul și fii cât se poate de scurt. 

Benedictinul suspină. 

— Cum vreţi. Dar povestea pe care trebuie să v-o spun nu 
este chiar atât de scurtă, pentru că ea se referă chiar la spiritul 
acestei insule, Sardinia. În locurile acestea, creștinismul a prins 


rădăcini mult mai târziu decât în alte locuri... 

— Într-adevăr, nu s-a înrădăcinat încă întru totul. 

— Vă rog să nu mă întrerupeţi. Fratele Lorenzo reuși să-și 
stăpânească un nou accent de tuse care-l gâtuia. Locurile 
acestea sunt deosebite. Tărmurile sunt aproape nelocuite și 
doar în interiorul insulei locuiesc oameni, în special în regiunile 
muntoase. Pe malul mării există multe terenuri mlăștinoase și 
aerul este otrăvit. Aici se pot întâlni boli necunoscute în alte 
părți, febre ucigașe, infecţii ale sângelui. Copiii care se nasc 
sunt foarte debili și mor în scurtă vreme de la naștere din cauza 
inimii și a ficatului mult prea mare. Doar în munţi și în unele, 
puţine, localităţi de pe litoral, viaţa reușește să se desfășoare 
normal. 

Eymerich simţi că-l trec fiorii. Simţi în adâncul fiinţei sale 
dorinţa arzătoare de a se afla în clipele acelea undeva departe, 
senzaţie pe care o avusese atât de imperativ încă din primele 
zile petrecute pe insulă. Vorbi mai ales ca să scape de acel 
gând. 

— Şi totuși, confratele acela al tău, Martino, mi-a spus că în 
Sardinia există chiar prea multă viaţă. 

— Da, dar el se referea la viaţa paraziţilor, a insectelor 
dăunătoare. Păianjenul numit solifuga nu este decât un singur 
exemplu în această privinţă. Pe cea mai mare parte a suprafeţei 
insulei, domnesc boala și moartea. Și, mai ales, domină o boală 
infecțioasă atât de respingătoare încât oamenii nici nu 
îndrăznesc să-i dea un nume și nu vor nici măcar să vorbească 
despre ea. 

Eymerich dădea semne de nerăbdare. 

— Nu mai vorbi atâta de misterele astea. Din prima zi în care 
am ajuns aici, se găsește câte cineva care, din când în când, să 
facă aluzie la această boală misterioasă. După câte am văzut 
eu, este vorba despre o posedare de către diavol, normală pe 
un pământ al păcatului. A păstra tăcerea asupra unui asemenea 
lucru înseamnă a recunoaște complicitatea cu diavolul. 

Fratele Lorenzo oftă. 

— Într-o clipă am să vă spun totul, dar mai întâi aș vrea să 
înţelegeţi că insula aceasta a fost lovită de tot felul de 
nenorociri cumplite. Cred că din cauza aceasta, printre 
locuitorii de odinioară ai insulei a dominat cultul fertilităţii și al 
sănătăţii. Când noi, benedictinii, am ajuns aici, am găsit peste 


tot idoli faliei sau de forma unor capete de taur, făcând aluzie 
la forţa și la capacitatea de a procrea, atât de mult preţuite pe 
aceste meleaguri. Am găsit aici ritualuri primitive pentru a 
favoriza fertilitatea. Există statuete care înfățișează... 

— Treci peste detalii, îi porunci Eymerich pe un ton aspru. 

— Cum vreţi. Oricum, aș vrea să cred că m-aţi înţeles. 
Reușita procreării și bucuria pentru o sănătate deplină erau 
pentru sarzi valori absolute. Creștinismul s-a înrădăcinat cu 
greutate, în ciuda eforturilor depuse de Grigore cel Mare și de 
mulți alţii, tocmai prin intermediul acelor credințe. Acestea se 
concentrau în una singură: cea a lui Sardus Pater, adică Sid 
Potente Baby, o străveche zeitate feniciană. „lată” și 
„Puternic”. Începeţi să înţelegeţi? 

— Înţeleg că voi înșivă, veniţi aici ca să convertiți oamenii la 
creștinism, aţi început să veneraţi o divinitate păgână, rânji 
Eymerich. 

Fratele Lorenzo încercă să protesteze vehement, dar un nou 
acces de tuse îl înecă și nu mai putu să rostească decât frânturi 
de cuvinte. Când fu din nou în stare să vorbească, o făcu doar 
coborând vocea până ajunse să șoptească. 

— Nu, lucrurile stau cu totul altfel. La fenicieni și la 
cartaginezi, Sid, una dintre divinităţile Sidonului, era zeul 
vânătoarei. Aici el a devenit zeul sănătăţii și al vindecării, ca 
Asclepios și Eshmun. Noi am constatat existența acestui spirit 
care... 

— Existenţa? urlă iarăși Eymerich. Deci tu, eretic blestemat, 
tu care te pretinzi creștin nu știi că nu există decât un singur 
Dumnezeu? 

Fratele Lorenzo, deși se vedea cât de mult suferea, nu se 
dădu bătut. 

— Sigur că nu există decât un singur Dumnezeu. Dar 
creștinismul a admis întotdeauna existența unor spirite 
intermediare, bune sau rele. Vechiul Testament nu ne vorbește 
despre Baal sau despre Dagon ca despre niște entităţi reale? 
Lupta evreilor împotriva altor popoare nu era și lupta împotriva 
zeilor acestora? Sunt cele pe care Moise le numește în 
Deuteronom „divinități pământene”. Despre existența lor 
concretă și despre puterile divine efective pe care le aveau au 
vorbit foarte limpede Tertulian și Origene. 

— Tu vorbești acum despre îngeri și demoni, nu despre zei! 


— Spuneţi-le cum vreţi. Origene le numea „virtuţi nevăzute”, 
puteri astrale de deasupra fenomenelor pământești. Vechii 
creștini interziceau în privinţa lor latreia, rezervată lui 
Dumnezeu, dar nu și douleia, admisă pentru divinităţile care îi 
erau inferioare Lui. Și printre aceste divinităţi se aflau genii 
loci, spiritele răspunzătoare pentru protecţia unui anumit loc. 
Pentru Sardinia, genius loci este dintotdeauna Sardus Pater. 

— Despre care tu susţii că există, remarcă Eymerich cu 
sarcasm. 

Glasul răgușit al fratelui Lorenzo deveni ușor enigmatic. 

— Ca să negăm existenţa în realitate a sufletelor invizibile, ar 
trebui să afirmăm că Enchiridion și Confesiunile Sfântului 
Augustin, Soluțiile teologice ale lui Eusebios Panfilos, Surnrna 
lui Guillaume din Paris și Sententiae a lui Duns Scotus nu ar fi 
decât niște prostii. Ca să nu mai vorbim despre Vechiul 
Testament. 

Sleit de puteri, benedictinul închise ochii și din piept i se 
auzea respiraţia șuierătoare. Eymerich îl privi fără nici urmă de 
milă, dar, în același timp, fără vrăjmășia de la început. Omul 
acela își motiva raţional afirmaţiile, oricât de aberante ar fi fost 
ele. Lucrul acesta începea să-l înalțe în ochii inchizitorului. Dar, 
cu siguranță, spusele călugărului riscau să atenueze impresia 
îngrozitoare pe care i-o făcuseră cele văzute cu ochii lui. 

— Toate explicaţiile tale sunt bine ticluite, dar inutile, izbucni 
el. Voi, călugării veniţi aici, nu numai că v-aţi supus cultului 
unei zeități barbare. Aţi încurajat imoralitatea, promiscuitatea, 
plăcerile carnale. Cum mai poţi să spui că toate acestea nu sunt 
păcate? 

Fratele Lorenzo își deschise ochii obosiţi și lăcrimoși. 

— Cu mult timp înainte ca noi și victorienii din Marsilia să 
ajungem aici, pe insulă existau deja ritualuri ale fertilităţii. V- 
am mai spus asta. Se considera că acele coloane în formă de 
falus făceau ca energia vitală să devină fecundă, combătând 
sterilitatea și bolile. Grota pe care aţi văzut-o, închisă printre 
stâncile din minereu de fier, era din vremuri imemoriale un 
sanctuar consacrat apei și în interiorul lui forța vindecătoare a 
lui Sardus Pater se acumula și se revărsa asupra trupurilor 
celor bolnavi adunaţi în ritualul incubaţiei. Nu-i nimic imoral în 
aceasta. 

— Bineînţeles că este ceva imoral și faptul că tu nu observi 


asta este o dovadă că te-ai afundat cu totul în această 
nelegiuire. Voi, benedictinii, v-aţi lăsat cuceriţi de obiceiuri 
primitive și obscene! 

— Nu, pur și simplu am constatat că multe boli dispăreau cu 
adevărat prin cufundarea bolnavului în apa aceea albastră 
adunată în grotă. Până și Tanit era învinsă astfel. 

— Poftim, vezi? exclamă satisfăcut Eymerich. Recunoști că 
ești un idolatru convins! Mai întâi Sardus Pater, acum Tanit! La 
câţi alţi demoni te-ai închinat? 

Fratele Lorenzo închise ochii și-și stăpâni un tremur ușor. 
Când îi redeschise, reuși doar să șoptească: 

— Sardus Pater este o entitate binefăcătoare, dar Tanit este 
cu într-adevăr un demon. Şi chiar este ceva mult mai îngrozitor. 
Nu recunoașteţi în numele ei rădăcina unui alt cuvânt? 

— Thanatos! spuse la întâmplare Eymerich, dezorientat. 

— Nu, taenia, răspunse călugărul. Apoi, cu o voce scăzută, 
continuă. Acela este morbum innominandum. 

Inchizitorul simţi că un fior de gheaţă îi alerga prin tot 
trupul. Își înghiţi saliva. De ce ar fi un rău care nu poate fi 
pomenit? Teniile sunt ceva foarte obișnuit. 

— Dar aici, în Sardinia, ele sunt un flagel înspăimântător. 
Pătrund în corp sub formă de larve, se cuibăresc printre organe 
și în umori, formând chisturi de dimensiuni neînchipuit de mari. 
Sunt oameni care mor pe neașteptate și abia după aceea se 
descoperă că aveau în membre, în pântece sau în craniu colonii 
întregi de larve. Mulţi sarzi sunt devorați cu încetul de larve 
care se dezvoltă în interiorul lor! Şi nu există niciun alt remediu 
în afară de acela pe care-l foloseau cartaginezii. 

Palid și ameţii de-a binelea, Eymerich abia mai avu putere să 
întrebe. 

— Şi care era leacul lor? 

— Când descopereau copii contaminati, îi ucideau în cadrul 
unor ceremonii de sacrificare. Aceasta se întâmpla în așa- 
numitele tofet aflate pe lângă temple, având ca ornamente vase 
pline cu oase de copii și, câteodată, și de animale. Punii sperau 
ca prin aceasta s-o îmbuneze pe Tanit, stăpâna teniilor. Dar nu 
numai acesta este morbum innominandum. 

— Mai este și un altul? întrebă Eymerich încremenit de 
groază. 

— Da, este. Când se află în lumina aceea albastră, bolnavii 


vomită teniile pe care le au în măruntaie sau le elimină prin 
fecale. Dar, dacă boala este într-un stadiu foarte avansat, 
viermii cresc în dimensiuni, iar pungile în care se înmulțesc 
mereu se extind la țesuturile din jur. In felul acesta are loc 
invadarea totală. Membrele bolnavului sunt colindate de 
ghemuri de tenii care se agită acolo, în interior și în tot corpul 
apar noi chisturi. În acest stadiu, omul moare, dar teniile 
continuă să trăiască și cadavrul lui se transformă într-o unică, 
enormă pungă în care colcăie cu o vitalitate îngrozitoare. Ceea 
ce aţi văzut pe fundul prăpastiei nu era altceva decât mormanul 
de  leșuri ale celor posedaţi, devenite o cumplită și 
dezgustătoare grămadă de materie mucilaginoasă. 

Eymerich simțea că se sufocă din cauza unei senzaţii de 
scârbă care se transformă imediat în indignare. Cu pleoapele 
aproape închise, făcând ca ochii să pară doar niște crăpături 
înguste, se învârti furios în jurul prizonierului, întrebându-se în 
sinea lui dacă mai merita să continue acea discuţie 
revoltătoare. Se hotărî să asculte mai departe mărturisirile 
benedictinului, oricât de monstruoase ar fi fost ele. Dar vocea 
lui deveni cavernoasă, plină de groază. 

— Vicontele de lila a fost contaminat de un șuvoi de salivă în 
care colcăiau larvele. Dar nu a suferit transformarea despre 
care vorbești. Doar a vomitat sânge și a murit. 

Fratele Lorenzo închisese ochii. Se vedea bine că acea 
confesiune prelungită îi cerea un mare efort și că era nevoit să 
încalce o serie de interdicții și de inhibiţii străvechi. Vorbi cu 
voce tremurată. 

— Nu fusese expus la lumina albastră. Lumina aceea ţine în 
viaţă teniile prea mult crescute, după moartea purtătorului. Cel 
puţin așa cred. 

— De ce insistaţi, atunci, să-i duceţi pe bolnavi în grotă? 

— Pentru că nu există un alt mod de a-i îngriji pe aceia care 
mai pot fi salvaţi. Doar acolo jos se descoperă cât de mult a 
progresat infecția. Cei mai mulţi dintre ei, atunci când se află 
sub influenţa lui Sid, vomită larvele și revin la o viaţă normală. 

Ajuns la limita suportabilităţii, bătu violent cu pumnul stâng 
în palma dreaptă. 

— Iarăşi Sid! Şi Tanit, zeitatea din lumea viermilor! Nu știi, 
frate nedemn, că pentru un creștin nu există alte divinități 
decât cele din Scripturi? 


— Dar Scripturile dau numele lui Tanit! Deși sleit de puteri, 
fratele Lorenzo mai găsi forţa să se ridice puţin de la pământ, 
ca să dea o mai mare greutate protestului său. Știți cumva cum 
o denumeau evreii pe Tanit? Astarte sau Astaroth. Vă spun ceva 
aceste nume? 

Eymerich își aminti din memorie numeroasele pasaje din 
Biblie în care apărea acel nume blestemat. Da, în Cartea a 
Doua a Regilor se vorbea despre tofet, despre copii sacrificați, 
despre ritualuri condamnabile. li explodară pur și simplu în 
minte scenele sumbre și sângeroase descrise de Plutarh și de 
Diodor din Sicilia: răpăitul tobelor, gestul preotului punic care 
taie beregata unui nou-născut și-l rostogolește pe braţele 
statuii Astartei, micul corp care cade peste un vas cu jăratic 
încins, feţele părinţilor care se străduiesc să-și ţină plânsul. 

Se dezmetici cu mare greutate din coșmarul acela care-l 
înfiora. 

— Este adevărat, Biblia vorbește despre Astarte, recunoscu 
el cu jumătate de glas. 

— Şi dovedește că ea există efectiv. Dar Astarte nu este 
decât o manifestare a unei divinităţi, una și triplă, având ca 
simbol triunghiul. A doua este Eshmun sau Asclepios, zeul care 
vindecă. A treia poartă un nume care-l poate înfiora pe orice 
om care a citit Biblia. 

— Care este acest nume? 

— Baal! Sau, pentru a-i spune numele dat de evrei, Belzebub. 
Trebuie să fiți de acord că existenţa acestuia din urmă nu poate 
fi negată. Şi n-o poate nega niciun creștin adevărat. 

Deși afară strălucea soarele, Eymerich avu impresia că în jur 
se lăsase o noapte neașteptată și că niște creaturi de coșmar, 
venite dintr-un trecut îndepărtat, se adunau dincolo de pereţii 
fragili de pânză. Reuși să-și domine fiorul de gheaţă pe care-l 
simţea urcându-i pe șira spinării. 

— Da, Biblia vorbește despre Baal și Astarte sau Astaroh. Nu 
se spune, însă, nicăieri că ei ar fi luat înfățișarea unei tenii. 

— Dar, aici, Tanit este percepută sub această formă, în 
reprezentările sale grafice, linia care desparte cercul de 
triunghi arată exact acest lucru. De altfel, ce era monstrul lung 
de 120 de picioare cu care a trebuit să se lupte Regulus lângă 
lacul Bagrada, lângă Cartagina? Nu există niciun istoric al 
războaielor punice care să nu vorbească despre această 


creatură. Și poate că și viermele din Gange, despre care au 
vorbit Ctesias și Elianos, era o altă încarnare a aceleiași zeități. 

Eymerich începea să obosească. 

— Chiar admițând că ai avea dreptate și că Tanit-Astarte ar 
ameninţa această insulă sub formă de tenie, este vorba, oricum, 
despre o încarnare demonică, împotriva ei s-ar putea lupta cu 
arma puternică a exorcismului și nu recurgând la alți demoni 
despre care se crede că ar fi binefăcători sau apelând la cele 
mai scârboase gesturi. 

Fratele Lorenzo clătină din cap cu îndârjire. 

— Cred că ritualurile dedicate fertilității nu contrazic 
preceptele Bisericii. 

Eymerich oftă. Se așeză din nou pe marginea patului, apoi 
îndreptă spre fratele Lorenzo o privire arzătoare, dar 
înceţoșată de oboseală. 

— O să-ţi spun care este convingerea mea. Cred, asemenea 
lui Albert cel Mare, că împreunarea carnală aparţine lumii 
animale, iar pentru om este degradantă. Cred, asemenea lui 
Toma din Aquino, că tot ceea ce este pur i se alătură lui 
Dumnezeu și că spiritul este pur, iar carnea spurcată. Cred că 
rațiunea, în strânsă armonie cu credinţa, ar trebui să domine 
fără abatere poftele trupului, pentru că acestea din urmă nu se 
supun legii divine, așa cum spunea Pavel. Cred că sufletul, casă 
a gândurilor și nemuritor, este singura formă în care ar trebui 
să fie plămădit omul. 

Prizonierul schiţă un zâmbet care fu repede întrerupt de un 
nou acces de tuse. 

— Tomismul pe care-l propovăduiţi voi, dominicanii, încă nu 
este doctrina oficială a Bisericii. 

— Nu este decât o chestiune de timp ca să devină. 

În cort se așternu o tăcere apăsătoare care dură peste 
măsură de mult. Apoi, Eymerich se ridică și se îndreptă spre 
ieșire. Fratele Lorenzo se ridică într-un cot. 

— Îmi închipui că, după discuţia aceasta a noastră, o să mă 
daţi pe mâna călăului fără să mai fie nevoie de vreun proces. 

Inchizitorul se opri și se întoarse încet către el, cu mâinile 
proptite în șolduri. 

— Nici vorbă despre așa ceva. Mă duc afară și voi da ordin să 
fii pus în libertate. 

De data aceasta, fu rândul fratelui Lorenzo să rămână uimit. 


Înghiţi în sec. 

— În libertate? Nu cumva este și asta vreo șmecherie pe care 
aţi pus-o la cale? 

Eymerich îl privi cu seriozitate. 

— Nu. Consider că părerile tale sunt niște blasfemii, dar, cu 
dezordinea teologică din cadrul Bisericii de astăzi, nu le pot 
aprecia ca eretice. Abia atunci când gândirea maestrului din 
Aquino va fi singura recunoscută, te voi putea condamna cu 
inima împăcată. În ziua aceea, ai grijă să nu-mi mai cazi în 
mână. 

Chipul benedictinului se însenină, astfel că el păru chiar să-și 
recapete forțele. 

— Sunteţi un om interesant. Aș vrea să vă mulţumesc în 
vreun fel. 

Eymerich era gata să-l refuze sec, dar se răzgândi. 

— Ai putea s-o faci într-un singur mod și anume să-mi 
răspunzi la o întrebare, ultima, pe care ţi-o voi pune. 

— Spuneţi. 

— Cunoști anumiţi nobili din regatul Aragonului care să 
adere la ideile pe care mi le-ai prezentat? 

În ciuda situaţiei sale incomode, fratele Lorenzo avu tăria să 
ridice din umeri. 

— Nu. De unde aș putea să știu? Dacă aţi înţeles ceea ce v- 
am spus, probabil că v-aţi dat seama că, de fapt, creștinismul 
nostru își are rădăcinile în istoria și în obiceiurile acestei 
insule. Nu cred că în Aragon se acordă o asemenea atenţie 
sănătăţii și fertilităţii. Şi nu reușesc să-mi închipui că vreun 
gentilom din Saragosa i s-ar închina lui Sardus Pater sau că-și 
pune problema cum să lupte împotriva lui Tanit. 

Eymerich se arătă mulţumit de răspunsul călugărului și ieși 
din cort. Se apropie de ofițerul care comanda corpul de gardă 
și care stătea rezemat leneș în sabie. 

— Eliberaţi prizonierul. Lăsaţi-l să se scalde în mare, apoi 
daţi-i niște haine ca lumea. Poate să plece unde dorește, dar să 
se ţină departe de tabăra noastră. 

— Vom face așa cum aţi poruncit, părinte Nicolas. 

Eymerich îi întoarse spatele și plecă printre corturile încinse 
de arșiţa verii. Mulţi soldaţi luau parte la funeraliile lui 
Galceran de Pinos; alţii se îndeletniceau cu repararea mașinilor 
de război care se uzaseră atât de mult, încât se desfăceau în 


bucăţi după fiecare salvă de proiectile. Așa cum se întâmpla 
întotdeauna în timpul asediilor, elanul ofensiv scădea încet, 
încet, lăsând locul foamei, setei, bolilor care începeau să apară 
frecvent și să macine forțele ambelor armate. Cine rezista mai 
mult, urma să obţină victoria. 

Inchizitorul aproape că ajunsese la cortul său, când dădu nas 
în nas cu Bernat Dezcoll, zâmbitor ca de obicei. 

— Pe unde v-aţi ascuns, părinte? Toată lumea a fost 
surprinsă că nu aţi luat parte la slujba funebră. 

— Aveam eu alte slujbe de ţinut, îi răspunse cam morocănos 
Eymerich. 

— Ah, da? Şi ce fel de slujbe, dacă-mi este permis să vă 
întreb? 

— L-am interogat pe benedictinul acela, fratele Lorenzo, și 
am ordonat să i se scoată lanţurile. 

Dezcoll rămase înmărmurit. 

— Sigur nu glumiţi? Așteptam să mă chemaţi pentru 
începerea procesului! 

— Nu va fi niciun proces. Dar să ne ocupăm de lucruri mai 
importante. Intrarea în Grota lui Neptun este bine păzită? 

— Da. De ieri seară a fost a fost instalat acolo un detașament 
puternic de pază. Nimeni nu va mai putea ieși pe acolo din 
Alghero. 

— Ieri seară? Privirea lui Eymerich care devenise între timp 
aproape prietenoasă, acum parcă arunca săgeți de gheaţă. 
Vreţi să spuneţi că aţi așteptat o săptămână ca să transmiteţi 
ceea am cerut eu? 

Dezcoll, deși nu-și pierduse buna dispoziţie, păru încurcat 
timp de o clipă. 

— Sunt niște obligaţii care nu cad în seama mea, un simplu 
secretar. Eu am comunicat autorităţilor militare necesitatea de 
a bloca intrarea în grotă. Nu am nicio influenţă asupra lor. 

— Cu toate acestea, v-au informat îndată ce au executat 
acest ordin al meu. N 

Dezcoll nu mai știu ce să spună. Incercă să iasă din 
încurcătură cu un zâmbet prietenos. 

— Ei, părinte Nicolas, nu mai fiți așa de bănuitor. Gândiţi-vă 
mai bine că de acum cetatea este ca și cucerită. Fără alimente 
proaspete, nu poate rezista mai mult de câteva luni, chiar dacă 
locuitorii mai pescuiesc în apele mării. Dar prezenţa galerelor 


noastre a început deja să alunge peștele de lângă mal. 

— Da, dar de ce regele nu a poruncit să se închidă acea 
ieșire când a aflat de existenţa lui de la Ughetto și de la 
Timbors? 

— Ca să-i mai poată primi și în alte nopţi. Dacă n-ar fi reușit 
nemaipomenita dumneavoastră misiune, doar din gura lor am fi 
putut afla numele conspiratorilor. 

Eymerich îi aruncă funcţionarului o privire neutră, după care 
schiță un salut și dădu să se îndepărteze. Dezcoll alergă după el 
și-l trase de mânecă. 

— O clipă, vă rog, părinte! Nu mi-aţi spus și mie ceva despre 
interogatoriul pe care i l-aţi luat benedictinului. Aţi aflat 
amănunte despre misterele din Alghero, despre vindecări, 
despre ritualurile practicate pe insulă? 

— Nu. Am aflat câte ceva, dar nu prea multe, răspunse 
inchizitorul, făcând un gest ca să-și elibereze braţul de 
strânsoarea secretarului. Cred, totuși, că mi-am format o 
imagine destul de completă. 

— Ce este boala aceea al cărei nume nu se poate pronunţa? 

— Ţesuturi putrede în care se cuibăresc larve de tenie. 
Lumina albastră despre care v-am vorbit îi scapă pe bolnavi de 
paraziții aceștia. Apa care pătrunde în Grota lui Neptun în 
timpul așa-numitei ora feriada poartă aceste creaturi în 
cursurile de apă și, de acolo, se răspândesc în mare. Vă amintiţi 
de vulpile de mare pe care le-am văzut de pe corabie? 

— Da. 

— Poate că acelea nu erau vulpi de mare. S-ar putea să fi fost 
doar îngrămădiri de amibe născute din carnea putredă și 
vomate de cei bolnavi. Sau poate frânturi ale unei grozăvii mai 
mari care ia naștere atunci când lumina albastră face ca viermii 
aceia să rămână vii în timp ce trupurile omenești care le-au 
găzduit sunt moarte demult. Am văzut eu însumi, în grota 
aceea plină de păcate pe care v-am descris-o, creaturi 
îngrozitoare zvârcolindu-se într-o genune și încercând să se 
unească alcătuind o formă oarecare. Dar aceasta este doar o 
deducție a mea și nu o certitudine. 

— Prin urmare, cheia întregii povești este lumina albastră, 
remarcă Dezcoll. 

— Da. O forță tămăduitoare prezentă în natură, care permite 
supraviețuirea oamenilor sau, dacă răul care i-a cuprins pe 


aceștia este prea extins, ţine în viaţă teniile. Datorită incubaţiei 
și expunerii repetate la lumină, unii indivizi posedă într-o mai 
mare măsură o asemenea energie și aceasta le dă puterea de a 
vindeca și a reda fecunditatea. Mariano de Arborea este 
înconjurat de un halo albastru care te face să te gândești chiar 
la o aureolă ca a sfinţilor. 

— O aureolă? Atunci, puterea tămăduitoare a sfinţilor... 

Eymerich îi tăie funcţionarului vorba cu un gest categoric. 

— Nu. Puterea sfinţilor vine din castitate și din puritate. 
Lumina albastră este de origine satanică. 

— Dacă sunteţi convins de aceasta, de ce l-aţi pus în libertate 
pe călugărul acela benedictin? 

— Sunt cazuri în care Satana se folosește pentru a-și atinge 
scopurile de indivizi de bună credinţă. Vina fratelui Lorenzo 
este aceea de a practica un creștinism primitiv și de suprafaţă, 
nu de a sluji răul. 

— Aș putea să știu și eu despre ce fel de creștinism poate fi 
vorba? 

Eymerich privi posomorât zidurile cetăţii care se înălțau 
departe, peste mulţimea de corturi. 

— Nu. N-o să aflaţi asta niciodată. Nimeni n-o va ști vreodată. 
Din Alghero, așa cum este acum, nu va rămâne nicio piatră și 
nici un singur locuitor. Aveţi cuvântul lui Nicolas Eymerich. 


LEWISBURG 1957. ASASINAREA LUI 
CHRISIOS 


Adolphus Hohensee, conducătorul prigonit al celor din 
Crusade of Divine Living, auzi zgomotele de pe coridor și-și 
apropie faţa de zăbrelele celulei sale. 

— Gardian-șef Cox! Gardian-șef Cox! strigă cu vocea sa 
baritonală. 

Mătăhălosul temnicer se întoarse către el. 

— Lasă-mă în pace, idiotule, lătră el. Nu vezi că am treabă? 

Hohensee se uită mai atent. Ajutat de alţi doi paznici, Cox 
ţăra un corp care abia mai mișca. Îl recunoscu pe deţinut. 

— Ei, dar acela este doctorul Reich! Ce-i faceţi acolo? 

— Nu te privește pe tine. Vezi-ţi de treaba ta. 

— Vreţi să-l omorâţi! Acesta-i adevărul! Hohensee se agăţă 
cu mâinile de zăbrele. Ne ucideţi pe toţi! Hernia mea nu vreţi s- 
o trataţi și cât despre sărmanul doctor Reich... 

Cox dădu drumul corpului pe care-l ţâra pe coridor. Alergă 
furios până în dreptul celulei lui Hohensee și lovi în zăbrele cu 
bastonul de care nu se despărțea niciodată. 

— Tacă-ţi fleanca, sfânt nenorocit! urlă el. Dacă tembelul 
ăsta e gata să-și dea duhul, și-a căutat-o ci lumânarea! Nimeni 
nu l-a obligat s-o facă pe cobaiul pentru medicamentele noi. El 
a vrut de ţicnit ce e. El, pricepi? Acum plătește pentru prostia 
lui. 

— Şi atunci de ce l-aţi dus în aripa condamnaților la moarte? 

Din celula de alături se auzi glasul blând al lui Michael 
Silvert, mediul care fusese și el acuzat că răspândise ilegal 
acumulatorii orgonici. 

— Doctorul Reich nu rezista să fie închis atât de mult timp în 
condiţiile astea. A acceptat experimentele în speranţa că i se va 
scurta pedeapsa. Nu-și închipuia că justiția americană voia să-i 
ia viaţa. 

Cox se răsuci fulgerător către Silvert, cu faţa roșie de furie. 

— Mai taci din gură că ești și tu complice cu nebunul ăla. Ce 
vorbeşti tu de viaţă? Uite-l că își revine! 

Într-adevăr, cu un efort extraordinar, Reich își îndreptase 
spinarea. Îi dădu în lături pe paznici și-și șterse cu un gest 
mecanic balele care continuau să i se scurgă pe la colţul 


buzelor și ajunseseră până pe uniforma albastră de pușcăriaș. 
Încercă că facă singur câţiva pași, dar picioarele nu rezistară. 
Fu nevoit să se sprijine de zăbrelele celulei lui Hohensee. 

— Domnule doctor, cum vă simţiţi? îl întrebă preotul, 
atingându-i degetele cu un gest delicat. Pot să vă ajut cu ceva? 

— Creaţie, șopti Reich, privindu-l pe Hohensee cu niște ochi 
lipsiţi de expresie. Creație. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Manuscrisul pe care i l-au confiscat azi-dimineaţă, spuse 
Silvert din celula alăturată. Titlul lui era Creatie. 

Cox trase o înjurătură. 

— Mă faci hoţ, caricatură de doctor? Făcu un semn 
paznicilor. Ia deschideţi-mi celula. Negustorul ăsta de cutii 
vrăjite are nevoie de o lecţie zdravănă. 

Silvert nu se sperie. 

— Vă este frică pentru că sunt martor al asasinatului care se 
petrece aici. Unde aţi pus manuscrisul? L-aţi trimis la FBI? 

Pe neașteptate, Cox păru descumpănit. 

— Chestiile alea erau scrise de un nebun. Vorbea despre 
antigravitaţie, farfurii zburătoare și alte bazaconii de felul ăsta. 

— Doar n-o să spuneţi că l-aţi citit. Glasul lui Silvert deveni 
plină de ironie. De la cine aţi aflat ce scria acolo? 

Încurcat, Cox își scărpină chelia. 

— Scrie în cărţile ăluia... 

Silvert rânji răutăcios. 

— Şi, așa, ziceţi că aţi citit Contact cu infinitul. Felicitările 
mele, nu suntem mulţi cei care am făcut așa ceva. Își apropie 
faţa de zăbrele. Nu cumva aţi aflat de toate astea de la vreun 
agent federal? șopti. Poate chiar de la cel care a venit să ia în 
primire manuscrisul. 

Cox era pe cale să-și descarce din nou nervii într-un nou 
acces de furie când Hohensee exclamă: 

— Uitaţi-vă! Vomită sânge! 

Atârnat în continuare de zăbrele, genunchii i se îndoiseră și 
erau incapabili să mai susțină corpul slăbit de suferinţă, dar la 
fel de impunător. O dâră subţire de salivă stacojie i se 
prelingea pe bărbie. Ochii sticloși păreau holbaţi peste măsură 
din cauza unei dureri insuportabile. 

Cox ridică bastonul lung de cauciuc și lovi cu putere între 
omoplaţii savantului, făcându-l să tresară de durere. 


— Termină cu fițele astea, măscăriciule! N-ai nimic! Pe cine 
crezi tu că păcălești? 

Hohensee întinse braţele printre zăbrele și-l apucă pe Reich 
de subsuori, încercând parcă să-l protejeze. 

— Încetează, domnule gardian-șef, spuse el, ţintuindu-l pe 
Cox cu o privire amenințătoare. Biserica mea are mii de adepţi 
aici, în Statele Unite. Vreţi ca fiecare dintre ei să vă acuze de 
comiterea acestei crime? 

Temnicerul făcu un gest iritat, dar se vedea limpede că 
încasase lovitura în plin. 

— Despre ce crimă bălmăjești tu acolo, sfânt de trei parale? îl 
înșfăca de guler pe Reich și încercă să-l ridice în picioare. 

— Hai, sus, doctore. Hai că am pierdut deja prea multă 
vreme. 

Corpul masiv al doctorului fu cuprins de un nou tremur, de 
data aceasta mult mai puternic. Deschise gura cu mare 
greutate. 

— Nu mai am... putere, îi șopti el lui Hohensee. Apoi vomită 
un nou val de sânge și căzu la pământ. 

Speriat de-a binelea, se aplecă asupra bărbatului care zăcea 
la picioarele sale. Se întoarse brusc spre paznici. 

— Repede! Duceţi-l la infirmerie! 

Silvert încercă în zadar să-și strecoare capul printre barele 
de fier. Ucigașilor! strigă el cu vocea gâtuită. Ucigașilor! 

Hohensee strigă și el: 

— Ucigașilor! Ucigașilor! 

Ceilalţi deţinuţi probabil că auziseră totul, pentru că dinspre 
celulele vecine se auzi zgomotul farfuriilor de aluminiu cu care 
cei de acolo loveau în pereţi. În numai câteva clipe, zgomotul 
acela ritmic se preschimbă într-un vacarm asurzitor și întreaga 
aripă a condamnaților la moarte din penitenciarul Lewisburg 
răsuna de strigăte furioase. „Ucigașii! Ucigașii! 

Abia când se văzu ieșit din închisoarea federală, în aerul 
plăcut al unui noiembrie însorit, Walling simţi că senzaţia aceea 
angoasantă care-l chinuise încă din seara precedentă începea 
să dispară. 

Se îndreptă către mașină. Tocmai deschidea portiera, când 
auzi un zgomot de pași în spatele său și o voce care-l striga. 

— Ei, domnule! Așteptaţi o clipă! 

Surprins, se întoarse. Văzu în faţa sa doi bărbaţi destul de 


solizi, îmbrăcaţi cu haine de calitate, dar cam șifonate. Unul 
dintre cei doi avea în mână un aparat de fotografiat care părea 
un Hasselbad. Celălalt vorbi primul. 

— Sunteţi doctor, nu-i așa? 

— Da, sunt doctor. 

— Eraţi prieten cu cercetătorul acela nebun? întrebă 
fotogratul. 

Walling simţi cum i se urcă sângele la cap. Deschise portiera 
și urcă în mașină, grăbindu-se ca nu cumva să cedeze 
impulsului de a-l pocni pe idiotul acela. 

Celălalt personaj puse mâna pe mânerul portierei. 

— Nu-l luaţi în seamă pe colegul meu, n-are habar de nimic, 
bietul băiat. Căutăm pe cineva care să-l fi cunoscut mai 
îndeaproape pe doctorul Reich. 

— Dar de ce? Cine mama dracului sunteţi? întrebă Walling, 
pus pe harţă. 

— Eu sunt Werner Hayden, corespondent la „limes”. lar 
nătărăul acesta este Sam Glowinski, fotograf free lance. 

— Bun, iar eu sunt nimeni. Acum luaţi mâna de pe mâner 
pentru că vreau să plec. 

— Un moment, un moment, vă rog! Hayden ridică mâinile în 
sus. Poftiti, dacă doriţi, puteţi pleca. Dar cred că oricare dintre 
prietenii lui Wilhelm Reich ar dori să se scrie adevărul despre 
el. „Limes” nu l-a calomniat niciodată. 

Walling fu impresionat de ceea ce auzea. Se întrebă dacă n- 
ar fi fost o obligaţie morală pentru el să apere memoria celui 
care-i fusese prieten. Își făcu de lucru câteva clipe cu cheia de 
contact, fără a ști ce să facă, apoi spuse: 

— Eu mă duceam să caut un bar. Dacă vreţi cu adevărat să 
aflaţi câte ceva despre Reich, puteţi să mă însoţiţi. Vă 
avertizez, însă, că în tinereţe am fost un boxer amator bun și că 
îmi mai amintesc asta și acum. 

Hayden râse. 

— Oh, nu cred că va fi nevoie să ne încăierăm. Știu un bar pe 
aici prin apropiere. Veniţi după noi, am fi bucuroși să vă oferim 
ceva de băut. Se întoarse către fotograf. Hai, Sam. Poate că 
domnul este chiar persoana care ne trebuia. 

Walling îi văzu pe cei doi apropiindu-se de un Ford cam 
hârbuit, apoi merse în urma lor pe străzile care dădeau ocol 
penitenciarului până ce ajunse la șoseaua principală. Barul era 


sărăcăcios, dar destul de curat. Probabil că abia deschiseseră, 
pentru că fata care veni să-i servească avea încă ochii cârpiţi 
de somn. 

— La micul dejun avem ouă, şuncă, gem și... 

— Eu nu mănânc nimic, spuse Walling. Vreau o bere. 

— Asta-i o idee grozavă, spuse Glowinski. Luăm și noi câte o 
bere. 

Chelneriţa le aruncă o privire nu tocmai amabilă, apoi se 
îndepărtă fără să scoată nicio vorbă. 

— Nimic nu este mai bun la ora asta decât o bere, declară 
Hayden, zâmbind cu înţeles. Nu ne-aţi spus numele 
dumneavoastră, domnule doctor... 

— Walling, William B. Walling, psihoterapeut. Puteţi să 
publicaţi ce spun eu, n-aveţi decât, dar vă atrag atenţia că nu 
sunt o celebritate. 

— Aţi fost unul dintre colaboratorii lui Wilhelm Reich? 

— Nu chiar. l-am fost student până în 1953, apoi am 
colaborat cu un alt elev al lui Reich, Alexander Lowen, care a 
apucat-o pe o cale destul de diferită de a lui. Aţi auzit vreodată 
vorbindu-se despre Institutul de Bioenergetică din New York? 

Hayden nu răspunse, dar era clar că numele acelei instituţii 
nu-i spunea nimic. Walling zâmbi. 

— Dacă nu aveţi habar de lucrurile acestea, mă tem că 
interviul va merge destul de greu. 

Chelneriţa veni aducând tava cu paharele de bere. Glowinski 
bău cu poftă, apoi întrebă: 

— Dacă nu mai eraţi de atâta timp în legătură cu Reich, cum 
se face că aţi fost chemat pentru recunoaștere? 

— Mă aflam în apropiere când am auzit la radio știrea despre 
moartea lui. M-am prezentat la penitenciar, am spus cine sunt 
și mi-au cerut să identific cadavrul. Asta-i tot. 

— A murit de infarct, nu-i așa? 

Chipul lui Walling căpătă o expresie severă. 

— Da, infarct, dar nu accidental. Știaţi că la Lewisburg se fac 
experimente farmacologice pe deţinuţi? 

— Şi ce medicament credeţi că au experimentat pe Reich? 

— Din câte am aflat, metionină. Un alcaloid destul de banal, 
dar care, în doze mari, provoacă halucinaţii asemănătoare cu 
delirul schizofrenic. Se aude chiar că pacienţii au impresia că 
intră în contact cu personalități dispărute care au trăit în alte 


vremuri și în alte locuri. Walling făcu un gest de indiferenţă. 
Oricum, Reich a început să moară încă de când judecătorul 
Sweeney l-a condamnat la doi ani de închisoare. Un om ca el 
nu* putea sta închis. Ţinându-l într-o celulă însemna să-l omori. 

— Dar încălcase o dispoziţie judecătorească! obiectă Hayden. 
Food & Drug Administration... 

— O adevărată gașcă de ucigași. Au reușit acolo unde naziștii 
au dat greș. 

Hayden scoase dintr-un buzunar un carneţel și un creion. 

— Vă deranjează dacă-mi iau notițe? 

— N-aveţi decât. Dacă vreţi, pot să vă dictez toate astea. 
Walling spuse din nou, de data aceasta sacadat. F&DA a 
eliminat cu bună știință o minte genială, în numele unei 
concepţii despre știință care îţi dă fiori. Luă o înghiţitură 
zdravănă de bere, apoi ridică paharul. Ura, s-a făcut dreptate! 
Energia orgonică a murit pentru totdeauna! 

Glowinski îl privi pieziș. 

— Credeţi, așadar, și dumneavoastră în energia aceea? 

Walling privi cu atenţie spuma care scădea în pahar. Vorbi pe 
un ton gânditor. L-am părăsit pe Reich înainte ca el să renunţe 
la activitatea terapeutică pentru a se dedica cercetărilor 
orgonice. Nu pot să vă spun dacă energia despre care vorbea el 
există sau nu. Nu am competenţa necesară și, de altfel, lucrul 
acesta nu mă interesează prea mult. Dar un lucru este cert și 
anume că un ilustru necunoscut, „expert” al tribunalului, nu 
poate judeca decenii de muncă, de căutări, de experimente. La 
primul proces, Reich a refuzat să-i explice judecătorului 
Clifford în ce consta importanţa activităţii lui. Şi avea perfectă 
dreptate, ce naiba putea să știe un om ca ăla despre așa ceva? 

Hayden, care își notase până atunci doar câteva cuvinte, 
întoarse pagina carnetului. 

— Bine, să ne întoarcem la lucruri mai concrete. Este 
adevărat ce se spune că Reich punea să se împreuneze între ei 
copii de vârste foarte fragede? 

— Nu, nu este adevărat. Altceva? 

— Se spune că era schizofren și că a stat mult timp la 
balamuc. 

— Nici asta nu este adevărat. Altceva? 

Iritat, Hayden renunţă la carnet. 

— Prin urmare, domnule doctor Walling, s-ar putea înţelege 


că dumneavoastră l-aţi apreciat pe Reich, dar nu puteţi 
pretinde că era chiar în toate minţile. Toată lumea știe că el 
susţinea existenţa unei împerecheri între stele, astfel încât să ia 
naștere planetele și galaxiile. Nu puteţi să mă contraziceţi și în 
privinţa asta. 

Walling îl privi ţintă pe ziarist. 

— Domnule Hayden, cu puţin timp înainte, aveam impresia 
că sunteţi o persoană onestă, ignorantă, dar onestă. Acum 
încep să am îndoieli. Am să vă dau o ultimă șansă. Chiar vreţi 
să știți ce gândea Reich despre acest subiect? 

— Mă rog, sigur că da, răspunse Hayden oarecum stânjenit. 

— Atunci, o să vă spun și puteţi lua notițe. Făcu o pauză 
căutându-și cuvintele cele mai potrivite. Reich era convins că 
prin împreunarea bărbatului cu femeia se suprapun două 
fluxuri de energie, ca două valuri care se întâlnesc, se înalţă și, 
după aceea, amândouă se sparg. Era convins, de asemenea, că 
și în cosmos se petrece un fenomen de felul acesta. Fluxurile de 
energie orgonică vin unul înspre altul, se ating și se contopesc, 
dând viaţă unei particule de materie. El vedea o dovadă a 
acestui fapt în forma spiralată a galaxiilor, în mișcarea rotativă 
a uraganelor și chiar în orbita pe care se deplasează planetele. 
Numea acest fenomen „superimpunerea cosmică”. Bău o gură 
de bere și se șterse la gură cu dosul palmei. Acum, eu nu știu 
dacă toate acestea pot fi susținute ca fiind adevărate. Știu, însă, 
că omul care lucea aceste afirmaţii nu era un nebun, niciun om 
imoral, niciun escroc. M-aţi înţeles? 

Hayden dădu din cap afirmativ. 

— De acord, de acord. Dar, dacă omul nu era nebun, ideea sa 
era nebunească. Și, apoi, eu nu-mi dau seama de corelaţie. Ce 
legătură poate avea ceea ce se întâmplă între bărbat și femeie 
cu cealaltă poveste, „superimpunerea cosmică”? 

— Reich credea, pe bună dreptate sau nu, că energia vitală 
este prezentă peste tot. Fiecare om sau animal sau plantă are 
un câmp propriu care cedează sau dobândește energie în 
funcţie de forţa pe care o are. Considera, într-adevăr, că 
energia orgonică se scurge de la sistemul mai slab către acela 
mai puternic. Când curentul interior al unui om slăbește, el 
încetează să se mai încarce cu energia care-l înconjoară și se 
îndreaptă către bătrâneţe sau către moarte. Aţi înţeles? 

— Nu. Am înţeles doar că nu aţi răspuns la întrebarea mea. 


— Așadar, omul este o concentrare de bioenergie. Până aici 
este clar? Bun. Dar energia aceea nu este numai a sa, ci șia 
întregului cosmos. Nu trebuie, deci, să ne mirăm dacă întregul 
univers urmează aceleași legi. 

— Dar care legi? 

— Oh, o singură lege. Tensiune-încărcare-descărcare-de- 
tensiune, formula orgasmului. Mă tem, însă, că lucrul acesta 
este cam prea greu de înţeles pentru dumneavoastră. 

— Aveţi dreptate să vă temeti, dar este prea greu de înţeles 
și pentru cititorii mei sau pentru americani în general. Cred că 
ei preferă buna, vechea Food&Drug Administration. 

— Așa cred și eu, bombăni Walling. În felul acesta, ar spune 
Reich, vor continua să moară de cancer. 

Era limpede că amândoi ziariștii începeau să considere total 
inutil acest interviu. Glowinski aruncă o privire discretă la 
ceasul ieftin pe care-l avea la încheietura mâinii. 

— Uite că s-a făcut târziu. Ar mai fi un singur lucru, domnule 
doctor. A mai existat vreodată cineva, în afară de Reich, care să 
fi ajuns la asemenea concluzii? Vreau să spun cineva care să fi 
confirmat descoperirile sale revoluţionare. 

— Colaboratorii săi. 

— Nu, cineva mai cunoscut. Ce știu eu, un savant, un ștab. 

— Cred că nu. Modul de a gândi al lui Reich era unic. El 
căuta viaţa peste tot, chiar și pe tărâmul chimiei sau al fizicii. 
Viaţa pulsatilă, mișcarea, înţelegeţi? Astăzi se experimentează 
microscoape foarte puternice care, însă, cristalizează imaginea. 
Nu, nu cred că va mai putea vedea cineva bacilii T, bionii, 
energia orgonică. Reich era prea viu față de colegii săi. Ca să-l 
oprească au fost nevoiţi să-l ucidă. 

Hayden văzu că Glowinski clătina abia perceptibil capul. Se 
ridică și se duse să plătească berea băută, apoi se întoarse la 
masă. 

— Bun, vă mulţumim foarte mult, domnule doctor Walling. 
Noi ne întoarcem la penitenciar. Veniţi și dumneavoastră? 

— Ce să fac acolo? Walling se ridică, ieși din bar și se 
îndreptă către mașină. Se afla lângă ea când Glowinski îi strigă: 

— Domnule doctor, ar mai fi ceva. Sunteţi anarhist? 

Walling făcu câţiva pași în direcţia lui. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Se știe foarte bine că Reich era de stânga. Nu, să nu-mi 


spuneţi că nu-i așa. Nu propovăduia dispariția familiei, 
socializarea femeilor și toate celelalte? 

Pe chipul lui Walling înflori un zâmbet forţat. 

— Domnule Glowinski, rămâneţi o clipă acolo unde vă aflaţi. 
Vă supăraţi? 

— De ce? Eu sunt fotogra... 

Nu mai putu să termine ce voia să spună. Dreapta lui Walling 
ţâșni și-l lovi în bărbie, cu o lovitură năprasnică. Fotograful 
păru nespus de mirat, apoi se prăbuși la pământ cu o piruetă 
caraghioasă. 

Walling îl privi pe Hayden în timp ce-și masa pumnul cu care 
lovise. 

— A mai rămas ceva și pentru dumneavoastră, dacă ţineţi 
neapărat. 

— Nu, nu, se grăbi să-i răspundă reporterul, ridicând mâinile. 
Cretinul acesta a căutat-o cu lumânarea. 

— Chiar așa. A avut astfel o dovadă concretă de ce înseamnă 
energie vitală. Walling se întoarse calm la mașină, porni 
motorul și se îndreptă către șoseaua principală. 

Hayden îl văzu dispărând la o curbă a drumului. 

— Nebun de legat, murmură el. La fel ca Wilhelm Reich al 
lui. Se aplecă peste Glowinski care își venea încetul cu încetul 
în fire și-l bătu ușor cu palma peste obraz ca să-l trezească mai 
repede. 


SID POIENIE BABY 


La 16 noiembrie 1354, Alghero depuse armele. Pe jumătate 
distrus de catapulte, înnebunit de foame, fără a mai avea nicio 
speranţă de a primi vreun ajutor de pe uscat sau de pe mare, 
orașul ajunsese într-o situaţie neînchipuit de dramatică. Fusese 
o adevărată minune că rezistase timp de patru luni după ce 
singura posibilitate de aprovizionare fusese înlăturată; dar 
învingătorul nu era dispus să recunoască această minune și nici 
să aprecieze eroismul apărătorilor. 

Actul de capitulare fu semnat de un Mariano de Arborea de 
nerecunoscut, lipsit fiind de aura lui de lumină, și prevedea 
condiţii extrem de dure care, după câte se spunea, fuseseră 
propuse de Eymerich. Toţi locuitorii urmau să fie strămutați în 
alte așezări ale Sardiniei, cât de îndepărtate posibil. Tot ceea 
ce aveau, pământuri sau obiecte de valoare, căci despre case 
nu se mai putea vorbi fiind toate transformate în grămezi de 
pietre, aveau să fie împărțite între nobilii aragonezi, catalani și 
valencieni care doreau să se instaleze pe insulă, în timp ce 
orașul era sortit să fie repopulat cu soldaţii care luaseră parte 
la expediţie și primeau în stăpânire parcele de pământ. 

Îndată după semnarea documentului, Mariano dispăru și i se 
pierdu urma. Nu la fel se întâmplă cu soţia sa, Timbors, și cu 
fiul său, Ughetto. Nu mică fu surpriza tuturor să-i vadă, chiar în 
ziua intrării aragonezilor în cetate, pe membrii familiei 
guvernatorului mergând alături de regele Pedro al IV-lea, 
zâmbitori și veseli ca și cum s-ar fi aflat și ei în tabăra 
învingătorilor. N-a fost, însă, o surpriză și pentru Eymerich 
care îi vedea cât de liniștiți erau în timp ce el, amestecat 
printre cistercieni, asista la Te Deum-ul de mulţumire. 

Inchizitorul urmări totul fără niciun chef, fiind obligat de 
faptul că absenţa lui ar fi mirat pe toată lumea. Starea jalnică a 
catedralei făcuse ca slujba să se ţină în aer liber, sub un vânt 
rece și un soare înceţoșat. Eymerich, care își strângea mereu 
poalele mantiei negre peste obișnuita sa sutana albă, nu 
suporta frigul, deși îl îndurase de multe ori ca formă de apărare 
împotriva insectelor. Acum, însă, în timp ce o privea pe regina 
Eleonora a Siciliei, abia sosită de la Perpignan, așezându-se 
lângă soţul ei, adevăratul motiv al nemulțumirii lui era cu totul 
altul. Ştia că are o misiune de îndeplinit și fiecare moment 


pierdut în felul acela îl făcea să fie și mai nerăbdător. 

Îndată ce se termină totul, se ridică de pe banca pe care 
stătea și alergă către En Ramón de Riusech, abia urcat în 
lectica sa. 

— Domnule, îmi puteţi da zece oameni din armata 
dumneavoastră? 

Nobilul zâmbi, atât cât îi permiteau buzele prea cărnoase. 

— Ce aveţi de gând, părinte Nicolas? Vreţi să porniţi de unul 
singur în căutarea lui Mariano? 

— Vă rog, domnule, este foarte important. 

— Sigur că vă dau, răspunse En Ramón, cu un gest de 
simpatie. Luaţi oricâţi oameni vă trebuie. Vă vor asculta așa 
cum m-ar asculta pe mine. 

Eymerich se înclină în semn de mulțumire, apoi se apropie de 
unul dintre ofiţerii din escorta nobilului. 

— Aţi auzit? 

— Da. Aştept ordinele dumneavoastră, părinte. 

— Luaţi nouă dintre soldaţii dumneavoastră. Vreau să fie 
oameni bine clădiţi. Dar ce s-a întâmplat? 

Ofiţerul, un bărbat mărunţel, cu mustăţi pleoștite și cu părul 
foarte lung, zâmbi timid. 

— Cred că oamenii mei ard de nerăbdare să pornească și ei 
la prădat prin oraș. 

— O să se ducă mai târziu. O parte a cetăţii va fi a lor. 
Haideţi, duceţi-vă să-i alegeţi. 

La puţin timp după aceea, Eymerich mergea în fruntea 
micului grup către port, în căutarea acelui templu scufundat în 
pământ prin care se ajungea la vechea reţea de canalizare 
rămasă de pe vremea romanilor. Străzile, pline de sfărâmături 
de la casele distruse și bântuite de spectrul părăsirii, erau 
aproape pustii. Din când în când se mai putea întâlni, totuși, 
câte o biată familie amărâtă, cu feţele mohorâte sau disperate, 
străduindu-se să adune câteva lucruri hârbuite într-un căruţ. 
Copiii plângeau în hohote, femeile încercau să-și ascundă 
lacrimile, iar bărbaţii își mușcau buzele ca să-și domine 
durerea și jalea. Eymerich observă un bătrânel cu pielea 
tuciurie care urca într-un car două coarne mari de piatră, 
clătinându-se sub greutatea lor. Dădu din cap dar nu spuse 
nimic. În curând acele simboluri idolatre ale fertilităţii nu 
aveau să mai fie legate de un cult concret și timpul urma să 


aștearnă peste ele un strat gros de pulbere. 

Turnul rotund care adăpostea templul rămăsese neatins. 
Intră cu pas apăsat, fiind sigur că nu va da de nimeni înăuntru. 
La capătul scării pe care cobori, în spatele altarului, se vedea 
capătul canalului de scurgere. Îi făcu semn ofițerului și acesta 
se apropie. 

— Vedeţi acolo, sub noi, scobitura aceea ca o nișă? 

— Unde este roata aceea mare? Da. 

— Credeţi că roata aceea poate fi învârtită? 

Ofiţerul se scărpină în barbă. 

— Ştiu eu? Este foarte ruginită. 

— Luaţi oamenii cei mai zdraveni și faceţi o încercare. 

Cei trei soldaţi care coborâră primii în nișă nu reușiră decât 
să învârtă foarte puţin roata, deși se atârnau de spiţele ei cu 
toată greutatea corpului. Sleiţi de puteri îi lăsară pe alţi trei să- 
și încerce norocul, dar nici aceștia nu reușiră mai mult. 
Aproape un ceas făcură același lucru. În scobitura aceea din 
perete nu încăpeau mai mult de trei oameni, iar roata se 
învârtea foarte încet. În cele din urmă, când aproape că nu-și 
mai simțeau braţele de oboseală, rugina cedă pe neașteptate și 
roata se învârti rapid de două ori, cât pe ce să strivească 
mâinile celor care o învârteau. Se auzi o bufnitură, urmată 
imediat de un scârțâit asurzitor. Zăvoarele marii uși de fier 
ieșiră din lăcașurile lor și cele două canaturi se izbiră de perete 
ca și cum ar fi fost împinse de mâna unui uriaș. Un val enorm 
de apă năvăli în templul subteran cu un vuiet înspăimântător, 
umplându-l până pe la jumătate. Vârtejuri de spumă se 
năpustiră asupra pereţilor, smulgând tot ce întâlneau în cale. 

Cuprinși de spaimă, oamenii care se aflau jos urcară în grabă 
pe platforma înclinată. Dar nu aveau niciun motiv să se teamă. 
După ce trecu de ușa metalică, nivelul apei nu crescu mai mult, 
ba chiar scăzu. Pericolul venea mai ales din partea pereţilor 
turnului care vibrau ameninţător. Ud leoarcă până la brâu, 
Eymerich alergă afară, urmat imediat de ceilalți. Își trăgeau cu 
toţii sufletul și începuseră să simtă împunsătura vântului rece, 
când în zidăria templului se căscă o crăpătură largă, apoi încă 
una. În scurtă vreme, construcţia aceea, zgâlțâită de o forță 
care timp de secole fusese cu greu ţinută în frâu, se prăbuși cu 
un urnit asurzitor. Pe locul în care se aflase până atunci 
templul, rămase o groapă largă plină de bolovani, în timp ce 


vuietul apei se transforma într-un bolborosit subteran. 

— Asta doreaţi să faceţi? întrebă ofițerul, mirat de cele ce 
văzuse. Să distrugeti chestia aceea care seamănă cu o criptă? 

Eymerich nu era obișnuit să dea socoteală pentru ceea ce 
făcea. Acum, însă, se simţea atât de mulțumit, încât îi dădu 
ofițerului toate detaliile despre cele întâmplate. 

— Nu, domnule căpitan. Eu doream să inund o conductă de 
scurgere care pornește de sub templu. Conducta se varsă într- 
un râu subteran. Dacă am calculat eu bine, râul, primind 
aceasta cantitate mare de apă, se va revărsa într-o prăpastie de 
dedesubt și va inunda o anumită peșteră care se deschidea la 
baza acestei prăpăstii. În peștera aceea aveau loc niște ritualuri 
vechi despre care nimeni nu va mai putea pomeni ceva. 

Ofiţerul rămase impresionat de cele auzite. Abia după câteva 
clipe de tăcere, reuși să întrebe: 

— Dar nu vă temeti, părinte, că resturile acestui turn vor opri 
în cele din urmă scurgerea apei? 

— Nu. Râul subteran se afla cam la nivelul solului și chiar 
dacă revărsarea de acum se va încetini, în prăpastia aceea va fi 
suficientă apă ca să inunde peștera. Pentru totdeauna. 

Se întoarseră cu toţii în centrul orașului, unde soldaţii 

aragonezi îi jefuiau pretutindeni pe locuitori de puţinele lucruri 
pe care izbutiseră să le mai salveze din casele distruse. După- 
amiază, îndată ce-și schimbă sutana udă, Eymerich intră în una 
dintre casele părăsite ca să se odihnească. Avu un somn agitat, 
cu vise ciudate dintre care nu-și mai aminti decât un puț rotund 
pe fundul căruia o mașinărie cu lame ascuţite sfârteca un 
prizonier și acesta se refăcea mai apoi ca prin minune. 
_ Când se trezi, porni spre intrarea în Grota lui Neptun. 
Împreună cu o ceată de soldaţi care duceau cu ei două bărci 
ușoare, ajunse pe malul lacului și trecu dincolo. Galeria care 
dădea înspre plaja cu pietricele era astupată cu pietre și nămol, 
care mai lăsau să treacă doar câteva șuvițe subţiri de apă 
mâloasă. Era semn că o viitură puternică o astupase cu totul, 
tăind astfel calea aceea de acces către grota albastră. 

Continuă să meargă prin galerii până la prăpastia cea mare. 
Ceea ce văzu h confirmă presupunerile. În văgăuna aceea 
avusese loc un adevărat cataclism și, după ce aruncă mai multe 
torţe aprinse constată că totul se umpluse cu apă tulbure și 
înspumată, amestecată cu stalactitele care căzuseră în 


adevăraţi ciorchini de pe tavan. 

— Adio pe vecie, Tanil, strigă sarcastic Eymerich. Și tu, Sid 
Potente Baby, Sardus Pater sau cum te-o mai fi chemând! De- 
acum încolo o să-i mai poţi vindeca doar pe diavolii din iad. O 
stalactită uriașă aproape desprinsă de tavan se clătină 
periculos. 

Se întoarse în cetate plin de bucurie, dar se strădui să se 
prefacă indiferent pentru a nu stârni curiozitatea celor cu care 
se întâlnea. Nimic nu putea, de fapt, să-i înfrâneze acea 
senzaţie de invincibilitate pe care o simțea umplându-i întreaga 
ființă. Pe când se plimba fără niciun scop precis, privind la 
soldaţii care continuau să alerge după pradă, îl văzu pe Bernat 
Dezcoll venind către el, mai puţin zâmbitor ca de obicei. 

— Părinte Nicolas! Vă caut de câteva ceasuri. Regele dorește 
să vă vadă. 

— Ştiţi cumva ce dorește? 

— O să vă spună el. 

Eymerich se aștepta ca mai devreme sau mai târziu 
suveranul să-l cheme la el, dar nu la doar câteva ore după 
capitularea cetăţii. Prin urmare, îl urmă pe Dezcoll pe 
străduţele orașului, ţinându-se departe de casele care încă mai 
ardeau sau erau în pericol de prăbușire. Briza proaspătă a 
mării care se simţea înainte în Alghero dispăruse și fusese 
înlocuită de mirosul greu al morţii. Nu venea de la cadavre, 
destul de puţine, ci din întregul oraș care trăgea să moară. 

Regele nu se instalase în palatul guvernatorului, lovit de 
proiectilele catapultelor în mai multe locuri, ci în mănăstirea 
benedictină. În piaţa din faţa clădirii era un du-te vino 
permanent de ofiţeri, servitori, richshomnes și nobili purtând 
pălării cu pene spectaculoase. Bernat de Cabrera, țanţoș ca un 
păun, ţinea un discurs în fața unui grup de criados și de 
aristocrați mai mici în rang, explicându-le cu gesturi largi 
viitoarele planuri de cucerire. Chiar dacă îl observase pe 
inchizitor, nu dădu niciun semn că ar vrea să-i vorbească. 

Trecând de poarta de la intrare, prima persoană pe care o 
întâlni Eymerich fu Ughetto de Arborea care discuta cu două 
domnișoare de onoare din suita reginei Eleonora. 

— Vă salut, părinte Nicolas! strigă băiatul, zâmbindu-i. Aflaţi 
că nu mă mai cheamă Ughetto, ci Ugone! Așa a hotărât regele 
Pedro. 


Eymerich se înclină ușor, dar fără a-și cobori privirea rece 
aţintită asupra tânărului. 

— Felicitările mele. Este un nume care vă obligă. Va trebui 
să vă ridicaţi la înălţimea tatălui dumneavoastră care era un 
bărbat de seamă al regatului. 

De pe faţa tânărului, zâmbetul dispăru imediat. Dezcoll vru 
să-l tragă de mânecă pe inchizitor, dar se abţinu, știind cât de 
mult detesta acesta atingerile fizice. 

— Să mergem, părinte, se limită el să spună. Probabil că 
regele este nerăbdător să vă vadă. 

Pedro al IV-lea ocupase întregul etaj al clădirii și acum 
acorda audienţe într-o încăpere care fusese până atunci sala de 
consiliu a călugărilor. Când un servitor îi anunţă sosirea celor 
doi vizitatori, se despărţi imediat de gentilomii din jurul lui. 
Eleonora de Sicilia, așezată pe un mic tron care-i accentua 
expresia mândră, se ridică și ea și porni către ușă. Eymerich și 
Dezcoll făcură o plecăciune adâncă atunci când regina trecu pe 
lângă ei, primind în schimb un zâmbet enigmatic. 

— Părinte Nicolas! exclamă Pedro al IV-lea, oprindu-l pe 
inchizitor să îngenuncheze în faţa lui. Într-o zi de bucurie ca 
aceasta nu se cădea să nu vă aflaţi alături de noi. Nu vom uita 
niciodată reușitele dumneavoastră de acum patru luni. Aţi 
contribuit în mare măsură la victoria noastră. 

Eymerich cobori privirea într-o atitudine de falsă umilinţă. 

— Dacă aveţi de adus mulțumiri cuiva, maiestate, acestea 
trebuie adresate lui Dumnezeu care v-a avut în pază și vitejiei 
soldaților aragonezi. 

— Nu trebuie uitate meritele dumneavoastră. De altfel, aţi 
avut dreptate: Dumnezeu ne-a apărat, semn că și cauza noastră 
a fost dreaptă și profund creștinească. 

— Cu siguranţă, așa a fost. Cred că acum suveranul pontif va 
renunţa la neutralitatea sa de până acum și va recunoaște că 
aţi știut să faceţi ordine pe insulă. Suveranitatea voastră 
asupra acestui ţinut nu va mai fi contestată niciodată. 

Pe fruntea regelui apăru o cută. Se așeză pe tronul care-i 
fusese pregătit, adâncindu-se între cutele mantiei de catifea 
neagră, brodată cu fir de argint. 

— Tocmai despre acest lucru voiam să vă vorbesc, ca unui 
prieten ce-mi sunteţi. Despre Sfântul Părinte. l-aţi trimis 
mesajul așa cum ați promis? Acela despre... 


— Despre cei opt nobili executaţi? întrebă Eymerich 
străduindu-se să aibă o expresie cât mai nevinovată. 

— Nu. Cel cu privire la reprimarea unui caz de erezie, îl 
corectă regele, ridicând întrucâtva tonul. Dar imediat cobori 
glasul. Deci, aţi informat Avignonul despre faptul că aţi fost de 
acord cu această acţiune? 

— Am trimis o scrisoare chiar acum trei zile. 

— Şi aţi expus lucrurile în general, așa cum ne-am înțeles? 

— Scrisoarea mea nu va schimba nimic în bunăvoința papei 
faţă de dumneavoastră, dacă aceasta vă interesează. 

Pentru o clipă, fruntea regelui se netezi, apoi chipul său se 
posomori iarăși. 

— Vedeţi, părinte Nicolas, poate veţi crede că suntem prea 
curioși. O promisiune ieșită din gura dumneavoastră este, 
desigur, demnă de toată încrederea. De fapt... își căuta 
cuvintele. De fapt, domnul Dezcoll, aici de față, ne-a informat 
că încă nu aţi semnat celălalt document care ne privea pe noi. 
Cel în care vă declaraţi de acord cu decizia pe care am fost 
nevoiţi s-o luăm în privința conspiratorilor, de altfel sugerată 
chiar de dumneavoastră înșivă. 

Pe chipul sever al lui Eymerich apăru umbra unui surâs. 

— Dacă vă aduceţi bine aminte, maiestate, nu eu am decis 
soarta celor opt nobili care vă erau ostili. Eu doar am sugerat o 
posibilitate de a-i suprima astfel încât să nu faceţi prea multă 
zarvă, răspunzând în acest fel unei întrebări din partea 
dumneavoastră și a domnului Dezcoll. V-am spus că, la anumite 
ore și în anumite zile, apele din această zonă a Sardiniei sunt 
otrăvitoare. 

— 'Tăceţi! Pentru prima oară, Pedro al IV-lea dădu frâu liber 
nervozităţii care se acumulase în el. Am interzis să se mai facă 
vreo referire la acel eveniment, acum și întotdeauna de acum 
încolo! 

Eymerich lăsă capul în jos. 

— Sunt gata să mă supun poruncii voastre, maiestate. N-aș fi 
amintit acele întâmplări dramatice dacă dumneavoastră înșivă 
nu le-aţi fi pomenit. 

Dezcoll, care până atunci stătuse alături de tron, veni mai în 
faţă. 

— Haideţi, părinte Nicolas, să nu mai pierdem atâta timp. 
Sunteţi dispus să semnaţi acum acea declaraţie, așa cum au 


făcut și ceilalți membri ai consiliului? 

— Oh, sigur că da, răspunse inchizitorul, prefăcându-se peste 
măsură de supus. Doar că, dintr-un exces de corectitudine, aș 
vrea ca, mai întâi, să vă cer unele lămuriri. 

— Lămuriri? Despre ce lămuriri îndrugi acolo, domnule 
preot? Pedro se ridică de pe tron atât de brusc încât era gata 
să-l răstoarne. Uiţi că te afli în fața regelui tău? 

Eymerich cobori din nou fruntea, de data aceasta cu și mai 
adâncă umilinţă. 

— Fiţi sigur că nu uit, maiestate. lertaţi-mă dacă v-am 
supărat cu ceva. Supunerea mea față de dumneavoastră este 
necondiționată. 

Ceva mai potolit, Pedro se așeză din nou pe tron. 

— Noi trebuie să ne cerem scuze pentru o asemenea 
comportare, părinte. Nu numai că vă considerăm un prieten 
adevărat, dar avem față de dumneavoastră sentimente de 
adâncă recunoștință. Spuneţi-ne, deci, ce lămuriri doriți să 
primiţi? 

— Oh, „lămuriri” este prea mult spus. Eymerich se prefăcu a 
fi, de data aceasta, stânjenit. Să zicem, mai degrabă, că aș vrea 
să știu mai multe lucruri despre cei opt trădători, ca să pot da o 
greutate mai mare condamnării lor. 

Privirea regelui deveni iarăși ostilă. Se aplecă în faţă, 
încleștându-și pumnii pe braţele tronului. 

— De exemplu? 

— De exemplu, natura mai exactă a ereziei lor. Trebuie să fiți 
de acord cu mine că, în calitatea mea de inchizitor, sunt foarte 
curios să știu lucruri de felul acesta. 

Pedro ridică din umeri, scuturându-și pletele lungi și negre 
ca pana corbului. 

— Nu mă pricep la erezii. Probabil că este vorba despre 
același cult pe care-l practica și călugărul pe care-l ţineţi 
prizonier. 

— Nu mai este prizonier, maiestate, îl corectă Dezcoll. 
Părintele Nicolas i-a redat libertatea. 

Timp de câteva clipe, regele rămase încremenit, apoi îl 
fulgeră pe inchizitor cu o privire mai aspră decât oricând. 

— Ce? De ce nu ne-aţi anunţat? Cine v-a dat dreptul să... 

— Suveranul pontif, maiestate, și, mai înaintea lui, 
Dumnezeu. Vocea lui Eymerich era calmă, dar hotărâtă. 


Interogarea lui m-a convins că acel benedictin nu se făcea 
vinovat de erezie doctrinară, deși nu se împotrivise așa cum ar 
fi trebuit unor manifestări de cult inacceptabile și nelegiuite. 
Ordinul său călugăresc se folosise într-o oarecare măsură de 
ritualurile străvechi de pe insulă, pentru a-i putea converti pe 
locuitori la creștinism. Cam la fel cum a încercat să facă 
Raimond Lullo printre sarazini, dar fără prea mare succes. 
Faptele lui sunt condamnabile, dar nenumăratele doctrine din 
Biserica de azi permit acest lucru. 

După câteva momente de tăcere, Dezcoll spuse: 

— Vă voi vorbi deschis, părinte și sper ca și dumneavoastră 
să faceţi la fel. Dacă înţeleg eu bine, din ceea ce aţi spus 
rezultă că acei opt complotiști nu s-ar fi făcut vinovaţi de 
erezie, din moment ce nu consideraţi eretice credinţele lor. 

Eymerich își dădu seama că discuţia devenise încordată și 
avea să ducă la concluzii dramatice. Se pregăti să se folosească 
de armele pe care și le pregătise cu grijă, prevăzând cum va 
decurge întâlnirea aceea. 

— Cred că regele nostru a fost greșit informat asupra 
convingerilor religioase ale celor opt gentilomi. Creștinismul 
deformat care se practică aici, în Alghero, nu putea găsi adepţi 
într-un alt mediu, atât de îndepărtat de Sardinia. 

— Astfel încât, se grăbi să spună Dezcoll, refuzaţi să vă 
puneţi semnătura pe actul secret de acuzare. 

Glasul lui Eymerich deveni pe dată mieros. 

— Oh, nici vorbă să refuz. Ba chiar aș vrea din suflet să o pot 
face, dar chestiunea aceasta nu este de competenţa mea. Dacă 
nu a fost erezie, nu există niciun motiv pentru ca Inchiziția să 
se amestece. 

Faţa lui Pedro al IV-lea, din măslinie cum era de obicei, 
deveni vânătă. 

— Dar blestemaţii ăia voiau să atenteze la viața noastră! 
strigă el. 

— Lucrul acesta este, desigur, îngrozitor, șopti Eymerich, dar 
privește braţul legii sau justiţia din viaţa de apoi. Inchiziția nu 
are de ce să se amestece în așa ceva. 

La un moment dat, se părea că regele ar fi fost în stare să-l 
lovească pe dominican, dar nu-și duse la îndeplinire intenţia. 
Dezcoll se grăbi să intervină, strecurându-se repede între cei 
doi. 


— La urma urmelor, părinte Nicolas, fiți sincer măcar de data 
aceasta. De ce vreţi să evitaţi cu orice preţ semnarea acelui 
document? 

— Dar dumneavoastră de ce îmi pretindeţi cu orice preţ să 
fac acest lucru? Sinceritatea nu poate fi doar de o singură 
parte. Eymerich simţi că-l păștea un pericol de moarte, dar nu 
mai avea ce face și trebuia să meargă până la capăt. Continuă 
pe un ton mai scăzut. Văd că nu-mi răspundeţi. Atunci, am să 
vă spun eu că, în locul meu, cineva rău intenţionat s-ar gândi că 
aprobarea aceasta vă este necesară pentru a arunca toată vina 
în spinarea Inchiziției, dacă, într-o zi, Justicia ar descoperi că 
opt oameni nevinovați... 

— Ce-aţi spus? strigă Pedro al IV-lea sărind în picioare. 

Eymerich lăsă ochii în jos. 

— Oh, iertaţi-mă, maiestate, mi-au scăpat fără să vreau 
aceste vorbe. Dar un om rău intenţionat ar spune așa ceva, cu 
siguranţă nu eu. Își îndreptă pe neașteptate spinarea, aruncând 
înspre rege o privire pe care probabil acesta n-o mai suportase 
niciodată în viaţă. Dacă, într-o bună zi, Justicia ar descoperi că 
opt reprezentanţi ai păturii de la vârful aristocrației aragoneze 
au fost condamnaţi la moarte doar pentru că aveau de gând să 
se alăture taberei lui, ar fi foarte lesne să i se poată demonstra 
că Inchiziția a fost aceea care i-a condamnat, acuzându-i de 
erezie. Şi să i se spună că, dumneavoastră și consiliul n-aţi 
făcut decât să executaţi un ordin din partea Bisericii. 

Pedro era atât de furios, încât timp de o clipă nu reuși decât 
să bâlbâie ceva, parcă paralizat de atâta cutezanţă din partea 
dominicanului. Alarmat, Dezcoll alergă lângă el ca să-l ajute, 
fiindu-i frică să nu cadă pradă unui atac de inimă. Dar regele își 
reveni foarte repede și chiar reuși să-și recapete în parte 
calmul obișnuit și să se așeze din nou pe tron cu oarecare 
demnitate. 

— Bateţi câmpii, șuieră el. Dacă n-ar fi așa, v-aţi da seama că 
aici este în joc capul dumneavoastră. 

— Oh, în joc este ceva mult mai important, îi replică 
Eymerich cu un zâmbet răutăcios. În Aragon, Justicia de corte îl 
poate demite pe rege dacă îl consideră vinovat de înaltă 
trădare. 

Pedro fu din nou pe punctul de a izbucni, dar Dezcoll fu acela 
care răspunse în locul lui. 


— Depășiţi orice limită, părinte! Înaltă trădare aţi spus? 
Sunteţi nebun de legat! 

— S-ar putea. Dar dumneavoastră ce aţi putea crede despre 
un suveran dacă acesta ar recurge la asasinat împotriva unui 
grup care-i este ostil? Și care aduce douăzeci de corăbii 
aragoneze, purtând steagurile Genovei, pentru a-l scoate din 
încurcătură în cazul unui insucces? Aș putea pune pariu că 
galerele acelea se vor afla în foarte scurt timp ancorate în 
portul Barcelona. 

Furia lui Pedro al IV-lea era pe cale să fie înlocuită de o 
îngrijorare evidentă. 

— Ştie și asta! îi șopti lui Dezcoll. 

— Știu mult mai multe, continuă Eymerich fără ezitare. Știu 
că aţi așteptat ca opt nobili nevinovaţi să fie pe moarte, înainte 
de a ordona să se astupe galeriile prin care locuitorii din 
Alghero erau aprovizionaţi. Dacă această lovitură de palat n-ar 
fi reușit și dacă acele galere n-ar fi ajuns la timp, eraţi pregătit 
să vă adăpostiţi la presupușii noștri „dușmani”. Mai bănuiesc, 
de asemenea, că toată această expediţie a fost organizată tot 
pentru a vă permite să-i eliminaţi pe nobilii aceia, departe de 
ochii și de brațul lui Justicia. De ce, altfel, aţi fi luat parte 
personal la expediţia aceasta? Și de ce aţi avut pretenţia ca și 
eu să fiu prezent aici, la o asemenea operaţiune militară? 

Pedro închise ochii. Când îi deschise din nou, privirea sa era 
neutră, aproape absentă. 

— Nicolas Eymerich, vă condamn la moarte, spuse el, 
vorbind cu glas scăzut și doar cu o nuanţă ușoară de suferinţă. 
Sentința va fi executată imediat. Domnule Dezcoll chemaţi 
gărzile și chemaţi aici călăul. Să aibă la el securea. 

Eymerich simţi că inima era gata să-i sară din piept, încercă 
să spună ceva, dar Dezcoll i-o luă înainte. 

— lertaţi-mă, maiestate, dar sfatul meu este să nu ne grăbim. 
Se întoarse către inchizitor. În scrisoarea către papa Inocenţiu 
aţi pomenit despre fanteziile astea ale dumneavoastră. 

— Am descris totul în amănunţime. Dar scrisoarea nu-i era 
adresată Sfântului părinte, ci abatelui Grimoard, bunul meu 
prieten, stareţul victorienilor din Marsilia. Cu rugămintea să i-o 
transmită papei dacă s-ar întâmpla să mor eu pe neașteptate. 

Se așternu o tăcere grea, apăsătoare. Eymerich știa că ar fi 
fost suficientă o scurtă anchetă în tabără ca să se descopere că 


nu trimisese la Avignon nicio scrisoare. Dar conta pe teama 
interlocutorilor săi și pe conștiința lor pătată. I se tăie 
răsuflarea mai mult timp decât ar fi crezut că ar fi posibil, iar 
tâmplele îi zvâcneau nebunește. Apoi veni clipa izbăvitoare. 

— Credeam că avem în dumneavoastră un prieten, spuse 
regele Pedro. Ne dăm seama acum că am încălzit la sân un 
șarpe. 

Eymerich se înclină în faţa lui. 

— Am avut parte și de un protector bun, spuse el, ironic. 

Pedro al IV-lea oftă. 

— Spuneţi, mai degrabă, că presupușii prieteni au fost soi 
rău. Perfidia dumneavoastră este dincolo de orice închipuire. 
Se ridică de pe tron cu greutate. Plecaţi acum, domnule 
inchizitor, părăsiţi orașul Alghero. Și, de acum încolo, feriţi-vă 
să mai daţi ochii cu noi. Veţi avea în noi un dușman 
neînduplecat care vă va supraveghea toate mișcările, așteptând 
momentul potrivit ca să vă lovească. 

— N-am avut niciodată pretenţia ca oamenii să mă iubească, 
maiestate. Prefer să se teamă de mine. După ce se înclină din 
nou, Eymerich ieși din cort, trecând pe lângă Dezcoll fără a-l 
învrednici măcar cu o privire. 


A ȘASEA ȘEDINȚĂ 


Wilhelm Reich n-ar fi crezut nici în ruptul capului că s-ar 
putea supravieţui chiar și pentru scurt timp morţii. Și totuși 
acest lucru făcea parte dintre principiile logice ale cercetărilor 
sale. Dacă trupul era străbătut de reţele de transmitere a 
energiei și dacă, așa cum spusese și repetase de mai multe ori, 
creierul era un loc aleatoriu al unor funcţii care treceau dincolo 
de el, era destul de normal ca scheletul acela energetic să nu 
poată fi automat distrus prin încetarea vieţii fizice. Desigur, era 
imposibil să se prevadă cât timp ar fi reușit să-și menţină 
integritatea. Fiind un ateu convins, se îndoia că această 
rezistenţă ar fi putut dura prea mult timp. Dar acum se afla 
aici, chiar dacă nu știa precis unde anume. 

Partea eu-lui său care mai rămăsese trează fremăta sub 
presiunea unor senzații curioase. I se părea că plutește pe niște 
curenţi primordiali care străbăteau cosmosul și poate că erau 
compuși din alte individualităţi rătăcitoare. Era vorba despre 
energie orgonică sau despre energie electrică? Pentru moment, 
întrebarea părea fără rost. Sigur era doar faptul că în acei 
curenţi se alia principiul după care era organizat tot ceea ce 
exista, de la galaxii la entităţile vii luate separat. Era ceva 
asemănător unor hărţi care reprezentau ceea ce fusese și ceea 
ce avea să urmeze. 

Totul, însă, cu condiţia ca energia să poată circula liber. 
Unele dintre aceste structuri curgătoare probabil că aveau 
unele defecte, dat fiind că purtau în ele germenul 
autodistrugerii. Gândurile de care mai dispunea se îndreptară, 
fără ură și fără regret, către pulsiunea mortii pe care, în timpul 
vieţii, o considerase drept o erezie. Apoi se întoarseră către 
personajul (Eymerich?) pe care îl întâlnise în delirurile îndurate 
cât timp stătuse în închisoare. Probabil că era și el una dintre 
acele structuri care rătăceau prin cosmos; dar una dintre cele 
greșite, consacrate distrugerii vieţii. Dacă ele ar fi fost într-un 
număr covârșitor mai mare, tot ce era viu ar fi intrat în 
descompunere, cel puţin acolo unde bărbaţii și femeile, 
învelișuri cam stângace ale marilor curenţi cosmici, își 
dobândiseră o alcătuire biologică. Dar universul s-ar fi 
perpetuat la infinit, în ritmul respirației sale constante și 
ample. 


Își imagină grozăvia unei lumi dominate de o mulţime de 
indivizi ca Eymerich și o alătură grozăviilor prin care trecuse în 
viață: lagărele de concentrare, ospiciile, tortura cumplită cu 
electroșocuri, războaiele purtate în numele unei superiorităţi 
relative, scientismul înălţat la rangul de filosofie dogmatică. De- 
a dreptul putreziciune peste tot, la originea tuturor culturilor 
de amibe monstruoase. N 

Dar toate acestea erau destul de departe. Intrebarea 
fundamentală urmărea acum să afle cât de mult avea să dureze 
eu-l său. Reich preferă să nu insiste prea mult asupra acestei 
probleme și se lăsă în voia curenților din care, încet-încet, 
începuse să facă parte. 


SUPERIMPUNERE COSMICĂ 


— Nu cred că Tanner o să vină după noi, mormăi Felix pe 
care începuseră să-l doară umerii din cauza rucsacului. 
Uraganul i-a distrus baraca. 

— Dacă aș fi în locul tău, nu m-aș baza prea mult pe asta. 
Trei tineri sănătoși sunt pentru el o resursă prețioasă, îi 
răspunse David, gâfâind ușor. Dar aproape că am ajuns. Ar 
trebui să dăm peste un loc plat, după care o scară coboară 
până la grotă. 

Mergeau de câteva ore bune, sub un cer noros care lăsa doar 
din când în când să ajungă pe pământ câte o rază timidă de 
soare. Văzură în drumul lor porțiuni întinse de plajă cândva 
amenajată, stabilimente balneare ruinate, turnuri străvechi 
roase de vreme. Acum, marea era calmă, dar albeaţa 
nenaturală a apei de la suprafaţă făcea ca gândul drumeţilor să 
zboare imediat la miile de hidre care forfoteau sub valurile ei. 
Alte hidre aduse pe mal de uragan formau în unele locuri un 
covor moale și respingător care părea să tresalte din când în 
când. Dar nu se puteau feri să nu calce pe ele. Trebuia să se 
ţină departe de câmpia cenușie dinspre interiorul uscatului: 
David fusese deja nevoit să tragă de două ori cu pușca pentru a 
pune pe fugă haitele de câini vagabonzi care deveniseră atât de 
mari și de puternici încât puteau suporta mai mult timp 
radiaţiile. Dacă Tanner auzise împușcăturile, își tăcuse o idee 
precisă despre poziţia fugarilor. 

— Am ajuns, uite locul acela plat, anunţă David, posomorât și 
nervos. 

Ajunseseră pe un fel de terasă înălțată deasupra mării, la 
picioarele unui promontoriu stâncos având deasupra ruinele 
unui far. Schelete de fier ruginite și afișe de aluminiu 
mototolite, cu inscripţii într-o limbă necunoscută te duceau cu 
gândul că acolo fusese cândva un loc de odihnă, asemănător cu 
multe altele care se înșirau cu resturile lor de-a lungul 
țărmului. De jur-împrejur, stânci abrupte alcătuiau o priveliște 
care poate că fusese cândva extraordinară, dar acum totul era 
învăluit într-o ceaţă nesănătoasă. 

Seamus, pe care atât excursia aceasta cât și tovărășia 
celorlalți începuseră să-l enerveze, merse până la marginea 
terasei săpate în stâncă și exclamă furios. 


— Ei, aia să fie oare scara? 

— Da, aceea este, îi răspunse David. 

— Dar sunt cam o mie de trepte! 

— Ca să fim exacţi, șase sute cincizeci și șase. Le-am 
numărat prima oară când am coborât. Dar nu scara mă sperie, 
ci drumul prin grotă. Din fericire, acum sunteţi și voi cu mine. 

Seamus trase o înjurătură printre dinţi. Milton îl privi cu 
dispreţ și începu să coboare către malul mării. 

— Dacă singura noastră speranţă de supravieţuire este acolo, 
jos, scara nu poate fi o piedică prea serioasă, spuse el calm. 

— Tu întotdeauna ești gata să faci morală cuiva, nu? mârâi 
Seamus. 

Dar, după câteva clipe de ezitare, ridică din umeri și porni pe 
urmele tovarășului său. Felix și David începură să coboare și ei, 
punând cu grijă piciorul unde treptele erau prea roase de 
vreme. 

Coborârea dură mult și fu foarte dificilă, așa încât David 
trebui să se oprească de câteva ori ca să-și recapete suflul. În 
faţa lor se întindea oglinda de apă a golfului, scânteietoare în 
ciuda cerului plumburiu. La câţiva kilometri de țărm se zărea o 
insuliță prin care trecea o galerie ciudată. Pe sus nu se vedea 
niciun pescăruș și tăcerea deplină dădea de înţeles că, în afara 
hidrelor, nu mai exista nicio altă formă de viaţă. 

— Este un loc destul de curios pentru îngroparea unor 
cadavre, șopti Felix, când începu să se zărească intrarea în 
grota către care se îndreptau. Era foarte neliniștit. Nici după ce 
furtuna se potolise nu putuseră lua legătura prin radio cu 
lagărul femeilor, așa că nu avea nicio veste despre Marjorie. 

David gâfâia, istovit. 

— Cadavrele nu se îngroapă, le explică el celorlalţi. Sunt 
aduse aici cu un cărucior tras de oameni, după care sunt lăsate 
în jos cu frânghiile. Dar uite că, în sfârșit, am ajuns. 

Scara se termina aproape de o crăpătură uriașă în stâncă, cu 
marginea de jos puţin mai ridicată faţă de nivelul mării. Cu 
siguranţă, mareele nu ajungeau până a înălţimea aceea, dar 
poate că existau comunicaţii subterane între peșteri și golful 
care, în locul acela, nu rărea să fie plin de hidre. 

— Eu mă opresc aici, îi anunţă David. Îndată ce intraţi, o să 
vedeţi lacul. Vă avertizez că nu este un spectacol prea plăcut. 
Va trebui să-l ocoliți. Pe partea stângă este o cărare, 


accidentată, dar se poate merge pe ea. Mai departe veţi da 
peste alte săli și alte ochiuri de apă, dar eu nu am pătruns 
niciodată atât de adânc pe sub munte. Tăcu timp de câteva 
clipe. Când începu din nou să vorbească, în glasul său se simţea 
o notă de ostilitate. Nu încercaţi să faceţi glume proaste. S-ar 
putea să nu descoperiţi acolo nimic folositor. Dacă, însă, vedeţi 
undeva o lumină albastră și puteţi ajunge la ea, soarta voastră 
se poate schimba. Nu uitaţi asta și amintiţi-vă, de asemenea, că 
sunt înarmat. 

Îi făcu semn lui Milton să-i dea rucsacul. Fără a lăsa pușca 
din mână, scotoci îndelung până găsi o lanternă și i-o puse în 
mână. 

— Acum, plecați. 

Băieţii dispărură prin crăpătura din stâncă, făcându-și loc 
prin vegetaţia deasă. 

Pășiră la început cu cea mai mare precauţie, dar părea să nu 
fie niciun pericol, chiar dacă în aer se simţea un miros greţos și 
dulceag. După ce parcurseră primii metri în uriașul spaţiu 
subteran din faţa lor, Felix ţipă atât de tare încât mai multe 
stalactite subţirele se desprinseră din bolta de deasupra lor și 
se sfărâmară pe jos. Lanterna lui Milton luminase malul lacului, 
scoțând la iveală o mulţime de corpuri albe, în parte 
descompuse, încremenite în poziții care mai de care mai 
grotești. 

— Nu, eu nu mă simt în stare să merg mai departe, șopti 
Seamus. Cine ne-ar putea obliga să facem asta? 

— Trebuie, îi răspunse Milton pe un ton aspru. Dar și el 
șovăia să mai îndrepte conul de lumină al lanternei către apa 
care clipocea abia auzit la picioarele lor. Când reuși în cele din 
urmă să facă acest lucru, apărură din nou cadavrele acelea, cel 
puţin trei sute, îngrămădite toate în apropierea malului. Din 
unele nu mai rămăseseră decât scheletele; altele, însă, erau 
măcinate de zone purulente, asemănătoare cu niște coji de 
noroi întărit de sub care se scurgea zeama cărnii descompuse. 
Duhoarea era cumplită. 

Seamus înjură, dar porni mai departe. Felix se simţea 
paralizat de groază. Când se mișcă și el, aproape că o rupse la 
fugă, astfel că Milton fu nevoit să îndrepte cât mai repede 
lumina către picioarele lui ca să nu-l lase să se împiedice de 
vreun bolovan. 


Cărarea era pe partea stângă, îngustă și accidentată. Porniră 
s-o străbată, încercând să nu privească la suprafaţa lacului care 
se vedea în lumina lanternei. Dădură peste o coloană foarte 
înaltă, atât de înaltă încât capătul ei se pierdea în întunericul 
de deasupra lor, apoi întâlniră în cale o mulțime de frânturi 
mari de piatră. Tălpile alunecau mereu pe solul umed și erau 
nevoiţi să ocolească la tot pasul stalagmite ascuţite, lucru care 
îi obliga să se ţină unii de alţii, chiar cu riscul de a cădea cu 
toţii în apă. 

Alte coloane, dese precum copacii dintr-o pădure, le dădură 
de înţeles că ajunseseră la capătul primului bazin și urma un 
altul. Aici se putea respira mai în voie. Apa era limpede și 
adâncă, fără nici urmă de cadavre, iar mirosul scârbos de 
putrefacție începea să se risipească, împrăștiat de câteva adieri 
de aer proaspăt care se strecurau printre crăpăturile stâncilor. 
Ajunseră fără prea mari probleme pe malul opus al lacului, 
mărginit acum de un șir lung de stalagmite ca niște dantele. 

Traseul parcurs nu fusese prea lung, dar cei trei tineri se 
simțeau sleiți de puteri. Se lăsară să cadă pe o plajă îngustă, 
presărată cu pietricele rotunde și albe, cu un aspect plăcut. În 
timp ce Milton se culca pe nisip alături de ceilalţi, lanterna îi 
căzu din mână și se stinse. 

Felix strigă la el. 

— Hei, aprinde-o mai repede! 

— Stai puţin, este aici, la picioarele mele. Așteaptă, o găsesc 
imediat. 

Stătură câteva clipe ţinându-și respiraţia de emoție, după 
care Seamus remarcă: 

— Dar eu încep să văd ceva. De unde naiba vine lumina asta? 

Așa era. O geană de lumină albăstrie părea să iasă dintr-un 
loc aflat la stânga lor, permițându-le să întrevadă conturul 
stâncilor. Milton se grăbi să aprindă din nou lanterna și o 
îndreptă în direcţia aceea. 

— Dacă vă uitaţi cu atenţie, acolo este o deschizătură. Dar 
este blocată aproape complet de pietre. 

Seamus se ridică. 

— Haideţi s-o vedem mai de aproape. 

Era o crăpătură înaltă cam de un metru și jumătate care, pe 
vremuri, poate că fusese intrarea într-un tunel. Acum, însă, 
părea astupată complet de fragmente de stalactite, pietre și 


nămol proaspăt. Răzbăteau prin această barieră șuvițe subțiri 
de apă, ca și cum în partea cealaltă ar fi fost un râu sau un 
bazin ceva mai ridicate faţă de nivelul lacului. 

— Nu se vede nicio lumină, remarcă Milton. Să încerc să 
sting din nou lanterna. 

— Eşti de-a dreptul nebun! strigă Felix. 

Milton nu-l luă în seamă. Avură nevoie de câteva clipe ca să- 
și adapteze vederea, apoi le fu ușor să înțeleagă că 
luminozitatea aceea slabă era dată de micile picături formate 
între masa de noroi și pietre. Era un spectacol încântător să le 
vadă scurgându-se încetișor, dar, în același timp, simțeau cum 
îi cuprinde o stare de neliniște. 

Milton aprinse din nou lanterna. 

— Poate că tocmai aceste picături aduc energia din lac, 
bineînţeles dacă teoriile lui David sunt corecte. 

Seamus clătină din cap. 

— Dacă este vorba despre energie, probabil că aceasta este 
foarte slabă. Nu, va trebui să găsim locul din care provin aceste 
picături, dacă un asemenea loc există. 

— Atunci, ce facem? 

— Dat fiind că am ajuns până aici, merită să mergem mai 
departe. 

— Nu, staţi puţin! încercă să se opună Felix, dar, văzându-i 
pe ceilalți că pornesc la drum, se grăbi să-i ajungă din urmă. 

După ce trecea de lac, cărarea urca mereu, pătrunzând în 
galerii din ce în ce mai strâmte. Se putea ghici mâna omului la 
unele trepte săpate în piatră pentru a se putea trece prin 
locurile mai înguste sau la supraînălţarea artificială a bolţii în 
locurile în care aceasta era prea joasă. Lucrul acesta avea darul 
să-i liniștească oarecum pe cei trei băieţi. Acele grote probabil 
că fuseseră explorate până la capăt, înainte de război, dacă nu 
de simpli turiști, măcar de speologi pasionaţi. 

Dădură peste alte câteva bazine mai mici ale căror ape 
limpezi și nu prea adânci nu mai străluceau, apoi trecură 
printr-o serie de peșteri care comunicau între ele și erau 
împodobite cu ghirlande de stalactite. Pe neașteptate cărarea 
deveni de-a dreptul abruptă, iar umiditatea de care avuseseră 
parte până atunci se transformă aici într-un frig pătrunzător. 
Dar aproape că ajunseseră la ţintă. Trecând printr-un spaţiu 
larg cu pereţii roșietici, la picioarele lor se căscă o prăpastie cu 


pereţii abrupți, adâncă pe măsura peșterii care o adăpostea. 
Milion, care mergea în fruntea grupului, se dădu înapoi, 
strigând. 

— Fiţi atenţi! Aici este un puț imens! 

— Doamne! strigă și Felix, înspăimântat de ceea ce vedea. 

Şi avea dreptate să se sperie. La lumina lanternei se putea 
vedea deasupra o boltă plină de cioturi rămase de la stalactitele 
rupte și, în mijlocul lor, o stalactită imensă rămasă intactă, 
lungă de cel puţin opt metri și cu baza mult îngroșată. Dar ceea 
îi înspăimânta cel mai mult era văgăuna care se căsca la 
picioarele lor și nu-i puteau vedea decât marginea dinspre ei, 
pentru că peretele celălalt era cufundat în beznă. De peste tot 
se auzea murmurul înfundat al unor ape subterane care se 
răspândeau pe cine știe ce trasee întortocheate săpate în 
calcar. 

— Cred că acum n-avem altceva de făcut decât să ne 
întoarcem, spuse Milton. Reușea să-și domine emoția, dar fu 
nevoit să înghită în sec de mai multe ori. 

— Sunt de acord, izbucni cu un glas șuierat Seamus, furios 
pentru faptul că ajunsese până într-un asemenea loc. După 
aceea adăugă, vorbind mai mult pentru sine însuși. Cine știe 
cât de adâncă poate fi prăpastia asta. 

— Oh, destul de adâncă. Milton făcu un pas în faţă, cu cea 
mai mare băgare de seamă, ferindu-se să ajungă pe marginea 
puţului. Se ridică pe vârful picioarelor și îndreptă lanterna 
către golul de sub el. Scoase imediat un strigăt uluit. 

— Ei, ce-i asta? 

Se auzi un scrâșnet puternic și stalactita gigantică de 
deasupra abisului se mișcă puţin de la rădăcină și câteva așchii 
se desprinseră din ea, căzând în gol. 

Seamus îl apucă pe Milton de tricou și-l trase înapoi cu toată 
puterea. 

— Nu striga, dobitocule! șopti el. Vrei ca toată chestia aia să 
cadă de acolo? 

— Acolo, jos, totul este albastru! spuse Milton cu glas scăzut, 
abia stăpânindu-și tremurai buzelor. Gaura asta este plină cu 
apă, dar jos se vede o lumină albastră. 

— Ce? 

Seamus îi smulse lanterna din mână și înaintă cu prudenţă, 
apoi îndreptă și el în jos fascicolul luminos, atât cât putea să 


vadă de pe poziția sigură în care se afla. Ceea ce văzu i se păru 
de necrezut. Văgăuna era pe jumătate plină cu apă, dar la 
câţiva metri în adânc strălucea o lumină intensă care părea să 
se miște în spirală fără a reuși să ajungă până la suprafaţă. Era 
ca și cum între pereţii aceia abrupți s-ar fi aflat o adevărată 
mare dintr-o altă lume, ţinută captivă într-o închisoare 
transparentă. 

Seamus se dădu înapoi, încruntându-se nedumerit. Vru să-i 
dea lanterna lui Felix, dar acesta se feri s-o ia, de parcă n-ar fi 
vrut să atingă un obiect spurcat. 

— Treaba ta, domnișorule, dacă nu vrei să te uiţi și tu, 
comentă Seamus pe un ton dispreţuitor. Singurul lucru pe care 
mi-l doresc acum este să plecăm naibii de aici. Cred că am 
zăbovit chiar prea mult. 

Milton încuviinţă. 

— Ai dreptate. Păcat, măcar de-ar fi chestia aceea de jos 
energia pe care o caută David. Dar nu văd nicio posibilitate de 
a o elibera de acolo. 

— Ar trebui golită de apă prăpastia asta, gândi cu voce tare 
Seamus. Sau să avem niște explozibil ca să redeschidem galeria 
care duce apa în lac. Puţul acesta este mai sus, așa că apa s-ar 
putea scurge. 

— Nu cred că David ar putea să aibă explozibil. Milton își 
ridică privirile către tavanul grotei în care se aflau. Dar am 
putea încerca să dăm jos stalactita care atârnă de sus. 

— De ce? 

— Uită-te la ea ce mare este. Dacă ar cădea, presiunea apei 
poate că ar crește suficient ca să elibereze de nămol galeria de 
scurgere. Milton ridică din umeri. Dar la asta o să se gândească 
el. Haideţi să ne întoarcem. 

Era gata să plece, când Felix îl apucă de mânecă. 

— Stai puţin, aud o voce. Să fie, oare, morţii? 

— Ai halucinaţii, îl repezi Milton, nervos și înspăimântat, 
dându-i mâna la o parte. 

— Nu, ascultă și tu! 

Așa era. Se auzea din depărtare un glas care striga ceva și 
care creștea în intensitate. Cei trei tineri amuţiră în timp ce 
vocea aceea răsuna din grotă în grotă și părea să se apropie. 
Apoi, Seamus închise ochii, dădu afară tot aerul pe care până 
atunci îl reţinuse în piept de emotie și izbucni în râs. 


— Nu vă temeti, spuse el. E nebunul acela care ne cheamă. 

În clipa următoare putură auzi deslușit cuvintele pe care le 
striga David într-o galerie ceva mai depărtată. 

— Bubey! Addir! Întoarceţi-vă imediat! Nivelul mării crește 
mereu! 

— Cretinul acela strigă prea tare, spuse agitat Seamus. Ar 
putea fi periculos. 

Ca pentru a-i confirma spusele, se auzi un scrâșnet înfiorător 
și marea stalactită începu să vibreze. Cei trei băieţi alergară 
către peștera roșie, dar înainte să poată ajunge acolo, vocea lui 
David bubui din nou, amplificată de bolțile înalte de piatră. 

— Seed! Addir! Bubey! Şi iarăși: Seed! Addir! Bubey! 

O trosnitură groaznică făcu să se cutremure pereţii peșterii, 
apoi stalactita, rupându-se de la bază, zbură către adâncuri cu 
iuţeala unei ghiulele. O coloană de apă ţâșni cu putere și 
plescăi când dădu de tavanul grotei, după care căzu înapoi, cu 
vuietul unei mări pe timp de furtună. Pretutindeni răsunară 
ecourile unor surpări îndepărtate. 

Milton ajunsese pe pământ, împins de valul acela uriaș. Se 
ridică și alergă împreună cu ceilalți către galeriile cufundate în 
beznă, în timp ce lanterna ţinută strâns de Seamus și ridicată 
deasupra capului scotea din întuneric un spectacol sumbru și 
parcă ireal. Ploua cu stalactite peste tot și un bubuit puternic 
răsuna în măruntaiele muntelui. 

Se împiedicară de nenumărate ori și mereu se ridicară, deși 
erau plini de zgârieturi. În urma lor răsuna ecoul cataclismului, 
făcându-i să apeleze la ultimele picături de energie și să alerge 
mereu, fără să ia în seamă durerea. Îl ajunseră din urmă pe 
David care fugea și el cu mare greutate prin peșterile zguduite 
de vibraţiile violente din adâncuri. Trecură cu toţii mai departe 
și se căzniră să străbată cât mai repede cărarea spre lac, 
alunecând mereu pe treptele săpate în piatră. Pe mica plajă cu 
pietricele rotunde, fură, totuși, nevoiţi să se oprească. 

Din crăpătura mai devreme astupată curgea acum un val de 
apă mâloasă, lat de vreo doi metri, care izbea cu a furie 
nemărginită coloanele de la marginea lacului. Pe cărarea 
biciuită de rafalele de stropi nu se mai putea merge; dar 
bubuitul surd și destul de apropiat le amintea că nu mai aveau 
cale de întoarcere. 

Aflat la capătul puterilor și cu sângele curgându-i șiroaie 


dintr-o rană de la frunte, David îi ajunse din armă pe băieți. 
Incercă să spună ceva, dar în vacarmul acela vorbele lui nu 
puteau fi auzite. Abia după câteva clipe, când forţa valului de 
apă dădu semne că ar scădea, reuși să urle din nou ca să-l audă 
ceilalţi. 

— Trebuie să ajungem la cărare! Imediat! 

Tinerii șovăiră puţin, apoi porniră. Din fericire, un a șuvoiului 
părea să se mai domolească, chiar dacă pereţii erau în 
continuare acoperiţi de spumă sub loviturile lui. Inaintară 
prudent, agățându-se cu disperare de stalagmite și de orice 
ieșitură a stâncii, parcă simțind în fiecare clipă că o mână grea 
îi apuca de picioare și încerca să-i ţină pe loc. Treptat, valurile 
care izbeau pereţii se transformară în jerbe de stropi încă 
violente, dar mai puţin compacte. Ocoliră ceva mai ușor ultimul 
bazin, chiar dacă David fu de câteva ori în pericol să fie purtat 
de ape. 

Lacul era agitat. Lanterna pe care Seamus o ţinea acum între 
dinţi, scotea la lumină forfota cadavrelor și a scheletelor care 
din când în când se ridicau pe suprafaţa apei, ca și cum ar fi 
vrut să se ridice în picioare. Apăru în sfârșit, prin crăpătura 
largă prin care intraseră, lumina soarelui încă filtrată și ea prin 
norul des de stropi minusculi. Ajunseră aproape de ieșire sub 
un vânt foarte violent care șuiera printre tufele pipernicite de 
afară. 

Fără veste, vântul se schimbă. Acum era molcom, proaspăt, 
înmiresmat. Când ieșiră din peșteră, fură învăluiţi în strălucirea 
unui azur de neînchipuit, iar forţele lor, mai devreme aproape 
epuizate, se împrospătară ca prin minune. Li se părea că se 
desfată sub mângâierea unui curent interior plăcut și blând 
care le străbătea tot corpul, răspândind în toţi mușchii senzaţii 
pe care nu le mai încercaseră până atunci. Aerul părea să se 
încălzească simţitor. 

Ud din cap până în picioare, Felix clipi de câteva ori pentru a 
se obișnui cu lumina de afară, apoi întrebă: 

— Dar ce se întâmplă? 

Fără să scoată nicio vorbă, David arătă înspre treptele scării 
pe care o coborâseră. Pentru prima oară zâmbea și părea 
întinerit, ca și cum păţaniile prin care trecuse nici nu 
existaseră. Chiar și trăsăturile feţei lui, până atunci încordate, 
se destinseseră acum. 


Cei trei tineri îl urmară pe platforma din fața intrării în 
peșteră, tulburaţi și parcă transfiguraţi. Se întoarseră ca să 
privească spre locul de unde veniseră. 

— Este energia? întrebă Seamus, vorbind aproape în șoaptă 
ca și cum ar fi fost cuprins de un respect religios. 

— Da, răspunse tot cu un glas scăzut David. Este energie 
orgonică în stare pură. S-ar părea că am reușit. 

Se vedea bine cum, din interiorul grotei, ieșea o coloană 
învârtejită de lumină albastră, atât de albastră încât nu se 
putea confunda nici cu cerul, nici cu marea. La început, fu ca 
un fascicul drept, pulsând în interior, îndreptat înspre orizont. 
Apoi, începu să se răsucească, îndreptându-se din ce în ce mai 
evident către înaltul cerului. 

Treptat, norii începură să se împrăștie ca prin minune, 
împinși de o forță de neînvins. În jurul primei coloane se formă 
o a doua, la fel de înaltă, ca și cum atmosfera s-ar fi străduit să 
creeze o imitație. Cele două limbi de lumină albastră dansară 
mult timp una în jurul celeilalte, ridicându-se una deasupra 
alteia, intersectându-se, încolăcindu-se între ele cu frenezie. În 
cele din urmă se suprapuseră și porniră împreună înspre oarele 
care tocmai apăruse, în timp ce o pulsaţie ușoară, dar distinctă 
vibra în eter ca o perdea bătută de vânt. 

Cei trei tineri priveau încremeniţi acel spectacol, pradă unei 
emoţii de nedescris. 

— Ceea ce vedeţi este supraimpunerea cosmică, le explică 
extaziat David. Este ca și cum două fluxuri de energie ar face 
dragoste. 

Cele două coloane, puţin curbate, continuară să plutească, 
strânse una într-alta în cea mai impresionantă îmbrăţișare pe 
care ochii omului o văzuseră vreodată. Apoi începură să se 
risipească încet, iar pulsaţia din aer devenea tot mai greu de 
perceput. După câteva secunde nu se mai văzură decât ca două 
dâre de lumină pe cale să se destrame. Când dispărură cu totul, 
cerul și marea căpătară din nou culorile obișnuite, cu nuanţe de 
albastru intens în punctul îndepărtat în care se uneau. Intrarea 
în grotă nu mai emana nimic. Totul revenise la normal, dar într- 
o altă manieră. 

Trecură minute întregi în care nimeni nu rosti niciun cuvânt, 
fiind cu toţii sub impresia celor văzute. Apoi, David spuse cu 
vocea gâtuită de emotie: 


— Aș putea să greșesc, dar cred că nu mai există radiaţii. Și 
că bolnavii de pe această insulă vor avea o surpriză deosebit de 
plăcută. Zâmbi cu toată faţa și adăugă. Şi prietenele voastre 
vor avea o asemenea surpriză dacă sunt într-adevăr aici. 

Cei trei băieţi erau încă vrăjiți de minunea care le umpluse 
sufletele de emoție. In special Felix și Milton erau în culmea 
fericirii. Seamus fu primul care-și reveni. 

— Nu auziţi un zgomot ciudat? S-ar părea că vine de undeva, 
de sub pământ. 

Da. Cu toţii auzeau acel zgomot ciudat. 


EPILOG. TANII 


La câteva ore după discuţia avută cu Pedro al IV-lea, 
Eymerich privea povârnișurile verzi ale Capului Caccia de la 
înălțimea castelului galerei care-l ducea înapoi, în patrie. Era 
frig și chiar și vâslașii, asudaţi cum erau din cap până în 
picioare, fuseseră nevoiţi să se îmbrace cu manitii groase din 
stofă. Dar soarele strălucea și făcea ca marea să capete reflexe 
de un albastru închis care nu puteau fi văzute în alte părți. 

Contele de Osona, cel care comanda nava, se apropie de 
inchizitor. 

— Un peisaj de neuitat, nu-i așa, părinte? spuse el, bine 
dispus. Şi totuși, marea aceasta are în ea ceva care mă 
neliniștește ca și cum ar păstra în apele ei o taină. 

Eymerich se întoarse către aristocrat, întorcând spatele 
stropilor care ajungeau până pe puntea superioară. 

— 'Ţineţi minte ce spune Apocalipsa? „Și am văzut ridicându- 
se din mare o fiară care avea zece coarne și șapte capete și pe 
coarnele ei zece cununi împărătești și pe capetele ei nume de 
hulă.” 

Contele de Osona izbucni în râs. 

— Din fericire, nu cred că vom vedea apărând o fiară de felul 
acesta. 

— Noi nu. Dar niciun mormânt nu este veșnic, nici măcar 
marea. Privirea lui Eymerich se întunecă. Arătă înspre intrarea 
în grota lui Neptun care se vedea exact în clipa aceea, ca o 
dâră de verdeață în peretele de stâncă. Dacă într-o zi fiara pe 
care am îngropat-o acolo va reuși să se elibereze, locuitorii 
acestei insule vor considera moartea ca singura lor izbăvire. 

— Dar despre ce fiară vorbiţi? întrebă contele, mirat. 

— Despre ceva spurcat care se hrănește cu trupuri bolnave și 
cu carnea infectată. Acum se află acolo, dedesubt, dar mă tem 
că va continua să crească și să crească secole de-a rândul, 
alimentată de forța aceea pe care sarzii o credeau 
binefăcătoare. Privirile lui Eymerich se posomorâră. Acesta a 
fost blestemul care s-a abătut asupra lor. Nicio forță care nu 
vine de la Dumnezeu nu este binefăcătoare. Acum, când nu mai 
au lumina albastră, oamenii de aici vor vedea, probabil, 
răspândindu-se boala de care se tem atât de mult, până când 
vor învăţa cum să se îngrijească singuri ca să se vindece. Dar, 


dacă într-o zi, vor încerca să elibereze din nou lumina aceea 
care conţine în ea imoralitate și desfrâu, vor scoate, în 
realitate, din lanţuri ceea ce se ascunde în spatele ei. 

Contele de Osona, tulburat de vorbele de neînțeles ale 
inchizitorului și de expresia îngândurată a acestuia, murmură 
timid: 

— Dar ce spuneţi acolo, părinte? Ce este acel lucru care se 
ascunde în spatele luminii? 

— Tanit. Astaroth. Două dintre miile de nume ale Satanei. 
Rămânând rece la uimirea contelui, Eymerich arătă din nou cu 
degetul înspre grotă. Printre stâncile acelea am pregătit o 
capcană ucigătoare. Sper ca nimeni să nu îndrăznească 
vreodată să scotocească printre rămășițele unui cult obscen. 
Dacă, totuși, cineva o va face, va fi vai de el. M-aţi auzit? Va fi 
vai de el! 

Contele încercă să mai însenineze atmosfera care se crease 
și spuse pe un ton glumet. 

— Cei pe care îi ameninţaţi astfel probabil că vor avea o vină 
într-adevăr uriașă ca să merite o asemenea pedeapsă. 

— Vina cea mai gravă care poate exista. Să încalce poruncile 
care constituie voinţa lui Dumnezeu. Raţiune, supunere, ordine, 
autoritate. 

— Acelea sunt valori eterne. 

— Şi fiara este eternă, din păcate, răspunse Eymerich, 
ridicând din umeri. Nu-mi doresc decât s-o fi înlănţuit așa cum 
trebuia. Dar, repet, vai de cel care va încerca s-o elibereze. 


David căzu pe spate, zbătându-se. Solul începuse să vibreze 
violent, ţărâna se surpa, iar pietrele se rostogoleau peste tot. 
Un șuierat peste măsură de ascuţit părea să vină din 
măruntaiele planetei care tresărea și se zvârcolea ca și cum ar 
fi fost zguduită de zvârcolirea unui diavol înlănțuit. 

Seamus căzu strâmb și se rostogoli, lovindu-se cu fruntea de 
balustrada la care încercase să ajungă. Leșină imediat. Felix 
dădu să se apropie de el, în încercarea de a-l ajuta, dar rămase 
locului și începu să strige. Din grotă ieșea un val gros de noroi 
albicios care aluneca iute lipindu-se de peretele dinspre mare. 
Era o magmă purulentă urât mirositoare din care ieșeau 
nenumărate tentacule diforme, în timp ce alte excrescenţe se 
întindeau către cer ca niște degete în căutarea unei prăzi. 


Milton își cuprinse fața în palme, încercând și el să strige. 
Sub picioarele lui, scara crăpă cu un scrâșnet sec, despărțindu- 
| de prietenii săi. O fisură îngrozitoare apăru în zigzag de-a 
lungul peretelui de piatră și fu umplută imediat cu o materie 
gelatinoasă care ieșea dintre stânci precum o spumă cu aspect 
respingător. Înainte ca avalanșa aceea mucilaginoasă să-l 
înghită, Milton mai putu vedea grămezi de viermi neverosimil 
de lungi care se zbăteau frenetic în interiorul gelatinei, de 
parcă așteptaseră secole întregi ca să iasă din nou la lumină. 

La șuieratul venit din adâncul pământului se adăugau 
bubuiturile stâncilor care crăpau și ale prăpăstiilor care se 
deschideau peste tot, lăsând să iasă la suprafaţă putregaiul din 
interiorul lor. Asurzit, David văzu trupul fără viaţă al lui 
Seamus plutind și apoi dispărând în materia aceea translucidă, 
ţinut captiv într-un ghem de filamente lacome. Pe măsură ce în 
mintea sa își făcea loc nebunia, mai găsi forța de a arunca o 
ultimă privire asupra acelui spectacol îngrozitor. Părea că tot 
ţărmul fierbea, ca și cum pământul devenise lichid și era pe 
cale să dea naștere prin nenumărate cratere unor tumori 
înspăimântătoare, înalte ca niște munţi. În clipa în care 
picioarele îi fură cuprinse de materia aceea albicioasă, simţi o 
durere insuportabilă când mii de tenii îl mușcară lacome. Dar 
după câteva secunde se transformă și el într-o gelatină informă. 

Mai rămăsese doar Felix, atârnat de o stâncă izolată care 
părea că înoată deasupra acelei mase vâscoase ca o bărcuţă de 
hârtie. Timpanele băiatului fuseseră sparte de șuieratul furios 
venit din adâncuri și pierdea sânge prin toţi porii. Nu mai era 
în stare să judece și privea cu ochii întredeschiși lumina aceea 
albastră care părăsea bolta cerească, învinsă de o forţă 
dușmănoasă care conţinea în viscerele sale tot felul de grozăvii. 
În timp ce bezna se așternea, țărmul mării se transforma în 
spinarea terifiantă a unui singur vierme gigantic în interiorul 
căruia pulsa o indescriptibilă viaţă interioară. Apoi, vârful 
stâncii fu și el absorbit de mlaștina șuierătoare și Felix căzu 
pradă îmbrăţișării reci a unui ghem de tenii. 

Când ultima fărâmă de lumină dispăru de pe cer, acolo unde 
fusese litoralul sard urla și se zvârcolea un colosal protozoar de 
forma unui vierme, gata să se alăture hidrelor care mișunau 
prin apa mocirloasă de culoarea nopţii. Toată această 
învălmășeală nu avea inteligenţă, nici memorie, dar purta un 


nume străvechi. Tanit.