Ludovic Roman — Stejara

LUDOVIC ROMAN 


STEJARA 


ROMAN 
ES ZA 


Capitolul | 

— Cum o să fie spion? păru Viorel şi mai uluit. 

Pe Razelm pluteau bărci pescăreşti. La Gura Portiţa şuiera 
un cuter. Marea era calmă. 

— Hei, Napoleon! 

Dulăul lătra să-şi dea duhul. 

— Napoleon! îl strigă iar Viorel şi ocoli corturile verzi, 
portocalii, albastre înşirate pe istm. Deodată văzu o arătare 
stranie, un soi de animal preistoric, în faţa căruia tresări fără să 
vrea. Cîinele lătra ca de sfîrşitul lumii... 

— Daneee! Vino să vezi un dinozaur. Bondocul sosi într-o 
goană; îşi şterse nă- 

duşeala şi spuse comic: 

— Să mor eu dacă ăştia nu-s mai trăsni i ca noi! 

„Aştia" erau copiii-exploratori din Istria, iar „dinozaurul", 
un biet măgar, urecheat ca toţi măgarii, semănind cu o 
veritabilă limuzină vie; pe cap avea un fel de pălărie turtită, pe 
sub care atiîrnau ochelari cu ştergătoare „tip parbriz". Fruntea îi 
era împodobită cu un far de bicicletă Pegas. Pe harnaşament, de 
o parte şi de alta, se întindeau fire electrice. Cînd animalul îşi 
întorcea capul spre dreapta sau spre stînga, pilpiiau nişte 
beculeţe colorate, ca la semnalizatoarele de direcţie. 

— Mă Dane, mă! Pariez că-n pălărie e o mini uzină 
electrică ce converteşte căldura animală direct în electricitate. 

— Sau poate că-i un dinam; curentul o fi produs de 
mişcările animalului. 

Viorel încercă să se apropie de măgar, dar un răget 
înspăimîntător îl făcu să stea locului. 


— Parcă-i cocoşul Gigi Balamuc! rise el. Ar fi bun de dat 
deşteptarea. 

— Ştii ceva? spuse cugetător Dan. Sistemul electric de pe 
Gigi Dinozaur, îl boteză el ad-hoc, mă cam intrigă. Am putea să-l 
studiem. Istrienii au plecat spre insula Popina. l-am văzut eu. Au 
fost şi ieri acolo; nu ştiu ce tot caută... 

— Ce caută, ce nu caută, bine că-s plecaţi. Să-ncercăm să- 
| prindem. Numai să ne lase... privi el temător spre animal. O fi 
măgar, dar poate că nu-i şi prost. Dacă ne dă cite-o copită... 

— Îi mai rămîn două, rîse Dan, şi-o să umble ca la circ. 

Napoleon, potolit acum, se învirtea pe lîngă dihania sură, 
nemaivăzută, care parcă era în aşteptarea comenzii de galop: 
„Diii!" 

— Aduc nişte piine. Poate reuşim să prindem dinozaurianul 
de căpăstru. Eu o să-l ţin şi tu o să studiezi instalaţia, spuse 
Viorel, şi adaugă din mers: Cînd ne întoarcem acasă, facem din 
Vulpe o „limuzină" şi mai şi! 

Vulpe era un fost cal de curse, îmbătrinit, pe care 
obişnuiau să călărească toţi copiii de pe strada Someş. 

— S-a făcut! pufăi bondocul, încîntat de idee. Viorel şi Dan 
nu făcură cine ştie ce eforturi să-l captureze pe Gigi Dinozaur. 
Nu avură nevoie de lasou, nu făcură mari cavalcade, ca-n 
pampasurile americane, după cai sălbatici. De cum mirosi 
pîinea, măgarul deveni blind ca un mieluşel. Intîi îi scoaseră 
„pălăria". Băieţii — mai să pice jos. 

— E... e... senzaţional! exclamă Dan, cînd dădu cu ochii de 
un casetofon cu baterie, plin de tot felul de butoane şi butonaşe. 
E senzaţional! 

— Este, mă! spuse şi Viorel, dar amuţi îndată că, în 
difuzor, în minusculul difuzor al casetofonului, sesiză o voce: 

„Sistemul de transmitere a informaţiilor secrete rămîne 
acelaşi. Toate calculele mele sînt în ordine." 

Urmară voci suprapuse, zgomote şi o tuse, o tuse scurtă, 
profundă, de om în vîrstă. Rămaseră amindoi perplecşi. Pe 
bandă era înregistrat glasul lui moş Axinte, cu timbrul său 
caracteristic, şi băieţii se priviră c-o uimire fără margini, mai 
ales că aparatul intrase în funcţiune automat. 

— Da, parcă şi tusea e a lui... murmură Dan, de astă dată 
cu spaimă. 

— Crezi că-i spion? 


— Cine? 

— Cel a cărui voce e imprimată pe bandă... evită Viorel să 
pronunţe numele bătrînului lor profesor, pentru că o asemănare, 
oricît de izbitoare, nu era încă o certitudine. 

— Mai ştii! 

— Trebuie să fie nişte detectivi locali, spuse Viorel şi se 
uită înspre Popina. Oare ce-or fi făcînd acolo? 

— Poate-şi construiesc un punct de observaţii. Stinca e 
destul de înaltă. 

— Hm... Măgarul le slujeşte de agent. Sînt nişte originali 
tipii! rise Viorel. 

Pe mare se simţea o uşoară hulă, dar era cald. Pescăruşii 
ţipau ascuţit. Napoleon se lungise pe nisip, obosit de atita 
lătrătură, şi se uita cu ochii săi de catifea neagră la măgăruşul- 
automobil, care fornăia împăcat după ce înfulecase o piine 
întreagă. 

— Unde pleci? întrebă Dan, văzîndu-l pe Viorel pornit spre 
campamentul lor. 

— La moş Axinte. El trebuie să-şi cunoască mai bine 
vocea, dacă e sau nu a lui. Poate că-i o simplă asemănare de 
timbru vocal. 

— Vin şi eu... Hei, Napoleon! Să nu dormi! Păzeşte-l pe 
Gigi Dinozaur!... 

Napoleon îşi mişcă puţina coadă şi hămăi scurt, semn că 
pricepuse ce avea de făcut. 

— Ce s-a întîmplat? îi întrebă moş Axinte de cum apărură 
în deschizătura cortului său. 

— Am descoperit, începu Viorel, agitat, la un măgar... 
acest casetofon. Şi adaugă cu nehotărire: pe bandă e o voce 
care seamănă cu vocea matale. 

Bătrînul zîmbi, nearătîndu-se prea curios să asculte banda. 
Se interesă: 

— Măgarul de care vorbiţi voi e... turist sau localnic? 

Băieţii riseră fără să vrea. 

— Cred că-i localnic, spuse Viorel, simțind că-l umflă iar 
risul. 

— Unde-i acum? 

— ÎI ţine Napoleon sub arest, îl liniştiră băieţii. 

Moş Axinte se arătă mulţumit. 

— Să ascultăm banda... 


— Dă-i drumul la casetofon! ceru Dan, surescitat, dar 
Viorel nu mai reuşi să găsească porţiunea înregistrată. 

— Nu te grăbi. Avem timp să ascultăm toată banda. 
Sîntem în vacanţă. 

Viorel se potoli şi căută cu răbdare. În sfîrşit, răsună vocea 
ceea de bas, binecunoscută lor, pe care cineva o înregistrase în 
taină. 

„Sistemul de transmitere a informaţiilor secrete rămîne 
acelaşi. Toate calculele sînt în ordine. Discreţie absolută." 

— Discreţie absolută? făcu Viorel ochi mari, că la prima 
ascultare aceste două cuvinte îi scăpaseră. 

Moş Axinte tuşi şi tusea păru identică cu cea de pe bandă. 
Schiţă un suris jenat. 

— M-a înregistrat cineva... mărturisi el, şi se întoarse cu 
faţa spre mare, ca şi cum ar fi aşteptat ceva dintr-o anume 
direcţie, din 

larg. 

Băieţii îl ocoliră pînă îi întilniră iar ochii mici şi jucăuşi, 
adumbriţi de sprincene albe. Bătrînul îşi trecu degetele prin 
barbă, o barbă uriaşă, ca de pirat, şi, cu vocea sa profundă, cu 
vibrații adînci, întări: 

— Da-da, este vocea mea! Făcu un gest de „veniţi mai 
aproape" şi-i întrebă, confidenţial şi oarecum misterios: Nu ştiaţi 
că-s spion? Şi încă un spion veritabil? 

Viorel şi Dan amuţiră. Nici unul, nici altul nu ştia dacă 
trebuia să ridă. Tăcerea dură un minut, poate mai mult. 

— Ha-ha! făcu neîncrezător Viorel şi i se zbătu o pleoapă. 
N-am mai auzit spion care să spună că-i spion. Ba unii spioni nici 
strînşi cu uşa nu recunosc. 

Moş Axinte rise puternic. 

— Nu ţine, nene, spuse şi Dan, încurajat de buna dispoziţie 
a bătrînului. 

— Cum o să fie spion? păru Viorel şi mai uluit, dar în 
acelaşi timp îl studie instinctiv pe profesor, de parcă atunci l-ar 
fi văzut întîia oară. 

Bătrînul, observîndu-i privirea plină de-o lumină ciudată, 
se amuză grozav. 

— Nu mă credeţi? 

— Doar te cunoaştem, nene, mormăi Dan cu nesiguranţă 
în glas. Toţi te cunosc... 


— Mă cunoaşteţi, e adevărat. Mulţi mă cunosc, şi asta e 
adevărat. Dar dacă stau oleacă să mă gindesc, cînd te cunoaşte 
toată lumea parcă-i mai lesne să intri în posesia unor informaţii 
secrete. 

Viorel plescăi din limbă, surprins de logica bătrînului. 
Spuse: 

— Aşa-i. 

— Aşa-i, îl imită Dan, şuierînd printre cei doi incisivi, încît 
moş Axinte mai că se înecă de ris. Puse, în joacă, încă o picătură 
de petrol pe foc: 

— Ştiu un caz autentic... 

Băieţii îl ascultară atenţi şi el urmă: 

— Un caz interesant... Instituţia de spionaj din care făcea 
parte un agent l-a lăsat pe acesta, ani în şir, complet inactiv, 
fără să-i solicite vreo informaţie cît de cît serioasă. Omul, între 
timp, s-a însurat cu o fată din ţara respectivă, a avut copii, 
nepoți, a muncit din greu să urce în funcţii din ce în ce mai 
importante şi abia cînd relaţiile sale ajunseseră foarte întinse, 
cînd de-acum reputaţia sa era ca şi neclintită... hop, o 
radiogramă cifrată care îi solicita date importante, dintre cele 
mai secrete. El, săracul, şi uitase că la origini fusese spion! 

— Formidabil! exclamă Viorel, prins de povestire. 

Dan oftă lung. 

— Nici soţia lui, nici copiii lui, şi nici nepoţii n-au bănuit că 
omul ar fi putut avea asemenea... talente. 

— Matale, sigur, ai sute de talente, dar de spion... 

— Chiar crezi că n-am? rise moşneagul şi-n barba lui mare 
luciră ultimele săgetări ale unui soare tirziu. Dinspre deltă zbură 
un stol de cîteva sute de pelicani roz şi filfiitul aripilor îl obligă la 
tăcere. Apoi se ridică în virful picioarelor şi-şi căută cîinele. 
Napoleon! strigă bătrinul şi de îndată se auzi un lătrat de 
răspuns. Dihania enormă, cu urechi clăpăuge, cunoştea bine 
glasul stăpînului său. Hai aici, Napoleon! 

— Şi dacă-i scapă... „turistul"? întrebă Viorel. 

— l-ai dat ordin să-l păzească? Ei, atunci înseamnă că va 
veni cu el, îl asigură bătrînul. II va escorta pînă aici... 

— E cel mai inteligent cîine de pe mapamond, spuse Dan, 
dar ce ne facem aici cu un... măgar? 


— ÎI interogăm, răspunse prompt bătrînul, cît se poate de 
firesc, de parcă ar fi fost un comisar de poliţie, nu un bănuit 
spion. 

Băieţii riseră iar, ştrengăreşte. Napoleon se înfăţişă cu 
măgăruşul de căpăstru. Moş Axinte tuşi, tuşi de-adevăratelea, 
de crezură c-o să se înece. Din campament apărură toţi ceilalţi: 
Giză, frăţiorul lui Dan, Georgiana, Nicolo, Codrin şi... Stejara. Ra, 
cum o numeau băieţii, solemn, cu aerul că pronunţau numele 
unei divinităţi antice, căci era foarte frumoasă, veni surizătoare; 
oaspetele patruped îi plăcu. Ea făcu „plinul" limuzinei vii, cu un 
colţ de piine cu magiun, şi „ocupă loc" dintr-un salt sprinten. 
Gigi Dinozaur nu se aştepta să fie călărit şi, speriat, se ridică pe 
picioarele din faţă, aruncînd parcă tăciuni cu copitele. Ra, 
obişnuită să-l călărească pe Vulpe, se ţinu însă tare şi animalul 
se linişti repede. 

— Ai putea deveni călăreaţă de circ, se distră Viorel. 

— Ca Mata Hari? 

— Da, ca Mata Hari, spuse Viorel şi se gîndi: „Ce i-a venit 
să se compare cu o faimoasă spioană? Nu cumva şi Ra se va 
pretinde?... Mai trebuie să se declare şi Giză spion şi facem o 
tabără de... " Rise în sine. Fără să-şi dea seama, vorbi despre 
casetofon 

şi despre spionaj... 

Pe insula Popina se zăriră semnale luminoase şi-l văzură 
pe Gigi Dinozaur încordat. Lansă deodată, în liniştea amurgului, 
un soi de nechezat, care aducea mai curînd cu un strigăt, de 
parcă un soldat neinstruit ar fi făcut, nazal şi caraghios: 
„Prezeeeent!" Fornăi pe-o nară, ca şi cum, subit, l-ar fi apucat 
guturaiul, şi se repezi spre Razelm. Stejara se clătină, dar nu 
căzu. Călări aşa, în risetele copiilor. Doar pe mal, cînd animalul 
se opri brusc, se pomeni azvinlită în nisip. Se ridică, fără cea mai 
vagă urmă de supărare, şi rise şi ea de întîmplare. 

Casetofonul rămăsese la Viorel. Tocmai îi studia butoanele 
cînd pocni ceva în aparat. Băiatul înţelese că-l pusese cineva, 
prin telecomandă, în funcţiune. Banda se opri curînd, se rulă 
singură înapoi, şi în difuzor răsună o voce de copil: 

„Aici Colonelul. Pune aparatul de unde l-ai scos, dacă nu 
vrei s-o-ncalţi! Avem de transmis măgarului comenzi." 

Viorel ridică din umeri. Găsi comică toată povestea şi 
puse cutiuţa la loc, sub „pălăria" patrupedului. În definitiv nu era 


a lui şi nici n-avea chef să se războiască cu şefii „dinozaurului”. 
Măgarul galopă îndată înspre corturile istrienilor, de la capătul 
istmului. „A priceput comanda... gîndi Viorel. Să se mai spună că 
măgarii-s proşti!" Giză şi Nicolo alergară să-l prindă de coadă, 
dar nu-l mai ajunseră. 

Soarele tăia orizontul cu un cuţit curb, ca o lamă de 
seceră. O lumină orbitoare se scurgea peste valuri şi arătura 
lichidă a mării strălucea diabolic. 

Viorel se apropie de Stejara şi-i spuse, arătîndu-i marea 
care ardea: 

— Dacă apa ar avea o limpezime de cristal şi dacă 
suprafaţa ei ar fi calmă şi adîncimea constantă, marea s-ar 
putea transforma într-o gigantică lentilă, într-un fel de con- 
densor al luminii solare care ar acţiona o heliocentrală instalată 
undeva pe fund... 

— Ar produce atita electricitate, încît ar ajunge să pună 
apa întregii mări în clocot, spuse fata, impresionată de 
imaginaţia băiatului. 

— Ce catastrofă ar fi! Ar fierbe toţi peştii, ca într-un ceaun. 
Navele ar pluti pe adevărate gheizere. 

Moş Axinte ascunse un zîmbet în barba lui uriaşă. Cobori 
malul spre plaja asaltată de pescăruşi. Napoleon lătra undeva, 
pe după corturile multicolore înşirate pe istmul îngust dintre 
mare şi Razelm. Pesemne că-l mai fugărea pe măgar... 

Lui Viorel îi reveni în minte casetofonul telecomandat. 
„Fleacuri! Colonelul şi ai săi trebuie să fie nişte mucoşi, abia 
iniţiaţi în de-ale tehnicii. Auzi colo!... Să pui tu un măgar, fie şi 
dresat, să-ţi culeagă informaţii!" Îi sună iar în urechi vocea ceea 
şi tusea înregistrate pe bandă, revăzu în minte chipul vesel al 
profesorului... „Bătrînul şi-o fi rîs de ei. Şi-a dat seama că-l 
înregistrează şi-a rostit, anume, fraze bizare, să dea puştimii 
bătaie de cap... " Îşi luă gîndul de la detectivi şi spioni. 

li spuse Stejarei: 

— O asemenea „lentilă' ar putea furniza energie ţării, 
poate omenirii. Crezi că s-ar putea aplica în practică? 

— S-ar putea. La început, într-un lac, aşa cum e Razelmul, 
sau cum e lacul Ştiucilor, de la noi, de-acasă, din Ardeal... 

Bătrînul culegea din nisip pietricele găurite şi le înşira, ca 
un copil, pe o aţă. Poate că se gindea la ceva, la o nouă 


invenţie, că era un inventator renumit, sau poate la 
înregistrarea ceea de pe bandă... 

Dan îl întrebă pe Viorel de casetofon. 

— L-ai pus înapoi? 

— Da. 

— Nu trebuia... Nu trebuia, mă! Cum o să?... 

Viorel dădu din mînă, ca şi cum ar fi vrut să scape de un 
tînțar. 

— Prostii, Dane... Crezi că-i spion! Nici Ra nu crede. De ce 
să ne ocupăm noi de prostii? Pistruiatul ăla mărunţel... , ce-şi 
zice „Colone 

lul", mi-a transmis ameninţări. Da, mă! Ameninţări! Vroiai 
să-mi pun mintea cu el şi cu ceilalţi mucoşi din grupul lui? Ei 
abia acum experimentează telecomanda. Pipată de mult, 
frăţioare. Da, da... 

— Pentru ei poate-i un lucru nou şi grozav, spuse cu 
blîindeţe Stejara. Nu sînt prietenii lui moş Axinte, care-i un geniu 
tehnic, şi nici nu locuiesc în cartierul universitar... 

Bondocul plescăi din limbă. 

— Are dreptate Ra, pufni el. Lor nici măcar jocul de-a 
detectivii nu li se pare... pipat. Şi poate, în joacă, dau de ceva 
serios. Nu ţi se pare că pot da de ceva serios? 

— Pot, recunoscu Viorel. Dar poanta cu vocea bătrînului... 
Ne-au aruncat, mă, o „pastilă" şi noi... cît p-aci s-o înghiţim. 
Cum o să fie profesorul spion? Întii şi întîi nu-l umfla rîsul; ne lua 
banda. Nu ţi se pare? se uită direct în ochii lui Dan. 

— Asta cam aşa-i. Ne confisca banda şi-o distrugea. Care 
spion veritabil lasă aseme 

nea urme nedistruse? 

— Şi „vocea" era contrafăcută. Se cunosc multe procedee 
de imitare a vocii umane, ba chiar şi a păsărilor şi animalelor... 

— Poate... se lăsă învins bondocul. 

Seara cuprinse încet împrejurimile în păienjenişul ei de 
umbre. Pe insula Popina se aprinseră limbile unui foc şi vintul 
aduse frînturi de cîntece. 

— Facem şi noi un foc? Un foc mare? îl întrebară pe moş 
Axinte cînd se întoarseră în campament. 

— Facem. Dealtfel trebuie să pregătim şi cina. Cine-i de 
serviciu la „bucătărie"? 

— Eu, spuse Georgiana. 


Tîrziu, mult după ora stingerii, zgomotul valurilor mării îl 
trezi pe Viorel; era năpădit de gînduri; visase ceva cu spioni şi 
cu mesaje secrete... 

Capitolul II 

— Tu crezi, Ra, în telepatie? 

— Cred. 

— Chiar crezi? 

Dimineaţa găsiră marea calmă, foşnind uşor, ca o rochie 
de mătase. Pescăruşii, în stoluri imense, zburau spre larg. 

— Se scot peştii la taliene, şopti Stejara, privind atentă 
linia orizontului. Vezi bărcile pescăreşti? Au ieşit în zori. 

— Le văd, spuse Viorel, urmărind, în acelaşi timp, un cîrd 
de pelicani. 

— Toate păsările se grăbesc să asiste la eveniment, zimbi 
fata. 

— Dar mai ales pelicanii. Se împrietenesc cu pescarii şi se 
ţin după ei. Mi-a povestit moş Axinte că între pescari şi aceste 
păsări se realizează uneori o adevărată colaborare; pelicanii 
îndeplinesc rolul controlorilor de calitate. Scot din bărci peştii 
morţi şi bolnavi. Eu m-am gindit chiar să dresez un pelican, mai 
spuse Viorel şi se uită în ochii ei, dornic să ştie dacă-i suridea 
ideea. 

— Un pelican? păru fata surprinsă. 

— Da. 

— Şi ce-ar face un pelican dresat? 

— Multe. Ne-ar aduce... să zicem, păstrăvi, o captură 
marină mai rară. 

— Păstrăvi? se miră ea. 

— Da, păstrăvi. 

— Poate din Someş! 

— AŞ! Din mare. N-ai auzit de păstrăvii de mare? 

Petele de întuneric ale ochilor ei scînteiază. 

— Mă duci! 

— Eu? 

— Sînt păstrăvi în mare? Chiar sînt? 

— Sînt! spuse el sigur pe sine. 

— Trebuie să fie o specie adaptată. 

— Fireşte! 

— La Gura Portiţa salinitatea apei de mare e scăzută, 
recunoscu ea, dar dacă se aventurează mai departe, spre larg... 


— Mor. Tu ai dreptate, Ra. Poate c-ar trebui le punem o 
tăbliță: „Păstrăvi! Nu vă îndepărtați de țărm — pericol de înec!" 

— Peştii-s analfabeți, rise ea, cu acea expresie de plăcere 
care o făcea nespus de frumoasă. 

— Li s-ar putea bara ieşirea din Razelm cu un cablu. 

— Un cablu? 

— Luminiscent! 

Vocea lui Dan, puternică, asemeni unei sirene de 
pachebot, răsună deodată în urma lor: 

— Brevetează-l! Să-l brevetezi neapărat! gifii bondocul, 
alergind prin nisipul plajei. 

— Tu nu dormi? îl întrebă Viorel, deşi-i era pe limbă: 
„Puteai să mai sforăi!" 

Stejara spuse veselă: 

— Te pomeneşti că ne-a dat dispăruţi. 

N-aţi trimis cumva şi un anunţ la postul de radio „Litoral"? 
să fim căutaţi cu elicopterele? se amuză ea. 

— Pe istrienii „Colonelului" i-am dat dispăruţi. Daaa! După 
ce-au sculat, cu noap-tea-n cap, tot litoralul, s-au topit. Voi n-aţi 
auzit măgarul? Am scris şi o epigramă: 

Cocoşul clasic a murit, se pare, De vreme ce, în zori, aici, 
la mare, Deşteptarea-o dă prelung, barbar, Cu răgete stridente, 
un măgar! 

— E bună, mă! îl lăudă Viorel. 

Riseră cînd îşi amintiră de „limuzina" vie, de ţincii care 
făceau pe detectivii... 

— Pe noi... reluă Stejara, pe noi cum de nu ne-ai dat 
dispăruţi? 

— Pe voi? V-am urmărit pe cer fiecare pas. 

— Pe cer? 

— Pe cer! 

Viorel oftă ca întotdeauna cînd prietenului său îi... 
„bubuia" mintea. Stejara ridică spriîncenele ei negre, trase parcă 
în tuş şi arcuite ca două semne de întrebare. 

— Ascultă, Dane, spuse ea, reţinută, du-te şi-ţi termină 
somnul! 

— Eu? sări bondocul supărat. Cred că voi sînteţi cei care 
mai dormiţi. Daaa! îşi şterse o părere de transpiraţie, deşi 
soarele abia-şi mijea ochiul sîngeriu, şi trase aer în piept. Păi nu 
ştiţi de ultima invenţie a profesorului? 


— Care invenţie? Ce invenţie? mormăi neîncrezător Viorel. 
Cu... cerul? Aşa ceva numai tu puteai inventa! 

Dan spuse încîntat: 

— Luam premiul Nobel. Ridică mîna dreaptă şi arătătorul 
lui se fixă pe un punct. Priviţi! 

— Un zmeu, rosti Viorel, de parcă nimic n-ar fi fost mai 
firesc decit un zmeu pe cerul dimineţii. 

Doar Stejara făcu remarca: 

— Pare o stea de magnitudinea doişpe... 

— Intr-adevăr, sclipeşte... observă şi Vio-rel. 

Dan explică: 

— Are o oglindă de aluminiu, foarte uşoară, în care, cu un 
binoclu, poţi zări orice mişcare de pe sol. Moş Axinte e un... un... 

— Geniu tehnic, îl ajută Stejara. Gropiţele din obrajii ei 
bronzaţi se adînciră dulce. Ghiduşă invenţie! 

— Ce ghiduşă? se înflăcără bondocul. E fantastică! E... 
nemaiauzită! 

— Este, recunoscu Viorel. 

Oglinda-zburătoare stăruia pe cer, menţinută de briză la 
mari înălţimi, şi copiii urmăriră sclipirile ei. La un moment dat 
sesizară o anumită ritmicitate în reflectarea razelor solare. De 
pe buzele lui Viorel scăpară vag două silabe: 

— Mor-se... 

— Morse! spuse şi Dan, cu înfiorare în glas, iar Stejara, de 
obicei stăpînită, scoase un „oh" care însemna: „La asta nu m-am 
aşteptat". 

Studiară îndelung sclipirile care se succedau într-o ordine 
curioasă. 

— Sînt, categoric, semnale Morse! spuse, în sfîrșit, fata. 

Notară mesajul pe nisipul umed al plajei. 

— Y... d... f... c... bolborosea Dan. Nu se leagă. Nu se leagă 
deloc! 

Sclipirile oglinzii-zburătoare încetară. 

— E imposibil să legi între ele aceste litere! spuse şi Viorel. 

— Cu o singură vocală e greu de alcătuit cuvinte... căzu 
fata pe gînduri. 

— Ar putea fi o coincidenţă a frecvenţei de vibraţie 
cauzată de vînt, dar... cugetă cu glas tare Viorel. 

— Dar?... se agită Dan, în care jocul de-a detectivii 
redeşteptă noi emoţii. La ce te gindeşti, căpitane? 


Viorel  sughiţă; îl făcuse „căpitan", deşi-i predase 
„căpitănia" de mult. 

— Ce crezi, căpitane? insistă Dan. 

— Cred că a transmis ceva în larg, spuse el misterios, mai 
mult de plăcerea de-a se recunoaşte... căpitan, faimosul căpitan 
de altădată, al staţiei de radio X şi al „detectivi lor" de pe strada 
Someş. 

Bondocul rămase cu gura căscată. 

— Chiar? 

— Chiar! 

Un val se sparse la picioarele lor şi literele desenate pe 
nisip se şterseră. 

— Mesajul a fost poate recepționat de pe o ambarcaţiune 
aflată undeva... dincolo de apele noastre teritoriale, pentru că 
zmeul se găseşte la o foarte mare înălţime, vorbi Stejara, ispitită 
de ipoteză şi prinsă, fără să-şi dea seama, de joc. 

Dan, tulburat, întrebă: 

— Un mesaj cifrat? 

— Poate că cifrat. Să refacem literele, propuse Ra. Care au 
fost? Parcă... y, d, f şi c... Să vedem inițialele... „Y"... York... 

— York? făcu Viorel. De ce nu Yale, care ar putea veni de 
la verbul a lua şi deci ar putea însemna o invitaţie de a trece pe 
recepţie, de a lua legătura... 

— O logică tare, căpitane! sări Dan. 

— „D"... luă Stejara litera următoare în 

discuţie, „d" ar putea i... 

— Dan! spuse Viorel la întîmplare un cuvint, cel mai 
apropiat care-i căzu pe limbă. 

— E, na! protestă bondocul. Mai curînd ar putea fi vorba 
de... date! 

— Date... deci... dacă... daţi... direcţia... dinspre... dinte... 
Mii de cuvinte încep, mă, cu litera „d". Eu cred totuşi că 
înseamnă „Dan", se încăpăţină Viorel, ascunzind un zîmbet. 

Stejara îi ţinu hangul: 

— Poate că ai dreptate, Viorel. O fi comunicat numele 
complicelui, ori sursa de informaţii... 

Viorel îl luă de sus: 

— Nu-ţi aminteşti să fi divulgat ceva? Bondocul roşi, se 
făcu mai roşu decit ar fi 


putut, soarele să-l facă în prima zi de plajă. O asemenea 
insinuare l-ar fi descumpănit în orice situaţie dar acum, cînd se 
aşteptase mai puţin, îi muie picioarele şi el se lăsă în nisip, fără 
nici o vlagă. 

— Doar nu vă închipuiţi că?... 

Prietenii lui izbucniră, amîndoi deodată, în ris. 

— Cum o să ne închipuim, mă? îl bătu pe umeri Viorel, cu 
un gest protector. 

Nu mai spuseră nimic. Clasară gluma, socotind-o 
neinspirată, şi se plimbară, tăcuţi, de-a lungul țărmului. Căutară 
scoici în nisipul ud, de pe mal. Cochiliile mici, albastre, albe, 
vineţii, cărămizii, se deschideau cu teamă în palmele lor. 
Măruntele vietăţi încercau să scape, strecurindu-se printre 
degete... 

— Nu ne poate scăpa... vorbi Viorel, aproape involuntar. 

— Spionul? Crezi că moş Axinte?... 

— Poate ne provoacă numai, dar cine ştie?... 

Marea se încărcă de giuvaere. Bărcile pescăreşti, 
remorcate de un cuter, intrară, prin Gura Portiţa, în Razelm. 
Erau pline de peşte. De la cherhana răzbăteau glasuri. 

— Telepatie! rosti, nitam-nisam, Stejara şi băieţii o priviră 
mirati. 

— Telepatie? Ce vrei să spui? o întrebă Viorel. 

— Moş Axinte, dacă-i spion, nu-i un spion de rînd. El e 
savant. Şi ca să ne măsurăm cu forţa minţii lui... Cum să-i 
dovedim că nu e spion? Sau că e? 

— Că este, nu mai e nevoie să-i dovedim; e convins el 
însuşi, rise Viorel. Dar ce ziceai, Ra, de telepatie? 

— Ziceam aşa... că semnalele lui luminoase nu sînt simple 
luminograme, utilizînd clasicul sistem morse, cum am crezut 
noi... 

— Dar?! 

— Vezi, noi am recepționat litere fără legătură între ele. 
Poate că nici n-au. Poate că n-are nevoie de cifru, pricepi? 

Dan se ridică din nisip ca împins de un arc. 

— Eu nu pricep! 

— Nici eu, mărturisi Viorel. 

— Literele... continuă fata, ar putea fi declanşatoare ale 
unor circuite telepatice, ar putea determina doi oameni, aflaţi în 


locuri diferite, să se gîndească, simultan, la acelaşi lucru. Asta 
se cheamă telepatie... 

— Incep să înţeleg, şopti Viorel. Transmiţi, să zicem, „a", 
şi-i sugerezi corespondentului tău... telepatic, cuvîntul „arbore" 
şi-l faci să se gindească la o pădure. Dar corespondentul, dacă-i 
spion, nu va recepționa „arbore“, ci „armată" şi sfera de reflecţii 
se va restrînge în jurul cuvîntului respectiv. 

— Exact. Şi dacă-i transmiţi şi alte litere, îi vei ghida 
gîndurile după dorinţa ta. 

Viorel dădu din mînă a neputinţă. 

— Ne-a copt-o moşneguţul! A trecut la mijloace de 
comunicaţie subtile, mai subtile decît radiotransmisiile, prea 
uşor intercepta- 

bile. 

Dan, bondocul, păru distrus. 

— Cum o să putem descifra mesajele telepatice? S-a zis cu 
acţiunea „moş Axinte"! 

Ra fu mai optimistă. 

— De ce? Avem descifrată o necunoscută care, obişnuit, 
dă cea mai mare bătaie de cap: sursa de emisie. Cobori vocea 
pentru ca briza să nu-i poarte prea departe cuvintele. II vom ţine 
sub observaţie şi poate că vom ajunge în posesia unor date 
certe. 

Tăcură. Un vapor alb urcă muchia orizontului; păru o 
lebădă pierdută de cîrd. Zmeul plutea în înălţimi. 

— De sus, cu zmeul, se poate cuprinde o zonă întinsă, 
spuse ea. Printr-un teleobiectiv, s-ar putea face aerofotografii de 
la sol... 

— Tiii! duse Viorel degetul la buze. Fantastică idee! 

— Pesemne că bătriînul asta şi face! păli Dan. Doar unui 
spion genial i-ar fi putut „pica fisa". 

Stejara cumpăni lucrurile. Spuse: 

— Sau unui savant. De sus, se pot distinge desene ale 
reliefului care, cu anumite cunoştinţe de arheologie aeriană, îţi 
pot da cheia unor descoperiri senzaţionale. Se zice că terenul 
litoralului e plin de cetăți antice şi comori fabuloase. 

— Comori adevărate? se lumină Dan la chip. Inseamnă că 
datele pe care le culege se 

referă la... 


— Da, mă Dane, mă! strigă Viorel. La comori se referă. Ce 
chestie! Să facă spionaj arheologic... 

— Staţi, băieţi, că încă nu l-am prins transmiţind date 
secrete privitoare la comorile litoralului nostru, îi opri fata din 
aviîntul detectivist. 

— Aşa-i, discutăm despre pielea ursului din pădure, se 
înmuie „căpitanul". 

Nisipul era pufos, ca un covor alb şi sclipitor. 

— Uite o scoică roşie! se bucură Stejara şi se aplecă 
repede s-o ridice. Dacă am dresa un pelican, l-am pune să 
stringă scoici colorate. 

— De ce scoici? întrebă Dan. L-am învăţa să caute, în 
nisip, pietre preţioase. 

Viorel rise. 

— Am citit undeva că un fermier a dresat special nişte 
coţofene, care-s moarte după tot ce luceşte, şi le-a dus în 
preajma unor cîmpuri diamantifere... Îţi dai seama cu ce 

de diamante s-a ales omul? 

— Imi dau, pufăi bondocul. Cu oglin-da-zburătoare se pot 
observa şi diamantele, se pot observa şi... Ra, comorile cum pot 
fi descoperite cu?... Doar sînt îngropate! 

— După nişte semne exterioare: culoarea terenului, 
culoarea vegetației... E o ştiinţă întreagă. 

— Atunci eu mă fac arheolog aerian. 

— Tu eşti cam aerian şi aşa, zîmbi Viorel. Îl trase mai 
aproape de el şi-i şopti ceva la ureche, ceva ce păru o mare 
taină. 

Bondocul se topi numaidecit în direcţia campamentului. 

— Ce i-ai spus? se interesă Stejara. Viorel evită răspunsul. 

— Ce-ai zice, Ra, dac-am găsi o comoară uriaşă şi-am 
primi, drept recompensă, o sumă care ne-ar permite înconjurul 
pămîntului? Ori refacerea expediției Kon Tiki? 

— De ce nu a expediției Ra? l-am spune Ra.-lll... Dar nu mi- 
ai răspuns la întrebare. 

Viorel glumi: 

— Nu m-ai interceptat telepatic? 

— Nu. 

— Tu, Ra, crezi în telepatie? 

— Cred. 

— Chiar crezi? 


— Chiar. 

Băiatul se opri; îi căută privirea. 

— Spune-mi, la ce mă gindesc acum? 

— La moş Axinte. 

— Aş! 

Fata şovăi; spuse cu acelaşi ton glumeț: 

— La o porţie de îngheţată! 

— Ai ghicit, minţi el. Deveni serios. Pe Dan l-am trimis în 
misiune. Să urmărească... 

— Aha... înţelese ea şi cei doi ochi, mari şi negri, îi 
scăpărară ca două diamante. 

— Ra, poate că ochii tăi sînt nişte captatoare de unde 
telepatice... 

— ?! 

— Mi se pare că ochii, la oameni, formează ultimul etaj de 
amplificare a biocurenţilor ce ţin de energia psihică, lansă el o 
ipoteză 

ştiinţifică. În acelaşi timp, constituie receptorii 
fundamentali ai undelor telepatice. Corneea sau poate chiar 
retina joacă rolul unor membrane auditive fine, mai fine decît 
timpanele şi mai complicate. 

— Dacă percepem cu ochii mesaje luminoase de ordinul 
cîtorva fotoni, nu ştiu de ce n-am putea percepe, pe aceeaşi 
cale, şi sunete? întrebă ea, serioasă, ca-n serile cînd urmărea, la 
„Racheta albă", prin lunetă, stelele duble... 

— Într-o zi, sînt sigur, vom stăpiîni telepa-tia şi vom 
dispune atunci de cel mai perfecţionat sistem de radioemisie- 
recepţie imaginat vreodată de om. 

— Vom detecta uşor minciunile, zimbi ea. Poposiră pe un 
pinten de uscat, între deltă şi mare. Zmeul lui moş Axinte 
staţiona pe cer, ca un punct luminos. 

— Emite iar semnale! spuse Ra şi începu să noteze. 

Marea urcă pe țărm, curioasă parcă să vadă mesajul 
aşternut pe nisip. 

Capitolul III 

Adăugă ca şi cum ar fi aprins un fitil: lImaginează-ţi un 
tezaur din aur pur sau chiar un depozit de lingouri... 

VIOREL 

— Să ne întoarcem, Ra, spuse Viorel, călcînd peste şirul 
literelor. N-a ieşit nici de data asta nimic inteligibil... 


„T"... citi fata, în gînd, ultima literă, rămasă neştearsă, 
apoi privi înspre corturi; un fuior albăstriu de fum, ridicat ca o 
ceaţă uşoară, îi aminti de bucătăria de campanie în care se 
prepara micul dejun. 

— Să mergem, Viorel, îi întinse ea mîna. În stînga se 
derula delta, lumea de apă şi 

stuf. În dreapta marea se căuta pe sine, într-un iureş de 
valuri mărunte, grăbite să se ajungă unele pe altele. Pescăruşi 
fără număr, sosiți fără să se ştie de unde, scormoneau plaja, ca 
şi cum ar fi căutat, în nisipul fin, diamante. 

— Hei, copii! Vă plac dimineţile marine? îi întîmpină moş 
Axinte, jovial, jucîndu-şi pipa în palme. În barba lui albă, imensă, 
luceau stropi de rouă. Coborise zmeul şi acum aştepta, cu un 
interes pe care Viorel îl sesiză îndată, răspunsul la întrebarea pe 
care, de fapt, n-o pusese: „Aţi observat semnalele?" 

— Sînt grozave! spuseră amindoi deodată. Dan, care 
apăru între ei, curios, tună cu 

vocea lui sonoră, ba groasă, ba subţire: 

— Ce grozave? Sînt fantastice! Era cît p-aci să spună: „Mai 
ales luminogramele!", dar înghiţi în sec. Îi şopti lui Viorel: Aţa de 
lansare a zmeului e un cablu de argint, foarte subţire. 

— Dar sclipirile? Dar sclipirile? N-ai reuşit să afli cum le-a 
obţinut? 

— N-am reuşit. Poate că a fost un joc al luminii solare... 

— Spune-mi... cablul era bifilar? 

— Cred că da. 

— Hm!... făcu Stejara, care-şi apropie urechea. Trebuie să 
aibă sub oglindă un beculeţ, un soi de microblitz, cum au 
fotografii. 

— Şi care se aprinde şi se stinge, de jos, de la un 
întrerupător! „cuplă" Viorel. Ca un manipulator Morse! 

— Asta-i chestia... , căpitane! se înveseli Dan. 

— Ce „chestie"? 

— Vroiam să spun că ai dreptate, pufăi bondocul. 

Viorel îşi trecu în revistă „forţele“: Codrin, Nicolo, 
Georgiana, Gîză... Erau cu toţii prezenţi. Îi păru rău că-l lăsase 
acasă pe Fantomas, corbul dresat, care i-ar fi putut sluji ca 
„agent de legătură". Moş Axinte avea doar un aliat: Napoleon, o 
dihanie enormă, neagră, cu urechile atîrnînd ca două prosoape 
pluşate; ce-i drept, sclipind de inteligenţă. 


— Să mîncăm, Ra. 

— Haide şi tu, Dane, îl îndemnă Stejara, văzind că 
bondocul rămăsese deoparte. Un proverb zice că mîncarea de 
dimineaţă s-o măninci singur, cea de amiază s-o împarţi cu 
prietenii, iar cina... , numai cina, s-o dai duşmanului! 

Dan spuse: 

— Nu mi-e foame... 

— Lasă-l, Ra, că aseară n-a găsit nici un duşman şi s-a 
ghiftuit cu guvizi pentru o săptămînă! 

„Eu?" fu gata să protesteze Dan, dar îşi dădu seama că 
Viorel găsise un motiv mai plauzibil, că numai de poftă de 
mîncare nu ducea lipsă. 

— Ceaiul e fierbinte! îi avertiză profesorul şi Viorel zîmbi 
şăgalnic: „Ştie să ne fiarbă moşneagul!" Se aşeză aproape de 
bătrîn şi-l descusu: 

— Zmeul poate fi lansat şi noaptea? 

Moş Axinte tuşi; îl privi cu coada ochiului. 

— E o idee! Ar trebui încercat... 

— Noaptea semnalele se văd departe. 

— Semnalele? 

„Luminogramele!" fu gata să exclame băiatul, dar, 
diplomat, schimbă vorba: 

— Suprafaţa oglinzii e perfectă; imaginile diurne ar apărea 
clare şi pe fotografii... 

— Pe fotografii?! 

— Da. Făcute de jos, cu teleobiectivul. Marea scăpără, 
aruncînd la țărm scîntei 

lichide. Păru lovită de un baros, ca un metal incandescent. 
Bătrînul tăcu. 

— Viorel!... 

— Ce-i, Nicolo? 

Ochelaristul sorbi tacticos din ceai. 

— Teleobiectivul e şi pregătit, şopti el. L-am văzut cu ochii 
mei! 

— Ce vorbeşti!? 

O undă de nelinişte îi străbătu întreg trupul. „Aşa care va 
să zică! Va face spionaj, spionaj arheologic! Cu ajutorul 
aerofotogra-fiei realizate de la sol... " Viorel îndesă în gură un 
colţ de piine şi ronţăi grăbit. Cele două bărci pneumatice aduse 
de ei se legănau legate la țărm. incotro aveau să plece? 


„Inventarea luminogramei telepatice ne cam încurcă socotelile, 
continuă el şirul reflecţiilor. Va trebui să studiez problemele 
transmisiei electrocerebrale... Mă tem că moş Axinte e cel mai 
teribil spion de pe glob. Spionul secolului! Al secolului? Al 
mileniului! Sau poate chiar al erei noastre!" 

Extaziat de ingeniozitatea şi de subtilitatea profesorului, 
„detectivul-şef" înghiţi şi ambalajul unei napolitane care i se 
servise drept felul trei. Bombăni: 

— A fost cam veche napolitana asta... 

— Te cred, îl compătimi bătrînul, şi ochii săi mici, ascunşi 
de sprîncene stufoase, se mişcară veseli. Mai ales hirtia! 

Georgiana chicoti. 

— Se digeră uşor. 

— Dar celofanul? întrebă Dan, care, la îndemnul Stejarei, 
se aşezase la masă. 

— Tu ia-ţi un laxativ, îl sfătui „doctoriţa" în risetele 
copiilor. 

Napoleon hămăi, mişcînd din coada lui scurtă. 

— Vrea supliment... 

Moş Axinte îl luă de-o ureche, apoi aruncă în sus o 
jumătate de peşte prăjit. Dulăul o prinse din zbor şi-o „topi" cît 
ai clipi. Se linse pe bot şi scînci. 

— Ce mai vrei? Apă? şi-i turnă în gura larg deschisă. Apa 
gîlgîi pe gitlejul animalului însetat de parcă s-ar fi scurs într-un 
canal. 

Viorel se retrase cu Dan. 

— Ce facem? 

— Ce facem? îi întoarse el întrebarea. 

— Întâi şi întîi un plan... 

— Secret? 

— Ultra-secret! 

— Hi-hi! rise Dan subţire, cu un aer mulţumit. 

Codrin veni către el. 

— Îmi spui şi mie poanta? 

— Ce poantă? 

— Păi... rideai degeaba? 

— Mă gidilase un purice, spuse bondocul. Viorel îl 
completă: 

— Unul dresat. Cînd eşti trist, te gidilă şi începi să rizi. El 
— şi-l arătă pe Dan — are un purice de rasă. 


Codrin se supără. 

— Are mai curînd un sticlete! Voi amîndoi aveţi... sticleţi! 

Bătăios, ca întotdeauna, Codrin ridicase niţel tonul şi 
bătrînul făcu un gest cu mîna, ca şi cum l-ar fi deranjat biziitul 
unei muşte. Băieţii tăcură. În clipa aceea un sunet suspect, venit 
din „cortul amiral", îl făcu să se ridice. 

— Cineva face săpături „arheologice" la mine! 

Auzind glasul profesorului, intrusul ieşi repede. 

— Tu erai, Giză? 

— Am... am... studiat zmeul, se bilbiîi micuțul. 

Moş Axinte ascunse un zîmbet în barba lui mare şi 
stufoasă. 

— Zmeul fără sfoară, Gizişoară, nu mai zboară! îi spuse el 
glumet şi intră în cort să 

dreagă stricăciunile. 

Dan, văzindu-şi frăţiorul cu o „mostră" din cablul bifilar de 
lansare a zmeului, se făcu foc. „N-am putut să-l las acasă? Face 
pe detectivul solitar!" Îi declară lui Viorel, alarmat: 

— Îi dau o telegramă Lucicăi să vină după 

el! 

— De ce? E bine să facă pe indiscretul că ne pune pe noi 
la adăpost de bănuieli. 

— Chiar! Care spion adevărat se teme de Giză? întrebă 
Stejara. 

Georgiana le spuse: 

— Am descoperit, în biblioteca noastră de voiaj, o carte 
de... 

— Arheologie aeriană! o întrerupse Dan, nerăbdător. 

— Nu, de telepatie! 

— Mda... făcu Viorel. Ai avut dreptate, Ra! se uită el la 
Stejara a cărei privire triumfătoare atrase luarea-aminte a 
fiecăruia, dar Ra nu spuse nimic. Se gîndi la emisia telepatică, 
prin stimuli optici, adevăraţi ghizi de 

unde electronervoase. „Fără îndoială că au, toate 
semnalele luminoase, acoperiri raţionale şi logice. Or fi 
conducînd la fraze, la mesaje întregi... E o formă originală de 
transmitere a datelor care nu implică nici un risc." 

— În planul nostru vom include şi studiul telepatiei, hotărî 
Viorel. 


— Vom încerca să stabilim legături telepatice pe baza 
unor declanşatoare optice sau sonore, spuse Ra. Metoda 
profesorului, înainte de toate, se cere experimentată. 

Discutară despre  luminogramele telepatice, despre 
„planul strategic", despre „firele" care trebuiau prinse. Marea 
tălăzuia, purtînd dinspre larg popoare de perle strălucitoare. Pe 
Razelm duduiau bărci cu motor. Insula Popina părea o navă cu 
prova ridicată în vînt. Doar Capul Doloşman semăna, în lumina 
dimineţii, cu un monstru marin încremenit într-un salt deasupra 
apei. 

— Tăcere! Vine moş Axinte... 

Se lăsă liniştea, o linişte suspectă şi profe 

sorul se interesă: 

— A făcut careva indigestie? 

— Nu! răspunseră ei în cor şi zimbiră conspirativ. 

Dan uitase ceva şi-l coti pe Viorel. 

— Includem în plan şi studiul arheologiei aeriene. 

Auzul fin al bătrînului reţinu ultimele două cuvinte. 

— N-ai vrea să-mi fii consilier pentru problemele 
arheologiei aeriene? i se adresă el bondocului. 

— Vom face aerofotografii? se interesă Stejara. 

— A fost sugestia voastră. 

Viorel, surprins poate mai mult decit Dan de oferta 
profesorului, la început simţi o vagă invidie, dar o alungă 
repede. „Dacă Dan acceptă, sîntem pierduţi! Va avea un aliat 
extrem de limbut!" Vroi să protesteze, dar Ra, cu binecunoscuta 
ei prezenţă de spirit, i-o luă înainte: 

— Doar toţi sîntem consilierii tăi! 

Bătrînul îşi pieptănă cu degetele barba lui uriaşă, ca a 
strămoşilor daci, apoi rosti cu înţeles: 

— Şi detectivii mei. Uitasem. 

Dan găsi intervenţia Stejarei deplasată şi pierderea titlului 
de „consilier", care i se păru mai sunător chiar decit „căpitan", îi 
lăsă pe chip o umbra de tristeţe. Nu scoase însă nici un cuvînt, 
căci Ra, cu glasul ei de un timbru deosebit, manifestare sonoră 
a unei inteligenţe vii, cu ochii ei întunecaţi, în care niciodată nu 
puteai desluşi laboratorul mintal al replicilor posibile, îl subjuga 
total. 

— Napoleon! strigă bătriînul după dulăul care, deşi sătul, 
fugărea lacom pescăruşii pe țărm. Acuşi plecăm! 


— Şi azi o luăm spre Jurilofca? îl întrebă Stejara aşa, într-o 
doară, căci nu credea că-n desfăşurarea programului ar fi fost 
posibilă vreo schimbare. 

— Nu, spre insula Lupilor! le comunică moş Axinte şi-şi 
întări vocea ca un general: La ambarcaţiuni, copii! 

„Deci zona litoralului îl interesează! îşi spuse ea, 
surprinsă, grăbind pregătirile de drum. Oare va mai transmite 
luminograme?" 

— Spre insula Lupilor! se bucură Giză, ţipînd mai dihai 
decit obişnuia fratele său, Dan. 

— Giză ar fi bun de... tulnicar. Are resurse pulmonare 
extraordinare! spuse Codrin. 

— Eu? Am suflat şi în trompetă! se umflă în pene 
prichindelul. 

— În trombon n-ai încercat? rise Nicolo, dar băieţelul nu 
sesiză ironia. Se aprinse: 

— O să încerc! Viorel hohoti. 

— Trombonul e pentru Dan. Îşi văzu prietenul pălind şi, ca 
şi cum gluma lui nici n-ar fi existat, îl luă de braţ: Hai, Dănuţ! Pe 
insula Lupilor trebuie să fie... 

— ...lupi!? se sperie Giză. 

— ŢIiţ! făcu Dan, de parcă ar fi spus: „De lupi te temi tu? 
Ucid, dintr-o lovitură, o 

sută!" 

— Comori, mă! Cîţi pirați n-au debarcat de-a lungul 
vremilor acolo? N-au îngropat nici un tezaur? Viorel îi cunoştea 
slăbiciunea. Adăugă ca şi cum ar fi aprins un fitil: Imaginează-ţi 
un tezaur din aur pur sau chiar un depozit de lingouri... 

— Lingouri?! 

Ambarcaţiunile, legate la chei, pe Razelm, se umplură cu 
tot soiul de ustensile. Napoleon lătră, în aşteptarea comenzii de 
salt. Cînd moş Axinte se îmbarcă, dulăul se instală îndată lîngă 
el. Lui Giză i se legă un brîu de salvare, cu toate împotrivirile de 
care fu în stare. Dealtfel, era singurul din echipaj care nu ştia să 
înoate. Viorel şi Dan, dar mai ales „insularii" de pe Someş, în 
frunte cu Stejara, erau înotători de performanţă, capabili, la 
nevoie, să traverseze întregul lac. 

— Giză, spuse profesorul, luîndu-l pe băieţel mai aproape, 
tu îl vei păzi pe Napoleon! 


De fapt vroise să-l asigure mai bine. Ciinele era dresat şi 
pentru salvări acvatice, aşa încit grija aceasta reciprocă era 
menită să-i permită bătrînului să-şi vadă liniştit de 

visle. 

Legară bărcile între ele şi porniră la drum. 

Apele lacului vălureau uşor. Dincolo de „portiţă", se zărea 
marea. Două cutere, remorcîind fiecare cîte patru bărci 
pescăreşti, se întorceau cu o nouă „recoltă de dimineaţă". 
Uruitul motoarelor îngîna parcă murmurul monoton al mării. 

— Ce-ar fi să împrumutăm un motor de barcă? 

— Ar fi grozav! A 

Insula Lupilor se vedea ca o pată de un verde închis. In 
spatele lor, istmul pe care-şi ridicaseră corturile se îngusta tot 
mai mult. În prima barcă vislea moş Axinte, iar în a doua Viorel. 
Dan asigura cîrma. 

— Dacă aveam aici vaporaşul de pe lacul Ştiucilor, spuse 
bătrînul, ne-am fi putut aventura... oho! pînă pe unde umblă 
cutere- 

le... 

— Şi nici nu trebuia să tragem la rame! pufni Viorel şi-l 
privi pe Dan: Vrei să schimbăm? 

Dan luă vislele, dar din primele mişcări reuşi să-i ude pe 
toţi. 

— Să vislim împreună; tu la o ramă, eu la alta. 

— Aşa da! se bucură bondocul, lăsînd cîrma Stejarei. Ce 
zici, căpitane, facem o plută? 

— Papirus n-avem! îl opri Viorel, că se vedea cît colo că 
imaginaţia prietenului său începuse iar s-o ia razna. 

— Mai bine ne-am construi un zmeu uriaş, spuse Codrin, 
unul propulsat de forţa reactivă a plăminilor lui... Giză. 

Băieţelul nu reţinu ironia. 

— Eu am putere! se lăudă el, şi-şi umflă comic pieptul. 

— Stai, Giză! Nu sufla că se stirnesc valuri şi ne 
răsturnăm. 

— Oho, dac-aş sufla... 

Apăru o barcă cu motor, a căpităniei lacului. Simţiră unda 
apei ca o lovitură de 

brizanti. 

— Neneee! la-ne şi pe noi! strigă Giză. 

— Nu pot! răspunse marinarul. Sînteţi prea mulţi. 


— Atunci remorcaţi-ne! îl rugă Dan, care transpirase la 
vislă. 

— S-a făcut! acceptă omul, spre încîntarea tuturor. Doar 
Napoleon îl lătră nemulţumit, ca pe oricare străin. 

Viteza de „navigaţie" crescu mult. În apropierea insulei 
Lupilor, marinarul îşi dezlegă barca şi-şi văzu de drum. Copiii, în 
frunte cu moş Axinte, acostară curînd la țărm, în urale, ca o 
ceată de pirați. Bătrînul, cu barba lui mare, fluturînd în vînt, urcă 
primul malul înclinat, înalt ca o redută. 

Insula dormita încă sub vraja unui soare matinal. Printre 
arbuşti zburau păsări. Îşi amintiră de insula de pe Someş şi-i 
cuprinse nostalgia. 

— Ce-ar fi să ne mutăm aici? vorbi Stejara 

1 Val de coastă. 

şi glasul ei vibră în aerul pur. 

— Poate că ne vom muta, spuse Viorel şi-l privi pe bătrîn, 
care păru absent. 

— Ce-o fi avînd? se miră fata. A devenit brusc tăcut. 

— Eu ştiu? 

Profesorul o luă înainte, prin crînguri, ţinîindu-l pe 
Napoleon de zgardă. Dulăul avea chef de fugă şi-l trăgea ba într- 
o parte, ba în alta, mai-mai să-l doboare. 

— Viorel!... 

— Te ascult, Ra. 

Fata îi întinse mîna, o mînă mică şi catifelată, şi nu mai 
spuse nimic. 

Capitolul IV 

— Apar nişte dungi curioase, asemănătoare canalelor de 
pe Marte... 

STEJARA 

Printre arbuşti zăriră o casă de vinătoare şi, de undeva, de 
departe, răzbătu pînă la ei uruitul unui tractor. Ocoliră mult, 
păşind prin iarba anemică, cosită „în ochiuri”. 

Viorel şi Stejara rămaseră în urmă. Continua să-i frămînte 
sensul luminogramelor. 

— Poate că într-o zi va transmite şi vocale, spuse fata. 

— Da, atunci vom putea alcătui cuvinte. 

— Apoi, aşezate într-o anumită ordine... 

— Stai! o opri Viorel şi fata îl privi cu mirare. Crezi că ar 
putea avea cifrul radiogra melor vechi, recepționate acasă? 


— Saltul calului la jocul de şah! Sau cuvinte scurte, 
cuvinte lungi cu rol de puncte-linii din sistemul Morse. 

— Şi de unde poţi şti cînd... 

— Se transmit luminograme telepatice? 

— Da! Literele pot constitui doar începutul unor cuvinte, 
iar cuvintele, după o ordine oarecare, dinainte stabilită, pot 
declanşa, prin conectarea telepatică a celor doi corespondenţi, 
fraze, mesaje întregi... 

— N-ai cum să ştii. 

De după un boschet răsări capul creţ al lui Dan. 

— Alege o literă, căpitane! strigă el. Şi gîndeşte-te la un 
cuvînt. Să vedem dacă nimeresc lungimea ta de undă... 

— S? 

— Spion! Nu? 

— Unul care trage cu urechea! îi aruncă Viorel, peste 
umăr, fără să se oprească din mers. „Apariţiile" astea erau 
specialitatea bondocului. 

— Cu urechea zici? Şi cu ochii! Un spion, dar mai ales un 
detectiv, trebuie să aibă şapte ochi! 

— Opt! Ochii sînt totdeauna perechi. Pînă şi la păianjeni, 
care au patru, şase, iar unele specii, şaisprezece ochi! 

— Dar ciclopii? 

— Ciclopii? Există doar în poveşti. 

— Raaa! Vioreeel! Veniţi mai repede! strigă Codrin. 

Moş Axinte explica ceva şi gesturile lui păreau să exprime 
o stare de emoție. O luară la goană. 

— S-a întîmplat ceva? 

— Nimic-nimic, îi linişti bătrînul, arătîndu-le o suprafaţă de 
teren desţelenit. Trebuie s-o tăiem prin arătură, toţi o dată, unul 
pe urmele celuilalt. 

— Să nu se ştie ciţi au trecut pe-aci? întrebă Viorel, dar 
moş Axinte tăcu. „De ce atita prudenţă?" li spuse lui Dan, cu 
voce hotărită: 

— la-l pe Giză în faţă! Dacă observi ceva suspect... 

— Vom ţine legătura prin el! fu gata să spună acesta, cu 
glas tare, dar Viorel îi puse fulgerător un deget pe buze. 

— Misiune secretă? 

— Păi! 


— Mada, înţelese bondocul, şi ordonă, la rîndul lui: Treci 
înainte, Giză! Dacă vezi ceva, îmi spui. Auzi? Băieţelul clătină 
din cap, a nedumerire. Tu faci pe prostul? 

Viorel avea mai multă autoritate asupra lui şi socoti 
necesar să intervină. 

— Aici nu sîntem într-o simplă excursie, ci... în misiune, 
Giză! 

— Misiune secretă, mă! Dan fu gata să-i facă „piersica", 
însă băieţelul îşi duse mîna la cap, soldăţeşte: 

— "'Ţeles, căpitane! spuse el şi-o luă înainte, cu paşi 
repezi. 

Ajunse în faţa coloanei care se pusese iar în mişcare. Dan 
îl urmă, în grabă. Viorel cugetă: „Se teme moşneagul de-o 
urmărire, altfel nu văd rostul şirului indian! Hm... Să nu se ştie 
cîţi au trecut?" Recapitulă o serie 

de întîmplări de peste vară... Căzătura în Canalul Morii, de 
unde îl „pescuise" profesorul, demonstraţia cu laserul din 
atelierele lui secrete, teribila „plasă" cu holograma, incendiul de 
la benzinărie, aventurile de la „Racheta albă". Işi aminti de lacul 
Ştiucilor, de săpăturile arheologice, de culturile de plante 
aromatice, de radiogramele cifrate... Încercă să lege întîmplările 
între ele, să găsească un fir care, depănat atent, să-l ducă la 
misterioasele luminograme, dar nu reuşi. luţi paşii. Pămintul 
nisipos, umed încă, păstra difuz amprentele sandalelor. 

Moş Axinte scoase, în sfîrşit, zgarda cîinelui. 

— Viorel, mi se pare că Napoleon a mai fost prin locurile 
astea, spuse Stejara şi remarca fetiţei îi strecură în suflet noi 
nelinişti. 

— Văd, Ra... 

— Se zbenguie, aleargă, hămăie ca în curtea sa. 

— Aşa-i, în locuri neumblate de obicei adulmecă. 

Soarele se făcuse de foc şi, peste arătura umedă, plutea 
acum o ceaţă străvezie. Dincolo de lac luceau ferestrele caselor 
din Jurilofca. Femei tinere întindeau năvoade la uscat. 

— Hei, Giză! 

— De ce se întoarce? întrebă Stejara. 

— E agent de legătură... Bănuiesc că ne-aduce o veste. 

— O fi aflat în ce punct ne vom opri. . 

— Oare de ce am luat-o peste arătură? Il auziră pe bătrîn: 

— Giză-Gizişoară, mă cam tragi pe sfoară! 


— Am pierdut ceva... bolborosi băieţelul. Mă întorc acuşi! 

— Bine-bine, mormăi moş Axinte. Viorel îl aşteptă pe Giză 
care raportă 

alarmat: 

— Am găsit cartuşe printre brazde. Dan zice că-s cartuşe 
adevărate... Şi-i întinse un pumn de tuburi. Miros încă a praf de 
puşcă! 

— Sînt de la vînători. De ce te-ai speriat? 

— Vor fi... fiind bandiți?! 

— Pe insulă? Stejara îl linişti: 

— E insula Lupilor, Giză, nu a piraţilor! lar lupi, nu-s decit 
iarna. Cînd îngheaţă apa, trec peste lac cu zecile. Vin din deltă. 

— Poate că-s lupi de... mare?! 

— Ce-ţi veni? 

— Nu mi-ai povestit chiar tu, cîndva, despre oamenii care 
se numesc lupi de mare? 

— Ti-am povestit, dar lupi de mare-s marinarii cu 
experienţă, care au călătorit mult. Tu ai uitat povestea, că ţi-am 
spus-o demult! 

— Poate că am uitat-o, căpitane, dar dacă lupii de mare 
sînt şi spioni? 

Viorel oftă. Ra spuse: 

— Să ne grăbim că uite... moş Axinte înaltă zmeul în 
mijlocul arăturii! 

Sufla vîntul şi „aparatul" urca repede. Dan, Nicolo, Codrin 
şi Georgiana se priveau în oglinda zburătoare ca şi cum s-ar fi 
văzut în oglinda retrovizoare a unui automobil ce se îndepărta. 

— Ne amenajăm un punct de observaţii, vorbi profesorul. 
Dar să nu vă întindeţi prea mult ca să nu bătătoriţi pămîntul... 

Viorel nu pricepu rostul unor asemenea „amenajări". 

— Ce se poate observa pe arătura goală? 

— Incă nu ştiu, răspunse bătrînul cu seriozitate. Scoase 
binoclul din rucsac. Scoase apoi şi luneta! Montaţi-o colo... arătă 
el un loc mai neted. 

„Ptii! Ce de instrumente!" se minună Vio-rel. Binoclul trecu 
de la un copil la altul, dar nu văzură mare lucru: brazde, mii de 
brazde şi liziera pădurii de arbuşti. Nicolo şi Georgiana se 
apucară să instaleze luneta. Moş Axinte fixă aţa zmeului de un 
ţăruş, apoi le ceru: 

— Daţi-mi aparatul de fotografiat şi teleobiectivul. 


„Are şi teleobiectiv! Nu m-aş mira să aibă şi un 
microradar!" reflectă Viorel în vreme ce Stejara cercetă cerul cu 
luneta, manevrînd dispozitivul de punere la punct a clarităţii. 

Oglinda zmeului se vedea ca şi cum ar fi fost lîngă ea. 

— Apar nişte dungi curioase, asemănătoare canalelor de 
pe Marte, vorbi calmă Ra, care nu o dată studiase planeta roşie 
prin luneta de la „Racheta albă". 

Bătrînul tuşi. Dan, curios, se înghesui: 

— Unde? Ce dungi? 

Zmeul pendula pe cer, un cer de un albastru intens. 
Oglinda arunca din cînd în cînd sclipiri violente. 

— Se văd brazdele, şiruri-şiruri. Atît. Spuneai că se pot 
descoperi... 

— Psst! îi făcu semn Viorel să tacă. li luă locul la lunetă. 

„Canalele" sesizate de Stejara cădeau perpendicular pe 
linia brazdelor. Imaginea se schimbă de parcă ar fi urmărit 
ecranul unui televizor; apărură cercuri, segmente de arc, 
dreptunghiuri. Strigă cît putu: 

— O cetate! O uriaşă cetate! 

— Ce tot spui?! lăsă bătrînul aparatul de fotografiat. Vezi 
poate planul unei cetăţi! 

— Exact! La scară naturală! Moş Axinte se uită prin 
lunetă. 

— Repede, copii! Veniţi repede, căci imaginea poate să 
dispară! Se usucă terenul şi gata! Priviţi pe rînd... le mai spuse, 
cu glas sugrumat. 

Căută iar aparatul fotografic cu teleobiectiv şi se aşeză pe 
spate, între două brazde. Expuse o mulţime de clişee. Cînd se 
termină filmul, se ridică printr-o mişcare vioaie şi, extaziat, cum 
rar se întîmpla să fie, exclamă: 

— Grozav! 

Giză, nepricepînd bine ce era grozav, întrebă: 

— Cine-i? Ce e?... 

— Lăsaţi-l şi pe el la lunetă! 

— Vezi cum se usucă pămîntul? îl întrebă Viorel. 

— Liniile mai deschise corespund cu o uscare mai 
accentuată a brazdelor, îi explică bătrînul. Care strat de pămînt 
se usucă mai repede? Cel cu o grosime mai mare sau cel care-i 
subţire? 

— Care-i subţire, raţionă Giză. 


— Păi... aici e tot secretul! Unde apar dungi uscate 
înseamnă că se află ceva dedesubt. 

— Ziduri! ţipă Dan, căruia, în sfîrşit, îi „picase fisa". Asta-i 
arheologie aeriană! 

Alergă cu un băț în mînă să traseze liniile de ţărînă uscată, 
dar nu mai desluşi nimic. Se întoarse disperat către moş Axinte. 

— S-au şters! Au dispărut toate liniile! 

— Nu, încă nu. Numai că de aici, de jos, de la înălţimea 
staturii unui om nu pot fi văzute. Aceste linii sînt vizibile doar de 
la mare înălţime. Treci la lunetă şi ai să te convingi. 

— N-au dispărut! exclamă el fericit. 

— Privind terenul de sus, întîi din aerostate şi baloane, 
apoi din avion şi elicopter, oamenii au inventat... 

— Arheologia aeriană! ţipă iar bondocul de pe care şiroia 
transpiraţia. 

Frăţiorul lui se agita: 

— Lasă-mă, Dane, să mai văd! 

Dan deveni deodată grav. 

— Şi cum vom descoperi comoara?! 

— Care comoară! îi scăpă, printre buze, bătrîinului. 

În liniştea care urmă se auzi marea; un cîrd de lebede 
zbură peste Razelm. Viorel se uită la barba profesorului, la 
statura lui impunătoare, şi-l asemui cu un veritabil pirat. 

Dan începu să-l sufoce: 

— Cînd facem săpături? Pariez că găsim... grămezi de aur! 

Bătrînul îi răspunse: 

— Să developăm întîi filmul! Viorel se oferi voluntar: 

— Merg eu la Jurilofca. Trebuie să fie acolo un laborator 
fotografic! 

— Un laborator? Nu ne putem descurca decit cu 
laboratoare? Pe front developam în tranşee, în cabinele 
autocamioanelor sau ascunşi în mantale soldăţeşti. Luă rucsacul 
din care scoase la iveală o cutie. lată unde o să developăm 
filmul! În trei minute... Se uită 

la Viorel. Cronometrează... căpitane! 

— Nici n-ai turnat soluţia, nene. Ne păcăleşti... 

— Vă păcălesc? Filmul se plimbă între nişte role 
impregnate cu substanţe revelatoare şi fixatoare; cînd îşi 
termină cursa, poate fi scos la lumină... 


„Tare invenţie!" vru să exclame Dan, dar scepticismul lui 
Viorel îl făcu să se abţină. 

Minutele se scurseră fără ca vreunul să scoată un cuvînt. 
Moş Axinte spuse un „abracadabra" şi trase afară filmul 
developat 

gata. 

— Curată scamatorie! se minunară ei. Bătrînul purtă o 
lupă de-a lungul clişeelor 

şi se arătă satisfăcut. 

— Merg! O să le mărim pe loc... Găsi în acelaşi rucsac un 
mic instrument optic în care fixă primul clişeu. Îl orientă spre 
soare şi proiectă pe un ecran de sticlă mată curioasele linii care 
alcătuiau planul unei construcţii. 

— Deci... aşa arată cetatea!? 

— E antică, nene? se viri Giză între ei. 

— Poate că e antică... 

— Senzaţională descoperire! conchise Dan, răsuflînd ca o 
locomotivă Diesel. _ 

Bondocul era în al nouălea cer. Incepură să vorbească toţi 
odată, punînd fel de fel de întrebări. Moş Axinte rise neştiind cui 
să răspundă. 

— Felicitări, Ra, spuse Viorel, abia auzit, şi-şi petrecu un 
braţ pe după umerii fetiţei. „Canalele" tale s-ar putea să ne ducă 
pe drum bun... 

Stejara clipi veselă. 

— Deocamdată habar n-am încotro „navi-găm"... 

— Ce mai aşteptăm? se grăbi Dan, arzînd de nerăbdare să 
scoată, de sub brazde, comori. Acum ştim unde trebuie să 
căutăm! 

— Ce aşteptăm? îl imită Giză. 

— Nu facem, săpături? îl birui curiozitatea şi pe Codrin, dar 
moş Axinte se mulţumi să zimbească în barbă. 

— Coborîm zmeul, strîngem instrumente 

le şi ne întoarcem pe unde am venit! spuse el pe 
neaşteptate. 

Glasul îi sunase a ordin şi nimeni nu îndrăzni să mai pună 
vreo întrebare. Doar Napoleon lătră prosteşte, fără să ştie de ce. 

— Ştergeţi urmele! le ceru bătrînul, cu voce enigmatică. 

„Spionajul arheologic se ocupă doar de depistarea 
locurilor bogate în vestigii?... N-aş crede!" cugetă Viorel. 


Demontară luneta şi strînseră în grabă totul. „Şirul indian" 
îl deschise chiar moş Axinte, neobişnuit de vioi. Păşea apăsat, 
cu rucsacul în spate, deasupra căruia agăţase zmeul. Nici măcar 
pălăria de pai, cu boruri largi, nu i se vedea. 

Amiaza turna foc peste deltă şi mare. 

Dezlegară cele două ambarcaţiuni şi vislele plescăiră în 
apă iar, ritmic. Nicolo atacă o melodie din muzicuţa de gură şi 
se pomeniră cîntînd. Moş Axinte relua refrenul, de unul singur, 
cu voce de bas. 

— Cînd ne reîntoarcem pe insulă? în 

drăzni să întrebe Viorel, dar profesorul îi făcu doar, într- 
ascuns, cu ochiul. 

Stejara introduse în cîntec fraze pentru Viorel. Băiatul 
prinse din zbor cuvintele şi răspunse tot cîntînd, ca la operă. 
Dialogul îi amuză pe toţi încît, la o nostimadă, bărcile se 
cutremurară de ris şi cîntecul încetă. 

— Simt în nara stingă miros de ciorbă! declară Viorel. 

— Ce foame mi-eee! se văicări fără jenă Dan. 

Frăţiorul său, Giză, nu se lăsă mai prejos: 

— Mi-e o foame de lup! 

Barca cu motor a căpităniei portului Jurilofca trecu 
spumiînd apa în urmă.-i. Descrise un cerc şi încetini viteza. 

— Vine să ne remorcheze! se bucură Vio-rel şi-l coti pe 
Dan, care vislea alături. Bondocul o contempla pe Stejara. 
Tresări fără voie. 

— Ce-i? 

— Îţi place? 

— Ra? 

— Barca, mă! 

Lacul scăpăra lumini albastre, iar de pe aripile pescăruşilor 
picurau diamante. 

Capitolul V 

— Poate că întreg craniul să joace rolul unei cutii de 
rezonanţă... 

STEJARA 

Guvizii fugeau în zig-zag, de la o piatră la alta, ca nişte 
fulgere negre. Viorel îi vedea prin apa limpede şi arunca după ei 
cu undiţa ca şi cum ar fi mînat din urmă o turmă de oi. Moş 
Axinte rîdea. 

— Aşa n-ai să prinzi nici unul! 


— Ham-ham! lătră Napoleon, de pe țărm, şi bătrînul 
scoase repede peştele agăţat. Pe sfoara lui se înşirau cam două 
duzini de guvizi dolofani. 

— Vezi cum se pescuieşte? 

— Păi sigur! Cînd pluta se scufundă, Napo 

leon te anunţă. Asta-i pescuit colectiv! 

Profesorul se mută mai aproape, pe o piatră care abia 
ieşea din apă şi în care valurile scobiseră adevărate pilnii. Lăsă 
peştii într-o scobitură şi legă capătul sforii de un colţ ascuţit, 
şlefuit ca un dinte de elefant. 

— Guvizii sînt fricoşi, spuse el. Fug şi de umbra lor. Dar 
sînt foarte hrăpăreţi. Sar la nadă tot timpul, dacă ştii să le dai 
iluzia că nu-i pîndeşte nici un pericol. Uite unde arunc eu 
cîrligul... tocmai sub piatră. Gata! S-a şi prins! 

— Ham! lătră iar Napoleon, de astă dată cu întirziere, 
pentru că peştele se zbătea în aer, atîrnat de cîrlig. 

— Fiuuu! şuieră băiatul şi aruncă, la piciorul unui bolovan 
masiv, cîrligul său de care prinsese carne de scoici. Simţi îndată 
o smucitură puternică şi virful băţului se îndoi. 

— Scoate-l! 

Peştele era măricel şi, în vreme ce, jubilînd, scotea primul 
său trofeu marin, Viorel se gîndi la Dan, care-şi făcea somnul de 
după-amiază. „Ce ochi ar fi făcut bondocul de mă vedea cu 
ditamai peştele!" Pe mare apăru un vapor de pasageri. De pe 
punte făcură semne ciţiva copii. Moş Axinte le răspunse 
fluturîndu-şi pălăria de pai. Viorel ţinu peştele ridicat, în miini, şi 
le arătă captura, deşi nimeni n-ar fi putut să vadă, la o 
asemenea distanţă, un guvid. 

— Eu l-am prins! se lăudă Viorel şi glasul lui se topi în 
şuierul navei. 

Pescuiră iar, cu spor. Sub pietre păru să existe rezerve 
piscicole inepuizabile. Într-o jumătate de oră umplură două sfori 
cu peşti. „Şi Dan mai doarme! Parcă a venit anume la mare, să 
doarmă! îşi spuse cu ciudă. Mai bine... Mda, în lipsa bătrînului 
putea să ne scoată o copie a imaginii cetăţii... " 

— Hei, căpitane! îl atenţionă moş Axinte. Îţi trage! 

— Văd-văd... se fistici băiatul ca şi cum i-ar fi surprins 
gîndul. 

In cîrlig se zbătu un peşte necunoscut. 

— Ai agăţat un pui de sturion! 


— De sturion? Aşa arată sturionii? Care fac icre negre? 

— Aruncă-l înapoi! 

— De ce? se miră băiatul. 

— Nu-i voie să reţii sturionii — moruni, nisetri — care n-au 
atins maturitatea. 

Viorel îl aruncă în mare. 

— Şi cum putem prinde sturioni maturi? întrebă el, cu 
părere de rău că nici Dan şi nici Stejara nu fuseseră de faţă. 

— Cu greu. Sint nişte uriaşi ai apelor. Se prind la carmace, 
lîngă gurile Dunării. Cu nişte frînghii groase, suspendate pe 
flotori, de care atîrnă corzi verticale terminate cu cîte un cîrlig 
foarte ascuţit. Carmacele barează pur şi simplu calea sturionilor 
în timpul migraţiilor. 

— Şi sturioni mai mici nu se pot pescui? mai speră el să 
poată reţine unul. 

— Se pot, dar nu chiar pui, ca cel prins de tine mai înainte. 
Nisetrul, ca şi păstruga şi cega, se pescuieşte şi cu ava. 

— Cu ava? 

— O unealtă de pescuit formată dintr-o plasă fixată cu 
greutăţi pe fund şi menţinută pe verticală de nişte flotori care 
plutesc la suprafaţa apei... 

— Aha, ca setcile! sau talienele! 

— Nu, setcile sînt plase duble, fixate pe pari sau plutind în 
derivă, cu bărci. Şi-s pentru scrumbiile de Dunăre şi alţi peşti 
migratori mici, care se încurcă în ochiuri. Talienele-s, într- 
adevăr, fixate la fund, iar pereţii laterali urcă spre suprafaţă, cu 
flotorii. Numai că talienele au torbe, un fel de cutii uriaşe ca 
nişte camere subacvatice, construite din plase şi situate de o 
parte şi alta a plasei-baraj, aşezată perpendicular pe linia 
țărmului... 

— Bancurile de peşti dau peste pla-sa-baraj, încearcă s-o 
ocolească şi nimeresc în camerele-capcane! Nu? Dar eu aş 
construi taliene la gurile Dunării... din sîrmă de oţel! Morunii n-ar 
mai fi agăţaţi de carmace şi omoriţi... 

Bătrînul păru nedumerit. 

RES | 

— Icrele negre s-ar scoate sub apă, de nişte chirurgi- 
scafandri. Sau poate că peştii nici n-ar trebui operaţi. Cu un 
simplu ac şi o seringă suficient de mare li s-ar extrage toate 
icrele... 


— Sute de kilograme de icre? Cite sînt în burta unui 
gigant? întrebă profesorul, gata-gata să alunece de pe piatra pe 
care pescuia. 

— De ce nu? Morunii ar fi eliberaţi apoi, şi-ar produce din 
nou icre negre. Ar fi ca nişte uzine vii. Nu-i interesant? 

— Ba da... mormăi moşneagul în barbă, captivat de 
imaginaţia băiatului. Napoleon lătră şi un nou guvid atîrna în 
cîrlig. Avem suficienţi pentru o cină! constată el şi ieşi pe mal. 

Se întoarseră în campament. Codrin, care era de rînd la 
„bucătărie", pregătea focul sub ceaun. Toţi ceilalţi mai dormeau. 
Moş Axinte luă canistra şi plecă după apă. Viorel gîndi: 

„E momentul să acţionez, să copiez imaginea fotografică 
a... " Vru să intre în „cortul amiral", cum botezaseră ei cortul 
profesorului, care era mai înalt ca toate celelalte, dar se opri. „Şi 
dacă mă spune Codrin?" Consemnul era sever: nimeni nu putea 
intra acolo fără aprobarea bătrînului. Ori lui Codrin degeaba îi 
vorbea de acţiunea „moş Axinte" în asemenea împrejurări. Îl luă 
pe departe: 

— Şi cum o să faci mămăliguţa? Pui toată făina odată şi 
amesteci? 

— Nu, pun făina puţin cîte puţin. 

— Tttt! făcu Viorel. Mai trebuie să înveţi. 

» > >>> 

Ce spun eu să înveţi? Să studiezi! Bucătăria-i ştiinţă, mă! 
Ar merita să te ocupi... Codrin clătină din cap. 

— Da. Poţi breveta un sos picant! 

— Sau o mămăligă picantă! E o filozofie, mă, să faci o 
mîncare gustoasă! 

— O fi! plescăi Codrin din limbă şi aşeză vreascurile sub 
ceaun. 

„Îi ţin teoria mămăligii şi pierd vremea!" 

îşi reproşă Viorel, înciudat. Cum să trateze problema? 
Deschis şi fără ocolişuri? Dacă-i cerea, direct, discreţie, Codrin 
putea reacţiona violent; încălcarea consemnului nu intra în 
concepţia lui. „Se vor scula toţi, va veni moş Axinte! Trebuie să 
fac o copie... Ori o mărire fotografică sau măcar un simplu 
desen după proiecţie, căci refotografierea cetăţii e imposibilă. Ar 
fi nevoie de-o ploaie, şi anume de prins momentul în care se 
avîntă arătura. Abia atunci mai apar, spunea bătrînul, liniile... Să 
aştept pînă va ploua? Cînd va ploua? Să revin după ce vegetaţia 


va acoperi terenul? Zicea că aerofotografia poate distinge, după 
nuanţa plantelor, aceleaşi linii şi contururi; rădăcinile cresc mai 
anemice deasupra zidurilor, iar frunzele prind nuanţe gălbui... " 

— Tu eşti de servici?! îl întrebă deodată pe Codrin, cu ton 
de imputare. 

— Nu se vede? 

— Nu! Codrin ridică privirea ofensat şi Viorel îi înfruntă 
tăişul ochilor o secundă, poate mai mult. Abia acum mi-am dat 
seama că l-ai lăsat pe moş Axinte să care singur apa. La anii 
lui... 

— Dareu... 

Tăcu. Sîngele îi fugise în obraji şi Viorel, care-i urmărise 
atent reacţia, se văzu stăpîn pe situaţie, îi spuse mai calm, dar 
decis: 

— Aprind eu focul. 

Codrin plecă să-l întîmpine pe bătrîn. Rămas singur, Viorel 
dădu foc vreascurilor; se ridică un fir de fum albăstrui, ca un 
semnal. Apoi căută, topit de emoție, rucsacul profesorului. „Ah, 
e aici!" Găsi filmul şi dispozitivul de mărire a imaginilor. 

„Fac un desen după proiecţie!" se hotări el repede, dar nu 
reuşi să fixeze aparatul în aşa fel încît să-i rămînă mîinile libere. 
Fu nevoit să-l trezească pe Dan. Bondocul bodogăni: 

— Ce să ţin? Pentru ce să ţin? 

— Psst! Fă ce-ţi spun şi taci! 

Dan îl ajută, şi Viorel reuşi să deseneze pe un petec de 
hîrtie, destul de exact, conturul cetăţii şi cîteva linii de incintă. 

— Mă Dane, mă! răbufni el brusc, uitînd de ceilalţi, care 
mai dormeau. lată de unde se va scoate ceva! De-aci! Şi puse 
degetul pe un cerc trecut pe negativ cu creionul. Ar fi vrut să 
mai pună un cuvînt, măcar un cuvînt, dar îl zări pe Codrin 
venind cu apa, urmat de moş Axinte, şi se grăbi să pună 
lucrurile la loc. Dădu desenul lui Dan, să-l ascundă. Fluieră 
printre dinţi Marşul lui lancu, ceea ce însemna „Victorie!" Din 
cortul fetelor se ivi Stejara. 

— E ceva nou? 

— Nimic, rise Viorel şi-o luă domol, ca omul împăcat cu 
treburile zilei, spre faleză. Pe mare se simţea hula. Plaja era 
acoperită de sute de pescăruşi. 

— Chiar nimic? 


Stejara nu putea fi „dusă“. Pupilele ei negre sticliră dintre 
pleoapele  întredeschise. „Emiţătoarele «ei de unde 
electrocerebrale funcţionează impecabil", reflectă băiatul. Cînd 
se apropiară de țărm, el spuse: 

— Mi-ai transmis adineauri ceva... „E în 

ordine! Dacă ai reuşit să copiezi filmul, totu-i în ordine!" 

Fata făcu ochii mari. 

— Să fiu foarte sinceră, vorbi ea, cînd ajunseră jos, la 
„Scoicărie", pînă acum n-am prea crezut în telepatie. 

— Te-am recepționat corect? Am putea încerca o 
conversaţie la distanţă! 

Stejara oftă. 

— E nemaipomenită senzaţia că-ţi înţelege cineva 
gîndurile, că le preia, de la scoarță la scoarță, într-un flux de 
neurounde! 

— Sau de la retină la retină! exclamă el, făcînd aluzie la 
ochii ei, minunaţi prin tot ce poate fermeca ochiul omenesc, 
mărime, strălucire, culoare, dar mai ales inteligenţă. 

— Mai ştii! spuse vizibil flatată, dar schimbă repede 
traiectoria discuţiei: Poate că întreg craniul joacă rolul unei cutii 
de rezonanţă! Ori poate suprafaţa dermală a organismului, în 
totalitatea ei, e o membrană receptoare de vibrații! 

— N-ar fi grozav să putem construi un 

aparat care să emită continuu ceea ce elaborăm noi 
mintal!? Probabilitatea de declanşare a altui mecanism uman de 
recepţie telepatică ar fi mult mărită! 

— Ar fi cea mai interesantă invenţie a noastră! 

Dunga orizontului păru un arc din care-şi lua zborul o 
săgeată fermecată. 

— Luminograful lui moş Axinte, reluă ea o idee mai veche, 
fixează aparatul receptor al corespondentului pe poziţia „primire 
mesaj" şi, în acelaşi timp, prin simbolurile emise, ghidează 
neuroundele propriei scăfîrlii... 

— Mai ştii simbolurile? 

— Y, d, f, c şi..., pare-mi-se, t! 

— Exact. 

— Poate că aceste simboluri ne vor permite să pătrundem 
cîndva pe lungimea lui de undă cerebrală. 

Fata tăcu. Marea aduse sunete necunoscute. Hula goni în 
depărtări. 


— Tu ce zici, moş Axinte va mai transmite? 

— Luminograme? 

— Da. 

— Nu ştiu. Poate că va emite informaţii despre cetate... 

— Să refacem călătoria pe insulă. Singuri... S-ar putea să 
descoperim ceva... Se lovi cu palma peste frunte. Nu ţi-am spus, 
Ra? Clişeul era însemnat cu creionul într-un anumit punct. ŞI 
adăuga fericit: Am desenat totul!... 

Stejara se opri. 

— Era însemnat? 

Viorel vroi să mai spună ceva, dar renunţă. Soarele 
rostogoli peste mare bulgări de aur. Pescăruşii ţipară. 

— Vii în apă? 

— Vin. 

Simţiră pe buze, înfioraţi, gustul sării. Marea era bună. 
Valurile potrivite. Înotară alături, de-a lungul coastei. Îşi atinseră 
mîinile, fără să vrea, ca păsările virful aripilor. El rise. Se 
cufundă în apă, cu privirea scrutătoare a căutătorilor de perle. 
leşi la suprafaţă cu „daruri" — scoici şi pietricele colorate. Ea le 
luă într-o mînă şi ieşi la țărm. Apoi jocul continuă... 

— Am găsit o monedă! strigă Viorel, ca şi cum ar fi scos de 
la fund o perlă neobişnuit de mare. 

— De care? Veche? 

— Veche! 

— Da? 

— Da! 

— S-o văd... 

— Uite-o! 

Fata luă mica monedă şi-o privi. 

— Mi-ar trebui o lupă. 

— Are moş Axinte. 

— Nu, să nu-i spunem nimic... Viorel întrebă: 

— Crezi că-i valoroasă? 

— Poţi să ştii? 

Mica monedă de argint păru, în palma ei, o bijuterie. Se 
lungiră pe nisipul fin care mai păstra căldura soarelui torid de 
peste zi. 

— Ra! şopti Viorel ca şi cum ar fi rostit numele unei zeițe. 

Ea continuă, parcă fără să-l fi auzit: 


— Cu mii de ani în urmă, or fi stat în nisip, aici, ca şi noi, 
un băiat şi o fată. Poate că era tot un apus, ca şi acum, apusul 
aceluiaşi disc solar pe care-l vedem şi azi!... Nu ţi se pare curios 
că oamenii acelor vremuri au văzut acelaşi soare, aceeaşi mare, 
acelaşi cer?! 

— Şi băiatul i-a dat bănuţul acesta şi ea l-a aruncat în apa 
mării ca să revină cîndva... 

Ra spuse emoţionată: 

— Şi au revenit! El se numeşte Viorel... 

— lar ea... Ra, zeiţa bucuriei! 

In campament răsunară glasuri. Răzbătu pînă la ei miros 
de peşte prăjit. 

— Hai să cinăm! 

— Hai! 

Le ieşi înainte Dan. Îi informă precipitat: 

— Miine, în zori, plecăm spre insula Lupilor! Am aranjat 
totul cu un pescar care ne va duce cu barca lui. ŞI... am 
multiplicat desenul în trei exemplare. 

Viorel îl lăudă: 

— Eşti un tip, mă! Se uită la Stejara: Nu-i aşa că ne-a lăsat 
tut? 

— Ascultă, Dane! vorbi ea. Sper că nu i-ai amintit nimic 
pescarului de cetate? 

— Is prost? Aşa ai crezut tu că-s prost? se bosumflă el, 
ştergindu-şi de pe frunte broboane imaginare. 

— Dar ce i-ai spus? 

— Că acolo există o floare care se deschide numai în zori, 
o oră, şi că noi sîntem membrii unei expediţii ştiinţifice. 

— Jur, Ra, că avem în faţa noastră cel mai genial 
mincinos! 

Bondocul se umflă în pene, ca şi cum i-ar fi adus elogiul 
suprem. 

— Sînt, pe onoarea mea că sînt! Mi-am dat seama că-s 
formidabil după cum l-am convins de uşor. Şi mă tot minunez de 
„fisa'" mea... fantastică! 

„li bubuie mintea", gîndi Viorel şi zimbi cu bunătate. Găsi 
totuşi că prietenul lui meritase lauda. 

— Asta se cheamă o minciună nobilă, Dane! Pricepi ce-i 
aia o minciună nobilă? 

— Da, căpitane. 


Moş Axinte povestea lîngă foc: 

— Mi-a spus cineva că sforăi în somn, dar nu am crezut. 
Azi-noapte am visat însă că sforăiam. Era un fel de vis în vis şi 
visam că-mi zornăiau în palmă bănuţi de argint! Se făcea că 
stam lungit pe mal, în apropierea cortului, şi zornăitul bănuţilor 
se transforma într-un fel de sforăială sau în sporovăială de 
valuri, nu-mi aduc bine aminte. Ţărmul era lin, ca aici, nisipul fin 
şi plin de scoici... 

— Şi erai singur, nene? tresări Viorel care legă repede 
„bănuţii de argint" de bănuţul lor, tot de argint. 

— Cred că eram cu o fată... 

— Frumoasă? 

— Frumoasă, aşa cum sînt toate fetele din visele noastre 
frumoase. 

— Dar marea, marea cum era? Dar ţărmul? Era la fel cu 
acesta? 

— Marea era aceeaşi, dar ţărmul nu cred că era la fel, 
pentru că visul acela mă trans 

pusese cu milenii în urmă, în epoca dacică sau romană, 
nu-mi aduc bine aminte... 

Stejara şi Viorel schimbară priviri. Se pomeniră vorbind 
deodată: 

— Asta-i telepatie!!! 

— Cum aşa? păru sincer mirat bătrînul. 

— Păi... aşa... ezită Viorel. 

— Ţărmul nu era la fel? întrebă Stejara, dar profesorul 
insistă: 

— Cum aşa, copii? Am intrat cumva pe lungimea voastră 
de undă? 

Marea se răsuci în plapuma ei de mătase şi auziră, ca într- 
o scoică, vuind brizanţii. Dinspre deltă plutiră, pe cerul sîngeriu, 
„corăbioare'" albe. 

— Uite pelicanii! ţipă Giză. 

Se culcară tîrziu, aproape de miezul nopţii. 

Capitolul VI 

Zmeul-oglindă pluti în bătaia brizei şi Viorel, Dan şi Stejara 
nu-şi putură explica „trădarea"... 

Pescarul sosi la crăpatul zorilor. Luna mai pendula sub o 
cupolă perlată, luminoasă ca un bulevard de metropolă. Viorel, 


Dan şi Stejara se îndepărtară de campament în vîrful picioarelor 
şi coborîră spre Razelm; oglinda lacului reflecta cerul înstelat. 

— Şi dacă moş Axinte ne ia urma? 

— Exclus, spuse Dan. Am pus lacătul la fermoarul intrării 
în cort. Numai ferestruica e deschisă, dar p-acolo nu-i încape 
nici barba. Făcu o pauză, că-l furnica risul, apoi adăugă pe ton 
liniştitor: Dacă merg toate 

bine, la ora deşteptării sîntem înapoi. Stejara chicoti. 
Viorel mai întrebă: 

— Dar Napoleon? 

— Nu l-am văzut. Poate că doarme cu el. 

— În cort? N-aş crede... 

Ajunseră pe mal. Pescarul îi aştepta şi Viorel sări în barcă, 
o lotcă mare, smolită. Se instalară toţi trei la pupa. Omul începu 
să  vislească. Operaţiunea se desfăşura ceas şi Dan, 
organizatorul expediției, triumfa. Vedea parcă cercul acela, uşor 
oval, trecut cu creionul pe film. „Acolo trebuie să fie ascunsă o 
comoară." 

În jur era linişte. Capul Doloşman, stîncăriile Bisericuţei, 
insula Popina formau parcă o flotă neagră, plutitoare. Farul de la 
Gura Portiţa mai săgeta marea. 

— Ştii că primul far marin — vorbi Viorel, ca să alunge 
monotonia — a figurat între cele şapte minuni ale lumii? 

— Ştiu, răspunse Ra, gînditoare. Fusese construit înaintea 
erei noastre de Ptolomeu al doilea, pe insula Pharos. Semăna cu 
un fel de Turn Babel, pe care trona statuia zeului mării, 
Poseidon! ` 

Pescarul îşi ridică o clipă privirea şi visli mai departe. In 
semiobscuritatea care stăruia, chipul său negricios, ars de soare 
ca al oricărui pescar, păru învăluit de-o umbră. Bondocul nu se 
lăsă mai prejos; găsi un subiect de discuţie cu adevărat 
„savant'", astfel ca barcagiul să n-aibă nici o îndoială că se afla 
în compania unor oameni de ştiinţă... 

— Magma Pămîntului, spuse el, are de o mie de ori mai 
multă apă decit vedeţi aici şi decît există în mările şi oceanele 
lumii! 

— Măăăi! făcu omul involuntar, ceea ce-l încurajă pe 
bondoc şi o ţinu înainte, mai doct decit şi-ar fi putut închipui 
cineva că putea fi un băieţaş plinuţ, creţ şi cu nasul cîrn. 


— Plantele şi animalele, organismele vii de pe glob, conţin 
mai multă apă decit toate riurile şi fluviile planetei luate la un 
loc, că... 

Stejara îl opri, zimbind: 

— Apa, Dănuţ, nu-i decît o banală formulă, H20, fie din 
oceane, din mări ori din fluvii... În cantitate mare sau mică nu-i 
decit 

H20! 

Bondocul sughiţă; n-avu curajul s-o contrazică. 

— Pe mine mă impresionează imensitatea lichidă a... 

— Te înţeleg, îl întrerupse iar, cu blindeţe. Mie mi se pare 
mai interesantă această picătură... Şi arătă, în lumina palidă, o 
peruzea transparentă alunecînd de pe un deget delicat. Ai şti să- 
mi spui de ce? 

Dan rise scurt. 

— Pentru că aduce cu-o mărgea. Şi pentru că voi, fetele, 
puteţi vedea în picătura aia pînă şi o perlă, ori un mărgăritar! 

— Eu văd pur şi simplu un efect! i-o tăie Ra. Tu n-ai 
observat? Cînd a căzut, picătura n-a căzut direct, ci a urmat întîi 
curbura degetului. 

Pescarul ridică deodată vislele şi-o mulţime de stropi se 
prelinseră, căzînd ca nişte 

bile în spaţii rezonatoare neobişnuite. După ce clipocitul 
apei încetă, spuse gutural: 

— Efectul Coandă! Vedeţi barca mea? — şi copiii cercetară 
ambarcaţiunea care-i ducea spre Insula Lupilor — are o formă ce 
ţine seamă tocmai de acest efect, de tendinţa fluidelor de a 
urma linia corpului solid cu care intră în contact... 

Luna-şi topi aurul în unda lacului, undeva ţipă o pasăre, 
trezită din somn, iar farul risipi un ultim evantai de „laseri". Lui 
Dan i se făcu frică. Un dinte începu să-i bată darabana. „Ciudat 
pescar am mai găsit!" Viorel, la rîndul lui, reflecta: „Pescarul 
ăsta nu numai că a auzit de efectul Coandă, dar l-a şi aplicat. 
Pare suspect!... " Dar tot el se îmbărbătă: „În definitiv... noi nu 
avem mai multe pasiuni? De ce n-ar fi pescarul nostru şi 
fizician? Ori poate că.-i...". Îşi întrerupse gîndul, pentru că 
binevoitorul lor barcagiu continuă: 

— Contactul dintre apă şi corpurile solide e învăluit încă în 
multe taine. Eu cred că în 


cazul efectului Coandă au loc, la nivel molecular, 
interacțiuni aproape incredibile! Prin microscopul electronic am 
văzut cum un strat de apă îngheaţă, la zero grade, iar un alt 
strat, din imediata apropiere, rămîne în stare lichidă şi la minus 
o sută de grade Celsius! 

— V-aţi uitat prin microscopul electronic? întrebă Viorel. 

— M-am uitat. De ce te miră? 

Sări un peşte, cu plescăit sonor şi Viorel, care nu era 
fricos, tresări. 

— Nu, nu mă miră... 

— De ce ne-ar mira? îşi descleştă maxilarele şi Dan, 
tremurînd încă de spaimă. 

— Matale eşti pescar, nene, nu-i aşa? se auzi vocea 
Stejarei, încărcată de îngrijorare. 

— Pescar... amator! spuse omul cu ton firesc, afundînd 
vislele în apa limpede a lacului. Spuneţi-mi Gelu, că aşa mă 
numesc. Se ţine uşor minte. Vă gîndiţi la voievodul român Gelu, 
de pe vremea cînd Transilvaniei i se spunea Valahia Interior... 

Viorel fu gata să-l întrebe dacă era fizician ori istoric, dar 
îşi muşcă buza, că-n clipa aceea deasupra insulei Lupilor pluti, 
ca o farfurie zburătoare, zmeul lui moş Axinte; oglinda de 
aluminiu reflecta, ca un far marin, fulgerările micro-blitzului. 
Abia de putu articula un cuvînt: 

— Morse! 

— Morse!!! ţipă Dan, surescitat şi înspăimîntat în acelaşi 
timp. 

— Mor... se pare, dar de ris! izbucni Stejara şi-l arse pe 
bondoc, cu un pumn băieţesc, sub coastă. Asta-i pentru... 
lacătul tău fermecat. 

Gelu rise. 

— De ce vă bateţi, copii? 

— Ne batem? Noi? L-am mîngiiat puţin... spuse Ra, şi-şi 
aţinti privirea spre zmeu. Ce transmite? Ai înţeles ceva? 

Viorel îi citi luminograma: „Fiţi bine veniţi, căutători ai 
florii de noapte!" 

Stejara se înfurie şi, în furia ei copilăreas 

că, deveni nespus de dulce. 

— Ne-ai trădat! îl acuză ea pe bondoc. 

— Eu?! se apără Dan. Poate... şi-l arătă pe Gelu. 


— Ei-ei! dădu omul din cap, încruntîndu-se. Drept mulţam, 
mă faci şi trădător?! 

Dan spuse politicos: 

— lartă-mă, nene, dar nu înţeleg cum a aflat moş Axinte 
de expediţia noastră?! 

— Inainte de-a discuta cu tine, mărturisi „pescarul", 
profesorul mă rugase să vă aduc, în zori, pe insulă, după floarea 
ceea... Tu tocmai picasei în cale-mi. Mă rog, eu atita ştiu. Mai 
mult nimic. Şi, să spun drept, nu m-am gindit că v-aţi pornit la 
drum fără ştirea lui... 

Noaptea se risipi. Dintele de platină al lunii mai stărui pe 
cer ca o himeră. Zme-ul-oglindă pluti în bătaia brizei şi Viorel, 
Dan şi Stejara nu-şi putură nicicum explica „trădarea". 

„Să fie atit de puternică recepţia neurocerebrală a 
bătrînului? se întrebă Viorel, alarmat. Ce mai putem pune noi la 
cale fără să ştie el?" 

Stejara se frămîntă şi ea: „De unde această colosală forţă 
de pătrundere pe lungimea noastră de undă?" 

Dan, pierdut cu firea, strigă şi glasul său pluti peste ape, 
tăind, ca un diamant sonor, liniştea: 

— Moş Axinteee! 

— O nouă luminogramă! Atenţie la recepţie! vorbi grăbită 
Ra, şi se încordă toată. 

„Speriaţi peştii!" descifră Viorel mesajul. Ai înţeles, 
Dane? 

— Am înţeles, mormăi bondocul. Tăcură. Vislele, la 
intervale egale, loviră 

apa cu sunet surd. Pe mare, soarele se pregătea să 
răsară. 

— M-au mîncat ţînţarii! sparse liniştea fata. Pe tine nu? se 
întoarse ea spre Viorel. 

— Incă nu de tot. 

— De ce-or fi avînd preferinţe? rise ea şi, la bordul uriaşei 
bărci smolite, construită 

după toate regulile ştiinţei, se înfiripă calmul. 

— Eu unul ştiu, spuse Dan, gesticulind după inamici 
nevăzuţi, că le place o anumită umiditate şi temperatură a pielii. 
Îs numai umflături! 

— Poate, îl aprobă Gelu, şi copiii îl priviră cu luare-aminte; 
avea o fizionomie deschisă, chiar simpatică. Părul său negru, 


căzînd în şuviţe ondulate, şi ochii de culoarea oţelului îi dădeau 
un aer de voievod. Eu am noroc cu pielea mea rece şi uscată. N- 
am niciodată probleme cu ţînţarii. 

— Dar cum de văd lighioanele astea şi pe întuneric? 

— Se crede că-s mioape, ca oile. Au însă un aparat special 
cu care detectează, de la distanţe apreciabile, bioxidul de 
carbon expirat de victime. 

— Ca aparatul şerpilor, capabil să sesizeze, de la zece 
metri, o diferenţă de temperatură de o miime de grad! spuse 
Viorel. 

— Da, numai că instrumentul ţînţarilor pare să fie mai 
complex; face analiza gazului, îi determină natura şi stabileşte 
direcţia din care se propagă în mediul ambiant. 

— Poc! făcu Dan, comic, ucigind un ţinţar întîrziat. Am 
dărîmat o uzină chimică! se amuză el. Stejara întrebă, curioasă: 

— Dar oile? Cu ce-şi compensează miopia? 

— Cu... cuminţenia. Merg docile, una după alta, cu capul în 
pămînt. Dacă li s-ar da ochelari cu cîte şase dioptrii ar vedea 
normal şi-atunci poate că n-ar mai rămîne în turmă, ar lua-o 
razna, pe cîmp. 

Riseră. Mai discutară despre oi şi ţinţari. Sunetul mării îi 
însoțea din stînga. 

— Ţînţărimea asta n-ar putea fi extirpată cu substanţe 
chimice, răspîndite de avioane sau elicoptere? 

— Ba da. Au şi ţinţarii însă rolul lor în natură. O să spui că 
poartă boli; poate că şi imunizează! Înţepăturile lor, prin microbii 
transmişi, fac treaba unor vaccinuri dînd rezistenţă organismelor 
animale... 

— Pif! îşi lovi Dan piciorul cu latul palmei. M-a vaccinat 
unul! 

— Eu o să scap de ţinţari uşor. O să-mi fac un vibrator 
ultrasonic cu baterie, intră în funcţiune maşinăria de invenţii a 
lui Viorel, a cărui imaginaţie tehnică îi uimea ades. 

— De ce ultrasonic? vru să ştie Dan. 

— Pentru că... ţinţarii fug, se zice, de lilieci. Liliecii emit 
continuu ultrasunete. N-au ochi deloc. Se orientează cu propriul 
lor radar ultrasonic. 

— E tare ideea, recunoscu bondocul. O să lovească 
damblaua toată ţinţărimea cînd o să-ţi pui în funcţie vibratorul! 

— Ţinţarii ăştia nu pot fi dresați? 


— De ce, Ra? se grăbi să întrebe Dan. 

— Aşa, să ne caute floarea aia rară, după care ne-am 
pornit. 

— A cules-o moş Axinte, c-a ajuns înaintea noastră, glumi 
bondocul şi se aplecă spre urechea lui Viorel: Ai un plan, 
căpitane? 

— Am. 

— Ai? 

— Da, mă! 

— Care? 

— Păi... cînd debarcăm, te faci că-ţi scrînteşti piciorul. Tu o 
să rămii pe loc, apoi, cum plecăm, te duci să faci săpături acolo, 
la cetate. 

— Şi voi? 

— Mergem să-i arătăm... „pescarului" tău şi lui moş 
Axinte... „floarea'". 

— N-o să prea fie... floare la ureche! făcu el haz de necaz. 
Mai bine merg eu, că eu am „inventat-o". 

Viorel gîndi: „Se teme să facă doi paşi de unul singur, 
darmite săpături arheologice la crăpat de ziuă!" Spuse: 

— După o... invenţie, trebuie să faci şi o descoperire, nu? 
La cetate... 

Dan îl întrerupse, iritat. —... E nevoie de doi! Voi, tu şi Ra, 
aveţi fler. N-aţi descoperit voi „canalele"? 

„E al naibii bondocul!" Viorel puse punctul 

pe „i": 

— Dar tu eşti, dintre noi, cel mai curajos. ` 

Şi-i suflă în ureche: Stejara e fetiţă, ce vrei! In ce mă 
priveşte... Uite, nu mi-e ruşine! Îți spun drept, mă cam tem. 
Pupilele lui Dan se dilatară. 

— Nu pot să cred, căpitane! încercă el să fie diplomat. Ţi-e 
chiar frică? 

— Chiar! Imediat ce am plecat noi, îţi „dregi" piciorul şi-ţi 
iei tălpăşiţa. Şi-şi întări vocea a comandă: Misiune! 

Bondocul înghiţi în sec. Erau de-acum aproape de insulă. 
Pe mal, ca o statuie albă, se profila silueta înaltă a bătrînului. 
Napoleon hămăia, agitindu-şi coada scurtă. Pe cerul curat, 
măturat de stele, vintul legăna zme-ul-oglindă. 


— Insula misterioasă vă aşteaptă! le spuse moş Axinte, de 
parcă le-ar fi urat „bună dimineaţa". ŞI-I luă în primire pe Viorel: 
N-ai prea avut somn tihnit, căpitane! Ai tot vorbit de-o floare... 

— În... în somn? se înecă băiatul. Gelu aruncă parima şi 
bătrînul săltă prova bărcii pe mal. Viorel sări primul, dar 
numaidecit se 

lăsă în genunchi, acuzînd dureri. Dan veni să-i dea primul 
ajutor, îi şopti fericit: 

— Mulţam! Cit priveşte „somnul" să nu-l crezi. N-ai vorbit 
nimic, ştiu sigur, că n-am închis un ochi. 

— Nici eu! recunoscu Viorel. Aşa că fii atent cu... ei. Dacă-i 
ceva suspect, strigi tare: „Napoleon!" Vor crede că-l chemi pe 
dulău. 

— E clar. 

— Potriveşte-ţi ceasul. Peste o oră îi poţi aduce înapoi. 

Se apropie moş Axinte şi puseră capăt şuşotelii. 

— Ţi-ai luxat piciorul!... Se întîmplă. Vino să-ţi fac o 
elongaţie... 

„Elongaţii îmi mai lipseau!" Viorel protestă: 

— Nu, nu-i nevoie. O să stau aici, pe mal, pînă vă 
întoarceţi. 

— Dă-ţi picioru-ncoa', insistă bătrînul. Care-i? 

— Stîngul, spuse la repezeală, neştiind exact care ar fi fost 
mai potrivit pentru o 

asemenea distracţie. 

— Lasă-l moale. 

— Văleuuu! făcu Viorel pe bolnavul, iar Dan, auzind 
pocniturile, transpiră tot. Întrebă: 

— Te doare? 

— Înî! făcu el şi-i trase cu ochiul. 

— Ei, acum putem pleca, spuse bătrînul cînd termină 
„operaţia". 

— Eu rămîn cu el: se oferi Stejara, conform planului stabilit 
dinainte. 

— Bine-bine... o aprobă profesorul. Napoleon! opri el 
cîinele care o şi luase din loc. Tu rămii aici, cu ei. 

Dulăul îşi scutură urechile clăpăuge, semn că nu pricepea 
de ce; rămase însă cu cei doi copii. 

Dan porni hotărît la drum, urmat de moş Axinte şi de Gelu. 
Bineînţeles, în direcţie opusă zonei cetăţii. Viorel şi Stejara se 


aşezară pe mal. Zmeul, legat de un arbust, plana deasupra lor, 
ca un ochi magic. 

— Ce-ar fi dacă am cobori zmeul? 

— Nu-ţi place cum zboară? 

— Ba da, dar poate că bătrînul are binocilul la el şi-o să ne 
vadă... 

— Dacă-l coborim, o să observe imediat, din orice punct al 
insulei, şi poate... 

— Va veni după noi? 

— Mai ştii! Eu unul nu cred că are binoclul. Nu şi-a adus 
rucsacul. Vezi barca lui? E goală... 

— Să ne grăbim atunci! spuse el, şi glasu-i tremură. 

Fata puse zgarda cîinelui. 

— Hai, Napoleon! larba era plină de rouă. 

— Ai auzit, Ra? Cică am vorbit în somn... 

— Şi n-ai vorbit? 

— Eu? Păi am dormit măcar un pic?! Gîndul le fugi la 
telepatie, dar şi la posibilitatea unei obişnuite transmisii radio. 
„Poate că ne-a instalat un microemiţător şi ştie tot ce vorbim... " 
îşi spuse Viorel. 

Capitolul VII 

— Fiuuu! şuieră bondocul. Atunci eu mă fac arheolog 
submarin! — Şi eu, îl imită Giză. 

Cazmaua lovi ceva metalic şi sunetul, ca de gong, le dădu 
senzaţia că se aflau undeva, pe scenă, eroi ai unor întîmplări 
nemaipomenite; mai toate comorile de care auziseră vreodată 
fuseseră ascunse pe insule nelocuite şi descoperite noaptea, 
sau la crăpat de ziuă, la ceas de greu mister şi de mari tensiuni. 

Viorel spuse: 

— E o cutie! 

Stejara, în ochii căreia zorile răsfrinseră lumini tainice, 
rămase, încremenită, pe 

marginea gropii săpate în punctul indicat cu creionul pe 
film, de moş Axinte. 

— Caută-caută. Mai repede, Napoleon! Mai repede! îi 
ordonă ea dulăului. 

Băiatul făcu loc cîinelui care se năpusti să scormonească 
pămîntul din jurul obiectului ivit în fundul gropii. 

— Scoate-l! Aşa... 


Napoleon prinse cu colții săi puternici cutia tubulară, o 
smulse din pămînt şi sări afară; alergă peste arătură, ducînd cu 
fală trofeul preţios. Copiii abia se putură ţine după el. 

— Asta ne fură cutia! Uite-l cum fuge. Crede că ţine în 
gură un iepure! 

— O duce la stăpînu-său! La moş Axinte. Pariez! 

— Napoleon! îl strigă Viorel, dar dihania nici nu-şi mai 
întoarse capul. Ajută-mă, Ra, să-l capturez! la-o la dreapta, 
printre arbuşti... 

Făcură o învăluire strategică şi, în crîng, reuşiră să pună 
mîna pe hoţ. Cîinele îi mirii. 

— Protestează de parcă i-am fi luat un os, spuse băiatul, 
cercetind obiectul descoperit. Era un tub metalic. Incercă să-l 
deschidă, dar nu reuşi. Fata îl ajută, însă zadarnic. Capacul era 
înţepenit. 

— Pare gol... Dar poate că-s în el documente... 

— Psst! şopti Stejara. Aici cuvintele zboară la distanţe 
mari; e şes, linişte, vîntul bate dinspre larg... 

— Aşa-i. Să ne întoarcem la mal. 

Napoleon smucea zgarda, dornic să zburde. Citeva rațe cu 
ciuf zburară speriate. În lumina dimineţii, insula părea răsărită 
din basme. La Gura Portiţa, dincolo de cherhana, se vedeau 
corturile lor; Giză, Georgiana, Nicolo şi Codrin mai dormeau încă. 

Barca pneumatică a bătrinului şi mahuna lui Gelu se 
legănau, legate la țărm. Zmeul plutea în înălţimi. 

— Ne-am întors la ţanc, se bucură Viorel şi căută un loc de 
ascuns „trofeul". Urcă în lotca pescărească şi scoase din tribord 
e) 

scîndură. Am găsit o ascunzătoare sigură; „uşiţa" e 
însemnată cu un nod, Ra! 

— Da, de-acolo îl vom putea lua oricînd, spuse Stejara. 

Urcă şi ea în lotcă şi se lungi pe-o bancă, frintă de 
oboseală. 

Viorel se culcă şi el, pe fundul mahunei, simțind că i se 
închid ochii. Napoleon rămase pe țărm să-i păzească. Apa 
plescăia liniştită şi deasupra lor treceau, filfiindu-şi aripile, 
păsări mari, cu burţile albe; erau poate lebede sau poate gişte 
sălbatice. Adormiră curînd, amîndoi, într-un somn fără vise. 

Nu se treziră nici cînd apăru Dan, cu moş Axinte şi Gelu. 
Bondocul, după o lungă expediţie pe insulă şi o noapte 


nedormită, li se alătură lor şi sforăi tot drumul spre Gura Portiţa. 
Soarele urcase mult cînd deschise ochii. 

— Hei, căpitane! Mi se pare că am pierdut ultravioletele. 

— Ce violete? 

— Ultravioletele! sublinie bondocul. 

— Sînt ultra-somnoros! Asta-s eu! căscă Viorel şi se uită în 
preajmă. Se afla în cort, în cortul lui, şi-şi scutură capul buimac. 
„Dar insula?! Dar cutia? Doar n-am visat nimic!" Se ridică brusc, 
mai să-şi scoată capul prin pînza cortului. 

— Drăcie! Am uitat de toate. 

leşiră afară şi, spre uimirea lor, în campament nu mai 
simţiră nici o mişcare; copiii erau plecaţi la plajă. Pînă şi 
Georgiana, care era de rînd la bucătărie, îşi lăsase cratiţele şi-şi 
vedea de „şedinţa" solară. Napoleon fugărea pescăruşii pe țărm, 
iar profesorul înota, solitar, spre larg; i se vedea părul argintiu, 
răvăşit de briză. 

— Dormi, Ra? se apropie Viorel de cortul fetelor. 

— Fugi, mă! Tocmai ea să mai doarmă? N-o vezi colo, pe 
țărm? 

— Fără „mă", soldat! îl admonestă el, morocănos ca orice 
om abia trezit din somn. ŞI-I privi: Aş putea să ştiu de ce m-ai 
trezit? 

„Arde de nerăbdare să ştie ce-am descoperit." Vorbeşte, 
soldat! 

— Fusei parcă secund? biigui el. Ba, dacă stau să mă 
gîndesc bine, la o adică, şi căpitan! 

Viorel rise tare. 

— Mergem după cutie. 

O luă spre cherhana, unde-şi „parca" Gelu lotca. Dan îl 
urmă, nerăbdător. 

— Ce... cutie? 

— Una metalică, pe care am descoperit-o pe insulă. E 
ascunsă bine, în lotca lui Gelu. Dar voi? Voi aţi dat de... floare? 

— Am dat. 

— Chiar? 

— Chiar! Profesorul spune că între florile culese e şi o 
specie rară, „floarea" scornită de mine! Dacă se confirmă 
descoperirea, i se va da denumirea ştiinţifică de Daniellus! 

Viorel înghiţi în sec. 

— Sună bine Daniellus... 


— Şi dacă o să devin scriitor, pufăi bondocul, o să-mi aleg 
drept pseudonim... 

— Daniellus? „De cînd vrea să devină scriitor?" ÎI privi cu 
coada ochiului şi, o clipă, îl văzu la o masă de scris plină cu 
hîrtii; mic şi gras, niţel chel, scoţind nori de fum dintr-o pipă 
primită cadou de la o celebritate mondială... Îl auzi parcă: „Eu 
am scris... eu am... cărţile mele, ştiţi...”. Îşi spuse hotărît: „Nu, 
eu mă fac cercetător, chiar dacă n-o să-mi ştie nimeni numele şi 
chiar dacă n-o să am niciodată un pseudonim." Abia lingă 
cherhana se întrebă: „Dar poate că aş putea să devin şi eu... 
scriitor?! Să devin scriitor? Oare cum aş descrie aventura de pe 
insulă?" 

— Uite barca! îl atenţionă deodată Dan. Dar nu-i lotca lui 
Gelu! remarcă Viorel. 

Barca era mare, smolită, însă n-avea forma aceea 
aparte... Simţiră un junghi. 

— Sisoe! 

— Hei, nene! îl acostă Dan pe primul pescar. N-ai văzut 
lotca lui nenea Gelu? 

— A plecat cu ea în larg. 

— Cine? se alarmă Viorel. 

— Inginerul! 

„Mda... nenea Gelu e inginer! N-o fi cumva...?" 

— Căpitane, ne-am ars! Inginerul o fi omul de legătură! li 
se potriviră gîndurile. Poate că a şi predat cutia, poate că e... 

— Tu l-ai găsit! îl acuză şeful. Unde l-ai găsit?! 

— La cherhana, unde altundeva? se supără bondocul. 

Priviră spre mare, dar nu zăriră nici o ambarcaţiune; 
pescarii, pe timp frumos, plecau departe. Stoluri de pescăruşi 
acopereau țărmurile. Pelicanii, cu ciocurile lor imense, lopătau 
apa. 

Moş Axinte se întorcea din larg. Înota cu mişcări elegante, 
ca înotătorii de performanţă. 

— Trebuie să ştie bătrinul ceva. Hai la el! 

— Hai. 

Pe plajă îi întîmpină Stejara. Bronzată, părea o statuetă 
superbă. Viorel, deşi cu gîndurile răvăşite, o privi cu încîntare. 
Dan se opri la un pas în urma lui şi-o privi şi el, înmărmurit, cu 
aerul solemn pe care ţi-l impun spaţiile mari. 


— Cum e, băieţi? îi întrebă ea şi-şi opri ochii pe chipul lui 
Viorel. Te-a supărat cineva? 

— Nu dăm de barca lui nenea Gelu. 

Moş Axinte ieşi la țărm şi copiii tăcură. Îşi strigă dulăul. 

— Napoleon, prosopul! 

Dihania apăru dintre corturi şi aduse în goană un prosop. 

— Mi l-ai tîrît, pramatie! îl certă stăpînu-său, şi-l trase, în 
joacă, de-o ureche. Apoi, întorcîndu-se numai din bust către cei 
doi băieţi: Aţi dormit bine? 

— Bine, şi-am mai fi dormit, dar am uitat să-i mulţumim 
barcagiului nostru. Unde-o 

fi? 

— Gelu? Face arheologie submarină! Copiii făcură ochi- 
ochi. „Pescar amator, 

_ inginer, arheolog submarin... " enumeră Viorel în sine. 
Incercă să pară calm: 

— Şi ce poate găsi în apă? 

— Sub apă! Adică pe fundul mării. Bătrînul tuşi, apoi cu 
tonul lui de toate zilele, ca şi cum marea ar fi fost obligată să 
păstreze cele mai teribile taine, adăugă: Ziduri, tot felul de 
obiecte, amfore, uneori tezaure întregi şi cîteodată... corăbii 
pline cu aur! 

— Fiuuu! şuieră bondocul. Atunci eu mă fac arheolog 
submarin! 

— Şi eu! îl imită Giză. 

— Dar pînă acum? A descoperit ceva? 

— A descoperit ceva? întrebă şi Dan. 

— Nu ştiu, dar pe coasta românească a Mării Negre s-au 
găsit multe. În dreptul Agigei, în zona Tatlageac-Mangalia, la 
Constanţa... În vechiul port Tomis, la peste un kilometru în larg, 
s-a dat de urmele unor masive case de piatră! 

— Case... în mare? Cum au ajuns acolo? 

— Cîndva acolo a fost uscatul. Fluviile şi riurile fac ca 
apele Mării Negre să crească, se pare, cu circa un metru pe 
mileniu. 

— Şi n-o să ne inunde? 

— Marea? Bătrînul rîse. Nuuu! 

— Pentru că e legată prin Mediterana de ocean? ŞI 
acţionează principiul vaselor comunicante? întrebă Viorel. 


— La mările deschise cred că acţionează şi acest principiu. 
Eu vroiam să spun că un metru pe mileniu nu-i chiar mult şi că 
oamenii vor putea, în timp, regla debitele fluviilor după dorinţă... 

Viorel ascultă zgomotul valurilor şi-şi aminti de visul lui 
moş Axinte, în care apăruse un alt țărm... Gîndul îi fugi la cutia 
tubulară şi spuse Stejarei: 

— Vii după Gelu? 

— Vin. 

Dan se ţinu după ei. 

— Pariez că faceţi planuri de cercetări subacvatice! tatonă 
bondocul terenul. 

Viorel tăcu... Făcu semne cu mîna bărcii căpităniei care 
încetini viteza. 

— Dane, spune-i lui moş Axinte că noi doi am plecat pe 
mare. Bondocul nu se urni şi Viorel făcu uz de toată autoritatea 
sa: Ai înţeles? 

— 'Ţeles, căpitane, murmură el fără nici un chef. Aşteptă 
pînă ce barca îi luă la bord. Motorul dudui şi scînteiară snopi de 
apă. Se uită după ei pînă ce ieşiră, prin Gura Portiţa, în mare. 

Viorel îi spuse marinarului: i 

— Nene, noi căutăm un inginer. Il cheamă Gelu Scarlat. 
Are o barcă mare, neagră, în formă de... 

— Îl cunosc, spuse omul. Dăm de el curînd, dacă nu s-o fi 
dus spre Sacalin, unde-i baza lui. 

Băiatului i se tăie răsuflarea. „Va să zică are o bază?" Se 
uită cu înţeles la Stejara, care părea absorbită de ginduri. Nici 
nu mai vedea minunăţia mării, jerba lichidă în care se spărgeau 
razele unui soare fantastic. Viorel ceru binoclul şi privi prin 
lentile întinderea albastră de apă. Zări cîteva bărci. 

— Pescari! Văd pescari! 

— Unde? vru Stejara să ştie şi băiatul îi trecu binoclul. 

— Acolo! 

Barca coti şi zbură în direcţia arătată. 

— Sînt cinci mahune, numără fata. 

— Cite? întrebă marinarul. 

— Cinci. 

— Ne şi putem întoarce. Nu-l găsim pe inginerul vostru. Cu 
cele cinci mahune m-am întîlnit în zori. 

Făcură un ocol şi patrulară de-a lungul coastei. Viorel 
tocmai vroi să-l roage pe marinar să-i ducă spre Sacalin cînd, 


deodată, deasupra țărmului, răsări zmeul lui moş Axinte. 
Stejara, cu binoclul la ochi, urmări sclipirile intermitente ale 
microblitzului care se desluşiră clar. 

=" Gahe Aia 

„Gelu e pe mal", înţelese Viorel luminograma. Arzind de 
dorinţa de a se vedea în posesia tubului metalic, îl zori pe 
marinar. 

— Viteză maximă! Spre mal! 

— Să-ţi faci un hidroavion, dacă-ţi place să zbori! 

Viorel rise: 

— O să-mi fac. Şi, întărindu-şi glasul, ca să fie auzit bine: 
primul hidroavion a fost creat de un român! De Paulat! 

— Da? păru omul surprins. 

In dreptul plajei de la Gura Portiţa, barca îşi încetini viteza. 
Viorel şi Stejara săriră în apă şi înotară pînă la țărm. Moş Axinte 
îi întrebă: 

— În croazieră? Pe burta goală? Dan se viri între ei. 

— Plecăm la drum lung! îi vesti el, bucuros, şi Gelu, care 
era prezent, pe mal, îi confirmă spusele cu un zimbet. 

„La drum lung?" vru să întrebe Viorel, dar moş Axinte îi 
trimise la masă. 

— Repede, copii! 

„In definitiv mi-e tot una dacă voi scoate sau nu cutia. 
Important e că-i lotca aici!" 

— Haide, Ra, să mîncăm! 

— Ai cumva idee încotro vor s-o apuce? 

— N-am, dădu Viorel din mînă. 

— Spre insula Lupilor, din cîte înţeleg, nu, pentru că... nu-i 
un drum chiar atît de lung. 

Poate că vor să ne arate baza... submarină? 

— Ar fi grozav! 

— Dar nu, nu cred. E un tip curios acest 

Gelu. 

— Crezi şi despre el că-i spion? 

— Să fie complicele?... Nu mai rosti „profesorului", ci se 
mulţumi să ofteze. 

Mîncară în grabă. 

Moş Axinte veni să-şi ia zmeul şi cobori înapoi, pe faleză, 
fluierînd. Îl urmară şi ei. 


Ambarcaţiunea inginerului se umplu de copii. „Barcagiul" 
visli puternic. Cineva, de la cherhana le strigă printr-o 
portavoce: 

— Drum bun, marinari de munte! Riseră, dar lui Viorel 
gluma îi căzu prost. 

Avu impresia că acolo, pe malul mării, se bucura cineva de 
plecarea lor. „Ne ţinem de peregrinări, în vreme ce alţii fac, 
poate, săpături pe insulă, la cetate." 

— La ce te gindeşti? îl iscodi bondocul. 

— La Daniellus. 

— Fugi! se şifonă el. Scăzu vocea: te gindeai la cutie. Jur 
că la cutia aia... 

Viorel zimbi. Schimbă subiectul: 

— N-ai vrea să te faci marinar? Căpitan de cursă lungă? 
Sau poate comandor? 

— AŞ duce dorul rîurilor, mărturisi Dan şi se uită la 
albastrul mării care se derula ca un stor enorm, tras peste o 
fereastră fără sfîrşit. 

Capitolul VIII 

— Două cabluri electrice, spuse Viorel, ar produce bule 
minunate, formînd o plasă artificială. 

Bătrîinul lansă zmeul care luă înălţime. Un pescăruş, 
curios, se privi în oglindă şi ţipă înspăimiîntat. Stejara rise şi 
soarele alergă pe dinţii ei albi ca pe o claviatură de lumină. 

— Cum l-ai botezat, nene Axinte? întrebă ea. Mie mi-ar fi 
plăcut... Pescăruşul de argint! 

— Pescăruşul de argint? 

— Ar fi sunat mai bine Ochiul cu spiriduş! spuse Codrin. 

— Ne-e! Nu ţine! ţiţii Dan. N-are poezie... „Te pomeneşti 
că bondocul ne va ţine un 

discurs... literar." Viorel îl luă peste picior: 

— Aşa-i, ce poezie poate avea un... spiri-duş? Găseşte-i tu, 
Dane, un... pseudonim. Ce-ai zice de Nautillus? mai spuse, deşi-i 
fusese pe limbă „Daniellus". II văzu pe bondoc făcînd feţe-feţe, 
ca sub imperiul unor formidabile emoţii, încît i se făcu milă. 
Propuse: 

— Treci tu la cîrmă. Nu vrei? 

— Ba da! 

Dan preluă bucuros cîrma, apoi căută privirea lui G 
Puştiul îi strigă, încîntat: 


A 


ză. 


— Înainte, Dane! Înainte! 

— Fireşte, Giză, o ţinem înainte, contra brizei, mormăi el 
cu aerul unui „lup de mare" deprins cu navigația maritimă. Se 
uită spre cerul curat, pe care plutea zmeul meşterit de moş 
Axinte, şi spuse celorlalţi: Pescăruşul de argint ne vede cu un 
ochi de spiriduş! 

Codrin păru împăcat, căci Dan combinase fericit ambele 
denumiri propuse... 

Gelu lăsă vislitul şi studie oglinda cu binoclul. 

— Ce banc uriaş! se miră omul. De cînd sînt n-am văzut 
aşa ceva! 

— Peşte? Să văd şi eu! sări Giză de la locul lui şi Napoleon, 
care pînă atunci urmărise nemişcat, ca o statuie de abanos, 
pînza ondulată a apei, lătră neaşteptat. Băieţelul căzu pe fundul 
bărcii. 

— Potaia! 

— Napoleon se sperie şi Giză leşină, rise moş Axinte. 

Viorel profită de atmosfera destinsă; i se adresă bătrînului: 

— Am ieşit la pescuit? Dar profesorul rămase tăcut. 

Băiatul pipăi îmbinătura scîndurii în spatele căreia era 
ascuns tubul. „Pare totul în ordine". 

— La pescuit? Nicidecum! răspunse moş Axinte cu 
întîrziere. Nu mai dădu nici o altă explicaţie. 

Viorel se aplecă spre urechea Stejarei. 

— Poate că baza subacvatică... 

— Să fie pe-aci? 

Codrin vorbi: 

— Bancul de peşti o fi fost un... banc bun! M-am uitat prin 
binoclu, dar... 

— Uite că montează teleobiectivul pe aparatul fotografic, 
şopti Viorel. 

— Nu m-aş mira să-şi fi luat şi luneta! 

— Păi... şi-a adus-o! intră în vorbă Dan, ale cărui urechi de 
detectiv nu scăpau o şoaptă. 

— Nu mai înţeleg nimic! făcu Viorel. Vom face arheologie? 
Sau vom urmări peştii întocmai ca lufarii bancurile de hamsii? 

— Vom face arheologie submarină! fu de părere Dan. 

— Ştii tu? 


— Pariez! strigă bondocul, renunţind la tonul conspirativ. 
Aici, sub apă, trebuie să fie comori! Decebal nu şi-a ascuns 
comoara sub albia rîului Sargis? 

— Comoara de sub Sargis e o legendă, mă! 

— O legendă? interveni Georgiana. Poate! Dar Criton, 
medicul împăratului Traian, scrisese negru pe alb c-au fost 
cărate la Roma... „aur în greutate de cinci milioane de 

livre şi cantitate dublă de argint". Fabuloasele comori ale 
dacilor n-au fost poveşti! Gelu intră şi el în vorbă: 

— Dacă se mai găsesc tezaure din vremea lor! Numărul 
obiectelor de aur din epoca preromană, descoperite pe teritoriul 
ţării, se ridică la cîteva mii. Analizele specialiştilor au arătat că 
ele provin din peste cincizeci de zăcăminte româneşti... 

— Fiuuu! şuieră Dan, printre dinţi. Înseamnă că împăratul 
Aurelian a fost beat cînd a plecat din Dacia! A abandonat el un 
pămînt atît de bogat? Plin cu aur? 

— Cine ţi-a spus că l-a abandonat? se întoarse către băiat, 
uşor încruntat, moş Axinte. Eu unul... şi bătrînul îşi pieptănă 
barba cu degetele lui osoase şi lungi... eu cred că şi-a retras 
administraţia şi armata în baza unui tratat, nedescoperit încă, 
încheiat cu dacii liberi, care revendicaseră pămîntul lui Decebal, 
ca şi cu populaţia Daciei romane, care se răsculaseră de atitea 
ori împotriva Romei. Şi se pare că Aurelian, ca şi împărații de 
după el, au respectat tratatul. 

— Da şi nu! spuse Gelu, reluînd vislitul. Au reuşit să 
recucerească, la un moment dat, sudul Banatului şi Olteniei, un 
ţinut foarte fertil, dar atît. În interiorul ţării n-au mai ajuns. 

— Nici n-au mai avut nevoie, spuse moş Axinte. Doar, prin 
tratat, le rămăseseră deschise porţile bogățiilor Daciei romane 
libere. 

Viorel îndrăzni: 

— Dar Dacia romană liberă a respectat tratatul? 

— Se pare că da! rosti bătrînul. Atiît în ce priveşte clauza 
schimbului de mărfuri, cît şi clauza noii organizări, impusă de 
asigurarea liniştii la graniţa dunăreană a imperiului, renunţarea 
la armată... 

— Fără armată cum au putut da-co-romanii liberi să facă 
faţă migraţiilor? se antrenă în discuţie Viorel, la care bătrînul 
dădu din mînă, zimbind. 


— Bine! Dovadă că existăm noi! Armata erau oamenii, 
fiecare membru al obştilor săteşti în care s-au repliat tactic. Pînă 
mai ieri, săteanul român care n-avea arc şi săgeți în casă era 
pedepsit aspru de tovarăşii lui din sat! 

— Aşa am rezistat multe secole neamurilor de tot soiul, de 
la goți la tătari, care au trecut p-aci, dar nu s-au putut aşeza 
temeinic pe vatra noastră — spuse inginerul Gelu şi trase în 
piept aerul mării. Cei care s-au aşezat au fost dintre cei mai buni 
din triburile lor, mai puţin cruzi şi hrăpăreţi, şi pe aceştia i-am 
tratat ca oaspeţi şi le-am dat piine şi ne-am înfrățit întru 
apărarea libertăţii... 

Marea gemu. O mulţime de stilpi de talie-ne se perindară 
ca nişte soldaţi, în marş. Cîrduri de pelicani asaltară flotorii 
plaselor. Viorel se rezemă de scîndura din bordul bărcii şi se 
gîndi la obiectul ascuns acolo. „Dacă în tub e chiar papirusul- 
tratat din vremea daco-romanilor liberi? Semnat de însuşi 
împăratul Aurelian?" 

— La ce cugeţi, căpitane? îl iscodi Dan. 

— La peştii care se văd în oglinda zmeului; bancuri 
imense! privi el anume în sus, deranjat de indiscreţia 
bondocului. 

— Bancuri! mormăi acesta. Cum pot fi văzuţi peştii în 
oglindă? Duse o mină streaşină la ochi; luă apoi binocilul, dar nu 
văzu nimic. Mă chiorăsc degeaba! strănută el de lumina care-i 
orbise ochii. 

Gelu îl lămuri: 

— Peştii nu pot fi zăriţi individual, ci în masă; sînt sesizabili 
prin diferenţa de culoare faţă de apa înconjurătoare. Urmăreş- 
te-i mai atent! 

Dan tinu binoclul cu ambele miini, lăsînd cîrma liberă. 
Văzu deodată în oglindă o imensă pată mişcătoare şi încremeni. 
Spuse surescitat: 

— Unde-s pescarii?! De ce nu aruncă năvoadele? Talienele 
s-or fi umplut de mult! 

Inginerul zîmbi. Îşi trase şapca pescărească peste ochi, ca 
să nu-l bată soarele. 

— Un asemenea banc, de proporţii colosa le, nu poate fi 
capturat uşor. Sînt necesare plase speciale, foarte lungi. 

— Plase artificiale! spuse Ra. Dan îşi scutură capul. 

— Cum... artificiale? 


— Cablul luminiscent de care vorbea Vio-rel ar putea opri 
trecerea peştilor ca o plasă. 

— Aha! pricepu bondocul. 

— Despre ce cablu luminiscent vorbiţi? se interesă Gelu, 
apăsind ramele în apa care părea să aibă o consistenţă de 
untdelemn. 

— Al căpitanului Viorel! strigă Dan, ca şi cum s-ar fi lăudat 
cu propria lui invenţie. 

Viorel schimbă o privire cu Stejara. Se uită şi la moş 
Axinte; bătrinul făcea fotografii, părea cu totul absent. li spuse 
inginerului: 

— Poate că un cablu cu fosfor ar putea juca rolul unei 
plase peste care peştii s-ar teme să treacă şi-ar fi constrinşi să 
intre în taliene de unde s-ar scoate continuu. 

— Noaptea da, dar ziua? 

— Ziua? 

Stejara îl susţinu: 

— Ziua se poate întinde un cablu care, în contact cu apa, 
să producă bule de gaze, o perdea deasă de bule, ca o plasă. 

— Asta-i plasa artificială! spuse mirat „pescarul amator”. 
Problema e: se pot fabrica asemenea cabluri care să-şi păstreze 
lumi-niscenţa în apă? ori care să nu se consume prea repede? Și 
la ce preţ? Cît de rentabil ar fi pescuitul cu... cabluri? 

— Mda... se posomori Viorel, care găsise ideea Stejarei de- 
a dreptul salvatoare. 

— Eu aş propune, spuse Codrin, un cablu producător de 
vibrații sonore sau ultrasonore! Ar dirija splendid bancurile de 
peşti! 

— Eşti genial, Codrine! îl bătu pe umăr Nicolo, „umbra" lui, 
care intervenea rar în discuţii; îşi scoase ochelarii, şterse 
lentilele pe rînd şi, cînd termină operaţia, mai spuse: Ar fi nevoie 
de un vibrator hidrodinamic. 

— Să zicem că întindem în apă un cablu care emite vibrații 
sau un vibrator special, se încăpăţină Gelu, dar vibraţiile, nefiind 
vizibile, mă îndoiesc că peştii aflaţi la oarecare distanţă s-ar 
intimida. Sub presiunea lor, „plasa" ar ceda. 

— Animalele, ba chiar şi plantele, sînt sensibile la vibraţiile 
îndepărtate! îşi apără invenţia Codrin. 

— Admit, apa e alt mediu, e mai dens decit aerul şi, cu cît 
creşte densitatea, propagarea undelor e mai uşoară, ştiu asta, 


dar tehnica de vibrare, la scara unei mări, mi se pare prea 
complicată! 

Lotca înainta cu smucituri uşoare, pe o mare calmă, 
stropită cu perle de sticlă transparentă. Ţărmul se vedea ca o 
dungă neagră. Pescăruşi răzleţi plonjau după stavrizi. Zmeul îi 
urma, cu zbor de libelulă. Viorel se frămînta, căutînd cu 
febrilitate soluţia ideală. Spuse după un răstimp: 

— Două cabluri electrice ar face bule minunate care ar 
urca de pe fundul mării ca o plasă răsturnată, atirnată de flotori. 

— Dar asta-i curată electroliză! exclamă Dan. Ce inventezi 
tu, căpitane? 

— Aşa-i, e vorba de fenomenul de electro 

liză, îl aprobă Codrin. 

Stejara îşi feri cu un gest părul căzut pe ochi şi veni mai 
aproape, încît Viorel îi simţi răsuflarea pe obraz. Ea îi şopti: 

— Ai merita premiul Nobel! 

— Eu? Doar tu mi-ai sugerat ideea! Moş Axinte ciuli 
urechea. Zimbi. 

— Vreţi să transformați marea într-o cuvă de electroliză? 
Ce zici, pescarule? îi solicită părerea lui Gelu, care amuţise. 
Hoaţă idee! 

Nu? 

— Hoaţă, ce să zic?! Electroliza cred că taie şi metoda 
clasică... 

„Există şi metode clasice?" se întrebă Vio-rel şi-o privi pe 
Stejara care-i surise dulce. Păru să-l liniştească: „Fii calm, 
Viorel!" 

— Şi cum e aia... clasică? 

— E simplă. Se trage prin apă un tub perforat şi se 
pompează aer. 

Viorel reflectă: „Tuburile nu pot fi înfăşurate, se rup, 
orificiile se înfundă... " 

— Îţi şi văd invenţia aplicată! Cablurile tale vor dirija peştii 
de-a lungul tuturor mărilor şi oceanelor! mai spuse Ra, numai 
lui, şi-i strînse mîna. 

Oglinda „Pescăruşului de argint" străfulgera din cînd în 
cînd zarea, ca un far. 

Gelu îşi consultă ceasornicul. 

— Mai avem de mers. Hei, cine mă schimbă la visle? 


— Eu! se oferi Viorel, întrebîndu-se: „Încotro mergem? N- 
am luat de-ale gurii, n-am făcut nici o pregătire pentru un drum 
lung pe apă... Ah, măcar de-aş şti ce conţine tubul! Să-l scot şi 
să-l deschid aici? E riscant...". | se păru un nemaipomenit 
examen de voinţă să nu divulge descoperirea lor. „Prea amabilul 
nenea Gelu e, fără îndoială, un tip misterios, iar bătrînul un 
mare pişicher. Ce planuri o fi avînd cu cetatea antică? Vom relua 
oare cercetările?" 

— Ra... 

— Da, Viorel! Ştiu ce vrei să-mi spui. Că-ţi pare rău că n- 
am verificat... 

— Dacă mai avea filmul? Dacă n-a trimis clişeele?... 

— Gîndim pe aceeaşi lungime de undă! Dan, care prinse 
cuvîntul „undă", se arătă 

curios: 

— Ai interceptat vreun gînd ascuns? Spre ce continent 
navigăm? 

— Spre Godwana, glumi Viorel, că e din apă. 

— Aş fi preferat un „continent" potabil, că mi-e o sete de 
nu te văd. Şi, către nenea Gelu: Trebuia să luăm cu noi măcar o 
ploscă şi vreo două-trei piini... 

— Şi nişte îngheţată! rise moş Axinte. 

— Vreau îngheţată! se smiorcăi Giză, uitind că se afla 
undeva, în largul Mării Negre. 

Dan pufni: 

— De ce nu ceri luna, garnisită cu cremă de ciocolată? 

— Prefer îngheţata! 

— Măi! Modest mai eşti! plescăi bondocul din limbă. Eu îţi 
ofer luna şi tu: „Mersi, vreau un glob mai mic, de îngheţată!" 

— Eu mă mulţumesc cu mai puţin, spuse 

Viorel. Vreau numai o gură de apă. 

— Poţi bea toată marea, căpitane! strigă vesel Giză. E 
curată, doar niţel sărată... ca apa de Slănic. 

— N-ai gustat tu marea! spuse Georgiana care-şi 
întrerupse o clipă lectura unei cărţi. Dacă ai bea o înghiţitură 
bună, ai face... buuum! 

Băieţelul bravă: 

— Beau două fără să fac „buum!" 

— lar eu îi dau Lucicăi o telegramă, să vină după tine! îi 
tăie avintul Dan. 


— Poate după tine! se supără Giză. De ce să vină după 
mine? Ce-am făcut? 

— Mă calci pe bătături! 

— Lasă-l, Dane, le opri cearta bătrînul. De unde să ştie 
Giză că pe mări şi oceane poţi muri de... sete? E un paradox, 
asta-i! 

— Nici o fiinţă umană, nici o pasăre sau animal de uscat 
nu rezistă la multe înghiţituri, spuse Gelu, cu excepţia... 

—  Albatrosului! îi luă cuvintul din gură Georgiana. 
Albatrosul are în cioc o mică 

„uzină" de desalinizare a apei. 

— E adevărat. Dispune de o glandă care excretă toate 
sărurile pe loc. Ori la celelalte vieţuitoare terestre, sărurile 
multe ingerate pot crea, prin osmoză, presiuni interne care să 
înghesuie spre stomac toată cantitatea de apă dulce conținută 
de celule şi spaţiile inter celulare, pînă ce... 

— Fac „bummm!" gesticulă Dan, mulţumit că frăţiorului 
său i se dăduse o explicaţie ştiinţifică. 

Tăcură. Moş Axinte studie oglinda prin teleobiectivul 
aparatului fotografic. 

— Pesemne că ne îndreptăm, spre vreo insulă, ori spre 
vreo navă ancorată în larg, vorbi Viorel, după ce-l lăsă pe Gelu 
înapoi, la rame, dar fără ca profesorul să-l audă. 

Dan se nelinişti. 

— Ce-ar fi să vorbim... cifrat? propuse el cu seriozitate, 
însă contrar propriei voințe, prea tare, încît fu auzit de toţi. 

Moş Axinte tuşi. Viorel, vrînd să înlăture bănuielile de 
conspirativitate, îi spuse rece: 

— Nu văd cum! Dan nu se lăsă. 

— Eu văd! 

— Ah, în loc să spui: „Ce prost!" ai zice simplu: 3-P! „C" e 
a treia literă din alfabet... 

Bondocul se îmbujoră. 

— 3-P eşti... Nu îndrăzni să continue, că Viorel îi atinse 
umărul cu o mînă, a avertisment. 

Nicolo spuse: 

— Problema e rezolvabilă. Cu un sintetizor de vorbire se 
pot purta uşor conversații comprimate... 

— Cu un sintetizor? se uită la el Viorel. 

— Da! 


— N-ai auzit de sintetizoarele de vorbire? Chiar n-ai auzit? 
prinse Dan ideea, fără să aibă habar despre ce anume vorbea 
ochelaristul. 

Stejara îi informă: 

— Nicolo şi Codrin lucrează la un sinteti-zor miniaturizat, 
cu circuite integrate... 

Moş Axinte îi privi mirat. 

— Şi eu lucrez la unul! 

— Adevărat, nene? făcu Nicolo şi-l coti pe Codrin care nu 
fu prea încîntat de limbuţia colaboratorului său. 

Viorel gîndi: „Poate că bătrînul l-a şi construit şi posedă 
deja un limbaj care nouă ne scapă. Operează cu comprimate 
lingvistice". Întrebă: 

— Sintetizoarele pot crea voce umană artificială? Voci care 
să nu fie recunoscute la telefon sau radio? 

— Pot, răspunse bătrînul. Mai important e altceva; cu 
sintetizorul se poate stabili „amprenta vocala" a fiecărui individ, 
ba chiar şi a păsărilor. 

Viorel tresări. 

— Asta înseamnă că, după voce, orice om va putea fi 
identificat cu precizie? 

— Cu precizie! 

„Detectivul-şef" tăcu. Îi păru rău că nu copiase banda 
înregistrată de „Colonel". 

Gelu trăgea la rame; probabil plănuia campanii de pescuit 
cu plase artificiale. 

Viorel luă aer în piept şi se pregăti să întrebe iar ceva, 
ceva important, cînd, deodată, văzu un petec de uscat. 

— O insulă! 

Se ridicară cu toţii în picioare, mai-mai să răstoarne barca. 

— Da, e o insulă! confirmă moş Axinte şi ochii săi mici, 
adumbriţi de sprîncene groase, albe, jucară vii. 

— Insula aceasta nu-i trecută pe nici o hartă! spuse 
Stejara. Poate.-i... artificială! 

— Poate, murmură Viorel. Gelu visli şi mai cu spor. 

— Sîntem aşteptaţi! 

Pe țărm zăriră siluetele a doi oameni. Insula era mică şi 
stincoasă. Roiau în juru-i o sumedenie de păsări. Viorel nu 
îndrăzni să întrebe nici cine erau oamenii, nici ce insulă era. 


Lotca înainta cu viteză, iar din înălţimi, Pescăruşul de argint îi 
spiona ca un ochi magic... 

Capitolul IX 

Nu m-aş mira să aibă şi un submarin sau poate chiar o 
flotilă de minisubmarine de coastă. 

VIOREL 

Viorel asemănă minuscula insulă marină cu o navă eşuată 
în larg. Stîncile zărite nu erau altceva decit... cuburi de beton, 
iar oamenii... copii! O fetiţă şi un băiat. Se prezentară singuri: 

— Felicia. 

— lonuc. 

Napoleon îi lătră, de parcă cei doi copii ar fi stăpînit o 
insulă de împrumut. Asta nu-l nelinişti însă pe Viorel. Simţi chiar 
că i se ia o piatră de pe inimă. Îl coti pe Dan: 

— ţi place? 

— Felicia? 

— Insula, mă! şi-i arătă, jos, o uşă metalică. 

— Uşa asta ar putea duce la o subterană! 

— Crezi? 

Se apropiară „insularii" şi tăcură. 

— Siînteţi singuri? intră Viorel în vorbă cu copiii cînd 
aceştia ajunseră lîngă ei. 

lonuc îl privi de sus. 

— Nu, răspunse Felicia. 

Se opriră să-l aştepte şi pe moş Axinte. 

— i-am spus, şopti bondocul, trebuie să existe o 
subterană! 

— Ce facem? 

— Ce facem? îi întoarse Dan întrebarea. 

— Evadăm... la nevoie! îşi puse Viorel prietenul pe foc şi 
se uită la fetiţă; avea ochi albaştri. Mari şi albaştri, cu o nuanţă 
verzuie, strălucitoare. Părul cîrlionţat, de culoarea grîului copt, 
niţel arămiu, îi atingea umerii bronzaţi, ieşiţi de sub o bluză 
albă. Felicia sesiză interesul cu care era privită şi schiţă, fără să 
vrea, un surîs. În obraji îi apăruseră două gropiţe, întocmai ca 
ale Stejarei şi Viorel nu-şi mai găsi locul. Intrebă prosteşte: 

— Aţi naufragiat? 

— Arătăm aşa cumplit? o auzi pe fetiţă, care parcă scutură 
un clopoțel de argint. 

„Am scrîntit-o!" îşi spuse el şi se întristă. Dan se înghesui: 


— Sînteţi copiii lui nenea Gelu? 

— Nu, spuse lonuc. Tata e jos, în laborator, face observaţii 
asupra unui rechin. 

— Rechiiin?! 

— Rechin! 

„Au deci un laborator... subteran! oftă Viorel. Poate că, în 
realitate, e o bază de spionaj." 

— Nu coborîm? Vreau să văd rechinul! deveni nerăbdător 
Dan şi se repezi la uşa metalică, culcată în nisip. 

Felicia rise. 

— De ce rizi? îmi spui şi mie poanta? apăru lingă ea Codrin 
şi rîse instinctiv. 

Fetiţa arătă, hohotind, spre uşa pe care 

Dan se străduia s-o deschidă. 

— Nu-i urmezi? îl întrebă ea, abia stăpinindu-se. El vrea să 
coboare... 

— Ba da, spuse Codrin, grăbit, şi „insularii' explodară 
deodată: 

— Care mai vrea să coboare?! Prudent, Viorel spuse: 

— Mersi. Prefer să intru pe uşa din faţă... Felicia nu mai 
rise. O secundă ochii li se 

întîlniră. 

Dan, intuind că a luat plasă, biigui: 

— Şi eu prefer uşa din faţă! 

— Atunci să mergem, spuse fata; ceilalţi, în frunte cu moş 
Axinte, se şi vedeau venind. 

— Mi-am făcut-o, căpitane! şopti bondocul la urechea lui 
Viorel, cu autoironie şi schimbă pasul, încercînd să intre în ritm 
cu el. 

— 3-P! îi suflă „căpitanul". Felicia explică: 

— Cei care ne vizitează întiia oară se opresc toţi la uşa 
asta. De aceea ieşim în întîimpinarea fiecărui nou venit. Fetiţa 
surise unei amintiri. Acasă, în hol, avem un dulap 

înzidit. Cînd ne pleacă oaspeţii, noi să murim de ris; în loc 
să iasă pe uşa obişnuită, se viră toţi în dulap! 

— Dar bine, uşa asta... îl birui curiozitatea pe Viorel, unde 
duce? Tot într-un fel de dulap? 

— Nu duce nicăieri. 


Ajunseră între coloşii de beton care străju-iau, ca nişte 
sfincşi, insula. În faţa intrării în laboratorul subteran, Felicia 
numără misterios: 

— Trei, doi, unu, zero! 

O voce bărbătească, dintr-un difuzor nevăzut, răspunse 
imediat: 

— Cod doi Y! 

Viorel, „detectivul-şef", şi Dan înlemniră. 

— Eu rămîn afară... bolborosi bondocul, cu vocea pierită. 

— De ce? făcu Viorel pe naivul, de parcă n-ar fi ştiut că 
prietenul său se temea. 

— Rămin şi eu, spuse Codrin, pălind, şi Viorel nu-l mai 
recunoscu. Vroi să-i îmbărbăteze, dar sosi moş Axinte care, cu 
ton 

autoritar, chiar aspru, le ceru: 

— Coboară toată lumea! Sus nu rămîne decît Napoleon! 

Poarta din faţa lor se deschise cu pocnet, ca o uşă de seif. 

— Eu am nevoie de aer... se lamentă Dan. 

— O să te simţi mai bine la... răcoare, spuse moşneagul şi 
tonul lui trădă un rîs interior. Îi făcu loc să treacă. Dan „citi“ pe 
chipul lui Viorel şi înţelese că erau, de fapt, prizonierii bătrînului. 
Se tinu strîns de umărul căpitanului său. Nici Viorel, totdeauna 
curajos, nu era acum în apele sale. Ştia din romanele de spionaj 
că din asemenea... capcane se scăpa greu. „Şi n-am luat nici o 
măsură de prevedere! Măcar un bileţel, lansat într-o sticluţă, pe 
mare. Îl găseau pescarii şi...". Vorbi cu Dan, în auzul tuturor: 

— Sînt curios să ştiu unde-ţi va fi pescuită cutiuţa cu 
cîrligele de pescuit?! 

— Cutiuţa? Care?... Dan nu pricepu nimic şi unul din 
caninii săi scrişni sub apăsarea maxilarelor. 

— Aceea pe care ai scăpat-o în apă! Bondocul se prinse, în 
sfîrşit, şi-i înflori o 

scînteie de speranţă. Spuse: 

— Poate va fi aruncată pe țărm, de valuri. De cîrlige nu-mi 
pare rău, ci de cutie; era cu monogramă! 

„Bravo, rotofeiule! îşi lăudă prietenul în gînd. Ai sucit-o 
splendid! Să mai încerce spionii să ne reţină, dacă mai pot!" 

Scara se termină într-o încăpere puternic luminată şi 
băieţii retrăiră senzaţia primei lor vizite pe insula dintre Canalul 
Morii şi Someş. Numai că aici lipseau instalaţiile... cosmice. 


Înaintea unei uşi interioare, Felicia spuse iar: 

— Trei, doi, unu, zero! 

De astă dată vocea răspunse: 

— Cod patru X! 

Liniştea era desăvirşită şi numai glasul răguşit al dulăului 
de afară răzbătea pînă la ei. Stejara se apropie de Viorel. 

— Aş vrea să ştiu codul de ieşire. 

— Poate-l afli! îi sugeră el. 

— De unde? Viorel tăcu. 

— De unde? repetă ea, intrigată, aşteptind momentul 
deschiderii uşii următoare, dar se lumină pe dată; trase cu 
ochiul spre lonuc. 

Viorel rămăsese „captivul" Feliciei; fata părea o adevărată 
prestidigitatoare. Dan îi mărturisi, cu admiraţie, dar şi cu teamă: 

— E foarte frumoasă! 

Viorel privi încăperea în care pătrunseseră. 

— Foarte! făcu el pe prostul. Parcă sîntem la „Racheta 
albă", nu ţi se pare? 

— Ba da! 

Camera era abia luminată. În întîmpinarea lor veni un 
bărbat înalt, în halat alb şi Viorel avu o stringere de inimă. Omul 
însă îi zimbi şi băiatul se linişti. Cînd ochii li se acomodară, 
descoperiră că puţina lumină din jur venea din mare; un întreg 
perete era din sticlă, iar ei se găseau undeva, pe fundul Mării 
Negre... 

— E... e... un acvariu! ţipă Dan, iar frăţiorul lui, Giză, 
alergă de-a lungul peretelui după o rîindunică de mare. 

— Tiii! făcu micuțul, extaziat. 

— Tăcere, copii, că-mi fug animalele! spuse omul în halat, 
pe care nenea Gelu îl prezentase drept „doctorul Petrehele". 

— Ceea ce vezi — îl auzi pe lonuc, explicîndu-i Stejarei, cu 
voce sigură — nu este un acvariu. E chiar marea, cu vietăţile 
sale, aflate aproape în libertate. 

— Cum... aproape? 

— Sînt într-o rezervaţie marină... 

— Aaaa... Şi nu ne văd? 

— Nu. Peretele e tratat cu o substanţă care, ca şi la 
ochelarii de soare, permite vizibilitatea doar dintr-o parte! o 
lămuri băiatul, cu vădită plăcere şi Viorel îi spuse în gînd: 
„Amice, cam faci pe grozavul". Îşi scărpină vîrful nasului cu 


unghia de la degetul mic. „Să vezi tu, mucosule, «Racheta 
albă!» Şi căpitănia! Şi staţia de radio X! ŞI...". Păşi înspre 
imensul acvariu, cît un ecran 

panoramic de cinematograf, şi se opri lîngă Felicia. 

— E impresionantă marea pe dinăuntru, nu? îl întrebă ea, 
la care Viorel răspunse: 

— Parcă ai privi-o printr-o fereastră fermecată. 

Dincolo de peretele de sticlă, lumea animală începu să se 
agite şi în cîteva secunde „ecranul" se şterse de orice imagine 
mişcătoare. 

— Ne-au simţit! spuse Dan. Şi, întorcîndu-se către Felicia: 
Poate că totuşi ne văd? 

— Nici gînd! Trebuie să apară rechinul. Cînd vine rechinul, 
peştii dispar. 

— Un rechin adevărat? 

— Nu, din „plastic", rise lonuc şi-i arătă Stelarei un punct 
apropiindu-se cu repeziciune. Punctul se mări, căpătă conturul 
bine cunoscut al rechinului. O umbră neagră îl secondă şi în 
clipa următoare văzură un delfin. Rechinul plonjă spre „ecran", 
încît copiii avură senzaţia că va pătrunde în 

încăpere, dar se întoarse fulgerător şi atacă delfinul. 
Doctorul Petrehele se încruntă. 

— Pînă acum s-au jucat... 

— Asta nu mai e joacă, spuse moş Axinte, ridicîndu-se din 
fotoliul pe care i-l oferise doctorul. Fac răzbel curat! 

— O să omoare delfinul... gîndi cu glas tare lonuc. E mic şi 
n-are forţă de apărare. 

— Nu vreau să-l omoare! se plinse Giză. Pe „ecran" apăru 
o ţişnitură de sînge şi 

doctorul se repezi într-o încăpere vecină. Se reîntoarse cu 
o armă lungă ca o carabină. 

— Vrea să tragă prin perete? se sperie Dan. Apa va 
pătrunde înăuntru şi vom pieri ca şobolanii! 

— Faceţi loc! ceru cineva şi copiii îşi ţinură răsuflarea. Dar 
spre uluirea lor, doctorul scoase întîi, din patul armei, un cablu 
electric pe care-l conectă la priză. Din rana delfinului ieşeau 
valuri de sînge. Moş Axinte nu mai avu răbdare; preluă arma, o 
lipi cu ţeava de peretele de sticlă şi trase. O lumină vie străbătu 
apa mării şi rechinul se zbătu ca prins cu harponul. 


— E o armă cu laser! murmură Viorel, dar bondocul 
amuţise de spaimă şi de admiraţie totodată. 

— Cum de n-a găurit sticla? reuşi el să-şi descleşteze 
maxilarele. 

— Poate că a jucat rolul unei lentile... Dan se lipi de 
umărul lui şi Viorel îi sesiză 

tremurul. 

— Ţi-e frig? 

— Nu, mi-e cald! Prea cald! îşi şterse el fruntea 
transpirată. 

— E din pricina senzaţiei c-ai nimerit între spioni. 

Bondocul holbă ochii; spuse cu glas pierit: 

— Tu nu prea crezi... în ceea ce spui?! 

— Ba da, mă! La cine ai mai văzut tu arme cu laser? Arme 
adevărate! Cobori şi mai mult vocea: şi doctorul trebuie să fie... 

— Spion? 

— Sigur! 

Lui Dan i se păru că-i cade un dinte, de parcă ar fi avut 
scorbut. 

— Să fugim! 

— Acum? 

— Tiii! făcu Giză, văzînd instrumentul optic, semăniînd cu o 
cameră de televiziune, pe care doctorul îl fixă de geam. 

— Nu e prea adiîncă rana, declară acesta după ce consultă 
delfinul prin vizor. 

Se bucurară toţi. 

Moş Axinte rosti cu năduf: 

— Violent rechin! Mi-ai putea spune, colega, specia asta 
atacă şi omul? J 

— Nu. În Marea Neagră nu trăiesc rechini periculoşi. Ăsta 
trebuie să fi avut un soi de nevroză. Aşa a intrat în conflict cu 
delfinul, de care, în mod obişnuit, ca şi de om, se fereşte. 

Doctorul manevră cîteva butoane şi dincolo de peretele de 
sticlă, spre stupefacţia lui Viorel, apărură două braţe metalice 
care ridicară rechinul spre suprafaţa apei. „Ce tehnică grozavă 
au! Nu m-aş mira să aibă şi un submarin, sau poate chiar o 
flotilă de minisubmarine de coastă! Trebuie să-i observ mai 
atent. Viaţa acestei enigmatice baze ştiinţifice ne poate oferi 
încă surprize." 


Şi Stejara era copleşită de noutatea locului, de atmosfera 
parcă nepămiîntească, de-a dreptul cosmică, a laboratorului. Ea 
întrebă cu glas schimbat: 

— Dacă vă prinde furtuna, ce faceţi? 

— Studiem furtuna! spuse lonuc, cu ton de bravadă. 

Felicia rise. 

— Sau dăm telefon... la „Salvare'. 

— Telefon?! îi scăpă lui Viorel printre buze. 

— Mai precis... radiotelefon. Te pricepi cumva? 

Viorel ezită, încît moş Axinte se văzu nevoit să-şi prezinte 
coechipierii: 

— Ei... (şi-i arătă pe Viorel şi Dan) sînt căpitanii staţiei de 
radio X. 

Felicia şuieră abia auzit. 

— Ceilalţi... (şi făcu un gest larg, plin de respect) sînt 
astronomi, ciberneticieni, arheologi, agronomi... Pionieri distinşi 
şi elevi eminenţi. 

— lar eu sînt detectiv! adăugă Giză. 

— Tu? zîmbi doctorul. 

— Eu! se fuduli băieţelul. Dan îl trase de minecă, dar el o 
tinu tare: Detectiv, da! 

— Lasă-l, că-i iese măseaua de minte! îl calmă Viorel pe 
bondoc, căci era frămîntat de cu totul altceva. „Moş Axinte, 
doctorul, nenea Gelu sînt... Dar unde-i Gelu? Poate că transmite 
o radiogramă secretă! Oare cum pot străbate undele radio 
stratul de apă? Sau o fi avind un aparat de emisie cu frecvenţă 
mică, asemănătoare emisiei de unde telepatice?... " O luă pe 
Stejara deoparte. 

— Nenea Gelu a dispărut. 

— Ce vorbeşti? 

— Coborise cu noi, doar ştii, sublinie Vio-rel. 

— Ştiu... 

— Să-l căutăm! 

— Unde? 

Viorel îl descusu pe lonuc: 

— Laboratorul are şi alte încăperi? 

— Şi alte! răspunse lonuc, ironic, şi Viorel avu o clipă 
intenţia să-l „potolească“, dar se abţinu, amintindu-şi că era 
oaspete, iar „insularii" jucau... pe teren propriu. Felicia sesiză 


tonul războinic al fratelui ei şi, parcă în ciudă, fu deosebit de 
amabilă cu Viorel. 

— Are cinci camere sau „staţii', spuse ea. Aceasta este 
staţia centrală de observaţii subacvatice. Apoi, privindu-l numai 
pe el, adăugă: Eu studiez, în vacanţă, planctonul. Vino să-ţi arăt 
unde... 

Felicia se îndreptă spre un culoar lung, curb, ca un 
segment de cerc. Viorel o urmă. Gîndi: „Ra va ajunge sigur în 
posesia cifrului de ieşire. Dacă mi se întîmplă ceva... dacă pic 
într-o cursă... dacă..." 

Fetiţa se opri în faţa unei uşi pe care scria P/lancton. 
Spuse, de parcă ar fi repetat o formulă magică: 

— Doi delta Y! 

Uşa se deschise automat, fără să mai sosească răspunsul 
de cod. 

— Intră! îl invită ea. 

„Staţia"  Feliciei era mică, dar interesantă. Lumina 
pătrundea printr-un vitraliu care se mărginea cu marea. 
Pesemne că peretele de sticlă era aici mai subţire sau încăperea 
se afla la un nivel superior fundului mării şi razele soarelui 
răzbăteau mai lesne prin stratul de apă. Stăruia o răcoare 
plăcută şi zgomotul valurilor se auzea ca un murmur îndepărtat. 
Viorel îşi roti privirea; aparate, o masă, etajere cu eprubete, 
diferite instrumente. În vitrina unui dulăpior, un microscop. Se 
uită la fetiţă; în lumina răspîndită de vitraliu părul ei păru că 
arde. 

— Tot părul ţi-e o flacără! spuse el. 

— lar faţa ta e... albastră! constată Felicia. Riseră. 

— Felicia... 

— Da... 

Lui Viorel i se păru că nu buzele sale îi rostiseră numele, ci 
valurile vorbiseră, sau vieţuitoarele mării. 

— Spune-mi, iarna... marea e frumoasă? Ochii ei albaştri, 
cu ape verzi, luciră cald. 

— Depinde ce sentiment ai pentru mare... şopti ea, 
nostalgică, şi tăcu. 

Capitolul X 

— Pe mare sînt şase anotimpuri. 

— Cite? 

— Şase. 


— Să-ţi arăt ceva... spuse Felicia, şi Viorel se aplecă 
asupra unei lentile măritoare. Ceea ce vezi e o... diatomee. 

— Pare o cutiuţă cu capac... 

— Da, da-i o cutiuţă fermecată, pentru că e vie! exclamă 
ea, cu pasiune. E-o celulă vegetală, cu schelet silicios, în care 
sînt închise atitea taine încît nu ti-ar ajunge o viaţă să le dezlegi. 
Diatomeele plutesc în apă cu miliardele! 

— Cu miliardele? luciră ochii băiatului. 

— Diatomeele bentale, adică cele fixate de 

pietre, de scoici, trăiesc de obicei în colonii care arată ca 
nişte tufe, lănţişoare, panglici... Să ţi le arăt? Sau te plictisesc? 

„Pe mine?!" vroi să întrebe Viorel, dar răspunse repede: 

— Nu, deloc! 

Felicia apăsă un buton şi vitraliul se urni din loc, 
dezvăluind un perete de sticlă albă, transparentă. Marea păru 
tăiată pînă-n adînc, ca un bloc de gheaţă. 

— Parcă m-aş afla într-un batiscaf, ori într-un submarin, se 
minună el, în timp ce fetiţa fixă un aparat pe geam. 

— Uite o colonie de Melosira, îi arătă ea o mulţime de 
„lănţişoare". lar acolo e Navicula clavata, o formă de diatomee 
cunoscută pînă acum doar în mările Nordului... 

— Ce aproape sînt! privi băiatul algele, mirat. 

— În Marea Neagră sînt vreo 220 de specii de diatomee! 

— Fiuuu! şuieră Viorel, uluit, nu atît de numărul speciilor, 
cît de uşurinţa cu care 

fata rostea cuvinte complet străine lui. 

— Să le vezi cînd înfloresc! 

— Înfloresc? 

— Se înmulţesc peste măsură; noi oceano-logii, spunem 
că înfloresc apele, explică Felicia. 

Viorel repetă în sine: „Noi, oceanologii...'. Fata continuă 
cu elan: 

— Marea capătă atunci o culoare verde, verde-gălbuie, ba 
chiar galbenă! 

— Galbenă? 

— Galbenă! E culoarea rodniciei mării, cînd se dezvoltă 
cele mai multe diatomee. Unele specii, ca Sceletonema, 
înfloresc în toate cele şase anotimpuri. 

Viorel fu surprins. 

— Sceletonema asta e cam năzdrăvană... 


— De ce? 

— Păi înfloreşte cu două anotimpuri în plus faţă de cite se 
cunosc pe Terra. 

Fetiţa zimbi ca un profesor în faţa naivităţii elevului. 
Spuse, convinsă că-l va da gata: 

— Pe mare sînt şase anotimpuri! 

— Cite? 

— Şase! Gropiţele din obrajii ei îmbujoraţi se adînciră 
dulce. Aici primăvara începe foarte devreme, prin februarie, cînd 
apa-i încă rece, povesti ea, cu nespusă plăcere. Lumina solară 
căzută pe suprafaţa mării obligă însă diatomeele să înflorească, 
bineînţeles, favorizate şi de apele Dunării care vin bogate... 

Viorel răsuflă adînc. 

— Dunărea... înseamnă ceva pentru mare? Pentru 
imensitatea mării? 

— Numai „ceva"? Cam cîtă apă crezi că vine din Dunăre? 

Ea d | 

— Peste două sute de kilometri cubi pe an! Băiatul rămase 
perplex şi ea zîmbi: Mai ştii ceva? Fluviul nu dispare îndată, la 
confluență, ci-şi urmează cursul, pe sub mare, încă mulţi 
kilometri pană ce, treptat, apele sale dulci se „topesc" în cele 
sărate... 

Lui Viorel îngemănarea asta a Dunării cu marea i se păru 
aproape incredibilă. Avu chiar senzaţia că aude fluviul curgînd 
printre „pereţii“ săraţi ai imensului „tunel“ submarin. 

— În martie începe a doua primăvară, că marea are două 
primăveri, reluă Felicia; lumina solară se dublează, Dunărea 
pompează volumul maxim de apă dulce. Infloresc atunci alte şi 
alte diatomee şi marea capătă o culoare fantastică! 

„Culoarea ochilor tăi?" fu cît p-aci să-ntrebe. Spuse sincer: 

— Aş vrea să vin în martie la mare! 

— Vino în vacanţa „mică"! îl îndemnă ea, şi-şi aranjă, 
instinctiv, o buclă de păr blond, ca paiul răscopt. El îşi netezi o 
cută a bluzei. 

Vorbiră despre peridinee, alge care, fiind termo-file, 
vestesc totdeauna, pe mare, sosirea verii. . 

— Vara ţine două luni, iunie şi iulie. In sezonul cald apa se 
umple de zooplancton, care-i alcătuit dintr-o puzderie de 
microanimale, unele vegetariene, consumatoare de diatomee şi 


peridinee. La rîndul lor, sînt consumate de peşti şi de alte 
vieţuitoare ale mării... Viorel rise. 

— Unii se mănîncă pe alţii. 

— Existenţa unora condiţionează existenţa altora! E un 
lanţ biologic complicat... 

— Şi al patrulea anotimp? numără Viorel pe degete 
anotimpurile mării. 

Felicia se privi în geam, ca într-o oglindă, şi-şi mai potrivi o 
şuviţă de păr căzută pe frunte. 

— Al patrulea anotimp e... vara tîrzie, care durează pînă-n 
septembrie cînd încep să reapară diatomeele cu minunatele 
înfloriri de ape verzi. 

— Şi toamna? se precipită băiatul, tot mai atent. 

— Toamna ţine tot două luni. Marea devine... albastră- 
albastră! 

— Scade planctonul, nu? intui băiatul cauza schimbării 
culorii apelor mării. 

— Da, doar creşte salinitatea. Din lipsa vînturilor mari, 
puternice, nu se mai produce 

amestecul vertical de ape, iar Dunărea, de care atirnă atît 
de mult viaţa în apele litoralului nostru, are acum cel mai scăzut 
debit din an. 

— Mi se pare ciudat că pînă şi vînturile-s necesare mării! 
Am crezut că vînturile sînt bune doar de purtat corăbii, se 
amuză băiatul. Pe urmă Dunărea... e chiar atit de necesară 
mării? 

— Hm... Dacă-i necesară? S-o vezi cînd se supără! Vine cu 
o viiturăăă şi deodată anotimpurile se răstoarnă; toamna marină 
se preschimbă brusc în primăvară! Făcu o pauză. Da, e foarte 
necesară! Fluviul fertilizează marea, aducînd de pe continent 
cantităţi inimaginabile de săruri. 

— Are mulţi afluenţi care trec probabil peste toate tipurile 
de roci! 

— Aşa-i! S-a calculat că, numai într-un singur an, Dunărea 
cară în mare peste o sută de mii de tone de săruri cu azot şi 
aproape un milion de tone de siliciu! 

— Teribil, murmură băiatul. Dar iarna? Ce 

se întîmplă iarna? 

— Adevărate explozii de viaţă! Dar şi groaznice catastrofe; 
multe vieţuitoare pier zdrobite de furtuni, aruncate la țărm, 


straturi peste straturi, chinuite de nisipul şi de milul răscolit din 
străfunduri. larna marea se face... neagră! 

— Marea Neagră! rosti Viorel cu nostalgia dezlănţuirilor de 
ape, înfiorătoare poate, dar pline de-un parfum exotic în 
imaginaţia lui. 

— Cînd marea îngheaţă... 

— Ingheaţă? _ 

— Uneori, la țărm, pe cîte-un kilometru, doi... Ingheţul, ca 
şi răcirea apei, sub limita obişnuită, decimează pur şi simplu 
vietăţile. Cele care nu reuşesc să se afunde din vreme în nisip, 
ori să se retragă la adincuri, mor. 

— Ştiu, pe mare legile-s aspre. 

— Organismele din zona românească sînt mai toate 
euriterme, adică adaptate şi la cald şi la rece, dar variațiile 
bruşte de temperatură fac prăpăd! 

Viorel oftă. 

— Noi, oamenii, am inventat caloriferul. 

— Vieţuitoarele mării au inventat însă termometrul! spuse 
ea, cu irişii strălucind de voioşie. Sprotul se apropie de țărm 
doar cînd temperatura atinge şapte grade. La optsprezece grade 
acest peşte-termometru se retrage înapoi, în larg. Hamsia ştie 
că nu se poate aventura spre mal decit atunci cînd apa a atins 
nouă grade. Temperatura de „acces" la țărm a stavridului este 
de paisprezece grade... 

Felicia vorbea cald, cu elanul caracteristic fetiţelor; în 
timbrul vocii ei plutea ceva din sunetul tulburător al valurilor, iar 
în priviri îi jucau giuvaerele mării, mari şi luminoase, din zilele 
de sărbătoare solară. 

„Poate mă fac oceanolog... îşi spuse Viorel. Să mă fac 
oceanolog?" O privi pe fată. În ochii ei albaştri-verzui văzu 
strălucirea apelor înflorite de diatomee. 

— Diatomeele închid în cutiuţele lor şi tainele tale? 

— Ale mele? ridică ea sprincenele, întoc 

mai ca Stejara. Eu n-am taine, rosti ea cu sinceritate. 
Băiatul o suci: 

— Adică... tainele pe care tu încerci să le dezlegi!... 

— A... făcu ea... şi tăcu. Apoi, cu ton confidenţial, 
mărturisi: Mă fascinează culoarea algelor. Visez să descopăr 
taina dirijării culorilor diatomeice, să pot colora marea după 
dorinţa mea. 


— Vrei să faci vrăjitorie! Felicia rise drăgălaş. 

— Da! Să le zic pescarilor: „Doriţi barbuni? Ei bine, vă 
umplu azi marea cu barbuni!" 

— Cum? 

— Peştii au, Viorel, preferinţele lor coloris-tice; unele specii 
iubesc violetul, altele albastrul, verdele sau roşul... 

— Doar nu vrei să transformi Marea Nea-gră-n... Marea 
Roşie? zimbi el. 

— Apropo. Ştii că Marea Roşie e într-adevăr roşie? De 
alge! Există specii de diatomee care dau înfloriri roşii. 

— O legendă antică spune că... marea sîngerează. 

— Cică Poseidon ar fi dăruit apelor propria lui inimă, care 
sîngerează mereu, arătînd navigatorilor drumul spre ţărmul pe 
care s-au născut şi-au visat depărtările lumii... Ca un far sau ca 
un fir al Ariadnei! 

Tăcură. Marea bătu în sticla peretelui ca şi cum ar fi cerut 
voie să intre. Un mecanism nevăzut amplifica zvonul undelor, 
venite din locul de spargere a valurilor, şi Viorel numără 
frecvenţa lor de parc-ar fi măsurat picioarele unui vers. „Vîntul 
de larg a încreţit faţa mării şi tălăzuirea asta mi-ar acoperi 
zgomotul paşilor dacă aş ieşi acum... Dar cum să ies fără să 
prindă de veste profesorul?" Se întoarse cu faţa spre uşă. 

— Îţi plac închizătorile? crezu ea că-l interesează broasca. 

— Îmi plac. Dar dacă s-ar bloca uşa pe unde-aţi mai ieşi? 

Fata stătu în cumpănă. 

— O uşă de serviciu nu aveţi? insistă el. 

Dacă s-ar strica automatele... 

— De ce să se strice? întrebă ea. 

— Nu se pot?... 

— Nu... Nu mi-am pus asemenea probleme, şovăi fata. 

„Chiar dacă există o ieşire secretă, fata nu are cunoştinţă 
de ea... conchise Viorel. Doctorul o fi lucrînd cu moş Axinte şi cu 
Gelu, fără ştirea copiilor”. 

— Dacă s-ar bloca ieşirea, îşi reveni ea din şoc, am sparge 


uşa. 

Viorel rise. 

— Ar fi o soluţie, dar... Felicia vorbi cu convingere: 

— Dar nu se blochează! închizătorile le-a conceput fratele 
meu. 


— lonuc? se miră Viorel. 


— Da. E topit după hidrobiologie, dar îl pasionează şi 
tehnica. 

— Tehnica? simţi el o nelămurită gelozie. 

— E chiar inventator! 

— Inventator? „l-o fi vorbind acum Stejarei despre 
invențiile lui." O căldură 

ciudată îi năpădi tot trupul. Se pomeni lăudîndu-se: 

— Şi eu-s inventator. 

— Da? Ce-ai inventat? 

— Eu? Spuse la repezeală: Pescuitul electrolitic! şi ochii lui 
mari şi căprui căutară ochii fetei. 

— Pescuitul?... 

— Cu plase artificiale! Făcute prin electroliza apei! o 
lămuri el şi, cu o anumită agitaţie lăuntrică, adăugă, ca şi cum 
pe tot mapamondul s-ar fi aplicat invenţia: Un cablu submers, în 
care se introduce curent electric, provoacă disocierea sărurilor 
din apă... 

— Şi bulele de gaz urcă de la fundul mării, formînd un fel 
de „plasă'? 

— Chiar aşa! exclamă băiatul, surprins de intuiţia fetiţei. 

— Ingenioasă invenţie, şopti ea în cele din urmă, dar 
Viorel ar fi preferat să strige: „Epocală invenţie, căpitane!" 

— Merită a fi făcute studii de psihologie animală... 

— De psihologie? 

— Poate că nu toate speciile marine se lasă prinse în 
asemenea „plase"... Peştii bentonici, de fund, care se hrănesc 
cu zoo şi fitobentos, folosi ea dinadins termeni de specialitate, s- 
ar strecura pe sub cablu. Or, direct pe fundul mării nu poate fi 
lăsat! 

„De ce?" voi să întrebe, dar îşi dădu seama de logica 
fetiţei. „Ar face scurtcircuit, prin mil... E inteligentă, colosal de 
inteligentă!" 

— Poate că ai dreptate, Felicia. Dar ide-ea-ţi place? 

— E ingenioasă, repetă ea. Îi voi propune lui lonuc o 
colaborare cu tine. Vrei? 

Era o invitaţie directă de a lucra cu ei. Vroi să spună ceva, 
însă „ecranul" de sticlă fu aproape în întregime acoperit de un 
delfin cum nu mai văzuse, un delfin foarte mare şi negru. 

— E Cioroiul! se bucură Felicia şi salută cetaceul cu un 
semn. 


Viorel se uită plin de uimire; urmări minute în şir, cu un 

sentiment nemaiîncercat, de 
teamă şi curiozitate, looping-urile animalului pus pe 
joacă. 

— E cel mai deştept delfin din Marea Neagră. A fost dresat 
de lonuc! 

„De lonuc!" Viorel, fără să vrea, se lăudă iar: 

— Şi eu am dresat un... cioroi! 

— În Marea Neagră? 

— Nu-i un delfin, ci un cioroi... adevărat, cu pene! zimbi el. 
Mai exact, un corb. Care ştie să vorbească! 

— Vorbeşte? 

— Da! 

— Corbul? nu-i veni fetiţei să creadă. 

— Corbul! 

— Şi... cum vorbeşte? 

— Cu glas omenesc! îl cheamă Fantomas, mai spuse el, cu 
ton firesc, care avu darul de-a-i risipi orice îndoială. 

Felicia îşi bătu palmele şi rise copilăreşte, cu o sinceritate 
molipsitoare. 

— Fantomas zici? 

— Îhî! 

Ea păru complet schimbată; ochii-i clipiră. 

— Singur l-ai dresat? 

— Singur. 

Îi povesti o mulțime de întîmplări cu corbul. _ 

— Delfinul nostru e învățăcel încă, spuse Felicia. II cheamă 
Gipsi, dar eu îi zic Cioroiul. E foarte inteligent! lonuc a încercat 
să-i încredinţeze chiar şi scrisori... 

— Şi? deveni el şi mai curios. 

— Le-a pierdut pe drum! rise ea. 

— Păcat... 

— Dar dacă experimentul va reuşi, vom avea un curier 
rapid pentru Agigea, unde-i centrul nostru... 

„Au şi un centru!" pulsă în vinele băiatului sîngele de 
detectiv. 

— Aveţi deci... o bază? 

— Da, la Agigea. Şi continuă, fără să sesizeze nedumerirea 
băiatului: Delfinii au un creier dezvoltat şi prind uşor orice-i 


înveţi. lonuc susţine că relaţia om-delfin se bazează pe 
telepatie. 

— Pe telepatie?! sări ca ars băiatul. 

— Pe telepatie, repetă ea. 

— Ce ştii de?... 

Felicia spuse cu seriozitate: 

— Telepatia-i un fenomen de schimb psiho-energetic, 
adică de unde electrocerebrale, purtătoare de informaţie... Cel 
puţin aşa susţine lonuc. 

„Grozavă definiţie! exclamă în sine Viorel. lonuc ăsta... 
Hm... Telepatie... mesaje prin delfin...". O clipă avu senzaţia că 
cineva încerca să intre pe lungimea de undă a minţii sale şi se 
încordă tot. Felicia îi zimbi însă dulce şi el îşi scutură capul. 

Dincolo de geam plutiră alge multicolore, mimînd parcă 
dansuri australe. 

Capitolul XI 

Dacă se vor construi oraşe submarine, omul va „împărţi 
marea cu delfinii. Poate vor îndeplini diferite misiuni încredințate 
de om... 

FELICIA 

În „staţia" centrală nu mai găsiră pe nimeni. Lumina 
scăzută, sidefie, împrumuta obiectelor din jur un aer straniu, 
parcă ireal. Peretele lung, de sticlă, părea curbat de presiunea 
valurilor îndepărtate. Sunetul mării pătrundea înăuntru ca un 
vuiet de orgă. 

Viorel voi să întrebe de Stejara, de moş Axinte, de ceilalţi, 
dar se stăpiîni ca nu cumva Felicia să-l creadă fricos. Delfinul 
Gipsi „patrula", cu unduiri elegante, prin faţa laboratoarelor; din 
cînd în cînd bătea cu botul în perete, urca la suprafaţă să 
respire, apoi relua ciocănitul în geam. „Deşi sticla e metalizată, 
ştie că sîntem aici", gîndi băiatul. Spuse apoi: 

— Delfinii au un simţ... teribil! 

— Şi o intuiţie teribilă! întări ea, folosind cuvîntul preferat 
al lui Viorel. 

Gipsi se opri în dreptul Feliciei. 

— Cioroică! îl alintă ea, întinzînd mîna spre delfin. lonuc 
vrea să-ţi construiască un hidrofon! 

— Un... hidrofon? întrebă Viorel, interesat de tot ce privea 
transmisia unor mesaje. 


— Un fel de telefon subacvatic, se întoarse ea către băiat. 
Se spune că în Atlantic doi delfini au fost puşi să vorbească la un 
asemenea hidrofon şi sunetele emise de ei au fost înregistrate 
pe bandă. S-a constatat că cetaceele au vorbit pe rînd, 
ascultindu-se cu atenţie. Limbajul lor, bazat pe sunete şi 
ultrasunete, permite receptarea a mii de 

informaţii pe secundă! 

— Ce creier trebuie să aibă! 

— Aproape cit al omului. Delfinii recunosc uşor conturul şi 
natura obiectelor, după felul cum se reflectă înapoi unda 
ultrasonică şi fac analize mintale extrem de rapide. 

— Inseamnă că numai computerele vor putea descifra 
limbajul lor! Şi numai prin intermediul sintetizoarelor de vorbire 
vom ajunge să comunicăm fluent cu ei, spuse Viorel, amintindu- 
şi de discuţia avută în lotcă. 

— Da-da... murmură ea, roşind uşor, pentru că habar n- 
avea ce erau sintetizoarele. 

Băiatul spuse cu însufleţire: 

g — Nicolo a şi început construcţia unui astfel de aparat. 
Impreună cu Codrin, fratele Stejarei... 

Felicia îl privi lung. 

— Stejara... e prietena ta? 

Viorel tăcu. „Oare cum şi-a dat seama? Abia ne-a 
cunoscut!" Răspunse cu o instinctivă diplomaţie, cu care nu 
dădea niciodată 

greş: 

— Şi Ra, şi Dan, şi Codrin... toţi sînt prietenii mei. Şi gîndi: 
„Care nu ştiu pe unde s-au topit!". Continuă, însă, calm, niţel 
ştrengar: Prietenii prietenilor mei ar trebui să fie şi prietenii mei! 
E un fel de tablă a înmulţirii algebrice... Desenă cu degetul pe 
sticla peretelui. Consideră semnul plus egal cu prieten, iar 
semnul minus cu duşman... 

— AI... Fiind prieteni cu profesorul Axinte şi cu nenea 
Gelu, care sînt şi prietenii tăi, pricepu ea, trebuie să fim prieteni 
şi noi? Nu? De-acord, dar atunci discutăm despre... tabla 
înmulţirii prietenilor! rise ea, şi-i întinse o mînă micuță şi 
catifelată. 

— Deci... rămînem prieteni? îi strînse el mîna. 


— Evident! exclamă fata, rizînd, şi reflectă: „Acum ştiu de 
ce minus ori minus este egal cu plus! Pentru că duşmanul 
duşmanului meu nu poate fi decit prietenul meu!" 

Delfinul simţi vibrația sticlei şi-şi lipi gura de perete, de 
parcă ar fi vrut să le şoptească 

ceva. 

— Gipsi ăsta... , reluă Viorel discuţia despre delfini, mă 
face să cred că apartenenţa omului la primate, la maimute, e 
cam caraghioasă. Poate c-ar trebui, în clasificări, să se pună pe 
primul plan criteriul inteligenţei. 

— Atunci am fi rude cu multe lighioane! rise iar fata, din 
toată inima. Întîi, cu speța canină... 

— Cu... Napoleon? Serenisimă înrudire! rise şi Viorel, 
înţelegîndu-şi naivitatea. 

— Apoi, cu papagalii! Nu sînt inteligenţi? 

— Sînt! hohoti băiatul. Odată, la o lecţie — povesti el — 
ne-am luat toţi după un robot care sufla la ore şi ne-a prins 
profesoara. Ştii ce ne-a strigat? „Voi descindeţi din papagali... , 
pitecantropilor!" 

Se prăpădiră de ris. Fata mai avea lacrimi în ochi cînd îi 
spuse: 

— Ai fi bun de actor! 

— Eu? Poate Gipsi. Ar putea da reprezentații la delfinariul 
din Constanţa. 

— Oho! Cred că nu mai găseşti între cele peste cincizeci 
de specii de delfini, cîte se cunosc pe glob, unul asemănător. 

— O fi înzestrat cu rațiune! 

— Cu rațiune? Rațiunea înseamnă conştiinţă de sine, 
înseamnă urmărirea unui ţel, a unui ideal, deveni Felicia dintr-o 
dată serioasă, şi Viorel îi ascultă cuvintele ce iradiau parcă o 
vrajă ciudată. Delfinii dresați pot fi ghizi ai turiştilor şi pescarilor, 
ai arheologilor sau geologilor subacvatici, pot aduce mari 
servicii industriei şi agriculturii submarine, pot îndeplini diferite 
funcţii ca: paznici ai zonelor de acvacultură, salvamari, factori 
poştali, ba pînă şi ciobani submarini, învăţaţi să ducă bancurile 
de peşti la „păscut" de plancton. Şi cred că în viitor vor putea 
face lucruri incredibile astăzi, foarte complicate, dar numai prin 
noi! Animalele posedă doar atita rațiune cît le împrumută omul, 
singura fiinţă care a reuşit să descopere munca, prin care apoi 


s-a descoperit pe sine. Maşinile „inteligente" de azi vor putea 
face lucruri extraordinare... 

— Numai prin noi! îi luă Viorel fraza din gură, înfiorat la 
gîndul unicităţii raţiunii pe Terra. Şi totuşi, delfinii... 

— Sînt creaturi curioase, ştiu, spuse Felicia. Se pare că-i 
interesăm, că prezentăm pentru ei o fascinaţie şi de aceea 
manifestă faţă de noi o simpatie aparte... 

— Şi noi faţă de ei! Am auzit că-n Australia li s-au ridicat 
delfinilor monumente! C-au salvat copii de la înec, au ghidat 
vase pe timp de furtună... 

— În Însemnările unui marinar scria... Ai citit cartea? 

— Daaa! 

—...Că un delfin, ani în şir, a îndeplinit rolul de pilot al 
navelor prin strîmtori! 

— Şi nici un vas, care l-a urmat, n-a eşuat vreodată! 

— Tata-mi spunea că Plinius, în antichitate, a descris cazul 
unui copil care mergea la şcoală călare pe-un... delfin. 

„Unde o fi Ra? Unde-i bondocul?" se între 

bă Viorel. Incercă să glumească. 

— Pesemne că ai mei şi-au găsit cîte un bidiviu marin! 

— Sînt toţi în sala de operaţie, îl linişti fetiţa. 

— Crezi? 

— Cînd lipseşte halatul cauciucat din cuier, tata face 
totdeauna  disecţii; le arată probabil stomacul rechinului 
împuşcat... 

„Ar fi bună de detectiv! Ca Stejara... " Vio-rel îşi stăpîni 
impulsul de-a merge şi el, deşi nu oricînd putea vedea un rechin 
pe dinăuntru. Vorbi calm: 

— E adevărat, Felicia, că peştii se apropie singuri de gura 
rechinilor, atraşi de ochii lor hipnotizanţi? 

— Basme! Există doi peştişori care trăiesc într-o adevărată 
simbioză cu rechinii; avînd ochi mai buni decit ei, îi conduc la 
pradă şi apoi se-nfruptă din resturile meselor lor copioase. Dar 
rechinii-s interesanţi prin altceva; ficatul lor secretă o substanţă 
anticanceroasă. 

— Şi nu se extrage? 

— Substanţa? 

— Da! Ca să se aplice la oameni. 

Felicia se aşeză în fotoliul-scoică din colţul încăperii şi se 
lăsă legănată ca de tangaj. 


— Cancerul are multe cauze şi se pare că un medicament 
universal nici nu va fi descoperit vreodată. Tata-i de părere că 
trebuie găsite căi de prevenire... 

Viorel o studie în lumina difuză; Felicia nu era numai 
frumoasă, era savantă. „E fantastic să ştii multe!" Ar mai fi vrut 
s-o întrebe ceva despre cancer, dar, nevrind să pară un 
ignorant, tăcu. Cercetă cu luare aminte spaţioasa cameră 
submarină. Spuse într-un tîrziu: 

— AŞ vrea să construiesc o casă ca asta, numai şi numai 
din apă! 

— Din apă? 

— Da! 

— Dar cum? Cu cărămizi de gheaţă? 

— Crezi că s-ar topi? 

— Dacă s-ar presa la foarte multe atmo 

sfere, nu. lonuc spune că gheaţa presată poate rezista la 
soarele cel mai puternic. lonuc... 

— Numai că eu vreau să fac o casă din apă! o întrerupse 
Viorel chiar în momentul în care în prag se ivi... Dan. 

— Nu te cred, căpitane! spuse acesta şi privirea lui păru să 
spună: „Acum te-am prins la înghesuială, şefule". 

Viorel îşi dezvoltă însă ideea mai departe, de parcă 
bondocul nici n-ar fi fost acolo. 

— Voi ridica un stilp tubular prin care va urca apa. La 
capătul superior voi monta un dispozitiv ce-mi va desface jetul 
într-o adevărată cupolă transparentă. Apa va reintra apoi în 
pompă... 

Felicia se ridică în picioare, încîntată. 

— Ingenioasă invenţie! rosti ea, drăgălaş, şi Viorel simţi un 
fel de ameţeală plăcută. 

Bondocului i se uscă gura de invidie. 

— Şi cînd vei intra sub „cupolă", te vei uda tot! chiţcăi el. 

— Voi face o uşă, cu un jgheab deasupra. 

— Dar cînd va ploua?... Ce vei face, căpitane, cînd va 
ploua? O să te murezi! 

Viorel răspunse calm: 

— Ploaia va aluneca de pe acoperişul de apă ca de pe 
orice acoperiş din lume! 


Dincolo de peretele de sticlă plutiră peşti de argint. O 
cambulă, ca o frunză de platan, „stropită" parcă cu grăuncioare 
de nisip, înotă dibaci, în unduiri largi. 

— Eu voi construi o vilă! vorbi Dan. Una submarină! 

Felicia spuse: 

— Tata susţine că asta-i „vila" noastră de la mare... 

— Care vilă? E un palat! exclamă bondocul. 

Viorel urmări „ecranul" pe care se perindau imagini 
marine veritabile; vocea lui păru muiată într-o călimară de vis. 

— Poate c-odată s-or ridica şi oraşe submarine, cu străzi 
ca toate străzile, cu magazine ca toate magazinele, cu oameni 
care vor circula în acvabuze sau pur şi simplu în apă, pe 
trotuare pietruite! 

— În costume uşoare, dotate cu miniuzine de aer! 
Autonomia pietonilor va fi totală, se aprinse şi imaginaţia 
bondocului. 

Viorel lansă o idee şi mai îndrăzneață: 

—  Miniuzine? Cînd oamenii au plămini? Plămiînii pot 
respira... apă! N-ai auzit? 

— Nu... 

— Melcul Limnaea cum respiră? Plăminii săi rețin oxigenul 
dizolvat în apă... 

— Eu discutam de oameni, nu de melci! îl opri Dan. 

— Ei bine, atunci caută-l pe căpitanul de cursă lungă 
Vladimir laniev din Brăila; stă pe strada Teatrului 21 şi are 
telefonul 11506. El a respirat apă în timpul unui naufragiu. Aşa 
s-a salvat. 

Viorel făcu o pauză şi se uită la Felicia, să vadă impresia 
produsă; îi văzu ochii, cu irişii luminaţi ca două acvamarine. 

— Eu unul cred că, prin exerciţii speciale, omul va putea 
învăţa să respire şi apă. 

Fetiţa oftă. 

— Ai nişte idei! 

— Eu? făcu Viorel pe modestul, dar în sinea lui jubilă; îl 
învinsese pe bondoc. 

— Tu, căpitane! întări şi Dan, schiţind un salut milităresc. 

Viorel îl lăudă: 

— Să vezi ce de mai idei are prietenul meu! şi-l arătă cu 
gestul obişnuit al lui moş Axinte. El a organizat o expediţie 
ştiinţifică în care a descoperit o floare... 


— Necunoscută! se fuduli bondocul. Poate că-mi va purta 
numele! 

Viorel, văzindu-l că se înfoaie, zimbi. Fa-ta-l întrebă: 

— N-ai vrea să ne ţii o comunicare despre floarea ceea? 

— O comunicare? Unde? 

— La Academia copiilor. 

— La Academia?... 

— La Academia... care? se miră şi Viorel. 

— A copiilor din oraşul nostru... E de fapt un cerc 
academic, dar noi îi spunem, mai scurt, Academie. Are membri 
corespondenţi în toată ţara. 

— În toată ţara? 

Băieţii schimbară priviri. Viorel se uită în geam, ca într-o 
oglindă, mai mult ca să se convingă dacă era apt de-a fi... 
academician. 

— Şi... acolo... cum se intră? întrebă el. 

— Pe uşă, zimbi fata, şi-i explică: Se cere o lucrare 
ştiinţifică. E drept, originală, nepublicată încă... 

Între timp Dan se decise. 

— Vă ţin şi două comunicări... dacă mă primiţi în 
Academie. 

— Poţi deveni membru corespondent, spuse ea. Caută-ţi 
un îndrumător ştiinţific. Tema-i interesantă. 

— Chiar? 

— Chiar! 

Bondocul se umplu de aviînt. 

— Tu nu te faci academician, căpitane? 

— Nu! spuse Viorel, căci aşteptase invitaţia din partea 
fetiţei. Gîndi: „Ce teribilă comunicare aş fi făcut eu cu pescuitul 
electric... sau cu arcocicleta, sau cu pra gul-ştergător, ori cu 
priza cu siguranţă. Le arătam poate montajul meu radio, cu 
diodă varicap, de se holbau ca la a opta minune a lumii!" 

Felicia se adumbri. 

— De ce? 

Întrebarea ei, plină de mirare şi de regret, ochii ei larg 
deschişi îl derutară pe băiat. 

— De ce? Nu-s pregătit... bolborosi el. 

— Ai putea studia un limbaj om-delfin. Îţi plac delfinii. 
Dacă prietenul tău va construi o vilă submarină, dacă se vor 
ridica străzi şi oraşe submarine, omul va împărţi marea cu 


delfinii, şi, neîndoielnic, vor îndeplini diferite misiuni încredințate 
de om... 

— Sigur, căpitane! strigă bondocul, extaziat. Vor purta 
mesaje, vor... 

— Care „vor'"? Poartă deja! îi spuse Viorel. lonuc a dresat 
un delfin uriaş! Ai să-l vezi... A urcat probabil să respire, dar se 
întoarce. Îl cheamă Gipsi. 

— Gipsi?! 

— Eu îi spun Cioroiul, interveni fata, mai mult să 
întărească spusele lui Viorel. 

— Şi poartă mesaje?! 

— Da, mă! Şi-i suflă la ureche: Poate secrete! 

— Drăcie! bombăni bondocul, neliniştit de un asemenea 
sistem de transmitere a informaţiilor. „Cum mai poţi intercepta 
un... delfin? Delfinii n-au nevoie de paşapoarte; pe ei nu-i opresc 
grănicerii de coastă; pot trece fără dureri de cap dincolo de 
apele noastre teritoriale..." 

— Unde-i Ra? Unde-i moş Axinte? Dar ceilalţi? turui el, 
zăpăcit, de-o făcu pe fetiţă să ridă. 

— Păi... tu nu ştii? Credeam că ştii! 

— Eu?! 

Dan nu mai spuse nimic. 

— Sînt în sala de operaţii, îi asigură ea. Viorel se aşeză 
într-unul din fotolii- 

le-scoică şi se trase lîngă geam, cugetînd la ceva. 

Dan îl informă în taină: 

— Cutia tubulară se află aici. Am adus-o 

eu. E-n husa fotoliului pe care şezi. 

— În husă? 

— În husă! Şi-i mai şopti: Se pare că vom rămîne aici, că 
nenea Gelu s-a dus înapoi la Gura Portiţa, după corturi. 

„Ptii! Ce întorsătură iau lucrurile! îşi spuse Viorel. 
Înseamnă că moş Axinte iar pune la cale ceva... " 

Felicia îşi apropie fotoliul de al lui şi urmări, tăcută, tabloul 
fascinant al mării. 

Într-un tîrziu pe culoarul laboratorului răsunară paşi. 
Glasul doctorului se desluşi clar: 

— Azi vom mînca friptură de rechin! 

Capitolul XII 


„„„Viorel transmise astfel cea mai originală telegramă din 
analele istoriei comunicaţiilor. 

O mare albă, bătută în diamante roz, tivea ţărmul insulei 
pe care-şi mutaseră campamentul. Bătea vintul, un vînt buiac, 
purtînd stropi mărunți de apă sărată. La orizont se zărea fumul 
unor vapoare. 

Viorel şi Dan scrutau depărtările şi aveau senzaţia că 
pluteau, cu insulă cu tot, împinşi, puţin cîte puţin, de fiecare val. 
„Banchiza" lor era asaltată de mii de pescăruşi, gălăgioşi şi 
obraznici. Napoleon mai da iama în cîrduri, dar, de îndată ce se 
plictisea, păsările îşi reluau locurile, tacticoase, ca şi cum nu s- 
ar fi întîmplat nimic. 

— Mă tem, căpitane, c-am fost fentaţi, spuse bondocul, 
strecurindu-se sub pînza cortului. 

— Mda... mormăi Viorel, urmîndu-l. 

In cort era cald; lumina scăzută se topea prin unghere. 

— Codurile de intrare în laborator s-au schimbat. Nimeni 
dintre noi nu poate cobori neînsoţit. Nu ştiu nici cît vom rămîne 
aici. 

— Astea nu mă deranjează. Ceea ce mă nelinişteşte este 
că nu putem desface cutia cu... 

— Surprize? îl ironiză bondocul. Sună a gol. Eu am şi 
început să mă desumflu. Tu mai contezi pe ceva, căpitane? 

Viorel privi din nou misteriosul tub metalic. 

— Pe multe contez! spuse el visător, şi-şi măsură 
tovarăşul de-alături cu aerul acela măreț cu care-şi trec în 


revistă trupele generalii. Între altele, pe o foarte mare 
descoperire. Aşa-i că şi tu mai contezi pe ceva? Spune drept! 
— Aşa-i!... recunoscu Dan şi căscă dinadins, de parcă 


„descoperirea" era făcută de mult şi-l agasa deja. Bătu 
darabana pe cutia tubulară. Tu crezi că-s ascunse în ea docu...? 

Viorel îi astupă gura fulgerător, deşi toţi ceilalţi erau jos, în 
laborator, şi nu-l putea auzi nimeni. 

— Ce tipi? 

— Lasă-mă să-ţi spun! 

— Te las, dar cortul nu-i din zidărie, ci din pînză! Şi nu poţi 
să ştii... 

— Uite ce-i... tubul pare din fier, capacul însă-i din aramă. 
Dacă l-am încălzi, s-ar desface uşor, prin diferenţa de dilatare 
dintre cele două metale... 


Viorel aprecie logica prietenului său. Îşi puse însă 
întrebarea: „Dar dacă în tub e tratatul dintre împăratul Aurelian 
şi locuitorii Daciei romane libere? Sau vreun papirus, cu sigiliu 
de ceară; ceara se poate topi". Spuse: 

— Nu, nu-l vom încălzi. O să-l tăiem pe lîngă capac. Dar n- 
avem cu ce! 

— Laboratorul n-are lăcătuşerie? 

— Lăcătuşerie? 

— Ne-ar trebui un bomfaier! 

— Şi o menghină... 

— Să ne interesăm! 

Afară se auziră sunete suspecte şi tăcură. 

— Napoleon! strigă Viorel. 

Sosi un lătrat tocmai de la celălalt capăt al insulei. Nu, nu 
era Napoleon; zgomotul venise mai de aproape. 

— Cine-i?! întrebă Dan. 

Ascunseră tubul sub o pătură şi ieşiră afară. Cotrobăiră 
prin corturile vecine. 

— Nici ţipenie, mă! 

— Şi totuşi a fost cineva... 

— Am auzit un... confirmă Viorel. 

— Napoleon! chemară iarăşi cîinele, care veni, de astă- 
dată, tot într-o goană. Işi scutură urechile şi hămăi de parcă ar fi 
spus: „Ce doriţi? Sînt aici". 

—  Caută-caută! îi ceru Viorel şi dulăul se puse pe 
adulmecat. Făcu înconjurul insulei, strănută de vreo două ori, 
deranjat pesemne 

de mirosul algelor, apoi se opri în dreptul unei lăzi de 
carton pe care băieţii nici n-o băgaseră pînă atunci în seamă; 
scheună şi-şi legănă puţina coadă pe care o avea, ca şi cum s-ar 
fi gudurat pe lîngă un om de la care aştepta o porţie de zahăr. 

— E cineva în ladă! intui Dan şi păli. 

— Du-te şi răstoarn-o, îi spuse Viorel şi glasul lui sună a 
ordin. 

— Răstoarn-o tu..., căpitane! Ştii, exemplul şefului! 

— Ştiu, spuse Viorel, şi se duse să ridice lada; zări două 
sandale mici şi pricepu îndată că era Giză. O aşeză la loc şi 
strigă: 

— Hai, Dane, să-mi ajuţi. O aruncăm direct în mare... 


Giză renunţă la ascunzătoare. Dan, de cum îl văzu, se făcu 
verde. 

— Ce căutai acolo?! 

— Dormeam! îl înfruntă băieţelul, şi-şi trase nasul. 

— În... ladă? N-ai găsit un frigider? Era mai multă 


răcoare... 

— Nu! pufni puştiul, bosumflat. N-am găsit! 

— Ne spionai? Spune drept că ne spionai! 

— Dane, ăsta-i un detectiv pur sînge, rise Viorel. Mai ditai 
ca noi! 


— Trebuia să-l las acasă. 

— De ce? Pariez c-a descoperit „uşa secretă". Şi către 
băieţel: Pe unde ai ieşit? 

Băiatul tăcu, misterios. 

— Te pocnesc, Giză! îl ameninţă Dan, dar frăţiorul său nu 
se intimidă. Îţi fac „piersica", n-auzi? 

Viorel îl luă mai uşor. 

— Te avansez, Giză. Te fac detectiv! E mai mult decit 
agent! 

Giză nu reuşi să facă nici o diferenţă între „detectiv" şi 
„agent" şi rămase mut. ; 

— Te tot rogi de el! îşi ieşi din pepeni bondocul. li dau o 
telegramă Lucicăi şi... 

— Şi-o să te ia acasă! izbucni deodată băieţelul. 

— Pe tine! 

— Pe tine!!! îl îngînă micuțul şi-i declară, cu ton solemn: Îți 
spun pe unde am ieşit afară, dacă-mi arăţi tubul... 

— Ce tub? 

— Ascundeţi voi unul... Dan păru opărit. 

— De unde ştii de tub? 

— Ştiu! 

Viorel răsuflă zgomotos. 

— Giză, asta se cheamă şantaj! Fără „dacă". Fireşte, ca 
detectiv, o să cunoşti toate secretele noastre. 

Băieţelul se lumină la chip. 

— Intîi vreau să cunosc toate secretele voastre! 

Dan nu mai putu de furie. 

— Te-ai ţicnit? Ai băut ceai de scrîntitoare? Să mor eu, 
căpitane, dacă ăsta n-a băut ceai de scrintitoare! 

Şeful îşi păstră calmul. 


— Bine, Giză... îţi promite căpitanul Viorel că, la timpul 
potrivit, vei afla totul. Acum să mergem. Pe unde zici că ai ieşit? 

Giză ştia că „şeful" se ţinea de cuvînt. O 

luă înainte. Viorel şi Dan îl însoţiră. Îl văzură căţărîndu-se 
pe cel mai înalt dintre cuburile de beton. 

— Pe aici am ieşit! Dan nu-l crezu. 

— Minti! 

— Nu mint, e bine? se supără Giză. 

Se căţărară şi ei pe blocul de beton şi, spre marea lor 
surpriză, descoperiră un orificiu pătrat, astupat cu un geam gros 
de plexiglas. Era o răsuflătoare, cu scară interioară. Încercară să 
deschidă geamul, dar nu reuşiră. 

— Se deschide doar din interior, explică Giză. Are nişte 
arcuri; era să-mi prindă piciorul. 

— Mda... ca pe furtună să nu poată pătrunde apa în 
laborator. Deci există o... ieşire secretă! spuse, grav, Viorel. Îi 
privi pe cei doi „detectivi". Băieți, vom avea de lucru! Trebuie să 
dezlegăm misterul acestor... 

— Spioni?! gifii Dan şi apa şiroi de pe el. 

— Poate că spioni... 

— Imi spui acum ce-i în tub? îşi atacă Giză şeful. 

— Habar n-am! ridică Viorel din umeri. Dă-mi un bomfaier 
şi-o să-ţi spun. 

— De unde? 

— Dacă ştiam, nu-ţi ceream ţie. 

— Să lansăm un SOS prin zmeu. Poate ne ajută cineva..., 
propuse micuțul. 

— E o idee, Giză! îl lăudă Viorel, dar Dan se împotrivi. 

— Ca să luăm o hotărîre... trebuie să-i aşteptăm pe ceilalţi. 
Să vedem ce părere are Stejara... 

— Tu eşti căpitanul, Viorel, tu trebuie să hotărăşti! se 
arătă Giză nerăbdător. 

— Dar dacă tu ai fi căpitanul, ce-ai face? îl puse Viorel în 
încurcătură. 

— L-aş arăta lui moş Axinte. Dacă ar tresări, ne-am lămuri 
pe loc. Am şti că-i spion. 

— Adică? Tresare omul şi noi ne şi lămurim? Ne apucăm 
să-l scalpăm? Mai bine gîndeşte-te dacă ai fi... scriitor, autor de 
romane polițiste, cum ai vedea rezolvarea situaţiei? 


A 


Dan simţi aluzia şi păru să se sufoce de căldură, deşi briza 
aducea răcoarea depărtărilor. 

— Asta o să văd. Cînd oi fi... 

Viorel oftă. „Cum? Si Giză vrea să se facă scriitor?!" 

Dan îi suflă, ca la şcoală: 

— Spune-i, Giză, c-ai telegrafiat la miliţie! 

— Exact! se bucură puştiul. 

— Şi dacă-i un tub gol? Alarmăm lumea pentru un tub gol? 

— Asta aşa-i, sughiţă Dan. Ne-am face de băcănie. 

— Vezi? 

— Să-l frecăm de pietre pînă se desface, spuse Giză. Sau 
dau cu o piatră în capac şi se deschide! se oferi el. 

— Pietre găseam şi eu. Mersi. Problema e... să-l 
deschidem fără lovituri, fără temperaturi ridicate, fără... 

Dan se îngindură. 

— Crezi, totuşi, că găsim vreun docu ment?... 

Viorel privi marea; valurile rulau ca nişte benzi 
transportoare ce aduceau din larg spuma vaporoasă şi tainică 
din poveştile marinăreşti. 

— Cred! Trebuie să fie ceva înăuntrul cutiei, trebuie! Poate 
un mesaj care... 

— Care?... tresări bondocul şi mărul lui Adam jucă pe sub 
bărbia lui rotunjoară. 

Viorel tăcu. Spuse apoi: 

— Dac-ar fi în el tratatul acela... încheiat de Aurelian... ho- 
ho! 

— S-ar bate monezi cu efigiile noastre! 

— Da, mă! sughiţă „şeful“, şi-l văzu pe Giză sorbindu-le 
fiecare sunet scăpat de pe buze. 

Bondocul savură o clipă gîndul celebrităţii, dar cobori cu 
picioarele pe pămînt. Spuse mai mult ca să-i facă plăcere lui 
Viorel: 

— Eu cred că-s documente secrete, ascunse acolo cu 
intenţia de-a fi trimise peste graniţă, c-o navă, c-o ambarcaţiune 
oarecare, ori... 

— Prin luminograme! sări Giză care era numai ochi şi 
urechi. 

— Psst! îl avertiză Viorel. Spuse în şoaptă: ori cu Gipsi. Nu 
l-ai văzut pe Gipsi? 

— Gipsi? 


— Cioroiul! 

— Aaa... delfinul dresat! 

— Poate că-i un pirat submarin! se aprinse iar Dan. Lui 
cine-i cere paşaport? 

Giză chiţcăi ca un şoricel şi întrebă: 

— Un delfin-pirat?! 

— Da, învăţat special... 

— Sau poate un delfin-spion! Ştii ce inteligenţi sînt delfinii? 
turui bondocul. 

— Ştiu, îi spuse Giză. 

Dan, învîrtindu-se dintr-un loc în altul, se împiedică de-o 
piatră şi căzu, aşa, pe neaşteptate. 

— Ce faci? îl întrebă Viorel. 

— Temenele! În faţa luminăţiei tale! rise rotofeiul. Se 
ridică repede şi dădu să se strecoare în cort. Eu îl deschid acum, 
prin frecare. 

— Aşteaptă! Să vină întîi Ra, îl opri căpitanul. Nu aşa ai 
dorit? 

— O chem acuşi! 

— Cum o chemi? 

— Să mă gindesc... Bondocul propuse: Giana are în trusa 
sanitară granule de albastru de metil. Fac o soluţie şi colorez 
marea, întocmai ca sepiile. Ra îşi va da seama că-i un semnal... 

— Mai bine să-l trimitem pe Napoleon, spuse Giză. N-ai 
văzut cum înoată? Aruncăm o piatră şi se va scufunda după ea... 

— la stai! Dar nu... apa-i adîncă aici... 

— Să colorăm marea! o ţinu Dan pe a lui. Sau, o idee si 
mai bună... 

— Zi-i! 

— Să aruncăm pietricele... la anumite intervale, mai lungi 
sau mai scurte. Pricepi? 

— Pricep. Un fel de Morse! Eşti un tip, mă! 

— Sînt! Pe onoarea mea că sînt! se umflă în pene Dan. 

— Bine-bine, dar Giză... 

— Giză? Ce-i cu el? 

— Spunea de Napoleon! Poate totuşi... Bondocul se 
strimbă. 

— E prost să facă pe scafandrul?! „Bonaparte" ăsta 
patruped nu poate decit să ne încurce. 

Viorel se gîndi ce se gîndi. 


— Ascultă, Dane. Şi culoarea apei, şi pietricelele pot 
atrage atenţia bătrînului şi ne pomenim cu el sus chiar în clipa 
cînd deschidem... Fireşte, dacă se scufundă Napoleon pînă în 
dreptul geamului, pericolul e acelaşi. Dar cîinele ne poate totuşi 
ajuta! 

— În ce fel? 

— ÎI învăţăm alfabetul Morse. 

Dan îşi scutură capul mare şi creţ, semn că nu intra ceva 
în el şi-şi lăţi faţa într-un zîmbet caraghios. _ 

— Să-l alfabetizăm acu', la bătrineţe? Invaţă el Morse?! 
Aşa, în cinci minute? Fugi, căpitane! 

— Să-ncercăm! 

— Să încercăm, se învoi Dan. 

Fericit că faimosul „căpitan" şi „detec 

tiv-şef" îi acordase importanţă, Giză strigă vesel: 

— Să-l alfabetizăm! 

— Napoleon! îl chemă Viorel pe dulău, care abandonă 
îndată vinătoarea de pescăruşi. Veni, scuturindu-şi urechile 
clăpăuge. 

— Tu ştii să latri? 

— Ham-ham! începu cîinele. 

— Mai tare, mă, tare de tot! dar cîinele nu mai lătră; 
rămase ca de stană, cu ochii pironiţi asupra băiatului. Să latri 
numai cînd te-oi trage eu de urechi, m-auzi? 

— De ce nu de coadă? rise bondocul. 

— Că-i prea scurtă! i-o aruncă Viorel, peste umăr, şi trecu 
grăbit la exerciţii. Îl trase pe Napoleon de-o ureche. Dulăul lătră, 
dar nu suficient de tare. Băiatul îl trase atunci mai cu nădejde, şi 
Napoleon lătră de-adevăratelea; în acelaşi timp dresorul îi 
administră o bucăţică de zahăr. Operația se repetă. Ciinele 
prinse repede gust de joaca... dulce, şi se lăsă tras, comic, de 
urechi. Viorel transmise astfel cea mai originală telegramă 

din analele istoriei comunicaţiilor... 

— Eşti mare, căpitane! se extazie bondocul. 

— Fenomenal! exclamă Giză. 

Viorel o zări pe Stejara şi inima îi bătu. Fata se-apropie de- 
a dreptul impresionată. Spuse: 

— Am recepționat prima literă mai greu, dar apoi am 
„cuplat“, de parcă literele ar fi declanşat unde telepatice! 

— Serios? 


— Serios! 

Un sentiment ciudat puse stăpinire pe cei patru copii. 
Marea vui. Pescăruşii ţipară. 

— Încep să pricep fenomenul pe care se bazează 
transmisiile profesorului! Dar... voi m-aţi chemat pentru 
altceva?! 

— Vrem să deschidem tubul, vorbi Dan. 

— Acum? 

— Acum! pufni bondocul, mort-copt de curiozitate. 

Ochii mari ai Stejarei îşi măriră petele de întuneric. Băieţii 
urmăriră fiecare muşchi al obrajilor ei bronzaţi. 

— Ce facem, Ra? întrebă Viorel. 

— Să mă gîndesc... 

— La ce? 

— Spune odată! se agită Dan. 

— Spune! o rugă şi Giză. 

Ra făcu un semn şi băieţii tăcură. 

— E o cutie tubulară sudată obişnuit. Dar poate că 
înăuntru are ceva de preţ. După cît e de uşoară, ar putea 
conţine... documente! 

— Do-documente? se miră Giză. De ce-au ales tocmai un 
tub?... Şi încă unul sudat, în loc să pună, simplu, documentele 
într-o sticlă? raţionă micuțul. 

— Pentru că n-au vrut să rişte, spuse Vio-rel. O sticlă, 
aruncată de valuri pe țărm, se putea face ţăndări. Furtunile 
puternice urcă valurile pe insula Lupilor şi... 

— Eu cred că moş Axinte n-a însemnat degeaba, pe film, 
locul descoperirii, gîndi cu glas tare Dan. 

— Dacă ştia locul, ce sens a avut să însemne filmul? Eu, 
vorbi Stejara, cred că abia pe clişeu a observat ceva aparte, pe 
care numai aerofotografia o putea arăta... Tăcură. 

Deasupra lor zburară gişte sălbatice. Soarele picura 
granati. 

— Şi dacă-i un întreg depozit arheologic acolo, iar noi ne- 
am mulţumit c-un tub?! îi fulgeră prin minte lui Viorel. Poate că-i 
o piesă oarecare dintr-un ansamblu de cutii în care-s ascunse 
manuscrise prețioase. Dacă nu-i un papirus, poate-s schițele 
unei mari invenţii! Şi dacă schiţele dintr-o cutie n-au valoare 
fără celelalte? Ne-am pripit, asta-i! 


— Ce facem? întrebă Giză, dar nu-i răspunse nimeni; 
fiecare-şi derula propriile gînduri. 

Marea gemu, izbită de maluri. 

Capitolul XIII 

— Eu cobor în laborator, să-l caut pe Gelu. Voi să nu vă 
mişcaţi de-aci! le ceru profesorul. 

Moş Axinte sosi pe neaşteptate; îşi scoase pipa din 
buzunarul bluzei lui marinăreşti şi-o jucă în palme. Păru să 
cugete la ceva, şi Viorel îi urmări scăpărările ochilor, atent, 
încercînd să desluşească în ei un gînd ascuns. 

— Ne-a dibuit! şopti el. 

— Pariez că ne va cere tubul... spuse Dan, alarmat. 

Bătrînul intră însă în „cortul amiral", scoase ceva şi se 
înapoie pe țărm. Răsuflară uşuraţi. 

— Ce zici, Ra? Ne-a interceptat? 

— Da, oftă fetiţa. Cred că da... 

— A apărut ca din pămînt, vorbi Dan. Şi cînd am organizat 
expediţia pe insula Lupilor... hop şi el! 

— Adică... hop şi noi! rise Viorel. Nu l-am găsit acolo? la 
stai, că parcă... N-a fost cu tine la dentist? Aminteşte-ţi! 

Bondocul se strădui să-şi amintească, dar nu reuşi. Giză 
spuse hotărît: 

— A fost! Mi-ai lăsat şi un bilet: „Merg cu profesorul la 
dentist". Acum ţi-aminteşti? se uită el la fratele lui. 

Dan păru să-şi aducă aminte; se fistici: 

— Şi ce dacă am fost cu el? 

— Ce dacăăă? sări Viorel. Ti-a virit în amalgam un 
microemiţător şi dentistul, fără să ştie, te-a fericit cu o măsea... 
radioficată! 

Bondocul căută cu limba măseaua plombată. O găsi la 
locul ei înfiptă solid în maxilar, dar avu brusc senzaţia că-i un 
corp străin, că toată gura lui vibra sub puterea emiţătorului. 
Scuipă fără să vrea. 

— Degeaba scuipi! plesni Viorel de ris. 

Trebuie s-o extragi! 

— S-o extrag?! se agită Dan, fricos. Mai bine tac. Tac o 
viaţă-ntreagă! 

— Hi-hi! ţopăi Giză. O să-i spun Lucicăi! O să-şi ia un radio 
şi-o să ştie tot ce faci. Că de tăcuuuut... 


— Vrei „piersica"? se înfurie bondocul. Giză fugi de lîngă el 
şi Dan spuse eroic: 

— Unde găsesc un dentist? Să termin cu măseaua asta! 

— Ce nevoie ai de dentist? întrebă Viorel, rizînd. Am eu un 
pumn grozav. Pot scoate cu el şi trei măsele! 

— Mersi! sughiţă Dan şi-o privi pe Stejara. Fata spuse 
calm: 

— Glumeşte! Cum o să te înzestreze cineva, pe de gratis, 
c-o plombă aşa de prețioasă? Eu una cred că-i vorba de 
telepatie! 

— Şi eu! se bucură Dan că fata punea la îndoială 
posibilitatea existenţei, în distinsa lui cavitate bucală, a unui 
emiţător „trădător". 

Dar Viorel nu-l slăbi: 

— Dane! Dacă nu-i în plombă, atunci precis că-i în 
stomacul tău! 

Bondocul pufni: 

— „Invenţii" de-ale tale, căpitane! _ 

— Păi nu înghiţi tu bomboanele întregi? In noaptea ceea 
te-ai tot îndopat, că nu-ţi venea somnul. Şi acum ai una în gură! 

— Eu? întrebă el şi dădu drumul bomboanei pe git. Căscă 
gura şi mai făcu un „aaa" să-l convingă că nu consuma dulciuri 
mereu. 

— S-a dus! Doar la roentgen mai poţi s-o vezi! rise Codrin. 

— Poate-n catarama de la cureaua ta-i emițătorul! îndrăzni 
Dan să presupună şi Viorel rise: 

— În cataramă? Nu-s semne că mi-ar fi „lucrat-o" cineva. 
Dar, fără să vrea, îşi spuse: „Bondocul s-ar putea să aibă 
dreptate". Nu-şi termină bine gîndul că profesorul apăru iar lîngă 
ei, supărat. 

— Năzdrăvanilor! 

Copiii încremeniră. Viorel abia îndrăzni să se uite la Stejara 
care rămăsese cu ochii ei negri pironiţi pe barba stufoasă a 
bătrînului. Moş Axinte îi privi pe rînd, de parcă ar fi vrut să ştie 
ce le cocea mintea. 

— Care din voi mai e detectiv? Am nevoie de un detectiv! 

— S-a?... încercă Viorel să articuleze un cuvint, dar i se 
tăie răsuflarea. 

— Clişeele! fu laconic moşneagul. Cele făcute la cetate. 

— Au dispărut?! 


— Nu. Le-a copiat cineva şi vreau să ştiu cine. 

Napoleon auzi vocea de bas a stăpînului şi veni într-o fugă. 
Îşi scutură urechile, ce-i atîrnau ca nişte clape de buzunar, şi 
lătră. 

— Ham-ham! 

— Tu taci! îl apostrofă moşneagul. 

— Are vreo importanţă? vru să ştie Viorel şi glasul lui trădă 
emoția. 

— Şi ce dacă au fost copiate? se vîrî Dan. Dar poate că n- 
au fost... 

— Au fost! Făptaşii au lăsat urme... şi le arătă o bucăţică 
de hirtie fotografică. 

Viorel se miră. „Noi n-am folosit hirtie fotografică. 
Înseamnă că mai posedă şi altcineva copii... " El repetă 
întrebarea: 

— Are vreo importanţă? 

— Are, spuse bătrînul. Filmul era un document... secret. 

— Secret?!!! 

— Da, secret! 

— 22 

Moş Axinte tuşi. Marea se răsuci în plapuma ei, iar vîntul 
şuieră subţire. 

— Calculele mele duceau la o descoperire... 

— Ce descoperire?! 

— Prin stereoscop, pe imaginea fotografică, am sesizat o 
formă curioasă, care distona cu conturul cetăţii. Poate că-n locul 
acela solul ascunde ceva... 

Bătrînul trase aer în piept şi Viorel se grăbi: 

— O comoară?! 

— Da, căpitane! strigă Dan, năduşit, de parcă ar fi ieşit 
chiar atunci dintr-o baie de 

aburi. Pariez că-i o comoară! 

Pescăruşii asaltară petecul de uscat, în stoluri mari, albe, 
şi cîinele se arătă nemulţumit; lătră furios. 

— Crezi, nene, că-i o comoară? ridică Stejara sprincenele 
ei frumoase. 

— Nu ştiu, spuse bătrînul, şi pentru prima dată făcu gestul 
aprinderii pipei, dar nu găsi nici tutun, nici chibrituri. 


— Nu mai înţeleg nimic! făcu pe naivul Viorel. Mesajele 
recepționate de noi, pe Someş, nu făceau trimiteri la depărtări 
atit de mari! 

— Poate că „trimiterile" nu le-aţi prins voi sau poate că 
cifrul a mai avut o ferecătură, care a rămas nedezlegată, îşi 
aminti el de vechiul lor joc „de-a detectivii”. 

Dan, care-şi pierdu complet capul, ţipă: 

— A avut! Simt eu c-a avut! 

— Nu ne rămîne decit să facem noi, înaintea celor care au 
copiat filmul, cercetările... spuse Stejara, şi-l fixă pe bătriîn cu 
doi ochi atenţi. 

— Impreună cu specialiştii! adăugă Viorel. Trebuie să 
anunţăm arheologii! 

— De ce să-i anunţăm? făcu Dan. Poate că dăm de aur! 

— Cu atit mai mult! spuse hotărît „căpitanul". 

Moş Axinte păru frămîntat. Îşi jucă pipa în palmă. 

— Noi, acum, ce facem? îl întrebă Stejara pe Viorel, în 
şoaptă, la care „detectivul-şef" răspunse: 

— Ducem tubul înapoi! 

— Nu! O să-l descopere alţii! 

Băiatul tăcu. Spuse apoi, sondîndu-l de fapt pe profesor: 

— Şi autorităţile trebuie anunţate! Dar bătrînul nu apucă 
să zică nimic căci Giză se vîrî alarmat: 

— Să-i caute pe făptaşi? 

— Da, mă! îi spuse Viorel, grav, şi băieţelul se lipi de el ca 
şi cum în clipa aceea ar fi venit, cu cîini poliţişti, cel puţin o sută 
de milițieni. 

— Scoate copiile, Giză, că dăm de bucluc! îi şopti el 
băieţelului care însă păru surd. Viorel insistă: Repede, Giză! 

— Nu le am! spuse el. 

— Dar ce-ai făcut cu ele? 

— Nimic. Nu le am eu. Şi adăugă: Eşti cam greu de cap 
azi, căpitane! 

Viorel rise. „Oi fi eu greu de cap, dar nici tu nu mă duci!" 

— Giză, dacă scoţi copiile filmului, te avansez căpitan- 
secund. 

— Poţi să mă avansezi şi mareşal, spuse puştiul, că tot n- 
am de unde să ţi le dau! Îşi ridică năsucul în vînt şi-l trase uşor, 
ca totdeauna cînd îl supărau cei mari. 

— Dar ştii ceva despre?... 


— Eu? ' 

— Tu! 

— Ceva... da, mormăi el, cu importanță. Viorel nu mai 
putu; izbucni: 

— Te-ai şmecherit rău, Giză! 

— S-a şmecherit bine! intră Dan pe firul discuţiei. Eu cred 
că nu-l mai scot din 

„piersici"! mai spuse, şi-l înhăţă pe puşti de păr. Vorbeşti? 
Trebuie să ştii multe, mucosu- 

le! 

— Eu mucos? se socoti jignit băieţelul. Atunci tu... tu ce 
eşti? Şi-i strigă bătrînului: El ascunde... Dan îi astupă gura cu 
latul palmei, dar profesorul interveni: 

— Lasă-l! S-aud, Gizişoară, ce voiai să bizii? 

— Am vorbit şi eu aşa... făcu el, înţelegind că fusese pe 
punctul de a-i trăda. 

Moş Axinte se uită la Dan; acesta biigui: 

— Căpitanul Viorel... Eu nu ştiu nimic. 

— Dan ştie tot ce ştiu şi eu. 

Bondocul îi aruncă Stejarei o privire care s-ar fi putut 
traduce cu: „Şeful a vrut; n-am nici o vină că trebuie să 
vorbesc". Spuse: 

— Am descoperit un... tub ciudat. 

— Ce fel de tub? întrebă moş Axinte, cu interes. Unde? Pe 
insula Lupilor? 

— Daaa! strigară ei. Bătrînul răsuflă adînc. 

— ÎI aveţi aici? 

— Fug după el, spuse bondocul, cu obişnuitul său spirit 
voluntar. 

Viorel explică: 

— Atunci, cînd mi-am „luxat" piciorul, am întreprins, de 
fapt, cu Ra, investigaţii... 

— Am bănuit, spuse simplu bătrînul şi faţa lui se lumină de 
un zîmbet. M-a informat... Napoleon. 

— l-ai pus un microemiţător? întrebă Viorel, dar Dan sosi 
cu tubul şi profesorul tăcu. Luă cutia tubulară şi-i şterse mai întii 
capacul; ceru o lupă. 

— Scrie ceva! vorbi el după un timp. E o cifră... şi parcă o 
săgeată! 


— E o săgeată! Indică sensul de deschidere a capacului, 
spuse Ra. Cum de n-am observat-o pînă acum? 

— Cifrele indică poate anul... spuse bătrînul. O mie nouă 
sute... 

— Nu e antic! tună Dan, dezamăgit. 

— Şi ce dacă? făcu Codrin. Poate 
document antic, ascuns anume... 

— De către cine? 

— Eu ştiu?! 

Moş Axinte se interesă: 

— În dimineaţa ceea aţi mai descoperit ceva? 

Ra spuse: 

— Nimic. 

— V-aţi folosit de clişee? 

— Nu, de un desen. Copii fotografice n-am tras, mărturisi 
Viorel, cu gindul la „Colonel", la „detectivii" istrieni. 

— Copiile-s la Giză! spuse Dan. 

— La mine? Azi toţi sînteţi grei de cap! se îmbufnă 
prichindelul. 

— Dar ce ştii de ele? îl iscodi Viorel, cu voce calmă. 

— Ce ştii?! săriră ceilalţi. 

Giză întîrzie răspunsul. Dan îi făcu „piersica" şi băieţelul 


A 


năuntru să fie un 


ţipă. 

— Nu mai spun! se încăpăţină el. 

— Dacă ştie Giză de ele să nu ne mai facem griji, îi linişti 
moş Axinte. Îi învălui cu ochii lui buni, de bunic. Clişeele, ajunse 
în posesia unor oameni răi, puteau înlesni furtul unor piese 
arheologice de mare valoare. Poate chiar a unor comori. Rostise 
„comori" cu acel aer de mister care-l scotea pe Dan din minţi. 

— Co-comori?! se-necă el. 

— Eu cobor în laborator, să-l caut pe Gelu. Voi să nu vă 
mişcaţi de aici! le ceru profesorul, luînd cu el cutia tubulară. 

Copiii rămaseră pe loc. Viorel oftă: 

— Dacă dispare cu tub cu tot? 

— Sau îi înlocuieşte conţinutul? se nelinişti Dan. 

— Ori microfilmează totul?... turui Codrin. 

— Vorbiţi prostii! spuse Ra, trezită, o clipă, din jocul de-a 
spionajul. 

Tăcură. 

— Giză, ziceai că ştii?... 


— Ştiu, dar fă-i întîi lui Dan o „piersică". 

— Şi două! se arătă dispus Viorel. Bondocul protestă. 

— De ce două? 

— Ca să fie plătită şi „piersica" viitoare, spuse 
ştrengăreşte băieţelul. 

— Asta-i răzbunare şi răzbunarea-i arma prostului! se 
văicări Dan. 

— Bine, atunci eu sînt prost! se învoi puştiul, urmărind 
mîna lui Viorel ca nu cumva să trişeze, iar Dan să scape 
nepedepsit. 

— Văleiii! făcu bondocul, mai mult de teamă decit de 
durere. 

Riseră toţi. 

Orizontul se arcui peste un cer de catifea. Marea rostogoli 
valuri lungi, albe. Stejara spuse: 

— Priviţi valurile! Parcă aleargă spre noi mari suluri de 
hîrtie. Nu-i curios? 

— Sau papirusuri! oftă Viorel, cuprins de nostalgie. 

Prislea „detectivilor", Giză, se văzu o clipă neglijat. 

— Hei, căpitane, mai vrei să-ţi spun despre copiile 
fotografice? 

— Păi de cînd aştept! 

— Spune, dacă nu e cu minciună! îl îndemnă puţin 
răutăcios, şi Dan. 

Giză, secretos, îi trase de o parte. Şopti: 

— Giana, Nicolo şi Codrin... 

— Ce-i cu ei? Doar nu vrei să spui că?... sări la el Dan, dar 
puştiul, sigur de sine, continuă: 

—...Au format grupul numărul doi, strict secret, al acţiunii 
„Moş Axinte". 

— Şi cine-i şeful? întrebă Viorel, simțind un fior. 

— Cum şeful? 

— Cine-i comandă? 

— Codrin, care spune că-i secundul tău. 

— Te-ai împăcat cu Codrin? întrebă Stejara, apropiindu-se. 

— N-am fost certaţi, spuse Viorel. Prietenia bătăiosului 
Codrin îi lăsă pe chip 

o dîră de lumină. „Vrea să mă ajute, dar e prea mîndru să- 
mi spună deschis!" 

— Au copiat ei filmul? 


— Da. 

— Şi ce-au făcut cu copiile? Băieţelul chicoti. 

— Le-au cusut în căptuşelile hainelor. „Nu-i prost Codrin, 
gîndi Viorel. Eu n-am 

păstrat desenul... Hm! Poate că l-au copiat şi istrienii şi 
atunci... " 

Un cormoran zbură spre larg. 

Capitolul XIV 

Cînd ochiul i se adaptă la lumină, zări nişte linii întretăiate, 
acoperind, ca într-un păienjeniş, pereţii interiori ai tubului. 

Dincolo de pinza cortului sporovăia marea şi Viorel 
asculta, încordat, plescăitul apei lovind în ţărmuri ca în bordul 
unei nave. Dan îşi scoase nasul de sub pătură. 

— Dormi, căpitane? 

— Nu ştiu dacă dorm, dar sînt sigur că visez, şopti Viorel, 
urmărit încă de ideea dezlegării enigmei acelei curioase cutii 
metalice. 

— Visurile mele s-au prăbuşit de tot, spuse bondocul, cu 
glas dureros. Mă mir că mai poţi crede că-n tub era ceva. A fost 
deschis doar de faţă cu noi! 

— Eşti naiv, Dane! Tu n-ai văzut la circ cîte se pot scoate 
dintr-o cutie goală? 

Dan se ridică în capul oaselor, mirat. Lovi cu mîna tubul şi 
metalul sună. 

— O fi moş Axinte fantastic, dar să facă nevăzute nişte 
documente — dacă vor fi fost — chiar sub ochii noştri... 

— Chiar sub ochii noştri! îl îngînă „căpitanul". 

— Şuieră vintul, mă, prin tub şi mai speri să zboare din el 
porumbei! 

— Îţi şuieră ţie mintea! 

Viorel îşi propuse să nu adoarmă prea repede. „Poate că 
voi auzi paşi în noapte şi moş Axinte o să ridice iar zmeul; va 
transmite, dacă e spion, o nouă luminogramă." Băiatul căscă, 
dar nu se lăsă biruit de somn. 

— Oare... prin semnale Morse, îl întrebă el pe Dan, se pot 
transmite desene tehnice? 

— Poate că da... mormăi bondocul. Unghiurile, formele 
geometrice se pot codifica şi transmite uşor prin semnale 
acustice sau luminoase... 


Tăcu. Marea lovi ţărmul. Dintr-un cort vecin, răzbătu un 
sforăit de copil. 

— Dane, ai adormit? 

— Da. De-acum şi visez! 

— La... 

— Felicia? 

„Pe loc repaus!" îi spuse el în gînd. 

— Te pomeneşti că ţi-a furat?... 

— Comoara ascunsă pe insulă? rise  bondocul 
şmechereşte. Cite n-or mai fi rămas în locul acela! Un singur 
tub... 

— Şi încă gol! îl ironiză Viorel. 

— Un tub gol-plin, rosti cu indiferenţă Dan, şi încă îngropat 
sub pămînt, n-ar fi putut apare pe film. 

— Pe film s-a văzut o pată mai deschisă. Atiît. Ori, 
diferenţa de nuanţă o putea da molozul, cantitatea mare de 
moloz din jur. 

— Pricep. Pămintul se uscase mai repede în locul unde 
erau zidurile. Dar poate că unele comori, din prudenţă, anume 
se 

înzideau! 

— Dacă săpam mai mult... 

— O să săpăm, căpitane! vru să tipe Dan, dar îşi aminti de 
ora tirzie, de ceilalţi, care dormeau. 

— Dacă expediţia o să fie organizată tot de tine, nu-mi mai 
„luxez" piciorul, să ştii! 

— O să sap cu Giana... 

— N-ai decit! 

Zgomotul unui val se rostogoli ca o bilă vrăjită. Dan reluă, 
după un timp: 

— Codrin s-a împrietenit cu... 

— Felicia? tresări Viorel, instinctiv, fără să-şi dea seama de 
ce. Apoi spuse repede: Codrin e un detectiv talentat. S-a 
împrietenit şi cu lonuc... 

— Mda, făcu bondocul, vrea să afle ce sentimente are faţă 
de... Stejara, îl incită el, dar Viorel nu-i răspunse. 

Păsări de apă, întîrziate în larg, îşi filfiiră aripile. 

— Dă-mi lanterna! 

Dan, scotocind pe întuneric, dădu cu mîna de tub. Simţi 
metalul rece şi se sperie, ca şi cum ar fi atins un şarpe. 


— Eu arunc... „descoperirea" asta! bolborosi somnoros. 

— Dă-mi lanterna şi taci! 

— Păi a rămas la tine, sub pernă. 

— A... Ascultă, Dane! 

— Mi-e somn! i-o trînti bondocul şi se întoarse cu spatele. 

— Atunci dormi! Crezusem că vrei să vezi... tunelul 
timpului? 

Aprinse lanterna şi-o viri în gura tubului. Cînd se uită 
înăuntru, reflectorul îl orbi. Ochiul i se obişnui însă cu lumina şi 
zări nişte linii întretăiate acoperind ca o plasă de păianjen 
pereţii interiori. „O interesantă iluzie optică", gîndi, şi spuse în 
glumă: 

— Senzaţional! 

Dan se răsuci spre el, curios. Mormăi: 

— Să văd... 

— Uită-te! Dar vezi... să nu-ţi zboare-n cap porumbei, că 
rămii chior, ca Fantomas! 

Bondocul privi înăuntru. 

— Ei? Te-ai lămurit? 

— Cu ce? 

— Cum... cu ce?! , 

— Nu văd decit oglinda lanternei şi beculeţul. Asta-i 
tunelul timpului pierdut cu... „descoperirea". 

— Eşti prost? se supără Viorel. N-ai pic de imaginație! 
Chiorăşte-te! Ce vezi pe pereți? 

— Cai verzi! 

— Caii verzi o să dispară imediat. Aşteaptă niţel. „Dacă 
vede şi el liniile, înseamnă că nu-i nici o iluzie optică!" Stătu ca 
pe ghimpi. Acum?! Ce vezi acum? 

Dan încremeni. Rămase cu tubul în mînă, suspendat în 
aer, deasupra gurii. Strigă cît putu, şi glasul lui, amplificat parcă 
de-o porta-voce, avu răsunetul unei duruituri: 

— E-o hartă! Epocală chestie, căpitane! Epocală chestie! 

Se treziră toţi. Nicolo, somnoros, îşi căută ochelarii. Din 
greşeală nimeri în cor-tul-bucătărie şi căzu grămadă peste 
crătiţi. Gîză, prichindelul, întrebă: 

— Ne scufundăm? 

— Dimpotrivă! Ne ridicăm la suprafaţă! Ne înălţăm, Giză! 
triumfă Viorel şi-l sărută, zgomotos, într-un elan de nedescris. 


Studiară pe rînd imaginea gravată pe suprafaţa interioară 
a curioasei cutii tubulare. 

— E într-adevăr o hartă! constată Ra, cu voce scăzută, şi 
se uită în direcţia „cortului amiral". 

— Bătrînul doarme, o linişti Codrin. 

— Cînd doarme moş Axinte, poţi sparge nuci pe el! spuse 
Dan, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. 

Ultimul cercetă „harta" Nicolo, după ce, în sfîrşit, îşi găsise 
ochelarii. 

— Grozavă descoperire! exclamă el şi-i spuse Gianei: Am 
senzaţia că-s pe nava lui Columb, că-n zori voi debarca pe un 
tărim nou! 

— Poate-i indicată şi comoara! se agită Dan, mai-mai să 
dărîme cortul. 

— O să avem aur, Dane! se dezmetici Giză. 

— Cu tonele! 

Ra îi calmă: 

— Vorbiţi de pielea ursului din pădure! Dan, însă, fierbea. 

— Eu zic să mutăm corturile pe insula Lupilor! Chiar acum! 

— Acum? Cu noaptea-n cap? se cruci Georgiana. 

„Face pe curajosul! îşi spuse Viorel. Nici n-ar îndrăzni să 
lanseze barca la apă. Doar sîntem pe mare... " 

— Acum! bravă Dan. 

Moş Axinte tuşi în cortul lui de parcă s-ar fi trezit brusc, 
apoi se aşternu iar liniştea. 

— Fugi, Dane! E riscant. Şi-apoi nu ştiu dacă emițătorul 
din măseaua ta nu ne-a şi trădat! 

Bondocul rise prosteşte. 

— Arde-mi una, căpitane! Să nu mai aud de măseaua 
asta! 

Viorel strînse pumnul, dar Dan îl opri: 

— Care are o mănuşă? 

Riseră. In momentul acela îşi făcu apariţia moş Axinte. 
Bătrînul îl imită pe Codrin: 

— Îmi spuneţi şi mie poanta? 

— Rideam şi noi, aşa... se fistici Dan. Gîndul că buclucaşa 
lui măsea radioficată l-ar fi putut informa, şi de astă-dată, pe 
profesor, începu să-l chinuie. „Te pomeneşti că m-a potcovit 
bine dentistul!" 

Stejara căută o voce cuceritoare: 


— Ne pare rău că v-am trezit! 

— Orologiul meu biologic m-a trezit. E ora la care fac 
lansările nocturne ale Pescăruşului de argint, spuse el, dinadins 
misterios. 

„Aha! Face şi lansări de noapte!" îşi spuseră „detectivii". 

— Ai de transmis un mesaj? îl „atacă" direct Viorel. 

— Un mesaj? 

— Nu spuneai că eşti spion? Bătrînul rise. 

— Fireşte că sînt spion. Numai că eu nu-mi transmit 
mesajele cu zmee, ci... (cu glas conspirativ) printr-un telefon cu 
laser, în spectrul invizibil! Şi arătă un soi de lanternă de buzunar 
prevăzută cu un 

microfon. Impulsurile razei laser sînt recepționate şi 
„citite" automat. În acelaşi fel pot primi mesaje... Cu zmeul fac 
observaţii ştiinţifice... 

Viorel înghiţi în sec. Ceilalţi tăcură. Surprizele „bătrînului" 
îi lăsau totdeauna perplecşi. Ra îi întinse tubul, vrînd parcă să-i 
spună: „Acu' o să te dăm noi gata!" 

Moş Axinte cercetă, cu un ochi expert, liniile gravate în 
metal, dar nu scoase nici un cuvînt. Păru să-şi fi uitat privirea în 
„tunelul timpului". 

— E o hartă, nene!... spuse abia şoptit Stejara. 

— Daaa... murmură bătrînul şi sesizară cu toţii tremurul 
miîinii în care ţinea tubul. Curioasă... hartă! 

— Fantastică! explodă deodată Dan. Unică, nene! Pe 
mapamond! 

Viorel îl coti să tacă. 

— A fost o placă; după ce şi-a terminat harta, cartograful a 
îndoit-o şi a sudat-o. Se şi vede locul... 

Copiii pipăiră sudura. Bătrînul trase aer în piept. 

— Un lucru nu pricep... 

— De ce l-a închis ermetic? sări Viorel, care trăia clipe de 
maximă încordare. 

— Ca să poată pluti! rosti Ra, şi Viorel îşi privi prietena 
uimit. 

— Să poată pluti? Înseamnă că a fost gravată pe mare... 

— Jur că mie nu mi-ar fi „picat fisa"! spuse Dan. 

Micul şi tăcutul Nicolo rise de unul singur. 

— Dan e ca telefonul public din curtea şcolii. Are nevoie de 
un pumn să-i „cadă 


fisa". 

— Cînţi fals... Paganini! se burzului bondocul. 

Bătrînul, cu glasul lui profund, de bas, le acoperi cearta. 

— Deşi grea, închisă ermetic, cutia de metal putea pluti. 
Poate că... 

— A fost lansată dintr-un submarin! spuse Viorel. Ori dintr- 
o navă scufundată, în 

ultimul minut de supravieţuire al vreunui marinar ce 
deţinea o taină! O mare taină! 

În liniştea care se lăsă, se auzi marea. 

Moş Axinte vorbi grav: 

— Neîndoielnic că omul care a gravat metalul şi-a luat 
atitea măsuri de prevedere ca preţiosul tub să nu rămînă pe 
fund, acoperit de mil sau nisip, ca imaginea hărţii să nu fie 
tocită, ca, într-o bună zi, valurile să poată arunca mesajul său pe 
țărm, a fost pus în situaţii dificile... 

— Nu-i aşa, nene? Harta ascunde o taină! 

— Da-da... încercă moş Axinte să-şi adune gîndurile. 
Altminteri ce sens ar fi avut atîta muncă?! O taină a hărţii şi o 
taină a autorului ei. Poate că prima o vom putea, laolaltă, 
dezlega... 

— Şi a doua? se grăbi Giză să întrebe. A doua? 

— Important e că avem harta! spuse Dan. 

— Pe mine, dacă vrei să ştii, mă interesează şi autorul 
hărţii. Poate a fost un erou! Şi nu-l cunoaşte nimeni... , spuse 
Ra. 

Moş Axinte îşi plimbă degetele uscăţive de-a lungul acelui 
neobişnuit tub care cuprindea pesemne desenul unui relief 
marin. Viorel avu impresia că-l interesa îmbinarea, locul sudurii. 
Întrebă: 

— Vreţi să-l tăiem? Să avem în faţă aceeaşi placă în care 
şi-a săpat „mesajul"... eroul necunoscut? 

Bătrînul tăcu. 

— De ce să-l tăiem? Îl ungem pe dinăuntru cu cerneală şi 
tipărim cîte hărţi vrem! spuse Codrin. 

— Sau poate facem o hologramă! fu de părere Dan. 

Viorel îl susţinu pe Codrin: 

— Fă rost de cerneală! Eu am hirtie. 

— Nu vreţi să-nfiinţaţi „tipografia" miine? E cam tirziu... 

Giză, mai curios decit „cei mari", replică: 


— Nene, eu vreau acum. N-ai spus chiar matale: „Ce poţi 
face azi, nu lăsa pe miine?" 

Moş Axinte scăpă un suris. 

— Tot ne-a fugit somnul! adăugă Stejara, ca un ultim 
argument. 

— De acord, dar... dimineaţa o să ne facem că uităm de 
deşteptare! 

— Vităăăm! se înveseliră ei. 

Codrin aduse cerneală. Viorel scoase de sub salteaua sa 
pneumatică o coală de hirtie albă. 

— Mă tem c-o să vă minjiţi tot, îi opri bătrînul. Giză! 

— Da, nene! 

— Tu ai miînuţa mai mică. Să încercăm să scoatem o 
copie, prin presare... 

Băieţelul ascultă explicaţiile bătrînului şi făcu întocmai: 
apăsă pe fiecare adîncitură cu unghia. Cînd scoase hirtia, copiii 
se minunară de calitatea „imprimatului". Harta apăru clară. Se 
aplecară asupra ei şi-o studiară îndelung. 

— Da, o hartă a țărmului românesc! Liniile acestea indică 
fundul mării la diferite adîncimi, conchise profesorul, îngîndurat. 
Bănuiesc... 

— Ce bănuiţi? îl întrerupse, plin de nerăb 

dare, bondocul. 

— ...Că e vorba de o hartă geologică. 

— Nu arheologică? De arheologie submarină?! 

— O hartă geologică, repetă bătrînul, mai mult pentru sine 
şi chipul său căpătă aerul unei revelații. 

— De geologie submarină? 

— Se pare că submarină. Cînd vom putea scoate o copie 
de fineţe, cu toate detaliile, ne vom lămuri mai bine. 

— Şi... ce-ar putea ascunde fundul mării? întrebă Viorel, 
simțind bucuria pe care o încerca profesorul. 

— Aur... 

— Aur?! 

— Aur! 

Bătrînul îi privi măreț şi barba lui albă luci în lumina 
lanternei. 

Lui Dan îi alunecă pe git un nod. Viorel se uită la Stejara, 
la ceilalţi prieteni ai săi; erau la fel de emoţionaţi. 

Undeva, în spatele corturilor, marea se 


sparse de chei, cu sunet greu. 

Capitolul XV 

— Vom face observaţii aero-fotografice şi cercetări de 
adincime... 

MOŞ AXINTE 

— Dacă am putea identifica, cu exactitate, zona trecută pe 
hartă, am fi cineva! gîndi Viorel cu glas tare şi Dan, bunul său 
prieten, 

oftă. 

— Am descoperi aurul! Ce-ai zice, căpitane, de-o pepită cit 
barca asta? | s-ar construi un automobil special şi-ar fi cărată 
prin lume ca balena Goliat. 

— Sau ca mostrele de sol lunar! spuse Ra. Stejara şedea 
lîngă Felicia. „Par surori!" 

constată Viorel şi ochii băiatului se odihniră o clipă pe 
chipul lor drăgălaş. Ra îi zîmbi, fericită, şi el simţi nevoia să-şi 
îngusteze tăietura pleoapelor, ca şi cum ar fi privit prea mult 
discul solar. 

Pluteau pe o mare liniştită. Nu departe de insuliţă, îşi 
aruncase ancora, nava de cercetări „Antipa", care-i aştepta. 

Felicia spuse cu glas catifelat: 

— Delfinul dresat ne-ar putea uşura mult cercetările. E 
foarte deştept! 

— Este! o aprobă Codrin. 

Viorel era încîntat; Felicia şi lonuc se aso-ciaseră, cu 
entuziasm, la acţiunea de explorare a perimetrului indicat de 
neobişnuita hartă. 

— Gipsi ne va fi, desigur, de folos, spuse şi el, şi privi 
silueta albă a vaporului. 

— „Limuzina plutitoare" a tras la scară! glumi Dan, dar în 
glasul lui era ceva solemn, încărcat de semnificaţiile unui 
moment cu adevărat important al micii lor vacanțe mari; moş 
Axinte reuşise să ia legătura cu fostul remorcher „Antipa", vas 
aflat în marş de studii pe coasta românească, şi echipajul se 

arătase dornic să participe la cercetări. 

— E un transatlantic? întrebă Giză, topit de nerăbdare să 
pună piciorul pe vapor. 

— Titanicul! Da, măăă! 

Puntea era înţesată de studenţi şi de cercetători. Copiii 
fură primiţi cu obişnuitul botez al mării: cîte-o căldare de apă-n 


cap. Fetele ţipară, ca pescăruşii la apropierea furtunii, dînd din 
miîini ca din aripi. Băieţii se dezmierdară sub răcoarea apei. Şi 
moş Axinte suportă o căldare, căci soarele fierbea de-acum 
marea, care părea un adevărat ceaun cu ciorbă. Bătrînul îşi 
scutură apa din barbă şi rise copilăreşte, din toată inima. O 
studentă se apropie de el şi-i solicită un autograf; ţinea în miini 
o carte voluminoasă, cu coperţi albastre. Viorel îşi întinse gitul, 
dar nu izbuti să-i vadă titlul. 

— Am cumpărat tratatul dumneavoastră, îi spuse ea. E cel 
mai complet! 

Viorel se întrebă, cît se poate de uimit: „Ce fel de tratat? 
De oceanologie? Te pomeneşti că e şi oceanolog! lar nouă nu 
ne-a spus 

nimic, absolut nimic, nici un cuvinţel". 

Moş Axinte tuşi, deranjat de laudă. Dădu autograful, apoi 
scoase din buzunarul bluzei lui marinăreşti o copie a hărţii 
descoperite de copii şi, după ce o despături, spuse ca de la 
catedră: 

— Urmăriţi, vă rog, aceste curbe de nivel. Zona cartată 
trebuie să fie, după părerea mea, ca şi după părerea 
colaboratorilor mei 

— şi-i arătă cu un gest ceremonios pe copii 

— pe platforma continentală românească. Aproximativ 
aici... Vedeţi triunghiul? Şi apropie degetul de un punct care 
fusese însemnat şi pe „matriţă" c-un triunghi. Se pare că acolo 
s-au sedimentat, prin fenomenul de  şiroire şi forță 
gravitaţională, cantităţi importante de aur... 

— Aur!? făcu Dan, cu părul vilvoi, ridicat de vînt. 

Profesorul îi făcu semn să tacă, apoi continuă, cu glas uşor 
schimbat şi cu un zîmbet abia schiţat: 

— Mai există o ipoteză; poate că e vorba de-o epavă, 
epava unui vas plin cu... 

— Aur? întrebară mai mulţi studenţi. Moş Axinte îşi roti 
privirea peste mulţimea adunată pe punte. 

— Triunghiul pare mai curînd o literă... îşi vîri năsucul Ra şi 
păru surprinsă de propria ei descoperire. 

— „A!" strigă Dan, cu toată forţa plămiînilor săi. 

Bătrînul dădu afirmativ din cap. Spuse îngîndurat: 

— Ar putea însemna aur... Am citit undeva că, în timpul 
războiului, un vas, pesemne german, a fost lovit, în apele 


noastre teritoriale, de-o mină. Se zice că făcea cărăuşie cu aur, 
cu aur românesc! N-a mai auzit nimeni de-atunci despre el. 
Ceea ce presupun eu... 

— Ce presupui, nene Axinte? 

— Că n-a fost lovit de-o mină, ci... 

— A fost reţinut anume, cu încărcătură cu tot! Intui Viorel. 

Grupul celor de pe punte fremătă. Bătrînul vorbi: 

— Poate că patrioţii români au interceptat vaporul şi, în 
timpul luptei, nava s-a scufundat... Sau cineva, strecurat în 
echipaj, a provocat scufundarea vasului. Evident, eu nu v-am 
prezentat decit nişte ipoteze! 

Stejara atinse umărul lui Viorel. 

— Tu ce crezi? E vorba de-un zăcămiînt sau de-o... 

Băiatul nu-i putu răspunde, pentru că profesorul spuse: 

— Cei care au împiedicat acest furt au fost, poate, 
conştienţi că nu se vor putea achita de misiune decit cu preţul 
vieţii lor, şi... 

— Au lansat la apă harta zonei într-o cutie menită să 
reziste furtunilor, izbirii de țărm, ruginirii îi luă fraza din gură un 
bărbat înalt, între două virste, care pînă atunci rămăsese în 
spatele studenţilor. 

— Foarte posibil! exclamă altcineva şi Viorel se uită ponciş 
la necunoscuţii care discutau despre descoperirea lor; ar fi 
trebuit să rămînă o taină a lui şi a prietenilor lui, dar bătrînul... 
„Poate că are un plan... La asemenea cercetări se cer arheologi 
submarini, geologi, mineralogi, specialişti în aerofoto-grafie... 
Cîţi sînt aici şi încă pe atiţia!" se consolă el. 

— Dacă punctul acesta, notat pe hartă c-un triunghi, ori... 
cu litera A, se află cumva în dreptul gurilor Dunării, cercetările 
vor fi foarte dificile... spuse un student. 

— Aşa-i, pentru că depunerile sînt mari şi poate că au 
acoperit de mult epava, recunoscu bătrînul. 

— Dacă însă ne oprim la prima ipoteză, trebuie luate în 
atenţie contururile țărmului... 

— Mai precis, linia litorală de-acum cîteva decenii, pentru 
că marea-şi construieşte an de an alte ţărmuri, interveni 
bărbatul înalt, între două virste. 

— An de an?! îl întrebă Viorel mirat. Profesorul ne spunea 
că apele mării cresc doar cu un metru pe mileniu! şi se uită spre 
moş Axinte. Cît uscat se poate acoperi într-un an? 


Bătrînul rise. 

— Tu te-ai gindit numai la posibilitatea modificării liniei 
litorale prin ridicarea nivelului mării, nu şi la înaintarea uscatului 
în apă, căpitane Viorel. N-ai văzut ţărmul la Sulina... cum ia cu 
asalt marea! 

— Ţărmul? 

— Ţărmul! În 1802, la Sulina, s-a ridicat un far direct pe 
mal. În 1857 farul se afla deja la 64 de metri de mare. lar de la 
construcţia digului, din 1857 şi pînă azi, a „călătorit' spre 
interiorul continentului peste un kilometru. Şi acelaşi fenomen 
se petrece şi la Sfintu-Gheorghe. 

În ochii băiatului, mari şi căprui, pătrunse parcă toată 
mirarea lumii. Bătrînul urmă: 

— Strabon, Pliniu cel Bătrîn, Ptolomeu şi alţi antici vorbeau 
despre o insulă în dreptul gurilor Dunării, Peuce... Unde-o fi 
rămas? În 1800 delta braţului Chilia încă nici nu exista! 
Măsurătorile au arătat că aici, între anii 1829 şi 1902, uscatul a 
înaintat în mare, anual, aproape optzeci de metri! 

— Optzeci de metri?! se pomeni Dan vorbind, care, uluit, 
ascultase pînă atunci cu gura căscată. 

— Da! da, da! se încălzi moşneagul şi toţi cei de pe punte 
tăcură. Dacă vă uitaţi pe hartă, lipseşte o parte a cordonului 
litoral care desparte delta de mare... 

— A uitat s-o treacă..., simţi Viorel că se-ncurcă ceva şi-l 
trecu un fior. 

— Poate că a uitat, dar poate că nu. În Marea Neagră sînt 
doi curenţi circulari, unici în lume, care se mişcă în sens invers 
mişcării acelor de ceasornic. Unul din ăştia a depus limba de 
uscat de care spuneam şi, dacă am calcula viteza de creştere 
anuală a lăţimii acestui cordon, am putea stabili cînd a fost 
întocmită harta... 

— Şi la ce distanţă de ţărmul actual ar putea fi zona 
însemnată prin triunghi! ţipă Dan, extrem de surescitat, 
ştergindu-şi broboanele de sudoare. 

— Zona... literei A, mă! îl corectă Viorel. Bondocul o 
întrebă pe Stejara, de parcă ar fi discutat despre fotbal: 

— Ra, tu la care ipoteză ţii? 

— Pe mine m-au cucerit ambele ipoteze! mărturisi fata. Şi, 
pare-se, toată această armată de oameni a fost cîştigată de 
ipotezele bătriînului. 


— Şi de descoperirea ta! spuse Viorel, vesel. 

— Ata! 

— A mea? Nu tu ai descoperit cetatea? Ai observat liniile... 

— lar tu ai observat harta! 

— Împreună cu Dan, făcu el pe modestul. Şi, ca să fiu 
sincer, numai şi numai întîmplător! Crede-mă, Ra, că a fost o 
pură întîmplare. 

— Adevărat, dar tu ai ochi! Ştii să vezi acolo unde alţii nu 
bănuiesc că ar putea vedea ceva. Ai talent, Viorel! 

Băiatul îşi simţi tîimplele zvicnind şi, cu toată răcoarea 
brizei, îl învălui căldura. 

— Ai talent! insistă ea. Cu ochii tăi... 

„Pot constata că eşti frumoasă! gîndi el. Ce 

frumoasă?! Neînchipuit de frumoasă!" Şi se uită după 
Felicia. „Unde-a dispărut? Era pe lîngă noi... " 

Stejara îşi mări pupilele, care deveniră două diamante 
negre, neobişnuit de strălucitoare. 

„Felicia e mult mai frumoasă"... păru să spună ea, fără 
urmă de invidie, şi buzele ei se strînseră uşor. 

„Exagerezi, Ra! E foarte, foarte frumoasă, dar nu-i mai 
frumoasă!" se lăsă el furat de dialogul mut. 

„Îmi place Felicia. Aş dori să vină la noi, la Racheta albă"... 

„Ea ne-a invitat la Academia copiilor... " 

Viorel oftă lung, zgomotos. Pescăruşi albi se îmbăiară în 
mare. 

— Ştii, Ra, mă gindeam că, în cazul în care a doua ipoteză 
se confirmă, trebuie să fie în viaţă măcar unul din cei care au 
cunoscut taina hărţii. Prezenţa unei cutii metalice, fie şi 
plutitoare, pe insula Lupilor, la o distanţă apreciabilă de apă şi 
încă îngropată... 

— Valurile o puteau arunca pînă acolo, fără mare greutate, 
spuse ea, încercînd să localizeze, cu privirea, insula. De 
îngropat, putea s-o îngroape vintul, nisipul depus de furtunile 
marine. Fata făcu o pauză. S-ar putea ca acel cineva, de care 
vorbeai, să existe! 

Tăcură. Îl zăriră pe profesor, la pupa, înconjurat de 
studenţi şi de copii; făcea calcule ştiinţifice. 

Urcară, miînaţi de curiozitate, la timonă, ridicată mult 
deasupra punţii, ca la vechile corăbii. Timona, uriaşă, ca de 


transatlantic, îi surprinse. După ei mai urcă cineva pe scară şi se 
pregătiră să-şi primească perdaful, cînd... o văzură pe Felicia. 

— Vă place arca lui Nae? le zimbi ea. 

— E o navă serioasă! apără „arca'" Viorel. 

— N-aţi fost voi pe vapoare moderne! Cu restaurant, 
piscină, cinematograf! Asta-i o ciudăţenie navală, un soi de 
„piesă de muzeu", spuse Felicia, care călătorise nu o singură 
dată pe mare. 

— Ce vorbeşti, Fely? Înseamnă că şi eu am ajuns... o piesă 
de muzeu?! urcă spre ei un om cărunt, dar voinic încă. 

— E nenea Goanţă, maşinistul, şopti Felicia. Noi l-am 
poreclit... „Scrumbia de Dunăre"! 

Marinarul ajunse sus şi o întrebă, cu jumătate de gură: 

— Ştii ceva de... căpitanul Viorel? 

— E el! spuse Stejara, arătîndu-l pe băiat. Maşinistul nu o 
luă în seamă. 

— Fely, îl cunoşti pe căpitanul Viorel? 

— Da. E... el! confirmă Felicia, dar marinarul se supără: 

— Lasă gluma, Pisicuţă de mare! 

— Scrumbiuţă! Nu glumesc! îi arătă ea limba. 

Maşinistul îi măsura cu coada ochiului. 

— M-a trimis inginerul Gelu, care... 

— Care?! deveni Viorel curios. —...zice de-o invenţie 
artificială! „Invenţie... artificială? Ce-o fi vrînd să 

spună cu... artificială? Adică proastă?" se 

frămîntă Viorel. Întrebă: 

— De-o plasă artificială? 

— Aşa, băiete! Un cablu care... 

— Face electroliza apei! E invenţia lui! exclamă Felicia. 

Ra tăcu. 

— Hai atunci cu mine..., căpitane! spuse omul, şi adăugă, 
ca şi cum i-ar fi vorbit lui Gelu: Eu pe ăsta l-am găsit... 

Viorel îşi trase nasul, jignit, întocmai ca Giză cînd îl 
supărau copiii mai mari. Felicia îl îndemnă: 

— Hai, Viorel, „Arca" lui Nae, adică a lui nenea Goanţă, zis 
Scrumbia de Dunăre, folosi ea un ton glumeţ, are un cablu de 
patru kilometri. Trebuie doar să-i mai pui un fir. Scrumbia... de 
faţă, a şi căzut în plasă! 

Marinarul o ameninţă: 

— Pisicuţă! Dacă-mi mai zici Scrumbie, îţi rup năsucul! 


— lar eu îţi scufund... arca! Şi se întoarse spre Viorel: 
Cablul e jos, în cală. 

Pe drum, maşinistul povesti: 

— „Arca" asta a slujit la remorcarea navelor pe Dunăre, în 
sectorul cataractelor. Ehei! Pilotajul la cataracte, zise Goanţă, 
era o treabă complicată. Din adînc ne pîndeau coli periculoși: 
Hiena, Vipera, Colţul diavolului, Măseaua măgarului... 

— Măseaua măgarului? 

— Să vedeţi ce-am păţit odată la „măsea', cu Lae Miţaru, 
pilotul... Remorcam un şlep austriac cînd, azvirliţi de curent, ne 
pomenim zguduiţi. Frecasem „măseaua" mai-mai să ne alegem 
cu o carie! 

— Noroc că s-a făcut barajul de la Porţile de Fier! spuse 
Felicia. Colţii aceia-s undeva pe fundul lacului de acumulare. 

— Halal... noroc! pufni Goanţă. Pe atunci eram şi eu 
marinar. Aşa... ne preumblăm pe fluviu, mai ieşim noi la Pontul 
Enuxin, poci el vechea denumire, de Pontul Euxin, dată Mării 
Negre, dar... 

Jos, în cală, chiar pe axul de echilibru al vasului, trona 
gigantica bobină. Inginerul Gelu şi încă un bărbat, 
reprezentantul întreprinderii piscicole, studiau un proiect. Viorel 
tuşi, după obiceiul lui moş Axinte, ca să-şi anunţe prezenţa. 

— A venit... căpitanul Viorel! îşi hîfi vocea maşinistul. 

Gelu îşi ridică, în sfîrşit, privirea din hirtii. 

— Trebuie să-mi faci cinste, căpitane! îl primi el, vesel. Ţi- 
am „vindut" invenţia. Nenea Pondrat a căzut primul în plasa ta! 

— Al doilea! spuse Felicia. 

„Nenea Pondrat" îl privi pe inventator pe sub lentilele 
fumurii ale ochelarilor. 

— Nu pari încîntat? Viorel spuse: 

— N-am experimentat-o... 

— O vom experimenta, nu-ţi face griji, zimbi Pondrat, 
scoţindu-şi ochelarii. Ochii pescarului de profesie părură sinceri 
şi blînzi. O să lucrăm împreună. 

— Şi studenţii ne-au promis sprijin, spuse Gelu. 

— Studenţii? 

— Da. Nu te bucuri? 

— Ba da, făcu Viorel, fără entuziasm; ar fi vrut ca de 
invenţie să se ocupe doar ei, copiii de pe Someş, şi poate Felicia 
cu lonuc. Se gîndi însă că le depăşea puterile, că ei n-aveau cum 


să experimenteze o asemenea invenţie. Îşi întinse mîna, în 
semn că accepta „tîrgul"”. În clipa aceea apăru moş Axinte. 
Spuse cu obişnuita sa bună dispoziţie: 

— Eşti prins, pescarule! Acu-i acu! Pune o semnătură aci, 
pe cererea i-asta, pronunţă el ardeleneşte. 

Pondrat păru înghesuit. 

— Pot să întreb ce hirtie-i... aia, profesore? 

— Velină! rise moşneagul. 

— Vreţi o semnătură-n alb?! 

— Poate să fie şi cu negru, continuă moş Axinte să ridă, în 
vreme ce sala maşinilor se umplea de copii şi de studenţi. 

— Dumneavoastră semnaţi, strigă Dan, de pe scară, că de 
restul ne ocupăm noi! 

Bondocul se repezi spre Viorel. Îi şopti: 

— Ştii că ipoteza a doua stă în picioare?! S-au calculat trei 
kilometri de ţărmul actual, spre larg. Vom găsi o epavă plină cu 
aur, mă! 

„Ce-i pasă lui Dan dacă-i o pepită, un lingou, sau un tezaur 
vechi. Aur să fie! Pe mine mă preocupă însă oamenii, eroii de pe 
navă." Se uită la Pondrat care citea petiția. 

— De unde să iau atitea echipamente? 

— Vom face investigaţii aerofotografice şi cercetări de 
adincime... Observațiile noastre vor fi utile pescarilor tăi... 
încercă să-l convingă bătrînul. 

— Ştiu-ştiu, dar... 

— Nene! spuse Viorel, hotărît. Dacă-i colaborare, 
colaborare să fie! 

Pondrat rise. 

— Mă dau bătut. Nu ştiu dacă voi o să descoperiţi aurul, 
dar eu unul sînt sigur c-o să ajung, cu invenţia voastră, la mari 
cantităţi de „argint"... La arginţii lui Poseidon! 

Spusese „cu invenţia voastră", dar se uitase la Viorel şi 
„Căpitanul" se simţi mîndru. 

Stejara şi Felicia îl descusură pe bătrîn, pe rînd: 

— Crezi în nava ceea cu... aur? Nu-i o 

poveste? 

— O fi aproape de coastă? 

— Poate că-i o poveste... adevărată. Şi s-ar putea să fie şi 
aproape de coastă, le răspunse moş Axinte. 

„Antipa" ridică ancora... 


Capitolul XVI 

— Eu, tu, Ra, Dan... nu ne-am mai despărţi niciodată. Am 
zbura spre sisteme solare îndepărtate şi am trăi mii de ani. 

VIOREL 

Delfinul Gipsi urmărea fără încetare nava, ţinîndu-se după 
ea ca un căţel după stăpinu-său. Din cînd în cînd făcea acrobaţii 
care atrăgeau pe punte numeroşi spectatori. lonuc comunica tot 
timpul cu inteligentul cetaceu; opera cu un întreg sistem de 
semnale sonore şi gesturi încît părea un adevărat vrăjitor. Viorel 
îl recunoscu, în sinea lui, drept un maestru în arta dresajului. 

— Îl vreau pe Gipsi acasă! se prosti Giză. Dan, fratele lui, 
transpiră de ciudă. 

— Poate vrei şi o balenă acasă? 

— Vreau! 

— Păi sigur! S-o ţii în vana din baie?! 

— Nu, în lacul Ştiucilor. 

— Eşti... Peştii din lac, rise Dan, nu i-ar ajunge nici pe-o 
măsea! Ar crăpa de foame, mă! Tu ştii ce mărime are o balenă? 
Cît o navă, mă! exageră el, anume, dar puştiul nu se lăsă. 

— Eu vreau o balenă mică. Un pui. 

— Fugi! Un pui abia născut cîntăreşte o tonă! Poate mai 
mult. Balenelor nu le ajung lacurile, nici chiar mările. Ele trăiesc 
în oceane, Giză! În ape sărate. 

— Toate oceanele sînt sărate? 

— Toate! 

— Cine le-a sărat? 

— Ptii, ce belea! Căpitane, îl spînzur de limbă, dacă mă 
mai pisează mult! 

— Spune-i şi tu, Dane, că nu le-a sărat nimeni. 

— Nu cred! se oţări Giză, şi Viorel îşi spuse că va trebui să- 
| întrebe pe moş Axinte, ori pe nenea Gelu. „Hm... Oare cine a 
sărat mările?" 

— Atunci îl vreau pe Gipsi, se tirgui Giză. 

— Nici pe Gipsi nu-l poţi lua! spuse furios Dan. Delfinii 
trăiesc tot în apă sărată, ca şi balenele. 

— Dar la Constanţa, la delfinariu? 

— Se pompează apă de mare, Giză! 

— Chiar din mare? 

— Chiar din mare! 

— Păcat... 


— Păi mie nu mi-ar fi plăcut să fie delfini în Someş?! Să 
dresez unul pentru paza insulei de la Canalul Morii... Şi unul 
pentru purtat mesaje pe rîu... 

— Eu o să mă fac marinar! spuse Giză decis. Şi-o să am o 
mulţime de delfini dresați. Poate chiar şi o balenă dresată! 

Viorel rise. 

— Şi-o să-ţi amenajezi în burta ei un observator, cu fotolii 
şi camere de televiziune, să poţi urmări, ca dintr-un batiscaf, 
viaţa adîncurilor! Nu-i aşa că ţi-ar suride? 

— Înî! oftă băieţelul. 

Moş Axinte lansase zmeul şi Viorel privi o clipă oglinda 
zburătoare. | se păru că-n sclipirile ei apăruseră iar alternări de 
ritm şi se miră peste măsură... „Bătrînul transmite, totuşi, 
mesaje prin zmeu? Unde-i telefonul lui cu laser?!" 

— Ra! o atenţionă el. 

— Da... 

— Zmeul! Vrei să te uiţi puţin? Stejara spuse repede: 

— Notează! Sînt semnale Morse! 

— Semnale Morse! spuse şi Dan şi începu să noteze cu 
înfrigurare mesajul. 

Viorel pronunţă fiecare silabă cu accent: 

— Del-fîn... dîn-t€... â-ûr... 

— Aur! gifii Dan. 

— În sfîrşit, un mesaj care se leagă! spuse Ra. 

— O fi declanşat acţiunea secretă „Dintele de aur"?! lucră 
imaginaţia bondocului. 

— Care dinte, mă? Poate măsea! Măseaua ta! glumi 
„Şeful". 

— A mea nu-i de aur, căpitane, mormăi Dan, şifonat că 
Viorel relua povestea cu plomba. 

— Dar poate că valorează aur! Pariez c-o să te captureze 
piraţii! 

— De ce, mă? 

— Să vezi... M-am gindit că emițătorul trebuie să fie la 
Stejara... 

Dan se zăpăci. 

— La Ra? 

— La mine? întrebă fata, amuzată de „pirateriile" lui 
Viorel. 


— Acum, cînd am vorbit despre tine, profesorul s-a uitat 
încoace. N-ai observat, Ra? Bănuiesc că emițătorul e... agrafa ta 
de păr. Nu elţi-a dăruit-o? 

— Nu, Viorel, surise ea. 

— Inseamnă că a schimbat-o! 

Stejara îşi fixă ochii de tăciune pe chipul băiatului. 

— Crezi? Cînd? În somn? 

— În somn sau în timpul unei discuţii; iuţeală de mînă şi 
nebăgare de seamă. 

— Atunci de ce pe mine o să mă răpească piraţii şi nu pe 
Ra? întrebă Dan, contrariat. 

— D-aia! făcu enigmatic „detectivul-şef". Giză nu păru 
alarmat de destinul rezervat 

fratelui său. 

— Şi eu vreau să fiu răpit de pirați! 

— Na-cţi-o bună! Măcar printre pirați să scap de tine! 

— O să ai nevoie, Dane, de un agent de legătură! Sau de 
un detectiv! încercă puştiul să-l înduplece. 

— Poate, spuse acesta, împăciuitor, şi-şi măsură frăţiorul 
cu un aer de superioritate. Numai că... tu să ştii una: nu există 
pirați! 

— Ba există, dacă a spus căpitanul Viorel! Dan nu-l mai 
contrazise. Îi spuse „şefului": 

— Ascultă, de ce vorbim noi de emițătoare radio? Doar ne- 
a lămurit odată că foloseşte laserul! El îndreaptă fasciculul 
invizibil spre cei pe care vrea să-i asculte şi află tot, tot ce vrea! 

— Dar poate că n-a renunţat complet la radio, după cum, 
se pare, nici la sistemul Morse. Cu măseaua ta însă alta-i 
chestia; să vezi... are o plombă rară. Da-da! Un microcristal pe 
care s-au imprimat, holografic, sute de mii de date secrete... 

Bondocul se înspăimîntă: 

— Prostii! 

— Prostii? 

— Nu crezi asta nici tu, căpitane! spuse el, morocănos, şi 
se întoarse spre Stejara. Tu?... 

— Eu cred! rise ea. 

— Şi eu! o imită Giză. 

— Vorbiţi prostii. Totdeauna găsiţi ceva să rideţi de mine. 

— Dane, se înduioşă Stejara, tu nu ştii de glumă? Dar 
acuma nu glumesc: cu măseaua ta, sau cu a altcuiva, deci cu 


„dintele", e o problemă. Fata se îngîndură. Delfinul o fi avind 
atunci un dinte de aur! 

Bondocul răsuflă uşurat. 

— Un dinte acoperit cu o foiţă de aur în care s-au imprimat 
sute de semne microsco 

pice... cugetă cu glas tare Viorel. Ştii, Ra, că spui ceva! 

— Ştiu! 

— Eu zic să-l capturăm pe Cioroi! fu de părere Dan. 

— Şi să-l ducem la un dentist? Cît ne-ar costa extracția? 
Delfinul ar aştepta să-i aplic?... arătă el pumnul. 

— Dar poate că nu-i la Cioroi! spuse Ra. Ci la un alt delfin, 
de care noi nu ştim! Poate că oamenii lui de-aci dispun de un 
serviciu întreg de curieri submarini, de agenţi-delfini, special 
instruiți... 

— Colosală chestie ar fi! se apropie de grupul lor Codrin. 
Numai că moş Axinte... 

— Ce-i cu moş Axinte? De ce-ai tăcut? îl repezi Dan, care, 
curios cum era, nu suporta întreruperi de fraze, dar Codrin îl 
domoli cu un gest: 

— Zmeul! 

— Atenţie! Recepţie!... strigă Dan. Bătrînul transmitea noi 
semnale. 

Viorel şi Stejara abia apucară să noteze: 

„Mite Ra. Ulva lactuca". Microblitzul de sub oglinda 
zburătoare se stinse. 

— Ulva lactuca? 

— Adică? se miră fata. Ra... trebuie să fiu eu. Ar mai putea 
să însemne... „Remorcherul Antipa". Dar Ulva lactuca? Adică? 
repetă ea. 

— N-am idee! îi mărturisi Viorel. 

Deodată, între ei apăru Felicia; era bucuroasă. Ea 
exclamă, cu un ton ciudat, de parcă ar fi rostit un cod al unei uşi 
automate care trebuia să se deschidă dintr-o clipă în alta: 

— Ulva lactuca! 

— Ai recepționat luminograma? Voi... , tu şi lonuc, ştiţi 
Morse? o întrebă Viorel, copleşit de uimire. 

— Ce luminogramă? păru ea şi mai uimită. 

— Atunci cum ai aflat de Ulva lactuca? 

— E plină marea de ea! 


Copiii se uitară în mare, lovindu-şi căpăţinile, dar nu 
văzură decit imensitatea lichidă ce unduia, albastră, către 
orizont. 

— N-o văd! spuse Dan. 

— Nici eu! recunoscu Viorel. 

— Se vede!... E sălăţica de mare! N-aţi auzit de sălăţica de 
mare? E-o algă comestibilă. 

— O algă?!... se dezumflară „detectivii" şi parcă începură 
să desluşească şi ei ceva în apa limpede a mării. 

— Da! O algă plină de proteine, grăsimi, vitamine, săruri, 
zaharuri, înşiră ea. 

— Dar „Dintele de aur"? E tot o algă? Dacă e, se hrănesc 
cu ea delfinii? o întrebă Dan, încercînd să facă nişte legături. 

Felicia se gîndi o clipă. 

— Dintele de aur? N-am auzit de-o asemenea algă; delfinii 
mănîncă peşti. 

— E clar! 

— Psst! îl avertiză Viorel. 

— E clar! repetă Dan şi simţi că se sufocă. Felicia întrebă, 
nedumerită: 

— Ce ţi-e atit de clar? 

— Ulva lactuca întocmai ca şi Dintele de aur... 

— Taci, Dane! 

— De ce, mă? De ce să tac? se încălzi „motorul" 
bondocului. Păru să spună: „Vedeţi, fetelor, cum îmi înfrunt eu 
căpitanul?!" 

— E clar! prinse glas şi Giză, care intui bănuiala lui Dan. 
Sălăţica e un nume conspirativ. Dar Ulva? 

— Poftim? îşi scutură Felicia zulufii, nepricepînd ce-ar fi 
putut fi „conspirativ" în paşnica sălăţică. 

— Hai, Fely, că Giză n-a dormit bine azi-noapte! lar lui Dan 
îi „bubuie mintea"... 

— Mie?! îi sări ţandăra bondocului. Viorel nu-şi puse 
mintea cu el. Se îndepărtă repede. Îl auzi vorbind cu Stejara: 

— Ulva parcă e numele unui oraş antic? 

— Ulpia. Ulpia Traiană! zîmbi Ra. „Mesajele lui moş Axinte 
sînt pline de 

mister. Oare cui le-a transmis? Poate chiar nouă... Să fi 
observat ceva deosebit? Unele plante pot indica prezenţa 


metalelor rare, a diferitelor minerale...", cugetă Viorel, păşind 
alături de Felicia de-a lungul bordului. 

— Vorbeşte-mi despre alge, îi ceru el, căutînd un ton cît 
mai firesc. 

— Îţi place algologia? 

— Imi place, spuse el sincer şi în ochii albaştri-verzi ai 
fetiţei se aprinseră două lumini. 

— Algele ascund atitea taine... 

— Că nu ti-ar ajunge o viaţă să le dezlegi! îşi aminti Viorel 
fraza rostită de ea, acolo, jos, în laboratorul submarin. 

— Aşa-i! O algă e o lume, Viorel! 

— O singură celulă vegetală? O diatomee? Mică-mică?! 

— Sînt şi alge uriaşe, spuse ea. Macrocistis, de pildă, care 
creşte în Pacific, ajunge la trei sute de metri! Se prinde cu nişte 
rizoizi de fundul oceanului şi tot suie, suie ca o coloană infinită. 

— Ca o coloană infinită... repetă băiatul, asemenea unui 
ecou de val marin. 

— Diatomeele-s minuscule, e-adevărat, dar umplu mările 
şi oceanele... şi apele... 

— ...Acoperă cea mai mare parte din suprafaţa pămîntului! 
Ra spune că planeta noastră ar fi trebuit să poarte numele... 
Apă. 

— Planeta Apă? 

— Planeta Apă!... 

— N-ar fi sunat caraghios? „Cosmonautica — rememoră el 
lungile discuţii cu Ra despre zborurile interplanetare — e strîns 
legată de algologie. Dacă mă fac cosmonaut... voi zbura cu Ra şi 
cu Felicia! Navele spaţiale vor avea la bord şi algologi." 

— Felicia!... 

— Da. 

— Ce-ar fi să te specializezi în algologie... cosmică? 

— Cosmică? 

— Eu, tu, Ra, Dan... nu ne-am mai despărţi niciodată. Am 
zbura spre sisteme solare îndepărtate şi am trăi mii de ani. 

— Mii de ani? 

— Poate milioane! Dacă am avea o rachetă tahionică! Să 
poată zbura cu o viteză mai mare ca a luminii. Viteza, potrivit 
unei legi, comprimă timpul. Nu ştiai? 

— Nu. 

Viorel se entuziasmă. 


— Tu ai fi şefa laboratorului de algologie spaţială. Fără tine 
nici n-am putea trăi! Algele ar produce oxigenul necesar 
respirației şi totodată hrana. Ar asigura un lanţ biologic cu 
circuit închis. 

— ?! 

— N-ai spus că sălăţica de mare conţine proteine, 
vitamine, săruri? 

— Ba da. 

— Am face culturi în sera cosmonavei! 

— S-ar putea... 

Băiatul respiră adînc. Marea scutură o zuruitoare. Departe, 
răsărind din neguri, se văzu ţărmul. Negru şi îngust, ca o geană 
de pădure. 

— Spune-mi, Fely, algele-s gustoase? 

— Depinde... de specie, de... bucătar! 

— Tu ai mîncat vreodată alge? 

— Eu nu, dar tata a mîncat... în Africa. A adus de-acolo o 
algă, spirulina, din care localnicii prepară turtă şi chiar prăjituri. 
Am vrut s-o cultivăm la noi, dar n-am reuşit. 

— Dar sălăţica? N-ai gustat-o? 

— Nu. Eu-s cam mofturoasă. Rise scurt ca o scuză. La noi 
algele nu se mănîncă. În Japonia sînt folosite în supe. Din alge se 
prepară şi grisine. 

— Grisine? 

— În Noua Zeelandă, Filipine şi în multe alte ţări, algele 
intră în alimentaţia de fiecare zi a oamenilor şi animalelor... 

„Ulva lactuca, din luminograma bătrînului, trebuie să fie 
un indicator al zonelor aurifere...", scăpă el hăţurile gîndurilor, 
dar se întoarse la cea de a doua ipoteză, cu epava, care i se 
păru mai plauzibilă. „Ah, şi Pondrat ăsta întirzie trimiterea 
echipamentului!" 

— Se-aşteaptă o echipă de scufundători şi de arheologi 
submarini, schimbă Viorel vorba. 

— Te gindeşti iar la... aur? sesiză ea nostalgia băiatului. 
Poate că harta aia metalică indică... aur negru, adică petrol! 

— Nu cred, spuse Viorel. 

— De ce? 

— Aşa!... Sînt alge care pot metaboliza petrolul? 

— Sînt. Algele-s depoluante ale apelor. Unele specii pot 
absorbi pînă şi substanţe radioactive fără să păţească nimic. 


— Nimic?! 

— Ştii ceva? Poate că A să însemne „Alge"! 

— Exclus! exclamă, sceptic, Viorel. Să-şi fi riscat autorul 
hărţii viaţa pentru... Nici pomeneală! Harta avea, indiscutabil, un 
caracter secret, ori nişte... 

Fata îi căută privirea. 

— Nişte... Alge vrei să spui?! 

— Da! 

— Dar dacă a descoperit o algă endemică? Adică o specie 
care trăieşte şi se înmulţeşte numai în zona respectivă? Şi care 
are efecte miraculoase?! 

— Miraculoase? Ce tot spui, Fely? 

— Sînt atitea alge minunate! Unele-s hemostatice; în 
contact cu sîngele se gelatini-zează şi se resorb. Altele au 
proprietăţi antiseptice; distrug microbii. Din alge se fabrică 
pansamente. N-ai auzit de vata de alge? 

— De alge? 

— Da! 

Briza purtă miros de alge, mirosul milioanelor de alge 
lucitoare din apa mării. Viorel îşi supse buza, îngîndurat. 

— Poate că e vorba de-o algă aurie cu efect antibiotic, 
încercă Felicia să-i canalizeze gîndurile înspre domeniul ei. 

— Mai degrabă cu aplicaţii industriale! replică el. Am auzit 
că bacteriile se înmulţesc şi pe zăcăminte şi extrag aur, cupru şi 
chiar fier. Se hrănesc cu metale! De ce n-ar fi şi alge... 
metalifere? 

— Poate că sînt, spuse ea. 

— Ar putea extrage aurul dizolvat în apa mării? Cite tone 
de alge crezi că sînt în mare? 

— Vreo sută de milioane! dădu ea o cifră, la întîmplare. 

— Ce-ai zice să se scoată din ele... o sută 

de mii de tone de aur pur? luă aviînt imaginaţia băiatului. 
Dar nu, nu-mi vine să cred. Alga miraculoasă de care vorbeşti tu 
stă poate la baza unei mari invenţii. 

— Unei invenţii? 

— Da. La ce se mai folosesc algele? 

— La izolaţii, la prepararea ceramicii, emailurilor, lianţilor, 
vopselelor, cremelor, uleiurilor, conservelor... 

— Stai-stai! 

— La fertilizarea solului, la combaterea dăunătorilor, la... 


— Stai! Fata se opri. Dar în fizica nucleară? Nu se pot 
folosi? Dacă absorb substanţele radioactive... 

— Ar trebui întrebat un atomist... 

— O să întreb! 

La pupa se stîrni agitaţie. Răzbi pînă la ei vocea de bas a 
profesorului: 

— Epavă la fund! Epavă la fund! 

Capitolul XVII 

— S-au găsit pînă acum în ţară peste două sute de mii de 
piese arheologice din bronz. 

MOŞ AXINTE 

— Adîncimea? 

— Opt fathomil. 

Scafandrul tăcu. Gipsi, „asistentul" acestuia, ieşi să 
respire, apoi se lăsă iar la fund. 

— Zmeul-oglindă — vorbi Dan, bondocul — e invenţia 
secolului! Cu ce descopeream epava? 

— Este! îl aprobă Viorel, satisfăcut. 

— Ce zici? E chiar vasul încărcat cu?... 

— Poţi să ştii? 

1 Un fathom — 1,83 m. 

Priviră marea care li se păru un rîu săltînd, înspumat, 
peste pietre; era albă şi plină cu perle de spumă. Timpul parcă 
se împotmolise într-un punct fix, în locul în care Gelu, 
misteriosul Gelu, coborise în adînc, costumat în scafandru... 

— Căpitane!... veni Codrin către Viorel. Scafandrul va 
semnaliza, din clipă-n clipă, urcarea. 

— Crezi? 

— Da. Gipsi a rămas la suprafaţă. Semn sigur. l-acolo... 

— Il văd. 

— Ah, de-ar trimite Pondrat echipamentul! pufni Dan, ca şi 
cum fundul mării ar fi fost un soi de bulevard pe care abia 
aştepta să se plimbe. 

— Dane, îl domoli Viorel, pînă atunci să ne ţinem de 
antrenamente, că vom avea nevoie de forţă! 

— Eu am, îşi arătă el bicepşii. 

— Presiunea apei creşte odată cu adîncimea. La fiecare 
zece metri se adaugă o 

atmosferă. Ori, în condiţii de submersiune, eforturile 
noastre vor trebui dozate cu ştiinţă... 


— Ştiu... 

Gelu îşi făcu, într-adevăr, apariţia. 

— Ce ţi-am spus? se mîndri Codrin cu spiritul lui de 
observaţie. 

Toţi se grăbiră să-l întimpine, în afara lui moş Axinte care, 
tacticos, începu să-şi coboare zmeul; un micromotor cu baterie 
bobina „aţa" în mulinetă şi înălţimea „Pescăruşului" scădea 
văzînd cu ochii. Viorel rămase lingă bătrin. „Oare cum a 
descoperit epava? Prin observarea directă a oglin-zii-zburătoare, 
ori prin analiza aerofotogra- 

fiilor?" 

— Pe oglinda zmeului se vedea fundul mării? Eu m-am 
uitat şi prin lunetă, dar n-am văzut nimic. 

— Un ochi antrenat, îi răspunse bătrînul, poate distinge 
clar fundul şi de pe navă. Numai că epava descoperită e 
complet îngropată în mil. N-ai avut cum s-o vezi... 

„De unde ştie că e îngropată? Şi dacă e mascată de mil, 
cum a descoperit-o?" 

— Totuşi... ai zărit-o, nene Axinte! Cum? 

— Am „pipăit" marea cu aparatul acesta... 

— E un detector ultrasonic? 

— Nu. Un aparat fotografic. 

— Fotografic? Chiar? 

— Chiar, căpitane! Dar de cînd te interesează fotografia? îl 
întrebă acesta, hoţ. 

— Ca să apară pe film, imaginea trebuia să existe spuse 
Viorel, intrigat. 

— Dar există! Am spus eu că nu există? 

— Mă duci! îl avertiză băiatul cu degetul arătător. 

— Cum o să te duc? g 

— Să zicem că nu mă „duci". inseamnă că-i un aparat 
deosebit... 

— Într-un fel, da... Imaginile se imprimă pe o emulsie 
sensibilă la spectrul invizibil. Poţi „vedea" şi în interiorul solului 
submarin! 

— Chiar? Teribil! şopti băiatul. Bătrînul continuă: 

— Fotografiile ies developate, direct pe 

hîrtie, şi în culori. 


— Developate? Şi pe hîrtie? În culori?! se minună Viorel. 
Dar unde am fost pînă acum? Cum de n-am ştiut nimic de 
aparat? Îs un papă-lapte. Asta-i! 

Moş Axinte rise. 

— Nu eşti deloc un papă-lapte. L-am ţinut ascuns. Fiecare 
„Spion" care se respectă... îşi ascunde recuzita. 

Bătrînul prinse zmeul, care se lăsă ca o pasăre pe capul 
lui, şi-l vîrî în husă. Apoi manevră, cu o dexteritate uluitoare, 
aparatul fotografic, semănînd mai curînd cu un revolver. Viorel 
auzi trei pocnituri scurte, consumate la intervale egale, şi-o clipă 
avu senzaţia că i se taie răsuflarea. 

— Ai crezut că te împuşc? 

Bătrînul zîmbi în barba lui uriaşă, mulţumit. Deschise un 
căpăcel şi scoase din aparat trei fotografii color. Viorel se aplecă 
instinctiv să le vadă. 

Imaginile erau impecabile. 

— Tare invenţie! oftă el. Care spion n-ar visa un astfel de 
aparat? 

— Poate lua imagini direct din stradă, prin pereţi... 

— Teribil! şopti iar Viorel. „Trebuie să mă ocup şi eu de 
fotografierea obiectelor invizibile cu ochiul liber!" Viorel vru să-l 
tragă de limbă: 

— Înseamnă că nenea Gelu... 

— Ei, dar ce scoate după el? Hei, „pescaru-le"! îl strigă 
bătrînul. 

— Profesore! la te uită! îi arătă Gelu o frîintură de ancoră. 

— Atit?! pufni Dan, dezamăgit, şi moş Axinte îi făcu semn 
să stea „în banca lui". 

— Pare lucrată la o fierărie de ţară, spuse inginerul. De 
cînd nu s-or mai fi făcînd ancore placate cu bronz? 

Bătrînul ceru o lupă şi se apucă să studieze locul de 
frintură. Mormăi ceva în barbă, apoi trimise piesa în laboratorul 
de mineralogie al navei. 

— În vechime, reflectă el cu glas tare, se elaborau 
bronzuri excelente. 

— D-aia s-a şi numit o epocă... a bronzului! spuse Dan. 

— Epoca aurului, epocă pe care istoricii au scăpat-o 
printre degete, abia începe, mă! îl coti Viorel, iar Ra îi lămuri: 

— Acu-i epoca uraniului! Discutară mult. 


O studentă aduse din laborator buletinul de analiză şi moş 
Axinte spuse: 

— Mda... staniul e dozat corect... Ştiau străbunii ce e 
bronzul! Dar de unde luau staniul? Asta nu pricep, pentru că azi, 
pe teritoriul României, nu se cunosc zăcăminte de staniu... 

— Straniu! făcu Viorel o rimă şi bătrînul zîmbi. 


— Hai să trecem la proză... Crezi, căpitane... , se uită 
înspre băiat, c-ar putea fi p-aci un asemenea zăcămînt? 
— Ştiu eu?! 


Bătrînul spuse vizibil intrigat: 

— S-au găsit pînă acum, în ţară, peste două sute de mii de 
piese arheologice din 

bronz; numai la Uioara s-au scos la iveală obiecte antice, 
de bronz, cîntărind o mie două sute de kilograme... Ca să 
produci atitea şarje cu... staniu de import, mi se pare... straniu! 
folosi şi el rima. 

— În zonele litorale din lume, adică de la țărm şi pînă la 
adîncimea de două sute de metri, în larg, vorbi Gelu, se află, 
obişnuit, concentrări de zăcăminte sedimentare cu fier, cupru, 
mangan, cărbuni, sulfați, fosfori-te, tot felul de săruri, de sodiu, 
potasiu şi cîte altele. Poate şi staniu... 

— Aur nu? întrebă Dan. 

— Poate şi aur! 

Viorel văzu delfinul cu ceva lucios în gură şi strigă: 

— Priviţi-l pe Gipsi! 

lonuc sări îndată peste bord şi înotă în direcţia delfinului. 

— Ce-o fi lucind?... întrebă Dan. 

— Poate dintele lui de... Viorel voi să spună „aur', dar 
tăcu, uimit de forţa cu care înainta în apă lonuc. „E foarte 
puternic... Dar şi eu am făcut antrenamente pe rîuri; urc uşor 
firul Someşului! Aş putea să-l ajung şi chiar să-l întrec...". 
Stejara, ca toţi ceilalţi adunaţi pe punte, se uită după lonuc. 

— Ce faci, căpitane? îl înghionti Dan, ca şi cum ar fi fost 
obligat, numai el, singurul, să-i dea „replica". 

— Mersi, bine! plescăi din limbă Viorel, plictisit. 

Bondocul, cuprins parcă de febră, îl provocă pe Codrin: 

— Hai, arată-i cine ajunge mai repede la Gipsi! 

— De ce nu-i „arăţi" tu? îl întrebă acesta şi Dan se întoarse 
iar către Viorel. 

— Hai, căpitane, că mai ai timp! 


— Stai... îi şopti Stejara şi poate că tocmai acel „stai", abia 
rostit, îl hotărî pe Viorel să primească „provocarea". Se căţără 
pe bord şi sări, ca de pe o trambulină, în mare. 

Felicia, grăbită, făcu acelaşi, salt, dar cînd ajunse în apă 
„uită" să înoate. Ţipă ascuţit, ca un pescăruş rănit: 

— Ajutooor! 

Viorel rămase-n cumpănă; înţelese că se întîmplase ceva, 
dar ce anume, nu. Simţi doar că glasul ei nu era al unui om în 
pericol. Fata continuă să bată apa cu braţele, în dezordine. 
Băiatul o asemui în gestul ei, ce mima disperarea, cu lişiţa care 
o zbughise, odată, printre trestiile lacului Ştiucilor, să-şi apere 
puii. Pasărea înscenase o fugă cu aripa ruptă... 

Cineva îi aruncă un colac de salvare, dar fata îşi reveni, 
pentru că Viorel se grăbi s-o ajute. Fu coborită şi o barcă. 

— A luat-o un cîrcel... spuse bătrînul care privise calm 
jocul fetei. Hei, Viorel! Urc-o în barcă şi las-o în voia forţei 
Coriolis! 

— Nu vreau la țărm! se rugă Felicia. „M-a fentat'", gîndi 
băiatul. 

lonuc nu reuşi să se apropie de Gipsi care făcea tot felul 
de acrobaţii, stropind în jur şi pufăind zgomotos. 

— S-a prostit Cioroiul, spuse Felicia, şi Viorel sesiză în 
glasul ei siguranţă. Fata se 

tinu cu o mînă de marginea bărcii şi urmări delfinul. 

— Ascultă, Fely! Gipsi parcă vrea să ne spună ceva... 

— Doar acum ţi-ai dat seama? se miră ea. Numai că o face 
cam indiscret şi caraghios! 

„Indiscret? La ce i-ar folosi discreţia?" Băiatul nu-şi putu 
ascunde nedumerirea. 

— Ştii cumva ce vrea? 

— Exact nu, dar cred că vrea ceva. Şi... 

— Şi? 

—...Mai cred că-i urmărit de minisubmersibil. 

— De mini... care? 

— Avem un mic submarin. Nu ţi-am spus? 

— Nu, bolborosi Viorel, încîntat, dar în acelaşi timp 
neliniştit. „Ptii, ce mai detectivi!" Devie subiectul, ca să-şi 
ascundă tulburarea. Întrebă: forţa Coriolis e un curent? 


— Da... într-un fel. Rotaţia pămîntului face ca orice obiect 
sau fluid, în mişcare orizontală, să se abată de la locul de 
origine, spre 

dreapta, în emisfera nordică, şi spre stînga, în emisfera 
sudică... 

Felicia vorbise cu uşurinţa cu care ar fi explicat 
modalitatea de preparare a unui tort şi băiatul trase aer în piept. 
Murmură: 

— Interesant! 

— Uneori, dacă n-ai visle, forţa Coriolis te scoate la țărm... 

Dan, de la bordul navei, le strigă: 

— Vin şi eu cu voi! 

— Vino! 

Felicia o zări sus pe Stejara, cu părul fluturînd în vînt. 

— S-o luăm şi pe Ra. 

— Unde? 

— Mergem în întîmpinarea mini... —...submarinului? 

— Da! A şi sosit! II vezi? Mai mult nu se poate apropia din 
cauza instalaţiilor sale de detecție magnetică... 

Deasupra apei pluti, ca o tingire, turla minisubmarinului. 
Inima băiatului bătu. Se gîndi că ar fi putut pierde „concursul" 
cu lonuc şi fata a intervenit, anume, să-l scutească de-o ruşine. 
„Ori... a vrut să-mi verifice sentimentele, spiritul de sacrificiu?" 
O furnicătură plăcută îi fugi pe şira spinării ca o undă răcoroasă. 

De sub valurile mărunte, ca nişte brazde, se ivi, în sfîrşit, 
puntea submersibilului. Se deschise o uşă metalică, grea, şi 
doctorul, într-un costum special, ieşi afară. 

— Tu ce faci acolo, lonuc? îşi întrebă, printr-o porta-voce, 
fiul. 

— ÎI aştept pe Gipsi! îi strigă lonuc. 

— L-am trimis înapoi, la laborator. 

— Tata a venit să ne ajute, spuse Felicia. Şi, ridicîndu-se în 
picioare, făcu semne doctorului. 

— Dane, aruncă-ne o vislă! îi ceru Viorel. 

— Ţi-arunc şi două dacă mă laşi să... vislesc eu! 

— N-ai decit! 

— Are surplusuri de energie, remarcă Felicia, nu fără o 
nuanţă de ironie pe care Viorel o prinse parcă din zbor. 

— Cîţi încap în minisubmarin? 

— Toţi cîţi sîntem. 


— Toţi? 

Ea începu să numere pe degete... Tu, eu, lonuc, Stejara, 
Dan, Codrin, Nicolo, Georgiana... 

— Şi Giză. 

— Şi moş Axinte! completă ea lista. Nu dai comanda, 
căpitane, pentru îmbarcare? 

— Şi doctorul?... Ce-o să spună doctorul că-i ocupăm 
nava? 

— E tăticul meu, zimbi ea, încrezătoare. Dinspre țărm, 
lăsînd în urmă o cavalcadă 

de valuri, sosi o barcă cu motor. La cîrmă... nenea 
Pondrat! „Te pomeneşti că şi dumnealui ştie de epavă?... Viorel 
îl sondă, fără să-l lase să-şi tragă măcar sufletul: 

— Aţi auzit de epavă? 

Pondrat răspunse cit se poate de firesc: 

— Da! 

„Care va să zică aşa!" îl privi prin tăietura pleoapelor. 
„Dacă a alertat toată lumea, înseamnă că moş Axinte nu e 
spion. E exclus E 

ca toţi, absolut toţi, să-i fie complici." Intrebă: 

— Echipamentul? 

— V-am adus ceva, dar nu-mi cereţi mai mult. N-am. Nici 
pentru scufundătorii mei! 

Dan nu mai aruncă visla. Sări în apă şi înotă spre 
ambarcaţiunea cu motor. 

— Voi nu veniţi? Vă duc la submarinul de buzunar, se oferi 
„pescarul profesionist". 

Viorel strigă copiilor de pe vapor: 

— După mine, batalion! 

Barca lui nenea Pondrat se umplu în curînd de pasageri. 

— Dacă mai urcați mulţi, vor fi două epave la fund şi veţi 
avea treabă, nu glumă! 

— Dacă tot ne-aţi adus echipament, să-l folosim! se 
amuză Viorel. 

Marea luci sub soarele dur, de amiază. 

Capitolul XVIII 

— E curentul Cromwell, aflat la circa o sută de metri 
adincime; e un adevărat tunel lichid pe care s-ar putea, liniştit, 
inaugura o linie de metrou! 

STEJARA 


Submersibilul se numea Sofar, botezat astfel după 
faimosul „canal sonor". 

— În apă, explică moş Axinte, sunetul se propagă cu o 
viteză ce poate varia de la o mie patru sute, la o mie cinci sute 
şaptezeci de metri pe secundă. 

— Cum aşa? întrebă Dan. Nu se supune unei legi? O ia 
razna, cînd mai repede, cînd mai încet? 

Bătrînul trase cu o jumătate de ochi spre 

bondoc. 

— Da, cu deosebirea că tu o iei totdeauna prea repede! 

Dan înghiţi în sec şi tăcu. 

— Creşterea salinităţii cu o miime, continuă profesorul, 
măreşte viteza sunetului cu 1,3 metri pe secundă, iar ridicarea 
temperaturii, cu numai un grad, o accelerează cu 4,5 metri pe 
secundă! Propagarea sunetului în apă depinde şi de presiune, 
de adîncimea de la care se emite. Jos, la o mie cinci sute de 
metri, unde ia naştere canalul Sofar, există o presiune foarte 
mare... 

— Sofarul ar putea fi utilizat şi la obţinerea de informaţii 
ultrarapide! spuse Viorel. 

— Fireşte. 

— Chiar există un asemenea canal... acvatic? nu se răbdă 
bondocul. 

— Există. Pe Sofar s-au transmis semnale care au fost 
recepționate la mii de kilometri! 

Stejara deveni atentă. 

— Ştiam că sunetul scade prin împrăştie-re, absorbţie şi 
difuzie. Mai ales în apă! Se 

absoarbe uşor şi se converteşte în căldură. Cum e atunci 
posibilă o asemenea transmisie? întrebă ea, uluită, şi pe frunte îi 
apărură două cute lungi, fine, ca firele unui telegraf al minţii. 

— E posibilă! O curiozitate a naturii... Undele sonore, ca şi 
valurile mării, pot fi refractate şi îndreptate către zonele cu 
condiţii mai favorabile deplasării lor. Refracţia, combinată cu 
variaţia verticală a vitezei sunetului, poate da „umbre" şi 
„canale" sonore. 

— Şi noi... cînd vom cobori la adîncimi mari? vru să ştie 
Giză, care avea urechile deschise la toate „canalele“ sonore. 


— Deocamdată vom cobori cîţiva fathomi, apoi vom mai 
vedea, îi răspunse, în locul bătrînului, Dan, pe ton savant, la 
care frăţiorul său replică: 

— Ciţiva atomi? Mersi! 

— Fathomi, mă! Viorel îl luă mai uşurel. 

— Fathomul e unitatea de măsură a adiîncimii, Giză! Şi, ca 
să dovedească instruire în ale marinăriei adăugă: Este egală cu 
şase picioare, adică cu 1,83 metri. 

Sofar se clătină, trepidă şi căpitanul submersibilului, un 
omuleţ vioi, Ilon Donca, dădu comanda de scufundare. Mecanicul 
de bord şi doctorul (care păru familiarizat cu interiorul navei) 
trecură la acţiune. Moş Axinte verifică, de parcă ar fi făcut şi el 
parte, de cînd lumea, din echipaj, antena ultrasonică, 
girocompasul, monitorul de televiziune. 

Calculatorul electronic rămase în seama lui Nicolo şi a lui 
Codrin. 

— Toate comenzile sînt automatizate, spuse bătrînul. Cu 
aparatura Sofarului... oho! 

— Poţi naviga şi în ocean! se extazie şi Dan. 

Viorel îl coti, că bondocul îşi uitase gura căscată. 

— Ce-i? 

— Fantastică navă! 

— Da! 

Viorel îi suflă: 

— De-ar fi a noastră! 

— Am face din ea o bază de... contraspionaj! 

— Sau de arheologie submarină! 

— Mda... Şi dacă aurul nu-i în epava de pe fundul mării? Ci 
în vieţuitoarele bentonice? 

— Poate că sînt vietăţi care rețin aurul din apă cum 
reținem noi, în organism, vitaminele din fructe. Algele extrag 
pînă şi substanţe radioactive! exclamă Viorel. Tu ştii cît costă, 
de pildă, un gram de radium? Preţul aurului e nimic pe lîngă... 

— Crezi? 

— Sînt sigur! 

Ecograful realiză conturul fundului mării, care era uşor 
înclinat spre zona batială!. Submersibilul înaintă cu mai multă 
precauţie. 

— lonuc! Felicia! făcu doctorul apelul ajutoarelor sale. 
Verificaţi curentometrul! 


1 Zona cuprinsă între 200 — 2.000 m adincime. 

— Atenţie la sonarul lateral! strigă moş Axinte ca un 
adevărat marinar şi glasul lui puternic, de bas, îl alertă pe 
comandantul Sofarului care trimise spre fund un fascicol de 
lumină. În acelaşi timp ecranele de televiziune se aprinseră şi 
interiorul mării apăru măreț şi tainic, ca acolo, jos, în laboratorul 
submarin. Atraşi parcă de un miraj, peştii se îngrămădiră spre 
fanta de lumină ca fluturii de noapte în jurul felinarelor. 

— Prundiş, nisip, mil... constată doctorul, aruncîndu-şi 
privirea asupra sonarogramei „laterale". 

— Să fac un carotaj!? întrebă Felicia. 

— Da, spuse doctorul. 

Viorel o văzu lucrînd febril, sigură pe sine, şi înţelese că 
fata nu lansa pentru prima dată caroterul. „Trebuie să cunoască 
bine tot submarinul... " 

— Să lansăm şi batitermograful? întrebă 

1 Operaţie de ridicare a unor probe de rocă submarină. 

lonuc. 

— Şi! 

lon Donca vorbi: 

— Trei fathomi la batimetru! Ar trebui să ne oprim poate 
puţin, înainte de-a tulbura apa la fund. Să filmăm crusta 
bentală! 

— De acord, îl aprobă doctorul şi manevră o serie de 
butoane şi pîrghii. 

Stejara privi plină de încîntare imaginea televizată a 
fundului mării şi-i spuse lui Viorel: 

— Ştii ce-aş vrea să fac?... Un televizor de perete... fără 
tub cinescop, plat, cît un tablou pe care-l atîrni numai... 

— Sînt, Ra, asemenea televizoare! 

— Sînt, numai că sistemul meu va fi mai simplu. Imaginea 
se va forma pe un ecran fluorescent. M-am gîndit de mult la 
asta... 

— Adică? sări Codrin, fratele ei. 

— În loc ca fasciculul să exploreze ecranul, punct cu 
punct, ca-n sistemul clasic, imaginea se va forma printr-o 
developare electronică, instantanee, a cadrelor surprin 

se de camerele de televiziune... 

— Eşti grozavă, Ra! îşi lăudă sora Codrin. Dan şuieră 
printre cei doi incisivi. 


— E tare invenţia, ce zici? se uită el la Viorel. 

— E tare! 

Felicia ascultă explicaţiile Stejarei cu o undă de nostalgie. 
Pentru o clipă, dar numai pentru o clipă, algologia, hidrobiologia 
şi ştiinţa oceanografică îi părură neînsemnate. 

— Programele s-ar transmite prin unde radio! reluă Ra, cu 
şi mai multă convingere, şi Viorel, în care vibră, ca o coardă 
sensibilă, vechea lui pasiune de radioamator, o întrebă 
precipitat: 

— Prin unde radio?! 

— Da. Telecomanda releelor e rezolvată de mult, mai 
spuse ea, şi trase cu coada ochiului la profesor; dar moş Axinte 
părea ocupat cu submersibilul şi cu imaginea, cu adevărat 
fantastică, a interiorului mării. 

— Noi am putea construi un televizor? îl sondă Codrin pe 
Nicolo, care urmărea fascinat, prin lentilele ochelarilor, viaţa 
subacvatică. 

— Construim, la nevoie, şi un batiscaf! spuse micuțul, 
avîntat, într-o stare sufletească deosebită. 

Felicia se opri din manevrarea dispozitivului de carotaj. 

— Eu trebuie să ies, spuse ea. S-a împotmolit caroterul... 

„Vrea să iasă afară? Acum? Să cutreiere, singură, marea?" 
tresări Viorel. 

— Bine, spuse scurt doctorul, ca şi cum fata i-ar fi cerut 
îngăduinţa să ia niţel aer pe bulevardul X. 

Începu să se echipeze şi pregătirile ei captară interesul 
tuturor copiilor; o ieşire solitară, în mare, fie şi la mică adîncime, 
cerea curaj. 

— Vrei să m-ajuţi? îl rugă ea pe Viorel; tocmai pe Viorel... 
Strînge-mi centura!... În tonul ei pluti fiorul unei bucurii ascunse. 
Păru să-i spună: „Nu-i aşa, căpitane Viorel, că echipamentul 
meu de submersiune e mai grozav decit televizorul Stejarei?" 
Ochii ei albaştri-verzui, de-un verde diatomeic, scăpărară. Urcă 
imediat în turelă, care fu apoi inundată. Cînd presiunea 
dinăuntrul turelei o egală pe cea de-afară, fata ieşi în mare. 
Viorel o mai zări puţin, plonjind spre fund, ca o sirenă sau ca un 
astronaut în spaţiul sideral. 

— Ce-i, Dane? îşi întrebă Viorel prietenul. 

— M-a lăsat... 

— Tut? Cînd se va întoarce... 


— O să-ţi dea echipamentul? 

— O să mi-l dea! 

— Ti-l dau pe-al meu, se oferi lonuc. Viorel tăcu, încurcat. 
Simţi un fel de 

junghi. 

— Mi-e mare, spuse el. Pentru Dan e numai bun! 

Dan protestă: 

— Pe mine plesnesc toate, mă! 

— Păi, îţi punem nişte doage! rise Codrin. 

— Ţie-ţi lipsesc! se şifonă bondocul. 

— Gata, copii! interveni lon Donca, autori tar. Aici se 
lucrează... 

— Mai încet, Dane! îi spuse moş Axinte, blind, dar hotărît. 
Pondrat a adus căşti şi tuburi cu aer comprimat pentru toţi, dar 
în mare vor ieşi doar cei care au făcut, cu Gelu, antrenamente în 
simulatorul de pe „Anti-pa"... Şi preciză: Stejara şi Viorel! 

Dan răsuflă uşurat. Viorel gîndi: „Şi cum se mai grozăvise 
cu dorinţa lui de-a face pe scafandrul!" 

— Dar Felicia? întrebă Giză. Ea cum de?... 

— Felicia-i o fiică a mării... spuse simplu moş Axinte şi 
observă un muşchi zbătindu-se scurt sub pleoapa doctorului. 

— Are antrenament, ce vrei! oftă Dan. Presiunea 
reprezintă cel mai mare pericol pentru scufundător. 

— Dacă se ridică prea repede la suprafaţă, spuse Giana, el 
poate muri. Gazele, mai ales azotul, împinse în ţesuturi, pătrund 
prea brusc în sînge şi-l spumează. Acest efect se numeşte 
embolie gazoasă. 

— Atunci cum pot trăi oamenii la mari adîncimi? întrebă 
Nicolo. 

— La cei antrenați, ţesuturile-s saturate de gaze; ei pot 
lucra multă vreme în adînc fără ca timpul necesar 
descompresiunii să se mărească proporţional. 

Felicia se întoarse la bordul Sofarului cu aerul cu care intri 
de-afară, din curte, în locuinţa ta obişnuită. Îşi scoase casca din 
cap şi părul ei blond se revărsă peste umerii bronzaţi, rotunzi şi 
lucioşi. Viorel îşi ţinu răsuflarea. Bondocul îi suflă: 

— E grozavă! 

— Casca? făcu el pe prostul. Glasul lui lon Donca răsună 
iar: 


—  Submersiune! Cinci fathomi! Deschid picioarele 
mecanice! 

Copiii, care asistaseră la manevră, avură senzaţia că se 
lăsau, nu pe fundul mării, ci pe suprafaţa Selenei. Apa se 
tulbură, de parcă ar fi avut, dedesubtul lor, praf cosmic. Pe Sofar 
se stirni agitația. Moş Axinte, doctorul şi lonuc începură 
echiparea. 

— Şi tu vii, Fely! îi spuse lonuc. Pune-ţi casca înapoi. 

— Să-mi trag puţin sufletul... 

— Hai, hai! o zori doctorul. 

— Şi noi? 

— Voi? făcu mirat moş Axinte, privindu-l peste umăr. Aveţi 
timp... mai spuse el. 

— O întind! Să ştii c-o întind! şopti Dan, alarmat. 

— Unde, mă? rise Viorel. Mai bine spune-mi cum urcăm 
de-aici la suprafaţă? Sîntem împotmoliţi în nisip! 

— Împotmoliţi? se sperie Dan. 

— lonuc, pregăteşte-l de submersiune. Dan vrea să iasă, îl 
puse pe jar Viorel. 

Dan se bilbii. 

— Nu... Ştii... 

— Te temi? 

— Eu?! sări el, chipurile, jignit. Moş Axinte rise tare. 

— Calm, mult calm, le ceru el, trecîndu-şi privirea peste ei. 
Apoi îşi puse casca, ultima piesă din echipamentul de 
scufundător. Copiii se pomeniră în faţa unui adevărat 
extraterestru, masiv şi impunător. Pe Viorel îl trecură fiorii, iar 
Dan încremeni; bătrînul urmă „echipa" care trecu în turelă. 

Afară apa se limpezi şi, în ovalul hublouri-lor, apăru nisipul 
alb-cenuşiu al fundului mării. Camera de televiziune aduse pe 
Sofar imaginea împrejurimilor. Cîmpia submersă, netedă, cobora 
uşor spre îndepărtatele abisuri. 

— Sofar... , îl abordă Dan, emoţionat, pe comandant, cum 
se va ridica de-aici? 

— Cu motorul vertical. 

— Şi dacă nu mai porneşte? 

— Cum aşa? 

— Aşa... Să zicem că s-a defectat. 


— Nu cobi, mă! îl luă în primire Codrin. Şi-apoi nu sîntem 
în Pacific, la 11.000 de metri, să nu putem ieşi oricînd! Dacă-ţi ţii 
răsuflarea un minut, şi înoţi niţel, te-ai şi ridicat la suprafaţă! 

— Crezi? dădu el, neîncrezător, din cap. Donca spuse: 

— Sofar urcă simplu; are un sistem de 

balast variabil; nişte sfere de aluminiu, umplute pe 
jumătate cu ulei, comunică cu citeva pungi de cauciuc. Prin 
pomparea uleiului din sfere în pungile extensibile volumul de 
apă dislocuit creşte, făcînd nava mai uşoară, fără ca să-şi fi 
modificat, în realitate, greutatea. 

— Deşteaptă chestie! 

— Principiul lui Arhimede! Nu? întrebă Giana. 

— Desigur. 

— Eu aş căuta, spuse Ra, o substanţă care, în contact cu 
apa, să elibereze mari cantităţi de gaze şi, prin forţa reactivă a 
jetului, să împingă submarinele la suprafaţă. 

— N-ar fi rea! îşi supse buzele Dan. 

— Ba şi niscaiva muşchi ne-ar fi de folos! făcu Viorel aluzie 
la bondoc. Nu-ţi aminteşti de ambarcaţiunea „Profesor Axinte" 
de pe lacul Ştiucilor? Avea o volantă, de la care pleca o tijă, tija 
întîilnea o elice... Un submarin de buzunar ar putea fi ridicat uşor 
cu mîna. 

— Ne-ee! Cine-ar putea învirti o elice care să mişte fie şi 
un chiştoc de navă ca aceasta? 

— Oricine. Mai ales... Vroi să spună „cei care au resurse 
muşchiulare ca tine", dar tăcu. 

— In fond, Dan are dreptate, îl susţinu Georgiana. De ce să 
depui eforturi, azi, ca la galeră?! În mare există curenţi, verticali, 
orizontali, de toate sorturile. 

— Te ia curentul şi gata! o ironiză Codrin. Viorel spuse: 

— Nu oriunde se formează curenţi puternici şi stabili. 

— Există, băiete, şi curenţi stabili, puternici, care nu-şi 
schimbă direcţia, interveni în discuţia copiilor lon Donca. ŞI 
curenţii ăştia curg de mii de ani! 

— N-ar putea fi utilizaţi de către om? întrebă Viorel. Felicia 
spunea... că-n Pacific, pe linia ecuatorului, ar trece un curent cu 
o viteză de trei noduri pe secundă, adică de nouă metri pe 
minut. 

Stejara, cînd Viorel pronunţase numele 


Feliciei, clipise de parcă cineva i-ar fi suflat în ochi. Se 
strădui, instinctiv, să placă. Spuse drăgălaş: 

— E curentul Cromwell, aflat la circa o sută de metri 
adincime; un adevărat tunel lichid pe care s-ar putea inaugura o 
linie de metrou! 

— Imaginează-ţi, căpitane, un tren submarin plutind spre 
un alt continent! spuse Dan, cotindu-l cam brutal, la care Viorel, 
deşi ar fi dorit să strige: „Formidabilă idee, Ra!" răspunse 
mahmur: 

— Şi s-ar întoarce pe la sfintu-aşteaptă! 

— De obicei curenţii submarini se deplasează în direcţie 
opusă curentului de suprafaţă. Aşa că... Da! Ştiu asta de la 
lonuc! întări ea „răzbunîndu-se" inconştient, pentru că Viorel se 
întrebă, contrariat: „Ce-o fi avînd 

Ra?" 

— Se întorc scafandrierii! ţipă deodată Giză, mai, mai să-şi 
strivească năsucul de geam. 

— Scafandrii, mă! îl corectă Dan. 

Cîrduri de peşti se feriră din calea „pietonilor" submarini. 
Viorel o văzu întîi pe Felicia, graţioasă, înotînd cu uşurinţă. Pe 
urmă apăru în hublou moş Axinte, plutind parcă în 
imponderabilitate; se apleca ba înainte, ba într-o parte, ajutîndu- 
se de miinile lui lungi ca de nişte visle ciudate. 

Trecură minute de nerăbdare. 

— Asta-i tot ce-am găsit! spuse amărit bătrînul, de îndată 
ce puse piciorul în navă; le arătă un fel de baston, lung cam de 
un metru, îngroşat la un capăt şi încrustat. Părea din lemn şi 
copiii îl studiară cu interes. 

— Tot? Chiar tot? 

— Tot! sublinie moş Axinte. Un fluier de suflat a pagubă- 
n... 

— Un fluier? se uită şi Nicolo, priceput în ale 
instrumentelor muzicale. Aş! E un baston! 

— Sau poate un sceptru! exclamă Felicia, în timp ce se 
dezechipa şi toți o priviră miraţi. Fata nu era cîtuşṣşi de puţin 
supărată de „recolta" săracă, şi Viorel, fără voie, gîndi: 

„Dacă ăsta-i un sceptru, înseamnă că dăm de un tezaur 
princiar". 

— Şi-acum? Acum ce facem? se agită Dan. Ne ridicăm la 
suprafață? 


Moş Axinte tăcu. 

— Pleacă schimbul doi. Poate va fi mai norocos, îi 
răspunse Felicia. 

— Viorel? 

— Şi Stejara! Dacă vrei, chiar şi tu. Nu-i o mare scofală, 
dacă ştii să înoţi... 

Giză îl îndemnă: 

— Să ieşim! Să ieşim, Dane! 

— Unde, mă? Bondocul se făcu roşu. Te crezi pe Corso, 
acasă?! 

Stejara începu să-şi pună echipamentul de submersiune. 
Viorel încercă s-o înduplece: 

— Tu rămii, Ra! Merg cu Codrin. 

— Lasă-mă pe mine, spuse şi fratele ei. 

— Nu, rosti fata, ferm, şi buzele sale frumoase, cu 
contururi precise, se strinseră. Viorel înţelese că orice insistenţă 
ar fi fost inutilă. 

— Afară e Gelu, cu o echipă. Rămiîneţi acolo, sub comanda 
lui, le ordonă bătrînul. 

„Cine-o fi formînd echipa? Studenţii? Lui Viorel îi păru rău 
că nu acționau numai ei, descoperitorii hărţii submarine... Dar 
cu cine să facem arheologie submarină? Cu Dan?" 

Felicia le explică tehnica manipulării ca-blului-pilot... 

— Un fel de fir al Ariadnei? încercă Viorel să abată 
discuţia, dar emoția îi copleşea toată fiinţa. Şi Stejara era 
emoţionată. Se stăpinea însă perfect şi băiatul îşi spuse: 
„Trebuie să-mi educ voinţa!" 

— E cel mai eficient dispozitiv de legătură cu nava, îl auzi 
pe lonuc, vorbindu-i Stejarei. Prin el poţi comunica în sistemul 
Morse, ori poţi fi adus, în caz de pericol, la bord. Eventual poţi 
cere să ţi se umple iar rezervorul cu aer comprimat... 

— Prin cablu?... 

— Da, prin „cablu". 

— „Cablul“ ăsta-i o uzină! 

Viorel privi marea, cu vietăţile ei, sclipind 

în lumina tare a proiectorului. Spuse decis: — Să mergem, 
Ra! 

Capitolul XIX 

— Crezi că-i ceva important? îl întrebă Stejara. 

— Cred! spuse el, cu flerul său din totdeauna. 


Culorile pot fi calde, reci, slabe, dure, vesele, triste, 
indiferente... Lui Viorel însă culoarea mării i se păru, pur şi 
simplu, hoaţă. Stătu, fascinat, să admire irizaţiile „tavanului" 
lichid în care soarele se dizolva feeric. Ştia că savanții 
observaseră de mult fenomenul (radiaţiile mai luminoase ale 
spectrului, îndeosebi cele galbene şi verzi, pătrund adînc, în 
vreme ce radiaţiile roşii, indigo şi violete rămîn mai la suprafaţa 
apei) şi totuşi, ca Neil Armstrong şi Edwin Aldrin pe Selena, avu 
senzaţia că nici unui alt pămiîntean nu i-a fost dat să vadă o 
asemenea „minune'". |ncercă să fixeze în memorie fiecare 
nuanţă. „Poate că odată şi odată şi eu o să fac o descriere 
ştiinţifică, o comunicare pentru Academia copiilor", gîndi, şi se 
întoarse spre Sofar. Felicia îi trimise, prin hublou, un suris. Simti 
o nestăvilită bucurie, un fel de euforie a mării. Ar fi făcut tumbe 
sau ar fi strigat ceva, orice, dacă n-ar fi fost în momentul acela 
acvanaut şi dacă n-ar fi avut de îndeplinit o misiune. 

Gelu şi scufundătorii lui, studenţi de pe nava de cercetări 
„Antipa", detectaseră deja puntea superioară a epavei, o mică 
velieră, îmbrăţişată din toate părţile de nisip, şi-acum aşteptau... 
„Ce aşteaptă? De ce nu pătrund în interior? Cine ştie ce bogății 
or fi în cală?!" Viorel preluă de la Stejara ca-blul-pilot şi-l arătă 
inginerului. Acesta înţelese gestul băiatului; cablul putea fi 
utilizat şi la tracţiune. 

„Mulţam!" păru să-i spună Gelu, şi Vio-rel trecu în 
fruntea grupului. Transmise o 

cablogramă scurtă: 

— Acţionaţi motorul de rebobinare, în-cet-încet, pînă vă 
comunic să staţi. 

Cablul se întinse, vibră, dar nu se clinti din epavă nici o 
fărimă. 

— Re(nunţă), folosi Stejara lanterna, ca un declanşator de 
unde telepatice. E n(evoie) de a(jutorul) n(avei) A(ntipa). 

Viorel, nerăbdător să vadă epava mişcată din îndelungata 
ei încremenire, recepţionă mesajul greşit şi ceru Sofarului 
acţionarea, cu mai multă forţă, a dispozitivului de rebobinare. 
Nu termină bine transmisia că se pomeni acoperit de-o apă 
neagră şi tulbure. Nu-l mai văzu nici pe Gelu, aflat la doi paşi. N- 
o mai văzu nici pe Stejara şi i se făcu frică. Timpul trecu greu. 
Cînd apa-şi recăpătă limpezimea, îşi văzu „isprava“: o 
ferestruică bună, făcută chiar în prova. Gelu îl bătu pe umăr. 


Studenţii şi Stejara jubilară. Simţi un fior de plăcere. Pentru o 
clipă se visă acva-naut de profesie, cucerind lumea abisală, 
necălcată încă de om. | se păru straniu faptul că omul a ajuns pe 
Lună înainte de-a fi atins, cu piciorul, fundul oceanului. li 
apărură în minte nemărginitele cîmpii suboceanice, acoperite cu 
minereu, cu mult discutatele „bile'" metalifere şi imagină mari 
acvalifturi, cu mineri-scafandri aducînd omenirii nichel, mangan, 
cobalt, plumb, cupru, zinc... Mii, milioane, miliarde de tone... 

La suprafaţa mării se legăna barca lui nenea Pondrat! 
Părea un nor răzleţ pe un cer sidefiu. Viorel avu la un moment 
dat impresia că barca s-a înclinat şi-a pornit-o în jos, peste ei. 
Luă, instinctiv, măsuri de apărare, ridicîndu-şi ambele miini 
deasupra capului, dar îşi dădu seama că nu barca se prăbuşea; 
Gipsi plonjase înspre ei, fulgerător. Delfinul, mare şi negru, îl 
cutremură. „Dacă se prosteşte ăsta şi mă înghite!" Numai că 
animalul nu păru mai puţin paşnic decit acolo, în faţa 
laboratorului submarin de cercetări oceano-logice. Băiatul 
îndrăzni să întindă mîna şi Cioroică se lăsă miîngiiat. Viorel 
prinse curaj, îi desfăcu gura sub privirile uluite ale 

Stejarei şi ale studenţilor care uitaseră de epavă, de tot. 
Nu găsi „dintele de aur" şi nici obiectul acela lucios, observat de 
pe bordul vasului „Antipa", ci un banal flacon de penicilină. „Ai 
făcut guturai, Cioroică?" rise el, dar în flacon era un... bileţel, 
scris de mină. „O fi un mesaj secret!" Crezu că i se taie 
răsuflarea. Duse sticluţa aproape de ochi şi citi: „Sînt prietenul 
vostru...". Viorel vroi să-i spună: „Încîntat!", dar textul continua: 
„Vă urează succes... Diana". Se întrebă mirat: „Cine o fi Diana?! 
Giana, da! Să fie o greşeală de literă? Dar de unde pînă unde ne 
trimite Giana mesaje prin Gipsi!?" 

Stejara, care se apropie şi citi şi ea bileţelul, ridică din 
umeri. Viorel oftă. „In definitiv ce ne pasă nouă cine-i această... 
Diană! îşi spuse el, tulburat de conţinutul mesajului. Bine că ne 
ţine cineva pumnii. Succesul contează. Dar vom avea?" 

— Hai, prietene, arată-ne ce poţi! îl îndemnă Ra pe Gipsi, 
dar animalul nu-i auzi glasul rostit în casca aparatului de submer 
siune. 

Viorel preluă iniţiativa conversaţiei om-delfin; îşi clipi 
lanterna, transmiţindu-i semnale Morse şi, în acelaşi timp, 
încercă să intre pe lungimea de undă a emisiei lui cerebrale. 

— „Epavă..." 


— Si-si-si! făcu delfinul, bătînd apa cu „aripioarele". 

— „Epavă!" repetă şi fata, arătînd animalului deschizătura 
din puntea vechii nave în care inginerul Gelu, cu echipa sa, 
tocmai începea operaţiunea de lansare a scării de frînghie ce-şi 
avea capătul undeva sus, în barca de la suprafaţa mării. 

— Spune-i „carne" că mai repede va pricepe! rise Viorel. 

— Atenţie, eu cobor! răsună, ciudat de puternic, glasul lui 
Gelu. Inginerul o luă pe scara care se balansa, purtată de 
curent. Într-o mînă avea un mic aparat, pe care copiii abia acum 
îl observară. Aparate identice văzură şi la studenţii-scufundători. 

Viorel şi Stejara înţeleseră că glasul inginerului răsunase 
în... hidrofon. 

— E un hidrofon! rosti băiatul, bucurîndu-se că dispuneau 
de asemenea mijloace de comunicare. 

— Da! îi confirmă Gelu. 

— Nene, venim şi noi! strigă Viorel, dîndu-şi seama că 
fiecare cască de submer-siune era dotată cu instalaţie de 
hidrofonie, că micile cutii erau... staţii de amplificare a 
ultrasunetelor pe care se baza funcţionarea lor. 

— Nu, Viorele! sosi răspunsul lui Gelu, care pătrunsese 
deja în epavă. Voi rămineţi pe loc. Dacă va fi cazul, vă chem... 

— Păi e cazul! spuse Viorel, temîndu-se că „pescarul" va 
subtiliza cine ştie ce. „Doar toate navele trebuie să aibă jurnale 
de bord! Şi hărţi! Şi acte! 

— Încă nu! rosti Gelu, cu vocea uşor tremurată de 
tensiunea nervoasă prin care trecea. 

Uriaşul delfin, trezit parcă dintr-o lungă 

somnolenţă, luă vijelios urma inginerului, dispărînd în 
pîntecele epavei. 

— S-a întîmplat ceva?! întrebă Viorel, îngrijorat, şi întreg 
grupul scufundătorilor se încordă. 

— Mi-am lovit piciorul... încolo n-am nimic, spuse Gelu. 

„Şi-a luxat piciorul? Poate ca mine, acolo, pe insula 
Lupilor. Vrea să cîştige timp, să ascundă ceva, să...". Dar glasul 
lui Gelu se auzi iar: 

— Epava-i jefuită! 

— Jefuită? 

— Da! Înainte pare-se de-a fi ajuns pe fundul mării. 

— Pot cobori şi eu? insistă Viorel. 

— Nu! 


— De ce? 

— N-are sens să rişti! 

„Să risc? Dacă nu e nimic înăuntru, ce pot să risc? Poate 
că nu vrea să intru şi basta. O fi avind un motiv!" monologă 
băiatul, şi, fără voia lui, gîndul îi fugi la pirați şi la spioni. 

Un banc de peşti mărunți, ca nişte fulgi, pluti pe lîngă el. 
Discul solar trimise în apă un curcubeu difuz. 

— Ra! Unde eşti, Ra? Fetiţa se „topise". Ra!!! strigă Viorel. 

Prin hidrofon sosi îndată răspunsul ei. 

— Aici, lîngă nenea Gelu. 

— Să vin şi eu? 

— Nu, n-are sens, repetă Gelu. 

— Şi tu te-ai lovit? Stejara tăcu. Gelu rise: 

— Puțin. Cît să plece de-aci cu amintiri. Dacă ţii neapărat, 
deveni el conciliant, îţi poţi încerca norocul... 

— Mersi! renunţă băiatul. 

Gipsi apăru primul din epavă, dar se grăbi să iasă la 
suprafaţă, să respire. 

— Doar balenele şi caşaloţii pot sta mai mult timp sub 
apă, spuse un student. Au nişte artere-magazii, cu rezerve de 
sînge oxigenat, şi cîte două inimi. 

— Cite două inimi? se miră Viorel. 

— Da, sînt singurele fiinţe de pe glob care 

dispun, de fapt, de două inimi. Cînd se scufundă, le 
funcţionează inima stingă, iar cînd se ridică, şi după aceea, 
sarcinile asigurării organismului cu sînge le preia inima dreaptă. 
Fiecare inimă are propriul său ritm, regimul său de lucru. 
Datorită acestor adaptări biologice, balenele pot cobori la sute 
de metri adincime... 

— Fiuu! şuieră Viorel, făcînd să gilgiie apa. 

— Un caşalot a avariat cablul telefonic de pe fundul 
Atlanticului. Fugărind un calmar, a ajuns pînă la o mie de metri, 
unde s-a izbit de cablu. Obosit, cu rezervele de oxigen epuizate, 
n-a mai avut puterea să-şi revină din şoc şi a rămas acolo, 
încolăcit. 

— Norocul savanților, care au putut descoperi că pînă şi 
animalele care respiră prin plămiîni şi au sînge cald pot „explora" 
fundul oceanelor, spuse un alt student-scufundător. 

Viorel înţelese că cetaceul îşi urmărise prada, nu cu ochii, 
ci cu „radarul" său. „La delfini radarul ultrasonic trebuie să fie şi 


mai perfecţionat" îşi spuse, simțind că lumea mării îi deştepta 
un interes aparte, că începea să-l atragă cu o forţă de vrajă. 

Picături de soare se prelinseră parcă pînă la el. Meduze 
transparente plutiră în neştire, într-o tăcere suverană, iar algele, 
miliardele de alge, sclipiră viu. 

Delfinul se reîntoarse şi pătrunse direct, prin spărtură, în 
epavă. 

— Ra! strigă Viorel în hidrofon. 

— Ce s-a-ntimplat? 

— Voi nu mai ieşiţi? Dacă tot n-aţi găsit nimic, de ce mai 
pierdem timpul? 

— leşim-ieşim! răspunse Gelu, în locul ei. Gipsi ne-a adus, 
dealtfel, un mesaj alarmant şi trebuie să ne întrerupem 
cercetările: afară se adună nori de furtună. 

— Furtunăăă? 

— Da. 

Stejara şi Gelu îşi făcură, în sfîrşit, apariţia. Viorel se linişti. 
Ra căra o lădiţă metalică, iar inginerul aducea diferite obiecte 
mărunte, de forme curioase, pesemne resturi de piese 
marinăreşti, de navigaţie. Lădiţa din 

mîna fetiţei păru grea şi băiatul porni în întîmpinarea ei, 
s-o ajute. „Poate-i plină de diamante şi cînd le-o vedea Dan, cînd 
le-o vedea moş Axinte, Giză, Codrin, Nicolo şi 

Giana... " 

— Gata, urcăm la suprafaţă! spuse Gelu. Toţi! Puneţi-vă 
centurile pneumatice şi... sus! 

— Nu! se răzvrăti Viorel, ţinînd strîns mînerul lădiţei. Eu... 
adică noi, ne întoarcem pe Sofar. 

— Sofar a şi ieşit din submersiune. Viorel constată că, într- 
adevăr, Sofarul 

lipsea. Nu mai spuse nimic; începu înotul spre suprafaţă. 
Cînd ajunse sus, vintul deja începea să agite apele. „Antipa", cu 
ancora ridicată, era pregătită de marş. 

Se dezechipară în barca lui Pondrat. Viorel îşi umplu 
plămînii cu aer proaspăt şi-o întrebă pe Stejara: 

— Parcă epava era... complet goală?! Ra îşi feri părul care- 
i căzuse pe frunte. 

— Da. 

— Şi... lădiţa? 

— Nu cred să fie ceva în ea. E toată ciuruită. 


— E totuşi ceva! o scutură Viorel. Printr-o spărtură atîrna 
un capăt de şnur 

împletit din fire metalice. 

— Într-adevăr! 

— Psss! făcu băiatul, rotindu-şi, secretos, privirea, dar 
studenţii şi Gelu erau absorbiți de viitoarea furtună. Vintul bătea 
acum în rafale, iar pescăruşii începuseră să tipe. 

— Crezi că-i ceva important? îl întrebă Stejara. 

— Cred! spuse el, cu flerul său din totdeauna, lărgind 
gaura din peretele ruginit. 

Motorul bărcii duduia. Marea rula valuri tot mai mari. 

Viorel vîri mîna şi scoase... un sigiliu de ceară, prin care 
trecea şnurul. 

— E de pe un document vechi! spuse fata, mirată. 

— Documentul s-a topit în apă! păru sincer întristat 
băiatul. 

— Lasă, vom da într-o zi peste o epavă plină, plină de 
minunăţii! 

— Vom da, Ra! Dacă ne facem arheologi submarini... 

— Să ne facem arheologi submarini? 

— Lădiţa, căpitane! vorbi brusc inginerul şi Viorel o scăpă 
în apă. 

— Era ciuruită rău... bolborosi el, vinovat, răsucind pe 
după deget şnurul sigiliului cerat. 

Sus, pe puntea vaporului, fură îmbrăţişaţi ca nişte 
exploratori marini veritabili. 

— Cum a fost?! îi întrebă moş Axinte după ce intrară în 
„salonul ofiţerilor". Rise, cu risul lui de om sănătos. Unde-aţi 
lăsat lingourile? 

— Epava a fost jefuită, rosti simplu Viorel şi-l văzu alături 
pe prietenul său, bunul său prieten, Dan, tremuriînd. 

— jefuită?! 

— Jefuită! Sau poate cercetată de alţi arheologi submarini! 

— N-aţi găsit aşadar nimic? Nimic-nimic?! 

— Doar cîteva fiare vechi, spuse Gelu. 

— Şi ceara asta... de sigilat guri sparte. Care are gura 
spartă? făcu haz de necaz Viorel. 

— la să văd... ceara aia! întinse moş Axin-te mîna. 

— Arăt ca ceara? glumi băiatul. Poate Dan... 

— Eu? 


— Poftim! puse Viorel capăt jocului. Ceara asta cu şnur e 
tot ce-am pescuit. Amatori, ce vrei! făcu aluzie la inginer. 

— Pricep! îl ameninţă Gelu. Moş Axinte tuşi, apoi le spuse: 

— Gelu e amator doar în ale pescăriei. Dacă vreţi voi să 
ştiţi, e expert în inginerie arheologică! 

— Inginerie arheologică? 

Cerul durui şi un fulger, cu multe ramificații, cuprinse 
zarea. Norii deveniră o altă mare, neagră şi agitată. Ferestrele 
„salonului" se aburiră. 

— Şi-a ieşit marea din pepeni! biigui Dan, palid. 

— S-au dus cercetările submarine! exclamă Giză, înfiorat 
de larma valurilor. S-a dus şi... Vroi să spună „aurul", dar Codrin 
îl opri: 

— De ce? Furtunile de vară sînt scurte. Felicia se apropie, 
discret, de Viorel şi, cu 

glas diafan, îi şopti: 

— De-acum eşti un adevărat om... al mării! 

— Tu eşti, Diana? 

O avalanşă lichidă izbi geamul. 

— Eu? 

Felicia rise. Marea vui. Napoleon ciuli urechile şi scînci. 
Giză scăpă o minge din mînă şi începu să alerge după ea, cînd 
într-o parte, cînd în alta, după cum se înclina vaporul. 

— Ra, spuse moş Axinte, văzindu-l pe Viorel furat de 
discuţia cu Felicia, vrei să-mi dai puţin lupa? 

Fata căută lupa, dar n-o găsi. 

— În laboratoarele din cală găsim tot ce ne trebuie, spuse 
el şi, urmat de Stejara, cobori treptele scării în spirală. 

Capitolul XX 

— În ultima sută de ani, planeta şi-a încetinit viteza de 
rotaţie doar cu o miime de secundă. 

OFIȚERUL DE CART 

Valurile migrau spre țărm ca nişte şiruri de lebede. Nava 
cresta linia lor, într-un atac frontal, înălţindu-se şi coborindu-se 
continuu; înainta spre larg cu unduiri de reptilă. 

Viorel muncise citeva ore la „plasa" lui, împreună cu 
studenţii, cu Dan, Codrin, Nicolo şi Giana. Acum o ajuta pe 
Felicia la înregistrarea datelor anemometrice. Vîntul se înteţea, 
dar furtuna întîrzia pe undeva. Stejara rămăsese jos, în 
laborator, cu moş Axinte. lonuc îl luase pe Giză cu el, la acvariile 


de experienţă. Pe punte era linişte; doar rafalele de vînt făceau 
să ţiuie catargele. 

— Ai vrea să comanzi aşa o navă... , căpitane? îl întrebă 
Felicia. 

— Arca lui Nae? zîmbi Viorel, amintindu-şi de prima lor 
întîlnire cu Nae Goanţă, la timonerie. Spuneai că-i o copaie! Eu 
aş vrea să comand un transoceanic, cu cinematograf, piscină... 
Un adevărat om al mării... 

— Se respectă! rise ea. 

— N-ai spus tu că-s un adevărat om al mării? 

— Ba da! rise şi mai tare Felicia. 

Vîntul purtă stropi de ploaie şi se adăpostiră la timonerie. 
Ofiţerul de cart îşi luă binoclul de la ochi şi spuse, uşor încruntat: 

— Era pe uşă o tăbliță: „Accesul persoanelor străine strict 
interzis!" 

Viorel se uită, demonstrativ, în jur. 

— Nu-i nici o persoană străină p-aci... mormăi ştrengar. 

Felicia chicoti. 

— N-am văzut nici o tăbliță. O fi luat-o vintul... 

Ploaia răpăi cu putere şi auziră, afară, lătrat de cîine. 
Napoleon se luase după ei şi-acum vroia să intre la timonerie. 

Viorel rosti ceremonios: 

— Accesul străinilor strict interzis..., serenisime! 

Felicia rise. 

— Îi daţi voie să intre? 

— Poftim? se încruntă iar ofiţerul. 

— Napoleon cere adăpost, spuse ea. , 

— Napoleon să-şi caute adăpost pe corăbii. Asta-i vapor! 
Copiii tăcură şi ofițerul de cart le explică: Fulton, inventatorul 
maşinii cu vapori, a vrut să transforme corăbiile franceze în 
vapoare. Şi ştiţi ce i-a răspuns Bonaparte? Bine că nu-mi propui 
să atac Anglia călare pe delfini! 

Rise doar timonierul, un marinar mustăcios. 

— Napoleon al nostru n-a făcut parte nici măcar din haita 
împăratului şi vă asigur că n-are nici o descendență imperială, 
spuse Viorel, reţinut, deşi-l pufnea risul. Vă rog să-l lăsaţi... 

— Vouă vă arde de joacă? Ofiţerul trase uşa să se închidă 
mai bine. Napoleon îl lătră furios. Ce vrea? se supără omul. 

— Să intre... 


— Din cîte văd, mai mult voi vreţi. Poate doriţi să-i predau 
şi comanda? 

Glasul ofițerului îl irită pe dulău de parcă i-ar fi apărut 
înainte, cu pomposul său harnaşament, Gigi Dinozaur. 

— Isprăveşte, Napoleon! îl domoli Viorel. Începu să toarne 
cu găleata, să fulgere, cu 

limbi violacee şi timonierul spuse: 

— l-o vreme că-i păcat să dai şi cîinii afară! 

Viorel oftă. 

— Ce să-i faci, Napoleon? Soartă de cîine... Ofiţerul de cart 
scăpă un suris. 

— Dă-i drumul! 

— Acum nu mai pot, spuse Viorel. 

— De ce? 

— L-aţi jignit. 

— Eu? se miră ofiţerul. 

— Da. Să-l las, v-ar sfişia. Felicia se amuză: 

— De-acu o să puteţi umbla pe punte doar cu pantaloni 
blindaţi! 

— Îl debarc. Vă debarc pe toţi! 

— De cojocul lui Napoleon am eu ac, spuse marinarul 
mustăcios. Nu-i nevoie să-l debarcaţi. II împuşc. 

Copiii tresăriră. Pînă şi ofiţerul tresări. Întrebă: 

— Vrei să ne spintece profesorul? Ne toarnă-n cap o 
căldare de smoală cît Marea Neagră, de nu ne spălăm în veci! 

Viorel întări: 

— Da! Da! şi se bucură de faima bătrînului. 

— Dar nu-l omor! rise marinarul. 

— A... aveţi o puşcă cu somnifer? se dumiri Felicia, care 
văzuse astfel de arme. 

— În loc de glonţ, ţişneşte un jet dintr-o 

soluţie specială... îi lămuri mustăciosul. Ofiţerul de cart se 
bătu pe frunte. 

— Uitasem de seringa pneumatică! 

— Şi... „proiectilul" ăsta lichid nu-l poate perfora? se 
nelinişti, totuşi, Viorel. 

— Nu. În atingere cu primele straturi de ţesut, explică 
Felicia, se şi difuzează în muşchi. 

— Nu mai are timp să provoace răni, o completă 
timonierul. 


Sirena unui vapor îndepărtat făcu un fel de „buuu-buuu" 
care pluti peste ape. „Anti-pa" îi răspunse la salut. 

Viorel îi spuse Feliciei: 

— Ar merge la delfini, sau la balene, pe ocean! 

— Pentru balene ar fi nevoie de obuze, dar, pentru marcat, 
ar merge şi la pelicani. Cînd s-ar trezi, şi-ar lua zborul, fără să-şi 
amintească de oameni, că au fost cîndva captivii lor... 

— De ce să-i marchezi? 

— Ca să afli unde se duc, ce fac, ce 

mănîncă... Şi, cu tonul unui vechi naturalist: pelicanii 
cuibăresc la peste treizeci de kilometri de locurile lor de hrănire. 

— Chiar? 

— Am marcat pelicani, cu nenea Vespremeanu, de la 
Academie. Apoi i-am urmărit din elicopter... 

— Din elicopter? Viorel îşi privi prietena, noua lui prietenă, 
cu admiraţie. Marea zurui, agitată şi severă. Eu i-aş observa 
dintr-un satelit artificial! 

— Dintr-un satelit? 

— Da. 

— Cum? 

— Fotografiindu-i tot timpul în infraroşu! Ofiţerul, surprins, 
îşi petrecu un braţ pe 

după umerii băiatului. 

— Ciţi ani ai? 

Viorel îşi duse un deget la gură şi tăcu. Era întrebarea 
care-l supăra cel mai mult, că i se punea adesea, de fiecare dată 
cînd emitea o idee ce părea să-i depăşească virsta. „Cei mari îşi 
închipuie că dreptul de-a gîndi serios le aparţine în 
exclusivitate". Răspunse cu inteligenţă: 

— Fotografia în infraroşu e de dată mai recentă decit anul 
naşterii mele. Moş Axinte o şi practică, cu zmeul. Din sateliți 
însă... 

— Se pot fotografia pelicani? se miră omul. 

— Toate obiectele emit căldură, repetă băiatul „lecţia'" 
profesorului, dar cantitatea de căldură emisă diferă de la obiect 
la obiect, de la specie la specie, de la un organism la altul. 
Bineînţeles, identificarea o fac calculatoarele. Din sateliți se pot 
stabili pînă şi nuanțele penelor. 

— Ei! clătină capul, neîncrezător, marinarul. 


— Întreabă-l, nene, pe profesor! Ofiţerul apăsă butonul 
unui interfon. 

— Cu profesorul Axinte. 

— O fi într-un laborator, răspunse o voce. 

— Chemaţi-l puţin! Vreau să ştiu dacă dintr-un satelit se 
pot distinge pelicanii roz de pelicanii albi. 

„Şeful vrea să distingă, din cosmos, o halbă de o sticlă cu 
whisky!" comentă cineva. Urmă un pocnet în difuzor şi Dan intră 
pe fir. 

— Salve, căpitane! Conduci chiar tu nava? Ofiţerul de cart 
răspunse mofluz, neştiind 

cărui... căpitan i se adresase: 

— Chiar eu! 

— Măăă, ce-ai răguşit! 

Viorel şi Felicia izbucniră în rîs. În difuzor răsună apoi 
glasul lui moş Axinte: 

— Ce faci, căpitane? Te simţi bine? Ofiţerul de cart ridică 
din umeri: 

— Ce vor ăştia de mă tot întreabă de sănătate? Işi întări 
vocea: Siînteţi amabil să-mi spuneţi dacă dintr-un satelit se pot 
distinge pelicanii roz de cei albi? 

Creasta unui val se sparse brusc. 

— Ca de la doi paşi! spuse bătrînul. Peste 10.000 de 
nuanţe de roz se pot distinge din cosmos pentru că datele 
fotometrice se prelucrează pe cale electronică. 

Ofiţerul mulţumi şi luă degetul de pe bu ton. Fără voia lui 
îşi voală vocea: 

— Ştiam doar că fotografia în spectrul invizibil stă la baza 
navigaţiei maritime cu ajutorul sateliților, alături de sonoviziune 
şi de radioviziune... 

— De?... Sonoviziune? 

— Sonoviziune! De fapt o holografie obţinută prin unde 
sonore şi ultrasonore. Analiza cibernetică a undelor reflectate 
permite realizarea unor holograme în volume şi culori... Pe 
acelaşi principiu se bazează şi radioviziunea: reflectarea undelor 
radio, găsi el că putea discuta cu băiatul în limbaj tehnic. 

Vaporul se înclină şi o limbă de apă năvăli pînă sus, lingînd 
puntea. Napoleon lătră de sub treptele timoneriei unde-şi făcuse 
culcuş. 


— ÎI împuşcăm? glumi timonierul, dar ofiţerul de cart îi 
zise: 

— Tine bine marea! 

— Nici o grijă! 

— Furtunile puternice trebuie să fie 

groaznice! vorbi Viorel, cu teamă în glas. 

— Nu-s chiar o plăcere, mărturisi ofiţerul. 

— Călare pe un val — văzu el o coamă de apă venind 
înspre ei — am putea călători mult! 

— De unde! rise Felicia. În apa adîncă, avansează numai 
forma valului. 

— Şi apa? Nu se deplasează deloc? 

— Ba da. Înainte şi înapoi. Practic, stă pe 

loc! 

— Dar valurile n-au energia lor proprie? 

— Au, spuse ofiţerul. Pe creastă, de obicei vîntul deviază, 
dînd valului energie prin diferenţa de presiune care se naşte la 
baza 

lui. 

— Efectul Coandă! recunoscu băiatul. 

— Da! 

— Poate că efectul Coandă joacă un rol şi în cazul valurilor 
mareice. 

— A celor mareice? 

— Pe Marea Neagră lipsesc mareele, spuse fata. 

— Ştiu, dar n-am idee ce-s... 

Ofiţerul îi lămuri: 

— Atracția Lunii şi forţa centrifugă, de rotaţie a pămîntului, 
înalţă apa oceanelor formînd nişte protuberanţe... În timp ce 
pămîntul se învirte, protuberantele rămîn aliniate pe direcţia 
Selenei! Într-o zi se produc două maree înalte şi două maree 
joase. 

— Cum de nu se opreşte pămîntul ăsta al nostru? întrebă 
Viorel. Doar nu se roteşte, pe sub protuberanţele mareice, fără 
frecare! 

— Frecarea e mică, chiar foarte mică, îl linişti ofiţerul. În 
ultima sută de ani, planeta şi-a încetinit viteza de rotaţie în jurul 
axei sale doar cu o miime de secundă. 

— Ce s-ar întîmpla dacă?... 


— Dacă şi-ar reduce mai mult viteza? Luna s-ar îndepărta 
de noi, zilele s-ar lungi, iar anul ar fi mai scurt. Există dovezi, 
inelele de creştere ale coralilor, că numărul zilelor dintr-un an a 
fost cîndva de circa patru sute; Luna era mai aproape, iar 
mareele mai înalte. Treceau ca tăvălugul, de două ori pe 

zi, peste mari întinderi de uscat. Continentele erau pline 
de mări interioare. 

Ploaia se domoli brusc, norii se grămădiră înspre apa 
opacă, de culoarea oţelului; cerul lăptos era străpuns ici-colo de 
lănci albastre. 

— Am ieşit din marea de vînt! se bucură ofiţerul. 

— Şi cînd mai vine furtuna? se interesă Viorel. 

— Asta a fost tot! rise timonierul. Voiai să vezi marea... 
neagră-neagră? 

— De-am fi naufragiat puţin! oftă băiatul. Ofiţerul rise. 

— Nici tu stîncă să ne spargă bordul; nici tu nisip să 
eşuăm! Şi nici o insulă părăsită... Voi ar trebui să faceţi o 
călătorie în Oceania! 

— Poate c-o să facem! spuse el, visător. Nu-i aşa, Ra? 
Adică Fely!? se zăpăci. 

Fata nu-i observă greşeala. Răspunse, la fel de visătoare: 

— Aşa-i! Vom construi pe mări palate de coral... 

— Şi străzi submarine vom construi! 

— Da! 

— Cu pietoni-scafandri! 

— Daaa! 

— Şi cu un metrou submarin! îşi aminti Viorel ideea 
Stejarei. 

— Şi lifturi submersibile vom instala! 

— Dacă am perfora fundul oceanului, am extrage lavă din 
magma pămîntului şi-am construi insule după dorinţă! 

Zvonul brizanţilor, venit de departe, susură ca într-o 
scoică. 

Capitolul XXI 

— Poate că prin sufletul tuturor popoarelor, ca prin acest 
sigil, trec anumite culori, proprii structurii lor psihice. 

MOŞ AXINTE 

— Napoleon! 

Moş Axinte încercă zadarnic să-şi convingă cîinele să iasă 
pe punte. 


— Ce-o fi avînd? 

— Hai, Napoleon! Afară-i soare şi marea s-a cuminţit, îl 
chemă şi Viorel, dar dulăul rămase neclintit. 

Felicia spuse: 

— Am o idee. Să-l chemăm pe nenea ofiţerul. Dacă o să-l 
vadă, poate va sări la el. 

— Nici gînd! dădu din mînă profesorul, vizibil indispus. ÎI 
cunosc. Dacă se face că-i surd, cînd îl strig eu, înseamnă că are 
o bubă prea mare ca să mai sară la cineva. 

Viorel mîngiie botul dulăului, apoi se uită în jur. 

— Pe navă nu-i nici un veterinar? 

— Sînt doar specialişti în animale marine, răspunse 
cineva, din echipaj. Nu cred să se priceapă la cîini dintr-ăştia, 
decit la cei de mare. 

— Mersi. Cîinii de mare-s rechini. 

— Ar fi nevoie, totuşi, de un consult, spuse moş Axinte, 
abătut, şi Viorel se repezi spre scările care duceau la 
laboratoare. Cobori cîte două-trei trepte deodată. In capătul 
culoarului, strigă cît îl ţinură plămînii: 

— Se pricepe cineva la cîini? 

Uşile se deschiseră, rînd pe rînd, şi culoarul se umplu de 
studenţi, laboranţi, cadre didactice. 

— La cîini? De care? 

— La cîini-cîini! Adică de uscat! gifii Vio 

rel. 

O fată păru să priceapă cum stăteau lucrurile. 

— A turbat Napoleon? 

— L-am văzut şi eu cam nervos! vorbi cam speriat un 
bărbat înalt şi chel, îmbrăcat într-un halat cu mîneci scurte din 
care ieşeau două braţe păroase. 

Lui Viorel i se tăie răsuflarea. „Adică? Să fi turbat 
Napoleon?!" 

— A fost vaccinat antirabic? Băiatul ridică din umeri. 

— Veniţi să-l vedeţi! E ca mort. Abia mişcă. 

Se îngrămădiră să-l vadă pe dulău. După ce palpă burta 
cîinelui, un asistent spuse: 

— Nu pare să aibă ceva serios... 

— Ceva are! exclamă moş Axinte şi-şi căută, iritat, pipa. 
Miîinile îi tremurară, ce-i drept, abia perceptibil, dar suficient să-i 
trădeze starea de agitaţie. 


— Poate că suferă de rău de mare, presu puse cineva. 

— De rău de mare? se miră Viorel. 

— De ce nu? Şi peştii suferă de rău de mare, darmite 
cîinii! spuse lonuc. 

— Peştii? 

— Peştii! Să vă arăt, în acvariile de jos, peşti bolnavi de 
kinetoză, boala mişcării, sau răul de mare, răul de avion, răul de 
tren... 

lonuc o luă înainte, însoţit de o suită numeroasă. Dulăul fu 
dus pe braţe şi alintat ba de unul, ba de altul. Viorel simţi pe 
umăr o mînă şi rămase în urmă. 

— Ce s-a întîmplat, Ra? 

— Nimic. Vroiam să te întreb cum a fost la timonă? 

— Unde? păru distrat Viorel. La timonă? Bine! dădu cel 
mai scurt răspuns posibil. Dar tu? Tu cum ai suportat furtuna? 

— N-am prea avut timp de ea. Am lucrat, cu moş Axinte, 
în laborator. 

— Şi-aţi descoperit ceva? 

— Da! 

— Da? 

Ajunseră la acvariile de experienţă. O sumedenie de peşti 
pluteau cu burţile în sus, respirînd anevoie. lonuc luă în mînă un 
peştişor şi-i administră, pe gură, un medicament. După citeva 
secunde peştele începu să capete forţă şi să înoate vioi. Dădu 
acelaşi medicament cîinelui care mirii întîi, apoi îşi îmblînzi 
căutătura ochilor şi începi să lingă mîna... salvatorului său. 
Viorel se întoarse către Stejara. Vru să vadă dacă fusese 
impresionată de „talentele" lui lonuc, dar, să nu pară caraghios, 
vorbi cu totul despre altceva. 

— Spuneai c-aţi descoperit?... 

— Sigiliul cerat păstrează amprentele unei geme! 

— Amprentele?... 

— Unei geme! Gemele-s pietre semipreţi-oase, de inel, 
gravate artistic. Romanii le foloseau ca sigilii. 

— Bine, dar... 

— Vrei să spui că sigiliul nostru e de dată mai recentă! Că 
are trecut prin el un şnur tricolor? 

Şi cu şnurul e o poveste, dar stai să-ţi zic istoria cu gema... 
Dan se viri între ei. 

— Geme? Cine geme? Napoleon? 


— Nabucodonosor, mă! spuse Viorel. Stejara continuă: 

— Geme romane se cunosc multe, însă nu pe sigilii de 
ceară domneşti, din vremuri apropiate nouă. Aici e... 

— Ceva suspect? întrebă Dan. Fata explică: 

— Prezenţa acestor „amprente", de tip roman, pe un 
sigiliu medieval, mi-a spus profesorul, e nemaipomenită, e... 
senzaţională! 

Dan plescăi din limbă. 

— Senzaţionalăăă? 

— Da! 

Viorel hohoti, jenat. 

— Să mor eu dacă pricep de ce! 

Afară, pe punte, Napoleon îşi reluase alergăturile. Soarele 
spărgea ferestre largi în 

tavanul norilor şi căldura se revărsa iar, ca o apă dulce şi 
nevăzută. 

— Să-ţi spun eu de ce... Pe vremea lui Mihai Viteazul făcea 
cineva săpături arheologice, să caute geme romane? Cred că 
inelele cu geme se lăsau, prin tradiţie, moştenire 
descendenților. Paralel cu însemnele domneşti, pe sigilii se 
aplica şi gema, o dovadă în plus că actele erau emanaţii ale 
voinţei domnitorului de spiţă veche, autentică. Se vede clar că 
de la Aurelian încoace, fără întrerupere, au domnit voievozi de 
origine latină, daco-romană şi română. 

Se apropie bătrinul care, văzindu-şi prietenul patruped în 
afara oricărui pericol, îşi recăpătase aerul jovial din totdeauna. 

— Ai dreptate. Noi nu ne-am clintit de-aici şi am avut 
mereu în fruntea noastră Basarabi, Ştefani, Mihai... S-a dovedit 
că, la Curtea de Argeş, înaintea lui Basarab |, „întemeietorul", cu 
cel puţin un secol, a domnit un alt întemeietor. Şi de bună 
seamă că săpăturile vor dovedi c-au mai fost şi alţi întemeietori 
înaintea acestor întemeietori. Gemele descoperite pe sigiliul 
cerat sînt semne că Aurelian n-a abandonat Dacia, că a predat- 
O, silit, stăpînilor ei de drept, care o revendicaseră în atitea şi 
atitea răscoale! 

— A predat-o în baza unui tratat, nu? făcu Dan. 

— Eu zic că da! îl aprobă moşneagul. 

— De l-am găsi! Am fi cineva! 

— Sigiliul vostru, îşi întări moş Axinte glasul, apăsînd voit 
cuvîntul  „vostru", e foarte interesant, după cum foarte 


interesant e şnurul acela... Se pare că nava a făcut parte chiar 
din flota lui Mihai Viteazul, ori şnurul, de care atîrna pecetea, 
confirmă ipoteza potrivit căreia tricolorul datează de pe vremea 
lui, că roşul, galbenul şi albastrul reprezintă, la români, 
simboluri vechi. Pe originalul unei diplome mihailene se află în 
partea de sus, tricolorul, iar jos, o floare roşie şi o floare 
albastră, încadrînd majuscula aurie a numelui marelui domn. 
Această nouă descoperire... 

— Mihai Viteazul nu se semna cu numele întreg? îl 
întrerupse Dan, nedumerit. 

Bătrînul îi aruncă o privire mustrătoare, că-i rupsese fraza 
la jumătate, dar răspunse calm: 

— Nu! Pînă la Mihai Viteazul actele domneşti, actele 
oficiale nu purtau semnături, ci doar sigilii. El este primul 
domnitor român care-şi întăreşte sigiliul cu semnătura. 

— Dar de ce a ales el roşul, galbenul şi albastrul drept... 
începu iar Dan, dar, de astă-dată, îl întrerupse moş Axinte: 

— N-ai fost atent. Nu el le-a ales. Cele trei culori, care au 
devenit culorile drapelului nostru, sînt simboluri vechi şi nimeni 
n-a aflat cu exactitate încă vechimea lor. Făcu o pauză, trase 
aer în piept şi se uită spre ţărmul care tivea orizontul. Spuse 
nostalgic: Poate prin sufletul tuturor popoarelor, ca prin acest 
sigil, trec anumite culori proprii structurii lor psihice. Albastrul — 
arătă el largul mării — ne exprimă calmul, echilibrul sufletesc. 
N-aţi văzut în Transilvania cite 

„sate albastre" avem? Aproape toate casele noastre-s 
zugrăvite în albastru. Crezi că sătenii au filozofat prea mult cînd, 
în masă, au preferat albastrul din infinita gamă de culori care-i 
înconjurau? Au ştiut doar un lucru: că le exprima mai bine 
simţirea. Pictorul moldovean, de la Voroneţ, la fel; şi-a scos 
vopselele din călimara inimii, o inimă ce bătea ritmul energic şi 
calm al neamului său. 

— Dar galbenul? Dar roşul? întrebă Viorel, impresionat de 
explicaţiile bătrînului. 

— Şi galbenul, şi roşul ne sînt apropiate, fiind culori calde, 
optimiste. Galbenul cheamă la acţiune, roşul la vigilenţă, e 
flacăra-ştafetă a generaţiilor, culoarea florii miraculoase din 
basm pe care, cine o mirosea o singură dată, rămînea veşnic 
tînăr... 


Marea tălăzui, luminată pînă departe de reflectoare solare 
puternice, asemeni lămpilor cu mercur din studiourile de filme. 
Pescăruşii scoteau sunete surprinzător de liniştite, care aduceau 
mai curînd cu nişte 

conversații ciudate, purtate într-o limbă necunoscută. 
Napoleon sărea după ei mai mult în joacă şi păsările păreau să 
priceapă că dulăul nu dorea altceva decit să le facă să scape din 
cioc cîte-un peşte. 

— Matale, nene, ai mirosit trei flori miraculoase, nu una! 

— Care trei? sări Dan. Treizeci! 

Moş Axinte îşi pieptănă cu degetele uscăţive barba uriaşă, 
pe urmă îi apăsă năsucul de parcă ar fi avut pe faţă, drept 
podoabă, o sonerie. 

— Ca eroul necunoscut care a... vorbi Vio-rel, dar tăcu 
îndată, simțind că i se pune un nod în git. 

Bondocul îl coti. Giză aducea veşti. 

— Căpitane! începu micuțul. 

— Ce-i? 

— Întoarce-te o clipă spre babord! : 

Viorel se întoarse, deşi era copleșit încă de emoție. Il văzu 
pe Codrin meşterind ceva, împreună cu Nicolo şi Georgiana. 

— Ştii ce fac? Lansează un microaerostat, îl informă 
„detectivul". 

Moş Axinte îl auzi; porni primul către ei, mirat peste 
măsură şi totodată încîntat. 

— Codrine-Codrine, cîntă parcă bătrînul, ochilor să cred 
nu-mi vine! 

Codrin zîmbi mulţumit; începu să asambleze „aparatul", 
de fapt o sumedenie de pungi de plastic, şi-o ramă de trestie cu 
oglindă. 

— Oglinda o putem recupera, spuse el. 

— Dacă la coborîre nu se va face ţăndări! rise Viorel. Dar 
stai să lipim pungile între ele cu... 

— Am eu... lipinol. 

— Hm, sînteţi pregătiţi cu de toate... 

— Noi să nu fim? se fuduli Nicolo. Ne-am împrietenit cu 
maşinistul. 

— Cu Goanţă? 

— Da. 

Viorel îi şopti ochelaristului: 


— Ceva nu-i, totuşi, în regulă. Cum o să-şi ia zborul 
pungile astea... umplute cu oxigen? Oxigenul e mai greu decit 
aerul. 

Nicolo se făcu galben. 

— Tu ce propui..., căpitane? _ 

„Nicolo are doi căpitani!" gîndi el. li spuse cu glas tare: 

— Haideţi cu aerostatul jos, în cală. Vom face lipiturile cu 
un letcon, prin termoplastie. Vor rezista mai bine! 

Codrin vroi să protesteze, dar Nicolo îi făcu semn să tacă. 
Luară aparatul de zbor cu grijă, să nu se spargă oglinda. 

— Oxigenul este cel mai greu component al aerului! îi 
spuse Nicolo lui Codrin, care se uită la Viorel. 

— Are dreptate. Moş Axinte şi-ar smulge barba de rîs dacă 
ar şti cum vreţi să vă lansați „observatorul". Altfel, aerostatul 
tău va fi mai bun decit Ochiul cu spiriduş. Pe ditamai oglinda 
poţi zări mai multe detalii... 

Coboriră în cală. O studentă se arătă dispusă să le umple 
pungile cu hidrogen. Cînd operaţia luă sfîrşit, Codrin se 
destăinui: 

— Îmi plac cercetările aerofotografice. Dacă o să dublăm 
imaginile luate cu zmeul de bătrîn, şansele de izbîndă vor spori. 
Mie unul, să-ţi spun drept, mi se pare că am trecut deja peste 
zona indicată în hartă şi peste punctul însemnat cu triunghiul... 

— Cu litera A! îl corectă Viorel, dar Codrin nu-l luă în 
seamă. Continuă, îngîndurat: 

— Poate tăticul tău ar putea să ne facă, în întreprinderea 
unde lucrează, oglinzi speciale, uşoare, şi baloane pentru aer 
cald... Mi-am schiţat un aparat cu ridicare rapidă, pe verticală, 
folosind numai şi numai aerul. Bineînţeles, încălzit! Ce zici? Vroi 
să spună „căpitane", dar se abţinu. 

— Ar putea fi produs în serie! spuse sincer Viorel. 

— l-aş adapta şi un regulator de temperatură, încît aerul s- 
ar încălzi sau răci după necesităţi, prin simpla variere a 
curentului, şi deci aparatul ar urca şi ar cobori după dorinţă... 

Mai  discutară despre  aerostate şi zmee, despre 
posibilităţile de detectare a acelei misterioase nave, „plină cu 
aur". Cînd 

reveniră pe punte, „Pescăruşul de argint" plutea pe cerul 
curăţat de nori şi avură impresia că bătrinul se grăbise să 
observe înaintea lor ceva. Îşi instalase şi luneta şi toţi îi 


urmăreau mişcările, de parcă acesta ar fi făcut preparative 
pentru un tir de artilerie. 

— Dă-i drumul... sondei spaţiale! 

Noii cercetători „aero-marini" se îndreptară spre prova, 
însoţiţi de un întreg alai. Viorel rămase lîngă bătrîn, curios să 
ştie ce plănuia. „Moş Axinte nu-i spion cum nu-s eu feldmareşal. 
Dar..." 

— i s-au înecat corăbiile, căpitane? i se adresă moş 
Axinte şi Viorel rise. 

— Mie? 

Marea luci, unsă cu mierea unui soare întinerit. Valuri 
jucăuşe alergară spre țărm, într-o aliniere soldăţească, de-a 
dreptul comică. 

— Ar trebui oprită nava, spuse bătrînul, urmărind cu coada 
ochiului aerostatul lui Codrin. 

— Zmeul are un avantaj... 

— Da, poate zbura la mari înălţimi, însă numai prin curenţi 
aerieni. Baloanele se ridică oricînd, dar observaţii, pe oglindă, 
nu se pot face decit dintr-o barcă a cărei viteză dă unghiuri de 
înclinaţie mici. Şi, după o pauză: Ideea lui Codrin ar trebui 
reluată de voi... , de voi toţi. Ar merita să vă ocupați, căpitane... 

Încrederea bătrînului îl măguuli. 

— Poate c-o vom relua. Un asemenea microaerostat ar fi 
util şi pescarilor, la depistarea şi urmărirea bancurilor de peşti. 
Se gîndi puţin. Spuse: O să ne apucăm de lucru! 

— Zmeul e prea fragil şi se udă uşor; se destramă cînd nu 
te aştepţi. Cere prea multă atenţie... 

Bătrînul îşi critica, lucid, propria invenţie şi băiatul îi 
admiră curajul de a recunoaşte superioritatea ideii altuia. 

— Cu plase artificiale şi cu aero-observaţii, pescarii noştri 
vor fi la înălţime. 

— Vor fi... Ştii că „plasa" ta va fi experi mentată azi? 

— Azi? se bucură Viorel. 

— Cablul va fi racordat la generatorul de curent al navei. 
Aţi lucrat cu toţii bine. 

— Ne-au ajutat şi studenţii. 

Viorel vru să-l strige pe Dan, tare, tare de tot, aşa ca să-l 
audă şi Ra, şi Felicia şi întreg echipajul, să afle toţi că i se aplica 
invenţia, dar bătrînul se lăsă deodată pe vine şi, ca încremenit, 
privi zmeul prin lunetă. 


— O epavă! exclamă el. 

— O epavă? întrebă Viorel şi-şi înfrînă entuziasmul, că „ai 
lui" tăceau. „Oare să nu fi observat nimic-nimic? Pe o oglindă 
atit de mare? De unde ştii, nene, că-i o epavă? Poate că-i... 

— E o epavă! repetă bătrînul, şi socoti ceva la un 
calculator de buzunar. Îşi consultă busola, apoi iar calculă ceva. 

— Căpitane! îl strigă Dan. Viteza navei e prea mare! 
Oglinda se înclină. Cu aerostatul nu se vede nimic. 

— Fugi la timonerie şi roagă-l pe ofiţerul de cart să 
oprească vaporul! 

— Strig mai bine „om la apă" şi opreşte numaidecit. 

— Nu ţine! 

— Atunci trag semnalul de alarmă. 

— Te crezi în tren? Fugi la timonerie. Ordin. Moş Axinte a 
zărit o nouă epavă! 

Bondocul alergă să oprească nava. Viorel se apropie de 
Codrin. 

— Îmi dai voie? Trase de sfoara „sondei" şi reuşi să 
îndrepte oglinda. În aceeaşi clipă Stejara spuse: 

— Peşti. O imensă masă de peşti! 

— Peşti? Nu vezi nimic altceva? o întrebă Viorel. Sesiză şi 
el, prin binoclu, imensa pată mişcătoare şi pentru un moment 
uită de epavă. Unde-i Gelu? Unde-s pescarii?! Moş Axinteee! 

— Ce-i, căpitane? 

— Peşti, milioane de peşti! 

— De cînd te interesează pescuitul? îl întrebă, glumind, 
bătrînul. Din cauza peştilor nu mai pot observa epava. 

— A dispărut epava din?... 

— Da. 

— Ce coordonate avea? 

— Aceleaşi coordonate. 

— Cu ale epavei... vechi? 

— Nimerisem peste una şi aceeaşi epavă... 

— Păcat! exclamă băiatul. 

„Antipa" îşi opri motoarele. Gelu apăru de undeva şi 
comandă coborîrea şalupei de intervenţie. 

— Continuăm explorările submarine? se interesă Dan. 

— Acum facem altceva, spuse Gelu, precipitat. 

— Altceva? 

— Încercăm invenţia voastră! 


— Chiar? 

— Chiar! 

— Plasa artificială? întrebă şi Felicia. Vio-rel îi zări ochii 
lucind. 

— Da, Fely! îi răspunse Viorel şi o strigă pe Stejara: Ra! 

— Vin acum... 

— Osă prindem peşti, Ra! Milioane de peşti! 

Păsări de apă, filfiindu-şi aripile, cercetară lacome zona 
plină cu argintul mişcător... 

Capitolul XXII 

— Hei, căpitane! reapăru Dan pe punte. Vom debarca la 
Constanţa, ştiai? 

Soarele se culcase pe zare, iar luna, albă, sta ghemuită pe 
boltă, stingheră încă, de parcă ar fi răsărit prea repede. Farurile 
de la Portiţa, Sfintu-Gheorghe şi Sulina îşi încrucişaseră 
„laserele" de seară. 

„Antipa" naviga de-a lungul coastei, mînind din urmă 
uriaşul banc descoperit de copii. O întreagă flotilă recolta peştii 
şi bancul tot nu scădea; părea o mină cu un filon interminabil. 
„Cablul lui Viorel", întins pe sute de metri, producea o perdea de 
bule, ca o plasă, ce se spărgea la suprafaţa mării. Un vînt cald 
aducea de pe întinsul Bărăganu lui miros de mirişti. Dinspre 
deltă veneau păsări de noapte, în stoluri întunecate. 

— Aşa pescuit n-a mai văzut nimeni pe coasta Mării 
Negre! Peşte pentru un mileniu! jubilă moş Axinte şi-şi lovi 
degetele, rînd pe rînd, cu coada lungă şi îndoită a pipei. 

Viorel lăsă aerul umed al mării să-i umple plămiînii şi 
spuse: 

— Oho! Cînd vom putea dirija şi culoarea planctonului, 
vom umple marea de barbuni sau de scrumbii, după dorinţă! 

Felicia zimbi; fraza aceasta o auzise de la ea şi o copleşi 
bucuria că reuşise să-i transmită ceva din pasiunea ei. 

— Marea va fi atunci un imens bazin de acvacultura! 

— Vom putea face din apă lumină lichidă! rosti bătrînul. Ai 
auzit de lumina lichidă? 

— Nul!... rosti şovăielnic Viorel, socotind că-i vreo glumă 
de-a profesorului. 

— Eu m-am spălat cu apa asta ciudată; îmi curgea lumina 
pe faţă... Eram pe şalupa „Rîndunica"! 

— Lumina? 


— Da! Marea se străluminează uneori pînă-n afund de 
nişte bacterii fosforescente care se înmulţesc ca diatomeele; 
fiecare picătură de apă devine o picătură de lumină. 

Discul solar căzu după orizont şi luna urcă repede, grăbită 
să-şi preia postul de strajă a nopţii. 

— Eu sînt de mult pe mare, spuse Felicia, dar n-am prins 
încă „focul viu" al noctilucelor. Se uită la Viorel: Aşa se numesc 
bacteriile fosforescente... Am văzut însă o... Fata Morgana. 

— Adică o sirenă? 

— Nu, sirenele au trăit cu milioane de ani înainte; erau 
animale mari, mamifere de forme bizare. Fata Morgana e un 
fenomen optic. Apare pe cer cînd nu te aştepţi şi poţi vedea 
oraşe aflate la mii de kilometri. E foarte interesant! Mai ales cînd 
dispare; îţi lasă impresia c-a fost o proiecţie cinematografică. 

— Interesant, şopti Viorel. „Stejara-i ca o 

Fată Morgana... Unde-o fi? Dar lonuc? Dar Dan, Giză, 
Codrin, Nicolo, Georgiana? Toată trupa a şters-o! Poate-s la 
staţia de radio emisie-recepţie şi ascultă convorbirile cu 
celelalte echipaje!" 

— Vin traulere noi! îi vesti Giză. Vor prinde toţi peştii! Toți- 
toţi! 

— Căpitane! apăru şi Dan. S-a dat ordin de întoarcere în 
larg! 

— În larg? 

— Da. Şalupa a şi început manevra de învăluire şi dirijare 
a bancului spre larg, pentru că pescadoarele de mare tonaj nu 
se pot apropia de țărm. 

— Şi mai ştii ceva, căpitane? spuse Giză. Flota de 
minisubmarine are misiunea de-a ilumina, cu reflectoarele, 
plasa ta artificială! 

— Flota de?... 

— Minisubmarine! Felicia spuse: 

— Sînt acvabuzele de pescuit bentonic... 

— Ideea de a ilumina „plasa" e genială! fu de părere moş 
Axinte. 

„Acvabuzele de pescuit... Poate că o să ne vină în ajutor şi 
niscaiva turme de delfini dresați!" 

— În mod obişnuit, pescarii noştri nu prind atîta peşte într- 
un an... 

Viorel exclamă: 


— Grozavă descoperire a făcut Stejara! 

— Stejara? întrebă Felicia. 

— Fără tine, pufni Dan, nu mai vedea ea nimica; oglinda 
era înclinată şi... 

— Lasă prostiile, Dane! dădu „şeful“ din mînă. 

Moş Axinte mormăi în barba lui albă, în care luna topi 
diamante: 

— Dacă nu le sugera cineva să înlocuiască oxigenul... 

Viorel păli. „M-a auzit! Mai mult ca sigur că mi-a pus, fără 
să ştiu, un microemiţător. Poate că fiecare din noi are un 
microemiţă-tor. Ori m-a ascultat atunci cu laserul acela... " 

— Epava poate c-ar merita scoasă din apă, restaurată şi 
expusă la Muzeul marinei... 

schimbă el subiectul. 

— Va fi scoasă şi restaurată, spuse moş Axinte. Gelu a şi 
întocmit un proiect de conservare a ei sub apă, ca să nu se 
dezmembreze în cursul operaţiunilor de ridicare şi de punere pe 
linia de plutire. 

— Stejara i-a sugerat soluţia tehnică! spuse Felicia. 

Viorel tresări: „Stejara! Lucrează şi cu 

Gelu?!" 

Marea se netezise ca o coală de hirtie. Bătrînul vorbi: 

— Mă gîndesc la triunghiul... sau litera ceea de pe harta 
metalică... 

— Litera A, nene! ţipă Dan. 

— Da, A! 

— Aur!!! se sufocă bondocul şi frăţiorul său, Giză, repetă 
cuvîntul ca un ecou: 

— Aur! 

— Sau argint! rosti bătrinul, nostalgic. Luna-şi vărsă 
lingotiera peste marea care luci festiv. Arginţii lui Poseidon! 

— Fely, nu peştii-s... arginţii lui Poseidon? 

întrebă Viorel, în şoaptă, dar îi răspunse Dan, plin de 
consternare: 

— Ba da, numai că eu... 

— Visezi aur, ştiu! Crezi că peştii prinşi nu valorează aur? 
se întoarse moş Axinte spre Dan şi ochii lui mici, ca două perle 
culese din adîncimile mării, sclipiră. Mii de tone de peşte! Mii de 
tone s-au prins astăzi! 


Un trauler se ivi în dreapta lor, urmat de unul şi mai 
arătos. 

— Au venit să culeagă „arginţii lui Poseidon", bizii Giză, cu 
voce ascuţită, ca de ţinţar. 

Bătrînul îşi duse pipa la gură, distrat; n-avea fir de tutun în 
ea. Trase un „fum" şi coada lungă şi îndoită ţiui. 

— Poate epava are o legătură cu bancul acesta de peşte! 

— Epava? Bancuri! spuse Dan. 

— Zic să laşi deocamdată bancul la singular... 

— N-am putea admite, de pildă, următoarea situaţie: 
descoperi ceva, ceva important, în larg, pe mare, şi n-ai cum să 
marchezi locul decit trecîndu-i coordonatele pe-o hartă!? lar 
dacă harta se pierde... 

— Crezi, nene, că epava a fost scufundată anume ca să 
marcheze un loc? încercă Viorel să intre pe firul raţionamentelor 
bătrînului. 

— Poate cîndva, cu mii, sau zeci de mii de ani în urmă, o fi 
existat acolo un soi de anafor marin care a condensat, ca o 
centrifugă într-un perimetru restrîns, tot planctonul din jur şi 
toate substanţele hrănitoare cărate de braţele Dunării, braţe 
care, în trecut, or fi fost numeroase. Numai Herodot a descris 
vreo şapte! Spre acest curent acvatic, spiralat, au migrat, an de 
an, bancuri de peşti dintr-o specie sau din mai multe specii care 
depistaseră, întîmplător, abundenta sursă de hrană. După ce 
curentul marin a dispărut, obiceiul peştilor de a se aduna în acel 
punct la un anumit interval s-a păstrat încă mult timp şi poate 
că se mai păstrează. 

— Ca migraţia anghilelor? întrebă Felicia. 

— Nimeni nu ştie de ce fac anghilele mii de kilometri, din 
Marea Sargaselor, pînă aici. Vin la o anumită dată, urcă pe 
fluviu, unde se reproduc, apoi se reîntorc şi, într-o călătorie- 
odisee, ajung „acasă" unde-şi depun icrele şi mor. Anghilele 
tinere, care ies din icre, îşi reiau călătoria şi tot aşa... Reflexe 
milenare. S-ar putea ca bancul acesta să apară în zonă ciclic... 

— Zona indicată în hartă? făcu Dan ochii mari. 

— Poate! spuse profesorul. Dacă ciclul se confirmă, prin 
observaţii anuale... 

— Atunci? 

— Atunci... înseamnă c-am descoperit o veritabilă mină! 

— De „argint? 


Minisubmarinele, ca nişte licurici marini, începură să 
mişune pe fundul apei, de-a lungul întregii „plase". Traul după 
traul era ridicat pe puntea pescadoarelor. 

— Evident, este doar o ipoteză! mai spuse bătriînul şi 
Viorel, fără să-şi dea seama, se 

prinse caraghios cu mîinile de păr: 

— O ipoteză? O nouă ipoteză? Dar rise îndată. De ce nu? 
Ipotezele noi pot apropia momentul elucidării enigmei... 

— Mie mi se pare foarte plauzibilă, îi şopti Felicia. 

— E tare şolticar bătrînul! Nu te lua după glumele lui. Ştii 
că pretinde că-i spion? 

— Spion? se miră ea, sincer. 

— Să mori de ris, Fely! 

Dan şi Giză alergară spre „salonul ofiţerilor" de unde se 
vedeau ieşind Codrin, lonuc, Stejara, Nicolo şi Giana. In fugă, 
Dan pierdu un carneţel, căzut din buzunarul pantalonilor. Viorel 
îl ridică numaidecit, dar bondocul nu-i mai auzi strigătul. Sirena 
navei anunţă stringerea cablului de pescuit. Inginerul Gelu şi 
grupul lui de pescari reveniră cu şalupa. 

Viorel deschise carneţelul. Citi: „Am învăţat soarele să 
ridă, să cînte / şi ţărîna, şi cerul, şi copacii să cînte, / dar ea n-a 
venit / şi-am învăţat norii să plîngă!" Erau versuri. Băiatul 
ascunse carneţelul. „Oare 

cine n-a venit? Stejara? Felicia? Giana?" Viorel îşi scutură 
capul ca şi cum s-ar fi trezit brusc dintr-un somn greu. „Te 
pomeneşti că bondocul e îndrăgostit!" Felicia îl trezi din reverie. 

— Ipoteza mi se pare, totuşi, plauzibilă. 

— Aşa se pot emite sute de ipoteze. 

— Se pot, fireşte. 

— Mie mi se pare ciudat să scufunzi un vas numai ca să... 

— Poate că era vechi, neutilizabil în navigaţie, dar uşor de 
transportat la locul scufundării... 

— Să zicem! se antrenă Viorel în discuţie. Mai rămîn 
întrebări referitoare la sigiliul cerat. Arunci epava cu acte în ea? 
— Dar dacă actele descriau chiar fenomenul amintit? 

— Exclus! spuse hotărît Viorel. Pentru cine? Cu sute de ani 
în urmă visa cineva cuvintul acvanaut? Pînă şi pe contemporanii 
lui Jules Verne i-au crucit poveştile cu scafandri şi submarine... 

— Mda... Poate că autorul hărţii, care a descoperit 
fenomenul independent de pescarii evului mediu, a făcut 


triunghiul sau litera A fără să aibă idee de existenţa epavei în 
punctul respectiv. 

— Eu nu cred. Poate că veliera a fost prinsă de anaforul 
acela, care mai existase la data respectivă. Cît priveşte harta şi 
autorul ei... Ce mai, am convingerea că p-aci, pe undeva, pe 
fundul mării, trebuie să mai fie o epavă, că, neîndoielnic, 
cartograful anonim şi-ar fi gravat opera în linişte, pe continent, 
dacă putea ieşi la țărm. Dar el a fost captivul cuiva! El cunoştea 
o taină pe care a ţinut s-o transmită, în forma codificată a hărții, 
şi urmaşilor... 

— N-a fost un captiv, spuse Felicia. Poate că a fost un 
naufragiat. 

— Poate, făcu Viorel. Ar trebui studiată istoria tuturor 
naufragiilor pe Marea Neagră. 

— Ţi-ar trebui o sută de ani! se apropie moş Axinte şi-i 
arătă, pe mare, o „pălărie" luminoasă. Părea o geamandură. E o 
medu ză! 

— Cred că-i un pirozom! din Mediterană! 

— Ce curioase-s animalele astea marine! Unele reuşesc să 
intre prin Bosfor, altele, nu, cu toate că în strimtoare nu-i nici o 
poartă submarină. 

— Factorul rhopic? e... poarta care, pentru unele specii, stă 
tot timpul închisă, explică bătrînul. Savantul român Eugen Pora 
a descoperit că un animal marin, spre a supravieţui, nu e 
suficient să aibă apă sărată şi gata, că e nevoie de un anumit 
echilibru între diferitele săruri din apă, ori în Marea Neagră 
salinitatea creşte mult, de la nord la sud, şi chiar compoziţia 
sărurilor se modifică. 

— Din cauza Dunării? 

— A Dunării, a riurilor şi fluviilor care se varsă în mare. 
Schimbiîndu-se mult salinita-tea, dar mai ales proporţia în 
anumite săruri, funcţiile interne, metabolismul animal, se 
dereglează complet. Excitabilitatea nervilor este mărită de 
potasiu şi micşorată de magneziu, permeabilitatea ţesuturilor 
este mărită de sodiu şi micşorată de calciu... 

Sună iar sirena, sfredelind întunericul care se îndesise de 
parcă marea-şi trăsese o cuşmă neagră, să nu răcească. 
Sirenele pescadoarelor îi răspunseră pe rînd. inspre Constanţa 


1 Animal marin străveziu, luminiscent. 
2 Rhopie — echilibru. 


cerul căpătase o culoare alburie; luminile oraşului vibrau în 
aerul serii îmbibat de microcristalele diferitelor săruri. 

— Hei, căpitane! reapăru Dan lîngă el. Vom debarca la 
Constanţa, ştiai? 

— Nu, spuse Viorel şi i se adresă bătrinului: La Constanţa? 
De ce? 

— Pe „Antipa" nu eu-s comandant, ridică din umeri 
profesorul. Poate că acolo, în rada portului, toate navele şi-au 
ridicat marele pavoaz şi locuitorii străvechiului Tomis ne- 
aşteaptă pe țărm cu flori! glumi moş Axinte. 

— Şi cu versuri de Ovidiu... spuse cu ciudă Viorel, 
amintindu-şi de carneţelul găsit. 

— Ah, mi-a căzut din buzunar! se scuză bondocul de parcă 
ar fi făcut cine ştie ce gafă, cînd îl recăpătă. 

Se auzi risul Stejarei. lonuc povestea ceva şi toţi îi 
ascultau. 

— Pămîntul e prea mic, spunea el, pentru locul pe care-l 
ocupă în sistemul solar! 

„De unde ştie dacă pămîntul a fost croit bine sau prost? Se 
cam grozăveşte lonuc ăsta... " gîndi Viorel privind la grupul 
copiilor care se apropia. 

— Am citit ipoteza, spuse Stejara. A emis-o un inginer şi 
nu un astronom! sublinie ea şi Viorel se bucură că Ra nu-şi lăsa 
autoritatea ştiinţifică ştirbită. 

— Un inginer? Şi ce dacă-i inginer? Ciţi nu s-au afirmat în 
alte domenii decît cele pentru care s-au pregătit în şcoală? 
Inginerul Dumitrescu a fascinat lumea cu ipoteza lui! 

„Şi tu vrei s-o fascinezi pe Stejara!" îi spuse în sine Viorel. 

ÎI întrebă pe bătrîn: 

— De ce-i prea mic pămîntul pentru?... 

— Am citit şi eu, în Flacăra, despre ipoteza inginerului 
Dumitrescu, spuse bătrînul. Sistemul solar, ca să-şi asigure un 
balans, un echilibru, ar trebui cică să aibă un al doilea pămînt, o 
planetă de aceleaşi dimensiuni, aflată la capătul opus al axei 
eliptice, la o depărtare de noi... 

— De două ori distanţa dintre pămînt şi soare! se agită 
Viorel. Ceea ce nu pricep e... de ce n-a fost descoperită pînă 
acum? 

— Pentru că, probabil, e acoperită în permanenţă de 
soare, neapărind noaptea pe firmament... 


Viorel tăcu. Caruselul nopţii se roti deasupra lui şi 
strălucirea cerului îl ameţi. Marea clipoci. 

— La ce te gindeşti, căpitane? îl iscodi Dan. 

— La de toate, îi mărturisi el cu o undă de nostalgie. La 
aerofotografie, la delfini, la epavă, la harta a cărei enigmă are, 
se pare, multe ferecături. Şi uneori la... 

— Felicia? 

— La Felicia mă gîndesc tot timpul, îi declară el, direct, cu 
un ton glumeţ, tonul „hoţ" al profesorului, şi-l auzi pe bondoc 
sughiţind. Vroiam să spun... la Ovidiu, poetul exilat pe ţărmul 
nostru. Privi luminile din rada marelui port şi oftă. Ovidiu a scris 
Tristele şi tu scrii Tragicele... 

— Eu?! 

— Da! Nu eşti autorul versurilor?... Dan rise. 

— Cu... „Am învăţat norii să plîngă?" Eu cel mult pot să-l 
învăţ pe Giză să plingă cu nişte „piersice" zdravene! spuse 
bondocul şi adaugă: Am găsit carneţelul, aşa cum l-ai găsit şi tu. 

— Deci nu l-ai pierdut! L-ai... Spuneai că vrei să te faci 
scriitor. Parcă aşa spuneai? 

Dan tăcu. 

„Dar ea n-a venit... repetă Viorel versul în gînd, şi se 
întrebă cine putea fi autorul. Codrin? Nicolo? Poate lonuc!" 

Farul de la Constanţa săgeta marea. Luna alerga peste 
ape, în tropot, ca o copită de cal alb, năzdrăvan. 

Capitolul XXIII 

— Elicopterul ne va lua de pe faleză... 

STEJARA 

Viorel se trezi, văzu afară catargele navelor acostate la 
dană, ca într-o pictură, şi-l mişcă pe Dan, care mai dormea: 

— Sus, Dane, să vezi... dana! 

— Dana? Care Dana? încercă bondocul să-şi deschidă ochii 
lipiţi de somn. 

— Una frumoasă! chicoti el. Vino să-ţi arăt nava noastră, 
„Antipa", în port. E cît o nucă pe lîngă coloşii ăia... 

Dan sări din pat şi se repezi la fereastră. Era o zi 
splendidă, cu soare mult şi ape albastre. Imaginea portului 
Constanţa îl încîntă. 

— Nava ceea lungă-lungă e petrolierul românesc 
„Independenţa". lar dincolo... e bricul „Mircea'", pe care a 
navigat şi Nicolae lonescu-Jonson. 


— Şi Emil Gîrleanu! spuse Dan. 

— Şi Jean Bart! 

— Nu, ei au navigat pe „Mircea-l", intră la ei moş Axinte şi- 
i privi mustrător. Voi nu v-aţi îmbrăcat încă? Doar sînteţi 
aşteptaţi... 

— Unde? întrebară amîndoi, deodată. 

— La Academia copiilor. 

— La... se înecară băieţii, şi bătrînul rise, scuturîndu-şi 
barba enormă. 

— Cum? Felicia nu v-a spus nimic? 

— Nimic. 

— Păi... 

— Vom fi primiţi în academie? întrebă Dan, grăbit. 

Viorel se miră: 

— Te pomeneşti că... În timpul vacanței, zicea Felicia, 
Academia copiilor funcţionează la Constanţa. 

— O să ne primească? întrebă iar Dan, dar moş Axinte nu-i 
putu spune nimic precis. 

— Nu ştiu. Se pare că veţi fi declaraţi „prieteni ai mării". 

— Mersi! plescăi din limbă Dan. Eram de mult, încă de pe 
cînd nici nu văzusem marea... 

— Mă, Dane, îşi aminti Viorel, ca să devii membru al 
cercului academic, trebuie să susţii întîi o lucrare. Ţi-ai terminat 
lucrarea? 

— Nu. 

— Atunci? 

Dan tăcu. Bătrînul spuse: 

— Mai e vorba de-o surpriză... 

— Plăcută? se interesă Viorel, nebănuind ce mai putea 
pune la cale. ; 

— Sper, zimbi acesta. In prag apăru şi Gelu. 

— S-a rezolvat! rosti el. 

— Psst! făcu profesorul, conspirativ, ducîndu-şi un deget la 
buze, ca un copil. 

— Am tăcut! spuse inginerul şi se retrase. 

— Ce s-a făcut? întrebară ei, însă bătrînul plecă îndată 
după Gelu. 

Îşi luară în grabă hainele pe ei. Jos, în stradă, îi aştepta 
Stejara. Fata le spuse: 


— Să mergem, băieţi! De la „academie", ne vom întoarce 
direct la Gura Portiţa. Elicopterul ne va lua de pe faleză... 

— Elicopterul? Aha, trebuie să fie surpriza de care ne 
vorbise profesorul, pricepu Viorel, şi-l coti pe Dan, care, la 
vestea unei călătorii cu elicopterul, amuţi. 

— Ni s-a dat un elicopter pentru continuarea investigaţiilor 
arheologice, explică Ra. Pare să mai existe, totuşi, o epavă plină 
Cu... 

— Aur? tresări Dan. 

— Dar ce-ai crezut? Cu aur! Se uită la Vio-rel: Tu ce-ai 
crezut? Băieţii nu spuseră nimic şi ea continuă: lonuc mi-a 
destăinuit că tatăl său a fost... agent secret. Şi Gelu, la fel. lar 
şeful lor era... moş Axinte! 

— Moş Axinte?! săriră în sus „detectivii". 

— Da! Colonelul Axinte. 

— Colonelul?... 

— Da, băieţi, faimosul colonel Axinte, despre care se zice 
că circulă p-aci legende. Cică primise chiar el misiunea să 
pătrundă pe vasul-pirat, ce căra aurul nostru, dar a fost... 

— Prins? se emoţionă Viorel. 

Stejara tăcu; moş Axinte îi aştepta în faţa clădirii 
„academiei". 

— Poate că puştiul acela... şopti Dan, şi-a luat porecla de 
la colonelul... 

— Mai repede, copii! le strigă bătriînul. E adunată toată 
lumea. 

— Haideţi-haideţi! apăru şi Felicia. Pînă şi Giză v-a întrecut 
astăzi. 

— Oho! se lăudă Giză, ieşind să-i întîmpine. M-am sculat 
primul. Şi, apropiindu-se de Viorel, raportă în şoaptă: L-am văzut 
pe „Colonelul“. E înăuntru, în sală... 

„Ce-o fi căutînd aici?" se întrebă Viorel, urcînd treptele 
foarte înalte. Ce-aş ride să ne ţină o disertaţie despre Gigi- 
Dinozaur! Dar cred că-l urmăreşte pe profesor... Numai că moş 
Axinte e... " 

— Ra, cu lucrarea ta deschidem sesiunea... o anunță 
Felicia pe Stejara şi Viorel se miră: „Cînd şi-a scris lucrarea? Pe 
navă? A ajutat-o 

lonuc?..." 

— Fely, lonuc scrie poezii? 


— Nu... Nu cred, răspunse ea, nedumerită, şi trecu în faţă. 

Sala era aproape plină. Citeva persoane necunoscute lor, 
discutau despre campania de pescuit cu cablu şi Viorel simţi 
sîngele urcînd spre timple. 

— Susţine-ţi şi tu disertaţia! îi spuse Ra. 

— Eu? ' 

— Da. 

— Dar... 

— Ţi-am pregătit un text... după ideile tale, adăugă ea şi-i 
întinse un mănunchi de file scrise mărunt, cu scrisul ei citeţ şi 
ordonat. 

Stejara se aşeză pe un scaun din rîndul al doilea. Viorel 
rămase în fundul sălii, copleşit de gestul ei surprinzător. „A... 
poate că despre surpriza asta vorbise bătrînul? Poate 

că a ajutat-o sau mi-au scris-o împreună? Dar... " ÎI căută 
cu ochii pe „Colonel"; nu-l zări. 

— Ce gînduri frămînţi, căpitane? îl iscodi bondocul. 

— O să-ţi spun mai tirziu, îi replică el, şi-i întoarse spatele. 

— Tu nu eşti în apele tale... teritoriale! glumi Dan, sesizînd 
numaidecit starea lui sufletească deosebită. 

— Nu-s! recunoscu Viorel, şi se aşeză, la întîmplare, pe 
unul din scaunele de margine. |Incepu să citească textul 
disertaţiei sale. „Un document numismatic rar şi alte descoperiri 
acvaarheologice" suna titlul. Se vorbea acolo de mica lor 
monedă de argint, descoperită în mare, la Gura Portiţa... Viorel 
află că fusese bătută în secolul VI la Constanţiana, cetate 
ridicată de fiul lui Constantin cel Mare la Capul Doloşman, pe 
malul Halmyrisului, adică al Razelmului. Tăie cu stiloul partea 
despre bănuţul de argint şi lăsă doar „alte descoperiri 
acvaarheologice". li spuse lui Dan: 

— Asta este lucrarea ta. E şi munca ta descrisă în ea. Ai s- 
o prezinţi tu, Dane! Cu floarea aia... 

Bondocul roşi. Bolborosi: 

— Căpitane... Ra... Ştii... 

— Ştiu, ai s-o citeşti corect şi fără să te 

bîlbii. 

Dan înghiţi în sec. 

— Şi tu? 

— Eu o să vorbesc liber... despre pescuitul cu cablu. 


Felicia se ridică de la masa prezidiului şi declară sesiunea 
deschisă. „E preşedinta Academiei copiilor?" se întrebă Viorel. 
Fata anunţă citirea listei noilor „prieteni ai mării". Primul nume 
rostit fu al lui Viorel şi Dan strigă ca la meci: 

— Uraaa! Ura pentru Viorel! 

— Ura! îl imită Giză, la care moş Axinte tuşi, tuşi să-şi 
muşte limba şi băieţelul se lăsă, tăcut, în „banca lui". Doar 
glasul lui Napoleon, de-afară, de la uşa sălii, se mai auzi, 
răguşit, de parcă ar fi înghiţit un cub de gheaţă: „Ham-ham!" 

Felicia citi lista pînă la capăt, apoi o invită pe Stejara să-şi 
ţină „discursul de recepţie". 

Ra vorbi despre sigiliul cerat, despre semnificaţiile gemei 
romane şi despre epavă. Cînd termină, lonuc se adresă sălii: 

— Are cineva ceva de spus? Se lăsă liniştea. 

— Eu... se ridică un băieţel pistruiat şi Viorel îl recunoscu 
pe „Colonel". Fără voia sa îşi duse mîna la frunte, ca şi cum ar fi 
năpădit-o brusc toate sudorile. 

Un vecin de rînd, îi suflă pistruiatului: 

— Să n-o sperii, Colonele... 

Neliniştea lui Viorel spori. Îi şopti lui Dan: 

— Dă-i drumul lui Napoleon, să-l scoată din sală. Tu nu te 
băga. Cîinele îl va depista singur... 

Bondocul alergă spre uşă, dar o mină puternică îi bară 
calea; era a lui Gelu. 

— Şezi cuminte!... 

Dan se aşeză la loc, cu părere de rău. „Co 

lonelul" vorbi: 

— Tot ce ne-a spus... colega, despre sigiliul cerat, despre 
geme, aerofotografii şi epavă ne-a interesat mult, dar noi, 
istrienii, am dori să ştim, în primul rînd, cu ce rezultate ştiinţifice 
s-a încheiat expediţia pe insula Lupilor? 

„Pe insula Lupilor? De unde ştie c-am fost pe acolo? Aha, a 
vorbit la singular, deci nu ştie decît de prima expediţie. În 
comunicarea lui Dan se aminteşte de harta submarină, de... Nu 
cumva îl urmăreşte pe profesor din pricina hărţii? Să renunţe 
Dan la... Poate că ei caută aceeaşi epavă cu aur... " Fel de fel de 
gînduri îi trecură prin cap, dintre cele mai contradictorii. O auzi 
pe Stejara, calmă, cu calmul ei din totdeauna: 

— Ce anume te interesează... , colegule? îl luă Ra cu glas 
catifelat. 


— Dacă aţi descoperit şi poarta de est? Apoi am dori să 
cunoaştem aspectul orizontului văzut la sondajul arheologic... 

Viorel şuieră în sine: „Ptii, ce doct e pistru iatul, măăă!" 
Stejara zimbi. Glumi: 

— Orizontul... cum să spun? Se vedea slab printre arbuşti, 
ca o aripă de rindunică tăind cerul. 

„Bravo, Ra! l-ai zis-o!" se bucură Viorel. 

„Colonelul" rise şi toată sala se zgudui de rîs. Orizontul 
arheologic, adică stratul de cultură materială a vremurilor 
scurse, fusese confundat, dinadins, cu orizontul geografic şi 
gluma plăcu pînă şi „Colonelului". Viorel profită de gălăgia 
produsă şi se strecură afară. Napoleon dădu din puţina lui 
coadă, bucuros că-i mai acorda şi lui cineva importanţă. 

— Atenţie, Napoleon, „Colonelul"... ăla... îl ştii, cu Gigi- 
Dinozaur, ne-a pus gînd rău. Trebuie să-l scoţi din sală, auzi? 
Napoleon clipi şi el repetă: „Colonelul" ăla, îl ştii... Să-l aduci 
aici! Aici, Napoleon! Miroase-miroase şi trage-l uşurel, de haină, 
după tine, afară... 

Viorel rămase în aşteptare. Nu se înşelă despre inteligenţa 
cîinelui. Pe neobservate, Napoleon intră în sală şi-l aduse plocon 
pe 

„Colone!" în persoană. Acesta zimbi: 

— M-a adus sub stare de arest... Cu ce-ţi pot fi de folos..., 
căpitane? 

Viorel păru surprins. 

— Care va să zică... mă cunoşti? 

— Cum nu! Îți mulţumesc c-ai eliberat măgarul şi-ai pus 
aparatul la loc, atunci... Şi... scuză-mă pentru ameninţări. Nu 
ştiam că sînteţi copii de ispravă. 

Viorel îl măsură de sus; era cu un cap mai mare decit 
pistruiatul şi puştiul îl lua cu „copii de ispravă". L-ar fi putut face 
pilaf, dar se trezi în el, brusc, o anumită admiraţie pentru 
demnitatea „Colonelului". li spuse: 

— Vrei să fim prieteni? 

Puştiul zimbi iar. În loc de răspuns, îi întinse mîna. 

— Să intrăm înapoi. Mă interesează discuţiile ştiinţifice, îi 
mărturisi el, ca şi cum i-ar fi spus că-i place tenisul, şi se 
întoarse în sală. 

Viorel oftă; nu-i convenea să fie dominat. „Deşi se 
aşteptase la pumni, mi-a ieşit în 


faţă zimbind, apoi m-a pus, subtil, la punct. Hm... Mai am 
încă multe de învăţat!" Se întoarse şi el în sală. „Colonelul" 
ridică din nou mîna să mai întrebe ceva... „Ce prost am fost! Am 
reuşit să-l scot afară şi l-am lăsat înapoi fără măcar să-l fi 
abordat cum trebuie. N-am aflat nimic de la el!" 

— La Histria n-aţi făcut cercetări? îşi lansă „Colonelul" 
noua întrebare, dar în care nu era nimic încuietor, dimpotrivă, 
sunase amical. 

— Nu, spuse Ra. Poate cînd ne vom întoarce. 

— Să veniţi şi pe la noi. Cunoaştem locurile. Sîntem 
prieteni cu profesorul Pippidi. Am făcut cercetări şi la mormîntul 
cu papirus, împreună cu profesorul Radu Vulpe... 

Viorel îl privi atent. „La mormîntul cu papirus? Ce fel de 
papirus? Oare papiru-sul-tratat din vremea lui Aurelian?" Dar îşi 
curmă reflecţiile, pentru că Felicia îl chemă să-şi susţină 
disertaţia, încercă să fie calm, ca Stejara. Povesti despre toată 
munca desfăşurată de ei şi de studenţi pentru realizarea 
„plasei" artificiale şi despre perspectivele pe care le deschidea 
pescuitul cu bule. Tot timpul se uită în ochii „Colonelului", care 
nici nu clipi. „Are o voinţă de fier", constată el. 

— Felicitări! îi strigă pistruiatul, cînd termină comunicarea, 
şi Viorel înţelese că puştiul găsise înţelept să nu-l încurce cu 
nimic. 

După ce „sesiunea" îi unse drept „academicieni", copiii de 
pe Someş se apropiară de „Colonel". 

— Ce scria în papirusul acela?... 7 

— N-am apucat să-i descifrăm conținutul. In contact cu 
aerul, s-a şters. Profesorul Vulpe reuşise să rețină un singur 
cuvînt, proxenes, care în antichitate, însemna ambasador, 
reprezentantul cuiva... 

— Proxenes, spui? întrebă Viorel. 

— Da. Ce te miră? 

— Eu cred că Aurelian o fi însărcinat un ambasador... se 
vîrî între ei Dan. Tu ce crezi, căpitane? Dar tu... „Colonele"? se 
uită la băiatul cu „dinozaurul". 

— Eu nu cred, Dane, spuse Viorel. Moş Axinte o fi avînd 
dreptate. Romanii îşi săpau mesajele în piatră. Inscripția aceea o 
s-o găsim noi... 

— Nici eu nu cred, spuse „Colonelul". Mormîntul data din 
secolul al IV-lea dinaintea erei noastre, ori Aurelian şi-a retras 


armata şi administraţia pe la 271 sau 275 era noastră. Făcu o 
pauză. Cine v-a spus că a existat un asemenea tratat? 

— E o ipoteză... 

— Pricep. Vă doresc succes. Poate să existe o asemenea 
inscripţie care să explice motivele pentru care Aurelian a 
abandonat atitea mine de aur... 

Stejara îi ajunse din urmă. 

— Voi nu veniţi? i se adresă băiatului cu pistrui. Noi 
plecăm înapoi cu elicopterul. Vom studia tot litoralul cu ajutorul 
aerofoto-grafiilor. 

— Nu, spuse băiatul. Noi avem alte mij 

loace de transport. 

— Vă întoarceţi călare pe măgar? rise Dan. 

— Măgarul a rămas în sat, răspunse el serios, la care Dan 
nu se lăsă: 

— Ştii poezia cu... Un înţelept călătorea călare pe-un 
măgar? 

„Colonelul" rîse. 

— Şi eu scriu poezii umoristice... 

Viorel îşi muşcă buza: „Poate că el e poetul... Poate că al 
lui e carneţelul... " Voi să-l întrebe, dar Dan îl repezi: 

— Poezia asta a scris-o Petofi. 

— Da? N-o ştiam... 

„E nostim pistruiatul! Oare ce urmărea cu măgarul- 
detectiv? Să-l înregistreze pe moş Axinte sau s-o audă pe 
Stejara? Ori pe Georgiana?... Poate că-i place Giana?!" gîndi 
Viorel. Îl luă de braţ, într-un gest prietenesc. 

— De ce ţi se spune „Colonelul“? 

Băiatul tăcu. Pe faleză se vedea elicopterul alb al 
Institutului de cercetări marine. Timpul era bun de zbor. 

— E o întreagă istorie, spuse în cele din 

urmă. Poate ne mai întîlnim la Gura Portiţa... Şi, către 
Stejara: M-aş bucura să vă mai văd, să facem cercetări 
împreună... Se auzi motorul elicopterului. 

—  Plecăm, copii! Îmbarcarea! îşi zori moş Axinte 
coechipierii şi trase cu coada ochiului spre „Colonel". Tu nu vii? 

— Nu. Avem o şalupă, spuse băiatul, cu vizibilă părere de 
rău că nu-i putea însoţi. 

Elicopterul decolă îndată. Lumina soarelui permitea 
obţinerea unor fotografii perfecte şi bătrînul se bucură. 


— Arheologia aeriană, şopti Ra, privind spre faleză, unde 
rămăsese  „Colonelul", îşi va spune acum cuvintul asupra 
enigmei hărţii submarine... 

— Ce zici? Vom localiza punctul însemnat cu A? 

— Cred că da... 

Nava luă încet înălţime. 

Capitolul XXIV 

— „Pînă şi numărul copacilor se poate afla dintr-un 
elicopter. Şi vîrsta lor! Şi chiar mărimea fiecărui copac în parte! 

MOŞ AXINTE 

Survolară plaja oraşului. Marea urca ritmic pe țărm, lăsînd 
pe nisip dantelării de spumă efemeră. In rada portului acostau 
vapoare albe; braţele metalice ale macaralelor îşi întretăiau 
liniile, nălţindu-se mereu ca nişte semne ale mirării. 

— Fotografiem? îl întrebă Viorel pe bătrîn. 

— Da, răspunse profesorul. Vom lua imagini de peste tot. 

— Chiar de peste tot? se vîrî Giză, curios. 

— Ceea ce nu vom reuşi noi, vor fotografia aparatele 
elicopterului; sînt cuplate la un ordinator. Datele fotometrice vor 
fi prelucrate automat! 

Dan făcu o mină de om aflat, nu pe un elicop-ter, ci peo 
navă spaţială. 

— Căpitane... Crezi că va utiliza fotografiile în scopuri?... 
Citi ironia din ochii „detecti-vului-şef" şi rise prosteşte: întrebam 
şi eu aşa... 

Stejara, Felicia şi lonuc studiau, în cabina pilotului, 
problemele navigaţiei aeriene. Codrin, Nicolo, Giză şi micuta 
Giana priveau peisajul care se perinda la sol. Doar Napoleon 
dormita, mîrîind din cînd în cînd, ca să nu i se uite prezenţa. 
Inginerul Gelu şi moş Axinte punctau pe hărţi, cu creioane 
colorate, trasee ciudate, în zig-zag. 

— E zona peste care vom zbura? se interesă Viorel. 

— Da, spuse Gelu şi faţa lui tuciurie se lumină. Mai putem 
schimba ceva, dacă e nevoie, căpitane Viorel. Doar navigăm sub 
comanda ta. 

— A mea? | se păru că-şi bate joc de el. Sub comanda 
mea? 

— Mai întrebi? 


— N-ai avut ieri, pe mare, o întreagă flotă? Nu m-aş mira 
să ţi se încredinţeze şi una aeriană! îl flată bondocul şi-şi 
petrecu braţul după umerii „căpitanului" său. 

— Poate-o să comand cîndva şi-o flotă aeriană, spuse 
Viorel, visător. Se întoarse către Gelu: Aş vrea ca perimetrul 
indicat în harta metalică să intre în întregime în bătaia 
aparatelor de fotografiat! 

— O să intre! 

— Să includeți şi Histria în rută! Şi Enisala! Şi capul 
Doloşman! îi ceru Dan. 

— Le vom include! strigă Felicia, radioasă, din uşa cabinei 
de pilotaj. Eu am zburat de multe ori deasupra zonei Razelm- 
Sinoe. 

Elicopterul se îndepărtă puţin de mare şi survolă o pădure. 
Desluşiră, în lumina aurie a soarelui, zeci de poteci, luminişuri, 
ochiuri de apă prinse în căuşul unor coline domoale. 

— Viorel! îl chemă bătrînul. Punctele ace 

lea trebuie să fie dropii. Tu ai văzut dropii? 

— Dropii? Nu. 

— Ei bine, o să vezi dropiile în fotografii! Şi numărul lor se 
va înregistra pe peliculă! spuse profesorul. 

Dan clătină din cap. 

— Să fiu sincer, nene, nu prea-mi vine să cred! Tu crezi, 
căpitane? 

— De ce n-ar crede? făcu moş Axinte. Pînă şi numărul 
copacilor se poate afla dintr-un elicop-ter. Şi chiar mărimea 
fiecărui copac în parte! 

Viorel rise. 

— Cum poţi şti, dintr-o fotografie, fie şi aeriană, ce 
înălţime are un copac? 

— Măsurînd umbrele sau unghiurile dintre vîrful şi baza 
arborilor! Grosimea se află şi mai simplu, prin măsurarea 
diametrului coroanei. Fireşte, pentru măsurarea diametrului 
coroanei se folosesc stereoaparate şi aparate de mărit 
speciale... 

— lar după spectrul de absorţie al frunzişului, redat prin 
diferite culori convenţiona le, spuse Gelu, se poate şti şi specia 
din care e formată pădurea. 

— Interesant... murmură Viorel. Ochii mici ai bătrînului 
scînteiară. 


— După culoarea vegetației se poate determina şi-o 
seamă de zăcăminte minerale, spuse el, cu pasiunea omului de 
ştiinţă. Se măsoară, fotocolorimetric, cantitatea de minerale din 
frunze. Colilia indică, de pildă, soluri bogate în carbonaţi, iar 
urzica, soluri azotoase. Un geolog român, pe nume George 
lliescu, a observat că pe calcare şi dolomite creşte frecvent 
mesteacănul care indică şi zăcăminte de feldspaţi. Pe calcare, 
fagul creşte mai des şi mai frumos. Făcu o pauză şi, observînd 
că-i ascultat cu interes, continuă: La Petroşani s-a stabilit, după 
fişiile pădurilor de fag fotografiate din avion, că zăcămîntul de 
cărbune de-aci se înclina cu 15 grade spre vest, ceea cea 
permis reorien-tarea galeriilor miniere şi evitarea pătrunderii în 
„orizonturi" sterile. 

— Interesant, murmură iar Viorel şi se 

uită la Felicia; fata îi surise. 

— În Canada, după liniaritatea contururilor apărute pe 
aerofotografii, povesti bătrînul cu tot mai multă vervă, au fost 
descoperite zăcăminte de aur, legate de filoane gigantice de 
cuarţ! Dan fu cît pe-aci să articuleze un „Aur!", dar bătrînul 
urmă: în Kazahstan s-au observat mari filoane de baritină, iar în 
Statele Unite ale Americii, la Mineral Hill şi Pima, imense „pungi" 
hidrotermale. Fotografiile color, luate din avion, dacă vreţi voi să 
ştiţi, permit multe descoperiri! Vegetaţia, în cazul acumulărilor 
de gaze naturale în subsol, e foarte abundentă... 

— Da, spuse Felicia, pentru că plantele consumă bioxidul 
de carbon în procesul de asimilaţie. 

— lar în cazul acumulărilor de hidrocarburi lichide, 
vegetaţia de la suprafaţă rămîne pitică! 

— Unele plante, zimbi Gelu, sînt iubitoare de apă... ca 
mine! Unde creşte salcia sau plopul, trestia sau papura poţi fi 
sigur că 

există şi apă. Dar cu ajutorul aerofotografii-lor color poţi 
calcula şi adîncimea la care se găsesc rezervele de apă. Cînd 
rădăcinile plantelor pătrund direct în stratul acvifer, fireşte, 
frunzele crapă de verde! 

Dan arătă un rîu argintiu, cu multe meandre, şerpuind 
spre mare. 

— De ce-or fi semănînd rîurile cu şerpii? Moş Axinte privi 
dincolo de geam. 


— Rîurile trec de obicei printre roci puţin rezistente şi 
urmăresc, în drumul lor, liniile de contur ale zăcămintelor. 
Anomaliile albiilor, buclele, îngustarea lor, pot da anumite indicii 
geologilor. 

— Migrînd de la un mal la altul, apa depune cantităţi mari 
de aluviuni, spuse Gelu. 

— Încărcate cu nisipuri aurifere! Nu-i aşa? 

— Aşa-i. Aluviunile barează, la un moment dat, calea apei, 
cu alte cuvinte riu-şi pune singur beţe-n roate, şi-i silit să facă o 
buclă nouă. În locul meandrelor abandonate, denumite belciuge, 
apar lacuri, care devin mlaştini, apoi se usucă. Insulele formate 
în 

interiorul buclei se numesc popine, adevărate depozite 
minerale! 

— Insula Popina... se înecă bondocul de emoție, insula 
Popina, de pe lacul Razelm, trebuie să fie atunci... 

— Punctul indicat în hartă! Da, mă! sări Giză. 

— Dacă popinele-s insule de aluviuni, născute în interiorul 
buclelor rîurilor, care aduc cu ele şi depun minerale, totul devine 
clar, foarte clar! se agită Dan. 

— O fi fost format de-un braţ al Dunării... 

— Să nu fi interpretat noi corect opera cartografului 
necunoscut? făcu bătrînul. 

— Ne mutăm tabăra pe insula Popina? întrebă Dan. 

— Am auzit c-acolo ar fi o peşteră, o mare peşteră! spuse 
Codrin. Şi dacă există o peşteră, comoara-i ascunsă cu siguranţă 
în ea! 

— Dar poate că-i o mină... fu de părere Nicolo şi adaugă, 
prins şi el de idee: La noapte rămînem acolo? 

— Pe insula Popina? Nici într-un caz! se alarmă moş 
Axinte. 

— De ce? Elicopterul poate ateriza oriunde. Ne luăm 
corturile de la laboratorul submarin şi le mutăm la Popina, 
simplu de tot, insistă Codrin. 

— Nici gînd! se încăpăţina bătriînul şi Viorel înţelese că 
Stejara avusese dreptate; moş Axinte căuta cu totul altceva: 
nava aceea... scufundată cu încărcătura prețioasă... 

— Şi dacă vom cere ajutorul mi... 


—...minunatului vostru prieten Gelu? îi întoarse cuvintul 
profesorul. Sînt sigur că vă va ajuta să căraţi corturile şi chiar să 
le montati, dar... 

— Renunţă... îi şopti Felicia. Insula Popina şi Capul 
Doloşman sînt stăpînite de Văduva neagră. 

— De... cine? se miră Viorel. 

— De Văduva neagră! E un păianjen care trăieşte numai şi 
numai acolo, şi-a cărui muşcătură provoacă moartea. 

— Moartea? 

Viorel tăcu. Elicopterul atinse ţărmul mării cu umbra sa 
mişcătoare, de libelulă. 

— Într-acolo-i platforma de foraj marin! arătă bătrînul cu 
mîna spre larg. 

La depărtări apreciabile de țărm, lucrau febril căutătorii de 
petrol. Aparatul survolă o faleză înaltă, abruptă, şi o plajă peste 
care marea urca în răstimpuri. 

— Există de mult Văduva neagră pe insulă? 

— De mult. Cei care poposeau acolo erau muşcaţi şi 
mureau fără să ştie de ce. 

— Asta e! ţipă Dan, tare. 

— Ce spui? 

— Cel care a ascuns tezaurul a bănuit că pe acel petec de 
uscat va fi mai în siguranţă ca oriunde. Fără harta găsită de noi, 
cine mai descoperea?... 

— Ştii ceva? îi spuse Ra, care tocmai ieşise din cabina 
pilotului. Cel care a făcut harta, o fi fost muşcat de Văduva 
neagră... 

— Nu s-a mai putut întoarce şi nici telegraf n-a avut să 
comunice la țărm descoperi rea sa şi atunci... a făcut o hartă, cu 
liniile convenţionale de pe vremea lui, pe care a însemnat locul 
periculos cu litera A, adică Atenţiune! spuse Dan. 

— E într-adevăr tare ipoteza, mormăi moş Axinte, dar... 

— Dar! Dar! Dar! Daţi-mi marea în dar! strigă Giză şi rise 
cu toată gura. 

— Îţi dau marea în dar, îi dau... făcu Dan. 

— O telegramă Lucicăi?! se burzului Giză. O să te ia acasă! 
Să ştii c-o să te ia acasă! 

— Triunghiul de pe hartă, spuse bătrînul, ar putea fi nu 
numai litera A, ci şi litera grecească „delta" şi-ar putea indica un 
punct din deltă... Dar nici Viorel şi nici Stejara nu-i dădură 


crezare; în imaginaţia lor îl văzură pe colonelul Axinte acţionînd 
pe nava-pirat... 

— la-ţi marea, Giză! Ţi-o dăruiesc! spuse Viorel şi privi 
cum dincolo de geamul elicopterului respira acea vietate 
ciudată, neliniştită şi blindă, şi severă totodată, căreia îi 
spuneau simplu... Marea Neagră, şi care tăinuia povestea unui 
erou, poate a profesorului şi prietenului lor. 

— Mie să-mi laşi doar o navă, şopti Stejara, cu gîndul la 
misteriosul colonel Axinte... 

Işi lipiră nasul de geam; minuscula insu-lă-laborator se zări 
jos ca o frunză pe ocean. Deasupra valurilor zburau, cu aripile 
întinse, cîrduri de pelicani. În stînga, strălucea delta, cu pădurile 
de stuf şi cu puzderia de lacuri. 

Elicopterul făcu un ocol şi, în ovalul geamului, nu mai 
rămase decit marea, luminoasă ca o zi de vacanţă...